CUPRINSUL
_Pagl
50 de ani de la apariţia articolului lui V. I. Lenia: „Organizaţia de Partid şi
literatura de Partid" .................................................. 5
★
VERONICA PORUMBACU: Ea, Revoluţia ................................ 15
•CRISTIAN  SIRBU: Locomotivele  istoriei ..............................;. 16
PETRE SOLOMON: Citindu-1 pe Lenin .................................. 17
SERGHEI ESENIN: Lenin. (în romîneşte de Victor Tulbure) ................ 19
STEPAN SCIPACIOV: Marea aniversare (în romîneşte de Victor Kernbach)   .. 22
★
AL. ANDRIŢOIU: Cîntece  pentru  partid................................. 24
GEORGE DAN: Partidul,—ce-i? ........................................ 30
ION 'BRAD: Balada secretarului .......................................... 31
RUSALIN MUREŞANU: Muntele; Necaz; Şoseaua; Serile în Rodna .......... 33
★
MI HAIL DAVIDOGLU: Horia {dramă în 4 acte) .......................... 35
★
MARCEL  BRESLAŞU:   Icar ............................................ 100
A. ROGOZ: Din nou acasă .............................................. 101
★
AL. IVAN GHILIA: Fraţii   Huţulea   (nuvelă) ............................ 109
FLOR-IN MUGUR: Voioşie; înainte de examen ............................ 148
VIOLETA ZAMFIRESCU: înaintăm; Patru cai; Zămislire; Fratelui meu de departe .............................................................. 150
★
JULIA SOARE: Familia Calaff (fragment de roman) ........................ 153
ARTHUR RIMBAUD: La muzică (în romîneşte de N. Argintescu-Amza)...... 179
ORIENTĂRI
*** Probleme actuale ale criticii literare ................................... 181
TEORIE ŞI CRITICĂ
A. E. BACONSKY: „Florile   pămîntului"................................ 192
GEORGETA HORODINCĂ: Duiliu Zamfirescu şi contribuţia lui la dezvoltarea
romanului  nostru  realist ............................................ 196
AiiioKoisKi: versuri aiese ............................ 232
ules Verne............................................ 235
.OR: ................................................ 242
0 de ani de la naşterea lui Şt. O. Iosif; Fără măsură ; Ceva
stins..."; Falsa analiză psihologică; Rafinatul .......... 251
50 UE ANI DE LA APARIŢIA ARTICOLULUI LUI V. I. LENIN: „ORGANIZAŢIA DE PARTID SI LITERATURA DE'PARTID"
i au acordat întotdeauna o atenţie deosebită tezei despre caracterul ideologic şi rolul social al artei, aplicării consecvente a principiilor materialismului dialectic şi istoric la problemele esteticii, luptei împotriva teoriilor idealiste despre aşa zisa „autonomie" a creaţiei artistice, despre aşa zisa „independenţă" a artei faţă de politică şi ideologie. Este cunoscută lupta „Gazetei renane" condusă de Karl Marx împotriva partizanilor artei pure şi pentru arta cu tendinţe, sociale. în 1885, Engels sublinia importanţa politică a romanelor cu tendinţă, care zugrăvind raporturile reale din societate zdruncinau „optimismul lumii burgheze, făcind să se nască'îndoieli cu pivire la imutabilitatea temeliilor ordinei existente".
Principiile estetice ale fondatorilor marxismului au fost dezvoltate de Lenin pe o treaptă nouă, mai înaltă, în noile condiţii istorice—perioada capitalismului monopolist şi a revoluţiilor proletare — Lenin elaborînd şi fundamentînd pentru prima dată în istoria gîndirii estetice principiul partinităţii creaţieijiiterare, principiu careadevenit teza de bază a esteticii ştiinţifice. într-una din lucrările sale Lenin scria că: „spiritulpartinic este rezultatul şi expresia politică a contradicţiilor de clasă foarte dezvoltate". în noua epocă, în care ascuţirea contradicţiilor de clasă devenea maximă, punînd la ordinea zilei ca o chestiune a practicii nemijlocite „asaltul cerului" „tendenţionismul" în înţelesul vechi, adică dezvăluirea relelor ordinei existente fără întruchiparea în opera artistică a idealului socialist, devenea insuficient. Realismul critic, pînă atunci, etapa cea mai înaintată a creaţiei artistice universale, se arăta o metodă de creaţie prea îngustă pentru a oglindi noile evenimente şi fenomene sociale, legate de lupta revoluţionară a proletariatului condus de Partidul său marxist-leninist. Lenin a fost primul care a demonstrat că noii epoci, zguduită de tunetele revoluţiilor proletare, trebuie să-i corespundă o nouă literatură legată direct de proletariat, clasa socială menită de istorie ca eliberîndu-se pe sine, să elibereze întreaga omenire   de sclavie şi oprimare.
Acum 50 de ani, în toiul revoluţiei din 1905, ca o dovadă a uriaşei ■importanţe acordată de partid literaturii în lupta revoluţionară, a apărut celebrul articol al lui Lenin: „Organizaţia de partid şi literatura de partid".
Lenin a supus unei critici distrugătoare însăşi bazele esteticii claselor dominante. La sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea curentele decadente şi reacţionare din literatură arborau ca blazon apolitismul, lipsa de idei, „neutralitatea", — toate acestea în numele aşa zisei „libertăţi absolute" a artistului. Lenin a smuls masca individualiştilor bur-
6
50 DE ANI DE LA APARIŢIA ARTICOLULUI LUI V. I. LENIN ;
ghezi, demonstrând că faimoasa „libertate absolută" nu este decît expresia ideologiei burgheziei anarhizante, că în virtutea legilor obiective ale dezvoltării sociale „nu poţi trăi în societate şi în acelaş timp să fi liber de societate" că oamenii de artă burghezi în condiţiile capitalismului sînt dependenţi de capital. „într-o societate bazată pe puterea banului, în care masele muncitoare duc o viaţă de mizerie, în timp ce mici grupuri de bogătaşi huzuresc, nu poate exista o „libertate" reală, efectivă. Eşti oare liber faţă de editorul durni-tale burghez, domnule scriitor? Faţă de publicul dumiiale burghez, care pretinde de la dumneata pornografii în rame, prostituţie sub formă de „completare" la „sacra" artă scenică?... Libertatea scriitorului, a pictorului, a actorului burghez, este doar o dependenţă camuflată, sau care se camuflează făţarnic faţă de sacul cu bani, faţă de corupţie', de întreţinere".
Este semnificativ că Lenin nu se referă doar la teoria „artei pentru artă" în înţelesul ei vechi, ca tendinţă spre arta „pură" ruptă de viaţă, ci demască teza „libertăţii creaţiei" ca tendinţă „anarhisto-boie-rească" de a preconiza neapartenenţa la nici un partid drept condiţie inalienabilă a artei adevărate. V. I. Lenin s-a oprit în multe din cărţile sale asupra lozincii neapartenenţei la vreun partid. „In societatea burgheză neapartenenţa la vreun partid — scria Lenin — nu este decît o expresie făţarnic ascunsă şi pasivă a apartenenţei la partidulcelor sătui, lă partidul celor ce domnesc, la partidul exploatatorilor".
Făţarnicei literaturii „libere", „neutre", în realitate legată de burghezie, Lenin îi opune adevărata literatură liberă, legată. în mod deschis de proletariat, „în ce constă, aşa dar, acest principiu al literaturii de Partid? In aceea că pentru proletariatul socialist problema literară nu poate fi un instrument în folosul unor persoane sau al unor grupuri, că ea nu poate fi în general o chestiune individuală, independentă- de cauza generală a proletariatului. Deci jos cu literaţii fără partid! Jos cu literaţii supraoameni! Chestiunea literară trebuie să devină o parte integrantă a cauzei generale proletare, „o rotiţă şi un şurub" al unui mecanism sociaVdemocrat unic şi măreţ, pus în mişcare de întreaga avangardă  conştientă a întregii clase muncitoare".
împotriva teoriilor caracteristice estetismului şi formalismului bur-gez, care promovează cu ipocrizie teza caracterului contemplativ, „dezinteresat" al artei, teza lipsei de finalitate, a „finalităţii fără scop" în artă, după cunoscuta formulă kantiană şi potrivit cărora un interes pasionat pentru anumite idealuri sociale ar contraveni „esenţei" creaţiei artistice şi nu ar putea decît dăuna artistului, Lenin dovedeşte că —în epoca noastră—numai aderarea ia ideile socialismului, numai o reală apartenenţă ia ideologia partidului clasei consecvent revoluţionare sînt în măsură să creeze o artă mare. încă într-una din primele sale lucrări—„Conţinutul economic al narodnicismului şi critica lui în cartea d-lui Struve", —Lenin a opus spiritul partinic proletar obiectivismului burghez. „In felul acesta — demonstra Lenin — materialistul este mai consecvent decît obiectiv is tul; obiectivitatea lui este mai consecventă, mai adîncă". în lumina acestei teze leniniste apărea astfel clar că partinitatea comunistă este o condiţie fundamentală a reflectării obiective a adevărului vieţii, că realismul consecvent, profund, reflectarea cu maximă obiectivitate a realităţii nu sînt posibile în creaţia unui artist al epocii noastre decît cu condiţia însuşirii spiritului de partid şi a ideologiei clasei muncitoare, teză de o însemnătate excepţională în dezvoltarea metodei realismului socialist.
în articolul „Organizaţia de partid şi literatura de partid", V. I. Lenin sublinia cu tărie faptul că libertatea creaţiei individuale şi spiritul partinic în literatură nu sînt de loc noţiuni contradictorii. Dimpotrivă, el
„ORGANIZAŢIA DE PARTID ŞI LITERATURA DE PARTID
7
arată că numai „ideea socialismului şi simpatia pentru cei care muncesc" asigură artistului o reală libertate creatoare, că adevărata libertate a scriitorului stă tocmai în înţelegerea conştientă a necesităţii istorice. Această teză se cuvine amintită întrucît pînă astăzi scriitorii şi publiciştii din ţările imperialiste, plătiţi de burghezie, încearcă să ascundă reala servitute a scriitorului dependent de clasa dominantă sub vălul „libertăţii subiective" şi, în scopuri diversioniste, varsă lacrimi de crocodil la adresa „libertăţii creatoare" jertfită, chipurile,' în ţările democratice şi socialiste, ţări în care scriitorii şi artiştii şi-au cucerit pentru prima oară adevărata libertate şi independenţă de creaţie. După victoria Revoluţiei din Octombrie, Lenin într-o convorbire cu Clara Zetkin dezvoltă teza de mai sus, arătînd condiţiile materiale care asigură adevărata libertate a artistului. „în societatea bazată pe proprietatea particulară, artistul produce mărfuri pentru piaţă, el are nevoie de cumpărători. Revoluţia noastră l-a eliberai pe artist de jugul acestor condiţii foarte prozaice. Ea a, format statul sovietic în apărător şi cumpărător al operelor sale. Fiecare artist, oricine se socoteşte artist, are dreptul să creeze liber, în conformitate cu idealul lui, independent de orice". în acelaş timp, Lenin aminteşte înaltul principiu al conducerii literaturii de către partid: „Noi, însă, sîntem bineînţeles comunişti. Noi nu trebuie să stăm cu mîinile încrucişate şi să lăsăm haosul să se întindă pretutindeni. Noi trebuie.să conducem acest proces planificîndu-l şi să-i formăm rezultatele".
Prevăzînd parcă tot felul de interpretări vulgarizatoare, primitive a principiului partinităţii creaţiei literare şi conducerii literaturii de către partid, Lenin ne avertiza: „Nu încape discuţie mai mult decît oricare alta, problema literaturii nu poate fi aliniată, nivelată, mecanic, ea nu poate fi supusă domniei majorităţii asupra minorităţii. Nu încape discuţie că în această problemă este necesar să se asigure o libertate mai mare iniţiativei personale, înclinărilor individuale, libertate de gîndire şi fantezie, de formă şi conţinut". Lenin arăta că trebuie să se ţină seama de caracterul complicat, specific al creaţiei artistice, de întreaga originalitate a muncii scriitoriceşti, subliniind că partidul trebuie să găsească mijloace elastice, specifice pentru îndrumarea literaturii. „Toate acestea sînt indiscutabile, dar toate acestea —spunea V. I. Lenin, — nu fac decît să demonstreze că sectorul literar al cauzei partinice a proletariatului nu poate fi asemuit după un şablon cu alte sectoare ale cauzei partinice a proletariatului".
Articolul Iui Lenin „Organizaţia de partid şi literatura de partid", îmbogăţind teoria marxistă despre literatură cu o serie de teze fundamentale, care au ridicat ştiinţa literaturii pe treapta cea mai înaltă a dezvoltării sale de pînă atunci, a avut o importanţă excepţională pentru activitatea ideologică a partidelor comuniste şi muncitoreşti din toate ţările, definind calea de bază a înarmării şi dezvoltării noii literaturi socialiste, parte integrantă a cauzei generale proletare-? în raportul ţinut cu privire la revistele „Zvezda"' şi „Leningrad" se sublinia că în articolul lui Lenin sînt arătate bazele pe care se sprijină dezvoltarea literaturii sovietice, fundamentîndu-se principiul după care noua literatură nu poate fi apolitică, nu poate reprezenta „arta pentru, artă" ci are menirea să joace un rol important, progresist în viaţa obştească.
Cartea lui V. Ivanov recent apărută: „Din istoria luptei pentru un înalt conţinut de idei în literatura sovietică", demonstrează cu un bogat material informativ, însemnătatea istorică a tezelor articolului lui Lenin „Organizaţia de partid şi literatura de partid", modul în care Partidul Comunist.
8
50 DE ANI DE LA APARIŢIA ARTICOLULUI LUI V. I. LENIN:
al Uniunii Sovietice a aplicat şi a concretizat tezele leniniste în diferitele etape istorice ale luptei ideologice pe tărîmul literaturii. „Istoria luptei pentru un înalt conţinut de idei în literatura sovietică este o strălucită demonstraţie a justeţei şi forţei creatoare a tezelor estetice leniniste."
După victoria Marii Revoluţii din Octombrie, decadentismul burghez •■a dat, nu odată, atacuri şi contraatacuri, încercînd să se opună creării nouii culturi socialiste. Sub masca unei frazeologii „revoluţionare" estetismul ■idealist căuta să ridice vechiul steag zdrenţuit al apolitismului, .al indepenr denţei faţă de politică etc. Futuriştii clamau — este drept, cu o rară modestie—că „fără futurism comunismul nu poate exista ca teorie a culturii". Aceasta nu-i împiedeca însă în creaţiile lor să fie exponenţii spiritului individualist anarhic demascat de Lenin în mod tăios drept spirit burghez întors pe dos, iar futurismul să aibă drept fundament filozofic machismul.
Gontra-ofensiva curentelor literare decadente era în strînsă legătură cu contraofensiva, în generai, a elementelor burgheze din viaţa socială. In primii ani ai N.E.P.-ului, odată cu înviorarea vremelnică a elementelor hurgheze, cu apariţia ideologiei smenovehiste despre aşa zisa restaurare a capitalismului în Rusia Sovietică, au devenit activi şi scriitorii care oglindeau făţiş ideologia burgheză. Au apărut diferite şcoli formaliste care luptau pe tărîmul esteticii şi criticii literare împotriva conţinutului de idei în artă. Astfel opoiaziştii reluind teoriile unuia din principalii promotori ai cosmopolitismului şi formalismului în ştiinţa literaturii, Alexandr Veselovski, negau legătura dintre forma artistică şi realitatea concretă sau ideologia socialistă, considerînd imaginea artistică drept suma unor procedee formale etc. Aceste concepţii aplicate de către o serie de scriitori din asociaţia „fraţilor Serapion", duceau la înfăţişarea a ceea ce este straniu şi anormal în realitate, consecinţa fiind în ultima analiză calomnierea şi denigrarea realităţii sovietice şi a statului sovietic .Orientarea reacţionară a acestor curente a găsit o expresie deplină în grupul troţkist Pereval, care conducîndu-se după preceptele lui Troţki că politica este străină artei prin însăşi esenţa ei, predica refugiul artistului într-o lume transcendentă, nesfiindu-se să propage în mod public diferite concepţii estetice de origină neokantiană, bergsoniană, freudistă, etc.
Ascuţirea luptei de clasă în anii de industrializare a ţării şide colectivizarea agriculturii s-a oglindit şi în domeniul literaturii. Gruparea troţkisto-buharinistă organizată de Voronski, căuta să ascundă esenţa de clasă a literaturii, pălăvrăgind despre caracterul ei „general-uman" şi promovînd teza torentului unic în dezvoltarea literaturii, influenţă în domeniul criticii literare a teorieibuhariniste cu privire la integrarea elementelor capitaliste în socialism. „Constructiviştii", declarînd că se călăuzesc după lozinca partidului „tehnica hotărăşte totul", preconizau că nu punctul de şedere de clasă este esenţial ci cel tehnic, ajungînd să propage vechea tezaa independenţei artei de politică etc.
îngrijindu-se de dezvoltarea sănătoasă, pe un drum just a literaturii sovietice, G. C. al Partidului Comunist din U.R.S.S., aplicînd cu consecvenţă şi fermitate în noile împrejurări istorice învăţătura leninistă a luptei pentru spiritul de partid în creaţia literară, a dat riposte nimicitoare tuturor acestor încercări de a sărăci literatura de elementul ei vital :conţinutul de idei; de a izola arta de ceea ce constituie izvorul forţei ei: politica partidului şi statului sovietic. în scrisoarea cu privire la Proletcult — Comitetul Central arată că tocmai încercarea proletcultiştilor de a fi „independenţi" aţă de partid şi Puterea Sovietelor a făcut ca sub aparenţa „culturii proletare"   să li se ofere  muncitorilor  „concepţii  burgheze In materie de
„ORGANIZAŢIA DE PARTID ŞI LITERATURA DE PARTID"
9
filozofie {machism), iar în domeniul artei li se insuflau gusturi stupide, denaturate (futurism)". Iar în rezoluţia Comitetului Central: „Despre politica partidului în conducerea literaturii", răspunzîndu-se ţipetelor esteţilor „puri" despre „neutralitate" şi „independenţă" în artă, este din nou întărită teza enunţată de Lenin în articolul său „Organizaţia de partid şi literatura de partid": „Astfel, aşa după cum nu încetează to noi lupta de clasă ■în general, tot astfel ea nu încetează nici pe frontul literar.în societatea împărţită în clase nu există, nu poate exista o artă neutră, deşi esenţa de clasă a artei în general şi a literaturii în special se cuprinde în forme infinit mai variate decît, de pildă, în politică''''. într-o serie de hotărîri cum au fost cea a consfătuirii de la CC. al P. C. (b) al U.R.S.S. cu cineaştii, sau a consfătuirii cu privire la problemele agitaţiei, propagandei şi construcţiei culturale din 1928, Comitetul Central al P.C.U.S. a atras atenţia asupra necesităţii de a se duce o mai susţinută luptă împotriva pătrunderii ideologiei burgheze în literatură, a subliniat că tocmai conţinutul social-politic al operelor de artă este hotărîtor în aprecierea lor iar acest conţinut trebuie să fie determinat de sarcinile construcţiei socialismului, forţa literaturii artei socialiste aflîn-•du-şi izvor în indisolubila legătură cu politica partidului şi statului sovietic, în raportul cu privire la revistele „Zvezda" şi „Leningrad" se spune: „Literatura noastră sovietică trăieşte şi trebuie să trăiască în strînsă legătură cu interesul poporului, cu interesul patriei",.
Tocmai datorită faptului că P.C.U.S. a aplicat cu consecvenţă în lupta ideologică principiile de bază formulate de Lenin, zdrobind rînd pe rînd variatele manifestări ale ideologiei burgheze, literatura şi arta sovietică au căpătat, în scurt timp, o importanţă mondială.
Esenţa concepţiilor estetice leniniste rezidă în uriaşa însemnătate pe care o acorda V. I. Lenin puterii educative şi social-transformatoare a artei şi literaturii. Astăzi, cînd în Occidentul capitalist continuă să fie cultivate cu fervoare de către esteticienii şi criticii literari burghezi tezele idealiste ale „autonomiei esteticului", cînd sub pretextul delimitării „specificului" artei se continuă proclamarea absolutei incompatibilităţi a artei cu adevărul logic, cu concepţiile etice şi cu scopurile „utilitare", cînd în Italia discipolii lui Croce—continuînd vechile idei ale maestrului lor despre „iresponsabilitatea practică" şi „ateleologismul" artei—publică studii despre „moralitatea în artă" susţinînd că artei îi este interzisă orice tendinţă etică, educativă, funcţia ei fiind una pur „evocativă", cînd în Germania Occidentală un Nikolai Hartmann publică o „Estetică" în care după reţeta formalismului neo-kan-tian se încearcă discreditarea misiunii cultural-educative a creaţiei artistice, calificîndu-se în spirit obscurantist ca o „înjosire" a artei integrarea ei în cultură şi cerîndu-se renunţarea odată pentru totdeauna la „prejudecata antică a „funcţiei morale" a artei — lupta intelectualităţii literare progresiste, a revistelor literare cu orientare înaintată împotriva tuturor acestor forme ale estetismului, amoralismului şi apolitismului este inspirată şi luminată de nemuritoarea învăţătură leninistă.
Luptînd pentr o literatură legată de popor, Partidul Muncitoresc Romîn a veghiat totdeauna la respectarea principiului partinităţii literaturii. încă în 1933, revista „Bluze albastre" promitea cititorilor să aducă „în mijlocul maselor proletare cuvîntul de cultură şi lumină, corespunzătoare luptei şi năzuinţelor lor"-. După întîia plenară a C.C. al P.M.R. din vara anului 1948, în „Scînteia" a apărut articolul: „Mai multă principialitate în tratarea problemelor artei şi literaturii". Nu întîmplător,critica principală era îndreptată împotriva interpretării greşite a spiritului de partid, principiu din care se omitea factorul esenţial şi anume: militarea activă de pe poziţiile partidu-
10
50 DE ANI DE LA APARIŢIA ARTICOLULUI LUI V. I. LENIN;
lui. Articolul veştejea de asemenea cu intransigenţă limitarea luptei de clasă numai la lupta împotriva rămăşiţelor burgheze din conştiinţa oamenilor, con-damnînd cu asprime acele creaţii publicate în revistele „Flacăra" şi „Rampa" care ignorau ascuţirea luptei de clasă şi prezentau un fel de integrare paşnică a elementelor capitaliste în socialism. „Scînteia" cerea publicaţiilor litrare să nu se „rupă de problemele centrale ale mişcării muncitoreşti şi democratice", să fie „purtătoarefidele a liniei Partidului —, forţa conducătoare a democra--ţiei noastre populare"'. Recentul articol „Probleme actuale ale criticii literare" publicat în „Scînteia" reafirmă cu tărie însemnătatea fundamentală a luptei consecvente pentru spiritul de partid în artă, a luptei împotriva estetismului şi apolitismului în creaţia literară, ca o condiţie de bază a înfloririi noii noastre literaturi: „Literatura noastră s-a născut, a crescut şi creşte în luptă împotriva concepţiilor putrede ale esteticii burgheze. Aceasta este o lege obiectivă a dezvoltării literaturii şi artei din ţara noastră".
Nu avem voie să uităm însă nici o clipă că luptînd pentru principialitate în creaţia artistică, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice n-a slăbit nici un moment lupta împotriva oricăror tendinţe de vulgarizare şi simplificare a învăţăturii marxist-leniniste despre literatură şi artă.
Cartea lui Ivanov, despre care am vorbit, relevă pe larg critica necruţătoare adusă concepţiilor proletcultiste. Nesocotind învăţătura leninistă după care noua literatură va creea o permanentă întrepătrundere între experienţa trecutului şi experienţa prezentului, proletcultiştii respingeau în bloc vechea cultură. Fundamentul lor teoretic era vestita „teorie organizatorică" — de natură subiectivistă — a lui Bogdanov, care aplicată în domeniul literaturii susţinea că arta este „organizarea" experienţei colective a oamenilor, iar experienţa de clasă a proletariatului este opusă experienţei claselor precedente.
O primejdie serioasă pentru dezvoltarea justă a noii literaturi au reprezentat-o diferitele curente „ultrarevoluţionare", care-şi mascau teoriile duşmănoase sub aparenţa unui marxism ortodox. Declarîndu-se „mai la stingă" decît partidul, lefiştii predicau un. utilitarism vulgar, negînd arta ca formă specifică a conştiinţei cociale şi considerînd opera de artă drept un simplu „obiect" cu o utilitate practică nemijlocită, „înfrumuseţarea" fiind alungată ca o „născocire burgheză". Iar pereverzeviştii, decretînd că scriitorul nu poate depăşi în orizontul său. ideologic cadrul grupului de clasă căruia îi aparţinea prin origine socială, respingeau moştenirea clasică — chipurile, oglindă a intereselor egoiste ale vechilor clase — şi se ridicau împotriva politicii partidului de reeducare a scriitorilor proveniţi din mediurile mic-burgheze. Nu este de mirare că susţinînd naşterea. în mod. nemijlocit a formelor ideologice ale suprastructurii din procesul de producţie, pereverzeviştii negau orice interacţiune a formelor suprastructurii, ca de pildă interacţiunea dintre artă şi politică, repetînd vechiul cîntec al adepţilor „artei pure" despre „independenţă", „neutralitate" etc. *
Un mare prejudiciu la adresa dezvoltării literaturii sovietice de la sfîrşitul deceniului al III-lea şi începutul deceniului al IV-lea 1-a adus curentul rappist în frunte cu troţkistul Averbah. Principala teză trîmbi-ţatăcămult zgomot de el era aşa zisa „metodă de creaţie materialisl-dia-lectică". De fapt rappiştii ignorau în mod vulgar specificul creaţiei artistice- Pentru ei criteriul evaluării unei opere era gradul în care corespunde unei anumite legi ale logicii dialecticii şi aceasta înţeleasă în mod hegelian. în numele spiritului de clan, rappiştii proclamau cu privire la scriitorii care nu făceau parte din R.A.P.P., lozinca antipartinică „aliat sau duşman".
„ORGANIZAŢIA DE PARTID ŞI LITERATURA DE PARTID"
11
în hotărîrile Comitetului Central al partidului în problemele ideologiei, în materialele din presa de partid cu privire la problemele de literatură şi artă, vulgarizatorii de orice soi ai principiilor marxist-Ieniniste au primit riposte nimicitoare. Dispreţului nihilist faţă de moştenirea clasică partidul i-a opus cerinţa studierii complexe a măreţei moşteniri culturale a trecutului, lozinca folosirii „tuturor cuceririlor tehnice ale vechii maeştrii". Metodele pseudo-partinice, administrative faţă de vechii scriitori, partidul le-a calificat ca fiind vătămătoare, împiedicînd dezvoltarea firească a literaturii şi artei. în 1932, CC. al P.C. (b) al U.R.S.S. printr-o Hotărîre a lichidat R.A.P.P.-ul, arătînd necesitatea unei reorganizări radicale a organizaţiilor literare în aşa fel încît să se pună capăt pericolului de închistare în cercuri şi atrăgîndu-se importantele grupuri de scriitori şi artişti, care simpatizau cu construcţia socialistă, să se realizeze un serios avînt al creaţiei artistice, legată de sarcinile politice ale contemporaneităţii. Orientîndu-se după legile obiective, specifice ale artei, Partidul a respins politica aventuristă într-un domeniu atît de complex ca literatura, arătînd necesitatea de a se ţine seama de particularităţile fenomenului beletristic, de a nu identifica mecanic arta cu alte forme ale conştiinţei sociale sau ale muncii de partid. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a smuls de fiecare dată în mod necruţător măştile demagogice ale tălmăcit&rilor primitivi ai marxism-leninismului — sau cum spunea Lenin „mîncărimea scîrboasă frazeologică" — punînd în lumină caracterul duşmănos al teoriilor acestora şi faptul că între vulgarizatori şi idealişti nu există decît o deosebire aparentă, în realitate ei sprijinindu-se şi ajutîndu-se reciproc. Lupta împotriva teoriilor vulgarizatoare constituie una din cele mai importante sarcini ale literaturii şi ştiinţei contemporane despre literatură.
Evocînd aceste momente din istoria luptei pentru crearea literaturii1 sovietice, nu putem să nu ne amintim momente asemănătoare de luptă a partidului nostru contra interpretării vulgare a principiilor esteticii marxist-Ieniniste. încă în noiembrie 1946, tov. Gheorghiu-Dej îndemna intelectualitatea ca făurind noua. cultură socialistă să preia marile tradiţii culturale ale trecutului: „Concepţia democratică şi muncitorească nu este cîtuşi de puţin o brutală ruptură cu tot ceea ce a fost valabil în viaţa şi cultura trecutului... Concepţia democratică este tocmai o punte între ceea ce istoriceşte a fost valabil ieri şi ceea. ce va fi valabil mîine. Ea asigură continuitatea reală a tradiţiilor omenirii".
Partidul nostru a respins orice tendinţă stîngistă sau birocratică în atitudinea faţade reprezentanţii vechii intelectualităţi, în articolul „Dezvoltarea literaturii în Republica Populară Romînă", apărut în „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară", se arăta că un succes important al politicii partidului în domeniul literaturii îl constituie faptul că scriitorii aparţinînd generaţiei mai vechi,ajutaţi cu grijă şi atenţie, cu înţelegere deplină a drumului evoluţiei lor, au găsit calea către o creaţie literară pătrunsă de ideile avansate ale timpului nostru. în numeroase editoriale, ziarul „Scînteia" a supus criticii, interpretările vulgare ale metodei realismului socialist, ale principiilor tipizării   şi măestriei artistice în arta realistă etc.
Aşa. cum se arată în articolul „Probleme actuale ale criticii literare": „Partidul i-a chemat întotdeauna pe scriitori şi critici să lupte pe două fronturi: împotriva rămăşiţelor şi influenţelor estetismului şi împotriva tendinţei de desconsiderare a formei artistice".
Toate aceste principii fundamentale n-ar fi fost însă înfăptuite dacă n-ar fi existat conducerea literaturii de către partid, aceasta este concluzia vie, de o însemnătate primordială care se desprinde din istoria evoluţiei literaturii sovietice.
12
50 DE ANI DE LA APARIŢIA ARTICOLULUI LUI V. I. LENIN:
în „Organizaţia de partid şi literatura de partid", Lenin considerînd strigătele despre imposibilitatea dirijării fenomenului literar drept manifestări ale aceluiaşi spirit burghezo-anarhic, individualist, arăta că literatura .^■trebuie să devină parte integrantă a muncii de partid social-democrate". Şi nu este o întîmplare că tocmai principiul conducerii de către partid a literaturii şi artei a provocat adevărate accese de isterie tuturor apărătorilor „libertăţii creatoare", tuturor duşmanilor înrăiţi ai Puterii Sovietice, cum produce şi astăzi isteria duşmanilor poporului nostru.
Conducătorii Prolecultului încereînd să-şi impună propria lor linie burgheză în problemele literaturii, căutau să apere teoria „independenţei" faţă de partid şi statul sovietic.
în scrisoarea CC. cu privire la Proletculturi se arăta că dacă în timpul lui Kerenski lupta pentru independenţă faţă de Ministerul învăţământului era un lucru pozitiv, acum „independenţa" era un lucru contrarevoluţionar, fiind „independenţă" faţă de Puterea Sovietică. în proiectul de rezoluţii a CC. al P.C. (b) al U.R.S.S., „Despre cultura proletară" se spune: „toate organizaţiile Proletcultului, fără deosebire, sînt datoare să se considere cu totul ca organe auxiliare ale reţelei de instituţii a Narkomprosului şi să ducă la îndeplinire sub conducerea comună a Puterii Sovietice (în mod special a Narkomprosului) şi a Partidului Comunist Rus, sarcinile sale ca o parte clin sarcinile dictaturii proletariatului1'''.
Duşmanii Puterii Sovietice sub forma a tot felul de grupuri troţkisto-buhariniste au încercat să saboteze principiul conducerii artei de către partid, principiu leninist care a fost aşezat de către Partid la baza dezvoltării artei şi literaturii sovietice. Ca un răspuns dat cavalerilor „neutralităţii" artei, care şi-au intet.it activitatea în primii ani ai N.E.P.-ului, CC al P.C. (b). al U.R.S.S., în rezoluţia intitulată: „Despre politica partidului în domeniul literaturii", hotăra: „Conducerea în domeniul literaturii aparţine clasei muncitoare în totalitate, împreună cu toate resursele ei materiale şi ideologice".
Luptînd pentru asigurarea conducerii literaturii şi artei de către partid şi stat, CC al P.C. (b) al U.R.S.S., se călăuzea în. acelaş timp după teza exprimată în articolul lui Lenin „Organizaţia de parid şi literatura de partid" cu privire la respectarea caracterului original al domeniului- beletristic. N-a fost hotărîre sau rezoluţie a CC care să nu atragă atenţia împotriva rezolvării birocratice a acestei sarcini importante.
încă în primul document al partidului, scrisoarea cu privire la Pro-letcult, CC atrăgea atenţia asupra necesităţii de a se asigura o libertate deplină dezvoltării înclinaţiilor şi talentelor individuale, cerînd ca în această chestiune „să nu existe o tutelă meschină".
Partidul a dus o luptă hotărîtoare împotriva încercărilor unor elemente străine de a aplica în organizaţiile literar-artistice metode dictatoriale şi birocratice. Astfel, în perioada de refacere şi reconstrucţie grupurile literare „Kuzniţa". „Na postu", „Rapp" şi altele, dîndu-se drept organizaţii de creaţie proletară, încercau să ocupe în literatură o poziţie monopolistă, adoptînd o atitudine huliganică faţă de scriitorii aşa numiţi „tovarăşi de drum".
Partidul şi presa de partid au supus unei critici violente spiritul de castă, de grup, opus intereselor generale ale literaturii sovietice. în Hotărî-rea: „Despre politica partidului în domeniul literaturii", se spunea: „Partidul trebuie să se pronunţe pentru întrecerea liberă dintre diferitele grupări şi curente în acest domeniu. Ori ce altă rezolvare, a problemei ar fi o pseudorezolvare cu caracter oficial, birocratic". în 1932, pentru a pune capăt
„ORGANIZAŢIA DE PARTID ŞI LITERATURA DE PARTID'"
13"
metodelor „administrative" ale conducerii R.A.P.P.-ului, Partidul a adoptat Hotărîrea: „Despre reorganizarea organizaţiilor literare şi artistice".
Principiul conducerii de către partid rezidă din aceea că partidul exprimînd interesele şi voinţa întregului popor este chemat să îndrume conştient, pe baza studierii legilor obiective toate sferele vieţii sociale, inclusiv dezvoltarea artei. Tocmai datorită conducerii de către partid care trasa de fiecare dată sarcinile ce reveneau literaturii sovietice pentru o perioadă îndelungată, în conformitate cu condiţiile istorice concrete, cu etapele de dezvoltare ale Statului Sovietic, tocmai datorită conducerii de către partid care a apărat cu intransigenţă puritatea ideologică a literaturii şi justa aplicare în cadrul ei a hotărîrilor Comitetului Central, literatura şi arta sovietică au devenit cea mai înaintată literatură şi artă din lume.
Articolul: „Dezvoltarea literaturii în Republica Populară Romînă", făcînd o trecere în revistă a istoriei noii noastre literaturi, conchidea: „Faptul că marea majoritate a scriitorilor romîni, scriitori aparţinînd tuturor generaţiilor, membri şi nemembri de partid, prin operele lor şi activitatea lor obştească participă activ la grandioasa operă transformatoare, întreprinsă de partid în vederea dezvoltării economice şi culturale a ţării, construirii socialismului, asigurării păcii şi apărării intereselor naţionale ale Romîniei, constituie un succes de seamă al politicii partidului în domeniul culturii", demonstrînd asfel că tocmai principiul îndrumării literaturii de către partid constituie chezăşia dezvoltării literaturii romîne pe drumul realismului socialist.
Au trecut 50 de ani de la apariţia articolului de însemnătate istorică al lui V. I. Lenin: „Organizaţia de partid şi literatura de partid".
Nu odată duşmanii făţişi sau camuflaţi ai statului şi literaturii sovietice au căutat să „revizuiască" principiile de bază enunţate de Lenin, nu odată adversarii ideologici ai marxismului au încercat să „îmbogăţească" tezele esenţiale formulate de Lenin, dar de fiecare dată s-a dovedit caracterul invincibil al învăţăturii leniniste. Încît cea mai bună caracterizare a articolului lui Lenin, ar fi propriile sale cuvinte referitoare la teoria marxistă: „Din această filozofie a marxismului, turnată dintr-o singură bucată de oţel, n-ai putea detaşa nici un postulat fundamental, nici o parte esenţială, fără a le abate de la adevărul obiectiv, fără a cădea în îmbrăţişarea minciunilor burghezo-reacţionare".
Cel de al doilea Congres al scriitorilor sovietici a adus o nouă confirmare strălucită a valorii mereu actuale a tezelor principale din „Organizaţiade partid şi literatura de partid".
Salutul adresat de Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice celui de al doilea Congres Unional al Scriitorilor Sovietici, constituie o călăuză pentru literaţii progresişti din toate ţările. El concretizează principiile leniniste în lumina noilor sarcini ale dezvoltării artei şi literaturii în condiţiile construcţiei comunismului. Vorbind despre forţaşi însemnătatea literaturii sovietice, despre marele ei rol în educarea omului nou şi întărirea unităţii moral-politice a societăţii sovietice, în construirea comunismului şi în lupta forţelor progresiste din întreaga lume pentru pace, CC. al P.CU.S. declară: „Mincinoasei şi făţarnicei lozinci burgheze a. „independenţei" literaturii faţă de societate, concepţiilor false ale „artei pentru artă", scriitorii noştri le opun cu mîndrie înaltele lor poziţii ideologice de slujire a intereselor oamenilor muncii, a intereselor poporului". Nu este o întîmplare că cei mai de frunte scriitori sovietici discutînd problemele literaturii realist-sociaiiste, n-au putut să nu se ocupe în cuvîntările lor de „principiul spiritului de partid, al conducerii literaturii de către partid". „Aspectul cel mai important al concepţiei noastre despre o literatură liberă , — a declarat Alexandr
14
50 DE ANI DE LA APARIŢIA ARTICOLULUI LUI V. I. LENIN
Fadeev — este că noi, scriitorii, atît membri de partid cit şi fără de partid, recunoaştem în mod deschis rolul conducător al partidului comunist în toate domeniile vieţii şi în toate problemele literare. Spiritul de partid al literaturii sovietice nu este un fenomen excepţional, specific numai scriitorilor membri de partid şi în general, unui număr restrîns. Aceasta este o particularitate istorică a literaturii noastre sovietice. Fireşte, noi avem duşmani, adversari ideologici. Se întîmplă ca scriitori buni să greşească în operele lor şi să se îndepărteze de la spiritul de partid. Dar cînd vorbim de spiritul de partid al literaturii sovietice, avem în vedere faptul istoric că scriitorii sovietici, atît membri de partid, cît şi fără de partid recunosc justeţea ideilor partidului comunist şi le susţin în operele lor şi de aceea recunosc, fireşte, rolul conducător al partidului în problemele literaturii."
Iar Mihail Şolohov a rostit următoarele cuvinte mişcătoare: „Duşmanii înciudaţi de peste hotare spun despre noi, scriitorii sovietici, că scriem la porunca partidului. Lucrurile nu stau chiar aşa: fiecare din noi scrie după cum îi porunceşte inima lui, iar inimile noastre aparţin partidului şi poporului nostru pe care-l slujim prin arta noastră". în zilele noastre nu există în întreaga lume un adevărat reprezentant al literaturii legate de popor, care să nu recunoască importanţa armei vii cu care Lenin a înarmat noua literatură a noii epoci, în discursurile ţinute la cel de al doilea Congres al scriitorilor sovietici, Louis Aragon, Jorge Amado, Pablo Neruda, — ca să dăm numai cîteva nume ilustre — au vorbit despre necesitatea de a se studia şi aplica just principiile de bază ale realismului socialist, arătînd că tezele leniniste au intrat în patrimoniul culturii mondiale, că au devenit steagul glorios al tuturor forţelor culturale progresiste.
Au trecut 50 de ani de la apariţia articolului lui Lenin: „Organizaţia de partid şi literatura de partid". Literatura visată de Lenin a fost realizată. A înflorit acea literatură liberă în rîndurile căreia se înrolează noi şi noi forţe mînate nu de interes personal, de carierism, ci de ideea socialismului şi simpatia pentru cei care muncesc. A înflorit acea literatură liberă care nu serveşte unei eroine suprasătule nici „celor zece mii" din pătura de sus, ci milioanelor şi zecilor de milioane de muncitori, care alcătuiesc floarea ţării, forţa ei, viitorul- ei.
Scriitorii din epoca noastră, nu pot să nu încerce un sentiment de adîncă mîndrie la gîndul că ei poartă facla acelei literaturi prezise de Lenin. Dar în acelaş timp ei îşi dau seama şi de înaltele sarcini istorice ce le'revin. Epoca noastră este cea mai înaintată epocă din istorie. Ea cere să aibă şi cea mai. înaltă artă, care să lase în urmă cele mai bune modele ale creaţiilor timpurilor trecute. Acest lucru nu va putea fi însă înfăptuit.fără a se respecta şi păzi ca lumina ochilor principiile fundamentale, elaborate cu 50 de ani în urmă de Lenin, care au devenit lege obiectivă esenţială a dezvoltării nelimitate, impetuoase a artei realist-socialiste. _
VERONICA PORU MB ACU
EA, REVOLUŢIA...
E
p a, Revoluţia, poate fi numai femeie.
atimi sălbatice-o leagă de-un Mîine-uriaş. Simţul îi scapără. Fruntea de-apururi scînteie şi pe mişel îl urăşte ca şi pe laş.
Ea: nebunită de foame, mută ca greva. Ea: un vulcan al mîniei cu greu stăpînit. Ea: Marseilleza în marşuri, asaltul pe Neva. Ea: ce noroade ridică; ea: jude cumplit.
Ea, pruncul vremii purtîndu-l prin veac de tăcere; blind, ca sub inima mamei, de veacuri sperînd; ea, care-l naşte în chinuri, strigînd de durere; ea, ce sub foc de mitralii îl leagănă-n cînt;
Ea, Revoluţia, poate fi numai femeie. Ca o femeie îşi apără primul născut. Braţul nu-i pregetă. Sabia dreaptă scînteie. Ea zămisleşte o lume. Ea îi e scut.
CRISTIAN SlRBU
LOCOMOTIVELE ISTORIEI
In Europa şi Asia, soarele e la prînz.
Marea Revoluţie Socialistă
din Octombrie,
Locomotiva istoriei,
a plecat din Rusia
cu zguduiri de cutremur de pămînt.
Uralul, Volga, Niprul şi Dunărea
i-au oglindit chipul scrijelat de trăznete.
A înaintat pînă la Pekin,
Tirana,
Sofia,
Bucureşti,
Budapesta,
Praga,
Varşovia,
Berlin.
Pajurele i-au străjuit înaintarea.
Munţii de la Himalaia pînă la Mont-Blanc
S-au sculat în picioare s-o vadă.
De-atunci norii şi-au scuturat pernele de fulgii zăpezii de 38 de ori.
De-atunci munţii şi milioane de oameni sînt mai
înalţi.
Privesc peste dealuri, spre Moscova.
Pajurele păzesc cerul cucerit.
Mecanicii locomotivei, pe tendere stau de veghe.
Şi in Europa şi Asia, soarele e la prînz.
PETRE SOLOMON
CITINDCM PE LENIN
Pe Lenin — omul, nu l-am apucat. Tirziu de tot, l-am cunoscut din carte, Din gindul viu, pe care l-a lăsat Ca pe un semn al vieţii fără moarte.
Pe Lenin îl citeşti mereu, mereu Şi nu îi dai de capăt niciodată. Cu el, urcuşul e frumos, dar greu, Ca spre o culme largă şi curată.
Imagini vechi, nu-s pe potriva lui — Nici una să-l cuprindă nu-i în stare. N-a fost un zeu (căci zei, au fost destui, Dar oameni, prea puţini au fost sub soare).
A fost un om (din toţi, cel mai uman — Cum îl numise Gorki). Simţi aceasta Din lupta lui cu împăratul Ban, Şi din întreagă opera lui, vasta.
Pe valul Revoluţiei suit, A-ntrezărit limanul omenirii Şi adevărul ei — şi l-a rostit Cu-adîncul glas al urii şi-al iubirii.
Duşmanii lui, nenumăraţi, mărunţi, L-au încolţit, în ceată zgomotoasă, Dar s-au izbit de pragul marii-i frunţi Şi au căzut, ca paiul vechi sub coasă.
Puzderia de feluriţi vrăjmaşi Pe care i-a înfrînt, îţi dă măsura Acestui om: îţi pare un uriaş, Deşi măruntă fostu-i-a făptura.
2 — V. Romînească
18
PETRE SOLOMON
în urma lui, ca-n urma unui steag, S-au strlns mulţimi ale oameni şi noroade Ce şi-au gravat in inimi chipu-i drag Şi au urcat, cu el, pe baricade.
în faţa lui se ridica un ţar Şi-o boierime cruntă, ghiftuită. Gemea în jugul multisecular Rusia „pravoslavnică", prostită.
El, făurind Partidul Bolşevic,
A ridicat mulţimile la luptă —
Si ţarul s-a făcut deodată mic,
Şi a căzut, strîns în hlamida-i ruptă.
Zmulgîndu-se din moarte, din război, Corabia Rusiei răzvrătite S-a îndreptat spre ţărmul vremii noi, De Marx, şi-apoi de Lenin desluşite.
Cîrmaciul ager a condus-o-n larg Şi i-a deschis ne-asemuite spaţii. Sub steagul roşu, prins de-al ei catarg, Corabia i-a-nfrint pe toţi piraţii.
întîia oară-n lume, un popor Şi-a cucerit o Patrie firească Şi a deschis un geam spre viitor, Ca omenirea-ntreagă să privească.
Citindu-l azi pe Lenin, înţelegi Cum de a fost aceasta cu putinţă Şi cum, în largul omenirii-nlregi, Ideea lui înseamnă: biruinţă!
SERGHEI ESENIN
LENIN
(fragmente)
E ţara-n clocot Indîrjit. Nu-i legea Incă-nscăunată. Ca un potop nestăvilit Azi libertatea-i revărsată.
îmi este dureros de greu De-atîţia ani, ţărm drag, Rusia, Că n-a mai auzit cimpia Glas de cocoşi ori de dulău.
Că liniştitul nostru trai Pierdut-a vorbele tihnite. Ca de vărsat sint răscolite Păşuni, de urmele de cai.
Puternic geamăt si prăpăd, Căruţe, tropot, suliţi, pară. Eu parcă dorm şi-n somnu-mi văd, Din faţă-nlături, dindărăt, Cum pecenegii ne-nconjoară. Nu-i vis. Privirea mea e trează Şi nu mi-i adormită pleoapa. Văd regimente cum cutează Scrutînd cîmpia, zarea, apa. Gonesc. Războiul a-nceput? Pe ceruri luna o fi lună, Sau călăreţul şi-a pierdut, Gonind, potcoava în furtună? E totu-n neguri Şi-nţeleg,
Cînd săbii văd lucind în zare, C-al ţării mele plai întreg E ros de-o cruntă dezbinare.
Rusie! — Nume îndrăgit,
SERGHEI ESENIN
Sînt crengile de muguri pline. Neliniştitul răzvrătit De unde a venit la tine? O, geniu aprig! Către el Nu chipu-i statuar mă cheamă. El nu se avînta-n, măcel Pe-un cal cu fluturata coamă. Şi nici un cap n-a retezat. Nu fugărea pe clmp companii. Prin crimă-nţelegea: vinat De prepeliţe şi dihănii.
I-e dat azi lumii să cunoască Eroii ce se-ascund sub mască, Convenţionali, pozind frumoşi Şi lustruiţi cu periuţa, ■— Dar el cu droaia de rnucoşi Se da pe dimb cu săniuţa. Şi n-avea păr pletos sau lins, GU de femeie să sucească. In faţa-mi stă precum un sfinx Cu-nfăţişare omenească.
Chelia lui: ca o tipsie. Dintre modeşti cel mai modest, Şi simplu. Cită omenie Adîncă-n fiecare gest. Eu nu-nţeleg cu ce putere A zguduit întregul glob. Dar el l-a zguduit... Durere,
Să piei din sufletul   de rob!
In negura acelor ani Ne cîrmuiau doar labe hide, Pe glia triştilor ţărani Domnea imperialul gîde.
în veac de chef ai petrecut Ţarism, sinistru temnicer!
Aristocratul şi-a vîndut Puterea, marelui bancher. Norodul l-astepta gemînd Pe el.
Si el veni la noi!
9
El cu puternicu-i cuvînt Ne-a dus către izvoare noi. Şi-a zis: „Zdrobiţi al lumii chin Şi fiţi stăpîni, voi, muncitori. Puterea vi-e-n Soviet — deplin.
LENIN
21
Nu-s alte drumuri către zori".
Şi unde ochii lui ne-au dus Am mers şi vinturi am supus. Căci el vedea in viitor Eliberarea tuturor.
1924
în romîneşte de Victor Tulbure
STEPAN SCIPACIOV
MAREA ANIVERSARE i
Peste oraş, parcă ieri Ale Balticii vinturi suflură, Ieri parcă sparse tăceri Salva „Aurorei", in ţară. Şi-n veac nici o umbră nu stinse Luminile nopţii-n oraş. Ploua şi ningea. Şi, prelinse, Cădeau picături pe blindaj. Palatul de lamă, cu sete, De plumbi fu zdrelit, sfîşiat. Şi-un abur de pulbere stete Pe luciul parchet din palat. Ruguri lingeau bezna-adîncă, încinse în roşii văpăi, Cînd la Smolnîi cu patimă încă, Berete zburau prin odăi. Şi-un tunet de-ovaţii purcese Ca stînca din munte căzînd Şi Lenin clipa alese, Mîna în veacuri nălţînd. Spre zori se rotise pămîntul, Şi poate de-atunci a văzut Prin zarea de purpuri, avîntul Din cincinale crescut.
II
Slăvesc astăzi tunetul, dară, Al zilelor celora mari, Aurul ancorei —- pară Pe panglici de marinari. A Balticei briză sărată, Puterea sovietică-a mea, Şi era de zori luminată Ce-atunci în Octombre-ncepea\ Slăvesc aşijderi partidul — Ne-nfricoşat făclier, Şi-al cincinalelor noastre
MAREA ANIVERSARE
23
Frumoase — profilul sever; Cîmpii ce se-ntind pînă-n zare, Puterea recoltei slăvesc, Şi steagul Kremlinului, care Lumină-i pe-ntins pămîntesc.
Slăvesc albina pe floare
Şi-a primăverilor vieţi
Şi apele Dunării-n soare
De-albastre, sclipind, tinereţi.
Drumurilor noastre-aduc slavă
Istoriei, marelui crez.
Slăvesc puternica lavă
A poporului liber chinez.
La Smolnii au deschis, in ovaţii
Lenin şi Stalin, ăst drum...
Slăvesc muncitorii, soldaţii
Şi brizele baltice-acum,
Puterea Sovietică — scut,
Şi era ce-atunci în Octombrie
Cu zorile-odaf a-nceput.
în româneşte de Victor Kernbach
CINTARE
Orînduiri venit-au şi s-au dus, dar comunismu-i fără de apus.
Rigi şi-mpăraţi, ca vremea, s-au schimbat, la noi, pe veci, poporu-i împărat.
Se piere omul cum se piere fumul, dar e drumeţ ce luminează drumul, —
El lasă grîu şi-oţel, în urma lui, şi cintec şi uraniu şi statui.
Şi toate astea prin partid le ştie, — partidul e, ca-n basme, apa-vie.
Uneşte simţăminte şi idei, — pe unde trece naşte prometei.
Dispreţuind şi lauri şi trufia el ne-a obişnuit cu veşnicia.
COMUNISTUL
In măreţia simplităţii tale şi în puterea ta de uriaş, — tu fost neînsemnat şi nevoiaş ţara ne-o pui- la cale.
Iţi place viaţa, floarea cu parfum, fata frumoasă, tremurul de-aripă. Bei vin şi tu şi sorbi setos din pipă acelaşi bun tutun.
CINTECE PENTRU PARTID
Cu mulţi te-asemeni la îmbrăcăminte şi glasul tău e glas de muritor,—-'numai că vezi prin vremuri înainte, mai mult în viitor.
Numai că inima ţi-i tare mare si gîndul îţi e gînd de înţelept. Ştii tare bine, nu că ţi se pare care e drumul drept.
Tu Ungă un copil dacă te-araţi, îl lai în braţ şi fruntea ţi-i senină. Tu simţi că viitoru-l ţii în braţ şi ţii în braţ lumină.
CÎNTEC DESPRE ERCINTB
Sînt şi frunţi ce-s sălcii plîngătoare, Ce-şi 'apleacă-n veci povara grea. Floarea soarelui e fruntea mea, îşi roteşte floarea după soare.
E frumos să mergi cu fruntea-n vînt Şi în viscol aspru şi-n furtună Si-i urît să căşti, nătîng, la lună Şi-apoi să-ţi pleci fruntea la pămînt.
E frumos să mori cu fruntea sus, Mîndru c-ai făcut ceva-n viată. Fruntea pare-atunci că e măreaţă, Că un nimb de flacără şi-a pus.
Sînt şi frunţi ce-s sălcii plîngătoare Ce-si'apleacă-n veci povara grea. Floarea soarelui e fruntea mea, îşi roteşte floarea după soare.
CHIROMA NŢIE
După-amiaza proaspătă mă mînă spre un parc gălăgios şi lung. Ci în faţă îmi răsare-un prunc Cu o floare roşie în mînă.
— Haide, micule, dă-mi palma-ţi vie că sînt meşter la chiromanţie.
Scrie-n palma ta, cu raze fine că vei fi un mare om cîndva. Pacea astăzi este Zîna ta, zodiacul păcii e cu tine.
AL. ANDRIŢOIU
Haide, să citesc In palma, ta cum te cheamă-o purpurie stea.
Liniile palmei mă împiedic'
a vedea şi-al meseriei fel.
Poate vei fi sculptor în oţel
sau matroz, sau cîntăreţ, sau medic.
Semnul palmei nu e desluşit, dar vei fi, desigur, fericit!
Uite, scrie-n palmă ca în carte că odată, într-un an bisect, vei avea un fiu. Un arhitect? călător către planeta Morte?
Şi căldura cînd va da asediu te vei duce-n Marte, în concediu.
Ce frumos destin ţi se înscrie într-al palmei mic şi viu ghioc. Palma ţi-i simbol de măreţie şi de viitor şi de noroc.
O, chiromanţia asta eu
celor mici aş vrea s-o zic mereu!
INC A NDESCENŢA
Citeam din carte cu luare-aminte In vremea-n care mă ştiam student, C-a fost fierbinte globul înainte, Că globul nostru-a fost incandescent.
întind, în vis, spre-acele vremuri punte, şi văd pămîntul nostru-un soare mic din care alte terre mai mărunte, se încălzeau, în mersul lor, un pic.
Da. S-a răcit pămîntul, cum se ştie — însă, răcindu-se, viaţă-a prins, — şi-a prins mereu mai multă bogăţie. Mai bine fie-aşa decît încins.
Şi totuşi eu poftesc să se încingă! Incandescent să fie iarăşi! Vreau Ca pe. întregul nostru glob să ningă Lumina ce ţîşneşte din nucleu.
CINTECE PENTRU PARTID
Păienjeniş de becuri să se iste. Meridiane dese de lumini, — Nou soare-n jurul soarelui să mişte cu tinere găteli de nuntă plini.
Locuitori străini, de pe planete, — miraţi să ne privească din tării şi să aştepte marile rachete care ne-or duce-n alte galaxii.
încingâ-se de fericire globul — nu de înalte flăcări de război! Sub noua lui incandescenţă robul să fie liber tot aşa ca noi.
E-o ardere întreaga noastră viaţă, — o ardere folositoare, —ştiu! Cu soarele să sleie faţă-n faţă vreau globul nostru mîine,—auriu!
I A   O NUNTĂ
Te măriţi şi flori de lămîiţă Iţi vor rîde, proaspete, în- păr! Şi la nuntă va fi vin de viţă iar in vin căta-vom adevăr.
Vom gusta colaci ca-obrazuri albe, dropii şi viţei de zece luni. Dar, mireaso, ca pe nişte salbe amintirile va să le-aduni.
Şi în jocuri răsucind călcîiul poate ţi-o fi dat de amintit, — cum că eu te-am sărutat înlîiul sub un prun mărunt şi înflorit.
Faţa mea-i gălbuie ca lămîia şi cînd mă priveşti, desigur, ştii, cum că tu m-ai părăsit întîia, sub un prun cu frunze tutunii.
Nu-i nimic. Fii numai fericită, — şi în casă tot ce vrei să ai — porc tăiat şi vin gustos şi pită, — să trăieşti ca-n Canaan sau rai!
Fie-ţi casa casă părintească soţului curată să-i rămîi, iar copilul tău să te cinstească precum eu, iubitul tău dinţii.
AL. ANDRIŢOIU
CU MUNŢII FA ŢĂ-N FA ŢA
Să stai cu munţii faţă-n faţă, flămind de slavă şi viaţă.
Să stai la poalele aceste şi visele să-ţi pară creste, iar cugetarea •— pajerâ zburînd, prin slavă, ageră.
Zvîcnesc idei sub bolta frunţii: Aşa-s şi vremile ca munţii, — suim mereu şi niciodată nu ni-i nălţimea-ndestulată.
Pe pajişti poposim o clipă şi îmbucăm ceva, în pripă, bem apă rece din izvor şi iar urcăm, urcăm de zor.
Şi poate undeva, pe-o pantă, cărarea ne-o lăsăm vacantă, — cărarea-i lungă, scurt ni-i traiul şi n-am atins ca mîna raiul.
Dar noi cădem cu mîna-ntinsă spre culmea încă neatinsă, — şi facem semn cu mîna noastră spre culmea naltă şi albastră.
Urmaşii ce din urmă vin pe-acelaşi drum frumos, alpin, văd semnul mîinii, nu se-ncurcă, ci urcă, mai departe, urcă.
Pe vîrful cel cu dor şi drag urmaşii or să-nfigâ steag. Cine-o fi primul nu se ştie, — pe-atunci noi vom dormi în glie.
Din noi vor creşte — cit se pare, flori cu miresme-ameţitoare şi brazi cu umbră şi cu ace. Noi vom gusta eterna pace.
Dar sus, pe creasta fulgerată, urmaşii or să steie roată, cu şapca-n mîini, descoperiţi şi trişti — deşi prea mulţumiţi.
C1NTECE PENTRU PARTID
Ei, pentru noi, pe creasta mare or să înceapă o cîntare, cîntare roşie, fierbinte, întru aducere aminte.
O! cit e clipa de semeaţă, cînd stai cu munţii faţă-n faţă.
PARTIDUL, CE-l?
lui Matei
— Partidul, ce-i? — mă-ntreabă pustiu''. Partidul, ce-i? Răspunde-mi, tală!
— E tot! Să-ţi spun mai mult eu nu ştiu.
— Dar cine-mi dete roşia cravată Din flamura lui Lenin — o bucată?
Şi cine, tată, -n mina ta ţi-a pus O pană ca oţelul cel mai tare, Să biciui pe-amiralii ce-au apus — în rapsodia mărilor, cîntare, în care suferinţele ţi-ai spus?
Şi cine, tată, ţi-a dat ochi să vezi, Urechi să-auzi, şi minte să-nţelegi, Şi inimă să simţi, braţ să veghezi — Cu robii robilor, iobagi goniţi de regi, Cu ei prin port să lupţi şi să visezi?
Şi cine, tată, ştie să îndrume
Popoarele de pe întregul glob,
Să lupte pentru libertate-anume,
Să nu mai zacă-n temniţi nici un rob,
Şi pacea să domnească peste lume?
Partidu-i tot! Aşa-i! E ca un soare Născut în focul luptei, din popor! Noi, fiii clasei noastre muncitoare, Ca razele-i din nimbu-i orbitor Lumini trimitem lumii viitoare!...
1955
ION BRAD
BALADA SECRETARULUI*)
Zice Artimon: „Noroc!" Şi-i răspund ţăranii: „Deie dumnezeu noroc!11, Lung mînînd plăvanii____
Zice Artimon: „Măi, fraţi Bine-ar fi să fie Să subscrieţi şi să-mi daţi Ştiţi voi ce hîrtie!
C-am rămas in drum, de ani, Doar la jumătate, Arză-i focul, bogătani, Bate-i, doamne, bate!"
Oamenii îşi şterg uşor Fruntea de broboane: ■— Tot nevestele nu vor, Frate Artimoane!
Şi cum vin aşa din cîmp, Povestesc întruna, Pînă cînd de după dîmb Urcă-n slavă luna...
Artimon e ca şi ei Cînd răstoarnă glia — Doar sub anii trişti şi grei I-a trecut pruncia...
*) Din ciclul „Cîntecele pămîntului natal"
ION BRAD
Artimon e tot plugar, Răsucind ţigara Cu tutunul din şerpar, Ori culcînd secara.
Zic săracii: — Tu ai fost La-mpărţit pogoane! Să trăieşti că eşti de-al nost, Frate Artimoane!
Numai bogătanii nu-l Pot cedea-nainte: — Cine, mă, ţi-i cam destul, Noi   te ţinem minte!
Dimineaţa pe hotar Ei zărescu-l primii: —Uite-l, of, pe secretar, Tartorul mulţimii!
Zice Artimon: — O ştiu, Vorba nu vi-i nouă! Cit trăiesc şi cit sînt viu, Tartor numai vouă!
Şi de-i vint, ori ploi de sînt, Fulgeră ori tună, Cîinii de s-aud lătrînd Mînioşi pe lună,
Artimon, neînfricat, Curajos cit zece, Ca un om adevărat Flueră şi trece...
RUS ALIN MUREŞANU
MUNTELE
Chiar privirea zării trece şi se pierde
Cînd « vede trupul printre şir de munţi
Ursului de piatră cel cu blană verde
Peste care umblă urşii mai mărunţi. \
Dar de la o vreme îl împung minerii Spre a da tributul evului cel nou: Ursul cel de piatră, şade de milenii Hibemînd cu trupul plin peste platou.
NECAZ
A plecat minerul înspre casa lui. Stelele coboară, Scările genunii. Nap tea bate fierul Boitei albăstrui, Stele mici de pară Rid în jurul lunii.
Tînăr e flăcăul; Suferă acum Penlr-o fată brună Ce nu-l bagâ-n samă. Cum priveşte hăul înciudat în drum, Ar dori să pună Luna sub pichamăr!
34
RUSALIN MUREŞANU
ŞOSEAUA
T      ■        ■ 1
J rec camioane man cu minereu; Şoseaua-n faţa lor pornind din mină Se răsuceşte peste dîmburi greu Ca o enormă rază de lumină.
Şoferul tînăr minuie tăcut
„Un bulgăr să nu pierd" şi gropi fereşte
Căci pentru orice minereu pierdui
îl scutură şoseaua părinteşte/
SERILE IN RODNA
Seri frumoase, nu v-am cunoscut. Frumuseţea voastră pentru mane IV-a fost bogăţie de ciorchine Ci un bob mărunt şi prea trecut.,.
Seri frumoase fără-as emanare Seri de vară, calde ca un trup, Seri cu plete roşii ce se rup Singerînd dinlr-un apus de soare,
Vă cunosc acurna doar cînd, iată Draga mi-o-nvăliţi în văl tăcut, Cînd lîrziu de fiecare dată Mute staţi la fiece sărut.
Tremuraţi sub vînt ca firul strunii Şi pe bolta de aramă grea Voi în cinstea ei şi-n cinstea mea înălţaţi băîrînul smeu al lunii.
Seri tăcute, seri fără cuvînl Martore iubirii fiecărui, Seară liniştită ce le dărui Marilor iubiri-de pe pămînt,
Cu alitea flăcări mari şi vii Ce în tine doar lamina lasă Seară, tu ar trebui să fii Decît ziua mult mai luminoasă!
m ib ail davwoglu
HORIA
Dramă în 4 acte, 12 tablouri
PERSONAJELE:
HORIA
CLOŞCA
CR1SAN
DAVID MARIAN
GHEORGHE MARCUL
1AC0B TODEA
CIMPOIESUL
IONUT
UNOCHI
VIZITIUL
ION TODEA
BĂIESUL
POTCOVARUL
NEGUSTORUL
FEMEIA POTCOVARULUI
ÎMPĂRATUL IOSIF AL II-LEA CONTELE IANKOVITZ CONTELE CSISZAR-SECRETARUL PEDAGOGUL SPÂNUL INTZE*. CONTELE BALIA PICTORUL
GORNICUL UIBARIU GLIGORE NICULA CALFA
MARIA PAVEN FLOAREA MARINA VĂDUVA
Ţărani, ostaşi, nobili, toboşari, slujbaşi, iîrgoveţi
ACTUL I TABLOUL I
Cringul Feregeiului cu casa lui Horia. De jur împrejur crestele munţilor si cerut, ho dimineaţă de toamnă tîrzie. înaintea casei cîteva grupuri de 'bâtrîhi şi mai tineri.^ Un bătrîn, lacob Todea, îl ajută pe lonut să păsărească. O bă-trina toarce cmepa. Lingă, ea o femeie mai tînără şi două copile. David Marian şi cei trei feciori ai lui stau mai de o parte. La fel şi Ion Todea, fiul lui lacob Cu puţin înainte de ridicarea cortinei, se aude la cimpoi o doină veche din bătrîni apoi glasul cimpoieşului.
CIMPOIESUL: „Bate vîntul, bate vîntul, Bate vîntul, arde crîngul,
umD t^^,21' ™ai zi> zi> mai zi"- (se însoţeşte cu cimpoiul).
J.ODLA: (Saltă capul, supărat) Ori alta nu ştii! CIMPOIESUL: (fără alt răspuns, porneşte) „Nu am pine, nu am sare
Toate le-o dus darea-mare" (se opreşte, cu un rîs sfios). Eu spun să plec cu unchiaşul, să mă scoată înaintea mai marilor împărăţiei care se află acolo. Numai odată să le cînt şi-or înţelege tot.    ' '
3*
36
MIHAIL DAVIDOGLU
ION TODEA: (Cu amar) Şi cum se ucid oamenii ca pe-o nimica, şi asta. or înţelege! (Cu toţii privesc spre fund unde prin dreapta urcă pe cărare un şir de oameni cu saci grei pe spinare. Trec unul după celălalt ca nişte vite de povară şi dispar prin stingă asemenea unor umbre. Panduri înarmaţi îi îndeamnă cu harapnicele pe cei râmaşi în urmă).
IAGOB TODEA: Iobagii domnilor Ribiţi. Duc sarea la tîrgul din Scărişoara şi taie muntele pe la noi. (Unul din şir cade istovit. Biciul cu plumb al pandurului îl ridică de îndată, dar acesta recade iar. O altă ploaie de bice îl ridică definitiv. lacob Todea îlreţine pe feciorul său). Ia-nstai, Ioane, aici.
DAVID MARIAN: (Feciorilor săi care s-au sculat ca unul să treacă împotriva
pandurului). Na, lăsaţi că pînă la Scărişoara îi vreme să-i tot
întîlnim. (Cei de faţă n-au scos o vorbă). CIMPOIESUL:   (Din senin). Aud c-a fost spus un om la tîrgul din Abrud,
că în ţara Pruşilor ţăranul lucrează pe seama domnilor numai patru
zile, iar trei zile-s ale lui, numai pentru casa lui. IACOB TODEA: (Lui Ionuţ). Da ce-o fi cu taică-tu că nu mai vine? (în
aceeaşi clipă se aude din vale un glas: ,,A-io-io-io" \) Uite c-a venit!
(Printre cei de faţă se produce parcă o mişcare. Din vale s-aude mai de
aproape: -„A-io-io-io-io-iolu) DAVID MARIAN: (S-a ridicat, feciorilor săi). Nâ, c-o să vedem şi noi ce
fel de om îi.
IONUŢ: Nu-i tata. Tata cînd dă glas... (rîzînd) Cînd dă tata glas, se opreşte şi vîntul să-1 asculte, (trece înspre creastă. A-ioo, a-ioo\ Aooo-io-iol Revine.) E vărul meu Grigore al lui Nicula, (oamenii îsi reiau locurile).
CIMPOIESUL: (Cu un glas-nefiresc).
„Zi, mai zi, zi, mai zi Cine a zis dintîi doina Arsă i-a fost inima
Arsă i-a fost inima" (se însoţeşte cu cimpoiul).
DAVID MARIAN: (Cimpoieşului) Tot a plînset spui, a plînset şi a jale. (pauză). Gîndesc că-i mai fi ştiind şi altfel de cîntece. (pauză) Ori de cîntecul lui Pintea ai auzit? Gligore Pintea de s-a ridicat împotriva lobonţilor... (se întoarce către cei trei feciori ai săi şi cu, o gravitate în glas porneşte).
„Frunzuliţă ruptă-n vînt Multe-au fost şi multe sînt".
CIMPOIESUL: Taci! Opreşte! Taci! (a venii pînă la David Marian) Te joci, omule, cu viaţa. Se aude jos.
ION TODEA: D-apoi las-să se mai audă.
IACOB TODEA.: (Se apropie de David Marian) Da 'mneavoastră nu sînteţi de p-aici... (pauză) Uite aşa bat oamenii drumurile. Dar tot pentru, unchiaş aţi venit.
DAVID MARIAN: Nu ştiu de-i unchiaş ori om în putere. Noi dac-am auzit că-i om al dreptăţii, pentru .dreptate am venit. De aceea. (După o pauză, cu sfială) Da' de feluşag, cum îi? Tare?
IACOB TODEA: Tare. (pauză) Om ca şi noi, dar firea îl desparte. Altcum iobag, fără numai sufletul din el şi mîna dată la cioplit. Dac-ai fost prin Tăzeri, apoi toată cioplitura bisericii e-a Iui.
DAVID MARIAN: Am fost noi prin multe locuri, dar pe unde spui dumneata, n-am fost.
HORIA
37
GLÎGORE NICULA: (care urease de după casă şi-şi face de lucru pe Ungă Ionul) Dînşii toţi pentru taică-tu. Vasăzică pleacă iar. (brusc) Ori e adevărat de taică-tu că vorbeşte chiar cu împăratul? Da, asta-i că patere tot nu are, fiindcă vezi... (nu mai poate răbda) A urcat gornicul spânului din Cîmpeni cu pandurii s-o ridice pe Floarea. Mumă-sa nu e în putere să-mplinească partea de cînepă şi nici femeie în loc n-a pus. Nu li-i atît a de cînepă, cît de alta... (rinjeşte) Mi-ai luat-o tu mie, dar uite că nici pe a ta n-a fost să fie... Decît ce-or lăsa rămas el spânul şi solgobirăul şi gornicii şi pandurii. Ha, ha, ha! (n-a apucat să termine că Ionul cu un: „Plinea şi luminarea cui le-a odihniţi", l-a zvirlit la pămînl).
GLIGORE NICULA: (după ce se ridică şi ca şi cum nu s-ar fi întîmp lat nimic) Bine vere, şi-ţi mulţumesc de vorbă bună. (cînd să iasă dă cu ochii de Floarea care urcă îneb unită). Aha! Ia uite şi porumbiţa ce-i bate inima, (la, tăcerea celor de faţă se întoarce înspre lonuţ.) încă odată vere, îţi mulţumesc de bună ospeţie şi vorbă aleasă. (Coboară în grabă).
FLOAREA: lonuţ!
IONUŢ: (ocrotitor) Ştiu, Floare, ştiu.
FLOAREA: Ascunde-mă, ascunde-mă ! S-au luat după mine. Or să m-ajungă. (izbucneşte în plînsete şi este înconjurată de grupul femeilor care încearcă s-o liniştească).
IACOB TODEA: (izbeşte deodată cu barda in buluc) Of, doamne, oof!
DAVID MARIAN: Ai săcurea în mînă şi oftezi! Ehei, oameni, oameni! (se reaşează).
IACOB TODEA: (Vrea să-i răspundă dar îl vede pe fiu-său care trece Ungă feciorii lui David Marian) Stai aici Ioane, într-un Ioc. Ce treabă ai cu 'mnealor? (apoi, zărindu-l pe Floria, care apăruse după casă fără să-l fi simţit careva) Na, c-a venit! (Toţi s-au întors înspre Iloria. Odată cu acesta, a intrat şi-un ţăran bătrîn cu barbă şi plete) Pe unde-ai urcat, că nu te-am simţit niciunul. (Mişcare între cei de faţă).
HORIA: (se apropie, cu simplitate) M-aţi aşteptat. Am stat multă vreme la Remeţi. Doar or trimete pe careva. (Caută cu ochii împrejur) Din. Cărpeniş n-o venit nimeni?
IACOB TODEA: Nimeni! Te gîndeşti la Cloşcuţ. N-a venit.
HORIA: Mda, n-a venit.
CIMPOIESUL:   I-a trimes vorbă şpanul Intze să stea locului; altcum îl
scoate din băile de aur şi din toată averea. DAVID MARIAN: (Cimpoieşului) Şpanul Intze spui? (lui Horia) Dă-ni-1
nouă în seamă, trăznetul şi pucioasa lui de cîne! Dă-ni-1 în seamă
şi-i scurtăm capul. HORIA: La Vaduri, din cinci case de oameni au fost ridicaţi bărbaţii şi duşi
în fiare la Galda. Asta fiindcă s-a găsit mort gornicul cu capul crăpat.
(luiDavid Marian, subliniat) Aşa cămaibine-i să taci. (Arătînd spre
baltag) Şi poate te-oi hotărî să ştergi muchia baltagului. DAVID MARIAN: (tresare, apucă baltagul, apoi privindu-l lung pe Horia)
Na, că bine zici. Şi oamenii i-au ridicat pe drumul Galdei? Mare-i
paza?
HORIA:   Da'ce gîndeşti să faci?
DAVID MARIAN: Păi, ce trebuie. Da'asta mai încolo, (pauză). Uite, eu şi cu feciorii ăştia ai mei umblăm după domnia ta. Că noi, vezi, mînă avem şi s-ar mai găsi şi cosaşi ori chiar haramini, dar capul cine să ne fie, ne lipseşte. Acuma, spun oamenii că umbli să pleci
38 MÎHAIL DAVIDOGLU
la împăratul la Viana. Da' dupăcîte vorbe umblă, ai mai fost şi ţi-a vorbit şi omeneşte; numai că la atîta a rămas tot drumul. La ce să mai pleci? Corb la corb nu-şi scoate ochii şi împotriva domnilor, nu împăratul l-o ajuta pe ţăran. CIMPOIESUL: (sare) Nu huli! Ţie-I dumnezeu în viaţă, că numai la el ni-i nădejdea.
DAVID MARIAN: (reia) Ba cit mi-i suflarea spun şi am să spun că împotriva domnilor şi a deregătorilor nu împăratul l-o ajuta pe ţăran (lui Horia direct).Treci de partea noastră, a haraminilor.Trage-te cu noi în păduri şi de acolo ca lupii să ne aruncăm pe cîte unul şi să-1 pedepsim. Să plătim sîngele cu sînge şi moartea cu moarte.
-HORIA: Zmulgi o buruiană şi te-năbuşe alte o mie.
DAVID MARIAN: (băieţilor) Haidam. (saltă straiţa) Noi sîntem de pe muntele Giurguţa, din neamul Mărienilor, altă plămadă de oameni. Şi cine a dat să-mi bea sîngele, i-lbeauşi eu. (oamenilor) Staţi şi vă uitaţi la mine. Da' voi acasă îţi fi avînd femeie, copii mici, nurori, dar eu fără ăşti feciori ai mei nici un suflet nu mi-a rămas şi nici casa. Pentru că o pruncă a mea rnai mare, cît am fost noi bărbaţii duşi la o cărătură, a scos din Arieş o bănicioară de peşte să-i sature pe cei mici. De atîta lucru ne-au cuprins casa cu foc din toate locurile odată şi mi i-a ars pe toţi de vii. Asta din judecata şi porunca dumnealui contelui Csiszar. (trece înspre Horia) Pînă s-o întoarce contele Csizar dinViana unde e plecat, ne-am zis că au mai rămas destule capete de domn să Ie scurtăm şi ne-am făcut socoteala că domnia ta îi ştii pe fiecare după cîinosia lor. Ei, vii de partea noastră? Spune!
HORIA: Nu!
DAVID MARIAN: îţi spui că eşti om al dreptăţii. Ori nu pentru dreptate te chem. eu!
HORIA: Nu-i vorba pentru unul, pentru doi... Mă chemi pentru dreptatea casei tale şi eu pornesc s-aduc dreptate pentru toată ţara.
DAVID MARIAN: (după ce-lpriveşte lung) Mde! (feciorilor) Haidam, măi. Aud că printre Crişeni sînt oameni hotărîţi. Să-i cercăm, şi po ei. (Face cîţiva paşi dar revine spre Horia. Acesta a trecut după un copac de care şi-a rezemat fruntea,. La cîţiva paşi unul de celălalt, că nu-i mai poate auzi nimeni altul) Simţesc că te-am supărat şi nu ani voit asta. (pauză) înaintea domniei tale ce sînt eu clecît un prost şi un. neştiutor, (altă pauză) Eu calc în sîngele alor mei pînă la glezne şi nu mai pot; iar domnia ta de atîtea lacrimi şi sînge ele ţăran poate că ţi se-năbuşe şi răsuflarea, aşa ţi-a trecut deasupra umerilor şi o vorbă n-ai scos. Şi nici de plîns, n-ai plîns.
HORIA: Nu ne-ngăduie vremea vorbe şi nici pî.însete.
DAVID MARIAN: Ooh! Văzduhul şi-nchinarea voastră, clinilor, domnilor, ce-am să vă mai sparg! (se apropie de Horia, prietenos) De la moşul dumitale, care ţi-a fost spînzurat, de atunci îi urăşti?
HORIA: Şi mai dinainte.
DAVID MA.RIAN: îi urăşti cu ură de moarte, văz asta; atunci ce mai cauţi la-rnpăratul?
HORIA: (îl priveşte în ochi. Pauză) Şi dînsul e bucuros să le mai taie clin ghiare.
DAVID MARIAN: Aşa! Na, d-apoi cînd? Ori cînd o cînta ştiuca în baltăl HORIA: Potriveşte dumneata să mă cauţi de-acuma într-un an şi-i auzi
cîntînd si stiuca-n baltă. DAVID MARIAN:'Nu ştiu s-aştept.
HORIA
39
HORIA: Apoi puţine ai de plătit dacă nu ştii s-aştepţi.
DAVID MARIAN: Nu pot, nu. Domnia ta Horia, îs ani de cînd nici casa nu ţi-i casă, nici somnul într-un loc şi nici mîncarea-ntinsă. Din atîtea te-a lăsat şi femeia şi n-ai luat seama. Ai ars cum arde gorunul trăznit şi-ai rămas cărbune tare. Ce ţi-e s-aştepţi încă o zi, înc-o lună, sau chiar un an de zile? Dară eu! Eu mai simt înmîini cenuşa femeii şi-a nurorilor şi-a pruncilor mei şi nu ştiu s-aştept. Cauţi dreptate la-mpăratul cum ar fi să chemi în judecată lupul, şi lupul te judecă. Nu! Meri pe drumul domniei tale, iară noi pe-al nostru om merge, (trece înspre feciorii săi, de acolo) Cînd îi fi în nevoie, dă semn prin oameni şi David Marian de pe muntele Giurguţa, împreună cu cei trei feciori ai lui haramii, Toader, Ştefan şi Marcu, de oriunde s-or afla, or şti să-ţi vie alături. Cu bine. Cu bine măi oameni buni şi s-auzim de bine. (au ieşit).
ION TODEA: (care pînă atunci vorbise cu multă însufleţire feciorilor lui David, Marian, se întoarce către lată-său) Tată, eu am plecat. Am plecat cu dumnealor, (a prins mîna lui tată-său şi a sărutat-o, apoi fuge în grabă după Mărieni).
IACOB TODEA: (fuge după Ion) Ioane! Ioane! (a ieşit şi el. După Todea au mai trecut şi alţii din cei de faţă).
HORIA: (i-a petrecut cu ochii, apoi sieşi). A plecat, (pauză) N-a mai urcat nici Cloşcuţ. E greu s-aştepţi cînd nu simţi nici o uşurare. (Cu fruntea rezemată de copac) Sărac şi prigonit, fără alt gînd decît s-ajungem a curmanedreptateaşibatjocura, stau înaintea ta, doamne, şi-ţi cer să-mi dai putere. Dă-mi tăria să mai pot aştepta şi să nu slo-bozesc zăgazurile mîniei ca să-nec şi ce bruma am clădit de atîta vreme! Dă-mi tăria ca ostenit de drumuri să mai fac şi ăst din urmă drum şi să ştiu să tac pînă s-or strînge satele una. (pauză) Repede ca şi mersul de şarpe li-i judecata domnilor. Iar judecata ţăranului îi grea ca munţii ceştia de piatră. (Altă pauză) Dar şi cînd s-or porni munţii ceştia de piatră! (înveselit de acest gînd, scoale un chiot puternic. Cei de faţă au tresărit).
IACOB TODEA: (care s-a reîntors fără de fecior, repetînd celor care-l înconjurau) S-a clus, s-a dus. S-a dus şi m-a lăsat.
HORIA: (saltă straiţa de piele apoi trece înspre oameni) Oameni buni, eu vă las cu bine. Şi vă spun că împăratul ştie greul nostru şi nu-i are la inimă pe domni. Şi-apoi, doară nu-i cerem ce nu vrea şi el. Să Ie mai taie din ghiare domnilor, că prea-s lupi apucători şi fără de-ndurare.
CIMPOIESUL: Acuma, numai drăguţul de-mpărat dacă s-o mai milui de noi.
HORIA: Na, apoi la cîşlegile Crăciunului numai ce-oţi auzi glas din vale că ne-am întors, (priveşte în jur.) Da' unde mi-i fecioraşul? lonuţ! Măi lonuţ, măi/ (lonuţ vine din grupul femeilor din carese desprinde şi Floarea) Acum înţeleg de ce te-ai ţinut de-o parte. Că mîndră copilă ţi-ai ales. Ori e Floarea, nu? Veniţi la tata, măi copii.
IONUŢ: (nu mai poale) Ajută-ne tăicuţă, ajută-ne! Mă tem pentru viaţa ei. A trimes şpanul din Cîmpeni oameni s-o ridice, că bătrîna ei n-a împlinit cînepă cît se cuvine. Dar nu-i de asta. învaţă-mă, tăicuţă, ajută-mă, dă-mi un sfat.
HORIA: Da' ce sfat să-ţi dau eu băiete, ce sfat? (cu mare tristeţe) Ori cine sîntem noi în scaunul cesta al Arieşului decît nişte iobagi sărmani şi purtători de jug?
40
MIHAIL DAVIDOGLU
FEMEIA TÎNĂRĂ: (Iui lonuţ) S-o iei de femeie şi nu mai răspunde ea pentru mîne-sa.
CIMPOIESUL:Fără învoirea şi înscrisul domnului şpan?(lui lonuţ) Şi el şpanul nu-ţi dă înscrisul să-i plăteşti de zece ori atîţia florinţi cîţi îi în obicei, (tăcere grea).
IACOB TODEA: Vezi că hîrtie cu pecetea domnului şpan, s-o mai găsi, că am scos eu una pentru Ion al meu. (oamenilor, cu lacrimi înglas) Pe drumul pe care s-a pornit el acum, nu-i mai face trebuinţă nici un înscris de însurătoare. (Scoate o hirtie din taşcă şi i-o întinde lui Horia). Poftim de ţine şi ceasul bun să le poarte noroc. Acuma un preot mai omenos să le găseşti.
FEMEIA: (revine speriată de pe creastă) Gornicul Uibariu din Cîmpeni cu doi panduri!  Urcă din vale de moară.
CIMPOIESUL: (lui Horia) Grăbeşte! Hai de grabă, unchiaşule, hai cît n-au urcat.
IONUŢ: Să nu. mă iaşi, tată!
HORIA: Ori te-am lăsat eu vreodată?'Sau ştii tu să fi lăsat pe careva?
IONUŢ: Nu tăicuţă, nu. Eu pentru tine şi viaţa de mi-o ceri...
HORIA: Ţine-ţi viaţa, băiete. Ţine-o şi n-o dărui cu uşurinţă. Poate cind-va ne-o folosi mai mult decît crezi, (vesel) Hai, copilă, apropie-te şi dă-mi mîna. (ia de o mină pe Floarea, cu cealaltă pe lonuţ) Oameni buni, pentru aste două suflete tinere, puse Ia grea încercare, pentru viaţa lor, martori sînteţi c-au fost uniţi de voe bună a lor soţ şi soaţă, iar cu legămînt înaintea Iui dumnezeu i-a legat preotul Constantin din Crişcior. Dumneata, lacob Todea, ai să treci chiar azi prin Crişcior şi ai să spui părintelui care ni-i neam şi prieten, ca să ştie la orice ispitire că i-a legat azi soţ şi soaţă pe fiul meu Ion de ani 19 şi pe Floarea a lui lanăş Raţ şi-a muierii lui Raveica. Trec acum în scris numele tinerilor şi a părinţilor drept scris al părintelui Costan să ştie şi biraele din Arada şi să-i treacă după lege în catastife, (scoate de la brîu călimara şi pana şi scrie pe hîrtia lui lacob Todea). Pe dumneata lacob Todea şi pe dumnealui Petru Gaia, v-am trecut nuni, ca să ştiţi. (Lui lonuţ) Tata îţi doreşte noroc şi să te porţi omenos cu femeia ta. Să-ţi fie dragă şi cu dragoste să-ţi răspundă şi Ia bine şi la greu. (îl sărută pe frunte, apoi fetei) Apropie-te, pruncă, de braţele mele. Poate că altfel de nuntă ai visat, cu preot şi cîntări, cu ceteraşi şi daruri... S-ar cuveni să-mi dăruiesc şi eu nora cu cite unele, dar uite că n-am cu ce să te dăruiesc. Banii ce-i am asupra-mi îs a oamenilor şi alta n-am decît sufletul şi gîndurile ce le port.
IACOB TODEA: Grăbeşte Horia, pleacă, hai pleacă. Hai c-au trecut de podeţ.
HORIA: Cîntaţi! Veseliţi-vă! Cîntaţi! (caută în straiţă) Uite glaja asta. Am luat-o pentru un neamţ din Viana unde am mai găzduit. Da' oi potrivi eu alta în drum. Şi-acuma închinaţi, (bea o gură) Apoi ceasu ăl bun noroc să vă trimeată.
CIMPOIESUL: De grabă, unchiaşule, că numai ce urcă.
HORIA: (îi dă să bea) Ia mai. bine de bea. (celorlalţi) Hai, cîntaţi, veseliţi-vă: (cîntă. Tinerilor) „ înfloriţi flori, înfloriţi" (oamenii intră în cîntec. Horia îşi saltă straiţa de piele, apucă toiagul) Tata vă doreşte să vă fie viaţa numai cîntec. Numai cîntec. (se îndepărtează. Ai săi s-au oprit.) Cîntaţi! (Cîntă: „înfloriţi, flori, înfloriţi". A ieşit împreună cu însoţitorul său. Cei rămaşi cîntă cu şi
HORIA
41
mai mult foc. Intră gornicul Uibariu, cu doi panduri, cu toţii înarmaţi) .
GORNICUL UIBARIU: (nu înţelege nimic) Da'ce-i cu dumneavoastră? (A trecut la Floarea de cum a zărit-o) Credeai că dacă urci muntele nu te mai găsesc? Şi voi? Cum de-aţi primit o fugară? Cine i-a dat adăpost?
IONUT: Eu!
GORNICUL UIBARIU: Tu? Cum de-ai îndrăznit? FEMEIA: Păi că-i femeia lui. Femeia lui legiuită.
IACOB TODEA: Ce-ţi porţi aşa ochii? Ori nu ne crezi? Dacă şti ceti, uite hîrtia cu pecetea domnului şpan şi slova lui popa Costan din Crişcior. [I-arată hîrtia) Părintele a plecat mai de mult, c-a fost nunta mai săracă. Mde! Dar cu o gură de vinars tot te-om cinsti noi. Şi-un cîntec îi potrivi şi dumneata, (cu faţa la miri) Ceas bun, norocul să vă trimeată. (bea şi întinde şi gornicului).
GORNICUL UIBARIU: (respinge sticla) Da'eu ce răspuns duc?
IACOB TODEA: (Cu blîncleţe) Ce-ai văzut. (îi întinde sticla)
GORNICUL UIBARIU: (Bea cu sete. Lui lonuţ) Da'bătrînul tău unde-i? A ajuns la urechile înălţimii sale domnului şpan că iar se pornesc satele să-1 trimeată la împărăţie? Nu le-ajunge de bine! Şi lui tată-tău spune-i să se-astîmpere. (mai bea un gaj Pe celălalt, amăgitor, Ion Oargă, l-am liniştit noi şi s-a tras iar la casa şi la avutul Iui. Ori Cloşcut îi mai tînăr de ani ca taică-tu şi vezi bine că s-a cuminţit, (mai bea o înghiţitură) Aşa cuqi îţi spun. Să ia seama şi să s-as-tîmpere că nu mai e Ia ani tinereţii cîncl se pornea nebun...
CIMPOIESUL:Da'cine-l mai vede să-i vorbească. Mai bine trece-mi glaja că alta nu-i. Iar tu, lonuţ, arată ce ştii (cîntă).
„Haida, doi, cu doi, cu doi, Şi cu noi bade-amîndoi. Cruciuliţă de argint, Amîndoi ne-am potrivit. Cruciuliţă de alamă, Amîndoi sîntem de-o seamă, Amîndoi ne-am potrivit Şi la ochi  şi la sprîncene, Ca doi porumbei la pene".
(brusc, s-a oprii din cîntec. Cu un fel de spaimă) Cloşcuţ! Cloşcuţ cu Marina. (Cu toţii se întorc înspre creastă pe unde au intrat Cloşcuţ cu femeia lui Marina).
GORNICUL UIBARIU: la-n vin Oargă. Vin Cloşcuţ! Ai urcat la unchiaş? Da'uite-1 că nu-i. Ori i-ai adus dar de nuntă lui fecior-său? Haide, că eşti om cu stare, cuprins. Spun oamenii că dai ierarului peste trei bănicioare aur praf, asta fără cît mai furi. Ha, ha, ha...
MARINA: Ion nu fură.
GORNICUL UIBARIU: Taci, femeie şi ascultă cînd vorbeşte gornicul.
Eh, Ion Oargă, una-i cît scoţi şi alta-i ce furi. MARINA: Ion nu fură. GORNICUL UIBARIU: Taci, îţi spun.
MARINA: Ion nu fură! (n-a apucat să-şi termine vorba că un pandur a şi croit-o cu harapnicul. Celelalte lovituri l-au nimerit pe Cloşca. Acesta a trecut înaintea nevesti-si).
42
MIHAIL DAVIDOGLU
GORNICUL: Ei, ce! Ţine-ţi firea, Cloşcuţ, că ăsta nu ştie multe şi te sparge ca alta. (Cirnpoieşului) Şi tu cîntă, ce stai. Că dacă e nuntă, nuntă să fie. (face cîţiva paşi ale foc în jurul Cirnpoieşului)
MARINA: (lui Cloşcuţ) Te doare, Ioane. Te doare, ştiu.
CLOŞCUŢ: Sufletul mă doare, (se-ntoarce spre lacob Todea şi ceilalţi oameni) Oameni buni! Ucideţi-mă, măi oameni buni. Ucideţi-mă cu pietre şi m-azvîrliţi în fund de prăpastie, că mai dulce mi-o fi decît viaţa care o rabd. (lui lacob Todea care încearcă să-l liniştească) M-am tras deoparte să nu plec cu unchiaşuî. Chipurile că-s avut. (cu furie) Dar ce-mi foloseşte averea dacă nimeni nu mă socoteşte om! M-am tras de la Horia şi l-am lăsat singur; dar cu adevărat pe mine m-am. lăsat singur. Fără de ajutor şi fără de răspuns, (brusc) Ori ce alt ajutor şi răspuns îmi. trebuie! (smulge securea de Ungă lacob Todea şi dă să se-arunce asupra gornicului Uibariu, dar Marina fulgerător i-a trecut înainte, la fel lacob ■ Todea şi i-au luat securea din mînă. Totul s-a petrecut aşa de repede, că nici pandurii care-şi împărţeau restul sticlei, nici gornicul Uibariu, care juca după cimpoi, n-au luat în seamă.)
MARINA: (stăpînindu-l pe Cloşca) Nu, Ioane, nu.
IACOB TODEA: Nu-i vremea, Cloşcuţ. Nu-i vremea.
GORNICUL UIBARIU: (care a simţit ceva, se apropie) Hai, hai,petreceţî că e nuntă, ori ce-i? (cîntă)
„Foaie verde, salbă moale Hopa, hopa, nune mare, Cu doi fini de-ai dumitale"...
Cortina
TABLOUL II
Grădina de iarnă a palatului imperial din Viena, pe care Iosif al II-lea a transformai-o în cabinei de lucru. Cortina, se ridică peste grupul Iosif al II-lea, demnitari şi curteni, printre care contele lankovitz. înaintea împăratului, Horia cu doi ţărani deputaţi care-l însoţesc, dintre care pe cel cu barbă şi chică îl cunoaştem din tabloul I. Din dreapta se aud acorduri de muzică, glasuri care se apropie, rîsete).
ÎMPĂRATUL: (Cu nemulţumire înspre dreapta,) O-la-la! Dar domnii aceştia ar trebui să ştie că mai sînt oameni care lucrează... (unui curtean care vrea să alerge înspre dreapta, după ce l-a oprit cu un gest) Nu, nu. E un drept milenar. Şi dacă ocupaţiile noastre şi sănătatea ne-ar fi îngăduit... (tuşeşte, apoi, răsufllnd adine). Aici mă simt mai bine — îmi aminteşte de soarele Italiei, (lui Horia) Din toamnă am plecat spre miazăzi 3a fratele nostru marele duce de Toscana unde am petrecut toată iarna. (repede) Dar vezi că de îndată ce ne-am întors, fără altă întârziere, ca un bun părinte, te-am şi chemat. Şi nu-mi pare rău. Ne doare de ce ne-ai spus. Ne doare. Dar te-am oprit din vorbă şi-am înţeles că mai ai multe pe suflet. Spune, Ursu. Spune fără teamă. Te ascultăm cu toată luarea-aminte. (Muzica a crescut şi mai puternică, dansatorii au ajuns pînă la uşa din dreapta unde se opresc în prag. împăratul, dezarmat către cei de faţă) Carnavalul! Un obicei păgîn
HORIA
43
şi mie nu-mi place. E cheltuială mare şi ia oamenii de la treburi, dar e un obicei de sute şi poate de mii de ani. Face parte din imperiu, din tradiţiile casei noastre, (un grup de dansatori mai îndrăzneţi au trecut pragul).. Ce vor de la noi? Ce vor aici? (Către dansatori, cu glasul cel mai afabil) Poftiţi domnilor, poftiţi. (Lui Horia) îmi îngădui, Ursu. (grupului de dansatori şi dansatoare) După cum vedeţi, noi ,-tiranii" ne mai sfătuim cu supuşii, (subliniat, unui curtean) Chiar şi fără de maestrul aulic al ceremoniilor. (Alte grupuri de dansatori au trecui pragul) Ţăranii noştri ne-au făcut plîngeri grele, plîngeri întristătoare şi noi cu durerea de părinte le-am cerut să ne spună tot adevărul. (Contelui Csiszar, care trecuse înaintea grupului de dansatori si-i spărgea cu ochii pe Horia şi cei doi însoţitori) Dumneavoastră conte, aveţi posesiuni în Ardeal. Se spune că petrecerile vă plac şi risipiţi averi mari. (grupurilor) Ori ştiţi dumneavoastră, domnilor, cît sînge şi cîte lacrimi şi chiar vieţi de om risipeşte în petreceri aici în capitala noastră contele Czisar?! Aud de case aprinse peste femei şi copii, oameni înjugaţi Ia jug alături vitelor de povară. Trimişi ai comitatelor şi care ne-au adus nouă plîngeri, aruncaţi în închisori. E de-a dreptul ruşinos. (Contelui Csiszar, galben de mînie) Dumneavoastră seniorii posesori de pămînt şi demnităţi, în numele şi sub ocrotirea mea necinstiţi dreptatea şi onoarea, (arată înspre Horia şi ceilalţi doi ţărani) Aşteaptă să-i asculţi şi după aceea să negi ce nu-i adevărat. Dar teamă mi-e că-i adevărul adevărat, (se întoarce spre contele lankovitz) Conte lankovitz, bunul meu, binecredin-ciosul meu, vreau să se ştie că de ori unde vin, clar mă doare apăsarea şi asupririle care dezonorează într-atîta omenirea, (luiCsiszar) Da, conte Csiszar, iobăgia este o dezonoare. (Lui lankovitz) De aceea, prea graţios îţi ordonăm iubite şi drept credinciosule... (s-a oprit. Unei doamne din grupul de dansatori care intrase cu Csiszar şi acum privea cu mare atenţie înspre Horia) Dar n-a fost doamnă,în intenţia noastră, să vă-ntunec veselia. Muzica! Vă rog, vă rog, la dansurile dumneavoastră! (îi petrece pînă la uşă lăsîndu-se luat şi el în joc de doamna care privindu-l pe Horia, şi grupul său se exprimase destul de tare: ,.iăran,i, ţărani adevăraţi'." Au ieşit). CONTELE IANKOVITZ: Maiestatea-sa este un înger, un sfînt, o inimă mare.
CONTELE CSISZAR: Mda, desigur. Dar fără de iobag, cine ne-o lucra pămîntul? Ei, domnilor, răspundeţi careva, de ce tăceţi? Aha!
CONTELE IANKOVITZ: Nu spune nimeni că pămînturile nu trebuiesc lucrate, dar...
CONTELE CSISZAR: (brutal) Dumneata conte, ai pămînt puţin, ţi-i uşor să vorbeşti, (celorlalţi) E un popor fără învăţătură, fără morală, fără de respectul vieţii ori avutului.
CONTELE IANKOVITZ: Din vina cui? în locul dumneavoastră m-aşi întreba.
CONTELE CSISZAR: Nu-nţeleg.
CONTELE IANKOVITZ: (grav) Ne vin veşti, domnilor, că în Zarand s-au ridicat tîlhari care iau viaţa seniorilor, (contelui Csiszar) Dumneavoastră conte, aveţi posesiuni în Zarand.
CONTELE CSISZAR: Da...'Şi? (izbucneşte înrîs) Iobagul e fricos. Se teme de orice. Sînt vite proaste. Nu îndrăznesc. (trece înspre grupul ţăranilor, printre dinţi) Cîini păcătoşi. Dăm noi faţă în ţară. V-aştept în ţară.
HORIA: Cu voia domniei-tale, ne-am întîlni.
I
44 MIHAIL DAVIDOGLU
CONTELE CSISZAR: (recoltat) Iobagul îndrăzneşte să răspundă nobilului! (lui Horia) Îndrăzneşti să-mi răspunzi mie, contelui Csiszar?! (grupului de curteni) Domnilor! De la miază-noapte la miază-zi, o săp-tămînă de-a călare tot pe pămînturile contelui Csiszar le-aţi bate şi asta cu cai de schimb. Iar cîinele ăsta de iobag nu-şi pleacă nici ochii înaintea mea! Dar unde-o să ajungem, domnilor?
ÎMPĂRATUL: (care a revenit, împreună cu dansatoarea care se line insă mai de-o parte) Asta m-am întrebat şi eu, conte.
CONTELE CSISZAR: (se-ntoarce înspre împărat) Majestatea voastră e singurul om care va putea spune că m-a ruşinat în faţa unor doamne şi nu i-am răspuns. (împăratul rîde) Familia noastră sîntem cavaleri din anul 1417, cînd strămoşul nostru Leopold de Pozjon...
ÎMPĂRATUL: Cunosc. L-am avut de profesor pe bătrinul Batiani.
CONTELE CSISZAR: Un nobil care-ngăduie...
ÎMPĂRATUL: Un nobil care-ngăduie fără să se ruşineze toate ticăloşiile
de care-mi vorbesc oamenii aceştia... CONTELE CSISZAR: Aceştia sînt... praful acesta are cuvînt înaintea majes-
tăţii voastre?!
ÎMPĂRATUL: Sînt tot supuşi ai noştri, conte Csiszar, precum îmi eşti supus şi domnia ta. Şi-apoi sînt mulţi. Oricît îi stoarceţi dumneavoastră, seniorii, dar tezaurul aulic ei îl împlinesc. Şi cele o sută cincizeci de mii de măsuri de grîu cîte le-am vîndut acum un an, de la ţăranii mei au fost strînse. Trebuiesc scoşi de sub asuprirea dumneavoastră. Să fie eliberaţi de iobăgie şi vor munci mai bine şi mai mult.
HOPJA: Drept aşa-i cum spui, Măria Ta. Lucrăm în toate zilele pentru domni iar pentru noi ajungem să culegem şi să secerăm cînd i'ruptele cad jos de prea coapte, iar de semănat atunci ne-ajunge vremea şi pe noi, cînd timpul semănatului a trecut.
ÎMPĂRATUL: (se întoarce spre un demnitar) Pînă cînd vom scoate o nouă hotărîre urbarială, cancelaria aulică va trebui să ordone guberniului de la Sibiu... înţelegi, Kaunitz... trebuie să-i apărăm pe iobagi de toate vexaţiunile seniorilor şi a tuturor acestor domni care caută să-ntunece măreţia casei noastre doar prin risipa lor şi fapte de nedreptate. Ne aşteaptă, domnilor, vremuri mari, fapte măreţe şi voi ca monarhul şi poporul să fie una. în politica noastră europeană ne trebuiesc bani si iar bani...
CONTELE CSISZAR:' Şi ostaşi, majestate...
ÎMPĂRATUL: (reia, subliniat) Şi ostaşi, conte, fără îndoială.
CONTELE CSISZAR: (cu un uşor ton de zeflemea, arătînd spre grupul lui Horia) Atunci împlinească ei şi. armata care vă trebuieşte împotriva, republicii Batave, şi poate şi împotriva sultanului.
ÎMPĂRATUL: Cum aţi spus, conte? Cum aţi spus?! Auzi, Kaunitz, auzi! (Lui Csiszar) Nu vă mai reţin, conte. (Acesta se înclină şi pleacă în dreapta) Kaunitz, Esterhazi, socotiţi cîte corpuri de armată pot să ridic din Ardeal. (Lui Horia) La Orlat am trecut în revistă grănicerii romîni. Frumoşi bărbaţi. Iuţi în mişcări. Am fost şi-n munţii Abrudului pînă la ZIatna. Frumoşi munţii voştri şi minele de aur sînt bogate. Erariul nostru o ştie bine. Dar va trebui să scoateţi mai mult. Ştiu, vă leagă cătuşele, asupririle. Ştiu. Mă doare şi sufăr că nu am decît o singură inimă să mă înduioşez. Dar îţi făgăduiesc, Ursu, că voi lecui toate rănile. Eşti mulţumit?
HORIA: Mulţumit, Măria Ta, da'nvredniceşte-ne cu o carte scrisă şi cu pe-cetie, cum să se ştie care ni-s drepturile.
HORIA
45
ÎMPĂRATUL: Cancelaria noastră va trimite hotarîrile.
HORIA: S-au mai trimis şi-n alte rînduri şi n-au ajuns. Daţi-ne, înălţimea
Voastră, carte la mînă, carte cu pecetie împărătească. Trebuie. ÎMPĂRATUL: Trebuie? HORIA: Trebuie!
ÎMPĂRATUL: Uiţi, Ursu, că împăratul singur ştie ce trebuie şi ce nu. Acuma plecaţi în frumosul meu Ardeal. Plecaţi cu bine şi hotă-rîrile noastre vor ajunge poate chiar înaintea voastră. (Doamnei cu care dansase şi care i-a cerut ceva în şoaptă) Să rămîie aici la curte? Pentru ce? Fiindcă are o figură tristă? Bine. Am să-1 întreb. (Lui Horia) Doreşti să rămîi la curtea noastră?
HORIA: Sînt trimis al oamenilor din Rîul Mare şi mai multe comune din Ţara Zarandului şi m-aşteaptă cu răspuns.
ÎMPĂRATUL: (După alte şoapte ale doamnei, lui Horia) Dar după aceea? Făgăduieşte-mi că după aceea...
HORIA: Să nu vă fie cu supărare, dar om trăi şi-om vedea. Slujbaşii domeniului de mai mulţi ani umblă după noi să ne piardă. Pe soţii mei, pe mulţi i-a ucis în cazne. Ştiu eu de-om mai ajunge să dăm ochi cu Măria Voastră?
ÎMPĂRATUL: (lui lankovitz) îmi place omul, îmi place, (demnitarului, care socoteşte) E, Kaunitz, cîte corpuri de armată îmi scoţi din Ardeal? Socoteşti? Socoteşte, (doamnei) îmi place acest Ursu. Ştii cum îmi spun? „Drăguţul de împărat". Ce frumos! (Lui lankovitz) Va trebui să luăm măsuri. Să mai tăiem din trufia seniorilor. Da, da. Va fi bine şi pentru casa şi puterea noastră. (Lui Horia) Va să zică toate ordinele noastre de pînă acum n-au fost împlinite din cauza seniorilor? (Horia aprobă) înseamnă că nu ne-au dat ascultare, (pauză) Te temi că si acuma să nu fie la îei?
HORIA: Mă tem, Măria Ta.
ÎMPĂRATUL: Asta nu-i bine. Spune Ursu, printre ţăranii noştri din Ardeal,
mai sînt căpetenii ca domnia ta? HORIA: Nevoile sînt mari în toată ţara Ardealului. Greul şi necazurile
aduc mulţi oameni la faţă. ÎMPĂRATUL: Aşa. Mda. (cu glasul scăzut) Şi-i urîţi mult pe nobili? HORIA: Nu mai putem Măria Ta, nu mai putem!
ÎMPĂRATUL: (după ce-l priveşte lung in ochi se întoarce înspre doamnă, însă destul de tare ca s-audă şi Horia) Să-i ferească dumnezeu pe bunii mei nobili, de furia bunilor mei iobagi, (cu intenţie) Şi pe Crist, că n-ar strica să le mai taie din nas. (izbucneşte în rîs. Horia a deschis ocliii mari a înţelegere, împăratul i-a zîmbit apoi se-ntoarce spre Kaunitz) Cifrele dumneavoastră, iubite cancelar, (izbucneşte iar în rîs, apoi se-ntoarce spre Horia) Apropie-te, Ursu. îmi placi, îmi placi mereu mai mult. (Lui Kaunitz) Bunul meu cancelar, pregătiţi hîrtii şi tot ce trebuie pentru dreptatea ţăranilor mei. (Curtenilor) Domnilor, voi să se ştie că pentru dreptate, împăratul şi ţăranul merg mînă în mînă, azi şi de-apururi... (cei de faţă aplaudă).
Cortina
46
MIHAIL DAVIDOGLU
TABLOUL III
Acasă, in Fereget. O după- amiază de toamnă. Decorul tabloului I. In casă, feriţi de urechile celor de faţă, sfătuiesc căpeteniile. Strajă la uşă. La oarecare distanţă, locuitorii din Rîul Mare, care au urcat la Horia după veşti. Nu departe de bărbaţi, grupul femeilor. Printre ele, e şi Marina, de asemenea Floarea care-şi alăptează pruncul. Gligore Nicula, fără a pierde din ochi pe Floarea, e atent la tot ce se vorbeşte. In planul întii, Cimpoieşul şi unul din însoţitorii lui Crişan, pe nume tot Gheorghe Marcu.
CIMPOIEŞUL: (Mai mult şoptit) Dar cu pămînturile cum o fi? GHEORGHE MARCUL:  (cu glasul lui cumplit de răguşit) Pămînturile
iobăgeşti, ale iobagilor. CIMPOIESUL: Dar snui că n-or mai fi iobagi.
GHEORGHE MARCUL: Da, da. Drept aşa;'dar nici domni n-or mai fi
si de nimeni n-om asculta. CIMPOIEŞUL: Fără altul decît de împăratul.
GHEORGHE MARCUL: împăratul, da. E drept că doar de aceea ne-am scris cătane împărăteşti.
CIMPOIEŞUL: Da, dar fără de învoirea domnului conte al nostru...
GHEORGHE MARCUL: Cînd Adam ara şi Eva ţesea, unde era domnul conte al voătru? (lonuţ care st-apropiase, izbucneşte în rîs). Să mă văd eu cu puşca-n mînăşi-o zi nu mai fac slujbe. (Cimpoieşul, cuprins de spaimă s-a îndepărtat. Gheorghe Marcul n-a luat în seamă) La Bălgrad îi forfota de oameni şi sate. Zi şi noapte lucră să-i scrie straja maistărul şi chiar căpitani şi încă şase preoţi cu feciorii lor şi tot nu dovedesc. Fiindcă aşa-i porunca: cine s-or scrie cătane, n-or mai sluji domnilor de nimica, (trece înspre Gligore Nicula pe care-l prinde de piept) Da' tu ce stai cu ochii cînd pe unul cînd pe celălalt? (Lui lonuţ) Mereu trage cu urechea la ce sfătuiesc căpeteniile!
IONUŢ: Lasă-1 si dă-i pace că mi-i văi1 drept.
GHEORGHE MARCUL: (nemulţumit) Mde! Numai că prea-i umblă ochii-n cap şi-o vorbă nu scoate. Ori o îi mut, doamne iartă-ma.
IONUŢ: (r'izind în hohot) Auzi, vere Gligore, că eşti mut. (rîde) Hai mâţule, şi nu mai ii supărat.(îl zgîndără) Văd eu bine că o sorbi clin ochii pe Floarea. Soarbe-o, vere, dacă asta te răcoreşte. Hai, mutule, şi mai rizi şi tu, că uite ne-am scris cătane şi n-om mai sluji la nimeni în veac...
GLIGORE NICULA: O fi fost şi-aşa cum spui, da' uite c-acurna nu mai e. (rar) Din porunca guberniului de Ia Sifoii, s-au şters toţi care s-au fost scris cătane la Bălgrad. (subliniat) Datori sîntem şi mai departe să facem slujbe domnilor şi plocoane şi dări să le plătim, (lonuţ îl apucă de piept. Gligore se trage şi arată înspre casă) Na, strînge-1 de pieptpe Cloşcuţ şi-ntreabă-I pe dînsul. Că el a adus vestea.
IONUŢ: (după prima furie) Minţi, mutule. Mi-e lesne să-1 întreb pe Cloşcuţ ori chiar pe taica. Da-i sfat de taină. Şi-apoi îi Giurgiu Crişan, căpetenia asta a dumnealor care nu mă ştie: (arătase ins pre Gheorghe Marcul) Minţi: Unde eşti fricos, gălbejitule, şi nu vrei să iei puşca-n mînă... (îl zgîndără şi din joacă se iau la trîntă. Se aude insăuncorn de vînătoare, apoi altul, tropot de cai, cei doi tineri s-au despărţit, lonuţ   alergînd   în fund,  după casă) Cerbul: Ia uite cerbul! Fugi
HORIA
47
şi nu te lăsa! Fugi! Aşa. Na, că l-aţi pierdut! Na! na... na... (a (lis- , părut).
GLIGORE NICULA: (alergînd după lonuţ). E şpanul Intze. Domnul span. Chiar el.
M4RINA: (alergînd si ea cu cîleva femei) îa-n uite şi femei calare. Ooh, fereşte doamne! Na doamne iartă-mă, că tocmai în prăpastie se "duce! Oh, nu, nu. S-a prăvălit de pe cal. Da' îărîme s-a făcut. Fărâme, fărîmite. .
GHEORGHE MARCUL: (care trecuse şi el, fără de grabă) Mai sufla, ma.' Mai suflă? Aiştia si cînd mor tot în petrecere mor. Numai că-i păcat de bietul cal (sirăjii care s-a apropiat şi el) Auzi ce-au făcut iadul lor de domni! Au sucit-o ce-au sucit-o pîn-au răsucit-o iar, de ne-au pus sub jug. Spunea un ăsta, uite-1 (arată înspre Gligore Nicula care s-a reîntors. In urma lui, lonuţ pe braţe cu o amazoană, după care vin Cimpoieşul si grupul femeilor).
MARINA: Socoteam să s-a fărîmat  toată şi-i întreagă nevătămată. ^
IONUŢ: (care-şi depune povara pe-o laviţă sub un fag) N-are nimic, ue-a fost, mai mult spaima i-a fost.
MARINA: Că mîndră-i, măiculiţă, mamă.
CIMPOIEŞUL: Mîndră-i măi, oameni buni! Şi minutele, îa-n uitaţi-va măi oameni, parcă-s din zăpadă, aşa-s de albe.
GHEORGHE MARCUL: Să stea şi ea în apă ca Ilinca mea şi să topească cînepă şi-apoi s-o meliţe şi să o toarcă, (se aud tropote de cai, glasuri, zăngănit de pinteni.)
GLIGORE NICULA: Feriţi, feriţi! Vînătorii domnului şpan. Descăleca si domnul span.'Uite şi ceilalţi.
GORNICUL UIBARIU: (Vine gîfîind) Unde-i doamna? La o parte! Ce-icu voi aici? La o parte, am spus! (Amazoanei) Cum te simţeşti, doamnă? Nu eşti pălită nicăieri? (Amazoana zîmbeşie, gornicul se înseninează tot, îsi face cruce) Slavă ţie, părinte ceresc, (oamenilor) Un osicior de 1 se mişca si nu mai rămîneam nici eu întreg, (se trage deoparte dinaintea spânului Intze,căruia i-au făcut loc oamenii) E vie, Mana Ta, vie si nevătămată.
SPÂNUL: (cromdu-l cu biciul) Unde ţi-au fost ochii, cîine! ? (amazoanei) Contesă Csiszar, am fost omul cel mai nefericit, (se întoarce spre contele Csiszar care intrase si el foarte agitat) Har domnului, ne-am alps cu spaima. (In timp ce contele Csiszar o prinde m braţe pe amazoană, spânul se întoarce spre gornic pe care-l croieşte încă odată) Un oaspete de seamă! Ţi-am spus, cîine 1 (oamenilor) 91 voi! Ce staţi asa si nu sînteti pe undeva ia lucru?
GORNICUL UIBARIU: (ca o scuză)  E duminică.
ŞPANUL: Da'Ia cerb de ce n-au ieşit hăitaşi? (oamenilor) Şi ce v-aţi strms atîtia la un loc? .   ,.       „ „
HORIA- (pe care-l chemase în grabă lonuţ, a ieşit din casa împreuna cu celelalte căpetenii) Petreceam la un botez. Avem un prunc de la nora asta a noastră. Ne-am strîns cum vedeţi tot neamuri şi prieteni.
SPÂNUL INTZE: (căruia îi şoptise ceva la ureche unul din pandurii cu care a intrat) Aha' (îsi trece ochii de la Horia la Floarea, apoi la Horia si iar la Floarea;'gomicului Uibariu)Nu-i cumva fata de-acum un 'an? (Gornicul aprobă din cap. Şpanul Intze 11 face semn sa fie luată).
48
MIHAIL DAVIDOGLU
IONUŢ: (li trece înainte) Ii femeia mea.
ŞPANUL INTZE: (hohoteşte, repetă semnul. Floarea este luată de gornic.) Să-şi plătească datoriile din vechi.
HORIA: Nu-i drept, Măria Ta. Are copil mic. Nu-i drept, (cu toată împotrivirea lui lonuţ şi a Floarei, pandurii au luai-o şi au scos-o afară. Maria alergă după Floarea şi primeşte copilul acesteia cu vorbele: „Am eu grife, Floare, am eu grifă")
IONUŢ: (revenind spre laică-său) Tată, tăicuţule!
HORIA: Domnule şpan, eşti om cuprins şi nu eşti în lipsă de braţe... Eşti un om învăţat. Nici turcii că-s pagini şi nu desprindeau pe bărbat de femeie şi pe copil de la pieptul mame-si.
ŞPANUL INTZE: Să-şi facă zilele pentru care e datoare şi-o slobod.
IONUT: Trec eu, înălţimea Ta, pentru cîte zile vrei.
SPÂNUL INTZE: Nu-mi trebuieşti.
IONUŢ: Văsăresc bine şi ştiu şi cioplitură. înălţimea Voastră, fac orice-ai vrea, numai sloboade-mi femeia.
HORIA: Are copil mic, sugar (şpanul face un gest să nu mai fie plictisit cu rugăminţi prosteşti) Dar nu-i drept ce faci! Nu-i drept. Nu-i drept! (laglasul lui Floria, contele Csiszar care vorbea, şirîdea cu amazoana, se răsuceşte înspre acesta)
CONTELE CSISZAR: Cine spune că nu-i drept? (trece spre Horia, îl recur oaste) Tu,cîine de iobag,tu vrei dreptate ?De mult te caut eu să-ţi fac dreptate. (Alor săi) Să fie ridicat pentru pîre mincinoase, (lui Horia şi ţăranilor) V-aţi cerut cătane ca să nu mai ascultaţi de seniorii voştri! Run lucru dacă vă mai dădea la mînă şi arme. (Spânului şi celuilalt nobil care se ţinea mai rezervai) Ciinele acela de tîlhar care a bătut curtea lui Ribitzi şi a luiCzaki,e-un iobag almeu de pe muntele Giurgu-ţa,—unul David Marian—aşa mi-a scris corniţele... îmi mai scrie să mă feresc.Auziţi, samă feresc eu, contele Csiszar! în fiecare zi, zi dezi, plec la vînătoare şi fără suită. Anurne ca să-mi iasă înainte, (ţăranilor, izbucnind în hohote de rîs) Ei, voi! Nu vi-e iu gînd cumva să vă sculaţi şi voi împotriva domnilor pământeşti? Ha, ha, ha! (nobililor) Vite proaste, iepuri, sclavi, fără de sînge. (se-ntoarce înspre Horia) Şi tu iobagpăcătos, cîine! Ce-ai crezut? Că împăratul v-o da arme la rnînă şi n-o lua searna cine sînteţi, tîlhari numai buni de spmzurătoare?! (Gornicului Uibariu) Luaţi-I! Să nu mai stingherească altădată pe Majestatea Sa cu toate minciunile.
HORIA: (Gornicului Uibariu) Ia mina de pe mine. măi Uibariu. Am carte de la împărat şi fără porunca împărătească nimeni nu poate a se atinge  de mine.
