CUPRINSUL
Pag-
TUDOR ARGHEZI: 1907 (11)............................................ 5
*
PETRU DUMITRIU: In bătălia pierdută (nuvelă).......................... 29
★
LETAY LAJOS: In amintirea muncitorilor martiri; Un greier ţîrîie (în romîneşte
de Ion Brad).................................................... 102
VERONICA PORUMBACU: Contemporan cu focul.......................... 105
CRISTIAN SlRBU: Cuvinte; Doar eu pricep aceste vorbe; Fratelui meu Vasile 106
AL. ANDRIŢOIU: Ţăranul la spital...................................... 109
RUSALIN MUREŞAN: Stăpînii firii; Fata ardeleană ; Pastel de oraş........ 111
*
MARIN PREDA: Moromeţii (roman, II) .................................. 116
★
VICTOR KERNBACH: Undele ............................................ 176
I. SAFIR: Mama; Examenul ............................................ 177
TEORIE ŞI CRITICĂ
TUDOR VIANU: Cervantes ............................................... 178
OV. S. CROHMĂLNICEANU: în legătură cu problema originalităţii literare.. 191
SAVIN BRATU: Imaginea glorioşilor noştri contemporani.................... 211
RADU LUPAN: Oameni dintr-un sfîrşit de veac............................ 237
RECENZII
DAN   SOREANU:   N. Tăutu:  „Mîndrie" .................................. 246
O. STARCK: Ianka Kupala: „Versuri alese"................................ 249
MI HAIL COSMA: Pentru triumful păcii.................................... 251
V. N.: „Tînărul scriitor" nr. 4.............................................. 254
TUDOR ARGHEZI
1907*)
PATRU AL CATR1NII
— „Aprod! Să intre Patru a Catriniif" Veniseră străinii
Să-l vadă pe tîlhar, şi să-l audă;
Cile un fin, cumătru, nepot sau altă rudă,
Gătit cu giuvaere, brăţări de lanţuri grele,
Ii dase stăpînirea, la glezne, şi ghiulele,
Şi strălucea în fiare, ca un mitropolit,
Ros în călcîi de scoabe, de nituri şi strivit.
Cînd se mişca din lanţuri şi se-ndrepta să vază
O sută de cădelniţi păreau că tămîiază.
Patru diaconi falnici, înalţi şi laţi în spete,
Drept sfeşnice de mină, cu puşti şi baionete,
Păzeau arhiereul  de temniţă, de-aproape,
Să nu cumva să zboare şi să scape.
Era, cum zic, un munte de om, şi-ntre vecini,
Ca un vultur de piscuri, tîrît printre găini.
fntrînd fudecătorii, cu cel chemat în faţă, Se stinghereau sâ-i rabde privirile de ghiaţă Şi se făcuse-ri sală
Tăcere şi de suflet, ca-ntr-o clădire goală. Cînd glasul lui răspiinse-ngînînd cuvîntul „Jur!" Un frig şi-o-rifiorare se-ntinseră-mprejur, Că vorbă lui şi vocea loveau ca un cuţit.
De care lucru-anume era-nvinovăţit! Grefierul da citire isprăvii, cum ă fost. Era la han cu lume, era şi zi de post, Si fuse scos pe moarte, de subt genunchii lui, Ciocoiul Năstăsache, moşier din Covurlui,
*) Vezi „Viaţa romînească" nr. 6/1955
TUDOR ARGHEZI
Care bătea plugarii cu furca şi lopata. Tîlharul i-o zdrobise, spărgîndu-i beregata. Tîrindu-l, tăvălindu-l, i-a prins-o-n două deşte Ca-n gura unui cleşte Şi-a strîns. Inghiţitoarea a troznit.
— „Te-aştept de ani de zile" i-a spus, „bine-ai venit Avem o răfuială împreună".
Sătenii, de pe lăviţi, se scoală şi se-adună, II dă de-a rostogolul. Voinic şi el, ciocoiul îşi căuta pistolul. De-ar fi simţit că satul se strînge pentru el Să   isprăvească Patru cu dînsul într-un fel, N-ar  fi venit, hangiul, sâ-i dea o datorie, . Trei cîştiuri de chirie, Şi nu-şi mînjea carîta, Pe ploaie, pentru-atîta. Doar avusese semne. II cam mîncase nasul. Eşti frâmîntat, se pare, cînd e să-ţi vie ceasul, Te-m,pinge Necuratul să-ţi ieşi din bobi şi fire; Te duci şi pe furtună cu moartea la-ntîlnire.
— „Mărturiseşti?" întreabă procurorul,
— „Nici nu încape vorbă, mărturisesc omorul. II ştie tot poporul".
— „Puseseşi  gînd să-l jefui..."
— „Ferească Dumnezeu „Dreptatea nu-i hoţie. Nu spurc numele meu".
— „Atunci?"
— „Eu fac dreptate cinstită, pe tăcute. „Staţi să vă spui şi   alte dreptăţi, de noi făcute. „Le ştiţi şi dumneavoastră dar n-aţi aflat făptaşul. „De pildă, începuse să are arendaşul „Islazul pentru vite, din Lungeni. „Unde să pască oaia şi vaca la săteni? „ Nu aţi găsit atuncea ciocoiul spînzurat? „Se legâna-n frînghie, la marginea de sat. „II spînzurase Patru al Catrincii.
„Intîi îl amorţisem cu tălpile opincii, „Şi-l agăţai, pe urmă, de cumpăna fîntînii, „Să-l vadă şi cireada flămîndă şi bătrînii. „O altă treabă bună a fost cînd, la arat, , „Am   isprăvit ciocoiul din Ulmi şi îngropat... „Aţi dat de el cu plugul... Dar Fane Găetan?
1907
7
„A necinstit opt fete curate, într-un an. „Şi-au luat şi el răsplata şi cin-l-au afutat. „O fi, la dumneavoastră, şi ăsta un păcat? „Ciocoiul, strîmb din şale, era şi cocoşat. „Trei platnici, vasăzică. Pe-al patrulea, legat, „Cu-o roată de picioare, l-am. dus şi înecat. „Mănîncă şi-astăzi crapii din el, pe fund, în iazr „Şi crapii îi mănîncă boierii: nu-i necaz. „Adăogaţi pieriţii din cîteva judeţe, „Că n-au ştiut de bîtă şi bici să se desveţe. „S-au întîlnit cu mine, „Şi nu le-a fost a bine".
— „De ce acestea toate, dacă n-ai vrut să furi? „Ai stat ascuns de oameni, prin rîpi şi prin păduri. „Eşti urmărit de poteri   de patru ani întregi „Şi-ai izbutit cu una să şi te înţelegi,
„Şi te-au urmat soldaţii şi-ai. întocmit o bandă. „E-adevărat ori nu e?"
— „Răspunde tu, Smarandâ,
„Smaranda mi-e nevastă şi cea mai bine ştie".
— „E-adevărat, au luat-o cu toţii-n haiducie. „Se împlineşte anul.
„Bărbatu-meu le fuse căpitanul.
„Băieţii, împreună,
„Făcură treabă bună
„Şi nu ne-au dat odată de minciună."
— „Vezi, asta se numeşte, pe nume, lîlhărie".
■— „Să mă iertaţi, cucoane, se poate, pe hîrtie".
— „Tot nu-nţelege Curtea şi cine nu v-ar plînge, „Că v-aţi ales din drumuri pe cel pătat cu sînge? „Te lepezi, că e jaful la mijloc. De nu-i, ce-i? „Degeaba nu-ţi pui pielea în joc. Tu furi să bei! „Nu-ţi mai. găseai, ca lumea cuminte, -alt    soi de rost?" „Bag seama din răspunsuri că n-ai fi om prea pi-ost..."
— „Aţi isprăvit mustrarea, boierilor, că vreau, „Cînd oploşiţi desmăţul, să vă vorbesc pe şleau. „Ferindu-vă de dreptul s-aveţi întîetate, „Vi-liau din mîini ţăranii, să facă ei dreptate. „Aţi ocrotit toţi viermii-ncuibaţi în rădăcină, „Dînd vina pe tulpină.
„De-i spicul cu mălurâ şi-s golurile dese, „Din putregai şi boală, ce pui aceea iese. „Ţăran îs, din ţărînă, şi ţara e-n lingoare,
TUDOR ARQHEZI
„Şi văd că-ntr-altă parte decît boliţi vă doare. „In cap e nebunia, ce-o cauţi la picioare?. „Am adunat trudiţii pămîntului. Le-am spus „Sâ-şi deslipcască ochii, şi să se uite-n sus, „Că viermii, mărunţeii, rod în adînc, e-aşa, „Bar slugăresc la viermii mai mari, Măria Ta. „Ei, oamenii, de frică,
„Sâ-şi lepede năravul de slugi...,să nu se zică...,
„Să nu se bănuiască..., molîi..., să nu răspundă..
„Din ce în ce-n mocirlă se afundă.
„Sînt Patru al Catrinii, vasăzicâ.
„Şi nu sînt nici slugarnic şi nu mi-e nici o frică.
„Noi singuri, cu nevasta,
„Ne-am învoit să punem sfîrşit la treaba asta. „Nevasta mi-e frumoasă, putea să mă gonească, „Da-i place inimoasei dreptatea haiducească. „Aşa e măi femeie? ia spune la boieri, „Cîte dreptăţi făcurăm azi, ieri, alaltăieri, „Anul de azi, anul trecut şi-n ceilalţi ani. „Ce-am căutat, nevastă, dreptate noi sau bani?" ■— „îmi prea iubesc bărbatul, dar dacă l-am iubit „Nu-i numai că e chipeş, dar că-i bărbat cinstit. „Eu spui numai atîta (vedeţi-l numai cîtu-i\) „El ia ciocoiu-n braţe, eu îl ajut să-l gîtui".
■ ARENDA ■ ;
Bo ieru-si dă moşia în arendă,
Cui dă mai mult j şi are; pe agendă,
Tot soiul, scris de muşterii
Şi gospodari, mai buni de puşcării. •■• •
' De unde are 'eL moşia nu se-ştie, Că toţi boierii au moşie, Din furnituri, comehzi şi misitie, Din orzul cailor de-la armată, Advocatura; soldă sau camătă, furată. Odată şi odată, şi-n zestre, la-nceput; Şi-n moşteniri, sămînţă-i un jaf necunoscut. Scriind de vitejie, istoricii, dibaci, N-au glas despre pămîntul răpit de la săraci. Au grijă să cîştige, tăcînd, ce li se cade, Călătorii prin lume, înscăunări şi grade.
1907
Boierul dă pămîntul cu sate, cu ţărani, Vînduţi iobagi şi robi, pe bani, De pildă, două sute de săteni, Ca nişte tîrnuri, hîrburi sau buşteni. Orbii, ologii, ciungii, muţii, şchiopii, Stau la pomeni şi la coliva popii, Cercînd să dea o mină de-ajutor Cîte un slut de ochi sau de picior. Jnţr-un cătun mai zace, fost soldat, Un chip de om trei sferturi mai scurtat, Dintr-un război mai vechi cu turcii, Şi-i ciuguleşte ciocul curcii Medalia tîrilă pe subt pat, Cu care Vodă pieptul i-a scuipat.
Ii trebuie boierului- dichis;
In Bucureşti, la Viana şi Paris,
Lingăi, lichele, şteoalfe, să petreacă.
Se-ntoarce, ia bănet şi pleacă.
Hoţit la dijmă, la-mprumut şi muncă,
Degeaba ochii robul şi-i aruncă
Ba la prefect,'ba sus în cer.
Urechile sînt surde, sînt de fier.
Un arendaş e-aproape, legiuit,
Să-şi scoată o arendă înzecit.
Vezi, dacă ceri tot milă tuturor? Dumitru puse mina pe topor.
CUCOANA-MARE,
Ce zaiafet 1 Cucoană are
Patru moşit, trei mori şi-o apă mare. '
O spală Suzi pe picioare,
O piaptănă-n oglindă o madamă,
O-ncalţă Trefi, cum o chiamă,
O-mbracă Jeny, Katy o dezbracă,
Şi o mai giugiuleşte cîte-oleacă. ■
Un profesor de dresuri şi ventuze
Ii pune roşul de carmin pe buze,"
Şi părul i-l vopseşte, ca să fie
Cînd oacheşe şi cînd portocalie:
Şi, după fel de feluri de masaj,
TUDOR ARGHEZI
E zugrăvită ca un peizaf.
Chirurgu-i netezeşte pe la gură
Şi pleoape, zilnic, cîte-o zbîrcitură.
Cînd faţa-ntreagă s-a zbîrcit,
Ca un ciorap mototolit,
I-a tras-o pielea-n /os, în guşe,
Zgîindu-i un obraz ca de păpuşe,
întins ca sticla, neputînd să rîdâ,
Să nu pleznească luciul, şi iese mutra hîdă.
Avea un aer ţeapăn şi mirat,
Ca un cadavru preparat
Şi pus în geam, cam strîmb de la şezut,
Să poată fi la morgă cumva recunoscut.
Ca să-şi ascundă gîlca de piei şi vine trase,
îşi încingea gîtle/ul cu panglici de mătase.
Avea cucoana şi-un copil,
Vestit în valsuri şi cadril,
De şaizeci şi vreo doi de ani,
Frumos ca un păun între curcani.
0 barbă   sură, de mitropolit,
1 se-nfoia pe gulerul scrobit,
Şi pe cravata lui, cea mai frumoasă, Cu o garoafă-n piept sau chiparoasă. Se râsucea-n saloane ca pe fus Cu nasul tot pe sus, Părîndu-i-se totul că pute şi miroase, Că, rafinată, nara i se înălţase. Boier de treflă şi birlic, Nu învăţase altceva nimic,
Ştiind tot ce se-nvaţă de proşti, din cărţi şi şcoală,
Prin ghicitoare şi prin bănuială.
Avea dintru sâmînţâ ştiinţele-adunate
In el prin har şi strînse priceperile toate.
îşi legăna piciorul cu pantof,
Vorbind la club scîrbit şi filosof,
Pe cînd sorbea lichioruri şi cafele,
Cu ochii tot pe unghii şi inele,
Căci unghiile mîinii dumisale
Luceau în roz, cu colţuri şi vîrf, ca de cristale.
El ştie multe, dar vorbeşte
Pe jumătate numai franţuzeşte.
A fost numit prefect şi-adînc jignit.
Ministru ar fi fost mai potrivit.
Că el se simte-n stare, bunăoară,
1907
Să guverneze nu numai o ţară, Dar şi un continent şi două, Cu-o personalitate, se-nţelege nouă.
Dar toate astea fuseseră odată,
Cu barba-n scîrlionţi şi parfumată,
Cu ifosul boierului domnesc,
Cu tonul ţuguiat şi franţuzesc
Cucoana s-a trezit tîrziu,
Ca un copac uscat într-un pustiu.
Moşii şi mori, castele şi venit,
încet, încet, s-au mistuit.
Vlăstarul scump, cu barba pe cravată,
Ieşea cu gheata scîlciatâ,
Şi jerpelit şi-aproape gol,
Se-mprumuta la chelner cu un pol,
Să facă înc-o dată jocul
Şi încercînd, la spartul lui, norocul.
Cucoană-mare, sărut mina,
Te-au luat pe sus, cu anasîna,
Si te-au mutat, bolnavă-ntr-un azil,
Blajină mamă-a scumpului copil.
Măreaţă de cucoană,
Mîncaşi o ciorbă lungă, de pomană,
C-un strop sărac de undelemn,
Din strachină, cu lingura de lemn.
Parcă te văd şi astăzi cum murişi
Cu ochii umezi, trişti, deschişi,
Uimiţi, nepricepînd ce s-a-ntîmplat.
La capul dumitale plîngea un cocoşat.
UN COLŢ DE ŢARĂ
Un colţ de ţară urcă lin Carpaţii. E al ciocoiului, şi prost şi îngîmfat, Care-si tot strigă de un timp argaţii, Să ducă vitele la adăpat.
Conacu-i gol şi staulele-s goale, Nici un argat nu e să dea răspuns. Sătenii, hotărîţi să se răscoale, S-au înţeles cu toţii într-ascuns.
TUDOR ARGHEZI
E zgomot şi nelinişte de foame, La vaci, la cai, la oi şi boi, Ciocoiu-ar vrea să-i prindă, să-i înhame, Aduşi legaţi argaţii înapoi.
Jandarmii, popa şi învăţătorii Tînfesc, de parcă fiecare-i mort. Prefectul ştie ce cam vrea poporul Şi scrie stâpînirii un raport.
Dar pînâ una, alta-ncearcă
Ciocoiul să dea vitele la apă.
Dar ce? -l ascultă vreo vacă, parcă?
Şi cu îndemnuri proaste vilele se-adapă?
Ar vrea să le adune-n bătătură.
Niciuna de pe loc nu se urneşte.
Ar vrea să le-mblînzeascâ dar vorba-i parcă-nfură,
Că vitele lui nu ştiu stricat pe franţuzeşte.
De~o viaţă joacă riga, se-ntinde, se răsfaţă, Străin, mînca-l-ar buba, de ţarină şi vite. Nu ştie ce e gîsca şi crede că e raţă Şi nu deosibeşte pe cal nici pe copite.
Ce-i cu maimuţele-aslea rase,
Cu geam la ochi şi cu nădragi pe'dungă,
Inhâimărdte ca la parastase, !
în straie negre şi cu coadă lungă?
Se uită boii, vacile, mirate La maimuţoiul ăsta de sîrmă, cîlţi şi cîrpă, Cu vorbe-htortochiate în gît şi scîlciate, Că li-i şi lor lehamete şi scîrbă.
Căţelul se repede la desculţ Fărîmă de-bot negru, bâlţat de catifea. Intre dulăi şi oamenii cei mulţi, In satu-ntreg e? singura lichea. ■
1907
VACILE
Un arendaş de tară, dintr-o mie, A luat moşia Culmea cu chirie. Hapsînul stoarce nouăzeci de vaci Măreţe şi bogate mulgătoare. Iţi dă la muls o vacă, dacă-i placi, De două ori pe zi cîte-o căldare.
Văcarul Stan le cîntă şi le spune Şi-n   mina lui se lasă de plăcere Şi către seară vine să adune Stăpânul, lapte cincizeci de ciubere.
Dar Stan e gol, pe cit ii plin fupînul, Mălai doi saci pe an, copiii cinci. Stâpînul crapă de belşug. Rumînul S-a tot sfrijit şi n-are nici opinci.
Tinjind doi ani, trei ani, să-şi cate Un rost mai bun şi mai cu spor, Nu s-a putut lipsi de vacile bălţate, De sufletul şi prietenia lor.
Intr-un zîntîi, stâpînului i-a spus, Că-l aştepta la uşa de la scară, „Rămîi cu bine, eu m-am dus". Se răscoli boierul ca o fiară.
Şi boboşat şi roşu de minie, Voi   să dea cu palma, ca năuc, Dar Stan răspunse: „Sfînlă boierie, N-o ridica mai sus că ţi-o usuc".
De-atunci, cucoanele, sumese Se străduiesc să mulgă în zadar, Şi-nv ier sunate că nici strop nu iese De lapte, au trimis după văcar.
„Iţi dăm ce vrei, cîl vrei şi bască, „Intoarce-te la vacile vădane, „Că nu ne mai dau lapte nici o ceaşcă, „Şi se zăpresc şi ugerele, Slane", i
Se-ntoarse Stan şi vacile iubite Au scos un muget lung de bucurie.
TUDOR ARGHE2I
Sărăciile, blajinele de vite Se dăruiesc de-a-ntregul numai ţie. Că de la vaci pînă la ţîţa oii Urăsc adînc şi  vitele ciocoii.
JZu, Domnule Ministru, m-am silit, Cu sfaturi bune şi poveţe multe, Să potolesc judeţul răzvrătit, Dar nimenea nu vrea să mai asculte.
Proprietari, boieri şi arendaşi Sînt speriaţi şi umblă ca guzganii, Şi, încolţiţi, simţindu-se vrăjmaşi, Doresc să se împace cu ţăranii.
Insâ-adunaţi de mine laolaltă, Nu am putut să le mai dau de rost. Stăpînii lasă lucrurile baltă Ca să rămîie toate cum au fost.
îndemnurile mele în pustiu Sînt socotite nişte vorbă goală. Mă tem, mă rog, pe cîte văd şi ştiu, Că se-nteţeşte ura în răscoală.
Sînt semne rele-n fiece cătun Şi neguri în vîrtefe p/este ţară. Fiţi, Domnule Ministru -aşa    de bun Şi daţi-mă din slujba mea afară.
<Jînt informat că indivizi suspecţi Colindă ţara-n lung şi lat. Daţi ordin, Domnilor Prefecţi, Să fie fiecare prins şi arestat.
Le bagă-n cap ţăranilor că sînt îndreptăţiţi să ceară drepturi noi, Şi pe deasupra şi pămînt Şi păşunat la vite şi la oi.
RAPORT DE PREFECT
TELEGRAMĂ CIFRATĂ
1907
Unul, Coşbuc, a scris şi-o poezie, I mprăştiată-n ţară pe ascuns. Luaţi peticele astea de hîrtie Şi constataţi prin cine au pătruns.
Aţîţătorii împărţesc broşuri La toţi sătenii şi nepricepuţii. Ei nu-nţeleg, din sate şi păduri, Tîlcul înalt al marei Constituţii.
Ea e făcută pentru cărturari, Judecători, miniştri şi-advocaţi. Rog, repede, trimiteţi comisari Prin tîrguri şi oboare, şi-arestaţi.
Vă fac direct răspunzători, De nu stîrpiţi îndată mătrăguna. De ce avem atîtea închisori, De parcă n-am avea niciuna?
Aştept rapoarte, de urgenţă Că a-ncetat netrebnicia, Şi scrieţi-mi cu titlul Excelenţă. Trăiască Regele şi Dinastia!
RĂSPUNS LA TELEGRAMĂ
Conform cu ordinul secret primit, Fiind indispensabilă urgenţa, Am înzecit îndată şi-nsutit, In tot judeţul nostru vigilenţa.
Şi ca să nu mai întîrzii, Am luat măsuri imediate, Ca, zi şi noapte, moarte, vii, Să fie forţele mobilizate.
Am interzis joi tîrgul săptămînii Şi horele, duminica, la sale. Şi am mustrat holteii şi bâtrînii, Şi am închis şi cîrciumile toate.
16
TUDOR ARQHEZI
Drept, mişună suspecţii peste tot, Dar cu jandarmi călări, săteşti, Am arestai şi dus convoaie, cot la cot. Trei trenuri cu spioni clin Bucureşti.
Căci, fără inutilă cercetare, Am luat suspecţii ca din oală. Aştept noi ordine suplimentare. Semnat: Prefect de Dorohoi, Tîndală.
Post scriptum: — Printre arestaţi Sînt unii costumaţi şi deghizaţi In popi şi militari. Ei sînt spionii cei mai mari.
REPLICĂ LA RĂSPUNS
Aşa-nţelegeţi   ordinul primit?
Pesemne c-aţi înnebunit,
Aţi arestat în gări şi-aţi dus la beci
Miniştri, deputaţi, cu doamne, vreo cinzeci..
Cu-atîta nu v-aţi mulţumit,
Aţi dus legaţi şi un mitropolit,
Şi-un general de stat-major,
In văzul tuturor.
Daţi drumul iute şi le cereţi scuze.
D ouă din doamnele miniştri sînt lehuze
Şi-o prezidentă e gravidă.
Şi mintea procurorului e tot stupidă?
Mi-nchipuiam c-aveţi subt pălărie
Oleacă de psihologie.
Aşa arată un agent suspect,
Nemernicule, domn prefect?
Suspectul se cunoaşte-ndată
După figură, guler şi cravată.
Niţel să-ţi fie ochiul exersat,
Că l-ai şi identificat.
Pare deştept şi-i îmbrăcat corect
Şi e amabil, domnule prefect.
Poartâ-ochelari şi are şi ghiozdan,
Pîndeşte ca un pehlivan.
Din gest, din vorbă-l recunoşti,
Numaidecît şi de la zece posti,
II urmăreşti şi vezi ce soi şi hal,
1907
17
Ar putea fi de intelectual,
Vreo javră de student sau scriitor,
Aţîţător plătit şi trădător.
Cu toate că bacalaureat,
Constat că sînteţi idiot şi beat,
Destituit deocamdată,
V-am dat pe loc şi-n judecată.
ULTIMUL ORDIN DE LA INTERNE
Asupra  circularii secrete, în sfîrşit, Consiliul de Miniştri, de ieri,a revenit. De-aiti-ncolo, Prefecţii şi trupele viteze Şi poliţiştii noştri să nu mai aresteze.
Se pierde vremea celor ce prind tîlharii-n sale Şi-i duc la judecată vii şi legaţi de coate, Jandarmii, gardienii şi Domnii magistraţi. Nu se mai fac procese, deci nu mai arestaţi..
Rapoartele primite la Centru, pînă ieri, Dau arestări şi cifre prea mari de prizonierii Consiliul de Miniştri, ţinut după amiază, A hotărit aceştia că nu interesează.
Nit, va scăpa cu viaţă de-aici-nainte, unul, Cit vom sluji pe Vodă cu puşca şi cu tunul, Vă rog să luaţi aminte din scurt, şi raportaţi Atît: pe zi ce număr aveţi de împuşcaţi.
FLĂMÎNZENII
E zarvă, zbucium, grijă, în guvern.
Că zilele răscoalei nu s-aştern
Cu foile-nlocmite pe muchi, de călindar,
La fel de o potrivă, pe colţuri şi-n chenar.
Una-i mai scurtă, alta e mai lungă
Si marginile nu pot, în teanc, să se ajungă.
Una-i curată, albă, lină, goală,
Parcă n-ar fi armată şi răscoală,
Şi nu se poale ţine o bună socoteală.
Ar vrea, cînd le-mpreună guvernul, şi le string ef
Să fie zilnic roşii, cu sărbători de sînge.
Guvernului îi place un tot şi simetria Dar nu-şi mai face bine poporul datoria,
2 — V. Rţomînească Nr. 7
TUDOR ARGHEZI
Că nu-şi pîrăşle fraţii şi nu dă la lumină Ce se ascunde-n gîndul lipsit de disciplină. De pildă trenul, care,- cu sute de ţărani In lanţuri, se oprise în staţia Paşcani. Vagoanele de vite îi aduceau la Iaşi, Să ia osînda ocnei, de hoţi şi de vrăjmaşi. Frînarii şi hamalii şi muncitorii-n gară Trufaşi sâ-nfăţişeze ceva, şi ei, în ţară, Cu de la sine voie, aiurea şi obraznici, Au slobozit ţăranii şi-au dezarmat pe paznici.
Răscoala izbucnise deodată în Moldova, La Giurgiu, la Caracal şi Craiova, Pornind din suferinţa celor zmeriţi şi blînzi. Tu ţine minte satul flămînd, numit Flămînzi.
tara răsculată.
— „Unde vă duceţi, oameni buni, în ceată? „Că nu e zi de tîrg şi iarmaroc".
— „O luăm şi noi, aşa, într-un noroc. „Că dacă încă n-am murit, „Unchiaşule blagoslovit,
„Să zguduim, încai, niţel, boierii. „La începutul primăverii". —„V-aţi socotit? "
„Plezneşte fierea-n noi şi-atîta tot. „Şi mergem s-o vărsăm."
„Că treabă nu se face decît cu rînduială. „O să aveţi, de sînge, destulă cheltuială. „Umblaţi atîtea posti, „Ca nişte proşti.
„Nu v-aţi ales, şi voi, un căpitan?"
— „Ba da. Pe Stan".
— „Ascultă, Stane, căpitane, „Ce-aţi chibzuit să faceţi la Străoane, „Că aţi plecat pe jos şi pe cărări, „Numai cu umeri şi spinări
„Şi cîte o rupturq. de dăsagâ. „Ori e răscoală, ori e şagă, „Şi dacâ-i vorba, ce s-alege „Cînd aţi scuipat pe lege „Şi nu v-aţi chibzuit?"
— Vezi, nici nu ne-arn gîndit". Şi oamenii s-au dus şi dus mereu, Cum zic, cu Dumnezeu,
Intru   tîrziu, departe,  se văzură, Arzînd o zare, ca de zgură, Şi plopii-n   cer, făclii. Erau prin   zare herghelii,
STANE, CĂPITANE
Nu, nu ne-am priceput.
— „Socot
1907
19
Cirezi, şi se-auzeau, din rug, Nechez de cai şi vitele că mug. Au spart piane lungi şi canapele Si s-au spurcat în ele. Au doborît dulapuri şi-au pus foc, In toate, aruncate la un loc, Covoare, haine, rufe şi saltele, Foteluri şi perdele, De-a zorul.
Tablourile-au fost sparte cu piciorul
Cămările aprinse fură.
Nici un flămînd n-a luat o-mbucâtură,
Şi-n ele erau multe merinde pentru gură
Şi bune, şi tot soiul de scumpă băutură, —
Că toate bunătăţile-adunate
Erau îngrămădite din sînge şi păcate.
Amurg. Se-ntoarce-n   sat o ceată. Unchiaşul iarăşi se arată. _ Un om ţinea în mînă o vioară, Altul un ghem de sfoară Şi altul, dintr-un scaun, spata, .   Unul o greblă ruptă şi lopata.
— „Credeam c-aduceţi care încărcate,
„Vite şi cai şi pîine, frate.
„Am ascultat cirezi şi turme, herghelii,
„Arzînd  de vii.
„O   noapte-ntreagă au gemut.
„Atît v-aţi priceput?
„După atîta suferinţă şi zăbavă,
„Asta vă fuse marea-vă ispravă?
„Atunci de ce aţi mai pornit?"
_ „Vezi, zise Stan, nu ne-am gîndit".
PUNGA
Internele, Parchetul şi Vodâ-n tîlc cu ele, Răspunderea şi-o lasă lepădată. Răscoala ţărănimii şi cetele rebele Nu pot să fie duse la nici o judecată. *    Fiind „moment istoric" e treabă de armată.
Cuvîntul e-al oştirii. Măreaţa Capitală,
E în război cu satul sculat, în luptă dreaptă;^
De-o parte puşti şi tunuri, de alta mîna goală,
Prostimea puturoasă şi pătura deşteaptă.
Eşti gata, generale? că gloria — te-aşteaptă.
Porunca nu-nţelege să judece. E dată.
Ea mistuie şi fringe ţărani, ţigani; duşmani.
La Bucureşti e tara, pe drept, adevărată,
Pe bulevard, la Capsa şi-n Lipscani.
Să ne ocîrmuiască, de-acu, nişte golani?
20
TUDOR ARGHEZI
„Sînt proşti dar mulţi'1 e-o vorbă-n deşert, fără putere. Oricît de mulţi, nu-ţi pese, vie potop de-or vrea. Vasile Vodă Lupu n-avea nici mitraliere, Nici nitro-glicerina, ca noi, Măria Ta.-Intoarce-le alene, lungit pe canapea.
Un drept se-ntemeiază, fireşte, pe venit, Priceperea la cîrrnă stă-n loc de cap în pungă, • Nu te întreb de unde o ai şi ai venit; Să fie cit rnai groasă, mai plină şi mai lungan Să poată să mîngîie şi să ungă.
DOINĂ DE FLUIER
avînt nestăpîmt I-a-nviat şi-ndrâgostit. Juni mai noi şi cotoroanţe Cu principii şi nuanţe Se sărută braţe-n braţe, De ceva să se agate. Suspinau că piere ţara. Venea   vrajba cu ocara. Boieria-n răzvrătire Suferea ca de-o jignire. După-atîţi amari de ani O scuipau nişte golani, Supărată că îndură Palmele peste figură. Cînd era mai gras norocul Se-mplinise şi sorocul. Ţara le era moşia, Cugetul ticăloşia, Cuviinţa, alelei! Huzureşti şi faci ce vrei. Legea, eu cum vreau o fac: Birul, biciul, bunul plac. Altă lege-n ţară nu-i: Fişlecare legea lui. Ai de unde şi s-alegi: Cîţi ciocoi atîtea legi. Ei, ţăranii-o luau de-a buna:. Vor o lege, numai una Şi o lege-a tuturor, Scrisă şi cu mina lor. Cînd şi cînd, un zvon, aşa, Şi mai mult înfricoşa, Zece sate răzeşeşti, Au pornit spre Bucureşti, De la mante, trei judeţe, Pleacă, minte să ne-nveţe,.
1907
La bariera din Vitan,
Robii de pe Bărăgan,
Au sosit cu furci şi coase.
La Chitila sînt vreo şase
MU de oameni cu topoare.
Altele, la Cotroceni,
Gloată mare de Olteni,
Fierb ceaunul pe coceni.
Au venit, să se strămute-n
Care, ca la şapte sute.
Cu căţei
Si-cu purcei,
Cu căldări, cu pirostrii
Cu copai şi cu copii.
In palatul ăsta, măi,
Sînt o mie de odăi,
De încap, bâtu-i-ar sfinţii
Oltul şi cu Mehedinţii,
Şi mâi sînt cămări şi căşi
Cu ismene şi cămăşi,
Să îmbraci, de-a lung şi latul,
Muieretu-n tot Banatul.
Vine toată omenirea
Să dea ochi cu stăpînirea.
Capitala răsfăţată
E de-azi-noapte-mpresurată,
Spune zvonul, şi-un fior
Trece-n pielea tuturor
Deputaţilor din Sfat.
La un ceas întîrziat,
Cotropit de-atîlea slugi,
N-ai nici cînd nici cum să fug
Un boier, vechi cărturar,
La un ochi c-un ochelar
A cerut să intre-n ţară
O armată din afară,
Orişicare, nu-i mai pasă,
Cu stăpînii înţeleasă,
Ca să fie chezăşie
De huzur şi de moşie.
Patrioţi de vorbe mari,
Cărturari, necărturari, Unii daci, alţii romani, _ Sînt cu noi pînă la bani. încercarea dacă vine Ori cer oştilor streine Să le fie ajutor împotriva ţării lor, Care geme, care plînge, Inecată-n fum şi sînge; Ori, ca de atîtea daţi, Se pitesc prin streinătăţi.
22
TUDOR ARGHEZI
S-ar visa fugarii toţi Tot stăpîni şi patrioţi, ' Vinovaţii şi vrăjmaşii Fac tot ei pe păgubaşii. Măscărici şi negustori, Ni se fac judecători. Şi simt mare trebuinţă Să dea şi cîte-o sentinţă. Plugu-l pedepsesc că ară! Turmele, că sînt în ţară Cad subt greaua lor'osîndâ, Că nu pot să le mai vîndă Şi să le mai joace-n cărţi Cu fugari dintr-alte părţi; Pe ţărani, că-şi văd de 'muncă, De-i alungă şi-i aruncă; Şi se leapădă de ei Viii, morţii lor şi-ai mei, Cu moşnenii şi străbunii. Rîndunelele, lăstunii, Nu-şi mai puseră cuibare La conace şi-n pridvoare. Vrăbiile s-au mutat Din căminul necurat. Stolurile lungi de ciori Ii aşteaptă pe feciori, Pe ispravnici şi pe fraţi, \   Să-i dumice spînzuraţi, Să frămînte vitele Hoituri cu copitele. Facă-s-ar, cînd îi alungă Bivoliţa să-i ajungă. Nu-i la curte boierească Nimeni să te mai cunoască Şi-i părtaşe la răscoale Şi căţelul dumitale. Toată firea şi simţirea îs cle-acum cu răzvrătirea.
DOINA PE NAI
Fimu-i gros şi-abia de văd. La conace e prăpăd. Ce blestem şi nenoroc! Magaziile-au luat foc. Grîul arde, şi porumbul, Intr-o ceaţă grea ca plumbul, Şi văpăiie aleargă Uriaşe, să o- spargă, Tocmai cînd se-arată-n ţară Şi-aurul de pe secară,
1907
De pe orzuri şi livezi. Vezi şi nu-ţi veni să crezi Că se duce orişicum Toată munca noastră-n scrum Dar şi fără foc şi pară Ea pleca din vetre-afară, Dusă-n zări pe marea-albastn Şi nu mai era a noastră. Ii era drumul deschis, Boierimii la. Paris, Unde începea odată, Viaţa ei adevărată. Stropii   noştri, de sudoare, Se făceau mărgăritare In şiraguri săltăreţe Pentru circ şi călăreţe. In cerceii cu rubine, Erau sînge de la mine, Lacrima, din ochii tăi, Carnea ta cu vînătăi, Candela de agonie Şi tăcerea din sicrie.
Domnişorii se adună Să se sfătuie-mpreună. In cinzeci de ani de sfat S-au scuipat şi înjurat La coşciugul mortului Ca la uşa cortului, Mari ciocoi şi mici ciocoi Ciocli vechi şi ciocli noi, Corbi în stoluri, cîte-ş-cîte, Ca pe hoituri, tăbărîte, Dumicînd acelaşi leş, La mîncare înţeleşi. Numai că o-nvăţătură, Ii începe de la gură, Pe cînd alta, cu alt cîntec, II îmbucă de la pînlec. Şi dihonia lor ţine De o viaţă şi mai bine Şi cu toţii, în sfîrşit, Se îndoapă liniştit Gîlcevindu-se frumos. Ciocul le-a afuns la os. Acum, vezi, Măria Ta, Dacă domnii-or mai scăpa, Două reguli, nu încap. Toţi vom. tăbărî pe cap. Tărtăcuţa asta-ncv.rcă Şi dă domnilor de furcă.
TUDOR ARGHEZI
Ce-i an cap? Nimica toată.
Braţe trebuiesc şi gloată.
Omul este de folos
Numai de la gît în jos:
La, arat, la secerat
E mai bun de cap scurtat.
Intre umeri de năpîrci
E de-ajuns un bumb de zgîrci.
Te trezeşti şi te mai miri
Cu panduri şi Vladimiri
Şi cu, lumea de strînsură
Care-ţi bagă pumnu-n gură,
Şi te scot şi din moşie,
Să le faci cărăuşie.
Vodă, Doamne, ia aminte:
Asta vine de la minte,
Arz-o jocul de prostie.
Răzvrătire, haiducie,
Ură pe proprietar,
Astea, vin de la tipar.
A fost bun cînclva tiparul
Cînd scotea Aghiasmatarul.
De-ocamdată, prinşi de spaimă,
Cuscrii nu se mai defăima
Şi cumnaţii au uitat
Cît de mult s-au înjurat,
La Cămară şi Senat.
Albii, cum îşi zic, şi roşii
Nu mai fac azi pe cocoşii.
Spilcuiţii de coconi,
Din fuduli ajung claponi.
Cucurigu! sus, pe claie!
Jos în ploaie, cucuvaie,
Ieri deştepţi şi astăzi proşti,
Cînd îi vezi nu-i mai cunoşti.
Milogindii-se-ntre ei,
Pentru cîte un crîmpei,
Ţăndări, zdrenţe de idei.
Cum veni năpasta
Asta
Şi cţ este de făcut Să rămîie ca-n trecut? Minte-atîta de bogată Şi-ndrăzneaţă altădată La arenzi şi la venit, Intr-un ceas a sărăcit. Intr-un ceas. vijelios, Timpul s-a întors pe dos, Şi se, stinse de o dată, Ca o lampă răsturnată.
1907
Toate feţele măreţe, Tinereţe, bătrîneţe, S-au schimbat într-o secundă. Unde să se mai ascundă!
Seamănă unii cu alţii, Ca pisicile fătate, Numai că-ntr-altfel tărcate. Din zorzoane şi din mască S-au ales doar cîlţi şi iască. Ce viteaz era pe cal, Falnicul domn general, Cînd trecînd frumos pe stradă, In ţinută de paradă, Se-arăta la Zece-Mail S-a ales un putregai. Ca şi el, legiuitorii Sînt în zilele viitorii Slrînşi în rîncl, Şi trem,urînd Fără vajnicul lor ifos, Parecă bolnavi de tifos. Parcă faţa le-a rămas Retezată de la nas. Cum începe balamucul Le şi zboară-n vînt surtucul, Şi rămîn în pielea goală. Nu e şagă, e răscoală. Dar mîndriile trufaşe-s In ismene şi-n cărnaşe, Insul cel adevărat E un strîmb, un cocoşat. Desfăşat de blâni şi şube, Dedesubt e numai bube. Cîte decoraţii are, De la gît la cingătoare, De la ceafă pe spinare, Zace copt, subt fiecare Licărire, un puroi Şi nu poate-da-napoi, Din buboaiele stătute. Scos din el, ciocoiul pute.
Ue la conac, mătuşa aiurită, Fugea-n papuci şi despletită, Fără ciorapi, cum s-a sculat Şi a sărit, trezită-n somn din Se auzea un zgomot înfundat,
Şi chirciţii şi înalţii
FUGARA
TUDOR ARG'HEZI
Amestecat spre ziuă cu lătrat.
Cioban, Vulpoi, cu Cioara şi Ursei,
Se-ngrămădeau la uşa ei,
Şi au simţit, în noapte ceea rece,
Un lucru nou, ciudat, că se petrece,
Căci cîinii ştiu ce omul nu cunoaşte
Şi ce primejdie îl poate paşte.
E frig, ca-n luna marte.
Înfricoşată ca de moarte,
Mătuşa fuge numai în cămaşă.
Ea nu e arendaşă
Şi, văduvă şi prietenă cu satul,
încă de cînd îi mai trăia bărbatul,
N-ar fi avut de ce să-i fie teamă.
Plugarii ştiu să ţie seamă
De prieteni şi vecinii lor,
Care le stau frâţeşte-ntr-ajutor.
Păcat că oamenii deplini
Se mai găsesc atîta de puţini.
Dar se plătea în ţară, ajunsă la soroc,
O veche datorie, cu valuri mari de joc.
In zări ardeau conace, magazii,
Pătule, grajduri, primării,
Gă lumea brazdei s-a simţit datoare
Să intre-n joc cu facle, cu coase şi topoare,
Să-ntindă-n lung pîrjolul, să doboare,
Ca să-şi ajute fraţii, care-şi făceau dreptate
In satele înveninate.
Mătuşa alerga către oraş Ducînd în braţe un făraş, Stricat şi ruginit Şi un cîmpei de mătură tocit.
SATUL EI?
Bă buţa-şi cată la răspîntii satul,
Băieţii, casa, fetele, bărbatul.
Movila asta mare să fie satul ei,
Grămezi de bîme arse şi de pămînt, sau ce-i?
De la biserică la şcoală
E numai cîmp de ţară goală,
Cenuşe, scrum şi zgură,
Şi cîte-o urmă, ca de bătătură,
Mai scoate cîte-o rămăşiţă Fum prăbuşit de stuh şi şiţă. Pribeagul suflet şchioapătă-n femeie, Ca-n candelă, pe stinse, o scînteie, Şi cumpăna, la puţul lui Zamfir, Se-nalţâ ca-ntr-un cimitir. %
1907
}
27
Cîte o grindă, prinsă-n căprior, Se-ncrucişează neagră, dintr-un fost pridvor. S-a. îngrijit, în post, ocîrmuirea Să sernuie, de Paşte, răstignirea.
LIPSESC MORMINTE
E zarvă-n tribunalul militar. Şedinţa lungă ţine de la şase. Se-ncumetase un căprar Să calce ordinul ce i se dase.
Doi cîte doi, sătenii răzvrătiţi Aveau să fie duşi între soldaţi, Dintr-o comună de săraci lipiţi, Şi puşi să-şi sape groapa şi-mpuşcaţi.
Căprarul se lăsase dus pe gînd. Cînd gropile săpate erau gata, Trăgea cartuşele în vînt, Făcîndu-i pe ţărani scăpata.
La cercetarea noilor morminte, In lutul ţuguiat şi moale, Au fost gâsite-n loc de oseminte Mormintele pe dinlăuntru goale.
Câpraru-i vinovat de două ori. Intîi nesocotise-un grad de colonel Şi-a tălmăcit un ordin de superiori, Cum cutezase să-l priceapă el.
Dar mai cumplita lui vinovăţie Ticăloşit de crima îndoielii, E c-a simţit în sînge o frăţie Şi-o solidaritate cu rebelii.
Stăpînii judecăţii, fără jind,
Dau pildă şi osînda ce faptei se cuvine,
Că ţara ne rămîne, socotind,
Cu cinzeci de morminte mai puţine.
CĂMAŞA DE NUNTĂ >
O sută, cum spusei, ■ Fuseseră-mp uscaţi ca derbedei Şi răzvrătiţi ai satelor, sculate S-aducă deşteptare şi dreptate.
TUDOR ARGHEZI
Cătunul a rămas şi mai sărac. Ileana slugăreşte de-atuncea la conac. E văduva lui Petre, ucis pentru stâpîn Din ordinul ciocoiului bătrîn.
Uscată şi frumoasă, barişul ei cernit
E ca un giulgiu negru al celui ce-a murit.
Posomorit, ciocoiul ar vrea ca, de morminte,
Să nu îşi mai aducă femeile aminte,
Ca Oltul, care curge domol prin dreptul lor,
Cu tot cîntatul doinei, atot nepăsător.
Dăr într-o zi, boierul, lungit pe canapea, I-a poruncit Ilenei o cafea. Boierul sta-ntr-o rină.
De scîrbă, ceaşca plină ei i-a scăpat din mină.
Inspăimîntată vede ciocoiul, îmbrăcat, In borangicul dulce al fostului bărbat, Cămaşa lui de nuntă, cu flori de dediţei, Aleasă şi cusută cu degetele ei.
Boierului cămaşa lui Petre îi plăcuse Şi-a pus-o deoparte de printre catrafuse. Cînd s-o trezi dintr-însa neliniştit strigoiul, Frîngîndu-i beregata să-năbuşe ciocoiul?
PETRU DUMITRII!
ÎN BĂTĂLIA PIERDUTĂ
i
Dimitrie Cozianu, văr cu Şerban Romano şi cu Cezar Lascari, era nepotul de bunic al fratelui Davidei Lascari, Alexandru Cozianu; Da vida era mătuşa mare a tatălui lui Dimitrie Cozianu şi străbunica lui Şerban Romano. Om cu oarecare avere (moştenise două moşii sub munte,care fuseseră, cu o sută de ani înainte, ale tatălui Davidei), licenţiat în drept şi economie politică la Sorbona, fost vreme de douăzeci de ani funcţionar, din ce în ce mai înalt, al Statului care era pe cale să se prăbuşească, Dimitrie Cozianu era în 1945 un bărbat de patruzeci şi patru de ani, înalt, spătos, îmbrăcat veşnic în flanel englezesc cenuşiu, cu gulerul cămăşii veşnic alb, neprihănit şi scrobit. Părul îi era sur la tîmple; pielea feţii, gălbuie, era a omului suferind de ficat. Omul acesta elegant şi sumbru, care moştenise mohorala saturniană a străbunicului său, avea, sub sprîncene groase, negre, nişte ochi duşi în fundul capului, a căror privire întunecată, adîncă şi tainică era a unui om care ştie multe, a unui om care are secrete, tace asupra multor lucruri ştiute numai de-el, în sfîrşit, privirea unui. om în stare de fapte surprinzătoare, de combinaţii tainice, nebunesc de îndrăzneţe, pe care nu ie află lumea decît după ani de zile, atunci cînd au devenit amintiri, poveşti, istorii ciudate; şi atunci se spune: „Uite, la asta nu m-aşi fi aşteptat din partea lui!" Sau: „Evident; ajungea să-l vezi ca să-ţi dai seama că e în stare de ceva".
în seara zilei de douăzecişilrei februarie 1945, domnul Dimitrie Cozianu era în vizită la văru-său, Cezar Lascari, directorul băncii Europa, S.A.R., în casa acestuia din parcul Bonaparte. Afară era un frig uscat, cerul strălucea, plin de stele, iar în cîteva maşini trase la trotuar, şoferii dormeau. înăuntru, îndărătul perdelelor trase (erau perdele mari şi grele de catifea gălbuie), aplicele de cristal de Murano luminau moale pereţii de calcio vecchio ca aproape ai tuturor caselor din cartierul acela nou cu locuinţe de oameni bogaţi sau recent îmbogăţiţi. în salonul cu două piane la care nu cîntase nimeni în seara aceasta, stăteau douăsprezece persoane care se ridicaseră de la masă. Alexandra Lascari, blondă, înaltă şi voinică, veselă şi liniştită ca o fiinţă care n-a avut niciodată griji şi n-a suferit niciodată (firele albe din păr erau numai ale vîrstei), purta una clin primele rochii lungi din Bucureştii anului 1945; fuseseră lansate în Apusul Europei, obraznic de costisitoare pentru femeiie modeste care abia ieşiseră din mizeria războiului; dar asta era moda atotputernică pe care n-o lansau ele, ci cucoanele mari,
30
PETRU DUMITRIU
actriţele amante de oameni bogaţi şi bogătaşele neurastenice din toate colţurile pămîntului. De aceea, soţia lui Cezar Lascari purta o rochie de demi-soiree pînă aproape de glezne, şi tocuri înalte do-o şchioapă la sandalele făcute din cîteva cureluşe înguste din piele de rechin. Mai era acolo vară-sa Elvira Vorvoreanu, care îşi vopsise părul ca totdeauna într-un negru exagerat, de cărbune, era galbenă, cu cearcăne adinei şi obrajii supţi; avea un cap de mort, împodobit cu două mari smaragde la urechi, ce-şi lunecau luminile de culoarea zemii de cucută. Elvira Vorvoreanu povestea verişoarei ei, lui Dimitrie Cozianu, lui Jack Varlam şi fraţilor Haralamb, cum fugise de la ţară. Jack Varlam era un distins avocat bucureştean, fruntaş al partidului social-democrat şiproprietaral unei sau unor fabrici de textile: bărbat solid, masiv, pieptos, gras, cu fălci puternice şi vinişoare roşii în obraji şi în nas; totdeauna proaspăt ras, cu obrajii lucioşi, cu haine sobre şi fără exagerată eleganţă, avea nişte ochi mici, reci, străpungători, palizi, de un albastru decolorat,care spuneau multe despre el în ciuda lipsei lor de expresie. Ionel Haralamb (Ion Paul) era un bărbat subţire, cărunt, elegant, cu hainele cam uzate fiindcă i le făcuse Pyle la Londra cu zece ani înainte şi domnul Haralamb nu voia să-şi facă altele la Bucureşti. Era un om care nu făcuse niciodată nimic, fiindcă tînăr fără avere, luase o cucoană mult mai în vîrstă ca el, şi foarte bogată, care murise la timp lăsîndu-1 singur moştenitor; după care domnul Haralamb trăise zece-cincisprezece ani ocupîndu-se numai de femei. Bărbat agreabil şi amabil, era prietenul casei, bea whisky cu Cezar Lascari şi o întovărăşea la teatru, la concerte sau la cumpărături pe Alexandra Lascari.
Cu totul altfel era frate-său Jean-Pierre Haralamb, zis şi Haralamb-schilodul, care, tot atît de fără avere ca şi Ionel, nu luase nici o „partidă" bună, fiindcă era şchiop dintr-o paralizie infantilă. Acest om uscăţiv,cu faţa îngustă şi colţuroasă, cu părul rar şi cu ochelari cu rame groase negre fusese obscur funcţionar Ia ministerul de externe, şi risca să moară necunoscut şi neavansat, fiindcă n-avea nici nume boieresc, nici relaţii în lumea mare. Dar dintr-odată, în cele cîteva luni de tratative secrete, febrile, cînd Mihai Antonescu încerca să-şi salveze capul, cînd regele încerca să-şi salveze tronul, cînd toată lumea politică se zbătea să facă armistiţiu numai cu puterile anglo-saxone şi să scape de înaintarea uriaşă a frontului armatelor sovietice, care aduceau de la sine eliberarea şi dezlănţuirea forţelor populare şi revoluţionare din ţară, — în acele cîteva luni, Jean-Pierre Haralamb devenise pe nesimţite dar foarte repede creerul ministerului de externe şi unul din cei mai importanţi oameni politici — mai important decît se bănuia. Peste capul boierilor uşuratici şi superficiali de care era plin ministerul, acest infirm care suferea de o boală fără leac, cu sfîrşit fatal şi de neamînat — putea să mai trăiască doi, trei, patru ani, dar nu mai mult, şi ştia şi el asta — condusese din umbră nenumărate acţiuni şi tratative secrete, şi continua şi în clipa asta. Şedea pe o canapea, între două cucoane, cu bastoanele lingă el (umbla în două bastoane, de la un fotoliu pînă la maşină, şi de la maşină pînă la alt fotoliu), şi asculta fără să spuie nimic. De un an de zile, era din ce în cemai des invitat într-o lume care-1 ignorase pînă atunci, sau îl tolerase ca fiind fratele inteligent şi foarte citit al simpaticului şi mondenului Ionel Haralamb. Acuma, simţeau puterea, şi-1 tratau ca atare, ei, oameni care aveau nevoie să-şi încălzească la soarele puterii sîngele subţire şi rece, fiinţa uşor pieritoare. Şerban Romano, prieten cu fraţii Haralamb şi văr cu Cezar şi cu Cozianu, se apropie şi el s-o asculte pe Elvira Vorvoreanu. Era gras, rotund, cu obrajii bucălaţi, ochii tulburi şi şezutul proeminent; hainele prea elegante (purta cipici de şarpe şi ciorapi violeţi iar la buzunarul smokingului o batistă violetă) şi
ÎN BĂTĂLIA PIERDUTA
31
umbletul cam din şolduri, cu paşi mici şi frecîndu-şi genunchii, erau ale altui om decît fusese el cu douăzeci de ani înainte: pe vremuri un bărbat tînăr şi serios, ajunsese acuma un adolescent bătrîn şi uşuratic.
— E mai rău ca în 1907, dragii mei, spunea Elvira Vorvoreanu. Am văzut cu ochii mei ce s-a petrecut şi atunci, şi acum. Acum e mai rău. De ce nu se iau măsuri? Qu'est-ce que vous foutez, vous autres?*) îi întrebă ea cu brutalitate pe Cozianu şi pe Jean-Pierre Haralamb, care, deşi funcţionari ai Statului, n-aveau nici un amestec: unul era economist iar cellalt diplomat. De aceea dădură din umeri amîndoi.
De la pian se auziră rîsete şi grupul se întoarse dintr-odată într-acolo. Un domn cu mustaţă roşcovană se aşeza la pian, silit de trei cucoane.; In curînd izbucni o gălăgie ritmică de sub mîinile lui care izbeau cu nesimţire claviatura sonorului şi delicatului Steimway. Domnul înălţă capul spre cucoanele dimprejur şi le întrebă vorbind pe nas şi cu accent din Middle West:
— 'Tis hot, isn't it? Rather, hey?**)
— E şarmant. Sînt şarmanţi. Nişte copii sînt...
— Sînt imbecili, mîrîi întunecat Cozianu.
— Spuneţi voi ce e de făcut, exclamă Elvira. E imposibil de trăit aşa! La cincizeci de ani odată se dă totul peste cap. Asta-i ţară? La patruzeci şi opt, revoluţie;.la 1907, răscoală; la 1945... Ce să mai vorbim? Aşi pleca pentru totdeauna. Ce căutăm aici? Spuneţi şi voi: ce căutăm? Erau mai cuminţi părinţii noştri că stăteau toată viaţa la Paris..".
— Eu aşi sta toată viaţa la Veneţia, zise Alexandra Lascari, visătoare. Să te trezeşti dimineaţa şi să-ţi joace pe tavan reflexul soarelui în apa canalului... şi să auzi mereu cum se izbesc gondolele de peron... şi să nu faci nimic, să stai, să stai... să visezi...
— Fleacuri! zise dur Elvira. Ce e cu manifestaţia de mîine dimineaţă?
— E adevărat că o să se tragă? întrebă Şerban Romano, cu interes şi cu nervozitate. Dintr-odată, se schimbase; dar numai un ochi atent şi pătrunzător ar fi putut observa subita întunecare, îmbătrînire, a expresiei lui care deveni aceea a unui om care suferă, pe care-1 doare ceva nelămurit ca o amintire ruşinoasă şi dureroasă. Dimitrie Cozianu, căruia i se adresau întrebările, dădu din umeri:
— Dacă manifestanţii vor ataca clădirile publice, palatul,ministerele, o să se tragă...
Jean-Pierre Haralamb rîse sec:
— Nu e nevoie să fii discret. Da, doamnă, o să se tragă, chiar dacă comuniştii nu atacă nimic. Trebuie intimidată mîrlănimea. Altfel, ne trezim că se întîmplă ca în provincie, unde cîteva prefecturi sînt în mîna lor. Aşa că vă recomand să nu ieşiţi mîine pe stradă, şi mai ales nu pe Calea Victoriei!
— De-ar trimite o divizie de paraşutişti, imbecilii ăştia... mormăi Cozianu, trăgînd cu ochiul la domnul cu mustaţa roşcovană...
— Am văzut pe stradă nişte canadieni splendizi, zise Şerban Romano zîmbind visător.
— Cum să trimită? întrebă Jean-Pierre Haralamb. Ruşii le-ar spune: „Ce căutaţi aici? Duceţi-vă pe front!"
Un bătrînel foarte elegant, mititel, cu picioare mici în cipici de lac, veni încovoiat, frecîndu-şi mîinile albe şi pistruiate. Întrebă, vesel şi pisălog:
— E? E? Ce-o să fie mîine dimineaţă? E? E?
*) Şi voi, ce faceţi? **) E zapuşală, nu-i aşa?
32
PETRU DUMITRIU
— Rassurez-vous, prince*), îi spuse Joan-Pierre Haralamb: o să se tragă în plin. E un lucru hotărît.
— Par fait \ Parfaitl Qa va peter! Nous sommes sauvesl** zise bătrînelul chicotind vesel şi se depărta frecîndu-şi mîinile. Era prinţul Ipsilanti, care se micşorase, se încovoiase, se albise de tot din vremea cînd era tartorul Jokey-Clubului, iar moralmente se schimbase tot aşa de mult, devenind vesel, răutăcios şi cu un aer de permanentă şiretenie ridicolă şi pisăloagă. Umbla din grup în grup, frecîndu-şi mîinile, gata să dea cu sîc, şi chicotind mereu:
— fa va peter! Nous sommes sauvesl
Grupul din jurul lui Jean-Pierre Haralamb se risipi: sosise ca să ia cafeaua, trimisul extraordinar al unei mari puteri din Apus, domn elegant cu o orhidee la reverul hainei, proprietar al unor societăţi de căi ferate din ţara lui. Cozianu rămase singur pe canapea lîngă Jean-Pierre Haralamb, cu Jack Varlam pe un. fotoliu în faţa lor. Haralamb rîse ruginit, neplăcut (era un om care nu. ştia să rîdă) şi-i spuse lui Varlam:
— Vezi de-i încuie pantalonii băiatului dumitale, că altfel rişti să-l pierzi mîine...
Varlam bîigui un răspuns încurcat, se ridică şi se depărta, urmărit de croncănitul rîsuiui lui  Haralamb. Cozianu întrebă:
— Ce e cu fiu-său? E socialist şi el?
— Dac-ar fi socialist ca rechinul ăsta bătrîn, n-ar fi nimic, dar e comunist fanatic.
— De unde ştii? întrebă Cozianu.
— Am uitat cine mi-a spus, zîmbi cellalt, încreţindu-şi. faţa uscată şi fără sînge. Cozianu murmură:
— Eşti un om foarte bine informat...
— Da, spuse simplu schilodul.
— Bine-ar fi  să fii infoiunat şi asupra viitorului...
— Păi pot să-ţi spun: de mîine încolo, cred că le-am rupt şira spinării... Nu vor mai fi aşa de îndrăzneţi... De mîine începe contraofensiva noastră, şi retragerea lor. Bătălia, pentru ei, e pierdută.
— A, nu mă îndoiesc. Pentru mine este evident, zise Cozianu, că americanii şi englezi i nu vor tolera un. guvern comunist; cu atît mai puţin regele... Dar dumneata, ce mai faci? Vorbeşte-mi de dumneata, nu de politică; nu te-am văzut de o lună de zile cel puţin...
— A, eu, zise cu un. surîs satisfăcut Haralamb, cu mîinile-i uscăţive şi fără sînge încrucişate pe minerul bastonului, scriu zilele astea un esseu despre Capitalismul viitorului şi viitorul capitalismului. Se crede că e o formulă condamnată, că s-a isprăvit cu el. Voi demonstra contrariul, zise el satisfăcut de sine. Prinţul Ipsilanti se apropie de ei, chicotind:
— Aţi auzit ce-o să fie mîine? Qa y est! Qa va peter: nous sommes sauvesl
II
Jack Varlam plecă printre cei dintîi de la Cezar Lascari. Era furios că fiu-său îl face de rîs. Trebuia să vorbească odată pentru totdeauna cu el, să-l facă să înceteze înhăitarea asta descreerată cu revoluţionarii, cu comuniştii. Se urcă în. maşină şi nici nu-şi dădu seama cînd. a ajuns. Se gîndise toată vremea. Preocupat, trînti uşa automobilului, pe cînd şoferul descuia gratiile de la marea şi greaua poartă ce ducea, printr-un gang boltit, la
*) Piti  liniştit, prinţe.
**) De minune!  De minune! O să pocnească! Sîntem salvaţi!
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
33
garaj. Casa era masivă, cenuşie; toate luminile erau stinse, afară de o fereastră sus la al doilea etaj, un fel de mansardă unde şedeau servitorii. Acolo era odăiţa fiului lui Jack Varlam. Varlam tatăl rămase o clipă cu ochii la lumina aceea; apoi începu să-şi caute în buzunar cheia, mormăind nemulţumit. In sfîrşit, deschise uşa grea de stejar în stil rustic, înarmată cu fiare late şi negre în chip de frunze, o trînti, trecu prin holul cu covoare groase de orient, şi în care ardea o lampă pe pianul la care de la moartea doamnei Varlam,'mama băiatului, nu mai cînta nimeni; apoi urcă scara de lemn care troznea sub paşii lui grei, repezi şi hotărîţi: Jack Varlam era un om energic şi ager, oricît era de masiv, de burtos şi de congestionat la faţă. Intră în salonul cu fotolii capitonate de culoarea sumbră a tutunului spaniol, cu tablouri proaste în rame foarte late şi foarte aurite, şi pereţi spoiţi cu văruiala zgrunţuroasă care, sub numele de calcio vecchio, făcuse furori în Bucureşti, între 1930 şi 1940; Jack Varlam aprinse aici o lampă olandeză, cu bilă de bronz şi braţe în chip de S, al cărei metal lucea stins, potrivit cu luxul sumbru, greoi şi fals rustic, pe care-1 dăduse odăii arhitectul decorator, căci Jack Varlam dispreţuia şi ignora orice fel de artă, declarînd cu o mîndrie brutală „eu nu mă pricep la de-astea", şi cu atît mai mult nesocotea alcătuirea unui interior. Trecu prin salon, gîfîind, cu capul sus, înălţînd bărbia grea şi fălcile congestionate. Urcă a doua scară, intră pe coridorul mansardei şi bătu la o uşă, apoi intră fără să mai aştepte răspuns. Un tînăr care şedea pe vine în mijlocul odăii întoarse capul şi, văzîndu-1 pe Jack Varlam, se ridică încet în picioare. Era înalt, mai înalt decît tată-său, subţirateg, slab, iar părul creţ, faţa măslinie, de o paloare mată, ochii negri,'umbra albăstruie a bărbii pe obraji, fruntea netedă, îngustă, ca fildeşul, obrazul îngust, supt, prelung, totul îi dădea înfăţişarea unui tînăr spaniol sau marocan, a unui învăţăcel al universităţii din Cordoba, cînd Cordoba, era arabă. Acest tînăr, în pantaloni necălcaţi şi tricou gros care atîrna pe el cam la întîmplare, ca pe un om prea preocupat de altceva ca să dea mare atenţie îmbrăcăminţii sale, îşi scoase ochelarii şi se uită la Jack Varlam. Era fiu-său, Ionel Varlam.
— Bună seara, zise Jack Varlam şi căută un fotoliu în care să se aşeze. Dar cele două fotolii erau încărcate cu pachete cubice de cărţi legate cu sfoară; pe patul desfăcut erau două, trei teancuri de cămăşi şi ciorafi, două, trei rî'nauri de haine erau atîrnate pe marginea dulapului deschis; peste un teanc de batiste era pusă fotografia încadrată a unei femei tinere, cu părul tuns scurt cu bucle pe lîngă urechi, după moda anilor 1925, şi care, cu ochii ei negri, sprîncenaţi, încercănaţi, adinei, de orientală, avea o asemănare mare cu tînărul Varlam. Acesta răspunse rece;
— Bună seara.
Şi continuă să împacheteze. Pe jos, deschise, două geamantane de carton presat, pe care Varlam nu i le ştia, aşteptau să fie umplute.
— Ce faci? întrebă Varlam.
— Nu vezi? răspunse Varlam-fiul. împachetez.
Urmă o tăcere. .
— Pleci? întrebă iarăşi Varlam. Elegant, masiv, cu gulerul alb şi cravata bine făcută, congestionat de hrană prea bună şi băutură prea multă, îl ţintea cu ochii reci, albaştri, decoloraţi, pe tînărul în pull-over şi cu gulerul descheiat, cu părul creţ şi ochelari, care nu semăna deloc cu el, şi totuşi era fiul lui. Se gîndi: „Dacă n-aşi fi cunoscut-o atît de bine, aşi crede că 1-a făcut cu altcineva..."
— Pleci, Ionele? întrebă el a doua oară.
— Da, răspunse tînărul Varlam. Trebuie să plec.
3 — V. Romîriească Nr. 7
34
PETRU DUMITRIU
— De ce trebuie să pleci? întrebă tată-său,-cu oarecare şovăială. Tînărul îl privi şi-şi scoase1 iarăşi ochelarii. Părea obosit, dar mulţumit. Spuse fără emfază:
— Trebuia să plec încă din august anul trecut... sau încă şi mai mult — de cînd am început munca ilegală. Nu era just să mă folosesc de casa ta, în care ştiam că siguranţa n-o să cotrobăiască. Nici să mănînc şi să mă îmbrac din banii tăi... Le-am spus treaba asta tovarăşilor mei, şi mi-au spus că bine fac că plec...
— Măi, dar eu sînt tată-tău, zise rece Jack Varlam. Era normal să trăieşti de pe urma mea...
'— Nu ca activist al partidului, spuse cellalt, dînd din umeri. Jack Varlam lăsă bărbia să-i cadă pe piept, apoi, dureros:
— Mult m-ai făcut să sufăr, măi băiete...
— Şi tu pe mine... şi pe mama, răspunse cellalt, cu glas schimbat, şi aruncîndu-i o privire otrăvită de duşmănie. Jack Varlam înalţă brusc capul:
_Cum? Iţi interzic s-o amesteci pe maică-ta în prostiile şi mârşăviile
tale! Maică-ta a fost o sl'întă!
Ionel Varlam se îngălbeni.
_Numai faptul că îndrăzneşti să numeşti mârşăvie cea mai nobilă
activitate posibilă azi pe pămînt, şi dovedeşte destul că nu mai am ce căuta la tine în casă, zise el tremurînd. Dacă ai venit să scuipi pe ce am eu mai sfînt, spune-mi, ca să ştiu şi să ies pe uşă fără bagaje! exclamă el ridi-cînd glasul tot mai mult. Jack Varlam însă se făcuse vînăt:
— Dacă trăia maică-ta, o făceai să moară acuma cu purtarea ta! spuse el. Varlam răspunse, cu otravă şi-n glas, de data asta:
— Da, dar nu mai trăieşte, fiindc-ai făcut-o să moară tu mai din vreme!
— Măgarule! Ticălosule! Cum îţi permiţi? răcni Jack Varlam, cu pumnii strînşi. Ionel Varlam zîmbi ascuţit şi galben:
— Bine că mă insulţi numai pe mine, şi-ai lăsat în pace munca de partid...
Jack Varlam însă nu-1 asculta:
— Ce ţi-am făcut ca să te porţi aşa cu mine? exclamă el, scos din fire. Apoi, cu spatele rezemat de tocul uşii, îşi privi fiul cu o disperare morocănoasă :
— Tot eu sînt de vină... Eu te-am educat aşa...
Ionel Varlam se lăsase iarăşi pe vine, îşi pusese ochelarii şi era pe cale să umple un geamantan. Se uită brusc la tată-său:
— Tu eşti ele vină... dar nu fiindcă m-ai educat aşa. Tu,nu m-ai educat deloc. Dacă aşi fi fost crescut de tine, aşi fi un tînăr afacerist, sau un avocatei fără scrupule, pus pe îmbogăţire, sau un tînăr activist ipocrit şi corupt al partidului social-democrat, eventual puţin agent de siguranţă; sau toate Ia un loc, cum...
Era cît pe ce să spuie, „cum eşti tu", dar se stăpîni şi încheie:
— Sau un mic fecioraş de bani gata, bolnav de vicii sexuale, beţiv şi amator de stupefiante. Asta aşi fi ieşit dacă mă creşteai tu. Din fericire in-a crescut mama; avea timp pentru asta, cînd erai tu la doamna Gherson sau !a Gaby Ionescu, sau la altă metresă de-a ta...
Vorbise fără accent deosebit; cuvintele erau destul de cumplite ca să nu mai poată fi încărcate de patima glasului; dimpotrivă, vocea lui Ionel Varlam se făcuse seacă şi ştearsă.
Jack Varlam gemu, stăpînindu-se din răsputeri:
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
35
— Să pleci! Marş afară, cîine! Ionel Varlam dădu din cap, trist:
— Sînt om, nu sînt cîine... Tratezi prea mult oamenii ca pe nişte cîini... dar nu sînt...
Jack Varlam se cutremură. Suflă greu; îşi puse mîinile pe faţă:
— Ce-am făcut! Ce-am făcut? gemu el înnăbuşit. Ionel Varlam zise:
— Ce-ai făcut? Ai adunat bani şi putere prin toate mijloacele... Ai călcat sute de oameni în picioare... şi ai făcut-o nefericită pe mama...
— Minţi! răcni tatăl. Fiu-său puse fotografia doamnei Varlam în geamantan şi-1 închise.
— Nu mint, spuse el, obosit. Ai fost şi eşti de un egoism sălbatic; totul trebuia să existe pentru tine şi pentru satisfacerea poftelor tale: muncitorii, clienţii cu procese, afacerile, femeile, mama... Crezi că ea nu simţea?
— Minţi, minţi, minţi! zise tată-său fără să mai poată ridica glasul; părea sleit de puteri de lupta pe care-o dăduse ca să se stăpînească; şi totodată, lucru ciudat, nu se putea mişca din loc. Ar fi putut scăpa de glasul acela sec, fără emfază, de constatare ştiinţifică, care-1 înjunghia cu fiecare cuvînt. Dar nici nu-i trecea prin gînd să iasă din odăiţă.
— Nu mai spune că mint, zise Ionel Varlam cu iritare răutăcioasă. Minţi tu, cînd ţii discursuri politice şi spui că eşti marxist. Eu nu mint. Tocmai de aceea sînt comunist: ca să nu mint pe alţii şi să nu mă mint şi pe mine. Ca să scap din minciuna şi ipocrizia care te înconjoară.
— Bine c-a murit, suflă Varlam. Bine c-a murit, să nu te audă... Dacă te-ar fi auzit, s-ar fi sinucis!
— N-avea nevoie, ţi-am mai spus, replică Ionel Varlam. Jack Varlam îl întrebă cu un calm ciudat:
— Cum îţi permiţi să vorbeşti astfel de părinţii tăi?
Ionel Varlam se roşi, tulburat. întîia oară în seara aceea, strigă:
— Nu de „părinţii mei" vorbesc aşa, ci de tine. Pe mama o iubesc şi acum, cum am iubit-o cît a trăit; aşi lua-o cu mine şi am pleca împreună de-aici!
— Ionel! strigă tremurător Jack Varlam, năduşit, cu mîna pe piept: nu ştii ce faci! Eşti copilul meu, măi băiatule...
' Apoi, schimbă deodată tonul şi, sec, practic, întrebă:
— Te duci mîine la manifestaţie? Fiu-său, bănuitor, întrebă:
— De ce vrei să ştii?
— Nu te duce, măi copilule. Uite, ca să mă înţelegi (poate că acum, în sfîrşit, ai să înţelegi): te las să pleci, să faci ce vrei, să-mi vorbeşti oricît de murdar şi de josnic, dar nu te duce mîine la manifestaţie! Are să se tragă în manifestanţi; o să fie o baie de sînge! Nu te duce! Promite-mi!
Se apropiase de fiu-său, dar acesta se dădu un pasîndărăt; părea cutremurat de repulsie şi de ură:
— Nu-mi trebuie o viaţă pe care mi-ai dat-o tu! Nu vezi că vrei să ai nn copil al tău, proprietatea ta, şi să-l aperi ca pe un obiect neînsufleţit, al cărui proprietar eşti? Ce-ţi pasă dacă eu neducîndu-mă mîine la manifestaţie, îmi pierd stima tovarăşilor mei, îmi pierd onoarea, îmi pierd rostul de-a trăi! Ţi-e egal dacă mi-am pierdut sufletul: numai să trăiesc. Ei, află că prefer să mă curăţ mîine de un glonţ dar cu bucurie şi mîndrie-n suflet, decît să trăiesc o sută de ani prin baruri din banii tăi nemunciţi, furaţi! Ce-ţi pasă de mine? Lasă-mă să-mi văd de viaţa mea... Eu nu mă amestec în a ta. îti spun eu ceva despre faptul că tu, fruntaş al partidului social-democrat, ştii — mă întreb de unde — despre intenţia lui Răci eseu de-a vărsa
3*
36
PETRU DUMITRIU
mîine sînge, şi nu faci nimic ca să dai alarma, să-i împiedici pe bandiţii ăia... Despre astea ţi-am făcut eu vreun comentariu? Sau despre faptul că-mi oferi să-mi faci un bine, sunînd în aceeaşi frază că sînt mîrşav şi josnic? Lasă-mă mai bine să plec.
Varlam era disperat de umilinţa cumplită la care se expusese, căci nimeni nu-i vorbise atît de nemilos şi de fără frică, nimeni nu-1 înfruntase aşa, niciodată; era disperat şi de simţămîntul că-şi pierde unicul copil, că pierde ceva ce era al lui; se gîndea şi la ruşinea publică ce avea să urmeze; îi venea să înnebunească, şi, încercînd să-şi ascundă chiar şi faţă de sine însuşi ce simţea, ajunse să se trădeze, să vorbească alandala. Izbucni, năbuşit:
— Măi, Ionel, băiatul tatii... singura dată în viaţa mea cînd am. fost sincer, tocmai copilul meu nu mă crede! Am iubit-o pe maică-ta... prost, cum am putut...
_Asta-i bine zis! Cum ştie iubi un om ca tine! spuse duşmănos fiul.
— ... şi tu eşti copilul meu şi-al ei... copilul dragostei noastre... nu te duce mîine la...
_Nu te-a iubit! Niciodată nu te-a iubit! zise fiul. Se vedea cît de colo I
Toată lumea ştia ! Şi eu mi-am dat seama... curînd de tot! N-aveam zece ani, cînd i-am spus odată: „Aşa-i că tu nu-1 iubeşti?" Şi-a început să plîngăţ
— Nemernicule! răcni Varlam tatăl şi se repezi la fiu-său cu pumnii ridicaţi. Fiu-său nici nu se mişcă. Varlam se opri, se stăpîni, împurpurîndu-se; urechile i se înroşiră, şi fruntea. Şuieră printre dinţi, cu buzele umede de scuipat:
— Ti-că-lo-su-le... Ti-că-lo-su-le...
Apoi ieşi încovoiat, răpus. Fiu-său îşi scoase ochelarii şi şi-i şterse, apoi continuă să împacheteze cu mîinile tremurînd. Se opri o clipă, scoase fotografia maică-si, o privi, o sărută, o puse la Ioc şi începu iar să puie peste ea cărţi, rufe de corp şi iarăşi cărţi.
Varlam tatăl însă se duse în biroul său (birou de avocat, cu portrete de celebrităţi ale baroului dintre 1900 şi 1940, cu pereţii căptuşiţi cu tratate de drept, coduri şi jurisprudenţă) şi stătu multă vreme cu tîmplele în pumnii strînşi, fierbînd'de ură, scrîşnind din dinţi şi gemînd:
'—Măcar de-ar crăpa mîine!
Jack Varlam încă şedea cu capul în pumni, şi simţindu-se nimicit, ca apoi iarăşi să-l cuprindă dorinţa sălbatică de a-1 şti mort pe fiu-său, cînd Ionel Varlam lăsă la poarta unui cămin studenţesc geamantanele şi pachetele, şi după ce-1 convinse pe portar, urcă la etaj şi bătu la uşa unei camere. Ii deschise un tînăr blond şi uscăţiv, cu ochelari, care se lumină la faţă văzîndu-1 şi surise cu dinţii săi mari şi strălucitori:
— Ei, în sfîrşit — s-a făcut? Te-ai hotărît?
Şi-i făcu loc să intre. Fum gros de tutun plutea în odaie; cîţiva tineri în pijamale, alţii încă îmbrăcaţi, şi unul cu o scurtă de postav pe el, şedeau pe cele trei paturi de fier, cele trei scaune şi masa de brad din odaie. Afară de cel cu scurta, toţi îi erau cunoscuţi lui Ionel Varlam: studenţi comunişti ai facultăţii de ştiinţe; cel cu ciuf blond căzut pe frunte, era de ani de zile prietenul cel mai bun al lui Ionel Varlam. îl întrebă în şoaptă, privindu-1 în ochi:
— Ai plecat definitiv?
Ionel Varlam dădu din cap. Cellalt îi puse mîna pe umăr, fără să spuie nimic. Ionel Varlam murmură:
— Am venit să dorm aici; deocamdată n-am unde...
— Mai încape vorbă... Şezi. Ai mîncat? Am sandviciuri şi marmeladă. Şezi. Zi-i, măi!
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
37
Gel cu scurta de postav era voinic, liniştit, cu fălci late şi ochi catifelaţi, dulci; era ceva atrăgător şi fermecător în zîmbetul lui; se vedea cît de colo că e un om foarte simplu, un muncitor: mîinile muncite şi îngroşate, haina, felul cum pronunţa. Muncitor bucureştean.
— Ce să mai zic? Cred că s-a-nţeles; de-aia am mai trecut odată pe la voi să văd. Să nu care cumva să aveţi careva arme, măi fraţi, că-i foc: mai bine staţi acasă. Asta e linia partidului: manifestăm paşnic. Sîntem destui ca să-i dăm peste cap pe burjui cu mîinile goale.
Stătu o clipă, gîndindu-se:
— Am uitat ceva? Nu. Ei, asta era. Eu o să merg cu voi, mîine. Poate mai vine vreun instructor de-al U.T.C.-ului; dar eu în tot cazul o să fiu cu voi.
Ionel Varlam se aşezase pe marginea unui pat de fier şi asculta. înţelesese numaidecît despre ce era vorba. Prietenul lui stătea lîngă el, cu mîna pe umărul lui. Era fum, şi toţi erau obosiţi, surexcitaţi, veseli, fără somn, şi era frig aici în cămin... Asta era viaţa, tinereţea, fericirea! Ionel Varlam era fericit.
III
A doua zi, 24 februarie, la ora douăsprezece şi cincizeci şi unu de minute, Dimitrie Cozianu stătea în picioare la fereastră într-unui din apartamentele de la etaj ale hotelului Athenee Palace. Aici locuia domnul străin cu mustaţă roşcovană,care fusese în vizită la Cezar Lascari în seara precedentă. Acest domn fuma tutun parfumat într-o pipă, şi, eu mîinile în buzunar, picior peste picior, se tolănise într-un fotoliu. Cozianu însă nu se putea desprinde de la fereastră. Vedea palatul cu o aripă îmbrăcată în schelării, cu catargul de pe faţada centrală, iar sus pe catarg, fîlfîind, steagul pătrat cu stema regelui; regele era acolo, ascuns în palat. în faţa palatului statuia de bronz a lui Carol I călare răsărea dintr^o mare de fiinţe mici, mişcătoare, deasupra cărora pluteau şi se legănau steaguri roşii. Soarele era strălucitor şi cerul albastru, dar lui Cozianu i se părea totul negru şi cenuşiu; steagurile acelea roşii îi înţepau ochii. Se apleca înainte, cu mîinile pe pervazul ferestrei, şi încerca să deosebească în depărtare, pe masivul enorm şi roşu al clădirii Ministerului de Interne în construcţie, siluete de soldaţi şi de arme; îi lăcrămau ochii de încordare, dar nu izbutea să distingă nimic. Directorul hotelului îi spusese că sus pe acoperiş sînt instalaţi soldaţi din garda regală cu mitraliere; dar trebuiau să mai fie şi în palat, şi pe binalele Ministerului de Interne. Unde erau? Ce făceau? Ce aşteptau? Mulţimea asta de zeci de mii de oameni, poate de o sută de mii de oameni, umplea Calea Victoriei cît se vedea cu ochii, se strivea de grilajul de fier al palatului, se revărsa în străduţele dinspre bulevard şi făcea să tremure ferestrele hotelului cu murmurul ei greu din care izbucneau valuri de aclamaţii; steagurile roşii se legănau şi se adunau în faţa palatului pe care flutura în vîntul rece micul drapel pătrat cu stema şi cu cinci ciucuri de aur; ce făcea regele? Ce făcea generalul Rădescu, primul ministru? Dacă-i mai lăsa cinci minute, deşi păreau neînarmaţi, puteau să ocupe palatul şi ministerele aşa, cu mîinile goale, atît erau de mulţi!
— De ce n-or fi trăgînd? murmură Cozianu cu o enervare dureroasă, "încordată, cu o dorinţă aproape sexuală. — De ce n-or fi trăgînd? Ce mai aşteaptă?
38
PETRU DUMITRIU
— What did you say? *) întrebă maşinal individul din fotoliu, plictisit. Cozianu nu răspunse.
— Nothing seems to happen**), mai spuse cellalt, dezamăgit. Era ora douăsprezece şi cincizeci şi şase de minute. O rafală de mitralieră pîrîi undeva în piaţă. Cozianu tresări, scuturat de un fior răcoros, plăcut, şi oftă adînc, muzical, ca o femeie:
— Ah ! în sfîrşit!
Jos, în piaţă, altă mitralieră începu să tragă. Omul din fotoliu se ridică, luă un aparat de filmat de pe masă, deschise fereastra şi începu să filmeze, cu pipa în dinţi:
— Now, that's something to show to my pals at home***)... mormăi el, încîntat.
în aceeaşi clipă, jos, în piaţă, Ionel Varlam se uită la cei doi oameni între care mergea. Avusese o clipă de frică, o tresărire instinctivă pe care şi-o stăpînise îndată şi, maşinal, se uitase la cei de lîngă el, ca să se întărească. Amîndoi erau de vîrsta lui, abia trecuţi de douăzeci de ani; dar foarte deosebiţi. Cel din dreapta era tînărul muncitor cu fălci late şi ochi catifelaţi, dulci; cu ochii îngustaţi, îi zîmbi încurajator lui Ionel Varlam, în vreme ce o pînză de gloanţe trecu bîzîind pe deasupra lor; cel din stînga era prietenul lui, slab şi blond ; îşi scoase ochelarii şi ridică mîna în care-i ţinea ; gesticula furios cu ochelarii, răcnind ceva ce Ionel Varlam nu înţelese. Mulţimea îi apăsa din toate părţile cu presiunea ei uriaşă, şi-i ducea aproape pe sus, înainte, nici nu vedeau bine încotro, din pricina steagurilor roşii care se legănau în faţa lor. Cînd pîrîi a treia rafală de mitralieră, îndelungată, parcă fără sfîrşit, prietenul lui Ionel se lăsă să alunece încet, par-ar fi vrut să se aşeze pe jos; Ionel Varlam îl apucă şi-1 ţinu; îl văzu galben, cu privirea fixă, în gol, cu pleoapele pe jumătate căzute pe ochi. Strigă la el, speriat; simţi că-i e foarte cald braţul cu care-1 ţine, şi că-i curge ceva ud pe mînă. Era sîngele lui, sau al celuilalt? O durere cumplită îl săgeta în inimă: are să-i moară prietenul acum, aici, într-o clipă? îl ridică — cellalt se lăsa greu, inert, şi mulţimea îi purta-înainte. Mitralierele trăgeau mereu.
La ora trei şi jumătate, Dimitrie Cozianu se desprinse cu greu de la fereastră. Era obosit, sleit de puteri, cu creerul pustiu, parc-ar fi săvîrşit cine ştie ce orgie. Nu făcuse nimic, decît să stea la fereastră şi să privească; dar încordarea, aşteptarea, ura, satisfacţia, şi acuma o cumplită strîngere de inimă, îl zguduiseră şi-1 epuizaseră. Gazda lui şedea în fotoliu, cu picioarele pe marginea altui fotoliu, şi bea whisky cu sifon. Mulţimea era mereu în piaţă, strînsă împrejurul statuii; se vedeau siluete subţiri de oameni urcaţi pe soclu ; steagurile se adunaseră ca o pădurice roşie în unghiul mort de lîngă soclu, acolo unde nu puteau ajunge gloanţele. Nu se mişcaseră din piaţă. Iar Rădescu şovăise şi dăduse îndărăt în faţa unui masacru total. Se vedeau oameni întinşi pe asfaltul pieţii, dar mitralierele tăcuseră. Cozianu îşi îmbrăcă paltonul şi, cu mîini tremurătoare, îşi luă pălăria şi mănuşile. Ii spuse bună-seara băutorului de whisky şi plecă.
Ionel Varlam simţea cum îi svîcneşte braţul legat cu batista. Al lui fusese sîngele: glonţul îi trecuse prin carnea braţului drept; mîneca îi era găurită şi cleioasă de sînge. Pe asfalt, lîngă trotuarul din faţa Fundaţiei Carol, o baltă de sînge arăta că acolo murise un om, sau mai mulţi. Sus pe soclu, un bărbat îndesat, cu părul cărunt care-i cădea în şuviţe pe frunte,
*) Ce-ai spus?
* *) S-ar zice că nu se întîmplă nimic. ***) Acum am ce arăta băieţilor, acasă.
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
39
cu un cap mare şi puternic, vorbea cu glas răsunător, înfierbîntat, pasionat, despre victoria inevitabilă a clasei muncitoare, iar Ionel Varlam simţea că, într-adevăr, aşa este şi aşa trebuie să fie.
Cînd se făcu întuneric — şi se făcu foarte devreme întuneric în acea zi de februarie,—Dimitrie Cozianu sună la o uşă discretă, în zidul foarte înalt al unei curţi din dosul unei case vechi, vopsită în galben, cu obloanele trase şi cu fîşii groase de frunziş de iederă care mascau în parte ferestrele şi uşile. Ii deschise un fecior cărunt, distins şi cu glas de tenor, care-1 cunoştea şi-1 salută cu deferentă şi simpatie.
— Conaşul e acasă, Jean? întrebă Cozianu.
— E acasă, poftiţi, spuse Jean, pe care-1 chema Ion, dar era snob şi fandosit. Cozianu îi dădu pălăria şi paltonul şi urcă. ÎI găsi pe Jean-Pierre Haralamb în biblioteca luminată slab de lămpi cu abat-jour pe măsuţe joase. Hărţi vechi ale principatelor romîne făcute la Veneţia şi la Viena în veacurile al XVIÎ-lea şi al XVIII-lea, portrete în ulei pictate de „zugravi de subţire" necunoscuţi şi înfăţişînd boieri cu işlic şi anteriu încins cu şal şi cu mustăţi lungi, asiatice, acopereau pereţii. Hărţile erau acolo fiincică Haralamb era un om politic, portretele, fiindcă pretindea că se trage dintr-un vechi neam din Valahia, deşi se ştia că era fiu de modeşti mici-burghezi. Rafturile bibliotecii, pline de coduri legate în culori sumbre, îl trădau pe jurist. Jean-Pierre Haralamb şedea în fotoliu, cu un plaid pe genunchi şi cu bastoanele de-a dreapta şi de-a stînga. Mai erau acolo secretara lui, o tînără în tailleur albastru închis şi cu părul vopsit blond şi lăsat să-i cadă pe umeri după moda lansată de actriţa Alida Valii, şi pe care o adoptaseră toate secretarele şi dactilografele din Bucureşti în anul acela, şi un tînăr secretar de legaţie, subţire, înalt, elegant, cu pielea feţii albă ca laptele, părul negru şi ochii albaştri cu genele lungi. Se ridicară amîndoi la sosirea lui Cozianu şi Jean-Pierre Haralamb concedie secretara:
— Mulţumesc... pentru astă seară, ajunge. Şi, întors spre Cozianu, adăugă:
— încercam să dictez o pagină din esseul meu...
Tînărul cu ochi albaştri umbriţi de acele gene extraordinare spuse:
— Vă las şi eu, domnule Haralamb.
Plecă şi el după secretară; Cozianu le răspunse la saluturi cu o superioritate rece: nu-i plăceau aceste figuri care, se zicea, erau amantele, masculină şi feminină, ale lui Haralamb. Se aşeză într-un fotoliu şi se uită îa Haralamb. Acesta avea faţa brăzdată de cute de suferinţă; era cenuşiu, obosit. „Cît o mai fi avînd de trăit?" se întrebă Cozianu. Apoi, cu glas tare:
— Ştii ce-a, fost?
— Ştiu tot, murmură Haralamb.
— De ce nu i-a curăţat pe toţi?
— Cum să omori o sută de mii de oameni? A doua zi aveam revolu ţie... Nu; e foarte, foarte grav...
— Pe stradă încă circulă grupuri, e o febrilitate, o agitaţie... Venind încoace, am asistat la nişte bătăi...
— între cine şi cine?
— Nu ştiu... parcă poţi şti?
Urmă o tăcere. Cu degetele-i subţiri, uscate, albe, Haralamb îşi trase pătura pe genunchi în sus. Apoi sună, şi-i spuse lui Jean:
— E frig aici...
Cozianu se gîndi: „Nu e frig deloc... Ii e frig lui... E muribund, nenorocitul!" Dar după ce feciorul puse lemne în sobă, îl întrebă pe „nenorocit":
40
PETRU DUMITRIU
— Ce ne facem?
— O să trebuiască să cedeze regele...
— Cum? exclamă indignat Cozianu.
— în aparenţă. O să cedeze în aparenţă. O să accepte un guvern în care să intre şi comunişti.
— Dar atunci... exclamă Cozianu.
— Ce „atunci"?
— Păi... n-o să-i mai putem opri!
— Trebuie să-i frînăm, să le încetinim acţiunea, să le-o „sabotăm", cum se zice, murmură Haralamb; pînă intervin americanii şi englezii.
— Cum să le sabotăm acţiunea? întrebă Cozianu cu oarecare scepticism. Haralamb zîmbi subţire, sec:
—• Cum s-au dus tratativele la Cairo de către ministerul de externe, fără ştirea ministrului de externe, Ică Antonescu?
Cozianu care cunoştea rolul mafiei ce domnea la ministerul de externe şi în capul căreia era Haralamb, înţelese:
— Cum, adică... să-i lovim din spate? Dinăuntru? Asta înseamnă să acceptăm colaborarea cu ei!
Haralamb rîse fără putere: -Şi?
Cozianu zîmbi cinic:
— Ia ascultă, nene: dar dacă după aceea, toţi cei care au colaborat în această intenţie lăudabilă, o să fie de-abia consideraţi trădători?
Haralamb murmura:
— Regele va şti pe fiecare din cei care au vorbit cu mine, şi le va cunoaşte pas cu pas activitatea.
Cozianu rămase o clipă tăcut. Apoi întrebă:
—■ Trebuie să consider asta ca o propunere făcută mie?
— Da. Dumneata n-ai ocupat nici un post politic important, poţi să te dai totdeauna drept tehnician, drept expert în chestiuni administrative şi economice... Ce să-ţi mai spun? Eşti unul din cei mai indicaţi...
— Şi... mai sînt ca mine? întrebă Cozianu rîzînd,ca să-şi ascundă tulburarea.
— Sute, răspunse scurt Haralamb. Urmă o tăcere. Cozianu spuse:
— Ascultă... nu mă deranjează să-i asigur pe comunişti de loialitatea mea, şi pe urmă să-i înjunghiu... dar dacă observă ei asta...pot fi într-o situaţie foarte neplăcută; chiar primejdioasă.
— Cîtă vreme voi trăi eu, regele va şti de dumneata... şi vor şti şi alţii... Poţi fi vîrît într-o uniformă de soldat american şi urcat într-un avion, într-un ceas. Nu-ţi face griji, spuse Haralamb.
Cozianu rămase o clipă tăcut, apoi deodată începu să rîdă. Spuse, jovial şi brutal:
— Ascultă, domnule, dumneata nu prea ai picioare, dar în schimb ai cap!
Haralamb zîmbi în silă, rece, galben; nu se ştia dacă-i plăcuse complimentul. Spuse:
— Situaţia e gravă... dar bătălia e departe de-a fi pierdută de noi şi cîştigată de ei. Părerea mea e că ei o vor pierde. Nu părerea: certitudinea. Ei o vor pierde.
IV
într-una din serile de la începutul lui Martie, Dimitrie Cozianu se duse seara la bătrîna prinţesă Basarab-Comnen, care dădea în fiecare
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
41
vineri un mic concert de muzică de cameră. Casa ei, pe Calea Victoriei, avea doar un parter dar înălţat pe un peron de zece trepte. In curte, castanii bătrîni încă nu-şi arătau mugurii în aerul rece. Cozianu intră în primul salon, bătrînesc, cu ghirlande de stuc, cu un lustru uriaş pe schelet de argint, şi cu cîteva fotolii vopsite în albastru-pal şi roz-pal şi cu tapiseria pălită, înşirate de-a lungul pereţilor. Se stătea în picioare; concertul se terminase. Prinţesa Basarab-Comnen, înaltă, cu peruca roşie căzută pe o parte a feţii pline de pete livide, sprijinită în baston, cu o rochie ciudată, violetă, şi o capă de vulpi albastre, care atîrnau pe ea ca pe o sperietoare de ciori, îi întinse lui Cozianu o mînă care părea intrată în putrefacţie din pricina petelor de pe ea şi a tendoanelor care ieşeau prin pielea mumificată.
— Bună seara, zise ea cu glasul ţipător, bine cunoscut în lumea în •care se învîrtea Cozianu. Ai întîrziat, n-ai să mai auzi nimic, Monsieur que voilă, ne-a curtat ultimele sale opere: o sonatină şi o arietă; pregăteşte şi o siinfonietă.
Cozianu dădu din cap, rece, şi-i întinse o mînă indiferentă compozitorului, domn scund, nervos, sec, cu dinţii rînjiţi într-un etern rictus con-stipat: era un muzician monden foarte apreciat; Cozianu se întreba de ce nu i-o fi spus bătrîna pe nume, ci monsieur que voilâ: desigur uitase cum îl cheamă.
— Am astă seară noile vedete, zise prinţesa Basarab-Comnen: pe domnul Tătărăscu, pe domnul Titel Petrescu; pour la bonne bouche, devi-nez qui?*)
Cozianu dădu din umeri:
— Quelque Americain...
—■ Ah, ăştia bîntuie saloanele, sînt banali la culme; nu, ceva ce n-ai să găseşti decît la mine—deşi singură mă mir.. .cesgens-lachezmoi/**) exclamă. ea cu mirare şi stupefacţie şi amuzată la culme. Hai, ghiceşte! Un rouge, cher ami, un rouge/***) Un tho-va-răş! ţipă bătrîna, excitată, cu peruca pe o ureche şi zornăind din foarte lungile pandantive de briliante.
—-Un comunist? Au devenit salonarzi? întrebă surprins Cozianu.
— Nu... numai ăsta... Ăsta e foarte amator... de altfel, nu e lucrător, cest presque un monsieur...****)
Şi trăgîndu-1 pe Cozianu de braţ printre grupuri, se opri cu el în faţa unui bărbat în haină neagră, croită mediocru, şi care, cu mîinile la spate, privea lumea elegantă dimprejuru-i, cu un surîs viclean, de geambaş.Această şiretenie greoie care-i încreţea pielea la coada ochilor, îl izbi pe Cozianu.
— Domnul Matei Mardan... domnul Cozianu, cîrîi bătrîna Basarab-Comnen.
— Vă cunosc din auzite, spuse Mardan, zîmbind şi măsurîndu-1 din ochi cu preţuire pe Cozianu, de parcă voia să-l cumpere şi-i evalua preţul în gînd.
— Cum se face? Nu sînt o celebritate, ca alţi musafiri ai doamnei Basarab-Comnen, spuse Cozianu.
— Am studiat în vremea din urmă problemele financiare, zise Mardan, urmărind-o cu ochii pe prinţesa Basarab-Comnen care, după un zîmbet înfiorător şi amabil, se depărta, sprijinită în bastonul cu cap de fildeş. Cunosc activitatea dumitale de consilier tehnic al Ministerului de Finanţe,
*) Ca o ultimă surpriză, ghici pe cine?
**) Indivizii ăştia la mine!
***) Un bolşevic scumpe prietene, un bolşevic!
* * * *) E aproape un domn.
42
PETRU DUMITRIU
şi, după cum vezi, am socotit-o de aşa natură încît ţin bine minte şi omul, şi lucrările...
„Ăsta e sau un imbecil care mă ia drept un savant, sau un şmecher care vrea ceva de la mine şi mă flatează..." în acelaş timp, cerceta croiala modestă a gulerului cămăşii, calitatea banală a cravatei, croiala mediocră a hainelor, faţa masivă şi vicleană, şi-1 cuprindea o repulsie fizică lagîndul că omul ăsta e unul din duşmani, şi că el, Cozianu, i-a dat mîna. Ar fi iscălit cu mai mare uşurinţă condamnarea la moarte a acestui om, decît să-i dea mîna. Totuşi, continuă să fie politicos şi atent, deşi rezervat. Pînă în clipa cînd Mardan îi spuse:
— Ascultă, domnule Cozianu... n-ai vrea să lucrezi cu mine?
— Cum? Unde? întrebă Cozianu, uimit.
— Guvernul îmi încredinţează preşedinţia unei comisii de control a activităţii financiare; mai precis, control al creditelor. Am nevoie acolo de oameni cu experienţă, cum ai fi dumneata... Ai mai lucrat în direcţia asta sub guvernele trecute...
Cozianu tresări. Asta ce fusese? Aluzie? Ironie? Ameninţare? „Dacă nu accepţi, te fac criminal de război?" Sau nimic, simplă constatare... îi trecu fulgerător prin minte convorbirea cu Jean-Pierre Haralamb. Dar dacă garanţia acestuia nu era destul ca să-l acopere în faţa unui viitor guvern Rădescu, în faţa unei eventuale terori albe, sau a unei dictaturi legionare? Şi ,în acelaş timp se gîndea, ispitit, la posibilitatea de-a juca pe două tablouri şi de-a cîştiga pe amîndouă:
— E o propunere care mă onorează... şi foarte tentantă, spuse el; dar trebuie să mă gîndesc...
— Dacă nu accepţi în douăzeci şi patru de ore, trebuie să reflectez la altul, zise Mardan cu bună-voinţă şi un fel superior, ironic, neaşteptat pentru Cozianu. îl privea mereu, cîntărindu-1, cum priveşte un geambăş un cal, şi zîmbea. — îţi dai seama, adăugă el, că trebuie să-mi constitui comisia cît de curînd. Ce zici?
— Pînă în douăzeci şi patru de ore, vei avea răspunsul, domnule Mardan, spuse Cozianu şi adăugă cu un surîs amar, morocănos, saturnian:
— Cred că voi accepta... din simpatie pentru dumneata, şi ca să slu-jese ţara... aşa cum e tradiţia familiei noastre.
— Ei, vă înţelegeţi perfect! cîrîi doamna Basarab-Comnen, trecînd. pe lîngă ei. Nu regreţi că mi-ai cerut să ţi-1 prezint pe domnul Cozianu, nu-i aşa? E o personalitate...
Şi trecu mai departe, pe cînd Cozianu, vorbind nimicuri cu Mardan, se gîndea cu oarecare mirare şi bănuială că Mardan îi ceruse anume bătrînei să i-1 prezinte; Mardan umblase după ei, prin urmare. De ce? întrucît era el atît de interesant?
îi puse aceeaşi întrebare lui Haralamb, cînd se duse a doua zi Ia el să-i ceară sfatul; Haralamb îi spuse:
— Cine ştie? Are nevoie de dumneata ca tehnician, sau e vorba de o acţiune de împăciuire a comuniştilor; orice ar fi la mijloc, dumneata acceptă.: eu te voi susţine...
Erau în biblioteca lui Haralamb. Un cîine mare de vînătoare stătea întins lîngă fotoliul lui Haralamb şi dormea cu botul pe labe. Cozianu se gîndi: „Mă susţine; dar pe el cît o să-l susţie viaţa din el?" I se părea că Haralamb se agăţa din răsputeri prin acţiunea lui politică, de viaţa care în fond îl părăsea; după cum şi cu acest cîine încerca să-şi dea iluzia că nu e olog şi ţintuit în fotoliu, că mîine sau peste un ceas ar putea pleca la vînătoare...
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
43
— Ascultă, dragă Haralamb, o să-ţi fiu poate dezagreabil, dar sînt obligat să mă gîndesc la toate: în fond, poate să-mi risc la un moment-dat pielea... Dumneata nu stai bine cu sănătatea: dacă, doamne fereşte, ţi se întîmplă ceva?
Haralamb zîmbi la fel de silit şi de acru ca şi la întrevederea lor dinainte.
— Sînt foarte bine cu sănătatea ! zise el înţepat. Dar, văzîndu-1 pe Cozianu că tace, îl linişti:
— Nu sînt singur. Dacă mi se întîmplă mie ceva, toate legăturile mele vor fi moştenite de altcineva, care va fi în contact direct cu Vodă şi cu ambasadele interesate. Nu ezita atîta: am mai vorbit cu alţii care nu au făcut atîtea fasoane ca dumneata!
în aceeaşi seară, Cozianu primi un telefon de la şeful unuia din partidele politice care intrau în guvernul de largă concentrare; şi, ca reprezentant al acestuia, îi dădu el un telefon lui Matei Mardan, aiiunţîndu-1 că acceptă; peste două zile, Monitorul Oficial publică decretul-lege care constituia Comisia Guvernamentală pentru controlul financiar, preşedinte Matei Mardan, vice-preşedinte Dimitrie Cozianu. Din ziua aceea începu o activitate febrilă pentru Cozianu, în marele imobil oficial cu maşini veşnic înşirate în faţă, cu şiruri de birouri în care ţăcăneau .maşinile de scris şi de calculat, şi cu cabinetele conducătorilor, veşnic asediate de directorii băncilor, de oameni de bursă, de politicieni, de gazetari. Mardan îi prezentase lui Cozianu pe viitorii săi colaboratori, şefii serviciilor comisiei.
—- Domnul Ioaniţiu... domnul Mereanu... spunea Mardan, cu coada ochilor încreţită de un zîmbet jovial. Domnii respectivi, spilcuiţi, pomădaţi, cu unghiile făcute la manichiură, cu batistă parfumată la piept, se înclinară în faţa lui Cozianu, care se înclină la fel de grav, de parcă ar fi fost cu totul străini; îi venea să rîdă: se cunoştea cu „domnii" aceştia de cincisprezece-douăzeci de ani; Ioaniţiu fusese în consiliul de administraţie al Creditului germano-romîn, şi reprezentant al lui Deutsche Bank; Mereanu lucrase la Banca Naţională sub dictatura generalului Antonescu; pe alţi cîţiva nu-i cunoştea. Unul, şeful serviciului de studii şi statistică, un tînăr înalt şi subţire, brun ca un arab, avea braţul drept bandajat şi atîrnat de gît cu o faşă.
— Domnul Varlam, zise Matei Mardan, prezentîndu-i-l. Tînărul nu întinse mîna; nu putea din pricina pansamentelor.
— Varlam? Rudă cu Jack Varlam? întrebă Cozianu, amabil.
— E fiu-său, spuse Mardan.
„Aha: ăsta e comunistul" se gîndi Cozianu. Totuşi, pus pe amabilitate,
zise:
— Tatăl dumitale mi-e prieten... şi e un foarte distins jurist... Tînărul clipi din ochi şi nu răspunse nimic; Mardan zise:
•— Fiul e un bun statistician; îşi face acuma un doctorat în matematici şi ştiinţe sociale; e şi un marxist, ceea ce nu strică...
Şi rîse gros şi jovial. Cozianu simţi că-1 trece un val de antipatie faţă de acest june slăbănog şi tuciuriu, cu ochelari şi cu gulerul cămăşii răsfrînt peste gulerul hainei, fără cravată, atît de deosebit de eleganţii domni Ioaniţiu şi Mereanu; şi calitatea lui de matematician îi era antipatică; aici trebuia să fii frecat cu toate sforăriile administraţiei, cu toate şmecheriile marilor bănci, nu cu calculul infinitesimal şi cu statistica ! Totuşi, fiindcă în această zi a prezentării era hotărît să fie amabil, întrebă:
— Aţi avut un accident, domnule Varlam? Cellalt bîigui ceva nedesluşit. Mardan rîse:
44
PETRU DUMITRIU
— A fost rănit la manifestaţia noastră din 24 Februarie! E un tînăr
erou!
Cozianu rămase o clipă descumpănit şi de aceea îi scăpă o întrebare stupidă:
— Cum? Aţi fost /os... în piaţa Palatului? Tînărul Varlam răspunse politicos şi sec:
— Da... Dumneavoastră aţi fost sus?
Ioaniţiu şi Mereanu, care pînă atunci îl priveau rece şi ironic pe colegul lor comunist, nu se putură împiedeca de-a zîmbi de această întrebare usturătoare, care-1 arăta deodată pe domnul vice-preşedinte al comisiei, undeva pe acoperişul palatului, printre mitraliere. Cozianu se schimbă la faţă, rîse silit şi îngăimă:
— Eu eram la Athenee Palace, la etaj, în vizită la un prieten.
— Ei, atunci aţi văzut bine... A fost o manifestaţie impunătoare a maselor populare, zise Mardan, care nu fusese de loc la manifestaţie. Se începu o conversaţie fără importanţă; Cozianu rămase tăcut; era stăpînit de o duşmănie instinctivă faţă de tînărul Varlam. „Uite ce-a putut ieşi din şmecherul de Jack Varlam, care e totuşi un om inteligent, un om cu care se poate vorbi: golanul ăsta, acest matematician derbedeu!" se gîndea el înfier-bîntat. Şi totuşi, va trebui să lucreze cu el. „Un fanatic, un iacobin periculos, îşi zicea Cozianu în sine; Mardan nu e ca ăştia; Mardan. e un vulpoi bătrîn; ăsta însă..."
Dar în cursul săptămînilor următoare, îşi dădu seama că tînărul Varlam e deosebit de competent şi că se lucrează foarte bine cu el. Uită de prima senzaţie de ostilitate, care rămase să mocnească undeva în fundul sufletului său; şi, vreme de cîteva săptămîni, nu mai văzu pe nimeni, afară de recepţiile oficiale; nu mai trecu decît pe la Haralamb, ca să discute cu el ce e de fccut. Se înţeleseseră să se întîlnească numai noaptea, cu nimeni de faţă: Cozianu, înalt funcţionar al unui guvern progresist, nu trebuia să se compromită.
în zilele acelea, cînd ţara fierbea de primele măsuri ale reformei agrare, Şerban Romano veni să-l caute pe văru-său la birou. Şerban Romano purta un costum care-1 sugruma peste piept, în talie, la coapse: Şerban se îngrăşase enorm în vremea din urmă, făcuse un şezut şi un piept de matroană. Picior peste picior, privindu-şi pantofii de antilopă ca să nu se uite în ochii acestui om grav şi dur a cărui privire neagră îl intimida, Şerban îi spuse:
— Ecoute, mon vieux Dim... am remuşcări că n-am venit să te văd cînd... cînd s-a prăpădit săraca Mariana...
Lui Dimitrie Cozianu îi murise nevasta în primul bombardament, cel de la 4 aprilie 1944; fusese invitată de nişte prieteni să mănînce la prînz la „Floarea Soarelui", şi bomba căzuse pe restaurant. Cozianu nici nu clipi. Aştepta:
— ... şi ştiu că eşti ambetat cu casa... încă o tăcere.
— Da, mă mut mereu; n-am găsit nimic care să-mi convie, zise Cozianu.
— Precisement: îţi fac eu o ofertă: mută-te la mine; eu vreau să-mi aranjez o casă undeva pe la lacuri, am eu ideile mele în materie de decoraţie şi de mobilier...o să vezi, ce sera un &j/ow*),am descoperit la idiotul de Bubi Ipsilanti un Sfînt Sebastian de un maistru italian de pe la 1600, extraordinar, emoţionant; era înnegrit, l-am dat la curăţat şi Bubi Ipsilanti, care mi 1-a lăsat în schimbul unui Luchian, îşi dă cu pumnii în cap; şi mai am nişte
*) O să fie o bijuterie.
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
45
lucruri fermecătoare, o să vezi, zise Şerban Romano, rîzînd puţin jenat că e atît de încîntat de planul său, cînd fusese tocmai vorba de răposata Mariana.
— Să-mi faci plăcerea să vii cînd o să fiu gata; o să organizez des parlies fines, entre gargons... avec desfilles,par exemple,hein? Garconssansfilles, ce n'est pas dans nos gouts, hein?*) Haha! Haha!
Dimitrie Cozianu, serios şi morocănos, se uita la acest bărbat gras, cu pungi sub ochi, cu pupilele tulburi, şi cu părul rar. Mai şi minţea în chestia cu băieţii, ll cunoştea din copilărie. Se schimbase. Se schimbase mult... De ce? „Moale. Moale. Stofă proastă. Nu de ăştia e nevoie.... Cu de-ăştia, o să ne ducem de rîpă" se gîndea Dimitrie Cozianu privindu-1 grav şi rece pe văru-său.
— Bine, accept. Mulţumesc, zise el.
— A... dar ce accepţi? Casa sau invitaţia? Hein?
— Amîndouă, zise Cozianu.
— A, bravo. Perfect. Absolut perfect. Dar... aşi vrea să-ţi cer un mic serviciu... care pentru mine e foarte mare, dar pentru tine e mic. Nu mă. refuzi?
— Să vedem.
— Sănumărefuzi, Dim. C'estpour moi une question de vie ou de mort. ..**) E vorba de reforma asta... cu moşiile. Mă atinge foarte simţitor..., foarte simţitor... Tu eşti bine cu comuniştii... mi se pare că te-ai şi înscris la ei? zise Şerban şi se uită timid şi curios la văru-său. Acesta, în flanel gris-ferr cu gulerul scrobit şi privin.du-1 fix şi sumbru pe sub sprîncenele încruntate şi stufoase, aştepta.
— C'est un secret? Car alors, je n'insiste pas, cen'est pasmon genre...***} rîse Şerban încurcat.
— Nu e un secret. Nu sînt înscris în nici un partid. Sînt un tehnician,, zise scurt, sec, Dimitrie Cozianu. Şerban părea dezamăgit:
■— Dar atunci... tu n'es pas au mieux avec eux?****)
— Mais si, mon petit, je suiş au mieux avec eux, spuse cellalt, plictisit» Spune-mi ce vrei.
— E vorba de... reforma asta, cu moşiile. Aşi vrea să mă scapi... să obţii să fiu lăsat în vreo categorie exceptată... Hein? Se opri, nervos, îngrijorat, cu ochii la Cozianu, şi repetă maşinal, bîţîind din pantoful de antilopă:
— Hein? Hein?
Cellalt nu se mişcă. Apoi spuse:
— Să vedem. Sfatul meu e să vinzi, să-ţi salvezi capitalul...
— Nu cumpără nimeni! Ţăranii nici nu se gîndesc să cumpere ce-o să le daţi voi, comuniştii, gratis! exclamă Şerban Romano.
— Să vedem. O să mă gîndesc, repetă Dimitrie Cozianu.
Peste cîteva săptămîni era instalat în fosta casă a lui Şerban Romano, iar acesta nu mai avea decît o sută de pogoane, dar era atît de preocupat de aranjarea noii sale case, încît nu suferi prea mult de pierdere; şi apoi, mai erau acţiunile, imobilele, aurul...
*) O să organizez petreceri rafinate, între holtei... cu femei,  nu-i aşa? Bărbaţi fără femei, nu ne este pe plac, nu-i aşa?
* *) Pentru mine este o chestiuue de viaţă sau de moarte
* * *) E secret? Atunci nu mai insist. Nu-i în firea mea. ♦***) Nu eşti în termenii cei mai buni cu ei?
46
PETRU DUMITRIU
După instalarea lui Cozianu, casa lui Şerban Romano arăta altfel. Pe dinafară erau aceiaşi pereţi cu tencuiala veche, aceeaşi loggia cu pilaştri de cărămidă deasupra intrării, acelaşi mare felinar de fier forjat atârnat sub bolta loggiei. înăuntru însă, casa în care Şerban Romano primise de atîtea ori în ultimii zece ani, era cu totul schimbată. Tapiseriile franţuzeşti din veacul al XVIIl-lea dispăruseră de pe pereţi; în locul lor se întindea o vastă pînză de pictorul romîn Mirea, intitulată (pe plăcuţă de bronz) „Vîrful cu Dor", şi care reprezenta un ciobănaş cu un bucium, şi un vultur, amîndoi înconjuraţi de ceţuri cenuşii; iar în celălalt salon, „Ospăţul lui Sardanapal" de un pictor francez de mîna a cincea, din regretabila epocă 1890 şi în regretabilul stil „Salon officielu. Mobilele fine, fotoliile aurite, scrinurile din lemn ele lămîi şi de trandafir,seretrăseserăşi ele; în locul lor tronau fotolii masive de piele. Un bar de lac chinezesc, roşu pe dinăuntru şi plin de sticle, iar pe dinafară negru cu mici scene în aur, era una din mobilele cele mai importante; sufrageria era în falsul stil al Renaşterii italiene, care se fabrica în cantităţi mari, sub numele de „florentin", în Bucureştii anilor 1930—1940; iar din tavane, în locul candelabrelor de cristal de rocă şi de bronz, atîrnau altele, din cristal de Murano, ca nişte fîntîni ţîşnitoare împietrite printr-o minune; nu urîte, dar reci. Covoarele de Aubusson şi de la Savonnnerie dispăruseră, înlocuite de frumoase Şirazuri şi de cîteva Ghiordezuri preţioase, în culori stinse. Casa era pustie, curată, şi nu se mişca nimeni în ea. Uneori, stăpînul sosea la douăsprezece noaptea, cu prieteni, suna servitorii care apăreau cu ochii umflaţi şi serveau o gustare rece, cu icre negre şi whisky; aproape niciodată nu mînca acasă la prînz. Foarte rar, stătea singur să lucreze, în biblioteca din care cărţile de filozofie, clasicii preferaţi ai lui Şerban. Romano şi cărţile franţuzeşti cu stampe pornografice din. secolul al XVIII-lea pieriseră, înlocuite cu şiruri întregi de coduri civile, tratate de jurisprudent ţă, reviste de statistică şi de economie politică. Iar servitorii bătrîni veniţi cu douăzeci-treizeci de ani înainte de la ţară, şi care-1 slujeau pe Şerban Romano, nu mai erau în casă. Gospodăria o conducea o house-keeper*) în rochie neagră, care poruncea bucătăresei şi fetei în casă; feciorul îşi petrecea vremea dormind, fum în d şi la spectacolele de dimineaţă ale cinematografelor, unde bătrânul Vasiîe al lui Şerban Romano  nu s-a dus niciodată în viaţa lui.
Aici, în casa asta, îşi petrecea puţinul timp liber foarte ocupatul vice preşedinte al Comisiei financiare. Nu ieşea decît la recepţiile oficiale; nu se mai ducea prin saloane, nici pe la Jokey Club. Cînd se dusese ultima dată la club era obosit, voise să bea ceva rece şi tare, nu dăduse atenţie celor dimprejur. Cîţiva domni şedeau pe canapelele de pluş sub marile tablouri de Grigorescu pe care nu le priviseră niciodată. Erau acolo prinţul Ipsilanti, frate-său Telescop, generalul, în smoking, cu mustaţă albă, prostit de tot de bătrîneţe, tînărul Calomfirescu, Cezar Lascari, Titel Negruzzi. Cozianu trecu printre ei, salutînd în grabă şi,fără să ia seama la ei, se ducea să bea ceva, cînd Titel Negruzzi îl opri sub lustrul cel mare ca un lustru de restaurant. Titel Negruzzi era chel, cu fălci, grele, cu ochii tulburi; altminteri bonom şi familiar ca totdeauna.
— Ascultă, Coziene dragă, nu merge, puiule, vezi tu, nu merge, murmură el discret. Ori una, ori alta... Te expui la scene penibile... înţelege-mă: îţi vreau binele. înţelegi? Tu, cu comuniştii, şi băieţii de aici, majoritatea expropriaţi de moşii de amicii tăi... Ce să-ţi mai explic, eşti om inteligent...
Cozianu se uită la el, făcîndu-se palid. Titel Negruzzi era beat ca de obicei; părea bunăvoinţa întrupată. Cozianu zvîrli o privire împrejur.
*) Menajeră
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
47
Jucătorii de la mesuţele de joc-erau cu ochii pe el. „Băieţii", cărunţi sau chei, monoclaţi sau burtoşi, rîdeau ironic, batjocoritor, insultător. Cozianu şovăi o clipă. Să-l pălmuiască pe Titel Negruzzi? Să-l ia de gît pe vreunul din ceilalţi?
Mai stătu o clipă, apoi se învîrti în călcîie şi ieşi repede.
