CUPRINSUL Pag- CICERONE THEODORESCU: Copiii cartierului (I)...................... 5 MI HAI BENIUC: Simpli sînt ca brazii ...................................... 16 NICOLAE TĂUTU: Moment................................................ 17 ION MARIN SADOVEANU: Ion Sîntu (fragment de roman)................ 18 ★ VIRGIL TEODORESCU: Suita pentru alegerile în Sfaturile Populare, 1956.. 76 PETRE SOLOMON: Jelania morţilor lipsiţi de dreptul de vot----.......... 80 ★ REMUS LUCA: Liniştea iernii (povestire, II)............................ 81 ★ DIMOS RENDIS: Argonauţii (poem) (în romîncşte de Ioanichie Olteanu) ...... 158 ★ - ŞTEFAN AUG. DOINAŞ: O discuţie în azur.................................. 184 IOAN MEIŢOIU: Stele în adîncuri........................................ 186 ★ EMILE VERHAEREN: O seară (în romîncşte de Radu Boureanu) .......... 187 H. HEINE: Cîntece despre facerea lumii (în romîneşie de Nina Cassian); Valea plîngerii ( în rom. de Veronica Porumbacu); Pentru liniştire (în rom- de L. Jliescu); Poseidon; Purificare; Mărturisire (în romîneşte de N. Argintesm-Amza) .......................................................... 188 ★ GAZETA LITERARĂ la o sută de numere.................................. 195 LITERATURA REALISTĂ INTRE 1920 şi 1944 D. SOLOMON: Problema intelectualului în opera lui Camil Petrescu.......... 196 TEORIE ŞI CRITICĂ N. TERTULIAN: Caracterul reacţionar al teoriei „autonomiei esteticului"...... 215 RECENZII H. ZALIS: „Moştenirea" .................................................. 238 AL. POPOVICI: Cărţi noi pentru copii.................................... 240 CORNELIA ŞTEFANESCU: Vladimir Beleaev: „Cetatea veche" .............. 243 H. Z.: „Akademos".......................................................... 245 I. H.: Rusalin Mureşanu: „Coboară munţii".................................. 247 ★ REVISTA REVISTELOR: Poezia din „Steaua"; Flacăra...................... 249 MISCELLANEEA: G. Călinescu şi omul nou; Poezie şi vulgaritate; Despre tonul ditirambic ; Confuzii şi greşeli în tratarea unei probleme importante____ 252 CICERONE TIIEODORESCU COPIII CARTIERULUI *) (1930—1933) ŞOAPTE I Şoapte-n zidul mic La răscruci umile: — „Somn uşor, Chitic... — Somn uşor, Vasile..." Inima da ghes. Îşi uita năpasta: ...Bine le-a mai mers Toată noaptea asta! Haita de conaşi Mline, o să vadă! ...Nu poţi să le laşi Ţara-ntreagă pradă. String cureaua-n burţi... O să meargă veste! ...Porumbei, prin curţi, Zboară—manifeste. ZI DE PLATĂ -Astăzi este zi de plată: — La brutar... — La măcelar... Leafa dinainte-i dală: — La lăptar... — La pantofar... Coase maica, şti-o sflntul, Şi tot aţâ-i de plătit, Aţă să-nconfori pămîntul Şi mai ai, n-ai isprăvit. *) Ciclul de poeme „Copiii cartierului", din care publicăm primul capitol în n-rele 2 şi 3 ale revistei, urmăreşte să prezinte o imagine a frămîntărilor sociale din tara noastră în anii 1930—1933, anii Griviţei, prin prizma vieţii copiilor de muncitori din vechiul cartier ceferist. 6 CICERONE THEODORESCU Aţa de s-ar face fluvii Cită s-a cusut la noi, Să te duci pe dînsa, nu vii Două veacuri înapoi. Leafa ei e dată, toată. Zi de plată, zi de-amar. Nu ne-a/unge niciodată: — La brutar... — La măcelar... Negru vine, de cărbune, Taica... Insă la copii El nimica nu le spune, Numai din oftat îl ştii. CU cărbune, ştie-l sfîntul, A-nghiţit, să-l sufle-n vînt, Ai vedea c-aşează vîntul Doar cărbune pe pămînt. Leafa lui e dată, toată. Zi de plată, zi de-amar. Nu ne-a/unge niciodată: — La lăptar... — La pantofar... Stăm ca muştele în aţe De păianjen, colo-n pod. Maica, are două braţe. Taica, s-a topit de tot. ... Vine ea şi-o zi de plată! Şi va fi o plată grea. Zi de plată-adevărată... Vine-odată. Vine ea. PUI DE BOGDAPROSTE Singur, aplecat, puţin, Ochii duşi, palma pe gură: „—Of! Tu-mi-te-n fum de trin..." De pe pod, oftînd, înjură. Trece fumul peste pod... El cu covrigeii-n mînâ Pe şirag,—un ţînc, un plod— Cîntec obidit îngînă. COPIII CARTIERULUI „—Mult eşti negru Şi hain Gros ca jegu, Fum de trin...u Lîng-opinca lui acum, Cu no/iţele-ncurcate, Un bocanc se-opreşte-n drum.. Strîmb. Cu tocuri scîlciate. Un băiat... Nădragi, bocanc. — Ce faci dom-le? — Ai te cară. — Mă, eu vin... — Venişi la ţanc! — Vin şi eu tot de la ţară... Ai părinţi? — Am ... — Unde sînt? — Sînt acasă... In pămînt. — Zău ? — Şi ce vrei ? — Ei drăciei ... în pămînt ? — Ce-ţi pasă ţie. Cellalt, mîinile-n nădragi: — De, morminte! Locuri drag Ţi-o fi dor. — Ce dor? — De-acasă. — Mâ-ta! — Bă...! — Păi ce te bagi ? Du-te, dom-le, şi mă lasă... — Ce mă-njuri? — Câ-s necăjit. — De-unde eşti? — Sînt de departe. — Ai fugit ? — Ba, m-a zgornit. — Cine ? — Foamea, de... — Ştii carte ? — Invăţai, păi cum, şi eu... — Cite, mă? — F-o patru clase. — Meserie, ştii ? — E greu. — O să-nveii. — O să mă lase ? CICERONE THEODORESCU — Care-i meseria ta ? — Covrigeii... pe şiraguri... — Şi-altă treabă ? Alt ceva ? — Treabă ?... rîcle: — Furtişaguri... — Poate vii la noi... Ce zici ? ... Ochii vii, palma pe gură: — Unsă viu ? — La ucenici. — Nu vă bate ? Nu vâ-njură? — Las-o p-aia. Nu-i nimic. ... Ochii vii azvîrle ace: — Vasăzică... ucenici — Ucenic... Da' om te face! Fum îneacă podul... Zvon. Trec mărfarele betege. — Cum te cheamă ? — Cum ! Ion. ... Şi te face om? — în lege. — Om... — Păi, om ! ...Privi, strein, Ochii duşi, palma pe gură: „— Of! Tu-mi-te-n fum de trin" De pe pod, oftînd, înjură. Trece fumul peste pod... El, cu covrigeii-n mînă Pe şirag—un ţînc, un plod — Cîntec obidit îngînă. — „Mult eşti negru Şi hain, Gros ca jegu, Fum de trin..." Din şirag, un covrigel Rupe si-l întinde: — Na' ! Cellalt ronţăie. Iar el: — ... Şi te face om ? — Păi, da. Scurt opinca şi-o Urşi Ca şi cum ar trece pragul într-o casă nouă, şi — Puse după gît şiragul. COPIII CARTIERULUI 9 — Nici aşa... Mi s-a urît ! Ce-o să pierd ? Ce-o să mă coste? ...Uite-aşa s-a hotârît Micul pui de bogdaproste. ŞCOALĂ DE UCENICI băetan se scoală Cu-o întrebare — bici: — „De ce, la ei la şcoală, Se dau doar note mici?" Satrapul, cu-o sudalmă, I-a replicat pe şleau: — „Ai notele în palmă ! CU ţii, atîta-ţi dau"... El nici clinteşte calma Privire. Fără glas. Atît: întinse palma. Şi-ntinsâ a rămas. Nu-i astăzi prima oară Cînd vî/îind — lăstun — Se-nalţâ şi coboară Nuiaua de alun. — „Cinci... Şase!... Te mai ţine Cureaua?... Ţi-e de-a/uns ? Mă, şapte nu-i de tine!" ...Nimic el n-a răspuns. Cad, grele, nu de-avalma, Nuia după nuia... — „Mai ţii, Vasile, palma?" Satrapul surîdea. Dungi vinete înşiră Nuiaua de alun. Băieţii-abia respiră. El dă ca un nebun. — „Să vă aduc barosul Să-i daţi şi-n cap... Şi-amin!" ...Chitic, vijeliosul, — Cîţiva îl trag, îl ţin — 10 CICERONE THEODORESCU Se-nalţâ-n bănci, să sară, Cu pumnii în nădragi... Satrapul:—„Ieşi afară! Afară! Ce te bagi?" Doar ochii-a-ntors spre clasă Vasile: —„Ieşi,Chitic". Rîzînd, Satrapu-apasă: — „Să iasă! Şi eu zic. Mai vrei? Mai ţine încă. Na şapte.Uite opt". ... Şi-n palmă parcă-i brîncă. Şi-un deget s-a răscopt. Băieţii înc-o dată Atunci l-au cunoscut: Să ţinâ-atît să-i bată, Nici unul n-a putut. Se învîrtea odaia. El nici clintea din loc. Cu palma—ca văpaia. Cu ochii—ca de foc. Satrapul:—„Mda! Ai zece... Mă, cîine, eşti deştept! Norocul tău, zevzece... Eu sînt, cum vezi, om drept". LA SCALDĂ Un morman de bocanci şi opinci Stă pe mal uitat de cînd veacul... — E de prînz? — O fi trei ? — O fi cinci ? — Ceasul? — Păi da... — Ştie-l dracv? ! Cinci băieţi... Capul greu. Trupul plumb. Lacul leagănă cerul de toarte. Foşnitor Lan adînc De porumb, Leagănă, pînă departe... Fericire cu-oftatul amar: — Bună-a fost ! COPIir CARTIERULUI — Mătăsoasă... — ... Şi caldă. — Mai venim. — Cînd venim? — Mîine, iar... — Ţi-a plăcut ? — D-apâi cum. — Bună scaldă ! Cinci băieţi... Şoşotind. Dormitînd. Lacul schimbă o sută de feţe. — Ai mai sta? — Aşi mai sta. — Pînă cînd? — Pîn-la adînci bătrîneţe... Unul scarpină lutul—pe brînci— Şi-ntr-o doară, sub unghia-i neagră, Lutul ud prinde urme adînci: Un profil a-nceput să se-aleagă! — Ce faci, dom-le? — Mă joc. — Ce-ai scornit? — Eu? Nimic. — Desenezi fără gumă? — Bun desen... — E Satrapul... — Leit! — Tu, Ioane, eşti pictor, nu glumă. ... Lîngâ lac, tînăr lan de porumb Oglindindu-se pînă departe— Lan adînc, Vestitor Aur scump, Oglindeau ale malului toarte. PROFESORUL CEL TÎNĂR Un suflet viu într-o stihie De sclavi-copii şi de roboţi, Profesorul cel tînăr ştie Să şi-i apropie pe toţi. Liceul lui departe-n centru Iar locuinţa-n cartier, Făcea cîteva „ore" pentru Copiii drumului de fier. 12 CICERONE THEODORESCU ...Ţin greu creionul pe hîrlie. Ce carte să înveţe-aici? Aici sînt doar „la meserie"... E şcoala doar de ucenici. Fugind, adesea, de la şcoală, — Mai bună-i scalda, negreşit — La ora lui, nici pomeneală, Nu trage nimenea „la fit"... Cînd el, din încărcate torbe învăţăturilor dă cep, Un suc se-alege dintre vorbe Şi ce vorbeşte el, pricep. Nu c-ar fi tobă, ei, de carte. Mai mult sînt tobă de bătăi. Dar simt —la ora lui—departe De ei, nuia şi vînătâi. Necazuri cîte-ar fi, cu mia, L-aud—şi nu dau înapoi: — „Copii, vă faceţi datoria? Să nu mă ruşinez de voi!" FEL DE FEL... âtrînul muncitor socoate Că de-nvălat sînt fel de fel... De-aceea, iar, pe apucate, A stal la lecţie şi el. Şi-acum în pauza cea mare — Cu ucenicii-n banca lor— Adînc, domol, cu grea mirare, Vorbea bălrînul muncitor: — „Morfologie", mă! „Sintaxă!" „Vocabular!"... îşi face dîrâ Şi-n capul meu această praxă... Pe apucate, cîle-o ţîrâ... „Verb". „Substantiv". „Adverb"... E tare. De carte, ce mai, e burduf... Şi om de treabă. Şi-o răbdare... Nu spune „nu". Nu zice „uf". COPIII CARTIERULUI Cum văd, băieţi, pe lumea asia Sînt fel de fel de-nvăţături. Nu-i numai lipsa şi năpasta. Şi nu sînt numai calcavuri. Te-nvaţă... Simplu, clar. Explică. Nici nu se poate mai uşor. La verbe—sînt trei timpuri cică: „Trecut", „prezent" şi „viitor". Şi-a-nşurubal, la noi, ghiventul... Şi asta-i numai începutul. Urît o fi la noi prezentul, Urit o fi la noi trecutul, Dar văd cum ochii lui se schimbă Privind cu drag şi răbdător Cînd peste litere se plimbă Un deget crud, neştiutor... Şi-nveţi nu numai romîneşte Aşa, profesor ascultînd... De viitor cînd vă vorbeşte, Ce multe-or fi la el în gînd! ...Vorbea bătrînul. Ce se-nlîmplă? E-o primăvară-n el, sau ce-i? Nici nu mai pare nins la tîmplă, Ci luminat de ghiocei. — întinereşti cu cît cunoşti! îmi place, măre, profesorul. Vă-nvaţă el şi timpii foşti, Dar vă învaţă: viitorul. VĂTAFII BUCURIEI Seară. După muncă. Zece Ucenici Ungă un pom. Gura lasă apă... Trece Borşul, cald, din om în om. ...Numai meşterii sînt oameni? Fie... Meşterii întîi! Greu cu ei să te asameni Cînd pe mina lor rămîi. 4 CICERONE THEODORESCU Li se-neacă ochii, gîndul, De sudoare şi de praf. ...Cînd o să le vină rîndul! (E, şi-aicea, un vătaf). Cîte securi înghiţitei Pe Ion îl doare-n gît... — Ce-nghiţi, mă? — Răbdări prăjite. — Rabdă, măi — Să rabd. Dar cîtl Ia, Ion, de coadă blidul — La perete, ţînc flămînd — Parc-ar ţine-n spate zidul înghiţind şi aşteptînd. ...Caldă, bucuria, trece Aburind să-ţi vină rău... Şi-i o tristă ciorbă rece Pîn-să vină rîndul tău. — Bogdaproste!... Bună zeamă... Şi-unul dintre ucenici: — Bogdaproste, mă, te cheamă! ...Dacă „bogdaproste" zici. ZEII DE FONTĂ ... Mu •ate măşti de circumstanţă, Uitînd cafelele în ceşti, Cu chipuri albe, de faianţă, Direcţia — e la fereşti. întruchipare concentrată A zăcămintelor de chin, Paşi grei şi vorbă măsurată, La miting muncitorii vin. în blocuri vin, vorbesc pe faţă, Din toate părţile, prăpăd: ...Iar ucenicii văd, învaţă Şi pun la inimă ce văd. — „Fraţi muncitori din Ateliere Şi robi ai drumului de fier... Cătaţi-vă în voi, putere! Dreptatea nu e de la cer". COPIII' CARTIERULUI — Bâtrînul nostru! El i-adună! — El e-n partid... — Bâtrînul? — Da. ...Voi credeţi premii cu cunună C-or să ne vină, dac-om sta? „Ca fonta noastră, pîn-se coace Şi ca oţelul în cuptor, Dreptatea singură se face In focul ei mistuitor/" — „Dospeşte-te, aprinsă fontă...11 Răspund ciocanele-n ecou. — „Ce-i vechitură, la remontă!" — „Să ardă, flacără, ce-i nou". — „Ca fonta pîn-se coace bine Şi ca oţelul în cuptor, Dreptatea de la noi ne vine ! N-or să ne-o deie dumnealor". Un şir de ucenici, în faţă. Un bloc de oameni, îndărăt. ...Iar ucenicii văd, învaţă Şi pun la inimă ce văd. ★ — „Telefonaţi la Siguranţă..." — „Încep, iar, ăştia, cu poveşti?. ...Mirate măşti de circumstanţă, Direcţia — e la fereşti. (Continuare în numărul viitor) MIHA1 BENIUC SIMPLI SÎNT CA BRAZII Simpli sînt ca brazii şi ca nalţii munţi Oamenii aceştia cu sudori pe frunţi, Oamenii aceştia meşteri în tunele, Meşteri în baraje şi în toate cele. De le spui că fapta ce-au făcut-o-i mare, Ei la tine cată-n faţă cu mirare, Căci ei doar făcură ceea ce ştiură, Cum alune tufa şi cum murul mură. Şi de-i pui medalii unuia pe piept, El în ochi îţi cată zîmbitor şi drept Şi e bucuros că ţi-a făcut plăcere Depăşind o leacă ceea ce se cere. A ieşit din mină, merge iar în mină, Vede doar arare soare şi lumină, Şi-a călit vîrtulea-n lampa de carbid, Iar credinţa vieţii-n luptă prin partid. Iar cînd bea paharul pînă-n fund cu sete, Ştie că partidul cinstea ce i-o dete E ca-n muncă zilnic şi mai mult să facă, Şi mai mult să dee, şi mai mult să placă. Vezi, trufia nouă asta-i, asta este, Cată să fii vrednic şi le nalţă peste. NICOLAE TĂUTU MOMENT Cînd versul tău nu-l ştii cîntat De-un fraged glas de fată Cînd îşi aşteaptă pe-nserat Iubitul lingă poartă, Cînd versul tău nu-l ştii doinit De cel plecat pe sapă, De cel din mina de lignit, De călător pe apă, Cînd versul tău nu-l ştii păftaş în orice bătălie, Sorbit în luptă de ostaş Ca-n basm o apă vie, In van ii făureşti şi-l scrii Să-ţi măsuri nemurirea, Nu-n bronz, nici în antologii îşi află preţuirea, Ci-n lupta-ne de zi de zi, Ca razele de soare Ce se răsfrîng în valuri mii Din marea sclipitoare, Şi vor ajunge pin-la mal Căci au iscat în pripă O lurne-n fiecare val, Chiar de-au trăit o clipă... 2 ~ Viaţa Romînească ION MARIN S ABOVE ANU ION SlNTlT) înaltă, bine sprijinită pe un Lrîu de piatră . în care intraseră şi blocuri de marmoră cu inscripţii greceşti şi turceşti găsite în săpături, casa doctorului Matei Sîntu, cu acoperişul ţuguiat,'cu terase, cu grădini, cu curţi interioare şi o consolidare solidă la mare, pe care în cîţiva ani numai s-au prins oţetarii şi salcîmii era cea mai răsărită şi de toţi cunoscută în partea de jos, dinspre port, a oraşului Constanţa. Şi prin casa aceasta care impunea, dar şi prin munca lui încordată de dimineaţa pînă seara doctorul se făcuse cunoscut în orăşelul în care o adevărată viaţă romînească abia acum se închega. Trăia aci,în viaţalorde „constănţeni", în prima decadă a veacului nostru, o mînă de oameni — medici, profesori, advocaţi, ba şi cîţiva scriitori — cari aduceau în Dobrogea obiceiurile provinciei lor de origină. Moldoveni, olteni, ardeleni, se întreceau care pe care să ajungă dobrogeni, ceea ce nu-i împiedica, în anumite împrejurări, să-şi aducă aminte de obîrşia celui despre care vorbeau, cînd vorbeau, şi cu un anumit înţeles, într-o interpretare mai întotdeauna îndoielnică să o pomenească. Astfel faţă de ascensiunea,profesională şi socială a doctorului Sîntu, concetăţenii lui vorbeau cu un zîmbet între admiraţie şi invidie şi cu cîte o „ştie olteanu să se chivernisească, nu glumă". Mai cu seamă casa lui cea nouă şi felul in care Amelica se pricepea ,s-o gospodărească năştea si hrănea pizma aceasta. Ceilalţi, siliţi să trăiască prin vechi case turceşti cu clădire solidă de piatră numai jos, unde se ţineau mărfurile, cu şubrezi pereţi de paiantă şi lemn, la etaj, pentru oameni bătuţi de vînturi, neîncălziţi de un foc ce-şi pierdea căldura prin hornuri proaste şi ferestre rău închise, se uitau cu jind la casa mîndră şi solidă a doctorului Sîntu. Aproape în fiecare lună petreceri modeste strîngeau la doctor pe mai marii tîA gului. în salonul spaţios, cu geamuri largi spre mare, fantezia unui meşter italian lăsată liberă de încrederea şi nepriceperea lui Sîntu, pictase la întretăierea pereţilor boschete de trandafiri pe sub o perspectivă de coloane, admirată de toată lumea pentru că înşela ochiul şi părea că lărgeşte încăperea. Iar sus, în cele patru colţuri, în medalioane, pictura reproducea patru busturi de marmoră („oamenii albi" ai lui Onuţ, băieţelul doctorului.Aşa îi botezase copilul în primii ani cînd s-au mutat aci). Erau *) Fragment din romanul cu acelaşi titlu, ION SINT.U 19 Caesar, Cicero, Horaţiu şi Ovidiu, fireşte. Legătura aceasta cu Roma şi latinitatea fusese o bună idee a meşterului italian pentru. care Şînţu. se felicita şi era mai ales des lăudat de Predescu, directorul gimnaziului, profesor de istorie, de felul lui .ardelean. Sîntu ţinuse mai ales la Ovidiu, vrînd să arate prin aceasta că ştie să cinstească după cum se cuvine pe mai marii înaintaşi ai locului. . Dintre toţi musafirii părinţilor săi cel mai nesuferit lui Onuţ ;— acum băiat mare, trecînd în a doua de gimnaziu, învăţînd încă acasă,,după o hotărîtă încăpăţînare a Amelichii—era Predescu. Mic,, chel, veşnic agitat, veşnic cu soluţii pentru toate problemele, netezindu-şi neîncetat un cioc ascuţit ca un vîrf de ac, purtînd la ghete pentru ca să pară mai răsărit tocuri foarte înalte —■ „că poate trece vrabia pe sub ele" — cum spunea doctorul Sîntu, Predescu vrînd să răzbune o greşită idee pedagogică a mamei lui Onuţ, că nu-l dă la şcoală, că nu-l lasă la un loc cu copiii, împingîndu-1 spre un individualism primejdios, oriunde îl întîlnea pe băiat improviza un mic examen. . ."• . — Ia spune-mi tu, făcea el mîngîindu-1 pe copil pe obraz şi privind în jurul său Ia ceilalţi ca şi cum ar fi vrut să spună: „să vedeţi că n-osă ştie!", ia spune-mi tu, Alexandru cel Mare a trăit înainte sau după Caesar?" Sau cînd se afla în salonul doctorului, arătând cu degetul înspre tavan: „Unde a scris Ovidiu Tristele?". Şi apoi, răsturnînd de îndată degetul înspre pămînt rostea rar şi sentenţios tot el: „Aici, tinere, aici între noi. to-mitanii le-a scris". Şi-şi lustruia chelia cu palma şi-şi netezea,ciocul. Dar cea mai mare izbîndă Onuţ a avut-o într-o altă împrejurare. Ca de obicei, Predescu, într-o reuniune mai mare, a început iar cu examenele lui improvizate. De data asta, după gesturile introductive de rigoare care exprimau îndoiala despre elev, în auzul tuturor, Predescu 1-a întrebat cu simplitate voită: „Dacă Perşii i-ar fi bătut pe Greci, ce s-ar fi întîmplat?" Şi Onuţ a răspuns într-o doară, după cîteva minute: „N-ar fi fost bine!" A fpst atunci ca o explozie de admiraţie. Toţi au sărit să-1 îmbrăţişeze pe Onuţ pentru deşteptăciunea lui. Chiar Predescu a fost entuziasmat. Dar în culmea fericirii s-a arătat a fi Nicolache Lambros, „ere gros" de coloniale şi mare patriot elin. Lambros, un grec uriaş, cu un pîntec enorm şi o faţă măslinie, cînd s-a apropiat să-1 sărute pe Onuţ pe frunte cu buzele lui groase şi mustoase, băiatul s-a strîns, a închis ochii şi a lăsat să cadă peste el ploaia asta de dezmierdări eline, grase parcă, pentru că Onuţ nu-l putea desprinde în cunoaşterea lui pe Lambros de un miros greu de untdelemn şi aromate, pe care-1 simţea întotdeauna cînd trecea spre port pe lîngă negustoria bogatului grec. întotdeauna, după un asemenea succes al fiului său, mai ales cînd se aflau cu toţi la el în casă, doctorul Sîntu, vrînd nevrînd,imita şi el pilda lui Predescu. Şi începea cu întrebări uşoare, cîteva, la care mai dinainte era sigur că are să răspundă Toderiţă Clement, un băieţandru ceva,mai mare ca Onuţ, bunul lui prieten, şi cel dintîi în gimnaziul local. Toderiţă era? copil palid, nervos, părînd mult mai mic decît Onuţ din cauza făpturei lui firave. Intr-o faţă neobişnuită, uscată, pe care umbre de puf negru se anunţau prea devreme, deasupra buzei şi pe lîngă urechi, ochii mari, negri, calzi, curioşi, cercetători, dădeau imagpea întregii lui fiinţe interioare. Toderiţă era singurul copil al procurorului Georges Clement şi al soţiei sale Glicheria, necontestată frumuseţe a oraşului, recunoscută chiar de cucoane cu adausul, firesc al comentariilor despre deşuchiatele ei purtări, din care bună parte erau adevărate. Numele acesta monahal-îl avea de la o mătuşă, călugăriţă la Văratec. Dintre toţi iubiţii ei, nici unul 2* 20 ION MARIN SADOVEANU nu B-a priceput mai bine ca fantezistul comandor Henri-Eugen Crihan să găsească o alintare numelui ei rar. Ofiţerul îi spunea „Gliick" — ceea ce Însemnează „noroc" în limba germană, şi mărturisea cu vorbe mari şi gesturi largi şi teatrale că norocul lui pe lume a fost ea. Atunci moldoveanca asta durdulie şi ispititoare, nestatornică şi înşelătoare ca apa, râdea arătîn-du-şi dinţii albi şi frumoşi şi dădea uşor capul pe spate ca şi cum ar fi fost biruită de greutatea şi bogăţia părului, negru corb. Piciorul ei mic călca de sus şi înţepat, dînd întregului trup bine făcut mişcări scurte, bruşte şi afectate. Din* vîrtejul unei zile agitate de dragoste, Gliick uita seara că mai e mamă şi soţie, după cum dimineaţa cînd deschidea ochii dease-meni nu-şi aducea aminte, preocupată fiind de grija toaletei şi a întâlnirilor, grele şi mult mai delicate în orăşelul acesta de provincie cu guri rele şi ochi mulţi. Fireşte că Amelica Sîntu era departe de a se putea împrieteni cu o fiinţă ca doamna Clement. Trebuia însă să o îngăduie şi să o primească de hatîrul procurorului şi de ochii lumii, ceea ce regulat îi reproşa soţului său, ea privind această înjosire a înaltei şi severei sale morelecape o consecinţă a mutatului în provincie, în mijlocul lumii ăştia ticăloase. Iar întrucît 11 privea, Georges Clement, chemat prin slujba ce îndeplinea să vegheze la echilibrul moral al societăţii, se împăcase de mult şi cu viaţa din afară de casă a soţiei sale şi cu murdăria şi cu neorînduiala din casă. Dacă nu se cheltuia prea mult şi se făceau straşnice economii, se arăta mulţumit. De aceea era bucuros cînd îl invitau la masă şi căuta asemenea invitaţii, pă-rlndu-i mai întotdeauna rău că nu-şi poate lua şi băiatul cu el. Căci singura mituiala care avea trecere la integru! procuror Clement era mîncarea. „Indul-ceşte-mă, s-o-ndulcesc!" îi scosese poreclă un maistru de desen de la gimnaziu, Aurel Bobancu, un glumici, tare urît de constănţeni pentru că le spunea întotdeauna adevărul în faţă, întovărăşindu-1 cîte odată şi de o caricatură pe care o expunea chiar în geamul odăiţii sale din centrul oraşului. Fricos, procurorul nu se arăta sever în rechizitoriile sale decît faţă de borfaşii de rînd. De criminalii fioroşi şi de răzbunarea lor mai apropiată sau mai tîrzie se temea, „îndulcindu-şi" mult vorba şi lăsînd la aprecierea tribunalului mai întotdeauna. Era un om mijlociu, cărunt, uscat, cu mustăţi groase şi lungi, depăşind cu mult linia obrajilor. Pe figura lui obosită, ochii turburi, castanii erau mîncaţi în culoarea lor de pete albe. Clement era nelinişit, avea ticuri, îşi trăgea mereu manşetele ca pe nişte burlane rotunde de sub mînecile gherocului vechi şi înverzit, încheiat pînă sus. Procurorul avea întotdeauna toate buzunarele pline cu fel de fel de lucruri: cutii, brieege, piepteni, batiste, ceea ce dădea o linie chinuită întregii sale fiinţe gîrbove şi plină de umflături. Cu soţia lui era politicos şi indiferent. De cîte ori un bărbat se apropia de ea şi-i vorbea aprins şi mai ales o privea dogoritor, cu o privire ce nu putea trece neluată în seamă nici de cel mai nepriceput dintre oameni, Georges Clement zîmbea şi se depărta discret. Avea o meticulozitate de maniac. Două lucruri îl înfuriau şi-i dădeau curaj acestui fricos:risipa, aşa cum o înţelegea el, şi încercările de a turbura ordinea socială stabilită. Dacă la sfîrşitul mesii soţia lui sau Toderiţă începeau o pîine nouă, pentru că le era foame şi mai vroiau o îmbucătură, procurorul urla că îl ruinează. Sau dacă o mişcare cît de cît, de nemulţumire se afla printre lucrătorii din port sau cei de la atelierele căilor ferate, Cle-met devenea aprig şi nemilos. Cerea urmărirea agitatorilor şi aspra lor pedepsire. Meticulozitatea lui mergea pînă la nebunie. Acasă, pe birou, avea Întotdeauna şase creioane: trei negre; unul albastru, şi două—cele de procuror, cum spunea el, — roşii. Erau toate ascuţite şi cu vîrfuri ca acele. Cele negre stăteau în stînga; cele colorate în dreapta. Peniţele se găseau într-o ION SÎNTU 21 cutie, la mijloc sub o călimară, cu tocul înfipt in peria unei bule de bronz înfăţişînd globul pămîntesc. Cel ce sta la birou, după rinduiala lui Georges Clement, trebuia să aibă întotdeauna în faţă pe acest glob cele două Ame-rici. După cum era mişcat globul şi n-avea chiar în faţă cele două Americi, procurorul simţea că a umblat cineva la birou. Şi atunci începea un nemaipomenit scandal. Gliick se uita la el cu milă, dădea din umeri şi trecea la ea în odaie. In realitate, ea răvăşise biroul scriind o scrisoare Comandorului. Toderiţă însă, faţă de cuvintele aspre, nemăsurate, strigate ale tatălui său, suferea şi se chinuia cumplit. Ochii îi alergau neliniştiţi pe lucruri, mîinile şi le băga în buzunar, să şi le încălzească, şi cutremurat de un fior clănţănea din dinţi de parcă ar fi fost bolnav. Procurorul, fireşte, n-avea ochi să vadă starea fiului său şi pleca trîntind uşa, bodogănind. Pe tatăl său Toderiţă nu-l iubea. Il ocolea pe cît putea, în cele trei camere strimte ale lor şi căuta să nu-i vorbească. Pentru mama lui în schimb, băiatul avea o adevărată adoraţie.Foarte cuminte şi curat sufleteşte, Toderiţă, la cei aproape cincisprezece ani ai lui, avea o candoare ce-1 apăra de orice bănuială şi de orice urîciune. De aceea,băiatul nu numai că nu vedea dar nici gîndea măcar la viaţa de ocară a mamei sale. Dacă ar fi ştiut, ar fi suferit cumplit. O ruşine şi o mîndrie ce se aprindeau iute şi una şi cealaltă, unite, i-ar fi dat o gravă deznădejde. Dar Toderiţă era departe de aşa ceva. Purta în el o seninătate, o bucurie, o lumină în care o păstra pe mamă sa, poate şi din cauza frumuseţii ei. De cîte ori tatăl sau lipsurile din casa lor îl chinuiau, băiatul chema icoana limpede a mamei sale pe care o închidea în el sau mai bine alerga să se arunce în braţele ei, pe- care o îmbrăţişa şi o desmierda. „Gliick" îl răsfăţa, îl săruta pentru că îşi iubea băiatul fireşte, dar nu odată s-a întîmplat să-şi uite mîna mică, albă, grăsuţă şi îngrijită în pletele lui bogate, resfirîndu-i părul negru printre degete şi privind departe, cu seriozitate, aproape severă. Erau singurele ei clipe grave. Femeia aceasta cu rîsul uşor şi afectat, provocînd jşi apărîn-du-se cu rîsul, evadînd în rîs şi lăsînd în urma ei rîsul ca pe o ceaţă care să-i şteargă urma, în clipele acestea cînd îşi dezmierda băiatul se împietrea într-o severitate mortuară. Să o fi înspăimîntat prăpastia ce se adîncea în fiecare zi între candoarea lui Toderiţă, pe care o ştia, şi viaţa ei? Să se fi temut de ziua cunoaşterilor şi a prăbuşirilor şi pentru el şi pentru ea? De bună seamă că svonul îndepărtat al acestor nenorociri ce umblau undeva prin cugetul ei o schimbau atît de adînc. Dar Gliick îşi revenea întotdeauna din orbirea ei uşuratecă, asigurîndu-se că băiatul o iubeşte, că nu bănuieşte nimic şi mai ales că e încă un copil care nici nu ştie, nici nu pricepe lumea. Speranţa aceasta în deosebi, pe oare ea o trăgea şi din dorinţa ei de mamă, dar mai de grabă din voinţa ei de femeie de a nu lmbătrîni, o purta pe drumul cel mai greşit. Pentru Gliick, Toderiţă nu mai crescuse, şi cînd se gîndea la el îl vedea tot un copil de opt, nouă ani. De aceea, femeea aşi fost ispitită, fără prea multă îngrijorare, să-şi folosească fiul într-o împrejurare cu totul intimă şi primejdioasă. De cîteva săptămîni, Comandorul Henri-Eugen Crihan părăsise marina militară şi trecuse în cea comercială, avînd mai largi perspective şi mai serioase eîşti-guri. Cîteva contrabande de şirazuri frumoase, dăruite în dreapta şi stînga la Bucureşti şi mai ales protecţia nelimitată a soţiei ministrului Lucrărilor Publice care îşi făgăduise o călătorie în Orient şi o vizită, pe cămile, la piramide, în tovărăşia Comandorului, îl dăruise pe Crihan cu comanda celui mai nou şi mai frumos pachebot al Serviciului Maritim. Invidia camarazilor şi zvonurile răutăcioase se domoleau de cîţiva prieteni de-ai lui Crihan cari răstălmăceau această numire ca pe o recompensă pentru 22 ION MARlN' ]SADOVEANU atitudinea lui hotarîtă, şi unii spuneau şi patriotică, de pe vremea cînd fiind încă în.marina'militară, cu cîteva luni mai înainte săvîrşise o faptă aproape „eroică". Cînd răzvrătitul- crucişetor rus „Potemkin" a venit în faţa Constanţei, în iunie 1905, înaintea predării, comandorul Crihan, pe a sa răspundere a tras b salvă de pe „Elisabeta", prevenind crucişetorul rus că e gata de luptă. Era o provocare nesăbuită, avînd în vedere disproporţia dintre cele două vase. Din fericire,ea n-a avut urmări. Oricum, prietenii lui Crihan şi el cel dintâi, socoteau numirea aceasta ca foarte nimerită. Educaţia lui profesională, desăvîrşită în academiile navale franceze, un stagiu atît de îndelungat în străinătate, îl făceau pe Crihan să privească dispreţuitor spre marinarii şi comandanţii ieşiţi din cadrele pregătite în ţară. Pentru îndeletnicirea subţire de comandant de pachebot, în care ai de aface numai cu lume aleasă, un adevărat om de lume ca el se cerea, nu numai nişte morocănoşi şi mârlani cum erau cei de la noi. Şi apoi şi genul artist cu care Crihan se fălea, adică două poezii din Ver-laine ştiute pe de ■ rost şi cîteva fredonări abile după cîntece la modă, îi dădeau dreptul, socotea el, să revendice şi să obţină comanda celui mai luxos pachebot. Grijile instalării în noua sa funcţie, poate şi o tăcere voită, l-au făcut pe comandor să nu dea nici un semn de. viaţă. Şi acum' Gliick îi trimetea o scrisoare lungă, duioasă, plină de pătimaşe dorinţe şi nerăb-dări, închisă cu două peceţii de ceară aurie şi încredinţată fiului său. La sfîrşitul scrisorii, pentru a risipi orice fel de bănuială, ea-şi ruga amantul sa fie prevăzător cu băiatul ei şi dacă poate să-i satisfacă fireasca lui curiozitate, lăsîndu-1 să viziteze vaporul. Băiatul a plecat vesel, sărind două cîte două treptele ce coborau spre port. Ajuns lîngă vas, Toderiţă s-a oprit mai întîi pe chei pentru a admira frumuseţea şi mărimea pachebotului alb şi înalt, ca un perete, cu zeci de ferestruici rotunde, cu un coş gros din care urca un fum albicios, duduind tainic de o ascunsă putere. Vaporul i se părea băiatului o minune de la care nu putea să-şi ia ochii. Sosise în dimineaţa aceea vasul, şi între catarge îi şi flutura un pavilion albastru cu un pătrat alb, semn că va pleca iarăşi în cursă, chiar în aceeaşi seară. Pe puntea liniştită, la ora aceasta a după amiezii, Toderiţă a întâlnit doar un timonier care 1-a dus pînă la cabina comandantului. După ce un glas aşezat i-a răspuns cînd a bătut la uşă, Toderiţă la intrarea în cabină s-a încurcat într-o perdea de mărgele care acoperea uşa pe dinăuntru. Pe comandor 1-a găsit cetind, îmbrăcat încă în alb, în acest sfîrşit de septembrie, răsturnat într-un jilţ. Plutea prin încăpere un miros de tutun bun, parfumat, ce stăruia amestecat cu o mireazmă grea, dulceagă, desprinsă de pe toate lucrurile. Cabina gemea de covoare orientale, iar de sus, de lîngă busola prinsă în tavan, chiar deasupra patului, perdele de borangic fin, ţesute cu fir de aur, îmbrăţişau locul de odihnă, ca un polog. Un papagal guraliv, alb, cu o creastă mare pe care şi-o arunca înainte, se agăţa pe zăbrelele unei colivii de aramă, bîiguind cuvinte stîlcite pe limba lui. Iar pereţii toţi erau acoperiţi numai de fotografii de femei, bătute strîns una lîngă alta. Pe biroul din faţa patului, cîteva hărţi şi un puternic binoclu de marină. Cînd a intrat Toderiţă, comandorul nu 1-a recunoscut şi 1-a privit mirat. După ce a cetit însă scrisoarea,purtarea lui s-a schimbat. S-a ridicat, i-a oferit băiatului fructe şi şocolată şi a început să-i povestească multe despre vapor şi călătorii. Se desprindea pentru Toderiţă din toată fiinţa comandorului un farmec pe care nu-l mai întîlnise încă la nimeni. Ii asculta atent, văzînd chiar toate cele despre care marinarul îi povestea. De odată însă,se deschise uşa cabinei şi o femeie tlnără cu o pălărie mare, într-o rochie învoaltă în jurul trupului mlădios, intră. Comaadorul ION SINTU ■23 nuseridică de la Jocul său, nu-i dădu mîna, n»*i spuse numele ci'îl prezintă ■numai pe Toderiţă în cele mai neaşteptate cuvinte. • . ■■ — Iată aici pe prietenul meu,... cel mai isteţ dintre tineri... cel mai bun „cărturar"... (şi pentru că Toderiţă îi spusese că învaţă şi pianul) cel mai bun dintre pianişti... Exagerările acestea ridicole rostite .de comandor, deodată, fără noimă, îl mirară pe băiat şi-1 impresionară neplăcut mai ales-faţă de frumoasele lucruri pe care i le spusese mai înainte. Judecata tînărului mergea şi mai departe şi-1 lămurea la comandor şi pe om, care era în stare să treacă atît de uşor şi nelegat de la o purtare aşezată la una nesăbuită. După aceste prezentări ciudate, fără să mai spună un cuvînt, comandorul se ridică şi părăsi cabina. Se uită însă lung şi cu înţeles la femeie şi,din ochi — fără să simtă băiatul — o îndemnă înspre el. Lăsaţi singuri, cei doi s-au simţit stingheriţi. Au încercat să lege o vorbă şi n-au izbutit. Femeia a încercat să rîdă,. dar nu i s-a răspuns; a încercat să se apropie de Toderiţă. pentru a-i vedea mai de aproape culoarea ochilor, dar acesta s-a ferit. în cele din, urmă, au luat fiecare cîte ceva, el un album, ea o carte şi tăcuţi au început să răsfoiască. Aşa i-a găsit comandorul la reîntoarcerea lui, cam peste o jumătate de oră. Cînd i-a văzut cuminţi şi străini unul faţă de celălalt, a1 încruntat din sprîncene, s-a întunecat şi scurt, fără altă explicaţie 1-a rugat pe Toderiţă să-1 urmeze. Băiatul s-a înclinat în faţa femeii şi a ieşit, urmîndu-1 pe comandor care el însuşi, a mers să-i arate vasul. Ofiţerul, acum.iarăşi se schimbase, iarăşi se purta frumos şi aşezat cu el. Cînd au ajuns pe puntea de comandă, Toderiţă a simţit o bucurie, în bătaia vîntului care şuera încet printre catarge. De la înălţimea aceasta se putea privi peste digul cel mare, dincolo, în larg, unde o hulă adîncă frămînta marea, acoperind-o de spumă. în port apa era liniştită, totuşi, o legănare uşoară a vasului dădea o plăcută ameţeală. Şi Toderiţă oftă şi îi mărturisi comandorului dragostea lui pentru mare şi vapoare şi dorinţa de a se face marinar. Abia după un răstimp, acesta îi răspunse. Cuvîntul calm al comandorului se încălzea tot mai mult, creştea, se împodobea de culoare, în varietate şi în putere. Vorbea iarăşi de călătorii, dar în altfel. Pretutindeni, el vedea locurile, cerurile, oamenii, dar mai ales femeile. Şi vorbele lui apăsate, tari, despre bucuriile pe care le dau aceste femei, stinghereau în sufletul lui Toderiţă aşezări limpezi şi curate. Băiatul răspundea sau cu neînţelegeri sau cu închideri în el însuşi şi neplăceri faţă de aceste violente povestiri ale marinarului, cari voiau să fie şi învăţături în acelaş timp. Dar Henri-Eugen Crihan, pornit pe cîntarea aceasta impură a.femeii se înciuda şi creştea pînă la mînie faţă de încăpăţînarea şi neînţelegerea băiatului. Şi mai ales gîndul că băiatul acesta, greu de ispitit, închis fără voie în candoarea lui,era fiul iubitei sale, îl înfuria. în ceie din urmă,i-a spus cu asprime lui Toderiţă că degeaba vrea să fie marinar, că n-are nimic bărbătesc în el. ■ — Te-ai purtat ca un papă-lapte, adaose el. Adineauri, cînd te-am lăsat singur, doar că nu ţi-am atîrnat muierea de gît... —- Domnişoara, încercă să spună Toderiţă— t — Ce domnişoară, îl întrerupse brutal Crihan. O ştoalfă oarecare... şi atîta tot... Tu crezi că toate pe cîte le-ai văzut la mine pe pereţi sînt contese?... Te-nşeli băiatule... . Şi ofiţerul încercă telegraful de comandă care răspunse cu.multele lui sonerii. Cuvintele lui Crihan i-au dezvăluit băiatului deodată o urîciune pe care mai n-o bănuia. Şi în ea, ca sub apele unei mlaştini în care se îneca, Toderiţă văzu chipul mamei sale. Furat o clipă de gînduri, s-a trezit dureros în realitatea lucrurilor. Nu-şi mai găsea locul. Era palid şi, iarăşi, 24 ION MARIN SADOVEANU obişnuita lui nervozitate îl stăpînea. Cînd şi-a luat rămas bun de la coman-dor,nu 1-a privit în ochi ci s-a înclinat adînc în faţa Iui, şi atît... Apoi, fără să-şi ridice fruntea, a alergat pe scări, pe punţi şi a coborît pe chei. Acolo s-a oprit o clipă şi a respirat uşurat. Comandorul 1-a urmărit de sus de pe comandă, a dat din umeri şi i-a-ntors spatele, intrînd în cabina timonierului. Toderiţă a privit iarăşi vaporul care, acum,pentru el era altul decît cel de la venire. Se petrecuse pe vaporul acesta cu el un lucru grav, adînc jignitor. Simţea că-1 doare ceva în capul pieptului, simţea că în el se întîm-plase ceva urît, că trecuse ca un vînt aspru care luase podoaba pomilor Înfloriţi... Şi Toderiţă nu s-a întors acasă,ci a rătăcit pînă cînd s-a lăsat noaptea printre stînci, lăsîndu-se stropit de valurile ce se sfărîmau. Se simţea pentru prima dată murdărit şi copleşit de o povară pe care nu o putea arunca din el, nu putea scăpa de ceea ce ducea înafunduri, căci Toderiţă, In timpul lipsei comandorului, cu albumul pe genunchi, plimbîndu-şi ochii pe pereţii acoperiţi de fotografii ai cabinei, văzuse şi fotografia mamei sale... Atunci nu bănuise nimic rău. Acum însă îl revolta şi îl scîr-bea purtarea comandorului. Amelica, în rîvna ei de a da o educaţie cît mai aleasă şi mai înaltă fiului său îi luase lui Onuţ ca profesor de limbaşi literatura franceză pe un elveţian ciudat şi singuratec, profesor Ia un institut din localitate. Şi pentru că în casa lor era mai mult loc, domnul Marc A. Jeanjacquet, acesta era numele profesorului, venea regulat de trei ori pe săptămînă să facă lecţii cu trei elevi cam de aceeaşi vîrstă: cu Onuţ, cu nelipsitul său prieten Toderiţă şi cu Sile, al treilea băeţaş, fiul prefectului conservator Scafeş. Domnul Jeanjacquet era o fiinţă ciudată chiar la înfăţişare: purta plete ce îi cădeau pînă pe umeri, iar pe vîrful capului, o tichiuţă neagră, rotundă, de catifea. Iarnă-vară umbla înfăşurat într-o enormă pelerină neagră strînsă cu grijă la piept. în colţurile gurii morfolea neîncetat ţigări lungi de foi, dintr-un tutun cu miros greu. Să tot fi avut treizeci şi cinci de ani. Bine legat, cu o mustăcioară mică roşcată, nu vorbea bucuros decît cu copiii. De fel din Friebourg, a fost silit să-şi părăsească oraşul natal din cauza ideilor lui înaintate (era socialist) şi a unui pamflet pecare-1 scosese, atrăgîndu-şi mînia concetăţenilor. Jeanjacquet era un om lăsător, moale, dar cult. Era rece şi necomunicativ. închis în el, nu se pricepea să îndrumeze pe un altul, în ale inimii. Avea nu numai o bună tîlcuire a literaturii universale ci stăpînea şi o solidă cunoaştere a clasicismului.Scriitor de o formă perfectă şi riguroasă, el a fost profesorul întru poezie şi prozodie a celor trei băieţi, învăţătură de pe urma căreia singur Onuţ avea să folosească. O mare prietenie se legase Insă între băieţi şi profesorul lor, astfel că Toderiţă, în impasul şi frămîn-tarea în care-1 lăsase vizita de la comandorul Crihan, nu s-a priceput să se îndrepte înspre altcineva decît înspre profesorul său de franceză. O nevoie a sufletului îl mîna înspre el. Băiatul i-a mărturisit toată durerea şi mai ales surprinderea neplăcută care îl turburase adînc. Profesorul 1-a ascultat atent, a dat din cap, de cîteva ori. Deşi înţelegea perfect starea sufletească a băiatului şi sincer ar fi vrut să-i vină în ajutor, Jeanjacquet îşi dădu seama de firea lui, ce greu are să-i vină să desfacă, să aline şi să lămurească sufletul acesta fraged. Totuşi, 1-a chemat să vină pe la el pe acasă. Jeanjacquet locuia într-una din acele case cu două etaje, rău încheiate, în care la Constanţa, pe coasta de nord a oraşului flueră vîntul şi iarna şi vara. De la fereastra lui, peste un mic golf,se vedea casa înaltă a doctorului Sîntu, iar dedesubt, la picioarele unui mal lutos, se frămînta neîncetat marea miloasă plină de alge smulse şi de spumă. Abia departe, apa ION SINTU 25 se adîncea şi se limpezea. Era mai întîi verde şi numai pe zare îşi căpăta albăstrimea. încăperea în care locuia profesorul era simplă şi neprietenoasă. Un cufăr mare de paie din Elveţia şi cîteva lucruri sărăcăcioase ale proprietăre-sei — o armeanca — la care şedea, se învecinau. Răvăşeala şi dezordinea domneau peste tot.îmbîcseala de tutun intrase în lucruri într-atît încît abia de se mai putea primeni cu aerul sărat al mării ce năvălea pe fereastra dată de perete. Cînd Toderiţă a urcat scările şubrede, ce scîrţîiau la fiecare treaptă, a început să bată rar, cîte două lovituri, clopotul de la biserica grecească. O tătăroaică cu fustele suflecate spăla scara bolborosind ceva pe limba ei, iar soarele palid şi tot mai fără putere al toamnei furişa o lumină galbenă prin toate crăpăturile peretelui de lemn. Era o sîmbătă după amiază si o tristeţe plutea peste colţul de oraş pustiu şi strein pentru sufletul copilului. Racila lui era tot mai grea şi mai dureroasă. Cînd a intrat la profesorul său, acesta nu era singur. Un om înalt, blond, spătos, cu o privire blîndă, îi ţinea de urît. Era îmbrăcat cu pantaloni cenuşii, avea un tricou marinăresc cu dungi albe şi albastre iar în picioare sandale. într-o farfurioară îşi turna ceai dintr-o ceaşcă, pe care-1 sorbea cu poftă. —■ Iată pe elevul meu de care ţi-am vorbit, Ivan Maximovici, spuse profesorul la intrarea lui Toderiţă. Vorbea în romîneşte, rar şi poticnit. Omul se ridică şi-i întinse băiatului o mînă mare, puternică. — îmi pare bine, rosti el în limba noastră, înmuiată însă de accente tărăgănate. Apoi se aşeză iarăşi şi continuă să-1 privească pe Toderiţă, zîmbind. Acesta, după ce şi-a primit şi el ceaşca de ceai, nelămurit, întrebător, nu înţelegea de fel toată întîmplarea şi se uita curios cînd la profesorul său cînd la strein. Jeanjacquet, pentru ca |ă-l scoată din această nedumerire îi spuse în cele din urmă: — Te-am chemat, dragul meu, pentru ca să-1 cunoşti pe Ivan Maximovici. Vei avea multe de învăţat de la el. Şi apoi el ştie mai bine decît mine să asculte şi să povăţuiască. De aceea i-am povestit şi lui... Şi cu siguranţă că Ivan Maximovici, aşa cum îl cunosc, are să găsească o cale înspre inima ta. Toderiţă roşi şi două lăcrămi îi străluciră în pleoape. Se strînse pe scaun cu capul în piept,nemaivrînd parcă să audă. Stătu aşa, ca sub ploaie... — îmi dau seama, continuă Jeanjacquet, de ruşinea şi de durerea ta. Şi nu numai pentru tine, dar şi pentru altcineva... Streinul, bîndu-şi ceaiul îl aproba pe profesor, dînd din cap, privind neîncetat cu un zîmbet pe Toderiţă. Din întreaga lui fiinţă se desprindea o prevenire, o prietenie, o bunătate care mergeau să-1 învăluie şi să-1 mîngîie pe băiat, să-1 uşureze şi să-1 apere de lucrurile aspre pe care avea să le audă. — Durerea ta, continuă profesorul, e tot atît de proaspătă şi tare la vîrsta ta ca şi o bucurie care ţi-ar fi putut veni. Alţii încep cu o bucurie, tu ai început cu o mare durere... De data asta, Ivan Maximovici, cu o faţă serioasă şi gravă îşi legăna mîna dreaptă în sus şi în jos, cu arătătorul înspre pămînt ca şi cum ar fi vrut să spună: aşa e! — Să nu "crezi, continuă cel ce vorbea, că noi nu ne dăm seama de ceea ce se petrece în tine. E foarte trist pentru că o mînă ticăloasă a stins toate luminile. De obicei,în lumea din care ai ieşit tu şi în care creşti, lucrul acesta se întîmplă încetul cu încetul şi mai tîrziu. Despre aceasta am vorbit îndelung cu Ivan Maximovici şi am văzut că nici eu şi nici el nu avem la îndemînă o putere care să te liniştească. Ceea ce s-a făcut s-a făcut şi te-am chemat aici să îţi spun nu că ai să te linişteşti, ci că ai să ai de luptat 26 ION MARIN SADOVEANU cu.tine însuţi... Apoiy întorcîndu-se către cellalt:—Mai departe lămureşte-I dumneata, prietene. Căci ai mai mult dar decît mine. , . Aici Ivan Maximovici se ridică în picioare şi-şi trecu amîndouă mîinile lui.mari peste ochi, ca şi cum s-ar fi spălat pe faţă. Cu gesturile astea părea că-şi limpezeşte gîndurile şi. caută ceva. în cele din urmă, zise tărăgănat, cu jumătate glas, ca şi cum ar fi'vorbit să nu trezească pe cineva: — Te-ai privit vreodată răsfrînt într-o apă liniştită, Feodor Gheor-ghevici? Toderiţă tresări auzindu-se numit în felul acesta. — E frumos, nu e aşa continuă streinul, dar cred că nu ţi-a trecut niciodată prin gînd c-ai să-ţi petreci toată viaţa aşa... privindu-te. Aşa e şi cu ceea ce simţi astăzi... Şi de vreme ce va trece, pentru că ştii că va trece, de ce să nu te rupi cu voinţă de acum... Încearcă şi-ai să vezi c-ai să poţi! Spune-ţi aşa: sînt alţii care n-au nici ce să mănînce şi eu am timp să mă privesc cum sufăr! Asta nu e o treabă de bărbat, Feodor Gheorghevioi. Apoi, după o tăcere: — Ţi-a fost vreodată foame şi n-ai avut cu ce să ţi-o astîmperi? îl întrebă Ivan. Toderiţă se gîndi la pîinile întregi de la ei de acasă, pe care tatăl său nu Iernai dădea voie să le înceapă dacă socotea că aumîncat îndeajuns. O umbră de revoltă se lăsă peste faţa băiatului şi el răspunse scurt şi întunecat: % — Da, aş mai fi mîncat bucuros şi nu m-au lăsat. Ivan zîmbi iarăşi cu bunătatea lui obişnuită, se apropie de băiat, îl sărută pe frunte şi-i culcă obrazul pe braţul său puternic. — Şi asta te-a mîniat, Feodor Gheorghevici mai mult decît te-a durut. Te-a mîniat atunci pentru că te-ai mîniat şi acum. Asta ţi-e felul! Şi depărtîndu-se de băiat şi arătîndu-1 cu degetul: — Uite, ce întunecat eşti! Şi acum simţi încă nu foamea ci mîndria şi libertatea jignite că n-ai mai fost lăsat să muşti o bucată. Omuleţul s-a trezit. E treaz şi asta e destul... Nu mi-e frică de tine... Dar gîndeşte, Feodor Gheorghevici, că sînt şi alţii pe care nu mîndria îi doare ci trupul, stomacul, gîtuî, limba, cînd n-au ce mînca... Gîndeşte-te la ei că sînt mulţi şi tu ce ai de gînd să faci pentru ei?... Şi întorcîndu-se către profesor, care sta liniştit, îi spuse aproape şoptit: — Mai mult poate acum n-ar înţelege! Eu aşa cred! Şi se aşeză. Se înserase. O pîclă grea începea să se lase. Intra ca un fum pe fereastra deschisă, dînd o înfiorare de umezeală ce învăluia. Sirena din capul digului începuse să urle din timp în timp. Ivan îşi luase chitara şi. cînta încet im cîntec vechi marinăresc de pe coaste îndepărtate. Jeanjacquet îşi chinuia trabucul între dinţi iar Toderiţă, primenit, parcă spălat de scurtele cuvinte ale străinului, aşezat tihnit între doi oameni mai mari decît el, în liniştea şi visarea lor, se simţea mult mai uşurat de gîndurile lui grele. Era de ajuns încheierea aceasta a unei bune şi liniştite prietenii ce i se dădea, pentru ca băiatul să se simtă cu încetul mai limpezit. Deodată, de sub fereastra deschisă, de pe mal, o larmă se ridică. Erau glasuri multe, încăerări de zvonuri şi umbre ce se mişcau şi nu se puteau desluşi în ultimele raze ale apusului, stinse de ceaţa ce se lăsa. Oamenii s-au oprit, au ascultat, apoi cîteşi trei au coborît. Jos, printre stînci se aprinseseră cîteva felinare. Era una din acele zilnice nenorociri ce se întîm-plau în vecinătatea casei în care locuia profesorul. Se umplea un mal cu pămînt adus din săpăturile din susul oraşului. Şi tătarii, harabagii zgomotoşi, veneau aci să răstoarne harabalele lor. De multe ori se întîmpla 4nsă, ION SINTU 27 cum-'S-a 'întîmplat şi acum, ca harabaua răsturnată prea aproape de. buza malului, să se prăvălească şi să se ducă rostogolită,'cu cai cu tot şi citeodată şi cu un om, pînă jos pe stînei. Acum toată lumea se strînsese în jurul unei astfel de nenorociri. Un biet tătăraş, tînăr, zăcea cu faţa în sus, la lumina felinarului, cu ochii închişi, cu o dîră de sînge prelinsă printre buze* La căpătîiul său era doctorul Sîntu aflat din întîmplare pe acolo. El cerea ca bolnavul să fie grabnic ridicat şi dus la el la spital. Doctorul poruncea, se agita şi arăta o grabă ce nu ţinea numai de îndatoririle profesiunii sale. Lumea strînsă privea cu nepăsare la el. Dar mai nepăsător ca oricine era colegul-său englez doctorul Irwin. Bătrîn, rămas pe meleagurile acestea din vremea turcilor, englezul aceasta roşcovan la faţă, cu o veşnică pipă ce-i îngălbenise mustăţile mari şi albe, cu o cască de colonii şi cîte odată călare pe un măgăruş, bătea drumurile şi străzile cu o geantă de medicamente la el, în care populaţia băştinaşe mai avea multă încredere. De data asta, doctorul Irwin îşi lăsase măgăruşul sus şi coborîse să vadă ce s-a întîmplat. Sta liniştit, îşi fuma pipa şi privea neavînd nici o nădejde în ajutoarele pe care vrea să le dea Sîntu. Dar cînd acesta ridicând felinarul 1-a privit în faţă şi 1-a întrebat ce crede, englezul a zimbit sceptic,.a clipit de lumină, şi-a scos pipa din colţul gurii, a dat din umeri şi a rostit, gata de plecare: — Tătari, mulţi sînt! Peste cîteva clipe şi doctorul Sîntu şi-a dat seama că băiatul murise. Lăsat în întuneric numai cu un felinar la cap pînă la sosirea procurorului, mortul sta neacoperit în bătaia şi murmurul valurilor. Numai în jurul său, în întuneric, se auzeau mîrîituri şi plescăituri. Erau tătarii care se re-peziseră cu cuţitele la caii zdrobiţi, din care cu lăcomie îşi tăiau halci întregi. Pe Toderiţă, Ivan 1-a lăsat acasă, mult mai liniştit sufleteşte, cu toată scena de groază la care privise, şi a plecat mai departe coborînd spre port, departe, dincolo de bazinul de petrol, spre cimitirul vapoarelor, unde se cuibărise. Lui Ivan Maximovici Martînov i se îngăduise mai mult de nevoie, lipsind alt specialist în corectarea busolelor şi a aparatelor de bord, să ţină un fel de atelier şi să locuiască pe un vechi remorcher de la Dunăre, „Sulina", amenajat odinioară şi pentru excursii. Vaporul vechi, cu zbaturi, aplecat pe un bord, dormea în cimitirul portului printre alte ambarcaţii dezafectate. Se ajungea pe bordul vasului cu ajutorul unei punţi dintr-o singură scîndură ce se mlădia primejdios sub greutatea pasului. Dar pentru cei trei prieteni: Onuţ, Toderiţă şi Sile această primejdie nu era decît o bucurie adaosă vizitelor lor de pe „Sulina". Puntea i se părea mai grea de trecut profesorului Jeanjacquet. In după amiezile calde şi senine de toamnă, care la Constanţa se prelungesc pînă aproape de miezul lui noiembrie,pe „Sulina" se strîngea micul cerc pentru lecturi şi discuţii. „Sulina" avea un fost salon, cu bănci circulare. Aci se sfîşiau zdrenţele unei vechi îmbrăcăminţi de catifea roşie. Erau şi două mese, de fiecare parte a salonului cîte una, prinse solid în podea. Aci se ţineau şedinţele nu fără a izgoni mai întîi şobolanii care se aciuiseră pe sub perinele desfundate. Se citea în salonul acesta literatură franceză modernă. Maupassant în primul rînd, cu multele lui schiţe şi nuvele despre mare şi ape şi se revedeau frazele, în rostiri şi lecturi, se îndreptau corect accentele. O lectură mai rară Şi cu atît mai preţioasă, pentru că era întovărăşită de multe comentarii ale profesorului, se făcea din Montaigne şi Pascal. Dar asta mai mult pen-trţi bucuria lui, căci pe ceilalţi nu îi atrăgea. Jeanjacquet deşi socialist, era un credincios fără umbră de îndoială în convingerile lui religioase şi un catolic des întîlnit în mica bisericuţă abia aciuită undeva în această cetate a 28 ION MARIN SADOVEANU Constanţei, ceea ce îl deosebea cu totul de Ivan Maximovici Martînov, < deşi amîndoi aveau relaţii cu cercurile revoluţionare din Elveţia. Acum , corespondenţa se ducea numai pe numele şi adresa lui Jeanjacquet. Un ascultător atent era Ivan Maximovici. Vorbea şi el o franceză corectă în afară de germană şi alte limbi pe care le învăţase în Rusia, în cutreerările lui revoluţionare care îl purtaseră din Finlanda pînă la marea Caspică şi mai departe pînă în flota din Extremul Orient. Marinarul asculta încîntat poveştile lui Maupassant, ciocănind la ochianele şi busolele pe care le repara şi le punea lă punct, îndeletnicire gingaşă între optică şi mecanică, pentru care avea o deosebită îndemînare şi era mult preţuit. De altfel, era singurul în tot portul care se pricepea la aşa ceva. Şi veneau la el nu numai romîni dar şi străinii de pe vapoarele în trecere să le verifice busolele. In felul acesta, fostul marinar rus refugiat aci, nu se ştia bine de unde, pe la începutul lui 1904, izbutise să cîştige îndeajuns. Cînd lecturile se isprăveau, Ivan Maximovici îşi lăsa ciocanele lui subţiri şi uşoare, ca de ceasornicar, i aprindea o lampă cu petrol şi punea apa de ceai. Niciodată oaspeţii lui depe„Sulina" nu duceau lipsă de ceai, de uscături şide poame. Ba din cînd în cînd cei trei flăcăi cu tulee pe obraz, învăţau să tragă şi cîte o ţigară şi ameţeau. Pînă să fiarbă apa, marinarul povestea, cu glasul lui gros şi puţin tărăgănat, cîte în lună şi în stele. Vorbea despre locuri îndepărtate, despre corăbii şi despre oameni. Adesea urca împreună cu mosafirii lui i pe puntea de comandă a „Sulinei", un foişor primejdios, fără balustradă, şi de la înălţimea aceasta, privind peste digul cel mare, împărţea Marea 4 Neagră în sectoare geografice care, mai mult decît nişte abstracte indicaţii, | sub cuvintele lui erau adevărate peisaje. Puternic, înalt, cu pieptul des- 1 făcut sub tricoul alb şi albastru mult răscroit, Ivan Maximovici tăia 1 prin aer, cu braţul lung şi palma ciolănoasă, felii-felii şi hotare pe întinderea I mării. Apoi strîngea pumnul şi numai arătătorul lui butucănos rămînea 1 neclintit pe un punct din zare, pe care-1 sfredelea, cu mişcări în dreapta 1 şi în stînga de parcă ar fi vrut să-1 scobească şi să dea cep orizontului. I Şi atent, cu ochii mari, stăruitori, cu toată voinţa încordată ca şi cum ar | fi chemat priveliştea pentru bucuria tinerilor săi ascultători rostea: ] —■ Acolo e Gonstantinopolul! ^ Şi odată prins Constant inopolul, Ivan Maximovici îl ţinea pe loc, 3 11 ţintuia cu degetul să nu-1 scape şi-1 apropia prin cuvinte. Creştea oraşul pentru ascultători nu numai în larga lui aşezare dar şi în amănunte pe i care nici o fotografie, nici vreo altă descriere nu le-ar fi putut da. Pa- j siunea de călător a marinarului şi memoria lui minunată descria, împodo- J bea, apropia. Şi ţinînd mai deaprte degetul pe acelaşi punct, pentru că tot 1 pe acolo era trecerea, el evoca Helespontul, Grecia, Siria, Egiptul, Italia, * Mediterana întreagă. Aici, între frazele mai rare ale lui Ivan Maximovici j interveneau informaţii scurte de istorie şi cultură generală ale lui Jeanjacquet. Erau ca nişte note didactice uscate, cu trimeteri şi cu literemă- \ runte, din josul paginii, faţă de povestirea largă a marinarului. Şi încetul « cu încetul, braţul se mişca făcînd roata zării. De la dreapta la stînga, * depărtîndu-se puţin pe lungimea razei, Ivan Maximovici cerceta acum coasta | de Sud a Mării Negre. Şi mergea pînă pe cele mai depărtate meleaguri. I Iată Sinope, şi numai cu două degete mai la stînga Batum. Drum de aproape L o mie de mile marine, de aci de la Constanţa, explica marinarul, şi plutiri f peste adîncimi mai mari de două mii de metri, cu funduri de gaze otrăvite, j lipsite de peşti. Amănuntele acestea îi uimea şi îi înspăimînta pe băieţi. I închipuirile lor tinere, înflăcărate, ajutate de proaspetele lor învăţături, 1 îi făceau să alerge cu gîndul. i ION SINTU 29 — Dacă ai putea zbura pînă acolo! făcea moale Sile Scafeş, băiatul prefectului, un spirit înclinat spre lene şi comoditate. — Ba să călătoreşti cu pînze, zile întregi! prefera visător Onuţ. — Ba să fi acolo şi să te plimbi printre oameni de tot felul, să le înveţi limba şi să le cunoşti obiceiurile, adăuga Toderiţă, mai înclinat şi mai sensibil la aspectele sociale. Şi cîteşi trei stăteau cu privirile aţintite asupra punctului din zare, care de bunăseamă nu mai era cel arătat de marinar şi era la fel cu oricare alt loc de pe roata mării, pustie şi neprietenoasă. Atenţiei acesteia istovite însă a băieţilor îi venea în ajutor Ivan Maximovici. El restabilea punctul cu arătătorul mînei drepte indicîndu-i cu stînga locul pe o hartă a Mării Negre pe care o ţinea pe genunchi. Apoi, cu gesturi rotunde, din ce în ce mai crescute, el construia Caucazul pentru imaginaţia copiilor pînă ce, întinzînd iar palma în jurul lui, imagina şi netezea suprafaţa Mării Gaspice. închipuirea cărturărească a profesorului Jeanjacquet se lăsă deîndată ispitită de Caucaz şi de amintirile lui mitologice. Prometeu şi Medeea au fost numiţi şi povestiţi în tragediile lor. Acum, pentru băieţi zarea creştea şi mai misterioasă. în special Onuţ visa şi mai complet visul antichităţii la mare. O legătură tainică se făcea în el cu ce ştia despre pietrele vechi din temeliile casei lor, despre lumea trecută, din ale cărei urme pipăise şi văzuse. Şi pentru prima dată, el a încercat dulceaţa evadării din clipa de faţă, bucuria fugei fără paşi şi primejdii... Aici însă, Ivan Maximovici stăruia într-un anumit fel. Mai mult chiar ca altă dată, cînd cu braţul lui lung ajunsese pe arcul zării pînă la Sevastopol şi la Odesa, aici, unde dincolo de linia pustie a mării mai era un munte şi încă o mare, el se oprea ca şi drumeţul ce nu poate să treacă uşor peste locul unde s-a întîlnit odată cu un lucru de seamă din viaţa lui. Şi pe puntea înclinată a remorcherului, sprijinindu-se de catarg ca pentru o lungă poveste, marinarul începea să vorbească rar, cu aprinderi în glas pe cîte un nume, despre luptele revoluţionare duse pe meleagurile acelea, lupte la care luase şi el parte. Şi pentru prima dată, Ivan Maximovici vorbi şi despre el, povestind cine e şi de unde vine. Se născuse undeva pe lîngă gura Nistrului, într-un bordei în care şi pe bunicul său şi pe tatăl său i-a apucat venind seara frînţi şi cîteodată şi beţi de la munca de pe şlepuri. De acolo deprinsese şi limba moldovenească. Şi-a petrecut copilăria hoinărind şi învăţînd carte de la nevasta unui brutar, care avea legături cu cercurile revoluţionare. Dorul lui de apă şi de muncă pe lîngă ape 1-a dus pînă pe malurile Caspicei, la Bakum. Aci a fost barcagiu, apoi marinar pe petroliere. Avea cincisprezece ani cînd a intrat în mişcarea revoluţionară şi a primit sarcini aproape peste tot pe întinderea marei Rusii. Astfel a învăţat multe limbi şi în cercurile revoluţionare a auzit de multe cărţi pe care pe urmă le-a cetit. Ajuns în marina de război, şi-a dus mai departe acţiunea lui revoluţionară. Din toată această poveste cuprinzătoare la care băieţii ascultau cu ochii sticloşi şi nemişcaţi, amintirea lui Ivan Maximovici alegea aceleaşi locuri ale preferinţelor sale, pe aceiaşi oameni, din amintirile sale de la Bakum. Se simţea că acolo era legat şi cu mintea şi cu sufletul. Multe lucruri povestea el şi despre mişcarea şi despre ideile revoluţionare de acolo. Profesorul, pe unele le ştia; despre altele întreba, cerînd lămuriri. Cumpănit şi puternic, Ivan Maximovici se lăsa totuşi furat de amintire. Se vedea, cu ani în urmă, în casa bunului Evgheni Niko-laevici, muncitor de la Odesa unde intrase într-un cerc revoluţionar condus de studenţi social-democraţi. Apoi, ca om de, încredere, se vedea făcînd 30 ION MARIN SADOVEANU parte din -organizaţia de pe crucişetorul „Ecaterina II-a", apoi urmărit şi fugind spre Romînia. Era pe la începutul lui 1904. Puţini de aci se-interesaseră de trecutul lui. Pe oameni, profesorul îi cunoştea puţin. Dar Ivan Maximovici stăruia şi vorbea cu aprindere şi cu duioşie mai ales de unul dintre ei. Prieten părea că i-a fost, şi învăţător, desigur. II mărturisea marinarul ca salvator din multe împrejurări grele din viaţa lui revoluţionară. Deodată se opri şi spuse cu o voce puternică şi tunătoare: — Ăsta om, nu glumă! şi plescăi cu latul palmei sale mari de lemnul catargului. Apoi, socotind poate că a vorbit prea mult şi despre el şi despre trecutul lui şi lumea revoluţionară de dincolo, se uită în jur cu cercetare. Băeţii nici nu mai mişcau, sorbindu-i'cuvintele, iar profesorul urzea gloduri privind la vîrful unui beţişor cu care scria lucruri nelămurite pe scîndurile punţii. După ce Ivan Maximovici se asigură că nici o primejdie nu-i va putea veni dinspre aceşti ascultători, in care de altfel vechea experienţă de agitator îi spunea că din fapte, din descrieri şi evocări ideile noi se desprindeau încă turburi, dar porneau, se adînceau şi rînduiau în alt fel aşezările interioare ale acestor copii, ceea ce de altfel urmărea şi dorea şi el, după un răstimp strigă ca pe o noutate menită să umbrească totuşi puţin cele petrecute. —- Ei şi acum, cît mai e lumină să pornim pe mare! Şi toată lumea a coborît pe puntea de joş a „Sulinei". Pe.Onuţ, de cîtva timp, de cînd începuse să înţeleagă rostul firei şi al întîmplărilor din jurul său, priveliştea mării, atît de variată, îl cufunda, ca şi întoarcerea în trecut, într-o visare adîncă. Era un lucru nou, pe care-1 simţea cum creşte din el o dată cu vîrsta, şi căruia nu i se putea împotrivi. O latură a fiinţei sale se zidea şi, atent, băiatul o deprindea fără să vorbească nimănui despre ea. Făcea bine, făcea rău, Onuţ nu ştia şi nu cerceta, dar privea şi aştepta desăvîrşirile ei. Aici, la cimitirul vapoarelor, marea era strînsă între blocuri de ciment şi umplea un fel de groapă adîncă ce se sfîrşea cu un povîrniş, urcînd pînă la o plajă minusculă. Apa era limpede ca lacrima şi păstra în grosimea ei lucruri căzute de .mult la fund şi cari dormeau ca sub o grea vitrină de cleştar. Ancore, lanţuri, ba şi unele cutii vechi de tablă stăteau înfipte într-un nisip auriu. Adîncă, grea şi totuşi luminoasă, marea aci se subţia spre tivul plajii, şi în palpitaţia ei uşoară şi liniştită, ca pieptul unei fiinţe care respiră, venea să sfarme de scoici şi de pietre o buză uşoară, subţire, ca a unei ceşti de porţelan, străvezie. Onuţ o privea şi-şi amintea şi de alte privelişti, atît de felurite'ale ei, încît parcă n-ar fi fost aceeaşi undă şi aceeaşi apă. Prin coamele verzi de valuri, cu spumă pe creştet, el vedea altă mare şi. pe ea luntrea frămîntată, legănată, purtată, săvîrşind o altă minune ce hrănea neîncetat închipuirea, uimirea şi visarea lui Onuţ: taina plutirii. Astea erau gîndurile care îl cercetau, cînd a fost chemat să sară şi el în „barca" lui Ivan Maximovici. Barca aceasta era o lotcă neagră de pescar semănînd cu o pirogă, aşa cum se văd multe la Constanţa, avînd bordurile înalte, aplecîndu-se tare cînd ia vînt,« sub o pînză pătrată ce pâre, văzută _din depărtare, un plic înfipt cu unul din colţuri în mare. Cînd au ieşit la larg, ziua senină ce cădea brăzda cu largi fîşii portocalii cerul.spre ION SINTU' 31 apus?; deasupra îndepărtatului-'mal, lăsînd să lunece printre houraşii de purpură un disc enorm şi .insîngerat:, soarele. Dinspre răsărit, o pulbere viorie vestea noaptea şi' foarte departe, pe zare, licăreau primele stele mărunte şi palide. Marea respira într-o hulă puternică, fără spume, pe care luntrea urca şi se apleca scîrţîind. Ivan Maximovici trăgea la rame, puternic, cu acel hînc! al pieptului şi al gîtlejului ce se leagă ritmic de ridicarea şi lăsarea vîslelor. Trecînd prin dreptul farului vechi, de sus, de pe bulevard,ei se îndreptară spre nord, spre golful de sub locuinţa profesorului, unde Ivan Maximovici îşi ţinea luntrea lîngă el cînd n-o avea în. port. Constanţa începuse să se lumineze. Purta o sumedenie de puncte gălbui şi triste, în întunecimea ei, pe lîngă frumuseţea puzderiei de oţel luminos a stelelor ce începeau din ce în ce să împodobească noaptea. Desluşind pas cu pas coasta ce-i era atît de bine cunoscută, Onuţ găsi în cele din urmă si silueta casei lor svelte, înalte, ridicată ca un foişor deasupra apelor. Totul era stins, numai o lumină stăruia în biroul doctorului. — Vii la noi, Ivan Maximovici, spuse deodată băiatul privind la marinar şi apoi la cer. Vii să încercăm luneta? — Bucuros, făcu marinarul, mai ales că vreau să o şi cercetez din cînd în cînd. ■ Doctorul Sîntu cumpărase de la un bătrîn grec, fost ofiţer de marină, o lunetă astronomică ce părea a fi de bună calitate, dar care nu mai putea fi folosită din cauza lentilelor sărite şi ale finelor ghiventuri, din articulaţii, forţate de o mînă neabilă. A trebuit priceperea lui Ivan Maximovici ca luneta să ajungă iarăşi în stare bună. Fixată pe un trepied de mahon pe terasa de sus, dinspre mare, în nopţile senine ea făcea bucuria lui Onuţ şi a tatălui său care, depărtîndu-se din pricini şi mari şi mici, tot mai mult de o bună înţelegere cu soţia lui, îşi căuta în afară de munca obişnuită de la spital şi de clientelă, un refugiu în tot ceea ce putea să-1 pasioneze şi să-1 ducă înspre un Aris mai larg al lumii. E drept că de cîtăva vreme se vorbea prin oraş că nu numai luneta şi microscopul umpleau golurile de viaţă ale doctorului Sîntu. Tatăl lui Onuţ avea o bună prietenie pentru Ivan Maximovici. De aceea, cînd acesta a, intrat întovărăşit de cei trei băieţi în biroul său—- Jeanjacquet se despărţise de ei — doctorul s-a ridicat mulţumit şi i-a dat mîna marinarului. După ce Onuţ ceru îngăduinţa să folosească luneta în tovărăşia prietenilor săi, doctorul spuse:. — Fireşte, că vă dau voie! De la Ivan Maximovici multe aveţi să învăţaţi din tainele cerului. El le ştie mai bine decît mine. A navigat şi a mînuit sextantul... Urcaţi-vă copii!. Şi din urmă adaose cîteva cuvinte pentru marinar: — Te aştept la coborîre, Ivan Maximovici, aici, în birou la mine. Am de gînd să mai stau de vorbă cu băieţii şi ştiu că vom vorbi despre lucruri care te interesează. Marinarul mulţumi cu un zîmbet şi porni să urce scara ce ducea la etajul superior şi la terasa cu luneta. Cînd au ajuns sus, cerul era spuză de stele. Slabele lumini ale oraşului nu stinghereau cu nimic o bună cercetare a boitei. Răsfirat şi întors, carul mare parcă atîrna cu roţile lui de dinapoi de Polara măruntă şi pîlpîi-toare fixată înspre capul Midia. Orion, încheiat la mijloc de trei diamante, se ridica pe zare ca o platoşă. Sub mulţimea asta de stele, băieţii pierduseră şi măsura şi dorinţa. Nu mai ştiau cu ce să înceapă. Nu ştiau ce vor,- nu ştiau ce să-i ceară mai întîi lui Ivan Maximovici, ce stea, ce planetă. Acesta, liniştit, aşezindu-şi luleaua scurtă în colţul gurii, mînuia cu îndemînarelu- 32 ION MARIN SADOVEANU neta, scriind arcuri mari pe boltă. Apoi, fixînd-o într-un punct, învîrti cu I grijă un şurub de alamă, cu ochiul lipit de ocular. J — Ia priveşte şi spune-mi de-ţi place, Ivan Mateevici, se rosti el către » Onuţ în cele din urmă, făcîndu-i loc. Gînd băiatul şi-a lipit ochiul de des- i chizătura lentilei, un strigăt de mirare şi bucurie i-a scăpat printre buze. Ca două mure de lumină, una albă, cealaltă purpurie, două stele intraseră * In cîmpul lunetei. Pîlpîind se acopereau ca de o rouă strălucitoare. Onuţ, * după prima bucurie, a trecut de îndată la un răstimp gravai firii lui. Simţea cum minunăţia asta cerească îi dă o tăcere, un fel de adîncire, o cu- I fundare în el, pentru a asculta un sentiment puternic ca pe un glas din f afund de care în urmă veneau să se anine alte bucurii. Această stare 1-a făcut >î să întîrzie mult în faţa ocularului. Toderiţă şi Sile, nerăbdători, îl trăgeau de haină să-i ia rîndul. într-un tîrziu, Onuţ s-a desprins. Şi lăsîndu-şi prietenii a dat fuga la mama lui s-o cheme. Amelica abia de a ridicat ochii de pe cartea pe care o citea sub o lumină mare, orbitoare, ce cădea din tavan şi , n-o supăra. Cînd Onuţ a povestit despre ce e vorba, despre stele, mama lui ^ i-a răspuns plictisită: — Lasă-mă în pace cu prostiile tale! şi s-a cufundat iarăşi în lectură. ' Citea o carte galbenă, franţuzească, din care avea o mulţime, şi despre care doctorul vorbea cu dispreţ. Onuţ nu înţelegea nimic. Faţă de nepăsarea mamei sale, copilul a rămas cîteva clipe mirat. Apoi, simţind neapărat -,' nevoia de a împărtăşi şi altcuiva bucuria lui, s-a dus la guvernantă. Pe J Berta, guvernanta lui,Onuţ a găsit-o ţesînd alături de Paraschiva, femeea de Încredere a casei, şi nedeslipită dragoste a băiatului. Cele două femei vorbeau încet, în taină. Cînd le-a povestit despre stele şi frumuseţea lor, Berta f 1-a ascultat şi s-a ridicat să-1 urmeze. Băiatul însă a apucat-o şi pe Paraschiva de mînă şi aşa, trăgînd pe cele două femei după el, s-a repezit înspre terasă. Era îmbujorat de luptă şi de emoţie. Aerul proaspăt şi rece al nopţii de noiembrie începuse să se simtă şi Onuţ a fost oprit din pornirea lui j pentru a fi îmbrăcat mai gros. Apoi au ieşit cîte trei pe terasă. Aci, băieţii săreau de bucurie în jurul lui Ivan Maximovici care prinsese în cîmpul lunetei pe Saturn. Limpede ca o minusculă bulă de nichel, \ planeta se împodobea în sborul ei îndepărtat de cercurile late, ca de un leagăn de panglici măestrit tăiate. Şi totul era revărsat de o lumină albă, de lună clară şi îndepărtată. Onuţ a privit şi el noua imagine, apoi, nerăbdător, dînd din picioare, f a trecut ocularul Bertei. Paraschiva aştepta liniştită, cu chipul frumos tăiat parcă mai bine sub lumina alburie a stelelor. Zîmbea, trăgîndu-şi ală- ., turi pe Onuţ şi mîngîindu-1 pe frunte. în noaptea aceasta difuză, privirea ei căuta pe a lui Ivan Maximovici, iar marinarul îi răspundea, învăluind-o lntr-o galeşă şi caldă căutătură. Căci în afară de Berta von Grodde, hi: f meni în casa Amelicăi Sîntu nu ştia că Paraschiva şi Ivan Maximovici se cunoşteau. E adevărat că Berta nu 1-a văzut niciodată cu ochi buni pe Ivan Maximovici. O prevenire faţă de trecutul său o stăpînea fără să vrea. Dar % pe Paraschiva o asculta cu prietenie în destăinuirile ei. Nu era de mult, * într-o duminică, în care, după luni de zile stăpîna ei se milostivise să-i îngăduie într-o după amiază să se ducă să se plimbe prin oraşul pe care încă » nu-l ştia. Adusă mai mult în silă, la Constanţa, în urma stăruinţelor lui Urmateeu, Paraschiva ducea o muncă grea şi o viaţă mai amarnic încărcată de dispreţ şi ceartă ca la Bucureşti. Hotărît, Amelica nu putea să o sufere şi căuta în tot felul să-i chinuiască zilele. Femeia >se mulţumea cu dragostea lui Onuţ şi cu prietenia Bertei, în*-durînd totul. în duminica aceea, cînd a eşit prima dată în oraş, ea n-a ştiut ION SINTU 33 t încotro s-o apuce. O prospeţime venea dinspre mare şi s-a îndreptat într-acolo. Ajunsă pînă la încheietura portului, Paraschiva a rămas privind îndelung apa asta fără sfîrşit, ce nu intrase încă nici în înţelegerea, nici în deprinderea ei de ţărancă adusă din livezile şi vâlcelele de pe lîngă Argeşul ilfovean. îi era şi frică si o şi chema apa asta mereu frământată şi fără sfîrşit... Aşa gîndea Paraschiva cînd'cineva s-a apropiat de ea privind-o lung şi întrebînd-o simplu dacă e de fel de aici, sau din altă parte. Era Ivan Maximovici. Fata sfioasă de felul ei cu străinii şi mai ales dupăîntîmplările vieţii, neîncrezătoare în oameni, de data aceasta a răspuns cu mai multă linişte. Ea i-a spus că e de departe şi că e de curînd venită pe meleagurile astea. Tinerii s-au împrietenit curînd, şi Ivan Maximovici a dus-o să-i arate vaporul pe care-1 avea în stăpînire. Âci s-a purtat cu ea ca şi cum ar fi fost un copil. A aşezat-o sus pe punte, în bătaia soarelui cald, i-a dat ceai, pesmeţi şi struguri dulci şi a început să-i povestească despre călătoriile lui. Paraschiva îl asculta ca şi băeţii, cu admiraţie şi mirare. Şi învăţând drumul spre cimitirul portului şi căpă-tîndu-şi, după stăruinţa doctorului Sîntu în fiecare duminică libertatea, Paraschiva venea regulat pe „Sulina" să-şi petreacă după-amiezile. încetul cu încetul, oamenii s-au apropiat. Şi în dragostea şi prietenia ce i-a legat, fata a început şi ea să povestească iubitului despre ce a lăsat în urmă, despre satul ei şi oamenii lui, despre fostul ei logodnic, un răzvrătit, şi cu ruşine şi despre întîmplarea cu Urmatecu, fostul ei stăpîn. Pe Ivan Maximovici viaţa asta ţărănească din satele romîneşti îl atrăgea. Punea întrebări despre muncă, despre datini, despre învoeli şi fata atît cît se pricepea răspundea, cu mîinile uitate pe genunchi şi cu o privire lungă plecată înspre pămînt de par-că ar fi văzut aevea, departe, tot ce povestea. Lipsurile şi suferinţele copilăriei ei Paraschiva le înşira cu vorbe simple şi cu încredere. Nu le mai spusese nimănui şi acum i se părea ciudat şi ei că vorbeşte de ele. Iar despre „boieri", despre Urmatecu şi Amelica mai ales, fata n-a avut nici o vorbă de ură sau ocară. Cînd întrebările lui Ivan Maximovici, împins acum de usturătoarea curiozitate a geloziei o chinuiau cu o neîncetată cercetare, Paraschiva răspundea cît i se părea ei că se cade. Dacă omul stăruia, şi răsucea în el şi în ea vîrful ascuţit al geloziei, fata se închidea în tăcere şi în loc de vorbă dădea mîngîieri şi priviri calde. Marinarul atunci îşi simţea sîngele fierbînd. Trecuse depovestea vieţii tuturor celor de la ţară despre care ar fi vrut să afle totul. Nu se mai sătura privind-o pe Paraschiva şi tot aşa nu s-ar mai fi săturat aflînd despre ea şi numai despre ea. Dar peste tăcerea fetei nu era chip să treacă! Şi atunci,omul zădărit se da înfrînt şi o lua în braţe. Clocotul înciudării cădea, se stingea, pierea şi în fericirea dragostei şi în liniştea ei mai ales o judecată mai limpede îi spunea marinarului despre mărturisirea cinstită, despre purtarea mândră şi frumoasă a Paraschivei, despre măsura purtării, bunătatea inimii şi linia neînfrîntă a caracterului ei. Şi hrănit astfel de judecăţi bune despre Paraschiva, dragostea lui sporea. Ivan Maximovici ar fi vrut, fireşte, ca fata să fie numai a lui, să nu mai fie la stăpîni, dar vedea bine că lucrul ăsta nu se poate. El însuşi era doar un om îngăduit. Şi de aceea s-a bucurat mult cînd prin băieţi şi-a găsit drum în casa doctorului Sîntu. Acesta, cu toată groaza lui de revoluţii şi revoluţionari, pe Ivan Maximovici îl primea pentru mai multe cuvinte. Mai întîi, doctorul Sîntu cunoştea tirania ţaristă faţă de care liberalismul său se revolta. El găsea justificată orice mişcare acolo, dar nu aJci. Şi marinarul era un revoluţionar de acolo, din Rusia oprimată. Pentru starea de lucruri din Ţara Romînească, doctorul avea păreri dacă nu excelente, cel puţin bune. Fără mare pricepere şi cunoaştere politică şi dintr-Q mîndrie şovină, doctorul se 3 — Viaja Romînească 34 ION MARIN SADOVEANU fălea cu aparenţa occidentală a parlamentarismului romînesc. Găsea că • ţara a ajuns foarte departe pe drumul civilizaţiei şi dacă mai sînt lipsuri f ele se vor împlini cu vremea, spunea el. Politică încă nu făcea dar totul în el era pregătit pentru ca într-o zi să se arunce în politică, aşa cum făceau cei mai mulţi dintre semenii lui fără păreri, numai pentru liniştea lui, pentru a fi lăsat în pace să cîştige cum o vrea şi pentru mîngîierea sufletească şi potolirea conştiinţei de a avea o purtare într-adevăr de luptător naţionalist. De aceea, pentru toţi cei ce căutau să tulbure rînduelile de la noi, doctorul Sîntu era neînduplecat. Nu îngăduia nici cea mai mică abatere , nici o răzvrătire împotriva unei societăţi care îl ajutase să ajungă unde era şi să-şi ■ clădească şi o casă. Ura pe ciocoi şi destrăbălarea lor; viciul, aşa cum îl întîlnise la Osvald şi Henri-Eugen Crihan; îi era milă, deşi îşi bătea joc de moliciunea şi neajutorarea boierilor, aşa cum le văzuse labătrînul baron Barbu şi la deslînatul său fiu, Bubi, dar admira hotărîrea de apărarea societăţii ori unde ar fi întîlnit-o. De procurorul Clement făcea haz, ba păstra pentru el şi un dispreţ adînc pentru îngăduinţele lui faţă de ticăloasa-i viaţă de familie, dar îl admira şi îi sta alături de cîte ori era vorba să apere societatea de orice fel de răzvrătire sau lovituri de la ceinemulţumiţi. De aceea, pentru Ivan Maximovici, pe care-1 privea ca pe un răzvrătit dar la el acasă, şi pe care mai ales îl credea domolit aci unde a dat de bine şi de libertate, doctorul Sîntu avea chiar prietenie. A rugat de multe ori pe Căpitanul portului să-i facă înlesniri refugiatului rus,stăruind întotdeauna în a arăta celorlalţi că revoluţionarul s-a îndulcit aici, în libertatea de la noi, că a ajuns „un om cumsecade", şi că e un meşteşugar care-şi va face un rost, prinzîndu-i mîna la lucruri deosebit de subţiri.* Cu privire la presupusa „pocăire" a lui Martînov, doctorul se înşela, desigur. Marinarul nu a renun-1 ţat nici o clipă la ideile lui revoluţionare. Dar marele merit al lui Ivan Maximovici în ochii doctorului Sîntu era că,într-un anumit fel, marinarul se făcuse colaboratorul său la unele cercetări ştiinţifice. El îi aducea doctorului într-o damigeana voluminoasă cu un dop automat ce se deschidea numai la adîncimi mari — născocită tot de marinar — apă de mare pură de care doctorul pornit în pasiune nouă de lucrări de laborator, avea nevoie. Biroul doctorului Matei Sîntu, cel de acum, faţă de cel din casa socrilor săi de la Bucureşti, se schimbase după măsura transformării însăşi a omului. Aci el îşi dobîndise o libertate de voinţă şi de acţiune care adîn-ciseră mult preocupările sale. Careta şi armăsarul negru de la Bucureşti, doctorul le transformase în microscop, instrumente şi o masă de operaţie. Preocupările lui teoretice cari depăşeau cadrul strict medical îi lărgise cîmpul cercetărilor. Darwinist convins, lunecat de curînd spre monism şi învăţătura lui Haeckel, el intrase în legătură cu savantul de la lena, trimiţîndu-i scrisori admirative, traduse şi transcrise corect în limba germană de Berta. Drept răspuns, părintele monismului îi trimisese îndepărtatului său admirator o fotografie pe care, sub chipul său de artist, încă frumos sub albeaţa bărbii şi a pletelor, Haeckel scrisese un îndemn hotărît pe latineşte: „Impavidi progrediemur". „Neînfricaţi vom propăşi". Doctorul Sîntu înrămase pompos preţiosul document şi-1 ţinea pe biroul său ca pe un îndreptar pentru el însumi pe drumul hotărît al ştiinţei şi al ate-« îsmului pe care apucase. Voia parcă să-şi reamintească neîncetat şi să-şi facă astfel curaj, el seminaristul de odinioară, botezat, spovedit şi împărtăşit în copilăria lui îndepărtată de o mamă pioasă, ce tovărăşie mare are la drumul ăsta nou şi fără dumnezeu. în anumite clipe de îndoială, doctorul credea mai mult în chipul lui Haeckel, în fotografia lui, decît în Ideile pe care le împărtăşea. Dar acestea erau numai slăbiciuni trecătoare ION SINTU 35 ;şi omeneşti. De curînd, medicul începuse să fie preocupat de un tratament cu apa de mare, recoltată în anumite condiţiuni, pentru care folosea cu deosebit succes damigeana imaginată de Ivan Maximovici. Matei Sîntu îşi spunea cu rîvnă în realizarea unor ambiţii ştiinţifice că el, fiind nnul dintre puţinii medici de pe marginea mării, se cade să încerce şi fireşte să perfecţioneze, dacă se poate,acest tratament. însă mai puţin om de ştiinţă şi mai mult înzestrat cu o închipuire romantică, el făcea din elementul acesta, marea, o putere şi o condiţie de bază a vieţii universale. Atras poate mai mult de frumuseţile ei decît de compoziţia chimică şi virtuţile terapeutice, doctorul Sîntu vedea lumea scăldată urmare şi tră-gîndu-şi toată forţa numai din mare, — o mare ce frămînta pe oameni ,şi pe animale încă din epocile străvechi... în felul acesta, din viaţa la marginea mării, din privelişti şi bucuria plutirei şi a anotimpurilor schimbate pe mare şi în mişcările ei, dar şi din medicină, din ambiţii vagi de cercetător, din măreţia învăţăturilor darwiniene şi severul dar încîntă-torul monism al lui Haeckel şi mai ales dintr-un grăunte de poezie pe care doctorul Sîntu îl purta în sufletul său, el construise o grandioasă concepţie despre lume, poate nu bine închegată, totuşi cu ispite în ea. Această învăţătură pe care ştia că nici un profesor nu e în stare să o dea fiului său, fiind un sistem cu totul personal, căruia cu naivitate doctorul îi dădea şi valoarea unei metode de cunoaştere, el ţinea să o transmită copilului. De aceea, din •cînd în cînd, serile, el îşi chema băiatul, pe Onuţ, căruia el nu-i zicea decît Ionică, împreună cu prietenii lui şi le vorbea, nu încă despre complicata şi necompleta lui viziune, ceea ce ar fi fost prea greu pentru înţelegerea lor, dar limpede, despre transformism şi perspectivele lui ameţitoare pentru minţile tinere, pline de închipuire şi gata şi ele la rîndul lor să construiască lumi ;şi sisteme în mijlocul cărora vor creşte. Această nevoie de a crea viziuni anumite despre viaţă în adolescenţă, doctorul Matei Sîntu o considera ca pe o absolut necesară metodă de pedagogie. Pentru o cît mai izbutită în-rîurire şi desăvîrşire în formaţia băiatului, el imaginase apropierea teoriei şi a experienţei, fie chiar din domenii deosebite. De aceea, bucuros, el îşi ţinea lecţiile despre transformism tinerilor săi ascultători, după o privelişte a cerului înstelat la mare şi înaintea unor lămuriri de laborator în faţa microscopului. Chiar numai mica etajeră de lemn cu două rînduri de eprubete scoase din autoclav, avînd în gelatină sau agar-agar coloniile crescute de microbi, unii ca o spuză albă, alţii cu rădăcini prelungi, fine, purpurii sau albastre înfipte în chihlimbarul substanţelor, cu numele scurte -ale tuturor marilor primejdii pentru om, de la tuberculoză pînă la holeră, putea pune în mişcare într-un anumit fel curiozitatea băeţilor, credea Sîntu. Şi fireşte că puţin talent şi iarăşi o dulce ameţeală romantică adăogin-du-se, peste toate aceste tuburi de sticlă simple, abstracte, se puteau crea privelişti întregi despre suferinţa şi greaua experienţă în cunoaştere a omenirii. Pasiunea marilor excursii istorice ale doctorului asociindu-se acestor cunoaşteri şi controlări, dădea tablouri din trecutul luptei împotriva ciumei — moartea neagră —■ a sifilisului, a holerei, cu aspecte adînc sociale şi cu morala ce se putea scoate din toate aceste înfăţişări. Netăgăduit, mintea copiilor se ascuţea, se împodobea, se pregătea într-un anumit fel pentru ca să primească învăţături tot mai înalte şi mai complicate. Doctorul Sîntu credea, şi avea dreptate, că dislocă şi orîndueşte în alt fel fragmente mari din mintea şi sufletul celor fragezi. în această privinţă, el se întîlnea în aceleaşi idei cu Ivan Maximovici care simţea şi el cum tinerii lui prieteni îşi schimbă cu încetul ideile lor. Şi astfel se vădea adevărul că mintea reţine numai ceea ce a ars, ce s-a topit şi a curs în tiparul 3* 36 ION MARIN SADOVEANU gîndurilor. noastre sub flacăra şi sub dogoarea unei atenţii care- cheamă întreaga fiinţă sa ia parte la o noutate ce i se înfăţişează. Numai o poveste ascultată cu o întreagă dăruire, numai o experienţă de mecanică sau de laborator privită cu lăcomie, cu sete de cunoaştere, cu uitare de sine e rodnică, punînd în noi temelii hotărîte, de nezdruncinat. Şi astfel, prin o cunoaştere de aceasta, din mijlocul arderilor spirituale şi sufleteşti, sporim. Lipsa de curiozitate, de atenţie, climatul rece, rămîn fără podoabă şi fără răsunet. Şi doctorul Sîntu vedea încă odată, prin creşterea fiului său, ceea ce văzuse de mult ca pe o adîncă şi primejdioasă racilă a aşa zisei lumi „intelectuale în mijlocul căreia trăia". Ceea ce de obicei copiii oamenilor înstăriţi învaţă, învaţă în climatul rece, al lipsei de curiozitate şi pasiune. Şi dacă firea tinerelor vlăstare e puţină şi fără chemare, şi mai puţină o face lumea înconjurătoare: şcoala şi familia. învăţătura e cu etichete, cu grade, cu formule de îndeplinit, care dacă sînt satisfăcute noii „intelectuali" sînt lăsaţi să pornească în lume. Fără o curiozitate adevărată, fără o tresărire în faţa lecturii, descoperirii sau a cunoaşterii, noii împodobiţi cu titluri universitare se văd chemaţi numai de preocupări şi rosturi inferioare pe care, ca să scape de ruşinea lăcomiilor şi orbirilor, pun o haină politică, de cele mai multe ori naţionalistă, ca fiind cu mai mult prestigiu... Şi aceste purtări, aceste deprinderi copiate şi învăţate unii de la alţii, pe Sîntu îl scoteau din fire. Ele compromiteau în acelaş timp pe omul de la noi şi formaţia lui. Şi mîndrul sentiment al unui naţionalism activ, dar strimt, pe care doctorul îl purta totuşi sincer, şi nu-1 vrea întinat ci servit cu tot devotamentul şi curăţia unui suflet din ce în ce mai înobilat prin muncă şi cercetări, era astfel compromis. în seara aceea, cînd băeţii şi Ivan Maximovici au intrat în biroul doctorului, l-au găsit în mijlocul unui vraf de cărţi, preocupat de instalarea unei lanterne magice. Se pregătea să le ţină o prelegere limpede despre dezvoltarea embrionului la om şi la animale, cu proacţii şi să-şi sfîrşească această învăţătură cu proectarea unor imagini din viaţa monstruoasă a epocilor geologice. Doctorul era agitat. Muta vrafuri de cărţi, potrivea ocularul lanternei care proecta un cîmp mult prea mic de lumină, împărţea scaune, stingea lumina, iar o aprindea şi păstra neîncetat pe buze un zîmbet de mulţumire, mîngîindu-şi din cînd în cînd băiatul şi sărutîndu-1 pe frunte. Şi devreme ce şedinţa din seara aceasta se anunţa a fi excepţională, doctorul trimise pe Ionică să le cheme şi pe Berta şi pe Paraschiva. Pînă la sosirea femeilor, doctorul şi-a dat seama că pentru o bună proiecţie biroul său era prea mic. Şi atunci des-chizînd larg uşile cu două canaturi ce dădeau înspre salon, hotărî să folosească amîndouă odăile. Salonul acesta, în care nu se intra decît la reuniunile lunare din casa doctorului, era în stăpînirea absolută a soţiei sale. Aci odihneau netulburate mobilele de pluş verde, scaunele cu speteze în formă de evan-talii aşezate soldăţeşte, trei şi trei de fiecare parte a unei mese de abanos cu sidef. Aci, neatins era pianul, trecut în foaia de zestre; aci stăteau aplecate două oglinzi mari, acoperite ca şi mobila, ca şi pianul, cu pînze cenuşii. Lîngă un perete, un elefant de faianţă cît un viţel, purta un chioşc din care un indian, scoţînd amîndouă braţele, oferea un talger de bronz cu cîteva cărţi de vizită. Lumea din Constanţa era sau prea intimă cu Sînţii, ceea ce presupunea modeste depuneri de cărţi de vizită, sau nu luase încă obiceiul acesta, învăţat de Amelica de la aşa zisa lume bună bucureşteană, obicei la care ea ţinea foarte mult şi pentru care îşi cumpărase măreţul elefant de faianţă. O curăţenie exemplară domnea ION SINTU 37 în încăperea aceasta supravegheată cu severitate de chiar stăpîna casei şi apărată cu fel de fel de interdicţii împotriva fiului, ba şi a soţului său. De aceea, cînd doctorul Sîntu, în entuziasmele sale nerăbdătoare a poruncit să se deschidă uşile de la salon, Paraschiva, cu o teamă de cîine bătut şi cu o privire înspăimântată a privit înspre Berta, careşieanu părea liniştită. Dar stăruinţii şi voinţii doctorului nu s-au mai opus. Şi în cîteva clipe,cele două odăi s-au schimbat într-o mică sală de spectacol. Pe peretele de deasupra elefantului cercul de lumină se scria neted şi cuprinzător. Primele încercări, după ce s-a stins lumina, au făcut să hohotească asistenţa.