CONTELE CSIZAR: Hei, gornic! (oamenilor) Şi voi ăştia,n-auziţi?Duceţi-} in vale ori chemaţi aici pandurii. Hei, n-auziţi? (Gornicului Uibariu 'care dă din mlini că nu poale face nimic faţă cu aliţia ţărani) Cum? Răzvrătire? (oamenilor) îndrăzniţi?!
CLOŞCA: Nu-ţi juca puşca, Măria Ta, că-i mai iute  securea mea.
HORIA: Taci, Cloşcuţ şi nu şugui. Că Măriile Lor să iru înţeleagă alta.
CONTELE CSIZAR: (căruia i-a şoptit ceva şi şpanul, îşi dă seama şi din atitudinea şi din numărul ţăranilor, că-i mai bine să amine pentru altădată răfuiala) Norocul vostru, cîini păcătoşi, că s-a rugat pentru voi doamna contesă, (se îndepărtează împreună cu ceilalţi, căutind să-şi mascheze teama care l-a cuprins). Un cal pentru doamna contesă. La cerb, domnilor, la cerb! (au ieşit. Se aud cornurile de vînătoare).
HORIA
49
HORIA: Le-a fost teamă. I-am cetit teama în ochi. Dar nici c-or uita-o. N-or uita. (Lui lonuţ care-i negru de supărare) Vezi bine lonuţ că n-a vrut s-audă; da'cobor eu mîine în Cîmpeni. Sau mai bine îl trimit pe lacob Todea s-o răscumpere pentru cîte zile are...
IONUŢ: (cu lacrimi în ochi). Nu i-o da-o, tăicuţă. înapoi nu ne-o mai dă.
HORIA: Dacă nu cu voia, om găsi noi şi alt chip.
IONUŢ: (se uită la lată-său cu ochii mari, apoi) Mi-ai făgăduit, tăicuţă, mi-ai făgăduit.
HORIA: Ţi-am făgăduit, (priveşte lung la lonuţ, apoi cu hotărîre) Da. Ţi-am făgăduit, (trece înspre oameni. Lui Cloşca) Pentru ce? Pentru ce nu ştii să te stăpîneşti? Ori crezi că-i timpul să ridici securea?! (celorlalte căpetenii) O vreme va trebui să nu înoptaţi acasă la dumneavoastră. Ne-au însemnat pe toţi.
IACOB TODEA: Ne-au însemnat, da. (lui lonuţ care sta mai de-o parte) Măi lonuţ, măi. (lui Horia) Ţi-au ridicat nora. îmi pare rău.Dar o scoatem noi. Mai rău îi că-mpăratul nu ne primeşte cătane. (Cu tristeţe) Au căutat ei o pricină să nu ne mai săltăm din nevoi. Şi-au găsit-o pe aceea cu David Marian.
CLOŞCA: (cu glasul lui peltic). Toată vara m-au purtat ca pe-un nerod de la Sibii la Galda şi iar înapoi la comandă; da'uite că tot în neadevăr şi minciună m-au purtat.
CRIŞAN: (aspru) Şi minciuna e cu folosul ei, că-ţi arată capătul.
CLOŞCA: Na atuncea, uite capătul Crişane (şi-a arătat gîlul) Nu mai pot, măi fraţi ai mei! (lui Horia) Nu mă mai trimete bădie, cu hârtiile ce le-ai adus, că odată lepăd straiţa de hîrtii cu toate peceţiile domneşti şi numai ce salt aiasta! (a ridicat securea pe care o roteşte deasupra capului).
CRIŞAN: M-aţi chemat la sfat cu dumneavoastră şi v-am ascultat cu cinstea care se cuvine... (se apropie de Horia). Spui că împăratu-i de partea noastră, dar împăratu-i departe... (s-a oprit din vorbă dintr-un gest al lui Cloşca)
HORIA: Spune Crişanule, spune. Oamenii te ştiu de om drept şi cu judecată! Spune ce ai de spus şi fără de ocol.
CRIŞAN: Cît om vorbi cu mînă goală, nu ne-o asculta nimeni. Porunceşte domnia-ta Horia, să chem satele în numele tău ca să le ceteşti cuvîntul împăratului. Te-oi mai ruga să-mi dai crucea ce ţi-a dăruit-o ca să-i încredinţez pe oameni că sîntem cu voia Măriei-Sale. Mîne-zi e tîrg la Brad. Oi cerca a-i trage pe cîte unii.
HORIA: îngăduie să mă gândesc. S-auzim şi ce spun oamenii.
CLOŞCA: (Zbucnit) La ce să-i mai întrebăm? Că ce-i porunci dumneata unchiaşule, asta o fi. Acuma mai cu seamă, după încontrarea cu domnul span, nici o zi nu mai putem aştepta. Să ne pornim, bădie!
HORIA: Bună ispravă, să pornim noi o mînă de oameni şi grosul satelor să stea pe de lături. Spune-mi pe cine te bizui? Cîte sate ai în sprijinul tău? Dar dumneata Criurgiu Crişan? Ori dumneavoastră. Au credeţi că lumea-i pînă-n apa Arieşului şi-ncolo-i gol, nici sate cu iobagi, nici domni stăpînitori? Fără sprijin în satele din jos de după ţărmurii Mureşului şi-n cele din miază-noapte din FRiedin încolo, ne-or strivi ei domnii ca pe muşte... (cu toţii îşi pleacă capetele nemulţumiţi) Nu vă place? Nici mie. (se în-^--toarce spre lonuţ şi Gligore care se luptă din greu. Totul s-a luat se vede dintr-o glumă a lui Gligore Nicula la care lonuţ, înfuriat
4 — V. Romînească
50
MIHAIL DAVIDOGLU
cum este, i-a răspuns cu neprietenie. Acuma au ajuns la trîntă. Gligore, mai bine legat, e gata să-l alea peste cap pe lonuţ, cînd acesta odată se inftţrie si-l răstoarnă lat pe vărul său).
CRIŞAN: (ca să riipjî tăcerea) Subţire, subţire, da-i vînos.
HORIA: Vînos, da'auzi-1 cum mai suflă. Ce-au avut ei nu ştiu,da'asta numai joc că n-a fost. (lui lonuţ) Ori tu lonuţ te baţi cu oamenii ca să te mai iei cu necazul? Dacă-i pe aşa şi te răcoreşte, prinde-te cu mine şi eu nu m-oi da bătut uşor. Hai, vină! Vin, lonuţ. Cearcă să mă rupi din pămînt. Na, că nu-i. Nu-i! Nu-ţi merge, nu? Da ia înfige-te în pămînt, şi joacă-mă numai din mijloc. E,vezi?! Păi! Şi acuma ia seama, afundă-te-n pămînt, că te zbor. (l-a „zburat') Asta e toată învăţătura. Tu singur m-ai ajutat să te ridic. Te-ai rupt de la pămînt. (lui Cloşca, cu înţeles) Totu-i să ai sprijin sub picioare. înţelegi Cloşcuţ? Să ai sprijin.
CLOŞCA: (înveselit) Ia uite unchiaşul ce ştie! Şi spui că eşti vătămat.
HORIA: Că-s bolnav, asta-ialta. Dar pentru o dare de învăţătură tot mai găsesc eu putere.
CRISAN: (înveselit si el) Ori n-ai să spui că mă zbori si pe mine?
HORIA: Mde!
CRIŞAN: Tare aş vrea să te cerc şi eu, dar mi-e să nu te ruşinez, bădie. HORIA: Cearcă, că nu-i de ruşine.
CRIŞAN: Vezi că eu încă de la Orosz la regiment, nu mi-a stat nimeni
înainte. HORIA: Mde!
CRISAN: Şi parcă mă simt mai în putere ca oricînd.  (trece înaintea lui
Horia) Ei, ne prindem? HORIA: Păi să ne prindem.
CRISAN: Mare poznă şi bine ne şade. Oameni bătrîni, moşnegi.
HORIA: Poartă-ţi răsuflarea uşor şi nu da din putere că n-ajungi la nimic. Trebuieşte chibzuinţă.
CRISAN: Te ţii, unchieşule, te ţii. Eh, mare minune-i asta! Păi ce mi-eşti bădie,'om, lespede, rădăcină de gorun?
HORIA: Şi-acum destul, feciorule. Şi ţin-te bine că te-am zburat. (într-adevăr l-a „zburat". Rid în hohote cu totuşi nu iau seama la Maria Paven care a intrat cu părintele Costan. în urma ei cumnaţii Paven şi fecioraşul Mătieş.) Aşa Cloşcuţ, ne-om porni noi, n-ai grijă. Dar nu fără de grosul satelor. (Privirea i s-a oprit pe Maria Paven şi grupul său).
MARIA PAVEN: (simte privirea lui Horia, face cîţiva paşi) (Cu glasul ei cînlat de femeie tînărâ) Apoi bună vremea dumneavoastră, oameni buni. (Arată înspre preot). Ştiam de la părintele că ţineţi sfat şi am venit.Dumneavoastră ţineţi sfat aici în munte şi jos în văi fişpanii şi pandurii îi trag în temniţe şi îi măcelăresc pe cei ce s-au fost scris cătane la Bălgrad. (face încă un pas). Să mă iertaţi dacă eu femeie cu năframă, intru în vorba dumneavoastră. Noi sîntem din partea Scorocetului iar dînşii amîndoi mi-s cumnaţi după bărbatu-meu Paven al Ţarului şi aista mi-i fecioraş. Vin încoa Mătieş şi saltă straiţa. (apucă desaga) Dumneavoastră în straiţă purtaţi merindea, un dărab de pîine, da'noi... (cu lacrămi în glas) Măi creştini şi oameni de omenie, treceţi-vă ochii şi priviţi. Mi-a fost bărbatu-meu om falnic ! Cînd îşi înălţa capul, gîndeai că te priveşte soarele. Şi din aşa mîn-dreţe de om, de aceea fiindcă s-a cerut cătană şi n-a mai vrut să facă slujbă domnilor Kristiori, trupu-i ciopîrţit în patru străjuieşte
HORIA
51
la cele patru porţi ale Crişciorului. Iar capul i l-am scos noi azi noapte de pe o prăjină din mijlocul cetăţii... Şi ce vedeţi dumneavoastră acum, îi cît l-au cruţat păsările cerului. (Straiţa trece din om în om pînă ajunge în faţa lui Horia).
IACOB TODEA: (lui Horia) Să mai bati odată drumul la împărat.
GHEORGHE MARCUL: Mde!
IACOB TODEA: D-apoi alt chip de scăpare nu-i.
UN GLAS: Nu-i, asta aşa e.
MARIA PAVEN: (cu ochii la Horia) S-o mai găsi chip de scăpare si-naltfel.
GLASURI: Cum?!
MARIA PAVEN: îl ştiţi şi voi.
GHEORGHE MARCUL: Spune limpede. Vorbeşte. Hai că nu mai putem
de-atîta omor şi vărsare de sînge. MARIA PAVEN: Apoi că sînge au şi domnii. Şi de-i pe omor, îmi spun eu
aşa, că nici domnii nu-s fără de moarte. CLOŞCA: Nici domnii nu-s fără de moarte. Bună vorbă aiasta. (lui Horia)
I-auzi bădie, spusa femeii ăştia. Că nici domnii nu-s fără de moarte. GHEORGHE MARCUL: Li-s vinele una de sînge. Numai să-1 spargi pe cîte
unul.
IACOB TODEA: Ia-n taci că asta nu-i vorbă de om sănătos.
GHEORGHE MARCUL: Na, Christoase, să-i dau cep numai unuia cui îl ştiu eu. Să-i înfig mîna-n piept şi odată să ţi-1 tai.
MARIA PAVEN: (lui Horia) Dumneata Horia, taci, şi o vorbă nu ai scos. Iar noi am venit după dreptate.
GHEORGHE MARCUL: Apoi, măi fraţi ai mei şi oameni de omenie, se află dreptate mai dreaptă decît ce-a spus muierea aiasta? Viaţa cu viaţă se ogoaie, iar sîngele cu sînge se alină.
MARIA PAVEN: (lui Horia) Pe dumneata te ştiu oamenii şi te ascultă, de la dumneata aştept răspuns.
HORIA: Te-am ascultat femeie, şi nu te-am împiedecat să-ţi spui durerea care ţi-a împietrit inima. Aştepţi răspuns. La vremea potrivită ţi-om răspunde. (Preotului care a însoţit-o) Părinte Constantine, caută să-napoiem acum pământului ce-au mai lăsat domnii Kristiori din iobagul Paven al Ţarului, care a plătit cu moartea de aceea că a vrut să scape de sălnicie şi batjocură. S-ar fi cuvenit să fie faţă satele cu preoţii ca să-i dăm cinstea ce i se cuvine unui asemenea om, dar iară nu-i vremea, (după ce roteşte ochii asupra oamenilor) Porniţi dară cu mortul şi buciumaţi din buciume să-i fie deschisă calea către cele veşnice, (altă pauză) Mai încolo, noi, pe care ne-aţi învrednicit să vă stăm căpetenii, om sfătui şi răspunsul şi hotărîrea ce s-o luăm. Poate om găsi chip să oprim omorul de oameni. Să nu mai curgă atîta sîngele de iobag, (oamenii au deschis o cărare să treacă preotul apoi Maria Paven şi cu băieţelul, în urmă ceilalţi).
MARIA PAVEN: (băietanului) Plînge-1 Mătieş, pe tăică-tău. Plînge-1 băiete pe taică-tău că nu-1 mai ai. (un bocet vechi din bătrîni, izbucneşte din gura Măriei pînă atunci încleştată)
„O, bărbate, ţucu-te, o bărbate, ţucu-te O tăicuţă, ţucu-te, o tăicuţă, ţucu-te, N-am putut să nu greşim O, bărbate, ţucu-te". (grupul a ieşit)
HORIA: (Lui Cloşca şi lui Crişan) Vă duceţi şi dumneavoastră. L-am ştiut pe Paven ai Ţarului. Mă gîndeam la el ca la un om de nădejde
4*
MIHAIL DAVIDOGLU
la o vreme de nevoie. Uite că vremea aceea se apropie iar soţul şi prietenul nostru Paven n-o mai fi să ne stea în ajutor. Rogu-vă să vă duceţi şi dumneavoastră. Eu aşi sta să mai chibzuiesc. (Cloşca şi Crişan se îndepărtează după ceilalţi oameni. Horia o opreşte pe Marina care vrea să treacă şi ea in dreapta. E în braţe cu copilul Floarei) Rămîi, Marina, Nu-i potrivit pentru prunc. (Lui lonuţ care stă alături) Te-a întristat rău cîinele acela de span. Te-a întristat de moarte. Poate-o veni şi vremea să-i mai întristăm şi noi. Or afla atunci că şi noi sîntem oameni, dar numai să nu le fie prea tîrziu. (mîngîie pe lonuţ) Ştii tu lonuţ, că mamii tot Floarea îi spunea. Şi femeia ta tare-i mai seamănă. Numai că mama a murit de tînără, n-ai apucat-o. A murit tare de tînără. (lonuţ numai poate asculta şi pleacă fără altă vorbă. Horia vrea să-l oprească dar nu găseşte nici un cuvînt. Se aude un bucium de jale, apoi altul. Din depărtări răspunde alt bucium. Horia trece Ungă Marina. Copilului) Rîzi taică, rîzi. Ce ştii tu a ce sună buciumele că mereu buciumesc a moarte şi moartea nu se mai încheie. Rîzi tăicuţă, rîzi. Adă-1 Marină la tata moşul. Adă-1 pe nepot, (cu pruncul în braţe) Priveşte pruncule, feciorule, priveşte. Tot munţi şi munţi. Din atîta frumuseţe nimica nu-i aPnostru. Nimica, decît lacrima şi foamea, şi batjocura. Uite pînă jos în vale. Curge apa Arieşului, curge. Da' tot în necazul nostru curge. Oh, munţii mei! Cît v-am umblat, cu cîtă nădejde v-am bătut toate cărările, toate potecile., (copilului) Ai să le baţi şi tu şi te-ar însoţi şi pe tine foamea şi necazul şi lacrimile cum l-au însoţit şi pe tata bătrînul. Şi. cînd nu-i mai putea, te-or prigoni şi pe tine... Nu! Şi-i destul cît am umblat tot plecaţi. Na, c-a venit şi vremea de faptă. Să mai înălţăm şi noi capul... Doamne, nimic nu-ţi cer pentru mine, mort mă socotesc pentru bucuriile vieţii. Dar pentru bucuria pruncilor şi pentru viaţa lor, pentru fraţii mei, dă-mi puterea şi tăria să ştiu a-i purta peste ape şi nevoi, (trece înspre Crişan, Cloşca şi celelalte căpetenii care se reîntorc) Na, măi fraţi şi soţi ai mei, că a venit vremea, (cu asprime) Cu domnii chip de înţelegere nu-i, iar împăratul, unde-i departe, vorbele lui tot în rîsul şi batjocura noastră s-au întors. Cum om şti, cum om putea, va trebui să ne dobîndim singuri dreptatea. Au ei domnii de partea lor legile şi slugile şi cetăţile din piatră şi puşti nenumărate... Dară se sprijină pe nedreptate şi noi numai pe dreptate stăm. Şi-apoi sîntem mulţi, cîtă frunza. Să ne strîngem toată ţara şi i-om zdrobi, ca pe-o nimica. Hai măi feciori c-a venit şi vremea iobagului să are cu brazda cît toată ţara. La primăvară om da semn cu focuri aprinse pe culmi şi-om ieşi la seceră. Să secerăm tot ce-i domn. (cu duritate) Da'pîn-atunci va trebui să batem comitatele, s-alegem oameni de încredere, să ştie fiecare sat şi fiecare casă bărbaţii ce-i trimete. Să-şi grijească de coase şi furci. Faurii din Băişoara şi Giurguţa să bată lănci şi săbii. Numai fierul să-l adunăm. Şi asta-i treaba dumitale, Cloşcuţ. Iar dumneata Crişanule, să ai a strînge puşti. Şi pentru aceea să aduni chiar de mîine oamenii de nădejde ce-i ştii că s-au scris cătane şi să-i porneşti Ia Bălgrad la comandă. Să ceri acolo puşti şi plumbi aşa cum a fost voia şi porunca împăratului, (privirea i s-a oprit asupra lui Gligore Nicula care se strecurase afară şi soco-tindu-se neobservat a pornit-o tot într-o fugă. Horia parc-ar vrea
HORIA
53
să-l oprească, dar cu un gest se-ntoarce către celelalte căpetenii). Iar dumneavoastră lacob Todea şi dumneata Petru Goia, veniţi mai aproape şi însemnaţi-vă bine în minte ce vă spun eu acuma...
Cortina
ACTUL II TABLOUL IV
Curechi, în 2 noiembrie. înaintea zorilor. O culme la marginea satului ■după care se bănuesc casele, biserica. Dreapta, o aşezare săracă. Stingă, o ulicioară care coboară înspre inima satului. După ce se va lumina de-a binelea, se vor desluşi în fund, după deal, curţile domnilor Kristiori. La orizont munţii. Linişte. Gheorghe Marcul stă de strajă sprijinit într-o bîtă zdravănă şi scrutează întunericul. Se aud paşi.
GHEORGHE MARCUL: (întins ca un arc.) Care eşti, măi? CIMPOIEŞUL: (s-a oprit după casă) Eu. Cimpoieşul. Is de strajă deasupra
rîpii. (se apropie). GHEORGHE MARCUL: Atunci te-ntoarce şi stai un' ţi-i locul! CIMPOIESUL: Mă -ntorc, mă-ntorc. Da' mi-era să mai schimb o vorbă. GHEORGHE MARCUL: Te întoarce unde ţi-i locul.
CIMPOIEŞUL: Mă întorc. Numa' spune-mi la ce mai era nevoie de strajă în jurul satului? Ce are să ne ia? Că -n dimineaţă doară, tot plecăm mai departe.
GHEORGHE MARCUL: Te-ntorci ori ba!
CIMPOIEŞUL: Mă întorc... Voi ăştia, n-aţi apucat la mînă nici un capăt de puşcă, dar parcă de cînd lumea sînteţi cătane, aşa-i daţi cu muştrul... M-am pornit cu voi ca să mă uşureze domnii din slujbe — cum spunea Giurgiu Crişan că-i porunca... Da' acuma mai degrabă parcă m-aşi întoarce acasă. N-ajungem noi la Bălgrad să primim, puşti. Au grijă, ei domnii, să ne-ntoarcă din drum.
GHEORGHE MARCUL: (se apleacă Ungă gard unde, înveliţi în tundre, dormeau jraţii Paven şi nepotul lor Mătieş. Ii trezeşte.) Măi ăştia, Paven, ia ascultaţi. Hai degrabă. îs eu, Gheorghe Marcul. Treceţi careva de strajă deasupra rîpii că cel de-a fost pus de cu seară ne-a lăsat, şi-a fugit înapoi Ia culcuşul muierii. Ia seama, dacă simţi pe careva, dai glas. Vezi, să nu treacă nimeni.
CIMPOIESUL: Păi cine-a avut să treacă, a trecut.
GHEORGHE MARCUL: Cine-a trecut? Cine? Hai, spune!
CIMPOIEŞUL: Cine... Solgobirăul Nalaţ din Brad şi Mihai Gal din Baia de Criş. Au trecut cu patru panduri. Fiecare cu puşti şi săbii, ce-ai vrut să fac? Ce! Ce sufli asa, că eu nici să răsuflu n-am îndrăznit!
GHEORGHE MARCUL: Cînd au trecut? Unde-s? Hai spune! Spune odată.
CIMPOIEŞUL: Numai ce-au trecut. încolo după biserică. Unde a mas Giurgiu Crişan. Ii ducea gornicul Petru Cara.
UN GLAS DE FEMEIE: (taie întunericul) Săriţi măi oameni, măi! Săriţi de grabă că-1 ucid, măi!
GHEORGHE MARCUL: Pe Giurgiu Crişan îl ucid! II ucid pe Crişan! (cu glas puternic) Sculaţi măi oameni, măă, sculaţi! Sculaţi, că ne
MIHAIL DAVIDOGLU
ucid căpetenia! (băiatului) Tu, Mătieş, urcă în clopotniţă şi trage-clopotele. Du-te Station cu el. Dumneata, Onule, rămîi aici de strajă. (a alergat pe după casă. strigînd mereu) Sculaţi mă oameni, măă! Sculaţi, că-1 ucid pe Giurgiu Crişan.
ŢĂRANII: (care dormiseră pe unde au apucat, vin cu bilele ridicate) — Ce este? — Cine-a strigat? — Pe cine-1 ucid?
CIMPOIEŞUL: (oamenilor) Am auzit aşa ca un glas de femeie. Că-1 ucid pe Giurgiu Crişan. (s-aud clopotele) Clopotele! Na, clopotele!
UN GLAS: Haidem şi noi. (unui moşneguţ care vine -n fugă din ulicioară) Uite-1 pe Unochi. .Spune, ce-i?
UNOCHI: Veniţi încoa' şi-ţi vedea ce-i! Ia-n veniţi măi oameni buni.. Hai că dau să vă ucidă căpetenia.
GHEORGHE MARCUL: (din ulicioară) Nu vă lăsaţi, măi feciori. Nu vă lăsaţi măi! (a venit. In urma lui ţăranii şi printre ei doi subpre-fecţi şi patru panduri)
UN SOLGOBIRAU: 'Napoi! Napoi că trag! (pandurilor) Trageţi, măi panduri, trageţi   în ei! Trageţi, fi-v-ar sufletul...!
GHEORGHE MARCUL: Ba pe-al tău, că-i decline! (şi odatâ-l pocneşte cu bîta) Pe ei, măi feciori! Pe ei! Aşa! Dă-i cu sete!Dă-i! Jos puştile, panduri! Jos puştile, c-atîta v-a fost! Ia-i sabia! (Solgobirăii s-au retras In ulicioară, dar acolo i-au prăbuşit zecile de ciomege şi i-au făcut una cu pămîntul. Pandurii au fost dezarmaţi şi acuma loviţi din toate locurile, caută vre-un chip de scăpare). Ce e, măi, pandurilor, nu v-au luat foc puştile? Asta v-a fost cruţarea vieţii. Duceţi-i la căpitan, că numai el are puterea să-i ierte, de-i pe iertare!
CIMPOIEŞUL: (care trecuse şi el printre oameni şi a luat o sabie de la panduri) Na, uite-1 pe gornic, pe Petru Cara. Ţine-1! Ţineţi pe vîn-zător, că el i-a adus peste noi. (Grosul oamenilor dispare în ulicioară. S-a luminat de-a binelea. Clopotele au încetai. S-aude o împuşcătură. Un strigăt ca de moarte, altă împuşcătură, apoi linişte).
O CALFĂ: (care venise de după casă, cu teamă) Ce-a fost asta?
GHEORGHE MARCUL: Ia, nimic, (lui Sinlion Paven care vine dinspre ulicioară înarmat cu o puşcă iar Mătieş cu un topor) L-o puşcat? (Paven aprobă)
CALFA: Pe cine? Pe gornic?
GHEORGHE MARCUL: Da' tu cine mai eşti?
CALFA: Apăi mă ştii, bade Marcule. Is calfă aici la cojocar şi... zic că bine l-aţi puşcat.
GHEORGHE MARCUL: Acuma, ce-o fi o fi. (după o pauză) Ne-o mâniat. La ce să-l ridice pe Giurgiu Crişan? Fiindcă l-o pus Horia să ne fie în frunte? (Atent înspre ulicioară, unde ascuns după uluce, caută sase strecoare provizoriii). Tare ţi-e graba, domnule provizor? (s-aaruncai asupra lui ca un arc) Ţi-i să-i dai de ştire domnului comite ce i-au păţit slujbaşii? (cu o năpraznică lovitură de măciucă l-a culcat mort. L-ăi mai vesti şi pe lumea cealaltă, (calfei) Ia-1 cojocarule., şi dă-1 în seama clinilor, să-i întindă pielea. Că destule piei a întins şi el cît a fost în viaţă, (fraţilor Paven care stau fără de-o vorbă răzămaţi în bile) Şi voi, ce staţi?
CIMPOIESUL: (care intrase si el) Apăi să ne ducem.
GHEORGHE MARCUL: (îi aţine calea) încotro?
CIMPOIEŞUL: înapoi la casele noastre.
GHEORGHE MARCUL: O fi. Numa' că eu îs pus strajă de căpitanul Giurgiu Crişan să nu treacă nimeni încolo.
HORIA
55
CIMPOESUL: Nici noi ăştia? GHEORGHE MARCUL: Nici.
CIMPOIEŞUL: Mda!  Bun, da' la Bălgrad, vezi bine că nu ne-ngăduie
domnii să ne -ndreptăm... GHEORGHE MARCUL: Iadul lor! Că noi nu de ei ascultăm, ci de Giurgiu
Crişan.
CIMPOIEŞUL: (mohorlt) A chemat oamenii la şesul crucii să le vorbească, că în biserică nu mai intrau.
GHEORGHE MARCUL: Şi-ai tuns-o, hai? (arată spre fraţii Paven) Şi-acum îi îndemni şi pe ei. (fraţilor Paven) Pe fratele vostru, domnii Kristiori l-au tăiat în patru şi l-au spînzurat, nu? Apăi Crişciorul e numai peste deal. (le-arată înspre fund unde se văd curţile Crişcio-rului) Dacă nu eram pus aici de strajă, ehei!
CALFA: (care l-a tras afară pe provizor şi acum se întoarce) Ii duc eu. Ştiu şi-un drum mai scurt.
GHEORGHE MARCUL: (priveşte băiatul firav şi-apoi mai mult rîzind) Da' tu aşa ceva, de o nevoie, ţi-ai luat?
CALFA: (scoale de sub haină un pistol mare) De la provizor. Acuma doar să-nvăţ eu cum se umblă cu el. (pistolul a luat foc. După prima spaimă) Na, uite, c-am învăţat, (la zgomotul detunăturii, odată au sărit cîţiva ţărani înarmaţi cu ciomege).
ŢĂRANII: Ce-i, cine-i? Ce-a fost?
GHEORGHE MARCUL: Ia, nimic, (arată spre fraţii Paven) Au dumnealor mai demult o pricină, cu domnii Kristiori şi li-i în gînd să-i întrebe de sănătate... Acuma cine-ţi vrea să-i însoţiţi, că departe nu-i... (calfei) Ia, măi feciorule, vezi de caută nişte topoare ori coase. Aşa, cu împrumut. Că-ţi dau ei mai încolo dobîndă, numai capete de domni ori provizori, sau solgobirăi. Pe ales.
CALFA: (grupului) Poftiţi, poftiţi să vă luaţi singuri, (a dispărut cu întregul grup. A rămas numai Gheorghe Marcul).
UNOCHI: (care vine din ulicioară, unui preot care păşeşte grăbit să scape de vorba lui) Nu fugi, părinte, aşa ca de necuratul, că ce-a cetit Cri-şanul îi porunca împărătească de-a primit-o Horia: să-i stingem pe toţi domnii. (Popa a trecui după casă)
GHEORGHE MARCUL: Arză dracu-n el de popă. Că ăsta să-i dai umplutură de găină friptă, turtă de grîu curat şi fruntea laptelui şi tot în partea domnilor se trage.
UNOCHI: (întorcîndu-l pe preot) Să mergi cu noi, că noi te ţinem pe dumneata cu sărăcia noastră, de-ţi plătim casă şi mîitoare pentru vite. Şi-ţi dăm şi iarbă şi din toate ce-avem ca să poţi trăi. (îl scoale prin ulicioară înapoi).
CRIŞAN: (urcă cu mai multe căpetenii. Trece direct înspre Gheorghe Marcul) Dumneata, Marcule, te du într-un suflet la Fereget şi dă-i veste Horiei ce s-a petrecut aici. Că n-a fost asta porunca lui dar nici sîngele vărsat să-l întorci în vine, iar nu se poate.
VIZITIUL: (vine într-un suflet, după înfăţişare şi port se vede că-i ungur) Căpitane! Căpitane! Au venit Băişenii toţi. A ajuns ia ei c-au vrut să te piardă oamenii stăpînirii şi s-au ridicat tot satul cu coase şi furci. Pe gornic l-au ucis. Au ucis şi biraele şi acum îţi cer să-i duci unde trebuie.
GHEORGHE MARCUL: Na, da' tu... Tu esti ungur!
CRISAN: Ş-apoi!
GHEORGHE MARCUL: (cu gura jumătate) E vezeteul domnului conte...
56
MIHAIL DAVIDOGLU
CRIŞAN: Apoi vezi dară că nu e domn.
VIZITIUL: Drept ce se vede, asta sînt. Şi înapoi să mă trag, nu-i chip
CRIŞAN: (după un zîmbet care i-a luminat faţa se încruntă iar), Na, bun (lui Gheorghe Marcul) Şi-i spui Horiei c-aşa au hotărît căpeteniile de ceată ce i-au ales satele. Că dacă domnii şi slujitorii nu vor să primim puşti, apoi cu mîinile goale şi înc-o să-i stingem. Iar ce-a fost să fie s-a pornit. (în fund se vede înăltîndu-se un foc)
GHEORGHE MARCUL: Aiştea-s Paven Onu şi Station. Şi focul ce-1 vedeţi, e de la curtea conţilor Kristiori.
CRIŞAN: Na, doamne ajută! (lui Gheorghe Marcul) Şi-i mai spui Horiei că din Crişcior om trece la Ribiţa şi-apoi la Brad. De acolo la Mi-hăileni unde-i domn Ladislau Csizar. Şi apoi la contele Francisc din Trestia. Şi-om. mai lua la rînd curţile din Ociu, din Hălmagiu şi Hălmăgel, din Pelşcuţa, din Tărmure, din Ioneşti, Sălişte...Tot aşa, fără de oprire. (Unui ţăran tînăr) Iar dumneata, Forde Văsăi să-mi cauţi pe Cloşcuţ să pornească focurile înspre Săciua încolo şi tot ce-i domn ori slujbaş, să-i potopească fără milă. (trece cu căpeteniile înspre virful Calmii, apoi cu glas puternic înspre cei din vale) Măi fraţi ai mei şi oameni de omenie! Uite c-au venit şi zilele judecăţii! Na, priviţi peste deal cum arde Crişciorul. Arză pînă la trei stînjeni sub pămînt. Arză şi sufletul din ei cum ne-a ars focul şi pe noi. Sunaţi din buciume! Să sune buciumele ca să se ştie c-aista-i foc de bun început. Aprindeţi focuri pe culmi! Să ne legăm cu jurămînt că n-om stinge focurile cît o mai fi un singur domn în viaţă! Juraţi! Chiar de-o fi să -nnotăm in sîngele lor pînă în piept, încă să nu-i cruţăm! Juraţi! Na, feciori, dacă asta-i voia şi porunca voastră, apoi haidam! (buciume, urale).
Cortina
TABLOUL V
Casa din Fereget. Decorul tabloului I si III. Dimineaţa lui 4 noiembrie
IONUŢ: (înaintea casei, bate coasa. Lui lacob Todea care sta mai de-o parte) Pînă acuma tot în paguba noastră a ieşit. Apăi. (strînge coasa în coadă în chip de lance) Ii tocmai ce-mi trebuie. (Ia altă coasă mai scurtă ce-o avea pe aproape şi-o bale mărunt.) Ii coasa Floarei. Ii bat coasa şi eu nici c-am. mai auzit de ea, necum s-o văd. De nu era bolnav tăicuţu, mă porneam singur asupra Cîmpenilor şi tot o scoteam din mîna spânului, (bale mai departe).
MARIA PAVEN: (Vine din casă). Nu bate. Ori treci mai încolo, (ascultă) Auzi! Clopotele! Is departe, după munţi, da'tot se aud. (trece spre creastă) La Hălmagi, arde rău. Nu s-a mai stins, (se întoarce) Uite şi după culmea Petricanilor, alt foc! Or fi din Ociu. N-au ştiut s-aştepte. (Lui lonuţ.) Taică-tu e tare mîniat. (Lui Jacob Todea) Acuma-n iarnă s-au găsit să se pornească! Să fi aşteptat pînă-n primăvară pînă se legau satele... (lui lonuţ) Hai lonuţ şi nu bate, că o clipită n-a-nchis ochii, (lui lacob Todea) Am vrut să-i spun de dumneata că ai venit, dar n-am avut inima. S-a trezit azi noapte şi n-a mai dormit pînă-n zori. Vin să-l vezi că-i topit de boală. Ii galben şi-i vînăt şi-1 trec sudori ca de moarte.
HORIA: (a apărut în uşă). Lasă Marie, că nu mor eu din atîta. (trece înspre lacob Todea) Ce veste poveste, lacob Todea?
HORIA
57
IACOB TODEA: Vin de Ia Cloşcuţ. Nu ştiu de-i porunca domniei tale ori de-i aşa voia împăratului —• cum a spus Cloşcuţ, da' amarnic mai ucide.
HORIA: Cu binele şi rugămintea am mai încercat noi, — vezi bine.
IACOB TODEA: Opreşte-1! S-o întoarce totul împotriva noastră. De dumneata ascultă, de aceea îţi cer, opreşte-1!
HORIA: Nu gîndesc să-i mai poată opri careva. Şi chiar de-aşi fi în putere să fac asta, n-am să-i opresc.
IACOB TODEA: Dar ştii dumneata Horia, ce omoruri şi vărsări de sînge se fac?
HORIA: Ştiu.
IACOB TODEA: Nu ştii. Vin Ia Bocşa să vezi că n-au mai lăsat piatră pe piatră, şi-apoi îi spune că ştii.
HORIA: Am văzut tot ce spui şi mai multe. Am 54 de ani şi de copil am cunoscut blîndeţea şi dreptatea domnilor. Pentru o nimica ne ucideau ca pe muşte. Am văzut destule. Şi ai văzut şi dumneata. Mai vadă binele ăsta şi ei. (cu asprime) Te întoarce dară Ia Cloşcuţ şi-i spune aşa: să meargă hotarît pe drumul pe care a început şi alte porunci să nu aştepte de la mine. Numai că-i cer mai multă grabă. Să ia pildă de Ia Crişan care a ridicat Zarandul ca pe un om. Şi-i mai spui că-1 chem pe vineri la sfat în şesul Cîmpenilor. Să vie musai cu toate cetele, c-o fi acolo şi Crişan cu oamenii lui. Şi-acuma du-te cu dumnezeu, (trece la lonuţ) Tu, lonuţ, vin la tata. Ţi-ai' potrivit suliţă. Bună treabă, dar tot mai bună-i o puşcă cu plumbi şi praf. Ne-om tocmi noi şi puşti, da. Pe vineri pornim asupra Cîmpenilor. Şi-ai s-o vezi iar pe Floarea. Ai s-o vezi. Ţi-i greu pînă vineri. Ţi-i tare greu. Şi-i mult. Ştiu. Da' altfel nu se poate. Pînă atunci auzi ce-ţi cere tata. îmi trebuie un om de nădejde. Am scris eu o carte pentru judele din Ponor, şi... (desface o scrisoare) Dacă pierzi cartea ori cumva, să ştii a o zice din gură (citeşte) „Sănătate domniei tale, jude din Ponor"...
IONUŢ: (continuă să citească peste umărul lui tată-sâu, slovenind cu greu) „Vină cu satele domniei tale la Cîmpeni ca să se cetească înaintea voastră toate poruncile împărăteşti ce le-am primit..." (cu mîn-drie tatălui său) Că doar ştiu ceti şi eu, tăicuţă! Ori ai uitat!
HORIA: N-am uitat. Da'tare-i de seamă ce scrie acolo, (priveşte în jur dar tot e atent la ce ceteşte jiul său. Uneori îl mai îndreaptă).
IONUŢ: (slovenind scrisul lui taică-su) „Şi cartea să se trimeată repede la Buciumeni la loniţă Dadei ca să vină şi el la Cîmpeni cu tot satul. Ioniţă Dadei să trimeată cartea la Lupşa la Popa Simion şi de acolo să se trimeată repede Ia Mugina, ca să aibă ştire şi s-audă poruncile împărăteşti... şi eu, Ursu Nicula încă dau poruncă la satele de sus.."
HORIA: (a trecut pe coastă după case, se-ntoarce) Ca unbrîu de foc aşa a închis Crişan ţara Zarandului. Mai scape acum cine poate, (lui lonuţ) Ceteşte tu pîn' Ia capăt şi-apoi du-te că nu-i vreme de zăbavă. Ascunde cartea în sîn şi ia seama pe drum. (Lui lacob Todea care a revenit) Ori ai uitat ceva, lacob Todea? La ce te-ai întors?
IACOB TODEA: Spunea Cloşcuţ că ai hîrtii cu porunci de la împăratul, că sîntem volnici a-i pierde pe domni. Dă-ne şi nouă hîrtie de aceea s-o vadă oamenii.
HORIA: Da'şti ceti, lacob Todea?
IACOB TODEA: Nu, dar o să vadă oamenii pecetea împărătească.
58
MIHAIL DAVIDOGLU
HORIA: Pentru aceea doară, v-am chemat vineri în şesul Cîmpenilor. Şi acuma du-te.. (lacob Todea mai stă locului) Mai ai ceva a-mi spune?
IACOB TODEA: Da. A venit un călugăr ori popă... şi spune că-i trimes de la curtea spânului. Pe domnia ta te caută, (apoi vesel, lui lonuţ care-si păturea scrisoarea s-o bage in sin) Ţi-a adus-o pe Floarea. (Foxe un semn către fund.) Hai, vină! (Dar lonuţ după prima clipă cu strigătul „Floare, Floricica meal" a alergat înspre fund unde se îmbrăţişează cu femeia sa).
PEDAGOGUL: (care a venit odată cu Floarea) Har domnului, c-am ajuns. Mă închin cu plecăciune, ţie mare căpitane. (Cu un gest larg arată spre Floarea) Cum vezi, nu vin cu mîna goală. Şi-a făcut zilele de muncă şi înălţimea sa şpanul, ca un stăpîn drept... (la tăcerea lui Horia, nu ştie cum să continue. Apoi luîndu-şi inima în dinţi) Am poruncă să-ţi vorbesc, dar numai dumitale, fără nimeni altul de faţă.
HORIA: De la cine-ai primit poruncă?
PEDAGOGUL: De la înălţimea sa domnul şpan. Marele şpan îţi porunceşte... (la un gest al lui Horia, se trage înapoi cu groază) Să nu mă ucizi! Să nu mă ucizi! Sînt sol şi solului nu i se taie capul, (prinde curaj) Marele şpan te roagă ca pe un frate să-i opreşti pe blestemaţii, pe rebeliştii — voi să spun pe iobagi. Te roagă să-i opreşti pe iobagi de la răutăţi. Că aşa a spus domnul şpan şi nu eu păcătosul... Că ai s-o păţeşti rău domnia ta şi toţi cîinii de iobagi să mă ierţi, da'asa a spus. C-o să vă taie călăii carnefici în cîte patru.
HORIA: Pleacăi
PEDAGOGUL: Plec. Eu nici c-am voit să urc. Da'mi-i stăpîn. Sînt pedagog şi învăţ carte pe copiii domnului şpan.
HORIA: Oameni cu carte ne-ar fi şi nouă de trebuinţă. Ţi-am da toată cinstea.
PEDAGOGUL: Şi apoi să plătesc cu capul. Mulţumesc. S-a mai ridicat unul Doja— Gheorghe Doja— şi a fost ars pe tron de fier înroşit în foc. Şi-n Roşia mult îi de cînd Pugaciov a plătit şi el cu viaţa întocmai...
HORIA: Te-ai oprit din vorbă. Pentru ce? PEDAGOGUL: Teamă mi-e...
HORIA: Nu-ţi fie teamă cîtă vreme ai să spui adevărul. PEDAGOGUL: Seniorii au cetăţi cu ziduri tari şi tunuri.  Unde sînt tunurile tale?
HORIA.: Vezi focurile de dincolo de munte? Le-au aprins ţăranii. Uite tunurile noastre.
PEDAGOGUL: Ţăranul îi bunde treabă, da'mai departe de ce-i al lui, nu vede. S-or lua care încotro, după capul lor şi s-or pierde unul de celălalt, ca fumul. S-au mai ridicat ei ţăranii, da'Ia nimic n-au ajuns. Scrie limpede în cărţi.
HORIA: Pleacă!
PEDAGOGUL: Te socoteşti tare findcă ştii că împăratul are ce are cu seniorii; dar mai aproape de inima lui tot senioru-i şi nu ţăranul. De ajuns numai un ceas de moliciune şi v-a azvîrlit de la el. Ştiu bine că asa va fi. Si mai stiu că veti pieri pînă Ia unul.
HORIA: Pleacă! '
PEDAGOGUL: Spuneai că-ţi place adevărul. HORIA: Adevărul, dar nu veninul. PEDAGOGUL: De leac îi bun şi veninul.
HORIA
59
HORIA: îi fi auzit că sînt bolnav; da' trupul mi-i bolnav şi nu sufletul. Acuma şi trupul parcă-1 simt că s-a însănătoşit. Aşa că nu ne faci trebuinţă de nici un fel. Poţi. să pleci. Mărie, arată-i drumul pe unde-i mai lesne de coborît. (îl priveşte cum se îndepărtează, apoi trece la Floarea pe care o îmbrăţişează) Fata tatii, fata tatii cea frumoasă! Fata tatii cea frumoasă şi bună! Să nu te superi pe noi; nu te-am uitat şi am căutat în fel şi chip.
FLOAREA: Ştiu tată, mi-a spus lonuţ.
HORIA: Au cercat ei clinii să te sperie, da' tu Floare tot frumoasă. Frumoasă şi curată ca şi numele tău. îngăduie numai o vorbă să-i spun lui lacob Todea. (se întoarce către acesta, apoi cumîna arătînd pe unde a ieşit pedagogul) L-ai auzit. Din ce-a spus e mult adevăr. De aceea, mai întîi e vorba să nu ne oprim. Să-i stingem pe domni, oriunde-or fi şi să nu facem pace cît n-o fi pe-a dreptăţii. Apoi să fim strînşi ca unul, cu ascultare la o singură căpetenie, (după o pauza) Spune-i lui Cloşcuţ, că eu, Horia, Vasile Nicola, prolica Ursu îi dau poruncă să întindă focul neîntîrziat în toate satele comitatului, să scoată cîte un bărbat de fiecare casă şi să fie vineri cu toţi oamenii înaintea Cîmpenilor, să hotarîm drumul pe care om merge. Şi acuma, du-te cu bine. (îlstrînge la piept, dupăcare trece spre lonuţ.. lacob Todea   a ieşit în grabă) Gata eşti de drum?
IONUŢ: Gata, da'numai că Floarea...
HORIA: FJoarea, Floricica tatii, ştiu că ţi-i greu. Numai ce-ai venit. Nici nu v-aţi văzut bine; dar dumnezeu mi-i martor că trebuie să plece şi asta chiar de îndată.
FLOAREA: Tăicuţă, tată! Nu-1 trimite pe lonuţ! Cine nu-1 ştie că ţi-i fecior? Aici în Rîu Mare nu-ndrăznesc ei, dar cum o ieşi afară...
HORIA: (lui lonuţ) Asta am vrut să-ţi spun şi eu. Să iei seama. Acolo unde te trimet, oamenii nu s-au ridicat şi mai ştiu de frica gorni-cilor şi a pandurilor. Să iei seama.
FLOAREA: Trimete, tăicuţă, pe altcineva, nu pe lonuţ!
HORIA: îl trimet pe lonuţ, fiindcă am încredere că aşa o s-ajungă cartea unde trebuie şi cît mai de grabă, (lui lonuţ) Vreau să mai ştii, lonuţ, că dacă pînă-ntr-o săptămână nu răsculăm toate satele, înseamnă să dăm răgaz seniorilor sase unească între ei. Ar fi pieirea noastră. Da' nu le-om da răgazul ăsta! Ca o furtună .aducătoare de moarte, aşa ne-om prăvăli peste ei, oriunde s-ar afla. Şi acuma du-te flăcăul tatii şi să te-ntorci cu bine. Floarea-i nevastă vrednică şi te-o aştepta. (Floarei) în vremea asta ai să treci la Marina să-ţi iei înapoi băietul. Şi-apoi o zi, două, şi uite că s-a-ntors şi lonuţ. Aşa, Floare, cum îţi spune tata. (Lui lonuţ) Cu bine, băiete, du-te, cu bine. (îl sărută pe lonuţ şi-l petrece cu ochii. Apoi trece înspre Maria care s-a reîntors).
FLOAREA: (seia după lonuţ. La împotrivirea acestuia) Mi-ai spus că n-ai să te mai desparţi de mine. Aşa mi-ai spus. (a ieşit şi Floarea după Ionul)
HORIA: (Măriei) A plecat?
MARIA PAVEN: A plecat . Dar nu-i bine ce spune, (la privirea lui Horia) Dumneata singur te-ai mîniat pe Crişan că s-a pornit înainte de vreme. Că de abia în primăvară s-ar fi copt satele...
HORIA: Asta s-o uiţi, cum am uitat-o şi eu. S-o pornit, îi bun pornit. Acuma orice oprire îi ca şi cum ne-am ucide singuri.
MARIA: Dar vezi vreo izbîndă?
60
MIHAIL DAVIDOGLU
HORIA: Dacă ţinem focul una, da. (o priveşte lung.) Şi acuma, să ne luăm rămas bun. (Maria se trage înapoi) Oamenii au nevoie de un îndemn. Trebuie să fiu în mijlocul lor.
MARIA PAVEN: N-ai să te duci.. Nu te las. S-or descurca ei şi singuri. Nu vezi c-abia te ţii pe picioare.
HORIA:   Ba mă simţesc sănătos şi cît nu-s, m-oi însănătoşi pe drum.
MARIA PAVEN: Cinci inimi laolaltă n-au fierbinţeala inimii tale, ştiu; dar n-ai să pleci.
HORIA: Hai Marie, că eşti femeie vitează!
MARIA PAVEN: Vorba ţi-e dulce şi mîngîitoare, dar nu te las să pleci. Mi-am iubit bărbatul, dar dacă te pierd pe domnia ta...
HORIA: Ori mă socoteşti ca pe un lucru pe care-l poti dobîndi sau pierde!
MARIA: Ca un cîine am să-ţi stau la picioare.
HORIA: N-am trebuinţă de cîini. Şi nici avere să-mi păzească.
MARIA PAVEN: Ştiu locuri în Scorocet nebătute de om. Vină cu mine.
Am să te-ascult cum cînţi în noapte şi-ţi voi răspunde cu cîntec.
Vin cu mine si inima ti-oi bucura-o. HORIA: Cu bine, Marie. MARIA PAVEN: Te duci!
HORIA: Vezi bine. Prea am aşteptat zilele aceste, ca să mă trag acum de-o parte.
MARIA PAVEN: Mergi la moarte.
HORIA: Apoi ce fel de moarte e aceea dacă-mi înfierbîntă sîngele şi-1 face să bată că aud totul cîntînd de jur împrejur: „haide, vină. Hai, hai-dam, hai!" N-auzi cum s-au pornit munţii să slobozească toate glasurile şi rugile cîte le-au auzit! Parcă şi clopotele cerului bat laolaltă înapoind răspuns la toate chemările de ajutorare. N-auzi?: „Haidam, porniţi! Porniţi feciori că vin Crişenii cu ţara. Haidam, porniţi! Porniţi, feciori!"
Cortina
TABLOUL VI
Cîmpenii. O piaţă înconjurată de clădiri. Stingă, o boltă sub care trece o ulicioară. Fund, magherniţele negustorilor vîrîte una în cealaltă, un gang şi apoi dreapta, curtea spânului Intze. Dreapta planul întîi, ulicioară. Grupuri de băieşi, negustori, meseriaşi. înaintea curţii spânului, gornicul U ibariu.
BĂIEŞUL: (Potcovarului, care-i cocoţai pe o magherniţă) Ei, potcovarule, spune ce vezi?
POTCOVARUL: Focurile care se văd şi de jos. Alta nimic. Ochii-mi sînt deprinşi cu focul şi nu văd departe. Da' poate urcaţi careva din voi. Voi băieşii toată ziua scormoniţi sub pămînt în întuneric. Vi-s ochii ageri. Hai urcă tu. (băieşul se caţără sus cu ajutorul celorlalţi mineri).
GORNICUL UIBARIU: Ia uite sobolul, cum urcă! (băieşilor) Voi băieşilor, îl aşteptaţi pe Horia, dar el nici aur nu spală şi nici crîşmă n-a deschis, (potcovarului) Şi tu, potcovarule, ai s-o plăteşti, îţi spun eu.
HORIA
61
BĂIEŞUL: (de sus) Ţine-ţi gura, gomicule. POTCOVARUL: Ori mai bine fugi după stăpînul tău.
BĂIEŞUL: Lasă-1 că domnul său şpanul n-avea loc în fiacăr să-şi ia şi clinii, (rîsete)
GORNICUL UIBARIU: Eh! Rîdeţi voi, rîdeţi, da' s-o-ntoarce el domnul şpan.
BĂIEŞUL: Pe vîrf de lance. Vai, vai, vai! (cu alt glas)   Nu vezi, nero-
dule, că au fugit şi pandurii de pază cu puşti cu tot! Şi tunurile,
două cîte au fost, amîndouă-s stricate. POTCOVARUL: Noaptea cerul era una de focuri. Spun oamenii că-n tot
Zarandul n-a mai rămas picior de domn. Şi castelele lor s-au ars
pînă Ia temelii. BĂIEŞUL: -îl ştiţi careva pe Horia? Ce fel de om îi?
DAVID MARIAN: (Care intrase cu unul din feciori, ridică capul înspre băieş) Ce fel de om îi Horia? Om de-al nostru. Numai că ştie mai multe. Vede mai departe,' şi-i mai drept... Şi-apoi cumplit îi urăşte pe domni. Cumplit îi mai urăşte. O să-l ştiţi şi voi. Sfătuieşte la un ceas de loc cu prim căpitanii.
UN NEGUSTOR: (care vorbea grupului său) îi mustră că prea s-au îndulcit la omoruri şi fărădelegi.
DAVID MARIAN: Ba-i este că umblu ei prea cu-ncetul. Domnului să nu-i crezi, cum nu crezi şarpelui.(gornicului Uibariu) Stăpînul tău pe unde umblă, că am o vorbă cu el. (la ezitarea lui Uibariu) Hai, hai, că n-am vreme de aşteptare.
GORNICUL UIBARIU: A fugit. Pe Arieş în jos.
BĂIEŞUL: A plecat cu fiacărul; da' pentru cîini n-a mai avut loc. Vai, vai!
DAVID MARIAN: (feciorului cu care intrase) Gată căluţii, Marcule. (Unui ostaş care păzea la poalele unui stîlp cu o roată în vîrf) Da' tu pe cine mai păzeşti că nu-1 văd. pe nimeni pe roată. Stai. Stai tu că-ţi aducem noi pe cineva... (Gornicului Uibariu) în jos pe Aries, spui?
GORNICUL UIBARIU: în jos pe Arieş.
DAVID MARIAN: Na, bine. (a ieşit după fecioru-său).
BĂIEŞUL: (după o pauză) Bătrînu-i să ştiţi, vreun căpitan de-al Horiei... Şi-a ridicat căpitanii şi căprarii ca într-o oaste adevărată.
POTCOVARUL: Ar trebui să ne pregătim şi noi. Să-l aşteptăm, cum se cuvine. Eu sînt potcovar. Bat fierul şi lui i-o fi lipsind lănci şi săbii. Mînă şi pricepere ar fi, da' fierul de unde să-l iau... Asta-i.
NEGUSTORUL: S-ar găsi el şi fierul. Dar noi negustorii am fi mai bucuroşi să-i dăm bani, zloţi, florini, ce vrea. Ai bani, ai tot ce vrei. Noi nu-i sîntem împotrivă, fiindcă fără de ţărani, din ce să trăiască neguţătorul... Dacă înălţimea sa împăratul a dat porunca... înălţimea sa împăratul a deschis drumurile şi ţine cu noi. Şi cu ţăranii, da, da, şi cu ţăranii. în ţara bohemilor şi a croaţilor, aud că ţăranii au fost scoşi din iobăgie. Şi-n jos sub sîrbi, la fel. Darnici pe seniori să-i ucizi chiar aşa... Un ajutor de-al lui Horia, unul Cloşcuţ, aud că-i taie pe capete. Ca lupul, aşa se aruncă. Eu nu spui nimic, dar treaba se poate face şi cu înţelegere.
POTCOVARUL: Aici ai pocnit-o rău, negustorule. Mai bine tăceai.
GHEORGHE MARCUL: (învelit într-o zeghe ruptă) Ba neguţătorul a spus bine. Şide ce să ridici oamenii împotriva domnilor? De ce să-i amăgeşti? Ce putem noi, săracii? Nimica! Cu bună înţelegere tot mai do-bîndeam cîte ceva. Să ne ridicăm împotriva amăgitorului. Să ştie
62 MIHAIL DAVIDOGLU
că nu-1 vrem. Să nu-1 socotim ca pe unul de-al nostru, (este înconjurat de feţele duşmănoase ale băieşilor)
POTCOVARUL: (care a sărit jos pe pămînt) Să taci, cîine ! Să taci! (saltă barosul) C-odată cînd te-oi păli! Horia mi-i tătuca şi mama şi fratele meu, iar tu, cîine... !, (roteşte barosul)
GHEORGHE MARCUL: (se fereşte de ameninţarea potcovarului, aruncă zeghea de pe el şi fleandurile de pe cap, apare aşa cum îl ştim, numai că-i atîrnă o sabie la cingătoare şi poartă pe cap o chivără roşie) Aşa te vreau, potcovarule! Şi voi băieşilor, nu vă lăsaţi! Nu vă lăsaţi! Odată cu capul, feciori, că vine Horia cu ţara! Eu îs Gheorghe Marcul din Cărpeniş şi-s căpitan în oastea de ţărani ai Horiei. Ori bucuroşi sînteti voi de Horia si de căpitanii lui?
GLASURILE:'Bucuroşi!
-GHEORGHE MARCUL: Atunci să le dăm semn, sănu mai stea Şuieră puternic; după puţin s-aud şi clopotele bătînd. Gheorghe Marcul a ieşit).
PEDAGOGUL: (vine alin curtea spânului Intze) Cine trage clopotele? Pentru ce? Opriţi clopotele! Să oprească clopotele!... Ei sînt. Ei sînt! (aleargă înapoi, în pragul porţii) Să nu-i ascultaţi! Stăpînu-i bun. S-o întoarce el.
BĂIEŞUL: (de sus) în vîrf de suliţă!
PEDAGOGUL: Temeţi-vă, temeţi-vă!
BĂIEŞUL: (de sus) Se pornesc încoace. S-au pornit! Pfiu! Că nu se mai
vede capătul. în frunte-s căpitanii şi la mijloc e Horia. Horia! El
îi. îl văd! îl văd, măi oameni buni! PEDAGOGUL: (venind printre băieşi) S-a mai sculat un răzvrătit. în ţara
Roşiei, după Mosc încolo. Unul Pugaciov.  Dar l-au vîndut chiar
de-ai lui şi a plătit cu capul. POTCOVARUL: Mai spune-odată ce-ai spus!
PEDAGOGUL: La ce? Eu am vorbit aşa. Şi-apoi ăsta, Pugaciov, nu s-a ridicat cu voia împăratului. POTCOVARUL: Apăi vezi?
PEDAGOGUL: N-am nimic. Nici să-mi ia nici să-mi dea. Mă bag aşa ca prostul, (oamenilor) Am învăţat să ies popă şi n-am mai ieşit. Acuma mănînc plinea domnului şpan — cum s-ar zice, cîine în lanţ. (rîde singur).
FEMEIA POTCOVARULUI: (vine în fugă prin bolta din stingă) Vin. Vin.
Oameni buni, vine oastea lui Horia! VĂDUVA: (care a intrat odată cu femeia potcovarului) Au puşti şi chivără
cu pajuri de aramă, şi pe chivăre îi scris cu slove latineşti numele
împăratului. Sînt cîtă frunza şi iarba că de-abia îi mai ţine pămîntul.
Şi nu ştii de sînt turci, tătari sau moscali. FEMEIA POTCOVARULUI: Ba-s ţărani de-ai noştri, toată ziua. Ţărani
îmbrăcaţi în tundre negre. VĂDUVA: I-ai văzut cum i-am văzut eu? Că eu îi ştiu, ehei, de la Curechi.
(Nu o mai ascultă şi nici nu-i răspunde nimeni, întrucît cu  toţii au
trecut spre boltă de unde se aude o muzică războinică) BĂIEŞUL: (de sus) Au intrat în oraş. Fruntea a intrat în oraş şi capătul e
dincolo de Petricani. (coboară şi aleargă spre boltă) POTCOVARUL:  Haideţi, mă oameni buni, să le ieşim înainte cum se
cuvine. Hai, băieşilor. (negustorilor care-si încuie degrabă dughenele)
Hai, negustorilor, şi voi. Vin şi dumneata care spui c-ai voit să ieşi
popă. (a ieşit).
HORIA
63
NEGUSTORUL: (după el) Că bine spui, potcovarule. (celorlalţi) Să ştie că-i primim cu prietenie, (ajunge sub boltă, se trage de-o parte dinaintea Cirnpoieşului, a lui Gligore Nicula şi a încă vreo doi ţărani care au intrat ca furtuna, cu topoare, suliţe, coase, cu furci de fier. înaintea lor, mai furtunos decît oricare, lonuţ urmat în de aproape de Floarea).
IONUŢ: Ei! Gatu-s-a cu stăpînirea domnilor, au ba? (negustorului) Răspunde, ce stai?
CIMPOIEŞUL: Ori nu ştii porunca scrisă a împăratului să-i stingem pe toţi domnii?!
NEGUSTORUL: Scrie undeva? Unde-i scris? Unde?
IONUŢ: (saltă săcurea) Ia uite. Pe buza săcurii. (hohoteşte, apoi) Pentru cine trebuie, avem şi cărţi cu pecetie.Straiţa marelui căpitan e plină de înscrisuri de-ale împăratului. Vă spun eu care-i sînt căpitan. Ca să ştiţi. Aşa.
GLIGORE NICULA: (îl vede pe Uibariu. Lui lonuţ) Ia uite, lonuţ, gornicul. Uite-1 pe Uibariu. (acestuia) îngenunche, cîine, înaintea prim căpitanului. De ai mătura cu fruntea tot praful uliţei şi tot eşti un om mort.
IONUŢ: Ei, Uibariu! Nu ţi s-a urît să fii cîinele stăpînului tău?
GORNICUL UIBARIU: Iartă-mă! N-am ştiut c-aşa e voia împărătească. Iartă-mă şi îngăduie-mă lîngă tine. îngăduie-mă şi îi vedea ce ştie Urs Uibariu. Vin să-ţi deschid porţile.
IONUŢ: Uite-n ochii mei. Pentru vînzători, marele căpitan a spus că şi moartea-i prea puţin, (a trecut după Uibariu. După ei Cimpoieşul, Gligore Nicula şi alţii. Se aud urate. Muzica creşte. Strigăte, dangăt de clopot. Intră David Marian cu cei trei feciori ai săi şi cu Ion Todea, mînînd înaintea lor cu fuvăţul în jurul gîtului pe şpanul Intze şi pe contele Samoil Balia pe care-i ştim din tabloul III).
DAVID MARIAN: Duceţi-vă careva la Horia ori la căpitanii lui, şi spune-ţi-le că David Marian Ie doreşte sănătate şi le-aadusîn dar nişte păsărele. Dar unde-i oşteanul de strajă? A fugit. Păcat. Mare păcat.
ŞPANUL INTZE: Iertare. Dacă v-am greşit cu ceva, cer iertare. Iertaţi-mă!
DAVID MARIAN: Da' cine-s eu ca să iert? ! (lui Ion Todea) Na, acum Ion Todea, vrei să treci pe lîngă Horia unde-i şi tată-tău căpitan, vrei să meri mai departe cu noi, că vreme de un an ne-ai stat alături ca un fecior dulce — cum îi gîndi aşa îi face. Da' noi ne-om duce la Deva în cetate unde spune cîinele de şpan că-i fugit contele Csi-zar... Ei, vii cu noi?
ION TODEA: Vin. Da' să-i vorbesc tatii. Poate s-o lua cu noi. Să-i cerem şi Horiei să ne dea din cete.
DAVID MARIAN: Acum greul nu-i de oameni, (lui Cloşca care intră cu un grup de răsculaţi, printre care lacob Todea, Unochi) Na că-i fi tu din căpitani. Ori eşti Cloşcuţ? Spune.
CLOŞCA: Aşa îmi spun oamenii.
DAVID MARIAN: Na, bine, Cloşcuţ. Eu îs David Marian de pe Giurguţa. Am încercat.şi noi cîte ceva, da'nu se loveşte cu ce face Horia — nici cît un ţînţar la armăsar... (se întoarce înspre cei doi nobili) Dînşii îs şpanul Intze şi contele Samoil Balia, stîrvuri tocmai bune de spînzurat. Şi acuma te las că mai avem o taină cu Horia. (iese in timp ce Ion Todea şi laică-său lacob Todea care şi-au venit înainte unul celuilalt cu „tată", „Ioane", trec şi ei după David Marian şi feciorii săi).
64
MIHAIL DAVIDOGLU
CLOŞCA: (îi măsoară pe nobili cu ochii micşoraţi) în uite, prieteni vechi! Nu mai plecaţi la vînătoare? (Lui Unochi care avea un corn la şold) Potriveşte-ţi cornul la gură şi sună moartea cerbului. Sună, că nici şpanul Intze zile nu mai are. (Unochi sună din corn) Aşa, sună moartea cerbului! (Fluturînd sabia deasupra capului) Sună să s-audă pînă-n. înaltul cerului! Să se ştie şi-n ceruri c-a pornit la vînătoare iobagul.
ŞPANUL INTZE: Iartă, Măria Ta! In numele luiChristos!
CLOŞCA: Tu papiştaşule, să nu spurci numele domnului Isus!
ŞPANUL INTZE: Dar sînt creştin şi cred în unul dumnezeu.
SAMUIL BALIA: (îngenunche şi el) Mi-am schimbat legea, dar nu de bună-voia mea... Sînt şi eu romîn şi-am fost de dreaptă credinţă... „Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfiinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta..."
CLOŞCA: Ia uite minune, bre!
ŞPANUL INTZE: Cere-mi înălţimea ta, şi trec în legea veche şi-ţi jur credinţă. Nici să-i asupresc pe oameni,nici să Ie iau drepturile. Numai în cinste.
SAMUIL BALIA: încredinţează-te de noi, mare căpitane!
CLOŞCA: Marele căpitan e Horia.
ŞPANUL INTZE: îngădui-ne viaţa, crăişorule.
CLOŞCA: Lui Horia îi spun oamenii crăişorule, numai lui. Şi puterea de viaţă şi de moarte tot în mîna lui. Aşa că geaba mă rugaţi de iertare, (lui Gligore Nicula care vine din curtea spânului încărcat cu haine scumpe şi vrea să treacă în grabă cu o tînără nobilă pe care o împinge înaintea sa) Stai, cîine, stai! Ori de hoţii şi jafuri ne-am ridicat noi!?
GLIGORE: Pentru dumneata, Cloşcuţ! Le-am adus să Ie porţi cu cinste. Să le porţi sănătos, crăişorule, că-n greul focului tot dumneata ai intrat.
CLOŞCA: (arătînd înspre femeie) Cine-i?
GLIGORE: Uite numai ce mîndreţe de muiere! Să tot trăieşti şi să nu mai mori! (repede) Am să stau mereu lîngă domnia ta şi numai un semn să-mi faci...
ŞPANUL INTZE: (care a simţit privirea ce-o aruncă Cloşca asupra tinerii) E o vară a noastră. Dar e o cinste pentru noi ca un mare căpitan... Roagă-te frumos, Agneş, să te primească marele căpitan...
CLOŞCA: Ce tot boscorodeşti. Am femeia mea. (padagogului care a reintrat şi el, arâtîndu-i înspre tinăra nobilă şi apoi înspre Gligore Nicula) Tu, Popă, trece-o în legea noastră şi cunună-i. (Arată înspre şpanul Intze şi contele Balia)Trece-i şi pe ăştia în dreapta credinţă în numele tatălui că s-au legat să fie cu dreptatea. Du-i la biserică c-om veni şi noi mai încolo, (trece în ulicioara din dreapta, planul intîi de unde se aud glasuri, strigăte). Daţi în ei! Arză-vă-n suflet care ţine cu domnii!
UNOCHI: (arătînd înspre şpan şi Balia) Da' ăştia de ce scapă? CLOŞCA: S-au dat în legea noastră; n-ai auzit?  (a ieşit în ulicioară) UNOCHI: Ş-apoi! Ori nu-i tot cîine? Asta nu-i vrerea lui Horia. (Celorlalţi)
Haidem la Horia (iese prin stingă) GLIGORE NICULA: (tinerei nobile) Hai puiculiţă, nu mai sta. (au ieşit
şi ei, dar după Cloşca) ŞPANUL INTZE: (lui Samuil Balia) Fugi! (arată fleandurile şi zeghea ce-au
rămas de la Gheorghe Marcul) Te-acoperă cu ele şi fugi. Fugi pe unde
poţi şi trimete ştiri la Viena şi peste tot de ce se-ntîmplă aici! Hai.,
HORIA
65
îugi! Pleacă! Părintele nu te vede. (pedagogului, pe un anume ton) Nu-i aşa, domnule părinte, că n-ai văzut nimic? (Balia priveşte în jur, s-acoperă în grabă cu zeghea şi iese fără deo vorbă. Spânul Intze clipind, a înţeles pedagogului) Să-mi cauţi, cîine, o tundră, căciulă şi opinci.. Şi acuma mormăie pe nas şi trece-mă în legea veche, dracul să te ia...
VIZITIUL: (pătrunde cu calfa de cojocar, dă ochii cu şpanul Intze.) Ia uite-şi domnul şpan! Te plîngeai, cojocarule că nu mai ai piei de întins.. Şi uite dihorul, na! La o parte, popă, să mă iscălesc odată cu numele meu că-n loc de pecetie ghioaga am s-o pun.
PEDAGOGUL: Domnul şpan a trecut Ia dreapta credinţă şi a rămas iertat din porunca marelui căpitan Cloşca.
VIZITIUL: Tu popă, minţi...
PEDAGOGUL: Nu mint. Uite-1 şi pe Cloşca că vine. întrebă-1 pe el dacă nu l-a iertat.
VIZITIUL: O fi, da'uite că nu-1 iert eu. Şi nu-1 iartă nici flăcăiaşul ăsta.
arătă spre calfă, apoi rotind măciuca) La o parte, popă! CLOŞCA: (care a revenit din stînga cugrupul Gligore, tînără nobilă, Cimpoieşul,
Uibariu şi alţii; vizitiului) Opreşte! Cum îndrăzneşti să-mi calci
porunca!
VIZITIUL: Apoi uite, Cloşcuţ, că mai îndrăznim şi noi. ăştia... şi nu ridica
pistolul împotriva mea, că nu şade frumos... ŞPANUL INTZE: (trecînd după pedagog care-l scoate prin stînga, lui Cloşca.
cu umilinţă) Cu lacrimi îţi mulţumesc măria ta şi n-am să uit. (tinerel
nobile) Cată Agnes, cată verişoară să-l asculţi întocmai. E-o inimă
mare... O inimă mare. (a ieşit după pedagog). ; CLOŞCA: (lui Gligore Nicula) Hai Gligore şi fugi să vă cunune şi pe voi.
Ce mai stai? (Gligore iese şi el cu nobila doamnă). GORNICUL UIBARIU: (Lui Cloşca) Nu-I lăsa în viaţă pe şpan că jură-
mîntul lui îi cît şi-ai lupului. CLOŞCA: îmi place de tine, Uibariu, că eşti om. tare, da' nu-mi cere să-smi
întorc cuvîntul. Mai bine, ia seama să-mi stai pe-aproape.      i - i< GORNICUL UIBARIU: M-am jurat lui lonuţ al Horiei să-i stau] într-ajutor.. CLOŞCA: Na bine. Şi-acum scoate-ne unde mai ştii că-i de făcut dreptate.
(iese prin ulicioara din fund). CALFA.: (vizitiului) Da' ce-ai rămas asa, unchiaşule? VIZITIUL: Ce spui? CALFA: Te-ntrebam de ce-ai rămas aşa?
VIZITIUL: Mda. Eu tot îl ucid. Cu voie ori fără, da'altcum nu pot. (Dă: să iasă prin boltă, vine Horia cu un grup printre care lacob, Maria, Paven. Calfa a rămas să-l privească pe Horia, dar vizitiul a ieşit).
BĂIEŞUL: Faceţi Ioc lui Horia. Faceţi loc marelui căpitan.
HORIA: Taci băiete, (lui Unochi) Da'un-ţi-i şpanul şi contele Balia?Dacă erau slobozi îi vedeam. O fi şuguit Cloşcuţ cum. îi obiceiul lui». Şi-apoi i-a scos să-i judece. Vedeţi careva pe unde-i intrat. ,.
CALFA: (lui Horia) I-aduc eu îndată, (trece în fund).
HORIA: (potcovarului) Ceri să ne fii ostaş şi-ţi spui că eşti potcovar,-Apăi oameni să bată fierul ne sînt de mare trebuinţă. Cere-ne : ajutoare cîte vrei şi să nu-ţi stea foalele nici ziua nici noaptea. (negustorului) Dumneata, negustoriile, negustoreşte în pace da'o vreme ţi-om cere să te-nvoieşti cu cei de-o seamă şi să ne-ajuţi din partea fierului; cămare ne este trebuinţa.Cară de povară ţi-om da cîte vrei şi bani. îagalbeni cîţi s-or cuveni. lacob Todea aici de faţă are toată împuternicirea noastră. Du-te şi-ai să te-nţelegi cu el. Atîta numai îţi cerem: grabă şi cinste..
5 — V. Romînească
66 MIHAIL DAVIDOGLU
(băieşilor) Voi Mieşi, luaţi înţelegere cu Crişan. Giurgiu Crişan îi întotdeauna dorit de oameni hotărîţi. Mai cu seamăcăoparte din căpitani şi i-a trimes împotriva Devei. Cîte o secure îţi mai găsi şi 'mneavoastră. Iar pentru ce trebuie să faceţi, nu-i atîta învăţătura, cît tragerea de inimă.
VĂDUVA: (vine din stingă, înnebunită) Unde-i dreptatea? Cine-i mai marele? Cine-i aici mai mare? (lui Horia) Vinde grabă şi spune-le să-mi cruţe bărbatul. Vin şi spune-le. Mi-am ales şi eu un bărbat să le dau un tată si pruncilor mei şi acum mi-1 ridică să-l ucidă.
FEMEIA POTCOVARULUI: Chiar că bine l-ai ales.  îi frate cu birăul.
VĂDUVA: Un om drept si bun.
FEMEIA POTCOVARULUI: De bunătatea lui turbă şi cîinii.
VĂDUVA: (Lui Horia) Vin' de-i opreşte. Opreşte-i şi dă-mi-1 înapoi că-i al meu. Dă-mi-1 cît nu l-au tăiat în patru. îl taie în patru şi-I ţintuiesc pe roată. (Foarte aproape de Horia, ochi în ochi) Nu mi-1 dai, nu. (se îndepărtează) Ia seama că şi tu eşti din carne şi sînge şite-or tăia şi pe tine în patru şi te-or urca pe roată să smulgă vulturii din carnea ta. ( a fugit înapoi în stînga).
MARIA PAVEN: (se strînge în Horia) Mi-e teamă!
HORIA: Nu te potrivi ei; iar teama nu-i bun sfătuitor, să ştii. Mai bine îndeamnă femeile să strîngă ce-i de strîns şi oamenii să fie mai veseli.
MARIA: (Cirnpoieşului care se-ntoarce plin de pradă şi bine „făcut") Ori cimpoiul îl mai ai cu tine?
CIMPOIEŞUL: (scoale de grabă cimpoiul din toate buclucurile cîte le-a adunat, şi-i gata de cîntec) Apoi cum să-l las?(&ea restul unei sticle pe care apoi o azvîrle şi porneşte o horă) O horă-ai vrut, spune. Na, atunci porneşte-n joc. Joacă-1 şi pe crăişor. (Maria îl prinde-n joc pe Horia. Joacă pe viaţă şi pe moarte. Intră mereu alţii-n horă).
HORIA: Opreşte nebuno, opreşte!
MARIA: Păi chiar că nebună-s. Da' odată oi mai juca cu tine Horia,şi apoi niciodată, (porneşte jocul mai avîntat, apoi odată se opreşte, îl sărută drept pe gură) Să trăieşti, crăişoruîe, că pentru multe ne-ai răzbunat. (trece la unul cu toba, îi ia din mină toba şi începe să bată. Femeilor care s-au strecurat mai întîi sfioase, mai apoi cu curaj) Veniţi muierilor, veniţi femei! Haideţi mamelor, îndrăzniţi, (arată curtea din dreapta) Haidem la curte. Ei nu mai ştiu de atîta belşug şi voi sînteţi în lipsă şi dorite de cîte toate . Haidem că au venit şi zilele noastre. (Conduce femeile în curtea spânului Intze cu un fel de nebunie a jafului).
LIORIA: (Lui Cloşcuţ care vine din ulicioară cu calfa şi cei cîţiva din jurul
său) Te laşi greu, Cloşcuţ. 'CLOŞCA: (femeilor) înapoi, muierilor, înapoi!
jHORIA: Nu opri oamenii să-şi facă dreptate. Duceţi-vă şi ridicaţi totul pe
voia voastră. •CLOŞCA: E curtea spânului Intze. HORIA: Ş-apoi!
'CLOŞCA: S-a dat de partea noastră. A trecut în dreapta credinţă şi i-am lăsat viaţa.
.HORIA: Şi socoteşti că bine-ai făcut? Rău ai făcut. Pentru ce să-i ierţi pe răufăcători? Te-ai sfătuit cu careva? Ai ascultat ce spun oamenii? Nu. (celor din fur) Să fie căutat şpanul Intze şi judecat laolaltăcu ceilalţi făcători de rele.
HORIA
67
VIZITIUL: (care intrase cu pedagogul şi-l suduia mereu) Apoi crăişorule, nu-l mai căuta, c-am avut eu cu el un foc din vechi... (pedagogul dă mîi-nile in lături, a neputinţă. Vizitiul îşi ia inima în dinţi) L-am pălit de moarte şi m-am răcorit.
HORIA: Că te-ai răcorit asta nu-i bine. Nu-i bine, fiindcă au rămas mulţi ca şpanul  Intze!
VIZITIUL: Aha! (rotindghioaga) Pricep eu, Horia. Nu, crăişorule, nu m-am răcorit, că setea abia îmi creşte. Du-ne crăişorule, unde-i socoti, că şi-n iad de ne-ai duce, încă nu ne-om teme. (lui Cloşca,,care-şi opreşte ochii asupra tinerei cu care a reintrat Gligore Nicula şi care sînt la spatele vizitiului) Hai Cloşcuţ, şi nu mă sparge aşa cu ochii că dom-nu-i ca şi lupul, pînă nu-i iei pielea nu învaţă omenia. (Horia ride.)
CLOŞCA: Sînt prim căpitan şi-un oricine îmi încalcă porunca.
HORIA: Fiindcă n-a fost drept ce-ai poruncit. Uite şi-acum, ce-ţi trebuie îmbrăcămintea asta în fireturi? (Lui Gligore Nicula) Şi tu omule, ce-i vîri în suflet femeia ceea? (Lui Cloşca) Azvîrle-o de la tine şi leapădă şi-mbrăcămintea asta străină, că nu pentru trufia noastră ne-am ridicat ci ca s-aducem dreptate oamenilor. Ori ai uitat asta?!
CLOŞCA: N-am uitat. (Izbucnind în rîs scoate de peel hainele şi le azvîrle.) Eu le-am pus bulendrele aşa de frumuseţe şi ca să ştie oamenii că-s şi eu unul mai marele... Şi muierea asta ce vină are că-i nurlie? (hohoteşte) Te-ai asprit la inimă, crăişorule. Te-ai asprit de parc-ai fi Giurgiu Crişan şi nu Horia.
HORIA: Sînt zile aspre, Cloşcuţ. Acuma dacăscăpăm paloşul din mînă,nouă ni se taie capetele. Şi nu numai nouă, dar şi oamenilor ceştia ce i-am ridicat cu noi. înţelege dară că nu putem fi altcum. Şi bună-i asprimea şi neiertarea lui Giurgiu Crişan.
CRIŞAN: (care intrase între timp) Aicea-s. (Horia-i trece înainte) Am venit să-ţi spun, mare căpitan, că-n tîrgul Cîmpenilor, dreptatea s-a făcut. Şi-ţi mai spun c-am dobîndit scule de moarte îndestule şi oameni de nădejde. Acum de-i vrea să le vorbeşti ori să-i legi cu jurămînt ca să pornim mai departe...
HORIA: (arătîndu-l pe Cloşca) Uite-1. A pornit să facă pace cu domnii. Zidurile cetăţilor mai stau întregi piatră pe piatră şi-ndărătul lor seniorii sînt gata să ne treacă prin foc şi sabie, dar Cloşcuţ îi pornit pe iertare. Nu se încape pace cu domnii, cît n-o fi pe a dreptăţii, înţelegi Cloşcuţ? încruntă-ţi ochii şi strînge-ţi buzele cum vrei, dar pace cu domnii n-om face cît n-o fi pe-a noastră. Aşa s-a hotărît. Şi ne-am legat să nu ieşim din ce-a fost hotărît. Acum ia-ţi oamenii dumitale şi porneşte împotriva Cricăului şi-a Galdei. Să-1 iei cu dumneata şi pe Ionuţ cu cetele lui. Rogu-te să-i stai în ajutor cu sfatul. (Lui Crişan) Domnia ta cu Crişanii iei drumul Abrudului. Cată să ridici satele cum ai făcut şi pîn-acum. Trimete din vreme bărbaţi de încredere în aşa fel ca înainte de a ajunge la ei oamenii să-şi fi făcut singuri dreptatea; iar dinspre parteamea, oirămîne-nmunţisă numesc căpitani de fiecare sat şi să-i schimb pe cine trebuie, ca inima şi reazimul nostru să nu-lmănînce dinăuntru viclenia şi trădarea. Şi fiindcă mai bune ziduri ca munţii nici că se află,RîulMare îl socotim ca pe-o cetate a noastră. Acolo ne veţi trimete veşti şi ştafete; noi, ca să ştim unde-aţi ajuns şi dumneavoastră ce alte porunci vă dăm. Asemenea pe măsură ce-om aduna cai, suliţe şi puşti, le-om trimete unde-oţi fi. (unui bătrîn cu plete) Dumneata, Dumitru Suciu, mi-ai cerut
5*
68
MII-IAIL DAVIDOGLU
îngăduinţa să treci cu ceata dumitale împotriva Devei. Coboară-> pe ţărmurile Mureşului şi scoate de fiecare casă cîte un bărbat înarmat. Care de n-a auzit de noi, le-ai spune că un om cu numele Horia a cîştigat de la împărat voia să-i stingă pe domni. C-om veni şi noi mai încolo cu steagurile şi împuternicirile noastre. în toate cîte s-or ivi, te-oi sfătui cu David Marian din Giurguţa care s-a pornit şi el împotriva cetăţii Devei, (lui Gheorghe Marcul care intrase-odată cu Crişan) Dumneata Marcule, te-i duce în Sîngiorgiul Tra-scăului şi-1 cauţi drept pe un iobag Iarai lanăş, care-i fierar de-al domnilor Toroscai şi nouă prieten şi-i spui care-i porunca noastră. Că un ceas, nu-i vreme de stat şi să pornească focul şi ei. Na, zi doamne ajută, şi plecaţi fiecare în locurile voastre. Sculaţisatele. Ridicaţi oamenii! Nu le daţi domnilor o clipă de răgaz, (trece spre ieşire)
Cortina
ACTUL III TABLOUL VII
Tabăra lui Horia pe o coastă. Dreapta între brazi un adăpost dinbîrne proaspăt înjghebat. Stînga, o masă din doi dulapi. Dinspre vale urcă glasuri,, nechezat de cai, trîmbiţe, forfotă de oameni.
HORIA: (la masă, întăreşte cu pecetie o carte pe care o scrisese pedagogul la celălalt capăt al mesei. Reciteşte scrisoarea, apoi o întinde negustorului care aşteaptă cu lacob Todea). Ţine cartea de trecere. Scrie că n-are nimeni a-ţi face vreo stricăciune domniei tale sau soţilor cîţi mi-ai cerut. Te du cu bine şi să te-ntorci de grabă. Se te-ntorci degrabă, că rău sîntem strînşi din partea fierului, (lui lacob Todea) Ai grijă lacob Todea să primească tot ce i se cuvine pentru drum. (pedagogului, arătînd înspre Gligore Nicula care sta mai de-o parte) Ai scris ce ţi-a cerut? (rîde, pedagogului, în semn de înţelegere. Ii pritneşte din mînă hîrtia pe care o citeşte, vrea să pună pecetea, ezită, reciteşte încă odată hîrtia. Se aud sunete prelungi de tulnic, sunete-care se reiau cu un anumit înţeles).
UNOCHI: (care împreună cu băieşul face destrajă, atent la sunetele tulnicului, avînd de altfel şi el un tulnic de semnale, lui Horia). De la Giurgiu. Crişan. Din valea Bradului. C-a primit caii ce i-ai trimes şi porneşte asupra Zlatnei peste Almaş.
GHEORGHE MARCUL: (care urcase cu hotărîre. In zilele din urmă s-a schimbat cu lotul. E o căpetenie cu experienţă. Lui Horia) De la Giurgiu Crişan? (arată înspre calfa de cojocar care intrase) Şi flăcăul cu veşti tot de la Crişan. Numai ce-a descălecat.
CALFA: (cu ţinută militară) Să trăieşti, crăişorule. Prim căpitanul Giurgiu Crişan îţi trimite vorbă şi-ţi spune că-n valea Bradului dreptatea s-a făcut. Şi-ţi mai spune că aşa cum ai poruncit, a trimes căpitani, de nădejde în Hunedoara şi-n comitatul Albei şi-al Clujului. (îşi. aminteşte) Şi-n comitatul Aradului, da. Şi că are veşti bune.- (zîm~ beşle mulţumit de sine)
HORIA: (se apropie de calfă) Cum îi vremea la voi?
HORIA
69
CALFA: Bună. (izbucneşte) Parcă-i tot a vară, aşa ni-i bine şi cald. Numai
domnii, ei fug ca gujii, da' tot îi ajungem şi-i tăiem. HORIA: Vas-că bună-i vremea.
'CALFA: Bună. Bună. Şi-a noastră-i lumea, (izbucnind) A noastră-i lumea! Vivat Maria Tereza! (s-aude o împuşcătură, apoi alta)
'GHEORGHE MARCUL: Le-am spus să. nu strice plumbiipe el. (laprivirea întrebătoare a lui Horia) /scoada domnului baron. Kemeni. Un nărod.. L-au plătit cu treizeci de galbeni, (aspru) E-a treia iscoadă în aste două zile; ca să nu mai socotim ce-a fost la Bucium, (băieşului care stă de strajă) Tu, băieşule, nici domnul dumnezeu de-ar urca... (lui Horia) Cu buciumenii prea te-ai arătat îndurător. Şi-apoi că-s ţărani, de Ie-a fost în minte să te vîndă domnilor, le-a fost. Noroc de lonuţ Dandea (direct) Ne eşti căpetenia cea mare, înima noastră; cum nu poate trăi omul fără inimă, aşa nici noi nu putem fară domnia ta. De aceea rogu-te, să-mi fie cu iertare dacă-ţi vorbesc aşa. (Horia îi face un semn prietenos, băieşului) Ia seama,măi fecioriile, şi deschide bine ochii.
BĂIEŞUL: Bag eu seama.
HORIA: (Pune pecetea pe hîrtia pe care apoi o întinde lui Gligore Nicula)
Mi-ai cerut carte de pază pentru contele Sigismund Intze ca să i-1
aduci lui Cloşcuţ în tabără. GLIGORE NICULA: (Dă s-apuce hîrtia) întocmai. Contele Sigismund e
priceput în de-ale războiului şi ne-ar fi bun sfătuitor — aşa spunea
Cloşcuţ.
HORIA: (Aspru) De unde cunoaşte priceperea contelui Sigismund! De cînd duce lipsă de sfătuitori? (înfuriat) Ce sfat poate aştepta ţăranul de la domnii pămînteşti decît sfatul umilinţii şi al supunerii oarbe? Na, ţine! E-o carte de pază pentru domniţa Agnes Intze. S-o scoateţi de îndată din tabără şi să plece unde-o vedea cu ochii. Ii spui căpitanului tău... (Mai puţin aspru) Ii spui că noi nu ne războim cu muierile, dar nici să ne-ntoarcă din drum n-om îngădui nimănui. (se întoarce inspire Gheorghe Marcul care a reintrat de jos cu potcovarul. Potcovarul duce cu el mai multe lănci şi săbii. Horia ia cîle-o lance-n mînă) Bune lăncile! (lui Gheorghe Marcul) Să se trimeată lănci la Cricău şi să le-mpartă pe oameni Cloşcuţ. (luiGligore Nicula) Fierul ce 1-oţi găsi la Galda, să se trimeată de-ndată la Băişoara, la fauri, (lui Unochi) Dă semn lui Cloşcuţ, c-or primi suliţele pînă-n zori. Şi-i poruncesc ca mîne-zi îi musai să pornească cu lonuţ împotriva Galdei. (Unochi trece mai spre margine şi dă semn din tulnic. Din depărtări alte tulnice ii reiau înştiinţările. Horia, înapoind pot-varului lancea) Bună suliţa şi vrednic ţi-i meşteşugul. (îi ia sabia din mînă si o cercetează) Ori esti bucuros de ajutoarele ce le-ai primit?
POTCOVARUL:'Bucuros. <
HORIA: (face cu sabia un gest de tăiere) Bun, bun şi bine cumpănită. Da' tot mai bine de era mai grea. Ştiu. Duci lipsă de fier, dar încă puţin şi-om primi fier din belşug. Numai să dovedim cu cine-1 lucra... (lui Gheorghe Marcul) Rogu-te, trimete după Petru Goia. (pedagogului) Ai scris cartea către meşterii din Sibii? Dă-mi şi hîrtia de trecere pentru faurii de-i chemăm la noi. (citeşte şi pecetluieşte scrisoarea. Apoi potcovarului) Te găteşte de drum pînă-n Sibii. Cată să intri-n vorbă cu faurii de acolo şi cheamă-i la noi, că le-om da bună plată, (arată. înspre Petru Goia care urcase între timp). Te-o însoţi Petru Goia care-i om umblat şi te-o ajuta cu sfatul. Feriţi-vă
70 MIHAIL DAVIDOGLU
de panduri şi slujbaşi, (lui Petru Goia ) Cînd îi vedea că-i mai greu, te-i folosi şi de cele pungi de galbeni cu care te porneşti.. Lucrul pentru care vă trimet e de mare grabă şi taină. Na. Astea-s hîrtii de trecere şi pază şi asta-i pentru meşterul mai mare peste fauri. Joacă galbenii numai la mare nevoie, da-atuncea, azvîrlă-i cu mîna largă. Şi acuma, vă duceţi cu bine şi s-auzim de bine. (ii scoate afară, apoi Cimpoieşului care vine în mare grabă) Ai să-mi spui ceva?
CIMPOIEŞUL: Avem prinşi nişte unguri din partea săcuiască. Spun c-au venit pentru domnia ta după învăţătură şi răspunsuri, (repede) Da-s numai minciuni şi vorbe. Am venit să-ţi cer poruncă. Le scurtăm capetele ori să-i spînzurăm?
HORIA: Nu te ştiam alt' dată aşa dorit de sînge şi moarte.
CIMPOIEŞUL: Apoi, că-i slobodă moartea acum.
HORIA: Pentru duşman îi slobodă oricînd. Dar dacă ungurii ceştia ni-s prieteni şi cu adevărat au venit pentru răspunsuri şi învăţătură ca oameni sărmani ce sînt?
CIMPOIEŞUL: Vezi că eu unguri tot nemeşi am văzut, şi săraci numai dintr-ai noştri.
HORIA: Că n-ai ieşit dintre munţi. Du-te-n Trăscău şi găseşti unguri iobagi cît şi romîni. Is oameni sărmani şi dintr-ai lor. Omul sărac îi tot de-un neam. (trece spre ieşire) la-n uite-1 că de lup am vorbit. (vizitiului care-i vine-nainte) Te-ai întors? Ei, spune, spune.
VIZITIUL: (îşi şterge fruntea de sudoare) De toate am fost pînă azi, numai iscoadă, nu. Da' uite că învaţă omul . Vin din Aiud.
HORIA: (cu inima la gură) Ei!?
VIZITIUL: Rău ai băgat spaima în domnii cei mari. Tot în sfaturi o ţin, dar pe ce lume îs nu mai ştiu nici ei. Trimet ştafete la Sibii la comandă, apoi iar la guberniu. Aud c-au trimes plîngeri şi la -nălţatul împărat. Vorba că li-i inima-n călcîi.
HORIA: Aşa. Da' tîrgoveţii ce spun?
VIZITIUL: Vezi că nici ei, tîrgoveţii, nu-s tot una. Şi mai lipsiţi şi maieu blană. Cei mai în lipsă ne aşteaptă. Tare ne aşteaptă.
HORIA: Aşa. (pedagogului) Scrie scrisoare către Cloşcuţ că-i poruncesc ca după ce-o trece mîne-zi Galda prin foc, să-I lase acolo pe Ionuţ cu oamenii cîţi îi trebuie, iar el cu grosul şi cu oamenii ce i-o mai ridica, să pornească peste munţi împotriva Aiudului. Că-i dau două zile pentru Aiud, sîmbătă şi duminică, iar luni în şasesprezece, odată cu Giurgiu Crişan care o veni din Zlatna, să pornească amîndoi împotriva cetăţii Devii. îi scrii întocmai şi lui Crişan să se găsească luni în şasesprezece, la poarta Devei. Ştafete călări îi ceri lui Gheorghe Marcul. (Cimpoieşului cu care iese) Şi-acum să-i cercetăm şi pe ăşti unguri, ce soi de oameni sînt. Tare bun lucru de i-om şti ridica şi pe ei. (au ieşit. Odată cu ei au trecut şi băieşul cu Unochi care-l însoţesc ca o gardă. O vreme pedagegul scrie ce i-a poruncit Horia. Apoi ridică o budacâ de sub masă, priveşte -n jur şi nezărind pe nimeni, o duce degrabă la gură şi soarbe de zor.)
GLIGORE NICULA: (care se vede că-l pîndea să fie singur şi a reintrat) Straşnică porunca Horiei, nimic de zis. Nici un strop de vinars în tabără. Da' porunca văz că-i numai pentru proşti, (ride, apoi mai cu curaj) Nu poţi să scrii carte şi pentru contele Sigismund?
PEDAGOGUL: (ascunde budaca.) N-am pecete.
GLIGORE NICULA: Şi fără pecete nu se poate?
HORIA
71
PEDAGOGUL: Vezi .bine. Da' de ce nu-şi face pecete Cloşcuţ?
GLIGORE NICULA: I-a spus şi domniţa Agnes. Vorba-i că multă/ vreme n-om mai sta aşa. Cap are, nu? şi poate-i mai îndrăzneţ, de ce s-asculte de alţii şi n-or asculta ceilalţi de el? Na, spune.
PEDAGOGUL: Spune dumneata, că-1 şti mai bine.
GLIGORE NICULA: De cu seară l-a căutat la sfat un. ofiţer împărătesc — careva mare — că -n dimineaţă l-am văzut şi eu. Puteai crede, că-i chiar împăratul,aşa se ţinea falnic pe cal...
PEDAGOGUL: Dar Horiei de ce nu i-ai spus?
GLIGORE NICULA: Ce să-i spui?
PEDAGOGUL: Ce-mi spui mie acum.. De ofiţerul cela împărătesc...
GLIGORE NICULA: Vezi, se cheamă că-s plecat de ieri la amiazi dar mi-am găsit o pruncă în Cricău şi-am rămas peste noapte, înţelegi... şi zi-i, nu poţi să-mi dai cartea aceâa, că mult m-a rugat domniţa Agnes... (a auzit glasuri urcînd şi repede cu glasul schimbat) Am să-i spun, da, da, şi nu mă mai ţine că-s ştafetă şi cunoşti porunca ce-am primit-o. (a plecat ca un om grăbit foarte, Horia urcă cu David Marian şi cu doi feciori ai acestuia).
HORIA: (lui Gheorghe Marcul care le-a venit mai în urmă, cu un trimes din secuime, arătîndu-l pe David Marian) A stat de la amiazi după deal şi i-a fost ruşine să urce. (lui David Marian) D-apoi că l-ai lăsat acolo mort pe mezinul Marcul, ruşine-i asta? Ori lacrimă şi durere? Ştiu^cum n-aţi aşteptat şi cum v-aţi pornit fără să chibzuiţi.
DAAHD MARIAN: N-am chibzuit. îi spuneam lui Suciu: Deva-i cetate tare. Dacă-i s-o luăm, numai prin viclenie. Da' el n-a mai stat să ne-nţelegem şi a pornit oamenii. Ne-am pornit şi noi. Şi uite că au ieşit din cetate călăreţi şi. cătane şi ne-au puşcat. Şi pe cîţi nu i-a ucis cu gloanţe, i-a înecat în Mureş. Cei de-am scăpat, ne-am întors din nou asupra cetăţii, să murim sub ziduri da' să nu ne dăm. fugiţi. Şi iară s-au ridicat cu putere şi urgie de ne-au căsăpit. Pe cei prinşi i-au ucis în cazne, fără de judecată. Că i-au ucis, i-au ucis, dar tare rău i-au batjocorit. Cumplit i-au batjocorit. Pentru aceea am rămas în viaţă. Ca să te găsesc şi să-ţi cer oameni. Dă-mi oameni să pornesc împotriva Devei şi aşa am să le plătesc că pînă-n vecii vecilor încă nu s-o uita cum. i-a pedepsit pe domnii din Deva, David Marian de pe Giurguţa.
HORIA: Oameni să-i trimet acuma cu dumneata, n-am, dar cu domnii din Deva tot ne-om socoti. Aşteaptă numai, (arată înspre bărbatul din secuime, un tînăr cu sprintenele groase) Dumnealui e ungur din. ţara săcuiască. Şi a venit la noi cu mai mulţi soţi ai lui, să se alipească nouă şi să ne dea ajutor, (săcuiului) Cu dragoste îţi mulţumim pentru inima şi voia voastră, da' mai bun ajutor decît să porniţi şi -n părţile voastre ce facem noi aici, nici că se poate. (pedagogului) Mai ai vreo carte de ridicare cum. i-am trimes lui Ianăş Iarai? Vezi c-or mai fi. (îi întinde ungurului o hîrtie) Aicea scrie toate temeiurile pentru care ne-am ridicat, (lui Gheorghe Marcul) Te-oi mai ruga pe domnia ta.Marcule, să alegi zece oameni din cei mai hotărîţi, să-i însoţească pe domniile lor în locurile săcuieşti şi să le stea aproape şi cu învăţătura, dar şi cu fapta. Că îndemnul din om. în om se ia. (săcuiului) Bine am grăit?
SECUIUL: Bine.
72
MIHAIL DAVIDOGLU
HORÎA: Na, atunci, du-te cu sănătate, frate al meu şi să- mi trimiţi veşti bune. (îl îmbrăţişează) Cu bine! Şi fără milă, fără milă. Şi mai află că nu încape pace cu duşmanii. Nici pace, nici înţelegere, (să-cuiul iese cu Gheorghe Marcul. Horia se-ntoarce spre pedagog) Şi-acum citeşte poruncile ce le dăm Tablei din Deva şi Comitatului de vor să-i lăsăm în viaţă. Citeşte să le-audă şi dumnealor, (a arătat spre Mârieni) Citeşte punturile.
PEDAGOGUL: (alege un pergament frumos desenai şi citeşte cu emfază) „Nobilime să nu mai fie".
HORIA: Aşa!
PEDAGOGUL: „Posesorii nobili să părăsească odată pentru totdeauna
moşiile nobilitare". HORIA: Mai repede!
PEDAGOGUL: „Că dînşii încă să plătească dări ca tot poporul plătitor". DAVID MARIAN: Să plătească şi ei, cîinii!
PEDAGOGUL: „Pămînturile nobilitare să se împărţească între poporeni după porunca ce-o va da înălţimea sa împăratul".
HORIA: (nu mai are răbdare şi ia hîrtia din mîna. Citeşte mai departe) „Dacă Tabla şi guberniul voieşte a primi aceste punturi de supunere, atunci să-nalţe flamuri albe, cit la castel, cît şi la marginile dinafară a Devei şi să deschidă porţile, (s-apropie de a torţă pe care i-a aprins-o careva) Aceste punturi le cerem Tăblii a le împlini întocmai. Iar răspuns să se trimeată pînă duminică seara în cincisprezece ale lunii acesteia la popa Dănilă din Crişcior. La dimpotrivă, cu toată puterea noastră, dimpreună cu căpitanii, ne-om da silinţa să nimicim oraşul Deva" (Priveşte în jur. S-a întunecat. In tabără s-au aprins focuri. Pedagogul a mai aprins două, facle. Horia întinzind hîrtia lui David Marian care sorbise cu nesaţ cuprinsul ultimatumului) O duci mai încolo chiar domnia ta, tistului de sare din Soimuz, Carăl al lui Brunec, s-o cetească şi s-o trimeată mai departe Tablei din Deva. Şi-i spui că de n-ajunge la vreme unde trebuie, ne-o plăti cu capul. Atîta-i spui şi nimic mai mult. (pune pecetea si întinde hîrtia lui 'David Marian) Acuma cată să ospătezi cu ce-i găsi pe la noi. îţi mai tragi puţin sufletul şi te du unde ţi-am spus.
DAVID MARIAN: (ia hîrtia şi-o pune bine) D-apoi c-om ospăta noi şi pe drum. Cu bine, crăişorule. (iese cu feciorii săi)
HORIA: Cu bine. (pedagogului) Te odihneşte şi domnia ta că ţi-ai fi stricat ochii de atîta scris şi apoi că şi mîne-i zi. (Pedagogul se înclină şi iese Horia face cîţiva paşi. Băieşul si Unochi care s-au tras mai de-o parte, caută să se facă cît mai neobservaţi. De jos din tabără ajung frînturi de cînlece, chiote. Mai încolo se joacă o bătută. Horia priveşte după culme, apoi brusc cuiva de după tufiş) Na, Marie, ce stai acolo? (coboară şi se întoarce îndată cu Maria Paven) Ce-i Marie? Spune.
MARIA PAVEN: Să-mi fie cu iertare, crăişorule, dar am urcat... am urcat, Horia. M-au trimes oamenii. M-au trimes să te veselesc. Asta. (după o pauză) Umbli tot îngîndurat. Nu te mai odihneşti.Ochii ţi-au fugit în fundul capului. De neodihnă. Oamenii sînt bucuroşi. Auzi-i cum cîntă. Numai domnia ta eşti mereu încruntat. îi greu să răspunzi pentru atîtea vieţi, ştiu. îi greu, dar oamenii iubesc rîsul şi cîntul şi domnia ta tot trist şi îngîndurat umbli.
HORIA
73
HORIA: Nu ştiu ce-i cu Cloşcuţ. Ce se petrece în mintea lui. S-a oprit de ieri la Cricău şi nici veste şi nici un răspuns la întrebări nu buciumă.
MARIA PAVEN: Poate că vrea să-ţi dea ştiri bune, mai multe dintr-o-dată. Chiar aşa o fi. Hai. Hai că te văd oamenii îngîndurat şi se-ntristează şi ei. (se aude careva clntind de-aproape) Spun oamenii că horeşti ca nimeni, dar eu nu te-am auzit niciodată cîntînd. Nu îndrăznesc să te rog. Ţi-aş cînta eu, dar mi-i ruşine, (pauză. Apoi îţi ia inima în dinţi) Am să-ţi cînt cum cîntam bărbatului meu.
HORIA: Şi ce vezi rău într-aiasta?
MARIA PAVEN: Nimica. (îşi potriveşte mai bine tulpanul, dar nu cîntă.
Tace. Tace şi Horia. Izbucnesc apoi amîndoi în rîs.  Rid puternic.
Rîsul lor se transmite mai departe în tabără) HORIA: (vizitiului şi Cimpoieşului care au pătruns ca şerpii, unul ţinînd
după spate un butoiaş, celălalt cimpoiul. Tac amîndoi. ) Na, vorbiţi
ori aţi amuţit amîndoi? VIZITIUL: O venit din Ampoiu un creştin c-o berbinţă de mied. CIMPOIEŞUL: Porunca-i s-o vărsăm, da' poţi sta înainte la o aşa ispită?
Am băut o gură şi-au mai băut ei şi alţii, da' ne-am gîndit la domnia
ta.
VIZITIUL: Cînsteşte-ne şi bea. O gură. CIMPOIEŞUL: Numai o gură, că nu-i moarte de om. VIZITIUL: Bea şi veseleşte-te, crăişorule. Bea c-a noastră-i lumea. (întinde ' butoiaşul înspre Horia. Acesta faţă la atîtea rugăminţi, duce butoiaşul la gură. Cimpoieşul parcă atîta ar fi aşteptat, că-i dă drumul din cimpoi şi-apoi din gură) CIMPOIEŞUL: „Frunză verde rozmalin
Vin trei nouri din senin
Vin trei no'uraşi din sus
Cu veste şi cu răspuns.
Toată ţara de-i umbla
Om ca Horia n-ăi vedea.
Oi, că dragu mi-i
Om ca Horia n-ăi vedea,
Oi, că mi-i şi drag!" MARIA PAVEN: (intră în cîntec)
„Sus la poarta cerului
Este-un scaun de mătase,
Şade Horia la masă!" CIMPOIEŞUL: „Oi, că dragu mi-i!
MARIA PAVEN: „Sus, pe sus, pe lîngă lună,
C-o mînă ţiind de lună
C-una împletind cunună" CIMPOIEŞUL: „Oi, că dragu-mi-i!"
MARIA PAVEN: „Da cununa-a cui o fi?
Fi-va, fi-va a Horii-i. MARIA PAVEN ŞI CIMPOIEŞUL:
„Da' cununa-a cui o fi?
Fi-va, fi-va a Horii-i. CIMPOIEŞUL: „Oi, că mi-i şi drag!"
HORIA: (care era atent la nişte semnale de tulnic, a trecut spre creastă.) Staţi! Opriţi cîntecele! (cu glas sălbatec) Cum?! Ce veste-i asta! (Lui Unochi) Am înţeles eu bine sau...? A făcut învoire cu domnii?
74 MIHAIL DAVIDOGLU
înţelegere cu domnii! Oh, Cloşcuţ, Cloşcuţ! Ne-ai ucis! Ne-ai legat de mîini şi ne-ai ucis!
UNOCHI: (nu înţelege furia şi durerea lui Horia. Cu un glas egal) De Ia Cloşcuţ, din Cricău. S-a făcut învoiala cu mai marele cătanelor împărăteşti şi vreme de-o săptămînă nimeni n-o mai certa pe domni nici cu moarte, nici cu focul, nici cu vărsare de sînge. Că oamenii, i-a trimes înapoi pe la casele lor.
HORIA: Ooh, cum! Cum ai făcut asta?!
UNOCHI: (cu acelaşi glas egal) într-o săpămînă mai marele cătanelor ne-o
aduce răspuns la toate necazurile. HORIA: Ooh, Cloşcuţ! Ori nu-i ştii pe domni şi cît trage cuvîntul lor? (
Nu-i ştii! '
UNOCHI: Porunca aiasta de-nvoială s-a trimes şi lui Giurgiu Crişan în. valea Bradului ca să ia seama întocmai.
HORIA: (vizitiului) Ia cel mai bun cal şi goneşte într-un suflet pîn' la. Crişan. Să-şi oprească oamenii şi să nu slobozească pe nimeni, (lui Gheorghe Marcul care intrase intre timp) Trimete de grabă la Cloşcuţ pe cei. mai buni călăreţi. Să-i întoarcă pe cei sloboziţi. Şi aici, să nu plece nimeni din tabără. Ai grijă să se strîngă. de îndată sfatul căpeteniilor, (lui Unochi) Buciumaş, buciumă sfatul căpeteniilor. (Unochi buciumă. Forfota din tabără s-a oprit pentru o clipă. S-aude numai buciumul lui Unochi) (Cortina cade ca după cîteva clipesă se ridice) înaintea unei perdele de catifea, o măsuţă şi deasupra o colivie acoperită cu muselin. Vin cîţiva lachei purtînd sfeşnice cu luminări aprinse. Odată cu ei au intrat şi cancelarul Kaunitz împreună, cu contele lankovitz).
CONTELE IANKOVITZ: Uneori se cere şi trebuie să fii aspru, — neiertător chiar. înţeleg prea bine, domnule cancelar, raţiunile politice, dar mi-ai cerut părerea... Că s-au răsculat iobagii, e-un lucru rău. Şi mai ales tare întristătoare sînt uciderile şi pustiirile ce le fac;, dar nici să le aducem dreptatea cu tunurile iar nu-i bine. Teamă mi-e că abia îi împingem la disperare, (se înclină înaintea împăratului care pătrunde foarte agitat, în mină cu o scrisoare cu peceţi)
ÎMPĂRATUL: (în timp ce un lacheu îl ajută să-şi încheie şi să pună ordine în ţinută) Ai venit, lankovitz? S-a potrivit bine că eşti în capitală. Am pentru dumneata, conte, o sarcină grea şi de mare încredere. Ai auzit ce-i în Ardeal, nu? (contele aprobă) Cine-ar fi crezut? Cine? Şi unde! în blîndul meu Ardeal! (unui lacheu care-l urmase cu o tavă cu fructe, dulciuri şi o cană cu lapte) Fructe, lapte; iar fructe, iar lapte — mulţumesc, (celor de faţă) Sînt oare, într-atît de bolnav? (în timp ce ciuguleşte din dulciuri, aruncîndu-şi ochii pe scrisoare). Auziţi îndrăzneală! Nu numai că se dedau la fapte şi omoruri înfricoşătoare, dar mai dau a înţelege că ce fac e cu voia şi din porunca mea! Ca şi cum pustiind şi primejduind bunurile şi viaţa seniorilor mei, nu pustiesc şi nu primejduiesc temelia, însăşi esenţa împărăţiei noastre milenare şi indivizibile?! (întinde scrisoarea lui Kaunitz) Spune-mi Kaunitz, de ce sînt oamenii aşa de răi? De ce abuzează de bunăvoinţa şi prietenia mea? (ciuguleşte din dulciuri, se întoarce spre lankovitz) înţelegeţi, conte. Tocmai acum cînd în apus Republica Batavă are îndrăzneala să calce în picioare drepturile noastre şi va trebui să le răspundem aşa cum se cuvine, acuma să nu am spatele acoperit?! Răzvrătiri, răscoale, răzmeriţe, atît aşteaptă şi sultanul. (direct lui Kaunitz) Răspunde lui Brukentahl. Scrie-i să facă ce-o şti
HORIA
75
dar să curme răscoala. Scrie te rog: „Mult iubitul meu..." şi celelalte. (ciugulind dintr-un ciorchine) Soarele Italiei! Soarele Italiei e-un meşter neîntrecut în arome, (lui Kaunitz, dictind) „Cu multă întristare de inimă, am primit, scumpul meu baron, veştile ce ne-aţi trimes şi sîntem tare mîhniţi..." şi celelalte, (trece spre măsuţa de unde lua note Kaunitz) Să-i dăm şi lui Hanschen un bob din soarele Italiei, (ridică învelişul de muselin de pe colivie, apoi cu stupoare) Dar pentru dumnezeu! Hanschen, nu mai stă pe beţişor! Canarul meu moţat, e bolnav! A răcit! (lui Kanuitz) Continuă dumneata scrisoarea, (se întoarce spre canar) Ai, răcit, pui moţat. Ai răcit fiindcă nimeni nune iubeşte, nimeni nu are grijă de noi. (lacheilor) Să vie Couleuvre! Să fie sculat şi adus aici! Să se încălzească un ceai cu mirodenii. Cu multe mirodenii, (lui Kaunitz) Ce găseşti atîtade scris? Ce atîta diplomaţie? Scrie-i baronului să mai lase diplomaţia şi să nu se mai laude cu acel idiot armistiţiu. Să înţeleagă acest domn baron von Brukenthal că este dezonorant pentru un membru al guvernului meu să trateze de la egal Ia egal cu nişte rebeli. Să fie prinşi căpeteniile acestor răufăcători şi instigatorii să fie judecaţi cu toată asprimea legilor, (face ciţiva, paşi, apoi iar înaintea canarului, cu glas cîntat) Cîntă moţatule, cintă, cîntă! (îi şuieră, apoi) E pierdut, e pierdut! [Lui Kaunitz) De nu vor să-1 asculte, să-i bată cu tunurile! Pentru ce avem tunuri şi regimente de cavalerie? Să-i bată cu tunurile. Să-i închidă în munţi şi să-i flămînzească. Să dea foc pădurilor. (se întoarce înspre Iankovitz) Dumneata, conte, vei pleca de îndată în Ardeal. Te numesc mare comisar regesc şi împuternicit al regatului nostru, (atent la canar) Se urcă pe beţişor. S-a urcat. Aşa drăguţule, aşa Hanschen. A scăpat, a scăpat. Te iau cu mine, dragule. Nu te mai las pe seama lui Couleuvre. Couleuvre e un rău. (se întoarce înspre Kaunitz) Dacă poate să-i pacifice fără de pierderi pentru noi, nu-1 împiedec. Il autorizez chiar să puie un premiu de cîte trei sute de galbeni pe principalele căpetenii. Să încerce şi cu preoţii. Da, da. Să ceară episcopului o patentă de liniştire. (înainte de a ieşi, contelui Iankovitz) De aceea te şi du domnia ta, ca împuternicit special al nostru iubite conte, fiindcă voi ca totul să fie după dreptate şi omenie. Da,, da. Şi omenie, (a ieşit cu colivia, ceilalţi îl urmează)
Cortina
TABLOUL VIII
Tabăra lui Horia pe coastă. Decorul tabloului anterior. S-a luminat de ziuă. Gheorghe Marcul azvîrle nişte găteje pe foc, apoi stinge facla care ardea la masă. De jos se aude careva doinind a jale.
GHEORGHE MARCUL: (Lui David rezemat în puşcă ca într-o bilă) Uite aşa stă şi nici o vorbă nu scoate. Nu mai pot. Trebuie să-1 întreb, (vrea să se îndrepte spre Horia, care stă mai de-o parte copleşit de gînduri).
DAVID MARIAN: (îl opreşte pe Gheorghe Marcul) Nu-i vorbi. Uite la fruntea lui că-i neagră de gînduri. Nu-i vorbi şi Iasă-1 cu gîndurile lui. (Fluierul se aude şi mai jalnic).
HORIA: (ca şi cum s-ar rupe din gîndurile lui, îşi înalţă capul, apoi înspre Gheorghe Marcul şi David Marian) Rogu-te, Marcule, spune omului celuia, de nu ştie cînta alta, să nu mai cînte... Ori nu, stai.
76 Ml HAIL DAVIDOGLU
(dar Gheorghe Marcul aşi plecat. După o pauză, lui David Marian) Nici jalea s-o închizi în tine, iar nu-i bine. (trece înspre pedagog care cu capul pe masă mai mult molăie zgribulit într-o tundră de împrumut. Acestuia, cu glasul sugrumai) Spune-mi, din ce şi-a pierdut viaţa Emelian Pugaciov? Din vînzarea a lor lui, au din prostia şi nepriceperea sa? Taci. Nu-mi, răspunde. Dacă l-au vîndut, tot prostia lui a fost, că rău şi-a ales soţii de fapte. (îl înveleşte mai bine în tundră) Hai, că te-a pătruns tot frigul. Nu-i fie cine dat ca ţăranul, cu somnul sub stelele cerului. Hai cearcă să dormi, că îndat' iese şi soarele, (trece către David Marian, acestuia) îţi mulţumesc, DavidMă-rian, pentru muntenii ce i-ai adus aseară. "DAVID MARIAN: La ce să-mi mulţumeşti?
HORIA: Că vezi, de-o săptămînă, mai mult îs cei de pleacă, mai puţini
cei ce vin. Văzutu-i-ai acuma dimineaţă? Le-ai vorbit? DAVID MARIAN: Ştiu, eu, crăişorule, de ce mă-ntrebi. Da'n-ai grijă. Oa-
menii-şi bat sapa, îşi pun coadă la coasă, îşi potrivesc bold din fier
să-şi facă lance. Nu li-i a plecare. HORIA: (arătînd spre Gligore Nicula si încă doi ţărani, gătiţi de plecare)
Au nici lor nu li-i a plecare? (către Gligore Nicula şi cei doi) Urcaţi,
urcaţi. încotro cu straiţa drumeagului? GLIGORE NICULA: Apăi de. Să mai vedem şi noi de casă, de cele vite.
(supărat) Că doar se chiamă că s-a făcut înţelegere şi săptămînă a
trecut.
HORIA: Teamă mi-e că l-au prostit ei pe Cloşcuţ şi pe noi ceilalţi. GLIGORE NICULA: Că doar au sărutat crucea şi au jurat pe ea. HORIA: (aspru) Ca să cîştige vreme.
CLOŞCA: (care sta mai de-o parte, strîns în tundră, sare ca un arc) Sînt oşteni de-ai împăratului. Cu voia împăratului ne-om pornit. Cu voia lui ne-om oprit. Făcut-am bine, făcut-am rău, om videa.
HORIA: Rău ai făcut şi asta n-ai înţeles şi nu înţelegi nici acuma. De ce ne-a cerut ieri colonelul tău să-l însoţim pînă Ia Sebeş? Fiindcă pe şesul Cîmpenilor îi era greu să ne dea răspunsul faţă de atîţia oameni. Da' ştiu de pe acum răspunsul lui. Un plumb în coastă.
CLOŞCA: Nu. Nu Horia, nu! (vrea să-i argumenteze, dar s-aude de departe un glas de tulnic. Cloşca numai urechi, îl scutură pe Unochi care stil de strajă  cu tulnicul său să-i dea răspuns) Ce  spune?  Ce spune?
UNOCHI: Stai să-l aud. Stai să-l aud tot.
HORIA: Nu-1 mai auzi, că l-am auzit eu. Vin împotrivă-ne oşti. Pe poarta
Ariesului au pătruns ostile împărăteşti. CLOŞCA: Nu. Nu! Nu-i adevărat!
HORIA: (cu un gest înspre depărtări de unde vin sunetele de tulnic) Ascultă! CLOŞCA: Dar împăratul?!
DAVID MARIAN: (Lui Cloşca) Şi clacă împăratul, spurcă-i sîngele mîne-sa, lipitu-s-a de domni?!
CLOŞCA: Unchiaşule! Totul se trage de la mine c-am vrut să m-arăt tare şi mare, să afle ei alţii că şi capul meu ştie gîndi. Dar nici c-oi mai apuca zorile de mîine dacă...
HORIA: Să n-apuci zorile de mîine! Şi cine ţi-o duce-n luptă cetele? Trebuie să trăieşti. Să trăieşti, Cloşcuţ,şi să te baţi cum nu s-a bătut om. (după o pauză) Aşa înseamnă să-mi dau moarteaşieu. Fiindcă m-am lăsat după tine şi după ce-au spus oamenii. Ş-apoi, că te-au ascultat oamenii şi-au cerut şi ei învoire. Au cerut, dar eu sînt că; petenia. împotriva tuturor şi-ncă trebuia să spun nu.   Nu! Şf
HORIA
77
dacă te ridicai împotrivă, trebuia să-ţi cer moartea. Să te fi ucis cu mîna mea, da' să nu opresc focul, (pauză). Tu nu ştii, Cloşcuţ, ce blesteme să fi căpetenia cea mare. Căpeteniei nu i se-ngăduie slăbiciune în nici un fel. Nimeni şi nimic nu-mi va putea ierta săptămînă aceasta cu braţele cruce. Ii ierţi pământului cîndnu-şi hrăneşte fiii?! Dar căpeteniei celei mari, de i-ai încredinţat viaţa, că-i greu de atîtea vieţi şi trage cît tot pămîntul, cum să-i ierţi! Cum să-i ierţi cînd tu ai flămînzit după dreptate şi i-ai găsit drumul, iar el te-abate din ăst drum, ori ca un nerod îl pierde! CLOŞCA: ^Crăişorule!
HORIA: întreg Arieşul cu toate apele lui şi nu-mi va spăla ruşinea şi:
ticăloşia că m-am arătat slab şi te-am ascultat. CLOŞCA: (cu sfială) Dar împăratul?!
