CUPRINSUL
Pag.
TUDOR ARGHEZI: 1907 .................................................. 5
★
MARIN PREDA: Moromeţii (roman, partea I-a) .......................... 23
★
ALFRED MARGUL SPERBER: Tilman Riemenschneider  (în romîneşle de I. Mătăsaru) ; Minerii din Anina scriu lui Paul Robeson (în romîneşle de Al.
Philippide) ; Să poată-n tihnă orice om dormi (în romîneşle de I. Mătăsaru) 120
NICOLAE TĂUTU: Semnătura............................................ 125
SANDA MOVILĂ: Aducerile-aminte........................................ 126
★
LUCIA DEMETRIUS: „Atenţiune, copii!" (piesă în 3 acte).................. 130
★
PETRE SOLOMON:.Oglinda; Gunoierul; Printr-o vitrină; Domnul cu căţel.. .. 187
DEMOSTENE BOTEZ: Inimii mele; împăcare; Ştafeta generaţiilor .......... 191
★
WALT WHITMAN: Europa (în  romîneşle   de Mîhnea Gheorghiu)- .......... 195
LITERATURA REALISTĂ ÎNTRE 1920 şi 1944
EUGEN CAMPUS: Ibrăileanu şi teoria selecţiei artistice ..........,.......... 202
TEORIE ŞI CRITICĂ
PETRU DUMITRIU: Povestitorul vremurilor noastre ...................... 220
AL. OPREA: însemnări despre proza lui Franc isc Munteanu ................ 226
LUCIAN RAICU: Konst. Fedin: „Fraţii" .................................. 241
RECENZII
R. PETRESCU: Povestirile lui Titus   Popov ici .......................... 250
ION STOICA: „Vieţi împlinite"............................................ 252
M. BUCUR: „Coliba unchiului Tom" ...................................... 254
TUDOR   A HGHEZI
19 0 7
CUVINT ÎNAINTE
In anii nouă sute şapte, Ca din senin, în Marte, într-o noapte, S-a rădicat spre cer, din Hodivoaia Şi din Flămînzi şi Stălineşti, Văpaia.
Şi s-au aprins de-a latul ţării, mii De luminări şi de făclii, Ca la un Paşte şi o înviere, Facle şi vipii şi-opaiţe stinghere.
Cum ia-n biserică la noi Un mugure de foc, ca un altoi, în vîrf un fir de luminare, Din sfeşnicul icoanei fiecare, Aşa, din sat în sat, se-ntinse Amurgul grînelor aprinse, Că flacâra-ncepea să joace De-a rîndul pe pătule şi conace.
Era să fie sărbătoare
Sau slujbă de înmormîntare?
Urlau şi cîinii-n haite la năvală.
Ajută Doamne, ţara-i în răscoală.
PE RÂZĂTOARE
S-a tot întins din luncâ-n sat Şi-a mai lăţit fîşia cu-o brazdă, la arat. Moşia îi ajunge pînă la noi în casă. Aproape n-are omul pe unde să mai iasă. Şi se făcu moşia de două ori mai mare. Din suta de pogoane în sută de hectare. Nu se mai ţin de-ogradă nici cloştile cu pui Şi ele pasc cu mieii azi pe moşia lui, A hoţului bătrîn.
TUDOR ARGHEZI
Ni-i ia şi ni-i închide, făcîndu-se stăpîn, Şi pentru cai şi vite plătim atîta gloabă, C-am cumpăra cu banii moşia, mai de grabă. Moşneni, din vechi, pe ţarini, pădure şi imaşi, Ajunserăm şi-n casa străbună chiriaşi. Ne-arn plîns la stăpînire-n deşert, că e mai tare Cel burduşit mai  bine de pungi în buzunare.
Nu căuta dreptatea domnească, frăţioare,
Ia pe ciocoi,   ca hreanul, şi dă-l pe râzătoare.
DUDUIA
E-o domnişoară-naltă, subţire şi trecută Şi nu e nici femeie de tot şi nici bărbat. ■, Cu noaptea-n cap se duce la plug şi semănat, La seceră, la coasă, călare şi ciufută.