- Erau cîteva imagini de ale doamnei Amelica Sîntu, cu capul în jos. Doctorul, mînuind laterna şi-a îndreptat de îndată greşeala şi un embrion uman, mare cît cîmpul de proecţie s-a instalat pe perete, deasupra elefantului, tremu-rînddin cînd în cînd pe acoperişul chioşcului său. Bobul acesta de fasole inform, cu cap uriaş, cu un punct drept ochi şi falduri multe strîn-se ca într-o pungă în care parcă se vedeau şi nişte picioruşe i-a mirat pe toţi. în lumina slabă ce se împrăştia de sub lampa lanternei, feţele se desluşeau palide şi şterse. Băieţii păreau înspăimîntaţi, afară de Sile, băiatul prefectului, care a pufnit de rîs. Paraschiva, de mirare, îşi regăsise un vechi gest ţărănesc: se ţinea de bărbie cu gura puţin întredeschisă; Berta von Grodde încruntase sprîncenele ca în faţa unui ultragiu. Ivan Maximovici privea senin, cu un zimbet de mulţumire faţă de adevărurile ştiinţei, pe cînd doctorul comenta cu un glas aşezat şi explica alcătuirea embrionului. Au urmat apoi imagini de embrioane din lumea animală, de la broască pînă la cîine. Uimea şi înspăimînta asemănarea dintre ele. Şi la urmă, pentru o mai bună înţelegere, a fost proectat un tablou teoretic şi explicativ cu transformarea oului fecundat în evoluţia lui pînă la embrion. De data aceasta viziunea mai complicată a de-semnului era stingherită de lucrurile ce i se aşezau în drum. Şi doctorul lăsînd lanterna s-a dus şi cu bruscheţe a dat elefantul la o parte. Atunci s-a auzit deodată în întuneric glasul ascuţit şi mînios al Ameli-căi: — Matei, lasă-mi lucrurile în pace că abia am scuturat. Asta ţi-ai găsit să-i înveţi pe copii? Şi o uşă s-a trîntit cu putere. După spaima care a trecut peste toţi şi care 1-a făcut şi pe doctor să se oprească o clipă, firul lămuririlor s-a reluat. Imagini din lumea marilor» reptile ale secundarului şi pînă la maimuţele antropoide au trecut prin snopul de lumină. Cînd totul s-a isprăvit, Ivan Maximovici a mulţumit cu cuviinţă şi a plecat. Paraschiva a pus lucrurile la loc dînd cu totul uitării minunile văzute, cu gîndul numai la cearta ce o aştepta. Iar pe scări, Sile sărea în patru labe, ciupindu-i de pulpe pe Toderiţă şi pe Ionică, făcînd pe maimuţa. Ionică, în seara aceasta, după ce s-a despărţit de prietenii săi a umblat îngîndurat şi împovărat de lucruri grele. Nu s-a destăinuit şi nu , s-a plîns nimănui. După o înclinare a firei sale, care începuse să se arate din ce în ce mai limpede, pornea singur lupta cu tot ce-1 năpădise din afară. Fără voia lui, prefaceri adînci se săvîrşeau în el. Tot ce simţea era un fel de răpire, ca un vîrtej în care era luat. Erau poteci line pe drumul acesta, dar erau şi grele răspîntii de trecut. Gîndurile începuseră să se închege numai în frînturi. E adevărat că o mlădiere a minţii i se ivea şi o uşurinţă ce aducea cu ea o bucurie de a face legături neaşteptate între lucruri. Ionică ghicea părţi din el, într-o neîncetată schimbare, dar nu izbutea să înţeleagă totul. Se părea că metoda peda- 38 ION MARIN SADOVEANU gogică a tatălui său se dovedea a fi bună. încărcat de cunoaşteri a căror rînduială armonioasă şi definitivă îmbinare îi scăpau, Ionică se prăvălea totuşi ca un mal săpat, în fiinţa lui lăuntrică, sub puterea acestor cunoaşteri, pregătindu-se pentru ceva nou, pentru propria lui viaţă ce avea să vie. Ca şi la mare, unde după ce i-a arătat primele mişcări ale înotului 1-a dus la adînc, i-a dat drumul şi 1-a silit să dea din mîini ca să nu se înece, aşa şi aici, în oceanul acesta pe care i-1 dădea şi din lumea uriaşe fără sfîrşit a lunetei şi din lumea cea mică, tot fără sfîr-şit, a microscopului, şi mai ales din ispita şi frumuseţea ipotezelor, doctorul Matei Sîntu îşi deprindea fiul cu ape adinei, ajutîndu-1 numai din. cînd în cînd să poposească şi să-şi întrezărească o cale. Berta, cu totul în altfel avea să-1 înveţe pe Ionică ce însemnează o frumoasă atitudine morală şi curajul faptelor sale. Prilej s-a ivit chiar din cele întîmplate de curînd. După ce Ionică a trecut pe la mama sa poftind-o să privească cerul prin lunetă şi a fost refuzat, Amelica, curioasă, totuşi, nu de ceea ce ar fi putut să vadă în spuza stelelor ci de cei care împreună cu copiii se strînseseră pe terasă, s-a îndreptat întra-colo. Terasa era însă pustie. Atunci femeia s-a dus sa caute în cameră pe guvernantă. Nici ea şi nici nelipsita Paraschiva nu mai erau acolo. Nerăbdătoare, poruncitoare, aşa cum îi era felul, Amelica a început să-treacă din cameră în cameră, strigînd tot mai tare. Nimeni nu i-a răspuns. A coborît scara la etajul inferior şi acolo a auzit hohote de rls. Desluşea glasul copiilor şi pe al Paraschivei. Fără să fi ştiut despre ce-era vorba, Amelica a început să fiarbă de mînie. Ea simţea părăsirea aceasta ca pe o nedreptate ce i se făcea; şi vedea cutreeratul prin camere şi nerăspunsul servitoarelor sale ca pe o umilinţă. Şi nici un gînd aşezat şi nici o voinţă de dreptate neluminînd-o, mînia creştea adăo-gindu-se şi judecăţi exagerate, superficiale, care o amarau şi o înfuriau. Ajunsese să creadă că soţul şi fiul ei s-au unit cu cei mai umili de sub stăpînirea ei pentru ca să o batjocorească. într-o clipită, tot cae-rul acesta de sentimente s-a aprins şi-i dogorea obrazul, îi tremurau buzele şi mîna îi era nesigură cînd a deschis a doua uşă a salonului, cea care dădea înspre sofragerie. Atunci s-a văzut pe ea însăşi cu capul în. jos în proiecţia lanternei magice şi nu s-a mai îndoit de batjocură. A. lovit-o în piept ca un pumn hohotul de rîs al celor de faţă. O ciudată întîmplare, o ticăloasă potriveală a vrut ca tot ceea ce clocise amarnio şi nedrept în ea, despre pretinsa batjocură a celorlalţi să se arate deodată ca într-un vădit adevăr. A aruncat cîteva cuvinte aspre soţului şi a plecat trîntind uşa. S-a închis la ea în cameră şi nici mai tîrziu n-a chemat pe nimeni, n-a sunat nici o slugă. N-a dat măcar nici poruncile pentru masa de seară. Se încărca de mînie şi ură sub lumina orbitoare a lămpii sub care trăia, aşteptînd să răbufnească împotriva celui dintîi care va veni. Şi aceasta a fost Paraschiva. A certat-o pe femeie cu vorbe nemăsurate şi aspre, a încărcat-o de lucruri pe care nu le făcuse, i-a amintit iarăşi de toate vinele ei cele mari din trecut, de vechea poveste cu mortul şi cu Ionică şi mai ales de faptul că şi-a îngăduit să deschidă, uşile de la salon. Sub potopul ocărilor nedrepte,femeia n-a răspuns nici un cuvînt. Făcea patul pentru noapte şi tăcea. Glasul Amelicăi urca şi cobora ca o undă venită de departe, adusă de furtună. Cînd scădea şi obosea, muţenia Paraschivei o înfuria şi mai mult şi atunci mînia se umfla într-un nou val de vorbe. Astfel se zbuciuma Amelica şi o certa cumplit pe femeie, cînd Berta a intrat. Era întovărăşită de Ionică. Veneau să ureze noapte bună. Guvernan- ION SINTU 39 ta şi copilul au rămas lipiţi de uşe şi au ascultat cîtva timp. Apoi deodată Berta, cînd vinele aruncate Paraschivei s-au făcut tot mai grele şi mai nedrepte, a vorbit. A tăgăduit pentru Paraschiva faptele pe care nu le-a săvîrşit şi a înfruntat-o pe Amelica. Aceasta, mirată la început, a tăcut cî-teva clipe. Apoi a început iarăşi, de data asta însă nu numai cu zvonul aspru al greşelelor mărunte, al vorbelor de ocară ci cu hotărîri grave: Paraschiva trebuia să plece din casă numaidecît, chiar în noaptea aceea. O dădea pe stradă afară, fără un ban, fără o haină, nici lucrurile nu o lăsa să şi le ia. Va dobîndi poate din ele la judecata de mîine sau de poimîine, cînd se va întoarce să se socotească, căci lucrurile trebuiau căutate mai întîi, să nu fi furat ceva, că acum nu e vreme pentru o astfel de cercetare. Paraschiva, care a stat nemişcată tot timpul sub ocări, acum a ridicat capul. Era frumoasă şi falnică în mîndria asta în care crescuse deodată. Se vedea că dacă în orice împrejurare ar fi fost ajutată cît de cît, ar fi depăşit-o cu mult pe Amelica. Privirea ei nu dogorea ci învăluia numai pe cei pe care îi avea în faţă într-o cuprinzătoare deznădejde. Fiind însă lăsată fără nici un ajutor, dîrzenia ei lăuntrică s-a frînt şi fata a căzut în genunchi, cu capul pe marginea patului, începînd să hohotească, zbuciumată de plîns. Atunci Berta a trecut hotărîtă de partea Paraschivei. A ridicat-o, a îmbrăţişat-o şi a spus liniştit Amelicăi: -— Pentru cinstea casei dumnevoastră n-o să faceţi una ca asta. N-o să o aruncaţi pe stradă. Amelica, înfruntată, neaflînd în mintea ei nici temeiuri de răspuns, nici puterea în hotărîre, înciudată, aproape biruită, nu-şi găsea refugiul decît într-o contrazicere aproape copilărească: — Ba am s-o dau afară şi chiar acum, sunt stăpînă în casa mea şi nimeni nu mă poate opri! — Atunci am să plec şi eu cu ea, spuse Berta de îndată. 1 Amelica a tăcut. S-a lăsat într-un fotoliu cu faţa sprijinită în pumni şi a rostit apăsat: — Ieşiţi afară! Atît a fost. Şi nu s-a mai pomenit nimic de plecare. Cînd noaptea, tîrziu,după ce casa s-a liniştit, Berta a intrat la Ionică să-1 acopere, se răcise camera sub bătaia vîntului de nord ce se stîrnise, umflase marea şi învăluise casa în şuerături, femeea s-a simţit apucată de mînă. Băiatul ,treaz în aşternutul lui, cu licăriri în privire, o întrebă şoptit: — Frăulein, şi dacă mama ar fi spus să pleci, ce-ai fi făcut? — Aş fi plecat! răspunse liniştit Berta. — Unde? întrebă tot mai enervat copilul, ridicîndu-se în capul oaselor. Apoi, scuturîndu-se ca de un fior adaose: — N-auzi ce vreme e afară? — Ba aud, dar tot plecam, stărui guvernanta. Nu ştiu unde... A început să şi plouă — murmură ea — o ploaie măruntă şi rece de toamnă... Şi Berta însăşise lăsă furată şi înduioşată de icoana ei şi a Paraschivei în noaptea aceasta, pe stradă.—Nu ştiu, poate ne-am fi dus pe vapor, în fundul portului, la Ivan Maximovici... — Dar e departe pînă acolo, şi e pustiu, şi nu e nimeni şi e urît... adaose Ionică, prins şi el de febra nălucilor ca şi Berta... — Da, aşa e, dar ce am fi putut face? — Să nu fi plecat! — Asta nu se putea, spuse Berta, ridicîndu-se. — De ce? Şi băiatul aştepta un răspuns. Berta nu vorbi de îndată şi în tăcere Ionică adause nerăbdător: — Dumneata n-ai făcut nimic... Pe dumneata mama nu te-a certat... Acum n-ai mai fi fost lîngă mine... Şi băiatul o strînse cu- putere de mînă. 40 ION MARIN SADOVEANU — N-aş mai fi fost... dar pentru dreptate aşi fi plecat. — Pentru dreptate? făcu nedumerit copilul. — Da, răspunse scurt femeia. Afară furtuna creştea. Marea mugea bătînd cu putere în stîncile şi terasa de la picioarele casei. Cînd valurile detunau surd, un cutremur scurt se simţea din temelii. Ferestrele zăngăneau şi prin vîrtejurile crivă-ţelor încăerate afară în neguri şi pe sub coperiş, se auzeau ţipetele scurte ale unor păsări de noapte, frînte din sborul lor şi lovite de strasina casei. O candelă pîlpîia pe o sobă mare de tuci, stinsă, ridicînd umbre uriaşe lipite de pereţi şi îndoite petavan. Cînd Berta s-a ridicat, umbra ei colosală, lăţită deodată, acoperi jumătate din încăpere.O frică neaşteptată îl cuprinse pe Ionică. — Să nu pleci, să nu mă laşi singur, mi-e frică... — Frică? De ce frică? întrebă Berta, deodată mai sever, cu mîinile strînse pe tăblia patului. — Nu ştiu, de noapte, de vînt, de urlete şi de ce am văzut pe perete mi-e frică... — Linişteşte-te, şi Berta îl acoperi. Glasul ei nu mai era însă domol ci aspru, şi fără să-i vadă bine trăsăturile prin întunerec, lui Ionică i se păru că femeia se schimbase cu totul. Stătea dreaptă, cu fruntea sus, privind departe în întunerec, cu amîndouă braţele întinse de parcă ar fi ţinut şi ar fi stăpînit ceva, respirînd tot mai des, tot mai adînc. Furtuna aceasta venea să descătuşeze în sufletul ei puteri pe care viaţa de ascultare şi supunere, ba şi voinţa ei chiar le ţinea închise. Se lepădase de pornirile astea vechi ale fiinţei ei, cînd plecase de acasă, şi tot timpul printre străini trăia ca sub un arc ce o îndoia şi îi frîngea mîndria. Dar gestul ei din seara aceasta pentru Paraschiva spărsese temniţa în care singură se închisese. Şi acum furtuna cînta sufletului ei şi-1 împlinea în aprigile lui porniri. Berta vonZer-boni di Sposetti, cu tot numele ei italienizant, von Grodde era numele ei după mama austriacă, simţea în ea asprimea junkerilor prusaci şi a neamurilor ei din nord cum îi căleşte fiinţa întreagă. O trufie nemiloasă, absurdă şi oarbă o făcea să crească în pas cu vijelia de afară. Buzele ei răspirară adînc ca pe înălţimi şi ea murmură cu un zîmbet rece, fioros aproape, cu gîndul la înfrîngerea Amelicăi prin aşa zisa ei dreptate germană: — Deutsche Gerechtichkeit!... Ja, die deutsche Gerechtichkeit! *) Şi Berta era mîndră de fapta ei. Ca şi tatăl său şi ca şi unchii ei închinaţi Nibelungilor şi lui Hebbel ea simţi pieptul cum i se umflă şi cum respiră larg în sunetul vîntuîui şi al furtunii. Şi fără să mai rostească vreun cuvînt începu să cînte. Erau numai murmure, îngînări şi chemări la început. Glasul ei ar fi vrut parcă să lege o ireală orchestră. Apoi, ca şi cum zgomotele de afară ar fi prins sunetele acestea şi le-ar fi păstrat în întreţesătura lor, Berta şueră nişte strigăte scurte ca nişte fulgere pentru auz, înfricoşătoare şi totuşi melodioase. Le întrerupea, iar le lua, le înmulţea, le lega. Se simţea în cîntecul ei ciudat şi în orchestraţia furtunii ca şi cum ar fi fost glasuri mai multe care cîntau şi ţipau, toate scurte de acelaşi fel, ca tot atîtea guri, cu chiote şi iu-reşe ce se învălătuceau în pînzele furtunii de afară. Şi toate readuse într-o jumătate de voce, o voce caldă, cu o privire de dragoste întrebătoare înspre Ionică, şi cu o mînă ce se legăna uşor prin noapte, cu umbre prinse de degetele ei, bătînd tactul. Ionică simţea că ce îngînă Berta acum îi tălmăceşte furtuna şi noaptea, le îmbunează parcă şi îi dă şi lui o respiraţie mai largă, o voinţă mai tare şi îi alungă frica. în locul ei venea să se aşeze *) Dreptatea germană! Da, dreptatea germană! (N. A,) ION SINTU 41 în el o bucurie ca de zbor, o plutire, o uşurare. Un zîmbet şi o linişte i s-a scris pe faţă. — îţi place? îl întrebă Berta abia murmurat, ca şi cum i-ar fi făcut parte unei taine, asemănătoare cu o împărtăşire între bărbat şi femeie. — Da... îmi place mult, răspunse înflăcărat Ionică, sărind din pat. — Pentru dumnezeu, copile, linişteşte-te, îi spuse iar sever femeia cul-€Îndu-l Ia loc. Ionică tremura tot, şi vrea mereu să audă. — Ta-ta-tam, ta-ta-tam, ta-ta-ta-tam şi Berta îngînă cîntecul din nou. îşi dădea tonul şi singură îşi asculta răspunsurile. Apoi deodată: — Ştii tu ce cîntec e ăsta, Ionică. Băiatul aştepta, cu ochii mari deschişi. — E cîntecul walkiriilor! Furtuna stîrnise sufletul femeii şi îi amintise cîntecul. Marea, din fundul întunericului, vîntul, pustiul, noaptea, casa lor cutremurată,mai mult ca oricînd pregăteau sufletul germanei acesteia aspre pentru o simţire bărbătească, mîndră, curajoasă, neîndurătoare. Şi ea începu să povestească: — Walkiriile sînt năpraznice fecioare, care străbat călări cîmpurile de luptă aducîndu-i pe vitejii căzuţi lui Odin, în Walhala. Şi în alergările lor ele cîntă aşa... Şi Berta iarăşi îngînă cîntecul aspru. Apoi povesti despre Odin, Freya şi Walhala. Şi Ionică, înfrigurat în patul lui, în umbrele unei nopţi de furtună pe coasta pustie a Mării Negre, văzu în gînd pentru prima dată Walhala, cetatea sufletului germanic, din lespezi străvezii de ghiaţă, de chiciură şi de raze frînte ca nişte suliţi. Şi odată cu ea, copilul se ■obişnui cu măreţia poveştilor de la miazănoapte. Sufletul, mintea, ochii lui Ionică erau plini de icoanele aduse de povestirile Bertei. Furtuna îi biciuia gîndurile şi sufletul cu măreţia ei sonoră, faţă de care acum, un curaj închegat din frumuseţe şi rîvne înalte se ridica din firea înnoită a copilului. Din lecţia aceasta de frumuseţe şi putere, Ionică a învăţat cum e dreptatea pentru care oricine trebuie să lupte; ea e aspră, rece, nemiloasă. Berta, după ce a înfăptuit-o cu gîndul, a găsit cîntecul ăsta frumos. Din încleştarea de care sufletul ei tareşidîrz a avut nevoie în mijlocul vieţii lîncede în casa Amelicăi Sîntu, Berta von Grodde căzu pe un scaun cu fruntea umezită de o sudoare rece, lăsîndu-se ca într-o amorţire pe perină alături de Ionică. Aţipea parcă. Băiatul o mîngîia pe obraz şi pe bucla ei de păr moale, bălai-cenuşiu, silindu-se să i-o ridice de pe frunte. Cu ochii menişi, cu un zîmbet ca prin somn, Berta întinse obrazul şi şi-1 apropie de copil. Apoi îl sărută pe ochi şi pe frunte. Tresărind, Ionică se lipi tot mai mult de ea întrebînd-o întretăiat: — Mîine, ai să-mi cînţi, nu-i aşa, Frăulein, ai să-mi cînţi la pian? — Da, răspunse Berta ca prin vis. Şi au adormit amîndoi. De mult, de cînd se făcuse mai mare, Ionică se simţea tot mai îndepărtat de mama sa. Deşi ea îl veghea cu o dragoste care n-ar fi cîntărit nici o jertfă, în purtări era rece şi^şi spunea sie-şi ca să se ierte şi să ia putere, că e mai bine aşa, că Ionică e băiat şi deci nu trebuie deprins cu prea multe alintări. Rar, la sărbători, sau la cine ştie ce altă împrejurare, Amelica îşi săruta fiul pe frunte. în realitate, purtarea ei avea alte cauze. Ea simţea că de la tatăl său şi de la Berta, Ionică primea tot ce-i trebuie pentru minte şi suflet. Firea lui setoasă de a cunoaşte, purta recunoştinţă şi dragoste celor cari îi arătau lucruri noi şi îl învăţau. Ea, mama lui, neştiind ce să-i mai arate şi ce să-i mai vorbească băiatului peste cele ce-o învăţau ceilalţi, din puţinătatea fiinţei ei simţea că nu mai are loc în prietenia şi dragostea 42 ION MARIN SADOVEANU lui Ionică. Şi atunci dragostea ei de mamă, cu atît mai fierbinte cu cît se simţea mai uitată, se acoperea cu o răceală, cu o înstrăinare voită şi-dureroasă, ce-i venea fireşte şi din firea ei mîndră, răsfăţată şi obişnuită să i se facă toate voile. Amelica se înăsprea din ce în ce. Şi soţul ei se depărta dm ce în ce de ea. De aceea, ea pîndea cu ură şi neprietenie pe toţi cei care izbuteau să dobîndească dragostea lui Ionică. Şi pentru că împotriva doctorului şi-a Bertei îi era mai greu să lupte, Amelica urgisea cu toată firea ei aprigă şi geloasă mai ales pe Paraschiva. Ştia că încă de mult, din primii lui ani, Ionică o iubea cu patimă pe ţăranca aceasta. Şi mai ştia că şi Paraschiva la fel îl iubeşte. Pentru a-şi păstra prestigiul de stăpînă, cît mai mult în izolarea ei, şi mai ales pentru a nu se lăsa ghicită de^alţii, Amelica nu făcea decît să poruncească în casă şi nu punea mînalanimic. Se înfrîna cu greu de la treabă pedantă şi de la migală, căci singurul lucru ce-i plăcea cu adevărat era să robotească. Intr-atît căuta să-şi păstreze ifosul ăsta de stăpînă şi într-atît lupta cu pornirea ei încît, pe furiş, vrînd să nu fie prinsă, după ce femeile deretecau prin casă, maidereteca şi ea odată ca să fie totul după pofta inimii ei. Prietene nu reuşise să-şi facă în Constanţa aceasta pe care o ura din tot sufletul şi în care nici măcar marea nu izbutise să-i placă şi să o atragă. îşi omora vremea cu lecturi de romane franceze, cu cari o aproviziona un librar armean din centrul oraşului. Cînd intra în librăria lui „doamnadoctor" era primită cu temenele şi aşteptată cu ultimele noutăţi, de cărţi galbene, strînse în vrafuri. Nimeni nu se putea atinge de cărţile astea pînă ce nu alegea ea. Acasă şi le îngrămădea pe o măscioară lîngă un jîlţ larg de piele neagră, în care citea. Amelica Sîntu nu era o cititoare cu bună rînduială şi nici măcar bună. Cărţile şi le tăia cu orice îi cădea la îndemînă şi cu muchea palmei, cînd nu avea altceva. De aceea, cărţile ei aveau paginile sfîşiate şi pe jumătate rupte. Nici poveştilor lor, oricît ar fi fost de simple, de naive şi anoste,, ea nu li se dădea pe deaentregul. Nu se întîlnea niciodată, într-o puternică trăire, cu cartea pe care o citea. De aceea, bună sau rea, cartea nu putea să aibă o înrîurire asupra ei. Mai toate aceste lucrări mediocre, scrise de autori fără talent pentru cetitoare ca ea şi poate şi mai naive şi mai încrezătoare, nu aduceau decît aceleaşi veşnice poveşti dedragoste, cu adultere şi fantastice călătorii şi reuniuni în lumea marilor oraşe şi hoteluri de care mulţimea cetitorilor muceziţi într-un fund de provincie duceau jindul. Pe o altă femeie tînără,pildareaa a acestor romane ar fi tulburat-o poate.. Pe Amelica n-o atingeau. Firea ei rece, orgolioasă, purtînd un uşor dezgust pentru dragoste şi desmierdări nu se lăsa în nici un fel cuprinsă de primejdioasele năravuri din cărţi. Amelica citea de multe ori numai pentru descifrarea mecanică a literelor. Viaţa ei goală, pe care nu se pricepea săşi-o umple în nici unfel.avea nevoie de ocupaţiaaceastaagoaneiochilorpeşiruri tipărite şi din cînd în cînd numai se oprea pe cîte o privelişte de bogăţie, de somptuozitate. Era poate singurul lucru care o interesa. Dacă astfel era cetitul pentru Amelica, nici muzica nu era cu mai multă putere asupra ei. Deşi Berta era o foarte pricepută pianistă, o iubitoare de muzică şi ar fi fost bucuroasă oricînd să cînte la pian, ea n-o folosea. în bagajele ei, Berta avea un cufăr greu cu multe partituri de muzică bună, clasică. Cîte odată se furişa pînă în salon şi în surdină cînta. Minunatul pian suna puternic în camerele înalte. Amelica o auzea şi atunci, oriunde ar fi fost-prin casă se oprea, şi pe gînduri, cîte o dată cu pleoapele lăsate, asculta. îi plăcea? Ar fi fost greu de spus. Muzica o fura la început, însă stăruind o obosea. Şi atunci Amelica se scutura din scurta ei visare, îşi regăsea plinul cumpăt şi pleca la treburile ei prin casă. Totuşi,niciodată nu i-a interzis Bertei să ION SÎNTU 43 ţ cînte. Numai cînd o întîlnea mai tîrziu, îi spunea sec, cu un glas rece, ca si cum i-ar fi cerut un serviciu: 1 ' — Iar ai cîntat! şi trecea mai departe. 1 Berta, mîndră şi gata întotdeauna să-şi înfrunte stăpîna, faţă de această observaţie simplă, fără ceartă nici oprelişte roşea,se intimidaşise 1 ruşina ca şi cum ar fi fost prinsă asupra unei fapte rele. Singurele prilejuri pe'care le avea să cînte fără temeri erau orele de muzică, lecţiile de pian t ale lui Ionică ce se prelungeau ceasuri întregi, după game şi exerciţii,cu • adevărate concerte. Atunci Amelica asculta ca şi altădată, însă îngăduia I pentru că îşi spunea că dacă asupra ei muzica Bertei nu are nici o înrîurire, î asupra băiatului trebuie să aibă una, şi va fi bine să fie deprins şi cu muzica în lumea diplomaţiei pentru care şi-1 pregătea. Aceasta era singura *■ ei rîvnă hotărîtă. De lecţiile acestea de muzică şi de concertele lor, pro' fesorul Jeanjacquet încerca întotdeauna să-şi lege cu Ionică orele de istorie t literară şi gramatică franceză . Pasionat iubitor de muzică bună, pe care t într-o Constanţă încă în alcătuire de vechi tîrg oriental nu avea unde să o asculte, Jeanjacquet preţuia ca pe o bucurie a vieţii în acest exilai său, ceasurile în care putea să o asculte pe Berta cîntînd. De aceea, după ' ce-şi isprăvea lecţia cu băiatul şi după ce îşi fuma, în timpul exerciţiilor, tigarea liniştit pe terasa de sus, în pauza în care Berta îşi căutanotele, Jeanjacquet bătea uşor la uşa salonului trecîndu-şi capul pletos prin deschiză-' tură şi întreba cu timiditate: f — Est-il permis*)? — Bitte, bitte**) îi răspundea cu răceală Berta. Şi profesorul intra şi se ghemuia tăcut într-un fotoliu. Intre amîndoi, Ionică privea atent cînd în-1 spre unul cînd înspre celălalt, întrebător şi curios. El îi preţuia şi avea în-4 credere în amîndoi. Cu naivitatea vîrstei sale, socotind că nimic nu trebuie să-i scape din ceea ce fac sau spun oamenii aceştia pe care-i iubea şi îi admira, străinii aceştia care ştiau să se poarte în altfel decît ai lui, băiatul era atent ■t la tot ce se petrecea în jurul său. Pe Jeanjacquet, Berta nu-1 iubea şi simţea că şi profesorul avea ace, leaşi simţăminte pentru ea. In ciuda unor amintiri şi porniri de care ar fi ' vrut să se scape, urmaşa junkerilor prusaci nu putea face haz de elveţianul i ăsta din ţinuturile romande, îmbibat de cultură franceză, simţind franţu-i zeşte şi după alte toate şi socialist. De cîte ori au stat de vorbă nu s-au înţeles. Şi atunci Ionică îi privea cu surprindere, el pricepînd cu greu cum doi oameni ca ei pot să discute şi să se certe. La tăinuitele ei concerte de pian, , Berta îl primea însă bucuros pe profesor. Avea sentimentul că face o milostenie cu singurul ei ascultător, în afară de Ionică, şi asta îi dădea un fel de răutăcioasă bucurie şi o superioritate faţă de Jeanjacquet. Berta cînta I foarte ades Chopin, şi-1 cînta frumos Atunci romanticul profesor sefrîn-gea, îşi lua capul în mîini şi stătea aşa ca la o mare durere sau ca în somn, numai cu o legănare din cînd în cînd a trupului său pierdut în faldurile largi ale hainei de catifea neagră. Printre degetele îngălbenite de tutun ' îi treceau şuviţele de păr bogat în care fire argintii începeau să se împletească. Şi Jeanjacquet rămînea aşa ceasuri întregi. • La început, toate lucrurile astea lui Ionică i s-au părut curioase. Nu înţelegea nici muzica, nici pe oamenii cari se găseau în puterea ei. Lăsat singur să se sbată ca în ape adînci, între cei doi străini, încetul cu încetul băiatul a isbutit să-şi găsească şi el un loc, dar numai cînd urechea s-a *) E voie? (N. A.) § **) Vă rog! Vă rog! (N. A.) 46 ION MARIN SADOVEANU godaci, şi nici măcar crescuţi şi îngrijiţi la curte că-i plin codrul de sălbăticiuni... adaose zîmbind Urmatecu. — Ţi-a venit apa la moară, jupîne, făcu unu din ceilalţi parteneri adresîndu-se lui Grăsnaru. — Că de-o viaţă întreagă te vaiţi, c-ai moşie de munte, adaose} cel din urmă Lăscăruş Oiţă, netezindu-şi pentru a suta oară chelia. Andrei Crăsnaru, membru de seamă al partidului conservator, avea un munte întreg în Dîmboviţa. Şi ministerul de domenii recomandase stă-J ruitor,cu adresă peste adresă organizatorilor expoziţiei de la Filaret ca pentru pavilionul Vînătoarei să nu se ia de nicăieri din ţară sălbăticiuni cu pene sau păr decît din munţii lui conu Andrei, pe baza unui tarif preferenţial. Atent, ca în toate, la orice fărîmă depierdere, dar mai ales la orice grăunte] de cîştig, Crăsnaru juca nevinovatul ecarte de parcă ar fi rezolvat o complicată problemă. După ce îşi agonisi cîteva levate se lăsă pe spatele3±1-' ţului şi zise: * — Da'nagîţii, da'stîrcii, da'lişiţele şi fundacii cine-i dă? C-am văzut, şi eu adresa la minister, şi făcu din ochi înspre Cliţă. Că eu n-am moşit! de baltă. .. ' Respectuoşi şi cu rîvnă, dar şi cu priviri lacome zvîrlite însprecîşl tiguri grase, moşierii ajutau cu vînzări cit mai bune organizarea expo-f ziţiei de patruzeci de ani de domnie ai lui Carol I. în acest început d« februarie al anului 1906, „ClubulAgricol" din calea Victoriei era fră-J mîntat mai mult decît în obişnuiţii ani de muncă, de împrumuturi, de toc-, meii sau de povestiri de prin Italia sau de pe la Nisa a celor de curînd' întorşi. Instalat la un etaj înalt şi spaţios, pe colţ, între Calea Victoriei şi Strada Doamnei, Clubul Agricol, deşi nu era solemn ca „Jockey Clubul'f era împodobit cu un lux greoi de foste case boiereşti, din cotizaţiile seri' oase şi plătite la vreme, ale membrilor săi. Vitrouri grele la ferestre» mari jilţuri de piele, candelabre cu mai multe braţeşi becuri de gaz aeriaţ sub largi abajururi şi un bufet în permanenţă pregătit cu băuturi alesf şi trufandale, spre mulţumirea celor ce veneau să-şi omoare vremea, făceai' să roiască în jurul acestui club şi alte categorii sociale. în special venea»" ziarişti, care găseau aici odată cu un zvon şi o mîncare bună, unviii> de la butucul viei şi o discretă dăruire cu cîteva bancnote, din partea vre unui moşier interesat. , i — Să trăieşti, nene Iancule, îţi aduc veşti bune dela copii! Şi de. masa lui Urmatecu se apropie un domn înalt, îmbrăcat în negru. îndupi amiaza asta de iarnă, lămpile de gaz se aprindeau devreme, cu un sfîrîitj uşor. în bătaia lor alburie faţa noului venit, prelungă şi plină de demnitate, părea şi mai palidă. Era Iorgu Scafeş, prefect conservator de Consj tanţa, unul dintre puţinii prefecţi conservatori, sub un guvern consevatorr< căci mai toţi erau takişti. Ras de mustăţi, cu favoriţi cărunţi, cu mişcări măsurate, calm şi bine crescut (pentru că, în ce îl privea, totul în viaţi se lămurea prin calm şi bună creştere), Iorgu Scafeş era ceea ce se chenH un „mare moşier". Avea moşii în Teleorman, în Mehedinţi, „o sfoară" ş, în Botoşani, şi un conac frumos, la mare, în spre Gargalîc, la Nori' de Constanţa, pe cîteva „pîrlite" de sute de hectare. „După asta se vedţ că sînt bun romîn, că am pămînt în toată ţara", era gluma cea mai obi| nuită a boierului, după cum o socotea dumnealui, care n-avusese duh nici odată. Deşi pe lîngă conacul lui dobrogean i se dăduse prefectura, Scafej nu-şi preţuia aşezarea aceasta, „cam peste mînă şi colonială", cum îi sp» neau prietenii de la „Agricol", decît ca fiindu-i de folos pentru vestita herghelie, pe care aici şi-o ţinea. După socotite chibzuieli, fie că ar l< V I ION SINTU 47 fost la putere, fie în opoziţie, aci putea să tragă un folos mare şi pe degeaba, pentru o bună remontă din depozitul de armăsari pur sînge al Statului, de la Anadalchioi. — Ia stai colea, nene prefectule, şi Iancu făcu un semn unui băiat să tragă un fotoliu la dreapta lui. Scafeş se cufundă în moliciunile jilţului, lăsînd în picioare, şi la spate, pe un tînăr care-1 întovărăşea. Era un bărbat înalt, puţin trecut de treizeci, cu o faţă osoasă şi o privire •ciudată, albă aproape, fixă, de ochi reci, albaştri, decoloraţi. Din căra-Tea unui păr moale şi bălai, o coamă linsă era trasă înspre sprinceana dreaptă, acoperind aproape întreaga frunte. El rămăsese liniştit în spatele prefectului, părînd a nu fi cîtuşi de puţin jignit de uitare. încleştase numai pumnii lui mari în catifeaua spătarului înalt. Au trecut aşa cîteva clipe, pînă cînd Scafeş prinzînd privirea lui Urmatecu ce tot se uita înspre străinul din spate se dumiri. Atunci, părăsind solemna lui înfăţişare, se Tidică din fotoliu şi cu o politeţe ce-şi cerea iertare nu în vorbe ci în gesturi mult prea stăruitoare pentru vîrsta lui, îl prezentă pe noul venit. — Nu-1 cunoaşteţi? E doar din redacţia noastră de la „Conservatorul". E Corneliu Tălăşan. I-aţi cetit de atîtea ori numele la gazetă... Şi bătîndu-1 pe umăr, protector şi amical, prefectul îi spuse: „Trage-ţi şi dumneata un scaun, amice, şi stai colea, printre noi". După carese prăbuşi iarăşi în fotoliu. Corneliu Tălăşan plecase din Ardeal, unde nu se putuse înţelege cu administraţia cezaro-crăiască. Trecuse munţii şi-şi încercase norocul prin redacţii liberale la început. Dar ăi de la „Voinţa Naţională" îl scîrbiseră prin slugărnicia lor. Nici la „Conservatorul"n-ar li stat că liberalii sau conservatorii lui în multe privinţe tot una erau, dacă nu l-ar fi luat Scafeş sub ocrotirea lui. Secretar al prefectului de Constanţa, conservator cu mare trecere, Tălăşan se aciuise pentru cîtva timp plătin-du-şi recunoştinţa faţă de patron, în articole şi discursuri. La invitaţia lui Scafeş, Tălăşan nu s-a aşezat, ci s-a rezimat de pervazul unei ferestre. Privea cu ochii lui incolori şi reci peste toată lumea asta în care intrase de curînd. încrucişase braţele, ceea ce îi ridicase pieptul şi umerii ca într-o sfidare. Incăpătoarea sală a clubului, ca şi celelalte cîteva'ce se vedeau la fel, prin uşile larg deschise, îşi trăia viaţa de fiecare zi. Desprinşi din colţurile pline de umbre, pe la mese, jucătorii clipeau des pe cărţile lor întinse, sub lumina verzuie, cerînd peste umăr un ceai sau un vin. Unii mai de curînd veniţi se plimbau singurateci, alţii vorbeau, iar de afară urca vătuit zgomotul străzii, cu copite de cai bătute pe caldarîm, cu huruit de trăsuri şi din cînd în cînd cu răbufneala unei aripi de vînt ce făcea să zăngănească vitrourile. în încăperile astea era cald, bine, şi un sentiment de siguranţă domnea, ce veneadin credinţa într-o nevăzută putere ce străjuia undeva şi îi ajuta pe domnii aceştia să trăiască liniştit ca aci şi aiurea. Simţămîntul acesta pe care îl trăia şi el acum, Tălăşan îl cerceta şi îl analiza. Căuta să vadă dacă şi la el, ca şi la ceilalţi— şi îl lua drept model pe actualul său patron, Scafeş — se continuă, dacă şi în cămăruţa lui de mansardă, rece şi cu geamurile sparte la un hotel de lume proastă depecalea Griviţei, se mai păstrează sentimentul ăsta de siguranţă, de ocrotire împotriva vremurilor şi oamenilor. Şi el ajunse fireşte să simtă că deîndată ce se vede iar în sărăcăcioasa lui casă, totul se prăbuşeşte. Curajul care îl ţine în picioare îi vine din altă parte: din gînduri şi mai ales dintr-o răzvrătire, ce o poartă neîncetat şi cu care a venit din Ardeal. Din fundul său, din tainiţele sufletului ea îl mîna să lupte, dar deocamdată să se ascundă. Tălăşan simţea şi apoi judeca limpede că toată siguranţa asta din jur, din belşug şi din case, din ascultare de slugi, din cîş- 48 ION MARIN'SADOVEANU tiguri grase, din orbire voită sau numai folosită în neştiinţă, aşa cum o credeau toţi domnii ăştia tihniţi, nu era siguranţă şi vedea cum va veni o zi cînd ea se va destrăma dureros. Mai ales după cele ce văzuse ş i auzise de curînd la Dorohoi unde îl trimesese gazeta să facă o anchetă, Tălăşan simţea o anumită bucurie ştiind mai dinainte ce-i aşteaptă pe toţi cei de aici, neştiutori, cînd au să ajungă acolo unde-i pîndesc surprize şi primejdii. Astfel gîndea tînărul ardelean cînd glasul tărăgănat al lui Scafeş îl scoase din visarea lui: — Uite, să vă spună Tălăşan, că de la el oştiu:semişcă ţăranii, domnilor! De felulluiprefectul de Constanţa vorbea tare, aşa că i-au răsunat cuvintele în toată încăperea. Unii jucători şi-au lăsat cărţile, alţii cerce-tîndu-le mai departe fluerau a pagubă, unii se mirau, alţii se îngrijorau, cîţiva zîmbeau. După felul fiecăruia şi mai ales după interesul mai apropiat sau mai depărtat de nordul Moldovei, moşierii îşi arătau simţămintele. Dar nu era la ei groază sau deznădejde, ci maimult unfel deplicti-seală. Siguranţa aceea pe care numai cu cîteva clipe mai înainte Tălăşan încerca să şi-o lămurească, îistăpînea şi îi liniştea pe toţi. Ei nici.nu vedeau şi nici nu simţeau ca el. — Da'de la Interne nu ştii nimic, făcu foarte senos Crăsnaru. Că doar est prefect, mă Iorgule! — Ehei! Unde-i Dorohoiul şi unde-i Constanţa, adaose cu înţeles Cliţă, ştergîndu-se de zor pe frunte. Prefectul n-a răspuns. Cînd nu ştia ce să spună, Iorgu Scafeş tăcea. învăţase în mai bine depatruzeci de ani de viaţă publică lucrul acesta care niciodată n-a dat greş. îl făcea să treacă dreptun om cumpătat, greulavorbămăsuratăşicarenuselasăfurat cu una cu două. în împrejurarea aceastea însă lui Tălăşan i s-apărut că i-a venit vremea să vorbească. Nu eranumai unfel de cinste pe care o simţea în el mînîndu-1 să sară în ajutorul patronului său, dar avea parcă nevoie să dea drumgla-sului să plutească o clipă ameninţător peste lumea asta ce nu-i plăcea şi care-i făcea să-i fiarbă sîngele. De aceea Tălăşan, cu braţele întinse rezemate de spătarul scaunului, cu capul dat pe spate, cu o provocare ce se aduna din felul său de a sta, de a rosti şi de a apăsa pe cuvinte, spuse simplu, ca pentru un început: — Da, sînt mişcări ţărăneşti în nordul Moldovei! — Le-ai văzut dumneata? interveni Cliţă mai neliniştit... — Am văzut „capii" aduşi la Dorohoi şi am cetit broşurile. — Instigatorii,carevasăzică, strigăcîtîl ţimrgura conu Leon Motăş, mare moşier de la Roman. Şi cine sînt aceia? — învăţători şi preoţi, răspunse scurt şi rece Tălăşan... — Iar ţăranii, prostimea după ei! adaose cu amar Cliţă. — Şi cînd te gîndeşti,domnule,că poate să ajungă pînă la noi! Şi cu mîna mea am botezat trei sate, se rosti răguşit conu Leon. Că sînt plini Dulceştii şi altele de humele ficiorilor mei Jacques şi Edgar... — Apoi d-aia se plîng ţăranii, că le-ai pus nume de cîini la copii, coane Leone, adaose Manolache Jinga dintr-un colţ, unde, indiferent şi leneş îşi sorbea liniştit cafeaua şi-şi fuma trabucul. Toată lumea a rîs cu hohote. Unii au prelungit chiar rîsul peste cît le-ar fi fost de nevoie de pe urma glumei Iui Manolache, numai să risipească duhul rău pe care îl adusese Tălăşan. în tăcerea ce a urmat, se mai auzea din cînd în cînd cîte unchihotit întîrziat, voit şi stîngaci, care să prindă liniştea şi schimbarea vorbii. Tălăşan însă era cuprins de o îndîrjire ce creştea. El rosti limpede, apăsat, dar cu o grabă în care se putea simţi mînia: ION SÎNTU 49 —• Ei nu cer să fie botezaţi, boierule, ei altceva cer. — Pămînturile noastre'poate! răbufni înfundat Crăsnaru. — Şi pe alea, slobozi deodată,cu un răget aproape, Tălăşan. De data aceasta căzu o tăcere grea, ca de plumb. Ochi răi şi aprinşi se ridicară spre tînărul ardelean. Au fost cîţiva care l-au măsurat de sus pînă jos, au dat din umeri şi cu un hm! dispreţuitor i-au întors spatele. Conu Leon a hîrîit deodată prelung, ca un bătrîn şi vechi fumător necăjit ce era şi a scuipat de sus în batistă. A fost cu înţeles, căci a privit spre Tălăşan. Cliţă s-a frecat de scaun şi şi-a frecat şi chelia iar Urmatecu, pegînduri, s-a jucat prin cărţile răvăşite pe masă, acoperind o damă cu un popă, adăogînd şi un valet şi închizînd totul cu un as. Se auzeau în tăcere sfîrîind becurile de gaz şi glasuri şi sunete detacîmuri şi pahare în sala vecină. Iorgu Scafeş rămăsese drept, palid, privind departe, neturburat, aşteptînd parcă să se sfîrşească ceva. Nu ştia ce să-i spună lui Tălăşan pe care îl scăpase din mîini. — Rău , rău! se auzi într-un tîrziu glasul stins dar mînios al lui Crăsnaru. •— Ce-o mai fi rău? îl întrebă aproape murmurat Urmatecu. — E rău că d-alde dumnealui au pătruns pînă la noi, la gazetă. Tălăşan era să se destindă ca un arc şi era cît p-aci să răspundă, cînd din colţul său glasul moale şi rîrîit al lui Manolache Jinga interveni: — Ei şi? Ce e dacă se mişcă ţăranii? Lasă-i să se mişte, că de cînd sînt ţărani pe lume numai asta fac şi tot mai multe cer... Dar să vedem cine le dă... — Asta aşa e! întări Cliţă, privind primprejur. — Acum Insă nu-i bine, îngînă Crăsnaru. Tocmai cînd ţara se pregăteşte de sărbătoare, şi ridică ochii lui bulbucaţi de broască mioapă spre portretul regelui, pe care nu-1 vedea dar îl ştia că e acolo. Doar el îl comandase cînd fusese preşedintele Clubului şi-1 bătuse sus pe rege în haine albe, cu o pălărie mare de pai, ca pe cel dîntii agricultor al ţării. — Ba tocmai acum e mai bine, că oricine ar fi la putere — azi sînt ai noştri — credeţi c-o să-i lase să-şi facă de cap? Au să tragă-n carne vie! dezvălui Jinga un gînd. — Să tragă, dacă nu se poate altfel, îngînară apăsat glasuri în cor. — Apoi aşa va fi, zise ridicîndu-se Manolache. Zîmbea şi era liniştit ca un doctor care găsise leacul. Leneş, el făcu doi paşi spre Tălăşan şi îi întinse mîna.cu prietenie, o mînă ca de femeie, cu degete subţiri şi rotunde, încărcate de inele. în jurul lui plutea un miros dulceag dintr-un amestec de parfumuri prin care, aspră, răzbea duhoarea trabucului. — Dumneata îmi placi, îmi placi mult, spuse el şi dînd mîna şi apucînd-o pe a lui Tălăşan îl trase molatec înspre el. Apoi repede îi rosti la ureche, aproape şoptit, ca pe o taină între ei doi: — Şi ai şi dreptate! Ăştia sînt toţi nişte ticăloşi, şi sînt şi proşti şi criminali. Ai văzut cum s-au liniştit cînd le-am amintit că guvernul o să tragă în ţărani? Dar n-o să tragă, pentru că ţăranii au să se potolească... Şi-1 privi lung, galeş aproape, pe Tălăşan. Acesta nu mai pricepea nimic. Jinga era sau nu era de partea lui? Credea ce spune, sau era numai un joc? Şi în nedumerirea lui,îşi aduse deodată aminte de vorbele lui Scafeş despre Jinga, cînd înainte de a veni aici, prefectul de Constanţa i-a descris simplu, atît pe cît se pricepea el pe obişnuiţii de la Clubul Agricol. După spusele lui Scafeş, Jinga avusese avere mare şi o pierduse la cărţi. Acum trăia cu ce îi cădea de la club şi de la prieteni. Prea leneş ca să se apuce de ceva, el se tolănea toată ziua prin fotoliile clubului, cerînd fără ruşine şi împrumutînd fără să dea înapoi. Dar oamenii îi ştiau de frică şi el de pe 4 — Viaţa Romînească 50 ION MARIN SADOVEANU urma lucrului ăsta trăia. Prost nu era şi era rău. Fiecăruia îi găsea un cusur cu care îl avea la mînă. Ceea ce făcuse el acum era un lucru nemaipomenit pentru cei care îl cunoşteau. Se ostenise să se ridice din colţul său şi să dea mîna cu Tălăşan. Ăsta era un eveniment. Nici prietenii lui nu se lămureau ce voia. Toată lumea privea la cei doi bărbaţi care şedeau faţă în faţă. Tălăşan se uita sever la Jinga, cu ochii lui albi, tăioşi şi ficşi. Celălalt îl învăluia cu o privire moale pe ardelean. în cîteva clipe însă, înfăţişările li s-au schimbat. Pe măsură ce gazetarul se întuneca şi se încrunta strîn-gînd o umbră în ochi şi o dungă între sprîncenele stufoase, pe obrazul lui Jinga o lumină parcă îi destindea trăsăturile. Un zîmbet înflorea. Şi în timp ce săpături adînci brăzdau colţurile gurii amarnic şi cu dîrzenie la Tălăşan, trecînd într-o ferecătură de mînie buzele una peste cealaltă, ochii lui Jinga rîdeau şi buzele i se destindeau. Şi cînd, în cele din urmă Jinga pufni într-un rîs impertinent, arogant, în nasul lui Tălăşan, acesta abia se trezi din nedumerirea lui. Se făcu palid. Vinele i se umflară petîmple. Strîn-se pumnii mari şi pietroşi şi privi în jur. Scafeş parcă era umplut cu paie: privea departe, liniştit. Aştepta să se isprăvească toată povestea asta. A ridicat numai o mînă, a desprins un deget şi i-a făcut semn lui Tălăşan să fie cuminte, ca unui copil oprit de la cine ştie ce faptă neîngăduită. Tălăşan şi-a dat seama că era numai între duşmani. Atunci, fără să spună nici un cu-vînt, a scrîşnit din dinţi, s-a răsucit pe călcîie şi a plecat. în pragul sălii a trîntit cu bucurie după el uşa grea de stejar, cu poleituri. Abia atunci ceilalţi l-au înţeles pe Jinga care întinse mîinile, ca un scamator după o izbutită boscărie şi zise: ■—■ Uite aşa, fără vorbă şi tărăboi se gonesc năpastele astea, nu ca dumneata,Coane Andrei, care l-ai luat în serios! Crăsnaru tot nu se des-cruntase. Uşor, lunecînd parcă, istovit de atîta muncă, Jinga se duse şi se prăbuşi iarăşi în jilţul său cerînd o sticlă de vin. în drumul spre casă, în birja cu coşul ridicat pe sub care fulgii de zăpadă amestecaţi cu o ploaie îngheţată veneau să-1 înţepe în obraz, Urma- i tecu învîrtea neliniştit ginduri şi spaime. în ultimul timp tot ce a avut a I băgat în pămînturi, pentru el şi pentru bucuria vieţii lui. Moşia dată de zes- f tre, Bălăşoeni, nu mai era a lui. Ce-i mai păsa de ea? O arendase, şi gine- 1 rele său ar fi trebuit să primească arenda, dacă o clauză din foaia de zestre j n-ar fi spus că venitul îl ia soţia sa Amelica. Cu ce rostuise însă de la doamna | Vamali, Urmatecu şi-a putut cumpăra pămînturi, că şi el o ajutase în ui-, | timul timp, ca un prieten adevărat ce se afla. CoanaVatica, după ce i-a făcut lui Osvald de şase săptămîni şi a pus laBelu, pe mormînt, un bust de marmoră al actorului, lîngă bustul mai vechi al bancherului Vamali, a desfăcut averea şia plecat iarăşi la Paris. Scrisori rare ornai legau din cînd în cînd de cei lăsaţi în urmă. Urmatecu a ajutat-o să-şi vîndă casa de lîngă biserica Silvestru şi lucrurile grele din ea, pe care le-a cumpărat cu bani gata pentru Clubul Agricol, în a cărui administraţie era. Giuvaerurilede safirşi briliant, aşa după cum s-au înţeles, i-au rămas lui, şi cu ce a mai dobîn- jf dit din desfacerea aceasta, stropită şi de lăcrămi de regret şi de recunoştinţă * de coana Vatica Vamali, bâtrînul Urmatecu îşi cumpărase două trupuri de § moşie: Bobeştii şi Glina, rămăşiţe din averea baronului. De pămînturi » nu-şi vedea, că nici nu-i plăcea şi nici nu se pricepea. Cînd i se făcea numai ] de un chef, punea patru cai înaintaşi şi pleca pe cîteva zile la moşie. Toamna şi iarna dospea din banii pe care îi lua, căci avea la moşii om de temei. H Era Păuna, o dragoste din tinereţe,femeie aprigă, nelăsătoare şi care făcea j cît trei logofeţi. De aceea, acum îl băteau gîndurile să dea de veste Păunii, ION SINTU 51 s-o cheme, s-o cerceteze nu cumva ar fi semne că şi pe la ei stă să vină răsmeriţa despre care aflase la club. Ajuns acasă, a luat-o de-a lungul curţii după cum îi era obiceiul, ca să intre pe din dos. O beznăumedă plutea peste tot de nu se vedea la doi paşi. Din fund, dinspre grajduri, îl veni un miros de ţară, de fîn reavăn şi de baligă, şi auzi un troznet de coceni în gurile cailor deshămaţi. A înţeles atunci că sosise căruţa de la conac şi că desigurvafi venit şi Păuna. Dar cînd a dat să coboare în salalungăde lîngă bucătărie, i-a sărit un plod scîncit înainte pe care nu-1 ştia. Şi după copil, din umbră, se întinse deabuşile o femeie stîngace şi repezită. Urmatecu feri copilul care, speriat, începu să urle şi mai tare. Atunci femeia, ca să-1 facă să tacă începu cu „hai cu mama" şi cu „dacă nu taci, te ia moşu!" Şi-1 arătă cu degetul pe Urmatecu. Din prostie sau din necunoaştere, femeia spusese aşa. Nu văzuse în întuneric nici blana, nici căciula de astrahan ale boierului, şi nu simţise nici în jurul lui aerul îndulcit de o apă de trandafiri. Urmatecu se opri o clipă, se întoarse mînios şi era cît p-aci să înjure şi să dea cu bastonul dacă nu i-ar fi ieşit Păuna înainte. De cînd îmbătrînise cu adevărat, nu-i plăcea să i se pomenească de bătrîneţe. — Ce te-ai mîniat aşa? zise femeia cu îndrăzneală veche de ibovnică şi de slugă care le ştie pe toate şi îşi are stăpînul la mînă. E proastă, ce, n-ai văzut-o? făcu ea pomenind de femeie. Crezi că te-a cunoscut? Parcă ştie ea cine e boierul? O prăpădită de fină de-a mea... ■— Ce sînt eu, sperietoare de plozi? scrîşni Urmatecu înrăit. Auzi, moşu, te ia moşu, adică eu, şi asta la mine în casă! S-o zvîrli afară, în căruţă să doarmă, cu plod cu tot, în ploaie, aburul ei de mocofancă. — Ei haide, haide, nu te mînia, căuta să-1 îmbuneze Păuna, apucîndu-1 de mînă, sărutîndu-i-o şi frecînd-o în mîinile ei aspre. S-o vezi ce chipeşe e, n-ai mai zice aşa. E o biată fată greşită, dar frumoasă lucru mare... Mîine pe zi, ai s-o ierţi... las-că te ştiu eu! — Să nu fii botoasă, îi răspunse Urmatecu, pe jumătate îmbunat de gluma Păunii şide gîndul că totuşi greşita femeie e poate trupeşe. Ia să vii la mine c-avem de vorbit, şi Iancu urcă scara mare de stejar care ducea la catul de sus. In birou era cald şi pe o masă pusă, într-un colţ, aşteptau trufandalele: -un calup de icre negre tescuite, o pulpă rece de miel şi portocale dulci şi stafide. O sticlă de Nicoreşti şi una de apă minerală se răceau între geamuri. Dintr-un vechi obicei gospodăresc, el nu mînca niciodată la club. Urmatecu a căzut greoi pe o canapea aruncîndu-şi înlături blana scumpă. Păuna s-a strecurat pe uşă fără zgomot. Era încă frumoasă, deşi se apropia de cincizeci. De mai bine de douăzeci de ani eraroabă plecată a lui Urmatecu. Dintre toate fiinţele care au roit în jurul lui o viaţă întreagă, în afară de coana Miţa, mai tăcută, mai modestă, mai fricoasă, Păuna i-a stat alături lui Iancu şi la zile rexe şi la zile bune. De multe ori 1-a văzut greşind, asuprind, de multe ori 1-a urît pînă în adîncul sufletului şi ca femeie şi ca slugă, de multe ori s-a răzvrătit împotriva lui şi aprigă cum era, avea poftă să-i crape capul, dar pe urmă tot ea se întorcea şi se îmbuna. Femeia asta puternică se mai împlinise cu vîrsta, şi în părul ei arămiu odinioară şuviţele albe se împleteau. Şi acum, la bătrîneţile lor, Păuna tot îl mai gelozea pe Iancu Urmatecu. Mai ales o femeie şi o ispravă nu-i ierta Păuna: povestea cu Paraschiva, pentru care, în toiul ei, Urmatecu o ţinuse aproape un an Ia o parte. Deşi pe cucoane (pe cucoana Miţa şi pe Amelica) Păuna nu le făcea haz, în ura împotriva Paraschivei era alături de ele. De cum a intrat în casă, femeia a zîmbit bucuroasă încăperii ăştia cunoscute de o viaţă întreagă. Apoi s-a repezit, ca pe vremuri să-1 descalţe 52 ION MARIN SADOVEANU pe Urmatecu. Acesta, după un vechi obicei şi-a întins piciorul şi 1-a aşezat pe genunchiul îndoit al Păunei. Atunci s-a deschis uşa dinspre dormitor şi înceată dar curioasă apăru coana Miţa. Ea clipi de cîteva ori de lumina tare şi spuse aproape şoptit: — Tu erai? Păuna dădu din cap fără să se întoarcă, şi făcu: îhî! ■— Ei, şi-acum lăsă-ne că avem treabă, curmă oarecum brusc bărbatul intervenţia soţiei sale. — Apoi nici că vreau să vă supăr. Am auzit numai vorbă şi m-amuitat.. Şi bătrînica se furişă printre canaturi şi se mistui. —■ Ei, cese aude? făcu nerăbdător şi îngrijorat Urmatecu. — Ce să se audă? De arături de primăvară se aude. Pe trupul Bobeş-tilor am pus numai grîu, iar la Glina rap iţă şi sfeclă... Ai să te umpli la toamnă,coane Iancule, şi cu vorbele astea Păuna trase cu greu gheata de lac înflorită din piciorul umflat. Un ciorap de mătase roşu, cu pătrăţele albastre, subţire şi scump rămase întins pînă peste gleznă. Femeia, cu două degete începu să frece uşor talpa amorţită. Urmatecu închise ochii de plăcere dar îşi continuă gîndul: •— Nu de asta te întreb. Treaba ta,tu eşti stăpînă, mie toamna bani să-mi dai! Eu de altceva mă tem, de răzmeriţă. Se aude şi pe la noi de aşa ceva, că la club am aflat că bîntuie pe sus, prin Moldova? — Răzmeriţă? îngînă femeea. Sămînţă o fi, nu zic ba. — Sămînţă? Ce e aia sămînţă? •— Adică un scrîntit care să umble cu vorba şi cuzîzaniade colo pînă colo. -— Şi e aşa ceva pe la noi? — Cum să nu fie? E Manea Strapalea... •—Tot Strapalea, carevasăzică! — Tot el! Nu. te iartă, coane Iancule nici mort, că i-ai suflat-o pe Paraschiva... Vine de la el de departe şi bîntuie pe la noi, numai aşa, de al dracului. Că are şi ibovnică la noi în sat, şi Păuna îl ciupi de pulpă, de se înroşi. Omul mişcă iute. — Ce, ai înebunit? Smintito ! Dar Păuna i-1 întinse la loc pe genunchiul ei, întoarse ciorapul şi începu să-1 tragă peste umflătura pufoasă şi albă, cu vinişoare albastre în ea. •— Da' pe aici te doare? şi rîse şi apăsă adînc şi mai întrebă odată.Apoi încruntîndu-se din senin:— Ibovnica ţi-ai mai văzut-o? Aşa e, că acum te duci la Constanţa s-o vezi. Eu bat haturile şi ogoarele şi dumneaei face pe cucoana la Constanţa. Că n-oi pune odată mîna pe ea! Păuna îşi înfipse unghiile adînc în carnea moale şi afinată. ■—Du-te Ia dracu' de nebună! şi Urmatecu întinse piciorul de data asta cu putere şi-o izbi în piept. Femeia căzu pe spate. Un zgomot înfundat se auzi. — De ce-mi arde mie şi ea ce stă să pălăvrăgească! făcu încălzit Urmatecu, aruncînd cît mai departe blana de pe el. Păuna îl privi lung, apoi ridicîndu-se încet pe coate, cu ochii ţintă în ochii lui, se îndreptă şi încercă să-i ia iar piciorul. Urmatecu se feri. — Dacă eşti tot nebună nu ţi-1 mai dau, făcu el. •— Nu, că m-am potolit. Şi înşfăcîndu-1 îşi apropie obrajii de glezna umflată şi-o sărută. Iancu zîmbi de atîta dragoste, desmierdare şi supunere şi începu să mişte uşor a mîngîiere, piciorul de obrazul femeii. într-un tîrziu, Păuna punîndu-i papucii spuse, ca şi cum ar fi gîndit tare: —• Vreasăzică tot are dreptate Strapalea că a băgat frica în voi? ION SINTU 53 — în noi? făcu Urmatecu tresărind, adică în mine, de ce? Ce, stau eu la moşie? Fac eu învoielile? String eu bucatele? Tu le faci pe toate, atunci mie de ce să-mi fie frică? ■— Ia te uită! Da' colo, în acte, eu stau scrisă, sau dumneata? •—Da' ce, actele au să le rupă dacă s-o îngroşa gluma sau pe cine-o găsi la moşie? ■—■ M-arunci în gura lupului, coane Iancule, şi eu mă las ca o bleaga ce sînt, că ţin la dumneata. Cuvîntul acesta parcă 1-a mai înviorat pe bătrîn şi 1-a făcut să se întindă spre masa pe care îl aştepta gustarea. Tăie o halcă de icre tescuite şi o întinse pe pîine, o stropi cu puţină zeamă de lămîie şi făcu semn Păunii să-i apropie sticlele. Cînd femeia se întoarse ■de la fereastră, Urmatecu o aştepta cu o îmbucătură gustoasă. După ce i-o puse în gură, o bătu pe obraz şi îi zise: — Na, că îmi eşti credincioasă! — Da, da' cînd o fi să fie, tot conacul şi acareturile au să ardă, că eu fug,'e-au să urle că sînt de-a dumitale, îi răspunse femeia cu gura plină. (Urmatecu se întunecă iarăşi.) Că Strapalea aşa urlă în toată părţile. C-o să fie prăpăd, sfîrşi Păuna. — Şi oamenii ce zic? abia de îndrăzni să întrebe celălalt. •— îl lasă să latre... — Eşti tu sigură de asta? •— Sigură, sigură, cum o să fiu!...Dar deocamdată puţini se iau după el. — Puţini ai zis? Vreasăzică tot sînt cîţiva?... — Ba oi fi vrînd să nu fie!? ■— Tu ţii cu el, ticăloaso, făcu Iancu dînd să se jfidice şi căzînd greoi iar la loc de trosniră arcurile. — Ba să mă ferească dumnezeu de aşa spurcăciune, se închină Păuna. Ce, eu sînt Paraschiva? — Ei, hai, isprăveşte odată cu Paraschiva, se încruntă Urmatecu. Femeia se ridică, îşi destinse trupul şi se duse de se lipi de sobă. Apoi, mîngîind plăcile albe şi calde de faianţă zise iute, şuerat aproape: —-Bine, bine, ai să vezi dumneata cine-i vipera asta... —• Ştii ceva? dar sigur, întrebă Urmatecu, dovedit? — Eu nu, dar Strapalea. Iancu se ridică şi el, încet. Se apropie de Păuna şi ca niciodată în viaţa lui, îi mîngîie tîmplele şi o sărută pe frunte. Femeia se descruntă şi cu un zîmbet ce-i mai sta încă bine şi-i dădea un farmec, spuse: — Te iei cu binele cînd se-ngroaşă gluma şi te guduri Ia bătrîneţe, coane Iancule! Bărbatul rîse. ■—Şi-acum dă-i drumul, zise el, şi se aşeză din nou. — Apoi multe nu ştiu, începu Păuna. îţi spun tot ce am putut agonisi printre vorbe de la ibovnica lui Strapalea care toată ziua e la conac, ba să-i împrumut cutare, ba cutare lucru... Şi eu îi dau, că ştiu că am ce culege. El nu vine decît din cînd în cînd. Dar... se pare că primeşte veşti. ■— Veşti, ce fel de veşti? — Nu ştiu... aşa un fel de ştiri, ce să facă şi cum să dreagă... —■ Şi de unde? ■— De la un rus de la Constanţa. —■ Cum a dat el de rus şi rusul de el? făcu Urmatecu neîncrezător — Apoi e rus d-ăla răzvrătit de pe vapoare. — A-ha!... Ei şi tot nu văd cum de-a ajuns la Strapalea. 4* 54 ION MARIN SADOVEANU •—Cine ştie?... Pe acolo, pe la Constanţa, mai sînt şi d'ale noastre! şi Păuna închise ochii cu viclenie. — Adică Paraschiva să fie? — făcu Urmatecu socotind ca pentru el însuşi. — Mi-ai spus să nu-ţi mai pomenesc de Paraschiva, îngînă Păuna. Şi au tăcut amîndoi. După atîtea şovăieli şi bănuieli, ca un gînd nou de siguranţă îi veni lui Urmatecu de departe, făcîndu-şi tot mai mult loc în mintea lui. Faţa i se lumină la gîndul ăsta, că a prins un fir. întinse mîna spre mîncare şi îmbucă puţin. Apoi bău două paharedevin pe nerăsuflate. Păuna îl privea, îl servea şi tăcea. Urmărea ce se petrece în el şi aştepta, în cele din urmă, tot mai sigur pe el, tot mai liniştit de gîndul ce-1 stăpînea,Urmatecu se ridică, aprinse o ţigare şi făcu spre birou cîţiva paşi. După un răstimp zise: — Apoi eu pă ăsta îl dau pe mîna Siguranţei... — Să-1 dai, sări Păuna, că d-aia ţi-am spus tot, dar s-o dai şi pe ea! Urmatecu o privi în ochi cu putere şi femeia îi îndură privirea. Nici n-a clipit măcar. Se îmbujorase şi şedea încă dreaptă, dîrză şi frumoasă în faţa lui. Urmatecu dădu numai din cap în semn că a înţeles, o mîgîie pe obraz şi trecu la el în odaie să se culce, ceva mai liniştit. III Mişcările ţărăneşti din primăvara lui 1906 s-au domolit pe alocurea, dar nu s-au stins nicăieri. Chiar în miezul verii, „fărăcuviinţă" cum spunea grav Iorgu Scafeş, fără cuviinţă faţă de expoziţia din dealul Filaretului, de „bucuria Ţării şi a tronului", de bună seamă ţăranii n-au vrut să moară de foame şi să tacă. Răbufneau răscoale pe trupul ţării mai ales în nordul Moldovei, dar şi în alte părţi. Faţă de turburările acestea, în miezul anului „glorios", Siguranţa a fost mai atentă şi a strîns chinga pe cît a putut, dar în linişte, fără zarvă mare, ceea ce ar fi fost mai primejdios decît chiar răscoalele. De aceea s-au pus sub observaţie, ba în unele părţi au şi fost ridicaţi toţi cei cari dădeau vreo bănuială că au legături cu ţăranii răzvrătiţi. Şi de supravegherea aceasta atentă a Siguranţei nu putea să scape nici Ivan Maximovici Martînov, ca refugiat dubios din Rusia. Au început să dea tîrcoale cît mai des agenţii în jurul „Sulinei", ba pescuind, ba cetind, cu picioarele bălăbănind pe chei, cu ochii însă ţintă asupra vaporului prăbuşit şi a omului ce-1 locuia. N-au văzut decît trei tineri veseli venind foarte des, dintre care „un tînăr domn, spunea respectuos raportul vorbind de Sile, fiind chiar fiul domnului prefect". Mai venea,ce e drept şi un domn profesor „nesigur şi pletos", scria acelaş raport, făcînd aluzie la Jeanjacquet, la înfăţişarea lui şi la convingerile socialiste care i se cunoşteau. Dar şi domnul profesor era tot din lumea băieţilor şi a celor sus puşi şi mai întotdeauna veneau împreună. Singura despre care raportul vorbea ca de „o femeie suspectă", fiind precis identificată la început că locuieşte în casa doctorului Sîntu, era Paraschiva. Ea venea destul de des şi nici nu rămînea ca ceilalţi, pe punte, în tovărăşia lui Ivan Maximovici, ci cobora cu el în atelier. Aci stăteau vreme îndelungată pînă ce,plecînd iar singurăde-a lungul cheiurilor, era urmărită de privirea agentului. Curînd însă i s-a luat urma.% Şi Lipan Paraschiva „servitoare în casa domnului doctor M. Sîntu" şi-a avut fişa la Siguranţă. Despre neajunsurile acestea,pe care băieţii le vedeau, Sile i-a spus tatălui său, prefectul. Şi Iorgu Scafeş, oricît de silă i-ar fi fost să ia la el pe un marinar, răzvrătit totuşi, chibzuit şi prevăzător şi prefect cum era, şi-a t ION SINTU 55 spus că-i prinde bine un om priceput ca Ivan Maximovici la conacul de la Gargalîc şi că e bine de asemeni să ia măsuri înainte de a se duce vestea despre supravegherea suspecţilor. De aceea 1-a chemat la el şi 1-a angajat pe nimica toată, pe marinar, ca mecanic al întregii întreprinderi de la ţară, avînd nevoie de el la batoză şi la locomobilă mai ales. Ivan Maximovici înţelegînd preţul adevărat al acestui adăpost, s-a învoit cu gîndul la tot ce mai putea pune nou şi revoluţionar în minţile tinere ale băieţilor. A primit să-şi părăsească atelierul de pe „Sulina" şi să se mute la conac. Despărţirea la Constanţa a băieţilor şi a lui Jeanjacquet de prietenul lor n-a fost veselă. Au privit cîte patru lung după harabaua care venise pînă în port să-1 ia pe Ivan Maximovici. Dar era aproape vacanţa de vară, cu petrecerile de lamoşie, şi Ivan Maximovici le făgăduise copiilor să le facă o adevărată corabie de călătorii pe mare dintr-o veche mahoană uitată pe plajă. Mai tristă a fost despărţirea de Paraschiva. Femeia ştia că numai rar îi va fi îngăduit şi poate de fel să ajungă pînă la moşie. De aceea a plîns mult şi de cum s-au despărţit a dat fuga pe chei să privească înspre vaporul cel vechi înglodat în fundul portului unde a cunoscut ceasurile ei bune. Şi adeseori Paraschiva, ca odinioară,tot într-aici îşi mîna paşii în zilele libere, ceea ce îi făceau pe agenţii cari o urmăreau s-o bănuiască tot mai mult şi tot mai greu. Astfel, lipsiţi de cuibul lor din port, în care acum nu mai aveau ce căuta, băieţii au ajuns şi în vremea marii serbări nautice a regatelor, de Sînta Maria Mare, care în anul acesta se desfăşura cu deosebită solemnitate. Cu cîteva săptămîni mai înainte constănţenii au fost agitaţi de pregătiri, mai ales cu privire la locuri şi la importanţa lor. Careul din port, în mijlocul căruia avea să se desfăşoare programul trebuia să fie închis pe cele patru laturi de crucişetorul „Elisabeta", de bricul „Mircea", de pachebotul de sub comanda lui Henri Eugen Crihan şi de încă un pachebot. în vederea acestui eveniment, comandantul Crihan îşi pregătise vasul şi-şi ticluise invitaţiile. în afară de legăturile de prin porturi şi scandalurile cu diferite călătoare, labord, în timpul voiajurilor, ceea ce nu odată au fost aproape să-i primejduiască situaţia, Crihan în întreprinderile lui amoroase avea o bărbătească putere de voinţă unită însă cu o nestatornicie şi cu toane de femeiuşcă răsfăţată care se mînie deîndată ce se aşează vreo piedică în calea capriciilor ei. Acum el dorea şi chibzuia realizarea unei legături mai serioase şi mai grele pentru renumele său de cuceritor. Lipsit de orice sentimentalitate; folosind toate locurile comune ale unor exotice banalităţi ; avînd neîncetat la îndemînă un mic dicţionar francez pentru nume proprii din istoria Eladei şi a Egiptului (pe unde acosta vaporul său) şi pentru curiozităţi arheologice; vorbind o franţuzească corectă şi cunoscînd bine canonul celor cîteva subiecte folosite în lumea saloanelor, marinarul acesta orgolios, — crud cîteodată— întreprindea orice pentru bucuria pîn-găririi, iar nu pentru voluptatea legăturii cu o femeie. De aceea, obosit de prea cunoscuta lui aventură cu Gliick Clement pe lîngă care aflase că în lipsa lui stăruia nu fără succes şi doctorul Sîntu, Henri Eugen gîndea acum la îndrăzneaţă încercare de a se apropia de Amelica. Era şi o răzbunare împotriva doctorului ăsta serios, pe care în fond nu-1 putea suferi, care-şi făcea un renume din muncă şi datorie, şi era şi o biruinţă cu care s-ar fi putut făli. De altfel,Amelicawl atrăsese demult, încă de la Bucureşti de cînd a cunoscut-o în preajma lui Osvald şi a Vaticăi Varnali, tocmai prin ceea ce contrazicea în el. îi plăceau în ea felul rece şi depărtarea de orice cochetărie femeiască, pe care voia să Ie înfrîngă, pentru că Henri-Eugen încerca să-şi măsoare acum farmecele Iui de cuceritor, după răceala acestei femei ciu- 56 ION MARIN SADOVEANU date. Nici chipul rotund, liniştit, grăsuliu şi oarecum inexpresiv alAmelicăi nu-i displăcea. îl ispiteau privirile ei severe, ochii verzi întunecaţi şi vorba puţină şi măsurată. De aceea, luînd tocul pentru a turna în stilul său convenţional cîteva nevinovate complimente şi pentru a rotunji cîteva exagerate omagii, comandorul ticlui către Amelica o scrisoare de invitaţie la serbare. Se scuza, fireşte, că se adresează chiar doamnei iar nu domnului dar — scria el —• se închina şi ruga pe cea mai frumoasă şi aleasă podoabă a vasului său să nu lipsească de la „această reuniune de graţii". Scrisoarea era concepută într-un stil impersonal, vorbind fără nume de soţ şi de fiu, de asemeni invitaţi. Pe plic scrisese în ronde o pompoasă şi omagială formulă, în limba franceză fireşte: A la'tPatronne de ma Nef." Şi pecetluise cu cinci buline de ceară verde în care apăsase agata inelului său, cu o menadă în faţa lui Priap. Era un amănunt pe care era sigur că nimeni nu-l va lua în seamă, dar care, credea el, îi purtase noroc întotdeauna. Cu predarea scrisorii comandantul 1-a însărcinat pe valetul său negru cu numele de Crow. Acest Crow era un pui de sudanez de vreo şaisprezece ani, negru ca un tăciune. După o pasionată aventură cu o englezoaică în insula Cipru, la despărţire, Henri-Eugen şi Sarah au făcut schimb de daruri. Marinarul i-a dat iubitei saie un căţei alb şi pufos ca un puf de păpădie, iar femeia i-a dăruit corbul ăsta fără aripi, hrănit cu resturile din blidurile marinarilor, terorizat de toanele stăpînului său, şi chinuit mai ales de o limbă, cea romînească, pe care o deprindea cu greu. Şi pentru a-1 pune la mari încercări, comandorul nu-i vorbea decît romîneşte şi foarte repede. Cînd i-a comunicat adresa la care trebuie să ducă scrisoarea, „masa", cum îi spunea Crow lui Crihan a bîiguit cîteva cuvinte greu de înţeles. Sprinten, puiul de negru a plecat totuşi, sărind treptele scărilor, sburdînd, dorind cu sîrg să-şi facă datoria cît mai bine. în aşteptare, comandorul nu-şi putea stăpîni neliniştea, îşi măsura cu paşi lungi comanda, aprindea ţigară de la ţigară şi cu binoclul cerceta prin port pregătirile ce se făceau pentru serbarea de a doua zi. O briză proaspătă îmbălsămată cu săruri şi iod venea dinspre larg aducînd umezeală binefăcătoare, culeasă de pe spuma valurilor de dincolo de dig, în dimineaţa asta caldă de august. Numai nişte norişori albi, uşori, ca fuioare lungi destoarse de vînt pluteau în albastrul cerului adînc. Crihan nu-şi putea stăpîni nervozitatea. Fireşte că realitatea, Amelica şi încercarea aceasta îndrăzneaţă pe care o făcea acum, era mult subtur-burarea pe care o purta în el. Dorinţa şi închipuirea urziseră ca întotdeauna în omul acesta stăpînit de neînfrînate pasiuni o pornire pe care el o confunda cu realitatea înconjurătoare. Urmărind năluca lui interioară, Crihan cobora în viaţa din jurul său pentru a culege nădejdi şi puteri. Şi atunci nimic nu trebuia să i se opună, să-1 contrazică. Dacă, totuşi, aşa i se întîmpla, firea Iui înclinată să comande, sporită şi prin obişnuinţa autorităţii de la bord, se dezlănţuia. Acum se rodea în nelinişte şi aşteptări cînd pe dîmbxil de deasupra portului a zărit silueta subţire şi albă a lui Crow, sărind cu paşi mari. Negrul se întorcea într-un suflet cu răspunsul, pentru ca să nu-l facă pe „Massa" să aştepte prea mult. Crihan a zîmbit, faţa i s-a luminat, şi a trecut în cabina lui să primească în linişte şi confort cea dintîi veste a biruinţii sale. A auzit pasul elastic şi înfundat a lui Crow pe scări şi a privit cu simpatie spre omuleţul acesta devotat, cînd, cu sufletul la gură i-a întins scrisoarea. Crow, bucuros că şi-a servit bine stăpînul a rămas în prag, lipit de uşă, cerşind parcă un cuvînt bun. De cum şi-a aruncat însă ochii pe plic, comandantul s-a întunecat. Recunoscuse scriitura. Iar cînd a desfăcut scrisoarea şi a citit mulţumirile de dragoste, răsuflate, ale lui Gliick, mînia lui a crescut fără frîu. Dintr-o ION SINTU 57 obişnuinţă mai veche de poştaş al scrisorilor şi al pachetelor, Crow dusese scrisoarea de invitaţie soţiei procurorului Clement. întunecat, comandantul s-a ridicat. Purta o umbră rea în ochi şi o încruntare aspră a sprîncenelor. Bietul Crow, care le cunoştea de mult şi care acum se aştepta la ele mai puţin ca oricînd a întins mîinile de-a lungul uşilor de palisandru căutînd un sprijin în furtuna pe care o vedea venind. Crihan s-a apropiat încet de valetul său, lunecînd parcă pe covor, cu pumnii strînşi şi cu ochii pe jumătate închişi, cu privirea aceea difuză pe care o dau marea voluptate sau mînia. Cînd a ajuns lîngă Crow, acesta i-a simţit respiraţia — cu un miros proaspăt de mentă, care îi plăcea atît de mult. Negrul .ştia ce-1 aşteaptă, dar în clipa aceea nu se putea împiedica să nu-şi iubească stăpînul. — Unde ai dus scrisoarea, bestie neagră? îl întrebă comandantul. Ştii unde ai dus-o? Răspunde, că te fac praf... şi ridică palma lui mare şi osoasă peste faţa lui Crow. Acesta, obişnuit cu bătaia dar nu şi cu durerea, stătu o clipă să judece ce să răspundă. Şi neînţelegînd încă bine încurcătura pe care a făcut-o şi crezînd încă în dragostea stăpînului său pentru femeia unde fusese trimis de atîtea ori, răspunse: — La sweet heart, massa, la sweet heart.l*) Fără să ştie, sărmanul Crow atinsese sîmburele mîniei. Comandantul Tevăzu scrisul lui Gliick, măsură prăbuşirea întregii sale încercări şi mai ales se mînie de acest „sweet heart" al lui Crow. El abătu palma grea peste capul valetului. Sub puterea loviturii, capul se ciocni de lemnul uşii cu un zgomot înfundat, iar faţa lui Crow rămase lipită, cu duioşie parcă şi mîngîiere, ca lîngă o faţă omenească, de lemnul lustruit şi curat. Ne-stăpînit, deslănţuit, Crihan ridica acuma şi lăsa, din ce în ce mai iute, palma peste obraz, peste ochii şi tîmpla lui Crow. Acesta îndura bătaia cumplită cu ochii închişi, fără un suspin, cape o operaţie. Deodată însă, de pe faţa închisă şi liniştită, mîna lui Crihan a început să se ridice pătată de sînge. Şi din nări un fir roşu, subţire şi cald a sbucnit şi s-a prelins de-a lungul tăbliei frumos lăcuită de palisandru, de care negrul continua să se lipească, în durerea lui, ca de o fiinţă vie. Această ultimă putere şi rezistenţă a lui Crow ce-i venea din sprijinul uşii, 1-a înfuriat pe Crihan. Şi pentru a nu-1 mai vedea încă drept în faţă, în mînia lui ce se uşura astfel cu o mare voluptate, el calcă pe negru, cu toată greutatea trupului, pe degetele de la picioare. Acum abia Crow se prăbuşise iar furia lui Crihan se domoli. întorcîndu-se la birou, el căută iarăşi în înflorituri dulcegi să ticluiască o altă invitaţie pentru Amelica. Nu se auzeau decît şuierăturile vîntului printre coardele catargelor, glasul papagalului care striga pe limba lui numele lui Crow, şi respiraţia tot mai domoală a lui Crihan. în pragul uşii, pătat de sînge pe tunica lui frumoasă şi albă, vizitat de o rază de soare în care dansau aurii fire de praf, Crow leşinase. în lungi şiruri pestriţe populaţia oraşului cobora înspre port pentru a se bucura de ziua marinei. Sub vipiile unui soare din primele ceasuri ale după amiezii, o briză răcoritoare sufla dinspre larg fluturînd sub cerul albastru marele pavoaz multicolor pe toate vasele. în careul de lîngă dana de plecare, pachebotul comandat de Crihan avea un aer sărbătoresc şi-şi aştepta mosafirii. La scara deacostaj, secundul făcea onorurile, iar sus, pe puntea salonului de muzică, frumos împodobit cu buchete de flori, comandantul însuşi, în lungă şi solemnă redingotă de marină, cu grei epoleţi de aur (purta încă uniforma marinei militare) cu un guler de o albeaţă *) La „sufletul meu," stăpîne, la „sufletul meu". (N.A.) 58 ION MARIN SADOVEANU strălucitoare ce-i strîngea gîtul şi-i tăia obrajii bine raşi, îşi primea invitaţii cu o exagerată politeţe. Aproape toate notabilităţile oraşului erau pe vasul său. Pe crucişător şi pe bric se strînseseră autorităţile militare: amiralul, generalul comandant al garnizoanei şi cei din jurul lor. „Graţioasa cunună a doamnelor", cum se rostea în scris şi în vorbă cu politeţea lui galantul comandant, era pe vasul său, fireşte. Au sosit foarte devreme şi Predescu, de la gimnaziu, şi alţi cîţiva profesori, pentru că ştiau că „nebunul de Crihan", cum îi spunea directorul, nu se uită şi serveşte un bufet îmbelşugat. Au sosit şi diplomaţii locului, agenţi consulari de carieră sau onorifici, cu sau fără uniforme, deseori negustori, care pe lîngă băcănia sau depozitul lor de sticlărie sau pluguri „engros," reprezentau Franţa, Anglia sau Austro-IJngaria. Şi printre cei dîntîi veniţi a fost şi familia Clement. De cum a pus piciorul pe vapor, Gliick a ţinut cu o compromiţătoare indiscreţie să-şi dea aere că e de-a casei. întindea mîna familiar ofiţerilor să i-o sărute; îi tutuia pe marinari. L-amîngîiat pe obraz pe Crow şi a urcat sprintenă, înaintea tuturor, scara dinspre puntea superioară. Crihan a primit-o corect, dar rece. Şi cînd Gliick s-a dus să se aşeze pe cel mai confortabil fotoliu de lîngă balustrada din babord ca fiind un loc central şi de onoare de unde se vedea minunat, comandantul, fără să i se clintească un muşchi pe faţă, rigid şi solemn, a rugat-o să treacă pe un scaun de alături, fotoliul din centru fiind rezervat. Uimirea, nedumerirea şi puţin mai tîrziu înciudarea au pus stăpînire rînd pe rînd pe Gliick. A vrut mai întîi să nu se ridice, să nu cedeze. Dar comandantul, înfipt în punte, lîngă ea, în picioare, o privea insistent, fără o vorbă, poruncitor aproape. Neputîndu-şi lua ochii de la privirea lui aspră, neînţelegînd bine împrejurarea, Gliick se ridică şi execută tăcuta comandă, ca un hipnotizat care nu se poate opune celui care îl adormise. S-a ridicat, dar nu s-a mai aşezat pe alt scaun. A făcut cîţiva paşi stăpînită de o enervare ce creştea şi, hotărîtă, s-a îndreptat spre scara de la puntea de comandă. Nici nu apucase însă bine să apuce pălimarul şi să pună piciorul pe prima treaptă şi comandantul i-a tăiat drumul: — Azi nu e voie pe comandaşi nici în cabina mea! Apoi, galant, s-a închinat, i-a sărutat mîna şi s-a îndepărtat în întîmpinarea altor oaspeţi. Gliick a simţit sub voaleta ei fin ţesută cum o podidesc lacrimile. Şi-a muşcat buzele pentru a se stăpîni şi s-a dus de s-a rezemat de balustradă privind de la înălţimea albă a vasului apa verde, adîncă şi liniştită. Era chinută de înciudări, de ură şi de gînduri cu care nu putea să lege nici o lămurire. Toderiţă, cînd a ajuns şi el pe puntea superioară a avut o strîngere de inimă. A privit la uşa închisă de la cabina comandantului şi cu tristeţe şi cu un sentiment de delăsare şi înfrîngere parcă. De aceea, trăgîndu-se mai la o parte, a căutat un petec de soare să se încălzească. De pe vapor se puteau vedea jos pe chei nouii sosiţi. Şi cînd o trăsură elegantă trasă de doi cai negri furtunoşi, cu spume în zăbale s-a oprit, Crihan a văzut pe prefect, pe doamna Scafeş, pe Sile şi pe Tălăşan urcînd pe punteau vasului său. Cu o deosebită reverenţă le-a ieşit înainte, dînd solemn braţul doamnei Smărăndiţa Scafeş, o persoană care nu sta mai prejos de soţul ei ca ifos şi demnitate. Scafeş avea numele şi averea, ea avea ambiţia, iar Tălăşan era robul cu condeiul, într-o singură înfăţişare care stăpînea judeţul. Doamna Smărăndiţa Scafeş — Emeraude, după cum îi zicea soţul ei, apăsînd şi lungind întotdeauna ultima silabă pentru a da mai multă greutate şi nobleţe numelui — trăgea mare folos pentru aerele ei de nobilă doamnă din părui alb, strălucitor care bătea în bordurile largi ale pălăriei de catifea neagră, ca un ION SINTU 59 abur de un tavan. Cînd a urcat pe puntea de lîngă salonul de muzică, după saluturile de rigoare, Gliick a fost numai ochi şi lăcomie să afle, nu cumva fotoliul din mijloc a fost păstrat pentru soţia prefectului. Dar abil şi chibzuit, comandorul cu un anumit gînd n-a despărţit ceea ce a unit statul şi guvernul: familia administrativă cea mai înaltă a judeţului. De aceea, de cealaltă parte a fotoliului se afla o canapea aurită şi măreaţă, adîncă şi confortabilă, pe care comandorul o oferi pe de-a-ntregul familiei Scafeş. Şi era greu de spus, chiar pentru cel mai priceput şi tipicar în ale etichetei, dacă fotoliul ce aştepta era locul de onoare prin situaţia sa centrală, sau prin frumuseţea aurită şi împodobita ei greutate, canapeaua Scafeşilor? Cînd Gluck a văzut că nici „oaia tigaie", cum i se spunea prin oraş prefectoriţei n-a luat loc pe fotoliu, curiozitatea ei a crescut pînă la o mare frămîntare. Nu-şi mai găsea locul. Abia de răspundea la întrebări, îşi vîra .unghiile în carne, îşi muşca buzele şi-i venea să urle de nerăbdare şi ciudă. Au trecut aşa cîteva clipe încurcate în frînturile rupte, de fraze, ale unei conversaţii ce nu se puteau lega. Comandorul, atent, simţind greutatea şi neînţelegerea ce plutea între oaspeţi a întîrziat printre ei pentru a încerca un acord, cînd pe punte a apărut Amelica Sîntu. Era întovărăşită de Ionică şi Berta. Doctorul, ca întotdeauna, cu vizite pe la bolnavi, nu putuse veni şi se scuzase prin soţia sa. Prins pe neaşteptate de această sosire, Crihan, care ar fi dorit să fie personal jos la scară, pentru deosebite onoruri date Amelicăi, a sărit ca împins de un arc. Şi după felul de a-i săruta mîna, de a se fringe şi de a vorbi peste umăr, cu deferentă dar şi cu aplecare ce s-ar fi dorit tainică şi familiară, Gliick a avut impresia că întrezăreşte ceva. Pentru înţelegerea ei neaşteptatul eveniment era greu de tălmăcit. Din cîte ştia despre Amelica nimic nu-i dădea de bănuit, şi apoi nici Henri-Eugen, cu patimile lui vicioase nu era omul care să alerge după păpuşa asta. Totuşi, Gliick, prinsă de cele ce văzuse, pîndea cu ochiul ascuţit tot ceea ce avea să se întîmple. Condusă de comandor, Amelica a ajuns în cercul invitaţilor. A zîm-bit şi a dat bunăziua cu răceala şi uşoara aroganţă pe care timizii o au în lume. Apoi, socotind în mîndria ei că totul i se cuvine şi după averea de la părinţi şi după poziţia socială a soţului, Amelica a luat loc pe mult jinduitul fotoliu. Invitaţia i s-a părut firească şi nimic n-a făcut-o să bănuiască vreo intenţie urîtă în purtarea comandorului. Orice atenţie, chiar exagerată pentru vîrsta şi starea ei, îi plăcea, o îmbuna, o făcea să uite pica veche pe care o purta provincialilor. Ba acum îi dădea şi o ascunsă bucurie văzîndu-se tronînd chiar înaintea Scafeşilor. Amelica, din invidie nu-i putea suferi, tocmai pentru că erau totdeauna în „fruntea bucatelor".De altfel, întreaga ei înfăţişare: toaleta pe care o purta, scumpă şi de la o casă mare, de culoarea florii de liliac, cu fustă invoaltă, în volane; cu umbreluţa din dantele de aceeaşi culoare şi pălăria mare, încărcată de struguri viorii, de ceară, pe care se lega cochet o voaletă cu buline, puţin ridicată pînă la gene, pentru ca să i se vadă zîmbetul frumos, îi dădeau Amelicăi aspectul unei adevărate bucureştence de lume bună şi bogată. Pe lîngă ea, rochia mai demodată a doamnei Scafeş, şi aceea ce se vedea cu greu întocmită de ingeniozitatea unei femei cu bani puţini, a lui Gliick, rămîneau în umbră. Lucrul acesta n-a trecut neobservat, mai ales de femei. Comandorul, obişnuit să citească pe feţele frumoase şi cu gingaşă candoare femeiască întunecarea invidiei, se bucura. O mîn-drie năştea în el din această bogăţie de bun gust a Amelicăi, ce venea neaşteptat să-i împlinească dorinţele. Gliick însă se înăbuşea. In mintea 60 ION MARIN SADOVEANU ei agitată căuta fără tihnă o soluţie, o domolire din frământarea dureroasă, o dezlegare imediată, ca între oamenii de lume bună, pentru răzbunarea ei. Deşi cercul invitaţilor se strânsese, deşi la ordinul comandantului tăvile de argint cu sandvişuri, prăjituri, f-ructe şi vermuturi începuseră să circule, conversaţia tînjea, oaspeţii nu se puteau lega într-o preocupare comună. Fiecare îşi urmărea gîndul. Poate, singură Amelica făcea excepţie, pentru că ea nu avea nici un gînd. Ea se simţea bine şi atît. Orgoliul ei satisfăcut îi dădea o stare de plăcută somnolenţă, orbită şi ameţită fiind şi de focul săgeţilor de pe măruntele creste de valuri. Ele o făceau să zîmbească şi să clipească din cînd în cînd. Liniştea fericită a Amelicăi, ce se simţea de toţi, o înnebunea pe Gliick. Trebuia neapărat tulburată liniştea aceasta, după părerea nevestii procurorului. Pînă să înceapă serbările mai era vreme, şi căutînd şi frămîntîndu-se, în cele din urmă Gliick o zări la o parte pe Berta. Guvernanta vorbea cu Tălăşan, care purta neobişnuit pe faţa lui palidă două îmbujorări şi avea ape luminoase în ocliii reci de obicei. ^Se vedea că omul aspru, colţuros, era stăpînit de o emoţie. Berta, subţire, delicată, fără vîrstă, îmbrăcată simplu şi cu gust, cu un guler nalt, scrobit, în care sta prinsă o fundă purpurie, cu un canotier sub care bucla ei de păr fin unduia, privea departe, fără interes, peste umărul bărbatului ce-i sta în faţă. Căuta peste punţi şi catarge, peste pavilioanele multicolore, spre larg, un alt gînd. Lîngă ea, suiţi în picioare pe bănci sau cocoţaţi pe scaune, •cu braţele întinse, cei trei băieţi, Ionică, Toderiţă şi Sile încercau să ghicească locul unde, departe şi uitat în aceste serbări oficiale dormea într-o rînă „Sulina", vasul vizitelor lor de odinioară. — E-n spatele petrolierului cu coşul negru, stăruia Ionică. — Ba e mult mai la stînga, protesta Toderiţă, nu ştii că ne îmbarcam în lotca lui Ivan Maximovici de pe stîncile de lîngă draga cea mare? lămurea Toderiţă. Numele lui Ivan Maximovici îl făcu pe Tălăşan să plece urechea. Se opri deodată din ceea ce îi spunea Bertei cu aprindere într-o pauză pe care o voia vădit folositoare. Femeia, distrasă pînă atunci, întoarse capul şi privi spre bărbat, ca şi cum din tot ceea ce i-a vorbit numai tăcerea aceasta ar fi interesat-o. în aceeaşi clipă însă, Gliick îşi regăsise graiul. Lăudînd'-o viclean pe Amelica pentru guvernanta ei că e atît de bună pianistă şi nedîndu-i Bertei o mai mare preţuire decît pe a unui lucru din proprietatea doamnei Sîntu, ea propuse ca Berta să cînte ceva. Astfel solicitată, Amelica dădu îngăduinţa cuvenită cu un rece zîmbet de stă-pînă ce lasă graţios în folosire un bun care îi aparţine. Berta era cîţiva paşi mai departe. Ea nu. auzise nimic din convorbire. De aceea, ^ cînd a fost rugată de Gliick, a primit de îndată. A trecut în salonul de muzică şi a cîntat „Preludiile" lui Liszt. Muzica răbufnea bogată pe uşa salonaşului, înăbuşind sunetele felurite şi nelegate ale portului. Numai din cînd în cînd fluierul vreunui remorcher o sfîşia. Pianul se auzea bine în liniştea după amiezii de vară. Cineva a aplaudat de pe un lloyd negru, care coborîndu-şi pavoazul tocmai pleca, trecînd pe aproape. Crihan îşi găsise o poziţie admirativă în faţa Amelicăi. Sta rezimat de balustrada punţii lăsînd să-i joace razele pe fireturile şi aurăriile uniformei. Urmărea frazele muzicale, tăcut, închizînd numai şi deschizînd încet pleoapele, printre care priviri stăruitoare străpungeau spre Amelica. Aceasta, indiferentă şi la muzică şi la ispită unea liniştită, cu voluptatea orgoliului satisfăcut şi al vazei sociale, dulceaţa unei prăjituri şi parfumul unei înghiţituri de vermut alb. Familia Scafeş, somnolentă, asculta corect muzica. ION SINTU 61 aşa cum se cuvine în lumea bună. Consulii şi profesorii se uitau la Scafesi şi se purtau la fel, împreună cu procurorul Clement. Singură, Gliick se agita dînd prin gesturi semne de entuziasmele sale. Acestea erau exagerate, prea dese şi violent repetate. Se vedea că sînt voite şi mai ales provocatoare. Ţinea în felul acesta să prepare asistenţa pentru marea ei izbucnire de la sfîrşit. Dintre băieţi, Ionică singur s-a alipit de pian, privind cu dragoste şi admiraţie pe Berta. Iar alături de el,Tălăşan. Un zîmbet apăruse pe buzele lui subţiri, semnul unei lumini interioare. Flăcăului ăsta îmblînzit i se citea sufletul simplu în ochi. Răscolit de muzică şi de fiinţa asta care după atîta vreme, după atît a tăcere şi mai ales după atîta chinuire, prin firea ei ciudată era iar în faţa lui, ca acum mulţi ani în urmă cînd se îndrăgostise de ea, omul se da bătut. Era fericit. Ar fi sărutat în văzul tuturor mîinile subţiri, cu degetele ascuţite ca nişte fuse mlădioase. După un val sonor pe care-1 struni, Berta sfîrsi bucata. Cea dîntîi care a aplaudat cu mănuşile ei albe, să se vază, dar sa nu se auză, a fost doamna Scafeş. Apoi prefectul şi toţi. ceilalţi. Aplaudau însă mai mult spre Amelica decît înspre Berta, cum. se aplaudă la curse fericitul proprietar al unul cal. împotriva acestei slabe şi incerte ova-ţionări se ridică furtunos entuziasmul lui Gliick. Ea a îmbrăţişat-o pe Berta, a cuprins-o în braţe, a tîrît-o pe punte, în faţa tuturor, pentru a fi văzută, sărbătorită. Atunci valul aplauzelor s-a întărit uşor, dar a murit îndată. Cîte un rece „minunat", sau „foarte frumos, domnişoară", năştea şi se trecea ici, colea. Gliick le încuraja, stăruia, provoca, dar clipa murea iute şi Berta se depărta. Amelica, cu zîmbetul ei palid şi rece, nu era nici fericită, nici mînioasă. Plutea mai presus de întîmplarea aceasta care n-o ajunsese şi nu o supărase în niciun fel. Gliick nu îşi atinsese scopul; nu se putuse răzbuna. De departe, cîteva fanioane semnalizară şi răsună o împuşcătură, începea programul regatelor. Erau mai întîi întreceri de bărci cu vele, de lotci şi de baleniere de la vasele de război. Grecii de pe bărcile cu pînze şuerau îndemnîndu-se, iar din lotci, tătarii şi turcii hăuiau dînd din braţele lor scurte, întocmai ca la cursele de- cai, cînd se frămîntau pe bidivii mărunţi. Au urmat apoi glumele vechi marinăreşti: curse de înot după raţe slobozite în port, smulgerea purcelului legat de un par uns cu săpun şi răsturnarea unei bărci cu o cucoană grasă, cu perucă de cînepă, ce se afla a fi tot un marinar. De pe puntea pachebotului, cei care dădeau semne că urmăresc şi petrec erau băieţii. Cei mari vorbeau gustîndbunătăţile.Domnii se simţeau obligaţi la complimentele de rigoare, iar doamnele la zîmbete. Tălăşan s-a apropiat sfios de Berta care îşi luase locul mai retras şi spuse roşindu-se: ■— Ce frumos ai cîntat! Apoi, fără ca femeia să se poată apăra, îi apucă amîndouă mîinile acoperindu-le de sărutări. Berta şi le trase cu un gest brusc şi o privire rea. Ruşinat, omul se apropie şi el de balustradă, se uită în gol peste vapoare şi după o tăcere lungă, în care pornirea lui se răci cu încetul, zise: — Stăpînă ta nu te iubeşte! Nu s-a uitat Ia tine nici cînd ai cîntat, nici după... Cuvintele acestea au fost spuse cu glas măsurat, desfăcînd vorbele în silabele lor, aşa cum vorbea Tălăşan obişnuit. El îşi regăsise stăpînirea de sine şi în împărtăşirea asta simplă, sunau cuvintele ca o repede răzbunare pentru dragostea Iui jignită. Berta a simţit greutatea vorbelor şi mai ales a fost gata să se apere de amănuntul ăsta „stăpînă ta" pe care nu-l putea îndura. Tălăşan ştia că o supără şi d-aia I-a şi folosit. De luni de zile nu mai primise de la ea nici un răspuns Ia scrisorile pe care 62 ION MARIN SADOVEANU i le trimisese. Răbda şi aştepta clipa să o întîlnească. Ştia că odată paşii lor se vor încrucişa, cunoscînd legăturile între familia Scafeş unde el era nelipsit, făcînd discursurile şi scriind articolele prefectului şi familia Sîntu la care Berta locuia. Tălăşan aştepta, închipuindu-şi însă în altfel după atîta vreme, întîlnirea lor. Acum, pe vapor, cînd s-a dus la ea cu braţele întinse, Berta i-a dat numai o mînă moale, fără viaţă, pe care apoi şi-a retras-o iute. Tot ce i-a spus el, tot ce i-a amintit, Berta n-a ascultat, sau s-a făcut că nu ascultă. Şi în puţinele fraze pe care le-a auzit de la ea înainte de a se aşeza la pian, nu i-a vorbit decît de Ionică şi de dragostea ei mare pentru copil. într-adevăr, firea pasionată, sufletul exaltat al Bertei dar uscat, mîndru şi plin de trufie, se aprinsese în ultimul timp de dragostea pentru copilulpe care-1 creştea şi pecare-1 vedea formîndu-se tot mai mult în purtările şi ideile ei. O aspră educaţie, făcută din multe interdicţii, era calea creşterii impuse de Berta. Părinţii lăsaseră tot mai mult pe Ionică în grija guvernantei sale, aşa că băiatul, îngrădit în purtări de ochiul atent şi voinţa puternică a Bertei, se împuţina zi de zi din entuziasmele şi zburdălniciile vîrstei, căpă-tînd în schimb o adîncire, o iniţiere într-un anumit fel de viaţă, şi în muzică mai ales. Izbînda aceasta întovărăşită şi de ataşamentul băiatului care se întorsese iarăşi cu dragoste înspre ea, îi dăduseră Bertei mulţumiri mult mai mari decît îndepărtata dragoste a lui Tălăşan, pe care ea nu o împărtăşise niciodată de altfel, şi mai ales decît comunitatea ideilor revoluţionare. Găsind iarăş o bogăţie în care se putea mişca fără răspundere — părinţii şi bunicii nu cruţau nici o cheltuială pentru educaţia lui Ionică —■ şi mai ales o posibilitate de a comanda şi de a fi ascultată, Berta se reîntorsese la adevăratele înclinări ale temperamentului său. Nu numai că nu mai avea nici o chemare pentru revoltele prin care şi ea trecuse cîndva alături de Tălăşan, în Ardeal, înainte de a părăsi casa tatălui său, dar stătea acum în luptă deschisă cu toate ideile şi manifestările revoluţionare. Prin simplitatea şi prietenia Paraschivei, care nu bănuia nimic, supraveghea încă de multă vreme orice mişcare şi orice întreprindere de a lui Ivan Maximovici; iar pentru încăpăţînarea revoluţionară a lui Tălăşan nu mai avea nici o s impa-tie. Berta era cu totul cîştigată de firea ei aspră, stăpînitoare, şi era ostilă oricărei mişcări sau gînd de răsturnare. De aceea, cunoscînd din observaţiile ei şi mărturisirile Paraschivei toate uneltirile ascunse, de care nici Tălăşan nu era străin, 1-a privit pe gazetar cu indiferenţă, cu vrăjmăşie aproape. Şi nu i-a scăpat nici pauza din vorbirea lui, nici atenţia lui care aştepta încă ceva, cînd unul din băieţi a rostit numele lui Ivan Maximovici. Berta ştia că la conac au loc întîlniri între revoluţionarul rus, gazetarul romîn, şi molîul Jeanjacquet, pe care nu-1 putuse suferi niciodată. Şi ea mai ştia că atunci cînd cei mari nu se pot întîlni, băieţii fac bucuros pe poştaşii şi că în această întreprindere conspirativă locul de frunte îl avea Toderiţă Clement. Pe Sile nu-1 rugase nimeni, niciodată, să îndeplinească un astfel de serviciu, iar Ionică, ispitit şi el de noutatea şi importanţa lucrului, fusese ţinut de scurt printr-o riguroasă interdicţie de Berta. De aceea femeia, simţind amarul vorbei lui Tălăşan care i-a pomenit de stăpîna ei, răspunse brusc şi neaşteptat: â — Lasă-mă pe mine şi pe doamna! Eu una ştiu: pe Ionică să nu îndrăzniţi să-1 amestecaţi în povestea voastră cu scrisori. Şi te sfătuesc să-i laşi pe ceilalţi copii în pace! Şi se îndreptă spre grupul băeţilor. Nici nu bănuise Tălăşan cu cîteva clipe mai înainte, ce adîncă era prăpastia între el şi femeia asta. Şi acum, îşi muşca înciudat buzele de tot ce s-a lăsat furat să spună şi să facă. O privea, la cîţiva paşi numai de el, din spate, cu talia ei sub-, ţire şi capul ridicat semeţ, şi numai cu greu se putea desprinde de far- ION SINTU 63 mecul ei şi de dragostea lui, căutînd să se obişnuiască cu gîndul că totul s-a sfîrşit. .0 bănuială începea să i se strecoare în suflet: nu cumva Berta ar merge pînă la denunţare? Dar i s-a părut gîndul urît, monstruos şi 1-a alungat. Şi iarăşi s-a reîntors cu mîngîierea privirii înspre ea. Portul clocotea de rîsul a mii de glasuri — de glumele marinarilor, cînd pe punte se auzi deodată un strigăt. Era doamna Scafeş, care făcu îngrozită:—Ah! Toată lumea s-a speriat, s-a ridicat, s-a dus la balustradă şi a privit în apă. Frumoasa umbreluţă în volane viorii, cu minerul de mărgean sculptat, a Amelichii, dintr-o mişcare greşită lunecase peste balustradă vaporului. Plutea ca un peşte ciudat, viu colorat, pe adîncimea verde-albastră. Cineva a spus: „păcat", iar Amelica a zîmbit îndoelnic privind în jurul ei. Era şi ciudă reţinută şi regret, şi afectată indiferenţă în zîmbetul ei. Amelichii îi părea foarte rău că-şi pierde umbreluţa dar ştia că de va părea mai nepăsătoare, va arăta mai mult că e de lume bună şi bogată. Privea cu un ochi înlăcrimat aproape, pe care nu şi-1 putea preface, spre umbreluţă. Aceasta, îngreunată de apă, se deschisese şi era gata să se ducă la fund ne-mai lăsînd să se vadă decît volanele, ca pe o uriaşă floare invoaltă... Intr-o clipă Crihan a prins privirea tristă, stinsă a Amelicăi. Şi fără să spună un cuvînt, fără să strige un marinar, şi-a descins sabia, a pus bicornul pe masă, a fost în picioare dintr-o săritură pe balustrada vasului şi de acolo cu braţele întinse, într-o măiastră piruetă de afundare, s-a aruncat în apă. Un „a" de surpriză şi de alarmă a izbucnit din sute de voci. Pachebotul şi-a lăsat de îndată o barcă la apă pentru comandant, alte bărci au alergat şi ele, dar fără a fi nevoie. Svelt, hotărît, puternic, Crihan, cu preţioasa umbreluţă în mînă urca pe o scară de funii, coborîtă din bordul vasului său. Pe punte, el a scuturat umbreluţa, a rotit-o de cîteva ori între degete pentru a-i alunga stropii din dantele şi cu un pas hotărît s-a dus şi i-a ofe-I rit-o Amelicăi. Aceasta roşi pentru prima dată în viaţa ei. Simţi în sfîrşit ce ţ gînd se ascunde în nebunia asta a comandorului. Cu ochii plecaţi, fără un cu'; vînt şi-a luat umbreluţa, jenată de atenţia şi de privirile lumii întregi, care trecuseră de respectul pe care şi-1 dorea. Gliick împietrise. Urmărise fără o vorbă, fără un gest săritura în mare şi întoarcerea comandorului. Cînd acesta i-a oferit umbreluţa Amelicăi, Gliick a pălit şi şovăitoare s-a ridicat de pe scaun. A respirat adînc, a lăsat să treacă un răstimp şi a izbucnit apoi într-un hohot de rîs impertinent şi răsunător. Ea arăta cu braţul întins spre gulerul şi cravata marinarului, care, înmuiate, spinzu-rau jalnic în jurul gîtului. Pe ochi se răsfirau viţioane din părul lui arămiu şi bogat, iar din uniforma cu fireturile stinse, ciuruia apa. Şi pentru ca să pară şi mai caraghios se adăoga expresia nelămurită a ochilor săi miopi. •—Semeni, comandorule, cu un papagal căzut în baie! reuşi în cele din urmă să rostească Gliick. Şi iar se porni într-un rîs forţat, dorind să-i unească pe toţi în batjocura aceasta. Lumea însă tăcea. O bucurie numai ! se aprinsese în Toderiţă, ca o răzbunare împotriva lui Crihan, în