HORIA: (îl priveşte lung în ochi pe David Marian, care-istâteaînainte,, apoi mai mult parcă şi-ar vorbi sie-şi) împotriva domnilor, rm-mpă-ratul l-o ajuta pe ţăran. (Cloşca priveşte lung la Horia apoi se rupe din loc şi fuge-n tabără).
DAVID MARIAN: (plecîndu-şi ochii de sub privirea lui Horia) D-apoi cumpăratul ori fără, ce ne-am pus în gînd tot om dobîndi noi în putere. (îşi înaltă ochii) Spune, crăişorule, ori nu-i aşa. (Horia tace, David Marian înfuriat lui Gligore Nicula care n-a plecat şi a rămas locului ţanţoş) Na, ce-mi stai înainte ca ceasul cel rău?
GLIGORE NICULA: (lui Horia, direct) Am venit să ne dai înscrisurile împărăteşti, să ne apărăm faţă de cătane.
HORIA: Din al cui îndemn mi Ie ceri?
GLIGORE NICULA: Din al cui îndemn? Din al oamenilor.
HORIA: Oamenii n-au trebuinţă de înscrisuri, cîtă vreme au două mîini şi-o puşcă ori lance sau furcă.
GLIGORE NICULA: Arată-ne înscrisurile. Ori spune că ne-ai amăgit şi n-a^fost cu voia împăratului.
DAVID MARIAN: De ce taci, crăişorule, şi nu-i sfaremi măselele? A.rată-i hîrtiile cu pecete şi apoi păleşte-I cu securea.
GLIGORE NICULA: (iui Horia direct) N-ai nici o hîrtie. (Celorlalţi) Ne-a dus Ia moarte. Luaţi seama că ne duce Ia moarte.
HORIA: (opreşte pe David Marian care vrea să-l pălească peNicula, apoi acestuia) Au de-i moarte, n-o împart şi eu cu voi? Iar de vă duela viaţă... (Marinei care urcă înainte speriată) Ce-i Marină? Cine te-a mai speriat? Ce este?!
MARINA: Vin unchiaşule. Vin c-a băgat Cloşcuţ cuţitul în domniţa Agneş şi-a ucis-o. Vai de capul Iui, că mai bine-oucideam eu. Să nu-1 văd cum stă topit lîngă ea şi-i vorbeşte. A ucis-o cu mîna Iui şi-i moartă, dar tot îi vorbeşte. Vin de-i spune o vorbă să se liniştească. (Horia. trece după ea, mai ies şi alţii.)
PEDAGOGUL: (plictisit de toate, Cirnpoieşului care a urcat cu amazoana îmbrăcată in romîncă) Da' voi ce vreţi?
CIMPOIEŞUL: Să-mi dai o carte de pază, pentru mine şi boreasa mea, să mă duc acasă.
PEDAGOGUL: Fugiţi. Ai auzit că vin cătanele şi fugi.
CIMPOIEŞUL: D-apoi cum să fugi cu aşa muiere. Are picioare gingaşe.
PEDAGOGUL: Ori crezi că acasă nu te-or ajunge cătanele să te taie? (Cirnpoieşului i-a pierit voia bună) La Aiud au tăiat sute cu paloşul (ca un expert) Cu paloşul nu-i moarte grea.După „constitutio criminalis"
78
MIHAIL DAVIDOGLU
se puteau să fie pedepsiţi prin foc sau prin ardere de vii, despicare în patru bucăţi, frîngere cu roata de jos în sus. CIMPOIEŞUL: (cu groază) Taci!
PEDAGOGUL: Se putea înăspri cu tîrîrea pe jos pîn-la locul de supliciu, sfîşierea cu cleştele înroşit în foc, smulgerea limbii, tăierea mîi-nilor.
CIMPOIEŞUL: Taci!
PEDAGOGUL: Furcile, tăierea capului cu paloşul, este o moarte uşoară.
După Codex Therezianum... (s-a oprit, întrucit urcă Horia cu Cloşca
care-i topit şi ceilalţi. Asemeni cu vizitiul care vine de la drum lung). CIMPOIEŞUL: (trece către Horia) îngăduie, mare căpitane. Mi-am luat
muiere tînără, domniţă, nu ţine la greu. S-o duc pîn-acasă şi mă-n-
torc. Mă-ntorc.
HORIA: Cu sila pe nimeni nu pot ţine. Dacă-ţi spune inima să te-ntorci, întoarce-te. Şi dacă nu, nu. Vrei carte de trecere? (arată înspre pedagog). Să ne cetească vestea ce o trimete din Abrud Samuil Marţi, şi-apoi ţi-o scrie şi hîrtie de drum. (îi întinde pedagogului o hîrtie)
PEDAGOGUL: (îşi aruncă ochii pe hîrtie, apoi speriat) Nu-i bine. Nu ştiu dacă-i bine s-o cetesc pentru toţi.
HORIA: (îi ia hîrtia din mîini, o parcurge cu ochii, apoi pedagogului) Citeşte-o. Citeşte cu glas tare.
PEDAGOGUL: (citind) „Au primit ordin de a se îndrepta împotriva ta şi-a oamenilor tăi, regimentul de husari Alexandru Toscana, regimentul de dragoni Sabaudia, regimentul de infanterie Orosz, iar din Ungaria pornesc..."
HORIA: Citeşte. Citeşte...
PEDAGOGUL: „Pornesc regimentele de dragoni Wur'emberg şiBerlichin-gen, diviziunea de colonel a regimentului de cuiraseri Karamala şi amîndouă regimentele de infanterie Devenz şi Preissach..."
CIMPOIEŞUL: Sîntem morţi. Am murit! (cu groază) Am murit!
HORIA: (a luat hîrtia din mina pedagogului, apoi Cimpoieşului) Taci! Taci Cimpoieşule, te linişteşte.
CIMPOIEŞUL: Să cerem iertare. în genunchi să ne aruncăm. Să cerem milă şi iertare.
HORIA: Sfatul ăsta, Cimpoieşule, să-1 ţii pentru tine. (Vizitiului) Asta-i ce ţi-a scris SamuilMarţi. Da' din spaimă, omului i se năzăreşte să scrie mai multe decît aude cu adevărat. Spune-mi ce-ai văzut dumneata, ţ cu ochii dumitale.
VIZITIUL: Apăi ce-am văzut. Tabără domnii pe cîte-un ţăran şi-1 ucid. Nu ştiu unde-au stat ascunşi, da' cete de domni tabără pe ţărani şi-i ucid în cazne. Şi gindesc că abia şi-or arăta ce ştiu, cînd or veni cătanele.
CIMPOIEŞUL: (izbucneşte) Vai nouă! Vai! Sîntem pierduţi! HORIA: Taci!
CIMPOIEŞUL: (se. îndepărtează) Vai nouă, vai! Ascultaţi oameni buni!
Ascultaţi! împăratul nu-i de partea noastră! HORIA: Opreşte-11 Opreşte-1 Cloşcuţ!
CIMPOIEŞUL: (se zbate să scape din mîinile lui Cloşca) Oameni buni! Ascultaţi numai, (a scăpat) Sîntem pierduţi!
HORIA: Opreşte-1! Nu-1 lăsaţi să sperie tabăra. Opreşte-1! (Cloşca a scos un pistol şi l-a ţintit asupra fugarului) Nu! Nu trage! Nu trebuie! Nu! (dar Cloşca a tras. Cimpoieşul s-a prăbuşit) Pentru ce? Pentru ce-ai făcut asta? Ai ajuns mai rău ca o fiară, (a trecut pînă la.Cim-
HORIA
79
poieş, îl readuce pe braţe pînă la masă şi-i pune sumanul sub cap.
După ce-l desface la piept şi-i ascultă inima) Alergaţi după careva. CLOŞCA: Degeaba. A murit. Priveşte-i ochii. Is morţi. Decît să bage spaima-n
oameni... nu-1 mai puteam opri. HORIA: Să nu-1 fi oprit. CLOŞCA: Ca să afle toată tabăra... HORIA: Să afle! Or afla. Le-oi spune-o chiar eu. CLOŞCA: Si nu ti-o mai rămîne unul de sămîntă. HORIA: Dar tul Tu rămîi?
CLOŞCA: Da' ce fel de om mă socoteşti, bădie... Că eu alta credeam, asta aşa-i. Da' soarele cui l-a închinat, ce-am eu de împărţit cu împăratul! Ori ce bine mi-a adus el? Şi cu mortul, îmi pare rău. N-am vrut, bade, n-am vrut.
HORIA: (peste trupul Cirnpoieşului) Auzi, n-a vrut. S-a speriat şi el, cum te-ai speriat şi tu. Aşa cum te-ai pornit ca un vînt năpraznic înspre tabără, cu inima îngheţată de groază, nu s-ar fi ales nimica bun pentru nimeni. Noi ne-am ridicat de aceea, ca să dăm preţ vieţii şi uite că moartea abia îşi joacă mai spornic nunta pe toate drumurile. (priveşte spre cei din jur, apoi)Ni-s pămînturile sterpe, şi aşa mustesc de sînge de iobag, că nu mă mai sperie moartea; dar cît o mie de vieţi laolaltă, cumplit mă doare astă singură viaţă pierdută.
DAVID MARIAN: Deschide ochii! Uite că-i deschide!
HORIA: Ce spaimă mi-ai tras, măi omule... Te-ai speriat de oştiile-mpără-teşti şi că împăratul nu-i cu noi... Apăitrăznetul lui de împărat, cum să nu treacă de partea domnilor dacă-i domn si el! M-auzicespun?
CLOŞCA: Te-aude.
HORIA: Ţi-a fost teamă de împărat şi de ostile lui. Da' om goni din minte şi de pe buze numele împăratului şi om închide văile şi toate intrările. Să ţinem noi puterea aici în munţi pînă-n primăvară, c-a-poi nici pajura cu două capete a împăratului şi nimic nu ne-o mai sta împotrivă. Că prea sîntem noi mulţi şi nimic nu cerem alta decît dreptatea.
CIMPOIEŞUL: (îşisaltă capul) Dreptatea... dreptatea.. Dă-ne-o nouă, crăişorule... (cade mort)
HORIA: (îşi scoate cuşma, la fel şi ceilalţi, apoi se pleacă peste mort, îi închide ochii şi-l sărută pe obraz) Iţi mulţumeasc pentru iertare şi-ţi mai mulţumesc şi pentru răspunsul ce ni l-ai dat. (celor din jur) Ridicaţi-1! Să fie îngropat cu cinstea care se cuvine celor căzuţi în luptă. (Lui Cloşca) Să se închidă intrările în munţi. (Lui Unochi) Buciumă lui Giurgiu Crişan că-i cer să închidă poarta Crişurilor. Să cheme oamenii cîte unul de casă din tot Zarandnl şi să-i ţină pe cătane în afara munţilor. (Unochi buciumă. Lui Gheorghe Marcul care a urcai) Porneşti Marcule, cu cetele domniei tale, la poarta Ari-eşului, şi-i ţii în loc pe cătane. Doborîţi copacii, prăvăliţi stîncile să nu-şi poată folosi călărimea şi nici cu tunurile să nu intre. Pleacă. Cloşcuţ ţi-o veni din urmă cu grosul oamenilor. (Lui David Marian) Dumneata, David Marian, îţi mai alege doi-trei bătrîni de încredere, vă încingeţi cu pistoale, şi treceţi din sat în satcu aspră poruncăsă dea fiece casă un om armat cu puşti, cu topoare, cu furci de fier ori ce-o avea, şi pînă-n trei zile să se-nfăţişeze aici la noi. Vor răspunde de aceasta judele şi căpitanul de sat. Glumă să mu le paie. Şi că de nu or veni, alţii or veni la ei. Alege-ţi soţii de drum şi te du cu bine.
80 MIHAIL DAVIDOGLU
IACOB TODEA: (intră abia mai suflind, lui Horia) Un trimes al guberniu-lui cu un trîmbiţaş şi un steag alb. Cere învoire să-ţi vorbească. (se aude chemarea de trîmbiţă)
HORIA: Mă încearcă cu trimeşi. înseamă că nu li-i prea la îndemînă. (lui Unochi) Dă-i semn de chemare.(lui Iacob Todea)Ve7Â, lacobe, să nu-1 vateme careva din feciori. (Iacob Todea iese. Lui Ion Todea care urcase împreună cu tatăl său) Na, Ioane, ce spui, s-auzim şi minciunile trimisului cestuia. (îşi aminteşte de ceva) Da' pe Ionuţ al meu pe unde l-ai lăsat?
ION TODEA: La Lupşeni,cu Uibariu. îi stă în ajutor să-şi întocmească iară
cetele. HORIA: Na, bine.
CLOŞCA: Urs Uibariu s-a dovedit vrednic, şi-apoi îi bărbat arătos, (rîdnd cu sfială) Cînd am făcut blestemata aceea de învoire cu coloneii l-am dat pe el că ţi-ar fi fecior şi nu pe Ionuţ. E mai vîrstnic. (s-a oprit întrucît a pătruns Iacob Todea, cu un slujbaş al guberniului, secretarul personal al contelui Iankovitz, care e flancat de un trîmbiţaş şi o cătanâ purtînd un steag alb).
IACOB TODEA: (secretarului,arălînd înspre Horia) Na şi crăişorul nostru.
SECRETARUL: Ce am eu omul acesta? (cu aroganţă lui Iacob Todea) Ţi-am cerut să mă duci Ia căpetenia rebeliştilor. (oamenilor) Voiu să mă duceţi la Horia, la căpetenia cea mare a tumultunţilor.
HORIA: Spune, omule, ce ai de spus. (simplu) Eu sînt Horia.
SECRETARUL: (îl priveşte pe Horia, apoi celor de fală) Aduc o patentă ce-zarocrăiască şi am poruncă s-o cetesc Horiei, căpetenia cea mare.
HORIA: Atunci fă-ţi slujba şi ceteşte.
SECRETARUL: (oamenilor) Dînsu-i Horia?! (Lui Horia, cu neîncredere) Eşti dumneata, cu adevărat, căpetenia cea mare? (faţă de tăcerea celor de faţă, ceteşte cu emfază) „Noi, Iosif al II-lea, prin graţia lui dumnezeu, împărat al Romanilor, totdeauna august, rege al Germaniei şi al Ierusalimului, regealHungariei, alBohemiei,aIDalmaţiei, al Croaţiei şi Sloveniei,arhiduce al Austriei, duce al Burgoniei şi Lorenei, mare duce de Toscana, mare prinţ al Transilvaniei, duce de Milan, de Bar, conte de Habsburg, de Flandra, de Tirol..." (vizitiul care era de faţă, izbucneşte în rîs, fără voia lui. Secretarul, ofensat, s-a oprit din cetire)
VIZITIUL: (secretarului) Acuma îi fi supărat,da' mi-a venit fără voie. Că-mi spuneam: contele meu. dacă-mi ieşea cu trei căişori la fiacăr, dar împăratul că-i aşa de mare, ce mai trăpaşi o pune la fiacărul lui? O herghelie, două? D-apoi şi vizitii tot generali unu şi unu... (Oamenii izbucnesc în rîs. Secretarul este tare mîniat)
HORIA: Nu te mai supăra şi dumneata, că dac-a fi pe supărare... Mai bine spune ce ai de spus... Şi cată fără vorbă multă, c-am auzit noi destule.
PEDAGOGUL: (care fierbea de supărare, lui Horia) E împotriva dreptului
şi-a uzului. După Codex Therezianum... HORIA: Nu ştiu ce spui şi nu te-a chemat nimeni în vorbă, (secretarului)
Te ascultăm. Vorbeşte. SECRERARUL: (îşi ia o poză de superioritate, apoi) V-aduc  iertarea şi
mila împărătească. De plecaţi capetele şi vă întoarceţi de îndată în
linişte la casele voastre, v-aduc îndurare şi iertarea fărădelegilor
voastre.
HORIA: Adică să plece oamenii pe la casele lor.
HORIA
81
SECRETARUL: Asta de îndată. HORIA: Ca să-l ucideţi pe fiecare în parte.
SECRETARUL: (oamenilor, arătînd pe Horia) Comanda şi guberniul ştiu c-aţi fost amăgiţi de acest răufăcător, de aceea vouă vă vorbesc. Arătaţi căinţă pentru ce-aţi făcut şi plecaţi în pace pe la casele voastre.
IACOB TODEA: Caută-ţi, omule, de drum, că sîntem sătui de minciunile
domnilor. GLASURI: Să plece-napoi! Pleacă!
SECRETARUL: (se apropie de Horia) Vina ta Horia e mare, dar dacă-i tri-meţi acasă pe tumultanţi şi-i linişteşti, vom ruga pe înălţimea sa împăratul şi gîndesc că vom dobîndi graţia şi pentru tine. Mila împărătească e mare.
HORIA: N-am trebuinţă de mila împărătească. Răspunde mai marilor tăi, că voi linişti oamenii cînd vor fi sloboziţi cei întemniţaţi laGalda, Ia Zlatna, la Deva şi la Aiud. Cînd s-or uşura dajdiile, taxele şi dările cîte ne omoară. Asemenea cătanele să se tragă din munţi. Altcum n-avem lipsă de rnila împărătească, (oamenilor) Bine i-am răspuns, măi fraţi ai mei şi oameni de omenie?
OAMENII: (într-un glas) Bine i-ai răspuns. Bine i-ai răspuns, crăişorule.
SECRETARUL: (speriat o clipă, îşi ia inima în dinţi şi trece iar spre Horia) Avem prins în Abrud pe fiul tău, pe Horia cel tînăr.
HORIA: Nu! (cu un răcnet) Nu!
SECRETARUL: Linişteşte-ţi oamenii şi-i trimete Ia casele lor şi-ţi mai vezi
feciorul. Altfel îi hotărît să-l tragem de viu în ţapă. Să ştii. HORIA: Cîini! Cîini şi ucigaşi! SECRETARUL: Supune-te sl-i lăsăm viata. HORIA: Nu!
SECRETARUL: Ţi-am văzut fiul cu ochii mei. Şi mai ştiu că mîine-i osfn-da. îţi aduc viaţa şi osînda feciorului tău şi-o trec în mîna ta. Alege. ORIA: Cîine! Cîini sîngerosi!. SECRETARUL: Alege!
HORIA: Pruncul tatii, lonuţ! Fecioraşul tatii, copilul meu! (îşi trece mîna înaintea ochilor, apoi cu glasul stins) Nupot.Nu pot, doamne! lonuţ, copilul tatii! Facă-se voia ta, doamne, că alta nu pot. (îşi trage mina de la ochi apoi cu glasul aspru) Pleacă! Pleacă şi du mai marilor tăi răspunsul care ţi l-am dat. (lui lacob Todea) iacob Todea, însoţeşte pe trimes pînă în afara taberei. Răspunzi pentru viaţa lui. (şovăie o clipă, îşi trece încă odată mîna înaintea ochilor, apoi lui David Marian care intrase cu Petru Goia, vizitiul şi încă un bătrîn, toţi încinşi cu pistoale şi cu straiţă la şold) Dumnelor îţi sînt soţii ce i-ai ales pentru drum? îi bună alegerea şi socotesc că satele or să vă ia în seamă şi-i vor asculta.
PEDAGOGUL: (nu mai poate răbda) N-or veni nici unul, iar cine-or veni, drept la moarte or veni.
CLOŞCA: Ţine-ţi gura!
PEDAGOGUL: Au degeaba credeţi că se-ndreaptă într-acoace atîtea regimente împărăteşti? (lui Horia) Nu ştii ce-i mila faţă de feciorul tău
şi vrei să-l pierzi în cazne. Dar de ce să-i pierzi şi pe ei? (arată spre-
oameni) Decît să piară toţi, mai bine domnia ta care eşti unul singur..
(glasuri şi ameninţări împotriva pedagogului). HORIA: (oprind pe cei mai dîrji, celorlalţi) Hai, vorbiţi. Cine e în gînd cui
sfinţia sa? Vorbiţi, măi feciori.
6 — V. Romîneassă
,82 MIHAIL DAVIDOGLU
*
PEDAGOGUL: Or credeţi că ce-a spus slujbaşul împărătesc îi de joacă? HORIA: Nu-i de joacă, nu! Ştiu eu bine.
PEDAGOGUL: (priveşte în jur, o tăcere plină de mînie) Apoi atunci eu unul plec.
HORIA: Să le spui cîţi sîntem şi cum stăm.
PEDAGOGUL: Da'nici cu sila să mă ţineţi, (vede chipurile celor din jur, apoi dîndu-şi seama de primejdie, izbucneşte) Iertare! (lui Horia) Iartă-mă, crăişorule!
HORIA: (îl îndepărtează) Nu-i vorba de mine, c-ai vrut să mă vinzi, şi nici de viaţa mea. Da-i vorba de căpetenia ăstor sărmani oameni. Ai vrut să le pierzi căpetenia. Pentru astă viclenie, nu-i altă plată decît moartea. Luaţi-1. Luaţi-1 de-aici. (vede pe „boreasa" Cirnpoieşului care tot mai stătea pe-aproape) Şi luaţi şi femeile care vi le-aţi făcut neveste ori mai ştiu eu. în tabără nu rămîn decît războinici. (Măriei Paven care urcase şi ea) Te duci şi tu, Maria.
MARIA PAVEN: Au nu ştiu mînui toporul în rînd cu voi?
HORIA: Da, dar pentru buna rînduială.
VIZITIUL: (înainte de a ieşi cu ceilalţi bâtrîni)Muierile ca muierile, da' mai bine crăişorule, ia seama la vlădică şi protopopi, că ei rău te blastămă.
MARIA PAVEN: Vlădică al nost'! Nu spune!
VIZITIUL: (lui Horia) Pe sicriul lui Christos că vlădica episcopul te-a afurisit ca pe-un tîlhar şi-un răufăcător. Spunea că urcă-n munţi să te afurisească.
HORIA: Alei, boaita lui de cîine! Se vede lucru că i s-a făcut de moarte! Vie, că-1 ucid cu mîna mea. » MARIA PAVEN: Pe vlădica! Vai mie! înfigeţi junghiul în mine şi nu-mi cruţa sîngele nici viaţa, da' nu te-atinge de omul sfînt! Ori vrei să-şi întoarcă dumnezeu faţa de la noi! Cine te-o mai asculta? Cine te-o mai crede? în genunchi îţi cad înainte şi nu mă ridic pînă n-ai să-mi făgăduieşti.Doar nu eşti păgîn şi ai inimă. Pentru inima ta mare ţi-au venit oamenii de peste munţi şi văi şi te-au însoţit în tot locul. Făgăduieşte-mi că-i laşi viaţa, ori aici la picioarele tale îmi dau moartea. (Ţine un cuţit gata să şi-l înfigă în piept).
HORIA: Ridică-te femeie, dar cată să nu-mi mai ieşi înainte... (Horia face cîţiva paşi, se aude un sunet prelung de tulnic).
UNOCHI: (lui Horia) Dinspre Cîmpeni. Urcă ostile împărăteşti.
HORIA: Ostile împărăteşti. Te sperii şi tu. (Atent la tulnic, apoi oamenilor) Cătanele care au venit de alaltăseară cu cele două tunuri, (lai Unochi) Sună adunarea taberei. (Unochi sună adunarea. Horia trece înspre creastă. De acolo mulţimii a cărei larmă şi glasuri urcă pînă sus) Măi, fraţi ai mei! împăratul ne-a minţit şi a trimes oaste sa ne piardă. Am dat poruncă aspră căpeteniilor noastre să închidă văile şi să ţinem puterea aici în munţi pînă-n primăvară. Ne-o veni greu. Da-n primăvară încolo om trece în Huedin şi jos de Deva şi la izvoarele Mureşului la secui şi înspre părţile ungureşti.Şi cînd ne-om ridica noi laolaltă ţara, apoi ungă-se domnii cu toate miroznele pă-mîntului şi încă n-or scăpa. Că nici puterea împăratului şi nici cătanele lui nu-s fără de moarte. Cu pieptul deschis stau înaintea voastră şi vă chem să vă leg cu jurămînt ca să se împlinească dreptatea-De vi-i voia săjs,e-mplinească dreptatea, juraţi cu mine jurămîntul din vechi: „Noi, sub cerul senin, unde ca în tot locul domneşte pu-
HORIA
83
terea lui dumnezeu, în tunete, în fulgere, în ploaie, în neaua şi-n grindină, jurăm..." •GLASURI: (ca o mare) Jurăm!
HORIA: „Jurăm că pînă o mai fi în noi o picătură de sînge, nune-om abate
prin nici o rugăciune, prin nici un sfat sau ameninţare..." GLASURI: Prin nici o rugăciune, prin nici un sfat sau ameninţare... HORIA: „Ci mai bine om muri cu toţii împreună..."
GLASURI: Ci mai bine om muri cu toţii împreună... (s-aude un sunet de tulnic, apoi de departe, sunete de trîmbiţe şi clteva obuze care explodează în vale). \
HORIA: La luptă! La luptă, fraţi ai mei! La luptă! Şi ăsta să ne fie jurăm întul! (un obuz explodează mai aproape) Sînt cătanele din Cîm-peni. Să-i tăiem pînă la unul! Sunaţi buciumele de luptă! La luptă, măi fraţi ai mei! Pentru dreptate şi pentru viaţă, ucideţi-i pînă la unul! Ucide! Ucide! (glasuri reiau cumplitul strigăt de luptă. Buciume, comenzi scurte, obuze se sparg în depărtare). (Cortina cade ca apoi să se ridice peste o clipă, înaintea unei cortine interioare).
CONTELE IANKOVITZ: (vine cu secretarul pe care-l ştim că a fost trimes în misiune la Horia, şi care poartă o lampă de vint să-i lumineze contelui) Phî! Ce-frig! (se strînge în subă, apoi secretarului) încă puţin şi-i dimineaţă, (face cîţiva paşi) E dimineaţă şi n-am ajuns la nici o hotărîre. Dacă sileşti domni care-şi spun nobili şi seniori nu înţeleg că răul tot rău aduce... Am trimes sus în munţi două companii cu tunuri şi un singur om nu l-au lăsat în viaţă. Şi-apoi încă două şi alte cinci, şi-apoi iar trei şi tot nimic. Ce să-i scriu majestăţii sale, că ne bat regiment după regiment şi că răscoala s-a aprins tot mai cumplită? \(tremură de frig) Să intrăm. Pentru oasele mele umezeala nopţii nu-i cel mai bun leac; şi nici sfătuitor nu-mi este. Generalul ţine una. Să-i batem cu tunurile. Să-i batem cu tunurile, dar nu-i de ajuns. Spunea să-i flămînzim acolo în munţi. Să-i flă-mînzim ; da'sînt daţi cu foamea... De la spion am înţeles că se pleacă înaintea credinţii. înseamnă că episcopul cu protopopii lui e mai tare decît generalul cu toate tunurile sale. (Secretarului, direct) Cheamă-1 aici pe spion, (secretarul iese) Episcopul de-o parte, generalul de alta, sau şi mai bine... Amîndoi mînă-n mînă. Da, da. (secretarului care a revenit cu Gligore Nicula) Nu-mi place omul ăsta şi-i ticălos ce face. îi ticălos, da-mi cruţă multe pierderi... Apropie-te, băiete, vino. Vino că am o treabă pentru tine. (iese urmat de spion şi slujbaş).
Cortina TABLOUL IX
O creastă sălbatică deasupra Cîmpenilor. Stînci, tufişuri, brazi. In fund munţii, apoi cerul. E un cer uriaş. In planul întîi dreapta, o căruţă cu coviltir. Stingă un tun. In spre culise, stingă, un al doilea tun. Gheorghe Marcul şi Potcovarul, negri de fum se agită în jurul tunurilor. Mai încolo calfa, ostenit de moarte. înainte de ridicarea cortinei s-au auzit una după alta cîteva bubuituri de tun.
GHEORGHE MARCUL: (înspre calfă) Hai, hai repede! Hai, pulbere! Pulbere!
6+
84
MIHAIL DAVIDOGLU
CALFA: Nu mai e.
GHEORGHE MARCUL: Adă alt butoiaş! Hai, repede! CALFA: Nu mai e nici un butoi. S-au gătat toate.
GHEORGHE MARCUL: Toate opt!? Cum! Cînd? (trece la căruţă, apoi la butoiaşele împrăştiate între tunurişi căruţe) Nimic. Să-mi îi spus! Să mă ii oprit din vreme şi să-mi fi spus!... Trebuia să-i bat cu tunurile pînă la asfinţit... Pînă la asfinţit trebuia să-i ţin în vale... Aşa, acuma,, iacă scapă din strâmtoare şi ne vin din spate, (se aude un glas debucium) îmi cere Pavensă bat strîmtoarea...Cu ce s-o bat?\(buciumul se aude mereu) Unde mi-a fost mintea! Şi voi, de ce nu m-aţi oprit?... (se întoarce înspre Horia care intrase, în grabă. Mai în urma lui Horia, Unochi, apoi bătrînii care-i ştim plecaţi cu David Marian. Gheorghe Marcul deschide gura ca să-i vorbească, dar nu poate articula un cuvînt).
HORIA: Ce tot aştepţi? Ori n-auzi de cînd buciumă Paven Onu? De ce-nu mai baţi cu tunurile!
GHEORGHE MARCUL: Oh, crăişorule! Oh, tată! Fă ce-i vrea, dar ia-mi viaţa! Nu mă lăsa în viaţă c-amarnic mi-e să mă uit în ochii tăi. (Cu, o sfîşiere în glas) Nu mai am încărcătură pentru tunuri. Nu mai am pulbere. S-a dus. Toată pulberea. Toate opt butoiaşe.
HORIA: (alb de mînie) Cum?! Nu-i adevărat 1 (îl ia de piept) Hai, răspunde! Spune că nu-i adevărat! (îl priveşte în ochi, apoi cu o tristeţe de moarte) Ba-i adevărat. Citesc în ochii tăi că-i adevărat. Ca într-o carte citesc. Scrie acolo şi moartea noastră. Infrîngerea şimoartea noastră...
____„__ Omulţesă,ţesă, dar giulgiul lui şi-1 ţesă. (trece spre ceilalţi) Vă duceţi * oameni buni, plecaţi. Ceteraşii au plecat mai de mult. (Se întoarce înspre Gheorghe Marcul) Te du şi tu Marcule, şi dumneata potcovarule. (S-aude sunetul prelung al buciumului) Tu buciumi, Pavensă pornim a-i bate cu tunurile şi mai vîrtos că i-ai închis, dar tu a moarte buciumi, că tunurile ni-s fier mort.
GHEORGHE MARCUL: (se aruncă la genunchii lui Horia) îngăduie crăişorule, să-ndrept ce-am stricat, (cu ochii la Horia) Să îndrept cît de cît. Dă-mi cetele mele şi porunceşte să pornesc asupra colonelului şi să-i pustiesc rîndurile. Cît o ţine Paven coastele, eu să pustiesc valea. (arată spre Unochi) Porunceşte-i să-mi împlinească ruga.
HORIA: (lui Unochi) Implineşte-i ruga. (Unochi sună pornirea la luptă)
GHEORGHE MARCUL: (la picioarele lui Horia) Binecuvîntează, tăicuţă. (se ridică de la pămînt) Tăicuţule, tată. Unchiaşule, crăişorul nostru! Cinci vieţi de-aşi mai avea de trăit, pentru tine, pentru cuvîntul tău, pe toate le-aşi trăi şi n-aşi mai muri, n-aşi mai muri! Te-oi mai ruga crăişorule, să stai aici. Rămîi aici pe coastă să-ţi simt asupra-mi ochii şi suflarea, să-ţi simt puterea. Ca un steag al nostru, al ţăranilor, aşa să stai! (se rupe cu un chiot, apoi pornind din stînga) Haidam! Haidam feciori, că vine Horia cu ţara!
HORIA: (suie pînă pe creastă, apoi grupurilor de ţărani care trec înarmaţi) Haidam, feciori, c-a noastră-i lumea!
GHEORGHE MARCUL: (semai întoarce odată spre Horia) Să trăieşti, crăişorule! (apoi ţăranilor) Haidam, ţărani! Ucide, ucide, ucide! (a ieşit-Trec ţărani cu puşti, topoare, furci de fier, suliţe, ghioage. S-aud chiote, împuşcături, alte împuşcături răspund din vale. Horia, fără altă vorbă a rămas pe creastă ca un steag aşa cum îl lăsase Gheorghe Marcul. Trîmbiţele sună mereu)
HORIA
85
jDAVID MARIAN: (se apropie de Horia) Nu-i vremea să te tulbur, unchiaşule. Dar voi să-ţi spun că ne-am întors.
VIZITIUL : (care se apropiase şi el) Numai că oameni n-am prea adus. I-a speriat vlădica şi protopopii cu afurisenia. Au jurat oamenii că cine-o asculta de cuvîntul tău... (scoate de la chimir o hîrtie) Na şi ceteşte şi dumneata, că toate satele le-au bătut. (In timp ce Horia citeşte hîrtia) Pe drum am auzit   şi de Urs Uibariu cum l-au
tras în ţeapă şi l-au chinuit____-Toată vremea s-a dat că-i lonuţ
al dumitale... s-a ţinut tare el Uibariu ca şi cum cu adevărat era feciorul tău... Acuma tot îi bine c-a scăpat lonuţ. (Horia s-a oprit din citit, îl priveşte cu ochi uscaţi, vrea să-i spună ceva, nu găseşte nimic şi, încruntat citeşte mai departe) Scrie rău de noi, ştiu.
HORIA: Scrie rău. (citeşte) „Vedem că Horia, căpetenia rebeliştilor nu încetează a face răutate şi minciuni care sînt împotriva lui dumnezeu şi-a împăratului şi împotriva legii şi bisericii şi blagosloveniei vlă-diceşti... Dară poruncim, nimeni să nu meargă la el şi nici să-i dea ajutor..." (strînge hîrtia şi apoi cu durere) înseamnă că acuma-i acuma şi alta n-avem ce aştepta, (atent la ce se petrece în vale) Aşa, Marcule, aşa! Izbeşte şi fără milă! Fără cruţare! (Lui Unochi) Sună să pornească şi lonuţ cu cetele lui. Hai sună. (Unochi buciumă. Horia se mai uită la hîrtia din mînă.) Ei, boaitelor, boaitelor! Om sta noi cîndva faţă în faţă şi-ţi da voi socoteală şi pentru aiasta. (strînge hîrtia instruită, apoi ţăranilor din ceata lui lonuţ care se arată în stînga, cu coase în chip de suliţe, pistoale, săbii, fiecare cum s-a potrivit) La luptă măi, fraţi ai mei, la luptă!
DAVID MARIAN: (îşi zăreşte feciorul mijlociu, pe Loader) Toadere, Toa! Da' un' ţi-i bădia? Unde-i Ştefan?! (Loader nu-i răspunde) Unde mi-i Ştefan? Unde-i feciorul meu cel mare? Unde-i!?
/HORIA: (vine înspre David Marian) La poarta Lupşei, unde l-au tăiat slujbaşii şi cătanele. Dar a murit cu cinste. Toţi slujbaşii şi seniorii morţi la poarta Lupşei şi-n iad unde-or fi ei acum, încă se-ngro-zesc de Ştefan, feciorul mai mare al lui David Marian de pe muntele Giurguţa. Dacă asta îţi poate sta de mîngîiere inimii tale de tată, apoi află că n-am mai văzut luptînd un altul mai viteaz.
DAVID MARIAN: Iţi mulţumesc, crăişorule, îţi mulţumesc, (către Loader, care trece în stînga cu ceilalţi) Stai Toadere, stai. Stai că vine tată-tău să lupţi în dreapta lui. (Bătrînilor cu care a venit) Na, haidam! Pe ei, mă feciori! Pe ei, c-a noastră-i lumea! (Porneşte cu ceilalţi) Sună trîmbiţaş, să ştie domnii că li-i aproape ceasul din urmă. (Au ieşit cu strigătul: „Ucide, ucide, ucide\")
HORIA: (le răspunde) Ucide! Ucide!
IONUŢ: (pornind în luptă, lui Horia) Cu bine, tăicuţă, cu bine!
HORIA: lonuţ! lonuţ! (trece înspre fecior) Te-am plîns pînă mai ieri ca pe un mort. Că aşa te-am ştiut. Şi uite că eşti în viaţă, dar ştiu eu pînă cînd? lonuţ, de e să-ţi vinzi pielea, vinde-o scump! Ucide-i! Bagă groaza-n ei! Aşa să te baţi tată, cu aşa mînie să te baţi, că neam de neamul lor să nu mai uite ce poate ţăranul cînd se porneşte pentru dreptatea lui. (trece spre coastă) Pentru dreptatea noastră, a celor mulţi, haidam feciori, ucide, ucide, ucide! (toţi s-au pornit. Printre ei şi multe femei. O vreme rămîne Horia singur cu Unochi. Priveşte-n vale) Aşa, măi tată! Aşa feciori! .Să-i stingem cu toată fala lor! (Lui Unochi) Vin bătrîne, şi te uită Ja fala domnilor. Ia-n uite-i cum fug. Geaba fugiţi că nu mai răz-
86
MIHAIL DAVIDOGLU
bateţi şi nici ajutoare să n-aşteptaţi de nicăieri! Că poarta Abrudului e-n mîna lui Giurgiu Crişan. Şi-n Mogoş e Cloşcuţ... Aşa că nădejdea voastră sub pămînt şi-n seama corbilor, (lui Unochi) Buciumă, să se ştie c-a noastră-i lumea (înspre vale, cu glasul puternic) Pentru dreptatea noastră a celor mulţi, haidam feciori! (lui Unochi) Buciumă aşa mereu şi le înfierbîntă sîngele! (se întoarce spre stingă unde a intrat Maria Paven purtindu-l în circa pe vizitiu care e rănit de moarte)
VIZITIUL: (Măriei Paven) Lasă fată, vezi de cei vii şi lasă morţii. (îşi saltă capul. Lui Horia) Ii batem crăişorule, îi batem! (apoi ostenit, Măriei) Du-te, copilă, unde ţi-am spus. (se lasă la pămînt, cu spatele rezemat de copac. ) Uite aşa mor oamenii.... Spunea careva: „Na, da' tu... Tu eşti ungur!" „S-apoi că-i ungur — a spus Giurgiv/Crişan, că doară nu e domn..." (se prăvăleşte jos, Horia sare să-l sprijine.) Lasă, Crăişorule şi cată de ce ţie în grijă (se aude un glas de tulnic)
UNOCHI: (lui Horia) De la Cloşcuţ! Vine încoace. N-a mai putut ţine Mogoşul şi vine încoace. =>
HORIA: Să se întoarcă înapoi! Buciumă-i să se întoarcă înapoi! Să se întoarcă înapoi că-i vine Gheorghe Marcul In ajutor. Trimese pe careva după Gheorghe Marcul. »•-. ■
VIZITIUL: Nu mai trimete crăişorule după Gheorghe Marcul; că Gheorghe Marcul e mort. Sub ochii mei a murit. , "■ '
HORIA: Gheorghe Marcul, mîna mea dreaptă, inima mea, viteazul meu! (lui Unochi) Buciumă-i lui Cloşcuţ porunca mea. Să se întoarcă pe drumul Mogoşului, să-1 închidă şi pînă n-o primi semn de la mine, să nu se clintească din loc. (Unochi buciumă porunca. Urcă David Marian purtînd în braţe pe mijlociul său, pe Toader.)
DAVID MARIAN: Ii biruim, crăişorule! Ii biruim! (îşi lasă jos povara) îngăduie să-1 las aici mai la adăpost. L-au pălit rău. In piept îi pălit. Da' i-am oprit sîngele. (saltă capul lui Toader şi-l aşează mai bine) Poate s-o îndura cel de sus şi mi l-o lăsa în viaţă, că atîta suflet de copil mai am. (Toader geme) Stai tu, Toadere, că urcă tata iar, numai cît să-i batem cu totului tot. Şi urc eu. Urcă tata, n-ai grijă, (se ridică, apoi lui Horia) Dacă-i putea, îţi mai aruncă ochii unchiaşule asupra lui, că tu ca un soare, aşa ne eşti. (îşi sărută feciorul) Stai aşa, Toadere, că urcă el tata. (trece în stingă) Ii batem, crăişorule, îi batem şi-a noastră-i lumea! (Porneşte în luptă) Haidam feciori, că vine Horia cu ţara! (a dispărut)
HORIA: (l-a petrecut cu ochii, trece pe coastă, apoi cu glas aspru) Oh! Voi seniori şi puternici ai lumii! Nicicînd nu veţi şti cît de mare-i inima ţăranului şi cît de puţin îţi cere ca să se dăruiască cu totul! (trece Ungă Toader care geme puternic, îşi poartă mîna peste fruntea acestuia) Fraţi ai mei, soţii mei! Oh! Bunii mei fraţi! Cum? In ce chip! Cum voi ajunge? Voi ajunge eu cîndva să mă plătesc de toată dragostea ce mi-o purtaţi?! (s-aude pe aproape o explozie de obuz, apoi alta. Horia s-a ridicat) Dincoace de Abrud! (lui Unochi,. care s-a apropiat) Bat tunurile de dincoace de Abrud. Da'poarta Abrudului e-n mîna lui Crişan! Cum de-au trecut peste el! (se întoarce spre planul din dreapta unde au intrat Cloşca cu cîţiva băieşi, femei) Cloşcuţ! Tu aici?! Ţi-am poruncit să te-ntorci la Mogoş.
CLOŞCA: N-am mai putut. Giurgiu Crişan a pierdut poarta dinspre Mihăi-leni şi-odată m-am trezit în spate, cu colonelul Craiu. Din coastă
HORIA
87
mă bătea maiorul Ott cu tunurile, (se aud citeva explozii în dreapta) Auzi-le şi dumneata, Horia. Tabăra una de femei şi copii, ce era să fac. Ne-am tras-o încoace.
HORIA: Cu femeile şi copiii? ,
CLOŞCA: Apăi! ]f.
HORIA: (arată înspre băieţi) Şi băieşii, de un<|e-i ai?
CLOŞCA: Is de-ai lui Giurgiu Crişan, că-i veniţvşi el. (arată înspre dreapta) Na, uite-1. ,K
CRIŞAN: (se arată. E tare ostenit, dar mai ale§ ruşinat) Crăişorule, m-au bătut la Mihăileni şi poarta Crişurilor n« mai e. Ne-au viclenit vlădica că te-ai închinat. Cît ne-au ţinut cju vorba, cătanele s-au strecurat pe nişte pîraie şi au prins coast&ljs din dreapta şi stînga iar noi n-am luat seama. Ce-am cercat maiij&poi, da' a fost degeaba. A pierit şi Nicula Bibarţ cu toţi blăjenii şi Simion cu băieşii Roşiei.
HORIA: Dar valea de la Vîlcana cu tăieturile m pădure!
CRIŞAN: Ne-au scos şi de acolo. Au trecut şi de Abrud. Cei din Bucium şi Mogoş au auzit că te-ai închinat şi s-au supus şi ei.
HORIA: Giurgiule, rea veste mi-ai adus!
CRIŞAN: Ne-au viclenit, unchiaşule! Mereu ne-Su viclenit. Alei, domnilor, clinilor, că multe slugi v-aţi plătit! Plec crăişorule! Plec şi ridic eu alţii, da' acuma nici pe tata din groapăSnu l-oi crede. Rămas bun crăişorule! De-o fi să ne întîlnim în viaţa aiasta, ne-om întîlni, da'atunci vai lor domnilor şi clinilor cde-i slujesc! (dă să plece) Cu bine, crăişorule, şi doamne ajută!
HORIA: (îl opreşte) încotro? încotro? Ori nu înţelegi că sîntem înconjuraţi din toate locurile! (se aud trimbiţe îndepărtate din dreapta şi din spate) Le-aţi dat drumul, clinilor, şi uite că au ştiut să-şi facă locul.
CLOŞCA: Nu i-am putut ţine. N-am mai putut. Tabăra era una de femei
şi copii şi ne băteau tunurile. HORIA: Şi aici nu ne-or bate cu tunurile? (întra-adevăr se aud explozii mai
apropiate) Şi-ai mai adus cu tine şi femeile cu copiii ca abia să-i
ucidă pînă la unul. CRIŞAN: Ce putea Cloşcuţ, că de la mine au scăpat dintîi. Din vina mea!
Dar a fost din neştiinţă. Crăişorule, din neştiinţă! MARIA: PAVEN: (care a intrat din stînga cu un grup de ţărani însîngeraţi.
Vine înaintea lui Horia) Fugi! Fugi crăişorule, fugi, pleacă, sîntem
înconjuraţi! Fugi cît mai ţinem noi ceilalţi. Fugi! HORIA: Taci femeie. Taci că-ţi sbor capul, (face cîţiva paşi. E tare agitat,
apoi celor de faţă) V-aţi ridicat după cuvîntul meu, la o viaţă mai
bună. Şi uite că v-am împins la moarte. CLOŞCA: Nu te batjocori, crăişorule! Crăişorul nostru! HORIA: V-am amăgi+, oameni buni. V-am amăgit.
CRIŞAN: Nu, crăişorule, nu. Ne-ai învăţat să ne cunoaştem, să ne ştim puterea.
HORIA: (priveşte în jurul său, apoi cu hotărîre lui Unochi) Buciumă adunarea pe coastă, (lui Giurgiu Crişan) Treci Giurgiule, înaintea oamenilor, şi arată încă odată ce ştii. Taie-1 pe duşman şi scoăte-ne din strîmtoare! In vremea asta Cloşcuţ o scoate femeile şi copiii încolo înspre Arada. Te-oi ajunge din urmă. Spuneţi oamenilor să se tragă înapoi la casele lor că în primăvară pornim noi iară hora, şi atuncea pentru totdeauna. Hai, ce mai staţi. Na, aruncaţi-vă ca
88
MIHAIL DAVIDOGLU
smeii şi daţi-i peste cap. Daţi-i peste cap şi vă tăiaţi drum. (toţi s-au pornit in stingă. Horia, lui Unochi) Buciumă bătrîne, buciumă...
BĂIEŞUL: (cu avînt, lui Horia) Porunceşte crăişorule, să mai ţie, numai pînă îi chemi pe băieşii din Roşia...!
HORIA: Prea tîrziu, băieşule! (mai mult sie-şi) Ori poate-i prea devreme. (hotărit) Hai coboară, că uite au spart rîndurile şi-şi taie drum. (se pleacă peste feciorul lui David Marian, îi închide pleoapele, apoi se-nchină) Te-ai pornit, Toadere, şi tu pe drumul tău. (se ridică, Măriei Paven) Nu pleci?
MARIA PAVEN: Ţi-am cerut să-1 laşi în viaţă pe vlădica şi m-ai ascultat. Din pricina mea e toată moartea şi pieirea. Ai să mă ierţi?
HORIA: Ce pot eu, Marie! Ce pot eu, femeie, cînd şi eu am nevoie de iertare, (lui Unochi) Hai, du-te şi dumneata. Rămas bun, bătrîne'! (îl sărută pe obraji) Dacă dai de Ionuţ, de băiatul meu... dacă-1 mai găseşti în viaţă, spune-i că tata a fost mîndru de cum s-a bătut. Şi că mi-a fost drag. Că mi-a fost tare drag. Şi-acum treci de grabă, cît mai poţi răzbate. (Unochi a ieşit. Măriei Paven) Du-te si tu, femeie.
MARIA' PAVEN: Să te hîsoţesc.
HORIA: Nu, Marie. Hai du-te. Du-te cu bine.
MARIA PAVEN: (printre lacrimi) Nu m-alunga! Pentru cine să mai trăiesc?  Pentru cine?
HORIA: Ori tu, femeie, nu crezi c-om porni noi iară?!
MARIA PAVEN: Om porni, ştiu. Cu bine, crăişorule. Cu bine. (a ieşit).
HORIA: (priveşte după Maria Paven,se-apropie de creastă, apoi cu glas puternic) Rămas bun, dumneavoastră fraţi! Rămas bun! Rămas bun! Şi pentru cele multe cîte v-am greşit, rogu-vă foarte să mă iertaţi. (se aud buciume de jale) Opriţi buciumaşii, opriţi că voi a moarte buciumaţi! Vă sîngeră inima că n-a ieşit pe-a noastră, a oamenilor? N-a ieşit. Da -n ceasul acesta, întristat de jale, vă spun cu, căpetenia-voastră, că dreptatea nu a pierit de pe pămînt. Aşteptaţi semn şi-om porni noi iară! Om porni! (din stingă se aud urale, chiote) Om porni! (priveşte de jur împrejur şi ca şi cum ar îmbrăţişa munţii şi-şiia rămas bun de la ei, trece în stingă. N-a apucat bine să iasă că din dreapta pătrunde Gligore Nicula)
GLIGORE NICULA: (se opreşte, apoi unui pandur care vine din urmă) Pe aice a apucat, pe aice a apucat! Uite-1. Trage! Trage, că viu ori mort,  al nostru-i!
VIZITIUL: (care se săltase într-un cot a scos pistolul şi trage asupra pandurului care-l luase la ochi pe Horia) Ba pe cea lume, cîine, că pe asta destul aţi umblat, (cade pandurul, Gligore Nicula fuge îngrozit înapoi în dreapta, se prăbuşeşte şi vizitiul)
Cortina
ACTUL IV TABLOUL X
O sală de ospăţ, cu ferestrele şi uşa din fund acoperite cu perdele grele. Uşa din dreapta se deschide şi pătrund cîtiva servitori cu torţe apoi contele Csis zar de braţ cu Samuil Balia. Intre ei, în mare antren, contesa Csiszar, apoi doamne, nobili, clerici, slujbaşi. Cu toţii osteniţi de cheful nopţii.
HORIA
89
■CONTELE CSISZAR: (se întoarce către oaspeţi) O surpriză, nimic mai mult. Nici un secret. Numai o surpriză. (în şoaptă, unui pandur) E gata tot? (acesta aprobă din cap. Contele, cu un aer grav) După un vechi obicei al familiei noastre, să-mi permiteţi, domnilor şi doamnelor... (reia) Să-mi permiteţi să întîmpinăm zorile cu un cînt al soarelui. Dar mai întîi va trebui să încheiem noaptea, să alungăm spaimele nopţii prin focul cel atot purificator, (servitorilor) Trageţi perdelele. Adică nu... Intîi să mai închinăm o cupă pentru nobila gazdă. Vin! Vin! Să ne veselim domnilor, să ne veselim. Tîlharul a fost prins, (cu o cupă în mînă)
„Tîlharul în lanţuri putrezească Seniorul în slavă stăpînească!" Bine spus domnilor? Ha, ha, ha, ha! Să vie lăutarul cela chior •cu fata lui. (celor de faţă) Floare vie a nobilului Comitat, viteji .magnaţi şi nobili! Ascultaţi un cîntec ce l-am închipuit în aste zile. E vorba de ucigaşul fără dumnezeu, de Horia. Cum a fost prins şi dat pe mîna gîdelui de însuşi valahii lui. Cum plînge acum .amarnic între pereţii de piatră ai temniţei de sub cetate. Cum plînge ,şi cum se roagă de iertare. Numai puţin şi veţi vedea şi ce-1 aşteaptă. (face unsemnseeritorilor, aceştia trag perdelele Prin ferestrele şi uşa care ■dau spre curtea interioară se văd înălţate două ruguri la care sînt legaţi lonuţ, fiul lui Horia, şi secuiul pe care-l ştim din tabloul VII. Murmure printre cei de faţă) Cel din stînga e chiar fiul tîlharului. în dreapta e un cîine de secui.(secretarului contelui lankovitz, invitat -şi el) Dacă înă'ţimea sa,   comisarul  cezaro-crăiesc, contele lankovitz ar fi primit să ne fie oaspe, i-am fi dat prilejul să ştie a termina mai repede cu acest Horia. I-am fi arătat un mijloc cum .să-i scurteze judecata şi în schimb cum să-i prelungească supliciul şi moartea,  (rîde, apoi servitorilor) Deschideţi larg ferestrele şi uşa. Pentru cei ce se tem de frigul dimineţii, om căuta să încălzim văzduhul, (rîde. Apoi) O torţă! O torţă! (rîde iar) Cu o singură torţă şi vă ofer la   rîndu-mi   două torţe vii. (rîde) Ha, ha, ha! Cu voia dumneavoastră voi trimete bătrînului tîlhar o turtă din • cenuşa feciorului său. Ha, ha, ha!   Rîdeţi domnilor, rîdeţi! Pe-
■ acest cîine de secui îl vom da şi pe el focului, (aude şoapte) Un ungur, da, un ungur! dar e un iobag! Mai puţin decît un cîine. (iar rîde) Şi acum ascultaţi-mi cîntecul ce l-am închipuit, (lui Unochi care a fost adus cu Floarea) Cîntă, chiorule. Cîntă după mine:
„Şade Horia la prinsoare
Rîde, rîde, rîde ţara! (s-a  oprit din  cîntec  întrucît  a  venit din stînga un pandur cu o secure în mînă. Pandurul e foarte agitat şi trece direct la contele
■ Csizar. Contele trece în mîna unui slujbaş torţa, îşi pleacă urechea la vorbele în şoaptă ale pandurului, apoi luîndu-i din mînă securea) L-aţi prins? Cum! O femeie! Să fie adusă aici. Acuma, da. (pandurul pleacă. Contele trece înaintea oaspeţilor, înălţînd securea) Altă secure. îmi găsesc slujbaşii în fiece dimineaţă o secure înfiptă în poartă. Asta-i de cînd l-am adus prins pe fiui tîlharului. Chipurile să ne sperie. Să-i dăm drumul puiului de lup. Ha, ha, ha! Iobagi nemernici! L-om slobozi, da-n moarte, sub limbile focului, (rîde iar. Apoi) Uite şi-o scrisoare legată de fier. (citeşte) „Luaţi seama -domnilor, că-n primăvară tot începem noi focul mai bine şi cu puteri mai mari de cum a fost..." Auziţi îndrăzneală! (citeşte iar)
90 MI HAIL DAVIDOGLU
„Şi-om scoate pe Horia din lanţuri să ne fie cap", (mototoleşte hîrtia, apoi secretarului lui lankovitz, cu furie) Ai auzit? Ai auzit domnule secretar al înaltului comisar cezaro-crăiesc? (îi întinde hîrtia mototolită. ) Poftim! citiţi-o şi înaltului comisar, să mai vorbească de îngăduinţă. La ce atîta judecată, cînd e vreme să-i alegem chinurile şi moartea? (lasă din mînă securea şi se întoarce înspre Maria Paven care este adusă între doi panduri) Mai aproape! O femeie! (contelui Balia) Şi nu-i urîtă muierea. (Măriei Paven) Spune pentru ce. Pentru ce ai înfipt barda în poartă? Cine te-a învăţat? Cine te-a trimes? Cine?! MARIA PAVEN: Horia.
CONTELE CSISZAR: (se trage înapoi) Eşti nebună? Horia e prins. E la
închisoare. Dintre ai voştri l-au prins. MARIA PAVEN: (îl zăreşte pe' lonuţ legat de rug) lonuţ! Nu te teme
lonuţ! Un băieş din Săcărîmb, Ilie Ştef, a pornit să'ridice oamenii
şi l-o scoate pe Horia din lanţuri să ne fie iar căpetenia cea mare.
(Contele Balia a scos pistolul să tragă asupra Măriei Paven. Contele
Csiszar i-a tras pistolul din mină)
CONTELE CSISZAR: Vai conte! Să tragi asupra unei doamne, un oaspete al nostru? Va fi doamna noastră, şi-apoi a slugilor şi-a cîinilor noştri şi după aceea... ha, ha, ha! Aduceţi un pahar. O cupă pentru doamna. Pe crugul soarelui celui atîrnat pe cer, că ştie să ţie o cupă! (Măriei Paven) Pe jalnica şi schimbătoarea lună a cărei lumină o porţi în ochi, jur că ai şi glas frumos. Cîntă un cîntec în cinstea gazdei şi ţi-om lăsa viaţa. (Maria Paven tace) Sau poate ai să cînţi după mine un cîntec în slava tîlharului? (Cîntă)
„Horia sade la prinsoare,
Rîde, rîde, rîde, ţara!" (izbucneşte în hohote de rîs).
CONTELE BALIA: (care  trecuse în curtea interioară, revine îngrijorat)
Nu ştiu ce urcă din jos de vale. CONTELE  CSISZAR: Urcă dracul  de-a  călare, (hohoteşte,  apoi Măriei
Paven) Eu îţi cer să cînţi un cîntec de slavă crăişorului vostru şi
tu taci. Frumos îi asta?!
MARIA PAVEN: (întîlneşte privirile lui Unochi şi acele ale Floarei, apoi cu ochii la lonuţ porneşte să cînte):
„Toată ţara de-i umbla Om ca Horia n-ăi vedea. Oi, că dragu mi-i. Om ca Horia nă-i vedea, Oi, că mi-i şi drag! Sus la poarta cerului. Este-un scaun de mătasă, Şade Horia la masă. Oi, că dragu mi-i. Sus pe sus pe lîngă lună, C-o mînă ţiind de lună, Cu alta împletind cunună, Oi, că dragu mi-i! Da' cununa-a cui o fi? Fi-va, fi-va a Horii..."
HORIA
91
CONTELE CSISZAR: (care îndreptase de la începutul cîntecului pistolul asupra Măriei Paven, fără ca aceastasă-lfi luat in seamă şi a cîntat mai departe, nu mai poate"răbda şi trage de-aproape asupra cîntăreţei) Na, ţine şi cununa ta!
UNOCHI: (încearcă să astupe cu palma gura Floarei, apoi se întoarce înspre nobili. Vede îngrijorarea contelui Balia care priveşte mereu peste zidurile curţii interioare, şi deodată cu un strigăt sălbatec) Iobagii! Iobagii! Vin iobagii lui Horia!
CONTELE BALIA: (priveşte încă odată peste zidul curţii interioare şi apoi ca înnebunit) Valahii! Vin valahii! Stingeţi faclele! Stingeţi faclele! (O cumplită zăpăceală îi cuprinde pe toţi. Fiecare fuge în altă parte. Se sting faclele).
CONTELE CSISZAR: (încearcăsă-şi domine spaima) Să se-ncuie porţile şi ridicaţi podul! La ziduri, seniori, la ziduri! Să se aşeze tunurile! Lumină, o lumină! Scoateţi steagurile! După mine, seniori, după mine! (a ieşit prin stingă. In scenă a rămas numai Unochi şi Floarea cu Ionuţ si secuiul)
UNOCHI: (apucă securea adusă mai înainte de pandur, trece-n curte, laie legăturile lui Ionuţ şi ale secuiului, revine cu ei în scenă, apoi Floarei) Hai de grabă. Ieşim prin curtea dinspre pădurice şi-apoi sus în munţi. Hai Ionuţ, hai că nu-i vreme. (Ionuţ nu poate merge) Hai, că spunea tată-tău de tine că n-a văzut fecior mai viteaz... Cu astă vorbă a lui ne-am despărţit. Şi mi-a mai spus că tare i-ai fost drag. (intră un pandur cu o torţă într-o mină, cu o sabie în cealaltă, li vede pe prinşi şi vrea să se arunce asupra lor. Unochi îi trece înainte, îl înfruntă şi-i cu securea ridicată) Scoate-i afară, Floare! Scoate-i de grabă în pădurice. Scoate-i, îţi poruncesc. (Floarea i-ascos. A ieşit). Aşa. (pandurului). Tu, cîine, stai- Stai că dacă nu ţi-i de trăit, mi-ai venit în cale să-ţi dau moartea. De ţi-i voia să mori, apoi na, mori! (L-a prăvălit de moarte cu securea. Se întoarce contele Csiszar cu ai lui).
CONTELE CSISZAR: (dă cu ochii de Unochi) Tu, spurcăciune ! Tu, chiorule, tu ai început! (vede pandurul la pămînt, aleargă înspre ruguri) Unde sînt prinşii? (Lui Unochi) Tu, cîine, tu, vorbeşte! Spune! Hai că te ard de viu în locul lor. Spune unde i-ai ascuns? Vorbeşte! Vorbeşte iobag ticălos!.
UNOCHI: Geaba strigi, domnule. Mai bine ţine-ţi glasul că poate o mai urca
vreo turmă de capre si ai să intri iar în toate spaimele. CONTELE CSISZAR: La rug'l La rug cu el! O torţă, o torţă, clinilor! UNOCHI: Ia seama domnule, că Horia n-a murit. Luaţi seama, vă spun. (Este scos afară. In timp ce-i-legat la rug, cîntă ca şi Maria Paven)
„Toată ţara de-i umbla
Om ca Horia n-ăi vedea.
Oi, că dragu mi-i
Om ca Horia n-ăi vedea,
Oi, că mi-i şi drag".
Cortina TABLOUL XI
O celulă de piatră cu tavanul boltit. Fund, uşă din stejar, ferecat. Deasupra uşii o ferestruică ovală zăbrelită. In celulă, Horia cu lanţuri la < mîini şi la picioare, pictorul Sigismund Koreh, un ostaş de gardă şi un preot
"92
MIHAIL DAVIDOQLU
Preotul îşi ia rămas bun de la Horia, şi făcînd asupra-i semnul crucii iese .•condus de ostaş.
PICTORUL: (priveşte la pînza pe care a terminal-o, apoi la Horia, iar la tablou) Ţi-au trimes şi preotul să-ţi scrii ultima ta vrere,.. înseamnă că s-a gătat totul. îmi pare rău. îmi pare foarte rău. (După o pauză) De ce n-aţi aşteptat? De ce! înălţimea sa baronul guvernator, a primit de la majestatea sa imperială legea cu ştergerea iobăgiei. Pînă-n vară o va trece în fiinţă în toată ţara Ardealului. Dac-aţi fi aşteptat!
HORIA: Dac-am fi aşteptat, n-ar fi dat nici împăratul legea, da' nici guberniul n-ar fi primit-o. Singur nimic nu vine. Uite şi meşteşugul ista al dumitale, azi e săptămînă de cînd osteneşti...
PICTORUL: Cum poţi fi aşa de liniştit, cînd... (caută s-o întoarcă) cînd te-au vîndut oamenii tăi. Te-au vjndut pentru bani.
HORIA: I-am iertat.
PICTORUL: Dar cei şapte care te-au vîndut, sînt din satul tău. Unii chiar neamuri.
HORIA: Vezi dumneeta în cît amar de ticăloşie, ne-au azvîrlit ei seniorii că sînge pe sînge ne vindem. Oof, domnilor, nu v-ar mai lumina soarele, cum ne-aţi ticăloşit   întocmai dobitoacelor.
PICTORUL: îmi pare rău, crăişorule! Crăişorule, — aşa-ţi spun oamenii — de ce nu ceri graţia împăratului? Ori dacă ai răspunde întrebărilor, să spui oamenii cu care ai fost.
aHORIA: Ca să-i dau şi pe ei morţii! De-ajuns cît a plătit Giurgiu Crişan. De-ajuns cît oi plăti eu şi Cloşcuţ! (după o pauză) S-a întunecat.Devreme se-ntunecă. Sîntem şi-n afund rău. Da' oricum, devreme se-ntunecă. (pictorul vrea să-i răspundă ceva, dar se reîntoarce ostaşul urmat de secretarul contelui lankovitz.)
-SECRETARUL: (după ce priveşte peste tot ca totul'să fie în or dine, pictor ului) Aţi terminat? Vă rog plecaţi. Sper că nu i-aţi vorbit nimic. N-are voie nimenea a-i vorbi. La vremea sa a refuzat graţia împărătească. Ce altă dovadă că este un rebel? (Pictorul şi-a strîns şevaletul, mai aruncă o ultimă privire asupra lui Horia şi iese cu umerii plecaţi, ca şi cum el ar fi fost cel condamnat. Secretarul nemulţumit de compasiunea acestuia, pufneşte din nări, apoi intorcîndu-se înspre Horia) Eu ţi-am adus graţia împărătească şi-ai rîs. Mai rîzi şi-acum. (înfuriat că Horia nu-i răspunde nimic, caută un cuvînt care să-l jignească, dar aude glasuri apropiindu-se. Intră un ofiţer şi doi ostaşi cu torţe. Ostaşul de gardă a luat poziţie. Secretarul îşi corectează şi el ţinuta şi cu un glas marţial) Preşedintele comisiei extraordinare cezaro-cră-ieşti şi comisar aulic al majestăţii sale imperiale Excelenţa sa Antoniu lankovitz, conte de Daruvar.
CONTELE IANKOVITZ: (trece pragul cu paşi de om bătrîn, apoi secretarului) Lasă. (îi face semn să plece, asemeni şi ofiţerului cu ostaşii de pază). Toţi. Da, da. (lui Horia) Poftim, uite c-am venit. Poate că acolo sus nu-ţi era la îndemînă. Da' aici nu ne-aude nimeni. De aceea am venit. Poftim, te ascult. (Horia tace) Mă sileşti pe mine, un om bătrîn şi bolnav să cobor atîtea trepte şi tu taci. Doamne, cîte trepte! Şi toate închisorile sub pămînt, în adînc. Dac-aşi şti măcar pentru care nevoie se zidesc închisorile în adîncuri!
HORIA: Din teamă.
CONTELE IANKOVITZ: Cum?
HORIA
95
HORIA: De teamă ca să nu răzbată adevărul la lumină.
CONTELE IANKOVITZ: (rîde) Adică, noi ceilalţi ne temem. Păi cum să
mă tem eu de tine? Tu-mi stai înainte în lanţuri şi eu să mă tem!'
Mare poznaş eşti, măi omule! Da-mi plac oamenii cu duh. şi nu mă
supăr. Ei, spune. Mai spune ceva. HORIA.: Aţi făgăduit oamenilor iertare, şi acum îi fugăriţi ca pe lupi. îs
traşi la prinsoare pentru o singură vorbă, o bănuială. Vai de casa
celui bănuit.
CONTELE IANKOVITZ: De unde ştii? De la cine? De unde îţi vin ştiri?'
HORIA: Nu-i vorba de unde-mi vin ştirile, ci de-s adevărate. Slujbaşii şi: pandurii pustiesc satele din Zarand şi Hunedoara că oamenii nu mai au după ce bea apă. De aceea cer înaltei comisii...
CONTELE IANKOVITZ: Horia, comisia nu este chemată să consemneze-cererile tale, ci răspunsurile tale. (grav) Horia, altminteri Nicola Ursu. O sută nouăsprezece întrebări ţi s-au pus şi ai tăcut toată vremea ori ai răspuns alte cele. Acum înţelege că şi noi comisia sîntem osteniţi. Avem fiecare casa noastră... Totul s^a încheiat cum se cuvine, totu-i legal, prevăzut în codul de justiţie, dar tu nu ai mărturisit nimic. Sînt un om bătrîn şi nu pot să-mi iau păcatul ăsta pe suflet ca să nu mai am odihnă pe lumea cealaltă. Horia, altmin-terea Ursu Nicola, mărturiseşte omorurile, tîlhăriile şi fărădelegile scelerate ce le-ai comis. Mărturiseşte.
HORIA: Nu am ce mărturisi.
CONTELE IANKOVITZ: Sînt bătrîn şi-i vremea să mă gîndesc la viaţa viitoare. Cînd o fi să-nchid ochii, vreau să-i închid cu cugetu-mpăcat. Mărturiseşte, dacă nu toate fărădelegile pentru care eşti acuzat, o parte, numai cîteva. Mă uit la tine Horia, că eşti bătrîn şi tu. Sîntem doi bătrîni, amîndoi la capătul vieţii. Pentru ce să ne purtăm atunci duşmănie? Cu un cuvînt îmi dai liniştea de care am nevoie. Am coborît atîtea trepte! Oare vorba mea blîndă, inima mea, nu-ţi spun nimic? Mărturiseşte crimele tale, soţii tăi de ucidere, mărturiseşte.
HORIA: Nu am ce mărturisi. V-am mai spus.
CONTELE IANKOVITZ: De piatră ţi-e inima, valahule! Nu ai ce mărturisi. Numai pe mărturia celor cîţi i-am adus în faţă şi tot sînt o mie de capete ca să mori. Ai să mori. valahule, fărîmat os cu os. (trece înspre uşă) Da, da, sfărmat os cu os. (a ajuns în prag, se reîntoarce)' Oricum, Horia, tot ai să mori. (rugător) Rogu-te atunci, pentru sufletul, pentru viaţa mea viitoare, mărturiseşte, rogu-te. (Horia tace, Iankovitz se retrage) Adică toată viaţa, de-acum încolo, să trăiesc cu spaima... (clatină din cap) Spuneai că mă tem de adevărul tău. Dar care-i adevărul tău, valahule? Care-i adevărul? Spune ! spune! (pauză) Crezi că mă tem de adevărul tău? De ce să mă tem cînd tu ai să mori sfîşiat în patru şi nu eu. Eu am să trăiesc... Dar dacă adevărul tău... (şoptit) Dacă adevărul lui... (brusc lui Horia) Că adevărul tău nu moare, odată cu tine — asta ai vrut să-mi spui, nu? Răspunde-mi omule, vorbeşte! (.După o pauză vine mai aproape de Horia, aproape în şoaptă) Horia, am împuternicire de la majestatea sa... dacă-ţi ceri iertare publică, dacă recunoşti zădărnicia nebună a încercărilor tale, dacă renegi tot ce-ai făcut... vom fi miloşi şi îndurători. îţi trimet hîrtie şi tot ce trebuie pentru scris. Numai să renegi ce-ai făcut, că n-a fost drept. HORIA: Ba drept a fost.
94
MIHAIL DAVIDOGLU
CONTELE IANKOVITZ: Scrie numai că renegi totul. HORIA: Nu scriu nimic.
CONTELE IANKOVITZ' (speriat) Da' cine eşti tu? HORIA: Vin mîine si-ai să vezi.
CONTELE IANKOVITZ: Cine eşti tu? Şi   cine e în spatele tău? HORIA: Vin mîine si-ai să auzi.
CONTELE IANKOVITZ: Mîine ai să-ţi primeşti moartea. HORIA: Mîine voi o-ţi primi moartea. Voi, şi nu eu.
CONTELE IANKOVITZ: (se clatină, aproape să cadă) Nu! Nuvreausă mor! (cu groază) Nu vreau să mor! (alergînd afară) Ofiţer, ofiţer, pentru ce m-aţi lăsat singur?! Pentru ce?! (glasul i s-a îndepărtat. S-au îndepărtat şi paşii însoţitorilor săi. De afară se aude zornăind cheia în broască. In celulă au rămas Horia şi ostaşul de gardă care a revenit la primele strigăte ale lui lankovitz)
HORIA: (după o pauză lungă, în care a căutat să-ntîlnească privirea ostaşului de gardă). Tu plîngi, ostaşule? Eşti tînăr şi bun la inimă. Deasupra, poate mai eşti şi iobag. Iobag ca şi mine şi ceilalţi soţi ai mei... Tu spui: „La ce v-a folosit tot zbuciumul, că ai să mori poate chiar mîine". Ori la ce le-a folosit muntenilor că s-au ridicat. Hei, fecio-rule! De-o parte c-am băgat noi spaima în domni, să nu ne mai uite, niciodată. De alta... află feciorule, că cine şi-a vărsat sîngele pentru dreptate, cine a muşcat din plinea caldă a dreptăţii, apoi n-o mai uită. Şi-i tare de folos ostaşule, că mai încolo, un altul, într-o zi o strînge oamenii iară... Caldă-i dreptatea şi cu amiros dulce ca pita. Caldă-i dreptatea şi-i de odihnă ca o mamă bună !Eh, oameni, oameni! Acuma vă cunosc, vă ştiu. Ştiu cît vi-i puterea. Şi mai ştiu că-ţi răzbi s-aduceţi dreptatea pe pămînt. (după o pauză) Dac-aşi mai putea să-l fac pe Cloşcuţ să-nţeleagă şi el... (ostaşului) N-ai voie să-mi vorbeşti, ştiu; dar te-oi ruga... fă-mă să ştiu cum îi mai este ■ lui Cloşcuţ? Fără de vorbe. Numai să-mi faci un semn din cap. Mi-a spus domnul care-i face chipul că-i bolnav şi pierdut. îi tot aşa bolnav? Mai greu? (ostaşul a aprobat din cap) Şi-a pierdut tăria, spui? (soldatul aprobă din cap) Sărac de tine, Cloşcuţ! Dac-aşi putea s-ajung la tine, să-ţi dau putere! Dac-aşi şti cum! E-n partea cealalt. ■ sub scară, ştiu, dar tot o să m-auză. O să te certe, flăcăule, straja-maistărul, dar trebuie să-i dau o veste lui Cloşcuţ, să-i dau tărie, Şi-n altfel nu ştiu cum. (se porneşte să cînte întîi încet, apoi mai tare-pînă se aude ca o mare în furtună. Pe măsură ce creşte cîntecul, scena , se întunecă. E cîntecul lui Pintea Viteazul)
„Frunzuliţă ruptă-n vîrf, Multe-o fost şi multe sînt, Multe sînt de povestit De-un viteaz nebiruit, De-un viteaz afar din seamă Pe care Pintea mi-1 cheamă, Ţine calea la strîmtori Ţine calea domnilor..."
• (cîntecul se aude din ce în ce mai slab. Scena s-a întunecat cu totul, apoi în planul întîi îl vedem luminat de-o torţă pe Horia. Măi în întuneric se desluşeşte Cloşca şi abia distins Crişan.)
HORIA
95
CLOŞCA: Mi-ai cîntat, crăişorule, şi m-ai chemat la tine. M-ai chemat să-mi dai tărie.
HORIA: Trebuie tărie, Cloşcuţ! Nu mai e mult. încă puţin. Oamenii s-or uita la noi. Sînt prigoniţi ca vai de ei. Nu le putem da cîte aşteaptă, dar atîta să le dăm: tăria să răzbată. Iar domnii să se tea-mă-n veci. Atîta-ţi cer, Cloşcuţ. Să fii tare. Şi-acuma cu bine, frate al meu.
CRIŞAN: I-am cerut şi eu să fie tare. Cînd m-au prins n-am mai ştiut ce-i cu mine şi am răspuns întrebărilor. Mult rău le-am făcut celor de afară. Mi-ai trimis vorbă şi am tăcut. Da' cumplit mi-a fostruşine că am vorbit, de aceea mi-am dat şi moartea. Ei spun că mi-a fost frică. Dar nu-i adevărat.
HORIA: Nu-i adevărat, ştiu.
CRIŞAN: îţi mulţumesc, crăişorule. Şi tu Cloşcuţ, fii tare şi pentru mine. Şi
morţi încă să se teamă de noi. CLOŞCA: Şi morţi încă să se teamă de noi! Aşa va fi! (înviorat) De unde simt
tăria asta, Horia? De unde vine tăria? -HORIA: De la ei, de la oameni. Ţi se întoarce înapoi înzecit şi înmiit
toată puterea cît le-ai dat-o. Şi doar atîta îţi trimete fiecare, o
suflare cît un abur. CLOŞCA: N-am ştiut că sînt aşa de tari. Aşa de tari şi aşa de mulţi! N-am
ştiut.
HORIA: Sînt bucuros pentru ce-ai aflat. CLOŞCA: înseamnă că nu ne-au biruit cu totul. HORIA: Nu ne-au biruit.
'CLOŞCA: Şi c-om porni noi iară. S-or ridica alte căpetenii, dar noi le-om
sta alături. HORIA: Le-om sta alături. CLOŞCA: Şi-or birui pentru totdeauna. HORIA: Pentru totdeauna.
CLOŞCA: Fericiţi, voi oameni, fiţi fericiţi! Fiţi fericiţi că-mi daţi tăria să vă stau faţă în ziua de mîine! Cu bine, crăişorule, şi fii în veci fericit, pentru toate cîte-ai făcut, pentru soţii tăi. Cu bine, crăişorule, cu bine. (dispare în întuneric împreună cu Crişan. O pauză şi apoi apare împăratul Iosif al II-lea aşa cum îl ştim din cele, două scene).
ÎMPĂRATUL: Am venit cu întîrziere. Auzii că-i dădeai sfaturi lui Cloşcuţ să fie tare. Asta pentru oamenii care or fi mîine?
HORIA: Pentru oamenii care or fi mîine.
ÎMPĂRATUL: Ştiu. Eşti supărat pe mine, fiindcă am poruncit să fi prins
şi închis. HORIA:   (şoptit) Şi ucis.
ÎMPĂRATUL: Şi ucis, da... înţelege că şi mie îmi place dreptatea; dar este dreptate şi dreptate. Şi cuviinţă şi o margine în toate. Cum să hotărască ţăranul ce-i drept şi ce nu-i drept! La ce-or mai fi atunci pe lume împăraţi sau regi? Şi unde-dm ajunge! îmi pare rău Ursu, dar trebuieşte să fi pedepsit; nu pentru că ai dat morţii nişte seniori trîndavi, dar fiindcă te-ai ridicat împotriva a însăşi temeiului vieţii noastre, împotriva dreptăţii şi aşezărilor milenare... Dar tu nici nu m-asculţi...
HORIA: Toţi ţăranii merg laolaltă. Şi băieşii din mine, şi potcovarii, cu toţii merg laolaltă.
96
MIHAIL DAV1D0GLU
ÎMPĂRATUL: Nu înţeleg ce spui, dar întotdeauna ai fost un om ciudat.. Mai ţii minte doamna care mi-a cerut să te iau curtean? Am poruncit pentru ea să-ţi facă chipul. De altfel, din dorinţa ei am şi venit aici. Atunci mă duc. Mă iartă, sîntem în plin carnaval. (îşi pune o-bonetă şi suflă într-o muzicuţă) Nu-mi plac prostiile astea, dar ce pot să fac împotriva tradiţiei? (trece înspre uşă) înţelege că sînt aşteptat. Fără mine, curtenii nu se pot veseli. Să fim veseli, să fim veseli,, valahule. (se reîntoarce) Ce bine ţi-ar fi prins acum dac-o ascultai pe-acea tînără doamnă, să-mi fi rămas curtean. Te-aşi fi înnobilat, şi pe băiatul tău... Ştii ceva de el? Eu n-am copii, dar gîndesc că pentru un tată e greu. (pauză) Cum n-ai înţeles că eu am generali şi, oameni de stat care de sute de ani nu fac altceva decît să-mi conducă, treburile împărăteşti?! Pe cine ai avut de partea ta? Nişte ţărani aproape sălbateci şi nepricepuţi.
HORIA: Nevoia aduce şi priceperea. Iar despre blîndeţe, mulţam seniorilor pentru blîndeţea lor...
ÎMPĂRATUL: Dar erau oameni fără de ştiinţă a războaielor.
HORIA: N-ai dumneata mulţi generali cum a fost Gheorghe Marcul şi Nicula Bibart si Simeon Băieşul ori Giurgiu Crişan.
ÎMPĂRATUL: Dar nu vezi că pas cu pas ţi-au dat peste cap tot ce-ai gîndit?!'
HORIA: Pas cu pas au învăţat! Şi abia ce-or mai învăţa de-acum înainte..
ÎMPĂRATUL: Cum?! Tu gîndeşti să începi iară?
HORIA: Da.
ÎMPĂRATUL: Dar mîine mori.
HORIA: Nu mor mîine. Nu mai mor niciodată.
ÎMPĂRATUL: Tu vrei să mă sperii, Ursu. De aceea spui. Ori tu crezi că, Ilie Stef, băieşul acela din Săcărîmb... tu crezi cu adevărat c-or porni băieşii din mine?!
HORIA: Or'porni. Or porni băieşii din mine şi ţăranii de pe ogoare.
ÎMPĂRATUL: Nu! Nu! (repede) Ştii, Ursu, eu ţin la tine şi dacă-mi ceri graţia imperială, îţi las viaţa. Cere-mi graţia şi-ţi dau viaţa. înţelegi?
HORIA': înţeleg.
ÎMPĂRATUL: Atunci încă în noaptea asta fă contelui Iankovitz o carte de
graţie.   Ai să faci, nu? HORIA: Nu.
ÎMPĂRATUL: Pentru ce? Nu te-nţeleg. Eu îţi dau viaţa şi tu... Ori poate iar
ai să-mi vorbeşti de oamenii care or fi mîine. HORIA: Băieşii din mine şi ţăranii de pe ogoare.
ÎMPĂRATUL: Da-s oameni! Cum nu-i cunoşti? Oamenii uită.Poate că te-au şi uitat. Oamenii uită uşor.
HORIA: Împăraţii uită uşor. Oamenii nu uită. Vin mine să-i auzi. Vin faţă cu m'ine să-mi'spui pe cine l-or uita. (scena s-a întunecat cu toiul. în întuneric se aude numai glasul lui Horia) Curat înaintea oamenilor şi cu sufletul deschis înaintea lui dumnezeu, eu trec din viaţa aiastâ pămîntească în aceea de veci şi-mi spun că nu-mi pare rău' pentru nimic. Şi de-o fi să-mi încep iară viaţa, la fel aşi porni-o! (pauză) Vultur răpitor, tu care îmi vei fi mormîntul, mormînt viu peste creste de munţi, zboară peste munţii meir asupra lor şi-n moarte să umblu!
Cortina
HORIA
97
TABLOUL XII
Dealul Furcilor din Maierii Bălgradului. Un loc deschis. în fund case vechi cu acoperişuri ţuguiate. Fund dreapta turnul pulberăriei. în planul întîi dreapta, o căruţă şi nişte samare. Planul întîi stînga o caretă. Planul doi ieşind din culisele stînga, o parte din platforma-eşafod. Sus pe platformă şi jos între platformă şi ţăranii în tundre, soldaţi cu armele gata să tragă şi toboşari. în căruţa din dreapta, lonuţ rănit. Lîngă căruţă Floarea, mai de-o parte David Marian. Printre ţărani se văd lacob Todea, băieşul, secuiul, calfa. Femeia potcovarului şi alte femei ţin de mijloc şi pe după cap pe Marina lui Cloşcuţ. în caretă, contele Csiszar, contele Balia, doamne nobile, slujbaşi şi tîrgoveţi. Pe feţele tuturor se simte încordarea. Nobili şi ţărani,cu toţii simt c-a trecut deasupra aripa m,orţii. Ochii ţăranilor sînt îngheţaţi, femeile scăldate-n lacrimi, toboşarii bat tobele de moarte, apoi secretarul personal al lui lankovitz, flancat de-un 'ofiţer şi de călăul (totul în roşu, în mînă cu roata de tortură) vine înaintea oamenilor. La semnul secretarului, un trîmbiţaş sună prelung.
SECRETARUL: (înantează încă un pas, apoi) Ion Oargă,numit altminterea Cloşca, iobag al fiscului din Cărpeniş, scelerat crîncen şi tulburător îndrăzneţ al ordinei, condamnat la frîngerea cu roata a fost trecut din viaţă la moarte. Sentinţa s-a împlinit.
MARINA: (cu un ultim zvîcnet) Cloşcuţ! (tobele îi acoperă glasul. Este scoasă afară din mulţime de grupul femeilor).
SECRETARUL: (cu un gest i-a oprit pe toboşari, face apoi un semn trîmbi-ţaşului. După sunetul prelung al acestuia) Să fie adus Horia, numit altminteri şi Ursu Nicola, iobag al fiscului din Rîul Mare. (în liniştea ce pogoară peste toţi cei de faţă, vine pe platformă dinspre stînga, între ostaşi floria, împreună cu preotul. Horia priveşte liniştit asupra mulţimii, apoi, cu aceeaşi linişte se întoarce înspre secretar care cu un glas, din cap arătînd înspre Horia, se adresează călăuluiJ Frîngerea • cu roata de jos în sus! Călăi, carnefici, vi-1 dau în seamă!! (călăul pune mîna pe braţul lui Horia, un fior îi cuprinde pe cei de faţă. Secretarul nu e mai puţin înfiorat şi el). Să fie trecut de jur în jur înaintea oamenilor, spre spaimă şi oroare, celor asemenea lui de azi şi în viitor. (călăul şi cu un ajutor lăcătuş îi scol lanţurile)
CONTELE CSISZAR: (grupului său) începe sărbătoarea princiară, (către călăi) Carnefici, ascultaţi! Ascultă, călău. Ai douăzeci de florinţi dacă lucrezi bine. (izbucneşte în rîs, apoi către grupurilede ţărani) L-aţi vrut principe şi crai al Ardealului. Iată-1 crai al eşafodului. Ha, ha, ha!
DAVID MARIAN: (Lui lacob Todea) Aşa ne trebuie, între smeii în ei de domni, dacă ne vîndurăm sîngele, şi nu-i lăsarăm să-i facă Horia tot mac.
IONUŢ: (ridicat în capul oaselor, suflă încet) Tăicuţule, tată! (Horia, în timp ce i se scol cătuşele, câulîndu-l cu ochii printre oameni, l-a zării o clipă, apoi îşi trece ochii în altă parte). (lonuţ cu disperare lui David Marian) Nici nu şi-a oprit ochii pe mine.
DAVID MARIAN: Ca să nu te ia tîlharii în seamă. De aceea.
IONUŢ: Nu mai vrea să mă vadă.
DAVID MARIAN: Pentru viaţa ta. Ca să te cruţe, (călăul l-a tras pe Horia în stînga) La noi s-a uitat. Şi-acum rămas bun, rămas bun îţi doresc. IONUŢ: Tată! Tăicuţule, tată!
7 — V. Romînească
98
MIHAIL DAVIDOGLU
DAVID MARIAN: Taci, lonuţ! Taci, taică! IONUŢ: (cu disperare) Tată!
CONTELE CSISZAR: (îşi face drum printre ţărani) Ce-aţi spus? Voi ăştia! Hai repede. Ce-aţi spus?
DAVID MARIAN: (îi iese înainte) D-apoi înălţimea ta, cîte am spus eu la viaţa asta a mea, ehei! Tot vorbe proaste ca pentru de-al de noi!
CONTELE CSISZAR: L-aţi chemat pe tîlhar cu numele de tată. înseamnă că-i pe aici feciorul tîlharului, puiul de lup! Unde-i? (ţăranilor) Cine l-a chemat pe tîlhar cu numele de tată?! Hei, ostaşi, la mine! (îl caută, pe lonuţ printre ţărani)
GLIGORE NICULA: (care la strigătul lui lonuţ şi-a făcut drum printre oameni şi vine pînă la Floarea care-l acoperă pe lonuţ să nu fie văzut.) Tu Floare, afurisito, nu-1 mai ascunde, că l-am văzut. Ei, vere, a cui e viaţa? A mea. A gălbejitului. Iar tu ai să mori de faţă cu tată-tău. (se grăbeşte să treacă înspre contele Csiszar)
DAVID MARIAN: (îi vine din spate) Stai tu, numai puţin, frumosule, şi nu da glas că mi-i jungherul în coasta ta. Spune măi, pentru crăi-şorul cît ţi-au dat. Taci? (Lui lacob Todea)Scoate-l mă Iacobe, uşor, şi ţine cuţitul bine. Scoate-1 şi mai încolo şti tu singur... (lacob Todea îl scoate in stînga pe Gligore Nicula care iese mai mult mort. Din dreapta revin toboşarii. In urma lor, Horia. De astă dată Horia e fără tundră, fără lanţuri, cu capul descoperit. In spatele lui, ca o umbră, călăul)
HORIA: (se întoarce către oameni) Nu plîngeţi, oameni buni, că nu pot ei domnii să-ngroape dreptatea şi nici s-o frîngă cu roata.
SECRETARUL: Călăi carnefici, e vremea să-mpliniţi sentinţa.
HORIA: Cu bine, oameni buni! (se opreşte cu ochii asupra lui lonuţ)Cu bine!
DAVID MARIAN: (nu ştie cum să-i răspundă de rămas bun, cînd deodată porneşte cu glasul său de om bătrîn cîntecul lui Pintea Viteazul. Horia intră şi el în cîntec. Glasuri se pornesc din mai multe locuri odată. Ostaşii nu ştiu ce să mai facă. împotriva cui să se întoarcă. Cîntecul creşte mai puternic)
„Frunzuliţă ruptă-n vînt Multe-au fost şi multe sînt Multe sînt de povestit De-un viteaz nebiruit, De-un viteaz afar-din seamă"
(secretarul a încercat şi el să oprească cîntecul pînă îi vine în minte să-i facă un semn călăului. Acesta pune mîna pe braţul lui Horia-Cîntecul s-a curmat brusc)
HORIA: (îşi trece ochii asupra oamenilor ca un ultim rămas bun) Cu bine, oameni buni. (trece liniştit în dreapta, tăria lui impune pînă şi grupurilor de nobili. Tobele îl însoţesc o vreme, apoi linişte)
SECRETARUL: (face un semn, trîmbiţaşul sună prelung, apoi se lasă o linişte înfricoşătoare pe care o sparge acelaş glas din cap al secretarului) Călău, fă-ti datoria, (un scurt răpăit de tobe, iar linişte)
CONTELE'CSISZAR: (grupului său) Ce! Rîdeţi! Cîntaţi! Cîntaţi! Un cîntec vesel! Să cîntăm, domnilor! Ei, ce este, ce! (dar tăcerea celor din fur îi închide şi lui gura)
DAVID MARIAN: (izbucnind) Numai pot, oameni buni, nu mai pot! Ehei, domnilor! îl ucideţi voi pe Horia, şi-i vărsaţi sîngele, da' izvorul nu
HORIA
99
se poate curma iar sîngele lui Horia izvorăşte din toată tara din ^PoporuL seama şi temeţi-vă. Temeţi-vă! '
CON IELE CSISZAR: (sare din locul său) Să fie ridicat! Ostaşi, ostaşi! Sînt contele Csiszar şi cer să fie ridicat, (ostaşii îl cuprind' pe Band Mă-
DAVID MARIAN: D-apoi atîta ţi-a fost conte, că ceasul ti-a sunat. (S-a smuncit din rnîinile ostaşilor, îşi înfige jungherul în pieptul contelui) Hai, mori spurcăciune, să'pot închide ochii şi eu. (unui ostaş care l-a izbit din spate cu baioneta) Na, mulţam, că greu îmi era singur. Toader, Ştefane Marcu, uite că vine şi tata. (aproape să cadă dar se ridica iar ) Te-au fărîmat, crăişorule. (înspre grupul nobililor, cu ochi satbateci) L-aţi ucis voi, dinilor, dar luaţi seama. Din sîngele Horiei s-or ridica în fiecare sat cîte un Horia. în fiecare sat cîte un Horia! Oameni! Oameni! (se prăbuşeşte fără a putea încheia vorbele. Doar bătaia tobelor îl continuă).
CORTINA
7*
MARCEL BRESLAŞU
I C A R
Greu este glodul de pe tălpi să-l lepezi, Apoi urnit, apoi teşit luneci pe brînci, pe sfredelu-nţepat în înălţimile adinei, spre cer, spre cer în cercuri tot mai repezi.
O, răsturnată prăbuşire-a lui Icar. Mereu mai smuls din mucedele smîrcuri pipăie beat, cu-ale aripilor sfîrcuri tăişul aerului, tot mai rar.
Neghiobii rîd deştept, şi-i plîng de milă cînd cin năerii gureşi povestind că au văzut în larg plutind, rotind, fulgi risipiţi şi aşchii de şindrilă:
„Proptindu-ţi zborul pe coturni de vis credeai că poţi să spulberi legea firii? Trufaş Icar, strădania depăşirii sfîrşeşte-n trîmba sfîşiatului abis!"
...Ei nu ştiu — că-n azur, cutezătorul, la vămile stihiei lui şi-a frint aripile cu miros de pămînt ce-ar fi putut să-i stingherească zborul.
ADRIAN ROGOZ
DIN NOU ACASĂ
Ascultînd „Tablouri dintr-o expoziţie" (1874), parcă l-am văzut pe Modest Mussorgski cum îl însoţea cu gîndul pe prietenul său, pictorul Hartmann, în depărtate călătorii, spre a se întoarce cu evlavie acasă, la locurile natale, părinteşti,
A. R.
PRINTRE STRĂINI
Toamna-şi fringe vaere de-aramă. Eu cutreer codrul prin frunzare... încotro crea inima să-mi zboare, In spre ce tărîmuri fără seamă?
Către zări vîslesc ţipînd cocoare... Dorul parcă-i cere zării: Ia-măl Prin seminţe curg fiori de soare. Zvonuri tulburate se distramă.
Spre pămîntul drag cu seve-amare Totul mă îndeamnă, mă recheamă. Vădjaevea visuri vuitoare... Vreau să fiu din nou acasă, mamă!
STATQ=PALMĂ«BARBĂ-COT
Tîrîie prin iarbă încîlcita-i barbă —■ Să mergi tare-i greu cînd te-ncurci mereu, cînd mai eşti, mă rog, şi cam şontorog...
Cît un ţine de mic, dar la cap bunic, saltâ-al meu pitic:
ba tîrîş-grăpiş,
ba în repeziş —
parc-ar fi cruciş! Bietul barbă-cot
mai să cadă-n bot...
„Ce mai drum netot!" Face încă-un pas —-celălalt,
de-un ceas,
A. ROGOZ
unde i-a rămas? 9 Boc-boc-hodorog ! „Fir-ar el de toc!" — Cine-şi bate joc?!
★
Toamna-şi fringe vaere de-aramă. Eu cutreer codrul prin frunzare... Încotro vrea inima să-mi zboare? In spre ce tărlmuri fără seamă?
INIMA CASTELANEI
Văd străvechiul castel pe-nserate. Tristă, tainică umbra se-aş terne. Bale inima fetei, se zbate De aceleaşi  dulci vorbe eterne.
■— Cîntă ^ o trubadurule, cîntă! Cerne-ţi viersul ciudat, plin de"vrajă! Plînge-mi sufletul ce se frămîntă, Invăluindu-te ca într-o mreajă...
Dar de-i vrea să rosteşti al ei nume, Zi-mi-l doar murmurat, numai mie... Taci!
Mă tulbură struna ce-mi spune Melancolica ta melodie!
IN GRĂDINILE TUILLERIILOR
I^îăreţ mai e castelul de nisip! Copil să fii!
Sau vrăbiuţă —■ cip ! cirip ■—• Ba lopăţica e a mea, şi găleţica. — Si-al meu e cerul, scoica si urzica...
9 . ■*
■— Dar pumnul e al cui?
Vrei un cucui?
★
Să vezi atuncea hărmălaia! Din joacă, s-a încins bătaia... Şi singurul avut al tuturora: castelul —• pierit
ca şi Gomora.
DIN NOU ACASĂ
103
URCUŞ
Greu deal!
Mai va
pe-aşa
prav al
s-ajungi
pe culmi
cînd scurmi
pe brînci;
cînd am
râu car
şi cal
avan;
şi cînd
urcînd
spre pisc,
în stei
scintei
doar isc... Dar lua-te-ar... Pttiul
Munci-te-ar cine ştiu!...
Şi-ncet, încet,
cu vorbe dulci,
ajungi să urci
chiar pe Tibet.
CÎNTEC PENTRU PUII DIN GĂOCI
z i-ne: cine-n
riuri line,
cu o nevăzută aţă
de poleiuri şi de ceaţă
ţese viaţă —
şi-apoi naşte din ruine!? Zi-ne: cine?
De ies nouă puici de rouă, ruj aline?
Zi-ne; cine?
Mură-n gură —
prea e grea cimilitură!
★
Sece apa cea vioară! Din cuibar de var răsară nouă pufuri
pămătufuri:
104
A. ROGOZ
puii mei
mititei!...
Cum mai ţipă
sub aripă eiufuliţii!
Ia priviţi-i!
— Mici, zburliţi şi nesătui parc-aţi fi ai nimărui. Şi-nvîrtiţi mărgele-n ochi — nu vă fie de deochi!
★
Dar de-ar vrea să vă Inhale niscaiva vulpoaice hoaţe sau fudulii
cei de ulii sau vreun neam de hide ciori, nu vă temeţi, puişori: Ştie tata să-i îndoape
— că-i aproape!
CEI DOI EVREI
Cînd săracu-ţi este neam,
Nu-i spui „frate", ci-i spui „n-am" !
Simţind cuţitul pîn-la os, un biet evreu s-a dus odată la ruda lui apropiată: bogatul unchi, ştiut milos. Şi-n loc să capete-ajutor, săracul a ieşit dator.
— Crezi că averea este-un pom ce-şi trage din văzduh verdeaţa? Vrei să cerşeşti chiar toată viaţa? Fii un evreu mai econom!
— Bolnavă-i Sura, şi flămândă...
— Sînt bun la suflet, dar nu prost. Cine-mprumulă fără rost? Dobîncla banilor e sfînlă!
— Speram că mă vei înţelege...
— Există şi la noi o lege...
— Ia-mi inima zălog — sfîşi-o!
— Eu nu-s călău.
Adio!
DIN NOU ACASĂ
ZI DE BÎLCI
— Ce-i cu norul ăla ca un borş?...
— Nu fii timp! E tirgul clin Limoges.
— Poate om zuli şi noi ceva:
vreun email, vreo salbă, vreo lulea..
Forfotă. Praf. Lume-n spume. —- N-om pipăi vreo minune? Zarvă. Ochiade-ndrăzneţe. Tăifăsuiesc precupeţe; marfa şi-o scot şi-o măsoară:
— Haide, mai dă! E-o comoară.
— Ce te înfigi ca burghiul?
Vezi că-i al meu muştiriul.
Tineri se vîntură-n danţ
Fug în spre crîng doi amanţi...
Muzici îţi ard Ungurica.
— „Vin să te pup, Angelica!"
Sfadă. Merchezuri.
Rîsete ca la botezuri.
Cîteodată
iese lată '■—
şi-n zi rea,
cîte-o măsea...
Dar te-mbie
o spanchie
veselie...
Ce vreţi! Ca la iarmaroace: larrnă la tărăbi şi bună pace.
CATACOMBELE
în nări, doar izul muced, rece,
iar timpul parcă nu mai trece,
nici smoala inimii nu bale.
De uncie va-ncolţi cuvîntul frate
pe lespezi le-acestor umezi bezne?
Din lanţurile de la glezne?
Din mersul mut şi orb de plumb?
Din gindul strîmb, din pumnul timp?
Dar este-o cale, este-o poartă! Nu duce ea spre altă soartă? Dar cum s-o vezi prin sumbre ceţi, cînd stai cu ochii la pereţi?
D eo dală-af ară-n depărtări, se-aucl, ca din genuni, strigări; pe ziduri, umbre se adună — de inşi cu facle-aprinse-n mină.
A. ROGOZ
E doar o umbră sau aeve-i? Ei trec vuind cintarea plebei, şi bezna-i sfîşiată-n colţii văpăii de pe stinca bolţii.
Ci strigătele cresc întruna ; Afară dogorea Comuna.
HORA IELELOR
Hora vrăjitoarelor Taie vad ponoare lor. Cine li s-alătură Călărind pe-o mătură? Este Baba-Cloanţa, Cloanţa cotoroanţa. Păru-i bate gleznele, De-nfăşoară beznele. Chiuie lunatecă, Dănţuie sălbatecă.
*
Vraja e sau dorul e Ce-ţi dau, trecătorule, Mintea — gărgăunilor, Sufletul — genunilor? Sau vrei ca vîntoasele Să-ţi legene oasele? Şi prin ele guri de iele Să-nfiripe cinticele?
Ştirbe, strlm.be, despletite —•
Rădăcini încolăcite —
Vîlvele-ţi bat căile,
Trec ca vîlvătăile.
Vîlva nopţii oarbe Sîngele ţi-l soarbe, Ochii-ţi împînzeşte, Minlea-ţi rătăceşte, Carnea ţi-o mănîncă, Inima-ţi nătîngă. Plîngi, te zbaţi, suspini Prin vrăfi şi ciulini, Prin coclite ferigi. Vrei să le desfereci...
Sgripţuroaica pare-că
Sufletu-ţi încalecă,
Ţipetele ielelor
Suie-n crugul stelelor...
Ceasurile zi-ni-le,
Cînd dau colţ luminile!
DIN NOU ACASĂ
Ce-ai mai crea Să fii aşa: „Curat, Luminat,
Ca steaua din cer lăsat, Ca argintul strecurat!"
★
Cînd în hău a izbucnit o lucoare de chibrit, Ielele s-au risipit.
*
Prin seminţe curg fiori de soare, Zconuri  tulburate se distramă. Văd aecea cisuri cuitoare... Vreau să fiu din nou acasă, mamă!
POARTA EROILOR DIN KIEV
Cînd hotarul străin în suflet îţi piere, Fruntea pleacă-ţi-o-adînc, fierbinte, -n tăcere! Pe această, cinstită poartă rusească Lasă-ţi iarăşi pricirea să odihnească!
Măre, iată-mâ iarăşi, iarăşi acasă! Oare peregrinarea-mi fost-a mănoasă? Dorul meu a încins deşarte ispite: Amintirile, ape nepotolite, Mă cuprind şi mă trag din nou spre Rusia. Pe strămoşii ce-nfruntă cremelnicia Parcă-i căd apărîndu-şi calra străbună, Cînd au fost bîntuit grozacă furtună.
★
Treacă timpul spinului Spinului suspinului! Treacă cremea urilor Urilor, armurilor... Cadă toate cămile Vămile desfă-mi-le! Vie leatul roadelor Roadelor noroadelor !
Grele clopote bat în dangăt de-aramă. In sfîrşit, ştii acuma cine te cheamă, lată-ţi cei recedea pămîntul-părinte! Vîntul prinde prin părul tău să se-alinte. Pieptul umple-ţi-l de-a pănuşii mireazmă! Căi străine pierit-au ca o fantazmă.
108
A. ROGOZ
Curg luminile-n zări — spice şi trîmbe. Nouri lunecă-asemeni unor columbe. Vulturi biruitori auzi prin văzduhuri. Vezi copii pretutindeni, soare şi muguri...
★
Tulburatele zvonuri cînd se distramă, Te închină adine spre arcul de-aramă, înălţat pesle-această poartă rusească!
Mamă, dă-mi sărutarea ta părintească!
AL. IVAN GH1L1A
FRAŢII HUŢULEA
i î
După mai bine de cinci ani scurşi de la acea năpraznică întîmplare care-l smulsese din vechile rosturi ale vieţii ţărăneşti şi era cît pe ce să-l scoată şi din rîndul celor vii, Ion Huţulea se întoarse în sat.
în lungul răstimp care s-a scurs, trecuse prin multe, cunoscuse multe, se ciocnise cu fel de fel de oameni, cu unii se răfuise, pe unii îi îndrăgise şi-ntr-un cuvînt se izbise de viaţă, ca rîul care se izbeşte în mai să-şi facă loc înainte şi să răzbească la larg.
Timpul nu-1 cruţase. îi înăsprise faţa pătrată, osoasă, cam cioplită din bardă, cu-n nas voinic, căzut peste mustaţa neagră, scurtă, tare ca sîrma; îi şănţuise cute adînci pe frunte, între sprîncene, şi-n jurul gurii cărnoase, uşor răsfrînte, şi-i ţintuise în ochi o scăpărare de dîrzenie şi hotărîre pe care n-o avusese înainte. Un picuţ parcă se mai îngroşase în umeri. Mersul îi devenise mai apăsat şi mai sigur, ca al unui om grăbit să tot ajungă undeva, într-un loc anumit unde-1 aşteaptă o groază de trebi. Căpătase obiceiul să tragă tabac, să-şi presare vorbăria neaoş ţărănească cu cuvinte străine aduse de la oraş şi să privească omul drept în ochi, scormonitor şi cu puţină îndoială; încolo, rămăsese acelaşi ţăran greoi, stîngaci în mişcări, neîndemînatic, puţin cam grosolan dar blind, bun la inimă, simţitor şi serios.
A venit spre seară, luni, după sfîntu Dumitru, cu maşina raionului de partid. Maşina, o Skodiţă verde, obosită, cu caroseria hîrbuită şi peticită cu tablă, a oprit în poarta gospodăriei, colective, a întors repede, scîrţîind din toate oasele bătrîne şi tuşind, strănutînd, scoţînd fum şi împroşcînd cu glod, s-a-ndreptat repede, săltînd prin gropi ca o broască ţestoasă.
Ion Huţulea a rămas proţăpit în poartă cu cufărul în mînă, descheiat la gît, năduşit şi roş ca-n plină zi de seceră. înăbuşindu-se de emoţie, a citit literele strîmbe care alcătuiau laolaltă firma gospodăriei agricole colective — „Viaţa Nouă" — apoi, mutîndu-şi lădiţa în cealaltă mînă, a apăsat încet clanţa porţii şi-a păşit în bătătură. Aici îşi desfată o vreme ochii privind acareturile gospodăriei — hambare lungi cu pereţii proaspăt lutuiţi, încă neacoperite, stogurile de fîn şi girezile de paie rînduite-n grădină, grajdul vechi, povîrnit pe o coastă ca un moşneag beteag, apoi a pornit repede prin ograda largă, călcînd de-a dreptul prin băltoace şi-mproşcîndu-şi din belşug bocancii şi pantalonii de doc, umflaţi ca nişte burlane. Căută din ochi pe cineva să întrebe unde sînt birourile, să poată da de frate-su, dar cum nu zări pe nimeni, o luă în neştire spre marginea ogrăzii către o căsuţă spoită-n albastru. Urcă în fugă scările roase de lemn şi, ajuns în faţa uşii, stătu cîteva clipe să-şi tragă răsuflarea. întinse apoi mîna şi cu o mişcare scurtă, crăpă uşa-şi se năpusti înăuntru.
110
AL. IVAN GHILIA
— Aaaa! Bine v-am găsit!
Alecu Lazu, preşedintele, care stătea chiar lîngă uşă, parcă l-ar fi aşteptat, se repezi cel dinţii şi-i strînse vîrtos rnîna. Frate-su Mihai, sări de la birou, îmbrînci scaunul, vru să spună ceva, dar nu putu scoate decît nişte sunete nearticulate de surprindere şi bucurie. Se repezi furtunos, cu braţele deschise, călcînd pe picior un om negricios, îmbrăcat într-un cojocel înflorat, de oaie. Omul se strîmbă de durere dar nu spuse nimic. Spre surprinderea lui Ion, rămase mai departe înţepenit pe scaun cu pumnii mari, vînoşi, adunaţi pe masă, fără s-arunce măcar o singură privire spre uşă.
— Ionică! Ionică! Tu eşti, măi! Tu! zise frate-su, revenindu-şi din buimăceală.
îl strînse în braţe, îl sărută apăsat pe amîndoi obrajii, pe mustaţă, pe tîmple, apoi îi dădu drumul, se-ndreptă un pas, s-apropie din nou, îl bătu pe umăr, şi-n toată vremea asta repetă într-una mirat şi bucuros totodată, parcă nevenindu-i a crede:
— Tu eşti, măi Ionică! Ha? Tu eşti!?
Curios. Cu toate că era tulburat de întîlnirea cu frate-su,lui Ion nu-i scăpă totuşi cătrăneala omului în cojocel de oaie care, rămăsese încovoiat, cu privirile în podea şi neînţelegînd de ce, puse mohoreala asta pe seama venirii Iui.
— Uite şi conducătorul nostru politic, spuse Mihai, parcă ghicindu-i gîndurile şi se-ntoarse de la fereastră, făcînd un semn cu capul spre omul cu cojocel înflorat. Nu-ţi aduci aminte?... Flăcăul văduvei Creţului... Amăriei Creţului... Cînd te-ai întors de pe front? Dar se întrerupse singur, înveselin-du-se brusc. Ei, lasă, dacă nu-ţi aduci aminte... ai să-l cunoşti acum şi are să-ţipară bine! întări el într-un anumit fel. Un om rotund, dintr-o bucată... exemplu de principialitate şi...
Omul „rotund", „dintr-o bucată", păru, în sfîrşit, că aude despre ce-i vorba şi se ridică. Era înalt, osos, şi-şi ţinea umerii puţin încovoiaţi. îşi scarpină nasul lung şi coroiat, zbîrcit a nemulţumire, aruncă spre Mihai o privire plină de dispreţ şi şopti încet, moale, cu-o voce uimitor de moale şi subţire pentru înfăţişarea lui aspră, sălbatică:
— Petre Amăriei.
Lui Ion îi plăcu de Petre Amăriei, de felul cum se prezentase şi mai ales că nu se lăsase uns la inimă de lauda lui Mihai. îi strînse mîna vîrtos şi-i spuse că auzise de el ceva pe Ia raion şi că nădăjduia că ei trei — şi arătă spre Alecu Lazu — se vor putea înţelege bine.
— Cînd este înţelegere, şi treaba merge mai spornic...
La vorbele astea, Petre Amăriei, ridică fruntea, deveni atent. Faţa lui se învioră, se ascuţi, deveni alta. în ochi îi apăţu o lucire vie şi abia atunci Ion băgă de seamă că secretarul are ochii negrii, pătrunzători şi inteligenţi. Zîmbi.
— Să lucrăm împreună? Cum adică? întrebă Alecu Lazu.
— Păi da, se jucă Ion, cu vocea Iui groasă de bas şi-i învălui pe amîndoi într-o privire veselă, parcă mirîndu-se că ei încă nu ştiu. Am fost dat aici Ia gospodărie...
Numaidecît însă, toată veselia lui se risipi şi-n locul ei se furişă ceva rece şi întunecat. Clipind repede a neînţelegere, se întreba: „Ce mai e şi asta? Ce-o fi cu ei?"
Cei doi, preşedintele şi secretarul, schimbară o privire între ei şi rămaseră nepăsători, cu feţele împietrite, parcă n-ar fi auzit nimic, ceea ce nu putea decît să însemne nemulţumire. Era vădit. Vestea nu le plăcuse. Secretarul deveni din nou morocănos. Se retrase încet spre uşă şi-ncepu să rîcîie cu unghia un strop de glod uscat de pe uscior.Faţa preşedintelui, arsă de
FRAŢII HUŢULEA
111
vînturi şi tăbăcită ca o piele de toval, nu spunea nimic. Preşedintele se-n-cliisese în sine şi numai uşoara încruntare a sprîncenelor arăta că omul se gîndea la ceva adînc, poate la vestea adusă de el, Ion Huţulea, sau poate la altceva, legat de aceasta şi care părea că-i încurcă urît socotelile.Singur, Mihai, frate-su, se bucură din toată inima.
— Ionică, adevărat?! Asta-i grozav, bre! grozav! Tiii! îl îmbrăţişa iarăşi şi-1 împinse pe un scaun.
— Straşnic! Tovarăşe Lazu... auzi? bre, Alecule! Nu teuita, Ionică,la el că-i aşa... să ştii tu că toată vremea pomenea de tine... zicea că eşti aşa şi pe dincolo... da' acu, de cînd îi preşedinte, s-o schimbat... nu rîde ca să nu-şi piardă prestigiul... Ştii, preşedinte, cutare, zîmbi el zeflemitor... trebuie să fie totdeauna serios şi-ncruntat, să vadă oamenii că preşedintele lor, săracu, îşi bate capul pentru ei, nu stă degeaba... Ha-ha-ha... O fost la noi az-vară nişte măscărici de la circ... toată lumea rîdea de se strica,numai preşedintele nostru...
Preşedintele asculta în tăcere şi zîmbea stînjenit. Nu se simţea tocmai la largul lui. Asta o înţelese îndată Ion şi-i făcu semn lui frate-su să tacă.
— Aş vrea să cunosc... începu el, dar rămase cu vorba neterminată. Se lăsă o tăcere grea, stânjenitoare.
Secretarul rîcîia un alt strop uscat de pe uscior. Preşedintele fixa un punct din perete. Mihai învârtea o linie în mîini şi Ion se-ntreba ce dracu s-a întâmplat cu ei toţi.
într-un târziu, afară se auziră nişte paşi clefăind prin glod şi-un glas aspru, uşor, ruginit, răcni tare ca-n codru:
— Măăăi Alecu! Heeeei! Nu-i nimeni pe-aici? Alecu  Lazu tresări:
— Aista-i  Buliga, grăjdaru. Oare ce vrea?
— Hai la el. Hai la el să vedem! se repezi secretarul şi deschise uşa in grabă, deşi nimic n-ar fi fost mai simplu ca să-l strige înăuntru pe grăjdar.
— Să ne ierţi, Ionică, se scuză preşedintele. Venim îndată... Ion rămase uimit, nemaiştiind ce să creadă.
— Ce mai înseamnă şi asta!?
— Dracu' ştie, strînse Mihai din umeri şi se-nroşi la faţă, ca şi cînd purtarea celor doi ar fi fost o ofensă grozavă adusă lui frate-su, şi ofensa asta l-ar fi izbit drept la inimă. Nu le vine la socoteală c-ai venit tu... Vreau să spun, se corectă el, că nu s-aştepta să vii tu .Apoi, c-un glas schimbat, continuă: Se spune că te-ai făcut foarte necruţător. I-adevărat? La noi, nu zic, preşedintele şi secretarul îs oameni buni, dar nu se prea pricep... gospodărie mare... şaizeci de familii... 240 de hectare... 60 capete de vite... 500 de oi... înţelegi ce va să zică asta? Satul întreg cu ochii pe noi... răspundere mare, ce crezi? Mare răspundere... Aici trebuie cap, nu glumă... şi ei...—se-ntristă el—.Nu-ţi mai spun cu cită greutate am izbutit să rezolv chestia.materialelor. E, de-ai şti! Ai văzut grajdurile şi hambarele cele noi? Mie mi se datoresc... Cît despre ei — paşte murgule... 13a' să lăsăm astea, sfîrşi deodată cu glasul iarăşi schimbat. Ziceai nu ştiu ce, că vrei... Ce vrei? Spune-mi mie ce vrei...
— Mda... spuneam c-aş vrea să cunosc gospodăria...
— Da! Asta! E, păi află de la mine că asta-i uşor... te duc eu, se oferi el. Ţi-arăt totul... Ce, crezi că stau aici, în birou?... Mie nu-mi placeasta, se lepădă el scârbit, arătînd cu mîna spre birou. Nu-i de mine, mărturisi el tainic. Cunosc gospodăria cum îmi cunosc buzunarele, că dacă n-oi fi eu, socotitorul, între oameni, atunci cine? Da'nu acum. Acum, luăm cufărul şi mergem acasă... Te speli, mănânci şi tragi un puişor de somn.Pe urmă, stăm
112
AL. IVAN GHILIA
de vorbă cît vrei. Bun cuvînt? Lasă, iasă că ştiu... flămînd, de pe drum... dă-o dracului, doar nu dau turcii...
Scaunul de subt Ion prinse a scîrţîi. Mihai îl tot zorea şi Ion se frămînta şi nu ştia ce să facă. Era încurcat. Privea undeva pe geam nişte raţe cenuşii, zbîrlite, care se scăldau într-o baltă şi-şi tot făcea de lucru cu-o ţigară, numai şi numai să nu-şi privească fratele în ochi.
— Mihai, lasă, bre, mulţumesc... Ce mai la deal, la vale... m-am gîndit şi eu că unde-o să stau... şi la tine... la voi (i se păru c-a spus prea mult şi lăsă capul în jos, roşind uşor) —- numai că... Nu... N-am să... La voi îi greu... Ruxandra... Nu vreau să...
— Cum! sări Mihai indignat. Cum! Da' se poate? Ce dracu', doar nu vii la străini...
— Da... şi mai este ceva, Mihai, bîigui Ion... Satul... oamenii...ce-or să zică... prea e... Şi Ion roşi şi se fistici şi mai tare. Noroc că tocmai în clipa aceea uşa se deschise şi intră preşedintele cu secretarul. Şi, lucru ciudat. Păreau amîndoi schimbaţi, parcă vorbele schimbate afară cu grăjdarul i-ar fi înveselit grozav pe-amîndoi. Lazu se apropie de Ion, îl învălui chiar într-o privire blîndă, prietenoasă şi-i spuse repede, fără înconjur:
— Ionică, nu fii supărat pe noi...Iac-aşa, vezi,te-am primitcamprost... Eh, mama dracului! îşi înmuie el glasul, amărît. Cînd ţi-i inima apăsată de griji, şi cu-n prieten te porţi nu ştiu cum...
Zîmbetul luminos care rătăcea pe buzele Iui Alecu Lazu îi netezea şi-i întinerea oarecum faţa tăbăcită şi plină de zbîrcituri, sau poate vocea lui caldă, pornită din inimă, care-i amintea lui Ion de celălalt Lazu de cel de demult, de prietenul de demult, îl mişcară şi-i uşurară sufletul.
N-avea de unde să ştie Ion şi nici prin cap nu-i trecea că totuşi, în ciuda vechilor simţăminte care rămăseseră de fapt proaspete în sufletul preşedintelui, schimbarea lui se datora scurtei convorbiri pe care o avusese în ogradă, după plecarea grăjdarului:
— Ce zici de asta? întrebase preşedintele.
— Zic... Ce să zic? se înciuda secretarul. Tocmai acum cînd eram gata să dăm la iveală toate tîlhăriile, tocmai acum... ar putea să ne-ncurce... Dracu' să mă ia şi pe mine. îs membru de partid şi vorbesc ce nu trebuie.... de parcă cei de la raion n-or şti ce face... Ce mai întrebi? se răsti la preşedinte..
— Păi, cum să nu te-ntreb? replică blînd preşedintele. N-ai văzut cum se bucura?... Are să-l cheme la el... şi dacă se duce...
Secretarul însă făcu un gest energic cu mîna şi nu-1 lăsă să-şi urmeze gîndul pînă la capăt.
— Tocmai asta nu trebuie să se întîmple...
— Ş-atunci cum?
— Trebuie să vezi dumneata ce faci... aţi fost prieteni... Ştii ce? Chea-mă-1 la dumneata...
— Bună idee!...
Şi astfel se făcu că Alecu Lazu, preşedintele, îl poftise să şadă la el, şi Ion, care nu ştia cum să se descotorosească de invitaţia lui frate-su fără să-l jignească, primi bucuros. Numai un lucru nu putea înţelege Ion (nici n-avea cum); de ce s-a grăbit Lazu să-l invite Ia el, cînd lucrul acesta îi aducea strîmtorare în casă şi cînd ştia prea bine că frate-su, oricum, îl va lua să doarmă la dînsul? Cum vine asta?! Adică, de ce să-şi bată el capul cu mine? îşi zicea. Ce nevoie are? C-am fost prieteni? Ei, da, dar asta... fost-ai lele cînd ai fost...