V
într-o zi de la sfîrşitul primăverii, Dimitrie Cozianu intră la Athenee Palace, unde trebuia să se întîinească cu Jack Varlam. Maşina îl lăsă în faţa hotelului; Cozianu intră în hali. Luminile erau discrete, fotoliile adînci şi de tapiserie bună, şi domnea tăcerea marilor hoteluri. în lumina puţină, portocalie, ca printr-o sită,se zăreau nişte mogîldeţe negre în fotolii, îndărătul coloanelor de marmoră falsă sau nu. Din obişnuinţă, Cozianu le salută; una avea faţa gălbuie, ofilită, smochinită, pălăria neagră cu perle de fais şi cu penele unei specii de păsări care nu putea fi decît corb; era bătrîna prinţesă Ipsilanti, fiica unuia din domnitorii dinainte de Vodă Cuza ; acuma avea aproape o sută de ani şi adora să şadă în cafeneaua Nestor şi aici în hali la Athenee Palace. Cealaltă era Elvira Vorvoreanu, desfigurată, cu cearcăne negre, cu capul ei ele mort din pricina boalei de inimă. Mai erau două babe necunoscute, apoi Nicolas Ipsilanti, mititel, rotund, cu mustaţă albă şi cu cele mai elegante haine din cîte se croiseră la Londra în tot cursul anului 1910; alături de ei, masiv, brun, ars de soare, într-un costum beige şi cu o cravată de un galben palid ca şi batista din buzunarul de la piept, Toto Candiotu, om de cincizeci de ani, proprietarul unui mare grajd de cai de curse. Dimitrie Cozianu, care-i cunoştea pe toţi, mîncase la ei în casă şi-i primise la el pe cînd trăia nevastă-sa, îi salută, întrebîndu-se: „Ce-o fi vrînd Toto? Crede că-i poate excroca bani babei? N-o cunoaşte..." Dar în clipa următoare, uu se mai gîndi la asta. Privirea bătrînei Ipsilanti alunecă spre el şi reveni la Candiotu, indiferentă, parcă ar fi văzut un obiect, un scaun, un palmier din hali. Bătrînul Ipsilanti (era cumnatul prinţesei), întoarse ochii; Elvira Vorvoreanu îl fixă o clipă pe Cozianu cu ochi negri, morţi,apoise-ntoarse şi ea şi continuă să vorbească; iar Toto Candiotu,al cărui tată avusese un mare magazin de coloniale, se întoarse mai glacial decît toţi ceilalţi, îneîntatcă poate face cauză comună cu os de Domn şi că snobează un boier.Oamenii de serviciu din uşa hallului nu observaseră nimic. Uncolonel englez din misiunea aliată de control, ţeapăn, cu capul sus, cu ochii sticloşi, cu picioarele parcă anchilozate, ieşi din bar şi trecu prin faţa lor fără să se uite nici în dreapta nici în stînga. Dimitrie Cozianu simţi o fierbinţeală năvălindu-i înobraji. Se roşea. Nu i se mai întâmplase asta din copilărie. Strînse din fălci, îşi smulse batista din buzunarul de la piept şi-şi şterse fruntea. Murmură furios:
— Imbecili...
Şi se uită împrejur, căutîndu-1 pe Jack Varlam. Acesta se ridicase dintr-un colţ întunecos şi venea spre el cu mîinile întinse, voinic, roşu, cu obrajii lucioşi, ochii strălucitori, albaştri, ca ai unui gîsean; rîdea vesel şi dur.
— Ce faci, excelenţă? Ce faci, domnule? Ia vino-ncoace, să-ţi prezint pe amicul meu, domnul Ragusa... domnul Bobby Ragusa, domnul Cozianu.
Un omuleţ subţirel, cărunt, apăru şi el de după o coloană. îşi înclină capul palid, alb, cu trăsături uscate şi dure. Cozianu dădu din cap, distant, deşi ştia că venise aici tocmai să-l cunoască pe domnul Bobby Ragusa. Şi acesta ştia foarte bine; de aceea, potrivit cu regula jocului, chiţăi (era mai mult decît tenor):
48
PETRU DUMITRIU
— Vă las... scuzaţi-mă, am întîlnire cu cineva... Vă salut, excelenţă... (şi se înclină respectuos, apoi se îndreptă şi dădu din cap): Servus, dragă... Cu bine...
— Iţi telefonez eu, zise Jack Varlam. Apoi se aşeză cu Cozianu pe o canapea şi făcu semn unui chelner care trecea; ceru două pahare de whisky şi, pe cînd gusta dintr-al lui, spuse:
— E, ăsta e Ragusa.
— Şi ce vrea? întrebă sumbru Cozianu, care se gîndea la incidentul de adineauri. Imbecilii! Imbecilii!!
— Şi ce vrea domnul Ragusa? repetă el răguşit şi neprietenos.
— Dragă... ştie că te cunosc şi că mă onorezi cu prietenia ta, spuse domnul Varlam, sau tovarăşul Varlam. Era un om cu asemenea relaţii şl influenţe, încît „mă onorezi cu prietenia ta" era aproape o glumă.
— ...Şi m-a rugat să-ţi cer o intervenţie unde-ai să ştii tu... Are nevoie urgentă de patruzeci de vagoane care să facă drumul Bîrlad-Bucureşti şi îndărăt. Comuniştii apără cu dinţii căile ferate, ştii bancul lor, „totul pentru front, totul pentru victorie!"... poate că dacă ceri şefului tău... sau ai pe cineva să-i ceară lui Gută sau lui Jenică să intervină... Ei? Ce zici?
„Gută" şi „Jenică" erau doi şefi de partide burgheze, care erau în momentul acela în guvernul de largă concentrare democratică. Duşmănia fundamentală care nu putea să nu-i despartă de comunişti, izbucni abia mai tîr-ziu în chip răsunător şi dezastruos pentru ei.
—O să-l coste scump pe domnul Ragusa... mormăi încruntat Cozianu. Nu intervenţia avea să-l coste scump, ci furia amară care clocotea în sufletul lui şi care făcea să-l treacă sudorile şi-1 silea să-şi şteargă necontenit fruntea cu batista pe care o mototolea în pumn. Nu era nimic afrontul pe care i-1 făcuseră „ramoliţii aceia", cum le spunea el în gînd. Dar asta însemna ceva, însemna că va fi ostracizat de o întreagă lume... de lumea lui, lumea în care trăise şi respirase patruzeci şi patru de ani... „Imbecilii!" se gîndea eî sufocat de o furie dureroasă şi deznădăjduită, ca în faţa unei neînţelegeri mărunte dar catastrofale.
— O să-l coste scump pe domnul Ragusa.
— Ei, cît de scump? Vezi să fi rezonabil, că altfel nu-i mai rentează lui afacerea şi-o lăsă să cadă, murmură Varlam, zîmbind, dar uşor alarmat. Apoi, tot zîmbind: — Să ştii că eu nu iau nimic... am nişte obligaţii vechi, şi cu asta mă plătesc faţă de el____
—Eu n-am nici o obligaţie, rîse încruntat Cozianu. („Imbecilii! Nicî nu-şi dau seama!") — Dar ascultă, comisionul o să-l plătească în dolari.
— E o condiţie mai grea...
— N-am ce-i face...
— Bine, am să-i spun... Iar tu, vezi ce se poate face.
— I-o fac. Spune-icae ca şi făcut, murmură sec Cozianu şi se ridică: Tu mai stai aici? Eu nu pot... trebuie să mă duc la birou...
In picioare amîndoi, pe punctul să se despartă, Cozianu îşi aduse aminte:
— Ascultă, domnule, n-ai putea să-l mai struneşti pe băiatul dumi-tale? îmi face viaţa imposibilă! Dacă n-ar fi al dumitale, l-aş fi zburat de acolo din prima zi! E băţos, obraznic, face ce vrea, parcă el ar fi stăpîn.
Jack Varlam era un om dur. Dar acuma rîse cu o moliciune dezarmată, pe care încerca să şi-o ascundă. Nu era rîsul unui părinte, ci al unui om care se ştie fără putere într-un punct, un punct   din care-i poate veni pieirea.
— Nu, dragă... nu-mi cere asta... N-am nici o influenţă asupralui.. Sîntem din două partide politice deosebite... foarte deosebite... eu sînt social-democrat, el e comunist....
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
49
Cozianu îl privi drept în ochi. Cellalt nu răspunse cu o clipire complice, ci se uita la el, cu ochii adînci şi goi ai unui om lovit. Cozianu întrebă:
— Comunist?
— Da, da... Comunist...
— Bine, auzisem şi eu, dar credeam că totuşi... cu ştirea dumitale! Varlam oftă şi dădu din cap, zîmbind melancolic.
— Să te ferească dumnezeu, dragă. Bine că nu trăieşte maică-sa să-l vadă... Ar fi murit de supărare...
Cozianu rămase o clipă nemişcat, apoi murmură:
— Auzi, ce dement... E nebun?
— Nu. E comunist, nu înţelegi? E comunist, repetă Varlam cu. tristeţe şi neputinţă. Cozianu nu mai spuse nimic despre asta şi se despărţiră. Varlam se duse la bar unde avea întîlnire cu nişte gazetari, americani, iar Cozianu la birou. Cînd trecu, prin hali spre ieşire, îşi înţepeni muşchii, siiindu-se să nu ştie că în colţ, în cercul de fotolii, capul de mort al Elvirei Vorvoreanu, obrazul alb ofilit al prinţesei Ipsilanti sub pălăria cu pene de corb, şi mutra masivă şi obraznică a lui Candiotu, se întorceau spre el. Nu se uită la ei, dar le simţi privirile, şi-1 mai trecu un rînd de sudoare. Ieşi, făcu semn maşinii, urcă şi spuse:
VI
— La   birou!
Aici, la birou, Dimitrie Cozianu se simţea stăpîn. Aici ştia ce face, pentru ce, pentru cine; aici se simţea sigur şi uneori îi venea să rîdă de păcăleala formidabilă pe care le-o trăgea comuniştilor, ca şi imbecililor de Ia Athenee Palace. Astăzi însă avea o strîngere de inimă. Tot jocul lui era mersul unui acrobat pe funie. Dar dacă făcea un pas în gol? Urma prăbuşirea — şi asta putea însemna puşcăria pe mulţi ani de zile, sau, cine ştie? procesul de înaltă trădare şi... parcă el nu ştia, parcă schilodul nu-i spusese că agenţii marilor puteri anglo-saxonc erau la curent? Cozianu, ca şi Haralamb, ştia foarte bine că asta se încadrează în textele de lege privitoare la înalta trădare. Şi atunci?
Trecu încruntat şi morocănos printre oamenii care se înghesuiau în anticameră, intră în birou şi şezu o clipă singur. Apoi începu să răsfoiască hîrtiile care erau pe masa de lucru. Era întuneric, numai lampa cu scoică de porţelan verzui, care arunca un. cerc de lumină pe birou, scotea la iveală mîinile fine, prelungi, cu degete subţiri, şi cu păr des, negru, ale lui Cozianu. Pe degetul mic al mîinii drepte, strălucea un inel mic cu pecetie. Mîinile întorceau liniştit cîte o foaie, apoi stăteau întinse pe hîrtie, elegante şi cu părul acela animalic care ieşea de sub manşetele albe şi scrobite. Deodată Cozianu se aplecă asupra unei foi de hîrtie şi rămase cu ochii nemişcaţi. Apoi o mai citi odată. Apăsă pe buton ca să cheme secretara.
— Roagă-1 pe domnul Varlam să poftească încoace.
Şi, rămas iarăşi singur, ridică hîrtia care tremura uşor în mîna Iui. O ţinea în aer, gata s-o arunce, s-o rupă în bucăţele. Nu-1 mai putea suporta pe acest Varlam. Era a treia sau a patra oară cînd insista şi se zbătea ca un disperat, fă cînd referate şi contra-referate, intrînd de cîte zece ori la rînd la Cozianu şi. Ia Mardan, ca'să obţină anularea unor măsuri ale comisiei financiare, în'şedinţele de lucru, combătea fiecare propunere a lui Cozianu, cu o încăpăţî'nare iritantă, cu calmul său sec care îl scotea pe Cozianu din sărite. Trebuia să se isprăvească odată. Cozianu aştepta, fierbînd de furie rece, stăpînită.
4 — V. Romînească Nr. 7
50
PETRU DUMITRII/'
O bătaie în uşă.
— Intră!
înalt, subţire, îmbrăcat mai corect ca la început — purta cravată, avea un costum călcat — Ionel Varlam intră, spuse bună seara şi stătu o clipă în picioare, aşteptînd să fie poftit să şadă. Cozianu nu-1 pofti. Se uita la pieptul celuilalt, nu în ochii lui, de frică să nu-şi trădeze furia şi antipatia. Ionel Varlam mai stătu o clipă în picioare, apoi, foarte calm, se aşeză într-unui din fotoliile din faţa mesei de lucru a lui Cozianu.
— Domnule Varlam, zise acesta cu glasul mai-mai să-i tremure de furie, văd că încă n-ai înţeles ce s-a vorbit în ultima şedinţă a comisiei.
— Vorbiţi despre mutarea fabricii de avioane îndărăt la Braşov şi creditele pentru repunerea ei în producţie? Am înţeles foarte bine, domnule vice-preşedinte.
— Cum ai înţeles foarte bine? N-ai înţeles nimic! exclamă Cozianu enervat. Sîntem încă în război, Hitler e încă la Berlin, toate forţele economice ale ţării trebuiesc consacrate frontului, şi dumneata propui credite pentru o fabrică demontată, mutată în nişte sate, şi care n-o să dea nimic pînă-ntru-un an sau doi! Asta e nebunie! Studii şi statistici se fac în secţia dumitale, sau romane?
— Domnule vice-preşedinte, fabrica I.A.R. va putea produce automobile, maşini-unelte, tractoare pentru agricultură! Războiul e pe sfîrşite. Nu e bine să ne gîndim la perioada următoare? spuse Ionel Varlam cu căldură, fără nimic din animozitatea pe care o avea Cozianu faţă de el. Urmă: — Mă simt dator să propun în fiecare şedinţă a comisiei aprobarea de credite pentru mutarea I.A.R-ului îndărăt la Braşov, şi repunerea sa în funcţiune. Nu pot, înţelegeţi-mă vă rog şi pe mine, nu pot accepta ca o fabrică întreagă cu un echipament modern şi perfecţionat,să stea prin magazii şi lăzi în nişte sate din fundul Ardealului, să se deterioreze, să se piardă, nu pot asista cu mînile-n sîn, domnule vice-preşedinte! Dacă n-aş avea o Informaţie despre asta, n-aşi zice nimic; aşi avea scuza că n-am ştiut. Dar pot să vă arăt scrisorile comitetului sindical al fabricii, raporturile inginerilor, rapoartele funcţionarilor noştri pe care i-am trimis la faţa locului: e un dosar întreg, complet, din care reiese clar ca lumina zilei că acolo e p mare avere pentru ţară, şi jiu pot tăcea. E o chestiune de conştiinţă pentru mine; şi oricine-ar fi în locul meu, afară de un om necinstit şi răuvoitor, v-ar vorbi la fel!
Cozianu se stăpîui să nu întrebe ce vrea să spuie cu „om necinstit şi răuvoitor", dacă era o aluzie la el. Cozianu îşi dădea seama că este exclus, că i s-a părut în mod cu totul ne justificat, că Ionel Varlam nici nu se gîndise la aşa ceva, şi totuşi se simţea prost, iritat, jignit; de fapt, simpla pomenire a unor oameni „necinstiţi să răuvoitori" îl enervase, căci Ionel Varlam vorbea cinstit şi deschis, mărturisindu-şi făţiş intenţiile şi mobilurile, pe cînd el, Cozianu, făcea tocmai ce spunea Ionel Varlam: frîna, oprea în mod discret şi ascuns clar din răsputeri.
— De asta, urmă Ionel Varlam, v-am înaintat memoriul şi adresa pe care-aţi rupt-o, după cît văd —
Cozianu se uită cu vioiciune la hîrtia din faţa lui: da, era adresa ce însoţea memoriul serviciului de studii; şi într-adevăr o rupsese. Fără să-şi dea seama; cu totul fără să-şi dea seama. Dar cînd? Adineauri, de bună seamă; pe cînd îl aştepta pe junele ăsta. Cozianu simţi că se roşeşte: Varlam îl prinsese asupra unei manifestări pătimaşe, care-i trădase sentimentele^ II privi pe tînărul înalt şi firav care şedea în faţa lui. Ar fi vrut să-l strîngă de gît, să-I facă să dispară, să nu mai existe. II ura. „Să vedem dacă n-o să fiu eu mai tare ca tine" se gîndi el. Da, îl ura pe intelectualul ăsta cu oche-
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
51
lari şi cu ideea revoluţiei în cap. Ideile sînt făcute pentru a străluci într-un salon, a lua examene, nu pentru revoluţie, aşa socotea Cozianu. Prezenţa acestui „tînăr fanatic", cum îl aprecia el în gînd, îi făcea un rău fizic. Ar fi dat orice ca să nu-1 mai vadă pe acest om care folosea ideile ca pe nişte arme, nişte cuţite, nişte măciuci, ca să-l zdrobească pe el, Cozianu. „O să fie greu, se gîndea Cozianu, fierbînd. Totuşi, trebuie să se poată. Trebuie! Şi pentru asta, o să-l zbor de aici".
— Nu ne înţelegem, domnule Varlam, zise el stăpînit. Dumneata eşti un organ consultativ, trebuie să informezi comisia, să studiezi problemele care o interesează, nu să dai sugestii şi nici să exerciţi presiuni asupra comisie
— încerc să fiu în primul rînd patriot, domnule vice-preşedinte.... V-am spus: nu pot tăcea. Comisia n-are decît să treacă peste sezisările mele, dar eu îmi voi face datoria pînă la capăt.
—• Ce-nsemnează „pînă la capăt"? întrebă Cozianu, enervat şi bănuitor. Ionel Varlam ezită o clipă, apoi spuse:
--Adică cît voi fi aici, voi continua să propun creditarea I.A.R-ului
în scopul reinstalării şi începerii producţiei.
Cozianu se prefăcu a răsfoi nişte hîrtii de pe masă şi mormăi:
—■ Bine, mulţumesc.
Vorbise cu capul în piept şi fără să ridice ochii, ca să nu-i dea mîna lui Jonel Varlam. Acesta se ridică şi plecă. Peste două minute, Cozianu îl întrebă la telefon pe Mardan dacă-1 poate primi: da, Mardan îl aştepta.
Preşedintele comisiei îl aştepta în picioare, îi întinse mîna cu aerul său viclean şi fals binevoitor, îl pofti într-un fotoliu, se aşeză şi el în alt fotoliu, aprinse o ţigară, îi oferi>una lui Cozianu, dar acesta refuză.
— Domnule preşedinte, vă rog să-mi acceptaţi demisia, zise Cozianu, sec.
— Cum? De ce? Ce s-a întîmplat? întrebă cellalt, mirat, dar fără să se tulbure.
— Nu mai pot lucra cu domnul Varlam. Prin felul cum e organizată comisia, trebuie să am de-aface cu el zilnic; ei, nu mai pot lucra cu el. E maniac, are idei fixe, e obsedat de cîte ceva, şi mă pisează cu mii de propuneri pe aceeaşi temă: ma înnebunit! Uite, în chestiunea remontării I.A.R-ului, a ajuns să nu mai poată referi decît despre asta !
—Bine, dar e o problemă a viitorului... nici nu s-a sfîrşit războiul... murmură Mardan cu un zîmbet superior şi înţelegător, cum zîmbeşti de ce spune un copil.
— A.sta-i repet şi eu, dar m-am săturat! izbucni Cozianu.
— Ei, nu-1 lua în serios... e avîntul tinereţii —
—• Nu sînt dispus să înghit avînturile domnului Varlam! exclamă Cozianu.
— Lasă, n-avea grijă; o să discut cu el, spuse Mardan. Nu trebuie ca pentru asta să iei hotărîri atît de grave...
— Nu, domnule Mardan. Cu mare regret, vă rog să-mi acceptaţi demisia...
— Nici nu mă gîndesc, rîse Mardan. De ce să-ţi dai demisia? Mi-eşti indispensabil.
— Vă rog totuşi să-mi acceptaţi demisia, spuse cellalt pe un ton rece, ferm şi încăpăţînat.
— Nu insista... şi te rog, ajută-mă mai departe... trebuie făcută o politică de redresare a economiei ţării... e o muncă de ani de zile, şi dumneata îmi eşti indispensabil...
Se uita mereu la el, cu ochii săi reci.
4*
52
PETRU DUMITRIU
— V-aş ruga să-l scoateţi din post pe Varlam, zise Cozianu după un răstimp.
— Bine, zise Mardan. Dacă vorbesc cu el, şi totuşi nu-şi schimbă felul de-a lucra, îl mutăm. .Eşti mulţumit? Vezi cum te poţi înţelege cu mine?
— Domnule Mardan, mă înţeleg cu dumneavoastră şi mai bine decît mă puteam aştepta, zise Cozianu.
începură amîndoi să rîdă. Mardan îi întinse mîna cu un aer de bunătate şi de prietenie, ca un om cumsecade şi fără fasoane. Cozianu îi strînse mîna şi ieşi, cu creierii fierbînd. Nu cumva ăsta îi întindea o cursă? Cînd începi să minţi şi lucrezi în plină minciună, nu te mai poţi încrede în nimeni; s-a isprăvit, ai părăsit terenul ferm şi pluteşti în nesiguranţă şi primejdie. Nu-i pîndea? Tulburat, şedea şi se^gîndea la primejdiile legate de încercarea lui. Ştia că pînă la sfîrşit, îşi va risca libertatea, şi poate chiar capul. Ştia că sorţii sînt cel mult egali, şi mai probabil potrivnici. Şi acuma, scurta lui convorbire cu Mardan îi arătase perspectiva unei alianţe neaşteptate, dar şi pe aceea a unui pericol imediat. îl minţise Mardan ca să-I prindă într-o capcană? Sau îi oferise alianţa? Prima alternativă era cea mai probabilă; a doua era absolut de necrezut!
Secretara intrase de vreo trei ori, dar el o gonise cu un semn. din mînă,. Mai stătu singur, gmdindu-se: va trebui să se ducă să-l vadă pe Jean-Pierre Haralamb; era singurul om la care putea să-şi descarce sufletul.
VII .
Cam pe Ia ora cînd Cozianu şedea cu Jack Varlam la Athenee Palace, Isabela Giurgea-Roşcanu, care avea să joace un rol atît de important în viaţa Iui Cozianu, stătea de vorbă cu Ana Antim, prietena ei, conferenţiară la catedra de endocrinologie a facultăţii de medicină din Bucureşti şi şefă a unei secţii dintr-un spital. Locuia Ia Ana Antim din vremea bombardamentelor, dar nu vorbiseră pînă acuma niciodată despre ce vorbeau în clipa asta.
Şedeau amîndouă în salonaşul plin. de tablouri de Luchian, Pătraşcu şi Pallady, de lîngă biroul doctoriţei. Isabela, măruntă, subţire şi cu mîini line, Ana Antim mare, voinică, cam bărbătoasă; Isabela, delicată, cu mişcări, graţioase şi pline de demnitate,—•doctoriţa, sobră în gesturi şi glas, vorbind bine şi curgător dar stăpînit; nu semănau deloc, dar se înţelegeau bine şi erau prietene de douăzeci de ani. Beau ceai; ceaşca pe care o luă Isabela Giurgea-Roşcanu de pe măsuţa de ceai, îi zuruia în mîna tremurătoare.
— Să nu cumva să mă-nţclegi greşit: îţi cer să mă sprijini, nu să-mi dai bani, murmură ea.
— Cum, pomană? Nici nu m-aş gîndi vreodată să te umilesc, zise doctoriţa; de altfel ştii bine că e contra principiilor mele să dau pomană.
— Ce-ţi cer eu, urmă Isabela, e să-mi dai un sfat. Ce pot face ca să-mi cîştig viaţa? Tu nu ştii, şi n-am lăsat pe nimeni să bănuiască, dar am ajuns să nu mai am ce mînca. în 1941, cînd m-am despărţit de Giurgea-Roşcanu!..
—■ Pe care, fie vorba între noi, nu-mi pot explica cum de l-ai luat l o întrerupse Ana Antim.
— Eram naivă, fără experienţă, părinţii mei, care erau îneîntaţi de asemenea partidă, au făcut presiuni asupra mea... şi pe urmă, am plătit scump... nici nu bănuieşti, tu care nu eşti măritată, ce înseamnă să convie-ţnieşti cu un om pe care nu-1 iubeşti, şi pe care începi pe nesimţite să-I de-
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
53
teşti, pînă ajungi să-ţi mărturiseşti că da, îl deteşti, pe care te hotărăşti, în fine, să-l părăseşti... A fost un infern, Ana dragă... bine că am scăpat. Dar altceva îţi spuneam: cînd l-am lăsat, nu mi-am luat nimic decît hainele şi rufele. Tot ce-mi făcuse el cadou, bijuterii, blănuri, am lăsat tot. M-am mutat la tata; cînd a murit el, în 1942, mi-a rămas casa bătrânească şi biblioteca tatei; le-am vîndut şi clin asta am trăit; tu ştii că abia mănînc, şi că n-am nevoie aproape de nimic; dar chiar aşa, am ajuns cam la capăt. Trebuie să încep să lucrez, nu mai pot sta aşa, să pictez flori. Ceva mai necesar, mai util... şi din care să pot şi trăi. Ana Antim dădu din umeri:
— De ce nu mi-ai spus mai demult?
— Păi... mi-era greu, erau prejudecăţile oamenilor... lumea în care m-am învîrtit din cauza lui Giurgea-Roşcanu... Ar fi urlat Bucureştiul... Pe cînd acuma, e un fel de revoluţie, văd femei ca tine, eşti şef de spital, ţii conferinţe, faci politică... S-a schimbat ceva; nu mai mi-e frică să par o nebună cum am părut în '42 şi '43, cînd lucram cu tine la Iaşi.
— Ai lucrat foarte bine atunci; şi asta ţi-aş recomanda şi acum, zise Ana Antim, pe tonul ei obişnuit, energic, practic, sigur, ferm. Iţi găsesc un post de infirmieră la mine la spital; urmezi un curs de perfecţionare; şi pe urmă, văzînd şi făcînd: poate, cine ştie, să-ţi termini medicina... In al cîtelea an ai întrerupt ca să-l iei pe ilustrul Giurgea-Roşcanu? In al doilea sau al treilea?
— Al doilea, zise Isabela zîmbind.
— 0 să fie mai greu... în fine, vedem atunci. Deocamdată, mă ocup să te plasez.
— Nu: mai stai cîteva zile; vreau să mai încerc să intervin pentru...
— Nu pot să te aprob, draga mea, spuse doctoriţa destul de sec. A fost un ticălos, un exploatator al suferinţei omeneşti... ceva foarte murdar.
— Alt om decît pe mine nu are, zise Isabela ridicîndu-se. Trebuie să-mi fac datoria...
Ana Antim dădu din umeri   şi o mîngîie pe cap:
— Bine, domnişoară Isus ITristos, treaba ta... Cu cine vrei să vorbeşti? Să nu-mi ceri mie să intervin pe lîngă nimeni, că nu intervin!
— Nici nu m-am gînclit; te cunosc, zîmbi Isabela. Cunosc eu pe un om care are un post înalt şi se pare că are mare influenţă pe lîngă comunişti. Dimitrie Cozianu. îl ştii?
— Am auzit de el... Nu, nu-1 cunosc. Şi? Te duci la el?
— Am audienţă chiar astă seară.
— De-aia erai îmbrăcată de oraş... Bine, du-te. Nu-ţi urez succes, spuse doamna profesor doctor Antim, scoţîndu-şi prietena din salon de umeri, cu un gest totodată.sever şi protector. Şi, pe cînd Isabela ieşea, tră-gîndu-şi mănuşile, doctoriţa îi mai spuse:
— Să vii să-mi povesteşti cum a fost. Şi închise uşa.
VIII
Secretara intră în biroul lui Dimitrie Cozianu:
— Aţi acordat audienţă doamnei Giurgea-Roşcanu.
Giurgea-Roşcanu? Probabil rudă cu Giurgea-Roşcanu căruia i se pregătea acuma procesul, ca om de afaceri al unor criminali de război. în principiu, n-avea nici un rost s-o primească. N-avea chef să-şi bată capul
54
PETRU DUMITRIU
cu necazurile altora. îşi pierduse soţia în bombardament, — îşi pierduse moşia acum în primăvară (comuniştii fuseseră atît de intransigenţi, încît nu numai că nu i-o putuse salva pe a lui Şerban Romano, dar nici pe a lui proprie nu şi-o salvase), şi acuma juca un joc hazardat şi primejdios. Ge-i păsa de doamna Giurgea-Roşcanu? îi acordase audienţă într-un moment de neatenţie... S-o amîne?
— Să poftească, zise el plictisit.
Se făcea seară; perdelele mari de catifea cenuşie lăsau între ele o fîşie de cer albastru cu o dungă portocalie la bază, pe care pluteau nori de un trandafiriu delicat, incandescent. în birou era penumbră; ardea numai lampa de birou, cu scoica ei de porţelan verde deasupra.
Uşa se deschise şi intră o femeie subţire de vreo treizeci şi cinci de ani, care veni cu paşi liniştiţi, cu un mers plin de demnitate, pînă în faţa Iui. Cozianu rămase o clipă nemişcat, să se uite la ea. Avea un cap mic, cu un oval desăvîrşit, îngustat spre bărbie; pielea ivorie, pătrunsă de o căldură trandafirie, mereu gata s-o cuprindă; ochii verzi-cenuşii îl priveau puternic, fără sfială dar şi fără cutezanţă; şi o gură sensibilă, tremurătoare, îndurerată, se întredeschise într-un zinibet care se vedea că putea fi strălucitor. Femeia era îmbrăcată într-un tailleur de şantung de culoarea zahărului ars. Cozianu, care voia s-o ţie în picioare, se trezi că se ridică dindărătul biroului şi vine în întîmpinarea ei. Doamna Giurgea-Roşcanu îi întinse o mînă înmănuşată în alb şi-i spuse:
— Nu-ţi mai aduci aminte de mine. Ne-am cunoscut la Cezar Lascari... prin 1940... într-o seară cînd se făcea muzică. Era multă lume...
Dimitrie Cozianu îşi aducea aminte de serată, dar nu de doamna Giurgea-Roşcanu; totuşi minţi, pretinzînd că-şi aminteşte perfect, şi între-bîndu-se cum se putea să n-o fi remarcat. O mare linişte şi seninătate era în glasul, în privirea, în toate mişcările femeii acesteia; politeţea ei era firească şi adevărată; nu părea învăţată şi rece, ci o bunăvoinţă înnăscută, o grijă reală pentru cel cu care vorbea.
— Domnule Cozianu, dumneata eşti singurul meu cunoscut în lumea care e la putere astăzi. Aşi fi putut să-l rog pe vărul dumitale Cezar, să mă introducă la domnul Tătărăscu, dar mi s-a părut că e mai bine să vorbesc cu dumneata.
— De ce vi s-a părut asta? întrebă Cozianu zîmbind fără să vrea. Ea îl privi drept în faţă şi zise:
— Se spune despre dumneata că eşti mai influent pe lîngă comunişti decît domnul Tătărăscu.
Cozianu începu să rîdă: avea de-a-face cu o persoană care vorbea deschis. Alta i-ar fi spus: „Fiindcă mi s-a părut că ai un suflet deosebit", sau alte asemenea baliverne.
— Şi la ce vreţi să folosiţi această influenţă a mea, dacă pot să ştiu şi eu? întrebă Cozianu, în felul său morocănos şi saturnian, dar înveselit. Era o mare deosebire între politicienii cu care avea el de-a face de douăzeci de ani,la al căror cuvînt trebuia să stai o zi să tegîndeşti nu dacă fusese o minciună, ci din care din cele zece mii de varietăţi de minciuni fusese aceasta, şi de ce grad de falsitate — şi această persoană cumpătată, politicoasă şi de o francheţe absolută, care şedea într-un fotoliu de catifea cenuşie în faţa lui. Era o mare deosebire şi între ea şi cucoanele din lumea în care se învîrteau amîndoi; avea un aer de stăpînire de sine şi de simplitate şi o privire atentă şi inteligentă, ca a unui bărbat, şi încă a unui bărbat cum Cozianu nu cunoştea mulţi. Ce putea avea comun femeia aceasta cu Giurgea-Roşcanu,
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
55
lichea agreabilă şi imprudentă, pe care-1 pîndea o condamnare Ia moarte sau la închisoare pe viaţă?
— Am venit să te rog, domnule Cozianu, pentru soţul meu.
Nevasta lui Giurgea-Roşcanu! Da, sigur, Alexandra Lascari i-1 prezentase; dar pe atunci Giurgea-Roşcanu n-avea nici o importanţă, era un avocat cu succes şi atît. Abia după aceea, prin 1940—41 devenise, prin hatîrul mareşalului Antonescu, mare mînuitor de bani murdăriţi cu lacrimi şi sînge. Şi acum, îşi aştepta procesul.
Se încruntase:
— Ce pot eu face pentru soţul dumneavoastră? Nimic! N-am nici o legătură cu procesul.
— Domnule Cozianu, nu pentru el, fiindcă nu el te roagă.
— Nici pentru dumneavoastră, doamnă, spuse el rece. Iertaţi-mă, dar aici e vorba de dreptate. Oricît aşi ţine să vă fac un serviciu... nu mă pot amesteca!
Ea nici nu clipise. O luă de la început, calmă şi răbdătoare:
— Nu cer nimic ilegal... nimic nedrept. Cer un singur lucru: să obţii să fie judecat separat. Fiindcă atunci o să se vadă mai limpede că vinovăţia lui e diferită de a guvernatorului şi a generalilor. Aceştia au ordonat masacre de ruşi şi de evrei, jafuri... El însă...
— El a fost complicele lor moral, doamnă, şi poartă răspunderea împreună cu ei, zise sec Cozianu.
— N-ai dreptul să te pronunţi înainte de sentinţa tribunalului, în situaţia dumitale de om de Stat, spuse ea cu multă linişte. Cozianu amuţi. Doamna Giurgea-Roşcanu urmă:
— Crede-mă: va fi poate condamnat, dar nu cu aceeaşi asprime; cu condiţia să fie judecat separat, să fie judecate faptele lui, şi să nu fie pedepsit el pentru fapte de care răspund ceilalţi. Te asigur, domnule Cozianu, că e în interesul justiţiei. Nu vreţi să se facă dreptate?
Cozianu zîmbi întunecat:
— Dumneavoastră vorbiţi aici de dreptate, cînd se ciocnesc două tabere înarmate... Comuniştii numesc asta dreptatea istoriei.
Doamna Giurgea-Roşcanu reţinu cuvîntul:
— Judecata istoriei? Bine, să fie pentru o categorie întreagă... dar trebuie văzut cine intră în categoria asta! Giurgea-Roşcanu nu intră — şi în orice caz nu e un criminal de război! A fost inconştient, uşuratec, necinstit... dar n-a comis crime!
— In postul în care era el, inconştienţa şi necinstea sînt crime, zise grav Cozianu. Apoi se uită la femeia din faţa lui şi zise:
— N-avea decît să nu accepte să intre în banda care va fi judecată... Il apăraţi bine, dar zadarnic.
— Nu îl apăr pe el, ci dreptatea, domnule Cozianu! Apăr dreptatea, spuse ea. Dimitrie Cozianu se uită lung la dînsa şi dădu din cap:
— Consecvenţa asta este foarte abilă. Aţi fi bună de avocat. Sînteţi elocventă.
— Orice om drept e bun de avocat, dacă nu e prea prost... Numai că nu sînt aşa de mulţi, spuse ea. Esenţialul e să judeci lucrurile independent de interesele tale, de pasiunile tale... numai potrivit cu ce e drept. Şi e drept să fie judecat separat Giurgea-Roşcanu! spuse ea zîmbind liniştit. Dumneata ai atîta trecere pe lîngă guvernul de acum, încît sînt sigură că ai putea obţine disjungerea procesului.
Era o fiinţă delicată şi armonioasă, cu un ton de sinceritate şi de convingere care-i dădură o clipă lui Cozianu impresia că lucrurile pot fi şi altfel
56
PETRU DUMITRIU
decît Ie vedea, că bătălia pe care o dădea el, sîngeroasă şi feroce, trînta pe sugrumate, în beznă, putea fi înlocuită de o lume a demnităţii omeneşti şi a perfecţiei morale... care nu existau doară nicăieri! Nu existau! Ce tot lua cuconiţa asta vorbe mari în gură? Spuse brutal:
•—■ Dar dumneavoastră nu veniţi aici în interes personal? Nu veniţi pentru soţul dumneavoastră? Unde e dreptatea?
Ea îl privi cu seriozitate:
— Sînt hotărîtă să mă despart de soţul meu cît de curînd...
— Acuma! rîse aspru Cozianu. Cînd a căzut!
—■ Cererea de divorţ am făcut-o în ianuarie anul trecut, zise doamna Giurgea-Roşcanu. îţi închipui că au venit bombardamentele, fuga din Bucureşti... Ţi le spun pe toate astea fiindcă pari să iei în serios ce-am spus, şi vreau să te conving că am dreptate; căci de altfel nu am obiceiul să dau socoteală de viaţa mea particulară... încheie cu o fermitate îndulcită de un surîs fermecător, deşi nu voia să fie mai mult decît politicos.
Dimitrie Cozianu era însă prea tulburat ca să ţie seama de acea delicată „punere la locul său" şi urmă, duşmănos:
— Dar aţi beneficiat pînă în 44 de situaţia lui Giurgea-Roşcanu şi de ce făcea el în teritoriile ocupate! N-aţi protestat!
Doamna Giurgea-Roşcanu se schimbă la faţă şi-şi strînse poşeta de' crocodil în mîinile înmănuşate:
— Nu mai trăiesc decît din banii mei, din 1941... de cînd, de altfel, nu mai convieţuiesc cu el. . .
Obrajii sidefii se înroşiră uşor. Ochii îi străluceau. Cozianu spuse:
— Atunci... dacă n-a veţi nimic comun... nici afecţiune, nici interese, cu domnul Giurgea-Roşcanu, ce vă face să veniţi la mine să-l apăraţi?
— Datoria mea ; eu îl cunosc cel mai bine pe lume şi ştiu că a fost imoral şi necinstit, dar nu criminal, spuse doamna Giurgea-Roşcanu, subţirică şi' elegantă, strîngîndu-şi poşeta pe genunchi.
Lui Cozianu îi venea să urle de mirare şi de tulburare. Cunoştea oamenii, trăise în lume, ştia ce tip de femeie produce mediul în care se învîrtea — şi iată pe această tînără persoană care... nu, era de necrezut! Sau poate, era excepţia care confirmă regula... sau o ipocrizie fenomenală? Dar cu ce scop? Nu, nu era ipocrizie... şi totuşi... era de crezut? Existau şi oameni de aceştia?
— Dar în 1941, datoria dumneavoastră care era? întrebă el. De ce nu l-aţi apărat atunci, de propria lui imprudenţă?
— E mai greu să aperi un om de el însuşi decît de duşmanii din afară, zise simplu doamna Giurgea-Roşcanu. Am încercat; n-a vrut să mă creadă...
— Şi atîta v-a ajuns? V-aţi resemnat? Doamna Giurgea-Roşeanu se făcu palidă:
— Datoria mea era să protestez... să lupt activ ca să nu se întîmple tot ce s-a întîmplat...
Tăcu. Cozianu aştepta. Apoi ea urmă: —• N-am avut atîta putere...
Acuma tăcu Cozianu. îi era ruşine s-o privească în faţă. încruntat, cu ochii Îs placa de cristal de pe birou, se ridică:
— Birie, doamnă. Mă voi ocupa personal de ce mi-aţi cerut şi vă voi' înştiinţa. Lăsaţi secretarei mele numărul de telefon.
Doamna Giurgea-Roşcanu îi întinse mîna înmănuşată, el i-o sărută şi rămase în picioare pînă o văzu ieşind cu mersul ei de o graţie şi o demnitate desăvîrşită şi uşa se închise după dînsa. Apoi exclamă:
— N-aşi. fi crezut! Ei, nu! La asta, nu m-aşi. fi aşteptat... Să vedem... Să vedem...
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
57
IX
Seara târziu, după ce chemase la telefon din oraş, spunînd „Aici Dumitru", se duse la Jean-Pierre Haralamb.
Cînd ajunse în l'aţa casei îmbrăcate de iederă, pe strada slab luminată, se uită în dreapta şi-n stînga, apoi scoase iute o cheie şi descuie o poartă în zidul dindărătul casei; intră în curtea pustie, îngustă ca un şanţ, încuie poarta, descuie o uşă prăfuită şi cu o a doua cheie, apoi urcă o scară fără lumină, bătu într-o uşă şi intră: era în biblioteca lui Haralamb. Schilodul şedea în fotoliu, cu ochii închişi, obrajii-i erau supţi şi uscaţi, oasele feţii îi ieşeau prin piele. întoarse numai ochii spre Cozianu şi-1 întrebă:
— Ce mai faci? Eşti plictisit că te-au snobat babalîcii la Athenee Palace?
Cozianu, care voia să se aşeze, rămase în picioare, de mirare:
— Ai şi aflat?
— Aflu tot... imediat... asta e cochetăria mea, rîse schilodul. Apoi, pe un ton grav: Nu Ie da atenţie... E mai bine ca să nu existe nici o îndoială asupra legăturilor tale cu comuniştii, şi asupra rupturii tale cu noi. Ajunge că ştiu eu... Şi cine trebuie. Fii liniştit. în primele douăzeci şi patru de ore ale restabilirii noastre la putere, eşti un om la fel de onorat şi ai tot atîtea drepturi ca mine, de pildă, sau ca... ştii cine. Ce faci dumneata e periculos într-o oarecare măsură — în măsura în care comuniştii o să se poată stabiliza mai mult decît se prevede acum, să zicem mai mult de şase luni — dar e un lucru eroic, şi care cere calităţi excepţionale. Nu-i atacăm numai frontal, ci şi din spate — din propria lor tabără.
— Nu ştiu cît de bine am să pot lucra. Zilele astea am avut cîteva eşecuri... Am subordonaţi comunişti care răstălmăcesc dispoziţiile mele; eu trag totul spre dreapta şi îndărăt, iar ei trag înainte şi spre stînga...
— Nu te lăsa, zise cellalt. Mîinile slabe, albe, cu vine albastre, şi le ţinea încrucişate pe pîntecele supt. Vorbea calm, aţintindu-1 prin ochelari pe Cozianu cu o privire inteligentă şi fixă.
— Nu te lăsa, repetă schilodul. Poţi să mă crezi: o ştiu din experienţă; în postul dumitale un om care ştie să lucreze e adevăratul stăpîn. Ică Anto-nescu credea că tratează cu englezii şi cu americanii înainte de 23 August, prin noi, aparatul ministerului, şi prin legaţiile de la Madrid şi Ankara... dar în realitate noi tratam, în numele regelui şi al nostru! El nu vedea decît telegramele pe care voiam noi să i le arătăm, nu ştia decît demersurile pe care binevoiam să i le spunem. El îl păcălea pe mareşal, iar noi îl păcăleam pe el! A menteur, menteur et demi!
Şi începu să rîdă sec, fără putere.
— Asta poţi să faci dumneata acolo... Cum te înţelegi cu şeful dumitale?
Şi-1 privi atent, dar fără nimic deosebit: ca şi cum l-ar fi întrebat de sănătate. Cozianu zise:
— Tocmai acum mă gîndeam... poate că şi comuniştii, aşa disciplinaţi cum sînt, au şi ei punctele lor... de mai mică rezistenţă. îţi închipui că şeful meu nu e de acord cu ei? Crezi că există ceva divergenţe, puncte de vedere diferite, interese opuse, ale partidului de o parte şi ale lui de alta?
— De ce te-ai gîndit la asta? Ai vreun indiciu? întrebă Haralamb. Cozianu îi povesti incidentul cu tînărul Varlam şi  convorbirea cu
Mardan.
— înţelegi? încheie dînsul. Nu pot spune precis că mi-a făcut o propunere de alianţă. A vorbit foarte acoperit, foarte discret. Dar ştie că am oa-
PETRU DUMITRIU
recare experienţă, şi că nu sînt surd. Ge trebuie să cred? Pot să mă bazez pe un om care-şi trădează partidul? Haralamb începu să rîdă:
— Numai pe ăla! Ce, vrei să te bazezi pe comuniştii consecvenţi şi intransigenţi? Lucrează mai departe cu şeful dumitale... dar fii atent; să nu-ţi întindă o cursă.
Cozianu rîse încruntat:
— Sînt vulpe bătrîna... Nu mă prinde aşa uşor... Ia spune: care e situaţia?
— Sînt sigur că peste şase luni comuniştii au dispărut de la putere... şi o să anulăm reforma agrară, ca primă măsură... A doua, excluderea din viaţa publică a oricui a colaborat cu ei. Şi pe urmă... mai vedem, zise sec domnul Haralamb cu o ameninţare cumplită în glasu-i rece şi uscat ca în-treaga-i fiinţă, care nu cunoştea nici o bucurie, nici o plăcere, decît pe aceea de a ţese în umbră intrigi politice şi de a domina; pasiunea puterii era singura mişcare în sufletul acesta la fel de nemişcat şi de rece ca şi trupul. Schilodul urmă:
— Dumneata, dragă Coziene, ai să te aranjezi aşa, încît banii să nu curgă pe canalele şi în direcţiile'voite de comunişti. Unde o să propună ei credite, fii sigur că e în interesul nostru să lipsească fondurile! Deci, contra-carează-le orice mişcare de credite. Calul lor de bătaie e redresarea economică a ţării. O s-o redresăm noi, pentru noi, cu credite în dolari, cerute şi obţinute de noi, credite care să treacă prin mîinile noastre! exclamă el, aprinzîn-du-se deodată; apoi urmă, mai liniştit şi mai rece:
— Dar ca s-o redresăm, trebuie ca ei să nu poată face nimic. Casele distruse şi arse de bombardament, căile ferate dezorganizate, fără vagoane şi locomotive, fabricile fără materie primă, fabrica de avioane de la Braşov demontată — totul trebuie să rămîie pe loc, a.şa cum e acuma. Iar cui măcăie, îi spunem: „Poftim! Comuniştii voştri! Uite ce ştiu să facă!" Şi pe urmă...
întinse braţul osos, cu mîna lungă şi pală, uscăţivă, şi tăie aerul:
— Jos cu ei!
— Şi preluăm haosul? întrebă Cozianu.
— Pha! E uşor! Facem un contract cu Ford: să ne dea maşini, uzine, să ne facă autostrăzi... iar noi să-i dăm o parte din portul Constanţa şi monopolul automobilelor... Alt contract cu Vickers-Armstrong: le dăm jumătate din uzinele Reşiţa, şi fabricăm maşini grele şi tunuri pentru sud-estul Europei! Alt contract cu Schneider-Creusot: le dăm concesiunea căilor ferate pe douăzeci de ani, iar ei refac utilajul şi parcul de vagoane şi locomotive! Alt contract cu...
— Stai, coane, mîrîi Cozianu. Ce, vrei să ne bagi la ştăpîn? Vindem ţara la mezat? E a noastră, dă-o dracului... moşia noastră, din bătrîni!
Haralamb,care se însufleţise, îşi şterse de scuipat buzele subţiri cu o batistă pe care o puse în buzunarul de la piept al halatului de mătase neagră, înfoind-o cu grijă; apoi, iro'nic şi superior:
— Dar lui Hitler n-am vîndut-o? Angliei şi Franţei n-am vîndut-o? lui Banque des Pays-Bas şi lui Credit Lyonnais n-am vîndut-o? Parcă n-ai fi în administraţia Statului de aproape un sfert de secol... şi afară de asta... te bagi la stăpîn; admit! Dar la stăpînul care-ţi convine! Prefer să-ţi fie stăpîni muncitorii din fabrici?
Urmă o clipă de tăcere. Cozianu mîrîi:
— Ba mai bine-i văd morţi... Vorba dumitale: decît să-ţi fie stăpîn un mîrlan... mai bine un boier... mai ales dacă e miliardar...
Tăcură, gînditori. Jean-Pierre Haralamb murmură:
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
59
— Dar pînă una alta, trebuiesc ţinuţi comuniştii în loc, cu orice preţ.
— Pe sectorul meu, am s-o fac, zise scurt Cozianu. Apoi vorbiră despre lucruri indiferente. Cozianu întrebă deodată:
— Ascultă, domnule... dumneata care ştii tot: o cunoşti pe doamna Giurgea-Roşcanu?
— Care? Isabela? A lui Giurgea-Roşcanu care...
— Da, care şade la puşcărie, şi o să fie condamnat de „tribunalul poporului", cum zic iacobinii ăştia de comunişti... o să-i ardă, vorba englezului, a stiff sentence.
— Ei, ce-i cu Isabela?
— Nu ştiam că Isabela o cheamă; a fost la mine, crezînd că am vreo putere la comunişti; nu ştie că ăştia te lasă să ai putere numai pe sectorul pe care ţi l-au dat în mînă... şi încă, şi acolo, ţinut de scurt! în fine, să vezi eu ce a venit la mine...
Şi-i povesti schilodului convorbirea. Era politician; nu-şi dădea seama de varietatea tipurilor omeneşti pe care le-a produs istoria socială în Bucureştii de la mjilocul veacului al XX-lea; şi,de aceea,era surprins, i se păru că i s-a întîmplat ceva extraordinar. Haralamb, şi el politician, era dispreţuitor şi sceptic:
— O nebună, monşer... Fata lui Ţibică Vardala, belferul, profesorul, juristul, fratele ăluia pe care l-au şi asasinat legionarii. Ţibică a mîncat averea cu o femeie şi le-a lăsat pe Isabela şi pe soru-sa complet decavate cînd a murit... de inimă, la damă, fie zis în paranteză; unii pretind de altfel că pe, nu la... Sora Isabelei 1-a luat pe banditul de Teofil Vardaru,care a fugit Ia timp în America de Sud, iar Isabela — nu ştiu ce atracţii au avut amîn-două pentru canalii — a-1 luat pe Giurgea-Roşcanu... Dar ea e o exaltată, o puritană, n-a avut amanţi, şi cînd şi-a dat seama că Giurgea era mare colecţionar de dame, şi că trăieşte cu Valentina Scar lat, a lui Scarlat de la Banca de Credit General, îl ştii...
— Cum nu: Scarlat, le cocu *)...
.: — Ei, aia 1-a tocat; cînd a aflat, nebuna de Isabela i-a dat un picior şi n-a mai apărut pe nicăieri — asta era în '41— şi pe urmă a făcut o criză morală şi s-a făcut infirmieră! Dar ştii, nu aşa, cum era moda printre cucoane; infirmieră sadea, care cară ţucalele, trăieşte între puroi şi excremente, în fine, nebună, ce să-ţi mai spun... o femeie drăguţă, citită, inteligentă... are şi talent la pictură; nu prea mult: pictează flori. în fine, o persoană extravagantă, şi care nu seamănă de loc cu... cu lumea bună. Ţicnită.
— Mi-a ţinut o predică! rîse Cozianu. S-o mănînci, nu altceva. Şedea în faţa mea şi-mi ţinea o predică! Mă întrebam dacă nu visez! îmi venea să şi rîd... .
— Văd că ţi-a făcut o impresie deosebită, zise cellalt cu un zîmbet
acru.
— A, să nu exagerăm, minţi Dimitrie Cozianu. Cellalt se uită în gol prin ochelari şi spuse cu o strîmbătură a feţei palide, de om suferind de fiere:
— Nici nu merită...
Dimitrie Cozianu replică enervat, însă numai în gînd: „Fiindcă eşti schilod, faci pe superiorul... vulpea şi strugurii, amice...". Dar tare, zise:
— Prin urmare, mergem înainte.
— Da... S-au dat asigurări regelui că situaţia asta intolerabilă nu va mai continua... Peste şase luni, cel tîrziu în primăvara viitoare, scăpăm de comunişti. Dar ei de noi, rîse rece schilodul, ei de noi, nu...
*) încornoratul.
60
PETRU DUMITRIU
X
A doua zi dimineaţa, Mardan îl chemă pe tînărul Varlam şi-i spuse, cu un amestec de severitate şi bunăvoinţă:
— Tovarăşe Varlam, trebuie să discutăm despre dumneata... Nu lucrezi bine cu Cozianu... Trebuie să fim supli, să nu depărtăm de noi oameni ■de valoare... Dumneata, cu insistenţele dumitale, l-ai supărat...
Tînărul Varlam, care stătea în faţa lui, firav şi puţin adus clin umeri, îşi scutură capul creţ şi măsliniu de marocan şi, fără ca ochii să i se aprindă îndărătul ochelarilor, zîmbi subţire:
— Tovarăşe Matei, dacă lăsăm să se distrugă instalaţiile şi utilajul uzinei I.A.R., cred că urmările vor fi mai grave decît o supărare a dumnealui.
— Bine, ce vrei? A lucrat în administraţia burgheză... şi la urma urmei, şi noi lucrăm în condiţii burgheze... în orice caz, partidul are nevoie de el şi de oameni ca el...
— Nu vă supăraţi că vă întreb, spuse Varlam cu zîmbetul acela subţire, ironic, care începea să-l enerveze pe Mardan,—dar dacă e un funcţionar burghez... ce nevoie mai avem de el?
— Partidul are nevoie de o întreagă categorie de cadre vechi, pînă ce cresc  oamenii noştri...
Varlam voi să spuie că exisfă chiar în aparatul comisiei membri ai partidului care ar putea fi puşi în posturi importante, de unde să conducă totul, şi că sînt ţinuţi în roluri mărunte, dar se opri; Mardan putea crede că e o cerere de avansare, făcută sub o formă discretă, şi Ionel Varlam îşi punea mîndria în a sta cu aceeaşi linişte în orice loc, oricîtdemic şi oricît de mare, unde l-ar fi pus partidul.
— Sîntem obligaţi să-i menajăm pe specialiştii burghezi de care ne folosim, zise Mardan. Aşa că dumneata, ca membru de partid, ai să înţelegi... E bine să nu mai ai conflicte cu Cozianu... Ei, la revedere.
Urmă o mică tăcere. Varlam nu se mişca. Mardan, care-i întinsese, mîna fără să-l privească, ridică ochii, mirat. Paloarea pasionată a lui Varlam sporise.
— Tovarăşe Matei... dar cu creditul pentru I.A.R. cum rămîne?
— S-a hotărît... E o hotărîre a comisiei în privinţa asta, zise Mardan surprins şi foarte rece.
— Atunci... nu mai e nimic de făcut? întrebă Ionel Varlam, cu o ciudată sfială.
— Ba da, ba da... o să vedem... după victorie, spuse Mardan, vădit plictisit şi dispus să-l expedieze repede pe tînărul Varlam.
Acesta simţi desluşit graba şi neatenţia lui Mardan. Şovăi o clipă, apoi spuse bunăseara şi plecă. Tîrziu, pe Ia zece, cînd, rămas de mult singur în birou, Ionel Varlam îşi terminase lucrările curente, se duse acasă, obosit şi fără poftă de mîncare; de altfel era prea preocupat şi concentrat ca să se mai gîndească la mîncare. Locuia într-o garsonieră de bloc, la etajul nouă,, împreună cu prietenul său de demult, tînărul cu şuviţe blonde căzute pe frunte şi priviri strălucitoare, inteligente, prin ochelari; acesta zăcea încă în convalescenţă de pe urma glonţului de mitralieră care-i străpunsese plămînul la 24 februarie; îşi petrecea zilele îmbrăcat dar întins pe o canapea în odaia plină de cărţi îngrămădite îu teancuri pe scaune, pe masa de lucru, pe două «riduri în rafturile de pe pereţi; portretul lui Lenin, fotografia mamei lui Ionel Varlam şi o fotografie înfăţişîndu-1 pe cellalt ţinîndu-se de talie cu. o fată, erau singurele podoabe ale pereţilor; aici, în vraiştea de cărţi, de fişe, de ziare răvăşite, stătea prietenul lui Ionel Varlam, citind şi scriind articole
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
61
care apăreau în presa comunistă sub iscălitura H. Dragomir. Cînd intră Ionel Varlam, H. Dragomir lăsă din mînă cartea pe care-o citea (era Materialism şi empiriocriticism a lui Lenin) şi-1 privi prin ochelari, cu zîmbetul deschis, vesel, încîntat de viaţă, pe care-1 avea totdeauna. Ionel Varlam însă, întunecat, călcînd în picioare nişte ziare englezeşti şi americane (erau Daily Mail, al partidului conservator, şi New York Herald, la i'el de reacţionar y pe care un articol iscălit de H. Dragomir în Romînia liberă, le trata cu ironie,, dispreţ şi violenţă), întrebă:
— Ai mîncat? A fost" Glafira pe-aici?
Glafira era nevasta unuia din portarii blocului; ea le făcea de mîncare celor doi burlaci.
— Da, am mîncat... pe tine însă ce te roade? întrebă H. Dragomir,, rîzînd; dar ascultîndu-1 pe Ionel Varlam ce are pe suflet, deveni mai puţin, vesel.
— înţelegi? întrebă Ionel Varlam. Se poartă ca şi cum asta ar fi linia partidului. Dar am ajuns să mă întreb: asta e? Chiar aşa, pentru momentul ăsta, fără să pregătim nimic pentru viitor... ba chiar distrugînd, adică lă-sînd să se distrugă unele resurse ale viitorului? Ai înţeles?
— Am înţeles... am înţeles... murmură H. Dragomir. Şi tu, acuma,, ce vrei să faci?
— Păi n-am decît două lucruri de făcut. Ori să mă comport ca un organ pasiv, un simplu mecanism fără părere personală, şi-1 las pe Mardan să facă ce ştie, pe răspunderea iui—în fond, ei singur răspunde în faţa partidului...
— Nu! In fond răspunzi şi tu, tot în faţa partidului, zise cellalt, sco-ţîndu-şi ochelarii. începu să-i şteargă, zîmbindu-i cu. ochii obosiţi.
— Şi tu răspunzi, Ionel. Zi mai departe: ori asta, ori...?
— Ori sezisez conducerea partidului de problema asta.
— Cum vrei s-o sezisezi? întrebă cellalt,  punîndu-şi iarăşi ochelarii.
— Păi... înaintez o copie a întregului dosar I.A.R., secretariatului partidului, zise Ionel Varlam, mereu încruntat.
Cellalt întrebă iar:
— Şi... ai înaintat-o?
— Nu încă...
— Ce mai aştepţi? Inainteaz-o mîine, zise II. Dragomir şi, rcluîndu-şi Materialism şi Empiriocrticism, reîncepu să citească, uitînd pe dată de Ionel Varlam. Acest'a însă începu să rîdă, întărit de atîta siguranţă din partea prietenului său, ca şi cum totul ar fi fost de la sine înţeles: însemna că era pe-calea cea bună.
— Unde-a pus Glafira tava cu mîncare? întrebă el. Nici un răspuns,
— Ascultă, Haş... m-auzi?
H. Dragomir citea concentrat şi scria ceva cu creionul pe marginea cărţii.
— Ricule! strigă rîzînd Ionel Varlam. Unde e mîncarea?
Cellalt nu răspunse, dar Ionel Varlam o descoperi singur, pe jos (alt loc liber nu exista, şi cel mai puţin pe masă), îndărătul celor patru sau cinci volume enorme ale Istoriei Civilizaţiei omeneşti, redactată de un grup de universitari francezi marxişti la Paris 1931 (Quillet). Erau chiftele în sos de roşii şi plăcintă cu mere. Abia acum i se făcuse foame şi lui Ionel Varlam» Se aplecă şi, cu mare grijă să nu. răstoarne teancul de tomuri, ridică tava de jos, se aşeză într-un fotoliu cu tava pe genunchi şi începu să mănînce, întrebîndu-se dacă hîrtiile pe care le simte sub el sînt ziare, fişe de lectură, sau vreun manuscris.
62
PETRU DUMITRIU
XI
Casa Anei Antim era în apropierea grădinii Cişmigiului şi plină de tablouri de pictori din şcoala romînească (doctoriţa era pasionată de pictură). Isabela şedea într-o odăiţă de la etaj: un pat alb, panouri de lemn pe pereţi, tot albe, două fotolii adînci, de un verde palid, o lampă de cristal atîrilată din tavan, cu frunze, lacrimi, romburi de cristal de stîncă, ca o ploaie pietrificată şi suspendată în aer, transparentă şi străbătută de lumini. Dulapurile erau în perete, îndărătul lambriurilor de lemn vopsit alb.
Seara fusese la Dimitrie Cozianu; se întorsese acasă îndată, dar n~o mai găsi pe doctoriţă, care fusese chemată la o şedinţă unde rămase pînă noaptea tîrziu. A doua zi dimineaţa, nemîncată (mînca numai odată pe zi, iar seara bea un ceai cu doi-trei biscuiţi) îşi puse unul din costumele ei de o eleganţă sobră, aproape severă, luă un carton şi nişte creioane de pastel şi, cu capul sus, dar fără exa'gerare, cu demnitatea ei cumpătată, porni spre Cişmigiu. Un copil care alerga pe stradă se ciocni de ea; ea îl certă cu blîndeţe şi seriozitate. O bătrînă în baston nu îndrăznea să traverseze bulevardul Schitu Măgureanu: Isabela o luă de braţ şi o ajută să treacă. Apoi intră în Cişmigiu, se instala pe un scaun în faţa unui masiv de trandafiri şi începu să deseneze. Nişte copii se adunară să vadă, apoi plecară; trei soldaţi sovietici se opriră şi ei, spuseră „haraşo, oceni haraşo" şi „prekrasno", şi plecară. Un domn se aşeză lîngă ea şi-i spuse bună ziua. Ea se întoarse, mirată, şi-1 recunoscu pe Ionel Haralamb, fratele lui Jean-Pierre Haralamb de la Ministerul Afacerilor Străine.
— Ce mai faci, cucoană? Nu te mai vede nimeni prin lume... Cred că n-ai fost la un ceai sau la o recepţie de ani de zile...
— Din 41, zise Isabela, desenînd.
— Cinci ani! E formidabil! Şi... ce faci, de cinci ani?
— Uite, desenez... pictez... citesc... mă gîndesc...
— La ce te gîndeşti? Cu siguranţă nu la noi, pe care ne privezi de prezenţa dumitale... Ieşi în lume, cucoană, să avem şi noi la ce să ne uităm! Ai un amor cu siguranţă...
— Nu... zise calmă Isabela.
— A, atunci ar trebui să ai şi oricine ţi-ar cădea la picioare, ţi-ar oferi inima şi averea... N-ai decît să te apleci ca să găseşti bani, confort, o viaţă agreabilă...
Nu insista mai mult; nu sublinia nici prin ton; depindea de răspunsul ei ca  să continue şi să accentueze. Isabela însă răspunse, ca în glumă:
— Da, dar nu vreau să mă aplec.
Şi continuă să deseneze. Ionel Haralamb înţelese; după cîteva cuvinte, se ridică, salută şi plecă. „Ciudată persoană; trebuie să fie cam nebună." N-avea rost să se mai ocupe de ea; era rece şi distantă sub politeţea ei binevoitoare. „Dracu's-o ia. Sînt atîtea femei în Bucureşti,care abia aşteaptă", se gîndea Ionel Haralamb, mergînd pe aleile Cişmigiului spre casă.
Isabela se-ntoarse puţin înainte de prînz. Doctoriţa era încă la spital sau la facultate. Sosi „pentru cinci minute, în treacăt" Alexandra Lascari. Şezînd pe unul din cele două fotolii din odaie, răsfoia cartoanele cu acuarele si pasteluri, toate cu flori — „galeria de portrete", zicea Isabela.
— Draga mea, spunea Alexandra — am început să mă satur de comuniştii ăştia... Cezar îmi promite în fiecare zi că „luna viitoare" o să cadă do la putere — şi ei tot nu cad...
— Dar de ce să cadă? întrebă Isabela. \
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
63
—Păi... altfel, ne mănîncă fripţi, zise Alexandra Lascari, privind-o mirată. Eşti de o seninătate, ce să-ţi spun... Eu n-am mai fost la Paris do şase ani... n-am mai dansat într-o „boată", n-am mai văzut un spectacol de music-hall, n-am mai băut un cocktail bine făcut, de şase ani! Vreau să mă plimb de braţ cu... cu cine-mi place, pe Champs-EIysees... să mănînc la Armenonville... ah, nu ştiu cum rezişti tu. Iţi invidiez seninătatea.
—Nu sînt de loc senină, zise Isabela, pierzîndu-şi amabilitatea şi buna dispoziţie.
— Cum să nu fii? Florile astea pe care le pictezi, exprimă atîta seninătate...
— Senine sînt ele, iar eu, cum nu. prea am personalitate ca pictoriţă, le fac exact cum sînt, fără să pun mare lucru din sufletul meu, răspunse Isabela, destul de sec.
— Nu eşti senină? întrebă Alexandra Lascari, curioasă. îi părea bine să afle ce o frămîntă pe Isabela ; „să vedem ce-are pe dinăuntru trăsnită asta", se gîndea ea, cu o umbră de invidie pentru aerul de demnitate şi independenţă al Isabelei.
— Nu, nu sînt senină, decît ca purtare, fiindcă nu e politicos să nu te stăpîneşti cînd eşti prea fericit sau cînd eşti nefericit şi suferi. Şi n-aşi fi spus nimic, dar te văd cum gîndeşti şi vreau să-mi fac datoria şi să-ţi spun: trezeşte-te, Alexandra dragă! Dă-ţi seama ce vinovaţi sîntem!
Spusese asta cu atîta severitate şi o asemenea strîngere de inimă încît Alexandra Lascari scăpă cartonul pe jos şi sări să-1 ridice scuzîndu-se.
— Lasă hîrtiile astea... Vezi, aşa sîntem noi: delicaţi şi simţitori la mărunţişuri, şi ignorăm lucrurile grave... Era război, şi noi dansam... N-ai fost în spitalele de război, să vezi acolo suferinţă. Durerea unor oameni care nu ştiau de ce suferă, de ce a trebuit războiul şi suferinţa lor... Eu am fost, şi de atunci nu mai pot respira liniştită... Am trăit o viaţă întreagă şi n-am spus nimic, n-am ajutat cu nimic — am ignorat suferinţa oamenilor. Şi eu, şi dumneata, şi Cezar... ca să nu mai vorbesc de Giurgea-Roşcanu care a mai şi pus la cale... E groaznic ce răspundere apasă asupra noastră/ Alexandra — ce vină îngrozitoare! Cum o s-o plătim?
— Vai, cherie, potoleşte-te, că mă îngrozeşti, zise doamna Lascari, văzînd-o palidă şi cu privirea chinuită. Se gîndea: „A apucat-o mania morală. Săraca...   Devine plicticoasă".
— Lasă, nu le lua şi tu aşa în tragic. Asta e lumea, asia e viaţa, urmă Alexandra Lascari. N-ai ce să-i faci... nu poţi schimba nimic... .
— Ba poţi... s-a schimbat ceva, uite, şi de la războiul cellalt pînă la ăsta: acuma a devenit ceva ruşinos, o crimă să provoci războiul... şi înainte era un titlu de glorie. Un progres există... dar atît de încet a mers... şi atîta trebuie muncit pentru el!
— Ei, ce vrei să facem? Fiecare cu partea lui; noi am făcut ce-am făcut, copiii noştri o să mai facă şi ei ce or putea... Uite, Lena mea o să fie mai bună ca mine. ,
— Eu n-am copii, zise Isabela. Şi n-ai dreptate: ce-am făcut noi? Am dansat, an> dat ceaiuri, ne-am înşelat bărbaţii — n-o spun pentru tine sau pentru mine, din întîmplare n-am făcut-o, dar asta nu ne salvează moralmente ...
Doamna Lascari, care ştia mai bine în ce o privea pe ea însăşi, se simţea jenată; la urma urmei, asemenea conversaţie nici nu e de bonton; e o lipsă de gust să iei lucrurile aşa, în tragic; au dreptate englezii că nu discută decît despre vreme şi despre campionatele de tenis. Se ridică:
64
PETRU DUMITRIU
— Foarte interesant ce spui tu... mai vin să discutăm; acuma însă trebuie să dispar, mă aşteaptă Cezar să facem un bridge cu tată-său şi cu bătrîna Hrisoverghi. Pa.
Şi o sărută, gîndindu-se: „Nu mai viu eu curînd pe-ăici... să mă barbeze cu predici..." Iar Isabela Giurgea-Roşcanu se lăsă sărutată, rece şi tristă, gîndindu-se: „N-am cine să mă înţeleagă... Toţisînteţi cu. bridge-ul, cu vorbăria goală, cu ochii închişi... şi ceilalţi suferă şi urlă şi se pregătesc să vă măture"...
O conduse pînă jos pe Alexandra; în uşă o întîlni pe doctoriţă, care se-ntorcea obosită de la muncă. Ana Antim o salută destul de sec pe doamna Lascari, apoi, înăuntru, abia aşezată la masă, redeveni bine dispusă, cu; acea bună dispoziţie a tuturor doctorilor buni, care ştiu să inspire optimism prin ton şi gest:
— Ei? Cum a fost? Pari foarte impresionată. Isabela se roşi:
— De ce? Nu, nu chiar aşa... Doctoriţa începu să rîdă:
—• Am glumit... Ia spune! Sînt curioasă. Ce fel de om e Cozianu ăsta al tău? Te-a primit?
— Nu e deloc al meu, protestă Isabela. E un om... deosebit! M-a pus pe gînduri, Ana dragă. E un caracter, omul ăsta. Are o fermitate, o consecvenţă în gîndire, o gravitate... şi mai ales pare devotat cu trup şi suflet politicii ăsteia... a voastră.
— Şi ce ţi se pare curios în asta? întrebă doctoriţa, cam atinsă. Asta dovedeşte că e un om inteligent, cinstit, un om de bine, şi atîta !
— Draga mea, e un om din lumea mare... cu rude extrem de influente, el însuşi de neam mare... Tu. n-ai ieşit din laborator, ţi se pare normal ca un om ca el să facă politică alături de voi...
— Dacă e un om de treabă, mi se pare normal, sigur că da, spuse doctoriţa, zîmbind.
— Mie nu, oricît ar fi de cumsecade, fiindcă există prejudecăţile, interesele, tradiţiile, atîtea şi atîtea lucruri peste care el a trebuit să treacă, şi a trecut. îţi spun, e un om remarcabil... un om de bine, un idealist, un om de caracter... Trebuie să-I cunoşti.
— Mi-ar părea bine să-l cunosc. La urma urmei, dacă nu exploatează" muncă salariată, zise Ana Antim, şi dacă se pricepe în meseria Iui, îl primim cu dragă inimă... Şi zi, e alît de bine? Şi ca fizic, întrebă ea zîmbind, pare să fie fot bine...
Femeia do serviciu a doctoriţei se duse să deschidă: sunase cineva afară.
—■ Ca fizic... nu e rău; e impunător, zise Isabela Giurgea-Roşcanu. Femeia.de serviciu veni să-i şoptească Isabelei:
— Vă caută un domn... Cozeanu.
Isabela se ridică de Ja masă, mirată; doctoriţa rîdca:
— Ai. să mi-1 prezinţi şi mie... altădată... la altă vizită.
în vestibul, Dimitrie Cozianu, cu ochii negri duşi în fundul capului, arătos şi sumbru, cu pălăria într-o mînă şi un buchet de trandafiri albi în cealaltă, se înclină în faţa Isabelei.
—• Cer iertare că am venit fără să mă anunţ. Nu te-am găsit la telefon, dar am aflat c-ai să fii acasă la ora asta.
Isabela îl pofti sus, şi-i oferi un fotoliu; îi spuse:
— M-am gîndit Ia dumneata...
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
65
El voia să se aşeze, dar rămase în picioare şi o privi, deodată atent. Mai auzise vorba asta, de la l'emei cu totul altfel decît ea... Isabela, fără să observe, urmă:
— Şi cred că ai dreptate... Giurgea-Roşcanu a planat satisfăcut asupra dramei aceleia cumplite... a beneficiat de ea. Oamenii mureau de foame, de boală şi de glonţ, iar el...
Cozianu zise:
— Nu ştiu dacă am avut dreptate... Am venit să-ţi spun adevărul: nu pot face nimic pentru... soţul dumitale. Şi... te rog să mă ierţi pentru întrebările mele de o indiscreţie grosolană...
Se aşeză în fotoliul care se lăsă sub greutatea lui. Se uită la Isabela. Ea observă că e tras la faţă, că are două cute adînci pe lîngă gură, că e cărunt, că ocliii întunecaţi au o încordare în privire, un vid, ca al unui om bolnav, sau căruia i-e frică, sau care face un lucru primejdios şi foarte greu.
— Te-am întrebat ieri aşa, fiindcă eşti singura persoană care mi-ai vorbit de datorie, de dreptate, de lucruri de-astea mari, fără să mintă şi să umble după pasiuni personale şi interese mărunte... Am vorbit cu mii de oameni, eu fiind aşezat la biroul acela şi la altele; toţi au încercat să mă convingă că n-au nici un interes, că numai din nobleţe de suflet cer ce îmi cer... dar minţeau toţi. Eşti singura excepţie... Şi încă nici despre dumneata nu ştiu dacă... dacă nu-1 iubeşti pe soţul dumitale, şi de-aceea...
■— Nu, nu l-am iubit, zise Isabela cu tristeţe şi oboseală. E uşuratic şi imoral... şi acum e pierdut...
Dimitrie Cozianu se uita în pămînt încruntat, cu pălăria pusă pe jos lîngă el şi cu mănuşile în pălărie (aşa cum ar fi făcut bunicul său şi prietenii acestuia).
— Eu nu sînt uşuratic, zise Cozianu greoi. Cît despre imoralitate... Ce e morala?
— Morala e să-ţi faci datoria, spuse Isabela. Luase florile, le desfăcea şi le punea într-un vas.
— Şi care e datoria noastră?
— Mare lucru, spuse Isabela. Puse florile pe o măsuţă, îşi apucă de poale cu două degete halatul lung şi larg şi se caţără pe fotoliu. Mare lucru să ştii... Datoria noastră e să trăim pentru ceilalţi; să-i slujim şi să-i ajutăm pe oameni, zise ea. Greu nu e s-o ştii... greu e s-o faci.
Pe fereastra deschisă intră o albină. Se auzeau ţipete ascuţite de copii care se joacă în-stradă. Cozianu, mereu încruntat, mormăi:
— Ba, nu te supăra... dar e foarte greu să-ţi ştii şi datoria... Uite, spune-mi mie: care e datoria mea?
— Datoria dumitale stă scrisă pe toţi pereţii. Eşti în slujba oamenilor... Trebuie să munceşti pentru ca majoritatea oamenilor, sau chiar toţi oamenii din ţara asta, să mănînce bine, să fie încălţaţi şi îmbrăcaţi, să aibe locuinţe confortabile, cărţi şi spectacole, să facă sport, şi să nu-şi facă rău unul altuia... Nu e mare lucru de ştiut... dar e greu de făcut...
Se uita la el, delicată, fermecătoare şi tristă, parcă nu ea ar fi vorbit. Parcă era o păpuşă de porţelan sidefiu şi vorbise altcineva (în parte aşa şi era: vorbele erau'în bună parte ale Anei Antim). Obrajii măslinii, uscaţi şi brăzdaţi ai lui Cozianu, se împurpurară:
— Parc-ai fi comunistă, coniţă dragă... zise el rîzînd silit. Ea dădu din cap:
— Nu sînt... N-am făcut în viaţa mea nimic cu mîinile astea... Şi-şi mişcă fără putere mîinile albe şi fine. Cozianu înălţă din umeri,
încruntat:
5 — V. Romînească Nr. 7
66
PETRU DUMITRIU
—-Ei, dumneata judeci lucrurile de la distantă... dar noi, oamenii de guvernămînt... nici nu ne gîndim la chestiile astea.'.. Ne gîndim la poziţia noastră personală, la puterea noastră personală...
-     ~ Foarte rău, dacă sînteţi aşa... Şi vă miraţi cînd cădeţi de la putere cînd se face revoluţie, cînd sînteţi detestaţi şi urîti? spuse ea cu o răceală şi cu o asprime care lui Cozianu i se părură şi mai încîntătoare. El începu să rida: 1
— Cînd vorbeşti aşa... îi vine omului să te mănînce... Esti cam aspră cucoană. ' 1 '
— Nu sînt aspră... nu, epărerea mea, aşa e adevărat şi drept...
— Eşti o fiinţă extraordinară! exclamă Cozianu, rîzîn'd. Nu ti-a făcut nimeni o biserică?
— Iar dumneata eşti uşuratic... uşurătatea vă omoară pe toti... zise ea cu amărăciune. Eu îţi vorbesc despre adevăr şi dreptate, iar dumneata glumeşti...
— N,u glumesc de loc! spuse Cozianu cu tărie. Dacă n-asi fi un om serios, aşi îngenunchia la picioarele dumitale, pentru ce ai spus adineauri si pentru severitatea dumitale morală... Asta mă mai răcoreşte de lumea d'e canalii printre care mă mişc...
— Esenţialul e să nu fim noi înşine canalii... şi dacă fiecare judecă Ia iei, se schimbă lumea... Numai că de obicei aşteptăm ca ceilaltfsă fie pertecţi şi pe urmă să ne transformăm şi noi... spuse Isabela.
Cozianu rîse silnic:
— M-ai lovit unde mă doare...
— Iartă-mă, murmură Isabela. Cînd mă întrebi despreadevăr şi datorie nu mă pot împiedica să nu-ţi spun ce cred. Dar să te las cu lucrurile astea care nu sînt ascultate cu plăcere. Să-ţi fac un ceai.
^ Se ridică şi puse în priză un samovar electric. Cozianu se uită după ea după mişcanle-i măsurate, pline de linişte, de graţie şi seninătate. îşi drese glasul. y
— Să-mi dai voie să mai vin pe la dumneata, zise el, fără să se mişte de pe scaun. Ea tăcea. Umbla cu ceştile şi cu linguriţele, care scoteau un clinchet argintiu.
— ... să mai stăm de vorbă... îngînă Cozianu.
— Numai aşa... ca să facem conversaţie? întrebă Isabela. El o privi nedumerit şi încurcat.
— Eu stau foarte bine şi dacă nu vorbesc cu nimeni... Dar dacă ti-e ele lolos cu ceva să stăm de vorbă, atunci... da, cît doreşti...
j ?w(.surîse cu demnitate şi drăgălăşenie. Dimitrie Cozianu se uită deodată pe fereastră şi spuse:
_ — Mi se pare că am mare nevoie să stau de vorbă cu dumneata... să te sud...
— Bine, vino... Unde te uiţi? Ia-ţi ceaşca...
Şi-i întinse ceaşca de ceai. Vorbiră de alte lucruri — Cozianu tărăgănat cu tăceri îndelungi, iar Isabela tristă. îi părea rău de Giurgea-Roşcanu.' Nu-i iubea, nu-1 stima, îi era scîrbă de el, dar era tristă.
_  La despărţire, îi întinse mîna lui Cozianu. Cozianu nu i-o luă si-i spuse opri. m iaţa ei înalt, masiv şi întunecat, ca şi cum i-ar fi anunţat o nenorocire sau un doliu, dar cu mai multă tărie:
— Aşi vrea să te string în braţe.
— De ce? se miră Isabela. Nu există nici un motiv... si rîse politicos şi distant. ' '
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
67
Cozianu îi întoarse spatele şi plecă.
A doua zi, veni iar. Şi a treia zi, şi a patra. Vreme de luni de zile, se văzură în fiecare zi. La început, Cozianu vorbea de lucruri obişnuite, indiferente. Dar într-o zi luă în mîna lui mare şi păroasă mîna ei fragilă, albă, îngustă.
— Eşti singurul lucru curat din viaţa mea, spuse Dimitrie Cozianu. Apoi se roşi: Scuză-mă că vorbesc în cuvinte de-astea mari... dar ăsta e adevărul: eşti singurul lucru curat din viaţa mea... oricît de curios ar părea din partea unui om serios, din lumea noastră, să aibă asemenea naivităţi...
Şi altă dată îi spuse, tot rîzînd jenat:
—■ Sînt îndrăgostit de dumneata cum n-am fost niciodată... de nimeni... afară de verişoara mea Alexandra, ştii, Alexandra Lascari, — da, cînd aveam cincisprezece ani şi ea optsprezece şi, bineînţeles, nici nu se uita la mine... dar sper că de data asta să fiu mai norocos... Nu spui nimic?
Isabela se uită la el, zîmbind cu îndoială şi îngrijorare:
— Nu... încă nu spun nimic.
— Dar ai să spui? Cînd? Deseară? Mîine? întrebă el răguşit, cu un zîmbet strîmb.
Isabela dădu din cap şi zise:
— Curînd ; curînd...
Iar într-o zi pe la începutul verii, cînd Cozianu, tulburat, palid, cu glasul tremurînd (ajunsese s-o iubească pătimaş), îi propuse căsătoria, ea dădu din cap:
— Nu; nu ţi.-ar şedea bine, în lumea politică, să fii însurat cu fosta nevastă a lui Giurgea-Roşcanu... Ar trebui să-ţi petreci viaţa dînd explicaţii... Nu, nu insista; de altfel, nu e nevoie de formalitatea asta... greul era să mă hotărăsc eu...
Cozianu rămase împietrit:
— Şi... te-ai hotărît? îngăimă el.
— Da, zise ea şi-i întinse cu mare seriozitate, ca un copil, mîna delicată.
Abia peste o clipă Cozianu se desmetici, înţelese şi o luă în braţe.
Peste vreo lună, Ana Antim, care, cu o discreţie desăvîrşită nu mai pomenise nimic în legătură cu Isabela şi Cozianu, deşi acuma îl cunoştea pe acesta, o întrebă odată seara pe Isabela care, împreună cu fata în casă pregătea o gustare pentru două persoane pe o măsuţă din camera ei:
— Isabela dragă... ce mai e cu ce vorbisem noi?
— Ce anume? întrebă Isabela, sincer mirată. Un zîmbet abia simţit încreţea coada ochilor doctoriţei.
— Ei, cu căutarea unui post...
Femeia de serviciu isprăvi şi plecă. Isabela nu răspunse nimic. Acuma se aşeză în fotoliu:
— Ah, zîmbi ea, lasă-mă puţin... Lasă-mă cîteva luni măcar. In toată viaţa mea de pînă acum n-am fost fericită. Nici n-am bănuit că pot fi. Acuma sînt. Vreau să mă consacru cu totul numai lucrului ăstuia...
— E cam egoist să trăieşti numai pentru tine şi pentru respectivul, zise doctoriţa; dar eşti totuşi de invidiat... Ştiam că ai să-mi spui asta; dar trebuia să te întreb...
—-Lasă-mă un pic să nu fac altceva decît să fiu fericită... zise Isabela.
Ana Antim dădu din umeri:
— Bine, fetiţo: fii fericită.
68
PETRU DUMITRIU
XII
Ceva mai înainte de aceste evenimente, pe la sfîrşitul primăverii,, preşedintele comisiei financiare, Matei Mardan, în capul mesei lungi, cu e» placă de cristal pe ea, în jurul căreia şedeau membrii comisiei, anunţa ca o» dispoziţie a consiliului de miniştri, că trebuiesc aprobate credite pentru reinstalarea si darea în producţie, în scopul fabricării de tractoare, a fabricii de avioane din Braşov. Membrii ai comisiei, printre care Cozianu, se opuseră:. era nevoie de bani pentru cheltuieli mult mai urgente; propunerea era riscată; dacă se mergea mai departe pe calea asta, se putea ajunge la înfiaţi;e el, Cozianu, nu putea fi de acord.
Nu fură de acord nici colegii săi, reprezentanţi ai grupărilor burgheze din guvern. Se opuse si domnul Jack Var lam, care reprezenta în această-comisie partidul social-democrat, înlocuindu-l pe titularul locului, bolnav... Nu fură de acord, deşi n-aveau decît un vot consultativ, nici domnii loanitiu si Mereanu, care fuseseră plătiţi prin mijlocirea lui Jack Varlam. de către anumiţi domni anonimi ce voiau să cumpere fabrica pentru o societate străină si mai anonimă. Dar Mardan impuse aprobarea. Atitudinea lui fu atît 'de ciudată, moale, cu jumătate de gură, încît Cozianu. veni la el cînd se ridică şedinţa şi îl luă la o parte, cerîndu-i audienţă.
— Peste un sfert de oră Ia mine, zise Mardan, uitîndu-se atent nu la Cozianu, ci la Ionel Varlam, care nu luase cuvîntul, şi care ieşea fără să fi schimbat nici o vorbă cu tată-său.
Peste un sfert de oră, Cozianu intra în biroul lui Mardan. Acesta, în picioare îndărătul biroului, îl privea pe sub sprîncene. Ca acum cîteva luni la. serata prinţesei Basarab-Comnen, îl cîutărea cu o şiretenie rece, de calculator. Cozianu era mai înalt cu un cap decît el. îşi pironi privirea neagră în ochii, limpezi, inteligenţi şi reci ai preşedintelui, şi-i spuse:
— Domnule preşedinte, dacă nu vă mai trebuie un colaborator în persoana mea, spuneţi-mi.
— De ce spui asta? întrebă cellalt. Şi de ce mi te adresezi oficial?"
— Pentru că aţi revenit peste o hotărîre luată, fără să mă întrebaţi. Dacă n-aveţi încredere în mine, n-are rost să fiu vice-preşedinte al comisiei, şi daţi-mi voie să plec.
• — Trebuia să impun măsura, sînt doar membru al partidului comunist romîn, spuse cellalt pe un ton atît de curios, încît Cozianu ridică ochii, deodată atent. — Şi, urmă Mardan, trebuie să-ţi spun că în problema asta.... a trebuit să-mi schimb punctul de vedere... am fost constrîns...
Era ceva ciudat în felul voit încurcat în care vorbea. Voia să-1 facă să înţeleagă ceva. Ce anume? Că el, Mardan nu era liber, era controlat de alţii?
--Bine... atunci nu insist, zise Dimitrie Cozianu.
— Nu, nu insista, te rog, zise Mardan, sunînd. Să ştii că şi pentru mine a fost ceva foarte surprinzător în măsura asta...
Intrase secretara.
— Cheamă-1, te rog, la mine, pe domnul Varlam-tînărul, cel de la noi,, zise Mardan. Apoi îl împinse pe Cozianu spre o uşă discretă, în spatele biroului: era uşa a doua, prin care se ieşea în spatele clădirii.
— Stai un minut aici, murmură Mardan lăsîndu-1 într-un cabinet cu o canapea, o oglindă şi o măsuţă. Cozianu se uită după Mardan: acesta lăsase anume uşa întredeschisă. Cozianu rămase după uşă, trăgînd cu urechea. Auzi glasul lui Ionel Varlam care spunea bună seara, apoi pe al Iui Mardan;
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
69
— Tovarăşe Varlam, dumneata ai informat pe cineva de la partid privitor la fabrica de avioane?
Urmă o tăcere. întrebarea fusese pusă pe un ton judecătoresc, inchizitorial.
— Da, spuse Ionel Varlam într-un tîrziu.
— Pe cine?
Ionel Varlam spuse numele unui membru, al conducerii partidului, acela care vorbea în piaţă în. după amiaza lui 24 februarie.
— Bine, mulţumesc. Voiam numai să ştiu, zise Mardan redevenit binevoitor. La revedere.
Peste o clipă veni să-l scoată pe Cozianu din odăiţa lui, şi, spre marea surprindere a acestuia, îi vorbi despre treburi curente, nici nu suflă un cuvînt despre Ionel Varlam. Iar la trei săptămîni de atunci, venind la birou într-o zi, Cozianu află de la loaniţiu că Ionel Varlam fusese mutat la un minister, într-un post mai mare decît avusese la Comisia financiară. Dar era mutat. In aceeaşi zi, la audienţă, Mardan îl întrebă:
— Ei, eşti mulţumit?
Cozianu şovăi: despre ce vorbea? Nu îndrăznea să creadă că Mardan mărturiseşte atît de făţiş alianţa împotriva lui Varlam.
— Parcă nu-1 puteai suferi pe tînărul Varlam, urmă Mardan. Cozianu, sufocat de atîta  îndrăzneală  cinică,  strălucea, cît putea
străluci acest om înalt şi sumbru, cu piele măslinie şi ochii nocturni:
— Domnule preşedinte, zise el gros, sînt la dispoziţia dumneavoastră... pentru orice.
Adăugase „pentru orice" cu bună ştiinţă, ca să vadă reacţia celuilalt, si ca să-i spuie prin asta că a înţeles că alianţa e făcută.
Mardan zîmbi binevoitor, cu acea bonomie prin care se străvedea viclenia rece, şi. zise:
— Pentru orice? Păi ce, crezi că mă ocup şi cu altceva decît cu probleme financiare?
Cozianu rămase mut. Răspunsul ăsta îl lăsa pe Mardan perlect acoperit; Mardan nu voia intimităţi, nu voia cinisme la alţii; cel mult dacă-şi permitea lui însuşi, şi acelea echivoce, ambigue, oricînd negabile.
— A, a fost numai un fel de a vorbi, zise Cozianu; şi trecură la problemele curente, fără să mai pomenească nici unul nici cellalt, niciodată, despre Ionel Varlam.
Iar din vremea aceea, începu perioada de perfectă conlucrare intre Cozianu şi ceilalţi „tehnicieni" ai comisiei, şi preşedintele comisiei, Matei Mardan. Atunci întreprinse acel grup de oameni un şir întreg de acţiuni care prelungiră haosul economic moştenit de la dezastrul dictaturii fasciste, şi care tindeau să nemulţumească masele şi astfel să le îndepărteze de regimul pe care ele, ieşind în stradă, îl aduseseră la putere. Acţiunile „tehnicienilor" financiari erau subtile, greu de urmărit, greu de sezisat în ansamblul lor, şi încă şi mai greu de înţeles în sensul lor adevărat, duşmănos regimului si guvernului care le acordase încrederea sa. In aparenţă, comisia recomanda creditarea întreprinderilor producătoare de bunuri de consum, canaliza bancnotele Băncii Naţionale spre orice cît de mic producător de prosperitate. Dar, în realitate] se făcea cu totul altceva. Intîlnirea lui Cozianu cu văru-său Cezar Lascari a fost un caz tipic din sutele de asemenea acţiuni. într-o zi, Cozianu invită la el la birou pe directorul băncii „Europa
S.Â.R.". . „ ,„ _„ ..
— Dragă Cezar, îi spuse Cozianu, comisia noastră recomanda Băncii Naţionale pe cine să crediteze; dar Banca Naţională e prea mare ca să
70
PETRU DUMITRIU
crediteze direct întreprinderile .industriale care interesează guvernul, ca fiind în măsură să contribuie la refacerea economică a ţării. Ea, după indicaţiile noastre, o să crediteze instituţii de credit mai mic, care, la rîndul lor, o să crediteze întreprinderile. Bineînţeles, să ştim şi noi pe cine creditaţi şi pe ce bază. Te interesează?
— Mai e vorbă? exclamă Cezar, fericit.
■— Ei, atunci alcătuieşte un dosar: firmele amatoare, ce vor să producă, în ce termene, ce contracte au, ce utilaj şi materii prime au, în ce stare... O să-ţi comunice Ioaniţiu, care se ocupă de detalii tehnice...
— Ioaniţiu? făcu mirat Cezar Lascari încruutînd din sprîncene. Care Ioaniţiu? Ăla de la Creditul Germano-Romîn? Misitul lui Deutsche Bank? Nu e la puşcărie?
— Nu... e director la noi, zise Cozianu calm. Şi încă şef al unui serviciu foarte important: Studii şi Statistică. El vă va controla dosarele... In fond, pe referatele lui ne bazăm hotărîrile.
— A... aşa... spuse Cezar Lascari.
Era un bărbat elegant, cu o cravată papillon de un albastru palid cu picăţele albe; ferchezuit, proaspăt ras, cu carnea obrazului moale şi plină de cute, a omului obosit de plăceri. Privirea nu prea inteligentă i se lumina încet:
— A... dacă e Ioaniţiu aici...
— De ce să nu fie? spuse neglijent Cozianu. Sînt şi eu. E şi Mereanu. Sîntem mai mulţi specialişti aici... Ce vrei? Comuniştii sînt obligaţi să lucreze cu noi, specialiştii. Ei, va să zică, sîntem de acord... Ce mai face Alexandra? Ce mai face fata?
— Mulţumesc, bine, zise Cezar Lascari mai rece: să facă afacerea văru-său Dimitrie, voia; dar să-I mai primească în casă... nu se putea, era compromiţător: mîine-poimîine, la căderea comuniştilor şi a celor care merseseră cu ei, Cozianu avea să înfunde puşcăria, dacă nu ajungea chiar şi în faţa plutonului de execuţie...
— Mulţumesc bine, repetă el şi vorbi de altceva, fără să facă nici măcar aluzie la vreo invitaţie. Cozianu gîndea: „Relaţii cu mine nu vrei, dar să-ţi dau bani vrei, laşule... Nici nu visezi că mîine-poimîine, sub regimul vostru, tot aici am să fiu — sau chiar mult mai sus... şi am să ţi-o plătesc atunci!"
Atunci. Acum era prea important ca banii să ia calea asta. Şi, zi de zi, în cursul lui 1945 şi începutul lui 1946, milioane, sute de milioane, miliarde, banii luau calea asta: iar fabricanţii, rezervînd o mică parte producţiei, se repezeau să vîre cît mai mulţi bani în devize: începuse vînătoarea turbată după aur şi dolari, care, pe căi ocolite, ascunse, luau drumul străinătăţii. In Ioc să bată în arterele ţării, sîngele se scurgea prin mii de ventuze, şi era supt de safeurile băncilor elveţiene, pariziene, londoneze; capitalurile lichide fugeau, iar Cozianu, la un birou cu o placă de cristal, iscălea aprobări de credite, simple bucăţi de hîrtie, care însemnau anemierea economiei ţării, paralizarea oricăror încercări de a readuce bunăstarea şi echilibrul. Cam pe atunci, într-o zi, Cozianu, sosind la Isabela, o găsi acolo pe Ana Antim, care tocmai spunea:
— Tu eşti fericită, ce-ţi pasă?
Doctoriţa părea obosită, cu faţa trasă şi galbenă; atunci observă Cozianu cît de mult păr alb are.
— Despre ce vorbiţi? întrebă el, care tocmai intrase, şi-i săruta mîna Isabelei. îi strînse mîna doctoriţei. Ana Antim nu-i răspunse; cu fruntea
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
71
încreţită, cu privirea amărîtă şi aspră, se uita în pămînt. Isabela, impresionată, palidă, cu ochii mari, îl lămuri:
— Spunea Ana că e groaznic ce se petrece în clipa asta în Moldova. Ştii, cu seceta asta care nu se mai sfîrşeşte...
— Ne vin oameni îmbolnăviţi de cele mai cumplite boli, cu organismul slăbit de foame! izbucni doctoriţa. Muncitori tuberculoşi, funcţionari tu-berculoşi, studenţi tuberculoşi, copii care nu se pot dezvolta, femei însărcinate care nu se mai pot reface după naştere... Ce e asta? Ce se întîmplă?
Cozianu rîse sec, dînd din umeri:
— Ce mă întrebaţi pe mine? Eu fac politica guvernului! Ana Antim îl fulgeră cu o privire ostilă:
—• Politica partidului comunist se sprijină pe mase şi urmăreşte buna starea maselor, aşa că e exclus ca guvernul să vrea ce se întîmplă... E altceva la mijloc... e o debandadă undeva, unde trebuie pus ordine, trebuie făcută undeva o curăţenie mare... Dumneata, care eşti economist, cum explici ce se întîmplă?
Cozianu începu o explicaţie lungă şi încîlcită, dînd vina pe războiul care se încheiase de un an de zile, pe urmările lui inevitabile... Se gîndea: „Se sperie comuniştii: îi facem să-şi piardă simpatia maselor..." Dar, vorbind, se uita în ochii măriţi şi întunecaţi de tristeţe ai Isabelei, în ochii aspri şi mînioşi ai Anei Antim, şi simţea cum glasul îi sună fals, cum argumentele îi sînt slabe şi evident străvezii; se întreba dacă femeile acestea nu-şi dau seama că el minte.
Nu, nu-şi dădeau seama. Spre marea lui uşurare, Ana Antim spuse:
— în fine, o să se lămurească şi asta... Trecem noi şi peste acest hop... Haideţi la masă.
Aşezat la masa care la Ana Antim era totdeauna pusă pe o faţă de masă strălucitor de albă, dintr-un damasc bătrînesc, gros, ţeapăn de curat ce era, şi cu flori, Cozianu se uită la gustarea sărăcăcioasă şi la salata veştedă şi întrebă, zîmbind:
— Bine, coană Ano — asta e masa unui profesor universitar?
— Da, asta e, zise Ana Antim; poţi să-ţi închipui ce e masa unei familii de muncitori, sau masa unei cantine de studenţi! Dumneavoastră, funcţionarii ăştia înalţi, aţi face bine bine să vă gîndiţi şi la bieţii oameni.
— Ei, acuma mă tragi pe mine la răspundere, spuse Cozianu, dînd din umeri, şi începu să mănînce. Prima înghiţitură merse mai greu; apoi mîncă mai uşor, dar fără poftă. îi era profund antipatică Ana Antim. Oare ce găsea la ea Isabela? De-aici îi veneau ideile...
în cursul săptămînilor următoare, încercă să-i vorbească Isabelei de Ana Antim, dar la cea mai mică ironie, Isabela îi răspundea cu fermitate:
— E o fiinţă pe care-o admir. O cunosc din şcoală, şi niciodată n-am găsit ceva egoist, meschin sau josnic la ea. E un om şi jumătate! Aşi vrea să fiu ca ea !
La asta, Cozianu înţelesese că nu trebuie să mai insiste. Uită curînd de Ana Antim. Era din. ce în ce mai ocupat. Făcu prin 1946 călătorii în străinătate, împreună cu Mardan: odată, în delegaţia din care făceau parte veni şi Jack Varlam, cu care Cozianu se împrieteni la cataramă: Varlam era mare băutor, şi Cozianu începea să bea. Se îngraşă, obrazul măsliniu îi era mai masiv şi mai greoi; de la o vreme, reîncepu să primească prieteni la o sticlă de whisky. Nu vorbea niciodată de chestiuni politice; dacă nu era alt subiect de conversaţie, tăcea şi bea; ochii i se umflaseră, nu mai erau atît de duşi în fundul capului.
72
PETRU DUMITRIU
XIII
Rar, pe ascuns, dar destul de regulat, Cozianu se ducea pe la Jean-Pierre Haralamb. într-o seară de la sfârşitul iernii 1946—1947, şedea în biblioteca lui Haralamb. Schilodul, nemişcat, cu pledul pe genunchi, cu bastoanele lîngă el, cu mîinile uscăţive în poală, îl privea cercetător şi rece prin ochelarii cu sticlă groasă pe bărbatul masiv din faţa lui, pe care hainele de flanel cenuşiu începeau să fie cam strimte şi pe care-1 strîngea gulerul. Cozianu răsufla greu, ochii-i erau tulburi.
— Ştii că legătura dumitale cu Isabela Giurgea e cam comentată, zise Haralamb.
— Adică cum? vorbi cellalt, gros, din piept.
— Lumea e surprinsă... Un om de stînga, ca dumneata, colat cu fosta nevastă a unui tip care şade la puşcărie, condamnat de regimul pe care-1 susţii... Te compromite...
Urmă o tăcere. Apoi Cozianu se răsti sfidător:
— Şi?
— Şi, spuse Haralamb foarte rece, şi nu poţi lucra la fel de sigur şi de liniştit.
— Asta e grija mea! exclamă băţos Cozianu. Mă rog, eşti mulţumit de ce fac, sau nu? Domnii ceilalţi sînt mulţumiţi?
— Da... zise cellalt cu îndoială. în măsura în care se poate ţine piept pînă la restauraţie... da.
— Ce se poate face, fac! zise Cozianu. Maximul posibil! Şi mă rog să fiu lăsat în pace în ce priveşte viaţa mea particulară!
Tăcu o vreme, fixînd furios o frunză de culoare albastră pe covor.
— „Fosta nevastă a lui Giurgea-Roşcanu!" pufni el. Idioţii! Imbecilii! E cea mai extraordinară fiinţă pe care am întîlnit-o! Curcile dumitale care-şi petrec toată viaţa la ceaiuri şi la bridge, nu merită nici să-i sărute, picioarele! Nici eu nu merit! Nu merit să ţie la mine...
Şi tăcu, congestionat, uitîndu-se în gol. Haralamb îl examina cu o privire rece. Se gîndea: „Tocmai acum o ia razna... cînd o să fie cel mai greu." O atenţie încordată, trează la orice pericol din partea comuniştilor, gata de a-i lovi în orice clipă — asta se cerea acum... şi iată că Dimitrie Cozianu, unul din cei mai buni oameni, slăbea... „Bine că-1 protejează-şeful lui", îşi spuse Haralamb. Iar în vremea asta, Cozianu, aprins la faţă, cu ochii lucioşi, mormăia furios:
— Nici nu meritam fericirea asta ! Şi pufnea:
—■ „Mă compromite" ! Ha ! „Mă compromite" ! Răcni:
— Nu mă despart de ea pentru nimic în lume! Puteţi să vă daţi şi dracului cu toţii! Nici nu rnă gîndesc!
Haralamb se uită lung la el, cîntărindu-1. Se gîndea: „O să mai fie în stare de ce-i cer? Şi totuşi... unul într-o poziţie mai tare, n-am..."
— Ascultă, dacă-ţi displace, lăsăm să cadă chestiunea asta. Am altceva de discutat cu dumneata; ceva foarte important.
— Mai important de cît ce simt eu pentru femeia asta, nu e! mîrîi furios Cozianu.
— Pentru dumneata, zîmbi cellalt politicos, şi cu o ironie rece; dar pentru restul neamului romînesc...
— Despre ce e vorba? întrebă Cozianu, îmblînzindu-se.
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
73
— Despre înaintarea comuniştilor, zise Haralamb. Era mai palid ca de obicei, mai uscat, părea bolnav, stins. — Ocupă mereu poziţii noi... împănează totul cu muncitori şi agitatori de-ai lor... ne lovesc cu nişte metode nemaiauzite, inadmisibile...
— Ştiu, zise acru Cozianu. Pe ce lume crezi că trăiesc? Ştiu. Ne ţin de gît, şi string încet-încet — iar noi încercăm să-i înjunghiem în spate pînă nu e prea tîrziu. Ştiu. Şi?
— Uite, trebuie făcut ceva care să le ia terenul de sub picioare, să-i facă să-şi piardă simpatia şi încrederea muncitorilor şi a salariaţilor de orice fel... Şi există un mijloc: să lovim în salarii, să le micşorăm din ce în ce, să le reducem continuu puterea de cumpărare...
— Cum? Eşti nebun? Te crezi în 1929? exclamă Cozianu. Cellalt răspunse rece:
— Nu sînt nebun şi sîntem în 1947. N-ai înţeles? Salariile vor scădea automat, dacă torpilăm moneda.
Cozianu rămase cu gura întredeschisă şi cu ochii mari. . — Aşaa, îngînă el., Aşa, da — Şi-1 privi cu admiraţie pe schilod, care părea că nu mai are mult de trăit. Acesta şopti stins:
— Trebuie loviţi fără milă... striviţi, nimiciţi...
— Ii urăşti, murmură Cozianu.
— Da, îi urăsc, suflă Haralamb. Dumneata nu?
Cozianu începu să rîdă, cum rîdea el uneori, încruntat şi sumbru. Mai era nevoie de spus?
Se gîndi cîteva zile după aceea la mijloace, şi propuse noi credite întreprinderilor care primiseră bani şi nu-şi respectaseră contractele cu Statul. Mardan respinse propunerea după o zi de reflecţiune.
— Domnule preşedinte, îi spuse Cozianu, să-i dăm în judecată — adică să-i dea. în judecată Ministerul Economiei Naţionale, pentru călcarea contractelor; iar noi să le dăm bani, ca să-şi poată respecta eventualele noi termene de livrare... Interesul nostru e să-i facem să producă, nu să-i ruinăm şi să-i vîrîm la puşcărie!
Mardan se uită la el, se lumină la faţă şi începu să rîdă:
— Ne-ar mai trebui oameni ca dumneata! spuse el încîntat, aproape admirativ, şi, în adevăr, argumentul găsit de Cozianu era perfect. Cozianu ştia că Ministerul Economiei Naţionale, condus de un necomunist, nu va fi prea zelos, nici prea sever în urmărirea firmelor ce cheltuiseră banii Statului pe cumpărături fictive, acoperind cumpărături reale şi masive de aur şi devize; mai ştia că noile credite vor lua acelaşi drum în speranţa că răsturnarea regimului îi va scăpa de urmăriri pe vinovaţi; de aceea se mulţumi să surîdă politicos, fără să mai întrebe cui şi la ce i-ar mai trebui lui Mardan oameni ca el.
Peste cîteva zile, ministrul necomunist al Finanţelor şi cel al Economiei fiind convinşi atît de uşor, încît parcă se aşteptau la ideea asta şi o cunoşteau, presele monetăriei începură să funcţioneze zi şi noapte, preţurile începură să urce vertiginos. Bursa, înnebunită, înregistra urcări constante ale valorilor, o haussă permanentă, care nu se ştia unde se va opri; în cuferele negustorilor şi ţăranilor bogaţi se îngrămădiră metri cubi de bancnote, iar salariile muncitorilor şi funcţionarilor, mereu recalculate, rămîneau necontenit în urma preţurilor— din ce în ce mai în urma preţurilor. Pînă cînd un salariu lunar mediu ajunsese să fie preţul unui pachet de ţigări, şi un salariu lunar mare, preţul unei mese de restaurant.
74
PETRU DUMITRIU
In această epocă, a cărei atmosferă încordată, de tulburare nebunească, e pomenită şi descrisă în partea următoare (Fuga) a acestei cronici, Alexandra Lascari îi făcu o vizită Isabelei. Isabela şedea multă vreme singură; foarte puţină lume venea s-o vadă; iar ea nu ieşea, ca să nu stîrnească nici un comentariu răuvoitor, care să-i dăuneze Iui Dimitrie Cozianu.
Şezînd în acelaşi fotoliu în care şezuse aproape cu doi ani înainte, Alexandra, care părea îmbătrânită şi avea o încordare sălbatică în privire, îi spuse Isabelei;
— Draga mea., de ce nu-i spui lui Dim să fugă?Cu tine împreună, bineînţeles... Nu vezi ce viaţă imposibilă e aici cu inflaţia asta, cu sărăcia...
Isabela  rămase mută de uimire. în sfîrşit întrebă:
— Să fugă? De ce? Unde?
— Draga mea, ori unde e bine, unde putem trăi agreabil, uşor... pînă o să fie răsturnaţi comuniştii — căci atunci, bine înţeles, ne întoarcem...
— Cezar ştie de ce-mi spui? întrebă Isabela.
— Cezar e optimist... crede că la primăvară ni se dau moşiile îndărăt...
— Bine, dar cum poţi să-mi propui să-i spun lui Dim să fugă? E funcţionar... are datoria, responsabilitatea, obligaţiile lui de funcţionar...
—Fugi, dragă, de-aici: nu e nevoie să-mi vorbeşti mie aşa. Am crezut, multă vreme, că e un trădător, o canalie, dar Cezar mi-a explicat că Dim e totuşi un om bine...
Isabela se făcuse palidă.
— Alexandra, zise ea foarte rece şi ferm, nu cred că Dim înşeală oamenii care au avut încredere în el şi i-au încredinţat postul acela. Nu cred! Nu cred că e un trădător! Cum să fugim? Din ţara noastră? Sînt oamenii noştri!
— Vai, dar eşti pornită rău, zise doamna Lascari, speriată. Sau eşti o ipocrită fără pereche... Te previn că n-are să-ţi mai dea nimeni bună ziua; eşti deja imposibilă şi nimeni nu mai vrea să te vadă — nu ştiu dac-ai observat. Nu continua aşa, că „la întoarcerea lucrurilor" are să fie rău de tine. A bon entendeur, saluţi
Se ridică şi plecă furioasă. Isabela rămase nemişcată, îngheţată. Cînd veni s-o vadă după amiază Cozianu, el îşi dădu seama imediat că s-a petrecut ceva:
— Ce-i, draga mea? Ce s-a întîmplat?
— Dim... tu crezi în ce faci? întrebă ea privindu-1 ţintă, cu un amestec de spaimă şi de hotărîre. El rîse gros, jovial, ca să nu trebuiască să răspundă imediat:
— Hoho ! Adică — cum? Ce vrei să spui?
— Ce faci tu ca om politic. Crezi în ce faci?
— Pardon: sînt un simplu specialist!
— Ca orice-ai fi: ca administrator al unei trebi publice, crezi în ce faci?
— Iubita mea... tot nu înţeleg! Eu sînt economist; nu-mi vorbi de credinţă: e ceva iraţional, glumi el încercînd s-o ia în braţe. Isabela se împotrivi:
— Stai puţin. Eşti corect, cinstit în ce faci?
— Dar de ce mă întrebi? Ce ţi-a venit? întrebă Cozianu. Ea îi povesti discuţia cu Alexandra Lascari.Cozianu se uită la ea, îi cercetă expresia feţei. O clipă voi să-i spuie tot, să izbucnească, să mărturisească totul. De doi ani îi ascundea cea mai importantă îndeletnicire a lui — sabotarea politicii comuniştilor în economie; şi cel mai important sentiment al lui, afară de dragostea pentru ea — ura împotriva comuniştilor. Să-i spuie, să respire, s-o aibă alături!
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
75
Dar ea era atît de palidă, de înspăimîntată, era atît de severă în supunerea ei la nişte principii pe care singură şi le făcuse, începînd din spitalele de război şi pînă acum, încît Cozianu se înfricoşa, îi fu groază c-o pierde, şi o minţi încă odată.
— Vezi-ţi de treabă... Cezar e un imbecil, şi Alexandra e o curcă. Nu, dragă; nu sînt comunist, dar lucrez pentru democraţie, pentru bunăstarea maselor, eţetera... Hai, vino să te sărut...
Astfel se încheie momentul de criză. Dar Cozianu începu să se simtă apăsat. Ii era greu cu Isabela. O iubea dar era prea exaltată, prea morală, prea independentă. Nu primise de la el aproape nimic: cîteva lucruri de găteală, masa — nimic faţă de briliantele şi blănurile pe care i le oferise el şi ea le refuzase cu încăpăţînare. O iubea, dar îi era greu cu ea, şi-i era frică de ea. Nici o clipă nu se gîndi că ea ar putea avea dreptate: nu eraun gînditor, nici un om de ştiinţă, ci un combatant într-o bătălie pe care nu voia să şi-o mărturisească pierdută.
XIV
Prin vara lui 1947, Jack Varlam fu desemnat să facă parte dintr-o delegaţie oficială ce avea să reprezinte ţara la o intrunire internaţională la Haga. într-o seară, bătu la uşa lui fiu-său. Ii deschise un bărbat tînăr, blond, cu ochii atenţi şi strălucitori prin ochelari. Peste umărul acestuia îl zări pe fiu-său, care sări în picioare de surprindere.
— Bunăseara, zise Jack Varlam uitîndu-se critic la cărţile deschise, cărţile făcute teanc, ziarele trîntite pe jos, masa de lucru acoperită de fişe, totul vraişte în aşa fel încît nu ştiai unde să pui piciorul. Tînărul blond se dădu la o parte şi-1 privi pe Ionel Varlam şi pe taică-său.
— Sper că nu te deranjez, îngînă Jack Varlam.
— Ce doreşti? întrebă sec fiu-său.
— Am venit să discut ceva foarte serios cu tine... dar văd că ai pe cineva...
— Nu, tovarăşul locuieşte aici, ca şi mine...
— Pot să plec, să vă las să discutaţi, murmură H. Dragomir şi ieşi discret. Jack Varlam îşi ştergea faţa asudată, şi se uita fix la fiu-său: nu cu mînie, ci cercetător şi îngrijorat. Ionel Varlam se făcuse foarte palid. Ii făcu loc lui tată-său pe un scaun pe care-î goli de căiţi, iar el se aşeză pepat, aşteptînd.
— Nu te-am văzut de mult... de la şedinţa aia... Te-ai schimbat... te-ai făcut bărbat...
Cellalt tăcea. Intr-un tîrziu zise:
— Da... nu ne-am văzut de doi ani...
— Aşi vrea să ştiu cîtă experienţă ai adunat, cum au evoluat ideile tale...
— N-au evoluat. S-au îmbogăţit, daria bază au rămas aceleaşi, zise fiul cu zîmbetul lui ascuţit, ironic.
— Dragul meu, nu se poate să nu devii ceva mai sceptic, ciocnindu-te de oameni, să nu ţi se mai tocească entuziasmul...
— Eu sînt ceva mai entuziast ca acum doi ani, zise Ionel Varlam, cu aceeaşi ironie.
— Cum, întrebă Jack Varlam rîzînd, văzîndu-i pe conducătorii tăi mai de-aproape, nu ţi-a mai scăzut entuziasmul?
76
PETRU DUMITRIU
— Pe lîngă prietenul tău Mardan, nu mi-a crescut, ce e drept, spuse Ionel Varlam; dar pe lîngă Paraschiv Ionescu m-am făcut bărbat, cum spuneai tu... pe lîngă el, nu pot să lucreze decît bărbaţi...
Paraschiv Ionescu era cel care vorbise mulţimii la 24 februarie de pe soclul statuii, cînd mitralierele băteau piaţa palatului: cazangiu la atelierele Griviţa, unul din conducătorii grevei celei mari, era acuma şeful ministerului unde lucra Ionel Varlam.
Jack Varlam strîmbă din nas:
— Cînd o să ai experienţa mea, n-o să mai crezi aşa în oameni...
— Nu cred în toţi... şi la tine cred că e mai mult o optică specială, decît experienţa, zise Ionel Varlam, apoi adăugă:—Spune-mi ce voiai să-mi spui, ca să nu-1 fac pe bietul Ricu să bată caldarîmul atîta vreme degeaba.
Jack Varlam îl cîntări o ultimă dată din ochi, apoi spuse, ca o afirmaţie şi o constatare:
— Vii cu mine la Haga.
— Cum? Cine-a spus? întrebă cellalt, uimit.
—■ Eu spun. Am nevoie de tine. Vii cu mine la Haga. Am şi făcut propunerea. Am venit numai ca să-ţi cer să nu refuzi. Am nevoie să vii cu mine.
Cellalt se uită bănuitor la Jack Varlam:
— Dar de ce? De ce ai nevoie de mine la Haga?
— Fiindcă... o să fie mai bine aşa, rise Jack Varlam, roşu şi congestionat. Rîsul îi era jenat şi şovăielnic; ochii nu rîdeau ci-1 iscodeau neîncetat, neliniştiţi, pe Ionel Varlam. Tînărul întrebă insistent şi mereu bănuitor:
•— Cum adică... „o să fie mai bine?" Jak Varlam rîdea mereu:
— O să fie mai bine aşa; cînd îţi spun! O să mă supra veghezi. Tu eşti un om de încredere, comunist sută în sută; tu vei fi garanţia că nu fug!
— Că nu fugi? Adică... că nu rămîi acolo, în Apus?
— Da, ceea ce eu nici nu mă gîndesc să fac, rîse Varlam cu ochişorii-i albaştri sticlind de veselie.
Fiu-său însă părea îngrozit. Ingînă:
— Şi dacă totuşi tu rămîi acolo?
— Ei, asta-i, comedie! Nici nu te gîndi la aşa ceva. Nici prin gînd nu-mi trece, zise tatăl ceva mai serios.
— Dar dacă nu viu şi eu la Haga?
— Vino, zise Jack Varlam serios de tot de-astădată. Vino; am nevoie •de tine.
— Nu cumva vrei să mă „salvezi"? întrebă Ionel Varlam, galben şi schimonosit de un rîs dureros. Jack Varlam tăcu. Ionel Varlam urmă:
— Nu cumva ai cere să rămîi acolo şi contezi pe faptul că eu, compromis, bănuit că am ştiut de intenţia ta, speriat că la întoarcere ar tiebui să răspund de ea, aşi rămîne şi eu acolo? Asta voiai. Taci. Va să zică asta voiai? şopti Ionel Varlam. Părea zdrobit.
— Tată, ce mi-ai făcut... ce mi-ai făcut, gemu el, cu capul înmîini. Ce mi-ai făcut...
Cumplita lui tulburare îl făcu şi pe Jack Varlam să se tulbure. Se făcu vînăt la faţă şi începu să vorbească aproape bolborosind:
— Mă, eu ţin la tine... tu eşti copilul meu. Ştiu că nu măiubeşti. Dar măcar pe tine iubeşte-te! Nu fi nebun. Nu-ţi dai seama că-ţi pierzi viaţa? îţi pierzi tinereţea...
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
77
Părea chiar emoţionat; vorbea cu durere; faţa nu-i mai era atît de împietrită şi de roşie; părea bătrîn, fără putere.
— Dai cu piciorul la plăceri, femei, cărţi, învăţătură, bani, latot... pentru ca să stai aici să realizezi programul partidului comunist! Nu-ţi dai seama că ţi-ai pierdut minţile? Nu vrei să trăieşti, nu vrei să exişti decît   pentru Partidul Comunist? Partidul Comunist e totul?
— Da! Pentru mine e totul! exclamă fiul cu patimă. Mai era şi mama. Acuma nu mai e...
— Ionel, te rog...
Jack Varlam se ridică anevoios şi-1 luă de mîini pe fiu-său. Acesta şi le smulse dintr-ale lui şi se dădu îndărăt:
— Nu cred ! Minţi! spuse el văzîndu-1 că deschide gura. Varlam vorbea:
— ...vino cu mine! Lasă aici ţara asta nenorocită... Nu e pentru oameni ca noi. Aici o să-nceapă ce-a fost în Rusia. Nu e de noi. Nu e nici de tine. Prietenii tăi comunişti o să te scuipe, o să te calce în picioare! Ai să vezi! Nu te poţi înţelege cu ei; n-ai nimic comun cu ei...
—-Ba da ! Idealurile! Revoluţia !
— Copilării... zise Varlam dureros. Copilării. Eşti fiu de oameni bogaţi...