Au vrut să o mărite. Duduia nu se lasă Şi ofiţerii sprinteni şi grangurii peţiţi, Cerînd-o de poţie, plecau dezamăgiţi, Că nu-i nici unul vrednic de mîna ei osoasă.
Era rostirea vie, în carne, simţ şi minte
A unei noi fiinţe, de-al treilea tipar.
In loc de fraga gurii-i crestat un buzunar,
Şi-n   loc de trup   se-ngustă un sac de oseminte.
Femeie nefemeie, la bine şi la rău, Turtită ca o tavă şi-un sul de rogojină, Sătulă de-ntuneric, scîrbită-i de lumină, Făptură ne-mplinită şi fată fătălău.
Citind, închisă-n casă, cărţi groase, pe alese, Văzu deşteptâciunea, afunsă de prisos, Că nu dă mîngîiere şi nu-i e de folos, Şi-a-mbătrînit pe slove şi pagini ne-nţelese.
De ani de zile-ncoace, mînia se răzbună. Şi-a împletit gîrbaciul şi   l-a-nnodat cu plumb, Şi alungind ţăranii prin grîu şi prin porumb, Harapnicul se-abate pe spete şi răsună.
Spinările-s zdrelite şi deştele zdrobite
De cnutul domnişoarei cu cizme şi nădragi,
Că a sluţit călare o sută de iobagi,
Şi sumedenii, prinse-n zăvoiul ei, de vite.
Duduie, carabina îţi spînzură de şea Si te-nsoţeşte-n raită din zori căţeaua cîrnă. Ea muşcă, asmuţită, apucă şi se-atîrnă, Duduie, răfuiala a şi-nceput. Păzea!
1907
SONET
-Alecu Iliescu partidul liberal La pus pe Olt mai mare, şi uns pe cinci judeţe E cel ce-a spus odată-n Senat, în tinereţe, Primatul Romîniei că-i auto fecal.
E bivolar de seamă şi faţă între feţe
Şi dictator de ţară, ilustrul animal.
El zice: „Nu te-nlinde, te rog, la caşcaval11,
Argumentînd politic şi vrînd să te şi-nveţe.
Nu poale trece nimeni, cum spune el, nici mort, De Olt, fără să aibă în sîn un paşaport. Are jandarmi la ordin fanaticul de zbir.
Bărbat de mare vază la centru şi la şef, El guvernează, neică, energic după chef, Cu trei principii: Mata, Te bag şi Ai sictir.
a Iliescu-n curie, la conac, Sînt adunaţi, aduşi, ţăranii, Toţi cîţi ai căror ochi nu-i plac Stăpînului moşiei Merişanii.
Sînt cei mai teferi oameni dintr-un sat,
Dar i-au stîrnit boierului gras hula,
Că, tot hrăniţi cu ceapă şi păsat,
Nu-şi scot din cap, să-şi ţie-n mîini căciula.
Şi mai deştepţi decît stăpînul lor, Nu-ncep, vorbind, cu „poate" şi cu „dacă", Şi, în auzul treaz al tuturor, Ştiu să răspundă, cum şi ştiu să tacă.
Legaţi la coate,-i numeri: sînt o sută Şi, înşiraţi la rînd, în rotogol, Ca la o horă încă- nc-ncepută, Şi de la ei la masă-i locul gol.
La masa mică, beau tutun, cafele, Un ofiţer, în şoapte cu j'upînul, „Ascullă-ncoace", zice: „Colonele, „începi cu cîte doi, cu cîte unul?"
Aflîndu-se cu salul în război, Găseşte că măsura înţeleaptă, E să înceapă lot cu cîte doi, Şi oamenii pricep ce îi aşteaptă.
COCONUL ALECU
1
TUDOR ARGHEZI
COCONUL ALECU
F 2
ITemeile, copiii şi toţi ai lor veniră
Cu ţipăt, să cunoască legaţii cum se-nşirâ.
„Nu vă lăsaţii mîncaţi-l de viu, sâ-l arză focul,
„Că spurcă unde sade, nemernicul, şi locul.
„Zmuciţi-vă din funii pe el, lovi-l-ar boala.
„Măcar un stîrv ca ăsta să ne fi dat răscoala!