Curînd, însă, descoperi că asta nu era singura ciudăţenie. Mai erau şi altele. Erau multe. Mai întii, băgase de seamă că preşedintele îl cam suspec-
FRAŢII HUŢULEA
113
teaaă, pe uM&a ca ift discuţiile ce le are cu oamenii, ori de cîte ori vine vorba de frate--sa, sau «le contabilitatea gospodăriei, sau. de bani, sau de construcţiile ne'terminafe, toţi tac chitic şi schimbă vorba. „Ştim noi ce ştim. Nu ne %rage de limbă că-i degeaba, tot n-o să scoţi nimic de Ia noi!" — aveau ei aerul să spună atunci. Cîţiva, printre care secretarul şi grăjdarul, moş Bulîga, îi dăduseri de înţeles cern, dar cînd el voise să intre în miezul lucrurilor, secretarul îi spusese, aşa, dintr-odată, hodoronc-tronc, uimindu-1 cu desăvîr-şire, că doreşte să nu-i influenţeze în nici un fel. „Cum să-I influenţeze? Şi de %e să nu-1 influenţeze?" „Zice că să vadă el singur cum stau lucrurile şi pe urmă să judece". „Ce dracu' să vadă? Şi cum să vadă cînd toţi s-ascundeau să-i-arate ce avea de văzut!" „Tot ce-i putea spune, zicea secretarul, e că n-ar strica să dea odată seara pe la cooperativă", „că o să vadă acolo multe". Ce dracu' să. vadă?
Cel mai încurcat lucru i se părea o poveste cu nişte bani ai gospodăriei, aprobaţi de adunarea generală pentru materialele de construcţii care, fiind de urgentă trebuinţă, trebuiau procurate de pe piaţa liberă. în primul rînd, draniţa pentru acoperiş. Banii ieşiseră din casa gospodăriei de mult, dar acareturile încă mai stăteau înpîoaie, descoperite, cum le vedea şi el zilnic. Dar ce legătură era între povestea asta şi ce avea să vadă el seara la cooperativă, nu înţelegea în ruptul capului. Azi, încă de dimineaţă, era hotărît să se abată pe la cooperativă. Peste zi intrase în vorbă cu Buliga grăjdarul, şi încercase să-l tragă de limbă, dar moşul, prudent ca o vulpe, îl luă pe departe de la împărţirea pămînturilor din '45 şi se pierdu în fel de fel de ocolişuri şi hăţişuri. Nu înţelese nimic.
Adică, ^eva, ceva, tot pricepuse el, dar parcă nu-i venea să vadă unde bate naşul. Se-ntîmplă de multe ori să ştii un lucru şi să te faci că nu ştii, să te pierzi în alte zeci de presupuneri, numai şi numai pentru că vrei să te convingi pe tine de contrariul. Aşa se întîmpla şi cu Ion. Vorbind aşa, vrute şi nevrute, grăjdarul pomenise la un moment dat un nume, numele Iui frate-su, şi dintr-o dată, fulgerător, Ion făcu legătură între acesta şi toate celelalte, ezitarea oamenilor faţă de el, povestea cu materialele, cooperativa... dar numaidecît se lepădă de gîndul acesta. „Prostii! Prostii!" De ce? îşi cercetase cu d.e-amăn.untul de zeci de ori trecutul, tot ce-1 lega de săteni, de sat, şi nu găsea nimic. Totul a fost limpede, simplu. Viaţa lui pînă la război a curs lină ca un rîu de şes. E adevărat, o singură dată s-a tulburat pînă în adîncuri, dar asta nu-1 privea pe nimeni altul decît pe el, pe Mihai şi pe Ruxandra. După război s-a aruncat în viitoare şi viitoarea l-a dat o clipă, la fund, apoi iar l-a ridicat şi de-atunci îşi croieşte mereu drum cu umerii lui puternici, în stare să răstoarne şi un car încărcat. împărţirea pămînturilor... răzbunarea Iui Gheorghe Cotun, vechilul... totul a rămas îngropat în trecut; în toate astea, nimeni, oricît ar scormoni, n-ar găsi ceva putred, rău,, dubios. Atunci? De ce se poartă oamenii atît de ciudat cu el? Frate-su? Hm! Dar oare ce-o fi. cu frate-su? Cum lucrează? Cum trăieşte? Ce fel de viaţă duce cu Ruxandra? O fi fericită ea? Şi ajuns aici, fără să-şi dea seama, proceda întocmai cum procedau şi oamenii cu el. îşi abătea gînduriîe în altă parte, cu-n fel de teamă şi ruşine, zicîndu-şi că nu trebuie să se gîndească
la aceasta, că astfel de lucruri nici nu-1 privesc pe el. De femeia asta... de ea.....
Şi totuşi, în ciuda acestor gînduri, în ultimele zile se surprinse tot mai.des. gîndindu-se  Ia Ruxandra.
Acum, mergînd 'spre casă, se mustra în gînd pentru neghiobia de a nu fi primit încă pînă acum invitaţia lui. frate-su de-a trece pe la ei, să stea îa masă. „Ce tîmpit! De ce nu m-am dus?" Era ceva în el, ceva plăcut şi sfişietor în acelaşi timp, un dor nelămurit, o pornire neînţeleasă, care-l punea pe
8 — V. Romînească
114
AL. IVAN GHILIA
gînduri şi chiar îl speria puţin. Crezuse că n-a mai rămas nimic din furtuna de altă dată, dar se înşela.
2
Zăbovise mai mult ca de obicei, cu oamenii, la gospodărie, şi pradă acestor tulburătoare gînduri, venea grăbit spre casă trăgînd în piept aerul răcoros şi jilav al nopţii. Aerul mirosea a fum, a lapte ars, a ceaţă, şi, ca întotdeauna, vitele răgeau prin ogrăzi, roţile de la fîntîni scîrţîiau şi clinii hămăiau tărăgănat şi răguşit, parcă pirotind de somn. Numai el, Ion Huţulea, nu se simţea în apele Iui. „Din pricina afurisitului de tutun", îşi zicea. Ta-bacherea şi-o golise încă de la gospodărie şi murea după o ţigară. Căpătase meteahna asta în vremea din urmă şi acum nu mai putea scăpa de ea, îi intrase în sînge. în singurătatea lui, ţigara îi devenise un tovarăş credincios, de nedespărţit. Ţigara-i limpezea mintea, îi ascuţea judecata şi-1 liniştea. „Trebuie să'mă abat pe la cooperativă, n-am încotro" — îşi spuse şi gîndi că asta pică chiar bine. Va vedea şi el ce se petrece noaptea la cooperativă, de-1 sfătuise cu atîta grijă secretarul să meargă. „Numai să nu fi închis, că-i cam tîrziu."
Cooperativa era departe, tocmai în capătul satului, în vechea casă boierească pitită în fundul unei grădini părăginite la care ajungeai anevoie, luptîndu-te din greu cu glodul unei hudiţe veşnic desfundate.
• După ce-i sudui bine-n gînd pe cei de la sfatul popular care „dracu' să-i pieptene, nici pînă az'n-au mai zvîrlit o căruţă de prundiş în tina asta", Ion Huţulea izbi umărul în poartă, intră în grădină şi-o luă de-a dreptul prin iarbă, cu paşi mari. Nu merse mult şi se opri. „Uite al naibii! O-nchis!" îşi zise el şi rămase descumpănit văzînd odăile din faţă scufundate-n întuneric. „Halal vînzător, n-am ce zice! Ia stai! Poate de asta spunea secretarul .să trec pe la cooperativă! Da, bineînţeles, ar trebui să mă ocup puţintel şi de cooperativă." Se întoarse înciudat să plece, dar nu făcu nici doi paşi şi se opri din nou căci i se păruse... da, da... de undeva, de aproape, din întuneric, venea un cîntec de muzicuţă... şi cîntecul semăna, era... îşi trecu mîna peste frunte parcă să-şi amintească ceva şi aproape că strigă: „Doamne! Dar chindia numai frate-miu Mihai o mai cîntă aşa".
Ca dintr-un izvor tainic îi răsări în minte cum în copilărie ieşeau amîndoi, seara, pe malul pîrîului, între sălcii, şi frate-su Mihai prindea să cînte din muzicuţă. îşi rezema spatele de-o răchită, proptea coatele pe genunchi, îşi răsturna pe-un umăr capul bălai ca paiul de secară şi cînta cu gura deschisă pîn-Ia urechi. între degetele-i subţiri şi pîrlite de soare, muzicuţa strălucea ca argintul, şi ochii lui mari, albaştri-albaştri, ca floarea inului, străluceau şi ei luminaţi de fericire; toată lumea era a Iui. El, Ion Huţulea, bălăbănea un picior în apă mozolind un fir de iarbă-n gură, se topea de plăcere şi-1 ruga să zică-nainte, să zică tot ce ştie. îi plăcea din cale afară de mult cum potrivea Mihai tactul din gît, parcă nici nu cînta din muzicuţă, parcă avea o muzicuţă ascunsă-n gît. Chiar aşa şi gîndea pe-atunci. „Prostii!", mormăi. Ion Huţulea, stînjenit de ce-i mai trece prin cap, şi vru să-şi vadă de drum. Totuşi, ca fcnbrîncit de cineva, se trezi păşind spre spatele casei de unde venea cîntecul.
O pornire lăuntrică, un fel de curiozitate şi îndîrjire, îl mînau înainte, îi porunceau să vadă cu ochii Iui, sase convingă. De ce? La urma urmelor, nici el nu ştia de ce. Dar trebuia... Trebuia să vadă. La urma urmelor, ce mare lucru ar fi dacă chiar frate-su ar cînta clin muzicuţă, aici, la cooperativă? „Dar poate-i cu Ruxandra!" Şi Ion simţi desluşit cum la gîndul acesta îl
FRAŢII HUŢULEA
115
Îmbată o bucurie uşoară. „Am să văd" şi, zîmbind vinovat prin întuneric, se apropie tiptil de geamul luminat din spatele casei. Urcă pe prispă. Se sprijini c-un genunchi în parmalîcul de scîndură, ridică mîna şi o încleşta atît de vîrtos în stîlpul rotund, că crestăturile îi intrară în carne. Dar ce-i asta? Ce se-ntîmplă aici? în locul Ruxandrei văzu nişte femei străine, dezmăţate, pe frate-su între ele cîntînd din muzicuţă şi-n faţa lui pe vînză-torul cooperativei şi pe fostul vechil, Gheorghe Cotun. Faptul aproape de necrezut, că frate-su poate să bea şi să stea sub acelaşi acoperământ cu Gheorghe Cotun, îl izbi ca un mai, drept în moalele capului, că într-o clipă totul se răvăşi în jurul său. Ochii orbiţi de lumină i se împîcliră. Ca şi atunci demult, în urmă cu cinci ani, un văl negru îi acoperi mintea. întocmai ca şi atunci, urechile îi vîjîiau, picioarele îi tremurau şi nu-1 mai puteau ţine. Dar nu simţea nimic. Nimic altceva, decît o mare fierbinţeală şi un fel de legănare înceată, ca-ntr-un zbor lin. Trăgea şuierător aerul în piept, cu-n fel de disperare, parcă de asta i-ar fi atîrnat întreaga viaţă. Ameţeala şi greaţa îl învăluiră îndată. Un soi de leşinătură îi sleia ultimele forţe. într-o clipire retrăi totul ca într-un vis: cerul boltindu-se deasupra, ameţitor de albastru, rumenit de geana răsăritului, pămîntul sfîrtecat de pluguri, încremenit ca într-o aşteptare, şi ochii lui Gheorghe Cotun, bolbociţi, vineţi, reci şi goi ca nara încă fumegîndă a armei ucigaşe: „Vrei pămînt? Na, satură-te de pămînt!"
Cît timp rămase acolo nemişcat, cu gîtul înţepenit, cu privirile înfipte In fereastra murdară, Ion Huţulea nu-şi putu da seama. Nu-şiputu da seama, nici cînd s-a dat jos de pe prispă, nici cînd a făcut drumul pînă la uşă. Se trezi numai că obrajii îi ard, parcă i-ar fi fost străpunşi de-o ploaie de alice. Ridică mîna să bată în uşă. Mîna-i căzu neputincioasă, ca frîntă.
— Ce dumnezeu? Ce-i cu mine? Mi-am pierdut capul? Am vedenii? Asta nu-i cu putinţă. Nu se poate. Frate-miu cu Cotun, aici!?
Auzise de la oameni că Gheorghe Cotun, ispăşindu-şi pedeapsa, s-a întors în primăvară de la închisoare, că ar, fi avut aur furat de la boier şi îngropat undeva, cu care acum a început să învîrte fel de fel de afaceri necurate. Auzise şi că frate-su a-n.ceput să tragă la măsea, dar aproape că nu crezuse. Şi-acum faptul că Mihai bea în casa asta cu cel care-şi descărcase arma în pieptul lui, i se părea absurd, de necrezut, şi-aproape că înclina să creadă că l-au înşelat ochii.
încleşta pumnul şi izbi cu sete în uşă. O dată, de două ori... Auzi o ,pîrîitură şi-un plescăit sec — peretele coşcovit se desprinse de lîngă uscior şi   căzu  peste prag.
în încăpere, muzicuţa tăcu brusc, parcă se înecase. Se stîrni mişcare; voci groase, bărbăteşti, dintre care una aspră, poruncitoare, a Iui frate-su, se-nvălmăşiră cu nişte şoşote femeieşti, ca o sîsîitură de gîşte: se auzi zăngănit de sticle; scaune mutate din loc; tîrşituri de picioare pe podea şi într-un tîrziu, ca dintr-o mare depărtare, aceeaşi voce dureros de cunoscută:
— Du-te mă, vezi ce moaş-sa vrea ş-ăsta... că n-ai chip să răsufli... în sfîrşit, auzi nişte paşi apăsaţi apropiindu-se:
— Care  eşti  bă? Ceee...
Vocea îl plezni în urechi ca o batjocură şi lui Ion Huţulea i se făcu ■deodată sete. înghiţindu-şi scuipatul cleios îşi spuse că nu trebuie să se gîndească la nimic. Să-şi alunge gîndurile şi amintirile. Să se golească de tot. Să rămînă ca o stană de piatră, aşa cum făcea şi pe front, să se scuture de apăsarea de dinaintea atacurilor.
— Eu, Ion Huţulea. Dă drumu'...
8*
116
AL. IVAN GHILIA
— Aaa — ne-mneataaa — car-va-zică! bolborosi cel de dincolo cu limba încleiată. Zăvorul scrîşni. Poftisss... poftiss... pe-aici... la noi cam întuneric... ceva rar, pe-onoarea mea... un păhărel... poftiss... şi tovar'şu socotitor, fratele-mneatale... zău aşa...
A doua uşă se deschise şi-1 izbi drept în faţă un val de lumină pîcloasă, de aer cald, stătut, duhnind a tutun, a murături, a usturoi, a abur dulceag de ţuică şi-a trupuri înfierbîntate. Ion Huţulea clipi repede ca orbit, păşi hotarît în odaie şi se-ndreptă spre ungherul unde stătea Gheorghe Cotun. Cînd îl văzu, vechilul îngălbeni. Făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să alunge o vedenie,dădu să se scoale, dar căzu numaidecît la locpescaun. Gemînd, îşi strînse picioarele şi rămase cu ele aşa, chircite. Era beat turtă.
— Uite că ne-a fost dat să ne mai întîlnim, domnule Cotun... Ce zici? îţi pare bine?
Căscîndu-şi larg ochii, ca şi cum s-ar fi aşteptat la o lovitură, fostul vechil se uită în sus, către Ion, încreţindu-şi fruntea şi toată, faţa lui de-o. albeaţă nesănătoasă, străvezie, buhăită de beţie şi nesomn, cu maxilarul de jos ieşit în afară, cu buzele palide strînse puternic, parcă lipite de dinţi,, avea în clipa aceea o expresie de groază, de animal încolţit.
Brusc, parcă fiindu-i teamă că n-o să se poată stăpîni şi o să se repeadă să facă zob mutra aceea de animal încolţit, cu un gest de scîrbă, Ion se răsuci pe călcîie şi-i întoarse spatele. Vînzătorul cooperativei, care se dezmeticise o clipă şi rămase înţepenit lîngă uşă, aşteptînd încăierarea celor doi, o luă şovăind pe lîngă pereţi. Bolborosind ceva nedesluşit, se prăbuşi pe-un scaun în fundul odăii. Pe pat, între perne, în faţa lui Ion, stătea cu-n aer neruşinat, şi provocator, o femeie voinică, trupeşă şi frumoasă, cu faţa trandafirie,, cu buze pline, roşii, umbrite de un puf auriu şi cu nişte ochi mari, verzi, privind îndrăzneţ pe sub genele dese, răsfrînte. Era văduva răposatului Iacol> Găinuţă, despre care se spunea că juca goală prin vagoanele nemţeşti din gară în timpul războiului. în celălalt capăt de pat, Ion văzu cu uimire o.femeiuşcă tînără, foarte tînără, aproape un copil, cu faţa şi mîinile albe ca floarea de românită, care-l privea cu un aer nepăsător. îl socotise pe semne un nou tovarăş de chef ş-atîta tot. Lîngă fetişcana aceasta stătea frate ~SU. l-ia. intrarea lui, Mihai se schimbase la faţă, păli, obrajii i se scofăl-ciră. De tulburare, îşi proptise pumnii pe masă şi încremenise cu umerii împinşi înainte, cu capu-n piept, căznindu-se parcă să-şi revie din ameţeală, sau să prindă firul unui gînd care-i tot scăpa.
Ion se opri scurt în faţa lui: cu picioarele larg răşchirate, cu faţa boţită de încordare, cu ochii scăpărînd, drept, ţeapăn, bolovănos. Stătu cîteva clipe-ca prostit, buimac, neînţelegînd parcă ce se-ntîmplă acolo, care-i rostul lui în casa asta, de ce a venit şi mai cu seamă ce caută frate-su aici.
Dintr-o dată, frate-su ridică ochii şi-1 privi scurt, în treacăt, cu un fel de întristare, mohorît şi sumbru, şi atunci ceva se prăbuşi în Ion. începu a. sufla greu pe nări, parcă-ar fi urcat un deal cu-n sac în spate. Fruntea i se înroşi şi vinele de la tîmple i se umflară.
Acum se dezmeticise bine, buimăceala se risipise făcînd loc înverşunării, înghiţi, greu de cîteva ori, parcă s-ar fi pregătit să vorbească, dar nu scoase o vorbă. încordat, îndurerat şi cu ură stătu aşa nemişcat în mijlocul casei şi lăsă să-i alunece privirea de la chipul buhăit şi crîmţit de-un spasm, al fostului vechil, Ia faţa osoasă, prelungă, pungită sub ochi şi-ncreţită în dreptul buzelor groase şi late a fratelui său. în cap i se înţepenea tot mai mult un gînd nesăbuit care-l frigea ca fierul roşu, un gînd sîcîitor, chinuitor, cu neputinţă, de alungat, gîndul că frate-su nu-şi iubeşte nevasta, n-o iubeşte pe Ruxandra şi poate n-a iubit-o niciodată. O durere tăioasă îl izbi drept în inimă. Avu
FRAŢII HUŢULEA
117
simţămîntul că i s-a întîmplat o mare nenorocire şi nenorocirea aceasta îl copleşise pentru că venise dintr-o dată, pe neaşteptate. însă în acelaşi timp, îşi dădu seama fulgerător că nici nu-i vorba numai de asta, că asta-i îngrozitor, nimic de zis, dar aici îi vorba de ceva şi mai îngrozitor şi că din pricina acestui lucru se feriseră oamenii de el. Mihai nu era nici măcar pe marginea ticăloşiei. Mihai era în fundul mocirlei, acolo de unde nu mai este cale de întoarcere. Care erau străfundurile acestei decăderi? Cotun... dezmăţ cu femei... descompunere... banii gospodăriei pentru materiale... Acum nu se mai putea înşela că toate aveau o legătură.
— Mihai! Măi, Mihai!
Mihai tresări, îi aruncă o privire de cîine încolţit, gata să muşte, scrîşni, Îşi scutură umerii, trînti un pumn în masă şi se lăsă încet pe spate. Toate astea Ion Huţulea le vede ca prin vis şi vocea lui frate-su îi ajunge la ureche ea dintr-o mare depărtare:
—■ Ce vrei?
în glasul lui sună frica şi disperarea.
— Ce cauţi tu aici. Auzi? Cum de-ai ajuns, tu, aici? Măi, Mihai. Tu-ţi dai seama unde eşti? Uite măi, aici lîngă tine, în faţa ta-i Cotun. Gheorghe •Cotun. L-ai văzut. Ştii cine-i Cotun? Spune dacă ştii, se rugă el. Spune numai. Ce ai tu cu Cotun, măi? Ei, Mihai? N-auzi?
Mihai îl privi cu ochii umflaţi şi goi, roşii de băutură, fără să vadă şi fără să înţeleagă. Gemu şi-şi înfundă obrajii în mîini, căzind cu capul pe masă. Umerii prinseră să i se zguduie. II apucă un plîns ca de femeie isterică, cu sughiţuri.
PIînsul lui frate-su îi făcu rău. Şi printr-o ciudată întorsătură a gîn-durilor, în faţa ochilor îi răsări un chip de femeie plîns, mistuit de suferinţă, aşa cum îl văzuse de mult, în primele zile ale războiului, la despărţirea de Mihai — chipul Ruxandrei. Ceva amar şi nespus de fierbinte i se revărsă atunci în suflet. Gîndul că Mihai o înşeală pe Ruxandra, se împleti acum cu acela că ea poate nici nu ştie, poate stă acasă şi-1 aşteaptă şi plînge şi se amăgeşte cum s-a amăgit poate toată viaţa crezînd în el, jertfind pentru el tot ce a avut mai scump.
Ca prin vis vede cum Mihai îşi înalţă capul, cum obrazul lui se împietreşte deodată, schimonosit de ură, cum apucă sticla şi prinde să-şi toarne In pahar. Mîna îi tremură şi băutura se prelinge încet pe faţa de masă.
— Nenorocitule ! Uuh! Tu!...
— Lasă-mă-n pace!—-răcneşte Mihai cu-o voce spartă, răguşită. 'Cîrpă ce eşti... parşivule... te-ai nenorocit... Dezmăţatule... Cirpă...
Fratele se chirceşte, se micşorează, parcă dispare, se topeşte sub ploaia acestor cuvinte şi inima lui Ion se strînge ca-ntr-o menghină. Smulge cuvintele cu greu, parcă şi-ar smulge şi inima odatâcu ele. Mîinile i se zgîrcesc. Răsuflarea i se curmă. Mai poate îngăima moale doar două cuvinte, cu-o voce schimbată, străbătută de milă, de-mbărbătare şi amărăciune şi se miră el singur de vocea  Iui:
-— Mihai! Frate!
Dar un nod i se pune în gît şi îi stăvileşte repede vorbele. Cuvîntul „frate1' sună străin în casa asta,în mocirla asta, cu femeile astea, cu duşmanii ăştia gata să-ţi sară în beregată. înţelege atunci că nu-i mai rămîne altceva de făcut decît să plece, să fugă.
într-o tăcere apăsătoare îşi tîrăşte paşii pe podea şi iese. Nimeni nu-1 strigă înapoi. Nici un pas nu s-aude în urmă. Nimic. Numai uşa scîrţîie. Scîrţîie ascuţit. Prelung.Ca un rîs batjocoritor. îi scîrţîie în urechi. în creieri. „Lasă-mă-n pace!... Lasă-mă-n pace... Lasă-mă-n pace!"... Afară-i răcoare,
118
AL. IVAN GHILIA
aer curat, proaspăt, încărcat cu miresmele grădinii, aşa cum a fost şi atunci, de mult, în dimineaţa de primăvară, cînd s-a prăbuşit peste brazda udă de sînge, dar lui Ion Huţulea i se pare că peste tot pluteşte o duhoare rîncedă, greţoasă, înăbuşitoare, de ţuică, salam, trupuri înfierbîntate, o duhoare care-l face să geamă şi să-şi iuţească paşii. Degeaba însă, din urmă, ca o înfruntare, îl ajunge cîntecul muzicuţei. Cîntă turbat, cu învăluiri repezi, şi sunetele subţiri îi pătrund în urechi, îi pătrund în toată fiinţa ca nişte ţipete dureroase, ca nişte scrîşnete. „Lasă-mă-n pace... Lasă-mă-n pace..."
3
De departe zări o luminiţă pîlpîind în geamul casei lui Alecu Lazu, la bucătărie, unde-i făcuse gazda patul, şi se bucură că nu-i va mai scula pe oameni degeaba la miezul nopţii. Intră fără zgomot. Sorbi cîteva linguri de borş acru amirosind a leuştean, lăsat într-o strachină pe masa, împreună cu-o hrincă rece de mămăligă, apoi îşi întoarse buzunarele pe dos, îşi răsuci o ţigară, se dezbrăcă şi se urcă în pat. Voia să adoarmă numaidecît. Era trudit. Il durea capul. Somnul însă îi dădea tîrcoale de departe. Nu se prindea de el.
Huţulea rămase cu ochii larg deschişi în întuneric. Asculta liniştea odăii şi liniştea nopţii care-i ţiuia-n urechi, tresărea cînd lătra cîinele sub fereastră, cînd pocnea o grindă, cînd necheza un cal undeva în adîncul satului. Patul scîrţîia şi se chinuia sub dînsul. Ar fi vrut să doarmă, să uite de toate şi mai cu seamă de întîlnirea cu frate-su, să uite, să se lase cuprins de apele molcome ale .somnului. Dar nu era chip s-adoarmă. Gînduri şi amintiri i se-nvălmăşeau în cap, ca nişte fulgi de zăpadă pe o zi de sloată şi-i alungau somnul. Ion Huţulea se răsucea pe-o rină, se ridica în cot, îşi aprindea ţigarea de job — şi pînă şi tutunul i se părea nesuferit, îlştirea pe gît, îi frigea buzele, ii umplea ochii făcînd să-i ţîşnească lacrimi fierbinţi usturătoare, lacrimi de obidă, pe care şi le ştergea apăsat cu monturile pumnilor, mîrîind printre dinţi.
II
1
Rămaşi de mici fără tată, fraţii Huţulea au fost bătuţi de toate vuiturile şi nu s-au poticnit numai poate pentru că, asemeni ulmilor de la marginea apelor, s-au ţinut vîrtos încleştaţi unul de altul, şi-au pus amîndoi umărul la greu. Cu toate astea, rar să se poată găsi firi mai deosebite. Mihai, mai mare decît Ion cu aproape trei ani, era vesel, zvăpăiat, nepăsător, schimbător şi uşuratic. Era unul dintr-acei cărora li se pare că viaţa trebuia să fie făcută numai din zile cu soare şi sărbători. La cea mai mare nevoie, îşi tuflea cuşma pe-o ureche şi fluiera a pagubă, dar în aşa fel încît să înţeleagă toată lumea că el, Mihai al lui Vasiîe Huţulea, nu se pierde cu firea măcar de-a fi să piară pămîntul. Uşurătatea asta-i venea de Ia taică-su, răposatul scrip-car, Vasile Huţulea, om leneş, iubitor de petreceri, de viaţă uşoară, de băutură şi de femei, care ar fi sfîrşit^o cerşind pe la porţi, de nu era Glafira, nevastă-sa, să muncească şi pentru el şi să poarte casa mai dihai ca un bărbat.
Ion îi semăna bucăţică ruptă mme-sii. De asta poate şi maică-sa îl iubea mai mult decît pe Mihai. Pe cît era Mihai de împuşcă-n lună, de ştiur-
FRAŢII HUŢULEA
119
lubatic şi de vorbăreţ, pe-atît era Ion de cuminte, de aşezat şi de tăcut. Mic de stat, cu umerii de urs, greoi şi stîngaci, vorbea puţin, rîdea şi mai puţin şi privea lumea cu ochii lui mari, reci, cenuşii, ca doi bulgări de sare, înceţoşaţi de tristeţe şi de nelinişte. La plug şi la coasă îşi arăta el toată vrednicia. Acolo se şi simţea de altfel în largul lui, aşa cum se simţea Mihai la petreceri, între prieteni, sau seara cînd turna vorbe deochiate în urechile fetelor. Despre ei satul spunea: „Aşa fraţi, halal!" pentru că erau văzuţi, mereu împreună, nedespărţiţi, încă din copilărie, de pe cînd păzeau vitele şi oile bogătanilor. Erau văzuţi împreună oriunde, toamna la clăcile de des-făcat păpuşoi, vara la hramuri, la hore, chiar şi la fete umblau împreună şi de era nevoie, Ion cel greoi şi tăcut, se pricepea foarte bine să dreagă cu pumnii lui bolovănoşi ce strica frate-su cu limba Iui ascuţită şi ageră.
Seara, pe la aprinsul lămpilor, ieşeau amîndoi în sat şi mergeau la fete. Erau mari de-acum, flăcăi în toată legea, cu armata făcută. Le venise vremea. Mihai păşea încet înainte şi Ion venea în urmă, cu pălăria pe ochi, bocănind cu-n băţ mare de corn. şi stîrnind colbul drumului..
Mihai se oprea la o poartă, sau la alta, intra în ogradă şi mergea fără să întoarcă faţa pînă ajungea lîngă prag. Acolo se oprea şi-I aştepta pe Ion. Ion s-apropia fără grabă, se oprea lîngă Mihai, ridica ciomagul, şi bătea tare de cîteva ori în uscior sau în prag, apoi se uitau amîndoi să vadă dacă se face lumină, şi cînd se făcea lumină, Mihai îi dădea un ghiont în coaste lui Ion şi-i rîdea în nas: „Vine, mă!" ca şi cînd n-ar fi crezut că vine.
într-o vreme, Ion băgă de seamă că Mihai se opreşte tot mai des la poarta unei case, la poarta lui Ilie a Iui Deleagă care n-avea o casă prea arătoasă, dar care avea în schimb o copilă bălaie, cu mijlocel subţire, proaspăt ieşită la joc şi care le deschidea uşa de la cea dintîi ciocănitură. Lui, îi era tot una. Mergea la fata Iui Ilie Beleagă aşa, pentru că trebuia să meargă şi el cu fete ca orice flăcău cu armata făcută şi pentru că dacă nu mergea la ea, trebuia să meargă la alta şi mai apoi, pentru că orişicît, aşa voia frate-su. Se aşeza într-un ungher mai întunecos, pe-o margine de laiţă, de obicei pe lîngă uşă, cu pălăria lăsată pe ochi, cu coatele pe genunchi, cu băţul alături, fărîma cîte o steblă de busuioc în mini şi asculta de acolo, tăcut, vorba dulce şi mătăsoasă a lui frate-su, făcută parcă dinadins să mîngîie şi să incinte o copilă proaspăt ieşită în lume. Din cînd în cînd, îşi ridica ochii şi privea pe furiş spre fata gazdei şi spre ceilalţi flăcăi înşiraţi pe îaiţele de lîngă pereţi şi toată vremea cît clocea acolo în ungherul casei, avea aerul unui om care nu cere altceva decît să fie lăsat în pace.
Fata i se păruse de la început cruduţă, miorlăită şi proastă. Una, două, Ia fiecare vorbă de-a Iui frate-su, izbucnea in rîs —e drept, avea un rîs subţirel şi plăcut care gîlgîia în toată casa şi care parcă-ţi lumina sufletul — dar oricum, cine nu ştie că şi rîsul are o socoteală? Lui Mihai, a văzut că-i place de rîsul ei şi că face cu tot dinadinsul ca ea să rîdă mereu. Se dădea pe lîngă ea şi-i şoptea vorbe deochiate Ia ureche, Iipi.ndu-se de umărul ei şi apucînd-o de mînă. Fata se ferea, obrajii i se rumeneaude sfiiciune şi, punînd capul în jos, îi spunea ceva cam că „nu trebuie", că „fii cuminte", sau altceva în felul ăsta, dar cu o voce, care, vedea Ion bine, aducea mai mult a îndemn, şi-n clipele acelea parcă simţea o furnicătură caldă prin spate şi întorcea capul în altă parte. Dar frate-su. nici nu-1 băga în seamă şi-ntr-o seară, cînd erau numai ei trei, Mihai s-a aşezat ca de obicei lîngă fată, a prins-o de mîini şi, mai vesel ca oricînd, a început a spune la drăcovenii, de să te tăvăleşti de rîs. Lui Ion îi plăcea, era şi el vesel în seara aceea, se zvîrcolea de rîs şi-şi ştergea ochii de lacrimi cu monturile pumnilor, pînă s-a oprit deodată nedumerit; băgase de seamă că fata nu rîde de loc, ba mai mult, parcă-i speriată
120
AL. IVAN GHILIA
de ceva, tremură toată ca varga, şi de pe faţă i-a fugit tot sîngele. Asta îl uimi grozav — nu înţelese ce putea fi cu Ruxandra lui Ilie Beîeagă, dar îl uimi purtarea ei şi se întrebă ce fel de fată poate fi ăsta care rîde ca proasta cînd nu trebuie, şi cînd îi de rîs, îi gata să plîngă. O privi mai atent şi abia atunci descoperi că fata-i frumoasă, chiar foarte frumoasă, c-abia i s-au copt sînii, că are ochi negri, mari, neliniştiţi, ca de sălbătăciune, faţa fragedă şi albă, buze cărnoase şi roşii ca măcieşul şi un păr lung, risipit pe umeri ca un şal. Fără să ştie de ce, simţi că începe să-i bată inima, şi obrajii să-i ardă parcă s-ar fi aşezat lîngă o vatră de jăratic. Şi privind-o aşa, prosteşte, aproape fără s-o vadă, —ciudat lucru, foarte ciudat — simţi desluşit că se petrece ceva cu el, ceva aşa ca şi cum ar fi plutit pe-o apă largă şi liniştită şi pe neaşteptate s-a surpat stăvilarul şi apele au pornit-o într-acolo val-vîrtej, pur-tîndu-1 cu ele, şi că el nu se poate împotrivi, că trebuie să se lase tîrît de vîrtej, pentru că altminteri, altminteri nu-şi va găsi liniştea, pentru că de acum ăsta-i rostul lui, dar că-n acelaşi timp lucrul acesta-i cu neputinţă, pentru că în faţa lui se ridică un om care-i împiedică drumul şi că el nu poate face nimic, nu-1 poate feri în lături, pentru că acel om e frate-su. Şi-n. clipa aceea, parcă ghicindu-i gîndurile, ca să-i arate că-i de neînlăturat şi că el, Ion, trebuie să ştie asta mai bine ca oricine, frate-su Mihai îl fulgeră cu nişte ochi scormonitori, apoi îi spuse încet, dar cu o voce care suna a ameninţare:
— Ia vezi, măi, Ionică... parcă bate cineva afară... Ieşi de-i fă vînt! Ion înţelese vorbele altfel, le înţelese în felul lui şi înainte de a se scula
mai şovăi o clipă, ghemuit pe laiţă, cu braţele vlăguite, cu sufletul crîm-poţit de deznădejde, de neputinţă şi de ciudă, cu privirile rătăcite, îndreptate spre Ruxandra, aşteptînd ca Ruxandra să înţeleagă dintr-o dată tot ce se petrece în sufletul său, să înţeleagă şi să se desfacă din braţele lui Mihai, să se întoarcă spre el, să-i spună o vorbă, să-i arunce o jprivire, să-i umple inima de speranţă. Dar numaidecît înţelese că asta n-are să se întîmple, că asta nu-i cu putinţă atîta vreme cît frate-su... şi-n clipa aceea îl fulgeră gîndul că frate-su vrea să scape de el. Apucînd ciomagul, zvîcni în sus, apoi fără o vorbă ieşi trîntind uşa.
Afară însă, i se căşună din senin că a făcut o prostie plecînd, că el nu trebuia să plece, pentru că poate nu-i nimica şi că frate-su, de bună seamă, nici nu se uită la fată, îi place de ea şi atîta tot, dar dacă el i-ar spune are să-l înţeleagă — numai, are să-i spună el vreodată?
Rămase în colţul gardului, în întuneric, nevăzut de nimeni şi spionă cu ochii ograda lui Ilie Beleagă şi fereastra luminată, după care i se părea că-i vede pe cei doi topiţi în îmbrăţişări pătimaşe. Stătu acolo pierit şi fript, cu inima zvîcnind la fiecare zgomot, la fiecare pas, temîndu-se să nu-i fie descoperit culcuşul, căci ce-ar putea spune de l-ar întreba cineva ce face acolo, ce caută, ce aşteaptă? Cînd Mihai ieşi, hăt tîrziu după miezul nopţii, îi văzu în bătaia lunii faţa mistuită de mulţumire şi se cutremură. Era fericit, şi fericirea aceea ar fi putut fi a lui.
Mamă-sa, cu pătrunderea ei ascuţită, a înţeles sau a bănuit ce se în-tirnplă cu el şi-n dragostea ei de mamă, a căutat să-i oblojească rănile:
— Ce-ai, dragul mamii? Te văd de-o vreme-ncoace mereu supărat. ...Slăbeşti... Nu mănînci... Nu dormi. Ce-ai, dragul mamii? Spune-mi mie, că numai pe voi vă am, şi cînd. vă văd supăraţi mă seacă la inimă. Nu ţine ascuns, dragul mamii, că nu-i bine...
Boala lui Ion era însă atît de rea că nici căldura dragostei de mamă nu i-o potoli.
Nimic în lume nu i-o mai putea potoli. Slăbise, se jigărise, ochii i se duseseră în fundul capului şi cînd o vedea pe Ruxandra o învăluia într-o pri-
FRAŢII HUŢULEA
121
vire atît de pătimaşă, de sălbatică, încît fata se cutremura şi-i spunea: —. „Nu mă mai privi aşa, bade, că mi-i frică".
Pe la Sfînta Măria Mare, fraţii Huţulea plecară la coasă, departe de sat, peste Ezăr, la lancu a lui Cliiuţă, care tocmea în fiecare an cosaşi cu ziua. Mihai era vesel ca de obicei, dar lui Ion i se părea că anume-şi arată veselia, ca să-l umilească şi să-l frigă la inimă. încărcat de obidă, se puse vîrtos pe muncă. Trăgea brazde mari, late, şi icnea din greu, întărîtat. Nu se oprea decît să bată coasa sau s-o ascute. Sudoarea îi curgea şiroaie pe frunte, pe faţă, pe piept, picioarele şi mîinile nu şi le mai simţea, dar se făcu că nici nu aude îmbierile lui frate-su de-a se odihni, şi, aproape fără să vadă, căci sîngele încins la arşiţă şi sudoarea îi înecau ochii, munci înainte vrînd parcă să cosească atît pînă să cadă frînt pe brazda jilavă.
— Hai rnăi, ce dracu' te-a apucat? Lasă coasa, doar nu ti-i ologi pen-tru'oţu ăsta care-ţi dă dou-j-de-Iei pe zi, ca la calici.
La prînz, la chindie, seara, mîncară împreună din aceeaşi strachină, răsuciră ţigări clin acelaşi tutun, băură apă cleioasă şi caldă cu miros de pelin din acelaşi şip şi totul între ei parcă rămăsese neschimbat. Dar zăgazul se surpase şi fraţii, fiecare din alte motive, nu mai voiau să-l ridice la loc, prefăcîndu-se că nu văd nimic, că nu s-a întîmplat nimic. Apoi Ion veni in sat, într-o duminică seară, pentru schimburi şi merinde, şi ca din întîm-plare trecu pe la Ruxandra Iui Ilie Beleagă-
Un fior cald îi străbătu inima şi se-năbuşi de plăcere cînd văzu. că fata-i sare-nainte şi faţai se-nseninează, parcă, l-ar fi aşteptat, şi chiar îl prinde de mînă să-l tragă mai repede-n casă, să-i spună că într-adevăr l-a aşteptat. Nici nu-şi dădu seama cînd s-a aşezat pe laiţă, cînd şi-a scos pălăria de pe cap şi de ce şi-a scos-o. Nu vedea decît faţa albă, plină şi zîmbitoare a fetei, buzele rumene care se mişcau şi de pe care se desprindea un susur mătăsos, mîngîietor şi neîntrerupt care-i picura în suflet şi-1 înfiora ca o sărutare. Dintr-întii nici nu pricepu ce anume spune, atît de zăpăcit era, apoi deodată, urechea prinse un cuvînt care-l lovi dureros ca un tăiuş,  drept în inimă.
— ...Mihai, de ce nu vine bădiţa? ...L-am aşteptat ...De ce mă priveşti aşa? ...Ai nişte ochi... parcă... zău...
Ion o privi repede, rugător şi-ngrozit, apoi sări în picioare, îşi luă pălăria şi băţul, şi din prag mai auzi glasul speriat al fetei:
— Doamne fereşte, ce-i bădiţă? De ce fugi? Stai... aveam să-ţi spun... să-i spui   că-1 aştept, bădiţă.
încercă o plăcere amară şi dureroasă, cînd, pe cîmp, după o zi de muncă, nu-i spuse nimic fratelui şi chiar îşi întocmi un plan de răzbunare —şi de unde în primele zile muncea ca un nebun, acum se lăsă pe tînjeală, începu să tăndălească toată ziua de ici-colo, numai şi numai să termine cit mai tîrziu de cosit, să-l ţină cît mai mult pe Mihai acolo, zicîndu-şi, uşurat, că-n felul acesta or să sufere şi ei alături de el, că suferinţa lui va fi micşorată.
Dar noaptea, cînd Mihai adormea pe brazda de fîn, de cum închidea ochii, el, Ion, cei care ar fi trebuit să se bucure, nu putea lipi geană de geană şi se perpelea ca pe jăratic.
Şi din ce în ce mai desluşit, îşi dădea seama că totul nu-i decît o rătăcire şi că chiar de n-ar fi aşa, chiar de-ar fi altminteri, el trebuie să creadă în rătăcirea asta, să creadă şi să uite. Şi uită. Adjcă încercă să uite.
La nuntă se îmbată criţă şi cu ochii tulburi de băutură îşi privea cumnata pe furiş, ca un hoţ, convingînclu-se că chipul acela plăpînd ca o floare ii.este străin,' cu totul şi cu totul străin, dar undeva, în afund, rana sîngera, sîngera. Apoi curînd nu mai avu de ce să lupte împotriva vîrtejului care se
122
AL. IVAN QHILIA
născuse în el, pentru că un alt vîrtej, mult mai cumplit, îl cuprinse şi pe el şi pe frate-su Mihai şi cumnată-sa: războiul.
La gară, pe peronul înţesat de lume, Mihai îl trase mai la o parte şi ferindu-şi privirile îi spuse c-o voce schimbată, de nerecunoscut:
— Eu plec, Ionică... De-acu, cum mi-o fi scris... da' tu, cît mai stai pe-acasă, ai grijă de ea. Ionică... n-o lăsa, că-i singură pe lume şi n-are pe nimeni.
Apoi Mihai se urcă în tren şi trenul se puse în mişcare, ş-odată cu bocetele Ruxandrei se îndepărtă încet, încet, se făcu tot mai mic, pînă se şterse din faţa ochilor. Numai plînsul Ruxandrei nu se ogoi şi Ion trebui aproape cu sila s-o scoată dintre oameni, mai mult moartă decît vie, şi într-un tîrziu departe, pe-o hudiţă pustie, de la Rohatcă, se trezi cuprins de fierbinţeli şi-şi simţi palmele ca jăraticul, dar nu pentru că-n faţa ochilor ar mai fi văzut trenul depărtîndu-se, nu pentru că l-ar mai fi stăpînit încă frămîntul despărţirii— căci nu aşa bate inima la despărţire de-un frate — ci pentru că-n vălmăşeala clipei şi-a trecut braţele sub subţiorile nevestii fratelui plecat, poate fără întoarcere, şi pentru că ea, femeia iubită în taină, îşi plîngea durerea ei nemîngîiată pe umărul lui. în aceeaşi clipă însă, cutremurat; ca ars cu fierul roşu, Ion îşi desprinse braţele şi-1 înecă scîrba: „Iartă-mă frate,   sînt un nemernic, iartă-mă".
îşi ajută cumnata în toate treburile, la prăşit, la secerat, îi îmblăti grîul, i-1 macină, îi aduse lemne de la pădure şi-n tot acest răstimp căută pe cît cu putinţă s-o ocolească. Dacă se nimerea să muncească împreună, nu-şi ridica odată ochii s-o privească în faţă, iar în tot ce şi-au vorbit, nu i-a tremurat decît o singură dată glasul, cînd cu raniţa-n spate, şi-a luat rămas bun:
— Rămîi sănătoasă, cumnată, şi nu te lua pe gînduri, c-o să se termine el odată şi războiul ista... şi o să se întoarcă Mihai... şi o să...
Ultimele vorbe se transformară într-o bîlbîiaîă şi soldatul Ion Huţulea se răsuci pe călclie şi plecă ducînd cu el în fumul tranşeelor, un chip plîns şi trist care se topi şi el încet, sfîrtecat de obuze, mînjit de ţîrna exploziilor şi de sînge. Tîrziu, după multă vreme, auzi ceva despre frate-su şi-atunci. chipul parcă iarăşi învie. îi povestise un ostaş, Belciug Octav, de la 11 infanterie, că fusese „împuşcat în palmă" — de ce tocmai în palmă? se întrebase el, atunci — că-1 „răformaseră doctorii" şi că se-ntorsese în ţară,, „acasă". „Va să zică tot e bine de el, îşi zise. Hei, unde-ar da norocu'cela să mă pălească şi pe mine un glonte şi să scap".
Dar nu piuiţi au norocul să primească un glonte în palmă, să scape de front şi să se întoarcă acasă, la nevastă.
Cu Ion Huţulea, se întîmplă altfel. Făcu frontul pînă Ia Stalingrad, şi aici degeră zdravăn, atît de zdravăn că urechile nu-i mai încăpeau subt cuşmă de. umflate, şi tocmai cînd să îngheţe cu totul, avu norocul şi căzu prizonier. Fu dus pe undeva pe-aproape de Urali. Lucră la un S.M.T. „Calea leninistă", unde, printre altele, învăţă lăcătuşăria. în ţară se-ntoarse în. toamna anului 1944, cu divizia „Tudor Vladimirescu", dar acasă, în Vîrtoa-pele, nu veni decît mult mai tîrziu, după ce goli câteva lăzi cu cartuşe prin munţii Tatra şi primi şi el spre amintire un glonte în pulpa picioruîuidrept.
2
Ziua aceea i-a rămas fixată în amintire pentru totdeauna. A coborît cu grabă din tren, şi tăbîrcindu-şi raniţa veche, s-a amestecat în mulţime. I se părea că toată lum.ea-1 înţelege şi-i zîmbeşte prietenos şi
FRAŢII HUŢULEA
123
încurajator. „Bine-ai venit, ostaşule!" Era ca un bolnav ridicat după mulţi ani dintr-un pat aşezat într-O cameră rece şi întunecoasă, sau ca un condamnat pus în libertate.
îl orbea lumina crudă a soarelui ţîşnită parcă de pretutindeni, din Cerul siniliu, fără fund, din pavajul caldarîmului pe care păşea şovăielnic ca un convalescent, din geamurile vitrinelor pline cu pluguri, sape şi coase atît de îndepărtate de sclipătul vînăt al baionetelor şi alarmelor ucigaşe; pînă şi din zidurile încinse şi zgrunţuroase de cărămidă şi ciment parcă ţîşnea lumina şi-i umplea ochii şi inima. Forfota de pe străzi, glasurile oamenilor, zâmbetele femeilor îmbrăcate-n bluze şi fote colorate, sau în fuste din care ieşeau picioarele goale, pline, durdulii, totul îl ameţea, îl zăpăcea, îi înfierbînta sîngele. „în sfîrşit, sînt acasă, acasă!" îi.venea să strige. Iar în urechile Iui deprinse cu canonada tunurilor, cu răpăitul armelor şi al mitralierelor, zgomotul tîrguiui răsuna ca ceva nefiresc, stins şi îndepărtat, ca pe front liniştea dintre atacuri.
Nici nu-şi dădu seama cînd a făcut drumul pînă la barieră, cînd a trecut podul peste Jijia, — acolo, unde, cu ani in urmă s-a cutremurat simţindu-şi palmele lipite de şoldurile fierbinţi ale cumnată-sii. Habar n-are cînd a cotit-o pe Ia moara lui Cusin şi a ieşit din umbra sălciilor de la cărămidărie, în plin cîmp.
S-a trezit pe neaşteptate în cîmp şi inima i s-a strîns dureros de-atîta bucurie. S-a oprit locului cu picioarele înfipte în glia puternică şi covîrşi-toare, ca un trup uriaş, şi-a văzut dintr-o ochire totul: griul aproape de dat în pîrgă, talgerele de floarea soarelui, trifoaiele albastre-întunecate, orzurile, secările albineţe, popuşoaiele verzi, dealurile încărcate cu alte popuşoaie, grîne şi iarăşi trifoaie şi cînepişti argintii. Apoi a pornitmai departe. Şi iar s-a oprit. Şi a pornit cu înfrigurare spre satul care abea se ghicia risipit în vale.
După ce-a trecut dealul şi păduricea de la Stîncă, s-a trezit depănînd repede din picioare, ş-atît de tare îl chinuia nerăbdarea, încît sestăpîneacu greu să n-o rupă la fugă. Doar mai este atît de puţin! Să treacă de fîntîna lui Mihăiescu, să ajungă sub plopul din capătul uliţei, apoi s-o apuce la vale pe lîngă casa lui Moldovanu... şi gata. De departe se zăreşte cuibul cocostîrcilor de pe casă. Uite-o şi pe barza cea bătrînă! Pînă şi ea, săraca, se înalţă într-un picior şi dîndu-şi capul pe spate, începe a toca din ciocul ei lung şi gălbui, în semn de bun venit. Nu mai e mult... Doar cîţiva paşi... Uite şi poarta costelivă de nuiele! A îmbătrînit şi ea, săraca! S-a povîrnit într-o parte, dar stă tot la locui ei, în aceleaşi balamale puse chiar de mîna lui, şi parcă-i face semn: „Hai mai repede, mai repede... de cînd te aştept!" Ion o fereşte încet la o parte, cu multă grijă, şi zîmbind berzei de pe acoperiş, păşeşte în ogradă. O clipă aşteaptă ca să-l simtă Tărcuş, să iasă din cotlonul lui şi să vină să i se gudure la picioare. Dar cîinele nu iese de nicăieri şi Ion nu mai are putere să aştepte. Inima-i bate de să-i spargă pieptul. Gîasu-i răsună puternic şi tînăr, ca un chiot:
— Mamă! Mamăă ! Heei!
Barza clămpăne pe casă. în vecini latră un cîine. S-aude foşnetul răchitelor, susurul pinului în vale. Şi liniştea asta îi strînge inima. Nici înaintea atacurilor de noapte nu i s-a strîns aşa inima.
■—Mamă! Unde eşti?
Uite, acum uşa se va deschide repede şi buna, duioasa lui măicuţă... Mai face un pas şi se opreşte în faţa pragului ros de vreme. Nu, uşa nu se deschide. Ion Huţulea ridică faţa şi ochii lui întîlnesc un lacăt mare, ruginit, atîrnat pe uşă. Ce caută lacătul ăsta pe uşă? în creierul lui se face întuneric,
124
AL. IVAN GHILIA
gol. Nu pricepe nimic, nimic. Apoi deodată, fulgerător, se face lumină şi omul geme încet, cu pumnii la tîmple:
— Mamă!  Unde eşti?
Casa părintească, ograda unde în copilărie se juca de-a prinselea cu frate-su Mihai, nucul sub care adormea în poala bunicii, totul i se păru dintr-o dată străin şi trist ca un mormînt năpădit de buruieni. Oare unde-i mormîntul maică-sii? în deal la cimitirul vechi, sau în vale la biserică? Trebuie să se ducă la frate-su, să-l întrebe. Dar poate că mamă-sa nici nu... Chiar aşa. Cum de-i putea trece una ca asta prin cap? Numaidecit să-şi ia raniţa şi să fugă la frate-su. în raniţă aducea tocmai din Cehoslovacia, pentru mamă-sa, un tulpan frumos de mătase. Bătrîna trebuie că stă demult la frate-su. Nici nu se putea altfel. Singură cum ar fi putut trăi? Numai că habar nu avea de frate-su. înainte de război, cînd s-a însurat, stăteau la bătrînul Cabinciuc cu chirie. Dar e atît de mult de atunci! Trebuie că s-o fi aranjat el într-un fel. Altminteri, de ce n-or fi stat în casa bătrînească?
într-adevăr, frate-su se aranjase. îşi ridicase casă în mijlocul satului pe un loc primit de la socru-su, casă mare, cu două odăi, cu paravan şi cerdac, acoperită cu draniţă. Cînd ajunse Ion Huţulea în poarta ogrăzii, Mihai tocmai tăia nişte lemne.
— Ionică! strigă frate-su şi zvîrlind toporul alergă spre el. îl cuprinse în braţe, îl sărută apăsat pe gură, pe faţă, îi pipăi mîinile neputînd scoate o vorbă, apoi îl trase după el înăuntru ş-abia într-untîrziu izbuti să bîiguie cîteva cuvinte:
— Ai venit!... Ai venit!... în sfîrşit... Prin sat s-auzea...
Dar Ion nu-1 mai lăsă să spună ce s-auzea prin sat. I se uită adînc în ochi, şi-1 întrebă repede, cu o voce gîtuită:
— Mama... ce-i cu mama?
— Mama săraca, oftă Mihai şi lăsă capul în jos. —■ Ce-i? Ce-i cu ea?
— Ne-o părăsit, Ionică, rosti încet fratele... S-o stins. Acu-s cinci săptămîni... prin postul Paştelui. O răpus-o tifosul. Cît n-am căutat-o şi degeaba... Era şi prea slabă, tu ştii cît o muncit săraca şi cîte-o-ndurat... că altfel... poate dac-ar fi fost mai în putere... dar aşa, s-o stins... în trei săptămîni, s-o topit ca o luminare... Se scula cîteodată cînd o mai lăsa fierbinţeala, şi întreba de tine: „Ion, zicea, unde-i Ion? Adă-1 pe Ion". „Lasă, mă-mucă, linişteşte-te... războiu-i pe sfîrşite... are să vină şi Ion". „Numai de-aş apuca clipa aceia!" Şi iaca n-o mai apucat-o!
Intrară apoi în casă, dar Ion nu văzu unde intră, n-o văzu nici pe Ruxandra care-şi strîngea pe lingă ea copiii şi-i stăpînea din ochi să nu facă gălăgie, să nu-i tulbure durerea, nu văzu nici camera cu scoarţe pe pereţi, nu văzu nimic. Şe aşeză pe un scaun şi rămase nemişcat, cu raniţa în spinare, cu ochii în gol, ascultîad fără să înţeleagă nimic, glasul monoton şi înecat al lui Mihai care îi tot spunea ceva de soartă, de-mpăcare, de curaj, de îmbărbătare, într-un tîrziu, simţi pe umeri o mînă grea, mina lui frate-su, şi simţământul că are pe cineva lîngă el, că nu-i singur sub soarele acesta rece şi nepăsător, îi mai încălzi inima. Văzu alături, pe masă, o strachină de mincare, pîine albă, ouă, nişte slănină, şi înţelese că toate erau pentru el, dar nu mîncă. îşi scoase încet raniţa cu care stătuse pînă atunci în spate şi îjbîi multă vreme cu mîinile prin lucrurile de prisos aduse de pe front, după tulpanul de mătase.
—■ L-am adus pentru mama, spuse el fără să se adreseze nimănui, îi păcat să nu-1 poarte cineva...
FRAŢII HUŢULEA
125
Plecă nurnaidecît, fiindu-i parcă teamă să mai rămînă, pentru ca nu cumva cumnată-sa să înceapă cu mulţumirile şi Mihai să-şi închipuie cine ştie ce, că a adus tulpanul anume pentru ea.
3
Către seară, Mihai veni la el, îi aduse mîncare, şi-1 copleşi atîta cu sfaturi şi vorbe bune, încît în cele din urmă Ion îşi deschise şi el inima şi fireşte, prinse să-i vorbească de front, de prizonierat, de „Calea leninistă", de planurile şi gîndurile lui, îi spuse că de bună seamă, el, Mihai, are dreptate, n-ar fi rău să-şi găsească şi el un suflet de femeie care să-l îngrijească şi să-i umple inima cu dragostea ei, căci destul a îndurat şi a trecut prin atîtea, dar că asta nu se poate face aşa cît ai bate din palme şi că pînă atunci sînt altele, că uite, oamenii din satele vecine s-au şi pus pe treabă, au şi împărţit pămînturile boiereşti, numai la ei încă nu s-a făcut nimic.
— Şi ce-ai vrea tu, Ionică? Or fi toate precum zici, acolo-n Rusia... las' să rămînă la ei... da' la noi ce vrei să facă oamenii, că boieru-i boier, îi tare, bre, ş-are şi armată la îndemînă. Numai o vorbă să-i spună lu' domnu' colonel Foliboga, prefectu', şi să vezi ce tărăboi se mai stîrneşte... Vin soldaţii şi ne face harcea-parcea. O să fie o tevatură, cum povestea mama c-o fost în '907, cînd l-o căsăpit pe tata bătrîn, pe bunicu'. Ai uitat?
— N-am uitat. Da' amu-i altceva. Nu mai e ce-a fost. Ori crezi că degeaba-am luptat cu arma-n mînă?
— Nu ştiu. Oi vedea. Eu, însă, nu mă bag. Rău, bun, am. pămînţelu' meu, ce-mi pasă mie de alţii? Cămaşa mi-i mai aproape... Muncească şi alţii... Eu cum am muncit şi-am adunat ban cu ban? Cu japca nu se ia pămîntul nimănui, Ionică... şi 'ncă pămînt boieresc... Ce crezi tu, că-i ţara în pradă? Lasă că ştiu eu... Nu-i chiar aşa cum le băsmuieşti tu... Nici acolo la Bucureşti comuniştii nu-s prea zdravăn înfipţi pe picioare... Maniu, ehe, nu se lasă... şi nici Brătianu... şi-n spatele lor stă America măi, omule, Anglia, Franţa. Asta-i, frate... Da' cu tine-i altceva. Chiar că ai apucat pe un drum greşit, ce-ţi pasă? Dacă-ţi frîngi gîtul, n-ai nici copii, nici muiere să te plîngă-n urmă. Faci ce vrei. Liber ca pasărea cerului.
— Hm! Bine le mai potriveşti, Mihai, n-am ce zice. Adevărat. N-am pe nimeni. Numai că, ce vreau eu să fac, nu fac pentru mine...
— Aşa spune şi Gheorghe Buliga, şi Ilie Parascan, şi mai mulţi din sat. S a furi na! şi comisia locală dar, deocamdată, văd că stau ...împart moşia numai cu vorba, pe la porţi... Dar vorbele zboară. Şi o mie de vorbe tot nu. fac cît o prăjină de pămînt. Nişte zăpăciţi... Le-au intrat toate bazaconiile-n cap şi nu mai sînfc buni de nici o treabă.
— Vorbele astea nu-mi prea plac, Mihai.
— N-ai decît. Nici mie nu-mi plac ale tale.
— Va' să zică-am început să vorbim două limbi?
— Nu vorbim două limbi, da' tu văd că ţi-ai stricat graiu' cît ai stat, pe-acolo, prin Rusia. Şi te-ai schimbat, Ionică.
— Cum m-am schimbat?
— Te-ai schimbat. Te-ai făcut al dracului.
— Aşaa!   Da,  m-am   făcut... Şi?
— Nu te supăra, că nu-i cu supărare. Ce rost are să ne certăm? Sîntem fraţi şi-ntre fraţi nu se cade să fie neînţelegere. Nu ne-am certat niciodată, ş-acu', de ce să ne certăm? Faci ce vrei, te priveşte... Dar pe mine lasă-mă unde sînt...
126
AL. IVAN GHILIA
— Bine. Pe om îl chemi la masă, da' nu-i bagi pe gît cu de-a sila... Mihai nu mai spuse nimic, se ridică să plece, dar chiar în clipa aceea
uşa se deschise şi-năuntru intrară Gheorghe Buliga cu feciorii, unul la vreo 14 şi altul la vreo 16—17 ani, Ilie Parascan, tîrîndu-şi încet piciorul de lemn şi vecinul Alecu Lazu cu nevasta. Intrară, dădură bună ziua, dar nu-si scoaseră pălăriile şi rămaseră nehotărîţi în picioare. Singur Gheorghe Buliga care era cel mai în vîrstă dintre ei, dădu mîna cu Ion şi cu Mihai, apoi se-n-toarse scurt, milităreşte, şi s-aşeză pe un capăt de laiţă, sub icoane, cu mîinile pe genunchi. în încăpere se făcu linişte. Ion, stingherit de stinghereala oamenilor, se ridică, dădu mîna cu fiecare şi-i pofti săşeadă. Musafirii se lăsară poftiţi a doua oară, apoi se aşezară. Icnind şi suflînd pe nas, Ilie Parascan se aşeză pe un scaun, subt blidarul cu oale, cu ochii mereu la Ion parcă să vadă ce face acesta, dacă nu se supără, cumva că s-a aşezat acolo şi-şi întinse în voie piciorul de lemn; băieţii se aşezară lîngă. tată-su şi Alecu' Lazu în celălalt capăt de laiţă. Numai femeia rămase în picioare, dar pe femeie n-o băgă nimeni în seamă. Numai în clipa cînd, după o tăcere lungă, Lazu spuse: „Ia scoate sticla ceea, femeie", toţi tresăriră şi-şi îndreptară ochii spre ea şi la vederea sticlei, pe feţele tuturor trecu o rază de lumină.
— îi de sfeclă, da-i fiartă de două ori, lămuri Lazu şi întinse sticla lui Ion.
Ion trase o duşcă bună de-i pocniră vinele gîtului şi plescăi din limbă.
— Tareee!
Sticla prinse a trece roată din mînă în mînă.
Gînd îi ajunse rîndul, Alecu Lazu se foi pe laiţă, mişcîndu-şi şezutul şi aşezîndu-se mai bine trase un gît, lăsă sticla în jos şi-1 privi atent pe Ion parcă i-ar fi citit ceva pe faţă, apoi iar mai sorbi o-nghiţitură şi spuse:
— Zi, aşa. Te-ai întors, ai?
— M-am întors, răspunse Ion şi zîmbi.'
Gîtva timp nu mai scoase nimeni o vorbă. Ion îi privea şi zîmbea, şi ei îl priveau pe Ion şi zîmbeau. După ce se scurse aşa un timp, Alecu Lazu îşi aduse aminte de ceva, se mişcă nemulţumit pe laiţă, se întoarse către nevastă-sa care rezemase usciorul, şi-o fulgeră scurt, cu o privire poruncitoare :
— Bine, fa, da' plăcintele celea nu le scoţi? Femeia tresări şi se bătu cu palma peste gură:
— Sărăcan de. mine !
Apoi scoase de sub şal o legăturică, o desfăcu şi i-o întinse omului. Omul o luă şi i-o întinse la rîndul său Iui Ion.
— Zi aşa, ai? Te-ai întors. Bine! Atunci, ia o gustare de ici. Şi să ştii că ne pare bine, făcu Alecu Lazu reluîndu-şi vorba începută înainte.
— Ce vă pare bine?
Gheorghe Buliga, care nu se spusese nimic de la-nceput, tuşi şi se băgă şi el în vorbă. Spuse încet, cu mirare:
— Cum ce? Asta. Că te-ai întors. Doară te-aşteptam.
— M-aşteptaţi?
— D'apoi cum? Te-aşteptam. Ia spune, măi, Ionică, se rugă el. Vii de departe...ai văzut lume... ai stat de vorbă, mă rog, ca omu' ...Noi aici, ce să ştim? De, ca la sat... O mai venit în cîteva rînduri nişte muncitori de la Dorohoi... da' în sat, bre, îi aşa un foc cu. împărţirea asta, că ar umbla oamenii şi cale de şapte poşte s-audă ceva...De aceea zic că de bine ce-ai venit... să ne sfătuim... Să vedem...
— Da... să vedem, întări şi Ilie Parascan. Noi ce facem?
FRAŢII HUŢULEA
127
Huţulea, care-1 ascultase atent pe Gheorghe Buliga, se săltă de pe scaun, îi privi pe toţi la rînd, apoi oprindu-şi ochii asupra lui frate-su, rîse încetişor, cu-n anume înţeles:
— Ce să facem? Pornim la treabă...
Toţi deodată tresăriră, făcură ochii mari şi-ncremeniră atenţi, parcă de pe buzele lui Ion ar fi zburat atunci, în clipa aceea, lucrul cel mai însemnat de pe lumea asta la care se gîndiseră şi ei dar pe care nu-1 putuseră dibaci. Femeia oftă şi-şi duse palma la gură. Truţă, feciorul cel mic al lui Gheorghe Buliga, clipi repede, îmbujorat, şi rămase cu gura căscată. Ilie Parascan, înalt, zdravăn, cu fălci late şi puternice acoperite de peri ţepoşi stropiţi cu alb, încremeni cu gîtul întins peste umăr, cu o pîlpîire ciudată-n priviri. Pînă şi Alecu Lazu, om vesel din fire, se schimbă dintr-odată, deveni morocănos şi duşmănos, îşi lăsă capu-n piept şi ochii lui mici, cenuşii, în care mocnea deopotrivă deznădejdea şi speranţa, stăteau la pîndă. Toţi aşteptau încordaţi.
— Socoteala-i limpede — lămuri lob hotărît. Nu mai putem aştepta. Asta-i! Avem dreptul, că pentru dreptul ăsta ne-am bătut cu armele, ca diavolii. Nici dumnezeu din cer nu ne mai poate opri,
— Da, nici dumnezeu, oftă uşurat Gheorghe Buliga şi pe faţa lui galbenă-pămîntie, cu obrajii, scobiţi, cu ochii duşi in fundul capului, trecu o umbră de zîmbet.
— Va-zică-1 împărţim ! izbucni vesel Alecu Lazu şi fără nici un motiv îşi scoase pălăria de pe cap.
Niţă îşi trînti o paîmă-n pălărie, o împinse pe ceafă şi rosti scurt, îndîrjit, dezvelindu-şi dinţii tari ca de lup:
— De-amu, ori-ori!
— Stai băiete, nu te pripi. Urma alege! îngînă moale, Mihai, şi-şi aprinse o ţigară.
Vorbele Iui căzură ca o găleată de apă peste un cuptor aprins.
— Da, are să fie greu, şopti cu o voce sugrumată Ilie Parascan şi-şi ridică fruntea. Era trist, chinuit, cu ochii înneguraţi de mînie, scăpărînd parcă scîntei. Are să fie greu — repetă. Prefectul Faliboga-i încă la putere. Are în mină toată armata. Şi prefectu-i cumnatul boierului. Oricîndpoate trimite soldaţii... Destul ne-am dat sîngele pe front... Sînt destule văduve şi-aşa... nu se mai poate, oameni buni, înălţă el glasul dureros. Boieru-i viclean, şopti după o clipă. O simţit ceva. Nu degeaba şi tărăşenia asta cu vechilul, cu Gheorghe Cotun. La aceste vorbe se răsuci uşurel şi se-ntoarse spre Ion: Să-ţi spunem,şi ţie Ioane... Cotun... îl ştii tu...
— Vechilul, îîî... cel care-o necinstit-o pe Floarea Iui Simion, — îi luă vorba din gură Gheorghe Buliga —, nu ştii? Ş-o alungat-o de Ia curte de s-o agăţat biata fată de-o cracă-n cimitirul cel vechi...
— Aha! Cum să nu? Mi-aduc aminte...
— Aşa! continuă nestingherit Ilie Parascan. Vechilu'. ÎI ştii va-zică? Ce-o moşmondit el cu boieru'?Cică s-o lăsat de sărvici ş-o cumpărat de la boier fo patru-j-de hectare în. Cotu Lung...
— Chipurile, interveni din nou Gheorghe Buliga.
— Amu cică are pămîntu' lui, nu mai stă în servici Ia boier, explică Ilie Parascan. S-o mutat in sat. Zice că destul o hărgăţit. De-amu să mai trăiască şi el omeneşte. Dacă ar fi numai asta, n-ar fi nimic, bre. Da' să vezi c-o ameţit de cap pe nişte oameni... cică le dă pămînt de Ia el... de la unii o luat şi arvună... de la alţii nu... cică dă în rate... cînd are omu' putere, atunci dă... Ba, ca să-şi facă aliaţi, unora le-o dat pămînt pe degeaba... Iaca să spună şi Mihai că-i aici de faţă...
128 AL. IVAN GHILIA
i
— Dacă-i pe-aceea, mormăi Alecu Lazu, astea patru-j-de hectare nu le putem împărţi. Va să zică...
— Stai, Alecule, stai taică, îl opri Gheorghe Buliga. Stai, că spun eu. Uite cum e cu ăsta, începu el cu glas liniştitei pe neaşteptate îşi schimbă glasul şiprinse să se răsucească: Ăsta-iun'oţ. Asta-i un bandit cum nu se mai află. S-o înţeles cu.boieru'... adică boieru' l-o şcolit. I-o dat şi în scris pe ele. Da' numai aşa de formă, înţelegi? Şi el s-o apucat să-şi facă cumetrii, să am.il-duiască oamenii.
— Va să zică, dacă ne luăm după hârtiile lor, răcni mînios şi Ilie Parascan, rămîn oamenii fără fo patru-j-de hectare. Numai cîte un hectar ş-ajunge la patruzeci. Ei, ce facem?
— Uite, de asta — lămuri Ilie Parascan — de asta o samă de lume nici nu se-ncumetă... Spun că drumul pe care-am pornit noi îi cu primejdie... că nu se ştie ce-o să se-ntîmple mai tîrziu, că boierii îs tari şi mai tari ca eî îs americanii care cum se porneşte răvoluţia, cum debarcă-n ţară cu vapoarele,, pe la Constanţa...
— Ăştia care zic aşa s-au aranjat cu Cotun... Cotun îi învaţă... Să spună şi Mihai...
—- Ce-aveţi cu mine? Ce tot Mihai şi Mihai? se burzului Mihai, dar îşi plecă ochii neputînd înfrunta privirea grea a lui frate-su.
— Cum Mihai? Ai luat pămînt? Păi, nu-nţelegi măi, omule, că asta-i momeală... momeală, auzi?
— Şi ce aveţi voi de-acolo? se zborşi Mihai. Moşia-i mare, ajunge pentru toţi. De pămîntu' meu să nu v-atingeţi...
— Uite ce-o făcut din el...tui moşia mă-sii! izbucni deodată furios Alecu Lazu şi izbi cu pumnu-n scîndura lăiţii de dîrdîiră fereştile.Nu mai putem aştepta. Dacă aşteptăm aşa, pe toţi oamenii ni-i cunipără. Ce dracu'.... Toată ţara se mişcă, numai noi stăm ca babele cu mîinile-n sîn. Ne-o apucat mila de boierPCe dracu'? Sau frica?Ha?Da' Ia pămînt v-aţi gândit, măi, oameni buni? Că vine vara şi pămîntu-i neînsămînţat, v-aţi gîndit? Cînd facem arăturile? La asta v-aţi gîndit?
Se gândiseră şi Ia asta, se gîndiseră la toate, li se dogiseră capetele de atâtea gînduri. Ş-acum tăceau împietriţi, duşmănoşi şi răi parcă s-ar fi sfădit, parcă ar fi fost gata să se încaiere, să se ia în pumni. Tăceau şi-1 priveau pe Ion cu sufletul pe buze de parcă toată viaţa lor ar fi atîrnat de o hotărâre, de-o vorbă care o va spune el. Tăcerea dură mult. Apoi Ion îşi scutură umerii, îi privi în linişte pe toţi şi lăsă să-i cadă vorbele rar şi apăsat:
— Nu mai putem aştepta. Aşa-i. Alecu are dreptate. Uite ce zic eu... La noapte ridicăm satul. Pornim din casă în casă. Să iasă toată suflarea omenească. Zorile să ne prindă pe cîmp. La primărie punem de pază la telefon, să n-aibă cum vorbi cu oraşul, cu prefectura, boieru', dacă i s-o năzări aşa ceva. Ş-apoi dacă i-o da mîna, n-are'decît să vină pe cîmp, să înfrunte mulţimea. Şi cu vechilu', nu ştim nimica. Poate s-aducă hârtie şi de la. dumnezeu. Nu ne priveşte. îi pămînt boieresc, îl impărţim. Gata socoteala.
—- Asta-i, întări Gheorghe Buliga şi se ridică grăbit de pe laiţă stru-nindu-şi feciorii din ochi.
— Aideţi cu toţii. Aideţi să mergem, se înflăcărară, şi Alecu Lazu se săltă şi el în picioare.
Ieşiră cu toţii buluc pe uşă.
Ion îi ajunse din urmă în ogradă. Trecând pe lîngă el, frate-su îi aruncă... o privire rece şi-1 apucă de mîneca hainei:
— Ionică... stai... i-adevărat? Chiar vrei să-mi iei pămîntul?
FRAŢII HUŢULEA
129
Ion îl privi mirat şi dădu drumul unui hohot de rîs. Rîdea pentru prima dată după atîta amar de vreme. ■— Cum să ţi-1 luăm ?
— Nu rîde, auzi? şuieră frate-su şi se înnegri la faţă. De pămîntul meu  să  nu vă atingeţi...
Ion îşi stăpîni rîsul, îşi prinse fratele de umeri şi-1 ciocăni uşor cu degetul încîrligat pe frunte:
— Ce se ascunde aici, Mihai? Dracu' să te ia... Eşti deştept, dar cîte odată nu înţelegi nimic... Cum să-ţi luăm pămîntul? înseamnă să-ţi luăm ceva ce nu-i al tău. O să capeţi pămînt. Fii fără grijă. O să capeţi. Statul ţi-1 dă, nu Cotun. înţeles-ai?
Mihai nu spuse nimic. Porni repede în urma celorlalţi oameni, călcînd băţos, ţeapăn, cu gîtu-ntins înainte, apoi după zece paşi se opri şi se-ntoarse cu o lucire vie în ochi:
— Nu cred, măi. Acu' mi-1 dă statu', da' mîine vine tot statu' şi mi-1 ia înapoi. Statu' nu dă niciodată nimic. Vezi, mai bine nu te amesteca.Stai liniştit...vină la mine, mănînci, te culci şi pînă mîine s-o vedea...urma alege... De ce să te bagi?... Nu zău, Ionică, nu ţi-i destul ţie cît ai îndurat pe front? Ş-apoi, oricum, dacă-i cum zici tu, şi-aşa şi-aşa, statul tot o să-ţi dea pămînt...
Ion o luă înainte şi nu-I mai ascultă. Mihai se mai ţinu o vreme după el, turuind, apoi o apucă pe-o hudiţă lăturalnică, strigîndu-i din urmă:
— Faci rău, Ionică... faci rău... Şi vezi, păzeşte-te de Cotun. Ion îşi urmă drumul înainte, parcă nici n-ar fi auzit.
4
Era destul de tîrziu. Luna plină lumina ca ziua şi Ion se gîndea că în alte nopţi, la ceasul acesta, satul ar fi dormit dus. Acum. peste tot se vedeau mişcînd umbre, lumini pe la geamuri, şoapte s-auzeau din ogrăzi, pe sub garduri. Tot satul se frămînta. Drumurile erau pline. Unii se grăbeau la circiumă să se-ncălzească cu-n păhărel, alţii stăteau rezemaţi de garduri, în întuneric, şi sfătuiau cu glas tare, nici nu se mai fereau ca altă dată,spuneau răspicat c-aşa-i porunca de la Bucureşti „să se-mpartă moşiile şi boierii să fie alungaţi peste graniţă", „să se ducă unde-or vedea cu ochii", „să se ducă la mama dracului",„c-o venitrăvoluţiaşi răvoluţia nu suferă picior de boier." Cîţiva flăcăi lălăiau un cîntec în curtea şcolii, pe toloacă, acolo unde se făceau şi jocurile de sărbători. Clinii lătrau întărîtaţi prin toate ogrăzile, ca la lup. Gospodarii dregeau plugurile, carele şi căruţele, ungeau roţile, potriveau grindeele, tînjalele, hrăneau vitele şi se pregăteau pentru marea ispravă a acelei primăveri, aratul pămîntului boieresc. Văjmăşagurile creşteau pe drumuri, pe uliţe, se-ngrămădeau pe la podeţe, s-adăugeau grosului şi un fel de dîrzenie necunoscută înăsprea feţele oamenilor, aprindea ochii, aţîţa vorbele.
Ion Huţulea trecu pe la primărie să cerceteze paza.Afară,curtea largă, căptuşită cu răzoare de flori, era plină de lume. Pe cerdac erau cîţiva ţărani înarmaţi cu furci şi coase. Urcă scările şi intră în primărie. în prima sală, la telefon, nu era nimeni, dar în încăperea alăturată zări lumină şi auzi murmur de voci. Deschise uşa şi se trezi deodată faţă în faţă cu Gheorghe Cotun. Era încălţat cu cizme, purta cămaşă albă înflorată la gît, şi între umeri avea un cojocel fără mîneci. Vechilul dădu un pas înapoi, se uită la Ion cu atenţie, fără să schiţeze un. gest, parcă nevenindu-i a crede că-1 vede înaintea ochilor, apoi faţa lui se împietri de indignare şi mînie.
9 — V. Romînească
130
AL. IVAN GHILIA
— Cum, domnule? Vrei să-mi iei pămîntul, ai? Pămîntul meu, pentru care am muncit o viaţă-ntreagă? Pămîntul meu!? Aşa? Apoi unde se mai află  nelegiuirea asta...
Faţa-i uscată, osoasă şi lungă ca de cal, cu ţepile nerase de multă vreme, se zborşi şi ocbi-i mici, înfundaţi în orbite îi scînteiară de ură.
Ion se rezemă cu spatele de uşă şi mişcîndu-şi încet buzele, se adresă celuilalt ins — un bărbat slăbănog, chel, cu ochelari — care stătea la masă, pe un scaun mare cu spătar:
— Ce căutaţi dumneavoastră aici? Cine v-a dat voie să...
Dar nu sfîrşi, că omul de la masă sări ca ars de pe scaun şi pe faţa lui trecu o umbră de zîmbet batjocoritor:
— S-avem iertare, tovarăşe... nu-ţi ştiu numele... nu te cunosc... îi fi fiind Ion Huţulea, fratele lui Mihai Huţulea, cel venit de pe front. îmi pare bine... Vezi matale, cum s-ar spune, eu ar trebui să te întreb ce cauţi, ca să zic aşa, fiind în deplină legalitate... Dacă-mi dai voie, notarul Pujină, se recomandă el. Stanislav Pujină. Dumnealui, domnul Cotun, Gheorghe Cotun, tocmai venise să mi se plîngă de un oarecare atentat la legile statului, care privează, ca să zic aşa, dreptul inalienabil al proprietăţii. Pentru ca să ne înţelegem — adăugă el cu-n glas răguşit — aici nu-i vorba de clasa moşierilor... Se opri fără să fi terminat ce avea de spus şi zîmbi ironic:
— Aşa dar, ne-am înţeles. Ce să mai lungim vorba? Dumnealui — arată el spre Cotun — dumnealui, nu-i moşier... Neam din neamul lui n-a fost moşier... Vai de capul Iui! Abia şi-a cîştigat o amărîtă de pîine. Acum că şi-a făcut şi el rost de-oleacă de pămînt, şi pe-acela vreţi să i-1 luaţi? Şi' zicînd acestea, privi semeţ cu coada ochiului spre Gheorghe Cotun, parcă ar fi vrut să-i spună: „Ei, vezi, vezi cum l-am pus la punct?"
Cotun mormăi ceva şi începu să se plimbe nervos, pufnind pe nări ca un taur. Din cînd în cînd se oprea, îşi împingea pieptul înainte şi-i arunca priviri ucigătoare lui. Ion.
Ion stătea nemişcat, cu spatele bine proptit în uşă, parcă i-ar fi fost frică să nu se întîmple ceva, ca cei doi să sară deodată la el, să-l dea la o parte şi să treacă dincolo să pună mîna pe telefon. Lui Pujină n-avea ce-i face. Era la locul lui în primărie. Era notar. Dar Cotun ce căuta aici? Dacă o fi venit anume trimis de boier să telefoneze la prefectură? Poate a site lefonat? De ce dracu' l-au lăsat oamenii?Ş-apoi de unde ştie elcă chelu' ăsta de notar nu-i şi el omul boierului? Mai mult ca sigur. Altfel de ce i-ar lua apărarea vechilului? Nu, fie ce o fi, trebuie să-i scoată afară pe amîndoi. Şi pe notar, da. Pînă mîine seară. N-are ce căuta aici.
— Uite ce, domnule notar, se adresă el notarului cu-n glas liniştit. Uite ce. Cu pămîntu' n-avem ce discuta. Aici hotărăsc oamenii. Dar eu te rog frumuşel să ieşi mata afară din primărie... şi du-1 şi pe domnul ăstălalt, ca să nu trebuiască să pun oamenii să vă scoată pe sus...
Atunci, parcă l-ar fi trăznit cineva c-un. par în cap, notarul se clătină pe picioare, păli, îşi duse mîinile la tîmple şi. răcni ascuţit şi piţigăiat:
— Cee? Cu cine vorbeşti dumneata, domnule? Unde te trezeşti aici, hai? Aici nu-i front, domnule. Auzi?
— Ştiu! făcu moale Ion şi vocea lui îl înnebuni cu totul pe celălalt.
— Aici eşti în primărie, la mine, domnule! răcni notarul cu ochii cît cepele. Ş-aici eu... auzi? Sînt autoritate de stat. Să nu îndrăzneşti, c-aeuin telefonez prefectului.
— Asta n-ai s-o faci, spuse Ion cu-n glas şi mai moale şi mai potolii, şi se aşeză mai bine în uşă.
FRAŢII HUŢULEA
131
— N-am s-o fac? Şi cine are să mă oprească? Dumneata? Vezi mai bine de-ţi scoate pălăria, c-aici nu eşti la crîşmă, auzi? Şi-n privinţa cazului cu pămîntul omului ăstuia, îţi spun, sînt autoritate de stat... nu mă cunoşti, dar avem să trăim în acelaşi sat ş-ai să mă cunoşti... înţelegi dumneata?... •ai să mă cunoşti. Şi n-aş vrea, ca să zic aşa, să regretăm întîlnirea noastră... Aşa că, urmă el cu-un glas blînd, dojenitor, să fim rezonabili, drăguţule, c-aici nu ne jucăm cu ţara în bunghi. Nu te juca cu focul. Vezi-ţi de treburile dumitale şi lasă-1 pe domnul Cotun în pace. îmi dau cuvîntul meu de onoare.
—- Cuvin tu' tău de onoare!... răcni deodată Ion scos din sărite, şi ieşi trîntind uşa.
Afară s-amestecă în mulţime şi-o luă pe drum fără nici o ţintă. Fierbea. Creierii îi erau sfredeliţi de aceeaşi întrebare :„Cine? Cine i-a spus vechilului? Cine i-a putut spune? Cum de-a aflat aşa repede că eu... că eu... Care-i acela «are o deschis gura să-i spuie?" Rămăsese încă de pe front cu-n fel de teamă ascunsă pentru orice trădare, căci trădarea i se părea cea mai vicleană armă, o armă care ţi se împlîntă pe la spate şi-mpotriva căreia n-ai cum lupta. Şi tocmai de asta-i cea mai mîrşavă,că n-ai cum lupta. Şi-acum, ceea ce îl neliniştea şi-i umplea sufletul de teamă era ghidul că era cineva care după ce a fost de faţă, în casa lui, şi-a auzit totul, s-a dus şi i-a spus lui Cotun. Dar cine era? Pe cine putea bănui? Auzi un tropot înfundat de paşi în urma Iui. Cineva alerga după el, gîfîind. Se opri. Bănuia cam cine-ar putea fi şi nu se înşelă. Era vechilul. în bătaia lunii faţa-i era albă ca a unui mort şi ochii îi ardeau ca doi cărbuni. Şuieră printre dinţi:
— Stai. Mai am o vorbă să-ţi spun. Ascultă... Dacă te atingi de pămîntul meu... dacă  te-atingi — se-necă el — te achit, auzi?
Prima pornire a lui Ion fu să-l trăznească peste bot, dar se stăpîni. întorcîndu-i spatele o porni înainte, aruncîndu-i în bătaie de joc:
— Vezi să nu mă sperii, domnule Cotun! Mai bine du-te şi te culcă.
5
Zorile găsiră satul pe cîmp. Pe cărările zbicite păşeau grăbite femei desculţe. Cîmpul vuia de larmă. Lumina vineţie a zorilor învăluia deopotrivă mulţimea, vitele, frunzişul de-un verde întunecat al copacilor şi pămîntul negru, gras, jilav, năpădit de buruieni,care părea că mai doarme încă somnul greu al iernii şi care se întindea calm şi măreţ peste colnice şi dealuri pînăhăt, departe, pierzîndu-se în dunga neagră-sinilie a pădurii de la Cobîla. De Ia iazul şi pîrîul din vale, cotropite de mătreaţă şi păpuriş sălbatic, venea o boare de răceală care înviora feţele oamenilor. Vîntul dinspre ziuă mătura norii, flutura basmalele şi fustele femeilor şi scutura boabele chihlimbar ii de rouă în ţarină.
Ion Huţulea, palid, nedormit, cu cearcăne vinete sub ochi, cuprins ca de febră, se strecura printre oameni privindu-i cum cercetează iscoditor pămînturile boiereşti străjuite de şiruri verzi de plopi şi sălcii, şi-i zorea să gătească mai repede plugurile, să înhame caii, să fie gata. Nerăbdarea şi aceeaşi nelinişte ciudată de peste noapte de care nu putuse scăpa cu nici un chip, îl stăpîneau şi acum. Inima îi bătea tare, umplîndu-i pieptul. îi era cald şi greu. îl îneca ceva apăsător şi tulbure, încît cu degetele tremurînde îşi rupse gulerul murdar al cămăşii şi primi ca pe o uşurare valul de răcoare ce-i acoperi de îndată pieptul păros. în jurul lui furnica puzderia de oameni care împresuraseră hotarul. Gheorghe Buliga înhămase la plug gloaba lui
9*
132
AL. IVAN GHILIA
costelivă, cu păr roşcat şi dupuros. Cei doi feciori se aşezaseră unul de o parte şi altul de cealaltă parte a hulubelor, parcă vrînd să tragă şi ei alături de cal. Plugul era înfipt în ţărînă. Ochii bătrînului urmăreau întinderea pămîntului şi se umezeau încet. Căutînd să-şi biruie slăbiciunea, îşi suflă nasul multă vreme în poala minteanului său rărit ca o sită, scoţînd un sunet spart, dogit, ca de trîmbiţă, apoi se încleşta cu mîinile de coarnele plugului şi strigă furios spre feciori:
— Hai, daţi-i drumul!
Un zîmbet lumina şi obrajii uscaţi cu pielea tăbăcită şi aspră a Iul Alecu Lazu,care se ţinea gaie de Ion cu listele împroprietăriţilor în mină, strîngîndu-le astfel de parcă i-ar fi fost frică să nu i le smulgă cineva.
— Gata, pornim. Daţi-i drumu', oameni buni! strigă, el tare şi aproape-o luă la fugă, fluturînd deasupra capului listele albe.
Biciurile pocniră,boii şi caii se încordară, şi toate plugurile, ca la comandă, porniră să brăzdeze moşia boierească. în clipa aceea, Ion simţi cu. putere cum toată încordarea înăbuşită în el se desface şi se risipeşte fără urmă. Parcă ceva s-ar fi zbătut şi ar fi pleznit în el umplîndu-i trupul da ceva tare şi. ameţitor ca un vin.
— Oameni buni, hei, oameni buni — strigă el tare, c-un glas străin, luîndu-se după Alecu Lazu şi căutînd să întreacă vuietul mulţimii. Oameni buni...
De fapt, voia să roage pe cineva să-I lase să strîngă în pumni coarnele plugului şi să pornească încet, cu capu-n jos, pe urma boilor, privind cum se răstoarnă brazda jilavă, amirosind amar a mucegai. Se trezise în el o pornire pătimaşă, să apuce-n mîinile dezvăţate de muncă, cu pielea bătucită de arme ucigaşe, coarnele plugului, să-I înfigă zdravăn în brazdă şi să taie pămîntul înţelenit cu sălbătăcie şi dragoste, cum ar mîngîia trupul înfierbîntat al femeii dorite.
Tot mergînd aproape în fugă la deal spre pilcul de mesteceni înfloriţi alb şi nevinovat, cu tremurul gingaş, abia simţit, ca un susur, al frunzelor mici, de un verde crud, Ion văzu cîte va pilcuri răzleţe de oameni strînşi în jurul a vreo şaşe-şapte pluguri. Ţăranii stăteau încordaţi, cu mînile neclintite pe şolduri sau încolăcite pe piept şi priveau drept înainte. Caii îşi. fluturau cozile,apucînd cîte o crenguţă firavă de mesteacăn. Boii rumegau nepăsători,parcă înţelegînd că stăpînii lor nu se grăbesc şi altceva mai bun. n-au ce face.
— De ce nu începeţi, oameni buni? întrebă Ion apropiindu-se de primul plug. Dar şi fără răspunsul oamenilor înţelese. în marginea buchetului de mesteceni, întunecînd parcă dulceaţa priveliştii, stătea ca un ghem negru de ură, strîns în scurta-i de piele, cu pălăria pe ochi şi cu cizmele în picioare,, plecat ca la o vînătoare de oameni, ţeapăn şi singuratic ca un lup, Gheorghe Cotun. Vechilul era mai temut de,cît boierul. Şi-acum venise de cu noapte acolo să-şi apere pămîntul, era în faţa lor, şi oamenii îl pîndeau cu coada, ochiului, îi vedeau puşca pe umeri şi nu îndrăzneau să bage plugurile în brazdă. Ion pricepu dintr-o dată totul şi zîmbi. Se-ndreptă cu paşii siguri, ai unui gospodar grăbit să mîntuie mai repede o treabă care se cerea făcută, şi, umflîndu-şi nările, se apucă cu palmele de coarnele plugului. Lemnul eră. jilav şi. rece.
— Hai, dă-i drumu! făcu el un semn spre ţăranul mustăcios cu-n suman jerpelit între umeri care-I privea cu răceală şi cu-n fel de aţîţare, parcă n-ar fi înţeles ce vrea să facă. Totuşi luă biciul, îl învîrti alene pe deasupra boilor, fără să-i lovească, şi-i îndemnă biînd, trăgîndu-i de funie:
— Hăăăisss!
FRAŢII HUŢULEA
133
Boii se legănarăşi păşiră amîndoi în acelaşi pas, roţile scîrţîiră ascuţit şi prinseră încet să se-nvîrte.
— Hăăăisss!
Ion izbi fierul în pămînt, îl fixă şi, înţepenindu-se bine pe picioare, se lăsă cu toată puterea pe coarnele plugului. Brazda neagră se rostogoli drept sub picioarele sale.Deasupra boilor se legănau nori străvezii de ceaţă. Pămîntul troznea şi se desprindea cu-n pîrîit ca de vreascuri rupte. Mirosul buruienilor putrede s-amesteca cu mirosul sudorii de bou şi cu cel acrişor al pămîntului răscolit de plug. Undeva, departe, cînta o ciocîrlie. La iaz, în vale, orăcăiau broaştele sculate cu noaptea-n cap şi năframa vineţie a zării se limpezea treptat şi se rupea în lungi fîşii trandafirii. Ion Huţulea însă nu vedea nimic, nu se uita nici la cer, nici înainte, nici înapoi, privea «u grijă numai pe unde calcă, alunecîndu-şi ochii peste şirul negru al brazdei care se lungea într-una, tîrîndu-1 după ea şi ameţindu-1 cu rostogolirea ei monotonă. «•
Ce urmă, fu scurt ca un fulger. Uh troz.net de armă sună sec în văzduhul umed, înceţoşat, al dimineţii, şi Ion căzu în genunchi cu faţa înţărna moale şi rece, chiar în clipa cînd soarele răsări superb de după creasta dealului, .scăldînd toată valea într-o lumină roşie-purpurie, ca sîngele.
6
Cînd îşi deschise ochii, o altă lumină, o lumină crudă, văroasă, îi luă vederea. Ion strînse pleoapele. După puţin Ie deschise iar, speriat, clipi repede, se uită la femeia îmbrăcată în alb, privi pe rînd paturile din odaie cu cîte un om în ele, lumina portocalie ce tremura pe podeaua lucioasă,ceasul rotund din perete şi vru să se ridice. Atunci mii de cuţite i se înfipseră în tot trupul şi Ion gemu şi căzu înapoi pe pernă.
— Stai liniştit! Liniştit, auzi glasul subţire al femeii şi în minte i se înfipse dintr-odată întrebarea: „Unde sînt? Ce-i cu mine?" Durerea îi frigea inima. îl durea grozav pieptul,şi capul şi-1 simţea greu cum îşi simţea de altfel şi mîinile şi picioarele.
— Unde sînt? îngînă el moale şi-şi linse buzele uscate.
— Stai liniştit, auzi iarăşi vocea caldă a femeii. Nu-i nimic. De-acu' ai scăpat...
„De ce am scăpat?" îi trecu prin cap şi se forţă să-şi aducă aminte ce se întîmplase, cum ajunsese aici. Acum ştia unde-i, dar nu înţelegea dece-1 doare aşa de tare pieptul, parcă i-ar fi sfredelit coastele un burghiu, şi de ce se simte aşa de sfîrşit cum nu s-a mai simţit niciodată. Gîndurile i se învălmăşiră furtunos. Fără noimă îşi aduse aminte de un şal moale de mătase şi gîndul se agăţă şovăind de această amintire de parcă de ea ar fi atîrnat totul. Crîmpeie şterse, înceţoşate, ca scame de nori pe un cer vînăt de furtună, prinseră să i se prefire pe dinaintea ochilor... Ruxandra... Mihai... Alecu Lazu... un obraz supt şi îngrijorat, obrazul lui Gheorghe Buliga... noaptea... luminile din ferestrele caselor... umbrele de pe drumuri... nişte scări nalte de lemn... o uşă pe sub care se strecoară o rază de lumină şi deodată vedenia unui chip alb, ţepos, schimonosit de ură...
— Gheorghe- Cotun!
Un troznet sec, ca o lovitură de ciocan, îi răsună în urechi şi Ion căzu iarăşi, cu-n vîjîit scurt, într-un hău negru, fără fund.
— A tras în mine ! îi trecu în aceeaşi clipă prin caps şi-şi muşcă buzele pînă la sînge. Tîmplele îi zvîcneau strînse ca într-un cleşte de fier. Inima-i
134
AL. IVAN GHILIA
bătea puternic, să-i spargă pieptul. Pentru prima dată cînd îşi simţea iarăşi inima şi aproape că-i scăpă un ţipăt: „Trăiesc". îşi aminti chiar şi vorbele ■'■ ameninţătoare,şuierate încet printre dinţi: „Dacă te-atingi de pămîntul meu te-achit, auzi?" şi de răspunsul său batjocoritor: „Vezi să nu mă sperii, domnule Cotun! Mai bine du-te şi te culcă." Şi de aici cealaltă întrebare, care-î muncise şi-n noaptea aceea: „Cine? Cine i-a putut spune? Cine m-a trădat?" Inima i se umplu de ceva amar ca fierea. Scrîşni.
— Te doare? întrebă repede sora şi-i atinse fruntea cu mîna. Mîna ei era moale şi rece.
Ion făcu semn că nu-1 doare nimic şi deschizîndu-şi ochii o privi atent. Era tînără, aproape o copilă,şi avea ochii limpezi, azurii. Privirea lor era mîngîietoare, prietenoasă şi semăna grozav cu privirea Ruxandrei, numai că ochii Ruxandrei revărsau o altă lumină, chinuitor de plăcută, care aproape te ameţea şi-ţi umplea inima de bucurie.
— Dacă te simţi mai bine, să-l las să intre... aşteaptă pe sală de dimineaţă fratele dumitale...
— Mihai! E aici?
— Da. El te-a adus la spital cu o căruţă şi de atunci n-a mai plecat. A aşteptat să vadă cum îţi este.
— Adă-1, soră.
Mihai intră încet, păşind cu băgare de seamă pe urmele sorei. Era tras la faţă şi avea privirea rătăcită. Cînd s-apropie de pat, Ion văzu că mîinile îi tremură. „Cît de mult ţine Ia mine!" îşi zise şi-i păru rău pentru cearta avută cu o zi înainte. „Sîngele apă nu se face.Tot fratele, săracu'..." Mihai era aşa de tulburat că nu putu scoate o vorbă. îl linişti în schimb sora, spunîndu-i că nu-i nimic, că răul cel mare a trecut, că chiar aşa a spus şi profesorul :„A avut noroc voinicul ăsta că glontele a trecut pe lîngă inimă şi i-a perforat numai plămînul, că altfel nici nu mai ajungea aici." Mihai ascultă totul cu capul plecat, privind undeva în podea. Cînd sora termină, aruncă o privire scurtă bolnavului şi întrebă în şoaptă, parcă i-ar fi fost frică să nu-i mărească şi mai rău suferinţa:
— Te doare tare, Ionică?
— Nu, — îşi pungi buzele Ion şi încercă să zîmbească. Un fleac. Abia simt.
Sora trecu la alţi bolnavi şi fraţii rămaseră singuri. Tăcură vreme în delungată,privindu-se. Apoi Ion îşi mişcă buzele şi spuse încet, mai mult ca pentru sine:
— Tot mă frămmtă un gînd... Cine i-o fi spus lui Cotun...
în ochii lui Mihai se aprinse o luminiţă şi pupilele i se măriră ca de spaimă.Dar nu spuse nimic şi-şi întoarse brusc faţa spre uşă,căci tocmai atunci intra profesorul în halat alb,cu-n cîrd de doctori şi doctoriţe după el. Alaiul se îndreptă spre patul lui Ion, şi Mihai, stînjenit, se feri încet la o parte.
7
Mihai veni din nou peste două săptămîni. îi aduse plăcinte cu brînză şi strudel cu mac.
—- Ţi le-o trimis Ruxandra. Ea n-o putut să vie, c-o rămas acasă cu copiii. Ştii că n-avem cu cine-i lăsa. îţi doreşte sănătate şi să te-ntorci cît-mai repede acasă.
— Mulţumesc, Mihai. Fără tine m-aş fi prăpădit. Mi-o spus sora cum m-ai adus la spital...
FRAŢII HUŢULEA
135
— Lasă Ionică... Ce mai vorbă? I-auzi! Doară ce-aveam să fac? Dacă o venit Alecu Lazu, un străin, că mă şi miram, să lase el aratul şi să vină, d-apoi eu...
— Plăcintele cumnatei îs bune. Parcă-mi dau sănătate. Să-i spui... adică nu... lasă, nu-i mai spune nimica.
— Data viitoare are să vie şi ea. O să lăsăm copiii la mă-sa şi o să vie... Da' poate te faci tu bine pînă atunci şi vii acasă, că este tare mult de lucru, Ionică,şi nu mai dovedim... nici cu aratul n-am terminat... Că chiar mă şi gîndeam ce-i şi cu viaţa asta a noastră, n-ai cînd măcar să-ţi desfeţi inima cu o bucurie... am căpătat pămînt, mulţumesc domnului, şi-acu's-o mărit şi grijile, că pămîntul trebuie muncit, nu rabdă...
Mihai nu înţelese atunci şi n-a înţeles niciodată de ce vocea lui frate-su sună atît de stins şi de tremurat:
— Ştiu eu, Mihai... Vezi tu... Poate că nu mă mai întorc în sat... M-am gîndit... La ce să mă mai întorc? O bucată de pîine mi-oi cîştiga-o eu ş-aici... cunosc o meserie... Ce te uiţi aşa? Nu-ţi vine să crezi? Am să intru lucrător la uzină. Las'că nu mă prăpădesc eu... ai văzut şi tu, nici de puşcă nu mor — glumi el. Să-i spui cumnatei că-i mulţumesc pentru plăcinte. Au fost tare bune. Şi tu... lasă, nu mai bate drumurile... Treburile nu îngăduie amînare... bine-ai spus. Dacă oi avea nevoie de ceva, am să-ţi trimit vorbă... sau ţi-oi scrie... Ş-apoi nici n-o să mai stau mult aici...
Mihai mai avea ceva. Părea încurcat. Spuse:
— Ionică, dacă tu crezi aşa... Mă gîndeam numai c-o să mă mai ajuţi şi tu... da' poate că-i mai bine aşa. Tu ştii mai bine. M-am gîndit la cîte mi-ai spus de pe-acolo, din Rusia... Văd că şi la noi începe... Uite, de aceea, eu vreau să te-ntreb... adică să-ţi spun... (făcu o pauză, apoi urmă)... eu m-am gîndit să mă trec în partid. Cu partidu' ăsta... o s-o dau mai bine, ei, ce zici? Aşa m-am gîndit. Mi-am zis: „Nu-i prost frate-miu... ştie el ce ştie" (şirîse). Iaca, vezi Ionică, o venit vremea ca fratele cel mare să-l urmeze pe cel mic...
III
1
Ion Huţulea se trezi cu capul greu ca o ciutură. în cameră nu era nimeni. Focul ardea vesel, împroşcînd lumini pe pereţi şi dintr-un ceaun aşezat pe plită se ridicau aburi uşori de sfeclă fiartă. Gazda pregătea mîncare pentru porc. Prin uşa întredeschisă a camerei se auzea vocea groasă a lui Alecu Lazu care-şi dojenea nevasta:
— N-ai să te duci nicăieri, auzi tu, — striga el mînios — ; te-ai uitat afară c-o dat bruma? Tu, numai una şi bună ştii. Da' vezi că mai sînt şi eu pe-aici ş-ai să faci cum îţi spun...
— N-avem un ban în casă — se căina femeia — ... doară ştii... ţ-am spus ş-aşară... merg la tîrg... merg să... bolborosi ea încurcată.
— Aşaaa! Şi sfecla cine s-o scoată? — întrebă Alecu Lazu scoborînd glasul. Nu vezi afară c-o dat bruma?
— Da' dee şi bruma, dee şi omătu'— izbucni supărată femeia — dee şi îngheţu', ce mă-mportă pe mine? Scoate-o tu, n-ai decît. Ce, îi sfecla mea?
— Da' a cui, femeie? Şi ce-ai vrea,mă rog matale, să rămînă sfecla pe cîmp? S-o apuce îngheţu'?
136
AL. IVAN GHILIA
— Asta nu-i treaba mea. De ce n-ai scos-o cînd era vreme bună? G-aşa eşti tu, doamne iartă-mă, te-nfigi în om ca o căpuşă. Pe alţii nu-i vezi, da' din femeia ta ai scoate şi sufletul. Care-i, mă rog, proasta în locul meu, să-şi lese toate treburile şi să umble pe cîmp ca un haidamac? Aşa-i că lui Huţulea, socotitorii', nu-i dă mîna să-şi ducă femeia la cîmp? O ţine acasă ca pe-o cucoană... da' tu, una-două,numai pe mine mă vezi, numai pe mine mă pui la greu. Credeam şi eu că dacă-i bărbatu-meu preşedinte o să scap la mai uşor... da' el  de unde...
Şi brusc, vocea i se curmă. Ion Huţulea o văzu prin deschizătura uşii, încremenită, cu gura căscată,cu ochii mari, speriaţi, speriată de ce-i putuse ieşi din gură, zăpăcită, pierdută cu totul, aşteptînd ca pe un trăznet mînia bărbatului,gata chiar să-şi ridice braţele şi să-şi îngroape obrazu-ntre palme.
Dar nu se întîmplă nimic.
Alecu Lazu rămase nemişcat în faţa ei, cu umerii puţin aduşi înainte; ţinea capul aplecat; avea ochii pe jumătate închişi, fălcile încleştate. Rosti rar, cu o voce blîndă, plină de-o blîndeţe care nu-i stătea în fire:
— Aşa vorbeşti tu, măi tată? Ţi-am spus de o mie de ori să te laşi de gărgăunii ăştia... Nu ţi-am spus? Măi femeie, măi, nu ştiu ce am să mă fac cu tine! spuse el deznădăjduit. Gîndeşte-te că io-s preşedinte, că am o răspundere, că trebuie să dau o pildă... şi tu... Gîndeşte-te la asta şi'ia-ţi polca şi. vină Ia sfeclă...nu mă supăra,că ştii tu... Ia-ţi polca şi cheam-o şi pe sor-ta Frivonia şi pe Ioana lui Ciudin, adă pe cît mai multe... nu-ţi cruţa picioarele, că vezi bine, o dat bruma şi sfecla nu mai poate aştepta...
Băgînd de seamă că el, Ion Huţulea, îi sculat şi că-i aude, Alecu Lazu tuşi încurcat, fornăi pe nas şi ieşi afară urmat'de nevastă-sa.
Ion Huţulea sări din pat şi stătu o vreme nemişcat în mijlocul casei, parcă neştiind ce să facă. Era stăpînit de aceeaşi apăsare, nelinişte şi încordare de peste noapte. îşi ridică palmele şi se frecă îndelung la ochi cu degetele lui groase, noduroase şi negre.Văzu cele două ferestre ale odăii şi prin ele acoperişul gîrbov al şopronului pe care stătea gros un strat de brumă scînteie-toare şi simţi cu putere şi cu-n fel de uimire că de asta era tulburat, pentru că el ştiuse mai de mult de toate astea,şi de brumă,şi de îngheţ,şi de sfecla din pămînt şi uite,bruma a şi căzut. Voia cu orice chip să-şi alunge din minte amintirea serii trecute, pentru că acum cînd se trezise îi trecuse deodată prin cap gîndul că frate-su încă nu-i pierdut, cum îşi spusese aseară, că mai sînt căi de îndreptare şi că el trebuie să facă totul ca să-l îndrepte. Era doar fratele lui,singurul lui frate, acelaşi sînge, aceeaşi inimă bătea şi-n pieptul lui. „Nu, Mihai a greşit, dar nu-i pierdut cu totul. Şi nici pe Ruxandra n-o înşeală. Faţă de Ruxandra a rămas acelaşi. Şi faţă de mine."
îşi simţea oasele grele, ca umplute cu plumb, şi capul tehui ca după o noapte de beţie. Dar nu voia să se gîndească deloc la asta, pentru că asta îl înturna-napoi la noaptea nedormită, la amintirea lui frate-su şi la toate celelalte, şi el vroia să se potolească, să se dezmeticească, să-şi limpezească mintea şi să pornească la treabă. Da, să pornească la treabă, căci el pentru asta a fost trimis aici. Asta mai întîi, să pornească la treabă, să-l ajute pe Lazu, s-adune oameni, căci uite, vorba lui Lazu, bruma a şi căzut şi sfecla rămasă în pămînt poate degera.
Mai rămase un timp ţintuit cu picioarele-n podea, uitîndu-se pe geam la bruma de pe acoperişul şopronului, apoi se urni greoi, s-apropie de laiţă şi începu să se îmbrace; îşi trase pantalonii mînjiţi de glod, pantalonii lui scorţoşi, umflaţi ca nişte burlane, ciorapii de lînă rupţi în călcîie, bocancii, apoi flaneaua. Flaneaua era veche, destrămată la mîneci, la scoarţe şi la guler, dar încă mai ţinea cald, mai era bună de purtat. îşi aduse aminte că de mult,
FRAŢII HUŢULEA
137
aşa o flanelă avea şi frate-su Mihai, făcută de biata mamă-sa după acelaşi rnodel. Aşa le plăcuse lor atunci, să aibă flanele la fel şi bocanci şi haine. Chiar şi pălăriile le aveau de aceeaşi culoare. Numai că acum frate-su nu mai poartă flaneaua, poate a rupt-o, poate a zvîrlit-o. „Da, gîndi, aproape nu-ţi vine să crezi,dar aşa este." Lucrurile astea au fost cîndva, aevea. Au purtat flanele la fel şi bocanci şi haine,chiar şi pălăriile le aveau de aceeaşi culoare. Seara ieşeau amîndoi în sat şi Mihai mergea înainte mîndru, ţanţoş, cu flori la pălărie şi se oprea în dreptul unei case şi el, Ion, venea din urmă, ridica băţul şi bătea tare de cîteva ori în prag. Apoi nu treceamult şi ferestrele se luminau şi faţa lui Mihai se lumina şi ea şi dîndu-i un ghiont în coaste îi sufla încetişor la ureche: „Vine, mă!" ca şi cînd s-ar fi aşteptat să nu vie. Apoi deodată totul s-a surpat. O fată bălaie cu-n rîs ca un gungurit de pasăre s-a aşezat între ei şi totul s-a dus dracului. Dar oare chiar aşa să fie? Asta să fi măturat totul dintre ei? Să-i fi înstrăinat? Să-i fi înverşunat într-a-tîta? Nu. Nu despre asta era vorba acum. Sau în orice caz, nu numai despre asta. Asta poate s-a uitat, s-a dat la fund, a rămas undeva în adîncul sufletului cum rămîne în pămînt rădăcina unui copac prăbuşit de fulger. Trunchiul s-a prefăcut în cărbune, dar rădăcina mai rămîne împlîntată în pămîntul mustos şi negru. Acum era vorba de altceva. Acum era vorba de ceva mult mai grav — de decăderea unui om, a fratelui lui. Totdeauna fusese el un om uşuratic şi petrecăreţ. Totdeauna i-a plăcut mai puţin să pună umărul şi mai mult să capete totul de-a gata. O fire nenorocită.Firea oamenilor care de nu sînt bine struniţi, ajung la fund, s-apucă de fel de fel de blăstămăţii, numai şi numai să-şi potolească ambiţiile, setea de mărire şi.plăceri.„Uite-aşa, vezi, — îşi spunea— ,uite-aşa se-ntîmplă. Trăieşti o viaţă întreagă lîngă un om, împărţi cu el şi bune şi rele, îl iubeşti, ţi-i apropiat, e fratele tău şi dintr-odată vezi că nu mai e nimic între tine şi el, că ţi-i străin, mai străin decît un adunat de pe drumuri." Şi tresări, căci iarăşi începuse să gîndească ceea ce nu voia.
îmbrăcă în grabă scurta de dimie şi ieşi afară.
Alecu Lazu, c-o furcă-n mînă, scotea gunoiul din grajd. Cît ce-1 văzu, îi aruncă o privire scurtă şi spuse zvîrlind furca şi scuturîndu-şi palmele din mers:
— Aşteptam să te-mbraci. Pe muierea mea o cam apucat-o hachiţele. Ne-am sfădit. Mi se pare că te-am trezit. Ai venit aseară tîrziu şi nu te-i îi hodinit de-ajuns. Te-am aşteptat... da' dacă am văzut că întîrzii atîta, ne-am culcat. Uite, azi de-am putea mîntui cu sfecla, ar fi ceva...
Bombăni aşa o bucată de drum, sărind de la una la alta, apoi se-ntoar-se deodată şi spuse:
— Ionică... trebuie să-ţi spun ceva care o să te cam... îi vorba de fra-te-tu Mihai. Ai auzit... chestia cu materialele... Zicea că le-a arvonit într-un sat, Pătrăuţi, din Bucovina...; tot ne ducea că vin, vin, pînă iaca ne-o apucat toamna...
-Şi?
—■ Şi? Cum şi? răspunse preşedintele înţepat şi-şi iuţi deodată paşii parcă ar fi vrut să-l lase în urmă.
— Păi,ziceam să-i dai drumu' mai departe, se dezvinovăţi Ion şi roşi.-— Te ascult.
„îţi vine a asculta ca cîinelui a linge sare", gîndi Alecu Lazu, dar îşi încetini paşii şi urmă cu o voce din nou joasă, liniară.
— ...Noi, ca să spun drept... am cam bănuit ceva... mărturisi el şi-şi feri ochii de Ion. Beţiile lui... prietenia cu Cotun, explică el, femeile cu care se ţinea... ne-au cam pus pe gînduri...
138
AL. IVAN GHILIA
— Înţeleg... înţeleg... murmură Ion îndurerat.
„înţelegi pe dracu" îi replică în gînd celălalt şi continuă pe acelaşi tont
— Am trimis pe cineva, pe feciorul lui Buliga, pe Mitru, îl ştii... L-am trimis la Pătrăuţi să vadă ce şi cum. Aseară s-o-ntors. Nici pomeneală. Mihai nici n-o trecut pe-acolo...
Se lăsă o tăcere adîncă.
„Acu să te vedem", îl provocă în gînd preşedintele, şi întrebă cu glas
tare:
— Ei, ce zici?
— Bine! zise Ion şi faţa i se împietri.
„Aha, părea să spună faţa preşedintelui. Am bănuit eu, am ştiut eu că chiar aşa o să spui."
Se despărţiră în mijlocul satului, rece, ca doi străini.
— Eu rămîn în sat, spuse preşedintele. Mergi înainte. Rămîn să adun oamenii. Vocea lui era atît de aspră de parcă-ar fi vorbit cu cel mai mare duşman al său.
După cîţiva paşi, întoarse capul şi-1 privi pe Ion cum se-ndepărtează cu umerii încovoiaţi, cu faţa-n pămînt, ca apăsat de o povară.
— Eh, tu-i duhu mîne-sii! Sîngele apă nu se face, sudui el în gînd. şi-şi înfundă ciudos căciula pe ochi. Pe frate nu ţi-1 smulgi din suflet...-nu poţi... duhu mîni-sa!
2
i
Ca să scurteze drumul, Ion o luă de-a dreptul peste cîmp. Mergea grea Picioarele i se înfundau adînc în ţărîna reavănă, chiftind de apă. Cîmpuî era arat, sfărîmicios, pe-alocuri acoperit de verdele plăpînd al griului; se-n-tindea neted ca-n palmă, gol, jilav, clisos, clefăind sub picior: ici-colo răsăreau mogîldeţe negre, tufe de mărăcini, cîte un copac sălbatic, buchete-de lăstăriş tînăr crescute pe malul pîrîului; ciori f lămînde croncăneau în ceaţă.. Bocancii învăscuţi în glod îi atîrnau greu, ca nişte ghiulele. Cu toate astea, Ion Huţulea mergea repede, din ce în ce mai repede, grăbindu-se parcă să nu întîrzie de undeva.
— Uite şi sfecla asta! grăi el aproape tare şi izbi cu sălbăticie pămîntul. Apucă sfecla de jos, o cercetă cu luare aminte apoi. plecă mai departe., îi ardeau obrajii şi palmele. Grozav îl mai frigeau palmele. Ar fi avut poftă să dea în cineva. Să dea cu sete. Să se răcorească. Să. se uşureze. Dar n-avea în cine. în jurul său era pustiu. Ceaţă. Numai ceaţă.Ceaţă albicioasă, rece, umedă, cernită ca prin sită, care-i pătrundea în gură, în nări, i se prindea în ochi, i. se prelingea pe ceafă, făcîndu-1 să-şi iuţească paşii.
în poarta gospodăriei se opri.
Firma era la locul ei pe acoperişul oblu de şindrilă. îl primea ca-n fiecare dimineaţă cu slovele ei mascate, care parcă-1 încălzeau, îl îmbărbătau:.
GOSPODĂRIA AGRICOLĂ COLECTIVĂ „VIAŢĂ NOUĂ"
Ion Huţulea, tot ca-n fiecare dimineaţă, apăsă clanţa portiţei cu o-uşoară strîngere de inimă, potrivind clempuşul cu grijă şi ca-n nici o dimineaţă, faţa i se posomori cînd îşi aruncă ochii în ogradă. Acum ograda largă de cîţiva stînjeni, acareturile pe care cu cîteva zile înainte nu se mai săturase
FRAŢII HUŢULEA
139>
privindu-le, totul i se înfăţişa altfel, cum altfel i se înfăţişase şi frate-su, aseară.
într-un fel vede un trecător grăbit, o ogradă înconjurată de-un gard înalt, şi-ntr-un alt fel gospodarul grijuliu care cu ochiul lui ager poate descoperi dintr-o dată şi propteaua putrezită din colţ, şi gunoaiele ascunse-n dosul bălăriilor.
Ion Huţulea îşi dădu seama abia acum, că el nu văzuse totul de la început aşa cum ar fi trebuit să vadă. E adevărat, acareturile erau mari,, încăpătoare, hambarele se înălţau falnice, dar erau fără acoperiş, ploua într-insele şi erau goale, cu pereţii umezi.
Şi Ion Huţulea simţi desluşit cum îl apasă ceaţa şi liniştea cuibărite în ograda străjuită de acareturi pustii, căzute în paragină înainte de a fi terminate. Cum de n-a văzut el toate astea pînă acum?>:Acum însă, pentru el e-limpede un lucru; căi s-a luat ceaţa de pe ochi, că nu mai poate privi cu moîntare spre falnicile magazii goale, umede şi descoperite în preajma iernii, pentru că ştie că sfecla zace-n pămînt în loc să stea în ele, pentru că ştie că acareturile astea au adus gospodăriei goluri care cu greu vor fi umplute şi, totodată nenorocirea lui frate-su. Dar oare ele au adus într-adevăr nenorocirea lui frate-su? „Ioane, Ioane, cum te mai amăgeşti, îşi vorbi el sie-şi ca unui străin. Şi-acum? Gînd totu-i atît de limpede! Şi-acum mai asculţi de inimă? Mare nerod eşti, Ioane!"
îşi făcu vînt şi-şi scoase cu-n clefăit sec bocancii din glod, trecu pe la atelierul de fierărie, dădu ocol hambarelor', apoi cu. paşi îndesaţi o croi de-a dreptul prin glodul cel mare, spre grajd.
în grajd era călduţ şi plăcut. Din podelele proaspăt curăţate se ridicau vălurele de aburi. Caii sforăiau zgomotos şi băteau cu potcoavele-n podea. Doi flăcăiandri se-nvîrteau pe lîngă ei cu ţesala. Grăjdarul se mişca cu-o furcă-n mînă, într-un ungher întunecos, şi vorbea cu nişte oameni care stăteau pe margine, rezemaţi de răzlogi. Din cînd în cînd lovea cu furca-n podea şi striga la caii care nu voiau să se ferească şi-1 plezneau cu cozile.
— Hiii, boală, mişcă... mişcă, n-auzi? Die!
Ion Huţulea fu izbit de curăţenia şi de buna rînduială ce vedea pretutindeni, aici, într-un loc unde te-aşteptai mai puţin să le găseşti.
— Bună ziua! Bade Buliga, aici eşti?
—-Aici. D-apoi cum? La datorie! rîse grăjdarul şi-şi înălţă o clipă,, deasupra cailor, faţa roşie şi bărboasă, plină de pleavă şi colb. Eu... la datorie! Cum dă goarna de ziuă îmi scol brigada, fac înviorarea, îmbrăcarea şi dau comanda:„Brigadăăă, dreepţi! La grajd, fugaaa marş!"
— Da' milităros mai eşti, moşule!
— Păăi, cum crezi? Am fost doar căprar la 29 infanterie. Hiii, mînzule L' Na, mănîncă prostule... mănîncă şi te satură că dacă n-aş fi eu cu brigada, v-ar beli cîinii. He-he! Celor de la cănţelării, şefilor, ce le pasă? Iaca, să spună şi oamenii iştia...Spuneţi,măi, că nu-i aşa, spuneţi... Că şefilor, ce le pasă? Ei ştiu numai să gonească. Atîta. Pune ghiciuşca pe cai şi dă-i bătaie... da' dacă-i hodinit calu" cela, dac-o mîncat, dac-o băut apă, asta pe şefi nu-i priveşte. Iaca, nu mai departe, socotitorul nostru, că de el vorbesc... nu-ţi fie cu supărare, Ionică... da' ce ştie el, bre. Burta lui, atîta ştie. Să-i fie lui uşor şi bine, atîta ştie, ş-încolo, piară lumea...