faţa jalnicei sale înfăţişări. Şi Crow a zîmbit o clipă cu buzele lui vinete. Dar s-a întunecat iute şi a venit cu un halat mare să-şi înfăşure stăpînul. Singur, bâtrînul Schmidt, consulul austro-ungar, un om mărunţel şi naiv, i care citea zilnic dicţionarul la rînd, ca pe o carte, a rostit ca o îmbunare, 1 după gluma usturătoare a lui Gliick: — Parcă sînteţi Tegetthoff la Lissa, după biruinţă, domnule comandor. Abia acum unii au rîs cu adevărat. Crihan şi-a cerut îngăduinţa să se retragă cîteva clipe în cabina lui. Şi a plecat, urmărit de privirile tuturor celor de pe punte, dintre care, sigur, a Bertei era admirativă. Gestul lui 64 ION MARIN SADOVEANU Crihan pusese o aprindere, o înflăcărare, din măreţia lui cavalerească, în firea ei închisă şi rece. Ceea ce se petrecuse pe pachebot, s-a aflat de îndată în tot portul şi în tîrg. Se vorbea peste tot că „donjuanul" de Crihan se aruncase în mare pentru soţia doctorului Sîntu. Doctorul, cînd a aflat în oraş, între două vizite, la bolnavi, chiar cu laude penru cele întîmplate în formele graţioase ale unui gest neobişnuit de stimă şi devotament, a strîns din sprîncene, iar privirea lui albastră, limpede şi-a căpătat sub povara unui gînd, o aspră fixitate. Fusese hotărît să nu cerceteze petrecerile din port şi să nu răspundă, personal, în nici un fel invitaţiilor lui Crihan. Avea prea multă încredere în Amelica pentru ca să n-o lase singură, întovărăşită de băiat şi de guvernantă, să se ducă la serbări. Acum însă simţea că e nevoie de prezenţa lui pe vapor pentru a curma din rădăcină zvonurile ce aveau să se poarte cu singuranţă. De aceea se hotărî să ia parte la cina pe care Crihan o dădea în seara aceea invitaţilor săi. Pe drum, doctorul Sîntu căută să desluşească pricinile turburării de care era cuprins. Era prima dată cînd o umbră cădea asupra căsniciei sale, o'umbră nu gravă, e adevărat, dar în văzul şi auzul tuturor. Şi asta îi dădea o stare ciudată, pe care se silea s-o domolească pe cît putea. Era ceva între ruşine şi mînie. Dar ceea ce îi făcea mai rău era neobişnuitul lucrului. Din senin îi mai venea în viaţă încă o povară la care niciodată nu se gîndise. Şi asta fără nici o vină din partea Amelicăi. Dar dacă Amelica ar fi fost vinovată ce ar fi simţit? Doctorul Sîntu' nu putu să-şi răspundă. Atît ştia că în ceea ce se întâmplase îi era nesuferită apropierea soţiei sale, prin omul acela, de una ca Gliick sau altele de soiul ei. Pe Crihan, cu toată gălăgioasa lui recunoştinţă pentru că îi scăpase o soră de la moarte, doctorul Sîntu îl dispreţuia adînc. De nebuniile şi viaţa deşuchiată a comandorului îi plăcea şi lui să glumească adeseori, dar le voia departe de căsnicia şi viaţa familiei sale. Şi această neaşteptată apropiere, amestecul ăsta nebănuit, venit prin surprindere îl supărau pe doctor care păstrase un gînd mai vechi şi întunecat lui Crihan. Cînd a ajuns pe vapor, se înserase. Portul se scălda în bătaia reflectoarelor şi şiragurilor de becuri electrice aprinse pe toate vapoarele. Muzici se auzeau pretutindeni. De pe bărci mandolinele întovărăşeau romanţele cîntăreţilor Improvizaţi. Ajuns în fumoarul vasului,, doctorul i-a întins mîna fără un cuvînt comandorului. Acesta i-a mulţumit c-a venit. Amelica, vădit bucuroasă că-şi vede soţul,[s-a ridicat şi i-a ieşit înainte. A fost mai caldă şi mai drăgăstoasă ca niciodată. Cînd s-a reîntors în cercul invitaţilor, ea zîmbea liniştită sprijinindu-se de braţul lui Sîntu. îşi găsise aliatul firesc în lumea în care nu se mai simţea în siguranţă. Doctorul a privit-o adînc, s-a împăcat cu înţeleptul ei gest şi i-a sărutat mîna. Atitudinea aceasta a Amelicăi a fost aproape o neplăcută surpriză pentru toată, lumea care, cu gîndul la clevetiri şi la vorbe purtate, se aştepta la altceva. Mai ales Gliick şi-a dat seama că orice aluzie sau glumă despre cele întîmplate ar fi fost de prisos. Şi astfel menajul Sîntu a trecut prin furtuna ce i se pregătise. însuşi comandorul era dezorientat. De aceea, nevrînd să mai continue un joc primejdios, el dădu braţul doamnei Scafeş şi îşi pofti invitaţii la masă. în afară de cei de pe pachebot au mai venit mărimile marinăreşti: amiralul, comandanţii crucişetorului şi al bric-kului şi cîţiva ofiţeri încă, în frunte cu generalul comandant al garnizoanei. Cel dintîi care, de cum a deschis gura a şi făcut-o boacănă a fost generalul. Era vestit pentru stîngăcia lui în lume. „Cazarmagiu bătrîn",el singur se numea astfel, generalul purta un mondir din stofă soldăţească şi cizme de iuft. Era un uriaş cu umerii laţi şi cu un pîntec care se pornea de sus, ION SINTU 65 de parcă i-ar fi fost spînzurat de gît. Stufoasele Iui mustăţi cănite, contrastau ciudat cu părul sur, tuns mărunt pe scăfîrlia lată, ca de recrut bătrîn. Despre politeţe şi galanterie faţă de femei, generalul avea idei puţine şi necomplete. Nu desluşise niciodată conţinutul lor. El le folosea ca pe nişte simple formule ce i se impuneau prin profesiune. Ştia că ofiţerul trebuie să fie graţios cu damele şi să-i bată pe răcan. De aceea, cu mintea lui scurtă, nemai f'ăcînd niciun fel de legătură, neştiind că trebuie să mai menajeze şi pe alţii, el lovi cu pumnul în masă de sunară paharele şi spuse cu o voce tunătoare şi de sus Amelicăi, de parc-ar fi fost călare: — Complementele mele coniţă, c-ai băgat la apă pe un ofiţer de marină. A dracului întîmplare! şi rise tare de se scutură tot. Amelica plecă ochii în jos fără măcar să zîmbească din politeţea ei silită. Pe obrajii doctorului s-au umflat muşchii şi au jucat, din încleştările fălcilor. Şi Crihan însuşi n-a ştiut ce să spună. Atunci a intervenit amiralul. Era un omuleţ mărunt, palid ca de ceară, cu o bărbuţă albă ascuţită, cu ochi blînzi şi duioşi şi cu o voce subţire. Ucenicia şi-o făcuse în marina italiană şi ocolise de mai multe ori pămîntul cu corăbii cu pînze. De aceea, era un pasionat al velei şi în convorbirea aceasta care lîncezea, greoaie după vorba nechibzuită a generalului, el aduse o lungă lămurire cu aprecieri tehnice despre încercarea bărcilor cu vele. Toată lumea respira uşurată. Aprins, amiralul continua elogiul pînzei. -—Adevărata navigaţie cu pînze e, rosti el însufleţit. Prinzi vîntul de unde se încaieră şi se ascunde şi-I foloseşti cum vrei, spuse şi sorbi prelung din păhărelul ce-i stătea în faţă. Comesenii, înspăimîntaţi de cite lucruri primejdioase s-ar mai fi putut ivi în conversaţie, îl ascultau ca şi cum. nimic pe lume nu putea fi mai atrăgător decît tot mai complicata lămurire a amiralului despre felul fiecărei pînze pe o corabie şi folosirea ei. Şi, din exemplu în exemplu, amiralul ajunse şi zise: ■—Era anul trecut pripăşit pe aici un rus... •— Fugit din marina imperială, apăsă în grabă şi cu înţeles Crihan. -— Revoluţionar carevasăzică, interveni zgomotos generalul. — Pocăit, adause cineva moale şi şoptit... — Da'ştiu că era toate astea, reveni amiralul, dar ce marinar era! Cum ştia ăla să mînuiască vela!,., rosti el mai scăzut. -— Să mă iertaţi,domnule amiral,interveni Crihan cu pornire, nu greşim oare lăudîndu-1, oricîte merite profesionale ar fi avut? Revoluţionarul ăsta era un om primejdios, şi domnul prefect şi-a dat lesne seama cînd a ţinut să-1 aibă sub directa d-sale supraveghere. Comandorul dădea o dublă lovitură. Henri Eugen Crihan fusese întotdeauna un foarte mediocru şi stîn-gaci marinar de velă. Şi trufaş cum era,neputînd să uite uşor întîmplările în care se înfăţişase scăzut din curaj şi pricepere, el avea încă în faţă o scenă care i se întîmplase în largul Constanţei. Ieşise numai el şi Crow cu un cuter nou pe care şi-1 adusese din Alexandria Egiptului. Vîntul bătea neregulat şi nepriceperea ofiţerului care comanda o manevră greşită ajutorului său negru era cît p-aci să culce pînza pe apă şi să răstoarne vasul. Atunci comandorul se năpustise, după obiceiul său, cu pumnii grei pe capul bietului Crow. Acesta se zbătea, cînd a răsărit deodată lîngă el lotca lui Ivan Maximovici. Marinarul î-a privit lung, cu scîrbă şi dojana aspră în ochi, — Ce cauţi aici, revoluţionar ticălos, i-a strigat Crihan recunoscîndu-I. Ivan Maximovici însă i-a dat o scurtă comandă hotărîtă, ca unui simplu marinar de punte. Crihan în ultima clipă, în care nu era prea tîrziu, a executat personal fără un cuvînt manevra, redresînd cuterul iar lotca lui Ivan s-a depărtat. Scena aceasta, petrecută departe, în frămîntărea şi pustietatea va- 5 — Viaţa Romînească 66 ION MARIN SADOVEANU lurilor, numai cu doi jnartori, Crihan nu o putuse uita. Pe Crow îl ţinea în puterea şi sub teroarea lui. Pe celălalt însă, îl urmărea oriunde din mînia umilinţei sale. Acum, denunţa, pe cit îi sta în putinţă, şi pe amiral şi pe prefect ca protectori şi admiratori ai lui Ivan Maximovici. Amiralul dădu din umeri şi încercă să vorbească cu Predescu, vecinul lui din dreapta. Marinar bătrîn, cu o viaţă curată în toate înţelesurile, cu pasiunea şi poezia meseriei sale, el nu-1 făcea haz pe Crihan. De aceea nici nu s-a ostenit să-i răspundă. Iar Scafeş, neştiind precis cam ce ar avea de spus, a tăcut ca deobicei. Atunci s-a auzit deodată glasul doamnei Scafeş, care nu se putea ascunde nici în lume să nu arate că ea comandă în casă. Roşindu-se, spuse: — Tu vois, Jorgou*),cine-i rusu'? Eu ţi-am spus-o de la început. Da'tu de unde să ştii!! Şi o jenă mare se făcu. Tălăşan îşi dădu seama că în faţa oamenilor străini, nechibzuita intervenţie a doamnei Scafeş îl compro-mitea pe prefect chiar în atribuţiile înaltei sale funcţii administrative. De aceea, cu un glas măsurat care nu vrea să supere pe nimeni ci numai să lămurească, gazetarul vorbi: — Domnul prefect e mai bine informat ca oricine despre omul acela. Şi hotărîrile domniei sale nu primejduiesc pe nimeni. Coana Smărăndiţa îi aruncă o privire veninoasă. Apoi, enervată, zîmbi peste comeseni pînă înspre comandor, ca şi cum ar fi binecuvîntat. în capătul celălalt al mesei, unde băieţii stăteau în jurul Bertei, cuvintele lui Tălăşan au adus rumoare şi sgomote de aprobare. îngrijoraţi de soarta prietenului lor,băeţii se bucurau acum văzînd că Tălăşan ştie să-i ia apărarea. Crihan părea înfrînt în intriga pe care o încercase. Dar după cîteva clipe, el nu se dădu bătut. Inteligent, prinzînd de îndată rostul lucrurilor şi atmosfera creată, el nu-şi părăsi duşmanul urmărit. Intorcîndu-se puţin înspre băieţi, zise: — Da' bucuria asta a tinerilor mei prieteni să nu fie oare semnificativă? Nu redem astfel cum în sufletele fragede şi în minţile lor proaspete a prins veninul propagandei omului acela? De data aceasta, lovitura lui Crihan era precisă, serioasă şi gravă. Doamna Scafeş a amuţit. Doctorul Sîntu s-a întunecat, iar procurorul Clement s-a agitat gata-gata să pornească aprig împotriva lui Ivan Maximovici. Şi profesorii, în frunte cu Predescu, au ridicat capetele din farfurii, dovedind o atenţie tot mai mare. Tălăşan a văzut că îndemînarea de intrigant a lui Crihan s-a priceput să lovească tocmai unde trebuia. Părinţii şi educatorii erau neliniştiţi de cele ce li se dezvăluiau. Numai Berta, sigură pe informaţiile şi puterile ei asupra lui Ionică, sta liniştită, cu un zîmbet pe buze. Pentru a nu lăsa să prindă începutul acesta de intrigă nouă, Tălăşan spuse: — De la eroica salvă de tun trasă de pe „Elisabeta" şi pînă astăzi, domnul comandor duce o politică antirevoluţionară pretutindeni şi împotriva oricui. De aceea, pînă şi unei nevinovate şi tinereşti prietenii îi denunţa caracterul conspirativ... Deşi Tălăşan sărise cu cîteva clipe mai înainte în ajutorul prefectului, Crihan nu se aştepta că lupta o s-o ducă Împotriva lui. înfăţişarea foarte .modestă a gazetarului, îmbrăcămintea neglijată şi în general ţinuta purtării sale îl făcea pe comandor să-1 considere o cantitate neglijabilă. îl tolera Im umbra lui Scafeş, unde, în treacăt, cînd îl întîlnea, îi întindea mîna distras şi cu un uşor dispreţ. De aceea, prima sa pornire nici n-a fost să-i răspundă. S-a uitat la prefect, cu care credea că se va înţelege din ochi, *) Vezi, Iorgule, cine-i rusu'? ION SINTU 67 ca-ntre stăpîni. Crihan se aştepta la o severă admonestaţie a patronului către secretarul său. Văzînd însă că nimic nu se întîmplă şi că Scafeş tace după vechiul şi încercatul său obicei, privind împrăştiat înainte-i, comandorul spuse, adresîndu-se lui Tălăşan: — De unde ştii dumneata cum m-am purtat eu atunci, pe „Elisabeta"? si-şi umflă pieptul şi zîmbi spre amiral şi general. Acesta îl bătu pe umăr în semn de soldăţească aprobare. — Sînt ziarist, domnule comandant, răspunse cel întrebat. Informaţia este însuşi rostul profesiunei mele. Cînd va trebui odată să vă fac portretul la gazetă , nu voi uita că aţi tras împotriva răzvrătiţilor de pe „Potemkin" şi că azi v-aţi aruncat în mare pentru o umbreluţă. Crihan păli. Buza de jos începu să-i tremure, de mînie. De prin redacţii şi cafenele, ca şi de Ia coconetul întîlnit Ia Bucureşti în casa lui Scafeş, Tălăşan luase cunoştinţă de mult de faima extravagantă de cuceritor fantezist şi romantic, cum i se zicea lui Crihan. Şi cînd toată lumea vorbea cu admiraţie de marinarul acesta eroic şi amoros, tînărul ardelean, după înclinarea firei sale, nu resimţea decît rezervă şi o uşoară repulsie. Mai tîrziu, profesiunea ducîndu-1 prin birourile Ministrului de finanţe, a văzut procese verbale de contrabandă dresate comandorului Crihan, anulate apoi"'de secretari generali şi de miniştri. Şi presimţirile sale s-au schimbat în realităţi. înciudat şi prevenit, Tălăşan 1-a întîlnit în locuinţa de la Constanţa şi de la ţară a Scafeşilor. îl urmărea tăcut, cîntărindu-i vorbele şi gesturile. Acum, în sfîrşit, erau faţă în faţă şi gazetarul avea simţămîntul că-1 apăra pe Jvan Maximovici, pe un luptător cinstit, de uneltirile îndoelnice ale unui ticălos. îndemnat de aprobarea şi prietenia generalului, comandorul căută să şteargă partea a doua şi să întîrzie cu mîndrie pe evocarea faptei sale din trecut. Pentru ca fapta asta să fie şi mai măreaţă pentru cei care poate nu o ştiau sau numai o auziseră în treacăt şi pentru a nu lăsa să fie luată în bătaie de joc, aşa cum îndrăznise ironia ziaristului, el spuse întocmindu-şi o linişte aparentă. — Ce ştiţi dumneavoastră ziariştii de realităţi? Numai dacă ai cunoaşte ce fel de vas era „Potemkin"... — Cunosc, domnule comandor, îşi legă iute vorba Tălăşan. Era una din unităţile de mare tonaj ale flotei din Marea Neagră pe lîngă care „Elisabeta" noastră rămîne cu totul neînsemnată. „Potemkin" avea 12.500 de tone, 10.600 cai putere, făcea 16 mile marine pe oră, avea 4 tunuri de 305 ; multe de calibre mai mici; trei lanstorpile; era, relativ nou. Fusese construit în 1900 la Nicolaev şi avea chiurasa din cel mai bun oţel... Pe măsură ce Tălăşan descria vasul cu multe amănunte tehnice, creştea curiozitatea tuturor. O tăcere se lăsase şi toţi ochii se îndreptaseră spre vorbitor. Amiralul ridicase sprîncenele; avea o privire întrebătoare ca în faţa unei plăcute surprize. Ceilalţi ofiţeri se priveau nedumeriţi. Numai generalul se întunecase. Il supărau vădit toate cunoştinţele astea de specialitate în vorba unui civil. Crihan, în schimb, aştepta cu linişte întreaga descriere a vasului. Cu cît „Potemkin" apărea mai mare, mai puternic, cu atît şi fapta lui era mai eroică. Simţind cu plăcere cum iarăşi ajunge în mijlocul preocupărilor, din noua sa situaţie strălucită el îndrăzni să arunce cîteva priviri spre Amelica. — Aşa era vasul împotriva căruia dumneavoastră aţi tras cîteva lovituri în vînt, adause încă Tălăşan. Că era inutil să o faceţi, cred că nici nu mai e nevoie să o dovedesc. — Inutil? ţipă aproape sufocat Crihan. — Fireşte că da, continuă calm Tălăşan. Eroica dumneavoastră 68 ION MARIN SADOVEANU intervenţie s-a produs cînd se ştia sigur că răzvrătiţii erau aproape să se predea. ■— Da' cine e dumnealui de se-amestecă unde nu-i fierbe oala? tună deodată, mînios, generalul. Am ajuns ca orice ţivil să discute faptele ostaşilor noştri? Ce zici,camarade? Dumneata n-ai nici un cuvînt? făcu, în-torcîndu-se spre amiral. Ei, hogeacul mă-sii de treabă! Doamna Scafeş se tulbură şi roşi. Cu un cîrîit aproape, ea spuse indignată : — Mais voyons, mon general, voyonsl Au confessional] Vous ii'etes plus sortablel*) — Ia lasă-mă, coană Smărăndiţo, cu confesionalul dumitale! Nu vezi ce se-ntîmplă aici? — tună generalul, frecîndu-se neliniştit de scaun. Crihan nu-şi mai a"scundea mînia. Simţea că are de partea Iui punctul de vedere ostăşesc şi cavaleresc. De aceea, ridicîndu-se-n picioare zise solemn: — îndatoririle mele de gazdă mă obligă să curm aci şi acum convorbirea aceasta. Nu voi lipsi însă pe curînd a cere socoteală... — Cu spada, comandorule, cu spada, că acolo să-1 vedem pe dumnealui, mormăi generalul întorcînd spatele lui Tălăşan şi cu ocazia asta şi lui Sîntu şi Amelicăi, aşezaţi mai aproape de el. Pe Sîntu, fanfaronada lui Crihan şi a generalului îl îngreţoşă. îşi aducea aminte de toate isprăvile comandorului, care mai de care lipsită de onoare, şi zîrnbi sceptic la soluţia „cavalerească". El privi cu nesfîrşită milă spre general care, agitat, încerca să exprime o indignare pe faţa lui lată şi galbenă. — Cine mă cunoaşte ştie, adăugă ameninţător Crihan, că nu mă dau înapoi de la nimic cînd este vorba să-mi apăr onoarea! Frazei acesteia, rostită desu;;, care îşi aştepta efectul în tăcere, doctorul Sîntu se simţi ispitit să-i dea un răspuns. Cu mîna întinsă pe un pahar,, clă-tinînd uşor lichidul gălbui, privind fără pornire dar aspru spre comandor, el zise rar şi cu o voce sunătoare: — Ca matadorii! Lumea de la masă a zîmbit. Unii au luat-o drept o glumă. Alţii ca pe un compliment. Crihan însă a simţit cuvintele astea două. lovindu-1 în piept. A mai întîrziat puţin în picioare, şi-a plimbat răsfirat şi stîngaciu degetele pe faţa de masă, a golit un pahar de vermut şi în cele din urmă, frînt din pornirea lui, s-a aşezat murmurînd foarte scăzut: — Aşa după cum am spus! Era jenat, înspăimîntat parcă şi nu-şi putea opri privirea pe nimic şi pe nimeni. Băieţii din colţul lor urmăreau cu ochii lacomi tot ce se petrecea la masă. Ionuţ nu odată auzise în casă vorbindu-se de Crihan şi întotdeauna de rău. Tatăl său, mai ales, avea cuvinte aspre pentru ofiţer. Şi încetul cu încetul băiatul, aşa cum se întîmplă mai cu toţi copiii cari împrumută pe neştiute antipatiile şi simpatiile celor mari, a lunecat el însuşi spre un sim-ţămînt potrivnic comandorului. E drept că simţământul acesta îşi făcea greu drum în el, dar îşi făcea. Lupta adversitatea în băiat cu frumuseţea înfăţişării lui Crihan, cu strălucirea uniformei lui, cu călătoriile îndepărtate pe care Ie făcea şi mai ales cu faptul că se vorbea mult despre el şi că era cunoscut. Aşa ar fi vrut să fie şi Ionuţ cîndva. Aşa ar fi vrut să ajungă şi el odată. Şi lucrul acesta se împotrivea cel mai mult întunecatelor zu- *) Generale, generale! Mărluriseşte-te, generale! Numai eşti de scos în lume! ION SINTU 69 grăveli în care i se înfăţişa Crihan. Dar în cele din urmă a biruit stăruitoarea ocară adusă de tatăl său marinarului. Şi băiatul ajunse să simtă între el şi comandor o depărtare interzisă, aşa cum sînt în grădinile zoologice spatiile dintre animale şi vizitatori. Acum însă pentru Ionică un lucru nou venea să se împlinească şi să dea înţeles nelămuririlor. Cuvintele doctorului Sîntu au sunat deodată cunoscute pentru el, dar venind de foarte departe. Le mai auzise cindva. Se apropiau de el. Se auzeau tot mai bine. înfelul acesta se închega toată scena la care asistase cîndva, scena -prin care comandorul 11 îmboldise pe un prieten de al său, cape patul de moarte, sase împuşte. Atunci, cu o glumă sinistră din tinereţe el îi vorbise în limbajul curselor de tauri. — Ca picadorii! Ca matadorii! Ca matadorii!... Şi-i strecurase sub pernă un revolver. Bolnavul s-a împuşcat lăsînd un bileţel pe care era scris doar atît: — Ca matadorii! Nimeni n-a ştiut să dezlege taina în afară de doctorul Sîntu, care surprinsese gestul şi fraza în jocurile de copil ale lui lonuţ... Acum, toate acestea reveneau în amintirea băiatului. Dar nu puteau sta singure. Aşa ie simţea Ionică. Din ele se închega un gest,.o săvîrşire. Băiatul acum a văzut în amintire mai întîi numai trupul comandorului. Era tot în redingota Iui lungă de marină, plină de fireturi, cum i-a plăcut atunci şi 1-a mirat. Şi apoi din trupul şters de ceţuri, numai un trunchiu, se dezlipi şi se ridică îndoit de un braţ. (Şi Ionică refăcu gestul liniştit). Acum se vedea tot mai bine şi capul şi tîmpla şi degetul întins şi pumnul închis, închipuind un revolver.(Ionică închise ochii puţin ca să prindă şi mai bine icoana). Apoi iată-1 pe tatăl său, destăinuirea, dojana şiomingie mare roşie, făgăduită. Peste cîteva zile, îşi aducea aminte bine, a auzit în casă că Osvald s-a împuşcat. Şi o vedea şi o simţea pe doamna Vamali parfumată, îmbrăcată în negru, luîndu-1 în braţe, sărutîndu-1. Pleoapele îi erau calde de plîns şi o lacrimă i-a căzut şi lui pe obraz, călduţă ca o picătură de lapte. Şi apoi de odată acum, din senin, tatăl său îi aruncă în faţă comandorului vorbele acelea. Şi comandorul trufaş şi arogant de obicei, se fîstîceşte... Toate lucrurile acestea vechi, noi, ale amintirilor, ale văzului, ale auzului, stăteau risipite în băiat. El simţea poate prima dată munca şi bucuria întocmirilor lăuntrice din noi, verificările adînci din care scoatem gînduri şi judecăţi. Ionică simţea că, pentru ca să-şi spună lui însuşi: „el 1-a îndemnat să se împuşte", răscolea muntele ăsta de dărîmături, umblînd prin el legat de un gînd care-1 ajuta, aşa cum umblă oamenii prin adîncul peşterilor ajutaţi şi legaţi de o funie puternică. El se uită înspre tatăl său. Doctorul se înseninase iarăşi. Vorbea cu prefectul şi doamna Scafeş. Povestea ceva cu aprindere. Din Ionică, mirat de cele ce vedea, toată aşezarea vastului şantier de gînduri şi amintiri s-a şters de odată, rămînînd numai o singură frază scurtă în âuz: „El 1-a îndemnat! El 1-a îndemnat!" Surprins şi îngrozit de cuvintele acestea ce nu-l mai părăseau, băiatul şi-a aruncat iarăşi privirea spre comandor. Acesta îşiregăsise şi el cumpătul şi voia bună. Glumea, vorbea şi bea. Afară, se vedea prin geamurile rotunde cum artificii de toate culorile înfloreau pe cer. Era ca o pădure de lumină care creştea deodată şi apoi se apleca şi se rupea în ploaie. La plecare, comandorul şi-a întovărăşit invitaţii pînă la scară, cu politeţea lui afectată. Lui Tălăşan nu i-a datmîna ci a înclinat numai din cap. Iar cînd din ifosele lui şi un gînd ascuns, mărturisit numai cu o privire în spre Amelica, 1-a mîngîiat pe Ionică pe obraz şi a încercat să-1 sărute pe frunte, băiatul s-a tras şi s-a şters de parcă s-ar 70 ION MARIN SADOVEANU fi murdărit. Apoi a sărit pe chei, înaintea tuturor. Din seara aceea, Ionică a început să-i limpezească pe oameni în el, aşa după cum îi vedea. Comandorul Crihan a fost cel dintîi. Ivan Maximovici s-a ţinut de cuvînt pregătind pentru băieţi ma-hoana părăsită pe plajă. Era o ambarcaţie neagră, greoaie, cu o copastie Înaltă. Marinarul întocmise pentru ea două vele pătrate întinse cu catar-gurile scunde. Vopsise amîndouă pînzele în portocaliu, aşa că de departe se putea ghici pe mare, după culoare, al cui e vasul care trece. In lunile de vară, cînd în miezul zilei se ridică regulat o briză ce bate înspre Nord mînînd berbecii spumelor pe mare,mahoana pornea să-şi ridice plăşile aruncate în ajun. Serviciul de bord îl îndeplineau băieţii sub comanda lui Ivan Maximovici, iar Tălăşan cînd era la conac, dădea şi el bucuros o mînă de ajutor. Corabia stătea trasă pe plajă pe butuci. Şide cîte ori se opinteau cu toţi s-o ducă pînă la mare s-o prindă unda, Ionică privea tot ce avea în faţă şi mai ales marea pustie zîmbind. De-un an aproape, Jeanjacquet citea cu ei „Iliada" şi „Odiseia", prilej pentru cunoaşterea şi deprinderea antichităţii eline. Şi pentru că nimic pe întinsul apelor nu se împotrivea închipuirii sale, pentru că şi acum marea asta pustie putea săfieca şi atunci, la fel, locul unei aceleaşi întîmplări, în Ionică se urzea minunea visării care îl arunca într-o lume ce a fost cu aceiaşi putere ca şi în lumea pe care o trăia aevea. Ionică, neatent în ceea ce avea de făcut, rămînea furat de gînduri. Deaceea, pentru că la treabă rostuită nu era bun, Ivan Maximovici îl făcusecîrmaci. Ţinea bara cîrmei pe care o mînuia la dreapta sau la stînga, după cum îi poruncea comandantul. Ce vorbeau pe laviţa mijlocie marinarul cu Tălăşan, nu-1 interesa pe Ionică decît foarte puţin. Auzea de răscoale şi înşirate multe nume de sate. De cîte ori vorbeau astfel, gazetarul se împietrea la chip. Se vedea că pentru el se mistuiau toate cele din jurul său şi că nu avea în ochi decît săvîrşiri de groază cu flăcări şi mulţimi răzvrătite. Şi firea lui căuta şi găsea desigur în tablourile astea cumplite sîmbure-le de adevăr şi dreptate după care alerga. Ca şi Ionică, dar invers şi pentru altă lume şi chemare, Tălăşan putea să trăiască în închipuire ca şi cum ar fi trăit aevea. Se auzea numai,din cînd în cînd, furată de vînt, vorba domoală a lui Ivan Maximovici. — învăţaţi-i pe ţărani ce să ceară! Suferinţele care i-au dus la răscoală să le fie cel puţin de folos! Să nu fie numai un foc ce se stinge... rostea marinarul, înfundîndu-şi luleaua cu degetul înegrit. Toderiţă se aciuise în spatele vorbitorilor şi nu pierdea nici un cuvînt. Sta cu ochii lui negri, mari deschişi, întrebători, cutremurîndu-se ca de un fior din cînd în cînd. Iar în prova luntrei, fără vis şi fără pasiune de niciun fel, Sile fluiera. Cînd vasul se apleca pe un val, el lua apă în pumn şi o resfira în bătaia soarelui. In afară de corăbiile aheene şi luntrea Iui Odiseu pe care le vedea în închipuire, Ionică deprinsese cîrmuind şi una din experienţele fundamentale ce ne uimesc cînd ne întîlnimcu ele şi le găsim înscrise de-a dreptul în noi, în simţurile cu care sîntem dăruiţi. Ca şi echilibrul patinei sau al bicicletei, Ionică simţi sensul orientării şi mişcării pe apă. Cîrma pusă la dreapta îndrepta mahoana la stînga şi invers, iar băiatul sta atent şi încerca această lege în cercuri largi sau zigzaguri scurte pe care le da ambarcaţiunei pentru a simţi sensibilitatea-vasului la cîrmă. Atunci Ivan Maximovici ridica ochii lui albaştri a dojana înspre cîrmaci. Iar acesta se grămădea pe unealta lui, bucuros de toate pe cîte le învăţase direct de la mare. Departe, plaja rămăsese o linie gălbuie peste noianul de ape ce-i ION SINTU 71 despărţea de pămînt. Iar conacul se zărea turtit ca o broască ţestoasă sub acoperişul de olane. Nimic nu era între conac şi între mare decît un punct cafeniu, ca un muşuroi ce se vedea pierdut între nisipuri. Era bordeiul lui Ivan Maximovici. Nevrînd să împartă odăile cu ceilalţi, el primise îngăduinţa să-şi facă bordeiul ăsta la mare. Vara era răcoare, iar iarna cald. Şi apoi era mai uşor aici, în ceţuri sau vreme rea să vadă pe cei cu care avea de pus la cale cîte ceva. Mai ales Tălăşan îl vizita des, iar băieţii, cei trei prieteni, ascultau bucuroşi în jurul unei oale de apă ce fierbea pentru ceai, fel de fel de poveşti. Acum se apropiau de plăşile întinse pe cei cîţiva pari bătuţi adînc. Marea aici iarăşi îşi ridica fundul, un prag deasupra unei prăpăstii de apă verde clocotitoare. în plăşi se zbăteau scrumbiile ca o grămadă de cuţite. Erau puzderie, cu spinările lor albastre verzui. Acum, la sfîrşitul lui august, pe ţărmurile Dobrogei ele bat în bancuri numeroase. Improvizaţii pescari s-au bucurat de pradă şi au deşertat în coşuri de răchită ceea ce plăşile le-au adus din mare. Erau şi guvizi şi barbuni rătăciţi prin mulţimea argintată a scrumbiilor. Munceau în clătinatul bărcii fără să vadă însă cum namile de nouri se ridicau pe zare. Vîntul se răcise şi se iuţise. Valurile veneau tot mai înalte şi mai adînci şi o lumină roşietică plutea pe sub soarele stins de labele lungi ale unor nouri vineţi. Cînd şi-au dat seama, Ivan Maximovici a strigat din pieptul lui lat, ca să se audă în viitoarea vîntului: „Ne-ntoarcem"! Şi a trecut şi a pus mîna pe cîrmă. Velele băteau încă în jos, înfiorate de un suflu nehotărît. A trebuit toată dibăcia marinarului ca să mînuiască şi să prindă o gură bună de vînt. Cînd pînzele s-au rotunjit, mahoana greoaie porni săltînd şi plescăind cu fundul ei lat pe valuri. Ploaia se apropia. Ii simţeau primii stropi calzi. Furtuna se înteţea răscolind cerul şi marea aşa cum se întîmplă întotdeauna la epoca asta. Zarea era zidită cu tuciu negru-violet pe care se rupeau albe şi înrămurate fulgerele, ca vinele pe un braţ vînjos. Cînd au ajuns la ţărm, furtuna era în toi. Vîntul îi abătuse din drum şi îi scosese mult mai sus de conac. Să fi fost cîteva sute de metri de umblat pe plajă. Luînd la spinare din încărcătură, fiecare cît a putut, în coşuri sau în saci, au pornit voiniceşte, în front, frînţi de şale,- cu umerii înainte, culcaţi pe vîntul care le bătea din faţă. La mijloc, lîngă Tălăşan, Ivan Maximovici striga ca să fie auzit. Băieţii întorceau din părţi capetele spre el, dar nu prindeau decît puţine cuvinte. Le fura vîntul. Păsările zăpăcite şi trîntite din zbor de răbufneli piuiau. Pescăruşii ţipau ascuţit, atingînd cu vîrful aripilor spuma apei. Rostogoliţi prin nisip, bulgări negri cădeau de sus măturaţi de furtună spre mare. — Prepeliţe! Prepeliţe! strigară deodată băieţii. Greoaie şi ameţite, prinse de furtună în pasaj, paserile se înecau şi se prăpădeau cu sutele. Cu încetul negura vijeliei se topi înnegura serii. La conac se aprindeau luminile şi ca o glugă înaintea lor se zări bordeiul lui Ivan Maximovici. Mergeau luptînd voiniceşte cu vijelia, cînd deodată Ivan Maximovici se opri. Gluga de pămînt a bordeiului se apropiase şi întinzînd braţul, marinarul, Ie arătă ceva într-acolo. Se zăreau acum lămurit pentru că nu erau departe, prin vîrtejurile de apă cîteva fiinţe ce nu stăteau locului. Erau trei sau patru dînd ocol bordeiului. Din cînd în cînd se frîngeau şi ele în vînt şi cercetau în toate părţile. — Pe mine mă aşteaptă! spuse marinarul lăsînd în jos coşul cel mai greu încercat. —Sînt jandarmi, şopti speriat Toderiţă. Li se vădmoaţele de la capele... — Ştiam c-au să vie, adaose Ivan Maximovici liniştit. Lăsaţi-i s-aştep- 72 ION MARIN SADOVEANU te! Luaţi coşul şiduceţi-vă de-a dreptul la conac. în felul acesta mai cîştig timp. Ai grije de toţi şi de toate, îi mai strigă odată lui Tălăşan şi se depărta. Apoi se întoarse şi adaose: — Spune-i lui Jeanjacquet să scrie în Elveţia şi se mistui în noapte. Cînd au ajuns la conac şi aşa uzi cum erau,au deşertat ia bucătărie sacii şi coşurile, băieţii au fost întîmpinaţi, cu totul neobişnuit, de doamna Scafeş. Coana Smărăndiţa nu da niciodată prin bucătărie. „Dacă miros vasele şi văd carnea nu mai pot mînca" spunea adesea zîmbind... cu buzele ei groase, arătîndu-şi dinţii rari şi îngălbeniţi. De data asta însă, părea că se bucură de atît a peşte prins şi se îngrijea de aproape de sănătatea băieţilor şi a lui Tălăşan, pe care de altfel nu-1 avea la inimă. într-un tîrziu, după ce se foi stîngace printre coşuri şi saci, atingînd cîte o lucie spinare de scrumbie zise, mirosindu-şf degetul cu dezgust: — Da'unde e Ivan Maximovici, voyons, mes enfants !*) Că lui îi datoraţi recolta asta bogată. Băeţii s-au privit între ei cu înţeles. Tălăşan, pentru a curma orice altă bănuială, spuse grăbit: — Furtuna ne-a scos departe, şi l-am lăsat lîngă luntre să n-o sfarme marea. De îndată ce a avut răspunsul, doamna Scafeş s-a prefăcut cu stîn-găcie, că nu se mai interesează de cei întorşi şi că mai întîrzie în bucătărie. După cîteva clipe însă, a dat fuga în salon unde o aştepta colonelul de jandarmi. Emoţionată, avînd impresia că ia parte la un act grav şi important, în care juca rolul denunţătoarei, ea spuse cu un aer de taină: — îl est lă!**) A rămas să vadă de barcă. Colonelul i-a sărutat mîna şi a vrut să plece. Coana Smărăndiţa strigă după el: —■ On vous attend, pour le diner! N'oubliez pas, mon colonel!***) Colonelul se întoarse, se frînse şi lipi călcîiele. Apoi ieşi în cerdac unde aşteptau un locotenent şi doi jandarmi cu gulerele ridicate. Colonelul le-a arătat direcţia şicîteşitrei au pornit pe plajă prin furtună. Prin ţiuiturile vîntului se auzea din cînd în cînd cîte un şuerat prelung, şi rare împuşcături. La masă — Scafeş lipsea, fiind chemat la Bucureşti—■ s-a vorbit deschis de urmărirea lui Ivan Maximovici. Colonelul nici măcar nu i-a răspuns la cîteva întrebări, lui Tălăşan, în legătură cu aceasta. Dealt-minteri nici nu i-a dat mîna cînd s-au întîlnit. După scena de pe vapor, Crihan îi trimisese martori ziaristului, care a refuzat să se bată, spunind că nu crede în formule feudale. Atunci martorii comandorului l-au descalificat pe Tălăşan şi lucrul făcuse vîlvă în garnizoana constănţeană. Colonelul de jandarmi îl silea acum pe tînăr să tragă consecinţele. Din vorbele lui aspre şi hotărîte împotriva lui Ivan Maximovici şi dintr-un fel de a se rosti îa plural (au conspirat, au comunicat, au răsculat...), se vedea lămurit că ofiţerul credea într-un complot de care nu era străin ziaristul. Băieţii urmăreau cu aprindere conversaţia. Colonelul le era antipatic, tremurau de soarta Iui Ivan Maximovici, şi nu înţelegeau bine, dar simţeau ceva tulbure în frazele rupte, fără răspuns, ale lui Tălăşan,şi pluralurile stăruitoare,pline de aluzii ale colonelului. La sfîrşitul mesii, doamna Scafeş îl anunţăpe Ionică că va pleca a doua zi la Constanţa. Cu trăsura prefecturii, doctorul Sîntu trimisese vorbă ca băiatul să se întoarcă, pentru că sosise bunicul său, Urmatecu, de la Bucureşti. Altă dată, vestea asta l-ar fi bucurat pe Ionică. Acum însă o greutate îi apăsa pe inimă. Seara, în odaia lor, cei trei prieteni au vegbiat pînă tîrziu. Vorbeau pripit şi în şoaptă, prin întuneric, din pa- *) Haidcli, copii! **) E acolo. * **) Te aşlcplum la cină. Nu uita, colonele! (N. A.) ION SINTU 73 turile lor, oprindu-se din cînd în cînd, trăgînd cu urechea dacă nu se mai aude ceva prin şuerul vuitului. — Voi ce credeţi, îl prind? întrebă neliniştit Ionică. — ÎI prind, îl prind sigur, că e o companie întreagă pe urma lui, răspundea cu importanţă Sile. ■—Nu-l prind, că e mai deştept decît ei! protestă Toderiţă, ri-dicîndu-se în capul oaselor în mijlocul patului. Şi apoi ce-a făcut de-I urmăresc ca pe-o fiară? Ivan Maximovici n-a făcut decît bine... — Ce ştii tu! ripostă Sile cu îngîmfare. — Da' tu ştii ceva? îl întrebă curios Ionică. — Sigur că ştiu, încheie Sile, cuibărindu-se mai bine şi trăgînd plapuma peste cap... Şi-acum lăsaţi-mă să dorm. — Ce ştii? stărui Ionică. — Ce ştii? adaose Toderiţă. Şi. amîndoi săriră din pat şi se năpustiră asupra lui Sile. —■ Spune ce ştii că altfel n-ai să dormi, îi strigară amîndoi băieţii des-velindu-1. Lui Sile îi plăcea că prietenii nu-l lasă să doarmă. Simţea că e mai important decît ei, că e forţat să vorbească şi că deţine un secret. De aceea, s-a lăsat rugat cîtva timp. Toderiţă aprinse iarăşi lumina. Pe, pereţii albi, văruiţi, urechelniţe mari alergau şi se cuibăreau prin colţuri, alungate de aerul greu al furtunii. Se opreau o clipă şi apoi fugeau iarăşi în sus şi în jos, neliniştite. Sile le privea cu scîrbă. Din pricina lor n-a putut să se lase rugat cît ar fi vrut. — Dacă nu vorbeşti, ameninţă Toderiţă, ţi le pun în aşternut! şi porni să prindă o urechelniţă de pe perete. —■ Spun, spun, făcu Sile sărind din pat. Numai să nu te văd punînd mîna pe scîrboşeniile alea...Aflaţi de-iaşa,că Ivan Maximovici e un revoluţionar primejdios! Şi Sile, scăpat de groza urechelniţelor, îşi reluă un ton important şi un anumit ifos. — Aşa spune şi tata, dar eu nu cred! îngînă Toderiţă. De ce-i primejdios? ■—• A răsculat ţăranii. Tu n-ai auzit de răscoale? De la el porneşte! răspunse Sile. — De unde-ai aflat? întrebă Ionică. — De la colonel. înainte de masă, pînă să vă uscaţi voi, mama vorbea cu colonelul în birou. Eu eram în antreu şi trăgeam cu urechea. El îl bănuieşte şi pe Tălăşan. Şi aduceţi-vă aminte ce i-a făcut comandorul lui Tălăşan pe vapor. Voi nu vedeţi că totul se leagă? — Comandorul e un ticălos, un stricat şi un mincinos, sări cu aprindere Toderiţă. — Măcar s-ajungi să fii şi tu ca el, îi răspunse bozumflat Sile şi se urcă în pat. Comandorul e un bărbat frumos, ştie să se îmbrace, a călătorit mult şi vorbesc toate femeile de el. Aşa să ştii! — Ce au toate astea de& face cu Ivan Maximovici? se îndoi Ionică. — Au, dar eşti tu căpăţînos, îi strigă Sile. Dacă 1-a repezit comandorul pe Tălăşan care e prieten cu Ivan Maximovici, ştia comandorul că Ivan Maximovici e revoluţionar şi primejdios. Toderiţă încercă să mai spună ceva. Ionică însă tăcu. El deprinsese de cîtăva vreme gustul judecăţii logice şi raţionale. Tatăl său, dar mai ales Berta, îl urmăreau fără cruţare pentru ca să stingă în el felul de a vorbi neîegat şi a judeca după toane şi pofte. Şi încetul cu încetul, Ionică s-a învăţat ca în orice împrejurare să raţioneze strict şi precis. Instrumentul acesta pe care-1 dobîndise de curînd, îl făcea să vadă oamenii şi lucrurile 74 ION MARIN SADOVEANU într-un fel nou, ba şi cu un uşor dispreţ pentru vechile obişnuinţe şi cu o mîndrie pentru cunoaşterea lui de acum. De aceea el îl privi îndelung, cu un zîmbet de îngăduinţă ironică pe Sile. îl mira la Sile şubrezenia raţionamentului şi era mîndru de el însuşi că poate să se mire de asta. Celălalt se inciuda tot mai mult faţă de liniştea şi tăcerea lui Ionică. •— Ce te uiţi aşa la mine? Aşa e cum îţi spun! şi se frămînta simţind că nu poate să-şi convingă prietenul. Răscolea în el, să-şi amintească ce a auzit şi să arunce totul în convorbirea lor ce se aprindea din ce în ce. — Pe comandor l-am pus de la mine, că mi-am adus aminte de el, dar n-are nici un amestec, mărturisi Sile într-un tîrziu. Spunea însă colonelul că alţii s-au plîns de Ivan Maximovici. — Alţii? făcură şi Ionică, şi Toderiţă în acelaş timp. — Da. Afară de mama — şi lucrul acesta Sile îl spuse cu un glas scăzut — mai sînt şi oameni de la Bucureşti cari s-au plîns de el. Şi bunicul tău e dintre ei, spunea colonelul. -— Bubu? făcu Ionică, sărind în sus. — Da, Bubu cum îi spui tu! Socrul domnului doctor Sîntu, zicea colonelul — a prins firul la dumnealui la moşie... D-aia a şi venit la Constanţa... Apoi, după o pauză în care Sile părea că se luptă cu un gînd şi cu el însuşi, adaose ruşinat: „P-asta iar am pus-o de la mine"... De data aceasta însă, Ionică nu 1-a mai ascultat, nu 1-a mai urmărit să vadă de raţionează bine sau nu. Vestea că bunicul său a putut să-i facă un rău atît de mare lui Ivan Maximovici, la care el ţinea, 1-a mîhnit adînc pe băiat. S-a urcat încet, trist şi tăcut, în pat, n-a mai spus o vorbă, a tras plapuma peste cap şi a încercat să adoarmă. La început n-a putut. Se agăţa cu urechea de ţignalele care răsunau într-una împrejurul conacului. Furtuna se potolise, vîntul scăzuse şi acum se auzeau numai fluerăturile urmăritorilor. Ionică se crezu într-o casă asediată. Şi de la gîndul acesta pornind, legînd tot ce văzuse şi auzise despre case împresurate, se lăsă încet într-o lume în care se desfăceau laturile lucrurilor, căzu într-o ameţeală dulce şi adormi. A doua zi, cînd s-a trezit, a găsit grija alături de el. începea să înveţe cum preocupările mari în viaţă ne străjuiesc în somn şi ne dau iar mîna pe trezie, pentru a porni cu noi mai departe la drum. îşi aduse aminte că dintre oamenii cei mai apropiaţi de el de-acum va trebui să-1 uite pe Ivan Maximovici, şi gîndul acesta îl duru. Ionică era legat atît de tare de marinar prin cîte ştia de la el, încît nu putea în nici un fel da dreptate celor cari îl prigoneau. în jurul lui larma casei crescuse. Salonul doamnei Scafeş ajunsese un fel de Stat Major, în care, liniştit, colonelul îşi bea cafeaua şi-şi lua dulceaţa, primind veşti neîncetat despre starea „ostilităţilor". Se părea că Ivan Maximovici le dădea mult de lucru. Cînd a ieşit în pridvorul casei, Ionică a văzut patrule şi soldaţi care împîn-zeau plaja şi drumurile. După furtună, marcase liniştise. O hulă puternică se mai zbuciuma trimiţînd valurile să se spargă pe nisipul jilav, ud de ploaia din ajun. Nouri albi şi grei, tigheliţi cu soare ascuns pluteau sus de tot şi umbre mari treceau şi veneau. De odată, dincolo de grajduri, acolo unde după împrejmuirea conacului începea o porumbişte înaltă, galbenă şi trecută la vremea asta,se auziră împuşcături mai dese. Şi în curînd,un gradat veni dintr-acolo în goana mare. El intră în casă, luă drepţi, şopti ceva colonelului. Acesta oftă cu deznădejde că-şi lasă cafeaua, îşi potrivi mai bine revolverul şi binoclul legate cruciş peste piept, ca în timp de campanie şi porni spre porumbişte cu gradatul după el. în sfîrşit, îi luaseră urma fugarului. ION SINTU 75 Ascuns printre tulpinele porumbului înalt, Ivan Maximovici încerca să-şi facă drum în spre o rîpă din dreapta de unde, tupilat pe sub mal, nădăjduia să iasă spre sat şi să se ascundă mai bine. Soldaţii însă înconjuraseră porumbiştea pe toate laturile, nelăsîndu-i drum decît spre mare. Acolo malul era ridicat pe un bot de deal, şi nu mai avea cum să scape. Marinarul auzea din toate părţile foşnind frunzele înspre el şi troznind cocenii. Mergea încet, cu paşi mari, domoli, privind mereu în urmă. Deodată în faţa lui se rupse drumul. Pieptiş, se ridica dealul deasupra mării, care aci era mai adîncă. Valurile nu se spărgeau ci se încreţeau numai. Din urmă zgomotul se făcea tot mai stăruitor, cînd printre frunze marinarul văzu strălucind înspre el o ţeava de puşcă. Atunci,fără să mai aştepte, cu braţele întinse, îndoit ca un arc, Ivan Maximovici sări în mare. Aclăbucit apa şi s-a pierdut în adîncuri într-o curbă din care nu s-a mai văzut. în jurul lui gloanţele celor care l-au ajuns din urmă înţepau valurile cu albe puncte de spumă... — Sînteţi siguri că n-a mai ieşit? a întrebat satisfăcut colonelul, reîntors în salonul doamnei Scafeş, cînd locotenentul s-a prezentat la raport. —■ Sigur, dom'colonel. Am aşteptat, am cercetat şi am bătut toată coasta, răspunse locotenentul lovind tocurile. — Bine, de-i aşa, meriţi o cafea, camarade! îngăduiţi, stimată doamnă? întrebă colonelul pe doamna Scafeş care, greoaie, plină de volane, se mişca încet ca o barcă prea încărcată. — Mais voyons, mon colonel*) se mai întreabă? Şi cu un braţ întins pe care dantelele căzute lăsau să se vadă o piele zbîrcită şi pistruiată, coana Smărăndiţa întinse o ceaşcă spre ofiţer. Bine că s-a sfîrşit, spuse ea. J'avais depuis longtemps dită lorgou,**) dar nu a ascultat. Era primejdios rusu' ăsta, et vous savez, surtout pour Ies enfants! Avec ses idees/***). Băieţii şi cu Tălăşan ascultau din antreu convorbirea. Nu se priveau. Peste toţi, în afară de Sile, plutea o aceeaşi mîhnire. Ei îşi frămîntau degetele cu plute şi undiţe ca să nu fie siliţi să ridice ochii. Cînd*a plecat colonelul, i-a găsit într-un colţ şi 1-a întrebat pe Tălăşan cu vocea aspră, de parcă ar fi vorbit cu un acuzat: —• Dumneata scrii la gazeta guvernamentală? —- Da, am această cinste! răspunse gazetarul,privindu-1 drept în ochi... —-Apoi vezi d-aia... mormăi colonelul, d-aia sîntem noi cu mîinile legate! şi, întorcînd spatele, ieşi. *) Vezi bine, colonele, se mai întreabă? ' **) De mult îi spusesem lui Iorgu. ***) Şi mai ales pentru copii.,, Cu ideile sale.., (N.A.) VIRGIL TEODORESCU SUITA PENTRU ALEGERILE ÎN SEA TURILE POPULARE, 1956 i Cînd calul murg al serii zvîrlea pîrjol pe nări, Nerăbdător să-i sară amurgu-n şea, din nouri, — In halele uzinei se alungau ecouri Ca pe un cîmp de luptă o mie de călări. Oraşu-şi descurcase enormii lui plămini, Dar focurile încă mai scăpărau pe vatră, Şi respira uzina din hornuri mari de piatră, Strunită şi supusă de noii ei stăpîni. Fugi-nsfîrşit şi seara cu-amurgul pe oblînc; Şi cum pieri în codrul întunecat şi-adînc Valtrapul negru-al nopţii pluti peste abis. Cuptoarele înalte mai gîjîiră-un ceas. Apoi, cînd potolite, în umbră s-au retras, Se aşternu tăcerea ca-ntr-un pian închis. * Aşa cum se petrece în nopţile de vară, Luciră constelaţii departe, sus, —şi-n haos, Clipi, neobosită, bătrîna stea polară. Ai fi crezut că doarme uzina, în repaos, Dar ea privea în ochii stelarei călăuze, Din miile-i de scule cu luciul lor albastru. Cu un surîs ironic, de-nvingălor, pe buze, Căci mai mocnea-n cuptoare a muncii vîlvălaie, Şi roadele, cuprinse în ea ca-ntr-o păstaie. O-ndreptăţeau să fie, jos, pe pămînt, un astru. SUITA PENTRU ALEGERILE IN SFATURILE POPULARE, 1956 II Decît pe-această filă, mai bine pe-o cîmpie, Cu vegetale slove, aş seri o poezie: Imaginile mele, pe foi de păpuşoi S-ar rîndui mai bine decît pe-aceste foi. Să scriem deci poemul cu grîu şi cu păioase, Cu lina legănare a fotelor frumoase, Cu rîvna fără saţiu a muncilor de vară, Cu vîjîitul coasei, cu secera uşoară. Cu aurul ce curge din banile-n pătule, Cu ondularea ierbii şi vitele sătule, Cu luciul arăturii, cînd peste cîmp se-aşterne, Cu rapiţa din teascuri, cu seva din lucerne. Să scriem de-a căldurii şi-a vîntului poruncă, Despre vîrtejul ploii şi despre zile-muncă, Cu-aromele de isrnă, de busuioc şi cimbru, Cu brazda lată trasă de cenuşiul zimbru. Cu frumuseţea firii redeşteptată-n mai, Cutremurînd pămîntul ca herghelii de cai, Cu toamna care trece ca apa prin bulboane Ducînd în cîrcă fluviul înmiresmat de poame. Dar, mai presus de toate, cu mîinile unite Care-n frăţeasca trudă dau roade însutite, Cu răsuflarea blîndă-a pămîntului bătrîn Ce-ascultă de porunca acestui nou stăpîn. Plugarule, nu spune că firea-i milostivă! Stăpînul ei e forţa cuprinsă-n colectivă, Sînt mîinile unite pe cozile de sapă, Pe şleauri sau pe toarta găleţilor cu apă. III Savantul şi poetul, minerul ori plugarul Ce sloveneşte astăzi abia abecedarul, Duc, mînă-n mînă viaţa spre zările senine, Clădesc socialismul în ţară — şi e bine. îndrăgostiţi de muncă şi-ndrăgostiţi de pace Doresc să nu mai fie căminele sărace, Nici cimitire-n cîmpuri', nici starea de alarmă, Ci-n leagăne, copiii netulburaţi să doarmă. VIRGIL TEODORESCU Da, microscopul pare pe masă-un pui de tun, Se poate, căci savantul din el făcut-a armă Şi-acum, în miezul nopţii de veghe, fără larmă, Prin limpedea lentilă, ochi un leac mai bun. Cu mintea lui preface în zilnică minune Viaţa, şi dezleagă al tainei înţeles, Cioplind o galerie adîncă în eres, Cum taie bolţi minerul în mina de cărbune.^ Cuţitul în cinci feţe, haveza şi motorul, Spre mine, spre ogoare, spre sate, îşi iau zborul, Să curgă riu, spre fabrici, vagoanele mai pline, Cu minereu, cu pîine, cu poame ■—- şi e bine. Poetu-aţlţă focul ce dormiteazâ-n spuze Şi flăcăruia urcă-n cuvinte şi-n culori, Iar gesturile muncii răsar ca mii de sori In jerbele acestor năstruşnice havuze... IV Pentru belşugul zilei cu luminoase-amiezi Şi oboseala dulce a orelor de seară, Pentru trifoi şi struguri, bucate şi secară — Votez! Pentru acei ce plinii îi dau gustosul miez Şi aridică holda cît cal cu călăreţ, Dar pun pe-orice grăunte din holda asta preţ, — Votez! Pentru meşteşugarul ce timpul l-a supus, Cu mîinile, cu mintea, cu scumpele-i unelte Descoperind noi gesturi şi răspunzînd: „Cutezi" — Fără să aibă-n vine un pic de sînge-albastru, Ci doar avîntul simplu ce îl.ridică sus, Pentru artistul care topeşte-n forme svelte Oţelul sau suavul lui gînd în alabastru, — Votez! Pentru savantul care-a mai frînt un meterez Spre-a răspîndi ştiinţa, de-aici, pe-ntregul glob, Pentru acei ce-n munte deschid un drum luminii Şi împînzesc văzduhul cu o reţea de linii, Pentru stăpînul care s-a ridicat din rob, — Votez l Şi pentru pacea lumii, înflăcăratul crez, Pentru salcîmu-n floare ce străjuie la porţi, Şi împotriva crudei, pretimpuriei morţi, Votez l SUITA PENTRU ALEGERILE IN SFATURILE POPULARE, 1956 79 V Cel care delăsării-i află leac, Inţelegind, din slovele mărunte Ce-nseamnă clipa-n zborul ei nebun, Şi urcă al întrecerilor steag Mereu mai sus, — din toţi, el cel mai bun Va trece-n frunte! Cel care-şi dă mai multă osteneală Cînd forţa leninistă U pătrunde, Cel care-nfrînt cîndva, de jos se scoală, Şi află-apoi în inimă şi-n gînd Puterea de-a fi ager, aspru, blind, — Va trece-n frunte. Cel care-a scris cele mai calde strofe, Sau plasa ochi a tras-o de sub unde, Cel care din ce-i azi, sau încă nu-i, Din lemn, din piatră, din cărbuni, din stofe, înalţă viitorului statui, — Va trece-n frunte! PETRE SOLOMON JELANIA MORŢILOR LIPSIŢI DE DREPEUL DE VOT „Les moi'ts Cest sous terre; ga n'en sort Guere". J. Laforgue v Ce vremuri/"—se plîngea un mort In ţintirim, sub clar de lună. „De geaba, cuvenitul ort L-am dat în cer ca pe-o arvună Pentru doritul paşaport: Nici lumea de apoi nu-i bună!" Ii răspundea alt mort aşa: _ „Nu-mi pasă de arvună, mie. Ci mă mîhneşte altceva — Că tot ce-a fost, n-o să mai fie. Ehei, ţii minte cum trăia _ Un mort, în vechea Romînie? La loc de cinste eram noi — Cu drepturile-asigurate. Făcea, pe-atunci, să fi strigoi — Te bucurai de stimă, frate, Si n-aveai griji şi nici nevoi. Aceasta-i, zic şi eu, dreptate! Pe-atunci aveam şi noi un vot — Cum n-aveau viii-n astă ţară. Umblau cu limba de un col Partidele, ca să ni-l ceară. Dar vai, acum ne-am şters pe bot De urna noastră... funerară!" Vorbeau doi morţi în cimitir Sub clar de lună, Ung-o groapă Şi depanau trecutul fir, Curmal cu-o ascuţită sapă, De un gropar fără pereche Menit să-ngroape lumea veche. REMUS LUC A LINIŞTEA IERNII*) Povestire (II) CAP. III. 1 In aceeaşi zi de duminică dimineaţa, pe Ia ceasurile opt, Teofil Obrejă privea îngîndurat, ascuns după perdea, la Toader Pop care trecea cu mersul lui legănat, pe drum, către mijlocul satului, însoţit de Filon Gherman. Ţinea perdeaua puţin dată într-o parte, cît să nu se zărească din afară, făcând eforturi mari să-1 vadă cît mai bine prin crăpătura îngustă a perdelii pe omul la care se gîndise de la ceasurile două din noapte, cînd îl trezise Murăşan Iosif ca să-i spuie plouat noutatea, şi pînă acum cînd îl vedea trecînd aşa de liniştit si de nepăsător pe drum. ' —faa. El îi! Şi chipul lui continua să arate aceeaşi îngîndurare grea. Lăsă fereastra şi s-apropie de masa pe care, lîngă o pungă de tutun, zărea o pipă de cireş cu coadă lungă şi cu căpăcel de argint; era o pipă veche, neagră de fum, de felul căreia azi întîlneşti rar şi numai la ţăranii foarte bătrîni. Teofil Obrejă, care Ia şaptezeci de ani încă nu putea fi socotit foarte bătrîn, nici chiar cu pipa asta atîrnîndu-i la colţul gurii, era un om bine zidit, gros în piept şi-n şale, cu picioare puternice şi cu mîini mari; avea un cap masiv, o faţă deschisă, albă, cu multă blîndeţe strălucind în netezimile ei rotunde şi cu o frunte întinsă şi curată de sfînt, iar părul lui alb, rar şi moale, crescut în voia lui, cu plete încîrlionţate curgînd pe umeri, întărea înfăţişarea lui blîndă de bunic. Numai ochii păreau străini în această cuminte potrivire a gesturilor lente, uşoare ca zborul cătinel al cocostîrcului, a înfăţişării reculese, cuvioase şi a expresiei blînde; negri, mărunţi, iuţi, cu priviri ascuţite, piezişe, niciodată întregi, parcă tot timpul ar fi căutat să scape din deschizătura strimtă a genelor dese şi acum albe ca puful de gîscă. De aceea poate, omul, chiar şi-acum cînd se afla singur cu el însuşi, şi-i ascundea sub pleoapele sale evlavioase. Umplu pipa, îndesînd-o cu degetul, şi o aprinse începînd să se preumble în sus şi în jos, prin odaia bătrînească cu tavanul de grinzi scoborît şi încovoiat de vechime; odaia întinsă şi largă era aproape pustie, dar cele cîteva lucruri rămase lîngă soba de cărămizi, un pat de stejar cu căpătîie înalte, apoi canapeul cu balamale grele de alamă, închis cu un lacăt cît un bolovan, masa de stejar cu'coperitoare de lînă, două scaune cu spătar, foarte ţepene şi neplăcute la şedere, un dulap, tot de stejar cu încrustaţii şi lampa cu abajur ce atîrna în lanţuri de bronz de-o grindă, erau ultimele urme ale unei elegante greoaie, mîndria oamenilor cu stare şi fără *) Vezi „Viaţa romînească" nr. 1—1956 6 — Via(a Romînească 82 REMUS LUCA gust de la ţară, din perioada anilor 1900—1910; pentru ei, trainic nu era decît ceea ce era masiv, iar frumos nu era decît ceea ce era trainic, într-o vreme, Obrejă păzise cu oarecare grijă aceste lucruri amintitoare ale bogăţiei,,in ultimii ani însă risipise cu dărnicie neaşteptată, pe la fini, pe la rude, toate lucrurile mai puţin trebuincioase, păstrînd pentru sine doar ceea ce se vedea în această odaie; celelalte patru odăi ale casei erau cu desă-vîrşire goale, nefolosindu-le nici măcar ca magazii. Şi ograda, şi grajdul erau pustii, părăsite , iar gardul, care semăna mai de grabă cu un meterez de cetate, era încet, încet ars, ca să încălzească odaia în care trăia bătrînul. Mai erau în odaie o sumedenie de icoane îngrămădite pe toţi pereţii, unele mai vechi şi mai scumpe — zugrăvite pe lemn, — altele mai ieftine — litografiate, înfăţişînd sfinţi uscaţi de-atîta post şi rugăciune, cristoşi cu ochi mari plini de nesfîrşită bunătate şi iertare şi preciste îndurerate cu ochii întunecaţi de mult plîns; mai era una, afumată de tot, îmbrăcată în argint, înfăţişînd, probabil, pe precista cu copilul în braţe. La aceasta ţinuse tare mult —- se spunea prin sat —■ şi nu renunţase la ea nici în cei zece ani, cînd de durere după nevastă-sa ce murise născîndu-1 pe Virgil^— se făcuse adventist. întîmplarea uimise pe mulţi oameni, căci se ştia că pe Fevronia cea bolnăvicioasă a lui Găbuţ, Teofil o luase pentru averea ei şi nu pentru frumuseţe, dar se pornise un şir întreg de minuni în anii aceia şi n-a fost greu să fie socotit şi Obrejă printre cei bîntuiţi de sfîntul duh. Toate acestea erau o dovadă că omul acesta se lepădase de lume şi de deşertăciunile ei, folosindu-şi anii puţini cîţi mai avea să-i trăiască pe pămînt, pentru pregătirea sufletului. în aceste ceasuri însă, lăsase de-o parte grijile vieţii viitoare, gîndin-du-se cu multă străduinţă la un om. Acest om era Toader Pop. Pe la două după miezul nopţii, îi bătuse în geam, uşurel ca să nu se audă prea departe, Murăşan Iosif. II lăsase în casă, mînios: —- Nu ştii că mă rog? — spusese frecîndu-şi ochii toropiţi de somn. — Ba ştiu, unchiule dragă, răspunsese Murăşan rîzînd cu răutate, da' amu lasă rugăciunile. — Dar ce s-a întîmplat? — S-a întîmplat că m-am dus pe bîr, şi chipul lui, şi-aşa destul de urît, se schimonosise. Acuma să-ţi vezi de alt ajutor că eu intru în ilegalitate. — Fiule, rosti el răbdător, cu glas dulce de biserică, dumnezeu îi încearcă des pe ăi de-i iubeşte. Spune-mi ce-i? — M-or dat jos. Or pus alt secretar. — Aşa?! — Teofil oftase cu zgomot şi cu un fel de evlavie, zicînd apoi: —Fiule, deşertăciune sînt toate. Dumnezeu nu bate cu bîta. — Lasă-1 pe dumnezeu acum—şi Murăşan se supărase, el nu da mult pe cele sfinte şi nu credea în sfinţenia lui Teofil. — Am venit să-ţi spui că pînă una, alta, eu trebuie să mă trag în umbra a mai deasă, să tac şi să nu supăr pe nimeni, ca să mă uite. Pe urmă om vedea... O clipă, bătrînul îl fulgerase veninos cu privirile lui ascuţite şi îndată îşi plecase :ochii cu blîndeţe, rostind: — Du-te, fiule, şi întoarce-ţi gîndul tău către domnul şi domnul se va îndura de tine şi îţi va trimite gînduri mai bune.Murăşan Iosif, care-1 cunoştea bine pe Teofil Obrejă, de foarte mulţi ani, simţi ameninţarea din glasul bisericeşte tînguit al bătrînului şi-i trecu prin minte să-1 sugrume acum, repede; sufletul său însă fiind răutate fără îndrăzneală, se înspăimîntase el mai mult. Mai spusese băţos: — Mai bine ţi-ar da domnul dumitale gînduri mai bune, că eu am făcut destule. De-amu nu mai pot să fac nimic. Vezi-ţi de alţii! Bătrînul îl fulgerase iarăşi, dintr-o parte LINIŞTEA IERNII 83 cu ochii lui mici, fără stare, şi rostise mai blind, mai dulce, mai părinteşte: — Ferice, fătul meu, de cei ce se smeresc. Apoi,într-o doară,întrebase cu glasul făcut nepăsător: — Şi cine zici că-i secretarul ăl nou? — Pop Toader. — Aha! (Ai fi zis că se bucurase bătrînul şi că oftase uşurat). Murăşan vruse să plece, înţelegînd că n-are de ales, dar Obrejă îl rugase blind să mai rămîie, în timp ce buzele i se mişcau repede, fără glas, de parcă s-ar fi rugat. Pe urmă se întorsese iarăşi spre Murăşan care şedea pe unul din acele scaune tari, ţepene, pe care nimănui nu-i poate fi la îndemînă să şadă, şi-1 întrebase fără să-1 privească: — Tu cum îl cunoşti pe omul ăsta? — Pe care om? — Pe Pop Toader. — D-apoi asa cum îl cunoşti si dumneata... — Cum? — Comunist! S-a trezit şi el. Nu mai vede, nu mai aude fără numai interesele poporului. Şi mai are o păsărică, — de mi-a scos sufletul vreme de doi ani: chiaburii trebuie aruncaţi afară din colectivă. Cu asta se culca, cu asta se scula, asta mînca. — Oamenii s-au făcut răi, uitînd de domnul... Dar altfel cum îl cunoşti? ■— Cum altfel?... — Dacă bea, dacă se îmbată, bunăoară?... •— Nu bea şi nu se îmbată... — Poate-n viaţa lui o fi fost lipsit cîndva şi 1-a împins duhul cel necurat să fure... — O fost el lipsit, da' n-a furat... — Ştii chiar aşa de bine? — Ştiu. îi ştiu pe toţi... — Cu cine-i prieten? — Na, pace bună! — Cu Hurduc, cu Filon Gherman... — Aha! Murăşan rîse cu mult chef de această exclamaţie. — A tunat şi s-or adunat. Ăştia ar muşca din dumneata... — Eu mă rog domnului, în tot ceasul, să-i ierte că nu ştiu ce fac... Da'oare-o ibovnică n-are?... N-a avut?... — Nu. N-are. De cînd s-a însurat n-a mai avut. — Şi înainte? — Nu să ştie să fi avut fără numai pe una... O cunoşti. — O cunosc... Se făcuse iarăşi tăcere. Murăşan începuse iarăşi să se frămînte pe scaunul acela ţeapăn. Apoi, venindu-i cine ştie ce în minte, şoptise cu cruzime şi deznădejde: ■— Şi nici oameni n-a omorît. — Ha?! întrebase — tot pe şoptite — speriat parcă—Obrejă. — Zic că nici oameni n-a omorît — acum vocea lui Murăşan sunase lăbărţat ca de obicei şi cu o uşoară umilinţă, îndată însă se înverşunase, aţîţătoare: — Nici dator cu bani n-a rămas... Iarăşi şoptise, şi se vedea că-şi bate joc: — îi vrăjit! îl ţipi în foc, îl stinge, îl ţipi în apă, iese deasupra, cuţitul se turteşte şi nu intră în el. — Gîndeşti cu păcat, nepoate. Domnul a zis: Iubeşte pe aproapele tău... 84 REMUS LUCA — Destul că-i iubeşti dumneata... Eu îs sătul de ei, pînă peste cap... Na, eu mă duc... — Du-te fiule. Dumnezeu să-ţi lumineze calea. De-atunci şi pînă acum, cînd îl văzuse trecînd pe drum, prea liniştit şi prea nepăsător—la el, laToaderPop segîndise Teofil Obrejă, iar pe fruntea lui senină se alegea cătinel o cută adîncă. .2 Se făcuse amiază. în odaia lui Teofil Obrejă se adunase un fum des de pipă, prin care soarele orbitor de afară de-abia putea împinge două dungi palide de lumină. Bătrînul se afla Ia masă, cu capul lui mare, alb, culcat pe braţul făcut colac, cu ochii închişi, parcă ar fi dormit. în odaie era frig; i se putea zări răsuflarea, ţîşnind ca două fuioraşe de aburi şi pierind îndată. Era îmbrăcat în hainele lui obişnuite, aşa cum îl găsise şi Murăşan losif: cioareci albi de pănură, laibărul negru de stofă subţire de lînă, căputul cafeniu de şiac, iar pe umeri cojocul larg şi lung din piele de oaie, cu lîna înăuntru; în picioare purta cizme cu tureacul tare şi cu încreţituri la glezne; în cap n-avea nimic. Părea rupt de toate ale lumii, adîncit în cine ştie ce apă a unor gînduri care nu puteau fi rele ; fruntea lui se întindea iarăşi netedă, senină, iar chipul lui rotund arăta multă blîndeţe; puteai crede, văzîndu-1: bătrînul a ostenit şi a aţipit, iar acum visează ceva paşnic de tot, cu miei, oi, livezi cu albine, ori copii culegînd flori, şi e mulţumit că sufletul său curat i-aduce numai astfel de visuri. Se auzi o bătaie puternică la uşă, şi intră fără să aştepte răspunsul un tînăr nu prea înalt, bine legat, cu o căutătură neînchipuit de obraznică; avea un chip cu trăsături frumoase, puţin cam sălbatice şi nişte ochi albaştri-albaştri ca seninul după ploaie, care se însoţeau ciudat, dar plăcut cu sprîncenele dese, întunecate şi cu părul negru cum îi cărbunele, înţelegeai din mişcările lui cam zvîcnite şi din uitătura lui pornită pe rîs că îşi petrecuse noaptea veselindu-se cu vin. — Bună ziua, moşule! Da' ce-i aşa de frig, aici? Ori dumneata nu-I mai simţi, ca sfinţii din carte... Vorbise aspru, şovăind la cîte un cuvînt răstit, iar la sfîrşit izbucni în rîs, fără nici un motiv. Bătrînul ridică repede pleoapele şi le plecă repede la loc, după ce aruncase o privire scurtă, cam supărată, către neaşteptatul oaspe; glasul lui însă sună blind ca o binecuvîntare: ■— Tu eşti, Cornel? Mă bucur că ai venit. Şezi. Flăcăul se aşeză pe patul bătrînesc, larg şi moale, de lîngă soba neîncălzită. Lui nu-i plăcea să şadă pe scaunele acelea ţapene de stejar. Se uita la bunicul său, surîzînd mai puţin batjocoritor şi mai mult duios. „Cît îi de prost bătrînul ăsta. Are avere, are bani,îi singur cuc şi nici foc nu-şi face" — aşa ceva spunea privirea lui încă tulburată de vinul băut astă-noapte. -— Zău, moşule, de ce nu faci foc? într-o zi te-oi găsi îngheţat. ■— Suferinţa trupului, mîntuirea sufletului, dragul moşului. •—Ho! că nu sîntem în biserică. — Lumea întreagă-i o biserică a domnului. Vorbele lui sunau acum obosit şi îndepărtat, se vedea că omul nu se gîndeşte la ele şi că le rosteşte numai din obişnuinţă; şi tînărul înţelese îndată.. Răspunse: — O fi şi colectiva noastră tot biserica lui dumnezeu? Ha? — Nepoate, lasă-mă să mă rog. LINIŞTEA IERNII 85 Se răstise, cum n-avea năravul, şi se încruntase, arătînd un chip rece, aspru, făcîndu-1 pe flăcău să amuţească uluit. Peste vreo jumătate de ceas, parcă ar fi uitat că a fost jignit, Teofil Ohrejă întrebă blind: — Spune-mi, de ce-ai venit, dragul moşului? Cornel, care aţipise între timp, acolo pe marginea patului, tresări şi nu află răspuns, deşi îl pregătise venind încoace: — Ce să-ţi spui, mă rog frumos? — De ce ai venit? — Am venit doar să te văd. — Parcă ne-am înţeles să nu mai vii ziua. — Aşa ne-am înţeles. — Nu le-ai spus tu la ăia, acolo la U.T.M., că ai rupt toate legăturile cu mine, că nici nu te mai socoteşti nepotul meu? — Da. Da' dumneata m-ai învăţat să zic aşa. — Na, chiar de-aia. Ziua să nu mai vii, că te văd oamenii şi află ăia. Dacă a fi ceva, să zici că eu te-am chemat, că-s beteag tare... Şi-amu spune-mi de ce-ai venit? — Ţi-am spus doar că mi-a fost dor de dumneata. — Şi că poate ţi-ai băut toţi banii, azi noapte, la Domnica. — Nu la Domnica. La Saveta. — Şi-ai fost numa'tu şi ea? — Ba. Or mai fostŞopîngă şi Dumitru lui Colceriu. — Voi trei şi ea singură? ■— Păi ea singură. — Pfu! Tune-vă dumnezeu de porci! Cornel rîdea oarecum încîntat, căci simţise'că bâtrînul nu-i supărat, ci numai se preface; ba în cugetul lui socotea că ar merita chiar să-1 invidieze pentru ceea ce a făcut el astă-noapte. Dar nu spunea nimic, căci nu se putea şti ce-o să-i căşuneze bătrînului, iar el avea acum mare nevoie de nişte bani. — Vai, dragu' moşului, vai şi iară vai, cît mă rog pentru tine, şi tu cum îţi vinzi sufletul necuratului. întoarce-ţi faţa ta către domnul... Să te căieşti şi să duci viaţă curată... Flăcăul tăcea, învîrtindu-şi căciula sură de astrahan în pumni, aştep-tînd răbdător ca Teofil să termine de tînguit predica sa. La urmă de tot, după ce socoti că 1-a convins pe nepotu-său că sub dulceaţa amăgitoare a păcatului s-ascunde otravă necruţătoare, îl întrebă schimbîndu-şi deodată glasul: — Bani îţi trebuie. Ha? — Mi-ar trebui. — Cîţi? — Poi vreo cinci-şase sute. — De ce? — Poi Măriuţa zice că-i grea. Trebuie s-o duc la doctor la Reghin. — Care Măriuţă? — A lui Moldovan Ilisie. — Mă, da' blăstămat copil mai eşti. Tu-i faci ruşinea şi tot tu îi mânjeşti poarta cu dohot. Cornel rîse iarăşi încîntat, căci sub vorbele tărăgănate ale bătrînului simţea o ascunsă aprobare. — Poi las' să se mai veselească şi lumea. — De ce o duci la doctor? 86 REMUS LUCA — Ca să-i ieie copilul, că dacă se află, poate să fie rău pentru mine. Legea-i a dracului. — Să omori copilul, mare păcat — oftă bătrînul. — Ce să fac? —- Da. Ce să faci? Da' tot îi mare păcat. Cît ai zis că-ţi trebuie? —-şi se ridică, mişcîndu-se moale, cam fără convingere, către canapeul întins între ferestre. — Vreo sase sute. — Mult!' Bătrînul descuie lacătul cu o cheie mare, lungă, şi ridicînd capacul, îngenunchie aplecîndu-se. Cornel se apropie cătinel şi văzînd banii legaţi cu îngrijire într-o bazma tărcată, tresări, parcă l-ar fi lovit cineva în cap. Erau bani tare mulţi în bancnote de o sută şi de douăzeci şi cinci. — Moşule, da'bani de ăia de aur mai ai? Teofil Obrejă, surprins de vocea uscată şi înecată a flăcăului, care sunase chiar deasupra capului său, se întoarse repede, privindu-1. în ochii lui Cornel strălucea o sălbatică aţîţare. Bătrînul înţelese că de-aici pînă la omor, nu-i mult; acum poate nu se gîndeşte şi poate nici nu se va gîndi aşa curînd, dar de fel nu-i greu să se gîndească, dacă cineva ori nevoia l-ar învăţa. Coborî încet capacul greu al canapeului, încuie lacătul ce scrîşnea împotrivindu-se şi ridicîndu-se gemînd, îi întinse feciorului un teanc de sute: — Na o mie; cumpără-i ceva la fată: o rochie ori o pereche de încălţări. — Bine. Mulţam frumos, grăi Cornel cătinel, tremurînd din tot trupul. Şi se gîndea, cu ochii duşi, încă fără răutate: uite cîţi bani are, şi cîţi o mai fi avînd ascunşi cine ştie pe unde, şi el nu mai are ce să facă cu ei, iar el, tînăr şi dornic de trai bun, trebuie să-i cerşească. Vîrî banii, încă tot tremurînd şi încurcîndu-şi degetele, în buzunarul chimirului şi se aşeză uşor, înapoi pe pat. Apoi oftă lung şi întorcîndu-se către Teofil Obrejă, întrebă: — De ce ţii banii în casă, moşule? — Unde să-i ţin? — şi ca niciodată, îl privea pe nepotu-său ţintă, sfredelitor. — Nu ştiu. Da'n casă-i primejdie. Să nu afle careva. — Tu n-ai să spui la nimeni. — Eu n-am să spun. — Numa' tu ştii de banii ăştia. Şi continua să-1 pironească cu privirile sale ascuţite. Voia să-1 încerce? Voia să-1 ispitească? —• Atunci îi bine ■— oftă iarăşi feciorul şi păru că se linişteşte, îmblînzindu-se deodată, bătrînul rosti: — într-o zi, toţi ăştia or fi numai ai tăi, şi ai să faci cu ei tot ce-ţi place. — Lasă moşule,^ ziua aia să fie cît mai tîrziu. — Is bătrîn, guruţă, îs tare bătrîn şi viaţa-i tare grea. Se aşeză lîngă nepot, îmbrăţişî.ndu-1 pe după umeri. — Şi am duşmani mulţi şi prieten numa' pe tine te am. Doamne, rău m-ai pedepsit. în ochii flăcăului străluceau lacrimile milei şi-ale dragostei. Zărindu-le, bătrînul începu să mîngîie creştetul nepotului, el însuşi înduioşat, slobozind cîteva lacrimi din ochii săi mici, neastîmpăraţi. — Lasă moşule, zise într-un timp Cornel, or trece şi năcazurile astea, îi mai apuca dumneata zile bune. LINIŞTEA IERNII 87 — în mormînt, guruţă. Numa' în mormînt, cînd m-oi împăca şi eu cu domnul. — Lasă, moşule, lasă. Pe urmă, după ce se liniştiră, Teofil Obrejă întrebă: — Cornel, dragu'moşului, îl cunoşti pe Pop Toader? — îl cunosc. — Ce zici tu de omul ăsta? — Ce să zic? — Place-ţi ţie omul ăsta? — De ce să-mi placă? — Atunci ţi-i urît? — De ce să-mi fie urît? — Atunci, nici 'şa nici 'şa. Ţi-i aşa de parcă nici n-ar fi. — Aşa. — Bine ar fi dacă omul ăsta nici n-ar fi. — Da' de ce? — Tu ştii că omul ăsta a fost ales azi noapte secretar în organizaţia de bază? — Ş-apoi? -—Omul ăsta mă urăşte. El mi-i ăl mai mare duşman pe pămfnt. •— D-apoi de ce? — Nu ştiu. Dac-aş şti... Tăcură, gîndindu-se. — Dă-1 dracului! — strigă la un moment dat Cornel. — N-o fi el mai rău ca Murăşan. Doar şi ăla cît a zbierat, că nu ştiu ce face cu dumneata şi pmă la urmă s-a muiat ca ceara. — Ăsta-i Pop Toader, nu-i Murăşan Iosif. Ăsta a fost cinci ani slugă Ia mine. Ştiu ce zace în sufletul lui. îi om rău. — Ăh! că bine zici. Amu îmi vine în minte. Ăsta a plăcut-o pe mama, încă de fată. Apoi a luat-o tata şi el a rămas prost. •— Rîse mulţumit. —-De-aia crezi că te urăşte? O fi uitat de-atunci, dăT în mama dracului, că doar şi Sofia o fi fost fată faină la vremea ei. •— Ce ştii tu, Cornelwguruţă? Şi mă tem să nu se întoarne şi asupra ta şi-a mîne-ta ura lui. Ăsta-i în stare să vă ţîpe afară din gospodărie. — D-apoi nu-mi pasă... — Şi să vă treacă la chiaburi. — Pe mama nu poate. Ea-i fată de oameni săraci. — Pe tine, poate. ■— Poi, treacă-mă. Mă doare-n cot. — Nu fii prost. Vrei să trăieşti toată viaţa ta aşa cum trăiesc eu acuma şi poate şi mai rău? Cornel nu răspunse. începea să înţeleagă ameninţarea pe care i-o înfăţişa bătrînul şi faţa lui se înăsprea, sălbăticindu-se. Totuşi nu credea încă. — Ce-ar putea face el singur? — Nepoate guruţă, eu mă tem. — De ce să te temi? Am prieteni destui în gospodărie şi în U.T.M. — Nu te bizui tu în prieteniile de azi. Şi după cîteva clipe de tăcere: Mai gîndeşte-te. Mai vorbeşte şi cu prietenii tăi, da' cu băgare de seamă. Şi vorbeşte cu maică-ta. întreab-o şi pe ea, ce crede. — Am s-o întreb. —-Acum du-te şi vezi să nu te vadă cineva. — Ies prin fundul grădinii. 88 REMUS LUCA Flăcăul ieşi, îmbumbîndu-şi cojocul scump de miel. în mintea lui, trezită, se alcătuia un chip la care se uita cu curiozitate şi cu grijă, un om înalt şi voinic, uşor încovoiat de spate, cu faţa ascuţită, înăsprită. Se gîndea aţîţat că acest om o poftise cîndva pe maică-sa, iar acum se pregăteşte să lovească în ea, şi în el, şi în moşu-său, şi se năştea omînie surdă, care fierbea încet, încă undeva în afund, dar ridicîndu-se stăruitoare; simţea că turbă gîndindu-se că nici el, nici maică-sa, nici moşul său n-au nici o vină. De la fereastra dinspre curte, Teofil îl urmărea cum piere printre grădinile înzăpezite, legănîndu-se uşor în mers, ca un om ce trecuse azi dimineaţă pe drum. Bătrînul îşi făcu cruce mare, începînd să se roage: —-Doamne apără şi păzeşte... 3 După plecarea lui Cornel, Teofil ieşi într-un fel de tindă, din care o scară suia în pod şi alta cobora în pivniţă. Cîndva, în această odaie se mai aflau cîteva lădoaie cu făină, o masă mare, un dulap cu vase de bucătărie, putini, ciubere, saci, o puşcă de vînătoare atîrnată în perete cu care el n-a tras niciodată în viaţa lui şi o sobă de cărămizi cu plită pe care se putea găti mîncare pentru cincizeci de oameni odată. Acum rămăsese din toate numai soba, fără plită şi podelele goale şi pline de colb. Mobila şi vasele Ie vînduse ori le dăruise, puşca o îngropase în pivniţă. Cu plita nu-şi mai aducea aminte ce se întîmplase. Teofil încuie uşa de către curte a tinzii, hotărît să nu mai lase azi pe nimeni în casă. Pe urmă aduse, dintr-o altă odaie, în cea în care dormea, un braţ bunicel de lemne şi aprinse focul, lăsînd uşa sobei deschisă ca să se încălzească mai repede. Urcă în pod şi coborî cu o bucată mare de slănină, apoi coborî în pivniţă şi se întoarse cu o damigeana şi cu o mînă de usturoi. întinse pe masă o merindare curată, umplu un pahar de vin şi fără să-şi facă cruce, —• îl bău înghiţind rar, pe îndelete. Mîncă apoi multă vreme, mestecînd încet, cu grijă, bînd din cînd în cînd cîte puţin vin. Pe urmă, înfipse şoricul rămas de la slănină în vîrful briceagului şi îngenunchind în faţa uşiţei deschise a sobei, îl perpeli, urmărind cu bucurie, surîzînd, cum se îndoaie, cum se răsuceşte, cum împroşcă picături de untură care se aprind sfîrîind şi după ce crezu că-i destul de pîrlit începu să-1 roadă cu dinţii săi puternici, sughiţînd de plăcere. Mai înghiţi repede două pahare de vin, ridicînd apoi damigeana în zarea ferestrei ca să vadă cît i-a mai rămas, rîgîi zgomotos de vreo trei ori, şi scoţîndu-şi cu mişcări lente cizmele se întinse gemînd în pat. Adormi îndată şi pe obrajii lui se întinse o pace adîncă. 4 Cine ar fi putut spune ce fel de om îi Teofil Obrejă? Mulţi îl ştiau stăpînit de sminteala blajină a evlaviei, sortit să plătească prin viaţa lui păcatele tatălui său şi poate şi ale altora dintre ai lui, iar pentru oamenii umblători la biserică —■ pentru care cuvîntul popii ţinea de adevărurile sfinte, Teofil avea de pe acuma rînduit un loc în rai. Pe vremea cînd îşi vedea de averea lui mare, pe pămînturile sale, în curtea cu vite multe şi cîte trei-patru argaţi, toate începeau şi se încheiau cu o sfîntă rugăciune: rînitul în grajd şi adăpatul de dimineaţă, culesul merelor şi încărcatul jirezilor de fîn,mîncarea şi puţinul somn cît îţi îngăduia lucrul ce n-avea capăt în a- LINIŞTEA IERNII 89 ceasta curte; iar prăşitul, secerişul,culesul viei,care la Teofil Obrejă ţinea patru, şi cinci, şi şase zile, începeau şi sfirşeau cu sfinte slujbe slujite de preot, la care nu rareori lua parte aproape întreg satul, cîntînd răspunsurile şi ţinînd isonul la priceasnă. Se ştia pînă la Reghin, în jos, şi pînă la Rîciu şi la Teaca în Cîmpie şi pînă la Stînceni, în sus pe Murăş, că Teofil îi omul Iui dumnezeu, că de la el, nici un nevoiaş nu s-a întors cu traista goală şi fără un sfat creştinesc. Blînd, blajin şi smerit, cu vorba dulce, bisericească, Teofil înduioşa. Nenorocirea altuia îl durea mai tare decît necazurile sale, păcatele altora ardeau cu ruşinea lor şi sufletul său simţitor, făcîndu-1 să sufere mai mult decît pe cel ce păcătuise. Cuiva îi murea vaca, Teofil îl scotea din necaz, împrumutîndu-1 fără cambie, fără termen. „Mi-i dai cînd poţi". Mai putea oare să steie cel îndatorat cu inima de piatră, cînd Teofil venea la el peste cîteva zile sau cîteva săptămîni şi-1 ruga cu umilinţă: „Frate, ajută-mi să ies din necaz! Mi se scutură griul". Şi omul, recunoscător, venea împreună cu soţia şi cu feciorul mai mare şi secereau două zile, ori trei zile, bucuroşi că-i pot fi de folos acestuia care i-a scos din năcaz. După secerat, Teofil Ie mulţă-mea smerit, chemînd binecuvîntarea Iui dumnezeu asupra tuturor, buni şi răi, prieteni şi duşmani, şi-i întreba cît să le plătească. Iar omul se ruşina şi zicea: „Doar lasă, bade Teofile, că şi dumneata m-ai ajutat". Dar Teofil nu se lăsa şi le strecura cu sila, în traistă, două-trei cupe de mălai, ori o jumătate de caş, ori o bucată de slănină, nici nu aşa de rîncedă, cum se nimerea. Şi omul era copleşit de-atîta bunătate, şi n-o putea uita, şi patru, cinci ori şase ani, pînă îşi plătea pe rînd datoria, omul nu se putea răbda să nu-i ajute lui Teofil să iasă dintr-un năcaz ori altul. Rămînea un orfan, Teofil era gata să-1 ia pe lîngă casa lui, hrănindu-1, îmbrăcîndu-1, nedîndu-i altă muncă decît să păzească la oi, ori la vite; se întîmpla fireşte să vie vreme mare, cu fulgere şi tunete, cu ploi năpraz-nice, se întîmpla' să îngheţe noaptea şi să cadă brumă, iar Obrejă îl mîngîia pe copil arătîndu-i cu pilde cum încearcă dumnezeu pe cei care i-s dragi. Teofil avea grijă şi de sufletul lor, învăţîndu-i să se roage, să se smerească şi să ţină posturile, iar vinerea care-i zi sfîntă, să nu-şi spurce gura cu nimica pînă seara; iar dacă le dădea de mîncare slănină cu viermi, ori brînză împuţită, o făcea cu durere, dar nu putea păcătui aruncînd mlncarea dată de dumnezeu. Cînd creştea orfanul, era angajat argat cu plată, iar cînd îi venea vremea să meargă la oaste, Teofil îl ducea la gară cu căruţa lui, punîndu-i în lădiţă merinde pentru drum, şi chiar şi cîţiva bănuţi de cheltuială, şi o iconiţă; la paşti şi la crăciun îi trimitea un colac, şi-o bucată de slănină. Dacă se ivea prilejul, Teofil îl şi însura pe argatul său, dîndu-i dar de nuntă o viţică, ori o scroafă de prăsilă şi numindu-1 cu dragoste, fin. Finul nu putea uita atîta bunătate şi toată viaţa lui căuta să-şi arate recunoştinţa, ajutîndu-1 pe naşul său să iasă din năcaz. Ajuta Teofil şi pe fetele greşite, pe văduve, pe fugarii urmăriţi de lege, sfătuindu-i să se supuie dreptăţii, şi pe cei ce nimeriseră în închisori, mulţumind lui dumnezeu că recunoştinţa lor îl sălta veşnic din necazuri purtîndu-1 deasupra ca pe o luntre biruitoare. Ca să-1 încerce, dumnezeu i-a sporit peste măsură averea, îngreunîndu-i soarta cu multe griji şi cu multe necazuri, care totdeauna însoţesc avuţia; şi ca să-i încerce şi bunătatea, i-a sortit dumnezeu şi duşmani şi bîrfitori care-1 numeau „tîlhar" şi „om de nimica" şi „hîrciog" şi „diavol îmbrăcat în piele de sfînt" şi numărul acestora nu era mic; iar Teofil se ruga la dum- 90 REMUS LUCA nezeu şi pentru aceştia, zicînd cu evlavioasă înfiorare: „iartă-le lor doamne, că nu ştiu ce fac". Teofil n-a fost totdeauna un om evlavios. în tinereţea lui,mai bucuros îşi petrecea nopţile la vreo muiere mai uşuratică, bînd şi libovindu-se, decît ajunînd, cufundat în rugăciune. Anii aceia el îi mai pomeneşte şi azi cu mîhnire, pomenind parabola celui care şi-a îngropat talantul. Chiar după ce tatăl său îl însurase cu Fevronia, fata cam slută şi beteagă a lui Căbuţ, Teofil nu se astîmpărase, ţinîndu-şi ibovnice şi chefuind cu prietenii săi. Averea lor rotunjită cu cele cincisprezece iugăre, două sute de oi, patru boi şi două vaci, hăinărie, mobilă de oraş şi văsărie domnească, precum şi alte fleacuri făcînd parte din zestre, o administra cu pricepere „bătrînul",adică Pavel Obrejă, tatăl lui Teofil. Cînd Teofil a împlinitdouă zeci şi trei de ani, FeVronia a murit, născîndu-1 pe Virgil. O lună şi jumătate Teofil n-a mai ieşit din circiumă şi nimeni nu ştia dacă bea de durere că i-a murit nevasta,ori de bucurie că i-a lăsat o avere frumuşică şi un băiat atît de slab încît nici nu putea scînci. La vreo trei luni a murit şi Pavel, lăsîndu-1 pe Teofil singur stăpîn peste cincizeci de iugăre de luncă,vreo cinci sute de oi, patru perechi de boi şi două perechi de vaci, două case mari cu grădini şi livezi şi o binecuvîntată vie cu viţă, numai tămîioasă şi riesling. Iar a băut Teofil vreo lună de zile neîntrerupt strigînd cît îl lua gura că el se călugăreşte că nu mai are pentru ce trăi. Nu s-a călugărit, ci spre minunarea satului, într-o călduţă zi de mai s-a botezat, lăsîndu-se scufundat în Murăş de mîna unui predicator adventist; a construit, cu banii lui, o casă de rugăciuni, în care el a fost învestit predicator. în vremea aceea începe şi lungul şir al faptelor sale bune. Peste vreo zece ani, i-a părăsit pe adventişti, al căror număr rămînea tare mărunt în Ponoare, şi s-a întors în sînul bisericii ortodoxe. A fost mare sărbătoare atunci, căci se întorcea oaia rătăcită. A venit însuşi protopopul din Reghin ca să slujească şi să ţie o predică, care a zguduit sufletele credincioşilor. Casa pe care o clădise pentru rugăciunile adventiştilor, Teofil a dăruit-o eclejiei bisericeşti; după ce sfeştania a îndepărtat duhul ereziei, s-a mutat în ea popa, iar Teofil a devenit podoabă abisericii din Ponoare, primul dintre curatori şi primul între făcătorii de fapte bune, iar preţul lui crescuse în ochii oamenilor mai mult chiar decît dacă de la început ar fi fost bun şi evlavios. Din milă samariteană şi-a însurat feciorul, pe Virgil,prin 19301 cu Floarea, fata cea mai mare a lui Moldovan Macarie, om sărac şi cu mulţi copii; această faptă bună a înţeles-o fiecare în felul său: unii s-au gînd it că,din slăbiciune pentru Virgil, care poate că se îndrăgostise de slujnica cea frumoasă; alţii, că din milă pentru soarta unei fete de om sărac; alţii socotiră că Teofil va ieşi cîştigat, cînd nu va mai trebui să plătească munca slujnicii, acum fiindu-i noră. Iar ce-a gîndit Teofil însuşi nu se poate şti. Feciorul său Virgil era un tînăr foarte bolnav, pentru care viaţa de multă vreme era o grea suferinţă, iar gîndul morţii un liman de linişte şi împăcare; dacă ar fi avut atîta voinţă, cît firul de iarbă, şi-ar fi pus capăt zilelor încă de la cincisprezece ani. Nu se ştie nici măcar dacă a iubit-o într-adevăr pe Floarea; oarecum Teofil născocise această dragoste, el îl întrebase într-o seară: •— Mă, Virgile, mi se pare mie, ori ţi-i dragă Floarea? ■—■ D-apoi... — Dacă ţi-i dragă, zic s-o cerem. —■ D-apoi... — Atunci mîine merem la Macarie. — D-apoi cum zici dumneata... LINIŞTEA IERNII 91 Gîndul lui Teofil mergea mai departe. Ştia că Virgil nu mai avea mulţi ani de trăit, iar el n-avea de gînd să se mai însoare şi să mai facă un copil; un om evlavios ca el nu putea să se însoare la patruzeci şi cinci de ani, după douăzeci şi cinci de ani de văduvie cu o fată ori cu o nevastă tînără, iar una de seama lui greu mai putea face un copil. Averea rămînînd fără moştenitor, s-ar fărâmiţa şi s-ar părădui printre neamuri, care gîlce-vindu-se ar supăra pe dumnezeu şi ar bucura pe diavol. Floarea era o fată frumoasă, sănătoasă şi curată, ea avea să nască un copil vioi şi sănătos ca ea, pe care el îl va creşte, Teofil, căci Virgil cine ştie dacă va mai apuca să-1 vadă păşind. Dumnezeu 1-a ascultat pe Teofil. Floarea a născut mai repede de un an un băiat care semăna cu ea şi la chip şi la sănătate; Teofil a oftat uşurat: nu i-ar fi căzut bine dacă ar fi semănat cu ăla. Peste doi ani a murit Virgil. Teofil a mutat îndată pe Floarea şi pe copil în casa lui cea nouă, unde Cornel avea să crească sănătos, printre flori şi pomi, priveghiat de aproape de grija bunicului, iar Floarea alt lucru n-avea de făcut decît să vadă de copil. în casa cea veche, în care se afla şi acuma, rămînea el şi cu necazurile gospodăriei sale care nu voia să mai scadă, ci mai vîrtos se rotunjea. După cel de al doilea război mondial, dumnezeu, care-1 binecuvîntase cu avere ca pe Iov, a trimis asupra lui încercări mai chinuitoare decît asupra patriarhului din biblie, căci nu i-a ars şirele de grîu, nici i-a pustiit turmele, nici i-a nimicit livezile şi via cu grindină şi ploi de foc; întîişiîntîi a fost trecut între chiaburi şi a trebuit să plătească cote mari statului, pe urmă a fost silit să încheie contracte cu argaţii şi să le plătească simbria şi pe anii din urmă, apoi nici în arendă, nici în parte, nici în dijmă nu i s-a mai îngăduit să dea pămîntul, ci numai să angajeze zileri pe care trebuia să-i plătească după cum hotăra sindicatul. Iar dumnezeu nu-1 părăsise cu totul, ci i-a dat gînd bun: pămîntul cel mai bun, vreo cincisprezece iugăre le scrisese de mai de mult pe numele nepotului său; în patruzeci şi şapte a mai scris cinci ; alte cincisprezece le-a împărţit în patruzeci şi opt între Murăşan Iosif şi Patru Ioachim care erau nepoţi şi fini şi erau săraci. A vîndut boii toţi, şi vacile, a vîndut oile, a vîndut şi pluguri, şi care, şi jugurile, şi lanţurile ; iar ce n-a putut vinde a dăruit rudelor. După ce a rămas gol şi pustiit, părăsit de toţi, şi-a făcut o cruce mare, zicînd: „Domnul a dat, domnul a luat, fie numele domnului binecuvîntat". Şi a început să trăiască numai cu grija sufletului său, pe cele ale lumii lepădîndu-le. • 5 Teofil Obrejă n-a dormit multă vreme. Nici nu se poate şti dacă a dormit, într-adevăr; poate a adurmicat numai, cum avea nărav de vreo trei ani încoace, şi aşa,prins la mijloc între vis şi trezie, lungit pe patul larg şi moale, se gîndea la sumedenie de lucruri, unele bune altele rele, la cele bune fericit, mulţumind lui dumnezeu, Ia cele rele mîhnit, cerînd îndurare; cînd se scula apoi, nu ştia limpede, ori nu vroia să ştie dacă s-a gînd it ori a visat, şi de obicei, acest lucru îl hotăra cam la vreo jumătate de ceas după ce se trezea. Atunci îşi înfunda căciula peste urechi şi pleca la Pol Simion,singurul prieten ce-i mai rămăsese şi cu care avea strană lîngă olaltă, la biserică, cu numele scris pe o tăbliţă de aramă. Acesta era mai bătrîn decît el cu vreo şapte ani şi trăia singur-singurel într-o casă veche cam dărăpănată din capul de os al satului; acolo venea şi popa Crăciun, om de-o seamă cu ei, ştirb, fonf 92 REMUS LUCA şi cam într-o ureche, care avea obiceiul să vorbească singur, morfolindu-şi barba. Pînă erau numai Pol Simion şi popa Crăciun, se certau fără încetare pe pricini vechi şi demult îngropate de vreme, fiecare căutînd să strige cît mai tare, ca să astupe glasul celuilalt; cînd sosea Teofil, tăceau deodată, ruşinîndu-se că un om evlavios ca acesta îi găseşte în plin dezmăţ. Apoi îşi dădeau bineţe cu multă gravitate şi se aşezau la masa trasă, lîngă sobă. Pol Simion aducea o sticlă pîntecoasă plină de vinars din care Teofil nu bea decît un păhărel, lăsîndu-i pe ceilalţi doi s-o golească pînă la ultima picătură, îmbujorîndu-se de plăcere şi mormăind cîntece fără cap şi coadă a căror melodie nimeni n-ar fi putut-o recunoaşte. în vremea asta jucau „Porcul" cu nişte cărţi vechi, slinoase, toate roase pe la colţuri, rîzînd pînă se înăbuşeau de cel care rămînea „porc" în ziua aceea, sculîndu-se din pat, nu era hotărît să mai meargă la Pol Simion. în casă se făcuse cald, şi seara rece de afară care se lipea de geamul aburit nu-i plăcea. Se apropie de fereastră şi şterse abureala geamului cu perdeaua, privind îndelungă vreme drumul pustiu, alb de omăt. Tresări cînd zări două umbre înalte ce treceau cu paşi lungi, fără să se grăbească, prin faţa casei sale. îi recunoscu uşor pe lancu Hurduc şi pe Toader Pop, căci în ciuda bătrîneţii sale vedea bine. Apoi, după ce cele două umbre pieriră undeva în susul uliţii, îşi trase cojocul pe mîneci, îşi îndesă căciula în cap, şi luîndu-şi pipa şi punga de tutun, ieşi fără să încuie uşa şi porni pe drum la vale către casa lui Pol Simion. Acolo îi află pe cei doi prieteni ai săi, certîndu-se ca de obicei; sticla de rachiu era goală, şi cei doi nu se mai opriră din strigat la sosirea lui Obrejă. — Dute-n mama nevoii, măgar bărbos ce eşti, că ţie ţi s-a spovedit Fănişca, şi de-acolo ai ştiut tu de toate cele; şi te-ai îmbătat cu Moraru şi i-ai spus, şi Moraru i-a spus lui Ciucă şi ăsta s-a dus c-o falcă în cer şi cu una în pămînt la frate-său şi apoi au bătut-o pe Fanişca pînă au învineţit-o şi au măritat-o iute cu Pinţu, cu prostalăul ăla, de-i cădeau nădragii de pe c... — Nu i-am spus la nimeni nimic, hăbăucule, cum să spui ce-am auzit la spovedanie... — Şi eu îţi spun că numai fleanca ta de gură-i devină. Şi încă tu i-ai cununat... — Şi după aia cine umbla noaptea la Fanişca, de ştiau şi copiii cine-o gîdilă pe muierea Pinţului? — Şi pe muierea'lui Moldovan Schiopu, a lui Treanca-Fleanca, cine-o gîdila cu barba pe sub pîntec, curvariule... popă curvariu, popă curvariu, popă curvariu! Căci nici taurul lui Benei nu se ţîpa la vaci cum te ţîpai tu la neveste, că de-aia ţi-or zis oamenii popa p... Cine ştie cît ar fi ţinut-o una, dacă Obrejă nu-i întreba cu blîndeţe: — De ce vă sfădiţi, oameni buni? Cei doi se opriră miraţi: — D-apoi că nu ne sfădim. Vorbim de-ale nostre. Treburi vechi. Tu nu-ţi mai aduci aminte, că eşti tînăr... —- Ş-apoi de ce trebuie să strigaţi aşa? — D-apoi de ce să nu strigăm? în casă la mine poci face ce-mi place. — Bine, atunci strigaţi înainte. — Dacă nu vreau, nu strig. Na! începură să rîdă toţi trei, ca nebunii, îneeîndu-se şi tuşind. După ce se liniştiră, se aşezară la masă lîngă foc şi începură jocul de cărţi, iar Pol Simion era foarte întristat şi aproape că plîngea de părere de rău că n-au lăsat din rachiu şi pentru Obrejă. LINIŞTEA IERNII 93 Jucînd cărţile, cleveteau răutăcioşi pe toată lumea din sat şi cu mai neascunsă plăcere pe toţi cei tineri, bucurîndu-se cînd puteau adăuga şi amănunte îmbălăcăcioase. într-un tîrziu, Obrejă-1 întrebă pe popă: — Da'tu Crăciune mai slujeşti? — Mai slujesc, de bună seamă. în toată duminica slujesc. Şi azi am slujit. Şi-acum mai vin neveste tinere să se spovedească la mine; că eu le întreb cum a fost şi lor le place. Să vă spui ce-am auzit...—Şi începu să rîdă căpreşte, sugîndu-şi buzele vinete. — Las' că ştim noi ce-ai auzit... — De muierea lui Pănciuşu... — Ha?—• şi ceilalţidoi duseră mîna la ureche, devenind deodată atenţi peste măsură. — A fost Papuc la Reghin, la tîrg, ş-o văzut cum mergea demînăcu Genu lui Colceriu, şi umblau prin lume fără să vadă oamenii şi numai rîdeau. — Hi, hi, hi, rîse Pol Simion apucat de-o mare bucurie... Şi mai departe? Şi mai departe? Hi, hi hi. — Mai departe, nimic. — Ooo, da' prost mai eşti!...