„Nu te-ncrunta încoace, boierule, aşa,
„Că am făcut prinsoare şi noi pe pielea ta.
„Odată şi odată te-om prinde noi în sat
„Şi-ai să plăteşti, fupîne, cu vîrf şi îndesat,
„Te-om descînta noi, noaptea, să crape-n tine fierea.
„Ce n-a putut bărbatul o face şi muierea".
Trei sate, adunate furîmpre/ur, grămadă, Zbierau de suferinţă la stîlpii de ogradă, Ca staulul de vite, în fierbere, cînd rage. Ameninţau cu puşca, ele strigau: „Păi, trage!" E palid Iliescu, turbat şi mohorît Muierile îl scuipă: „Ciocoiule borîl!"
COCONUL ALECU
3
JL/eodată, colonelul avu un gînd al lui, Care nu-i vine lesne orişicui, Strigînd ţăranilor legaţi cu funii, „Drepţi!" Dar n-a mişcat niciunul. „Puteai să le aştepţi". Răspunse Iliescu, „Tîlharii-s lot tîlhari". In ceasurile grele vin gîndurile mari Şi colonelul zise: „Acum strigaţi cu toţii „Trăiască generalul!" că ne stîrpeşte hoţii. „Că ştie Averescu războiul cum sâ-l facă, „In ţară cu plugarii şi oamenii de clacă. „Strigaţi au ba?". Niciunul nu mişcă şi nu strigă. Se-aude doar alîla: „Pămînt şi mămăligă!" „Trăiască generalul!" mai zise el odată, „Că ne-a scăpat de şarpe şi limbă-nveninată „Şi-a mîntuit în ţară odrasla boierească. „Tot nu strigaţi niciunul din voi să ne trăiască?" Atunci, boier Alecu, scos din răbdări, vai, mamă! Smuci cureaua burţii din loc, cu cataramă. Şi începu pe oameni, cu urletul: „Trăiască!" Pe faţă, peste gură şi pleoape, să-i plesnească.
COCONUL ALECU
4
S-a hotărît! Boierul arată cu cravaşa Şi-alege doi, din rînduri, pe Gheorghe şi Ilie. „Dezleagâ-i, caporale, şi scoate-le cămaşa" Dă ordin colonelul, răstit, ca-n puşcărie.
1907
„Idee minunată, că, ruptă, descusută, „Cămaşa tot e bună la ceva.
„Cînd te gîndeşti, la urmă, că o să am o sută!" Zise boier Alecu, glumind a zeflemea.
.Şi rîseră părtaşii de-această socoteală.
Pe cînd soldaţii, tineri, cu lacrimile-n gene,
Umblau cu-ncetineală,
Tărăgănind, să vie sfîrşitul mai alene.
^Tu mi-ai făcut cafeaua? V-aţi nărăvit cu toţii" Răcni, sorbindu-şi ceaşca boierul. „Fă, ocară, „Ia seama, mi se pare că vă-nhăitaţi cu hoţii!" Cafeaua înjurată se nimerise-amară.
Se-ncruntă şi-ofiţerul: „Ia mai sfîrşiţi odată!" Escorta, patru oameni, duce-ntre puşti pe cei
Aleşi din rînd să-nceapâ pedeapsa comandată.
Un murmur clocoteşte din gloata de femei.
Pornind în ceaţă şase, călcau arar şi strîmb, Şi nu se mai văzură. Trecu şi-un timp şi, iată, Prin boarea ce-ncepuse să bată dinspre dîmb, Râsună-nâbiişite şi gloanţele deodată.
O frâmînlare-adîncă şi-un ţipăt de femei. Boier Alecu, mîndru, se uită înapoi. Comanda: „Luaţi-de-acuma cu şase oameni trei". Boierul: „Să râmînem, eu zic, la cîte doi".