— Nu sînt! exclamă tînărul. Apoi deodată se stăpîni şi zise:
— Comedia ta m-a făcut şi pe mine să declam... Eşti abil: mă iei prin sentimente. Bine că n-ai început să-mi demonstrezi că nu înţeleg marxismul, că tu eşti marxist! Nu, papa: nu mai sînt fiul lui Jack Varlam;. sînt un membru al Partidului Comunist, şi atît... N-am altă familie... Şi nu mai juca teatru, că nu mă poţi înduioşa. M-ai omorît, rosti el cu o durere nemaipomenită-n glas. Deodată strigă la taică-său:
— Să nu pleci!
— Taci! Eşti nebun? Ne aude lumea! exclamă Jack Varlam..
— Să nu pleci! strigă Ionel Varlam. Să nu te duci să faci ţara de rîs! Să nu te duci cu încrederea oamenilor de la noi, ca acolo să le tragi chiulul şi să le dai cu tifla! N-ai să te duci!
— Ei, asta-i! O să mă duc, şi n-o să fac nimic din ce spui... vorbi Jack Varlam silindu-se să pară liniştit. Fiu-său îl privi pătrunzător.
— Ce te uiţi aşa la mine? întrebă nervos Jack Varlam. Ce, eşti nebun?
— Tu minţi! Ai să te duci, şi-ai să rămîi acolo ! exclamă Ionel Varlam. împreună mîinile rugător şi se ridică:
— Nu. te duce, tată! Rămîi aici!
— Fii serios... Ce, eşti nebun? Eşti beat? .
Ionel Varlam căzuse iarăşi pe pat şi ofta din greu, cu capul în mîini. Jack Varlam se ridică şi ieşi,'aruncînd o privire neliniştită asupra fiului său. Acesta strigă după dînsul:
— Nu te duce! Am să te denunţ!
Jack Varlam tresări şi se-ntoarse. Cu spatele la uşă, vorbi:
— Ascultă, vrei să mă nenoroceşti? Fii serios, măi băiete; înţeîege-mă cînd îţi spun: n-o să se întîmple nimic. Uite, îţi dau cuvîntul meu de onoare, îţi jur pe capul maică-ti, pe sufletul ei mă jur, înţelegi? zise el nervos, uitîndu-se în treacăt la fotografia din perete. Fiu-său îl ţintea cu o privire rătăcită; deodată începu să rîdă în aşa fel încît Varlam, îngrozit, ieşi pe uşă şi coborî în fugă scările.
' Peste o jumătate de ceas, H. Dragomir intră în odaie, bătînd mai întîi cu precauţie în uşă. îl văzu pe Ionel Varlam care rămăsese cu coatele pe genunchi şi cu capul în mîini, şi gemea ca de o durere cumplită, fizică.
78
PETRU DUMITRIU
— Ce e, măi? întrebă el speriat şi se repezi la Ionel, îi ridică fruntea cu mîna, se uită la faţa lui. Acesta avea aceeaşi privire rătăcită.
— Ce e cu tine? Ce s-a întîmplat?
— M-a omorît. M-a omorît, gemea Ionel Varlam.
— Ce ţi-a făcut? Cine?
Ionel Varlam povesti, întretăiat şi cu anevoie, ce se petrecuse:
— înţelegi ce mi-a făcut? întrebă el. înţelegi ce mă sileşte să fac? Cellalt dădu clin umeri:
— îmi pare rău că ţi-e tată, dar e un mare porc. N-ai ce să faci, trebuie să-i spui partidului. Nu e plăcut de loc...
— Plăcut! gemu Ionel Varlam, cu tîmpleîe-n pumni. Plăcut! hohoti el. într-un   rîs dureros: ar fi şi plîns, dacă ar fi putut plînge.
Cellalt stătea rezemat cu spatele de tocul uşii şi-şi ştergea ochelarii cu batista.
— N-ai încotro, zise el. N-ai încotro. Trebuie să-i spui partidului. Eu te sfătuiesc să-i spui chiar tovarăşului Paraschiv.
Jack Varlam mersese repede pînă acasă; aproape fugind. N-avea cu cine să se sfătuiască. N-avea cui să încredinţeze un asemenea secret. Trebuia să tacă, să-şi ţie firea, să se stăpînească. încă două-trei zile.
Ce va face la noapte? Cum va dormi0 Nu va putea dormi, de frică şi de încordare. Luă receptorul şi formă un număr de telefon: al luiCozianu de la birou
— Alio? Aici Jack Varlam! Alio! Să trăieşti, excelenţă. Ce am? Nimic; ţi se pare; poate are ceva telefonul şi-mi schimbă vocea. Ce faci astă seară, domnule? Am chef să mă îmbăt! Ce zici, colaborezi? S-a făcut. Aranjez eu ceva, şi-ţi spun peste o oră. Să trăieşti.
Apoi sună, şi feciorului în mănuşi albe care intră, îi ceru un pahar; din birou, scoase o sticlă de coniac şi începu să bea singur. După al treilea pahar, se simţea mai bine.
★
Dimitrie Cozianu fusese în dimineaţa zilei aceleia la birou, apoi se dusese s-o ia pe Isabela şi mîncase cu ea în oraş: după amiază venise să doarmă la ea; pe la patru erau împreună în odăiţa albă. Cozianu era în halat de casă şi şedea într-unui din fotolii, picior peste picior, fumînd. Isabela pusese să fiarbă apă în samovarul electric, apoi o turnă într-o cană de porţelan de Saxa, dintr-un serviciu dăruit de el cu vreun an înainte: un tete-ă-tele din veacul al optsprezecelea, tavă, cană, zaharniţă şi două ceşti cu capac, totul de porţelan alb pictat cu scene în miniatură, scene de vînătoare, plecarea de-acasă, femeile în rochii cu paniers de mătase trandafirie, bărbaţi sunînd din cornul de vînătoare, fete călări cu şoimul pe mină, totul înconjurat de ghirlande de trandafiri şi flori de cîmp şi încadrat în fileturi de aur; era un cap de operă, şi fusese modelat, ars şi pictat anume pentru două persoane. în aceste două ceşti turnă ceaiul Isabela, care purta o rochie de interior lungă pînă-n pămînt, cu corsajul strîmt, de tafta de un roz vechi, aidoma cu călăreţele pictate pe ceşti. Faţa mică îi era palidă, sidefie, cuun ton trandafiriu, liniştită şi odihnită. Se mişca în odaie fără zgomot. Cozianu tăcea. Se gîndea la cele două cumplite lovituri de măciucă, căzute ca din senin: arestarea conducătorilor naţional-ţărănişti în clipa cînd voiau să fugă cu avionul, şi reforma monetară. Tîrziu de tot spuse, suflînd fumul şi uitîndu-se prin el:
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
79
— Comuniştii ăştia au găsit cîteva lucruri cu care duc înainte masele... N-ai cum să-i opreşti... n-ai cu ce să le rezişti... Au găsit cîteva obiective de atins şi le spun maselor: „Puteţi ajunge acolo. N-aveţi decît să vreţi." Şi bine înţeles, în felul ăsta şi ajung, ori unde.
— Asta însemnează că corespund unei cerinţe a faptelor, zise Isabela. Dar de ce te tot tracasează asta? Ce-ţi pasă ţie? Doar mergi alături de ei...
Şi-1 privi cercetător, cu ochii întunecaţi de bănuială şi de grijă.
— Da, îngînă Cozianu, uitîndu-se în altă parte. îi era frică de ea; parcă o auzea: „Dacă eşti contra lor, fii pe faţă! E inadmisibil să-i minţi!" Isabela era în stare să nu-1 mai primească în casă, să n.u-1 mai vadă niciodată. Ţinea la el, Dimitrie ştia asta; dar n-ar fi admis niciodată să fie legată de un om a cărui viaţă se întreţesea cu lupta politică prin fire de înşelăciune şi minciună. Şi dacă n-ar mai vedea-o... Se simţi deodată stingherit, sărăcit; parcă-i lipsea ceva, parcă pierduse ceva. Pierduse cheile? •Stiloul? Oftă şi spuse, întinzînd leneş mîna:
— Tu eşti cel mai curat lucru din viaţa mea!... Singurul lucru curat din viaţa mea...
Isabela îşi puse mîna fragilă în palma lui mare şi zîmbi slab,uitîndu-se mereu la el, mereu cercetător:
— Ei, cum poţi vorbi aşa? Parc-ai fi comis cine ştie ce crime... îl privea cu o atenţie extraordinară.
— Ai ceva pe suflet? Ai făcut ceva de care-ţi pare rău?
— Nu... îngînă el, uitîndu-se prin fum, spre fereastră, ca să-i evite privirea.
— Sigur, sigur?
— Sigur, zise el şi-i sărută mîna. Isabela se aşeză pe genunchii lui Dimitrie şi spuse:
— Ţi-aduci aminte cînd ai intrat pe uşă, prima oară? Cu pălăria într-o mîna şi cu nişte trandafiri într-alta?
— Mi-aduc aminte, zise el. O cuprinse cu un braţ, o strînse, apăsîn-du-şi obrazul de sînii ei.
— Aveai un aer posomorit, de parcă ţi s-ar fi întîmplat o nenorocire, spuse Isabela.
— Mi se întîmplase cel mai fericit lucru din viaţa mea. Dacă nu te întîlneam pe tine, muream prost... nu ştiam ce-i aceea fericirea... zise Cozianu agale.
Ea îşi lipi obrazul rece de al lui:
— Bine că-mi spui asta... ca să-mi dau seama că trăiesc şi eu cu un rost pe lume... Dacă te fac fericit, nu sînt o fiinţă inutilă, aşa cum mi se pare cîteodată...
— Tu, inutilă? Dar ce vrei să faci? Să sapi? O femeie ca tine trebuie ,să fie frumoasă, elegantă, să se îngrijească şi să-1 facă pe un bărbat fericit! Ajunge atîta — şi e foarte mult... o grămadă de cucoane ratează ori în punctul întîi, frumuseţe, ori în punctul doi, eleganţă, ori în punctul trei, fericirea domnului respectiv... unele chiar şi în toate trei! zise Cozianu rîzînd. Dar Isabela dădea din cap:
— Nu... nu e un ideal... decît unul foarte mediocru... Eleganţa nu e un lucru rău... dar e neimportant... cu totul secundar...
— A vous voir, on ne dirait pas... rîse Cozianu.
— Tocmai de-aceea mi se pare că sînt inutilă... fiindcă nu fac nimic mai bun...
— Dar ce-ai vrea să faci? întrebă Cozianu. însă nu mai ascultă răs-•punsul. Se cam plictisea. îl obosea discuţia; Isabela vorbea prea serios,
80 PETRU DUMITRIU
lua lucrurile prea grav... „Dacă le-am lua pe toate aşa, unde-am ajunge? Nu s-ar mai putea trăi..."
începu să caşte, apoi mai aprinse o ţigară, şi se uită spre fereastră, prin fum. De aproape trei ani, poate nu trecuse o zi să nu fie împreună. Dimitrie nu-şi mai vedea cunoscuţii decît rar; de la birou, venea fuga ia Isabela. Felul ei de-a fi şi de-a gîndi i se păruse un lucru atît de preţios, încît nu se putea sătura, mai ales la început. Acuma i se întîmplă uneori să obosească, să dorească un chef zdravăn, cu lăutari şi cu femei uşoare; apoi i se făcea ruşine şi, curînd, uita.
Băuse bine la masă şi avea în cap o uşoară ameţeală plăcută. Se uita prin fum. Nu asculta ce spune Isabela. „în fond, am una din cele mai frumoase şi mai distinse femei din Bucureşti... se gîndi el, fără legătură cu nimic; simţea o siguranţă plăcută, siguranţa liniştită a proprietarului unui obiect frumos, care-i aparţine în chip nediscutat.
— Ei, trebuie să plec la Comisie, spuse el, ridieîndu-se şi schimbînd halatul cu vestonul. Isabela se ridică şi ea. Cozianu o îmbrăţişa şi o sărută pe frunte. Cu un an înainte, o săruta pe gură la despărţire, dar de la o vreme o săruta pe frunte, părinteşte, de cînd şi pasiunea trupească pentru ea se răcise. Plecă, fără să se întoarcă în uşă cum făcea înainte, ca să-i trimită o sărutare cu vîrful degetelor.
Seara, la birou, îi telefona Jack Varlam;primi numaidecît propunerea acestuia din urmă. Dădu un telefon Isabelei:
— lartă-mă astă seară... O să am de lucru foarte tîrziu... (Era mai complicat să-i explice că se duce să tragă un chef cu Varlam)... Noapte bună, draga mea....
La ora nouă, Jack Varlam veni să-1 ia; pusese o cravată nouă, adusă de la Paris de unul din diplomaţii do la legaţia Romîniei, şi o garoafă în butonieră. Faţa-i lucea, roşie, masivă, proaspăt bărbierită, ochişorii albaştri îi sticleau şi răsuflarea îi mirosea a alcool.
— Ei, hai, nu mai lucra atîta! zise el jovial. Hai, că mi-e dor de o petrecere ca la noi; o lună-clouă n-o să mai pot să mă îmbăt ca lumea... o să am prea mult de lucru... şi olandezii ăia n-au nici un haz... Ştii ce-am aranjat? Mergem la Bobby Ragusa: a organizat el una din micile lui serate nu-diste... Hai, domnule, pune-ţi pardesiul şi hai! Azi sînt vesel, sînt teribil de vesel! răcnea Varlam, roşu, congestionat, cu ochii sticloşi. N-ai fost niciodată la Bobby Ragusa?
— Nu, nu-am fost nicidodată Ia Bobby Ragusa, zise Cozianu^rîzîndşi urmmdu-1 în jos pe scara de marmoră.
Bobby Ragusa şedea într-unui din blocurile pe care oamenii cu capitaluri le construiau cu zecile în Bucureşti după 1945 şi ale căror apartamente se vindeau şi se închiriau înainte de sfîrşitul construcţiei. Era una din clădirile care exprima într-un chip mai mult sau mai puţin indirect sufletul oamenilor şi al societăţii care le construia şi care locuia în ele. Pe dinafară, un paralelipiped cenuşiu de beton cu cîteva zeci de găuri dreptunghiulare. Arhitectul n-avusese nici un interes pentru impresia de forţă, armonie, maiestate, eleganţă, sobrietate, graţie, fast sau bogăţie pe care voiau s-q trezească în clădirile create de ei, arhitecţii dinalteepoci. Erao clădire făcută să fie privită de oameni orbi sau nesimţitori, căci celorlalţi le-ar fi trezit un simţămînt de tristeţe şi de sărăcie sufletească, dură şi fără speranţă sau mîngîiere. înăuntru erau ascensoarele tăcute şi rapide, lămpile mate pe paliere, pereţii acoperiţi de tencuiala zgrunţuroasă numită calcio-vecchio, scările în spirală pe zece etaje, şi unde pluteşte un miros greu de definit, miros de pivniţă, de bucătării, de încăperi închise, miros slab şi nesănătos
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
81
purtat de un veşnic curent de aer; apoi uşile de lemn cafeniu sau de metal galben, cu o placă aproape invizibilă, care poartă numele locatarului; un furnicar în care însă nu se simţea mişcare, în care nu era zgomot, în care fiecare celulă era izolată de cealaltă şi nu ştia nimic de ce se petrecea alături, în care oamenii puteau convieţui zeci de ani şi urca de mii de ori împreună în ascensoare fără să-şi vorbească şi fără să se salute —un amestec de izolare misterioasă ca a caselor arabe, de tăcere şi rezervă englezească, cu ceva de cazarmă sau furnicar şi cu intimitatea bruscă a Scandalurilor izbucnite pe palier,a beţiilor sau scenelor conjugale auzite prin pereţi, a spionajului veşnic de către portarul blocului—cine va descifra trăsăturile de caracter ale oamenilor care au clădit aceste locuinţe şi ale celor care au stat în ele? Bobby Ragusa era unul din oamenii aceştia. Mititel, slab, subţire, cărunt, cu un rîs de clown pe faţa-i albă, fără sînge, Robby Ragusa, ameţit de prima serie de eocktail-uri, îşi primea musafirii în vestibulul de marmoră.
Cu Jack Varlam se pupă zgomotos; în faţa Iui Cozianu se înclină prea adînc, parcă în glumă sau în batjocură. Intrară după el într-un mare living-room cu marmoră pe jos în pătrate albe şi roşu pompeian, cu un cămin de marmoră roşie în care nu ardea nimic, cu fotolii mari îmbrăcate în creton cu flori şi frunze, cu o lampă sinagogală atîrnată din tavan şi pe pereţi, tablouri de Luchian şi Pătraşcu, false şi, bineînţeles, ca mai toate falsurile, cu iscălitura maiştrilor; luminile erau stinse aici şi aprinse numai alături, într-o sufragerie în veşnicul „stil florentin" falsificat greoi pentru uzul burgheziei bucureştene între 1930 şi 1945. Cîteva persoane (o cucoană grasă, mare şi fardată, veselă şi cu degetele  sclipitoare de briliante, un tînăr elegant, ţeapăn şi grav, care-i vorbea insistent, doi domni care rîdeau povestindu-şi anecdote cu paharele de coniac în palmă) şedeau la masa pe care rămăseseră farfurii cu icre negre şi cu felii de curcan şi sticle de vin şi de coniac destupate. Lumina venea de acolo, din cubul de aer în care se mişcau fără zgomot acele cîteva persoane colorate de lumină şi de sclipirea bijuteriilor cucoanei grase şi trecea numai în fîşii prin living-room-ul unde dansau vreo douăzeci de perechi. Cozianu recunoscu o actriţă căreia îi făceau mare publicitate ziarişti plătiţi, de mîna a cincea: Gabriela Ionescu, mititicâ^sveltă şi cu forme pline în acelaşi timp, elastică şi agitată, dansa de-i flutura părul mare, ondulat, şi vopsit în roşu Venetian. Partenerul ei era şi el un actor, mediocru ca şi ea, Alberto (îl chema altfel, Alberto era numele de teatru) şi care, împreună cu ea, sărea în aer, îşi ciocnea genunchii, ciocănea ritmic podeaua de marmoră; se zgîlţîiau ca nişte păpuşe trase pe sfori de un bolnav de friguri, căruia-i tremură rău mîinile; din pick-up ieşea o muzică sacadată, ca şi cum şi saxofoniştii ar fi suferit de o boală cu accese de bîţîituri. Bobby Ragusa se repezi între Gabriela şi Alberto, îi luă de mîini şi isprăviră în trei dansul,  cu buclele roşii,  cravata lui Alberto şi şuviţele de păr alb ale Iui Bobby fluturînd. Ceilalţi izbucniră în aplauze. Bobby o sărută pe amîn-doi obrajii pe Gabriela, îi scutură mîna lui Alberto şi-1 sărutaşi pe el pe obrajii veştejiţi de farduri, apoi se repezi şi smulse Gabrielei un pantof din picior, îl umplu cu vin şi-1 bău într-un nou ropot de aplauze ale musafirilor, stropindu-se pe smoking şi pe plastronul cămăşii. Gabriela ţipa,, într-un picior, lumea rîdea, o tînără, lîngă Cozianu, spunea:
— ...da, sigur, Dan te-a invitat să-i vezi garsoniera, asta-i figura lui: clasică... dar e un frig acolo, nu poţi să te dezbraci fără să faci o gripă.....
— Şi nu merit eu o gripă? întrebă un. tînăr, cu glasul din guşă, foarte: mulţumit de sine.
— Nu, scuză-mă... pe gratis şi o gripă, nu mai eşti interesant, zise: o a doua tînără.
6 — V. Roniîneaseă Nr. 7
82
PETRU DUMITRIU
Jack Varlam recunoştea în penumbră prieteni, se pupa cu ei.
— Pleci la Haga? — Am auzit că pleci iar în străinătate.... — Da, pleacă la Plaga, nu ştiai? — Da, plec poimîine la Haga... — numai atîta se auzea din grupul în care se afla Varlam, apoi vocea lui, groasă şi puternică, de orator:
— O ştiţi pe ultima a lui Remus? Remus vrea să-şi cumpere o maşină... Cozianu îl zări pe văru-său Cezar Lascari. Se aştepta să-1 vadă aici,
dată fiind legătura de ani de zile a lui Cezar cu Gabriela.Cezar fusese la puşcărie pentru o afacere de devize: dar aici, în smoking, nu se cunoştea nimic pe el. Cu mîinile în buzunare şi cu ţigara în colţul gurii, se uita la Bobby Ragusa care încerca să-i puie pantoful Gabrielei.
— Au! ţipă ea ascuţit. E rece!
— Vrei mai cald? întrebă Bobby Ragusa, rîzînd îndoielnic. — Hai alături să-ţi caut o pereche de pantofi din ai nevesti-mi....
Şi o trase de mînă pe femeie spre o uşă acoperită pe jumătate cu o draperie de catifea. Dar abia o deschise, şi se dădu îndărăt, rîzînd:
— A, scuzaţi...    aţi şi început?
—• Ne era cald! Vino şi tu! ţipă o femeie dinăuntru. Cezar, care se uita încruntat după Gabriela, abia îi răspunse lui Cozianu.
— Ce e cu tine,? Eşti cam enervat, zise Dimitrie Cezianu.
— Porcul ăsta de Ragusa îşi permite... dincolo au şi început să facă nudism... Ştii? Asta e figura: le duce dincolo pe femei ca să le arate cum i s-a  făcut operaţia____
— Care operaţie?
—■ A avut o hernie şi ca să nu-i mai cadă nu-ţi spun ce, i le-au cusut doctorii cu fire de nylon... Prostii, poţi să-ţi închipui... şi gîştele astea se prefac că cred şi că sînt curioase să vadă...
— Dragul meu, n-ar trebui să-i permiţi Gabrielei, zise Cozianu rîzînd. Cezar Lascari, mereu furios şi mahmur, cu mîinile în buzunar, mîrîi: —• Am o combinaţie cu porcul ăsta de Ragusa... şi nu pot să-i fac urît...
fără să pierd bani.
— Da.* nu-ţi mai poţi permite să pierzi, murmură Cozianu, care cunoştea pagubele şi pierderile suferite de Cezar în ultimii ani. 11 lăsă acolo — Cezar era prea mahmur astă seară ca să fie interesant — şi se duse să bea un pahar de Hennessy, apoi invită la dans pe femeia cea mai apropiată. Era o tînără de vreo douăzeci şi cinci de ani, scundă, cu mijlocul subţire şi forme cărnoase; părul îi era negru ca noaptea, de o strălucire metalică, şi-L cădea în bucle mari pe umeri. Dimitrie Cozianu dansă cîţiva paşi cu ea: nu dansase dinainte de moartea soţiei sale, clin 1944, şi afară de scurte întîlniri cu femei văzute o singură dată, în „case" clandestine, nu avusese de-a face cu nici o femeie de atunci, afară de Isabela. Dansa unul din dansurile pe care le-a născocit civilizaţia europeană în veacul al douăzecilea şi care se deosebesc de cele din veacul al nouăsprezecelea şi al optsprezecelea într-un fel uimitor şi semnificativ. Gravitatea, graţia şi eleganţa dansurilor de curte, ca şi veselia naivă şi robustă a dansurilor ţărăneşti,, nu mai există în Apusul Europei şi în excrescenţa sa americană: sînt înlocuite prin dansuri în care partenerii se lipesc unul de altul, îşi ciocnesc genunchii, îşi pun unul altuia mîna pe trup, îşi lipesc feţele una de alta şi uneori, cînd dansul este mai vioi, fac mişcări comice sau stranii, de păpuşi mecanice, şi scot sunete nearticulate. Valsul, dans al ţăranilor din Tirol, mazurca şi polca şi cadrilul, dansuri ale ţăranilor şi boierilor polonezi, sînt ultimele dansuri legate de îradiţia europeană; tangoul, inventat în bordelurile din Buenos-Aires, conga,
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
83
rumba şi samba, dansuri ale unor popoare primitive, modificate după gustul dement şi trist al barurilor nord-americane, sînt dansurile civilizaţiei europene do la mijlocul veacului al douăzecilea. Aici trebuiesc amintite versurile poetului american Vachel Lindsajr despre „the jazz of this hotelj that seems so hot, but is so hard and cold" şi „When Cain killed Abel to end a perfect day/Be founded a City, called the City of Cain/And he ordered the saxophones to play.*")
Muzica monstruoasă, făcută numai pentru nervi, şi intimitatea grosolană a acestor dansuri sînt paralele cu izbucnirea erotismului şi a iraţionalismului în literatură, cu numele îndoielnice date parfumurilor, cu indulgenţa faţă de ceea ce se pedepsea şi se hulea altădată sub numele de viciu: simptome ale unei societăţi care se dezagregă şi va cunoaşte o transformare egală cu dispariţia şi reapariţia alteia noi, egală cu transformarea omizii în fluture, a gheţii în apă, a trupului viu în pămînt şi apoi în floare sau animal. Dimitrie Cozianu era însă născut în societatea aceasta. Rapida ei modificare şi descompunere fusese paralelă cu viaţa lui: era născut în 1900 sau 1901. Dansurile acestea erau singurele pe care şi le putea închipui, singurele care-i puteau plăcea; şi, după cîteva clipe de mişcare înceată, cu necunoscuta aceea în braţe, simţindu-i în palme formele pline şi carnea tare, primind în nări parfumul părului ei — amestec de floare de tei şi de muşeţel cu un parfum complicat, chimic, o mireasmă grea şi îmbătătoare — îi veni ameţeală şi o strînse mai tare. Ii spuse cîteva vorbe în şoaptă; acuma amuţi, apoi murmură, răguşit:
— Nu spui nimic____
Ea trăgea cu ochiul spre Jack Varlam, care rîdea  cu două femei de braţ, încercînd să danseze în trei- Cozianu repetă: —Poftim? murmură ea indiferentă.
El repetă a doua oară. Ea îngînă ceva nedesluşit. Cozianu rîse silit:
— Văd că nu sînt interesant... în orice caz, mai puţin interesant decît domnul Varlam...
Fata rîse fără zgomot, strivită la pieptul lui, şi zise:
— El e foarte interesant... pleacă în străinătate...
— Mare lucru, spuse Cozianu enervat, ameţit de parfumul părului ei şi tulburat simţindu-i trupul — mare lucru; şi eu plec în străinătate, cînd vreau...
Ea ridică ochii şi-1 privi — nişte ochi mari, verzi, de un verde adînc, luminos, cu fire de aur în iris. Lui Cozianu îi veni iarăşi ameţeală şi avu senzaţia   banală că se scufundă şi dispare în ochii aceia ca într-o apă.
— Nu te uita aşa la lume, domnişoară... Ştii să conduci maşina? Te rog, faza mică... altfel o să avem o ciocnire, zise el.
Ea începu să rîdă. Apoi îl întrebă:
— E adevărat, poţi să pleci cînd vrei?
— Anul ăsta am fost ele două ori în străinătate, zise Cozianu. De ce? Ţi se parc ceva aşa de extraordinar?
— Nu... murmură   fata, şi schimbă vorba.
Mai tîrziu, cînd dansa cu altcineva, îi aruncă lui Cozianu aceeaşi privire verde, atentă, concentrată. El simţi că-i bate inima şi că-i vine ameţeală.
— Cine-i fata aia? îl întrebă el mai tîrziu pe Bobby Ragusa. Acesta, ameţit, palid, se clătina pe picioare.
*) „Jazz-ul acestui hotel— care pare atît de înfocat, dar este atît de dur şi de rece"—„Cînd Cain 1-a ucis pe Abel ca să încheie o zi desăvîrşită — A durat o cetate, numită cetatea lui Cain — şi a dat poruncă saxoloanelor să cînte".
6*
84
PETRU DUMITRIU
— Care fată... aici nu sînt fete, nicio fată... îngînă Bobby Ragusa. Eu nu invit fete... nu mai am putere ca să... mă ocup de ele____
— Lasă asta... Uite, bruna care dansează cu Alberto. Uite-acolo, domnule!
Şi-1 luă de umeri să-1 întoarcă în direcţia bună.
— A, aia... E Ida Gherson... fata lui Gherson cu fabrica din Focşani... Gherson a murit de inimă în timpul teroarei legionare... Nevastă-sa, mama fetei, a vîndut fabrica, a plasat banii în tablouri de maeştri vechi, Ie-a încredinţat unui domn de la ambasada din Paris, ca să nu rămînă fără ele, şi în 1944, după 23 August, domnul i-a comunicat că „s-an pierdut"... De necaz, biata madam Gherson a murit şi ca. Ce zici? E grozavă chestia! Şi ce avere au avut, domnule... Ce avere! Nici nu-ţi spun...
— Lasă  averea... Ce face fata?
— Ce face? Amor... Are boală la bărbaţi însuraţi; ăia, măgarii, îi fac felul, dar pînă la urmă nu se despart de neveste... A avut vreo patru-ciaci cazuri. E formidabilă... Acuma umblă după paşaport. Cu părul ătsa albastru şi cu ochii ăia, la Paris dă lovitura, înţelegi? Prinde vreun maharajah, vreun milionar american... Pentru fiecare gram de hîrtie din paşaport, dă un kilogram din ea... carne albă, proaspătă... Fă-i rost de un paşaport, excelenţă!
— Bobby! Bobby! ţipă o femeie. Vino repede! Cezar n-o lasă pe Gabriela să-şi scoată rochia, şi fata moare de cald! Ah, ce cald e!
Şi, ridicîndu-şi poalele, începu să-şi facă vînt cu ele, arătîndu-şi picioarele foarte frumoase şi rufele reduse la minimum, de nylon transparent, cu danteluţe pe margini. Bobby se luă după ea şi dispărură amîndoi în odaia unde se făcea nudism. împrejur, în fumul de tutun, oamenii rîdeau. Dimitrie Cozianu o invită la dans pe Ida Gherson, o strînse în braţe şi începu să dea ritmic din şolduri, cu crcerul tulbure şi cu funcţiunile conştiinţei reduse mult.
— Nu ştiam că dumneata eşti o persoană aşa de importantă, vorbi Ida pe un ton pe jumătate ironic, pe jumătate serios. Ce cauţi aici, dumneata care eşti comunist?
— Nu sînt comunist de loc, mormăi el ameţit, şi rîse: — Deşi acuma aşi vrea să am totul în comun cu dumneata...
— Eşti beat, zise Ida cu un aer scîrbit.
— Sînt beat de parfumul dumitale şi fiindcă te ţin în braţe, şopti Cozianu Ia urechea ei şi continuă pe acelaşi ton, sui'lîndu-i cald la ureche.
Ida dansa cu seriozitate, cu privirea absentă şi fixă a cuiva care ascultă atent Ia telefon. Din cînd în cînd, ridica genele şi-1 lumina cu ochii ei mari şi verzi. Spre sfîrşitul seratei lui Bobby Ragusa, cînd un grup se încuiase în odaia unde se făcea nudism şi nu se mai auzea nimic, Jack Varlam încerca s-o sărute pe ceafă pe o cucoană grasă, foarte decoltată; Cezar Lascari şi Gabriela, în hol, se îmbrăcau de plecare, fără un cuvânt, el crispat şi mut, ea îmbufnată; Alberto dormea într-un fotoliu, beat mort, iar într-un colţ din umbră, Dimitrie Cozianu o ţinea strîns pe Ida care-şi pusese capul pe pieptul lui; îi vorbea încet, mirosindu-i părul, cu ochii pe jumătate închişi, iar Ida asculta, gîndindu-se intens la altceva.
Noaptea tîrziu, aproape de dimineaţă, plecară împreună; cînd ajunseră în faţa casei unde stătea Ida, Cozianu o luă în braţe şi o sărută. Ida, cu încă o privire verde şi de o adîncime nesfîrşită, şopti:
— Ce-ai să crezi despre mine? Că sînt uşuratică... nebună... Dar să ştii că nu e aşa, adăugă ea cu un ztmbet melancolic şi demn, cu un aer de călugăriţă. — Bună-seara, mai şopti ea, şi intră repede. Cozianu rămase
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
85
pe trotuar o clipă, apoi porni prin aerul rece (se făcea toamnă) şi sub cerul senin şi înstelat; fredona un cîntec şi mergea cu paşi mari. A doua zi dimineaţa, îi telefona Idei:
— M-ai uitat?
— Cum să te uit, şopti ea la telefon, pierdută. Nu, nu te-am uitat...
— Cînd te pot vedea?
— Acum... Vino acum... Vino repede... şopti Ida cu patimă.
— Da, viu, iubita mea. Viu! exclamă Cozianu.
Convieţuirea de ani de zile" cu Isabela îl desvăţase de vechiul său spirit critic faţă de o anumită categorie de femei. Isabela, care spunea totdeauna adevărul exact, şi niciodată nici o nuanţă de glas măcar, necum un cuvînt mai mult sau mai puţin decît exactul adevăr, îl făcuse încrezător. Exagerarea teatrală, grosolană, din purtarea Idei, găsi la el crezare deplină şi imediată. Plecă val-vîrtej de la Comisie Ia Ida acasă şi rămase acolo pînă a doua zi dimineaţa. Era o zi cenuşie de început de toamnă. Dimitrie Cozianu se îmbrăcă, o sărută în treacăt pe Ida, care era palidă şi încercă-nâ'tă, îşi luă pălăria şi pardesiul şi ieşi în vîri'ul picioarelor, căci Ida avea o cameră a ei la nişte rude şi nu voia să le scandalizeze. Cozianu plecă pe străzile pe care treceau nişte camioane, căruţe cu ultimele zarzavaturi ale sezonului, vînzători de ziare. îşi simţea sufletul cenuşiu ca vremea de afară. Nu mai voia s-o vadă pe Ida; se săturase. Ii era dor de Isabela, de liniştea de la ea, de simţămîntul de pace şi puritate, de ceaiul în ceştile cu vînători şi călăreţe în rochii roz din anul 1750. Dar nu îndrăzni să se ducă la Isabela. Ii dădu un telefon:
— Ce mai faci? Cum ai dormit? întrebă el, dîndu-şi seama în chip nedesluşit că e ceva murdar şi josnic în convorbirea asta, că ea e în fond imposibilă şi n-ar trebui să aibă loc.
— Bine, zise Isabela. Dar tu?
— Şi eu... am avut mult de lucru... zise el şi iarăşi i se făcu ruşine; îi venea să rîdă cu amărăciune de cuvintele acestea şi de Mda ironie a nepotrivirii lor cu adevărul.
Mai schimbară cîteva cuvinte, apoi Cozianu spuse:
—• Trec să te iau la prînz... dacă nu se întîmplă ceva între timp, zise
el în chip surprinzător pentru el însuşi. „Ce mi-a venit?" se întrebă el, şi
adăugă:
— Dacă survine ceva, îţi telefonez...
„Ce mi-a venit?" se întrebă el iarăşi, mirat că spune lucruri la care nici nu se gîndea cu o secundă înainte. „Ce, vreau s-o revăd pe Ida?" Nu, nu voia. Ida i se părea chiar indiferentă.
Peste un sfert de ceas însă, o chemă la telefon pe Ida, spre propria lui surprindere. I se răspunse că e plecată. Chemă peste o oră. Apoi din sfert în sfert de oră, pînă o găsi iar acasă.
— Pot să viu să te văd? întrebă el gîtuit de emoţie.
— Da, vino, te aştept.
Ii telefona Isabelei că are o conferinţă cu preşedintele şi stătu iarăşi la Ida pînă a doua zi. Apoi nu-i mai dădu nici un semn de viaţă Isabelei, vreme de o săptămînă, în care timp îşi petrecea zilnic cîteva ceasuri la Ida. în ultimele două zile, începu să nu mai răspundă cînd îi vorbea Ida, decît scurt şi rece. Apoi plecă la Comisie, şi de acolo se duse la Isabela fără să telefoneze. Bătu în uşă, şi intră neanunţat. Era galben, cu ochii injectaţi, nebărbiorit; părea cu zece ani mai bătrîn decît era în realitate; i se vedeau
86
PETRU DUMITRIU
şi fire albe în barbă. Isabela şedea pe pat în rochia ei de tafta roz, cu nişte perne la spate. Se uită la el. Era palidă. Cozianu veni şi căzu în genunchi lîngă pat, greu — la etajul de dedesubt, doctoriţa se uită la tavan — şi cu coatele pe pat, o privi întunecat şi deznădăjduit pe Isabela.
— Tu eşti singurul lucru curat în viaţa mea...
— Ce-ai făcut? întrebă ea. Cozianu îi spuse ce făcuse.
— Am. înnebunit. Sînt bolnav. Nu ştiu ce m-a apucat, gemu el. Nu ştiu. Nu ştiu.
Repeta asta cu un aer absent, stupid.
— Nu ştiu.
îşi puse capul pe picioarele Isabelei, gemîn.d greu. Ea voi să şi le tragă de sub capul lui, dar apoi se răzgîndi, se uită la capul acela mare şi greu, cu părul negru care începea să încărunţească, şi începu să-1 mîngîie cu un fel de milă rece.
•— Ai să mă ierţi? întrebă el.
— Nu de iertare e vorba, zise Isabela. E vorba dacă suport să trăieşti şi cu mine şi cu domnişoara. Gherson. Deşi asta se face curent dans le monde,*) eu nu cred că pot suporta...
— N-o mai văd niciodată! îmi face oroare! zise el cu patimă. Isabela atunci îi căzu deodată de gît, izbucnind în plîns. îl iubea. Peste un ceas, erau cum nu mai fuseseră de la începutul legăturii lor.
Iar peste o săptămînă, Ida îi telefona lui Cozianu.
— Alio! Bunăziua, Dim, zise ea rece. Am nevoie de ceva... vreau să te rog...
Cozianu tăcu o clipă, apoi întrebă:
— Să... viu la tine?
— Nu, zise ea mereu rece, viu eu să te văd, la birou...
Şi închise telefonul. El nu mai fu în stare să rezolve nici cele mai mărunte hîrtii curente pînă n-o văzu intrînd, şi atunci inima începu, să-i bată prea tare, sufocîndu-1. Ida era palidă, frumoasă, nefardată, cu părul ei cu reflexe albăstrii căzîndu-i pe umeri; intră şi se aşeză fără să-i dea mîna.
— Am venit să-ţi cer ceva... zise ea privindu-1 cu ochii mari şi verzi care-i dădeau-ameţeli lui Dimitrie Cozianu. Vreau să plec. Aici n-am avut decît de suferit. Vreau să încerc... poate în altă ţară am să fiu mai fericită. Am nevoie de o recomandare ca să mi se dea un. paşaport.
Urmă o tăcere. Cozianu înghiţi în silă.
— N-am să te las să pleci, zise el.
— E inutil. Tot trebuie să se sfîrşească ce a fost între noi... De ce n-aşi pleca?
— N-ai să pleci! exclamă el. O luă în. braţe, ridicînd-o în fotoliu, şi începu s-o sărute. Apoi o împinse afară şi o urmă, trecînd prin faţa secretarei mirate, o luă de braţ o urcă în maşină şi o duse la el. Cînd maşina se opri în faţa casei, Ida întrebă:
— Unde sîntem aici?
— La mine. Hai, dă-mi mîna.
— Nu mă dau jos.
— Vino, mîrîi el. Le chauffeur nous enlend.**)
Ida se dădu jos, sprijinindu-se pe mîna lui, şi intrară în casă.
*■) în lumea bună. **) Şoferul ne aude.
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
8<
XV
Peste vreo două zile, dimineaţa, pe aerodromul Băneasa, cînd motoarele se puseseră în mişcare, vuind, şi fuselajul argintiu al avionului începu să vibreze, veniră deodată doi oameni în salopete în faţa avionului şi făcură semn. pilotului să taie gazele la motoare. Alţii împinseră iarăşi scara rulantă sub uşă; uşa se deschise şi unul din aviatori scoase capul ca să întrebe ce se întîmplă:
— încă un control vamal, îi răspunse unul din ofiţerii aerogării. Vameşii intrară în avion, pasagerii coborîră, apoi vameşii apărură şi-i
invitară pe pasageri să-i urmeze la Perfectura Poliţiei: se găsiseră două. pungi cu briliante în buzunarul dindărătul unuia din fotolii.
— Luaţi-le dracului şi lăsaţi-ne să plecăm, exclamă Jack Varlam. Pungile erau ale lui, dar le-ar fi părăsit cu inima uşoară.
— Nu putem, domnule Varlam, îi spuse şeful vameşilor. Trebuie să hotărască un for superior... noi nu putem aproba plecarea avionului....
Jack Varlam tăcu, uitîndu-se într-altă parte, cu ochii lui mici şi lu-cioşi. Se gîndea la fiu-său şi-i era o frică groaznică, şi-1 ardea pe dinăuntru o ură feroce; l-ar fi sfîşiat cu dinţii pe Ionel: „De ce nu l-am omorît cînd era mic?" urla un glas în pieptul lui Jack Varlam. „De ce l-am făcut? Ce mi-a trebuit el, mă-sa... tot?"
Ii trebuiseră, ca să-şi satisfacă pofta de a poseda, de a stăpîni. Acuma uitase.
Bine înţeles că nu se găsi nimic în neregulă, afară de cele două pachete de diamante. Dar nimeni nu se recunoştea proprietarul lor. A doua zi, unii din călători plecară la aceeaşi oră cu acelaşi avion; altora li se retraseră paşapoartele. Iar delegaţia nu mai plecă. Jack Varlam se duse la şeful lui Dimitrie Cozianu. Mardan îi răspunse prin şeful de cabinet că nu-1 poate primi. Varlam se împurpura şi, înalt, masiv, gros, îl dădu la o parte cu mîna pe şeful de cabinet, intră, se duse drept la unul din fotoliile din faţa biroului şi se trmti în el, mîrîind, aşa ca să-1 audă numai Mardan, nu şi şeful de cabinet care se repezise alarmat după el:
— Ai să mă primeşti, că dacă nu, o să-ţi pară rău.
— Nu e nevoie de nimic... o să stau totuşi de vorbă cu domnul Varlam, zise Mardan făcîndu-i semn şefului de cabinet să plece. Apoi, rece ca ghiaţa, îl întrebă pe Varlam:
— Ce doreşti?
— Doresc să mă scoţi din ţară! Ai să-mi faci rost de un paşaport particular !
— îmi dai ordine? Eşti nebun? zise Mardan pălind de mînie. Unde te trezeşti?
Varlam îşi recîştigase cumpătul. Rîse dur:
— Mă trezesc la realitate; nu sînt nebun de loc, dragul meu. Dovada e că mă car din ţara asta undo nu mai am ce căuta. De-ai fi fost tu numai aşa zdravăn la cap cum sînt eu acuma... rămîncai anul trecut la Zurich, nu te mai întorceai aici... dar tu eşti ambiţios, vrei puterea... Ei, află că nu mai ai multe şanse... Din contră, riscurile încep să crească....
Cellalt, palid, şuieră speriat:
— Varlam! Ce spui acolo? Ţin.e-ţi gura, omule!
Varlam se uită împrejur, la bibliotecă, la tavan, la cămin, apoi se aplecă şi şopti peste birou:
— Dacă vrei să nu intru în vreun proces şi să spun tot ce ştiu... şi ştiu mai mult chiar decît bănuieşti tu... fă-mi rost să plec.
88
PETRU DUMITRIU
— Nu pot, şopti Mardan. A fost fiu-tău la mine... Si pe urmă s-a dus Ia altcineva.... nu ştiu exact la cine....
— Trebuie, zise Varlam ceva mai tare. Ai încă destulă putere ca să obţii atîta lucru. Ce, e mare lucru să se treacă peste o simplă bănuială? Spune ca tu garantezi pentru mine!
— Nu pot! Tu singur spui că vrei să rămîi acolo!
~    ,7~? să fiu discret! N-o să te compromit! Nu fac declaraţii presei rise Varlam. 1
Cellalt zîmbea strîmb, silit, fals. în sfârşit, se înmuie:
— Bine.
— Mersi. La revedere, zise Varlam; îi întinse mîna si i-o strînse pe-a lui. Din uşă spuse: '
— Te chem la telefon mîine. Trebuie să plec neapărat săptămîna asta.
Şi ieşi. Mardan se uită la mîna pe care i-o strânsese Varlam. Ii era ruşine era umilit, furios şi înfricoşat. Să ajungă să-i vorbească aşa un Jack Varlam — un mizerabil, un intrigant, un om cu două fete, un capitalist „Dar eu? Eu ce fac?" " '
Se^strîmbă cu amărăciune, o strîmbătură josnică: „La dracu'iAsta e piesa!" şi-1 sună pe şeful de cabinet ca să introducă următoarea persoană care avea audienţă.
Peste cîteva zile, Jack Varlam dispăru din Bucureşti şi nimeni nu mai auzi nimic de el. Se credea că trecuse clandestin graniţa si ajunsese în Franţa sau Germania apuseană.
XVI
Dimitrie Cozianu venea la Isabela cu întreruperi de cîte dpuă-trei zile; deşi ea nu-1 întreba nimic, spunea că are mult de lucru la Comisie, btateau de vorbă ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, dar fără vioiciune iara însufleţire. '
— Am avut mult de lucru... cu procesul ăsta... (era unul%in marele procese politice din anii aceia şi el dăduse informaţii de ordin financiar procurorului).
— Da? spunea Isabela, turnînd ceaiul.
— Mie fă-mi-1 mai tare astăzi, Isabela dragă... sînt nedormit, vreau să mă trezească....
— Ai lucrat pînă noaptea tîrziu?
— Mda... Da. (Nu lucrase, petrecuse noaptea cu Ida. Dar ăsta era blestemul: ori ce ar fi vorbit, lucruri cît de indiferente, se întorceau nepotrivirile, ironice, între ce spunea şi ce făcuse, şi o mintea pe Isabela cînd se aştepta mai puţin.)
Isabela lăsă ceaiul să se facă mai tare. Tăceau amîndoi. Dimitrie căsca discret. Şi mai spunea ceva, cu mare efort, şi conversaţia se mai tîra o bucată, apoi recădea, obosită. Din cînd în cînd, Isabela îl privea cercetător. Cînd rămînea singură, stătea să se gândească ore întregi: uneori o apuca o criză de plîns, dar se stăpînea, deşi nu era nimeni s-o vadă.
Pe ^atunci, Isabelei i se întîmplă s-o întîlnească pe Alexandra Lascari pe stradă; Alexandra se făcea că n-o vede. Peste cîteva zile, o văzu pe prinţesa Ipsilanti; bătrîna se uită fix la ea, Isabela o salută, dar bătrîna trecu mai departe fără să pară a fi observat ceva. Isabela îşi dădu seama că de luni ele zile^ nimeni din cunoscuţii ei dinainte nu-i mai călcase în casă. Se simţi deodatătristă şi singură în faţa unei mari şi grele încercări. „O să-mi ajute Dim, îşi spunea ea, şezînd în odaie şi pictînd un buchet de cîrciumărese.
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
89
El merge cu vremea lui, cu viaţa... o să mă ajute să găsesc şi eu alt drum, alţi oameni..."
Se hotărî să-i vorbească despre asta — independent de suferinţa ei de dragoste... Fie că rămîneau împreună, fie că se despărţeau, Dim avea s-o ajute...
Dar în aceeaşi zi, avu loc o şedinţă furtunoasă a Adunării Naţionale. Paraschiv Ionescu, membru al Comitetului Central al Partidului, citea de la tribună o cuvîntare în care acuza făţiş miniştrii necomunişti de la Economie şi Finanţe, că sabotaseră refacerea economiei ţării, loviseră în puterea de cumpărare a monedei, deci în interesele oamenilor muncii; textul era de o duritate nemaipomenită; deputaţii aderenţi ai celor vizaţi şedeau galbeni în bănci. Unul sări deodată şi strigă:
— Dar chiar oamenii dumneavoastră au conlucrat cu noi! Cum îndrăzniţi să ne acuzaţi?
— Reaua credinţă tipică a comuniştilor! exclamă un deputat de alături, ştergîndu-şi faţa de sudoare cu batista parfumată cu lavandă.
— Cine a conlucrat cu dumneavoastră în chestiunea inflaţiei? întrebă tunător Paraschiv Ionescu, lăsînd din mînă textul cuvîntării şi scoţîndu-şi ochelarii. Era masiv, cu umerii largi şi un cap mare, puternic, voluntar; şuviţe de păr cărunt îi cădeau peste urechi. Părea cînd un intelectual, cînd un muncitor; şi într-adevăr era şi una şi alta. îşi scutură coama şi strigă tunător:
— Cine? Spuneţi nume!
Unul din miniştrii pomeniţi în cuvîntare strigă:
— Matei Mardan!
Urmă o clipă de tăcere. Toţi îl ştiau pe Matei Mardan: fotografia îi apăruse în gazete; vorbise la întruniri publice; era şeful uneia din cele mai importante comisii ale guvernului; şedea aici într-o bancă, ca deputat. Toţi se întoarseră să-1 vadă.
In tăcere, omul cărunt şi masiv de la tribună rosti răspicat, dar fără să ridice glasul prea mult:
— Matei Mardan nu mai e membru al Partidului Comunist Romîn. îşi puse iar ochelarii, şi continuă să-şi citească discursul exact de la
fraza unde se oprise. Nu-1 mai întrerupse nimeni.
într-o bancă, prăbuşit, cu capul în piept, deputatul Matei Mardan era galben ca un mort. Se uita împrejur pe furiş. Dar toţi îşi fereau privirile de a lui. In pauză, umblă cîtăva vreme singur, uitîndu-se împrejur; apoi se apropie de un grup de deputaţi comunişti; aceştia îi întoarseră spatele şi se depărtară. Mardan rămase o clipă şovăitor, apoi se îndreptă spre un alt deputat comunist, cunoscut. Acela îl zări venind,dar cînd Mardan ajunse în faţa lui şi-i spuse ceva, cellalt plecă fără nici măcar să se uite la el. Deputaţii reacţionari chicoteau privind.u-1 batjocoritor. Matei Mardan plecă din clădirea Adunării, fără să mai aştepte reînceperea şedinţei.
Asta se petrecuse dimineaţa. La prînz, fără să ştie nimic, Isabela îl chemă la telefon pe Cozianu, cu glasul el liniştit şi curat pe care politeţea tonului şi a frazelor îl făceau plăcut şi cînd era rece:
— Ai timp să vii azi după amiază pe la mine? Aşi vrea neapărat să stăm de vorbă____
•—Da, viu, viu! exclamă Cozianu într-o mare tulburare. Tocmai voiam să-ţi telefonez: trebuie să-ţi spun ceva____
— îmi închipui că ştiu... zise ea.
— Da? Ai aflat? întrebă el mirat, dar nu cu jena care ar fi fost firească dacă ar fi vorbit amîndoi de acelaşi lucru, adică de pasiunea lui pentru Ida.
90
PETRU DUMITRIU
— Lasă, discutăm după amiază, spuse Isabela, dîndu-şi seama că s-a întîmplat într-adevăr ceva deosebit.
După amiază, Dimitrie Cozianu bătu şi intră pe uşă. Hainele-n erau necălcate, gulerul nu perfect curat, cravata nu-i era strînsă bine. Buhăit, cu cearcăne sub ochi, cu privirea tulbure, se aşeză într-un. fotoliu şi zise:
— L-au dat afară din partid pe Mardan.
Spuse asta ca şi cum ar fi anunţat prăbuşirea cerului, un dezastru uriaş, aducător de pi'eire. Isabela văzu, după înfăţişarea lui, că evenimentul era într-adevăr grav. Dar nu înţelegea.
— De ce? Şi de ce te afectează asta pe tine?
— Mă afecteazâl Afectează e drăguţ spus! izbucni Cozianu, care îşi pierduse cumpătul. E nimicit! înseamnă că lucra de capul lui, fără asentimentul partidului.... înseamnă că.era adevărat ce-am simţit eu! A luptat împotriva lor — si-i admir abilitatea, trebuie s-o spun! Abia acum înţeleg. Procedeul era simplu—genial de simplu. M-a luat pe mine, pe Ioaniţiu, încă cîţiva — si era sigur că printre noi o să găsească unelte care să lucreze singure, din'proprie iniţiativă, în direcţia voită de el. N-avea decît să ne încurajeze, să ne susţină.... şi a lucrat: Ohoho ! a lucrat! Dar acuma e pierdut. O să deschidă comuniştii o anchetă asupra lui.... şi atunci sînt pierdut şi eu! Ce să mă fac, Isabela dragă? Ce să mă fac?
Si se uita la ea tulbure, rătăcit.
— Dar de ce esti aşa de speriat? Ce, ai făcut ceva? A făcut el ceva? întrebă ea fără s-o părăsească răceala calmă de pînă atunci. Cozianu chicoti, îşi ieşise din fire. Isabela nu-1 văzuse niciodată aşa.
'— Sigur că am făcut. Amîndoi! De trei ani de zile stăm acolo numai ca să dăm peste cap politica economică a regimului! Să-i lovim pe comunişti^ Cînd are să se afle tot, ne pierdem capul! L-au împuşcat pe mareşal şi pe Ica Antonescu; anul viitor o să ne împuşte pe noi..^
— E aşa de grav? întrebă Isabela, palidă.
El chicoti iar: "   „ .
— E... foarte grav! O să ieşim vinovaţi de înaltă trădare... iţi spun eu si-ti închipui că stiu despre ce vorbesc... înaltă trădare — şi pedeapsa capitală. Stia ce face rechinul de Jack Varlam cînd a plecat cu ori ce preţ si şi-a abandonat diamantele, deşi toată lumea ştia că-s ale lui.... Simţise că e ultimul moment. Eu nu-mi dădeam seama.... m-am prostit de tot in ultimul timp... ^
Şi căzu   întro   visare  posacă.   Isabela se uita la el. Deodată rosti
limpede:
— Va să zică nu ai nimic curat în viaţa ta.
El ridică capul, de parcă ar fi fost lovit în piept pe neaşteptate. Isabela urmă, pe acelaşi ton de rece constatare:
— Şi în v'iaţa publică, şi în viaţa privată, eşti mincinos şi trădător. Vorbea foarte calm, fără nici o emfază.
— Eşti un om ca toţi ceilalţi... şi chiar mai rău decît cei mai mulţi. Mult mai rău. Păcat... murmură ea. Păcat.
Cozianu o privea speriat. Bîigui:
— Isabela... ce faci? Ce spui?
Se ridică si se aşeză lîngă ea pe pat, îi luă mîinile. Dar leţişoara ei cu ovalul pur si delicat era atît de rece şi de străină, încît Cozianu nu mai spuse nimic', si o lăsă să-şi tragă mîinile dintr-ale lui. Se ridică şi se duse sa se sprijine de'sobă, cu capul plecat. Cît era el de negru şi de sumbru de obicei — acuma era un om nimicit, care nu mai are nimic pe dinăuntru decît întuneric şi haos.
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
91
— Ce să fac? zise el, privind-o pe sub sprîncene, cu ochi de animal încolţit. Spune tu, ce să fac?
— Nu mai ai ce să faci, zise ea rece. Şi după un răstimp, adăugă:
— Trebuie să plăteşti...
— Cum să plătesc?
— Nu ştiu... Eşti un om atît de fals... încît ţi-ar fi greu să plăteşti cinstit... şi pe urmă... eu te-aşi mai înţelege, dacă te-aşi vedea plătind; dar ceilalţi, n-au nici un motiv de indulgenţă...
Tăcură amîndoi.
— Acuma trăieşti cu. domnişoara Gherson, nu? întrebă rece' şi impersonal Isabela. Dimitrie Cozianu nu răspunse. Isabela se juca cu una din ceştile de porţelan; pe o parte avea o miniatură cu un vînător ce ţinea un cline, pe partea cealaltă o cameristă îşi ajuta stăpîna să urce pe un.cal scurt şi pieptos. între ele erau ghirlande de trandafiri şi arabescuri verzi şi aurite. Totul era la fel de proaspăt, culorile la fel de vii, porţelanul la fel de neatins, ca înainte cu două sute de ani cînd ieşiseră din mîna meşterului.
— Vrei să mai stai? întrebă Isabela. Eu trebuie să mă duc în oraş.
— Nu, plec... mormăi el; se înclină şi vru să-i sărute mîna, dar Isabela nu-i întinse mîna. Cozianu se roşi, şi întrebă zîmbind silit, galben:
— Cine ţi-a spus, — de mine şi de Ida Gherson?
— N-am avut nevoie de nimeni... mi-am dat singură seama, după felul tău de-a fi... Te cunosc bine; m-am gîndit mult la tine pînă acuma...
Vorbise rece, cir politeţe şi cu sinceritate, aşa cum vorbea totdeauna. Cozianu se înclină şi ieşi.
După ieşirea lui, Isabela se prăbuşi însă într-o criză de plîns bolnăvicios, care-o ţinu ceasuri întregi. Leşină de vreo două ori; inima îi bătea slab şi mîinile şi picioarele i se răceau. Tîrziu de tot, se tîrî pînă la baie şi-şi puse capul sub duşul rece. Ana Antim intră s-o caute; avea să-i spuie ceva fără importanţă. Găsi odaia goală, cu uşa deschisă şi cu patul răvăşit. Ieşi, şi o întîlni pe Isabela desfigurată, cu părul ud, cum venea pe coridor, ţinîndu-se de pereţi ca să nu cadă, şi abia tîrîndu-şi picioarele de slăbiciune. O luă în braţe, o culcă, îi luă pulsul, îi făcu o injecţie tonică, şi rămase cu ea toată noaptea. Peste vreun ceas, Isabela începu să vorbească.
— Ana, gemu ea. Ce grozăvie... ce oroare... Ii spuse că s-a despărţit de Cozianu.
— Vedeam că se-ntîmplă ceva cu voi, spuse doctoriţa, dar n-am vrut să te-ntreb...
— Se-ntîmplă de doi... de aproape trei ani, draga mea! Din prima clipă cînd ne-am întîlnit, omul ăsta mă minte! izbucni Isabela. Era slabă, cu obrajii supţi, cu cearcăne sub ochi, iar privirile-i ardeau de febră.
— Mă minte... şi tot omul ăsta, din cap pînă-n picioare, era o minciună, o mască, ceva fals! Nimic din ce spunea nu era adevărat! Principiile lui, idealurile lui — nimic! Atitudinea lui politică— minciună! Dragostea lui pentru mine — minciună! îmi vine să înnebunesc, îmi vine să cred că nimic pe lume nu e real şi adevărat — de unde ştiu eu că nu minţi şi tu, că nu minţim toţi?
— Hai, hai, linişteşte-te, murmură doctoriţa. Ce-ai spus de atitudinea lui politică?
— E un trădător! Face pe progresistul şi nu e, face pe îndrăgostitul şi nu e — ce cauză oare merită să minţi atîta? Pentru ce pe lume merită să te murdăreşti aşa?
— Cum adică, face pe progresistul şi nu e? întrebă Ana Antim. Şedea pe marginea patului, o lampă cu abajur galben închis abia lumina patul
O,
92
PETRU DUMITRIU
răvăşit şi pernele şi faţa trasă, cu ochii duşi în fundul capului, a Isabelei. Isabela îi povesti tot ce ştia; doctoriţa dădu din cap, preocupată:
— E un lucru foarte grav... E într-adevăr un om perfid şi periculos... Te face să suferi pe tine, fără să-i pese, şi a făcut să sufere de sărăcie milioane de oameni, aşezat la biroul lui oficial, şi cu tot atîta uşurinţă... Infect individ... sărăcuţa de tine, murmură doctoriţa, mîngîind fruntea rece şi asudată a Isabelei.
— Am crezut în el... L-am admirat, gemu Isabela, şi şopti stins: l-am iubit... Mîine are să vină aici, şi mi-e scîrbă să-1 văd, se încreţeşte carnea pe mine la gîndul să-1 văd măcar! Trebuie să fug, să nu mă mai găsească... Doamne, doamne, doamne...
Gemea şi-şi legăna capul pe pernă. Ana Antim îi mîngîia fruntea.
— Lasă... are să treacă... Ai să suferi, şi pînă la urmă ai să te regăseşti, ai să-ţi recapeţi încrederea în tine şi în oameni... Trebuie să te apuci să munceşti, şi să munceşti greu... asta o să te ajute să treci hopul...
— Da, Ana, asta trebuie... să mă duc, să muncesc greu, vorbi repede şi febril Isabela, ţinînd-o de mînă.
— Vezi, pînă una-alta, să nu faci ceva grav, vreun şoc nervos... Am să-ţi dau calmante.
Se ridică şi plecă să aducă doctoriile.
Isabela îşi legăna mereu capul pe pernă. Nu mai gemea. Lacrimi îi alunecau printre pleoapele închise, pe gene, şi-i curgeau pe obraz. *
XVII
Cozianu intră în biroul lui Mardan. Acesta, schimbat la faţă, galben, lucra cu şeful de cabinet şi cu Ioaniţiu. Ii făcu semn să se aşeze, isprăvi cu ei şi, cînd rămaseră singuri, îl întrebă privindu-1 nu în faţă, ci în piept:
— Ce e, domnule Cozianu?
'  — Ce facem, domnule Mardan? spuse Cozianu.
— Cum, ce facem? Nimic nu facem. Totul merge înainte. Discuţiile din Adunarea Naţională nu trebuie să aibă o urmare asupra muncii Comisiei...
— Totuşi, vor avea, rînji Cozianu, care era mai cinic şi mai puţin ipocrit decît Mardan. Acesta zise:
— Orice face partidul, va fi bine făcut...
încerca să vorbească aşa cum trebuie să vorbească un adevărat comunist, dar forţa nota, exagera. Cozianu, enervat de ipocrizia celuilalt, vorbi brutal:
— Zău? Ani auzit că în pauză n-a mai stat nici un deputat comunist pe lîngă dumneata! Te apropiai de un grup, şi deodată se risipea ca prin minune, şi rămîneai în gol, singur, cu un cerc de vid împrejur! Ţi-a dat vreunul mîna?
Cellalt, galben, întrebă tremurînd:
— Lasă astea. Să discutăm lucruri precise. Ce vrei?
— Vreau să-mi spui ce facem!, exclamă Cozianu disperat.
— Facem ce-am făcut şi pînă acuma. Nici n-avem altceva de făcut. Nici nu putem face altceva...
Vorbea şters, fără energie, ca un om care a pierdut definitiv partida. Cozianu dădu din cap, cu o ironie disperată:
— Nu, mersi... Eu o să caut altă soluţie... Cellalt ridică capul:
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
93
— Vrei să te sinucizi? Mai bine aşteaptă pînă-n ultimul minut... totdeauna se poate întîmplă ceva...
Şi rîse şovăitor. Cozianu îl privi lung:
— Nu... nici asta... Să vedem. In orice caz, n-o să stau pasiv... Dumneata nu mai ai ce face, dar eu...
— Ba am, zise printre dinţi Mardan.
Cozianu nu mai adăugă nimic şi ieşi din cabinet. Se duse acasă unde-1 aştepta Ida într-o rochie de casă de mătase roşie ca focul, cu danteluţe la gît şi la mîneci, şi cu părul negru ca noaptea revărsat pe umeri. Halatul îi era descheiat astfel ca, atunci cînd mergea, să i se vadă pînă Ia genunchi piciorul gol, rotund şi muşchiulos, cu pielea albă-albăstrie. îi zîmbi seducător, dar deveni serioasă cînd îi văzu hainele în dezordine, obrajii scofîl-ciţi şi cenuşii şi ochii tulburi.
— Ce-a fost? Ce s-a întîmplat? Hai, şezi aici...
ÎI aşeză cu forţa într-un fotoliu, se urcă pe genunchii lui şi-1 luă de gît cu braţele; mirosea a săpun parfumat şi a tutun american.
-— Hai, spune-mi ce-ai pe inimă... Spune-i sclavei tale, stăpîne... Cozianu îi povesti ce se petrecuse la şedinţa Adunării Naţionale şi vorbi despre pericolul care-1 ameninţa, dar nu cum îi vorbise Isabelei. Idei îi spuse:
— Am luptat cît s-a putut — pîn-am văzut că nu mai putem rezista... dar acuma n-are nici un rost să-mi risc viaţa...
Ea îl privea drept în faţă, cu ochii ei mari şi verzi şi adînci:
— Ai fost un erou... murmură Ida.
Cozianu simţi că se roşeşte, că-i vine să plece într-altă parte; Ida însă, picior peste picior (halatul se dăduse la o parte şi i se vedeau coapsele rotunde şi cam masive şi rufele minuscule şi transparente de nylon), în poala lui şi ţinîndu-1 de gît, îi spuse:
— Te iubesc. Te iubesc cu adevărat. Aşi putea să te las, să încerc să mă mărit cu un străin, ca să plec şi să am viaţa şi confortul asigurate în străinătate. Dar vreau să plec cu tine. Acuma, cînd nu mai ai putere, rămîn cu tine. Dar să plecăm! Să plecăm din ţara asta!Cozianu rămase o clipă mut. Apoi întrebă răguşit:
— Să plecăm... noi doi?
Ea clipi din ochi, uitîndu-se în gol pe deasupra lui, apoi,îi cuprinse gîtul cu braţele:
— Da... tu şi cu sclava ta... Să plecăm! Poate că mai poţi obţine un paşaport...
— Mda... Să vedem, să mă mai gîndesc, zise Dimitrie Cozianu. Du-te sus, că vin şi eu; trebuie să dau nişte telefoane...
Rămas singur, se duse în birou şi făcu numărul Isabelei:
— Eu sînt, Dini... Isabela, zise el răguşit, nu mă goni... Nu pot trăi fără tine... pier, mă duc de rîpă... Primeşte-mă la tine...
— Mi-ai mai spus, şi ţi-ai călcat cuvînful, zise glasul limpede al Isabelei. N-am nici o garanţie că n-ai să ţi-1 mai calci...
— Isabela, îngînă el gros. Dar Isabela îi spuse bună seara, se scuză fiindcă „era cu nişte prieteni care veniseră s-o vadă" şi închise telefonul. Dimitrie Cozianu rămase cu coatele pe birou şi cu capul în mîini. Noaptea, o lăsă pe Ida să doarmă singură şi umblă prin odăi, cu mîinile în buzunare şi cu capul în piept. A doua zi întrebă nişte cunoscuţi de Ia Ministerul Afacerilor Străine dacă poate obţine paşapoarte, „pentru mine şi soţia mea", zise el. Nu: pentru moment nu se dădeau. Cozianu se duse la Jean-Pierre
94
PETRU DUMITRIU
Haralamb, ziua, ceea ce nu făcuse niciodată în ultimii ani. Dacă era supravegheată casa, risca să fie recunoscut, dar nu-i mai păsa.
Haralamb îl primi cu perdelele trase pe jumătate; lumina 11 iăcea rău la ochi. Cozianu îl găsi cenuşiu la faţă, cu capul lăsat pe spate, pe speteaza fotoliului. .
— Mi-e rău, cu boala asta a mea... suflă Haralamb. Mais passons... la carcasse doit servir la volonte, fusqu'au bout... qu'elle ereve ensuite.*) Ce e cu dumneata? De ce vii la ora asta? ^
— Ce să fac? spuse Cozianu, îngrozit... Ce să lac? Vreau sa iug. Dumneata rămîi?
Schilodul zîmbi rece şi dispreţuitor:
— Eu rămîn... Consider asta o chestiune de onoare. Dumneata mu Cozianu se frămîntă în fotoliu. Cellalt adăugă:
— De altfel, cred că în cursul anului viitor se termina... Regele a primit asigurări. în sensul ăsta... şi noi, care sîntem servitorii coroanei şi ai Statului, trebuie să stăm alături de el şi să luptăm... Părinţii noştri au făcut Statul ăsta, ei au declarat trei războaie şi au iscălit trei tratate de pace. ei au făcut băncile şi uzinele, codurile de legi şi tratatele de alianţe — şi noi  să plecăm? Ţara e a noastră, nu a comuniştilor!
Cozianu. rîse ca un lup: ,      „ „
— Comuniştii susţin contrariul... şi vor s-o dovedească cit mai convingător... Ai să vezi!
Haralamb, cu o încăpăţînare oarbă, repeta de ctteva ori:
— Bătălia nu e pierdută... Bătălia nu e pierdută...
— Iţi faci iluzii, monser! E pierdută de la început! exclama Cozianu, enervat. Poza eroică a lui Haralamb îl enerva. Vorbi pe un ton batjocoritor,
atîtător: ..... , . r,
' '  — Şi nu te poza în continuatorul marilor tradiţii ale neamului. Lare părinţii'noştri"? Esti formidabil! Te pui pe acelaş plan cu tata   şi bunicul  cu familia Hohenzollern şi cu Brătienii! Păi părinţii, dumitale vindeau pe vremea aceea plăcinte în Obor! II n'y a rien de tel que Ies parvenus nour avoir le sens des grandes traditions! **) ........
_ Vrei să fugi, si-ti. cauţi justificări... vrei să-ţi acoperi şi sa-ţi uiţi laşitatea, zise Haralamb cu buzele albite de furie stăpînită.
Cozianu izbucni: „
— Dumneata ai. vrea să fugi, şi şlii că nu poţi alerga noaptea pe cimp, peste frontieră, cu picioarele astea - asta e! Şi turbezi de invidie ca ai
să mă ştii la Paris! , ,    -> ,~ tt    i ™k '
— N-ai să mai fi primit în ţară! Dezertorule! scirţn Haralamb
— Cine să nu mă primească? Un guvern Jean-Pierre Haralamb? Hahaha! Dă-mi voie să rîd! zbieră Cozianu, cu. o veselie sălbatică. Sous terre, mon vieuxl Sous terrel Vous mangerez Ies artichauts păr la racine, toţi membru
cabinetului Haralamb! ™iQ;
Si ieşi, trîntind uşa. Pe stradă, în irigul şi ploaia subţire a acelei .zile posomorite de toamnă, veselia spasmodică îi dispăru. 1 se taculrig. Porni repede spre primul colţ, unde-1 aştepta maşina. Se urca şi-i dauu adresa Isabelei. Uitîndu-se acru pe ferestrele maşinii, la strada uda şi cenuşie sub ploaie, îşi spuse pentru prima dată în viaţa lui:
— Degeaba, Totul e degeaba.
*) Să trecem mai departe... învelişul (e vorbade trap) trebuie să slujească voinţii pînă la capăt... după asta poate să crape , ") Te pui cu parveniţii, în materie de simţ al marilor tradiţii 1
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
95
Isabela nu era acasă. Dimitrie Cozianu se întoarse si-i spuse şoferului ca poate pleca. Iar el rămase, cu gulerul ridicat şi cu mîinile în buzunare sun ploaia mărunta. Cerul era plumburiu, casele păreau murdare; o faţadă vecina, zguduită de cutremurul din 1941, susţinută cu nişte stîlpi groşi dădea o impresie de haos, de ameninţare cu prăbuşirea; copacii uzi si negri' cu cracile despuiate, erau siniştri; totulpărea fragil, uzat, putrezit de ploaie' gata sa cada in ruine. '
Isabela apăru, umbră subţire care se apropia cu mersul ei atît de o-ra-ţios şi de decent. Cozianu îi aţinu calea:
— Isabela... Ea se opri.
— Te-am aşteptat... trebuie să vorbim...
sPune-mi aici, rosti cu blîndeţe Isabela. Şi tot cu blîndete, adăugă— fiindcă nu pot să te primesc în casă.
Cozianu insistă, dar dînsa era neînduplecată:
— E indecent să-mi faci vizite. N-am să te mai văd!
Era foarte palidă şi cu cearcăne adînci şi vinete în jurul ochilor- fata i se îngustase, slăbită şi trasă.
— Isabela, te implor... Vrei să-ţi cad în genunchi? Uite, îti cad în 2-e-nunchi... 6
Şi îngenunchie pe asfaltul ud. Ea se dădu îndărăt:
— Ridică-te... E caraghios ce faci...
— Isabela, zise el, ridicîndu-se, trebuie să plec... Vino cu mine... Aici n-o să mai fie de trăit pentru oameni ca noi... Să fugim la Paris, în Elveţia, la Londra... Nu pot pleca lăsîndu-te pe tine aici... si trebuie să plec'
Urmă o tăcere. Burlanele şiroiau de apă; ploaia răpăia sonor pe acoperişurile de tablă.
— Nu plec, zise Isabela.
— Nu-ţi dai seama ce faci! Aici e revoluţie!
— Nu, nu plec... Aici e ţara mea, oamenii mei.... mă pot înţelege cu ei... Cu străinii e greu... eşti mult mai singur... eu nu mai vreau să fiu aşa de singură. Ce să fac în străinătate? Să mă culc pentru bani cu oameni pe care nu-i iubesc? Să depind de tine? De un om ca tine?
— Nu, nu... poţi găsi o soluţie... munci...
^     —De muncit pot şi aici... Nu plec... nu mai sta în ploaie cu capul gol ca ai sa te îmbolnăveşti. Du-te acasă. Noapte bună, Dim.
^    Se-ntoarse şi urcă repede treptele. Uşa se închise în urma ei. Cozianu mai statu citava vremecapul în pămînt, apoi plecă încet, în ploaie.
A doua zi o căută la telefon, dar ea îi trimise vorbă că nu poate veni, ca e ocupată. O mai căută odată ; i se răspunse că e plecată. O căută si în ziua următoare, dar nici acum n-o găsi.
în acelaşi timp trăia cu Ida în casă ; faţă do ea era morocănos si neatent dar ea nici nu observa ; îl iubea. „Avea dreptate Ragusa: e o nebună" se gîndea Cozianu, enervat de pasiunea Idei pentru el. Dar noaptea uita de enervare A treia zi, Ana Antim îi dădu un telefon:
— Domnule Cozianu, Isabela a plecat în provincie si. ti-a lăsat nişte lucruri, zise ea foarte rece. ' '
^     Cozianu trînti receptorul în furcă şi se repezi afară, strigînd secretarei sa teleioneze după maşină.
Peste un sfert de oră, era sus, în odaia care fusese a Tsabelei, şi unde se lacea acum curăţenie şi ,apăruseră alte mobile şi nişte tablouri de Ştefan Po-pescu. Doctoriţa nu-i dăduse mîna, ca din îiîtîmplare. Se mişca sprinten şi vorbea rece şi sec:
96
PETRU DUMITRIU
—Uite, domnule Cozianu, Isabela a plecat şi a lăsat aici lucrurile dumi-tale... tot ce-i aici, e al dumitale; a spus că ei nu-i aparţine nimic din toate
aSt6a Şi i le arătă pe o canapea, înşirate: halatul şi papucii lui, nişte pijamale curate, călcate, puse teanc, obiecte de toaletă, perii, apoi magnificul tete-â-tete de porţelan de Maissen, cel pictat cu scene de vînătoare, şi un serviciu de toaletă de sidef cu rame de aur pe care i-1 dăruise Isabelei cu doi ani în urmă. Se uită la obiecte, apoi se întoarse spre Ana Antim, şi o întrebă de sus în jos, ameninţător:
— Unde a plecat?
— Nu ştiu. In provincie.
— Doamnă, te rog să-mi spui unde a plecat!
— Nu-nţelegi domnule Cozianu? Nu ştiu!
— Stii foarte bine, şi ai să-mi spui!
Femeia de serviciu care mătura şi freca parchetul, se uită la ei mirată. Cozianu o luă pe doctoriţă de braţ şi o scoase din odaie. Pe coridor o întrebă cu glas scăzut:
— Unde e Isabela? Dacă nu-mi spui, mai am destulă putere în ţara asta ca să-ţi fac nişte figuri de-ai să mă ţii minte toată viaţa. Vrei să-ţi rechiziţionez casa? Vrei să-ţi pice pe cap o anchetă? Vrei să te dau în judecată — găsesc eu pentru ce, se găseşte la nevoie — şi să-ţi toci toţi banii cu avocaţii? Avocaţii mei sînt gratis, sînt ai Statului, nu mă costă nimic! Am să te fac să albeşti într-un an, aşa căruntă cum eşti...
— Nu insista, nu-ţi spun nimic, zise doctoriţa. Şi te rog să nu mă ameninţi; de altfel, cred că ţi-ai dat seama că nu \ei mai ameninţa în curînd pe nimeni în ţara asta, unde ai făcut destul rău... în orice caz, cît ai putut. Ia-ţi lucrurile şi du-te, domnule Cozianu, trebuie să pun să se deschidă ferestrele în urma dumitale...
— Doamnă Antim! exclamă Cozianu tulburat şi speriat — unde e Isabela? îti jur că nu e în interesul meu — e într-al ei! Ii faci un rău ei, nu mie! Spune-mi unde e Isabela! Te conjur: pentru ea, nu pentru mine! Ai cuYÎntul meu de onoare!
Ana Antim îl privi cu dispreţ şi răceală, dar şovăi:
— La urma urmei, Isabela a suferit destul de pe urma dumitale, şi e un om destul de întreg ca să se apere de dumneata. Aşa că, dacă în mod excepţional nu minţi, zise ea pe un ton biciuitor, îţi dau adresa în interesul ei, iar dacă minţi, cum mă face să cred cuvîntul dumitale de onoare, nu-i vei putea face nici un rău peste ce i-ai făcut. Ia-ţi notă: asta e adresa.
Şi-i dădu adresa: un sanatoriu de tuberculoşi de lîngă Constanţa, pe malul' mării, în apropiere de staţiunile balneare de pe coastă. Dimitrie Cozianu mulţumi şi spuse din obişnuinţă: „sărut mîna", dar doctoriţa nu se clinti; nu-i răspunse şi nu-1 privi. Aştepta să-1 vadă plecat.
Cozianu trecu pe acasă, doar cinci minute. îi spuse Idei:
— Mă duc să aranjez plecarea! „
Ea îi sări de gît. El se uită peste capul ei în gol, cu privirea absentă şi tulbure a unui nebun. „   „ „
In maşină pînă la Constanţa, şide acolo cei cîţiva kilometri mea, lu într-o stare de gol mintal care-1 oprea să-şi dea seama că n-are ce căuta acolo, că n-are ce-i spune Isabelei. Din cînd în cînd cădea într-o toropeală, visa lucruri încurcate, apoi se mai trezea şi i se părea că a greşit o soluţie, că va lua o mare hotărîre care-1 va salva; dar cînd se gîndea mai atent vedea că e imposibil, că nu va ajunge la nimic. Apoi maşina, care gonise pe o şosea umeda pe lîngă ţărm, se opri în faţa sanatoriului.
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
97
Era un grup de clădiri cenuşii, între copaci despuiaţi şi negri. Norii de fum fugeau peste mare, valurile se frământau cu creste de un alb mort, fără strălucire; ierburile veştede de pe cîmp tremurau în vînt şi făceau temenele spre mare, crengile subţiri ale copacilor se agitau şi făceau semne spre mare, ploaia subţire şi măruntă zbura prin aer. Dimitrie Cozianu se dădu jos, lăsă maşina pe şosea şi intră în curtea sanatoriului. Foşnetul şi vuietul depărtat al mării îi lovi urechea, amestecat cu ţiuitul vîntului. Straturi care fuseseră cu flori nu arătau acuma decît pămîntul negru. Bălţi sclipeau pe alei. Cozianu opri pe un om care-şi tîra piciorul ţeapăn din genunchi şi-1 întrebă de noua infirmieră.
— Care, tovarăşe? întrebă omul, care se vedea a fi un muncitor.
— Infirmiera care a venit zilele astea!
— A... tovarăşa Isabela... sora Isabela... veniţi cu mine, că lucrează la noi în salon... Da' cine sînteţi dumneavoastră?
— Sînt ... rudă cu dînsa, zise Cozianu călcând prin băltoace alături de omul cu baston. Acesta mormăi:
— E bună tovarăşa. Serioasă. Munceşte serios.
Deschise o uşă pe care veni un miros de dezinfectant. Cozianu zări un şir lung de paturi: bolnavii zăceau în ele întinşi, sau cu cîte un picior înfăşurat în bandaje enorme, uneori pînă la şold, ridicat pe o scîndură oblică. Unul citea, altul vorbea cu o infirmieră, alţi doi, sprijiniţi în cot, jucau şah, un om'slab şi nebărbierit se uită cu ochii mari şi duşi în fundul capului la Dimitrie Cozianu. Acesta însă nu mai vedea. Cel cu care venise spusese:
— Iacă-t-o... Tovarăşă soră... te caută cineva...
Isabela ieşi cu un pachet de bandaje în mînă: era îmbrăcată într-un halat, cu bonetă, totul de pînză albă, ieftină; era palidă şi trasă la faţă. Uşa se închise după ieşirea Isabelei. Cozianu întinse braţele, clar atunci simţi mirosul greu, greţos,  de puroi, al grămezii de bandaje şi se dădu îndărăt.
— Isabela... îngăimă el. Ea dădu din cap:
— Întoarce-te. Pentru mine ai venit? întoarce-te!
El începu să-i vorbească fără şir, nici el nu ştia ce. îşi dădea seama numai de mirosul pansamentelor şi de faptul că Isabela îl privea, liniştită şi rece, şi că apoi începu să se uite spre marea învolburată şi sură. Apoi trecu pe lîngă el, şi se duse. Dimitrie Cozianu rămase în loc, cu ochii după ea. Aşteptă multă vreme. Apoi ieşi de sub peristilul de coloane de beton, afară în ploaie, sub copacii chinuiţi de vînt, care făceau gesturi de rugă şi implorare spre nori şi spre mare.
Tîrziu, îşi dădu seama că aşteaptă degeaba şi se urni spre poartă. Se sui în. maşina care aştepta, şi-i spuse şoferului:
— îndărăt. La Bucureşti.
XVIII
Cozianu şedea la masa de şedinţe a comisiei şi-1 ţintea cu o privire pustie pe Paraschiv lonescu, care prezida şedinţa, şi pe Ionel Varlam, care şedea la două scaune distanţă de Paraschiv lonescu. încă nu-şi venise în fire; o surprindere şi o tulburare cumplită îi încurcau, minţile. Şi-aşa, băutura din ultimele luni de zile, excesele nocturne cu Ida Gherson, disperarea rupturii cu. Isabela, disperarea şi mai mare a bătăliei pe care-o vedea pierdută, îi încurcau creierii, îl făceau incapabil să judece bine. şi cu folos, să aprecieze iute şi just o situaţie. La asta se adăugase şi surprinderea. Dimineaţa, venind la birou, aflase de convocarea Comisiei. Se informase Ia colegi: nimeni nu ştia nimic; cei mai mulţi credeau că e vorba de înlocuirea Iui Mardan,
7 — V. Romînească Nr. 7
98
PETRU DUMITRIU
care nu mai apăruse de două zile. Unul susţinea că Mardan e arestat, dar întrebat mai amănunţit, se dovedise că lansase ştirea numai ca să afle dacă nu cumva e adevărat. Pînă să se lămurească însă ce e cu zvonul acesta, ceilalţi se tulburaseră rău. Se adunaseră apoi în sala de şedinţe, şi deodată intrase în sală un bărbat masiv, cu un cap mare şi puternic şi mersul ager şi iute ce dezminţea şuviţele cărunte ale părului: un om de o vigoare fizică deosebită, cu mîini zdravene care mînuiseră pe vremuri ciocanul. Cu o geantă sub braţ şi cu ochelarii pe nas, intrase iute şi spusese rece, oficial:
— Bună ziua, domnilor. Şedeţi.
Se aşezase , cu coatele pe masă, cu palmele pe placa de cristal, şi se uitase la ei, ascuţit, rece, cercetător, măsurîndu-i. Pe lîngă el se aşezară alţi vreo trei-patru, printre care Cozianu îl recunoscu pe Ionel Varlam, şi deodată începu să-i bată inima foarte tare, nici el nu ştia de ce. Membrii comisiei îşi şopteau numele lui Paraschiv Ionescu. Erau surprinşi, tulburaţi. Omul acesta era cunoscut: unul din conducătorii partidului comunist, trecut prin procese, prin închisori şi lagăre, şedea acolo şi părea mai primejdios ca oricînd, masiv şi cu privirea inteligentă şi ascuţită, care trăda creerul puternic şi activ, maşină de război, după cum omul întreg li se păru în clipa aceea domnilor din comisie aşa cum li se pare un tanc infanteriştilor de a căror tranşee se apropie. Cozianu nici nu mai pricepu bine despre ce e vorba; urmări abia crîmpeie din ce spunea Paraschiv Ionescu:
— ... a avut fără îndoială şi părţi pozitive. Dar, în general, guvernul nu e satisfăcut de activitatea Comisiei. Ea n-a sprijinit destul politica democratică, profund populară, a guvernului. Trebuie să analizăm cauzele acestei insuficienţe. Cu ajutorul dumneavoastră, aceşti colaboratori ai mei, jurişti, statisticieni, experţi contabili...
Şi arătă spre cei care-1 înconjurau, şi printre care Cozianu îl recunoscuse aproape cu spaimă pe Ionel Varlam.
— ... vor întocmi un raport asupra activităţii Comisiei; acest raport va fi înaintat Consiliului de Miniştri...
Cozianu îl auzi pe Ioaniţiu, aşezat lîngă el, că-i şopteşte la ureche:
— ... şi procurorului...
îngheţă. La asta se gîndise şi el. Nici nu mai fu în stare să asculte. Abia într-o pauză, cînd oamenii începură să discute în grupuri, Cozianu, pe care Ionel Varlam îl salutase politicos dar rece, îl luă la o parte pe Ioaniţiu. Mereanu, domn elegant şi cărunt, cu batistă de mătase la buzunarul de Ia piept, mare amator de „fete" de la baruri, se ţinu după ei:
— Ce ne facem? Aţi înţeles?
— Sigur c-am înţeles, rîse Ioaniţiu.
■— Ce facem, domnule Cozianu? întrebă Mereanu. Dacă dezgroapă ăştia chestia cu creditele continuate la firmele care nu respectau contractele, şi încă vreo cîteva la fel...
— înfundaţi puşcăria, boierilor, rîse Ioaniţiu.
— Dar dumneata, cu referatele dumitale asupra întreprinderilor? Ce, crezi că scapi mai ieftin? întrebă Mereanu nervos. îi tremurau mîini le.
—■ Domnilor , vorbiţi mai încet, şopti Cozianu, zăpăcit. Nu mai putea gîndi în atmosfera asta de panică. Simţea frica în privirile, în mişcările, în tonul oamenilor cu care lucra de atîta vreme. Şi începînd din clipa aceea, cît dură ancheta condusă de Paraschiv Ionescu, în clădire fu mai multă tăcere, mai puţină mişcare, şi colegii lui Cozianu trăiră ca sub domnia unei boli care Ie paraliza voinţa, le slăbea puterea de rezistenţă; aşteptau, fascinaţi, rezultatul şi urmările.
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
99
In zilele acelea, Cozianu abia mai dădu pe la birou. îşi petrecea timpul cu oamenii pe care-i ştia prin Ida Gherson, şi care-i promiteau că-i vor asigura i'uga spre frontieră. Se întîlni pe stradă, în faţa Capsei, într-o .zi rece şi cenuşie, cu Ionel Haralamb, fratele lui Jean-Pierre (care fusese destituit din postul lui din Ministerul Afacerilor Străine). Ionel Haralamb îl invită la o ţuică şi nişte icre negre şi, în şoaptă, în mijlocul îngrămădelii de misiţi, de actori, de gazetari, generali pensionari şi cucoane bătrîne, aşezaţi la mese, îi destăinui pesimismul său politic.
— Bătălia e pierdută, monşer. Sauve qui peutl*) Asta e concluzia.
— Mais qui peutl Et surtout, comment?**) întrebă Cozianu, cu o figură întunecată şi suferindă, de om bolnav. Cellalt se aplecă spre el şi suflă:
— Ai o mie de dolari de dat?
Cozianu îl privi drept în ochi şi făcu semn din cap, abia văzut: da. Ionel Haralamb, fost tînăr elegant, acuma cărunt şi slab, cu ochii rătăciţi, şopti:
— Eu plec zilele astea... poimîine... şi te iau. Costă o mie de dolari de persoană. Dai şi pentru mine? Sînt decavat... şi dacă plătesc, acolo sînt cerşetor, şi-ţi închipui că la Paris fără bani pentru dame, n-are nici un haz...
— Ne-am înţeles... spune-mi ce-i de făcut. Sînt eu... şi încă o persoană. O femeie...
Se ridicară.
— Las' pe mine. N-ai nici o grijă, zise Ionel Haralamb. Să ai banii pregătiţi...
Nu-i spuse nimic pînă în ultima clipă. Apoi, într-o seară, îi dădu un telefon.
— Mîine dimineaţă la şase la gară, la trenul de Constanţa. Fără valize. Ii aştepta cu biletele pe peron. Călătoriră citind ziare şi prefăcîndu-se
că dorm. În Constanţa, bătea vîntul, era vreme urîtă, trîmbe de praf, hîrtii şi frunze veştede goneau pe străzi. Ionel Haralamb îi duse pe Cozianu şi pe Ida drept la o căsuţă pe o stradă laterală, în apropiere de port,casă văruită într-un roz şters, cu tencuiala cojită, cu vopseaua cercevelelor jupuită; înăuntru mirosea a lemn vechi, a ziduri reci. Aici îl recunoscură pe un bărbat cărunt, spătos, bărbierit perfect, cu obrazul roşu şi ochi cenuşii, şi care purta o haină de o croială semi-militară şi pantaloni enorm de largi, dintr-un postav cazon, albastru închis.
— Domnul locotenent-comandor Rădulescu, zise Ionel Haralamb. Omul sărută mîna Idei, se salută cu Cozianu, apoi le arătă două paturi
acoperite cu scoarţe dobrogene:
— Odihniţi-vă... Eu mă pregătesc... Deseară plecăm, pe la şase jumătate, şapte... Sărut mîinile, coniţa mea, am onoarea...
Şi plecă, împreună cu Ionel Haralamb. Ida se atîrnă de gîtul lui Cozianu fără să spună nici un cuvînt; iar el, tot fără un cuvînt, o dădu la o parte, uşurel dar cu fermitate. Ea se îmbufna, apoi, văzîndu-1 absent, începu să se uite la fotografiile de pe pereţi, la dulapul cu oglindă ovală; le găsea ridicole.
— Cum pot locui oameni în aşa ceva? Ah, dar cînd o să ajungem la Paris, o să-ţi aranjez o locuinţă ca o bombonieră — şi ta-ta-ti şi ta-ta-ta, urmă să vorbească pe nerăsuflate. Cozianu nici nu auzea. Se uita în gol.
La şapte seara, auziră o maşină în faţa casei, cineva trînti o uşă, apoi intră descuind cu cheia; era Ionel Haralamb, serios, încordat:
— Hai! Repede! Repede!
) Se salvează cine poate! **) Dar cine poate? Şi mai ales, cum?
7*
100
PETRU DUMITRIU
Se ridicară ca din arc; Cozianu se pipăi maşinal peste talie: acolo purta, pe piele, centura cu pietre preţioase şi cu bilete de o mie de dolari. Ieşiră; îi aştepta un Ford vechi, părăginit, cu un şofer nebărbierit şi slab, cu nasul lung şi o schimă tristă. Se urcară în maşină şi porniră în zdrăngănit de tinichele, peste pavaj, spre Sud. Lui Dimitrie Cozianu începu să-i bată inima. Cu cîteva zile înainte făcuse acelaş drum. Şi acuma era vreme urîtă, marea era sumbră, dîre lungi şi joase de nori astupau cerul şi se făcea seară. Pe geamurile maşinii apăreau picături de ploaie. La dreapta se vedeau cîmpuri întinse, cu cîte o casă pitită într-o adîncitură a stepei. La stînga, tranşee părăsite, movile de pămînt cu cîte o bucată de zid de beton din a cărei gaură pătrată nu mai ieşea nici o ţeava de tun; într-un loc, un afet sau o remorcă, mîncată de rugină, răsturnată pe un cîmp cu iarbă rară, înnegrită şi putrezită. Apoi cîmpul coborî, şoseaua se apropie de mare şi se văzu plaja, cu valuri ce se spărgeau spumegînd şi se repezeau spre ţărm. La cîteva sute de metri, prin negura serii se desluşeau masivele de copaci negricioşi şi clădirile sanatoriului. Iar la o sută de metri de ţărm, o barcă cu motor urca şi cădea pe valuri, zgîlţîindu-şi scurt bucăţica de catarg. Ionel Haralamb scoase un pistol din buzunar şi-1 ameninţă pe şofer:
— Opreşte aici.
Omul tresări, frînă şi ridică mâinile:
— Nu v-am făcut nimic, dom-le, sînt om sărac, am copii, îngînă el speriat.
Ionel Haralamb se căută prin buzunare, găsi un briceag, îl deschise şi împunse cauciucurile, care se dezumflară cu fîşîit de aer comprimat. îi întinse şoferului cîteva bancnote de o mie de lei:
— Nu te mişti de-aici pînă plecăm! Şi întorcîndu-se către ceilalţi doi:
— Haideţi! Hai, domnule!
Dimitrie Cozianu se uita la copacii negri şi clădirile unde se aprindeau lumini. Ionel Haralamb îl zmuci de braţ:
— Hai! repede !
Era cenuşiu la faţă, buzele-i tremurau. Porni repede prin nisipurile cu smocuri de iarbă, apoi pe plaja pustie.
— Haide! Haicle, repetă el cu glas scăzut. Tremurau toţi trei. Vîntul şuiera împrejurul lor.
— Aruncaţi pardesiurile! porunci Ionel Haralamb, şi îşi zvîrli primul haina pe plajă, apoi intră în apă. Ceilalţi doi îl urmară. Pe şosea, şoferul, siluetă subţire lîngă maşină, insectă neagră şi colţuroasă, îi privea nemişcat, profilat pe orizontul livid.
Apa li se păru rece ca ghiaţa. Cînd le ajunse la brîu o găsiră mai caldă decît aerul umed şi tăios. Valurile le ajunseră pînă la piept. Barca era la cîţiva paşi: un om în picioare, ţinîndu-se de catarg le striga ceva, dar vîntul îi fura glasul; abia se auzea duduitul motorului.
— înot! răcni cu glas spart Ionel Haralamb.
Porniră înot, cu hainele grele pe ei; apa sărată le intra în gură, îi orbea, carnea le era amorţită de frig. Cozianu se gîndi o clipă că are ceasul la mînă; apoi că dolarii se vor uda; nu. face nimic; o să-i usuce la sosire...
Barca era lungă, cenuşie, şi motorul o trăgea îndărăt încetişor, oblic pe lîngă ei. Comandorul, ţinîndu-se de catarg, le aruncă un capăt de parîmă cu un colac; se agăţară toţi trei de colac şi el îi trase pînă la bord, apoi le întinse mîna, ajutîndu-i să urce pe scăriţa de fier. îi împinse în jos în cabină, în aer cald şi greu, cu miros de ulei şi motorină, îi înveli cu pături, iar vasul
IN BĂTĂLIA PIERDUTA
101
începu să se zguduie şi să salte sub ei. Tonei Haralamb rîse silit, pe urmă tot mai tare, nervos, şi se apucă să strige: - Ura! Ura!
Comandorul, fără a se uita la el, se caţără pe cele trei trepte ce duceau în cabina pilotului; acesta, un om tînăr şi încruntat, cîrmeadupă busolă, cu geamurile din faţă stropite de pînze de spumă. Jos, în cabină, Ida Gherson, cu părul ud, palidă, cu buzele albe, scoase un braţ de sub pătură, îl luă de mijloc pe Dimitrie Cozianu şi-şi puse capul pe umărul lui. Acesta se cutremură, întoarse capul spre ea şi, fără s-o privească, rosti lăbărţat, cu ură şi oboseală— Da' mai dă-te-n p... mă-ti, putoare...
Şi o împinse brutal cît colo. Ea rămase cu gura întredeschisă; era albă ca hîrtia la faţă; ochii măriţi i se umplură de lacrimi. Fără să se uite la ea şi la Ionel Haralamb, vînăt de frig şi înmărmurit, Cozianu se ridică şi urcă greoi lîngă pilot. Nici nu se uită la acesta şi la comandor, ci se-ntoarse şi, cu fruntea lipită de geamul dindărăt al cabinei, privi îndărăt. O dîră lată de spumă clocotea în urma bărcii care se depărta de uscat, cu mare viteză, sărind pe valuri, plină de spumă. Acolo, departe, pămîntul era scund şi întunecat, strivit sub norii vineţi şi o dîră îngustă de cer livid. Cîteva lumini arătau locul unde se afla sanatoriul.Erau din ce în ce mai mici.Dimitrie Cozianu stătu acolo multă vreme, şi cînd totul dispăruse în beznă, şi nu se mai vedea decît întunericul, tot acolo stătea şi se uita în direcţia unde rămăsese pămîntul.
LET AY  LA JOS
IN AMINTIREA MUNCITORILOR MARTIRI
Trece vremea, dar din colbu-i ca un fum peste voi un fir n-o să se-aşeze, chipul vostru luminează, viu şi-acum, anii ce s-aştern în rînduri dese. Lîngă noi, cuvîntul vostru scump şi greu forme noi dă vieţii în tot locul, iar avîntul ca un arc de curcubeu de la voi îşi trage veşnic focul.
Forţe noi mereu ne daţi din adîncimi unde dus-aţi lupta voastră lungă, ca, sub cerul de mătase şi senin adevărul pîn-la noi s-ajungă. Eu vă văd printre primejdii căutînd, buni mineri, filonul de dreptate, într-o vreme cînd deasupra, pe pămînt, vă pîndeau capcane blestemate.
Să m-aplec ar trebui, spre lutul sfînt, să evoc solia-vă de luptă ce-a trecut prin mii de bulgări de pămînt către viitor, neîntreruptă.
Oh, cît timp am stat de-atunci plecaţi pe glii ca să v-auzim odat' chemarea, căci deasupra, viaţa noastră doar fîşii ne-o lăsase, cruntă, -ncăierarea.
Peste lume nebunia-n val de fier tăbârîse, inimi să îngroape, numai inima-vă — lampă de miner — ne spunea că-i noaptea pe aproape. Dar zadarnic aţi văzul voi soarta grea şi-aţi chemat la pace-ntreg pămînlul, de sălbateci mercenari ţara gemea, urletul v-acoperea cuvîntul.
IN AMINTIREA MUNCITORILOR MARTIRI
103
Aţi căzut. Dar jos în aspre rădăcini
voi cu sînge aţi hrănit credinţa,
clin pâmînt, spre noi victorii şi lumini,
să-nfrunzească, să dea roade, biruinţa.
Forţa voastră scînteind în cald şuvoi
răzbătea prin găunoasa lume,
ca de-odată tinerescul foc, la noi,
să aprindă lumea de tăciune.
Noi acum ne ducem lup ta-n   plină zi, vîntul proaspăt vorbele ne poartă. Mulţumim că ne-aţi adus pînă aci dintr-o mlaştină de viaţă oarbă; că şi plugul şi ciocanul sînt la drum vii în crezul patriei de mîne, care creşte-n plin încă de-acum în oraş şi-n cîmpul greu de grîne.
Şi cu toate că din fugă, cînd şi cînd, ne înconjoară gînduri duşmănoase, noi rămînem tari şi liberi pe pămînt, buni ostaşi ai. cauzei, frumoase. E cu noi lumina, soarelui şi noi curajoşi cercăm în lupte largul, ca, sub pavăza acestor lupte noi pacea pîn-la cer să-şi urce steagul.
1948
UN GREIER ŢÎRllE*)
Un greier ţîrîie... O, glas ce-mi vii din dusa mea copilărie, iar! Necredinciosule, cît te-am chemat pîn' mi te-a dai această vară-n dar.
Ascunsu-le-ai, dar unde, veri în şir, de n-auzirăm glasul tău nicicînd, zadarnic am cutreierat în mers păduri şi lunci, pe-acest bătrîn pămînt.
Căci am umblat şi-am stat culcaţi în văi, ne-arn prăvălit sub cerul alb, spumos, zadarnic aşteptîndu-ţi glasul mic, cu capul pe pămînt, ori şi mai jos.
*) Din ciclul „Vara la Borscc"
104
LETAY LAJOS
Acolo numai moartea ne-a urlat, surd să rămînă sufletul apoi: l-au sfîşiat mitralii, glas de tun! Era dezmăţul beat, era război!
Şi cîţi, oh, cîţi căzură pentru veci cîntări de greier ne mai auzind, zadarnic le-or suna pînă tîrziu şi luncile şi vara de argint!
Noi ţi-auzim cuvîntul sunător, ne foacă-n faţă-al tinereţii foc, voinţa ce răzbate prin ruini, care clădeşte totul iar la loc.
Dar de departe lacomi domni misiii mugesc a moarte, urlă a război, ca tu, în lumea arsă s-amuţeşti, ca sînge iar să urce seva-n foi.
Tu, greier, cîntă-n viers scînteietor care răsună azi în inimi, mii: vom apăra noi luncile cu flori, de mîna noastră moartea va pieri!
1949
In romîneşte de Ion Brad
VERONICA PORUMB ACU
CONTEMPORAN CU FOCUL
Contemporan cu jocul ce scapără din piatră şi cu uzina-n care atomul arde-n vatră,
contemporan cu plugul de lemn — de generaţii — cu brazda de tractoare din spatii pînă-n spaţii,
contemporan cu undiţi împărăţind în delte, cu oastea uriaşă de noi maşini-unelte,
contemporan cu rîul ce-nneacă-ntreaga luncă, cu făurari de mare, ce apei dau poruncă,
contemporan cu omul ce şi de vis se teme, cu făurari de vise şi cu stăpîni de vreme,
cu baciul Mioriţei ce-abia ia-n mînă creta, şi cu întîia navă ce lasâ-n zbor planeta, —
o talpă-mi este prinsă în preistoric lut, cînd alta-am ridicat-o în pasul început.
Dar ca să nu rămînă-n aer, să trec pragul, eu nu despic oceanul, profetic, cu toiagul,
nici n-ajung doar cu truda cea simplă, omenească. Sub talpă sfarm o lume, ca alta să se nască.
CRISTIAN SÎUBU
CUVINTE
Cuvinte romîneşti. Zbor-nalt. Trăire A Patriei, de plug desţelenită. E-n voi şi grîu şi fontă şi pirită Alături de podoabe de gindire.
Aromă din vechi cronici moştenită. Oşteni în noua noastră-orînduire. De mult la voi — obştească glăsuire — Mi se închină inima uimită.
Fiindcă voi prin fabrici, pe ogoare, Formaţi, cu toate-o mare rapsodie Ce-mi sună la. ureche şi din care
Iau tonuri şi colori, iau zori şi rouă Cînd. mîna-ncepe, înfrigurat, să. scrie, Să cînte omul, viaţa noastră nouă!
DOAR EU PRICEP ACESTE VORBE
In anii de ucenicie,
Pe-o stradă
Obscură de periferie,
Trecea un vînzâtor de dalii roşii
Şi alte flori cu rochie-albastrâ, aurie.
Era un om înalt cu gîtul lung.
Sjriga în gura mare
îndrăgostit
De marfa lui strălucitoare: — Frumoaseeee... ce mai flori!
Aceste vorbe colorate
Sunau prin curţi ca un poem
DOAR EU PRICEP ACESTE VORBE
Al vînzătorului boem
Şi-n mine — au rămas adine săpate
Ca o nepreţuită bucurie
Din depărtata mea copilărie.
Tntîmplător trec azi din nou pe-acolo.
Şi văd că alta e periferia.
S-au înălţat uzine, fabrici.
Şi cum ciudată uneori mi-i fantezia:
Parcă-un coş de fabrică leit e
Ca vechiul vînzător de flori.
E-nalt, cu gîtul lung.
Şi strada-i plină azi de fete
De la „Tricotajul1' şi „Textila'1
Şi toate-s bune de iubit, de ridicat de subsuori.
Iar coşul din-nălţimea lui senină
Priveşte, către fete, de sus ca spre-o grădină,
Şi liric parcă strigâ-n gura mare,
Din dreptul unor cîlţi bălai de nori,
Ca vînzătoru-acela, -ndrâgostit de soare:
— Frumoaseeee... ce mai flori!
Fetele l-aud de bună seamă
Că rîd. Dar dintre toate
Doar eu pricep mai bine-acesie vorbe
Că le am în inimă săpate!
FRATELUI MEU VASILE
In acest an va avea loc la Varşovia cel de al V-lea Festival Mondial al Tineretului (Ziarele)
In războiul domnilor, Vasile, Inima ţi-a fost în două ruptă De-un obuz. Din vremi apuse frate. Amintirea azi ţi-o chem la luptă.
Tu nu ai gustat din frumuseţea Vieţii scurte care ţi-a fost dată In puţina trecere prin lume N-ai ajuns nici să săruţi o fată.
Din fuior de in, toreîndu-şi anii, Mama nu te uită, te mai plînge. In amurg pe prispa de la ţară Mama aşteptîndu-te se stinge.
Doru-li pentru Ialomiţa zace 1ntr-un cimitir de prin Moldova. De subt ierburi, de subt flori gingaşe Azi în versul meu ie ckiamâ slova.
CRISTIAN SIRBU
Haide, frate-ascultă că e timpul: Tineretul lumii se adună Să-şi dea mîna pentru primăvară, Şi cuvîntul pace, să şi-l spună.
Hai şi tu cu noi s-aprindem lupta Pentru tot ce nu avut-ai parte. Pentru soare, dragoste şi ţară Hai să ducem viaţa mai departe/
Şi să-ţi strigi cu noi revolta sfîntă împotriva morţii asasine, Să n-aţîţe-un nou pîrfol în lume, Să nu piară şi-alţi flăcăi, ca tine.
...Haide frate, vin cu noi la luptă!
AL. ANDRIŢ01U
ŢĂRANUL ÎN SPITAL
Bolnavii-s liniştiţi acum, şi dorm, doar lui, în izul greu de cloroform, i-i dor de dulci miresme de mohor de izul crud al ferigii i-e dor.
I s-a-ncuibat o boală în rărunchi şi-l scutură, din aşternut, un junghi. Păcat/ Că tare bine-ar fi acasă. Parcă aude hîrşîind o coasă.
E oare coasa lui ce doarme-n şură Ce-a ruginit şi-i ştirbă, la custură, Care prin ierbi obişnuia s-o poarte, sau coasa, care-o poartă neagra moarte?
— Venişi acum şi tu cu coasa-n cîrcâ să mă tîrăşti în groapă, babă-hîrcă? Mai bine dă-mi o ţîră coasa mie
să tai un hat de iarbă din cîmpie!
Şi moartea coasa albă i-o întinde. Pe cîmpuri arde soarele fierbinte şi iarba-naltă opărită pare. Nevasta a adus în cîmp mîncare.
Vin şi copiii toţi, clipindu-şi ochii, Cu gura ca o fragă-nmiresmatâ, ţinîndu-se de faldurile rochii:
— Cum merge cu cositul, dragă tată?
Oftează omul, scapă şi suspine.
— Nu-i coasa taichii şi nu merge bine. Coseşte, tata, pînă către vară şi-apoi se duce, de pe luncă, iară.
AL. ANDRITOIU
Coseşte omul ierbile fineţii,—■ la cap de hat e capătul vieţii, acolo şi cositul se sfirşeşte. Se-nlunecă şi ultima nădefde.
— Mai lasă-mi, moarteo, coasa pînă mîn că de cosit un hat îmi mai rămîne.
Dar moartea rîde, gura cît o ţine:
— Ba, nu! Acuma te cosesc pe tine!
Ţăranul năduşeşte-n aşternut. Şi însfîrşit coşmarul a trecut. Pe geam priveşte năucit spre soare. Afară-s ierburi, e afară floare.
I-i dor de dulci miresme de mohor, de izul crud de ferigă i-i dor.
— Lasă, îi zice doctoriţa, lasă! Ca mîine, poimîine, te duci acasă.
— Că bine-ar fi, răspunde el grăbit, — Mai am vreo două haturi de cosit.
Şi coasa morţii n-aşi voi s-o am.
Nu vreau să-i zic, spre înserat „Mulţam11
Ţâranu-şi bea, cuminte, doctoria Visînd că trece, fluierlnd, cîmpia.
RUSALIN MUREŞAN
ST API MI FIRII
Pe dealuri sînt pojghiţe de pămînt. Odinioară apele-n puhoaie Se coborau din cer pe scări de vînt, Cu mîini de fulger şi cu trup de ploaie
Şi îşi plimbau caleştile în şir Aceste ploi pe huma lor puţină. Şi sub ale puhoaielor porniri Pămîntul negru se schimba în tină!
Alunecau pămînturile-apoi De rămînea doar piatra după valuri Să-7ifrunte-oştiri de grindini şi de ploi. De rămînea doar piatra sus pe dealuri.
Puhoaie, voi urî te vrăjitori Cu ochii tulburi şi cu plete ude, V-aţi năpustit de sus de-atîlea ori Să măturaţi pămînt urile crude.
Cu braţe mari de fulger şi cu glas De tunete venite să irumpă, Voi ne-aţi furat în fiecare ceas Pojghiţa de pămînt atît de scumpă!
Căci iată pomii-s scoşi din rădăcină, Iar cei rămaşi în zările adinei, înfriguraţi, setoşi după lumină îşi adîncesc picioarele în stînci.
RUSALIN MUREŞAN
La vale duc puhoaiele pămîntul. Vai, s-a schimbat pămîntul în noroil Copacii tineri şi-au găsit mormîntul Şi în sicriul ploilor, şuvoi,
Cu ramuri ude — frunţi fără viaţă — Au rădăcini mişcînd ca nişte mîni... O, are cute dealul larg pe faţă Şi-i zac la poale pomii lui bătrîni.
Dar Fire aspră, un stăpîn ai tu Care iubeşte ierbile şi pomul. E omul ce la rău îţi spune: NU! Şi te îndreaptă înspre bine omul. .
Din anii noştri-ncoace ai stăpîn, Eliberat el însuşi din cătuşe, De-atîlia ani, de-atîţia ani rămîn Tot mai puţine forţe nesupusei
Au nu mă crezi? Priveşte-acest cătun Ivit pe-aceste dealuri mai mărunte. . Stăpînii tăi trăiesc aici şi-ţi spun Că te înfruntă şi-or să te înfrunte.
Priveşte dealul larg: Pămînt puţin... S-a înjghebat aici o colectivă. Ai vrea sâ-l duci sub ploi însă îl ţin Stăpînii oameni ţie împotrivă.1
Priveşte dealul şi salcîmii puşi De mîna lor pe-acest pămînt subţire. Cu primăvara ce-o veni acuşi Vor înflori în ciudâ-ţi, aspră Fire!
Puhoaie iar de-or trece pe pămînt, L-or apăra salcîmii la tot pasul, Şi prunii mulţi s-or bucura prin vînt Cînd pentru ploi prelungi veni-va ceasul.
Şi nu va luneca pămîntul bun,
Ci-or prinde viaţă merii mici şi prunii.
Supuse or să treacă prin cătun
Şi prin livezi oştirile furtunii.
STAPINIi FIRII
113
Iar seara după ploi, un agronom Pe dealul larg şi-o arăta făptura, Şi-o să mîngîie fiecare pom învingător în lupta cu natura.
Şi seara va veni un agronom, Şi mulţi ţărani de pe cuprinsul zării Şi ştiu, în faţa fiecărui om Ingenunchia-vor piscurile ţării.
O, Fire aspră, pipâe şi crezi/
Căci peste lutul dătător de foame
Stăpînul om a făurit livezi
In care vrînd nevrînd vei creşte poame.
O, Fire aspră, uitâ-te cînd treci Căci lutul ăsta ploii dat spre joacă Stăpînul om l-a ţintuit pe veci De piatra fumurie şi săracă.
Colectiviştii toamna vor strivi
Vagoane-ntregi de prune mari, brumate,
In care însuţi tu vei zămisli
Tăria ţuicii bune şi curate.
Ne-o arde ţuica aprig pe gîtlej Ca arşiţa în verile senine. O, Fire aspră, pipăe şi crezi In trăinicia pojghiţei puţine.
De alte vremi acum ţi-e dat să vezi Din care însuţi tu prin vremi te împli, O, Fire aspră-, pipăie şi crezi în marea forţă-a oamenilor simpli!
FATA ARDELEANA
Din copilărie nu ne-am mai văzut. Vai, cum mută vremea dunele prunciei, Dinlr-un  loc  într-altul spre necunoscut, Pe a vieţii noastre liberă cîmpie!
*
8 — V. Romînească Nr. 7
114
RUSALIN MUREŞAN
Are pipe-nalte orăşelul meu Şi fumează veşnic sub umbrarul zării Ca un moş pe gînduri, bombănind mereu, Aşezat pe prispa de apus a ţării.
In oraşu-acesta e-o uzină, cum, De-o să cauţi alta — căutarea-n van e. Scoate pe deasupra nouri mari de fum, Iar pe jos înşiră şiruri de vagoane.
Şi taman ca barza ce roteşte ca Să culeagă broaşte, peste bălţi şi bozii, Pe deasupră-mi trece greu o macara Şi în cioc, cu grijă, poartă roţi şi osii.
Intr-o hală-o fată iată m-a zărit. Şi-mi zîmbeşte fata — zîmbetul mă fură — Bate la vagonu-i cel din urmă nit. Arde-n flăcări albe hala de sudură.
„Ce-i cu tine fată, ai venit aci In uzina asta, tu, nituitoare? Nituieşti vagoane-n fiecare zi Fată ardeleană, fată ca o floare.
Fată ardeleană, cine ţi-a făcut Mijlocul subţire care se apleacă-n Faţa mea acuma, ori cînd te-ai născut Ţi-a-ndrâgit făptura creangă de mesteacăn?
Trec vagoane multe precum alte nu-s Peste ţara toată să deschidă cale. Tu, în fiecare, nituind ţi-ai pus Cîte-un pic din floarea tinereţii tale.
Pleacă trenuri multe, multe trenuri vin Toate-ţi poartă visul tineresc cu ele, Şi îţi cîntă toate cîntecul lor plin Sub atîtea albe şi frumoase stele.
PASTEL DE ORAŞ
PASTEL DE ORAŞ
Oraşul meu fumează clin pipe înalte Trăgind în plămîni fier şi cărbune, Oraşul meu rotocoale de fum desenează Pe cer pînă soarele-apune.
Doar cînd zările prin lume pornesc să se caute Prin rouă purtîndu-şi picioarele, Oraşul meu îşi schimbă pipele-n flaute Chemînd oamenii, soarele.
MARIN PREDA
MOROMEŢir)
PARTEA A DOUA I
în ziua cînd Achim se pregătea să ia drumul spre Bucureşti, de dimineaţă căzu o ploaie scurtă şi furtunoasă care se porni cu picături rare şi puternice ca de piatră. Pe prispa casei Moromeţilor stătea un tînăr îmbrăcat într-o dulamă jerpelită şi fuma în tăcere, gînditor, fără să ia în seamă ploaia care zguduia cerul. Achim se uita nemişcat la el, răzimat de stîlpul parmalîcului. In curînd.pămîntul se acoperi de clăbuci şi aerul se înceţoşa ca de toamnă.
Mai galben ca ceara, — după bătaia cu pîndarul îl prinseseră iarăşi frigurile — Niculae ieşi pe prispă şi se opri între tînărul tăcut şi fratele său, Achim. Catrina şi fetele, Moromete, Paraschiv şi Nilă stăteau şi ei nemişcaţi, împrăştiaţi pe toată lungimea prispei şi ascultau înfioraţi zgomotele văzduhului.
— Chestiunea asta nu prea îmi vine mie la socoteală, spuse Moromete nemulţumit. Planta are sucurile ei care...
— Mai bine închină-te la dumnezeu să nu dea piatră, îl întrerupse Catrina înfricoşată că omul ei cîrtea acum împotriva norilor. Tito, llinco,. închinaţi-vă voi, că ăştia...
Dar nu se închină nimeni. Din grădină se auzi Zgomotul cuiva care-vroia să intre în curte. Era Duţulache. Se ridicase dincolo de poartă cu labele pe gard şi schelălăia; poarta grădinii era prinsă în lanţ. Cîinele dădu ocol prin spatele casei, ieşi în goană prin grădiniţă şi străbătu bătătura supărat şi fleşcăit de ploaie; se piti sub streaşină mică a grajdului.
— Duţulache, vin, mă, încoa, îl chemă Moromete familiar.
— Acliime, după ce stă ploaia, pleci? întrebă Niculae cu ochii aprinşi,, uitîndu-se cu dragoste cînd la fratele său, cînd la tovarăşul acestuia care-stătea tăcut pe prispă.
— Da, plecăm, îi răspunse Achim.
— Şi nu e aşa că vă întoarceţi taman la toamnă!?
— Asa o fi!
— Bietul de el, 1-a prăpădit de tot pîrlita aaa de Bisisica, murmură,
*) Vezi „Viaţa romînească* Nr. 6/1955
MOROMEŢII
117
mama, mişcată de glasul tremurat şi plin de teamă al băiatului. I-e drag şi lui să se ducă la şcoală, continuă ea. Copiii oamenilor stau cu cartea şi el zace aci pe capul meu şi plînge în fiece seară... zise Catrina mai departe, trăgînd albia de spălat sub streaşină casei.
— Păi să se ducă, de ce nu se duce!? spuse Moromete iritat. Şi ce să caute la urma urmei? Că de trecut clasa tot nu-1 mai trece! Atunci cum? Doar aşa, ca să se afle şi el în treabă?!
— Nu e vorba ca să-I treacă clasa, zise femeia. I-e drag şi lui... că toată ziua stă singur pe izlaz şi i s-o fi urît...
— Ce-i facem, Paraschive, ce dăm la caii ăia? zise Moromete luînd vorba femeii din gură.
— Mai sînt nişte coceni... mormăi Paraschiv.
— Şi tu ce faci, Nilă, ce găinezi acolo pe scaun? spuse Moromete din ce în ce mai iritat. Ia du-te şi adu hamurile alea să le mai dregem... Niculae, vezi unde e sula, ad-o încoace...
— Ilinco, dă-i sula Iui tata, vezi că e pe poliţă, deasupra uşii, zise Niculae fără să se mişte dintre cei doi.
— Şi zici că să te mai duci la şcoală! se răsti mama nemulţumită.
— Da'ce, o doare ghiarele să-i dea sula de pe poliţă!?... mormăi Niculae arţăgos.
In loc să se supere, femeia avu un zîmbet ascuns. Asemănarea dintre copil şi tată o izbise în clipa aceea şi-o tulburase. „Neamul, lovi-l-ar moartea, să nu se stingă!" gîndi ea.