„Da, are dreptate bătrînul, cugetă Ion Huţulea. Are dreptate. Ăsta-i adevărul, unul singur.Restul sînt fleacuri. Numai ăsta-i adevărul, adevăru-i că frate-miu toată viaţa nu s-a îngrijit decît de el. Cum să-i fie lui mai bine şi mai uşor. Pentru el n-a fost nimic, nici mamă, nici frate, nimic decît interesele lui, plăcerile lui, ambiţiile şi bucuriile lui. Toate i-au mers din.
140
AL. IVAN GHILIA
plin şi pînă şi-n dragoste, da' ş-aici a trebuit ca eu, fratele lui, să mă dau în lături..." Şi tresări cu putere simţind cum o mînă vrăjmaşă îi strînge inima între degete.  „Doamne! M-am gîndit la el ca la un străin!"
— Că ţi-oi spune un lucru, vorbi mai departe grăjdaruladresîndu-i-se. Uite la frate-tu ista...nu-şi lasă nici femeia la lucru, bre, o ţine acasă ca pe-o cucoană... Da' crezi că-ibine de femeia ceia? Să nu mai scoată ea capu-n lume, să stea ca un huhurez în casă?... Că lui ce-i pasă, şi se duce... Şi femeia stă şi-1 aşteaptă... Vai de capulei!—El cu toate muierile... să mă ierţi... ea, acasă cu copiii... Iaca aşa! Grăjdarul se opri lîngă el şi-1 privi drept în ochi, apoi îi spuse simplu, întinzîndu-i tabachera. Na, suceşte de ici o igară şi nu te supăra. Ţi-i frate, da' ăsta-i adevărul, n-ai ce-i face... înghiţi găluşca...
•  — Nu mă supăr,*moş Buliga. De ce să mă supăr?
— Nu te superi, da-mi pare că te-ai şi supărat. Ei, n-am ce-ţi face! îmi place să i-o torn omului de la obraz. M rog, zilele astea mă tot iscodeai. Că ce şi cum. îţi spuneam eu dacă eram sjgur. Vorba aia: Omul cu paguba îi şi cu păcatu'.Am aşteptat să-mi vină bă etu' din Bucovina, să văd. „Tată, îmi zice băietu',nici pomeneală." Auzi dumneata! Nici pomeneală. Şi el, dar-ar dracu-n el, ne duce pe noi cu zăhărelu',o colectivă întreagă. Hai? Păi, cum vine asta!-—Era atît de indignat că n-aveai ce face altceva, trebuiai să-l asculţi înainte. —Aşa vorbesc şi oamenii, Ionică. Eu îi ştiu, că doar între oameni trăiesc, fir-ar a dracului. Omul nostru nu mai este ce a fost, s-o ştii asta de la mine, ş-ar fi bine s-o ştie toţi dracii, auzi? înainte vreme, cînd vedea unu o nedreptate, strîngea din umeri. „Ce mă-mportă pe mine! zicea. Nu-i pielea mea în joc." Acu nu... Şi să-ţi mai spun ceva... Pe ţăran nu-1 doare nimic mai rău decît nedreptatea. Asta s-o ştii de la mine că-s bătrîn ş-am trecut prin multe. Aşa-i ţăranu' făcut. Asta din totdeauna,nu numai de-acu... Este la noi în sat un bătrîn,bunăoară,cam de etatea mea... poate-1 mai ţii minte... Sofronie Dăscălescu... Ei, bine, bre, Sofronie aista s-o dus cu trenu' pînă la Bucureşti, la minister, pentru că i-o luat vînzătorul de la cooperativă 20 de lei mai mult pe-un tulpan de lînă. îţi vine a rîde, da' nu-i de rîs. Pe vînzător l-o schimbat şi-o venit aista de-amu...Aista nu fură,da' are el altele, dare-ar puşcăria-n el să dea... Şi-o să dea, ascultă-mă pe mine, cînd s-o găsi unu ca Sofronie să se urce în tren şi să se ducă acolo unde trebuie. Vezi, că adică aşa vine... Cum mama dracului, tu care o viaţă ai tras mîţa de coadă şi-acu tot cel care a dus-o bine înainte să stea călare şi să o ducă numai într-un chef ş-o veselie? Şi-ncă cum? Juchindu-te pe tine?Ai? (Se duse iar în ungherul lui de unde i se auzi îndată vocea răguşită şi tărăgănată. Diee. Diee boală? Ce te rînjeşti? Rînjeşti la mine, prostule? Nu-ţi place? Hiii! Na, mănîncă...) Uite şi cu fînu'...noi n-avem f în ş-am ridicat problema în adunarea generală să cumpărăm fîn, da' s-o ridicat tot el şi dă-i cu clanţa că ce ne trebuie nouă fîn, că mai cuminte ar fi să cheltuim banii pe ceva folositor, să facem construcţii... şi-atîta o sucit-o şi-o-nvîrtit-o cu economia planificată, cu una, cu alta, pînă ioată lumea o spus: „Mă, da'deştept socotitor mai avem," şi-o aprobat banii pentru construcţii... Şi construcţiile iacă-tă-le... planificate pentru chefuri. A! Ai spus ceva, Ionică?
— Nu. N-am spus nimic—spuse Ion şi gîndi: „Ce să spun? Că orice aş spune, văd eu bine că tot nu m-aţi crede. Bine numai. Aşteptaţi voi — le făgădui el — aşteptaţi ca să vedeţi de grabă ce trebuie..." — Adică da, schimbă el vorba, uite, voiam să spun că o să punem rînduială în toate astea, la adunarea generală, dar că pînă atunci, trebuie să vedem mai întîi de sfeclă... aşa spune şi Alecu Lazu... Ne stă sfecla pe cîmp şi uite c-o dat bruma.
FRAŢII HUŢULEA
14Î
Dumneata să pregăteşti caii, moş Buliga. Să mergem cu toţii la sfeclă. De az'să nu rămînă-o  sfeclă-n pămînt...
Fără altă vorbă ieşi, dete o raită prin ogradă, adună oamenii pe care-i găsi, apoi o luară cu toţii spre magazie după unelte. Lîngă el păşea greoi un om voinic, tăcut şi ursuz, Haralambie Barbă-Roşie, îmbrăcat într-un cojoc rupt, cu nişte opinci uriaşe-n picioare. în urma lui, venea fiu-su, Grigore, un flăcău ţanţoş şi vesel, mare cîntăreţ din armonică. Tot timpu-i mergea gura ca o mitralieră şi ochii îi umblau în toate părţile, parcă ar fi pierdut ceva ce nu mai găsea niciodată. Chiar acum, în drum spre magazie, văzu nişte oameni mistuiţi după un hambar şi-i strigă cu o voce metalică ce răsună în aerul pîclos al dimineţii, ca o trompetă:
— Hei, măăă! Voi de colo... ia veniţi încoa...
Luară uneltele şi o porniră spre cîmp. Oamenii umblau repede cu glugi de saci în spate, cu căciuli, cu sumane, cu scurte vechi, peticite, gălăgioşi şi întunecaţi, înjurînd, şi îndemnîndu-se unii pe alţii cu glume.
Un omuleţ mărunt, cu faţa cenuşie şi zbîrcită, frecîndu-şi mîinile să şi le mai dezmorţească trecu pe lîngă Ion şi-i dădu cu cotul:
— Ai auzit? S-o-ntors Mitru lui Buliga din Bucovina... Zice că pe la dînşii pe acolo i-o toamnă tare blîndă... n-o plouat de loc... la noi prea mult, şi-acolo nimic... şi clipi şiret.
Ion întoarse faţa în altă parte.
O vorbă zvîrlită de cineva din urmă, destul de tărişor ca s-o audă şî el, îl lovi drept în inimă: — Bine-ar fi ele toate — observă acel om pe care Ion nu-1 cunoştea după voce şi nici nu mai întoarse faţa să-l vadă, — bune ar fi ele toate, de n-ar mai fi şi neamurile pe lumea asta!
Cineva rîse ascuţit:
— Şi cînd ai şi fraţi, atunci să te ţii!
— Ohoho! Fratele ca piaza cea rea. îl laşi tu, da' nu te lasă el pe tine.. Ajuns la cîmp, Ion se apucă îndată de lucru. Toţi nervii îi erau încordaţi
şi ca să se uşureze şi mai ales să scape de chinul gîndurilor începu să muncească nebuneşte, cu îndărătnicie, cu turbare. Izbea cu sete furca-n pămînt, atît de adînc, încît coada furcii s-ar fi rupt uşor în mîinile lui dacă pămîntul n-ar fi fost umed şi moale. Alecu Lazu îl văzu cum lucrează şi se opri lîngă el,, nemulţumit:
— Se vede că te-o uitat furca, Ionică. Vezi să nu-i rupi coada, că o furcă fără coadă, —rîse el răutăcios şi făcu cu ochiul spre ceilalţi,— îi ca un om fără neamuri...
Ion se opri descumpănit, cu furca-n mînă, neînţelegînd ce i se spunea. Dar Lazu nu-i mai spuse nimic şi se îndepărtă. Ion îl urmări cu o privire grea, apoi, deodată, aruncă furca şi o porni, dar nu după Lazu ci dimpotrivă, în partea cealaltă, spre sat.
Lazu îl văzu şi strînse din umeri, nedumerit:
— Ce dracu' o fi cu el!
Ion se-ndepărtă cu paşi mari, grăbit. îi huia capul şi-şi spuse că dacă nu se va duce acum., degrabă, să stea de vorbă cu frate-su, va înnebuni.
3
Ajuns în faţa casei lui Mihai, Ion se uită repede în dreapta şi-n stînga ca un făptuitor de rele, împinse repede poarta şi intră cu umărul înainte. în ogradă nu era nimeni. Cîteva găini porumbace între care se plimba ţanţoş un cocoş negru,  pintenat,   scurmau  în  bălegarul ce aburea uşor,
142
AL. IVAN GHILIA
împrăştiat dinaintea grajdului. Cîinele ridică botul din cotlonul de paie şi hămăi de două ori, fără vlagă. Uşa de la tindă, era deschisă, dar înăuntru nu se zărea de asemenea nimeni. In schimb, după casă, s-auzea un glas de copil jelindu-se subţirel şirăsunînd în aerul pîclos de toamnă, ca un clopoţel ■de argint:
—■ Nu mă duc mamă... nu mă duuuc...
Ion grăbi paşii. O voce caldă, mătăsoasă, gînguri în aceeaşi clipă şi învioră inima bărbatului cu modulaţiile ei femeieşti, nespus de duioase, de dragi:
— Du-te, dragu' mamii!... Du-te, că az'o să vină ta-tu şi-o să-ţi dea. Acu fii cuminte şi du-te. Ia-1 pe Ionel, şi duceţi-vă că-i tîrziu, dragii mamii!
Ion ocoli gardul de ostreţe ce-mprejmuia grădiniţa de flori ofilită şi arsă de brumă şi păşi şovăind pe lîngă prispă. Vocea caldă a femeii îi trezise atîtea amintiri că acum păşea ca beat. „Oare cum am să vorbesc cu Mihai? se întreba. Ce am să-i spun?"
Se dezmetici în clipa cînd se găsi faţă în faţă cu Ruxandra.
■— Bună ziuaaa! spuse el încet, lungind în mod nefiresc cuvintele.
Se simţea stingherit şi încurcat. „Uite cum mă priveşte! Parcă nu m-ar cunoaşte". Vru să mai adauge ceva, dar i se puse un nod în gît.
Ruxandra îl privi întîi speriată, apoi buzele ei se mişcară încet şi schiţară un zîmbet silit, trist:
— Bună ziua!
Copiii nu-1 cunoscură.Se sfiiră ca de un străin şi lăsînd capetele în piept se luară de mînă şi plecară spre şcoală, cu tăşcuţele-n spate.
Muşcîndu-şi buzele roşii încă, dar care începeau să se ofilească, Ruxandra îi petrecu cu privirea şi suspină îmbujorîndu-se uşor:
— Petrişor... cel mare m-o năucit de cap — lămuri ea — să-î dau parale pentru abonament la „Scînteia pionierului"... S-o nimerit să n-am în casă nici un ban... da' copilu-i copil, ce ştie el?
Tăcu şi-şi lăsă privirile-n pămînt. -— Mihai unde-i?
— Mihai!, tresări Ruxandra şi ridică fruntea. Sub sprîncenele arcuite ca nişte aripioare, ochii lărgiţi ai femeii ardeau pătimaş şi-1 frigeau cu flăcările lor. Nu ştiu. Mihai... de cîteva zile n-a mai... Se făcu galbenă la faţă, lăsă capul în jos, apoi numaidecît îl ridică mîndră, aspră, dîrză, înfruntîndu-î privirile.—E dus la tîrg pentru materiale... Mă şi mir că mă mai întrebi? Ce? Nu ştii cum au tăbărît toţi pe el şi l-au scărmănat pentru şindrila aceia, că parcă el îi vinovat c-o venit toamna şi o prins grajdurile neacoperite...
Vorbele, cît şi toată înfăţişarea ei din care răzbătea ceva jalnic, dureros şi totodată îndîrjit şi deznădăjduit, apăsară de moarte inima lui Ion. Din adîncuri se ridica în el o drojdie amară şi muşcîndu-şi buzele pînă la sînge aproape că-i venea să strige:„Nu-i adevărat. Eşti o proastă. Te-a minţit, ticălosul. El petrece cu curvele şi tu, proastă..." Dar se stăpîni şi spuse:
— Bine,bine, Ruxandra... eu credeam c-o venit acasă... Aşa credeam... dar dacă nu... lasă că-1 găsesc eu...
Se-ntoarse să plece, dar privirea ei arzătoare îl opri pe loc.
— Bădiţă... stai... mai stai oleacă... •— Ce-i; Ruxandra?
— Bădiţă, mi-i teamă... poate i s-o-ntîmplat ceva... trebuia să vină de-alaltăieri... avea la el bani şi...
Ion simţi că nu şi-ar ierta niciodată dacă nu i-ar spune adevărul. Rămase cîteva clipe nemişcat, cu capu-n pămînt, apoi se-ntoarse, hotărît, s-apropie de Ruxandra şi o privi drept în ochi.
FRAŢII HUŢULEA
143
— Ruxandra, mă uit la tine şi-mi aduc aminte... se trezi el deodată spunînd cu totul altceva decît ar fi trebuit să spuie. Cum erai tu... hei, Ruxandra, Ruxandra! Vocea lui era blîndă şi tremurătoare şi Ion simţi cu mirare «că ochii i se umezesc. Roşi pînă-n albul ochilor şi ca să se stăpînească îşi înăspri vocea şi strigă aproape cu ciudă, întorcînd capul în altă parte. „Tot satul numai de asta vorbeşte. Auzi tu? Numai de asta. Ce-i cu tine? N-ai auzit că se ţine cu văduva vagmistrului şi cu alte stricate? Ce dracu'! Pe ce lume trăieşti?"
Ochii femeii se măriră, se măriră, şi Ion nu mai văzu nimic altceva decît aceşti ochi în care se citea groaza şi disperarea. Ruxandra se uita ca o fiară Tănită.Buzele îi tremurau şi abia acum Ion băgă de seamă cît slăbise şi cît se schimbase, încît avu deodată ciudata impresie că se află lîngă cineva străin, necunoscut. „Ea singură a vrut. Ea a ales", îi trecu prin cap şi se dojeni «umaidecît pentru răutatea sa. Dupăj! puţin stăpînindu-se, căută cu destulă greutate cuvinte fierbinţi de mîngîiere şi-i spuse — nici el nu-şi mai dădea ■seama ce-i spuse — că pentru ea nu-i totul pierdut, că-i tînără,că are viaţa în faţă, că poate fi încă fericită, numai voinţă să aibă...
Vorbele lui o răscoliră. Ruxandra îşi înfundă faţa în palme. O podidi plînsul. Ion, stingherit şi mişcat şi el pînă la lacrimi, nu mai ştiu ce să-i spună. Se lăsă încet pe prispă şi aşteptă cu sufletul adînc tulburat să se liniştească. Şi pentru ca plînsul să n-o apuce din nou şi dîndu-şi seama că singurătatea i-ar face numai rău, o înduplecă să meargă cu el pe cîmp la sfeclă.
Pe drum nu-şi mai spuseră o vorbă. Ieşiră în uliţă şi o luară încet prin mijlocul drumului, alături, unul lîngă altul.
Ceaţa se făcuse mai grea, mai deasă. Zdrenţe de ceaţă se tîrau greoi prin şanţ, se prelingeau pe marginea drumului, se aninau în crengile dezfrun-izite ale copacilor. Scame de ceaţă le fluturau pe dinaintea ochilor, le atingeau faţa uşor, ca o mîngîiere. Lăsară în urmă satul şi ieşiră în cîrnp.
Acum se ţineau şi mai aproape unul de altul, parcă le-ar fi fost frică să nu se rătăcească, să nu se piardă în nemărginirea cîmpiei peste care se lăsase zidul umed de ceaţă. Pîrîul şuşotea mătăsos în vale printre răchiţi, şi zgomotul apei parcă era şi el înăbuşit de ceaţă, aşa cum era înăbuşit şi zgomotul paşilor şi răsuflarea scurtă, sacadată, a celor doi. Mergeau repede, răsuflau zgomotos pe nas, şi din cînd în cînd li se atingeau mîinile-n mers. Atunci tresăreau amîndoi fără voie şi se depărtau. Apoi iar s-apropiau după cîţiva paşi, cu ochii mereu aţintiţi înainte în ceaţa vînătă-lăptoasă prin care nu se zărea nimic. Pe cîmp, în afară de vuietul liniştit al pîrîului, parcă se .stinsese, parcă pierise orice mişcare, orice zgomot, pînă şi croncănitul ciorilor abia s-auzea, foarte slab, vătuit de ceaţă. Din sat nu se auzea decît arareori cîte un lătrat de cîine şi cîte un scîrţîit de roată neunsă care se-nfigea în pîcla cîmpiei cu un strigăt scurt, aproape omenesc. Ion şi Ruxandra mergeau acum atît de aproape unul de altul că nu numai mîinile ci şi umerii li se atingeau în mers. Continuau însă să tacă, să nu-şi spună o vorbă, parcă le-ar fi fost teamă la amîndoi ca nu cumva să risipească clipele acelea pline de linişte şi vrajă, de potolită bucurie şi de ceva mai presus de toate acestea la un loc, de ceva necunoscut, dureros şi plăcut în acelaşi timp, care avea să dispară şi-aşa numaidecît rănind din nou sufletele. Ei însă nu se gîndeau de loc la clipele pe care le trăiau nici că ele vor zbura îndată şi nu se vormai întoarce niciodată. Nu se gîndeau la nimic. Aproape şi uitaseră de Mihai şi continuau să meargă în neştire, alături, pe cîmpul înecat în ceaţă, ca într-un vis.
144
AL. IVAN GHILIA
4
în acelaşi timp, în cealaltă parte a cîmpului, dinspre gospodărie, prirs ceaţă, înainta repede un docăraş uşor tras de un cal murg, înalt, subţire, cu o pată albă ca o stea în frunte. Vîntul zburda zburlindu-i coama bogată, docăraşul se legăna cînd într-o parte, cînd în alta, l'ăsînd două dîre adinei în cernoziomul hleios, negru ca smoala. Pe scaunul cu spătar învelit în. piele jerpelită, roasă de atîtea şezuturi cîte se frecaseră de el, şedea Mihai Huţulea. Era posomorit, ursuz, nedormit, cu ochii tulburi. Cînd ridica biciul de curele şi-1 flutura pe deasupra calului, ţintind mereu gîtuişi urechile mici şi ascuţite, falca de jos îi tremura şi nările i se lărgeau, trăgînd aerul şuierător în piept. Nu cruţa calul de loc, îl gonea într-una şi răsufla din ce în ce mai tare pe nările umflate de parcă şi el ar fi gonit alături de cal.Lutulumed se prindea de copitele calului şi-1 izbea în obraji. După docăraş gonea vîntul. îl ajungea din. urmă, îl întrecea şi-1 lăsa în urmă rostogolind peste cîmpul pustiu de toamnă vălătuci groşi de ceaţă.
Prin capul lui Mihai, dezmeticit de mult de beţie, treceau repede, cu: iuţeala vîntului, fel defeldegînduri răzleţe şi absurde, fără noi mă, în timp ce încerca să-şi alunge din suflet o presimţire amară asupra soartei lui, care-î. chinuia stăruitor. Chiar de cum plecase Ion, aseară, de la cooperativă, fără. nici un fel de ajutor de dinafară, fără să-şi fi turnat în cap o găleată de apă., cum făcea de obicei, mintea i se limpezi încet-încet de aburii tulburi ai băuturii şi cu înfricoşare începu să cîntărească ieşirile care îi rămăseseră. Privea chiorîş, cu ură, pe subt sprîncene, mutra slăbănoagă de o albeaţă, bolnăvicioasă a lui Gheorghe Cotun şi mintea lui umbla repede ca o rîşniţă.. „Viaţa m-a legat de el să mă nenorocească, îşi zicea. Mi-a luat minţile, păcătosul, atunci, cu pămîntul lui blestemat, şi-acu trebuie să ispăşesc totul. Tîmpit ce sînt. De ce a trebuit să mai îngădui să-l văd iarăşi în faţa ochilor? Dar fie. Dacă soarta ne-a legat, acum el va trebui să mă scoată din încurcătură." îl apucă pe fostul vechil,—■ acum negustor de mărunţişuri şi zarzavaturi pe strada Mare— de subţiori, îl duse la fîntînă şi-i turnă cîteva găleţi cu apă în cap pînă ce acesta se dezmetici bine şi prinse să dîrdîie de frig.
în casă, luînd. o ţuică să se dreagă şi-mpingîndu-i lui Cotun dinainte o strachină cu castraveţi muraţi, Mihai spuse de-a dreptul:
— Cotun... uite ce-i. Vezi, afacerile s-au cam încurcat. Am nevoie de bani. Numaidecît, auzi? Chiar acum, chiar în noaptea asta.
Cotun, muşcînd dintr-un castravete care răspîndi în jur un miros acrişor; ridică ochii tulburi si-1 întrebă doar atît: ' — Cît?
Suma era destul de mare, dar Cotun nu zise nimic. Făcu numai un semn. din cap şi apleeîndu-se, apucă strachina şi. începu să soarbă zgomotos moarea pipărată şi sărată cu miros de mărar; omuşorul de la gît i se sălta într-una şi pe barbă i se scurgea o şuviţă verzuie care se prelingea pe gît., pe bendiţa cămăşii, pe piept. Cînd goli jumătate de strachină, se îndreptă. în scaun şi întrebă:
— De ce ai nevoie de-atîţia bani? Mîine trebuia să iau marfă...
— Uite cum e. Ştii că ăştia erau cu ochii pe mine. Au trimis un fecior de-al grăjdarului, Mitru Buliga, în Bucovina, laPătrăuţi, şi flăcăul s-a-ntors aseară. Parcă ţi-am mai spus asta. Acum s-a întîmplat nenorocirea asta cu frate-miu... Dracu' să-l iee... ţ-am totspussă ne lăsăm de prostii... nu-iaicea locul... Acum a ieşit aşa, că nu mai ştiu cum să dau ochii cu el, că el nu-i
FRAŢII HUŢULEA
145
omul oare să uite că... tu... înţelegi? Şi pe urmă, poziţia mea la gospodărie... situaţia ta... înţelegi?
— Şi ce vrei?
— Trebuie, apăsă el pe „trebuie", nu că vreau. Trebuie... mîine, nu mai tîrziu, dacă nu fac rost de şindrilă...hăşti, făcu el semnul juvăţului la gît. într-o zi, adică mîine, nu mai tîrziu, trebuie să scot din pămînt, din iarbă verde, trei care de şindrilă, înţelegi?
— Ce tot mă întrebi dacă-nţeleg? înţeleg, cum dracu' să nu înţeleg! Ce-i cu Pătrăuţanu? Ce-o făcut?
— La el mă gîndesc. I-am dat la începutul verii o mică arvună... Trebuia să meargă în Bucovina s-aducă draniţă... Mi-i teamă că n-a făcut mare brînză... i-am dat bani cam puţini, vreo mie de lei... N-am putut mai mult, că-ţi trebuiau ţie să-ţi pui şandramaua pe picioare... Acum, oricum, trebuie să-i achit totul, de asta am nevoie de bani. Dacă mîine seară viu cu draniţa la gospodărie sînt aranjat. Măcar o căruţă-două...
După o pauză spuse, dus pe gînduri: „Şicu frate-miu, mă împac eu... Numai un lucru, el nu trebuie să ştie c-avem vreo legătură. Nimic."
— Mormînt! clipi Gheorghe Cotun şi-şi strînse buzele a dispreţ. Avea buze subţiri şi ochi mici de om hrăpăreţ. Mihai îl ştia bine. Ce-i cădea sub mînă nu-i mai scăpa. Aşa se întîmpiase şi cu el. Era viclean al dracului şi avea o minte ageră şiascuţită ca briciul, de care se cam temea. Pusese gabja pe el, de cînd cu pămîntul, şi ştiuse să-l ţie vîrtos, ca lupul care apucă oaia de gît şi nu-i mai dă drumul. El era un om slab. întîlnise o cremene, se ciocnise de ea şi se frînsese. Asta era. Şi acum fostul vechil, om pătat, cum se spune cu stea în frunte, vestit prin multe isprăvi necurate, cu banii pe care el, Mihai Huţulea, i-i pusese astă primăvară în mînă, — bani luaţi de la gospodăria colectivă — ,ţinea dugheană pe strada Mare colţ cu piaţa, într-o hardughie borţoasă, legată în scoabe şi proptele, care duhneşte cale de-o poştă a mucegai, baligă şi murături răsuflate. în fereastra dughenii lui, nici mai răsărită dar nici mai prejos de alte zeci de acelaşi fel, fereastră murdară, pătată de muşte şi de praf, găseşti fel de fel de lucruri atrăgătoare, strălucitoare şi plăcute, panglici colorate, şireturi, batiste cu dantele şi monograme (rămase de ia fostul boier), inele de alamă, de nichel şi chiar de argint, pentru obraze subţiri, broşe ieftine (cinci lei bucata), bricege în formă de peşte, răţuşte de lut, pînă şi bani vechi, cu bortă, de pe timpul regelui Ferdinand, puşi acolo numai de frumuşaţă. Toate astea sînt „faţa care atrage". „Fleacuri, la categoriseşte negustorul. Abia scoţi să nu mori de foame." „Grosu-i înăuntru", unde, alături de trufandale, găseşti „untişor" proaspăt, „smîntî-nică" îngroşată cu făină de grîu (mulţi văd, puţin cunosc), „ouşoare" calde (chiar acum le-a adus „băiatu"), „brînzică" de oi, piei de miel, puclriere, ştofe, cămăşi, ciorapi de nylon (aduşi direct din America), şi alte multe de felul acestora. Vine în sat, cam odată sau de două ori pe săptămână şi trage la cooperativă. Vînzătoru' îi procură „trufandalele". Cotun plăteşte cinstit, apoi scoate din servietă—o servietă jegoasă, legată cu sîrmă ■—■ cîteva sticle cu ţuică, iicheor, pastrama, şi încep „gustărica".Pe fetişcana cea bălaie o aduce cu el de la oraş. „Marfă vie". O domnişoară „subţire", de „lume bună", zice. „Să te lingi pe degete". Mihai a aflat mai tîrziu că-i un fel de „nepoată a fostului boier". Lui, tot negustorul de trufandale şi suflete i-a făcut rost de văduva vagmistrului. El i-a adus-o şi muierea lipicioasă ca mierea s-a lipit de sufletul lui şi-i suge mai rău ca o lipitoare. La început o ţinea la distanţă. îi era ruşine. Se gîndea ia Ruxandra, se gîndea la copii... Cu vremea, ruşinea s-a schimbat în întărîtare, în dorinţă, şi într-o seară, la o „gustărica" de a negustorului, cînd alcoolul şi-a făcut efectul îndeajuns
]Q — V. Rcmînească
146
AL. IVAN GHILIA
îe-a dat toate dracului şi s-a aruncat în braţele moi, calde şi cărnoase ale Măriei, braţe care strînseseră cu aceeaşi înfocare şi ţărani ciolănoşi şi flăcăi nevrîstnici, ofiţeri nemţi şi soldaţi, duhnind a sudoare. Braţele Măriei s-au încolăcit atît de sălbatic de grumazul iui că el nu mai poate scăpa. Şi nici nu vrea să scape. De nevastă-sa s-a săturat şi Maria îl aţîţă mereu. Dimineaţa, cînd se trezeşte din beţia acestei iubiri deşănţate şi din beţia ţuicii adusă de Cotun, îl apucă ruşinea şi greaţa. Ruşinea însă nu ţine mult. Cum vine seara, cum se furişează iar în deal la cooperativă şi totul începe de la capăt. Primul pas făcut în mocirlă a adus după sine un altul, apoi încă un altul, şi odată intrat în adîncul smîrcu|ui orice întoarcere n-a fost decît o scufundare mai adîncă. Mlaştina era fără fund, şi el parcă dinadins s-arunca orbeşte să-i cunoască toate nămolurile. îi plăcea. Se obişnuise. îi intrase în sînge. Acum, în vremea din urmă îl apuca sila numai cînd se gîndea că ar putea duce altfel de viaţă, că există şi altfel de viaţă, o viaţă curată, netedă, pe care o duce frate-su Ion, Ruxandra... Cînd se gîndea la copii...
Simţea însă atunci că s-a băgat în prea multă murdărie, că murdăria i-a intrat prea mult în sînge ca să mai poată trăi o astfel de viaţă. Cu vremea găsise chiar şi un fel de împăcare cu propria lui conştiinţă. Ajunsese să se convingă că lucrurile merg aşa cum trebuie să meargă. La gospodărie, slavă domnului, lucrează bine — se menţine — cu nevasta se poartă ca orice bărbat, pe copii îi iubeşte, şi-n rest nimeni n-are a se plînge de el, nimeni n-are dreptul să se amestece în viaţa lui. îşi zicea că aşa-i omul făcut să nu poată trăi fără să-şi mai îndulcească şi el viaţa cu puţine plăceri. Viaţa-i scurtă. De ce să nu tragi din ea toate foloasele? Totul e să ştii cum să te strecori, cum să Ie împaci pe toate, să fii şi socotitor la gospodărie, şi soţ, şi amant, şi tată. Altfel, degeaba mai trăieşti. în viaţă, totul ţi-i îngăduit. Şi-şi făcuse din asta un reazem pentru mustrările de cuget care nu-I lăsau în pace. Şi poate totul ar fi mers aşa înainte. Aşa îşi zicea Mihai. Totul ar fi mers înainte, dacă nu venea frate-miu, dacă nu venea Ion. Şi încă m-am bucurat la venirea lui! A venit Ion şi liniştea lui sufletească s-a tulburat deodată, cum se tulbură faţa unui iaz la vestirea furtunii. Frate-su a venit pe negîndite, cînd se aştepta mai puţin, şi i-a pus în faţă o oglindă în care şi-a văzut chipul după. atîţia ani şi s-a îngrozit. Faţa îi era mînjită, brăzdată de cute, de nerecunoscut. „Eu sînt acesta?" Şi cu cît privea mai adînc în oglindă, cu atît se cutremura mai tare.
Se legăna pe scaunul docăraşului strîngînd hăţurile-n rnîini şi gonea calul cu deznădejdea unei mînii neputincioase, cu disperare, lovindu-1 unde se nimerea, peste crupe, peste gît, peste urechi. Gonea. Gonea, să scape din cercul de fier al gîndurilor, să-l ia pe Cotun, să zboare la oraş şi să aranjeze acolo tot ce se mai putea aranja. „Diseară va fi iarăşi din nou linişte. Degeaba mă frămînt", îşi zicea. Goni aşa pînă dădu de tarlaua cu sfeclă pe care lucrau oamenii. Băgă atunci de seamă că ivirea lui, în docăraş, biciuind calul, unul din cei mai buni trăpaşi ai gospodăriei, stîrneşte frământare printre oameni. O uşoară nelinişte îl cuprinse. „Ce trebuie să fac? Să trec înainte? Să opresc? Să strunesc calul şi să le arunc din mers cîteva cuvinte, un „doamne ajută" sau ceva glumeţ? Nu. Trec înainte. Ocolesc şi trec înainte. N-are rost să opresc. Ce să le spun? Lasă, că diseară cînd viu cu materialele... Atunci o să se schimbe povestea şi nimeni, nici chiar preşedintele, n-are să mă mai privească cu neîncredere şi ciudă." Şfichiui calul şi cîrmi spre dreapta.
Atunci se petrecu ceva atît de neaşteptat că Mihai nici nu mai avu putere să tragă hăţurile. Din ceaţă ieşiră două umbre, două mogîldeţe, Ion
FRAŢII HUŢULEA
147
şi nevastă-sa. Veneau drept spre el, alături, cu paşi mari, şi feţele abia li se zăreau prin perdeaua de ceaţă.
Ion zări docăraşul cel dintîi. Tresări. O clipă se opri şi se clătină ca lovit în moalele capului.
— Aha! şopti el încet printre dinţi şi se miră de liniştea mare care-l cuprinsese deodată. Ceaţa uşoară,mătăsoasă, parcă îi năvăli în suflet şi sufletul lui încordat pînă atunci ca un arc, se destinse, se linişti. Şi temîndu-se parcă să nu-şi piardă liniştea asta mare încuibată în suflet, Ion se smulse din loc şi începu să alerge înaintea docăraşului sărind în copce largi, ca un lup.
în urma lui, Ruxandra făcu o mişcare ca şi cînd ar fi vrut să-l reţie. Deschise gura şi scăpă un ţipăt ascuţit care înfiora văzduhul înceţoşat:
— Mihai!'
Ion alerga spre docăraş. Cîmpul se legăna cu el şi se scufunda uşor sub picioarele lui. Inima-i bătea tare şi cu-o putere de nebănuit i se fixarăm minte figurile cunoscute ale colectiviştilor care s-apropiau de docăraş, ghemotoacele de glod ţâşnite de subt copitele calului, clăbucul de spumă prelins de pe zăbală, urma roţilor licărind stins în urmă, ca umplută cu plumb topit şi ochii măriţi de spaimă şi disperare ai lui frate-su.
Sări din faţa calului chiar în clipa cînd ar fi putut să-l sfărîme cu copitele. Sări într-o parte, îl apucă de capitală şi strigă sălbatic cu gura uscată:
— Jos, ticălosuîe! Dâ-te jos! Jos!
10*
FLORIN MUGUR
VOIOŞIE
„La om totul trebuie să fie frumos: şi faţa şi îmbrăcămintea şi sufletul si gîndurile."
A. P. Cehov
JWu, vorbe mari nu mă pricep s-adun Pentru discursuri — cum se cuvine.
Si totuşi am să vă tin un discurs şi-un singur lucru am să vă spun, Că: E'BINE.
O s-ajungem muncitori sau învăţători, vom înălţa clădiri
Şi-o să muncim unde va fi nevoie de noi, cu sîrguinţă deplină.
iar mai tîrziu, cînd o s-avem barbă albă şi amintiri,
O să fim poate academicieni, cu „Opere alese" şi cu maşină.
Sau poale-o să ajungem funcţionari la un minister. De pildă: la Ministerul Comunicaţiilor Interplanetare. Ne vom petrece concediile de odihnă în cer, Pe osia carului mare.
Pentru asta, trebuie să-nvăţâm, să descoperim toate tainele, Să jacem aşa încît măreţia să devină o chestiune de jiecare zi, Iar la om totul să fie frumos: mintea şi inima, hainele... Şi-atunci tristeţea lui Cehov, într-un surîs de cbpil se va-nsori.
Vom face să existe, cum spune Marx, pline şi'lrandajiri pentru oricine. Atenţiei Asta nu-i un motiv să rupeţi trandafirii din grădini. Vom'sădi trandafiri la Polul Nord şi-atunci, în fine, li veţi putea duce iubitelor, senini.
Inima voastră să fie de azi o scrisoare deschisă, nu vreţi? O scrisoare deschisă către semenii noştri luminoşi. Vom deveni înţelepţi ca nişte.mari poeţi, Chiar de vom fi — ca dînşii — puţin copilăroşi.
Si chiar dacă mulţi dintre noi vor pieri pe-acest drum,
Sfîşiaţi de duşmanii ascunşi, cu chip de fecioare şi inimi de jivine,
Asia n-o să mă-mpiedece să vă spun
Că: E BINE.'
înainte de examen
ÎNAINTE DE EXAMEN
De -atît nesomn, şi fruntea ţi-e grea — şi ochii, grei.
Fumezi cu-nfrigurare şi sete, in neştire.
Şi fără să te saturi cafele negre bei,
Şi-n tine osteneala pluteşte — fum subţire.
Iar degetele grele, gălbui ţi-s de tutun. Pe paginile albe, iţi par străine, hide. Nici slovele din carte nu mai pricepi ce spun, Parc-ar zîmbi sau parcă ar plinge sau ar ride.
...Şi-atunci te rupi de totul, cobori fugind în stradă. Văzduhul le deşteaptă c-un pumn drept în obraz. Şi te dezmeticeşte superba lui cascadă Cu fluvii de răcoare în nesfîrşit talaz.
Şi mergi. O, cîte drumuri deschide-această noapte, Să le străbaţi o viaţă, cîntînd să le străbaţi. Sînt drumuri vechi prin sihle cu tainic glas de şoapte Şi-s cărărui cotite spre creste de Carpaţi.
Şi drumuri peste mlaştini şi luminoase punţi, întinse peste fluvii cu vuiet monoton, Şi căi de sat cu clinchet de zurgălăi la nunţi Şi bulevarde albe-n lumina de neon.
Ca visător, prin vreme, chiar tu ai să le tai, — Nou inginer — aceste căi darnice-n putere. Ţi-or mulţumi drumeţii cu cîntece în mai, Ţi-or mulţumi constructori cu frunţile severe.
...S-au risipit în noapte ale-ostenelii fumuri, Odată cu-al ţigării uşor, molatec fum. Şi te gîndeşti că-i bine să tai prin ţară drumuri Cînd taie ţara-ntreagă prin vremi un mare drum.
Cu noaptea împrejuru-ţi te-ntorci. Lucrezi, lucrezi... Făcîndu-ţi semn cu braţul alb, fără de năframă, Ca o iubită-al cărei chip luminos nu-l vezi, în noapte presimţite, imense drumuri cheamă...
VIOLETA ZAMF1RESCU
.ÎNAINTĂM
A m dezgolit un cer de galerie. Nu-i nici trandafiriu, nu-i nici înalt! In el cărbunii ţipă şi învie, în pieptul lui burghie dau asalt.
Pămîntu-asudă. Ni se-nfundâ glezna. Da-naintăm, şi-n razele subţiri Dezvăluim pe straiuri străluciri Ce-mbată sufletul, sfîşie bezna.
Cărbunii ne pătrund sub piele-n sînge, Şi-naintăm uniţi ca şase fraţi, De pikhamâre-amarnic scuturaţi Dar visul nimănuia nu se fringe!
Puşcăm tăcuţi... Cad linişti milenare, şi stele poate cad în infinit, Cînd stratul geme, urlă răzvrătit... Se prăbuşeşte...
Un ortac răsare.
Şi fericit că puşcă-nlîia oară El chiuleşte c-a învins cărbunii, Şi-naintăm prin neagra hor comoară Ca-nlîii oameni la-nceputul lumii!
PA T R CI CAI
Patru cai fără vedere Au rămas ca o durere, Au rămas în fund de mină Ca o pată pe lumină! Cal de mină, cal bătrîn, Greu cîştigi un pumn de fin!
FRATELUI MEU DE DEPARTE
Oare-n amintirea ta Ştii cum mai râsare-o stea? Dor mai ţi-este de cîmpii? Prin fîneaţă să-ntîrzii, Să-ţi foci crupa nărăvaş Peste-o zare de imaşl ? Azi, mai trec prin mină-n rind, Trec cu glezna tremurind, Trec pe lingă noi maşini Patru cai fără lumini! Cal de mină, prieten bun, Nu mă înţelegi ce-li spun! Şi eu poate-s cel din urmă Care stîncile mai scurmă. Ştii tu, ştii, că poate azi Ducem cei din urmă brazi? Vin maşini! Şi într-o zi Tot mai lesne vom munci!
ZA M I S L IRE
"Minunea frunzei ce se zbate-n mugur, Minunea florii prefăcută-n strugur, Minunea puiului ieşit din plnlec, Ne luminează cînd pătrund în cîntec!
Şi azi, cînd primul schimb urca spre prînz, Di grajdul minei s-a născut un mînz. „Lumina11'-şi linge tristă noul pui. Ia orz! Ia pîine! Ia trifoi şi du-i!
ERA TE LUI MEU DE DEPARTE
Cili ani au trecut? O sută?... Sau două?... Am fost de-ntunerec bolnavi. Ieşi, frate, la soare, hai, scaldă-te-n rouă, Tu, unul din ultimii sclavi!
De-aici, din Paring, eu îţi bat în peretele Minei. Auzi-mă-auzi!
Eu rîd azi, eu cînt azi! Tu, tot de-a-nderelele! Măăă!   Pentru cine asuzi?
Cărbunii! Cărbunii ce-i tăinuie minele Sînt plinea cuptoarelor, ştii! Tu-i dârlmi, dar vezi-le căile, aţine-le! Să nu coacă blestemăţii!
VIOLETA ZAMFIRESCU
Nici lunuri, nici branduri şi nici carabine S-atîrne zăbranice-n porţi. Pămintu-n Carpaţi şi in stincile alpine Sătul ei Sătul e de morţii
Citi ani au trecut?   O  sută?... Sau două?. Ani fost cle-ntuneric bolnavi. Ieşi, frate, la soare, hai, scaldă-te-n rouă, Tu, unul din ultimii sclavi!
IU LI A SOARE
FAMILIA CALAFF*)
PARTEA I Cap. I
Lotte lăsă tocul jos, îşi trecu uşor mîna prin părul blond, supus, netezit pe tîmple şi adunat într-un coc de bucle la ceafă, întoarse ochii spre fereastră şi oftă tremurat. Nu vedea decît zidul şi uşa cu obloane grele a depozitului, de partea cealaltă a porţii înalte şi pietrişul neregulat, neprimitor, pe care roţile căruţelor încărcate cu lăzi pline de materiale, scîrţîiau totdeauna greoi, neplăcut. în clipa aceea era linişte şi soarele de mai încerca să înveselească şi curtea aceea posomorită, îngheţată, cenuşie ca o curte de internat sau de închisoare. în depozit ardea lumina, fiindcă în încăperea lungă şi strimtă, fără ferestre, care servea drept birou şi unde lucrau încă la ora aceea Anatol şi Jean, era întuneric, chiar cînd obloanele uşii erau de tot date în lături.
Lotte privi un timp absentă uşa care rămînea închisă apoi oftă din nou, se scutură de frig şi-şi strînse mai bine şalul pe piept. Erau în 12 mai, vremea rămînea însă rece şi mai ales în odaia lor, unde soarele nu intra din plin decît la ora prînzului ca să plece grăbit şi definitiv pe la trei după masă, n-ar fi stricat puţin foc. Dar domnul Calaff, plictisit de durata neobişnuită a acestei ierni interminabile şi nerăbdător să încuie magazia mare, asupra căreia controlul lui era mai greu şi de unde Vasile putea oricînd să care neobservat cîteva braţe cu lemne suplimentare pentru odăiţa umedă şi rece în care locuia împreună cu nevastă-sa Tudora, bucătăreasa, decretase îndată după 1 mai că nu mai era nevoie de foc şi invitase pe membrii prea delicaţi şi plăpînzi ai familiei să binevoiască să se îmbrace gros, dacă se tem să nu îngheţe. Lotte se gîndi la Anatol, care în primăvara asta tuşea mai urît ca oricînd şi care trebuia să dîrdîie în biroul întunecos, cu picioarele îngheţate şi cu degetele înţepenite, verificînd în silă coloanele de cifre în registre. Ar fi fost bine să mai iasă din cînd în cînd la soare, să se plimbe puţin, să se dezmorţească...
Lotte îşi duse mîinile sub şal la subţiori ca să le încălzească. Din camera de alături auzea glasul curgător şi liniştit al lui Herr Steiner care-i explica Martei o pagină din „Wilheim Meister". Lecţia era pe sfîrşite şi. Lotte se gîndi cu neplăcere că Herr Steiner avea să treacă prin cameră şi s-o salute cu politeţea rece şi zîmbetul forţat, pe care i le acorda de două
*) Fragment din romanul cu acelaş titlu.
154 IULIA SOARE
ori pe săptămînă de cînd o pierduse de elevă. De fapt, Lotte nu avusese nimic să-i reproşeze, totuşi preferase să reia orele cu mere Hildegard, fiindcă în felul acesta se putea bizui cel puţin pe două drumuri sigure în oraş pe săptămînă. După o clipă de ezitare, bătrînul Calaff acceptase: orele cu mere Hildegard costau mai ieftin şi asta nu-1 împiedica să spună totuşi că Herr Steiner dă lecţii în casa lui, fiindcă Marta le continua cu entuziasmul potolit şi conştiinciozitatea care o caracterizau în toate.
Lotte întoarse pagina şi reciti ce scrisese în ziua aceea: „Mere Justine a fost bolnavă şi eri, plecînd de ia mere Hildegard am intrat să-i spun bună ziua. Am găsit la ea pe Madeleine Polizu care, în trecere prin Galaţi, a venit să-şi prezinte soţul. Cred că nu e bătrîn, dar e foarte chel şi are dinţi falsi. A vorbit puţin şi mie nu mi-a dat nici o atenţie. Nici Madeleine n-a părut prea încîntată că mă înîlneşte şi în tot timpul vizitei, i s-a adresat ostentativ numai lui mere Justine.A povestit despre. Elise Boerescu pe care mătuşa ei, doamnă de onoare a reginei,- o plimbă pe la toate balurile şi o prezintă în toate saloanele. Ea, Madeleine, pleacă săptămînă viitoare cu soţul ei la Paris şi apoi în iulie pentru două luni în Elveţia. în toamnă vor face o plimbare mai lungă prin Italia şi Spania şi după aceea...
„Et vous, ma petite Charlotte, c'est pour bientot vos vacances â Karlsbad? — m-a întrebat mere Justine cînd şi-a dat seama cît de prost mă simt în colţul meu unde nimeni nu-mi acordă nici măcar o privire.
„Oui, ma mere, c'est pour la mi-juin" — am răspuns, m-am înroşit şi n-am îndrăznit să caut în ochii Madeleinei, zîmbetul de ironie şi de răutate pe care eram sigură că o să-l găsesc. Auzi, Karlsbad!... De ce nu Slănic ori Sinaia?"
Cineva trase clopotul Ia poartă şi peste puţin Vasile ieşi alene din depozit ca să descuie. Era Dochiţa, îl aducea pe Dănuţ de la şcoală. Da, era joi, Dănuţ mînca la bunici, Lotte uitase şi după masă făcea în odaia lui Anatol ora de franceză cu M-elIe Mouton care îmbătrînise, era suferindă şi moţăia uneori în mijlocul lecţiei, istovită de drumuri şi de imposibilitatea de a-şi permite luxul unei sieste. Numai că azi nu se nimerea- tocmai bine... Toată lumea era enervată şi preocupată, tata avea să strige şi să ocărască şi bietul copil care şi aşa e paralizat cînd vine la masă luni şi joi are să se îngrozească de tot.
Lotte era cît pe ce să se ridice de la locul ei şi să se ducă în sufrageria mică, unde în clipa aceea doamna Calaff îşi îmbrăţişa pe îndelete nepotul, ca să examineze împreună cu ea o formulă oarecare, menită să-l scutească pe bietul copil de tortura prînzului comun. Dar se răzgîndi: se simţea obosită şi moale, mama înţelegea greu, se speria numaidecît şi-şi pierdea cumpătul; de altfel, prefera să fie cîteva clipe singură cu băiatul ca să-i strecoare fără martori ceva pentru cei de acasă: o dantelă, mănuşi, panglici pentru Lia sau Hilda, nişte bani chiar, trecuţi prin cine ştie ce minune în socoteala zilnică a coşniţei fără ca bătrînul să observe, în sfîrşit o bucată mai mare de şocolată pentru gustarea de a doua zi a băiatului. Doamna Calaff făcea pachetele cît mai mici cu putinţă şi le pitea într-un colţ al ghiozdanului, sub cărţi, cu inima bătînd. de emoţie şi cu ochii plini de spaimă, în timp ce Dănuţ,transpirat, cu obrajii aprinşi de ruşine, speriat şi umilit de aceste binefaceri care aduceau a hoţie, bolborosea mulţumiri întretăiate de slabe proteste. Era destul de năltuţ şi voinic pentru cei 9 ani ai lui, obrajii îi erau rotunzi şi rumeni; dar ochii aveau o privire nesigură, tulbure, mişcările erau. greoaie şi stîngace. Se înroşea de îndată ce deschidea gura să spună ceva şi plîngea repede. în casa bunicilor era întotdeauna tăcut şi cuminte, mergea în vîrful picioarelor
FAMILIA CALAFF
155
şi nu ştia ce să înceapă cu mîinile cam mari şi roşii —• vinete de frig pînă tîrziu în Vară, care ieşeau prea mult din mînecile prea scurte ale hăinuţelor vechi, purtate pînă ajungeau comice.
Lotte fixă din nou pagina de hîrtie din faţa ei şi muie maşinal tocul în cerneală; dar nu mai avea chef de scris. Se apropia ora prînzului, peste puţin avea să audă trăsura cotind colţul străzii şi apoi clopotul... Se îmbrăcase din vreme pentru masă, şi acum îi părea bine că scăpase de-o grijă. Dar cum avea răbdare Mart a şi azi pentru Herr Steiner?... Zeilig era în salonaş, avusese o lungă conferinţă cu mama, întreruptă doar de inspecţiile doamnei Galaff la bucătărie, şi acum îl aştepta cu perseverenţa lui mieroasă pe bătrîn. De dimineaţă se auzise zornăit de argintărie, se spălase serviciul de ceai neutilizat de la ultima vizită a Mirei, în toamna trecută, şi tata se răstise de cîteva ori, fiindcă mama şi Tudora nu-i ghiceau gîndurile şi nu cutezau să ia singure vreo iniţiativă inteligentă. Nu le ducea capul să propună şi altceva înafară de veşnica lor tartă cu frişca? Numai atîta se învredniceau să născocească...?
în clipa aceea, uşa dinspre camera iui Anatol unde se ţineau lecţiile de germană se deschise şi silueta corectă a lui Herr Steiner apăru în prag. Marta îl însoţea cu cărţile, caietele şi dicţionarul sub braţ. Lotte se ridică de pe scaun, profesorul se înclină scurt în faţa ei, rosti fără convingere un compliment care. ţinea loc şi de salut şi ieşi împreună cu Marta pe uşa care dădea în hol.
Lotte închise caietul gros, legat în piele neagră, cu cotor aurit şi încuietoare de metal. .11 căpătase chiar de la domnul Galaff, care ştia că îşi scrie jurnalul, nu avusese nici o obiecţie şi era în fond mulţumit că cel puţin una din fiicele lui respectă acest, obicei distins şirăspîndit printre fetele tinere din societatea bună. Marta era fiica lui preferată, fiindcă se pricepea să-i. prevină cele mai mici dorinţe, fiindcă o ştia calculată şi capabilă să se descurce în situaţii complicate, cu tact şi demnitate. Dar Lotte era altceva; Lotte era mîndria lui, actul lui de nobleţe, Lotte asta blondă, sveltă, fină şi delicată ca o prinţescă, cu zîmbetul ei melancolic, cu mîinile înguste şi palide, cu. mişcările pline de graţie.
Lotte strecură din obişnuinţă caietul în scrin, sub un teanc de prosoape. Era o precauţiune cu totul inutilă, fiindcă dacă tatăl ei i l-ar fi cerut într-o bună zi, ar fi trebuit să i-1 aducă numaidecît,fără murmur. Ştia asta şi nu trecea în el decît desfăşurarea exterioară a evenimentelor banale, din viaţa fără evenimente a familiei. Cînd îl răsfoia, datele, numele, conversaţiile plate şi anodine îi serveau drept punct de reper pentru visările nesfîrşite, înfiorate, pe care şi ie îngăduia în orele cînd bătrînul era sus, la fabrică, şi atmosfera din casă mai puţin apăsătoare.
Marta intră repede în odaie, zgribulită de frig şi de emoţie.
■— De ce nu ţi-ai pus şalul, Marta dragă? vrei să răceşti tocmai acum? Dacă venea tata şi te vedea?, spuse Lotte cu îngrijorare.
— Nu, nu, afară e mult mai cald, e soare; eu sînt îngheţată, fiindcă am stat atîta timp pe scaun şi dincolo, la Anatol e şi mai frig ca aici, răspunse Marta frecîndu-şi mîinile cu un aer distrat.
Era cît Lotte de înaltă, dar ceva mai plină şi deşi numai cu trei ani mai în vîrstă, faţa ei avea o expresie de maturitate şi chiar de siguranţă, care nu şovăia decît în prezenţa bătrînului. Ochii căprii, fără străluciri, priveau de obicei calm, stăpînit, pe cînd în căutătura albastră a lui Lotte,/ţîşneau mereu suliţe ascuţite de spaimă.
— Cred că... Ce-ar fi dacă ţi-ai aranja părul... S-a strîmbat într-o parte... murmură Lotte stînjenită şi-şi feri privirea.
156
IULIA SOARE
Pe faţa mată a Martei trecu repede dar violent o undă de roşeaţă. Se întoarse brusc spre oglinda mare şi grea care se ridica deasupra scrinului şi se examina cu atenţie. Da, se depărtase puţin deasupra urechii stingi şi cîteva fire răzleţe de păr, părul ei, atîrnau stinghere afară. Un fulger de groază o străbătu: oare Herr Steiner observase? Laun moment dat, în timpul orei, avusese Impresia că o priveşte cam insistent, cam curios. Să fi bănuit ceva?
La 20 de ani, Marta băgase de seamă că părul începe să-i cadă cu persistenţă şi cu o viteză vertiginoasă. Cînd se pieptăna, rămînea cu smocuri întregi în mînă şi cînd îl spăla Dochiţa, apa din ligheanul alb de faianţă se umplea numaidecît de firele de păr castaniu, subţiri, inegale, anemice. Doamna Calaff se alarmă, dar nu îndrăzni să-i spună nimic soţului ei şi nici să se consulte cu vreun coafor sau cu vreun doctor de teamă să nu se afle în oraş că una din domnişoarele Calaff îşi pierde părul. Mai mult chiar, Marta trebui să renunţe şi la oficiile Dochiţei şi în fiecare sîmbătă seară, cu zăvorul tras la uşă, doamna Calaff spăla singură capul fetei, urmă. rind cu groază progresele dezastrului. Dar domnul Calaff nu era omul căruia să i se poată ascunde ceva, mai ales cînd după nunta Mirei, grija lui se îndreptă asupra Martei şi cînd, cu toate artificiile şi cu toată minuţiozitatea cu care-şi făcea biata fată pieptănătura, potecile goale din părul ei se transformaseră în adevărate luminişuri, vizibile de la distanţă. într-o seară,în cursul unei scene îngrozitoare, la care nu luară parte decît doamna Calaff şi Marta, bătrînul află că fiica lui care împlinea 22 de ani şi pentru care depusese de curînd la bancă jumătate din banii de zestre, e în primejdie să devină cheală- întoarsă în camera pe care o împărţea cu Lotte, Marta avea o faţă răvăşită; Lotte observă că mîinile îi tremurau tare şi noaptea o auzi piîngînd în pernă. Zece zile mai tîrziu, domnul Calaff şi Marta plecară la Viena, unde în alte zece zile, cel mai bun coafor din capitala Habsburgilor „furnizor al A.S.I., Arhiducele Franz-Ferdinand", confecţiona cu tact şi discreţie perfectă o perucă impecabilă pentru „doamna Zoe Chiricenco din Iaşi". Nimeni în casă nu-şi permise vreo remarcă la întoarcerea lor la Galaţi. Marta nu-şi schimbase nici pieptănătura, nici nuanţa părului şi înafară de doamna Calaff şi de Lotte,nimeni nu o vedea fără „coafură". Seara, înainte ele culcare, o scotea din cap, o prindea într-un cui în dulap şi-şi punea repede boneta albă de noapte cu margine de dantelă. „Furnizorul A. S. Imperiale" o sfătuise să vină la control şi s-o împrospăteze odată pe an. Şi de două ori pînă acum, toamna, domnul Calaff o însoţise la Viena, unde cu acelaşi tact şi cu aceeaşi discreţie, marele artist îşi desfăşurase dibăcia.
Marta se întoarse din nou spre soră-sa şi o întrebă încet, cu o linişte perfectă:
— Crezi că vine, Lottchen? Chiar azi o să vină?
— Sînt sigură. Mama a dat la călcat faţa de masă şi şerveţelele de ceai. Şi Vasile a plecat de cîteva ori în oraş după cumpărături; şi cînd erai tu la lecţie cu Herr Steiner, a venit Ze.ilig şi s-a închis cu mama în salonaş.
— Mai e aici? întrebă repede Marta.
— Da, îl aşteaptă pe tata. Şi după o clipă de tăcere, Lotte întrebă încetişor, cu tristeţea care se îngrămădea atît de des în glasul ei cald: „Nu te bucuri, Marta dragă?"
—■ Nu ştiu, Lottchen, răspunse Marta cu un zîmbet distrat. Nu ştiu ce să zic, nu ştiu ce are să iasă din toată povestea asta. îţi aduci aminte, anul trecut, cum a fost cu... celălalt?...
FAMILIA GALAFF
157
— Atunci a fost altceva, dragă, atunci n-a vrut tata, o întrerupse Lotte cu oarecare însufleţire. A aflat abia pe urmă că are o soră divorţată c şi că băiatul ei... e socialist. Lotte pronunţă cuvîntul cu surprindere şi un fel de stînjeneală, fiindcă-i venea rar pe buze.
— Da... şi tata care avea atîta încredere în bătrînul Wexier!... îţi aduci aminte cum a ţipat la el şi cum 1-a pălmuit că am auzit pînă în sufragerie!... şi ce nervos a fost pe urmă şi cîte am. avut de înghiţit şi noi!.. Marta rămase un timp pe gînduri, apoi adăugă cu un suspin: sper că Zeilig e un om serios şi că a adus informaţii sigure.
O trăsură se auzi de departe şi fetele amuţiră deodată, în aşteptare. Dar trăsura trecu prin faţa casei în trapul indolent al cailor şi amîndouă avură acelaşi suspin şoptit de uşurare.
— Poate că e frumos, Marta dragă, începu iar Lotte după un răstimp. Marta o privi cu o urmă de mirare, se gîndi puţin, apoi zîmbi cu
indulgenţă.
— Frumos?... Da, poate să fie şi frumos, dar ştii bine că nu asta e esenţialul. Să fie un om capabil şi energic, nu ca bietul Albert, pe care-1 duce şi azi tata în spinare şi-1 ţine degeaba în fabrică... Ba da, Lottchen, ba da, de ce să nu spunem lucrurilor pe nume, răspunse Marta la gestul de protest al soră-si. Aşa este, din cauza lui se chinuieşte Laura cum ştim şi abia îşi creşte copiii cum se cuvine. Eu vreau un bărbat de care să fiu mîndră,să mă duc cu el în lume şi să ştiu că lumea mă invidiază şi mă respectă şi copiii mei au un sprijin, se pot bizui pe tatăl lor.
Lotte şedea încă pe scaun, cu mîinile sub şal şi privirile pe fereastră. Deodată, ochii i se umplură de lacrimi şi bărbia începu să-i tremure.
— Ce-am să fac cînd o să pleci şi tu, Marta, cu cine o să rănim? Laura are numai, necazuri şi o văd aşa de rar. Mama, săraca, e tot mai obosită, Anatol e mereu plecat şi chiar cînd e acasă, e aşa de tăcut şi de retras. Cu Jean nu mă înţeleg... Ce-am să fac eu, Marta, ce-am. să fac?... în alte părţi e atîta bucurie şi vine mereu lume, se cîntă, se dansează... Nouă nu ne calcă un cîine în casă, toată lumea tace, tata e totdeauna nervos.
— Lottchen, iar eşti prostuţă şi mă necăjeşti. Marta încerca s-o mîngîie, dar era preocupată şi nu ştia ce să-i spună.—Tocmai astăzi, tocmai astăzi... Dacă mă mărit şi tata te lasă, ai să stai la mine, o să plecăm în străinătate...
Din nou se apropia o trăsură şi de data asta nu mai încăpea animare. Caii se opriră în faţa porţii şi, imediat, clopotul umplu toată curtea, toată casa, toată strada cu o ameninţare furioasă. Dar chiar înainte ca mînia lui să se fi dezlănţuit, în. uşa depozitului ieşise Jean, care urmărise şi el tropotul copitelor pe stradă şi se repezea acum spre poartă, cu cheile în mînă şi cu capul plecat sub urgia clopotului.
.— Să mergem în sufragerie,. Lottchen, haide, şopti grăbit Ella, să mergem să-l aşteptăm pe tata.
Doamna Galaff intrase în sufragerie împreună cu Dănuf, îndată după ce se auzise clopotul. Masa era pusă, scaunele cu spătar înalt trase în faţa fiecărui tacîm. în capul mesei, un fotoliu din. acelaşi lemn şi lucrat după acelaşi model ca şi celelalte, dar cu un spătar neobişnuit,nemăsurat de înalt îşi aştepta stăpînul. Toată lumea îi spunea „tronul" şi nimeni nu se aşeza în el decît cu un fel de jenă şi cu teamă şi numai cînd „vroia să facă o glumă", ceea ce nu se putea întîmpla decît în lipsa domnuluiCalaff.
Dochiţa intră repede, cu mişcări ferite, cu faţa ei îmbătrînită înainte de vreme, crispată de efortul pe care i-1 cerea momentul. Prînzul era obsesia
158
IULIA SOARE
ei zilnică şi cei 12 ani petrecuţi în casa Calaff nu scăzuseră nimic din proporţiile lui de coşmar. Pînă în clipa în care începea să servească, aveamereu tresăriri de spaimă, îşi ducea mîna la cap ca să vadă dacă n-a uitat să-şi pună boneta scrobită, cobora ochii la şorţ pe care s-ar fi putut să nu-1 fi schimbat, îşi pipăia nasturii bluzei ca nu cumva să fi rămas vreunul descheiat. La siîrşitul fiecărei mese era toată o apă şi Tudora trebuia să-i pună mîncarea înainte şi să strige la ea ca să mănînce mai repede şi să termine. Puse coşuleţul cu pîinea tăiată proaspăt şi cana cu apă pe bufet, îndreptă în tăcere paharul domnului Calaff, care i se păruse că nu e situat exact la capătul diametrului ce-i străbătea farfuria şi ieşi.
Dănuţ se apropie de Ella şi de Lotte care tocmai intrau- Marta îl sărută distrată pe frunte, dar Lotte îl îmbrăţişa şi îl sărută pe amîndoi obrajii cu duioşia ei tristă.
— Ce face mama, Dănuţ? Am auzit că rochia Liuţei a ieşit tare frumoasă, spune-i s-o îmbrace mîine cînd vine la lecţia de pian, să vedem şi noi cum îi stă.
— Eşti cam palidă, Marta, nu ţi-e bine? întrebă doamna Calaff, încet, trecîndu-şi mîna pe faţa mată a fiicei ei.
— Nu mamă, m-a ţinut azi mai mult Herr Steiner şi se vede că am obosit.
Doamna Calaff oftă. La60 de ani, nu avea un fir de păr alb, era grasă şi îmbrăcată ca şi fiicele ei, cu îngrijire şi discreţie de casele mari de modă din Viena. Dar pe faţa şi în gesturile ei se citea o oboseală nesfîrşită, iar expresia ştearsă a ochilor nu se însufleţea decît ca să se coloreze de o spaimă nefirească. Zîmbi cu greu şi-i şopti din nou Martei.
— Ştii, mamă dragă, astăzi...
Dar în stînga, uşa de afară a antreului se deschise cu zgomot, paşi străbătură încăperea şi aproape imediat, domnul Calaff intră în sufragerie, urmat de Anatol şi de Jean. Marta şi Lotte, apoi Dănuţ se apropiară să-i sărute mîna nerăbdătoare, cu degete reci şi unghii vinete, puternice. Purta manşete totdeauna foarte scrobite şi de o albeaţă tot aşa de strălucitoare ca şi gulerele tari, cu colţurile răsfrînte â la Take Ionescu, sub care se înnoda corect un papii Ion de mătase neagră.
— Ce mai nou, copii? Azi am întîrziat; mă spăl pe mîini şi ne aşezăm imediat la masă.
Domnul Calaff trecu în dormitor şi se îndreptă spre comoda cu placă de marmoră albă, pe care aşteptau ligheanul şi cana de faianţă. Doamna Calaff îl urmă, ridicîndu-Şi puţin fusta cu mîna.
— Ei, Zeilig a fost pe aici? întrebă grăbit bătrînul, turnînd ■ apă în lighean.
■— E încă aici, Emil, te aşteaptă.
— Şi acuma ţi-ai adus aminte să-mi spui? se răsti înăbuşit domnul Calaff şi ochii lui albaştri, îngheţaţi, se aprinseră deodată. Dă-mi prosopul; mare nădejde pot să am în tine.
Doamna Calaff tăcu şi-i întinse prosopul.
— Şi unde e? L-ai lăsat singur?
—- E în salonaş... Dar nu-i nimic pe deasupra şi sertarele toate sînt încuiate, adăugă ea repede cu un fel de deznădejde. Şi am stat eu tot timpul cu el, numai cînd te-am auzit pe tine sunînd, am plecat.
Domnul Calaf înăbuşi sub mustaţa albă, abundentă, care-i acoperea complet buza superioară, cîteva epitete la adresa soţiei sale, care nu erau în nici un caz nişte complimente—-biata femeie ştia asta; şi mai ştia că moderaţia de care dădea dovadă soţul ei se datora numai faptului că
FAMILIA GALAFF
159
aflase de prezenţa lui Zeilig în odaia de alături, prezenţă tăcută, dar activă şi eventual primejdioasă.
— Ai spus cel puţin să se facă foc în salon şi în salonaş? mai întrebă bătrînul, cu aceeaşi voce scăzută dar iritată, şi aruncă prosopul pe marginea unui fotoliu.
Doamna Calaff se îngălbeni: da, la asta se gîndise, dar nu cutezase să ia asupra ei o astfel de hotărîre şi nici Tudora, nici Vasile nu se price-puseră să-i dea vreun sfat. Nu nimerea niciodată să ghicească gîndurile soţului ei, tot ce făcea ieşea prost, o fatalitate batjocoritoare o urmărea veşnic.
— Eşti o idioată, şueră bătrînul cu o privire furioasă. Am să-ţi crap capul, că tot nu-i bun de nimic. Spune-i Iui Vasile să facă numaidecît foc, după ce pleacă Zeilig şi aşteptaţi-mă în sufragerie. Nu vă mai învîr-tiţi prin toată casa.
Domnul Galaff ieşi prin uşa din dreapta, care dădea în salonaş, în timp ce doamna Calaff se întorcea gîfîind în sufragerie, unde copiii aşteptau în tăcere. Anatol citea ziarul în picioare, cu spatele spre fereastră. Avea un cap osos, triunghiular, cu o frunte largă sub care se adînceau ochii palizi, veşnic încercănaţi. Mustaţa aurie şi rară nu-i înveselea figura, ci mai curînd sublinia expresia ei suferindă. Vorbea puţin, zîmbea rar şi nu rîdea niciodată.
Jean încercase să intre în vorbă cu Marta şi Lotte, dar primit fără bunăvoinţă şi chiar cu nerăbdare, era nevoit să-şi stăpînească curiozitatea şi foamea şi se învîrtea în jurul bufetului, neîndrăznind să ciupească dintr-un colţ de franzelă. Văzînd că doamna Calaff se întoarce singură în sufragerie se repezi spre ea:
— Ce-i, mamă? Tata nu e bine? Nu vine la masă?
— Nu ţipa aşa, Jean. De cîte ori te-am rugat să vorbeşti mai încet, rosti slab bătrîna, care era istovită. Tata vine îndată. Du-te tu şi spune-i Iui Vasile să facă focul în salon şi în salonaş după ce pleacă Zeilig.
— Mă duc eu, mamă, spuse Lotte, pe care inactivitatea şi aşteptarea prelungită în atmosfera aceea încărcată o îmbolnăveau. O să cer şi pîinea prăjită a tatei; văd că Dochiţa a uitat s-o aducă.
■— Bine, mamă, du-te; spune-i Tudorei să ţină spanacul în cuptor să nu se răcească şi vino repede; tata a spus că mîncăm îndată.
Se aşezară la masă în tăcere. Dănuţ îşi alese o pată mică de muştar pe faţa de masă şi-şi aţinti privirile asupra ei, hotărît să nu Ie ridice pentru nimic în lume ca să nu întîlnească din întîmplare scînteiele de gheaţă din v ochii bunicului, care declanşau schimbări dintre cele mai ciudate şi mai violente pe obrajii lui. în cîteva clipe trecea de Ia un stacojiu-violet la o paloare de convalescent, apoi la un verde cenuşiu, părea că se statorniceşte la un alb străveziu ca să se încingă din nou ca de febră. Dănuţ simţea toate aceste transformări ciudate, dar nu avea nici o putere asupra lor şi intra într-o panică nebună, de îndată ce sîngele lui cald de copil pornea în goana mare, şfichiuit de cruzimea rece din privirile bătrînului. Dacă cel puţin nu i-ar pune pînă Ia sfîrşitul mesei nici una din întrebările acelea indiferente, mecanice, care cereau răpunsuri generale de om mare sau măcar zîmbete iscusite şi o graţie degajată de copil răsfăţat!
Dănuţ ştie că bunicul nu-1 iubeşte; de altfel, cînd mama îi spune: ■— Trebuie să-l iubeşti pe bunicul, fără el ce ne-am face? Nu adaugă niciodată: şi el te iubeşte pe tine. Nu-şi aduce aminte să fi căpătat ceva de la el, nici jucării, nici poze, nici bani şi cînd bunica îi strecoară cîte un pacheţel în ghiozdan, îi şopteşte întotdeauna înspăimîntată:—Să nu ştie bunicul, ascunde ghiozdanul în odaie la Anatol.
160
IULIA SOARE
Dar parcă iubeşte bunicul pe cineva în lumea asta? Cu bunica vorbeşte totdeauna urît, pe mama — mama lui, a lui Dănuţ — o înjură şi o face de rîs în gura mare, de faţă cu oricine, cînd vine la fabrică. Şi Lotte şi Marta şi Jean se tem de el. Poate că şi Anatol, cu toate că tace totdeauna şi cu toate că lui, bunicul nu-i spune niciodată vorbe urîte... Dănuţ nu-şi ia ochii de pe pata de muştar şi înghite în silă, cu noduri, supa de pasăre cu tăiţei de casă.
— Ce mai scrie în gazetă? întrebă domnul Calaff, adresîndu-se fiilor lui.
Anatol rămase cu ochii în farfurie şi nu răspunse, dar Jean se repezi cu graba lui servilă şi strigă cu gura plină:
— Regele nostru a trimis o telegramă de felicitare Kaiserului, pentru ziua de naştere a...
— Nu zbiera aşa, crezi că sînt surd? Şi asta îţi găseşti tu să citeşti, cînd deschizi ziarul, deşteptule? Dacă te-aş întreba de valorile bursei, le-ai încurca pe toate şi ai răspunde de-andoaselea, cu siguranţă.
Dochiţa aduse rasolul. Bătrînul luă o bucată de piept, cartofi şi un morcov, dar respinse farfurioara cu ficatul de găină prăjit,pe care doamna Calaff i-o întindea.
— Asta se cheamă prăjit la   voi? Asta e ars nu prăjit. Doamna Calaff tăcu şi şovăi.
— Nu vrei să-l mănînci, Emil? Tăcu din nou, apoi spuse: Dacă nici copiii nu-1 vor, să i-1 dau lui Dănuţ, nu?
Bătrînul ridică nerăbdător din umeri:
— D ă-i-1 cui vrei, ce mă întrebi pe mine? Mai bine vezi ca altădată să fie prăjit cum trebuie.
Marta luă farfurioara şi i-o întinse copilului:
— Mănîncă tu, Dănuţ. Uite ce bun e bunicul şi cum are grijă de tine! Mulţumeşte-i frumos şi să-ţi fie de bine.
Domnul Calaff le spuse că prefectul era tot bolnav,că doctorii dădeau tot mai puţine speranţe şi că liberalii aveau să ţină o consfătuire la care trebuia să asiste şi cineva din Bucureşti.—Se zvonea că o să fie chiar după masă şi îmi pare bine că s-a am în at; m-au chemat şi pe mine şi nu m-aş fi putut duce, adăugă el.
îşi turnă apoi din cană şi urmă:
— Fiindcă veni vorba, nu ştiu dacă mama v-a spus că avem musafiri după masă. Făcu o pauză scurtă şi privi spre Marta ai cărei obraz rămăsese neclintit. — Domnul Paul Karst, un om foarte fin şi cultivat, care a trăit ultimii ani în străinătate, l-a cunoscut pe Eugen la Chemnitz, unde are nişte rude şi vrea să ne aducă personal veşti din partea lui. L-am poftit pentru azi la ceai şi trebuie să-l primim cum se cuvine. Să veniţi şi voi, mai spuse el adresîndu-se fiilor lui. — Sper că Anatol o să fie mai vorbăreţ decît de obicei, în schimb pe tine, Jean, te poftesc să deschizi gura cît de puţin ca să nu ai ocazia să spui atîtea prostii. Şi în ori ce caz să nu răcneşti ca un disperat.
Domnul Calaff îşi şterse mustăţile cu şervetul şi se ridică de pe scaun. Dănuţ ar fi chiuit de bucurie, s-ar fi zbenguit ca un căţelneastîmpărat care a scăpat din lanţ.
— Marta, vino puţin în dormitor cu mama, spuse bătrînul şi se îndreptă spre uşă.
Dormitorul era o cameră mare şi luminoasă, dar mobilată cu o lipsă totală de cochetărie şi cu dispreţ faţă de micile detalii graţioase şi inutile, care dăruiesc farmecul şi confortul unei locuinţe.în faţa sobei mari de zid.
familia calaff
161
se găsea un paravan cu două canaturi, încadrat într-o ramă neagră de lemn. Pe mătasea de un verde palid, cam decolorat, o japoneză în chimono violet îşi făcea vînt cu un evantai mare. Cele două paturi, acoperite cu cuverturi de pluş roşu, erau despărţite printr-o noptieră cu placă de marmoră albă, pe care se afla un sfeşnic mic de argint, cu o luminare, o cutioară cu nişte comprimate, o sticluţă şi un picător cu vîrful învelit în vată. La picioarele patului domnului Calaff se găsea o sofa mică, tapisată cu acelaşi pluş roşu care acoperea paturile şi îmbrăca cele două fotolii clin faţa comodei.
.Domnul Calaff se aşeză pe sofa, aruncă o privire iritată asupra prosopului care rămăsese pe braţul unui fotoliu şi deschise gura să spună ceva. Dar doamna Calaff i-o luă înainte, strînse repede prosopul şi după un moment de ezitare, se lăsă abia simţit pe marginea fotoliului. Marta rămase în picioare.
— Poate că ai aflat, începu domnul Calaff, întorcîndu-se spre ea că musafirul nostru de azi vine pentru tine. Vrea să ne cunoască,vrea să te cunoască,să stea de vorbă cu noi toţi... în linii mari am stabilit totul prin corespondenţă, datorită lui Zeilig, dar... să vedem. Trebuie să ştii că eo partidă strălucită şi că aş fi foarte mulţumit clacă s-ar realiza. Domnul Karste dintr-o familie excelentă, de sus, din Moldova, jumătate din Fălticeni e al lor... mama lui are nişte briliante^extraordinare... Ei ce părere ai?
— îţi mulţumesc, tată dragă, că îţi dai atîta osteneală pentru mine; aş vrea din toată inima să... Marta se fîstîci puţin, se opri încurcată, dar reluă repede, cu zîmbetul ei calm şi convenţional: —Aşi vrea să se întîmple aşa cum doreşti şi să vă fac bucurie şi dumi'tale şi mamei.
— Trebuie să te mai previn, urmă domnul Calaff cu un ton mai blînd
— da, Marta se pricepea totdeauna să-i vorbească şi la nevoie să-l flateze
— să nu te aştepţi la cine ştie ce băieţaş de 20 de ani cu mustăcioară şi freză. Domnul Karst e un om serios, solid, are 45 de ani şi Zeilig spune că 'nu-i un FătFrumos.în schimb e foarte inteligent, e un om de lume, manierat, a trăit aproape numai în străinătate... A studiat şi farmacia pe vremuri dar nu practică... Are, slavă domnului din ce trăi... Domnul Calaff tăcu şi Marta se crezu obligată să spună iar ceva:
— Sînt sigură că trebuie să fie o persoană bine, tată, îţi mulţumesc...
— Bine bine, o întrerupse nerbădător bătrînul, care între timp o examinase cu atenţie. Deocamdată văd că eşti cam verde la faţă şi ai ochii traşi. * Azi n-ai avut lecţie de desen, ce dracu ai făcut ca să arăţi aşa de straşnic?
Marta murmură ceva nelămurit şi doamna Calaff se mişcă neliniştită în fotoliu.
— Să-ţi faci nişte comprese de ceai de muşeţel pe ochi şi <■ să1'stai întinsă două ceasuri la voi în odaie. Acuma e două şi un sfert; domnul' Karst vine cu Zeilig la cinci şi jumătate. La patru, şi jumătate începi'să te' îmbraci; cînd eşti gata, vii să te văd şi eu, pe urmă te duci în• salonaş şi rămîi acolo ca să te încălzeşti şi să nu-ţi fie nasul vînăt de frig.' Deşteaptă de maică-ta n-a avut atîta minte să facă focul de dimineaţă.5 -
— Da, tată. Pe faţa Marteu apăruse un fel de neastîmpărv îşi freca maşina] încheietura mîinii drepte cu degetele mîinii stingi-şi umerii îi-tresăreau uşor, nestăpînit.
— Să-ţi pui rochia albastră, nu mai vezi să te strîngi bine în corset, să-ţi ajute şi Lotte. Cere mamei broşa, dar ai grijă unde o'pui'pînătfe îmbraci, să nu dispară. Şi mai ales, vezi cum te piepteni, uită-te :de'■ o sută'deori' în oglindă înainte de a fi gata, să nu te prind că-ţi'atîrhă;perciuni.'..- •■
—• Tocmai, tată, vroiam... Marta avea o voce străinăf sugrumatăsde^emo-' ţie şi faţa i se albise deodată ca varul. — Aşi vrea să-ţlspuîy.f/să te înfr'dbi..'..-
\ { — V. Romînească
162
IULIA SOARE
— Ei, haide, vorbeşte odată, ce te bîlbîi atîta? făcu domnul Galaff, mai curînd surprins decît iritat.
— E vorba de...coafură... Marta îşi recapătă calmul şi făcu un efort ca să-şi regăsească şi vocea de toate zilele. M-am gîndit că ar trebui poate... Ar fi bine... să-i spun... Mai departe nu îndrăzni să meargă; de altfel nici nu apucă.
— Ge-eee?... Ce să spui?... Cui să spui?... Ai înebunit?... Domnul Calaff se ridicase pe jumătate de la locul lui, se sprijinea cu pumnul de braţul sofalei şi urla, cu privirile aţintite asupra fiică-si. Doamna Calaff nu înţelegea nimic din ce se petrecea în jurul ei, se uita cînd la unul cînd la altul şi aştepta înmărmurită să vadă ce avea să urmeze.
— Nu te supăra, tată, te rog. Doar tot o să afle... De ce să-l mint... Pe urmă ar putea să aibă pretenţii că nu i-am spus... mai bine...
De data asta, domnul Calaff sări ca o fiară, se repezi la Marta şi într-o clipă, mîna lui grea, cu degete reci şi unghii vinete se abătu pe obrazul drept al fetei. Marta tresări convulsiv, îşi duse Instinctiv mîna la cap ca şi cum ar fi vrut să-şi apere părul fals de furia hătrînului, dar nu scoase un cuvînt şi nu se dădu înapoi. îşi plecă ochii ca să-şi ascundă lacrimile şi-şi muşcă adînc buza de jos. Domnul Calaff păru întîi că se sufocă, albastru la faţă de furie, apoi începu să răcnească înfiorător, cu ochii ieşiţi din orbite şi vinele  tîmplelor umflate peste măsură.
— Tîmpito! Nemernico! Vită încălţată ce eşti! Mult crezi că am să te mai rabd în casă şi am să cheltuiesc cu tine, pocitanie cheală, animalule! Eşti cogeaminte fătoi de 24 de ani şi-mi mai stai mie pe cap să tot risipesc banii cu tine! Lecţii de germană, lecţii de pian, lecţii de pictură Da'ce sînt eu, sclavul vostru? M-am tocmit la voi să trag la jug, să vă duc pe toţi în spate, să nu mai scap dracului de voi! Aia mare şi-a găsit un dobitoc şi un trîntor care nu-i bun de nimic, celălalt boleşte toată
. vemea, nu face nici o treabă şi-1 tot ţin în străinătăţi, ăla mic nu mai isprăveşte odată cu învăţătura şi asta... asta...
Domnul Calaff se înecă; se opri o clipă să.respire şi ridică pumnul cu furie. Doamna Galaff, prăvălită moale în fotoliul de pluş şi mai mult moartă decît vie, îşi ridică spre el mîinile tremurătoare împreunate:
— Emil, linişteşte-te... te rog, Emil... Nu te enerva aşa.... o să-ţi "facă rău...
— M-am săturat de voi, răcni iar bătrînul, recăpătîndu-şi respiraţia. M-am săturat şi vă dau dracului să vă bateţi capul de pereţi,să vă duceţi care pe unde apucaţi şi pe mine să mă lăsaţi în pace... Trăiesc ca nişte prinţese dumnealor, toalete la Viena, vilegiatură la Karlsbad, nu-şi pun degetul în apă rece... ce grije au?... şi uite recunoştinţa !... auzi dumneata ce-i vine în minte! auzi, şi mai îndrăzneşte să mă contrazică neruşinata, nemernica asta şi să-mi dea mie sugestii, să mă înveţe ea pe mine!... Bagă-ţi minţile în cap, fată,nu5 face pe deşteaptă, că eu nu ştiu de glumă. îţi trag o mamă de bătaie şi te dau afară din casă fără o cămaşă pe tine... Să faci aşa cum ţi-am spus eu, după masă să fii bine dispusă, să arăţi bine, şi să nu te prind că sufli un cuvînt că e vai de oasele tale... Hai, marş da aici!...
Dochiţa mătura In sufragerie şi Dănuţ care o aştepta somnoros pe Mile Mouton la lecţie, se juca gînditor cu franjurile verzi ale feţei de masă. La primele răgete ale domnului Calaff, Dochiţa scăpă mătura, Dănuţ sări în sus, apoi îşi trase mîna, încereînd să-şi descurce degetele neîndemînatece; împletite in franjuri. Dochiţa îşi îndreptă mijlocul şi aşteptă o clipă, dar
FAMILIA CALAFF
163
văzînd că strigătele nu încetează veni spre copil, îl cuprinse cu braţul •şi-1 trase spre uşă:
— Hai Dănuţ, vino dincolo ; domnu' e supărat, dacă iese din dormitor •să nu te găsească aici...
Cînd intră în odaia lor, Marta o găsi pe Lotte, care o aştepta în picioare, lîngă uşă, cu ochii imenşi. Obrazul drept al Martei ardea ca o flacără, în timp ce restul feţei, fruntea şi buzele nu aveau nici un fel de culoare. Lotte o privi o clipă fără o vorbă, se apropie repede de ea, o îmbrăţişa strîns şi izbucni într-un plîns nervos cu sughiţuri..Marta o sărută maşinal, o mîngîie în neştire pe spate cu mîna ei tremurătoare şi murmură cu o voce fără timbru:
— Nu-i nimic, Lottchen... lasă... o să treacă... aşa e tata, nu ştii?...
★
încă de la cinci după masă, familia se adunase în salon. Uşa spre salonaş era deschisă, husele fotoliilor fuseseră ridicate, lustrul de cristal îşi trimitea curcubeele în oglinda mare dintre cele două ferestre, pianul cu coadă aştepta neclintit, zvelt, negru, lucios. Canapeaua, fotoliile, scaunele, taburetele, erau îmbrăcate în mătase broşată, roşie. Pe o consolă, într-un vas mare de porţelan de Saxa, se îngrămădeau trandafirii albi pe care un comisionar de la florărie îi adusese pe la trei după masă, prezentaţi de o carte de vizită cu omagiile respectuoase ale domnului Karst către doamna Calaff. '
Bătrînul Calaff regisase fără nici o modificare tabloul de familie pe care-l oferea invariabil rarilor vizitatori, tablou care trebuia să dea perspectiva unui interior îmbelşugat, fără risipă şi strălucire deşartă. Reputaţia de soliditate şi durabilitate pe care o căpătase fabrica şi numele lui în cursul anilor, cifra la care era evaluată în oraş averea lui, îi permiteau să-şi disimuleze zgîrcenia sub această afectare de simplitate şi sub dispreţul arogant pe care-l afişa faţă de luxul ţipător şi fastul de prost gust din alte case. Doamna şi domnul Calaff luaseră loc în două fotolii apropiate aşezate oblic unul faţă de celălalt. Lotte şi Marta, instalate de o parte şide alta a unei mesuţe, făceau din cînd în cînd cîte un punct greşit în şerveţelele brodate pe care le scoteau numai în zilele de primire din coşuleţele lor de lucru, în timp ce Anatol părea foarte absorbit în cercetarea notelor de pe pian. Jean se aşezase pe un scaun, nu făcea nimic şi încerca în zadar să-şi compună aerul serios, inteligent şi demn, care l-ar fi ferit poate de lipsa de consideraţie pe care bătrînul nu pierdea nici un prilej să i-o manifeste.
Tata e un om superior, gîndeşte Jean, înţelege totul aşa de repede, ştie numaidecît ce hotărîre să ia, îşi miroase concurenţii, îi zăpăceşte, îi distruge. Dar cine-i ca el? Anatol citeşte mult, Eugen o să fie la toamnă inginer, dar asta nu-i de-ajuns, afacerile nu se fac numai cu învăţătură. El Jean, şi-a terminat liceul — cîte a pătimit' pînă a scăpat şi de pacostea asta, de Tacit şi de alegebră! —Şi tata a fost aşa de bun, l-a luat în afacere, fiindcă dacă Anatol e mereu în sanatoriu... şi Eugen cînd o să termine o să se ocupe de fabrică propriu zis, de lucru, atunci cineva, un Calaff trebuie să conducă mai departe treburile. Şi tata s-a gîndit la el... poate, cine ştie?., poate că lucrînd mereu alături de tata, o să prindă şi el rostul, o să se descurce şi el în registre,în materiale... Nici tata la vîrsta lui, la 28 de ani, n-o fi ştiut ce ştie acum... Dacă se mărită Marta nu mai rămîne decît Lotte... Da,dar pentru ea tata o să caute ceva deosebit, ceva excepţional şi atunci zestrea ei o să însemne bani grei, rupţi dincapital... Nu-i nimic, într-un an, doi, tata o să-i pună la loc, 6 să plece în străinătate să caute maşini noi
11*
164
IULIA SOARE
poate pînă atunci o să capete încredere în el, în Jean, o să-l trimită chiar pe el, în orice caz o să-i ceară sfatul —■ şi fabrica o să lucreze ca niciodată.
Pendula bătu greoi jumătatea şi domnul Galaff îşi ridică nemulţumit ochii de pe ziar, îşi scoase ochelarii, îşi răsfiră mustaţa albă, abundentă între degetul mare şi arătătorul mîinii drepte şi rămase într-o atitudine vizibilă de aştepare. O clipă mai tîrziu, cu promptitudinea şi supunerea cu care Dochiţa ar fi ascultat de clopoţelul care o chema în casă, o trăsură se auzi apropiindu-se de poartă. Domnul Calaff lăsă ziarul şi ochelarii pe braţul fotoliului şi aruncă în odaie o privire circulară, pătrunzătoare şi aspră, care se opri asupra Martei. Fata îşi ridică ochii spre eJ şi-i răspunse cu un surîs palid dar liniştit. Părul castaniu părea mătăsos- şi bogat, rochia de lenaj albastru îi stătea bine,în jaboulfin de broderie albă era prinsă broşa mică, ovală, de aur. De sub tivul fustei, ieşea imperceptibil vîrful botinei de piele bună.
Ascultară în tăcere clopotul la poartă, o auziră pe Dochiţa deschi-zînd uşa din vestibul spre hol, apoi paşi şi o tuse uscată, neplăcută, care nu era a lui. Zeilig.
Dochiţa intră repede şi spuse încet, cu glas stînjenit, fără să mai, întindă cartea de vizită inutilă:
— A  venit domnul...
— Pofteşte înăuntru, răspunse domnul Calaff cu glas limpede şi plin. Paul Karst era însoţit de Zeilig. Domnul Calaff se ridică majestos
din fotoliu şi se îndreptă împreună cu Anatol şi Jean în întîmpinarea lui. Doamna Calaff rămase la locul ei, Marta şi Lotte îşi lăsară lucrul, pre-gătindu-se să se ridice în picioare cînd oaspele se va apropia să le salute. Cînd tatăl ei începu să rostească primele formule de bun venit, Lotte strecură o privire spre musafir, dar aproape imediat întoarse ochii cu o tresărire de surprindere şi de groază. Nu, era imposibil, era o greşeală...
Domnul Karst era scund şi vînjos, fără să fie gras. Din cauza unor nevralgii periodice şi care-1 chinuiau mai ales primăvara — nimic grav, domnul Calaff cunoştea acest amănunt, avea scrisori liniştitoare de lădoi medici, dintre care unul certat de 10 ani cu familia Karst — gîtul îi era aproape totdeauna ţeapăn şi mişcările capului anevoioase. Ochiul sting, imobil şi inexpresiv, era aşezat ceva mai jos decît cel drept, în care era înfipt un monoclu ca pentru a atrage atenţia asupra lui şi a-i recomanda vioiciunea şi ascuţimea privirii.
Domnul Karst se înclină cam ţeapăn în faţa doamnei Calaff şi-i sărută degetele; fetelor le strînse mîna ,cu un zîmbet, care părea că ţine exclusiv de mişcarea buzelor, fiindcă ochiul stîng rămînea mai departe fix şi inexpresiv, iar cel drept nu izbutea singur să răsfrîngă întocmai şi imediat schimbările ce se petreceau în faţa lui.
— Vă mulţumesc pentru trandafiri, domnule Karst — rosti doamna Calaff cu zimbri ui ei obosit şi neputincios. I-am pus în vas şi au parfumat, toată odaia.
— Aveţi nişte florării foarte bine asortate în oraş, doamnă, nici nu mă aşteptam să găsesc la Galaţi flori aşa de multe şi de frumoase.
Auzind vocea domnului Karst, Lotte avu o nouă tresărire: era o voce răguşită, aspră, dezagreabilă ca un cîrîit.
— Ei, dar luaţi loc, dragă domnule Karst, luaţi loc, v-am aşteptat cu nerăbdare ca să aflăm veşti de la scumpul nostru Eugen, spuse voios domnul Calaff, cu un zîmbet plin de bonomie. Să-l rugăm şi pe Zeilig să rămînă puţin cu noi, nu-i aşa, Luiza dragă? adăugă el, întorcîndu-se prevenitor către soţia sa.
FAMILIA CALAFF
165
Zeilig rămăsese în picioare, surîzător şi încovoiat.Avea o barbă căruntă, scurtă şi rară şi în creştetul capului purta cu discreţie o tichie mică de catifea neagră. Domnul Calaff nu-i dădea niciodată mîna şi-1 poftea rar să şadă.
— Mulţumesc, vă mulţumesc foarte mult, domnule Calaff, e o mare cinste pentru mine, dar trebuie să mă duc. Mai am un drum de făcut pînă sus, tocmai în strada Traian... Sper că domnul Karst o să nimerească singur pînă la hotel şi silueta lui uscăţivă şi dizgraţioasă se încovoie în direcţia celuilalt client al său.
Paul Karst ii răspunse cu un semn distrat şi indiferent din mînă şi după cîteva alte temeneli, mulţumiri şi scuze, Zeilig dispăru pe uşe, închizînd-o fără zgomot în urma lui.
— Şi acum, dragă domnule Karst, o să înţelegeţi nerăbdarea unui părinte, care cu riscul de a fi nepoliticos, vrea să afle ştiri de la un fiu iubit, înainte chiar de a se interesa de felul cum a călătorit şi e găzduit oaspele său, spuse iar, cu acelaş zîmbet blajin şi bonom, domnul Calaff care chiar în ajun, încreţise din sprincene citind în fugă, înainte de a pleca dimineaţa la fabrică, ultima scrisoare a lui Eugen, care-i anunţa sosirea pentru începutul lui iunie. „De examene nu scrie un cuvînt, dobitocul" bombănise el enervat, aruncînd scrisoarea pe masă.
Paul Karst dădu cîteva amănunte vagi ale întîlnirii lui cu Eugen, pe care-l văzuse în treacăt cu două-trei luni înainte, într-o vreme cînd corespondenţa cu Zeilig nu luase încă un caracter atît de precis şi de serios. Rămăsese impresionat, zicea el, de distincţia şi de manierele tînărului şi-şi dăduse numaidecît seama, chiar pînă a-i fi fost prezentat, că era de casă bună.
— Cînd am aflat şi cum îl cheamă, încheie domnul Karst cu zîm-betul lui straniu şi incomplect, n-am mai avut de ce să mă mir: numele Calaff mi-a fost cea mai bună explicaţie.
Bătrînul avu un surîs înduioşat şi începu să povestească o întîm-plare din copilăria lui Eugen care iubise totdeauna caii şi dorea să se facă vizitiu.
— îţi aduci aminte, Anatol, întrebă el, în dimineaţa aceea cînd am plecat de îa fabrică în trăsură, cum a plîns fiindcă vroia neapărat să se urce el pe capră în locul lui Iordache şi a cerut să-i dea lui biciul?
Nu, Anatol nu-şi aducea aminte, era mult de atunci.—Tata are cea mai bună memorie dintre noi toţi, adăugă el fără să zîmbească, adresîndu-se oaspe'ui.
Domnul Karst ascultase numai pe jumătate istorioara aceasta. Era puţin deconcertat, deşi Zeilig şi alţii, toţi acei cărora le ceruse informaţii în ultimele două luni, îl avertizaseră şi-1 asiguraseră că sobrietatea şi simplitatea din casa Calaff erau probabil, o fantezie a bătrînului, o manevră chiar, şi că nu erau de loc un indiciu care să fi putut infirma renumele si posibilităţile lui. De altfel, din privirile piezişe dar ascuţite pe care Paul Karst le arunca pe furiş în jur, se putuse convinge că, de pildă, pianul era o marcă bună, că autenticitatea covorului de pe jos nu putea fi discutată, că briliantele din urechile doamnei Calaff aveau o mărime şi o strălucire remarcabilă. Şi apoi, întreaga atmosferă îi impunea: bătrînul ăsta frumos şi robust — se spune că nu prea ştie de glumă şi că nu e chiar aşa de distractiv să ai deaface cu el; ei, dar lasă că nici pe el, Paul Karst, nu-1 prea duce nimeni de nas — fetele astea distinse şi elegante... da, da, Marta Calaff nu e de lepădat... Nu-i ca cealaltă, desigur, care e un fel de apariţie din poveste, dar e bine făcută şi decorativă. în fotografia pe care i-a trimis-o Zeilig nu e de loc flatată.
166
IULIA SOARE
Paul Karst şi-o închipui într-o lojă, la spectacol, cu mîinile înmî-nuşate în alb pe marginea de catifea roşie, cu briliante în păr şi în urechi, cu profilul acela drept, neclintit...
Dochiţa veni cu tablaua mare de argint încărcată cu pahare, farfurioare, linguriţe şi chiseaua cu pereţi groşi de cristal de Boemia, plină cu dulceaţă de portocale.
Anatol se joacă maşinal cu butonii de aur de la manşete şi privirile lui se plimbă agale şi nepăsătoare peste figurile celor prezenţi. Cît-poate să mai trăiască tata? se întreabă el deodată. Are şaizeci şi cinci de ani, dar cu organismul de fier poate s-o mai ducă şi pînă la nouăzeci, mama lui avea nouăzeci şi şapte de ani cînd s-a prăpădit şi a fost lucidă pînă în ultima clipă... Numai că ar putea muri subit, într-o bună zi... Să zicem mîine dimineaţă... Mîine dimineaţă familia să se adune la căpătîiul lui, să-l asculte cum horcăie, doctorul Panaitide să ridice neputincios din umeri şi... gata... De cîte ori, din copilărie şi pînă azi a mîngîiat Anatol gîndul ăsta, ca pe un vis iubit dar irealizabil! da, ştia că tata nu poate să moară aşa de repede, în orice caz nu destul de repede pentru ca el, Anatol care mai are... cîţi ani, cîte luni de trăit? să mai apuce să cunoască viaţa... Dar măcar pentru Lotte, pentru Eugen, pentru biata Laura...
— Cum vă simţiţi de cînd v-aţi întors în ţară, domnule Karst? întrebă doamna Calaff, după ce oaspele mulţumi pentru dulceaţă, sub privirea im-preioasă a bătrînului, care o obliga să iasă din muţenie şi să-şi îndeplinească rolul de stăpînă a casei. Aţi lipsit atît de mult... V-aţi obişnuit, desigur cu viaţa în străinătate...
— Adevărul este că totul mi se pare destul de rudimentar, de primitiv chiar... mărturisi domnul Karst, e deajuns să priveşti pe fereastra vagonului cînd eşti în tren, nu-i aşa? Să vă spun, însă, doamnă Calaff, noi ăştia care avem anumite relaţii, care trăim într-un anumit cerc, ră-mînem între noi, adică între oameni subţiri, civilizaţi, umblaţi şi formaţi tot prin străinătate...Suntem feriţi de surprize şi atunci, desigur,contrastul nu e chiar aşa de supărător.
— Da, da, ăsta e norocul nostru, e foarte adevărat spuse domnul Calaff, mîngîind blînd cu mîna braţul fotoliului. Oamenii subţiri ca şi cei de de rînd se găsesc peste tot... Şi în definitiv nimeni nu ne împiedică să ne urcăm din cînd în cînd în tren şi să ne oprim în cîte o ţară civilizată.
Domnul Karst era în totul de aceeaşi părere. îşi scoase tabachera grea de aur, cu iniţiale şi o întreabă pe doamna Calaff dacă nu o supără fumul de ţigară. Bătrîna tresări şi nu se putu reţine să privească cercetător spre soţul ei: nici unul dintre fiii sau ginerii lor nu şi-ar fi permis să fumeze în prezenţa domnului Calaff. Dar expresia feţei bătrînului rămăsese amabilă şi binevoitoare •— ce neobrăzat! gîndea el— bătrîna îşi reveni numaidecît şi - Paul Karst aprinse o ţigară.
— Trebuie să vă mai spun, stimate domnule Calaff,— nu ştiu ce credeţi dumneavoastră în această privinţă ■— dar nicăieri în străinătate nu mă simt aşa de bine ca în Germania şi în special la Berlin... Făcu o pauză şi tuşi, tuşea aceea uscată şi neplăcută care-i anunţase sosirea, apoi continuă: unde mai întîlneşti ordinea, disciplina, respectul faţă de autorităţi ca în Germania? Unde te simţi atît de în siguranţă, atît de la adăpost de neprevăzut?... Gîndiţi-vă la atmosfera din Franţa, — domnul Karst făcu o strîmbătură care-i încreţi toată faţa şi răsturnă cu mîna o imagine vrednică de dispreţ — la derbedeii care se plimbă pe străzile Parisului, gata oricînd să se obrăznicească şi să facă revoluţie...
FAMILIA CALAFF
167
— Francezii sunt nişte degeneraţi — se avîntă deodată Jean care nu deschisese încă gura. Kaiserul e un om genial, cel mai mare geniu al timpului nostru...
Domnul Calaff îşi întoarse încet capul în direcţia lui, Jean se opri brusc, se înroşi, se repezi asupra paharului cu apă pe care Dochiţa îl uitase pe măsuţă şi-1 goli pe nerăsuflate.
— Da, domnule Karst, aveţi perfectă dreptate, rosti rar şi serios domnul Calaff. Germania este o ţară mare şi nemţii sînt un popor excepţional... Trebuie să recunoaştem că am avut mare noroc cu regele nostru, cel puţin sîntem siguri că în caz de război, n-o să intrăm în cine ştie ce bucluc. Domnul Calaff îşi resfiră mustaţa între degetul mare şi arătătorul mîinii drepte, zîmbi şi reluă:—• Şi apoi cultura germană, dragă domnule Karst, literatura lor... Fiica mea Marta e o mare admiratoare şi, îndrăznesc să spun, o bună cunoscătoare a literaturii germane...
Marta îşi plecă ochii şi murmură cu un zîmbet:
— Tată dragă, domnul Karst poate să-şi închipuie... De fapt, eu n-am nici un merit... Herr Steiner...
— Da, da, fata mea, nici vorbă, Herr Steiner e un erudit, dar tu eşti eleva lui cea mai bună, nu spune el asta totdeauna? Bătrînul zîmbi cu duioşie, apoi tresări deodată, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva şi se uită la ceas: — Dumnezeule mare, Anatol, Jean, e şase şi douăzeci şi noi care trebuia să verificăm încă azi calculele pentru fisc!... Iubite domnule Karst, mi-e pur şi simplu ruşine, sînt un uituc incorigibil... Ospitalitatea noastră o să vă lase o amintire dintre cele mai proaste, dar vă rog... numai o jumătate de oră... Sper că o să ne păstrezi şi nouă cîte un ceai, Luiza dragă, nu-i aşa? Pe noi vă rugăm să ne scuzaţi... Soţia mea şi fetele ard de nerăbdare să afle ce fel de pălării se poartă acum la Viena... Numai o jumătate de oră, vă rog.
Domnul Karst declară că nu avea ici o grabă, că afacerile trec înainte de orice, că e încîntat să ţină de urît doamnelor şi domnul Calaff, împăcat, ieşi repede urmat de Anatol şi de Jean.
— Am auzit mult vorbindu-se despre mama dumneavoastră, domnule Karst, spuse doamna Calaff, care aflase de briliantele bătrînei bogătaşe, dar nu reţinuse nici un alt amănunt de aceeaşi importanţă. Toată lumea spune că e o persoană superioară—doamna Calaff alese la întîmplare epitetul care i se părea cel mai măgulitor şi mai cuprinzător în acelaşi timp.
Oaspele înclină uşor capul cu mişcarea ţeapănă care-i era caracteristică şi zîmbi politicos dar incomplect.
— Mama e o femeie vrednică, stimată doamnă, n-a avut altă preocupare în viaţă dcît soţul şi copiii ei. Acuma e cam suferindă, cam obosită... Ce vreţi... Vîrsta. împlineşte în toamnă şaizeci şi şapte de ani.
— S-o ţină dumnezeu sănătoasă, spune încet doamna Calaff şi tăcu un timp. Da da, o femeie nu ştie decît de grija soţului şi a copiilor... să le facă un interior plăcut, onfortabil...
Paul Karst tuşi scurt, apoi pe un pe un ton glumeţ se oferi sădea doamnelor informaţii despre moda din străinătate ca să-şi îndeplinească obligaţiile luate daţă de domnul Calaff. Marta zîmbi şi mărturisi că într-adevăr, veşti proaspete de acest fel nu sînt niciodată lipsite de interes şi că sînt totdeauna necesare pentru cine vrea să-şi pună la punct toaletele şi să aibă un aspect îngrijit.
în clipa aceea, Dochiţa intră în odaie, se apropie în vîrful picioarelor de fotoliul doamnei Calaff şi-i şopti ceva la ureche. Bătrîna care o aştepta, răsuflă uşurată, se ridică greoaie de la locul ei şi spuse:
168
IULIA SOARE
— îmi pare tare rău, domnule Karst,dar trebuie să vă rog şi eu să mă scuzaţi un moment... gospodăria, ştiţi... Am uitat să las pe deasupra nişte linguriţe... Trebuie să le caut. Lottchen, vrei să fii bună să mă ajuţi? Marta dragă, rămîi tu cu domnul Karst. Numai o clipă...
Gînd rămaseră singuri, Paul Karst se ridică de la locul lui, se apropie de măsuţa la care şedea Marta, şi-i ceru voie să se instaleze în fotoliul pe care tocmai îl părăsise Lotte.
—• îmi pare bine că avem ocazia să stăm puţin de vorbă între patru ■ochi, domnişoară Marta. Mi s-au spus multe lucruri frumoase despre dumneavoastră şi sînt convins că cine vă cunoaşte în deaproape, nu poate decît să vă preţuiască şi să vă stimeze din ce în ce mai mult.
Marta surise cu modestie, mută coşuleţul de lucru pe mesuţă, dar nu spuse nimic.
— Sînt fericit că am putut să vă văd în mijlocul familiei, să-mi dau seama de înţelegerea, de armonia, de afecţiunea care domneşte între dumneavoastră toţi. Mediul în care se desvoltă o fată tînără are o importanţă foarte mare în viaţa ei, domnişoară Marta, o importanţă covîrşitoare, vă rog să mă credeţi. Educaţia aleasă pe care aţi căpătat-o, atmosfera liniştită, serioasă, îmbelşugată în care trăiţi... Nici nu ştiţi ce impresie exe-lentă, da, excelentă, face asta asupra unui străin.
— Mă bucur că vă aud vorbind aşa, domnule Karst, rosti Marta. Despre noi, copiii, nu sînt în măsură să-mi dau seama cîtă dreptate aveţi, dar cît priveşte pe părinţii noştri, da, recunosc că nu ne-am fi putut dori părinţi mai ideali.
— Părinţii sînt cea mai bună garanţie în formarea caracterelor copiilor, declară sentenţios domnul Karst. Un bărbat care are intenţia să întemeieze un cămin trebuie să cunoască pe părinţii viitoarei lui soţii aproape tot atît de bine cit o cunoaşte şi pe ea. Este o măsură de precauţie, cuminte şi indispensabilă, nu-i aşa, domnişoară Marta?... întemeierea unui cămin... Ce poate fi mai important în viaţa unui om?...
Vocea răguşită a lui Paul Karst încercase să ia o nuanţă patetică. Marta îl asculta cu interes şi zîmbea modest şi aprobativ, dar inima îi bătea cu violenţă, — Trebuie să mă grăbesc, se gîndea ea, ceilalţi ar putea să se «întoarcă.
— Da, desigur, aveţi toată dreptatea, răspunse ea cu un glas imperceptibil alterat, întemeierea unui cămin este o răscruce în viaţa fiecăruia dintre noi... se opri puţin şi respiră adînc. Şi pentru o fată căsătoria este o problemă, cu toate că noi în general, trebuie să lăsăm în grija părinţilor alegerea unui soţ... desigur... Marta se opri din nou, păli, dar reluă calm: e o încurajare pentru o fată tînără gîndul că soţul ei o va înţelege, că lui îi va putea spune totul, absolut tot ce are pe inimă, fără să-i ascundă nimic...
Unde vrea să ajungă? se întrebă Paul Karst uşor nedumerit. De altfel îi plăcea felul de a se exprima al fetei, degajat şi sobru în acelaş timp. Are dinţi frumoşi, regulaţi, sănătoţi, mai gîndi el cu mulţumire.
—- Neapărat, neapărat, admise el cu vioiciune, între soţ şi soţie trebuie să domnească cea mai deplină încredere, totul trebuie împărtăşit, bucurii, necazuri...
—-Tocmai, îl întrerupse Marta şi mută din nou cu o mînă uşor tremurătoare, coşuleţul pe mesuţa din faţa ei. Această încredere trebuie să se introducă chiar înainte de căsătorie. Făcu o pauză, mai mult ca să-şi dea seama dacă inima ei mai bate, apoi spuse fără nici o şovăire: — în ce mă priveşte, aşi considera de datoria mea să-l avertizez pe bărbatul care
FAMILIA CALAFF
169
m-ar cere de soţie, că părul meu natural este foarte rar, că nu-1 pot pieptăna frumos şi că de doi ani de zile port o perucă complectă.
Paul Karst deschise gura să spună ceva, se răsgîndi, îşi potrivi monoclul în ochiul drept cu o mînă şovăitoare, scoase tabachera din buzunar, o ţinu o clipă între degete, apoi o puse la loc.
—- E drept, continuă Marta cu o voce neutră, că tata nu e în totul de aceeaşi părere în această privinţă şi ar fi chiar destul de mîhnit dacă ar şti că am făcut cuiva o astfel de mărturisire. E însă, singura împrejurare în care nu mă supun dorinţelor lui, totdeauna înţelepte, şi poate că dumnezeu o să mă ierte.
Să nu fi ştiut nimic dobitocul de Zeilig? se întreba Paul Karst, sau a vrut să facă pe şmecherul cu mine? De altfel... cine ar zice? Un păr frumos, mătăsos, o pieptănătură modernă... şi ce curaj la fata asta!... Tuşi ca să-şi dreagă glasul şi spuse:
— Da... domnişoară Marta.. cum să spun... ăsta nu e decît un amănunt secundar... după cîte ştiu, moda de astăzi... toate doamnele elegante adaugă în părul lor natural bucle postise... Ce importanţă are? Un bărbat serios ştie să aprecieze alte calităţi la o femeie, meritele ei adevărate... dumneavoastră sînteţi o persoană atît de fină, atît de cultivată, iată calităţile şi meritele cu care vă puteţi mîndri...
Paul Karst îşi revenea treptat. Era o surpriză, evident... şi nu dintre 'cele mai plăcute... Zeilig ăsta, ar fi meritat să-I zgîlţîie de perciuni dacă n-a ştiut atîta lucru, imbecilul... Dar nu, a făcut jocul bătrînului, cu siguranţă... în orice caz, Calaff ăsta e un adevărat diavol şi jumătate, trebuia să bage bine de samă, nu cumva să se lase tras pe sfoară... fiindcă o să aibă de-a face cu el de acum înainte, lucrurile îşi merg drumul lor bineînţeles... în definitiv, chestia asta cu peruca nu-i aşa de gravă, fata e frumoasă, fină, o fată inteligentă, maniere perfecte... Nu renunţi aşa de uşor la un socru ca Emil Calaff... şi nici la cincizeci şi cinci de mii de lei zestre, bani ghiaţă..
— Da, domnişoară Marta, vă rog să credeţi, pentru un bărbat serios, pentru un om care nu se opreşte la suprafaţă, care vrea să cunoască mai în de aproape şi mai adînc pe femeia care-i va fi poate soţie, astea sînt fleacuri, fleacuri fără nici o semnificaţie... Eu vă mulţumesc în orice caz pentru destăinuirea pe care mi-aţi făcut-o, îmi pare bine, că mi-aţi arătat atîta încredere.
Marta zîmbi tremurat. Se simţea moale, fără putere şi se gîndea cu groază că va mai trebui să zîmbească, să fie atentă la conversaţie, să spună lucruri cuminţi şi prudente încă cel puţin o oră. Şi apoi să cînte la pian...
Vorbiră despre lucruri indiferente, despre vreme, amîndoi cu gîndul aiurea. Cîteva minute mai tîrziu, domnul Calaff se întoarse cu Anatol şi Jean şi se arătă dezolat că cercul de familie se redusese şi mai mult în lipsa lui. Aproape imediat apăru doamna Calaff urmată de Lotte.şi Dochiţa servi ceaiul.
Toată lumea era preocupată şi conversaţia se închegă cu greu. în timp ce vorbea despre proiectele de vilegiatură ale familiei şi despre fiica sa Mira, măritată la Lemberg, cu care trebuiau să se întîlnească la Karlsbad, privirile domnului Calaff se împlîntau ca nişte pumnale în ochii Martei, cărora un efort desnădăjduit de voinţă izbutea să le păstreze seninătatea. Domnul Karst făcu unele consideraţii generale asupra staţiunilor balneare din Austria şi Germania şi Anatol, provocat direct de tatăl său, dădu cîteva amănunte laconice despre calităţile hotelurilor din Elveţia şi nordul Italiei.
170
IULIA SOARE
Jean izbuti să emită nişte pronosticuri judicioase cu privire la încălzirea timpului, care căpătară o uşoară aprobare din partea bătrînului.
După tort, Marta cîntă la pian şi ascultă cu un zîmbet de modestie elogiile de cunoscător ale oaspelui. O acuarelă pe care tocmai o terminase şi care înfăţişa un apus de soare în grădina publică a oraşului se bucură de o nouă serie de complimente călduroase. Domnul Karst mai fumă o ţigară, se uită la ceas, constată cu glas tare că vizita lui se prelungise mult dincolo de limitele bunei cuvinte şi se ridică să plece.
— Mai rămâneţi mult în Galaţi, domnule Karst? întrebă doamna Calaff întinzîndu-i mîna la despărţire.
— Cred că da, doamnă, cred că da. Oraşul e interesant şi-mi place, merită să fie cunoscut mai pe îndelete, portul e plin de animaţie... şi apoi, m-am simţit atît de bine azi la dumneavoastră, vă sînt atît de recunoscător pentru căldura cu care m-aţi primit... Cred că mi-ar fi destul de greu să mă despart prea curînd de o casă în care am avut impresia din prima dată că sînt în familie... dacă-mi permiteţi să spun asta.
— Iubite domnule Karst, spune bătrînul Calaff cu un zîmbet plin de cordialitate şi de afecţiune, soţia mea şi cu mine sîntem fericiţi că v-aţi simţit bine la noi... Nu dorim decît să vă vedem din nou în mijlocul nostru, fără întîrziere. Veniţi cînd vă face plăcere, fără etichetă şi fără preliminarii, veţi fi totdeauna primit ca un fiu...
Afară era o seară frumoasă, înstelată, de mai şi un vînt şiret, primăvăratec, bătea tinereşte dinspre Dunăre. Dar domnul Karst nu avea o părere prea bună despre primăvară, pe care o considera anotimpul cel mai periculos pentru nevralgiile sale şi nici despre adierile cele tinereşti, depe urma cărora un om serios şi aşezat ca el nu se putea alege decît doar cu un guturai zdravăn. îşi înfăşură strîns eşarfa în jurul gîtului, ridică gulerul pardesiului şi sprijinindu-se în minerul de argint al bastonului său, grăbi pasul.
Hotelul nu era departe. Paul Karst intră în hol, nu răspunse la salutul respectuos al portarului, îi ceru cheia cu vocea lui răguşită, dezagreabilă şi urcă ţeapăn scara spre camera lui.
CAP. II
Domnul Karst făcu peste cîteva zile o nouă vizită în casa Calaff, precedată de un alt buchet de trandafiri, roz de data asta. Domnul Calaff îl primi ca pe un vechi prieten şi conversaţia părăsi subiectele generale trecînd pe nesimţite la amănunte mai intime, legate de biografia familiilor Karst şi Calaff. Paul Karst vorbi despre mama sa, rămasă văduvă la douzeci şi trei de ani şi recăsătorită cu Artur Ritter, mare proprietar, cunoscut şi respectat în tot nordul Moldovei. Fiu unic din prima căsătorie, deşi tatăl său vitreg avusese o purtare dintre cele mai corecte faţă de el, Paul Karst se simţise totdeauna oarecum un intrus în casa pe care cei trei fraţi mai mici o considerau pe drept cuvînt a lor şi, odată anii adolescenţei depăşiţi, începuse să facă drumuri din ce în ce mai lungi în străinătate. Moştenirea rămasăde la tatăl său bun îi asigura o independenţă desăvîrşită şi după terminarea studiilor, îşi dăduse toată osteneala ca să-şi pună în valoare capitalul şi să-l facă să fructifice — domnul Karst nu dădea nici cel mai neînsemnat detaliu privitor la tehnica acestor operaţii de fructificare şi bătrînul Calaff care nu vorbea niciodată despre afacerile sale şi cunoştea precis afacerile altora fără să pună nici un fel de întrebări celor în cauză, îi aprecie discreţia. Era perfect la curent cu valoarea acţiunilor pe care le poseda oaspele
familia calaff 171
său la diferite societăţi din ţară şi străinătate, ştia şi dobînda pe care o reclama la sume date cu împrumut şi prudenţa cu care examina diferite obiecte de preţ lăsate în gaj.
— în sfîrşit, a sosit momentul să mă fixez, să prind rădăcini, să-mi creiez o familie, continua Paul Karst pe acelaşi ton de confidenţă, care contrasta în mod penibil cu vocea lui răguşită şi cîrîitoare.
Domnul Calaff îl felicită pentru aceste proiecte şi făcu un elogiu emoţionant al vieţii de familie, al căldurii nepreţuite a unui cămin, al bucuriilor paternităţii.
— Eu m-am însurat foarte tînăr, dragă domnule Karst, n-aveam încă douăzeci şi cinci de ani cînd am cunoscut-o pe scumpa mea Luiza. Dar pot să spun că abia din clipa în care am simţit-o alături de mine am căpătat încredere şi dragoste de viaţă... Apoi au venit copiii... şi dumnezeu ne-a ajutat...
Domnul Calaff era maiestos şi blajin ca un patriarh şi-şi plimba privirile zîmbitoare pe feţele încremenite şi tăcute ale soţiei şi copiilor săi. Doamna Calaff se silea să fie atentă la cele ce se spuneau în jurul ei, dar nu înţelegea bine despre ce era vorba. De altfel era preocupată şi aştepta cu spaimă plecarea oaspelui, care trebuia să declanşeze mînia bătrînului: migdalele fuseseră cam vechi sau mucegăite şi tortul avusese un gust amar.. După ce gustase din el, domnul Calaff o privise lung, semn ificativ, promiţător..
La despărţire, domnul Karst îşi permise să invite pentru a doua zi doamnele la o mică plimbare prin oraş.—Eu sînt încă un străin în Galaţi,, spuse el, dumneavoastră mi-aţi arăta ce merită să fie văzut; aşi avea un motiv în plus să mă ataşez de el...
Domnul Calaff se grăbi să-şi scoată din încurcătură soţia care-şi întoarse docilă ochii spre el şi le puse trăsura la dispoziţie. — Seara rămîne sus la fabrică, aci n-avem loc destul... adăugă el, scuzîndu-se că îşi lasă musafirul să plece pe jos pînă la hotel.