DOINĂ
Ii ţes ţârii, pe gherghef, Fire-n fur, ca de sidef, Să ne sugă, ca pe muşte, Cînd se ţin să nu ne-mpuşte, Toii păianjenii domneşti Stau la pîndă-n Bucureşti Şi apucă, pe furiş, Oamenii-n păienjeniş, Făcuţi ghem, pe dedesubt, Şi-i păstrează pentru supt, Iar păianjenul mai mare Stă în mijloc, ca-ntr-un soare De mătase,
Coase firul şi-l descoase Şi-l aşează, să se joace, Mai încolo, mai încoace, ll înnoadă, îl desnoadâ, împletit tot pe-altă pradă, Ca să prindă, cu năvodul, Inlăuntrul tot norodul.
TUDOR ARGHEZI
Poate nici nu te-ai gîndit Că un băţ doar, de chibrit, Ar da foc într-o clipită, La mătasea împletită.
DOINĂ DIN FRUNZĂ
La Mitropolie-n faţă, Parcă-i slujbă, parcă-i piaţă. Droaie, de cu dimineaţă Ca la urs, ca- la paiaţă, Ca la tîrg şi iarmaroc, S-a-mbulzit, şi nu e loc Să arunci de sus un ac. Tîrgoveţii totuşi tac Şi-ntr-atîta ornenet Scapă şoaptele încet, Numai şoapte;
Parc-ar ji un miez de noapte, Pe muţeşte, ca de frică Spaima mută că se strică. B o mare Adunare.
Deputaţi şi senatori
S-au trezii la cîntălori.
Carnea tremură pe ei,
Ca frecată cu ardei.
Ochii nu şi-i mai închid.
De opt nopţi n-au mai dormit.
N-aţipesc niţel măcar
Că   se-neacă şi tresar.
Cîte un fior de ghiaţă
Le furnică pielea creaţă,
1 ntrebîndu-se-alandala
Cum s-o fi ivit răscoala
Şi de ce şi pentru ce.
Dar mai bine-i a tăce.
Şi-ai îngenunchia pe brînci,
Că păcalele-s adinei.
E ADVOCAT
E advocat vestit dar cam peltic,
Avea ceva sub limbă-ncă de mic,
De cînd umbla cu gîştele prin sat,
Nebănuit că iese un mare advocat.
Dar gură slută poale fi o vină,
Dacă citezi din greacă şi latină
Şi dacă te vădeşti în stare
Să aperi cu doi clasici un hoţ de buzunare
O mare pledoarie dezleagă şi păcatul,
Că hoţul îşi împarte venitul cu-advocatul.
1907
Cînd s-a întors bursierul cu doctorat în ţară,
Nu sînt cinci ani, stătea pe dinafară,
Şi n-avea nici pingelele întregi
Neîntrecutul tînăr om de legi.
Dar şi-a-nţeles chemarea bine
Şi a făcut şi el ce se cuvine,
Cînd n-ai avut nici pat, nici blid;
Că şi-a ales cel mai bogat partid,
Şi s-a înscris fanatic devotat,
Ca să ajungă-ntîi băiat de Stat,
Şi mai tîrziu de-aşifderea bărbat.
A... stat ce-a stat la colţ şi-apoi lungit,
Şi ceasul care sună la vreme, i-a sosit,
Şi n-a sunat dogit.
Cel mai isteţ flăcău din opt copii,
în cîţiva ani făcuse trei moşii.
Sătean de mămăligă şi de ciorbă lungă,
Ştiuse să se facă ciocoi şi să ajungă.
Şi-a mai ales şi-o specialitate,
Moşia cîştigală-n proces pe jumătate.
Ca să cîştige-n fals moştenitorii
Erau mobilizaţi toii autorii,
Franţuzi, germani, romani şi toate
Textele lungi, de prin antichitate.
El aducea, de-acum şi din anţârţi,
La Curte, o căruţă de secretari şi cărţi.
Era o bucurie şi-o mare sărbătoare,
Cînd .maestrul, opt ceasuri în picioare,
Aplaudat de domni şi de cucoane,
Mai dobîndea o mie de pogoane,
Un nou conac, o moară, un rîu şi un suhat,
C-un testament din patru sau unul fabricat.
Dintr-un proces ieşise-n Capitală
Şi-o casă boierească şi mare cît o şcoală.
Birouri, cu intrări şi cu ieşiri,
Ca tihna, de tăcute, a unei mînăstiri.