După o jumătate de ceas ploaia se opri şi Achim scoase oile din obor. Moromete stătea cu fruntea aplecată în hamuri şi cosea. Abia cînd fiul ieşi cu oile în drum şi se întoarse să-şi ia ziua bună, omul strigă de pe prispă fără să-şi ridice privirea din curele:
— Achime!
Acesta se apropie. Niculae se apropie şi el; chipul lui galben se însufleţise de bucurie.
— Vezi cum îi faci p-acolo! mormăi Moromete mereu cu fruntea şi cu sula în hamuri. Te lăudai că... Tăcu cîteva clipe lungi apoi deodată, încurcat şi nemulţumit ridică fruntea din curele:—Soră-mea Guica clănţăne pe la toate ulucile că nu vă las să vă căpătuiţi! înfipse sula adînc şi se opri uluit: Auzi!! Nu vă las eu!
— Ai, mă, Achime, ce faci? Cînd mai ajungem noi la Bucureşti? strigă flăcăul din drum.
Moromete îşi întoarse privirea spre poartă şi observă:
— Ce e, mă, Cătănoiule! Crezi că se mută Bucureştiul din loc?
— Hai, nea Ilie, dă-o dracului! răspunse flăcăul supărat.
— Du-te, mă, şi aranjează-te, viu şi eu acuma, zise Achim aşezîndu-se pe prispă lîngă tatăl său.
Moromete scoase sula din ham şi se întoarse iritat spre Achim:
— Na ! făcu el. Uitaţi-vă la ăsta ! Ce-o mai fi aşteptînd ! Ce mai aştepţi, Achime?
Niculae izbucni în rîs.
— Tu, ce rîzi, mă, ca proasta!? se supără Moromete căruia pesemne că nu-i ardea de glumă.
Achim se ridică de pe prispă şi porni spre poartă.
— Vezi că peste o săptămână începem secerea, zise Moromete tare, cu. spatele spre drum. Cumpără d-acolo cîteva seceri şi trimite-Ie prin ăsta al lui Scămosu... că n-avem cu ce secera.
118
MARIN PREDA
— Unde îl găsesc eu pe Scămosu! răspunse Achim, oprindu-se din
mers.
— întreabă şi tu pe cineva p-acolo: „Mă, unde trage alde Scămosu de la noi din sat?" şi o să-ţi spuie! fiindcă toată lumea îl cunoaşte p-acolo! îl lămuri Moromete sarcastic.
— Hai Ilie! lovi-o-ar moartea de vorbă, zise Catrina supărată. Omul pleacă Ia drum şi tu... Achime, ia-mi şi mie o basma, că îmi iese părul prin cap, mi-e ruşine şi mie de muieri la biserică... se rugă apoi mama.
— Auzi, mă, Achime, ce spune mă-ta? zise Moromete dintre hamuri cu un glas furios. Trimite pentru ea şi pentru fetele astea, aşa, cam... o duzină de basmale...
Paraschiv şi Achim izbucniră într-un rîs care mamei i se păru neruşinat. Ea se făcu roşie de mînie şi nu putu înghiţi batjocura: —-Şi ce dacă zic? spuse ea. Zic şi eu ca o mamă, care... Moromete întoarse fulgerător capul spre ea. Catrina tăcu o clipă.
— Ia nu te mai uita ! îl înfruntă apoi. „Aşa, cam o duzină de basmale" ! îi imită ea glasul furios şi adăugă cu dispreţ:—Cloşcă! stă între hamuri şi vor-r-beşte! Guica al treilea!
Dar Niculae era vesel, şi Catrina nu-1 mai luă în seamă pe bărbatul ei. Se uita la Niculae care îi tot sărea lui Achim în spinare, încerca să-i pună piedică şi cum acesta arăta pentru bucuria lui o înţelegere mai mult decft binevoitoare, Achim chiar promise că dacă şi anul ăsta Bisisica rămîne stearpă, are s-o taie la Bucureşti şi are s-o vîndă. Ce ciudat era copilul acesta, gîndea mama despre Niculae. El nu-şi ura fraţii vitregi..:
—■ Niculae, îl chemă ea mai tîrziu după ce Achim nu se mai văzu. Ia-o şi tu prin grădină, vezi să nu bage tat-tău. de seamă, şi du-te la şcoală!
Nu pentru că taică-său ar fi- avut ceva împotriva şcolii, dar astăzi
— după cum socotea Catrina, —nu l-ar fi lăsat să se ducă, l-ar fi pus pe Niculae să-i ţină hamurile...
Nu mult după plecarea lui Achim, pe uliţa Moromeţilor fu văzut şeful secţiei de jandarmi însoţit de doi soldaţi cu puştile în bandulieră şi de un om cu capul bandajat. Cîinii lătrau nu ca la urs, ci într-un fel deosebit,şi anume aşa ca pentru nişte oameni-jandarmi. Mare îi fu mirarea lui Moromete cînd văzu, dintre hamurile şi curelele lui, că şeful secţiei trece podişca şi intră chiar la el în curte.
Duţulache, care pînă atunci stătuse liniştit, porni glonţ fără să latre şi ar fi sărit în capul şefului dacă acesta nu s-ar fi tras înapoi şi nu ar fi închis repede poarta.
Catrina se sperie rău:
— Mă! îi spuse omului. Scoal'în sus. Jandarmii! Apoi către fete:
— şi voi ce staţi? Intraţi în casă!
— Ce-ai fa, cu ele? zise Moromete, văzîndu-şi de treabă, fără să se sinchisească de jandarmi.
— Moromete, strigă un glas din poartă, vin pîn' aici. Moromete abia acum ridică fruntea şi se uită cu adevărat spre drum.
Chipul i se prefăcu surprins.
— Vin' pînă aici, Moromete, ce, n-auzi? strigă iar şeful de post neîndrăznind să păşească în curte.
Moromete îşi lăsă fruntea în jos şi spuse încet, înfigînd sula într-o-curea, ca şi cînd ar fi vorbit hamurilor: „... pe mă-ta şi pe tine, găinarule! Parcă ai fi mîncat cu mine dintr-o strachină!" Apoi ridică fruntea şi răspunse cu un glas binevoitor, glumeţ chiar:
— Acu' de ce m-oi fi făcînd să mă scol degeaba? Ce-i fi avînd cu mine!
MOROMEŢII
119
— Moromete, n-auzi să vii pîn'Ia poartă!?
— Hai, dom'le, că n-o să te mănînce! De ce mai porţi puşca aia în spinare? Dacă te muşcă îvi dau autorizaţie să tragi în el...
Şeful de post, însoţit de cei doi soldaţi şi de civilul bandajat la cap, intrară în curte şi se apropiară de prispa casei.
— Nea Ilie, zise şeful de post opri n du-se înaintea hamurilor. Bună dimineaţa!
„Aşa!... pe mă-ta de oţ!" îşi spuse Moromete în gînd, satisfăcut. Apoi răspunse cumsecade:
— 'neaţa, dom'le Florică! Staţi pe prispă! Uite, mai dreg şi eu hamurile astea, că s-au cam prăpădit... mai spuse el, deşi nimeni nu-1 întrebase ce face.
— Nea Ilie, unde e băiatul ăla al dumitale care a fost duminică cu caii prin Răteasca? Trebuie să-1 iau la post, am primit o reclamaţie de la moşie. Azi dimineaţă, personal, a venit Ia mine administratorul şi a reclamat... S-a apucat cu omul ăsta, a băgat caii şi oile în ovăzul moşiei, 1-a bătut pe pîndar pînă l-au nenorocit şi i-au luat şi puşca! Acum te-ai lămurit? încheie şeful de post ameninţător.
— Cine s-a apucat cu.omu-ăsta? Administratorul? întrebă Moromete după un lung timp de gîndire.
— Moromete, nu te face că nu înţelegi, zise jandarmul supărat. Moromete nu mai zise nimic. Se căută prin buzunarul flanelei şi scoase
de acolo nişte praf de tutun. începu să rupă dintr-un jurnal. Stătea înconjurat de hamuri şi nu spunea nimic. După chipul posomorit, se părea că chibzuieşte adînc ce trebuie, să facă. Şeful de post îşi pierdu răbdarea.
— Haide, nea Ilie, că n-am venit să stau la taifas cu dumneata.
— Mă vezi pe mine tăifăsuind, ori nu eşti în toate minţile! răspunse Moromete uimit.
— Moromete, nu glumi cu mine că o păţeşti, zise şeful de post strîn-gînd patul puştii şi ridicîndu-se de pe prispă înfuriat. Cei doi soldaţi strînseră şi ei paturile puştilor.
— De ce s-o păţesc? întrebă Moromete răsucindu-şi ţigarea. Apoi adaogă: —Ce, m-ai prins cumva furînd găini? şi apăsă cu un anumit glas cuvîntul găini.
— Cheamă băiatul, Moromete şi nu mai sta cu mine la discuţie, zise şeful de post stăpînindu-se. Eu n-am nimic cu dumneata! Dacă ar fi vorba să am, întreabă-1 pe Nilă, ălălalt băiat al dumitale, să-ţi spună cum m-am purtat eu cu el la premilitară, cînd era s-o păţească. Ce dracu', ne jucăm de-a baba-oarba? Ei,fir-ar al dracu'de om, te porţi bine cu el şi el jefuieşte moşia... Cheamă băiatu! Nu-i fac nimic, îi iau declaraţie şi pe baza ei, să se judece cu ăsta!
Moromete prinse sula în mînă şi arătă în spate:
— Du-te la ăstălalt, la alde Bălosu, sau la alde Voicu Cîinaru, că şi ăla are băieţi care se duc cu vitele.
— Moromete, n-o mai scălda, îţi spun cufrumosu', zise şeful de post ameninţînd. Nu mă face să pun soldaţii pe urma Iui şi să spui că sînt om al dracului. Băiatul dumitale a fost cu caii şi cu oile şi a intrat pe moşia boierului.
— Nu e boier, e boieroaică! observă Moromete.
— Să ştii că te dau în judecată şi o păţeşti urît, îl preveni jandarmul. Omul ăsta nu minte! Crezi că i-a căşunat aşa, ca orbul, pe băiatul dumitale?
— Dar ca pe ce i-a căşunat!? Ca orbul i-a căşunat, nu vezi? răspunse Moromete căznindu-se să-şi lipească ţigarea. Cine ştie. cu cine s-o fi bătut
120
MARIN PREDA
şi fiindcă n-a mîncat destulă bătaie, îl taie capul să intre în tîrla mea cu şeful de post!
— Nene, zise pîndarul înfumurat, eu n-ani nimic cu dumneata. Dar ştiu că e băiatul dumitale. Am întrebat al cui e locul şi mi-au spus. Am întrebat şi de băieţi şi mi-au spus: ai lu' Ilie Moromete!
— Ce-vorbeşti? bolborosi Moromete absent. I-ete-m'? Ai lu'Moromete, a!? Deştept mai eşti! Ce-i fi crezînd, că numai un cîine e ciung de coadă?
— Moromete, cheamă băiatul şi nu mai discuta, mîrîi şeful de post uitîndu-se la soldaţi într-un anumit fel. la puneţi mîna şi căutaţi-1, ordonă el. Puneţi mîna pe el, că dacă n-am să-i trag o bătaie de-o să bea pietre roşii...
Soldaţii intrară în casă tropăind iar şeful de post porni spre grajduri, în drum se mai întoarse spre omul bandajat la cap:
— îl cunoşti, mă?
, — îl cunosc şi mort, răspunse pîndarul apropiindu-se şi el de şef să caute.
— Cum să nu-1 cunoşti, dacă te-a pîcnit la moalele capului, observă Moromete vesel. Apoi se supără: în loc să te apuci de muncă, baţi cîmpii în bocanci, păzeşti pe boier!
Moromete nu s-ar fi supărat pe pîndar, dacă în legătură cu moşia nu şi-ar fi adus aminte de discuţia de la fierărie şi de Ţugurlan. Avea dreptate Ţugurlan: prostu-ăsta în bocanci în loc să vrea să rupă şi el un lot din moşie, stă şi o păzeşte să n-o fure cineva şi trage cu puşca cu sare în copiii oamenilor.
— Auzi, mă, prostule (că nici nu ştiu cum te chiamă !), reluă Moromete şi mai supărat. Bine ţi-a făcut, dacă zici că te-a bătut, şi nu-1 mai căuta degeaba că a plecat la Bucureşti, aşteaptă-1 şi tu să se întoarcă. Pînă atunci poate că îţi mai trage cineva o bătaie!
II
în ciuda faptului că jandarmii în curtea cuiva nu putea fi ceva de laudă şi cu atît mai puţin pricină de veselie, Catrina, deobicei înspăi-mîntată în asemenea împrejurări, ele astă dată stătea în tindă şi nu-şi putea înăbuşi rîsul. De la o vreme, mai ales de duminică încoace, bărbatul ei avea mereu starea aceasta de nemulţumire şi iritare care ei îi stîrnea rîsul, o stare ciudată pe care ea o numea sucealâ. Moromete era într-adevăr nemulţumit de ceva, clar era parcă nemulţumit mai mult de însuşi faptul că era nemulţumit. Catrina nu-şi ascundea satisfacţia cînd îl vedea apucat de starea aceasta, ea ştia ce înseamnă şi se simţea parcă răzbunată.
— Aha!exclamă ea după ce jandarmul plecă ameninţînd, nu mai zici că si iii om noi proaste?! Na! mai zi şi acum! Că eşti deştept tu să te cerţi cu un pîndar! Ooo! exclamă Catrina ridicînd o mînă spre cer. Ai umplut pămîntul cu deşteptăciunea ta !
Moromete se uită uimit la mîna ei şi în ciuda iritării care îl stăpînea trebui să convină că nevasta lui era reuşită.
— Intră fa, în casă! rîse el, uitînd o clipă de starea lui. Vezi să nu-ţi înfig sula asta undeva !
—■ Desfrînatuîe! spuse Catrina cu indignare bisericească. Eşti mort după şedere şi. după tutun! Habar de grijă n-o să am, să ştii! ameninţă ea. Şi intră în casă triumfătoare.
Era vorba că totdeauna după zile de iritare şi nemulţumire, el venea la ea şi la fete şi le cerea sfatul, nefiind în stare, sau nevroind — nu se putea şti — să hotărască singur ce era de făcut.
MOROMEŢII
121
Dar Catrina ameninţa degeaba; nu se putea stăpîni să nu fie alături de el. Tot aşa se întîmplă şi astăzi. Cînd Moromete lăsă hamurile şi intră în casă, ea chemă fetele cu un. glas îngrijorat:
— Tito, Ilinco! Hai la tat-tău! Hai, că ce-o să fie acuma fără oi, o să fie vai de capul nostru, o să mîncăm numai ştir şi urzici!
— Păi dar! exclamă fata cea mare supărată. Taci, că te găsi grija! Cînd îl îndemnai pe tata să-1 lase să plece, mă făceai pe mine proastă!
— Ho! o opri mama împăciuitoare. Ho, că n-o să murim, trăieşte lumea şi fără oi. Mai rău e de tat-tău, că vă duce grija şi nu ştie nici el ce să facă.
— Ba o să-i dau să mănînce numai urzici! se împotrivi Tita intrînd în casă peste tatăl ei.
, Paraschiv şi Nilă nu erau acasă, plecaseră nu se ştie unde. Niculae fugise la şcoală. Ilinca intră şi ea în odaie şi se aşeză alături de sora ei. Stăteau amîndouă supărate şi protivnice şi păreau hotărîte să nu-i dea tatălui nici o mînă de ajutor. Mama se aşeză pe celălalt pat, dar nu prea aproape de bărbatul ei. Ea vorbi cea dintîi şi spre surprinderea tuturor începu prin a-1 învinui pe tatăl fetelor de un lucru la care nu se gîndise nimeni pînă acum, şi anume că nu era rău că i s-a dat drumul lui Achim la Bucureşti, dar de ce trebuia să i se dea drumul cu toate oile? Nu se putea să fi lăsat aci şapte-opt dintre ele şi să aibă familia ce mînca? Se putea, cum să nu se poată, dar aşa se întîmplă într-o casă unde stăpînul şadetoată ziua şi bea tutun: toate ies de-andoaselea şi toţi trag în toate părţile. Cum o să fie bine?!
Ce ciudat lucru! Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai că n-o opri pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsîndu-şi fruntea în jos, el parcă chiar o îndemna să-1 învinuiască şi mai mult. Ceea ce Catrina şi făcu şi încă cu multă pricepere, deoarece nu era prima dată cînd desfăşurau împreună, faţă de copii, această comedie.
— Că dacă ne-am învăţat cu ele, acuma o să fie rău... Mai bine nu le-am fi luat şi n-aveam acuma greutatea la bancă! Numai tu eşti vinovat: cu cinci mii de lei pe care i-am plătit astă toamnă la bancă, cumpăram o vacă şi era mai bine, şi nici prăpăditu-ăla de Niculae nu se mai chinuia cu ele pe izlaz... Că am zis că din. pricina lînii, că vaca dă lapte, dar oile dau şi lînă... Iar acuma uite că n-o să fie nici una nici alta şi fetele-astea rîde lumea de ele!... Rîde Guica...
— Ei, mînca-o-ar pămîntul de Guică! spuse Moromete cu fruntea în pămînt.
■—Mînca-o-ar pămîntul, dar vine colea şi te face de rîs! i-o reteză Catrina cu asprime. Vine colea şi rîde de asta mai mare, că ar vrea să se mărite cu Victor!
— ... pe mă-sa de Victor! mormăi tatăl posomorit.
— Pe mă-sa, pe mă-sa, dar ce-ţi pasă ţie dacă lata o să rămînă aci nemăritată? strigă Catrina furioasă.
— Ia mai taci din gură mamă, că nu e vorba de măritiş! Dacă e vorba să mă mărit şi mîine mă mărit! spuse Tita supărată pe mama ei. Mama tăcu. Izbutise deci să atragă şi spre ea supărarea fetelor.
— Chestiunea stă în felul următor, începu Moromete cu un glas mai puţin vinovat decît s-ar fi crezut, totuşi prevenitor. Nu e asta care zice mă-ta, se adresă el fetelor, că dacă e să cauţi în satul ăsta, — şi de astă dată se adresă mamei —, n-ai să găseşti o fată mai vrednică decît Tita. Nu e problema asta ! Şi nici că am rămas vara asta fără oi! Că fetele astea sînt supărate şi îmi spun mie că o să-mi dea numai urzici! Poţi să-mi dai
122
MARIN PREDA
şi scaieţi, fetiţo, că eu nu mă supăr! o asigură el şi rămase o clipă nemişcat şi convins (adică toată lumea ştie că el mănîncă orice şi se miră că fata îl ameninţă cu urzicile).
— Hai, lovi-o-ar moartea de suceală, vorbeşte ca lumea, nu te mai fandosi, spuse Catrina izbutind să nu pufnească în rîs.
— Păi nu e problema asta!!! se dezvinovăţi Moromete uitîndu-se la mamă şi rugîndu-se parcă de ea cu durere, să fie înţeles că nu e vorba de ce-o să mănînce el.
— Spune odată şi nu mai ţine fetcle-aici, că au treabă!
— Ce facem cu fonciirea ! aruncă Moromete deodată grăbit şi cu mîna făcu gestul: iată, asta e problema !—Ce facem cu fonciirea, că vine ăla peste
0 săptămînă şi nu ne mai iartă ! repetă el cu un. glas dramatic. Că nu e vorba de urzici, încheie supărat şi posomorit.
Dar atît glasul său dramatic cît şi supărarea cu care încheie, nu făcu. fetelor nici o impresie. Tot aşa, el părea mai mult supărat că era el supărat, că nu-i era lui bine.
— Atunci de ce n-ai făcut cum am zis noi? spuse Tita ghicind această stare ascunsă a tatălui. De ce i-ai dat drumul Ia Bucureşti? De ce-ai tăiat salcîmul? Dacă e vorba să răbdăm, barim să ştim că nu răbdăm degeaba, că o să vie grîul şi o să avem, nu să-1 vindem să plătim banca.
— Şi dacă nu pleca Achim Ia Bucureşti, cu ce plăteam? întrebă tatăl vrîncl s-o încurce, deşi gîndul fetei era limpede.
— Cu ce plăteam? Cu oile plăteam. Le vindeam şi plăteam, spuse
fata.
— Aha! făcu Moromete fără noimă.
— Şi ne rămînea şi lîna şi aveam şi ce  mînca toată vara, spuse şi
1 linca.
— Măi fetiţelor, se rugă Moromete din nou îndurerat că nimeni nu înţelege ideile lui atît de simple. Măi fetiţelor! repetă el, păi nu ne-am înţeles noi că o parte din. bani ne trimite Achim să plătim banca? Nu ne-am înţeles aşa? Ce dumnezeu, uităm de la mînă pînTa gură? De ce să vindem oile? O parte din bani ni-i trimite Achim, iar ce n-ajunge pentru bancă, mai dăm din grîu! Aşa s-ar făcea că ne-ar rămîne oile aci, am plăti banca şi n-am vinde nici cine ştie ce grîu. De ce nu înţelegeţi voi?
Mama se prefăcu că a înţeles:
— Ar fi. bine aşa !
— Păi aşa trebuie să fie! se miră Moromete că există îndoieli în privinţa asta. Aşa trebuie să fie, repetă el convins. Vedem cu toţii că dumnezeu are grijă de noi — aceste cuvinte el le spuse că să-i facă plăcere mamei —, are să se facă grîu berechet şi în felul ăsta scăpăm de bancă pe jumătate şi ne rămîn şi oile! Nu mai spun de banii care le rămîn lor! O să-i las să facă ce vor ei cu banii ăia ! Şi dacă o să fie cinstiţi şi n-o să se apuce să înşele lumea, o să fie bine de toţi!
Moromete tăcu şi mama se uita nedumerită la fete. Era limpede: avea să fie bine, de ce mai erau nemulţumite?
— Lasă maică, răbdăm şi noi vara asta! le mîngîie ea.
— Dar ce-i facem cu fonciirea ! turnă Moromete apă rece peste propria-!, liniştire. Şi ce-i facem cu fonciirea, acum! că dacă ar fi să ne mai lase şi anu-ăsta, poate o veni vre-o lege să ne mai taie din ea! Trebuie să vie, fiindcă toată lumea geme, dar ne apucă de ea acuma.
— Păi cît avem noi de dat? se interesă Catrina.
— Patru mii!!
— Păi mai plăteşte şi tu din ea acolo,şi las-o pîn'la ami! îl sfătui
MOROMEŢH
123
Catrina. „Mai lasă-ne, Jupuitule, nu ne lua cămaşa din spinare", vorbeşte şi tu cu el!
— Am vorbit... pe mă-sa de jupuit cu ochii ăia ai lui, am vorbit, cum să mi vorbesc, răspunse Moromete furios. M-a trimis Ia perceptor, zicea că numai perceptorul poate să mă amîie. M-am dus la ăla şi ăla, oleu î nici nu vrea să stea de vorbă. Dar n-ar fi nimic dacă m-ar amîna pînă după culesul porumbului. Aşi vinde şi din. porumb, — că o să se facă şi porumbul,— şi am scăpa, dar mă apucă acuma!
— Imprumută-te şi tu la Aristide!
Asta era! Aici vroia să ajungă. De fapt, hotărîrea de a se împrumuta o luase el mai dinainte dar vrusese să aibă şi girul fetelor. Moromete se ridică de pe pat şi deodată părăsi consiliul de familie.
— Aoleo, mă dor oasele! se cumpăni el pe şolduri.
Avea cu totul alt glas. Se îndreptă spre uşă şi ieşi lăsînd-o pe Catrina să se descurce ea cum o şti cu fetele.
III
Aristide nu era cămătar, şi nu împrumuta bani. El se îmbogăţise datorită politicii — partidul liberal era puternic în judeţ, prefectul îl sprijinise să iasă primar de două ori la rînd — şi înţelegea să-şi mărească averea în acelaşi fel.
A împrumuta cu bani şi a sta la pîndă pentru ca în momentul potrivit să-1 scoţi pe om la vînzare,sau a „ajuta" pe cineva în aşa fel încît ajutorul acesta să-ţi fie întors de cinci ori mai mult — de pildă să dai un sac de grîu şi să-1 primeşti înapoi după treieriş, dar la preţul din timpul iernii — în felul acesta putea să facă avere Tudor Bălosu, care niciodată n-avea să ajungă primar, clar jiu Aristide, care străbătea judeţul pe motocicletă şi. avea deschisă uşa pretorului, a judecătorului şi chiar a prefectului. Aristide nu împrumuta nici bani, nici cereale, avea nevoie de ele pentru, combinaţii comerciale în afara satului, — care trebuia să rămînă numai o piaţă, ca să zicem aşa, a prestigiului politic — şi socotea că pe bună dreptate afacerile acestea mărunte cu oamenii sfîrşcau totdeauna prost pentru cel care le făcea. Crîşmac, adversarul său ţărănist nici acuma nu ştia pentru ce numai după doi ani   căzuse în alegerile pentru consiliile comunale.
Moromete ştia că Aristide nu împrumuta bani, dar asta n-avea nici o importanţă. Mult mai important era faptul că el, Moromete, se ducea la Aristide să-i ceară ceva.
Casa Iui Aristide era aşezată în centrul satului, unde se încrucişau toate drumurile comunale şi judeţene. Centrul semăna cu un cerc turtit şi tăiat. De aici se putea apuca spre răsărit; şoseaua Glavacioc-.Bucureşti (80 km); spre miază-zi spre Dunăre (60 km); gara era Ia 4 km de sat iar spre munte, spre „creierul Carpaţilor" cum spuneau oamenii, era deobicei urmărită şoseaua care însoţea calea ferată pînă la Piteşti-Curtea de Argeş.
Clădirea cea mai impunătoare a comunei era „Banca populară „Primăvara" clădită în 1931 şi care dăduse faliment îndată ce apăruse legea conversiunii. Era clădită în stilul primăriilor comunale dar mult mai mare, cu paisprezece trepte de ciment, cu cîte două coloane în părţi şi cu două intrări laterale mai mici. Acum era folosită la întrunirile consiliului comunal, sau ale comitetului bisericesc, sau în timpul campaniilor electoralo. Uneori tinerii obţineau aprobarea lui Aristide pentru baluri şi serate.
124
MARIN PREDA
Alături de bancă, înconjurată de o bogată grădină cu pomi şi straturi de zarzavat şi flori, se afla casa parohului Petrică Provinceanu,care imita clădirea bisericii. în partea cealaltă a centrului, ocupînd o mare întindere de pămînt se vedea conacul fostei moşii cu numeroase dependinţe. Acum conacul era închiriat de maior (sau vîndut, nimeni nu ştia) staţiei de agronomie şi montă care fusese înfiinţată de curînd. Bătrîna Marica şi fiica ei cu părul verde locuiau în spatele staţiunii, într-o clădire ceva mai mică decît conacul. în faţa staţiunii, peste drum, se afla o căsuţă mică şi pipernicită; acolo locuia ruda îndepărtată a lui Moromete, Parizianul. Mama lui Parizianul era vară cu nevasta dintîi a lui Moromete şi pe vremuri ea însoţise la Paris, ca servitoare, pe cucoana Marica- La cîteva luni după ce se întorsese de-acolo, născuse nemăritată fiind, un băiat căruia Moromete, botezîndu-1, îi dăduse numele de Ilie.şi încă din faşă îl poreclise Parizianul. Acum Parizianul era flăcău tomnatic bun de nimic şi încăpăţînat. De nenumărate ori Aristide îi oferise pămînt şi bani numai să-şi vîndă casa şi locul care stăteau înfipte ca un cui în coasta gospodăriei acestuia. Nu vroi.se.
Aristide avea o curte imensă care înconjura din trei părţi căsuţa şi locul lui Parizianul. în curte se ridicau două şoproane uriaşe sub care se odihneau o batoză vopsită în roşu şi o locomobilă. Casa lui Aristide era toată învălită în coarde de viţă care se împleteau de la stîlpipînă la streaşină, ajungînd pînă pe vîrful acoperişului. Casa era împrejmuită cu un gard mic făcut din scînduri vopsite cenuşiu, iar în spaţiul dintre prispă şi gard creşteau flori. De-a lungul gardului dinspre drum, pe partea din afară a curţii, Aristide lăsase o fîşie lungă pentru jocul de popice. Construise chiar anume un fel de acoperiş demontabil pe care îl întindea peste gard atunci cînd ploua.
Avea circiumă, care era aşezată cu obloanele spre centru. Doi stîlpi în afară susţineau o prelungire mare a acoperişului, sub care Aristide scosese trei-patru mese mici cu scaune, la care se putea aşeza oricine.
în continuarea şoselei, de la centru spre răsărit veneau rînd pe rînd: o fîntînă de piatră; şcoala primară; o uliţă care-ducea spre prima biserică; primăria comunei; faţă în faţă cu primăria casa notarului; alături de el casa ginerelui, învăţătorul comandant al subcentrului premilitar, Todericiu, apoi casa celui de al doilea paroh al comunei, un tînăr învăţător care se făcuse popă şi reuşise să împartă chiar anul acesta parohia în două (acum umbla prin sat şi strîngea de la oameni să repare vechea biserică). Alături de el se afla magazinul comercial şi casa lui Petre Ianculov, vechi negustor al comunei.
Acesta era centrul sau Devale cum i se spunea, pentru că într-adevăr comuna semăna cu o albie şi orice uliţă pornea la vale spre fundul acestei albii. La marginea dinspre răsărit a comunei, pe un cîmp deschis împrejmuit cu un gard înalt de sîrmă ghimpată, se afla moara cu valţuri a lui Aristide şi presa de ulei.
Moromete îl căută pe Aristide la primărie şi întrebă secretarul dacă „domnul primar ăsta" e aci.
Secretarul primăriei era un. om care avea pentru Moromete multă consideraţie. Cîndva Moromete fusese consilier comunal — o singură dată şi nu se ştie de ce nu-i plăcea să i se amintească de acest lucru, era şi acum membru în comitetul bisericesc clar nu se ducea niciodată la adunări — şi pe vremea aceia murind secretarul primăriei, Moromete îl susţinuse în consiliu pe tînărul Oprescu, secretarul de acum, care nu uita acest serviciu şi îi păstra lui Moromete o veche şi inutilă, nu recunoştinţă, ci consideraţie, recunoştinţa fiind ceva care trebuia să i se cuvină lui ca secretar, fiindcă
MOROMEŢH
125
el era acela care scotea pentru oameni copii după registrul de naşteri, acte de naţionalitate şi origină etnică, bilete pentru vite şi adeverinţe...
— Am onoarea, dom'le Moromete, spuse secretarul fără să se oprească din scris — scria nemaipomenit de repede şi de frumos şi izbutea să facă acest lucra fiind, ca orice secretar de primărie, jumătate beat,—am onoarea şi toată stima, repetă el, cu ce te pot servi?
— Cu o ţuiculiţă! spuse Moromete în treacăt. Primarul ăsta e aci?
— Este! răspunse secretarul cu un glas ca de chelner. Este, strigă el continuînd să scrie în felul lui nemaipomenit, spre admiraţia oamenilor care nu lipseau niciodată de pe capul lui.
Moromete ieşi din birou şi intră la primar.
Aristide îl întîmpină cu voioşie. Era un om cu trăsături tinereşti, deşi avea tîmplele încărunţite. Gulerul alb al cămăşii, răsfrînt peste haină, accentua buna dispoziţie tinerească a primarului.
— A... Moromete! strigă el ridicîndu-se de după birou şi dînd la o parte hîrtiile şi ziarele pe care le răsfoia, a-ha ! a-ha ! exclamă, ai citit în gazetă discursul lui Madgearu şi ai venit să-mi spui că o să cadă guvernul! Şmecher, Moromete ! Crezi că o să iasă Iocan primar! He-he-he ! Hai noroc !... Stai jos, nea Ilie, stai pe scaun ! Ce faci, domnule ! La toamnă o să fie alegeri generale, dă-o în... mă-si, trebuie să intri în consiliul comunal.
Aristide se întoarse vorbind la birou şi aşezîndu-se la loc pe scaun se dădu puţin pe spate şi se întrerupse familiar şi totodată politicos:
— De ce nu stai, nea Ilie? Stai, domnule, pe scaun!... Ia spune-mi, nea Ilie, Cocoşilă ce mai face?
Moromete, depăşit de veselia şi politeţa primarului, se aşeză pe scaun şi nu zise nimic. Aristide, degajat, reluă printr-o nouă exclamaţie:
— He-he-he! rîse el, Cocoşilă îi înjură pe ţărănişti, dar nu vrea să spună cu cine o să voteze. Te pomeneşti că l-ai atras dumneata să voteze pentru lorga !
— Nu vrea ! zise Moromete.
— He-he-he!
— Da. Cică nu se poate discuta cu el.
— Cu cine?
— Cu lorga.
— De ce?
— Cică degeaba are doi creieri, că niciunul nu e bun.
— lorga? He-he-he! rîse Aristide, he-he-he, Moromete, ciudat mai eşti! Carevasăzică degeaba are doi creieri, he-he-he, fugi d-aici... Chiar aşa zice? .. .Lasă, nea Ilie, tot cu ai noştri o să votaţi toţi, ce să mai discutăm ! Ia spune, ce mai faci? Vreai   ceva p-aici, vre-un act?
— Aşi vrea eu un act, dar nu se poate! zise Moromete.
— De ce să nu se poată! Pentru dumneata facem'noi.
— Oare?! încercă Moromete uitîndu-se dintr-o parte Ia primar; aşa, un act! zise el şi începu să spună cu glas oficial şi să scrie cu mîna în aer prin faţa ochilor:
ACT
„Domnul Ilie Moromete din comuna cutare, judeţul cutare, consfinţim noi că nu mai are dreptul să plătească fonciire şi impozite/'1
■— He-he-he! izbucni primarul nestăpînit, uitîndw-se curios la mîna lui Moromete care tocmai semna actul în. aer cu o mişcare lungă şi încogîrli-ţată. He-he-he! Las-o dracului, nea Ilie!
126
MARIN PREDA
— Sigur,  îţi convine să rîzi, dar ia întreabă-niă pe mine!
— Ai de plătit mult?
— Hm! făcu Moromete.
— He-he-he, las-o moartă, nea Ilie, se veseli Aristide, anul trecut dumneata nu ştii că eu personal l-am oprit pe perceptor să nu-ţi confişte căruţa! Păi dacă o tot amîi... He-he-he! Te pomeneşti că ti-au si luat ceva din casă! Ai?
— Nu, spuse Moromete parcă cu recunoştinţă că nu s-au purtat încă cu el în acest fel. Nu, nu mi-au luat nimic, adăugă. Dar o să-mi ia ! spuse apoi cu un glas de parcă i-ar fi făcut celuilalt o promisiune.
— O să-ţi ia? He-he-he! Las-o moartă, nea, Ilie! Lasă că dacă o să fii ales în consiliul comunal, ne descurcăm noi.
Aristide nu mai rîse. Moromete se uită o secundă la el, apoi întoarse capul în altă parte şi rămase nemişcat şi posomorit. Primarul îi propunea într-un fel destul de lămurit să devină omul lui. Ceva asemănător se mai în-tîmpiase o dată pe vremea cînd Aristide nu era aşa bogat şi Moromete nu atît de prudent în politică. Aristide plăcuse oamenilor şi fusese susţinut în alegeri iar Consiliul comunal din care făcuse parte şi Moromete aprobase cu multă nevinovăţie două importante hotărîri. pe care le propusese Aristide îndată ce fusese ales primar: o hotărîre cu privire la un monument în. cinstea eroiior şi alta cu privire la ridicarea unui cămin cultural. Amîndouă proiectele trebuiau realizate prin autoimpunere. Porniseră membrii consiliului comunal prin sat cu căruţele şi strînseseră grîu şi porumb; de două ori, în doi ani. Şi oamenii dăduseră, avuseseră încredere în consilierii lor; iar consilierii predaseră grîul şi porumbul primarului, în care aveau încredere; iar primarul nu dezminţi încrederea consilierilor săi, ridică un monument de ciment de doi metri pe un teren de un metru pătrat, monument pe care fură trecuţi toţi eroii războiului de reîntregire şi clădi o aripă a şcolii începută de mult, adăugind sub frontispiciul pe care scria Şcoala; şi Căminul Cultural. Dacă între timp Aristide n-ar mai fi luat şi alte hotărîri la fel de importante, de astă dată referitor la executarea bugetului comunei, la folosirea terenurilor şi altor bunuri ale primăriei, şi nu le-ar fi executat în acelaşi fel, adică avînd grijă să nu fie hîrtii sau să existe hîrtii care îl acopereau, afacerea cu monumentul şi căminul cultural ar fi sfîrşit rău pentru el, adică aşa, cum i s-ar fi întîmplat oricărui om care n-ar fi fost total necinstit; dar aşa amestecată cu altele şi întinsă pe mai mulţi ani, această afacere de început se împletise într-un lanţ gros, puternic şi total pe care nimeni — odată ce lanţul se formase — nu mai putea să-1 atace. Moromete cunoştea şi el această chestiune cu monumentul şi căminul cultural, dar Aristide îi dăduse de înţeles că afacerea era în ordine; era foarte mirat că Moromete nu-i spusese din vreme să-i dea şi lui nişte izlazuri să le folosească—ce dracu' toţi consilierii luaseră, numai Moromete rămăsese...
Drept răspuns, Moromete părăsise consiliul şi se găsiseră destui care să rîdă de el că a fost prost şi nu s-a ales cu nimic şi că de aceea nu se mai duce pe-acolo. Poveste veche şi uitată chiar şi de Moromete. Dar iată că Aristide n-o uitase şi îi propunea iarăşi — avînd în vedere alegerile apropiate —să voteze din nou pentru el. In schimb, Aristide avea să-1 ajute să se descurce în consiliul comunal mai bine ca data trecută.
— Ştii că eu nu fac aici la primărie decît să iscălesc hîrtii, spuse Aristide mai departe, văzînd că Moromete tace posomorit.
„Se ştie de mult că eu las acuma pe alţii să se ocupe de afacerile primăriei" însemnau de fapt cuvintele lui.
MOROMEŢH
127
— Nu mai am timp nici să mor, adăugă el vesel şi nu minţea, era ocupat pînă peste cap de construcţia unei mori în Tătăreşti, o comună mai mare decît aceasta de aci unde era primar.—A? Ce zici Moromete?
— Domnule, i-am dat drumul la Bucureşti, răspunse Moromete după lungă vreme de tăcere, l-am dat drumul Ia Bucureşti şi e vorba să-mi tri-meată nişte franci, repetă el! Dar mi-e frică să nu vină iar Jupuitu' după fonciire!
— Stai, că nu pricep nimic, zise Aristide.
— N-auzi că i-am dat drumul la Bucureşti lui Achim? spuse Moromete puţin supărat că celălalt nu înţelegea. I-am dat drumul lui Achim, Iui fiu-meu!
— Ei şi?
— Trebuie să-mi trimeată nişte franci!
— Nu pricep !...
— N-am acuma să-i dau ăluia cu fonciirea!
— Ei şi?
— Dă-mi patru mii de franci să-i dau la fonciire, şi cînd îmi trimete fi-meu, ţi-i dau îndărăt...
Aristide se hotărî repede:
— Mi-am închipuit eu cît te-am văzut, de ce ai venit, Moromete, spuse el devenind din nou vesel. Bine, atunci rămînem înţeleşi: îţi dau. Şi se ridică de la birou: pe prietenii mei îi împrumut cu plăcere. Hai pe la circiumă, că n-am bani la mine.
De la primărie la Aristide nu era departe. Mergeau împreună agale. Aristide era mai înalt, şi cu toate că era elegant în costumul său uşor, de vară, albastru deschis, cu pălărie moale de paie de orez, atrăgea atenţia mai puţin decît Moromete care arăta parcă supărat, ca şi cînd l-ar fi silit cineva să meargă alături de primar.
IV
In acest timp Paraschiv pornise înfrigurat spre tuşă-sa Guica. Achim plecase şi trebuia făcut repede ceva cu Nilă, să-1 îndemne să termine odată cu bombănelile lui de neînţeles.
— Ei, gata,Mario! îi dădu Paraschiv de veste tuşei. Gata, dar nu ştiu ce să fac cu Nilă, că îmi vine să-i dau cîţiva pumni după ceafă şi să-1 satur.
Guica stătea în faţa bordeiului şi împletea la ciorap ; ea nu luă în seamă supărarea nepotului şi, de bucurie că însfîrşit Achim plecase, scăpă cîteva ochiuri la ciorap.
— Ce vorbeşti Paraschive? şopti ea cu un glas strîns. I-a dat drumul? A plecat? Cînd a plecat?
— De dimineaţă,răspunse Paraschiv. Mi-era niţel frică şi mie: haiti, acu' îl întoarce îndărăt! Că şi ăla se moşmonea, se moşmonea... mai adăugă Paraschiv supărat.
— Aşa mă! aşa! continuă Guica cu bucuria ei sărată şi niţel surdă, ca şi cînd bine făcuse Achim că se moşmonise. Aha! aha! mai exclamă ea Şi alea ce zicea? A? Paraschive! Alea nu zicea nimic?
Paraschiv nu răspunse.
— Hai, mă, dă-te naibi, ce eşti supărat!? îl certă Guica. De ce nu spui? Acuma trebuie să plecaţi şi voi! Cînd plecaţi? Paraschive, se rugă Guica sfătuitor: vezi, nu staţi mult p-acolo! Un an, doi, şi întoarceţi-vă acasă. Eu ţi-am mai spus. Locul ăla din spatele casei e al tău. Cu banii din Bucureşti
128
MARIN PREDA
faci o casă pe el, te însori, cumperi pămînt şi să mor şi eu acolo ca o creştină între ai mei, să aibă cine să mă îngrijească. Vorba ăluia, să nu vie un străin! Că de! Sîntem de-un sînge! Şi acolo, în Bucureşti, mai trimite-mi şi mie un frâng, că dacă nu eram eu să vă învăţ de bine, ce făceaţi? Nu mai pierdeţi vremea de pomană, să mai munciţi şi la secere pentru ei! Auzi tu?! Cînd plecaţi?
— Nu vrea boul ăla de Nilă, ga Mario, n-auzişi ce-ţi spusei? zise Paraschiv scuipînd şi făcînd ca buzele lui să se încalice şi să se despletească în fel şi chipuri.
— Ce, e nebun, se mînie Guica, oprindu-se surprinsă din împletit.
— Cică „nu bă, că cum să plecăm cu caii şi să lăsăm grîul pe cîmp?"; cică „nu acuma bă, mai încolo, pe la Sîntămărie!".
— Păi şi tu, zise Guica, prost eşti? De ce n-ai venit cu el încoace? Ia du-te şi vin cu. el încoace! Ce, e prost?
— E prost, răspunse Paraschiv scuipînd supărat. Apoi continuă cu un glas gros, care vroia să semene cu al lui Nilă: „Că ce, bă, ce ţi-a venit şi ţie! Plecăm acuma, rîde lumea de noi: ăia ai lui Moromete fugiră cîteşi trei d-acasă şi-1 lăsară pe tat-său singur cu grîul pe cîmp..."
— Du-te, mă ! Du-te ! zise Guica fără să mai asculte. Du-te, mă, n-auzi? Du-te şi vin cu el încoace ! Am să-i spun eu ceva şi ai să vezi că n-o să mai zică nimic!
Nilă însă plecase cu caii la păscut şi abia a doua zi spre seară se întîl-niră cu tuşa lor.
Cînd îi văzu trecîndu-i pîrleazul, Guica se ridică de pe scăunelul ei din faţa bordeiului şi le făcu semn să vie după ea înlăuntru. Ca deobicei nepoţii îşi îndoiră cefele să nu se izbească cu fruntea de pragul de sus al uşii, intrară în odaie şi se aşezară tăcuţi pe aceleaşi scăunele de-o şchioapă, se fereau să stea pe pat care era de totdeauna şubred şi s-ar fi putut rupe cu. ei.
Guica se aşeză, pe prag în faţa lor, fără să-şi lase ciorapul de la gît şi începu:
— Ei, Nilă ! Păi ce-am vorbit noi pînă acuma? Ia ascultă aici la mine: lui Achim i-a dat drumul la Bucureşti şi dacă nu trimete bani, crezi că tac-tău e prost? Păi ştii ce e în. stare să facă? să se ducă peste el acolo şi să nu mai puteţi face voi nimic! Tu auzi, mă?!
Paraschiv se uită Ia Nilă şi făcu un semn din mîini caro vroia să spună: vezi! Nilă se uită Ia Paraschiv şi dădu din umeri vrînd să spună că nu înţelege nimic. Guica deschise gura să-i dea drumul mai departe, dar Paraschiv o întrerupse. El îi aruncă fratelui o privire de dispreţ şi bolborosi:
— Mai şi vorbeşti!
— Ce vorbesc, mă, ce vorbesc? bolborosi Nilă în felul lui de neînţeles, din care nu. puteai să-ţi dai seama dacă protestează, cere explicaţii, sau pur şi simplu nu pricepe despre ce e vorba.
— Cum nu vorbeşti? Păi nu spui? bolborosi şi Paraschiv.
— Ce spui?
— Cum ce spui? Că „lasă, bă, că să mai aşteptăm, că rîde lumea de noi!" Tu auzi ce spune ga Maria? Crezi că tata cînd o vedea că ăla nu-i trimite nici un frâng, o să ne aştepte pe noi să vie sîntămăria?
Nilă îşi încreţi fruntea Iui Iată şi groasă, o lăsă în jos şi nu mai spuse nimic. Dar iarăşi nu puteai să ştii ce e cu el. Guica vorbi mai departe:
— Nilă, dacă n-o să rămîneţi voi cu buzele umflate, haida-de! Păi voi ştiţi ce vorbesc alea? Ce spun pîn sat? Că tac-tău are să-i treacă pe toţi pe numele lui şi are să-i treacă ăleia bătrîna casa şi jumătate din locul de casă. Pentru, că eşti bleg şi umbli cu capul între urechi, d'aia! E averea voastră!
MOROMEŢII
129
Ce-ai să te faci tu dacă tac-fău pune alea mîna pe el şi Ie trece casa? Ai mă? Ce-ai să faci,Nilă? Că atunci nu poţi să Ie mai dai afară, că se duce la secţie şi vine cu jandarmul. Tu auzi ce-ţi spun eu? Guica se opri din împletit şi se ascuţicucapulspreNilă. — Tu auzi, mă? repetă ea. E casa voastră, e averea voastră de la biată mă-ta ! Şi lumea o să fie de partea voastră, că tac-tău cu nimeni nu se are bine.
Nilă asculta în. tăcere cu pleoapele lăsate cu totul peste ochi ca şi cînd ar fi adormit. Guica continjă:
—• Şi atunci ce să mai aşteptaţi? încălecaţi într-o noapte pe cai şi lua-ţi-o spre Bucureşti. Şi cînd o să vă întoarceţi cu bani peste vre-un an şi-o să le daţi pe-alea afară, lumea o să zică: bine le face; au trebuit să plece la Bucureşti din. pricina lor; aşa Ie trebuie, că au vrut să pună mîna pe averea fraţilor.  E averea voastră Nilă! De cîte ori să-ţi tot spun?
Guica îşi trase capul care stătuse întins şi înfipt sub ochii Iui Nilă, apucă ciorapul din poală şi începu să înpletească repezit, cu mişcări înghiontite.
— Nu, că lui îi e ruşine de lume, zise Paraschiv cînd tuşa se opri. Nu înţelege că lumea rîde de noi taman d'aia, că îi lăsăm pe ei să ne mă-nînce munca. Păi, bă Nilă, lumea zice că sîntem noi proşti, tu ştii asta? îl informă Paraschiv avînd în glas ceva care arăta că în privinţa asta demult sînt ei acoperiţi de ruşine.
Nilă însă tăcea mai departe cu fruntea Iui lată şi groasă cît degetul aplecată în jos. Nu se ştie de ce, lucrurile acestea care păreau foaite limpezi, continuau să fie pentru el tulburi. Paraschiv se uită Ia el cu dispreţ şi spuse iar, cu un glas lung, tărăgănat, ca şi cînd l-ar fi strigat de la cine ştie ce depărtare:
■—Băî, Nilă, băî! O să te tragă fetele de turui pantalonilor, ca pe Năstase Besensac. Zici şi tu că eşti flăcău! Eu m-aş fi însurat pînă acuma de zece ori, clar n-am vrut! Tot pentru voi, pentru tine şi Achim! Să vă fac oameni!
Nilă ridică fruntea, se uită la fratele său şi mormăi ca un. urs:
— Faci tu oameni! Păi, dar! Dăştept mai eşti! Mă mir că nu te vezi?
— Nu, că sînt ca tine, să dau în gropi, răspunse Paraschiv furios şi pornit; dacă n-aş fi eu... dacă ar zice tata să tragi la jug, ai trage la jug.
Nilă îşi încreţi fruntea şi chipul lui mare se aprinse de această jignire. Se întoarse spre Paraschiv şi mormăi cu toată puterea, clipind des din ochi şi strîngînd pumnii ameninţător:
—• Ce, bă, ce? Ce? Ce? Ce vrei? Ce?
— Cecsina ! blodogări Paraschiv fără să se sinchisească.
— Ia nu vă certaţi, interveni Guica ridicîndu-se de pe prag şicăutînd ceva între sobă. Ea scoase de acolo o oală cu dude şi o puse înaintea nepoţilor; nu vă certaţi ca proştii, ce v-a apucat? Paraschive, tu eşti mai mare, ce vorbă e aia? De ce rîzi de el? Parcă tu eşti mai breaz? Să te duci colo la Bucureşti şi să te-ntorci, să te-nsori! Să faci copii! Atunci să te vedem! Haide! luaţi'nişte dude d-astea; şi nu vă mai certaţi!
Cei doi începură să bage mîinile în oală şi să mănînce din ea în tăcere. Guica se aşezase Ia Ioc pe prag şi bestecăia la ciorap. După puţin timp trase un fir lung din ghemul negru de lînă şi spuse:
— Hai, mă, ce faceţi? că trebuie să plămădesc, să vă fac nişte pîine! Am şi eu cîteva ciurele de făină pentru zile mari. Să vă tac să aveţi pe drum! înţelegeţi-vă mai repede!
— Ce să ne mai înţelegem, zise Paraschiv ridicîndu-se. Gata, plecăm!
— Şi caii? întrebă Guica.
9 — V. Romînească Nr. 7
a
B
130
MARIN PREDA
— Ii luăm cu noi, răspunse Paraschiv hotărît. Cu ei cîştigăm mai mult decît cu oile. Altfel de ce dracu' mai plecăm?
— Cum, mă, să furăm caii lui tata? tresări Nilă cu un glas din care se vedea că acest gînd nu izbutea cu niciunchip să-şi facă loc în. capul Iui.
— Păi nu sînt caii voştri, Nilă? N-aţi muncit voi anul trecut şi aţi plătit cinci mii ia bancă? Cu ce v-aţi ales voi din douăzeci de mii care s-a împrumutat tat-tău? Nu şi-au făcut alea covoare de pe urma oilor?! Sînt caii voştri, tu nu vezi, ce naiba tot vorbeşti? Ia vezi, că acum mă supăr pe tine!
— Păi vorbeşte şi ei ca să nu tacă, zise Paraschiv mereu furios de împotrivirea lui Nilă. El se sculă în picioare şi continuă hotărît să termine cu atîta vorbă:—Ascultă Nilă, eu încalec şi plec şi te Iasca pe-unptost aici... Mie să-mi spui verde. Te întreb: mergi sau nu mergi? De-un an de zile de cînd vorbim: mergem, mergem, mergem! Şi. acum faci pe... Că rîde lumea, că jurăm, ca, bă să mai aşteptăm! Ce să mai aştept!? Nu mai aştept, am aşteptat destul!
De furios ce era, Paraschiv uită şi se aşeză pe patul tuşei care îndată începu să troznească şi să pîrîie. Guica ţipă la el:
— Du-te, mă, naibii, că-mi rupi patul!
Paraschiv sări în. sus. Supărat, el puse mîna pe umărul lui Nilă şi îl mişcă, parcă l-ar fi sculat din somn:
— Nilă, mergi, mă, sau nu mergi? Nilă tresări şi deodată sări în picioare:
— Merg, mă, merg, ce tot mă îţîni! N-auzi că merg? Nu ţi-am spus odată că mergem?
— Păi vorbeşte!
.— Ce să vorbesc, mormăi Nilă, de astă dată cu un glas slab, fricos, ca şi cînd i-ar fi părut rău că spusese că merge. Continuă:—Să mergem odată ! Ce tot vorbim atîta! Şi dacă se întîmplă ceva, treaba ta!
— Dacă se întîmplă ceva, eu răspund! aproape că strigă Paraschiv.
V
în familia Birică bucuria ar fi ţinut multă vreme dacă într-o zi mama n-ar fi tulburat-o. Birică şi Polina continuau să se uite unul la altul ca şi cînd ar fi fost singuri pe pămînt. Polina stătea mai mult prin casă cu. soacra şi cumnatele, iar Birică prin curte cu tatăl şi fraţii... încercare zadarnică de a ascunde bucuria care creştea în ei fără încetare, bucuria care creştea din ea însăşi mereu şi îi ameţea de fiecare dată mai mult. Se strigau pentru lucruri de nimic şi dacă se stăpîneau. să nu fie mereu unul lîngă altul, nu se puteau împiedica să nu-şi audă glasurile. Se auzea glasul ei sau al lui spu-nînd nu. se ştie ce, se opreau pentru o clipă şi bătaia inimii se iuţea...
Durerea trebuie stăpînită fiindcă îndurerează şi pe alţii iar bucuria prea mare trebuie şi ea stăpînită fiindcă poate fi rău înţeleasă. într-o zi mama se grăbi să spună „o vorbă" Polinei, închipuindu-şi că îi face un bine dacă îi aminteşte că traiul ei aci o să fie rău dacă nu se împacă cri ai ei.
Erau la masă. Polina nu luă din ciorbă decît de vreo două ori şi iasă lingura pe masă. Era o ciorbă de verdeţuri, nici mai bună nici mai rea ca în. alte zile, dar mama-soacră nu se uita la chipul norei să vadă că de fapt ei nu-i ardea azi de mîncare la fel cum nu prea îi arsese nici pînă acum de cînd venise aci; socoti că ciorba era de vină:
— E fără untdelemn! spuse ea. Trebuie să păstrăm untdelemnul pentru
MOROMEŢII
131
secere! Şi în loc să se oprească aci, se pomeniră cu toţii auzind pentru întîia oară nişte cuvinte cam nepotrivite şi supărătoare.' Noi sîntem învăţaţi maică, să mai mîncăm şi fără untdelemn! ' ' '
Nepotrivite şi supărătoare cuvinte, dar adevărate si de aceea clipa care urmă după rostirea lor nu fu alungată de nimeni.
Polina se făcu roşie şi deodată, cu totul pe neaşteptate pentru ei ea rosti cu o veselie înţepată şi necruţătoare: '
—-Ba eu, mamă, nu sînt învăţată să mănînc fără untdelemn!
„N-am de gînd să înghit ceea ce nu se cuvine" însemnau de fapt cuvintele ei.
— Şi nouă ne-ar plăcea, dar ce să facem! rosti mama-soacră speriată. Dar Birică-tatăl nu se sperie. Se întoarse spre noră şi-i-aruncă cu nepăsare:
— Ba o să mănînci, că n-o să ai încotro!
— Nemîneată^nu stau! răspunse Polina cu veselia ei şuierată.
— Lasă maică, o să vă aranjaţi voi! rosti mama. O să vă împăcaţi cu alde tac-tău şi o să vă duceţi acolo! Că aici e greu de trăit, sîntem mulţi şi...
Nu spuse mai mult, se făcu tăcere. Ce însemna asta?! Asa clar, în timp ce ei nu mai puteau de bucurie unul pentru altul, aici exista nemulţumire, existau aci nişte gînduri grăbite care urmăreau bucuria lor în cu totul alt ¥.cît„¥ închipuiseră ei. Polina nu mai zise nimic, se ridică de la masă şi intră în odaie. Birică se posomorise şi. mînca în tăcere. El socotea ieşirea soţiei lui la fel de nepotrivită ca şi cuvintele mamei. Era însă limpede că bucuria familiei trecuse de mult; el însă băga-de seamă acest lucru abia acum.
— Ce e cu tine, mamă? spuse el supărat.
— Ce să fie, rosti tatăl numaidecît. Spune şi ea ce este. Sau nu-i aşa? întrebă el cu nepăsare.
In clipa aceea, în casă, Polina izbucnise în plîns. Birică tresări, se făcu galben la faţă. El rămase o clipă cu lingura într-o mînă şi cu bucata de mămăligă într-alta, ascultînd înfiorat, zguduit. Pe chipul lui se asternea încet o expresie rece, străină de familie, care nu fu observată de ceilalţi. Lăsă lingura şi mămăliga pe masă, se ridică şi se duse la soţia lui.
— Hai, taci din gură! o ocroti el cu asprime. Ce-ţi pasă tie de mama? Numai dacă-îţi_fac eu ceva, atunci să plîngi!... Hai! îşi înmuio el glasul...
„Hai, uită-te la mine, uită-te în ochii mei, însemna acest hai.'Cum poţi să plîngi cînd eu sînt cu tine, cînd sîntem amîndoi cu marea noastră bucurie:'!"
— Hai, Paulino, o mîngîie el cu numele ei întreg, tulburat de plînsul ei care întocmai ca. şi bucuria creştea din el însuşi,copleşitor. Hai, tu... taci! Lasă! Numai dacă eu... Dar Polina, cum stătea pe pat cu capul lăsat pe coate şi coatele pe genunchi, se răsuci fără să se ridice şi îşi puse fata udă pe piciorul Iui. înfiorat, el îi apucă faţa în palmele lui aspre si, sub palmă, îi simţi gura fierbinte cum plînge şi vorbeşte:
— Destule vorbe urîte am auzit în casă! Am. crezut că dacă mă mărit o să scap ! Toată ziua şi toată noaptea numai bani şi pămînt! bani. şi pămînt!
^Polina aproape că striga şi era limpede că o spunea pentru cei din tindă. într-adevăr, aceştia încetaseră să mai. mănînce şi ascultau.
— Am fugit de-acasă numai să nu mai aud şi acuma vă bateţi joc de mme că nu sînt învăţată să mănînc fără untdelemn. Am fost si eu fată pe lumea asta! A trebuit să mă feresc şi să string din dinţi, şi acuma...
— De ce a trebuit să strîngi din dinţi? o întrerupse'Birică-tatăl din tindă.
9*
132
MARIN PREDA
— Hei, tată! protestară într-un glas fetele şi mama.
■— Pentru că alte fete se mărită cu nuntă şi cu lăutari, răspunse Polina plîngînd. Dar dacă e vorba pe-aşa, am să plec chiar acuma dacă soacra nu mă lasă nici măcar să răsuflu! Birică, hai cu mine!
In tindă, mama se ridică speriată de la masă şi trecu pragul odăii.
— Polino, tu degeaba te superi şi plîngi că n-am zis ce ţi se pare ţie.. Am zis şi eu o vorbă, oi fi greşit! dar vorbeşte lumea prin sat,maică, şi voi. nu ştiţi nimic. Tat-tău zice că nu cumva să ne prindă că venim peste el.' cu împăcăciunea, că ne dă afară şi ne'face de rîsul lumii. E pus pe duşmănie contra lui Birică şi ne-am gîndit şi noi că tu, Polino, trebuie să te duci. pe-acasă şi să le spui că nu şade frumos să ne duşmănească degeaba! Dacă o vrea să-ţi dea ceva, bine, dacă nu, lasă-1 să-i rămînă lui, să se sature de pămînt. Dar ne pare şi nouă rău cînd auzim ce spune la lume. Barim să. tacă din gură! Adineauri spusei vorba aia cu dusul la alde tat-tău fiindcă, aşa ar fi stat bine, ne-am fi bucurat şi noi să-ţi dea tat-tău dreptul tău şi să vă ajute pînă vă faceţi o casă. Dar doamne păzeşte dacă am vrut să spun. ceva rău. Fiindcă noi ne-am gîndit: dacă se însura Birică cu alde Leana lui Floricel, care n-are decît o jumătate pogon de pămînt, ce făceam? Nu, tot trebuia să stea aci, cu ea? Te-a luat pe tine! ei! şi dacă n-o să-ţi dea tat-tău nimic, ce?! Uite, sînt fetele astea aci şi fraţii ăştia, să spună ei dacă se gîndeşte cineva rău la tine. Atîta zicem şi noi: să tacă din gură alde tat-tău, şi să nu ne mai înjure. Fiindcă fetele-astea s-au făcut şi ele mari şi altă zestre decît că sînt vrednice şi cinstite n-au, de ce să-şi bată. Tudor Bălosu joc de ele? D'aia eram supăraţi, că altfel, maică...
Mama se opri. Era foarte îndurerată, şi cînd sfîrşi de vorbit se aşeză, pe pat şi oftă; privirea ei se lărgi şi rămase nemişcată într-o contemplare liniştită a durerii. Asta era tot, nimic altceva nu mai aveau cu Polina. Fetele intraseră în casă şi tăceau, adeverind prin asta spusele mamei.pNumai Birică-tatăl părea să mai aibă ceva de spus. Pe de altă parte atmosfera aceasta o surprinse atît de mult pe Polina încît ea nu zise multă vreme nimic,,, se uita mereu cînd ia mama-soacră, cînd Ia cumnate şi pe fiece clipă care trecea, o ciudată licărire creştea în privirea ei. întîi se îndreptase pe pat,, apoi se îndepărtase puţin de bărbatul ei. Urmele plînsuîui se şterseră treptat, apoi un. zîmbet ascuns, cu neputinţă de ghicit ce însemna, se ivise pe buzele ei. Se cunoştea tofuşică nu se îndoieşte de adevărul celor auzite, că o crede pe soacră şi pe cumnate şi le dă întru totul dreptate. Dar zîmbetul acela... parcă îşi bătea puţin, joc de ei, parcă rîdea ele nevinovăţia lor.
— Păi bine, Birică, tu de ce nu mi-ai spus? se întoarse ea după o vreme spre bărbatul ei. Ia hai cu mine la tata! Hai chiar acum cu mine?. repeta ea şi se dezbrobodi şi îmbrobodi cu o singură mişcare. Se sculă de pe pat şi rămase în picioare liniştită şi hotărîtă.
— Vezi să nu te întorci plîngînd ! spuse Birică-tatăl, batjocoritor. Se pare că ei ştia ceva mai mult decît toţi despre Tudor Bălosu.
Polina însă din nou le zăpăcise pe cumnate şi pe soacră.
— Nu acuma, Polino, spuse mama cu îndoială. Mai lasă-1 pe alde tat-tău să se mai gîndească, să mai.:.
— De douăzeci de ani de cînd m-a făcut a avut destul timp să se gîndească, spuse ea uimindu-i pe toţi cu acest răspuns. Hai Birică!
— Nu striga la mine, fă, murmură Birică scuturîndu-se parcă. Tînăia lui nevastă era de nerecunoscut; se uita la ea uimit şi părea să nu
priceapă ce vrea de la el.
Polina deschise uşa de perete şi o lăsă larg deschisă. I se auziră paşii'
MOROMEŢII
133
.apăsaţi străbătînd bătătura. Birică se ridică de pe pat şi se luă după ea. Abia o ajunse din urmă, atît de repede şi mînioasă se îndrepta nevasta lui, după măritiş,, să dea ochii cu părinţii.
VI
In seara şi în zilele următoare după ce fugise cu Birică, mama eiplînsese •şi încercase s-o trimită pe fata mai râică Rafira, cu cîteva lucruri de-ale Polinei dar Rafirica, deşi avea numai zece ani, în loc s-o asculte pe maică-sa, se apucase să-i spună lui Victor. Tudor Bălosu aflase şi o ameninţase pe muierea lui cu bătaia. Dar aşa slabă cum era, Aristiţa îndrăznise să se împotrivească.
— Tu ai făcut-o de rîs, strigase ea plîngînd; parcă ţi-a păsat ţie vreodată •de noi! Proastă să. fie Polina să-ţi mai spună în viaţa ei, tată.
— Şi dacă nu-mi mai spune ce? rostise Tudor. Bălosu îngrozind-o pe muiere cu acest răspuns. Lasă, c-o să-mi spună ea, n-avea grijă. N-are să treacă nici o săptămînă şi ai s-o vezi cum intră pe poartă cu împăcăciunea. ..Are nevoie de pămînt!
— Şi dacă are nu. e dreptul ei? Ea singură a muncit cît voi toţi... Nu ţi-e frică că te ia lumea, la ochi?
— De ce să mă ia lumea la ochi? Că i-am vrut binele? Ce-are băiatul lui Stan. Cotelici? O să trăiască cu al lui Birică din cîntat? Treaba ei! Eu nu-i dau nici o brazdă! Băiat cu patruzeci-cincizeci de pogoane şi fuge de el! Ce .are, fa, băiatul lui Stan Cotelici?
— Are pe dracu', strigase Aristiţa înfuriată. Dacă nu-i place, vreai tu să i-1 bagi pe gît?
— Nici nu-mi trece prin cap, răspunsese Tudor Bălosu nepăsător. Dar dacă făcea cum am spus eu, era ferice de ea. N-a vrut să-1 ia pe-al lui Stan Cotelici? Foarte bine! Dar de ce s-a apucat să se ducă după al lui Birică?! Altul, mai bun nu găsea?
Se certaseră pînă tîrziu, fără folos. Tudor B,ă!osu era mereu nepăsător la rugăminţile femeii, care îi spunea să se ducă acasă la Birică şi să se împace cu fata. Tudor Bălosu nu numai că nu-şi cunoştea bine fata, dar nici măcar nu bănuia ce se petrecuse cu ea după măritiş; a doua zi, spre prînz, cînd o văzu pe Polina ini rînd pe poartă cu Birică,ele uimire, ochiul care nu i se deschidea bine, de astă dată i se deschise cît o ceapă: Polina intra în curte cu o înfăţişare şi nişte paşi care nu semănau deloc cu ai Polinei care o ştiau ei, sfioasă şi ascultătoare, cam încăpăţînată în sfioşenia ei ascunsă, clar totdeauna ascultătoare.
Pe drum. Polina se sfătuise cu bărbatul ei. Spre uimirea acestuia, ea spusese că are dreptate mama-soacră: trebuie negreşit să se împace cu părinţii. Cum au să poată trăi fără zestrea ei? Nici să nu se gîndească, nici să nu-i treacă prin cap. Unde-au să stea? Aşa dar se vor împăca şi vor sta la părinţii ei, vor munci împreună un an, doi şi în. acest timp vor strînge să-şi facă o casă. Aşa face toată lumea. Toate acestea are să le spună el.
— Pe urmă să taci din gură şi să mă laşi pe mine, că o samă înţeleg eu »cu ei, a încheiat ea.
Despre faptul că Tudor Bălosu făcea de rîs în sat familia bărbatului ei, fapt care o nemulţumise atît de mult pe mama-soacră şi pe cumnate nu mai putea fi vorba, din vreme ce scopul lor era împăcăciunea.
Birică se cam supărase de sfaturile acestea, dar în cele din urmă convenise. Era încă nedumerit de schimbarea ei parcă neaşteptată.
134
MARIN PREDA
Tudor Bălosu îi văzu dinlăuntru intrînd în curte şi fără să ştie pentru ce închise fereastra care era deschisă şi deschise uşa din tindă. Aristiţa aprindea focul în vatră şi se pregătea să lucreze Ia maşină nişte rochii.
— Vezi că vine Polina şi cu ăla, îi spuse Victor Bălosu mamei, trecînd şi el pragul şi intrînd în casă.
Tot atunci, Polina şi Birică urcară scara prispei; ajunşi în tindă, fata se opri, se uită la mama ei care se îmbrobodea zăpăcită şi-i spuse simplu dar cu ceva nou, parcă străin în glas:
— Bună ziua, mamă!
— Bine v-am găsit! spuse şi Birică încet.
• _ Bine-aţi venit, răspunse Aristiţa luînd-o înaintea lor în casă şi ui-tîndu-se îngrijorată dacă nu era ceva aruncat în dezordine peste paturi.
Cei doi intrară în odaie şi dădură şi acolo bună ziua. Tudor Bălosu răspunse limpede bună-ziua şi-şi aruncă privirea cercetător spre fiică, dar Polina parcă nu-I luă în seamă; se aşeză pe pat şi-şi strînse mai bine basmaua sub bărbie. Pe nesimţite, în tăcere, Tudor Bălosu, Aristiţa şi Victor se apro-piară de celălalt pat şi se aseară pe rînd, aşteptînd. Polina se uită la bărbatul ei. Acesta se posomori şi-i întoarse privirea parcă furios. începu să vorbească limpede şi încet, simplu, parcă s-ar fi cunoscut şi ar fi trăit împreună cu ceilalţi de multă vreme:
— îmi pare rău, nea Tudore,că ne-am certat...
Flăcăul se opri cîteva clipe, timp în care Victor se aşeză mai bine pe pat. Dar Tudor Bălosu nu luă în seamă părerea de rău a ginerelui care trebuia să fie începutul împăcării.
— Ce vreţi, mă, voi? Ce căutaţi aici? întrebă el brutal.
— Tudore','taci din gură, sări Aristiţa speriată.
— Stai, că eu n-am chef nici de ceartă, nici de discutat, răspunse el liniştit, şi continuă spre cei doi, mai mult spre Birică, despre care credea că pusese îa cale venirea la el în casă: ce e Birică, ce cauţi aici? în seara cînd ai furat-o pe proasta asta, eu am venit la tat-tău şi i-am spus. Ce mai vreai? Sau unde te-am lăsat să intri pe poartă crezi că am să mă tocmesc cu tine?
— Nea Tudore, n-am să-ţi spun decît cîteva vorbe şi ne ducem. Nici eu n-am chef să mă tocmesc cu dumneata. Eu cred că ar fi bine să ne înţelegem ca oamenii. Am un singur pogon de pămînt, mare şi lat. Pămîntul Polinei... dar nu e vorba d e pămînt, fiindcă... Polina spune că să stăm la dumneavoastră,. un an sau doi, pînă ne facem noi... dumneavoastră aveţi trei odăi... şi muncim cu toţii... De ce să ne certăm? Dacă vreţi bine, dacă nu... treaba dumneavoastră, noi ne-am luat şi o să ne   descurcăm noi...
Victor Bălosu rînji din patul Iui şi se mişcă în el într-un felcare făcea să se vadă că ceea ce auzise îi plăcea mult, îl înveselea. Birică băgă de seamă şi chipul i se aprinse. Se ridică în picioare,gata să plece, dar Polina se prinse în aceeaşi clipă de umărul lui:
— Unde te duci? Stai că merg şi eu.
— Da, stai, zise  Tudor Bălosu batjocoritor.
— Da, să mai stea, răspunse Polina rece. Apoi Ia fel de rece şi liniştit continuă: Şi tu Victore,ce rînjeşti acolo în pat? Nu ţi-e ruşine?
Victor Bălosu, Aristiţa şi Tudor Bălosu făcură ochii mari.
— Polino, ce-i cu tine, zise Aristiţa abia şoptit.
— Ia spune, tată, continuă fata fără să răspundă. Ce zici de ce-a zis-Birică?
întrebarea aceasta liniştită i se păru tatălui obraznică. Se înfurie:
— Vezi să nu te iau acum de moaţe şi să te satur de măritat, spuse el aşezîndu-se Ia locul lui.
MOROMEŢII
135
— Atunci nu vreai să stau aici cu Birică!? întrebă Polina iarăşi uitîndu-se la el deschis.
— Ia spune Polino, vreai s-o iai pe coajă? spuse tatăl ameninţător. Acum te iau de mînă şi te dau afară ! Ai fugit cu ăsta ca o proastă, te-ai dus în crila lor de copii! Că altul mai bun nu găseai!
— Nu, altul mai bun nu găseam, răspunse Polina limpede. Ăsta mi-a plăcut mie! Şi de ce zici că nu ne laşi aici? spune, ca să ştim şi noi.
Drept răspuns, Tudor Bălosu se ridică de pe pat şi spuse încet şi scrîşnit:
— Bă, ia ieşiţi afară d'aici! Ieşiţi afară pînă nu asmut eu cîinii pe voi! Aristiţa sări şi îi ieşi în faţă:
— Tudore, ne aude lumea! Rîde lumea.
— Ia lasă-1, mamă, spuse Polina apăsat. Se ridică în picioare înaintea tatălui:
■—Să asmuţi cîinii pe mine? întrebă ea muşcîndu-şi adînc buzele aprinsă la faţă. Să asmuţi cîinele? N-ajunge cît am îndurat aici, cît am muncit? Ia stai tu, niţel, tată, să vorbeşti aici cu mine! strigă ea cu un glas tăios şi înalt. Se rupse din faţa tatălui, merse spre uşa odăii care rămăsese deschisă şi o trînti cu putere. Se întoarse apoi spre mama ei: —Iar,tu,mamă, să nu te amestici, că nu eşti bună de nimic ! Ai rămas oarbă, de cînd lucrezi la maşină să Ie dai lor mii de lei! Şi de săptămîni de zile de cînd mă omoară să mă mărit cu Stan Cotelici tu n-ai spus nimic ! Iar acuma m-ai lăsat să mă facă de rîsul lumii!
De astă dată, Tudor Bălosu se năpusti spre ea şi vru s-o apuce de mîini şi s-o dea afară. Birică şi Victor săriră de pe pat. Polina se smulse din mîinile tatălui şi scrîşni ameninţător:
— Ia mîna de pe mine!
Tudor Bălosu încremeni cu ghiarele în aer. Fata îl fulgera cu nişte priviri a căror ură îl înfiora. Rămase cîteva clipe proptit în faţa ei, apoi se făcu roşu şi ridică pumnul.
— Să nu dai în mine că-ţi scot ochii, rosti Polina cu un glas înspăimîn-
tător.
— Polino! ţipă Aristiţa, ai înnebunit?
In clipa aceea, Victor sări între ei, deschise uşa şi spuse tare şi dispreţuitor spre Birică;
•— Ia ieşi, mă, afară d-aici! Ia ieşiţi afară d-aici!
Birică îl privi mocnit, mestecîndu-şi fălcile. Nu se mişcă. Victor Bălosu se apropie de el şi îl apucă de flanela lui cîrpită în coate. Spuse cu acelaşi dispreţ:
— Ieşi bă, afară !
Acest glas îngîmfat îl făcu pe Birică să-şi smucească mîna cu putere şi să se dea îndărăt, gata să-i sară în cap. Polina îl. apucă liniştită pe fratele ei de gulerul hainei şi cînd acesta se întoarse, cu faţa, ea îi cîrpi [o palmă atît de năprasnică încît Victor se clătină. Cînd îşi reveni şi se repezi spre Polina, Birică îi ieşi atunci înainte şi într-o clipă se încleştară unul cu mîinile în gîtul celuilalt.
— Tudore, sai că se omoară, strigă Aristiţa înăbuşit.
Cei doi nu avură timp să-şi dea cel puţin cîte un pumn. Mama şi fiica şi Tudor Bălosu săriră şi începură să izbească în mîinile lor încleştate. Fata izbea scrâşnind în braţul fratelui, iar mama şi tatăl în cel al lui Birică. Pînă îi desfăcură, Polina nimeri de cîteva ori, ca din întîmplare, în. părinţi.
Odată despărţiţi,cei doi se priviră cu ură, mult timp, gîi'îind. Victor Bălosu parcă uitase de palma dată de sora lui. Abia într-un tîrziu îşi aminti şi se repezi pe negîndite spre ea, dar Aristiţa îi ieşi înainte.
136
MARIN PREDA
— Dai în mine, hai? Polino! Dai în mine? gîfîi el.
— Dau în tine! răspunse ea tremurînd. Măgarule! Ai şi tu o soră care se mărită şi strigi la ea ca să iasă afară ! Porcule! Ai un obraz de porc, mă mir că nu-ţi plezneşte.
Victor Bălosu sări iar de la locul lui şi de astă dată porni spre uşă, să iasă afară. Bănuind ceva rău, Aristiţa îi sări iar înainte şi se lipi de clanţă cu toată puterea.
— Victore, stai aici Victore! Stai aici! Stai aici! Tudor Bălosu sări şi el şi îl apucă pe fiu de umeri:
— Ia stai, mă, la locul tău! Stai să le spun eu încă odată, să nuzică pe urmă lumea că a venit fata la mine şi am gonit-o...
VII
Se făcu un timp o tăcere grea. Se aşezară iarăşi pe paturi, cei doi singuri într-o parte iar ceilalţi pe celălalt pat. Tudor Bălosu rupse tăcerea cu un glas schimbat, din care înfumurarea de tată pierise.
— Vasăzică, Polino, abia te-ai măritat şi ţi-a şi sărit ţandăra. Te-au pus ai luJ Birică la cale. Vii să-mi bagi ghiarele în ochi! Aş putea să ies afară şi să-mi văd de treburi, dar mă gîndesc lace-ai să tragi cînd te-or pune ai lui Birică la muncă! Acolo să vezi muncă, nu ca acasă! Ai muncit şi acasă, nimeni nu zice, dar taman d-aia ar fi trebuit să nu-ţi iai lumea în cap. Dacă ar face toate fetele ca tine, ar fi un balamuc în tot satul... Aşa că vezi, îţi spun cu frumosul să te întorci..,
—• îmi spui cu frumosul, dar sări cu pumnul la mine, spuse Polina limpede, uitîndu-se drept în ochii lui.
Tudor,Bălosu înghiţi greu; vru să se ridice şi să iasă afară, dar se răz-gîndi.
— Nu vrei să taci. din gură, cauţi ceartă! zise el.
>— Să vorbeşti ca lumea şi să nu mă minţi! Niciodată nu te-ai uitat la mine ca la o fată. Tot cu Victor: Victor în sus, Victor la deal... Numai eu. am muncit şi ai crezut că sînt proastă, am să înghit mereu şi o să mă mărit cu cine. vreţi voi...
— Acu te-ai făcut deşteaptă, măgăreaţo! Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa cu tata? spuse Victor Bălosu furios.
— Nu mai pot de ruşine, răspunse Polina zîmbind batjocoritor. Uite unde s-a adunat ruşinea, la alde tata şi la domnul voiajor!
— N-am ştiut eu ce zace în tine că te învăţam eu minte, răspunse Victor clocotind de furie. Poţi să zici că cu vorbele astea care le-ai spus, te-ai spălat pe bot de-un frate !
— Păi da, că proasta de mama nu putea să facă şi ea unul mai bun.. Era înspăimîntătoare. Mama nici măcar nu mai răsufla, iar Birică
nu mai pricepea cum o să se mai împace soţia lui cu părinţii după toate acestea. Ce era mai ciudat, că nimeni nu mai îndrăznea s-o ameninţe pe Polina.
— Uite, Polino, una şi cu una face două! rosti Bălosu. Eu atîta am de spus: ai fugit de-acasă, n-ai ce mai căuta îndărăt. Am terminat socoteala!
Se făcu tăcere. Polina îşi răzimă un cot în genunchi şi apoi îşi răzimă bărbia în podul palmei:
— Aşa crezi tu! spuse ea netulburată.
— Aşa are să fie! apăsă Bălosu. Polina repetă:
— Aşa crezi tu !
MOROMEŢII
137
— Aşa cred eu, aşa este, am terminat, ce mai atîta vorbă, zise Tudor Bălosu gata să-şi piardă din nou răbdarea.
— Nu-nu ! îl preveni Polina aproape veselă. Nu te repezi, stai! Vasăzică de ce zici că nu vrei să stăm amîndoi în odaia de dincoace, pînă ne facem noi casă!?
— Tudore, lasă-i, mă, să stea! îndrăzni Aristiţa încet. Birică e băiat muncitor, ce-a veţi cu el? Aşa face toată lumea...
Era de necrezut, mama uitase groaznicele cuvinte ale Polinei. Tudor Bălosu o fulgeră cu ochii, dar Polina nu-1 slăbi:
— Nu te mai uita aşa la mama, zise ea. Ai să ne laşi şă stăm aici!
— Voi amîndoi să staţi cu mine?! se miră Bălosu. Poate dacă mor eu şi băiatu' ăsta, atunci da!
Polina se uită spre fratele ei şi, ce lucru de neînţeles, glasul i se făcu mai «ald, aşa ca al unei surioare mai mici:
— Victore, nici tu nu vrei să mă laşi să stau aici?
— Da'ce, e casa mea? răspunse Victor Bălosu colţos dar zăpăcit totuşi de rugămintea ei. Ce mă întrebi pe mine? se scutură el. Din partea mea n-ai decît să stai!
— Da, se vede, spuse Polina cu părere de rău. Apoi, ridicîndu-se pe neaşteptate de pe pat:—hai, Birică! Se întoarse spre toţi ai casei: zi, mă goniţi? Bine, mă goniţi voi, da' să nu. credeţi că sînt proasta -aia! nu scăpaţi voi de mine cîtă viaţă oţi avea!
Deschise uşa înainte şi ieşi afară fără să dea bună ziua sau să mai spună vreun cuvînt. Birică mergea în urma ei cu fălcile încleştate. Cînd ieşiră în poartă, omul mîrîi supărat:
— Fă, tu eşti nebună!
Se opriseră în drum, în faţa casei. Polina întîrzia, parcă ar fi vrut să se întoarcă îndărăt, să mai spună nu se ştie ce.
— Haide! o îndemnă bărbatul mohorît, fără să se uite la ea.
— Nu merg!
— Ce? se miră Birică şi se uită la ea. Avea o înfăţişare ascunsă, ca pe vremea cînd era fată. Il fulgeră un gînd, pe care îl şi rosti:
— Polino, mă laşi?
Ea nu răspunse şi nu se mişcă. Se uita înţepenită nicăieri.
— Nu merg! Unde vrei să merg? Unde să dormim la iarnă? în coşar? în trenţe, pe jos?
Aceste cuvinte îl înspăimîntară pe bărbat, care se făcu alb ca varul.
— Da, şopti el copleşit. Bine, Polino ! Atunci rămîi la ai tăi! Şi rămase singur lîngă ea, gata să rămînă de tot singur, gata să se îndepărteze.
—■ Du-te atunci, şopti el într-un tîrziu şi de astă dată îşi înălţă fruntea.
Văzuţi de departe, nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama ce se întîmplă între ei. Birică nu se mai putu. îndura şi se îndepărtă încet. Lumea care se uita putea crede că s-au înţeles să rămînă la Bălosu; altfel s-ar fi certat şi înjurat cu glas tare, aşa cum se întîmplă cu cei mai mulţi cînd nu se înţelegeau. De aceea, cînd Polina îl chemă din urmă pe Birică, chemarea nu miră pe nimeni.
Birică se opri, se întoarse şi o aşteptă. Privirea lui ardea şi dacă n-ar fj fost în. drum a» fi lovit-o întocmai ca atunci sub dudul Moromeţilor; din nou ea îl făcea să se teamă că ar putea-o pierde. îşi aminti însă privirea şi răspunsul ei de atunci şi deodată înţelese că nu pentru a-1 chinui zadarnic se purta ea aşa.
„Ah, ce naţie de femeie! gîndi el. De rămas la ai ei nu vrea, dar nici cu mine nu merge!"
138
MARIN PREDA
— Hai Polino! şopti el mohorît. Hai, nu te speria, că să fie ea a dracului de casă, cu două etaje o fac, dacă e vorba că din pricina casei...
Şi o luă înainte îndîrjit. Polina merse de astă dată în urma lui, ca orice nevastă supusă bărbatului. Birică mai întoarse odată capul spre casa lui Bălosu, şi îl văzu pe acesta de după geamuri urmărind ceea ce se petrecea la poartă. „Mama ta, ameninţă Birică. Ai crezut că dacă nu-i dai zestre, am să ţi-o las!"
— Birică, întrebă Polina din urmă, cu ce zici că ai să faci casă? Şi fiindcă el întîrzie cu răspunsul, ea adăugă: — Să ştii că mie nu-mi place cu două etaje!
Era veselă, rîdea de el, dar el nu se supără, începuse s-o înţeleagă; firea ei era aşa că vroia să trăiască în voie şi bărbatul să nu-i pună pe umeri nici o povară; doar de aceea îl luase pe el şi nu pe altul şi de aceea fugise de-la părinţi. Dar ce era de făcut, de unde să facă rost de bani pentru casă? Ea glumea, dar dacă pînă la toamnă fraţii şi surorile lui mai puteau dormi pe prispă, cînd s-o face frig vor trebui să intre înăuntru şi atunci unde are s-o culce pe Polina? Ce-are să se întîmple între ei dacă n-or mai avea unde să stea? Pentru că — ce ciudat lucru, cum de nu-şi dăduse seama pînă acum?' — n-avea unde să stea cu ea.
VIII
Astfel se întîmplă că numai în cîteva zile de la însurătoare bucuria lui Birică se şi făcu dureroasă. El ţinea prea mult la Polina lui pentru ca dorinţele şi pornirile ei să nu-1 zguduie adînc. Gîndul că s-ar putea să-1 apuce toamna fără casă îl nelinişti atît de mult, încît fără să se mai sfătuiască cu familia, se hotărî să facă rost de bani numai în singurul fel în care putea să facă atît de repede, şi anume să vîndă de îndată jumătate din pogonul lui de pămînt. Se gîndi cîteva zile în şir, îi trebuiau cel puţin trei mii de Iei dacă vroia să-şi facă o casă care să nu fie bordei (şi numai o astfel de casă îi trebuia, altfel toată lumea ar fi zis că iată ce rău a ajuns Polina trăind cu el), dar de unde să ia trei mii de lei? Şi apoi cum avea el să trăiască cu o jumătate de pogon de pămînt, cînd alţii cu. un lot întreg abia se ţineau?
Dar această întrebare din urmă nu-1 tulbură pe Birică. înainte de orice trebuia să-şi ridice casă, şi încă una frumoasă, aşa cum pe drept merita o-nevastă ca a lui.
Luă această hotărîre şi se grăbi să anunţe familia:
— Gata! De mîine încolo, cine vrea să mă ajute să fac casă, să meargă cu mine în vale la văgăuni să facem cărămizi.
Erau. tot aşa, la masă, a treia sau a patra zi de cînd făcuseră încercarea de împăcăciune.
Polina nu se arătă de loc surprinsă, dar Birică tatăl şi ceilalţi încetaseră, o clipă să mai mănînce şi se uitară la el bănuitori.
— Să faci cărămizi şi să le laşi acolo să dea zăpada peste ele !? Sau de ce? !: se miră tatăl.
— Nu, ci să ridic casă cu ele, răspunse fiul.
— Aha! exclamă Birică tatăl dumirit. Uitasem că acolo..în vale Ia văgăuni, după ce sapi şi termini cu cărămizile, găseşti la fund şi nişte bani!
— Asta mă priveşte pe mine ! zise Birică închis în sine, dar tatăl socoti că n-avea el ce să închidă şi i-o întoarse cu nepăsare:
— Te-o fi privind, zise. Mai bine dă flanela aia mă-tii, s-o cîrpească în coate, că atîrnă jurăbiile pe tine, adăugă măsurîndu-1 de sus pînă jos.
MOROMEŢII
139
Polina, care n-avea nimic rupt pe ea, se simţi iarăşi atinsă ca şi data trecută cu untdelemnul.
— Ce s-o mai cîrpească, trebuie altă flanelă, zise ea.
După aceste cuvinte, tînără nevastă văzu multe perechi de ochi în-dreptîndu-se scurt şi în. tăcere asupra ei.
— O fi trebuind , mormăi Birică tatăl sorbind încet din strachina cu verdeţuri din mijlocul mesei.
— Ce tot dondăneşti din gura-aia? interveni atunci mama-soacră, uitîndu~se cu simpatie la noră. Asta este, îi trebuie altă flanelă că s-a însurat şi a intrat şi el în rîndul oamenilor!
Tatăl prinse cu privirea mulţimea de copii de la masă şi aşteptă cîteva clipe ca să fie înţeles de ce se uită: cei doi gemeni aveau pe ei doar nişte închipuiri de cămăşi, iar fetele...
— O să tundem cîinele şi o să ne facem flanele, zise el.
— Parcă noi o să ne luăm după tine! răspunsese mama. Ştia şi ea că tatăl avea dreptate dar dacă nu era lînă pentru flanele, barim să fie o vorbă bună!
Trecu deci cu bine această clipă grea pentru Birică: nu-1 întrebă nimeni, de unde avea să ia bani şi el înţelese că la urma urmei într-adevăr acest lucru îl privea numai, pe el.
Umbla prin curte fluierînd şi cîntînd. Puse mîna pe secure şi se duse-în grădină să taie salcâmi ppntru tălpici. Polina stătea lîngă dînsul şi îl asculta cum cîntă, parcă ameţită, cu ochii închişi şi cu mîinile încrucişate pe: sîni. Din cînd în cînd, el se oprea din cîntat şi arăta cu mîna:
— Dărîm coteţul... In partea asta o facem, cu faţa încolo.
Şi începea iar să cînte şi să izbească în salcîmi cu securea. Era aşa de vesel încît îşi amesteca glasul cu loviturile de secure în aşa fel, încît fraţii lui mai mici care se aşezaseră puţin mai în vale, se tăvăleau pe iarbă cu burţile lor goale şi rîdeau.
Şi într-o joi pe Ia amiază, Scoală, scoală, tu nevastă, Că n-avem nici apă în casă. Taci, bărbate, nu mai spune, Că avem o miţă bună, Scoate apă din fîntina.
— Şi cu ce zici că o să cumperi metri cubi, Birică? întrebă tatăl din poarta grădinii.
Adică metri cubi de lemn de construcţie, podele, uşi, ferestre... Dar Birică şi Polina nu mai erau singuri, apăruseră din fundul grădinilor cîteva fete atrase de glasul cunoscut al vecinului şi Birică nu mai putu să răspundă.
— Ce-are să mai cînte Birică la nuntă! se minună una dintre fete apro-piindu-se şi aşezîndu-se jos lîngă Polina.
— Birică, dă-o morţii de mîţă şi cîntă ceva ! zise altă fată care se apropia cu fruntea într-o cusătură. Cîntă Vai ele copilul străin, că vreau să-1 învăţ şi eu...
Dar a doua zi, cînd Birică puse caii la ham să se ducă la văgăuni, tatăl îl opri:
— Salcîmii ca salcîmii, zise el, sînt verzi şi pînă se usucă trebuie să-i tai din vreme, dar nu pune tu copiii să muncească degeaba la cărămizi.
— De ce?
— D-aia, fiindcă nu te-aranjează!
— Bine, o să mă duc singur.
140
MARIN PREDA
— Du-te singur, dacă n-ai ce face!
— De ce n-am ce face?
— Fiindcă te-am mai întrebat şi ieri: de unde faci tu rost de bani?
— Păi nu spuneai că-i găsesc la văgăuni?
— A, uitasem. Du-te! îl îndemnă tatăl binevoitor. Ileano şi Gheorghiţo, strigă el, hai duceţi-vă cu Birică şi ajutaţi-i...
Fetele chiar se urcaseră în căruţă. Ele erau acum vesele pentru ele inşile; de cînd fratele se însurase, nu prea le mai păsa de el. Dar de ajutat cu braţele lor vînjoase puteau să-1 ajute.
— Adevărat, nene, de unde faci rost de bani? întrebă cea mai mare cînd se dădură jos la.văgăuni.
Polina se uită ţintă la bărbatul ei şi Birică citi în privirile ei aceeaşi întrebare. Prefăcînclu-se vesebeî le spuse că are să vîndă jumătate de pogon din partea lui de pămînt. La auzul acestei veşti, pe chipul surorilor apăru o expresie rece de înstrăinare.
— Nu vă speriaţi, îl cumpăr la loc după ce îmi fac casă, zise Birică, dar tăcerea străină a surorilor îl tulbură şi îl supără ca niciodată. începu să strige. Ce vă uitaţi aşa la mine? Ia duceţi-vă acasă d-aici şi lăsaţi-mă voi în pace. Vă uitaţi Ia mine parcă cine ştie ce v-aş fi făcut. E pogonul meu de pămînt şi fac ce vreau cu el. Nu ştiţi decît să staţi cu ochii pe om şi să-1 păziţi: aia nu; ailaltă nu; aşa nu!
Apucă tîrnăcopul şi începu să izbească în lutul galben şi gras. De uimire, surorile abia se desmeticiră. Se uitară la Polina. Aceasta stătea lîngă căruţă cu o înfăţişare de nepătruns. Se gîndea, dar era greu. de ghicit la ce.
— Hai, Gheorghiţo, hai acasă, spuse fata mai mare după o lungă vreme de tăcere, în timp ce Birică îşi vedea de treabă fără să le mai ia în seamă. Plecară amîndouă fără nici un pic de şovăială.
Birică lovea mai departe cu tîrnăcopul. După o vreme,Polina se mişcă de lîngă căruţă şi se duse alături pe malul gîrlei; se aşeză şi începu să se spele îndelung pe picioare.
— Polino, strigă Birică, cînd băgă de seamă lipsa ei. Tu ce tot faci acolo, nu vii să arunci pămîntul ăsta în căruţă? Sau crezi că o să se arunce singur?
Polina îşi văzu de spălat ca şi cînd n-ar fi auzit. Cînd se întoarse se răzimă de şuşleţ şi începu să se uite la bărbatul ei. El şi săpase să umple o căruţă,dar ea nici nu se gîndea să pună mîna pe lopată. Se uita la el cu o ciudată satisfacţie; pe chip avea o expresie de parcă totul ar fi fost pus ia cale de ea; pînă şi sudoarea pe care el şi-o ştergea din cînd în cînd cu cotul, şi mirosul puternic de pămînt care parcă ţîşnea de sub tîrnăcopul lui, chiar şi acestea erau ale ei.
— Tu n-auzi,Polino? spuse el din nou,dar Polina nu se urni şi atunci ■el se uită la ea.
■— Ai de gînd să mai dai mult cu tîrnăcopul ăla? întrebă ea zîmbind ciudat.
— De ce să nu dau cu tîrnăcopul?
Şi ea nu răspunse şi deodată el înţelese că de mult stă el aici singur cu ea... Aruncă tîrnăcopul. Polina se întoarse cu umărul şi îl aşteptă dintr-o parte, parcă la pîndă, cu ochii deschişi; se lăsă greu, cu toată puterea trupului şi gemu cînd el o apucă şi o înfăşură în braţe, numai cînd o ridică pe sus închise ea ochii. El o duse chiar pe pămîntul din care avea să-şi ridice casă şi o iubi acolo, pe răcoarea lui curată, păzit de lumina mare a zilei...
MOROMEŢH
141
Un ceas mai târziu duceau pămîntul acasă şi îl descărcau în mijlocul: bătăturii.
Cînd se aşezară la masă, o tăcere de ghiaţă îi întâmpină, dar Polina sparse această ghiaţă dintr-o singură lovitură, zăpăcindu-1 mai ales pe bărbatul ei:
— De ce tăceţi aşa, a murit cineva?! se miră ea mai veselă ca niciodată. O să ne facem casă,dar n-o să se vîndă nici un fel de jumătate de pogon. Şi nu înţelese nimeni ce era în capul ei.
IX
Cu toate că discuţiile din poiana fierăriei lui locan nu aveau prin ele însăşi nimic neobişnuit, se răspîndi despre adunarea din duminica trecută ştirea că acolo Cocoşilă îl înjurase pe Ţugurlan şi că Ţugurlan — şi acesta era lucrul neobişnuit — în loc să sară la bătae, lăsase capul în pămînt şi îi ceruse lui Dumitru lui Nae să-i dea o ţigare. Nu fu uitat nici amănuntul că, înainte de a părăsi adunarea, Ţugurlan intrase întîi în fierărie.. Cît despre rest — despre ceea ce citise Moromete în ziar, — nimic.
Ţugurlan nu pricepuse niciodată pentru ce unele din întîmplările în care era amestecat el se răspîndeau numaidecît printre oameni. Totdeauna acest lucru. îl întărită, fiindcă de fiecare dată descoperea nepotriviri; una gîndea el şi alta înţelegeau ceilalţi. Să sară la bătae? Dar la urma urmei de unde această părere la ei?
Ciudatul adevăr era că Ţugurlan nu sărise decît o singură dată la bătae. Cu mulţi ani în urmă,fusese chemat la o nuntă. In timpul mesei,cineva strigase de rîsese toată lumea: „mănîncă Ţugurlane, să-ţi ajungă o săptă-mînă". II bătuse înspăimântător, era adevărat, dar cine n-ar fi făcut la fel în locul lui? Iar in ce priveşte faptul că vărsase strachina cu lapte în capul Cotelicioaei,   asta nu însemna că a bătut-o.
Că la fierărie Cocoşilă îl înjurase? Dar cine înjurase întîi, nu Ţugurlan? Nu fusese el acela care se dusese peste ei? Era limpede că lumea îl credea nesăbuit. Nu era, dealtfel, întâia oară când Ţugurlan afla ce credea lumea despre el. încât nu se mai miră când Ion al lui Miai îi spuse ce vorbesc oamenii despre întâmplarea de la fierărie.
Nu se mai miră, dar ii rămase gîndul aci şi seara cînd se culcă întârzie cîteva clipe să adoarmă. Ani în şir Ţugurlan se simţise bine cu starea lui: el deoparte şi toţi ceilalţi în afară. Nici o apropiere şi nici. o încredere. Dar de astăclată un gînd străin îl întreba: de ce îi înjurase pe oameni Ia fierărie?
Ţugurlan se răsuci în aşternut şi îi mai înjură încăodată. El nu se uita niciodată îndărăt ca să se învinuie pe el însuşi, ci totdeauna ca să-i învinuie pe,alţii. Aşa făcu şi acum şi se linişti şi aşteptă să-i vină somnul, iar somnul veni ca o apă neagră în care orice urmă de gînd pieri.
Dimineaţa,Ţugurlan se trezi ca totdeauna liniştit şi odihnit. Se ridică în capul oaselor, se răsuci pe prispă cu picioarele jos pe pămînt şi vru, ca deobicei, să se ridice şi să-şi vadă de treburi. Dar mai întîrzie; ceva din dimineaţa aceasta îi plăcea. începu să se uite peste curte, peste garduri şi şopron, peste grădină şi împrejurimi. Se trezise parcă mai devreme şi era linişte. Totul se odihnea în nemişcare. Ţărîna bătăturii, umedă de rouă, parcă era o fiinţă vie care dormea şi ea. Tăcută, nevasta'lui se trezi la celălalt capăt al prispei, înveli copilul,lăsîndu-1 să mai doarmă, şi cu paşi parcă nesimţiţi intră în tindă. Ţugurlan o văzu pe ea tot aşa cum vedea
142
MARIN PREDA
curtea şi împrejurimile. Da, aceasta era lumea: şoseaua trecînd pe la poarta lui, (şoseaua oamenilor, a satului), gardurile liniştite, i'întîna (fîntina din care oameni şi vite beau apă) doi salcîmi înalţi în dreptul porţii (pe unul din ei patru semne ale morţii, cei patru copii pe care îi îngropase) şi peste toate acestea cerul curat,iar pe prispa casei, el, Ţugurlan, în mijlocul acestei lumi...
Ce bine ar fi să primeşti de la lume doar această pace adîncă... Ţugurlan îşi aminti iar de întîmplarea de la fierărie şi de întrebarea care nu-1 lăsase aseară să adoarmă şi această pace de o clipă se destrăma. Fără să-şi dea seama pentru ce, întrebarea revenise într-un fel şi mai surprinzător decît aseară. Nici pomeneală că nu din pricina lui Ion al lui Miai îi înjurase pe oameni; Ion al lui Miai şi aşa nu înţelegea ce se discuta acolo...
Tulburat, Ţugurlan uită să se mai dea jos de pe prispă. Astfel de întrebări supărătoare mai avusese de cîteva ori în ultima vreme. Dar le uitase, le alungase repede. Aceasta din urmă, deşi pornea de la un fapt neînsemnat, ameninţa să stăruie mai mult asupra lui.
Prima dată i se întîmplase într-o zi cînd copilul său venise de la şcoală plîngînd.
Era toamnă tîrziu, Ţugurlan încă nu-i făcuse rost de încălţăminte şi băiatul umbla desculţ. La şcoală ajungea cu picioarele roşii de frig şi,într-o dimineaţă cînd s-a aşezat în bancă, s-a tăiat în nişte cioburi de sticlă, pe care i le pusese acolo colegul său Toderici Artur, băiatul directorului. învăţătorul, care nu se avea bine cu directorul, îl pedepsise pe Toderici Artur şi acesta,ca să se răzbune,îl pîndise pe colegul său Ţugurlan şi cu ajutorul altor copii, îl pusese  jos şi îi băgase pămînt în gură.
După ce ascultase această poveste, Ţugurlan îşi luase copilul între genunchi, se uitase crunt în ochii lui limpezi şi îi înfricoşase astfel: „dacă mîine la prînz nu vii să-mi spui că i-ai spart capul ăluia care ţi-a băgat pămînt în gură, te omor cu bătaia", şi îi cîrpise şi o palmă ca să-1 facă să priceapă că în astfel de lucruri nu avea tată.
Copilul însă avea mamă şi s-a dus şi i-a spus ei şi ea 1-a înţeles, iar de tatăl său a început să se ferească. Ţugurlan a băgat de seamă şi pentru întîia oară s-a simţit cuprins de nelinişte: oare nu aşa trebuia crescut copilul, să înveţe să se apere singur? Şi deodată Ţugurlan s-a pomenit între-bînd,u-se pe el însuşi de cine şi de ce s-a apărat el toată viaţa, şi unde a dus această apărare?
Altădată stătea la poartă şi a trecut cineva pe drum şi i-a dat bună-ziua. Ţugurlan nu dădea nimănui bună ziua şi nici nu răspundea cînd i se dădea lui. Nu i-a răspuns nici acestuia, dar s-a pomenit întrebîndu-se: „Pentru ce îmi dă el mie bună-ziua? El ştie cine sînt eu şi atunci de ce... dar la urma urmei cine sînt eu?"
Iar acum,în legătură cu fierăria,din nou: de ce, ducîndu-se acolo se purtase aşa cum se purtase? îl supăra mai ales faptul că Moromete nu se sinchisise de loc de înjurături. „Lasă, mă, Ţugurlane, lumea, să trăiască în pace", spusese el, iar la sfîrşit, nu se ştie de unde scosese Moromete că „trei chestiuni rezultă din cele spuse de Ţugurlan".
Se sculă de pe prispă nemulţumit şi se duse în grădină să cosească iarbă pentru cal. „Sigur că da, gîndi el întărîtat, cînd ai două loturi cred şi eu că nu-ţi pasă cînd te înjură alde Ţugurlan. Dacă ar mai fi să fie încă patruzeci de moşii, în toate patruzeci v-aţi repezi, lua-v-ar dracu petoţi!"
Ţugurlan cosea iarba şi gîndurile sale curgeau fără oprire, negre şi tulburi. „Trei chestiuni rezultă din cele spuse de mine. Chestiuni, ai? Astea la tine, sînt chestiuni! Şi ce deştepţi v-aţi făcut voi! Se apucă domnul
MOROMEŢH
143
Moromete să-i spună lui Dumitru lui Nae cum a fost împuşcat frati-meu la Bucureşti! Parcă ar fi fost acolo, al dracului, şi cînd te gîndeşti bine, habar n-are."
Ţugurlan se şterse pe frunte cu mîneca, înfipse coasa în pămînt şi .se aplecă să strîngă iarba. „Ce bine mi-ar fi şi mie", gîndi apoi mai departe, în grajd, în timp ce dădea cu ţesala pe spinarea calului. Ce bine mi-ar fi să ştiu acum că la deal îmi creşte porumbul pe şapte pogoane iar pe alte şapte pogoane plezneşte bobul de grîu în spic. Aşi sta şi eu iarna după sobă, ca domnul Moromete şi aşi şti şi eu să-1 pun pe Anton să citească poveşti!"
Ţugurlan se opri din. ţesălat şi rămase cîteva clipe gîtuitde amintiri. Anton al lui se rugase într-o seară de iarnă să-1 lase să se ducă pe la Niculae al lui Moromete, cu care era într-o clasă, să citească cu el poveşti. Nu-1 lăsase şi această amintire îi făcu rău lui Ţugurlan. La urma urmei,de ce nu-1 lăsase? La urma urmei, Moromete...
Ţugurlan se pomeni gîndind fără voia lui că niciodată pînă acum nu se oprise atît de stăruitor asupra cuiva, li dispreţuia pe toţi, fără alegere şi fără nume. Ce-i căşunase acum pe Moromete? „Dă-1 în. măsa, cu loturile şi cu chestiunile lui! încercă Ţugurlan să alunge totul din. minte. Dar ceva cu neputinţă de explicat îi aduse în ureche glasul acestuia, parcă aevea, cum stătea acolo la fierărie şi citea ziarul... „Domnilor!... Aşa şi pe dincolo!... Ocupaţiunea lor mintală"... Ce ciudat citea! „Vă rog să mă credeţi că nu eu am scris drăcoveniile astea", parcă vroia să spună Moromete tot timpul.
Nedumerit, Ţugurlan lăsă ţesălatul şi se aşeză pe marginea ieslei. „Primul agricultur o fi avînd pămînt?" îşi aminti el într-un fel uimitor discuţia lor despre rege.
„Are! zicea Cocoşilă. Are aşa, cam vre-un lot şi jumătate.
„Are mai mult, zicea altul, fiindcă trebuie să-1 ţină şi pe-ăla micu, pe Mihai... trebuie să-i dea să mănînce!
„Eşti prost, zicea Cocoşilă. Ăla micu are lotul iui de la mă-sa!"
Ţugurlan rămase o clipă cu privirea în gol apoi deodată izbucni într-un hohot furios: „Ptiu, fir-aţi ai dracului!" scuipă el în pămînt şi rămase mai departe pe ieslea grajdului, negru, la faţă. Dar dacă amintirea acestor lucruri nu izbutea să răzbată în afară şi să-i lumineze chipul posomorit, simţea totuşi cum ceva se topea în el. Cunoştea şi el starea aceasta în care mintea contempla în linişte lucrurile şi. pătrundea dincolo de ceea ce arătau ele că sînt. Era o bucurie deosebită şi rară. El se înfuriase cînd Moromete citise discursul regelui; ei, dimpotrivă, se înveseliseră. Nu era oare înveselitor să descoperi că un rege părea mai puţin deştept decît Ion al lui Miai?
îngîndurat, Ţugurlan. se ridică de pe marginea ieslei şi ieşi afară. Se duse în casă, şi se întinse în pat.
„Da, aşa o fi, continuă el să se gîndească, dar săracul Ion al lui Miai era un nevinovat,pe cîtă vreme „primul agricultor" avea sute de mii de Tiectare—Ţugurlan ştia acest lucru de la fratele său, care înainte de a intra Ia Griviţa muncise cîteva veri pe moşiile coroanei —• şi cînd o ţară întreagă îl Iasă să se lăfăe cu atîta pămînt, nu-mi mai arde mie să mă înveselesc că e prost. Lasă, că bine v-am făcut că m-am repezit în voi, gîndi Ţugurlan mai departe despre cei de Ia fierărie. Să vă mai gîndiţi şi voi că nu toată lumea are timp să se înveselească; dacă de altceva nu sînteţi în stare, înve-seliţi-vă barirn mai puţin, fir-aţi ai dracului!"
După masă Ţugurlan se gîndi să se ducă şi el la fierărie să-şi dreagă secerile. Muierea îi spuse că au terminat mălaiul şi că trebuie să se împrumute de la cineva, altfel o să-i apuce secerişul fără nimic în hambar.
144
MARIN PREDA
— Vezi la Ion al Iui Miai, răspunse Ţugurlan, îndreptîndu-se spre poartă.
— N-are nici el!
Ţugurlan se opri o clipă fără să se întoarcă:
— Vezi la Tudor Bălosu! spuse el.
— Nu mai iau de la Tudor Bălosu! se feri şi se rugă femeia. O să ne-cheme iar la secerat şi ai văzut ce ne dă el să mîncăm!
— Cere şi tu la cineva! se scutură în cele din urmă Ţugurlan şi porni pe lîngă garduri cu secerile pe umăr.
„Sigur că da, domnul Moromete! bolborosi apoi în gînd; tu n-ai nevoie să te împrumuţi!. te găseşte secerea cu făină veche în hambar."
Ţugurlan. se pomeni ispitit să-i ceară lui Moromete să-1 împrumute.. In astfel de împrejurări el cerea ori de la cineva care rupea de la gură ca să-i dea, cum era Ion al lui Miai sau Marmoroşblanc, ori de la Tudor Bălosu sau Crîşmac, cărora le făcea zile la cîmp; niciodată însă de la aceşti oameni, ca Moromete, nici săraci nici bogaţi, şi cărora le tremura mîna pînă se hotărau să spună da sau nu. Lui Ţugurlan îi veni un gînd: să-i ceară lui Moromete să-1 împrumute şi apoi fiindcă era sigur că acesta n-avea să-i dea,, să-i scoată pe nas deşteptăciunea de la fierărie. „Nu mai zici că rezultă trei chestiuni?" aşa să-i zică şi să-şi bată încă odată joc de el.
X
Moromete nu se supărase duminica trecută pe Ţugurlan, cu toate că el însuşi era supărat; fusese silit să taie salcîmul Guichii şi ştia că n-o să scape de gura ei cu una cu două; cu atît mai puţin avea să se supere acum cînd, împrumutîndu-se la Aristide cu patru mii de Iei, izbutise să amine-fonciirea pînă Ia toamnă. Era vesel, deoarece, îl „păcălise" din nou pe agent., căruia nu-i plătise decît jumătate din fonciire.
Avea nevoie de bani. Atît poarta de la drum cît şi gardurile grădinii se înnegriseră şi putreziseră de tot şi a doua zi după ce plăti fonciirea, se duse la gară şi cumpără cu. restul de bani o căruţă de uluci. începuse întîi cu poarta de la drum, şi lucrase la ea două zile. Acum era pe sfîrşite cu poarta şi nu se grăbea de loc să treacă la grădină: o poartă sau un gard le pui odată la zece ani, dacă nu chiar la mai mulţi.
—• Asta depinde de ulucă, Dumitre, îi spunea Moromete lui Dumitru lui Nae care tocmai făcea observaţia de mai sus. Depinde de ulucă, repetă el. Asta care am luat-o eu, explică el, e ulucă bună. E fag!
—-Nu prea ai, stacheţii buni! observă Dumitru lui Nae după cîtva timp şi glasul său făcu ca pe- o distanţă de zece-cincisprezece case toată, lumea sa audă ce fel de stacheţi avea Moromete.
Era şi Gocoşilă acolo. Alături, cu un topor în mînă Paraschiv ascuţea-ulucile pe un trunchi. Niculae, stătea pe vine lîngă tatăl său şi pîndea cînd să-i dea cuie. Fără să se uite, Moromete lua cuiul din mîna întinsă a lui Niculae, îl potrivea îndelung apoi cu. tesla împrumutată de Ia Dumitru lui Nae bătea adine uluca, stăruind cu lovituri nefolositoare asupra cuiului care pierea în lemnul alb.
— Era unul al dracului, unul Nastratin, zise Gocoşilă scuipînd subţire înaintea sa. Şi-a pus poarta pe foc şi pe urmă tot el s-a supărat!
— Niculae, adu uluci, ceru Moromete.
Paraschiv se opri din ascuţit. Ridică toporul şi continuă să ascută
MOROMEŢH
145
mai departe. Hotărîse plecarea la Bucureşti chiar în seara aceasta şi era supărat că Nilă întârzia să se întoarcă cu caii de pe izlaz. Era furat de gînduri.
— Ce ziseşi'tu, Cocoşilă? întrebă Moromete. Paraschive, bate tu astea care au mai rămas.
Moromete lăsă tesla jos şi se căută prin buzunare să găsească o tur fie. O găsi şi i-o întinse lui Cocoşilă sub nas.
— In locul unde e poarta asta era gol, spuse Cocoşilă în timp ce punea tutun în foiţa lui Moromete. Poarta mică o pusese şi p-aia pe foc şi venea cum aş veni eu la tine, intra prin golul ăsta mare.
— Cine, mă?! întrebă Moromete sîcîit că nu înţelegea. Apoi înţelese: aha ! cînd venea cineva pe la el!
— Aşa mă ! Şi ăsta striga din casă, de la geam, că de ce intră pe poarta mare, să intre tot pe poarta mică! Cum e Niculae?
— „într-o zi Nastratin. Hogea, lemne de foc neavînd", spuse Niculae începutul acelei poveşti.
•— Păi ce dracu îi mai păsa lui pe unde intră?! se miră leneş Dumitru lui Nae.
— Păi îi păsa! zise Moromete aşezîndu-se jos cu ţigarea în gură. Să nu uite omul unde-a fost poarta! •
Niculae îi dădea acum cuie lui Paraschiv. într-o vreme nu se ştie ce văzu el la fratele său că în loc să ţină cuiele cu vîrful în jos, cum le ţinuse pînă atunci, le întoarse, şi zîmbind viclean, le ţinu în aşa fel că Paraschiv cînd întinse mîna se înţepă în ele.
— Mă, dar prost mai eşti! bolborosi Paraschiv cu dispreţ îngăduitor. Nu aşa !
— Dar cum? întrebă Niculae nevinovat.
— Invers...
Dumitru lui Nae se ridică alene de jos de pe iarbă.
— Mă duc acasă! spuse el parcă nemulţumit de ceva. Paraschive, vezi să nu ştirbeşti tesla-aia !
Paraschiv ridică fruntea şi se uită ţintă la el:
— Păi dar ce, bă, Nea Dumitre, eu. bat cuiele cu tăişul?
înalt cum era, Dumitru lui Nae văzu peste garduri ceva care îl făcu
atent.
•— Trece Ţugurlan, spuse el şi rămase în picioare. Unde dracu s-o fi ducînd? ! se miră apoi fără niciun rost şi fiindcă nimeni nu zise nimic, îşi desveli dinţii şi mai adăugă: păzea Cocoşilă!
Spre uimirea lor, Ţugurlan, care se apropia încet pe lîngă garduri, cînd ajunse în dreptul porţii lui Moromete, se opri şi se uită înăuntru.
•— Ce e Ţugurlane, îl cauţi pe Cocoşilă? zise Dumitru lui Nae destul de străveziu.
— Vezi să nu. te caut eu pe tine, răspunse Ţugurlan şi îi uimi din. nou pe toţi împingînd poarta nouă a lui Moromete şi apropiindu-se de locul de sub salcîm unde acesta şi Cocoşilă stăteau jos.
O clipă, se uitară ţintă la el, apoi îşi feriră privirile.
— Bună ziua! zise Ţugurlan cu glasul său neprietenos şi ceilalţi, de uimire, uitară să-i răspundă.
— Să trăieşti, Ţugurlane! răspunse în cele din urmă Moromete cu un glas curat şi grăbit. Uite mai dăm şi noi din coadă pînă vine secerea; că după ce vine... Niculae, porunci apoi. Moromete stăpîn pe sine, adu un scaun lui nen-tău Ţugurlan!
Dumitru lui Nae nu mai plecă, iar Cocoşilă arăta ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic între el şi Ţugurlan. Cînd Niculae aduse scaunul, Ţu-
10 — V. Romînească Nr. 7
146
MARIN PREDA
gurlan se făcu că nu vede şi se aşeză şi el jos pe pămînt. Rămase apoi tăcut şi aşteptă tot aşa cum aşteptau şi.ei, avînd aerul că a venit aşa degeaba şi că are de gînd să stea aşa degeaba cît timp au să stea şi ei. Cineva trecu pe drum şi din pricina ulucilor albe nu-i văzu pe cei din curte.
— Ce mîndreţe de om mai e şi Vasile ăsta al lui Tăbîrgel! zise Moromete urmărindu-1 cu privirea pe cel care trecea. Cică îşi bate muierea în curte să-1 vază toată lumea, iar aia strigă în gura mare: „aoleo, fire-al dracului, p'aici n-ai dat!"
— He-he-he, rîse Dumitru lui Nae cu plăcere. Păi a prins-o de vreo două ori cu unul al lui Trăilă;  şi cică îi zice   „fire-ai a dracului cu cu...
— Ţigani, întrerupse Moromete şi schimbă repede vorba. Mai bate un cui în uluea-aia, Paraschive. Jos mai bate un cui, că e stachetul mai gros.
Din curtea lui Tudor Bălosu se auzi glasul spălat al lui Victor care îi spunea ceva lui tat-său.
— Moromete, am auzit că vecinul tău a mai cumpărat două pogoane! spuse Dumitru lui Nae.
— Aşa e vorba! răspunse Moromete. Hm! făcu el după cîteva clipe de tăcere. Iar îi „amendează" alde Pisică pe copiii ăia ai lui. A trecut p'aci pe la mine după ce a vorbit cu Tudor Bălosu. Ailaltăieri „Ce faci Traiane, iar vinzi pămînt?" îl întreb. „Nu vînd, zice, îi amendez iar pe copiii-ăia". „Mai ai?" zic. „Ce?" „Pămînt". „Gata!, zice, nu mai vînd decît aste două pogoane. Mai am două, le păstrez pentru tutun".
Omul despre care pomenea Moromete era cismarul satului. Avea o mulţime nesfîrşită de copii pe care cismarul îi „amenda" mereu vînzîndu-le pămîntul.
— He-he-he! rîse Dumitru lui Nae gînditor. Nu ştiu ce dracu'are să facă el cu copiii-ăia cînd s-or face mari?
— Păi ce vrei să facă, Dumitre! se miră Moromete. Cînd s-or face mari şi le-o veni vremea să se însoare o să le spună: „de vîndut pămîntul, vi i-am vîndut, de învăţat să fumaţi v-am învăţat; de băutură mai învăţaţi şi singuri!"
— He-he-he, rîse Dumitru lui Nae deastă dată cu satisfacţie aşe-zîndu-se mai bine pe pămînt. Zău, mă? Ce vorbeşti!
Intre timp, aproape pe neobservate, mai veniseră vreo cîţiva inşi care se aşezaseră pe iarbă fără să se anunţe prin. bună ziua; erau vecinii lui Moromete. După felul cum vorbise, Moromete părea să aibă ceva nou de spus despre Pisică, deşi ceilalţi ştiau tot ce se putea şti despre el.