Primăvara izbucnise din plin, de odată, pătimaşă şi fermecătoare. Prin grădinile caselor boiereşti de pe strada Domnească, liliacul era în floare şi trimitea pale de parfum pînă în stradă, ba chiar pînă în trăsura în care doamna Calaff luase loc cu Lotte şi Marta, pe bancheta din fund, în timp ce domnul Karst se silea să fie amuzat şi spiritual pe scăunelul din faţă, deşi poziţia era incomodă şi echilibrul melonului său era mereu primejduit de mişcările şalelor masive ale vizitiului. Marta şi Lotte îi indicau în treacăt clădirile mai importante, palatul administrativ, casa Gheor-ghiadis, biserica grecească, Notre-Dame, biserica catolică... Itinerariul fixat de domnul Calaff era dintre cele mai simple: strada Domnească pînă la grădina publică, unde aveau să coboare să facă o mică plimbare pentru ca domnul Karst să zărească de departe licăririle potolite ale Brate-şului... De fapt, în afară de drumul pînă la grădina publică, cu toate haltele-pe care le presupunea, şi de cel pînă la fabrică, sus, departe, la capătul străzii Traian, doamna Calaff şi fetele ei s-ar fi orientat în oraş cu aceeaşi ezitare şi perplexitate ca şi Paul Karst. Cele cîteva familii pe care le vizitau odată sau de două ori pe an locuiau pe strada Domnească sau pe alte două sau trei străzi centrale, în imediată apropiere, profesorii şi furnizorii veneau acasă, cumpărăturile le făcea domnul Calaff sau Vasile.. Uneori Laura... Restul oraşului era ţară străină pentru ele şi unele nume de străzi pomenite în faţa lor, le surprindeau indiferente şi ignorante, ca şi cum ar fi indicat cartiere rău famate din Marsilia sau Alger, despre a căror existenţă era foarte probabil să nu audă niciodată.
172
I UI. IA SOARE
Lotte sperase că domnul Karst va dori să facă o plimbare prin port sau că tatăl ei avea să-i dea această idee; dar domnului Karst îi erau perfect indiferente şi strada Domnească şi portul şi Dunărea, aşa că nu manifestase aici un fel de dorinţă specială, şi domnul Calaff care nu era un amator de senzaţii tari şi. căruia nu-i plăcea zgomotul de pe chei, hamalii, marinarii şi derbedeii, nu se gîndise să-l regaleze cu un pitoresc agresiv şi de prost gust, după el.
în drum, Paul Karst observă cu satisfacţie frecvenţa saluturilor cu care erau întâmpinate doamna şi domnişoarele Calaff, respectul şi invidia din unele priviri. Bătrîna răspundea cu zîmbetul ei stins şi neputincios, Lotte cu melancolie, dar Marta cu nuanţe imperceptibile care alternau între o familiaritate amabilă şi un aer de superioritate distantă abil marcată.
— Cine să fie individul din trăsură? îl întrebă avocatul Grigoro-vici pe ginerele său, după ce salutase cu mişcarea largă care îi era obişnuită. Vreo rudă din străinătate?... Gălăţeannu e în orice caz...
— Cred că bătrînul o mărită pe una din cele două fete... Cum o cheamă pe cea mare?... Parcă Marta, nu?...
■—Aşa mi se pare, murmură Grigorovici... Multe parale trebuie să aibe Calaff ăsta..încă o zestre, alţi cincizeci-şaizeci mii de lei... Şi ce fete frumoase, toate!
Marta şi Lotte o salutară zîmbind pe Helene Alexatos, care se pregătea să treacă strada cu mama ei. Doamna Alexatos era grasă, astmatică şi îmbrăcată fără pic de gust. Fiică-sa se jena să iasă cu ea în oraş şi stătea în casă zile întregi, lungi, nesfîrşite, aşteptînd invitaţiile Polixeniei, •sora mai mare, măritată la Brăila, ca să petreacă la ea cîteva săptămîni, departe de părinţii ei, vulgari si sâcâitori.
Fusese colegă de clasă cu Hilda şi cu Lia, care erau interne, laolaltă •cu toate fetele de boieri şi ca şi ele priveau cu oarecare superioritate pe externe. O cunoscuse bine pe Lotte care, cu câţiva ani mai mare, era incă ân şcoală, o cunoscuse şi pe Marta care venea destul de des s-o vadă pe mere Louise şi le respecta foarte mult; domnul Alexatos pomenea uneori in casă despre averea domnului Calaff, despre avîntul tot mai mare pe care-l lua fabrica şi Helene admira educaţia aleasă a fetelor şi eleganţa lor. Le răspunse cu grabă, dar înroşindu-se de necaz şi de ruşine că fusese surprinsă tocmai de ele alături de maică-sa.
— Astea sînt domnişoarele Calaff ? întrebă doamna Alexatos tare, pe greceşte, oprindu-se în mijlocul drumului.
— Da, da, astea sînt... Le-ai mai văzut şi altădată... Ce te miri aşa?., răspunse Helene nerăbdătoare şi iritată.
—Şi cine-i domnul acela? continuă doamna Alexatos hotărîndu-se să se urnească din loc... Parcă spuneai că cele două mici nu sînt măritate!
— Ei şi? Asta înseamnă că nu trebuie să se mărite nicioată?... Tatăl lor are grijă de ele, nu aşteaptă să le pice din cer un logodnic. Se vede că a găsit pe cineva pentru Marta, replică acru Helene.
în grădina publică era puţină lume. Copacii întineriseră, frunzişul era verde şi proaspăt dar aleele erau neîngrijite, băncile rare şi stricate sau murdare. Domnul Karst făcu cîteva observaţii critice asupra indolenţei şi incuriei municipalităţii gălăţene, trecu la consideraţii etnice şi naţionale de ordin general, apoi făcu un elogiu înflăcărat al grijei şi iubirii pentru natură în străinătate.
— Unde ai să găseşti în Germania sau în Austria un parc cu alei pără-:ginite, cu bazine secate? Cine o să-şi permită să arunce o hîrtie sau un muc
FAMILIA CALAFF
173;
de ţigară pe jos? Ei, mai avem mult.pînă să ajungem şi noi acolo... Mult de tot...
Marta zîmbea şi aproba tot ce spunea domnul Karst. Doamna Calaff nu deschidea gura; cînd soţul ei nu era lîngă ea, tensiunea nervoasă care, singură îi dădea putere şi prezenţă de spirit ca să susţină o conversaţie slăbea şi mintea ei devenea flască şi incapabilă de judecată.
Se opriră pe marginea, împrejmuită de un grilaj scund de fier,adîm-bului pe care se ridica grădina publică şi priviră spre albastrul şters al Brateşului. Domnul Karst, care se temea de curent, avea impresia că trage din toate părţile.
— Nu vi se pare că e cam rece, doamnă Calaff?... Domnişoară Marta?... Domnişoară Lotte?... Cred că am. o făcut imprudenţă că v-am adus pînă aci şi îmi pare rău... Mă tem să nu răciţi, cred că ar fi mai cuminte să ne întoarcem... Ce părere aveţi? Domnul Calaff v-a dat în grijarnea... Ar avea dreptate să-şi piardă încrederea în mine şi nu vreau deloc să-l supăr...
în drum spre casă, Paul Karst opri trăsura în faţă la „Universel" şi rugă doamnele să intre în cofetărie să ia cîte o prăjitură.
— Asta trebuie să fie noua achiziţie a bătrînului Calaff,', mamă... spuse Lelia Welt făcîndu-i semn maică-si cu piciorul pe sub masă şi pufnind în rîs. De unde-i scoate, dumnezeule, unde-i nimereşte?... Ăsta parcă-i. şi mai pocit ca bărbatul Mirei... Ce zici, mamă dragă?
Lelia Welt era vioaie şi independentă. La treizeci de ani era încă necăsătorită şi călătorea singură îrfstrăinătate, spre oroarea tuturor familiilor bune din Galaţi. Doamna Welt era văduvă, îşi adora fiica şi-i accepta toate capriciile, îşi îndreptă discret lorgnionul spre noii veniţi şi răspunse cu însufleţire la salut. *
— Nu mai rîde, Lelia, mi se pare că Marta a observat... Ei, ce vrei, o fată nu se mărită numai cu un Adonis... Crezi că nu e mai cuminte şi mai frumos aşa, decît... Doamna Welt oftă şi-şi privi fiica cu nişte ochi în care se citea regretul şi o umbră de reproş.
— Vai de mine, mamă dragă, spuse Lelia rîzînd încă, dar mai potolit, între Adonis şi chiorul ăsta cu monoclu există diferite trepte de frumuseţe masculină... On a i'embarras du choix, quand meme... Biata Marta... Dacă şi pentru Lotte pregăteşte, bătrînul un specimen de ăştia, e bun de spînzurat, zău aşa!...
Paul Karst se agita. Găsi o mesuţă ferită, comodă, căută să convingă doamnele să ia cîte un ceai sau o şocolată fierbinte, nu reuşi şi comandă prăjituri.
— Au un cofetar foarte priceput, afirmă el convins.Feuietajele sînt excelente.
Doamna Calaff lăudă şi specialităţile de îngheţată, dar admise că era încă prea devreme, prea rece şi că ar fi fost imprudent pentru ele ca şi pentru domnul Karst să inaugureze de pe acum noul sezon.
Doctorul Panaitide, care venea să-şi caute soţia şi nora ca să le ia acasă, se apropie surîzător de masa lor. Era un bărbat înalt cu păr alb ca neaua şi o faţă tînără încă şi simpatică. Purta ochelari, cu ramă de aur, era totdeauna foarte pedant îmbrăcat şi se impusese de la început în casele hune din Galaţi prin vizitele de politeţă pe care le făcea, coborînd elegant şi ceremonios din cupeul strălucitor, nou-nouţ. Era de mulţi ani medicul şi prietenul familiei Calaff. Bătrîna făcu prezentările şi-1 pofti pe doctorul Panaitide să ia loc.
— îmi pare rău, doamnă Calaff, dar soţia şi nora mea mă aşteaptă, cam de mult... Nici nu îndrăznesc să mă uit in direcţia lor, sînt sigur că-mi
174
IULIA SOARE
aruncă priviri distrugătoare... îmi pare bine că v-am văzut... domnişoarele arată admirabil. Am observat trăsura afară şi îmi închipui că aţi făcut o plimbare frumoasă. Aerul le-a îmbujorat...
Acasă, domnul Calaff îi aştepta în salonaş, citindu-şi tihnit ziarul în fotoliu. Le ieşi înainte cu ochelarii în mîna stingă şi-i ameninţă glumeţ cu arătătorul mîinii drepte:
—- Bravo, frumos vă stă, plimbăreţelor!... Şi Luiza mea care acuma, la bătrîneţe, îşi neglijează îndatoririle conjugale!... Povestiţi-mi şimiepeunde aţi hoinărit, unde l-aţi dus pe domnul Karst de aţi întîrziat atîta?...
Doamna Calaff îl privi cu teamă ca să se asigure că glumeşte, apoi în timp ce femeile se duceau să se schimbe, Paul Karst luă loc în fotoliu alături de bătrîn şi discutară amîndoi, prieteneşte, noutăţile din gazetă.
Vorbiră despre dizidenta takistă şi despre posibilităţile ei de succes, pe care Calaff le urmărea de departe, cu o curiozitate amuzată. După ce obţinuse naturalizarea, se apropiase de liberali, şi asta mai mult datorită legăturilor sale personale cu Vintilă Muşat, a cărui abilitate şi energie îi impunea, dar fără convingere şi fără pasiune, considerînd mai departe politica drept un sprijin şi o garanţie de izbîndă în afaceri. Aprecia tactica basculei între partide şi a doua zi după înfrîngerea unuia dintre ele, se bucura de mutrele pleoştite ale celor căzuţi şi se felicita pentru pru: denţa şi rezerva ce păstra întotdeauna.
Domnul Karst de dovedi destul de ignorant şi de indiferent în materie de politică internă. Alegerile pentru Reichsraţh, dezbaterile în Reichstag îi erau mult mai familiare; era chiar remafcabil de bine documentat şi în privinţa vieţii particulare a unor miniştri germani, a cîtorva deputaţi austrieci şi unguri, pe seama cărora circulau o seamă de anecdote scandaloase. Vorbiră despre socialişti care-şi luaseră prea de tot nasul la purtare şi Karst îşi exprimă îngrijorarea cu privire la fermitatea de care guvernele vor fi în stare să dea dovadă ca să-i ţină în respect. Domnul Calaff era mult mai puţin îngrijorat şi de loc pesimist.
— Cred că putem dormi liniştiţi, scumpul meu, adăugă el, asta nu-i b mişcare organizată, nu-i o forţă... O mînă de haimanale şi atîta tot. De altfel, 1905 în Rusia ar fi trebuit să fie o lecţie pentru ei, nu-i aşa?... şi pentru noi o garanţie, hotărît... o garanţie, adăugă el cu un suspin de satisfacţie.
-— Da, da, ar fi trebuit... dar vedeţi, sîntem în 908 şi caraghioşii ăştia tot nu se astîmpără. întră în parlamente, scot reviste, ţin congrese... Dacă pînă şi în Germania au un cuvînt de spus...
— Să avem încredere, dragul meu, să avem încredere şi vei vedea că apele se vor limpezi... reluă paşnic domnul Calaff, şi după un răstimp mai spuse cu un rîs uşor: — în orice caz... pot să te asigur că dacă guvernele s-ar pricepe să-şi strunească popoarele, cum îmi strunesc eu oamenii mei, s'us în fabrică, n-am avea motiv să ne temem de nici o primejdie multă vreme, da... încă foarte multă vreme de aci înainte... Numai că, desigur... nu trebuie să stăm nici noi cu braţele încrucişate, dragul meu, fiecare trebuie să facă ceva, să ia o atitudine, să contribuie la menţinerea ordinei... Uite, eu de pildă, anul trecut cînd cu prostiile ţăranilor, am încartiruit o companie întreagă la mine în fabrică... Da, chiar eu am cerut să mi se dea... Şi te rog să mă crezi că n-a fost aşa de simplu... s-au îmbătat, s-au legat de lucrătoare... Ei, dar se să facem? aşa-s vremurile... şi fără sacrificii din partea noastră...
Anatol şi Jean intrară în odaie, apoi se întoarseră şi doamna Calaff cu fetele şi domnul Karst fu invitat să rămînă seara la cină.
FAMILIA CALAFF
175
— Aşa, pe nepregătite, fără fasoane, dragul meu... ca între prieteni, 11 imbie amabil domnul Calaff.
La despărţire, bătrînul îşi conduse oaspetele pînă la uşa vestibulului, cu un braţ petrecut familiar în jurul umerilor săi. Paul Karst profită de o clipă cînd erau singuri şi-1 rugă să-l primească a doua zi între patru ochi pentru un sfert de oră. k
— Cu dragă inimă, scumpul meu, răspunse rar şi cu glas tare domnul Calaff, care păru deodată că creşte şi se desfăşoară în toate direcţiile. în cîte sîntem mîine?... în 21 parcă... la 6 după masă îţi convine?
★
întrevederea avu loc în încăperea strimtă şi dezagreabilă pe care domnul Calaff şi-o amenajase lîngă sufrageria mică şi căreia îl dăduse numele de birou. Domnul Karst veni direct la el, fără ocolul obişnuit ca să-şi prezinte omagiile femeilor. Domnul Calaf îl primi rezervat, demn, circumspect şi se scuză că îl pofteşte într-o odaie atît de mohorîtă şi de neconfortabilă.
— Asta e pentru afaceri, domnule Karst, nu rezolv aici decît chestiuni de afaceri.
Bătrînul Calaff se aştepta la tratative îndelungate şi Ia o tocmeală lungă; îşi pregătise armele, îşi verificase tactica, presimţind că de data asta avea de aface cu un adversar demn de luat în considerare şi aştepta cu un calm prefăcut, pîndindu-1 plin de încordare. Paul Karst se aşeză pe scaun, de partea cealaltă a biroului, tuşi, aprinse o ţigară fără să ceară voie, ceea ce îl enervă pe bătrîn şi constată, în materie de introducere, că vremea se schimbase iar şi că, deşi continua să fie cald, cerul rămînea posac şi cenuşiu. Apoi reluă după o clipă de tăcere, în care timp domnul Calaff nu se clinti în fotoliul său, din faţa biroului:
—-Vă spuneam că aş dori să stăm puţin de vorbă, domnule Calaff... să stăm de vorbă despre o mulţime de chestiuni care ne interesează pe amîndoi... dacă n-aveţi nimic contra...
Domnul Calaff făcu un gest larg cu amîndouă mîinile, care însemna că e gata să asculte, apoi îşi resfiră mustaţa între degetul mare şi arătătorul mîinii drepte.
— Vreau întîi să vă repet mulţumirile mele pentru primirea pe care am găsit-o în familia dumneavoastră şi să vă spun că mi-am dat numai decît seama... da, numaidecît, în ce casă am intrat... Distincţie, maniere, belşug... fără prea mult lux, desigur... bogăţia prea marenu e principalul...
— domnul Karst îl privea fix prin monoclu, dar faţa bătrînului era impasibilă— şi de altfel ştiu că nu luxul e un indiciu... cel mai bun indiciu... Paul Karst făcu o pauză, crezînd că domnul Calaff avea să spună ceva, dar se înşelase. — Ei dar, stimate domnule Calaff, să ajungem la ce este cu adevărat esenţial... Am fost plăcut impresionat de fiicele dumneavoastră, în specia] de domnişoara Marta... o fiinţă fină, delicată... în sfîrşit avînd toate calităţile pe care le caută un bărbat doritor să se însoare.
— Fiica mea Marta, grăi bătrînul cu gravitate, e o comoară, domnule Karst; e bucuria şi mîndria casei mele şi va face cu siguranţă fericirea soţului ei.
Paul Karst tuşi uşor, lăsă să treacă un timp, apoi reluă:
— Ei da, domnule Calaff, cum vă spuneam, domnişoara Marta mă interesează îndeaproape şi dacă aţi vrea să discutăm chestiunea în amănunte. Vă spun drept... sînt chiar foarte nerăbdător...
Bătrînul se mişcă în fotoliu, apoi îşi împreună mîinile pe masă:
176
IULIA soare
— Cu plăcere, dragul meu, cu plăcere, îţi stau la dispoziţie. După cum te-a informat şi Zeilig, zestrea Martei se compune din numerar, mobilier şi truso i...
— Şi loc de casă, dacă nu mă înşel, strecură Karst cu un zîmbet abia schiţat. Bătrînul îşi desfăcu mîinile brusc şi se trase înapoi în fotoliu.
— Loc de casă? Ce fel de casă? Nu, dragul meu, n-a fost vorba niciodată de aşa ceva... ţi s-a părut probabil... Dacă soţul Martei ar dori să cumpere o casă din banii de zestre... n-aş avea nimic împotrivă... treaba lui... dar eu nu dau casă fetei mele. Suma în numerar este destul de frumoasă... cincizecisicincide mii de Iei nu sînt o jucărie... nu multe fete în oraş capătă atîta...   aşa că...
Urmă o scurtă pauză în care Paul Karst îşi turti mucul ţigării în scrumiera vulgară şi de prost gust de pe birou. Desigur, nu fusese vorba de nici un loc de casă, dar cerînd mai mult decît i se cuvenea, spera să rotunjească suma în numerar. Bătrînul ghicea manevra, era resemnat cu gîndul să mai dea cîteva mii de lei, însă se simţea dator să manifeste o surprindere aproape^ indignată şi să se păstreze cît mai multă vreme pe poziţii cît mai ferme. îl enerva şi greutatea de a urmări intenţiile şi reacţiile lui Karst pe faţa lui inegală, în care singur ochiul drept avea o expresivitate inteligibilă pentru interlocutorul său.
Karst tuşi, apoi spuse:
— Mă mir foarte mult de cele ce-mi spuneţi... şi nu-mi vine a crede să-1 fi înţeles eu greşit pe Zeilig, sau poate din nebăgare de seamă i-aţi comunicat chiar dumneavoastră...
— Eu mă mir tot aşa de mult că dumneata te poţi gîndi la o nebăgare de seamă din partea mea, într-o chestiune atît de serioasă, îl întrerupse domnul Calaff stăpînit, dar căutînd să dea glasului şi vorbelor sale o uşoară nuanţă de ironie. Surprinzînd însă un gest de nerăbdare din partea celuilalt şi temîndu-se să nu fi mers prea departe, schimbă deodată vorba şi spuse repede, pe un ton amabil: — Ei, dar noi stăm aici la taifas şi ni s-a uscat gîtul de atîta pălăvrăgeală... Să luăm pînă una alta o dulceaţă... sau un ceai poate... nu-i aşa, dumnule Karst?
Karst refuză politicos şi dulceaţa şi ceaiul. Domnul Calaff povesti o scurtă anecdotă, pe care celălalt o ascultă fără interes, cu ochii pironiţi asupra telefonului de pe birou. în casa Calaff, telefonul servea exclusiv convorbirilor de afaceri şi în special făcea legătura cu fabrica. Cînd nu era sus la fabrică, bătrînul cerea să i se comunice imediat şi făcă nici o excepţie orice mişcare, orice prezenţă străină. Dar telefonul nu era pentru fleacuri, pentru palavre. Iarna, pe vreme rea, cînd după lecţiile de franceză Dănuţ nu se putea întoarce acasă şi rămînea să doarmă la bunici, cînd se simţea singur şi părăsit în. mijlocul tăcerii celorlalţi, ar fi fost bucuros dacă ar fi putut să-i dea mamei un telefon ca să-i spună măcar „noaptebună". Dar nu era voie, doamna Calaff îi explica în şoaptă, grăbită şi înfiorată, că „bunicul se supără, se consumă telefonul".
— în sfîrşit, reluă Karst cu vocea lui cîrîitoare, sigur este că unul dintre noi s-a exprimat sau că celălalt a înţeles greşit... şi e destul de regretabil. Eu am venit la Galaţi plin de nerăbdare, plin de speranţă, şi...
— Şi sînt convins că n-ai venit degeaba, dragul meu, îl întrerupse domnul Calaff cu un zîmbet împăciuitor. între oameni ca noi, plini de bunăvoinţă, nu se poate să nu se ajungă la o înţelegere. Ar fi mare păcat... spune şi dumneata...
— Natural, natural, domnule Calaff, desigur că da, nici eu nu vreau altfel... în definitiv, ca să vă dovedesc dezinteresarea mea şi mai ales cît
FAMILIA CALAFF
177
de serios este de pe acum sentimentul pe care mi-1 inspiră domnişoara Marta, aşi fi eventual dispus să renunţ la locul de casă. Vă asigur insă că asta e o mare deziluzie pentru mine şi... sînt convins .că o să mă înţelegeţi... O să recunoaşteţi că o compensaţie oarecum echivalentă în numerar, e indispensabilă.
Bătrînul Calaff se sprijini de spătarul fotoliului şi-şi lăsă palmele pe masă.
— Dragul meu, glăsui el cu blîndeţe, Laura şi Mira, celelalte două fiice ale mele, au căpătat numai cîte cincizeci de mii de lei zestre fiecare, deşi despre familia lui Albert Farg şi despre pretenţiile pe care le-ar fi putut ridica, cred că nici nu e nevoie să-ţi mai amintesc. Ai auzit şi dumneata, desigur, cine a fost acum optzeci de ani bătrînul lacob Farg şi ce a însemnat el la Bacău şi în alte părţi...
Bătrînul aşteptă un răspuns, dar Karst făcu numai un semn vag şi destul de nerăbdător cu mîna şi el reluă cu oarecare satisfacţie:
— Da, desigur că ai auzit... Ei bine, pot să-ţi spun că Sorski, soţul Mirei, se poate mîndri cu o familie care a însemnat şi mai mult încă... Şi nu Ia Bacău, domnule Karst, ci la Lemberg... chiar, Ia Lemberg. Şi cu toate astea, uite, îţi dau cuvîntul meu de onoare că n-am avut nici un fel de discuţii cu nici unul din ei, că au luat fetele, au acceptat cincizeci de mii de Iei, trusoul şi... atît...
Covorbirea se prelungi încă mai bine de o oră, la sfîrşitul căreia Karst se sculă să plece, rugîndu-1 pe domnul Calaff să reflecteze cu multă luare aminte la suma de şaizeci de mii de lei pe care o reclama el şi care nu ise părea deloc exagerată, faţă de pretenţiile mult mai serioase ale altor candidaţi la însurătoare, cunoscuţi lui. Bătrînul îi promise că avea să se gîndească, să se consulte şi cu fiii lui, care erau cu toţii majori şi interesaţi în firmă, să vadă în ce măsură ar putea face un sacrificiu în plus pentru fericirea scumpei lui copile, apoi îi lăudă iar, plin de duioşie, calităţile fizice şi morale.
Paul Karst avu o nouă consfătuire cu bătrînul chiar a doua zi. Domnul Calaff era senin şi amabil şi-şi sili de data asta oaspele să accepte un ceai şi nişte pişcoturi. Povesti două scurte episoade din istoria familiei, din care reieşea că sentimentul just şi subtil al afacerilor se transmitea membrilor ei ca o moştenire şi că succesul crescînd pe care-l cunoscuse în ultimii ani, era o încununare şi o răsplată binemeritată.
— Trebuie să ştii, dragul meu, că mama mea, dumnezeu s-o ierte, era cea mai deşteaptă femeie din Focşani — ce zic? Era mai deşteaptă ca mulţi bărbaţi tare deştepţi... Veneau oamenii la ea de peste tot, se îmbulzeau la uşa noastră, negustori, moşieri, cămătari. Mai curînd ca la rabin sau ca Ia avocat. Nu ieşeau din vorba ei, doamne fereşte, şi totdeauna aveau de ce să-i mulţumească... Şi, te rog să mă crezi, dragul meu, că datorită mamei, casa noastră era o casă îmbelşugată...
Domnul Karst încercă să profite de moment şi să obţină oarecari detalii privitoare Ia mersul afacerilor actuale ale domnului Calaff, care-l interesau infinit mai mult decît acelea ale răposatei sale mame, dar se izbi de o rezistenţă suplă şi inebranlabilă. Reluînd tocmeala, bătrînul ajunse cu greu Ia cincizeci şi opt de mii de lei dar păru hotărît să se oprească aici. Exasperat, Karst recurse Ia ultimul argument:
— în definitiv, domnule Calaff, sînt destul de surprins că vă opuneţi atît... Cînd un părinte ştie că fata lui are un defect fizic... cît ar fi el de neînsemnat... trebuie să fie mai generos, aşa cred eu cel puţin...
\<2 — V. Romînească
178
JULIA SOARE
Vinele tîmplelpr: .Somnului,,,Galaff se umflară nemăsurat. O clipă, bătrînul privi fix, îngheţat, ochiul mobil al lui Paul Karst, fără să zică un cuyînţ.; Apoi spuse rar, .calm, apăsat:
— Nu, ştiu i prea bine, despre, ce , vrei, să vorbeşti, dragul meu... în orice caz, fiindcă discutăm despre defecte fizice, pot să-ţi spun numai că,, dacă aş îi fost; un părinte nechibzuit şi neşerips_, care să se gîndească la un soţ fără asemenea defecte pentru fiica lui... convorbirea noastră de azi nici n-ar fi putut avea loc... şi:ar.fi ,fosţ.păcat,; nu,.crezi?
întrevederea ,se ,termină totuşi pe. un ton amical, după ce se căzu de acord asupra micilor- amănunt^, ale trusoului şi cu toate că se iviseră divergenţe în privinţa,mobilierului. Karst,ţinea neapărat la un Herrenzimmer, pe care domnul Calaff îl,considera Inutil-şi snob..— Asta e pentru parveniţi, dragă Karst, într-o casă serioasă, .solidă, n-are rost să scoţi ochii oamenilor cu cîteva fotolii şi-mesuţe în pluş... .
Ultimele detalii şi răspunsul;;definitiv al domnului Calaff fură amî-nate pe a doua zi, cînd după o nouă, dezbatere mai scurtă şi mai puţin aprinsă, cele două părţi ajunseră la .o,,înţelegere. Domnul Calaff dădea cei şaizeci de mii de lei, dar, în mobilier, nu era cuprins nici un fel de Herrenzimmer, .şi trusoul prevedea numai .douăsprezece aşternuturi de pat în Ioc de cincisprezece, cum încercase să pretindă în, ultimul moment Paul Karst. Bătrînul acceptă ca de la sine înţeles, că întreg trusoul, pînă în cele mai mici amănunte, avea să fie confecţionat la Viena şi admise după oarecare rezistenţă să comande mobilierul. la Berlin unde, după,părerea lui Karst,-garanţiile de soliditate şi de conştiinciozitate  erau mai mari. ,
îndată după aceea, mina Martei fu cerută cu o rămăşiţă de solemnitate,, bătrînul, îl îmbrăţişa în treacăt,! fără simpatie pe noul său ginere şi îl pofti în salonaş ca să anunţe familiei vestea cea bună. , .
I
ARTHUR RIMBAUD
IA MUZICĂ
In piaţa cu peluze meschine, cu pomi linşi, Cu flori orînduite-n corectă armonie, Greu răsuflind burghezii, de arşiţă încinşi, îşi plimbă, joi spre seară, pizmaşa lor prostie.
In mijlocul grădinii, orchestra militară, In legănări de flaut, chipiile valsează, în jur stau filfizonii; rămas pe dinafară, Brelocuri lungi de cifre, notarul calculează.
Agită rentierii lornionul: tact greşii! Funcţionari cu pîntec, soţii burtoase plimbă, In preajma lor odrasle, purtind în mers spăsit Volane ce-n uriaşe reclame le preschimbă.
Prizind din tabacherea de argint, grav, cumpătat, Pe bănci vopsite-n verde, băcani retraşi, cu stare, Cu un baston, nisipul siîrnind uşor, dezbat Polilică-n mici grupuri şi-auzi mereu: „Se pare..."'
Cu şolduri moi, rotunde, pe-o bancă, alt burghez Punctînd cu albii nasturi, o burtă grea, flamandă, îşi savurează pipa; ştiţi, e tutun englez. Cu fire lungi o-ndoapă; mă rog, e cantrabandăf
Peluza înverzită atrage haimanale; înfierbîniaţi de ritmul tromboanelor zurlii, Pifani naivi, trabucuri fumînd, în pas agale, Rîvnesc vreo guvernantă şi giugiulesc copii.
Iar eu, biet coate-goale, student hălăduind, Mă tin de-un stol de fele, sub verzi castani în floare; Mă ştiu că sînt în urmă, şi-asvîrlâ, chikotind, Ochiade cu-nţelesuri  hoţeşti, turburătoare.
180
ARTHUR RIMBAUD
Călănd fără să suflu, mă uit mereu, atent, Pe gîtul alb, sprinţare sucite prind să număr; Sub gingaşe podoabe, ghicesc corsajul svelt, Dumnezee'scul spate şi curba unui umăr.
Privesc pantoful, apoi ciorapii; mlădios
Se desluşeşte trupul, înfrigurat mă scutur,
Le văd vorbind în şoaptă, le par un caraghios,
— Si simt pe buza-mi arsă, cum freamătă săruturi.
în romîneşte fie N. Argintescu-Am?a
ORIENTĂRI
PROBLEME ACTUALE ALE CRITICII LITERARE ')
La începutul celui de-al doilea deceniu de la eliberare se poate spune cu deplină siguranţă că literatura noastră a parcurs o perioadă de creştere rapidă şi multilaterală, că se avîntă în larg cu pîn'zele întinse, spre un ţărm minunat, pe care puţini l-au întrezărit acum zece ani.
Viaţa a confirmat şi în ţara noastră că singură cale pe care literatura poate ajunge la înflorire este aceea luminată ele partid şi deschisă de revoluţia democrat-populară — calea artei realist-socialiste, a artei care nu cunoaşte alte interese mai presus de acelea ale poporului, şi nici o frumuseţe mai nobilă decît frumuseţea luptei acestuia pentru cucerirea fericirii. Avem astăzi o literatură care continuă tradiţiile de preţ ale clasicilor noştri, o literatură tot mai strîns legată de viaţă, însufleţită de ideile luptei pentru victoria socialismului şi a păcii, de încredere optimistă în forţele oamenilor muncii, în viitor.
Succesele literaturii trebuie să constituie pentru scriitor un îndemn de a crea noi- opere, demne de transformările revoluţionare pe care le înfăptuieşte poporul, menite să-l însufleţească în luptă şi să transmită posterităţii, în toată strălucirea, imaginea epocii noastre.
Literatura noastră a folosit însă prea puţin bogatul material pe care îl oferă viaţa pentru a crea imaginea artistică a oamenilor înaintaţi, a eroilor vremii noastre. De o bună bucată de vreme au fost neglijate, atît de prozatori, cît şi ele poeţi, teme din cele mai importante sectoare ale realităţii.
Oglindirea întregii frumuseţi şi complexităţi a vieţii epocii noastre, exigenţa sporită a maselor de cititori, crearea unei literaturi care să înfrunte vremurile, impun scriitorilor înlăturarea slăbiciunilor existente în domeniul formei artistice, perfecţionarea măiestriei.
Creşterea rolului educativ şi a vigoarei artistice a literaturii nu este cu putinţă fără o luptă necontenită împotriva înrîuririlor ideologiei burgheze, a denaturărilor realismului socialist, a confuziilor care frînează încă dezvoltarea literaturii.
Iată de ce un public numeros a salutat şi a urmărit cu viu interes discuţiile literare din ultima vreme, socotindu-le ca un fenomen pozitiv de mare însemnătate, un mijloc necesar şi permanent de a clarifica problemele concrete ale construirii literaturii noastre noi.
în aceste dezbateri — unele de foarte lungă durată — nu s-au conturat insă în mod limpede şi cu putere concluziile care să-i orienteze pe scriitori în creaţie, să-i ajute să răspundă mai bine necesităţilor poporului.
*) Articol din „Scînteia", Nr. 3337, 14 septembrie 1955.
182
PROBLEME ACTUALE ALE CRITICII LITERARE
La aceasta a contribuit faptul că în discuţii nu s-a făcut auzit cu destulă tărie şi principialitate glasul criticii literare.
Tocmai de aceea a devenit deosebit de actuală analiza felului în care critica noastră contribuie la rezolvarea problemelor arzătoare ale literaturii.
★
O problemă capitală a literaturii noastre, care a fost atinsă în unele din recentele discuţii, este aceea a eroului pozitiv.
Muncitorii, ţăranii muncitori, intelectualii înaintaţi, tineretul nostru doresc să găsească în operele literare eroi pozitivi demni de eroii reali, de constructorii socialismului, eroi care să le servească drept pildă în viaţă.
în crearea imaginii tipice a omului nou, a unei imagini în stare să modeleze sufletele, să descătuşeze energiile a zeci de mii de cititori, se manifestă cel mai puternic forţa transformatoare, însemnătatea socială a literaturii realist-sociaîiste.
Literatura noastră nouă a acumulat o experienţă bogată pe acest tărîm. Eroi ca Mitrea Cocor, Lazăr de Ia Rusca, Martei din romanul „Drum fără pulbere", Anton Filip din romanul „Bărăgan", Ilie Barbu din nuvela „Desfăşurarea", sau — dintre eroii luptei din trecut a poporului — Nicolae Bălcescu din romanul „Un om între oameni" — sînt îndrăgiţi de oamenii muncii, i-au ajutat şi-i ajută pe muiţi să-şi clarifice drumul, le insuflă tărie în luptă.
Nu trebuie pierdut din vedere totodată că literatura continuă să răni înă în această privinţă cu mult datoare poporului, că apar prea rar eroi pozitivi, expresivi, realizaţi cu forţă artistică, adevărate pilde însufleţitoare.
Sînt încă puţini îndeosebi eroii literaturii care întruchipează trăsăturile morale ale. clasei de avangardă, clasa muncitoare, trăsăturile celor mai buni fii ai clasei muncitoare — comuniştii.
Lupta grea a partidului în ilegalitate, războiul antihitlerist pentru eliberarea ţării, avîntul revoluţionar şi uriaşa operă constructivă de astăzi — au ridicat din rîndurile poporului adevăraţi eroi, au plămădit oameni de un soi deosebit, cu gîndire cutezătoare şi inimă fierbinte, neînfricaţi in faţa duşmanului şi a celor mai mari greutăţi, devotaţi cauzei socialismului pînă Ia sacrificul vieţii.
La chemarea partidului şi sub conducerea lui, mii şi mii de oameni — muncitori, ţărani muncitori—ău pornit, cum spune Marx, la „asaltul cerului",îşi însuşesc ştiinţa şi tehnica înaintată,deprind arta de a conduce statul şi economia socialistă, se dezbăra de străvechi prejudecăţi, dob îndese trăsături morale noi.
Toţi aceşti eroi reali — şi cei din cronica luptei pentru libertate şi fercire a poporului, dar mai ales acei pe care viaţa ni-i scoate înainte la fiecare pas în uzine şi pe şantiere, în gospodăriile agricole colective şi în S.M.T.-uri, în şcoli şi în laboratoare — toţi aceşti eroi îşi aşteaptă cîntăreţii care să le ducă pildele departe, în popor, să le facă să rodească însutit şi înmiit.
în această lumină este cu atît mai dăunător faptul că, în ultima vreme, într-o serie întreagă de opere literare — şi nu numai în literatură, dar şi în alte genuri ale artei—apar personaje negative, alese exclusiv din rîndurile directorilor de întreprindere, preşedinţilor sfaturilor populare, secretarilor organizaţiilor de partid etc.
Desigur, birocraţi sau chiar duşmani strecuraţi în funcţii de răspundere există încă în viaţă, iar literatura trebuie să ajute mai departe la demascarea
PROBLEME ACTUALE ALE CRITICII LITERARE
lor, să-i lovească cu biciul satirei, să arate însuşi procesul real de' înfrîn-gere şi eliminare a vechiului de către nou. Dar atunci cînd literatură înfăţişează slab adevărata faţă a noului aparat de stat şi economic, în care partidul a trimis pe cei mai devotaţi şi mai destoinici fii al clasei muncitoare, cînd nu avem încă opere închinate minunatei figuri a activistului comunist,, a conducătorilor de întreprinderi socialiste— concentrarea unor forţe scriitoriceşti numai în direcţia vechiului, a ceea ce este negativ în acest domeniu, constituie o serioasă lipsă de orientare şi nu poate duce decît la o denaturare a realităţii din ţara noastră.
Pe lîngă o seamă de realizări remarcabile în crearea eroului pozitiv se întîînesc încă în literatura noastră destule romane, piese de teatru, nuvele în care eroii pozitivi sînt şterşi, schematici. în raport cu modelele din viaţă, iar uneori mai puţin realizaţi decît personajele negative.
Fireşte, oamenii muncii nu se recunosc în asemenea ,.eroi pozitivi" şi nu au nevoie de o literatură populată cu figuri artificiale, ticluite în atelierul literar.
Schematismul slăbeşte şi adesea chiar anulează forţa artistică şi educativă a operei literare. De aceea partidul a chemat şi-i cheamă pe scriitori să lupte neobosit pentru înlăturarea oricărui schematism din lucrările lor, pentru crearea unor imagini artistice veridice, multilaterale, bogate în culori şi nuanţe ca însăşi viaţa. înfăţişarea artistică a ceea ce este esenţial în viaţă, crearea unor eroi pozitivi tipici cuprinde ca o parte integrantă individualizarea. După cum se ştie, în literatură, ca şi în viaţă, generalul se^ manifestă în particular, sub forma tipicului.
Schematismul poate izvorî desigur şi din lipsă de talent, şi din lipsă de experienţă literară şi de cultură, şi din superficialitate, insuficient efort creator etc. Dar oricît de mare ar fi talentul unui scriitor, oricît de laborioase i-ar fi eforturile, ele nu vor putea fi încununate de succes dacă lipseşte cunoaşterea vieţii, materia primă a oricărei opere literare, dacă scriitorul nu e temeinic înarmat cu concepţia marxist-leninistă, care să-l ajute să deosebească principalul» de secundar, să descopere şi să înţeleagă cauzele profunde ale fenomenelor sociale, direcţia în care se dezvoltă societatea.
Se înţelege că nu toţi cei care cunosc bine viaţa sînt în stare să o şi înfăţişeze în artă, dar un scriitor care nu cunoaşte realitatea nu poate fi capabil să creeze o operă realistă, eroi pozitivi veridici, neschematici.
O mare parte dintre scriitori au însă un contact cu totul sporadic cti viaţa, cu oamenii care construiesc nemijlocit socialismul. Partidul cere scriitorilor să se afle cît mai mult timp în mijlocul muncitorilor şi al ţăranilor muncitori, să participe cu dragoste şi înflăcărare, împreună cu ei, Ia opera de construire a socialismului, să le cunoască profund psihologia, să descopere şi să pătrundă transformările revoluţionare, noul în munca, în viaţa lor personală, să acumuleze astfel o vastă rezervă de observaţii concrete, pe viu, care să dea miez şi carne" operelor literare. Iată una dintre condiţiile, dar o condiţie fundamentală, a creării eroilor pozitivi pe care-i aşteaptă poporul, a înlăturării cu adevărat a oricăror urme ale schematismului.
în eroul pozitiv tipic, ca reflectare a unor trăsături esenţiale ale poporului, se manifestă cu tărie spiritul de partid, poziţia scriitorului faţă de realitate şi, ca atare, problema eroului pozitiv nu poate fi redusă la ,.tehnica literară", ci este întotdeauna o problemă politică. Numai din punctul de vedere al intereselor arzătoare ale poporului poate fi cunoscut şi înfăţişat întreg adevărul vieţii.
Este greşit şi inadmisibil ca problema luptei împotriva schematismului să fie transformată într-o problemă de sine stătătoare, ruptă şi izolată de
184
PROBLEME ACTUALE ALE CRITICII LITERARE
sarcina literaturii de a reflecta viaţa în dezvoltare, de a înfăţişa, cu toată vigoarea artistică, noul, lupta şi victoria lui împotriva vechiului, de a educa poporul.
Un asemenea punct de vedere greşit s-a manifestat în articolul „Schematism şi realism" („Gazeta literară" nr. 47, 48), în care tov. N. Tertulian îşi propune să combată schematismul şi-i cheamă pe scriitori să-şi individualizeze eroii pozitivi.
Dar în numele cui este combătut în articol schematismul? Şi ce fel de „individualizare", cu ce scop, cu ce conţinut, se cere scriitorilor? Oare în numele fidelităţii faţă de viaţă, al înfăţişării în toată plenitudinea a ceea ce este tipic, esenţial, în realitate?
Zadarnic va căuta cititorul în acest aticol atît de voluminos vreun îndemn către cunoaşterea vieţii, către descoperirea şi reliefarea tipicului.
Cu toată abundenţa de citate din lucrările de estetică ale lui Marx şi Engels, din articol lipseşte tocmai teza fundamentală cu privire la esenţa tipizării realiste: „Realismul implică..., în afară de veridicitatea amănuntelor, redarea veridică a caracterelor tipice în împrejurări tipice". (Fr. Engels), iar lupta întemeietorilor marxismului pentru-realism în literatură, îndreptată în primul rînd împotriva literaturii burgheze falsificatoare, este prezentată unilateral, redusă la combaterea izolată a schematismului. E încă o dovadă că citatomania nu este bună în nici un caz şi cu atît mai puţin atunci cînd duce la un asemenea rezultat.
în articol nu se vorbeşte nici despre spiritul de partid, despre teoria reflectării în literatură sau despre alte elemente constitutive ale învăţăturii estetice a lui Lenin, fără de care nu pot fi tratate astăzi problemele luptei împotriva schematismului, nu poate fi rezolvată just sarcina individualizării realiste a eroului.
Teoriile criticului, ca şi. aplicarea lor practică la diferite exemple, tind să sugereze scriitorilor concluzia greşită că eroul pozitiv apare viu, .neschematic, doar în momentele de slăbiciune, cînd latura negativă o copleşeşte pe cea pozitivă. Pentru demonstraţie se relevă în articol episodul din romanul „Bărăgan", cînd eroul, Anton Filip, este descumpănit de „manevrele" abile ale adversarului. într-adevăr acesta este un pasaj reuşit, de ascuţire a conflictului, de tensiune dramatică reală. Dar criticul lasă să se înţeleagă că eroul trăieşte puternic numai în pagini ca acestea unde, pe primul plan, îi apar slăbiciunile, iar în restul cărţii nu depăşeşte „imaginea convenţională" a unui ins placid, şters, impasibil. Această afirmaţie nu corespunde adevărului în ce priveşte romanul „Bărăgan" şi este în vădită contrazicere cu esenţa tipizării realiste.
Forţa şi vitalitatea lui Anton Filip constă în primul rînd în faptul că ■ într-un om cu o fizionomie, proprie, bine conturată, scriitorul a izbutit să concentreze cîteva din trăsăturile înaintate, tipice, caracteristice multor muncitori comunişti,  — devotament, combativitate revoluţionară, gindire chibzuită şi îndrăzneaţă totodată, dîrzenie, pasiune creatoare.
Criticul face, ce-i drept, unele rezerve, menţionînd în treacăt că slăbiciunile lui Anton Filip îi s.cot în evidenţă calităţile. Nicăieri în acest articol nu se reproşează însă vreunui scriitor că n-a reuşit să întruchipeze într-un erou cele mai caracteristice trăsături pozitive, nicăieri nu se arată că mijlocul principal de a da viaţă eroilor pozitivi este sintetizarea într-un caracter individual, unic, a unor însuşiri din cele mai bune ale poporului. Subliniind cu insistenţă ca neschematice numai momentele de slăbiciune ale noului faţă de vechi, criticul nu-i cheamă pe scriitori să arate superioritatea
PROBLEME ACTUALE ALE CRITICII LITERARE
185
şi invincibilitatea noului şi nu-i îndeamnă să folosească reliefarea noului, pentru a reda mai profund adevărul vieţii.
Din aceste cauze, cu toate că în articol se găsesc şi unele observaţii juste, tendinţa lui generală — pe care am ilustrat-o doar cu cîteva exemple — este de a lăsa la o parte necesitatea exprimării depline a noului, a ceea ce e înaintat, şi de a împinge, de fapt, la o prezentare precumpănitoare a vechiului, a laturii negative.
Iată rezultatul individualizării pentru individualizare, al faptului că autorul nu stă cu faţa spre viaţă, ci îşi îndreaptă privirea doar către speculaţiile scolastice. „Combaterea" schematismului, fără a ţine seama de necesitatea oglindirii tipicului din viaţă, a dus şi nu poate duce decît tot la schematism, la o reţetă naturalistă, care nu poate decît să denatureze chipul viguros şi strălucitor al eroilor vremii noastre.
Tendinţe asemănătoare s-au observat şi în articolele altor critici literari, în jurul romanului „în oraşul de pe Mureş" de FranciscMunteanu, o carte cu merite reale, s-a dus în presa literară, pe tema eroului pozitiv cu sau fără „pete", o discuţie cu totul disproporţionată şi cu multe laturi confuze. Majoritatea participanţilor Ia discuţie nu şi-au pus însă de Ioc întrebarea elementară: cum educă această carte tineretul — căci lui i se adresează îndeosebi ; — prezintă ea sau ba vreun erou pozitiv— exemplu demn de imitat în viaţă, capabil să dezvolte în sufletele tinerilor noştri trăsăturile morale proprii tineretului comunist?
Nu ar fi fost greu de observat că tocmai un asemenea erou, care să rămînă întipărit în mintea cititorilor, să le infierbînte inimile şi după ce-au lăsat cartea din rnîini, nu există în paginile romanului „în. oraşul de pe Mureş". Şi nu există, în primul rîncl, pentru că scriitorul nu a pătruns destul de adînc adevărul vieţii, nu a reliefat cu curaj noul, nu l-a sintetizat în caractere puternic conturate, nu a arătat cu toată ascuţimea procesul în-frîngerii vechiului de către nou, dar şi-a înzestrat eroii pozitivi cu oare-cari slăbiciuni şi „pete", i-a pus uneori în situaţii destul de puţin onorabile.
Viaţa tumultoasă a ţării noastre face să se ivească tot mai mulţi oameni înaintaţi. Drumul lor nu este simplu, liniar, ci complex şi uneori sinuos şi aşa şi trebuie să fie înfăţişat. Forţa eroului pozitiv se manifestă în conflicte puternice, exterioare şi lăuntrice, în lupta împotriva duşmanului, pentru înfringerea greutăţilor şi a propriilor slăbiciuni. Literatura realist-socialistă, m.ilitînd pentru crearea unei imagini veridice a realităţii în toată complexitatea ei, nu înfăţişează eroii pozitivi ca „infailibili", „ideali", ci — conform adevărului vieţii — îi arată în dezvoltare, în procesul complicat şi adesea dificil al victoriei noului şi înfrîngerii vechiului. Ar fi greşit şi stupid ca, in numele unui ipocrit puritanism, să se falsifice viaţa, să se transforme eroii pozitivi în apariţii angelice, să fie lipsiţi de orice conflicte.
Dar este cu atît mai greşit ca sub pretextul „combaterii" schematismului, scriitorii să fie îndemnaţi să treacă cu vederea calităţile noi, înaintate, să-şi înzestreze eroii pozitivi cu contradicţii şi conflicte netipice, străine esenţei lor, să se sugereze eventuale mici excursii în mlaştina moralei burgheze, ca „metodă" de... dezvăluire a calităţilor eroului pozitiv. Tocmai la această primejdie duce însă felul în care unii critici literari tratează problemele eroului pozitiv. Poporul doreşte să i se arate adevărul în toată profunzimea şi ascuţimea lui, fără a idealiza eroul, dar şi fără a-1 ponegri. El vrea. ca — atunci cînd fiii săi cei mai buni sînt aduşi pe scena literaturii — să-i fie înfăţişat sufletul lor arzător şi nu false complicaţii psihologice de esenţă mic-burgheză.
18C
PROBLEME ACTUALE ALE CRITICII LITERARE
Scriitorul realist-socialist iubeşte la oameni numai ceea ce-1 călăuzeşte spre viitor; el nu ignoră şi înţelege slăbiciunile, însă vrea-să-i educe pe oameni în aşa fel încît să le poată infringe, să devină puternici.
Poporul şi partidul cer scriitorilor să creeze eroi însufleţiţi de idealurile comunismului, de avint romantic revoluţionar, eroi vii, cărora nimic clin ceea ce este uman nu le e străin, şi care se călesc şi se curăţă de zgura vechi-.lor deprinderi în focul luptei pentru socialism.
★
într-un scurt răstimp literatura noastră şi-a schimbat în mod radical tematica, conţinutul.
Temele literaturii noastre sînt temele vieţii şi de aceea ea este urmărită astăzi cu interes de marele cititor—poporul şi nu de cîţiva mărunţi „esteţi". Trebuie spus totodată că, îndeosebi în ultima vreme, se întîlnesc destul de rar în literatură tocmai temele în care piatra preţioasă a noului străluceşte mai puternic, ritmul vieţii e mai aprins, transformările sociale şi psihologice sînt mai profunde, mai dramatice, mai pasionate. Sînt prea puţine cărţile care zugrăvesc epopeea construirii industriei grele, munca eroică din mine sau de pe marile şantiere, cum ar fi acela a hidrocentralei „V. I. Lenin" de la Bicaz. Teme centrale ca întrecerea socialistă, biruinţa metodelor înaintate de muncă, au fost atinse doar în treacăt de unii scriitori.
Munca omului liber de exploatare, munca — chestiune de onoare şi glorie, puternic factor de transformare a oamenilor, de înnobilare a sufletelor, — nu ocupă încă în ansamblul literaturii noastre locul principal pe care — aşa cum arăta Gorki — trebuie să-l ocupe în orice literatură realist-socialistă.
Cu toate că despre marile prefaceri din satele noastre s-au scris în anii din urmă cărţi valoroase, există şi pe acest tărîm o bogăţie uriaşă de teme, de cea mai mare actualitate, care n-au fost încă atacate de scriitori. Opera vastă şi grea de ridicare a producţiei agricole, de desrădăcinare a obiceiurilor arhaice şi introducere a agrotehnicii înaintate, de transformare socialistă a agriculturii nu ridică numai probleme politice şi tehnice, ci şi profunde probleme sociale şi psihologice — se schimbă mentalitatea, se creează relaţii noi între oameni.
Cititorii aşteaptă cu nerăbdare ca evenimente hotărîtoare din viaţa poporului nostru, cum ar fi pregătirea şi realizarea actului istoric de la 23 August 1944, contribuţia eroică la războiul antihitlerist, răsturnarea de la putere a claselor exploatatoare, reforma agrară, naţionalizarea întreprinderilor industriale să-şi găsească o oglindire corespunzătoare în literatură.
Scriitorii trebuie să facă un.efort serios pentru a scoate în relief un aspect esenţial ai vieţii — rolul conducător al partidului — fără de care nu poate fi realizată pe deplin nici una din temele principale ale literaturii.
Desigur, temele vieţii nu sînt doar cîteva, ci o infinitate, un univers. Ar fi greşit însă să se deducă de aici — cum fac unii scriitori — părerea greşită că tema e indiferentă din moment ce este o temă a vieţii, că e tot una dacă, de pildă, se cîntă mai ales gingăşia florilor — deşi şi aceasta este desigur o temă importantă — dar nu răsună din plin poezia măreaţă a revoluţiei...
în viaţă, deci şi în literatură, temele nu au şi nu pot avea aceeaşi însemnătate. Poporului, ca şi dealtfel scriitorului însuşi, nu-i poate fi indiferent dacă o lucrare literară răspunde unor cerinţe centrale ale vieţii sau, dimpotrivă, unor mărunte preocupări mărginaşe.
Nu poate fi o cinste mai mare, o ambiţie mai curată pentru un scriitor
PROBLEME ACTUALE ALE CRITICII LITERARE
187
decît să se avînte, printre primii, tocmai în sectoarele ceîe mai importante ale vieţii, acolo unde răsună chemarea la luptă a partidului. Acesta este — aşa cum au dovedit din plin şi succesele de pînă acum ale literaturii noastre — terenul fertil pe care se poate dezvolta şi înflori talentul scriitorului, în 'vreme ce căile lesnicioase şi bătute, preocupările minore, neînsemnate, tendinţele de închistare individualistă îl usucă prematur şi-1 veştejesc.
Fireşte, aceasta nu înseamnă nicidecum că fiecare scriitor trebuie să scrie, de pildă, despre clasa muncitoare sau că scriitorii, în general, ar trebui să se limiteze doar la cîteva teme, oricît de mare ar fi însemnătatea acestora. Partidul nostru se călăuzeşte după învăţătura leninistă care cere în problema literară „asigurarea unui spaţiu cît mai larg iniţiativei personale, înclinaţiilor individuale, mai mult spaţiu pentru gîndirc şi imaginaţie, formă şi conţinut".
Realismul socialist deschide scriitorului cele mai largi posibilităţi de dezvoltare a aptitudinilor şi personalităţii lui, determină înflorirea celor mai diferite stiluri şi genuri literare.
în discuţiile din „Gazeta literară" s-a trecut însă adesea cu uşurinţă peste faptul că, de pildă, de o bună bucată de vreme o specie atît de importantă a poeziei cum este poezia epică a rămas mult în urmă, că în ultimii ani n-au mai apărut încercări de a generaliza artistic viaţa de astăzi în poeme cuprinzătoare etc., iar unii participanţi au ajuns chiar să ignore sau să nege valoarea poeziei agitatorice, cu mare putere de pătrundere în mase, ca şi a oricăror elemente de publicistică în literatură. Astfel în articolul „Schematism şi realism" se impută unui roman valoros ca „Dulăii" ele Zaharia Stancu tocmai unul din meritele sale — caracterul publicistic; în discuţia despre poezie aproape că nu s-a vorbit despre rolul şi însemnătatea poeziei publicistice.
Alături de alte genuri şi stiluri literare, oamenii muncii au nevoie însă şi de poezia publicistică, agitatorică, răspunzînd cu operativitate evenimentelor celei mai arzătoare actualităţi, poezie în care marele Maiakovski a creat o strălucită tradiţie şi. pe care o ilustrează mulţi dintre fruntaşii literaturii sovietice, ca şi poeţi talentaţi din ţara noastră. Literatura realist-socialistă este variată, diversă, dar diversitatea ei este diversitatea vieţii, temele ei principale trebuie să fie, în ansamblu, temele principale ale vieţii, din buchetul genurilor literare nu pot să lipsească, ci trebuie să stea la locui cuvenit, genurile cele mai iubite de popor.
Ar fi fost de dorit ca discuţiile literare şi îndeosebi discuţia despre poezie — care a durat vreme îndelungată şi a atras un mare număr de participanţi — să-şi pună ca o sarcină principală clarificarea poeţilor în problemele tematicii, orientarea lor spre temele cele mai arzătoare, combaterea manifestărilor îndepărtării de viaţă, ale apolitismului. Poezia este într-adevăr astăzi unul din sectoarele înaintate ale literaturii. Poezia noastră şi-a cucerit mari merite în înfăţişarea pasionată, şi adesea la un înalt nivel artistic, a multor aspecte de seamă ale vieţii de azi. Poate că în nici un alt gen literar nu este atît de evidentă, de radicală, transformarea prin care trece literatura noastră, renăscută la o viaţă nouă. în paginile revistelor literare cititorii au întîlnit şi în ultima vreme multe versuri bune, semnate de poeţi ca—de pildă — Maria Banuş, Mihai Beniuc, D. Corbea, Dan Deşliu, Mihu Dragomir, Eugen Frunză, Horvath Istvan, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Victor Tulbure, ca şi creaţii valoroase ale altor poeţi romîni şi din rîndul minorităţilor naţionale. Totodată trebuie spus că sînt încă
188
PROBLEME ACTUALE ALE CRITICII LITERARE
puţine versurile care transmit cititorilor poezia vieţii şi luptei clasei muncitoare, care cîntă măreţia omului vremii noastre, romantismul lui înflăcărat.
Totuşi, discuţia despre poezie — cu excepţia unor intervenţii preţioase ca aceea a lui Eugen Jebeleanu, care a insistat asupra necesităţii însuşirii organice a marxism-leninismului, a Măriei Banuş, care a vorbit frumos, amplu, convingător, despre importanţa cunoaşterii vieţii, a lui Marcel Bres-laşu, care a cerut mai multă exigenţă — nu i-a ajutat pe poeţi să rezolve sarcinile esenţiale, să-şi îmbogăţească tematica, să răspundă, cu toată forţa talentului lor, cerinţelor poporului.
în încheierea acestei discuţii a apărut articolul tov. Mihai Beniuc — „Poezia noastră". încercarea unui poet fruntaş de a formula teoretic unele principii ale poeziei şi de a înmănunchia învăţăminte ale activităţii sale creatoare rodnice de cîteva decenii nu poate trezi decît cel mai mare interes.
în articolul „Poezia noastră" autorul susţine multe teze juste, se pronunţă cu tărie pentru o poezie însufleţită de spirit de partid, transmite tinerilor scriitori observaţii de real folos asupra creării imaginii artistice, asupra limbii literare. Trebuie spus însă că articolul suferă de o lipsă esenţială: el nu dă riposta cuvenită ideilor greşite şi confuziilor care astăzi con-stituie'principalele frîne în calea dezvoltării, poeziei noastre.
Dimpotrivă, tratarea în articol a problemei conţinutului, a tematicii poeziei este de natură să stîrnească, la rîndul ei, confuzii. Astfel, în unele părţi ale articolului, autorul, pierzînd din. vedere lipsurile ce se manifestă în momentul de faţă în domeniul poeziei, pune problema tematicii ca şi cum chestiunea conţinutului poeziei — a oglindirii vieţii în versurile poeţilor noştri —r ar fi pe deplin rezolvată, şi nu ne-ar mai rămîne decît să ne concentrăm principalele eforturi asupra formei artistice. Aceasta, desigur, nu-i poate ajuta pe poeţi să ia în piept sarcina lichidării lipsurilor existente în ce priveşte tematica şi cunoaşterea vieţii şi să abordeze din plin temele cele mai arzătoare, mai rodnice.
Deşi acordă un spaţiu amplu problemelor tematicii, articolul nu reuşeşte să scoată în evidenţă cu claritatea şi forţa cuvenită temele centrale ale vieţii de azi, sarcinile de căpetenie ale creaţiei poetice.
în articolul „Poezia noastră" se găsesc şi unele formulări neclare de ordin teoretic. Aşa, de pildă, încercînd să definească elementele poeziei, autorul spune: „Orice poezie are trei componente principale, fără de care poezia nu se poate: atitudinea poetului împletită cu ea şi concrescută ca un filon de aur dintr-o stîncă, conţinutul de idei specific clasei şi forma artistică adecvată conţinutului şi proprie artistului". Din această definiţie decurge, printre altele, o separare a „atitudinii" poetului de conţinutul de idei al poeziei. Se ştie însă că atitudinea pe care o exprimă opera de artă nu există separat de conţinut, ci se manifestă şi trăieşte tocmai prin conţinutul ei, după cum, la rîndul său, conţinutul este o reflectare a realităţii. Cu alte cuvinte: felul cum opera oglindeşte realitatea exprimă poziţia scriitorului; aprecierea operei unui scriitor trebuie să pornească întotdeauna nu de laopiniile politice ale scriitorului sau de ia intenţiile lui, ci de la criteriul obiectiv al felului cum se oglindeşte viaţa în opera sa.
Ar fi fost bine ca un articol atît de amplu şi de mare răspundere, articol care, de fapt, a încheiat discuţia despre poezie, să fie rodul unei consultări şi al unei munci colective în sînul conducerii Uniunii scriitorilor. Desigur, articolul „Poezia noastră" poate şi trebuie să fie discutat mai pe larg. Fără îndoială că autorul va aduce articolului său clarificările necesare
PROBLEME ACTUALE ALE1 CRITICII LITERARE
189
pentru ca el sa slujească pe deplin cauza înfloririi poeziei pe drumul realismului socialist.
★
Literatura noastră a făcut paşi mari înainte pe calea cuceririi măiestriei artistice. Multe pagini ale prozatorilor şi poeţilor noştri, vîrstnici şi tineri, pot figura cu cinste într-o antologie. Pe această bază se pot pune astăzi cerinţe mai înalte scriitorilor.
Conţinutul de idei al operelor literare nu poate acţiona decît prin intermediul  formei artistice.
Conţinutul de idei şi rolul social activ al literaturii noastre cer o formă artistică corespunzătoare, demnă de măreţia vieţii poporului.
Arta realistă păstrează şi continuă marile cuceriri artistice ale trecutului, asigură înflorirea deplină a formei artistice, în vreme ce arta decadentă duce Ia degenerarea formei.
Scriitorii şi criticii care se călăuzesc după metoda realismului socialist luptă Împotriva desconsiderării problemelor formei artistice, pentru stă-pînirea limbii bogate şi pline de farmec a poporului; ei acordă cea mai mare atenţie studierii legilor specifice ale artei, învaţă necontenit din tezaurul artistic al literaturii clasice.
Tendinţa de a justifica slăbiciunile artistice prin importanţa şi noutatea temei este o tendinţă dăunătoare, care frînează dezvoltarea literaturii.
Atenţia deosebită pentru conţinutul operelor de artă, lupta neîncetată împotriva celor care neagă sau subapreciază caracterul primordial al acestuia, nu poate şi nu trebuie să însemne în nici un caz micşorarea exigenţei criticilor literari faţă de forma artistică specifică de exprimare a adevărului vieţii.
Criticii literari trebuie să fie preocupaţi în cel mai înalt grad de problemele măiestriei artistice, să analizeze competent, concret, forma artistică a operelor literare în corelaţia ei indisolubilă cu conţinutul, să critice cu severitate lozincăria deşartă, improprietatea şi sărăcia limbii, neglijenţele în versificaţie — mai ales atunci cînd ele se ivesc în lucrările unor scriitori fruntaşi.
Este un fapt pozitiv că în recentele discuţii şi îndeosebi în discuţia despre poezie s-a acordat un spaţiu larg problemelor măiestriei, specificului poeziei. Nu totdeauna însă aceste probleme au fost tratate de pe o poziţie justă.
Criticii care desconsideră problemele conţinutului, le socotesc „banale" şi se avîntă pe terenul lunecos al formei ,.pure", fac cel mai rău serviciu literaturii, deschid porţile duşmanilor artei — formalismul şi estetismul.
De cele mai multe ori confuziile, eşecurile ideologice nu pot să nu exercite o înrîurire asupra formei operei literare; ele au ca rezultat nereuşite artistice.
Nu este admisibil de asemenea ca sub steagul nobil al exigenţei faţă de forma artistică să-şi găsească ascunziş tendinţele de negare a noului, de înăbuşire a acelor opere care şi-au pus sarcini mai însemnate, mai îndrăzneţe, mai grele în ce priveşte oglindirea realităţii.
Unele intervenţii în discuţiile din presa literară, ca şi— de altfel — destule articole de critică, n-au analizat principial, profund, conţinutul şi forma lucrărilor literare, n-au dat dovadă nici de exigenţă şi combativitate faţă de greşelile ideologice şi de slăbiciunile şi neglijenţele artistice, nici de căldura şi înţelegerea necesare pentru a ajuta efectiv scriitorilor noştri să creeze opere importante, cu o înaltă măiestrie artistică.
190
PROBLEME ACTUALE „.ALE CRITICII LITERARE
în lupta pentru principialitate în creaţie şi în aprecierea operelor ÎL terare, scriitorii şi criticii noştri trebuie să studieze profund exemplul strălucit de tratare dialectică a problemelor literare, opusă oricărei tendinţe de simplificare, oricărei unilateralităţi, pe care ni le-a dat în ansamblul său Congresul al Il-lea al scriitorilor sovietici.
Partidul i-a chemat întotdeauna pe scriitori şi pe critici să lupte pe două fronturi: împotriva rămăşiţelor şi a influenţelor estetismului, şi împotriva tendinţei de desconsiderare a formei artistice.
Orice slăbire a luptei împotriva estetismului, formalismului, apolitismului nu poate decît să dăuneze dezvoltării literaturii pe drumul realismului socialist^ al creării unor opere de mare valoare ideologică şi artistică. Literatura noastră s-a născut, a crescut şi creşte în luptă împotriva concepţiilor putrede ale esteticii burgheze. Aceasta este o lege obiectivă a dezvoltării literaturii şi artei în ţara noastră.
★
Sub conducerea partidului, poporul nostru îşi concentrează toate forţele sale materiale şi spirituale în direcţia făuririi unei vieţi noi, îndestulate, fericite. El are nevoie de o literatură militantă, care să participe nemijlocit la construirea socialismului, la lupta pentru pace, să contribuie direct la grăbirea victoriei noului.
Sarcina principală a literaturii noastre, a literaturii care înfăţişează veridic viaţa în imagini artistice puternice, este educarea poporului în spiritul învingătoarelor idei ale comunismului. Nu există o altă cale spre o literatură mare şi însemnată decît aceea a realismului socialist, a literaturii în slujba poporului.
Pe această bază, a unităţii depline a ţelurilor artistice şi educative ale literaturii, s-a format în jurul partidului şi se consolidează frontul larg al scriitorilor din toate generaţiile. Orice scriitor care se alătură sincer acestei cauze este binevenit. Spiritul de grup n-are nimic comun cu politica partidului nostru în literatură şi artă, cu interesele poporului; tendinţele de izolare sectară, de creare a „bisericuţelor" literare trebuie să fie combătute cu cea mai mare tărie, oriunde s-ar ivi.
De la cerinţele poporului, de la sarcinile arzătoare ale literaturii trebuie să pornească întotdeauna şi critica literară.
Literatura aşteaptă de la critici nu sterile speculaţii abstracte, ci o orientare politică şi estetică justă şi concretă.
Desigur, dezvoltarea criticii literare şi a literaturii în general este posibilă doar în climatul unui schimblodnic de păreri, al dezbaterilor şi confruntării opiniilor.
Este regretabil că în recentele discuţii din presa literară, cititorii n-au întîlnit numele unor critici cunoscuţi ca Ion Vitner, Traian Şelmaru, Paul Georgescu.
Răspunzînd chemării partidului, cerinţelor scriitorilor şi ale opiniei publice literare, „Gazeta literară" are meritul de a fi organizat discuţii literare, care au adus unele foloase. Cu adevărat rodnice ar fi fost însă aceste dezbateri dacă colegiul redacţional al „Gazetei literare" le-ar fi orientat cu claritate ideologică spre un scop bine definit, spre rezolvarea unor probleme fundamentale ale literaturii. Fireşte în discuţie nu toţi pot avea dreptate, unii participanţi au afirmat şi lucruri greşite. Dar revista avea datoria să spulbere confuziile, trebuia să nu lase unele discuţii „în aer".
în urma discuţiilor literare din acest an a avut loc la Uniunea seri-: itorilor o şedinţă importantă a Comisiei de critică, în care au fost dezbă;
PROBLEME ACTUALE ALE CRITICII LITERARE
191
tute larg probleme arzătoare ale criticii literare, iar o serie de critici de frunte au luat poziţie justă, au ajutat la îmbunătăţirea muncii în acest domeniu. Deşi a trecut destulă vreme, „Gazeta literară" n-a găsit încă loc să publice o dare de seamă substanţială a acestei dezbateri.
„Gazeta literară", ca de altfel şi celelalte publicaţii ale Uniunii scriitorilor, este lipsită încă de îndrăzneală şi combativitate în tratarea problemelor fundamentale ale literaturii, în desfăşurarea luptei ideologice pe tărîm literar.
Criticii literari, scriitorii,redacţiile trebuie să lupte ca discuţiile să se desfăşoare sub semnul celei mai înalte principialităţi, să promoveze cu dragoste tot ce e înaintat în literatură şi în critica literară şi să-şi concentreze focul împotriva ideologiei putrede burgheze, să dea dovadă de intransigenţă faţă de orice fel de denaturări ale realismului socialist.
Abaterile de la principialitate nu pot fi privite independent de slăbiciunile muncii ideologice a Uniunii scriitorilor din R.P.R. Biroul Uniunii scriitorilor nu acordă atenţia cuvenită activităţii criticilor literari, adoptă în mod nejustificat o atitudine pasivă faţă de discuţiile care se desfăşoară în „Gazeta literară" şi în alte organe de presă ale sale, pe care are sarcina să ie conducă. Biroul Uniunii scriitorilor, organizaţia de bază a scriitorilor trebuie să ia măsuri pentru a pune în sfîrşit în practică vechile proiecte de a organiza o mai strînsă legătură a scriitorilor şi criticilor cu viaţa. îndeosebi criticii literari, în mare parte, continuă să ducă o activitate birocratică; unii dintre critici n-au avut niciodată contact direct cu viaţa tumultuoasă a poporului, nu. cunosc oamenii care se avîntă în primele rînduri ale construirii socialismului.
Sarcina cunoaşterii profunde şi directe a realităţii pe baza angrenării active în viaţă, a participării la opera de construire a socialismului, nu este o sarcină principală doar a scriitorilor, ci în aceeaşi măsură si a criticilor.
,.Mai aproape de viaţă, pentru a ajuta efectiv la izbînda noului în viaţă" — aceasta este chemarea pe care poporul şi partidul o adresează tu-tutor scriitorilor şi criticilor, cu convingerea că efectele ei binefăcătoare se vor reflecta cît mai curînd în dezvoltarea literaturii noastre.
TEORIE $1 CRITICĂ
a.  e.  bacons ky
FLORILE PĂMlNTtlLUI
fcxistă fluvii al căror bazin uriaş, despletii pc nosl'îrşile întinderi, cuprinde zeci sau uneori sute de afluenţi venind din meleaguri îndepărtate să se contopească în albia largă, plutind spre ţărmurile mărilor şi ale oceanelor. Eie sînt cele mai adesea intîlnite pe suprafaţa pământului fie că se numesc Amazonul, Volga sau Dunărea. Există însă şi o alta categorie de fluvii. Sînt acelea asemănătoare Nilului sau Orangclui, fluvii singuratice, străbătând ţinuturi do o frumuseţe austeră şi sălbatică; singure tăiiidu-şi drum cu în-căpăţînarc prin nisipuri şi păduri virgine, fluvii ai căror unici afluenţi sînt măruntele şi anonimele pîrîiaşe sau izvoarele nevăzute aflate în însăşi albia lor. Dacă ai pluti pc cursul unui asemenea fluviu, zile şi nopţi dc-a rîndul n-ai întîlni spectaculoasele confluenţe, ci ai. simţi doar cum apele cresc mereu ca din oculte şi miraculoase surse, lărgind şi adîncind mereu vadul, amplificând necontenit muzica valurilor, oglindind cerul şi viaţa de pc muluri. Imaginea unui astfel de fluviu am avut-o citind cartea lui Zaharia Slaneu Desculţ şi recenta ei continuare Florile P ămlniului.
Opera aceasta nu este alcătuită după exigenţele construcţiilor complicate care presupun multiple planuri, acţiuni secundare canalizate spre albia centrală, aşa cum nea obişnuit oarecum tehnica romanului modern. Nu poţi recunoaşte în desfăşurarea ci trăsăturile specifice alo genului epic şi chiar atunci cînd le recunoşti, observi cu substanţa şi funcţiunile lor  diferă; de
altfel, asemenea preocupări aparţin exclusiv criticii profesioniste deprinsă la clasificări şi analize. Cititorul sc mulţumeşte să guste pur şi. simplu cari ea, trăind pa? cu pas sentimentele şi emoţiile autorului, ctuioscîndu-i concepţiile şi experienţele. Şi aici. se află marea taină a prozei lui Zaharia Slancu, în această comunicare deplină cu cititorul, dincolo do orice legi de gen. prestabilite şi intenţionate, în această totală participare la caro te solicită întotdeauna lectura.
Florile Pămînlului. continuă fresca socială de vaste orizonturi pe care a inaugurat-o Desculţ. Prejudecata conform căreia & epocă nu se poate exprima epic decît prin intermediul unei arhitectonici complexe şi de o strictă organizare, este astfel denunţată. Lectura acestei cărţi demonstrează că odată ce autorul şi-a însuşit concepţia marxist-lcninislă despre lume şi viaţă, despre istorie şi societate, el are in faţă colo mai variate şi mai originale modalităţi, de expresie artisticii, cele mai largi posibilităţi de a inova — şi dacă dmlro toate acestea el şl.ic, în virtutea unui serios discernămîiil, să le abordeze-pe acele (-are sînt mai apropiate structurii sale şi iii acelaşi timp viziunii specifice asupra cîmpului tematic, reuşita devine o certitudine. înarmat cu această concepţie,. Zaharia Stancu a ales calea expresiei autobiografice tocmai pentru că şi-a dat scama de caracterul mai mult afectiv al cunoaşterii sale, caracter menit să sc acomodeze-în mod firesc evocărilor lirico bazate pe, sensibilitate şi atmosferă. Odinoară, Bal-
„florile PAMINTULUr
193
zac distingea o literatură de idei opusă literaturii de imagini după cum raţiunea sau afectul predomină în procesul de cunoaştere şi de expresie estetică. Distincţia este elementară şi dacă am reedita-o astăzi, am deosebi, după acest criteriu, specificul prozei lui Zaharia Stancu de cel al romanelor lui Camil Petrescu, bunăoară. Fără îndoială că orice rigiditate se exclude în acest sens (autorul însuşi îşi rezerva cu prudenţă o categoric eclectică pentru convieţuirea lui Balzac, lucidul comentator al burgheziei timpului său, cu celălalt care se îmbolnăvise aproape de durere la moartea lui Pere Goriof).
Plecat de Ia o justă cunoaştere a vieţii şi a propriei sale personalităţi, Zaharia Stancu a pornit pe urmele lui Darie, copilul născut odată cu secolul nostru într-o casă tristă şi săracă, undeva în cîmpia Dunării, între Turnu şi Ruşii de Vede. Darie nu este decît o lentilă prin care vedem nu numai satul său natal şi acelea prin care soarta l-a purtat în căutarea pîinii amare, nu numai Ruşii do Vede, tîrgul cumplit, sufocat în mizerie şi ignoranţă, nu numai câmpul întins şi dezolant pe care, asemenea unor robi medievali, ţăranii îşi petreceau zilele, alimentînd traiul parazitar al boierilor cinici şi bestiali. Vedem peisajul tuturor satelor acelui timp şi pătrundem adine în structura unei lumi al cărei sfîrşit trebuia să vină peste cîteva decenii. Dacă Desculţ a fost cartea copilăriei lui Darie, Florile Pămînlului inaugurează cartea adolescenţei. în plin război, eroul pleacă trimis de către boierul la care slujea, spre Bucureşti—oraşul tuturor mirajelor— care trebuia, în imaginaţia şi în visurile lui, să-i ofere temeiurile unei alte existenţe, a unei realizări depline în viaţă. Boierul care l-a trimis cu o scrisoare nu-1 va mai vedea niciodată. Cartea descrie îndelungata şi dificila călătorie pe care o face eroul de la moşia boierului pînă la marginile Bucureştilor. Călătoria lui Darie, pe jos, peste cîmpii arse, năpădite de buruieni, prin sate devastate, oferă scriitorului un fericit prilej de oglindire a războiului, cu întreg convoiul său de calamităţi, cu acea învălmăşeală de fenomene şi în-tîmplări absurde şi inumane, ridicole sau de un profund tragism. Războiul e văzut de ţ3 — V. Romînească
autor pînă la originile lui economice şi sociale, dincolo de aparenţele demagogice pe marginea cărora o întreagă literatură de cămătari se întrecea în pronunţarea cuvintelor răsunătoare. Impresionant ca o supremă invocaţie tragică, realizat cu mijloacele celui mai elevat lirism, este popasul lui Darie în singurătatea copleşitoare a unui cimitir german. Evocarea reconstituie vieţi şi destine de oameni, formulînd un protest simplu şi omenesc împotriva tuturor acelora care n-au ezitat să dezlănţuie războiul, condamnînd ţări şi popoare la moarte şi pustiire. De-a lungul acestei călătorii, sumedenie de oameni întîlniţi în împrejurări diverse sînt conturaţi în treacăt şi rămîn să se contopească în întreaga atmosferă a cărţii. Romîni şi turci, bulgari şi. nemţi, dar întotdeauna oameni, cu manifestări felurite, dar întotdeauna fireşti, fără nimic forţat şi căutat, fără acea falsitate declamatorie, zgomotoasă, obositoare prin insistenţa şi ostentaţiile ei cu care te mîhnesc uneori eroii romanelor confecţionate. Un. ţăran într-un bordei săpat la repezeală în adîncul cîmpieipare la un moment dat simbolul întoarcerii la existenţa primitivă a omului, întoarcere pe care războiul o dezlănţuie cu sinistră cruzime. Schelete groteşti şi macabre sau prizonieri agonizînd sub şopruri părăsite, cu nădejdea zadarnică a întoarcerii întru cele dragi. Şi deasupra tuturor pluteşte totuşi istoria cu adevărul şi justiţia ei. Ca un leit-motiv al forţei şi tenacităţii acestui pămînt, acestor oameni care l-au locuit din totdeauna, revin evocările de mare amplitudine poetică, a tuturor agresorilor, amintind Scrisoarea a IlI-a a lui Eminescu.
Privitor la oameni aş vrea să remarc existenţa a două categorii de personaje în proza lui Zaharia Stancu şi aceasta numai sub raportul funcţiunilor estetice. Sînt personaje menite să rămînă în amintirea cititorului cu profilul lor aşa cum îl conturează autorul. Există însă şi o altă categorie de personaje ale căror rosturi nu se definesc precis şi care aparent sînt nerealizate. După ce isprăveşti cartea îţi dai seama însă că ele au avut totuşi un temei, şi anume, ele devin un fel de elemente ale atmosferei care e cultivată de predilec-
194
A. E. BACONSKY
ţie de către autor şi au pînă la urmă soarta ostaşilor anonimi căzuţi pe cine ştie ce meleaguri, dar care trăiesc totuşi în triumful cauzei pentru care s-au jertfit. Aceşti eroi. se apropie de elementele naturii pe care Stancu o cîntă cu pasiunea şi sensibilitatea ce-i sînt proprii. De altfel, natura însăşi e unul dintre personajele importante ale acestei cărţi. Ea nu este comunicată atît vizual-plastic, pentru că artistul n-« recepţionează pe această cale. Zaharia Stancu ascultă natura, o simte şi o interpretează, o personifică, atribuindu-i o viaţă complexă şi dramatică. Acest fel de a pătrunde şi anima elementele naturii este de esenţă populară, specifică folclorului nostru în care munţii şi apele, pădurile şi florile, vîntul, ploile sau zăpezile nu se relevă atît prin linie sau culoare, cît mai ales prin existenţa şi mişcarea pe care le-o atribuie poetul făcîndu-le să participe intens în viaţa lui de toate zilele.
Spre sfîrşitul cărţii, cînd Darie ajunge în marginea Bucureştilor, autorul găseşte un prilej potrivit să dea o replică severă semănătorismului desuet care exalta natura rustică lausînd o imprecaţie stupidă la adresa oraşului. E lesne de sesizat diversiunea pe care o presupunea o atare concepţie ai cărei corifei, ca nişte ridicoli şi stîngaci iluzionişti cătau să creeze o imagine a satului plină de idilism greţos şi de poleială sărbătorească. In acest pasaj, lirismul inundă reuşind să se impună şi formei şi dînd naştere unui admirabil poem în versuri albe izvorît spontan şi firesc. Metoda ca atare e nouă şi se poate spune că această contopire a poeziei cu proza pe care am întîlnit-o uneori şi la Berthold Brecht — marchează începuturile unei noi concepţii a genurilor, spulbcrînd prejudecăţile academice ale distincţiilor riguroase si proorocind declinul unor asemenea distincţii, aşa cum odinioară eşuase legea celor trei unităţi ale literaturii dramatice.
Se observă însă uneori, în Florile Pămînlului, un anumit abuz de paranteze şi digresiuni care mi se par supărătoare. E vorba de întoarcerile lui Darie spre episoade mereu anterioare care nu întotdeauna sînt necesare. N-am înţeles, de pildă, de ce, ajuns la periferia Capitalei, el îşi aminteşte că a mai atins cu trei ani în urmă marginile
Bucureştilor şi autorul intercalează pasajul vizitei pe care acesta o făcuse atunci fratelui său, Gheorghe. Pasajul intercalat are o existenţă de sine stătătoare şi cred că ar fi putut apare ca o frumoasă schiţă. Introdus însă în carte, el i'rînează oarecum evoluţia normală a povestirii, devenind astfel eterogen. Cred că se mai pot găsi cîteva cazuri asemănătoare în care digresiu-unile împiedică desfăşurarea firească. E un reziduu, bănuiesc, al unor aglomerări de amănunte cu caracter baroc pe care l-am întîlnit uneori în Desculţ.
*
Cartea lui Zaharia Stancu, Desculţ, a avut un mare succes peste hotarele ţării, succes care, cred eu, se datoreşte, pc lîngă documentelor impresionante de viaţă pe care le conţine şi caracterului său specific romînesc. Se întîmplă de multe ori să citeşti un roman sau o nuvelă a cărei atmosferă să plutească în vag, al cărei stil compilat să_ nu sugereze decît, în cel mai fericit caz, un meşteşug, o virtuozitate. Zaharia Stancu a surprins specificul satului romînesc cu toate coordonatele sale şi de aceea mesajul său va suscita interes întotdeauna şi pretutindeni, oferind posibilităţile de cunoaştere a unei lumi prea puţin cunoscute. Mijloacele de 7-ealizare a acestei atmosfere particulare sînt largi; de la trăsăturile fizice şi morale ale eroilor pînă^ la stil şi limbaj, acel limbaj plin de armonie poetică şi de culoare. E o vrajă, o incantaţie a stilului care aminteşte pe alocarea marile epopei nordice, Kalcva-la bunăoară, cu acel amestec de naivitate şi candoare, de simplitate şi înţelepciune. Pînă şi dialogul capătă uneori valori poetice, devenind o expresie lirică a gînduri-lor şi stărilor de spirit ale lui Darie.
Dacă în Desculţ modul de a vedea şi înţelege lumea era al unui copil, în Florile Pămîntului se observă sub toate aspectele ridicarea pe treapta superioară a adolescenţei. O undă de maturitate vine să sugereze admirabil creşterea continuă a eroului, realizată în atitudinile sale faţă de lume şi viaţă, în gîndurile şi sentimentele sale, în felul său de a vorbi, şi mai ales în minunatele monologuri interioare. Această evoluţie a tonului este o problemă
„FLORILE PAMÎNTULUI"
195
-artistică-dificilă şi Zaharia Stancu o realizează cu deosebită măiestrie, încît cititorul nici nu izbuteşte să observe maturizarea ■treptată şi firească a lui Darie.
Zaharia Stancu nu adresează invective directe şi retorice. El povesteşte şi cîntă asemenea aezilor antici, poemul suferinţelor şi visurilor unui popor robit şi înjosit, supus întunericului şi ignoranţei. Revolta împotriva acelor orînduiri se degajă singură, clocotind în pieptul cititorului şi împlctindu-se cu dragostea faţă de realităţile contemporane care au adus biruinţa definitivă a tuturor celor ce muncesc. Căci Florile Pămînlului înalţă, peste tragismul alitor scene şi situaţii, un imn pasionat vieţii şi omului, frumuseţii şi adevărului ■al căror triumf sălăşluieşte în însăşi istoria -zbuciumată şi dramatică a acelui timp.
Nu ştiu dacă ceea ce scrie Zaharia Stancu este şi va fi vreodată considerat roman. Capriciile criticii literare sînt pururi schimbătoare. Sînt însă convins pe deplin că această operă va rămîne ca un document artistic, întotdeauna solicitînd pe cei care-i vor deschide paginile, ca o cronică lirică a unor vremi apuse pentru totdeauna.
Şi fiindcă, totuşi, ori de cîte ori scrii despre o carte, genurile şi speciile nu încetează să-ţi dea tîrcoale ca nişte fantome obligatorii, închei spunînd că dacă autorul Florilor Pămînlului, ascultînd parcă acelaşi îndemn pe caro îl auzise odinioară şi Puşkin: Spre proză mă îndeamnă anii, a părăsit versurile, poezia nu va înceta niciodată să şi-1 revendice din motive bine întemeiate.
13*
GEORGETA HORODINCĂ
DL1ILIU ZAMFIRESCU ŞI CONTRIBUŢIA LUI LA DEZVOLTAREA ROMANULUI NOSTRU
REALIST
Duiliu Zamfirescu, figură complexă şi mai ales contradictorie, intimidează pe cercetătorul operei lui prin discordia ideilor care stau totuşi laolaltă în cuprinsul ei, aşa cum, probabil, au vieţuit şi în capul scriitorului, admirator înfocat cu toate acestea al „realităţii armonice". Fără să bănuiască, desigur, că el însuşi este o confirmare a zădărniciei idealului său, Duiliu Zamfirescu ni se înfăţişează astăzi, ca o personalitate plină de contraste în care se întîlnesc: ideologia reacţionară a „Junimii" cu admiraţia pentru problematica socială a marilor romancieri ruşi (inclusiv a lui Gorki!); snobismul şi morga aristocratică a diplomatului european cu idei şi atitudini anticosmopolite în privinţa dezvoltării literaturii, muzicii şi teatrului romînesc; idealizarea unor eroi (din rîndurile boierimii mai ales) cu idei înaintate de artist realist care aspii-ă să respecte adevărul vieţii; propovădui-rea armoniei sociale cu recunoaşterea (într-o scrisoare către Maiorescu!) unei idei „sublime" în. „socialismul radical"; dorul de parvenire socială al fiului de arendaş care este el însuşi, cu stigmatizarea lui 'fanase Scatiu.
Este destul de greu să urmăreşti sinuozităţile unei atari personalităţi artistice şi mai ales să înţelegi şi să explici persistenţa elementelor realiste în opera scriitorului, în ciuda ideologiei sale reacţionare.
J
Duiliu   Zamfirescu   face  parte dintre
acei artişti care s-au străduit să trăiască: în conformitate cu preceptele estetice pe care le-au profesat. Dacă în opera sa Duiliu Zamfirescu a fost un adept al. frumosului etern şi pur, impunîndu-şi o ţinută rigidă faţă 'de ceea ce socotea el „mulţime", compătimind în fond soarta ţărănimii şi a oamenilor simpli dar inter-zicîndu-le accesul în arfă"; şi în viaţă s-a arătat de un. aristocratism căutat, fri-zînd snobismul, de o aroganţă şi. o înfumurare care au jignit pînă la sfîrşit chiar şi pe slujitorul cel mai fidel care oficia atunci, cu toată morga, pe altarul frumosului pur, pe Maiorescu. Cu atît mai mult a devenit el nesuferit publicului literar de convingeri democratice, ceea,, ce a prejudiciat mult înţelegerii şi aprecierii operei sale, care cu toate acestea a avut un rol pozitiv în dezvoltarea prozei noastre (ca poet şi dramaturg Duiliu Zamfirescu fiind relativ ignorat, şi credem noi nu fără oarecare dreptate).
Un prieten al scriitorului, N. Petraşcu, dă în amintirile sale amănunte interesante prin autenticitatea lor. In ciuda bine-, voitoarei imagini pe care vrea să ne-o lase Petraşcu, în cartea sa transpare stilul do viaţă artificial, emfaza şi preţiozitatea care l-au caracterizat pe scriitor toată viaţa, încă de cînd a descins în Bucureşti într-o modestă cameră de la „Motel Metropol", venind de la podgoriile de pe Milcov, ale părinţilor. „Te rog... nu da drumul lecucianului" — îşi apostrofa Duiliu Zamfirescu prietenul pentru vreo glumă mai picantă care-i vexa,.
DUILIU ZAMFIRESCU
197
pe cît socotea el, ţinuta aristocratică compusă cu atîta grijă, îneepînd de la hainele cam lustruite dar ireproşabil croite, de la pălăria care-i reclama o atenţie specială pînă-şi lua pe cap poziţia demnă şi corectă şi sfîrşind cu mersul care nu trebuia să fie nici repezit ca al unui om grăbit, dar nici prea lent ca al unui om fără treabă. Cariera diplomatică pe care a făcut-o, larg sprijinit de junimişti şi de Maiorescu în special (în treacăt fie zis, stimulat de nenumărate cereri de înaintare din partea scriitorului însuşi), i-a accentuat slăbiciunea de a poza în aristocrat cu genealogie de cîteva veacuri (s-a descoperit descendent al Lascarizilor). Devenind şi ginere al unui înalt demnitar italian, (el nu uită să-l informeze pe Maiorescu printr-o scrisoare că soacra lui, moartă de mult, a fost „contesă Bonacina-Spini"), Duiliu Zamfirescu a întîlnit astfel condiţiile prielnice cultivării snobismului şi înfumurării pentru care manifestase predispoziţii timpurii.
Locuind Ia Roma un palat de pe Via Condotti, slujit de lachei şi feciori ca un aristocrat ce se respectă, pătrunzînd în cercuri diplomatice internaţionale, fiind un autor tradus în mai multe limbi, Duiliu Zamfirescu şi-a compus treptat o figură de diplomat cu circulaţie europeană. La întoarcerea în ţară, după optsprezece ani de viaţă în străinătate, s-a retras la moşia sa de lîngă Focşani, aşteptînd ca toate dignităţile să-i fie oferite. De aci prefeţele ostentative la noile ediţii ale romanelor sale, prefeţe în care-şi etalează relaţiile sale cu aristocraţia europeană. Chiar N. Petraşcu, prietenul plin de o admiraţie cam nătîngă faţă de el, nu se poate opri să nu facă o remarcă de bun simţ relativ la această perioadă din viaţa scriitorului: nGîndul său de căpetenie părea a fi acum să facă •avere, să poată fi independent, să trăiască bine şi să se bucure de avantajele pe care le oferea viaţa celor cu dare de mînă".
Duiliu Zamfirescu adoptă acum o atitudine seniorală, de proprietar de „do--menii", care desface vinuri faimoase.
Ajuns academician şi preşedinte al Camerei, Duiliu Zamfirescu nu mai are nici o treaptă de urcat în ierarhia socială. De aceea, cînd Eugen Lovinescu, de altfel admirator fără rezerve al prozei sale şi apologet al concepţiilor sale reacţionare, îndrăzneşte să-i critice „Voichiţa", Duiliu Zamfirescu trimite revistei „Flacăra" în care acesta îşi înserase articolul, o scrisoare demnă de a fi menţionată. Scrisoarea îl repede în aceşti termeni pe ireverenţiosul critic: „Nici talentul, nici vîrsta, nici poziţia socială (subl. n.) nu-1 indrituesc a da lecţii altora — în toate cazurile, nu mie". Şi apare amuzantă şi pomică lamentarea lui Eugen Lovinescu, răsplătit cu atîta nerecunoştinţa de cel faţă de care nu-şi precupeţise elogiile: „... Dl. Zamfirescu e îngîmfat şi eu singurul om ce l-a lăudat în ţara romînească".
Moartea Iui Duiliu Zamfirescu survenită în 1922, în urma unei intoxicaţii cu ciuperci la Agapia, a întîmpinat o reacţie care a însemnat, într-un fel, o răzbunare aproape meritată faţă de această viaţă predominată de artificialitate şi aroganţă, de suficienţa parvenitului şi rigiditatea omului ajuns. Camil Petrescu relatează cu ironie acest moment într-un scurt articol scris în săptămînă morţii lui Duiliu Zamfirescu („Ultimul Lascarid" — „Tezo şi antiteze") Dînd citate copioase din presa vremii, care deplîngea în scurte notiţe necrologice moartea „apreciatului" autor „de pe vremuri" al „Paulei de Ia Miramare" (o dulcegărie de tinereţe cînd decedatul era cei puţin, autorul a două romane de valoare, care rămîn prin elementele lor realiste), Camil Petrescu încheie astfel scurta dar sugestiva evocare a scriitorului: „însfîrşit, un tînăr imberb îşi începea articolul aşa: „Cu Duiliu Zamfirescu moare un fost distins preşedinte al Camerei".
„De fapt a murit — cu toate cusururile lui — unul dintre cei patru-cinci prozatori mari pe care i-a avut literatura romînească".
198
GEORGETA HORODINCA
In bună parte este vina lui Duiliu Zamfirescu dacă tînără generaţie, fie şi în persoana unui „tînăr imberb", regreta moartea „unui fost distins Preşedinte al Camerei" şi nu a prozatorului de reală valoare, rămas în umbra rangurilor sale sociale.
Mult timp scriitorul a fost antipatizat — şi pentru motive explicabile — de intelectualitatea noastră democrată. Tot la moartea lui, Ibrăileanu scria aceste rîn-duri care dau o bună explicaţie faptului: „Apoi clasa lui socială, manierele, „eleganţa", morga, antiţărănismul şi anti-democratismul lui, -— în lumea „proletarilor intelectuali" care alcătuiau partea cea mai însemnată a publicului cititor şi din care se recrutau recenzenţii, — l-au făcut antipatic, ca să spunem lucrurilor pe nume, fără putinţa unei despăgubiri din partea clasei sale, care nu a făcut parte niciodată din publicul cititor".
In schimb, a existat o critică apologetică, lipsită de discernămînt, care a ridicat osanale mai ales acelei părţi din opera sa care este caducă prin insuficienţa realizării artistice şi prin tezele retrograde preconizate. Eugen Lovinescu se extazia în faţa idealizării clasei boiereşti din romanele lui Duiliu Zamfirescu: „In mijlocul demagogiei socialiste sau naţionaliste, Dl. Zamfirescu a stăruit a crede că mai e o pătură conducătoare, cinstită, cultă, împodobită cu oareşicare însuşiri sufleteşti, a descoperit chiar că mai sînt boieri, nu ciocoi sau fanarioţi, ci romîni cu dragoste de pămîntul strămoşesc şi cu omenie faţă de ţăran, şi care au avut un însemnat rost în desfăşurarea istorică a neamului nostru..." Şi în continuarea •elogiului, Eugen Lovinescu, consecvent estetizant şi predicator al „armoniei sociale", găseşte merite artistice în seninătatea operei, seninătate care opune o stare de idilă (pe care însuşi Duiliu Zamfirescu o ura şi o combătea teoretic, deşi inconştient o folosea uneori) ciocnirilor sociale: „Opera d-sale e sănătoasă şi senină prin concepţie, e pătrunsă de iubire de neam şi de ţară; nu seamănă învrăjbire între păturile noastre sociale, are aceeaşi, caldă simpatie pentru tot ce e bun jos sau sus; n-a cruţat nimic dar nici n-a
împovărat nimic dintr-o doctrină politică...A în asemenea condiţii ne aflăm pînă astăzi în ce priveşte interpretarea moştenirii literare pe care ne-a lăsat-o Duiliu Zamfirescu, cu o singură excepţie, articolul lui C. Dobrogeanu-Gherea: „Pesimistul de' la Soleni", care cuprinde o analiză foarte justă şi minuţioasă a romanului „în faţa vieţii".Totuşi, acest articol care a aruncat anatema criticii ştiinţifice asupra debutului nu prea glorios al lui Duiliu Zamfirescu, nu este decît un pisc izolat de pe care nu se poate privi întreg cuprinsul operei scriitorului, operă venită în urmă.
De aceea, o analiză în lumina concepţiei marxiste despre artă, care ar trebui să lege firul de articolul lui Gherea, aşteaptă să fie întreprinsă. Scriitorul acesta cu atîtea păcate omeneşti şi artistice este totuşi un prozator de talent, venit într-un moment de pionerat, un scriitor-care duce mai departe romanul social inaugurat de N. Filimon şi care în schiţarea şi determinarea socială a unor caractere, în realizarea atmosferei, în presimţirea unei problematici în ciocnirea dintre clase, în tehnica de romancier încă naivă dar mai avansată faţă de predecesori, în sobrietatea stilistică şi bunul simţ în folosirea limbii, rămîne un precursor al* romanului realist care va înflori la noi, după moartea lui, între cele două războaie.
II
Engels era plin de admiraţie în faţa lui Balzac— pentru că acesta, deşi din punct, de vedere politic rămînea un legitimist — în zugrăvirea societăţii contemporane nu s-a lăsat călăuzit decît de adevărul vieţii: ... satira sa nu este niciodată mai muşcătoare, ironia sa nu este niciodată mai caustică decît atunci cînd aduce în. scenă tocmai pe acei bărbaţi sau pe acele femei, pe care-i simpatizează, atît de profund —' Ao-bilii. Şi singurii oameni despre care se-exprimă întotdeauna cu o admiraţie făţişă, sînt adversarii săi politici cei mai înverşunaţi, eroii republicani de la Cloîlre Saint Mery, oameni care în această epocă (1830' —1836) erau într-adevăr reprezentanţii maselor populare". Pe Balzac viziunea sa îna-
DUILIU ZAMFIRESCU
199
intată asupra artei, privită de el ca o fidelă reflectare a „comediei umane", l-a ajutat să meargă „împotriva propriilor sale simpatii de clasă şi prejudecăţi politice", opera sa devenind una dintre cele mai impresionante cuhni ale realismului, pentru că el... „a văzut necesitatea pieirii nobililor săi iubiţi, pe care îi descrie ca pe nişte oameni care nici nu merită o soartă mai. bună... a recunoscut pe adevăraţii oameni ai viitorului acolo unde puteau fi cu adevărat găsiţi la acea epocă..."
Această clasică analiză a operei balzaciene ne ajută să înţelegem cum, în trecut, scriitorii care împărtăşeau o ideologie retrogradă au putut creea totuşi o operă al cărei sens obiectiv este refractar acestei ideologii, cum dragostea de adevăr i-a ajutat să-şi învingă limitele ideologice. Duiliu Zamfirescu nu este însă un scriitor care să se încadreze perfect în categoria artiştilor de tip Balzac. Deşi el a mărturisit credinţa că arta trebuie să urmeze cît mai îndeaproape viaţa („Fiindcă vine întrebarea: ce este un roman şi care e scopul unui scriitor? Eu cred că este de a-ţi da iluzia cea mai intensivă despre realitatea vieţii"), concepţiile lui sociale l-au împiedecat de multe ori să vadă adevărata faţă a realităţii şi scriitorul a intervenit de multe ori, în chip arbitrar în numele unei ideologii retrograde în firea personajelor sale, modelîndu-le după cum ar fi vrut el să fie şi nu după cum erau ele în realitate. Deci, nu ne aflăm în faţa unui scriitor care a mers „împotriva propriei sale simpatii de clasă şi prejudecăţi politice". Duiliu Zamfirescu, văzînd ruina clasei pe caro o îndrăgea, a încercat de multe ori mijloace de „îndreptare", a încercat să descopere figuri, familii întregii de boieri pămînteni în care, credea el, sălăşluiesc virtuţi străbune, comori de patriotism şi de omenie, pentru a le oferi drept modele în regenerarea clasei feudale, regenerare la care visa.
Aşa se face că, adesea, Duiliu Zamfirescu nu urmează drumul marilor artişti din trecut care îşi au un reprezentant clasic în Balzac, deşi elementele realiste numeroase şi pronunţate ale pi-ozei sale la care ne referim în special, nu pot fi expli-
cate decît tot prin depăşirea limitelor sale ideologice sub presiunea adevărului vieţii.
Pentru o mai exactă înţelegere a lut Duiliu Zamfirescu, personalitate atît de contradictorie, şi a operei sale, sugerăm cercetarea tezei marxiste privitoare la raporturile dintre clasa dominantă şi reprezentanţii ei pe plan ideologic. Marx şi Engels în lucrarea lor „Ideologia germană" scriau: „Diviziunea muncii, despre care am constatat încă mai sus că este una din forţele principale ale istoriei de pînă acum, se exprimă acuma şi în sînul clasei dominante prin separarea muncii spirituale de cea materială, astfel încît, în cadrul acesteia, o parte dintre indivizi apar ca gînditorii acestei clase (ideologii ei activi şi creatori, care îşi trag seva principală din cultivarea iluziilor pe care această clasă şi le face despre ea însă-şi), în timp ce ceilalţi se comportă mai mult pasiv şi receptiv faţă de aceste idei şi iluzii, pentru că în realitate ei sînt membrii activi ai acestei clase şi au mai puţin timp să-şi facă iluzii şi idei despre ei înşişi". In continuare, citatul cuprinde o idee asupra căreia am vrea să stăruim în special: „In interiorul acestei clase, scindarea aceasta poate evolua chiar pînă la o anumită opoziţie şi duşmănie între cele două părţi (subl. n.) care, însă, la orice ciocnire concretă care periclitează clasa însăşi, cade de la sine"... Această teză marxistă poate avea aplicare şi în domeniul artei, literaţii şi toţi oamenii de arfă fiind legaţi şi ei de o anumită clasă şi încadrîndu-se printre gînditorii ei. In acest sens, acea „anumită opoziţie şi duşinănie între cele două părţi", — clasa socială exploatatoare şi reprezentanţii ei pe plan spiritual — credem că ar putea fi o explicaţie a prezenţei unor elemente realiste de critică socială în opera unor scriitori ataşaţi ideologiceşte claselor exploatatoare, — şi ne gîndim că de această natură vor fi fiind şi elementele de realism critic din opera lui Duiliu Zamfirescu.
Sigur că transpuse pe plan artistic, în domeniul moştenirii literare, lucrurile se complică foarte mult iar aplicarea mecanică a tezei marxiste poate duce la greşeli. Nu are rost să concesionăm pe Duiliu Zamfirescu, de pildă, cu tot ceea ce este mai bun şi mai valabil în opera lui boie-
200
GEORGETA HORODINCA
rimii în descompunere, deşi destinul său omenesc şi literar este legat foarte mult de ea. Această „anumită opoziţie şi duşmănie" către care pot evolua faţă de clasa retrogradă chiar intelectualii şi artiştii legaţi de ea, fiindcă prin natura şi îndeletnicirile lor deosebite pot privi oarecum din afară şi cu un ochi critic gruparea socială din care fac parte, ne ajută să găsim o sursă a realismului la Duiliu Zamfirescu şi să înţelegem că poziţia critică a scriitorului coincidea într-o măsură şi la un moment dat cu resentimentele şi aversiunea maselor populare faţa de clasele dominante.
La o privire superficială ar putea să pară hazardată ideea apropierii lui Duiliu Zamfirescu de năzuinţele populare, scriitorul fiind cunoscut pentru aristocratismul şi înfumurarea cu care se ferea să-şi maculeze toga albă de estet cu „noroiul" mulţimilor: „Frumosul este singurul adevăr necesar, după cum este şi cea mai înaltă formă a moralităţii. întruchiparea lui, însă, este legată de un, principiu de autonomie individuală, care nu admite concesiuni mulţimii sau inspiraţii de la ea".
Cu toate acestea, Duiliu Zamfirescu, — de altfel în opera lui de multe ori plin de compasiune faţă de condiţiile precare de existenţă ale ţărănimii şi pledînd pentru îmbunătăţirea lor (fireşte oferind soluţii ameliorative şi de întoarcere la o stare patriarhală) — s-a întîlnit pe un drum comun cu masele populare: ura împotriva capitalismului a cărui penetraţie însemna înăsprirea condiţiilor materiale de viaţă ale ţărănimii muncitoare. De asemeni, critica frivolităţii, a depravării, a nimicniciei boiereşti, deşi făcută în scopul de a moraliza clasa feudală, coincide de multe ori cu poziţia maselor populare faţă de această clasă. De aceea nu-i o ciudăţenie explicabilă doar prin şlefuirea mijloacelor artistice faptul că „Viaţa la ţară" şi „Tănase Scatiu", în care critica ascensiunii burgheze mai ales atinge apogeul, sînt cele mai bune romane ale lui Duiliu Zamfirescu.
In si'îrşit, dacă aruncăm o privire pe harta literară contemporană, observăm că pretutindeni epoca a generat condiţiile şi a creat artişii do care avea nevoie, pentru răspîndirea în amplitudine a realismului
critic. Victorios în mijlocul secolului al XIX-lea prin geniul lui Balzac, Puşkin, Gogol, realismul critic a devenit către sfîrşitul lui curentul literar promovat de cei mai mari artişti ai vremii, a devenit literatura cerută de masele largi, tot mai decepţionate de alcătuirea burgheză a societăţii. Din Rusia pravoslavnică şi iobagă s-a ridicat grupul de maeştri ai realismului critic, de la monumentalul Tolstoi la artistul miniaturii Cehov, cucerind cu repeziciune Europa sătulă de literatura leşinată a epigonilor marilor romantici. Presiunea condiţiilor sociale a orînduirii burgheze care nemulţumea tot mai mult masele populare s-a impus şi literaturii noastre în general, care în această vreme, după ce atinsese gloria realismului critic prin Caragiale, trece prin nuvela realistă cu vehemenţă critică a lui Delavrancea, Vlahuţă, Slavici, lăsînd în urmă ca pe o rochie de bal demodată proza cu zaharicale a lui Bolintineanu, „Buchetiera din Florenţa" şi „Dridri", atît de gustate la vremea lor.
Duiliu Zamfirescu a început, ca mai toţi tinerii literaţi de atunci, prin a fi un romantic conformist şi a evoluat spre o literatură de critică socială realistă, înţelegînd într-o măsură, că alta este chemarea vremii şi că acordurile romantic-languroase au o rezonanţă desuetă pentru contemporani, ca versurile Văcăreştilor pentru îndrăgostiţii eare-1 cunosc pc Emi-nescu. Aşa dar presiunea epocii care, datorită nemulţumirii generale faţă de orânduirea burgheză gusta literatura marilor romancieri ruşi, pregătindu-sc să-l primească pe Gorki, a influenţat credem şi destinul literar al lui Duiliu Zamfirescu. Scriitorul, de multe ori, în ideile şi în atitudinea sa estetică, este reacţionar. Cu toate acestea, sub imperativul vremii devine un mare şi sincer admirator al realismului critic, în special rus, şi se străduieşte să se încadreze prin scrierile sale acestui curent literar pentru care avea toată preţuirea, deşi nu şi toată virtutea de a-1 practica.
Se cuvine, pentru uşurarea înţelegerii personalităţii lui Duiliu Zamfirescu şi a operei lui, o sumară privire asupra opiniilor sale estetice, pe care el însuşi a încercat să le formuleze cît mai clar. In 1892, a început să
DUILIU ZAMFIRESCU
201
scrie o monografie despre Lev Tolstoi, din care a şi publicat cîteva fragmente în „Convorbiri literare", fără să o mai termine vreodată, nu pentru că nu ar fi vrut, căci împărtăşea o mare admiraţie pentru marele scriitor rus, ca şi pentru Turgheniev şi Dostoievski, ci pentru că, după cum mărturiseşte într-o scrisoare, mutarea de la Roma la Bruxelles i-a întrerupt lucrul. Mai tîrziu n-a mai putut regăsi atmosfera şi nici n-a mai avut timp, îmboldit de creaţia originală, să reia în întregime lectura lui Tolstoi. Fragmentele publicate din această monografie conţin însă lămuriri preţioase asupra modului în care concepea Duiliu Zamfirescu natura şi scopul creaţiei artistice. EI recunoaşte izvorul frumosului în realitate: „Dacă Shakespeare ar fi făcut din „Romeo şi Juliela" o tragedie proastă, ar fi dat dovadă că nu are mijloace artistice, dar amorul ar fi rămas amor, legenda Montechilor şi Capuleţilor ar fi rămas poetică, Verona ar fi rămas lot misteriosul oraş al Scaligerilor". Mai mult , călăuzindu-se după principiul selectării aspectelor realităţii în creaţia artistică, Duiliu zamfirescu era împotriva „fotografiei" în artă, şi respingea naturalismul şi zolismul. Din păcate însă, această selecţie trebuia să se facă — după părerea scriitorului — în numele „realităţii armonice", adică a unui ideal de frumos confecţionat arbitrar de artist şi socotit de el demn de a fi dat ca model oamenilor. De aceea, Duiliu Zamfirescu crede că selecţia are ca scop găsirea acelui element care va reprezenta: „...perfecţiunea speciei, aceea care se va apropia mai mult de idealul din noi şi, prin substituire, îi va lua locul". Cu aceste premize, era normal ca scriitorul să ajungă la ideea superiorităţii artei asupra adevărului vieţii, din punct de vedere moral, cum spune el, pentru că arta: „...ne ridică peste senzualitate, în lumea idealurilor, singura în stare a ne desface de egoism şi a ne îndrepta către o viaţă mai nobilă".
Această idee pe care o regăsim şi mai tîrziu, exprimată într-o scrisoare către Maiorescu: („... lumea e mai frumoasă în reprezentarea ei decît în realitate") merită să fie reţinută fiindcă ea va fi geneza tendinţelor   idealizante   care   vor lupta
mereu cu realismul în opera lui Duiliu Zaţnfirescu. De altfel, rezurnînd părerile sale, în aceeaşi încercare de monografie, scriitorul formula ca un punct special şi asupra căruia ţinea să stăruie în mod deosebit, dezideratul următor, considerat de el obligatoriu pentru artist: „Ridicarea fantasiei la potenţa idealurilor", fiindcă, „... numai prin înfăţişarea lucrurilor în perfecţiunea lor cea mai înaltă, şi prin depărtarea a tot ce derogă de la această perfecţiune, se poale atinge clasicitatea, pu-nîndu-se astfel opera de artă la adăpost de mode, de înrâuriri ale timpului, de uitare".
Această oricît de fugitivă privire asupra concepţiei estetice a lui Duiliu Zamfirescu arată totuşi, sperăm, cît de mult a fost frînată apropierea scriitorului de realism („Junimea" în frunte cu Titu Maiorescu în această privinţă poartă cea mai mare vină), şi cît de greu este să explicăm accentele critice, uneori atît de vehemente, din opera sa. Alăturînd totuşi acest complex de opinii estetice de acea „anumită opoziţie şi duşmănie" de care vorbesc clasicii marxism ului, a păturii intelectuale faţa de clasa dominantă de care totuşi este legată şi fatal limitată în vederi, o explicaţie şi o uşurare în înţelegerea justă a operei lui Duiliu Zamfirescu se întrevede. Deoarece, oricît ar părea de paradoxal, tocmai în căutarea frumosului în societate, Duiliu Zamfirescu a fost jignit de aspectele de decadenţă ale boierimii în descompunere, de aspectele brutale şi vulgare ale burgheziei rapace în ascensiune şi scriitorul le-a combătut cu multă pasiune (ceea ce servea revendicările populare împotriva claselor exploatatoare). Este tot atît de drept că scriitorul făcea această critică văzînd ruina apropiată a boierimii şi în-cereînd să o oprească în căderea ei, o-punîndu-i tipuri idealizate de boieri care — socotea ei — pot servi drept pilde de frumuseţe morală, de dragoste de ţară şi de popor. Duiliu Zamfirescu visa — aşa cum arată întreaga sa operă — o regenerare morală şi socială a boerimii, care să îmbunătăţească starea socială a întregului popor, din toate clasele şi din toate provinciile. Incapabil să intuiască cel puţin caracterul  trecător  al claselor
202
GEORGETA HORODINCA
şi posibilitatea unei altfel de orînduiri sociale — ceea ce este explicabil — judecind deci veşnice relaţiile sociale pe care le cunoaştea, Duiliu Zamfirescu socotea cu tot răul vine din corupţia şi decăderea aristocraţiei şi din ridicarea unei „a treia stări", burghezia care jefuieşte şi împilează poporul. Concepţia lui era în fond retrogradă (întoarcerea la o stare patriarhală), critica pe care o făcea slujea însă în bună măsură, în mod obiectiv, aspiraţiilor exploataţilor şi mai puţin idealului său de „realitate armonică", deşi în interesul acestei himere pe care o urmărea, Duiliu Zamfirescu a sacrificat de multe ori adevărul. Nu trebuie să ne apară ciudat nici faptul că Duiliu Zamfirescu îl admiră atît de mult pe Tolstoi şi-i preţuieşte în deosebi romanul „Război şi pace", pentru motivul că în această carte vibrează cu atîta intensitate simţămintele unui popor. „Eu nu sînt admirator al romanelor istorice — scria el în încercarea de monografie amintită — şi mărturisesc cu toată afecţiunea mea pentru această carte că, partea isprăvilor militare nu e tocmai ceea ce mă interesează mai mult înlr-însa. Cu toate astea, cînd armatele în retragere ajung pînă la Moscova şi vine ştirea că sosesc francezii, e un moment de aşa mare frumuseţe, încît te întrebi ce e, ce s-a întîmplat, ce procedeu nou s-a descoperit în povestirea unor fapte omeneşti? E că se simte printre rînduri vibrînd ura unui popor întreg..." In idealul său de frumuseţe intră—cu toate referirile ostentative la „mulţime", prin care nu trebuie să înţelegem însă neapărat „poporul" — şi o atitudine patriotică, evident înţeleasă dintJ'-un punct de vedere cam îngust, dar care-l deosebea de Maiorescu. Acesta, precum se ştie, interzicea dreptul artistului în opera sa de a fi patriot. Duiliu Zamfirescu, dimpotrivă,iubea trecutul poporului nostru, (vorbind despre Carol I într-o scrisoare el spune că acesta a avut două defecte „care au trebuii să rănească pe orice romîn cu sufletul la locul lui" şi dintre care unul este „dispreţul pentru trecutul nostru"), preţuia fondul simplu, cinstit şi măreţ al poporului şi socotea că artistul are nu numai dreptul ci şi datoria de a pune în faţa cititorilor modele de patriotism. Iată un fragment de scrisoare în care Duiliu
Zamfirescu îşi arată credinţa că adevăratele virtuţi sălăşluiesc în marea masă anonimă şi împilată, şi nu în clasele stăpînitoare pe care el însuşi încearcă să le moralk zeze: „Vă mărturisesc că eu sînt indignat de fapta lui Vladimir Ghika. Ea dovedeşte puţina consistenţă morală a claselor stăpînitoare, gata în orice moment a călca peste lot ce alcătuieşte fondul de tradiţii a neamului. Vă închipuiţi D-voastră ce-s-ar fi afes de poporul noaslru dacă la temelia lui n-ar fi fost ţăranul, credincios pămîntului, limbii şi religiei" (?). Iar în prefaţa primei ediţii a romanului „In război" (1902) scria că important pentru artist, este: „... de a avea încredere în. poporul care s-a strecurat în timp şi spaţii neatins, şi a răsărit în războiul din 1877, cu toate calităţile lui strămoşeşti, ascultător, simplu şi eroic*.
Un fragment intitulat: „Patrie şi poezie" cuprins în primul său volum „Fără titlu" (Bucureşti, 1883), ni-1 arată pe Duiliu Zamfirescu de o forţă apropiată de a lui Caragiale în demascarea falsului patriotism cu care se împăunau clasele dominante. Scriitorul, indignat, remarca discrepanţa dintre semnificaţia înaltă a celor două cuvinte patrie şi poezie, pe care o află în şcoală sau în familie copiii, şi înţelesul meschin şi îngust pe care învaţă să li-1 dea în societate. Această constatare era şi ea de natură să jignească pe idealistul etic din Duiliu Zamfirescu şi să stîrnească protestul lui, pe care-I consemnează în violenţa fragmentului şi difuz îl va infiltra şi în scrisul lui din viitor. Iertat fie-ne abuzul de semne ale citaţiei, dar şi în cazul de faţă numai citatul poate fi edificator: „Cînd vreunul dintre d-voastră, indignat de mîrşăviile vreunui guvern, sau atins în demnitatea sa de om,, nu se sjieste să zică: destul, ajunge, jos cu îngenuncherile ţării, înapoi cu nepotismul şi. ocrotirea oamenilor de nimic, —vine îndată tatăl cu droaie de prieteni şi cunoscuţi, care vă cîntă să încetaţi cu aceste lucruri, căci aveţi nevoie de sprijinul guvernului; să vă vindeţi pana ca să mîncaţi pîine; să vă scoateţi pălăria pînă la pămînt înaintea cutărui sau culărui domn, dacă vreţi să aveţi pălărie, şi altele şi altele. Astfel că, după cîţiva ani de o astfel
r
DUILIU ZAMFIRESCU
203
de viaţă, le simţi aproape convins că aşa trebuie să meargă întreaga viaţă omenească.
Ială-te dar om, adică: iată-te profesor, iată-te gazetar, iată-te magistrat, ială-te arendaş, ială-te orice, cu condiţia numai să nu mai zici Patrie şi încă mai puţin poezie.
Şi în adevăr, ori uiţi amîndouă aceste cuvinte şi ajungi orice, ori le repeţi numai spre a înşela şi asurzi lumea, şi iar ajungi orice; sau le repeţi din convingere şi numai pentru că nu poţi să faci altfel şi atunci mori în spital".
Am aglomerat aceste mărturii care exprimă în mod direct şi în afara operei literare propriu zise, opiniile scriitorului, pentru a demonstra că, deşi împărtăşea un ideal criticabil, în concepţia sa a rămas loc destul şi pentru idei sănătoase şi generoase care au alimentat partea cea mai bună şi mai valabilă a operei sale.