—şi Pol Simion scuipă într-o parte cuprins de scîrbă. — Da' ce-or făcut acolo la tîrg? — în tîrg n-or mai făcut nimic. Poate pe drum încoace, cătră casă. Da' nu poţi şti. — Măăă, da' rău te-o pălit cine te-o pălit în doaga ta beteagă... adică gîndeşti că a pus-o cu c... în iarba îngheţată... — Eu nu gîndesc nimic. Da' nu poţi şti. Totuşi prietenii erau nemulţumiţi de mărginirea popii care-şi putea închipui că cineva îşi poate înşela bărbatul, afară pe hotar, pe frigul ăsta. — Să vă spui ce ştiu eu, zise Obrejă şi aşteptă pînă ceilalţi se liniştiră. Voi ştiţi că azi noapte comuniştii şi-or ales alt secretar? ■—Eee! făcu Pol Simion aţîţat. — Pe cine? ■— Pe Pop Toader, ăl din cătun. — Pe Toader? Ni, mă, ni!? — şi Pol rîse aproape admirativ. — Toader a ajuns secretar! — Şi de ce te bucuri? — De ce să nu mă bucur? Ce-am eu cu Toader? îi copil bun. Pe drum îmi dă bineţe. — Aşa-i. Tu eşti un prost şi nu poţi avea nimic cu el. •— Şi-apoi ce dacă-s prost. îs prost în casa mea. — Nu vă certaţi, oameni buni! •— îi împac iui popa. Apoi întrebă şi el, nedumerit: — Ce te doare pe tine că l-or ales pe Toader secretar? — Mă doare. Asta-i mîncător de chiaburi. ■— De chiaburi? Mînce-i sănătos. Aş mînca şi eu v-o doi, da' n-am dinţi, hi, hi, hi, se bucură Pol Simion frecîndu-şi ochii înlăcrimaţi. — Dac-ai mînca, atunci mîncă-mă pe mine, zise Obrejă arătîndu-se în toată deznădejdea Iui. lacă-mă-s, mîncă-mă. — Hi, hi, hi, d-apoi tu nu mai eşti chiabur, că eşti bătrîn şi nu mai poţi lucra. Te-or scos din cotă. — Ce ştii tu, Simioane? Chipul lui Teofil se scufundă într-o adîncă amărăciune, întristîndu-i şi pe ceilalţi doi. Au stat aşa, cu sufletul înecat de milă, cîtăva vreme, apoi Teofil, oftînd, continuă: — Crăciune dragă, te rog din toată inima mea, spune-o vorbă bună pe lîngă Sofia lui Toader. Ea-i femeie evlavioasă şi umblă Ia biserică. Mai 94 REMUS LUCA am puţini ani de trăit. Să mă cruţe... Şi icni într-un plîns jalnic de om bătrîn şi neputincios, pornind şi lacrimile prietenilor săi. CAP. IV 1 Ponoarele erau un sat vechi, a cărui obîrşie suia departe, într-o vreme tare veche, a cărei amintire chiar şi bătrînii cei mai bătrîni au pierdut-o; seara, adunîndu-se pe lîngă sobă, povestesc nepoţilor, ca dintr-un basm, de celmaibătrîndinneamulMoldovanilor, unul Pintilie, care a omorît cu securea un grof şi-apoi s-a pustiit prin păduri; bătrînii nu mai ştiu pricina omorului şi născocesc o fată frumoasă, ori o pereche de boi, ori răzbunare pentru un pămînt furat; se mai povesteşte despre bogăţiile fără număr în vite, în oi şi măgari ale luiMogalnochentie,'care chemase la nunta uneia din fetele sale pe Vlădica Sibiului şi pe prefectul comitatului de Murăş-Turda; la nunta asta se mîncase din străchini de argint şi se băuse vin vechi de Teaca, din pahare de aur, iar mireasa fusese învestmîntată numai în fir şi mătasă. Poate să fie numai legendă, poate să fie şi un sîmbure de adevăr. Curat nu se ştie de unde veniseră părinţii ponorenilor, aici, la hotarul dintre două întinse latifundii grofeşti, întemeind satmare, care într-o vreme ajunsese la bună-stare. Poate că neamul Moldovanilor să fi pribegit aici cu turme şi calabalîcuri de prin părţile Moldovei — era un neam cunoscut pentru femeile sale frumoase şi bărbaţii duioşi, meşteri la cîntat şi la dragoste ; neamul Mărginenilor, după nume, se trăgea de pe la Sibii şi Făgăraş — fusese un neam cu avuţii multe, cu aplecare spre meşteşuguri ca blănăritul şi cioplitura în lemn, spre negustorie şi înşelăciune — cunoscînd obiceiul mituirii funcţionarilor împărăteşti, obicei cei-a apărat de multe neajunsuri. Pe la 1900, dintr-aceştia, oameni cu stare mai erau doar ramura Bobletecilor, a Colcereştilor şi a Mogăneştilor; mai tîrziu au sărăcit şi ei; se mai aflau şi cîteva neamuri de băştinaşi, mai ales argaţi şi ciobani cu sîmbrie, cum era neamul Popeştilor, al Ghermanilor şi al Câmpenilor. Ponorenii obţinuseră încă pe vremea Măriei Tereza, drept de composesorat asupra Muntelui Scaunul Dracului şi-a unei lunci în stînga Murăşului, în marginea căreia şi-au aşezat satul. Prin anii 1860 mai dăinuia un pergament subţiat de anii care-1 colbăiseră, martor al unei înţelegeri, înscrisă pe latineşte, dintre guvernatorul imperial şi o delegaţie a ponorenilor. Ţăranii primeau în composesorat muntele şi lunca şi plăteau privilegiul acesta cu cincizeci de mii de zloţi cu efigia şi stema împărătesei bătută în aurul lor, obligîndu-se să verse pe urmă, în fiecare an, în tezaurul chezaro-crăiesc o dare în bani, şi pentru cazanele oastei maiestăţii sale,douăzeci şi cinci de boi şi trei sute de oi; mai dădeau la fiecare recrutare tot al treilea flăcău neînsurat, iar la vreme de război două sute de bărbaţi cu armele şi straiele lor (dar fără cai, căci ponorenii nu ţineau decît măgari). Semnau aceste documente la Sibii, înaltul secretar guvernamental, ale cărui trei nume lungi terminate două în us şi erus nu se puteau descifra, şi ţăranii delegaţi Moldovanus Ambrozius şi MoganusOctavianus, care îşi lăsaseră pe hârtie urma lată a degetului lor mare. în 1870 începe un lung proces al ponorenilor cu măriile lor contele | FehervâryTeleki lozsef şi baronul Marosvecsy Mâriaffy Zoltan, pentru mun- ; tele Scaunul Dracului şi pentru luncă. în cursul acestui proces, actul împărătesc dispare din dosar şi ţăranii care nu mai aveau altă mărturie despre dreptatea lor, pierd privilegiul lor, dreptul de composesorat, prin sentinţa înaltu- LINIŞTEA IERNII 95 lui scaun judecătoresc din Tîrgul-Murăşului, dată la 5 ale lunii Mărţişor din anul domnului 1900. De-atunci, ponorenii nu s-au mai deosebit de ceilalţi ţărani din valea Murăşului, decît prin satul lor frumos rînduit, cu case mari de piatră şi curţi încăpătoare, curate ca ochiul, prin mindria lor prostească şi pălăriuţa rotundă cu cănaci purtată pe sprinceana stingă—şi prin năravul lor de a se îmbăta urît prin tîrguri şi a stîrni încăierări înfricoşătoare, încheiate cu omoruri şi cu ani de temniţă. Altfel au fost şi ei siliţi să intre argaţi la moşii şi să ia pămînt in dijmă.Neputînd îndura o astfel de viaţă,foarte mulţi au luat calea Americii, orbiţi de mirajul aurului, visînd să-şi răscumpere pămînturile. Din cei mulţi plecaţi în America s-au întors prin o mie nouă sute zece numai vreo nouă şi numai ciţiva cu bani de şi-au cumpărat pămînt: unul dintre Bobleteci, Ghera-sim; unul Obrejă Pavel; doi dintre Golcereşti, Iancu şi Gheorghe, şi Moldo-van Constantin; despre toţi aceştia, oamenii care împlineau acuma patru zeci şi cinci de ani, îşi aduceau aminte ca despre nişte inşi ciudaţi care se adunau din cînd în cînd şi jucau nişte jocuri necunoscute, cu cărţi şi cu zaruri, înju-rînd într-o limbă plină de gîlgîituri şi strîmbături de buze; în aceste jocuri şi-au pierdut pămîntul cumpărat amîndoi Colcereştii şi Moldovan Constantin, care s-a spînzurat lăsîndu-şi nevasta şi cei trei copii în grija cerului. în o mie nouă sute douăzeci şi doi s-a făcut reforma agrară burgheză — aşa cum s-a făcut. Moşia familiei Teleki de Fehervâry a fost tăiată în două; partea mai roditoare, din luncă, a rămas vechiului proprietar, iar partea mai dinspre dealuri a fost împărţită ţăranilor. Din acest pămînt, ponorenii au primit puţin, căci se cuprindea puţin în hotarele comunei. Puţin au primit şi din moşia familiei Marosvecsy Mâriaffy, care se stabilise la Buda-Pesta şi norocoasă, angajase un procur ist romîn,în persoana avocatuluiTiberiuMetea; o bună parte a pămîntului din luncă — şi care intra în întregime în hotarele satului — rămăsese baronului. Cam o sută de iugăre fuseseră împărţite la vreo treizeci de familii de ţărani. Restul domeniului, un imens parc natural, cu stejari seculari, cu cerbi şi urşi, cu izvoare şi pîraie de munte, bogate în păstrăvi, intrau în posesia statului ca monument al naturii. Peste cîţiva ani, Tiberiu Metea, ca administrator al monumentului, vindea societăţilor forestiere stejarii pădurii, dobîndind preţuri foarte convenabile şi organiza vînători fastuoase cu gonaci. Prin o mie nouă sute două zeci şi patru s-a aflat că familia Mâriaffy vinde moşia din hotarele Ponoarelor; o neguţa Tiberiu Metea, procuristul familiei. Ţăranii din Ponoare care n-aveau pămînt şi cîţiva dintre cei care aveau cîte ceva, s-au constituit în obşte; şi-au vîndut vitele, porcii, caprele, -oile, găinele, salbele nevestelor şi zestrea fetelor —şi-aceşti bani ne-ajungînd, s-au împrumutat de la banca „Albina". După cumpărarea celor cinci sute •de iugăre, cu cinci mii de lei iugărul, deci două milioane şi jumătate, •ceea ce în o mie nouă sute două zeci şi patru se pare că era destul de imult, obştea s-a fărîmiţat; între ţăranii care se zbătuseră pentru pămînt ;pînă acum, cot la cot, s-au iscat neînţelegeri şi a început un şir încîl->cit de procese între unul şi altul dintre ţăranii ce fuseseră în obşte — şi între ţărani şi bancă. Avocatul Tiberiu Metea, i-a apărat pe rînd, pe ţărani contra băncii şi banca împotriva ţăranilor, pe urmă iarăşi pe rînd, i-a apărat pe ţărani contra ţăranilor. In anul 1930, moşia a trecut definitiv în proprietatea băncii. In anul 1931, banca o vinde cu un milion şi jumătate lui Tiberiu Metea — unul din principalii acţionari ai băncii. Tiberiu Metea, care nu era om rău, numeşte pe unul din ţăranii sărăciţi în proces, peSeptimiu Bobletec, administrator al moşiei; o întâmplare fericită făcuse ca fata cea mare a lui Septimiu Bobletec, Silvia, să fi fost colegă de liceu 96 REMUS LUCA cu Elena Pora, verişoară bună cu Tiberiu Metea; verişoara, la un bal, a şoptit ceva la urechea verişorului, care fermecat de frumuseţea Silviei s-a îndurat de tatăl ei, dîndu-i, cum se zice în Ardeal, o pită; mai tîrziu, Tiberiu Metea şi-a lăsat nevasta şi s-a însurat cu Silvia, care era cu douăzeci de ani mai tînără decît el, şi a transcris moşia pe numele ei, dar aceasta nu mai are legătură cu întîmplările din Ponoare. ★ In anul 1945, în Ponoare, oameni cu stare puteau fi socotiţi feciorul lui Pavel Obrejă, Teofil, acum om bătrîn şi el, care stăpînea vreo şaizeci de iugăre, o presă de ulei şi un joagăr mînat de apă—Moldovan Iosif, care avea o moară cu motor şi cu site, şi care şi-a măritat fata, pe Iuliana, cu Patru Ioachim, şi a murit curînd cu maţele pîrjolite de rachiu de bucate, lăsînd în urma lui o moştenire încurcată, pe care feciorii şi ginerele său ■— învrăjbiţi pînă la omor — n-au mai putut-o descîlci —• şi Bobletec Septimiu care administra de aproape douăzeci de ani moşia fiică-si Silvia, în care vreme izbutise să-şi răscumpere cele treizeci de iugăre pierdute în procesul cu banca. Se mai socotea om avut şi Bobletec Ion, fratele lui Septimiu, care lucra cele treizeci de iugăre ale acestuia, cu mîna zilerilor. S-ar fi părut că Ponorenii s-au potolit, împăcaţi cu soarta lor, ne-mainăzuind după pămînt şi stare de oameni; dar, dintr-o dată, în primăvara anului 1946, s-au ridicat şi au împărţit pămîntul Silviei Metea, fata lui Septimiu Bobletec, lăsînd vechii proprietărese numai o sută de iugăre şi ura fără iertare. Silvia, văduvă de vreo zece ani, încă destul de tînără şi cu plăcere de viaţă s-a întors totuşi în sat, hotărîtă să-şi vadă singură de gospodărie, cum se pricepea. Septimiu Bobletec a trebuit să se întoarcă la pămîntul său, îndepărtîndu-1 fără multe vorbe pe fratele său. Aşa a ajuns Bobletec Ion iarăşi om sărac şi şi-a scos şi el dreptul la reforma agrară, vreo trei iugăre de loc, fără să poată uita că stăpînise oarecînd mai mult şi trăise mai uşor. In anii aceştia, Teofil Obrejă, Moldovan Iosif, Bobletec Septimiu şi fratele său Ion au fost azvîrliţi din consiliul comunal, satul alegîndu-şi în fruntea lui alţi oameni, care pînă acum fuseseră săraci. Se ivise de undeva, ca din pămînt, întunecatul şi nemilosul Vichentie Pîntea, care ştia să se facă ascultat, cum alţii nu ştiau. Răsărise gura necruţătoare, plină de batjocură a bătrînului Filon Gherman, om care păruse plin de umilinţă, iar acum scotea Ia lumină o veche mîndrie şi o necunoscută pînă acum demnitate omenească pe care şi-o impunea fără mari eforturi; se văzu că în căpăţîna lui Toader Pop, un argat oarecare, se prăsesc gînduri împotriva cărora n-ai cum să te lupţi; chiar veşnic tăcutul Hurduc, ciobanul, mai zicea din cînd în cînd cîte o vorbă şi oamenii îl ascultau; în corul general răsunau şi glasuri de femei. 2 Gospodăria colectivă „Octombrie Roşu" unea peste două sute de familii de ţărani. Pămînturile ei cuprindeau peste o mie de hectare în care se cuprindea şi lunca mănoasă din stînga Murăşului, cea pomenită în poveştile bătrînilor şi muntele Scaunul Dracului. Gospodăria mai avea cincisprezece perechi de boi, doisprezece cai,aproape şapte sute deoi,mulţi porci, găini, gîşte şi uneltele necesare lucrării pămîntuiui. In decembrie 1953, cînd se LINIŞTEA IERNII 97 petreceau întîmplările acestei povestiri, ea împlinea trei ani şi nu se poate spune că înlăuntrul ei lucrurile se aşezaseră. Ponorenii au început a vorbi despre colectivă în vara anului 1949; era ceva nou şi ameţitor în tabloul pe care îl zugrăveau în faţa ochilor lor aprinşi, agitatorii veniţi din fabricile Reghinului; pămînt mult, mult la un loc, vite, cai, oi, tractoare şi maşini, case noi, cinematograf, radio... Colectiva îi atrăgea şi se temeau de ea, căci erau şi ei proprietarii cîte unui petec de pămînt. De-aceea aşteptau. Ci într-o seară s-au strîns cîţiva mai pătimaşi în casa lui Filon Gherman şi s-au legat să nu aibă linişte pînă n-or face colectivă în Ponoare. Bătrînul Gherman spusese surîzînd, tremu-rînd tot de emoţie. — Acum s-apropie dreptatea cea mai adevărată... — Şi-acum de ce nu-i dreptate? — întrebase Moldovan Inochentie care primise cinci iugăre de loc prin reforma agrară. — încă nu-i. Amu-i numa' începutul dreptăţii — grăise grav, foarte pătruns de propriile sale cuvinte Pop Toader. — Pînă cînd eu şi tu şi altul ca noi n-avem destulă lărgime ca să lucrăm atîta cît putem şi avem poftă, şi pînă cînd roadă lucrului ăsta nu-i toată a mea, dreptatea încă nu-i coaptă, nu-i rodită cumsecade; eu am căpătat trei iugăre de pămînt da' eu şi cu Sofia putem lucra opt, şi le lucrăm bine, dumneata ai căpătat cinci, da' ai doi feciori mari şi două fete mari, puteţi lucra şi optsprezece. Aşa-i? — Aşa! — Ei, vezi? — Poi? — Pînă cînd mijloacele de producţie nu-s obşteşti, şi pînă cînd nu lucră fiecare cît poate şi nu capătă bucate după cît a lucrat, pînă atunci nu poate fi dreptate cumsecade. Nu poate fi fericire pentru ţăran. Trebuie să facem colectivă. — Bine, bine — spusese Pănciuşu, cam sîcîit de-atîta ştiinţă dinjpartea unui om pe care-1 ştiuse mai mult tăcut şi-1 bănuise mai neputincios la minte, — om face colectivă noi, n-avea grijă. Nu rămînem noi, Ponorenii, la coadă. Da' să-mi explici mie ce-i aia mijloace de nu ştiu cum ai zis? — De producţie. — Aşa. Mijloace de producţie. — Apoi, bunăoară pămîntul, boii, plugul... — Na, mai lasă-mă. Pămîntul îi mijloc. — Da' ce vrei să fie? — Pămîntu-i pămînt, şi pace bună... Şi au trecut cîteva ceasuri pînă cînd a convenit şi Pănciuşu că pămîntul poate fi socotit mijloc de producţie — şi Moldovan Inochentie, că poate fi şi dreptate mai dreaptă decît cele cinci iugăre primite prin reforma agrară. Pe lîngă Filon Gherman şi Toader Pop, care vedeau în colectivă dreptatea aţîţia zeci de ani jinduită, fericirea după care alergaseră o viaţă întreagă, Pănciuşu, care ştia că în colectivă deşteptăciunea lui va primi recunoaşterea publică, şi Moldovan Inochentie, care era convins că dacă partidul ce i-a dat pămînt zice că în colectivă va fi bine, atunci de bună seamă aşa avea să fie — mai veniseră Iancu Hurduc şi feciorul său Gheor-ghe, pentru că ei aveau încredere în Toader Pop şi venise Marian Ion, care avea ceva pămînt dar se însurase de foarte tînăr şi făcuse mulţi copii; el nefiind prost, înţelegea cît se poate de limpede că pentru el nu-i altă cale ca să scape de năcazuri. Peste cîteva seri a venit şi Vichentie Pîntea care voia să ajungă preşedintele colectivei şi Murăşan Iosif care fiind pe atunci secretarul orga- 7 — Viaţa Romînească 98 REMUS LUCA nizaţiei de partid socotea că nu-i bine să lipsească dinte-o astfel de treabă. Mai tîrziu a venit şi Bobletec Ion, cel „lăsat pe drumuri" de fratele său căutîndu-şi un rost, şi Patru Ioachim pe care nimeni nu 1-a întrebat de ce vine, şi nici el n-a simţit nevoia s-o mărturisească. Şi au mai venit si mulţi alţii. Pînă cînd au fost numai discuţii despre mijloace de producţie si despre proprietatea obştească, lucrurile s-au desfăşurat oarecum lin fără zdruncinuri. Pînă au fost numai cuvinte la mijloc şi limpezirea înţelesului lor, oamenii au ţinut numai urechea, dînd din cap — adică: „da" ori ba" ori „uite frate!". Dar cînd a venit rîndul transformării cuvintelor în fapt' lucrurile s-au încîlcit. ' Unii i-au spus lui Filon Gherman în faţă: — Dreptatea aia mare, ţineţi-o ţie, nouă ni-i bună şi dreptatea asta mică. Alţii au spus însă fără ocol: — Pămîntul nu-l dăm. Unul, Şopîngă, care fiind bun jucăuş şi neîntrecut la coasă se credea şi deştept, strigase rîzînd înainte de gluma lui: — Dacă o faceţi fără să dăm pămîntul, intrăm toţi. La care, spre mirarea tuturor, Hurduc cel veşnic tăcut a răspuns gros şi cam tare: — Vai, mă Şopîngă, da' prost eşti! Fă-mi tu o plăcintă cu urdă, fără urdă. In faţa pătimaşilor care juraseră să facă gospodărie colectivă răsăriseră alţi pătimaşi, care nu voiau să o facă. Intre ei, oamenii care se socoteau prevăzători, tăceau aşteptînd sfîrşitul, care nu se întrezărea, al disputei. Un an de zile a ţinut disputa, iar oamenii care stăteau de o parte şi tăceau, rumegau tot ce spunea în gura mare şi o tabără şi cealaltă şi ceea ce se spunea pe ascuns la ureche, şi n-au putut hotărî de partea cui îi dreptatea. Se mirau numai că tabăra celor entuziaşti, încet, încet, creştea; li se alăturase Colceriu Augustin, după ce se sfădise, supărîndu-se pînă la moarte cu tatăl său Golceriu Gheorghe, cel ce umblase prin America; apoi Ispas Traian şi cu Irina, nevastă-sa, care atunci era preşedintă de Sfat; apoi Moldovan Aurel, care avea pămînt bun în luncă şi era bine văzut ca om harnic în sat şi cu cap—-după el veniseră Moldovan Gherasim, vărul lui Aurel, şi încă cincisprezece familii, neamuri de-ale lui. Prin vara anului 1950 se putea înţelege că în Ponoare se va face gospodărie colectivă. In aceşti doi ani se mai întimplaseră şi alte lucruri pe care trebuie să le pomenim. Teofil Obrejă s-a împăcat cu Patru Ioachim, fără ca alţi oameni să ştie despre asta şi s-a sfădit urît cu nepotul său, Murăşan Iosif, în văzul şi în auzul întregului sat. Dumitru Moga, unul dintre cei mai ţepeni gospodari mijlocaşi din sat îşi alungase feciorul, pe Ilisie Moga, după ce se bătuseră ca orbii,' gata să se omoare; Ilisie voia să intre, tatăl său nu voia. Dumitru strigase amărît după feciorul său care se depărta pe drum, cu hainele sfîşiate: „Nemernicule, ai să vii tu să te rogi de mine". Iar Ilisie răspunsese: „Ai să faci dumneata cerere, dar eu am să votez contra dumitale, reacţionar bătrîn ce eşti!" Au mai fost şi alte cîteva bătăi, dar cea mai de pomină a fost cea din familia lui Sîvu Pantelimon, unde au început să se bată Pan-telimon cu Saveta cea grasă, nevasta lui; pe urmă s-au amestecat, bătîn-du-se în parte cei doi feciori ai casei, Pavel şi Dumitru, pe urmă bătaia s-a întins atrăgînd de o parte neamurile nevestei, de alta pe cele ale bărbatului. Se încăieraseră ca la treizeci de bărbaţi şi femei, lovindu-se fără alegere şi s-ar fi bătut poate pînă la omor, dacă nu venea miliţia să-i LINIŞTEA IERNII 99 despartă; Saveta a fugit la maică-sa urlînd de furie şi de durere, iar Pan-telimon a zis că divorţează:— „Mare ruşine!" au zis oamenii (care se socoteau prevăzători. Intr-o noapte, cineva i-a aprins casa lui Pănciuşu, unul din cei mai înfocaţi agitatori. In altă noapte, cîţiva l-au bătut pe Moldovan Inochentie, de l-au învineţit. Pop Toader şi Filon Gherman au primit nişte scrisori în care erau blăstămaţi şi ameninţaţi cu moartea. Intr-o dimineaţă, Teofil Obrejă, arătîndu-şi soarelui ce răsărea căpă-ţîna împodobită cu frumosul său păr alb, îngenunchiase în pragul drumului şi bătea mătănii gîfîind: — Doamne, apără satul de pedeapsa care o să vie! Şi povestea cui voia să-1 asculte un vis al său din noaptea ce trecuse. In 1950, în decembrie, gospodăria colectivă s-a făcut. Oamenii i-au pus nume: „Octombrie Roşu". Intraseră cincizeci şi patru de familii, căci oamenii care se socoteau prevăzători mai aşteptau. Preşedinte l-au ales pe Colceriu Augustin. Şi iarăşi urcau oile Ponorenilor pe muntele Scaunul Dracului, iarăşi tăiau brazdă plugurile lor în lunca mănoasă din stînga Murăşului despre care în copilărie Ii se pomenea în şoaptă, în seri cu poveşti, numind-o „pămîntul nostru furat de domni"; iarăşi simţeau că au dreptul să-şi lase pălăriuţa lor rotundă cu cănaci pe ceafă şi să spună mîndri: Noi sîntem din Ponoare! ★ Colceriu Augustin era un om moale, cu suflet bun, care se ferea ca de foc să supere pe cineva. El a lăsat ca brigăzile să se alcătuiască după nemşuguri şi prietenii; să-şi păstreze vitele şi atelajele pe care Ie aduseseră gospodarii cu ei în colectivă. El nu căuta după dreptate, ci se îndoia după cel cu gură mai mare şi glas mai poruncitor; şi de multe ori s-au iscat gîlcevi, din cauză că preşedintele dăduse aceeaşi dreptate la doi care se încontrau, fără să se gîndească că-i nedreptăţeşte pe amîndoi. Oamenii socotindu-se şi pe mai departe ca în gospodăriile lor separate, au început să uite că toate sînt ale tuturor; unii şi-au luat vitele acasă, alţii şi-au cules din recoltă, pentru ei, cît au socotit că li se cuvine; au pierit din porci şi nu s-a cercetat cine i-a furat; cînd din întîmplare a fost prins cineva cu o găină luată din ale colectivei, Augustin a făcut ce a făcut şi hoţul a fost iertat. Tare mulţi dintre colectivişti nu şi-au mai văzut de lucru, iar Ia capătul anului s-au ales cu mai nimica şi-au vrut să iasă din gospodărie. Cu greu i-au ţinut Filon Gherman,Pănciuşu, Pop Toader, Hurduc, Irina Ispas, care se zbăteau spunind că trebuie căutaţi vinovaţii şi daţi cu capul de toţi pereţii. Colceriu Augustin a fost scos din scaunul de preşedinte şi în locul lui oamenii, ascultînd sfatul lui Filon Gherman, au ales-o pe Irina Ispas, cerînd-o de la Sfat unde era pe atunci preşedintă. Irina s-a arătat mai energică decît lăsa să se priceapă înfăţişarea ei pierită. începu cercetări cu consiliul colectivei, şi cei vinovaţi de pagube făcute gospodăriei au plătit pînă la leu. A adunat vitele şi atelajele şi le-a împărţit din nou, făcînd brigăzi noi, după alte socoteli decît nemşugul şi prietenia; numai brigada lui Vichentie Pîntea, care lucrase bine şi scosese recoltă bună, a fost lăsată întreagă, aşa cum fusese, şi i se lăsaseră tarlalele pe care le avusese. La început, oamenii n-au prea fost mulţumiţi, că trebuia să lucre în alte brigăzi decît nevestele şi prietenii lor, dar după un an au înţeles că aşa-i mai bine; cei care au mai încercat să fure, au fost prinşi de paznici nea- 100 REMUS LUCA dormiţi, puşi de Irina, şi au plătit paguba; cei care nu se îndurau să se scoale din aşternutul cald, erau treziţi cu alai şi duşi cu hăuliri şi strigături de batjocură, pînă în marginea tarlalei, unde-i aştepta un umbrar din vreme ridicat, o pătură şi-o pernă, şi glasul potolit al căreiva femei mai bătrîne care căuta să-1 convingă că somnu-i mai sănătos în aerul curat al hotarului; de multe ori, în toiul muncilor, Irina organiza clăci, încheiate cu petreceri la care se tăia un porc şi se da cep unui butoi de bere. Irina îşi vîra nasul în toate mărunţişurile, ocupîndu-se chiar şi de treburile familiare ale colectiviştilor, împăcîndu-i în faţa lumii pe cei certaţi, „nu de alta, dar cînd eşti supărat, lucri numai pe jumătate, şi tot paguba ta-i". Ea începu să le placă oamenilor atunci cînd văzură că-i grîul bun şi că porumbul rîde în lan ca o pădure tînără, şi la adunarea din decembrie 1952, au hotărît ca tot ea să rămîie preşedintă şi pe mai departe. In ianuarie 1953, au mai intrat în colectiva din Ponoare peste o sută de familii, iar Pănciuşu a ţinut un discurs de bun venit din care lumea n-a înţeles decît că vorbitorul pare om învăţat (Las'că era şi cam emoţionat!) In acest an s-au întîmplat apoi acele nenorociri despre care pomenise Pop Toader în şedinţele ce s-au ţinut în duminica de decembrie cînd începe povestirea de faţă. 3 In seara aceea de duminică, Irina s-a întors acasă seara tîrziu şi s-a culcat îndată fără să mai cineze, deşi toată ziua nu îmbucase nimic. Trăian, bărbatu-său, şedea pe-o laviţă şi tăcea, mîhnit. înţelegea că Irina nu doarme şi că-i necăjită, că are griji — şi demult se învăţase să sufertfără vorbă, alături de femeia lui, din pricini pe care în ultima vreme nu le cunoştea. Istoria căsniciei lor fusese destul de tristă, iar el n-avea ce face alta, decît să lase lucrurile în voia lor. Om potolit, blind, se însurase cu Irina fără s-o fi iubit cine ştie cît de mult; o plăcuse pentru că era harnică şi cinstită; pe urmă, cunoscînd-o, a ajuns, în cîţiva ani, s-o iubească cu acea dragoste statornică a oamenilor liniştiţi, care cunoaşte adîncimi ameţitoare, de care numai lor nu li-i frică. înţelesese curînd, că nici Irina nu-l avusese drag, dar aceasta nu 1-a prea zdruncinat; avea încredere în cinstea ei şi era convins că-n cele din urmă Irina avea să-1 iubească şi să-1 preţuiască. Şi nu s-a înşelat. De două ori în viaţa lui, s-a temut mult pentru Irina lui. In 1939, cînd şi pe numele lui şi pe-al lui Colceriu Ilie au sosit la primărie ordine de chemare verzi; atunci Irina a fost apucată de un neastîmpăr întunecat şi nu-şi mai putea ţine lacrimile şi gemetele de durere; iar Trăian ştia că nu de dorul lui plînge şi se zbuciumă, ci de dorul Iui Ilie al lui Colceriu, dar şedea pe o laviţă şi tăcea mîhnit. Pe urmă Irina s-a pregătit de vreo cîteva ori de plecare, pieptănîndu-se cu grijă şi zbicindu-şi ochii cu năframa; Trăian nu ştia că Lie îi trimisese vorbă Irinii printr-o prietenă de-a ei din copilărie, să vie să se întîlnească cu el, dar înţelegea că ea vrea să meargă să-şi ieie rămas bun de la el, şi mai înţelegea că atunci cînd îşi iau rămas bun, poate pentru totdeauna, doi oameni pare s-au avut dragi, se pot întîmpla multe lucruri. Trăian nu zicea nimic şi ştia că nu va zice nimic niciodată, nici dacă Irina se va duce şi se vor întîmpla acele lucruri. Irina însă nu s-a dus, ci a stat toată noaptea fără somn, plîngînd. In zori I-a petrecut pînă în capul satului, acolo s-au despărţit; femeia 1-a îmbră- LINIŞTEA IERNII 101 ţişat şi 1-a sărutat pe gură, zicîndu-i cu ochii plînşi: „Să te întorci, Trăiene!" Pe urmă i-a venit ceva în minte, c-a izbucnit în hohote sălbatice, şi stri-gînd: „Iartă-mă, Trăiene dragă!" a luat-o la fugă înapoi cătră casă ca o nebună. Lie al Colceriului nu s-a mai întors de pe front. A pierit undeva pe la Cotul Donului. Vestea morţii lui însă a ajuns tîrziu încoace, adusă de un prizonier care s-a înapoiat acasă, după întoarcerea lui Trăian. Acel om, dintr-un sat vecin, venise anume ca să-i spuie Irinii. El îl ţinuse în braţe pe Lie, rănit grav în pîntece şi lui îi mărturisise cea din urmă dorinţă a lui: „Să vin să-ţi spui că în ceasul morţii, la tine s-a gîndit". Iar a plîns Irina zile întregi, neaflîndu-şi liniştea, şi iar a stat Trăian pe-o laviţă, suferind şi el în tăcere. Dar acestea au trecut, îngropîndu-se afund în trecut şi acum nici unul nu se mai gîndeşte la ele cu bătăi de inimă. în ultima vreme, Trăian vedea tot mai des pe Irina lui petrecîndu-şi nopţile fără somn, gîndindu-se şi oftînd şi nu rareori plîngînd ca toate femeile. El ştia că ea are supărări şi greutăţi în munca ei, acolo la gospodărie, dar nu întreba nimic; îşi rumega şi el de-o parte mîhnirea lui. Cînd Irina fusese aleasă preşedintă de Sfat, în inima lui cunoscuse o adîncă mîndrie şi o mare bucurie, de care nu vorbise nimănui; cinstea asta însă adusese cu sine şi destule necazuri, despre care el afla numai de la alţii; se întîmplase şi răutatea aceea pusă la cale de Vichentie Pîntea, cînd Irina^fusese bănuită de hoţie. Şi de-atunci Vichentie Pîntea, era singurul om pe care Trăian îl ura adînc şi stăruitor, fără să spună şi fără să arate cuiva această ură fără vindecare; pe urmă Irina fusese cerută preşedintă la gospodărie şi grijile ei făcuseră pui. Pentru casa lor Irina nu mai cheltuia nici măcar o minută, gospodină rămînînd fata lor, Aurica. Toată vremea, femeia şi-o petrecea acolo, la gospodărie, acolo pleca în zori şi de-acolo se întorcea seara, veselă, ori ostenită, întristată ori murmurînd un cîntec din tinereţea ei; cu el nu vorbise multe nici înainte vreme, iar acum vorbea şi mai puţin; femeia nu se purta aşa din răutate — se învăţase din tinereţe să fie singură în sufletul ei şi-acum nu se putea dezvăţa; mai mult se sfătuia cu Aurica şi cu oameni străini de casă; iar el, Trăian, ce putea să zică? Tăcea şezînd pe laviţa lui, ori văzîndu-şi liniştit de treabă prin ogradă ori prin grădină. Pentru Irina intrase el în colectivă, pe care o văzuse destul de tulbure, şi pentru ea îşi punea toată inima în lucru, fiind unul dintre cei mai muncitori colectivişti. Simţea şi el ca şi ceilalţi oameni că în gospodărie se întîmpla şi unele lucruri care ar fi bine să nu se întîmple; asculta şi el felurite vorbe, în felurite adunări de bărbaţi, la un păhărel de vin la cooperativă, ori la un sfat de seară, la poarta căruiva. Ar fi putut s-o întrebe pe Irina, dar el tăcea, privind la ea cum se frămîntă singură. Acum, iarăşi simţea că se întîmplase ceva... ★ —- Irină, tu n-ai mîncat nimic azi!? — zise el, tîrziu, apropiindu-se de lampă ca s-o stingă. Lovit în plin de lumina galbenă a lămpii, chipul său liniştit părea şi mai bălan, şi chiar mai tînăr decît cei patruzeci de ani ce-i avea. — N-am mîncat. Nu mi-i foame — răspunse femeia ridicîndu-se în coate şi privind curioasă la el parcă n-ar fi ştiut că se află în odaie. — Aurica unde-i? 102 REM0S LUCA — La cămin! spuse bărbatul, înţelegînd că femeia ştie ca şi el unde-i fata lor, dar că anume a schimbat vorba. Pe urmă,bărbatul stinse lampa, se dezbrăcă repede şi se întinse cuminte lîngă femeie, rămînînd treaz şi atent prin întuneric, de parcă ar fi vrut să-i numere oftaturile. N-ar fi ajuns să numere prea mult, căci pe neaşteptate, Irina îl întrebă, fără să se mişte şi fără să-şi schimbe glasul ostenit, aproape nepăsător: ■— Spune-mi Trăiene, tu ce gîndeşti de colectiva noastră? — Poi... ce să gîndesc? •— şi omul se miră de această întrebare. ■— Aşa cum merg lucrurile, tu ce zici, îi bine ori nu-i bine? ■— Păi... de ce n-ar fi bine? S-or făcut bucate frumoase. Hambarele-s pline mai la fiecare. Oamenii-s mulţumiţi. — Tu aşa gîndeşti, că-s mulţumiţi? ■— Apoi, chiar pe toţi nu-i poţi mulţumi. Aşa-s oamenii făcuţi. •— Nu mă gîndesc numa' la bucate. Mă gîndesc aşa, la starea gospodăriei... — Apoi, las' c-a fi şi mai bine, că la început totdeauna-i greu. Doar tu ştii... Nu te mai năcăji atîta... —■ Nu, Trăiene! Dacă ai un gînd, spune-1, nu-l tăcea. Femeia vorbise de astă dată tare şi răspicat. Se părea că de răspunsul său atîrnă însăşi soarta acelor treburi încurcate din gospodărie, despre care totuşi Trăian îşi avea părerea sa, însă îi era tare greu să şi-o mărturisească. După ce atîţia ani ai fost obişnuit să-ţi taci gîndurile, acum deodată să le rosteşti... ■— Ce gînd să am? Doar tu ştii că eu am fost pentru colectivă şi-s şi acum... Nu-mi pare rău... ■— Nu-i vorba de asta. Ştiu că nu-ţi pare rău... Dar aşa, nu te-ai gîndit niciodată că în colectivă sînt oameni care n-au ce căuta acolo? Irina se simţea în mare încurcătură. Nici ea nu ştia de ce anume începuse discuţia asta cu Trăian. Cu el niciodată nu se sfătuise şi pricepea că între ei nu se ţesuse acea înţelegere între soţi, cînd din puţine vorbe ştie fiecare ce-i în capul celuilalt. Şi chiar acum nu ştia ce-i va spune şi ce aşteaptă ca să-i spuie el. în capul ei chiar, lucrurile se tulburaseră. Ar fi avut mare nevoie de un prieten bun şi apropiat cu care să stea de vorbă, căci se temea că ceea ce gîndeşte nu gîndeşte bine. Iar el răspunse ceva mai tîrziu. — Poate că or fi... ■— Gîndeşti că sînt chiaburi la noi în colectivă?... — Nu ştiu cum să-ţi spui eu, dar aşa gîndesc că or fi... — Şi pîn-amu de ce-ai tăcut? De ce n-ai zis nimic? — Irina se gîndea că această întrebare ar putea să i-o întoarcă şi el ei. Şi se simţi şi mai tulburată. — D-apoi m-ai întrebat vreodată? Se făcu tăcere în odaie. Irina se simţea vinovată pentru că el avea dreptate, iar el nu înţelegea de ce a tăcut ea şi se gîndea :„vezi că ea are mare dreptate aici". Tîrziu de tot ea întrebă iarăşi cu sfială în glas: ■— Şi de cine gîndeşti tu că-s chiaburi? — D-apoi de cine să gîndesc... Parcă numai eu singur gîndesc aşa?... Şi tăcu, parcă s-ar fi speriat că a spus prea multe vorbe. Dar ea nu-i dădu răgaz. ■—■ De Floarea, de nora lui Obrejă, ce gîndeşti? El tăcea. Şi-ar fi dat ani mulţi din viaţă să ştie ce trece prin mintea nevestei sale. LINIŞTEA IERNII 103 Ea continuă: — Unii spun că-i chiabură, unde a trăit în casă de chiaburi şi şi-a crescut pui de chiabur. •— D-apoi, judecind după dreptate, aşa ar fi. — Dar ea a fost fată din oameni năcăjiţi. Şi-a fost măritată cu sila şi dusă în casă de chiabur... -— Şi-asta-i drept, dar nu poţi şti ce-i în sufletul ei... că doar după cum şi-a crescut băiatul... Irina oftă. înţelegea că nu va izbuti s-o apere pe Floarea. — Şi-apoi... ar mai fi... zise Trăian cu puţină îndrăzneală. — Cine crezi?... •— D-apoi Bobletecii... că doar ei niciodată n-or pus mîna pe coasă... Tot alţii au lucrat la ei... Că oamenii zic: noi am lucrat sub mîna lui cu ziua, şi-acumu-i şef de echipă şi tot el dă ordin: fă aşa şi fă aşa!... Asta nu le cade bine la oameni... ■—-Aşa gîndesc şi eu... Se făcuse tîrziu. în odaie se lăsa frigul. Femeia se strînse mai aproape de bărbat, căutînd căldură. Iar el era bucuros şi mulţămit că ea şi 1-a făcut părtaş gîndurilor ei, deşi pentru el nu erau de fel limpezi aceste gînduri. Se vede însă că femeia mai avea de întrebat: — Trăiene, tu ce gîndeşti de Patru Ioachim? •— De văru'? •— De văru'! Omul tăcu mult înainte de a se hotărî să deschidă gura. Şi chiar după aceea vorbi cu greutate, şovăind la fiecare vorbă. Se vedea că nu-i place să vorbească în nici un fel despre vărul său. — Ce fel de om îi el? — D-apoi — şi omul se opri iarăşi. Mai bucuros ar fi fost dacă ar fi putut ocoli această poveste încurcată... — Nu-i om bun... •— îi fu ruşine că nu putea găsi nici o scuză pentru aceasta. Ca un fel de apărare a lui însuşi pentru judecata grea pe care o făcuse, îngăimă: — îi prea lacom... — Crezi că-i chiabur? •—■ Nu... Nu-i chiabur, apoi iar se ruşina că încercase să-1 apere. Da' cum îi el ar fi putut ajunge... în alte timpuri. — Aşa-i? -— Da. Ar fi ajuns. Ar fi furat, ar fi ucis. Şi-ar fi făcut avere... — Ai dreptate. Aşa-i Patru... Şi-acum femeia se pregătea să pună cea mai grea întrebare şi nu ştia dacă putea să îndrăznească. începu pe neaşteptate: — Tu ştii că-i vorba să-i scoatem pe chiaburi din colectivă? — Cum să-i scoatem? — Să-i dăm afară! ■—■ Hm! Şi dup-aia ce s-alege de ei? — Nu ştiu. Treaba lor... ■—• Da' apăi... — Tu ce gîndeşti?... — D-apoi... nu ştiu. Dacă or făcut ceva rău... Da'nu ştiu, zău... — S-a dovedit că or făcut... •— Trebuie cercetat bine... Că pui oameni pe drumuri... •— S-a cercetat... — Aşa... Şi cine ar fi ăia?... — D-apoi Bobletecii... Patru Ioachim... Floarea şi feciorul ei... — Da' Ioachim ce-o făcut? 104 REMUS LUCA — D-apoi cînd s-or îmbolnăvit scroafele... S-a dovedit că el le ţinea flămînde, apoi le da lături fierbinţi, de le opărea maţele... — Da'... Ioachim îi în stare... Da' nu ştiu... Gîndeşte-te bine. El ni-i neam. Trebuie să te gîndeşti tare bine. îi ruşine pentru tot neamul nostru dacă se dovedeşte... — îi dovedit!... ■— Nu ştiu. Trebuie să te gîndeşti bine. Ioachim ar trebui lăsat mai pe urmă. Ni-i neam. ■— Şi-avea în glas o îndrăzneală pe care nici Irina şi nici el însuşi nu o cunoscuseră. — Asta nu se poate. — Eu nu ştiu. Eu ţi-am spus numa'. Omul se trăgea iarăşi cu părere de rău înapoi, în obişnuita lui tăcere. Cine ştie dacă Irina îl va mai întreba vreodată astfel de lucruri de încredere. Şi în loc să se liniştească, Irina avu toate motivele să se neliniştească şi mai mult. 4 Niciodată pînă acum, Irina Ispas nu încercase atît de viu frica de ceea ce avea să se întîmple. Ca orice femeie, se înspăimîntase acum vreo douăzeci de ani de cea dintîi licărire a dragostei şi cîteva săptămîni, pînă cînd a înţeles, s-a topit nedormind nopţile şi umblînd năucă zilele; pe urmă, fusese fericită vreo doi ani, aşteptîndu-şi fericirea. Cînd Lie o părăsise, însurîndu-se cu Lina lui Ruja, o umpluse de spaimă o deznădejde neagră, de care se mai înfioară şi azi, cînd îşi aduce aminte, cu toate că a trecut atîta amar de vreme; ea, o fată veselă care nu-şi putea închipui ziua fără rîs şi glume, umblase pustie ca o mîţă cînd trage de moarte, ocolindu-şi prietenele cele bune, fugind de locurile în care se veselise. Greu o încercase frica atunci cînd Lie plecase pe front, şi frica asta ţinuse ani întregi, îmbătrînind-o; parcă era nebună; izbucnea în rîs din senin, ori se trezea că-i curg lacrimile ca nişte izvoare; vorbea cu o vecină şi tăcea la mijlocul vorbei, gîndindu-se aiurea; ori fără veste începea să cînte şi fără veste se oprea, uitînd ce face; parcă nici n-ar fi trăit, ci numai ar fi visat că trăieşte, apoi venise acea veste nenorocită şi se îngrozise la gîndul că ea presimţise că Lie va pieri pe-acolo. Vremea vindecase toate aceste spaime şi firea ei cuminte, veselă, generoasă, ieşea deasupra, ca iarba, ascunzînd dedesubt tot trecutul şi toate suferinţele. Avea casa ei, bărbatul, un om de treabă, liniştit şi muncitor, pe Aurica, o fătucă ce-i semăna ei la chip şi la fire. Muncea ca toate celelalte femei, spetindu-se la cîmp şi spetindu-se la cratiţă şi la albia de rufe. Ca apa care dă în şes, liniştindu-se, împăcîndu-se, nici Irina nu mai credea că ar mai putea trece furtuni peste capul ei. Aştepta doar să-şi mărite fata, apoi să îmbătrînească lîngă vatră, îngrijind de nepoţi; se resemnase, avînd puterea să se bucure de fericirea ei mică şi cuminte, înduioşindu-se cînd şi cînd, şi cîntînd, gîndindu-se la tinereţea care a trecut. Apoi, deodată s-au petrecut lucruri neaşteptate. Cînd prin patruzeci şi şapte, într-o adunare a întregului sat, se ridicase criticîndu-1 pe Vichentie, că mai mult se zdrobeşte pentru frumuseţea de faţă a satului şi pentru propria lui fală de primar, uitînd că ar trebui şcoală şi cămin cultural, Irina nu şi-a închipuit că nu va trece un an şi va chema ea oamenii la o adunare, şi-i va asculta şezînd la masa aceea lungă aşternută cu faţă roşie; vorbise doar jumătate în glumă, venindu-i să rîdă de uimirea mîndrilor ponoreni, că o femeie are glas şi în adunări şi nu numai în ograda ei. Ajungînd preşedintă LINIŞTEA IERNII 105 de Sfat, s-a tulburat iarăşi apa vieţii sale, încercînd-o acum o cu totul altfel de frică. Acum nu se mai temea numai pentru soarta ei măruntă, ci pentru ceva mult mai greu de cuprins într-o inimă simţitoare de femeie. Şi de fiecare dată, cînd avea de început o treabă care nu mai era numai a casei sale, Irina se temea. Şi femeia, în cele din urmă, se învăţase că aşa-i bine: să nu te linişteşti, să nu te astîmperi pînă cînd nu vezi că lucrul pe care l-ai început se gată cu bine. Acum, însă, în această seară rece de decembrie, cum stă în odaia neluminată decît de răsfrîngerea pe zăpezi a lunii, şi tace ascultînd răsuflarea stăpînită, încordată, abărbatului, oscormoneşte iarăşi frica, dar mai profundă şi mai nemiloasă, tulburîndu-igîndurile, pe care nici nu şi le mai poate stăpîni ; ci parcă ele ar stăpîni-o pe ea, purtîndu-i mintea, cum poartă vînturile capricioase de mai, un puf de păpădie. Dar ce se întîmplase oare? — se întreba înfiorată de ideea că nu poate să-şi răspundă. îşi dădea seama că şi ea simţise că oamenii aceştia sînt duşmanii colectivei şi că trebuie scoşi; şi chiar la aceşti oameni se gîndise: la Patru Ioachim, cel cu priviri împungoase, urîndu-i pe toţi aceia care au cu o bucă-tură de pîine mai mult decît el, pe Bobletec Ion şi pe toţi ai săi, leneşi şi guralivi, porniţi să înşele pe toată lumea şi să dobîndească, minţind ceea ce alţii dobîndesc muncindu-şi braţele. La Floarea nu se gîndise, dar acum îşi da sema că ar fi trebuit să se gîndească într-un fel; fie ca s-o poată apăra, fie ca să rămîie cu inima împăcată după ce femeia şi feciorul ei vor fi alungaţi din colectivă. Trebuie să se convingă ea însăşi că Floarea-i chiabură — şi se înfioară cînd îşi dă seama că nu mai trebuie să fie convinsă, că ştie de mult acest lucru. Şi totuşi i-i milă de biata femeie. Adică se poate să-ţi fie milă şi de un astfel de om şi să te gîndeşti cum să-1 aperi. Atunci se poate ca şi ceilalţi să găsească apărători. Uite, Patru îi găsise pe Marian Ion şi pe Trăian, pe bărbatul ei; şi încă s-ar putea să se mai nimerească vreo cîţiva. Va fi avînd şi Bobletec prieteni care să-1 apere. Şi i separe uluitor cum oamenii pot sări în apărarea cuiva despre care şi ei cred că-şi merită soarta. Se temea acum că oamenii aceştia nu vor fi scoşi, că ceilalţi colectivişti nu vor îngădui, ori — simplu — nu se vor hotărî. Asta ar fi îngrozitor. Duşmănia între unii şi alţii, va izbucni ca flăcările. înţelegea că asta nu se poate întîmpla, că ar fi cea mai mare nenorocire dintre cîte sînt cu putinţă; nici nu îndrăzneşte să-şi spună ce s-ar mai putea întîmpla după aceea, dacă oamenii ăştia ar rămîne în colectivă, după ce li s-a spus în faţă: „sînteţi ticăloşi, plecaţi dintre noi!" Iar dacă vor fi daţi afară?... Ea ştie că aşa trebuie să se întîmple. —-Ce vor face neamurile lor care aveau să rămînă la un loc cu cei care au hotărît? Şi Irina ajunse, cu gîndurile ei nestăpînite, în acel loc unde nici ea nu mai ştia ce-ar dori mai curînd. Se simţea ucisă de frica a ceea ce avea să se întîmple mîine şi poimîine şi în celelalte cîteva zile cîte mai sînt pînă la adunare... Şi-apoi după aceea... ± Cam spre miezul nopţii s-auzi un rîs subţire la portiţă şi glasul gros al unui flăcău care se străduia să vorbească încet. Apoi rîsul şi glasul amuţiră cîteva clipe,;'şi îndată apoi, acelaşi rîs subţire, o lecuţă gîfîit şi un mic strigăt indignat: Prostule! „Aurica!" gîndi Irina. „Se-ntoarce de la cămin!" Apoi rîse singură, prin întuneric, gîndindu-se: „O fi sărutat-o!" Se înduioşa amintindu-şi că fata ei împlineşte în curînd şaisprezece ani. 106 REMUS LUCA Trecu vreo jumătate de ceas. Irina aştepta să mai audă vorbe, ori paşii Aurichii apropiindu-se de uşa tinzii, dar era linişte. „Să n-o prindă frigul!" gîndi îngrijorată. Apoi iarăşi se simţi muiată de înduioşare: „Sînt tineri! Altă grijă n-au!" Auzi pe urmă paşii aşteptaţi, zăvorul uşii mişcîndu-se cătinel şi curînd, răsuflarea fetei la uşă. Fata şoptea şuierat: „Da' du-te odată, zăiudule. Vrei să-i trezeşti?". Zăludul nu răspundea. Apoi s-auzi limpede, în noapte, sărutarea şi împotrivirea şăgalnică a fetei:" — Vai, cît eşti de prost!" Iarăşi sună zăvorul de la uşa tinzii şi îndată apoi se deschise uşa de la odaia în care locuiau iarna. Irina se făcea că doarme. Uimită, simţi că nici Trăian nu doarme, dar tăcea şi el, nemişcat. Fata se dezbrăcă prin întuneric şi se întinse repede în pat, oftînd de cîteva ori, fericită. Irina spuse, prefăcîndu-se că acum se trezeşte: — Tu eşti, Aurică? — Eu. Dumneata nu dormi? — Acum m-am trezit, cînd te-ai aşezat în pat. Ai mîncat? — Nu. — De ce n-ai mîncat? Acolo-i mîncare pe masă. Scoală-te şi aprinde lampa. — Apoi, nu mi-i foame. — Scoală-te frumos şi mîncă. Fata se supuse. Flacăra vie a lămpii îi scoase deodată din întuneric chipul mic, rotund, rumenit de ger şi părul bălan despletit, revărsat mult, umerii înguşti. Era o fată puţintică şi slăbuţă, cu sînii abia răsăriţi,împungând sfielnic piepţii cămăşii albe şi cam lungi. Irina se ridică din pat şi s-apropie de fată, punîndu-i pe umeri un cojocel, apoi se aşeză pe un scaun în faţa ei, privindu-o cum înfulecă cu lăcomie pită şi slănină. Aşa, deodată îi veni s-o întrebe şi pe Aurica despre oamenii aceia. Aurica nu fu uimită. Răspunse cu multă linişte: — De bună seamă că o să-i scoatem. Şi-aşa or stat prea multşine-or înveninat. — Gîndeşti că oamenii s-or învoi? — De ce să nu se învoiască? Cui i-i milă de nişte cîini ca ăia. — Da' oare toţi se gîndesc ca tine? — Oh, doamne, ce mă întrebi şi dumneata! Să-i auzi pe utemişti. Amu chiar că trebuie să-ţi spui. Or vrut să te critice şi pe dumneata şi pe Murăşan, pe secretarul de bază. — Murăşan nu mai e secretar. — D-apoi cine-i? — Pop Toader, din cătun. — Oho, atunci îi bine. Ăla nu se lasă... — Mă tem, Aurică dragă, că nu va fi aşa de lesne. Om avea multe supărări. — Na, şi ce? De supărări de-astea să nu te temi. „Cît îi de tînără !" gîndi Irina, tăcînd îndelung, privind-o cum mănîncă. „Cît de uşor se gîndeşte la toate. Mare fericire să fii aşa de tînără". Apoi, o întrebă moale cu cine a stat la poartă. Fata se cam tulbură, dar răspunse fără să steie mult pe gînduri: — Cu Gheorghe, cu al lui Mărgineanu... — Sînteţi de mult în vorbă? Fata se sfii o clipă, apoi spuse tărăgănînd vorbele: — De-az' vară, de cînd a fost claca aceea la secerat. Şi surise zăpăcită puţin de amintirea aşa de vie a primei sărutări. LINIŞTEA IERNII 107 — Şi ce zice el? întrebă Irina prevăzătoare. — Apoi, zice că vine să mă ceară... — Şi rise cam nesigură. — Şi tu... vrei? — Apăi... vreau. Da' el zice să ne grăbim... El zice c-amu în cîşlegi — şi-şi îngropa faţa în palme, rîzînd ruşinoasă. Irina tăcea bucuroasă. Aurica era o fată harnică şi cuminte. Poate că va fi fericită. ' Fata îşi ridică faţa şi privi la maică-sa cu ochii strălucindu-i: — Mamă, mă daţi? — Ori te grăbeşti şi tu... — Ihî! Da' lui nu-i spui. De ce să-i spui? C-aşa-i de prost. Şi începu să rîdă nestăpînită. — Zice că-şi face seama dacă nu mă duc după el. Irina prinse a vorbi rar, grav, privind undeva în perete: — Gheorghe-i băiat bun ! îi harnic şi aşezat. Şi-i din oameni cumsecade. Dar să nu crezi că măritişul e-un lucru aşa de uşor. Şi începu să plîngă fără să ştie de ce. Văzînd-o, Aurica se lipi de ea, izbucnind şi ea în hohote. Iar în pat, Trăian, cu faţa întoarsă către perete plîngea şi el, liniştit, fără tresăriri, înecat de-o fericire înceată, calmă. CAP. V 1 Toader Pop ieşi primul din clădirea colectivei şi porni mohorît şi tăcut pe drum, fără să-şi deie bine seama unde merge. Nu simţea aerul rece îmbulzindu-i-se pe sub cămaşă prin cojocul dezbumbat şi gîndea că tremură de enervare. îşi aprinse o ţigară, ca să se liniştească, nebăgînd de seamă că-şi arde degetele. Se auzi strigat din urmă de Hurduc: — Toadere, unde mergi? Se opri, gîndindu-se un pic, apoi răspunse: -— Mă duc la Vichentie, aşa cum ne-am înţeles. — Aha, bine. Atunci ne întîlnim la badea Filon. — Acolo. îşi continuă drumul fără să ia seama pe unde calcă; simţea în gură un gust leşietic şi în trup o pornire oarbă să se ia cu cineva de piept. De aceea mergea repede, încordat. Pe Vichentie îl căută multă vreme, ca să-i spuie despre şedinţă. Nu-l aflase acasă, şi Anica nu ştia unde plecase, încă de dimineaţă. „El nu-mi spune unde se duce şi ce face" — îl lămurise femeia nepăsătoare, cu gîndul aiurea. Aflase pe urmă, din întîmplare, că Vichentie se află la Moldovan Ioniţă, un om din brigada lui; dar şi de aici plecase la altul din brigadă, apoi la altul şi tot aşa. Toader nu-şi bătea capul să se mire de zelul lui Vichentie; era numai necăjit că-şi pierde vremea căutîndu-1 şi nedînd de el. Şi umblînd aşa, întîlnindu-se cu oameni şi întrebîndu-i, necazul lui nu se ostoi, ci se aşeză pe suflet ca o cenuşă fierbinte şi se mira că mai poate să şi-1 îndure. Abia către ceasurile nouă, cînd se gîndea să pornească spre casă, îl întîlni pe uliţă şi-1 opri, întrebîndu-1 de ce n-a venit la adunare. Vichentie îi răspunse scurt: — N-am avut vreme... — Ar fi trebuit să-ţi cauţi vreme. 108 REMUS LUCA — Şi munca mea cine-o face? strigă acesta mîniat. — Tot voi mă judecaţi dacă brigada nu-şi vede de treabă. Şi munca mea-i muncă de partid. — Nu trebuie să strigi, încercă el să-1 potolească. Să mergem să stăm de vorbă puţin. Am să-ti comunic hotărîreâ organizaţiei de bază şi sarcina ta. — Să vedem ce-aţi hotărlt, că numa' de hotărîri sînteţi buni. Toader nu mai ştia cum să-1 înţeleagă pe Vichentie şi supărarea lui, pe care acesta nici nu căutase să şi-o ascundă. Intră în casă la Vichentie, unde era cald şi lampa aprinsă. — Ascultă! — spuse acesta, tolănindu-se pe canapeaua lui îmbrăcată în pluş cenuşiu, arătînd că puţin îi pasă de tot ce-i va spune noul secretar al organizaţiei de bază, pe care el n-a vrut să-1 voteze. Toader se aşeză pe un scaun lîngă masa rotundă de nuc şi rosti, cu un glas cam solemn: — Organizaţia a hotărît să pună în faţa colectivei problema excluderii chiaburilor. —- Să-i excludă! Nu-i treaba mea! — Ba-i şi-a ta. — Şi cine-s chiaburii ăia? — Floarea şi Cornel, ficioru-său... Vichentie îl privi cam pieziş, dar aprobă dînd din cap: — Ducă-se... — Patru Ioachim... — Cine? Şi se sculă drept în picioare. — Patru Ioachim cu nevastă-sa şi Bobletec Ion cu toată familia lui. — Voi sînteţi nebuni. Ce-aveţi cu Patru Ioachim şi cu Bobletec? Vreţi să-i daţi afară ca să-mi slăbiţi brigada? Vrei să te răzbuni că nu te-am votat? Apoi să ştii că pînă-s eu în colectivă şi pînă mă cheamă pe mine Vichentie Pîntea, blăstămăţia asta nu se va întîmpla. — Grijeşte-ţi de gură, Vichentie, şi vezi cum vorbeşti de hotărîreâ partidului. Şibagăţi-o-n cap, că nu tu singur, ci adunarea generală hotărăşte, aşa că nu te pripi. — Lui Toader i se urcase tot sîngele în cap şi se stăpînea cu mare greutate; vorbele lui Vichentie îl înfuriaseră şi nu lipsise mult să se ridice şi să-1 pălească cu pumnii peste cap. Continuă cu voce groasă, grea: — Tu vei vorbi cu oamenii din brigada ta, lămurindu-i cum s-au întîmplat lucrurile; scrie aici, în procesul verbal. — Poate să scrie şi-n evanghelie, n-am să vorbesc cu nimeni! — Sarcina asta ţi-a dat-o organizaţia de bază. — Nu ştiu, şi nici nu vreau să ştiu! — Ţi-am mai spus că întîi să te gîndeşti bine şi-apoi să-ţi dai drumul la gură. — Tu să nu mă-nveţi pe mine ce să fac. — Nu eu te învăţ. Organizaţia îţi dă sarcina asta şi tu trebuie s-o duci la capăt. — Ţi-am mai spus că sarcina asta n-o primesc. — Âi să dai seamă. — Dac-oi vrea... — Gîndeşte-te bine. Şi Toader plecă şi-1 lăsă pe Vichentie fierbînd. Grăbit, apucat de furie, se îndreptă către casa lui Filon Gherman unde îl aşteptau bătrînul şi Hurduc, în odaia de către drum, sfătuind la lumina clătinată a focului; era cald şi cei doi se dezbrăcaseră, rămînînd în cămaşă. LINIŞTEA IERNII 109 Odaia şi toate cîte se aflau acolo erau foarte vechi şi-abia se vedeau din umbră, dar Toader o cunoştea cum îşi cunoaşte propria lui odaie şi o ştia cum îi orînduită de zeci de ani în acelaşi fel: cu icoane multe pe păretele de către răsărit, cu cîteva fotografii spălăcite pe un alt perete, între ferestre, cu un pat înalt, plin de perne în dreptul sobei, unde dormea Carolina, fata venită cam tîrziu a lui Filon Gherman, o masă cu toate picioarele de mai multe ori drese şi scaune care numai printr-o minune nu se desfăceau în bucăţi. Acum toate erau învăluite în întunericul, rar străpuns de cîte o răsfrîngere tremurată a focului din soba scundă de tuci. Amărît ca niciodată, Toader le povesti îndată totul din fir în păr, uluindu-i. Multă vreme nu apucară nici unul la cuvînt. Numai lemnele se chinuiau în foc gemînd şi ţiuind. Pe urmă, Filon Gherman grăi: — Trebuie să mai stăm de vorbă cu el. — D-apoi că şi ai cu cine, se împotrivi supărat Toader. — Iar dacă nu-şi schimbă gîndul — continuă netulburat bătrînul, — l-om chema în faţa adunării de partid. Asta are să-i folosească. Pe urmă, Toader întrebă dacă îl găsiseră pe Murăşan Iosif. îi spuseră că acesta îl căutase pe el şi că aflînd de hotărîrea adunării de partid şi citind procesul verbal, se arătase tare bucuros şi gata să facă tot ce va trebui, ba îl mai şi lăudase pe noul secretar. „De dimineaţă se cunoaşte dacă ziua-i bună. Toader va fi bun secretar. E mai energic decît mine" — Pentru aia, nu-mi place cum te-a lăudat, adăugă Filon Gherman. — Nici mie nu-mi place, spusese Toader şi se necăji şi mai tare, adu-cîndu-şi aminte cum uitase să le mărturisească la adunare legătura la care se gîndise el azi dimineaţă între purtările lui Murăşan Iosif şi întîmplările din colectivă. Pornit şi înveninat, le înşiră toate gîndurile sale din acea dimineaţă, rîzînd cu amar, iar Filon Gherman se mînie şi-1 întrebă înecîndu-se cu fumul din pipa din care tot pîcîia: — Cum poţi vorbi aşa de-un om pînă nu ştii precis? — D-apoi acum nu mai ştiu nimic precis, spuse el şi mai furios decît bătrînul. Gospodăria se îneacă, iar noi vrem să ştim cît îi apa de afundă. — întîi că gospodăria nu se îneacă, făcu bătrînul, bătîndu-şi pipa de genunchi. Şi tu, fiule, vorbeşti prostii. Parcă de-un ceas de cînd ne-am despărţit noi ţi s-a stricat mintea. Tu zici uşor: Murăşan nu minte şi ne înşeală. Dar pînă una, alta,Murăşan îi tovarăşul tău, îi membru de partid. — îi un om viclean. — Nu te pripi cu judecata. Poate că îi, poate că nu-i. Lucrurile astea nu putem să le discutăm, fără numai cînd îi şi el de faţă. Pînă la urmă se înţeleseră să cheme pentru a doua zi după amiază pe Murăşan în faţa adunării de partid. Apoi porniră către casă, cu Hurduc alăturea. Vremea îngheţată a lui decembrie se întindea ţeapănă peste lume, păzindu-şi gerul aspru, uscat, ca de sticlă. Zăpada prăfoasă scrîşnea sub paşii lor, de parcă ar fi durut-o. Lăsară curînd în urmă ultimele case ale satului, ale căror ferestre clipeau mirate după cei doi drumeţi care se înfundau nepăsători în pustia albă a pădurii. Era multă linişte în jurul lor, din care nu-şi auzeau decît răsuflările grele şi arare cîte un lătrat îndepărtat de cîine. ; Hurduc mergea neobosit purtîndu-şi uşor, cu multă linişte, făptura lui de uriaş. S-ar fi părut că nu se gîndeşte la nimic şi că în el nu trăieşte decît graba de a ajunge cit mai repede la culcuşul său cald, odihnitor. Toader îl şi invidia pentru această linişte a sa, căci el se simţea, în acest ceas, muiat de osteneală în toată fiinţa sa. Niciodată, în viaţa lui, nici după 110 REMUS LUCA trei zile de coasă neîntreruptă nu-şi purtase atît de anevoie trupul său mare — îi venea să se aşeze acolo, în omătul înalt, să-şi îngroape faţa ca într-o pernă prietenoasă şi să adoarmă într-o clipă, să nu mai ştie de nimeni şi de nimic, să nu mai ştie nici de el. Şi nu putea să uite nimic. El nu se mai îndoia că Murăşan îi un om de nimica, şi că i-a batjocorit fără ruşine, dar acum, în acest ceas, nu credea că s-ar mai putea schimba ceva. Lucrurile sînt aşa cum sînt: Murăşan e un om rău, dar pe lume sînt şi oameni răi, n-ai ce-i face. Murăşan a făcut poate mult rău, fapte urîte poate pe care ei nu le ştiu, din pricina cărora au suferit o mulţime de oameni, dar oamenii ca el nu pot face decît rău, n-ai ce-i face. In colectivă sînt chiaburi, care au sabotat; Murăşan i-a apărat pînă la capăt prin viclenia lui; nici asta nu putea să se întîm-ple altfel, vicleanul la vicleni trage, ce să-i faci? Toader îşi dădea seama cu groază că starea lui era stăpînită de acest „ce să-i faci? n-ai ce-i face!" — fratele bun al nepăsării — care s-a ţesut deodată în jurul său ca o plasă cu ochiuri dese şi încet, încet, îi moaie nu numai gîndurileci pînă şi puterea trupului, mişcările, paşii. Parcă zile la rînd n-a dormit ci a tot alergat fără ţintă, şi-acum nu mai poate. Mîine se va ridica în şedinţă, în faţa tovarăşilor săi şi le va spune: „Nu pot" Şi... fie ce-a fi. Ruşinea va fi mai uşoară decît starea asta, decît negura asta care i s-a aşezat pe cuget. Se despărţi repede de Hurduc, mormăind ceva neînţeles; acesta rămase în portiţa ogrăzii, uitîndu-se lung după umbră sură a prietenului său care pierea pe uliţa albă, apoi intră liniştit în casă. 2 Sofia se întorsese acasă aproape de amiază. îşi petrecuse dimineaţa la biserică ascultînd slujba şi rugîndu-se; pentru ea, ca pentru cei mai mulţi credincioşi, rugăciunea de multă vreme nu mai era o simplă comunicare cu ceea ce îşi închipuia că este'dumnezeirea şi nici oplîngere oarecare şi-o cerere de îndurare cerească; obişnuita ei rugăciune de seara şi dimineaţa se depăna'uşor, numai din buze, în vreme ce se gîndea cu totul in altă parte, la găini ori la mîncarea pe care trebuie s-o facă; cînd se nimerea însă într-o cumpănă grea, atunci se ducea la biserică şi îngenunchind în faţa icoanei Măriei se adîncea într-o afundă cugetare, în care nu se mai amestecau nici vorbele, nici gîndurile rugăciunii; biserica — cu liniştea ei veche, neclintită — o ajuta săsescoboare într-o reculegere îndelungată, în care ea cu stăruinţă pătimaşă căuta o cale de scăpare, chemînd pe dumnezeu în ajutor, convinsă că ieşind din biserică va purta în cap un gînd bun şi în inimă liniştea. Zăbovise şi azi, multă vreme, îngenunchiată in faţa icoanei, încuiată în sine, întrebîndu-se şi răspunzîndu-şi, părîndu-i-se că o întreabă pe Maica Domnului şi că ea îi răspunde cu înţelepciunea ei de femeie care a cunoscut iubirea şi jertfa. Şi încet, încet, îşi cîştigase liniştea pe care o căutase. Sofia făcea parte dintre acei oameni cumsecade care îşi închipuie că toţi oamenii sînt buni, fiindcă dumnezeu nu-i poate face altfel decît asemenea lui. Iar de oamenii răi îi era milă, fiindcă în cugetul ei, diavolul i-a împins la nesocotinţe şi ei fiind slabi n-au avut tăria să se împotrivească; cînd vedea, pe vremuri, trecînd pe drum un om în lanţuri, urmat de jandarmul înarmat, ea alerga şi-i dădea un coltuc de pîine şi o ulcică de apă, rugîndu-se apoi pentru sufletul bietului păcătos. Pe cei care i-au făcui ei rău, îi ierta uşor, fericită că ea poate fi bună, dăruind bisericii apoi din LINIŞTEA IERNII 111 sărăcia ei. De aceea se îngrozise de ura lui Toader, de încrîncenarea lui şi de pornirea lui sălbatică de a se răzbuna; iar acum, cînd înţelegea că el dobîndise putere şi dorul răzbunării trăieşte în el tot mai viu, ea se ruga zi şi noapte pentru îmblînzirea lui, căci răzbunarea îi un păcat pentru om, şi-i îngăduită numai lui dumnezeu. Rugăciunile ei însă se dovediseră sterpe, aducînd-o în marginea deznădejdii. Sofia îl iubea pe omul ei, şi iubindu-1 avea încredere în el mai mare decît în orice alt om, mai mare decît în ea însăşi; ochii lui albaştri ca cerul nu-şi ascunsesem niciodată luminile de ochii ei care-1 cercetau cu patimă; buzele lui aspre, bărbăteşti, care o înfioară şi azi, cînd începe a fi o femeie trecută, niciodată nu s-au deschis slobozind minciuni ori vorbe de ocară iar pe chipul lui ascuţit, uscăţiv, ea citise întotdeauna. numai bunătatea şi omenia; ea îl iubea pe omul ei şi era mîndră că iubeşte un astfel de om, şi era mîndră că omul acesta este al ei. Şi se întreba, nenorocită că nu înţelege: „Doamne, de ce-i urăşte? El îi aşa de bun, de-1 iubeşte toatălumea şi-1 cinsteşte, şi pe aceştia ar fi în stare să-i omoare". Si se ruga stăruitor, fierbinte: „Maică prea-curată, luminează-mă". Ea se temea pentru sufletul lui Toader, visînd cu naivitate că ei tot amîndoi vor fi şi dincolo, în viaţa de apoi; şi convinsă că viaţa ei de cinste şi fapte bune va fi răsplătită cu raiul dumnezeiesc, nu voia să-1 piardă nici acolo pe omul ei. Fericirea de dincolo ea şi-o închipuia cu simplitate ca o prelungire în veşnicie a unei stări incîntate cum o cunoscuse de cîteva ori cu omul ei, cînd şedeau amîndoi pe iarbă, în grădina primului lor bordei, iar el îi cînta cîntece de dragoste cu glasul lui afund, duios, şi-n lume se năştea o frumuseţe atît de plină încît timpul îşi înceta curgerea lui şi toate se opreau în loc s-asculte cîntecullui; frunzele prunilor sădiţi de ei rămîneau în neclintire, porumbeii s-aşezau din zbor undeva, pe-o straşină de casă, ciocîrliacea îndepărtată amuţea ascunzîndu-se, vîntul ră-mînea agăţat undeva printre norii cei înalţi, care se opreau şi ei din lunecarea lor măreaţă; iar ea asculta cu ochii închişi şi de-atîta fericire uita că trăieşte. Iar fericirea asta, ea şi-o voia continuată şi dincolo, în nesfîrşit, dar îl iubea şi ca o femeie şi nu vroia să-1 piardă nici aici pe pămînt. Cu durere, înţelegea că nu poate să-1 lase singur, că trebuie să meargădupăelşi să facă şi ea tot ceea ce face el. Iar dacă el, după moarte, pentru că şi-a luat cu semeţie dreptul să facă dreptate, va fi trimis în întunericul veşnic, atunci va trebui să-1 urmeze şi acolo. Se gîudea la aceste lucruri, sub privirea aplecată, cucernică, pătrunsă de milă, a femeii cu copilul în braţe, din icoana spălăcită sub care înge-nunchiase şi plîngea cătinel, fără să-şi şteargă lacrimile ce-i curgeau pe obraji la vale. i După ce se liniştise, împăcîndu-se că altă soartă decît Toader ea 'nu poate avea, răsărise în inima ei, aprinzîndu-se încet, dar mistuitoare, dorinţa să priceapă şi ea dreptatea care-1 răscolea pe el şi nu-i da pace, să cunoască şi ea aşa cum cunoaşte el acest adevăr care poate să bată pe unii oameni ca un bici. Ieşise din biserică înseninată. Se bucura de pe acum că acasă îl va primi pe Toader, împăcată cu ea însăşi, şi că nu-l va mai tulbura şi cu temerile ei de femeie neînţelegătoare. Se bucura, în liniştea ei, şi că acum n-o mai nelinişteşte umbra Floarei. Aşa se întîmpla în sufletul femeilor care iubesc mult un bărbat; încrederea lor nu se poate nici fringe, nici împărţi, ea nu poate trăi decît întreagă; lovită într-o margine şi ştirbită, piere cu totul şi-n locul ei prinde rădăcină deznădejdea. 112 REMUS LUCA Mîine poate că se va teme iarăşi de Floarea, nedormind iarăşi nopţi întregi şi oftînd, în timp ce are să-1 aştepte frământîndu-şi mîinile, pe Toader, din sat; nu se va teme că Toader ar putea face blăstămăţii, asta nu se va întîmpla niciodată, pînă cînd ei doi vor trăi într-o casă. Toader niciodată nu va suferi să fie necinstit şi să mintă. Dar s-ar putea trezi în el vechea patimă, ce poate că nu-i stinsă, ci poate numai adormită; omul ei ar putea să tremure iarăşi pentru ochii aceia negri pentru care a tremurat în tinereţe. Acum însă, în ceasul ăsta, ea nu se teme. Acum Toader îşi împinge patima către o altă răzbunare; poate că mîine, cînd va trebui să rostească şi numele Floarei în faţa oamenilor, poate că mîine ea, Sofia, se va teme iarăşi; se va teme şi va plînge. Azi însă nu se teme şi se gîndeşte la lucrurile acestea potolit, de parcă ar ţine de cineva străin. In drum spre casă se abătuse pe la o prietenă de-a ei din tinereţe, cu care nu se mai întîlnise de multă vreme, Raveca, soţia lui Moldovan Vaier. Acolo a stat mai un ceas, sporovăind, ca femeile, despre o mie şiunulde lucruri; şi se mirase cu cîtă împăcare îşi aşteaptă prietena ei bătrîneţea acum după ce şi-a măritat şi fata cea mai mică; s-ar zice că alt rost nici n-a avut în viaţă, decît să se mărite, să facă copii, să-i crească şi să-i aşeze pe la casele lor iar după ce toate aceste treburi s-au împlinit, acum ce să mai facă, pentru ce să se mai zbată, după ce să mai alerge? După un drum lung şi greu, oamenii se aşează undeva, la umbră, lîngă un izvor şi se odihnesc. Pentru Raveca şi pentru bărbatul ei, bătrîneţea-i un astfel de popas. Iar pentru ea şi pentru Toader încă nu s-a aflat acest izvor tihnit de la capătul drumului. Toader al ei încă nu vrea sase oprească — şi ea nici nu ştie bine după ce aleargă, iar ea nu vrea să se răzleţească de el, ci mereu să-1 urmeze gîfîind şi ştergîndu-şi sudoarea de pe obraji, să s-arate proaspătă şi veselă. „Asta-i soarta mea, pe care mi-a dat-o dumnezeu" — îşi spunea Sofia resemnată, în drum către casă. Rînduind cele de trebuinţă în gospodăria ei, pregătind mîncarea, vremea se scurse repede şi fără gînduri; trecuse după-amiaza şi venise seara. Afară, cătunul se potolise. Cerul senin, înţepenise caocupolă de ghiaţă. Gerul se înteţise dar nu eravînt. Sofia aşezase galiţele şi vaca, hrănise porcul, apoi se întoarse în casă, ţinînd viu focul în soba scundă de tuci. Gîndurile ei însă nu se schimbau de la Toader, pe care-1 aştepta cuminte, fără să-şi piardă răbdarea. Tresări, auzind uşa tinzii şi porni în întîmpinareabărbatului. Văzîn-du-i chipul galben şi scînteile de deznădejde în ochi, întrebă înfiorată: — Ce-i, Toadere? — Nimic, răspunse omul cu un glas pe care se străduia să şi-1 facă nepăsător. Dar femeia pricepu îndată starea omului ei. Tăcu, ştiind că în zadar ar mai întreba ceva, şi înfrigurată aşternu masa şi aşeză mîncarea che-mîndu-1 cu blîndeţe ca pe un copil bolnav. El mîncă în neştire — fără să mai bage de seamă că-i mîncarea care-i place — pui rumenit în cuptor, împănat cu slănină şi scăldat în usturoi zdrobit — fără s-o laude ca de obicei. înfăţişarea lui îi aducea aminte Sofiei de aceea a tatălui ei, cînd pierduse procesul cu banca şi-i rămăsese casa goală, fata fără zestre şi grajdul pustiu. Femeia nu ştia ce să facă, cum să-i deie alinare; sta tăcută şi ţeapănă în preajma lui, aşteptînd o clipă prin care să se apropie de sufletul lui. Se gîndea că această clipă va veni cînd se vor culca şi el îşiva rezema capul bălan pe pieptul ei şi va ofta, potolit. LINIŞTEA IERNII 113 El rămase multă vreme tăcut, la masă, trăgînd îngîndurat din ţigară. In vremea asta, ea aşternu patul,apoi mută lampaîncuiul de la capul patului. Atunci, ridicînd ochii, el observă ceva schimbat în odaie, lipsea un lucru, cu care ochii lui se învăţaseră. Căută încruntat în amintire, şi-şi dădu seama că lipsea din perete icoana cea veche, afumată, şi candela, întrebă mirat: — Sofie, unde-i icoana? Femeia se opri dreaptă, în cămaşa albă şi largă în care dormea noaptea şi-1 privi mult, adînc, încercînd parcă să pătrundă dincolo de întrebare. Răspunse încetişor: — Am mutat-o în odaia de dinapoi. — Apoi de ce ai mutat-o? — M-am gîndit... m-am gîndit că acum tu eşti secretar de bază şi-or veni oameni în casă... Să nu gîndească cine ştie despre tine... . — Ce-ar, putea să gîndească? — D-apoi... m-am gîndit că tu nu... — Voise să spună „tu nu crezi", dar se oprise speriată. — M-am gîndit că aşa-i mai bine. Eu pot să mă rog şi aşa. Şi-aici oi pune chipul nostru, de cînd ne-am cununat. Numa' să-1 înrămăm... — Apoi nu trebuia să-ţi faci atîtea griji dintr-o icoană... Sofia înţelese că Iui îi pare bine şi-1 privi cu recunoştinţă, aşteptînd ca să mai spună ceva. Dar omul tăcea; îl înduioşase acest semn de înţelegere al femeii sale, îmblînzindu-1. Acum. ar fi trebuit s-o îmbrăţişeze mîngîin-d-o ca în tinereţe, apoi să se aşeze lîngă ea pe marginea patului şi să-i cînte cătinel, cu glasul lui ca dintr-o coardă de bronz, să-i cînte acel cîntec ce-i era ei drag: Creşti pădure şi te-ndeasă Numa' un loc de casă-mi lasă... De-o casă şi de-o cărare Să mă duc la mîndra-n vale... Acum însă el n-avea putere nici să-i cînte, nici s-o mîngîie. In clipa asta, cînd amintirea îi atinse moale sufletul, cu degetul ei duios ca al unui copil care se îmbie să fie luat în braţe, îşi simţi osteneala şi mai neagră, alungîndu-i din apropiere tot ce-ar fi putut să-1 îmbuneze. Bucuros ar fi urlat şi-ar fi gemut, plîngînd cu lacrimi; dar lacrimile nu-i ieşeaudinochi, iar geamătul îl strîngea înlăuntrul fiinţei sale. Şedea gîrbovit pe scaun, trăgînd din ţigară, în neştire; iar femeia aştepta în aşternut, privindu-1 înspăimîntată. — Toadere—vorbi ea încetişor, cu frică să nu-l tulbure, trăgănîndu-şi glasul. — Culcă-te. Ii tîrziu... — Mă culc. Se descălţă şi se dezbrăcă multă vreme, mişcîndu-se anevoie, fără să ştie prea limpede ce anume face. Suflă lampa şi se întinse istovit lîngă femeie, care-I aştepta dornică să-1 mîngîie, să-1 liniştească. Deodată, omul o cuprinse, lăsîndu-şi fruntea pe umărul ei, şi gemu: — Oh, Sofie dragă... — Ce-i, Toadere? — Nu mai pot. — Toadere — îl chemă femeia înfiorată de spaimă — ce-i cu tine?' — Nu mai pot. Nu ştiu ce-am să fac. Nu ştiu ce-am să fac... - Şfparcă 8 — Viaţa Romînească 114 REMUS LUCA ar fi destupat un izvor cu prea multă apă, începu să-i vorbească femeii sale. — Mi-i greu. Mi-i ruşine. Pentru mine şi pentru oameni. Femeia tăcea aşteptînd. Ştia că acum el îi va spune tot, neîntrebat, şi mai ştia că ăsta-i singurul leac pentru starea lui. Iar el îi povestea, umplut de-amărăciune şi fiere, întîmplările toate ale acelei zile de duminică. — ... înţelegi tu, Sofie? Oamenii vreau şi nu îndrăznesc. îmi vine să intru în pămînt. Acum vorbi şi femeia, împinsă de-o firavă speranţă: — D-apoi, Toadere, eu nu ştiu ce să zic. Mie mi-e greu să înţeleg de ,ce trebuie alungaţi oamenii ăştia. — Bine, tu nu înţelegi, dar dacă ai înţelege, cum ai zice?... — Aş zice şi eu cum zici tu... — O, da' ei pricep toţi că trebuie daţi afară şi nu îndrăznesc ori nu vreau. Vichentie nu vrea, Marian nu îndrăzneşte, Irina şovăie... Şi ăialalţi? Ce-or zice ăialalţi, care nu înţeleg aşa de bine lucrurile astea?... Şi eu nu mai ştiu ce să fac... Mă tem că n-am să fiu harnic. Şi tăcu, parcă un pumn i s-ar fi pus pe gură. Inima femeii tresări într-un început de bucurie pe care nu şi-o aşteptase, îl văzu îndată, în mintea ei, pe Toader, liniştit, trăindu-şi paşnic traiul lui de-acasă, fără vînzoleli, fără să se mai zdrobească pentru treburile altora, fără alte gînduri decît al fericirii lor. îl vedea îmbătrînind lîngă ea, albind şi topinclu-se cătinel, împăcat cu toate. îşi văzu visul ei de totdeauna cum ia fiinţă şi cum ea însăşi se linişteşte. Gîndul acesta îi risipi în trup un dulce leşin, ca o beţie. Se strînse aproape de bărbatul ei, îmbrăţişîndu-1, sărutîndu-1. Ar fi vrut să-i şoptească în ureche: „Lasă, Toadere. Las' că aşa-i mai bine. Noi doi în casa noastră". Dar nu spuse nimic. îl simţi pe umărul ei, stînd greu şi nemişcat ca un bolnav, fără să răspundă îmbrăţişării ei. Se trezi curînd din uşoara ei ameţeală, adunîndu-şi puterile ca să poată gîndi lucrurile aşa cum sînt, fără milă de dorurile şide visurile ei. îşi dădu seama cu părerederăucă Toader nu s-ar împăca niciodată într-o viaţă ca aceea pe care eai-o dorea; ar trebui să fie beteag fără vindecare ori să-şi fi pierdut minţile; ar trebui să se răstoarne lumea ori el să se schimbe în inima lui; ar (trebui ca Toader să nu mai fie Toader, să fie altcineva; şi atunci pe cine ar mai iubi ea? Cui i-ar mai fi dragă ea? Şi răspunse, smulgîndu-şi anevoie vorbele din piept: — Toadere, nu se poate. El tăcea, dar din tresărirea ce-o simţi în trupul lui ea înţelese că se bucură, că mai aşteaptă un cuvînt bun de la ea; femeia înţelese cu durere că ea a ghicit, şi continuă, călcîndu-şi pe suflet: — Dacă ai zis trebuie să faci. Şi iarăşi tăcu, fiindcă-i trebuia multă putere, iar ea era o femeie slabă, topită de frica să nu-şi piardă iubitul; o înfiora pînă-n marginea plînsului ideea că ar fi putut să-1 piardă chiar; şi el însuşi ar fi putut să se piardă. Şi-atunci ce preţ ai mai putea găsi în lumea asta toată? încordîndu-se întreagă şopti cuminte, ca un şcolar: — Cum să te faci de ruşine? Ce-ar zice oamenii? „Pentru cinstea mea se teme ea" — gîndi Toader, şi în inima lui se petrecu o schimbare ciudată, atît de vie încît i se părea că o poate pipăi cu degetele sale; îl încălzea o înduioşare pe care n-o putea învinge, care-1 umplea repede, cum umple rîul în revărsări o luncă neapărată ; şi parcă rîzîndu-şi de el, inima lui se juca lepădînd cămaşa murdară a amărăciunii şi primenindu-se bucuroasă ca o copilă de cincisprezece ani. Şi parcă lui însuşinu-i venea să creadă. Mai spuse: LINIŞTEA IERNII 115 — Poate că am greşit, Sofie dragă. — Atunci trebuie să le spui în faţă, să nu te fereşti. Venindu-şi în fire, înţelegînd că totul nu fusese o joacă a minţii lui cătrănite, ci totul continua să rămîie înceţoşat, anevoios ca un drum de ■toamnă cu Meiul pînă la genunchi, cu o tristă hotărîre în glas, adăugă grăind :rar, în şoaptă: — Am să le spun curat că nu-s bun de secretar... — Nu se poate, Toader, — strigă femeia speriată şi ÎGni în plîns, stăpînindu-şi-1 însă îndată şi începu să-I strîngă şi să-1 mîngîie înfrigurată: — Nu, Toadere, să nu le spui aşa... că doar nu-i adevărat... Toader asculta aceste cuvinte cu uimire şi nu putea să-şi domolească o ascunsă încîntare că el avea o astfel de femeie. Un bărbat ori cîtă minte ar avea şi oricît ar fi fost de bătut de viaţă, anevoie ar şti tot ce zace într-un suflet femeiesc, dacă ea nu vrea să şi-1 deschidă şi să şi-1 arate ; aşa sînt făcute femeile, să poată ascunde lesne ceea ce vor să ascundă şi de multe ori şi ceea ce nu vor; asta-i arma lor cu care pot înfrunta şi pot Infringe şi pe cel mai puternic bărbat, schimbîndu-1 de nici nu-l mai cunoşti. în sinea lui, Toader surîdea la aceste gînduri — pe care omul le obişnuieşte numai către bătrîneţea sa — şi surîdea cu oarecare mîndrie nu pentru că aceste depanări filozoficeşti n-ar fi într-un fel adevărate,ci pentrucă el cunoscuse lingă el o femeie care douăzeci de ani nu-i ascunsese nimic din ce-ar fi putut să-i ascundă, ci necontenit îşi deschisese înaintea lui sufletul cum se deschide floarea soarelui către soare; iar norocul ăsta nu se întîmpla multora. Un singur lucru se străduise Sofia să-i ascundă, teama ei de Floarea, şi nu izbutise, şi ea credea şi azi că el nu ştiuse şi că nu va şti niciodată; îşi zdrobise sufletul ca el să nu afle, poate pentru ca el să nu creadă vreodată că ei i-i frică să nu fie iubită mai puţin, ori de frică să nu trezească iarăşi o patimă adormită, ori numai pentru că aşa cum cerul nu poate fi veşnic senin şi faţa apei netedă, nici dragostea nu poate fi îndestulată şi se cere ea însăşi mereu încercată, pentru ca astfel să crească împlinindu-se fără încetare. • Iar acum se mira şi era mîndru, înţelegînd că inima Jfemeii sale, căreia pe rînd îi cunoscuse tainiţă după tainiţă, bucurîndu-se de fiecare dată, fiindcă descoperea acolo frumuseţea şi bunătatea şi dragostea pentru el, iată că acum, după atîţia ani de zile, obosită, muşcată de dinţii ascuţiţi şi lacomi ai vieţii sale grele, inima aceasta ivea acum muguri noi; dar cine pe lumea asta poate fi mai bogat decît un astfel de om? Şi-acest om îi Sofia lui. Mîngîierea pe care aceste vorbe ale femeii i-o aduseră, plăteau toate necazurile lui de azi, şi mai prisosea. Simţea cum tristeţea i s-aşează la fund, cum s-aşează colbul cîmpiilor după ce vîntul a amuţit; cum îl cuprinde cătinel liniştea şi i se întoarce vechea lui judecată de om gospodar; se trezea în el iarăşi pofta să stea la sfat cu gîndurile sale, pe-ndelete, cu socoteală, plivindu-le cu grijă, alegîndu-le, rînduindu-le. Se făcuse iarăşi limpezime. Nemulţumirea însă rămăsese. Toate cîte se întîmplaseră azi, se în-timplaseră cu adevărat. Marian cu adevărat se arătase împotriva scoaterii chiaburilor, Vichentie nesocotise cu adevărat hotărîrea organizaţiei, Irina plînsese cu adevărat de mila unui chiabur, iar el cu adevărat nu făcuse nimic pentru schimbarea acestor lucruri pe care nimeni nu le aşteptase şi nici pentru a ocoli o nenorocire mai mare care s-ar putea întîmpla. Nu se destrămase încă încîlceala—şi mai stăruia teama că n-are să izbutească şi că se va bălăci ca în nişte zoaie murdare în cea mai ruşinoasă ruşine omenească; îşi închipuise că nimeni nu-i ca el şi păţise ceea ce păţesc numai proştii şi slabii, se împăunase gîndind că numai el poate face dreptate sau numai :8* 116 REMUS LUCA el îi poate convinge pe oameni s-o facă. Nu-şi mărturisise acest gînd nimănui, nici lui însuşi nu şi-1 mărturisise; cu silă şi-1 descoperea chiar acum,, în aceste clipe; dar ani de zile aşa se purtase şi socotise firesc să-1 creadă, oamenii înţelept şi priceput. Şi-i părea rău că toate se întîmplară aşs; iar acum îi părea şi mar rău că nu-i putea întoarce Sofiei o bucurie pe care ea i-o pricinuise fără să se gîndească la ea şi la năzuinţele ei , numai din dragoste pentru el; ar fi trebuit să-i spună: Fireşte! N-are să le spună un lucru ca ăsta, că nu-i bun de secretar; 1-a luat doar gura pe dinainte, că era prea amărît; dar ar fi însemnat că minte, pentru că el încă mai crede că nu-i bun de secretar şi încă se' temea că nu va izbuti să ducă pînă la capăt sarcina care şi-o luase pe umeri.. Alături, femeia aştepta un răspuns, iar el tăcea. Şi ea voi să-lmîngîie: — Doar cît de bine ţi-a părut aseară că te-au ales pe tine. — Ţie nu ţi-a părut bine... — Mie, nu, da' tu eşti bărbat şi ştii mai bine... ■—O, Sofie, să nu gîndeşti că bărbaţii ştiu atît de multe... Auzindu-i glasul uscat, nefiresc, pe care căuta să şi-1 facă mai moale,, mai prietenesc şi nu izbutea, femeia se temu şi se strînse lîngă el; simţindu-I cald şi dorindu-1, îngăimă, înecată: — Toadere dragă, nu te necăji... Şi îl îmbrăţişa, sărutîndu-1 şi nelăsîndu-1 să-i răspundă... Mai tîrziu, nedormind, se gîndeau amîndoi că de-acum sînt în pragul bătrîneţii şi nu vor mai avea copii. Pentru ea era o tristeţe fără alinare, cu. care se obişnuise, iar pentru el o deznădejde mută, ca un pietroi ce l-ar fi purtat pe veci pe piept; unul, care fusese al său şi în faţa lumii îi murise, iar celălalt, dacă-i al lui trăieşte, dar 1-a pierdut de mult — neştiut de oameni — şi niciodată nu-1 va mai recăpăta. Poate toată starea lui lîncedă, — oboseala asta care-1 împingea spre renunţare, spre resemnare, ca spre un fel de somn care să te apere de realitate, să fi izvorît chiar de-aici; poate-dorinţa lui tulbure să-1 scape pe băiat, i-a trimis pe nesimţite acest gînd. nesăbuit... Căci dacă el s-ar întoarce frumuşel din drum şi s-ar aşeza resemnat pe pragul casei sale zicînd: „Nu se poate. N-ai ce-i face", — ce s-ar întîmpla? Poate că lucrurile s-ar mai tărăgăna, aceia ar mai rămîne un an, doi în colectivă şi ar rămîne şi Cornel. Poate că nu s-ar întîmpla chiar aşa, pentru că nu-i numai voia lui ca aceştia să iasă, şi nu numai voia lui hotărăşte acolo... Dar ce poţi şti că s-ar întîmpla.? Nimic nu poţi şti. Numai că gîndurile lui îs zălude la. acest ceas. Multe se pot întîmpla mîine şi poi-mîine din cele pe care Ie aşteaptă, şi din cele pe care nu le aşteaptă nimenea; un singur lucru nu se poate întîmpla, ca aceia sâ. mai rămîie' în colectivă; aceasta nu se poate întîmpla chiar dacă el ar trebui să moară,, ori să-şi piardă pentru totdeauna nădejdea că şi l-ar mai putea recăpăta pe acela care poate că-i este fiu. Şi cu gîndul acesta, că nu se poate întîmpla, adormi, intrînd într-un somn greu, istovitor, din care ţi-ar părea bine să te trezeşti cu o minte de copil care a uitat tot ce ţine de ziua de ieri. 3 Vichentie Pîntea n-a prea stat pe gînduri, după discuţia sa cu Toader Pop. A înţeles îndată că nu se poate vorbi cu omul ăsta; aşa că nu mai avea de ales. Porni să-1 caute pe Patru Ioachim şi pe Bobletec şi poate şi pe alţii din brigadă, pe care-i ştia mai supuşi, să le spună ce au de făcut. Brigada lui trăgea greu la cîntar în gospodărie şi dacă toţi cei optzeci de oameni ai lui vor spune: „Nu!" (şi nu vor putea spune altfel cînd el, Vichentie LINIŞTEA IERNII 117 Pîntea le dă ordin) — atunci nu se va putea lua hotărîre, căci Patru şi Bobletec au neamuri şi prin celelalte brigăzi, şi neamurile îşi vor apăra neamurile. Patru Ioachim nu se afla acasă, iar Iuliana nu voia să-i spună lui Vichentie unde-i şi-1 privise bănuitoare, cu duşmănie. Ochii femeii erau roşii de plîns şi pe obraz, sub ochi, se vedea urma vînătă a unui pumn.„A înfundat-o!" — gîndi el cu nepăsare şi se îndreptă spre casa lui Bobletec, care se înălţa făloasă pe uliţa cea mai largă a satului, unde locuiau mai cu seamă oameni cu stare. Ferestrele de către drum erau întunecate, totuşi el intră şi ciocăni în uşa tinzii, care era încuiată, cum nu se prea obişnuia prin părţile acestea. Se auzi uşa unei odăi deschizîndu-se, vînzoleală, şoapte repezi şi glasul aspru, răguşit de băutură şi tabac al lui Bobletec Ion,suduind încet. Apoi, Rafila, fata cea mai mare, cam bătrîioară a lui Ion, întrebă acru: —- Care-i acolo? — Eu îs, Vichentie. — Care Vichentie? — Vichentie Pîntea, brigadierul. Urmară iarăşi şoapte mînioase, apoi vocea răutăcioasă, ascuţită a Rafilei: ■—■ Tata nu-i acasă. S-a dus prin sat. —• Ba-i acasă, că l-am auzit suduind, şi începu să bată furios în uşă, •strigîndu-1 pe Bobletec Ion, dar dîndu-şi seama că nu-i potrivit să ştie şi alţii că 1-a căutat noaptea, se potoli şi şuieră printre dinţi: —- Deschide, ană, măgarule, că viu pentru binele tău. Uşa se deschise încetişor şi ieşi Bobletec Ion, întrebînd tot în şoaptă: — Ce-i, Vichentie? — Am de vorbă cu tine. Hai în casă. — Mi-s fetele dezbrăcate. —• Nu m-oi uita la ele. Trebuie să-ţi spun ceva important. Bobletec se gîndi o clipă, apoi îl lăsă să intre. In odaia de către drum, lampa ardea, ferestrele erau acoperite cu ţoale groase de lînă, iar fetele nu -erau dezbrăcate şi nici măcar paturile făcute pentru culcare. în odaia încăpătoare, plină de mobilă de oraş, la o masă mare, pe care se afla un ulcioraş şi pahare, şedeau învăluiţi într-un fum des de ţigară, feciorii lui Bobletec, Eneia, Iustin şi Catul (căruia oamenii-i spuneau Şcutulă, nepricepîndu-i numele scornit de naşu-său, Tiberiu Metea, răposatul soţ al Silviei, verişoara lor) —• era şi. Murăşan Iosif, căruia îi străluceau ochii de vinul băut. îl poftiră şi pe Vichentie la masă. Susana, nevasta lui Bobletec şi cele trei fete ale sale, Rafila, Cornelia şi Lucia, se aşezară pe marginea unui pat, tăcute şi curioase. Vichentie se aşeză, privind mirat la Murăşan, care-şi lăsase nasul lui mare în pahar, privindu-1 însă pe sub sprîncene, zîmbitor, parcă i-ar fi spus: „— Nu te sfii. Sîntem între noi". Lui Vichentie nu-i venea la îndemînă prezenţa lui Murăşan Iosif; nu ştia ce legături pot fi între el şi Bobletec şi păturile de pe fereastră. Dar nici prea mult nu se temea de el. O vreme tăcură aşteptînd. Bobletec Ion, un om trecut de cincizeci de ani, pe obrajii căruia se cunoşteau toate urmele unui îndelungat trai bun şi ale unei frumuseţi bărbăteşti vestite oarecînd, se aşezase mîngîindu-şi fălcile, lîngă Vichentie, în capul mesei, şi sta pe jumătate întors către el, pironindu-1 cu o pereche de ochi negri, vii, ce scăpărau de deşteptăciune. — Ce-ai să-mi spui? •— Ceva important. Despre tine. Pentru binele tău. — Poţi să-mi spui. 118 REMUS LUCA — Da' nu-i bine să se afle că am fost la tine... — N-o să se afle. Bobletec vorbea cu multă siguranţă în glasul lui aspru, răguşit, chiar . poruncitor. Era glasul omului care ştie că cuvintele sale au greutate şi trebuie ascultate cu sfinţenie de oricine. Era un glas de care însuşi Vichentie ascultase, fără să-şi dea seama, chiar atunci cînd crezuse că i se împotriveşte. Vichentie însă şovăia, privind mereu la Murăşan. — De cumătru Murăşan să nu te temi. — El nu ne vinde. „Aha! Is cumetri", gîndi Vichentie şi spuse: — Toader vrea să vă scoată din gospodărie. Zice că sînteţi chiaburi şi duşmani. Or hotărît în organizaţie. Or scris în procesul verbal c-aţi uneltit. — Da. Ştiu că Toader ne iubeşte ca sarea-n ochi. Da' nu va fi după voia lui. Mai sînt oameni de treabă în gospodărie... Şi ce zice el c-am. uneltit? ■— Că m-ai pus pe mine să scriu zile multe pentru ăi din brigada mea... — Că eu te-am pus să scrii zile multe! — Chiar aşa... Şi începură toţi să rîdă nervos, fără veselie. Iar femeile priveau speriate. Pe urmă se făcu tăcere şi Catul, cel mai tînăr dintre feciorii lui Bobletec, umplu paharele; mîna îi tremura şi vărsă mult vin pe faţa de masă, fără ca ceilalţi să observe. închinară paharele cu gravitate şi băură. Apoi iarăşi turnă Catul vin,, şi iarăşi închinară. — Pune lemne pe foc, porunci Bobletec Ion, privind la Catul şi acesta se grăbi să vîre trei butuci în soba pîntecoasă de cărămidă. — Şi-aşa, continuă Bobletec Ion, vrea să mă scoată din colectivă. De mirat nu se prea mira; pînă acum Murăşan îl apărase, şi gîndise că-1 apără pentru că-s cumetri, dar cu vreo jumătate de ceas mai înainte, acesta îi spusese fără ocolişuri că de-acum nu-1 mai poate apăra cu nici un chip, iar Bobletec se înfuriase, suduindu-1 şi făcîndu-1 de doi bani, apoi rugîndu-I ca pe dumnezeu. Acum iarăşi vorbea liniştit, gîndind că Vichentie îi ţine partea şi înţelegea că acesta poate să-i fie chiar mai de folos decît o iudă fricoasă ca Murăşan. — Şi-acum ce facem? Ce putem face? - întrebă Bobletec, dar fără să creadă că cineva poate să-i răspundă. S-auzi glasul lui Murăşan, moale, lunecos ca o lipitoare, aproape în şoaptă: — Multe nu poţi să faci. Dacă răuşesc comuniştii să înnebunească adunarea generală, poţi să te dai şi peste cap... — Şi nu le-a fi greu să râuşească... încercă să-şi dea părerea Catul, dar tatăl său i-o reteză scurt, încruntîndu-se: — Tu.să taci, că eşti prost. Om vedea noi dacă or răuşi ori ba. — Eu aş zice ca feciorul dumitale, — se amestecă Murăşan. Comuniştii ar putea să răuşească. Acolo-i Pop Toader şi Filon Gherman şi Pănciuşu Ion care-s ca turbaţi. Şi ei nu-s oameni proşti, trebuie să înţelegem. — Nu. — Nici unui din ei nu-i om prost, — încuviinţă cu părere de rău Bobletec, începînd să se mînie iarăşi pe Murăşan. — Şi oamenii cam ascultă de ei. Asta s-a văzut cînd or ales-o preşedintă pe Irina. — Murăşan privi îndrăzneţ, cu un fel de batjocură la Vichentie, parcă s-ar fi pregătit să-i strige în ochi: nătîngule ! — Iar Irina va ţine cu comuniştii, măcar că Patru i-i neam. Şi oamenii or crede-o şi pe Irina. Afurisita asta le-a cîntat în strună şi-amu le place de ea. LINIŞTEA IERNII 119 Vichentie nu mai asculta această socoată încîlcită a lui Murăşan Iosif, căci nu înţelegea la ce foloseşte şi nici unde va ieşi ea ; îl mai sîcîia şi uşurătatea cu care vorbea acest om, batjocoritor şi răutăcios de parcă el n-ar fi avut nici în clin nici în mînecă nimic cu toate treburile acestea; şi se şi mira că se vîră, cîtă vreme pe el nu-I arheninţă nimic, din nici o parte. Pe el nu-l interesau nici măcar toţi din cei ameninţaţi să fie alungaţi, ci numai Bobletec Ion şi Patru care erau în brigada lui, Bobletec chiar de la început, iar Patru de un an; cît despre ceilalţi, de Floarea şi de feciorul ei şi chiar de tîndăloşii feciori ai lui Bobletec şi de fetele lui — îl durea în cot, — i-ar fi înfundat şi mai rău dacă astfel i-ar fi putut salva pe cei doi din brigada lui. Simţea însă că aici îi vorba despre toţi cei ameninţaţi şi despre salvarea tuturor acestora, că-i vorba să se unească toţi împotriva comuniştilor şi aştepta să afle totuşi, să înţeleagă — căci la urma urmei el nu-şi va duce pielea în tîrg pentru nora lui Obrejă, ăia-s chiaburi şi să plătească. Şi iar se mira că. Murăşan vorbeşte deschis aşa cum vorbeşte despre comunişti şi înţelegea că sînt la mijloc lucruri despre care el nu ştia. Se gîndea că aici putea să fie o tovărăşie mai veche, şi-i părea rău că s-a pripit. — Şi zici să aşteptăm? — îl auzi pe Bobletec întrebînd. — Nu zic să aşteptăm, da' zic să ne gîndim... — Cum să ne gîndim? — Aşa ! — şi Murăşan rîse cu viclenie, bucuros că nici unul nu pricepe. Pe urmă adăugă: Am vorbit eu cu cineva, încă în ia-sară, despre lucrurile astea. Şi ăla s-a mirat că vouă vi-i frică. — Cine-a zis că ni-i frică? De unde ştie că ni-i frică — strigă Bobletec nemaiputîndu-se stăpîni. — Poate că nu ştie, dar aşa zicea... — Cumetre, nu mă fierbe, că te tai în cap. — Şi dacă mă tai, ţi-a fi mai lesne? — Un drac! — Bobletec se stăpînea iarăşi, tocma ca să arate că nu i-i frică; de la Murăşan nu va afla decît ceea ceva voi acesta, iar pe Vichentie îl vedea tăcut şi încruntat, ceea ce însemna că acum şi nădejdea de la el abia înfiripată, i se clatină, ca frunza pe apă. Se făcuse iarăşi tăcere şi iarăşi băură vin, fără ca pe vreunul să-1 fi apucat şi cea mai uşoară ameţeală, atît erau de încordaţi; iar femeile, şezînd pe marginea patului tăceau şi nici pe ele nu le apuca somnul, deşi noaptea era tîrzie. într-un timp, Eneia, cel mai mare dintre feciorii lui Bobletec, unul dintre acei oameni care din copilărie se cred mai preţioşi decît jumătate de lume, grăi: — Şi ce mare lucru dacă ne-or scoate din colectivă?! Mie şi-aşa nu mi-a plăcut niciodată! — Nu, că acolo trebuie să lucri — rîse Murăşan. —- şi ţie-ţi place numa' s-o giugiuleşti pe Onicuţa ta. Rîseră şi ceilalţi, dar fără nicio poftă,iar Eneia se uită urît la Murăşan, înjurîndu-1 în gînd. Acesta păru că înţelege şi adăugă: — Chiar aşa scrie în procesul verbal: „Iar feciorii lui Bobletec, nurorile şi fetele lui, care-s nişte leneşi şi nişte puturoşi au dezorganizat munca cu bună ştiinţă". Pricepeţi voi ce-nseamnă aia: „cu bună ştiinţă? — Şi iarăşi rîse scîrţîit, de-ar fi putut scoate din fire şi un butuc de lemn. — Ba, că ştii numa' dumneata — încercă să-şi apere fraţii, Catul cel plîngăreţ. — Oameni buni, nu vă mai certaţi -- îi rugă Bobletec, bătrînul. Mai bine să ne gîndim ce facem! — şi-n glasul lui se putea ghici acum dez- 120 REMUS LUCA nădejdea şi frica lui Catul, de care de obicei rîdeau toţi. Şi-n acest ton plîngă-reţ era semnul că omul de-abia îşi stăpîneşte furia şi necazul. — Păi, să ne gîndim ce faceţi după ce vă dă afară, spuse Murăşan şi nici nu mai încerca să-şi ascundă plăcerea că-i vede speriaţi. — Cumetre dragă, amu nu-i vreme de glumă... Vichentie se mira cum s-a schimbat Bobletec numai după cîteva vorbe şi că-1 aude rugîndu-se. Se întreba şi el, ce se va întîmpla dacă nu-i poate scăpa pe Bobleteci şi pe Patru? însemna că toată puterea lui nu-i nici cît o băşică de porc pusă la uscat. Dar nici asta nu se va întîmpla — îşi spuse — brigada mea să fie stricată. Se hotărîse însă să tacă şi să asculte. Abia acum începea să priceapă că lucrurile nu-s chiar aşa de simple cum îşi închipuise el. Murăşan se făcu serios şi grăi: — Dacă aşteptaţi pînă la adunarea generală, puteţi să vă puneţi de-acum cenuşă în cap. Mai bine vorbeşti cu neamurile voastre. Poate s-or îndura să vă ierte că i-aţi exploatat şi s-or îndura să vă apere... — Doamne, cum vorbeşti cumătre, curat ca un comunist... Da' cum i-am exploatat? Şi pe cine? — Ei, lasă, nu te mai îmbrăca acum în piele de oaie. I-ai stors cît ai putut.Da' tu roagă-te de ei.Aruncă vina pe Septimiu,c-al lui a fost pămîntul. Spune-le că şi petine te-aexploatat. Spune-le căsîngele apă nuseface. Da' ce, eu să te învăţ cum să prosteşti oamenii... — Urît mai glumeşti, cumetre... Murăşan nu-i dădu răgaz: Uitîndu-se pieziş la Vichentie, zise: — Iar brigada voastră cred că te va apăra... — Eu aşa gîndesc, că-i va apăra ! îngăimă Vichentie Pîntea, dar în creierul lui se năştea în clipa aceea un gînd, încă întunecos şi greu de ghicit, care scăpărase din întrebarea nătîngă a lui Eneia: „Şi ce mare lucru dacă i-or scoate?"...