Traian Pisică nu vînduse din lot chiar îndată ce-1 avusese. Dimpotrivă, avusese ambiţia să-1 mărească şi într-un fel chiar izbutise, plătin-du-şi titlul de împroprietărire şi impozitele din cizmărie. Muierea lui însă îi strică planul; începu să-i toarne la copii. Intîia oară îi făcu doi gemeni, apoi după aceia patru copii în mai puţin, de şapte ani, apoi iarăşi doi gemeni şi încă timp de şapte ani, alţi cinci copii. In aceşti ani, iarna sau vara, pe vremea rea ori în zile frumoase de primăvară, cine trecea prin dreptul casei cizmarului trebuia să-şi pună amîndouă mîinile la urechi şi să grăbească paşii. Zarva celor treisprezece copii ai cizmarului semăna cu aceea pe care o fac ţiganii pribegi cînd chefuiesc ori se iau la bătaie. Pe seama gălăgiei şi urletelor care se auzeau uneori din casa Iui, femeile spuneau în mod firesc cînd era vorba să fie pricepută mai bine neorînduiala sau des-măţul din vre-o familie: „Că la alde Pisică".
—■ Cine? Pisică, mă? Dumitre! exclamă Moromete văzînd că Dumitru lui Nae îşi întinsese picioarele lui lungi pregătindu-se să asculte. Păi voi
MOROMEŢII
147
nu ştiţi nici unul cu cine avem noi de-a face aici în sat, anunţă el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al Iui. Să căutaţi în toată Romînia, de la munte la baltă, şi Ia Turci să căutaţi, şi altul ca el nu mai găsiţi.
Gocoşilă, gelos de ceea ce avea să urmeze, îl întrerupsese pe Moromete spunîndu-i că minte, e prost. Moromete răspunsese că nu-nu! nu minte! Şi ca să convingă pe ceilalţi care ascultau, începu cu o falsă înflăcărare şi seriozitate să se înjure la persoana a treia că ceea ce spune el este adevărat. Atunci Cocoşilă îi răspunse că dacă e vorba pe-aşa, să răscoleşti în toată lumea şi unul ca Parizianul n-ai să mai găseşti! Moromete vru să-i dea lui Cocoşilă replica cuvenită, dar ceilalţi îl apucară de mîini şi-i potoliră cu şiretenie falsa lui înfierbîntare.
— Hai, Moromete, lasă-1 pe Cocoşilă, spune de ce zici că nu mai găseşti altul ca Pisică...
-—Nu există, domnule! exclamă Moromete şi ridică mîna în sus ,şi se înjură din nou la persoana altuia că nu există.
Cineva care nu l-ar fi cunoscut pe Moromete, ar fi putut crede că între el şi Pisică s-a petrecut ceva neobişnuit. De fapt nu se petrecuse nimic; Moromete se dusese într-o dimineaţă să-i vadă pe-ai lui Pisică ce fac ei cînd dorm atîţia copii, cum se scoală, ce le spune Pisică, ce face el şi muierea, dacă se pun la masă şi în general cu ce se ocupă această familie şi mai ales din ce cauză e atîta zarvă şi zbierete şi gălăgie şi urlete care se aud de Ia un kilometru.
— Am fost într-o dimineaţă la el!... Trebuia să mă duc în ziua aia pe la obor şi n-aveam cu ce să mă încalţ, începu Moromete minţind, din capul locului.
— Ţine, mă, cuiele aicea, Niculae, unde te uiţi?! se răsti în clipa aceea Paraschiv.
—'■ Ce faci, mă, acolo? se miră Moromete, uitîndu-se la Niculae care şi el se uita la tatăl său cu nişte ochi sticlind de nerăbdare. Muierea zice „ia cizmele şi du-te cu ele să ţi le dreagă, le-au ros şoarecii acolo în. pod." Iau cizmele şi plec spre Pisică. Erau ele bune, trebuia numai să le bată nişte cuie pe talpă, că aveau tălpile rînjite. Intru înăuntru şi bună-dimi-neaţa, bună-dimineaţa! Pisică cu ai lui în pat! „Uite, mă, Traiane, trebuie să mă duc pe Ia obor şi e noroi afară, nu e bun bocancul, bate-mi acilea cîteva cuie şi unge-le cu ceva" îi spui eu. Nu ştiu dacă aţi mai fost vreunul în casă la el. Tu ai fost vreodată, Cocoşilă?
— N-am fost!
— Păi tu uncle-ţi pingeleşti bocancii?
— Eu mi-i pingelesc singur.
— Nu ştiu, clar eu. n-am mai văzut paturi ca ale lui Pisică. Eu zic că zece paturi de-astea de-ale noastre nu fac cît unul de-al lui. Dar ca să nu zic z;ece, zic cinci. Erau. aşezate acolo în magazia aia a lui — fiindcă aşa de mare e odaia unde stau ei, ca o magazie. Pisică se ridică în capul oaselor şi cască. Mă aşez şi eu pe-un. scaun şi nu apuc eu să mă aşez bine că odată mă pomenesc cu ceva în spate. Pe unde venise, cum ieşise din pat, nu ştiu! Mă întorc să mă uit; mă scutur eu niţel; ce să te scuturi, că mă apucase de gît şi se încleştase de spinarea mea; întorc aşa mîna spre ceafă şi-1 apuc de păr. îl apuc eu de păr, îl dau. jos şi mă uit la el: un ăla ca un gherlan, de-o şchioapă, se uita la mine şi făcea au ! ooo ! au ! ooo !
— Ţii, mă, cuiele astea aici, sau acuma îţi dau una după ceafă, ameninţă Paraschiv de lîngă uluci.
— Ţine cuiele acolo, Niculae, zise Moromete... Era băiatul ăla al lui, micu şi mutu. Pisică, din pat, cînd vede gherlanul ăla pe mine, bate din
148
MARIN PREDA
palme: „Sfîrfîlică! zice, na la tata din ţigare!" „Hai, mă, Traiane, zic eu,, scap oborul, vreau să cumpăr nişte cartofi, ce faci?" Traian, în loc să răspundă, îl văz că-şi umflă pieptul şi odată urlă de răsună toată magazia: „deştep-ta-rea !" Ştiţi? Ca la armată ! Ei! Zic eu ! Ce să-i faci? Aici trebuie instrucţie l Nici n-apuc eu să-mi vin în fire, că îl văz iar pe gherlanu-ăla că sare de lîngă tat-său!-aşa cum erea, fără izmene şi cu burta goală, începe să ţopăie şi să joace sîrba peste spinările ălora care dormeau. Ştiţi cum sărea? Fără nici o-socoteală ! Peste nasurile lor, peste ochi, pe capete, pe grumaji. Sărea şi mormăia ! Sărea şi mormăia ! încep urletele ! Unul au ! Altul chiu ! Pe urmă sare unul, jap ! Ţin-te, nene ! începe bătaia ! începe păruiala ! Ce-i faci Moromete? Mă uit la Traian şi la muierea lui; nimic! Muierea căsca şi cu pieptenele în mînă, începuse să se ţesale. Traian îşi răsucea ţigarea şi numai aşa, din cînd în cînd, ridica fruntea şi mormăia: „Sfîr-fî-li-că! na la tata din ţigare, lua-te-ar dracii!" Ce să vă spun eu vouă? Din paturile lor, copiii au sărit jos-şi acolo,în faţa mea;a început o viermuiala, nene, cum n-am mai văzut eu: de cînd m-a făcut mama mea. Trei-patru din ei, ăia mai mari, căutau să-i desfacă, dar ce să desfaci, că uite-aşa le umblau crăcii pe sus; şi se rostogoleau;. şi se dau de-amboua; se loveau în burtă; şi pîrîiau cămăşile de pe ei; şi le curgea sînge din nas! Traian, din pat d-acolo, uite-aşa spunea,, ştiţi, întîi încet şi. subţire! „Sfîr, şi. pe urmă tot mai gros, fî-li-căl „Traiarle, strig eu, dă, mă, în ei, că-şi fac cămăşile ferfeniţă" ! „Păi. tot nu le iau eu. altele'" zice. „Bine^dar dă în ei, de ce îi laşi să urle aşa?" „Dacă dau în. ei, atunci să vezi urlete, Moromete", zice el.'Mă, să vedeţi pe urmă ce s-a întîmplat!' —• De ce dai în mine, nene, eşti nebun? striga Niculae furios.
— Ce-ai cu el, Paraschive? se miră şi Moromete, dar Paraschiv bătea în ulucă mînios şi nu răspunse. Ţin.e-i cuiele bine, Niculae !... Auzi Cocoşilă?' Cum crezi, tu că s-au. astîmpărat cei unsprezece copii ai. lui Pisică? Crezi că de bunăvoie? Nu, fiindcă intraseră unii pe sub paturi şi se gîtuiau pe acolo; alţii pe după sobă, alţii puseră mîna pe calapoade şi se pocneau cu ele... Şi în timpul ăsta muierea lui Traian taman se terminase de ţesălat. După ce termină ea aşa, o văz eă se ridică în picioare şi înfige pieptenele sub grinda casei. După ce înfige ea pieptenele, o văz că îşi duce o mînă la urechea stîngă,. şi îşi vîră un deget în ea. „Ei, Ciulco, ia iute, ia ! Ia iute, ia!'" La glasul ei văz că una dintre fete se opreşte din zbănţuit. Se uită la măsa şi cînd o vede cu degetul în. ureche rămîne cu ochii beliţi, parcă ar fi văzut omagaoaio! Măsa, iar: „Ciulco, ia uite, ia!" Şi după ce zice, începe să-şi mişte degetul vîrît în ureche, să-1 mişte aşa repede ca şi cînd i-ar fi intrat ceva înlăuntru. Fata, — e una mică de vreo şase ani, seamănă cu tat-său. — cînd o vede pe-aia că îşi zdruncină urechea cu degetul, odată se apucă cu mîinile de păr, se lasă pe vine şi. începe să urle ca în gură de şarpe. Şi. urlă ! Au! Au! Au! Şi măsa cu degetul în. ureche, dă-i, dă-i, şi cu cît da aia mai mult, d-aia urla şi fata mai tare. Ăilalţi s-au oprit din zbînţuială şi au. început să se uite care mai de care la sora lor cum se ţine cu mîinile de baierile inimii şi orăcăie. N-am mai văzut de cînd m-a făcut mama ! De ce urla ea, exclamă Moromete nedumerit,' n-am putut să pricep. Chestia e că după ce s-a făcut linişte, muierea şi-a scos degetul din ureche şi fata a tăcut şi ea dintr-odată. Ştiţi? odată-a tăcut! Numai ăla mu tu sărea încolo şi încoace şi mormăia ca un urs. îţi spusei adineauri, Dumitre, de tutun! Moromete se opri şi se uită la Cocoşilă: fiindcă veni vorba de tutun, spuse el cu alt glas, mai dă-mi o ţigare, Cocoşilă ! Tu nu fumezi, Ţugurlane?
— Nu, răspunse Ţugurlan răguşit.
—• Alde Traian Pisică, continuă Moromete pune numai tutun pe pămîntu' lui. Cînd am fost eu cu cizmele, după încăierarea de dimineaţă, care mi s-a
MOROMEŢII
149
părut că ţine loc de mîncare, îl văz pe Trăiau că se ridică.din pat şi strigă: „Haida! Gata ! Toată lumea la păpuşit tutun!" A ieşit liota afară, s-a suit în pod şi s-au întors cu şiruri de tutun; umpluseră casa ; doisprezece inşi; făceau păpuşi şi fumau! Afară de doi mai mici şi de fete, toţi fumau. Traian zice că el cîştigă cu pusul tutunului mai mult decît scot eu de pe un lot. Ei, pe urmă, s-a aşezat el pe scaun şi a început să-mi dreagă cizmele. îmi dregea cizmele şi din cînd în cînd ridica fruntea şi făcea: „Sfîrfîlică! Na la tata din ţigare!" şi scotea ţigarea din gură şi-i dădea ăluia mutu să tragă din ea.
Dumitru lui Nae îşi mişcă fălcile şi rămase cu dinţii dezveliţi, într-un rîs mut, cu privirea sticlind de satisfacţie. După ce îşi mîncă astfel plăcerea pe care i-o făcuse Moromete, se miră:
— Şi ce dracu. face el cu banii de pe pămînt!?
— Păi nu-i trebuie să bea, Dumitre?! exclamă Moromete nedumerit că încă nu se înţelesese acest lucru.
— Gata poarta, Moromete! zise Cocoşilă, uitîndu-se la Paraschiv care bătea ultimul cui.
Moromete se uită şi el gînditor la Paraschiv. După cîteva clipe de tăcere îşi lăsă fruntea între genunchii desfăcuţi şi se îndoi:
— Nu e gata! spuse el, mai trebuie un viţel care să se uite la ea! Niculae se întoarse spre tatăl său şi behăi de rîs ca un ied. Moromete
.se ridică să vadă cum a bătut Paraschiv ulucile: ceilalţi înţeleseseră că au .stat destul şi se ridicară să plece.
— Hai Ţugurlane, mergi la fierărie? zise Dumitru lui Nae,uitîndu-se la secerile lui Ţugurlan.
— Păi Ţugurlan a venit pe la mine, ce să caute la fierărie! se miră .Moromete cu spatele.
Văz că e cu nişte seceri!
— Aia e altceva! zise Moromete. Dar cu tine ce e Cocoşilă. Parcă îţi lipseşte ceva...
— Nişte parale! zise Dumitru lui Nae rar şi. cuvîntul parale se urcă în ■salcîmi şi pluti limpede prin împrejurimi. He-he-he-, uite la Cocoşilă, se înveseli el, parcă ar zice că nu-i trebuie!
— Fugi că eşti prost! mormăi Cocoşilă supărat nu se ştie de ce şi ieşi /pe poartă agale, fără să-şi ia ziua bună. Dealtfel tot aşa făcu şi Dumitru lui Nae iar Moromete nici nu-şi întoarse spatele; se despărţeau ca şi cînd :s-ar fi înţeles să se vadă îndată în altă parte. Cocoşilă era totuşi supărat. Moromete spusese: „Ţugurlan a venit pe la mine" ceea ce însemna că se purta prietenos cu unul cu care el, Cocoşilă, era certat. Asta nu se făcea!
— Ei ajunge! Strînge-ţi de pe-aici!
Moromete lăsă poarta şi veni lîngă Ţugurlan. „Strîngeţi de pe-aici şi plecaţi," înţeleseră Paraschiv şi Niculae.
— Ce mai. faci, Ţugurlane? zise Moromete în treacăt, aşteptînd ca Paraschiv şi Niculae să plece de-acolo.
Avea totuşi un glas deosebit pe care nu-1 avusese mai înainte.
— Ce să fac! mormăi Ţugurlan răguşit de atîta tăcere. Bine.
— Apucă-te de gardul de la grădină ,Paraschive,că pînă mîine trebuie •să-1 terminăm şi pe el, mai spuse Moromete în timp ce Paraschiv se îndepărta.
„Pînă mîine ai să vezi tu ce-o să fie", îi răspunse Paraschiv în gînd.
150
MARIN PREDA
XI
Ţugurlan continua să tacă. Ceea ce văzuse şi auzise aici era acelaş lucru, aceiaş vorbărie fără noimă pe care o mai auzise şi la fierărie şi iară de care aceşti oameni se pare că nici nu puteau trăi. Acolo, ziarul fusese acela în jurul căruia ameţiseră învîrtindu-se, aci, povestirea Iui Moromete despre Traian Pisică. Ceea ce îl uimise însă pe Ţugurlan şi îl făcuse să părăsească gîndul de a-şi mai bate joc de ei, era faptul că ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atîta seninătate, încît era cu neputinţă să nu-ţi dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria şi libertatea lor. Dacă ar mai fi avut şi nişte parale, cum spunea Dumitru lui Nae, n-armai fi dorit nimic nici pentru ei, nici pentru alţii. Moromete cel puţin se pare că ajunsese foarte departe, adică să-şi ajungă lui însuşi cu ce avea. Era sănătos, avea copiii sănătoşi, avea două loturi de pămînt, era un om deştept care îţi făcea plăcere să stai cu el de vorbă. — Ţugurlan trebuise.să convină că un om supărat nu putea asculta povestirea lui Moromete despre Pisică fără să nu uite o clipă de supărarea lui — şi pe lîngă toate acestea mai era şi un om bun. Acum, la sfîrşit, Ţugurlan nu se mai îndoia că Moromete avea să-1 împrumute cu bucate fără să stea pe gînduri. Ce om ciudat! Dar la urma urmei, de ce se purta el aşa de prietenos? se întreba Ţugurlan. Nici rudă nu era cu Ţugurlan, nici prieten, nici prieten cu un prieten de-al lui Ţugurlan!
— Ce e cu prostu-ăla de Cocoşilă? se pomeni Ţugurlan întrebînd. Tot el mă înjură şi tot el e supărat?
Abia mult mai tîrziu avea să-şi dea seama Ţugurlan pentru ce simţise el nevoia să se împace cu Cocoşilă. Şi nu era vorba numai de Cocoşilă. întrebările lui din ultima vreme porniseră de fapt din această nevoie de a se împăca cu oamenii, dar el încă nu-şi dădea seama de acest lucru.
— Păi nu, zice că tu l-ai înjurat întîi, explică Moromete cu o anume veselie, care de fapt ţinea partea lui Ţugurlan.
— Păi aşa şi pe dumneata te-am înjurat, şi dumneata de ce nu te-ai supărat? se răsti Ţugurlan şi în aceeaşi clipă se făcu roşu ca para focului.
— Nu, pe mine m-ai combătut, zîmbi Moromete, scuipînd subţire printre genunchi. Aia e altceva!
Ţugurlan arăta cuprins de o puternică emoţie. Niciodată nu făcuse ceea ce făcea acum..
Moromete, spuse el cu o voce scăzută, intensă. Uite, ascultă-mă aici... dumneata eşti singurul, care meriţi să ai, nu două loturi, trei!...
— De ce,  mă, Ţugurlane!? se înveseli sincer Moromete. >
—• Aşa ! Să ţii minte asta de la mine ! spuse Ţugurlan ou un glas profetic care îl impresiona pe Moromete. Acuma, uite de ce m-am oprit la dumneata. Imprumută-mă cu un sac de porumb.
— Mă,Ţugurlane, n-am porumb, se rugă Moromete. Grîu dacă vrea.il
— Dă-mi grîu că găsesc eu să-1 schimb.
— Ai sac?
— Am acasă.
— Ia cu sac cu tot şi mi-1 dai tu îndărăt.
Moromete se ridică în picioare. Ţugurlan apucă secerile şi porni spre poartă.
— Trec după ce mă întorc de la fierărie, spuse el şi se îndepărtă repede* pe lîngă garduri.
. Iar spre seară, cînd plecă de Ia Moromete cu sacul în. spinare toată lumea, află şi se miră şi nu înţelese nimic din această neobişnuită întîmplare.
MOROMEŢH
151
Acasă, Ţugurlan îl găsi pe cumnatu-său Qrigore Armeanca care îl căutase şi duminica trecută. Muierea îl întrebă pe Ţugurlan la cine găsise el un sac de grîu şi se îngrijoră: nu cumva s-a împrumutat iar la Tudor Bălosu sau Crîşmac?!
— Ei, ia spune Grigore, ce s-a întîmplat? se adresă Ţugurlan cumnatului său după ce o uimi pe muierea lui spunîndu-i de la cine a împrumutat grîul. Am vrut să trec eu pe la tine dar n-am avut vreme, am lucrat zilele-astea la gară, la siloz.
Ţugurlan avea de la moşie doar două pogoane de pămînt, deoarece nu-i convenea să dea maiorului jumătate de pe un număr mai mare de pogoane. Alţii luau mai mult, Ion al lui Miai de pildă muncea vreo opt pogoane. Anul acesta Ţugurlan cîştigase mai bine lucrînd cu ziua la gară, unde se construia un siloz.
— Ascultă cumnate, ce să fac eu cu ăştia ai lui Aristide? Alde Năstase vrea să mă dea afară ! spuse Grigore Armeanca după ce Ţugurlan se aşeză lîngă el pe prispă.
Ţugurlan nu zise nimic. Cumnatul său era de mult mecanic la moară şi din asta trăia, n-avea nici el pămînt. Numai că dîndu-i această veste, Grigore Armeanca, deşi îngrijorat, avea pe de altă parte aerul că nu prea îi vine lui să creadă că o să i şe întîmple chiar aşa. Parcă ar fi vrut să-i spună Ţugurlan ce-o să i se întîmple.
— Ascultă cumnate, te dă sau nu te dă afară? întrebă Ţugurlan uitîn-du-se la el curios. Ţi-au spus ei că or să te dea afară?
— Nu mi-au spus ei, mi-a spus alde Isosică.
— Şi alde Isosică de unde ştie?
— 1-a auzit vorbind.
Părea limpede, dar Grigore Armeanca ar fi vrut să nu fie adevărat.
— Uite de ce, explică el, dacă ei mă dau afară, eu pot să-i dau în judecată şi să-i pun să-mi plătească locul. Eu pot să nu cer bani pentru ioc, şi atunci ce-au să facă, au să mute moara de pe locul meu?
— Nu înţeleg, se miră Ţugurlan. Moara lui Aristide e aşezată pe locul
tău?
— O parte.
— Păi atunci ce-ţi mai pasă, se miră din nou Ţugurlan. Dar tot nu înţeleg. Moara lui Aristide e chiar pe locul tău?
—• A vrut el s-o facă dincolo în vale, dar la mine e taman locul unde se întîlneşte şoseaua de la Tărărăşti cu drumul dinspre Ciolăneşti şi pe vremea cînd a făcut-o el mai avea Crîşmac moara-aia cu piatră. Nu s-a mai dus nimeni din partea asta la moara lui Crîşmac, a ştiut el Aristide ce face!
— Păi acolo parcă e o măgură! se miră mai departe Ţugurlan.
— Păi partea aia de măgură e a mea, şi Aristide credea că e a comunei; cînd i-am spus a zis că o să ne înţelegem noi, o să mă ia să lucrez ia moară. Ei! şi iese acuma fi-său Tache din şcoala de meserii şi vrea să fie el mecanic ! Asta e povestea !
— Păi,Tache ăla parcă vroia Aristide să-1 facă popă!
— A rămas repetent! spuse Armeanca făcînd un gest de lehamite.
— E limpede, spuse Ţugurlan după cîtva timp de tăcere. O să te dea afară!
Nu era însă de loc limpede, Grigore Armeanca nu-i spunea totul. Era o poveste pe cît de simplă pe atît de uluitoare pe care n-o ştia decît Grigore Armeanca. El vroia acum să se folosească de ea ca să nu fie dat afară, dar nu ştia dacă o să izbutească şi deaceia venise să se sfătuiască cu cumnatul său. Era vorba de faptul că proprietarii furau de mult grîul şi floarea soa-
152
MARIN PREDA
relui din cele trei sate care,măcinau la ei. Ideea o avusese Năstase, fiul cel mai mare al iui Aristide, care era un fel de mecanic-şef şi administrator general al averii tatălui său.
Moara avea o ţeava de scurgere pentru rămăşiţe (irimic) şi la început, pe cînd mai exista încă moara Iui Crîşmac, acest irimic omul şi-1 lua acasă să-1 dea ia păsări, dar după ce moara lui Crîşmac fusese părăsită, Aristide făcuse ca pe nesimţite irimicul acesta să fie considerat ca l'ăcînd parte din uium.
Văzînd că oamenii înghit mica hoţie, Năstase plănuise pe cea mare, care îi izbutise pe deplin. Furtul se făcea sub ochii lor printr-o a doua ţeava de scurgere, nu prea ingenioasă, care pornea chiar de la coş. Oamenii care măcinau se sprijineau chiar cu mîna de ea, fără să le treacă .prin cap ce fel de scurgere avea ţeava aceea. Ei controlau doar irimicul, să nu fie prea mare, adică nu cumva ca proprietarii să tragă odată cu irimicul şi boabe curate.
Ţeava nu era prea ingenioasă, dar ideea era, fiindcă tragerea se făcea pe nesimţite şi cu anii, devenise lege că la o moară cu valţuri nu iese sută la sută făină. Furtul se stabilizase cam la un chilogram din şaptezeci şi cinci şi aducea într-un an, din trei sate între patru şi cinci vagoane'grîu şi floarea soarelui. Năstase nu ajunsese totuşi la acest rezultat, fără să lupte împotriva ameninţării de a fi descoperit. Legînd baerile sacului, ţăranul avea nu odată nedesluşita impresie că lipseşte ceva... Nu mult, era adevărat, dar deajuns că să-1 facă să se uite dintr-o parte la fiul proprietarului, să întîrzie bănuitor «u mîna la gura sacului... Dar Năstase care avea grijă să fie totdeauna acolo devenea deodată grăbit, striga „altul la rînd", îl înghesuia  pe om fie cu vorba, fie împingîndu-I uşurel să facă loc...
— Eu zic că n-or să îndrăznească ei să mă dea afară. Dacă or să mă dea, am să spun la toată lumea hoţiile pe care le fac ei acolo de ani de zile, spuse Grigore Armeanca pe gînduri.
Ţugurlan se făcu atent:
— Ce hoţii? întrebă el.
— Cu cîntarul... cu irimicul... se feri însă Armeanca.
—-Prostii! spuse Ţugurlan cu dispreţ. Vreai un sfat de la1 mine? îl întrebă apoi scrutîndu-1 liniştit.
— Da...
— Dacă te dă afară, dă-i foc la moară!
— Să mă bage în puşcărie?...
— Atunci... spuse Ţugurlan şi dădu din umeri supărat. „Atunci du-te dracului, de ce mai vii la mine să-mi ceri sfatul!" ar fi vrut să-i spună de fapt Ţugurlan.
Grigore Armeanca încheie spunînd că o să vadă el mai pe urmă. Ţugurlan îl întrebă apoi ce-i mai fac copiii, mai vorbiră cîtva timp şi la plecare Armeanca îi aminti că vaca lui, care fătase nu demult, continuă să dea o grămadă de lapte. De ce nu-1 trimite pe Anton cu o oală să-i dea nişte lapte? Ţugurlan răspunse că o să-1 trimită.
. - Seara, Ţugurlan întîrzie iarăşi să adoarmă, dar de astă dată nu din pricina întrebărilor. Intinzîndu-se sub aşternut el simţi cum se întoarce în el acea linişte adîncă şi ocrotitoare a-cărei bucurie, în cei peste patruzeci de ani pe care îi avea, Ţugurlan n-o cunoscuse decît foarte puţin şi foarte rar; o simţise mai puternic astăzi, cînd întîrziase de dimineaţă pe prispa casei. Această linişte nu adormea întrebările şi nici nu le dădea un răspuns, dar le dădea un înţeles. Pentru ce? Nu se ştie încă pentru ce, dar va con-
MOROMEŢH
153
tinua să fie aşa cum a fost pînă ce va afla. Că un om ca Moromete putea să-1 ajute în această viaţă a lui care avea, într-un viitor nedesluşit pentru Ţugurlan, un rost al ei, asta era cu atît mai bine.
XII
In aceiaşi seară, fără ca Moromete să bănuiască ceva, Paraschiv încă-lecase pe cai spunînd că se duce să mîie noaptea cu ei pe cîmp şi o luase pe drumul spre Bucureşti. Nilă îl aşteptase la Guica şi cle-acolo încăîecase şi el şi porniseră împreună.
Era o seară cu un cer adînc, încărcat de stele. Cei doi ieşiseră în goană la cîmp şi se opriră abia cînd lăsară în urmă valea satului. Caii tropăiau şi sforăiau îndărătnici, neînvăţaţi cu drumul pe care erau duşi; de nenumărate ori, din plină goană, căutară s-o ia pe drumurile lăturalnice ale cîmpiei sau chiar înapoi, atraşi de zgomotele înfundate ale satului, de respiraţia lui abia simţită.
La un moment dat, Nilă se opri şi el, ţinînd calul pe loc. Tăcerea cîmpiei era desăvîrşită şi întinderea ei. învălită de întuneric. Ceva se pare că începuse să-1 neliniştească. El şopti cu un glas tulburat, plin de îndoială:
—Paraschive! Stai!
Paraschiv se opri şi el. Aşteptă cîteva clipe şi fiindcă fratele său nu spunea nimic, întrebă:
— Ce este?
Nilă tăcea mai departe. Atunci Paraschiv se apropie şi mai mult strunindu-şi calul şi întrebă iar, răguşit şi intrigat:
— Ce este mă? De ce te-ai oprit?
Nilă se uită încet îndărăt, cu teamă, parcă s-ar fi aşteptat să fie urmărit de cineva. Şopti neliniştit:
— Mă, unde mergem noi?
Paraschiv îi răspunsese printr-o smucitură a calului, pornind în goană înainte pe şosea. Calul lui Nilă porni şi el pe urmele celuilalt. Goneau unul lîngă altul în tăcere, aplecaţi peste coamele cailor şi pînă aproape de întîiul sat prin care trebuiau să treacă, în afară de un automobil cu nişte faruri puternice, nu întîlniră pe nimeni.
Tot în aceiaşi seară, Vasile Boţoghină se pregătise şi el de plecare.
între timp, copiii aflaseră şi ei de la mama lor despre boala tatălui şi despre vînzarea pământului. Vatică umbla tăcut prin curte, parcă rătăcind, nevroind să intre în casă, deşi Boţoghină îl strigase de cîteva ori. .Numai Irina se uita întristată la tatăl ei. Stătea pe prag cu umerii ei micuţi şi strîmbi. şi îl urmărea cum înghite rar şi adînc dumicaţii. într-o vreme 'începuse să-i povestească despre ceea ce se întîmplase în timpul dimineţii Ia şcoală; cum la examen domnul învăţător Teodorescu o lăudase şi îi dăduse să înveţe o poezie; cum pregătiseră ei serbarea —care avea loc chiar mîine, de sîmpetru — şi sl'îrşise părîndu-i rău că el n-o s-o audă cînd o să spună poezia. Boţoghină n-o auzea nici acum; îi făcea rău glasul ei şi cînd Irina tăcu, el spuse:
— Anghelino, ia fata asta la culcare.
După aceea, Boţoghină ieşise afară şi începuse să se pregătească pentru plecare. Umpluse căruţa cu nişte paie do ovăz, apoi o chemase pe femeie să vie cu lampa lîngă căruţă şi să lumineze roatele. Boţoghină îl strigase
154
MARIN PREDA
pe Vatică să-i aducă oala cu păcură din grajd, apoi amîndoi începuseră să desfacă roatele şi să ungă osiile căruţei.
A doua zi dimineaţa, înainte de revărsatul zorilor, Boţoghină se deşteptă şi după ce îl sculă şi pe băiat, înhamă caii, se urcă în căruţă şi împreună cu el porni spre spitalul din Udup. înainte de plecare el scoase din brîu un teanc de hîrtii, alese două de cîte o mie şi i le întinse femeii. An-ghelina le luă şi rămase cu ele în mînă uitîndu-se nemişcată la omul ei care stătea pe cutia căruţei cu hăţurile pe genunchi.
— Pînă la Udup v-apucă prînzul! Cum o să se întoarcă Vatică singur? Dacă îi ia cineva căruţa şi caii? se temu ea.
Drept răspuns, Boţoghină apucă hăţurile în mîini. Simţind mişcarea curelelor, caii porniră şi trecură podişca de la drum cu zgomot. Femeia o luă în urma căruţei şi ieşi înaintea cailor, oprindu-i în drum. Se apropia apoi de' loitră şi vorbi iar:
— Vasile, cînd ai să te întorci?
— Am să-ţi scriu eu d-acolo, răspunse omul cu grabă. Apoi adăugă:. — Vezi cum îi faci cu seceratul! Ia-o şi pe fata-aia să v-ajute. Ai grijă să. nu se taie cu secerea. Tăcu cîteva clipe, apoi vorbi iar: — La treierat, vezi că am aranjat cu alde Cocoşilă să vă ia în ceată cu el. După un timp, reluă,,, de astă dată cu un glas care arăta că nu mai are nimic de spus: — Vezi să nu se întîmple ceva p-aici! şi ridică hăţurile: Haida! hăţ! Hai-die!
Caii porniră, dar femeia se ţinea mereu de căruţă. Mergea alături de răscruci şi se uita într-una spre bărbatul ei, vrînd parcă să mai spună ceva. El ghici slăbiciunea şi frămîntarea ei şi îi spuse cu un glas gîtuit, cu o asprime dureroasă:
— Fugi d-aici! Păzea că te calcă roata!
în clipa aceia, femeia nu se mai putuse stăpîni şi izbucni scurt într-un plîns deznădăjduit:
— Vasile! Să nu mori p-acolo, Vasile! Boţoghină dădu bici cailor.
XIII
Aproape de prînz ajunse la Udup. Spitalul de plasă era aşezat la marginea satului şi de departe semăna cu un conac boieresc. Acoperişul lui de-ţiglă se vedea de la cinci kilometri. Era înconjurat de o mulţime de sal-cîmi altoiţi cu coroanele ca nişte măciuci uriaşe şi de duzi stufoşi şi bătrân din care se auzea de depa»ţe ciripitul gălăgios a numeroase cîrduri de păsărici.
Vasile Boţoghină opri sub unul din duzii din faţa intrării şi sări jos din căruţă. Vatică se uită mirat peste clădiri şi spuse arătînd cu degetul înainte:
— De ce nu opreşti în. dreptul spitalului?
— Ăsta e spitalul, nu acolo, răspunse Boţoghină. Aşa fac toţi care-nu-1 cunosc, se opresc dincolo. Acolo stă doctorul! E casa lui! Sai jos şi dă iarbă la cai.
încă nedumerit — casa doctorului arăta mai frumoasă decît spitalul ■— Vatică sări jos, scoase căpestrele din capul cailor, le desfăcu şleaurile,luă din căruţă un braţ de paie amestecate cu iarbă şi îl puse înaintea vitelor. Boţoghină dădu cîtva timp ocol căruţei, uitîndu-se pe sub sprîncene să-şi dea seama de ceea ce se întîmplă în jurul lui, apoi intră încet în curtea spitalului.
MOROMEŢH
155
Intrarea în clădire avea nişte scări lungi de ciment care dădea într-un coridor lung; atît scările cît şi coridorul erau înţesate de ţărani desculţi cu chipurile galbene şi supte; de femei îmbrobodite strîns cu privirile înţepenite şi dîrze, cu cîte-un copil în braţe sau de mînă; de lucrători istoviţi cu cămăşile rupte pe ei şi murdare; stăteau pe cele două bănci de lemn aşezate de-a lungul pereţilor şi aşteptau. In afară de cei de pe scări şi cei dinlăuntru, pe lîngă zidurile spitalului stăteau alţii sub umbra duzilor, în grupuri mai mici. Era timpul prînzului şi unii întinseseră pe pămînt legăturile cu care veniseră şi începuseră să mănînce.
Vasile Boţoghină văzu încă din poartă mămăligile întinse pe iarbă şi coridorul înţesat de oameni. Intră înlăuntru şi fiindcă pe bănci nu mai era loc se răzimă de tocul uşii pe care scria consultaţii şi începu să aştepte cu aceeaşi răbdare pe chip ca a celorlalţi.
La un moment dat, uşa se deschise dinlăuntru fără veste şi Boţoghină care se răzimase puţin şi de ea, se clătină şi se izbi de umărul doctorului care tocmai ieşea.
— Ce te propteşti în uşă? Stai jos pe bancă, se supără doctorul. Speriat, Boţoghină se trase într-o parte, simţind cum obrajii îiard
de ruşine. Doctorul îşi «roti privirea peste oameni şi spuse:
— Sînteţi prea mulţi azi, cine stă mai aproape să plece acasă şi să vie mîine dimineaţă!
Dar toţi parcă înţeleseseră pe dos, adică să se apropie de el şi să-i spună ce-i doare.
— Domnule doctor, de trei zile nu vrea să mai sugă, stă în braţe şi doarme! Mi-e frică să nu-mi moară în braţe! I-au mai ieşit şi nişte peţe roşii pe tot trupul. Nu ştiu ce să...
— Varsă mereu, domnule doctor, ce mănîncă, varsă! spuse altă femeie arătînd copilul.
Alte glasuri se îngrămădiră strîngîndu-se şi înconjurîndu-1 pe medic. Toată lumea se sculase de pe bănci şi de afară cîţiva chiar alergaseră înlăuntru.
Medicul, un om scund şi cam gras, cu nişte trăsături înăsprite de soare şi vînt întocmai ca ale ţăranilor, stătea liniştit în mijlocul bolnavilor şi se uita peste capetele lor, reţinut, cam aspru, cu o privire care arăta că. ceea ce vedea el acum, era un lucru obişnuit, pe care îl vedea de mulţi ani.
El apucă de cămaşă copilul uneia din femei, i-o ridică spre bărbie,, dezvelindu-i burta şi. după ce se uită o clipă spuse:
— Fă-i o baie cu flori de muşeţel!
Apoi se adresă unei alte femei, spunîndu-i să se ducă la sanitar, să-i dea nişte prafuri, dar femeia cu copilul cu pete pe trup îi acoperi glasul:,,
— Domnule doctor, i-am făcut de trei ori, aşa cum mi-ai spus... Un om care stătuse pînă atunci la o parte, se apropie şi el de doctor,.
îl apucă de braţ şi spuse şoptit,  cu glas insinuant:
— Domnule doctor!...
Dar doctorul nu-1 luă în seamă. Boţoghină se vîrîse şi el printre ceilalţi şi se uita drept în. ochii medicului, crezînd că acesta are să-şi aducă aminte de el şi are să-1 cheme înlăuntru. Doctorul deschise uşa fără să ia în. seamă glasurile numeroase care îl chemau şi pieri înlăuntru cu bolnavul care era la rînd.
'—• Ce să-i faci, zise un ţăran tînăr, posomorîndu-se şi căutînd abătut un loc pe bancă./Un singur doctor la atîtea sate?! De fier să fii şi tot nu pridideşti!
— A! Pă dracu, îngînă o fată scundă, cu nişte picioare groase ca nişte
156
MARIN PREDA
.stîlpi, îmbrobodindu-se cu mişcări furioase. Ia să vii pe dincolo cu ceva, :să vezi cum pridideşte!
— Nu, el e cinstit, nu ia, spuse cineva cu convingere. Ia sanitarul .ăla şi cu soră-sa, sora doctorului, care e şi ea p-aci! E moaşă! Dacă te duci la ei...
Fata vru să răspundă, dar în clipa aceia, un copil clin braţele unei femei începu să ţipe. Femeia ieşi repede afară. Un om oftă greu şi se sculă -de pe bancă. Odată cu el se mai sculară încă vreo cîţiva. După o jumătate de ceas, coridorul se goli mai mult de jumătate. Abia pornind prin curtea spitalului, oamenii şi femeile puteau fi văzuţi că sînt într-adevăr bolnavi. Un ţăran înalt ca o prăjină, mergea încet, abia păşind, ţinut de două rude de amîndouă braţele; sudoarea îi năvălea des pe frunte şi gemea încet, cu gura deschisă, cu privirile rătăcite; un altul însă, era singur, şi cît se sculase ■de pe bancă, începuse să se clatine ca beat; mergea orbecăind, ţinîndu-se de ziduri. Ieşi cu greu şi se aşeză pe iarbă, aproapecăzînd pe brînci, în patru labe, ca şi cînd ar fi fost împuşcat.
— Omule, de ce nu intri acolo peste el, zise un muncitor apropiindu-se •de cel căzut şi ajutîndu-i să se întindă mai bine. Noi putem să mai aşteptăm, dar dumneata ele ce nu intri peste el?
Omul vru să bîlbîie ceva, dar tot atunci curtea spitalului fu. străbătută de un. glas sfîşietor, ca de cuţit. Privirile se întoarseră spre drum. Pe poarta spitalului se văzură intrînd cîţiva oameni care duceau o femeie pe o cergă. O dăduseră jos din căruţă şi. femeia ţipase crunt. Ajunşi în faţa scărilor, oamenii lăsară cerga cu femeia pe iarbă şi unul dintre ei se şterse pe frunte de sudoare şi intră în coridor. După cîteva clipe, doctorul ieşi afară şi întrebă scurt, din capul scărilor, spre oamenii care stăteau alături, lîngă bolnavă:
— Cînd a născut?
— Ieri dimineaţă, domnule doctor! răspunse unul din ţărani, luîn-du-şi pălăria de pe cap. (
— Copilul trăieşte?
— Trăieşte, domnule doctor!
Medicul se apropie şi privi cîteva clipe în jos, spre bolnavă. Femeia stătea cu ochii închişi şi părea moartă; la soare, chipul ei arăta albastru, livid. Doctorul se aplecă şi-i prinse încheietura mîinii între degete. Cît îi prinse însă încheietura, îi şi dădu drumul; şi se răsti la oameni, fără milă:
— Aţi omorît-o! Aţi adus-o în căruţă şi i-aţi mîncat zilele!
Unul dintre cei trei oameni care aduseseră bolnava, la auzul acestor cuvinte tăioase nu. se putu nici el stăpîni:
— Am adus-o în. căruţă? N-oi fi vrînd s-o aducem cu airoplanul!
— Haide, lasă vorba ! porunci doctorul ca un militar. Băgaţi-o înăuntru. Abia spre seară îi veni lui Vasile Boţoghină rîndul la consultaţie.
El intră în cabinetul doctorului şi spuse: *
— Nu mai mă cunoaşteţi! Am venit acum vreo două săptămîni... Doctorul se apropie de el şi-1 întrebă grăbit:
— Da ! Ce ţi-am spus că ai?
Boţoghină vru. să răspundă, dar doctorul întrebă iar, cu aceeaşi grabă reţinută:
— Cum te chiamă?
Omul îşi spuse numele şi comuna, iar doctorul îi întoarse spatele şi începu să răsfoiască   un registru gros. Răsfoind, întrebă din nou: ■— Cînd spui că ai fost aici?
MOROMEŢH
157
— Acum zcce-cin'ş'pe zile! răspunse Boţoghină, nedumerit că doctorul nu-şi aduce deloc aminte de el.
— Vasile Boţoghină, din Siliştea-Gumeşti, zise doctorul cu un glas rece. Păi asta e a treia oară cînd te consult! Ai fost la raze?
— Da, răspunse Boţoghină vinovat şi-i întinse doctorului sulul negru al radiografiei pe care acesta îl desfăşură la lumină şi îl cercetă multă vreme.
— Stai jos. De ce nu stai jos, se adresă el bolnavului la sfîrşit. Boţoghină se aşeză pe'un scaun-rotund şi alb şi începu să urmărească
intrigat fiece mişcare a doctorului. Medicul, după ce îi arătase omului scaunul, se aşezase la birou şi începuse să scrie în el pe o foaie. Scria repede . şi mult, şi din cînd în cînd se oprea, ridica fruntea de pe foaie pentru cîteva clipe, apoi începea iar să scîrţîie din peniţă. Acest lucru ţinu multă vremev şi cînd doctorul se ridică de la biroul lui,'Vasile Boţoghină se ridică şi el. Medicul însă, nu mai arătă acum nici o grabă. El se aşeză pe un scăunel în faţa omului şi-i făcu semn să stea jos. începu să-i spună rar, apăsînd pe cuvinte, cu un glas care uneori era străbătut de urme de neîncredere,, alteori de ameninţare:
— Uite ce-ai să faci! Te duci acasă şi vinzi ceva; un cal, un bou, un pogon de pămînt!...
Se opri şi spuse după cîteva clipe, ameninţîndu-1 pe om cu reţeta:
— Ai să te duci la farmacie cu reţeta asta. 'o să-ţi trebuiască mulţi bani, pentr u că ai să iai doctoriile astea de trei ori. Dar nu e vorba numai de doctorii. N-ai voie nici să ridici un pai de jos. înţelegi? Nimic. Să nu faci nimic. Şi în fiecare zi să mănânci ouă, să bei lapte mult şi să nu-ţi lipsească găina de la masă. Să vorbeşti cu sanitarul din sat să-ţi iacă injecţiile şi să te înveţe cum să iai doctoriile. Asta e o boală grea, dar voi. nu vă vindecaţi pentru că nu vreţi să cheltuiţi. Şi chiar clacă cheltuiţi, cît vă simţiţi niţel mai bine, gata, vă puneţi, pe muncă să vă scoateţi pîrleala pentru ce-aţi vîndut. După o boală ca asta nu mai ai voie niciodată să munceşti prea mult... Doctorul   se   opri o clipă: vrei să nu mori?
Boţoghină făcu ochii mari înspăimântat şi răspunse repezit, dar nu îndată:
— Da,, domnule doctor!
— Atunci să faci aşa cum ţi-am spus. începând de azi te întinzi cu burta la soare, mănînci bine, iai doctoriile astea şi după o lună de zile să treci iar pe Ia mine. Altfel să ştii că nu e glumă. Dacă ajungi să cazi la pat, n-ai ce mai căuta la mine.
Medicul ieşi de ciupă birou' şi-şi puse mîna pe flanela cârpită a omului,, care cît o simţi se şi ridică în. picioare.'
— Să nu-ţi pară lucru de glumă! Că eu ştiu cum sînteţi voi: „lasă că-mi trece" pînă începeţi să vă scuipaţi boşogii pe jos; Vă repeziţi pe urmă la doctor şi cînd vedeţi că nu. vă mai poate face nimic, începeţi să înjuraţi că nu e bun doctorul.
* — Domnule doctor, îl întrerupse Boţoghină nedumerit mereu, că medicul uitase ce-i spusese data trecută: păi eu am făcut rost de douăzeci de mii de lei, că mi-ai spus că mă bagi într-un spital unde o să mă fac sănătos într-o lună-două...
Medicul tresări:
— Douăzeci de mii? întrebă el neîncrezător.
— Păi aşa cum mi-aţi spus dumneavoastră!
— Ai Ia dumneata.douăzeci de mii?!! întrebă doctorul uimit, impresionat de privirea bolnavului pe care abia acum i-o vedea; era o privire
158
MARIN PREDA
lărgită, strălucitoare de viaţă şi de speranţă, dar străbătută şi de umbre nedesluşite, urme ale nopţilor de nelinişte şi spaimă.
— Păi am vîndut jumătate din lot, domnule doctor! întări Boţoghină limpede şi uşurat, ca şi cînd ar fi fost de pe acum sănătos; adăugă senin şi împăcat: ce era să fac? Astă primăvară au murit doi inşi la noi în sat, tot aşa, au stat acasă şi...
— Uite ce e, Boţoghină, da, ştiu acuma... Aşa este, cu vreo douăzeci de mii de lei te faci sănătos, bine că ai vîndut. Eu ţi-am spus data trecută să vinzi şi să faci rost de bani, aşa cum spun la fiecare. Dumneata, bine că ai avut ce vinde... Uite ce-ai să faci:... ia spune-mi, eşti cu căruţa?
— Cu căruţa, domnule   doctor. Cu băiatul.
— Dă drumul căruţei acasă şi rămîi aici. Mîine o să te trimit la munte într-un sanatoriu...
XIV
A doua zi dimineaţă, Guica îşi luă ciorapul de gît şi porni încet spre casa fratelui ei să fie de faţă cînd Moromete şi cu toţi ai Iui au să bage de seamă că Paraschiv şi cu Nilă au fugit cu caii la Bucureşti. Se gîndea încet, cu o bucurie care îi ungea inima, cum are să se întindă vestea numaidecît în. sat că cei trei băieţi ai lui Moromete au fugit cîteVtrei de acasă cu caii şi cu oile şi că asta s-a întîmplat — şi Guica avea să aibă grijă să se afle întocmai aşa —■ din. pricina celor două fete ale lui Moromete şi a Catrinei lui Moromete care vroiau ele să pună mîna pe averea fraţilor...
Plecarea aceasta se întîmplase, cum nici ea, Guica, n-ar fi crezut că se putea mai bine;.întîi Achim cu oile, acum o săptămînă; apoi, seara trecută, cu amîndoi caii, Paraschiv şi Nilă; astăzi era zi de sărbătoare, sfinţii Petru şi Pavel; mîine toată lumea avea să iasă la secerat grîul. Mai întîi, Moromeţii rămaşi, adică cele două fete, Tita şi Ilinca, Niculae şi mama lor, Catrina, ca Moromete în cap, n-au să mai aibă ce mînca în timpul muncilor, nu mai aveau laptele!; apoi nu vor mai avea cu ce să se ducă la deal, o să trebuiască să se ducă pe jos, cu secerile pe umăr; apoi, strînsul şi treieratul griului căratul lui pe arie şi celelalte munci; n-au să mai aibă cu ce le face, vor trebui să dea din colţ în colţ, să bată la porţile oamenilor după vite.
Acest dat din colţ în colţ îi săra inima Guichii. Şi mai ales dusul Moromeţilor la secerat pe jos. Şi încă: Niculae nu ştia să secere, Catrina Moromete trebuie să rămînă acasă şi să facă de mîncare, să îngrijească de păsări, Moromete la fel, cu atîţia copii, se desvăţase să muncească, stătea toată ziua pe mirişte, zicea că leagă snopii, fuma şi umbla încoace şi încolo; singurele care aveau să muncească rămîneau cele două fete.
„Na! Să vă săturaţi, gîndea Guica, apropiindu-se de casa fratelui. Să munciţi acum să vă iasă ochii din cap. Şi pînă să cumpăraţi voi cai şi oi, se întorc şi ăia cu buzunarele pline de bani! O să vedeţi voi atuncea ce-o să vă facă ei, că v-aţi făcut stăpîne pe casa lor!"
Guica se apropie de podişca fratelui şi se opri pe ea, uitîndu-se în curte peste gard. Fata cea mică a lui Moromete, Tita, mătura bătătura cu un tîrn uriaş făcut din fire de rosmarin. Pe prispa casei stătea, într-o parte Moromete, iar în colţul dinspre drum, Niculae şi cu sora lui mai mare, Ilinca. Niculae plîngea încet, prelung, jelindu-se prosteşte şi spunînd mereu unul şi acelaşi lucru:
* — Hai, mă Ilinco, dă-mi! Dă-mi, mă, Ilinco, n-auzi!? Hai, mă, Ilinco, aaaa! aaaa! Dă-mi, mă, Ilinco şi mie nişte flori!
MOROMEŢH
159
Moromete bea tutun şi se uita liniştit spre şosea. Din cînd în cînd, cineva trecea pe drum şi îl saluta. Moromete răspundea tare, cu multe cuvinte, spunînd „bună să-ţi fie inima cutare" sau „să trăieşti, mă Dumitrache!" în acest timp, Niculae bîzîia mereu, dar nimeni nu-1 lua în seamă, ca şi cînd treaba lui ar fi fost să plîngă aşa mereu, fără nici o socoteală.
Guica intră încet în curte, cu ciorapul de gît şi apropiindu-se de prispă, •dădu bună dimineaţa. Nu-i răspunse nimeni. Tocmai atunci, Ilinca se răstea apăsat la Niculae:
— Mai taci, mă, din gură, desghiocatule! Pînă mai alaltăieri te-ai ţinut de coada oilor şi acuma te găsi coroana. Să-ţi dau eu. flori din grădiniţă ca să faci coroană altora! Păi dar!
— Dă-i fa, şi lui nişte flori, dosădito, ce eşti aşa de cîrpănoasă?! Se auzi din casă glasul mamei.
— Ia mai taci din gură, mamă, aţi săpat vreunul grădiniţa? Să-i dau flori să facă altora coroană! Ia uite-te!!
La auzul acestui răspuns, Niculae începu să urle de-abinelea. De astă -dată însă el se ridică şi sări spre grădiniţă.
— 3a nu te prind că iei vre-o floare, că-ţi rup zulufii, Niculae, ameninţă Ilinca de pe prispă.
Catrina Moromete ieşi afară, gătită pentru biserică. în clipa aceea, 'clopotele bisericii începură să bată. Femeia se închină şi se dădu jos de pe prispă. Chipul necăjit şi bătut de soare al femeii era acum liniştit, plin de bunătate. Ea îşi surnese fusta neagră de lînă şi îşi ascunsese pe la spate «ine ştie ce albitură care nu trebuia să se vadă. Se uită peste bătătură şi văzînd-o pe Guica aşezată pe prispă, cu ciorapul de gît, i se adresă cu multă -evlavie:
---Mario, mai lasă şi tu ciorapul ăla, că o să te duci în fundul iadului!
Cît e săptămâna de mare, umbli mereu pe la muieri şi spui că azi e joi-mari, mâine miercurea păsărilor, poimâine lunea verde! Şi. acuma că e sărbătoare lăsată de domnul Cristos, lucrezi la ciorap în loc să vii şi tu şi să asculţi baremi sfânta evanghelie!
— Ei, las' să mă duc eu în iad, răspunse Guica,lucrînd parcă înadins mai repede la ciorap. Ce e iadul? S-a întors cineva d-acolo?
Moromete îşi încreţi fruntea şi aprobă subţirel: —■ Aşeâie! Guica continuă:
—- Că n-o fi mai rău ca p-aici. Că cînd oi muri, intri în pămînt site înănîncă viermii. Şi sufletul? Un abur care trăieşte şi el şi se tot plimbă...
— Păi, se plimbă! aprobă Moromete cu o indescriptibilă ironie. „Păi da, n-are încotro, se plimbă, fireşte..."
—■ Ei, he! făcu Catrina, pornind încet spre poartă. Ce trebuie să fie în inima voastră! Stăpîneşte ăia spurcatu'!
— Păi stăpîneşte! făcu Moromete din nou.
în acest timp, furat de starea ciudată a tatălui său, Niculae uitase să mai bocească. Deodată însă, el îşi dădu seama că dacă mama lui se duce, numai e nimic de făcut cu coroana lui. Sări de pe prispă şi se luă după ea, îi ieşi înainte şi o apucă de fustă; se uita în. ochii ei cu jale şi începu să verse lacrimi cît boabele de porumb de mari:
— Mă, mamă, mi-a spus dom'văţător să fac şi eu o coroană, se jeli el deznădăjduit. Şi mi-a spus să veniţi şi voi la şcoală, mi-a dat să învăţ şi eu o poezie, hai măi, maică, spune-i Ilincăi să-mi dea flori din grădiniţă... măicuţă, mi-a spus că o să mă treacă clasa şi că o să spui şi eu o poezie... dom'văţător Teodorescu mi-a spus să nu lipsesc, că am dat examen acu
160
MARIN PREDA
o săptămînă, m-a ascultat şi mi-a spus şă-mi fac coroană... spune-i Ilincăi, mamă...
Băiatul îşi încleştase mîinile lui mici şi înnegrite de soare de fusta aspră a femeii şi n-o lăsa deloc să se mai mişte. El se uita în sus spre chipul ei şi vărsa lacrimi atît de copleşitoare, încît femeia îi puse mîna pe cap şi înghiţind greu, îi mîngîie urechile înnegrite cu palma ei aspră şi îi şopti;
— Du-te în grădiniţă şi ia-ţi flori! hai!
Apoi. se întoarse spre casă şi se jaită spre fiică. Dar fata i-o luă înainte chemîndu-1 pe băiat cu un glas înmuiat:
— Hai, mă, treci încoace căpăţînosule, nu ţi-am spus că-ţi dau, ce te jeleşti aşa? Plî-înge, ca blegu!
— Ilinco, Ilinco, ameninţă femeia din poartă! Pentru nişte flori, fa? Te vede dumnezeu de sus!
Moromete, auzind aceste cuvinte din urmă, îşi lăsă capul într-o parte şi întări cu fineţe:
— Păi te vede !!
Guica stătea mai departe pe prispă, împletea la ciorap şi aştepta ca fratele ei să înceapă să se neliniştească de lipsa celor doi: Paraschiv şi Nilă. Moromete însă stătea mereu pe prispă, bea tutun, se uita din cînd în cînd spre drum răspunzînd la saluturi şi nu se sinchisea că deşi soarele se ridicase sus pe cer, Paraschiv şi Nilă încă nu se întorceau cu caii de pe izlaz. Atunci Maria Moromete se întoarse spre Tita, care ajunsese cu maturatul aproape de scara prispei şi întrebă într-o doară:
— Tito, unde sînt, fă, băieţii-ăia?
•— Ce mă-ntrebi pe mine? Cu caii pe izlaz, unde să fie! răspunse fata în
silă.
— Dar de ce n-au venit pînă acum? întrebă Guica iar, cu o bucurie abia ascunsă.
— Du-te şi-i întreabă, răspunse fata ursuză.
— „He! o să vedeţi voi! o să văd eu cum ai să te duci mîine pe jos la. secere" gîndi Guica.
— Dar de ce s-au dus amîndoi? Ce i-a găsit? întrebă Guica iar. Că vorbisem cu ăla marele că vine să-mi dreagă podul, că s-a stricat la căpriori.
Fata nu mai răspunse. Moromete nici nu auzise schimbul de cuvinte, în grădiniţă, Niculae îşi. terminase coroana şi se pregătea să plece la şcoală.. El se apropie de tatăl său şi-i puse mîna pe umăr:
— Tată, dă-mi şi mie pălăria ta, să mă duc şi eu la şcoală. Moromete se   trezi din visare:
— Ce e, mă? Pleacă de-aici!
—• Hai, tăticule, zău, dă-mi şi mie pălăria ta, se rugă băiatul încet.
— Hai, tată, dă-i pălăria să plece odată, că iar începe să bîzîie, spuse şi Ilinca din grădiniţă.
Moromete îşi scoase pălăria din cap, se uită Ia ea cu atenţie, parcă abia atunci ar fi văzut-o   întîia oară şi spuse:
— Na, mă, pleacă de-aici. Căpăţînosule! Ai un cap cît o baniţă! Unde te duci tu? ce cauţi la şcoală?
Băiatul tăcu', nu spuse nimic şi se îndreptă sfios spre drum. Moromete îl urmări cîteva clipe, apoi îl strigă: ■— Mă, n-auzi? Ia vin încoace.
Niculae se întoarse şi se opri în faţa tatălui. Aşa cum se oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri,cu capul mare peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în cămaşă şi cu picioarele desculţe şi pline de zgîrieturi, Niculae parcă era o sperietoare.
MOROMEŢH lf;i
—. Spală-te pe picioarele-alea, îi spuse Moromete descingîndu-se de cureaua de piele care îi ţinea brîul roşu peste mijloc. Spală-te cu săpun şi na ici, încinge-te cu cureaua asta peste cămaşă, că parcă esti dăulat, parcă te-a prins cineva de pe gîrlă!
Băiatul luă cureaua strălucind de încîntare şi alergă spre troaca păsărilor să se spele. Tot atunci, de pe şosea se auzi un tropăit zgomotos de cai. Guica sări în. picioare atît de repede încît s-ar fi crezut că a muşcat-o ceva de sub pămîntul prispei. Poarta se deschise şi cei doi, Paraschiv si Nilă, intrară în curte. Caii sforăiau într-una şi se vedea că au fost goniţi; dungi mari de umezeală le brăzdau spinarea şi pulpele le erau pline de spumă albă Guica încremenise lîngă prispă şi ghemul negru de lînă i se rostogolise pînă în mijlocul bătăturii.
Moromete îşi ridică-şi el privirea mirată:
— Ce e mă, cu voi? Sînteţi nebuni? Ce-aţi gonit caii ăia aşa?
Nu căpătă însă răspuns. Paraschiv descăleca repede si 'avea buzele atît de ieşite în afară şi atît de încălecate una peste alta încît' de departe semăna cu unul care şi-ar fi agăţat de gură nişte clape de gumă. Nilă era posomorit şi se mişca mai greu decît oricînd. Trupul lui gros alunecă de pe spinarea calului ca un sac cu. picioare şi rămase tăcut stergîndu-se încet cu. palma peste turul pantalonilor.
— Nilă, ce mă, eşti surd? Ce e cu voi? întrebă Moromete iarăşi. ^Atunci Nilă se întoarse spre tatăl său şi fruntea Iui lată si  cu carne
multă pe ea se încreţi şi se îngrămădi spre rădăcina groasă a nasului • răspunse mormăind, dar glasul i se auzi totuşi foarte limpede:
— N-auzi, mă, că ne-a gonit nişte pîndari? Ne-au intrat caii în nişte
ovăz!
„Ce e cu ăştia? se întrebă Guica trăznită de întoarcerea aceasta a celor doi. De ce n-o fi plecat?"
— Paraschive izbucni ea cu un glas ascuţit, clocotind de furie acră şi nestăpânită.,Bine, mă, ce e cu tine, fire-ai al naibii să fii! D-aia îţi fac eu ciorapi, mă? Ziceai că vii să-mi dregi căpriorile alea ale podului'' Fire-ai al naibii să fii, cu botul tău!
Şi fără să mai aştepte răspuns îşi culese ghemul din ţărînă şi porni cu pasivei iuţi şi uscaţi spre şosea. Paraschiv se întoarse spre ea şi o' strigă din
urma:
— Viu acuma, ga Mario!... Bagă mă, caii în grajd, se adresă apoi lui Nila iăcindu-i semn, adică să vie şi el la ga Maria.
Dar Nilă nu-i luă în seamă semnul, îi întoarse spatele si intră cu cai cu tot în grajd.
XV
Paraschiv era atît de furios încît intrînd în bordeiul tusei uită de şubrezenia patului şi aproape se aruncă pe el.
— Nu ţi-am spus eu, ga Mario, că ăsta n-are să meargă? Fir-ar capul lui al dracului de bou! Ăsta e bou! Bou de mere şi de pere.
Dar tuşa îl primi cu strigăte ascuţite:
— Şi tu de ce n-ai fugit singur? Ce-ţi pasă ţie de el? Dă-te la o parte de pe pat, n-auzi că trozneşte?
~ Paraschiv se ridică şi se aşeză pe un scăunel. Tuşă-sa era atît de înăcrită, încît îi întoarse spatele şi nici nu vroi să-1 mai asculte cum s-a întîmplat. Ea îşi scoase firul de lînă de pe gît, aruncă ciorapul după sobă şi în
11 — V. Rpmînească Nr. 7
162
MARIN PREDA
timp ce se uita în curte şi blestema, un cîine al nu ştiu cui hălpăia nişte mălai dintr-o strachină mică în jurul căreia piuiau jalnic vreo zece-cincisprezeee puişori mici cît nucile:
—■ Nia d'acolo, plesni-ţi-ar ochii de potaia dracului, ţipă Guica ieşind afară. Mîncaşi mîncarea puilor, lovite-ar turbarea astăzi şi mîine.
Guica se luă cu bulgări după cîinele care sări gardul vecinului şi-i arătă femeii o clipă coada şi picioarele dinapoi. Furioasă, Guica izbi cu bulgari în gard, blestemînd:
— Mînca-ţi-ar coada cui te are, că nu-ţi dă să mănînci, şi vii să faci burtă în curtea mea! Făi, armăsăroaicelor, legaţi-vă cîinele, mînca-l-aţi fript să-1 mîncaţi!
De la vecin nu răspunse nimeni şi Guica se întoarse în bordei. Paraschiv stătea cu coatele pe genunchi şi o aştepta să se liniştească, deşi era şi el furios.
— Plecasem, ga Mario, şi cînd am trecut de Tătărăşti n-a mai vrut Nilă să meargă, explică el. De la început se tot oprea şi se uita îndărăt... ce să fac cu el dacă e tîmpit!...
— Păi fiindcă sînteţi buni numai să vorbiţi, ţipă Guica, scoasă din sărite. Toată iarna staţi pe Ia mine şi ga Maria în sus, ga Maria în jos... fir-aţi ai naibii să fiţi că sînteţi mai proşti ca Năstase Besensac. Sînteţi buni numai să veniţi şi să vă fac ciorapi şi flanele şi să vă pui deoparte ce am şi eu mai bun şi voi vă moşmoniţi de-un an de zile şi nu sînteţi în stare să vă faceţi şi voi un rost!
— Hai, ga Mario, taci din gură şi ascultă aicea, nu mai ţipa aşa ca o coţofană. Dacă nu ştii, de ce vorbeşti? mormăi şi Paraschiv arţăgos.
Guica îşi ieşi din minţi.
— Ce să ştiu, mă, ce să ştiu? Cine e coţofană? Să nu-ţi dau acuma cu ceva peste botu-ăla!
— Păi dacă te repezi, şi nu vrei să asculţi! Ascultă aicea la mine.
— Nu vreau să mai ascult nimic. Am avut şi eu un loc acolo, în spatele casei lui tac-tu, se vaită ea pe neaşteptate. Ooof... o să iau pe cineva străin şi-o să i-1 dau, că am avut şi eu nepoţi şi m-au făcut de rîsul lumii. Un pogon de pămînt am şi un cap de vie şi casa asta aşa cum e... am s-o iau pe fata aia mică a lui Ripiţel, săraca, să-i rămîie ei bordeiul ăsta şi să se mărite şi ea cu pogonul meu, să nu stea ca mine nemăritată! Că alde frate-său a rămas neînsurat, vai de capul lui şi cine să-1 ia aşa gol şi fără nimic! Şi-o s-o iau aici, şi o să-i trec şi pogonul şi casa şi să aibă şi ea grijă de mine cînd o să în-chiz ochii... că frate-meu Ilie... că rudele... nepoţii...
Maria Moromete se făcu. deodată moale şi se lăsă încet pe pragul bordeiului. Ea începu să se jelească încet şi fără lacrimi şi bocetul ei, deşi încet împînzi aerul bordeiului şi al bătăturii şi se răspîndi ca de mort pe toată întinderea uliţii: .
— Ooof, nepoţii, nepoţii! Doamne-doamne... eee... C-am avut şi eu o mamă, doamne!...şi a intrat în pămînt îîî...î-î...şi m-a lăsat singură-î! Că frati-meu Ilie s-a însurat a doua oară-î. Şi soră-mea a făcut copil de fată mare-iii! Şi dacă s-a dus din. sat m-a lăsat pe mine singură, doamne! Şi lui Ilie nu-i pasă de mine, doamne! Of, doamne-doamne-ei!... eeeii! Şi-am avut şi eu un copilîî... şi a murit şi ăla că mi l-ai luat, doamne! şi m-ai lăsat singuricăăă ! M-ai lăsat singurică, doamneeei!... eeee! singurică m-ai lăsat, doamne pe pămîntul-ăsta! Că nici nepoţii şi nici fraţii şi nici rudele, că s-au dus toţi şi nimeni nu te ia în seamă şi toţi rîd de tine, doamne! Că am vrut şi eu să las nepoţilor bucăţica mea de pămînt şi să-şi facă şi ei casă pe ea... şi să mă ţie şi ei în casa lor că am îmbătrînit şi sînt singurică, doamne...
MOROMEŢH
163
că am zis şi eu că să fie bine de ei, că sînt nepoţii mei şi am vrut să se însoare şi ei şi să-şi ia muieri şi dacă închiz ochii şi mor să aibe cine să mă spele, să nu mor cu ochii beliţi, doamne!... Of, doamne-doamneee!.. eee... că n-am vrut răul nimănui şi i-am îndemnat şi eu să-şi facă rost de bani şi să-şi facă casă că sînt mari şi le trece vremea, doamne! Că numai tu ştii ce e în inima mea, doamne, inima mea friptă şi prăjită... că sînt singurică şi mi-e urît şi frică, doamne! Of, doamne-doamnee-eee!.. eeeee!.. Că dacă îi înveţi ţi-ies fel de fel de vorbe, doamne,şi lumea te porecleşte şi-ţi spune Guica... şi nimeni nu ştie cum îmi tremură mie inima, doamne, şi picioarele mi s-au răcit, că nu mai poci, că o viaţă am avut şi s-a dus şi aia, dumnezeule!
Paraschiv se ridică de pe scăunel şi îi puse mîna pe umăr.
In timpul cît tuşa lui se jelise, el se uitase pe geam să vadă dacă aude cineva. Lumea care trecea auzea, dar nimeni nu se oprea. întorcea capul şi apoi îşi vedea de drum ; numai nişte copii se opriră sfioşi şi ascultară un timp, cu gravitate, bocetele femeii.
— Ei, ga Mario, şopti Paraschiv încurcat.— Hai, taci odată, că nu e nimic. Ce te-a apucat? De ce nu stai să auzi cum a fost, că nu e vorba să...
Maria Moromete tăcu şi se ridică încet de pe prag, fără să-1 ia în seamă pe nepot. Ea merse şi ridică din mijlocul bătăturii strachina răsturnată de cîine, o şterse cu mîna de mălai şi uitîndu-se în jurul ei începu să cheme puii cu un glas care nu mai amintea cu nimic de cel cu care se jelise puţin mai înainte. Ea chema puii şi risipea mălai, iar cloşca dădea tîrcoale .cloncănind şi cîrîind zgomotos. De pe cer soarele de vară începuse să verse cu putere o căldură înăbuşitoare.
Paraschiv ieşi din bordei şi plecă încet cu. umerii îndoiţi. Fuga nu izbutise, dar nu era nimic; trebuia căutat curînd un alt prilej, pînă nu trecea vara. Şi altfel trebuia acum. să procedeze.
XVI
Niculae intră în curtea şcolii, foarte mîndru de pălăria pe care o avea pe cap şi de cureaua cu. cataramă albă cu care era încins peste cămaşă. El se amestecă printre băieţi, căutînd cu ochii pe băiatul lui Ţugurlan şi mai ales pe premianta clasei, Boţoghină Irina. Niculae se îndreptă spre grupul fetelor din clasa lui care făceau mare zarvă în curtea clin spatele şcolii; nici nu apucă să se apropie bine şi Niculae se pomeni arătat cu degetul de vecina lui, Bălosu Rafira, care cît îl văzu, începu să ţipe:
— Uite la Moromete, uite la Moromete! A venit cu părăria lui ta-său! ăăă! Părăria Iui ta-său! Părăria Iui ta-său şi cureaua !
Niculae îngălbeni de furie, dar nu putu să spună nimic. Se linişti însă repede văzînd că celelalte fete îşi văd de joc şi nu-1 iau. în seamă. El se opri în dreptul unui grup de trei-patru fote care jucau ceva sărind într-un. picior printre nişte pătrăţele şi semne sgîriate pe pămînt. Boţoghină Irina stătea şi aştepta să-i vine rîndul la sărit. Cînd o văzu Niculae cum stă, cu umărul ei. sting puţin ridicat, oacheşă şi. cu coadeie mici lăsate peste o bluză nouă, i se păru atît de frumoasă încît, uitîndu-se la ea, sîngele îi împurpura obrajii şi inima lui începu să bată ca o păsărică. Aşteptă ca ea să ridice ochii şi să-1 vadă cu pălărie şi curea. Irina însă nu ridica de loc ochii spre el; aştepta cu nerăbdare să-i vie rîndul la joc. Chiar îi veni rîndul; luă bucăţica de ciob în mînă, se aşeză în dreptul pătratului, aruncă ciobul şi începu să sară printre pătrăţelele şi semnele jocului. Niculae o urmări cum sare şi. după un timp nu mai simţi decît necaz. Cînd fata aruncă ciobul în figurile cele mai grele
11*
164
MARIN PREDA
şi a nume în iad şi în cer, Niculae făcu pe neaşteptate un pas, strică liniile şi o îmbrînci pe fată în mijlocul figurilor. Celelalte fete ţipară ascuţit şi tă-bărîră pe el. Pălăria lui Moromete fu mototolită rău pe capul fiului. Niculae o luă la goană şi fetele îl lăsară în pace. Ele refăcură repede pătratul stricat, si Irina spuse că trebuie acum să dea din nou ,|u ciobul.
De ziua serbării şcolare, copiii veneau în număr mare. Veneau şi cei care lipsiseră mai tot timpul anului; chiar şi cei care ştiau că au să fie lăsaţi repetenţi. o
In faţa intrării, băieţii din cursul comphmentar ridicau o scena, băncile fuseseră scoase din curtea şcolii să se aşeze oamenii în ele. Din cînd în cînd, cîte un învăţător ieşea afară şi bătea din palme să potolească zarva. Unii copii jucau oina, alţii chinuiau o minge de cîrpe jucînd foot-ball. Niculae era mare foot-ball-is't, juca la becie, era vestit prin şuturile lui şi i se spunea Dobay.
Deodată un murmur începu să umble prin toata curtea. Un băiat care stătea la poartă strigase tare:
— Vine dom'vătător Teodorescu cu doamna!
Vestea străbătu curtea prin toate colţurile şi zarva începu să se stingă. Cei care jucau hoina lăsară jocul iar fetele ieşiră din spatele şcolii şi trecură
fuga în faţă. ' „„, i •
învăţătorul Teodorescu şi soţia lui erau insa departe de şcoala, abia puteau fi văzuţi. Un copil care stătea în poartă anunţă că cei doi au intrat în primărie. Copiii aşteptară în linişte iar cei care încercau să facă gălăgie
erau înghiontiţi:
— Bă, tu n-auzi? Vine dom'vătător Teodorescu !...
In cele din urmă, învăţătorul fu. văzut apropiindu-se de poartă. El mergea încet alături de o femeie mică şi grăsuţă îmbrăcată în costum naţional si încălţată cu nişte pantofi cu tocuri foarte înalte. Avea buzele roşite rău si de gît purta un' sir de mărgele de diferite culori. ^
Copiii se îngrămădiră de-alungul drumului de la poarta pma la scările de la intrare. învăţătorul pătrunse în curte şi se îndreptă spre şcoala, în clipa aceea, din capul şirului izbucniră cîteva glasuri subţiri şi puternice:
— Bună ziua! Bună ziua!
Apoi pe măsură ce învăţătorul şi soţia lui înaintau, erau întîmpmaţi şi urmăriţi .de numeroase glasuri copilăreşti care strigau răzleţit şi neîntrerupt, umil mai puternic şi mai ascuţit decît altul:
— Bună ziua! Bună ziua! Bună ziua!
învăţătorul Teodorescu şi soţia lui, învăţătoare şi ea, nu ştiau că. copiii le fac numai lor această primire. Teodorescu fusese director al şcolii timp de aproape zece ani pînă la venirea lui Toderici, care izbuti repede să-1 lucreze la inspectorat şi să-i ia locul. Copiii însă păstrau mai departe simpatia lor vechiului director.
Nu de aceeaşi primire se bucură însă învăţătorul în cancelarie. Directorul Toderici, cît îl văzu intrînd, sări în. picioare. Era îmbrăcat milităreşte, în uniformă de locotenent. El îşi desfăcu mumie şi striga:
— Haide domnule Teodorescu, pleci din comună şi laşi situaţia elevilor neîncheiâtă! Am să fac raport la inspectorat. Ai plecat şi ai luat catalogul cu dumneata. Ce înseamnă asta?
în cancelarie era strîns întreg corpul didactic al şcolii. Parohul Petre 'Provinceanu si parohul Andrei Bălan, dintre care primul cu soţia învăţătoare în sat,'erau şi ei aci. Preoteasa era numită doamna Lily. Apoi tinerii învăţători, Bădilă Aurel şi Enăchescu Adrian, dintre care al doilea cu
MOROMEŢH
165
doamna, tot învăţătoare. Ea era numită doamna lui dom'văţător Enăchescu, soţul îi spunea Mary; urechea copiilor, însă, refuza aşa ceva.
învăţătorul Teodorescu trase un scaun şi se aşeză, puse catalogul pe birou. Doamna Lily schimbă o privire scurtă cu soţul ei, preotul, şi ieşi din cancelarie. Teodorescu răspunse atît de agresiv, încît toţi învăţătorii şi doamnele se ridicară în picioare:
— Situaţia elevilor mei e încheiată şi pe catalog eu sînt stăpîn!
Se petrecea un lucru nemaipomenit. Teodorescu'vroia să lase repetent pe fiul colegului său, Toderici Arthur, care învăţa prost.
— Am mai discutat odată pe chestia asta şi ţi-o spun verde, domnule director; am să-ţi las băiatul repetent aşa cum se cuvine şi să nu strigi aicea la mine, pentru că nu eşti la instrucţie cu premilitarii.
Directorul îşi muşcă buzele. El mîrîi stăpînit, lăsînd deodată la o parte formulele de politeţă şi oficiale cu care îl întîmpinase mai înainte:
— Teodorescule, îţi spun prieteneşte că cu mine ai s-o păţeşti urît de tot. Te răzbuni că ţi-am luat locul de director?! Sîntem aici cu toţii de faţă: băiatul meu nu e cel mai rău şi mai prost din clasa ta; am să cer inspectoratului' reexaminarea şi am să te dau şi în judecată...
— De trei ani de zile ţi l-am trecut clasa de ruşine, răspunse Teodorescu cu dispreţ. Eram director «pe vremea aia, aşa că vezi, nu e vorba de răzbunare. E un copil tîmpit pe care l-ai crescut obraznic... îmi terorizează clasa... '
Se,făcu o tăcere de cîteva clipe, după care Teodorescu continuă:.
— Şi ce mă sperii tu cu inspectoratul? Ai să ceri reexaminarea şi ai să potriveşti lucrurile cu oamenii tăi din partid; te priveşte. Ce-mi pasă mie?! Eu ţi-I las repetent, îmi iau catalogul colea în faţa satului...
— Şi pe urmă ai să zbori din învăţământ! strigă directorul bătînd cu pumnul în masă. Are să te usture, Teodorescule, nu mă cunoşti-bine! Te rog să predai imediat catalogul clasei a patra fiindcă eu sînt director şi eu prezint situaţia.
Toderici izbi cu un scaun de podea şi începu să înjure soldăţeşte şi să insulte cu grosolănie pe colegul său, fără să mai ţină seama  de doamne.
— Te găsişi tu, să-mi faci aici în şcoala mea pe grozavu'! Dacă nu zbori tu din învăţămînt, să se c... toţi cîinii din România în gura mea!
Toderici izbi a doua oară cu un al doilea scaun de duşumea şi ridică braţul în sus strigînd cu o voce înaltă:
— Bagă de seamă, Teodorescule! Să-i... dumnezeul mă-sii dacă n-am să te fac eu pe tine să tremuri şi să mă ocoleşti zece kilometri cînd ai să mă vezi! Bagă de seamă! Vreai să te pui cu mine şi să mă muşti de ... bine, muşcă-mă tu, dar eu îţi spun că am c... tare şi ai să-ţi   rupi dinţii   în el.
Doamna Mary izbucni în rîs şi ieşi repede afară. Parohul Petre Pro-vinceanu interveni cu glasul lui bisericesc:
— Ascultă, Florică, nu striga aşa că te-aud copiii de-afară.
— Lasă-mă, părinte, că am ajuns cu toţii o adunătură de nebuni, nu de învăţători, continuă să strige directorul. Nu te uiţi la el cum stă şi se uită la mine ca un bou?
în clipa aceea, soţia învăţătorului Teodorescu sări în sus şi începu, şi ea să strige cu glas subţire, piţigăiat, şi care se vedea că tot timpul se încărcase de revoltă:
— Să-ţi fie ruşine, domnule director, că urli şi strigi aicea ca un măgar. Am să te dau în judecată şi toată lumea e martoră! Da, am să te dau în judecată şi n-am să te las pînă nu înfunzi puşcăria! Mocane! Ai venit aicea
166
MARIN PREDA
în iţari şi te-ai ghiftuit ca un porc şi acum urli şi strigi la el parcă ar fi ordonanţa ta ! Obraznicule ! Neruşinat ce eşti... fire-ai al dracului de mocan !
Glasul învăţătoarei clocotea de atîta revoltă şi ură, încît directorul rămase încremenit şi prostit în faţa ei. Ea îşi îndreptă privirea spre cei doi învăţători, Bădilă şi Enăchescu, şi li se adresă palidă, tremurînd de indignare:
—Să vă fie ruşine că staţi si vă uitaţi ia un astfel de spectacol. Ruşine! Huo! ' • '
Adevărul era că soţia lui Teodorescu nu se putea împăca cu gîndul că „mocanul" luase locul de director bărbatului ei. După prima izbucnire, Toderici îşi reveni din surpriză. El rînji cu grosolănie şi spuse:
— Taci, fă, din gură, purceaua dracului! Vezi să nu te trimit Ia agronomie, la vier.
Nu apucă să termine. Soţia învăţătorului Teodorescu apucă strîns călimara mare şi grea de pe masa cancelariei şi o repezi drept în capul directorului. Acesta se feri şi călimara plezni în ţăndări în portretul regelui Carol al II-lea de pe peretele opus. Geamul portretului se sfărîmă cu zgomot şi trăsăturile „primului învăţător" fură bbroşcoite de cerneală şi de lovitură. Portretul începu să se clatine în sfoara şi cuiul de care era agăţat, fără să cadă însă, şi se clătina încet în dreapta şi în stînga ca şi cum şi-ar fi mustrat părinteşte corpul său didactic din cancelaria şcolii. învăţătoarea, văzînd că dăduse greş, apucă în mînă un scaun şi se repezi spre Teodorici; se făcu o învălmăşeală mută şi încleştată; Toderici îi zmulse scaunul cu uşurinţă; femeia apuc,ă altul; soţul ei sări şi se repezi spre director; parohul Petre Provinceanu'îi ţinu calea; în cele din urmă, învăţătoarea, aprinsă la faţă, izbucni în plîns şi îşi apucă soţul de braţ:
— Haide d-aici! Ţi-am spus de la început să nu vii astăzi la serbare! Teodorescu îşi desprinse braţul, deschise uşa cancelariei şi o împinse
uşor afară.
Rămaşi singuri, cei şase bărbaţi se priviră unul pe altul în tăcere şi pe nesimţite corpul didactic se împărţi în două tabere. Tînărul învăţător Bădilă Aurel, singurul neînsurat, trecu de partea fostului director. Parohul Petre Provinceanu şi cu celălalt învăţător, Enăchescu, se ştia că sînt de partea lui Toderici; iar în ce-I priveşte pe Enăchescu—acesta era o rudă îndepărtată a lui Aristide Rădulescu, cu care acesta făcuse afacerea cu căminul cultural—ţinea cu actualul director; singur parohul. Andrei Bălan nu se amestică; el porni spre uşă şi ieşi afară fără să scoată vreun cuvînt.
— Domnule director, începu tînărul Bădilă, bagă de seamă că se aude! Şcoala asta nu e casa noastră particulară.
Toderici trase un scaun şi se aşeză oftînd agresiv. El răspunse cu un glas care căuta să-I atragă pe tînăr de partea sa şi să-1 izoleze cu totul pe fostul director.
— Lasă-mă în pace, dragă Aurele, asta e curată bătaie de joc. Vezi ce-a făcut cu cerneala? Cum dracu' să nu înjuri... dumnezeul mă-si, cînd te scoate din sărite. Să-1 ia o mie de draci de copil, dacă îi place să alerge toată ziua, ce vrei să-i fac eu? Pentru asta trebuie lăsat repetent? Eu ştiu că nu învaţă foarte bine, dar dă-1 în mă-sa, n-o să fac din el un savant. Şi pentru asta trebuie lăsat repetent? Dă-o dracului, Teodorescule, căîntreci măsura !
— De ce întrec măsura? întrebă Teodorescu.aşezîndu-se şi el pe scaun. Eu nu pot să trec clasa un elev care îşi bate joc de carte. Pentru că băiatul tău nu e prost şi ar putea să înveţe şi ţi-am spus de-atîtea ori să-1 ţii din
MOROMEŢH
167
scurt. El ştie că tat-său e învăţător şi director şi în loc să înveţe îmi terorizează clasa ca o bestie.
— Lasă, măi Teodorescule, zise parohul Petre Provinceanu, plim-bîndu-se agale pe lîngă biroul cancelariei. Ce dracu', parcă ai fi venit acum de pe băncile şcolii normale.
— Ca în Apostol de Cezar Petrescu, completă Enăchescu vrînd să fie ironic. Domnule Teodorescu, continuă el, de fapt numai dumneata eşti de vină, pentru că n-ai ştiut să sădeşti în el dorinţa de carte! Asta e!S-o ştii de Ia mine, nu te supăra.
— Lăsaţi-I, dragă, că eu nu mă supăr, zise directorul ridicîndu-se de pe scaun. Să-mi lase copilul repetent. Bine!Lasă-1 repetent, Teodorescule! Pe cuvîntul meu de onoare! Şi ce-o mai fi pe urmă om mai vedea.
— Domnule Enăchescu, strigă fostul director furios. îmi spui mie că n-am ştiut să sădesc în el dorinţa de învăţătură? Ai uitat că pînă mai anul trecut veneai aproape în fiecare zi la mine să te învăţ cum să predai o lecţie?! Acum ţi s-a îngroşat obrazul şi faci ironii.
— Teodorescule, linişteşte-te, dragă, murmură cu. blîndeţe parohul Petre Provinceanu. Ce-o să creadă lumea despre noi dacă ai să-1 laşi pe băiatul Iui Florică repetent? „Ia uită-te, o să zică, mama lor de învăţători, că proşti copii mai au". Gindeşte-te şi tu, ce dracu'!
Teodorescu vru să răspundă, dar fu. întrerupt de revenirea în cancelarie a celor care ieşiseră; parohul Andrei Bălan şi învăţătoarele Lily, Mary şi soţia lui Teodorescu.
— Haide, că s-a strîns lumea şi aşteaptă, e curtea plină, spuse parohul Andrei Bălan lăsînd uşa deschisă.
XVII
Spre prîuz Moromete se satură să stea pe prispă; ieşi la drum pe stă-noaga podiştei. Ziua era frumoasă, deşi căldura năvălea din cer asupra ei. Pe stănoagă era la umbră, deasupra salcîmi înfloriţi, iar pe şoseaua albă, curată, măturată din. toate părţile de fete, treceau oameni. La a treia casă înainte, ieşea din curte şi se ducea nu se ştie unde Matei al Barbului, care avea o gîlmă în gît şi care din pricina asta, cînd vorbea, îţi venea mereu, să-i spui: „tuşeşte mă Matei, să-ţi iasă gîlnia aia din gît".
— Unde te duci Matei?! îl întrebă Moromete anume ca să-1 audă vorbind.
— "a duc înă la mnatu-meu, ă-mi dea un ăpăsfru!
„ Vedeţi? Din pricina gîlmei cuvintele lui sînt ciumpăvite, topite în ornuşor". părea să spună Moromete prin întreaga lui înfăţişare. Vecinul din faţă, alde Udubeaşcă, ieşise şi. el Ia poartă.
— Mă, Udubeaşcă! chemă Moromete în prada aceleiaşi stări de adîncă şi atentă contemplare. Ce face, mă, Gheorghe ăla al tău?!
Gheorghe acela al lui Udubeaşcă nu făcea nimic deosebit ca să se mire şi să fie atît de nemapomenit de încîntat Moromete, dar întreba de el tocmai de aceea, tocmai pentru că săracul Gheorghe al lui Udubeaşcă era un flăcău şters şi bun şi ale cărui urme pe pămînt nu. le vedea nimeni.
— Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz! răspunse Udubeaşcă. „Vedeţi?! asta face Gheorghe al lui Udubeaşcă!"
— Bună ziua, Moromete!
— Bună ziua, Nae !
168
MARIN PREDA
Nae Boldeaţă, un creştin! Vreţi să mai ştiţi şi altceva despre el? Nu e nevoie.
— Ce faci,   Moromete? Hai, devale!
Ei, ăsta da, un om în toată puterea cuvîntului; trece pe lîngă tine, nu dă bună ziua, te întreabă doar aşa, ce faci, hai devale, adică nu faci bine ceea ce faci, mai bine ai face dacă te-ai lua după el.
Trecînd pe lîngă el, unii încercau să-1 ia cu ei la fierărie, la Iocan, dar Moromete le răspundea că nu merge, ce să caute el acolo? Şi spunea acest lucru cu un glas care vroia să însemne că el niciodată n-a fost pe-acolo, ba chiar s-a ferit totdeauna să se ducă; altora le răspundea că n-are timp; unuia i-a răspuns chiar că nu poate, e ocupat.
într-o vreme, un vecin din fundul grădinii, care de cele mai multe ori trecea prin curtea Moromeţilor ca să iasă spre şosea, se oprise lîngă el şi îi adusese aminte că astăzi după masă popa Petrică are comitet la bancă şi că Moromete să vie şi el acolo, ca fiind membru în comitetul bisericesc. Moromete îi răspunse vecinului că nu merge; şi la întrebarea celuilalt că de ce nu merge, tăcuse cîteva clipe, apoi răspunse rar şi tărăgănat: „nu viu, mă Ene, ce, tu nu ştii că eu nu mai sînt în. comitet? Am fost destituiţi M-a destituit popa". Vecinul nu înţelesese cuvîntul destituit, plecase fără să mai spună ceva.
Moromete fu urnit de pe stănoagă de Cocoşilă. Dar nu fără cîrîială şi discuţie, Cocoşilă îi spunea să meargă împreună la serbare, că e serbare la şcoală, să vază şi ei ce-o fi pe-acolo; Moromete răspunse că nu merge, ce să facă acolo?
— Hai, mă, trecem pe la Aristide şi bem cîte-o ţuică, fac eu cinste, spuse în cele din urmă Cocoşilă, ştiind că la această invitaţie celălalt n-are să se mai opună.
Moromete ridică privirea spre prietenul său şi întrebă cu multă uimire:
— Zău, mă? Ce te-a apucat? Ce-ai păţit?
Cocoşilă se supără şi-i spuse lui Moromete să nu facă pe deşteptul, că dacă e vorba să numere care a făcut cinste de mai multe ori, el, Moromete, iese prost. Moromete începu să rîdă încet şi părea dispus să înceapă numărătoarea, dar Cocoşilă îi întoarse spatele şi se prefăcu că pleacă; fără folos însă, deoarece Moromete îl cunoştea şi ştia că totdeauna cînd Cocoşilă era atît de insistent, avea ceva de spus, ceva care îl rodea şi în care nu se poate descurca.
Porniră încet spre centru răsucindu-şi ţigări.
— Moromete, ai auzit, mă? anunţă în sfîrşit Cocoşilă. Am vrut să-ţi-spun eu de ieri, dar a venit Ţugurlan şi... în fine m-am gîndit aseară, pînă să adorm... M-am gînclit.... am făcut la ţigări, iar m-am gîndit... Mă, tu auzi? Am băut la tutun... stam şi mă gîndeam şi am băut tutun! Mă, am băut tutun! !! Ce să-ţi mai spun, pînă m-a luat dracu' şi-am adormit.
— Ce, mă, la ce te-ai gînclit? întrebă Moromete vesel. *
— Am fost alaltăieri pe la gară şi am auzit doi inşi care vorbeau.
— Ce spuneau?
— Vorbeau de politică. Erau doi inşi nu ştiu de pe unde: intrasem la Marinescu să iau o ţuică şi ei stau în picioare şi discutau, aveau o gabrioletă în faţa cîrciumii. Nu-ş ce-or fi fost ei, în tot cazul oameni deştepţi, nu. proşti ca tine.
— Sau ca tine, completă Moromete netulburat.
— Da, şi vorbeau între ei. Vorbeau, vorbeau, uite aşa le mergea gura! Dar nici unul nu se lăsa! Amîndoi deştepţi! Trebuie să fi fost niscai geambaşi sau negustori din ăştia care au magazii de grîne prin gări. Adică numai unul clin ei, că avea ceafa groasă; ălălalt nu-ş' ce
MOROMEŢH
169
era, că era mai spălatei, aşa ca agentul ăsta al nostru de la C.A.M. La început n-am prea înţeles, că nu ştiam despre ce e vorba. Eu am cerut o ţuică şi m-am făcut că nu-i aud; şi pe urmă am început să prinz ceva. De fapt mîncau amîndoi c...t, spuneau că o să vie legionarii la putere, că ţărăniştii nu sînt contra lor... Ei! Au mîncat ei la c...t aşa cam vreo jumătate de ceas şi odată îl auz pe-ăla mai spălatu' că dacă vin legionarii la putere, atunci e bine, s-a terminat cu partidele. Ălălalt, ăla borţosul, zice că nu se poate. Dacă e vorba aşa, atunci regele ce face fără partide? „S-a zis cu partidele, zice ălălalt. Ori aşa, ori aşa, partidele nu mai sînt în stare să guverneze; e limpede că partide n-au să mai fie; au dus ţara la rîpă şi trebuie oprită să nu se rostogolească. Numai legionarii pot s-o oprească". Aşa spunea ăla, trebuie să fi fost legionar, ...pe mă-sa, că avea pe sub haină o flanelă verde.
— Şi ăla grasu' ce spunea? întrebă Moromete cu interes.
— Dracu' să-1 ia, că n-am înţeles ce politică făcea. Ba spunea de legionari, că nu se poate, ba spunea de Maniu şi de rege. Spunea că Maniu şi cu regele, numai ei pot să mai facă un guvern care nu ştiu ce mînca el c...t că ţara românească este aşa şi pe dincolo. Eu ce mi-am spus? Dă-i în mă-sa, ăştia sînt legionari amîndoi. Asta vream eu să-ţi spun ţie, că nu e de glumă cu legionarii ăştia, dar tu eşti capiu, nu înţelegi...
— Fugi, mă, d-aici. Dă-i în mă-sa de legionari! zise Moromete vesel, mergînd agale, cu mîinile la spate.
Ajunseră apoi în centru la Aristide şi intrară în circiumă. Cocoşilă făcu într-adevăr cinste şi după aceea, fiindcă în circiumă nu prea aveau cunoscuţi, ieşiră şi se îndreptară spre şcoală.
Cînd intrară înlăuntru, curtea şcolii era înţesată de oameni şi serbarea gata să înceapă.. în faţa băncilor dinaintea scenei se aşezaseră un rînd de scaune. Tocmai atunci pe aceste scaune începuseră şă se aşeze fruntaşii comunei: notarul fstrătescu cu soţia lui, o femeie grasă, îmbrăcată cu o fustă uriaşă de catifea subţire; agentul C.A.M. cu soţia, o cucoană îmbrăcată în costum naţional şi cu o umbreluţă de soare pe care o ţinea deasupra capului cu un aer de mare doamnă; alături de ea se aşezase Aristide Rădulescu, fără soţie; apoi veneau la rînd perceptorul cu soţia, agentul fiscal, Jupuitu, singur, cu pălăria lui de paie şi cu obrajii lui care păreau jupuiţi; şi în sfîrşit inginerul agronom lonescu cu toată familia, un student şi două eleve de liceu, abia veniţi în vacanţă. în spatele acestora, în primele bănci, se aşezaseră Crîşmac, Tudor Bălosu şi administratorul moşiei Marica, Cristescu.
Scena din faţa şcolii ocupa intrarea în întregime. învăţătorii şi învăţătoarele, cu un grup de elevi, premianţii, stăteau în dosul scenei, pe coridor, fiecare clasă cu învăţătorul ei.
Moromete şi Cocoşilă se amestecară şi ei printre oameni şi nemai-avînd loc pe bănci, se aşezară jos pe pămînt. După cîtva timp, serbarea începu. Directorul şcolii o deschise cu o cuvântare. Cînd apăru pe scenă în uniformă, se făcu în toată curtea o tăcere deplină.
—■ Domnilor, începu el cu glas tare, proptindu-şi pumnii pe catedra de pe scenă şi rezemîndu-se în eL, Domnilor, repetă nepoliticos, uitînd că în faţa sa, pe scaune, se aflau şi doamne,—serbarea şcolară din anul acesta se serbează cu bucurie pentru părinţii care şi-au trimis copiii la şcoală şi fără bucurie pentru ăia care nu şi i-au trimis. Şi vă spun, domnilor, că din situaţia încheiată pe şcoală iese că oamenii nu-şi dau copiii la şcoală. Ştiţi şi dumneavoastră că cine are carte, are parte. Păi, să vă spun eu, d-aia n-aveţi parte, fiindcă n-aveţi carte. Şi pentru mine, domnilor, să vă spun drept, că eu aşa am obiceiul să vorbesc, pentru mine, zic, după părerea mea, e cel mai prost ăla care nu-şi dă copilul la şcoală! Eu am aicea înscrişi patru
170
MARIN PREDA
sute cincizeci de elevi şi din ăştia patru sute cincizeci şi ceva, nu zic să fi venit toţi, că n-ai unde să ţii atîta mulţime de copii şi la urma urmii unii din • ei sînt aşa de proşti că n-au ce căuta la şcoală; nu zic patru sute cincizeci, şi nici jumătate, că aşa batem recordul pe toată Romînia şi noi, domnilor, nu sîntem ăştia din Siliştea-Gumeşti mai breji ca alţii din alte sate; şi cum ziceam, nu două sute douăzeci; dar eu nu spun nici o sută în cap. Că asta ar însemna să stăm bine, să zici că uite, fir-ar'al dracului, ce spun ăia că sîntem o ţară iară ştiinţă de carte? Păi foarte mulţumesc, dă-mi şi mie ici, Romîniei, nişte colonii, să trăiesc bine şi să vezi cum învăţ carte. Aşa că dacă veneau o sută în cap, aş fi zis că degeaba se laudă Franţa şi Anglia că la ei oamenii sînt bătuţi în cap de atîta carte; uită-te ici, în Romînia, uitaţi-vă domnilor engleji şi franţuzi, sînteţi mai proşti ca noi, sînteţi proşti de daţi în găuri, noi. avem cu ce trăi fără colonii şi învăţăm carte, avem daravelile noastre şi nu ne ducem la mama dracului cu vapoare şi cu submarine! Asta puteam şi putem s-o spunem dacă ne dăm copii la şcoală. Şi cl-aia ziceam adineauri, că e cel mai prost ăla care nu-şi dă copiii la şcoală ! Zice că n-o să-1 facă popă şi nu-1 trimite, şi... Ia dă-mi, Enăchescule, situaţia aia, spuse directorul întorcîndu-se spre fundul scenei. Apoi continuă cu situaţia în mînă: pe clasa întîia au fost înscrişi o sută cincisprezece. Au frecventat regulat, cîţi credeţi? Treizeci şi şapte, anunţă Toderici tare. Şi din ăştia au rămas repetenţi patru. Asta e cu clasa întîia, dar aici. stăm bine, fiindcă pe clasa întîia tot mai vin ei. Şi stăm bine şi cu clasa a doua. Dar ce se întîmplă după aia, nici dracul nu mai poate să înţeleagă. Să vedeţi; clasa treia înscrişi şaptezeci. Au frecventat opt. Opt inşi? Din opt inşi ce să scoţi? Mai poţi să laşi vreunul repetent? Cu clasa a patra...
Directorul întinse mîna înapoi: • ■ — Dă-mi te rog catalogul şi situaţia clasei, domnule Teodorescu. Teodorescu îi întinse catalogul şi situaţia şi timp de un minut asistenţa aşteptă ca directorul să continuie. Toderici cercetă catalogul încordat şi cînd ajunse la sfîrşitul lui, văzu că în dreptul partidei fiului său era scris: absolvent. Ridică fruntea şi continuă:
— La clasa a patra situaţia e ceva mai bună, pentru că domnul învăţător Teodorescu a fost mai aspru decît mine şi v-a trimes amenzi încă de la începutul anului. Că aşa e omul nostru, nu vrea să înţeleagă dacă nu-i trimiţi amenda pe cap. Eu am vrut să nu mă înjure oamenii, şi ca rezultat mi-au venit, mari şi laţi, opt copii la clasa mea. Dar de la anul încolo, uite, vă spun verde, să nu ziceţi că sînt al dracului: care nu şi-o trimete copilul la şcoală, o să-1 amendez şi o,să-l usture, pardon de expresie, ştiţi dumneavoastră unde. Clasa a patra au.fost înscrişi cincizeci şi şapte, au frecventat paisprezece, dintre care trei repetenţi. Şi dacă trecem la cursul complimentar, aici nu se mai poate nici discuta: clasa a cincea, patru, a şasea doi şi clasa a şaptea şase inşi. Eu cam atîta am avut de spus. Şi să ştiţi că în chestia cu amenzile am să tai în carne vie. Acuma doamna Lily are să vă spună cum stă situaţia cu fetele.
Toderici se întoarse cu spatele spre asistenţă şi chemă:
— Unde eşti, doamnă Lily? Pofteşte, te rog, pe scenă!
După care directorul părăsi catedra şi coborî printre păturile scenei jos, lîngă fostul director Teodorescu. El îl apucă pe colegul său de braţ, îl trase printre copii înlăuntrul şcolii şi rămaseră singuri, într-una din clase. Toderici îşi îndoi mîinile spre spate şi*se miră:
— Măi Ionele, de ce mă pui în situaţia să facem scandal de pomană? Dacă nu învaţă, ce dracu' vrei să-i fac? Eu te rog să mă scuzi, ştii cum e felul meu, roag-o şi pe soţia ta să nu se supere! Crucea lui de copil, că dacă
MOROMEŢH
171
mi-ar semăna mie, aş şti ce să fac, dar seamănă cu soacră-mea, fir-ar a dracului cu mama ei de soacră şi toată ziua îl ţine p-acolo pe la ei; eu am treabă, n-am timp să-1 învăţ carte! Pentru asta să ne certăm, să mă faci să-mi ies din sărite? Te rog să mă ierţi şi să nu fii supărat pe mine!
Fostul director se şterse de năduşeală pe frunte şi nu răspunse decît după ce directorul începu să se plimbe nervos pţin odaia de clasă.
— Ascultă , Toderici. Eu la toamnă îmi cer mutarea, răspunse el. N-am înţeles ca în şcoală să mă port cu oamenii şi cu copiii aşa cum faci tu şi Enăchescu. Personal, n-am nimic cu tine, dar numai atît îţi spun: eşti mai tînăr ca mine cu şase ani şi de cînd sînt eu învăţător, lucrurile în loc să meargă spre bine, merg spre rău. Dacă ai fi vorbit ţăranilor, acum zece ani aşa cum ai vorbit, tu astăzi, te-ar fi luat la goană cu pietre. Eu nu pot să mai predau la şcoala asta. Şi fără să mai aştepte răspuns, fostul director ieşi din clasă, mîndru şi dispreţuitor. Toderici dădu din umeri. Ştia că, Teodorescu n-o să plece din satul lui.
XVIII
Afară, învăţătorii şi învăţătoarele îşi strigau premianţii şi copiii spuneau poezii. Cînd veni rîndul clasei a patra, fostul director se urcă pe scenă şi înainte de a începe să numească pe premianţi, el se opri cîteva clipe în faţa catedrei dînd de înţeles că are ceva de spus. Se făcu. linişte şi unii oameni care stăteau jos, tăifăsuind încet, se ridicară în picioare şi curmară şoaptele. Numai nişte babe surde, uitîndu-se la învăţător, îşi aduceau, aminte de părinţii acestuia; fostul director era chiar de-aici din sat.
— Bietul băiat al lui Niţă Teodorescu! îl căina una. E mereu slab, săracul.
— L-a supt învăţătura, că ce mai învăţa, eu îl ştiu de cînd erea mic, zicea alta.
— Ia tăceţi din gură, muierile alea d-acolo, zise un. bărbat, întor-cîndu-se foarte indignat încotro se auzeau şoaptele.
—■ Ei, mai vorbim şi noi, Ghiţă, ce beleşti ochii-ăia aşa? răspunse una din babe cu un. glas nepăsător.
— Duceţi-vă mai încolo, afară, dacă aveţi chef de vorbă.
— Hai, nu-ţi mai răci gura, Ghiţă, că faci praf, spuse altă babă rîzînd.
— Tăceţi din gură! Hei! se auzi atunci glasul poruncitor al directorului.
— Oameni buni! Domnul director a spus la început că e cel mai prost ăla care nu-şi dă copilul la şcoală. Dar eu ştiu de la părinţii mei că nu sînt decît oameni care au cu. ce să-şi dea copiii la şcoală şi oameni care n-au cu ce, nu pot să-i dea, că au nevoie de ei, n-au cu. ce să-i încalţe şi să-i îmbrace, cu ce led.ua cărţi. Sînt şi oameni proşti care nu vor să-şi dea copiii să înveţe, dar ăştia sînt mai puţini, şi nu sînt proşti nici ei, sînt neştiutori, şi dacă sînt neştiutori, sînt tot din cauză că părinţii lor i-au ţinut fără carte. Oameni buni! Dar de ce trebuie să învăţăm carte? Eu nu vorbesc numai de ăia săraci care nu pot veni. Dar sînt şi alţii care mai au şi nici ăştia nu-şi dau copiii la şcoală. Iarna, copilul dacă stă în casă, îl scuteşte pe om de o treanţă pe el şi de o opincă în picioare. Stă cu burta goală după sobă şi aşteaptă primăvara. Eu vă întreb, cui nu i-ar plăcea dintre dumneavoastră să-şi vadă copilul îmbrăcat şi încălţat şi să vie iarna să înveţe, să nu ră-mînă neştiutor?
172
MARIN PREDA
— S-a făcut lumea rea, maică, spuse una din babe din fund, cu busuiocul în mînă (de la biserică venise şi ea la serbare!).
— S-o fi făcut, maică, aprobă învăţătorul, dar asta înseamnă că dumnezeu n-are grijă de ei.
Se auziră rîsete. Învăţătorul se posomori şi se şterse apăsat de sudoare. O clipă se lăsă tăcerea peste toată curtea. In faţă, Aristide stătea vesel, cu aerul său tineresc şi clătina rar din cap; cum sta picior peste picior, el îşi clătina şi pantoful în aer şi se uita intrigat la învăţătorul de pe scenă.
— Oameni buni, spuneam adineaori, că de ce trebuie să învăţăm. Sînt ţări care nu sînt aşa bogate ca a noastră şi trăiesc mai bine ca noi. Ei s-au lăsat de plugărie şi au început să facă fabrici, în fabricile astea ei ţes pînza de America, şi ne ia grîul nostru pe ea, bucatele noastre. Dacă aţi şti carte... Unii dintre dumneavoastră au primit pămînt după război, dar viaţa nu s-a făcut mai bună. Alţii n-au pămînt deloc şi eu am vrut să vă spun că trebuie să vă daţi copiii la şcoală, să înveţe carte şi să se facă meseriaşi. Altceva nu e de făcut pentru copiii dumneavoastră — aşa a făcut şi tata cu mine — aşa că la toamnă lăsaţi-f pe copii, rupţi, cîrpiţi, să vie la şcoală. Rupe de la gură şi ia-i numai o carte-două şi dă-i drumul să se ducă. Aici la Miroşi e o şcoală de meserii şi bursierii nu plătesc nimic. Am citit ieri în ziare (dumneavoastră dacă nu ştiţi carte, nu citiţi ziarele) şi am văzut că la Bucureşti, la atelierele Griviţa, s-a înfiinţat o şcoală gratuită de ucenici, nu se plăteşte nimic, îl ţine pe ucenic în cămin, îi dă mâncare şi îmbrăcăminte, dimineaţa învaţă carte, după masă învaţă meserie... Stă patru ani şi după patru ani iese din internat şi primeşte leafă. Pe urmă am citit iar că la Spanţov, pe domeniile Statului, e altă şcoală... înseamnă că dacă vă daţi copiii să facă cel puţin patru clase primare, puteţi pe urmă să-i daţi undeva să-şi cîştige o pîine.
învăţătorul se opri; sudoarea îi curgea în şiroaie pe obraji şi pe gît. Era foarte cald şi se vedea că învăţătorul nu are obişnuinţa de a vorbi.
— Am să strig acum catalogul, încheie el. Veniţi mai încoace, băieţi. Premiul întîi e Boţoghină Irina şi Moromete Niculae, anunţă el. Haide Boţoghină, treci încoace.
Abia acum oamenii se destinseră din încordare; se pare că învăţătorul fusese ascultat de oameni cu trupurile înţepenite. Fata lui Boţoghină se urcă pe catedră şi se uită drept în sus spre învăţător.
— Treci aici, îi spuse Teodorescu luînd-o de umeri şi împingînd-o în faţa scenei. Spune poezia.
Cuvîntarea învăţătorului făcu însă o impresie de necrezut şi oamenii nu mai fură atenţi la poezia fetei.
— Lăsaţi gălăgia, domnilor, că nu se mai aude nimic. Prospectul cu Spanţov şi cu Griviţa a venit şi la primărie, o să fie afişat şi o să-1 citiţi, spuse directorul.
Pe scenă, Boţoghină Irina tocmai ajunsese la sfîrşit cu poezia ei în care nişte pisici certîndu-se pentru o bucată de brînză, se duseseră la un cotoi să le facă dreptate; cum acesta rupsese brînza în două şi tot muşcase din ea ca să facă părţile egale; oamenii începură să asculte:
Muşcă şi d-aci niţică, ca să potrivească vrînd Apoi iar, şi iar, şi iară, cînd aci cînd colea greu Vrînd lor rău să nu le pară, el a muşcat tot mereu Pîn'se satură pe sine şi lăsă părţile mici; Atunci le potrivi bine şi le dete la pisici.
MOROMEŢII
173
Fetiţa vru să sfîrşească dar oamenii izbucniră în rîsete groase şi nestă-pînite; rîdeau tare, cu gurile mari, hohotind.
— Al dracu   cotoi,   se auzi un glas de pe undeva, din fundul curţii.
— Aşa judecată mai înţeleg şi eu, spuse Cocoşilă încet; ai auzit, Moromete?
Moromete vru să răspundă, dar deodată ochii îi rămaseră pironiţi pe scenă. El murmură, nevenindu-i parcă să creadă:
— Cocoşilă! Mă! Ala nu e Niculae al meu?
— Premiul întîi la băieţi, Moromete Niculae, spuse învăţătorul Teodorescu, tare, apoi îl împinse pe băiat în faţa scenei.
Moromete nu se mai îndoi, mai ales că îşi recunoscuse pălăria pe capul mare al fiului; gîtuit ele emoţie, tatăl strigă din colţul lui:
— Mă, n-auzi? Ia pălăria din cap. Şi adăugă încet, vorbind u-i lui Cocoşilă: —Săracu' de el, nu i-am luat de loc o pălărie şi uite că nu e învăţat s-o poarte, stă cu ea pe cap.
Teodorescu aşteptă să se facă. linişte — timp în care spuse şi el elevului să-şi ia pălăria de pe cap — apoi îi dădu o coroană şi cîteva cărţi şi-i şopti ceva. Se făcuse linişte, dar premiatul încă nu-şi spunea poezia; învăţătorul îi tot şoptea şi se vedea că elevului i se întîmplă ceva. în. cele din urmă, premiantul tuşi şi începu tare să spună o poezie, dar nu izbuti să recite decît două-trei versuri; elevul se opri şi se clătină; se apucă de catedră cu o mînă, înghiţi greu şi încercă să spună mai departe. învăţătorul îi şopti:
— Ajunge, Moromete!
Elevului începură să-i clănţăne dinţii; mîna cu care se ţinea de catedră îi tremura rău; încăpăţînat, el încerca totuşi să-şi spună poezia.
— Ce-are, mă, băiatul tău, de ce nu 1-a lăsat să sfîrşească? întrebă Cocoşilă.
Moromete nu-i răspunse. Se smulse din loc şi o luă repede spre poarta din dosul scenei. Din momentul acela el nu mai auzi nimic din serbare. Intră în coridorul şcolii şi se apropie de fiu-său atît de repede, încît copiii din sală se speriară şi crezură că omul vrea să bată pe vreunul din ei. Niculae stătea rezimat de zid şi tremura; cu toate acestea, el zîmbea fericit, cu coroana într-o mînă şi cu cîteva cărţi mici şi subţiri sub braţ. Moromete, îl apucă de mînă şi îl strînse; îl întrebă încet, cu un glas apăsat şi greu:
— Mă, ce e cu tine? De ce tremurai?
Băiatul îşi desprinse cotul din mîna aspră a tatălui şi îngînă stins, clănţănind:
—• Păi azi îmi vine rîndul Ia friguri; nu ştii că două zile mă lasă şi una mă ia?
— Hai acasă, nu mai sta aici, spuse omul cu acelaşi glas. Băiatul se împotrivi, dar pînă Ia urmă se lăsă prins de mînă şi tras
încet printre oameni, afară din curtea şcolii. Moromete îl ţinea de mînă şi îl îndemna:
— Hai mă ! Hai mă !
■33
Copilul mergea zgribulit şi din cînd în cînd se oprea şi-şi strîngea braţele clănţănind; se închircea şi dîrdîia parcă ar fi suflat crivăţul peste el.
— Uuuu! brrr! Taicule, mi-e frig rău, taicule!
— Hai mă! Hai p-aici pe la soare, răspundea Moromete şoptit, într-o vreme, aproape de casă, băiatul se lăsă deodată pe vine şi
dinţii din gură începură să-i toace des, ca şi cînd fălcile i-ar fi fost puse în contact cu un motor; clănţănea acum neîntrerupt şi gemea greu; coroana
174
MARIN PREDA
de flori îi căzu în ţărînă şi cărţile îi alunecară şi ele de sub braţ şi se îm-prăştiară pe jos.
Moromete se uită în jur zăpăcit şi nemaiştiind ce să facă se aplecă şi strînse lucrurile copilului: îi luă coroana de jos cu nişte mişcări sfioase, abia atingîncl buchetele de flori, apoi adună cu aceleaşi mişcări line cărţile împrăştiate; el se apleca încetişor, prindea cartea de colţ şi o ştergea de praful de pe ea făcînd-o să alunece lung peste cămaşa şi izmenele sale, apoi o lua sub braţ şi aduna altă carte; în acest timp băiatul încercă să se ridice; chiar se ridică pe jumătate, dar se adăposti numaidecît lîngă genunchii tatălui:
— Taicule, uhuhu, tăicuţule, ameţesc... mi-e frig rău... mă duc în1 jos. Şi se agăţa de,izmenele lui Moromete, cît era de mare, turtindu-şi
pălăria de pulpele lui; atunci omul făcu o mişcare să-1 apuce de subsuori, dar se opri şi-şi întinse gîtul în aer; sub bărbie i se ridicase şi rămăsese înţepenit mărul nemilos al lui Adam; omul căută aer cu buzele deschise şi înghiţi adînc şi cu caznă ghemul dureros care îi tăia răsuflarea; apoi se aplecă, vîrî un braţ sub picioarele chircite ale băiatului şi apucîndu-1 cu celălalt peste mijloc îl ridică de la pămînt şi îl strînse la piept; se pare însă că această .mişcare îi făcu rău bolnavului, pentru că el îşi încolăci strîns braţele de gîtul aspru al părintelui şi se lipi gemînd de pieptul lui; braţele încolăcite de gît nu-i conveniră însă lui Moromete; glasul său se auzi bolborosind în liniştea de vară a şoselei.
— Hai mă! Hai mă! Prăpăditule! Lovi-o-ar moartea de treabă, vă îmbolnăviţi aşa, fără nici o socoteală... Că eu cînd. vă spui... voi...
Moromete porni cu băiatul în braţe şi mergîncl se ferea să se uite la copil; vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi repezi. Părea nemulţumit şi dezorientat, atins tocmai în liniştea sa netulburată. Ce era cu INiculae ăsta? De unde mai răsărise şi el cu povestea asta a lui cu şcoala? ţi ce vroia la urma urmei? Cînd ajunse în. faţa porţii el o împinse cu piciorul şi intră. Se apropie de prispa casei, înălbită de soarele fierbinte al amiezii şi strigă supărat:
— I linco, Tito !
Fata cea mare, Tita, ieşi din tindă unde făcea mîncare şi cînd îl văzu pe tatăl ei cu Niculae în braţe se sperie. întrebă ce s-a întîmplat. Moromete, în loc să-i răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capnl în altă parte, nemulţumit, şi spuse că a luat premiul întîi. Fata se apropie de tatăl ei şi îl apucă pe Niculae cu două  degete ele bărbie:
—• Mă ţestosule, ai luat primu-întîi, mă? întrebă ea cu veselie.
Niculae gemu şi deschise ochii; se vede că el. auzise cuvîntul. ţestosule, care însemna ceva în legătură cu capul lui mare: se zvîrcoJi în braţele tatălui şi încercă să dea în sora lui. Aiura:
— Stai tu, să trec eu valea... Să vezi cum o să vă duc eu cu o căpă-ţînâ de usturoi... lovi-te-ar moartea de Bisisică!...
—• Hai, Ilinco, nu te mai uita. aşterne o treanţă de pătură pe prispă, că mi-a rupt mîinile, se răsti Moromete, lăsînd.u-1 jos pe băiat.
Fata aşternu o bucată de cergă pe prispă, puse un căpătîi şi îl apucă pe Niculae de subsuori. îl urcă sus şi îl înveli. După aceea, Moromete îi întinse fetei coroana şi cărţile:
— Ia astea şi pune-i-le undeva., prăpăditul de el.. . cînd i-am văzut pe scena-aia acolo, mi-a secat inima... că nici nu spune... eu ziceam c-o să-1 lase repetent...
MOROMEŢII
175
' De pe prispă, Niculae se uita la tată şi la soră cu. nişte ochi arzători. Tremurul îi încetase şi el stătea nemişcat sub cergă şi asculta. Ilinca se întoarse spre el şi îl întrebă: — Aşa  e, mă?
Bolnavul însă nu răspunse. Fata intră în tindă iar Moromete, uimit şi tulburat de întîmplare se aşeză tăcut lîngă copil, care după puţina vreme începu din nou să aiureze.
— Sfîrşitul părţii a doua —
VICTOR   KERN BACH
UNDELE
Timpul nu ne cruţă: cînd şi cînd răgaz De avem oglinzii să-i culegem sfatul, Ne zărim vreo cută nouă pe obraz Şi aflăm că-n vreme ni se trece natul.
Ai trecut ca unda, apele mişcînd, Şi te-ai spart în malul capătului vieţii; Alte unde-n urmă-ţi au venit, pe rînd, Netezind într-una rîului, pereţii.
Undă după undă trece, parcă lin, Trece şi se uită însăşi ea pe sine. Rîul e de unde însă veşnic plin Cum de adiere cerurile-s pline.
Trece peste vreme omul după om, Unda după undă trece peste apă, Frunze după frunze se petrec în pom, Insă urmă-n viaţă toţi şi toate-şi sapă.
Noi, cei mulţi, ne trecem — unde peste rîu, Dar săpăm, ca unda, albii fără moarte. Faima ni-i puterea, largul lan de grîu, Mintea care ştie-n zare să ne poarte.