Uşi leneşe pe ghinduri, cu căptuşeli de piele,
Umplute cu saltele,
Şi secretari cu-o treabă fiecare,
Dactilografe, secretare,
Dulapuri de arhivă, cu dosare.
Hoţiile sublime, afaceri aşa zise, Sînt studiate-n taină, cu uşile închise, Concesii şi contracte, cu drept de monopol. O simplă neghiobie le poate da de gol. Mascată de-o nevoie de stat, de vreo uzină, Se-ntîmplă tîlhăria să iasă la lumină. Un deputat mai gureş sau cu principii sfinte, Uitat să-şi ia răsplata tăcerii dinainte,
TUDOR ARGHEZI
Ameninţă să scoatâ-n vileag, la timp, neuns, Urzeala şi tertipul cu meşteşug ascuns. O izbucnire-a bubei lăuntrice, deodată, Ar mai mînji şi feţe părute fără pată. Un zvon, cîndva, făcuse pe omul de onoare, încrezător în şefii mai mari, să se omoare. Cînd zvonul ar afunge ştiut întemeiat Puroiul s-ar întinde şi-n sus, pîn-la Palat. Dibaci să o strecoare prin Cod, maestrul ştie Să piardă o cărare ce duce-n puşcărie. Reţeta îi aduce în lada din altar Alt aur, milioane, pachet în numerar.
Maestrul e şi-un mare gospodar.
El cheile cămării le poartâ-n buzunar,
La tribunal, la Curtea de Apel,
Casaţie, consilii şi-n minister, cu el.
Se teme fupîneasa că-n lipsă s-ar putea
Să-i fure-o linguriţă de zahăr şi cafea.
De trebuie să-i facă vreunuia vreo plată
Astupă cu spinarea, în uşa-ncet căscată,
A casei lui de fier
LăunUăcul mister,
Grămezile de suluri şi hîrtii
Albastre, cîte-o mie-n pachet, cîteva mii,
Că s-ar putea vreodată să-i ceri să te-mprumute,
La mare trebuinţă, cu lei vreo două sute.
El se păzeşte bine de-asemenea-ntîmplare
Plîngîndu-se într-una că e sărac şi n-are.
Clădit pe temelia unui tarif robust.
Ca să-şi admire capul, şi-a ridicat un bust
La poarta din grădină, cu toate că îl doare
Că nu-i în uniformă de general călare.
S-ar potrivi cu calul sau iapa minunai,
Căci e, din plămădeală, bărbat răscrăcărat.
Mai e şi om de artă, poet, bibliofil
Şi simţitor la toate, încă de mic copil.
Cînd alţi copii scursoarea pe buze-o ling şi-nghit,
El şi-o ştergea cu palma ştei-gînd-o şi pe zid.
Biblioteci legale îi căptuşesc pereţii,
împodobiţi de rame: portretul tinereţii,
Icoane şi tablouri, covoare ţărăneşti
Şi porţelanuri rare, chineze: tăvi şi ceşti.
în mijlocul odăii, un  crucifix splendid
I-arată legătura cu omul răstignit.
De ziua lui, pofteşte la masă pe confraţi Şi ei primesc să meargă, deşi se ştiu furaţi; Căci trebuie. Maestrul stă bine-n lumea mare Şi poate-avea nevoie de-o proptâ orişicare. După ospeţe, jocul de cărţi îndătinat Plăteşte cu dobîndă ce bei şi ce-ai mîncat.
1907
13
Maestrul, orice-ai face, cîşligă el la foc,
Că are pe subt masă şi-n mînecă noroc.
Tu~ţi pierzi pe-ncetul banii, dar el te împrumută
Din ce-ai pierdut cu-o sumă de-asemenea pierdută.
Beţia pătimaşă te prinde şi le fură
Şi ea, ca şi maestrul, la cărţi şi băutură,
încît, cu punga luată mai faci şi datorii
Si-un mezelic la ţuică te ţine zece mii
Si jaful măsluirii pe faţă este-n stare
Să fie datorie numită, de onoare.
Se poate ca la termen să n-ai destul bănet.
Atunci îi laşi inelul şi ceasul amanet.
Bătrînii lui, părinţii, încep să se-nconvoaie.