Şi ca să se limpezească,Vichentie îşi luă rămas bun şi plecă repede, lăsîndu-i pe ceilalţi speriaţi. Plecase îndată şi Murăşan după el, strigîndu-1 să-I aştepte că are să-i spuie ceva. După plecarea lui Murăşan, Patru Ioachim a stat vreo jumătate de ceas şi s-a gîndit, pe urmă a bătut-o măr pe Iuliana—care-i adusese pe cap toate belelele, fără măcar să fi fost frumoasă şi bună de dragoste. Apoi îşi luă cojocul şi căciula şi se îndreptă spre casa lui Vichentie, intrînd prin grădină, ca să nu-1 vadă cineva. Nu înţelegea de ce face aşa, dar un instinct întunecat de animal hăituit îl împingea şi el nu se mai oprea să se întrebe. Vichentie nu era acasă. Patru Ioachim se hotărî să-1 aştepte, fără să-şi dea încă seama dacă Vichentie va putea face ceva sau măcar dacă va voi să încerce. Ar putea să ridice din umeri şi să zică: „Treaba ta". Dacă Vichentie ar fi în năcaz şi ar veni la el, cam aşa i-ar răspunde; mai departe nici nu se gîndea, ci aştepta să vadă ce va fi, căci el nu era omul care să-şi bată capul cu prea multe. Acum era speriat mai mult pentru că nu înţelegea limpede ce anume se întîmplase. Murăşanu îi spusese rîzînd: Frate dragă, te-ai ars. Ioachim însă a înţeles că însuşi Murăşan îi speriat şi rîde batjocorindu-1 numai ca să-şi facă o ţîră de curaj. Aşteptîndu-1 pe Vichentie, în camera bine încălzită, Patru Ioachim se întinse pe canapeaua învelită în catifea sură, rîzînd de moliciunea arcurilor. „Faină treabă, numa' că trebuie să fie tare scumpă. Vichentie ăsta cam aruncă banii." LINIŞTEA IERNII 121 Simţea o ucigătoare nevoie să fumeze, dar n-avea tutun, iar de cumpărat •el nu-şi cumpăra niciodată, ci cerea de la alţii, sau fura foi din tutunul gospodăriei şi-1 usca acasă la el în pod. S-apucă să caute prin sertarele mesei, ale dulapului, ale noptierei, dar nu găsi nimicişi aminti că Vichentie nu fumează: „Al dracului, pe mobilă dă o grămadă de bani, dar la un pac de tutun se scumpeşte". Se întinse iarăşi pe canapea,resemnat şi cam mînios din pricina lipsei tutunului. Era un om de patruzeci de ani, puţin la trup, cu un cap mic şi un chip plin de zbîrcituri,iar ochii săi n-aveau odihnă nici măcar cît ai clipi, ci veşnic pîndeau, căutau, iscodeau nu se ştie bine ce. Oamenii din sat nu-l prea aveau la inimă; ziceau despre el: „A fost mai mare, da' răutatea 1-a uscat de tot". Iar de cînd socru-său, Murăşan Iosif, după ce îi lăsase moara prin testament, murise în împrejurări cam întunecoase, cu măruntaiele opărite de rachiu, •oamenii se cam fereau de Patru Ioachim, căci se zvonise că-n ultimile luni îl hrănise pe bătrîn numai cu pîine muiată-n vinars. Vichentie, întorcîndu-se tîrziu, după miezul nopţii, îl găsi adormit şi-1 trezi scuturîndu-1 fără milă şi suduindu-1 pentru că i-a murdărit catifeaua de pe canapea, cu bocancii Iui mustind de apă. — Ce-i mă, n-ai unde să dormi? — Ba am, da' am adormit aşteptîndu-te pe tine. — Da' de ce m-ai aşteptat pe mine? Vichentie vorbea cu răutate. Se vedea că-i supărat şi că nu are chef de discuţie. — Poi am auzit că vreau să mă scoată din gospodărie. — Şi-apoi ce? — Am venit să-ţi spui. Poate poţi să faci tu ceva. —■ Da' ce-s eu? Dumnezeu? Vichentie strigase ca un nebun, holbîndu-şi la el ochii de tăciune, înspăimîntîndu-1. Patru Ioachim se trase uşor spre marginea scaunului pe care se aşezase, apoi se sculă în picioare; rînji fricos: — Nu eşti dumnezeu. Eşti Vichentie şi-amu poţi mai mult chiar decît dumnezeu sfîntu' din cer. — Pot pe mama dracului, şi pe mine să mă laşi în pace. Patru se apropie cătinel, de-a-ndaratelea, de uşă, mişcîndu-şi fără încetare capul încoace şi încolo, scurmîndu-1 pe Vichentie cu ochii lui mici, plini de venin: — Să nu-ţi pară rău, Vichentie. — Şi dacă-mi pare rău, ce-i? — Vezi că dacă trăznetul cade pe-o casă, întîi aprinde acoperişul. Vichentie simţi ameninţarea în glasul lui Patru şi se opri în faţa lui, măsurîndu-1 de sus pînă jos, oprindu-şi privirile stăruitor la gîtul subţire şi zbîrcit ce ieşea stingher din gulerul cojocului. Zise gros, răguşit: — Mă, tu eşti nebun. în clipa asta însă, Patru Ioachim nu se mai temea. Se întoarse repede ■şi s-aşeză iarăşi pe scaunul pe care şezuse şi îşi descheie cojocul, căutînd în neştire prin buzunarele hainei vreo urmă de ţigară. întrebă paşnic: — N-ai ceva tutun? — N-am! — răspunse Vichentie, care nici nu se mai gîndea la Patru Ioachim, aşteptînd ca acesta să plece. — Păcat. Tare-aş fi fumat o ţigară. — Ti-am spus că n-am! — Ştiu. Apoi, parcă abia atunci i-ar fi venit în minte, şopti: — Vichentie, trebuie să mă aperi, dacă nu vrei să vii şi tu după mine. 122 REMUS LUCA — Ţi-am spus că eşti nebun — murmură acesta, oarecum plictisit^ cu gîndul în altă parte. — Nebun oi fi, da' mut nu-s. — Dacă nu eşti mut, cîntă! — Am să cînt şi n-o să-ţi placă. Vichentie îl apucă de umeri şi-1 zgîlţîi cu sălbăticie: — Mă, ce vrei? — Să te duci acolo, la voi, la organizaţie şi să le spui să mă şteargă, dintre chiaburi. — Ce, îmi dai tu ordin? — Nu-ţi dau ordin. Te rog. — Nu mă duc. Nu-mi bag gîtu-n ghilţ pentru tine. — Ba eu zic să te duci. — Du-te dracului şi lasă-mă-n pace. — întîi să ne înţelegem, apoi mă duc. — Ce să ne înţelegem? Patru înţelese că lui Vichentie nu-i pasă de el, dar se înşela. Lui Vichentie acum nu-i păsa că pe Patru vor să-1 scoată şi poate că l-or scoate din gospodărie. El acum îşi sfărîma mintea cu un alt gînd şi avea nevoie de linişte şi de singurătate. Dar celălalt îşi ştia pielea în primejdie şi-i stătea înfipt îa grumaz ca o căpuşă; îl auzi chiţcăind: — Vichentie dragă, pe mine m-or scoate, aşa gîndesc. Da' nici ţie nu ţi-a fi moale cînd le-oi spune cum a fost cu fosfaţii. — Care fosfaţi? — întrebă Vichentie nedumerit, căci nu înţelese... — Ştii tu, ăia pe care i-o vărsat Cornel pe tarlaua brigăzii tale, că i-am plătit o sută de lei să nu-i ducă pe-a lui Colceriu Augustin. Amu ştii? Tu ai dat suta. Aşa ai scos tu trei mii de chile de cucuruz şi Colceriu numai o mie opt sute. Vichentie se sculase în picioare, mare, gros, ameninţător şi venea către el, cu ochii ca două cepe, păşind cătinel: — Mă, te sugrum. Iar Patru rîdea de el. Şi Vichentie nu-1 sugrumă. înţelese că acum trebuie să-1 apere şi pe Cornel Obrejă. Se întoarse la canapeaua Iui tapiţată cu pluş sur şi se întinse cît era de lung, făcînd arcurile să geamă dureros, şi închise ochii, încruntat. Rămase aşa multă vreme, în faţa lui Patru Ioachim care rînjea bucuros că 1-a înfundat. Apoi, deodată se ridică şi-1 întrebă: — Moldovan Gherasim cu ce-a intrat în gospodărie? — Ha? întrebă Patru uluit. — întreb ce-a adus Gherasim în gospodărie? — Apoi dracu' să-1 iee, pămîntul cît i-a avut, boii, calul... — Aşa. Şi Man Victor? — Apoi şi el cu pămînt, boi şi un cal. —7 Şi Moldovan Aurel? — Da' ce, te-ai apucat să faci inventar? — îmhî! Fac inventar! Am socotit c-am avea vreo şase perechi de boi, opt cai, vreo cincisprezece vaci, vreo trei sute de oi şi pămînt mai jumătate din tot. Tu, Patrule, fă cerere că vrei să ieşi din colectivă. Dacă nu ştiicuraf ţi-o fac eu. — Mă,Vichentie, nu-ţi bate joc de mine, că mă supăr şi ţi-a părea rău.. — Tu fă cum zic... — Da' de ce? LINIŞTEA IERNII 123 — De-aiacasă nu crapi de foame, prostalăule. Şi-amu du-te-n mama dracului şi lasă-mă să dorm. Prostit,Patru Ioachim îşi îmbumbă cojocul şi-şi puse căciula în cap, apoi porni către uşă — şi capul îi vîjîia'de efortul pe care-1 făcea să priceapă dacă Vichentie îşi bate joc de el, ori vorbeşte serios. Din uşă se întoarse şi întrebă: — Da' cu Toader cum rămîne? — Cu care Toader? — Cu Pop Toader, cu comunistu'. Vichentie îl privi mut, fără să înţeleagă. — Ei îi cu povestea asta, ca să mă deie afară, adăugă Patru şi obrazul lui zbîrcit se strînse, făcîndu-se şi mai urît. Vichentie începu să rîdă gros. — Apoi du-te şi bate-te cu el. — îl înveselea peste măsură gîndul că Patru s-ar putea lua Ia bătaie cu Toader, care-i cît un zid. —- Tu de ce rîzi? — întrebă Patru mirat şi adăugă bătut de-un gînd care poate că îl urmărise tot timpul, ascuns după celelalte: — Poate că m-oi bate. — Poi ăla te face păpăraie, mă! Mai bine lasă-1. Fie-ţi milă de el. Patru se miră: ■— Zici să-I las? Vichentie rîse mai departe: — Imhî! Lasă-!, fie-ţi milă. Patru Ioachim ieşi, murmurînd: — Zici să-1 las? 4 ♦ Murăşan Iosif era un om necăjit şi chinuit la viaţa lui. S-apropia de al patruzecilea an al vieţii sale, vîrsta de la care oamenii încep să coboare spre înţelepciune, culegînd roadele celor semănate în viaţa lor, bucurîn-du-se de prietenii şi cinste, ascultaţi cu gravitate de cei din jurul lor, lepă-dînd pe rînd şi trecînd altora poverile mai grele ori mai puţin grele aduse pînă aici, întristîndu-se uşor la amintirea bucuriilor tinereţei care nu se mai întoarce; Murăşan Iosif însă nu cunoscuse bucuriile tinereţei şi nu putea cunoaşte nici fericirea vîrstei sale; soarta lui crescuse şi se împlinise ca un copac spinos şi fără flori din marginea pustiei, trăgînd din nisip numai fiere, nedînd umbră drumeţilor, nici loc de cuib păsărilor cerului, nici fructe copiilor ce pasc oile şi caprele, nici lemn bun de construcţie dulgherilor; niciodată nu făcuse ceea ce voise el, ci ceea ce fusese obligat să facă; fusese un copil leneş, molîu, iubitor de somn mult şi tatăl său îl obligase să umble după vitele satului, pe islaz, sîngerîndu-şi picioarele prin scaieţi şi răbdînd muşcătura frigului şi-a brumei; nu-i plăcuse să-şi bată capul deasupra paginilor de carte, iar învăţătorul îl obligase să înveţe buchile şi citirea, bătîndu-1 pînă la sînge cu nuiaua; nu-i plăcuse meşteşugul armelor, iar sublocotenentul îi mutase fălcile şi-i clintise toate măselele de la locul lor; nu-i plăcuse să fie om de treabă, nu-i plăceau legile, nu-i plăcea nimic omenesc, dar în jurul lui oamenii îl obligau să fie asemenea lor; era urît, şi nu ştia să cînte şi să joace, şi nici bine îmbrăcat n-a fost nicicînd şi fetele nu l-au plăcut, — fusese obligat să se însoare cu una ceva mai urîtă şi ceva mai leneşă decît el. Cu timpul îşi croise o filozofie pe măsura sa, brutală, neîndurătoare, amară: „binele îl faci fiindcă te silesc alţii, aşa că nu-i nici o scofală— iar rău nu poţi să faci, fiindcă te ţin legile în chinga lor, aşa 124 REMUS LUCA că nici să faci rău nu-i de ,vreo scofală; omori un om care nu-ţi place (lui Murăşan mulţi oameni nu-i plăceau!) trăieşti cu frica în sîn că te vor ■descoperi ceilalţi, ar trebui să-i omori pe toţi ca să nu-ţi mai fie frică, dar asta-i o treabă foarte grea; dacă furi, te temi de păgubaş, dacă-1 baţi pe careva, ori îi ademeneşti femeia, ori fata, te temi de răzbunarea lui care nu poate întîrzia; dacă siluieşti o femeie, te vinde chiar ea, dacă-1 înşeli pe careva, îţi cere socoteală. Dacă ai putea trăi fără să faci nimic, ai fi un modru, dar nici asta nu te lasă. Oricum o iei, viaţa e grea şi neplăcută!" Dacă ar fi avut bani mulţi la timpul său, poate că ar fi trăit mai frumos şi legile n-ar fi fost aşa de strimte pentru el, dar bani n-a avut, nici avere şi nici destulă minte ca să-şi facă. Ajunsese să-i fie scîrbă de oamenii care prin firea lor erau cinstiţi şi puteau fi fericiţi trăind cu cinste, să-i dispreţuiască pe aceia care făceau binele fără să simtă nevoia unei constrîngeri; iar pe aceia care îşi făcuseră o înţelepciune din cinste şi omenie, ducîndu-i şi pe alţii pe drumul lor, îi ura mai adînc, cu cît era mai neputincios în faţa lor —- pentru că nu putea pricepe viaţa şi gîndurile acestui soi de oameni care erau cinstiţi fără să fie proşti şi trăind astfel, erau fericiţi. In toamna anului 1940, împreună cu Patru Ioachim şi cu feciorul cel mare al lui Bobletec, Eneia, care atunci era un ţînc de vreo cincisprezece ani, fugiseră trecînd graniţa, în Ardealul de sud; pe drum, de la Braşov la Bucureşti, îl pierduseră pe Eneia, care îi încurca. Patru Ioachim, care era legionar şi-a găsit repede un rost, într-o bandă care trăia bine jefuind şi bătînd pe evrei; s-a alăturat şi Murăşan acestei bande, învăţîndu-le cîn-tecele barbare şi obiceiurile smgeroase, bucurîndu-se oarecum de preţuirea lor. Deveni chiar un mic erou, cînd într-o noapte, pătrunzînd într-o fundătură locuită mai mult de evrei, în vreme ce toţi ceilalţi s-au năpustit asupra sfeşnicelor de argint, a-rufăriei de olandă, a ceasurilor şi tacîmurilor pe care se puteau lua bani la „Taica Lazăr", el a violat, ameninţîndu-le cu revolverul o femeie şi pe cele două fiice ale sale, de faţă cu tatăl şi fraţii mai mici. Trecu astfel înaintea lui Patru Ioachim care era fricos şi lacom numai la cîştiguri materiale, în erarhia camarazilor, şi căpătă curînd rang de comandant; în ianuarie 1941, cînd Patru Ioachim se topise ca în gaură de şoarece de frică, Murăşan, în fruntea detaşamentului său împuşcase oameni, schingiuise soldaţi, dase foc, aruncase grenade pe ferestrele apartamentelor locuite, pe urmă, cînd rebeliunea fu înăbuşită, fugi la Ploeşti, unde dîndu-se abia refugiat din Ardealul de nord, se angaja la o rafinărie, bucuros că-şi salvase pielea, şi tăcu, purtîndu-se cuminte. In iarna lui 1944 s-a întors acasă, în Ponoare, şi s-a înscris în partidul comunist. Patru, care s-a întors mai tîrziu, nu 1-a trădat, însă s-a ferit de el cît a putut, şi nici Murăşan nu 1-a prea căutat. Vreo trei ani vremea s-a scurs fără vîltori; şi-a căpătat şi el pămînt din reforma agrară şi trăia. Intr-o zi, prin 1947, 1-a chemat la el Obrejă "Teofil, care de curînd fusese trecut printre chiaburi. Murăşan nu s-a dus, şi atunci a venit Teofil, dojenindu-1 cu blîndeţe că pune pe drumuri pe un om bătrîn şi neputincios. „Mare păcat, fiule; să te ţii mai sus ca semenii tăi" — spusese bătrînul gemînd, obosit de urcuş şi se aşezase pe o laviţă. Şezuse multă vreme acolo, pe laviţă, răsuflînd greu, şi tăcuse privindu-1 stăruitor cu ochii lui mici, neastîmpăraţi, care azvîrleau priviri ascuţite ca nişte sfredele fine. Murăşan şedea la masă, nepăsător. „O fi venit să mă roage să-1 ajut" — se gîndise el, căci mai veniseră şi alţii, pe care i-a miluit, după ce i-au dat bani şi le-a mai uşurat soarta, cum a putut. Dar Obrejă avea alte gînduri. După ce a socotit că i-a mai trecut osteneala, LINIŞTEA IERNII 125 a început să se plîngă, cu glasul lui moale, domol, de asprimile vieţii şi «le răutatea oamenilor, care au intrat fără ruşine într-o întunecată zodie a tuturor păcatelor. „Ăsta mă ia cu bisericeasca" — gîndise Murăşan şi rînjise, arătîn-du-şi colţii galbeni şi gingiile vinete. — Rîzi, frate, de fratele tău căzut în năpastă. Murăşan rînjise mai departe, gîndindu-se că Obrejă va putea plăti bine şi multă vreme. Acesta însă n-avea de gînd să plătească şi-şi continuase cu acelaşi glas moale, unsuros, predica. Iar Murăşan îl asculta cu răbdare, rînjind.din cînd în cînd şi frecîndu-şi nasul lui mare, fără să scoată o vorbă. — Ai fost şi tu mai bun cîndva — spusese într-un timp bătrînul, aducîndu-i aminte de anii în care Murăşan umblase la casa de rugăciune a adventiştilor în care Obrejă-1 reprezenta pe dumnezeu. Murăşan izbucnise în rîs, şoptindu-şi că bătrînul ăsta afurisit îi va da mîine o vacă de lapte. Dar tăcea, voind să-1 mai fiarbă măcar un ceas. — Pe-atunci oamenii erau mai inimoşi şi adevărul sfintei scripturi găsea ascultare, oftase Obrejă, amărît. —■ Eh! Adevăruri îs multe pe pămînt şi toate-s născocite ca să poţi minţi pe cei proşti care le caută — grăise Murăşan, hotărîndu-se să-1 abată pe bătrîn spre o discuţie mai cu folos, adică s-ajungă să-1 poată întreba: cît dă? — Le caută şi cuminţii — făcuse Obrejă sfătos — că fără adevăr nu poate trăi nici un om. — Asta nu se poate şti. — Ba se poate, fiule. Scrie-n cărţile sfinte şi în inima mea bătrînă. Fiecare om îşi caută un adevăr pe măsura inimii lui. Şi nu se linişteşte pînă nu dă de el. Chiar şi tu, fiule, ai căutat şi cauţi adevărul tău. Gluma asta i se păruse lui Murăşan mai gogonată decît toate vorbele bătrînului la un loc, şi se pornise pe un rîs care-i cutremurase tot trupul lui moale, lînced. — Nu rîde, dragul badii, că aşa-i cum zic eu. Oare Ia Bucureşti cînd te-ai amestecat printre anticriştii ăia, ce căutai tu? Un adevăr pentru inima ta. Aflatu-l-ai? Nu l-ai aflat şi ai fugit. Bine ai făcut. Acolo nici nu puteai să-1 afli. Şi ţi-i ruşine şi ţie de ce-ai făcut şi nu mai spui la nimeni. Şi-acum între comunişti, între tăgăduitorii de dumnezeu, oare nu tot adevărul tău îl cauţi? Fiule, adevăr îţi zic ţie, nici aici nu-l vei afla. Intoarce-te cu faţa ta către domnul, — care m-a trimis să-ţi arăt calea mîntuirii. Roagă-te, fiule, umileşte-te şi te roagă. I le grăise toate acestea cu glas domol, uşor cîntat pe nas, privin-du-1 cu o ciudată blîndeţe, cum se îngălbeneşte şi rînjeşte cu răutate, chinuin-du-se să-şi adune gîndurile risipite, în mijlocul cărora unul singur lucea palid ca un cărbune ce se stinge: „Nu-mi va da vaca." Răspunsese încet, mocnit: — Bine, unchiule, am să mă rog. — Aşa, fiule — strigase Obrejă strălucind — mi-ai luat o piatră de pe inimă. Domnul fie binecuvîntat. Nu moartea păcătosului, ci mîntuirea lui. Doamne-ţi mulţam, doamne-ţi mulţam! Pe urmă, bătrînul nu mai venise niciodată pe la el pe-acasă, ci îl chema prin Cornel şi se întîlneau în casa Floarei, într-o margine a satului, unde puteai ajunge şi venind din luncă, şi niciodată Murăşan Iosif nu-l făcuse s-aştepte. Necazuri din cale afară nu-i pricinuise această prietenie, dar îl sîcîia zi şi noapte ca o rîie veche ce nu se mai vindecă; pentru sine, Obrejă nu ceruse niciodată nimic, dar cu umilinţă şi cucernicie se ruga de el pentru 126 REMUS LUCA oameni pe care niciodată nu-i văzuse cu ochi buni; cu graiul lui blind, care luneca parcă uns cu untdelemn, îi pomenea de nesfîrşitele sale rugăciuni: mă rog, fiule, pentru săraca mea noră, tare-i năpăstuită şi neajutorată...—• iar Murăşan, care ştia că Floarea făcuse cerere să fie primită în colectivă,ţinuse o cuvîntare care a muiat şi cele mai aspre inimi din adunarea generală: „o roabă a fost încă din copilărie, ca roabă a fost vîndută la un bărbat beteag pe care nu-1 iubea, ca roabă a trăit în casa ei, exploatată de socru-său,de Obrejă, acel ticălos de chiabur..." Floarea şi feciorul ei Cornel fuseseră primiţi în colectivă. Şi cu Vichentie, tot Obrejă îl încurcase, încă prin 1949, pe cînd acesta mai era primar ales de sărăcime şi avea mare putere. Atunci Obrejă încercase să se apropie de Vichentie, dar nu izbutise; fostul argat nu-şi putea ierta fostul stăpîn, ba parcă avînd puterea în mînă îl ura şi mai înverşunat, Iovindu-1 fără milă, oriunde se putea: la impozite, la cote, la prestaţii — şi ca să-şi guste răzbunarea pînă-n fundul paharului, a început a-i vîna rudele mai înstărite, trecîndu-le la chiaburi şi urmărindu-le şi zi şi noapte, fără să se domolească o 'singură clipă. Obrejă plecase fruntea în pămînt, îndurînd cu resemnare toate loviturile, rugîndu-se şi mulţumind lui dumnezeu că i-a trimis o încercare ca asta, că s-a găsit un om care să-1 sărăcească. Murăşan ştia că bătrînul n-a rămas sărac din pricina cotelor şi a impozitului, ci fiindcă a vîndut tot, pînă şi oalele din casă, şi pentru această viclenie îl admira şi-1 invidia. In vremea aia, într-o seară, Obrejă a adus vorba despre Vichentie şi despre firea lui necruţătoare care se înrudeşte — de bună samă — cu a demonului, cel prăvălit de dumnezeu din cer pentru semeţia lui. — Nu poate fi domolit, doamne! Nimic nu-1 poate domoli... oftase bătrînul, plecîndu-şi cu obidă capul alb în palme. —' Nimic pe lumea asta! se bucurase Murăşan cu răutate. Ii ca un stei de piatră.. — Da, fiule, n-are nici milă, nici îndurare în inima lui. — Da' trebuie să recunoşti că-i om drept — spusese Murăşan cu batjocură în glas. —Toate le face după lege... — Gîndeşti? — întrebase Obrejă neîncrezător. Poate după legea lui. După legea sufletului său negru de satană. Şi bătrînul mucenic îl îndurase să încerce dreptatea lui Vichentie. Murăşan Iosif era atunci delegat la (batoză şi a furat nişte grîu, atît de neîndemînatic, încît încă a doua zi Vichentie I-a prins şi nu 1-a denunţat, ci 1-a iertat, aminti'ndu-i adesea, pe urmă, că dacă el ar voi l-ar putea nimici cu o singură vorbă; dar Murăşan nu voia să fie nimicit şi au trăit de-atunci în bună înţelegere. Cînd s-a făcut colectiva, Obrejă s-a rugat lui dumnezeu să-i apere pe Bobleteci şi pe Patru Ioachim care-i erau rude şi intrau în gospodărie şi cu cîte un petec de pămînt dăruit în urmă cu cîţiva ani de bătrînul lor unchi şi nănaş. Murăşan a şoptit la urechea lui Vichentie cîteva vorbe care acestuia i-au plăcut, şi a luat pe Bobleteci în brigada sa şi a tras tot acolo şi vitele lor puternice; în 1952 1-a luat şi pe Patru Ioachim. Obrejă nu uita niciodată să-i mulţumească cu smerenie pentru bunătatea lui, făgăduindu-i un loc în raiul lui Christos; lui Murăşan Iosif îi păsa foarte puţin de acel loc pentru care Obrejă se ruga şi zi şi noapte, şi de toate celelalte cuvioşii ale moşneagului, fiind convins că sub pojghiţa lor strălucitoare se ascund treburi mai tulburi; şi nici aceste treburi tulburi nu l-ar fi neliniştit dacă n-ar fi simţit, mai mult instinctiv, ca un lup viclean dar bătrîn şi slab intrat într-o haită de lupi tineri de care se teme şi de care nu se poate despărţi, că-1 pîndeşte o primejdie, că fiecare LINIŞTEA IERNII 127 pas trebuie să-1 facă cu multă băgare de seamă şi cu multă fereală şi că -— mai ales — gîndurile sale trebuie să şi le ascundă cît se poate de adînc, pentru că el însuşi nu ştie niciodată cu adevărat ce gîndeşte căpăţîna rotundă a lui Obrejă; îl chinuia că nu ştie nici măcar cît cunoaşte acesta din acele lucruri de care pomenise o singură dată şi foarte de departe. Se trezea cîteodată întrebîndu-se pe neaşteptate: —• Cită vreme o să mai tacă? Şi oare cît o să spună? Iar de întrebat, aşa, pe faţă, nici vorbă nu putea fi. Bătrînul ar crede că i-i frică. Cine ştie? poate că Obrejă ştie că lui i-i frică, dar toate trebuie să meargă aşa de parcă ar fi numai o prietenie la mijloc şi milă omenească. Cînd în organizaţia de bază l-au ales secretar în locul său pe Pop Toader, Murăşan s-a gîndit cu mulţumire că de-acum poate să se liniştească, încuindu-se în soarta sa şi să aştepte răbdător trecerea acestor timpuri grele, neprielnice pentru firea lui; Obrejă însă gîndise altfel. Şi iată-1 bătînd drumurile, ascunzîndu-se de la o casă la alta, a unor oameni pe care de multă vreme îi ura şi bucuros i-ar fi sugrumat cu mîinile lui şi învăţîndu-i lucruri pe care nici el nu le înţelegea cumsecade şi de care se temea. Ii venise de multe ori în ziua asta să-1 omoare pe Obrejă şi să scape, dar asta ar fi putut dezlănţui primejdia care pîndea ameninţătoare ca o fiară flămîndă, toropindu-i şi gîndurile şi mişcările, pînă şi bătăile inimii. O spaimă sălbatică îl ţinea ca-ntr-un cleşte — iar el trebuia s-ascundă cu cea mai mare grijă această spaimă: încă de sîmbătă noapte nu închisese ochii şi era istovit, dar n-ar fi putut să doarmă de frica ce-1 încolţea din toate părţile. Spaima îl împinsese acum vreo două ceasuri s-alerge după Vichentie, lăsîndu-i pe Bobleteci cu gurile căscate; îi spusese lui Vichentie: „Mă, de ce să ne zdrobim noi ca proştii? Toader ăsta n-o să ne deie pace niciodată. Mai bine să ieşim toţi din gospodărie şi facem alta, cu oameni mai gospodari. Tu să fii preşedinte şi să faci ce-ţi place". Ideea asta nu era chiar a lui, ci pornise mai demult, de la Obrejă, şi mai fusese vînturată printre mijlocaşi mai ales, dar nu se putuse face nimic. Vichentie a rîs prin întuneric, măgulit. •— Tu nu zici un lucru prost, mă Murăşene. Dar trebuie bine gîndit. Tu ştii că nu-i partinic. — Pe dracu, partinic şi nepartinic — aproape că strigase Murăşan furios — da' ce fac ei îi partinic, că-ţi slăbesc brigada şi vreau să te puie la pămînt? — Ce fac ei îi just, aşa să ştii. Noi nu pierdem mare lucru dacă-i scot pe chiaburi. Dar nu strică să ne mai gîndim. — Şi-I lăsase şi în •drum cu acest răspuns în doi peri. Spaima lui Murăşan crescuse; acum avea să se teamă şi de Vichentie care se dovedea — chiar şi în aceste ceasuri — mai puţin prost decît îl crezuse el. Oare nu ştie şi ăsta mai multe decît spune? Acum s-apropia, istovit şi plin de îndîrjire, de casa Iui Obrejă, trecînd prin grădinile înzăpezite ale oamenilor. Gerul îi pătrunsese pînă la oase, înţepenindu-i mişcările. Din cînd în cînd, cîte un pom lovit în trecere îşi scutura în creştetul lui toată povara de nea ce-i pătrundea topindu-se pe sub guler, prelingîndu-se rece pe spinare la vale, dar Murăşan nu mai simţea nimic. Dacă acum l-ar omorî pe bătrîn, strîngîndu-1 de gît, n-ar şti nimeni şi el s-ar trage frumuşel de-o parte, privind cu plăcere încăierarea. I-ar lua şi banii din lădoi, unde-i ţine poate, să creadă oamenii c-au fost 128 REMUS LUCA nişte tîlhari porniţi după jaf. Iar mîine s-ar mira şi el de omorul ăsta,, care pe el l-ar face iarăşi om. Pe Obrejă îl găsi treaz, pîcîind potolit din pipă. Căldura înăbuşitoare din odaie îl duru în toate mădularele lui înţepenite de ger şi-i scoase lacrimi în ochi. Prin fumul des de tutun, îl zări pe bătrîn şezînd la masă, gînditor, cu chica lui albă frumos pieptănată, scurgîndu-i-se pe umăr. Obrazul lui blind era uşor brăzdat de nesomn. Ochii mici, şi-i ţinea aproape închişi. Murăşan îşi da seama că Obrejă îl văzuse şi-i fu ciudă că nici nu tresare măcar. — Bună seara, bade Teofile. — Sara s-a trecut de mult, fiule. îi la două după miezul nopţii şi tu umbli pe uliţe, laşi somnul să te aştepte. Mîine ai să fii zdrobit ca un sac de fasole. Şi poate că mîine ai de lucru!... îl dojenea? Era supărat? Ori numai sfătos ca orice moşneag, care n-are alta de făcut pe pămînt, fără numai să filozofeze judecind oamenii mai tineri decît ei? Glasul lui era potolit şi chipul îi strălucea de bunătate şi blîndeţe. — Şezi, fiule. Şezi şi te hodineşte. Murăşan îşi aşeză trupul moale, rebegit, pe unul din acele jilţuri tari, chinuitoare, din scîndură groasă de stejar,pe care le avea bătrînul în jurul mesei şi pe care numai să te odihneşti nu izbuteşti. Murăşan. se aşeză numai pe margine nehotărît, gata să se scoale în fiece clipă. Şi tăcea. — Spune-mi, fiule, ai venit să ne rugăm împreună? îi chiar ceasul meu de rugăciune. — D-apoi în orice ceas aş veni la dumneata, te găsesc rugîndu-te. — D-apoi, domnul nu ne spune înainte ceasul în care ne va chema înaintea sfîntului său scaun şi cată să stăm veşnic pregătiţi. — Imhî! —făcu Murăşan, trezindu-se în el iarăşi acea batjocură chinuită a neputinţei, pe care Obrejă niciodată n-o luase în seamă. — Ori ţie nu-ţi place, fiule? —- Ba-mi place, cum să nu? îmi place de mi se străpezesc toţi dinţii. — Fiule, nu lua numele domnului în deşert... — Mai lasă dracului numele domnului... spune-mi ce să fac acum, şi-apoi du-te-n mama nevoii... — Urît vorbeşti cu un bătrîn care zi şi noapte se roagă pentru iertarea păcatelor tale, care-s multe şi grele, fiule... — Unu' mai lipseşte, tete Teofile. Numa' unu' şi mereu amîndoi de mînă oblu în iad. Şi se uita stăruitor la gîtlejul alb, moale, tare încreţit albătrî-nului. Obrejă se temu tare de această privire, clar continuă să grăiască, cu multă, blîndeţe, ungîndu-şi cu grijă toate cuvintele cu unt şi miere, ca să lunece uşor, fără scîrţîituri şi să picure dulce în urechea acestui păcătos. — Fiule, îi vremea să te gîndeşti cu tot dinadinsul la mîntuirea sufletului tău. O mare primejdie te paşte, dragul meu. Mi s-a arătat Maica Domnului în vis şi mi-a spus: Călăuzeşte tu, sluga noastră prea cucernică, Teofile, paşii acestui om care se apropie de prăpastie. Murăşan înţelese că Obrejă îl ameninţă şi se muie cu totul, prăbuşin-du-se pe scaunul pe care şezuse pînă acum încordat, gata să sară. Iar bătrînul îşi aprinse din nou, cu migală, pipa care între timp se stinsese. — Spune-mi ce să fac? Nu mă mai înnebuni cu măgăriile dumitale dum-nezeeşti. — Oh, fiule, multă îndărătnicie zace în sufletul tău şi rău te otrăveşti. Roagă-te şi te limpezeşte. Murăşan tăcea. — Spune-mi, fiule, de ce eşti aşa de tulburat? LINIŞTEA IERNII 129 — Pentru că toate neamurile dumitale îs fricoase ca nişte oi. — Cunosc o întîmplare scrisă-n cărţile sfinte ale mucenicilor, în care se arată cum nişte oi,cu ajutorul lui dumnezeu,au stropşit cu copitele un pardos turbat. — Or fi fost oi sfinte... — Au fost oi cu frica lui dumnezeu... — Apoi atunci roagă-1 pe dumnezeul dumitale ca să le trimită o ţîră de corajie şi o picătură de minte la neamurile dumitale că le rupe pardosul de numa' flendurile rămîn din ele... — Am să mă rog,fiule. Şi am să mă rog şi pentru tine, să-ţi deie putere să faci o faptă bună, ajutîndu-le să treacă din acest ceas de primejdie. — Poţi să te tot rogi lui dumnezeu. De organizaţia de bază să te rogi, că la ea-i puterea acuma... Hăhăhă... Comuniştii nu se tem de dumnezeu.. Ba aş zice că dumnezeu se teme de ei, că face tot pe voia lor, hă-hă-hă... Obrejă îl ţintuia mustrător, fără să mai zică nimic, dar Murăşan nu-şi putea opri rîsul. Se opri brusc, atunci cînd moşneagul începu să vorbească. Acum, glasul lui suna sec, aspru ca un tăiş de coasă, fără să se cunoască însă în el furia necruţătoare care-1 apucase: — Iosife dragă, am eu aici un chip pe care l-am cumpărat de la un om sărac mai de mult, cînd erai tu şef printre comunişti. Atunci am dat bani mulţi pe el. Şi nu mi-a părut rău. Omul era tare lipsit. Acum n-aş mai da atîta. Bătrînul se sculă de pe scaunul său şi se îndreptă spre canapea, în faţa căreia îngenunche, sunîndu-şi cheile, fără să înceteze cuvîntarea sa. — Chipul l-am ţinut în mare cinste. Am şi umblat mult pînă l-am aflat pe omul care-1 avea. în vreme ce Teofil sta îngenunchiat cu spatele la el, pe Murăşan îl apucă o dorinţă cumplită să scoată cuţitul şi să i-1 înfigă în ceafă, deasupra gulerului, în acea scobitură moale unde începe grumazul: cunoştea bine locul ăsta. îl şi vedea pe bătrîn prăvălindu-se mare pe podea, cu un firicel de sînge prelingîndu-i-se de la colţul gurii. Dar clipa trecu, Murăşan rămase pe scaun, iar Obrejă se ridicase, aducînd spre masă ceva învelit într-un petec de barşon, continuînd să vorbească. — Nici n-am. arătat-o la nimeni, fără numai lui CorneL Şi el a zis că fata-i tare frumoasă. Şi descoperi fotografia care-1 înfăţişa pe Murăşan Iosif în toată fala lui, cu cizme lucitoare şi nădragi negri, într-o cămaşă largă, cu diagonală şi centură, ţinînd într-o mînă un pistol, iar în cealaltă, de păr, o fată aproape despuiată care zăcea pe jumătate la pămînt; fata era ucisă de curînd, se mai vedeau urmele de sînge la gaura din tîmplă şi pe pieptul sfîşiat. Murăşan, în poză, rîdea vesel privind într-o parte, de i se vedea nasul mare şi părul zburlit, acoperindu-i fruntea îngustă. Acum, privindu-se, Murăşan nu simţi nimic, numai nu-şi putea aduce aminte unde se întîmplase. Se vedeau pietrele mari, pătrate,ale caldarâmului, dar nu-şi putea aduce aminte unde a fost asta. Se vedea şi un copac, mai în spate, şi alte cizme. Fusese ozinoroasă, ori se întîmplase tare in zori,căci chipul era cenuşiu, înnegurat. Nu-şi aminteşte nici dacă pe fată o împuşcase el #ri altul; lui îi plăcuse mult, că era subţirică, gingaşă, şi voise să şi-o ţină pentru plăcerea lui, dar camarazii se împotriviseră. Şi nu-şi aducea aminte nici cînd şi unde pierduse, ori uitase fotografia. între timp, Obrejă pusese fotografia Ia loc în petecul de pluş şi se înapoiase Ia canapea, îngenunchind iarăşi în faţa lui şi sunîndu-şi cheile. — Fiule, m-am rugat mult şi domnul m-a luminat... — Obrejă vorbea 9 — Viaţa Romînească 130 REMUS LUCA iarăşi blind, unsuros, cu obrajii însufleţiţi de cucernicie. —Trebuie să ne rugăm mult, pentru îmblînzirea fiarei.Toţi trebuie să ne rugăm. Poate domnul va cere jertfe, că puterea lui e fără margini. Atunci, fiule, vom jertfi domnului pe cel mai scump dintre fiii săi, şi domnul se va îndura de noi. Murăşan încă nu înţelegea ce vrea să spună bătrînul,dar îşi dădea seama, instinctiv, că cineva — unul sau mai mulţi — trebuie să moară ; că în nici un caz nu el era acela; se uita cu o ciudată curiozitate la chipul mare, plin, pătruns de seninătate al bătrînului şi fără să vrea începu să rînjească, după năravul său, arătîndu-şi colţii îngălbeniţi şi gingiile vinete. Bătrînul crezu că Murăşan pricepe şi-şi făcu cîteva cruci mari, mullă-mind celui de sus. CAP. VI 1. O mişcare ciudată începu luni dimineaţa, încă din primele ceasuri ale zilei. Poate că ea începuse mai devreme, dar Filon Gherman abiaacum o observă, cînd ieşi în uliţă, îmbumbîndu-şi sumanul lung pînă la genunchi. Văzu oameni mulţi pe drum, grăbindu-se încoace şi încolo fără să bage în seamă gerul. Mai văzu că oamenii se schimbaseră unii faţă de alţii, nu se mai priveau cu liniştea şi încrederea ce se statornicesc între cei care trăiesc de multă vreme în acelaşi loc, muncind împretsţnă, petrecînd laolaltă, cîntînd aceleaşi cîntece şi jucînd aceleaşi jocuri, uniţi prin acelaşi fel de a cunoaşte lumea şi de a gîndi despre ea, folosind aceleaşi vorbe şi grăindu-le la fel de tărăgănat şi moale. Oamenii se împărţiseră. îşi dădeau bineţe privindu-se cam pieziş pe sub sprîncene şi nu începeau vorba îndată, ci mai zăboveau pîndin-du-se. Nici uitătura lor nu mai era aceeaşi, semeaţă şi prietenoasă, care-i făcea pe ponoreni să samene laolaltă; ci în ochii unora licărea batjocură şi răutate, alţii căutau în jur întunecaţi de bănuială, mulţi erau veseli şi nu spuneau de ce,şi mulţi arătau îngrijorare. Filon Gherman băgă de seamă că destui dintre ei, cînd ajungeau în dreptul lui, amuţeau, dîndu-i bineţe numai cu jumătate de gură. Erau şi unii care îi rîdeau de departe, agrăindu-1: — Bună dimineaţa, bade Filoane, ce mai faci? — Bine. — Atunci îi bine! şi-şi dădeau coate, pufnind în rîs. Ba unul, oacheş, cam obraznic, al cărui nume Filon nu şi-1 aducea aminte, dar ştia că-i nepot de-al lui Colceriu Augustin, îi răspunse jucîndu-şi ochii gălbui, ţigănoşi: — Numai s-o faceţi bine, altcum să n-o faceţi! —şi rîse de parcă l-ar fi gîdilat cineva la subţiori. Mergînd mai departe, mirat, dar necutezînd să întrebe, căci îşi dădea seama — tulbure — că acum nu-i bine s-arate că nu ştie ce se întîmpla, văzu două vecine spunîndu-şi ceva la ureche peste gard, chicotind cu mîinile la gură, cu ochii cît cepeie de plăcerea pe care le-o făcea de bună seamă acea ştire pe care şi-o împărtăşeau. Cînd ajunse în dreptul lor, femeile, care erau încă tinere §i fără urma grijilor pe obraji, tăcură, privindu-1 cu o cuvioşie rău prefăcută şi-i strigară „bună-dimineaţa", înecîndu-se de rîsul pe care-1 încuiau în piept. „Ce mama nevoii rîd şi astea ca proastele?"— se întrebă el grăbindu-se cît îl lăsau picioarele cu încheieturile înţepenite, căci începea'să s-aleagă o bănuială în mintea lui. LINIŞTEA IERNII 131 Mai încolo, îl întîlni pe Cozmuţă Galaftion, un bătrîn gîrbov trecut de şaizeci de ani,care se înrudea cu el, cam de departe,prin Veroniea,nevastă-sa şi de-aia îi zicea „vere", dar lui Filon Gherman nu-i plăcea de el pentru că era guraliv şi cam copilărit, şi niciodată nu puteai pune temei pe ceea ce spunea. Galaftion ieşise în poartă şi părea cam nehotărît, s-o ia în sus ori în jos pe uliţă. Pîcîia din pipă şi se uita fără grabă în jur,ştergîndu-şi cînd şi cînd ochii veşnic plini de lacrimi. Zărindu-I pe Filon Gherman, îl strigă să se oprească, făcîndu-i semn cu pipa. — Bună dimineaţa, vere Filoane. Mai stai un pic. Vreau să te întreb ceva. S-apropie de el, tremurînd ca bătut de vînt, tîrîndu-şi picioarele pe care nu le putea ridica. — Intreabă-mă, Galaftioane, da' măi repede, că mă grăbesc. — Da' de ce te grăbeşti, că doar îi devreme? — Am treabă. — Da' ce treabă ai? — Am şi eu o treabă ca tot omul. — Hi, hi, hi, începu Galaftion să rîdă subţirel şi tremurat, ştiu eu ce treabă ai tu. Apoi se făcu serios şi zise coborîndu-şi glasul: —Luptă de clasă, ha? Aşa s-aude, că începe iar o luptă de clasă. Zice c-amu, în gospodărie; că adică dacă s-opreşte atunci se strică iară treaba şi trebe luptă ca s-o dreagă. Hi, hi, hi. Aşa-i? — Nu ştiu ce vorbeşti tu. Bună ziua, am treabă.—Şi-şi continuă drumul supărat. — Filoane, vere Filoane, stăi să te întreb... Dar Filon Gherman nu-l mai auzea. Se grăbea s-ajungă la IlisieMoga, brigadier la brigada a doua de cîmp ; cu el trebuia să vorbească şi cu oamenii din brigada lui,şi începea să-1 sîcîie o teamă prostească că a întîrziat, că cineva i-a luat-o înainte şi că acest cineva nu-i era prieten. Aproape de casa curată, arătoasă a lui Ilisie Moga, îl întîmpină Colceriu Dumitru. Acest om,care s-apropia de al patruzecilea an,nu făcuse în viaţa lui politică, şi-1 cunoşteau toţi ca pe un om de treabă,dar tare fricos, şi de aceea nu prea îl iubeau. Fusese exclus din partid, la verificările din 1949, fiindcă ascunsese că în anul 1939, cînd slujise ca fecior la un avocat din Bucureşti, cotizase la legionari. Filon Gherman nici acum nu ştia de unde se aflase. Atunci, la verificări, Dumitru Colceriu a plîns: „Mi-a fost frică de domnu' avocat că mă dă afară"... iar după aceea făcuse totul ca să-şi recîştige încrederea ; intrase printre primii în colectivă, nu lipsea niciodată de la lucru, muncea cu tragere de inimă, totuşi nimeni nu putea să uite că s-a înscris în partid fără să mărturisească că fusese legionar, şi oamenii îl priveau cam fără încredere. — La şedinţă meri, bade Filoane? — La ce şedinţă?— şi fără să vrea, Filon Gherman se uită la el, bănuitor. Dar Dumitru Colceriu continuă, strîmbîndu-şi tainic chipul uscat şi zbîrcit înainte de vreme. — A trecut şi Toader, acum vre-un fărtai de ceas. — Toader? — Da. Era şi Hurduc cu el. Mergeau la şedinţă. — Ce şedinţă omule? — Ştii dumneata, numa' te faci că nu ştii, — şi şopti vesel: — Am auzit şi eu ceva. Şedinţă pentru scoaterea chiaburilor. Mie, drept să-ţi spui îmi pare tare bine. Eu, să ştii, îs cu dumneavoastră, adică cu partidul. Să nu te 9* 132 REMUS LUCA gîndeşti că de-aia că-s exclus, m-am schimbat .Am greşit şi-mi meritpedeapsa. Da' sufletul meu nu s-a schimbat. Eu votez cu partidul. — Bine, bine. Să votezi cum ţi-a spune inima, atunci cînd a fi să votezi. — Bună ziua. „Adică se ştie", se gîndi Filon Gherman urmîndu-şi drumul. „Dacă a aflat şi Colceriu Dumitru, însamnă că ştie aproape tot satul"... Şi el însuşi nu ştia dacă îi pare bine, ori treaba nu-i place. ★ Bătu la uşa lui Ilisie Moga pe care-1 găsi gata îmbrăcat, şi după toate semnele certat cu nevasta, căci amîndoi bombăneau, trînteau scaunele şi grăiau ca din gura altuia .Filon Gherman se mira: Ilisie era om tînăr, însurat de curînd cu Măria, una din fetele Iui Moldovan Inochentie, erau amîndoi oameni chipeşi şi se luaseră din dragoste mare — un sat cînd s-aprinde tot, nu arde cum au ars ei, — trăiau bine laolaltă şi se înţelegeau, fiind amîndoi harnici şi gospodari.„Treaba lor ! se gîndi Filon Gherman. Se mai întîmpla!..." — Am o vorbă cu tine, Ilisie — îi spuse omului. — Bine, bade Filoane. Ian să şedem aici,la masă. — Uite ce-i, fiule. Viu de la organizaţia noastră de bază. Avem noi doi o treabă de făcut. — Om face-o, bade Filoane. Dumneata ştii că eu îs gata oricînd mă chiamă partidu'. — Ştiu, Ilisie. Ne-am şi gîndit noi că tu ar trebui să faci cerere ca să te primim candidat de partid. ° — Gîndeşti c-oi fi primit? — Gîndesc că-i fi. — Mie, drept să-ţi spui, nu mi-ar părea rău. — Aşa. Eu zic, cerere să faci, cît de curînd. Da' amu pentru alta am venit. Faţa frumoasă, rumenă a lui Ilisie se întinse cam dezamăgită, dăr omul nu spuse nimic, aşteptînd. — Tu ştii, fiule, că la noi în colectivă s-or strecurat nişte chiabu-raşi... — Ştiu — şi omul se întunecă la chip. — Amu trebuie să-i scoatem. — I-om scoate. — Ori ştii şi de cine-i vorba? — Ştiu. — Şi părerea ta cum. îi? — Părerea mea-i că bine-om face. Să-i ţîpăm de nici urma să nu se cunoască după ei. Maria, care sta lîngă cuptor, la vase, izbucni deodată în plîns şi fugi repede în tindă. Ilisie privi în urma ei încruntat şi oftă: — Proasta! Plînge c-or scoate-o şi pe mătuşă-sa, pe Floarea. — Fiule, n-o face proastă. Ţi-i nevastă. Trăieşti cu ea în casă. Mai bine caută de-o lămureşte. — D-apoi că de-un ceas o bat la cap, da' ea că ce-avem cu biata femeie? Că doar mai amărîtă viaţă ca a ei. unde s-a pomenit? D-apoi eu n-am atît a răbdare "ca să scot o femeie dintr-ale ei. — Doar n-ai bătut-o, mă! — Nu. N-am eu suflet s-o bat, că doar îi numa' un pai de om; da' am cam suduit-o. Am suduit-o chiar rău. Tam spus: „da' mai du-te şi tu dracului, proastă ce eşti".-Şi de-atunci nu mai tace din plîns. LINIŞTEA IERNII l.i3 Filon Gherman rîse înveselit: -—îi drept, guruţă, că rău ai suduit-o. Amu cată s-o îmbuni. Şi lămureşte-o cu răbdare. Şi ea are drept de vot la adunare. — Apoi de votat, a vota ca mine, de-ar fi să-şi rupă inima în două. •— Eşti sigur? — Sigur. — Te place tare? Ilisie surise încîntat: — Mă place! — Pentru aia tot mai bine-i s-o lămureşti, să înţeleagă lucrurile aşa cum le înţelegi şi tu. Că înţelegerea în casă îi mai scumpă şi ca dragostea. — Aşa pe cum zici, bade Filoane. — Să te mai întreb ceva, Ilisie. Tu de la cine ştii lucrul ăsta? că zici că de-un ceas o baţi la cap pe muierea ta... — Da, cam de v-un ceas... A venit aici unchiul Ilisie Moldovan, ăla cu foalele mari, Grăsolea. Ştii cum îi el. Vorbeşte iute, ca meliţa, de nici nu înţelegi fără numai tot a treia vorbă. Amu era necăjit tare, că grăia şi mai repede şi ofta şi gîfîia şi gemea şi tot aşa-şi ştergea fruntea şi ceafa, că era tot o apă. Zicea: „Nepoate, îi rău. Foc. îi scoate. Pe toţi îi scoate".—■ La început m-am gîndit speriat şi eu, da' pe urmă cînd am înţeles, am început să rîd. El zicea: „Amu-i scoate pe Bobleteci, pe Patru şi pe Floarea, nora lui Obrejă. La primăvară i-or scoate pe Gherasim, că el a intrat cu doi boi şi cu cal şi cu cincisprezece iugăre şi pe Man Victor, ăla spîn, şi pe Moldovan Aurel, ăl de-o băgat treizeci de oi în colectiv. Pînă la toamnă nu rămîne nici un mijlocaş. Numa' ăi săraci". —„D-apoi n-or strica colectiva cînd amu a început să mai meargă", zic eu. — „Ba, nepoate, ăştia o fac numai pentru săraci". M-am gîndit atunci că oare el de ce se zdrobeşte, că doar el nici n-a fost aşa de bogat, şi mi-a venit aşa un gînd. L-am întrebat: — „Ori te temi că-1 scoate pe Cornel?". „—Mă tem, nepoate. Mă tem. Cornel mi-i ca şi ginere. Apoi de-1 scot pe ginere, crezi tu că-I cruţă pe socru? Pînă la a şaptea spiţă, îi scot pe toţi". — „Prostii, am zis. îi scoatem pe chiaburi şi-a fi mai bine." Da' el că nu şi nu. Că bine-ar fi să fie numai cît zic eu, da' că el se teme. Pe urmă s-a dus, repede, rosto-golindu-se ca bulgărul. — Da' cine l-o fi suit aşa? — Nu ştiu. N-am avut vreme să-1 întreb şi nici nu m-am gîndit. — Apoi, hai să mergem să vorbim cu oamenii din brigada ta. — Hai. — Moldovan Ilisie îi la tine în brigadă? — La mine. — Hai la el întîi. — Bine. ★ Moldovan Ilisie locuia pe uliţa mare care trecea chiar prin mijlocul satului, tăindu-1 în două, de la un cap la celălalt. Casa era destul de veche, dar încă în putere; fusese trainic construită la vremea ei, din bîrne groase de brad, şi lipită cu vălătuci de lut. La început fusese acoperită cu stuf,în vară însă, cînd trăsese gard nou de jur împrejur, gospodarul o acoperise cu ţigle, dînd casei o înfăţişare nouă de belşug şi mulţămire. Numai pereţii erau cam ponosiţi, cu albul pătat în multe locuri şi cu pînze de păianjeni curgînd în jos pe sub streaşină. în curtea largă, curăţită de zăpadă, scurmau multe galiţe şi zburda vesel un viţeluş de vreo şase luni, 134 REMUS LUCA roşu şi cu stea albă în frunte. Zărindu-i, viţelul s-apropie de ei, adulme-cînd, îşi tremura nările roze, privindu-i duios cu ochii lui mari, cafenii, umezi; mugind prelung şi dintr-odată sări într-o parte şi întorcîndu-se cu coada ţeapănă ca un ţăruş, porni în salturi mari spre fundul curţii. Moga Ilisie începu să rîdă: — Bine ne mai primeşte. în uşa tinzii răsări Susana, nevasta lui Moldovan Ilisie, o femeie grasă ca şi bărbatul ei, cu năframa neglijent legată, lăsîndu-i la vedere părul ce începuse a încărunţi şi care la ceasul ăsta încă nu fusese pieptănat, îşi pusese un şorţ— alb oarecînd—acum mai de grabă sur, pe care se lăţeau cîteva pete de unsoare şi de cine mai ştie ce. Cînd îi văzu pe cei doi bărbaţi, scăpă din mînă mătura şi se topi, de parcă nici n-ar fi fost; numai glasul i se auzea, subţire, de undeva de prin casă: — Vai de mine şi de mine... Măriuţa, îmbracă-te iute. Ilisie, te caută cineva... Filon Gherman trecu prin tindă, unde lucrurile nu prea se aflau la locul lor; vasele, destul de muite şi bune, stăteau îngrămădite pe vatră, lădoiul de făină sta căscat, răbduriu într-un colţ, în timp ce o găină tot ciugulea ceva din gura lui; pe pereţi şi pe suştarul de muls laptele stăruiau toate petele de muşte din vara ce-a trecut şi poate că şi din cealaltă. Iar în mijlocul tinzii,.într-un ciubăr se zăreau zoaie sure şi clăbuci de săpun— poate acolo se spălase Măriuţa cu cîteva clipe mai înainte. Ocolind ciubărul şi suştarul, Filon Gherman ajunse la uşă şi ciocăni cuviincios. — Intră! — se auzi glasul mare, cuprinzător al lui Modovan Ilisie. Filon Gherman şi Moga Ilisie intrară, dînd bună dimineaţa gospodarilor care-i aşteptau în picioare în mijlocul odăii. Moldovan Ilisie se descinsese de şerpar şi-acum pîntecul i se arăta în toată fala lui, rotund, pornit înainte, ca latura unui butoi de trei zeci de vedre.Susana lepădase şorţul şi îmbrăcase-— nu se poate şti cînd —rochia ei de sărbătoare, dintr-o stofă subţire, neagră, de oraş, cu poalele largi şi numai creţe şi cu pieptul mult încăpător; părul, n-avusese vreme să şi-1 pieptene; îşi legase năframa pe sub bărbie, cîştigînd o înfăţişare dintre cele mai cuviincioase. Măriuţa, fata răsfăţată a casei nu se vedea, ci numai mărgelele ei, multe şi de multe culori, şi-o salbă de zloţi de aur de-ai lui Frantz Josef se iăfăiau pe masa din mijlocul camerei. — Şădeţi la noi, spuse Susana, vorbind subţire şi repede, cu glasul femeilor care au obiceiul să cînte mult. Şădeţi să ne şadă peţitorii. — Apoi, şădem, cum să nu şădem, c-am venit numai cu gînduri bune — răspunse Filon Gherman, netezindu-şi mustăţile ca să-şi acopere surîsul ce-i ieşise pe buze la gîndul că Măriuţa, cît îi de frumoasă, greu şi-a găsi peţitori, pentru că de fel nu-i mai curată decît măicuţa ei. — D-apoi în casa mea — răspunse Moldovan Ilisie cu glasul lui mare— nici nu pot veni oameni cu gînduri rele, că-i casă de omenie. — Aşa-i — întări Filon Gherman. Aşa-i. Recunoaştem şi ne bucurăm. Şi chiar de aceea am venit întîi la tine. Moldovan Ilisie fu încîntat; bănuia el de ce îl caută acasă aşa de dimineaţă, tocmai Filon Gherman ; bănuiala Iui o întărea şi prezenţa lui Ilisie Moga, brigadierul, cu care vorbise acum un ceas; şi fără să ştie de ce, înfăţişarea înţeleaptă şi glasul sfătos al bătrînului Gherman, îi da linişte şi încredere; de-aceea se lăţi la loc pe scaunul pe care şezusemîncînd, atunci cînd sosiseră oaspeţii şi zise: — Şădeţi şi ospătaţi-vă din puţinul meu — şi-i îmbie cu o mişcare largă a mîinii, arătînd masa pe care zăcea, abia începută, o pită mare, albă, ardelenească, un blid cu brînză gălbuie scoasă din bute, care răspîndea LINIŞTEA IERNII 135 un miros puternic, pişcăcios, o bucată mare de slănină afumată, vreo cinci cepe cît pumnul, şi un ulcioraş în care de bună seamă se afla vinars. — Puţin de ăsta să tot deie dumnezeu! răspunse Filon Gherman aşe-zîndu-se la masă, înţelegînd că n-ar fi nimerit să-1 refuze pe Moldovan Ilisie, om mîndru şi pătruns de cinstea ce i se cuvine lui şi casei sale. Moldovan Ilisie se bucură de preţuirea pe care o înţelesese în vorbele lui Filon Gherman şi-i spuse Susanei s-aducă nişteblide şi furculiţe. Femeia se întoarse îndată cu cele de cuviinţă, aşezîndu-le pe masă; aduse blide adînci, ţărăneşti, cu multe flori, — cam puţin spălate, pentru că culoarea lor era tulbure şi cam greu de priceput, iar furculiţele cu plasele de lemn, erau mai curînd negre. Filon Gherman n-avea nici o poftă sămănînce, dar trebuia să guste din vinars, închinînd cu paharul (şi acela destul de înceţoşat) şi muşcînd din pită şi din slănină; cîteva firimituri mestecă şi Moga, uitîndu-se în altă parte şi înghiţind des. — Uite de ce am venit frate Ilisie, începu Filon Gherman grav — iar Moldovan tresări oprindu-se din mîncat. — Organizaţia de bază s-a gîndit să puie în faţa colectivei excluderea Bobletecilor, a lui Patru,aFloareişi-a lui Cornel Obrejă. — Da, am auzit. — Poate ai auzit şi pentru ce... — D-apoi pentru că ar fi chiaburi... — Şi de asta, dar mai cu seamă pentru că or făcut potlogării, păgubind colectiva, adică pe noi. — Apoi nu ştiu... Da' ce potlogării or făcut? — Apoi n-ai auzit de oile moarte de gălbează, de porcii cu maţele opărite, de vrajba dintre brigada întîia şi celelalte? — Ba, am auzit; da' se ştie că ei l-or făcut? — Adică li-i fi făcut tu. — Ferit-a dumnezeu. Eu îs om cumsecade. — Apoi de-aia zic. Cine-a dus oile în rîtul pline de bălţi? Dacă le-aveai tu în grijă, le duceai? — Ba eu nu,că ştii că apa stătută îi cu primejdie pentru oi. — Şi-ai avea tu suflet să dai la porcii flămînzi lături clocotite? Moldovan Ilisie era copleşit: — Cum să am? Doar nu ştiu eu cum trebuie hrănit porcul? — Şi te-ai fi putut gîndi tu să furi zile-muncă şi să le scrii pentru brigada ta? Omul se îngrozi: — Eu să fur? Un timp se făcu tăcere. Se oprise şi Susana din trebăluit pe la vasele de pe soba de tuci. Stăpînul casei sufla greu, trezindu-se la mare încurcătură; acum nu mai ştia de ce cuunpic de vreme mai înainte ar fifost gata chiar să-i apere pe aceştia, în orice caz ar fi fost mult la îndoială pînă cînd să zică şi el: „aşa le trebuie!" întrebă, cam nehotărît: — Da' cu Floarea, cu nora lui Obrejă ce năcaz să fie?... Şicu feciorul ei... Cornel?.-. — D-apoi văzut-o-ai prea des la lucru? Că-i într-o brigadă cu tine. — Prea des, îi drept, n-am văzut-o... — Douăzeci şi una de zile-muncă, într-un an întreg, spuse Moga după ce căută prin carnetul său. — Puţin... murmură Moldovan, moale, căzutpegînduri.—Tare puţin... 136 REMUS LUCA — Şi-apoi, în casa ei se pun la cale toate... — Aşa? —- Iar de Cornel, c-ai întrebat, oare nu ştii cît îi de blăstămat c-ar bea vinul dintr-o ţară şi nu i-ar ajunge... şi cu ibovnice... şi duce şi alţi tineri de face neoameni din ei, de ţi-i ruşine să te şi gîndeşti. Moldovan Ilisie rîse stînjenit: — D-apoi îi tînăr şi-i buiac. S-a mai aşeza el după ce s-a însura. Păcat să-i stricăm viaţa din pricina părinţilor pe care i-a avut... Poate că nici nu-şi dă seama ce face... — Nici cîinele ăl turbat nu-şi dă sama ce face da'muşcă şi de-aia trebuie pălit în cap. Gazda se întrista, chipul lui buged se lăbărţa în nenumărate pungi atîrnînd sub fălci, sub bărbia rasă, sub ochi... Şi-n acele pungi părea că s-ar fi strîns toată nefericirea unei jumătăţi din omenire. — De ce-1 faci cine turbat, bade Filoane, că doar ştii că umblă la Măriuţa mea şi că are de gînd s-o ieie de nevastă... Mi-aş da eu fătuţa după un cîne turbat?... Dar Filon Gherman nu se domoli: — Eu nu ştiu ce are de gînd el cu Măriuţa ta, da' ştiu că nouă ni-i duşman şi că trebuie să-1 scoatem dintre noi... — Nu,bade Filoane, pe Cornel nu trebuie să-1 scoatem, că-itînăr şi încă se poate face om din el. — A fi el om cînd îi mulge tu lapte de la ţîţîna uşii... Iarăşi se făcu tăcere. Oamenii şedeau posomoriţi, în jurul mesei, fără să se privească. în pahare, rachiul rămăsese nebăut şi se vedea tulbure în lumina zilei, care năvălea prin ferestre, tot mai strălucitoare... Deodată, Moldovan Ilisie se trezi. I se trezise isteţimea şi vechea lui poftă de a zice mult din gură: — Bade Filoane, părerea mea-i aşa. Să-i scoatem. Pe toţi. Şi. pe Bobleteci, că-s răi şi puturoşi. Şi-s mîndri. Să nu-i cruţăm. Nici eu n-aş şti despre ei să fi făcut vreodată lucruri bune. Şi pe Patru. O, apăi Patru îi rău. Nici ochii nu-i stau bine în cap. Doar şi pe socru-său atîta 1-a înfundat cu vinars de-o şi murit din asta. Numa' lui putea să-i vie în capsă opărească maţele la porci. Să-1 dăm afară. Contra la ăştia votez şi eu şi-amu ni... Se opri deodată, aşa cum se pornise şi surîse înduioşat, cu lacrimi sti-clindu-i pe la coada ochilor, adăugind cu glas muiat: — Da'pe Cornel să-1 cruţăm că-i tînăr... se mai poate îndrepta... după ce s-a însura. — Dragă Ilisie, — spuse Filon. Gherman. ridicîndu-se şi apucîndu-şi căciula, —eu ţi-am spus ce-am avut să-ţi. spui... Tu mai gîndeşte-te şi fă aşa cum gîndeşti că-i mai bine... Doar ai cap şi eşti om umblat... Ieşiră după ce dădură bineţe. Trecînd prin tindă, auziră în odaia dinspre grădină, un plîns înăbuşit de fată. Către amiază, Filon Gherman şi Moga Ilisie se întorceau din drumul lor. N-ar fi avut cu ce să se laude, şi erau nemulţumiţi. Mulţi dintre oamenii brigăzii nu erau acasă, iar nevestele se făceau a nu şti unde sînt. Filon Gherman a încercat să intre cu ele în vorbă, dar ele tăceau cu încăpă-ţînare şi nu voiau să aibă nici o părere. Din cei aflaţi acasă, cei mai mulţi au ascultat cu răbdare vorbele lui Filon Gherman, unii i-au dat dreptate, fără să se mire, alţii au suduit conducerea colectivei că i-a răbdat pînă acum „pe nemernicii ăia"—dar pe bătrîn îl nelinişteau aceia care n-au răspuns ni- LINIŞTEA IERNII 137 mic, ci numai Ia sfîrşit: „Om. vedea noi la adunare"— iar din glasul şi privirile lor nu puteai înţelege nimic. — Greu eu brigada mea, oftă la urmă Moga Ilisie. Is mulţi care-s neamuri cu Floarea şi ch iar cu Bobletec. Are şi Patru neamuri... Nu ştiu, zău. — Om mai merge pe la ei... — Da, da. Trebuie să mai. mergem... La cooperativă se opriră să-şi cumpere tutun, căci şi-1 isprăviseră.Auziră larmă mare de glasuri, zgomot de pahare, rîsete şi sudalme, în încăperea deasupra căreia o mînă neînvăţată scrisese cu creionul pe un petec de hîrtie de împachetat: SECŢIA BEUTURĂ. Intrară şi ei. Lume multă sta Ia mese, şi se sfădea ruptă în grupuri. Cînd îl zăriră pe Filon Gherman, se făcu tăcere. Cineva sughiţă surprins, s-auzi un pumn cum se pune pe gura acestuia şi nişte proteste înăbuşite. în încăpere era fum mult şi rar om pe care vinul băut să nu-l fi îmbujorat în obraji. Aproape toţi se uitau cu mirare la bătrîn şi surîdeau înduioşaţi. — Bună ziua, oameni buni, zise Filon Gherman, rîzînd. După cum văd eu, săptămîna tot de lunia începe. Şi mai ziceţi că nu-i bine... — Ba-i bine, bade Filoane, cum să nu fie bine. Şăzi şi închină cu noi un pahar. — Aici să şăzi, bade Filoane ! Aici, lîngă inima mea —răcni un bărbat tînăr, cu privirile cam rătăcite, cam tulburi, ce se ridicase şovăind dintr-un colţ şi-acum s-apropia sprijin.indu-se din cînd în cînd, ca din întîmplare, de cîte-o masă: se vedea bine pe chipul lui smead, acum aprins ca de friguri, că încă nu-i hotărît să rîdă ori să fie furios. —■ Tu eşti Viorel! Viorel a lui Moldovan Petrea, de sub coastă, ăl de-i mai zicea şi Ciucă, ăl cu mulţi copii. — Treisprezece! — strigă mîndru Viorel, —treisprezece trăitori. Patru morţi. — Şi fără veste, tînărul începu să plîngă: — I-a omorît viaţa grea. Foamea. — Apoi tot aşa de fără veste se opri din plîns şi începu să răcnească din nou, întorcîndu-se spre colţul de unde răsărise, continuînd pe semne-o discuţie pe care o întrerupsese acolo: — Proştilor! Vedeţi?Lumea mă cunoaşte. Acum nu mai îs un nima-n drum. Is om. Colectivist! — îşi umflăpieptul care se vedea cam. îngust prin sumanul larg desbumbat: — Trei sute cincizeci şi două de zile-muncă, mă, eu singur cu mîinile astea a mele.— Şi muierea mea săraca, încă. două sute. Am muncit, mă, şi am. Am ce da la copii! Nu mă tem de iarnă. Slănina-i în pod, făina-i în lădoi. Şi mai ziceţi că nu-i bine, mă, proştilor, mai ziceţi că mai de mult a fost bine, că oamenii nu erau învrăjbiţi, că trăiau in pace. Aşa pace nu-mi mai trebuie... Mă, eu mai de mult am fost slugă, mă. La Bobletec Ion am fost slugă, Ia feciorii şi la fetele lui, mă. Auzi, bade Filoane, zice să nu-i scoatem, c-au fost oameni săraci! Eu. am fost slugă la oameni săraci, auzi? — şi începu să rîdă ca un smintit, cu lacrimile şiroindu-i din ochi. Apoi iar începu să strige: — îi scoatem pe toţi. Nici sămînţă să nu rămînă! — Taci, mă Viorel. Nu mai. striga atîta că răguşeşti. Oamenii, care tăcuseră tot timpul, ascultîndu-1 şi nehotărîndu-se să ia o atitudine, acum începură să rîdă, înveseliţi. — Lăsaţi-1 să strige, — se răsti Filon Gherman, supărat. — Tot ce spune el îi sl'înt adevărat. — Da' de ce-i adevărat? — se ridicase, de la o altă masă, un om negricios,încruntat, care nu părea beat; numai ochii lui verzi luceau ciudat, aprinşi de-o mînie care poate îl mistuia de mult. — Bade Filoane, de ce zici că-i adevărat? 138 REMUS LUCA — Pentru că cioara-i neagră. Lumea rîdea cu hohote revărsate larg, acoperind tot sub valurile lor înspumate. Gluma îi plăcuse. — De ce-i Patru chiabur? — Da' parcă era vorba de Bobletec. — Bobletec să mă pupe unde nu m-ajunge soarele, de el nu-mi pasă, că-i un om de nimica, da' Patru mi-i neam şi nu-i chiabur, dacă zic eu. — Dacă zici tu, amu se coc cireşele. Faţa bătrînului era atît de gravă şi glasul lui atît de pătruns de respect, încît ar fi scos din sărite şi pe sfîntul celor răbdători. — Bade Filoane, nu glumi cu mine, că eu nu glumesc. Eu te întreb frumos, răspunde-mi frumos. — Apoi să-ţi răspund, dragu' badii. Patru îi un om cuminte şi tare de treabă, numa'n-a avut noroc în lume. S-a însurat cu o fată mai bătrînă ca el şi nu prea frumoasă. Ce noroc îi ăsta? Fată bogată, da' are fraţi care te sîcîie. Alt noroc! Moare socru-tău, aşa cum moare, rămîne moara. Şi începe procesul, cheltui o grămadă de bani, şi iacă numai vine statul şi-o naţionalizează. Apoi spune-mi mie, ce noroc îi ăsta? Intri în colectivă, capeţi în grijă o sută de oi ţigăi, le bagi prin riturile pline de bălţi stătute, şi dă gălbeaza în ele şi mor şaizeci. Ăsta de n-o fi un noroc pe capul tău! Opăreşti maţele la scroafe, mor şaptesprezece. Alt noroc la viaţa ta amărîtă. Şi-amu mai vrea să te scoată din colectivă. Bietul om! — Bade Filoane, ţi-am spus odată că Patru nu-i un potlogar. ■— D-apoi eu ce-am zis? Şi iarăşi porni rîsul, mare, tunător, al oamenilor, încercînd totul în calea lui. Rîdeau toţi şi băteau din palme ca smintiţi. — Taci, mă. Nu te pune cu badea Filon, c-are clonţ mai tare ca al tău. — Om fără noroc îi Patru, ho-ho-ho — bine-ai zis bade Filoane. Sfînt adevărat. — îl zburăm, mă, că tot nu-i place cu noi. — îi cerem un chip să-1 punem în părete, să nu-1 uităm. — îi tocmim şi ceteraşi. — Ho, ho, ho, tăceţi mă, că mor. Ho, ho, ho... Numai cîţiva nu rîdeau, ci priveau posomoriţi la Filon Gherman. Şedeau aproape toţi la o masă, cu sticlele de vin abia începute. Care-va dintre ei, se ridică în picioare voind să spuie ceva, dar unul îl trase la Ioc pe scaun. Nu se putea auzi ce spune şi ce i se răspunde, dar se vedea că-s cu toţii mînioşi. Filon Gherman se întoarse către Ilisie Moga: ■— Hai să mergem. Nu prea poţi vorbi cu ăştia pînă nu se trezesc. — Hai, bade Filoane. Ieşiră, lăsînd în urma lor larmă mare de glasuri şi un fum greu de tutun. N-au mers însă nici două sute de paşi şi auziră pe cineva strigîndu-i din urmă: — Hai, bade Filoane, că-1 omoară pe Viorel. Era un bărbat tînăr,cam de seama lui Viorel, care venea gîfîind cu sufletul la gură. întorcîndu-se grăbiţi, omul Ie explica: — Or dat iar în vorbă, cu treaba asta, că trebuie să-i scoatem pe chiaburi. Şi Viorel a strigat, cum i-i năravul cînd se îmbată, că dacă nu-i scoate altcineva, atunci îi scoate el cu mîna lui şi dacă-i vorba pe-aşa şi din sat îi scoate. Cineva a strigat atunci: — „Taci, mă, Namparale!", —c-aşa-i porecla Iui încă de mai de mult de cînd era sărac şi cerea cîte-o ţigară de la careva şi-1 întreba ăla: „d-apoi de ce nu-ţi cumperi?, iar el răspundea: „n-am parale". Şi cum zic, cineva i-a strigat: — „Taci mă, amărîtule, mă Namparale. Ai prins şi tu glas de cînd îi colectiva, că înainte numa' să cerşeşti o ţigară şi-un LINIŞTEA IERNII 139 păhărel de rachiu erai bun. Şi-amu-i judeci tu pe oameni. Ţi-i ciudă că-i mai aşezat şi mai cuprins ca tine". Şi-atunci Viorel s-a supărat şi-a luat glaja de gît şi-a ridicat-o sus şi-a urlat: —-„Care-mi zice mie Namparale? Care, mă? Arată-ţi nasul să ţi-1 fac poprică". Atunci s-or strîns vreo zece în jurul lui, neamuri de-ale lui Bobletec şi-ale lui Patru, strigînd că-i arată ei lui, să vorbească aşa de neamul lor. în vremea asta, cei trei bărbaţi au ajuns la cooperativă şi-au intrat repede pe uşa deasupra căreia scria Secţia beutură. în sala destul de mare, mesele se goliseră şi oamenii se buluciseră într-un colţ în jurul lui Viorel, care se ridicase pe o laviţă, ameninţînd cu o sticlă goală de-un litru. Unii se întindeau după el, ca să-1 tragă jos, alţii îl apărau, împingîndu-i pe ceilalţi la o parte. Şi toţi strigau ca surzii fără să se asculte. Iar Viorel, nedîndu-şi seama, de primejdie, răcnea mai tare decît toţi: — îi scot, ia, cu mîna asta a mea! Şi-agita sticla. Pe semne că uitase c-a vrut să strivească nasul cuiva cu ea şi-acum o ţinea în aer mai mult ca pe un simbol. —-Oameni buni, liniştiţi-vă!—■ strigă Filon Gherman, dar nimeni nu-l mai luă în seamă. Mai strigă odată: — „Oameni buni!" — şi văzînd că nu-i auzit, îşi făcu loc, lăsîndu-se îmboldit din toate părţile, pînă ajunse la laviţa pe care staViorel, ţinînd sticla în mînă. Se ridică lîngă el şi se răsti: — Nu vi-i ruşine? Oameni sînteţi? Ori mărhaie? Strigătele încetară, dar lumea nu se linişti. Stăruia în încăpere un murmur tulbure. Filon Gherman se întoarse către Viorel al lui Moldovan Petrea Ciucă şi se răsti: — Şi tu ce vrei? Pune jos glaja aia! Te-ai prostit de cap? Te lăudai că eşti colectivist, că eşti om. Amu văd ce fel de om eşti. Filon Gherman era mai scund decît celălalt şi mai puţin la trup şi se uita la el de jos în sus, mînios. Viorel privi nedumerit la sticla ce-o mai ţinea în aer, îşi aduse aminte şi făcîndu-se ca focul la faţă, o lăsă uşor în jos, apoi coborî de pe laviţă şi porni încet, cu barba-n piept către ieşire. Acum tăceau toţi şi se uitau după el. — Şi voi? Mereţi acasă şi voi. Băgaţi-vă capu-ntr-un ciubăr cu apă rece. Limpeziţi-vă! Ce? Cu beutura aveţi să puneţi ţara la cale? Nu vi se despică pămîntul sub picioare? A fi adunare, să vorbiţi acolo, da' cu capul limpede. Amu mereţi acasă! — Da' cine eşti dumneata să-mi porunceşti mie? — Is un om bătrîn, asta-s. Eu am păr alb în cap — şi-şi smulse căciula din cap arătîndu-şi creştetul nins — iar tu n-ai fără numa' tărîţe. Cînd ti-i trezi, ţi-i da seama. — Bade Filoane, nu mă batjocori, nu mă face prost... — Eu te fac prost? Tu te faci prost că-ţi bei minţile... — Bade Filoane... — Taci mă, că bine zice. Măi bine du-te acasă... Şi cineva începu să-1 împingă încetişor cu pieptul către ieşire, iar ceilalţi se dădeau la o parte deschizîndu-le loc. încet, încet, Secţia beutură se goli. De-afară se mai auziră un timp certuri, strigăte şi glasuri domoale care-i îmbunau pe cei furioşi. Vichentie Pîntea se întîlni cu o parte din bărbaţii din brigada lui în odaia din faţă a casei lui Gherasim, care o moştenise acum vreo zece ani de la tatăl său, aşa mare, încăpătoare, cu cinci odăi, cum era şi azi. Odaia aceasta, cu două ferestre la uliţă şi una spre ogradă, era de bună seamă odaia de oaspeţi; aici, pe peretele de către răsărit se aflau icoanele şi fotografiile 140 REMUS LUCA familiei, printre care şi una foarte veche, cu contururi dulci, vineţii, a lui Moldovan Constantin, cel care umblase prin America —era un om cu nasul încovoiat şi cu mustăţi bogate, care privea cam într-o parte o lecuţă speriat; puteai să-1 vezi aici şi pe Moldovan Gherasim pe cînd avea douăzeci de ani, şezînd foarte mîndru pe un scaun, iar Leana, nevastă-sa, pe atunci de cincisprezece ani, încă subţire şi fără piept, stînd în picioare în stînga lui şi rezemîn-du-se sfioasă, cu o mină de umărul lui. Sub fotografii, se întindea, cît îi peretele, o scoarţă de lînă, ţesută în casă, pe care multe flori mari, roşii şi galbene cu puţine frunze verzi şi foarte mici, umpleau un cîmp negru. Pe margini, scoarţa avea ciucuri deşi din fir argintiu. Jur-împrejur, îndată sub tavan, trei rînduri de blide atîrnau în perete; erau blide adinei, de porţelan, cu flori şi păsări pictate pe fundul şi pe marginile lor dinăuntru, cum azi nu se mai fac — şi acestea au fost moştenite odată cu casa. în casă mai erau două pături cu gudri (un fel de polog, în casele vechi ţărăneşti din Ardeal, deasupra căruia se aşează trei, patru şi chiar cinci rînduri de perne) — peste care de asemenea atîrnau pînă la pămînt scoarţe îmbelşugat cusute. S-adunaseră ca la douăzeci de oameni din familia Moldovenilor şi a Colce-reştilor, neamuri mai de-aproape sau mai de departe, care se cunoşteau unul pe celălalt cum îşi cunoşteau ograda; erau bărbaţi aşezaţi, între patruzeci şi cincizeci de ani, bine îmbrăcaţi,cu acea eleganţă specifică satelor ardeleneşti de la marginea cîmpiei: cămeşi largi, albe ca laptele, căciuli încăpătoare de miel, sumane cenuşii, lungi pînă la genunchi şi-aproape toţi cu cizme în picioare; chipurile lor rumenite şi tăbăcite de vînt şi de soare sămănau mult între ele, nu numai prin gravitatea căutăturii, ci şi prin trăsăturile lor prelungi, nasurile mari, încovoiate, care se îmbinau bine cu statura lor voinică, fără să fie înaltă. Aceşti oameni s-asemănau şi prin firea lor domoală, neîncrezătoare, gospodărească, îndărătnică. Erau cunoscuţi ca buni muncitori şi de-aceea se zbătuse Vichentie să-i aibă in brigada lui; şi nici ei nu s-au arătat nemulţumiţi de alegerea lui Vichentie. Veniseră toţi cei chemaţi şi se aşezaseră pe canapeu şi pe două laviţe aşezate în lungul pereţilor, ochii lor obosiţi clipeau des, arătînd că se sculaseră fără să-şi doarmă somnul pînă la capăt. Moldovan Gherasim şedea la masă lîngă Vichentie Pîntea şi umplea cu vinars nişte păhărele mici, de sticlă groasă, cu toartă, în marginea cărora fusese gravat poate acum şaizeci-şaptezeci de ani profilul cu barbete al lui Franz Josef. Păhărelele cuprindeau puţin, ori se pricepea gazda la turnat, căci dintr-o sticlă de un litru se umplu-seră toate douăzeci şi unu; mai era şi slănină şi pîine, atîta cît să-i ajungă fiecăruia pentru o îmbucătură bună. Oamenii aşteptau în tăcere, privind grav Ia îndeletnicirea migăloasă a lui Gherasim, ale căruimîini mari, cu degete groase, puternice, sedovedeau foarte îndemînatice în mînuirea paharelor acestora mici. După ce închinară păhărelele, dorindu-şi sănătate şi noroc, oamenii înghiţiră fără grabă slănina şi plinea. Pe urmă, Vichentie Pîntea se întoarse spre oameni, întrebînd: — Ce credeţi voi de treaba asta? Oamenii se priviră cu înţeles şi nu răspunseră. — De-aia v-am chemat — continuă Vichentie, cu glasul lui aspru, poruncitor — că sîntem dintr-o brigadă şi trebuie să ne înţelegem... Oamenii se priviră iarăşi, grav, fără să-i răspundă. — Trebuie s-avem aceeaşi părere... mai adăugă Vichentie, cam surprins de tăcerea lor. S-auzi cum cineva tuşeşte, dregîndu-şi glasul. întoarseră toţi capul LINIŞTEA IERNII 141 către Moldovan Aurel. El era singur dintre cei de faţă care n-avea musteaţă, fiindcă nevasta lui cea de-a doua era cu cincisprezece ani mai mică decît el, şi voia să arate şi el mai tînăr. Acesta întrebă, zîmbind uşor: — Toţi? Toată brigada, zici? — Da. Toată brigada. — Atunci de ce n-ai chemat toată brigada? Oamenii se priviră iarăşi cu acelaşi început de zîmbet pe la colţurile gurii. Dar continuau să tacă. Vichentie se uită la el supărat: — N-am avut vreme să chem pe toată lumea. V-am chemat pe voi, cei mai buni din brigadă. Voi sînteţi baza. — Da. Asta cam aşa-i... — zise Modoyan Gherasim, de lîngă Vichentie, privind la podeaua din scînduri foarte late, lustruită de vechime şi albă de mult spălat iar acum plină de urmele umede, întunecate ale cizmelor şi bocancilor oaspeţilor; pentru acest prilej, gospodina,prevăzătoare, ridicase toate covoarele de pe jos, ca să nu se murdărească. Gazda semăna şi el cu bărbaţii din familia lui, masiv, lat în umeri şi cu ceafa groasă şi roşie. Toţi aşteptau ca el să mai spuie ceva, dar el tăcea şi nu se putea şti ce părere are. Vorbi tot Moldovan Aurel, cel fără musteaţă: — îi drept că noi sîntem baza. Asta s-a văzut şi cînd am făcut colectiva şi mai pe urmă. Da' oare —întreb şi eu aşa — numa' noi sîntem? Ha? Adică baza, cam zici tu Vichentie... — Eu, care vă sînt brigadier, aşa cred... răspunse acesta cu convingere. Şi aştepta să-i vadă înaintaţi de preţuirea pe care le-o arată. Dar nu se ivi nici un semn de încîntare pe chipurile lor cam fără expresie. Oamenii numai se priveau şi tăceau. Iar după un timp, Moldovan Aurel întrebă: — Dar Pop Macarie nu-i bază? Şi el îi dintr-a' noştri, că mama lui îi fată de-a lui Colceriu Mănăilă, care ne-a fost moş la mulţi, din care sîntem aicia. Şi-a făcut şi el cu nevastă-sa cinci sute şi cîteva zile-muncă... Ori pentru că— întreb şi eu aşa—el a venit în colectivă numai cu trei iugăre de loc, o vacă şi un plug? Se iscă printre oameni un murmur de încuviinţare şi capetele se înclinară de mai multe ori, tremurîndu-şi musteţile, semn că le plăcuseră aceste vorbe. Vichentie tăcea şi se uita întunecat la Aurel, care nu-şi pleca ochii şireţi şi nici nu-şi ascundea surîsul ce-i înţepenise la colţurile gurii, şi continuă: — Noi ne-am cam gîndit la unele lucruri, Vichentie dragă, şi se pare că am. făcut bine că ne-am gîndit. în sat s-or auzi unele vorbe... — Ce vorbe?... — Noi credem că tu ştii... Tu ar trebui să ne spui nouă, că sîntem din brigada ta. Tu să ne spui. Eşti în organizaţia de bază şi —■ întreb şi eu aşa —• poate ştii mai bine... — Ce ştiu am să vă spun... — Nu aşa, Vichentie. întîi spune de ce-ai făcut despărţirea asta! I-ai chemat numa' pe ăi de-or fost mijlocaşi, iar pe ceilalţi, cum îi Pop Macarie bună-oară, nu i-ai chemat. — Cu Pop Macarie am vorbit. El nu-i de-acord. — Cu ce nu-i de acord? — Cu treaba asta. — Cu care treabă? Cu excluderea Bobletecilor şi-a lui Patru? A Floarii şi a lui Cornel? El să nu fie de-acord? Tu glumeşti cu noi, Vichentie, şi asta nu-i bine. Acum nici Moldovan Aurel, nici ceilalţi Moldoveni şi Colcereşti nu mai 142 REMUS LUCA surîdeau ci priveau supăraţi îa brigadierul lor care sta în faţa lor încruntat, mînios că a fost luat la întrebări. Cum n-avea năravul să steie mult pe gînduri, Vichentie Pîntea începu să spună morocănos, răstit: — Eu binele vi-1 vreau, aşa să ştiţi. Da' văd că voi nu mă credeţi. Treaba voastră. Eu îs tare în colectivă, da' nu-s toţi aşa de tari. Aziîi dă afară pe Bobleteci, da' mîine nu se ştie ce se mai poate întîmpla. Nici eu nu pot şti. Eu am sarcină de la organizaţie să vă spui şi să vă întreb şi să vă lămuresc... Aşa că voi să-mi spuneţi ce credeţi despre treaba asta... — Spune-i Gherasime, zise Aurel. Spune-i ce gîndim noi despre asta... — Da. Am să-i spun... Vichentie fu uimit. înţelese dintr-odată că oamenii aceştia s-au sfătuit între ei şi că va fi foarte greu să le dezvăluie gîndul său, pe care 1-a clocit toată noaptea. Se întoarse către Gherasim, aşteptînd. — Uite ce-i, o vorbă ca o sută — începu acesta după ce-şi drese glasul tuşind — uitîndu-se ţintă, cu îndrăzneală, aproape cu înfruntare,la Vichen- > tie. — Pe Bobleteci şi pe Patru să-i scoateţi. Nu ne punem contra. Ei nu-s oameni pentru colectivă. De lucru nu-s buni, numai de spiculaţie. Să-i scoateţi. Da' de Floarea şi de Cornel să nu v-atingeţi. Pe Floarea şi pe Cornel noi nu-i lăsăm. Dacă-i scoateţi, noi ieşim toţi. Ceilalţi aprobară,murmurînd domol: — Da, da... — Aşa-i... — De bună seamă!... — Aşa, aşa... S-ar fi părut că Gherasim terminase tot ce avea de spus, căci îşi plecă privirile în pămînt, dar Vichentie,care nu se aşteptase la acest răspuns, ce nu se potrivea cu socotelile sale, tăcea încă. Se făcu linişte în odaie: cineva îşi aprinse o ţigară şi ca la un semn, scoaseră toţi ţigările, umplînd într-o clipă odaia cu fum des, înecăcios de tutun crud. Lui Vichentie, fumul de ţigară nu-i plăcea, dar acum nu-1 băga în seamă. Pe neaşteptate, continuă tot Gherasim, dar nu-1 mai privea pe Vichentie ci se uita pe rînd la ceilalţi, cu ochi nesiguri, parcă aşteptînd de la ei un ajutor: — Şi-ar mai fi ceva. Prin sat s-or auzi nişte vorbe... — Ce vorbe? - întrebă Vichentie, care acum se gîndea în altăparte. — Ia, nişte vorbe... Că amu-i scoate pe ăştia, da' mîine-poimîine vin alţii Ia rînd... — Care alţii? — făcu Vichentie, devenind atent. — D-apoi alţii... Baza, cum zici tu... — Gherasime, vorbeşte ca oamenii... — Tu eşti în organizaţia de bază, şi ştii ce-or vorbit ei acolo...Tu ai putea să ne spui mai răspicat. .. — Ce să vă spui?... — Dac-a fost vorba şi de alţii... că adică să-i scoată mai tîrziu... — Nu. De alţii nu ştiu să fi fost vorba... Eu la şedinţă n-am fost... Numa' procesul-verbal l-am citit. Acolo nu scrie de alţii... Da' ştiu eu ce or fi discutat ei acolo... Nu ştiu... Nu pot să zic nimic... — Adică tu nu ştii... Oamenii se priviră îngînduraţi şi îşi mai aprinseră cîte o ţigară. — Da' tu cum crezi?... S-ar putea una ca asta? — Nu ştiu... Nu pot şti dacă s-ar putea... Eu ce să zic... Aici îi LINIŞTEA IERNII 143 vorba de politică... Dacă or socoti ei că mai trebuie scoşi şi alţii ca să meargă bine colectiva, apoi or scoate şi pe alţii... Da' eu nu ştiu nimic. Vichentie se uita la ei aţîţător. „Ar trebui să pricepeţi, proştilor! — Eu vă vreau binele"— şi chipul lui negricios, cu trăsături puternice, exprima limpede acest gînd al său. Poate că Moldovan Aurel, cel fără mustăţi, care îşi aprinsese a treia ţigară, a înţeles ceva anume, că începu iarăşi să vorbească: — Atunci tot mai bine să ieşim de-acuma... dacă n-o cruţă pe Floarea şi pe Cornel, cine ştie ce s-ar mai putea întîmpla? — Da, cine ştie... — Mai bine, acum, toţi odată... — Aşa, n-or avea ce ne face... Oamenii se mohorîseră, chipurile lor se vedeau spălăcite, prin fumul des al ţigărilor ; privindu-i, Vichentie se hotărî să le spuie: — Şi ce-ţi face, dacă ieşiţi? — D-apoi ne-om vedea de treaba noastră... — Cum? — Aşa ca şi mai înainte. Om trăi. — Gîndiţi c-o să puteţi? Politica-i către colectiv, nu înapoi... — De silit nu ne poate sili nimeni. Legea nu lasă... — Ii drept. Legea aşa zice. Da' voi ştiţi cum se întîmpla. Cîteodată se mai face şi cum spune legea să nu se facă... — Aşa-i! Se face... cîteodată... Oamenii stăteau acum îngînduraţi şi fără voie. Erau nişte gospodari, care prea mult nu fuseseră învăţaţi să prăsească gînduri după gînduri. Ei mai mult întorceau prin căpăţînile lor lucrurile ce le învăţaseră de la părinţii lor, iar cînd se iveau gînduri noi, ne mai gîndite, atunci simţeau nevoia să se adune laolaltă şi să caute împreună răspunsul la întrebarea cea nouă. Şi-acum deodată, răspunsul lor, pe care îl migăliseră cu greu, într-un sfat de-o noapte întreagă, primea o altă întrebare, la care nu se gîndiseră şi nu se aşteptaseră. Vichentie,care îi cunoştea, înţelese repede şi se bucura că-i din nou stăpîn peste capetele lor, fiindcă el era mai deştept acum decît ei toţi la un loc. Gherasim Moldovan fu cel clintii care crezu că poate spune ceva: — Eu m-am mai gîndit la una... Lor le-am şi spus... Iţi spui şi ţie... Iacă... Să mergem noi la Toader şi să ne rugăm de el s-o şteargă pe Floarea şi pe Cornel de pe lista chiaburilor... — De ce să-1 rugaţi pe Toader? — întrebă Vichentie mirat. — D-apoi amu el îi secretar... ■ — Şi ce poate face el? — Poate. — Nu poate. La comunişti, hotărăşte organizaţia de bază. Şi nici nu cred că va vrea. II cunoaşteţi doar destul de bine. — Da. II cunoaştem. Şi chiar de-aia. El îi om bun şi cumsecade. Siva înţelege. Ş-apoi, cînd a fost el tînăr, a umblat după Floarea. A plăcut-o tare. Ar fi luat-o, de nu se mărita. — O, ho, ho! — rîse Vichentie. De-atunci multă apă a curs pe Murăş, şi multe pietre a spălat la vaie... La asta să nici nu vă gîndiţi... Chiar dacă ar mai plăce-o şi azi, tot n-ar face nimic. Da' eu cred că n-o mai place. Aşa că degeaba... — Atunci alta nu-i, fără numai să ieşim toţi... — Ar mai fi una — zise Vichentie repede. Eu m-am gîndit... 144 REMUS LUCA — Spune, Vichentie — zise Gherasim moale, fără vlagă, parcă s-ar fi îmbolnăvit fără veste. — Uite, voi ziceţi că vreţi să ieşiţi... Mulţi ar crede că sînteţi şi voi duşmani____ — Nu sîntem ! — Nu sînteţi. Eu vă cunosc. Da' unii ar putea crede că aveţi ce-a-veţi cu colectiva. — N-avem nimic cu colectiva! — Ştiu că n-aveţi. Şi chiar de-aia. Ieşim toţi şi facem o altă colectivă... — Adică ieşi şi tu? — Dacă brigada mea se nimiceşte, eu nu mai am ce căuta acolo. Eu merg cu voi. — Şi-apoi cum, or fi două colective? Nu se poate. — Ba se poate. Sînt şi-n Rusia sate unde-s două colhozuri. Vorbesc eu la raion şi se poate... II cunosc bine pe tovarăşu' Munteanu şi mă cunoaşte şi el... — Şi-ar intra şi Floarea cu Cornel? — Ar intra. Că o facem noi. Poate or-mai veni şi alţii. Da' noi sîntem destui. Pămînt avem, boi şi cai avem, şi ne şi pricepem la lucru... — Daaaa... ar fi ceva.. Da' trebuie să ne mai gîndim... Se gîndiră şi se sfătuiră multă vreme; ei erau oameni prevăzători şi cînd se gîndeau la o treabă, nu se grăbeau. Se făcuse amiază şi ei se mai sfătuiau încă. Ideea lui Vichentie lor le plăcea, dar fiind un lucru necunoscut pentru ei, o migăleau,cercetînd-o şi pe-o parte şi pe alta, ca pe-un cojoc pe care-1 cumperi în tîrg şi vrei să-1 ai pentru zece ierni grele. Dar şi Vichentie avea răbdare acum, cît să mai şi vîndă din ea altora şi le înfăţişa lucrurile gospodăreşte aşa cum doreau ei. Boi şi cai buni, pămînt bun şi mult, mîini pentru lucru harnice; adică bogăţie. Iar recolta n-o vor împărţi cu ceilalţi. O vor căra toată în hambarele lor; iar cînd va veni bumbac şi piele şi talpă şi giolgi şi bocanci, pentru mărfurile vîndute statului, le vor lua ei, nu le vor mai da celor mai săraci şi mai lipsiţi. Vor creşte şi vor îngraşă boi şi porci şi vor avea şi bani. Vor lucra pentru ei şi tractoarele. Cu vremea vor cumpăra maşini; atunci vor putea lucra sfeclă multă şi tutun şi zarzavat; şi banii se vor înmulţi. La ceasurile trei după amiază, Vichentie încă nu izbutise să scoată de la ei un răspuns limpede ; ostenise vorbind şi făcînd socoteli; iar Gherasim zicea că treaba asta n-ar fi chiar rea şi că merită să se gîndească la ea, poate că vor face cereri şi o să-i deie de veste şi lui Vichentie. 3 Luni dimineaţa, Toader Pop se sculă devreme şi ieşi din casă parcă mai odihnit, mai înseninat. Se opri în mijlocul ogrăzii, cătînd cu atenţie în jurul său, de parcă s-ar fi. întors dintr-o călătorie îndepărtată şi-acum se uită dacă lucrurile sînt toate Ia locul lor şi nu-i vine să creadă că lu-mea-i aşa de neschimbată: pădurea neclintită, veşnică, sub zeghea ei de omăt, arătîndu-şi trunchiurile negre, frămîntate din margine, cătunul alb ca un moşneag, curţile ce se trezeau, mişcările moi ale oamenilor şi animalelor care încă nu-şi lepăclaseră de tot somnul de pe ochi; dimineaţa rece se revărsa încet, îngheţată, peste casele ninse sub cerul care stăruia senin încuind peste lume un ger sec, pişcător, ce-i da tîrcoale ca un cîine întărîtat, muşcîndu-1 de obraji şi de mîinile goale, scoţîndu-i lacrimi în ochi. LINIŞTEA IERNII 145 Simţea că Sofia îl urmăreşte de la fereastră, de după perdea; ştia că dacă s-ar fi întors, i-ar fi văzut ochii îngrijoraţi, învălindu-1 dulce,' ca într-o năframă încălzită, petrecîndu-1, ocrotindu-1. Nu se uită înapoi, căci poate femeii nu i-ar fi plăcut, s-ar fi ruşinat — s-ar fi tras iute de la fereastră, înroşindu-se toată ca o fătuţă de cincisprezece ani. Se gîndi că şi aceasta se întîmpla ca de-obicei. Şi totuşi ceva nu era la locul lui. Ceva se clintise undeva, ceva se schimbase, se întîmplase ceva mărunt, nebăgat în seamă în curgerea atît de bine cunoscută a vieţii sale; şi-acest grăunte de nelinişte era în privirea lui către lucruri, în gîndul lui despre lucruri; poate că acum i-ar fi fost lesne să descîlcească starea lui proastă de-aseară, dar înţelegea că acum n-are vreme să descîlcească un nod care-1 încurcă numai pe el, ci că trebuie să facă altceva; poate, după aceea, să se ivească un ceas răgaz şi pentru treburi de acestea. Ieşi în uliţă şi porni către sat. Se simţea mai uşor, părîndu-i-se că îndepărtîndu-se de casă, se îndepărtează chiar de acel ghemîncîlcit care-i stătea pe suflet; dar avea să înţeleagă încă în această seară, că de ghemul ăsta nu se putea lepăda. II strigă pe Iancu Hurduc, care se ivi îndată, încheindu-şi din mers cojocul alb, cu mîneci, lung pînă la genunchi. Baciul se încălţase cu cizmele lui cele noi, care scîrţîiau la fiecare pas? de parcă ele singure ar fi făcut efortul ăsta greu de a purta un trup atît de mare, iar Toader se întrebă: „Ce l-o fi apucat?" îşi strînseră mîinile, dîndu-şi bineţe cu multă gravitate, ca de-obicei şi privindu-se atenţi. Pe drum, încolo, Hurduc îl Întrebă: —Ce-a fost cu tine aseară, Toadere? — Nimic. Eram amărît. — Da' de ce? Pentru nişte prostii? — Tu zici că-s prostii atitudinea lui Vichentie şi-a lui Marian şi a Irinii? — D-apoi ce? Toader nu-şi închipuise niciodată că-n sufletul prietenului său poate stărui atîta linişte; se gîndea că omul nu înţelege, nu-şi dă seama... Spuse: — Gîndeşti că pînă la urmă i-om scoate? Gîndeşti că neamurile lor or vota contra lor? — D-apoi cum? — Tu gîndeşti că nimeni nu se va codi? — N-am zis aşa. Da' de scos i-om scoate. Nu-ţi face tu supărare dini asta. Nimeni n-ar putea sta liniştit, ştiind că-n laturea lui se află nişte tîlhari... Chipul lui era nemişcat, nesimţitor, numai buzele i se mişcau uşor,, iar ochii săi mari, de tăciune, se uitau fără curiozitate, undeva departe, înaintea lor. Toader oftă şi nu mai scoase un cuvînt. In sat se despărţi. După cum, se împărţiseră sarcinile printre comunişti, Hurduc avea a se duce la Colceriu Augustin, brigadier la brigada a treia, ca să steie de vorbă cu el' şi cu oamenii lui. Toader intră la sediul colectivei suind la biroul Irinii. Află pe femeie tulburată şi nervoasă, făcînd nişte socoteli pe-o foaie de-hîrtie, scriind şi ştergînd mereu, cu înfrigurare. Erau acolo şi Marian. Ion şi Pănciuşu, tulburaţi şi nervoşi şi ei. Pănciuşu îşi boţise frumoasa lui pălărie neagră de o sută cincizeci de lei, pe care o purta şi iarna, ca un semn că el îi om mai înşcolat printre* 10 — Viaţa Romînească 146 REMUS LUCA ţărani. Sta pe un scaun, lîngă Irina, şi-şi tot punea pălăria în cap, mai de grabă mîncînd ţigarea decît fumînd-o şi zicea mereu: — Nu se poate, nu se poate... Iar Irina, albă la chip ca peretele, continua să întoarcă foaie după foaie din carnetele de evidenţă ale colectiviştilor, cercetînd în acelaşi timp un carneţel mic al ei, confruntînd şi luîndu-se mereu cu mîinile de cap. — Ce mîrşăvie, doamne! Pe urmă, lăsîndu-şi mîinile să cadă pe masă, strigă disperată: — Oameni buni, asta-i tîlhărie. Ne-au furat fără ruşine. Sîvu Pantelimon şedea pe un scaun strîns ghem, de parcă el ar fi fost vinovat, privea în pămînt şi ofta: — V-am spus eu că nu-i chiar lucru curat. Ei douăzeci de mii de zile-muncă şi alţii numa' cîte cincisprezece-şaisprezece mii. Cît ar fi ei de fruntaşi. Chiar de-ar mînca pămînt cu gura, douăzeci de mii de zile îs mult... —Ai spus, ai spus — strigă Pănciuşu. — Ai spus şi tu odată, de parcă ai fi grăit cu gura altuia. — Apoi de cîte ori să spui? — N-ai insistat. Asta-i! — D-apoi dacă tu eşti finanţiar, n-am mai... ăsta! Iidrept. Recunosc, — şi încercă, fără să izbutească, să-şi scurteze mîinile şi picioarele luicele lungi, şi să-şi înfunde capul între umeri, să nu i se mai vadă. Marian Ion îşi sugea nervos ţigara din ţigaretul său lung, subţire, de chihlimbar, cugetînd adînc şi străduindu-se cu grijă să nu-şi picure cu scrum pantalonii lui de abâ călcaţi cu dungă. El nu luase parte la discuţie, ci numai cînd Pănciuşu strigase, rîzînd nervos, de parcă s-ar fi bucurat: — Se complică, tovarăşi! Marian adăugase; — Da, da... Se!... Intrebînd, Toader, care nu pricepea nimic, află o noutate uluitoare. Cercetîndu-şi carneţelul şi confruntîndu-1 cu cărţile de evidenţă ale brigăzii lui Vichentie, Irina descoperise că fuseseră trecute zile-muncă la unii care n-au prea ieşit la lucru; cînd cu încheierea tuturor socotelilor, Pănciuşu, aducîndu-şi aminte cum umflase Vichentie, în alţi ani, zilele-muncă ale oamenilor săi cei mai buni, îi urmărise mai ales pe aceştia; la cei cu zile puţine nici nu se uitase şi astfel scăpaseră nepieptănaţi. Se furaseră, în felul ăsta, aproape o mie de zile-muncă. — Şi n-aş fi băgat de seamă nici acum — adăugă Irina — dacă nu mi s-ar fi părut ciudat că în zilele cînd Marişca, nevasta Iui Moldovan Partenie, zăcea lăhuză la casa de naştere, are trecute cîte o zi, ori cîte trei sferturi de zi, trei săptămîni la rînd. M-am uitat iute în carneţelul meu şi-am văzut că în zilele acelea eu am însemnat că a fost absentă de la lucru. M-am uitat pe urmă la fetele lui Bobletec: Rozalia a fost douăzeci de zile la cîmp şi are 62,75 zile-muncă; Lucia a fost numai douăsprezece zile şi are 40,25 zile muncă; Cornelia a fost de opt ori, şi are douăzeci şi cinci de ,zile, Susana n-a fost niciodată, şi are şi ea cincisprezece zile muncă. Am zis noi: Bobletec îi şef de echipă şi şi-a fericit familia. Dar nevasta lui Patru Ioachim îi în echipa a treia, a lui Moldovan Ioniţă; n-a fost niciodată la lucru şi are şi ea vreo zece zile-muncă. Iar femeia lui Moldovan Gherasim, care a fost într-un an întreg numai de treizeci de ori, mai mult cîte o jumătate de zi, s-a trezit cu cincizeci de zile-muncă. Sînt în brigada lui Vichentie cincisprezece oameni de ăştia care n-au lucrat mai de fel şi dacă le-aduni zilele-muncă, trec de şase sute. Vreo douăzeci •care au lucrat ceva mai bine, au şi ei vreo trei sute de zile-muncă trecute LINIŞTEA IERNII 147 în zile cînd au lipsit de la lucru.. înseamnă că aceste zile-muncă or fost trecute la sfîrşitul anului, şi noi n-am băgat de seamă. — înseamnă c-a fost un sistem — zise Pănciuşu amărît, dar mîndru de mintea lui. Acuma i-am demascat. Toader rămase un timp în picioare, ascultînd îngîndurat, apoi se apropie de Pănciuşu şi-1 întrebă: — Ioane, ai putea face tu o socoteală cam cît or furat şi cît or păgubit gospodăria? Zilele astea muncă furate, cincisprezece scroafe moarte, purceii fătaţi morţi, oile pierite, greutatea lipsă a porcilor care nu se îngrăşau c-aveau diaree (aici socoteşte numai preţul păsatuluişi-alcartofilor cît au mîncat). Şi să calculezi apoi ziua muncă cît ar fi fost, dacă nu-şi vîrau ei ghiarele? — Ha? întrebă Pănciuşu. — Poţi ori nu poţi? — Cum să nu pot? Cum să nu pot! într-o minută-i gata. Şi-şi scoase carneţelul lui cu creionaş în cotor, arătîndu-1 ca pe o minune. — Nu într-o minută, Ioane! într-o sută de minuturi! într-o mie. Să nu greşeşti nici măcar cu un bănişor! — Tremura ceva în glasul lui Toader, de care ceilalţi se mirară. Intrase în încăpere cam abătut,mohorît şi-acum părea vesel, ori era numai aţîţat. Se aşeză pe un scaun, aprinzîndu-şi o ţigară, şi se puse pe aşteptat. în odaie se făcu tăcere. S-auzea numai zgomotul hîrtiilor răsfoite de Pănciuşu, mormăitul lui monoton („cinci ori şase, treizeci, scriem nula, ţinem trei"...),şi respiraţia uşoară a celorlalţi. Socoteala ţinea de multă vreme. Pănciuşu se adîncise în lucru cu totul, încruntat, lingîndu-şidin cînd în cînd, uşurel, buzele, murmurînd mereu („Acuma, proba: şapte cu nouă, şaisprezece, scriem şase, ţinem unu"), cu ochii strălucindu-i de în-cîntare, că el ştie a face un lucru de care ceilalţi se apropie cu greu şi cu multă prudenţă. Iar el, Pănciuşu se socotea un om al cifrelor („finanţiar m-a făcut mama") şi se juca cu ele de parcă iar fi fost drăguţe. Cînd s-apuca de socotit, mintea lui căpăta o mare ascuţime, ochii îi jucau în cap şi-1 învăluia ca o lumină căldicică mîndria omului care se ştie deştept şi descurcăreţ. Iar acum, în această socoteală minuţioasă şi complicată a preţului zilei-muncă, cunoştea băutura dulce a unei răzbunări de mult jinduite; în tinereţe, Pănciuşu fusese de multe ori păcălit la socotelile băneşti, de stăpîni mai ştiutori, de samsari la bîlci, de perceptori la impozite iar acuma descurca o înşelăciune diavolească a vechilor lui duşmani. („Oho-ho,v-arăt eu vouă! Vă descos eu şi sufleţelul vostru întunecat, n-aveţi grijă !") Mulţumirea lui se răsfrîngea atît de limpede pe chipul lui, încît Sîvu se simţi obligat să-i şoptească lui Marian la ureche: — Amu i-ai putea aprinde musteaţă, n-ar băga de seamă! — Da! şopti Marian, însă nu rîse, măcar că gluma i se păruse foarte nimerită. în ceasul acesta el era amărît. în mintea lui, îşi făcuse o socoteală mai simplă; el şi nevasta lui lucraseră mult şi-aveau aproape şapte sute de zile-muncă; pentru ei, paguba era mai mare decît pentru alţii cu mai puţine zile; săzicem că-i vorbanumaide 50 grame de grîu şide 50 de cucuruz şiiacă-tă îs 35 kilograme de grîu şi 21 de cucuruz, adică mai cinci feldere de bucate, un sac bun. Iar un sac de bucate-i mare lucru. D-apoi cartofii şi fînul şi paiele şi zahărul şi banii pierduţi, furaţi. „M-am făcut de rîs. El mă fură, şi tot eu îlapăr".Pe urmă, gîndindu-se că Patru i-i neam, văr dulce, i se păru că poate tot ce învîrtea acum Pănciuşu în vîrful creionului său îi o păcăleală ca să-i convingă pe oameni. „O fi Patru un potlogar, dar nici chiar aşa!" Se înfiora tot cînd se gîndi ce îndrăzneală şi neruşinare îţi trebuie ca să te apuci să înşeli un sat întreg. Pe urmă,iar se întorcea şi se întreba: dacă-i adevărat totul, 10* 148 REMUS LUCA cu ce obraz se va ridica el în adunare spunînd: pe Patru să nu-1 scoatem, eî îi mijlocaş? Şi iarăşi, ar fi vrut să spere că în ce-1 priveşte pe Patru nu se va putea dovedi nimic. înşelăciune de bună seamă a fost; nici Irina,niciToader, şi nici unul de-acolo nu-s oameni care să mintă şi să năpăstuiască un om pe nedrept, dar poate c-ar afla o cale să-1 scoată pe Patru din cloacă, altfel ruşinea va fi pentru tot neamul lor; ar putea ei să s-adune în ascuns,bărbaţii din neamul lor, să-î ieie pe Patru la întrebări, să-i deie o sfîntă de bătaie şi să-1 silească să puie paguba la loc, ori să puie ei mînă de la mînă şi să împlinească lipsa, dar fără ca satul să ştie că în neamul lor s-a prăsit un nemernic. De-aceea sta tăcut, într-un colţ, gîndindu-se. Şi nici un gînd nu era aşa cum i-ar fi plăcut lui să fie; adică limpede, aşa de limpede şi de curat, încît să nu-i fie ruşine să şi-1 mărturisească şi altuia. Poate că asta-i o politică. Poate a venit o linie nouă şi ei au plan să facă luptă de clasă acum cu mijlocaşii. Nici asta nu se poate. Ar scrie în gazete. Comuniştii nu şi-or ascuns niciodată politica. Ce-or făcut, or şi spus, or şi scris. De chiaburi or spus întotdeauna: jos cu ei! Şi dacă totuşi e-o politică, atunci nu-i vorba de cîteva grame de grîu, ci de soarta lui şi a celorlalţi mijlocaşi care-or intrat cu toată averea lor în colectivă. în vreme ce Pănciuşu tot socotea la masă, lingîndu-şi buzele şi asudînd de efort, încăperea se umpluse de fum de tutun, căci numai Irina nu fuma. Pănciuşu aprindea mereu ţigara, trăgea de cîteva ori din ea, apoi o aşeza pe marginea mesei, unde se mistuia singură trimiţînd în aer o şuviţă albăstrie de fum; cînd ţigara rămînea numai cit o părere, Irina o lua cu grijă să nu se scuture pe jos scrumul şi o arunca în scrumiera mare, grea, de tuci ce se afla la mijlocul mesei; atunci Pănciuşu Îşi aprindea o nouă ţigară... Se făcuse amiază; ţigările şi tutunul tuturor se terminase. Sîvu plecase s-aducă ţigări, şi Pănciuşu tot mai socotea, fără să ostenească, dar nimeni nu-1 tulbura, nici măcar cu o vorbă. Către ceasurile două, Pănciuşu se opri din socotit şi trase trei linii sub un şir înalt de cifre. Apoi îşi şterse fruntea asudată şi ridicîndochii,zîmbi fălos spre ceilalţi; apoi şi înălţînd în aer hîrtia plină de cifre, oftă mulţumit: — Nici un ministru n-o face mai bine... Irina întrebă: — Să vedem ce spune socoteala... Pănciuşu se întunecă. — Socoteala!... Socoteala-i afurisită. Eu am socotit tot. Şi fasolea. Şi paiele. Da' ca să vă faceţi idee vă spui cîteva cifre. Paguba gospodăriei la oile moarte (laptele, caşul şi brînza ce le-ar fi dat nu le-am mai socotit) la scroafele şi purceii morţi, lipsa la greutate a porcilor betegi, fac pe puţin 25.100 lei — dar de bună seamă că-i mai mult în realitate. Dar cu cele 931,25 zile-muncă, ei or furat 3259,475 kilograme grîu, 2793,75 kilograme porumb, 55,875 kilograme zahăr şi 16.762,50 lei. Astea-s cele mai importante... Adică la fiecare zi-muncă s-a pierdut 58 kilograme grîu, şi 38 grame porumb, 8 decigrame de zahăr şi cîte optzeci de bani. Adică Marian Ion care a făcut cu nevastă-sa 683 de zile-muncă or pierdut 39,614 kilograme grîu, 25,954 kilograme porumb, 546 grame zahăr şi 546 lei şi 40 de bani... Tu, Sîvule, vrei să ştii cît or furat de la tine? — Vreau, dumnezeul mamii lor, să ştiu măcar de ce le-oi sparge capul — şi se ridică lung, ameninţînd cu pumnii lui enormi. — Tu cîte zile ai avut? — Eu cu nevasta şi cu Cătălina, fata a mai mare... Şase sute treisprezece şi un sfert. Mai cît Marian. — Adică virgulă, douăzeci şi cinci de sutimi. LINIŞTEA IERNII 149 — Aşa cum zici. — îţi socotesc eu îndată. — Lasă,nu mai socoti— zise Irina. Or furat şi de la tine Sîvule, aproape cît şi de la Marian. — Ba nu, să-i socotesc. Să ştie omul egzact. — Ştie egzact că l-or furat. Şi-i destul.