III
începuturile activităţii literare a lui Duiliu Zamfirescu n-au fost prea strălucite şi chiar un critic foarte binevoitor cu el, cum a fost Eugen Lovinescu, le recunoaşte „nefericite" şi „fără o originalitate hotărîtă". Cu toate acestea, în şovăielile debutului se află şi germenii laturilor bune şi rele de mai tîrziu. Şi nu ar fi atît de demne de amintit aceste lucrări de început dacă ele nu ar reprezenta un preţios cumul de experienţă nu numai pentru Duiliu Zamfirescu, ci şi pentru prozatorii care au venit după el. In multe dintre nuvelele sale fără mare valoare literară, luate ca atare şi în întregime, recunoaştem schiţări fugare, exerciţii ale unor tablouri care vor fi create în plenitudinea lor artistică abia în urmă. Pînă la figura masivă , tăiată ca într-un bloc compact, dar lucrată totodată în respectulamănuntului, a lui Tănase Scatiu, scriitorul a schiţat cîteva contururi de parveniţi şi de despoţi, şi-a format mîna modelînd fugare siluete realiste în intriga romanescă a acestor preambuluri.
Duiliu Zamfirescu se ridică încă de timpuriu împotriva romantismului care degenerase în modă, şi însera digresiuni
vehemente în nuvelele sale la adresa acestei maniere literare, ba chiar îşi exprima îngrijorarea ca o eroină a sa „să nu se bolnăvească de acest lirism contagios, care face să se piardă orice urmă de originalitate, orice trăsătură distinctivă a caracterului, şi care nu lasă decît o uniformitate de poze languroase, monotonă ca orice uniformitate".. Proza lui de început se încadrează însă în bună parte chiar „modei", deşi el se leapădă cu tărie de asemenea învinuire. („Moda n-am urmat-o nici în îmbrăcăminte,, necum în gusturile mele literare"). Problematica şi majoritatea eroilor şi eroinelor celor două volume de nuvele („Fără titlu" (1883) şi „Novele" (1888) între care îşi face apariţia şi primul roman „In faţa vieţii" (1884), cam inconsistent pentru-acest gen, poartă amprenta curentului general al modei romantice. Duiliu Zamfirescu are însă iniţial cîteva note distinctive care răsună destul de stăruitor.. Una dintre primele sale bucăţi în proză care merită a fi luată în considerare este „Amintiri din vremuri" („Pagini; din viaţa lui Depărăţeanu") cuprinsă în volumul „Fără titlu". Intriga romanţioasă construită pe ideea lui Theophile Gauthier: „Au fond de toute creation de poete, bon un mauvais, il y a un amour defemme" (motto-ul lucrării), nu interesează pentru ceea ce-vrem să demonstrăm. Important este că pe arhitectura convenţioual-romantică a nuvelei stau ca nişte ornamente mai puţin-luate în seamă de constructor, cîteva elemente de o viziune mai realistă care nu ating problematica, dar sugerează fundalul social. De această natură sînt digresiunile cu caracter aproape publicistic (evidentă dovadă a incapacităţii scriitoriceşti de a integra deocamdată aceste idei sociale imaginii artistice), în care se face elogiul lui Cuza şi Kogălniccanu şi se înfierează trădătorii care l-au dus pe Domn la, actul abdicării, ca şi cele în care se vădeşte admiraţia autorului pentru Băl-cescu. Unele reflecţii care privesc personajul principal sînt de asemeni grăitoare („Starea mizerabilă în care se găsea ţăranul clăcaş îl atinse cu deosebire. Văzînd starea înapoiată de învăţătură în care trăia ţăranul, văzînd gusturile de răşluire  ale mai  marilor  săi  îşi dele
204
GEORGETA HORODINCA
demisia".,.) Dacă toate aceste consideraţii rămîn exterioare imaginii artistice, în nuvelă găsim însă în afară de cei doi protagonişti, în care recunoaştem eroii romantici în circulaţie, Depărăţeanu şi Maria, un personaj mai fugar şi mai linear prezentat, dar mai original şi mai realist. Acesta este Tache Horea, soţul Măriei, un fost prefect care face o carieră politică rapidă şi strălucită deşi „fără multă învăţătură" (premize pentru Tănase Scatiu). Acest Tache Horea este tot ce poate fi mai ierre-ă-lerre în comparaţie cu distincţia, lirismul şi poezia celor doi îndrăgostiţi Maria şi Depărăţeanu (vezi Tincuţa şi Mihai în contrast cu mojicul Scatiu). In el scriitorul a dat primele sugestii din opera sa asupra ascensiunii burgheziei, asupra dezgustătorului parvenitism şi caracteristi-celor lui: „Pe lingă miniştri (Tache Horea —n.n.) şi în special pe lîngă Kogălniceanu, ■cu toată importanţa sa se reducea, se anihila atît' de mult, încît l-ai fi luat drept un miser postulant, venit după pulpana vreunui ■deputat. De îndată însă ce rămînea cu alţii mai prejos decît el, îşi relua iarăşi masca ■mîndriei   şi   aerul  înaltei  sale persoane".
In „Blaue-Donau", un fel de episod romanţat clin viaţa lui .lohann Strauss, sc întîmplă ceva asemănător ca intrigă şi conflict. Lucrurile se prezintă însă ceva mai complicat, evoluînd către o stare de revoltă a omului de artă faţă de mediul burghez, opac la sensibilitatea artistului, burghezul înţelegînd să cumpere ca pe orice marfă şi plăcerea de a-1 avea lăutar la masa sau la nunta lui, pe Johann Strauss: „D-voastră nu înţelegeţi — spune eroul principal — cît de grozav e a-şi cîştiga cineva pîinea puriîndu-şi vioara pe la mesele bogaţilor; trebuind să cînte pe la nunţile fericiţilor, cînd inima moare în pieptul lui; fiind silit a executa un vals cînd ţi se pare că îţi trec prin cap motivele unei sonate care poate le-ar jace celebru...! A domnilor, îmi veţi spune că eu nu sînt şeful unei bande de lăutari; că prea sînt rece în relaţiunile mele cu lumea, că prea îmi place mult absintul. Prea bine. Dar sînt oare mai puţin scripcar, pus la ordinele d-voastră să vă cînl o bucată pasionată cînd mie îmi vine să casc, sau să vă fac orchestraţia Figaro din Barbiero, cînd mie îmi vine să plîng? Au
nu. am dreptul săfi^u rece cu lumea care mă ascultă fără să mă înţeleagă? Şi nu mi se cuvine să-mi caut mărirea cel puţin în visele absintului? Răspundeţi, domnilor! Răspundeţi! A... tăceţi cu toţii? Vedeţi bine că am dreptate. Atunci ajunge cu atîta înjosire, aju nge!"
In această nuvelă cu ţesătură conven-ţional-romantică — însuşi motivul muzicantului care trebuie să cînte de porun-ceală şi să fie vesel deşi în inima lui e trist, a fost larg exploatat în manieră romantică — nuanţa de protest şi mai ales personajul cu un titlu foarte lung şi pompos care nu e în stare să înţeleagă de ce Strauss nu-i poate face un vals deşi el dă bani, sînt semne ale unei independenţe creatoare, îndreptată spre critica burghezului obtuz şi greoi.
Mai interesantă din punctul de vedere al evoluţiei tipurilor în proza lui Duiliu Zamfirescu este nuvela „Subprefectul", cuprinsă în volumul „Novele" din 1888. Aici conflictul se declanşează punînd în valoare ideea aservirii aparatului de stat claselor exploatatoare. Subprefectul este un tînăr intelectual de concepţii kogăl-niceniste, care îşi ia postul în primire cu gînduri foarte liberale, ceea ce aduce imediat o ciocnire cu deputatul ţinutului, boierul Maxenţianu, zugrăvit cu luciditate critică: „Maxenţianu era în. partea locului un fel de paşe, care învîrlea judeţul cum îi plăcea lui, alegea prefecţi şi-i da afară, numea deputaţi, slrîngea mereu la avere şi trăia ca un baron, bogat bineînţeles. Legenda îi punea pe socoteală cîteva fapte urile: aşa, bunăoară, nu se prea ştia de ce murise nevasta lui cea clintii şi unde-i era fata ce-i rămăsese de la dînsa; apoi se şoptea că la castel (căci vechea casă a proprietăţii fusese prefăcută într-un palat cu turnuri) se petrec orgii groaznice, la care nu lua parte nimenea decît nişte femei ce soseau de la gară şi Maxenţianu cu. vechilul lui; apoi avea obiceiul de a împuşca vitele străine ce le prindea pe proprietăţile sale, lucru care vîrîse spaima şi deşteptase ura în ţărani..."
Cum se vede, Maxenţianu are figura tipică a exploatatorului şi în zadar se plînge unul dintre comentatorii lui Duiliu Zamfirescu, Mariana Zamfirescu-Rarincescu, de o neclaritate care împiedecă, chipurile, per-
DUILIU ZAMFIRESCU
205
sonajul să se susţină pentru că nu e limpede dacă Maxenţianu: „...aparţine unei boierimi propriu-zise, cu tradiţie şi cu autenticitate socială evidentă, sau, d,im.potrivă, unei boierimi recente, expresie a fenomenului modem de revoluţie burgheză". Această delimitare pe care o cere comentatorul a făcut-o, din păcate, Duiliu Zamfirescu mai tîrziu, în proza sa, considerînd că pentru boierii „adevăraţi" nu e reprezentativ un Maxenţianu. In.nuvela de faţă, însă, ea nu există, şi în acest feroce exemplar uman recunoaştem proprietarul de pămînt acelaşi, indiferent de autenticitatea sau neautenticitatea sîngelui albastru. Scriitorul are chiar mpmente de un realism intens în care denunţă abuzul de putere şi consemnează fapte atît de semnificative şi caracteristice ca scepticismul ţăranului care, zdrobit în bătaie de boier pentru că-şi reclamase un drept al său, refuză, la îndemnul subprefectului, să facă recla-rnaţie: "— Apoi la ce să mai facă?... ştie el că lot una e... Cu boieru nostru nu se poate pune nimeni".
Şi în „Subprefectul", ca şi în celelalte lucrări amintite, elementele de critică socială sînt cam umbrite, intriga romanescă ocupînd din ce în ce mai mult spaţiul nuvelei care se termină pe o notă melodramatică. Important, însă, e faptul că aici atitudinea critică a lui Duiliu Zamfirescu s-a încorporat ideii artistice şi n-a mai rămas doar o digresiune sau un comentai- al scriitorului pc marginea întîmplărilor.
Privite în perspectiva întregii opere în proză a lui Duiliu Zamfirescu, aceste nuvele a căror discutare am întreprins-o, nu pentru a le reabilita ci pentru a releva cele cîteva clemente valoroase conţinute aici, apar ca jaloane importante care vor servi la desţelenirea unui drum nou, drumul pe care sc ciocnesc mereu doi eroi caracteristici ai literaturii noastre: inadaptabilul şi parvenitul. De multe ori, din punctul do vedere al istoriei literare sînt foarte importante aceste prime indicaţii către spaţii artistice noi, în care abia mai tîrziu şi mai ales alţii, vor clădi capodopere, instalîndu-şe definitiv în lumea nouă şi exploatîndu-i aurul, pe urmele unui Columb care moare sărac. Cu Duiliu Zamfirescu analogia e prea mărinimoasă în prima parte şi prea crudă în final. Este cert însă că el
a deschis în literatura noastră o nouă perspectivă începînd cu aceste nuvele în care se presimte filonul de aur în exploatarea căruia vor deveni maeştri Matei Caragiale, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călines-cu. Şi iarăşi este cert că, din. nefericire, Duiliu Zamfirescu nu a înţeles decît în parte că originalitatea talentului său şi fantezia sa creatoare îşi pot da cea mai înaltă măsură în zugrăvirea parvenitului brutal şi vulgar, în contrast cu făptura sensibilă şi receptivă Ia frumos, la simţămintele curate şi înălţătoare ale vieţii fiindcă în aceasta problematică părerile sale greşite cu privire la dezvoltarea socială îl puteau reţine cel mai puţin de la recunoaşterea adevărului vieţii. De aceea, el şi-a risipit forţele în multe încercări care nu se potrivesc talentului şi originalităţii sale. De-ce a trebuit să deplaseze ciclul „Comăneş-tenilor" bine început (ne referim la primele două volume) spre demonstrarea unor teze arbitrare, scornite de el, cînd era un prost sociolog? De ce a trebuit să scrie un ultim roman atît de plictisitor prin filozofia lui confuză, „Lydda" ? Toată viaţa a fost un căutător de nou, neînţelegînd că păstrarea prospeţim:i scriitoriceşti nu înseamnă neapărat a scrie şi despre altceva, cît mai alesă scrie bine, explorînd mereu mai adînc teme care ţi se potrivesc şi care niciodată nu se-pot epuiza.
Să considerăm, spre pildă, ansamblul operei lui de început pînă la „Viaţa la ţară", care reprezintă maturitatea lui artistică. Alături de nuvelele citate mai sus, întîlnim multe pagini în care notaţia sobră şi exactă evocă figuri de un realism pregnant. In „Co'nu Alecu Zăgănescu" („Novele", 1888) cei doi oameni ajunşi la bătrîneţe fără să fi trăit cu adevărat sînt înduioşători şi autentici în dragostea lor pentru copilul adunat de pe drumuri. In „Locotenentul Sterie" („Novele" , 1888) nu interesează analiza psihologică slabă pe care scriitorul pune accentul, ci realismul cu care e înfăţişată această familie mic-burgheză, cu orizontul limitat, cu o lume întreagă de mici suferinţe şi necazuri care fac mizeria mare a unei vieţi întregi. „Familia d-lui Sterie era una dintre-acelc-nenum.ărate adunări, de suflete nevinovate^ care   trăiesc  prin  provinciile   noastre, cir
206
GEORGETA HORODINCA
ruşine de oameni, teamă de Dumnezeu, credinţă în bine; care luptă cu disperare contra neaverii, năzuind totdeauna spre o stare mai înfloritoare; care n-are alt ideal decît a-şi putea ţine băieţii la învăţătură sau a aduna, după puteri, zestre fetelor; în sfîrşit o familie ca aceea din care am ieşit noi cu toţii, cei care nu ne coborîm din cruciaţii sau din cavalerii de Malta" (ciudat acices  de modestie  pentru descendentul
— de mai tîrziu... al Lascarizilor). In vechiul volum „Fără titlu", „Priveliştiile dobrogene" sînt încercări de portrete realiste. „Zadarnic" dă imaginea tipică a poetului provincial, înăbuşit de un mediu meschin şi neînţelegător dar şi de propria lui neputinţă mlc-burgheză. Iată, aşa dar, un cîmp larg pe care-I poate cuprinde în raza sa talentul scriitorului şi care ar putea oferi un material bogat pentru problematica principală care-l pasionează. Dar ispita de altceva întrerupe de două ori această activitate laborioasă, rodnică în acumulări, şi Duiliu Zamfirescu scrie două romane proaste: „In faţa vieţii"şi „Lume nouă şi lume veche".Pe primul l-a judecat foarte minuţios şi l-a anatemizat Gherea. Pe cel de-al doilea, Duiliu Zamfirescu l-a scris, între altele probabil, ca să se răzbune pe Gherea şi pe socialişti, dar n-a nimerit-o mai bine.
„In faţa vieţii" vrea să fie romanul unui dezgustat de viaţă, al unui pesimist, tip generat de condiţiile sociale ale vremii, existînd în realitate ca produs firesc al societăţii atît de nedrept orînduite. Din păcate   — după   cum  a  arătat Gherea
— Duiliu Zamfirescu este victima unei confuzii pe care o face între pesimistul sincer, care a ajuns la asemenea convingeri sumbre datorită unei adversităţi reale a orînduirii sociale, şi ceea ce numeşte Gherea „pesimistul-papagal", care arborează o poză de dezgustat de viaţă ca să pară mai interesant, deşi clasa socială căreia îi aparţine l-a răsfăţat cu toate bunătăţile. Neputînd sezisa această deosebire, Duiliu Zamfirescu nu şi-a înţeles eroul şi faptele unui „pesimist-papagal" sînt interpretate drept semne ale unei naturi superioare, cînd ele nu sînt decît lăudăroşenie şi fanfaronadă. Gherea se amuză să-l prindă pe scriitor în delict de contradicţie cu sine
însuşi   (păcat care va reveni chiar în romanele sale cele mai bune) şi, cum exemplele abundă, aprecierea pe care a dat-o criticul romanului corespunde întru totul spiritului în care acesta este scris. Gherea nu s-a ocupat însă de detalii, ceea ce era şi firesc. Astăzi însă, cînd Duiliu Zamfirescu nu ni se mai înfăţişează, cum i se înfăţişa lui Gherea,ca un tînăr cu oarecare talent şi cu pretenţii filozofice mai mari decît cunoştinţele lui modeste, se cuvine să ne oprim la unele dintre aceste detalii care în ansamblul operei sale au o semnificaţie. Cu tot eşecul suferit în realizarea figurii eroului său principal, romanul are o atitudine critică faţă de societate, ceea ce nu este de neglijat. Şi aici, ca şi în unele nuvele amintite, multe reflecţii cu caracter critic trec pe lîngă structura artistică a romanului. Aşa sînt, de pildă, pasagiile foarte interesante în. sine care zugrăvesc starea de indiferenţă dacă nu chiar de ostilitate a claselor dominante faţă de dezvoltarea culturii naţionale, a teatrului, a muzicii şi a literaturii originale. Nu putem trece de asemeni peste paginile care înfierează coaliţia burghezo-moşierească în asemenea cuvinte: „Intre cele două partide, una la putere, cu zdrobitoare majoritate, şi alta în opoziţie, fără energie, — nu era de ales. Amîndouă, cînd erau la putere, aveau absolut acelaşi chip  de   a  guverna:   corupţie, persecuţie, îmbogăţire  pentru   favoriţi, dispreţ pentru adevăr şi mai presus de toate dor de a ră-mîne la guvern cu orice preţ". Aceste pagini şi altele care zugrăvesc corupţia şi imoralitatea claselor dominante, pagini incluse în roman pentru a justifica dezgustul eroului de viaţă,   rămîn.  ca  o mărturie   a consecvenţei şi continuităţii   cu  care scriitorul în apărarea idealului său de frumos,atît de abstract, a ştiut totuşi să lovească vehement aspectele concrete ale viciilor sociale. Mai mult decît atît, Duiliu Zamfirescu înregistrează în roman o convorbire între doi ţărani, autentică şi frustă, al cărei sens, se vede bine, nu-1 pătrunde dar care îl turbură şi pe el ca şi pe eroul său. Iată această covorbire: „S-aude şi de guvern c-a să se ducă... „Ducă-se, că n-am înserat la poarta lui.
— Tacă-ţi fleanca, cobe. Ce mi-i Stan, ce mi-i Bran? Barim guvernul ăsla ne-o
DUILIU ZAMFIRESCU
207
mai da şi nouă niscaiva locuri, că praful nu s-alege de noi, cu ăşlilea de azi".
Pasagiul care urmează este semnificativ pentru Duiliu Zamfirescu, scriitor care mai totdeauna îşi aude personagiilo dar nu totdeauna înţelege bine ceea ce spun. Totuşi, în unele presimţiri este tulburător. Auzind această convorbire,eroul său Solcanu „...vedea că ţăranii au oarecari noţiuni despre starea politicii şi ceea ce-l atingea cu deosebire, era nevoia pc care el o socotise ■totdeauna ca mai de căpetenie de a li se da pămînt într-un chip sau într-allul". Şi gîndindu-se astfel la sărăcia maselor ţărăneşti, eroul nostru adoarme „camzdruncinat în credinţele sale asupra fericirii omului simplu..." şi parcă şi autorul nu mai este atît de convins de această fericire.
Celălalt roman „Lume nouă şi lume veche" deşi fără marc valoare literară şi în linii mari retrograd—ridică o problemă ascuţită. Este sigur că Duiliu Zamfirescu a scris cartea cu gîndul precis de a ironiza socialismul de la noi, gruparea din jurul „Contemporanului" („Convremclnicul") şi pe Gherea. Unele lămuriri pe care le dă el într-o scrisoare către Maiorescu merită însă a fi luate în discuţie. Maiorescu îi reproşa probabil faptul că reprezentantul socialismului în roman este un. om bogat, ceea ce face ca ideile sale să nu fie justificate: „D-voastră ziceţi: — spune Duiliu Zamfirescu — un astfel de om există, e posibil, cu condiţiunea de a-l face să iasă din şcoala normală de institutori, bunăoară; apoi a-l înainta treptat pînă la gradul de profesor secundar; a-l însura cu o profesoară, a-l ţine într-o lipsă relativă şi în convingerea intimă că omul nu cîşligă cît munceşte". Scriitorul însă se împotriveşte acestui .mod de a vedea lucrurile sub motiv că el vrea să spună altceva. Duiliu Zamfirescu nu vrea să ridiculizeze un astfel de om în care convingerile ar putea să fie sincere ■şi justificate, mai mult, el recunoaşte că „In socialismul radical, în comunism există o idee sublimă: ştergerea noţiunii de proprietate, care va ridica de pe capetele omeneşti pîcla preocupaliunii. celei, mai meschine şi, ca un imens sac de lest aruncat dintr-un balon, va sălta inteligenţa omenească cu trei mii de metri în văzduhul ■înalt". Duiliu Zamfirescu vrea să îndrepte
romanul împotriva acelora care, bucurîir-du-se de o stare materială mai mult decît prosperă, cochetează cu socialismul, cari-caturizîndu-1 şi contrazicîndu-1 prin felul de viaţă pe care-l duc. Şi el se referă în special la Morţun, care se pare că i-a servit drept model principal şi despre care credea că nu e „nici un agitator agrar consecvent, nici un socialist ideolog care să pregătească omenirii timpul viitor". Intîlnim astfel la originea romanului o idee sănătoasă şi anume falsitatea acestei specii de socialişti care nu mult timp după ce şi-a scris Duiliu Zamfirescu romanul aveau să-şi dea pe faţă adevărata fizionomie prin ceea ce s-a numit „trădarea generoşilor". De aceea şi paginile de oarecare valoare literară din roman sînt cele de satiră la adresa familiei „socialistului" Veniamin Stroescu. Cu toate acestea, romanul rămîne reacţionar în orientarea lui generală,tinzînd să acrediteze ideea că socialismul adevărat este un vis foarte îndepărtat iar ceea ce se prezenta sub semnul acesta în condiţiile de atunci nu ar fi fost decît o atitudine demagogică, ducînd la formarea unor fiinţe monstruoase de tipul celor din familia Stroescu, bădărani lipsiţi de sensibilitate şi omenie, parveniţi fără scrupule şi incestuoşi posibili. Concluzia romanului pledează pentru întoarcerea la lumea veche, reprezentată prin familia cu orizont strimt, de oameni blînzi şi limitaţi a Ştefăneştilor, idilici şi sensibili în raporturile lor, Familia cu majuscul, care stă sau trebuie să stea, după părerea autorului, la baza societăţii noastre.
Romanul „Lume nouă şi lume veche" nu merită o mai marc străduinţă,fiind lipsit de valoare literară şi de un interes mai deosebit în coordonatele de-a lungul cărora se va dezvolta ceea ce este mai bun în proza lui Duiliu Zamfirescu. Singurul său merit care trebuie subliniat este acela de a fi sesizat o problemă socială importantă — existenţa clementelor burgheze, trădătoare în mişcarea noastră socialistă — fără să fie însă în stare să o judece şi să o zugrăvească în adevărata ei lumină. De altfel, dacă ar trebui să concludem asupra acestor două romane nereuşite ale lui Duiliu Zamfirescu, ar trebui să recunoaştem ca un fapt pozitiv simţul scriito-
208
GEORGETA HORODINCA
ricesc de orientare către probleme sociale acute şi să condamnăm neputinţa şi limitele lui grave în înţelegerea acestor probleme, ceea ce a dus la ratarea şi acestor romane din punct de vedere artistic.
Cu acest bagaj literar ajunge Duiliu Zamfirescu în pragul maturităţii salo artistice — „Viaţa la ţară" şi „Tănase Scatiu" (după care începe declinul) — opere care continuă cu o mai adîncă înţelegere a problematicei sociale şi cu mijloace artistice superioare începuturile promiţătoare ale nuvelisticii.
IV
„Viaţa la ţară" a devenit capul unui ciclu, „Romanul Comăneştenilor", alcătuit din cinci volume a căror valoare literară după „Tănase Scatiu" (II) merge descrescînd. După cum observa G. Călinescu în „Istoria literaturii ro-mîne", aceste romane „nu comunică între ele decît exterior şi niciodată un erou nu trece realmente dintr-un volum într-altul. Sînt atîtea romane mici cîte volume sînt". De aceea ele pot fi judecate independnt şi discutate separat.
In timp ce lucra la romanul iniţial intitulat „Pe arătură", Duiliu Zamfirescu îi scria lui Titu Maiorescu astfel despre intenţiile artistice ale cărţii „...voi să încerc a arăta geniul romînesc sub toate formele lui, la boier şi la ţăran, la femeie şi bărbat, la cei dinţii fără nici o tradiţiune, fără gust, fără disciplină, — la cei de al doilea da asemenea fără gust şi fără disciplină dar cu o violentă năzuinţă de formă naţională, — avînd ca inspiraţie morală un realism trist, o viaţă uniformă, dar senină a muncitorului de pămînt".
Romanul este aşa dar pornit dintr-o concepţie de armonie, de prezentare „obiectivă", care îneînta atît de mult pe Eugen Lovinescu, a „geniului romînesc sub toate formele lui", în clasele inferioare ca şi în cele superioare.
Intr-o altă scrisoare către lacob Negruzzi, Duiliu Zamfirescu îi împărtăşeşte acestuia motivele care l-au determinat să serie „Viaţa la ţară" şi dintre acestea, primul este — spune scriitorul — „Credinţa ce s-a întemeiat în mine că romînii din straturile de
sus devin, pe zi ce merge, mai vagabonzi iar spiritul lor mai internaţional: idealul oricărui boiernaş este să-şi arendeze moşioara cît s-o putea mai scump (unui grec ori unui jidan, care să ia şapte piei de pe spinarea ţăranului) şi să se statornicească în străinătate sau cel puţin la Bucureşti".
Aşa dar, Duiliu Zamfirescu şi-a propus în plus să dea boierimii pămîntene. care devenea tot mai cosmopolită şi se ruina favorizînd ascensiunea şi căpătuirea arendaşilor, un îndreptar, un model de dragoste faţă depămîntul natal, de exploatare chibzuită a moşiilor (fără se se ia chiar „şapte piei de pc spinarea ţăranului"). Pledoaria scriitorului pentru o patriarhală „Viaţă la ţară" a impus, cum era şi firesc, limite serioase romanului (de fapt o nuvelă mai lungă). Cu toate acestea, o presiune binefăcătoare a realităţii s-a exercitat cu atîta forţă asupra scriitorului,încît cu toată strădania lui de a interpreta faptele în folosul tezelor sale, adevărul vieţii nu de puţine ori iese biruitor. Şi desigur, cea mai mare victorie a acestui adevăr este faptul că scriitorul nu a putut ocoli adevărata problemă a „vieţii la ţară": existenţa marilor latifundii alături de acuta lipsă de pămînt a maselor de ţărani. Printr-o ciudată înlănţuire a ideologiei sale retrograde cu o dragoste reală, deşi nu consecventă pentru adevărul vieţii, Duiliu Zamfirescu şi-a dat seama de acest lucru şi de aceea el îi scria lui Maiorescu: „în ţăranul nostru o singură noţiune este clară şi se poate ridica pînă la un adevărat motor sufletesc: posesiunea pămînlului. Acesta va şi forma unul din punctele de reazim ale romanului meu".
In roman apar o seamă de personaje pentru care autorul are o mare simpatie şi admiraţie. Aceştia sînt, boierii „de viaţă" care nu şi-au părăsit, după moda vremii, pămînturile pentru o viaţă svînturată în străinătate sau în capitala ţării. Dinu Murguleţ.ca şi familia Comăneştenilor, în fruntea căreia sta sora mai mare, Saşa, trăiesc în conacele lor străvechi, pe moşia lăsată de înaintaşi, în respectul tradiţiilor, neclintind nimic din ceea ce a fost odinioară. In Matei Damian, nepotul lui Dinu Murgulcţ, scriitorul a vrut să ilustreze un proces sufletesc de întoarcere la
DUILIU ZAMFIRESCU
209
modul de viaţă strămoşesc a unui tînăr înstrăinat care, după şapte ani de colin-dări,  revine  în ţară.   „In mintea, mea,
— spune scriitorul într-o scrisoare către I. Negruzzi — el însuşi era unul din nenumăraţii romîni, înstrăinaţi de ţară, pe care o împrejurare atît de puternică cum e moartea mamă-sei şi amorul lui pentru Saşa, îl hotărăsc să rămînă acolo şi să deschidă ochii cu interes la priveliştea naturii, şi a lumii de la. ţară".
Dintr-un instinct realist, Duiliu Zamfirescu seziseazâ  nuanţele care deosebesc
— în fond neesenţial — pe bătrînul Dinu Murguleţ de mai tînărul şi liberalul Matei, sau familia Saşei în. care fetele erau crescute după preceptele miss-ei Sharp (între altele „not eat mamljgoutz") de familia aceluiaşi Dinu Murguleţ, în care Tincuţa (miss Sharp avea un dispreţ secret pentru ea fiindcă nu. era „pregătită pentru viaţă după principiile lui Vanity Fair") era crescută cu mai puţine mofturi şi fără guvernantă. O convorbire dintre Matei şi unchiul său la întoarcerea celui dîntîi din străinătate sensibilizează această uşoară deosebire într-un chip abil. In trăsura care-i aduce de la gară, unchiul şi nepotul la vedeVea jitarului ce le deschide tăcut poarta au următorul schimb  de păreri:
— „Mă rog,  nu-i Toader Croitcru?
— Ba-i el, zise Conu Dinu, mulţumit, ţi-l mai aduci aminte?
— Cum să nu mi-l aduc aminte: nu s-a schimbat deloc. Tot jitar e?
— Dar ce-ai vrea să fie? întreabă unchiu-său zîmbind.
— Aşa e... Cariera de jitar e cam ingrată; nu   se prea   înaintează   repede înlr-însa.
Bătrînul rîdea.
— Fii liniştit, băete. El e mai fericit ca tine. Are tot ce-i trebuie şi nici o grijă.
-— Se vede că-i trebuie prea puţin lucru, ca să fie fericit.
— Asia-i filozo'/ia cea. mare, răspunse bătrînul, parcă i-ar fi zis: „aicea vroiam să te aduc".
— Ba zău, ia spune, cît îi plăteşti?
— Are zece galbeni pe an simbrie; două păpuşi de tutun, pe săptămână; o pereche de ilari; o glugă şi o căciulă şi de mîncare.
— Peşte şi. brînză, zise Damian. adueîn-du-şi aminte.
J4 — V. Romînească
— Da' ce vrei să-i dau? baclavale?
— Ba nu...
— La el acasă mănîncă mămăligă goală... cînd o are.
Matei se uită la unchiu-său cu părere de rău.
■— Am uitat să-ţi spun: şi opinci cîte pofteşte.
■— _Da' de ce luxul ăsta de opinci? întrebă tînărul, cu oarecare răutate ironică".
Din acest sumar schimb de vederi sesizăm imediat nuanţa liberală a tînărului Damian, boier cult, cu uzul ideilor occidentale, nuanţă care îl deosebeşte de Dinu Murguleţ, conservator neclintit şi autoritar. Dar Duiliu Zamfirescu nu s-a lăsat furat de această neesenţială deosebiie şi încet-încet arată cum Damian intră în făgaşul obişnuit, şi numai slabe şi foarte rare păreri de rău îl încearcă, amintindu-şi că n-a făcut nimic din ceea ce proiectase ca să îmbunătăţească traiul ţăranilor de pe moşia lui şi simţind în acelaşi timp că nici nu va face vreodată. Cît de şubrede şi de înguste sînt convingerile lui liberale se vede din întreaga lui atitudine faţă de ţărani, cu care vrea să fie drept şi îngăduitor cu condiţia să nu fie „obraznici". Există în roman un moment bine prins de scriitor — şi lămuritor în această privinţă — cînd Matei, supărat că baciul pe care-l iubeşte de altfel, s-a îmbătat, vrea să-l bată... cu harapnicul. Aşa dar, cu toată admiraţia care-l călăuzeşte faţă de aceşti exponenţi ai clasei boiereşti, Duiliu Zamfirescu nu poate lăsa deoparte aceste amănunte care contribuie la crearea unei imagini realiste a tipurilor şi nasc în cititor o atitudine critică faţă de ele, în ciuda dorinţei sale. Chiar Saşa Comăneşteanu, idealul perfecţiei femenine şi, se pare, personajul cel mai. iubit de scriitor din toată opera sa, ne apare în unele momente, peste voinţa lui Duiliu Zamfirescu, în tipica postură a moşierului care-şi apără bunurile pînă în cele mai mărunte ocazii. Iată-1 pc badea Lungu, venit la Saşa Comăneşteanu cu o găină sub braţ să-i ceară să libereze vita care a călcat pe pămîntul boieresc. Saşa primeşte ca un neînsemnat şi legitim dar găina („Dă-o la Manda, şi spune-mi ce-i pricina"), însă întîrzie să-i satisfacă cererea pînă nu plăteşte badea
210
GEORGETA HORODINCA
Lunga stricăciunile de pe moşie, ba se şi supără cînd ţăranul stăruie, deranjînd-o de la masă („Exli neagă rea ,bade Lungule"). Scriitorul a vrut să demonstreze schiţând această scenă, energia tinerei Saşa care, după moartea părinţilor ştie să fie capul familiei, ocrotitoarea fraţilor mai mici şi păstrătorul averii moştenite. N-a vrut desigur să demonstreze că făptura aceasta gingaşă şi plină de farmec feminin este totuşi un exploatator care ştie să-şi apere pînă în cele mai mici ocazii interesele, dar scena amintită pledează de fapt în acest sens. Şi iarăşi, autorul n-a vrut, credem, să tulbure armonia interioară a Saşei pe care o preţuieşte atît de mult, atunci cînd îi subliniază dispreţul reţinut, ciocoiesc pentru Turică (slujitorul caro avea şi el o manie: „radicalele"). Dar pe noi ne impresionează neplăcut acest dispreţ pentru omul simplu şi ne arată la Saşa o trăsătură respingătoare, caracteristică clasei sale, ceea ce contravine intenţiilor scriitorului.
Realismul personajelor îşi face astfel loc peste voinţa scriitorului, care dă o interpretare arbitrară faptelor semnificative impuse de adevărul vieţii şi care încearcă pe cît poate să idealizeze această categorie de eroi şi să atragă simpatia şi admiraţia noastră pentru ei. Din aceste motive, de multe ori se naşte o contradicţie flagrantă (păcat vechi la Duiliu Zamfirescu) între ceea ce spun faptele şi ceea ce vrea scriitorul să înţelegem noi din ele. Cum logica faptelor şi a vieţii este mai puternică însă decît orice interpretare tendenţioasă, în afara şi împotriva concluziilor către care ne îndreaptă autorul, viaţa inclusă în roman naşte concluziile ei fireşti, ceea ce determină valoarea lui reală.
Ca să lămurim mai bine aceste afirmaţii, e necesar să ne oprim, mai întîi asupra celui mai realist personaj, Tănase Scatiu, singurul care are în cea mai mare măsură avantajul literar de a-i fi judecate faptele după merit.
Tănase Scatiu este reprezentantul arendaşilor care fac avere într-un timp record, jefuind masele ţărăneşti şi profitînd de oboseala şi moleşeala boierimii pentru, a-i lua proprietăţile. Toată ura şi dezgustul scriitorului merg către acest personaj în care el vede un intrus social venit să tul-
bure „pacea" patriarhală a satului, interpu-nîndu-se între boierime, adevărata şi legitima proprietară de pămînt, după părerea lui, şi ţărani. Duiliu Zamfirescu socoteşte că rapacitatea fără margini a acestui soi de parveniţi este cauza învrăjbirii între ţărani şi proprietarii de pămînt şi de aceea înfierează cu toată mînia pe acest Tănase Scatiu pe care toţi boierii adevăraţi din roman îl detestă şi cu care Dinu Murguleţ se înţelege „de minune11, numai cînd e vorba de socialişti. De aceea, caracterul şi comportarea lui Tănase Scatiu, în care Duiliu Zamfirescu a surprins trăsăturile caracteristice ale burgheziei în ascensiune, trezesc în scriitor o atitudine critică vehementă, ceea ce îl apropie de reacţia maselor populare care vedeau în instaurarea dominaţiei categoriei sociale a lui Scatiu un nou sistem de împilare şi de jaf.
In cel de al doilea volum al ciclului, realizarea figurii lui Tănase Scatiu ajunge să ocupe aproape tot spaţiul cărţii. In „Viaţa la ţară" sînt puse însă primele jaloane ale acestei masive personalităţi, aceasta fiind relevată mai ales în scopul unei comparaţii cu viaţa idilică a familiilor boiereşti. In timp ce la curtea lui Dinu Murguleţ sau a Saşei domneşte o atmosferă molcomă, de uşoară visare, de plăceri nevinovate, de gingăşii şi sentimente familiale curate şi puternice, în casa lui Scatiu e stăpînă vulgaritatea. Mama lui Tănase Scatiu e o bătrîna neruşinată şi beţivă care se ceartă mereu cu fiu-său şi bate slugile. Tănase Scatiu el însuşi este un flăcău tomnatic, pe care nu-1 mai prind bine exhibiţiile de elefant pe sumă, cu care încearcă să atragă atenţia Tincuţei. Este mojic şi grosolan în tot ceea ce face, greoi în orice împrejurare care cere oarecare sprinteneală a spiritului, deştept şi viclean numai în aranjarea afacerilor veroase, în metodele de corupere, prin mituire, a organelor oficiale. In raporturile cu ţăranii este crud şi jecmănitor. El unelteşte ca să Ie răpească pămîntul, ceea ce trezeşte mînia satelor de pe moşia sa, şi ca să-şi ajungă scopul se amestecă în tot felul de combinaţii obscure —• pe numele lor adevărat hoţii — cu reprezentanţii puterii de stat. Toate acestea
DUILIU ZAMFIRESCU
211
■converg către imagine tipică a parvenitului epocii, a burghezului brutal şi feroce în ■ascensiunea lui economică şi politică. înfăţişarea lui Tănase Scatiu şi prin el şi a burgheziei, ca principal adversar al clasei feudale (cînd masele populare reprezentau adevărata forţă socială care se opunea exploatatorilor de orice fel), scade desigur din valoarea criticii şi o limitează. Totuşi, atunci cînd izbucneşte un început de răscoală împotriva lui Tănase Scatiu, înfă-ţişînd participarea lui Dinu Murguleţ şi Matei Damian la împăcarea lucrurilor, Duiliu Zamfirescu dă dovadă de fidelitate faţă de aspectul real al lucrurilor, care .■salvează caracterul realist al conflictului, de asemeni împotriva voinţei sale. Şi cu aceasta ajungem din nou la jocul celor ■două planuri care se întretaie în roman şi-1 •conduc pe cititor la alte concluzii decît a ajuns scriitorul.
Răscoala izbucneşte în momentul cînd o comisie de arbitraj, după ce a mîncat bine in casa lui Scatiu, vine la cîmp să stabilească cine are dreptate, Scatiu sau ţăranii. Aceştia însă, sceptici, cum sînt întotdeauna faţă de „dreptatea" boierească ţăranii în -opera lui Duiliu Zamfirescu, se împotrivesc. Are Ioc o scurtă încăierare, din care Scatiu scapă în goana calului, iar ţăranii se pregătesc să se judece şi cu ceilalţi: „Acuma, domnule judecător, să vă mai judecăm şi noi odată/... aţi mîncat şi aţi băut la ciocoi, ■ha!... Daţi-vă jos". In clipa aceea soseşte însă Damian, care reuşeşte să potolească •revolta,după principiile binecunoscute ale apărării ordinii în stat („Ei, şi cu ce drept vă legaţi dumneavoastră de nişte judecători, ■care vin să-şi împlinească o datorie?..."), cu prestanţa trufaşă a boierului („Eu nu sînt ciocoi, bade, dar văd că dumneata eşti obraznic. Nu ţi-e ruşine să te legi de oameni nevinovaţi!...") şi cu ameninţările .care nu sînt în fond vorbe goale, („la ascultă bade,... eu ie povăţuescprieteneşte să-ţi cauţi de limbă, că. altfel ai. să putrezeşti în puşcărie".)
Duiliu Zamfirescu a vrut desigur să-l înalţe în ochii noştri pe eroul său favorit, Damian, arătîndu-ne curajul şi sîngele rece de care dă dovadă în împrejurări grele şi mai ales autoritatea de care se bucură ,jn faţa sătenilor.  De fapt, întîmplările
14*
arată limpede comuniunea de interese între exploatatori, fieeiboieri de neam sau arendaşi parveniţi. Aparenta opoziţie dintre ei încetează atunci cînd aceste interese sînt prejudiciate. Scenele care urmează Ia curtea lui Scatiu, unde ţăranii sînt torturaţi şi schingiuiţi în chip barbar, iar Damian şi Murguleţ vin să-i salveze, sînt de asemeni edificatoare din punctul acesta de vedere. Dinu Murguleţ, cu toată oroarea şi dezgustul pentru fapta lui Scatiu nu se poate opri să moralizeze pe ţărani („V-aţi pus împotriva stăpînirii. Rău, fătul meu") în timp ce Damian afişează indignarea celui lezat în sentimentele sale de om civilizat („Sunt un nesocotit care am lăsat lumea civilizată si m-am întors în ţara mea ca să văd asemenea sălbăticii"). Amestecul lor, cu tot dezgustul manifestat faţă de mîrşăvia lui Scatiu, are sensul unei intervenţii pro domo, orice semn de nesupunere al ţăranului, indiferent împotriva cui, reprezentînd o primejdie ipso facto pentru orice proprietar.
Astfel, faptele desmint pe scriitor, care vrea să facă din boierii săi iubiţi un fel de patriarhi aureolaţi de nimbul vieţii paşnice, molcume şi tihnite, pe care o apără pentru toate păturile sociale de la |ară. Peste finalul de apoteoză al cărţii care se încheie într-o atmosferă idilică, prin nunta lui Damian şi a Saşei, se face auzit freamătul surd, înfundat al nemulţumirii care fierbe în adîncuri şi care e adevărata „viaţă la ţară".
Cu toată iluzia de armonie pe care a vrut să o dea scriitorul, mai ales în ce priveşte raporturile dintre ţărani şi boieri, răzbat în roman nenumărate alte note autentice ale luptei surde care se duce sub aceste calme aparenţe. Baciul Micu, poetul, atît de idealizat de Duiliu Zamfirescu şi înzestrat „mărinimos" „cu o putere de simţire ce trece peste starea lui umilă de slugă..." este sceptic la făgăduielile lui Matei că-i va răzbuna cîinele pierdut „cum sînt toţi ţăranii cînd e vorba de dreptatea boierului" şi îşi părăseşte stăpînul „...fără un semn de părere de rău". O figură de ţăran sărac revoltat, nesupus, îşi face de asemeni loc în paginile cărţii, Lefter, care nici faţă de Scatiu, nici faţă de Damian nu se dă bătut susţinînd sus şi tare că „Corb la
212
GEORGETA HORODINCA
corb nu-şi scoate ochii1. Parodierea propagandei socialiste pe care o încearcă Tănase Scatiu faţă de ţărani întîmpină o reacţie sănătoasă şi plină de humor:
— „Ţi-ai împărţit banii cu el, ha?... — întreabă Scatiu pe un. ţăran, care susţinea că a venit „de la Roşia poruncă să ne împartă părriînturi". — Dă-i şi lui doi boi, că el n-are, şi 'mneata ai patru, ha! Ţăranul însă după o clipă de gîndire. îi răspunde:
— „Păi dacă e să-i dăm boi lui. Lefter, coane, eu n-am decît patru, iar matale ai o cireada întreagă... dă-i şi lui, săracul".
Toate acestea dovedesc că marca masă a ţărănimii era agitată de problema pământului, că raporturile maselor muncitoare cu boierimea patriarhală nu erau chiar atît de idilice şi de paşnice, că în adînc se cocea revolta care va izbucni la 1907 (înainte de a-şi încheia Duiliu Zamfirescu   ciclul Comăneştenilor...)
Aşa dar, „Viaţa la ţară" rămîne ca o încercare de roman (puţinătatea acţiunii, limitele conflictului, desenul personajelor, îi dau mai mult un caracter de nuvelă mai mare) în care elementele realiste,înregistrate cu o sensibilitate artistică remarcabilă, depăşesc ideologia retrogradă a cărţii şi chiar o contrazic. Împotriva dorinţei scriitorului, personajele din rîndurile boierimii, pe care vrea să ni le ofere drept pilde de înălţime morală pentru a le îndreptăţi menirea de clasă diriguitoare în stat, îşi trădează mereu fizionomia lor de reprezentanţi ai unei clase exploatatoare. Aceste personaje sînt departe de a avea acea structură a unor oameni profunzi, chinuiţi de îndoieli şi. melancolii, pătrunşi adeseori de dezgustul faţă de orînduirca socială nedreaptă pe care o au boierii lui Turglieniev, de pildă, un fel de rara avis a clasei lor, care condamnă prin ca însăşi pe oamenii ei cei mai înzestraţi la neputinţa de a munci, de a realiza ceva serios în viaţă, de a trăi cu adevărat. („îmi lipseşte... şi nu pot spune ce anume"... — „Rudin") Eroii lui Duiliu Zamfirescu au ceva asemănător boierilor visători şi trişti ai lui Turglieniev. La Duiliu Zamfirescu însă, nuanţa de pi-otest caracteristic acestor personaje se pierde. Starea lor de tristeţe, neputinţa de a realiza
un lucru important, apar motivate de-eterna imperfecţiune a genului omenesc. Corespondenţa între sufletele fine, după care-este ahtiat scriitorul, se realizează perfect,, într-o atmosferă de dulce visare, tulburată doar de unda melancolică a unei filozofii-banale (că viaţa e trecătoare, de pildă), într-o stare de idilică împăcare cu mediul şi:, cu soarta lor.
„Tănase Scatiu", cel de al doilea volum, al ciclului, proiectat întîi sub titlul „Viaţa la oraş" trebuia să fie o antiteză a primului. El continuă, în forma pe care i-a dat-o. pînă la urmă scriitorul, ascensiunea lui. Tănase Scatiu, ajuns acum deputat, însurat cu Tincuţa şi stăpîn ind şi moşia socrului său, ţinînd casă mare la oraş cu un. fast grotesc şi cu o zgîrcenie ascunsă, mimînd astfel deprinderile şi ţinuta lumii în care pătrunsese. Noul volum se concentrează,, în jurul acestei figuri realizată cu o artă realist-satirică neîntîlnită pînă la D„. Zamfirescu în romanul nostru.
Toate episoadele cărţii converg spre realizarea imaginii lui Tănase Scatiu pe diverse planuri: în intimitatea domestică,., unde se arată un despot desăvîrşit, capricios, brutal şi vulgar, opac la orice sentiment mai subtil; în biroul său, faţă de oamenii de afaceri, unde se arată ca un personajţ balzacian, cămătar rapace şi versat; în clipe de petrecere, în. care-şi. manifestă vitalitatea animalică, în clipe de doliu (la moartea-, Tincuţei), în care-şi manifestă teatral şi zgomotos o durere mai mult imaginară,, (trimite telegrame iscălite „cel mai nenorocit om", îşi apostrofează brutal fetiţa: „Plîngi, plîngi, nenorocită orfană! Mamă; ca a la, puţine au avut în, lumea asta...", se căinează vulgar: „Ah, nevaslă, de ce m,-ai lăsat lu pe mine!" dar în acelaş timp nu uită să atragă atenţia slujnicii: „Mărio, rupe feştila de la făclia aia, că pătează-covorul".)
Dacă în „Viaţa la ţară", Tănase Scatiu îşi pregătea abia ascensiunea politică,, acum el. a devenit un fel de tiran al provinciei, de trei ori ales deputat, care-şi poate permite să vorbească de miniştri? „parcă ar fi cel mai de aproape prieten, at tor", şi sâ-i tutuiască dacă nu-s do faţă. In sfîrşit, Tănase Scatiu este omul cel mai' de vază al orăşelului, singurul  din tot.
DUILIU ZAMFIRESCU
213
tîrgul în stare să primească „în mod convenabil " un ministru care se deplasează în provincie. El a ajuns să deguste ca pe un vin scump, sorbit pe încetul, plăcerea măririi, plăcerea de a fi rugat să primească la el pe ministru, ca apoi sase tînguie la toată lumea de „beleaua ce-i venea pe cap":
„Astea sînt isprăvile d-lor dipotaţi şi senatori ai noştri. Le-am zis, mă-nţelegi, eă contribuim fiecare cu partea noastră, şi să-i oprim odăi la hotel. Nu;, că nu se poale la hotel. Ei, atunci să-l primească •d-l Alexandriu. Ba nu, că nu se poate. .Mă-nţelegi ?u
In tot ceea ce face Tănase Scatiu se vede conştiinţa acestei puteri la care a ajuns, conştiinţa că banii îi dau pe de o parte dreptul să fie mojic şi crud *u cei mai slabi decît el, pe de altă parte îi impun să fie servil şi blajin cu cei mai puternici. Toate actele lui nu sînt coordonate decît de un singur gînd: sporirea averii şi înălţarea pe scară politică; toate :plăcerile-i vin numai din brutalitatea cu care se foloseşte de putere şi de bogăţie. Pînă în cele mai mici amănunte şi în cele mai mărunte împrejurări, el nu pierde prilejul de a-şi oferi asemenea satisfacţii crude, care-i măgulesc conştiinţa lui de •om avut şi puternic. Cu maică-s-i glumeşte în felul următor: „Ce manînci? ai ce mînca?", ;pe Tincuţa o trezeşte la ora patru dimineaţa fiindcă, zice el, „aşa am fost eu deprins la mama mea, şi mi-a mers bine"; •cînd. află că Mihai a dat o poliţă iscălită în alb savurează îndelung satisfacţia dea o chinui pe nevastă-sa, pregătindu-şi alta şi mai mare; „...dar îl am la mînă". Din toate se vede că manifestările vitale •ca bucuria, humorul, plăcerea, se nasc aumai în atingere cu sentimentul hipertrofiat de stăpîn.
Figura Iui Tănase Scatiu creşte în urî-ciune ca o umbră care se lungeşte nemăsurat pe ecranul unui perete la lumina ynei palide luminări, prin alăturarea lui .de nevastă-sa, firava şi gingaşa Tincuţa. Chipul ei ca de ceară, se mişcă în carte pe resorturile iubirii rămase din adolescenţă pentru Mihai şi a grijii permanente •de a înăbuşi în faşe orice scandal domestic .şi mai presus de toate un scandal între
Scatiu şi tatăl ei, Dinu Murguleţ, căci bătrînul bolnav şi-a lăsat moşia în mîinile ginerelui şi s-a mutat la el. Delicateţea şi resemnarea tăcută cu care suportă un trai infernal alături de Scatiu numai ca să nu mîhnească şi mai mult pe tatăl ei, dau imaginea unei fiinţe curate şi bune, rătăcite într-u ungher întunecat şi îngheţat al vieţii. Poezia iubirii ei cu Mihai aduce în carte o notă lirică, luminoasă,care scoate şi mai bine în relief figura greoaie şi vulgară a lui Scatiu.
Totuşi, cu toată simpatia — care se manifestă şi în „Tănase Scatiu", pentru reprezentanţii boierimii — şi aici scriitorul se află de multe ori în contradicţie cu sine însuşi. Căsătoria Tincuţci cu Scatiu, întîmplată în intervalul dintre acţiunea celor două volume, ne apare ori nemotivată, ori un compromis ruşinos şi detestabil săvîrşit de dragii săi boieri. Dinu Murguleţ, ajutat băneşte de nepotul său Damian, îşi achitase datoriile faţă de Scatiu, singurul motiv care-l mai ţinea în cumpănă în privinţa acestei căsătorii. Atunci de ce totuşi o mărită pe Tincuţa cu Scatiu pe care îl socoate un mojic şi un mitocan, în-jurîndu-1 pe unde apucă? Scriitorul se străduieşte să dea explicaţii dar este insuficient şi confuz: „Conu Dinu înălţa din umeri, dar mărturisirea ce i-o făcuse nevastă-sa că-i era frică de moarte, că nu se simţea bine, îl impresionase. Scatiu, scos mereu înainte de coana S of iţa, azi cu daruri, mîine cu o nouă cumpărătură de moşie, începuse să fie tolerat".
In ce o priveşte pe Tincuţa, explicaţiile sînt la fel de deficitare: „In sufletul fetei, dorinţa de a trăi de sine, de a fi slăpînă în casa sa, de a vedea şi primi lume, se amestecă în mod neholărît cu chipuri noi din Bucureşti, cu chipul lui Scatiu, cu viaţa la oraş. Calităţile solide ale firii sale păreau decoamdală că sînt puse de o parte şi numai frivolitatea vîrstei plutea la suprafaţă. Imaginea lui Mihai îi turbura, cîleodată planurile însă era imaginea unui copil, pe cînd ea era acum fată de măritat". Ori luăm drept reale aceste explicaţii, şi atunci ele sînt cu totul insuficiente (ştim că Tincuţa izbucnea în rîs numai cît îl vedea pe Scatiu),ori căutăm adevăratul mobil al acestei căsătorii în concesiile pe care le face familia Murguleţ
214
GEORGETA HORODINCA
averii şi poziţiei sociale a lui Scatiu, ceea ce însă contrazice imaginea castă, idealizată a acestor boieri pe care vrea să ne-o dea scriitorul. Şi înclinăm spre această explicaţie, mai ales că însuşi scriitorul în „Viaţa la ţară", relevînd gîndurile lui Matei cu privire la această căsătorie, ne spune: „Matei, la drept, nu s-ar fi opus din răsputeri dacă ar fi fost întrebat. Scatiu era incult şi cam bădăran (el însuşi îşi bătea joc cu Saşa de Scatiu, n.n.) dar era harnic, deştept la treabă şi, mai cu seamă, pentru el avea marea calitate de a nu fi om de oraş. Ca toţi tinerii care au trăit mult în mijlocul lumii de studenţi sterpi, de funcţionari, lume neproducătoare, fără aspiraţii, Matei prefera un om de ţară, simplu, celui mai şiret avocat'1.
Iată, aşa dar, că această familie de boieri, cu tot ifosul ei aristocratic, nu pregetă să-l ia ginere pe Tănase Scatiu pentru averea,,lui, şi pentru a preveni o posibilă ruină prin tăria acestui om „harnic, deştept, la treabă" cum nu mai erau ei. Avem astfel în faţă imaginea cea mai tipică a înţelegerii dintre boierimea feudală şi burghezie, care-şi dau mîna, prima dispusă la concesii ca să preîntîmpine decăderea economică, cealaltă acceptînd tîrgul ca să-i fie urcuşul mai uşor.
Finalul romanului „Tănase Scatiu" este din păcate un triumf al ideilor retrograde ale scriitorului. Dacă aproape întreg volumul este de un realism fără umbre, întoarcerea lui Dinu Murguleţ după moartea Tincuţei la moşie şi revolta ţăranilor care-l omoară pe Scatiu fiindcă acesta vrea să-l ia înapoi pe bătrîn, au semnificaţia întoarcerii proprietarului legitim şi adevărat al pămîntului: boierul.
In aceste două volume, primele din ciclul Comăneştenilor, în care acţiunea se duce mai ales în jurul problemei agrare, este semnificativ că scriitorul nu se opreşte nicăeri mai îndelung asupra unei figuri de ţăran. Apare, ce-i drept, baciul Micu, poetul firmamentului înstelat, idealizat însă şi privit numai sub această latură, care 'sugerează un fel de comunicare mistică a omului simplu cu natura. Apare Floarea, iubita părăsită a baciului Micu, figură cu totul fugar schiţată, prin care scriitorul urmăreşte de altfel o intenţie polemică şi
anume să arate „cît sînt de departe de feluB cum le-au zugrăvit nuveliştii noştri' aceste fiinţe „ciudate şi interesante", ţăranii, cu. firea lor închisă şi reţinută şi nu dulceagă, cum vor unii scriitori. Lefter cel colţos nu trăieşte decît în cîteva replici de dialog, trebuie să recunoaştem, de o mare putere-expresivă şi generalizatoare. Totuşi, e prea puţin pentru ceea ce-şi propuneau-în fond aceste două cărţi şi mai ales prima. Aceste omisiuni în opera scriitorului nu sînt întîmplătoare. In corespondenţa cu Titu Maiorescu, el îşi exprimă undeva părerea că „e greu să scoţi din sufletul unui muncitor de rînd, nuanţele atît de fine ale psihologiei moderne, dacă mai cu seamă depărtezi de el amorul şi dragostea de pămînt". Iar mai tîrziu, în faimosul discurs de recepţie la Academie, rostit în-„jachetă neagră cu trei trandafiri în butonieră" (Maiorescu), Duiliu Zamfirescu-a teoretizat public această idee, care jigneşte nu numai pe un om de convingeri democrate ci pe orice om de bun simţ, sus-ţinînd în mod eronat că „cei mai mari creatori de caractere omeneşti nu se ocupă' de sufletele simple, pentru că acelea sînt, ca neantul, fără evenimente". (Aceasta după ce Sadoveanu publicase „Dureri înăbuşite", „Crîşma lui moş Precu", şi multe alte povestiri  din  viaţa  oamenilor simpli).
Această concepţie ciocoiască, acest dispreţ pentru omul simplu, au prejudiciat în mare măsură valoarea artistică a acestor două romane (mai bine zis încercări de romane), lipsindu-le de o viziune cuprinzătoare a societăţii noastre din acea epocă şi contribuind la ştirbirea realismului lor..
Cu limitele serioase arătate, aceste două volume rămîn cele mai bune nu numai din. ciclul Comăneştenilor ci din toată opera lui Duiliu Zamfirescu. Ceea ce a scris după aceea nu se ridică nici pe departe la înălţimea atinsă în „Viaţa la> ţară" şi „Tănase Scatiu". „In război" cel de al treilea volum al ciclului mai are unele sclipiri în personagiul Milescu, alcătuit pe o latură humoristică, dar şi cu note critice (întârzie să se prezinte pe front — e vorba de războiul din 1877 —din pricinai ... unei partide de ecarte), în unele accente de indignare faţă de clasele dominante care-fugeau din ţară de frică, sub pretext căi
DUILIU ZAMFIRESCU
215
pleacă la băi (în aprilie!.,.) şi de simpatie pentru poporul care a suportat şi în război tot greul: „Iar masa poporului, care nu ştia să meargă la băi. si nici nu avea cu ce, sta acasă, ducînd şartul vieţii ca întotdeauna, cu o încredere de voinţă seacă, aşleplînd ca ziua de mîine să aducă prăpastia. Aici, nici mare entuziasm, nici mare frică. O supunere ticnită soartei, oarecare scepticism rămas din generaţiile vechi, o clătinare de cap la trecerea pilcurilor de soldaţi, şi, de departe, în fundul conştiinţei, încredinţarea că au să se mai mărească dăjdiile şi nevoile".
In afara acestor eîtorva elemente realiste, romanul este obositor prin „patriotismul didactic" (G. Călinescu) îngust şi moralizator pe care încearcă sâ-1 transmită scriitorul folosind pilda eroilor săi favoriţi, Mihai Comăneşteanu şi Milescu, în care vede urmaşi ai Buzeştilor şi ai Basarabiloi de odinioară. Punîndu-i pe aceştia să înfăptuiască isprăvi războinice, scriitorul se străduieşte de fapt să ne convingă de exemplul frumos pe care reprezentanţi ai boierimii l-au dat în timpul acestui război, dovedind astfel, după părerea lui, vitalitatea clasei feudale, „îndreptări" şi „Ana", cel dmtîi oferind soluţia unei regenerări naţionale prin romînii ardeleni (are loc şi o căsătorie simbolică între Alexandru Comăneşteanu, fiul Saşei, şi fata unui preot ardelean), cel de al doilea un roman de erotism şi frivolitate cu oarecare îndreptăţire, fiind vorba de corupţia şi imoralitatea claselor dominante, sînt romane scrise cu teză şi aproape cu totul lipsite de valoare literară.
Aceste romane ca şi plictisitorul „Lydda" nu mai au, cu toată opinia bună a autorului lor despre ele, calităţile care au făcut din Duiliu Zamfirescu un prozator de merit. De aceea nici nu vom stărui asupra lor, nici asupra nuvelelor şi schiţelor sale din ultima perioadă a vieţii, între care se află „Spre Coteşti", de o distilare atentă a mijloacelor artistice, „Furfanţo" de un humor simplu şi bonom, dar şi multe bucăţi do un snobism supărător, cu subiecte din lumea diplomatică. Aceste ultime lucrări, un fel de epilog al activităţii sale literare, n-au avut un rol deosebit în dezvoltarea
prozei noastre, Duiliu Zamfirescu rămî-nînd în istoria literară mai ales ca autor al „Vieţii la ţară" şi al lui „Tănase Scatiu".
V.
Meritul mare al lui Duiliu Zamfirescu este acela do a fi descoperit în societatea contemporană tipurile ei caracteristice Chiar începuturile mai puţin fericite ak operei sale indică un simţ scriitoricesc ascuţit şi atent Ia preocupările şi problemele epocii pe care, dacă nu le înţelegea prea bine, se străduia totuşi să le desluşească.
In opera sa de maturitate, acest simţ pe care l-am putea numi al actualităţii 1-a îndreptat spre realizarea lui Tănase Scatiu, în care epoca recunoaşte un produs caracteristic al ei. Tănase Scatiu, deşi urmaş evident al tipului de parvenit pe caro 1-a înfierat Nicolae Filimon, cuprinde în el trăsăturile sociale ale noii epoci pe care Dinu Păturică n-a mai apucat-o. Duiliu Zamfirescu a dezvoltat creator tradiţia şi direcţia pe care a imprimat-o romanului nostru întemeietorul lui, Nicolae Filimon, opera sa devenind o verigă necesară între „Ciocoii vechi, şi noi" şi scriitorii realişti dintre cele două războaie, care într-un fel sau altul au zugrăvit în politicieni burghezi do marc anvergură, în figuri do mari bogătaşi cu avere de provenienţă dubioasă, urmaşi ai lui Tănase Scatiu. Nu se poate spune, desigur, că o filiaţiunc ideologică şi artistică leagă pe Pirgu al lui Matei Caragialc, pe Tănase Vasilescu Lumînăraru al lui Camil Petrcseu, pe Stanică Raţiu al lui George Călinescu, pe lancu Urniatecu al lui Ion Marin Sadoveanu, de Tănase Scatiu. Totuşi, această galerie a literaturii noastre ar fi incompletă fără personajul lui. Duiliu Zamfirescu.
Duiliu Zamfirescu se arată în calitatea lui de continuator al romanului social al iui Filimon un scriitor care îmbogăţeşte şi dezvoltă trăsăturile prozei noastre artistice. Este drept că el rămîne adesea într-o fază de început a prozei noastre, prin faptul că opera sa este în bună parte expresia unui punct de vedere pur sentimental care-1 face să zugrăvească tabloul
216
GEORGETA HORODINCA
social în alb şi negru, după propriile-i preferinţe. Duiliu Zamfirescu moşteneşte de la  Filimon  tendinţa spre judecarea subiectivă a personajelor, tendinţă care la    predecesorul   său    era   mult mai puternică   (vezi   portretul   Banului C... şi al fiicei  sale   Maria,   în comparaţie cu  Andronache  Tuzluc,   Kera Duduca, Păturică) şi subliniată de numeroase intervenţii directe ale scriitorului care ţinea neapărat să ne spună pe faţă părerea sa ca şi noi s-o împărtăşim întru totul. Mai mult, la Nicolae Filimon alternează pasagiile de roman, de proză artistică propriu zisă, cu pasaje retorice sau de studiu documentar în care autorul ne informează despre starea socială a vremii de care se ocupă, sau îşi expune direct ideile pe care vrea să le desprindem din ţesătura artistică a operei sale. Duiliu Zamfirescu, care în scrierile-i de tinereţe încrusta şi el pasaje publicistice documentare,    se arată în opera-i de maturitate un prozator mai evoluat, care încredinţează numai  structurii   artistice a romanelor sale rolul de a-i face cunoscute ideile.   Eroinele   lui   Duiliu Zamfirescu dintre care cele mai izbutite   sînt Saşa şi Tincuţa, au gingăşia, farmecul şi lirismul care stau atît de bine unei femei, fără să aibă dulcegăria şi romanţiozitatea în care căzuse biata Elena a lui Bolintineanu, de pildă. Saşa Comăneşteanu este un personaj care ocupă puţin spaţiu literar. Prezenţa ei în al doilea plan pcrzistă însă chiar după ce autorul a încetat să se ocupe de ea şi chiar după ce ne spune că a murit de durere în urma pierderii fratelui ei, Mihai, în război.Fiul Saşei,Alexandru, simte mult timp după moartea mamei sale, întîmplată î n copilărie, că la baza vieţii lor de familie stă dragostea statornică şi pură a acestei femei. In „Viaţa la ţară", care e într-o măsură povestea dragostei dintre ea şi Damian, Saşa ne apare îneîntătoare prin statornicia cu care l-a iubit pe Matei, prin pudoarea sentimentului său care se adîn-ceşte interior şi nu se revarsă în manifestări retorice. Apariţia Saşei răspîndeşte pretutindeni   încredere,   calm,   statornicie şi aspiraţie spre puritate şi fericire. Nu este o femeie deosebit de frumoasă, nu mai e nici aşa tînără şi nici nu manifestă o inteligenţă ieşită din comun. Ce este atunci
atît de atrăgător la ea? Ca să cochetăm cu stilul creatorului ei, ar trebui să spunem: armonia. Ceea ce atrage în mod deosebit la Saşa Comăneşteanu, de care o generaţie de tineri a şi fost îndrăgostită, este feminitatea ei, blîndeţea şi duioşia pe care numai o femeie le poate avea, încrederea aproape naivă dar deplină în viaţă, încredere care-i dă un echilibru statornic şi o face să ia totul în serios dar nu în tragic, dragostea ca şi moartea, să sufere dar să nu dispere.
Pe cînd Saşa este eroina unei vieţi calme, în care totul este orînduit la timpul şi la locul său, dragostea, căsătoria, şi maternitatea, Tincuţa este creată pe alte coordonate şi e aşezată în centrul unei drame. Din căsnicia nefericită a cărei victimă este ea, Duiliu Zamfirescu a reuşit să scoată toată valoarea şi toate nuanţele suferinţei îndelungate a acestei tinere femei, gingaşe şi visătoare, capabilă de un sacrificiu şi de o răbdare de martir.
Aceste eroine poartă în făptura lor ceva care le este comun şi specific care atestă amprenta personalităţii scriitoriceşti a lui Duiliu Zamfirescu, ceva greu de precizat, termenii analitici fiind totdeauna mai săraci decît mijloacele artistice de expresie. Totuşi, putem spune că aceste eroine se disting prin sensibilitatea şi feminitatea lor, prin lirismul, gingăşia şi aerul uşor melancolic care le însoţeşte chiar în clipe de bucurie. Sigur, aceleaşi lucruri se pot spune şi depre alte personaje femenine din literatura noastră. Avem însă pretenţia că cele ale lui Duiliu Zamfirescu sînt printre primele cărora le putem atribui acest complex de însuşiri.
Cu mult înainte de apariţia „Răscoalei" lui Liviu Rebreanu, Duiliu Zamfirescu s-a arătat un bun observator şi pictor al scenelor de masă, al mulţimii exasperate şi revoltate de lacom ia şi fărădelegile exploatatorilor. Chiar dacă scriitorul n-a înţeles că revolta ţăranilor este îndreptată împotriva exploatatorilor de orice fel, el a pătruns, în descrierea scenelor demasă, spiritul şi aversiunea îndîrjită a poporului împotriva împilatorilor şi a reprezentanţilor oficiali ai statului burghezo-moşieresc. Poate că s-ar putea stabili o evoluţie de la viziunea revoltei populare pe care o are
DUILIU ZAMFIRESCU
217
Costachi Negruzzi în „Alexandru Lăpuş-aeanu" la cea a lui Duiliu Zamfirescu. Negruzzi nu distinge din agitaţia mulţimii care asaltează zidurile palatului domnesc nici un chip omenesc, totul înfăţişîndu-se ca un imens bloc compact care prezintă -caracteristica stărilor învălmăşite de mul-•ţime, prin faptul că nu are nevoie decît de o scînteie, venită nu se ştie de unde pentru ,a izbucni:  „Capul lui Motoc vrem". In romanele lui Duiliu Zamfirescu revoltaţii sînt priviţi mai  îndeaproape. Chipurile -omeneşti, încruntate, crispate, săpate ca în piatră sînt mai  distincte.  Apare un bătrîn mai domol, mai împăciuitor care 'vrea să rezolve totul cu.duhul blîndeţii. Acesta e Stoica. Apare un ţăran dîrz, intransigent, un revoltat care nu face alegere între „ciocoi". Acesta e Lefter. Prinse în unele momente caracteristice, cîteva chiupuri reuşesc, aşadar, să se individuaizieze, destul de palid, dar să se distingă totuşi unul  de  altul.  Concepţia  nefericită a .scriitorului 1-a împiedecat însă să recunoască un adevăr elementar, şi anume că oamenii simpli pot reprezenta caractere •bine conturate în interiorul acestei mulţimi de revoltaţi, şi că fiecare din ei reprezintă   un  om   cu  temperamentul şi .personalitatea sa care nu se dizolvă în ceea •ce, cu un dispreţ ciocoiesc numeau exploatatorii instinctul orb al mulţimii dezlănţuite. El îi scria chiar lui Maiorescu rîn-duri care arată cît de opac era la înţelegerea acestui adevăr în aparenţă simplu, dar care a fost atît de greu cucerit. Duiliu Zamfirescu îşi expunea părerea profund eronată că oamenii sitnpli, ţăranii, nu pot fi înfăţişaţi în adevărata lor lumină decît în mulţime: „In desfăşurarea întîmplărilor, .ţăranii se mişcă numai ca mase colective, fiindcă aşa îi cred eu interesanţi, aşa sînt • ei o putere şi numai aşa psihologia lor -poate da nota caracteristică a unui ţăran".
Deşi moşteneşte tradiţia de a-şi manifesta vehement în zugrăvirea personagiilor simpatia şi antipatia — Tănase Scatiu intră în camera Tincuţii „solemn şi prost -«a un car gol"— Duiliu Zamfirescu aduce în proza sa un început de rafinament al mijloacelor artistice, necunoscut pînă la >el şi foarte folosit abia după el. La moartea 'Tincuţii,   Tănase   Scatiu   îşi manifestă
zgomotos durerea imaginara," dezgustîndu-i prin vulgaritatea tînguiclilor sale pe cei care sufereau în mod real. Mult citatele cuvinte: „Mărio, rupe feştila de la făclia aia că pătează covoru'", pe care lerosteşte Scatiu după manifestările cele mai zgomotoase de îndurerare, la căpătîiul Tincuţii, sînt dovezile unei arte scriitoriceşti care reuşeşte să facă sensibilă cititorului lipsa de sinceritate şi vulgaritatea personajului prin chiar cuvintele sale. Poate chiar n-ar mai fi nevoie de precizarea directă a scriitorului: „Cei doi, trei oameni, cu sufletul la locul lui, ce erau de faţă, se simţeau dezgustaţi de alîla nesimţire şi prefăcătorie". Dar procedeul scriitoricesc cel mai evoluat folosit de Duiliu Zamfirescu, este cel al sugestiei. El notează cu cruzime replici ca acestea, ale lui Scatiu: „Am pierdut-o, vere Matei am pierdut-o! S-a dus de la noi, verişoară Saşo! M-a. lăsat singur, m-a abandonat, nenorocitul de mine"! Aici dorinţa lui Scatiu de a se arăta cît mai nenorocit este trădată de acel vere Matei şi verişoară Saşo, prin care Scatiu vrea să-şi sublinieze rudenia cu aceşti aristocraţi pe care într-ascuns îi urăşte, rudenie la care însă ţine şi care devine foarte şubredă prin moartea Tincuţii.
După îmnoimîntareaTincuţii, cele două cuvinte pe care le adresează Scatiu vizitiului său, exprimă fără alte comentarii, toată plictiseala şi toată oboseala pe care i-o pricinuise acesta ceremonie, ca şi uşurarea pe care o simte că s-a terminat: „Haide, băiete". Acest procedeu ni-1 arată pe Duiliu Zamfirecu un artist iscusit care nu ne obligă printr-o exprimare brutală a adevărului la recunoaşterea lui, ci ni-1 infiltrează prin aluzie, lăsîndu-ne impresia măgulitoare de a-1 fi descoperii, noi singuri.
în „Viaţa la ţară" se află, după cum spune Călinescu, primul „marivaudage" din literatura noastră, copilăreasca ceartă dintre Tincuţa şi Mihai, în care l'iecaţe interpretează cu bună ştiinţă, exact pe dos spusele celuilalt, aşteptînd o dezminţire pe care, orgolioşi,   amîndoi şi-o refuză:
„Te tog să-mi dai şuviţa de păr înapoi...
— Tio dau, răspunse el, scoţîndu-şi batista şi ştergîndu-se pe frunte: cu de-a sila nu se poate păstra un aşa frumos lucru.
218
GEORGETA HORODINCA
— Dacă nu ţii s-o păstrezi, mai bine să mi-o dai înapoi.
— Eu nu ţin s-o păstrezi —
— Se vede".
Acest scurt pasaj sub care se poate descifra un subtext bogat, o analiză minuţioasă şi discretă a unui presentiment de cochetărie, dovedeşte o rafinare a simţirii şi a expresiei caie îmbogăţeşte posibilităţile prozei artistice. De altfel, dragostea îmbibată de lirism şi visare îşi găseşte în Duiliu Zamfirescu un poet şi un psiholog discret. Analizele sale sînt pătrunzătoare şi sugestive fără să fie amănunţite, intimiste sau obositoare, ceea ce face din el premergătorul celor mai buni prozatori ai noştri, care au explorat adîncimile sufletului omenesc fără să degradeze analiza în psihologism. Iată un pasaj din „Viaţa la ţară" în care analiza psihologică atinge nuanţarea cea mai fină iar asociaţiile în aparenţă învălmăşite, dirijate parcă de hazard, pun în lumină sentimentul dominant, dragostea pentru Saşa, care-şi face loc, printre altele, în sufletul lui Matei: „Frigul îi şerpuia prin vine, dar parcă nu se simţea în stare să se scoale şi să cheme. îşi aduse aminte de o cameră rece dintr-un otel de la Pisa şi i se păru că vede apa turburată a Arnului curgîndu-i pe dinainte. Cum trece timpul]... Ce o fi făcînd Saşal... începea să se întunece... O muscă bizîi greoaie prin aer şi se izbi cu capul de oglindă. El văzu, ca prin vis, un punct negru căzînd, dar dincolo de faţa oglinzii şi tot acolo, spaţiul din odaie, reprodus în slaba lumină a zilei. Ce departe i se părea un cadru de perete văzut în oglindă] Albul şi negrul din el alcătuiau un cap de călugăriţă. Dacă închidea ochii mai mult, călugărita se prefăcea într-o biserică gotică; cînd îi deschidea, biserica redevenea călugăriţă. Şi aşa, un freamăt de memorie îi cînta în minte rugăciunea celor patru popi, în mijlocul cîmpului, cînd cu venirea Sfintei. Dar picătura de aghiazmă de pe gîtul Saşei]... Ce încîntătoare era Saşa în ziua aceea, aşleptîndu-l. în clarul obscur al odăii, i se păru că o vede, gingaşă şi surîzătoare cum era atunci; vedenia aceea lua forme hotărîte, venea spre dînsul, i se aşeză pe braţe şi îşi. lipi capul de umărul lui. Ce fericit se simţea!..."
Tudor Vianu, citînd o parte diru pasajul de mai sus în „Arta prozatorilor romîni" remarcă, pe bună dreptate, „caracterul modern al procedeului" care „alcătuieşte punctul cel mai înaintat al artei; de analist a lui Duiliu Zamfirescu, atentă la enigmele vieţii sufleteşti".
Din „Tănase Scatiu" s-ar putea cita îni întregime capitolul X (aproape trei pagini),, în care suferinţele Tincuţei ni se fac cunoscute prin înseşi gîndurile şi simţirile ei,, contradictorii şi nehotărîte între viaţă şi> moarte: „Ce-ar fi fost oare, dacă s-ar fi despărţit de bărbatu-său? Scandal. Ei şi?" Se cuvine să pui în cumpănă fericirea ta, cu opinia lumei? Şi prinse a se gîndi cum s-ar fi dus la Şaşa, cum ar fi trăit aproape de Mihai, cît i-ar ji fost de devotată. Dar-Conu Dinu? cui să-l lase? Era hărţăgos, crud, copilăros, dar îi era tată. De cîte ori lua lucrurile mai de aproape, i se făcea milă.-de el. Şi pe dînsul tot împrejurările îl aduseseră în halul în care era, împrejurările-şi lipsa de voinţă. Lipsa de voinţă. Ce vorbă; şi. asta I Cine era vinovat de lipsa lui. de voinţă?' Natura, Dum,nezeu. Dar un Dumnezeu-care, face asemenea lucruri nedrepte e o* fiinţă imorală. Atunci la cine să-ţi întorci ochii? La nimeni. La pămînt. La nefiinţă..
Logic, aşa părea. Insă îi. era drag Mihai. Ce drag îi. era!" Alături de asemenea analiză în care totul este exprimat în cuvinte,, întîlnim acelaş procedeu al sugestiei şi în descrierea stărilor sufleteşti, l'at-o pe-Tincuţa urmărind de la fereastră trăsura care-l ducea pe Mihai la gară. „Cînd ei pieriră în zare, ea rămase în. colţul ferestrei,, privind departe în văzduhul fumuriu. fără; nici o legătură între ea şi. lume. Ii răsări în. minte o imagine bizară: Iulia Gaicciardi, şi o cută misterioasă de rochie; rochia eî-în oglindă".
Astfel, prin darul său de explorator ah sufletului, omenesc, fără să fi atins rnăestria. pe care a atins-o dintre cei care au venit după el.Mihail Sadoveanu de pildă, Duiliu. Zamfirescu a îmbogăţit simţitor romanul nostru, alături de Slavici, prin iscusinţa analizei sale psihologice. Prin ideile sale. pline de un bun simţ cu privire la folosirea limbii într-o operă literară („E adevărat, că limba lui Scatiu e cam bădărană, dar-eu socotesc  că asta e vina lui Scatiu, nu.:
DUILIU ZAMFIRESCU
219
a limbii''), el a devenit, în ciuda sfaturilor estetizante pe care i le da cu insistenţă Titu Maiorescu, un eminent creator de personaje bine individualizate şi prin modul lor propriu de a se exprima. Duiliu Zamfirescu a contribuit la modularea limbii literare după nuanţele unei gîndiri şi simţiri contemporane. In prefaţa sa la volumul de „Novele" din 1888 el îşi manifestă grija pentru dezvoltarea limbii în acest sens... „Cred că este o năzuinţă dreaptă de a încerca o formă literară pentru schimbul de gîtdiri şi de simţiri mai ales, care pînă aci se făceau în limbă străină, sau într-o romînească pe are literatura cu nici un preţ n-o iuţea primi". In opera sa s-a străduit să înfăptuiască aceste exigenţe pe care le punea scriitorilor contemporani, şi a contribuit din plin, ceea ce dorea atît de mult, ca să lase urmaşilor... „o limbă în care să se mişte liberă, limba vie a graiului nostru, fără expresiuni moarte, împrumutate din cronicari,
fără curiozităţi dialectale" (regionalistice n.n.) Cu meritele şi cu lipsurile lui, Duiliu Zamfirescu rămîne un prozator de valoare care nu poate lipsi din imaginea de ansambl» a literaturii noastre, fără ca această imagine să sufere. Opera lui oferă exemplul unui talent original şi viguros care s-a izbit de adversităţile unei epoci de pionerat literar, de îngrădirile unei ideologii reacţionare, şi care de multe ori a ieşit victorios, dar de multe ori a fost şi înfrînt. Ceea ce este bun în opera lui Duiliu Zamfirescu ne face nu numai să-1 preţuim ci să şi regretăm că posibilităţile artistice i-au fost frînate — cum atît, de dureros au fost ele înăbuşite la atîţi oameni mari din trecut — de o ideologie nefastă, şi să detestăm şi mai mult o orîn-duire socială care a împiedecat oameni' înzestraţi şi valoroşi să devină ceea ce-ar fi putut ei deveni cu adevărat.
RECENZII
IN RIND CU OAMENII
Fenomenul atît de caracteristic noii orîn~ • duiri sociale din ţara noastră, fenomenul trezirii la adevărata viaţă a unor conştiinţe, condamnate ani de-a rîndul de clasele exploatatoare la o letargie umilitoare, a constituit, mai ales în vremea din urmă, obiectul unor numeroase lucrări literare, semnate de nume foarte variate, de la tineri scriitori ■ca Petre Surupăceanu („Povestiri), Ioniţă Marin („Rădiţa"), pînă la scriitori mai cunoscuţi ca Remus Luca („Ana Nucului", „Prostul"), Francisc Munteanu („Lenta"), ele. sau Marin Preda, cu valoroasa nuvelă „Desfăşurarea", admirabila istorie a trezirii la viaţă şi demnitate omenească a ţăranului isărac Ilie Barbu.
Oglindind veridic realitatea obiectivă, lu-■crările amintite arată că aceste uriaşe transformări — de la stările de umilinţă răbdată cu amărăciune, la exploziile de îndrăzneală şi demnitate, de la o personalitate ■înăbuşită şi strivită la o personalitate plină 'de încredere înviată —avînd deschisă sprevii-tor o luminoasă perspectivă—sînt generate ■ de Structuralele schimbări economice, sociale .şi politice care au avut loc la noi în anii puterii populare, schimbări pe poartă pecetea construcţiei socialiste.
Schiţa tînărului prozator Al. I. Ghilia „In rînd cu lumea" (publicată în Contemporanul nr. 37 (467) 16 sept. 1955), înfăţişează cu mult talent un proces similar. 'Originalitatea acestei lucrări constă în spe-
cificitatea imaginii ei artistice, în felul ingenios şi propriu în care autorul dezvăluie un adevăr general prinlr-un caz particular. Dovedind maturitate ideologică, autorul izbuteşte să arate cum adevăratele tradiţii sănătoase ale ţărănimii noastre muncitoare, năzuinţele şi visurile ei neîmplinite rînduri de vieţi, se realizează pe deplin de-abia în vremea puterii populare. Acesta este meritul schiţei lui Al. I. Ghilia.
Concepută sub forma unei scrisori către un prieten şi străbătută de un puternic lirism, schiţa.lui Al. I. Ghilia ne înfăţişează procesul dezmeticirii, al eliberării şi afirmării conştiinţei umane a bădiţei Visarion Creţu.
In fiecare an în salul lui bădiţa Visarion Creţu avea loc sărbătoarea Hramurilor, — pe care, din pricina unei crunte sărăcii, el nu o putea ţine — a „vestitelor hramuri moldoveneşti". Pe tînărul autor îl „încearcă o amară tristeţe" la gîndul „că n-are să reuşească să le înfăţişeze în toată i'ala, măreţia şi strălucirea lor..." Oricine citeşte schiţa îşi dă însă seama că autorul s-a temut degeaba, dat fiind că pasajele cele mai izbutite ale schiţei sînt tocmai acelea care descriu hramurile şi scenele de bucurie colectivă.
Iată scena praznicului pe care izbuteşte să-l facă bădiţa Visarion Creţu la un an după înscrierea sa în gospodăria colectivă:
„Şi mesenii vrednici şi buni urmaşi ai
IN RIND CU OAMENII
221'.
lui Pantagruel, — slavă domnului, la hram se găsesc destui dintr-aceştia — înfulecă repede, opăriţi, asudaţi, cu feţele roşii, cu ochii cît cepele, şi-şi trag din ce în ce mai des răsuflarea, ducînd paharele pline la gură.
Şi afară, prin'ogrăzi, prin uliţe, la strîn-sură, de vale, e-o forfotă, o forfotă nemaipomenită ; oameni fel de fel, care în vîrstă, care tineri, pe jos, în căruţe, clădiţi claie peste grămadă, cu picioarele spînzurate peste loitre, hurducaţi ca vai de ei, învăluiţi în pulberi şi soare, umblă grăbiţi, se duc, vin, se încrucişează, schimbă vorbe, glume. Cumetrii se bat peste umeri; cumetrele se pupă zgomotos pe amîndoi obrajii, mînjiţi de colb şi de sudoare; fetele ciripesc; moşnegii hîrîie ; babele lăcrămează ; copiii ţipă; diavolii de flăcăi strigă, chiuie, înjură, pocnesc din degete, fac cu ochiul mîndruţelor, şi cei care s-au întrecut cu măsura umblă şovăind prin şanţuri şi au un chef nebun să stea de vorbă cu toate gardurile.
însă asta — nu-i nimic. La „strînsură", de vale, în mijlocul satului, este ce este. Aici lumea fierbe ca într-un cazan. Şi-i o-ngrămădeală, de n-ai unde azvîrli un ac! Şi-i o gălăgie, un vuiet, de nu s-aude nici în aer nici în pămînt! Tromboanele de alamă bubuie, hăuie, nechează; clarinetele plîng, viorile scîncesc; contrabaşii mîrîie ca urşii; ţambalele zdrăngănesc vesele; cobzele zumbăie; toba tună, trăsneşte, asurzeşte; limonagiii urlă, scrîncio-bul scîrţîie; scrînciobarii, cu feţele congestionate, cu ochii ieşiţi din cap, strigă muşterii cu nişte glasuri năpraznice, răguşite şi disperate ca la o moarte de om; şi toţi vorbesc deodată, cîntă, rîd, răcnesc; se iau la întrecere cu tromboanele fanfarei. Şi totul se leagănă, se învîrte, clocoteşte !"
Prin descrierea ospăţului la care mesenii înfulecă cu o poftă pantagruelică, prin realizarea unor puternice imagini plastice, cu ajutorul îngrămădirii elementelor, tînărul prozator îl urmează într-un chip fericii pe Creangă, iar prin descrierile de natură şi prin  lirismul povestirii pe Mihail Sado-
veanu. tnrîurirea aceasta asupra lui Al. I. Chilia e binefăcătoare, luminînd trăsăturile specifice ale personalităţii sale-art ist ice.
Mai puţin realizată ni se pare schiţa în pasajele unde se analizează viaţa psihologică' a eroului, dureroasele lui frămîntări. Autorul nu se încumetă să-l lase pe erou a-şi dezveli singur viaţa psihică, şi nici el nu îndrăzneşte să facă sondaje mai adinei în sufletul acestuia. Merită însă să subliniem inteligenta redarea atmosferei sociale a satului în care pînă şi casele cu înfăţişarea lor trufaşe, cum e a chiaburului Ţibuleac, sau umilă cum e aceea a lui bădiţa Visarion Creţu, devin personaje autentice, participante la. acţiune, purtătoare de semnificaţii sociale.. Iată casa lui bădiţa Visarion Creţu:
„De cîte ori treceam pe dinaintea acelei porţi, în ziua hramului, aveam mereu impresia că din ochiurile negre ale ferestrelor porneşte o imputare mută şi grea: „De ce te uiţi la mine, drumeţulel Nu vezi cît îs de umilită?"
Prin destinul vieţii lui bădiţa Visarion şi al familiei sale, care în timpul praznicelor bogate se retrăgea pe dealurile din jurul satului şi mînca ciuperci cu mămăligă, măcinaţi de dorinţa ca odată şi odată să facă şi ei un praznic, şi care abia acum îşi realizează dorinţa, ni se dezvăluie de fapt drumul unei întregi categorii sociale, condamnate din pricina neajunsurilor materiale să nu poată sta „în rînd cu oam,eni.i". Bădiţa Visarion Creţu ajunge în rînd eu oamenii de-abia după înscrierea sa în gospodăria colectivă şi după ce obţine o serie de succese în munca din cadrul colectivei. E un simbol adînc, care vorbeşte convingător tuturor despre superioritatea complexă a noii orînduiri care duce spre socialism.
Prin rezolvarea justă şi cu succes a acestei interesante idei, Al. I. Ghilia îşi cîşligă un merit de seamă în rîndul tinerilor noştri prozatori.
Cititorii sînt deci îndreptăţiţi să aştepte noi şi valoroase lucrări de la Al. I. Chilia şi nu ne îndoim că el se va arăta la înălţimea acestei încrederi.
I. D. Bălan
222
MARIN BUCUR
ION MANOLE: ANTON PANN
MONOGRAFIE
c
'U Anton Pann s-a întîmplat un lucru ciudat; s-a vorbit şi i s-a pomenii memoria ■deseori,cu ornai maresau maimicăputere de ■înţelegere, dar s-a scris despre el destul de puţin şi insuficient. Scriitorul modest, peregrinul veşnic cu desagii doldora de călin-•dare, cîntece de stea, vicleimuri ori cîntece de lume, n-a rămas în ochii posterităţii critice o figură clară în dezvoltarea culturii ro-mîneşti.
A. Pann reprezintă o „epocă" distinctă în cultura romînească a secolului trecut, premergătoare momentului revoluţionar de la 1848. E contemporan cu Văcăreştii, Cîrlova, Eliade, Alexandrescu, Mumulean, Ţichindeal, trăind într-o adevărată febră de cultură. E vremea în care scriitorii se pregătesc să scuture ţara de „cele 18 ramuri de suferinţe1''', aducînd-o în rîndul ţărilor dezvoltate. Se critică instituţii şi moravuri feudale, se propun alte norme etice, se citeşte şi se scrie intens, se traduce din abundenţă şi se publică, ■se deschid şcoli. Se lucrează în grabă şi cu zel pentru mai departe. In această epocă, Anton Pann s-a relevat ca o personalitate dintre cele mai remarcabile.
Monografia lui I. Manole este, cu toată siguranţa, o lucrare de anvergură, întemeiată şi dezvoltată pe toate dimensiunile activităţii scriitorului, stabilind printr-o interpretare judicioasă factorii determinanţi care au hotărît locul operei lui Anton Pann în viaţa culturală şi literară a secolului trecut. Multe lucruri s-au avut în vedere: ori poetul liric, ori cîntăreţul de biserică, ori culegătorul de folclor, dar de la modesta cercetare a lui G. Dem,. Teodorescu, o altă lucrare monografică menită să pătrundă fenomenul literar pînă în adîncime şi să-l explice cu rigoarea omului de ştiinţă nu s-a mai făcut pînă la monografia lui I. Manole. Unii dintre istoricii literari au apreciat şi l-au înţeles pe Anton Pann; au dat judecăţi favorabile şi au elogiat zelul său de cărturar neobosit. Au fost însă destui şi din aceia care l-au dezaprobat, considerîndu-l. mai de grabă un colportor decît un popularizator al slovei scrise, iar alţii l-au pus alături de scriitorii, de talent care reprezintă începutul unui veac nou. Opiniile
au fost exprimate în periodice, ziare şi reviste, iar în istoriile literaturii s-a rămas la portretul sumar al scriitorului şi operei sale laolaltă.
Monografia lui I. Manole a pornit de la ceea ce i-a oferit istoria şi critica literară de pînă acum, cu noi mijloace de investigaţie la stabilirea adevăratei valori a unei mari figuri a scrisului romînesc. A combătui eroarea şi falsul, a preluat ideile juste şi aprecierile întemeiate şi a supus opera lui Pann unei detailate analize ştiinţifice.
Tipărită în litere cirilice, în mare parte opera lui Pann nu a fost cunoscută în toată întinderea ei, fiind mult tim,p lăsată deoparte şi trecută ca bibliografie, fără a i se mai da vreo apreciere substanţială. Judecata valorii lui Pann în majoritatea cazurilor s-a făcut printr-o raportare la cîteva lucrări de bază şi după unele considerente formale, restul cilîndu-se spre a se face dovada erudiţiei. Monografia lui I. Manole însuma pe un plan extins omul,opera, activitatea şi epoca, oferind o imagine relativ completă. Amănuntul trecător, ştirea oferită de articolul mărunt de revistă, descoperirea eruditului sînt adunate şi repartizate aici pentru o discuţie integrală. Monografia despre Anton Pann aparţine unui cercetător stăpîn pe materialul de investigaţie,  epuizînd domeniul ales printr-o muncă temeinică, cu bune intuiţii asupra epocii şi clarificat asupra importanţei unui asemenea scriitor. Unele lucrări monografice apărute în ultimii ani, dintr-o interpretare falsă a caracterului j>opular care trebuie să caracterizeze lucrările noastre literare,   chiar   dacă   sînt    juste,    nu se susţin pe o atentă documentare ştiinţifică şi rămîn la enunţuri. Se merge la suprafaţă, plutind  în generalităţi, lucrarea avînd aspectul unui foileton de ziar continuat în mai multe numere. De la faclologie s-a sărit la polul opus, lot atît de vătămător istoriei literare ca şi primul. O monografie implică luarea în discuţie a complexului operei şi vieţii artistului, concomitent cu toată literatura de specialitate scrisă în această direcţie.
E vorba, aşa dar, de o preluare în spirit ştiinţific şi nu de o cronică subîmpărţită în
ANTON PANN
223
capitole, întinsă pe zeci de pagini, în care autorului, din cauza aglomerării faptelor generale discutate în afara operei alese pen-.tru studiu, nu-i mai rămîne timp şi pentru ..analiza cuviincioasă a ceea ce este literatură. Aici pătrund cu uşurinţă teoriile sociologizante, exagerările compromiţătoare şi vulgarizările improprii criticului literar marxist care ştie delimita zonele cu siguranţa omului ,de ştiinţă.
în monografia despre Anton Pann, documentarea şi materialul de erudiţie sînt distribuite raţional şi într-o ţinută care nu dau lucrării nici atmosfera insuportabilă a broşurilor pedante şi. nici sărăcia lucrărilor de critică literară în care lipseşte însuşi obiectul. Anton Pann e un scriitor care cere un .studiu anevoios, şi pentru un cercetător subiectul acesta este un exam,en. A neglija un as-,pect sau a nu te informa   întocmai pentru fiecare proplemă,  înseamnă între altele a ■ strica tabloul. Omul e prezentat în legătură ■cu opera sa, cu contemporanii, şi operele lor, iar cadrul de epocă rămîne ca un decor de scenă, în care se petrece povestea vieţii unui ■om minunat. E adevărat că subiectul acestei poveşti are o altă tratare:   viaţa  lui Pann şi opera sa merg în acelaşi ritm. Cu fiecare >carte tipărită se intră în altă etapă a vieţii scriitorului. Capitolele au însemnări diverse legate atît de viaţă cît şi de opera şi activitatea lui de popularizare a    cărţii. („Se spune"...  „Folcloristul şi cîntăreţul liric", „Fabulistul",   „Povestitorul", „Finul Pepe-lei",  „înfruntînd veacul").  Modelul vechi de monografie în care biografia şi. opera sînt separate nu e adecvat studiului asupra lui A. Pann, deoarece la diferite vîrsle scriitorul şi-a schimbat ocupaţia, a reluat una mai veche, legîndu-şi veşnica meserie de publicist, de fiecare  îndeletnicire poetică  în parte. De aceea şi este posibil planul oferii de monografia lui I. Manole. Astfel, în capitolul „Povestitorul", începe prin a-l prezenta pe Pann ca pe un erou al vieţii învingînd moartea într-o boală grea şi. apucîndu-se în grabă de a cîştiga timpul-pierdut să scrie o cărticică religioasă: „Pocăinţa omului dezmierdat sau vorbire între suflet şi trup şi osebite sfătuiri folositoare trupeşte şi sufleteşte".   (I. Manole ar trebui, să detaileze expunerea acestei teme şi să încerce a lămuri filiaţia din cartea lui Cantemir, căci s-ar
părea că există).  Apoi publică Calendar bogat pe 1850 şi prelucrarea unei. cărţi vechi populare „înţeleptul Arghir cu nepotul său Anadarn". Refăcut după suferinţă şi din nou dispus să lucreze, scrie opera lui de seamă „O şezătoare la ţară",  pregăteşte ediţia a doua a „Poveştii, vorbei" şi mai publică două lucrări religioase de ritual: „Tipic bisericesc"  şi  „Proschinalar".  Pe urmă strînge cîntecele „De lume" publicate, măi adaogă altele noi şi pregăteşte culegerea „Spitalul amorului" sau   „Căutătorul dorului". Aici autorul monografiei îşi opreşte expunerea cronologică intrînd în analiza poeziilor şi a valorii lor. Volumul este redeschis şi reluat la lectură piesă cu piesă, adueîndu-se în sprijin afirmaţii noi făcute cu justeţe critică. După aceea urmează cronologic; „O şezătoare la ţară" care face loc unui comentariu bogat menit să demonstreze că avem în această lucrare   o realizare valoroasă a literaturii noastre clasice. După ce a analizat „O şezătoare la ţară", biograful evocă în următorul capitol puţinele clipe liniştite petrecute de Anton Pann în căsuţa lui din strada Taurului, căci scriitorul fiind în ultimii ani ai vieţii, trăia într-o grabă febrilă de realizare. Dimineaţa mergea după treburi de-ale tipografiei în oraş, apoi trecea la corectarea copiilor pînă în vremea mesei şi. acasă se aşternea din nou la scris. Viaţa lui Pann se caracterizează printr-o agitaţie continuă. Cu aşa hărnicie şi pricepere a muncit  în  ultimii patru-cinci  ani încît, după boala din 1894, a scos peste patruzeci de volume. Numai în 1852 tipărea treisprezece volume iar în anul următor nouă.
*
Anton Pann a făcut tot ce i-a permis timpul şi priceperea. A cules cîntece şi le-a publicat cu text şi cu melodie, a reorganizat sistema muzicii bisericeşti, a adunat poezii de pretutindeni, a scos calendare pentru ţărani şi tîrgoveţi şi a tipărit cu zelul unuia care s-ar fi ocupat în acest timp numai de îndeletnicirea de tipograf, a fost profesor şi cîn-lăreţ şi în plus a trăit luîndu-i vieţii şi dulceaţa bucuriei şi izbînzii în ale dragostei şi amarul supărărilor.
Nici că s-a pomenii pînă în vremea lui Pann un scriitor care într-adevăr să merite
224
MARIN BUCUR
mai mult şi să jie prin tot ce a făcut un scriitor popular. El nu a făcut altceva decît să adune şi să prelucreze creaţia populară, să răspîndească zeci de cărţi anual printre oamenii de rînd.
Opera lui apare la fusta ei valoare abia acum, cînd este supusă unei analize critice ştiinţifice în toată însemnătatea ei. Monografia lui. I. Manole arată locul pe care îl ocupă Anton Pann în dezvoltarea mişcării culturale şi literare de la noi. Lucrarea cuprinde de-a lungul desfăşurării ei tablouri inedite ori. uitate, sugestive şi pline de pitoresc, comentarii care vor să facă înţeleasă fiecare pagină peste care puţine minţi s-au aplecat în decursul vremii. Paginile închinate biografiei scriitorului se citesc cu mult interes. Astfel, ni se arată că Anton Pann trăind în mijlocul poporului său, a ajuns să-l înţeleagă şi să-l înfăţişeze în scrierile sale, aducînd literaturii romîneşli un serviciu dintre cele mai scumpe. Fiecare moment important din viaţa lui Pann este ilustrat, de I. Manole cu material demonstrativ suficient, fiecare operă a scriitorului e cercetată în trăsăturile ei cele mai caracteristice.
Monografia se opreşte îndeosebi asupra celor două cărţi: „O şezătoare la ţară" şi „Povestea vorbei". Aici Pann a adus toată rîvna sa scriitoricească, humorul sănătos, experienţa de viaţă într-un mozaic format din proverbe, maxime, zicători care sînt expresia înţelepciunii populare.
Autorul monografiei îl consideră pe „fiul Pepelii" un scriitor din cea mai curatăspeţă populară, bun peisagist de moravuri, care însă a ştiut lucra numai cu materialul fol-
cloric. Din această cauză, figura scriitorului capătă o semnificaţie cu atît mai evidentă cu cît autorul procedează la o analiză atentă, şi nu rămîne la aprecieri din afară. Afirmaţia unui recenzent în „Gazeta literară" că I. Manole nu dispune de o informaţie bibliografică egală în ■ toată lucrarea, e nedreaptă. Nimeni nu a aşteptat de la I. Manole o lucrare care să facă o compilaţie a. celor spuse pînă în prezent. M.onografia trebuie să se întemeieze pe un comentariu nou — şi în măsura în care se poate—şt original.. Nu ne trebuiesc lucrări de compilaţie oricît de erudite ar ji ele, ci lucrări care să fie de folos istoriei literare printr-un mod nou de: a vedea opera de artă, prin profunzimea analizei, îmbogăţirea datelor şi corijarea erorilor. Spiritul în care este lucrată monografia este analitic, autorul ţinînd să sugereze imaginea generală printr-un ansamblu de observaţii locale. Procedee satirice, limba şi stilul sînt discutate pe loc ori de cîte ori o nouă tipăritură a lui Pann necesită acest lucru. Un capitol aparte nu era posibil pentru că prezentînd cronologic titlurile tipăriturilor şi nediscutînd la unele şi valoarea lor literară totodată, pentru ca cititorul să poată face pe drum o diferenţiere de valori, lucrarea ar fi apărut greoaie şi plicticoasă.
Cartea lui I. Manole se înscrie în categoria monografiilor solid documentate, menite să îmbogăţească istoria literară cu studii ample asupra scriitorilor romîni, să repună în drepturi figuri dispărute sau mutilate de critica veche. Cartea intră în rîndul lucrărilor trainice, utile oricînd cercetătorilor şi maselor de cititori.
Marin Bucur
EVOLUŢIA SUFLETEASCĂ A EROULUI*)
PWoua orînduire punecapăt vechiului conflict între societate şi personalitate; o caracteristică a ei esenţială forrnînd-o tocmai încrederea în forţele creatoare ale omului, în resursele sale spirituale, în caracterul inspirat al muncii lui. Este meritul multora dintre scriitorii contemporani de a ne fi făcut să simţim în eroii unora dintre operele
lor momente emoţionante de viaţă, în care se răsjrînge acest proces grandios de înflorire armonioasă, multilaterală, a omului zilelor noastre.
Apare sensibilă în literatura noastră străduinţa de a rezolva problemele grele de concepţie pe care le ridică zugravirea artistică a noilor raporturi ce se statornicesc între
) Dan Costescu: Pavel Dogaru. Ed. C. C. S. 1955.
EVOLUŢIA SUFLETEASCA A EROULUI
225
individ şi societate, surprinderea acelor momente revelatoare pentru înflorirea aptitudinilor, a valoroaselor însuşiri care sălăşluiesc în fiecare om. Este astfel justificată bucuria cititorului de a găsi o asemenea strădanie şi în creaţia unui tînăr prozator aflat la început de drum cum este Dan Coslescu, şi mai ales în prima sa lucrare de proporţii mai ample.
Pavel Dogaru, eroul principal al romanului este fiul unui tăietor de lemne sărman din părţile Tolcuzului, prăpădit de o moarte cumplită: îngropat sus în creerii munţilor de un brad imens prăvălit, asupra-i.
Autorul începe prin a-lprezenta pe Pavel Dogaru — aşa cum l-au format anii aceia de aspră şi insuportabilă trudă în codrii sălbatici, departe de ai lui — într-un moment cînd, venind la oraş, înainte i se deschide un drum nou, necunoscut încă, şi în pragul căruia îl copleşeşte şuvoiul alitor întrebări, speranţe şi temeri.
In linii mari, istoria cărţii lui Pavel Dogaru este istoria vieţii unui flăcău sărman pe care oamenii fabricii în mijlocul cărora soseşte îl primesc cu omenie, cu căldură şi-l formează sufleteşte. Autorul a ales tocmai acele momente din viaţa eroului său în care dragostea cu care-l primesc muncitorii apare mai vie şi mai puternică — ca un element hotărî tor în formarea şi plămădirea lui Pavel Dogaru. Comunişti ca Tomşa, Sălăjeanu sau Ni-codim nu se mărginesc numai să discute despre Pavel Dogaru ca despre un om al lor, pentru care — îndeplinindu-şi o elementară-datorie partinică — se simte fiecare în parte răspunzător. Ei se apleacă cu gingăşie şi. discreţie asupra firii contradictorii şi în acelaşi timp interesante a acestui flăcău căutînd să-l înţeleagă, să şi-l apropie. Nicodim şi. Sălaj an îl fac oaspetele nelipsit al primurilor lor din zilele de odihnă. In discuţii prieteneşti de la om la om, în atmosfera caldă a căminului lor, ei îi ajută tînarului înăsprit de traiul amar şi singuratec să-şi deschidă inima.
Abordarea unei asemenea teme, de o deosebită însemnătate în prezentarea figurii contemporanului nostru, sezisarea unuia dintre cele mai frumoase aspecte ale vieţii noastre, — lupta aceasta pasionată, consecventă, plină de stimă şi afecţiune pentru dezvoltarea armonioasă a fiecărui om în parte — aduce 15 — V. Romînească
o semnificativă mărturie despre orientarea lînărului scriitor. Este îmbucurător de constatat înainte de toate, că în investigarea realităţii noastre, Dan Coslescu a ales tocmai viaţa unui asemenea erou cum este Pavel Dogaru, în care comuniştii au ştiut să trezească cele mai nobile şi mai frumoase impulsuri, şi însuşiri specifice tinereţii.
Dacă alături de calităţile romanului, se cer semnalate şi o serie de slăbiciuni de ordin artistic, aceasta, fără îndoială, se explică prin lipsa de experienţă a autorului aflat la prima sa lucrare amplă. Vom menţiona de aceea asemenea lipsuri ale cărţii cu sentimentul sincer al acordării unui ajutor efectiv lînărului prozator.
Dan Coslescu s-a străduit, în urmărirea existenţei lînărului tăietor de lemne din momentul intrării în fabrică şi. pînă în clipa cînd păşeşte treptele politehnicii, să ne redea-procesul formării morale a eroului său, ca o urmare firească a înrîuririi pe care oameni ca Sălăjan sau Nicodim au avul-o asupra lui. Măsura deplină a tăriei şi frumuseţii sentimentelor pe care le nutresc asemenea cotnu* nişli pentru flăcăul venit din munţi ne-o putea da doar prezentarea amploarei deosebite a schimbărilor calitative ce survin în conştiinţa eroului. Acestea capătă proporţiile unei adevărate treziri, la viaţă. Dar aceasta depinde şi de felul în care e prezentată o asemenea evoluţie multilaterală, de autenticitatea cu care sînt surprinse diferitele stări sufleteşti capabile în succesiunea lor să poată dezvălui logica formării unui anumit caracter, cu specificul şi originalitatea Sa.
In analizele sale literare, Ibrăileanu acorda o deosebită atenţie crista Uzării, a ceea ce numea el „i'irea, esenţa personajului". El arăta că un erou literar trăieşte cu adevărat numai atunci cînd cititorul simte că are în faţă mereu acelaşi om, cînd are sentimentul identităţii tipului, intuiţia naturii nedezminţite a personajului. ...„Cînd c vorba de un personaj principal, desfăşurat într-un roman, ceea ce-i ţine în conştiinţa noastră tipul identic sie însuşi, consecvent cum se zice, este mai ales reacţiunea lui „tipică", nedezminţită la împrejurările, la incitaţiile lumii înconjurătoare..." lnlr-o anumită măsură, Dan Coslescu a reuşii să găsească elementele caracteristice, unice, ire-pelabile din caracterul eroului tău. Cititorul
226
MIRON DRAGU
care urmăreştereacţiunea, frămîntarea care se naşte în sufletul lui Pavel Dogarii din primele zile ale lucrului în fabrică, începe să recunoască în persoana acestuia o anumită individualitate. Ea îi apare sensibilă în emoţia pe care o trăieşte Pavel Dogarii în clipele angajării, în senzaţia de singurătate şi. în lipsa de aer pe care el o încearcă păşind tăcut, concentrat, pentru prima oară în vuietul asurzitor al halei imense a fabricii: „Hala răsuna de loviturile ciocanelor, nimeni nu se mai uita la el şi dintr-o dată se simţi năpădit de scalaşi sentiment de singurătate.. .Nimeni nu vorbise cu el, nu-i spusese un cuvînt de bun sosit". Emotivitatea, timiditatea eroului îşi au obîrşia în condiţiile sale particulare de viaţă, în urmele a-dînci pe care acestea le-au lăsat în sufletul lui.
Autorul a întîmpinat totuşi greutăţi serioase in urmărirea eroului sub diferitele lui ipostaze, în acele momente de cotitură cînd specificul personalităţii lui Pavel Dogaru urma să se definească mereu în procesul desăvârşirii lui sufleteşti, spirituale. De multe ori se pare că sînt ignorate tocmai coordonatele iniţiale ale formării eroului, care în anumite situaţii nu mai trezeşte în cititor sentimentul naturii proprii a personajului. Descrierea apariţiei mugurilor delicaţi, firavi, ai. unui sentiment obştesc, a năzuinţei de a fi de folos celor din jur, e uneori compromisă de episoade şi scene în care Pavel Dogaru se comportă de la început ca un vechi şi iscusit activist de partid.
In asemenea momente (cum este cel în care duce o vie muncă de agitaţie de la om la om, apropiindu-se de fiecare cu un tact şi bun simţ care vădesc o incontestabilă experienţă anterioară), eroul pare a fi depăşit în chip inexplicabil, cu lotul miraculos, sfiala şi. nesiguranţa arătată cu cîteva pagini mai înainte. El numai trăieşte nici una din senzaţiile de singurătate, de slînjeneală abia încercate. Cititorul aşteaptă cu emoţie ceea ce ar fi fost esenţial în apariţia primei, preocupări obşteşti a lui Pavel Dogaru: manifestarea acesteia prin specificul personalităţii lînărului înăsprit şi însingurat de viaţa dusă pînă acum. Este legitimă de asemenea cerinţa ca eroul să fie înainte de toate consecvent felului de a fi de pînă acum, în care lipsa de experienţă în relaţiile cu oamenii,
sensibilitatea ascuţită cu care trăieşte fiecare jignire sau contrarietate ni-l dezvăluie ca pe un adolescent oarecum greu acomodabll cu noile condiţii de existenţă.
Această notă de impersonalitate pe care o capătă drumul vieţii lui Pavel Dogaru, aşa cum este prezentat el în roman, apare sensibilă şi în felul cum sînt rezolvate conflictele sau impasurile pe care eroul le are de înfruntat. Se simte tendinţa autorului de a substitui drumului sinuos dar adevărat al lui Dogaru spre dobîndirea unor poziţii ideologice limpezi, just orientale, o prezentare nefiresc de rectilinie a evoluţiei sale, care în cazul respectiv nu pare deloc firească, naturală. Cu impulsivitatea şi în acelaşi limp sensibilitatea ascuţită a nedreptăţii care i se face, ecoul principal al romanului nu stă prea mult pe gînduri şi-l loveşte pe un individ care l-a jignii. Alunei cînd mult mai tîrziu simte crescînd într-însul o mînie cumplită împotriva criminalilor care au aruncat o aripă a fabricii în aer, cu aceeaşi mentalitate rudimentară eroul se gîndeşte, minat de o egală impulsivitate: „burghezii-s duşmani de moarte, neîmpăcaţi, nu? — Atuncea, de ce nu ne scăpăm de ei odată pentru totdeauna? Nici aşa nu te poţi aştepta de la ei altceva decît să-ţi vîro cuţitul în spate, într-o noapte...!" Este, bineînţeles, lămurit de Matei—prietenul său. —asupra liniei politice a partidului în această privinţă, ceea ce îl face să-şi schimbe brusc felul de a gîndi. Fără a se lumina procesul interior,prin care ideea unei juste conduite politice i-a devenii proprie, organică, se trag numaidecîi următoarele concluzii: „îi era dragă fabrica, şi şi-ar fi dat şi viaţa pentru ea, dar n-ar fi putut spune de ce anume. Cînd îşi puse această întrebare, îşi dădu un fel de răspuns: aici oamenii m-au primit cu dragoste, mă simt bine şi mulţumit între ei: dar nu era de ajuns. Mai lipsea ceva, dar Pavel, nu ştia ce, şi tocmai din pricina asta nu întrebă pc nimeni. Ura lui, însă, împotriva bandiţilor care dăduseră foc nu se domoli."
Autorul îl prezintă apoi pe eroul său abor-dîndîn toate situaţiile linia care i-a fost recomandată şi. pe care el se pare că şi-a însuşit-o. Manifestîndu-se sub it cu totul altfel decît i-ar fi diclal-o firea sa timidă, şovăitoare, pornirile lui impulsive anterioare, cu fermitatea şi cal-
EVOLUŢIA SUFLETEASCA A EROULUI
227
mul unui activist experimentat, el ia numai decît de acum înainte, cu toată gravitatea de circumstanţă difer'te atitudini şi holărîri de o înaltă ţinută principială.
Gazdei sale îi vorbeşte „apăsat" astfel:
„Âştia sînt duşmani de clasă, aşa să ştiţi, doamnă Sofia. în trecut, cînd clasa muncitoare a fost bătută şi purtată prin închisori, ei ce făceau? Se îmbrăcau numai în mătase şi pietre scumpe. Ăstora o să le venim noi de hac !" Iar unui element înapoiat, Riza, Jiu pierde prilejul de a-i spune pe un ton la fel de ritos: „Tovarăşe Riza, să isprăveşti cu asemenea atitudini duşmănoase ! Dacă nu-ţi place munca noastră, du-te în altă parte".
De cele mai multe ori, unor astfel de replici li se adaugă şi notaţii care sînt exterioare eroului, şi care încearcă să suplinească prezentarea nemijlocită a gîndurilor lui în asemenea clipe: „Pentru prima oară de cînd coborîse din munţii Tolcuzului spre a-şi căuta pîine, Pavel Dogaru se frămînta şi nu-şi găsea liniştea din pricina unui lucru, care la urma urmei nu-1 privea pe el personal. Dar îşi dădea seama că, din tot ce făcuse pînă acum, ăsta era lucrul cel mai    de seamă".
Sînt momente cînd Dan Coslescu reuşeşte să-l redea cu naluraleţă pe eroul său muncind, frămîntîndu-se pentru o cauză obştească, scriitorul urmărind statornic, în firul acţiunii romanului, manifestările concrete ale specificului personalităţii acestuia, a acelui amestec contradictoriu de naivitate, simplitate şi sensibilă trăire interioară. Sugestivă este în această privinţă surprinderea reflexivităţii eroului, în clipa cînd un muncitor vîrslnic, Sălăjean, îi rîde în faţă („...Oare de ce rîde?... De bună searnă de bucurie că el, Pavel, nu-i un uituc ca alţii, ci-i om căruia-i place să se ţină de cuvînt..."). Ţinuta obişnuită a lui Dogaru se manifestă în replicile lui. deschise, fără gînduri ascunse şi drămuiri, grijulii, omul neînlelcgînd. decît greu subtilitatea ironică a interlocutorului său. Există o anumită atmosferă a gîndurilor intime ale eroului trăit pînă atunci în farmecul pădurilor de munte, învăţat să aştepte cu emoţie primele semne ale primăverii.
De altfel, Pavel Dogaru are un fel personal de a gusta şi a simţi, aromele, culorile, freamătul viu al naturii. Zugrăuindu-l în
15*
clipele acestei bucurii imense pe care el o resimte după dobîndirea primelor succese în muncă, autorul ştie să găsească tonalitatea stării sufleteşti a eroului său, care priveşte primăvara natura redeşteptîndu-se. Pavel Dogaru urmăreşte dimineaţa, în drum spre lucru, răsăritul soarelui ale cărui raze „tremură strălucitoare deasupra acoperişurilor, aurindu-le şi fac să plutească un văl de lumină prin crengile în floare", cînd „cerul îşi capătă adevărata lui culoare albastră, nespus de curată şi transparentă, ca un pastel! !" El aude acum în oraşlarma păsărilor, înfiorat de amintirea codrilor sil-hui pe care i-o evocă: „ciocănitoarea de pe antena de radio, vrăbiile care se zbenguie pe strada încă pustie, mierloiul din prunul curţii vecine..." Din păcate, notele personale ale caracterului eroului nu se vădesc tocmai acolo unde sînt aşteptate înainte de toate, în punctele nodale, de evoluţie de la o anumită atitudine la alta, ci în clipele ulterioare acestora, după ce cititorul a. aflat printr-o formulă lapidară obişnuită într-un reportaj gazetăresc că, de pildă, Pavel Dogaru a reuşit cu succes să-i mobilizeze pe tovarăşii, lui. de muncă la o mai bună organizare a muncii sau că a cerut să între în rîndurile U.T.M.ului.
In ciuda eforturilor vizibile ale ■autorului de a menţine în cililor sentimentul naturii caracteristice lai Pavel Dogaru, acesta nu-şi poate păstra lotuşi identitatea sa de-a lungul paginilor romanului, tocmai pentru, că schimbările pe care le suferă nu sînl suficient de veridic şi natural descrise.
Trebuie să recunoaştem că o asemenea prezentare neconvingătoare a faptelor ne împiedică să credem în posibilitatea transformării conştiinţei eroului. De la primele şi pînă la ultimele pagini ale cărţii, Pavel Dogaru parcurge un drum uriaş sub raportul evoluţiei sale interioare, al desăvîrşirii atitudinii sale faţă de oameni, faţă de efortul constructiv al întregului popor. Ori, astfel de treceri discontinui de la o atitudine la opusul ei, ocolindu-se în permanenţă, dacă nu prezentarea pe larg a deliberărilor intime ale eroului, cel puţin sugerarea succintă a temeiurilor apariţiei, unor porniri şi atitudini noi, lipsesc evoluţia personajului de naluraleţă şi autenticitate. In linii mari, calea pe care a păşit Pavel Dogaru ca un
228
MIRON DRAGU
tînăr înaintat plin de idealuri şi năzuinţi generoase, este calea bătătorită de cei mai mulţi dintre eroii romanului. Era însă interesant ca scriitorul să fi surprins acel sunet aparte, specific numai paşilor eroului său, de-a lungul unei asemenea căi.