Cojocul le miroase a brînză, şi a oaie.
Ei vin de zece postii, în car, la Bucureşti,
A-şi  mai vedea vlăstarul şi-aduc de-acasă veşti,
Că leagă bine grîul, săcara şi ovăzul,
Că tremură moşia de spic, cît ţine văzul,
Că vacile-s frumoase, dau scroafele să fete,
Şi cînd vorbesc cu „Dînsul" nu îi mai zic „băiete",
Ci „Domnule Ministru", „matale", „dumitale",
Şi el primind sfiiala parc-ar primi parale,
Părîndu-i râu că plata aceasta-ntîrziatâ,
Nu poate fi în palmă, ca banii numărată.
Obîrşia-l jigneşte, că, din opincă vine,
De taicâ-su-i cam silă, de maicâ-sa ruşine,
Doi bădărani de ţară, croiţi ca din topor,
Lăsînd duhori de cocini, de grajd şi de dihor.
Ar da cîteodată bătrîna să-l sărute
Dar buzele-i sînt parcă-ngheţale şi cusute,
De cînd le-a spus feciorul lor drag, să nu se ştie
Cumva-n bucătărie,
Cum că ar fi părinţii conaşului temut. I-a spovedit de asta, de mult, de la-nceput; Să spuie cuconiţii şi slugilor că fac, Ea-n curte, el în staul, o slujbă la conac.
De-o vreme, advocatul golan, de pînă ieri, Doreşte să se tragă din neamuri de boieri. A pus să se găsească un zapis, vreo hîrtie, Să-i dovedească spiţa de veche boierie, Cu slove-ncîrligate, chirilice, şi, poate, Cu stemă, şoim sau cioară cu ghiare, jumătate. Alăturea de-o spadă şi-un coif vîrît în scul, Să-i facă şi pe plicuri trecutul cunoscut.
Aşa se face, măre, că bietul de ţăran Rămîne singuratic, uitat din an în an. Odrasla lui stricată îl ţine ca pe vite. Să tragă-n jug la moara lichelei ciocoite.
TUDOR ARGHEZI
O RĂZBUNARE
Nu era încă nouă-sute-şapte,
Dar nu curgeau miere şi lapte,
Pe Argeş, Olt şi Vedea.
Nu erau ale tale nici livedea,
Podgoria, prisaca,
Nici ţara ta, săraca.
Zisei a ta că-aşa vorbirea vine
Şi o zisei cam cu ruşine.
Toate erau, din vămi în vămi,
închise ca în chingi cu catarămi,
Cu lacăte şi cu lîţîne,
Ca să pricepi că ţie nici praful nu-ţi rămîne,
Că toate sînt de tine.
De rnîna şi de gura ta străine.
Uscîndu-le de sînge,
Şi destrămîndu-ţi viaţa,
îţi lasă din mălaiul cernut prin ciur, mătreaţa.
în ţara mare vei putea s-arăţi
Că-nchise ca-n cetăţi,
Stau slrînse şi-ncuiate
Belşugurile toate,
Şi cheile-s la ei,
O mie de stăpîni cu chei,
Care descuie ţara şi-o încuie
Ca un coşciug bătut în cuie.
Noi ne rotim ca şoarecii-mprefur.
Ca să apuc un sac de grîu, îl fur
Şi toţi trăind din păcăleală
Tot omul e-nşelat şi-nşealâ.
Ne minte stăpînirea şi o minţim şi noi.
Ciocoiul fură lumea şi lumea pe ciocoi,
Dar pe cînd noi ascundem de el un znop de soare
El suge vlagă, sînge şi sudoare.
Cîl ţine anul, toamna, iarna, vara,
Sporeau durerea şi povara
Şi se-adîncea o graniţă mereu
în sînul ţării şi-n poporul m,eu;
Aşa că-n vremea ei de ridicare
Trăiau în ţară două, alăturea, popoare,
Ca două ape, blestemate,
Să zacâ-n două mătci apropiate,
Să nu se înlîlnească nicidecum.