Ştim egzact că de la gura copiilor noştri or furat. Şi mai zici, Măriene, să nu-i scoatem. Egzact să nu-i scoatem. Să-i mai lăsăm să mai fure egzact. — Nu zic să nu-i scoatem. De Patru ziceam... Poate că el nu-i băgat în povestea asta... — Chiar el o fi mai nevinovat... Săracu'! — Femeia strecurase atîta ■dispreţ şi atîta scîrbă în acest cuvînt, încît Marian plecă ochii înpămînt ruşinat, de parcă despre el ar fi fost vorba. Acum se ridică de pe scaun Toader Pop, care tăcuse tot timpul şi se gîndise. Irina tresări văzîndu-1; ai fi putut crede că omul e aproape vesel, aşa de uşor părea în mişcările sale mlădioase, şi colţurile gurii îi tot tremurau, de parcă abia îşi ţinea rîsul. S-apropie de el, privindu-lcu grijă; cînd îi întîlni ochii,Toader făcu un gest cu mîna, adică: „Fii pe pace, îi vom da noi de capăt". Femeia se trase înapoi, aşezîndu-se pe scaunul ei, dar fără să se liniştească de totului tot. — Pănciuşule, vorbi Toader, domol, cu glasul lui gros,— mai fă o dată proba. — Am făcut-o de trei ori la fiecare rubrică... Răspund de tot. — Mai fă-o odată. Trebuie să răspund şi eu... Pănciuşu se uită la el şi nu se mai împotrivi: — Bine. Dacă-i pe-aşa vorba, o mai fac odată. — Fă-o şi să-mi dai hîrtia mie. — Da' de ce-ţi trebuie? — îmi trebuie. Vreau să socotesc şi eu. — Adică... să controlezi!... — Da. Să controlez. — N-ai încredere în mine? (Pănciuşu se mohorîse). — Pănciuşule, gîndeşte-te că de-aici se desnoadă ghemul... Şi fă proba. — Bine. — Fraţilor, mai am o vorbă — continuă Toader, privind pe rînd pe fiecare. — Ştirea s-o ţinem pentru noi, pînă una alta. — De ce s-o ţinem pentru noi? — S-ar putea tulbura satul. Şi-amu nu ne trebuie tulburări. Nu toată brigada întîia îi de hoţi. Nici Vichentie poate că nu-i chiar aşa de vinovat. El pentru el şi pentru ai lui n-a furat nici o zi-muncă. Poate că nu şi-a dat seama că fură şi de la el. Trebuie să vorbim cu el. Trebuie întîi să ştim de •unde or pornit toate. Şi numai după aia vorbim cu oamenii., — Eu nu înţeleg, strigă Sîvu — şi continuă repede, cum n-avea obiceiul. Eu mă duc şi-1 bat pe Vichentie. Apoi îl bat pe Bobletec şi-apoi pe toţi cari *or luat zile-muncă fără să lucre. — Tu singur? — întrebă Toader. — îi sting! răcni Sîvu, rotindu-şi mîinile lungi prin aer. îi fac zdrob ! — Ba nu-i faci, frate — zise Toader apropiindu-se de Sîvu şi puindu-i o mînă pe umăr. — Şezi frumos la locul tău, aprinde-ţi o ţigară şi gîndeşte-te. Aşa. Sîvu se aşeză, privind mirat la Toader, dar nu se putea stăpîni. Continuă să strige şi să ameninţe: 150 REMUS LUCA — Ce să mă gîndesc? Dece-or furat? De ce şi-o băgat mîna în buzdunarul meu? Şi să trăiască bine pe munca mea? Nu-i las. Nici măcar un grăunte nu le . las... — Taci, Sîvule, linişteşte-te — zise Irina. — Om face ce-om hotărî aici. Dac-om hotărî să-i batem, atunci merem toţi. Vin şi eu. Sîvu rîse şi rîseră şi ceilalţi, dar fără nici un chef. — Ne-am înţeles, tovarăşi? Noi ne mai gîndim, între noi, ne mai sfătuim, dar la alţii nu le spunem pînă una alta. De acord? — De acord — şi ridicară toţi mîinile, de parcă ar fi votat — şi erau mohorîţi la chip şi fără nici o voie. — Şi tu eşti de acord, Măriene? — De ce chiar eu n-aş fi? —răspunse acesta supărat. Adică pentru că-s mijlocaş, n-am cuvînt? — Amu nu eşti mijlocaş, eşti colectivist site rog să-ţi scoţi din cap prostiile.—Toader vorbise aspru, fără să-şi deie seama, iar Marian răspunse moale, dus pe gînduri: — De bună seamă. îs de acord, — retrăgîndu-se iarăşi în tăcerea luL 4 Toader Pop şi Ion Pănciuşu coborîră pe la ceasurile două în încăperea în care se afla sediul de partid. Se aflau cu ei Filon Gherman şi Iancu Hurduc,, care sosiseră mai de mult din sat, unde umblaseră ca să stea de vorbă cu oamenii, şi erau cam nemulţumiţi. Acolo-i aştepta Murăşan Iosif, suflîndu-şi în pumni şi bătînd din picioare. îi întîmpină rîzînd: — Noroc, tovarăşi. Da' ce-i, nu mai faceţi foc aici? — Om face de-acuma — răspunse Filon Gherman, încă supărat. — Mai bine mai tîrziu ca niciodată, încercă Murăşan să ducă gluma mai departe. — Precum zici! —răspunse Filon cu acelaşi glas răstit, fără prietenie, în vremea asta, Hurduc ieşişise întoarse cuunbraţmare descurtături, pe care le aşeză uşor, fără zgomot, în spatele sobei. Aprinse focul. Pe urmă şezu pe o bancă, privind pe Murăşan curios de parcă acum l-ar fi văzut pentru prima dată. Prin ochi îi trecu o licărire jucăuşă. îndată apoi deveni iarăşi, ca de obicei, nepăsător, aşteptînd cu răbdare să înceapă şedinţa. — Aştepţi de mult? — întrebă Toader pe Murăşan. — Cam de vreun ceas. —- Vichentie n-a fost pe-aici? — A fost, da' a zis că mai are un pic de treabă şi vine mai încolo. — Bine. îl aşteptăm. O vreme fu tăcere, apoi Murăşan, care îşi găsea greu locul, grăi prevăzător: — Toadere, oamenii-s cam neliniştiţi de treaba asta. — De care treabă? — De asta, cu scoaterea chiaburilor. De hotărîrea noastră. — Aha! Şi chiar neliniştiţi să fie! Şi Toader se uita Ia el cu multă curiozitate, parcă nu i-ar fi venit să creadă că omul ăsta de-aici, din faţa lui, îi chiar Murăşan Iosif în carne şi oase. — Ori nu crezi? întrebă acesta rîzînd fără să ştie de ce. — Aş crede şi n-aş crede. Tu ai vorbit cu oamenii? — Vorbit. — Cu cine? — şi iarăşi îl privea într-un fel care lui Murăşan nu-iplăcu. Bărbatul acesta lui nu i se păruse niciodată prea deştept şi-acum deodată, LINIŞTEA IERNII 151 fu tulburat de ideea că poate, totuşi, are mai multă minte decît ar trebui să aibă. Răspunse: — Cu mai mulţi! Şi ca să schimbe vorba întrebă repede: — Da' tu vorbit-ai? — Vorbit! — Cu cine? — Cu mai mulţi! — Toader ivi la colţurile gurii un surîs care lui Murăşan i se păru ciudat, poate pentru că el nu-1 mai văzuse pînă acum surîzînd („Da, nu l-am văzut —- gîndi. Ce drac de om o fi şi ăsta?") întrebă : — Şi ce-au zis? — Au zis că: bine. Nu mi s-or părut neliniştiţi. — Da. Sigur. Apoi rîse, adăugind: — Se înţelege că n-or fi toţi neliniştiţi. Cei mai mulţi îs doar pentru. — Adică pentru ce? — Pentru scoaterea chiaburilor. — Aha! — De mai mult ar fi trebuit făcut lucrul ăsta... Da' vezi că nu s-a făcut... Toader se întreba: Oare-i un prost, ori îi numa'un neruşinat? Oare el nu-şi dă seama că tocmai de-aceea l-am chemat ca să-1 întrebăm de ce nu s-a făcut mai de mult asta? Ori numa' se face prost... Vezi, ăsta-i lucrul cel mai greu de aflat____ In odaie se făcuse linişte. Focul duduia în sobă, grăbit, lacom, chinuind lemnele neuscate destul. Oamenii fumau liniştiţi, privind pe ferestre afară, unde ziua strălucea senină peste satul nins. Fumul de la case suia din hornuri oblu în sus, pierind, parcă supt de cerul albastru ca în miezul verii. Din cînd în cînd se vedeau trecînd oameni grăbiţi cu cuşmele trase pe ochi şi cu gulerele cojoacelor ridicate. S-auzeau de departe, dinspre deal, chiote şi rîsete ascuţite de copii, la săniuş. Din cînd în cînd se stîrnea cîte un cîine, lătrînd mînios şi liniştindu-se repede, alungat de frig în culcuşul său. Murăşan Iosif îşi descheie sumanul, în odaie se făcuse cald şi el începuse să asude. Ar fi dat orice ca să ştie de ce a fost chemat. Cînd Pănciuşu îi comunicase aseară tîrziu, îl întrebase, iar acesta îi răspunsese scurt, cum nu-i era în fire: — „Chestiuni de organizaţie". — „Aha!" răspunsese el şi nu mai întrebase nimic, şi-acum îi părea rău. De vreo zece ani încoace, de cînd devenise om prevăzător, lui Murăşan îi plăcea să-şi pregătească din timp atitudinea şi vorbele, ba pînă şi glasul şi-1 făcea din timp, iar acum nu putea să ştie nimic. Ar mai fi fost timp, p'înă venea Vichentie, dar vorbele schimbate cu Toader Pop nu i-au spus nimic. II privi pe sub sprîncene, fără să-şi ridice capul şi-1 văzu îngîndurat, dar liniştit, ori că omul acesta era mai al dracului decît îl ştia el, ori că într-adevăr nu s-a întîmplat nimic deosebit şi l-au chemat numai ca să mai sporească o seamă de vorbe, ori că noul secretar, fiind Ia început, vrea să s-arate activ şi ghiftuit de iniţiativă. Ar fi rîs, dar se gîndi că-i mai nimerit să mai aştepte. Aşteptîndu-1 pe Vichentie, Toader cătase de cîteva ori, curios, la Murăşan şi-1 văzuse şezînd pe laviţă, cam gras şi cam moale, buhăit în grăsimea lui şi se mirase de chipul lui urît, cu nasul mare, lăţit către vîrf, şi cu sprîn-cenele mari, încîlcite. I se părea că numai acum se urîţise şi că înainte fusese oricum, mai puţin pocit, mai de suferit pentru ochi. Din toată inima ar fi vrut să se gîndească la el fără bănuială, dar nu izbutea: „Ce să-ţi placă la un om ca el? Două neveste l-au lăsat, au fugit şi nimeni nu ştie de ce. Trăieşte singur-singurel la marginea satului. Nici cîine nu ţine pe lîngă casa lui. Prieteni n-are şi n-a avut niciodată. Ibovnică nu ţine. Cu nimeni 152 REMUS LUCA n-a beut niciodată un pahar de beutură. De cîntat, nimeni nu 1-a auzit cîntînd. Un singur lucru face el cu plăcere, înjunghie iarna porcii oamenilor; apucă porcul şi-1 strînge sub genunchi şi cu o singură împunsătură de cuţit îi ia suflarea, apoi rîde mulţumit, privind cum se scurge sîngele în blid. Gîndin-du-se la asta, Toader simţi cum îl umple greaţa. Ce-o fi în sufletul lui? Cum a ajuns ăsta în partid, cînd nu iubeşte pe nimeni? Numa' rîde, fără să fie vesel şi vorbeşte fără nici o măsură şi n-ai ce alege din tot ce spune el. Şi nici supărat nu 1-a văzut nimeni niciodată. Cine-i omul ăsta? Trăieşte de patruzeci de ani, aici între noi, şi nimeni n-ar putea răspunde. „Un zăltat" ■—zice tetea Filon. „Aşa a fost şi tată-său. Gură mare-—straiţă goală. Dar n-ai dreptul să-1 judeci. Ţi-i tovarăş". Şi dacă-i porc de cîine? „Poate din prostie să fi făcut ce-a făcut" zice Hurduc. „Om vedea noi mîine. II găbjim noi, pînă la urmă, dacă-i bandit". Cum îi şi Iancu ăsta. Nimic nu-l sperie. Nimic nu-l scoate din ţîţîni. Parcă nici nu-i pasă. „Oricît de bine şi-ar vopsi cioara penele,pînă la urmă o cunoşti după clonţ". Şi dacă-şi ţine clonţul ascuns sub aripi? Bine ar fi, se gîndea Toader, dacă aşa ar fi făcut omul, să nu-şi poată ascunde gîndurile. Te-ai uita numa' la el şi îndată l-ai cunoaşte. N-ar mai fi nedreptăţi, n-ar mai putea să fie. Pe nemernici i-ai ţine într-un ţarc, Ia marginea satului şi le-ai arunca mîncarea ca la fiare şi i-ai feri pe copii de apropierea lor. O fi fost omul aşa, cîndva, de mult, mai de mult decît îşi pot bătrînii aduce aminte, dar năcazurile l-or silit să-şi bage la fund gîndurile lui drepte şi să se arate mai des altcum decît este in inima lui. Poate va veni iar vremea cînd oamenii vor fi limpezi ca lumina soarelui. Dar vezi că acum încă nu-i aşa. Şi trebuie să înţelegi inima omului după faptele lui. Faptele însă nu se petrec toate Ia lumina zilei; unora, ca mucezelii din pivniţă, le prieşte întunericul, acolo înfloresc ei flori puturoase, fără culoare. Ce faci cu ăştia? Cum dai de urma lor? Drept că nimic nu trece prin lume fără urmă ■— şi pasărea ce zboară prin văzduh se mai aşează pe cîte o cracă, mai scapă cîte o peana... îşi dădu seama că aceste gînduri acum nu-s bune. Ar putea să-I împingă Ia judecăţi strîmbe, aşa cum bine zice tetea Filon, deşi îşi dă seama că nici fcătrînul nu-l place pe Murăşan, şi chiar acum, în aceste clipe, se uită supărat Ia el. Se ridică şi s-apropie de geam, privind în drum. II zări pe Vichentie venind grăbit încoace, înfofolit în scurta lui îmblănită, cu o căciulă mare, neagră în cap, cu un şal galben de lînă, înfăşurat în jurul gîtului.Păşea repede şi nu se uita nici în stînga lui, nici în dreapta, dînd numai abia din cap cînd se întîlnea cu cîte un om. „Cum s-a schimbat omul ăsta!" gîndi Toader. „S-a îngrăşat, se îmbracă mai bine şi se ţine băţos. Uite cum îşi schimbă unii oameni pînă şi firea lor statornică." Vichentie intră ca vîntul, deschizînd uşa larg, ca să-1 vadă toată lumea, măcar că ştia că nu-s decît cinci oameni care-1 aşteaptă. — Tovarăşi, să mă iertaţi c-am întîrziat, dar am avut o ţîrucă de treabă cu oamenii din brigada mea. Ştiţi, de-acum ne pregătim pentru campania din primăvară. ■—Om harnic, Vichentie. Ce /vreţi? jrînji Murăşan arătîndu-şi gingiile vinete. -—Da, îi bine să te pregăteşti din vreme, spuse Filon Gherman, scutu-rînd scrumul din pipă. Ar trebui să ia şi ceilalţi exemplu de la Vichentie. —Da, ar trebui — răspunse Vichentie. — N-ar strica să ieie toţi exemplu de la mine. LINIŞTEA IERNII 153 — N-ar strica — vorbi Murăşan Iosif, scoţîndu-şi la iveală iarăşi dinţii lui mari, rari, îngălbeniţi de tutun. — Atunci lucrurile ar merge strună. Vichentie privi la el peste umăr, cam cu dispreţ: — Să ştii că ar merge... — Pe urmă se înturnă spre Toader Pop care şedea la masa aşternută cu faţa roşie: —• Da' să începem şedinţa că timpul zboară... — O s-o începem, — murmură acesta. Ascultase la cele cîteva vorbe schimbate între ceilalţi şi privea la Vichentie oarecum mirat. — Zici c-ai început pregătirile pentru primăvară... Cu ce plan? — Cu planul meu ! — Oricum, ar fi trebuit să vorbeşti întîi cu Irina... — Las' că i-1 arăt şi ei, n-ai grijă. — Sigur. Trebuie să i-1 arate şi ei — adăugă Murăşan Iosif, rîzînd. — Că doar îi preşedintă. Ea trebuie să-1 aprobe. — Da, îi preşedintă — murmură Vichentie. — Şi numa' despre campania de primăvară te-ai sfătuit cu brigada? — întrebă Toader. — Parcă era vorba şi de-o altă treabă. Ai căpătat sarcină de la organizaţia de bază — Am vorbit, n-ai grijă, şi de treaba aceea. — Şi oamenii ce-au zis? — A fi numa' bine. N-ai tu grijă de brigada mea. — Bine. Acum să trecem la ordinea de zi. Te-am chemat, Murăşene, ca să te întrebăm cîte ceva , iar tu să ne răspunzi cu mîna pe inimă. Murăşan nu răspunse, ci privi numai uimit la Toader, apoi Ia ceilalţi pe rînd, şi le văzu chipurile fără expresie, pe care nu se putea citi decît aşteptarea goală ca un sac. Un fior de nelinişte se strecură prin el, fin, ca o picătură de ploaie ce-ţi scapă sub guler şi lunecă la vale pe spinare. Răspunse cu glas moale: — Intrebaţi-mă. Am să răspund. — Uite ce-i! spuse Toader, căutîndu-şi cu grijă vorbele: — Noi am citit toate procesele verbale ale adunărilor noastre de partid de trei ani încoace— „Cînd naiba, or avut vreme să le citească pe toate?" — se întrebă Murăşan. Toate nici cum nu le-a putut citi, căci nu i le-a dat. O parte-sîncă la el, o parte s-au pierdut. — Am înţeles noi de-acolo, că şi după ce acum trei ani Colceriu Gheor-ghe a plecat la şcoala de partid şi-a ajuns activist la regiune — şi după ce Pop loan a fost ales membru în biroul raional cînd în locul lui ai fost ales tu secretar; şi ăştia care or plecat or fost oameni de nedejde, cei mai de nădejde dintre noi, că de-aia or ajuns unde or ajuns; da' după plecarea lor, organizaţia noastră încă nu s-a muiat ca să nu-şi ştie face lucrul ei, adică linia partidului. Am înţeles noi lucrul ăsta de-acolo, că de mai multe ori, la mai multe adunări, unul şi altul din noi a pus problema asta, a chiaburilor. Ai pus-o chiar şi tu odată. — Da. Am pus-o — zise Murăşan. — E-o problemă foarte importantă. — Aşa cum zici. Şi n-am înţeles — că nici nu se poate înţelege — cum de nu s-a făcut mai de mult, ceea ce facem noi acum. Adică nu s-a luat nici o aotărîre. — Da, aşa-i — murmură Murăşan îngîndurat. Cum de nu s-a făcut? — Noi pe tine am vrea să te întrebăm, că tu ai fost secretar. — Desigur. Pe mine trebuie să mă întrebaţi şi chiar să mă trageţi la răspundere. — Dacă va fi nevoie, te vom trage Ia răspundere. 154 REMUS LUCA — Să mă trageţi tovarăşi, să nu mă cruţaţi, dacă-s vinovat. — Chiar asta am vrea noi să o lămurim, adică cine-i vinovat? —-Aveţi dreptate, tovarăşi. Să discutăm, să vedem cine-i vinovat... — Murăşan se înroşise tot de însufleţire, părea că el se bucură mai mult decît toţi că va fi aflat vinovatul şi vă fi pedepsit; vorbea repede şi parcă fără să se gîndească. — Să discutăm, să vedem ce şi cum, să ne spunem aici cu toţii părerea, deschis, aşa cum îi obiceiul la comunişti. Cine-i vinovat, să răspundă____ — Tu, Murăşene, ai fost secretar pînă acuma — îl întrerupse Toader Pop, cu acelaşi glas măsurat, prevăzător.—- Tu ai ştiut că este o problemă ca asta, adică sînt chiaburi în gospodărie... — Ii drept, tovarăşi. Am ştiut că este o problemă... — Să ne spui de ce n-ai lăsat de-o parte toate celelalte care mai erau?... — Ii drept, tovarăşi, nu le-am lăsat. Mai erau şi alte probleme şi nu le-am lăsat, că secretarul trebuie să se ocupe de toate problemele... — Intîi de cea mai grea dintre ele... — Sigur. Intîi de cea mai grea... — Şi să se bată s-o rezolve... Murăşan răspunse repede: ■— Sigur. Să se bată____ — Tu, Murăşene, — zise Toader, încet — nu te-ai bătut... •— Nu m-am bătut, tovarăşi. Just! Nu m-am bătut. Am greşit. Nu mi-am dat seama. N-am judecat situaţia. M-am pierdut în mărunţişuri. Am rătăcit perspectiva. N-am privit lucrurile ca un comunist. Am greşit. Aveţi dreptate şi trebuie să mă trageţi la răspundere. — Noi vrem să te întrebăm de ce-ai greşit, de ce nu ţi-ai dat seama... —-Da, sigur. Aşa şi trebuie. Să mă întrebaţi. Motivele! Că desigur sînt şi motive. Da, tovarăşi. întrebaţi-mă.... — Te-am întrebat. Murăşan nu răspunse. Se uita curios la Toader, de parcă n-ar fi înţeles. Iar Toader sta calm în faţa lui, aşteptând. Ceilalţi tăceau, urmărind încordaţi vorbele şi gesturile celor doi oameni. După un timp Murăşan, ghe-muindu-se moale pe laviţă, coborînd privirile în poale, îngăimă: — Nu ştiu, tovarăşi. Vă spui sincer, nu-mi dau seama cum de m-am lăsat aşa pe tînjală... — Ar trebui să ştii... — Da, sigur... Tovarăşi! Ajutaţi-mă! întrebaţi-mă! Criticaţi-mă! Nu mă cruţaţi. Fiţi principiali. — Atunci să te întrebăm, dacă zici. Tu mai ţii minte cum a scăpat Obrejă Teofil de proces? — N-a scăpat, tovarăşi. Toate bucatele i-au fost confiscate. N-am mai avut ce să fac. Eu pe Obrejă nu-l pot ierta. Dacă m-ar lăsa legea l-aş strînge de gît cu mîinile mele... Am vrut „să-1 deschiaburesc, dar nu se putea... — Dar proces se putea face. Ar fi fost judecat. — A fost, tovarăşi. I s-au confiscat bucatele. — Bucatele i s-au confiscat, dar proces n-a fost. Adă-ţi aminte. Murăşan privi uluit la Toader: —- Cum n-a fost? Toader răspunse fără să-si mute privirile de pe chipul lui: — N-a fost... Şi ceilalţi întăriră: — Nu. N-a fost proces. Vichentie rîse cu poftă: LINIŞTEA IERNII 155» — Degeaba te miri, Murăşene. Te-au repezit prea tare şi-ai sărit dincolo de cal... Stîngismul tău te-a orbit. Auzind rîsul lui Vichentie, Murăşan se gîndi că pentru vorba asta va trebui să-i mulţămească odată, şi brusc fu apucat de desnădejde: — Tovarăşi, nu se poate ! Gîndiţi-vă! Eu am vrut să-1 lovesc pe Obrejă în inima lui. Am vrut să-1 nimicesc. Cum putea să scape aşa de uşor?... — Uite că a scăpat,murmură Toader,continuînd să-1 privească pe Murăşan Iosif cum se zvîrcoleşte, arătînd un chip jalnic de om căruia i-a ars casa. — Vezi, Murăşene, bine zice Vichentie. Stîngismul! Asta nu-i treabă f Asta-i prostie, — grăi Filon Gherman supărat. — Aş vrea să-1 întreb ceva — spuse Hurduc răsărind din tăcerea lui. — întreabă-mă. — Obrejă ţie ţi-i unchi, dacă ştiu eu bine. Văr de pe mamă cutatăl tău. Oare nu de-aia? — Tovarăşii răcni deodată Murăşan, alb la faţă, sărind ca împins de un arc, drept în picioare. — Cum puteţi crede? M-a exploatat şipemineşi pe tata; şi-a bătut joc de noi, şi-acum să-1 iert? Eu să-1 iert? Chiar eu? Ba să-lmai şi părtinesc? Spuneţi-mi să-1 omor, şi-1 omor îndată! Spuneţi-mi să-i pui foc. îi pui foc, tovarăşi... — Şi deodată se muie căzînd lalocpe laviţă, moale şi lat. — Tovarăşi! Mă doare că gîndiţi aşa despre mine. Spuneţi-mi că-s prost, spuneţi-mi că-s stîngist, căn-amnivel. Orice să-mi spuneţi,dar asta să nu mi-o spuneţi. — Şi iar sări în picioare răcnind: — înnebunesc dacă mă bănuiţi de asta. Turb ! Aşa să ştiţi — Nu vă dau voie ! Am conştiinţă, tovarăşi! Ochii-i erau tulburi şi rătăciţi şi obrajii lui cei vineţi, schimonosiţi de parcă bar fi ars cineva cu fierul; totuşi Toader nu-1 credea — continua să-1 privească rece, cercetîndu-I în linişte, şităcea.Să-istrigeînfaţă:„Minţi!" —nu se putea. Dovezi n-avea. Numai bănuieli şi nu toate bănuielile îs drepte. Hurduc întrebă mai depate cu obişnuita lui linişte: — Şi pămîntul pe care l-ai scris pe numele tău? Murăşan întoarse spre el o uitătură urîtă dar repede se gîrboviumil: — M-am lăcomit, tovarăşi. — Asta-i drept. Pentru asta merit să fiu judecat. Daţi-mă afară din partid. Faceţi-mi orice. Asta recunosc. Am greşit grav. — Şi se aşeză iar la loc, îngropîndu-şi capul în palme. — Şi cînd ai sprijinit intrarea Floarei Obrejă şi-a lui Cornel în colectivă? Murăşan răspunse fără să ridice capul: — Mi-a fost milă de ea. A venit la mine plîngînd şi s-a rugat. Şi eu am crezut-o. Nu m-am gîndit că-i o viperă. Un şarpe veninos. M-am gîndit Ia viaţa ei grea în casa chiaburului. Am crezut-o.M-am înşelat. Din milă, din bunătate. Oricine se poate înşela. Is un om şi eu. Cu inimă şi cu suflet de om.. Milă? Bunătate? Cum să dovedeşti că minţeşte? EI ar putea dovedi că a ajutat bunăoară pe Vichentie şi chiar pe Hurduc cînd şi-au trimis copiii la şcoală la Tîrgu-Murăş ; s-a dus el şi le-a căutat gazdă, i-a înscris, a umblat să le cumpere cărţi şi haine. Cum îi spui: „tu nu poţi avea milă" — chiar dacă nu-1 crezi acum? — Cum ţi-a putut fi milă de un chiabur? întrebarea lui Filon Gherman sunase grav, aproape părinteşte, cu părere de rău. — Am socotit că Floarea nu-i chiaburită.M-am gîndit că blestematul ăla, ticălosul ăla bătrîn, a ţinut-o ca pe o slujnică. Aşa mi-a spus şiea.Şî eu ştiam că Obrejă şi-a slugărit şi şi-a exploatat cu neruşinare toate neamurile. Am greşit că n-am cercetat... — Ar fi trebuit să cercetezi... 156 REMUS LUCA — Sigur. Ar fi trebuit să cercetez...Aveţi deplină dreptate... Dar mi-a fost milă de ea şi nu m-am mai gîndit să cercetez... — Şi mai departe, Murăşene, cînd gospodăriamergeaprost... Ţii minte? — Ţin, tovarăşi—sări iar în picioare, agitat,—doar ştiţi că s-a şi ţinut o adunare de bază şi s-a luat hotărîrea că trebuie schimbată conducerea colectivei... şi s-a şi făcut Da. S-a făcut. Şi-acum colectiva merge mai bine. După ce i-om scoate pe-aceştia, va merge şi mai bine... — S-ar fi putut face mai devreme, Murăşene... — Drept! S-ar fi putut... răspunse acesta cu multă convingere în glas şi adăugă după cîteva clipe de gîndire, întărind: — Da, da. S-ar fi putut... S-ar fi putut chiar foarte bine... Ridică fruntea şi surise rătăcit: — Mi-a fost frică să mă pripesc. Raionul, ştiţi şi voi, a dat aşalinia... să nu prea schimbăm oamenii... să-i educăm... să se înveţe să aibă mai multă iniţiativă... Ştiţi doar... Organizaţia de bază conduce mai mult linia... ştiţi... politică... Aşa-i! Linia politică.. Că doar de-aiam-am gîndit şi eu, conducerea s-o facă, în gospodărie adică... consiliul gospodăriei... Nu?... Voi cum credeţi... „Unde-i minciuna ?— se întrebă Toader. De unde s-o apuc şi s-o scot din straiţă, că nu şi-a lăsat nici o coadă afară?! Şi cum să-mi bag mîna în straiţă? Şi dacă scot mîna goală? Ce se poate întîmpla atunci!" înţelegea că tovarăşii săi îs bănuitori faţă de Murăşan, că poate şi ei gîndesc că acesta minte şi că sînt şi ei încurcaţi în faţa acestei minciuni aşa de frumos vopsite cu culorile adevărului. Se uita la Murăşan care sta acolo în faţa lui, ridicat în picioare, vorbind aşa cum vorbesc de obicei oamenii cei mai cumsecade, şi-i spunea în cugetul său, cu mare linişte în suflet, căci acum nu se mai îndoia: „Nemernicule! Cîtă minte ai tu încap şi cît de urît ţi-o foloseşti!" Grăi potolit: — Ai dreptate! Aici ar fi putut greşi oricine...—Şi aşteptă,pîndindu-i cu grijă chipul vînăt şi ochii întunecaţi, mocniţi. — Nu ştiu, tovarăşi... Nu ştiu ce-ar fi făcutalţii în locul meu... De ce să mă scap de răspundere?... Faptele arată că eu am greşit, iar voi trebuie să mă judecaţi aspru, tovărăşeşte şi să mă ajutaţi, să-mi daţi o sancţiune... „Ai tu minte!" — se gîndea Toader şi nu-şi putea deslipi privirile de la el, de parcă ar fi fost numai ei doi în încăpere. „Minte ai multă. Dar minciuna, minciună rămîne, şi-odată se va ivi şi coada ei". Zise: — Mai vrea cineva să puie întrebări? Nimeni nu răspunse. Tăceau toţi şi se gîndeau şi erau cu toţii mohorîţi, cu negură în priviri. — Atunci, la discuţie... — continuă Toader, şi era liniştit căci îndoielile lui toate se risipiseră. înţelegea mai mult decît nădăjduise. înţelegea că are în faţa lui un om şi că-1 cunoaşte şi că acesta nu se va mai putea ascunde de el. Şi de-aceea era liniştit. Mai adăugă: — Spuneţi-vă părerea şi voi. Vichentie se ridică şi vorbi tare, rîzînd: — E limpede, tovarăşi. A condus rău organizaţia de bază. Conducerea lui a fost cu pagubă. Să-1 excludem... — Da, să-1 excludem — spuse Filon Gherman răstit. — Pentru prostie, da? Pentru prostie. Asta-i uşor. Numa' c-atunci trebuie să ne excludem şi pe noi, că noi l-am ales secretar. îi prost ăla care mîncă zece pite la o amiază, da' mai prost ăla care i le dă pe mînă. Aşa-i, ori nu-i aşa? — întîi trebuie să dovedim dacă-i prostie ori îi intenţie... — Intenţia nu se poate dovedi — spuse Toader Pop. — încă nu se poate dovedi. — înseamnă că excluderea n-ar fi justă — zise Pănciuşu, şi parcă i-ar fi părut rău. LINIŞTEA IERNII 157 — Asta înseamnă! — adăugă Toader. — Eu am o părere — grăi Hurduc, hotărît: Să-I sancţionăm chiar şi dacă-i numa' pentru prostie... Şi să cercetăm rnai departe... Vom cere la raion să-i vadă din nou biografia... vom cere referinţe... îl vom mai întreba şi pe el... La urmă vom da o hotărîre... — Anta-i şi părerea mea — spuse Toader. — Şi-a mea-i aşa! adăugă Filon Gherman. — Treaba voastră!—zise Vichentie. Da' eu zic să-1 dăm afară şisă nu ne mai batem capul... Asta-i părerea mea!... — Tovarăşi, să votăm... zise Toader. Propun: vot de blam! Şi în al doilea rînd, să continuăm cercetările noastre,pe linie de cadre,căci nu putem fi mulţumiţi cu atîta cît am aflat aici. Vichentie se abţinu de la vot. Ceilalţi votară toţi, pentru. 5 Toader Pop rămase singur. Voia să mai citească odată procesele verbale şi mai ales pe acela al şedinţei de azi. Hurduc plecase prin sat, spunînd: „Mai am de vorbit cu nişte oameni". Pănciuşu şi Filon Gherman aveau treabă la colectivă. Vichentie şi Murăşan plecaseră împreună. Afară se întunecase. Vremea rămînea paşnică şi senină. Satul îşi domolea puţinele zgomote de iarnă, pregătindu-se de somn. Toader Pop sta singur şi citea la lumina lămpii. Citea şi se gîndea numai la un om: la Murăşan Iosif. Citea căutîndu-1 printre rîndurile drepte scrise de Filon Gherman, la fiecare adunare, la fiecare şedinţă. îl auzea cum vorbeşte şi-ades îl simţea cum gîndeşte. Acum nu se mai îndoia că îl cunoaşte. Sică îl cunoaşte bine. Acum trebuia numai dată la o parte scoarţa sură şi dezvelit miezul putred al copacului; atunci ajunge să-1 împingi uşor cu umărul, şi se prăvale, fără zgomot, prefăcîndu-se în colb. Asta-i soarta copacilor putrezi, care nici de foc nu-s buni. Tîrziu seara, încuie hîrtiile în dulap, stinse lampa şi după ce întoarse de două ori cheia în uşă, porni către casă, domol, murmurînd un cîntec. Trecînd pe uliţa cea mare, văzu venindu-i împotrivă un om care se grăbea şi care lui i se păru tare cunoscut. Venea oblu către el,păşind larg, repede, mişcîndu-şi mîinile înainte şi înapoi, cu mînie parcă. Toader se opri, privindu-1. Tresări, cunoscîndu-1 că-i Cornel. Cînd ajunse la un pas, acesta îşi întoarse întreg chipul spre el: un chip încruntat, împietrit într-o schimonoseală de furie. îi dădu răstit bunăseara şi trecu înainte. Toader mai merse cîţiva paşi, tulburat în toată fiinţa lui,neputincios pe simţurile lui, tremurînd uşor ca de frig, apoi se opri fără să-şi dea seama şi se întoarse ca să privească după Cornel. îl văzu oprit şi pe el, ca la cincizeci de paşi, ameninţînd către el cu pumnul ridicat; apoi Cornel se răsuci în loc şi-şi continuă drumul cu acelaşi mers larg de om mînios. Toader mai privi cîteva clipe în urma lui, chinuit de-o amintire veche, îngropată în ceaţă. Nu putea să-şi aducă aminte cine amai avut cîndva acest mers îndîrjit al unui trup care ţine în el atîtaputere încît n-o mai poate stăpîni; şi glasul care-i dăduse bună seara, chema amintirea unui alt glas pe care el îl ascultase cîndva, tare de mult, un glas gros, încruntat,făcut pentru sudalmă şi blestem. Şi nu-şi putea aduce aminte cine a fost acel om. — Sfîrţital în numărul viitor — DIMOS RENDIS ARGONAUŢII PARTEA INTÎIA I Bătrîna toarce-n tindă lîngă vatră... Venind de după Voios, noaptea loatră îşi fugăreşte caii suri şi-i mînă; Stînd dreaptă-n car, azvîrle cu o mînă Pe lume-o-ntunecată, neagră plasă, Iar hăţul din cealaltă nu îl lasă. în luptă se aruncă-ntreaga fire, Să-şi apere-a culorilor lucire: Roşul amurgului aprinsul soare, Albastrul proaspăt legănata mare, Iar unda albul, pomul frunza verde... Dar focul strălucirilor se pierde ''nghiţit de noaptea de culori flămîndă, Stăpînă singură după izbîndă. II Bunica-nvîrte fusul în neştire, înfiorată de vreo amintire, Suspină stins şi dă din cap agale. Din cuierul de lină neagră, moale, Legat de furca de măslin, uşoară, Lunecă firul şi se înfăşoară Pe fusul care-l trage şi-l subţie. Dar iată: nepoţica ei zglobie Oftează şi privirea şi-o ridică: — Iar negru torci, tot negru torci, bunică! Ah, de-aş avea un şorţ numai culoare, Cu roşu ca apusul cel de soare, Cu auriu ca banul lunii pline, Cu alb ca spuma valurilor line, Să foc cu el în hora cea sprinţară, Şi cum se va-ncreţi de vînt, să pară Că-i curcubeul ce-a ieşit deodată! ARGONAUŢII Bătrîna s-a oprit îngîndurată; îi vine-n minte dusa ei pruncie, Cu visurile moarte pe vecie, Cînd şorţ cu flori şi ea-şi dorise foarte, Dar unul negru i-a fost dat să poarte. Ce-i poate spune? De amarul tatii, Zăcînd de-atîta vreme după gratii? De mama, ce-a murit mai înainte Ca ea să-ngîne primele cuvinte? îi tremură şi i se-neacă glasul. Culori rîvnesc copiii în tot ceasul, Se-ntunecă de negru şi li-i silă. — O, Diamando, scumpa mea copilă, Ce să mai torc eu, biata? Ce-ţi pot spune? Ne-năbuşiră anii de tăciune... Dar unde-i albul? Ce să-ţi ştiu răspunde? Şi verde şi-auriu să iau de unde? Dar uită-te-mprejurul tău oleacă: Funinginea culorilor le-neacă. Du-te la tîrg: doar negru ca dohotul. Să-ntrebi pe negustor şi-ţi spune totul: Nu mai ia nimeni stambă colorată. Ah, Una cea de aur, tu nepoată, Dac-aş avea-o, rochie ţi-aş ţese; Pe ea ţi-aş pune-un cer cu stele dese Şi marea cu corăbii uşurele, Cu larg desfăşuratele vîntrele, Umflate-abia de cea mai stinsă boare, C-ar arde de necaz şi mîndrul soare! Tăcînd, bătrîna-şi şterse c-o năframă O lacrimă ce n-o luase-n seamă... — Mi-ai fi făcut, bunică? Ce minune! De Una cea de aur, spune-mi, spune... III —Povestea-i veche, draga mea nepoată, Cît anii mei surii şi încă-odată; Fa vine din afunduri de genune, Oricit aş număra şi oricît ţi-aş spune, Tot nu i-aş da nicicînd de-ncepătură. Veciile cărunte o născură Şi cît pămîntul nostru e de veche. Lîna de aur! Cea fără pereche! Nu o-a văzut-o nimenea pe lume, Dar mulţi s-au stins pe buze cu-al ei nume... Iolkos ni se chema pe-atunci oraşul Şi-ntre oraşe el era fruntaşul! Deasupră-i Pilio, mereu în floare Sta strajă-mprejurimii roditoare Şi flori vedeai şi verde în tot locul. Dar bîntuia prin lume nenorocul, DIMOS RENDIS Şi zdrenţele mulţimii-nfometate, Ca nişte steaguri negre prin cetate, Dădeau o strălucire mai aleasă Domneştilor odăjdii de mătasă. Doar domnii puteau ride pe poftite, Şi-aveau pe cai velinţe-ntr-aurite Şi-aveau porfirâ şi mărgăritare Şi roadă grea-n umflatele hambare Şi vinuri dulci şi felurimi de poame, Tot ce doreau în hulpava lor foame, Şi-şi împărţeau numai cu zeii rodul. Dar într-o zi n-a mai răbdat norodul — Paharul se umpluse, pasă-mi-te — Şi spre palat porniră flămînzite, Bocind, mulţimile-n veşminte rupte, — Erau femei cu piepturile supte Şi fete cu cosiţele bălane, Necunoscînd a' dragostei hîrjoane, Bătrîni duclnd a anilor povară... Nădejdiile aceleaşi îi minară Şi-aceeaşi năzuinţă omenească: Un leac durerii multe să-i găsească. IV De strigăte palatul tot răsună — Arhonţii beau cu regele-mpreună, Din cup ele-aurite, pe-ndelete, De ziduri le izbesc apoi cu sete — Să-i fi-mbâtat vîrtoasa băutură, Ori aurul sunînd în izbitură? Ospăţul ca o flacără-i aprinde Şi plescăie din buze, scoşi din minte Şi pofticioşi se uită după roabe, Cînd trec cu plinele tipsii pe-aproape; De două ori tăiate-s de povară: De multele mîncăruri ce le cară Şi de-ale domnilor flămînde braţe Care se-ntind spre ele să le-nhaţe. Treizeci de flautişti pe trepte-asudă Şi suflă încordîndu-se de trudă. Cîntaţi, voi robii Suflaţi-vă plămînii! Să bea şi să se bucure stâpînii! Vinul vărsat şi chiotele grele Curg şi mînjesc spălatele podele, Şi joacă o femeie despuiată, Iar regele, cu jocul ei deodată, îşi mişcă lacom gîtul cu podoabe. Şi vin şi pleacă robi supuşi şi roabe 'ndoite sub tipsiile pe care Sînt miei ce-i rumeniseră-n frigare. ARGONAUŢII 161 Şi iată a paharnicilor grabă; Sînt douăzeci, dar frlnţi de-atîta zdroabâ, De-atltea cupe cîte le umplură. Ci tot mai vor stăplnii băutură. V Greu tulburat de larma de pe stradă, lese chiar regele-n pridvor să vadă. Şi ce să vadă? înglotitâ-n poartă, Mulţimea jeluindu-şi aspra soartă: — O, rege, luminosul nostru soare! Tu inimă de aur, doamne mare! Apleacâ-ţi înspre noi privirea blîndâ Şi-ndură-te de-a robilor osîndă. Ne arde-al sărăciei bici pe faţă Şi ni-i amară orice dimineaţă. Spre noi, zdrenţoşii, ochiu-ţ'i să se-ntoarne, Spre trupurile negre, fără 'carne. Din fiare-ajuns-am astăzi şi mai fiare. Doar tu ne eşti nădejde şi scăpare, Tu, cel slăvit de trei ori în cetate, O, doamne-al nostru bun şi luminate! Ingenunchiaţi în faţa ta-n ţărînă, Rugămu-ne să-ntinzi regeasca mînă! Şi se tîrăşte-n pulbere-acel vaier, Apoi se-nalţă ca un vrej în aer Şi pe pridvor, ca iedera bolnavă, Cerşind regeasca milă şi izbavă. Dar dintr-odată vaieru-l destramă Un glas ce sună-a clopot de aramă. Din gloată iese fără şovăire Un tînăr sprinten. Aspra lui privire Spune de marea-ncinsă de furtună. In jurul lui vreo zece se adună, Flăcăi voinici ce nu se tem de nime'. Şi glasul lui străbate prin mulţime: — Ei, voi, stăpînii mari şi fără păsuri! Şi tu-ncuibat în aur şi mătăsuri! Vlaga ne-ai stors-o şi-ai lăsat suspinul^ Ca să-ţi plăteşti dairelele şi vinul! Nu v-ar răbda, sâtuilor, pămîntul... Dar n-apucă să-şi mîntuie cuvîntul, Că glasuri bătrîneşti îi spun să-ncete, Mustrîndu-l: — Ia vezi! -— Doar n-om vorbi aşa c-un rege! — Păi cum? —- Aşa cu ce ne vom alege? — Ne răcorirăm cel puţin năduful.. 11 — Viaja Romînească DIMOS RENDIS VI Din caierul de Ună cum e puful Se tot deşiră tortul printre, deşte Spre fusul care-l iă şi-l răsuceşte, Şi-nrouratul basm curge-nainte, Stingîni a fetei arşiţă fierbinte Şi pe-ai bunicii ochi punînd o ceaţă. —■ ...Se-ngălbeneşte regele la faţă Şi tremură, p'-optindu-se în grabă De umărul lui Ktitis, care-ntreabă De unie-această temere şi frică. Acuma să-ţi mai spun ceva, fetică; Văzînd slăpînu-ngrămădita gloată, De un oracol şi-aminti îndată, Şi-nspăimîntat şi-acum de ce aflase, Se-ngălbeniră buzele lui groase. Cu cîtva timp în urmă, mi se pare, A fost trimis la Delphi întrebare: Cum să-şi sporească-averile-adunate? Cum să rămînă singur domn pe toate? Cine i-i prieten? Duşman cine-i este? Şi îi răspunse-Apollon doar aceste: „De cei desculţi mereu să-ţi fie teamă !u Răspunsul nu-i plăcu, de bună seamă, Că-şi alungi, de marea spaimă, botul Şi somnul îi pieri de-atunci cu totul Şi-n jurul lui vedea numai picioare Desculţe, noduroase şi murdare, Mişcîndu-se parcă să-i facă-n ciudă; Şi tălpi ce s-au zdrelit de drum şi trudă, Venind spre el buluc şi-ameninţîndu-l.. Şi-atuncia îşi rosti slăpînul gîndul: Să nu mai vadă-n jurul lui tălpi goale! Chiar şi curtenii vor dormi-n sandale! Era-ngrozit mai rău ca niciodată Şi-atît îi era mintea tulburată, Că însuşi el dormea-nc.ălţat de-o vreme. Ros de-ndoieli, puse-ntr-o zi să-i cheme Pe toţi curtenii, să le poruncească Poruncă straşnică şi nebunească: —■ Apollon ne-a dat veşti— vi-s cunoscute. Poftesc deci să-mi aduceţi cît mai iute Pe toţi desculţii-aici, legaţi în fiare! S-au răspîndit curtenii, fiecare Şi s-au întors la curte către seară Fără nimica, tocmai cum plecară, — Doar nu erau să care la cetate, Din cît norod e-n ţară, jumătate. Dar cum să-i ducă regelui solia, Să nu-şi reverse-asupra lor mînia? Şi Ktitis inlră-ntîiul şi cutează. ARGONAUŢII Pleclndu-se ca firul de spetează: —re£e' ln za^ar ne'a fost umblatul, Că-i încălţat, măria ta, regatul! Se-apropie şi Cleon, nu se lasă, Are şi el o vorbă mai aleasă: — Pămîntul tot, o rege, luminate, N-a mai văzut atîta bunătate; Prea buna şi îndurătoarea mînă Intindă-se de-a pururea stăpînă Pe ţara ta ce-n veci o umple rodul Şi-n care-ţi cîntă încălţat norodul Şi te priveşte tot ce e suflare La fel cu floarea soarelui pe soare! VII Acum pricepi de ce-a pălit de groază Cînd i-a fost dat pe cei desculţi să-i vază. Obrazul i-i de var măriei sale', Deşi aude numai plîns şi jale, Căci regii ştiu: cu pUnsul, totdeauna Vine blestemul, vine şi furtuna. Dar iată, jeluirea iar porneşte: — O, rege, doar la tine-avem nădejde, De chinurile noastre te îndură Şi stîmpără-ne însetata gură Cu roua milei tale şi ne-alungă Cu mîna ta, din inimi, noaptea lungă! Aibi milă, fără tine ce ne-om face?... Ci tînărului gura tot nu-i tace: —• Dar cui te rogi ? Şi cui îi ceri tu mila ? Acelui ce te stoarce cu de-a sila? Celui ce... — Taci! — Ne duci către pierzare! — Dar tu tăcînd, cu ce te-aleseşi oare? Şiretul Cleon vine lîngă rege Şi spune-o vorbă; regele-nţelege Şi, chicotind, şi-ascunde-n strîmbătură Un rînjet hîd şi otrăvit de ură: S-a cuibării în minţile-i deşarte Un joc viclean şi-aducâtor de moarte. Pe piept îşi pune dreapta inelată, Cu ceealaltă-nvinuie şi-arată: — De vrei scăpare, nu mai sta pe gînduri Pe vinovaţi chiar tu îi ţii în rînduri! Sfîrşeşte cu aceste haimanale Ce pîngăresc şi visurile tale Şi rîd, făgăduindu-ţi cîte-n lună! Şi tace regele după minciună. DIMOS RENDIS VIII Cuvintelor deşarte dînd crezare Se tulbură mulţimea foarte tare Şi oamenii-aprinzîndu-se-ncepură A-şi bănui şi-a se mînca din gură Spre bucuria regelui şi-a curţii, Ce iar porniră la slujirea burţii. (Cînd doi se ceartă,-al treilea cîştigă) Acum iată-i: suduie şi strigă Şi, cum un râu aduce rău cu sine, Desculţii prind a se znopi de-a bine, Incăieraţi fără pricină-n stradă, Şi auzeai blesteme din grămadă Şi vaiete care-ncepeau să crească Sfîşietor cînd suliţa frăţească Se repezea spre-un piept mînjită-n singe; Aci vedeai o fată care plînge Buzele reci ce i-au furat sărutul, Braţul voinic ce-o să-l zdrobească lutul; Dincolo unul care-şi vine-n fire: Cu mîna lui lovitu-şi-a-n neştire Chiar fratele, ce trage-acum de moarte — O mînă se ridică mai departe, Gata să dea cu sabia cea cruntă! Trezite duşmănii din veac se-nfruntă. Deodată parcă huruie pămîntul: Vin lefegiii regelui, ca vîntul, Plecaţi pe coama cailor, pe uliţi, Cu hăţurile-n dinţi şi-n mlini cu suliţi Lipite strîns de caii lor în spume; Şi-un val de sînge şiroie pe lume, Că pîn-şi caii-mpleticiţi de groază, Sar fornăind în lături şi necheazâ, Iar piatra sub copite li se fringe, Amestecată cu sudori şi sînge. Ca fiarele porniră să omoare. Tăişele de săbii rotitoare Sînt fulgere ce scapără-n lumină, Iar cînd e spintecat, ca o jivină Urlă şi vîntu-ncâierat în stradă. Cînd dau năvală caii-ntr-o grămadă, Vezi numai strîmbe feţe-nspăimîntale Şi mîini îniinse-n aer şi crispate, Năvala grea vrînd s-o oprească parcă. Şi caii, de sudoare toţi sînt leoarcă, Dar slrînşi în pinteni, aplecîndu-şi coama, De-a dreptul în grămadă, orbi, dau iama. Din cînd în cînd mai scade-al luptei freamăt înăbuşit de urlete şi geamăt, Şi cai şi oameni gîfîie-a sţîrşeală, ARGONAUŢII De sînge-acoperiţi şi năduşeală. Aceasta e regeasca rinduială: Ţărînă-nsîngerată şi urîtă, O zdreanţă de mătase mohorîtă. IX Oftează Diamando fără veste: — Parcă-i acum, bunică, nu-i poveste... Bătrlna-şi pleacă fruntea de omături: Iţi spun de ieri, să-l pui cu azi alături. — ...Trei zile şi trei nopţi dură frămîntul Şi se umplu şi cerul şi pămîntul De zăngănit de săbii şi blesteme. In noaptea cea de-a treia, într-o vreme Cînd duşmanii, sleiţi de-ncăierare, Se-ndreaptă către vetre fiecare, Cînd cel rănit pe răni îşi pune faşă, Iar teafăru-şi ia lancea fulgeraşă (Va ţine înc-o zi, de bună seamă!) Şi sfîşiata de durere mamă Tot umblă printre leşuri reci şi plînge, Spălînd cu lacrimi feţele de sînge, Să dea de semnele ce nu înşeală, —- Tocmai atunci, în noaptea grea, de smoală, Ce-nvăluia cetatea obosită, Toţi conteniră, trefi, într-o clipită: Un cîntec izvora-n întunecime, Frumos cum încă n-auzise nime\ Şi povestea de-o ţară minunată, Unde amarul nu se mai arată, Unde şi zi şi noapte-i domn seninul. Iar firea-şi dăruie din plin prea plinul. Cum zboară versul ce-l rodiră zorii, îşi lasă suliţele luptătorii, Mama-şi înalţă fruntea, să-l audă, Răniţii-şi uită de durerea crudă Şi toţi pornesc şi ca vrăjit li-i mersul —- Pe toţi i-a-nmănunchiat în juru-i versul. E un bătrîn ce sade pe o stîncă, Domol cîntînd cu vocea lui adîncă, Şi-i ia pe toţi pe-aripile cîntării Şi-i poartă ca-ntr-un vis în largul zării, Spre ţara ce nu ştie de-ntristare Şi unde bucuria capăt n-are Căci Una cea de avr e stâpînă. Ascultă toţi, şi versul cum se-ngînă, Simt între ei o sfîntă legătură; De vrăjmăşie uită şi de ură. DIMOS RENDIS Şi-n loc de blesteme şi de-nvrăjbire, O, iată, bucurată mea privire, Pe-acel ostaş trimis aici de rege. Cum stă lingă desculţ şi se-nţelege, Şi-o mamă ce mîngîie, pare-mi-se, Tocmai pe cel ce fiul, i-l ucise; Toţi stau aici şi-ascultă împreună Cuvîntul care-i leagă şi-i adună, Numele ţării ce-a gonit obida, Chemare, mîngîiere, vis: Colhida. X Rugat s-o cînte iar, de nu ştiu care, Bătrînul zice dulcea lui cînlare: „ — Lăsaţi acum bocirea şi lacrima sărată, Lăsaţi de-o parte lancea cu vîrfu-i ucigaş, Uitaţi de multul sînge ce şiroie-n oraş C-am să vă spun un cînlec de-o ţară minunată. Chezaşi să fie anii mei gîrbovi de-adevăru-i, Căruntu-mi păr de cinstea curatului meu gînd. De un tărîm pe care nu l-aţi văzut nicicînd, Cînlarea mea senină din inimă v-o dărui. A mării spumă-o scaldă, stingindu-se pe plajă, Şi-n zori e mîngîiată de vîntul euxin, Iar la hotar, cu pieptul împădurit de pin, Asprit de ani, Caucazul stă neclintită strajă. N-auzi acolo bocet şi nu vezi întristare, Doar Utere şi naiuri ce vcrsuie cu dor, Dînd slavă libertăţii şi muncii tuturor, Din mare pîn'la munţii cu fruntea de ninsoare. Acolo pomul vieţii se-nfipse în ţarină, Şi-ncrengurat pe laturi, legă şi dete rod, Acolo domn al sorţii e paşnicul norod Şi Una cea de aur e veşnică stăpînă. Aceasta este ţara ce-a-nfrînt pe veci obida, Acesta e tărlmul frăţiei însorit, Iar razele de aur suind din răsărit, Pe cerul dimineţii-i scriu numele: „Colhida". XI Cum printre negri nori, pe vreme tare, îşi face drum o rază lucitoare Ca sabia ce fulgeră, bătută De meşterul cu mîna pricepută, ARGONAUŢII Desmeticind.din greul somn pămîntul, în inimi chiar aşa le-a mers cuvînlul Care-i trezeşte-nfiorîndu-i parcă Şi c-o lumină nouă îi încarcă. De cîntăreţ s-apropie voinicul Acela-nalt, cu păr mai blond ca spicul De aur copt ce-şi unduie culoarea, Cu ochii mai albaştri decît marea, Şi cel ce-n luptă stete drept ca trunchiul, Zmerit şi-ndoaie spre moşneag genunchiul: —- Bătrîne, versul tău ne dă viaţă, Virtutea ne-o căleşte şi ne-nvafă. Ce harnic neam, ce ţară de poveste Trimite-ne prin cîntecul tău veste? Ce farmece ţi-ai strecurat prin flaut? Există ţara asta? Să o caut! E-adevărat? Ori numai vis să fie? Şi-a zis bătrînul: — Nu mint. Lumea ştie... Cît despre vis, dorm prea puţin bâtrînii!... — N-aveam de gînd eu, taică, să te mînii, De altceva îţi pusei întrebare: De cînd mă ştiu, asemenea cîntare Nu mi-a fost dat să mai aud pe lume. — Dar cum îţi spun, flăcăule, pe nume? — Iason. —■ Iar mie Dikeos îmi zice... M-a bucurat purtarea, ta, voinice, Şi-am zis în sine-mi: — O, de-ar da norocul, Tineri ca el să văd peste tot locuV" — Dar spune-mi, fost-a cineva vreodată Să vadă tara asta minunată? — Hei, au pornit, copile, cu duiumul, Dar s-au întors la jumătate drumul: De-atltea piedici s-au ales cu frica. Alţii-au pierit şi jiu mai ştim nimica. XII Deci se ridică Iason voiniceşte Şi-o hoiărire-n ochi i se citeşte: — De e aşa precum ai zis, priveşte: Lancea scăldată în frăţescul sînge, Eu, cel dinţii o voi zdrobi şi fringe Şi-un vis de-aci-nainte-mi va rămîne, Şi o nădejde care-o să mă mine Să văd această ţară fermecată. 168 DIMOS RENDIS $i singur n-am să fiu; cu mine-odatâ Veni-cor cei ce mă-nsoţeau în stradă. Şi cînd afla-va vrednica Elladâ, Ne va trimite-a fiilor ei floare, Pe cei mai buni flăcăi din citi îi are. —■ îmi place hotărîrea ta, nepoate, Dar drumuri cu primejdii ai de-a bate, Iar marea-i lacomă şi spumegîndă, Stă moartea-n fiecare val la pîndă, Cu de-alde voi să-şi stingă foamea lungă. Iar colo-n Propontida-n strimta strungă, Zeii din cer şi domnii de noroade, Puseră stînci pe nume Simbligade, Ce cap în cap se bat, să vă dărîme Şi orice vas să-l spulbere-n fărîme. Stăpînii-s roşi de teama şi veninul C-au să înfrîngă robii Euxinul, Şi-aflînd ce e pe-acolo,-ntorşi în ţară, O rînduială-asemeni au să ceară. 'Ci du-te dacă inima te-mbie, Eu bine te cuvînt: aşa să fie. XIII Codrul de pini coboară pin'la maluri Şi-şi scaldă rădăcinile în valuri, Iar conurile cu-al lor miros tare Atîrnă pîn'la iarba cea de mare. Cum pinii se înghesuie să-şi prindă Chipu-n albastra valului oglindă, Cîte un con din cînd în cînd le scapă, Ce-şi lasă verdele pe-albastra apă A mării, care-l prinde cum îi place Şi nesătulă-ncepe să se joace, în mii de cercuri să îl înconjoare Care se string şi se desfac uşoare; Atuncea codrul lot parcă se pierde, Rostogolit în fundul mării verde —■ O clipă doar, şi pensula măiastră Pune iar pinii pe oglinda-albastră. E plin de murmur ţărmul şi răsună; Aicea toate au ceva să spună Şi undele despătur ale moale, Şi acele de pin ca nişte zale, Şi leneşele stînci de piatră moartă, Ce parcă-şi plîng necălătoarea soartă; Nisipu-nlăcrămat şi dat uitării De femeiasca necredinţă-a mării, Ce veşnic îl aţîţă şi-l dezmiardă, ARGONAUŢII Ca veşnic iar pe drumu-i să se piardă. Spune ceva şi-a vîntului hîrjoanâ, Şi iarba mării,-a cărei groasă blană Se pirjoleşte-n arşiţa de vară. Cum se aud copiii cînd coboară Pe ţărm cu hărmălaia lor nebună, Vrînd fiecare vorba să şi-o spună, Şi pe nisip la toţi le umblă gura, Aşa vorbeşte-n matca ei natura. De mergi spre inima pădurii-ţi pare Că-i noapte; -— aicea nu ajunge soare, Doar uneori se sfîrtecă frunzişul, Parc-a lovit un fulger cu tăişul, Ori că-i vreo ţandăra de stea senină, Iar păsările, bete de lumină, Zboară din ram în ram, fără-ncetare Şi cîntă sub umbrarul de răcoare. Şi cîntu-l ia pădurea şi-l resfiră; Ai sta să zici că arborii rodiră Mulţi clopoţei de-argint a căror limbă Răspunde cînd un vîni uşor se plimbă. Vuietul mării depărtat se pierde. Iar mai adînc păleşte negrul-verde, Stingîndu-se cu cît mergi mai departe, Şi bolta de verdeaţă se desparte, Şi-n locul ei se crapă o fereastră înaltă, liniştită şi albastră. XIV Aci-n poiană, la mijloc de codru S-a strîns norodul; nu mai era modru. înlîia lovitură de secure Bufneşte ca un tunet în pădure Şi arborii o duc cu schimbu-n vale, Unde-o ia marea-n cercurile sale Şi-o-mpinge mai departe, mai departe, Pînă-n străfundul zărilor să poarte Vestea ce-o prinde cerul cu năvodul: Către Colinda mînecă norodul! Doi pini ca două încordate săbii Bîrne-au să dee sprintenei corăbii. Vreo patruzeci de meşteri dau poruncă; Şaizeci de calfe hainele-şi aruncă, Şi harnici, se aşează-apoi pe treabă. Unul ciocîrtă ramurile-n grabă, Unul ciopleşte, altul potriveşte; De-o parte-nlăcrămatele neveste Ţes pînze şi torc buci pentru parîmă. DIMOS RENDIS Dar ce jac ziua, noaptea se dărimâ. Pămîntul, cu amara lui ştiinţă, Oftează de sub verdea, lui velinţă: Nimic nu ţine fâr-de suferinţă. ■ XV ■ Aflînd de toate cele petrecute, Se suie regele pe cal şi du-te De-a-dreptu-n codru; după el, suita. Un gînd ascuns în mintea lui clocit-a: Să-şi apere domnia, visteria, De jocul ăsta de-a călătoria. — Poporul meu! Durerea ta mă doare; E rău destul. Dar ce-i de făcut, oare? Ni-i mică ţara — asta-i toată buba! N-ai loc nici să-ţi lărgeşti o leacă hruba; Dar turme şi ogoare und' să-ncapâ? Cînd ţara noastră nu-i mai mult de-o şchioapă, Zdroaba şi truda, toate sînt degeaba. Pămînt de-ar fi mai mult, schimba-s-ar treaba. Se zmiorcăie-n batiste, plînşi, arhonţii Şi-şi clatină de jale cîrlionţii, Să zici c-au fost poftiţi la-ngropăciune, Ori la cornînd să spun-o rugăciune. — Tot răul ăsta e, şi nu-i scăpare, — Doar să-ngustăm o ţară oarecare Şi să ne-ntindem graniţele sfinte. Porniţi deci spre Colhida! înainte! Ca nişte gloanţe vorbele lui pică Şi din mulţime murmur se ridică. Iason şi-ai lui din rînduri ies oleacă. De grabă m,are regele se-neacă: —- Lina de aur ne va fi răsplată, Şi-atît pămînt, să aibă lumea toată, Să ştie ce-i huzurul şi belşugul: Pămînt de păşunat, de-ntors cu plugul, De vii, şi de război... — Şi de morminte: (Vorbeşte Iason, care-i stă-nainte.) — Bine-o plezni Măria voastră, fie! Păi de-om porni-ntr-acoVcu vrăjmăşie, Nu ştiu ce lînă-om mai aduce-acasă; Ne vinzi pe semne cîlţil Dar nici că-ţi pasă; Tu carne vrei, şi vieţi, ca să te saturi... Dar noi, veniţi aci din şapte laturi, ARGONAUŢII Cu vasul ăsta ce-l durăm sub cetini, Vom merge nu ca duşmani, ci ca prietini. Şi-acolo vom cerca de taina linii De aur, ca să-i fim şi noi stăpinii. Iar dacă vrea măria ta-n gilceavă Să-şi hărţuie puterea lui grozavă, Arhonţii ia-ţi-i şi te du. Bun drumul! Se face regele la chip ca fumul. — Poporul meu ! ...Dar Dikeos i-o taie: ■— E adevăr ce-ai auzit; aşa e, — Prin gura lui noi toţi ţi-o spunem verde!... XVI Cum prin April, cînd frigul mult se pierde, Răsare spada iederii sub geamuri Şi scoale-apoi întîile ei ramuri Şi se îmbracă-n verzile-i veşminte Şi-acopere-mprejurul şi se-ntinde, — Aşa s-a-ntins în ţară vestea bună Sub un măslin stă Hercule-mpreună Cu-ai lui. Unul din flaut zice-o hoare, Allu-mbiat la joc, sare-n picioare, Dar pîn' să facă-un pas, vreo cinci s-avîntă Şi-n loc de-im flaut, trei acuma cîntă Şi nimenea nu mai rămîne-a lene; Iar fetele-i strecoară printre gene, Stînd. şi-aşteptîndu-şi rîndul la jucate: Care-i mai zdravăn? Mai chipos? Şi toate In ochii lor au altfel de măsură. Mai jos, prin cimbru tînăr şi răsură, Deasupra unei vetre, în cîrlige, Se rumeneşte mielul şi se frige. Pe vrejul viţei vîntu-şi poartă-alintul, Vinul scînteie-n cupe ca argintul; Miroase-a cimbru jilav şi-a otavă Şi-a tinereţe parcă prin dumbravă. Iar flautele, stinse, parcau cheamă Cînd fetele, ţinînd cîte-o năframă, Intră în joc — şi ce uşor li-i jocul! Şi cum şi-ndoaie sprintene mijlocul, Le sună salbele arzînd în soare Şi-n creţurile şurţelor uşoare Feciorii-şi pierd privirea lor fierbinte. Bătrîni, pe margini, îşi aduc aminte... Pîn'ce se rumeneşte mielu'n vatră, Flăcăii-aruncă-alătur'ea c-o piatră, Iar cel ce-i meşter mai cu osebire, II răsplăteşte mîndra c-o zîmbire. 172 DIMOS RENDIS XVII Soarele-şi bate-nalta lui cărare. Urcioru-i dus pe rînd la fiecare, Cînd de Tesalia prind să vorbească, De cutezanţa ei cam nebunească. — Spun că Peleas a trimis armată____ — Or izbîndi cu dusul? Să se poată? — Ei, na! că pin' să fie gata vasul, La toţi le face regele popasul. (Pe gînduri, Hercul, reazămă măslinul). — Hai lasă-i, zice altul, adâ vinul, Trăiască-ne Rumelia, săraca! Şi iar se-nvîrte pe la toţi bărdaca. Vorba se-nvîrte şi ea. fără grabă; — Tesalienii nu fac proastă treabă, Şi Iason nu e omul să se lese. — Şi ce ne pasă? — Cum să nu ne pese? — Să fie ea, Rumelia, pe pace! (E dus pe gînduri Hercule şi tace.) Urciorul iar se plimbă. — Ei, fîrtate, Dar vorba ta nu-i vorbă cu dreptate. — S-o auzim pe-a ta, de ştii mai bine! — Gîndeşte-te, acelaşi lut ne ţine, Aceeaşi mare vasele ne mînă, Şi-nfigem plugul tot într-o ţarină. Rumelia? Tesalia? Sînt una! — De pui hotar doar stelele şi luna, Pînă şi Xerxes frate mi-i de cruce. — El nu, dar perşii da, dac1 au s-apuce Pe drumul bun, să stea pe-a' lor cuibare, Nu să-mi tot umble după îmbuibare, Iar de vor fi setoşi, să se adape Din apa lor, că aia li-i aproape, Şi de n-au grîu, să ceară, nu să fure. Aşa vorbeau flăcăii în pădure, Doar Hercul sta cu gura încleştată, —• Ce gînduri îl munceau, nu ştiu, nepoată. CE GÎNDURI ÎL MUNCEAU PE HERCULE ■— Nu ştiu cînd, poate ieri, ori alaltăieri, drumul Ca o furcă-mi ieşi răşchirindu-se-n faţă Şi stăteam la-ndoială: pe care voi merge? Cînd a fost? Cîtă vreme-a trecut de atuncea? Erau două femei ce-mi stăteau înainte, Desfrînarea de-o parte, de alta Virtutea. ARGONAUŢII 173 Şi ce dulce mi-a zis Desfrînarea, frumoasa: — Hai cu mine, copile, şi-avea-vei de toate, La picioare-ţi voi pune mătase şi aur; Nemişcînd nici un deget al mîinilor tale, Ridica-ţi-vei cu braţele altora trepte Şi din cana ta bea-vei sudoarea mulţimii. Şi Virtutea mi-a zis, înţelept grâitoarea: — Hai cu mine, de vrei, eu nimic n-am să-ţi dărui, Decît doar mulţumirea că faci ce se cere Şi că-ntreaga putere a minţii şi-a mînii O îmbini cu a celor ce trepte ridică Şi că-ţi umpli mereu cu sudoarea ta cana! ...Cită vreme-a trecut de cînd luai hotărîreâ S-o urmez pe aceea ce nu-mi dă nimica? ...Vai, ce drum de durere alesu-mi-am, mamă!... Eu credeam pe atuncea, sărmanul de mine, Că odată ce-alesei şi-mi spusei cuvîntul, Pentru toată viaţa-mi croisem cărarea. Cum puteam eu să bănui în ziua aceea Că în ori şi ce clipă voi fi la răscruce Pus în cumpănă iară: pe care voi merge? — Mai lasă perşii, zise nu ştiu care, Noi ne-mbiem aicea la răcoare, Pălăvrăgind cu toţii, pe-apucate, Cînd Iason în Tesalia se zbate Şi pentru noi: de-o fi să-i iasă gîndul Ne va îndestula pe toţi de-arîndul, Şi-atunci să-l văd pe cel făr'' de ruşine Poftindu-se la străchinile pline, Mulgînd o vacă-adusă pînf acasă. Rumelia! numai de ea vă pasă, Iar cît despre Tesalia, mai lasă. Dar Grecia e-a noastră şi e una. Cînd tună-acolo-i şi la noi furtuna. Atuncea, scuturîndu-se de gînduri, îşi poartă Hercul ochii peste rînduri Şi-şi spune-apoi cu voce-adîncă vorba: — Băiete, adă arcul greu şi torba, Căci cine-i om, devreme-ntinde struna, Doar Grecia-i a noastră şi e una! DIMOS RENDIS Nici n-apucă să termine şi iată: Pe drumul dinspre Attica se-arată Nişte drumeţi prâfoşi de multă cale, Cu arme-ncinşi din umeri plnă-n poale. — Ei, Her cule şi ceilalţi, împreună: Atena vă trimite voie bună. Mai tînărul din ceata voinicească Se-apropie de Hercul să-i vorbească: — Deci tu eşti Hercul? Să mă uit la tine! Dă mîna la puternică, fă bine, Unui atenian care-n viaţă Din faima blănii tale ia povaţă. — Tu toată ziua eşti Tezeu, voinice; Doar el putea asemeni vorbe zice. Păi să-ţi string şi eu mina ta cea dreaptă Şi să-l privesc pe vrednicul in faptă, Căci dacă-mi lauzi braţul meu sau bîta, Paloşul tău şi el face pe-atîta! Ca fraţi şi ca eroi se-mbrăţişară. Şi-au strălucit în ziua cea de vară De frumuseţe aspră, bărbătească. Şi toţi se bucurară să-i privească. — Turnaţi-vă din vinul nostru, vere! ■— Dar nu putem, că nu ni-i a minere. — Dar unde vă grăbiţi, în care parte? — Către Iolkos, de-acolo mai departe, Către Colhida ne va duce marea! — Atuncea beţi! Aceeaşi ni-i cărarea! XVIII Bătrîna toarce paierul de lină Şi tortul cu-al poveştii fir de-ngînă: — Hai să-i lăsăm în marginea pocnii Şi să vedem ce fac tesalienii. ...De ciudă, regele, mai-mai să ardă, Şi porunceşte: credincioasa-i gardă Să-nece-n sînge pînă dimineaţă Pe răzvrătiţi. Deci au pornit prin ceaţă O mie de pedeştri şi o mie Călări, pierduţi în noaptea plumburie. Cum arde vatra soarelui spre seară Şi-neacă totu-n singeria-i pară, Aşa îneacă sîngele pămîntul! Pe lîngă vas se-nvîrte tot frămîntul Bătăii şi e sînge roş pe schele. Iason cu cinci flăcăi cu braţe grele, ARGONAUŢII Cu sabia se-aruncă în grămadă. Dă el ce dă cu oţelita spadă, Pîn'se toceşte şi ea, obosită, Iar la o lovitură mai cumplită, Se fringe şi rămîne singur, iată, împresurat de-a duşmanilor gloată. Acu-i acul Vrăjmaşii dau nâpustă, Dar el înşfacă-n dreapta lui robustă O bîrnă ce-o învîrte şi-o azvîrle Cu răcnet, ca-n mijlocul unei gîrle, Şi pentru sînge prieten, sînge cură: De fiecare strop o ţîşnitură! Ţărîna, frămîntătă ca de pluguri E ca o bute doldora de struguri Zdrobiţi şi terciuiţi fără-ncelare Şi peste tot vezi sînge şi-ncordare: Cei blînzi odată se sălbăticiră. Zvîrlindu-şi bîrna,- Iason se răsfiră Şi sare pe-ale punţii scînduri ude, Sfîrşit şi plin de sînge, cînd aude Un glas din piepturi zdravene, bărbate: — Nu te lăsa, venim şi noi, fîrtate! Şi cînd Tezeu dă, sîngele-i ca rîul, La Hercule duşmanii cad ca griul. Pe-atenian o mie sar cu totul Şi două mii pe Hercul rumeliotul. Dar unde dă Tezeu e sînge-n valuri, Unde dă Hercul, nu încape-n maluri. Iar cînd ei doi se-adună laolaltă, Duşmanii-o-ntind pe lumea ceealaltă. Tot dînd aşa, prin duşmani taie cale Şi se unesc cu Iason mai de vale; Iar cînd pornesc a secera şi tunde, Mai ia pe duşmani dacă ai de unde. Şi lîngă vas îşi strînseră frăţeşte Trudite mîini, şi—-fata mea, priveşte!... Pe buze şi pe ochi se sărutară Şi-apoi s-au suflecat: la muncă iară! XIX Vreo patruzeci de meşteri dau poruncă Şi ucenici şaizeci, dedaţi la muncă, Netemători de nici o greutate, Poruncile le-ndeplinesc pe toate. Nevestele înlăcrămate,-alături Ţes pînză bună şi-o aşează-n pături. Munciră toată ziua, şi spre seară Iar s-au pierdut în aşteptare-amară, Cu inimile de-ndoială pline: Ce-o să ne-aducă noaptea care vine? Şi luna ce-o să ne vestească oare: S-a prăbuşi ori sta-va în picioare? DIMOS RENDIS ...Dar vasu-i teafăr cînd s-arată zorii, — L-au botezat cu sînge luptătorii. XX Atunci dădură foc la o tulpină Şi vulturii statură la hodină. Şi nu ştii care strălucesc mai tare: Privirile, ori para arzătoare. Cu troznet arde cîte-o uscătură, Iar conurile-ncinse de căldură Pocnesc împrăştiind în lături fumul. Şi vorbii-i dete nu ştiu care drumul, Tot clătinîndu-şi a-ndoială ţeasta: — Ce-o să mai iasă şi din treaba asta... Unde pornim cu-aceastâ jucărie? Păi vase bune au plecat, se ştie, Şi n-a fost unul care să se-ntoarcă. Dar noi? Cu capu-n mînă, într-o coşarcă! Să chibzuim, pîn'nu pornim la luptă Cu-a mării încruntare ne-ntreruptă, Fiindcă-n a furtunilor bătaie, Vom fi asemeni firelor de paie, Sfărmaţi şi noi şi mîndra-ne copaie. Adevărat, ne vor slăvi în cîntec, Şi noi vom sta la vreun rechin în pintec. Iar teferi de-om scăpa şi cumsecade, Acolo-s hulpavele Simbligade, înalte stînd sub albăstrimea bolţii, Pe noi ne-aşteaptă ascuţindu-şi colţii. Parcă le-aud cum se lovesc şi latră, Zdrobindu-ne-n măselele de piatră, Cu scîndurile navei laolaltă. — Păi, zice Hercul, s-o lăsăm deci baltă, Să ne uităm spâimoşi cum bate vîntul Şi s-aşteptăm cu mîna-n sin mormîntul. N-avem ce pierde, fraţilor, mai bine Să ne luăm de piept cu orişicine, Cu zeii şi stăpînii de noroade Şi de-om muri în luptă, - aşa se cade Bărbaţilor ca noi să se petreacă, Nu s-aşteptăm ca rima cea buimacă Să facă bine Caron să ne treacă... Şi iată-acum pe Vutas că se scoală, Rostind cu toată faţa lui cea goală: — De nu te-am fi ştiut mai dinainte, Vedeam cît preţuieşti după cuvinte. Destul cu plînsul! Hercule-a zis bine. Doar sîntem toţi voinici cu sînge-n vine. Şi tineri toţi. Dar eu, nu că m-aş teme, Zic s-aşteptăm puţin, că este vreme. — Să aşteptăm? zice Tezeu. Cît oare? ARGONAUŢII 177 On primăvara? Spune, frătioare! Să semănăm? Ori vara, nu-i mai bine> Şi ce-om cosi? Pe lan la nu ştiu cine? Aşteaptă tu de vrei; pe tine poate Te-or adăsta hambare cu de toate, — Cu carne, grîu, cu vinuri dulci si miere... Pe noi doar nea vere şi durere. Iason şi el vreo două vorbe-aruncă: Să aşteptăm, ca vita cea de muncă... Doar răni ni-s tălpile de-atit cutreer, Şi-n orice crăpătură-i cîte-un greer, Iar prin veşmintele de pînză roase1, Se vede ce-am rămas: piele si oase. Sa aşteptăm? Dar sîntem nişte umbre' Niscai minuni? Minunea morţii sumbre/ Şi au tăcut. Marea, pe ţărm,'de vale, îşi spune tainele cu-n foşnet moale, Iar bîrfitoarea briză-şi i'a condurii ' Şi fuge să le spună şi pădurii. Orfeu, visînd, ia lira şi-o dezmiardă. Şi cum atinge lin întîia coardă, Chiar marea cea cu muzicile multe Urechea şi-o ciuleşte, să asculte. La cea de-a doua, pinii vin aproape De Ură, nici un tremur să le scape. Iar cînd Orfeu dă drumul vocii pline Şi valului de sunete divine, Uimită a tăcut privighetoarea Şi-ascultă, pizmuindu-i-o, cîntarea: „Limpede mare, zare stăpînă, Doruri amare spre voi ne mînă. » Valuri afunde, Mare albastră, Ce taine-ascunde Liniştea voastră? Haideţi mai iute, Vasul ne cheamă Să ne strămute Fără de vamă Peste pămînturi Şi mări duşmane, Roase de vînturi Şi uragane, 12 —■ Viaţa Romlneascâ 178 DIMOS RENDIS Peste-o strlmtoare Grea: Propontida, Unde răsare Mîndră, Colhida; Unde ne-aşteaptă Dorit tezaur Şi plată dreaptă: Lina de aur. Marea şi zarea Ne vor deschide Splendida floare-a Mîndrei Colhide." XXI Trei zile şi trei nopţi muncesc feciorii, Iar cînd venirâ-n cea de-a patra zorii, Să vadă vasul pinii.se suciră; Chiar ţărmurile strigă şi se miră, Nerăbdătoare să le treacă pragul. Sus pe catarg un vînt adie steagul Şi-alintă pînza ca pe o femeie; La pupă lanţul ancorei scînteie, La proră creasta gingaşe răsare, împodobită cu ştiinţă mare De iscusiţii meşteri din cetate, Care au scris pe scîndurile late A valurilor clătinare lină Şi un delfin cu solzii de lumină, Care ieşind se-nalţă după creastă. O altă mînă-a-nchipuit pe coastă Şi nişte peştişori tăiaţi cu dalta. Şi vîslele, de-o parte şi de alta, Gata-s să-nfrunte valurile-n spume. Şi nici n-au stat prea mult să-i deie nume, — Din miile de nume cunoscute Doar unu-i nimerit: Argo, cea iute. Au isprăvit. Proptelele le strică Şi-n voia bună chiuie şi strigă, Urnind-o pe Argo din schelărie; Marea îşi mişcă-ntinderea verzie Şi-azvîrle-un val năpraznic, s-o dărîme, Dar creasta praf îl face şi fărîme. Nici n-apucă Argo să intre-n valuri, Şi două sute de flăcăi pe maluri, Veniţi din patru capete de ţară, Netemători de zdroabă şi povară, Se-nfruntă şi se ceartă pe-ntrecute, Care s-apuce vîslele mai iute, Şi toţi se-mping spre ele, dînd din coate, Dar vîslele sînt doar cincizeci de toate. ARGONAUŢII 179 Bătrînul Dikeos dă să-i împace: — De-aş fi mai tînăr, măi băieţi, aş face La fel cu voi, luptînd cu orişicine. Dar ascultaţi o leacă şi la mine: Dacă-s cincizeci, nu intră două sute. Oricîţi aţi vrea să mergeţi, nu-i pe vrute. Eu zic să daţi cu piatra '« ceea parte Şi cei ce vor zvîrli-o mai departe Vor merge; piatra deci să hotărască. Şi le-a plăcut vorbirea bătrînească. XXII Se pregătesc de-ntrecere în grabă. Flăcăii rîd şi toţi se aflâ-n treabă, Doar Dikeos bătrînul stă pe gînduri, Privind la valul scuturat de vînturi Şi-i mohorît şi lacrimile-i pică, Iar Atalănti, tînăra-i fetică, S-apropie şi-ntreabă drăgăstoasă: — Ce gînduri, tată, fruntea ţi-o apasă? — Mă uit şi eu la anii ce se mînă. — Te necăjeşte vîrsta cea bătrînă? — Mă necăjeşte dusa tinereţe. — Dar cei cărora tu le dai poveţe Ar vrea să aibă mintea ta-nţeleaptă. — Eu braţele lor agere la faptă. — Dar spune-mi, ce-a putut să te-nvenine? Doar nu eşti singur, sînt şi eu cu tine, Şi de ţi-i chinul greu din cale-afară, Dă-mi să duc eu o parte din povară. Bătrînul, mîngîindu-o pe plete, Aşa-i grăieşte iubitoarei fete: — Priveşte-i cum se-ndeamnă, strînşi pe maluri Şi cît de dor li-i de-a porni pe valuri, Iar eu m-am prea grăbit într-o privinţă. Fata-i pricepe multa suferinţă. — De-aş fi avut un fiu... — Dar ai o fată! — Fetele ţes, nu umblă lumea roată. ■— Şi dacă merge-o fată şi încearcă Să poarte vîsla, ce-o să 'fie parcă? — Tu vrei să spui... dar nu se cade, dragă. Chiar dac'aş vrea, ei n-o să te-nţeleagă. Nu s-a mai pomenit la vîsle-o fată. — Dar toate-au fost odată, prima dată. Panglicile din păr mi le voi scoate Şi ca flăcăii am să-l las pe spate Şi îmbrăca-voi haină bărbătească Şi nu vor izbuti să mă cunoască, Iar Atalănti Atalântis fi-va. — Ţi-aş ţine şi eu partea şi potriva, DIMOS RENDIS Dar la zvîrlitul pietrei pe-ntrecute Panglica scoasă nu ştiu ce-o s-ajute. — Cînd arde straşnic dorul care-o mînă, De trei ori e mai tare-această mînă. XXIII Iar după-amiază, scoşi ca din cutie, Flăcăii se-adunară pe cîmpie. Şi se întrec şi le va fi răsplata Nu vinu-nmiresmat, precum e data, Stătut în pîntecoasele ulcioare, Nici fetele subţiri şi vrăjitoare, — O vîslă, doar o vîslă, asta-i totul, întîi ia piatra Hercul, rumeliotul; 0 cumpăneşte-n palma lui de stîncă, Iar mijlocul pe spate şi-l adîncă Şi muşchii i-s de piatră sub veşminte; Apoi întinde stingă înainte Şi-nalţă-n aer dreapta cea cu piatră, Şi rezemîndu-o-n umăr ca de-o vatră, Umăr şi piatră parcă sînt asemeni, îşi mai încoardâ muşchii lui de cremeni, Şi cînd îl zvîrle-odată ortomanul, Chiar ca din puşcă zboară bolovanul, înspăimintaţii nori se dau de-o parte Iar vîntul urlă ca rănit de moarte. ■— Să ne trăieşti, cu mîna ta voinică! Trei zile zboară piatra; iar cînd pică, Se zguduie pămîntul de ecouri. Şi un izvor şi-aruncă pîn-la nouri Şuvoaiele de apă din spărtură. Acum Tezeu ajunge la măsură. Chiar douăzeci de ani să aibă oare? Atena se mîndreşte că îl are. S-au strîns cu toţii-n jur şi tac muţeşte, Uimiţi de vraja ce o răspîndeşte Cu-aprinsa-i tinereţe bâietanul. Te uiţi la el şi-n loc să vezi oşteanul, Dai de-un flăcău cu griji obişnuite: Luntrea-n amurg, cosiţele smolite, Doi ochi adînci şi buzele ca mierea, Sinii de nea, cam asta i-i averea. Dar de-l priveşti mai cu luare-aminte, îţi strigă ochi-i scâpărînd fierbinte: „Oştean sînt!u Şi cînd prinde piatra dură, 1 se topeşle-n mînă de căldură. Acum la rînd e Iason să arate Şi mîndră lui Tesalie, ce poate. Căci dacă el a fost acela care ARGONAUŢII întîiul s-a rostit pentru plecare, La vitejie altfel este rîndul: Aicea fapta, nu numai cuvîntul, Va hotărî asupra vredniciei. Şi cînd azvîrle din adîncul gliei Trei stîlpi de apă-n ceruri se ridică. Vine şi Vutas... —Hm... c-o pietricică S-arunc? Dar daţi-mi una pe măsură, Să le arăt la cei ce bat din gură Cum se arunc-o piatră grea cît şapte. Căci m-au crezut fricos şi papă-lapte Şi-atîtea vorbe mi-au scornit în lume, Fiindcă i-am spus unei copai pe nume. Ia piatra şi-o tot bîţîie şi-o saltă, Iar cînd îi face-odată vînt, o altă Fîntînă apa-n slavă şi-o răsfiră. Acuma toţi se uită şi se miră: Orfeu îşi lasă lira şi arată Că mîna şi cu piatra i-i dedată. Doi tineri vin acuma şi se-ncearcă. Şi amîndoi de-aceeaşi vîrstă-s parcă; Doar unul cu coroană de verdeaţă Mai feciorelnic pare-a fi la faţă, — Şi Atalăntis zice că îl cheamă, Fiu al lui Dikeos, iar cel de-o seamă Cu el, Asteris e. Şi voiniceşte Aruncă piatra, şi se isprăveşte întrecerea: se-aleseră feciorii Iar cincizeci de izvoare scaldă norii! XXIV Bătrîna toarce, toarce înainte Şi-nvăpăiate-aducerile-aminte, Ca ploile de-april o-nvăluiră. Tortul se-nşiră, basmul se deşiră... — Şi, Diamando,-n ziua următoare, Vuia întreg oraşul de strigare. De la palat la ţărm era o clacă: Mergea norodul fiii să-şi petreacă, Cea mai de preţ podoabă-a ţării toate, Pornind pe drumuri aspre, neumblate. Aci auzi urarea cea de bine, Dincolo, printre lungile suspine, Pe dragul ei, o fată îl sărută, Şi-o ceaţă peste ochi i-i aşternută; Iar mai încolo-ncearcâ un părinte Să-şi tot ascundă lacrima fierbinte. DIMOS RENDIS Deodată larma toată e-ntreruptă De Dikeos: • Hei, inima se luptă Mereu cu anii-n goana lor firească Şi vrea ce nu mai poate să. primească: Un dans la o serbare cîmpeneascâ, Pe care anii nu mai pot să-l joace. Imbătrîneşti. dar dorul tot nu tace; Mîna pe dreapta suliţă o-ar pune Tot răul de pe lume să-l răzbune, — Mereu în floare, ştie doar să. ceară, Mereu luptînd cu-a anilor povară. Aşa e şi cu inima-mi, avida, Cînd vede-un vas pornind către Colhida. De-o vîslă-ar vrea pe-Argo să aibă parte Dar anii nu pot braţul să-l mai poarte . Şi trupu-i de hîrleţ, nu de lopată. Ea tot mă-mpinge-n larg, nesăturată, Iar trupul mi-l tot trage-n jos arma Dar eu vă dărui visul şi lumina, Pe fiul meu să vă-nsoţească-n luptă: Fărîmâ e din inima mea ruptă:' In el renaşte fosta mea vigoare. Şi-acum să m-ascultaţi: în larg de mare, Pe un ostrov, pustiu, uitat de lume, De-un pustnic gîrbov o să daţi, pe nume Fineas, prooroc ce ştie toate. ; Zeii din cer şi domnii din palate " îl surghiuniră-n oarbă lor mînie Şi-i stinseră vederea pe vecie, Căci el alungă spaima grea şi jalea' Şi-or cui arată spre Colhida calea! Să-l întrebaţi şi afla-veţi calea bună Şi piedicile o să vi. le spună Şi să-l cinstiţi pe el cum se cuvine, Căci orb fiind, ca toţi vede mai bine. ■ XXV Şi iată marea clipă a plecării. Vuieşte de urări tot ţărmul mării; ■—Intr-un ceas■ bun; Argb cu proră iutei — Valul cu spuma lui să te sărute! :. — Tovarăşi pe întinderea verzie. Delfini'şi pescăruşi mereu să-ţi fie!. — Drum bun! porniţi cu inima fierbinte! — Cu voi ne luaţi şi visurile sfinte!, Cincizeci de vîsle. valu-ncep să-l taie Şi mii de inimi bat într-o bătaie. Un vînt uşor la pjupă se stîrneşte, Iar prora sparge valul voiniceşte.. Şi creasta-n stropi o mie dă să-1 .-.cearnă, ARGONAUŢII 183 Iar valu-n sinul mării se întoarnă, Prinde curaj şi iarăşi intrâ-n horă Şi se izbeşte ameţit de proră. Deodată, printre valuri spumegate, Tovarăşii de drum prind să se-arate: Delfini cincizeci, vîslind din aripioare, Iar pe deasupra, dîră de ninsoare, Cincizeci de pescăruşi pe vînturi zboară. Merg spre Colhida, ţara ce-o visară. Şi iată-l pe Orfeu, care-şi îmbină Glasul cu-a vîslelor bătaie plină: ,1 „— Daţi mai tare! . Hai, odată! -. ' Hei. tu mare Legănată, Cu balsam aromitor! Daţi mai tare! Hai, odată!,,. Fii-mi cărare " ,Mbălsămată Şi-mi ia vîsla-n val uşor. Daţi, mai tare! Hai, odată! Hei, tu mare! Niciodată Mie n-ai să-Ini fii sicriu, Daţi mai tare! Hai, odată! Pietre rare Ţi-oi da plată, Numai du-mă unde ştiu!" In romîneştede Ioanichie Olteanu ŞTEFAN AUG. DOINAŞ o discuţie In azur u patronul artelor, Apollo, mă plimbam pe boltă-ntr-un tîrziu. Nu mai ştiu cum 'am ajuns acolo. Rătăceam încoace şi încolo prin eterul rece, străveziu. Eu mă tînguiam: — „Sărmana liră, nu-i mai caut corzile să cîntl De cînd vechii zei ne părăsiră frumuseţea nu mă mai inspiră, nu mai aflu farmec pe pămînt. Ochii mi-i ridic mereu spre stele, iedera sub talpă o strivesc. Cu măsuri cereşti, pe-nalte schele, vreau s-acord vibrarea lirei mele, sufletul pe vămi să-l potrivesc. Spre luceafărul aprins pe boltă vreau să urce noul meu acord ca o floare pură şi învoită care purpurie se dezvoltă în zăpada candidă din nord. Vreau să prind cu degetul pe coarde cum a prins în cifre Ptolomeu dintre zeci de mii de miliarde Steaua care tremură şi arde, nestemata cîntecului meu..." — „O, sărmane om!", Apollo zise, „Dacă vrei să fii un cîntăreţ, nu privi lumina în abise peste praguri moarte, interzise. Numai ce trăieşte e măreţ. Focul azuriu din constelaţii e văpaie dată împrumut. In aceste infinite spaţii ameţite de reverberaţii cîntecul stihiilor e mut. Numai oamenii, ai noştri semeni, O DISCUŢIE IN AZUR Ştiu să nască lumea din cuvînt. Stelele sînt pulbere şi cremeni, ţurţuri reci, rătăcitori, asemeni ţurţurilor reci de pe pămînt. Vezi tu strălucirea-nşelătoare ca un ochiu himeric de rubin, nestemata cea mai uimitoare care joacă, pîlpîie şi moare ca să-nvie, tînăr cherubin? E Pămîntul, diamant de spumă, sîmbure al vieţii la nadir, unde oamenii se nasc din humă, înfloresc şi mor, atinşi de brumă, ca boboci involţi de trandafir. Cîntă-le micimea, măreţia, visul pentru care s-au născut, mîna lor ce scormoneşte glia, dragostea, speranţa şi trufia, drumul cel din urmă de pe scut. Dacă fraţii mei vă părăsiră emigrînd în Cîmpii Elizei, cîntă tu pe tînără ta liră, viaţa-n care luptă şi respiră oamenii, adevăraţii zei..." JOAN MEIŢOIU s tele în a dîncuri îmi place-n înserare s-aştept, din depărtări, Ca păsări de lumină s-apară' blînde stele... Sub raza lor, prieteni, ades îngîn cîntări Şi visuri îndrăzneţe se-avînta pînAa ele. " Bar am văzut în mină- un eer mai înstelat — Sclipeau sub bolţi lămpaşe, cu stelele le-asameni Şi ceru-acesta parcă măi mult m-a fermecat Ştiind că în adîncuri a fost creiat de oameni... EMILE VERHAEREN O SEARĂ a.cel care prin veacuri mă va citi-ntr-o seară, S Urnind din colbul vremii şi somn uitatu-mi vers, Şi-nsufleţind cuprinsul din ritmurile-n mers, Citind cum cei de azi cu nădejdea se-narmară, Să ştie, bucuria-mi, cu ce avint purtată Prin plîngeri, prin revolte şi aspre sfîşieri S-a năpustit în lupta bărbatelor dureri Zmulgînd iubirea ca pe o pradă cîştigată. Aprinşi-mi ochi şi nervii şi creieru-mi iubesc, Şi sîngele ce-n trupu-mi pulsează prin artere; întinsa lume, oniu-l iubesc şi-acea putere Ce omului şi lumii o-niorc cînd o primesc. A lua şi-a dărui cu voioşie-i viaţa. Asemeni sînt cu mine toţi cei înflăcăraţi Precum mă simt eu însumi, setos, prin ani urcaţi Cînd stau în faţa vieţii ce larg şi-aprinde faţa. Ceasuri de prăbuşire şi slavă se-nfrăţesc Şi se prefac în jarul ce încălzeşte traiul; Dorinţa să-njlorească simţirii tale maiul Pînă la moarte-n zorii, ce zările roşesc. Cel ce dezleagă tainele firii cu gîndirea Pătrunde-n furnicaru-i umanitatea toată Se adînceşte mintea în spaţiu-i larg, se-mbată; Cu geniu să descoperi învaţă ce-i iubirea. Ştiinţa se-ncălzeşte la a iubirii pară, Puterea, frumuseţea dia lumi în mers slăvind Şi sensurile strînse şi cauze — adîncind; O, tul care prin veacuri mă vei citi-ntr-o seară, Vei înţelege oare de ce-ţi vorbesc cu versul? E că va smulge-n vremurile voastre-un om de foc, Din viaţă, adevărul, cu luminosu-i bloc Să-nchege în vecie armonic universul în romîneşţe de Radu Boureanu H. HEINE ClNTECE DESPRE EAC ERE A LUMII i Soarele-l făcu, întîiul. Apoi stelele. Şi-apoi, Din sudoarea frunţii sale, Domnul îi făcu pe boi. Mai tîrziu — cumplite fiare: Lei cu ghiara stînd la pîndă. După chipul lor, pe urmă, Graţioasa rnîţă blîndă. Populînd pustia, Domnul L-a făcut pe om, făptură, După-a cărei mîndră pildă Şi maimuţele-apărură. Tot privind, rîdea Satana: De, se cam repetă el. După ce a făcut boul o să facă şi-un viţel. II Domnul zise către diavol: — Da, mă cam repet. Şi ce-i? După soare, făcui stele. După boi făcui viţei. După lei cu ghiare crunte, Făcui miţele mărunte. După om, maimuţa. Drace, Tu nimica nu poţi face. III Spre glorie-n veci nepieritoare, Făcui om, leu şi bou şi soare. CINTECE DESPRE FACEREA LUMII Viţel, maimuţă, miţă, stea. — Doar pentru bucuria mea. IV Abia început-am lumea s-o fac, Şi-n şapte zile-apărut-a în spaţii. Dar vezi, de zece ori cîte-un veac Gîndit-am la planul aceastei creaţii. Creaţia doar i-o deşartă < mişcare, Şi poţi cîrpăci în scurtă durată. Dar planul, reflecţia premergătoare, Acestea pe-autenticul meşter l-arată. Trei sute de ani a fost s-aştept Şi să gîndesc, cu rost şi miez, Ca cel mai bun doctor în drept — Mărunţii purici să-i creez. V Grăi Domnu'' ziua şasea: — lată-am isprăvit, în fine, Creaţiunea asta mare — Şi-a ieşit destul de bine. In albastre zări se scaldă Soarele-auriu din nouri. Pomii verzi lucesc în soare Nu e totul ca-n tablouri? Albă, ca de alabastru, Turma-n şesuri se încheagă, Nu-i frumos alcătuită Şi firească — firea-ntreagă? Cer, pămînt, au fost făcute Din înalta-mi măreţie. Omul o să mă slăvească Negreşit, pentru vecie. VI Materia poemului, stofa sa, N-o scuturi din mîneci, senin, Din nimic, nici Domnul nu poate crea. Poeţii, cu-atît mai puţin. Din noroiul străbun, pe om îl făcui. Se ştie. Iar după aceea, Din cea mai aleasă costiţă a lui, Făcui, minunată, femeia. 190 H. HEINE Şi, tot din pămînt, făcui cerul măreţ: Un înger făcui din femei... Materia-atunci abia capătă preţ Cînd arta îi dă o scînteie. VII Dacă mă-ntreb, de ce-am creat Lumea, — ei bine, de aia: Simţeam în suflet, necurmat, Vocaţia-arzînd ca văpaia. Căci baza, în toată creaţia mea, Tot boala a fost. Ne-ndoios. Creînd am putut să mă vindec de ea. Creînd, m-am făcut sănătos. In romîneşţe de N ina Cassian VALEA PUNGERII In scunda mansardă, prin ochiul de pod, Se-nvolburâ vîntul de-afară. Ca frunza de palizi şi slabi, pe podea, Doi oameni sărmani se« culcară. Şi biata femeie aşa cuvînla: „Ci vino aproape de mine. Sărută-mă, strînge-mă-n braţe cu foc, Să-mi fie mai cald lîngă tine". Iar bietul bărbat îi răspunse aşa: „Cînd caut în ochii-ţi, iubită, Nici frigul, nici foamea eu nu le mai simt Şi uit sărăcia cumplită." Şi mînă în mînă oftau şi plîngeau. Şi iarăşi stăteau gurâ-n gură. . Rîdeau uneori şi cîntau alteori, Şi vremea trecea — şi tăcură. A doua zi-n podu-ngheţat se sui Un domn comisar, după care Un felcer chemat, îi găsi pe-amîndoi In patul lor, fără suflare. „Viforniţa — zise cu glas doctorul — Unită cu foamea din burtă, Sînt pricina morţii; de-aceea le-a fost Viaţa atîta de scurtă; CINTECE DESPRE FACEREA LUMII Cînd vin geruri mari, adaose el, Tu soba-nfierbînt-o în casă. O plapumă groasă e bine să ai, Şi-o hrană bogată şi-aleasă". în romîneşte de Veronica Porumbacu PENTRU LINIŞTIRE J-Jormim ca Brutus, somn adînc, închis; Dar Brutus s-a trezit şi a ucis Pe Cezar, cu pumnalul: căci romanii, îşi prăpădeau şi îşi mîncau tiranii! Noi nu sîntem romani; fumăm tutun. Oricare neam, ia tot ce crede bun, Şi cinstea i se dă, ce-i se cuvine! La şvabi, gâluştile sînt mari şi pline. Sîntem germani; un neam viteaz, sfătos; Dormim cum doarme cîmpul: sănătos! Cînd ne trezim, ni-i sete, se-nţelege; Dar nu poftim la sîngele de rege. Ca teii şi ca falnicii stejari, Noi sîntem credincioşi şi sîntem tari! Pe unde teiul şi stejarul creşte, Picior de Brutus nu se pomeneşte. Şi chiar un Brutus printre noi de-ar fi, El nicăieri un Cezar n-ar găsi; L-ar căuta zadarnic, o vecie; Dar turtă dulce-avem, ca să se ştie! Treizeci şi şase de stăpîni avem; Îşi prind o stea de gît şi nu se tem, Căci steaua asta-i apără de moarte Şi-i scapă şi de Idele lai Marte. Pămîntului, de dînşii moştenit, Noi i-am spus „Patrie" şi Tam iubit, Iar lor, cînd îi vedem, le spunem „tată" Dar varză cu cîrnaţi mîncăm, murată. Pe „tata" cînd pe uliţi îl zărim, Ne înclinăm şi ne descoperim; Germania e-un cămin de copilaşi... Nu e ca Borna, cuib de ucigaşi! în romîneşte de I. Iliescu 192 H. HEINE poseidon*) a soarelui lumină joacă Pe marea, vălurind în zare; Departe-n radă, luce o corabie Ce-n patrie, va să mă poarte; Dar nu-i prielnic vîntul... Şi-ntîrzii pe albele dune, Pe ţărmul pustiu, Cetind istoj'ia lui Odiseus, Străvechea, veşnic tînără chitare... Din foile, de valuri îngînate, Prietenă spre mine urcă A zeilor suflare, A lumii luminoasă primăvară, Şi al Eladei cer înmiresmat... Semeaţă, inima-mi se-avîntă, Pe fiul lui Laertes, credincioasă, In grele rătăciri, l-urmează; îngrijorată lîngă el s-aşează, * La vatra primitoare, Unde domniţe, purpura o ţes — Să mintă-i ajută, cu bine să scape Din peşteri uriaşe... din braţe de nimfă; In noaptea cimerianâ, întovărăşindu-l, Prin vijelii şi naufragii Răbdînd cu el năpaste de nespus. Şi suspinînd grăit-am: „ — Crudule Poseidon, Mînia ta-i cumplită, Dar crunt şi pe mine mă chinuie dorul La vatră să mă-ntorc". Vorba abia o rostisem Şi marea spumegă; Din valurile albe se iveşte Al mării zeu, cu stuf încununat, Strigînd, în hohot batjocoritor: „Nu-ţi fie teamă, poetaşl". Sărmana ta corâbioară, Nicicînd n-o voi primejdui, Nici scumpei tale vieţi, Eu nu-i voi dăuna, N-oi hîţîna-o înspăimîntător Căci, poetaş, tu n-ai stîrnit *) Din ciclul: „Marea Nordului" CÎNTECE DESPRE FACEREA LUMII 193 Nicicînd mînia mea, zdrelind creneluri... La sfînta sărbătoare-a lui Priam; Nici fir de păr tu n-ai pîrlit, Din pleoapa fiului meu Polifem, Căci nu te-a ocrotit pe tine... sfatul Zeiţei celor înţelepţi, Pallas Athena/" Astfel hohoti Poseidon Şi-n mare-apoi se cufundă Şi rîseră acolo sub valuri De groasa glumă-a marinarului Muierea grăsană, Cu trupul de peşte —■ Amfilrite Şi fiicele nătînge ale lai Nereus. PURIFICARE Rămîi în străfunduri de mare, Vis înnebunitor; Tu, ce-n nenumărate nopţi, M-ai chinuit cu fericiri amăgitoare, Iar azi, nălucă peste ape, M-ameninţi în nămiaza mare — Rămîi de-apururi în adîncuri, Deasupră-ţi, iată, voi zvîrli Şi chinuri, toate, şi păcate Şi-a măscăriciului tichie Cu clopoţei, mereu sunînd, pe tîmple; Şi sclipitoarea, recea piele de năpîrcă A prefăcătoriei, Ce sufletul, mereu, mi l-a rănit; Bolnavul suflet... Tăgăduind, tăgăduind şi cer şi îngeri, Nefericitul suflet!... Iu, iu! Iu, iu! Se-nalţă vîntul! Sus vîntrele! Cum cresc şi fîlfîie Peste cumplit întins de ape! Cum zboară barca Şi slobod, sufletul cum chiuie! în romîneşte de N. Argintescu-Amza MĂRTURISIRE Apropiată-i înserarea, Talazul urlă mai sălbatic; Iar eu de pe ţărm, ţintă privesc ţ3 — Viaţa Romîneascâ H. HEINE Albul danţ spumegînd... Şi pieptul meu se zbate ca şi marea, De nostalgii adinei cuprins. De dorul tău, o, chip slăvit, In preajmă-mi pretutindeni, Chemîndu-mă de pretutindeni, In şoaptă de vînt, în muget de valuri, In greul suspin al inimii mele — Cu-n vîrf de trestie, scriu pe nisip: „Agnes, te iubesc/" Dar valurile nemiloase trec, Ştergînd cu răutate, Gingaşa mărturie. Firavă trestie, nisip hoinar, Şăgalnic val, amar m-aţi înşelat!____ Cerul se-ntunecă, inima-mi spumegă; Din codrii norvegi, năpraznic voi smulge Un brad, pe cel mai puternic, In Etna, să-l cujund, în lava Din gîlteful ei — Şi cu uriaşa pană de văpaie, Voi scrie pe bolta de beznă: „Agnes, te iubesc!u Şi-n noapte, slova de văpaie Va pîlpîi pe boltă veşnic! Şi seminţii de îngeri, ceti-vor' Cu chiote, slova cerească: „Agnes, te iubesc!" în romîneşţe de N. Argintescu-Amza „GAZETA LITERARA" LA O SUTĂ DE NUMERE C>« prilejul apariţiei nr-ului 100 al „Gazetei literare", „Viaţa romi-nească" transmite un călduros salut colectivului redacţional şi tuturor colaboratorilor revistei confrate. In răstimpul celor aproape doi ani de la apariţie, „Gazeta literară" a devenit o publicaţie preţuită de toţi iubitorii de literatură din ţara noastră. Revista a publicat creaţii valoroase: poezii, schiţe, fragmente de romane, a urmărit în cronici, articole şi discuţii fenomenul literar, a informat cititorii noştri asupra vieţii literare din ţară şi din străinătate, a popularizat operele de seamă ale literaturii sovietice. în paginile revistei s-au publicat poezii de o valoare deosebită, de asemenea s-a vădit o pronunţată preocupare pentru publicarea de materiale combative care să slujească luptei pentru pace şi să demaşte uneltirile vrăjmaşilor păcii. Revista a închinat numere speciale cuprinzînd un material bogat, aniversării Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, sărbătoririi maestrului Mihail Sadoveanu, Congresului al II-lea al P.M.R. Dorim revistei să obţină succese tot mai bogate în crearea unei literaturi care să slujească luptei poporului pentru construirea socialismului, să răspundă cerinţelor estetice mereu crescînde ale cititorilor din ţara noastră. Aşteptăm în coloanele revistei lucrări care, prin tematica şi valoarea lor artistică să reflecte aspectele fundamentale ale construcţiei socialismului, eroii înaintaţi ai timpurilor noastre, puternicele conflicte sociale prin care se afirmă ceea ce e nou şi înaintat în viaţa patriei noastre. Slujirea intereselor literaturii noi este indisolubil legată de combaterea, la un nivel tot mai înalt, a influenţelor ideologiei burgheze, de activitatea teoretică în vederea clarificării problemelor estetice primordiale actuale. Urăm „Gazetei literare"' succese în îndeplinirea angajamentului pe care şi l-a luat la apariţie: de a sluji literaturii realist-socialiste, care îndeplineşte funcţia nobilă de educare a poporului, contribuind la clădirea temeliei socialiste a ţării noastre, şi la întărirea luptei pentru pace în lumea întreagă. 13* litera tura realista între 1920 şi 1944 D. SOLOMON PROBLEMA INTELECTUALULUI ÎN OPERA LUI CAMIL PETRESCU I. CONSIDERAŢII GENERALE Tema soartei intelectualului într-o orîn-duire bazată pe exploatarea omului de către om, a intrat în literatură încă la sfîrşitul veacului trecut datorită acelor scriitori pe care Gherea îi numea (poate impropriu) „artişti proletari culţi". Aceşti oameni, loviţi fără cruţare de vicisitudinile existenţei în orînduirea burghezo-moşie-rească, ostilă oricărei activităţi intelectuale autentice, au fost răscoliţi de marile probleme pe care le ridica propriul lor destin în societate. Eminescu a creat o imagine a intelectualului nonconformist, în confliet cu societatea Qpocii sale, în figura lui Toma Nour şi, sub un alt aspect, în figura lui Dionis. Vlahuţă 1-a creat pe Dan, ca o ilustrare a neputinţei intelectualului sărac de a se adapta la societatea burgheză. Un inadaptabil rămîne şi Iorgu Cosmin al lui Delavrancea. Ion Radianu din „însemnările lui Neculai Manea" de Sadoveanu prezintă imaginea intelectualului ucis sufleteşte şi apoi fiziceşte de mediul descompus. In sfîrşit — pentru a rămîne totuşi la figurile cele mai reprezentative — mai amintim doar pe Radu Comşa al lui Cezar Petrescu, omul ale cărui idealuri sînt înghiţite de mlaştina insalubră, ucigătoare, a societăţii capitaliste. Dar la aceşti scriitori tema intelectualităţii constituie o temă periferică, fie pentru motivul că apare doar într-un singur sector al operei lor (ca la Sadoveanu), fie pentru motivul că nu este adîncită problema de esenţă a intelectualităţii, legată de acţiunea de cunoaştere (ca la Delavrancea). Scriitorul care atacă din plin tema intelectualităţii, transformînd-o în temă centrală (am putea spune unică) a operei sale, care analizează mai ales esenţa activităţii intelectuale, acţiunea de cunoaştere, este Camil Petrescu. Meritul lui Camil Petrescu este acela de. a fi mers pe linia adîncirii serioase a problemelor, insistînd mai ales asupra conflictelor generate în procesul de cunoaştere.. El însuşi un gînditor frămîntat de probleme ale cunoaşterii, Camil Petrescu a imprimat operei sale un caracter de profundă, autenticitate, extrăgînd capitole dinpropria. sa biografie. In „Ultima noapte de dragoste,, prima noapte de război", scriitorul înfăţişează momente trăite cu adevărat de el. în primul război mondial (dar retrăite de-eroul său, Ştefan Gheorghidiu), iar în „Patul lui Procust" citează articole violent, demascatoare publicate de el1) pe carele atribuie lui G. D. Ladima. i) Articolul „Proastă circulaţie" apărut In-numărul din 28 febr. 1930 al ziarului „Omul liber" şi art. „100 de milioane 100" în nr. din 31 martie 1930 al aceluiaşi ziar, ambele sub1 semnătura lui Camil Petrescu. PROBLEMA INTELECTUALULUI IN OPERA LUI CAMIL PETRESCU 197 Participarea scriitorului cu elemente ■din propria biografie la biografia eroilor săi, corespunde de altfel unei concepţii a lui Camil Petrescu expusă în definiţia pe care o dă scriitorului: „Un scriitor e un om care exprimă in scris cu o liminară sinceritate, ceea ce a simţit, ceea ce a gîndit, ceea ce i s-a întîmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut sau chiar obiectelor neînsufleţite"1) . t Dar caracterul autobiografic şi totodată •analitic, nu întunecă valoarea operei lui •Camil Petrescu, să zicem priutr-o îngustare a cîmpului de observaţie, deoarece scriitorul a depăşit considerabil auto-analiza, creînd o diversitate de eroi, de împrejurări, de conflicte, înfăţişînd un vast cîmpde observaţie atît psihologic cît şi social. Am. vorbit mai sus de o diversitate de •eroi în opera lui Camil Petrescu. Deşi ar părea un paradox, trebuie să precizăm, că această diversitate nu este în realitate decît forma de manifestare a unei unităţi. într-adevăr,la Camil Petrescu varietatea de personaje nu este decît •expresia unicităţii lor. Scriitorul a realizat în esenţă un singur tip de intelectual pe care 1-a „multiplicat", dînd fiecărei „capii" o dezvoltare relativ independentă. Toţi •eroii, intelectuali ai lui Camil Petrescu (ne referim la acea parte din opera scriitorului elaborată înainte de 23 August 1944) se reduc,.