Timpul nu ne cruţă; dar, la vreun popas, 'Nu oglinzii, vieţii dacă-i cerem sfatul, înţelegem bine-ntrinsa c-am rămas Mări adînci, chiar dacă ni se trece natul.
/. SAFIR
MAMA
•        a venit şi clipa despărţirii. Tu mă mingii şi mă- săruţi pe frunte, Şi pînă la şosea, prin pfaf, tăcută, Tu mă-nsoţeşti pe un drumeag de munte.
Abia aici dau lacrimi să te fure:
Dar nu le laşi. Zîmbeşti. Şi nu-i minune;
Eşti singura din toată regiunea
Cu fiu la-nvăţătură-n Uniune.
EXAMENUL
Şi a venit şi clipa încercării. Aleg la întîmplare un bilet... Succes urîndu-mi, parcă dîndu-mi mîna Zîmbeşte Maiacovski din portret.
Măcar că nu vorbesc încă ruseşte Aşa cum vreau, aşa cum se cuvine, Răspund frumos. Glumeşte profesorul... Şi Maiacovski parcă-mi spune: „bine/"
12 — V. Romînească Nr. 7
TEORIE ŞI CRITICA
TV DOR VIAND
CERVANTES
Ne vom ocupa de un om, de o carte, care au văzut lumina zilei cu mai multe sute de ani înaintea noastră, şi a căror soartă, deopotrivă tragică şi măreaţă, expusă celor mai adinei nenorociri şi înălţării celei mai sublime, umple pe cunoscătorul lor de uimire, de dragoste şi admiraţie şi încarcă fruntea lui cu gînduriie cele mai grele şi cu învăţăturile cele mai umane.
Omul este Miguel de Cervantes Saave-dra şi cartea sa, principala sa carte, Don Quijote, primul roman modern. Cînd reflectăm la vechile lor împrejurări, ceea ce ne surprinde mai întîi este afinitatea destinului lor.. Viaţa omului şi a cărţii sale prezintă ciudate asemănări. Rare ori biografia unui scriitor a fost bîntuită de mai multe şi mai variate dezastre; rare ori existenţa în timp a unei cărţi a fost supusă atentatelor mai numeroase ale pirateriei literare, ale falsificării şi răstălmăcirii. Dar rare ori, din multele încercări ale vieţii, s-a degajat o figură atît de reprezentativă pentru timpul său şi în puţine alte împrejurări, o carte care a călătorit în lume în condiţii atît de vitrege, a izbutit să impună un mit uman cu o semnificaţie mai generală.
Viaţa lui Don Miguel de Cervantes Saa-vedra a fost adeseori povestită după izvoarele contemporane, care nu sînt foarte numeroase dar sînt suficiente pentru a ne arăta cum se putea constitui o viaţă de om pe la mijlocul veacului al XVI-lea, in Spania, cînd soarele lui Carol V, regele
Spaniei şi împăratul Germaniei, lumina întinsele lui posesiuni în Europa şi America, dar nu apunea niciodată. Epoca lui Carol V a fost din cele mai agitate ale întregii istorii moderne. Luptîndu-se cu Franţa lui Francisc I şi cu Turcia lui Soliman II, Carol Quintul a fost contemporanul acelor mari evenimente care se petrec în Germania înprimele decenii ale secolului al XVI-lea: mişcarea religioasă a lui Martin Luther care, prin loviturile îndreptate împotriva bisericii catolice, atacă însuşi principiul-* moral şi aliatul ideologic cel mai puternic al vechii orîn-duiri feudale. Biserica romană încearcă să se reorganizeze şi să-şi recîştige puterea în faţa asaltului diferitelor burghezii naţionale şi a principilor teritoriali impacienţi deopotrivă faţă de jugul pe care îl impunea primul şi cel mai puternic feudal al Europei apusene şi centrale, împăratul Germaniei/ începe perioada Contra-Reformei, pusă la cale în Conciliul din Trient. Armata Jesuiţilor porneşte în lume pentru a acapara guvernele şi a influenţa spiritele în sensul doctrinei ameninţate. Spania se aşează în fruntea acestei mişcări. Cînd Carol V depune funcţiunile sale, în 1555, iiul şi urmaşul său Filip II devine „soldatul iui Christos". Mîna lui apasă greu în Ţările-de-jos revoltate. Susţine Liga catolică în Franţa. Dispută Otomanilor puterea în bazinul Mării Mediterane şi se încunună cu o biruinţă răsunătoare. Căsătoria Iui cu Maria Catolica, regina Angliei, naşte la nu moment dat speranţa
CERVANTES
179
că Anglia rebelă va fi readusă pe căile părăsite, odată cu reforma anglicană a lui Hen-ric VIII. Dar cînd fiica acestuia, Elisa-beta, devenită regina Angliei, continuă politica de independenţă religioasă şi de expansiune maritimă şi comercială a predecesorilor ei din casa Tudorilor, „soldatul lui Christos" crede Ia un moment dat că a sosit momentul pedepsirii exemplare a Angliei execrate. Invincible Armada porneşte către ţărmurile Albionului, hotărîtă să umilească erezia şi să distrugă flota care ataca mereu coastele Spaniei şi ale posesiunilor ei, şi îi intercepta galioanele încărcate cu aurul şi argintul Americii, pentru a le conduce în propriile ei porturi. O furtună neaşteptată distruge sau risipeşte partea cea mai însemnată a In-vinciblei Armade. O medalie bătută în Anglia comemorează evenimentul: Adţla-vit Deus et dissipati sunt (Dumnezeu a suflat şi i-a risipit). Anglia burgheză şi puritană putea crede acum că dumnezeu a trecut în tabăra reformaţilor de toate categoriile. între zidurile sinistre ale Es-curialului, Filip II se lăsa în voia sumbrei lui melancolii. Niciodată Spania nu se înălţase mai sus şi nu căzuse mai adînc. De pe întinsul imperiului în care soarele nu apunea niciodată, se adunau în porturile şi în oraşele Spaniei o asemenea canti-ta te de metale preţioase, încît ţara ameninţa să se înăbuşe literalmente în propria ei bogăţie. Creşterea fără precedent a preţurilor ruinează categorii întregi ale populaţiei, pe ţărani, pe micii proprietari de pămînt. Foamea este acum simţirea care urmăreşte mai statornic pe omul spaniol, după cum o dovedesc nenumăratele exprimări în acest sens ale litera turii vremii. Foamea este tema mai deseori reluată în naraţiunile sau comediile vremii. Dar numai foamea? Alături de foame, se poate urmări tema onoa-rei, sentimentul extraordinar de exigent al demnităţii, dar nu al aceluia legat de fiinţa morală a oricărui om, aşa cum s-a format prin contribuţia filozofilor antici şi moderni, ci al unei demnităţi legate de vechimea şi distincţia seminţiei tale, rămasă neamestecată în decursulunei convieţuiri de şapte sau opt ori seculară cu rasa străină a maurilor, foarte sensibilă la ori-
12*
ce formă a ofensei şi gata s-o respingă cu minie, extrem de scrupuloasă în împlinirea tuturor îndatoririlor care decurgeau din legăturile vasalului nobil cu suzeranul său feudal. Un misticism aprins scălda această lume spaniolă a Contra-Reformei. Pictorii vremii, un Velasquez, un Zurbaran, un Murillo au figurat-o adeseori. Iată pe granzii de Spania sau pe membrii casei habs-burgice domnitoare, în portretistica genială a lui Velasquez, cu figurile lor impenetrabile, pecetluite de cel mai teribil orgoliu pe care 1-a încercat vreodată o fiinţă omenească, minate de paloarea de fildeş a sîngelui celui mai sărac. Alături stă chipul consumat al călugărului lui Zurbaran, contemplînd în craniul pe care-1 ţin mîinile lui diafane, testimoniul grozav al nimicniciei omeneşti. Fecioara Maria este înălţată, într-o altă imagine, de către ceata ei de îngeri, într-un vîr-tej de roze şi crini. Dar copilul zdrenţuros al lui Murillo, mîncînd ciorchinul lui de struguri negri, înseamnă alături de gran-dezza şi misticismul clasei stâpînitoare, reacţiunea populară, expresia unei vitalităţi care umpluse pămîntul cu zăngănitul ei de arme, împinsese pe toate mările şi oceanele globului corăbiile ei, dăruise coroanei spaniole, prin crunta silnicie a conquistadorilor, un continent mare şi înt.emeiase noi naţiuni numeroase pe cîmpiile nesfîrşite şi în văile prăpăstioase ale celor două Americi.
Dacă ne întoarcem privirile către literatura vremii, întîmpinăm aceleaşi contraste izbitoare din care se compune lumea contrareformei spaniole. Spania multor războaie ale lui Caiol Quintul şi Filip II este ultima ţară ore se mai pasionează pentru vechea literatură a romanelor cavalereşti, pentru aventurile lui Palmarin, dar mai ales pentru acele ale lui Amadis de Gaula, aşa zisul donzel del mor, copilul din spiţă nobilă părăsit în undele mării şi care creşte ca cei mai întrepid cavaler, iubeşte pe frumoasa prinţesă Oriana şi pentru a merita dragostea ei, uimeşte universul cu faptele-i de vitejie, se retrage în pustietatea munţilor ca „bel" tenebroa, cînd între el şi Oriana se iveşte o neînţelegere, dar găseşte în fine căile unirii în
180
TUDOR VIANU
fericire cînd echivocul naşterii sale se lămureşte în sfîrşit. Nobilimea curţilor şi a castelelor se pasiona pentru romanul pastoral, importat din Italia Renaşterii, dar producînd aici, în Spania, capodopera ei mai multcitită şi mai des imitată, Diana lui Montemayor, povestirea fără adevăr psihologic în figurile şi situaţiile ei, dar nu lipită de un lirism graţios, despre iubirile păstoriţiei Diana şi ale păstorului Delio, dezvoltate în nesfîrşite peripeţii şi rezolvate în cele din urmă prin unirea mereu amînată a eroilor. Dar alături de această literatura, îndepărtată de viaţa reală, în care îşi afla desfătările ei imaginaţia unei clase oţioase, curioase de mişcările sufleteşti ale dragostei curtene, viaţa populara produce alte multe opere, prin care Spania veacului al XVI-lea trece de fapt în fruntea întregei mişcări literare a Europei apusene. Este mai întîi romanul picaresc, al cărui model este fixat de Lazarillo de Tormes, povestirea nenorocitului copil vagabond, chinuit mereu de foamea lui, dar care creşte în şiretenie şi putere de observaţie şi cunoaşte, în cursul unei existenţe cu multe schimbăii de decor, întreaga viaţă a Spaniei cu confreriile ei de vagabonzi, cu soldaţii ei aventuroşi, cu nobilii ei scăpătaţi ascunzînd, sub aerele lor de grandezza, spasmul dureros al stomacului gol. Iată epopeile coloniale: Lusiadele portughezului Camoens, cu povestirea călătoriei fabuloase a lui Vase o de Gama pînă în Indiile îndepărtate, Araucana lui Ercilla, inspirată de luptele conquistadorilor cu neamurile viteze ale Americii de Sud, pe care le conduce Cam-pollican. lată, în fine, teatrul spaniol, unul din cele mai mari capitole ale literaturilor moderne, pe care-1 domină figura lui Lope de Vega, acela care prin cele 1500 de drame istorice, mitologice şi religioase, de comedii de capă şi spadă, de tragedii şi de mistere, înfăţişează tabloul cel mai complet al Spaniei sale, cu nesfîrşitele ei tipuri, împrejurări şi sentimente, redate cu spontaneitate şi un adevăr îndreptăţind caracterizarea uimitorului poet drept un monstru de naturaleţe.
Viaţa istorică şi socială a Spaniei secolului al XVI-lea, a „Secolului de aur",
cum a fost numit adeseori, este una din cele mai complexe, mai pline de înălţări şi prăbuşiri pe care le-a cunoscut vreodată o naţiune modernă. Arta şi literatura care o răsfrîng sînt printre cele mai bogate şi mai hotărîtoare pentru întreaga dezvoltare a culturii moderne. După ce cultura Renaşterii italiene apune în multele ei desfătări, dispare în voluptate şi perfecţiune formală, pulsul vieţii bate mai puternic în acele ţări ale Apusului de unde pornesc drumurile pe mări şi oceane către stăpînirea pâmîntului. Arta acestor ţări, in primul rînd a Spaniei, crează noile modele şi deţine conducerea gustului general. Este o suveranitate scurtă, pentru că se istoveşte după mijlocul veacului al XVII-lea, cînd Spania trăieşte al treilea ei laliment de stat. Este o suveranitate scurtă, dar strălucită. Spania Renaşterii şi a Contra-Reformei dăduse pe filozoful Vires, pe Lope de Vega, pe Tirso de Molina şi pe Calderon, pe Velasquez, Murillo şi El Greco. Dăduse, în fine, spiritul cel mai de seamă al întregii epoci, pe Cer\antes şi opera lui cea mai de seamă, pe Don Quifote.
S-a născut la Alcala de Henares.un orăşel în apropiere de Madrid. Nu se cunoaşte data naşterii sale, dar se cunoaşte aceea a botezului său, la 9 octombrie 1547, probabil la cîteva zile după venirea lui pe lume. F.ra al patrulea copil dintre cei şapte ai lui Rodrigo Cervantes un medic nevoiaş, cu studiile neterminate, care a tren uit să-şi schimbe mereu locul aşezării. Miguel face unele studii umanistice în oraşele în care-1 duce peregrinarea tatălui, poate la Sevilla şi Saiamanca, sigur la Madrid. Condiţia unui student sărac, în această vreme, este una dintre cele mai vrednice de plîns. Amintirile sale Ie va pune mai tîrziu în gura lui Don Quijote, care va face observaţia: „Cînd am spus că studentul suferă de sărăcie, cred că nu mai am nimic de adăugat despre trista lui soartă; căci cine este sărac n-are cu ce se lăuda. El îşi suportă sărăcia pe rînd: cînd foamea, cînd frigul, cînd lipsa veştmintelor, cînd toate împreună. N-aşi putea afirma că nu mănîncă nimic niciodată, deşi mai tir lin decît este obiceiul altora, iar alteori
CERVANTES
181
numai resturile celor bogaţi'1. Tînărul Cervantes este mereu pe drumuri, pe marile drumuri bătute de soare ale Spaniei, cu opriri pe la hanuri, cu întîlniri dintre cele mai curioase în lumea actorilor ambulanţi, a aventurierilor de toate categoriile. Duce viaţa unui picaro, aşa cum o descrie un Mateo Aleman,. un Quevedo sau el însuşi în unele din scrierile sale. „Viaţa unui student sărac, va scrie el mai tîrziu, este foarte bună, dacă nu ţinem seama de foame şi de rîie". In 1569 se produce însă un eveniment,care putea aduce o lumină în viaţa lui Miguel. Venise în Spania un legat papal, cardinalul Giulio Acquaviva, trimis pentru a prezenta lui Filip II con-doleanţele papei cu prilejul pierderii infantelui Don Carlos. Cardinalul are nevoie de un valet şi Miguel obţine acest post. lată-1 trccînd marea în Jtalia. In suita marelui domn, stăpînul său, vizitează Roma, Veneţia, Milano şi Lucea, Na-poli, Falermo, Messina şi Boretta, Ferrara, Parma, Plezenta şi Asti. Amintirile italiene vor reveni Vn mai multe din scrierile lui Cervantes. Ne găsim în Italia din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, renumită pentru dulceaţa vieţii în cetăţile ei. înainte de a aţipi în -vremurile absolutismului spaniol, şi austriac, Italia trăieşte în voluptatea frumoaselor ei oraşe, cu mascaradele, cîntecele şi poeţii lor. Cervantes se înfruptă din bucuriile sensuale ale acestei vieţi. Se lasă fermecat de frumuseţea străzilor şi palatelor umbroase, de abundenţa hanurilor, de savoarea vinurilor şi a mîncăru-rilor delicate. Citeşte pe autorii clasici şi pe ceimoderni, pe Apulius, Heliodor, Hora-ţiu şi Virgil, dar şi pe poeţii petrarchişti, pe Tassilor şi Serafino, pastoralele lui Sannazar, Tass şi Guarini, Cortegiano al lui Baltazar Castiglione, poemele eroi-co-mice ale lui Puici şi Bojardo, dar'mai cu seamă Orlando furioso al lui Ariosto. Situaţia unui valet pentru tînărul student iubitor de literatură nu era însă dintre cele mai potrivite.
O cale nouă i se deschise chiar în anul următor, în 1570, cînd sultanul Selim invadează insula Cipru. Veneţia, Spania şi statele papale se alarmează. Este armată o Hotă puternică. Miguel Cervantes se
angajează în unităţile spaniole, care hibernează la Napoli. întreaga flotă se pune în mişcare la 15 septembrie 1571, sub comanda unui amiral vestit, Don Juan de Austria, fratele lui Carol Quintul. Angajamentul hotărîtor are loc la 7 octombrie, în apropiere de Lepanto, un mic port pe coasta grecească, între Pa tras şi Corint. Miguel era bolnav în acea zi şi era gata să lie consemnat în infirmerie. S-ar fi putut să lipsească însă de la întîmplărileunei zile atît de însemnate? Îşi ocupă locul în rîn-duri. Cînd lupta pune faţă-n faţă pe os-manilîi şi pe spanioli, Cervantes primeşte trei focuri de archebuză, două în piept şi al treilea în mînastîngă,rămasă mutilată pentru tot restul vieţii. „Ciungul de la Lepanto" va purta cu fală invaliditatea ta. Cînd un adversar literari seva adresa mai tîrziu,cu infamie, numindu-1 „ciung" şi „bătrîn", Cervantes îi va răspunde: „Mă acuză că sînt bătrîn şi că sînt ciung, ca şi cum ar fi stat în puterea mea să ţin timpul in loc şi ca şi cum aşi fi devenit ciung într-o circiumă, şi nu în cea mai strălucită înlîlnire pe care au văzut-o secolele trecute şi prezente şi pe care ar mai putea-o vedea secolele viitoare. Dacă rănile mele nu strălucesc în ochii celor ce le privesc, ele sînt totuşi preţuite de acei care ştiu unde au fost primite, căci soldatului îi stă mai bine mort în bătălie, decît liber prin fugă... Cicatricele purtate de soldat pe chipul şi pieptul său sînt stelele care conduc pe alţii către cerul onoarei şi către dorinţa dreptelor laude".
Miguel de Cervantes îşi vindecă rănile, cînd flota lui Don Juan de Austria se retrage către Messina şi Napoli. La 24 aprilie 1572 este destul de sănătos pentru a-şi putea ocupa din nou locul în rîndurile armatei. In 1573 ia parte la acţiunea împotriva Tunisului, de data aceasta în angajamente mai puţin norocoase. Urmează o viaţă neocupată în garnizoanele Siciliei şi ale Neapolului. în 1575 obţine un concediu de un an, pe care se gîndeşte să-1 petreacă în Spania, unde scrisorile de recomandaţie ale lui Don Juan şi ale ducelui de Sesa i-ar fi putut aduce brevetul de căpitan. Se îmbarcă deci la 20 septembrie, dar în apropiere
182
TUDOR VIANU
de coasta Franţei apar vasele unor piraţi turci, comandate de arnăutul Mami. Miguel, împreună cu fratele său, Rodrigo, cad în_puterea piraţilor şi sînt conduşi ca sclavi în Alger. S-a scris mult despre captivitatea de cinci ani a lui Cervantes la piraţii algerieni. Ecourile grelelor experienţe pot fi identificate în mai multe puncte ale operelor sale. Cervantes este un captiv rebel. încearcă în mai multe rînduri să evadeze. Arnăutul Mami îl vinde într-un rînd beiului de Tunis. în noua lui aşezare, el încearcă o ridicare în masă a prizonierilor şi este pus în lanţuri. Se pregătea tocmai transportarea sclavului rebel la ConstantinopoJ, cînd soseşte suma răscumpărării sale, cinci sute de scuzi, strînşi de călugării trin.itarieni, al căror ordin se îndeletnicea cu răscumpărarea nenorociţilor căzuţi în robia corsarilor, în 1580 este din nou în Spania, dar patria se arată ingrată.
Nu obţine brevetul de căpitan, ci numai unele însărcinări în administraţia armatei, pe care le va executa cu multă neîndemî-nare. în 1583 este la Madrid, unde încearcă să se fixeze într-o carieră literară. In anul următor termină şi publică romanul pastoral „ Galatea". Se căsătoreşte totatunci cu Dona Cătălina de Palacios y Vosme-diano, fiica unui proprietar sărac din apropierea Madridului. Se simte atras de teatru. La început dă tragedii antice, printre care Numanţia, dramatizarea unui episod din luptele vechii cetăţi spaniole asediate, cucerite şi distruse de Scipio Emilian în timpul celui de al treilea război punic. Este o tragedie puternică, inspirată din suflul vechiului patriotism spaniol. Epoca preţuia însă pe scenele sale, mai degrabă decît temele antice, pe acele puse la dispoziţie de observaţia vieţii spaniole moderne. Dar în această direcţie, geniul fenomenal al lui Lope de Vega străluceşte cu atîta putere, încît lumina lui stinge pe aceea a lui Cervantes. îndeletnicirea literară îl hrăneşte destul de rău pe autorul Gala-leii şi alA'umanţiei. Cervantes încearcă să-şi agonisească viaţa în afacerile intendenţei dar administraţia lui îi aduce, în 1597, închisoarea la Sevilla. Cinstit, dar fără pricepere în mînuirea banilor, după cîţiva
ani, în 1602, trebuie să suporte din nou închisoarea. In 1604, pe cînd se afla la Valla-dolid, începe să scrie la Don Quijote. Prima parte a operei apare în 1605. Este un eveniment literar, subliniat de un puternic succes. Soarta părea că începe să-i surîdă lui Cervantes. Dar, într-o noapte, un om este omorît în faţa casei s,cr ii torului. Milostiv, Cervantes adăposteşte pe muribund şi cade sub bănuiala de asasinat. Suportă deci noi şi mai grave urmăriri judiciare, care dovedesc în cele din urmă inocenţa scriitorului atît de crunt şi felurit încercat de prigonirile soartei. Urmăririle pentru datoriile contractate în timpul administraţiei sale nu contenesc. In 1609 ancorează într-un port al vieţii: intră împreună cu soţia sa, în ordinul terţ, adică în acel ordin călugăresc care permitea membrilor lui să rămînă în condiţia lor civilă şi profesională. In acelaşi an se constituie cealaltă mare operă a Iui Cervantes, Nuvelele exemplare, pagini picareşti, printre cele mai strălucite ale genului, şi povestiri nutrite din observaţia vieţii spaniole a vremii, care ele singure ar fi putut asigura gloria unui mare scriitor. Partea a doua a lui „Don Quijote" în-tîrzia să apară. Un scriitor al vremii, al cărui nume a rămas de-apururi acoperit sub pseudonimul Avellenado, publică în 1614 o continuare apocrifă a romanului devenit celebru. Amărăciunea lui Cervantes este dintre cele mai mari. Se hotărăşte atunci să-şi termine opera şi, în 1615, apare în fine a doua parte a lui Don Quijote. O nouă lucrare rămasă în fragment, Persiles ţi Sigismonola, un roman în gustul grec al lui Heliodor, povestind aventurile unei perechi de tineri a căror unire e mereu amînată de încercările vieţii, este rodul ultimilor ani de lucru ai lui Cervantes. Autorut îl dedică contelui de Lemos, un mecenat al vremii. Moartea îl ajunge pe poet în mijocul acestei ultime activităţi literare. Pare a fi fost îngropat în. mănăstirea trinitarienilor desculţi, dar cum nici o piatră şi nici vreo inscripţie nu arată locul odihnei sale din urmă, mormîntul său a rămas necunoscut secolelor următoare.
„DonQuijote" esteopera de căpetenie şi cea mai cuprinzătoare a luiCervantes, aceea
CERVANTES
183
care manifestă laturile cele mai numeroase ale înzestrării scriitorului şi reprezintă principalele direcţii ale prozei spaniole în secolul ei de aur. Este, mai întîi, un roman cavaleresc, deşi, după cum vom vedea îndată, negativul unui astfel de roman. Prin faptul că este descrierea călătoriei unui ins care atinge, în peregrinaţiile sale, toate straturile, condiţiile şi împrejurările societăţii spaniole a vremii, este un roman picaresc. Pe linia principală a desfăşurării subiectului, se altoiesc episoade pastorale în gustul vremii, ca de pildă acela consacrat iubirii dintre Marcela şi Griscstomo sau dintre Basilio şi Qui-teria, terminat cu nunta acestora. Nuvele de tip italienesc în gustul impus de Boc-cacio şi continuatorii lui, apar în episoadele cu Cardenio şi Luscinda, Gernando şi Dorotea sau în povestirea Curiosul pedepsit, pe care a localizat-o odată I. L. Cara-giaie. Textul în proză alternează cu multe poeme în forme libere sau fixe, care dau măsura darului de improvizaţie al scriitorului, întregul pune înmişcare un număr de şase sute personaje, aparţinînd categoriilor celor mai variate ale societăţii spaniole şi purtînd împreună şi în nenumăratele lor relaţii reciproce, o semnificaţie generală, un mod de a înţelege viaţa, care dau acestui vast ansamblu caracterul unui roman, a primului roman modern. întregul este dominat de figura Iui Don Quijote şi a partenerului său, cu care cel dintîi alcătuieşte un contrast temperamental şi caracterologic, Sancbo Pânza. întocmai ca Shakespeare în Falstaff sau în Cassius, Cervantes a legatporfrelulpsihc-logic al unor oameni de alcătuirea lor fizică, încît fiecaredinnoi, observînd viaţa,avem adeseori prilejul să întîlnim Don Quijoti şi feluriţi Sanclio Pânza, pe care îi ghicim mai întîi după tipul structurii lor fizice şi a reacţiilor lor elementare. Contrastului dintre Don Quijote şi Sancho Pânza, creatorul lor i-a dat semnificaţia confruntării a două concepţii etice, a două moduri deosebite de a înţelege viaţa şi scopurile ei. Caracterele celor două personaje nu rămîn cu toate acestea fixe. Ele trăiesc o evoluţie, parcurg mai multe etape şi sugerează o concepţie generală asupra semnifi-
caţiei vieţii omeneşti. . Interesul pentru varietatea episoadelor parate se leagă astfel, în faţa romanului lui Cervantes, cu acela pentru reflecţia generală care le susţine lot timpul. Mai cu seamă din vremea romantismului încoace, s-a recunoscut lui Don Quijote o profunzime simbolică, pe care comentatorul. Iui modern nu o mai poate nesocoti.
Prilejul dintîi şi punctul de plecare al compunerii sale a fost, cu toate acestea, pentru Cervantes, critica acelor romane cavalereşti pe care le-au creat literaturile moderne. Gustul pentru o astfel de literatură se lega cu unele consecinţe funeste. Erau oameni care îşi pierdeau minţile în-tîrziind prea mult cu închipuirea lor printre aventurile cavalerilor rătăcitori. Au existat deci, înainte de Cervantes, scriitori care s-au oprit în faţa unor astfel de teme, ca de exemplu un Luis Zapata, într-o naraţiune înfăţişînd cazul unui,om zăpăcit de lectura isprăvilor lui Orlando în poemul lui Ariosto. Cazul nu era, de altfel, numai literar. Documentele vremii ne vorbesc de întîmplări analoage ale realităţii, desigur destul de frecvente şi foarte primejdioase, deoarece Cortesurile din Valladolid s-au văzut nevoite, printr-un edict al lor din 1555, să interzică multiplicarea şi răspîn-direa romanelor cavalereşti, pe care Ie numeşte „cărţi de minciună şi zădărnicie": „libros   de  mentiras y vanidades."
Un astfel de om este şi Don Quijote, un hidalgo sărac de la Mancha, adică unul din acei mici proprietari depămîntpe care-i sărăcise masivul import de aur în epoca stabilirii posesiunilor spaniole în cele două Americi. Don Quijote este un om cu mintea rătăcită prin lectura prea insistentă a romanelor cavalereşti, printre care AmacHs de Gaula ocupă locul de cinste în biblioteca sa. Romanul lui Cervantes povesteşte faptele de nebunie ale sărmanului hidalgo Don Quijote în timpul a trei călătorii rătăcitoare, pînă la înapoierea sa definitivă acasă, cînd eroul se trezeşte din delirul său, dar ajunge în acelaşi timp în ultima clipă a vieţii. Ceea ce alcătuieşte însă caracterul cu totul unic al povestirii lui Cervantes, provine din faptul că deşi în cuprinsul ei ni se povestesc, fap-
184
TUDOR VIANU
tele nebuneşti şi vrednice de rîs ale unui om cu mintea rătăcită, acesta ne este înfăţişat în acelaşi timp ca o personalitate de mare înălţime morală, însufleţită de sentimentele cele mai umane şi cele mai generoase, gata totdeauna să ajute pe cei slabi şi pe cei nedreptăţiţi, şi ca o minte plină de înţelegerea cea mai adîncă şi mai înţeleaptă a vieţii. Sentimentele şi ideile lui Don Quijote sînt deci acelea ale unei personalităţi ideale în toate felurile, numai că aceste smtimente şi idei nu sînt produse de percepţia exactă a realităţii, ci de acea falsă interpretare a acesteia, pe care i-o pune la dispoziţie o fantezie evaltată în frecventarea prea insistentă a romanelor cavalereşti. Don Quijote este deci ridicol, dar nu odios; el este, dimpotrivă, o fiinţă nobilă, curată şi vrednică în toate privinţele de stimă şi iubire. Atitudinea scriitorului şi cititorilor faţă de eroul de la Mancha se găseşte deci în faţa unui contrast pe care ei îl rezolvă într-un sens ascendent, adică altfel decît se întîmplă deobicei cu creaţiile comice ale literaturii. O comparaţie va lămuri îndată situaţia. Harpagon rîvneşte pe Mariana. Dar Harpagon este un bătrîn avar, un personaj odios în toate privinţele şi aspiraţia lui erotică stă într-un contrast izbitor cu caracterul lui. Spectatorii comediei lui Moliere rezoîvă acest contrast în sens descendent, prin divulgarea josniciei reale a omului, mascată un moment de aparenţa unor sentimente tandre şi dezinteresate. Rîsul comic este reacţiunea fizică şi morală produsă de desluşirea semnificaţiei inferioare a unui caracter şi a unor sentimente, rămase cîtva timp învăluite sub aparenţele lor înşelătoare. în cazul lui Don Quijote, rezolvarea contrastului comic se produce într-un sens contrariu aceluia semnalat la Moliere. Nebunul Don Quijote este un om admirabil. Sub aparenţa faptelor lui vrednice de rîs, descoperim un caracter înalt şi o minte înţeleaptă. Rezolvarea contrastului s-a produs în sens ascendent. Avem deci de-a face, spre deosebire de comicul tiadiţional, de cazul cu totul mo-dernal humorului, adică al acelui rîs amestecat cu stimă şi iubire pe care-1 provoacă unele dincreaţiileliteraturiimai noi, une-
le din comediile lui Shakespeare, romanele lui Dickens sau povestirile lui Gogol şi Cehov. Don Quijote se găseşte oarecum ]a începutul acestei serii literare, care alcătuieşte o mare noutate a lumii moderne, pentru că nici antichitatea nici Evul-mediu n-au cunoscut-o.
Iată-1 deci pehidalgo-uldinMancha pornind pe drumurile Spaniei, prin marea lor arşiţă, întocmai ca tînărul student Miguel de Cervantes Saavedra cu ani în urmă. Plecat cu programul unui cavaler, el va consacra faptele sale de vrednicie doamnei inimei sale, Dulcineii din Toboso, care este o simplă ţărancă, nu prea frumoasă. A încălecat pe o mîrţoagă, pe Rosinanta. Ai mere lui sînt de carton. Se opreşte la un han din drum, pe care îl crede un castel şi primeşte învestitura cavalerească a hangiului, pe care-1 ia drept castelan. Fiindcă trebuie să restabilească oriunde dreptatea turburată, sileşte pe un ţăran care îşi bătea servitorul, după ce-1 legase de un copac, să-1 deslege şi să-i plătească simbria. Se mulţumeşte însă cu simpla făgăduinţă a ţăranului, care-şi leagă din nou servitorul după ce cavalerul se îndepărtează. Don Quijote cugetă însă cu emoţie la frumuseţea faptelor sale şi cu recunoştinţă la Dulcinea, care i le inspiră, întîlneşte nişte negustori şi le cere să declare că Dulcinea este cea mai frumoasă doamnă din lume. Este atît de grav bătut, încît trebuie să se înapoieze acasă, condus de un ţăran. în timp ce zace bolnav,prietenii lui, preotul şi bărbierul satului, împreună cu nepoata şi gospodina casei, îi ard cărţile de cavalerie, dar cruţă pe renumitul AmadisşipeDianalui Montemayor, cărţire-numite printre toate. Cînd se însănătoşeşte, pleacă pentru a doua oară, însoţit de Sancho Pânza, pe care-I convinge să-i fie scutier. Ia nişte mori de vînt drept uriaşi şi le atacă, întîlneşte nişte călugări benedictini însoţind o trăsură şi îşi închipuie -că acolo se găseşte o prinţesă răpită. Porneşte la atac împotriva convoiului, dar este din nou lovit. Este adăpostit de nişte păstori cărora le rosteşte discursul asupra vîrstei de aur a omenirii, vechea amintire a comunei primitive, transmisă prin Hesiod: „Fericită vlrstă, spune Quijote, şl secole fericite
CERVANTES
185
cărora cei vechi le-au dat numele de vîrsta de aur, nu pentru că aurul, atît de preţuit în vîrsta noastră de fier, s-ar fi găsit pe atunci fără nici o osteneală, dar pentru că acei care trăiau în vremurile acelea nu cunoşteau încă aceste două cuvinte: al tău şi al meu! In această vîrsta sfîntă, toate lucrurile aparţineau deopotrivă tuturor. Pentru a-ţi procura cele de trebuinţă vieţii, nu aveai decît să întinzi mîna şi să atingi ramurile robuştilor stejari care îşi ofereau cu dărnicie fructele lor dulci şi coapte... Pacea şi unireaM domneau între oameni. Fierul plugului nu îndrăznise să despice sînul mamei noastre glia, care fără s-o silească cineva, dăruia copiilor ei tot ce-i putea îndestula şi bucura. Păstoriţele mîndre alergau din vale în vale şi din colină în colină, cu părul în vînt şi fără alte vestjninte decît acele necesare pentru a aco/jeri cu ruşine tot ce pudoarea a vrut totdeauna să ţină acoperit... Mişcările iubitoare ale sufletului se arătau cu naivitate, fără ca cineva să caute a le pune într-o lumină mai bună, prin ocolul meşteşugit al cuvintelor. Nu exista înşelăciune, minciună şi răutate, care să se amestece cu inima deschisă şi cu buna credinţă. Justiţia lăsa să i se audă glasul ei limpede, fără ca favoarea şi interesul care o înăbuşe şi o prigonesc astăzi, să fi îndrăznit pe atunci s-o turbure. Legea părtinirii nu acaparase încă spiritul judecătorului, căci nu existau nici lucruri şi nici persoane asupra cărora justiţia să fi fost chemată  să se pronunţe".
La păstori, aude Don Quijote de întîm-piarea lui Grisostomo care îşi dăduse moartea pentru că nu putuse obţine iubirea frumoasei păstoriţe Marcela. După ce pleacă de la păstori Rosinanta, este atrasă de nechezatul unor iepe care păşteau pe un cîmp din apropiere. Păzitorii iepelor lovesc pe cavalerul rătăcitor şi pe scutierul său. O hangiţă le îngrijeşte rănile. Dar bietul hidalgo este din nou lovit de un conducător de ca tîri care-1 ia drept rival pe lîngă Maritorn, slujnica hanului. Ple-cînd mai departe, Don Quijote şi Sancho Pânza văd o turmă de oi pe care o iau drept o armată duşmană şi o atacă. Ciobanii îi bat din nou. întîlnesc pe bărbierul unui sat şi-i iau lighenaşul de ras, pe care Don Quijote îl crede coiful unui cavaler, vred-
nic să fie purtat ca unul din trofeele lui celemaifrumoase. Unconvoi decondamnaţi în lanţuri este eliberat de cavaler, convins că a reparat o nedreptate. Puşcăriaşii îi a tacă cu pietre şi unul din ei fură măgarul lui Sancho. Ajung în Sierra Morena, unde întîlnesc pe nefericitul Cordenio, nebun din cauza unei dragoste neîmpărtăşite. Atunci Don Quijote îşi aminteşte de Bel-teuebros în Pena Pobre. Vrea să-1 imite, retrăgîndu-se cu melancolie în singurătatea munţilor şi trimite pe Sancho cu o solie către Dulcinea, care desigur că nesocoteşte dragostea lui. Sancho întîlneşte în drum pe preot şi pe bărbier, plecaţi să-şi caute prietenul. îl conduce către Don Quijote, uitîndu-şi solia. întîlnesc din nou pe Cardenio, care le povesteşte încă odată nenorocirile lui. La malul unei ape, descopere un tînăr de o rară frumuseţe, Loa Dorothea, iubita deghizată a lui Cardenio. Merg cu toţii spre Don Quijote pentru a-1 convinge să se înapoieze acasă. Dorothea îi povesteşte despre o prinţesă răpită şi-i cere ajutor pentru a o elibera. Cavalerul se lasă convins şi pornesc cu toţii la drum. Seara, într-un han, după ce Don Quijote se retrage pentru a se odihni, restul societăţii găseşte manuscrisul unei nuvele: „El curioso impertinente", căreia îi dau citire, în timpul lecturii se aud zgomote: Don Quijote luase nişte burdufi de vin drept uriaşi şi-i atacase: vinul curge acum dinburdufii spintecaţi, spre marea supărare a hangiului. Apar călători mascaţi. Este Don Fernando şi Luscinda, răpită lui Cardenio. Lucinda esteredată lui Cardenio şi Fernando regăseşte pe Dorothea. Apare şi un căpitan evadat dintr-o înshisoare maură, împreună cu maura fugară Loraida, îndrăgostită de căpitan. Aceasta povesteşte înlîmplă-rile prizonieratului său, care sînt în parte acelea ale lui Cervantes însuşi. După alte întîmplări în han şi pe drum, Don Quijote este închis într-o colivie şi condus acasă, la Mancha, unde soseşte într-o duminecă după amiază, mai mult mort decît viu.
S-a împlinit o lună de la înapoiere. Don Quijote nu s-a vindecat de nebunia sa. Convinge pe Sancho să pornească din nou. Merg acum spre El Toboso. Palatul Dulcineii nu se vede   nicăieri. Sancho îi
186
TUDOR VIANU
arată o ţărancă lipsită de orice farmec. Don Quijote înţelege că este Dulcineea, transformată printr-o perfidă vrăjitorie. Bacalaureatul Sanson Carrasco, un compatriot, îlîntîmpină deghizat încavaier, cu intenţia dea-1 provoca şi înfrînge în duel pentru a-i cere apoi ca preţ al răscumpărării sale făgăduinţa de a se întoarce acasă, învinsul este însă Sanson. Viteazul cavaler atacă apoi un transport de lei care, obosiţi, nu reacţionează. Don Quijote cavalerul „tristei figuri" se va numi de aci înainte „cavalerul leilor" înamintirea marei lui isprăvi. După ce iau parte la nunta ţărănească a lui Bazilio cu Quiteria şi după alte multe întîmplări, printre care coborîrea în peştera de la Montesino, cavalerul şi scutierul său întîlnesc un grup de vînători nobili. O ducesă, care citise despre cei doi călători, îi invită la castelul ei, pentru a se înveseli pe socoteala lgr. Don Quijote este primit cu mari onoruri, confirmate întru totul de duce, care acceptă jocul. Dar canonicul ducelui caută să-1 readucă pe cavalerul rătăcitor la bunul-simţ. „înapoiază-te la tine acasă',îl invită cu asprime canonicul, „creşte-ţi copiii, dacă ai, şi îngrifeşte-te de averea ta. încetează să mai rătăceşti ca un vagabond prin lume, adulmecînd vîntul şi făcînd să rîdă pe toţi acei care te cunosc sau nu te cunosc'. Don Quijotte răspunde cu o mare nobleţe şi demnitate: „Rog pe înălţimea voastră să-mi spună ce fel de nebunie a observat la mine pentru ca să mă condamne şi să mă insulte, poruncindu-mi să mă înapoiez acasă, spre a-mi vedea de nevastă şi copii, fără să ştie dacă sînt căsătorit şi dacă am sau nu vreo odraslă... Drept este că cineva, crescut după regula vreunui colegiu şi care n-a văzut din lume mai mult decît douăzeci sau treizeci de leghe, să-şi dea părerea despre rînduiala cavaleriei şi să judece pe cavalerii rătăcitori?... Este oare un timp rău folosit acela petrecut pe drumurile acestei lumi, în dispreţul desfătărilor ei şi în singura căutare a asprimilor prin care cei buni urcă pînă la culmea cea mai înaltă a nemuririi?... In ce mă priveşte, călăuzit de steaua mea, voi merge şi de aici înainte pe drumul strimt al cavaleriei rătăcitoare, ale cărei săvîrşiri mă fac să dispreţuiesc bunurile acestei lumi, nu
însăşi onoarea. Am reparai nenumărate nedreptăţi, am pedepsit îniruntările obrăzniciei, am învins giganţi şi am călcat în picioare demoni. Sînt îndrăgostit dar în limitele îngăduite cavalerilor rătăcitori. Nu fac parte dintre îndrăgostiţii viţioşi, ci dintre acei stăpîniţi şi platonici. Intenţiile mele au de-apururi drept ţintă scopurile cele bune. Dacă acel care cugetă şi făptuieşle astfel merită să fie numit nebun, judece înălţimile voastre, domnu l duce şi doamna ducesă". JDon Quijote făgăduise de mai multă vreme scutierului său guvernămîntul unei insule, ca răsplată a ostenelilor lui. Ducele pune pe cavalerul leilor în situaţia de a-şi ţine făgăduinţa, trimiţînd pe Sancho Pânza ca guvernator al insulei Barrataria. Un ţăran guvernator? Stăpînul lui îl însoţeşte cu sfaturile celei mai înţelepte arte politice: „Prietene Sancho, aduc mulţumiri Domnului văzîndu-te covîrşit de favorurile soartei, mai înainte ca aceasta să-mi fi surîs mie... Ascultă de sfaturile pe care ţi le voi da, singurele capabile să le ferească de nenumăratele obstacoole de care este înconjurat omul pe oceanul furtunos al măririlor omeneşti. Mai întîi, fătul meu, teme-te de Dumnezeu, căci cine se teme de el se găseşte la începutul înţelepciunii. Obser-vă-te cu severitate şi caută să ajungi a te cunoaşte pe tine însuţi: studiu lung şi ,greu, dar necesar pentru a evita să păţeşti ca broasca ce s-a străduit să se umfle cît un bou. Amin-teşie-ţi şi spunc-ţi adesea că, în tinereţea, ta, soarta te-a făcut paznic de porci. Nu-ţi fie teamă să-ţi mărturiseşti obscuritatea originei. tale. Orgoliul merge pe urmele viliului, dar umilitatea împodobeşte virtutea. Anunţă şi declară că descinzi din plugari. Văzînd că-ţi aminteşti singur de lucrul acesta, nimeni nu se va simţi ispitit să ţi-o aducă în minte. Păzeşle-le să arăţi invidie prinţilor şi celor mai nobili ca tine. Aceste daruri ale înlîmplării nu merită să f ie dorite. Nobleţea se moşteneşte, dar virtutea se dobîndeşte. Judecă şi tu care dintre ele preţuieşte mai mult. Dacă din înlîmplare vreo rudă va veni să le viziteze în insula ta, primeşte-o cu aceeaşi bucurie cu care o întâmpinai cînd venea la tine în colibă. Priveşte această obligaţie ca o datorie şi îndeplineşte-o ca o plăcere. Dacă vei chema pe
CERVANTES
187
nevastă-la lîngă tine, un lucru pe care ţi-l recomand, căci nu este bine ca un guvernator să trăiască fără femeia lui, încearcă să îndulceşti şi să poleieşti tonul şi deprinderile ei ţărăneşti. Tot binele făcut de un soţ poate fi distrus într-o singură clipă de o soţie indiscretă sau grosolană. Bagă de seamă ca nu cumva să primească daruri. Chiar dacă n-ai avea ştiinţăde ele răspunderea la n-ar fi mai mică. Nu crede niciodată că ai destul geniu pentru a tălmăci legile după socoteala ta: orgoliul nu poate săvîr-şi o crimă mai mare. Nici mila nici ura să nu te împiedece a urmări şi a distinge adevărul. Fii surd la făgăduinţele bogatului, dar lasă-te mişcat de lacrimile celui sărac. Deşi inflexibil faţă de unul şi compătimitor faţă de celălalt, rămîi drept pentru amîndoi. Ori de cîte ori îndrumarea poale să se îmbine cu echitatea, nu-ţi fie teamăsă arăţi îndurare. Plăcerea asta este singura răsplată a judecătorului care-şi jace datoria. Beţişorul magistraturii tale să nu se aplece sub greutatea aurului,dar în unele împrejurări el poate sase încline de partea mizericordiei. Dacă vreun duşman se înfăţişează la judecată, amin-teşte-ţi numai de cauza care trebuie s-o judeci. Dacă vreo femeie tînără şi frumoasă vine să ceară dreptate, închide ochii as-cultînd-o. Nu spune niciodată vreun cuvînt aspru nici chiar celui vinovat şi condamnat: caznele lui îi răscumpără greşeala şi nu se cuvine să insulţi nenorocirea. Amin-leşle-ţi, în fine, că nenorocita noastră speţă umană este în chip jiresc aplecată spre rău; de aceea fii indulgent ori de cîte ori indulgenţa nu vatămă pe nimeni şi jiu uita că pentru a lăuda pe Dumnezeu îl numim bunul Dumnezeu. Urmînd aceste sfaturi, Sancho, fiul meu, zilele tale Vor fi curate şi paşnice şi numele tău va fi respectat, persoana ta va fi iubită', îţi vei face vasali fericiţi, îţi vei căsători copii, vei îmbălrîni în mijlocul familiei tale, printre prieteni, de-apururi cinstii, binecuvîntat de toată lumea şi cînd ochii tăi. se vor închide, lacrimi sincere îţi vor scălda morinîntul". Sancho porneşte în insula şa şi guvernămîntul lui solomonic arată îndurare şi bun simţ. Dar cînd ducele înscenează atacul insulei de către o armată duşmană, Sancho nu
se simte capabil s-o apere şi renunţă la înaltele lui însărcinări.
Plecînd de la curtea ducelui, după alte multe peripeţii, Don Quijote află despre impostura lui Avellalda. Pentru că acesta îl făcuse pe erou să ia drumul Saragosei, Cervantes îl îndrumează către Barcelon-na. Pe drum, întîlneşte pe căpitanul de haiduci Roque Guinart, care-1 recomandă şi-1 anunţă lui Don Antonio Morena, la Barcelonna. Acesta îl primeşte cu onoruri, dă un bal în cinstea lui, îl face să viziteze o tipografie, îi arată galerele şi pe piraţii mauri. Eroul nostru se întîlneşte din nou cu Sanson Carrasco, de data aceasta îl învinge şi-1 face să promită că va rămîne cel puţin un an acasă. Pe drumul înapoierii, Don Quijote plănuieşte să ducă viaţa unui păstor, ca în romanele pastorale ale vremii. Ajuns, în fine, în casa şi în patul său, Don Quijote adoarme într-un somn greu. Cînd se trezeşte, mintea lui este vindecată; eroul înţelege toată nebunia lui trecută, dar se simte în ultima clipă a vieţii. în zadar Sancho încearcă să aprindă vechea ardoare. Sancho se prinsese în jocul nebunesc al stăpînului său şi nu mai concepe viaţa în alte forme: „Doamne, nu se poate, nu se poate să mori. Urmează-mi sfaturile, scumpul meu stăpîn. Trăieşte şi izgoneşte neagra mîhnire care te-a, adus în starea asta vrednică de plîns. Iacă, voi face tot ce vrei, vom mege oriunde vei dori; mă voi face păstor, cavaler sau scutier, numai să rămîn împreună cu tine. Dacă e nevoie mă voi pune să dezleg pe Dulcinea de vrăjile ei. Şi dacă nu te poţi mîngîia de nenorocirea de a fi fost învins, voi spune că e vina m.ea şi voi jura, că n-am strîns bine şeaua pe Hosinanta". Dar Don Quijote moare cu mintea deplin vindecată.
Deci, pretutindeni, după cum o arată naraţiunea pe scurt a subiectului, Don Quijote este victima falsei percepţii a realităţii. Fantezia lui, aprinsă de lectura funestelor romane cavalereşti, îl face să vadă castele în simplele hanuri de ţară, nobili castelani în hangii, pe Dulcineea într-o ţărancă urîtă, uriaşii în morile de vînt, alţi uriaşi în burdufe de vin, prizonieri nedreptăţiţi în criminalii de rînd, prin-
188
TUDOR VIANU
ţese răpite şi pe răpitorii lor în călătorii cu totul banali ai unui convoi, coiful unui cavaler în liglienuşul unui bărbier ş.a.m. d. Reacţiunea morală aeroului faţă de toate aceste împrejurări este însă justă, nobilă şi înaltă. Principiile pe care le afirmă cu prilejul fiecăruia dintre faptele sale sînt pline de înţelepciune şi dovedesc mereu o inimă umană şi o voinţă dîrză şi vitează, însoţitorul lui Don Quijote, Sancho Pânza, percepe just realitatea, dar nici simţirea lui şi nici voinţa lui nu se dezvoltă deobicei către scopurile mai înalte ale vieţii. Ţintele urmărite de el nu depăşesc niciodată băutura şi mîncarea capabile să îndestuleze apetitul lui neobişnuit şi, cel mult, exerciţiul puterii suverane pe care el o concepe tot ca un mijloc de a înmulţi desfătările triviale ale vieţii, dar de care se leapădă îndată ce i se cere o acţiune a depăşirii de sine. Sancho Pânza nu este nici rău nici stupid, îşi iubeşte stăpînul şi cînd este pus în situaţia de a se conduce după iniţiativele sale, manifestă prudenţă şi bun simţ. N-are nici viţii nici perversitate, dar are o sensibilitate ordinară şi o perspectivă morală limitată. Sancho se mişcă deci într-o realitate just percepută dar îngustă; pe cînd Don Quijote se desfăşoară într-o realitate percepută fals, dar extinsă pînă la ţintele cele mai nobile ale omului. Satira lui Cervantes se aplică aşa dar în două direcţii. împotriva idealismului exaltat, neacordat cu problemelereale ale vieţii, dar şi împotriva latitudinii şi trivialităţii. Această satiră nu este însă nimicitoare faţă de nici unul din obiectele lor ba chiar faţă de unul din acestea poetul arată o înclinaţie ascunsă, o admiraţie nedeclarată dar uşor de ghicit. Zugrăvindu-1 pe Sancho Pânza, Cervantes îi arată indulgenţa filozofică cu care se cuvine să privim exemplarele comune dar normale ale speţei noastre. Fiinţa morală a lui Sancho este plăsmuită din grupul de reacţiuni fără de care, pînă la un anumit grad al dezvoltării lor, viaţa omului n-ar fi posibilă. Ridicolul lui nu provine decît din permanenta lui alăturare de o mare personalitate morală şi de angrenarea lui în situaţii atît de nepotrivite cu felul lui obişnuit de a fi. Cît despre Don Quijote,
scutierul lui pronunţă odată cuvîntul revelator, numindu-1 „îndrăgostit fără cauză". Don Quijote este ca un om beat de iubire. Numai un om în această situaţie se poate înşela atît de uşor asupra realităţii şi poate proceda cu atîta nebunească imprudenţă, cu atîta dăruire de sine în orice moment. Pe cine iubeşte Don Quijote? Pe Dulcinea? Dulcinea, pe care de altfel nici nu o cunoaşte, nu este decît un pretext. Iubirea lui Don Quijote se adresează mai de grabă idealurilor omului. Este, cum singur spune, iubirea despre care Platon vorbea discipolilor săi. Este iubirea enormă, neprovocată şi nebunească pentru tot ce este înalt, frumos şi nobil. Este iubirea pe care o simte de-apururi partea cea mai bună a tineretului lumii.
In zadar bătrîneţea vrea să pună stăpî-riire pe Don Quijote; în zadar fire argintii au apărut pe tîmplele şi în barba lui. El iubeşte ca un tînăr. Pentru a fi pus în firea lui Don Quijote această iubire, prin care eroul se leagă de marele curent al platonismului Renaşterii, vedem cum Cervantes îi arată acea preţuire admirativă, graţie căreia cazul său literar devine atît de complex. Am spus că Sancho Pânza prezintă grupul de reacţiuni fără de care, pînă la un anumit grad al dezvoltării lor, viaţa omului n-ar fi posibilă. Trebuie să adăugăm acum că Don Quijote reprezintă acea forţă morală a iubirii, concepută ca exaltare pentru idealurile omului, ca putinţă de a te dărui şi de a te întrece, fără de care viaţa omenească nu s-ar înălţa şi n-ar creşte. Ori de cîte ori a apărut printre noi, oamenii, un semen de-al nostru care a dat vieţii un cuprins moral mai bogat, vreunul din aceia care au sporit adevărul şi frumosul sau au dus mai aproape de ţintele lor luptele omului pentru justiţieşi libertate,a trebuit să recunoaştem în ei acea iubire, acea exaltare a firii lor, în care ni se pare a desluşi esenţa caracterului donquijotesc. Dacă însă Don Quijote merită nu numai admiraţia noastră, dar este vrednic şi de lancea satirică a creatorului său, lucrul provine din aceea că iubirea lui,.marea lui putere de a se exalta pentru idealurile omului, nu este pusă în serviciul realităţii just percepute. Acele înalte energii ale sufletului, pe
CERVANTES
189
care eroul lui Cervantes le întrupează, sînt chemate să slujească realităţii nu iluziei, în lume există nemumărate alte cauze vrednice să fie slujite de un idealism moral deopotrivă ca al lui Don Quijote. Marea putere de iubire, sacrificiul şi vitejia eroului lui Cervantes sînt chemate să se lupte, nu cu uriaşi şi vrăjitori, pentru prinţesele răpite şi împotriva burdufelor cu vin, ci cu eroarea, cu urîţenia, împotriva răutăţii, a nedreptăţii şi a sclaviei. Programul lui Don Quijote este just cît priveşte energiile puse în mişcare şi ţintele generale pe care le afirmă, dar este fals în raport cu aplicarea şi ţintele lui concrete şi imediate. Cervantes a oferit o lecţie de înalt idealism moral timpului său şi omenirii întregi, dar a arătat, în acelaşi timp, că această atitudine trebuie acordată cu înţelegerea exactă a realităţii. Idealismul moral trebuie să fie un idealism critic, pentru ca el să dobîndească eficienţă şi să-şi împlinească rolul ce-i revine în procesul de continuă ascensiune a condiţiei omeneşti.
O importantă semnificaţie se leagă de episodul final al povestirii lui Cervantes. Don Quijote trăieşte ca un nebun şi moare ca un om cu mintea sănătoasă, rec'unoscînd îndelunga lui eroare şi rătăcire. Revenirea lui la bunul-simţ se întîmplă numai atunci cînd resortul lui vital se fringe. A trăit atîta timp cît s-a înşelat şi moare cînd şi-a recunoscut înşelăciunea. Nu cumva prezentând astfel sfîrşitul eroului său, Cervantes a vrut să ne spună că viaţa nu esteposi-nilă decît atîta timp cît cultivă un ideal? Viaţa, ca simplă expresie biologică, s-ar prăbuşi de la primii paşi, dacă omul nu i-ar da o ţintă mai înaltă. înţelesul acesta mi se pare cu atît mai întemeiat în naraţiunea lui Cervantes cu cît companionul şi negativul eroului său, Sancho Pânza, care mai are încă de trăit, se arată posedat de idealurile stăpînului său, abia atunci cînd acesta ajunge să le tăgăduiască şi să le respingă. Aşa dar, pînă la urmă, Sancho Pânza, pentru că mai trebuie să trăiască, devine într-o anumită măsură un Don Quijote. Şi care noi înşine, atîta timp cît trăim şi resortul existenţei noastre rămîne puternic şi viu, nu sîntem într-un fel oarecare asemănători cu eroul luiCervantes, de oarece năzuim me-
reu, visăm şi iubim, ne luptăm şi acceptăm sacrificiul, primim şi aplicăm lovituri, greşim adeseori dar aspirăm mereu către ceva care depăşeşte clipa de faţă şi este vrednic să fie îmbrăţişat cu căldura cea mai aprinsă a inimii? Dacă am deveni din-tr-odată atît de înţelepţi, dar atît de uscaţi sufleteşte, încît să descoperim că nimic nu este demn să fieiubit şi să inspire lupta şi sacrificiul nostru, în acelaşi timp existenţa ar deveni atît de searbădă, seacă şi săracă, încît nimeni n-ar mai dori să trăiască mai departe.
Cu un înţeles înrudit, Erasmus, marele umanist olandez al veacului al XVI-lea, a pronunţat, înaintea lui Cervantes, Elogiul Nebuniei, adică al puteri| omului de a se devota unor scopuri care depăşesc clipa de faţă şi înţelesul ei mărginit. Istoria literară a pus adeseori în lumină răspîndirea şi influenţa ideilor lui Erasmus în Spania secolului de aur. S-au identificat mai multe ecouri erasmiene şi în opera lui Cervantes, dar mie mi se pare că cel mai de seamă şi acela prin care creatorul lui Don Quijote se leagă cu tema mai generală a nebuniei în literatura Renaşterii, este cuprinsă înamintitul final al romanului. Secolul al XVÎ-lea în Europa occidentală, acest mare secol plin de tragism, în care ştiinţa şi arta modernă obţin unele din cuceririle lor cele mai de seamă, în care naraţiunile europene ajung să cunoască şi să stăpînească întregul pămînt, dar în care feudalitatea cu multele ei nedreptăţi era încă puternică şi în care cumplitele războaie religioase însîngerau Franţa şi Germania, în care teribila inchiziţie cerea atîta jertfe şi aprindea atîtea ruguri, acest secol strălucit şi grozav a meditat a-dînc la problema nebuniei omeneşti. Erasmus i-a consacrat o disertaţie filosofică ; Cervantes un roman.
Istoria literară a prezentat adeseori romanul luiCervantes drept o satiră a cavalerismului, într-un moment în care instituţia cavaleriei apusese, şi se iviseră zorile lumii moderne. Adevărul este că această instituţie agoniza de mai multă vreme şi că încă din secolul al XV, în Italia, vechile teme epice ale cavalerismului deveniseră obiectul formelor eroi-comice al
190
TUDOR VIANU
lui Puici în II Marganto Maggiore, al lui Bojardo, în Orlando inamorato, apoi, în secolul următor, al lui Ariosto în Orlando furioso, a lui Rabelais, în Gurganlua şi Panlagruel. Cervantes se aşează pe linia aceleiaşi serii literare, dar cu o îmbogăţire a motivului, cu o aprofundare a semnificaţiei lui umane, pe care am încercat s-o lămuresc în cele de mai sus. Prin faptul însă că Cervantes a afirmat şi a impus faţă de eroul său o dublă atitudine, de satiră şi de admiraţie iubitoare, marele poet ne-a făcut să înţelegem că nu totul era fals nere-almente în vechea instituţie a cavaleriei şi că unele din valorile obţinute în practica ei seculară meritau să trăiască mai departe în conştiinţa oamenilor.Căci nimic din ce s-a cîştigat în munca milenară de cultură a omenirii n-a fost de prisos şi nu poate fi eliminat din formula morală a epocilor mai noi. Don Quijote vrea să trăiască întocmai ca un cavaler, într-o epocă în care cavalerismul nu mai avea nici un rost. Observaţia este justă. Dar cu toate acestea, în vechea practică a cavaleriei,
.s-au format în conştiinţa oamenilor idei şi sentimente în legătură cu valoarea vitejiei, a onoarei, a fidelităţii şi a loialităţii, de care nici contemporanii lui Don Quijote nici noi, oamenii moderni, nu ne mai putem lipsi. Tot astfel, nu ne putem lipsi nici de alte cîştiguri ale culturii omeneşti, obţinute, de pildă, în antichitate, în Renaştere sau în iluminism. Formula noastră morală conţine astăzi cîştigurile temeinice ale întregii istorii culturale a omenirii, sporite şi dominate însă de temele şi virtuţiile proprii timpului nostru, ale acestui timp în care oamenii dau noi 'lupte pentru dreptate şi libertate.
Pentru că ideile acestea au devenit din ce în ce mai limpezi în mintea noastră, putem privi astăzi pe Don Quijote, după mai bine de trei sute de ani de cînd a fost conceput, cu simpatia şi admiraţia amuzată cu care creatorul lui 1-a închipuit, iar pe acest mare creator literar, pe Don Misuel de Cervantes Saavedra, cu recunoştinţa cu care sîntem îndatoraţi tuturor marilor ziditori ai conştiinţei cmencşfi.
OV. S. CR0HMĂLN1CEANU
ÎN LEGĂTURĂ CU PROBLEMA ORIGINALITĂŢII LITERARE
Prin lucrările recentului Congres aisc< ii-torilor soviolici, o categorie întreagă de probleme dificile din cîmpul creaţiei literare au fost ridicate la generalizări teoretice interesante, supuse dezbaterilor, adîn-cite şi confruntate cu practica, vieţii.
O experienţă artistică, de o deosebită însemnătate, a devenit astfel bun obştesc, prilej de reflecţie rodnică şi bogată în învăţăminte.
De la o asemenea reflecţie creatoare nu pot lipsi critica şi teoria literară, cu atît mai mult cu cît, sub raportul analizei unui întreg şir de probleme dificileale activităţii scriitoriceşti, ele au dat dovadă — aşa cum s-a arătat şi în Congres — de o excesivă şi condamnabilă timiditate.
„Din cauza timidităţii criticilor şi cercetătorilor în faţa experienţei vii a literaturii noastre — arată A. Surkov ni raportul „Situaţia şi sarcinile literaturii sovietice" — se întîmplă şi asemenea fapte ca declaraţiile ci privire la o „doctrină" nouă marxistă despre frumos, declaraţiile cu privire la elaborarea esteticii marxiste, la care s-ar părea că şi scriitorii, şi criticii, şi filozofii ar trebui să lucreze împreună, rămtn şi pînă acum simple declaraţii şi jurăminte".
Una din aceste probleme amintite mereu sub forma declamativă, dar ocolita din nefericire sistematic de critica şi teoria noastră literară,   problema originalităţii
artistice, a individualităţii creatoare, proprie întotdeauna unui taienf autentic, unui popor, sau chiar întregii culturi a unei noi epoci istorice.
în salului adresat de C.C. al P.C.U.S. Congresului, se precizează că „Realismul socialist permite sase manifesteo largă iniţiativă creatoare, să se aleagă forme şi stiluri din cele mai variate, potrivit înclinaţiilor şi gusturilor individuale ale scriitorului". Raportul lui A. Surkov aminteşte cuvintele lui Lenin:
„Problema literară se pretează cel mai puţin unei egalizări mecanice, nivelării, dominaţiei majorităţii asupra minorităţii". în această acţiune este necesară asigurarea unui spaţiu cît mai larg iniţiativei personale, înclinaţiilor individuale, mai mult spaţiu pentru gînd ire şi imaginaţie, formă şi conţinut. Prin urmare, arată raportul: „Acesie cuvinte file lui Lenin, confirmate astăzi in mod practic de întreaga dezvoltare a Literaturii noastre, presupun - ■ în condiţiile existenţei unei orientări comune în elaborarea metodei realismului socialist — posibilitatea existenţei diferitelor curente, a întrecerii creatoare între ele şi a unor largi discuţii asupra avantaj"ior cutărui sau cutărui curent   asupra altuia".
„Scriitorii care apreciază în acelaşi fel fenomenele vieţii şi comportarea oanienilor - adaugă A. Surkov - ■ sînt infinit diferiţi în exprimarea prin imagini artistice a
OV. S. CROHMALNICEANU
192
rezultatelor celor vizule şi simţite de ei'L.
De aJtfel, în Congres, criticii literari au fost serios săpunit' de colegii lor scriitori, pentru indiferenţa arătată faţa de individualitatea artistică a fiecărui creator, faţă de ceea ce constituie originalitatea operei sale, timbrul ei personal.
Lirica e cu atît mai bogată cu cît e reprezentată de peronaiităţi mai puternice — a arătat poeta Olga Bergholţ. „Criticii noştri se jură că :ista doresc şi ei, cît mai mulţi poeţi buni şi diferiţi, dar--să-mi fie cu iertare — a adăugat ea — judecind iapă articolele pe care Ic scriu cred că visul lor e să existe un singur poet şi acela, dacă se poale, decedat. Atunci vor avea o viaţă liniştită'1.
Coraportui lui B. Riurikov chiar indică drept una din manifestările tipice ale sociologismului vulgar în critica literară acele articole „jubiliare" în. care „scriitorii devin ciudat de asemănători unii cu ceilalţi", prin faptul că despre ei se spun doar lucruri bune, „şi acelea exprimate în fraze atît de generale, încît se pot aplica oricărui artist". „Astfel, constată B. Riurikov, noţiuni că democratism, realism, caracter popular, devin extrem de vagi, de generale, îşi pierd orice conţinut.
Că problema originalităţii artistice este una din problemele estetice fundamentale, au fost conştienţi şi toţi creatorii adevăraţi din trecut.
Goethe — de pildă ••- se arăta complet neenfuziasmat de'ideea pictării unui căţel, care să semene ca două picături de apă cu modelul său viu : „Dacă s-ar întîmplă aceasta — spunea ol — aşi avea motive să rnă bucur de apariţia unui nou cîine, dar nu de apariţia unei noi opere de ană".
„La fel cum în ordinea gîndirii, o cugetare n-arc valoare decît atunci cînd e nouă şi nu se mărgineşte să repete ceea ce ştim cu toţii — scrie Tolstoi — In fel o operă ae arfă n-are valoare decît atunci cînd face să se verse in curentul vieţii umane, un sentiment nou, mai mult sau mai puţin intens".
Waiakovski asemăna activitatea poetului cu cea a matematicianului. „Matematicianul este omul care creează, completează şi dezvoltă regalele matematicei,  omul care
aduce ceva nou in ştiinţa matematică — spunea el. Cel care a formulat pentru întîia car î că „doi şi cu doi fac patru", a fost un mare matematician, chiar dacă a ajuns la acest adevăr adunînd două mucuri de ţigări. Toţi oamenii care i-au urmat chiar dacă ar fi adunat lucrururi incomparabil n,.ai mari, de pildă o locomotivă cu altă locomotivă, nu sînt totuşi matematicieni".
Răsturnarea tuturor prejudecăţilor simpliste şi obtuze care ar împiedeca pe artişti să-şi dezvolte în cadrul realismului socialist individualitatea creatoare, încurajarea şi promovarea originalităţii, limpezirea problemelor ei pe plan teoretic, sînt sarcini de o mare actualitate ale criticii literare şi esteticii marxiste.
Nu trebuie să uităm că „uniformitatea", „cenuşiul", „absenţa fanteziei şi imaginaţiei" sau „anularea personalităţii" constituie tema preferată a propagandei burgheze, atunci cînd are ca obiect defăimarea artei realist-socialiste; lucrul e cu atît mai important cu cît asemenea neghiobii sînt expresia curentă a unui aşa zis „argument clasic" din care, de ani de zile, lumea capitalistă a încercat să-şi facă o armă împotriva marxismului. E vorba de născocirea stupidă şi calomnioasă a strivirii individualităţii omeneşti în societatea socialistă, unde — chipurile — înclinaţiile personale, iniţiativele şi în general toate însuşirile particulare ale oamenilor, ar dispare fiind supuse brutal unei singure norme egalizatoare.
Dar încă Marx şi-a bătut joc crunt de această reacţie faţă de comunism a burghezului, care identifică individualitatea umană cu existenţa sa „ca burghez", respectiv cu proprietatea asupra mijloacelor de producţie şi de îndată ce se face vreo aluzie la desfiinţarea ei, începe să ţipe că se urmăreşte însăşi anularea personalităţii omeneşti.
Formulată ca principiu filozofic, o asemenea absurditate devine în gura ideologilor bughezi „solemnă şi sacră". Stir-ner — de pildă — arată Marx — recinge pentru susţinerea acestei teze la penibile jocuri de cuvinte. El transformă proprietatea privată în ,, a avea avere" şi declară apoi verbul „a avea" uncuvînt indispensa-
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA ORIGINALITĂŢII LITERARE 193
bil, un adevăr etern, „pentru că în societatea comunistă e posibil a avea dureri de burtă". La fel motivează faptul că proprietatea privată nu poate fi desfiinţată, transformînd-o în noţiunea, de „proprietate", exploatînd legătura etimologică dintre proprietate şi „propriu" şi dcclarînd cuvîntul „propriu" drept adevăr etern, pentru că şi în regimul comunist se poate întîmplă ca durerile de burtă să-i fie „proprii".
Dimpotrivă, dovedea Marx, în realitate doar societatea comunistă este capabilă să-1 elibereze pe om de caracterul tiranic, strivitor pe care-1 capătă faţă de libera dezvoltare a individualităţii salo, acţiunea legilor economice în lumea capitalistă, în lumea aflată sub dominaţia proprietăţii private-asupra mijloacelor de producţie, tocmai pentru că societatea comunistă îşi pune ca sarcină să înlocuiască „dominaţia împrejurărilor şi a hazardului asupra indivizilor prin dominaţia indivizilor asupra hazardului şi împrejurărilor". De altfel, acest lucru îl ilustrează din plin uluitoarea înflorire a personalităţii omeneşti în ţara socialismului, biruitor, ca şi în ţările de democraţie populară.
Scoaterea cu îndrăzneală la iveală a forţei cu care, scăpată de sub mutilarea societăţii capitaliste, în lumea noastră se dezvoltă adevărata individualitate omenească, discutarea şi limpezirea problemelor pe care ea Io ridică în viaţa de toate zilele ca şi în creaţia artistică, sînt deci formele cele mai potrivite pentru a răspunde calomniilor burgheze şi pentru a le distruge orice efect.
Dimpotrivă, ocolirea, ignorarea voită sau trivializarea acestei sarcini alimentează practic clevetirile duşmanului, oferindu-i prilejul de a denatura marxismul, do a-1 prezenta sub o înfăţişare deformată, mincinoasă.
„Estetismul idealist şi sociologismul vulgar— spunea B. Riurikov în coraportu-1 său dc la Congres — sînt slrîns legate între ele. Estetizanţii speculează viciileptimitiviş-tilor, vulgarizatorii se mascheaiă îndărătul luptei împotriva estetismului. S priji'Jndu-se reciproc,  se alimentează reciproc".
Se cuvine de aceea să combatem aceste 13 — V. Romînească Nr. 7
amîndouă tendinţe, concomitent şi cu o egală vigoare.
Problema originalităţii artistice e legată nemijlocit de problema individualităţii creatorului, a personalităţii sale; estetica idealistă reduce chiar întregul proces al valorificării creaţiei la recunoaşterea acestei individualităţi. Pentru ea fiecare artist e un fel de divinitate, înzestrată cu forţa de a face să trăiască o lume unică, misterioasă şi impenetrabilă, bazată pe legi proprii, altele decît cele ale lumii obişnuite. Fapt paradoxal însă, problema originalităţii, nici n-ar trebui să se. înscrie în preocupările esteticii, care-s-ar beza pe asemenea concepţii.
într-adevăr, clacă arta e considerată ficţiune pură, creaţie absolu t subiectivă a spiritului omenesc, dacă obiectul ei nu e reflectarea realităţii obiective, alunei de ce ar avea vreo însemnătate unicitatea, caracterul individual al unei opere?
Ca ea să difere de altele şi încă în mod izbitor, e lucrul cel mai banal şi cel mai uşor realizabil: X compune — de pildă — versuri, lizibile şi de la coadă la cap; Y, o piesă în care personajele sînt diferite scaune; Z, un roman întreg, fără să folosească litera „g" şi întrecerea poate continua aşa mai departe.
Ce e însă „original" în această tristă'clow-nerie spirituală cu care ue-a obişnuit literatura decadentă din Occident?
Ce legătură eu arta şi cu reala exprimare a individualităţii omeneşti moi păstrează asemenea acrobaţii penibile, menite doar să învingă curiozitatea blazată a relev „zece mii deasupra" care se plictisesc şi suferă de obezitate?
în fond. suprarealismul, ca expresie maximă a degradării artei burgheze, procla-mînd sfîrşitul literaturii, muzicii, picturii, sculpturii şi în genere al esteticii, odată cu automatizarea completă a actului de creaţie, nu face decît să legalizeze această stare de fapt. Barbaria societăţii capitaliste striveşte complet personalitatea creatoare.
Arta se confecţionează „în serie", pe bandă, după un procedeu brevetat, ca de exemplu „frotajul", adică frecarea unei pînze cu diferite cîrpe pînă ce liniile ei se şterg şi se amestecă; „fumajul", sau colo-
194
OV. S. CROHMALNICEANU
rarca urmelor de fum apărute pe o hîrtie plimbată deasupra flacâreiunei luminări; „gratajul", constînd în sgîrierea cu o lamă de ras a unei plăci do lemn, pe care în prealabil au fost aşternute diverse pete de culori, ş.a.m.d.
în ultima vreme aceste procedee au fost „revoluţionate" <|e unul nou, desenul obţinut prin cojirea pe nevăzute a cartofilor.
La fel şi în literatură, existenţialiştii au introdus moda lumilor interioare, „bizare, neobişnuite, scandaloase". Revistele lor publică „jurnalul" unui hoţ, al unei prostituate, ai unui invertit, al unui criminal sadic, al unui niorfinoman. sucirii savurează această banală detailare de turpitudini şi arta o mutată pe nesimţite din înuK-ee în panopticum.
Tocmai în opoziţie cu subiectivismul esteticii idealiste, cu impasul ia care el împinge problema originalităţii artistice, estetica marxistă vede în realitatea obiectivă baza afirmării adevăratei originalităţi creatoare.
Orice operă de artă. valoroasă reflectă adevărul vieţii, cu alte cuvinte esenţa realităţilor obiective existente, independent de voinţa noastră. „Roşu şi negru", „Livada cu vişini", „Pe Donul liniştit", nu sînt simple plăzmuiri ale unor minţi înzestrate, ficţiuni arbitrare izvorîte din fantezia lui Stendhal, Cehov sau Şolohov, lumi de sine stătătoare, ci imagini bogate, complexe, profund adevărate ale vieţii omeneşti în diferite împrejurări social-istorice. Numai în funcţie de această însuşire fundamentală , gnoseologică se valorifică personalitatea creatoare a unui autentic artist. Particularităţile operei lui nu. sînt simple curiozităţi psiho-patologicosau descura jante excentricităţi, căutate pentru „epatarea burghezului", ci laturi inedite, aspecte noi, originale ale realităţii însăşi. Un scriitor cu adevărată personalitate artistică descoperă în viaţă, în înţelesurile ei adînci ceea ce încă nu s-a spus şi nu s-a arătat. Altfel, în afara caracterului lor obiectiv valabil, nou sub raportul cunoaşterii, aceste particularităţi n-ar spori cu nimic efectiva originalitate a unei opere.
Cum, — vor striga unii - alunei, pen-
tru un artist, înclinaţiile personale felul său propriu de a privi şi înfăţişa lucrurile sînt piedici de caro trebuie să se debaraseze în creaţie, de vreme ce ţinta lui e să dea o imagine cît mai apropiată de adevărul obiectiv al vieţii!
Nimic mai fals decît un asemenea raţionament. Marxismul nu neagă faptul că imaginile artistice sînt o reflectare subiectivă a realităţii obiective. Dar aceasta nu înseamnă că ele n-au putinţa să ne dea reprezentarea justă, conformă a lumii din pir, că n-au deci o valoare gnoseologică obiectivă. Tocmai însuşirea lor de a se ridica Ia treapta generalizării, scoţînd la iveală esenţialul, necesarul, îri însăşi manifestarea concret senzorială a fenomenelor face specificul artei şi măsoară, pînă la urmă deosebirea dintre obiectivitatea realismului şi subiectivismul metodelor de creaţie nerea-liste.
Caracterul individualizat al imaginii artistice, presupune pe de altă parte, neapărat un mod propriu, specific de exprimare a generalităţii. Epopeea războiului civil trăieşte altfel în romanul. „Pe Donul liniştit" al lui Şolohov şi altfel în „înfrîn-gerea" lui Fadeev sau în „Calvarul" lui Alesei Tolstoi.. Legile în virtutea cărora are loc procesul colectivizării agriculturii noastre sînt ilustrate de situaţii şi figuri deosebite în nuvela iui Marin Preda „Desfăşurarea" şi în romanul „Bărăgan" de V. Em. Galan.
Oricît de obiectiv adevărată, cu alte cuvinte oricît de realistă ar fi o imagine artistică, ea nu-şi pierde unicitatea, caracterul particular specific, pentru că acesta există în însăşi natura ei. Cum observa Belinski, un scriitor mare e de Ia început original, mai înainte de toate prin chiar faptul că realizează tipuri1,), şi „fiecare lip e pentru cililor un necunoscut cunoscut.'1 „Nu spu/ieţi: ială un om de suflet, cu pasiuni 'înflăcărate, cu o inteligenţă vastă, dar
') „Una din însuşirile cele mai caracteristice ale originalităţii în creaţie, sau mai bine zis ale însăşi creaţiei, este tipizarea, care dacă ne este îngăduit să ne exprimăm astfel, o blazonul autorului însuşi" (Belinski: ,;Despre nuvel arusă şi despre nuvelele domnului Gogol").
IN. LEGĂTURA CU PROBLEMA ORIGINALITĂŢII LITERARE
195
.cu o judecală mărginită, un om care-şi iubeşte nevasta atît de pătimaş încît este gaia s-o gîluie la cea mai mică bănuială de necredinţă" — explică în continuare Belin-ski, — spuneţi mu11 maisinipla şi mai scurt: iată un Othello!
Nu spuneţi: iată un om care înţelege adînc rostul omului şi scopul vieţii, un om care se străduieşte să facă binele, dar este lipsit de energie, un om care nu poale pice nici o faptă bună şi suferă, fiind conştient de neputinţa sa. Spuneţi: iaiă un Hamlet! Nu spuneţi: iată un funcţionar josnic din convingere, răufăcător cu bună ştiinţă, criminal în mod conştiincios — spuneţi: iaiă un Farnusov /"
Observaţia e plină de subtilitate: prin individualizare — se arată aci foarte limpede — o enormă experienţă omenească, o profundă generalizare şi reflecţie asupra vieţii a devenit în imaginea realistă întruchiparea vie, firească, a unui. lucru parcă ştiut de mult, dar unic, inedit prin particularităţile sale bine determinate, un „necunoscut-cunoscut".
Dar realismul nu face abstracţie de specificul individual, de coloritul propriu pe care-1 păstrează diferite imagini artistice, chiar atunci cînd ele se referă la acelaşi obiect.
Un critic cu vederi înaintate, cum a fost Ibrăileanu, semnala chiar problema iubitorilor de literatură.
„Scriitorii, care au pus în opere de ficţiune pe Napoleon, au creat fiecare un all Napoleon, şi cînd scriitorii au fost talentaţi, au creionat Napoleoni adevăraţi deşi diverşi".
Criticul sublinia că asemenea imagini, concepute în mod realist, sînt valabile, obiectiv adevărate fiecare în parte, eu toate că între ele se deosebesc simţitor.
„Am spus odală'că ţăranii domnului Sa-doveanu sînt adevăraţi ţărani moldoveni. Aşa este, sînt tipuri perfecte de ţărani moldoveni. Ţăranul d-lui S piridon Popesc n — adaugă criticii 1 — eşiel foarte adevărat, foarte ţăran, şi foarte moldovean, dar e altfel decît al d-lui Sadoveanu şi decît ţăranul real. Şi tot aşa ţăranul lui Creangă. Diverşi între ei, diverşi şi de cel real, fără să-1 contrazică" (s.n.) 13*
Explicaţia pe caro o schiţează Ibrăileanu încearcă tocmai să ilustreze unitatea contradictorie, dialectică, între caracterul o-biecfiv al adevărului vieţii reflectat de orice operă realistă şi elementul subiectiv implicat în însăşi structura ei şi datorit individualităţii artistului.
Un creator autentic observă, studiază natura concretă multilaterală, complexă a faptelor clin viaţă. Opera.lui nu reproduce însă pur şi simplu înfăţişarea aceasta strict fenomenală a lumii, ci ajunge la un rezultat mult mai important, în sensul că dă o imagine a realităţii în care generalul, necesarul, înlănţuirile cauzale, transpar, ies cu o deosebită claritate la iveală în însăşi manifestarea particulară, individuală a fenomenelor.
Cu alte cuvinte, artistul nu copiază 'realitatea, ci o interpretează, o explică, îşi „realizeazăconcepţia sa despre realitate" — cum spune Ibrăileanu:
„Fiecare scriitor are o concepţie despre Napoleon clădită ori pornită de la un caracter veritabil al originalului — de aceea fiecare Napoleon e adevărat, cu toate deosebirile dintre ei.
Tolstoi şi-a făcut o concepţie despre Napoleon. , ori despre o „vinovată" superioară, „Anna Karenin", şi a realizat-o; Balzac şi-a făcut o concepţie despre omul zgîrcit şi a realizat-o; M. Sadoveanu despre ţăranul moldovean şi a realizat-o."
Aici nu e vorba do un relativism general al punctelor de vedere, reductibil pînă la urmă tot la o poziţie subiectivistă. Dimpotrivă, Ibrăileanu insistă mereu asupra respectării datelor fundamentale, obiective ale fenomenului real în fiecare caz. Dar fenomenul e întotdeauna mai complex, mai bogat decît legea, deşi legea oglindeşte mai adînc, mai exact ceea ce sc întîmplă în viaţă.
La fel, faptele reale stau în raporturi similare cu imaginile tipice create pe baza lor. In imaginea artistică aspectul concret, individual al fenomenului nu dispare însă ca înfr-o teoremă sau lege ştiinţifică. De aceea se şi păstrează aci posibilitatea ca artistul să sublinieze, să îngroaşe, să scoală mai mult in relief unul sau altul din elementele care compun multiplicitatea, codi-
196
OV. S. CROHMALNICEANU
plexitatea faptului viu, particular. De aceea şi orice imagine artistică, ori cîtă valoare obiectivă de cunoaştere ar avea, rămîne a lui Dante, Gogol, Shakespeare, sau a altui creator prin însăşi structura ei, pe cînd teorema lui Pitagora sau legea lui Newton aparţin descoperitorilor lor doar cu .numele.
După Rebreanu, răscoala din 1907 au evocat-o şi Petru 'Dumitriu în nuvela „Bijuterii de familie", şi Zahăr ia Stancu într-un episod central din romanul „Desculţ".
In fiecare din cazuri, accentul cade însă pe alt aspect al fenomenului social istoric, intrat în preocupările celor trei scriitori: Rebreanu excelează mai ales în prezentarea sufletului masei ţărăneşti,, a modului cum se adună, creşte şi se dezlănţuie mînia colectivă. Petru Dumitriu dezvăluie cu pătrundere în special fondul moral al re prima torilor. Intre sălbăteciare-ce, calculată, cu care, apărîndu-şi viaţa de huzur, stăpînitorii trec Ia „pacificarea"' satelor răzvrătite., între această atmosferă de neomenie calmă, lucidă şi abjecta crimă a doamnei Vorvoreanu există o legătură intimă, revelatorie — arată autorul nuvelei.
Episodul din „Desculţ", la rîndul său are meritul de a lumina mai puternic semnificaţia răscoalei ca experienţă social-istorică excepţională, ca moment de neşters în viaţa ţărănimii. Evenimentele apar aici răsfrînte în conştiinţa băiatului, care asistă neputincios, sufocat de ură, la desfăşurarea sîngeroasei tragedii şi va creşte cu amintirea ei în suflet. Cuvintele mamei: „să nu uiţi Darie, — nimic să nu uiţi. Să spui copiilor tăi şi copiilor pe care-i vor avea copiii tăi, să le spui", capătă în carte o valoare rezumativă, simbolică.
Nici Rebreanu, nici Zahăr ia Stancu, nici Petru Dumitriu, nu-şi realizează în exemplele citate o „viziune" subiectivă — arbitrară a răscoalelor din 1907. Elementele care formează specificul imaginilor create respectiv de fiecare dintre cei trei artişti, sînt proprii fenomenului însuşi, aparţin datelor suiş caracteristice.
De asemenea, e de observat că în fiecare din imaginile amintite, deşi doar o anumită latură a fenomenului real e luminată în mod deosebit,* nici celelalte laturi defi-
nitorii ale sale nu intră complet în umbră şi, la rîndul lor, mai mult sau mai puţin se impun atenţiei cititorului.
De pildă, ideea denunţării abjecţiei care ilustrează lumea morală a inspiratorilor şt executorilor represiunii nu lipseşte nici din „Răscoala", nici din episodul „Braz-dă-ngustă şi adîncă", după cum mişcarea masei ţărăneşti, viaţa sufletească a mulţimii răzvrătite e prezentă şi în „Bijuterii de familie" ca şi în „Desculţ". La fel, semnificaţia răscoalei ca experienţă so-cial-istoricâ a poporului asuprit transpare atît în cartea lui Rebreanu cît şi în nuvela lui Petru Dumitriu, fie vag, aluziv, la. primul în. cuvintele spuse către sfîrşitul romanului de Lupu Chiriţoiu, fie destul de limpede, cu o luciditate tragică la cel de al doilea în scena discuţiei dintre ţăranii osîndiţi la moarte şi închişi în fundul şlepului părăsit.
Se întîmplă aici un lucru foarte asemănător cu ceea ce geometria numeşte perspectiva centrală a unui obiect. înfăţişarea lui globală, proporţiile dintre elementele care-I compun, legătura lor interioară se păstrează în fiecare imagine .corect construită, deşi înfăţişarea acestora diferă mereu în funcţie de varietatea poziţiilor din care obiectul a fost contemplat.
Nu e deci foarte dificil de înţeles cum particularităţile diverselor imagini realiste, trăsăturile lor specifice oglindesc de fapt însuşiri efective ale fenomenelor din viaţă, prezentate de artist.
A deduce însă de aici că înclinaţiile individuale, sensibilitatea proprie, într-un cuvînt factorul subiectiv implicat în însăşi ideea personalităţii creatoare nu mai intră sub nici o formă în sfera preocupărilor estetice, e o curată neghiobie.
într-adevăr, cum s-ar explica atunci faptul că luminînd mai viu prin particularităţile operei sale laturi incontestabile ale realităţilor obiective, un artist alege totuşi unele şi nu altele din aceste laturi? De ce s-a oprit Rebreanu asupra gîndurilor, sentimentelor şi mişcărilor masei ţărăneşti, de ce 1-a interesat pe Petru Dumitriu mai mult aspectul etic al problemelor sociale pe care le ridica răscoala, de ce atenţia lui Zaharia Stancu s-a concentrat
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA ORIGINALITĂŢII LITERARE 197
asupra urmei lăsate în sufletul poporului dc tragicele evenimeiîte din, 1907?
A răspunde Ia aceste întrebări înseamnă însă a vorbi tocmai de înclinaţiile scriitorilor pomeniţi, de modul cum se manifestă în mod concret particularităţile lor spirituale specifice.
In funcţie de structura sa psihică, de sensibilitatea şi de experienţa sa proprie, fiecare artist înţelege şi simte mai viu anumite forme ale" existenţei, le trăieşte cu mai m'ultă intensitate şi o capabil de aceea să le şi exprime mai sugestiv.
Particularităţilor obiective descoperite de el în realitate le corespunde aşa dar un fond subiectiv specific, o conformaţie spirituală dată, care face de fapt şi posibile astfel de descoperiri. De aceea se şi păstrează,—oricît de variat ar fi obiectul—în toate lucrările aceluiaşi autor o unitate, o atmosferă comună.
Arta de a pătrunde în cele mai intime resorturi ale vieţii colective e prezentă la Rebreanu şi în „Ion", preocupările etice ale lui Petru Dumitriu se regăsesc şi în romanul „Pasărea furtunii", şi în ultimele sale nuvele „Davida" şi „Salata".
Pasiunea cu care Camil Petrescu s-a preocupat de problematica intelectualului în „Jocul Ielelor" sau în „Patul lui Pro-cust" retrăieşte în drama istorică „Băl-cescu" şi în romanul „Un om între oameni". Ba chiar evocarea evenimentelor de la 23 August, scriitorul o face sub acelaşi unghi şi într-un „episod" publicat nude mult1), momentul profundelor schimbări din viaţa poporului nostru sînt prinse răsfrîngîndu-sc din nou în existenţa şi rosturile intelectualităţii.
Pecetea personală, individuală pe care un artist o dă imaginilor sale nu e. doar o problemă de formulare deosebită a aceloraşi adevăruri, ci, în fond, şi de conţinut deosebit.
Cînd două imagini diferă între ele, deşi aparent oglindesc fiecare acelaşi aspect, din realitate, înseamnă că, de fapt, spun şi lucruri deosebite, că semnificaţia lor sub raportul cunoaşterii e, oarecum, alta.
Din punct de vedere strict gnoseologic, Elecfra lui Sofocle şi Elcctra lui Euripide comunică, desigur, în cadrul unei problematici comune, date totuşi diferite privitoare la înţelegerea firii omeneşti.
E vorba aici de un adevăr mai mult decît evident.
Unii însă îl ignoră, prinşi în raţionamente prea complicate, încureînd şi vul-garizînd problema originalităţii artistice. De exemplu, într-un articol din „Cercetări Filozofice"2), „Despre Caracterul obiectiv al legilor artei ", întîinim o despărţire curioasă a conţinutului operei de artă în „conţinut gnoseologic" şi „conţinut estetic".
Autorul, Andrei Băleanu, dă şi explicaţii asupra sensului acestei disocieri. „Conţinutul estetic" — după el — n-ar fi decît „sinteza personală", prin care în conformitate cu individualitatea şi cu legile frumosului, creatorul oglindeşte „conţinutul gnoseologic". Dar oricît am suci şi învîrti noţiunile, o asemenea diferenţiere nu duce decît la bagatelizarea ideii de originalitate artistică, întrucît o rezumă la o simplă problemă de formulare deosebită. In descripţiile stepei ruseşti, făcute de Gogol şi Şolohov, — e nevoit să susţină A. Băleanu — „conţinutul gnoseologic" ar fi acelaşi şi doar „conţinutul estetic", cu totul „diferit"... Insă valoarea de cunoaştere a celor două 'imagini trebuie să fie redusă aci, precum se vede, numai la cîteva date geografice sau botanice, pentru a se ajunge la susţinerea unei asemenea absurdităţi. Sufletul omenesc, stările psihice — care trăiesc în aceste admirabile tablouri ale naturii şi. formează partea lor cea mai valoroasă de cunoaştere, intim, legată de însăşi semnificaţia capitolelor respective în cuprinsul operei — au dispărut spre a îngădui aplicarea schemei: „conţinut gnoseologic" şi „conţinut 'estetic".
De asemenea, caracterul obiectiv de „descoperire", de comunicare a unor lucruri noi, presupus în planul investigării realităţii de adevărata originalitate artistică, dispare şi el în\,cxplicaţia" lui A. Băleanu,
„Viaţa romînească" Nr. 7/1954
2) Vol. 11/1955
198
OV. S. CROHMALNICEANU
de vreme ce „acelaşi conţinut gnoseologic admite o infinitate de imagini, care să-l oglindească artistic şi deci o infinitate de forme de expresie şi de procedee artistice adecvate".
De fapt, viaţa învăţăm să o cunoaştem, în orice operă literară şi prin ansamblul realităţilor pe care creatorul le face să trăiască înaintea noastră şi prin ceea ce ne spune persoana Iui însuşi. Aceasta o în definitiv şi ea o partea realităţii, şi eroul cel mai interesant şi mai plin de semnificaţie din fiecare mare roman al lumii se numeşte pînă la urmă tot Balzac, Tolstoi, Dickens sau Dostoevski.
Literatura nu-şi propune cunoaşterea universului în genere, ci cunoaşterea uni. versului uman. Pe ea nici natura n-o interesează decît raportată la om. Cine vrea să afle legile mişcărilor siderale, să nu citească „Luceafărul" ci mai bine o carte de astronomie. La fel şi cu descripţia stepei, de care pomeneşte tovarăşul Andrei Băleanu.
Pentru că în obiectul artei întră realitatea umanizată; factorul subiectiv, per. sonal, adus de fiecare creator în opera lui, nu numai că nu constituie un element insolit, care iese afară din sfera cunoaşterii artistice, ci dimpotrivă abia îi dă acesteia caracterul ei specific, concret.
De altfel, e de observat că într-o carte realistă adevărul obiectiv al tablourilor de viaţă prezentate capătă expresia unei maxime exactităţi tocmai în funcţie de o cît mai clară şi mai puternică definire a personalităţii autorului.
Cine citeşte „Comedia Umană" ajunge să-şi reprezinte efectiv Franţa restauraţiei numai raportînd mereu fiecare accent, fiecare notă de ironie sau de exaltare a textului, la o cheie unică, aceea a personalităţii iui Balzac, aşa cum se obişnuieşte să o cunoască treptat din ansamblul preocupărilor, înclinaţiilor şi aversiunilor marelui romancier.
Fără reprezentarea vie a lui Gogol, ca omul societăţii ruse din prima jumătate a veacului al XlX-Iea, ca artistul înzestrat mai mult decît oricare altul, cu facultatea de a observa — aşa cum spunea Puşkin —platitudinea lumii din jur, comicul şi totodată tristeţea ei, fără imaginea  concretă  a   individualităţii celui
despre caro Belinski susţinea că i s-ar potrivi ca motto la tot ce a scris zică-foarea: începi cu „la mulţi ani" şi termini-cu „veşnica pomenire", fără, aşa dar, un asemenea punct de referire generală e greu de presupus că pot fi înţelese cu adevărat „Sufletele moarte" sau „Povestirile potersburgheze". Nu citim numai cărţi, ci şi autori, iată o precizare demnă de reţinut.
Ir planul, ştiinţei, rezultatele unei experienţe sînt cu atît mai exacte cu cît se pot determina mai precis particulari, tăţile fiecărui instrument de observaţie sau aparat de măsură. Fără să împingem analogiile prea departe, şi în literatură, elementul obiectiv adevărat, elementul cu valoare universal valabilă dintr-o operă se delimitează spontan cu atît mai clar de elementul subiectiv, cu cît acesta din urmă e mai definit, mai caracteristic, cu cît se dovedeşte mai bine a fi expresia unei. personalităţi artistice viguroase, bine conturate. Aceasta pentru că în cărţile scrise cu autentic talent, cititorul intuieşte individualitatea autorului adesea în mare măsură direct, prin simplă lectură. Pe Aristofan, pe Ibsen, pe Gorki, de exemplu, el şi-i reprezintă în general ca oameni ai unei anumite epoci şi lumi, fiecare, ca exponenţi ai anumitor năzuinţe sociale şi ca individualităţi psihice anumite, din însăşi opera lor, la nevoie chiar fără ajutorul unor manuale de istorie literară.
Desigur că susţinută de exegeza critică, această reprezentare devine mult mai. exactă şi mai cuprinzătoare. Dar e semnificativ că ea ia naştere şi spontan prin. virtuţile proprii ale operei.
Cu cît deci un artist are o personalitate mai puternică, mai interesantă, cu atît şi realităţile reflectate în creaţia lui se definesc mai viu, mai exact. Sau ca să revenim la o analogie anterioară, dacă punctul din care a fost construită perspectiva unui obiect e bine determinat, fiecărui detaliu al imaginii înfăţişate i se poate stabili precis mărimea naturală, adevărată.
★
A-ţi afirma individualitatea în descoperirea anumitor laturi inedite ale reali-
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA ORIGINALITĂŢII LITERARE
199
taţilor vieţii şi a înlocui imaginea acestor realităţi cu plăsmuiri arbitrare ale spiritului, sînt însă două îndeletniciri radical deosebite. Creaţia artistului realist e originală, nu numai pentru că are un caracter deosebit, ci şi pentru că e valabilă în planul cunoaşterii, pentru că aduce efectiv ceva nou în ordinea cuceririlor minţii omeneşti.
lucercînd să-şi opună individualitatea creatoare realităţilor obiective, să deformeze lucrurile după o „viziune" a sa, artistul părăseşte calea adevărului şi apucă pe drumurile, care nu duc nicăieri, ale subiectivismului.
Evenimentele tragice din 1907 l-au preocupat şi pe V. Em. Galan în romanul său „Zorii robilor". Prozatorul şi-a concentrat chiar atenţia asupra unui aspect cu totul necercetat al faptelor, asupra fră-mîntărilor mişcării muncitoreşti în timpul desfăşurării răscoalei. Dar tabloul n-a fost construit în conformitate cu adevărul vieţii, artistul căutînd adesea să-şi impună modul său propriu de a vedea, împotriva datelor obiective istorice. Proporţiile acţiunii muncitorilor din gara Paşcani sînt astfel neveridic exagerate şi situaţiile înfăţişate uneori, ca şi cum o revoluţie proletară ar fi gata să izbucnească în Moldova, ba şi formele împletirii ei cu răscoalele ţărăneşti s-ar prezenta destul de clar conştiinţei unor însemnate mase populare.
Tendinţa de a subordona realitatea unor înclinaţii şi preferinţe individuale, de a o face să corespundă acestora, chiar împotriva datelor şi trăsăturilor ci esenţiale, duce la subiectivism, la denaturarea adevărului vieţii, oricît de nobile sau sincere ar fi fost intenţiile artistului.
încrederea, optimismul cu care în faţa celor mai dezastruoase situaţii, V. Em. Galan îl urmăreşte pe Anton Filip, eroul ultimei sale cărţi1'), cuceresc, se impun cititorului, nu numai pentru că autorul îşi exprimă un fel de a vedea .sistematic, gospodăresc lucrurile, o admiraţie sinceră, profundă, pentru tenacitatea cu care clasa muncitoare ştie să ia în piapt greutăţile. Aceste preferinţe şi înclinaţii ale romancierului se dovedesc de astă dată valabile
]) „Bărăgan"
pentru că merg aci în sensul reliefării adevărului vieţii, scot la iveală tipicul, fac să apară în imaginea celor mai variate forme ale luptei de clasă, raportul real al foiţelor, esenţa şi nu aparenţa lui.
Fără o asemenea puternică bază obiectivă, atmosfera de îndîrjtre şi avînt constructiv, care domină acţiunea, ar căpăta un caracter deplasat, neverosimil, artificial.
Exprimarea modului propriu de a înţelege şi simţi lucrurile, sinceritatea, e în creaţie o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. A face din ea criteriul fundamental în stabilirea valorii unei opere înseamnă practic a nega funcţia gnoseologică şi educativă a artei, a abandona realismul. Cineva poate spune foarte sincer cele mai mari prăpăstii; mulţi semănatorişti au crezut probabil sincer că toate nenorocirile ţărănimii vin de la oraş. Aceasta însă nu i-a împiedecat să dea o imagine falsă, deformată a vieţii satului, să fabrice o literatură profund reacţionară.
Din păcate şi în lumea noastră literară problema originalităţii e văzută încă adeseori sub un unghi subiectivist.
Dacă „sinceritatea" nu e proclamată în articole teoretice, criteriul unic al valorificării creaţiei, fetişizarea ei mai are totuşi, nu odată loc, în însuşi procesul vieţii artistice.
Unii scriitori îşi fac din afirmarea preferinţelor şi înclinaţiilor individuale o finalitate ultimă, în faţa căreia pliază datele realităţii obiective. Talentului puternic de a descoperi în existenţa zilnică a poporului nostru rădăcinile trecutului îndepărtat, atracţiei pentru latura solemnă, legendară a acestui trecut, Eusebiu Camilar-îisacrifică uneori, imaginea saluluiromînesc de astăzi, deformînd-o. arhaizînd-o.
Eroii volumului său de povestiri „Livezile tinere" par descinşi dintr-o lume rămasă la aşezările descălecatului. Pe-Oachim, care a îndrăznit să intre în colectivă cu pogonul strămoşesc al Brcbenilor, frate-său îl chiamă să dea socoteală „în faţa cîrjei de stejar pusă pe masă ca un judecător neînduplecat dar drept" („Istoria lui Du-cipal"). Lui Ilarie îi poruncesc cum să se poarte pravilele Oniseilor şi flăcăul e gafa să-şi părăsească iubita, eînd aude-
200
OV. S CROHMALNICEANU
că aceasta are de gînd să se împotrivească vînfurilor de miază-zi („Livezile tinere"). La fol, baba căreia i se instalează în casă lumină electrică, îşi reprezintă fabulos „minunea" aducerii soarelui pe „sîrme de aramă" „tocmai de cine ştie unde" şi-şi aminteşte spaimele unor adevărate nopţi glaciare, cînd copilă, într-o colibă singuratică din inima pădurii, buciuma a primejdie către răsărit şi' către apus, che-mîndu-şi tatăl.
Părăsind terenul realităţilor vieţii, al înţelesului adevăratelor raporturi dintre necesitate şi libertate, în romanul „Pasărea Furtunii" Petru Dumitriu dă interesului său pentru aspectul etic al proceselor sociale o orientare metafizică, abstractă, în contradicţie cu interpretarea materialist dialectică a faptelor. Ca urmare şi tabloul atît de viu al luptei omului cu calamităţile naturale, nu-şi mai păstrează semnificaţia obiectivă iniţială, şi asupra întîmplărilor ca şi a destinelor eroilor se proiectează umbra apăsătoare a fatalităţii.
Facultatea de a asocia cu o remarcabilă vervă şi promptitudine aspecte neaşteptate ale realităţii, astfel încît cele mai variate fete sub care se ascunde în viaţă negiiio-bia să fie luminate de scăpărarea crudă a cuvîntului de spirit, îi aparţine poetului Marcel Brelaşu. Versurile lui posedă parcă agitaţia foiţelor electroscopului, din ele ţîşnesc adesea zeci de seîntei, o adevărată cascadă a contrastelor şi sublinierilor ironice:
Cine sînt eu? Sînt Neutronul de Hidrogen, şi stau pe tronul magnificului nostru ev. Domin pămîntul şi Olimpiii şi-s „primul" încă de pe timpul tabelei lui Mendeleev!"
sau :
„Aşa e!" au sărit de colo dezlănţuiţi ca un atom eroii epocii... întru solo
apoi în duo
şi în trio
cu „Huideo", „Huo" şi „Adio"... şi-au explodat în cor: „Go home!"
(„La Poarta Fabulei")
Cîteodafă, însă, această însuşire îl fură pe poet şi el începe să caute efectul spiritual de dragul efectului, scăpărarea ironică do dragul scăpărării. In multe capitole din „Micul tratat de zoologie "semnificaţia reală a fenomenului sat irizat aproape că dispare sub artificiile subînţelesurilor, jocurilor de cuvinte şi acrobaţiilor verbale.
Astfel ideea împăciuitorismului e redusă la un încîlcit simbol al „consecvenţei cucului", care:
Argumentele lui răspicate
(In ciuda unităţii de stil)
Le formula cînd din faţă cînd din spate
şi cînd din profil, îşi depunea monosilaba ca pe un ou In discursul fiecărui orator nou!
In fond se împăciuia cu toţii
şi cu cu ia şi răscucuia
CUCUI — adică Da
CUCU! — adică Ba şi iar CUCU! — adică POATE.
după cum batjocorirea suficienţei atotştiutoare e abandonată pentru un îndelung pregătit calambur despre pinguinul care declară că el ştia asta de la început şi că nu-i stupefiat de ce păţeşte! — adăugîndu-se:
L-am priceput doar după mimică şi gest fireşte,
că de vorbii vorbea păsăreşte! Din cînd, în, cînd îşi tamburina agrest filele
stupefia-/-»/' milele (s.n.)
Nici un criteriu nu poate trece însă în arta realismului socialist înaintea celui dictat de principiul spiritului de partid. Oricît de sincere ar fi înclinaţiile personale, care-1 împing pe un scriitor către o anumită tratare a problemelor din viaţă, valoarea obiectiv - socială 'a operei sale stă pînă la urmă în puterea ci de a sluji cauza proletariatului revoluţionar, şi prin aceasta însăşi cauza cea mai înaltă a umanităţii.
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA ORIGINALITĂŢII .LITERARE 201
Dar, aşa cum se ştie, „tipicul este în arta realistă principala sferă de manifestare a spiritului de partid", deci prioritatea dată celor mai sincere înclinaţii individuale împotriva realităţilor obiective constituie o slăbire a spiritului de partid în creaţie, a fermităţii ideologice.
Confuzii pe o aspmcnea linie există primejdia să işte prin imprecizia noţiunilor folosite şi a elasticităţii date, pe rînd, tuturor criteriilor, unele pasaje ale intervenţiei tovarăşului S. Fărcăşan în discuţia despre poezie iniţiată nu de mult ■de „Gazeta literară". O bună parte a lungu-său cuvînt c astfel dedicată problemei inspiraţiei, care ar constitui unul din factorii hotărîtori pentru producerea depoezii bune.
„Trebuie spus — afirmă tov. Fărcăşan — că oricîte condiţii ar îndeplini o poezie, ea nu e poezie adevărată dacă nu-i poezie inspirată". Iată deci că inspiraţia s-ar transforma ca sinceritatea, într-un fel de criteriu estetic superior. Vrem să constatăm dacă o poezie e „adevărată", să cercetăm dacă îndeplineşte o serie de condiţii, dar mai înainte de toate să vedem dacă e sau nu inspirată.
Punerea în practică a acestei cerinţe s-ar lovi însă de serioase dificultăţi clin mai multe motive:
1. — Cum să aflăm ce înţelege tov. .Fărcăşan prin inspiraţie, atîta timp cît lu consideraţiile sale o defineşte ca şcolarul care întrebat „ce o calul?", răspunde,
calul este atuncia... cînd"...
2. — Prcsupunînd că am aflat totuşi ce o inspiraţia, cum.se poate constata o-bieefiv că o poezie e inspirată sau nu? Aci ajungem exact la criteriul sincerităţii. Ce dovedeşte că o lucrare e sinceră sau nesinceră, inspirată sau noinspirată, dacă nu realismul, caracterul tipic al imaginilor ei, puterea cu care în aceasta, ca principală sferă de manifestare, se exprimă spiritul de partid al artistului? Şi atunci, ce nevoie mai avem de criteriul inspiraţie, dacă revenim oricum la criteriul realismului?
3. — Practicajsrată că şi inspirat, poetul •poate scrie poezie neadevărată. Nu-i deloc exclus ca Depărăţcanu să se fi simţit îmbrăţişat de muze cînd a compus idilica lui evocare a dulceţii vieţii la ţară.
Problema e însă: ce a ieşit? Aşa dar cu criteriul inspiraţiei ca şi cu 'criteriul sincerităţii riscăm să ne trezim în afara sferei realismului. Asupra acestui lucru ne previne înspăimîntat chiar tov. Fărcăşan, scriind, „cu toate sinuozităţile, cu toate micile abateri de la făgaşul general al regulii, întotdeauna, la poetul,partinic; talentat, cult şi pricepui în tehnica versului, inspiraţia va fi factor hotărîtor pentru calitatea poetică a muncii, iar cunoaşterea realităţii va fi factor hotărîtor pentru inspiraţia sa" (s. n.).
4. — Atunci, ce-a mai rămas din acest criteriu al inspiraţiei devenită din condiţie „sine qua npn", „factor hotărîtor", care hotărăşte însă aupă „partinitate", „talent", „cultură", „pricepere în tehnica versului" şi „cunoaşterea realităţii?" Trebuie să recunoaştem că o asemenea echilibristică în domeniul „condiţiilor", „cauzelor", şi „factorilor" e cel puţin derutantă, mai ales cînd ajunge să demonstreze cum „căile de la inspiraţie la realitate" „nu-s lipsite de bogate sinuozităţi", „marcate în primul rînd de personalitatea poetului în general" şi tot „în primul rînd de spiritul său militant" (s. n.)
Cu fiecare operă nouă, un adevărat artist îşi exprimă întotdeauna şi o latură inedită a personalităţii sale. Rămînînd el însuşi, Shakespeare e totuşi altul în „Visul unei nopţi de vară" şi altul în „Hamlcf", altul în „Regele Lear" şi altui în „lulius Caesar".
La 70 de ani, faţa olimpianului Goethe iradia o- nouă lumină în versurile din „Divanul Occidenfalo-Orienfal".
Dar numai inepuizabila varietate a realităţii poate face posibile aceste permanente înoiri, deoarece dacă originalitatea ar avea ca unică sursă doar sensibilitatea individuală a artistului, fenomenul de care e vorba nici n-ar fi de conceput. '
Fără străduinţa de a se depăşi mereu, dea nu-şi rezuma personalitatea creatoare la o „descoperire" la o „modalitate" de expresie specifică, orice artist este pîndit de primejdia autorepeţării şi „cine se repetă nu-i poet" — spune foarte bine tov. Beniuc.
202
OV. S. CROHMALNICEANU
Sinceritatea cu tine însuţi, cu ceea ce ar putea să fie înclinaţia firească a talentului tău, desfăcută do ideea spiritului ele partid, a necesităţii obiective căreia literatura trebuie să-i slujească, ajunge repede să se prefacă într-o uscăciune spirituală, într-o neputinţă dea ieşi din cercul unei singure categorii de preocupări.
Marea artă aspiră totdeauna la universalitate şi poetul,autentic se va bate mereu împotriva unor asemenea îngrădiri. Un exemplu frumos în acest sens 1-a dat de curind însuşi Mihai Beniuc prin volumul său „Mărul de lîngă drum", nu de mult Eugen Jebeleanu cu „Bălcescu", şi recent Nina Cassian în poemul ei sarcastic şi de o surîzătoare stăpî^ire, „Cancerul lumii".
Ilustrarea şi mai vie a luptei pentru „autodepăşire" o oferă însă activitatea poetică desfăşurată în. ultima vreme de Cicerone Theodorescu. Graţie lui rondelul a cunoscut prin ciclul satiric „Cocoşi de tablă", o fericită resuscitare. Această formă fixă de poezie părea adaptată mai de grabă exprimării complimentelor amoroase sau stărilor de spirit nostalgice, versul de revenire introducînd un fel de refren fie al insistenţei galante, fie al regretului:
...E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini, mor şi-n. mine. Şi-au fost atît de viaţă pline, Şi azi se sting aşa uşor.
In tot se simte un fior
O jale e în orişicine
E vremea rozelor ce mor
Mor în grădini şi mor şi-n mine.
Pe sub amurgu-nlristălor Curg vălmăşaguri de suspine, Şi-n marea noapte   care vine Duioase-şi pleacă fruntea lor... E vremea rozelor ce mor.
('„Rondelul Rozelor ce Mor"—Mace-„doiiski).
Iată însă că Cicerone Theodorescu a reuşit să descopere în muzica interioară a rondelului o tonalitate inedită, şi dînd poemelor un sens satiric caricatural, să imprime versului refren uneorio notăadmira-bilă de incisivitate şi destrivitor dispreţ în
definirea tipurilor şi năravurilor stigmatizate, alteori do amară mîhniro la gîndul că în lumea noastră asemenea rele încă n-au dispărut:
Mai e şi cîte-un cap pătrat Prea multe capele-s ovale! Şi tocmai el te ia la vale. Pretenţios şi-nfumuraI.
Deschide gîndurilor tale Surîsul viu, netulburat: Mai e şi cîle-un cap pătrat Prea multe capete-s ovale!
O, nu-ţi mai fie cu bănat! Goneşie-l, nu le mai opri din cale Pe lista bolilor banale, De ce să-ţi mint, e-adevăral Mai e şi cîle-un cap pătrat.
Această victorie n-a întîrziat însă să-şi dezvăluie şi o latură primejdioasă. După apariţia volumului „Un cîntec din uliţa noastră", Cicerone Theodorescu s-a simţit, o vreme, tentat să cultive numai forma fixă a rondelului şi să-şi facă exclusiv din virtuozitatea utilizării ei blazonul originalităţii sale poetice.
„Descoperirea"a devenit procedeu stereotip — inovaţia „rondelomanie". Cît despre ideea poetică, ea era nevoită într-o bună parte din respectivele producţii să umble doar după prinderea propriei cozi, conform unui binecunoscut obicei canin.
Artist adevărat; Cicerone Theodorescu şi-a dat singur seama că trebuie să iasă din acest impas şi ultimele lui versuri „Chemare la întrecere",sau „Scrisoare din odaia de lucru", pline de substanţă omenească, susţinute de avîntul unor îndrăzneţe reflecţii asupra problemelor vieţii, dovedesc că a şi izbutit să o facă.
★
Unii scriitori mai confundă originalitatea creatoare cu excentricitatea, cu bizareria. Pentru ei, principalul nu e să spună ceva nou şi adevărat, ci să-şi exprime o poziţie diferită, o atitudine care iese din comun, indiferent ce efect ar avea acest lucru din punct de vedere gnoseologic şi educativ. Multor tineri li se pare, de exemplu, că acum cînd ţara întreagă zumzăie ca un stup, dezinteresul faţă de realităţile poli-
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA ORIGINALITĂŢII LITERARE 203
tico-sociale, faţă de eforturile eroice ale construcţiei socialiste, le dă o notă aparte, o trăsătură deosebită. De aceea au început să privească blazaţi, cu o maro apatie problemele care frămîntă conştiinţa maselor, arătîndu-se în schimb foarte interesaţi de viaţa stejarilor, fagilor, gorunilor şi a altor esenţe tari.
O adevărată lirică silvico-horficolă a luat astfel naştere, năpădind paginile revistelor.
Am asistat însă la un fenomen revelator: întîi, poezia naturii nu ţîşnea deloc din versurile acestea amorţite, la 1 îi, pentru simplul motiv că ean-a fost niciodată străină de frămîntarea social-morală a omului, de problematica vremii lui. Refuzul de a accepta „orînduirea cea strîmbă şi nedreaptă", aspiraţia către o viaţă bogată, plină, în care să domnească armonia şi firescu!, izbucneşte dinfiecare rînd închinat munţilor, apelor, codrilor ţării de către Eminescu, după cum reflecţii şi sentimente la fel de adînc ancorate în năzuinţele cele mai vii ale poporului, la fel deci de reprezentative, de valabile, de autentice, cuprinde cînd e vorba de elogiul naturii lirica tuturor marilor poeţi ai lumii.
Fără asemenea gînduri şi sentimente, fără înaltul ideal omenesc pe care îl presupun, nici nu s-ar fi născut vreodată versuri nemuritoare despre măreţia firii.
In al doilea rînd, „poezelele" noastre „pădureţe" semănau teribil între ele, poate tocmai pentru că n-au căutat altceva decît să se deosebească, să iasă din ansamblu cu orice preţ.
O egală tendinţă de a opune cîteva ambiţii mărunte cerinţelor colective le-a dictat aceeaşi tonalitate scăzută, aceeaşi sărăcie imaginativă, acelaş vid sentimental. Fuga de realităţile vieţii, tentativa de a o ascunde sub două, trei vorbe goale le-a stanţat în continuare după un „nou" şablon-: Verdeaţa a rămas în cadrul lui făgăduită doar tematic. Culoarea care s-a afirmat pînă la urmă a fost însă tot cenuşiul, cel mai uniform şi mai dezolant cenuşiu.
O practică similară în proză şi dramaturgie n-a dus la alte rezultate. Unii şi-au închipuit că prin simpla înlocuire a diverselor situaţii - şablon exact prin opusul
lor, vor sparge plafonul mediocrităţii şi-1 vor apuca pe Apollon do picior.
Nu şi-au dat însă seama că procedînd astfel, nepornind de la datele reale şi. complexe a le vieţii şi construind printr-o banală răsturnare mintală personaje şi împrejurări, chipurile, neobişnuite, pun dc fapt bazele altor şabloane la fel de artificiale. Au apărut, în locul directorilor atot-ştiu-tori, grijulii şi plini dc virtuţi morale, şefi do întreprinderi nepricepuţi, tiranici şi invariabil ticăloşiţi.
Rolul vechiului tehnician, legat de cercurile reacţionare şi sabotor prinvocaţic, a fost predat bătrînclului simpatic, care s-a ţinu t o viaţă întreagă departe de pol itică, dar căpătînd prin revela ţie subită sensul transformărilor revoluţionare din jurul său, devine peste noapte un constructor pasionat al socialismului.
In sfîrşit, de la ovaţiile şi momentele apoteotice din final s-a trecut la scena clasică a demiterii şefului incorect printr-un ordin ministerial salvator, sosit în ultimul moment.
Unele lucrări dramatice, ca „Urma alege" de N. Moraru, realizează o adevărată sinteză în această direcţie, reuşind să aclimatizeze într-o dulce simbioză vechile reţete de tipul amintit cu cele noi, chiar sub acelaşi acoperămînt.
Reducerea aspiraţiei către originalitate la simpla ambiţie a au to-afirmării cu orice preţ"anunţă şi o stare de spirit foarte favorabilă încolţii-ii practicilor formaliste.
într-adevăr, nu formalismul oferă soluţia cea mai facilă pentru ascunderea platitudinii sub o strălucire artificială? Nu el întreţine iluzia că strictul joc de sonorităţi şi culori al cuvintelor poate face să treacă banalitatea drept înţelepciune şi mărginirea drept profunzime?
De ce atunci n-ar găsi în rîndul celor fascinaţi dc propriu] lor eu ascultare? Poetul formalist nu-şi propune doar să spună altceva, ci să spună orice dar altfel, peel nu-1 interesează să descopere, să clarifice înţelesul lucrurilor, ci să-1 acopere, să-1 mistifice.
Iar nenorocirea cea mai mare, e că asemenea ispite nefericite n-au încetat să tulbure încă şi astăzi viaţa noastră literară.  Revista clujeană „Steaua" şi-a
204
OV. S. CROHMALNICEANU
făcut, de pildă, un titlu îndreptăţit de mîndrie, din căutarea curajoasă a acelor căi noi pe care trebuie să i le deschidă mereu poeziei slujitorii ei, dacă vor să se socotească într-adevăr, aşa cum spunea ApollJnaire „luptători la hotarele nemărginitului şi viitorului".