Una să sece-n drum,
Sorbită de pustie,
Şi alta, subţiată, s-a ajungă-n marea vie. Fruntaria fusese şi-a sîngelui, mai des, în sufletele sterpe de-nţeles; Poporul de o parte şi dincolo o ceată
1907
De domni scrobiţi, cu nazuri şi pieliţa păstrată; Poporul şi stâpînii,
Stăpîni şi ai cenuşii din vatră şi-ai ţarinii, înscăunaţi prin vremuri, ani sute şi mai bine, Din voia şi-nvoiala poruncilor streine. Gîngania cle-afară
Se încuscrea cu vechea gînganie din ţară. Şi strînse, încleştate, pe-o zestre amîndouâ, Corceau pe o a treia gînganie, mai nouă. Ciocoiul, cioclovina,
A stingherit în mugur şi de-a-ncolţi lumina Şi s-a urcat în circă pe cei mulţi, Flămînzi, cu boii-n juguri şi desculţi. Povestea mai de vale Nu-i şir de vorbe goale, E faptă petrecută şi trăită, Pe-o vale dintre sălcii şi răchită,
Trăise grecul nouăzeci de ani.
Un veac de jupuială de piei, de pe ţărani.
Nu mai voia să moară,
Zgîrcit la magazie şi la moară...
Cînd se borşeau merindele-n cămară,
Chema la curte pe argaţi,
Pentru pomeni şi pentru răposaţi.
Masa şi lasău, din pămînl,
Se-nghesuiau într-un mormînt,
Cu patru rînduri de părinţi,
Neamuri, spuseseră, de prinţi,
Vestiţi prin cîrcotă şi calicie
Şi toţi de-o apă şi de-o alifie.
Le luaseră ţăranilor iobagi
Şi nasturii şi crăcii de nădragi.
Pomana: putregaiul de brînză şi de peşte..
Un mort ori un rumîn se mulţumeşte
Cu ce arunci şi pute,
Dintr-un hîrdâu ş-o bule,
Cu mîzga şi cu vărsătura.
Ciocoiu-i pravoslavnic şi a-nvăţat Scriptura,
Ştiind că nici o jertfă nu se pierde,
Fie că brînza-i neagră, fie că-i carnea verde,
Că sufletul îţi intră-n rai,
împărtăşit cu muşiţă şi mucegai.
Pînă la ceruri, lucrul puturos
Ajunge duh şi fum cu bun miros.
Dar bunătăţile boierului, de dar,
Erau zvîrlite-n bălegar,
Nici dinii, învăţaţi cu gusturi rele,
Ne-atingîndu-şi nările de ele.
De hrana lor, a dinilor, ce vorbă\
Să-i mai îndopi cu mămăligi şi ciorbă?
Astea-s Iacute pentru porci, că-ncai
TUDOR ARGHEZI
Nu-i de prisos risipa de mălai. Cîinii mănîncă ce boierul ştie, Căciulile cu moţ, de murdărie, Şi ce păcat
Că omul să mănîncz ca ei nu s-a-nvăţat.
L-ai ţine toată viaţa şi fără cheltuială.
Apoi, să ştii că burta goală,
Silit înfometată, lingînd din ce se-aruncâ,
Ascultă mai supusă de bici şi de poruncă.
Şi istovită vlaga de munci şi de corvezi,
Nu te mai fură gîndul, adormi şi jiu mai vezi.
Se necăjea că nu pusese bir
Pe crucile din cimitir,
Pe nas, pe ochi, şi gura
Să-şi cumpere şi apa la toată-nghiţitura,
E drept ca necioplitul s-asculte pe degeaba
Ori să-i grăiască pliscul, cînd nu-l priveşte treaba
Cu dopuri în ureche şi-n limbă cu căluşul,
Poţi măsura năravul cu dramul şi căuşul.
Îmi place că-n podgorii, lucrînd cu două mîini,
Muncesc culegătorii cu botniţe de dini.
Iţi cade umbra lungă pe răzoare,
De ce treci pe moşia lui, la soare?
Cocoşii noştri cîntă mult prea tare,
Tocmai cînd face el numărătoare.
Ştiind că mai greşeşte,
Îşi face socoteala pe greceşte,
Că deşi mare patriot,
E seminţie mare de vechi fanariot.