Şubrezenia construcţiei personajului principal al romanului apare mai evidentă pe măsură ce el e pus în situaţia de a se manifesta în ansamblul conflictelor cotidiene ale vieţii de fabrică ca şi pe planul frămînlărilor sale intime. Este, astfel, cu totul izbitoare contradicţia care se iveşte brusc între conduita de o fermă principialitate adoptată în perioada intrării sale în rîndurile utemiştilor şi vertiginoasa sa coborîre la mentalitatea înapoiată a. celui din urmă salahor.
Pavel Dogaru este descris — începînd din momentul cînd. i se propune să se califice, dar pentru un timp să fie oarecum nevoit a se lipsi de plusul cîşligat în acord — în prada unei crize morale care-l mistuie, îi răvăşeşte gîndurile şi-l zguduie cumplit. Răbufnirea aceasta bruscă a unei pofte nesăţioase de bani, neaşteptată în dezvoltarea eroului pe care-l cunoaştem succesiv asum.îndu-şi numeroase îndatoriri obşteşti şi ducîndu-le la bun sfîrşit, nu pare cîtuşi de puţin firească.
Reţiile descrise copios, cu amănunte interminabile, privirile rătăcite pe care i le surprind cei din fur, însingurările atît de dese cînd se istoveşte în frărnîntări sufleteşti, dezvăluie de fapt simplomele unei crize sufleteşti morbide proprii mai de grabă unui individ neputincios şi ros de mult de patima înavuţirii, căruia brusc i se pune un obstacol în realizarea planurilor sale. Ori, o asem.enea criză — rămasă cu lotul neexplicală de împrejurărilevieţii— e tot atît de incompatibilă cu chipul acelui Pavel Dogaru care abia coborîse din creierii munţilor ca şi chipul ulemislului cunoscut în toate secţiile fabricii pentru destoinicia şi fermitatea sa morală.
N-am vrea să pomenim mai pe larg de faptul că toate cele din jur îi erau mai mult decît grăitoare în a-i dovedi că numai calificarea îi poate aduce un nivel realmente superior de trai, că aceasta nu putea să n-o înţeleagă ca oaspete nelipsit din casa îmbelşugată a fruntaşului în muncă Nicodim,, decorai în repetate rînduri. Despre caracterul nefiresc al unei asemenea crize care, — even-
tual în intenţiile cele mai bune ale autorului ţinea să marcheze cu orice preţ. şi un zbucium voit dramatic al eroului său pozitiv, — vorbeşte o trăsătură mai bine reliefată a lui Pavel Dogaru. Este încrederea lui în oameni, încrederi formată ceas de ceas, eroul aflîn-du-se permanent în mijlocul acelor oameni cinstiţi pe care el i-a simţii mereu atît de apropiaţi lui — prieteni sinceri ca Tomşa, Nicodim, Matei. Meritul autorului în sublinierea unei asemenea comuniuni, sufleteşti este evident. Cum se explică atunci că în ciuda sfaturilor şi a criticilor primite pe toate tonurile posibile de la ai lui, frămîn-tării acesteia pentru pierderea temporară a unui procent oarecare de cîştig i se dau asemenea proporţii nefireşti? Şi mai ales că Pavel se dovedeşte dinlr-o dală insensibil la orice apel, fie el patetic sau brutal? Cum se explică faptul că nu-i mai ascultă pe cei a căror stimă se străduise neîncetat s-o cîş-tige? Sînt, întrebări cărora cititorul n-ar putea să le găsească un, răspuns.
Caracterul fals, cu totul artificial al prezentării unui asemenea zbucium sufletesc reiese şi din. cercetarea unor ample descrieri în care momentele depresive alternează cu rnono-loguri interioare în care răsună, din timp în timp, pare-se, glasul cutremurat al conştiinţei sale răzvrătite — cam la nivelul acesta: „...parcă de undeva din străfundurile lui, îi răspunse Pavel Dogaru, cel de odinioară, din zilele de avînt, cînd muncea la zdrobi-torie: „înainte iubeai munca; de aceea ai propus să se instaleze un ventilator, ai organizat secţia, te-ai îngrijit ca munca să se ducă tot mai bine... Şi acum ce trebuie să faci? Să nu te mulţumeşti să-ţi treacă cele 8 ore. Priveşte în jurul tău, caută, ai să găseşti întotdeauna ceva nou de făcut care să-ţi uşureze munca ta şi a tovarăşilor tăi şi să ajute producţia"...
Ciocnirea rece a unor principii generale, meditarea îndelungată asupra unor alterna-1; ive abstracte formulate în termeni şablonarzi, este cu totul străină felului de a fi al lui Pavel care, în general, în intimitatea gîn-durilor lui e mult mai simplu, mai firesc şi — trebuie s-o spunem — mai interesant, chiar în exprimările sale. Aceeaşi impresie o dă şi etapa ulterioară din viaţa eroului, momentul cînd, el îşi recunoaşte greşeala sa şi începe munca de calificare.  Vorbele pe
EVOLUŢIA SUFLETEASCA A EROULUI
229
care le rosteşte acum sună ciudat de maşinal cu accente de nesinceritate şi convenţionalism: „Da, da. Mi-e tare ruşine de asemenea gîn-duri, dar aşa a fost şi nu ar fi cinstit din partea mea să le ascund... Poate de unde... originea socială... ţăranul e individualist... o ştiu acuma..."
Se poate spune căvaloarea deosebită a ideii romanului — prezentarea procesului trezirii la viaţă a unui tînăr în care încep să înflorească cele mai frumoase sentimente umane, — este ştirbită de imprecizia cu care autorul a trasat calea dezvoltării eroului său.
Orientarea meritorie spre reflectarea unuia dintre nenumăratele procese de renaştere morală şi spirituală a oamenilor patriei noastre, l-a pus pe tînărul prozator în faţa unor grele probleme de creaţie.
Se simte în romanul lînărului prozator o arbitrară simplificare a vieţii, tendinţa de a rezolva în chip superficial problemele dificile ale zugrăvirii procesului tipic de îmbogăţire şi dezvoltare sufletească a oamenilor noştri înaintaţi. Intenţia bună, demnă de a fi subliniată, intenţia de a prezenta drumul unui
tînăr care abia în mijlocul muncitorilor înain-i
N. TĂUTU:
Chitim în volumul „Inscripţii" o poezie intitulată „Dorinţă", în care autorul încearcă o definiţie a ariei sale:
â
în alcovuri eu n-aş vrea să-mi steie Cărţile şi versul meu de jar: Nu le-am scris să-ncînte   vreo femeie, Şi nici lauri n-am cerut în dar.
Nu le vreau în file argintate Sau legate-n piele de maroc, Să le ştiu cu un sidef tăiate Paginile ce-au dpspit din foc.
Cîntecele mele-aş vrea să fie într-o bluză aspră de soldat, Anilor de luptă mărturie Şi tovarăş   celor ce-au luptat.
Baioneta filele să-i taie. Cartea mea s-o ştiu ca un slovar în carîmbul cizmei, cînd prin ploaie Va porni patrula pe hotar.
taţi, sub influenţa Partidului, într-o mare fabrică se trezeşte la o nouă viaţă ca urmare a încrederii şi dragostei cu carea fost înconjurat, nu poale să estompeze convenţionalismul şi adeseori falsitatea acestei prezentări. însemnătatea deosebită a temei pe care Dan Coslescu şi-a ales-o ne îndreptăţeşte să regretăm faptul că în afara ezitărilor şi slăbiciunilor fireşti oricărui început literar, autorul a dovedit uneori o vizibilă slăbire a exigenţei sale artistice, mai ales în construcţia logică a caracterului eroului său.
Dan Costescu se află însă la început, la primul său roman, şi desigur că tinereţea autorului, lipsa unei mai îndelungate experienţe de creaţie literară, n-a pulul să nu se facă simţită în lucrarea sa. De aceea ne exprimăm speranţa sinceră — ţinînd seama de unele merite incontestabile ale lînărului prozator —, că în cea de a doua carte a sa, asemenea slîngăcii şi scăderi vor fi înlăturate cu de-săvîrşire, că autorul va putea găsi cu mai multă siguranţă drumul adevărat al eroilor înaintaţi ai societăţii noastre spre care se simte atras şi care i-au inspirat primul său roman.
Miron Dragu
„INSCRIPŢII"
Iar de-or cuteza s-aducă moarte Cei mişei — şi de-oi cădea sub foc — Vreau să ştiu că versu-mi mai departe Va lupta ne-nduplecat în loc!
E exprimată aici cu limpezime ideea unei poezii combative, pusă în slujba celor ce luptă pentru făurirea unei lumi noi, poetul ar ătîndu-se dispreţuitor pentru versurile de seră, intimiste şi fără vlagă. Dimpotrivă, el îşi consideră versurile ca o expresie a unor sentimente aspre, viguroase, înscrise pe o carte cu foi rezistente sortite a fi desfăcute nu cu cuţitul de sidef, ci cu baioneta soldăţească.
Dar această autocaracterizare, ce indică liniile mari de orientare a poeziei sale, nu este completă fiindcă nu numai asprimea şi vigoarea sînt proprii poelulut, ci alături de acestea, şi am putea spune chiar cu precădere, gingăşia şi căldura sufletească con-
V. NICOROVICI
230
stituie partea dominantă, cea mai semnificativă, cea mai poetică a producţiilor sale. Iată, de exemplu,poezia care deschide volumul: „Borna de la hotar". Poezia se desfăşoară lin, ca o undă uşoară de izvor, cu un sunet muzical clar ca al unei rostogoliri pe prunduri. Din asemenea elemente, în aparenţă minore, de romanţă, poetul ştie să-şi modeleze cîntecul înlorcîndu-l către semnificaţiile majore:
Ca o bornă, da, gbitara Să vestească tuturor Că de-aici începe ţara Cîntului triumfător,
Şi că mîna care ştie Să dea cîntecelor glas N-o lăsa ştirbit să fie Din pămîntu-i nici un pas!
Dar poetul îşi arată întreaga măsură a posibilităţilor sale cînd imaginaţia lui se îndreaptă către evenimente ce se cer evocate din noianul amintirii sau din timpuri apuse. Şi el o face printr-o mare cheltuire de sentiment, încadrîndu-şi descripţiile cu umbre şi lumini estompate, care dau întregului tablou o suavă înfăţişare de basm sau de baladă:
Spre sală zîmbea păstoriţa Şi vechiul clavir a deschis; Brodată cu stele altiţa Sclipea, ca de flori un cais.
O clipă şi alta, şi alta Porni spre adîncul azur Balada străveche, înalta, Ca munţii înalţi dimprejur!
Spre lună, spre stele, aripe Străbat din trecutul talaz; Ce vechi apar tristele clipe. In vesela sală de azi...
(„Concert într-un colhoz din Azerbaidjan").
Scriitorul care a zugrăvit monumente se simte el însuşi tentat să ia locul arhitectului sau al sculptorului şi să înalţe statui servindu-se de mijloacele poeziei:
Se odihnea! Şi îndelung Pe culme respira soldatul! Plumbii de moarte-1 mai ajung, Dar cît de-aproape e înaltul!
In toiul luptei s-a oprit, Ştergîndu-şi rana de pe frunte, Lîngă o stîncă de granit, Un trunchi desprins din aspru munte.,
Abia atinse fruntea sa De sînge plină, de sudoare, Dar stînca presimţea în ea Urcînd, statuia viitoare!
Simbolul cu care se încheie poezia creşte organic din elementele ei anterioare. Poetul şi-a profilat eroul pe un înalt piedestal, aproape de cer, i-a deschis o cuprinzătoare perspectivă, de dimensiunea celor patru zări, i-a surprins gesturile şi starea sufletească.
Se pot cita astfel numeroase construcţii simbolice de acest fel, izbutite („Turnul Spaski", „Cronicarul" ele.)
Dar N. Tăutu ştie să surprindă şi mişcarea psihologică a unui personaj, găsind notaţiile corespunzătoare pentru a ne-o face simţită şi înţeleasă. Iată, de pildă, cum poetul ştie să înfăţişeze simţirile gingaşe şi delicate ale unei mame venite să-şi vadă feciorul, acum general, în clipa cînd acesta e urcat sus la tribună pentru a primi defilarea. Poetul începe, cum îi e obiceiul, prin a evoca înfăţişarea solemnă a clipei. Dar apoi, treptat, treptat, tonul solemn coboară, potrivindu-se împrejurării şi obiectului poeziei:
Şi-a şters cu mîneca sudoarea, Apoi şi-a potrivit năframa.
Ar îndrăzni... Şi nu-ndrăzneşte. Mai face-un pas... Apoi se-ntoarce. Ce-o fi, o fi... Hai voiniceşte! De ce să merg?... Ei vin încoace...
Greu l-a zărit sus la tribună Cu ochii ei slăbiţi de vreme. Se îndemna cuiva să-i spună Ca pînă jos, la ea, să-l cheme.
Dar are timp?... Mai bine lasă, ll va privi de-aicea doară, Aşa cum îl privea şi-acasă, Cînd ucenic pleca la gară...
In această poezie se vădeşte o altă latură a personalităţii poetului. Scriitorul care a modelat statui şi a surprins destine eroice şi avînlate pătrunde în regiuni mai „proza-
N. TAUTU : INSCRIPŢII
231
ice" ale realităţii — fără a înceta prin aceasta să fie poet. Gesturile timide, ezitarea, căutătura sfioasă a mamei şi în cele din urmă biruinţa sentimentului de afecţiune maternă care se degajă din hotărîrea de a-l privi tot ca pe copilul ei de altădată, îşi găsesc expresia firească, adecvată, şi prin această modalitate poetică.
„Scrisoarea unei doamne de pe Rin" poate fi considerată o poezie care conţine quinlesenţa artei poetice a lui N. Tăutu. Poezia e scrisă într-un ritm melodios, de cîntec. Poetul înfăţişează trecutul de legende al Germaniei, folosind tonul diafan şi liniştit al evocărilor sale:
Te visai purtînd o plasă Fermecată, ca Siegfried, Să te pierzi — nor de mătasă — în pădurea de molid...
Sau cînd coborau în toamnă Funigei de-argint prelungi, îţi părea pădurea, doamnă, 'Tabără de Nibelungi!
In aparenţă e vorba de o despărţire între solul soldat care pleacă pe front şi nevasta lui, tînără încă şi cuprinsă de flacăra primei iubiri. Dar umanitatea acestei scene intime e contrazisă de poet în strofele care urmează. Soţul drăgăstos şi candid, soldat în armata Fiihrerului, comite cele mai groaznice crime, cu acelaşi surîs gingaş ca în clipa în care s-a despărţit de tînăra-i nevastă. Antiteza aceasta între cruzime şi duioşie, între gingăşie şi cinism, constituie un rechizitoriu virulent al hitlerismului, în ciuda Ionului reţinut cu care vorbeşte poetul.
In exemplele analizate am definit trăsăturile principale ale artei poetice, în spiritul căreia face poezie N. Tăutu. Şi. alîta vreme cît el pătrunde în esenţa faptului înfăţişat, alîta vreme cît tonul folosit se adaptează obiectului zugrăvit, atunci simbolul, evocarea lirică, analiza sufletească, sau portretizarea exterioară capătă semnificaţia unor veri labile mijloace dea face poezie. Din clipa cînd poetul, însă, se mulţumeşte a rămîne la suprafaţă, atunci calităţile sale artistice se transformă în contrariul lor. Simbolul lipsit de sens capătă un caracter prolix — analiza sufletească interioară şi
portretizarea, lipsite de semnificaţii mai adinei, dau loc la o relatare searbădă.
Facilitatea de care dă dovadă, adeseori, poetul, trebuie criticată cu toată seriozitatea, fiindcă aceluia care a dat poezia „Scrisoarea unei doamne de pe Rin", nu i se pet trece cu vederea poeziile scrise în grabă, ce poartă amprenta, nu atît a personalităţii cît a manierei sale. Exemple de acest jel, din păcate prea multe, se pol da şi din acest volum.
Pe bună dreptate, poeziile de acest fel ale lui N. Tăutu au fost şi. parodiate. Un singur exemplu va fi suficient pentru a ilustra scăderile cele mai evidente. Să ne oprim la poezia intitulată „Bobina comsomolis-tului Putilov".
Nu încape îndoială că şi despre o bobină se poate scrie poezie valoroasă, dar cu condiţia ca versurile să închidă o semnificaţie umană mai largă, obiectul menţionat slujind doar de pretext. Poetul începe tele-grajic şi voit prozaic:
O etichetă. Firul. O bobină.
Iţi amintesc privindu-le-n vitrină: "
... Firul s-a rupt în crîncenele lupte, Să-i lege-atuncea capetele rupte
Şi să refacă grabnic legătura, Ostaşul muribund le-a prins cu gura,
Le-a strîns în dinţi, ştiind că-1 vor străbate.
Repezi comenzi şi ordine cifrate.
Am reprodus în întregime versurile, spre a arăta astfel, fără nici un comentariu, că în cazul de faţă nu avem de a face decît cu o simplă relatare a unui. eveniment şi nimic mai mult. Exclamaţia patetică scoasă de poet la vederea firului de telefon e nepotrivită şi sună ca o replică de tragedie într-o simplă piesă jără pretenţii. De aceea şi pare artificială, retorică:
O, vechiul fir... Mai arde muşcătura... Aevea simt ostaşului căldura!
Şi inima — îmi parc — mai departe Că bate-n fir, nestinsă nici de moarte!
Dar poetul nemulţumit de alîta, se avîntă şi mai. sus pe treptele retoricii, şi glasul său răsună din ce în ce mai fals:
232
V. NICOROVICI
Că o aud în inimile noastre...
Şi-n ochi îi simt privirile albastre...
(priviri albastre, ale cui? — ale inimii? Căci aşa ar rezulta din context).
Insfîrşit, uitînd cu lotul de obiectul de la care pornise în avîntul său, autorul ajunge la următoarea concluzie simbolică şi, în dorinţa lui, probabil joarie cuprinzătoare:
„O mie metri" pe bobină scrie. O mie metri?
Nu!
O veşnicie!...
Deficienţe de expresie poetică se întîl-nesc mai ales acolo unde N. Tâulu renunţă să fie el însuşi, adică poetul evocărilor calde, pline de efuziuni sentimentale, şi încearcă să facă un soi de poezie telegrafică, voit prozaică. Şi atunci autorul observaţiilor subtile asupra sufletului uman e în stare să scrie la acest nivel:
Criămţe mari şi aurite, Seminţe moi de răsărite — II încercau în şir ispite...
„Rupi plumbul, simplu o să cadă Capacul... Ce înseamnă-o ladă? Nu-i nimenea doar să te vadă..."
Sleit, se-mpleticea pe scară. Un pumn... O boabă de secară. Simţea miros de pîine-n nară.
Şi, insfîrşit, o observaţie de detaliu, dar nu lipsită de importanţa ei, trebuie făcută în legătură cu modul neglijent în care uneori poetul rimează. Se pot întîlni împerecheri cu lotul arbitrare ce supără urechea cititorului: „treple-parapete", „salvă-ţeavă"', „bă-lane-foame" ele... Nu sîntem adepţi ai purismului în ceea ce priveşte rima, şi considerăm că asonanta ar putea fi folosită; nu însă oricum şi în asemenea poezii care exprimă sentimente line şi calme, simboluri geometrice desenate, adică poezii cărora le stă mai bine cizelarea şi atenta execuţie de detaliu, şi în care orice stridenţă a formei ia înfăţişarea unei ştirbiri.
V. Nicorovici
P. ANTOKOLSKI: „VERSURI ALESE" *)
jPentr u cititorul care s-a obişnuit să distingă versul cu rezonanţă de proclamaţie al lui A. Surkov de notaţiile meditative, calde, luminoase, din poeziile lui S. Sci-paciov — bunăoară — sau tonul frust, plin de umor popular al poemelor lui A. Tvar-dovski faţă de versul cu strălucire marmo-reană al lui N. Tihonov, lectura poeziei lui Antokolski constituie, desigur, o descoperire nouă.
Se poat'e spune că lirica atît de personală a lui P. Antokolski reprezintă o confirmare admirabilă a principiului coexistenţei unei varietăţi bogate de stiluri şi curente în cadrul aceleeşi literaturi a realismului socialist, principiu căruia dezbaterile celui de al doilea Congres al scriitorilor sovietici i-au subliniat însemnătatea estetică.
Ca o consecinţă a uriaşelor victorii ale construcţiei   socialismului   şi   a revoluţiei
culturale înfăptuite în U.R.S.S., procesul desprinderii lui P. Antokolski din impasul formalist s-a desfăşurat cu rezultate deosebit de rodnice pentru poezia sovietică şi pentru poet.
In poeziile care formează ciclurile „Marile distante" (1936), „Anul puşkinian" (1938), poetul se orientează din ce în ce mai vizibil spre realitatea sovietică, pe care o cîntă în versuri impetuoase, dăltuite cu o înaltă măiestrie, cu un profund simţ al frumosului.
Semnificativă pentru creaţia poetică a lui Antokolski este şi o altă latură a talentului său. Încă din anii tinereţii poetul s-a ocupat de teatru; el a scris o serie de piese cu caracter romantic, dintre care „Logodnă în vis", creată în timpul Marelui Octombrie şi reprezentată pe diverse scene între 1917—1918 — este cea mai valoroasă. Atrac-
) Ed cartea Rusă, 1955.
P. ANTOKOLSKI : VERSURI ALESE
233
ţia lui P. Antokolski către dramaturgie face explicabilă înclinarea poetului spre poemul dramatic („Cikalov"), sau utilizarea stilului poeziei dramatice într-o creaţie care nu este totuşi menită scenei, cum este suita lirico-istorică „Comuna anului 71".
Esenţiale în definirea profilului artistic ' al personalităţii lui P. Antokolski sînt înclinaţia către o tematică istorică, precum şi patosul dramatic apropiat aceluia din poemele lui A. Blok („Sciţii", „Cei doisprezece", etc.).
Pavel Antokolski nu este un poet liric care resfrînge evenimentele prin procesul propriilor lui trăiri, ca E. Dolmatovski — de pildă — sau în unele poeme Scipaciov. Două izvoare adinei alimentează inspiraţia poetului şi lot deodată constituie substanţa versului său: pe de o parte, dorinţa inexorabilă de a-şi închina toate resursele artistice „cumplitei muze a dreptăţii", cum spune în poemul programatic „Introducere", pe de altă parte, puterea evocatoare a unor momente cruciale din desfăşurarea  luptei sociale.
Aceste particularităţi ale talentului său poetic, o cultură bogată, o vastă experienţă de viaţă ca şi cunoaşterea adîncă a istoriei s-au concretizat în valoroasele evocări ale revoluţiei franceze: „Sans-culottes", „O mie oplsule patru zeci şi opt",„A treia republică". Poemul „S ans-culottes", în ciuda dimensiunii lui relativ reduse, este o adevărată frescă şi un portret de epocă al revoluţionarului francez. O caracteristică deosebii de interesantă a acestui poem o formează faptul că în portretizarea eroului, poetul nu recurge nici la descrierea „obiectivă", nici la intervenţii lirice. Eroul îşi face biografia şi monografia socială vorbind el însuşi:
Mama, tîrfă-mi fu, ori vrăjitoare — Taică-meu un nu ştiu care prinţ! N-au ajuns la-nalta lui splendoare Ţipetele ei în suferinzi, — Cînd rupîndu-şi fustele în silă Două nopţi de toamnă s-a zbătut... Chiar şi ploaia, fără nici o milă Mă scuipa atunci cînd m-am născut.
Tonul plebeian, de frondă, se revarsă în notaţii sarcastice („răcneam cu cobza-n mîini romanţa"), sau în pasaje întregi de dialoguri   „obraznice",   amintind îndrăz-
nelile   lui   Villon,   ca   în   aceste versuri:
Las' să crească, domnule, mai bine Capetele-n suliţi cît mai nalt, Nu tot buchisi-n caiet la tine, Bate îierul-acuma cît e cald.
Eroul liric se identifică aici cu poporul francez, care ştia bine sa facă distincţia între jaeobinii cinstiţi şi intruşii de teapa advocatului vizat de această invectivă legitimă.
Procedeul e amplificat în remarcabila odă „La o sută cincizeci de ani de la căderea Bastiliei" (1789—1939) prin actualizările şi confruntările trecutului cu prezentul. De astă dată, eroul nu mai este un răzvrătii care evocă momente ale luptelor la care a participat, ci poetul însuşi discută cu revoluţia personificată:
Veneai ca marchitană, şi duioasă Tu mîna o-ntindeai ca pentru joc Pentru-un cuvînt al tău, pentru o frază Mulţimile se aruncau în foc.
Marchitană, simbol al revoluţiei, este în acelaşi timp Parisul „aprins de roşul miilor de cocarde şi bonete frigiene", dar şi oraşul umilit al trădărilor burgheze, care duc Franţa la dezastru în cel de-al doilea război mondial:
Cînd Pirineii fumegă în sînge Voind spre Vosgi să-şi taie parcă drum Şi „Junkers"-ul deasupra cercul strînge Ameninţînd cu pulbere şi scrum...
Lirica lui Pavel Antokolski este clocotitoare. Ea îşi măreşte frumuseţea şi îşi sporeşte semnificaţiile bogate prin tonul romantic şi vibraţia eroică, plină de strălucire legendară, transmisă de poet versurilor prinlr-un contrast puternic al imaginilor, vizibil chiar în exemplele citate.
Puterea de a da viaţă atmosferei epocii, se manifestă din plin în portretele pe care poetul le-a închinat unor mari figuri ale literaturii universale: „Shakespeare" ,.„Balzac", sau unor clasici ai literaturii ruse: „Gogol", „Turgheniev", etc. Din păcate, în volumul prezentat de „Cartea Rusă", aceste poezii n-au fost incluse, ceea ce limitează cititorului romînposibilitatea cunoaşterii unui poet cu o tematică atît de interesantă.
234
MIHAIL COSMA
In poezia lui Antokolski există o fericită îmbinare a liricului cu epicul.
Poetul cultivă un tip de „baladă lirică", în „Balada mării"—de pildă —poetul cîntă fapta eroică a unor aviatori sovietici dobo-rîţi în apele Mării Negre de către fascişti, dar care cu dîrzenie legendară reuşesc să reziste încercărilor şi revin la Sevastopol. De o valoare egală sînt: balada „Ilegalistul", înfăţişînd un moment din lupta revoluţionară a lui I.V. Stalin, şi „Balada despre felul în care s-a salvat Jean Lecoq", bucătar pe unul din bastimentele flotei franceze, care a preferat să se scufunde la Toulon decît să cadă în mîna hitleriştilor.
In relatarea odiseii pe care Lecoq a trăit-o împreună cu un grup de marinari,, recunoaştem sentimentele poporului aprins de setea răzbunării împotriva invadatorilor:
...Fu soarta noastră crudă.
Noi, flota Franţei o priveam
Arzînd cum se scufundă.
...Unde-s Pierre Dirnanche, Brissot,
Şi Claude Legumme — răspunde?
Dar viitorul, încotro?
Dar Franţa noastră, unde?
...Nu-i totul prăpădit, vă spun,
Odată cu Toulonul.
Ne-om revedea, pămînt străbun,
Goni-vom teutonul.
Ce-am spus, de mii de ori o spun —
Vă jur pe-ntreg Toulonul!
îmbogăţind lirica sovietică cu poezii memorabile, care şi-au adus partea lor de contribuţie la lupta împotriva invadatorilor hillerişti, cu arma versului, poetul a fost alături de partizanii francezi ori cehoslovaci, de populaţia exterminată la Lidice sau Oradour, de inima eroică a Europei, martirizată de fascişti.
Ciclurile scrise în timpul războiului antihitlerist: „Fier şi foc" (1942), „A treia carte de război" (1946), reprezintă o parte valoroasă a operei sale.
Un loc de seamă în ansamblul creaţiei lui Antokolski îl ocupă ampla baladă „Fiul" (1943), una din realizările poetice de mare valoare ale literaturii sovietice. Poetul a scris balada la moartea fiului său căzut în lupta contra fasciştilor.
Versurile aduc o nouă viziune asupra tragicului. După cum remarcă în lucrarea
sa „Literatura sovietică contemporană" L. Timofeev, poetul, înfăţişînd una din laturile cele mai tragice ale războiului, — moartea unui fiu şi marea durere a unui părinte, — a izbutit să ridice la nivelul unei înalte generalizări semnificaţia nouă a ideii tragicului.
Patosul durerii sfîşietoare de care este măcinat tatăl ostaşului erou, căzut pe cîmpul de luptă, are ceva din suflul lamentaţiilor eroilor antici. Poetul determină întreaga natură, întregul cosmos să plîngă odată cu el:
Izbeşte, mare, undele sărate Şi ţipă-nnebunită către ţărm, Aşa cum ţipă-n mine şi se zbate Povestea-n care inima mi-o sfărm. Voi, stepe năpădite de negară, Sunaţi din clopoţeii de cicori! Azi nu-i nici fata, nici amiaza clară, Doar viscol, vuet, vînturi şi ninsori.
Dar părintele este conştient că sacrificiul eroic al fiului său reprezintă o ofrandă sublimă adusă pentru salvarea umanităţii din ghiarele fascismului. De aceea el. nu-i deplînge sfîrşitul ca pe al unui înfrînt, ci ca pe al unui luptător.
Există pasaje de o omenie şi în, acelaşi timp de o durere atît de răscolitoare în poem, încît nu este deloc exagerată apropierea şi comparaţiile ce se fac între această creaţie şi marile creaţii ale muzicii simfonice. Poemul oferă un autentic libret pentru o nouă „Eroică".
Dacă „Fiul" reprezintă o culme a măeslriei poetice a lui P. Antokolski pe planul creaţiilor inspirate din lupta oamenilor sovietici în anii războiului, marele poem „Koş-cei" constituie o realizare tot atît de valoroasă pentru definirea artistului ca un maestru al liricii de idei.
„Koscei" este un cunoscut personaj din basmele populare ruseşti, simbol al ava-riţiei, al venalităţii duse pînă la vînzarea propriului suflet pentru aur. Poetul i-a amplificat semnificaţiile şi a creat din figura acestui bătrîn bolnav şi odios imaginea simbolică a capitalismului. Luînd întru-cîtva ca model „Legenda secolelor"a lui Victor Hugo, poetul sovietic a dat vestmînt unei „legende a secolelor" capitalismului, a etapelor sale de evoluţie. Finalul zugrăveşte
P. ANTOKOLSKI: VERSURI ALESE 235
pieirea inevitabilă a capitalismului, întruchipată în călătoria fantastică a lui Koscei:
In nordul plin de gheţari, sub ceruri de opal In sudul cald, cu stele de fosfor, sclipitoare Pe insula Buicen, ascunsă după-un val Stă moartea lui în geamandura plutitoare. Sau insula Buicen, e-acea străveche ţară, Cu pletele de ceaţă căzute peste frunte, Ce şi-a schimbat în şilingi întreaga sa comoară
Şi neagră se priveşte în apele afunde. Oricare-ai fi  tot   una-i!   Vom sfredeli
eternul.
Topi-vom  minereul,   brăzda-vom lumea
' toată,
In noaptea vremii negre   vom sfredeli
cu fierul,
Ca el să nu mai scape de moarte niciodată ! Noi pe  Koscei ghici-l-vom   sub orice
mască-ndată
Oriunde s-ar ascunde sub orice fel de nume, Şi prin povestea noastră de azi, adevărată, Rîzînd, strivim de-a pururi puterea lui
în lume.
Volumul de versuri alese cuprinde dea-semeni o parte din cele mai bune poezii scrise de P. Antokolski în ultimii ani, cîteva din versurile care zugrăvesc aspectele nocive ale realităţilor din  lumea capita-
listă („Scrisoarea către Apusul depărtat" şi altele), sau poezii închinate fenomenului grandios al construcţiei societăţii noi, a comunismului („Versuri despre Octombrie", „Jurămîntul" etc.)
In toate aceste poeme poetul nu-şi des-rnlnte profesiunea de credinţă şi idealul de a rămîne un soldat al „muzei dreptăţii", căreia chiar după moarte doreşte să-i fie paznic:
De mult   e-aleasă-a mea cărare Rămîn al ei şi mai departe. Iar cînd va fi să trec în moarte, Pe veci în pază-am sâ-i trimit Carnetu-mi roşu de partid.
Este îndeobşte cunoscut că lirica lui Pavel Antokolski nu e lipsită de dificultăţi, datorită marei varietăţi şi bogăţiei imaginilor, formelor de versificaţie şi prozodiei mereu noi pe care poetul le utilizează în creaţiile sale. Cu toate acestea, lînărul poet II. Gră-mescu a izbutit să facă faţă greutăţilor traducerii, versiunea romînească păstrînd în bună măsură frumuseţea, cursivitatea, şi varietatea   versurilor   lui   P. Antokolski.
In deosebi merită să fie semnalată traducerea poemului „Fiul", care poale fi apreciată printre traducerile izbutite din poezia sovietică. Cogma
JULES VERNE
Aprecierea deosebită de care s-a bucurat scriitorul Jules Verne nu privea numai pe romancierul „pentru copii", ci şi personalitatea puternică literară care a fost exponenta unor tendinţe generale ale timpului său. Fără prealabila cunoaştere a acestor tendinţe, opera lui Jules Verne nu poale fi fust apreciată.
Jules Verne scrie în perioada cînd capitalismul trece în stadiul monopolist, în perioada cînd statele capitaliste se angajează într-o luptă aprigă pentru acapararea surselor de materii prime, a pieţelor de desfacere, pentru extinderea sferei de influenţă, în perioada luptelor pentru colonii. Este epoca în care Franţa îşi extinde imperiul său colonial în Africa, ocupînd astfel Algeria şi Tunisia,  Sudanul şi  Guineea, Gabonul şi.
Congo Mijlociu, în Oceanul, Indian — coasta Somaliei şi Madagascarul, în Oceania —Arhipelagul Sondelor iar în Asia — întreaga Indochină.
Această goană după colonii a imperialismului, în slujba căruia se ajla dezvoltarea ştiinţei şi perfecţionarea tehnicii, stimulează descoperirile geografice care, la rîndul lor, pasionează publicul pentru cunoaşterea noilor şi îndepărtatelor orizonturi. în această perioadă, descrierile de călătorii trezesc un viu interes ca şi lucrările de popularizare a ştiinţei.
A doua jumătate a secolului trecut a însemnat pentru Franţa o epocă de puternică dezvoltare tehnică, industrială şi ştiinţifică, deşi activitatea ştiinţifică e pusă în slujba  intereselor imperialiste. Este epoca
236
O. DRIMBA
lui Laplace în matematici şi astronomie, a lui Ampere şi Lavoisier în fizică şi chimie, a lui Claude Bernard şi Pasteur în ştiinţele naturale şi medicină. Este epoca în care imperialismul francez organizează săparea marilor tuneluri ce străbat Alpii; în care se creează canalul de Suez, se construieşte acum primul dinam, iar expoziţia electricităţii de la Paris pasionează lumea.Mereu noi şi uluitoare sînt descoperirile în toate domeniile ştiinţei şi tehnicii.
Meritul lui Verne constă în aceea că, pornind de la acest interes deosebit pentru ştiinţă, i-a dat o dezvoltare nu în sensul intereselor imperialiste, ci un alt sens, nobil, umanitarist.
Această înaltă tendinţă conferă operei lui Jules Verne un pronunţat caracter popular.
In cazul lui Jules Verne, aventura e departe de a fi gratuită, departe de a fi cultivată ca un scop în sine. Intriga romanelor sale capătă caracter de aventură, fie pentru a sublinia energia morală a eroilor săi, fie pentru a-i da autorului posibilitatea de a prezenta o infinită varietate de aspecte din domeniile ştiinţei. De aceea, sub raportul naturii sale, aventura lui Verne este de surse diferite. De pildă, îl regăsim pe Dickens din „Picktvick" în ritmul şi în figura (chiar şi în numele) eroului din „Ocolul pămîn-tului", după cum îl regăsim pe fantasticul Cyrano de Bergerac (spiritul cel mai îndrăzneţul sec. al XV11-lea, autorul celor două uimitoare Istorii comice a statelor şi imperiilor lumii şi soarelui) în romane ca „In jurul lumii". — sau genul de aventură al lui Dumas-latăl în „Mihail Strogoff", — ca să nu mai vorbim de Daniel Defoe în „Insula misterioasă" ele.
Nicăieri însă aventura la Jules Verne nu este o soluţie de evadare din realitate, ci,dimpotrivă,subliniază un efect moral, de incitare la acţiune, de manifestare a unei voinţe, a luptei cu dificultăţi greu de trecut, exaltînd iniţiativa, eroismul, simţul de răspundere, solidaritatea perfectă şi spiritul de organizare. Aventura lui Verne traduce o plenitudine vitală, întreţine o aspiraţie şi pledează pentru o permanentă şi largă generozitate.
★
In această diversitate caleidoscopică a operelor lui Jules Verne, se pot stabili totuşi
fundamentalele sale coordonate ideologice: puternicul suflu generos, prezentarea unor adevărate modele de energie morală, creditul nelimitat acordat posibilităţilor ştiinţei şi preocuparea de popularizare a datelor ştiinţifice.
în condiţiile expansiunii colonialiste, a asupririi popoarelor şi a luptelor de eliberare naţională, simpatia romancierului se îndreaptă categoric spre cei asupriţi, el declarîndu-se partizan hotărît al libertăţilor democratice. O serie întreagă de romane relatează ferocitatea cotropitorilor şi suferinţele popoarelor asuprite („Casa cu vapori". „Un căpitan la 15 ani", „Djangarda", „Nord contra sud", „Şcoala Robinsonilor", „Arhipelagul în flăcări", „Cîrmaciul de pe Dunăre", etc.)
Dar personajul care este ridicat la înălţimile de simbol al acestei simpatii este figura căpitanului Nemo (din „Douăzeci de mii de leghe", reluat în „Insula misterioasă"). Nemo este un prinţ indian, fiul ţării pe care Anglia nu izbuteşte s-o îngenuncheze decît de formă, crescut în spiritul ideilor de luptă şi de răzbunare, plin de dragoste neţărmurită pentru patria sa încătuşată: indian'prin dorinţa lui de răzbunare,indian prin nădejdea pe care o nutrea că într-o zi va cîştiga drepturile ţării sale redîndu-i independenţa şi izgonind pe cotropitori, el organizează vestita revoltă a cipailor (despre care scriitorul vorbeşte în „Casa cu vapori"); după înăbuşirea revoltei îşi construieşte submarinul Nautilus (primul proiect de submersibil din 1700 allui-Fullon purta acelaşi nume), cu care străbate toate mările globului, salvînd naufragiaţi şi afutînd popoare asuprite în lupta lor de eliberare, ştiind că „există fiinţe care suferă, popoare asuprite pe acest pămînt, oameni în mizerie de ajutat, victime de răzbunat". („Insula misterioasă") Totuşi elevită ca o ciocnire cu sălbaticii unei insule „să coste măcar viaţa unuia singur din aceşti nenorociţi". Este dotat cu un puternic spiritde solidaritate şi de sacrificiu („un frate care moare pentru un frate, un prieten pentru prietenul său, — ce e mai simplu decît asta?") şi de o repulsie faţă de violenţă care merge pînă la a reproba şi vînătoarea: „la ce bun 'să vînezţ numai pentru a distruge, numai de dragul de a omorî? Ştiu că acest privilegiu este îngăduit omului, dar eu nu admit această
JULES VERNE
237
distracţie ucigaşă" („Douăzeci de mii de leghe sub mare").
Nu odată eroii lui Verne îşi riscă viaţa pentru tovarăşii lor sau pentru salvarea altor nenorociţi (ca Anda, Passepartout, Joe, Palander etc.). In principiu, sensul vieţii este generozitatea, altruismul, întreaga- activitate pusă în serviciul colectivităţii. „Da, conclude filozoful din „Aventurile unui chinez", — pentru alţii trebuie făcut totul! Secretul fericirii constă în aceasta!"
Cînd această atitudine se obiectivează asupra temei eliberării naţionale a popoarelor, romanul capătă mai de grabă o factură de roman istoric decît de aventură. „Arhipelagul în flăcări", de pildă, ocupă o poziţie puţin obişnuită în ansamblul operei sale: tema luptei naţionale capătă patos, documentarea istorico-politică înlocuind-o pe cea şti-inţifico-geografică, primeşte un interes uman mai adînc, conflictele eroilor iau o expresivitate dramatica, aspectele vieţii sociale au un relief mai pregnant, scenele sînt realizate mai profund şi total concurează la impresia finală a efortului unul popor care luptă pentru libertate.
Un rechizitoriu puternic împotriva războiului îl constituie în special cele două romane „De la pămînt la lună" şi „Cele cinci sute de milioane". In primului se prezintă un club al industriaşilor de armament şi inventatorilor de arme noi, pentru care sensul vieţii constă în a fabrica tunuri uriaşe („mult mai puţin folositoare decît maşinile de cusut"), adevăraţi maniaci ai războiului, dintre care unul perorează exaltat: „Obuzul este pentru mine cea mai strălucită manifestare a puterii omeneşti: în else rezumă lotul: creîndu-l, omul s-a apropiat cît mai mult de Creator!" Unui asemenea maniac, deşi mare mutilat de război, care vrea să participe la expediţia în lună, un personaj îl răspunde prin cuvinte ce exprimă însăşi poziţia autorului: „Gîndeşle-le că am întîlni locuitori de pe acolo. Ai vrea să le dai o atît de tristă idee despre ceea se petrece aici pe pămînt, să-i înveli ce este războiul, să le arăţi că se întrebuinţează mai bine timpul pentru a se sfîşia unul pe altul, a se mînca, a-şi zdrobi braţele şi picioarele? Şi asta — pe o planetă care ar putea hrăni o sută de miliarde de locuitori, şiunde sînt abia douăsprezece sute de milioane? Haida
de, dragă prietene, ai face să fim daţi pe uşă afară!"
Celălalt roman înfierează pregătirile militarismului agresiv ce urmăreşte asigurarea dominaţiei mondiale, şi sadismul fabricantului de tunuri, preocupat pînă şide suprimarea detonaţiei; „Gîndeşte-te ce ar însemna să pot obţine un tir tăcut! Această moarte năpraznică distrugînd fără zgomot o sută de mii de oameni odată, într-o noapte calmă şi senină". Finalul romanului însă şi concluzia scriitorului sînt optimiste; viitorul este al păcii şi al progresului.
Nu tot atît de optimistă însă este concluzia pe care o exprimă în povestirea „Eternul Adam" scrisă în ultimii ani ai vieţii sale. Cu toate progresele tehnicii, civilizaţia capitalistă n-a făcut pe om mai bun, ci dimpotrivă i-a îngrădit libertăţile şi i-a paralizat iniţiativa personală dezumanizîndu-l.
★
Opera lui Jules Verne este o adevărată şcoală de energie. Eroul îndeplineşte fie o misiune social-patrotică (Strogoff, Nemo), fie una ştiinţifică (Fergusson), de explorator (Hatleras) sau de simplu călător (Fogg). Şi cu cît eroul este mai înconjurat de neînţelegere şi de ostilitate, cu atît opera sa se realizează mai impetuos, mai mîndră, mai impresionantă în izolarea sa. In toate cazurile însă el acţionează cu maxima capacitate de ingeniozitate, de cunoştinţe ştiinţifice, de energie supraomenească şi de abnegaţie. Numai în cazul dificultăţilor absolut insurmontabile face apel autorul la un „deus ex machina". Chiar şi acţiunile neverosimile sînt transformate prin exaltarea voinţei extraordinare şi a energiei eroilor în ficţiuni acceptabile pentru bunul simţ. Planul moral al sensului domină planul faptului brut.
Impresia aceasta este procurată şl de justificarea succeselor prin intermediul utilizării ştiinţei; şi în acest sens este elocvent exemplul„Insulei misterioase",concepută desigur ca o replică dată ficţiunii Robinscnilor lui Defo'e sau Wyss -— „care aşteptau ca toate să capete dezlegare doar printr-o minune". In concepţia sa, intervenţia „norocului" trebuie să fie exclusă din calculele eroilor săi: „norocul este un servitor care aşteaptă să fu servit de stăpînii  lui" —
238
O. DRIMBA
zice boşimanul din „Aventurile celor trei ruşi şi trei englezi". Eroii lui Verne din „Insula, misterioasă" „aveau foarte multe cunoştinţe, iar omul care ştie—reuşeşte". De altfel din cei patru naufragiaţi, unul e inginer, priceput în toate ştiinţele matematice, iar altul e naturalist. Dar robinsonadele capătă aici o replică şi sub raportul sensului lor social: „singurătatea, izolarea, sînt lucruri triste"... — constată muribundul Nemo: „Mă sting fiindcă am crezut că omul poate trăi singur".
Niciunul din romanele sale nu abundă atîta în reţete practice ca„Insula misterioasă" şi naufragiaţii realizează lucruri uimitoare prin experienţe care, principial, rămîn în limitele posibilului, chiar dacă specialiştii le-ar socoti irealizabile din punct de vedere practic. Cum spuneam mai sus, sensul moral al „şcoalei de energie" domină obiecţiile posibile. Şi acest lucru îl subliniază chiar autorul, deşi sub o formă umoristică: „Fără îndoială că dacă energia cheltuită de ei s-ar fi transformat — după noile teorii — în căldură, această căldură ar fi fost suficientă pentru a face să fiarbă cazanul unui vapor cu aburi".
*
Opera lui Jules Verne este un imn închinat ştiinţei şi perspectivelor nelimitate ale spiritului uman. „Deşi compun şi chiar inventez — mărturisea autorul — totuşi, rămîn mereu pe tărîmul adevărului. Va veni timpul cînd invenţiile ştiinţifice vor întrece puterea închipuirii".
Spuneam la început că acest patetic elogiu adus dezvoltării ştiinţei se înscrie pe linia tendinţelor generale ale epocii. Şi in adevăr, o serie de opere au fost ocazionate direct de recentele cuceriri ale spiritului uman pe tărîmul ştiinţei şi tehnicii: „Ocolul pămînlului", de inaugurarea liniei ferate a Pacificului şi a Canalului de Suez; „Robur" — de inovaţia lui Tissandier de a aplica un motor electric dirijabilului; „Douăzeci de mii de leghe" — de planul submersibilului lui Bourgeois sau „în jurul lunii" — de observaţiile astronomului Laus-sedat care constată existenţa atmosferei lunare.
Pornind de la premizele create de aceste cuceriri, romancierul era justificat în încrede-
rea şi entuziasmul său pentru puterea ştiinţei, pentru „electricitatea care va fi într-o zi sufletul lumii industriale" (şi insula lui cu elice este o adevărată apoUoză a electricităţii), pentru navigaţia submarină „ale cărei progrese îi vor deschide omului căile sale",— sau pentru „omul stăpîn al cerului", pe care mii de Icarieni îl vor popula într-o zi căci: „viitorul aparţine maşinilor zburătoare... viitorul locomoţiunii aparţine aeronavelor" („Robur").
Iată-l deci  pe Jules Verne anticipator, in aceste romane, ca în multe altele, căci larga  aplicare  industrială  a electricităţii, avionul,  submarinul sau helicopterul vor fi realizate abia mai tîrziu. Viziunea romantică a romancierului a fost dezlănţuită de încrederea   nestrămutată   în posibilităţile creatoare ale omului pe tărîmul ştiinţei şi susţinută de evoluţia vertiginoasă a realizărilor tehnicii din epoca sa, înscriindu-se în cadrele acelui  „vis", — despre care vorbea Lenin citîndu-l pe Pisarev, vis care nu se desprinde de realitate şi nu intră în dezacord cu ea, „care poate să întreacă mersul evenimentelor", stimulînd şi forlificînd energia omului, pasiunea şi devotamentul pentru o idee. Dealtfel, dacă fantezia de un asemenea caracter are un rol prin excelenţă creator în domeniile artei, procedeul utilizării ei nu este repudiat nici chiar de ştiinţa pozitivă.   Fantezia   (în sensul circumscris de Pisarev)   a  avut  întotdeauna  o funcţiune creatoare şi în gîndirea   ştiinţifică. După observaţie, primul pas al descoperirii şliin ţifice este ipoteza; ori, pornind de la date reale, ipoteza — acest copil al fanteziei — părăseşte pentru  un moment   aceste date, depăşeşte  materialul   concret,   intuitiv, şi deschide deodată perspective   noi. Ipoteza devine o funcţiune ştinţifică creatoare, pentru că deschide zarea interioară a problemei, realizînd   chiar   o   observaţie   dirijată, — deşi ulterior verificată permanent şi riguros de exigenţele obiectivitătii ştiinţifice.
Dar dacă aproape toate anticipaţiile fantastice pe care Jules Verne le-a formulat pornind de la premizele cuceririlor ştiinţei, au fost confirmate, — nu este mai puţin adevărat că multe din ele au fost chiar depăşite. Iar dacă această împrejurare n-a diminuat întru nimic interesul scrierilor sale, faptul nu face decît să sublinieze încă
JULES VERNE
239
odată sensul moral care primează, valoarea morală ce se degajă din opera verniană.
Deosebit de interesantă in acest sens este povestirea puţin cunoscută „In secolul al XXI X-lea". Este aici o viziune fantastică a viitorului, — cînd vor exista străzi largi de 100 to., case înalte de 300 m. încălzite cu o temperatură egală, „cerul brăzdat de mii de aerocare şi aero-omnibuze", cu „acumulatori... care condensează forţa conţinută de razele solare", cu „utilizarea forţei electrice provenită din forţa vînturilor", cu aparate de „telefotou, cuun avion care zboară cu 600 km. pe oră, cu hidrocentrale ia Niagara, cu fotografia în culori, cu deplasarea marilor clădiri, cu „piano-contorul electric"', şi cînd „omul se pune în legătură, învîrtind un buton, cu o sală de concert". Dacă la numai cincizeci de ani de la data cînd „fantasticul" romancier prevedea asemenea progrese, omenirea a şi realizat helio-centrale, staţiuni eloiene, încălzirea centrală, emiterea semnalelor interplanetare prin radar, televiziunea, radioul, belinograful, procedeul de aliniere a străzilor prin deplasarea blocurilor de 5—6 etaje, avionul cu reacţie, marile maşini de calculat sau folosirea energiei atomice, — înseamnă că Jules Verne trebuie considerat pe un plan mult superior aceluia de simplu fantezist. N-a rămas nerealizată dintre viziunile lui Jules Verne decît aceea a comunicaţiilor interplanetare, certitudinea sa că „oceanul atmosferic va fi în curînd străbătut ca şi oceanele lumii"; dar (acum 15 ani o rachetă ce a realizat prima fotografie a sfericitălii terestre, a atins înălţimea de 150 km.) s-ar putea oare afirma că această viziune iese din cadrele posibilului, acum cînd energia atomului deschide porţile ce fuseseră straşnic ferecate!?
In acelaşi timp însă prestigiul nelimitat al ştiinţei şi tehnicii este cenzurat în concepţia lui Jules Verne de un corectiv umanist. Pentru Jules Verne mecanizarea excesivă, fetişizarea tehnicii, şi practicismul sînt în ultima instanţă funcţiuni de desumanizare a omului.Pentru americani, de pildă, practicismul este în acelaşi timp marea lor forţă şi marea lor carenţă, —■ „cu instinctul lor al „big-ului" şi cu admiraţia lor pentru ceea ce e enorm". Oraşele americane
sînt plăcute sub raportul confortului, dar „o nenorocire sub raportul artei şi fanteziei, care le lipseşte cu desăvîrşire". „Holărit, nu poţi înlocui frumuseţea naturii prin frumuseţea industriei" — conclude autorul; mai ales cînd se ajunge la acel stadiu de monstruozitate a ultra-tehnicismului în care căsătoriile şi divorţurile — şarjează Verne — se fac prin telefon, iar creştinii ascultă liturghia şi se spovedesc tot prin telefon/
★
Jules Verne este creatorul unui gen nou în literatura mondială — romanul ştiinţific—în care aventura vehiculează informaţia ştiinţifică abundentă, serioasă, utilizînd datele cele mai noi şi abordîndprobleme şi aspecte din sfera de interes a zilei. Autorul era la curent cu toate descoperirile, invenţiile şi teoriile zilei; dar din această masă de teorii el ştie să aleagă pe cele mai plauzibile, esenţiale şi de perspectivă.
Belinski, care cu cîleva decenii înaintea apariţiei „Călătoriilor extraordinare" scrisese vreo 24 de articole asupra literaturii pentru copii şi tineret, l-ar fi apreciat mult pe Verne. Căci Jules Verne realizează toate cele trei cerinţe formulate în acest sens de criticul rus: atractivitatea şi seriozitatea informaţiei pentru a da un sistem ştiinţific de cunoaştere a lumii; caracterul intuitiv, plastic şi realizarea ariislică;în fine,scriitorul să fie legat de actualitate, de patrie, de popor, pentru a-i face pe copiii viitori oameni de activitate practică, înlesnindu-le „cunoaşterea diversităţii infinite a fenomenelor naturii".
In 1891, Lev Tolstoi îi spunea fizicianului A.V. Tingher: „Romanele lui Jules Verne sînt minunate! Eu le-am citit la o virată înaintată şi îmi amintesc că lotuşi m-au încînlat. In construirea intrigii care te cucereşte el este un maestru uimitor! Şi dacă l-ai fi. auzit pe Turgheniev cu cîtă admiraţie vorbea dc el! Eu pur şi simplu nu-mi aduc aminte ca Turgheniev să fi admirat alîta pe cineva ca pe Jules Verne".
într-adevăr, Jules Verne posedă perfect tehnica construcţiei unui roman, — graţie desigur şi îndelungatului său exerciţiu în genul dramatic. In această preocupare veche îşi are explicaţia simţul său teatral de a Umila şi de a concentra interesul asupra unei situaţii, de a organiza o gradaţie dramatică a momente-
240
O. DRIMBA
lor şi de a alege accesoriile intrigii principale, detaliile complimentare, episoadele. Iar în prezentarea unei scene de o oarecare amploare, romancierul trădează o adevărată artă a punerii în scenă. Conflictul este definit de la început — chiar dacă ulterior intervin conflicte secundare — după ce povestitorul porneşte într-o amplă cadenţă expozitivă a circumstanţelor de cadru, sau, într-un ritm teatral mai trepidant, demarează net printr-un dialog vioi care introduce în temă.
In fond însă (şi aci regăsim o limitare artistică a romanului vernian) acest roman este construit pe axa unei intrigi oarecum arbitrare — iar nu pe o permanenţă psihologică, pe o varietate, de stări psihologice care să determine meandrele intrigii. Intenţia conţinută în ideea energiei morale şi a popularizării datelor ştiinţifice este factorul care dictează în primul rînd desfăşurarea ca aventură a intrigii. Intriga se resimte de pe urma acestui fapt, rămînînd într-o măsură exterioară caracterului, fără intime raporturi cauzale, chiar dacă amîndouă evoluează paralel. In loc ca motivarea psihologică să preceadă mersul acţiunii, situaţia e inversă. Linia intrigii nu urinează drumul interior al destinului unui personaj şi spre a-l împlini, ci mai degrabă rămîne un pretext exterior aservit scopului popularizării ştiinţifice.
Eroii pozitivi ai lui Verne sînt oameni întreprinzători, curajoşi, generoşi pînă la abnegaţie, sinceri, inventivi, voluntari la extrem, pe care optimismul şi adesea chiar un oarecare humor nu-i părăseşte nici în momentele cele mai grele. Nobila lor ambiţie personală, prin implicaţiile constructive şi general utile se anulează pe sine ca ambiţie personală, încît eroul se afirmă ca un exemplar uman de înaltă valoare morală. Dar galeria personajelor verniene este lipsită de monotonie, — varietatea acesteia se afumă în special în romane ce nu urmăresc în primul rînd descrierea geografică sau popularizarea datelor ştiinţifice („Arhipelagul", „Slrogoff1, ele), întotdeauna însă scriitorul manifestă un sever spirit logic în alegerea personajelor celor mai potrivite unei anumite acţiuni, în dirijarea comportării lor în decursul acţiunii şi în menţinerea consecventă a caracterului lor conturat dintru început, de-a lungul tuturor peripeţiilor şi incidentelor.
Dar aceste personaje, angrenate în ritmul
accelerat al aventurii, nu se pot angaja în' situaţii dramatice — care rămîn de obicei rare în ansamblul operei lui Verne. Căci de cele mai m,ulte ori realizarea literară a unei stări dramatice înseamnă întîrzierea asupra consumării unui conflict, iar nu ritm grăbit de aventură; înseamnă mai ales desfăşurarea lentă şi îndelung motivată a unui proces interior, iar nu precipitare de peripeţii exterioare, mereu noi şi surprinzătoare. In cadrul romanului de aventură cu finalitate de popularizare ştiinţifică, episoadele de dramatism bine articulat (caşi episoadele erotice, dealtfel) sînt de obicei pe un plan de preocupare secundar.
In schimb, cînd totuşi Jules Verne realizează artistic asemenea rare situaţii, ele rămîn printre paginile cele mai bune sub raport literar. Este, de exemplu, cazul celui mai dramatic şi mai complex organizai roman vernian, „Mihail Strogoff, a cărui transpunere pe scenă a putut însemna un adevărat triumf (un triumf de o natură cu totul diferită decît a „Ocolului pămînlului", realizat ca spectacol de grandoare). Imaginaţia este aci mai reţinută, cu mai multă aderenţă la realitate, scenele de amploare şi cele tari au mai mult adevăr, autorul sezisează o gamă umană mai variată; chiar şi stilul, deşi rapid, este totuşi mai sobru şi mai pur. într-un roman ca „Arhipelagul în flăcări" — eroul principal (Starkos) începe să fie disecat în resorturile sale sentimentale, cu ajutorul unei tehnici de analiză psihologică, deşi rămasă rudimentară.
★
Dacă romanul vernian nu preferă sondajul prea adînc de caractere, pasiuni şi conflicte, .el nu se opreşte nici în atitudini lirice contemplative în faţa naturii. Infinita diversitate de aspecte din toate colţurile globului na este reprodusă în descrieri de maestru. Reacţia sa emotivă în faţa peisajului nu se exprimă liric, iar paleta sa este destul de săracă. Nici interesul etnografic, cu toată respectarea coloritului local, nu ajunge pînă la o predilecţie pentru pitoresc. La Jules Verne valorile plastice capătă de cele mai multe ori reprezentări intelectuale. Imaginaţia lui se consumă în sfera de interes a ideii ştiinţifice nerevărsîndu-se într-o preocupare de descrieri peisagistice.
JULES VERNE
241
în asemenea condiţii, posibilităţile sale stilistice se transferă în ordinal fanteziei. De aceea, cele mai frumoase realizări ate stilului vernian le regăsim tocmai în romanele sale de pură fantezie. în ,JIector Servadac", „în jwul lunii"', sau „Călătorie în centrul p.ămîntului". In special viziunea spaţiilor siderale atinge adevărate valori poetice:
„înIr-adevăr, nimic nu putga egala splendoarea lumii siderale scăldate în limpedele azur. Aceste diamante incrustate în bolta cerului aruncau văpăi minunate. Privirea îmbrăţişa întreaga boltă cerească, începînd de la Crucea Sudului pînă la Steaua Nordului...
închipuirea se pierdea în sublima nemărginire, în mijlocul căreia gravita proeclilul, ca un nou astru creat de mîna omului. Printr-un afect firesc, constelaţiile luceau ca o strălucire domoală; nu scănleiau, căci lipsea atmosfera care, prin interpunerea de straiuri, diferite ca densitate şi ca umiditate, produce scînteierea. Stelele acestea, erau ca nişte ochi limpezi a căror privire străbătea noaptea adîncă, în mijlocul tăcerii absolute a spaţiului".
★
Romanul „In jurul lumii", în care jocul fanteziei (uneori, poetice, alteori bufone) alternează cu rigurozitatea informaţiei judicioase şi ample, în care problemele serioase sînt întrerupte de humorul viu (asemenea momentului lecţiei de algebră, ştiinţă pentru care spiritualul Michel Ardan manifestă religioasa admiraţie a ignoranţei absolute), este o capodoperă de humor vernian.
H umorul lui Verne parcurge o gamă variată, _ exploatînd fie focurile de cuvinte şi replicile spirituale, fie situaţii bufone (urangutanul face menajul naufragiaţilor din „Insula misterelor" , muzicanţii din „Insula cu elice" scapă
de atacul ursului făcîndu-l să joace, un boxer celebru din „Testamentul unui excentric" este zdruncinat complet de pumnul unui. popă, ele) , fie imaginea grotescă (exploratorul din „Cinci săptămîni" are „un nas mare, nasul în chip de proră de navă al omului predestinat să facă descoperiri"), —fie parodia (cînd şarjează, de pildă, dimensiunile uriaşe ale operelor chineze de istoriografie: „Această lucrare, începută la 1773, şi care trebuia să cuprindă 160.000 de volume, n-a ajuns în prezent decît la volumul al 79.739-lea"), —fie simpla fantezie spirituală (ca „In jurul lumii," sau cînd vorbeşte despre revistele din „Insula cu elice", care „n-au alt scop decît să distreze o clipă, adresîndu-se spiritului... şi chiar stomacului! Da! unele sînt tipărite pe pastă comestibila cu cerneală de şocolată. După ce le-ai cilii, le mănînci la primul dejun. Unele sînt aslringente, altele uşor purgative... dar în fine, este o lectură de o digestie uşoară şi o literatură hrănitoare"), — fie, în sfîrşit sarcasmul, din spectacolul marilor mutilaţi de război, maniacii fabricanţi de lunuri.
*
Opera lui Jules Verne a contribuit la întreţinerea unei atmosfere favorabile interesului pentru ştiinţă — uneori chiar direct preocupărilor ştiinţifice. în cartea lui A. Jacobsen şi A. Antoni „Despre anticipările lui Jules Verne la realizările de azi" pulem găsi relatate cazurile concrete în care fantezia lui Verne a stimulat multe ensrgii şi a fertilizat creaţia ştiinţifică în multe domenii.
Considerat in perspectiva literaturii universale, Jules Verne are meritul de a fi creatorul unui gen literar nou, care s-a bucurai de o răspîndire extraordinară — j>j nu numai în rîndurile tineretului.
Ovidiu Drimba
16 — V. Romînească
\
REVISTA REVISTELOR
243
•••ei — o nuntă de oameni săraci, dintr-un sat bănăţean de acum două veacuri.
Proza revistei alcătuieşte un tablou mai puţin monoton şi mai realist decît poezia. O schiţă a lui Irirnie Străuţ, întitulată „Istin Rîbiţă" relatează momentul prinderii unui sabotor într-o mină. Deşi figura
■ duşmanului edestul de schematică, de necon-.vingălor realizată, remarcăm totuşi ca o notă
bună a tînărului   prozator priceperea de a
.zugrăvi personajele pozitive mult mai viu
,şi mai reuşii.
O povestire scrisă cu talent şi interesantă
,prin ineditul problemei abordate este „Holul" de Vasile Albu. Ne găsim în faţa unui proces de regenerare morală a unui hoţ, de reeducare a lui prin muncă. Eroul parcurge un complicat şi contradictoriu proces de clarificare, de înţelegere a caracterului nou
■al muncii, în condiţiile actuale din patria noastră.
Omul, cu o mare dragoste de muncă, pe •care vitregia orînduirii burgheze îl determinase să devină hoţ, găseşte abia astăzi, posibilitatea de a-şi cîşliga existenţa în mod cinstit.
In povestirea „Traian Uibar" Petru Vin-tilă   urmăreşte   transformările, deocamdată
•exterioare, suferite de un tînăr cioban,plecat să devină olelar la Reşiţa. Eroul — Traian Uibar — e  învăluit  cu   o  simpatie caldă
-de către autor.
Revista mai publică o schiţă satirică —
,pe temă sportivă—de Timotei Ursu, precum
..şi o schiţă cu pretenţii satirice pe temă literară de Ion 67?,. Micu. Autorul celei din
■ urmă schiţe încearcă să transforme o simplă şi  Vanală  încurcătură redacţională (reală
.sau fictivă) în obiectul unei chinuite satire, fără nicio aptitudine de a stîrni rîsul. In orice caz, schiţa este foarte departe de modelul ei, care pare a fi „Triumful talentului"
■de Caragiale.
★
Trecînd peste o serie de traduceri interesante din Gribaciov, Lessing, Heine, vom insista puţin asupra paginilor de critică literară ale revistei. Cronica literară sem-.nată de Leonard Gavriliu aduce în discuţie o sumă de probleme legale de eroul liric, probleme dezbătute de cele mai multe ori cu ■competenţă şi nu arareori cu pasiune.
'J6*
Raporiîndu-şi opiniile asupra eroului liric la volumul de „Versuri alese" al Ninei Cassian, L. Gavriliu face interesante observaţii cu privire la specificul  liricei poetei.
Din nefericire, unele consideraţii n-au putere de convingere din cauză că sînt lipsite de o suficientă argumentaţie.
Astfel, observaţia principală, legată de natura poeziei Ninei Cassian — natură cerebrală, nu afectivă, după părerea criticului— nu e sprijinită de argumente ştiinţifice.
In ajară de aceasta, criticul de la „Scrisul bănăţean" se lasă uneori ameţit de fumuri formaliste, fapt care îi prilejx.eşte asemenea afirmaţii: „Emoţia care-ţi inundă sufletul, nu este declanşată de pătrunderea în lumea lăuntrică a sentimentelor poetei, ci se datoreşte mai degrabă meşteşugului artistic". Iată-l, în sfîrşit, pe critic emoţionat, căzut în extaz nu în faţa profunzimii sentimentelor poetei sau a înălţimii ideilor conţinute în poezie, ci în faţa... meşteşugului artistic! Citind asemenea cuvenite şi păslrînd proporţiile şi rezervele curente, nu putem să nu ne amintim de Maiorescu: „Crea ce-l mişcă pe cititor în. această poezie este mai ales emoţia estetică izvorîtă din meşteşugul poetei şi nu sentimentul care a inspirat-o pe poetă".
Leonard Gavriliu se dovedeşte a fi nereceptiv la însăşi profesiunea de credinţă a Ninei Cassian, exprimată în poemul „Mă-ncumei".
Pe marginea versurilor: „Adînc coborît-am în mine să caut/ 0 coardă de flăcări, un scump zăcământ./ Nu fir de vioară, nici susur de flaut,/Ci orga deplină de sute de tuburi/ In care nu eu să răsun, ci poporul — ," criticul timişorean construieşte un întreg edificiu teoretic alimentat darnic cu citate. „A dori ca poetul să nu răsune în poezia sa, ni se pare greşit, — spune articolul. Sentimentele personale ale poetului nu pot fi înlocuite cu nimic altceva". Pledoaria care începe cu aceste fraze şi continuă cu altele, juste, dar lipsite de obiect, ni se pare inutilă. Nina Cassian a voit, credem, să manifeste o atitudine de poet militant, de poet al maselor, refuzul „eu" - lui fiind în realitate refuzul intimismului, renunţarea — cum ar fi spus însuşi Leonard Gavriliu, dacă ar fi interpretat just versurile „incriminate" — „la o maladivă
244
REVISTA REVISTELOR
scufundare în stările psihice proprii, la introspecţii inutile, la prezentarea micilor pasiuni şi a frămîntărilor îngust personale".
Stnt interesante şi ar merita an spaţiu mai larg de discuţie şi celelalte materiale de critică sau istorie literară (cronica dra-
matică a lui Troian Liviu Birăescu la „Şcoala-femeilor" de Moliere, articolul lui Gh. Bulgăr despre Grigore Alexandrescu, cel al lui Emil Mana despre Michiewicz. ele). Din păcate însă, spaţiul afectat acestei: prezentări este limitat.
D. S.
STEAUA
Numărul 7 al revistei clujene se remarcă prin diversitatea materialelor. Urmărindu-i sumarul cu autori şi titluri, poţi cuprinde panoramic epoci şi prolleme diferite, din vremea dacilor pînă în actualitate, de la probleme de stil la probleme de limbă, de la profiluri poetice originale ori străine, clasice ori contemporane,  pînă  la  note   şi comentarii.
Materialul beletristic e susţinut de ciclul „Cîntecele munţilor" de Aurel Gurghianu, pasteluri lirice ce se adaugă realizărilor de aceeaşi factură, inspirate acum un an aceluiaşi poet de lumea Cîmpiei. ardelene. In primele două poezii, „Către cititor" şi „Frumuseţi eterne şi frumuseţi de azi", se fac treceri de la aspectul peisagistic la sensurile prefacerilor din patria noastră. în-tîi poetului i se impune imaginea uriaşilor „veşnici şi cărunţi, cu piscul lor ameninţând tăria", încremeniţi în noapte ori desluşiţi în lumina zilei:
O, frumuseţi nepieritoare! Magic
e totu-n jur ca la-nceput de lume; Precum odinioară-n evul dacic Pluteşte vîrful munţilor în spume. Zăpezile păstrează prospeţimi Ga florile ce cresc lîngă izvoare, Doar pe spinări golaşe de nălţimi Sc zbate duhul iernilor şi moare. Coloşii se urnesc parcă din somn Sub haina lor de piatră milenară. Păduri de brazi şi de molizi enormi Se scutură ca urşii-n primăvară.
„Ce spuneau odată brazii." şi „Alt cîntec spus de brazi", sînt două cronici ale timpurilor de-apururi spulberate din inima ţării şi a munţilor. Om şi natură, în ani de pace ori de război nedrept, au trecut prin anotimpuri şi suferinţe:
Un om a murit într-o zi. Oamenii nu-i numără uimo. Copacul col gros îl izbi Din cea mai de sus înălţime. Şi omul sărac s-a fost dus Să nu mai revină pe-aci — Securea la cap i-o au pus... Un om a murit într-o zi.
(„Ce spuneau odată brazii"^!
Pasărea, pasărea zboară... Feciorii-n război au plecat. Hainele verzi, capela uşoară. Omul e beat, codrul e beat. Bătrînii la focuri în seară Citesc în scripturi undeva C-o fiară cu coarne de pară Spre Soare-Răsare privea.
(„Alt cîntec spus de brazi")..
„Un cîntec dc astăzi al brazilor" dă imaginea, unor noi destine în care spiritul, constructiv şi măreţia vieţii, iau locul suferinţelor şi destinelor tragice:
Pădurar din munte, pădurar, Ţi-au plecat feciorii-n lumea largă. Alt susur s-aude prin frunzar — Bine zici că bine-o să Ie meargă. Zborul lor e fără dc opriri, Vulturi vor tăia văzduhul, rar, îndrăzneţi şi ageri în priviri, Pădurar d'ii munte, pădurar.
In versuri, albe, pe alocuri cu voite însemnări prozaice,poemul „în plină zi" descrie, drumul poetului, sentimentele noi ce-l stă-pînesc, impresiile mişcătoare generale dc frumuseţile Patriei. „Pădurea" ne poartă pe la vetrele primelor aşezări omeneşti, la colibele ciobanilor Mioriţei, şi ne apropie de zilele noastre ca într-o vertiginoasă-desfăşurare a naturii şi generaţiilor.
REVISTA REVISTELOR
245
Trecînd peslc imaginea viitoarelor păduri sugerată în „Sădim puieţî!", ciclul se în--cheie cu un tablou al patriei, în care asemenea apelor, lemnele se revarsă, răsfirate spre marile şantiere.
Poezia acestui, ciclu e o poezie a sentimentului şi impresiei, a amintirii şi imaginii imediat surprinzătoare, a încîntării ■ în fala unei lumi nemaicunoscute. Versurile, colorate şi muzicale, dezvăluie un nou aspect al talentului poetului clujean. Ceea ce i se poale reproşa ■este stăruinţa obositoare în căutarea unui ■vag muzical, a unor versuri diafane, can-labile, în dauna zugrăvirii aspectelor dramatice, a contradicţiilor şi frărnîntărilor de care viaţa noastră în transformare nu este străină. Am putea spune că poetul nu vede ■copacii din pricina pădurii, nu vede amănuntele mai. convingătoare ale vieţii, din pricina aspectelor generale. Sînt versuri şi ,pasafe care plutesc peste un abis trandafiriu care tulbură impresia bună generală.
Am insistai asupra poeziilor lui Aurel Gurghianu pentru că sînt singurele poezii originale valoroase din acest număr. Poeziile .„Polul tinereţii" şi „Sub bolta veacului." semnale de Leonida Neamlu deschid numărul, sub semnul tematicii, dar nu şi al realizării lor artistice. Slabă este poezia „Inscripţie în marmoră" de Ion Bahoveanu, ■încărcată de versuri agramate, lipsită de idei şi sentimente proprii. La fel de slabă ..ni se pare „Elegie de seară" de Kanyady Sandor, tradusă de Pavel Bellu. Comentariul final nu salvează restul poeziei, unde -abundă tot felul de fiinţe şi lucruri din .lumea salului, fără rost, fără echilibru, fără un sens şi. un conţinut de idei. definii. .Restul poeziilor sînt traduceri din Maiacov-ski, Gevo.-g Emin şi John Keals, semnate de Aurel Rău, A. E. Baconsky şi Lucian Blaga. Singurul material de proză este continuarea şi sfîrşilul nuvelei „Punct pe ordi-■nea de zi" de Szabo Gyula, în traducerea .lui Gelu Periau. Nuvela cuprinde un moment din viaţa organizaţiei de U.T.M. din. facultate. Toată povestea se desfăşoară în timpul ..şi in intervalul a două şedinţe de organizaţie. .Reţinem chipul lui Bi.ro Sebeslyen, studentul sincer şi cinstit, dar tăcut şi. retras, obscrvînd în. sinea lui toate maşinaţiile «carieristului Keresles. Ironia autorului, fra-
zele caustice şi violente la adresa lui Keresles, sînt parcă expresia masei de studenţi ale căror hohote de rîs din finalul nuvelei se prăvălesc peste masca odioasă a carieristului. Autorul nuvelei pane faţă în faţă două tipuri, două caractere, două atitudini. Atît de mult insistă asupra acestor trăsături stricte, încît viaţa specific studenţească apare ca. un atribut palid. Această observaţie se impune alături de aceea referitoare la modul schematic în care e- prezentat momentul întîlnirii lui Biro cu Magda şi lulia. Nuvela are însă calităţi reale şi traducerea ei e binevenită.
E profund nesatisfăcătoare totuşi în ansamblu orientarea generală a materialului beletristic, depărtat de cele mai arzătoare probleme ale actualităţii. Diversitatea aspectelor vieţii poporului nostru nu poate fi expediată într-un mănunchi de pasteluri despre munţi, oricît or fi ele de valoroase, şi în cîteva poezii diverse şi acelea slabe. Povestirea lui Szabo Gyula împărţită în două numere ("fi şi 1), deşi. interesantă, nu cuprinde suficient material. Iernatic de actualitate.
După toate acestea ar fi de aşteptat ca în aproape două treimi din spaţiul revistei cît ocupă celelalte rubrici, să întîlneşti expuneri şi dezbateri teoretice, cronici şi recenzii care să cuprindă măcar sub arest aspect un fragment din problemele creaţiei şi istoriei noastre literare. Lucrurile se petrec altfel. Cronica literară, semnată de Liviu Onu, este o expunere cam de specialitate a unor aspecte şi probleme din cartea acad. Tudor Vianu „Probleme de stil şi artă literară".
Limitîndu-se la cultura ardeleană, prof, univ. Ion Breazu semnează arlicolul„Schiller la rornînii din Transi.lvania", nu lipsit de interes, ba chiar substanţial şi adecuat momentului comemorării dramaturgului german. O observaţie însă: autorul explică a fi recurs la o „limitare a subiectului, nu clin cine ştie ce slăbiciuni regionale, ci pentru că, într-adevăr, dintre toţi rornînii, aceia care au adus mai dese, mai substanţiale probe de preţuire a lui Schiller au fost ardelenii. Aceasta nu se explică numai prin faptul că rornînii de dincoace de Carpaţi erau mai buni cunoscători ai limbii germane, ci şi pi'iii cauze mult mai
246
REVISTA REVISTELOR
adînci, prin însăşi condiţiile sociale şi politice în care au trăit ei". S-ar putea să fie aşa. Dar tot în lumea Ardealului rămîne şi Ion Oarcăsu p'ublicînd sub titlul „Cara-giale şi Ardealul", o parte din corespondenţa marelui scriitor cu publicistul ardelean Hori a Petra-Pelrescu. Nu se depărtează de Ardeal nici Pavel Bellu, în însemnările lui despre viaţa artistică a Sibiului. Autorul însemnărilor rătăceşte prin culisele Teatrului de Stat din Sibiu şi descrie cu lux de amănunte obositoare şi inutile punerea în scenă a lui Harap Alb, încercînd să reconstituie oarecum lumea basmului. Mai preţioase sînt simplele notaţii seci, gazetăreşti, despre colectivul artistic şi repertorii. Despre viaţa literară, plastică şi muzicală a   Sibiului   aflăm   lucruri   prea puţine.
In acest număr al revistei sînt recenzate două cărţi: „Poeme" de Ady Endre — în traducerea lui Eugen Jebeleanu-şi „Pagini din trecut" de Tudor Argh.ezi.Nu sînt lipsite de interes observaţiile lui Ion Oarcăsu pe marginea traducerilor din poetul maghiar, nici filiaţiile pe care Marius Nicoară le stabileşte între opera de pamfletar a lui Tudor Arghezi şi maeştrii ai genului din literatura clasică romînă şi universală: Şincai, Budai-Deleanu, Creangă, Caragiale, Delavrancea, Bacalbaşa, Cervantes, Rabelais, Leopardi.
Se pune, totuşi, o întrebare: prin ce material al sectorului critic intră acest număr
al revistei „Steaua" în contemporaneitate^ în lumea atîtor discuţii asupra literaturii: zilelor noastre?
Nici o analiză a unei cărţi cu ternă actuală, nici o dezbatere legată de eroii unor cărţi despre timpurile noastre, — doar copioase-date istorico-literare, de preferinţă despre: cultura ardeleană. Vorba aceea: „Mare-i lumea— D-apoi ţara?!"
Dar după. at.îtea pagini de peregrinare prin întortochieri stilistice şi slufişuri lingvistice, prin ţara dacilor şi lumea pădurilor, ne-pomenim şi cu o chestiune mai actuală adusă din. condei la coada revistei. E vorba denota „Intre epic şi liric", semnală „g. st.",, care discută „Caracterul alternativ şi oarecum exclusivist pe care-1 învederează dezvoltarea poeziei noastre", şi anume faptul „inexplicabil" că „lirismul se dezvoltă oarecum în detrimentul epicului".
Observaţia e fustă deşi, am spune, „faptul" discutat nu e chiar „inexplicabil",— şi socotim şi, noi că în vederea soluţionării lui „ar fi necesară prezenţa poemului epic în cuprinsurile poeziei noastre,, pentru îmbogăţirea continuă a formelor de expresie pe caro o reclamă complexitatea; şi dramatismul vieţii noastre contemporane". Nu pricepem însă de ce revista. „Steaua" n-a simţit în numărul respectiv unde şi bat asemenea „reclamaţii".
I. ÎL
TÎNARUL SCRIITOR nr. 9/1955
ia numărului 9 din revista „Tînărul Scriitor" nu se remarcă printr-o varietate deosebită a materialului sau a semnăturilor poeţilor tineri, calitate ce se putea aprecia în numerele precedente. Dintre poeţii tineri, producţii originale nu semnează decît debutanta Lidia Sorin, care, deşi la început de drum, se relevă ca un talent autentic. Frumuseţile pialriei şi semnificaţia transformărilor sociale petrecute la noi în anii puterii populare sînt exprimate cu o emoţie autentică în versurile tinerei poete:
Dar te-a trezit un zgomot de timpane, De scule şi de arme-ntr-un şuvoi: Pe cer, încet, trec norii—caravane — Cu Noaptea, o captivă de război.
Şi pleci din nou la drum. Pînă-n amiază? Ajungi şi tu cu soarele pe stei. Văzduhu-n poala zărilor vibrează. Tu strigi: „Lumină! lată munţii mei!'
Ai mei sînteţi! Ai noştri sînt cu toţiiy Ii vezi,„toţii munţii noştri aur poartă".... Aşa spuneau de mult, odată, moţii... Dar azi nu mai cerşim din poartă-n poartă F
E păcat, însă, că poezia „In munţi"', valoroasă în ansamblul ei, suferă de anumite neclarităţi şi imagini forţate, care ar fi putut fi uşor înlăturate cu sprijinul redacţiei, dacă aceasta se arăta mai exigentă.
Merită apreciate traducerile izbutite din doi tineri poeţi bulgari: Gheorghi Djogarov („Pa-
«
REVISTA REVISTELOR
247
irieiu) şi Blaga Dimitrova („Nevasta zidarului"), semnate de Elena Dragoş şi Gh. Tomozel, precum şi traducerile din Serghei Esenin: „Neplăcut şi jilav clar de lună", „Nu, tristeţea...", „Zii taliancă"..., „Cantată", sem.nate de Victor Tulbure, Gh. Tomozei şi Nicolae Stoian.
Versurile celebrului poet chinez din secolul al VIII-lea, Li-Tai-Pe „Floarea roşie" şi „Tinereţe" şi-au găsit o expresie jericilă în splendida traducere a lui Eusebiu Cami-lar. Frumuseţea, puterea evocatoare şi jorţa emotivă a poeziei lui Li-Tai-Pe, scriitorul romîn o redă pe deplin:
Afară bătea vîntul  oftînd, strigînd,
gemînd
Şi eu şedeam pe gînduri la geamul meu
lucrînd.
Mă bîntuiau în suflet tristeţi pustii de-a-
juns.
Deodată, cu igliţa în deget m-am împuns. Brodam o floare albă, gîndind la cel iubit Şi floarea ceea albă deodată s-a-nroşit...
Şi m-am gîndit atuncea la cel demult plecat, La bătălia cruntă, pe calul înspumat. Şi sîngele lui poate aşa va fi curgînd... Bătea afară vîntul şi eu brodam plîngînd.
Cum am sărit deodată Ia prispa mea de lut' Parc-auzeam în noapte un tropot cunoscut... însă afară-n noapte nimic nu s-auzea: Ci doar mă înşelase bătînd, inima mea.
Şedeam iar la fereastră. Brodam. Sărmane
flori.
Am tot brodat mătasea cu perle pînă-n
zori...
Apariţia cea mai remarcabilă a rubricii o constituie neîndoelnic poemul „Vara fierbinte". Dacă Victor Tulbure ar fi un tînăr poet atunci observaţia de la începutul acestor pagini ar fi cu totul gratuită. Talentul său se afirmă în acest poem cuprinzător, în toată plinătatea lui, în zugrăvirea imaginii unui sal romînesc din vara premergătoare actului de la 23 August. Imaginea satului din valea Loiriţei „cu căsuţe de pămînt în care stau necăjiţi:
Frînţi de angarale, Oameni trişti şi istoviţi De amar şi boale.
şi-n care:
Sînt şi alte case-n sat Unde vezi hambare Ce duhnesc a trai bogat Şi-a îndestulare.
se încheagă tocmai, pe această puternică antiteză.
In contrast cu figurile exploatatorilor din „Cina cea de taină": „Domn* primar lacov Arpolete", „domnu1 plutonier Uzdup" şi „domn* părinte Flora" se ridică luminoasă în poem figura lui Boroş, ţăran muncilor din satul Ojder.
Curios, deşi acţiunea se desfăşoară într-o atmosferă oarecum de baladă, ea cuprinde raporturi îndeajuns de complicate, în, care se afirmă şi se destramă destine omeneşti — încît e aproape imposibil s-o rezumăm în cadrul de faţă.
Caracterul original al poemului, expresivitatea mijloacelor folosite, ideile care se desprind din imaginea de ansamblu, merită a fi analizate pe larg şi făgăduim să le reluăm, într-un comentariu special.
Ne amintim să mai fi înlîlnil numele lui Ion D. Sîrbu în paginile Revistei Cercului Literar din, Sibiu. In numărul de faţă al revistei, citim sub semnătura sa o bogată şi interesantă povestire intitulată „Concert". Ion D. Sîrbu nu e un debutant, ci un, prozator de talent a cărui revenire la uneltele sale o salutăm cu bucurie. Nuvela se compune din trei capitole, însemnate cucîte un motto. Primul capitol, un fel de preludiu, scris dealtfel mai puţin bine decît capitolele următoare, are menirea de a ne introduce în mediul caracteristic al unei şcoli medii de muzică. E vorba acolo de un bălrîn cantonier venit dc departe, dinir-un sat ardelenesc, să asculte un concert la care urmează să participe printre interpreţii principiali, nepoata sa — Irina — elevă a şcolii de muzică. Starea de spirit a Irinei nu e dintre cele. mai luminoase. Fata aceasta de optsprezece ani, una din elevele înzestrate ale şcolii, e mereu tristă şi îngîndurată. Se vede că sufletul ei. poartă încă semnele unei răni nevindecate, ale unei'mari suferinţe ce a zguduit-o cîndva. In al doilea capitol, cuprinzînd paginile cele mai bune ale nuvelei, bălrînul îşi aminteşte o scenă oribilă petrecută în timpul războiului, în care s-ar afla explicaţia dispoziţiei
248
REVISTA REVISTELOR
sufleteşti deosebite a nepoatei sale. El povesteşte cum, într-una din nopţile anului .1944, un grup de soldaţi hillerişti au încercat să-i necinstească fiica — mama Irinei — apoi au ucis-o în chinuri îngrozitoare, pe ea si pe bărbatul ei, dezertor de pe frontul anti-•jovietic. Irina, pe atunci o fetiţă de şapte uni, a fost martor neştiutor şi neputincios al acestei crime ale cărei proporţii le-a înţeles abia mai tîrziu, cu trecerea vremii. In patima ei pentru muzică, în sentimentul acela •de gravitate şi înfiorare cu care se dăruia ariei, era ceva din amintirea marii încercări. In al treilea capitul, atenţia autorului se •concentrează iarăşi asupra bătrînului cantonier. Vedem aici impresia puternică ce o exercită muzica asupra acestui om bătrîn, împovărat de ani şi de amintiri grele, zdrobit sufleteşte, fără a mai aştepta ceva de la viaţă. Un moment de tensiune realizează autorul nuvelei înfăţ.işîn.du-ne pe eroul său ascul-tînd transfigurat, emoţionat pînă la lacrimi, concertul Mozart. Printre interpreţi, e Irina. Scriitorul urmăreşte cu fineţe ceea ce se petrece în acele clipe în sufletul tinerei interprete, în acelaşi timp, el urmăreşte procesul de renaştere sufletească a bătrînului cantonier, impresionat de muzică şi de atmosfera de creaţie înfrigurată ce domneşte în jurul său. Bătrînul se simte înviorat, oarecum întinerii, şi iarăşi, e cucerit de farmecul vieţii, după ce, atîta vreme se simţise neputincios şi inutil.
Nuvela ne relevă un talent matur, înzestrat cu sensibilitate şi căldură. Autorul are un dezvoltat simţ al măsurii, esenţial — poale —. pentru un scriitor. Se vede asta mai ales în acele cîteva pagini care traduc în cuvinte pline de poezie emoţia muzicii — sarcină adeseori ingrată, implicînd dificultăţi considerabile.
Alături de nuvela lui Ion D. Sîrbu, povestirea lui loan Grigorescu, „Pavilionul"', indică o simţitoare îmbunătăţire a calităţii prozei publicate de „Tînărul scriitor".
în rubrica „început de drum",citim schiţa iui N. Gheran „Atenţie la conturarea personajelor". Apreciind că tînărul autor denotă oarecare îndemînare şi vioiciune, nu putem totuşi să nu regretăm că prima sa lucrare publicată are  temă de redusă importanţă, a
cărei tratare nu ne aduce indicaţii sigure în legătură cu posibilităţile de dezvoltare ale lînărului scriitor. Aşteptăm să-şi verifice talentul, dacă îl are, în încercări mai serioase. Oricum, a stabili o opoziţie între creatori şi critici e un obicei cam. banal.
Paginile de critică ale revistei ne îndeamnă* să facem cîteva constatări îmbucurătoare. „Tînărul scriitor" este singura noastră publicaţie care, pînă în prezent, susţine o cronică dramatică permanentă. în acest număr, Ecaterina Oproiu comentează lucrările dramatice ale Anei Novac. Avem încăodată prilejul de a sublinia calităţile alese — pătrundere critică, claritate a ideilor, stil elegant, vioi — pe care semnatara cronicii ştie să şi le valorifice.
De asemeni, pentru înlîia oară, în paginile „Tînărului scriitor" se încearcă reconsiderarea operei poetice a lui G. Bacovia. Articolul este semnal de T. Vîrgolici.
In mod neplăcut impresionează formula folosită de autor cînd se referă la unul din cei mai reputaţi cercetători ai noştri literari, acad. Perspessicius. Criticul e numit pe scurt dînsul. Faţă de acad. Perpessicius, tînărul exeget arată o deplasată îngăduinţă, recunoscînd din cînd în cînd textel'or respective unele merite („dînsul distinge lotuşi"etc.). In general însă, consideraţiile criticului Perpessicius se consideră de către T. Vîrgolici „o palidă încercare de a analiza şi explica poezia lui. G. Bacovia..."
Romanul „Pavel Dogaru" de Dan Cos-lescu este analizat cu înţelegere de către Emil Suter, uneori cu prea multă înţelegere. Avem sentimentul că autorul cronicii a trecut cu exagerată îngăduinţă peste unele slăbiciuni evidente ale cărţii, altminteri- interesantă şi demnă de toată atenţia.
Dupjă ce compune această cronică elogioasă, plină de bunăvoinţă, criticul pune o steluţă şi îşi exprimă o foarte simplă nedumerire, privind asemănarea izbitoare între romanul lui Dan Costescu şi acel al lui Francisc Munteanu, „în oraşul de pe Mureş": „Cititorul remarcă cu uimire prezenţa unor personaje, situaţii şi chiar replici asemănătoare". Dacă e într-adevăr aşa, tonul elogios al articolului ne apare într-o lumină cel puţin curioasă. La rubrica „Să ne spunem cuvîntull", remarcăm,  între altele, o
i
REVISTA REVISTELOR 249
notă intitulată „Confratele Anton Theodor     urmă, credem că şi-ar fi putut afla în pagi-■are idei" precum şi semnalarea „Un docu-     nile revistei o încadrare mai fericită, meni proeminescian".  Despre aceasta  din C. A.
IAŞUL LITERAR nr. 9/1955
Dintre materialele literare publicate în ••acest număr, două portrete: „Tătuca" şi „Mă-muca"',semnale de Valeriu Cimpoieş ne reţin în mod deosebit atenţia.
Respirînd un lirism puternic de factură sadoveniană, cele două evocări, — şi în special „Mămuca", mai dinamică şi mai plină ■de pitoresc — în care scriitorul îşi încearcă şi -însuşirile de humorist, fac dovada unui la-dent remarcabil.
în zugrăvirea portretului bunicului („Tă-Uuca"), scriitorul porneşte de la redarea în amănunţime a pitorescului îmbrac amintii, la
■ evocarea staturii şi forţei fizice urieşeşti a bătrînului, rupt parcă din lumea basmului. Pus cîndva să-şi încerce forţele cu un altul, slugă ca şi dînsul, pentru a împlini astfel o plăcere a boierului, „tăluca" l-a stropşit „de i-au mers peticele" pe adversarul său, „o
Jiuidumă de om pe Ungă care tătuca era mai nimica şi care, după cum umblau vorbele, ridica un cal după grumaz".
Autorul îl înfăţişează pe „Tătuca" ca pe
■ un om care-i minunase pe cei din jur prin însuşirile   ( „lalanlurile" )    sale.   Pildă de
• hărnicie, „cosea jumătate de falce la zi dc vară pe moşia lui Pruncii; iarna curma şi păcuia tot cîfe-un stînjen de lemne în pădurea lui Merlaub. Tătuca se răzbuna pe nedreptatea boierească în felul său, înapoiat şi paşnic, ajutat doar de legendara-i forţă fizică; el fie că-i silea pe vechili să-i plătească ceva mai mult, pentru că lucra mai mult ca foţi, fie că-şi lua ca răsplată din pădurea boierească, cum era tocmeala, cîte-un butuc de nu-1 puteai cuprinde cu braţele şi-l tîra acasă prin om aluri, cu puterea voinicului din poveste".
„Tătuca" îşi striga feciorii la mîncare, „de la bătaie de două poşte", „de-1 auzeau (feciorii n.n.) din fundurile pădurii boiereşti" iar în clipele sate fericite „se zguduia de rîs gros şi adînc, ca din fundul unui poloboc".
Fizionomia acestui erou de proporţii pantagruelice, cu moştenitori nu mai puţin înzestraţi decît el, este îmbogăţită de numeroase însuşiri spirituale alese: bunătate, blîndeţe şi multă gingăşie. Ca să-i poată face în dar fiicei lui o „pereche de ciubotele galbene", bătrînul merge să muncească împreună cu feciorii săi pe moşia boierului, dar îmbolnă-vindu-i-se un fecior, nu-şi mai poate duce planul la capăt.
In contrast cu urieşenia bătrînului, „Mă-muca" (bunica) este zugrăvită ca o femeie „măruntă la statură", „o mînă de om", asupra căreia anii îşi lăsaseră o adîncă pecete: „slabă, slabă, ca o cruce veche, înveşmântată, cu braţele aduse înainte".
Aceeaşi căldură profundă, pe care am simţit-o citind portretul bunicului, o simţim prezentă şi în evocarea bunicii. Dar de dala asta autorul înlocueşte acel sentiment de admiraţie pentru forţa erculeană a bunicului, cu o adîncă duioşie şi înţelegere faţă de făptura firavă dar plină de bunătate şi blîndeţe a bunicii. Pe lingă atributele comune mal tuturor bunicilor (bune, blînde, harnice) „rnămuca" are încă un dar: „acela do a şti să povestească întîmplări minunate".
înzestrat cu un autentic dar de povestitor, mînuind cu îndemînare acel Ion domol şi monoton al povestitorului priceput, Valeriu Cimpoieş dă viaţă, în aceste amintiri din copilărie, nu numai chipurilor pline de poezie ale celor doi bunici, dar şi unor scene hazlii ca aceea a „bătăliei" copiilor cu gîn-sacul, sau cea în care este povestită păţania mătuşei Măriuţa, cînd a mers cu automobilul.
Prea furat însă de trecut, sau vrînd să păstreze peste tot atmosfera vieţii din timpul bunicilor, scriitorul îşi aglomerează limba evocărilor cu expresii şi forme verbale arhaice, mimînd adesea stilul cronicăresc. Iată cîteva exemple: „Era om straşnic din cale-
250
REVISTA REVISTELOR
afară"... „Şi n-am fi drepţi dacă n-am preveni şi alte apucături şi talanturi ce le mai avea", „Dar s-a arătat că trînta nu mai era o şagă", „Şi-şi freca mîinile de cum poate odrasla să-i dea aşa de mult de lucru", „Au fost trecut de mult Sînzie-nele"... „S-a fost întors bădica cu băietanii de la coasă..." „...i-au dat multă băgare de samă"...
Ţinem să mai atragem atenţia autorului asupra unor fraze confuze, uneori rizibile, ca acestea: „De la tîmple căciula (?!) se prelinge ca o perie ţepoasă şi sură, ce se îndesa şi se încîrliga spre bărbie, revărsîndu-se apoi ca un fuior, pînă la furca pieptului!" (Mărturisim că am încercat să ne imaginăm o astfel de căciulă dar n-am reuşit).
Paginile de proză a,le acestui număr mai cuprind un reportaj din viaţa unei uzine, semnat de Ştefania Popovici, şi un episod din cartea „împărăţia soarelui" intitulat „La Nanking" de Eusebiu Camilar.
Poezia lui Nicolae Ţaţomir, „Micul pictor", evocă sfîrşitul tragic al unui copil de ceferist, omorît în bătăi de către poliţaiul căruia copilul îi făcuse caricatura pe asfalt.
Poezia din acest număr al revistei este dedicată mai ales frumoaselor peisajii ale patriei. Astfel, Nicolae Labiş semnează un ciclu de „Impresii din munţi". „Florile înălţimii" este o încercare de poezie filozofică. Celelalte sînt tablouri pline de un farmec pictural deosebit. Dimineaţa este surprinsă cu multă sensibilitate prin imaginea graţioasă auriei fete care trece rîul, imagine amintind de tărăncile tinere pictate de Grigorescu. Transcriem primele patru strofe:
Trecea pe rîu o fată dimineaţa, La vadul înecatelor trecea, Trecea prin apa rece cum îi gheaţa Ţipînd cînd apa rece o stropea.
Şi o privea pădurea cea bătrîna Cu pieptul pînă-n undă coborît, Cum ea-şi purta pantofii mici în mînă Şi-i zuruiau mărgelele la gît.
La mijloc s-a oprit, privind în soare,— Un soare tînăr, pîlpîind în roş. Cîntau cocoşi în sat, în depărtare, Ea a-ngînat un cîntec de cocoş.
Rîzînd a aruncat un colţ de piatră în auriul undelor tumult Şi apa a bolborosit ca plînsul Fecioarei înecate de demult.
Mircea Popovici reaminteşte palid de-„Toamna ce venea" pentru cei săraci în regimul capitalist. Constantin Scripcă („Nu-ţi mai cunoşti, poete, ţesătoarea") psalmodiază lot pe strunele toamnei invilînd pe Emi-nescu să privească o ţesătoare de azi, iar Gheorghe Scripcă călătoreşte „Sus la capătul Moldovei" şi se „simte slăvind
OMU-n măreţia lui
Mai semnează versuri Al. Popovici („Vizita medicală"; „O semnătură") şi Dragoş. Vicol („Fata şi liliacul"). „Fala şi liliacul" e un graţios lied. de dragoste. (O fată îndrăgostită cere liliacului să-nflorească mai repede, ca să-i poală dărui iubitului o floare) La sectorul de critică, — în. general cam lipsit de vioiciune şi combativitate în acest număr, — C. Demetriad semnează sub un. titlu, pretenţios un articol cenuşiu, articol care nu aduce vreo contribuţie deosebită în dezbaterea problemelor literaturii: „Eroul liric şi oglindirea forţei revoluţionare în poezie". Constantin (io-praga face „reflexiuni" interesante pe marginea volumului al doilea al „O pereior" lui Mihail Sadoveanu („Reflexiuni despre „anii de ucenicie" ai unui scriitor-clasic"), iar N. Barbu iscăleşte cîteva „note" despre pamfletul arghezian („Note despre pamfletul arghezian"). Interesante ni separ observaţiile lui Liviu Leonle cu privire la romanul lui Titus Popovici din cronica „Un roman al eliberării".
In rest semnalăm obişnuitele rubrici „Cărţi-Reviste", „Carnet sovietici" şi „Note".
E. A..
MIS CE 11A NEE A
80 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI ST. O. IOSIF
Emult de-atunci... sau, poale, ni se pare numai... Era într-un prag de toamnă asemănător aceleia din versurile poetului, cu lunci fără flori şi cu văi deşerte, cu cîrduri nesfîrşile de cocori pribegind departe, cînd. în casa directorului gimnaziului din Braşov a văzut lumina zilei unul dintre cei opt copii ai acestuia, cel care mai tîrziu va fi poetul Şt. 0. Iosif, autorul volumelor: „Versuri" (1897), „Patriarhale" (1899) , „Poezii" (1901—1902), „Credinţe" (1905), „Cîntece", „Alte Cîntece11, „A fost odată".
Natură prin excelenţă lirică, Şt. O. Iosif, în ciuda tributului de altfel destul de neînsemnat dat semănătorismului, famine unul dintre cei mai de seamă poeţi ai lilcralurii noastre realiste, poet ale cărui versuri inspirate de „drăgălaşa muză populară", acel „izvor de nouă poezie", au pătruns adine în sufletul poporului, încă de la grădiniţă, prin cunoscutul „Cîntec de primăvară", în care:
înfloresc grădinile, Ceru-i ca oglinda; Prin livezi albinele Şi-au pornit colinda...
în versurile lui Şt. O. Iosif, poporul îşi citeşte istoria, sa ţesută din luptă şi suferinţi în poemul „Din zile mari", în drama „Zorile" şi în poezia. „Răzmeriţa", ele. îşi regăseşte eroii dragi în „Haiducul", „Stau la Bălgrad trei fîrtaţi", „Novăceştii", „Pintea", „Gruia" şi în „Doina", acea splendidă poe-
zie, aproape unică în literatura noastră prin sprinteneala şi plasticitatea versurilor:
Se tînguiesc
Tălăngi pe căi, Şi neguri cresc
Din negre văi,
Plutind pe munţi... La Făgădău, La Vadul-Rău, Sus, la răscruci, Vin trei haiduci
Pe căi mărunţi...
Imaginea apăsătoare a strîmbei orînduiri în> care a trăit poetul, falnica existenţă a celor umili şi exploataţi ne înfioară: un ţigănuş îşi găseşte sfîrşitul alergînd după caleaşca boierească pentru a primi un ban ( („Goana") ;. o ţigancă moare de oftică după ce a cînlat prin sal paparudele („Paparudele") ; munca pentru cei bogaţi egrea şi nerăsplătită („Tîr-•ziu" şi „Surorile") ; studenţii se zbat în sărăcie („Domnu' profesor") ; un artist în mizerie trăieşte greu într-o mansardă şi se bucură de venirea primăverii („Aprilie"); o mamă cu părul vîlvoi, înnecată în praful străzii, cîntă la flaşnetă şi cei doi copii ai ei joacă, apoi întind palma pentru a-şi cîştiga existenţa   („Artiştii").
Frumuseţile patriei, munca şi obiceiurile poporului nostru, dragostea, sujerinţa şi bucuriile lui au răm.as nemuritoare în beteala gingaşe a versurilor lui St. O. Iosif. De asemenea,va rămîne săpată în versurile sale şi existenţa tristă a poetului, înşelat de oameni' şi chiar de cei care i-au fost cei mai dragi...
252
MISCELLANEEA
Oh, doamne, cîl,c ţi-am cerat Şi ce mi-ai dat în schimb tu mic! Potop de chin de la-nceput Şi-abia un pic dc bucurie.
(„De profundis") ■
In acest potop de chinuri şi fără un pic .de bucurie se stinge din viată în luna lui octombrie, cînd se ofileau florile şi cădeau
frunzele nucului ce cuprindea un colt de cer deasupra casei părinteşti. Cînlăreţ al sufletelor şi aspiraţiilor maselor populare, al frumuseţilor naturii în jocul celor patru anotimpuri, Şt. O. Iosif ne e proaspăt în suflet nu numai la circumstanţe comemorative, ci permanent, ca o expresie artistică a vieţii poporului nostru.
I. B.
FĂRĂ MĂSURĂ
Am cilii, nu de mult, într-una din revistele noastre de literatură, un amplu articol consacrat operei unui poet. In cronică se urmăreşte efortul depus de acest poet „pentru a-şi fixa concepţia filozofică". E vorba de un autor „care şi-a cristalizat problemele legate de poziţia şi creaţia sa de poet liric". ■Criticul vorbeşte pe larg, cercetează şi explică amănunţit „diversitatea soluţiei de viaţă" a poetului, depune un mare efort analitic spre a lămuri „procesul de formare a noii sale conştiinţe artistice". Desigur, vă veţi gîndi, e vorba de un poet care a străbătut un proces dureros, pînă la a ajunge să-şi formeze o „nouă conştiinţă". Vă veţi convinge că presupunerile dvs. n-au fost departe de adevăr, citind în continuare distincţia făcută între „vechea şi noua poziţie a poetului", despre „momentul de prefacere", de trecere de la „poziţia veche" la „poziţia nouă". Se mai constată că poetul cercetat „ajunge la cristalizarea concepţiei sale despre artă", ajunge „să-şi precizeze poziţia literară". Poetul acesta, ni se spune — „s-a convins do adevărata şi unica scuză a
poeziei", el „se situiază cu hotărîre pe poziţiile esteticii socialiste" etc.
In concluzie se subliniază, ca o încoronare firească, faptul că avem de-aface cu „un adevărat poet al timpului său".
Şi acum, despre cine consideraţi dumneavoastră, călăuziţi fiind doar de bunul simţ al măsurii lucrurilor, că e vorba în amplul articol al criticului. Fior ian Polra apărut în „Steaua" nr. 8 a.c. din care am extras citatele amintite?
Desigur, veţi răspunde, despre Goethe, ori despre Puşkin, ori despre Eminescu? Nu, despre nici unul din aceştia. Nu e vorba nici de Danie, nici de Shakespeare, nici de Ler-montov, nici de Maiakovski. E vorba de un tînăr poet, publicat în paginile revistei „Steaua", şi căruia nu demult i-a apărut un volum de versuri.
Nu spunem despre cine anume e vorba, din motivul foarte firesc că noi stimăm talentul acestui tînăr poet, ne încredem în perspectivele ce i se deschid — ţi nu voim cu nici. un chip să-l găsim, vinovat de elementara lipsă de măsură a criticului său.
L. R.
CEVA DESPRE STILUL „DISTINS"...
In rîndul unora dintre recenzenţii şi cro-■ nicarii noştri s-a încetăţenit ideea greşită că o exprimare cît mai încărcată cu epitete „rare", cît mai contorsionată şi mai pompoasă aduce după sine neapărat şi acea dis-
tincţie şi eleganţă care lipseşte lucrurilor „comune".
In realitate, ei uită că simplitatea este condiţia veritabilei distincţii. Iar teama de „locurile comune" se manifestă practic, fie
MISCELLANEEA
253
prin confecţionarea unor fraze greoaie, de o rară, confuzie şi prolixitate sintactică, fie prin ticluirea „ad hoc" a unor expresii pedante, artificiale, care, de fapt, încearcă zadarnic să ascundă locul „comun". Iată, de pildă, cum înţelege Emil Suter în „Tînărul scriitor", nr. 9, să vorbească cititorilor despre darul unui tînăr scriitor, Dan Costescu, de a surprinde procesele sufleteşti ale eroului său: „Autorul a intuit cu sensibilitate acele seisme (?!) adeseori imperceptibile, care zguduie conştiinţa unui ţînăr muncitor, dac care prin acumularea cantitativă semnifică procesul dialectic al transformării"...
Pentru a afirma că atitudinea de pedagog a lui Matei fală de eroul principal este justificată, tov. Suter construieşte o asemenea frază răsturnată:
— „Faţă de individul primitiv (probabil individualitatea \) al eroului principal, superioritatea intelectuală a lui Matei este atît de evidentă, încît atitudinea sa pedagogică, declaraţiile sale sentenţioase sînt o urmare inevitabilă". Mărturisim că şi mai greu inteligibilă este această frază: „Truculenţa cu care este schiţat personajul (a „schiţa" truculenţa?) serveşte şi exteriorizării conflictului, care se petrece în conştiinţa lui Morariu..."
La jel procedează li. Zalis în articolul: „O luminoasă conştiinţă patriotică" („Gazeta literară", nr. 40JSS). Ca să dea. afirmaţiilor sale mai multă originalitate şi probabil spre a le face şi mai atractive, autorul le prezintă sub forma întoarsă a unor negaţii: H. Zalis nu spune direct de pildă ce crede, ci că nu crede că n-are dreptate
cînd crede că... Dar să-l lăsăm mai bine pe autor să se exprime:
„Nu cred, sub acest raport, că sînt alături de adevăr cînd afirm că, în orice împrejurare, Valahia rămîne în centrul obiectivului călătorului".
„Meritele sale, între care nu puţină importanţă arc activitatea Societăţii literaro"... ori:
„...dovedindu-se în descripţii, portrete şi evocări nu lipsit de plasticitate...".
Exemplele s-ar putea înmulţi, dar nu vrem (ca să fim în ion cu autorul citat mai sus) să mai enumerăm, de pildă, expresii ca: „năduful nelămurit" care, pus în aceeaşi frază cu „ineluctabila fatalitate", formează un duet lingvistic savuros: „coliziune interioară", „sagacitate surprinzătoare" (în-lîlnile în articolul lui Emil Suter) sau complicaţii verbale inutile ca: „Puterea disociativă în înţelegerea fenomenelor", „corelaţia organică ce ia naştere şi se statorniceşte..." (de care ne-am lovit în articolul lui. 11. Zalis). Fi.e-ne iertai că le-am enumerat. Ceea ce vrem să subliniem în încheiere este faptul că un asemenea mod bombastic de exjţjgmare nu conferă nici distincţie nici eleganţă stilului critic, ci mai de grabă trezeşte enervarea cititorului supus adesea unor adevărate cazne pentru a ajunge de cele mai multe ori (după ce se descurcă în hăţişurile verbalismului critic) toi la lucruri comune, pe care autorii au crezut zadarnic că le pot ascunde.
E.A.
FALSA ANALIZA PSIHOLOGICA
In mod curent ne dăm seama de starea de spirit, gîndurile şi condiţia morală a personajelor din însăşi existenţa lor, adică din acţiunea ce o desfăşoară, dintr-un fel caracteristic de a vorbi, din gesturi. E modul clasic de a realiza opera literară, prin creaţie. Sînt şi scriitori, mai puţini, care recurg la analiză, adică la descrierea nemijlocită a gîndurilor şi dispoziţiei sufleteşti şi morale a oamenilor. Amîndouă aceste metode sînt pe deplin justificate, deşi, de obicei, partizanii
unei metode o resping categoric pe cealaltă, ca fiind neartistică. Desigur, sînt şi autori complexi, care îmbină analiza şi creaţia.
Mai există, în sfîrşit, o categoric de scriitori care, incapabili să creeze insuflînd viaţă personajelor lor, incapabili să ne facă să le vedem şi să le auzim, şi spre a acoperi acest deficit, recurg ta analiză ca la o metodă excelentă de a ascunde sărăcia producţiei lor artistice.
In acest caz scriitorul, cu un aer foarte
254
MISCELLANEEA
grav, ne redă „frămîntarea lăuntrică"' a personajelor, complexele gînduri ce se zbat şi se ciocnesc în mintea lor. „Zbuciumul interior al personajelor mele e atît de profund, atît de complicat şi de contradictoriu — pare a spune scriitorul — încît creaţia singură se dovedeşte neputincioasă în a le cuprinde". Şi atunci scriitorul e „silit" să coboare în lăun-trul sufletesc al personajelor sale, spre a ne comunica ce lucruri extraordinare se petrec acolo. E un teritoriu ce este accesibil numai scriitorului analitic. El coboară în adîncuri, vede ce se întîrnplă şl apoi — dacă bineînţeles găseşte cuvinte de ajuns de expresive, în care să încapă o asemenea nemaiauzită complexitate, — are bunătatea să ne spună şi nouă. Şi iată ce ne spune: „Sentimente contradictorii, nelămurite, îi i'rămîntă mintea. Şi frămîntarea aceasta făcea clipa lungă, fără de sfîrşit, de parcă s-ar fi strîns în ea tot timpul unei zile. Inima bate năvalnic, să spargă pieptul. Iar neputinţa hrăneşte îndoiala"... „Neîncrederea însă îi goni din suflet pînă şi ultima fă-rîniă de speranţă.Ce-i mai rămînea de făcut? Răspunsurile se înlănţuiau de-avalma, fără nici o noimă şi, în încurcătura lor, conturau şters imaginea materială a unei idei" („Gazeta literară" nr. §ă^*Minunea de Mihail Stoleru).
Să fim serioşi. Toate acestea sînt vorbe goale din care nu se poale desprinde nici un înţeles. Dacă personajul e cu adevărat fră-mîntat de cine ştie ce gînduri, foarte bine, ne plac asemenea personaje. Dar nu ajunge ca autorul să ne încredinţeze că avem
de-aface cu „sentimente contradictorii". Vrem. să vedem care anume sînt acele»sentimente şi vom aprecia noi dacă sînt într-adevăr sentimente şi apoi dacă sînt contradictorii. Scriitorul însă adaugă: „nelămurite". De aceea nu poate să le numească, fiindcă sînt nelămurite. Dar cu această metodă, chiar că putem face progrese mari: ne putem trezi într-un timp scurt cu nenumărate capodopere. Vine un cetăţean de pe stradă şi-mi spune: „Domnule, am născut o capodoperă, pe onoarea mea. Şi în centrul el, un personaj de genul lui Hamlet, dar încă mai contradictoriu, cu gînduri mai „nelămurite"—atît de nelămurite încît nici nu le pot descrie. In-chipuie-ţi acuma cît de complex este. Lui Shakespeare, mă rog, i-a fost uşor. Hamlet al lui, nu zic, e contradictoriu, dar nu atît de contradictoriu încît să ajungă la sentimente nelămurite..." — Şi apoi ce înţeles are să spunem că frămîntarea eroului e atît de mare încît face „clipa lungă... de parcă s-ar fi strîns în ea tot timpul unei zile". In definitiv, de ce numai timpul unei zile, de ce nu timpul unui an, al unui secol, al unui mileniu?
Dar aici nu ne referim numai la schiţa din „Gazeta literară". S-ar putea să n-aibă nici o vină. Am avut în vedere un fenomen mai larg, un pericol care ia proporţii.
E pericolul falsei, analize psihologice, al descrierii unui simulacru de frămîntare lăuntrică de tipul „bolovani grei i se rostogoliră în suflet".
L. R.
RAFINATUL
Am cunoscut odată un om căruia îi pierise mirosul. Avea însă vanitatea de a-şi ascunde această deficienţă. I s-au adus două flacoane, unul cu amoniac, celalalt cu esenţă de trandafiri. Omul a dus la nas sticla cu amoniac şi, părînd toropit de voluptate, trăgea pe nări duhoarea oribilă, ca pe un parfum sublim. Sticla cu esenţă de trandafiri a svîrlit-o cît colo, strigînd: luaţi-o de aici, că mă-nnăbuş!
Intîmplarea a stîrnit mult haz şi de
atunci omul, devenit prudent, a adoptat o altă tactică: e mai bine, s-a gîndit el, să mă strîmb întotdeauna, orice mi s-ar da să miros. Căci dacă voi spune că-mi place hidrogenul sulfurat, voi fi neapărat ridicol, în vreme ce afirmînd că mirosul de liliac nu-mi place, las să se bănuiască în felul acesta că am gusturi şi mai alese.
Aşa se face, poate, că ne-am pomenit peste noapte cu o adevărată cohortă de zeflemişti. Dintr-odată, toată lumea are ambiţia de a fi ironică. Au răsărit, ca ciu-
MISCELLANEEA
255
percile, o droaie de rafinaţi cărora nimic nu le mai pare a fi literatură şi care îm-pînzesc revistele literare cu tot felul de notiţe dacă nu şi articole, prin care vor parcă să ne arate: uite, şi eu ştiu să fiu ironic! Atunci cînd nu sînt, pur şi simplu, rău intenţionaţi, ei sînt caustici din prostie şi nepricepere, din teama de a fi ridicoli. O poezie nevinovată a unui debutant e desfiinţată din vanitatea deşartă de a mai face încă un spirit, iar o observaţie -de al nouălea ordin, făcută în treacăt, înti-un articol, devine obiectul unei epopei eroi-comice. Pare că niciodată nu s-a mai făcut o asemenea risipă de umor, asistăm la un adevărat desi'rîu comic de care se contaminează publicişti şi publicaţii, îţi vine să strigi: pentru dumnezeu, nu toţi oamenii sînt obligaţi să fie spirite ironice, după cum nu ne naştem, toţi, cu cîte un neg pe nas! Printre scriitorii lumii, ironiştii se numără pe degete; din ■o sută de publicaţii ale unei ţări, numai una este revistă de umor şi din cei cincizeci, de artişti ai unui circ, numai doi sînt clowni.
Citind astfel de articole ce se vor pline de duh, ai siguranţa, de multe ori, că autorului, lor nu i-a venit să zîmbească măcar odată, atunci cînd a citit cartea sau articolul care formează obiectul rîsului său. îţi vine să crezi că a citit întîi articolul inculpatului stînd foarte liniştit şi serios în papucii săi, iar după terminarea lecturii i-a venit ideea: ia să-l citesc acum odată şi. cu ironie.
Ceea ce c caracteristic acestor zeflemişti, este că ironia lor se aplică oriunde, pentru că nu se aplică nicăieri. Indiferent despre •ce sau despre cine e vorba în articol, autorul său foloseşte cele cîteva mijloace groase cu care se crede oricînd irezistibil. Se va preface mai întîi (în joacă, bine înţeles), nespus de reverenţios la adresa criticului pe care îl atacă, numindu-1 „domnia-sa" şi „distinsul nostru critic". Va umple apoi articolul de cuvinte puse între ghilimele şi de puncte de suspensie menite să stîrneas-•că efecte, va strecura din loc în loc cîte un
„pasă-mi-te", după care va desfăşura o avalanşă de caragialisme. Va arunca, pe unde se nimereşte, cîte un „rezon" , „ambetat", „ai puţintică răbdare". Va declara în sfîrşit că e nedumerit şi va încheia adre-sînd criticului vinovat o întrebare şireată.
Pentru a arăta mai exact ce anume înţeleg prin acest soi de pseudo-ironie, pe care o socotesc o adevărată plagă, voi cita un pasaj dintr-un articol apărut în „Gazeta literară", care-mi pare caracteristic. Iată cum ironizează autorul articolului observaţia lui Victor Tulbure cum că rima „Katiuşa-urcuşu" ar fi o asonantă stridentă, străină de poezia lui Jsakovski:
„Crezi, tovarăşe Tulbure? Ce ar fi dacă ai renunţa totuşi, un. moment, la dubioasa „inspiraţie" şi recurgînd. niţeluş la obositoarea „documentaţie" să vezi ce surprinzătoare... constataţie... Fiindcă „devine" că, citind textul original al Katiuşei., constatăm aceeaşi asonantă (stridentă şi străină, vorbă să fie!) anume rima Kaliuşa-gruşî (cu „î" ca in „fin"). Fiindcă, aşa cum constată orice cititor iubitor de poezie •— (greşesc, oare?) — ,un adevărat poet nu va sacrifica frumuseţea unor imagini sau bogăţia unui conţinut numai din dorinţa ca versurile „perfect  din   coadă   să sune".
Cîtă vulgaritate ! Nu era oare mai frumos să fi spus criticul, simplu, că nu găseşte justă observaţia lui Victor Tulbure, deoarece şi în original constatăm asonanta „Katiu-şa-gruşî"? El a nutrit însă ambiţia de a fi, neapărat, ironic.
Apariţia pseudo-ironiştilor are poate şi o latură bună. Ei ne arată mai limpede, prin faza caricaturală pe care o reprezintă, cît de nedemn şi zadarnic lucru este să-ţi iroseşti spiritul, furia şi dispreţul pe tot felul de nimicuri şi cît de lipsit de nobleţe să încerci a arunca oprobiul asupra unor scrieri care nu o merită, numai din dorinţa vrednică de milă de a te arăta plin de duh. Rafinamentul celor care zîmbesc superior la apariţia oricărui articol, roman sau poezie, ascunde, prea adeseori, un suflet banal  şi searbăd.
S.L.