în ultimă analiză, la unul singur, înfăţişat în diferite ipostaze, pus .să acţioneze în împrejurări deosebite. E suficient să ne imaginăm o substituire pentru a ne da seama că, de pildă, Ladima s-ar fi comportat la fel ca Gelu Ruscanu dacă ar fi fost pus în împrejurările în care a acţionat acesta, iar Andrei Pietraru ar fi avut, în urma unei eventuale substituiri, întocmai atitudinea lui Ladima. Rezultă de aici caracterul relativ (în funcţie de varietatea împrejurărilor) al diversităţii personajelor şi, totodată, caracterul absolut al unicităţii lor. Fiecare împrejurare în care Camil Petrescu îşi înfăţişează eroul, dezvăluie o anumită sau. anumite trăsături ale acestuia, (la Gelu Ruscanu — aspiraţia spre o dreptate absolută, integritatea şi curajul moral, 1) Camil Petrescu — Patul lui Procust, pg. 11. puterea de sacrificiu, la Pietro Gralla, tendinţa de a descoperi absolutul în dragoste, la G. Dem. Ladima nonconformis-mul, protestul împotriva ordinei burgheze, etc). Suma, nu matematică, ci dialectică, a acestor trăsături, defineşte în ultimă instanţă un singur caracter, de o inegalabilă profunzime şi complexitate sufletească, alcătuieşte conturul social-psiholo-gic a ceea ce reprezintă în concepţia lui Camil Petrescu figura intelectualului apar-ţinînd categoriei celor ce nu se pot adapta ordinei burgheze. Pentru Camil Petrescu nu orice om care exercită o profesie intelectuală este intelectual, ci un om care trăieşte în sferele conştiinţei, care desfăşoară o activitate de cunoaştere, care e capabil de a parcurge drame ale cunoaşterii. Ceilalţi sînt doar „specioşi ai intelectualului" 2). ★ O particularitate a creaţiei lui Camil Petrescu este caracterul ei conceptual. Scriitorul cultivă o literatură pe care am încerca să o numim — o literatură „de idei "3). In linii generale, Camil Petrescu îşi construieşte personajul sau conflictul pornind de la o idee, de la un concept 4). Personajul trebuie să încarneze o idee, s-o vehiculeze către cititor. Gelu Ruscanu a fost preconceput şi predestinat să întruchipeze aspiraţia către absolut, conflictul dintre idee, întrevăzută de el în „sferele albastre ale conştiinţei pure" şi neputinţa de a-i găsi un echivalent practic, material, în realitatea obiectivă. Pietro Gralla a fost creat ca o materializare a năzuinţei deşarte către un ideal absolut al dragostei. S-ar putea obiecta că, admiţînd conceptualismul unui scriitor — oricît de talentat ar fi — îi tăgăduim implicit realismul, inspiraţia din viaţă, generalizarea artistică. Ar fi o eroare. In cazul lui Camil Petrescu, ar fi categoric o eroare. In primul rînd, *) Vezi „Addenda la falsul tratat" Teatru voi. III pg. 511. •'')Această caracteristică i-a lost pe nedrept contestată de criticul negativist Eugen Ionescu, care vorbeşte de „lipsa de aderenţa a domnului Camil Petrescu pentru probleme; incapacitatea d-sale de a trăi problemele, de a se devota ideilor". — Eugen Ionescu: „Nu", pg. 99, *) Folosim termenul „concept" pentru a denumi o teză teoretică, o idee filozofică pe care autorul vrea să o demonstreze prin destinul anumitor personaje. 198 D. SOLOMON însuşi conceptul — Just format — constituie reflectarea esenţei fenomenului, o generalizare a unei realităţi, a unei experienţe umane. Atît aspiraţia către absolut cît şi imposibilitatea realizării lui practice, sînt caracteristice pentru intelectualitatea care trăieşte într-o societate bazată pe exploatare, pentru acea parte a intelectualităţii care, refuzîndu-se vieţii îngrozitoare burgheze, rămîne totuşi prizoniera concepţiei filozofice idealiste. Apartenenţa spirituală la o filozofie falimentară determină şi contrazicerea tuturor idealurilor ei în faţa zidului imens de josnicii, împilări şi umilinţe ridicat de lumea exploatatorilor. E natural ca intelectualitatea care n-a descoperit calea luptei revoluţionare să năzuiască spre o fericire ideală absolută (căci altă fericire nu vede) şi e inevitabil ca negăsirea drumului către această fericire inexistentă să provoace adevărate drame ale cunoaşterii. Aşadar însăşi ideea este o generalizare. In al doilea rînd „incarnarea" ideii, a abstracţiunii, într-un anumit personaj, nu are loc pe un plan abstract, ci se deplasează într-un plan concret, material şi, mai ales, social. Eroul destinat să întruchipeze un anumit concept este un om real, face parte dintr-o anumită categorie socială, se află în raporturi sociale determinate faţă de ceilalţi membri ai societăţii, constituie un tip reprezentativ al unei categorii sociale. Dar nu întotdeauna conceptul îl conduce pe Camil Petrescu pe drumul construirii veridice a personajelor sau conflictelor. Piesa „Act Venetian" de pildă, trebuia să ilustreze teza inexistenţei unui ideal feminin materializat. Femeia ideală — pare a spune subtextul piesei — nu există decît în imaginaţie. Femeia reală nu poate fi ideală căci e împovărată de imperfecţiuni inerente şi iremediabile. A încerca să echivalezi idealul cu realul, înseamnă a te autoînşela. Există în „Act Venetian" un personaj, magistral realizat la începutul piesei, concentrînd în esenţa sa corupţia şi depravarea tinerimii aristocrate din Veneţia: Cellino. In caracterizarea acestui tînăr, scriitorul a turnat mult sarcasm şi ironie şfichiuitoare. Sub presiunea conceptului preformulat însă, Camil Petres- cu părăseşte linia firească de dezvoltare a personajului, „silindu-1" ca în ultimul act să devină — fără o convingătoare motivare psihologică — un personaj simpatic, purificat, pe care însuşi Pietro Gralla îl absolvă de orice vină. Trebuia să triumfe teza că singură femeia e culpabilă, că numai în ea se află sursa răului, izvorul nimicirii idealurilor. Această idee, încercînd să se împună pînă la capăt, a deviat linia psihologică a personajelor care, pînă atunci,, avusese coordonate realiste, veridice. De cele mai multe ori însă, teza de la care porneşte Camil Petrescu se află la înălţimea talentului său, rezultînd din această consonanţă o reflectare adînc realistă a vieţii. II. DOCTRINA NOOCRATĂ Conştiinţa existenţei unei probleme a intelectualităţii în condiţiile orînduirii capitaliste şi dorinţa de a da o rezolvare acestei probleme, l-au determinat pe Camil Petrescu să discute pe plan teoretic, ideologic, incompatibilitatea activităţii intelectuale autentice cu recunoaşterea şi acceptarea ordinei burgheze, precum şi necesitatea emancipării intelectualităţii de sub opresiunea materială şi morală a burgheziei. Analizînd sumar teoria noocratică a gînditorului Camil Petrescu, vom putea înţelege mai profund anumite trăsături ale operei scriitorului Camil Petrescu, sprijinindu-ne tocmai pe faptul că avem a face cu un scriitor „de idei". In fundamentarea teoriei sale, Camil Petrescu pleacă de la o teză pe deplin justă: în orînduirea capitalistă, bazată pe exploatarea majorităţii populaţiei, dominată de puterea banului, întemeiată pe suprimarea tuturor libertăţilor, în afară de aceea de a muri de foame, activitatea intelectualului onest nu se poate valorifica, întocmai ca un produs care nu-şi poate realiza valoarea de întrebuinţare. Camil Petrescu face o critică lucidă orînduirii capitaliste, denunţînd exploatarea crîn-cenă pe care se întemeiază şi falsa democraţie pe care o etalează: „Această ordine burghezo-capitalistă, pretins democrată, pretins liberală, este o falsă ordine, este anarhia mascată, fiindcă subordonează banului toate valorile şi impune prin mijloace politice PROBLEMA INTELECTUALULUI IN OPERA LUI CAMIL PETRESCU 199 (privilegii de stat, trust, garanţii, proiecţii aamale, etc.) primatul producţiei economice pentru ca să aibă astfel, in condiţiile pe care le vrea, comandamentul vieţii de stat şi deci exploatarea crîncenă a celorlalte categorii sociale"1). In condiţiile unei astfel de societăţi, intelectualul este silit fie să se supună, să accepte de bună voie cătuşele ce i se oferă, fie, în caz că vrea să-şi menţină libertatea sau iluzia de libertate, să moară literalmente de foame. „Sub domnia burghezimii — scrie Camil Petrescu — muncitorii intelectuali care nu pot accepta protecţia, dacă păstrează cel puţin neutralitatea „pot să cîştige o pline"; în cazul cînd nu sînt mulţumiţi cu asta, trebuie să părăsească şi postul pe care îl au, căci sînt „persecutaţi"2). Refugiul, izolarea, sînt iluzii deşarte. Lanţul burgheziei nu dă libertatea izolării. „Libertatea de a seizola — arată Camil Petrescu— e .0 iluzie ca şi libertatea de a gîndi, ca şi libertatea de a munci, ca şi libertatea de a crea, într-un stat capitalist. Este libertatea de a muri de foam,e ori de a te închiria cu laşitate în orice condiţii, şi doar cînd e nevoie de tine"3). Pentru a se elibera de sub jugul capitalist intelectualitatea trebuie să se unească, să se alăture luptei claselor oprimate împotriva opresorilor. Dar intelectualitatea nu trebuie să se confunde cu celelalte clase, deoarece, — explică într-un mod fundamental greşit Camil Petrescu — ea însăşi ar fi o clasă socială cu un loc bine determinat în organizarea societăţii şi cu interese de clasă precis definite. Se distinge intenţia lui Camil Petrescu de a delimita poziţia şi interesele intelectualităţii, în vederea considerării ei ca o clasă socială de sine stătătoare, care — după concepţia scriitorului — ya trebui să preia chiar puterea politică, instaurînd ordinea noocratică. Reeditînd ideea platoniciană idealistă a conducerii statului de către filozofi, Camil Petrescu preconiza o societate în care conducerea statului să aparţină exclusiv intelectualităţii. ') Art. „Despre noocraţia necesară" — voi. Teze şi antiteze, pg. 218. ') Art. „Muncitorii intelectuali şi ideea de clasă" în revista „Săptămîna muncii intelectuale şi artistice". Anul I nr. i din 5 ianuarie 1924. ") Art. Despre noocraţia necesară pg. 218—219. (voi. Teze şi antiteze). Viitoarea societate trebuia să fie bazată pe primatul spiritului (deci idealistă), pe modalitatea persoanei (deci personalistă) şi pe condiţia ordinei intelectuale (deci noocratică). Inteligenţa va constitui elementul absolut, incontrolabil prin intervenţii exhaustive, verificabil doar prin el însuşi: „Noi trebuie să aşezăm la temelia societăţii viitoare postulatul: Inteligenţa (în sens fenomenologic) nu greşeşte niciodată, toate greşelile sînt istorice (...) Inteligenţa nu poate fi condamnată ori corectată în istorie decît de ea însăşi"4). Utopica orînduire socială condusă de intelectualitate ar fi după teoria noocratică cea mai bună posibilă, căci ea ar suprima toate deficienţele şi injustiţiile vechilor orînduiri, ar elibera deplin şi definitiv pe om ca individ. Nicăieri însă nu se demonstrează ştiinţific cum s-ar realiza aceste progrese sociale. Cît despre eliberarea întregii societăţi, despre eliberarea omului ca individ social, despre desfiinţarea oricărei exploatări nici nu se vorbeşte. ★ Teoria noocratică pe care o adoptase Camil Petrescu este o teorie utopistă, diversionistă. Această teorie a urmat un drum din ce în ce mai întunecos, evoluînd către faimoasa „teorie a elitelor", care a stat la baza ferocelui rasism şi naţionalism al fasciştilor. Doctrina noocrată porneşte de la teza că intelectualitatea constituie o clasă socială, avînd o anumită configuraţie de clasă, omogenitate de interese, etc. însăşi această premiză este fundamental greşită. Intelectualitatea nu poate constitui şi nu constituie o clasă socială, o categorie de sine stătătoare, deoarece nu ocupă un anumit loc în cadrul modului de producţie, nu se află într-un anumit raport faţă de mijloacele de producţie (posesor sau non-posesor al mijloacelor de producţie), nu prezintă o omogenitate de interese, datorită compoziţiei sale eterogene. (De altfel, se pare că însuşi Camil Petrescu şi-a dat seama în cele din urmă că intelectualitatea nu poate constitui o clasă so- *) Idem pg. 235. 200 D. SOLOMON cială, deoarece el n-a făcut nici o încercare de a-i defini specificul de clasă). Intelectualii pot fi exploataţi sau exploatatori, liberi profesionişti sau salariaţi. Chiar dacă pe intelectualii deveniţi exploatatori îi elimină din categoria intelectualităţii1;, rămîne totuşi o masă neomogenă, oscilantă — cînd spre burghezie, cînd spre proletariat — în rîndul căreia se ciocnesc cele mai felurite interese. In societatea capitalistă intelectualitatea legată de burghezie prin mii de fire nevăzute, este dependentă materialiceşte de clasa care o hrăneşte. In orînduirea capitalistă, intelectualul înfeudat burgheziei se încleştează cu înverşunare de postul său. „Structura intelectualităţii — scria Lenin — se profilează tot atît de limpede ca şi structura societăţii care se îndeletniceşte cu producerea bunurilor materiale: dacă în aceasta domneşte şi guvernează capitalistul, în sînul intelectualităţii tonul este dat de o haită din ce in ce mai numeroasă, de carierişti şi mercenari ai burgheziei — „intelectuali" mulţumiţi şi liniştiţi, străini de orice deliruri şi ştiind perfect de bine ce doresc^)." Pentru toate aceste motive, intelectualitatea — luată în bloc — nu poate deveni o forţă revoluţionară conducătoare. Intelectualitatea progresistă poate participa la revoluţie numai raliindu-se luptei proletariatului, numai acţionînd sub hegemonia clasei muncitoare. Lenin arăta că „realitatea cere luptă, cere ca toţi cei ce nu vor să fie, cu voie, sau fără voie, ciracii burgheziei, să se situeze de partea proletariatului"3) . Singur proletariatul constituie o clasă eu adevărat revoluţionară, care nu are de pierdut decît lanţurile, care e conştientă de forţa ce o reprezintă şi de misiunea de „gropar al capitalismului" ce-i revine, fiind unicul capabil să mobilizeze sub conducerea sa masele exploatate, pentru răsturnarea orînduirii capitaliste şi pentru eliberarea de sub exploatare a întregii societăţi. ★ ') Se pare că însuşi Camil Petrescu nu-i considera pe aceştia intelectuali. *) Lenin — „Ce sînt prietenii poporului"? (Marx-Engels, Marxism pg. 93). 3) Idem pg. 94. Ceea ce a rămas valoros din concepţiile lui Camil Petrescu este protestul vehement îndreptat împotriva nedreptăţii şi asupririi, condamnarea orînduirii capitaliste fundamentate pe exploatare. In ceea ce priveşte problema intelectualului, rezolvarea ei în orînduirea socialistă face inutilă orice încercare hibridă, artificială, (de felul celei noocrate) de a „soluţiona" această problemă. In Uniunea Sovietică şi în ţările de democraţie populară nu mai există astăzi o „problemă a intelectualului". Camil Petrescu trăieşte el însuşi procesul de revalorificare a intelectualului în patria noastră, unde pentru prima oară în istoria ţării, activitatea intelectuală autentică se poate realiza pe deplin, nestingherită, stimulată şi sprijinită de stat. Deşi astăzi, din operele lui Camil Petrescu a dispărut orientarea noocratică, în studierea, creaţiei sale de dinainte de 23 August 1944 vom ţine seama de ea pentru a înţelege mai bine anumite trăsături ale acestei creaţii literare. III. DRAMA CUNOAŞTERII Camil Petrescu şi-a transpus ideile filozofice în imagini artistice, în conflicte dramatice, a insuflat viaţă ideilor. El considera că drame autentice nu pot lua fiinţă decît în zona conştiinţei pure, conştiinţa fiind elementul generator al tuturor pasiunilor. Deoarece — după Camil Petrescu —numai în rîndul intelectualităţii pot avea loc drame în conştiinţă, de ordin cognitiv, singură intelectualitatea fiind frămîntată de probleme ale cunoaşterii, eroii lui Camil Petrescu sînt, în majoritatea lor, intelectuali. In „Addenda Ia falsul tratat", Camil Petrescu sublinia „caracterul noo-cratic al dramei absolute4), al dramei cunoaşterii. După concepţia lui Camil Petrescu „nu e dramatică decît confruntarea între sferele conştiinţei pure, iar intensitatea dramatică este în funcţie de amploarea acestei ') Scriitorul se referă la dramaturgie. Noi extindem ideea şi Ia romane, deoarece şi aici eroii triiesc o dramă a absolutului. PROBLEMA INTELECTUALULUI IN OPERA LUI CAMIL PETRESCU 201 sfere şi de orizontul ei în cunoaştere"1). Conflictele de natură morală nu ar fi dramatice: „...drama absolută depăşeşte şi conflictul de ordin etic din sfera conştiinţei morale, dezbatere clasică într-o anumită tragedie, între datorie şi sentiment, ca neesenţial dramatic..."2) In realitate, tragedia clasică, deşi mai mult pasională, se desfăşoară tot în zona conştiinţei. De altfel,însăşi drama etică •e tot o dramă a cunoaşterii, după cum şi drama cunoaşterii este şi o dramă etică. Scriitorul susţine că drama absolută, deci •aceea pe care o cultivă cu predilecţie, nu are un caracter etic, ci cognitiv, iar conflictul dramatic se desfăşoară exclusiv „între sferele conştiinţei pure". Această concepţie, realizată întocmai, ar fi determinat crearea unei opere nerealiste, structural idealiste. Este ştiut însă că la scriitorii de mare talent, observaţia realistă, -obiectivitatea reflectării depăşesc de cele mai multe ori concepţiile greşite, suplinesc deficienţele şi umplu golurile acestor •concepţii. Aşa se întîmpla şi în cazul lui •Camil Petrescu. Scriitorul a vrut să înfăţişeze un conflict eminamente cerebral, interior, dar a fost întîmpinat de o realitate exterioară, obiectivă, socială, care s-a impus în mod firesc, ca mobil al dramei cunoaşterii. Gelu Ruscanu din piesa „Jocul ielelor" e agitat lăuntric de viziunea unei dreptăţi .absolute inumane şi asociale. Din aceasta decurg două linii, două direcţii ale conflictului. Ideea de dreptate absolută a lui Gelu Ruscanu, cultivată într-o îndelungată -educaţie idealistă, burgheză, vine însă în contradicţie cu societatea burgheză care .falsifică justiţia, iar pe de altă parte ea este incompatibilă cu idealurile socialiste la care Gelu Ruscanu aderă şi care preconizează o justiţie nu „absolută" , ci de •clasă, o dreptate a proletariatului. De aici drama unui astfel de intelectual care îşi dă seama de zădărnicia luptei pentru un vis irealizabil. Iată deci că ceea ce Camil Petrescu a ignorat pe plan teoretic, şi anume condiţionarea socială a dramei cunoaşterii, a „Addenda la falsul tratat" — Teatru, voi. HI. pag. 506 s) Idem fost demonstrat artistic datorită nedes-minţitului său talent. Eroul intelectual din opera lui Camil Petrescu rămîne un infirm sub raportul conştiinţei, deoarece la baza încercărilor sale de cunoaştere stau false probleme .absolutul de esenţă idealistă fiind dat ca incognoscibil în însuşi sistemul acestei filozofii. De aceea apare firesc desnodămîntul tragic al zborului spre cunoaşterea absolutului. Intelectualul despre care vorbim se află într-o perpetuă căutare a desăvîrşirii, a absolutului. Pretutindeni, în dragoste, în justiţie, în artă, el năzuieşte spre acel „ceva" suprem, imanent, suprauman, care e Absolutul. Gelu Ruscanu visează absolutul în justiţie, Pietro Gralla în dragoste, Robespierre în raţiune. Eroul lui Camil Petrescu, după cum am încercat să arătăm, este unic în esenţă. De la el pornesc radiar nenumărate linii, fiecare ţintind un absolut. Dar aceste linii se sfîrşesc abrupt, în momentul în care eroul îşi dă seama de inexistenţa absolutului spre care năzuieşte, de neputinţa atingerii lui. Aici începe drama eroului, a neputinţei de a da viaţă ideii de absolut. Ideea o întîlnim şi la Eminescu, în „Sărmanul Dionis" sau în „Miron şi frumoasa fără corp". Cînd Dionis vrea să se identifice cu forţa supremă, absolută, cu divinitatea, se prăbuşeşte. Absolutul năzuit de el este intangibil, de fapt el este inexistent. La Camil Petrescu absolutul e căutat nu în lumea exterioară, ci în conştiinţă. Ca şi la Eminescu, absolutul e imaterial, e lipsit de „corp". El apare sub forma de idee pură. Această concepţie derivînd din filozofia kantiană e profund idealistă, deoarece încearcă să explice „drama" prin stricta conştiinţă subiectivă, ignorînd sau respin-gînd adevăratele ei raporturi şi mobiluri de natură social-istorică aflate nu în conştiinţă, ci în afara ei, în lumea exterioară, obiectivă. In domeniul justiţiar absolutul e social, inuman. Legile juridice făcute de oameni sînt repudiate. Ideea de dreptate nu trebuie să fie prejudiciată de legi confec- 202 D. SOLOMON ţionate. Adevăratele legi ale dreptăţii se află în conştiinţă. Propovăduitorul acestor idei este Gelu Ruscanu, apostolul dreptăţii absolute. El refuză cu îndîrjire să recunoască justiţia burgheză. „Legile pe care le ştiţi şi dreptatea aceea" — se adresează el primului procuror — „sînt după chipul şi asemănarea dumneavoastră... sînt omeneşti... Noi urmărim legea pură şi ideea de dreptate însăşi...1) Legea asta este în noi ...Dreptatea asta nu are privilegiaţi". însăşi adeziunea sa la cauza proletariatului, Gelu Ruscanu o justifică prin dorinţa de a se integra luptei pentru un concept de dreptate aflată în afara societăţii: „Mi-aş da viaţa pentru muncitorime numai şi numai fiindcă ea este sub steagul dreptăţii şi nu dimpotrivă..." Dar dreptatea pentru care luptă Gelu Ruscanu este o dreptate absolută — ideea de dreptate şi nu dreptatea clasei muncitoare. („Am socotit întotdeauna că dreptatea e absolută... Dacă lupt pentru o cauză, aceasta e dreptatea însăşi") în momentul în care Praida defineşte dreptatea pentru care luptă muncitorimea, ca o dreptate de clasă, în conştiinţa lui Gelu Ruscanu se produce o răsturnare dureroasă. („D-ta" — îi spune lui Praida „aşezi partidul de-asupra dreptăţii "— a rămas încremenit"). Cînd partidul hotărăşte să înceteze campania împotrivă lui Sineşti, în schimbul eliberării din închisoare a luptătorului socialist Petre Boruga, Gelu Ruscanu e descumpănit. înţelege deodată caracterul iluzoriu, în ultimă instanţă — inexistenţa unei dreptăţi absolute. Astfel se dezlănţuie drama omului care a năzuit spre un miraj, care s-a zbuciumat zadarnic pentru o idee nerealizabilă. Pietro Gralla — un adevărat filozof al dragostei absolute — nu concepe iubirea decît într-un singur mod: „Dragostea e preferinţă exclusivă sau nu mai e nimic". Pietro Gralla visează o femeie ideală, o întruchipare a însăşi esenţei femeii. îşi *) Ideea e kantiană, idealistă. Porneşte de la „imperativul categoric" — mobilul comportării etice, situat în conştiinţă şi avînd un caracter universal valabil. însuşi Camil Petrescu arăta în „Addenda..." că piesa „Jocul ielelor" „trebuia să fie drama imperativului violent şi categoric al dreptăţii sociale" (Teatru v. III. p. 488). închipuie că acest ideal poate fi materiali-lizat într-o anumită femeie, reală, concretă-Pe Alta o consideră o monadă. „Vedeam în-tine" — îi spune Altei — „esenţa femeii însăşi". El iubea în Alta rodul propriei lui fantezii: femeia ideală, pe care şi-o imagina pură, perfectă, fără cusururi. Drama-lui Pietro Gralla nu vrea să fie drama banală a bărbatului înşelat de femeie, ci drama gînditorului care s-a autoînşelat („Am crezut în tine... Nu m-ai înşelai, ci m-am înşelat... şi asta rupe totul în mine azi..."), care a luat drept realitate o plăsmuire a minţii lui. Pietro Gralla este zdrobit de inadvertenţa dintre femeia ideală, închipuită şi căutată de el, şi; femeia reală care se afla în faţa lui. Atît Gelu Ruscanu cît şi Pietro Gralla trec printr-o criză a cunoaşterii declanşată de necorespondenţa între idee şi realitate. Această criză este inerentă omului, care a „văzut" ideea („Eu văd ideile l" — exclamă Gelu Ruscanu). împrumutînd de la Husserl teoria posibilităţii luării de contact direct cu ideea pură, Camil Petrescu a devenit el însuşi un călător în împărăţia ideilor pure şi totodată un rob al acestor idei, fapt pe care-1 mărturiseşte liric în poezia „Ideea". Dar scriitorul îşi dă seama — şi în aceasta stă sensul critic al atitudinii sale— că acel ce violează teritoriul ideilor pure nu se mai poate elibera de sub tirania lor,, devenind un răvăşit lăuntric asemenea celora care au avut nefericirea de a vedea jocul ielelor şi au rămas întreaga viaţă infirmi (,,Cine a văzut ideile devine neom"— remarcă un personaj din „Jocul ielelor"). Gelu Ruscanu a „văzut" ideea de dreptate absolută şi a rămas robit acestei idei, a căzut pradă jocului vrăjit al ielelor. Orice confruntare cu realitatea a ideii ce-1 stă-pîneşte îi provoacă suferinţe reale,căci „nimic nu-i dă măsura celor ce avea în gînd"' fEminescu). Concepţia idealistă a lui Gelu Ruscanu vine în conflict cu concepţia materialistă a lui Praida, omul rece, lucid, egal („ca o spadă"), care respinge ideea de dreptate absolută, arătînd că dreptatea e o problemă de clasă. Nu există o dreptate în general, deasupra societăţii, deasupra conflictelor între clase. Dreptatea autentică este PROBLEMA INTELECTUALULUI IN OPERA LUI CAMIL PETRESCU 203 dreptatea care slujeşte luptei proletariatului. Aşa înţelege Praida dreptatea. „Criteriul este întotdeauna o cauză..." — declară el — „Este drept numai şi tot ceea ce slujeşte cauza pentru care luptăm... cama muncitorească". Fără îndoială că simpatia şi înţelegerea scriitorului se îndreaptă mai ales spre Gelu Ruscanu. Praida este înfăţişat „de la distanţă", ca o figură pietrificată, statuară, lipsită de căldura pe care, în întregime, scriitorul i-o, dăruieşte lui Gelu Ruscanu. In Gelu Ruscanu, Camil Petrescu şi-a proiectat propria personalitate, în timp ce pe Praida 1-a creat cu scopul de a realiza o opoziţie interioară, de aceeaşi parte a baricadei, aşa cum 1-a creat pe Culai Darie din „Suflete tari". Aceste personaje constituie elementul realist, raţional (nu e întîm-plător faptul că ambii sînt ingineri), care încearcă să descătuşeze pe erou din captivitatea ideilor pure, a visurilor irealizabile. Praida, ca şi Culai Darie, nu înţelege sensul zbuciumului sufletesc al prietenului său, pentru că el nu „vede" ideile, pentru că e prea adînc ancorat în solul realităţii. Deşi Camil Petrescu trăieşte cu emoţie drama eroului său, a lui Gelu Ruscanu, el e conştient totuşi de marea eroare a lui Ruscanu şi de aceea nu-1 dezaprobă pe Praida (aşa cum nu-1 dezaprobă nici pe Culai Darie), dar consideră insuficientă raţiunea lui. Ea se impune însă în mod obiectiv. ★ Aspiraţia eroului lui Camil Petrescu către idealuri abstracte, strădanie zadarnică şi infructuoasă, exprimă totuşi o încercare de eliberare a conştiinţei de sub opresiunea forţelor retrograde, de sub imperiul spaimei şi robiei capitaliste, o arzătoare năzuinţă către fericire, către lumină. IV . EROUL LUI CAMIL PETRESCU — UN INADAPTABIL LA SOCIETATEA BURGHEZĂ Camil Petrescu a demonstrat atît teoretic cît şi artistic incompatibilitatea activităţii intelectuale cu condiţiile de exploatare ale orînduirii capitaliste. Eroul intelectual al lui Camil Petrescu este un inadaptabil social. Orînduirea capitalistă constituie pentru el ceea ce climatul polar ar însemna pentru o plantă tropicală. S-ar putea obiecta că în opera lui Camil Petrescu mişună o serie de intelectuali perfect adaptaţi (Nae Gheorghidiu, Sineşti, poetul Tulpină, Marin Sterea, Gurău etc), pentru care climatul burghez nu constituie un obstacol, ci dimpotrivă, un mediu favorabil activităţii lor.E adevărat, aceşti oameni sînt adaptaţi, dar în momentul în care s-au adaptat şi-au pierdut calitatea de intelectuali. Nici scriitorul nici ceilalţi eroi, nici măcar ei înşişi nu se consideră intelectuali. Adevăratul erou al lui Camil Petrescu, veritabilul intelectual nu poate fi decît un răzvrătit, a cărui atitudine evoluează între protestul vag, anarhic, singular, şi protestul formidabil canalizat într-o conştientă luptă revoluţionară al lui Bălcescu. în lumea zoologică, vieţuitoarele care nu se adaptează,pier.Selecţia naturală respinge exemplarele slabe, neadaptate, nerezistente faţă de anumite condiţii bio-geografice. De aceea în lumea animale, lor sau a plantelor domneşte necesitatea imperioasă, vitală, a adaptării la mediu, în societate aomenească însă, cu cît conştiinţa omului este mai înaltă şi cu cît mediul este mai descompus, cu atît adaptarea la mediu devine mai dificilă, cu 'neputinţă chiar. Un om cu o înaltă conştiinţă morală nu se poate adapta unui mediu descompus, pentru că acesta implică propria lui descompunere. A te adapta unui asemenea mediu înseamnă a deveni tu însuţi rău, ticălos, meschin, perfid. Nu te poţi adapta mediului burghez rămînînd cinstit, corect, liber, bun. Toţi eroii intelectuali ai lui Camil Petrescu simt, ca şi Ladima, „arsura de neacceptat a vieţii într-o societate burgheză" („Mănuşile"). Ei sînt conştienţi de faptul că refuzul de a se adapta îi izolează atrăgînd după sine ostracizarea din partea claselor dominante (,Am înţeles — spune Ladima — că în această ţară, în această lume, eu sînt un paria blestemat"). ★ 204 D. SOLOMON Spre deosebire de unii scriitori care promovau o filozofie a resemnării, a non-protestului, inadaptabilii fiind zdrobiţi în virtutea unei fatalităţi inexorabile, Camil Petrescu îşi înzestrează eroii cu o mare putere de luptă, cu o capacitate nelimitată de a se împotrivi mediului defavorabil. Eroul lui Camil Petrescu nu e un resemnat învins, ci un luptător învins pentru că s-a opus singur unei întregi societăţi. Eroii din prima parte a operei lui Camil Petrescu erau inferiori, sub raportul armăturii lor spirituale, problemelor cărora voiau să le găsească rezolvarea. De aceea au şi fost biruiţi. Aşadar există două modalităţi de inadap-tare: pasivă şi activă. Inadaptabilii pasivi, resemnaţi, sînt acei care refuză să se adapteze, dar nu găsesc mijloacele de a protesta {deşi însuşi refuzul constituie un protest, ■dar unul pasiv),de a lupta împotriva mediului. După părerea noastră, eroul lui Camil Petrescu face parte din a doua „categorie", aceea a inadaptabililor activi, •caracterul lor militant culminînd cu lupta revoluţionară a lui Bălcescu. ★ Paralel cu o dramă a cunoaşterii, eroul lui Camil Petrescu trăieşte şi o dramă a nonvalorificării sale în condiţiile societăţii capitaliste. Camil Petrescu observa într-un articol că sînt foarte puţini scriitori mari în literatura universală „nu din faptul că nu s-ar naşte genii şi în sînul popoarelor mici, dimpotrivă, dar ele nu se pot dezvolta la apogeu ca să devie „mari scriitori1 din pricina climatului vitreg impus de regimul capitalist"1). In societatea capitalistă produsele muncii spirituale sînt mărfuri care nu se caută decît în măsura în care ele sînt necesare capitalismului. Intelectualul care nu se aserveşte burgheziei e compromis, îndepărtat, persecutat sau, pur şi simplu, ignorat. Camil Petrescu însuşi a trecut pe sub furcile caudine pregătite de" clasele dominante celor ce li se împotriveau. Scriitorul revine în repetate rînduri asupra duşmăniei cu care era întîmpinat de către repre- zentanţii oficiali sau neoficiali ai burgheziei. Sentimentul trudei nerăsplătite, conştiinţa ingratitudinii societăţii burgheze, •le trăieşte cu intensitate Andrei Pietrarii. La sfatul pe care i-1 dă Ioana Boiu de „a-şi face viaţa" prin muncă. Andrei răspunde cu amărăciune: „Să-mi fac viaţa?... să muncesc... să lupt adică?... Dar pentru cine? Să transform energia care clocoteşte în mine în fapte? Pentru cine?... cine mi-ar putea răsplăti forţa?..." Eroul lui Camil Petrescu face parte din categoria intelectualilor care nu se pot aservi, care nu-şi pot perverti conştiinţa. Aceşti oameni sînt înlăturaţi. Burghezia efectuează o răsturnare totală a valorilor, promovînd pe cei aserviţi ei, recrutaţi dintre nulităţi, şi persecutînd pe intelectualii merituoşi şi cinstiţi care nu i se vînd. „Necesitatea organizării capitaliste — scria Camil Petrescu — a răsturnat scara valorilor intelectuale, favorizînd nu pe cei merituoşi, ci pe cei utili clasei burgheze"2). Faţă de înţelegerea şi simpatia cu care scriitorul îşi învăluie eroul intelectual — inadaptabilul —, sarcasmul şi ironia rece, muşcătoare, pe care le strecoară în prezentarea „adaptatului", a celui ce se închină „Viţelului de aur", crează un violent contrast menit să pună în lumină acea răsturnare a scării valorilor în societatea burgheză, despre care se vorbea în articolul citat. Nae Gheorghidiu e interesat, vulgar şi antipatic. Drumea (din „Mioara") e respingător de prost şi ridicol (la Shakespeare descoperă că „are unele greşeli, dar încolo e foarte bine," iar cu alt prilej constată „blazat şi competent, meditînd grav ceea ce spune: — A, doamnă, e foarte mare deosebirea între oraş şi sat. Astae cel puţin părerea mea, — a ridicat uşor din umeri ca un savant obiectiv care emite păreri"). Paul Lomanescu din nuvela „Turnul de fildeş" e lipsit de talent în pictură, dar face epocă pentru că are o soţie energică, e bărbat frumos şi cultivă arta „academică". Aceştia sînt oamenii care reuşesc în viaţă, care ocupă locurile ce i se refuză ') Art. „Meandrele unei discuţii". Rev. fundaţiilor nr. 12/947. p. 68. *) Art. „Ce ne preocupă"... din „Săptămîna muncii literare şi artistice" nr. 3/18-1-1924. PROBLEMA INTELECTUALULUI IN OPERA LUI CAMIL PETRESCU 205 unui Ştefan Gheorghidiu, unui Ladima sau unui Andrei Pietraru. Intelectualul ajunge salariat al capitalistului, în „Manifestul Partidului Comunist" Marx şi Engels, arătau că „burghezia a despuiat de aureola lor toate activităţile pînă atunci venerabile şi privite cu smerenie. Ea a prefăcut pe medic, jurist, preot, poet, om de ştiinţă, în muncitorii ei salariaţi". Prin situaţia sa de salariat al burgheziei, intelectualul devine un muncitor productiv, munca sa constituind o sursă de cîştig pentru patron, editor, etc. „Un scriitor — spunea Marx — este un muncilor productiv, nu în m,âsura în care produce idei, ci în măsura în care el îmbogăţeşte pe librarul care se ocupă cu editarea operelor sale, sau în măsura în care este salariatul unui capitalist"1). Dependenţa materială atrage după sine abolirea oricărei libertăţi. Intelectualul care nu vrea să moară de foame, în orînduirea capitalistă, trebuie să renunţe la libertate, să devină un sclav al „diavolului galben". Din această dependenţă decurge o deformare morală a intelectualului. Ladima, bunăoară, e constrîns să scrie ceea ce i se porunceşte, fapt care îi răneşte adînc probitatea profesională („Eu sînt un om care scrie..,. Şi dacă nu scriu ceea ce gîndesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel".) El suferă o tragică schilodire morală. Mediul burghez îi amputează cele mai frumoase calităţi sufleteşti („simt uneori că e în mine o imensă doză de bunătate inutilă... O bunătate cu care nimeni nu are ce face... O bunătate care se trece ca un fruct necules. O bunătate care se resoarbe descompusă, ca o otravă". Ticăloşia şi urîciunea orînduirii burgheze îi provoacă un dispreţ rece, care se revarsă asupra tuturor oamenilor, deoarece apăsarea materială şi morală îi crează credinţa falsă a vinovăţiei tuturor oamenilor. De aci concepţia că arta nu trebuie să fie şi nu poate fi înţeleasă de toţi oamenii, ea fiind în cel mai înalt grad personală, subiectivă. Şi într-adevăr, Ladima cultivă o poezie ermetică, nerealistă. Pe acest front mediul s-a dovedit mai puternic şi Ladima a fost silit să cedeze, să se asocieze la propria sa pervertire, părăsindu-şi arta •) Marx şi Engels —Despre literatură şi artă Pg. 77. în patul procustian al ideologiei burgheze. Este de remarcat aici, ca o subtilitate a criticii lui Camil Petrescu, observarea nu numai a deformării morale provocate de presiunea din afară a lumii burgheze, ci şi a autodeformării morale, ca rezultat în ultimă analiză al aceleiaşi presiuni. Această autodeformare se ilustrează în neputinţa lui Ladima de a se ridica deasupra unei simple „revolte în genunchi". Camil Petrescu are totuşi meritul de a dezvălui faptul că mizeria existenţei lui Ladima, soarta sa tragică nu sînt decît o urmare a onestităţii sale neştirbite. în faţa iubirii lui Andrei Pietraru se ridică barierele de clasă, pe care tînărul intelectual sărac nu le poate înlătura. Clasele dominante se opun cu înverşunare pătrunderii în sînul lor a elementelor alogene, inferioare sub raport social. Fiul de ţăran Andrei Pietraru se izbeşte de zidul de ură şi dispreţ pentru clasele inferioare ale boierului cu genealogie nobiliară — Matei Boiu-Dorcani. Matei Boiu este temporar înfrînt, dar bariera socială nu a fost ruptă. împotrivirea iui Boiu e preluată de fiica acestuia, Ioana, care dă lovitura de graţie. Andrei Pietraru rămîne definitiv dincolo de zid. Graniţele de clasă sînt inviolabile. Intelectualul sărac nu-şi poate depăşi condiţia socială, deoarece clasele avute refuză asimilarea unor astfel de elemente: Intelectualul lui Camil Petrescu este sugrumat nu numai de lipsurile materiale, ci şi de neînţelegerea contemporanilor, a orînduirii sociale burgheze.2) Este omul superior, cu idealuri înalte care, asemenea lui Hyperion-luceafărul se loveşte de o realitate meschină şi neînţelegătoare sau de-a dreptul duşmănoasă. Dacă în „Luceafărul" Eminescu preconizează ideea detaşării geniului de lumea terestră şi a izolării lui în sferele înalte, inaccesibile omului de rînd („Ci eu în lumea mea rămîn— Nemuritor şi rece"), Camil Petrescu demonstrează inevitabilitatea ciocnirii unui anumit tip de intelectual cu realitatea, *) La moartea lui Ladima o gazetă scria despre eh „Unul din cei mai mari poeţi ai timpului, hrănit cu oţet, fiere şi dezgust de contemporani". 206 D. SOLOMON deoarece posibilitatea de detaşare, de izolare, nu există în mod practic. Caracteristică pentru eroul lui Camil Petrescu este în aceeaşi măsură neputinţa de a se adapta la mediu, cît şi atitudinea activă, protestatară, trăsătură proprie numai inadaptabililor de o anumită factură. . Ştefan Gheorghidiu e sincer dezgustat de josnicia luptei pentru existenţă din societatea capitalistă: „Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să cîştige cît mai multe pîini, izbînda înviată şi-o apreciază după numărul de pîini de care dispune". Dezgustul se transformă într-o ură aprigă atunci cînd îşi dă seama că lumea burgheză îi corupe soţia. Urîţenia şi meschinăria realităţii burgheze suscită dorinţe evazioniste. Ştefan Gheorghidiu încearcă să se refugieze în filozofie. Ladima năzuieşte să plece „într-un oraş străin, mare, curat". („Aş vrea să plec" — scrie el — „Totul mă dezgustă..."). Radu se retrage la ţară. Dar încercările de evaziune eşuează. Ladima nu poate pleca nicăieri pentru că e sărac, Gheorghidiu nu află în filozofia idealistă răspuns la problemele care-1 răscolesc, iar Radu nu-şi găseşte liniştea la ţară, aşa cum nu şi-a găsit-o nici Dan al lui Vlahuţă. Aceste .eşecuri nu sînt întîmplătoare. Izolarea de societate e cu neputinţă. „A trăi în societate şi a fi liber de societate e un lucru imposibil". Acest adevăr îl înţelege în felul lui şi Gelu Ruscanu: „In lumea asta, aşa cum e alcătuită ea, nu te poţi izola decît cu îngăduinţa celor răi... Lumea asta din care îţi tragi hrana este atît de abjectă, încît nu te tolerează decît cu preţul complicităţii... A te izola este întotdeauna a fi sperjur prin tăcere... Aştepţi cu ochii într-allă parte, să ţi se trimită în plic închis, la domiciliu, cota cuvenită." Atitudinea de espectativă echivalează cu o consimţire, cu o adeziune chiar. Eroul lui Camil Petrescu e conştient de acest lucru: „Să te consideri spectator indulgent şi amuzat al lumii acesteia plină de infamie şi de prostie" — remarca Ştefan Gheorghidiu — „e să faci parte din ea, să beneficiezi de infamiile ei, avînd aerul că-i eşti deasupra". Deci nu e suficient să constaţi răul, să-1 priveşti concesiv, ci trebuie să te cu- tremuri de indignare şi de revoltă, să protestezi. „Singură revolta e generoasă — arată Camil Petrescu într-un articol. — Lumea e atît de rea şi de ipocrită, că un suflet loial nu poate cunoaşte decît protestarea indignată"1). Eroul lui Camil Petrescu e preocupat de a găsi cauza răului în lume. Gelu Ruscanu, într-o criză de depresiune sufletească, declară cu un scepticism amar: „Răul e în noi... Totul în lume e coruptibil... nimic nu e întreg şi frumos... şi nici nu poate deveni..." Aşa dar totul e imperfect, răul fiind un element care ţine de însăşi esenţa fiinţei omeneşti („răul e în noi") şi nu poate dispare decit odată cu lumea, pentru că s-a născut odată cu ea. Concepţia este evident idealistă. Gelu Ruscanu crede că fac rău acei oameni lipsiţi de imaginaţie, care nu-şi pot închipui urmările îngrozitoare ale faptei lor. Ideea revine şi la Danton: „Unii îl fac (răul), e drept, pentru că n-au imaginaţie". Practic însă, nici unul din eroii lui Camil Petrescu nu luptă împotriva răului aşa zis „interior", propriu „în general" naturii umane, sau pentru dezvoltarea imaginaţiei la oameni. Protestul lor se îndreaptă împotriva răului social, împotriva Inechităţii şi injustiţiei sociale. în această lumină trebuie analizată atitudinea acestor eroi şi nu în lumina explicaţiilor filozofice pe care încearcă să le dea realităţii. Gelu Ruscanu denunţă exploatarea muncitorilor de către capitalişti („Pretutindeni aceeaşi trudă de robi, osîndiţi la muncă silnică pe viată...") şi injustiţia orînduirii burgheze bazate pe asuprire („Cînd vezi ce ticăloşii tolerează această societate capitalistă şi cum îşi trage culorile frumoase tocmai din putregai, e savuros să vorbeşti de spiritul de dreptate al societăţii occidentale".) Pietro Gralla face o critică necruţătoare aristocraţiei veneţiene în plină descompunere, fiind neîndoielnic vizată situaţia din Romînia burghezo-moşierească. în sfîrşit, Ladima, la care protestul ia forme violente, atacă în presă clasa dominantă, făcînd un aspru rechizitoriu întregii l) „Cuvîntul liber", nr. 9 din 28 febr, 1925. PROBLEMA INTELECTUALULUI IN OPERA LUI CAMIL PETRESCU 207 organizări politico-sociale. La gazeta „Veacul", Ladima „încălzit, clocotitor, cu un soi de răutate în expresie", „atacă acum. întreaga clasă conducătoare". Politicianismul burghez venal şi făţarnic, afacerismul murdar, arta şi literatura „pură", stîrnesc deopotrivă sila şi revolta eroilor lui Camil Petrescu. Ladima demască fără milă afacerile murdare ale guvernanţilor burghezo-moşie-rimii. Radu detestă arta „pură", îl urăşte pe sculptorul Marin Sterea, un om absent de la realitate, un plictisit acru, impasibil. Pentru Radu „toţi artiştii sînt nişte încornoraţi dacă dispreţuiesc realitatea, dacă se socotesc senini, „de-a-supra". Gelu Ruscanu dispreţuieşte „pictura" impresionistă a unchiului său Paul Lomanesco, care vrea să pară un izolat, un locatar privilegiat al turnului de fildeş. Atît Ladima cît şi Radu sînt oameni luminaţi, care vor să înalţe arta pe o treaptă superioară, dar se izbesc âe obstacolele materiale ridicate de societatea burgheză. „E aşa de greu să faci artă adevărată la noi în ţară!" — exclamă Ladima. Slăbiciunea eroului lui Camil Petrescu constă în neputinţa de a infringe obstacolele materiale, pentru a-şi realiza menirea. El nu poate lupta pînă în pînzele albe cu mediul burghez, pentru a se elibera cu desăvîrşire de sub influenţa lui, revolta lui rămînînd o revoltă în genunchi. ★ Eroul lui Camil Petrescu a înţeles ca şi scriitorul însuşi, că Leibnitz nu avea dreptate şi că „lumea asta nu e cea mai bună cu putinţă". De aici aspiraţia vagă sau precisă, ascunsă ori declarată, către o lume mai bună, mai fericită. Gelu Ruscanu la care năzuinţa către o lume mai bună este şi adîncâ şi puternică şi declarată, aderă la cauza proletariatului, convins că alături de muncitori ar putea lupta „pentru ca să fie puţină dreptate pe lumea asta". Gelu doreşte pieirea capitalismului, pe care nu-1 vor regreta „milioanele de muncitori exploataţi, poeţii care mor în ospicii, savanţii adevăraţi fără laboratoare şi artiştii care nu s-au comercializat". El e conştient că activitatea cea mai nobilă şi cea mai frumoasă „este să lupţi pentru ca semenii tăi să nu fie exploataţi — să nu mai ducă o viaţă de animale înjugate, să lupţi pentru ca oamenii să fie mai liberi şi mai fericiţi"... („Turnul de fildeş"). Dar Gelu Ruscanu cade înfrînt, tocmai pentru că nu înţelege pînă la capăt lupta proletariatului, pentru că încercă să substituie ideologiei proletare, propriile sale idei despre dreptate, idei irealizabile, utopice, pentru că e contaminat el însuşi de ideologia clasei dominante, pentru că a acceptat o variantă a acestei ideologii. Numai la Bălcescu năzuinţa fierbinte spre o lume mai bună se materializează într-o luptă revoluţionară, care, chiar dacă n-a avut rezultatele dorite de Bălcescu, a fost purtată cu toate forţele, pînă la capăt. V. SUFLETE TARI Ibrăileanu distingea două tipuri fundamentale de scriitori: creatori şi analişti. „Creatori" sînt scriitorii care-şi realizează personajele prin intermediul descrierii lor, a gesturilor şi atitudinilor care, însumate, dau ceea ce se numeşte un caracter, un. tip. „Creaţie", după Ibrăileanu, înseamnă „înfăţişarea personajelor şi comportarea lor, cu alte cuvinte totalitatea reprezentărilor concrete pe care le putem avea de la ele"1). In timp ce „creatorul" — scrie Ibrăileanu — observă şi descrie înfăţişarea, gesturile, mişcarea personajelor, analistul observă sufletul, îl descompune („analizează"), îl descrie, îl redă aşa cum este el, cît poate mai exact"2). Creaţia şi analiza nu se exclud, ci coexistă în diverse proporţii la orice scriitor de talent. Balzac e „creator" ; Proust — analist. Dar şi Balzac analizează, după cum şi Proust „creează" caractere, despre care s-a spus chiar că ar fi caractere balzaciene. Tolstoi, după opinia criticului, este în aceeaşi măsură şi creator şi analist. Amintim aceste consideraţii tocmai pentru a determina specificul prozei lui Camil Petrescu. în roman, Camil Petrescu e analist. El disecă stările sufleteşti, descrie fiecare reacţie psihică a personajului, privită nu numai „din *) Creaţie şi analiză — voi. Studii literare pg. 3. ') Idem pg. 9. 208 D. SOLOMON afară", sub raportul manifestărilor exterioare, ci şi „dinăuntru". Dar Camil Petrescu nu este un analist pur, pentru simplul fapt că un astfel de scriitor nu poate exista. „Arta literară fără analiză poate să existe. Fără creaţie, nu" — constată Ibrăileanu. Analiza sufletească are nevoie de un suport material care este însuşi personajul, real, individualizat, avînd anumite trăsături particulare fizice şi psihice. Mai puţin Ştefan Gheorghidiu, mai mult Fred Vasilescu şi Ladima trăiesc şi prin comportarea lor, prin mişcarea lor exterioară. Totuşi analiza predomină. Rămîne de discutat încă o problemă: creează Camil Petrescu caractere? La această întrebare scriitorul a răspuns negativ: „ Un caracter nu e în funcţie de jocul revelaţiilor conştiinţei sale, nu e deci în funcţie de acte de cunoaştere, ci reprezintă o forţă unitară, neinfluenţabilă". Tartuffe sau Harpagon sînt „caractere". Unul reprezintă „ipocrizia", celălalt „ava-riţia". De la început pînă la sfîrşit rămîn identici cu ei înşişi: Tartuffe — făţarnic, iar Harpagon — avar. Ei reprezintă deci „o forţă unitară", lineară. Hamlet însă nu ar fi un caracter. Nici Gelu Ruscanu şi nici Pietro Gralla. Aceste personaje au o linie complicată de dezvoltare, sînt supuşi contradicţiilor interioare care provoacă în permanenţă modificări, salturi, dislocări sufleteşti. E just, însă nu se poate afirma că aceste personaje nu au o trăsătură definitorie, un ax caracterologic precis. Constanta lor caracterologică o constituie pasiunea absolutului, integritatea sufletească. Aceste caractere nu admit concesii. De aceea contradicţiile sînt pentru ele catastrofale, dislocante. Eroul lui Camil Petrescu tinde să fie conform ultimelor rezultate ale conştiinţei şi categoric, respingînd compro misul (de aici şi specificul dramei sale). Personajele lui Camil Petrescu sînt oameni cu o structură psihologică deosebit de complicată şi de fină în acelaşi timp. Dramatismul — după concepţia scriitorului — nu poate izvorî decît din conflicte interioare, în sectoare ale conştiinţei, tocmai la asemenea indivizi. Dramatismul presupune deci caractere puternice, „suflete tari", oameni capabili să trăiască, cu un maximum de intensitate, o multiformă şi complexă viaţă sufletească. „Analiza — observa Ibrăileanu — presupune o bogată viaţă interioară". Iar Camil Petrescu teoretizează: „O dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi în serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri"1). De unde nu decurge însă, preocuparea pentru cazurile netipice. Scriitorul îşi previne cititorii că drama absolută refuză cazurile aberate, patologice (pierderea personalităţii, dubla personalitate, etc.) EI „operează" cu personalităţi puternice sub raport psihologic, cu oameni de o structură sufletească superioară, favorabilă celor mai complicate şi mai crîncene contradicţii. Astfel de personalităţi nu pot fi — după părerea scriitorului — decît intelectualii (în înţelesul fundamental al cu-vîntuîui — oameni cu o bogată activitate cerebrală, frământaţi de probleme de ordin cognitiv). Pentru Camil Petrescu, „inteligenţa în structura ei esenţială implică legal lot ceea ce se înţelege prin „caracter": voinţa eroică de a birui în actul cunoaşterii, stringenţa sincerităţii în recunoaşterea adevărului, curajul moral, măreţ, mai important decît cel fizic, al afirmării gîndului împotriva opiniilor curente"2). Camil Petrescu defineşte aici un „suflet tare", iar titlul uneia dintre piesele sale — „Suflete tari" are o semnificaţie adîncă. Andrei Pietraru, eroul principal al piesei, este un caracter de granit, un om de o mare voinţă care arde însă ascunsă, aşteptînd parcă să izbucnească în vîlvătăi. Andrei îşi urmăreşte cu îndîrjire ţelul, dar îndîrjirea îl macină lăuntric vreme îndelungată. Eroul are ceva din neclintirea seculară a unui munte care, pe neaşteptate, începe să clocotească, să se cutremure, părăsindu-şi nemişcarea şi dovedindu-se astfel un vulcan activ, redeşteptat. Replicile lui Andrei Pietraru sînt pline de încăpăţînarea nebună a omului care vede dincolo de lu- ') „Addenda..." Teatru v. III. pg. 506. ") „Despre noocraţia necesară" — Teze şi antiteze pg. 236. PROBLEMA INTELECTUALULUI IN OPERA LUI CAMIL PETRESCU 209 cruri, care e conştient de puterea gigantică ce o posedă. Cînd Ioana îl umileşte, întreaga ură şi revoltă îngrămădite în decursul anilor, se revarsă torenţial din ascunzişurile sufletului neaşteptat de puternic al tînărului. Andrei are tăria morală de a merge pînă la capăt, fără nici o ezitare. Sinuciderea este pentru el nu o înfrîngere, ci o demonstraţie de forţă, un gest al omului care nu s-a împăcat cu soarta, care are curajul să rostească el ultimul cuvînt. In varianta din 1925 a piesei, Andrei nu se omoară, ci refuză rece şi inflexibil revenirea la Ioana. Pentru oameni ca ei nu există reversibilitate sau suplinire. Idealul prăbuşit nu poate fi înlocuit printr-un simulacru de ideal. Ioana de la sfîrşitul piesei nu este femeia ideală, existentă, fireşte, doar în imaginaţia eroului şi, desigur, Andrei refuză surogatul. Gelu Ruscanu nu se abate cu nici un preţ de lâ idealul său. El nu admite nici cea mai mică derogare, aşa cum nu poate admite un cerc pătrat sau un calcul în care 3 şi cu 4 fac 8. De aceea, cînd devine conştient de caracterul irealizabil al idealului de dreptate absolută, nu renunţă la el, ci preferă să moară. Gelu se omoară convins că „se sinucid tocmai cei curajoşi care văd limpede şi nu vor să meargă pînă la distrugerea totală şi inevitabilă". Pentru el sinuciderea are valoarea unei supreme probe de tărie morală. ★ Intransigenţa, consecvenţa şi fidelitatea aproape fanatice ale eroului lui Camil Petrescu se explică printr-o altă trăsătură de caracter: puterea uimitoare de a1' se dărui în întregime, fără rezerve, unei cauze sau unei iubiri. Dăruirea este exclusivă, integrală şi pasionată. „Tot ce era forţă, tot ce era avînt larg în mine, s-a topit zi de zi în jocul înăbuşit al iubirii" — mărturiseşte Andrei Pietraru. Pietro Gralla jertfeşte totul pe altarul unei iubiri mari: „Trebuie să arunci în flacăra iubirii lotul, tot ceea ce a i fost, tot ceea ce eşti, tot ceea ce vei fi" — spune el. Iubirea e ultimul său refugiu după ce-şi pierde prietenii, comanda flotei, nădejdea în ridicarea Veneţiei. |4 —Viaţa Romlneascâ Adevărata dramă se dezlănţuie acolo unde eroul este lucid, e conştient de golul imens lăsat în urma spulberării idealului! „Falimentul iubirii" — spune Pietro Gralla —■ „este şi falimentul minţii". Căci la eroul lui Camil Petrescu, intelectual prin excelenţă, pasiunea este lucidă, generată şi dirijată de conştiinţă. Conştiinţa dă viaţă pasiunii, iar aceasta, dramei. In timp ce eroul clasic îşi trăieşte numai tragedia, eroul intelectual din drama lui Camil Petrescu o trăieşte dar o şi vede cu ochii minţii permanent lucide, fapt care intensifică dramatismul tragediei sale. * O bătălie încleştată şi nepotolită o dau eroii lui Camil Petrescu împotriva minciunii şi a nedreptăţii, pe care le urăsc şi le condamnă deopotrivă. Pietro Gralla concepe tirereţea numai sub semnul împotrivirii faţă de minciună şi nedreptate. El însuşi nu suportă să lie minţit. Pe Alta o imploră: „Alta, cere-mi orice... cere-mi să-ţi aduc orice, de la capătul pămîntului, orice...dar nu mă minţi..." Eroul Tui Camil Petrescu este omul care nu poate ascunde nimic, pehîru care sinceritatea este atitudinea firească, spontană, în raporturile cu ceilalţi oameni. Andrei Pietraru o iubeşte pe Ioana Boiu dar, totodată, o urăşte pentru aristocratismul ei ostentativ, jignitor. Atît declaraţia de dragoste cît şi declaraţia de ură poartă pecetea unei sincerităţi de cristal. Sînt două sentimente contradictorii care se exteriorizează alternativ, alternanţa lor corespunzînd dominaţiei unuia sau celuilalt dintre sentimente. Andrei nu poate tăinui nici ura, nici dragostea, şi le mărturiseşte cu naturaleţă elementară, riseînd să pară chiar banal. Ladima nu e capabil să scrie împotriva convingerilor sale. („Nu sînt în stare" •— îi spune el lui Fred Vasilescu, după ce demisionase de la „Veacul" — „să seriu două rînduri care să nu vie dintr-o convingere adîncă"). La el revin mereu astfel de afirmaţii care, laolaltă, închid o veritabilă profesiune de credinţă a sincerităţii. ★ Oameni cu o viaţă sufletească agitată, străpunsă de contradicţii dramatice, eroii 210 D. SOLOMON lui Camil Petrescu se sensibilizează, că-pătînd o vie receptivitate la orice influenţă, Portretul lui Andrei Pietraru e sugestiv: „Are figura obosită de om mistuit de o fră-mîntată viaţă interioară. Fire bolnăvicios de impresionabilă, cînd prea timidă, cînd excesiv de violentă. O nelinişte şi o nestabili-tate în gesturi, de aparat de mare precizie, sensibil la mai multe influenţe deodată'1. La fel sînt toţi eroii intelectuali ai lui Camil, Petrescu: aparate de mare precizie, ultrasensibile, pe care o schimbare prea brutală le poate distruge. într-adevăr, conflictul dramatic se declanşează în momem-tul în care se produce lovitura fulgerătoare care rupe echilibrul sufletesc instabil al eroului. Momentul'dramatic se identifică cii momentul în care înlocuirea realităţii printr-o reprezentare subiectiv - ideală a acesteia, e răsturnată. La eroul lui Câinii Petrescu reprezentările despre realitate se substituie realităţii însăşi, aparenţa e luată drept esenţă. Pietro Gralla vedea în Alta o monadă, o femeie ideală fără slăbiciuni, esenţa însăşi a femeii. Alta este, în realitate, adulterină şi criminală. Drama lui Gralla se dezlănţuie în momentul cînd îşi dă seama de adevărata esenţă a acestei femei, cînd reprezentarea e înlocuită brusc, violent, prin realitate. Ladima cade şi el pradă jocului propriei sale fantezii. El îşi închipuie că poate fi gazetar cinstit într-o societate necinstită, plătit fiind de oameni de teapa lui Gheorghidiu sau Lumînăraru. Ladima crede în acelaşi timp în puritatea Emiliei, în frumuseţea unei iubiri înşelătoare şi e de-asemenea dezamăgit. El „împrumută însuşi Emiliei tot ceea ce-i trebuie ca s-o poată iubi, şi o iubeşte anume pentru ceea ce i-a împrumutat chiar el". Emilia este o femeie lipsită de inteligenţă, de fineţe, de orice farmec interior, în sfîrşit o femeie vulgară. Nimic din fiinţa ei nu poate inspira dragoste adevărată. Şi totuşi Ladima o iubeşte, dar nu aşa cum este ea în realitate, ci aşa cum şi-o imaginează el. Acestei fiinţe submediocre, Ladima îi scrie —ciudat— astfel de cuvinte: „Regăseam în tine ca la începutul de neuitat al iubirii noastre, inteligenţa aceea egală, subtilă şi liniştit pătrunzătoare ca o mireasmă. Niciodată n-am întîlnit un mai firesc bun simţ, o judecată mai adîncă şi aşa de frumos domoală". Cuvintele acestea erau adresate Emiliei transfigurate de imaginaţia lui Ladima şi nu Emiliei reale. Cînd idealul se sfărîmă lovit de stînca realităţii, lui Ladima nu-i rămîne altceva de făcut decît să se sinucidă, căci viaţa nu mai are sens pentru el. Eroii lui Camil Petrescu sînt oameni zdrobiţi în urma confruntării hotărîtoare a idealului cu realitatea inferioară. Ei nu pot supravieţui naufragiului propriului lor ideal pentru că le lipseşte un suport moral şi social, pentru că se Izolează. Ibrăileanu remarca faptul că cei mai mulţi dintre oamenii care se sinucid, sînt izolaţi de societate. Acestora le lipseşte, atît sprijinul din afară cît şi cel interior. Gelu Ruscanu ar fi putut supravieţui propriei sale drame dacă ar fi avut şi mai departe încredere în tovarăşii săi de luptă.,! în cauza proletariatului. Danton se desprinde de popor, îşi pierde încrederea în oameni şi de aceea trăieşte şi el o dramă a însingurării: „Sînt singur, Louise" — îi spune soţiei — „în faţa dispariţieidefinitive... singur între oamenişi istorie... ca o pasăre între cer şi ocean..." în Danton, Camil Petrescu a oglindit, poate fără voia sa, contradicţiile interne ale însăşi burgheziei care înfăptuise revoluţia din 1789. Aureola falsă cu care scriitorul I-a învăluit pe Danton (pentru care a avut, neîndoielnic, o mare admiraţie) nu acoperă cu desăvîrşire personalitatea reală a eroului. Camil Petrescu a avut o viziune a eroului fundamental greşită, în contravenţie flagrantă cu adevărul istoric, privit în lumina concepţiei materialist istorice. Dar acesta nu poate constitui totuşi un punct de plecare pentru desfiinţarea piesei. Gherea observa într-un articol: „Un critic tăgăduind toate însuşirile unei poeme numai pentru că va fi cuprins un neadevăr istoric, ar dovedi îngustime de vederi"1). La Camil Petrescu nu este vorba desigur ") I. Gherea — art. Tendenţionismul şi tezismul în artă—Critice vol. I. pg. 341. PROBLEMA INTELECTUALULUI IN OPERA LUI CAMIL PETRESCU 211 de Tin simplu „neadevăr istoric", ci de o întreagă concepţie greşită. Piesa realizează totuşi scene profund realiste. Figura lui Danton în prima parte a piesei, este figura unui revoluţionar fără slăbiciuni, intransigent-, ferm. Odată însă cu instaurarea guvernului „revoluţionar" (compus în cea mai mare parte din moderaţi, din girondini) şi odată cu stăvilirea invaziei prusace, Danton consideră că revoluţia a fost epuizată, ţelurile ei fiind atinse. în aceste împrejurări, Danton nu rămîne omul unitar, hotărît, ci începe'a fi sfîşiab de contradicţii crîn-ce'ne. în conştiinţa sa izbucneşte conflictul între spiritul revoluţionar şi clemenţă, între dragostea pentru Franţa şi dispreţul pentru francezi, pentru popor. în aceste momente ies la iveală slăbiciunile lui Danton, care nu fusese decît un burghez consecvent, dar un revoluţionar inconsecvent ca orice burghez. Unui sans-culotte care îi tălmăceşte ce a înţeles el despre egalitate („Adică toţi să fie egali, să nu mai fie săraci şi bogaţi"), Danton îi răspunde ca un veritabil burghez:' „Cum o să fie, mă, toţi egali... aşa? Constituţia dă egalitate drepturilor, nerodule, nu averilor... Ce, natura i-a făcut pe toţi oamenii egali?" Dar acelaşi Danton, în acelaşi moment, conduce în mod genial lupta împotriva prusacilor. El se opune categoric evacuării Parisului: „Nu părăsim Parisul (încleştat). Aici e Franţa (cu o hotărîre de moarte). Duşmanul, chiar de va învinge, nu va cuceri decît mormane de cenuşă şi cadavrele noastre". înduplecatul Danton care hotărîse să fie eliberaţi aristocraţii închişi, la o distanţă de cîteva replici doar, redevine conducătorul revoluţionar şi strategul eminent care dă ordinul de a se întări frontul prin trimiterea a 80.000 de oameni sub zidurile Verdunului. Această trecere bruscă la măsuri şi atitudini extreme oglindeşte contracţiile interioare între burghezul Danton şi revoluţionarul Danton care, în cele din urmă, este înfrînt. Poziţia greşită a scriitorului este mai accentuată în ultima parte a piesei, cînd elogiază atitudinea reacţionară, antire- 14* voluţionară a lui Danton care părăsise idealurile revoluţionare şi se despărţise definitiv de popor. („Poporul e şi el o tîrfă" — declară Danton în faţa Tribunalului — „pe care dacă o iubeşti trebuie să ştii s-o strîngi în braţe... şi tot te înşeală"). Că scriitorul 1-a înţeles greşit pe Danton, este evident. Că nu 1-a înţeles deloc pe Robespierre, e de asemeni evident. Dar atît Danton cît şi Robespierre fac parte deopotrivă din personalitatea scriitorului: Danton este dragostea de viaţă (înţeleasă epicurean), este pasiunea şi forţa, Robespierre este inteligenţa lucidă, e ideea, aspiraţia către un ideal suprem, absolut. Pe Robespierre scriitorul îl simte, ca şi pe Danton, dar nu-1 înţelege, şi nu-1 înţelege mai ales ca personalitate istorică.N-am putea crede că scriitorul nu şi-a însuşit tainic sensul cuvintelor lui Robespierre care justificau necesitatea continuării revoluţiei: „Au devenit oamenii mai buni? Sînt pe lume mai puţini săraci? Au mai multă omenie cei bogaţi? Se înşeală mai puţin?" i Era prea adînc adevărul acestor vorbe, prea actual pentru vremea cînd a fost concepută piesa, prea apropiat de convingerile scriitorului, pentru ca el să nu-1 simtă şi să nu-1 aprobe! Ceea ce a pus mai bun în figurile lui Danton şi Robespierre, Camil Petrescu a sintetizat, bineînţeles pe un plan superior, în figura lui Bălcescu. VI. BĂLCESCU Nu e întîmplător faptul că tocmai Bălcescu a devenit eroul unei piese şi al unui monumental roman, scrise de Camil Petrescu după 23 August 1944. Alegerea scriitorului a fost dictată, pare-se, de înclinaţia pe care a avut-o din totdeauna pentru personalităţile puternice, pentru figurile proeminente de intelectuali şi, totodată, pentru momentele istorice de cotitură, revoluţionare, care acumulează încărcături imense de dramatism. Aşa ne explicăm şi crearea dramei „Danton". Figura iui Bălcescu nu ne-o putem imagina izolată de figurile eroilor anteriori ai Iui Camil Petrescu. Omul deosebit de sensibil, de o rară delicateţe sufletească, Bălcescu — tovarăşul de luptă, Bălcescu — 212 D. SOLOMON fiul şi Bălcescu-fratele— aminteşte într-un anume fel de Gelu Ruscanu şi de Andrei Pietraru. Dragostea pătimaşă pentru dreptate şi pentru adevăr a lui Bălccscu e înrudită cu acesa a lui Ladima, Ruscanu sau Pietro Gralla. Dragostea de viaţă e aproape danto-niană, iar luciditatea şi intransigenţa revoluţionară sînt ale unui Robespierre sau Saint-Just. In Bălcescu, scriitorul a întrunit calităţile cele mai frumoase ale celorlalţi eroi, le-a armonizat în chip magistral. Realizarea literară a figurii marelui democrat-revoluţionar romîn, corespunde unei noi metode de creaţie a scriitorului — realismul socialist şi, totodată, unei noi concepţii filozofice asupra istoriei—materialismul istoric. In lumina acestor schimbări în concepţia scriitorului, vom încerca să desprindem figura lui Bălcescu în ceea ce are ea esenţial şi nou. Arătam într-un capitol precedent că eroii lui Camil Petrescu sînt inadaptabili activi, protestatari, iar Bălcescu se află; pe treapta cea mai înaltă a protestului social. într-adevăr, acest minunat intelectual se ridică pînă la înţelegerea deplină a cauzelor nedreptăţii şi inegalităţii, pînă la găsirea drumului care duce la răsturnarea revoluţionară a orînduirii bazate pe aceste şubrede piloane. Bălcescu, asemenea lui Gelu Ruscanu sau lui Ladima, este zguduit în adîncul fiinţei sale de nedreptate, de asuprire. Cînd în faţa unor boieri este adus spre a fi bătut un ţăran măcinat de o boală neiertătoare, tînărul Bălcescu se cutremură înfiorat de milă şi indignare:. „Toată tinereţea lui, toată nesfîrşita lui sete de dreptate se întoarce în milă şi revoltă. Nu mai poale judeca şi îşi strînge crîncen pumnii..." Vizitînd tăbăcăria lui State Dobrovici, Bălcescu este răscolit de tabloul înspăimîn-tătorpecare i-1 oferă existenţa inumană a tăbăcarilor siliţi să lucreze în condiţii de muncă de-a dreptul ucigătoare. „N-am bănuit niciodată că unii oameni sînt siliţi să cîştige astfel plinea copiilor lor. Acum înţeleg ce e munca silnică." Dar Bălcescu se ridică deasupra unei simple constatări a nedreptăţii sau a unui protest singular, spontan. El e conştient de necesitatea unei schimbări radicale, pe cale revoluţionară. Pentru Bălcescu, revoluţia înseamnă, înainte de toate, acţiunea maselor. Dacă Danton putea declara plin de sine: „Intre Paris şi armatele năvălitoare voi fi eu", Bălcescu e convins că fără participarea poporului orice revoluţie e sortită eşecului. De aceea Bălcescu se apropie cu dragoste şi înţelegere de suferinţele poporului, şi le sapă adînc în inimă spre a nu uila vreodată cauza pentru care trebuie să lupte. Este emoţionantă scena în care Bălcescu, înainte de a pleca din ţară, rosteşte în faţa unui ţăran cuvintele care au semnificaţia unui jurămînt: „... Bine ai făcut că ai venit la mine. Să fie ultimul gînd cu care plec din ţară... să nu uit nimic... să zacă şi să dospească totul în mine ca o otravă, să mă întovărăşească durerea voastră de-a lungul drumului, ca luna pe călător". Chiar după înfrîngerea revoluţiei, Bălcescu păstrează nestinsă flacăra nădejdii în victoria poporului: „Poporul romîn va eşi la capătul acestei nopţi, mai viu, mai puternic de cum a fost". Bălcescu este un vizionar. El îşi imaginează un stat în care poporul să fie ştăpîn, („Atît aş dori să facem un stat romînesc adevărat, al poporului!"). Eşecul revoluţiei, nu-l dezarmează. El crede cu tărie că Romînia visată de el „va fi, cu certitudine, fiindcă nimic nu poale împiedica un proces: istoric..." Construirea unei orînduiri noi, în care poporul să nu mai sufere nici un fel de asuprire, este idealul care luminează viaţa marelui luptător. Toţi eroii lui Camil Petrescu se dăruiesc unui ideal pentru care luptă cu pasiune. Idealul lui Bălcescu este însă un ideal concret, realizabil din punct de vedere istoric, se confundă cu idealul maselor. De aceea dăruirea lui Bălcescu atinge înălţimile sublimului. Conştient că mai are de trăit foarte puţin, Bălcescu nu-şi poate concepe existenţa în afara luptei pentru fericirea poporului său. Fericirea personală e sacrificată fără şovăire: „Mai am puţine zile de trăit, Lucica" — îi spune el Luxiţei Florescu — „puţine mijloace. Oamenii ca mine nu trebuie să-şi îngrădească: PROBLEMA INTELECTUALULUI IN OPERA LUI CAMIL PETRESCU 213 libertatea. Ei trebuie să se dăruie unei singure cauze. In întregime, fără nici un rest..." Pentru Bălcescu dăruirea e însoţită de o fericire lăuntrică, adîncă, născută din conştiinţa că luptă pentru o cauză măreaţă: „Să ajuţi milioane de robi trudiţi, să fii părtaş la ridicarea lor la o viaţă nouă, omenească, liberă, este o datorie de la care eu de acum încolo nu mă pot sustrage, orice aş face... şi drept să-ţi spun, cînd sînt singur cu mine însumi, mi se pare că e o soartă cu care mă împac, nu fără un soi de fericire, din adînc..." Un asemenea om, care mergea pînă la dăruirea supremă, absolută, era menit să conducă revoluţia. Şi într-adevăr, Bălcescu este creierul şi inima revoluţiei. El apare în piesa lui Camil Petrescu şi, natural, în roman, ca adevăratul conducător al revoluţiei. Danton era înfăţişat ca un titan, ca un uriaş, pe umerii căruia se sprijinea întreaga revoluţie franceză, precum firmamentul pe umerii lui Atlas. Odată cu însuşirea concepţiei asupra rolului botărîtor al maselor în făurirea istoriei, asupra misiunii istoriceşte determinate a personalităţilor în istorie, Camil Petrescu a realizat în Bălcescu o adevărată figură de revoluţionar, subliniind cu limpezime caracterul istoriceşte necesar al apariţiei lui Bălcescu, precum şi calitatea de exponent al maselor pe care o are această impresionantă personalitate. însuşi Bălcescu înţelegea rolul decisiv al poporului în revoluţie. Cînd ţara e ameninţată de invazia armatelor străine, Bălcescu arată guvernului provizoriu că lupta de rezistenţă împotriva invadatorilor trebuie să se sprijine pe popor, „pe un neam care îşi ia soarta în propriile lui mîini". Bălcescu luptă din greu împotriva moderaţilor din guvern, pentru a-şi impune punctul de vedere revoluţionar. Danton lupta şi el împotriva girondinilor, dar ataca în numele unei linii proprii, în numele său. în lupta lui, deşi avea prieteni, era un izolat, pentru că dispreţuia sprijinul poporului. Bălcescu are mai puţini prieteni, dar nu mai este un izolat. în guvern e susţinut doar de Alecu Golescu-Arăpilă, însă în permanenţă se simte sau se vede în preajma sa poporul în numele căruia acţionează. * Abundenţa de documente şi date istorice ar fi putut înăbuşi viaţa în acest personaj, pietrificîndu-1. Din fericire însă, talentul copleşitor al scriitorului a biruit avalanşa de date aride, a creat nu un Bălcescu mar-morean, statuar, ci un Bălcescu viu, uman, în inima căruia ard (acesta e cuvîn-tul) pasiuni clocotitoare şi sentimente tulburătoare. Robespierre, cu care Bălcescu are multe trăsături comune, era prezentat ca un om rigid, monoideist, trăind numai cu mintea. In Bălcescu, dimpotrivă, viaţa este în neîntreruptă efervescenţă interioară. Doctorul Cantacuzino, un personaj al piesei, este uluit de inima extraordinară a acestui om, căruia îi prevede 0 moarte grea. Bălcescu are un înalt sentiment al demnităţii omeneşti care, în închisoare, îl împiedică de a semna cererea de graţiere adresată domnitorului („înălţate Stăpîne, cu fierbinte rugă de îndurare,cad în genunchi, la picioarele Măriei Tale, cerînd..."). în el se revoltă mîndria omului care nu poate îngenunchia în faţa nici unui tiran. Bălcescu este, asamenca tuturor eroilor Iui Camil Petrescu un intelectual autentic, un om frămîntat de probleme de ordin cognitiv. Nu e absolvit de crize, de goluri în cunoaştere. El trece printr-o asemenea criză în urma laşităţii unui oarecare locotenent Cristophi, în care avusese încredere. Bălcescu e profund deznădăjduit. „în adîncul lui se iveau umbrele îndoielii şi ale deznădejdii. Laşitatea lui Cristophi 1 se păru dintr-odată simbolică". Mintea lui în neobosită agitaţie, încearcă să pătrundă mai adînc semnificaţia lucrurilor. începe să se îndoiască de clarviziunea sa, de însăşi reuşita revoluţiei. „Dar dacă poporul nu se va ridica, dacă două sute de ani de lînce-zeală naţională vor fi închircit cumva în el acele organe care fac ca un popor să fie popor?" Bălcescu îşi dă seama că totuşi nu cunoaşte suficient poporul. „în miezul istoricului din el mijea (...) viermele tuturor îndoielilor cunoaşterii". 214 D. SOLOMON Dar superioritatea structurală a acestui erou se vădeşte şi în faptul că depăşeşte aceste crize ale cunoaşterii, îşi învinge propriile şovăieli şi sfîşie pînza cenuşi* a îndoielii, limpezindu-şi din nou druniul cunoaşterii.. De aici optimismul tonic, viguros, care şe revarsă atît din roman cît şi din piesa închinată marelui luptător. • în fond, existenţa lui Bălcescu ;este .o dramă, o dramă zguduitoare care se dezvoltă către un final tragic. Piesa „Bălcescu" se încheie cu moartea eroului, romanul înfăţişează zbuciumul lui, dar optimismul acestei tragedii., e copleşitor: el decurge din certitudinea unei dispariţii exclusiv fizice, din conştiinţa că marele mesaj al lui Bălcescu a fost preluat. TEORIE $1 CRITICĂ N. TERTULIAN CARACTERUL REACŢIONAR AL TEORIEI „AUTONOMIEI ESTETICULUI" I. IDEILE ESTETICE ALE LUI TITU MAIORESCU *) I Critica literară idealistă este indisolubil legată pe plan filozofic de indeterminism sau de „transcendentalism". Teza fundamentală a lui Maiorescu despre Eminescu exprima tocmai o asemenea concepţie: „Ar fi fost crescut Eminescu In Romania sau în Franţa şi nu în Austria şi în Germania; ar fi moştenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puţină avere; ar fi fost aşezat în ierarhia statului la o poziţie mai înaltă; ar fi întîlnit în viaţa lui sentimentală orice alte figuri omeneşti: Eminescu, rămînea acelaşi, soarta lui nu s-ai ti schimbat", căci „ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă, încît să-1 fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul lui firesc". Lovincscu, înfiorat de gîndul că. Gherea a văzut în „adîncul şi transcendentalul pesimism" al lui Eminescu im „decepţionism". social, o expresie acută a revoltei poetului dezgustat de anomaliile societăţii burgheze — încerca să restabilească şubreda şi zdruncinata teză a lui Maiorescu,: a „pesimismului transcendental" cu. argumente de forţa aceluia că poetul a scris versuri pesimiste încă din 1871, la Viena,. în fragedă tinereţe, manifeştîndu-so, ca .un „iremediabil pesimist doctrinar", ca şi cum dezamăgirile şi deceptionismul Iui Eminescu ar fi fost condiţionate de o maturizare a experienţei de viaţă a poetului şi ca şi .cum tinereţea sa nu s-ar fi. hrănit din plin la .izvoarele amărăciunii şi nedreptăţilor sociale la care era supus poporul său! Cît de organică şi firească este legătura între concepţia estetizantă asupra artei şi ideile filozofice idealiste alo indeterminismului şi autonomiei sentimentelor estetice, ne-o arată şi faptul că unul din campionii criticii estetizante dintre cele două războaie, Paul Zarifopol, într-un articol al său: „Shaw, Wagner şi dificultăţile criticii", referindu-se la încercarea făcută de Bernard Shaw de a interpreta concepţia muzicală a dramei wagneriene în lumina anumitor influenţe ale ideilor revoluţiei de la 1848 asupra marelui compozitor (în deosebi sensul conflictului Sicgfried-Fafner), califica încercarea interesantă şi îndreptăţită a marelui dramaturg irlandez de a stabili legături cauzale între concepţia muzicală a lui Wagner, ca un act d*e o.„fanatică simplicitate", conşiderînd acest determinism ca un atentat la „libertatea .capricioasă", a .artei şi scriind ca o concluzie: „Este aici un fel cu totul abuziv de a explică organic, cum se zice, creaţia şi structura' unei opere de artă. Se' presupune între diversele feluri de activităţi ale spiritului o conexitate, stric. ţă, care nu corespunde real libertăţii capricioase a vieţii interioare. Astfel de •legături si unităţi sistematice, asemenea necesităţi riguroase nu există în viaţa indivizilor sau a grupelor istorice (s.n.)".Tocmai concepţia in- *) Fragmente din primul capitol al unui studiu 216 N. TERTULIAN determinării vieţii psihice a artistului era invocată aşadar de Zarifopal pentru a salvgarda „autonomia esteticului" şi sub pretextul combaterii obiceiului de a „proceda geometric" în analiza operei de artă (Shaw mergea pînă la a deduce tehnica dramei muzicale din ideologia compozitorului), el se ridica în fond împotriva a însuşi principiului interpretării ei ştiinţifice. în lupta împotriva idealismului, Gherea a formulat o idee subtilă, extrem de justă. Subliniind caracterul consecvent al idealismului lui Platon, Gherea releva faptul că esteticienii idealişti moderni, sub presiunea dezvoltării concepţiilor ştiinţifice, alunecă în eclectism şi inconsecvenţă: con-strînşi să recunoască o anumită influenţă a vieţii sociale asupra artistului, ei încearcă să exploateze laturile mai complexe şi mai puţin definite de lumina cercetării ştiinţifice — ca individualitatea şi originalitatea artistului — pentru a strecura acolo explicaţiile transcendentale, idealismul metafizic. Intransigenţa lui Gherea în lupta împotriva încercărilor de a smulge indivi-dualititea artistului şi semnificaţia operei sale din lanţul determinărilor cauzale, al condiţiilor social-istorice şi de a o cufunda în norii idealismului transcendental, consecvenţa cu care a combătut teza „pesimismului transcendental" al lui Eminescu şi a apărat teza materialist-istorică formulată de el însuşi a pesimismului eminescian ca expresie a revoltei sociale, constitue unul din meritele remarcabile ale luiGherea, care-1 situează din acest punct de vedere pe plan filozofic şi teoretic do-asupra continuatorului operei sale, G. Ibrăileanu: căci să nu uităm că atunci cînd Ibrăileanu avea să comită grava inconsecvenţă de a afirma că „Eminescu n-a fost pesimist din cauza „anomaliilor sociale", cum zice d. Gherea ci, mai întîiu, din cauza acelui temperament „ce i-1 lăsară din bătrîni, părinţii din părinţi", şi, numai în al doilea rînd, „din cauza condiţiilor rele ale vieţii sale şi ale societăţii", critica estetizantă avea să exploateze rapid aceste greşeli, considerînd că „soluţia intermediară a lui Ibrăileanu se conciliază cu estetica cea mai autonomistă: căci dacă se concede că în planul valorilor o operă e produsul libertăţii (s.n.), nimeni n-a contestat vreodată că opera luată ca fenomen social oglindeşte mediul". în lupta împotriva „esteticii idealiste", Gherea a dezvăluit cu precizie caracterul iremediabil metafizic al metodelor esteticienilor idealişti, tendinţa lor constantă de a înlocui analiza vie, reală, concretă a operelor artistice şi a condiţiilor care le-au generat prin scheme speculative pe tema „frumosului" şi „sublimului". „Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică — scria Gherea — ei fac abstracţie de toate clementele lui, de toate condiţiunile lui de existenţă reală şi cînd astfel nu mai rămîne nimica, nici un fenomen, încep să speculeze asupra acestui nimic, care după ei e numen, ori un lucru în sine, ori transcendent, transcendental, etc". Gherea a observat-just că dacă în marile sisteme idealiste de estetică se găsesc adeseori „vederi geniale", aceasta se datoreşte faptului că în acele cazuri studiul real, obiectiv, concret al operelor de artă a străpuns cu forţa sa conslrîngătoare construcţiile apriorice, dogmatice, abstracte ale „sistemului",,...fiindcăspeculaţiunile asupra unor asemenea cuvinte („frumosul apriori", „frumosul transcendental" n.n) sînt imposibile, de aceea se amestecă în aceste specula-ţiuni pure şi obiectele reale ale frunosulu i şi tocmai mulţumită acestei inconsecvenţe a metafizicienilor unii din ei, oameni geniali, Kant, ori mai ales Hegel, au avut unele vederi geniale în estetică". Critica tendinţelor dogmatice şi speculative în estetică făcută de Gherea era pe deplin justă şi nu putem să nu ne amintim aci de cuvintele lui V.I. Lenin care a demonstrat absurditatea teoriilor speculative sterile, elaborate independent de studiul faptelor, subliniind, de pildă, în legătură cu psihologia că „nu putem emite raţionamente asupra sufletului, neexplicînd în mod special pro-ceselepjihice: progresul trebuie să constea în acest caz tocmai în părăsirea teoriilor generale şi construcţiilor filozofice asupra sufletului, pentru a situa pe un teren ştiinţific studiul faptelor ce caracterizează diferitele procese psihice.1*Tocmai un ase- CARACTERUL REACŢIONAR AL TEORIEI „AUTONOMIEI ESTETICULUI 217 menea progres hotărît îl promova în estetică Dobrogeanu-Gherea! Subliniind faptul că esteticienii metafizici coboară pe pămînt „din aceste înălţimi ale speculaţiunii... nu pentru a studia con-diţiunile în care sînt create opsrele de artă, ci pentru a impune anumite condi-ţiuni în virtutea legilor şi regulilor descoperite acolo sus, în lumea înaltă a spe-culaţiunilor metafizice", Gherea denunţa sterilitatea criticii alimentate la „izvoarele moarte ale transcendentalismului", incapacitatea ei organică de a analiza sufletul viu al operei de artă, structura ei multilaterală şi ţesătura complexă a relaţiilor ei cu viaţa care i-a dat naştere; şi poate nimic nu confirmă cu mai multă putere această opoziţie stabilită cu precizie de Gherea între „critica ştiinţifică" şi „critica metafizică" decît confruntarea sterilităţii penibile a analizelor literare din studiile critice maioresciene (ale cărui articole despre Eminescu şi Caragiale sînt derizorii în analiza operei vii, fiind simple exerciţii de aplicare a unor teze ale esteticii schopen-hauriene), cu amploarea şi bogăţia substanţială a analizelor critice ale studiilor lui Gherea, care l-au constrîns pînă şi pe cel mai fervent critic maiorescian, Lovi-nescu, să recunoască: „nu-i putem tăgădui lui C. Dobrogeanu-Gherea meritul de a fi pus temeliile criticii literare romîneşti" (Critice, VII, p. 61). Iar Ibrăileanu — care în „Spiritul critic..." făcea. într-un stil deferent observaţia plină de cruţare pentru Maiorescu: dacă „critica d-lui Maiorescu nu c aşa de literară, dacă, vreau să zic, ea este mai mult afirmare de principii teoretice decît disc. are de opere, pe lîngă alte pricini pe care le-o fi avînd d. Maiorescu, desigur că principale sînt teoriile sale estetice care, orice s-ar zice, sînt o piedică pentru considerarea unei opere de artă ca o manifestare de viaţă pur şi simplu şi nimic alta", — avea să-şi continuie această idee într-un articol scris cu două decenii mai tîrziu, opunînd criticii „estetice" a epigonilor maiorescieni, înale cărei „categorii stilistice şi. gramaticale" „scriitorul îşi dă duhul", critica.„psihologicăşi sociologică" a lui Gherea despre care scria plin de admiraţie că „avea toată sensualitatea în faţa operei de artă. O strîngea în braţe propriu zis! Nu se îrivîrtea în jurul ei necăjit şi plouat. („V.R". 1928, Ian., p. 152.*) ■ i II Se poate stabili între critica făcută de Gherea ideologiei politice a junimismului şi critica exercitată asupra ideilor estetice ale lui Maiorescu o unitate şi o legătură interioară. Meritul istoric al lui Gherea este de a fi denunţat sofismul de bază al ideologiei junimiste, de a fi demonstrat că lupta aparent îndreptăţită a junimiştilor împotriva frazeologiei degenerate liberale po tema lozincilor bur-ghezo-democratice „Libertate, Fraternitate, Egalitate", era departe de a fi o luptă împotriva formelor goale, împotriva pîngăririi şi degradării unor cuvinte mari, pline de un înţeles profund. Gherea a subliniat că în fond lupta junimismului ţintea mult mai departe, fiind îndreptată împotriva a însuşi conţinutului revoluţionar al acestor lozinci democratice, urmărind nu simpla extirparea frazeologiei ci distrugerea „conţinutului adînc umanitar, a marilor idealuri umanitare şi sociale". Junimea cu drept cuvînt, şi-a bătut joc de marile cuvinte „Libertate, Fraternitate, Egalitate", cari 'ajungeau un mijloc de exploatare în gura politicienilor noştri puţin scrupuloşi—scria Gherea ; dar, ') Este însă cazul să-amintim aci că opunînd esteticii idealiste, ceea ce el numea „estetica expe-rimentalo-ştiinţifică", Gherea se îndepărta uneori în expoziţia principiilor sale teoretice de materialismul istoric şi identifica uneori estetica ştiinţifică cu tendinţele pozitiviste şi empiriste ale lui Pechner (frumoasa carte a lui Fechner: „Vor-schule der Aesthetik" spunea Gherea), cu tendinţele „scientiste" şi mecaniciste de a explica prin cauze fiziologice sentimentele estetice. Astfel Gherea considera că pentru studiul ştiinţific al sentimentului sublimului „va trebui să se analizeze mai de aproape, care modificaţiune fisiologică produce în organismul nostru sentimentul sublimului, să se măsoare forţa acestei impre-siuni din punctul de vedere fiziologic şi psihologic, să se analizeze sublimul în felurite combi-naţiuni cu alte simţăminte, să se precizeze care va fi deosebirea între simţimlntul sublimului produs de cauze externe (clopotul, valurile mării) şi cauzele interne (cugetarea stîrnită de o privelişte majestuoasă)". Iar pictorul care va zugrăvi un om cuprins de sentimentul sublimului va trebui să se călăuzească în fixarea cadrului picturii sale de normele exacte stabilite pentru sentimentul sublimului de estetica „exprimentalo-ştiinţifică"! Acelaş „scientism" plat şi aceeaşi supraapreciere a rolului senzaţiilor fiziologice în determinarea sentimentelor estetice îl făcea pe Gherea să declare că estetica modernă îşi ia meterialu! din ştiinţele exacte şi să considere că „o descoperire a lui Helmholtz în acustică ori în optică e mai importantă pentru estetica ştiinţifică decît toate speculaţiunile esteticei metafizice moderne luate împreună", deşi este evident că nu folosirea cercetărilor lizice din acustică şi optică este calea adevărată a construirii unei ştiinţe sociale ca estetical 218 N. TERTULIAN dînd afară aceste cuvinte, Junimea le-a dat afară cu conţinutul lor cu tot, sau, cum ar zice neamţul, a dat .afară apa din copaie împreună cu copilul. ' Imaginea elocventă a lui Gherea, compa-rînd atitudinea "negativistă a Junimii cu aceea a unui muzicant care, dezgustat şi revoltat cu drept cuvînt de caricaturizarea şi trivializarea unor creaţii muzicale sublime ale unor mari maeştri' de către flaşnetarii străzii ar proiecta dezgustul său asupra a înseşi capodoperelor muzicale şi s-ar întoarce lamuzica din urmă cu sute de ani, „confundînd astfel execuţia păcătoasă cu valoarea intrinsecă a unor preaţiuni nemuritoare" — denunţaşi fixă plastic sofismul reacţionar. al junimiştilor: după cum în politică resentimentul' lor era îndreptat în fond nu împotriva frazeologiei, a trivializării ideilor democratice de'către demagogii liberali, ci împotriva a înseşi ideilor general-democratice, după cum în politică ei au exploatat degenerarea' şi trivializarea frazeologiei democratice pentru a încerca să discrediteze înseşi ideile generale democratice, va fi uşor să constatăm că în analiza poeziei contemporane scopul esteticei lui Maiorescu şi resentimentele sale erau îndreptate nu împotriva retoricei.goale şi declarative dintr-o serie de poezii cu teme, politice, ci îpipotriva a însăşi existenţei poeziei politice; ,iar mediocritatea, impostura şi frazeologia-poetică lipsită de talent dinţr-o.serie de poezii au fost exploatate de Maiorescu pentru a încerca să discrediteze şi să anuleze însăşi existenţa unei poezii patriotice, democratice, inspirate .de. idealurile paşoptiste. I s-a. creiat lui Maiorescu de către. el însuşi şi de către „generaţiile post-riiaiores-ciene" (Lovinescu) imaginea unul ,,'homo aestheticus" pur, imaginea criticului care opera în artă, .cu un simţ-,estetic superior, călăuzit doar de ceea ce Pompiliu Constan-tinescu; numea „spiritul estetic" eliberat de orice consideraţii' politice sau morale; imaginea aceluia ..care. ar fi înfăptuit ceea Ce Lovinescu numea..Cu emfază, „revoluţia estetică" maioresciană; şi a. cărui: „poziţie strict artistică" mai avea să întîmp.ine.de-cenii de-a rîiidul „obstacole ce se ildică mereu". Meritul lui Gherea şi nu . mai puţin al continuatorului operei sale.Garabet Ibrăileanu, este de a fi aplicat lovituri distrugătoare acestei legende, de a fi spulberat mitul atitudinii „strict estetice" a lui Maiorescu, de a fi demonstrat că dincolo de profesarea teoriei „artei pentru artă", a „autonomiei esteticului" şi contemplaţiei dezinteresate, dincolo de oroarea lui Maiorescu faţă de pătrunderea tendinţelor politice a sentimentelor sociale şi patriotice în artă, dincolo de grimasele sale estetice se ascundea pur şi simplu nu estetismul său intransigent, ci o concepţie mărginită, interesată, de clasă smeritul lor istoric este de a fi dezvăluit dincolo de volutele elegante ale speculaţiilor şi disociaţiilor estetice măioresciene colţii junimistului reacţionar, de a fi demonstrat că în resentimentul şi crisparea lui Maiorescu în faţa poeziei politice, a artei tendenţioase, a exprimării patriotismului şi aspiraţiilor democratice în artă se ascundea nu fanatismul estetului jignit în sentimentul contemplaţiei ci reac-ţiunea camuflată, interesată, nedivulgabilă şi de aceea învăluită în raţiuni „strici estetice", a omului contrariat în catehismul vederilor sale politice. Arta sofistică a lui Maiorescu în elaborarea. întregei sale teorii estetice S-a bizuit pe o dublă stratagemă. Maiorescu transforma în, exigenţe estetice absolute, în legi şi. principii inerente artei, în adevăruri, estetice universale („politica este un produs aî raţiunii, poezia este şi trebuie să fie un product al fanteziei... una dar .exclude pe-.cealaltă"—suna una din aceste sentinţe estetice măioresciene) propriile, sale năzuinţe mărginite, interesate, do cîasă, dictate de oroarea sa organică faţă de pătrunde. rea anumitor tendinţe politice în artă ; Maiorescu legifera in abstraclo sub forma unor legi interne ale artei („acolo unde începe tendenţa încetează arta"—suna o.altă sentinţă estetică maioresciană) propriile sale resentimente faţă de anumite „tendinţe" şocial-politice din operele literare a Ie vremi j. „ In felul acesta, concepţiile junimistului conservator tindeau să acţioneze,din umbră sub masca celei mai stricte obiectivităţi estetice, în "felul acesta arta inspirată de idealurile1' patriotice şi paşoptiste era respinsă mi' cu argumente politice, ci sub pretextul „estetic"' al incompatibili- CARACTERUL REACŢIONAR AL TEORIEI „AUTONOMIEI ESTETICULUI" 219 taţii a două sfere deosebite: arta şi politica; în felul acesta, o nuvelă care descria suferinţele unui „proletar intelectual" (după expresia greşită a vremii) era stigmatizată ca neviabilă nu cu argumente făţiş' politice, care ar fi trădat imediat iritaţia reală a junimistului apărător al orînduirii existente, ci cu argumentul „strict estetic" că e „ostensrbil tendenţioasă", iar prin „tendinţa" operei contemplaţia artistică era lovită1. Astfel izvoarele reale ce alimentau' judecăţile estetice ale vîrfului criticii reacţionare romîne, ale .acestui om pentru care cultura reacţionară a făcut tot cg i-a stat în putinţă spre a-i ascunde -înfăţişarea unui „zoon politikon" de.