Dar un titlu de mîndrie mai puţin îl constituie faptul că pasiunea noului, dragostea pentru experienţele artistice temerare, avîntul tineresc, datorită cărora lirica noastră s-a îmbogăţit'cu o serie întreagă de creaţii valoroase ale unor poeţi talentaţi ca A. E. Bakonsky, Aurel Rău, Ion Brad sau Cornelia Sălăjan, rămîn la „Steaua" foarte adesea neînsoţite de suficientul discernămînt critic, de fermitate ideologică în stare să deosebească inventivitatea creatoare, reala originalitate, de ipostazele reeditate ale diferitelor pseudo-inovaţii, artificii şi exhibiţii formaliste. Aşa se întîmplă ca în chiar numărul închinat gloriosului deceniu, o întreagă recuzită simbolistă mîncată de molii, să fie coborîtă dinpodul redacţiei şi etalată la soare pentru aerisire, într-un poem cu titlul „Durerea de altădată" şi sub semnătura lui Aurel Rău.
Ni se explică aici că „durerea de-allădată" s-a deşteptat „sub stele", că „s-a spălat la jîniînă de lacrimile grele" şi că „s-a dus la preşedinte, dar l-a găsit citind".
Despre ce să fie vorba? A cui e durerea? Pe cine-1 caută? Ce vrea? se va întreba cititorul buimăcit sub această adevărată avalanşă de mistere şi aluziuni.
N-ace însă pentru ce să-şi bată prea mult capul, lucrurile nefiind în realitate chiar aşa de complicate cum ar vrea să pară. De fapt, autorul intenţionează să spună că, astăzi, în ţara noastră durerea de altădată a poporului muncitor, nu-şi mai găseşte loc oricît ar umbla, pentru' că peste tot o întîmpină bucuria vieţii libere.
Daaa? se va mira în continuare cititorul uşor decepţionat — dar dacă-i aşa, de ce nu spune asta tovarăşul poetca toată lumea?
Ei, tocmai aici e problema, că poetul nostru nu vrea nici în ruptul capului să fie «a toată lumea. El ţine să se „distingă", să-şi afirme „originalitatea", şi dacă n-are
ceva deosebit de spus, măcar felul în care spune locuri comune să fie, în ceea ce-1 priveşte, altfel, deosebit. Aşa că începe a înzestra universul cu corespondenţe tainice şi valenţe simbolice. „Durerea de altă dată" capătă „cîrji albastre" şi circulă cînd „cu paşi repezi", cînd „împleticindu-se" spre un „bordei, din margini", unde doarme „în aşternutul de lespezi" „cizmarul ciung cu şapte, copiii lui sfrijiţi".
Lîngă „salamul verde", „o jragedă şi albastră şi luminată casă" o priveşte însă cu-n „ochi  necunoscut".
. „Durerea de altădată" „crezîndu-se nebună" o ia razna pe cîmp, dar aici dă de trei pîndari „care cu-n deget dus la buze veghează"  etc. etc.
Nu se înţelege nimic?! Cu atît mai bine. Autorul a făcut tot ce i-a stat cu putinţă, tocmai în vederea atingerii acestui rezultat. Acum, platitudinile au căpătat sensuri ascunse şi vorbele goale, aparenţa reflecţiilor subtile, care abia se lasă ghicite. Observaţi numai ce sibilin suceşte poetul nostru cuvintele cînd zice: „spre acel bordei din margini în care doarme ştiţi" sau,, susepoeni cu rnălrăguni",sau „citeşte omul nostru că nu-i un joc povara recoltei cînd să cadă, încep din spic seîntei". II mai poate acuza cineva că nu iese din comun?
Evident că acest trist spectacol de ieftină scamatorie verbală n-are nimic de-a face cu afirmarea unei reale individualităţi creatoare, după cum n-are nimic de a face nici măcar cu adevărata personalitate artistică a unui poet realmente talentat ca Aurel Rău, aşa cum am învăţat să-1 cunoaştem din „Vor căpăta pămînt", „Balada cu Miron Prisăcaru"sau„Roşu".Exemplu 1 ilustrează însă destul de viu cum ruptă de principiul spiritului de partid, de criteriul obiectiv al utilităţii sociale, lupta pentru originalitate poate fi transformată foarte uşor într-un pretext pentru promovarea diverselor practici formaliste, simbolisto-ermetice, cu atît mai mult cu _cît decadentismul şi-a arogat din totdeauna rolul de inovator şi a făcut un imens tărăboi pe tema „revoluţionarii artei".
Dacă bizareria, excentricitatea, cultul autoafirmării cu orice preţ şi pe orice cale
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA ORIGINALITĂŢII LITERARE 205
sînt expresia pervertirii talentului artistic, uniformitatea, aplatizarea, cenuşiul sînt cea mai sigură dovadă a lipsei lui.
Romanele, care se confundă între ele prin intrigă, prin atmosferă şi prin alura generală a personajelor, poemele ale căror versuri se pot citi în continuare, pe sărite, piesele la care asistînd, ai impresia că le-aimai văzut de cîteva ori, nu sînt menite să clădească monumente nepieritoare autorilor lor. Timpul preface repede asemenea edificii într-o grămadă de moloz. Din păcate publicul cititor e obligat să înghită praful pe care măcinarea ei îl produce. Trebuie spus însă că şi critica şablonardă, nea tentă complet la problema individualităţii artistice , şi obişnu ită să opereze mima i cu generalităţi vagi contribuie la întreţinerea nnei astfel de calamităţi publice. Şi nu se aşează , vrînd, ne vrînd, sub semnul ei, interminabilele articole bilanţ sau consideraţii, chipurile generalizatoare, care fac din cele mai diverse opere o apă şi-un pămînt, vorbind în legătură cu eroul pozitiv de Mircea cel Bătrîn şi Petru Arjoca, de Vlad Ţepeş şi Ilie Barbu şi treeîndeu dezinvoltură de la Vitoria Lipan din „Baltagul" lui Sadoveanu, la Meria Stahu din „Apa Morţilor" a aceluiaşi, la Petre Petre din „Răscoala" lui Rebreanu şi Ia Tudorel din „Sfîrlează şi Fofează" de Victor Ion Popa cum face tov. N. Moraru în articolul „Din nou despre eroul pozitiv"? („Contemporanul", nr. 440).
Ignorarea sau vulgarizarea problemei individualităţii artistice loveşte în însuşi principiul spiritului de partid.
Atitudinea faţă de realitate, poziţia ideologică, nu poate exista ca o entitate aparte, despărţită de personalitatea creatorului. Concepţiile politico-sociale, mentalitatea acestuia se manifestă practic numai într-o formă individualizată, proprie fiecărei firi.
Ca abstracţii, netrăite, netrecute prin lot ce formează existenţa personală a unui om anumit, cele mai juste idei fac corp străin în opera de artă „Tendinţa — preciza Belinski — înlîmpinînd parcă oblu-zimea vulgarizatorilor noştri de azi — nu trebuie să se afle numai în creierul scriitorului, ci înainte de toate în inima şi sîngele lui",..
„Dacă o idee, citită sau auzită şi chiar temeinic înţeleasă — adăoga el — nu este trecută prin propria ta conştiinţă, nu a primit pecetea propriei tale individualităţi, ea este un capital mort, nu numai pe tărîm poetic,  dar şi pentru activitatea literară".
A cere artistului „spirit de partid" în abstract, în declaraţii şi nu în manifestările cele mai intime ale întregului său mod propriu de a gîndi şi simţi, înseamnă a transforma opera de creaţie într-o teză plicticoasă, didactică, din care tocmai forţa educativă a artei, sub forma ei specifică să dispară.
*
Problema originalităţii artistice nu se reduce numai la expresia individualităţii diferitelor naturi poetice. Ea comportă şi un aspect de grup: O literatură e originală, de exemplu, şi în ansambul ei, prin forţa cu care exprimă particularităţile firii unui popor anumit, specificul lui naţional. Efortul creator îndreptat în sensul scoaterii la iveală a acestui specific merită deci o deosebită atenţie, deoarece el asigură în ultimă instanţă individualitatea unei culturi în planul mare al culturii universale. „Ceea ce personalitatea este pentru ideea de om—nota Belinski — este naţionalitatea pentru ideea de um,aiatatc". Cu alte cuvinte, naţionalităţile sînt personalităţile umanităţii.
Traspunînd aceaslă"fericită analogie pe tărîm literar, e uşor de văzut că aşa cum o personalitate artistică puternică defineşte întotdeauna pe scriitorul cu adevărat mare, o vie specificitate naţională defineşte la rîndul ei marile literaturi ale lumii.
Cosmopolitismul, ca adversar de moarte a tot ce formează individualitatea unui popor, e implicit şi un morb distructiv al originalităţii culturii lui pe planul valorilor universale. în Occidentul adus la numitorul comun al modului de viaţă american, literaturi cu strălucite tradiţii naţionale ajung — de pildă — să producă o uriaşă «antitate de opere fără cetăţenie, şterse, complet străine spiritului culturii pe care pretind că o continuă şi o reprezintă.
în schimb, un fel dc barbarie uniformi-zantă le apropie între ele pînă la nerecu-
206
OV. S. CROHMALNICEANU
noaştero, de-asupra limbilor şi hotarelor deosebite. Şi literaturii noastre burghezia ă încercat să-i imprime acest caracter. Acum un deceniu, prin romanele diverşilor prozatori „la modă", erotologi din motive mistice, sau mistici din motive erotice caMircea Eliade, de exemplu , circula o singură faună ele personaje suspecte, care nu mai aveau nimic comun cu poporul nostru, ca dealtfel întreg spiritul cărţilor respective. Acestea semănau însă atît de bine cu nenumăratele traduceri din maculatura literară engleză, franceză, germană sar, americană, răspîndită pe atunci în cantităţi industriale la noi, încît dacă, printr-o întîmplarc, un legator le-ar fi încurcat coperţile, nimeni n-ar mai fi fost în stare să spună care sînt „porcărelcle" romancierului romîn şi care ale celui de peste hotare.
Morbul cosmopolitismului n-a izbutit însă nici în trecut să infecteze conştiinţa artiştilor autentici. Cu sentimentul viu al necesităţii ca opera lor să fie expresia poporului căruia îi aparţin si să afirme în planul culturii universale originalitatea geniului său creator, cei mai buni scriitori ai noştri au rezista t tendinţelor burgheze de a inocu I a întregii noastre li tera turi ac eastă melodie mortală. în condiţii noi, revoluţionare, astăzi asemenea tradiţii artistice esenţiale sînt continuate şi dezvoltate. Rezultatele nu întîrzie să se arate. Creaţia noastră literară din ultimul deceniu capătă din ce în. ce o mai pronunţată originalitate naţională.
Firea poporului nostru, particularităţile sale psihice, caracterul lui, apar întruchipate în eroii şi spiritul unui întreg şir de opere izbutite, de la romanele maestrului Sadoveanu , „Mitrea Cocor", „Nada Florilor" sau „Nicoară Potcoavă" şi pînă la poemele epice ale lui Dan Deşi iu, „Lazăr de la Rusca" sau „Minorii din Maramureş".
E în această putere de a scoate la iveală trăsăturile care ne individualizează ceva tainic, inexplicabil? E vorba aici de cine ştie ce misterioasă organizare a inconştientului pe „categorii abisale",„coordonatespaţiale şi temporale", „accente axiologice", „atitudini comune faţă de un anumit destin." şi „năzuinţe formative"ca în elucnbrantele
teorii ale ideologilor gîndirişli? Fără îndoială că nu.
Orice minte întreagă, netulburată complet de fumuri mistice, înţelege că ceea ce dă unor tablouri de viaţă specificitate naţională e mai înainte de toate realismul lor.
A oglindi veridic realitatea înconjurătoare ca şi stările sale sufleteşti înseamnă pentru artistul adevărat a şti să prindă esenţialul, tipicul. Dar aceasta nu presupune generalizarea curajoasă şi totodată individualizarea vie a caracterelor şi situaţiilor? Şi nu sînt oare particularităţile naţionale asemerica aspecte, care individualizează fenomenul vieţii sociale şi fără cuprinderea cărora arta realistă nici iru poate exista?
Cu cît o operă e mai viguros realistă, cu atît în ea va trăi mai puternic şi specificul unei anumite realităţi naţionale, fapt ilustrat de creaţia lui Gogol sau a lui Caragiale, a lui Dickens sau Balzac, a lui Cervantes sau Kleist.
De asemeni, biruinţa realismului socialist în literatura noastră actuală, determină acea pronunţată accentuare a originalităţii ei sub raport naţional.
Primejdia cultivării unei pseudo-origi-nalităţi nu dispare totuşi nici de aici. Ea se manifestă prin tendinţa de a aşeza în centrul atenţiei artistice, nu particularităţile psihice ale poporului nostru, nu caracterul său naţional, ci detaliile pitoreşti ale existenţei sale zilnice, ciudăţeniile Iui vestimentare, „lungimea cămăşii" neamului, cum spunea într-un articol mai vechi Camil Petrescu, bătîndu-şi joc de autoh-tonismu 1 tradiţionalist.
„Pentru acesta — adăuga scriitorul — tradiţia înseamnă pluguşorul, steaua, ante-reul, coliba şi opincile lui Dincă Priboi, înseamnă neapărat cînlecul lăutarilor, cuvîntul turcesc, călugărul incult şi mobila pirogravală".
Urm ele unei asemenea concepţii mai transpar din nefericire şi astăzi în literatura noastră nouă, sub forma diverselor aplicaţii către inventarierea pitorescului local, a curiozităţilor etnografice. Forma naţională c căutată în maxima evidenţiere a singularităţilor regionale, împinse pînă la excesul dialectal.
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA ORIGINALITĂŢII LITERARE
207
Aceeaşi tendinţă se ascunde şi într-un fel do „folclorizare" artificială a literaturii. Dc multe ori nu se studiază şi se valorifică artistic spiritul poeziei populare, ci în special motivele ei, care sînt transpuse mecanic în cele mai absurde formule.
Activistul de partid se haiducoşte, imperialiştii sînt combătuţi cu flinta, iar barajele ridicate prin acţiunea năzdrăvană a unei fete, nevoite să îmblînzească rîul. — balaur.
Caracterul naţional ajunge însă aici o simplă problemă dc costumaţie şi decor, iar ideea originalităţii artistice sub acest raport e trivializată, redusă la ceea ce Belinski numea „opincosumanofilie", iro-nizînd părerea că „din moment ce un rus s-a îmbrăcat în //rac sau o rusoaică în corset, ei au mai încetat de a mai fi ruşi şi că deci spiritul rus apare numai alunei cînd avem de a face cu suman, opinci, vodcă şi varză acră". (Belinski—Ivan Androicvici Krîlov).
Vînătorii de pitoresc naţional sînt şi colecţionari ai arhaismelor, aici fiind vorba de pasiuni care merg împreună şi au ace-laş obiect.
De unde, exaltarea fără rezerve a tot ce formează obicei, deprindere străveche, vestigiu al trecutului în viaţa poporului. De unde, atitudinea de simpatie faţă de raporturile sociale primitive, rudimentare, faţă de aşa zisa „robusteţe" şi „sănătate" a comportărilor care le ilustrează.
E uşor de văzut că atît o tendinţă cît şi cealaltă, trădează rămăşiţele unor concepţii la fel de înapoiate şi reacţionare. Conform lor, sufletul poporului ar fi format de un depozit misterios atavic, care nu se păstrează decît în forme împietrite, aistoriec. Prin urmare, expresia cea mai pură, cea mai „autentică" a autohtonismului, trebuie căutată în tot ce e mai refractar progresului, în tot ce a fost mai puţin contaminat dc civilizaţie. Asemenea concepţii' ignorează voit atît faptul că felul propriu dea fi al unui popor nu se reduce la cîteva manifestări exterioare, pitoreşti ale existenţii lui, cît şi faptul că însăşi această formă de existenţă proprie este rezultatul factorilor istorici şi cunoaşte de-a lungul vremurilor un întreg proces evolutiv.
Epoca noastră trăieşte chiar momentul Iui cel mai impresionant: transformarea diferitelor naţiuni burgheze în naţiuni socialiste. Credinţa într-un. zăcămînt sufletesc ancestral, pe care prefacerile socialo, mersul revoluţiona]-al istoriei, î! alterează, se opune, astfel, direct literaturii realismului socialist, contcstîndu-i însăşi, în virtutea obiectului ci orice originalitate naţională.
Literatura noastră îşi face insă un titlu de glorie, tocmai clin faptul că poartă amprenta acestui, uriaş proces istoric, că în caracterul ei naţional încep să apară trăsăturile noi ale naţiunii socialiste.
*
în sfîrşit, nu numai sub raportul individualităţii creatoare sau al timbrului specific pe care îl aduce în concertul poetic universal vocea unui popor, poate fi vorba dc originalitate artistică.
Un caracter propriu, distinct, îl au în artă şi întregi epoci istorice. Există o originalitate a literaturii clasice antice, a literaturii medievale, a literaturii Renaşterii ş.a.m.d.
Faţă de toate epocile din trecut, epoca noastră care inaugurează saltul oamenilor din preistorie în istorie, are un caracter cu totul deosebit. E firesc deci ca şi literatura ei să tindă a străluci printr-o deosebită originalitate. Dar care e izvorul acestei originalităţii, dacă nu însăşi realitatea nouă, ineditul problemelor ci social-morale?
Oricîlă forţă de generalizare genială ar cuprinde marile opere ale trecutului, oricît de bogată ar fi semnificaţia lor, niciodată ele nu vor izbuti să răspundă singure tuturor frămîntărilor prezentului. Renaşterea n-a rezolvat, prin simpla reînviere a antichităţii clasice, imensele sarcini pe care istoria i le-a pus înainte. Alături de poemele homerice, de odele şi epo-dele lui Hora ţiu sau dc „Politica" lui Aristo-tel, ea a avut nevoie dc formidabilul pamflet contemporan al lui Dante, de noua religie a dragostei din „Canzoniorul" lui Potrarca şi de „Principele" lui Machiavel.
în puterea de a dezbate problematica specifică unei anumite perioade din dezvoltarea omenirii stă  originalitatea de
OV. S. CROHMALNICEANU
208
epocă a diferitelor mari momente literare. Acestea au avut calitatea de a fi corespuns uimitor, la vremea lor, actualităţii istorice.
în ceea ce formează actualitatea—unică a realităţilor pe care le trăim — trebuie deci să-şi caute originalitatea şi literatura epocii noastre.
Ce altă literatură poate să vorbească despre efortul eroic desfăşurat pentru construirea lumii fără exploataţi şi exploatatori? Ce altă literatură poate da imaginea omului nou, „făuritorul" acestei lumi, al idealului ei de viaţă superior? Unde să găsim ilustraţia vie a unei noi mentalităţi, a unei etici? Unde tot ce formează poezia muncii eliberate de robia salariată, poezia fraternităţii umane şi a forţei ei de neînvins? Desigur că numai în literatura epocii noastre. De altfel, tot ce o reprezintă cu adevărat, de la creaţia lui Gorki şi Maiakovski, pînă la cea a lui Şolohov, Neruda, Aragon, Eluard sau Brecbt, întăreşte această afirmaţie.
Faţă de literatura epocilor anterioare, noutatea, originalitatea literaturii noastre de după 23 August stă de asemeni în valoarea mărturiei unice pe care o aduc asupra actualităţii cele mai bune opere ale ei ,în acţiunea educativă deosebită,specifică pecare o exercită tocmai din acest motiv.
Vulgarizatorii esteticii marxiste compromit ideea legăturii între originalitatea literaturii noi şi actualitate, redueînd-o la o problemă strictă de localizare în timp. După ei, o lucrare îşi cîştigă merite speciale prin simpla ei situare cît mai aproape de evenimentele prezentului istoric.
E ignorat astfel faptul elementar că \ trecutul însuşi, considerat într-o lumină nouă, poate căpăta semnificaţii deosebit de actuale. Un exemplu strălucit îl oferă romanul lui Camil Petrescu „Un om între oameni", magistrală dezbatere în jurul răspunderii istorice a intelectualului, poemul „1907" do Tudor Argbezi, zguduitor rechizitoriu al duşmanilor ţărănimii, sau povestirea lui Zaharia Stancu „Florile Pămîntului", evocare plină de tragism a atrocităţii războiului.
Dar am greşi tot atît de grav dacă am ignora că momentul în care se petrece acţiunea unei cărţi se află în cel mai direct raport cu ceea ce se numeşte actualitate.
Astfel, o puţin dificil de conceput cum ar putea fi discutate frămîntările omului contemporan în lucrări care s-ar ocupa de-războaiele Dacilor sau Agatirşilor, de exemplu. Din acest punct de vedere sînt îngrijorătoare unele tendinţe de retragere; în trecut ale prozei noastre, faptul că acţiunea multor romane apărute în ultima vreme se desfăşoară cel puţin cu o jumătate de secol în urmă. încă prea puţine lucrări îşi propun să fie o cronică pasionantă a timpurilor de azi. Pe o scară într-adevăr largă, acea actualitate care durează, literatura noastră ,n-o va cîştiga decît atacînd dinp lin temele mari ale luptei pentru construirea socialismului, pătrum-zînd în miezul prefacerilor revoluţionare-din jurul nostru, urmărind cu ardoare-noul, acolo unde el pulsează mai viu.
Iată dece „Scînteia", în articolul do fond! „Legătura artistului cu viaţa" (v. nr.. 3296), subliniază importanţa orientării tematice a întregului front literar. „Este-de la sine înţeles—precizează textul, amintit — că toate aspectele vieţii atît de variate a poporului nostru, toate formele în care noul se dezvoltă în lupta împotriva vechiului, merită atenţia plină de dragoste a artistului. însă celor cărora le stă la inimă dezvoltarea literaturii noastre, rolul educativ pe care îl joacă ea în societate, nu le poate fi indiferent dacă operele lor oglindesc în mai mare sau mai mică măsură formele esenţiale ale luptei dintre nou şi vechi, dacă aceste opere răspund din plin unor probleme centrale ale vieţii întregului popor, sau dacă ele oglindesc aceste probleme numai indirect, parţial, în fenomene mărginaşe. Ar fi profund greşit ca unii artişti să creadă, în mod subiectivist, că forţa operei depinde numai de talent, că talentul ar putea da însemnătate şi strălucire egală oricărei teme, indiferent de natura şi amploarea acesteia".
însă chiar cea mai strictă localizare în prezent nu-i împrumută unei opore actualitate, dacă autorul ei nu se dovedeşte interesat do ceea ce constituie efectiv specificul epocii noastre , modul inedit în. care contemporaneitatea pune şi rezolvă, marile probleme omeneşti. Multe lucrări sînt astfel adesea actuale numai cu numele, în ele prezentul se compune doar dintr-un
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA ORIGINALITĂŢII LITERARE
209
decor: şantiere, salopete, detalii tehnice, fraze despre construirea socialismului.
Lumea morală a oamenilor noi, cufră-mîntările şi răsturnările ei dramatice, imaginea vie a ceea ce constituie efectiv expresia umanismului socialist, lipseşte. Aceasta e însă actualitatea adevărată de care depinde originalitatea literaturii epocii noastre.
Ar mai rămîno de lămurit ceva: Ce legătură există între toate aceste forme deosebite ale originalităţii, artistice? Şi cum se împacă în cadrul lor, ideea de unicitate cu cea de grup? Explicaţia necesită mai întîi o precizare: în ordinea cunoaşterii nici o descoperire nu trăieşte singură. Diferitele tipuri de motoare cu combus-tiunc internă se bazează pe ciclul lui Carnot şi acesta la rîndul lui pe principiul transformării energiei.
Aşa şi în artă, nici o creaţie nu e în sens riguros, absolut personală. Există un efort uman colectiv, un tezaur de experienţă socială, implicat în orice realizare individuală. Personalitatea creatoare însăşi e pînă la urmă tot un produs al societăţii:
„Rafael, ca orice alt artist—arată Marx şi Engels în „Ideologia germană"" — a fost un rezultat al progresului tehnic pe care arta 1-a realizat înaintea lui, al organizării societăţii şi al diviziunii muncii în localitatea sa şi, în sfîrşit, al diviziunii muncii în'toate ţările cu care localitatea sa era în contact.
Dezvoltarea talentului unui ins ca Rafael depinde pe de-a-ntregul dc cerere, care la rîndul ei depinde de diviziunea muncii şi stările culturale ale oamenilor, rezultate din această diviziune".
Dependenţa aceasta, a personalităţilor artistice unele de altele, îngăduie de fapt ideea ierarhizării lor sub raportul originalităţii.
Descoperirile se condiţionează, îşi păstrează valorile unice, dar nu se identifică în importanţă. Nu e tot una să găseşti leacul cancerului sau un preparat pentru îndepărtarea migrenelor. O descoperire ca dezagregarea atomului antrenează prin consecinţele ei alte mii şi mii de descoperiri noi. Personalităţile creatoare puternice revoluţionează arta, deschid în cîmpul ei drumuri cu totul necunoscute aci. Dar
14 — V. Romînească Nr. 7
aceasta se întîmplă tocmai atunci cînd între înclinaţiile individuale ale pictorului, poetului sau muzicianului şi cerinţele vremii se produce acordul cel mai perfect, atunci cînd lucrul unic pe care artistul îl descoperă în realitate e o expresie foarte vie a noului din punctul de vedere al dezvoltării şi progresului vieţii însăşi.
Ca să ne mărginim la literatura noastră, ce dă, de exemplu, o originalitate atît de pronunţată descripţiilor naturii în proza lui Geo Bogza? E evident că autorul „Cărţii Oltului" descoperă un aspect cu totul inedit al realităţilor geografice. Lui, apele, munţii, cîmpiile nu-i apar ca existînd de cînd lumea, aşa cum ne-am obişnuit să le vedem. Geo Bogza scapă de sub tirania acelei aparente eternităţi a cadrului natural. Pentru el, Oltul, Hăş-maşul Mare, Lacul Sfînta Ana, Ţara Făgăraşului sau Cîmpia Dunării au o vîrsta fiecare, şi deci o biografic, o istorie, care stă şi ea sub semnul tiparului. In această perspectivă cuprinzătoare, dar adevărată, evenimentele curente din viaţa naturii — o furtună, un răsărit de soare, o schimbare de anotimp, —capătă proporţii dramatice cu urinări imprevizibile.
Nu-i absolut sigur că în înfricoşătoarea bătălie navală dintre „flota fantastică" a norilor şi Hăşmaşul Mare, masivul carpatic va rezista pînă la urmă năpraznicei canonade dezlănţuite asupra sa de negrele şi uriaşele cuirasate ale vijeliei. Nu-i absolut sigur nici că în imensul circ natural închipuit de amfiteatrul pădurilor din jurul lacului Sf. Ana, nu arc loc totuşi un spectacol, a cărui desfăşurare se petrece însă prea lent pentru ca ochiul omenesc să o poată percepe.
în sfîrşit, privit astfel, însuşi cursul Oltului, încetează să mai fio un simplu itinerar pe hartă şi se transformă într-o suită de aventuri geologice fabuloase. Prin dramatismul pe care-1 conţin, asemenea descrieri constituie, de fapt, un mare reportaj senzaţional despre viaţa naturii.
Pentru exemplificare citez, luate la în-tîmplare din indexul alfabetic al „Cărţii Oltului", cîteva din subtitlurile lui: „Norii atacă piscurile Hăşmaşului Mare, Dispariţia Negoiului, Marea bătălie dintre nori şi piscuri, Mistere pe întinderea cîmpiei,
210
OV. S. CROHMALNICEANU
Balamucu 1 forestier, Horavuleanilor stinşi, Marile incendii ale alămurilor, Mesajul pădurilor, Grandioasa evocare a bronto-zaurilor, Mugetul enorm al Pămîntului", ş.a.m.d.
Dar această perspectivă geologică a lui Geo Bogza creşte din însăşi spiritualitatea epocii noastre, din forţa de a cuprinde şi a apropia, pe care în cadrul ei dezvoltarea uriaşă a ştiinţei şi tehnicii moderne o dă minţii omeneşti. E perspectiva omului pornit să învingă imensitatea spaţiului şi timpului. Ba mai exact, sentimentul că însăşi geografia nu e imuabilă şi că poate trece prin fantastice transformări, dictate chiar de voinţa umană, creşte în'ultimele reportaje ale lui Geo Bogza direct din mentalitatea lumii noastre noi, care nu se mulţumeşte să interpreteze realitatea ci se luptă s-o transforme din temelii. Cine vrea să se convingă cît îi e de propice scriitorului acest sentiment şi cît de mult aparţine el totodată epocii socialismului Diruitor, să citească reportajul-poem închinat electrificării satelor noastre. Deasupra avionului care zboară în noapte
ard vechile constelaţii; dedesubt se aprinde însă un nou firmament cu astre necunoscute: Clujul, „o nebuloasă luxuriantă" ; Sighişoara, ghirlandă orbitoare de lumini, Valea Prahovei, uriaşe căldare de jăratec, mii şi mii de sate, „bulevarde cosmice" de lumini. Imaginea transcrie în termenii tehnicii moderne ceva din splendoarea zborului „Luceafărului", „c-un cer de stele dedesubt" şi „doasupră-i cer de stele".
O concluzie se impune în tot ce am spus pînă acum. Fie că se raportează la personalitatea diferiţilor creatori, fie că priveşte specificul naţional sau de epocă al unui grup întreg de opere, problema originalităţii ajunge de fiecare dată la problema realismului.
In afara lui ea e redusă la o discuţie vană în jurul cîtorva exerciţii sterile ,fără nici o însemnătate în planul cunoaşterii şi al valorilor morale.
Lupta pentru adevărata originalitate artistică e, aşadar, o luptr pentru triumful realismului, şi mai concret în epoca noastră', o luptă pentru triumful realismului socialist,
m
SAVIN BRATU
IMAGINEA GLORIOŞILOR NOŞTRI CONTEMPORANI *)
La consfătuirea cu cititorii organizată recent de către redacţia „Vieţii romîneşti" un muncitor de la uzinele „23 August" a vorbit despre ceea ce 1-a supărat în lectura unui roman publicat în paginne -revistei. Se referea la faptul că, în acest roman, secretarul organizaţiei de partid, conducătorul activ al tuturor acţiunilor pozitive, se înfăţişează înaintea unui tînăr inginer, proaspăt sosit, cam tot aşa cum se prezenta ţăranul semi-iobag în faţa „domnilor": grăind „cu stîngăcie" şi „strîngîndu-şi pumnii pe şapca ponosită". Am citat scurta Intervenţie a tovarăşului de la „23 August" pentru că vorbele lui, rostite fără pretenţia de a face „critică literară", au semnificaţia unei exigenţe esenţiale în ceea ce priveşte crearea eroului înaintat al vremii noastre. Fără multă teorie, tovarăşul acela a cerut scriitorilor ca eroul pozitiv să fie, înainte de toate, un exponent al conştiinţei propriei demnităţi şi a propriei puteri care creşte în omul simplu, descătuşat din exploatare şi ajuns participant de frunte la conducerea unor treburi obşteşti. Mi se pare, de asemenea, că această cerinţă nu se referă la un lucru de nimic, ci la o datorie de prim ordin a scriitorilor. Dezvoltarea conştiinţei unei înalte demnităţi de om, în literatura perioadei istorice de trecere de la capitalism la socialism, nu poate fi considerată doar ca o trăsătură
pe care poate s-o aibă sau să n-o aibă unul ori altul dintre eroii pozitivi ai timpului nostru. O asemenea trăsătură exprimă ceea ce este. fundamental pentru reflectarea în incnvid a noilor relaţii sociale—socialiste — care devin precumpănitoare în viaţa noastră.
Omul zilelor noastre, care a rupt legăturile de subjugare înjositoare, se rupe şi de conştiinţa umilinţii pe care o aveau milioanele de asupriţi, asemeni lui Nicolae Tabără, „prostul" care rămăsese însînge-rat în urma trenului, cu durerea înăbuşită în sufletul ce-i „sîngera şi-1 durea mai straşnic ca rănile feţei". Omul care ia parte activă la făurirea vieţii socialiste se simte din ce în ce mai mult, cum spunea Gorki — „stăpîn al unor forţe incomensurabile şi al comorilor de pe întregul glob". Acest om trăieşte, în condiţiile calitativ noi ale societăţii noastre, conştiinţa unei demnităţi pe care altădată o aveau numai un număr de luptători luminaţi pentru libertate şi unii răzvrătiţi răzleţi, de la Vasile cel Mare-hoţul, cel ce făcea de unul singur „judeţul sărmanilor", — pînă la Mitrea Cocor, argatul colţos care nu se plecase în faţa stăpînilor şi care a apucat eliberarea poporului prin lupta condusă de partidul clasei muncitoare.
Eroul pozitiv nu poale să nu reflecte în trăsăturile sale proprii un asemenea feno-
*) Din studiul cu acelaşi titlu, sub tipar la E.S.P.L.A.
14*
212
SAVIN BRATU
men de transformare a omului, caracteristic vremurilor noastre.
Există, aşa dar, obligativitatea unor trăsături, fără de care nu poate fi vorba de eroul pozitiv? Fără îndoială că da! însă nu e suficient să ne oprim aici.
Dezbaterile care au precedat Congresul scriitorilor sovietici, şi îndeosebi documentele Congresului, constituie un izvor nesecat de învăţăminte şi pentru înţelegerea şi aprecierea justă a realizării eroului pozitiv în romanele închinate vieţii contemporane, ajutîndu-ne să fundamentăm de pe o fermă poziţie partinică exigenţele noastre. Acordînd o atenţie de prim ordin problemelor realizării eroului pozitiv al vremurilor noastre, dezbaterile Congresului au reliefat semnificaţiile esenţiale ale acestui erou şi au combătut cu intransigenţă primejdiile deformării lui prin încălcarea legilor de oglindire veridică a realităţii în transformarea ei revoluţionară.
în discutarea eroilor pozitivi ai cărţilor noastre, se manifestă în unele materiale de critică literară două tendinţe opuse, deopotrivă de dăunătoare dezvoltării literaturii pe drumul realismului-socialist. Unii judecă realizarea eroului pozitiv după măsura în care se cuprind în el o sumă de trăsături frumoase, cîntărindu-se greutatea specifică a calităţilor şi a „petelor" în fiecare erou. Alţii, dimpotrivă, iau eroul pozitiv în sine, judecîndu-1 după măsura în care el este realizat din punct de vedere al unităţii caracterologice, desprinzîndu-1 de semnificaţia lui esenţială, ideologică, artistică şi etică.
Singurul criteriu just în această privinţă este însă acela care porneşte de la ceea ce e fundamental în eroul pozitiv ca tip al societăţii noastre, de la ceea ce face din eroul pozitiv un reprezentant al epocii de construire a socialismului, prin lupta pe viaţă şi pe moarte cu forţele—economice, politice, morale — ale vechiului.
înseamnă aceasta că poate exista un tipar al eroului pozitiv, după care trebuie să apreciem crearea diferiţilor eroi, ca variante cu profiluri diferite ale aceluiaşi şablon, — asemeni cheilor yale care nu pot fi substituite una alteia decît pentru că Ie diferenţiază un detaliu al unei crestături?
Dimpotrivă! Eroul pozitiv nu poate fi decît o personalitate bine precizată. Personajul care, în intenţia autorului, ni so înfăţişează ca erou pozitiv, este o individualitate distinctă, convingătoare prin viabilitatea ei caracterologică, prin faptul că este unică (deşi tipică) şi o recunoşti printre o mie de alte individualităţi care poartă în ele aceeaşi semnificaţie esenţială de a fi un exponent al celor mai înaintate forţe ale societăţii.
în această privinţă critica noastră literară greşeşte nu odată, fie subapreciind semnificaţia ideologică şi artistică a individualizării, fie rupînd individualitatea de generalitatea care se relevă printr-însa.
Una din manifestările cele mai des în-tîlnite este aceea de a analiza realizarea individualizării printr-unprocesdisjunctiv: să vedem, par a spune de multe ori cronicile, ce-1 deosebeşte pe x de y, de ce x nu se confundă cu y? Aceasta este poziţia celor care-1 privesc pe eroul pozitiv ca individ, asemuindu-I cu unul din multele variante ale cheilor yale, care sînt totuşi atît de asemănătoare între ele. Dar individualizarea nu se realizează prin găsirea unor deosebiri oarecari între personajele aceluiaş autor sau ale altora, ci prin ceea ce constituie trăsăturile lor proprii, fundamentale pentru determinarea caracterologică a personajului. Doi eroi pozitivi, ambii realizaţi artistic şi purtînd aceeaşi semnificaţie social-ideologică, se delimitează între ei nu prin mici diferenţe temperamentale sau prin deosebirea datelor biografice concrete, ci prin personalitatea fiecăruia în ansamblul ei, ţinînd. însă seama că fiecare personalitate — născută şi formată în anumite condiţii de viaţă şi reflectînd în ea influenţa transformatoare a luptei nobile pentru construirea societăţii socialiste — trebuie să se dezvăluie în acelaş timp ca unul din purtătorii forţelor noului, biruitor.
Deci, cu riscul de a se accentua asupra unor lucruri ştiute şi răsştiute, dar adeseori trecute cu vederea, trebuie amintit încă odată că principalul în problema discutată este ca eroul pozitiv să fie privit întotdeauna drept purtător al noului, care se dezvoltă în lupta pentru făurirea societăţii socialiste. Generalitatea noului nu se
IMAGINEA GLORIOŞILOR NOŞTRI CONTEMPORANI
213
poate exprima în artă decît prin cazuri particulare. însă, pe deoparte, nu putem analiza cazul particular în sine, ci stabilind de pe o poziţie adînc partinică ce anume generalitate fundamentală se descoperă în el. Pe de altă parte, oricît de bogate ar fi caracterele diferite ale eroilor pozitivi, pe orice treaptă de răspundere socială sau de dezvoltare spirituală s-ar afla unul sau « altul dintre eroii pozitivi pe care-i analizăm, trebuie să căutăm în el forma specifică în care individualitatea sa proprie dezvăluie creşterea conştiinţei şi forţei omului liber, demn şi mîndru, al societăţii • pe care o făurim.
Dar problema eroului pozitiv al zilelor noastre nu este numai o problemă a artei: ea este, prin înalta semnificaţie ideologică şi etică a personajului, şi o mare problemă politică şi o mare problemă a educaţiei comuniste a tineretului.
în salutul adresat de CC. al P.C.U.S. celui de al II-lea Congres al Scriitorilor sovietici, scriitorii sînt chemaţi „să creeze figuri veridice şi luminoase ale glorioşilor noştri contemporani." Niciodată oamenii unei epoci n-au uitat' acest titlu de excepţională onoare: glorioşi contemporani, pe care partidul comunist al celei mai înaintate ţări din lume 1-a acordat celor ce făuresc cu braţele şi cu mintea visul de aur al omenirii.
în faţa scriitorului romîn de azi stau oamenii patriei noastre care, sub conducerea partidului, construiesc temeliile societăţii socialiste. Omul cu O mare de care vorbea Gorki devine personajul principal a! operelor literaturii, expresie a înaltului umanism socialist, ridicat luminos împotriva individualismului burghez. Eroul pozitiv, ca o caracteristică a literaturii realismului-socialist afirmă prin oglindirea în artă a omului nou, superioritatea societăţii noastre care a eliberat omul de sub jugul umilinţelor şi al vicisitudinilor, în lupta împotriva lumii vechi, existenţa în literatură a eroului pozitiv al vremurilor de azi are o mare însemnătate ideologică, afirmînd forţa omului liber care şi-a luat soarta în propriile mîini şi e cel mai viguros apărător al cuceririlor revoluţionare. Eroul pozitiv al vremurilor noastre dă şi mai multă răspundere literaturii în rolul
ei de educare a maselor. Eroul pozitiv, ca personaj pilduitor, ajunge prietenul şi tovarăşul de luptă al tinerilor care se dezvoltă în patria noastră, sub imperativul aceloraşi înalte principii morale pe care le reflectă, în propria sa personalitate, eroul literaturii noastre.
De aceea, nici scriitorii, în crearea personajelor lor, nici criticii, în discutarea acestor personaje, nu pot uita semnificaţia politică şi educativă a eroului pozitiv. Ei trebuie să manifeste faţă de imaginea artistică exigenţa partinică ce leagă indisolubil măestria expresiei de eficienţa ei în lupta activă pentru construirea societăţii noi, conditioned, bine înţeles, la rîndul ei, această eficienţă de viabilitatea, pe plan artistic, a lucrării literare.
★
De la Mitrea Cocor, personajul cu care maestrul Mihail Sadoveanu a deschis drumul eroilor pozitivi ai noii epoci din istoria poporului nostru, literatura noastră a cunoscut neîncetat efortul creator de a pune în centrul desfăşurării epice pe omul înaintat al zilelor noastre. Romancierii şi nuveliştii noştri de frunte au înţeles că, aşa cum arăta K. Simonov în corapor-tul său la Congres, „în centrul tabloului epocii noastre contemporane, zugrăvită de literatură, trebuie să stea acei oameni care se află în centrul vieţii epocii noastre, oamenii muncii constructive, oamenii de rînd, care poartă totodată în ei elementul eroic".
Deşi sînt încă multe de făcut, nu se poate să nu relevi strădaniile prozatorilor noştri, maeştri şi tineri, care, pe diferite trepte de realizare artistică, au creat în ultimii doi-trei ani figuri ca Anton Filip, Ilie Barbu sau Adam Jora, au încercat să oglindească semnificaţiile măreţe ale luptei noastre în personaje ca Farcaş, Oniga sau Pavel Cuc, ca Tom a Gavrilaş sau Mclchior, ca Sitaru sau Ştefan Moroianu, ca grupul Vlad Oprişa, Badea şi Ciurea, — ori şi-au luat ca erou principal omul în care încep să mijească trăsăturile noului, ca Ion Vul-turar, „ciobanul care şi-a pierdut oile".
Unii dintre aceştia au fost unanim recunoscuţi de către cititori şi critici ca realizări care marchează drumul înainte al
214
SAVIN BRATU
literaturii omului nou în ţara noastră. Alţii, au stîrnit discuţii aprinse despre diferite probleme ale creării eroului pozitiv, cum s-a întîmplăt, în special, în ultima vreme, cu Adam Jora— sau apoi, cu personajele romanului „în oraşul de pe Mureş" de Krancisc Mu n tea nu. In jurulunora dintre eroi sau ridicat critici serioase, ca în cazul personajelor romanului lui Aurel Mihale, „Floarea vieţii".
Articolul de faţă îţi pune ca «scop să discute unele probleme ale creării eroilor pozitivi în proza noastră epică de mai mare întindere, apărută în ultimii ani.
★
Pentru scriitori, alegerea eroilor centrali îndeplineşte funcţia luptei pentru găsirea verigii principale a subiectului epic. . Prin eroii săi, scriitorul operează selecţia, din ansamblul realităţii, a unor aspecte particulare, reprezentative pentru marele conflict social al epocii. Principalul erou pozitiv poate să aibă sau poate să nu aibă de la începu tunrol determinant inacţiunea propriu zisă. Esenţialul este ca, prin el, să se dezvăluie un fenomen caracteristic creşterii biruitoarea noului. Alegerea principalului erou pozitiv constituie pentru scriitor cbeia ideii artistice prin care înfăţişează realitatea în transformare revoluţionară a vieţii noastre.
Este evident că, de pildă, în „Desfăşurarea" Iui Marin Preda, alegerea eroului central descoperă de fapt însăşi ideea artistică a operei. Acest erou este Ilie Barbu, 'deşi în acţiune rolul determinant îl joacă mai curînd alţi eroi pozitivi, ca Ţurlea şi Anghcl. Ilie Barbu nu este decît unul din oamenii de rînd care se string în jurul unor conducători ca Ţurlea şi Anghel, crescînd în lupta activă pentru victoria transformării socialiste a satului. Dar ideea artistică, relevată prin alegerea ca erou pozitiv central a lui Ilie Barbu, este fără îndoială creşterea îndrăznelii, omului simplu, cu multiple însuşiri spirituale şi sufleteşti, dar vreme îndelungată asuprit, obişnuit să se supună altora. îndrăzneala care înfloreşte într-un asemenea om în condiţiile vieţii noastre deazi este tocmai una din acele trăsături semnificative pentru oglindirea în individ a noilor ra-
porturi sociale din ţara noastră'. De aceea ea se pare că 1-a urmării pe Marin Preda, cerîndu-i să scrie şi acea scurtă dar minunată povestire intitulată „îndrăzneala"' („Viaţa Romîuească" 7/1954) în care anunţarea noii epoci istorice pe care o înţelege ostaşul întors de pe front este în acelaş timp anunţarea îndrăznelii în om.
Ilie Barbu e un om cu privirea deschisă. Marin Preda a ştiut să-1 fixeze pe eroul său prin această simplă trăsătură fiziono-mică. Privirea deschisă, înseamnă sinceritate, încredere şi în oameni şi învii lor, înţelegere, înseamnă în acelaş timp o anumita naivitate, o anumită lipsă de apărare a omului în faţa răutăţilor şi perfidiilor. Privirea deschisă a lui Ilie Barbu exprimă revolta unui suflet mirat de cîtă răutate poate cuprinde inima feciorului lui Enache — atunci cînd el argăţea la dînşii —- dar şi bucuria neascunsă pentru vremurile noi pe care le trăieşte, în zilele „desfăşurării". Considerată semn de „prostie" altădată, privirea deschisă a lui Ilie devine ameninţătoare pentru duşmani, arătînd că Ilie ştie multe şi e de neînduplecat. Ea e stînjenitoare chiar pentru tovarăşii săi, care se bucură ca şi el de înfiinţarea gospodăriei colective, dar nu privesc cu atîta limpezime viitorul, tăinuind în ei temeri şi îndoieli de mici proprietari de pămînt. „Privirea lui deschisă îi cam stingherea pe unii, care de fapt se şi fereau de el, se prefăceau că nu-l văd".
De ce privirea lui Ilie e mai limpede ca a altora, deşi multe lucruri îi scapă, deşi, la început, spre deosebire de încrezuţii şi mărginiţii fraţi Ciobanu, nici nu segîndise măcar la asemenea chestii importante ca aceea a alegerii preşedintelui colectivei? Pentru că el ştia principalul: „că aveau să înceapă o viaţă cum nu mai fusese niciodată", „că viaţa cea veche, în care el se simţise întotdeauna asuprit şi chinuit, era lovită acum chiar în temelia ci".
Sursa îndrăznelii Iui Ilie se află tocmai în credinţa că încep noi relaţii sociale, care vor schimba felul de a se purta al oamenilor şi el nu va mai fi umilit, măsurat după sărăcia lui. „De-aici înainte — îşi spune Barbu — oamenii se vor băga în seamă şi se vor împrieteni nu după cîte pogoane au fiecare, după cîţi cai, boi sau
IMAGINEA GLORIOŞILOR NOŞTRI CONTEMPORAN!
porci au în bătătură, ci după cum au să muncească şi să se poarte în viaţa cea nouă care începea".
îndrăzneala lui Ilie Barbu încolţeşte, se desface treptat din învelişul vechiului. La început, mîndria de a fi unul. din cei care hotărăsc făurirea vieţii noi în satul lui, se mai împleteşte încă cu lipsa de încredere în sine. Intîlnindu-se cu fraţii Ciobanii „ar fi vrut să ştie şi el despre ce e oarba, ca să poată fi de părerea lor". Dar, în .acelaşi timp, „seuita la toată lumea cu ochii larg deschişi, parcă fără să clipească. „Mă vedeţi? Eu sînt, Ilie Barbu! Ei, ce ziceţi?" (şi aceasta nu numai pentru că „niciunul nu arată aşa curat ca Ilie Barbu, cu cămaşa sa cu petic în spinare, proaspăt spălată şi cu pălăria pe cap bine periată", — deşi şi  aceasta  are o semnificaţie!)
îndrăzneala, manifestare a conştiinţei demnităţii sale, se iveşte la Ilie Barbu mai întîi ca o reacţiune a sufletului său curat faţă de tot ce-i aminteşte trecutul trist şi pătează imaginea luminoasă a vieţii noi pe care o doreşte. „Privirea sa larg deschisă clipea acum rar, a neînţelegere", cînd Ghio-ceoaia îl trimite după ţigări. Deocamdată Ilie mai mult simte care sînt duşmanii vieţii noi, pentru că vocea lui Ghioceoaia sau a lui Bădîrcea i se par aceleaşi cu vocea lui alde Enache şi cu totul străină prezentului plin de bucurie. Refuzul de-a se duce după ţigări pentru Ghioceoaia este manifestarea îndrăznelii instinctive a omului în care pătrunde convingerea că nu mai poate fi slugă la nimeni.
Abia mai tîrziu, în frămîntatele reflexii inferioare, Ilie Barbu retrăieşte pe plan raţional atitudinea, înainte doar instinctivă, şi înţelege forţa îndrăznelii lui.
„... purtarea lui Bădîrcea şi Ghioceoaia îl răscolise. Se purtaseră cu el întocmai ca Enache, îl umiliseră în timp ce el voia să se înscrie în colectivă". Gîndind astfel, ilie Barbu pricepe că „se petrece în el o adîncă schimbare" şi are forţa.de a trage concluzia logică: „Aţi fost tari şi mari pînă acum, şi aii vrea să fiţi şi cl-aci înainte! Ei, nu! asta nu se mai poate!" Această concluzie înseamnă dezvăluirea conştiinţei propriei forţe de care dispune el, căruia noua orîn-duire socială a venit să-i facă dreptate. Vorbind în gînd lui Ghioceoaia, el se desco-
peră pe sine însuşi, vâzîndu-se deodată altul: un om îndrăzneţ, care „nu se lasă dus", care nu mai poate concepe să fie umilit şi slâpînit. „Ei lasă, dom'le Ghioceoaia... Nu mă cunoşti, lasă că ai să mă cunoşti lu...u
De-aci înainte, gîndul acesta al puterii sale, care va uimi pe duşmani, conduce întreaga acţiune a lui Ilie Barbu şi-1 introduce treptat în rîndul eroilor care hotărăsc soarta desfăşurării epice. Mai întîi, durează faza îndrăznelii interioare, în gînduri. Lui Bădîrcea îi spune în gînd vorbe asemănătoare celor adresate lui Ghioceoaia: „Lasă, că mai stăm noi de vorbă, dom'le Bădîrcea!", deşi vorbele grele abia se rostesc în afară „încet şi răguşit" — „Mai taci din gură acolo, Bădîrceo!" La poarta lui Ghioceoaia nu mai bate ca o slugă, ci puternic, cu o piatră, exprimînd vag, exterior, răzvrătirea îndrăzneaţă dinlăuntru :„Trezeşte-te, fir-ai. al dracului. Trebuie să viu eu la tine, că tu eşti mare şi tare".
Îndrăzneala, conştiinţa puterii sale, schimbă brusc raportul de forţe între Ilie Barbu şi cel la care argâţise: în faţa lui Ghioceoaia, „se simţea cuprins de o linişte mare", care-1 sperie pe chiaburul ascuns sub haină decomunist. în opoziţie, îndrăzneala dispare din sufletul exploatatorului, deoarece sebizuise pe atotputernicia averii: Ilie se uită la Iancu E-nache şi îşi aminteşte că acesta „acum trei ani i se uita în faţă cu îndrăzneală şi ridica pumnul". Acum Iancu numai semăna-cu cel de altădată, aşa cum nici Ilie nu mai semăna cu cel care suferise bălaia şi înjurătura. Pentru duşmani, începe să fie evident că „în mintea lui Ilie se petrece ceva care putea fi primejdios".
De-aici încolo, Ilie acţionează aşa cum se ştie, ca un om care are de jucat un rol de seamă în înfrîngerea lumii vechi, în făurirea celei noi.
Fără oasemenea ideeartistică originală, care 1-a făcut pe Marin Preda să pună în centru! lucrării sale procesul creşterii îndrăznelii lui Ilie Barbu, „Desfăşurarea" n-ar fi fost o atît de puternică imagine a luptei dramatice pentru transformarea socialistă a agriculturii. Oricîte romane s-ar scrie despreformareaunei gospodării colective, încondiţii necesar echivalente cu cele
216
SAVIN BRATU
din„Desfăşurarea",fiecare va fi o operă valoroasă, dacă în centrul ei vor sta asemenea eroi pozitivi care întruchipează o anumită idee artistică, purfînd într-un fel unic mesajul marilor transformări revoluţionare din viaţa socială şi din conştiinţă.
★
Deosebit de interesantă şi de o mare importanţă este ideea artistică ce a stat la baza alegerii de către Petru Dumitriu a lui Adam Jora ca erou al unui conflict puternic şi emoţionant. Adam Jora, prin ceea ce are reprezentativ ca om al vremurilor noi, întruchipează forţa conştientă, voluntară, în luptă cu forţele oarbe care micşorează omul şi-l'supununui destin pe care nu-1 poate pătrunde şi pe care nu-1 poate stăpîni.
Nu cred că este necesar să mă opresc aci asupra însemnătăţii pe care o are acest personaj în literatura noastră nouă, prin înalta măestrie artistică pe care Petru Dumitriu a pus-o în realizarea lui, într-o mare parte a cărţii. Aşi vrea să discut aici, de ce Adam Jora, unul din personajele cele mai puternice ale literaturii noastre de după 23 August, nu-şi duce pînă la urmă înaltul mesaj pentru care 1-a făurit scriitorul.
Printre criteriile de definire a adevăratului scriitor al proletariatului, Gorki trece la loc de cinste „stima scriitorului faţă de om ca izvor de energie creatoare, creator al tuturor lucrurilor, tuturor măsurilor de pe pămînt; stima aceea cuvenită unui luptător împotriva forţelor spontane ale naturii, şi creatorului celei de a „doua" naturi, izvorîlă din mîna omului, din ştiinţa şi tehnica lui". Petru Dumitriu este un scriitor de frunte al nostru. La baza creării lui Adam Jora nu se poate să nu fi stat tocmai „stima aceea cuvenită unui luptător împotriva forţelor spontane ale naturii". Adam Jora este chiar expresia forţei pe care o are omul cînd nu se supune furtunii, cînd luptă cu îndîrjire ca să răzbată la mal. Adam Jora este expresia vitalităţii în încleştare crâncenă cu puterile destructive, iar vigoarea sa, fi-fizică şi spirituală, îi asigură biruinţa în repetate rînduri. Noile reiaţii sociale, care aduc oamenilor libertatea şiTi întăresc în lupta   lor,   dîndu-le   posibilitatea să-şi
ia soarta în propriile lor mîini, aduc în mod firesc o schimbare calitativă în viaţa lui Jora. El devine comunist, militant conştient pentru victoria noii orînduiri sociale, într-o luptă a întregului popor muncitor, în care el, Jora, cel trecut printr-o îngrozitor de grea şcoală a vieţii în regimul capitalist, cunoaşte acum minunata şcoală de educaţie a partidului clasei muncitoare. Toate trăsăturile pozitive, care l-au deosebit pe Jora de tovarăşii cu care a înfruntat, în adolescenţă, furtuna mării, capătă acum
0 valoare calitativ transformată, prin existenţa unui sens adînc al vieţii întregi. Cel care „era din fire mînios, încăpăţînat şi răzvrătit", şi-a valorificat calităţile în sensul luptei pe care o duce în rîndurile partidului. Mînia sa nu mai are frîu liber ca pornirea unei sălbătăciuni lovite pe nedrept, ci e stăpînită, clocotind înăuntru , alimentînd ura conştientă împotriva duşmanului de clasă. încăpăţînarea s-a transformat în perseverenţă, în tenacitate, pentru a urmări fără slăbiciuni şi şovăieli un înalt scop final. Răzvrătirea a crescut calitativ, depăşind spontaneitatea, devenind spirit revoluţionar.
Şi totuşi, Adam Jora manifestă tocmai în perioada biruinţelor sale, stări de spirit care-i slăbesc vigoarea, care-I rup de înaltul ţel pe care-1 urmărea, îl duc la sterpe frămîntări individualiste şi-1 aruncă, în cele din urmă, fără o necesitate a logicii vieţii, în braţele puterilor oarbe împotriva cărora luptase. Eroul care părea menit să fie exponentul luptei pentru stăpînirea conştientă a destinului, devine, mai ales în. ultima parte a cărţii, o victimă a fatalităţii căreia i se supune, sau, în oricecaz, nu
1 se opune cu luciditatea şi forţa de acţiune a lui Adam Jora,  —comunistul.
Cred că Petru Dumitriu a greşit printr-o stranie schimbare a perspectivei luptei dintre om şi forţele oarbe ale naturii. Adam Jora ne-a apărut nu mare,ci măreţ, ca un om care înfruntă asemenea forţe gigantice. Pînă la urmă, însă, scriitorul n-a mai văzut înfruntarea eroică, ci, situat parcă dintr-un unghiu de vedere favorabil priveliştei unilaterale a naturii dezlănţuite, s-a lăsat copleşit de forţa în sine a naturii, a forţelor care acţionează orbeşte, nesupuse raţiunii omului.
IMAGINEA GLORIOŞILOR NOŞTRI CONTEMPORANI
217
Trebuie precizate aici următoarele: Starea de nelinişte a lui Jora, în ultima parte a romanului, nu e condamnabilă prin ea însăşi. Dimpotrivă, ea poate fi înţeleasă şi poate contribui la caracterizarea vieţii sufleteşti complexe a personajului. Nu e deloc nefiresc ca dragostea pătimaşă de viaţă, — care-1 făcuse să pălească de pasiune gîndindu-se la Uliana, în clipele cele mai grele ale vechii lupte cu furtuna, •cînd moartea era aproape, — nu e de loc nefiresc ca această dragoste pătimaşă să se fi închistat sub loviturile grele ale năpastei pe care n-o putuse atunci înţelege. E firesc, de asemenea ca, în genere, Jora să se fi uscat sufleteşte în mare măsură la întoarcerea sa din ocnă, cînd se văzuse părăsit de Uliana şi începuse să creadă că „n-are nimic" pelume. De aici, acele trăsături care nu par destul de proprii personalităţii lui Jora, dar sînt totuşi explicabile: închiderea în sine, o anumită secătuire pasională, lipsa oricărei bucurii spontane, în continuare, nu ni se pare de loc nefiresc ca o anumită nelinişte să pună stăpînirepe Jora mai tîrziu, marcînd starea emotivă a lui în faza întoarcerii sale la viaţă, ca după o boală grea: atunci se stîrneşte în el, odată cu întoarcerea la Uliana, setea de a trăi din nou, cu intensitatea nestăvilită a tinereţii pe care a pierdut-o şi pe care niciodată n-o va mai putea recîştiga, aşa cum niciodată nu va mai putea întoarce anii care ar fi putut să fie anii bucuriei salo de a trăi alături de Uliana. Ceea ce e nefiresc şi nu împlineşte figura eroului este nota de descurajare care pătrunde în inima lui Jora, ca într-un om care nu găseşte ţel ■setei sa le de a trăi intens, deşi e comunist, adică un om care îşi închină viaţa luptei partidului şi are deci pentru ce lupta,ştiind clar alături ele cine şi împotriva cui trebuie să lupte. Adam Jora se sbuciumă, însă,izolat de conflictul social, care dispare din orizontul lui. Eroul lui Petru Dumitriu încetează la un moment dat dc a mai fi ceea ce ajunsese — un luptător comunist, — şi, desprins din lupta socială, se lasă atras de chemări mistice, în chip fatal, spre lupta izolată cu forţele mării în furtuna. Firul logic al mesajului transmis de scriitor prin Jora se frînge şi iese la iveală o concepţie idealistă despre omul care se zbate
zadarnic în lupta lui,deoarece, în cele din urmă, o forţă din afară a unui destin implacabil îl smulge, indiferentă la frămîn-tarea socială.
Există şi în deznodământul propriu zis evidenţa unei lupte a scriitorului pentru a menţine o desfăşurare logică, explicabilă, a faptelor, împotriva cărora însă a ieşit biruitoare atracţia — de natură idealistă — către destinul omului singur, în care forţa generaţiilor trecute şi chemările nedesluşite dar invincibile apar mai puternice decît forţa luptei active, conştiente, în mijlocul tovarăşilor care şi-au închinat viaţa aceleiaşi cauze înalte.
încheierea voit vagă, a luptei lui Jora cu valurile, s-ar părea sâ' fi avutunanumit sens în intenţiile scriitorului. Aparent, „înotînd mereu", ca şi în prima furtună, Jora ar scăpa şi acum, „ureînd din adînc şi înotînd în sus, spre lumina aceea". S-ar putea însă ca aparenţa să fie iluzorie. Cititorii ar putea crede orice. Esenţialul nu ar fi însăşi salvarea Iui Jora, ci această acţiunea înotului „cu puteri necunoscute", „în sus", spre lumină. Sfîrşitul, neclar, ne-ar comunica următorul sens al destinului lui Jora: acum, se pare, va scăpa; poate, însă, nu va scăpa, dar, oricum ar fi, chiar biruind şi de astădată, Jora nu este omul care moare debătrîneţe, în pat; acum ori altădată, el va cădea în luptă. Iar lupta lui o vor continua alţii, Cosma, de pildă, în care-1 regăsim pe Jora dealtădată, dar caro în încrîncenarea cu marea nu mai este pîndit de năpasta exploatatorului, ci este ajutat de „Steaua din Octombrie" să iasă la suprafaţă, să trăiască ;i să lupte mai departe.
însă, în realitate, această posibilă interpretare nu se impune. Dimpotrivă, rămîi cu impresia unui tragism ireductibil al soartei omului, care, în ciuda vitalităţii şi a voinţei de a transmite prin lupta sa un mesaj creator, este supus în orice clipă unei forţe mult superioare, ale cărei intervenţii arbitraro fac inutile lupta şi idealurile, frămîntările şi victoriile. Mai mult decît oriunde, în literatura realisf-socialistă desfăşurarea epică trebuie să urmărească sensul esenţial al vieţii eroului pozitiv şi să alunge atracţia de a introduce întâmplări posibile, dar
218
SAVIN BR ATU
contravenind acestui sens esenţial. Pe vremuri, un scriitor burghez, urmărit de ideea tragismului unei vieţi închinate luptei „iluzorii" pentru fericirea omului, îl putea pune pe eroul principal, suflet zbuciumat de căutarea adevărului, urmărind cu ardoare să-şi închine fiecare zi muncii sale creatoare, să alunece, de pildă, pa o coajă de lămîie aruncata pe trotuar şi să-şi spargă capul, tocmai în ziua cînd i se părea că găsise răspuns întrebărilor sale. Dar în literafuj-a realismului socialist un astfel de deznodământ nu este posibil.
★
O condiţie esenţială a creării eroului pozitiv al zilelor noastre este aceea de a vedea în acesta un om condus de un ideal ce-i determină marile acţiuni ale vieţii, — şi nu un ideal oarecare.ci cel mai înalt al epocii noastre, acela al clasei muncitoare care construieşte socialismul. Existenţa acestui ideal înalt, care, în acelaşi timp e bazat pe cea mai înaltă concepţie ştiinţifică asupra lumii şi e verificat în practica făuririi comunismului, este tocmai ceea ce caracterizează, în esenţă, pe eroul pozitiv al literaturii noastre şi-1 precizează în raport cu cei ai literaturii realiste din trecut, care căutau cu patimă adevărul dar nu ajungeau în posesia lui.
îndrăzneala lui Ilie Barbu îşi daforeşte semnificaţia adîncă, faptului că reprezintă creşterea, conştiinţei unui scop al vieţii, în omul simplu, care trece sub ochii noştri pe treapta superioară a militantului comunist. Adam .fora c în cele din urmă insuficient definit ca personaj, în maro măsură pentru că scriitorul a lăsat în umbră existenţa determinantă a idealului de luptă înviata personajului, pentru că la acesta frământările personale, — chiar şi o anumită filozofie de natură idealistă — apar precumpănitoare, superioare în forţă avîntului în lupta lui do comunist.
Pornind dc Ia principiile artei rcalist-so-cialiste, scriitorul nostru nu poate avea o viziune clară asupra dezvoltării societăţii noastre în transformarea oi revoluţionară fără să înţeleagă adînc cauzele intime ale acestei dezvoltări, direcţia procesului istoric care-i stă la bază şi rolul partidului ca forţă conducătoare în statul democrat-
popular în lupta pentru construirea socialismului. De aceea, pentru el reflectarea forţei organizatorice transformatoare a partidului nu e numai firească, ci şi obligatorie, în acest sens, în crearea personajelor care poartă în caracterul lor propriu individual semnificaţia forţei partidului, se pune în primul rînd problema creării figurilor dc comunişti. Scriitorul e îndreptat, natural, să întruchipeze trăsăturile generale ale comunistului în personalitatea concretă, vie, a omului trimis de partid pentru a organiza şi conduce lupta maselor populare pe şantierele construirii socialismului.
Literatura anului trecut în ţara noastră a înregistrat în acest sens un însemnat pas înainte prin crearea lui Anton Filip, eroul principal al romanului lui V. Em. Galan. După experienţa activiştilor de partid care ocupau locul central în acţiunea romanului „Oţel şi pîine" al lui I. Câlu-găru, şi a lui Maftei, menit să întruchipeze forţa ofensivă a partidului, de asemeni în centrul acţiunii, crearea lui Anton Filip înseamnă depăşirea unei faze de căutări şi începerea unei noi faze, în care scriitorul a organizat întreaga desfăşurare epică pe ideea artistică esenţială a mobilizării forţelor pozitive în jurul eroului care „ştie întotdeauna ce vrea", pentru că e luminat de o cauză măreaţă şi e stăpîn pe o bogată experienţă de luptă.
Fără să facă din eroul său un caracter unilateral, cu o trăsătură psihică în stare să înăbuşe varietatea celorlalte trăsături, Galan 1-a înzestrat pe Anton Filip cu o însuşire carc-1 defineşte şi care îşi exercită influenţa pozitivă asupra întregii sale vieţi sufleteşti: slăpînirea de sine. care acţionează în vederea îndeplinirii misiunii şi sub puterea centripetă a căreia se concentrează cu o finalitate precisă întreaga dinamică sufletească şi spirituală a eroului. Tocmai în ium ina ac es tei trasă furi apărem a i impresionantă bogăţia vieţii pasionale a eroului, care nu e întru nimic degradată prin factorul volitional şi care n.i-1 arată pe Filip, ca temperament, nu ca pe un om rece, calculat, ci dimpotrivă ca pe un om care clocoteşte interior, — dar ştie să fie, cînd îi cere lupta, un efervescent ascuns. Galan a izbutit să facă din eroul său un om
IMAGINEA GLORIOŞILOR NOŞTRI CONTEMPORANI 219
ce-şi conduce conştient viaţa, un om care, prin contrast, aduce aminte de un anumit tip caracterizat minunat dc Ibrăileanu, îrdr-una din cugetările din „Privind viaţa": „Omul care,  prin  vorbe, gesturi, fapte mărunte, îşi descarcă necontenit sentimentele, în măsura in. care ele apar, e toi aşa dc impropria pentru o acţiune grea, lungă şi sistematică,   ca   şi   pentru   tracţiune intensă, o   locomotivă care  şi-ar pierde necontenit vaporii, pufăind prin toate deschizăturile".. Parafrazîndu-1 pe Ibrăileanu, putem spune că Galan a făcut din Filip   un puternic caracter pozitiv, propriu pentru o acţiune grea, lungă şi sistematică, cum este aceea pe care o îndeplineşte el din sarcina Partidului, tocmai pentru că, prin acea trăsătură a stăpînirii de sine în vederea atingerii ţelului înalt, el nu-şi descarcă sentimentele în măsura în care ele apar, nici prin vorbe, nici prin gesturi, nici prin fapte mărunte. Sentimentele bogate ale lui Filip — cele de dragoste, ca şi cele de ură, cele de bucurie, ca şi cele de mînie— tind să nu se dezvăluie, în genere, decît în corespondenţă cu tactica luptei pe care o duce. Bineînţeles — şi tocmai aceasta constituie unul  din meritele creării personajului — Filip nu devine un om  cu reflexele tocite şi fără spontaneitate. Forţa calitativă a străduinţei sale de a se stăpîni, de a se controla, este mai puternic evidenţiată cînd îl vedem uneori izbucnind omeneşte în faţa unor aspecte revoltătoare, trădîndu-şi intensitatea vieţii interioare:  el devine „mînios", „ameninţă în gînd", uneori chiar „se repede". Scriitorul a făcut, în acest sens, chiar abuz de, un anumit termen, pentru a arăta reacţia intimă a   eroului său: Filip piiveşte „înciudat", cPrală „înciudat", e „înciudat de atîta nepăsare", se gîndeşte „cu ciudă" etc. (Desigur, o diversitate a epitetelor ar fi fost mai potriv ită, dar nu despre aceasta e vorba aici). Fondul spontan al reacţiilor sufleteşti ale eroului mai izbucneşte prin sublinieri fugitive, cu ajutorul unor particularităţi ale limbajului în diferite împrejurări. Filip trimite adeseori „la naiba" (imprecaţie discretă, ca să zicem aşa, proprio personajului) şi îşi însuşeşte, cel puţin în gînd, unele expresii pitoreşti ale lui Matei, cu sentimentul că se descarcă ele o povară: „Curat matracucă" — spune
şi el despre Mîţă. Nu mai vorbim despre felul de a acţiona propriu zis, mergînd de la modul în care pufneşte cu voce tare cînd vede cartea do vizită a lui Răghină, sună necontenit, apoi chiar ţipă la slujni-cuţă — pînă la subtila scenă a şedinţei de la plasa cînd îşi trădează dezorientarea .şi revolta în faţa insinuărilor perfide ale lu i Lencu.
Convingătoare şi capabile să ni-1 prezinte şi mai viu pe erou sînt scenele în care acest om, stăpînit şi hotărît, este pus în asemenea situaţii complexe, încît momentan „nu era în stare să ia o atitudine". Forţa caracterului, integritatea lui morală, e reliefată mult de zbuciumul sufletesc pentru împăcarea cu soluţii provizorii, de „deocamdată", pentru împăcarea auto-înşelătoare în legătură cu metodele lui Matei de a obţine bunurile lui Răghină, ca şi de puternicile răbufniri din adîncul unei revolte care depăşeşte marginile tactului şi al diplomaţiei, fiind, de altfel, în unele împrejurări, cele mai potrivite comportări chiar din punct de vedere tactic şi diplomatic: aşa este, de pildă, cînd vedem că „mînia oarbă" cuprinzîndu-1, Filip strigă la tîlhari „din ce în ce mai ne-slăpînit" şi vorbeşte chi&r„injurios": „Vă trag legal un picior în dos"... „zboride-aici'!" etc.
Dar capacitatea stăpînirii de sine a eroului său, V.Em. Galan a scos-o în evidenţă de la primele pagini ale cărţii, întrebuin-ţînd procedeul de a-şi dezvălui de la început personajul, do a-1 arăta de la început într-o împrejurare proprie pentru caracterizarea felului său de a acţiona. De aceea scriitorul ni-1 pune de la deschiderea cărţii pe Anton Filip în faţa unuia din acele specimene cu caro se va întîlni în tot lungul acţiunii şi împotriva cărora va ieşi biruitor, Cristoscu nefiind decît un exemplar oarecare, o varietate abia conturată a tipurilor dc duşmani mai bine precizate ulterior. De la început, Anton Filip c văzut cum se strădu ieşte „să-şi stăvilească enervarea" pentru a se impune numai prin tăria poziţiei lui principiale Inptînd împotriva lui Cristoscu cu o armă pe care acesta n-o poate deţine. De aceea, fără să ridice tonul, sau chiar să strige cum ar fi făcut intempestivul Matei, el spune răspicat tot ce crede că are de spus. Astfel.
220
SAVIN BRATU
el acţionează cu totul altfel decît se aştepta Oislescu, caro vorbise „voit" aspru, grosolan „pentru a-l vedea aruncîndu-i o vorbă grea şi plecînd trînlind uşa".Dimpotrivă, Filip îşi apropie scaunul şi-şi aşează imperturbabil—cel puţin în aparenţă—„a-mîndouă coaiele peste maldărul de dosare"de pe birou, continuînd să întrebe şi să tragă calm, pentru sine, concluziile întîlnirii. Comportarea raţională a lui Filip contrazice sistematic aşteptările interlocutorului: el hotărăşte să plece atunci cînd conclude că nu mai are pentru ce întîrzia în biroul lui Cristescu, tocmai cînd Crisfescu începuse să creadă că are în faţă un audient docil.
Esenţial în urmărirea personajului prin prisma acestei permanente căutări de a-şi impune voinţa, controlul conştient asupra tuturor acţiunilor sale, este faptul că stăpî-nirea de sinea lui Filip nu e privită ca o calitate intrinsecă, ci ca o manifestare a spiritului combativ lucid, luminat de cauza clasei muncitoare. Voinţa lui Filip este forţa personalităţii sale de a împinge fiecare gest şi fiecare vorbă a sa în direcţia principală a luptei sale, pentru înfrîngerea puterii economice, politice şi morale a duşmanilor ascunşi sau făţişi, şi pentru construirea pe baze temeinice a unei dezvoltate unităţi socialiste. Voinţa lui Filip, departe de a fi o trăsătură caracterologică izolată, aptă de a domina un tip individualist, este o trăsătură menită să dezvăluie figura omului politic, mereu în poziţie de luptă şi deci mereu de veghe, cu voinţa trează, mereu în fruntea evenimentelor şi mobilizînd elementele sociale pozitive în determinarea lor pe linia dezvoltării necesare, în perspectiva luptei pentru socialism. în această lumină trebuie privită desfăşurarea epică a romanului, istorie a mobilizării forţelor pozitive dintr-un sat al patriei noastre în jurul activistului de partid ce le organizează şi conduce la victoria dificilă,dramatică,împotriva forţelor vechiului, care par să renască asemeni balaurului cu şapte capete, atîta vreme cît nu-i sînt tăiate toate şapte...
★
F ilip este dec i cond ucă toru 1 comu n is t, ii nu 1 din acei activ işti care, trimişi în cele mai
diverse sectoare de luptă, are misiunea de a introduce linia partidului, mobilizînd tot ce este potentă pozitivă, pentru a atinge obiectivele fixate do partid în momentul istoric respectiv. S-a văzut că personalitatea acestui erou se conturează prin însăşi desfăşurarea romanului, care o urmăreşte în acţiune. Dar personalitatea lui Filip se revelează concret, prin desfăşurarea epică, în două ipostaze, de nedespărţit una de alta. Pe de o parte, prin ciocnirile plinede ascuţimecuduşmanifeluriţi, care acţionează felurit,—duşmani cu personalităţi variind între aceea a grosolanului mistreţ moşieresc Raghină şi aceea a inteligentului şi rafinatului „ţăran" Erhan. Pe de altă parte, prin. lupta plină de patos pentru deşteptarea forţelor latente care se descătuşează în oamenii muncii, în oamenii cinstiţi în genere, atunci cînd într-în-şii încolţeşte, creşte sau se dezvoltă, sub acţiunea educativă a partidului, conştiinţa valorii lor umane şi a ţelului înalt al luptei pentru cauza clasei muncitoare. V. Em. Galan a înţeles că diversitatea caracterelor personajelor care sînt sau pot deveni sprijinitorii luptei partidului nu este mai mică, mai sărăcăcioasă, decît diversitatea de caracter a personajelor negative, ci dimpotrivă, — deoarece această diversitate oglindeşte în concret, prin individualităţi precise, atît resursele inepuizabile de energii umane creatoare ale clasei muncitoare, cît şi amploarea forţelor sociale pe care le eliberează clasa muncitoare, eli-berîndu-se pe sine.
în acest sens, „Bărăgan" arată căutarea scriitorului de a aduce o vastă galerie de personaje al căror fond pozitiv se realizează, mai de tyreme sau mai tîrziu. în cursul romanului. Analiza amănunţită făcută do I. Mi hă ilea nu în studiul său „Arta tipizării în romanul „Bărăgan", în bună măsură a scos în evidenţă varietatea tipologică a personajelor, de la Mitu Cîrstei şi Cîrmiş pînă la Prodan şi Dincă Girovan, arăfînd şi scăderile dc natură schematică în realizarea celor din urmă. Nu ni se pare necesară revenirea asupra acestora. Se impune însă oprirea asupra imaginii complexe a forţei partidului, realizată prin sensibilizarea ci ca forţă cres-cîndă în oamenieare au .iniţial, o viziune
IMAGINEA GLORIOŞILOR NOŞTRI CONTEMPORANI
221
asupra vieţii străină — dacă nu- chiar duşmănoasă —partidului şi clasei muncitoare. Inginerul Matei, de pildă, s-a obişnuit, în anii îndelungaţi de slujire a capitaliştilor şi moşierilor, să vadă peste tot „baliverne" iar Olteanu priveşte miop şi birocratic viaţa, tremurînd şi bîlbîindu-se nu numai fiziologic. Dar amîndoi sînt oameni cu un fond cinstit, pe care partidul trebuie să-i folosească spre folosul obştesc şi al lor înşişi. Romanul lui Galan subliniază cum, mai întîi practic, în procesul muncii, apoi treptat şi ideologic, forţa partidului creşte şi într-înşii, dezvăluin-du-li-se. Discuţia cu care se încheie volumul I al romanului este o reprezentare vie a unei noi etape în creşterea forţei partidului în oamenii gospodăriei din Lespezi. Olteanu,confuz şi fricos de felul lui, se află acum în momentul în care a început să pătrundă lumina partidului. Deşi neîncrezător în propria lui putere de demonstrare a lucrurilor — invocă prezenţa „domnului Mindirigiu", comunistul, — el are posibilitatea de a face un salt în luările sale de atitudini, spunîndu-i lui Matei limpede şi curajos: „Domnul Mitu Cîrstei (şi „domnindu-1" pe vizitiul comunist el îi acordă de pe poziţia lui o stimă deosebită!) stă... dintr-o mulţime de puncte de vedere, cu... cel puţin şapte trepte deasupra dumneavoastră!" în ceea ce-1 priveşte pe Matei, — zdruncinat de mai mult timp în concepţia sa despre lume ca fiind o grămadă uriaşă de „baliverne", — el înjură, după obicei, sau se înjură, însă îşi dă seama cu claritate că Olteanu are dreptate...
înfăţişarea personajelor în transformare, cu o evoluţie complicată printr-o chinuitoare căutare a adevărului de care le e greu să se apropie, datorită fie situării sociale echivoce, fie înapoierii conştiinţei lor de clasă, preocupă mult pe scriitorii noştri, în felul acesta, am întîlnit des chipurile ţăranilor mijlocaşi şovăielnici, a vechilor intelectuali ezitanţi, roşi de tulburătoare reverificări a cunoştinţelor şi a concepţiilor lor; a tinerilor mic-burghezi gata să se exalte pentru o cauză măreaţă în aceeaşi măsură în care sînt gata să se „dezamăgească", să devină tot mai sceptici şi chiar să intre în tabăra duşmanilor ideilor înain-
tate; de asemenea, a muncitorilor şi a ţăranilor săraci înapoiaţi, neîndrăznind încă să creadă în victoria unei orînduiri drepte şi traşi îndărăt de concepţii şi obişnuinţe vechi.
Ceea ce este comun în tratarea tuturor acestor personaje, în fond atît de diferite unele dc altele ca grupuri sociale, este criteriul dc fixare a evoluţiei lor, la un moment dat, pe o linie pozitivă, prin însuşirea conştientă a poziţiei de luptă a clasei muncitoare. Bogata experienţă a literaturii sovietice clasice arată că determinarea încadrării unor asemenea personaje în şirul eroilor pozitivi depinde de posibilitatea ca, în urma unei anumite evoluţii a lor ascendente în ciuda contradicţiilor, ele să devină, în lupta dintre forţele sociale progresiste şi cele reacţionare, purtătoare ale noului, ale idealului de luptă al clasei muncitoare.
Aceasta presupune că, în desfăşurarea contradictorie a vieţii lor, asemenea personaje pot fi, în diferite momente, nu numai sub influenţa ideologică a duşmanului, ci chiar efectiv în serviciul lui, conşlie'nt sau inconştient. Aş» dar, pînă la posibilitatea situării lor definitive ca personaje pozitive, ele pot fi direct personaje negative prin semnificaţia obiectivă a acţiunilor lor. Roscin şi Daşa, cunoscutele personaje ale „Calvarului" lui Alexei Tolstoi, au trecut prin această fază nemijlocit negativă, dar prin victoria elementului pozitiv, mereu prezente prin evoluţia lor ascendentă în mijlocul societăţii în transformare revoluţionară, rămîn categoric minunate personaje pozitive. Grigore Melehov, neuitatul personaj al lui Şolohov, rătăcit în lupta pe viaţă şi pe moarte dintre nou şi vechi, înciuda înzestrării sale excepţionale cu numeroase calităţi esenţial pozitive, nu poate rămîne, nici pînă în cele din urmă, un erou pozitiv, dramatica sa căutare a adevărului neizbutind să ducă la victoria eficientă a elementelor pozitive dintr-însul.
Dintre romanele noastre apărute în ultimii ani, cele mai multe discuţii le-a stîrnit în această privinţă romanul lui Fr. Munteanu, prin personajul său Mircea Rotaru.
222
SAVIN BR ATU
So cunoaşte discuţia dusă pe marginea cronicii din Gazeta Literară, care-i reproşa printre altele, lui Fr. Munteanu, „ultra-complicarea" personajului Mircca Rotaru. Descinderea spontană a acestei discuţii destul de aprinse dovedeşte interesul remarcabil al criticii noastre literare pentru problemele creării eroului pozitiv şi nu întîmplător a izbucnit în jurul romanului lui Fr. Munteanu. Categoric, e vorba dc un roman caracterizat în primul rînd printr-o îndrăzneaţă căutare de a rupe şabloanele eroilor schematici şi de a oglindi în perso-najeo variată complexitate de tipuri sociale. Ceea ce cred că a dus la crearea unei confuzii în această discuţie şi la imprecizia analizei personajului a fost ruperea „problemei Mire ea Rotaru" de ansamblu] sensului cărţii lui Fr. Munteanu.înşine, nu poate fi analizat nici Roscin, nici Melehov, şi, în cazul nostru, respectînd proporţiile, nici Mircea Rotaru. Roscin nu poate fi studiat decît în cadru, dramei impresionante a „Calvarului" inteloetualuluirus în dibuirea adevărurilor care-i apar brusc transfigurate de Marea Revoluţie. Pe Roscin nu-I putem fixa fără să-1 raportăm la Teleghin, care susţine echilibrul în prezentarea integrală a tabloului intelectualităţii în transformarea ei revoluţionară şi care subliniază că drumul lui Roscin, veridic şi tipic pentru o anumită parte a intelectualităţii, nu este unicul. Nu mai vorbim că, mai ales în ultimele volume, — şi mai ales în ultimul—drama intelectualului în romanul lui A lex ei Tolstoi apărea integrată, ca un aspect clar delimitat, în tabloul social general, în care forţele hotărîtc ale revoluţiei îşi luau locul liotă-rîtor şi în acţiunea cărţii.
Mircca Rotaru , complicat pur şi simplu, insuficient complicat sau ultra-complicat, nu poate fi privit izolat, ci numai prin prizma locului ocupat în ansamblul romanului. „Ultra-complicaţia"lui trebuie privită din punct de vedere al semnificaţiei pe care o arc sau n-o are ca exponentă a manifestării unor anumite elemente sociale, stabilite, în carte, în raportul lor veridic cu alto elemente sociale, — mai ales cu cele determinante pentru sensul acţiunii prezentate.
E evident că Fr. Munteanu a urmărit să aducă în cartea sa, pe prim plaii,imaginea tineretului de azi al patriei noastre, cu diferenţierile care se manifestă firesc.
LV. Stalin, într-o scrisoare către Gorki din 1930 (v. Opere, vol. XII, pag. 1.86 —7) fixa tocmai o asemenea imagine a tineretului în perioada construcţiei socialismului:
„Tinerelul nostru este felurit. Unii sînt plîngăreţi, obosiţi, dezamăgiţi... Alţii sînt voioşi, plini de viaţă, puternici prin voinţa şi prin năzuinţa lor nestăvilită de a obţine victoria. Nu este cu putinţă ca acum, cînd sfărîmăm vechile relaţii ale vieţii şi făurim altele noi, cînd 'lichidăm căile şi cărările bătătorite şi deschidem altele noi, nebătătorite, cînd grupuri întregi de populaţie care au trăit în îndestulare sînt smulse din albia lor şi părăsesc arena, făcînd loc milioanelor de oameni care înainte vreme erau oropsiţi şi năpăstuiţi, — nu este cu putinţă ca tineretul să formeze o masă omogenă de oameni care să simpatizeze cu noi, nu este cu putinţă ca în sînul lui să nu existe diferenţiere, divizare". I.V. Stalin se referea la acei tineri, unii „fii de oameni cu stare", alţii chiar din „tinerelul nostru (al nostru prin situaţia sa socială), care nu au „destulă înţelegere pentru a privi tabloul grandioasei acţiuni de sfărîmare a vechiului şi de înfrigurată construire a noului, ca un tablou a ceea ce trebuie să fie şi prin urmare este de dorit, tablou care pe deasupra, nu, prea seamănă cu idila para-disiacă a „fericirii generale" care trebuie să ne dea putinţa „de a ne odihni", „de a gusta fericirea". Se înţelege că în condiţiile acestui „vălmăşag ameţitor" nu se poate să nu existe la noi oameni obosiţi, dărîmaţi, uzaţi, dezamăgiţi, oameni care se dau la o parte şi, în sfîrşit, oameni care dezertează în lagărul duşmanilor. Sînt „spezele" inevitabile ale revoluţiei.
Esenţialul este acum că nu plîngăreţii dau tonul tinerelului, ci comsomoliştii noştri combativi, nucleul unei noi şi numeroase generaţii de bolşevici care distrug capitalismul, de bolşevici eliberatori ai tuturor celor asupriţi şi înrobiţi. în aceasta stă forţa noastră".
Fr. Munteanu nu a realizat în opera sa o imagine artistică destul de bogată a aces-
IMAGINEA GLORIOŞILOR NOŞTRI CONTEMPORANI
223
tui tineret, diferenţiat dar puternic, prin precumpănirea forţelor pozitive.Totuşi, cartea lui e remarcabilă prin îndrăzneala cu care a pus în evidenţă freamătul creator al tineretului nostru, în care un individ ca Mircea Rotaru îşi are un loc bine precizat.
El se include în acea categorie de tineri care, prin situarea lor socială, nu fac parte dintre „fiii oamenilor cu stare" (îmbogăţirea tatălui lui Mircea era de ultimă oră şi nu apucase să se exercite suficient asupra fiului), nici din „tinerelul nostru". Caracteristic acestei categorii de tineri este faptul că eicuprind înpersonalitatea lorele-mentecontradictorii, care-i pot în aceeaşi măsură împinge să devină o rezervă a duşmanului de clasă, un procent al „spezelor revoluţiei" ca şi aliaţi sinceri ai clasei muncitoare, totul explicîndu-se prin influenţa ho-tărîtoare a unuia sau a altuia dintre mediile sociale, a uneia sau a alteia dintre concepţiile morale şi ideologiile de clasă.
Lui Mircea Rotaru nu i se pot reproşa „ciudăţeniile",— de fapt contradicţiile puternice tipice micului burghez. Esenţial estecă înevoluţialui, atît de contradictorie, scriitorul reliefează posibilitatea unei dezvoltări ascendente, pe baza elementelor pozitive din caracterul său. E vorba de pasiunea pentru inovaţii tehnice, însuşire a noii atitudini morale faţă de muncă; de aplecarea plină de dragoste pentru suferinţele omului simplu, puternic evidenţiată în povestirea despre Jurj tinichigiul; e vorba de antipatia sinceră faţă de mediile potrivnice înnoirilor sociale, fie că e vorba de sufrageria mătuşii Anghelina, sau de seminarul teologic. Dar, mai presus decît acestea, este adevărata căutare a adevărului care-1 caracterizează şi-1 face să nu fie un tînăr mic-burghez împăcat cu sine, în ciuda individualismului şi scepticismului care-1 trag mereu îndărăt. Oare nu din această cinstită căutare a adevărului a pornit acţiunea justă a lui Mircea Rotaru de a demasca făţărnicia asistentului reacţionar, cocoţat în conducerea organizaţiei U.T.M. a Facultăţii — , acţiune de la care i se trage de altfel şi excluderea nedreaptă din U. T.M. şi din Universitate? Oare Farcaş— secretarul regionalei de Partid—nu 1-a înţeles mai adînc pe Rotaru sezisîndu-i calităţile şi ajutîndu-1 să-şi învingă orgoliul
individualist şi neîncrederea care l-au împiedicat să protesteze cu hotărîre împotriva excluderii nedrepte?
Dar e adevărat că evoluţia lui Mircea Rotaru spre drumul bun, transformarea sa în „erou pozitiv" nu e convingătoare. Deşi scriitorul a pregătit cu grijă elementele pozitive de bază caro să-1 poată trage pe Mircea Rotaru din mlaştina tendinţelor mic-burgheze, el nu le-a acordat, în desfăşurarea epică a romanului, posibilitatea de a fi mobilizate consecvent într-un sens unitar, explicînd treptata şi continua transformare a eroului. Dimpotrivă, Fr. Munteanu a grăbit în ultimele pagini, în mod arbitrar, evoluţia eroului său, simpli-fieînd-o. Insă, aici nu poate fi vorba de o simplă slăbiciune-a construcţiei epice în ultima partea cărţii.Ele sedatoresc într-ar devăr lipsei de pregătire a condiţiilor necesare unei schimbări reale, dar nu numai în individul izolat M. Rotaru, ci şi, ba chiar în primul rînd, în mediul înconjurător, a cărui influenţă poate singură explica atît evoluţia contradictorie cît şi victoria finală a elementelor pozitive.
I. V. Stalin, în tabloul amintit mai sus, sublinia că „esenţialul este acum că nu plîngăreţii dau tonul, ci comsomoliştii noştri combativi..." Transformarea lui Mircea Rotaru în mijlocul tinerilor din fabrică, poate fi convingătoare numai prin puterea tonului pe care l-ar avea tineri ca Pavel Cuc, cu care trăieşte alături, şi care reprezintă organizaţia U .T.M. Ea s-ar putea explica prin influenţa hotărîtoare a secretarului de partid Oniga, sau a altor comunişti, asupra lui Mircea Rotaru. Din păcate însă, colectivul nu trăieşte decît prea puţin în romanul lui Fr. Munteanu şi are prea puţină înrîurire directă şi explicabilă asupra lui Rotaru.
In mod cert însă, trebuie discutată, în legătură cu creaţia lui Munteanu, primejdia deformării naturaliste a realităţii, dar nu privitoare la aşa zisele „pete".
Trebuie astfel să ne oprim asupra ultimei nuvele publicate dc Fr. Munteanu, „A venit un om" (apărută în V. R. nr. 4/1955). Aici scriitorul s-a manifestat, dacă se poate spune, caracteristic, atît pentru calităţile sale, cît şi pentru deficienţele   sale.   Principalul  erou pozitiv
224
SAVIN BR ATU
ni sc parc realizat, prin forţa cu care îl reliefează conflictul al cărui personaj central este. Bochiş, muncitor comunist, primeşte sarcina do partid, înaltă şi grea, de a duce într-un sat munca de lămurire pentru alcătuirea gospodăriei colective. Fr. Munteanu îşi confirmă şi aici preocuparea do a prezenta omul din realitatea în transformare revoluţionară, în. intimitatea afectivă, în relaţiile familiale şi de dragoste. Integritatea morală a lui Bochiş e emoţionantă tocmai pentru că este pusă la grea încercare, pe plan moral. Infrîngeroa dragostei sale pentru Florica — înfrângere care nu se desfăşoară fariseic, prin afirmarea demagogică a unei purităţi de sfînt — este semnificativă pentru caracterizarea tăriei omului educat de partid, conştient derăs-punderile sale, deopotrivă familiale şi obşteşti.
Păcat însă că lupta lui Bochiş în această privinţă pare să ia maicurînd aspectul luptei împotriva instinctelor sale, decîta sentimentelor sale, deoarece nu există, din partea lui Bochiş cel puţin, — 6 vizibilă înclinare afectivă, bazată pe înţelegere şi împărtăşire sentimentală, ci doar o puternică atracţie fizică. Dar ceea ce izbeşte pe cititor în lectura nuvelei este strania răsturnare a imaginii globale a realităţii zilelor noastre prin fotografierea naturalistă a urâtului, din această realitate, aşa cum îi apare la un moment dat, sau într-un punct spaţial izolat. Astfel, aproape fără excepţie, toate personajele care reprezintă organele de partid şi de stat, sînt de fapt duşmani ascunşi sau elemente înapoiate, mîna te de interese şi sentimente egoiste în acţiuni dăunătoare luptei purtate; în schimb, personajele pozitive, reprezentând oamenii cinstiţi, sînt tocmai cei suspectaţi pe drept sau pe nedrept de atitudine duşmănoasă: un ' ofiţer deblocat, fost comandant pe frontul anti-sovietic, sau un ţăran trecut de Sfatul Popular în rândurile chiaburilor... Tabloul este astfel văzut încît Bochiş, venind în sat, trebuie să lupte cel mai mult cu elementele care în chip firesc ar fi trebuit să-i fie sprijin, şi să se bizuie exclusiv pe elementele compromise în ochii celor ce reprezintă organele de stat şi de partid. Desigur, nu e vorba de a-i cere scriitorului să poleiască
realitatea, făcînd întotdeauna egalitatea de sens între activist dc partid şi erou pozitiv. Desigur, duşmanii caută să se strecoare în posturi dc conducere şi nu odată reuşesc,  fiind încurajaţi   în   acţiunea lor nocivă şide prezenţa în aceleaşi posturi a unor clemente înapoiate, chiar dacă cinstite în fond. Dar tabloul semnificativ, tipic, nu poate fi pur şi simplu un revers mecanic al tabloului poleit, ca şi cum am spune: să facem din personajul pe care polei lorii îl prezintă „ideal" un duşman sau  un   retrograd, iar   din personajul condamnat do o literatură schematică un erou pozitiv nedreptăţit,   şi   am spart şablonul   idealizării.   Da,   l-am spart, pentru a-1   înlocui   cu   un   şablon nu mai puţin primejdios, cu  iz naturalist şi obiectivist. Cred că alunecarea într-un asemenea şablon I-a făcut pe Fr. Munteanu să accentueze în această nuvelă înclinaţia sa spre   scene   care sugerează erotismul — puternic prezente şi în „Cio-cîrlia". îmi exprim teama că lui Fr. Munteanu, scriitor care s-a impus categoric în scurt timp prin talentul şi căutările sale îndrăzneţe, a început să i se potrivească referirea făcută la Congresul scriitorilor sovietici de V. Kocetov:  „E curios că unii dintre noi caută cu mai multă pasiune critică şi cu mai multă minuţiozitate vechiul în ceea ce este nou, şi nu invers, noul în vechi, dacă mă pot exprima aşa". E primejdia pe care Fr. Munteanu trebuie să se străduiască în primul rînd s-o înlăture.
Dar, în acelaşi timp, trebuie combătut modul de a se readuce în critica literară vechea practică a cîntăririi eroului după calităţi şi lipsuri, sub pretextul combaterii naturalismului. Felul cum s-a pus la un moment dat în legătură cu romanul lui Fr. Munteanu problema „petelor" în sine, nu face decît să distragă atenţia de la realele primejdii de deformare a realităţii, dezorientînd pe scriitori ca şi pe cititori.
A. Surkov, în raportul său la Congresul scriitorilor sovietici, spunea că adevăraţii eroi pozitivi ai vremurilor noastre „lasă o urmă de neşters în inimile cititorului şi înfăptuiesc marea operă de formare a omului
IMAGINEA GLORIOŞILOR NOŞTRI CONTEMPORANI
225
nou al societăţii noastre". Care trebuie să fie aceşti eroi pozitivi în romanul lui Fr. Munteanu? Farcaş şi Oniga, Pavel şi Mara Cuc, etc.. Trebuie spus însă că figura cea mai luminoasă a romanului, cea a lui Farcaş, lasă într-adevăr o „urmă de neşters" în inimile cititorilor, dar nu prin întreaga lui personalitate, ci prin unele minunate vorbe şi atitudini ale lui, insuficiente totuşi pentru a fixa un personaj viabil prin personalitatea sa puternică. Acestea nu pot însă delimita o individualitate, iar altceva nu ştim despre el.
Oniga, mai precizat în carte decît Farcaş, apare din multe puncte de vedere ca un „personaj fără axă", în sensul că deşi ni se spun multe despre el, nu-1 înţelegem, referinţele fiind contradictorii în aşa măsură încît nu ne putem forma o imagine unitară a lui ca erou înaintat. -Este, în alcătuirea chipului lui Oniga, într-adevăr o îmbinare de trăsături generale ale „comunistului" care nu sînt individualizate, cu alte trăsături incidentale, care nu pot fi introduse firesc în imaginea secretarului de partid Oniga, pentru că sînt izolate de o viziune complexă generală asupra personajului.
Pavel Cuc , personaj într-adevăr viu, ne rămîne, mai ales cum îl caracterizează justuncronicar, ca imagine a „stîngistului", „mîncător de burghezi" şi ne e simpatic prin sincerul lui entuziasm în lupta practică pentru construirea socialismului, dar e insuficient maturizat, chiar pînă în ulti-mile pagini ale cărţii, pentru a da „tonul" just în acţiune. Să adăogăm la aceasta că prea puţină hotărîre se opune trăsăturilor slabe ale caracterului său, manifestate în legăturile sentimentale care l-au putut duce atît la relaţiile nesănătoase cu Elena Matcău, cît şi la tocirea vigilenţei re-voluţionares,faţă de Mia-Anica.
Aşa dar, lipsa fundamentală a cărţi lui Fr. Munteanu este lipsa unor adevăraţi eroi pozitivi, opuşi puternic personajelor negative şi capabili să-şi exercite influenţa transformatoare asupra celor şovăielnici, ca Mircea R otaru.
Dar punerea pe primul plan a unei aşa zise probleme a „petelor" cu care i-ar fi înzestrat Fr. Munteanu pe eroii săi po-
15 — V. R'omînească Nr. 7
zitivi au avut practic darul să distraga atenţia de la problemele fundamentale ale creării eroului pozitiv, ale rolului înalt pe care trebuie să-1 joace acesta.
Esenţială este nu „reglementarea" luminilor şi petelor („Orice fel de reglementare — a spus Surkov în raportul său, — ucide pe loc eroul ci cartea, duce la înlocuirea caracterului viu, convingător, prinîr-o morală didacticistă"), ci crearea unor viguroase caractere veridice de eroi pozitivi care, deşi nu sînt „ideali" în sensul unor personaje îngereşti, imaculate, să constituie idealul înalt omenesc al tineretului nostru, ca ştafete luminoase ale măreţelor mesaje ale luptei pentru socialism, pentru o viaţă frumoasă, liberă şi demnă.
Lupta împotriva aşa zisei „umanizări" a personajelor prin lipsuri, trebuie să mobilizeze pe toţi creatorii de literatură; ea se îmbină în mod necesar cu lupta contra idealizării şi schematismului, în vederea realizării unor caractere conforme Cu adevărul vieţii, măreţe prin forţa noului care se descoperă în ele, în omenescul lor adînc, necruţat de scăderi morale sau spirituale, dar niciodată învins, copleşit de ele. In această privinţă, considerăm ca o indicaţie deosebit de preţioasă, aceea dată în raportul său de către S. Vurgun: „Laturile puternice şi slabe ale caracterului eroului pozitiv trebuie să apară tocmai ca o manifestare a naturii sale pozitive. In caz contrar, noi compromitem integritatea naturii eroului pozitiv, care rezidă nu în amestecul haotic al laturilor luminoase şi întunecate, ci într-un anumit caracter unitar, în diferite forme ale manifestării lui". In acest sens, aprecierea lui I. Mihăileanu asupra „lipsurilor" lui I. Brad este pe deplin justă, ea referindu-se la rolul acestor „lipsuri" ca manifestări fireşti ale evoluţiei eroului în faza respectivă de creştere, perfect încadrate naturii sale în esenţă pozitivă. In acelaşi sens ar fi trebuit să fie analizată realizarea celorlalte personaje, accentuîndu-se mereu asupra semnificaţiei proprii, distincte, a fiecăruia în cadrul forţelor sociale pozitive, — şi nu, aşa cum s-a   făcut, prin
226
SAVIN BRATU
desprinderea arbitrară  a  aşa numitelor „pete".
★
Falsa problemă a aşa ziselor „pete" trebuie lăsată de o parte. Insă problema aspectului complex al eroului pozitiv, problema luptei între vechi şi nou în conştiinţa eroului pozitiv însuşi, este reală şi nu poate avea, după opinia mea, decît un singur răspuns, indicat cu profunzime în cuvintele citate adineaori din coraportul lui Samed Vurgun care amintesc cu precizie că nici laturile pozitive, nici cele negative nu pot fi reglementate după calcule preconcepute; ,ele nu pot decît să apară organic în caracterul eroului pozitiv, fireşti structurii sale individuale şi evoluţiei sale proprii, ca manifestări ale unei personalităţi unice, definite, de natură esenţial pozitivă.
Asemenea indicaţii se referă la cerinţa fundamentală a creării eroului înaintat în literatura noastră, aceea ca, făcînd din el un reprezentant tipic al forţelor pozitive din realitatea în transformare revoluţionară, să realizăm în figura lui o multilateralitate în unitate. Să aducem deci personaje complexe, dar nu dezaxate artistic. Să reliefăm deci multilateralitatea şi contradicţiile unor asemenea personaje, dar fiecare latură şi fiecare aspect contradictoriu să fie absolut necesar, de nelipsit, pentru înţelegerea integrală a personalităţii în esenţă pozitivă   a eroului.
E problema realizării artistice a caracterului eroului pozitiv, problemă cheie în definitiv, căci nici o desfăşurare epică nu se poate susţine fără viabilitatea caracterelor principale ale căror ciocniri expun prin particular conflicte  sociale tipice.
Poate nu e de prisos să subliniem acest lucru, pentru că uneori se manifestă fie în critica noastră, fie în diverse discuţii literare, o anumită aversiune ciudată a unora faţă de aprecierea unităţii dialectice dintre generalizare şi individualizare ca problemă fundamentală a literaturii, îngăduindu-se şi încurajîndu-se existenţa unor caractere vagi, siropoase, însărcinate cu misiunea de purtători de cuvînt ai unor poziţii înaintate. Mi se pare o chestiune care n-ar mai trebui discutată, aceea că nefiind o indi-
vidualitate puternică, precis definită, vie . prin omenescul ei propriu, nici un personaj nu poate fi purtător de cuvînt pentru că nu-i convingător ca existenţă, oricîte vorbe şi gesturi frumoase ar avea. „Fiecare— spune Marx despre personajele realizate ale unei opere — este un lip, dar totodată şi un anumit individ, un „acesta" cum se exprimă bâtrînul Hegel şi aşa trebuie să fie". In deosebi, în epică, individualizarea e hotă-rîtoare, planurile mari ale luptei sociale, ale umanităţii în genere, dezvăluindu-se numai prin planul particular al acţiunii indivizilor concreţi, urmăriţi în cursul desfăşurării epice.
Justa concepţie asupra importanţei caracterelor în epica noastră, asupra semnificaţiei personalităţii puternice pe care trebuie s-o aibă eroul nostru pozitiv, asigură poziţia trainică a romancierului în lupta deopotrivă contra schematismului, ca şi a obiectivismului burghez, în crearea personajelor principale ale literaturii realist socialiste. La aceasta s-au referit numeroase luări de cuvînt la cel de-al 2-leaCongres al  scriitorilor sovietici. Raportul lui A. Surkov,  în capitolul   consacrat eroilor literaturii sovietice, condamnînd categoric tendinţa celor care „împinge pe scriitor pe calea şabIonului „eroilor ideali", arată că „forţa, eroilor pe care tînărul nostru contemporan vrea să şi-i ia drept model trebuie să se sprijine pe adevărul profund al vieţii, pe dezvoltarea caracterului lor potrivit legilor  zugrăvirii   unor  caractere  tipice în împrejurări tipice". Iar   combătînd tendinţa contrarie, obiectivistă, a celor care „vor cu orice preţ... să diminueze şi să pună pe al doilea plan lucrul esenţial — şi să-i descopere în primul rînd slăbiciunile omeneşti", coraportul Iui Samed Vurgun a arătat că „prezentarea contradicţiilor şi slăbiciunilor erouiui, în procesul de lichidare a rămăşiţelor trecutului, de acumulare a unor calităţi noi", — toate acestea sînt perfect compatibile cu literatura realist-socialistă cu condiţia fundamentală ca „să fie subordona te sarcinii principale a generalizării   artistice, sarcina creării unor caractere şi chipuri unitare şi puternic închegate".
In ceea ce priveşte schematismul eroilor „ideali", împotriva căruia pe drept cuvînt
IMAGINEA GLORIOŞILOR NOŞTRI CONTEMPORANI
227
s-au ridicat numeroşi scriitori sovietici, trebuie denunţată esenţa anti-realistă a acestui fenomen care e departe de a fi produsul realismului socialist. „Schema ideală" a existat întotdeauna în literatură, tocmai ca o deformare a vieţii, introdusă în mod arbitrar de scriitori pentru a înfăţişa nu viaţa, ci anumite proiecţii ale dorinţelor lor, ale concepţiilor lor despre omul „ideal", dorinţe şi concepţii care veneau în contradicţie cu tabloul real al vieţii, chiar dacă uneori porneau din intenţii pozitive. Literatura noastră, oglindind realitatea în transformarea ei revoluţionară, întemeindu-şi creaţia eroului nu numai pe ceea ce e generalizat statistic ci şi pe ceea ce se manifestă obiectiv, ca fiind noul în dezvoltare, n-are nevoie de asemenea „scheme ideale" care rămîn în afara tabloului realist.
Tendinţa de a crea fantoşe fără sînge drept eroi „ideali" n-a lipsit din literatura ultimilor ani. In vremea din urmă, ni se pare însă că e mai rar cazul unor adevăraţi eroi , .îngereşti". Se întîmplă însă fenomene diverse care dovedesc strădania dea rupe şablonul eroului ideal, fără însă a dovedi concepţia justă despre ceea ce trebuie să fie un erou pozitiv care, înainte de toate, trebuie să fie un om în carne şi oase şi, pe deasupra,uncaractercomplex, deomîn-aintat, cu o intensă viaţă spirituală şi sufletească. Se întîmplă, depildă, ca viziunea asupra eroului pozitiv să rămînă în continuare schematică şi scriitorul să caule „complicarea" artificioasă a eroului său prin amănunte lăturalnice. De aceea Vlad Oprişa, personaj care încă nu depăşeşte figura roză a unui erou din poveşti, pe care autorul îl vede idolatrizatde toţi cei din jur şi avînd întotdeauna pe buze un citat din Marx şi o frază profetică, acest personaj  e  „complicat" prmtr-o dramă cusută cu aţă albă şi „multilateralizat" prin pasiuni secundare, inutile pentru înţelegerea caracterului lui Vlad: pagini întregi sînt dăruite virtuozităţii  de viorist şi altele celei de călăreţ a lui Oprişa. („Floarea vieţii" de Aurel Mihaie).
Dacă Vlad Oprişa este „multilaterizat" prin îmbălsămarea lui cu apă de trandafiri, anumite personaje ale altor scriitori sînt „multilateralizat»" prin mînjirea lor cu
15*
apă cam mlăştinoasă. Fenomenul este însă acelaşi şi arată cum schematismul şi obiectivismul se întîlnesc în deformarea vieţii. Arată de asemeni că unii scriitori, harnici şi talentaţi, greşesc nu în crearea propriu-zisă a eroului lor, ci în concepţia iniţială asupra acestui erou, pe care nu-1 văd de la bun început ca pe un caracter unitar deşi complex, un om ca toţi oamenii, dar în acelaşi timp mai presus de ei prin integritatea categorică a poziţiei sale ideologice şi etice.
★
Un factor  hotărîtor  în determinarea posibilităţii de a crea un caracter puternic al eroului pozitiv este însăşi personalitatea creatoare proprie, originală, a,scriitorului. In cuvîntarea sa la Congresul scriitorilor sovietici, Marşak a spus că „între scriitori, şi cititori se stabilesc relaţii ca între buni cunoscuţi,  ca  între tovarăşi apropiaţi", precizînd că „asemenea relaţii sînt posibile numai atunci cînd autorul este o personalitate adevărată, cu mersul şi zîmbetul său propriu, cînd cititorul întîlneşte în fiecare carto nouă pe acest om pe care 1-a îndrăgit". Mie mi se pare că în aceste cuvinte se cuprinde un mare adevăr, nu prea des întîlnit în critica noastră literară: că în personalitatea eroilor centrali, dragi cititorilor, aceştia regăsesc mereu — cînd scriitorul are într-adevăr o personalitate puternică — pe însuşi autorul lor. Personalitatea scriitorului, determină aşa dar în cea maimaremăsură personalitatea eroului pozitiv central, care într-un fel sau altul, este propriu scriitorului respectiv, unic faţă de oricare alte personaje ale oricăror alţi scriitori, oricîfe asemănări ar avea faţă de ele.
Şi Filip, şi Ilie Barbu, şi Jora, şi Vlad Oprişa sînt, în mai mică sau mai mare măsură, oameni caracterizaţi prin aceleaşi trăsături, incipiente sau dezvoltate, ale noului. Ceea ce-i deosebeşte, nu este faptul că fiecare are alte întîmplări în viaţa lui, nici fizicul, nici faptul că unul e mai impulsiv, altul mai stăpînit, unul mai închis într-însul, altul mai reflexiv, iar altul mai expansiv. Ci, în măsura în care sînt personalităţi, întreaga lor personalitate este distinctă cu claritate. Iar această clară distincţie nu se poate realiza fără o pro-
228 , SAVIN
prie viziune a autorului asupra eroilor săi pozitivi, iară o anumită preferinţă, înclinare, afinitate, cu eroii săi. De aceea, de exemplu, Ilie Barbu este viu, deşi tipul lui este frecvent înliteratură , asemănător în definitiv cu nenumăraţi alţii. Este viu pentru că poartă pecetea unică a originalităţii lui Marin Preda, aşa cum cei mai izbutiţi eroi pozitivi ai zilelor noastre din opera lui Petru Dumitriu poartă pecetea precisă a autorului lor, ş.a.m.d. Zece scriitori cu talent matur şi original ar putea scrie zece povestiri despre Ilie Barbu — acelaş ca realitate biografică şi semnificaţie socială — dar nici unul nu va face copii după Ilie Barbu al lui Marin Preda, ci creaţii proprii, noi.
Bineînţeles, e greu să sezisezi „sunetul" distinct, propriu — cum spunea Ibrăilea-nu — al fiecărui scriitor. Se poate încerca însă aceasta prin căutarea de a sezisa, analitic, felul propriu al scriitorului de a-şi concepe personajul, ca pe un caracter definit.
Aşi vorbi astfel, în cazul lui Ilie Barbu pe care l-am luat ca exemplu, despre reflexivitatea pe care i-o atribue scriitorul şi pe care am mai întîlnit-o Ia Marin Preda, în opera căruia oamenii, afară de cazul cînd izbucnesc exploziv, într-un monolog plin de invective, vorbesc mai mult în-tr-înşii, decît în afară. La Ilie Barbu, ai impresia că fiecare gest şi fiecare vorbă a lui e un fel de continuare exterioară a gardurilor, care, astfel, din cînd în cînd, ies la iveală. Marin Preda îşi urmăreşte eroul îndeosebi în discuţiile lui interioare cu sine însuşi sau cu alţii dar tot în gînd; de aceea, poate filmul lucrat Ulterior nu e pe măsura cărţii, căci personajul e sărăcit tocmai de reflexivitatea care-1 caracterizează. De pildă, discuţia lungă pe care o are în gînd Ilie Barbu cu fraţii Ciobanu este caracterizantă pentru arta Iui Marin Preda, dar incompatibilă cu arta cinematografică, care a şi eliminat-o —ca şi alte momente de reflexivitate — climinînd nu amănunte epice ci o vînă principală a eroului.
La Marin Preda, înrudită cu trăsătura reflexivităţii, a vorbirii interioare, este tandreţea discretă a personajului, uneori disimulată chiar prin bruscheţe. Ilie Barbu
BRATU
este un om neobişnuit să-şi etaleze sentimentele, neobişnuit cu vorbe dulci şi purtări gentile.
Dar, de fapt, aceste două trăsături ne vorbesc despreunanumit erou literar,concretizat prin reţinerea în sine deopotrivă a vorbelor şi a sentimentelor, tăcut şi rezervat, deşi în fond plin de gînduri şi clocotind de pasiuni. In acest fel, ne vine în minte, în ciuda marilor deosebiri, eroul sadovenian, vechiul exponent al ţăranului nostru, văzut nu exterior,   prin aparenţa sa, ci interior, în lumea care fierbe tăinuită într-însul. Amintirea monologului violent al omulu i necăjit cu care se deschidea prima carte a lui Preda, „Intîlnirea din pămîn-turi", nu numai că nu infirmă, ci confirmă caracterul închis al eroilor Iui Preda, apro-piindu-i astfel într-un anumit sens de ceiailuiSadoveanu, prin izbucnirea bruscă, provocată la un moment dat de o picătură care face să se reverse paharul veninului adunat, cantitativ, într-o viaţă de om. Drumul de la eroul de atunci la Ilie Barbu precizează însă şi prima diferenţă esenţială faţă de eroii sadovenieni: în locul „durerilor înăbuşite", la Barbu încep să se acumuleze în reflexivitate căutări, specifice epocii noastre noi, eroul zilelor noastre trăind interior un minunat proces de lămurire faţă de problemele fundamentale ale vieţii, faţă de realitatea în transformare revoluţionară.
O comparare a eroului lui Marin Preda cu eroii sadovenieni din punct de vedere al conţinutului uman asemănător duce la concluzii interesante pentru definirea originalităţii scriitorului. Ideea sentimentelor înăbuşite este deci mereu prezentă, izbucnind rar, deopotrivă şi la Sadoveanu şi Preda, în prilejuri cu totul speciale, în ceasurile rare ale povestirilor sau ale întîm-plărilor excepţionale. La fel ca durerile, bucuriile se exprimă şi ele rar în vorbe, niciodată în năvală impetuoasă de exuberanţă. Mai curînd prin chiote sau exclamaţii scurte, interjecţii sau — maimult, pentru eroul lui Preda — prin anumite acţiuni şi gesturi care trădează fără ajutorul vorbelor naşterea unei mari bucurii. (De reamintit, pentru Preda, rolul privirii deschise în momentele sărbătoreşti). Anumite gesturi sociale, la eroii sadove-
IMAGINEA GLORIOŞILOR NOŞTRI CONTEMPORANI
229
nieni ca şi la eroii lui Preda — de exemplu invitarea la un pahar de vin, — altfel pornite,pot exprima în aceeaşi măsurăşio durere cumplită, survenită brusc sau ajunsă la culme.
Ilie Barbu e, deci, inevitabil, înrudit într-un anumit sens cu eroii sadovenieni, fiul aceleiaşi viziuni asupra omului învăţat să tacă mult, să îngroape în el totul, să nu-şi dea liber glas nici durerii, nici bucuriei.
Dar, totuşi, Ilie Barbu nu poate fi confundat cu nici un erou sadovenian şi nu numai din cauza împrejurărilor istorice diferite pe care le trăieşte. Deosebirea se datoreşte, cred, „stilului" diferit al scriitorului, nu în sensul formei, ci în sensul atitudinii artistice a unuia şi a celuilalt. Sadoveanu îi aduce pe eroi în momentele lor de povestire, de deschidere a sufletului lor, dînd operei sale un caracter profund liric şi exprimînd puternic atitudinea de dragoste pentru eroii săi. Marin Preda — şi aici e originalitatea Iui — se poartă cu eroii săi ca ei înşişi între ei. Lirismul e înf rînat 1 a ma ximum, sobr ie ta tea fiind no ta principală a operei sale. Dragostea lui pentru eroii pe care-i pune în centrul operei e şi ea discretă, ca şi a lui Barbu. Marin Preda are faţă de Ilie Barbu atitudinea pe care acesta o are faţă de oamenii cei mai apropiaţi lui, faţă de nevastă, faţă de copil, faţă de prietenul dincopilărie, Ţur-lea. Datorită acestei atitudini proprii lui Preda faţă de eroul său, acesta trăieşte şi e unic în literatura noastră; scriitorul nu sadovenizează cîtuşi de puţin, dimpotrivă se detaşază net de arta sadoveniană, deşi aduce un erou care sub raportul conţinutului uman se apropie de eroii sadovenieni. Şi,în paranteză fie spus, e deosebit de greu să creezi, după maestrul Sadoveanu, un erou pozitiv din lumea satului, purtînd într-însul specificul ţăranului nostru. Numai o puternică originalitate îi poate asigura succesul. Ceea ce e evident la Marin Preda. Un alt strălucit exemplu de originalitate, după părerea mea, este cel al luiZahariaStancu, alecărui tipuri deţărani sînt o creaţie proprie, întemeind poate o tradiţie deosebită în literatura noastră.
Cred, că, discufînd despre eroii pozitivi şi despre rolul originalităţii scriitorilor
în crearea lor, este nimerit să ne referim la categorica luare de atitudine a clasicului scriitor sovietic Feodor Gladkov la Congresul scriitorilor sovietici: „Nu există — a spus el — nimic mai dăunător decît nivelarea artiştilor. Trebuie, odată pentru totdeauna, să înţelegem şi să ţinem minte că fiecare talent este individual, că individualităţile creatoare necesită o colaborare liberă. Despre originalitatea scriitorului, despre personalitatea sa creatoare, despre măsura în care el a adus ceva nou în literatură — a spus Gladkov — critica nu spune nici un cuvînt, iar criticii se repetă aproape textual unul pe altul. Sarcina criticii însă constă tocmai în a dezvălui particular ităţ ile creatoare ale scriitorului, arta lui din punct de vedere al conţinutului şi formei".
Cît de importantă este chestiunea originalităţii scriitorului pentru înfăţişarea variatelor şi bine precizatelor tipuri de oameni ai zilelor noastre, o arată atenţia deosebită acordată de Congres stilurilor diferite în crearea caracterelor eroilor pozitivi. Se cunoaşte că, la Congres, s-a vorbit deopotrivă de mult despre necesitatea unor caractere complexe, dezvăluind contradicţiile adînci care mai există în oamenii cei mai înaintaţi, ca şi despre necesitatea caracterelor romantice, create pe baza principiilor proprii ale oglindirii veridice, dar bazate pe opunerea categorică a celor mai luminoase figuri ale contemporanilor, constructori ai comunismului, — figurilor retrograde, în care umbrele vechiului precumpănesc.
Există însă în literatura realist socialistă puterea de a înfăţişa cele mai viguroase caractere eroice, fără casă avem o prezentare exclusivă a extremelor, fără ca un caracter eroic să fie numaidecît întruchiparea a tot ce-i bun în om, evitînd oglindirea realistă a contradicţiilor dintr-însul. Dimpotrivă, Pavel Korceaghin este un model de caracter eroic dar, cum a arătat Surkov în raportul său, nu e vorba de fel de o prezentare unilaterală, romantică, în sensul opoziţiei nete a luminei faţă de întuneric.
Oglindind omul zilelor noastre, scriitorul găseşte şi patosul luptei interioare, şi   caracterul   eroic,  deoarece, cum
230
SAVIN BRATU
spunea Gorki, „cel mai dramatic erou modern este omul care înţelege lumea... omul unei omeniri noi, măreţ, îndrăzneţ, puternic"...,, un erou cum nu a existat niciodată pînă acum".
Avîntul romantic face parte din viaţa de toate zilele a omului nostru şi caracterul eroic este caracterul cel mai reprezentativ al zilelor noastre de luptă pentru construirea socialismului, fără să însemne cîtuşi de puţin ceva asemănător cu eroul „ideal". Oles Gonciar, luînd cuvîntul la Congres, a arătat limpede aceste lucru:
„Nu toţi scriitorii noştri şi-au însuşit arta sintezei artistice. Deseori lucrările noastre beletristice suferă tocmai de neputinţa autorilor de a se ridica deasupra materialului de viaţă, de a sintetiza artistic acest material, de a crea un caracter puternic, din cauza incapacităţii lor de a vedea, dincolo de lucrurile mărunte, perspectiva largă şi luminoasă. Din literatura noastră nu pot şi nu trebuie să dispară caracterele eroice. Aceste caractere au fost şi vor fi caractere principale în literatura sovietică".
Cred că pentru noi, asemenea cuvinte trebuie să fie inscripţia pe uşă a tuturor scriitorilor: „Din literatura noastră nu pot şi nu trebuie să dispară caracterele eroice..." Deoarece, în ultimii ani, proza noastră îndeosebi nu s-a îmbogăţit în măsura necesară cu asemenea caractere. II avem pe Anton Filip . Se pot cita, oarecum, şi alţii. Dar pe gînduri trebuie să ne pună tendinţa dc a pierde „perspectiva largă şi luminoasă". N-aşi vrea să anticipez, dai' mi se parc că „Ciocîrlia" şi „ Ilie Teleagă", ultimele nuvele publicate de Fr. Munteanu, nu sînt cu totul străine de această tendinţă, prin felul în care e abordată tema vieţii personale a eroilor. Dar deocamdată, nu intră în cadrul discuţiei noastre analizarea personajelor din aceste nuvele, pentru că am hotărît să ne ocupăm numai de problema eroului înaintat al zilelor de azi.
★
Posibilitatea de a crea imaginea lui integrală şi unică, în procesul muncii ca şi în viaţa personală, joacă un rol hotărî-tor în prezentarea vie şi concretă a omului
înaintat. Personaje ca Ştefan Moroianu al lui Ieronim Şerbu dovedesc însă că nu e suficient să creezi pentru aceasta două planuri paralele, cărora să le forţezi întîl-nireaprintr-unbrînci întîmplă for. Relaţiile de dragoste ale lui Ştefan Moroianu întrerup întreaga acţiune şi fac corp. aparte, erou] însuşi apărînd odată schematic, ca „ideal" al inginerului de tip nou, şi altădată nesemnificativ şi banal, ca erou fără identitate al unui oarecare roman amoros, în care un. tînăr, urmărit încă de o veche dragoste, întîlneşte întâmplător într-o excursie la munte pe femeia visurilor lui. (Bineînţeles, eu însumi fac acum o schemă, trecînd peste încercarea inteligentă a scriitorului de a arăta că ceea ce-i uneşte pe tinerii aceştia noi este pasiunea cu care fiecare în parte acţionează în domeniul, său propriu, pentru acelaşi ţel înalt). Un merit deosebit în privinţa aceasta, a reflectării eroului în toate manifestările sale de viaţă, acordîndu-i-se locul cuvenit vieţii personale, îl are Aurel Mihale prin felul cum a conceput el construcţia romanului lui Vlad Oprişa, deşi n-a izbutit încă să-şi realizeze concepţia. Aurel Mihale a pus în centrul cărţii sale ideea minunată că dragostea e „floarea vieţii" şi a intenţionat să construiască astfel acţiunea epică încît iubirea tinerească, aprinsă, să se împletească sfrîns cu acţiunea eroică de transformare a naturii, formîn-du-se şi valorificîndu-se prin însăşi creşterea oamenilor în luptă.
Avem nevoie să-1 vedem pe eroul înaintat al zilelor noastre înăuntrul inimii sale — şi nimic nu ni-1 poate dezvălui mai adînc decît relaţiile sale cele mai intime, relaţiile sale de dragoste.Avem nevoie să vedem,prin eroul nostru, cum vechea pasiune a dragostei, din totdeauna măreaţă cînd era adevărată şi curată, împlineşte acum viaţa de luptă şi muncă a tinerilor de azi.
E un loc comun cerinţa de a da eroului posibilitatea de a-şi reliefa în acţiune forţele. Dar aceasta nu înseamnă puţin lucru. In primul rînd, în acţiune trebuie să se reliefeze nu numai posibilităţile lui de orientare şi hotărîrea lui, ci şi cele mai subtile fibre ale personalităţii sale proprii: felul lui propriu de a judeca, mişcările lui sufleteşti,  zvîcnirile unor vechi reacţii
IMAGINEA GLORIOŞILOR NOŞTRI CONTEMPORANI
231
psihologice în ciocnire cu puterea voinţei şi a conştiinţei lucide, etc... Acţiunea epică trebuie să prilejuiască ample şi adînci procese de conştiinţă, altfel rămînem la epiderma eroului. Pe Anton Filip îl cunoaştem mai bine pentru că îl vedem şi pe dinăuntru, în frămîntările sale uneori chinuitoare, dar întotdeauna rodnice, pricinuite de ciocnirile atît de variat primejdioase cu duşmanii. Pe Adam Jora îl iubim şi nu ni-1 putem scoate din amintire — şi tocmai de aceea îl vrem reluat — pentru că participăm la o intensă viaţă interioară , care luminează — cîtă vreme este clar văzută — pe cea exterioară, a acţiunii propriu zise. Ne e apropiat, deşi nu izbuteşte să fie un erou pozitiv, ciobanul lui P. Vintilă, Ion Vulturar, care ni se dezvăluie, în ciuda unei aparente simplităţi primitive, cu o bogată efervescenţă spirituală.
Dar acţiunea, prin sine însăşi, nu e suficientă pentru dezvăluirea vieţii sufleteşti a eroului. Scriitorul trebuie să ştie să-folosească momentele acţiunii pentru a aduce la iveală starea psihologică, — şi nu prin analiză ştiinţifică sau prin retorism, ci prin imagini sugestive. F. Dumifriu ne oferă adeseori pilde m această privinţă. El ştie să cînlărească momentele şi greutatea specifică a psihologiei în fiecare clipă. Un minimum de analiză a stărilor sufleteşti e suficient uneori pentru a caracteriza puternic capacitatea de trăire interioară a eroului. De exemplu, un simplu cuvînt, spus direct, fără teamă dc a fi „liniar" poate fi suficient pentru sugerarea unei stări sufleteşti. După asta, restul poate fi manifestat prin gesturi şi mimică, gînduriîc, frămîntările fiind subînţelese. Cititorul sezisează mai bine aşa ce se petrece în inima lui Adam Jora decît prinlr-o îndelungată analiză psihologică, ştim însă că acelaşi scriitor, în prezentarea aceluiaşi tînăr Jora în luptă cu valurile, nu evită nici urmărirea detailată a gîndurilor oamenilor, a frămîntărilor lor. Dar aceasta nu se face „dinafară", prin reproducere şi analiză. Are Ioc u n proces tipic pentru arta romancierului, de a aduce direct gîndurile în acţiune. Ei oii, scriitor şi cititori iau parte la aceleaşi emoţii ale luptei cu furtuna, cu care luăm contact nu numai prin imaginea
ei nemijlocită ci şi prin reacţiunile creeru-lui şi inimii lui Adam Jora, pe care le împărtăşim.
Această măestrie în prezentarea vieţii sufleteşti e hotărîtoare. Fără ea, viaţa eroului de care scriitorul vrea să se apropie va rămîne străină. în această privinţă, în primul rînd socotesc că trebuie sprijinit un scriitor harnic şi inventiv, legat de realităţile actuale, cum este Aurel Mihale.
Mihale încă nu şi-a însuşit taina dezvăluirii vieţii interioare a eroului; el face încă analize psihologice uneori puerile, copiind gîndurile în manifestarea lor banală, înlocuind participarea vie cu semne de exclamaţie şi întrebare, dînd frămîntărilor reale un iz dulceag, de literatură ieftină:
„Şi cît a dorit să fie aici în clipa aceea\ Să-l încurajeze, să-i spună o vorbă măcar l... Şi ce şi-o ji zis el cînd a văzut că nu ,nai vine?"...
în locul imaginilor sugestive care să concretizeze procesul de lămurire interioară a eroului, scriitorul întrebuinţează, sărăcăcios, un singurcuvînt, la cele mai diferite timpuri. La mici distanţe, găsim astfel: Vlad înţelese că; Vlad înţelesese; (Vlad) înţelegea că; (Vlad) înţelesese că; (Vlad) înţelese totul; (Vlad şi Lia) înţelcsestră; Vlad înţelese că" etc., în loc ca această înţelegere să fie exprimată prin reacţiunea imediat ulterioara, printr-un gest, prin-tr-o mişcare a feţei, printr-o anumită luminare sau umbrire a ochilor sau, în fine, printr-un gînd. Bineînţeles, nimeni nu interzice folosirea directă a cu vrutului citai, dar nu e admisibilă înlocuirea aproape invariabil a oricărei oglindiri prin imagini. Dimpotrivă, în cazul nostru intervalele scurte între diferitele reveniri ale aceluiaşi cuvînt sînt adeseori ocupate de alte verbe exprimând acelaşi proces de lămurire interioară: Vlad pricepu, simţea, se vedea (pe sine) sau i se păru, etc...
Eroul pozitiv, pentru a fi puternic înfăţişat în imagini, cere întreaga măiestrie artistică obişnuită creării oricărui personaj, plus ceva. Căci problema eroului pozitiv face parte din problema creării personajelor literare în general, dar este şi un aspect special al acestei probleme. Scriitorul trebuie să folosească toate mjloacele
232
SAVIN BRATU
artei pentru a arăta cît de bogată şi intensă este viaţa eroului său înaintat, ca şi pentru u sublinia mereu, convingător, portretul omului nou.
Iată de ce socotesc că greşesc acei critici care, analizînd realizarea cutărui sau cutărui erou pozitiv, nu se opresc sau se opresc în treacăt asupra mijloacelor diferite prin caro scriitorul realizează, artistic, tipul eroului său. Iată de.ee cred necesară, de pildă, remarearea procedeului de comparare a ca rac ferelor—nu numai acelor pozitive cu cele negative, ci şi a celor pozi-tiveîntreele, tocmai pentru a preciza varietatea caracterologică a acelor pozitive. Interesante discuţii se pot face în această privinţă în legătură cu chipul lui Anton Filip, cu cel al tînărului Adam Jora, cu cel al Iui Ilie Barbu.
Ar trebui să se vorbească, de pildă, despre procedeul de a preciza felul de a fi al eroului prin oglindirea lui în diverse conştiinţe şi m-aşi opri, să spunem, Ia Anton Filip.Pentru secretara lui Cristescu, preocupată de ochii şi de îmbrăcămintea vizitatorilor, el e „butucul", — om insensibil la farmecele ei şi, în general, lipsit de curte-niefaţă de interlocutoarele întîmplătoare, pe care nu le priveşte cu ochi de fante priceput. Pentru nehotărîtul Olteanu, care-1 admiră şi-1 stimează pentru hotărîrea lui în acţiune, este „foarte... foarte energic om]". Pentru comunistul Prodan, redus la pasivitate de organele locale de partid şi aşteptînd totuşi cuvîntul partidului, Filip este omul „trimis aici chiar de partid"! Pentru Avram Moţ, este pur şi simplu, dar foarte mult: „aşa om ti el\".
Nu e de dispreţuit, ci dimpotrivă, rolul portretului fizic al eroului, — şi aici aşi vrea să leg discutarea acestei probleme de exemplul dat mai sus. Portretul fizic al lui Filip nu e prezent în amănunte, pictural, dar, în fjlul lui, e elocvent pentru că îşi aduce contribuţia la înţelegerea omului şi la semnificaţia pe care i-o dă scriitorul.
Privit de secretara lui Cristescu, Filip apare şters: ea se gîndeşte că părul lui Filip o „parcă şaten, parcă blond.''' Dar nu părul îl caracterizează pe erou: părul nu exprimă nimic din el, pentru că el însuşi nu-i dă atenţie. E un păr oarecare. Spre
deosebire, scriitorul se opreşte asupra părului lui Cristescu, descriindu-1 prin prizma lui Filip: Cristescu are părul „învăluit şi luciu", cu o.„şuviţă albă. lată ca dc două degete", care „se răsfaţă la vedere". Aici, părul caracterizează personajul ca pe „un bărbat care se sluţeşte cu asemeneaciudă-ţenii ale modei femeieşti". Dar totuşi, cînd facem cunoştinţă cu Filip, chiar prin intermediul secretarei care-1 studiază şi-1 dispreţuieşte, aflăm că are „o frunte tînără, curată, cam prea înaltă din pricina cheliei timpurii". Amănuntul, fugitiv, lasă totuşi, deocamdată, cititorului, singura impresie în ce priveşte chipul lui Filip, dar se întipăreşte în minte ca o sugerare a unui intelect dezvoltat: scriitorul îl introduce pe Filip în acţiune nu cu şablonul proletcultist despre un pumn mare şi greu, cu pielea îngroşată, cum sînt prezentaţi nu odată muncitorii dîrjişi trecuţi prinmulte, ci printr-undetaliu pecare un scriitor schematic, 1-arfolosi pentru caracterizarea fizicului unui intelectual. Selectarea trăsăturilor fizice pentru deschiderea romanului nu poate fi întîmplătoare: scriitorul ne previne că Anton Filip, eroul lui principal, este un om la care fruntea înseamnă mai mult decît pumnul. Portretul fizic e filtrat, reprezentînd concentrarea exclusivă a trăsăturilor care complimentează imaginea caracterului lui Filip, al omului care acţionează sub controlul raţiunii în vederea unui ţel înalt.
In aceeaşi privinţă şi în altele referitoare la măiestria cerută cu deosebită exigenţă în crearea eroului pozitiv, aşi vrea să mă opresc asupra dificultăţilor în prezentarea chipurilor de către Aurel Mihale în „Floarea vieţii". în legătură cu acest roman s-au făcut critici de ansamblu, în presă şi în discuţii, dar socotesc că numai precizarea pînă la amănunte a unor scăderi artistice poate ajuta scriitorului în cucerirea ulterioară a treptelor măiestriei. Iată, spre deosebire de cele arătate înainte, cît de puţin cunoaştem chipul lui Vlad şi al Silviei, în ciuda revenirilor uneori, insistente asupra unor trăsături fizice. Descrierea lui Vlad, de pildă, este amănunţită, aproape pînă la precizarea dimensiunilor şi proporţiilor: „Era ceva mai înalt, mai svelt, cu umerii mai lărgişi mai bine legat
IMAGINEA GLORIOŞILOR NOŞTRI CONTEMPORANI
233
decît mulţi dintre studenţi. Liniile feţei, care erau ceva mai dure, prelungi, sprin-cenele legate şi uşor lăsate, fruntea încruntată, îi dădeau o înfăţişare plină de bărbăţie şi de încredere". Dar descrierea aceasta nu e reţinută de nimeni, pentru că nu se leagă organic de imaginea caracterului, compararea dimensională cu chipul altor studenţi fiind nesemnificativă, iar aprecierea etică făcută de scriitor în legătură cu înfăţişarea fiind în contradicţie cu comportarea ulterioară, care adeseori nu e de fel plină de bărbăţie şi de încredere. Despre Silvia ştim că are „întunecimi în ochi", că „îi strălucesc privirile" şi că „are părul lăsat pe spa'c",— cam ceea ce ştim să spunem despre domniţa Viorica, a siroposului romancier seinănătorist Vasile Pop care îşi pusese şi el, pe copertă, eroina călare. Din cele spuse de alţii, aflăm următoarele: „E ca o zînă dc frumoasă" — spune Paulina, (p. 176) Apoi: „Şi frumoasă-i" — spune un cioban „... ca o zînă"— com-plectează altul (pag. 311).
La fel de inexpresivă este descrierea fizică gen legitimaţie, cum face nu odată Ieronim Şerbu în „Rădăcinile bucuriei", în felul acesta lăsînd chipul „psihologic" cu totul neajutorat de cel fizic
De exemplu:
S nda „avea o statură potrivită, un nas dr.pt, frumos, ochii căprui, închişi". Este evident că în afara aprecierii de natură estetică făcute asupra nasului, totul poate fi trecut întocmai ca semnalmente în buletinul biroului de populaţie. Dc altfel, citind semnalmentele unui mare număr de oameni, nu numai că nu-ţi creezi imagina vreunuia, dar ai chiar impresia că majoritatea seamănă între ei. Din păcate, aşa seîntîmplă nu odată .şi înromanul lui Şerbu. Doar că unii sînt ele „statură potrivită" (ca Sanda şi măiestrul Dima) alţii „năltuţi", iar alţii înalţi.
Ilina „era nălluţă, mlădioasă", Anca „era năltuţă, subţire", iar personajul negativ, Ada Muşat, întruneşte oarecum semnalmentele amîndorura: ea are „trupul înalt, subţire şi mlădios". Moroian, personajul principal, e înfăţişat astfel: „era un tînăr înalt, 'binefăcut, cu înfăţişarea plăcută" (în treacăt fie spus, în vreme ce Moroian e
„binefăcut",Ilina e „binelegată", diferenţi-indu-se astfel categoric portretele fizice!)
Un alt aspect este acel al limbii eroului, al felului săude a vorbi folosifca mijloc de individualizare şi tipizare.
Flăcăul Jora vorbeşte cum numai un tînăr ca el poate vorbi — deoarece şi Cosma vorbeşte asemănător— dar cum numai el însuşi vorbeşte, în felul lui propriu. Pe Ilie Barbu nu ni l-am putea închipui vorbind, altfel decît aşa cum ni-1 arată Marin Preda. Mi-a plăcut şi Ion Vulturar, al lui P. Vintilă, prin vorbirea lui proprie şi tipică în acelaşi timp. Nu ţin minte însă cum vorbeşteAntonFilip, şi de aceea nu-mi aduc aminte niciodată cuvintele lui, aşa cum îmi amintesc gesturile şi hotărî-rile lui. Mi-au dispărut din minte, ce fel de a vorbi au, şi Melchior, şi Găvrilaş, şi Sitaru, şi Moroian şi alţii.
La Congresul scriitorilorsovietici, academicianul V. Vinogradov a caracterizat concis unele lipsuri esenţiale în practica stilistică a unor scriitori, lipsuri pe care, din nefericire, le îrtîlnim încă prea deseori în unele romane ale noastre. Vinogradov vorbea de „uniformitate, monotonie stilistică, acel caracter şters şi plat al expresiei, şi stereotipia care se manifestă adeseori în limba autorului şi în deosebi în limbajul personajelor din operele bale". „Limbajul personajelor — mai spunea Vinogradov — pare adeseori construit din cuburi de joc, din şabloanele stilului gazetăresc şi profesional din viaţa practică. El n-are jocul, coloritul viu al vorbirii de fiece zi, nici pulsaţiile unei' vieţi personale, ale unei expresii individuale".
Trebuie să spunea despre eroii lui Aurel Mihale ji-am uitat cum vorbesc din cauză că ştiu o caracteristică comună tuturor: încă nu au învăţat să vorbească fără şabloane, fără să ţină discursuri şi fără ton didactic, moralizator. Ţin minte astfel că Vlad Oprişa îi arată Silviei cu degetul citatul din Marx şi-i vorbeşte profesoral despre greutăţile drumului spre ştiinţă, şi că fostul argat Ciurea nu moare fără să ţină măcar în ghid o ultimă cuvînfare, deşi momentul era categoric emoţionant prin semnificaţia Iui însăşi şi n-avea nevoie depunctarea discursivă, jenantă. în general, chiar în cazul unui discurs real,
234
SAVIN BRATU
scriitorul nu trebuie să-I copieze pur şi simplu, stonograliiiidu-1. Mihalc însă cufundă cu totulpecrouînoratorie. Imiamin-tesc că, în „Departede Moscova", proiectul inginerului e prezentat convingător prin extragerea dibace a unor argumente logice, a unor cifre şi date discret împletite, în „Floarea vieţii", muncitorul Badea indică preferinţa scriitorului pentru discursul umflat şi neargumentat, spu-nîndu-i lui Vlad: „Nu e nevoie să începeţi cu cifre şi date"... Urmează în consecinţă o cuvîntare în stil profetic, care repetă mereu imaginea viitorului şi convingerea în posibilitatea realizării acestuia, fără referire concretă, convingătoare, la sarcinile momentului. Atît de diformată e viziunea scriitorului prin predilecţia pentru rostirea vorbelor mari, că adeseori oamenii lui vorbesc singuri cu glas tare şi retoric (Monologul lui Vlad despre orezul care va creşte în baltă, etc..) La un moment dat, se introduce chiar un discurs închipuit de un personaj, Silvia, despre un alt discurs pe care ar trebui să-1 rostească alt personaj, academicianul Pamfil. Se evidenţiază în toate acestea o altă maladie stilistică remarcată do academicianul Vinogradov, şi anume „înclinaţia" spre „frumuseţea" banală, spre euforia retorică exterioară şi spre „dulcegărie".
Copierea exactă a cuvintelor rostite sau scrise cu diferite prilejuri nu dă imaginea veridică, expresivă, a stărilor înfăţişate, în acelaşi sens, scrisorile sînt adeseori bine venite, ele aducînd înmod. concret gîndurilc şi năzuinţele eroului, dezvăluite de el însuşi. Dar n-are rost să reproduci întocmai scrisori carerepetă pentru cititori ceea ce el ştie dinainte, din desfăşurarea acţiunii, aşa cum face Mihalc. Schimburile de scrisori Vlad — Silvia nu sînt decît noi discursuri, cîteodată ridiculizînd eroul, care ne e drag, princopierea mecanică a formulelor banale, inexpresive, cu pretenţia de a-i exprima sentimentele:
Tc sărat de o mie de ori...
Al tău pentru totdeauna, Vlad.
şi, idem:
A ta, Silvia...
In fine, o ultimă problemă: bogăţia epitetelor şi precizia lor, proprietatea termenilor, pentru a reliefa trăsăturile fizice şi psihice, viaţa complexă a eroului pozitiv. Mihale uzează un aparat res. trîns dc calificative care revin mereu, inexpresiv. De pildă, mereu ni. se spune, alternînd cu numele eroului: „mecanicul", „fostul argat", „tînărul inginer", — ca şi cum simpla repetare, pagină de pagină, a acestor termeni profesionali ar ţine trează caracterizarea eroilor ca aparţinînd categoriilor sociale pe care le reprezintă. E pozitiv, cum am spus, că autorul a pus Floarea vieţii, cu curaj şi perseverenţă, în centrul cărţii. Dar e mare primejdia de a trata scenele de dragoste cu imperfectă măestrie, căci în loc de a-i „umaniza" pe eroi, poţi ajunge să-i ridiculizezi, sâ-i ironizezi chiar pentru sentimentele lor. Iată cum arată Vlad şi Silvia în asemenea momente în care sărăcia expresiei dărîmă totul:
„—Cîtă frumuseţe! exclamă ea, pierdută", sau:
„— Vlad, iubitule — murmură ea pierdută", sau:
„— Silvia, murmură el. pierdut."
ş.a.m.d.
Cerinţele formulate în legătură cu un roman ca „Floarea vieţii", interesant prin acţiune, drag nouă prin sensul luptei pecare o înfăţişează, îndrăzneţ prin temă, dar ncrealizat prin subaprecierea specificului artistic în reflectarea veridică a realităţii în transformarea ei revoluţionară, sînt valabile pentru orice roman care are în centru! său chipurile minunaţilor oameni ai zilelor noastre: crearea eroului pozitiv cere o înaltă exigenţă a scriitorului faţă de sine însuşi, pentru a folosi tot ce poate fi procedeu artistic în scopul conturării cît mai concrete, mai vii, a vieţii şi figurii eroului.
Actualitatea temei, dragostea pentru oglindirea în literatură a eroului zilelor noastre nu duc de la sine la crearea unor opere valoroase. Intenţia scriitorului revoluţionar se realizează prin muncă asiduă pentru însuşirea unei înalte măiestrii artistice, altfel ea rămîne nerealizată, insuficientă   sau  chiar  vătămătoare prin
IMAGINEA GLORIOŞILOR NOŞTRI CONTEMPORANI
rezultatele ei, compromiţătoare pentru literatura noastră şi pentru eroii ei principali. O operă de artă insuficient realizată artistic, adică imperfect justificată tocmai ca o operă de artă, are un efect direct defavorabil şi în ceea ce priveşte educarea gustului maselor de cititori, lărgirea capacităţii lor de a aprecia frumosul adevărat şi de a înţelege specificul oglindirii prin imagini a realităţii obiective. Exigenţa maselor de cititori faţă de scriitori creşte proporţional cu nivelul literaturii pe care aceştia le-o pun la dispoziţie, formîndu-le noi necesităţi estetice. Pe drept cuvînt e hotărîtoare pentru mentalitatea tuturor creatorilor de literatură precisa încadrare a operei de artă în rîndul tuturor produselor inteligenţei umane, aşa cum a făcut-o Marx: „Producţia — ne învaţă Marx — nu furnizează numai materialul necesităţii, ci formează şi materialului o necesitate... Opera de artă — ca şi orice alt produs—• creează un public cu simţ artistic şi capabil să se bucure de frumos". Exigenţa artistică bazată pe o poziţie consecvent partinică faţă de opera literară, fixează cu certitudine atitudinea justă pe care trebuie s-o luăm în analizarea realizării eroului pozitiv al zilelor noastre: „Trebuie Să avem — spunea la Congresul Scriitorilor sovietici S. Vurgun—o atitudine plină de atenţie şi grijă faţă de lucrările care reprezintă un pas înainte în oglindirea artistică a temelor contemporane, fără a renunţa însă Ia critica cea mai severă dar constructivă a lipsurilor acestor lucrări". Şi K. Simo-nov în raportul său a arătat că este inadmisibil „să facem concesii măiestriei artistice, dacă într-o carte scrisă cu talent există confuzii ideologice, concepţii înguste, greşite despre viaţă", dar, în aceeaşi măsură „oricît ar fi cartea de importantă, necesară, bună — prin proble-melcpuseîn ea—lăudîndu-Işi sprijinindu-1 pe autor pentru ascuţirea cu care percepe realitatea, pentru înţelegerea cerinţelor ei, pentru munca nobilă efectuată, nu trebuie să-i acordăm nota cinci la măiestria artistică, dacă acest cinci nu poate fi dat cu conştiinţa împăcată." Iar Riurikov, în raportul său, atrăgînd atenţia asupra primejdiei de a nu se lupta „cum se cuvine
pentru criterii înalte" în aprecierea operei literare, a arătat că bătălia împotriva „concesiilor" e actuală şi importantă. „Astăzi—spunea el, — s-au făcut concesii actualităţii temei, mîine — meritelor mari ale scriitorului, poimîine — activităţii lui obşteşti şi a.m.d."
Să ne aducem aminte, pentru asemenea cazuri, cuvintele lui Mao-Tzo-dun despre intenţie şi efect, deosebit de preţioase pentru fenomenul literar în care mai mult ca oriunde cunoaştem şi apreciem efectul
— opera aşa cum ni se prezintă ea: „Aici nu intră în discuţie — spune Mao-
Tze-dun—poziţia; poziţia este justă, intenţia este bună, ideea este clară, numai modul de exprimare nu este bun, de aceea rezultatul este contrar celui urmărit, iar efectul nefavorabil".
Numai printr-o mare exigenţă artistică, printr-un înalt nivel artistic, spiritul partinic îşi poate exercita funcţia lui superioară de a asigura viziunea justă şi atitudinea plină de dragoste faţă de omul nou al patriei noastre.
Şi asigurarea deplinei manifestări aspiri-tului de partid în artă este condiţia esenţială a reuşitei în crearea eroului înaintat al zilelor noastre. Nu se poate vorbi de problema eroului pozitiv fără să ne referim mereu la spiritul de partid a] scriitorului, la încrederea şi dragostea lui adîncă pentru forţa noului reprezentată prinpcrsonalitatea eroului înaintat al zilelor noastre. Crearea eroului pozitiv este rezultatul căutării pasionate a scriitorului de a oglindi în opera sa pe omul care poartă în sine aspiraţiile cele mai înalte ale societăţii. De aceea i se cere scriitorului în primul rînd sentimentul noului, capacitatea de a sezisa şi deosebi noul în creştere, prin oameni. Acest sentiment e plastic definit într-o scrisoare a lui Gorki din 1928: „De fiecare dată — şi aceasta are loc în fiecare zi
— cînd primesc cîte o scrisoare dc la vreun tînăr care începe să înţeleagă ceva, simt o tresărire şi-mi vine să alerg spre acest om. Ce oameni interesanţi sînt şi cum fierbe şi arde totul în ei!" Iar la Congresul scriitorilor sovietici, A. Fadeev a spus că „adevărata forţă a talentului, adevărata măiestrie, constă în primul rînd în posi-
236
SAVIN BRATU
bilifatcade a iubi Lot, absolut tot ce este nou în toate domeniile vieţii noastre, şi că această dragoste îi deschide scriitorului toate uşile, şi va desrobi toate conflictele vieţii, iar discuţiile scolastice cu privire la felul cântarelor cu care se cîntăresc laturile pozitive şi negative ale eroilor operei, vor dispare pentru totdeauna".
Poate tocmai o insuficientă dezvoltare a acestui sentiment necunoscut realismului critic, face ca adeseori eroul pozitiv să balanseze între imaginea schematică a unui personaj neveridic şi imaginea micşorată, umilită aunuipersonajeare nu sem-
nifică victoria noului asupra vechiului; Poate din pricina aceleiaşi insuficiente dezvoltări a sentimentului noului, nu avem încă decît un. număr mult prea mic de personaje reprezentînd tocmai forţa cea mai înaintată a societăţii noastre, forţa clasei muncitoare şi a muncitorului revoluţionar. Crearea figurii celei mai reprezentative a societăţii noastre rămîne încă fără îndoială o problemă care trebuie să stea în centrul atenţiei creatorilor noştri, o problemă fundamentală a dezvoltării literaturii noastre.
RADU LUPAN
OAMENI DINTR-UN SFIRŞIT DE VEAC *)
Printr-o întâmplare care-şi găseşte „tîl-cul dincolo de apropierile calendaristice, Ion Marin Sadoveanu dădea „o definitivă închegare" lucrării sale „Sfîrşit de veac în Bucureşti " în anul 1943, cînd se împlineau 80 de ani de la apariţia în foileton a romanului „Ciocoii vechi şi noi" de Nicolae Filimon. După aproape un veac aveau astfel să se realizeze unele neîmplinite intenţii ale primului nostru romancier realist. Filimon îşi mărturisise dorinţa în „Prologul" romanului său, de a urmări tipul ciocoiului „în deosebitele faze prin care el a trecut... de la ciocoiul cu anteriu şi călimări la brîu al timpurilor fanariotice, pînă la ciocoiul cu frac şi mănuşi albe din zilele noastre". Moartea 1-a împiedecat să-şi desăvârşească intenţiile, şi pana sa nu a mai zugrăvit pe acei ce aveau să se ridice aprigi şi neîndurători în fruntea societăţii şi a ocîrmuirilor veacului al XIX-lea — reprezentanţii de diferite categorii ai burgheziei romîneşti.
„Sfîrşit de veac în Bucureşti" tocmai pe aceşti ciocoi cu „frac şi mănuşi albe", parveniţii unor vremuri de agitaţie febrilă după averi şi măriri îi descrie Ion Marin Sadoveanu. lancu Urmatecu, personajul principal al romanului, ajunge din grefier — de data aceasta fără „călimări la brîu"— „avocat" şi preşedinte al funcţionarilor publici. Iar la balul de la palat el va merge negreşit îmbrăcat în frac, şi,
desigur, cu nelipsitele mănuşi albe în mînă..
Spuneam că tîloul acestor apropieri e altul decît cel calendaristic; într-adevăr, ele nu urmăresc decît să sublinieze continuitatea unei tradiţii realiste a literaturii noastre.
Imaginea celui de al XIX-lea veac ale cărui începuturi le zugrăveşte romanul lui Filimon, descrierea unor personaje tipice pentru perioada de descompunere a feudalismului şi de afirmare a burgheziei şi mai cu seamă a navalei celor hofarîţi să ajungă, se regăseşte şi în „Ciocoii vechi şi noi", şi în„Tănase Scatiu" al lui Duiliu Zamtirescu, ca şi în „Sfîrşit de veac în Bucureşti" al lui I. M. Sadoveanu.
Dinu Păturică „îşi luase hotărîrea de a deveni un om măre, şi nici un obstacol nu putea să-l abată de la această idee fixă". Tănase Scatiu face parte dintre acei oameni caro sînt conduşi de ideea că „măriri, averi, putere, sînt de partea celui, ce ştie a zice: vreau". Iar lancu Urmatecu, urmaşul lor, sau mai de grabă fratele lor de fapte şi deprinderi „luptă, din greu, îşi. face loc prin prostia sau nevrednicia boierilor"... Evoluţia evenimentelor istorice îi va face pe fiecare să acţioneze în chip diferit, lupta dintre burghezie şi boierimea feudală avînd caracteristici deosebite, potrivit împrejurărilor respective. Toate aceste personaje sînt însă definite printr-o trăsătură comună:
*) Ion Marin Sadoveanu: „Sfîrşit de veac în Bucureşti", E.S.P.L.A., 1955
238
RADU LUPAN
ambiţia parvenirii, lipsa de scrupule în atingerea scopului rîvnit: avere şi putere. Nu putem vorbi de un viciu al veacului, deoarece ambiţioşi şi arivişti se întîlnesc în toate epocile, dar niciodată ambiţia nu este atît de caracteristică biografiilor oamenilor zilei, niciodată fărădelegile nu le însoţesc într-o asemenea măsură.
Lucrul este perfect explicabil: ne aflăm în perioada de afirmare a relaţiilor capitaliste, în perioada dominaţiei legilor junglei, a stabilirii meritelor pe baza averii şi a rapacităţii.
De aci şi generalitatea acestui fenomen. Nu în aceşti ani ai mersului ascendent al burgheziei la noi ca şi aiurea capătă viaţă marii ambiţioşi ai „Comediei umane"? Nouă zecimi din personajele care populează vasta frescă realistă a societăţii franceze de la începu tul veacu lui a 1 XIX-lea sînt mînaţi de dorinţa de a reuşi. Izbînda aproape a tuturor este legată de obţinerea a ceda ce stăpîneşte societatea: banul. Calea spre putere trece pe aici. O prezentare nefalsificată a vremii duce de aceea cu necesitate la evidenţierea acestei trăsături caracteristice burgheziei în marşul ei către căpătuire, la înfăţişarea acestui aspect al vieţii sociale.
Lui Ion Marin Sadoveanu, care termină în anul 1943 prima versiunea romanului' retipărit recent, „Sfîrşit de veac în Bucureşti",cercetarea mai adîncă a acestor trecute vremi, cu contrazicerile şi frămîntările lor, încercarea de a le zugrăvi cu fidelitate i-au deschis un drum nou. „Cartea aceasta, spune el, în cuvîntul cu care însoţeşte noua versiune a romanului, n-a fost scrisă ca să treacă timpul şi nici din vreo întrecere sau rîvnă literară. Ea a fost impusă de realitate autorului ei şi a preţuit pentru el cît e o eliberare" (subl. ns.)
De Ia poetul mistic al „regiunilor de umbră şi de neguri care ne însoţesc în viaţă, dar şi mai mult dincolo de viaţă", sau de la dramaturgul al cărui „teatru se petrecea între legendă şi parabolă" — cum îi definea creaţia un critic din acea vreme — şi pînă la povestirea vieţii lui Iancu Urmatecu, I. M. Sadoveanu a parcurs un drum lung, nu lipsit de sinuozităţi şi de dificultăţi. Şi el a găsit calea care 1-a
putut duce către „eliberare", urmînd tradiţia realistă a prozei noastre, câutînd în realitate sursa creaţiei sale şi nu în „regiunile de umbră şi negură". Este grăitor faptul că autorul evocînd sâvîrşiri dinainte de zilele pe care le-a trăit, simte nevoia să accentueze asupra fidelităţii păstrate realităţii, vorbind, nu foarte propriu e drept, despre „transcrierea" ei în paginile romanului său.
'★:
Actualitatea cărţii lui Ion Marin Sadoveanu, ţine de o trăsătură esenţială a prozei sale: ea nu învie, printr-o minuţioasă studiere a personajelor şi a vremii, morţi, ci face să trăiască înaintea noastră fiinţe vii, odată cu tot ce le înconjoară. Interesul cu care se urmăreşte ascensiunea lui Iancu Urmatecu, nu ţine atît de neobişnuitul întîmplărilor prin care trece acest om inteligent dar crud, energic dar lipsit de scrupule — subiectul cărţii putînd fi rezumat în cîteva rînduri —- ci de energia tumultoasă, de vitalitatea prin care Urmatecu reuşeşte să determine mersul acestor întîmplări sau să se răzvrătească uneori împotriva lui. De aceea, deşi acţiunea îmbrăţişează o largă arie în care se întîlnesc oameni cu caractere, deprinderi şi ranguri diferite, ea este net dominată şi însufleţită de prezenţa fizica sau tutelară a fostului grefier, devenit omul de afaceri al boierului risipitor şi aproape abulic Barbu B. Barbu.
Nici epoca nu ne apare prin incursiuni sau digresiuni descriptiv-istorice. Ici şi colo doar, întîlneşti, notate concis, cu fineţe şi pătrundere, trăsături caracteristice. Iată epoca surprinsă în înfăţişarea străzilor din Bucureşti:... „începeau curţile, care fără să fie boiereşti erau tihnite şi încăpătoare, cu aceleaşi case ca şi a le lui Urmatecu : ridicate de la pămînt cu intrare de piatră şi fiare pîntecite la ferestrele subsolului. La Bucureşti, cînd a crescut o anumită lume ce de odată s-a înstărit, casele ei s-au risipit de-a lungul oraşului de la Moşi la Cotroceni şi de laRadu-Vodă la şosea. Erau mai puţin încăpătoare decît ale boierilor, iar noutatea lor se cunoştea după grădini", (subl. ns.).
Alteori, ca în rîndurile de mai jos, în cîteva notaţii scurte se rezumă un proces
OAMENI DINTR-UN SFÎRŞIT DE VEAC
239
caracteristic epocii, relaţiilor de clasă care se stabilesc între boierime şi cei pe care vremea îi ridică: „Din toate abia acum lancu Urmatecu vedea un întreg, o singură putere, un singur gînd, care era felul lor boieresc dea fi, aprinderi mari, încăpăţînări .bruşte, gesturi băţoase şi vorbe umflate. •O fi fost poate odată cu ele ceva care să facă tăria boierilor, atunci cînd svîcnirile astea se legau strîns între ele şi în orice împrejurare, şi grea şi uşoară, astfel îi găseai. Atunci ei erau cu adevărat slăpînii pe care dacă nu-i ascultai, te frîngeau. Acum însă cînd ani întregise lăsau jefuiţi din lene, din nechibzuială şi nepricepere şi cînd deodată îşi aduceau aminte că sînt boieri pentru că n-au spus anumite cuvinte în anumite împrejurări şi pentru că nu au stat chiar zîmbind cînd au fost despuiaţi de o parte din avere, lancu vedea că toate sînt numai scurte şi biete treziri înainte de o adînc ă adormire". (subl. ns.).
Sumar, dar cu ascuţime evocat, iată cadrul în care Urmatecu îşi croieşte prin viclenie, forţă şi cruzime, drumul. In raport cu el se definesc ceilalţi oameni din acest sfîrşit de veac în Bucureşti, se constituie o întreagă lume ale cărei legi ni se dezvăluie în viaţa de fiecare zi, în mentalitatea pe care ea o vădeşte.
Ion Marin Sadoveanu nu are violenţa directă, oarecum verbală, de care dă dovadă N. Filimon în caracterizarea şi implicit condamnarea faptelor săvîrşite de Dinu Păturică, precum nu adoptă în genere atitudinea sentimentală, subiectivă care-1 face pe Duiliu Zamfirescu să deformeze adeseori imaginea realităţii, potrivit credinţelor sale. Cu multă artă Ion Marin Sadoveanu izbuteşte să reprezinte în trăsăturile şi acţiunile lui lancu Urmatecu fenomene caracteristice vremii, să obţină de cele mai multe ori aprobarea sau dezaprobarea cititorului prin modul dc expunere a faptelor şi nu prin calificarea lor directă. Liniile viguroase ale caracterului lui Urmatecu nu sînt obţinute nici prin îngroşare caricaturală, nici prin simplificare. (Cu atît mai puternic apare de aceea prin contrast insuficienţa cu care ilustraţiile — tinzînd către caricatură — comentează textul).
Aminteam mai sus că Urmatecu e un ambiţios. Mai întîi în mintea lui mijeşte un fel de înţelegere tulbure a rînduielilor vremii; văzînd risipa nepăsătoare, incapacitatea manifestă a lui conu Barbu şi a altor boieri sau boiernaşi care-şi lasă moşiile, petec cu petec pe seama lui, el înţelege că acum poate aduna avere. Conştiinţa acestei posibilităţi e accentuată de spectacolul devenit atît de frecvent pentru Urmatecu, al prostiei şi nevredniciei boierilor. Mîndru de inteligenţa sa, tare pe priceperea de care dă dovadă în ingenioase combinaţii — lancu Urmatecu se porneşte pe calea îmbogăţirii. El îşi dă seama chiar dacă nu cu o mare şi permanent prezentă profunzime, că e vremea cînd îşi poate da frîu pornirilor şi poftelor de înavuţire, că tot ce se întîmplă în jurul său pe plan social îi favorizează planurile. Cu toate acestea ambiţia lui Urmatecu nu vine din calcul rece numai, din sezisarea unor posibilităţi inexistente pînă atunci. Dorinţele lui care par legate iniţial de satisfacerea orgoliului propriu, sînt întreţinute de asemeni şi de un alt scop, mai puternic — pare să ne spună autorul —asigurarea fericirii unicei fiice, Amelica.
Prin Urmatecu, TonMarin Sadoveanu reuşeşte din plin să realizeze un caracter complex, în care ambiţia de parvenire nu reuşeşte să sărăcească cu totul sfera sentimentelor şi a preocupărilor de tot felu 1. Fiind dotat „cu un robust simţ al realităţilor"—cum observă undeva autorul — Urmatecu nu se lasă posedat de ambiţie, nu c un monoman absolut,ci iubeşte toate bucuriile vieţii: tra-iulbun, femeile, simte frumuseţea naturii...
Nu e mai puţin adevărat însă că adăugate trăsăturii dominante: dorinţa de înavuţire — aceste laturi fac şi mai puţin convingătoare în desfăşurarea faptelor puterea cu care l-ar împinge pe Urmatecu să acţioneze doar scopul ultim: fericirea Ame-licăi. Dimpotrivă, de multe ori amintirea acestui nobil ţel este cu fotul întunecată sau uitată în vălmăşagul poftelor de înavuţire, dezlănţuite puternic pînă şi în împrejurări puţin sau vag favorabile. S-ar putea obiecta că pînă la urmă aceste averi sînt adunate tot pentru Arnelica.Obiecţia ar
240
RADU LUPAN
presupune însă o simplificare care în fapt nu există. Motivele esenţiale şi determinante ale acţiunilor lui Urmatecu rămîn evident, acelea legate de pofta de înavuţire, şi ele determină şi scot Ia iveală toate calităţile ca şi tarele acestui caracter. Faptul că lupta pentru avere nu-i usucă cu totul simţămintele şi patimile se datoreşto în bună măsură originii sale,ceea ce explică şi dragostea sa de viaţă şi de bucuriile ei. Banul însă transformă pînă şi aceste trăsături, le dă un alt conţinut.
Patima luiUrmatecu pentru femei, nu-1 face să uite niciodată că amanta, cum e cazul Păunei, poate să-i slujească drept unealtă. Potrivit intereselor sale băneşti, Urmatecu poate fi rînd pe rînd dîrz, cinic sau, dimpotrivă, linguşitor, mieros. Cu cei subordonaţi poftelor şi puterii sale, e dispreţuitor sau chiar neîndurător dacă aceştia i se pun cumva în cale. Pe o slugă a boierului Barbu, bătrînul Dorodan, care i se împotriveşte, nu ezită să-1 izgonească dincasă sau să-1 împingă la moarte. Alteori, cruzimea lui Urmatecu e răzbunătoare, iz-vorînd din vanitatea şi dispreţul celui care a adunat faţă de cel ce nu are. Rudelor sărace, invitate permanent la masa lui, le povesteşte cu jovialitate prefăcută în finalul unor îndestulate ospeţe, anecdote dezgustătoare, purtîndu-se faţă de ele cu grosolănie de stăpîn.
A vînd momente de îndoială totuşi, provocate de afaceri sau combinaţii nereuşite, augmentate de o frică de necunoscut sau de o ignoranţă bîntuită de credinţe mistice, Urmatecu nu este totuşi egal în purtări faţă de cei mai „slabi". Jefuirea îndelung chibzuită a boierului Barbu c însoţită de un fel de temere respectuoasă pentru ceea ce îi rămîne neînţeles din viaţa „lor", a boierilor. înşelarea cinică şi obişnuită a soţiei, coana Miţa, se împleteşte cu o consideraţie afectuoasă, blîndă, din care se împărtăşeşte şi Amelica — iubită cu discreţie şi sobrietate. Subordonate unui ţel unic, îmbogăţirea, chiar şi aceste sentimente sînt folosite întru sporirea unor beneficii apropiate sau mai îndepărtate.
Insulta adusă soţiei şi fiicei sale de către fiul boierului, Bubi, şi de către amanta acestuia, Jurubiţa, e folosită de Iancu
Urmatecu în vederea unor planuri mult mai îndepărtate. De aceea cînd baronul Barbu îi cere iertare, cu o solemnitate puţin ridicolă, Urmatecu, veşnic la pîndă, îşi dă scama de importanţa deosebită a momentului şi manevrează astfel încît să se aleagă cu un cîştig nesperat.
Autorul subliniază această trăsătură a cirului de afaceri, pururi treaz: „Şi-a data seama (Unnatecu) că puţin dacă va şti să speculeze aâeastă clipă neaşteptată, va dobîndi. lucruri pentru care în altfel ar fi trebuit să lupte mai mult şi mai greu".
Construită cu un deosebit simţ al nuanţelor, sugerînd complexe şi contradictorii stări sufleteşti ce relevă trăsături esenţiale de caracter, scena acestei „răscumpărări" a jignirii e profund grăitoare. Ea marchează stadiul final al unui proces de accentuare a josniciei morale. Pentru un om ca Urmatecu, iertarea unei jigniri personale sau familiare, nu poate fi obţinută decît prin răscumpărarea ei printr-un bun material: bani, pămînturi, etc.
Condamnarea ticăloşiei lui Urmatecu, a oamenilor pe care ascensiunea clasei exploatatoare îi ridica deopotrivă cu ea, rezultă astfel din însăşi desfăşurarea faptelor înfăţişate de autor.
Reprezentînd în chip just sfera, şi treptata schimbare a obiectivelor urmărite de acei ce năvăleau spre bogăţie şi onoruri: întîi acumu larea de averi provenite din speculaţii făcute pe seama administrării bunurilor moşierimii incapabile şi trîndave (mijloacele sînt diverse: viclenie, înşelăciune sau de-adreptul furt), apoi acapararea de moşii şi poziţii sociale, Ion Marin Sadoveanu. nu a împins însă pînă Ia ultimele consecinţe înţelegerea caracterului istoric al evenimentelor ce se desfăşurau atunci, în acel sfîrşit de veac.
La Duiliu Zamfirescu neînţelegerea justă a epocii, determinată de adoptarea unei poziţii de clasă net favorabilă boierimii (,^Am, să judec pe pîrliţi.i de arăndaşei ajunşi bogătaşi, deveniţi factori politici, falşi în întîia şi a doua generaţie", îi scria el lui Titu Maiorescu, cu privire Ia Tănase Scatiu), duce la o relativă schematizare a personajului principal, devenit uneori aproape un simbol şi nu un tip.
OAMENI DINTR-UN SFÎRŞIT DE VEAC
241
Ion Marin Sadoveanu este departe de a cădea în arcanele schematismului, precum este departe de tendinţa retorică a lui N. Filimon care descoperă nu rareori la Dinu Păturică, trăsături de „răutate"şi „laşitate" sau îl califică pur şi simplu de „monstru" sau „şarpe veninos". Caracterizarea lui Urmatecu se face, cum am văzut, pe linia dezvăluirii complexităţii acestui tip în împrejurări care-1 definesc. Josnicia şi lipsa lui de scrupule sînt trăsături ale clasei care se ridică, dar se manifestă potrivit şi în forma pe care o presupun diversele laturi ale caracterului lui lancu Urmatecu.
Logica dezvoltării acestui personaj, în înfruntarea sa cu oamenii şi orînduielile unor vremi ce se sting, suferă lotuşi din pricina unei tendinţe a autorului de a-1 „absolvi" într-un fel. Nu atît Urmatecu încearcă a-şi stabili ca scop ultim ăl luptei sale de parvenire, fericirea Amelicăi, deşi în mod obiectiv faptele concură să desmintă acest ţel aparent, ci mult mai mult autorul. Din acest motiv apucăturile lui Urmatecu, nestăvilitele sale pofte devin pînă la urmă surprinzător de benigne. După moartea boierului Barbu, Urmatecu nu mai luptă în fapt pentru bogăţie, ci pentru perfectarea căsătoriei fiicei sale. Ameîica însă nu este căsătorită nici cu un om bogat, cum ar fi firesc să năzuiască Urmatecu, nici presupunînd că acesta ar ţine seama din reale sentimente părinteşti, de înclinaţiile fiicei, cu un om pe care ea să-1 iubească. Raţiunea acestei căsătorii îndeajuns de palid justificată, şi tinzînd spre idealizarea personajului, ar fi că Urmatecu şi-ar da seama cumva de importanţa pe care o are pentru un „neam ce se ridică", cultura.
Dacă în această parte a romanului am asista într-adevăr la situaţii care să ne arate că şi năzuinţa spre cultură este subsumată pornirilor majore ale lui Urmatecu de îmbogăţire şi ridicare socială, argumentul şi-ar găsi poate o deplină susţinere. Dar, în finalul romanului-—aproape într-o treime a sa — sîntem martorii unei neaşteptate transformări a lui Urmatecu, într-un om aşezat şi cumsecade pe care contactul cu cultura îl timorează şi-1 potoleşte, ceea ce nu corespunde desigur 16 — V. Roraînească Nr. 7
nici liniei sale caracterologice, nici trăsăturilor sale definitorii de pînă acum. Abia în final, într-o răbufnire de compasiune şi mai puţin de pofte trezite sau biciuite,, plin de orgoliu, Urmatecu îi va declara lui Bubi, urmaşul baronului, aflat în pragul unei  totale   prăbuşiri materiale:
— „De mîine trec eu la cîrmă!"
Deşi semnificaţia episodului e voalată oarecum de o umbră de sentimentalism, se intrevăd în această replică trăsături care nu pot pieri sau nu se pot-transforma fundamental. Urmatecu merge mai departe pe drumul pe care a păşit,. şi nu raţiuni sentimentale sau condiţii neesenţiale schimbate îl pot opri, după ce a dobîndit avere şi ranguri, să năzuiască şi să lupte cu brutalitate pentru a cîştiga noi poziţii sociale.
★
Ascensiunea eroului este posibilă în cadrul unor anumite relaţii de clasă şi tendinţa de a-i atribui numai raţiuni sentimentale nu poate contribui decît la întunecarea tabloului social al epocii respective. Ciocnirile lui Urmatecu cu reprezentanţii boierimii, nu reprezintă doar lupta încununată de succes a unui om capabil împotriva unor nevolnici posedanţ.i, ci reprezintă o latură esenţială a procesului social care se petrece spre sfîrşiful veacului al XIX-lea. In înfruntarea, locală aci, dintre oamenii proveniţi din două clase, coalizate în fapt, se simt prea puţin fră-mîntările vremii. Sălbatecei porniri de înavuţire a lui Urmatecu, nu i se opun decît rarele zvîcniri de autoritate ale boierului Barbu. Interesele moşierimii şi ale celor noi veniţi pe arena istoriei, uneori divergente, alteori asemănătoare, nu apar întotdeauna la fel de limpede din pricina unei înclinaţii de „absolvire" a unor personaje. In ciuda aceste înclinaţii, trebuie-să spunem că Urmatecu îşi păstrează, totuşi, în chip obiectiv, fizionomia tipului său social în cea mai mare parte a romanului. In schimb, prezentarea realistă a personajelor care fac parte din lumea boierilor, este ades alterată. Baronul Barbu e menit să apară ca însuşi simbolul declinului în care se află clasa
242
RADU LUPAN
căreia el îi aparţine. Incapabil, nepriceput, baronul merge atît de departe cu indolenţa, încît e gata să se indigneze împotriva aceluia ce vrea să-i dezvăluie hoţiile lui Urmatecu, deoarece această descoperire i-ar da prea .multă bătaie de cap. Cu o afecţiune ridicol distribuită între Natalia, ideala sa iubită, pentru care risipeşte cu nepăsare averi, şi căţeluşa de care nu se desparte niciodată, Fantoche; cu o caracteristică desprindere de realitate mergînd pînă la voita ignorare a adevărului, figura boierului Barbu are o seamă de trăsături menite să inspire o dispreţuitoare milă. Nu lipseşte din portretizarea personajului nici o umbră uşoară de ridicol care însoţeşte, cum e şi firesc, pasiunile şi geloziile leşinate ale unei firi nevolnice, precum nu sînt absente tresăririle îndoielnice de energie ale unui istovit descendent al lumii trîndave şi corupte boiereşti.
Boierului Barbu i se atribuie totodată o reală generozitate, care nu izvorăşte din lenea de a fi rău, de a acţiona întru apărarea propriilor interese. Funciarmente, el este un om sentimental şi cu o genuină înţelegere a vieţii. Iată de pildă cum îl defineşte unul din episoadelecărţii:
„Bucuriile mari ale vieţii le dau sentimentele fără treceri . Ele sînt rare şi numai inimele fragede le cunosc... Trebuie să fi fost ferit de lupta cu oamenii şi mai ales de cunoaşterea fiinţei şi faptelor lor, pentru ca să păstrezi aceste subţiri/ni şi prospeţimi de schimbări sufleteşti, chiar dincolo de vîrsta bărbăţiei. Şi baronul Barbu le avea!"
Pasaje de acest gen se întîlnesc destul de des în cuprinsul cărţii, şi nu consideraţiile autorului, ci chiar faptele baronului Barbu le dau un caracter definitoriu. Trebuie să subliniez că este departe de noi intenţia de a afirma imposibilitatea existenţei unor asemenea trăsături în caracterul baronului. Boierul Barbu poate fi abulic şi sentimental, nevolnic şi de aceea dezarmat, incapabil şi pur sufleteşte, etc. etc. Dar nu despre aceasta e vorba, ci de o anumită dialectică a coexistenţei acestor trăsături de candoare sufletească odată cu acelea care acuză descompunerea socială. Această relaţie dialectică, nerespectată, poate înclina semnificaţia întregului portret
într-o direcţie sau alta, sau o poate dezvălui numai parţial, după cum accentuarea acelor aspecte care insuflă compătimire pentru boierul în declin, duce obiectiv la o oarecare „absolvire" a lui pe planul social.
Cînd alăturăm acestui portret figura eterealei fiinţe a Nataliei, sau a dezarmatului fiu al baronului, Bubi, înşelat şi prădat de o amantă interesată, căpătăm o imagine parţială şi nu întru totul realistă a boierimii feudale, corupte şi trîndave care oprima şi exploata fără milă ţărănimea din acel veac, care huzurea în risipa unor averi uriaşe, acumulate din truda a mii şi sute de mii de robi ai pă-mîntului.Nu trebuie pierdut din vedere de asemenea faptul că în toată această epocă boierimea continua a fi la cîrma ţării, în alianţă cu burghezia.
Fizionomia socială a clasei nu se constituie astfel din imaginea pe care o dă romanul despre boierime. Nu-i vedem, desigur, pe boierul Barbu, pe Bubi, pe Natalia înzestraţi cu trăsături care să alieze destrămării lor morale şi sociale trăsăturile unor feroci exploatatori. Şi ar fi greu să fie aşa, ţinînd seama de trăsăturile caracterelor lor. Totuşi, imaginea ar fi fost mai pregnantă dacă tabloul epocii ar fi fost mai larg constituit. Nu răzbate din paginile cărţii nimic din surda uneori, alteori făţişa luptă a celor mulţi cu robia, cu exploatarea. Exploataţii lipsesc, şi nu ca o prezenţă fizică — sînt schiţate undeva palidele siluete ale unor meşteşugari,, sau ale unor ţărani — ci ca un fundal, ca o sursă de preocupări, dacă nu şi de vagi ameninţări, pentru acei ce benchetuiau şi huzureau pe seama mizeriei şi lipsurilor celor mulţi. Nici măcar luptele politice, în care este oarecum împlicat şi boierul Barbu, nu-şi au ecoul în roman într-o măsură cuvenită.
Aici trebuie căutată, credem, sursa impresiei de absolvire a acţiunilor şi intenţiilor unor personaje care răzbate cîte-odată din carte.
Această situaţie nu alterează însă în romanul lui Ion Marin Sadoveanu prezentarea în genere realistă a multor aspecte  şi  fenomene sociale   ale epocii.
OAMENI DINTR-UN SFÎRŞIT DE VEAC
243
după cum ea nu slăbeşte decît într-o destul de restrânsă măsură vigoarea portretizării lui lancu Urmatecu. Lucrul se datoreşte faptului că Ion Marin Sadoveanu reuşeşte .să contureze în ansamblul lucrării soarta unei întregi clase, netemeinicia socială şi economică a puterii despotice a banului. Sterilitatea socială a preocupărilor, atît a celor ce urcă, cît şi acelor ce coboară, ne apare pregnant, confirmată de însăşi mersul istoriei. Din acest punct de vedere, chiar boierimea — în ciuda absoluţiunilor care i se acordă — se dovedeşte a fi în mod obiectiv o clasă parazitară, în descompunere.
★
Epoca descrisă de romancier e aceea a eroilor balzacieni ca Rastignac şi Nucingen sau a celor stendhalieni ca Julien Sorel şi Rassi, a oamenilor porniţi să ajungă. (Urmatecu vorbeşte de altfel undeva de Napoleon, care-i era pe placul inimei sale — pentru că „pornise de jos .şi ajunsese împărat").
Valul ameţitor al ambiţiei poartă numeroase personaje ale romanului întru împlinirea soartei lor. Jurubiţa va trece .din. braţele lui Urmatecu în braţele lui Bubi Barbu, pentru a ajunge şi ea cucoană, şi tot în acest scop va fugi cu Gună Licu-reanu peste graniţă. Tînărul procuror Hagiu e urmărit şi el de ideea unei cariere .strălucite. Negustorul Ivanciu, cu vicleniile lui greoaie, adună mereu averi peste averi şi încearcă uneori să se înfrunte cu Urmatecu, pentru a pune mîna pe o bucată cît mai bună din pământurile boierului Barbu.
Jurubiţa, într-un fel o replică feminină a lui Urmatecu, devine dintr-o femeie supusă capriciilor şi bunului plac al lui lancu, o femeie voluntară care-şi urmăreşte scopurile cu multă abilitate. Ea nu ezită să fie darnică sau să-şi refuze larmecele, spre a-şi putea satisface ambiţia. Printr-o nesimplificată prezentare a contradicţiilor unui asemenea caracter, Ion Marin Sadoveanu crează un personaj încă rareori întîlnit în literatura noastră. Jurubiţa a cărei dragoste de viaţă se supune unei conştiente stăpîniri, cînd e în joc ..scopul final urmărit, e capabilă în acelaşi timp de elanuri, dar şi de abandonări sin-16*
cere. Portretul ei fizic, ca şi al multora dintre personajele cărţii, este menit să întregească înţelegerea trăsăturilor ascunse ale acestui caracter feminin. Odată pornită să-şi sature „pofta de nebunie, setea de dragoste şi bogăţie", ea nu se opreşte chiar cînd Urmatecu îi stă în drum. Şi femeia atrăgătoare, al cărei fizic sugerează eventuale, dar înăbuşite deocamdată plăceri: „cu doi ochi negri scrişi,mică şi durdulie ca o prepeliţă de mirişte", devine răzbunătoare şi perfidă, plănuind chiar să-1 piardă pe fostul ei amant. Cu toate acestea Urmatecu şi planurile sale sînt mai puternice, iar Jurubiţa ca şi Bubi Barbu, sau Ivanciu ca şi procurorul Hagiu, nu reuşesc să-1 doboare pe cel ce le stă în cale. Ion Marin Sadoveanu a ştiut astfel şi prin soarta personajelor secundare, care precum am mai spus se află nu arareori în luptă cu Urmatecu, să mărească impresia de forţă, de intensitate vitală pe care o comunică personajul principal.
Precum ciocnirile cu cei din jur ni-1 conturează mai puternic, mai dominator, dînd arareori înapoi şi atunci numai pentru a lovi pe alte căi, tot astfel şi femeile care-1 înconjoară pe Urmatecu, cu excepţia Ju-rubiţei la un moment dat, sînt fiinţe menite să accentueze prin soarta lor voinţa neabătută a lui lancu. Amelicăi, fiicei sale care nu-I poate suferi, nu-i rămîne altă cale de răzbunare decît de a urî tot ce îi place tatălui ei. Păuna, iubita de altădată, acum slugă dispreţuită, nu-i poate pedepsi nepăsarea decît încercînd să-şi ia viaţa, etc.
Toate acestea contribuie să dea o imagine multilaterală a trăsăturilor acestui caracter viu care este Urmatecu, să le reliefeze pe mai multe planuri şi din multiple perspective. Dar arta portretizării lui Urmatecu se vădeşte mai cri seamă —• şi aceasta accentuează semnificaţia socială a tipului — în sfera manevrelor şi combinaţiilor pe care le urzeşte pentru a strînge avere şi a urca scara măririlor.
Elocventă în acest sens, pentru nenumăratele resurse la care face apel şi pe care le scoate la iveală rînd pe rînd, e scena târguielii lui Urmatecu cu Ivanciu în legătură cu un comision ce se cuvinte omului de casă al lui Barbu (pg. 44—49).
244
RADU LUPAN
Fără a epuiza notele mai complexe ale caracterelor, Ion Marin Sadoveanu reuşeşte să furnizeze în acest chip un fel de cheie a personajelor sale. Iată-1, de pildă,pe nevolnicul boier Barbu: „Baromii nu fusese niciodată cu adevărat tînăr. S-a sfiit întotdeauna de zburdălnicii, fiindu-i frică de ridicolul gesturilor care nu-l prind. De aceea cu greu s-a ţinut în frîn, în tinereţe. Acum şi vîrsta şi obişnuinţa îl scuteau de a se mai lupta cu el; îi rămăsese însă o vioiciune în fundul sufletului şi prin ea valsul îl stăpînea. Ii plăcea la vals prospeţimea şi tinereţea lui, langoarea, sentimentul, dar îi plăceamai ales... ştreneăria. lui... Astfel, tocmai ceea ce nu îndrăznea baronul se găsea în  sufletul valsurilor1".
Iat-o şi pe Amelica, fata practică, pe care tinereţea şi dragostea nu o turbură. Şi dezvăluindu-i tainiţele sufletului, Ion Marin Sadoveanu o portretizează printr-un fel de modest poem al şi mai modestelor treburi casnice: „De cînd se ştia se bucura de feţele de perne curate ce se umflau deodată, tot sîmbăla, ca o spumă, cînd se închideau ferestrele după o îndelungată scu-turătură şi rămînca în casă un aer viu şi înţepător, în uşorul căruia lucrurile, lustruite şi dicliisite şi descărcate de praf îşi risipeau parcă fiinţa veselă şi recunoscătoare de viaţa ce li s-a dat,... cînd în geamurile bine spălate, cu floarea perdelelor pe ele, stelele ce răsăreau aveau mai multe raze, mai albastre, în limpezimea sticlei clătite de mai multe ori.
Se vădeşte astfel o cunoaştere şi o studiere atentă a romanului clasic, după al cărui model autorul a reuşit de multe ori să-şi stăpînească pe deplin materialul, să-i asigure o structură unitară atît în detaliile sale, mai cu seamă acelea re^-velatorii pentru personaje şi fapte, cît şi în ansamblul său.
Treptele pe care le urcă ambiţia lui Urmaticu sînt treptele corespunzătoare cărora acţiunea întregului roman se organizează într-o ascensiune ce permite dezvoltarea mereu mai largă în varietatea tipurilor, a tabloului social. Romanul ar* în felul acesta o compoziţie care nu se clatină decît în finalul cărţii, şi acolo din motivele pe care le-am văzut
mai sus. Există în înlănţuirea faptelor, o coerenţă cu pricepere observată, care face ca aprofundarea psihologică a personajelor, de care este nevoie pentru a se . purta firul acţiunii principale, să nu alunece în psihologism, Căci este necesar să , remarcăm aici faptul că în stilul autorului se observă o permanentă pendulare între a ne face să „vedem" realitatea cu ajutorul mijloacelor descriptiv-picturale, şi a ne face să le „înţelegem" prin mijlocirea uuor comentarii asociative care merg mereu mar în adîncul întâmplărilor şi aspectelor exterioare. Uneori, e drept, de la notaţia realistă şi exactă a lucrurilor, fantezia imaginativă a autorului trece la asociaţii libere, care transfigurează realitatea, dîn-du-i semnificaţii mai îndepărta te de obiectul evocat. Alteori însă, semnificaţiile deduse, sînt surprinzător de puternice în a sugera o atmosferă. Iată cum ni se comunică prin unele observaţii făcute în legătură cu schimbările dintr-o cameră, treptata şi iremediabila agravare a bolii boierului Barbu: „Şi încetul cu încetul, Matacul bătrînului Barbu, plin de lucruri strînse în alîţia ani de viaţă, s-a schimbat într-o cameră de bolnav. De unde într-o odaie obişnuită toate lucrurile stau risipite, puţine şi oricînd legate de paşii ce se fac de la unele la celelalte, aici ele se aleg şi se string lîngă patulbolnavului. Apoi, în. orice cameră obişnuită, uşile pot fi deschise pentru toate drumurile şi toate făpturile, pe simple înţelegeri dintre oameni, pot intra prin ele. şi totuşi se simte în acea odaie o siguranţă şi o stăpînire a omului care locuieşte; pe cîtă vreme într-o cameră de bolnav toate uşile sînt zăvorite: după măsura ceasurilor neştiute şi neaşteptate ale boalei stau străfile dragostei şi ale grijii pretutindeni; cei care vin sînt aleşi, toate măsurile de siguranţă sînt luate şi totuşi se simte undeva ca o poartă, pe cheia căreia nimeni nu poate să fie stăpîn. Nimic nu e mai. puţin închis ca o cameră în care zace un bolnav!"
Am dat acesteitat — cam lung — pentru a putea aprecia mai bine modul în care asociaţiile se amplifică în intensitate, pînă cînd ajung să cuprindă într-o fulgerare sensul cel mai adînc al momentului evocat. In acelaş  chip Ion Marin Sadoveanu se
OAMENI DINTR-UN SFÎRŞIT DE VEAC
245
dovedeşte un subtil interpret al corelaţiilor ce se stabilesc între caracterul oamenilor şi mediul căruia îi sînt integraţi sau opuşi. Şi aici nu putem decît aminti, din lipsă de spaţiu, grăitoarele descrieri, minuţioase, diferenţia Le, ale birourilor boierului Barbu, lancu Urmatecu sau ai avocatului Iacomin. Uneori, chiar profund ascunse cute ale sufletului omenesc ne sînt relevate astfel.
Scriitorul, a cărui formaţie la şcoala marilor romancieri realişti, se întrevede şi în multe din amănuntele„teh-nice" pe care le-am menţionat, este sensibil la tot ce constituie mediul ce înconjoară personajele romanului său.
Scriitorul se dovedeşte sensibil la poezia naturii, evocată cu trăsături rapide de penel („Toamna tîrziu, înserarea cădea repede, cu neguri şi lumini tremurate", sau această natură moartă: „roşiile de toamnă, cu ape adinei în luciul lor... gingaşa ceapă cu foite ei subţiri, albe şi viorii, şi prunele cu brumă, scoase ca dintr-o fîntînă rece" etc.) Alteori el realizează imagini demne de un desăvîrşit pictor animalier: „Negrii corb, cu coamele şi cozile flutur~tn.de, cu ochii sperioşi, infectaţi, privind în. lături, cu spumă albă mestecată în zăbală (caii) frămîniau pe loc, din copile lustruite, pămîntul, într-un joc mărunt de nerăbdare .şi patere. Ape de lumină treceau în. părul lor   curat   şi   lucios"... etc.).
Limba iui Ion Marin Sadoveanu are o deosebită plasticitate, meşteşugul cu care o stâpîneşte dîndu-i posibilitatea să evoce cu mijloace adecuate, atît roadele pămîntului, cît şi mişcarea firii, precum şi mişcările lăuntrice ale oamenilor, surprinse nu numai în tumultul lor...
De la notaţia şi intonaţia cuvintelor, care adeseori se aud, caracteristice personajelor, scriitorul trece la sugerarea a ceea ce cuvintele ascund sau tind a spune între pauzele ce le despart. Stilul lui Ion Marin Sadoveanu, abundent în imagini, cu o orînduire topică neobiş-
nuită uneori, este mai puţin apropiat de stilul oral obiectiv al romancierilor clasici, fiind prin asociaţiile sale concentrice, deplasările sintactice, frecventul său recurs la notaţia stărilor interioare, o dovadă a cultivării unui meşteşug foarte interesant dar care necumpănit poate deveni artificios.
Am stăruit mai mult asupra „mijloacelor artistice"cu care este construit romanul lui Ion Marin Sadoveanu, pentru că într-adevăr ele necesită o atenţie deosebită; ele merită această atenţie cu atît mai mult cu cît pot prilejui interesante reflecţii pe marginile unora din problemele măestriei artistice.
★
Reeditarea romanului „Sfîrşit de veac în Bucureşti" e'ste binevenită. Realismul acestei cărţi nu depăşeşte, aşa cum însuşi autorul o mărturiseşte în prefaţa sa, critica vremii în care a fost scris. Dar cunoaşterea şi cercetarea temeinică a faptelor, văzute de cele mai multe ori din punctul de vedere al maselor, a îngăduit autorului nu numai „să transcrie" faptele — de fapt el nici r;u a făcut aceasta — ci să le evoce cu sensul lor istoric real.
Vautrin, ocnaşul devenit şef de poliţie din romanele lui Balzac, spunea cu toată cunoaşterea pe care i-o permitea situaţia sa că: „secretul tuturor averilor e crima, care este cu totul uitată, pentru că a fost perfect săvîrşilă".
„Sfîrşit de veac în Bucureşti"ne dezvăluie cu multă putere de convingere secretul „crimelor" care au stat la baza averilor lui Urmatecu , ale burgheziei romîneşti de o seamă cu el, crime care nu pot fi şi nu trebuie să fie uitate, oricît de „perfect" ar fi fost sâvîrşite! Şi în aceasta constă marele merit al romanului lui Ion Marin Sadoveanu, în aceasta adevărul ei, într-o demascare realistă a naturii inumane şi criminale a societăţii burgheze.
RECENZII
N. TĂUTU: „MÎNDRIE" *)
In multe cazuri, personalitatea poetului e de o proeminentă violentă şi permanentă. Ea se află în prim plan: cu glasul ei vorbesc durerile şi bucuriile mulţimii.
La JVicolae Tăutu, eroul liric se retrage pe planul al doilea de cele mai multe ori, lăsînd în primul plan faptul, evenimentul care i-a provocat efuziunea lirică, răscolin-du-i sentimente adinei, puternice.
Poetul e receptiv la fapte, la fapte eroice şi fapte diverse, cărora le descoperă semnificaţia —mai mult sau mai puţin profundă—şi pe care le asimilează artistic. Există poate uneori o forţare a semnificaţiei, o goană exagerată după simboluri („Biografie", „Seria 403", „Canlemiristul", „Arma"), dar nu aceasta caracterizează poezia lui Nicolae Tăutu. A fost combătută în repetate rîn-duri — şi pe bună dreptate — transpunerea brută în poezie a unui fapt, versificarea neinspirată, anostă, a unui eveniment. N. Tăutu a căzut uneori în asemenea practici meşteşugăreşti, neartistice („Voluntarul de la Predeal", „Marea prietenie", „Cuvîntul viu", ele). Dar, în general, poetul a înţeles că faptul nu se poale răsfrînge în poezie ca într-o oglindă,care nu oferă decît imagini identice cu obiectele reflectate. O asemenea oglindire nu are nimic comun cu adevărata poezie.Nicolae Tăutu — în cea mai mare parte a creaţiei sale poetice — analizează, desprinde esenţa evenimentului şi semnificaţia lui.
Ochiul unui simplu turist n-ar fi descoperit în casa sergentului Pavlov decît o casă oarecare, obişnuită, cum sînt nenumărate altele în Stalingrad, o casă pentru care s-a
dat o luptă crîncenă, casa pe care a apărat-o un sergent al Armatei Sovietice:
Era o casă simplă-n Staiingrad,
Cu ţigle noi, cu stîlpi înalţi de brad...
Era o casă simplă ca oricare, Cu porţile deschise, primitoare.
Azi poate nimeni nu ar fi ştiut . De zidu-i vechi, de hornul ei tăcut,
De nu ar fi luptat în greu război Aici, Pavlov  în patruzeci şi doi...
Pielina sensibilă a poetului a desluşit semnificaţia acestui fapt, fantezia sa a străpuns timpul şi a reconstituit bătălia pentru apărarea casei, a recreat chiar starea de spirit şi gîndurile eroului:
S-au prăbuşit pereţii rînd pe rînd, Dar el întregi îi mai simţea în gînd!
Moloz şi scrum... Sergentul a durat Cu dragostea-i alt zid împlătoşat!
Emoţia transmisă cititorului de poezia lui N. Tăutu e directă, puternică, degafîndu-se chiar din relatarea artistică a. faptului, a evenimentului.
Poetul a înţeles că viaţa însăşi oferă situaţii dramatice, fapte eroice, avînd strălucirea lor internă, şi era inutil a le învălui într-o aureolă artificială. Comentariul liric al poetului devine adesea de prisos. Sub acest aspect poezia lui N. Tăutu merge paralel cu
*) Nicolae Tăutu, „Mîndrie", Ed. M.F.A. 1954
„MÎNDRIE'
247
reportajul, care de asemeni se poale dispensa de comentariul suplimentar.
Dar nu întotdeauna comentariul constituie un balast. Chiar în poezia amintită, Nico-lae Tăutu, după ce a luminat semnificaţia evenimentului petrecut în 1942, eroismul sergentului Pavlov, descoperă cea de-a doua semnificaţie a gestului eroic — de data aceasta proiectată în viilor:
E azi la loc... Stă dreaptă mărturie, De va porni duşmanul iar — să ştie:
în calea sa năvalnic or să iasă Mii de Pavlovi din fiecare casă !
Poetul participă emoţional la desfăşurarea unor întîmplări, le retrăieşte colorîndu-le darnic cu propriile sale sentimente. E cuprins de admiraţie în faţa figurii unui infanterist al armatei noastre noi, luînd şi pe cititor martor şi părtaş al entuziasmului său:
Priviţi acum pe-acest soldat, Ce sprinten sare peste stînci. în locul cutelor adînci, Poartă un zîmbet luminat!
In mintea poetului se strecoară incertitudinea posibilităţii de a reproduce artistic acest minunai model viu:
Ce sculptor, care portretist Va reuşi să prindă azi, Toată lumina din obraz A noului infanterist?
Dragostea de patrie a poetului îşi găseşte expresia într-un sentiment plin de veneraţie:
Şi azi îl spun, şi-acum îl scriu, înfiorat ca prima oară. El e mai viu din tot ce-i viu: Numele tău, iubită Ţară!
★
Am arătat la început că uneori poetul forţează semnificaţia faptelor prezentate, întreprinde o complicată explorare pentru a descoperi un amănunt care, semnificativ sau nu, este descompus, disecat, transformat în temelia unui întreg eşafodaj liric, lipsit de o emoţie autentică. Tunarii găsesc
în pămînt o tăbliţă pe care este înscris un număr: 403. E al unui soldat sau ofiţer necunoscut care a luptat cîndva (nu ştim cînd...) „pe plaiul vechi,   udat de Jiu".-
O, cine 1-a purtat la gît A fost viteaz sau temător, A fost frumos, a fost urît, Poet sau poale muncitor?
Lista (pentru că nu-i putem spune altfel) a întrebărilor continuă şi poale continua astfel la nesfîrşit... De ce atîta frămîntaresterilă pentru a afla cine era sau cum era posesorul numărului găsit? Dar dacă era „temător" şi nu viteaz, sau dacă (mai ştii?) aparţinea armatei inamice, merita să i se dedice o poezie scrisă cu atîta emfază? Nu, hotărît, poezia este neconvingătoare şi neemoţionanlă, chiar dacă poetul ne asigură că „dragostea— O simt şi-n vers — acum cînd scriu — Cum clocotea, cum clocotea!" Iată dar că nuoricefapt poate deveni poezie şi, mai ales nu oricărui fapt îi se poale descoperi o semnificaţie profundă de care e lipsii. In ceea ce priveşte exaltarea lirică, ea nu poate um.ple golul creat de absenţa semnificaţiei.
★
Poezia lui N. Tăutu este un document artistic. In ea trăiesc în primul rînd faptele eroice ale ostaşilor sovietici şi ale ostaşilor noştri care au luptat împotriva fascismului.
Un ostaş îndrăgostit de sport, după ce, primul, aruncă grenada în cazemata inamică, este ucis. Soldatul care visa stadioane, performanţe, flori, şi-a făcut ultima sa sută de metri atacînd o cazemată inamică. Visul nerealizat al sportivului s-a stins nu fără măreţie, într-un gest eroic, care va rămîne în memoria tovarăşilor lui de luptă:
Dar hotărît că suta lui de paşi N-o va uita niciunul din urmaşi.
In poezia lui Nicolae Tăutu există documente artistice de eroism („Execuţie 1942", „Ecaterina Tcodoroiu", „Pionierul", „Cîntecul grănicerului căzut", „Soldatul erou Ion Grămadă", etc.), fie documente ale vieţii noi din patria noastră („Armata", „Mama", „Aplicaţie", „împreună", etc.), fie documente intime ale însuşi poetului („Greşeală de fond", „Elegie", ele.)
248
DAN SOREANU
Cîteodată însă, N. Tăutu pierde din vedere rostul şi specificul poeziei, mergînd pe calea versificării corecte a unor adevăruri generale, pe care le expune publicistic:
Neobosiţi porniră mai departe
Pe drumul arătat de Marx în carte.
N-a fost uşor şi piedici ne-ntrerupte Au biruit prin muncă şi prin lupte!
Dăunează mult poeziei lui N. Tăutu autorepetarea, reluarea monotonă, obsesivă a unor imagini şi procedee poetice în diverse poezii, pînă la golirea lor de orice conţinut emoţional, pînă la devalorizarea lor. Acest manierism se pretează fără dificultate la parodie şi s-au ivit unii care, intuind aceas-■tă defecţiune a poeziei lui Tăutu, au subli-.nial-o prin şarjă.
Pentru a arăta legătura ce există între .armata populară şi clasa muncitoare, din ■rîndurile căreia sînt recrutaţi ostaşii şi ofiţerii noştri, poetul scrie:
îi vezi cum trec în bluze de soldat Dar salopeta-n front le-o bânuieşti.
Imaginea e reluată în alt vers:
Trec muncitori în haină de soldat.
în altă poezie, legătura amintită e redată nu prea diferit:
Aceleaşi inimi vii, nestăvilite bat, Sub salopete şi sub bluze de soldat!
Dacă versurile închinate armatei populare sau vieţii noi a poporului nostru, au o rezonanţă aspră, o comunicativitate directă, nerezervată, cele intime — poeziile de dragoste — sînt de o gingăşie aproape stranie în ansamblul celorlalte poezii purtînd pecetea sfielii, a reticenţei delicate în mărturisirea sentimentelor.
Iubita îi judecă poezia, îi arată greşelile, în timp ce poetul, timid în faţa ei zîmbeşle complice şi comic necăjit cititorului:
Totul vede, to: dezleagă, Dar că versul   tin de jar I l-am scris că-rni este dragă Nici nu bănuie măcar!...
0 dragoste proaspătă, primăvăratecă, dar timid şi încăpăţînat ascunsă înmugureşte în inimile a doi tineri mineri aflaţi în vilegiatură la Predeal.
1 nlîlnindu-se în grădina din apropierea gării, tinerii se justifică naiv:
„Aştept un tren", şopteşte fata „Şi eu aştept acceleratul!"
Humorul voalat cu o lentă de duioşie ne-deghizală, reiese fie din contrastul dintre realitatea obiectiv înregistrată de poet, şi perceperea subiectivă, transfigurarea aceleaşi realităţi de către cei doi eroi („Şi-atît de cald era în seară — Deşi-nghoţase controlorul!), fie din nepotrivirea dintre pretextul justificativ invocat de eroi („Aştept un tren"... ele...) şi cauza reală a aşteptării lor, vag insinuată de poet („... Şi nici un tren n-o să mai vină—Dar ei, roşind, tot mai aşteaptă!").
Aceste poezii îl descoperă pe N. Tăutu ca pe un poet de o fină sensibilitate, surprinzînd mişcările uşoare, imperceptibile sau profunde ale sentimentului. Din păcate, astfel de poezii sînt puţine în volumul de care ne ocupăm. In schimb sînt tipărite şi multe versuri banale, nepoetice, construite pe imagini demonetizate, golite de orice emoţie, ca în poezia „Gajul":
Şi eu ţi-am dat
— Ţii minte,   la fîntînă,
Lîngă un plop întunecat —
Un gaj, cum n-ai avut în mînă:
Inima mea!
„Poană" poeziei constă în faptul că nici pînă în ziua de azi gajul n-a fost înapoiat,
E de nerecunoscut în această poezie rece. artificială şi neemoţionantă, poetul sensibil care a compus „Elegie" sau „Vilegiatură".
Dan Soreanu
JANKA KUPALA:„VERSURI ALESE"
249
LANKA KUPALA: „VERSURI ALESE" *)
cam mai bine de şapte decenii se năştea într-un sat din Bielorusia cel care avea să fie înflăcăralul cîntăreţ al locurilor natale, lanka Kupala. Poetul, fiu al unei familii de ţărani săraci, îşi îngemănează suferinţele şi revoltele cu cele ale poporului său. Mai tîrziu, el îi va sărbători victoriile şi cînla bucuriile, atunci cînd poporul bielorus, în sînul familiei popoarelor sovietice, va păşi alături de ele, spre culmi luminoase. Această contopire cu suferinţa şi cu aspiraţiile poporului care s-a făcut sim,ţ.ită chiar la începutul carierei sale poetice, i-a alimentat opera cu o sevă neistovită.
Poetul îşi începe activitatea în anul revoluţionar 1905, a cărui pecete sîngeroasă se imprimă pe cele dintîi versuri răzvrătitoare.Acum apare prima sapoezie „Ţăranul". De acum încolo, Kupala va fi cîntăreţul ţărănimii bieloruse, care îşi vede firescul aliat şi conducător în clasa muncitoare revoluţionară.
în versurile pe care lanka Kupala le-a scris pînă la izbucnirea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie prind viaţă şi relief 'în afara chipului eroului liric, ca reprezentant al revoltei populare, şi o galerie de chipuri de ţărani bieloruşi. Să vedem care dintre acestea sînt tipurile preferate ale poetului, create mai pregnant de pana sa.
în prima sa poezie „Ţăranul", Kupala îl portretizează, la persoana întîia, cu deosebită vigoare pe ţăranul sărac, exploatat, obijduit, dar care nu disperă în faţa condiţiilor neasemuit de vitrege, vădind o mare rezistenţă morală. înşiruirea strofelor corespunde succesiunii de umilinţe şi mizerii la care el e supus. Fărîma de hrană şi-o obţine doar vlăguindu-şi fiinţa, coborîlă fizic la un nivel animalic;
Cîştig cu trudă-o pîine-amară,
Trudesc ca vita de povară.
îl înconjoară de pretutindeni trufia claselor siăpînitoare, care-i asvîrlă în faţă dispreţul ce-l au pentru ţăran, considerat pe ultima treaptă a stării sociale:
Batjocuri se-asvîrlcau spre mine Căci sînt ţăran, ud biet ţăran!
Aud doar vorbe de ocară Căci sînt ţăran, un biet ţăran.
Lipsit de posibilităţi, el e condam.nat să se zbată în bezna ignoranţei şi e lăsat pradă bolilor. Cumulul de suferinţe şi privaţiuni e atît de apăsător, încît acestea parcă-l destină pieirii:
Să pier vor vremile haine Ca-n mlaştină un. crîng sărman.
Răzbate atunci forţa care-l va susţine şi care-l va duce la biruinţă. Conştiinţa că e ţăran, că face parte din popor, creatorul tuturor bunurilor materiale şi adevăratelor bunuri spirituale ale societăţii, acţionează ca o pîrghie morală, ridicîndu-l peste degradarea la care e supus:
în veci voi ţine bine minte Că-s om şi eu, deşi ţăran!
Sînt hărţuit cu ne-ndurarc Dar voi trăi, căci sînt ţăran!
Culorile puternice care sînt folosite în zugrăvirea mizeriei ţăranului, sărac şi a forţei sale morale conferă acestei poezii o neîntrecută valoare.
Alături de chipul ţăranului sărac, apare figura mijlocaşului, descrierii căruia poetul îi acordă o mare amploare. In concepţia lui lanka Kupala, acesta este un ţăran robust, de o mare vigoare şi de o deosebită curăţenie sufletească. Departe de a fi un ţăran, idilic, care să-şi fi construit un mic paradis agrest, fără nici o contigenţă. socială, acesta simte opresiunea claselor exploatatoare şi afirmă necesitatea răsturnării lor. Pentru a înfăţişa chipul unui astfel de ţăran, Kupala a compus un larg poem în paisprezece cînluri, intitulat „Eu şi ea". E vorba de o căsnicie ţărănească, în mijlocul naturii, ai cărei eroi sînt înzestraţi cu o mare frumuseţe morală.   Poemul, amintin-
*) „Versuri alese", lanka Kupala.* Ed. Cartea Rusă, 1954.
250
O. STARCK
du-l pe alocuri pe Virgiliu,cultivă un optimism viguros, izvorît din fericirea pe care 0 obţin bărbatul şi femeea, uniţi într-o profundă comuniune a sincerităţii de sentiment şi a egalei colaborări în muncă.
In poemul „Eu şi eau scris în 1913, Kupala afirmă un pastoralism viguros, dînd dovadă de o mare putere descriptivă şi de o forţă poetică deosebită, capabile să închege unitar un fragment de viaţă rustică, bogat prin varietatea, aspectelor şi profund prin marea puritate morală cu care-s privite munca şi dragostea.
★
Trăjnd în mijlocul naturii, Kupala şi-o asociază strigătului său de revoltă. Elementele naturii pe care le invocă în poezie nu străjuiesc ca decor ci sînt părtaşe fră-mîntării sale.
Sălbăticia peisajului floral al Bieloru-siei nu rămîne pentru Kupala doar prilej descriptiv. In freamătul secularilor codri natali, el aude ecoul dureroaselor frămîn-tări umane:
Codrule, spune tu, ce te frământă, Ce a stârnit furtunaticul sfat? Oare revolta de soartă-ţi cuvîntă? Răul din lume, au tu l-ai aflat?
Poate aflat-ai de cei sub obroc? Jalea umană-ntristă al tău ram?
Poate că vîntul, prin coama-ţi hoinar, Şoptitu-ţi-a-n taină despre-un gînd nou?
Poetul bielorus nu şi-a-nfrăţit natura cu poezia doar ca modalitate de exprimare artistică. Natura pe care o cîntă el e natura patriei sale, e leagănul natal, de care se simte legat prin mii de fire:
Pe natale locuri — căci aşa ţi-e firea— Capeţi rădăcină, trainic, de nespus.
★
Năzuinţele de libertate ale poporului bielorus, pe care le afirma Kupala în. epoca precursoare Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, se văd împlinite odată cu triumful acesteia. Poetul slăveşte acuma viaţa nouă, în care s-au petrecut uriaşe transformări revoluţionare.
Optimismul poeziei lui Kupala capătă: o nouă tonalitate, sprinţară, dac-am putea-o numi astfel, în care se reflectă vitalitatea şi dragostea pentru o nouă viată a 'unui popor eliberat. Poetul nu cade în idilism, poeziile lui fiind mereu străbătute de o nedesminţită robusteţe, firească poporului.
întreaga viaţă a satului bielorus îşi schimbă înfăţişarea datorită transformărilor revoluţionare. Ţăranul îşi leapădă întunecata haină a unei vieţi de mizerie şi îmbracă straiul de sărbătoare al unui trai îfloare primeşte dreapta răsplătire a muncii sale. Frăţescul ajutor al muncitorilor de la oraş modifică radical aspectul satului, care-se civilizează:
Unde-s cătunele-nşirate Suna-vor fabrici, victorios, Şi-atunci, ca razele curate, Va năvăli lumina-n sate Stingînd opaiţ fumegos.
Nenumărate poezii a-nchinat poetul Ianka-Kupala minunatelor realizări ale societăţii sovietice. De o deosebită vigoare şi actualitate sînt versurile care îndeamnă poporul sovietic să-şi străjuie cu vigilenţă hotarele şi la nevoie să dea agresorilor o ripostă zdrobitoare. Poezia „Vechile tranşee'1 este elocventă pentru tăria ei combativă.
Dacă în perioada prerevoluţionară Kupala îşi alege majoritatea eroilor poemelor de extindere epică din mediul ţărănesc, în anii continuei dezvoltări a patriei socialise, alături de figuri luminoase ele colhoznici, apar de sub pana poetului, bărbăteştile-chipuri ale muncitorilor sovietici. De preferinţă, eroii sînt muncitori, a căror activitate e legată strîns de înflorirea satului colhoznic.
Operaţia de m,are amploare a asanării mlaştinilor Poleziei, în scopul fructificării lor agricole, inspiră lui Kupala largul poem „Pe malurile Oressei". Această acţiune smulge la viaţă o întinsă regiune, care datorită vitregiei naturale, osîndea o întreagă ^populaţie la înapoiere. Furnicarul unui astfel de şantier este bogat în conflicte.. Conştiinţele înaintate înfruntă şi înjrîng mentalităţile retrograde şi piedicile naturale,, relevîndu-şi înaltele calităţi morale. în compoziţia poemului, Kupala adoptă versul
PENTRU TRIUA1FUL PĂCII
251
de metrică scurtă, popular, care-i permite în iureş de avîntate strofe să descrie elanul colectiv.
Tanha Kupala şi-a definit în nenumărate poezii calitatea de interpret al năzuinţelor poporului, conturînd trăsăturile morale ale poetului combativ, şi expunînd conţinutul unei adevărate „ars poetica".
Probitatea poetului se vădeşte în voinţa lui de a-şi, păstra intactă, în pofida oricăror tentaţii sau constrîngeri, îngemănarea cu poporul:
Nu-i cîntu-mi zis de-o strună mituită Nu-i poţi găsi o vină-atît de grea .
Şi nici un sunet n-o da asupririi, Nu va primi o slujbă de lacheu.
Acelaşi e şi sensul profund care se desprinde din frumosul poem „Curganul".
Tema misiunii poetului, prin definire proprie, revine şi în poeziile scrise după revoluţie.înlăturarea oricărui zăgaz îi smulge poetului strigăte de bucurie:
Acuma gîndu-mi zboară ca şoimul,
departe — Şi liber şi mîndru e cîntul mereu.
Cu un an înaintea morţii, care a survenit în 1942, Kupala, ca şi cum s-ar fi socotit la capătul creaţiei lui, socoate venit momentul să aducă prinos de recunoştinţă celui care i-a insuflat forţă întregii sale opere;
Pentra-a cîntărilor putere Poporului drag mulţumesc, Eu le cîntam cîndva-n durere Azi altfel cîntu-mi făuresc.
Poporului recunoştinţă Pentru-al poetului cuvînt!
★
Tălmăcirea volumului de „Versuri alese"' de lanka Kupala se datoreşle Suzanei Delciu. Traducătoarea a reuşit să păstreze în mare măsură ritmul, coloritul, şi frumuseţea versului poetului bielorus, în special în traducerea poemelor „Eu şi ea", „Curga-nul" „Pe malurile Oressei" şi multe din poeziile mai mici.
Uneori, forţată de necesităţi tehnice, traducătoarea a introdus cuvinte de prea puţină frumuseţe poetică. De exemplu: „flamă", în loc de flacără, „căpătîi" în loc de capete. Alteori, dă dovadă de incorectitudini logice. In poezia „Nu sînt poet" dalînd din 1907,. versul original tralînd despre fericire: „Toţi o ştim noi — e multă sau puţină" a fost tradus cu „Dar ea, de curînd,pe la noi s-a ivit" — ce evident nu corespunde realităţii istorice. In versul din poezia „Acolo", „Deci sus! Şi tari fiţi, zid de piatră. Pe lîngă orişicare drum", prezenţa particulei „lîngă" e lipsită de sens. De asemeni, „Hotarul ţării, ce nu doarme" ar vrea să spună despre duşmanii care nu dorm la hotarul ţării, dar în felul în care e exprimat, versul n-are înţeles.
O mai mare exigenţă din partea traducătoarei, ar fi înlăturat deficienţele mai sus menţionate. O observaţie ar fi de făcut, şi editurii, asupra notei biografice în care nu se indică anul morţii lui Kupala, cititorul neavertizat putîndu-l socoti în viaţă, şi asupra introducerii poemului „CurganuV~ în secţiunea dedicată poeziilor şi nu în cea a poemelor, conform ediţiei originale.
O. Starck
PENTRU TRIUMFUL PĂCII *)
Vorbind la cel de al doilea Congres al scriitorilor sovietici despre literatura progresistă a lumii, N. Tihonov semnala printre operele de frunte ale literaturii canadiene contemporane romanul lui   Dayson Carter
„Viitorul e cu noi", apărut recent în traducere şi în ţara noastră.
Dayson Carter este un renumit savant şi scriitor canadian, un eminent activist pe tărîm social.
) Dayson Carter „Viitorul e cu noi", E.S.P.L.A.
252
MIHAIL COSMA
Autor a numeroase lucrări ştiinţifice cu caracter publicistic, Dayson Carter s-a făcut cunoscut prin interesantul eseu „în ce constă răul?'1, consacrat analizei marasmului vieţii economice a Canadei actuale, devenită semicolonie americană. în opinia publică mondială, Dayson Carter şi-a cîştigat celebritatea prin cartea sa de largă popularitate „Arma secretă a Rusiei", publicată în timpul celui de al doilea război mondial şi în care se ocupă de ştiinţa sovietică.
In 1945, scriitorul întreprinde o călătorie prin Uniunea Sovietică, iar la întoarcerea în Canada, împreună cu soţia sa, Charlotte Carter, scrie reportajul „Noi am văzut socialismul", mărturie lucidă a unui savant şi literat despre superioritatea sistemului socialist, mesaj de caldă şi sinceră admiraţie pentru patria lui Lenin-Stalin.
Avînd, ca titlu cuvintele devenite lozincă dintr-un sclipitor discurs al lui Ilya Ehren-burg, „Viitorul e cu noi" este un roman despre realităţile vieţii din Canada actuală, o carte care vorbeşte despre lupta pentru pace. Străbătut de un puternic spirit polemic, scris cu multă vervă, romanul prezintă o serie de eroi vii şi fapte de o mare veridicitate, care acţionează cu putere asupra conştiinţei cititorului.
Două lumi se înfruntă în romanul „Viitorul e cu noi"; de o parte lumea inginerului constructor Allan Baird, a ziaristului comunist, Michael Languor, a pastorului Finlex şi a altor oameni cinstiţi, iar dc cealaltă parte cîţiva potentaţi odioşi şi veninoşi, reprezentaţi de boss-ul Raimond Farnoy, agentul de presă Morton Cain, profesorul — pe care unul din eroi îl numeşte „cocotă academică" — întruchipat de Leonard Sommerville şi alţii.
La începutul cărţii, Allan Baird, eroul în jurul căruia gravitează întreaga acţiune, socoteşte politica o „afacere murdară"; pasionat cercetător al ştiinţei, de o integritate morală avînd puritatea cristalului, inginerul nu vede nimic în lume dincolo de casa şi laboratorul său-, dincolo de clocotitoarea sa dragoste pentru Cora, soţia lui, pe care în glumă o numeşte descoperitoarea „elixirului" fericirii sale.
Allan  Baird  nu   este   un    comunist şi
nici nu împărtăşeşte convingerile comuniştilor. Mai mult, prin soţia lui, fiică a unui miliardar — ar fi părut poate firesc ca inginerul să fie atras spre lumea „regilor" neîncoronaţi ai diverselor produse industriale, ' fie ele avioane hipersonice sau chiloţi de damă din nylon „invizibil", o invenţie ultrarecentă. Totuşi, Allan Baird, optimistul, însetatul de viaţă şi fericire este sincer revoltat de cinismul, de invitaţia odioasă, sprijinită de fabuloase promisiuni băneşti pe care i-o face unul din coproprietarii fabricii. „Partea proastă e că invenţia dumitale îi va ajuta pe oameni să trăiască mai mult. Acum, însă, se cere să născoceşti ceva cu care să omori oamenii mai repede".
Atitudinea lui Allan Baird faţă de problema păcii devine piatra unghiulară a atitudinii sale faţă de viaţă, faţă de societate. De fapt, unul din meritele esenţiale ale cărţii constă, tocmai, în faptul că înfăţişează căile concrete, tipice, pe care oamenii din cele mai diferite straturi ale societăţii ajung să participe la lupta pentru pace.
Reacţiile eroului central sînt urmărite cu o migală şi cu un simţ al realităţilor demne de pana unui mare cunoscător al psihologiei umane, dar totodată şi a motorului care pune în mişcare viaţa societăţii.
Oglindind încadrarea în lupta pentru pace a oamenilor din diferite straturi ale societăţii, romanul lui Dayson Carter are meritul deosebit că demască metodele mac-carlhyste folosite de reacţiunea americană pentru intensificarea isterici războinice şi atomice.
Esenţa acestor odioase metode asupra cărora romancierul îşi îndreaptă ascuţişul satirei sale necruţătoare este expusă clar de una din . uneltele „bossului" Raimond Farnoy, agentul de presă Morton Cain, cel care îi stimulează gîndirea după o metodă proprie (alcool   plus   „extaz"' freudian).
Desfăşurarea romanului lui Carter culminează prin procesul intentat partizanilor păcii şi elementelor progresiste, proces sprijinit pe declaraţiile calomnioase ale profesorului Sommerville, un tip odios, care din aşa zis „prieten" al păcii cum căutase să se arate la început, pînă ce Bairdîi arătase
PENTRU TRIUMFUL PĂCII
253
intenţiile sale, îşi dă arama pe /aţă şi se alătură com.plotului reacţiuni i împotriva luptătorilor pentru pace.
Scriitorul, nu a avut nevoie să afabuleze; toate faptele pe care le prezintă cartea sa le-a găsit în realitate — ele constituie o reflectare directă a multor procese înscenate de reacţiunea fascistă după acelaşi calapod şi avînd o lungă tradiţie, de la cazul Thomas Muni şi pînă la incendierea Reichstagului, de la suprimarea lui Sacco şi Vanzetii pînă la electrocutarea soţilor, Rosenberg şi aruncarea în închisoare a conducătorilor Partidului Comunist din S.U.A.
Romanul conţine numeroase pagini scrise cu patos şi încredere nestrămutată în triumful adevărului, în triumful cauzei păcii şi a viitorului. Asemenea pagini sînt, de pildă, cele consacrate descrierii rezistenţei, a faptelor cu adevărat eroice ale bălrînului comunist Michael Langner. Din spitalul unde este păzit cu străşnicie de cerberii lui Morton Cain şi unde este adus după ce este zdrobit în bătaie, Langner găseşte totuşi posibilitatea de a trimite redacţiei reportajele ce demască înscenarea boss-ilor.
Mari merite are romanul lui Carter în prezentarea activităţii comuniştilor. Astfel, spre deosebire de unele romane ale scriitorilor progresişti din apus, în care chipurile comuniştilor sînt prezentate încă în chip palid, în. cartea lui Dayson Carter ei apar ca nişte oameni vii, dotaţi cu multă personalitate, luptători „în carne şi oase", pe care duşmanii nu reuşesc nici să-i înşele şi nici să-i intimideze. Asemenea luptători sînt Teold. Kerby şi studentul comunist Calein Finley. Scena confruntării acestor doi eroi, în care ei. se comportă cu multă tărie, dovedind o rezistenţă morală de ne-înfrînt, aminteşte de procedeele asemănătoare folosite de hitlerişti în Uniunea Sovietică, în cele din" urmă dovedite cu totul neputincioase în. faţa fermităţii de neclintit a omului nou — „arma secretă" a comuniştilor.
De aceea nu putem fi de acord cu observaţia nejustă din prefaţa romanului în. care se susţine că: „Dayson Carter nu reuşeşte să
contureze destul de puternic figurile comuniştilor, el nu arată decît schematic lărgirea orizontului lor politico-ideologic, influenţa lor asupra maselor". (Horia Liman).
In schimb, ni se pare întru totul justă observaţia din prefaţă după care o lipsă destul de serioasă a. romanului lui Carter constă în insuficienta conturare a rolului pe care îl joacă, în acţiunea de spargere a unităţii muncitoreşti, social-democraţia de dreapta.
Dacă din acest punct de vedere romanul lui Carter păcătuieşte, dacă el nu evidenţiază cu claritate ideea că lupta împotriva orîn-duirii. capitaliste este indisolubil legată şide lupta pentru demascarea agenturii oportuniste din rindurile clasei muncitoare, merite, deosebit de mari îi revin, autorului In conturarea unui alt tip de intelectual, a polului opus lui. Allan Baird, reprezentat prin abjectul Leonard. Sommcrville.
Chipul lui Leonard Sommerville, modul lui de viaţă, filozofia şi vederile lui întruchipează simbolic, ca un, munte de putregai, întregul arsenal de care se foloseşte reacţiunea americană pentru a-şi explica pretenţiile la dominaţia mondială, pentru a narcotiza conştiinţa maselor. UHlizind tonurile coro-zive ale satirei, romancierul reuşeşte să creioneze portretul unui reprezentant tipic al filozofiei reacţionare, care nu este numai un eclectic vulgarizator, ci şi un. „gînditor" ce caută şi găseşte un „modus vivendi" ideologic pentru concepţiile găunoase ale burgheziei capitaliste.
Esenţa criminală a concepţiilor lui Somer-ville este sondată în profunzime de autor şi. nu numai cu intenţia de a caricaturiza, ci de a lovi cu patimă, cu ură în şandramaua fabricanţilor de noroi filozof ic ai reacţiunii.
Arătînd prin imagini artistice că problema păcii, este o chestiune vitală care interesează pe orice om de pe suprafaţa globului, romanul lui Carter constituie un document mobilizator, o carte de mere actualitate care demonstrează un adevăr măreţ al vremilor noastre: „Cauza păcii este de neînvins!"
Mihail Cosma
254 V. N.
„TÎNĂRUL SCRIITOR* Nr. 4, APRILIE 1955
$i în acest număr ai revistei poezia se menţine în frunte. Nicolae Tăutu în „Mausoleul" şi Virgil Teodorescu în „De-am aduna oceanul" închină versuri inspirate marelui conducător al omenirii progresiste, V. I . Lenin, la cea de a 85-a aniversare a zilei sale de naştere. E de semnalat cu acest prilej, revenirea la o activitate poetică mai intensă a lui Virgil Teodorescu, care a început să publice mai des în revistele noastre, de la o vreme încoace.
O poezie care suscită interes, intitulată „Judecata", publică Al. Andriloiu. Poetul face un rechizitoriu asupritorilor din toate orînduirile, celor care au domnit în „grădini suspendate" şi au scris porunci pe papirusuri pentru măcelărirea popoarelor, celor care au distrus civilizaţia incaşilor, au ars pe Giordano Bruno şi pe Galileu, celor care astăzi ameninţă cu bomba atomică. In antiteză, poetul ridică în slavă munca paşnică a oamenilor simpli, adevăraţi făuritori ai istoriei. Prin viziunea ei largă, „Judecata" se înscrie ca o meritorie încercare de poezie filozofică. Spunem încercare, deoarece pînă la veritabila poezie filozofică, în care ideile capătă forma emoţională a imaginei şi o profundă solemnitate, poetul mai are de urcat cîteva trepte. Deocamdată versurile lui Andriţoiu enumără fapte — iar comentariile de ordin general care ar trebui să dea sevă poeziei sînt de un patetism mediocru'.
A fi înseamnă luptă şi lumină, A li înseamnă pace, bucurie, etc.
ori numai grandilocvente:
Priviţi-mă-s puternic, prometeic, voi mărunţimi ai urii şi ocării, priviţi-mă-s măreţ şi epopeic, etc. etc.
Aceasta dovedeşte că poetul deşi a remarcat evenimente semnificative din istoria umanităţii, n-a avut o idee personală proprie atunci cînd a fost vorba să interpreteze întregul proces istoric. Ca şi în, alte scrieri ale sale, în versurile intitulate „Cînd teii-s înverziţi", Florin Mugur se vădeşte a fi un tînăr poet al adolescenţei. Poetul se complace în plimbările pe sub castanii în floare, simţindu-se „brav căpitan pe-ale visării
năvi". In momentele de grea încercare, simţirilor adolescente li se adaugă o atitudine de maturitate:
Nici cînd lovim din faţă ucigaşul, Cu forţa unui mare adevăr, Nu-şi pot afla în inimă sălaşul Copilăreşti sfieli şi-nduioşări.
Amestecul acesta de gingăşie şi. forţă, de naivitate şi încruntare serioasă constituie nota originală a poeziei „Cînd teii-s înverziţi", precum şi a drumului de creaţie pe care păşeşte tînărul poet. Acelaş elan tineresc se degajă şi din poeziile publicate de Mihaela Monoranu; „Poetul sovietic", „Prietenii" şi „Bamura de alun."
Izbucnite dintr-un sentiment puternic de ură, ui%eori cu răbufniri violente, sînt versurile Doinei Sălaj an din poezia „Strada eroului necunoscut". Ne rezumăm a transcrie unul din fragmentele cele mai bune. E vorba'de un personaj din lumea „bună" de altă dataşi care astăzi cată cu venin şi duşmănie la orînduirea nouă din ţara noastră:
O, te cunosc, te ştiu, îmi amintesc De traiul tău trecut, împărătesc. Şi îţi cunosc şi visul tău de-acum, Dansînd drăcesc prin flăcări şi prin fum. Pe un mormînt imaginar tu duci Imaginare, braţe reci, de cruci. Din sîngele celor aprinşi pe rug Ar creşte sclipitorul tău belşug.
După cum vedem, numărul de faţă al „Tînărului scriitor", continuînd tradiţia bună,cîştigată de la o vreme, oferă cititorului un buchet de poezii bogat, proaspăt, viu colorat. Nu ne îndurăm, să trecem mai departe, înainte de a discuta poeziile „Jurămînt" şi „Pămîntul ţării mele" de Grigore Hagiu, nume care apare pentru prima oară într-o publicaţie. Versurile de început ale „Ju-rămîntului", în care poetul evocă plecarea în război a tatălui său, arată calităţi reale. Descrierea faptului nu se face la întîmplare ci în. scopul de a crea o atmosferă. Culorile aruncate de poet asupra tabloului reuşesc să transmită cititorului sentimentul de jale şi de apăsare sufletească:
TINARUL SCRIITOR Nr. 4
255
într-o zi cu trist şi palid soare, Fără glas de mierlă sau porumb, Echipat ca un soldat de plumb, Tata s-a pierdut încet spre zare.
"Ţepii bărbii, greul din privire, Haina cu miros de militar, Plînsul mamei obosit şi rar Mi-au rămas adînc în amintire.
Anume şovăire între descrierea poetică a .realităţii şi convenţionalism nu-i e străină poeziei amintite şi nici celei intitulată „Pămîntul ţării mele'1, fapt care arată că poetul va trebui pe. viitor să lupte cu hotă-rîre împotriva acestei slăbiciuni — spre a ■valorifica ceea ce e preţios şi propriu talentului său.
Asupra materialelor de proză din revistă nu se poate face o aprecire unitară. Reuşită este schiţa lui Pop Simion, — „Secol nervos",care confirmă talentul de prozator al acestuia. Pop Simion are talentul de a crea oameni şi de a povesti întîmplări într-un mod captivant. Schiţa de faţă constituie un progres faţă de cele publicate de tînărul scriitor pînă acum. Pe un şantier, autorul, ca reporter, reîntâlneşte pe unbătrîn arhitect— care sta ca stupefiat privind ritmul necrezut de rapid în care se desfăşurau lucrările. „Secol nervos — asta nu e bine", îşi spune mereu nemulţumit bătrînul. mare admirator al tehnicei apusene şi mai ales al celei austriece. Dar într-o bună zi un excavator sovietic, sosit de curînd pe şantier, îl uluieşte pur şi simplu pe bătrînul arhitect. Ca pasionat om de meserie, el stă cu ceasul în mînă şi cronometrează mişcările colosului, scoţînd exclamaţii de surpriză la constatarea imensului randament al lucrului efectuat. Şi tînărul prozator care comentase pe tot parcursul schiţei atitudinea personajului, scoate această concluzie cu înţeles simbolic: „Mi se părea că am lăsat acolo, în larma şantierului, nu făptura pirpirie a unui inginer bătrîh, ci făptura mirata, făptura în miniatură a unui veac •apus, depăşit, care cronometrează cu ajutorul unui ceas viaţa unui şantier, cronometrează pulsul sănătos al secolului nostru..."
Celelalte lucrări în proză suscită unele rezerve. E vorba, în speţă,    de reportajul
„Podgorii" de Traian Coşovei şi schiţa „Ora două după miezul nopţii" de Constantin Potîngă. Reportajul lui Traian Coşovei poartă un titlu înşelător. Deşi se referă la nişte schele de gaz metan, se intitulează „Podgorii"... Dar cititorul nu e atît lezat de faptul că în loc de vin i se prezintă gaze naturale, cît mai ales pentru faptul că Traian Coşovei literaturizează în mod excesiv oamenii şi întîmplările descrise. Geologul Oprescu, aflat în centrul reportajului, ţine lecţii savante despre aşezarea straturilor de pămînt, despre ceea ce a fost în trecut şi n-o să fie în viitor cu sondele sale — fără să aflăm prea multe despre caracterul său. In schimb, autorul are mania comparaţiilor abstracte. Pe geolog îl compară cu un „duh al oraşului" — un tip de colecţionar de antichităţi. Pe un sondor pe care îl întîlneşte îl compară cu un profesor. Traian Coşovei îşi dă multă silinţă să descrie cu exactitate şi amănunţit peisagiile şi munca oamenilor. Totuşi, reportajul nu este interesant. Fapte şi oameni nu rămîn în amintire. Cred că aceasta se datoreşte faptului că autorul îşi închipuie că reportajul se mărgineşte la reproducerea evenimentelor cotidiene, mărunte din viaţa oamenilor. Reporterul a umblat cu geologul Oprescu, a vizitat cîteva sonde, a ascultat explicaţiile specialistului, apoi le-a transcris conştiincios pe hîrtie. Dar atîta lucru nu este suficient. Reportajul devine operă literară în măsura în care cotidianul e ridicat la înălţimea faptului semnificativ, capătă relieful unui lucru neobişnuit. Geo Bogza, deşi tratează fapte mărunte, uluieşte pe cititor prin semnificaţiile neobişnuite pe care le relevă. Traian Coşovei caută să remedieze slăbiciunile din conţinut prin, literaturizare, făcînd digresiuni .şi comparaţii abstracte. Iar la sfîrşit, cînd reporterul declari despre eroul său: „El—da, era o putere, UN OM stăpîn, al adîncurilor şi al luminii. Vieţii, luminii pătimaş îndrăgea, scormonea adîncul pămîntului..." afirmaţia sună în gol.
In schiţa lui Constantin Polîngă este evocat actul de eroism al unui tînăr acarde la căile ferate, Constantin, care cu preţul vieţii lui salvează un tren de la deraiere. Surprins noaptea de bandiţi sabotori în
256
V. N.
cabina lui, imobilizat cu frînghii, el reuşeşte să răstoarne un felinar, provoacă un incendiu şi cu riscul de a fi ars de viu, avertizează trenul ce se apropie de primejdia existentă. Schiţa are însă stîngăcii evidente care îi reduc simţitor valoarea. După un. început cuminte (înfăţişarea venirii la serviciu a lui Cristian şi instalarea lui în cabină), subit, jără nici o pregătire prealabilă sau măcar vreo sugerare, năvălesc trei indivizi mascaţi, îl leagă burduf şi dispar în pădure. Surprinzătoare înnodare a conflictului] Noi, care ne aşteptam la o poveste tihnită, ne-am pomenit dintr-odată în plină aventură. Cititorul e mai uluit decît însuşi eroul care zace pe podele cu mîinile legate şi prin mintea căruia trec „zeci de gînduri". Procesul de conştiinţă ui tînărului însă e complet convenţional. Prin faţa ochilor săi defilează, fata care-l. iubeşte, trenul încărcat cu „atîtea combine care ar face minuni pe zeci de ogoare..." In primul moment, Cristian, cuprins de slăbiciune, e gata să renunţe la actul eroic. Dar iată că din nou îi defilează prin faţa ochilor chipul iubitei şi apoi trenul: cum se va mai uita Geta la el cînd va şti că n-a fost în stare să salveze de la pieire trenul... Zeci de maşini pe care le aşteptau, mii şi mii de ţărani. Frămîntarea apare ca o ciocnire de motive abstracte şi deci neconvingătoare. La aceste scăderi ale schiţei se pot adăuga şi observaţii critice cu privire la folosirea limbii literare. Constantin Polîngă scrie: „el nu va mai putea vedea niciodată cu ochii lui asemenea tablou..."Precizarea: „cu ochii lui" e inutilă, ca. şi cuvintele „în dezordine" din fraza: „Gîndurile i se învălmăşeau fără contenire în dezordine...",
fiindcă tnvălmăşirea presupune de la bun început dezordine. „Cristian închise ochii. Ii strînse cît putu. Nu-i desfăcu multă vreme". A închide ochii e bine spus, dar a strînge şi a desface ochii — aşa cum se înţelege din. context — e prea din cale afară.
In sectorul criticii literare se relevă interesantul articol al lui M. Novicov, intitulai „Poezia, creatoare de dragoste nouă—", cu privire la poezia lui V. V. Maiakovski. Scris într-un stil patetic, articolul se ocupă de o latură foarte însemnată a poeziei maiakovski ene: lupta împotriva moralei burgheze şi. mic-burgheze, ternă literară în care poezia noastrărămîne încă tributară trecutului. Folosind unmalerialinedit din versurile lui Maiakovski, nelraduse în romîneşle — articolul prezintă un interes deosebit pentru scriitorii noştri /naturi şi tineri — mai ales prin faptul că atrage atenţia asupra unor obiective de luptă de imediată actualitate.
Bine scrisă, adeseori cu'an condei „artist" şi cu multă înţelegere a fenomenului dramatic, este cronica Ecaterinei Oproiu despre piesa lui Virgil Stoenescu „Drumul soare lui". Deşi face observaţii critice substanţiale, care ţintesc în însăşi structura piesei, cronicara, fără să. renunţe la exigenţa cea mai înaltă, se adresează autorului pe un ton cald, menit să nu-l descurajeze ci să-l facă să înţeleagă mai bine natura slăbiciunilor lucrărilor sale. Sperăm că Ecaterina Oproiu, care scrie nejustificat de puţin în ultima vreme, va publica mai des în revistele noastre. In sectorul criticii, revista are o mulţime de rubrici pe care cititorul le urmăreşte cu mult interes.
V. N.