-cea mai pură speţă, şi a-1 prezenta drept un „liomo aesthetieus" puf ;—erau camuflate într-un „înveliş estetic"- iar cei nepreveniţi puteau fi iluzionaţi asupra atitudinii ,;striet estetice" a criticului. .Daft conştiinţele lucide, înaintate, ale vremii au ştiut să vadă dincolo de masca, „estetică" adevăratele resorturi ale „criticelor" lui Maiorescu, şi este- un fenomen> remarcabil că printre primii care au denunţat ipocrizia articolelor iui Maiorescu; — recunoscîndu-le doar calităţile de stil şi. proprietate a limbii — printre primii care au 'ştiut să vadă că obiecţiile „estetice" şi .erudiţia gravă şi .pedantă sînt la, Maiorescu o simplă platformă pentru a urmări scopuri, interesate, pentru a lovi în anumite tendinţe ideologice din arta şi cultura vremii, a fost tocmai Eminescu. Articolul său ,„0 scriere critică", publicatul, ianuarie 1870 în „Albina", referii)du-sc la unui din. discipolii Junimii, baronul Petri.no, poet reacţionar lipsit do . orice-, talent, lăudat do Maiorescu, începea eu -această frază semnificativă: „După faimoasele critice, în. sine bine scrise ale !d-lui Maiorescu. trebuia neapărat să iasă. la lumină şi ■ o şcoală a sa dc partizani,cairo minus spiritul de*o fineţe femeninâ şi minus stilul bun:-şi limpede ai. D-sale:, să aibă şi ea aceleaşi defecte,'.ce'le are părintele., aceeaşi ridicare, la' nivelul secolului, al 1%-.acelaşi aer de civilizaţiune-şi:, gravitate, care din nenorocire- sînt numai., o mască, ee ascunde adeseori numai foarte rău tendinţa cea adevărată şi ambiţia personală" (s.n.). „Aer de civilizaţiune şi gravitite", pretenţia : de a judeca „la nivelul sec. XIX", care sînt doar o „mască" ce asct.nde foarte prost resentimentele, atitudinile interesate, „tendinţa cea adevărată şi am,-biţia personală"— nu se poate o mai expresivă şi lapidară denunţare a faptului că sub masca „impersonalităţii" şi „obiectivitătii" estetice a lui Maiorescu se ascundeau tendinţe de grup şi ambiţii de castă! . O. mărturie foarte elocventă pentru a ilustra adevărul că „apolitismul" -în artă era propagat de Titu Maiorescu nu ; din înaltele raţiuni estetice ale teoreticianului convins de totala incjmpatibilităte a două activităţi deosebite(„Cearea face, doamne, arta cu politica•!") - ci din mult mai terestrele raţiuni-practice şi dc conjunctură ale . conducătorului unui grup oligarhic, susţinător al acestui înalt principiu- al ^autonomiei esteticului" atîta timp cît arta vremii era invadată < -de, anumite- ten-tinţe politice cu totul contrarii vederilor sale politice dar gata să ..nu maifacă uz de ele atunci cînd versurile poeţilor ar fi propagat idei politice convenabile junimismului — ne-.o oferă chiar un membru al „Junimii", devenit mai tîrziu prin ruptura cu. junimismul, politicianradical sau liberal;. Gh. Panu. La şedinţa Junimii în care Maiorescu a citit Satira IH-a a lui Eminescu, cu celebrele ;versuri îndreptate împotriva demagogiei liberale, burghezul liberal Panu. a protestat mînios împotriva „ignominiilor" anti-liberale din pamfletul lui Eminescu, iar atunci cînd junimiştii conservatori satisfăcuţi au luat apărarea versurilor lui Eminescu, .Panu, „în căldura indignării le-a spus multe adevăruri" (formularea- o '-aşa): .. „După teoria d-slră estetică—a strigat Panu — nu numai politica, dar .chiar patriotismul nu este un sentiment care să producă emoţii estetice. Această teorie aţi susţinut-o- cît timp poeţii liberali vă •înjurau pe d-slră conservatorii. Cînd astăzi vine un poet conservator şi înjură în mod grosier... (era furios radicalul-liberal Panu!) pe liberali, atunci găsiţi xă politica e un material admirabil poetic, şi injuria un izvor de emoţii estetice." Este denunţată aci cu o claritate remarcabilă- de către un membru 220 N. TERTULIAN dizident al Junimii originea reală a pro-poziţiunilor de estetică absolută ale lui Maiorescu, micul său catehism de partid — mecanismul real, invizibil, care a generat intransigenţa estetică a lui Maiorescu; iar inconsecvenţa frapantă semnalată de Panu, a unor teoreticieni ai „autonomiei esteticului" care se dovedeau totuşi gata să aprobe cu rîsete satisfăcute şi ironice la adresa protestelor lui Panu o poezie cu deschisă şi violentă tendinţă politică, ei care condamnaseră „politica în artă" din înalte raţiuni estetice, este o a doua mărturie vorbitoare, decisivă, a adevărului că delimitarea maioresciană a specificului absolut al artei şi a autonomiei ei de morală şi politică era nu o teorie estetică obiectivă, impusă de respectarea specificului artei — după cum au încercat s-o prezinte Maiorescu şi „cele trei" generaţii post-maioresciene — ci un instrument al luptei ideologice a „Junimii" menit să împiedice şi să elimine pătrunderea în artă a anumitor tendinţe social-politice, a ideilor progresiste şi înaintate. Dar acela care a demascat pentru prima oară caracterul de clasă al teoriei „artei pentru artă", acela care — format la şcoala ideilor estetice înaintate ale democraţilor revoluţionari ruşi — a dezvăluit cu precizie mobilurile reale ale teoreticienilor „autonomiei esteticului", smulgîndu-le cu un gest ferm masca hieratică a contemplaţiei impersonale pentru a descoperi fata lor adevărată, contractată de ură şi aprehensiuni secrete, a fost C. Dobrogeanu-Gherea, care în studiul său „Tendenţionismul şi tezismul în artă" a scris aceste rînduri memorabile: „Cînd vitejii artei pentru artă, ai artei pure, ai artei care e mai presus de toate, şi mai înainte de toate artă, cînd aceşti viteji încep să strige în contra ideilor şi tendinţelor sociale introduse în artă, pre-tinzînd că ea tj-ebuie să rămîie cu totul în afară de lupta ideilor şi a tendinţelor sociale, ei nu ştiu ce vorbesc. Adevărul este că ei nu-s în general împotriva ideilor şi tendinţelor sociale în poezie —■ aceste idei şi tendinţi fiind sîngele cald al poeziei—ci sînt împotriva unor anumite idei şi tendinţi. Cînd genialele versuri ale lui Shelley, au căzut asupra Engliterei ca o lavă topită, chemind la viaţă pe cei desmoş-teniţi, ce strigăt de ură şi de turbare! Intre alte clevetiri a fost şi aceea că versurile lui Shelley pîngăresc arta, prin introducerea unor idei cari au alt cîmp de haptă... Esteţi curaţi s-au făcut mai ales acei ale căror privilegii au fost ameninţate prin acest potop de geniale şi înfocate versuri." Ideea aceasta strălucită, care demonstra dintr-odată cu precizie că întreaga teorie a „autonomiei artei", a specificului absolut al artei, a incompatibilităţii artei cu ideile social-politice, departe de a fi un adevăr estetic obiectiv şi absolut, departe a reflecta specificul inerent artei nu era decît expresia reacţiunii claselor exploatatoare împotriva artei „incendiare" şi „subversive", a jucat un rol considerabil în lupta gîndirii estetice progresiste din ţara noastră pentru demascarea caracterului de clasă al estetismului şi apolitismului în artă şi ea va fecunda şi va însufleţi îndeosebi gîndirea lui G. Ibrăileanu. Cît de îndreptăţiţi sîntem a vorbi în multe privinţi despre Ibrăileanu ca despre discipolul şi continuatorul operei lui Gherea în critica literară romînească, ne-o arată faptul că în lupta sa împotriva unor estetizanţi fanatici ca Lovinescu, Simionescu-Rîm-niceanu, Zarifopol, Ibrăileanu avea să reia în spiritul şi chiar în litera lor tezele şi argumentele ştiinţifice ale lui Gherea, îmbogăţindu-le cu noi idei preţioase. Cînd Simionescu-Rîmniceanu susţinea ideea maioresciană a independenţei artei de idealurile sociale, Ibrăileanu i-a răspuns: „întotdeauna reacţionarii au luptat împotriva „idealurilor" în artă, prin „idealuri" înţelegînd pe cele generoase. Cînd a apărut Shelley, societatea fashio-nabilă engleză a strigat că se perverteşte arta prin introducerea lucrurilor străine de ea! In contra lui Oscar Wilde, idealist al egoismului feroce şi deci un apărător al „artei pentru artă", aceeaşi societate engleză n-a strigat, 1-a socotit ca „rege al vieţii" (King of life). Şi un critic care ar fi relevat idealurile egoiste şi imorale ale lui Wilde ar fi fost taxat de atentator la „frumos", la „artă"... Criticii lui Shelley, însă, acei care i-au condamnat tendinţele n-au fost taxaţi aşa. CARACTERUL REACŢIONAR AL TEORIEI ..AUTONOMIEI ESTETICULUI" 221 Era în interesul fashionabilitâţii, atunci, a se cerceta şi condamna idealul artistului!" Cu îndîrjire şi fanatism, Lovinescu a încercat să conserve cu orice preţ imaginea unui Titu Maiorescu care repudia idealurile sociale din artă, din înaltele raţiuni filozofice ale unui gînditor format la şcoala platonismului „filtrată în-lîi prin. Hegel apoi prin Schopenhauer", din conştiinţa şi clarviziunea teoretică a separaţiei stricte între facultăţile spiritului omenesc, între artă şi politică, între artă şi morală, între fantazie şi raţiune, între sentimente şi cugetarea intelectuală, între poezie şi reflecţiune. Să amintim aci reacţia lui Lovinescu atunci cînd Ibrăileanu avea să continue ideea lui Gherea scriind: „D. Maiorescu nu putea profesa tendenţionismul, pentru că atunci arta poate fi bună sau rea din punct de vedere al tendinţelor nu numai din punct de vedere al puterii artistice; — şi tendinţele unei opere de artă numai alunei vor fi bune cînd vor fi umanitare, cînd vor manifesta cea mai mare simpatie pentru cît mai mulţi şi este evident că interesele reacţionare ale unei clase nu pot da naştere la singurele tendinţi compatibile cu arta — şi deci e împotriva interesului reprezentanţilor acestui curent a se vorbi de tendinţele operei de artă"; aşadar, atunci cînd Ibrăileanu, refuzînd să accepte ideea „gratuităţii" vieţii spirituale a lui. Maiorescu şi să vadă în Maiorescu un teoretician care în pură dezinteresare a spiritului „contemplă idei", refuzînd să vadă în teoria „autonomiei esteticului" pur şi simplu o deducţie obiectivă a , cugetării filozofice, a „criticii puterii de judecată" kantiene, dezvăluia subit şi precis firele ascunse ce legau cu necesitate această concepţie estetică aparent „impersonală" de poziţia faţă de artă a reprezentantului unei clase reacţionare, Lovinescu, contrariat de această înţelegere mult prea „terestră" şi „incomodă" a principiului „autonomiei esteticului", contrariat că „olimpianis-mul atitudinii" măioresciene era cu brutalitate considerat ca o simplă mască ipocrită iar întreaga teorie estetică a lui Maiorescu era smulsă din cerul platonic şi proiectată pe fundalul concepţiilor politice reacţionare ale junimistului, afirma iritat că „platitudinea de gîndire este una din notele caracteristice ale d-Iui Ibrăileanu", întrucît (ce scandal!): „caracterul autonom al artei, pe care l-au susţinut cei mai însemnaţi esteticieni ai veacului de la Kant la Benedetto Croce, devine în cugetul d-lui Ibrăileanu o armă reacţionară a lui Maiorescu împotriva tendinţelor umanitariste ale socialismului romîn..." (1st. lit. rom. II, pag. 75). ★ Intr-o paralelă elocventă, Gherea a confruntat în articolul său „Idealurile sociale şi arta" spiritul acelor mişcări formidabile de regenerare şi înnoire în cultura europeană, mişcarea democraţilor revoluţionari ruşi în Rusia, curentul democratic şi naţional al lui Lessing din Germania sau avîntul mişcării culturale generate în ţările scandinave de Ibsen, Bran des şi Bjornson cu modesta mişcare „junimistă". Gherea a dezvăluit superficialitatea analogiei între acţiunea regeneratoare a unui Lessing în Germania şi cea a „junimismului" în Romînia şi a scos la iveală ou precizie deosebirea structurală între marile curente revoluţionare din cultura europeană a sec. 18—19 şi „junimism": reacţionarismul net al „Junimii", ostilitatea ei înverşunată faţă de idealurile socialo înaintate,; democratice, antipatia ei radicală faţă de marile idei revoluţionare care tocmai ele con-stituiseră coloana vertebrală a mişcărilor unor Belinski şi Cernîşevski în Rusia sau ale marelui cetăţean şi democrat Lessing în Germania, toate aceste însuşiri negative au covîrşit cu mult micul capital pozitiv de cultură europeană în spiritul lui Lessing, existent în acţiunea „Junimii", simţul de altitudine intelectuală în problemele limbii sau al rigoarei în demonstraţia ştiinţifică, cu care Maiorescu a operat în majoritatea articolelor sale. Teza lui Gherea care demonstra că dincolo de lupta împotriva denaturărilor latinizante din limba literară, dincolo de lupta împotriva platitudinii şi imposturii poetice, dincolo de aceste slabe 222 N, TERTULIAN asemănări cu activitatea unui Lessing, „întrucît priveşte spiritul acestui curent (al Junimii n.n.), spiritul social, nu numai că n-a fost în aceeaşi direcţie, dar n-a fost nici indiferent, ci, ceea ce e mai rău, a fost în multe privinţe contrar spiritului lui Lessing şi tuturor marilor curente literare ce s-au produs în acelaş sens" — definea just raportul real între modestele merite pozitive ale acţiunii culturale a Junimii şi eovîrşitorul rol negativ, reacţionar, pe care 1-a jucat junimismul ; punînd în lumină contrastul radical între, spiritul reacţionar, filistin al Junimii şi acţiunea titanică a unui Lessing sau Belinski, Gherea punea în lumină întreaga absurditate a tendinţelor specifice apologeţilor lui Maiorescu şi ai junimismului de a alătura acţiunea „Junimii" de aceea a marilor curente iluministe şi progresiste europene, întreaga absurditate a tendinţelor de mai tîrziu ale unui Lovinescu de a proclama acţiunea lui Maiorescu „singura linie posibilă de evoluţie a culturii noastre în prelungirea liniei tuturor celorlalte culturi". („Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică", 1943, pag. 384). „Pentru ca, în cîteva cuvinte, printr-un singur exemplu — scria Gherea—■ să caracterizăm marea deosebire dintre curentul literar al Junimii şi curentele pro^ gresive despre cari am vorbit, rog pe cititorii mei, mai ales pe acei cari cunosc istoria dezvoltării literare moderne, să-şi închipuiască pe Lessing, Schiller, Heine, pe Belinski, Herzen, Cernîşevski, pe Bran-des, Ibsen, Bjornson, etc, semnînd o petiţie în care s-ar cere înfiinţarea pedepsei cu moartea (s.n.)". Este evident că Gherea făcea aluzie la unul din cele mai reacţionare documente din istoria politică a claselor exploatatoare din Romînia, la „scrisoarea" lui „Beizadea" Grigore Stur-za din 1871, cunoscută sub numele de „Petiţia de la Iaşi", scrisoare care cuprindea propuneri ultra-reacţionare de modificare a Constituţiei din 1866. Aceste propuneri mergeau de la cerinţa reprimării prin lege a libertăţii presei şi-îndeosebi a libertăţii de a ataca monarhia, de la cerinţa extirpării oricărei urme de democratism din sistemul electoral şi a asigurării totalei preponderenţe a marilor proprietari cu ve- nituri mari, pînă la cerinţa introducerii pedepsei cu moartea şi a dreptului proclamării stării de asediu. Este indescriptibil reacţionarismul agresiv, barbar, violent, tipic feudal care animă această „scrisoare" în care figurau asemenea declaraţii de „principiu"; „Egalitatea este o ramură ă dreptăţii, de aceea ea este bună întrucît este dreaptă, precum egalitatea înaintea legii; îndată însă ce este nedreaptă, este rea. Astfel, este nedrept ca cel ce nu are nimica să voteze impozite pe spinarea aceluia care are ceva, şi de aceea această egalitate este rea* Aşa dară nu ne trebuie faimoasa trilogie revoluţionară: libertatea, egalitatea şi fraternitatea, cu atît mai vîrtos că atunci cînd s-a proclamat fraternitatea s-au făcut despoierile cele mai neruşinate şi măcelurile cele mai crunte". Ideea proclamării republicii era însoţită de o explozie de ură: „Ni se pare că impunitatea şi neruşinarea nu pot să meargă mai departe"; iar libertatea presei era caracterizată a fi ajuns „un adevărat scandal". Legea electorală era declarată rău întocmită întrucît permitea ca în colegiul întîi să voteze şi cei cu un venit de „trei sute galbeni" deşi „se ştie că o moşie cu 6-700 de galbeni venit este o proprietate abiai de mijloc". Exprimând interesele viiturilor marilor moşieri proprietari, protestînd cu ură ciocoiască împotriva faptului că „alegerile consiliilor comunale sînt date cu totul în mîna mulţimii" şi afirmînd că „acest sistem rău şi nedrept a produs la noi cele mai rele rezultate", sau declarînd că al treilea colegiu al oraşelor dă un drept abuziv „fiindcă nesocotind cu totul pe proprietarii şi industrialii mari şi de mijloc de prin oraşe, lasă toată alegerea în mîna celor mai puţini impuşi", această scrisoare revendica cu insistenţă suprimarea sau măcar restrîngerea maximă a oricăror drepturi şi libertăţi democratice. Acest document care cerea desfiinţarea instituţiei juraţilor, desfiinţarea libertăţii presei, introducerea pedepsei cu moartea, măsuri tipice medievale, acest document în care se simte din plin tremurai spaimei teribile în faţa evenimentelor recente ale Comunei din Paris, care saluta dizolvarea adunărilor legiuitoare, declarînd că fără această măsură „se făcea în ţara noastră CARACTERUL REACŢIONAR AL TEORIEI „AUTONOMIEI ESTETICULUI" 223 o răsturnare, a cărei consecinţe ar fi fost în Bucureşti copiarea comunei din Paris (s.n.)..."; acest document care este un monument al obscurantismului şi al celei mai negre reacţiuni feudale purta alături de semnăturile „elitei" conservatoare şi semnăturile „subscrişilor deputaţi care se uneau cu tendinţa acestei petiţii", semnăturile junimiştilor, inclusiv pe aceea a campionului lor Titu Maiorescu. într-adevăr, această memorabilă „petiţie de la Iaşi", îmbrăţişată de Maiorescu — poate cel mai ruşinos stigmat pe care istoria 1-a pus asupra acelora care aveau îndrăzneala enormă de a-şi compara acţiunea lor cu aceea a unui Lessing — acest document barbar despre care Titu Maiorescu avea, să scrie cii admiraţie în prefaţa „Discursurilor sale parlamentare" (pg. 54—55): „Scrisă în stil lapidar, strîns legată de idei, curajoasă în exprimarea lor, ea constituie o dovadă de mare capacitate (ce e drept, intermitentă) a acestei caracteristici figuri politice", poate fi considerat în mare măsură şi ca o expresie sintetică extremă a concepţiilor politice ale lui Maiorescu şi ale Junimii profesate de-a lungul a decenii întregi, a acelei ideologii politice care avea să hrănească şi să determine întreaga orientare a ideilor filozofice, etice şi estetice măioresciene, expresie extremă a acelor simpatii şi antipatii de clasă care vor constitui substanţa secretă, disimulată cu grijă, a judecăţilor estetice ale lui Titu Maiorescu. într-adevăr, nu era oare Maiorescu acela care vorbea despre „prematurul liberalism" pînă şi al acelei Constituţii oligarhice din 1866, nu se declara oare Maiorescu partizanul modului de judecată „mai mult englezeşte evolu-ţionar decît franţuzeşte revoluţionar", ex-primîndu-şi astfel deschis ostilitatea faţă de ideile revoluţiei burghezo-democratice; nu a fost oare Maiorescu autorul acelei calomnii ridicule şi dezgustătoare la adresa revoluţionarilor de Ia 1848,, — aruncată cu dispreţul şi mărginirea unui junker filistin, — afirmînd că „n-au lăsat şi nu au avut nici o concepţie reală", că „Con-stituţiunea din 15 Iunie 1848, de pe „cîmpul libertăţii" de la Filaret, cu cele 22 articole ale ei era o operă de fantasie fără valoare practică"; nu era oare Maio- rescu acela care cu mentalitatea unui supus obedient şi servil al marilor monarhii feudale declara: „a da unei ţări intercalate între trei monarhii absolute care îi ameninţau existenţa, o formă quasi-repu-blicană"; „a acorda (art. 10)... dreptul fiecărui judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul poporului întreg de a-şi alege domnul" sau „a decreta" emancipaţia Israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă",adică acordarea drepturilor politice minorităţilor naţionale — „toate aceste erau numai naiva aşternere pe hîrtie a unui amalgam de idei nebuloase (s.n.) care mişunau pe atunci în broşurile frazeologilor din alte ţări"? „Şi în contra frazeologiei era mare dispreţ în „Junimea" — conchidea emfatic şi suficient Maiorescu ! A numi „amalgam de idei nebuloase" aspiraţiile vitale elementare ale maselor poporului romîn, a numi în această a doua jumătate a sec. XIX „frazeologie" idei care deveniseră un bun comun al oricărei minţi cît de cît luminate, a ridica mărginirea conservatoare şi filistinismul ultrareacţionar la rangul de „spirit critic" — faimosul „spirit critic" al „Junimii" faţă de „frazeologie"! — iată modul de gîndire şi fizionomia intelectuală a aceluia pe care clasele exploatatoare aveau să-l înconjoare cu aureola de întemeietor al culturii, esteticii şi criticii literare romîneşti. Maiorescu a fost profesionistul consecvent al ideii restrîngerii maxime a libertăţilor democratice şi a posibilităţilor de exprimare a voinţei maselor, afirmînd că dacă „...liberalismul înseamnă participarea cît mai mare a mulţimii la legislaţia, administraţia şi justiţia Statului, conservatismul însemneazărestrîngerea acestei participări numai la cei chemaţi şi în stare a o înţelege şi a o aplica", declarîndu-se împotriva „părţii pozitive a acelui liberalism de la '48 ...adică cu participarea directă a tuturor la amănuntele misiunilor Statului, după formula declamatorie şi nereală a unei egalităţi în aptitudinile oamenilor (s.n.)" şi proclamîndu-şi ca ideal pe acela care personifica în concertul reacţiunei europene vioara primă, pe Bismark: „un foarte energic reprezentant 224 N. TERTULIAN al conservatismului în Europa de astăzi". („Precedenle constituţionale şi partide politice", 1886). Dispreţul lui Maiorescu pentru popor, pentru capacităţile politice ale maselor populare era absolut şi lua formele celui mai înrăit şi mai înverşunat ciocoism: „acolo unde este mulţimea este de regulă şi incapacitatea", sună una din sentinţele sale. într-un discurs pronunţat în 1874, susţinînd modificarea legii comunale elaborate de Kogălniceanu în 1864, Maiorescu pretindea că spiritul democratic al acestei legi poartă vina decăderii şcoalei, bisericii şi higienei la sate. Teza maioresciană era „incapacitatea mulţimii la noi pentru ideile democratice, pentru practicarea independenţei individuale," incapacitatea mulţimii de-aşi gospodări treburile; „şi fiindcă experienţa a dovedit că această independentă nu se găseşte în mulţime — îşi desfăşura Maiorescu raţionamentul său de o logică prusacă impecabilă — trebuie să o căutăm în alt element, în proprietarii cei mari. (s.n.)", eliminîndu-se astfel „modul de a înnăbuşi voturile celor inteligenţi (!) din comună prin voturile mulţimii": „...în locul voturilor mulţimii să primim o preponderenţă a voturilor celuilalt element pe care ni-l dă constiluţiunea, stabilind colegiile după cens; să primim pe proprietatea cea mare, să sporim pentru o parte a voturilor condili-unea censului atît încît.să ,avem speranţa că se vor îndrepta lucrurile şi că vom găsi în proprietarii mari mai multă îngrijire decît am găsit-o în mulţimea ignorantă (s.n.)." Este evident că Maiorescu încerca să arunce discreditul asupra ideilor democratice folosindu-se de abuzurile şi ticăloşiile partidului liberal de la putere, mascate la adăpostul frazeologiei pseudo-democratice, este evident că întreaga „critică a frazeologiei" era legată intim la Maiorescu de intenţia consolidării poziţiilor moşierimii reacţionare în cadrul coaliţiei burghezo-moşiereşti, este evident că întreaga critică maioresciană împotriva formelor goale, împotriva „formelor fără fond" era animată de tendinţa compromiterii a înseşi principiilor democraţiei burgheze şi a obţinerii anulării pînă şi a celor mai ciuntite drepturi democratice pentru a asigura astfel întărirea puterii discreţionare a marilor proprietari funciari „Şi de mi se va zice — exclama Maiorescu — că ar fi ceva feudal de a da proprietarilor atîta autoritate şi chiar drept de delegaţiune, voi răspunde că prin orice cuvinte s-ar califica aceasta, lucrul nu se schimbă în sine şi cuvînlul rămîne indiferent. Căci cu cuvintele frumoase de egalitate, democraţie, pe care le-aţi aplaudat acum 10 ani, au ajuns comunele unde sînt: poate că cuvîniul de feudalitate, care sună mai puţin frumos, să schimbe lucrurile şi să le facă a merge mai bine" (cîtă dreptate avea Cxherea să scrie: „Junimea s-a răsculat contra formelor goale, contra cuvintelor mari golite de înţeles, pîngărite în gura Caţavencilor şi ■Farfurizilor noştri. Junimea s-a sculat contra speculei ce se făcea cu aceste cuvinte. Decît, tot zeflemisind, .bătîndu-şi joc, repudiind cuvintele mari, au ajuns să zeflemească şi . adevăratul conţinut al acestor cuvinte". Maiorescu ameninţa parlamentul că dacă va refuza să acordş marilor proprietari de moşii preponderenţa în comune, atunci singura soluţie va fi introducerea absolutismului şi dictatura de tip ceasarian, pe care-1 numea cu îngăduinţă un „exces", ceea ce-i permitea să cocheteze în mod ipocrit el însuşi cu „liberalismul", pe care avea însă grijă, la 1874, să-1 distingă net de democratismul consecvent şi radical: „Iar dacă nici d-voaslră nu veţi face nimic, atunci nu vor mai exista comune în Romînia şi va veni timpul despotismului caesarian să ne regulamenteze pe toţi. înainte însă de a ajunge la acest exces, este o datorie a noastră, . a liberalilor (liberali nu însă democrati-ra-dicali), (s.n.) să chemăm un alt element de reprezentare a adevăratelor trebuinţe ale ţării şi să-i dăm lui. preponderenţa în comune". Sînt extrem de semnificative satisfacţia şi rictusul ironic cu care Maiorescu demonstra în „Partide constituţionale şi precedente politice" că „guvernul liberal al d-lui Brătianu, de cîte ori a luat o măsură de importanţă practică recunoscută, a făcut politică conservatoare, adică restrictivă",, satisfacţia şi zîmbetul condescendent cu care exploata trădarea oricăror principii elementare ale democraţiei burghze de că- CARACTERUL REACŢIONAR AL TEORIEI' „AUTONOMIEI ESTETICULUI" 225 tre partidul liberal pentru a demonstra că frazeologia liberală este o formă goală care în realitate se transforma în practica unor „precedente esenţial-antiliberale şi încă unele aşa de arbitrare, încît de aceasta nici un conservator constituţional nu va primi să le folosească" şi pentru a-i reproşa cu aceeaşi condescendenţă şi superioritate lui Brătianu lipsa de sinceritate,cu care„/ace contrabanda unui conservatism restrictiv sub bandiera unui liberalism de principii." (O asemenea critică lucidă a politicianismului şi ipocriziei demagogice a liberalilor ar fi putut să creeze impresia unei apropieri între junimism şi dezgustul plin de mînie faţă de acelaşi politicianism şi fată de frazeologia goală liberală, peudo-democratică, a unor conştiinţe înaintate ca Eminescu sau Cara-giale, dacă nu am ţine seama că în glasul sarcastic al lui Maiorescu nu răsună amărăciunea, dezgustul şi mînia unei conştiinţe ultragiate de lipsa de sinceritate a liberalilor, ci satisfacţia ironică a politicianului reacţionar, a exponentului moşierimii şi marii proprietăţi funciare care saluta cu mulţumire acţiunile conservatoare ale partidului liberal: „Un fundament al Statului — scria în acest seng,.JVIaiorescu — este ţăranul proprietar de pămînt. Partidul liberal, re-vizuind Constituţia la 1884, a oprit şi el libertatea ţăranului de a-şi aliena pămîntul, lăsînd-o numai cercului restrîns de orăşeni şi proprietari — măsură conservatoare şi anti-liberală, dar necesară pentru adevăratul progres al ţăranilor. (s.n.) Partidul liberal a restrîns Ia 1882 chiar libertatea mulţimii ţăranilor pentru contracte trecătoare de muncă şi le-a ho-tărît din sus în jos tocmelile agricole — altă măsură conservatoare şi anti-liberală." Maiorescu apla'uda aşa dar toate acele măsuri menite să întărească dependenţa semi-feudală a ţăranului de moşier, toate acele măsuri tipic reacţionare menite să „fixeze" ţăranul pe jalnicul şi mizerul lui petec de pămînt şi să împiedice transformarea lui în proletar „liber", toate acele măsuri menite să consolideze calea prusacă de dezvoltare a capitalismului cu tendinţa ei specifică de a conserva marea proprietate feudală asupra pămîntului şi de a o acomoda treptat capitalismului, păstrînd însă 15 — Viaţa Romlneascâ multă vreme încă dependenţa semi-iobagă a populaţiei rurale. In aprobarea plină de căldură a unor măsuri menite să apere marea proprietate moşierească şi să întîrzie dezvoltarea capitalismului, măsuri evident anti-populare de natură a întări sclavia semi-iobagă a ţăranului faţă de moşier,, prin interdicţia ţăranului de a şi vinde bruma de pămînt, măsuri pe care Maiorescu le proclamă cu cinism necesare „pentru adevăratul progres al ţăranilor", apară clară şi exactă fizionomia de exponent fidel al intereselor şi năzuinţelor moşiereşti reacţionare. Aceasta explică întru totul izb ucnirile fulminante ale lui Maiorescu împotriva ideilor democratice, ura împotriva paşoptismului şi a democraţiei revoluţionare, lamentările lui pline de nostalgia Regulamentului Organic („vă spun sincer că eu regret că s-a făcut schimbarea regulamentului organic aşa de grăbită, aşa de bruscă şi nu s-au modificat numai acele principii vătămătoare care nu puteau să existe alăturea cu cerinţele unui stat modern, dar lăsîndu-se ţării obiceiurile ei, lăsîndu-i-se beneficiul schimbărilor treptate şi timpul de a se deprinde cu libertatea") apologia instituţiilor feudale de genul monarhiei („junimiştii au fost de la intrarea lor în acţiunea politică monarhici şi dinastici fără şovăire", declară cu mîndrie Maiorescu, afirmînd că „ideea dominantă întru conducerea statului romîn spre îndeplinirea marii sale misiuni în Orient, este înrădăcinarea sim-ţămîntului dinastic în toate păturile poporului"), apologia obscurantismului şi superstiţiilor religioase considerate cu luciditate ca un narcotic indispensabil pentru anestezierea spiritului de nemulţumire şi răzvrătire al maselor („Camera de Ia 1864 şi pînă astăzi n-a făcut nimic pentru a dezvolta biserica, nu a făcut nimic pentru a redeştepta simţirea religioasă, şi prin urmare a lăsat în decadenţă unul din cele mai importante fundamente ale moralităţii poporului nostru şi oricărui popor", afirma plin de. reproşuri Maiorescu în discursul său din 1874 „Asupra reformei legii comunale", după cum într-un discurs ulterior vorbea despre „restaurarea mînăs-tirilor" care „sînt dovada simţămîntului religios, ce trebuie menţinut în Romînia, 226 N. TERTULIAN mai ales în timpul de j-Uă". Nu poţi să nu observi cinismul rece cu care Maiorescu vorbea despre menţinerea superstiţiilor religioase ca despre un însemnat instrument politic!) In spiritul acestor concepţii ultraretro-grade, Maiorescu a desfăşurat încă din primii ani ai activităţii sale o luptă în-dîrjită împotriva ideilor „subversive" propagate de lucrările fostului paşoptist S. Bărnuţiu, îndeosebi împotriva teoriilor sale care cereau desfiinţarea marii proprietăţi feudale şi împărţirea pămîntului „între toţi locuitorii" şi împotriva ideilor sale anti-dinastice şi republicane, teorii a căror propagare i-a zmuls în repetate rîn-duri lui Maiorescu adevărate izbucniri de isterie : „Nu cred că trebuie să admitem a1 se introduce teorii a căror tendenţă manifestă este surparea oricării ordine de lucruri constituite în stat şi provocarea cestiunilor sociale într-un mod cum nu a venit încă timpul şi cum poate nu va veni niciodată a se resolvi... (s. n.) (Maiorescu nutrea aşadar speranţa secretă că marea proprietate moşierească va avea o existenţă eternă: şi aceasta la aproape un secol de la Marea Revoluţie Franceză!!). în acelaşi discurs parlamentar (27 iunie 1871), vorbind despre revendicarea exproprierii moşiilor propagată de Bărnuţiu şi elevii săi, Maiorescu se adresa alarmat membrilor parlamentului, chemîndu-i să facă tot ce le stă în putinţă pentru a împiedica ascuţirea luptelor de clasă între ţărani şi moşieri şi a perpetua cu orice preţ exploatarea, aniăgindu-se fericit cu ideea că în Romînia înapoiată nu ar fi posibile acele mişcări revoluţionare ale proletariatului, a căror irupţie în Apus îl inspăimîntaseră cumplit pe acest „burges conservator", cum se definea el însuşi: „Vedeţi, domnii mei — exclama cutremurat Maiorescu în legătură cu programul anti-feudal al lui Bărnuţiu — că aceasta este o teorie comunistă sui-generis, pusă înainte ca o idee de regenerare a Ro-mîniei. Ce n'echibzuinţă de a deştepta într-o ţară, unde sînt aşa de puţini locuitori în comparare cu teritoriul, unde proletariatul din norocire nu există (s.n.) ce nechibzu-inţă' dea deştepta luptele acelora care nu au nimica, contra acelora care au ceva"- (s.n.) şi a prejudica într-un mod nefericit soarta viitorului, care poate niciodată (cum se auto-iluziona jalnic Maiorescu!) sau abia peste 200 de ani (mincinos profet!) ne-ar duce acolo... ne preocupă faptul că o astfel de teorie comunistă (!) se susţine într-o universitate ca mod de regenerare a statului romîn!" Şi ca un suprem argument, menit să copleşească şi să zguduie conştiinţa deputaţilor, Maiorescu arunca întrebarea maximă în care vibra oroarea politicianului oligarhiei în faţa spectrului comunei din Paris: „Ce-aţi zice d-voas-tră, cînd guvernul francez ar numi dintre membrii Comunei de la Paris, ca Assy, Cluseret, Bergeret şi alţii, prefecţi la Marsilia, la Lyon şi aiurea sau profesori la universitatea din Paris!?" Pentru mentalitatea şi orizontul gîn-dirii lui Maiorescu sînt extrem de semnificative discursurile aprinse rostite împotriva pătrunderii ideilor politice în cultura şi învăţămîntul universitar, discursurile pline de patimă care cereau „să se lovească aceia care ar propune în scoale răsturnarea unei ordini de lucruri stabilită..." întrucît — exclama cu indignare politicianul credincios oligarhiei şi regimului burghezo-moşieresc — „nu se poate ca să aibă profesorii libertatea să profeseze teorii răsturnătoare în contra statului pe care-1 servesc..." Maiorescu cerea cu în-dîrjire în primul rînd „desfiinţarea catedrei de economie politică", se pronunţa împotriva predării istoriei contemporane şi în primul rînd a istoriei revoluţiei de la 1848, afirma cu o formulă tipic maioresciană pe care-o vom regăsi aproape identică şi în studiile sale estetice— că tineretului cu cît i se va da o direcţiune în învăţămînt „mai curată, mai neamestecată cu pasiunile zilei, cu ălîl mai bine pentru ei"; cerea desfiinţarea predării acelor ştiinţe pe care le numea plin de luciditate „ştiinţe politice de partid" şi înlocuirea lor prin discipline neutre, nepri-mejdioase pentru securitatea regimului burghezo-moşieresc. „... să fie sau să nu fie economia politică ! Am susţinut să nu fie, fiindcă este unul din acele cursuri care, oricît de folositor ar fi, a expus deja ţara la'o direcţiune primejdioasă şi mi-e teamă că o va expune şi de aci înainte (s.n.), tot aşa precum.de exem- CARACTERUL REACŢIONAR AL TEORIEI1 „AUTONOMIEI ESTETICULUI" 227 ;,plu nu aş primi să se propuie istoria noastră politică de la 1848 pînă astăzi în licee, findcă nu numai că nu ar fi folositoare, dar ar fi chiar primejdioasă şi ar ,da tinerimii idei necoapte( !?),ceea nu le-ar .putea pricepe".Lucrările produse de acele catedre — demonstra Maiorescu — sînt „cu toată sinceritatea pline de idei răsturnătoare de proprietate, de monarhie şi de •ortodoxie". lată încă o frază asemănătoare în care e cuprinsă parcă în germene întreaga ideologie a reacţiunii gîndiriste şi ortodoxiste de peste cîteva decenii, continuatoarele fireşti şi organice ale ma-iorescianismului şi junimismului: „Cultura tinerimii — spunea Maiorescu ca un autentic „ortodoxist" sau „gîndirist" .„avani la lellre" rcspingînd ideile democratice ce i se păreau „frazeologie", idei abstracte, „nemistuite", importate din străinătate —are trebuinţă de îrnpămîntenire practică adică de studierea reală şi de pri-jnirea elementului teluricalrominismuluipro-,priuu. („Discursuri parlamentare 111 ,p .200.) Cerînd eliminarea „profesorilor agitatori" a căror menţinere în învăţăm în t i se părea un fapt tot atît de oribil şi de neînchipuit ca şi a încredinţa în Franţa ţpredarea economiei politice unor reprezentanţi ideologici ai comunarzilorpari-:zieni, Maiorescu devenea ameninţător: „Dacă în adevăr nu schimbaţi nimic, dacă lăsăm direcţiunea aceasta să meargă ca pînă ■acum, vă rog atunci nu vă mai plîngcţi în contra tinerimii; nu vă mai miraţi de ce tinerimea vine cu idei răsturnătoare, nu mai ziceţi că în loc să se întărească la noi ordinea statului, este mai mult -anarhie în spirite" (şi Maiorescu amintea -că încă în 1867 — anul în care a apărut şi „Cercetarea asupra poeziei romîne"!— -el a „denunţat răul"acesta în „Convorbiri", "în „Gazeta \le la Iaşi" şi în o broşură -aparte!). Proiectate pe fundalul fanatismului reacţionar al lui Maiorescu, al intoleranţei sale faţă de orice atitudini sau idei politice cu directă tendinţă patriotică şi democratică, al îndîrjirii şi ostilităţii sale faţă de orice exprimare a aspiraţiilor politice ale maselor, al oroarei şi furiei sale împotriva pătrunderii ideilor politice cu cea 15* mai vagă tendinţă „răsturnătoare de proprietate, de monarhie, de ortodoxie", al aversiunii sale împotriva ştiinţelor politice .de partid — aversiune abia mascată sub pretextul incompatibilităţii politicii cu instrucţia şi învăţămîntul — putem înţelege pe deplin şi definitiv de ce leit-motivul, refrenul obsedant, care revine pînă la saturaţie, al studiilor estetice măioresciene este străduinţa perseverentă, voinţa acerbă a acestui spadasin al reacţiunii de a disocia cu fermitate poezia şi arta de politică, intransigenţa şi fanatismul în a proclama incompatibilitatea artei cu politica, în a demonstra cu orice preţ că în acea epocă în care poezia; patriotică, democratică a paşoptiştilor continua să exercite o influenţă'puternică „politica ne-a surpat unica temelie artistică" ; „atît cel puţin este sigur, că cele mai rare aberaţiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace sînt cele ce au primit în cuprinsul lor elemente politice", că „învăţătura, preceptele morale, politica etc. sînt obiecte ale ştiinţei şi niciodată ale artelor", că în poeziile populare „politica, declamările în contra absolutismului... etc. nu ating cuprinsul lor sentimental şi nu silesc pe cititori a recădea din înălţimea impresiilor poetice în mijlocul preocupaţiilor de toate zilele" (adică al luptelor de clasă !) .Proiectate pe acest fundal negru, intransigenţa „estetică" a lui Maiorescu („acolo unde începe tendonţa, încetează arta !"), disocierea intolerantă a artei de politică, repudierea pînă şi a patriotismului în artă apar într-o simetrie uimitoare cu intransigenţa şi intoleranţa lui Maiorescu, cu fanatismul său aprig în lupta împotriva tendenţelor şi ideilor democratice şi patriotice. Acum putem urmări cu claritate rădăcinile reale ale resentimentelor şi oroarei lui Maiorescu faţă de amestecul „politicii" în artă, substanţele secrete din care s-a făurit floarea invoaltă, cu aparenţe atît de delicate a cugetării sale estetice, cu distincţiile şi disocierile ei între „fantezie" şi „raţiune", între „sentiment" şi „cugetarea intelectuală", între „poezie" şi „reflecţie", — cu tendinţa ei de a propaga „nepăsarea politică", indiferentismul politic în artă, tendinţă specifică — după cum a arătat 228 N. TERTULIAN Lenin — celor cuprinşi de „saţietate politică", partidului celor sătui cu tendinţa ei (tipică pentru un „burges conservator") de a considera arta doar ca o „mîn-gîiere binefăcătoare" care dă atenţiei omului „liniştea contemplativă şi un repaus intelectual" şi care trebuie să „ne decline spiritul de la înălţimea fără margini a nexului cauzal" etc, etc. Acum cînd urmînd indicaţia lui Marx şi Engels ca „în totală contradicţie cu filosof ia germană / care coboară din cer pe pămînt să urcăm de pe pămînt la cer, adică nu se mai porneşte de la ceea ce oamenii spun, îşi închipuie, îşi reprezintă şi nici de la oamenii exprimaţi, gîndiţi, imaginaţi, reprezentaţi, pentru ca de aici să se ajungă la oamenii reali; se porneşte de la oamenii cu adevărat activi şi se explică şi dezvoltarea reflexelor şi ecourilor ideologice ale acestui proces vital, prin procesul real al vieţii lor", acum cînd am alăturat imaginile lui Maiorescu, spadasinul fanatic al reacţiunii şi Maiorescu, esteticianul „autonomist" intransigent şi am văzut uimitoarea comuniune organică a acestor „două" personaje pe care Lovinescu şi generaţiile postmaioresciene au făcut tot ce le-a stat în putinţă spre a le disjunge — acum putem înţelege pe deplin şi definitiv adevărul profund al cuvintelor lui Gherea care arăta că întotdeauna „esteţi curaţi s-au făcut mai ales acei ale căror privilegii au fost ameninţate" de arta tendenţioasă înaintată! Se ridică aci o întrebare capitală: a fost oare Maiorescu în judecăţile sale literare despre operele diferiţilor scriitori acea conştiinţă estetică pură, neprevenită pe care o propaga ideologia sa estetică; a fost Maiorescu în judecata estetică acea „conştiinţă impersonală",care apropiindu-se de opera de artă îşi uita într-adevăr catehismul său moral şi politic; a fost Maiorescu un profesionist autentic al emoţiei dezinteresate, libere de orice consideraţii etice, politice, filozofice? A fost Maiorescu în simpatiile şi antipatiile sale literare un om* de gust strict, o personificare a himericului ideal estetic kantian de a judeca frumosul în pură contemplare „fără consideraţii utilitare, „fără interes" („Interesse- losigkeit"), fără concepte, („ohne Begriffe") fără noţiuni etice şi idealuri social-politice? Se elibera oare Maiorescu în faţa operei de artă de fanatismul său reacţionar, de superstiţiile şi prejudecăţile sale obscurantiste, antidemocratice şi antisocialiste, realiza el într-adevăr acea atitudine estetică ideală pe care o propovăduia, practica el „inhibiţia... interesului practic faţă de realitate, a aprobării sau dezaprobării morale sau sociale" (expresiile sînt luate din „Estetica" prof. Tudor Vianu), funcţiona într-adevăr la el în actul contemplaţiei cenzura simpatiilor şi antipatiilor sale de clasă şi considera el într-adevăr opera de artă ca un simplu „obiect estetic" oferit desfătării şi plăcerii gratuite? Dacă în studiul său „Comediile domnului Caragiale..." Maiorescu exila în afara artei „poeziile cu intenţii politice actuale", caracterizîndu-le ca fiind „o simulare a artei dar nu arta adevărată", întrucît „înălţarea impersonală este... o condiţie aşa de absolută o oricărei impresii artistice, încît tot ce o împiedică şi o abate este un duşman al artei..."; dacă mai departe Maiorescu expulza din artă însăşi exprimarea patriotismului considerînd că „chiar patriotismul... nu are ce căuta în artă, ca patriotism ad-hoc, căci orice amintire reală de-interes practic nimiceşte emoţiunea estetică",în răspunsul său din 1909 la discursul lui Duiliu Zamfirescu, „cîntecul de lebădă" al criticii maioresciene, cum îl numea cu pioasă admiraţie Lovinescu, schima. de dezgust a estetului faţă de „utilitarismul" în artă şi faţă de pătrunderea „intereselor practice în opera artistică", „atitudinea sa strict estetică" capătă de astă dată brusc şi violent un făţiş caracter de clasă, „autonomistul estetic" fanatic şi intolerant şi reacţionarul îndîrjit conto-pindu-se deschis într-o sinteză unică: „De mult era cunoscută cererea unor socialişti-poporanişti, care se amestecaseră în ale esteticii şi îndemnau pe scriitori să se ocupe exclusiv de mizeria claselor de jos şi de vinovăţia celor de sus. Dar, dacă toate tendinţele şi intenţiile „utilitare" sînt dăunătoare în artă, cel puţin tendinţa, învrăjbirii claselor a rămas cu desăvîrşire stearpă în producerea de opere frumoase" — CARACTERUL REACŢIONAR AL TEORIEr „AUTONOMIEI ESTETICULUI" 229 scria Maiorescu ca un reflex literar al atitudinii reacţiunii faţă de răscoalele ce avusese loc cu doi ani în urmă. într-o serie de note publicate în 1906— 1907 la rubrica „Miscellaneea" a „Vieţii Romîneşti", Ibrăileanu a formulat o serie de consideraţii de un interes remarcabil în legătură cu judecăţile estetice emise de Maiorescu în ultimele sale rapoarte academice publicate în acea perioadă. Cînd Maiorescu avea să retracteze vechea sa afirmaţie despre exprimarea sentimentelor patriotice în artă — constrîns de evidenţa valorii unor poezii de Octavian Goga, Ibrăileanu avea să noteze cu o ironie şi o logică implacabilă: „Octavian Goga a avut darul să zdruncine credinţele d-lui Maiorescu: în contra celor scrise altădată, domnia sa spune în raportul către Academie, publicat în numărul jubiliar al „Convorbirilor"; „... patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendinţă politică (Hm ! notează ironic Ibrăileanu), un simţămînt sincer şi adevărat şi întrucît este astfel, poate fi în atari împrejurări născător de poezie"... Va să zică, un simţămînt adînc şi adevărat? Dar, fără simţămînt adînc şi adevărat, poate fi poezie, orice poezie? Atunci? Logicianul Maiorescu nu trebuie să admită, în cazul acesta, că şi motivele sociale, izvorîte dintr-un simţămînt adînc şi adevărat, pot da naştere poeziei? Oare ar fi deosebirea intrinsecă între motivele sociale şi cele naţionale în poezie? Nu sînt, chiar în volumul lui Goga, din cele mai frumoase poezii — „Rugăciunea" şi „Clăcaşii"? E caracteristic pentru d. Maiorescu că domnia sa nu le citează deloc şi nici nu aminteşte despre aceste două poezii, repet, din cele mai frumoase din tot volumul... Dar citînd„Plugarii", după primele patru versuri, d-sa omite jumătatea a doua a strofei: „Al vostru-i plînsul strunei mele: Creştini ce n-aveţi sărbătoare, Voi cei mai buni copii ai firii, Urziţi din lacrimi şi sudoare..." Şi după ce reproduce penultimele două strofe iarăşi lasă la o parte pe cea din urmă: „A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se fringe. Al meu e cîntul ce-n pustie Neputincioasa jale-şi plînge Ce-n pace obidirii voastre, Ca-ntr-un întins adînc de mare Trăieşte-n)'ricoşatul vifor Al vremilor răzbunătoare..." „Pentru ce? — întreabă Ibrăileanu. D. Maiorescu are prea mult simţ artistic^?) ca să nu guste toată poezia „Rugăciunii" şi a „Clăcaşilor" sau a versurilor operate de d-sa din „Plugarii". Dar prejudecata (de clasă n.n.) teoreticianului e şi mai puternică ca simţul artistic al criticului literar... Sau, nou Cremonini, d-sa nu vrea să se uite în telescop, pentru ca sateliţii lui Jupiter să nu-i dărîme teoriile?..." Se poate oare o mai vie şi mai stringentă demascare a faptului că departe de a opera cu simţul altitudinii estetice, departe de a realiza acea himerică disociere a judecăţii sale literare de catehismul său politic şi social, departe de a fi o pură „conştiinţă impersonală", strict contemplativă, Maiorescu acţiona dominat de simpatiile şi antipatiile sale de clasă, se poate oare o mai zdrobitoare demascare a spiritului de partid reacţionar al criticii măioresciene, gata să amputeze sau să cenzureze prin tăcere versuri de o reală valoare estetică, versuri pătrunse incontestabil de acel „simţămînt sincer şi adevărat" pe care Maiorescu afecta că-1 cere poeziei, doar fiindcă acele versuri exprimau patetic, vibrant, spiritul de răzvrătire al maselor? într-o altă notă intitulată „Idealurile patriotice şi sociale în poezie", citind cuvintele amintite şi de noi ale lui Panu adresate junimiştilor cu prilejul lecturii Scrisorii a 11 I-a lui Eminescu, Ibrăileanu făcea acest comentariu semnificativ: „Noi am spus-o totdeauna că esteticienii de felul d-lui Maiorescu neagă existenţa tendinţei în artă, pentru că nu le convin anumite tendinţe. D. Panu are dreptate: dacă nici patriotismul, un sentiment mai general, mai sociabil care poate grupa pe toţi (!) oamenii dintr-o ţară şi care este veşnic, cel puţin atîta cît vor exista popoare, patrii deosebite, dacă patrio- 230 N. TERTULIAN tismul era declarat de Junimea ca un sentiment care n-are ce căuta în poezie, atunci cum putea admira Junimea o poezie — Satira a II 1-a în care era vorba de un sentiment mai puţin general, mai puţin sociabil, care nu putea grupa decît'o clasă,..?" Este clar că nu „patriotismul" displăcea Junimii, ci „patriotismul"' palruzecioplist, pentru că Junimea avea alt ideal — per-miteţi-mi cuvîntul — social! (s.n) Şi cînd s-a găsit un poet, Eminescu, ca să le exprime idealul lor social, atunci ei au aplaudat o poezie care avea ca punct de plecare, un sentiment îngust şi trecător: ura împotriva introducerii civilizaţiei apusene." („poporanistul" Ibrăileanu apare aci contaminat şi el de teoria „formei fără fond"). „Dar, se va zice, Eminescu exprima cu talent idealurile sale sociale!... Asta e altă vorbă. Junimea, prin pana lui Maiorescu, nu susţinea că „patriotismul" exprimat fără talent n-are ce căuta în poezie, căci e clar că nici un sentiment exprimat fără talent nu poate da naştere unei poezii. Junimea alunga din poezie „patriotismul" şi „idealurile sociale" ca atare (s.n..). Şi încă ceva. D. Maiorescu, în raportul său despre poeziile iui Oct. Goga nu vorbeşte de poeziile- izvorîte dintr-un sentiment social, nici nu le citează, deşi sînt din cele mai frumoase: „Rugăciunea", „Clăcaşii" nu cedează pentru nimic ca talent părţii a doua din Satira ITI-a a lui Eminescu... Şl vedeţi, d. Maiorescu apreciază mult Satira a IlI-a, pentru că în ea se ridiculizează lucrurile împotriva cărora d. Maiorescu a luptat toată viaţa sa şi d. Maiorescu nu relevează „Clăcaşii",' pentru că din această bucată se exprimă dureros suferinţele unei clase pentru care d. Maiorescu n-a luptat-—şi dispreţul, ura împotrivă „stăpînilor gliei", în contra cărora d. Maiorescu n-a luptat". In sfîrşit în alte două note (mai-iunie 1907), Ibrăileanu lua în discuţie aprecierea lui Maiorescu asupra nuvelei „In lumea dreptăţii": „Tocmai persoanele care ar trebui să deştepte simpatia cititorului şi-o înstrăinează printr-o simili-cultură de pretenţie occidentală (Andrei Rizescu cîntă Mondschein Sonate de Beethoven, Rizescu citeşte la tribunal pe Spencer şi pe Nietzsche,. Elena aruncă advocatului Beneş vorba de amoral) şi toată expunerea are defectul de a fi ostensibil tendenţioasă ; iar unde începe tendenţa, încetează arta"—scria Maiorescu. „Pentru ce „simili-cultură?" — întreabă, Ibrăileanu. Pentru că Andreiu cîntă Beethoven. Dar în sine aceste lucruri nu sînt „simili-cultură" ci chiar curat cultură! Atunci ce se va fi petrecut în mintea Tui Maiorescu, cînd a scris aceste rînduri: „... Noi credem că D-sa a scris aceea* frază din două pricini: Mai Intîi din cauza concepţiei junimiste: cultura la noi, ca cultură, nu poate fi şi nu este decît apanajul unei elite, iar cultura celor mici nu poate fi do cît o „simili-cultură"... „A admite existenţa culturii la un advocat de la Tîrgovişte este a renunţa la vechea* concepţie junimistă a „formei goale...". Rizescu trebuia şi el să reprezinte „forma goală"! — Şi al doilea, tot din cauza concepţiei junimiste, de astădată cu o doză mai mare de schopenhauerianism şi cu oarecare recunoştinţă a nouălor împrejurări:: credinţa, cum am spus mai sus, că ţara aceasta a rămas lot în starea de la 1867, pe cînd, în adevăr, era imposibil la Tîrgovişte un om care să se delecteze cu Beethoven". In a doua notă, intitulată „încă odată în lumea dreptăţii şi d. Maiorescu"' Ibrăileanu revenea asupra aprecierilor făcute dc Maiorescu nuvelelor „Pană Trăsnea Sfintul" şi ,.în lumea dreptăţii": „Ipoteza-asupra căreia ne oprim e următoarea: Pana Trăsnea place acestor domni pentru că în> aceea nuvelă se face procesul societăţii care distruge o clasă veche, reacţionară, — pentrucă nuvela, clacă c vorba să-i dăin un oarecare nume, e o nuvelă junimistă".. — „în lumea dreptăţii" nu le place, pentru că nuvela aceasta nu mai e junimistă, e oarecum „subversivă"....! „Unde începe tendenţa, încetează arta?" — Ei aşi! — exclamă sarcastic Ibrăileanu. „Dar mai „tendenţa" decît în Satira III a lui Eminescu, se poale? Şi ia întrebaţi pe d. Maiorescu şi pe discipol: „încetează, arta?" Şi ia să fi atacat Eminescu cu aceeaşi violenţă pe anti-libe.rali! Să fi văzut atunci cum „ar fi încetat arta!" Cum ar. fi „început tendenţa!". - , CARACTERUL REACŢIONAR AL TEORIEI „AUTONOMIEI ESTETICULUI" 231 Dealtminteri, Clăcaşii, Rugăciune, nici n-au fost băgate în seamă de d. Maiorescu, în raportul său despre Goga: „încetase arta", „începuse tendenţa!"... Şi observaţi cîtă netoleranţă? Noi sîntem acuzaţi de sectarism în aprecierea literaturii, pentru că am spus că imoralitatea scriitorului ne stînjeneşte plăcerea estetică ce ne produce opera sa, căreia nu-i negăm talentul (cînd îl are), deşi este imorală... Nimic mai mult! Şi aceşti domni care neagă existenţa însăşi a operei de artă, de îndată ce ideile lor politice sînt jignite de conţinutul operei, aceşti domni, ei, ne acuză pe noi de ncto-1 eranţă !!" Acum putem înţelege pe deplin şi definitiv ce monument de ipocrizie era acea frază maioresciană ce proclama ca specifică şi inerentă atitudinii estetice eliberarea de „grijile personale", de „legăturile de partid politic", de „catehismul do morală convenţională" a fiecăruia, acum putem înţelege pe deplin şi definitiv co goală abstracţie metafizică şi ce utopică fantezie este în general întreaga concepţie idealistă asupra „atitudinii, estetice" în faţa operei do artă, asupra emoţiei estetice ca un act gratuit dezinteresat, pur contemplativ, liber de orice „consideraţii impure", „relative" (istorice). Acum cînd alături de Ibrăileanu am pătruns în intimitatea fluxului „emoţiilor estetice" ale însuşi teoreticianului „emoţiei impersonale" şi „înălţării impersonale" şi am constatat cît de adînc, impregnate erau judecăţile sale estetice de resentimeiHele junimistului conservator, cît de imperativ şi tiranic domina în verdictele sale estetice micul catehism de partid al „burgssului conservator"; acum cînd am văzut că repudierea „patriotismului" în artă, intransigenţa kantiană a estetului convins că „orice amintire reală de interes practic nimiceşte emo-ţiunea estetică" erau dictate în fond de ostilitatea junimistului reacţionar faţă de patriotismul partuzecioptist; acum cînd am văzut cît de departe era Maiorescu de a fi profesionistul acelei „atitudini estetice atît de dificil de cucerit", de a realiza în actul contemplaţiei acea fantezistă inhib iţie a atitudinii practice faţă de realitate, de a realiza acea cenzură a reacţiu- nilor interesate, .. etice şi social-politice, acum am putut vedea — ce paradox !.,t-fplosind ca „experiment." pe însuşi Maiorescu, adevărul tezei că este cu neputinţă, este o cerinţă absurdă, a expulza din conştiinţa estetică năzuinţele şi idealurile sociale, adevărul tezei lui Gherea că „venim înaintea unei lucrări artistice... cu interesele, cu durerile noastre, cu suferinţele, cu ura şi cu iu'b irea noastră..." Gherea a dezvăluit cîtă ipocrizie, cît fariseism şi cîtă inconsecvenţă se ascundeau în afectarea atitudinii „strict estetice" de către Maiorescu, cît de puţin sinceră şi cît de legată de interese de conjunctură era la Maiorescu afectarea indiferenţei absolute a artei faţă de tendinţele social-, politice, cît de puţin consecvent era acela care ridica braţele în faţa bustului lui Kant, oxclamînd „în vorbe sculptate." :.„Ce-are afacc doamne, arta cu.politica! Atunci cînd interese de politică culturală i-au impus lui Maiorescu să-i ia apărarea lui Alecsandri împotriva unor atacuri ale Iui Vlahuţă şi Delavrancea, să definească valoarea poeziei sale, alăturînd din nevoia exemplificării şi o definire a valorii poeziei lui Victor Hugo, demonstraţia punea la baza ci fără nici un scrupul „estetic" însemnătatea... tendinţelor social-politice încorporate în opera celor doi poeţi. în Alecsandri — scria Maiorescu — vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi... iubirea omenească şi dorul, de. patrie în limitele celor mai rmilţi dintre noi — el lc-a întrupat:... „chauvinismul" gintei latino şi ura în contra evreilor — el le reprezenta... cînd a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă — el singur a încălzit ostaşii noştri .cu raza poeziei". Lui Gherea îi apăreau ca inconsecvenţe şi contradicţii stridente şi aprecierile lui Maiorescu asupra, lui V. Hugo, considerat ca „încarnarea geniului francez al timpului său", întrucît, scria Maiorescu: „iubirea şi ura contemporanilor săi, mîndria şi vanitatea lor, desro-birea spiritelor de sub jugul clasic şi de sub jugul politic, emoţiunea măririlor şi căderilor istorice, lupta celor mizeri îh contra celor prea puternici (Maiorescu era gata să admită Jupt? de clasă .în,... Occident!) — toate aceste vibraţiuni ale 232 N. TERTULIAN unei întregi epoce au trecut prin resfrîn-gerea lui Victor Hugo". Paradoxul era într-adevăr enorm: valoarea poeziei lui Hugo era explicată prin nobleţea tendinţelor politice ale operei sale, prin patriotismul vibrant al versurilor sale, prin reflectarea luptei celor mizeri în contra celor prea puternici; şi cu drept cuvînt Gherea putea scrie confruntînd cele două articole ale lui Maiorescu: „In articolul întîi ni se spune că poeziile cu intenţii politice actuale sînt o simulare a artei, dar nu artă. în al doilea vedem că slăveşte pe Victor Hugo „încoronarea geniului francez" pentru că între altele a cîntat dezrobirea de sub jugul politic! în articolul întîi ni se spune că odele la zile solemne sînt o simulare a artei, în al doilea se slăvesc „Ostaşii noştri" scrisă tocmai pentru ziua .solemnă a biruinţei noastre împotriva turcilor. In articolul întîi ni se spune în sfîrşit că interesele lumii zilnice n-au ce căuta în artă, că poetul treib uie să ne transporte în lumea curată a ficţiunilor, şi că chiar patriotismul n-are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc; în al doilea ne laudă pe Alecsandri zicînd între altele: „chauvinis-mul gintei latine şi ura contra evreilor el le-a reprezentat !"Maiorescu, teoreticianul „emoţiei" impersonale şi „înălţării impersonale" în artă laudă valoarea unei poezii pentru accesele de şovinism antisemit — nu se putea într-adevăr o demascare mai categorică a fariseismului „estetismului" lui Titu Maiorescu. Canonada lui Gherea a fost nimicitoare. Maiorescu în răspunsul său a păstrat o tăcere îngheţată, extrem de semnificativă asupra acestor „contraziceri" implacabil dezvăluite. Iar cu decenii mai tîrziu, în „Titu Maiorescu şi contemporanii lui", „discipolul" Lovinescu avea să scrie cu o amărăciune şi umilinţă încărcată de reprobare pentru „inconsecvenţele" ireparabile ale aceluia pe care 1-a proclamat înfăptuitorul „revoluţiei estetice": „Pentru un critic estetic cum era creatorul criticii noastre estetice, — se lamenta Lovinescu — problema trebuia deci să se mărginească numai în domeniul estetic ; pe dînsul—scria mustrător. Lovinescu,— nu trebuie să-1 intereseze nici „ura", nici „iubirea", nici „mîndria",nici„vanitatea" contemporanilor, într-un cuvînt valoarea reprezentativă a operei de artă, ci numai valoarea ei estetică". Lovinescu, perplex, e constrîns să vorbească despre „incertitudinea lui Titu Maiorescu, care enunţă teorii estetice absolute şi practică uneori o critică în care esteticul intră în aliagii culturale..." Şi el conchidea renegînd articolul lui Maiorescu „Poeţi şi critici": „Privim acest articol al lui T. Maiorescu ca ieşind din linia înaltă, pragul de sus al misiunii lui istorice... E cazul de a spune „numerantur sed non ponderantur". III Concepţia idealistă a lui Maiorescu propaga ideea după care opera de artă este „în esenţa ei ideală", fiind „reflexul unei lumi închipuite", procesul de creaţie artistică cerînd artistului să se „purifice" de orice concepţii,tendinţe şi năzuinţe reale, să expulzeze din sine interesele şi pasiunile vieţii, să elimine orice „impresii egoist-interesate ale sale", „gîndiri indi-vidual-egoiste" şi să devină „impersonal" ca un „medium" gata să transmită „reflexul unei lumi închipuite". în concepţia lui Maiorescu, Byron, de pildă, nu este un scriitor obiectiv, impersonal, întrucît, după cum îi scrie lui Duliu Zamfirescu — „pe lîngă puternica impresie ce la Don Juan mai dă alături şi pieziş gînduri individual-egoiste de ale lui" se răzbună pe hipocritul puritanism al societăţii engleze şi „oscilează astfel între impresia subiectiv-curată despre obiect şi între dorinţa lui egoistă-tulburătoare de a-şi răzbuna". Byron e tendenţios, nu e impersonal, vrea să zică Maiorescu, deşi el pare să considere tipul lui Don Juan o figură impersonală şi să înţeleagă prin atitudinea interesată, prin tendinţă, numai exprimarea discursivă, declarativă de către Byron a resentimentelor sale antipuritane ; ca şi cum imaginea lui Don Juan n-ar fi şi ea expresia, proiecţia concepţiilor şi sentimentalităţii poetului! „Poetul adevărat este impersonal în perceperea lumii, întrucît în actul perceperii obiectului trebuie să se uite pe sine şi să-şi concentreze toată privirea în obiect— scrie Maiorescu în răspunsul său către Gherea — ; prin aceasta numai, obiectul încetează acum de a fi individual, mărginit CARACTERUL REACŢIONAR AL TEORIEI' „AUTONOMIEI ESTETICULUI" 233 şi devine tip, se înfăţişează sub „speciae eaternitatis"curn zice Spinoza, este o „idee platonică" — Shylock nu este un Ovrei izolat, ci este Ovreimea; Werther nu este un amorezat individual, ci este sentimentalitatea amorului." Pentru a-şi susţine teza „impersonalităţii" artistului, a contemplaţiei obiective şi dezinteresate, Maiorescu recurge pe urmele lui Schopenhauer la sofismul clasic al filozofiei idealiste, aplicîndu-1 în estetică. Pentru a anihila şi elimina adevărul că tipul literar (Shylock, Werther, Luceafărul eminescian) reprezintă o sintetizare realistă a unor procese din viaţa reală, concentrarea şi cristalizarea într-o individualitate a experienţei de viaţă a artistului,proiectarea într-o expresie tipică a concepţiilor şi atitudinilor artistului, — adevăr care ruinează teza obiectivitătii impersonale a artistului —, Maiorescu introduce ipoteza fantastică după care din cerul platonic ar descinde în conştiinţa artistului o idee, un prototip absolut (sentimentalitatea amorului, de pildă), o esenţă impersonală, care în conştiinţa lui Goethe se individualizează în Werther iar în cea a lui Eminescu în Luceafărul. „Şi Luceafărul lui Eminescu nu este un individ amorezat ci însăşi sentimentalitatea amorului ca şi Werther". „Impersonal sau tipic văzute amîndouă figurile, personal .sau individual tratate de fiecare autor" — scrie Maiorescu. Marx a dezvăluit cu o precizie desăvîrşită „mecanismul" acestui sofism: „Dacă îmi formez din merele, perele, fragii, migdalele reale, noţiunea generală de „fruct", dacă merg mai departe şi-mi imaginez că noţiunea mea abstractă „fructul", la care ajung pornind de la fructele reale, este o esenţă care există în afara mea, ba chiar constituie adevărata esenţă a perei, a mărului, etc., atunci proclam — în termeni speculativi — „fructul" drept „substanţă" a perei, a mărului, a migdalelor, etc." „Afirm, aşa dar, că pentru pară nu e •esenţial că este pară, că pentru măr nu e esenţial că este măr. Esenţial la ele n-ar fi existenţa lor reală, care poate fi intuită prin simţuri, ci acea esenţă pe care am abstras-o din ele şi pe care le-am substituit-o, esenţa noţiunii mele — „fructul". Eu pro- clam deci mărul, para, migdala, etc., drept simple moduri de existenţă, modi ale „fructului". Maiorescu procedează asemenea filozofului speculativ ironizat şi denunţat de Marx, care pornind de la fructele reale construieşte o noţiune abstractă a „fructului" iar apoi — printr-un truc mistificator, printr-un artificiu speculativ — răstoarnă raporturile reale ale lucrurilor şi proclamă această noţiune a „fructului" ca o esenţă, ca o substanţă obiectivă cu o existenţă ideală independentă. Filozoful speculativ începe să considere diferitele fructe reale, profane, manifestări individuale ale „fructului în genere", cristalizări pe care „fructul" însuşi ca o esenţă dinamică în mişcare le creiază, iar toate fructele reale ne apar nu ca fructe cu o bază materială ci ca fructe cu o semnificaţie superioară,mistică, încarnaţieale „fructului în genere", ale subiectului absolut. Maiorescu consideră tipurile literare, Luceafărul sau Werther, nu ca o generalizare ideală a unor procese de viaţă reale, nu ca expresii ideale ale concepţiilor şi atitudinilor reale, personale, ale artistului — aşa cum sînt în realitate — ci răsturnînd raporturile reale ale lucrurilor, le transformă în esenţe cu o existenţă ideală într-un „obiect",o„idee platonică" — „sentimentalitatea amorului" în cazul de faţă — care se resfrînge deosebit la Eminescu şi Goethe după deosebita lor individualitate. Smulgîndu-le însuşirile lor naturale, realiste, disimulînd fenomenele reale, vii care le-au generat (drama intelectualului superior cu conştiinţa ultragiată de mărginirea şi mediocritatea iremediabilă a fiinţelor de genul „junilor guleraţi cu aur blond" în „Luceafărul"); denaturînd faptul că fără îndoială niciWerther.nici Luceafărul, nici Shylock, nici Leiba Zibal — pentru a folosi exemplele lui Maiorescu — nu sînt transcrierea brută a unor cazuri individuale din realitate, ci generalizări ideale ale spiritului creator al artistului, reflectînd procese tipice din viaţă; exploatînd şi denaturînd caracterul de sinteză ideală al acestor tipuri, urmînd procedeul specific al idealismului filozofic care, după cum arată Lenin, „este o dezvoltare unilaterală exagerată, ilimitală... amplificare, îngro şare — a uneia din micile trăsături, laturi. 234 N. TERTULIAN faţete ale cunoaşterii într-un absolut detaşat de materie, zeificat", Maiorescu le transformă în substanţe absolute, „detaşate de materie, de natură, zeificate" („Ovreimea" — în genere „sentimentalitatea amorului" în genere), care se încarnează în mod deosebit resi'rîngîndu-se prin prisma individualităţii artistului (Leiba Zibal şi Shylock, Werther şi Luceafărul), în „obiecte" ideale care se oferă contemplaţiei impersonale a artistului. Toate aceste artificii şi prestidigitaţii alo unui scamator care mînuieşte însă idei „celeste" în loc de panglici terestre, nu au drept scop decît să întunece adevărul că tipurile literare se creează'ca o reflectare subiectivă a unor procese obiective din viaţă,ca o proiecţie şi încorporare a concepţiilor, tendinţelor şi sentimentelor reale ale artistului şi să-1 înlocuiască prin iluzia fantastică, prin fantezia goală, a revelaţiei unei „idei platonice" în conştiinţa artistului. Toate aceste artificii şi prestidigitaţii nu au alt scop decît să insufle altistului convingerea că este o lege inerentă a creaţiei necesitatea de a rupe acele punţi între el şi realitate şi de a expurga din sine tendinţele şi înclinaţiile sale reale, gîndurile sale vii nu au alt scop decît să fundamenteze pe cale speculativă teza că „orice concepţie artistică este în esenţa ei ideală, căci ne prezintă reflexul unei lumi închipuite. Prin chiar aceasta ne produce caracteristica impresie impersonală". Cît de absurdă este întreaga construcţie a lui Maiorescu, ne-o arată şi faptul izbitor că pentru Maiorescu tipurile lui Shylock şi Leiba Zibal au acelaşi conţinut obiectiv, sînt produsul revelaţiei aceleaşi „idei", aceleaşi ficţiuni ideale a evreului, deosebindu-so doar prin faptul că acelaşi conţinut impersonal, ideal, a fost răsfrînt cu culoarea individualităţii lui Shakespeare şi Caragiale („Leiba Zibal din „Făclia de. Paşti" a d-lui Caragiale... este Ovreimea ca şi Shylock', dar ce.deosebire in forma exprimării, după deosebita individualitate a scriitorilorl Impersonal sau tipic văzute amîndouă figurile, personal sau individual tratate de fiecare autor"). O cercetare cît de superficială ne arată că în afara unor asemănări pur exterioare, între cămătarul Venetian şi hangiul din Podeni terorizat de coşmarul său teribil, deosebi- rile sînt structurale, că ele sînt departe de a putea fi reduse la deosebirile unor temperamente artistice, că cele două tipuri, reflectă două procese . ale vieţii cu totul distincte şi specifice, că ele au un conţinut obiectiv cu totul deosebit; teoria estetică a lui Maiorescu care împarte procesul de-creaţie în două faze distincte, faza contemplaţiei impersonale şi faza exprimării personale are un caracter abstract, metafizic şi cea mai sumară confruntare a ei cu opera de artă reală o pulverizează fără urmă. După cum pentru filozoful speculativ denunţat de Marx, ceea ce dă caracterul de generalitate noţiunii de „fruct" nu este faptul că ca este o sinteză a însuşirilor reale, ' naturale, obiective, comune fructelor reale ci faptul că ea oglindeşte „o-esenţă care există în afara mea", o „sub-tanţă" ideală cu, existenţă independentă, „fructul în genere", pentru Maiorescu ceea ce dă caracterul tipic unei figuri literare nu este faptul că este o sinteză realistă a. unor fenomene vii. din viaţa socială, ci faptul că ea răsfrînge o esenţă ideală transcendentă ; Luceafărul — conform teoriei transcendentale a tipizării — nu este proiecţia ideală, fantastică, a dramei omului superior într-o societate mărginită, filis-tină, „terestră" în aspiraţii, ci expresia unei idei transcendentale, abstracte, „sentimentalitatea amorului", aşa dar o ficţiune-ideală, o fantasmă, un tip ireal (Maiorescu exploatează caracterul ideal al tipului literar, faptul că nu este copia brută a unui individ real, pentru a-i a trib ui o origine-transcendentală); sentimentele poetului nu mai apar ca expresia ideală, transfigurată a sentimentelor sale reale, a pasiunilor sale vii ci capătă şi ele un caracter areal, transcendental şi Maiorescu poate considera. „indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători" din poezia lui Eminescu nu ca o „amărăciune personală", adică nu ca expresia ideală a mîniei şi indignării reale a poetului, nu ca expresia unei atitudini politice reale, ci ca un. „simţămînt estetic" impersonal, iluzoriu, transcendent;. deccpţiohismul şi pesimismul lui Eminescu nu ca expresia superioară a sentimentelor reale, acute ale unui intelectual superior dezgustat de anomaliile orînduirii sociale burgheze, ci ca un „pesimism transcenden- CARACTERUL REACŢIONAR AL TEORIEI „AUTONOMIEI ESTETICULUI 23.5. tal'' după chiar expresia maiorescianului Lovinescu; acum putem înţelege, limpede cît de necesară îi era lui Maiorescu explicaţia platonicianâ, mistică, a procesului tipizării — bazată din punct de vedere gnoseologic pe aceeaşi mistificare folosită şi de filozoful speculativ analizat de Marx — pentru a construi acea teorie a creaţiei artistice întemeiată pe ideea că arta. este cu totul străină vieţii reale, detaşată şi abstrasă prin însăşi natura ei de viaţa reală, că artistul în procesul creaţiei trebuie să se înalţe într-o regiune ideală, transcendentă, a ficţiunilor ideale, să execute ceea ce Maiorescu numea „înălţarea impersonală" într-o „lume impersonală", „purificîndu-se" de năzuinţele, concepţiile şi sentimentele sale reale pentru a privi în „pură contemplaţie" obiectul ideal*), tocmai această teorie transcendentală a tipizării îi era necesară lui Maiorescu pentru a-şi realiza scopurile sale de clasă pe tărîmul artei, pentru a afirma tipurile lui Caragiale nu ca rezultatul generalizării realiste a satiricului incisiv, necruţător, ci ca simple ficţiuni ideale, „care idealitate dă obiectului tratat de artist caracterul tipic (prin chiar aceasta artistul se înalţă în lumea impersonală)" ■ (s.n.); a ficţiunii ideale expuse „cu atîta obiectivitate curată... încît să ne înalţe într-o lume impersonală", aşa dar *) Geoig Lukacsanalizlnd teoriile estetice bazate pe idealismul platonic a formulat consideraţii înrudite, extrem de instructive pentru analiza noastră prin confirmarea ideei că „obiectivismul mistic" al acestor teorii duce inevitabil la SK6iec(icism, la izolarea artei de viaţă": „Idealismul filosofic trebuie să... izoleze caracterul complet (integritatea, Abgeschlossenheit) operei de arta, depăşirea realităţii obişnuite în opera de artă—de realitatea materială, obiectivă, trebuie să opună caracterul integru, perfecţiunea formală a operei de artă, teoriei reflectării. Cînd idealismul obiectiv încearcă să salveze şi să întemeieze teoretic obiectivitatea artei, el trebuie inevitabil .să cadă în misticism. Nu este deloc Sntîmplătoi' că teoria platonică a artei, ca reflectare a „ideilor", a jucat un rol istoric atît de însemnat pînă la Scbelling şi Schopenhauer... Dar acest obiectivism mistic se transformă inevitabil într-un subiectivism. Cu cît sînt opuse mai mult teoriei reflectării însuşirea integrităţii operei de artă şi a caracterului activ al transformării şi prelucrării artistice a realităţii... cu atît mai mult se izolează de viaţă principiul formei, al frumuseţii', al artisticului; cu atît (mai mult devine acest principiu un principiu inexplicabil, mistic". („Kunst und objective Wahrheit" în „Probleme des Realismus", Aufbau-Verlag, Berlin 1955, p. 19-20) să susţină ideea atît de preţioasă pentru el că „o comedie nu are nimic a face cu politica de-partid", că „acelaşi Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mîine de fraza reacţionară..." în opoziţie cu ideile estetice ale lui Maiorescu, care propaga „teoria reflectării"' în artă ca un act contemplativ, strict receptiv şi pasiv, golind conştiinţa artistului de orice conţinut viu, în concepţiile estetice ale lui. Gherea reflectarea nu mai. apare ca un act mort, strict contemplativ şi „impersonal" şi putem spune că în concepţia estetică a lui Gherea face irupţie cu impetuozitate şi violenţă întreaga viaţă, intelectuală şi afectivă a artistului, concepţiile sale social-istorice, tendinţele, simpatiile şi antipatiile sale de clasă, conţinutul bogat, vibrant, infinit de complex, al conştiinţei sale vii, pulverizînd astfel fără urmă himerica, sterila şi goala abstracţiune a „conştiinţei impersonale" şi a „curatei obiectivităţi" din estetica maioresciană. Teoria artei ca „reflexul unei lumi închipuite", ca o activitate spirituală eliberată de orice afinităţi cu atitudinile şi năzuinţele reale ale omului real din cîmpul vieţii şi activităţii practice — devenea la Maiorescu instrumentul principal pentru a. propaga ideea artei ca avînd o semnificaţie şi o valoare strict fictivă, ca exercitînd asupra conştiinţei omului o acţiune gratuită., transcendentă vieţii, lipsită de orice finalitate practică, politică, etică sau filozofică, ca fiind după expresia d-nei de Stael — preţuită de Maiorescu—„une noble inu-tilite"; emoţia estetică devenea o emoţie ideală sui-generis, o emoţie dezinteresată, smulsă din fluxul sentimentelor şi năzuinţelor sale practice, din torentul intereselor vii ale conştiinţei umane vii. în opoziţie cu această concepţie idealistă a creaţiei estetice şi a emoţiei estetice, Gherea a formulat un punct de vedere materialist asupra emoţiei estetice. Gherea are meritul, de a fi izgonit idealismul şi transcendenta-lismul din aceste zone fine şi complexe ale vieţii sufleteşti unde idealismul a instalat cu o îndîrjire rară redute dintre cele mai încăpăţînate ale sale, de a: fi demonstrat că. 236 N. TERTULIAN arta departe de a ne abstrage şi a ne ridica într-o lume imaterială, strict fictivă, germinează, cultivă, dezvoltă şi intensifică la maximum sentimentele şi năzuinţele reale ale omului, că arta departe de a anestezia conştiinţa reală, umană, istorică a omului viu şi a-1 „impersonaliza" pune în mişcare viaţa sufletească în resorturile ei reale, pune în mişcare ideile noastre .politice, etice şi filozofice, interesele şi năzuinţele noastre umane cele mai vibrante. „Esenţa acesteia (a artei) — scria Maiorescu — este de a fi o ficţiune ideală, care scoate pe omul impresionabil în afară şi mai presus de interesele lumii zilnice, oricît de mari ar fi în alte priviri". „în această privinţă noi credem mai degrabă dimpotrivă — scria Gherea — că arta aţîţă în gradul cel mai înalt interesele reale individuale şi anume acele de care se ocupă, făcîndu-ne să uităm pe toate celelalte. Interesul şi emoţiunea ce va trezi în public „Romeo şi Julieta" vor fi cu atît mai mari cu cît acel public va fi mai în stare de a iubi, cu cît a iubit mai tare; iar interesul şi emoţiunea vor ajunge la culme la spectatorii a căror iubire a fost nenorocită ca şi a/ nefericiţilor înamoraţi din piesa lui Shakespeare..." Gherea a respins aşa dar opoziţia absolută proclamată de întreaga estetică idealistă între emoţia estetică ca o emoţie strict fictivă şi sentimentele reale din cîmpul vieţii reale, a respins teza incompatibilităţii structurale dintre sentimentul estetic şi sentimentul real ca fiind două zone afective necomunicante, a considerat nu sentimentele exprimate în opera de artă ca expresii generalizate, tipizate ale sentimentelor reale, vii, existente latent în conştiinţa oamenilor. Deşi Gherea aluneca în simplism atunci cînd vedea interesul estetic pentru opera de artă legat mai ales de afectarea intereselor personale, strict individuale ale omului, atunci cînd socotea că emoţia estetică ar fi cu atît mai intensă cînd cei aflaţi în faţa operei artistice vor regăsi în ea asemănări cu incidentele lor strict personale (pentru Gherea, tatăl părăsit de copiii nerecunoscători va vibra cel mai puternic la „Regele Lear", idee evident simplistă!); deşi el nu înţelegea în suficientă măsură faptul că emo- ţia estetică în faţa operei de artă este legată de afectarea sentimentelor şi intereselor superioare, generale, ale omului social, a sentimentelor morale superioare, a formelor tipice de manifestare a sensibilităţii omului; deşi din această cauză a alunecat în grava greşeală de a considera că fraza lui Maiorescu: arta „scoate pe omul impresionabil în afară de interesele lumii zilnice" ar fi „întrucîtva adevărată" despre muzică şi despre pictură, dacă aceste arte nu se vor îndeletnici cu viaţa omului, „cînd ne zugrăvesc, de pildă, natura, şi întrucîtva chiar despre poezie, cînd cîntă luna, stelele, iarba verde..." idei care mărturiseau o înţelegere cam mărginită a naturii interesului estetic (căci fără îndoială muzica sau pictura peisagistică deşi nu reflectă şi proiectează diferite incidente personale particulare ale omului, nu afectează mai puţin sentimentele sale reale superioare); cu toate aceste vulgarizări şi implicite concesii făcute idealismului (din cauza simplismului estetic) Gherea are meritul fundamental de a fi distrus zidul artificial ridicat de Maiorescu între sentimentul estetic şi sentimentele vieţii reale, de a fi destrămat ferm „aura" transcendentă, „impersonală" conferită emoţiei estetice de către Maiorescu, şi de a fi demonstrat că arta oferă expresia acută, tipică, a năzuinţelor şi intereselor celor mai profunde ale omului social. Cînd Maiorescu avea să proclame în spiritul celui mai intransigent estet că „de la noi, spectatorii, trebuie să cerem înaintea unei opere de artă să ne prezentăm dispuşi, nepreveniţi, fără interese străine artei. Căci dacă artistul nu este totdeauna capabil de a lucra, ci trebuie să fie inspirat, nici spectatorul nu este în fiece moment capabil de a primi o impresie estetică; poate unii nu sînt capabili niciodată; şi cine la o piesă de teatru nu-şi poate uita grijile sale personale, sau legăturile sale de partid politic sau catehismul său de morală convenţională, acela să pu se mai amestece în ale artei". Gherea avea să respingă ca absurdă şi monstruoasă iluzia „contemplaţiei artistice" înţeleasă ca o abstracţie nebuloasă, goală, informă, ca un act de cenzura- CARACTERUL REACŢIONAR AL TEORIEI „AUTONOMIEI ESTETICULUI" 237 re şi inhibiţie a conţinutului viu, real al conştiinţei, a sentimentelor, tendinţelor şi idealurilor noastre etice şi social politice: „Da, venim înaintea unei lucrări artistice—îi răspundea ferm şi drastic Gherea lui Maiorescu—intrăm în teatru cu interesele, cu durerile noastre, cu suferinţele cu ura şi iubirea noastră şi nu putem să le lăsăm în antecameră, după cum pare a ne sfătui domnul Maiorescu; nu putem, pentru că lucrul este cu neputinţă şi cererea absurdă". Gherea era atît de profund convins că emoţia esteti-. că nu are în ea nimic transcendent, că influenţa artei e departe de a fi o acţiune gratuită, iluzorie şi fictivă, că „indiferenţa" şi echilibrul contemplativ în faţa operei sînt incapabile de a explica puternicul ei ecou afectiv şi ideologic, că acest puternic ecou se explică tocmai prin faptul că arta animă, înviorează, pune în lucrare intensă şi dă o expresie superioară acelor sentimente pe năzuinţe reale, „practice" care există latent în conştiinţa fiecăruia, că influenţa artei se explică tocmai prin corespondenţa lăuntrică existentă între sentimentele şi năzuinţele noastre şi expresia lor tipică, ideală în opera de artă, în cît scria ironic la adresa frazeologiei nebuloase, măioresciene: „Dacă însă am putea lăsa la uşă interesele individuale, interesele lumii zilnice, pa- siunile noastre, etc. atunci în adevăr am ajunge „impersonali" dar în schimb arta care este o „ficţiune ideală" nu ne-ar face nici o impresie şi cel mult ne-ar aduce în „lumea impresională", adică ne-ar adormi" ! ★ Limitînd aci, la aceste observaţii, analiza bazelor filozofice ale ideilor estetice măioresciene, mărginindu-ne mai ales la relevarea rolului teoriei „ideilor platonice" aplicate în estetică ca o formă particulară a concepţiei „autonomiei esteticului", trebuie să observăm că analiza concludentă a bazelor filozofice ale teoriei „autonomiei esteticului" în formele ei mai moderne şi mai rafinate (în comparaţie cu acestea Maiorescu va apare de-a dreptul „pedestru"!) o vom putea face într-un mod mai cuprinzător atunci cînd vom analiza ideile estetice ale descendenţilor liniei măioresciene în critica romî-nească (Lovinescu, Zarifopol, M.Drago-mirescu, etc.), analiză care ne va apropia mai mult de problemele acute, arzătoare ale luptei ideologice care se dă astăzi pe tărîmul esteticii: caracteristica esenţială a acestei lupte o formează tocmai falimentul estetismului şi triumful gîndi-rii estetice marxist-leniniste în estetica contemporană. RECENZII MOŞTENIREA *) \^izibilă într-o serie de volume anterioare, tendinţa lui Petru Vintilă de a comunica prin roman un material de viaţă, mai reslrîns sau mai amplu, acumulat de autor, indică totodată o particularitate proprie scriitorului amintit. încă de la „Salamandra" ■apărută în 1948 ţi pînă la recentele „Oraş de provincie" şi „Ciobanul care şi-a pierdut oile", Petru Vintilă a abordat cu stăruinţă specia romanului ca modalitate narativă mai amplă, neccsitînd o desfăşurare epică pe planuri multiple. Dar fiecare din aceste încercări, în ciuda neîndoielnicului talent al prozatorului, s-a încheiat cu o nereuşită cel puţin în problemele de construcţie, de ■compoziţie. Ar fi însă profitabil să spunem că volumele la care ne refeream, chiar dacă nu confirmă posibilităţile de romancier ■ale lui Petru Vintilă, subliniază însuşiri pe care aria scriitorului le-a făcut să rodească. Prozatorul ar putea să le valorifice şi mai pregnant dacă ar rămîne predilect la formula nuvelei cu acţiunea concentrată pe un moment de viaţă nodal, semnificativ pentru personajele implicate, în care preocuparea de anecdotic şi de efect final să fie îmbinată cu cea pentru densitatea epică. Evident, recomandarea n-ars încă un caracter de exclusivitate. Cele cîteva schiţe şi nuvele reunite sub titlul comun „Moştenirea" — împrumutat unei povestiri din volum — ne prilejuesc întîlnirea cu unele din calităţile lui Petru Vintilă, — vădite în lucrările sale mai ■vechi. E vorba de capacitatea de a surprinde cu fineţe şi pătrundere psihologică ridicarea unor oameni — mai ieri încă tributari vieţii primitive — în lumina şi bună starea 'civilizaţiei, sau de priceperea redării atmosferei de lîncezeală şi detestabilă abulie din lumea oraşelor de provincie, cu atmosfera lor apăsătoare şi asfixiantă, caracteristica lumii trecutului. ' Cele cîteva schiţe şi nuvele reunite în volum nu sînt scrise într-un singur ton, diversitatea le caracterizează. „Călătorie în ţara uriaşilor" -— cu care se deschide cartea — este o nuvelă satirică, valoroasă, amintind nu de opera sadoveniană {„Zodia cancerului") cum s-a spus ci, mai de grabă, de „Candidul" lui Voltaire prin puterea de a da valoare satirică, demascatoare, unor notaţii aparent naive, cu semnificaţii filozofice vrednice de luare-aminle. Către sfîrşilul secolului al XV 111-lea, soseşte la hotarul Ţării Romîneşti. călătorind sub cinstitul nume al negustorului Guliver Pickerston. lordul Graivey, trimis secret al reginei Engliterei, spre a culege informaţii despre bogăţiile ţării de la Dunăre. Prea cinstitul lord, alias Mr. Pickerston, are însă înaintea pătrunderii pe pămîntul valah o revelaţie înfricoşătoare. In curtea unui han braşovean vede la uscat nişte cămăşi imense care ii trezesc alarmante bănuieli privind anatomia muntenilor. Suspiciunea onorabilei iscoade tinde a deveni certitudine din clipa în care, în drum spre capitala ţării, însoţit de mehmendarul loniţă Dracon, slujitor din garda domnească, acesta din urmă la întrebarea oaspetelui : „Sînt în ţara romînească şi respectabili mai mari decît *) Petru Vintilă, Moştenirea, E.S.P.L.A, 1955 MOŞTENIREA 239 dumneavoastră", îi răspunde cu sinceritate şi fără intuiţia psihologiei interlocutorului: „Eu sînt dintre cei mărunţi, Luminăţia Voastră, sînt alţii, destui, mai mari şi mai puternici decît mine". Pe acest fond obsesiv ( obsesia gigantomaniei nu va slăbi o clipă conştiinţa lordului), scriitorul a proiectat istoria savuroasă a peripeţiilor lui Mr. Pickerston prin Valahia. Fără îndoială, acţiunea are un caracter .convenţional, dar scriitorul nu alunecă pe panta unei ficţiuni exclusive, păslrîndu-se în general judicios în limitele cadrului istoric-real. Imaginaţia nu evadează, aşa dar, din sfera verosimilului, ea doar plasticizează datele mari ale realităţii epocii de la sfîrşilul sec. al XVIII-lea, cînd imperiul otoman in decădere, panea aproape deschis marilor puteri occidentale problema acaparării bunurilor unui stat ce se destrăma. In- această ordine de idei, desigur că importanţă au şi faptele pur convenţionale, fără de care aspectul satiric al lucrării nu .s-ar împlini, dar nu mai puţin însemnate sînt şi împrejurările, oamenii cu faptele lor, ce populează nuvela, şi. îi dau, într-un fel, savoarea realistă a unei cronici de epocă. Povestirea ar fi avut. de cîşiigal dacă lupta ■ elementelor populare îndreptată împotriva asupririi otomane şi a exploatării feudale n-ar fi fost lipsită într-o măsură, de o determinare socială mai concretă a temeiurilor diferitelor ■acţiuni. Şi în acelaşi timp, dacă Petru Vin-lilă n-ar fi făcut concesii unui grotesc ..gratuit, din dorinţa de a specula efectele unui humor in sine. „Revoltaşa" este o povestire de intens dramatism, axată pe un singur fapt de viaţă, -dar tulburător prin reacţiile urnane pe care le provoacă. Unei. femei, Moalfena, îi pleacă bărbatul pe front, chemat într-un război criminal şi urît de popor. Momentul despărţirii lor este încărcat de un dramatism puternic, greu ca şi durerea, şi el poartă într-ânsul semnificaţii pe care scriitorul le-a reliefat cu ascuţime. Este despărţirea între .doi ţărani, soţ şi soţie, într-un ceas de cumpănă a vieţii lor.. Omul lasă acasă o situaţie -îngrijorătoare: pe mamă-sa grav bolnavă; -casă îndatorată; pămîntul zălogit din prietina unui proces. Cum să reuşească oare o biată femeie simplă, cu copii, neajutorată de nimeni, (plecat de acasă Timofle înţelege că statul burghez nu-i un sprijin pentru oamenii simpli), să facă faţă tuturor acestor încercări copleşitoare? Cu inima strînsă, omul pleacă să-şi verse sîngcle pentru interesele altora. Dar exponenţii acestor interese uită. într-o clipă pentru ce anume a fost trimis pe front bărbatul Moalfenei şi îşi exercită cu grăbită stăruinţă, drepturile lor de spoliatori. Bătrînul Fundulea ar mai păsui-o pe femeie, dacă ea i-ar deveni ibovnică. Cum Moalfena, deşi femeie umilă, tăcută, închizînd în