Plecat între bomboane şi clondire,
îl fericeşte tabla de-nmulţire.
Măcar o socoteală de-a surda, cu plaivazul,
L-a bucurat în suflet, i-a luminat obrazul.
Să vezi cum pe hîrtie
Se face unu zece, o sută şi o miel
Unde mai pui şi amănuntul, dec,
Pitagora că şi el a fost grec.
îl ia cu o sfîrşeală şi oftează
De pildă, dacă-i vine să şi scază
Şi nu-şi mai vine-n fire
Cînd face-o împărţire.
în schimb, e-n toane bune
Creionul cînd se joacă să adune.
Ce rost mai are viaţa, să dai,  în loc să iei,
Un ban, doi bani, un leu, doi lei?
El are două băniţi. La bună cercetare, O baniţă-i mai mică şi-o baniţă-i mai mare, Şi cumpără cu una şi cu cealaltă vinde. Nu se scurtează una nici alta nu se-ntinde.
1907
17
Sînt gemene-amîndouă, rotundul e rotund,
Şi doagele-s aceleaşi din gură pînă-n fund.
N-ar fi nimic de spus,
De nu ar avea una fundal bătut mai sus.
Ia  ouăle, trecute prin inel,
Şi dacă trec e vai de el,
De Stan, Ion, Manole, şi-or i-.şi-care.
Face de ouă însemnare,
Că dacă vin de împrumută,
Porumb, ia muncă mie-n sută.
Pe sacul de făină pentru iarnă,
Plăteşti un an de zile, la povarnă,
La plug, la seceră, la sapă.
Se face veacul de cînd tot îngroapă
Bărbaţi, neveste, văduve, copii,
Ca în pă/nînt, în munci şi datorii,
„Asta trăieşte cît butucul rotii. „O să ne-ngropi şi strănepoţii „Parşivă spiţă de boier, „Şi ne jupoi, rugîndu-le la cer", Scrîşneau din dinţi şi din măsele, Ţăranii goi, cu ce-au rămas din piele. „Te saturăm noi de bănet!" Mînia le crescuse-ncet, încet.
Ia, că-ntr-o zi de vară
Venea boierul de la gară,
Culcat alene în trăsură.
Arşiţă tare, flăcări, nu căldură.
Ia, şi ţăranii se-arătară
Din popuşoi şi clin săcară.
Ciocoiul nu se aştepta.
Zece opriră caii pe şosea.
Din zece s-au făcut, pe nevăzute,
Oamenii, sule.
„Dă-te, boierule, zic, fos,
„Şi nu ţipa, că-i de prisos.
„Avem cu dumneata o socoteală".
(Boierul mai sugea o portocală)
„Şi facem socoteala plugăresle.
„Mai linge-le pe deşte.
„Să nu pierzi nici un strop.
„Şi haida, hopa! hop!"
Inlîi, i-a ocărit.
1st. dele însă seama că ceasu-i hotărît.
Pînă în zare, ţara tăcea ca o pustie.
Ce n-ar fi dat să scape! şi-o moşie...
Se auzeau doar greierii ţarinii.
li gîfîiau plămînii.
Un. greiere-i sări-n trăsură,
Semn rău... pe la barbete, pe la gură.
2 — Viata Rominească
TUDOR ARGHEZI
„E cioclul meu, âşa-mbrăcat
In Jiegru"-şi zise, poale, boierul speriat.
Era cam pe la toacă.
Un clopot de biserică săracă
Se auzea dogit, din depărtare.
„Vezi cită grijă are
.„Si popa de sorocul dumilale?u
Voia să se închine dar mîna-i era moale.
— „Hai, dă-te jos odată!" Ii tremura o falcă scîlciatâ.
Ce s-a-ntîmplat aluneca nici nu s-a pomenit,
Tîrît, lungit, trîntit,
Sătenii îl calcară în picioare,
Desculţi cu toţii, rece fiecare.
Era şi nu era o răzbunare.
Era mai mult şi nu-i găseşti cuvînlul,
Era parcă dreptatea ce-o face chiar pămîntul
Şi toate cele ale,
Mocirle, sînge, bale,
Le înghiţea cu linişte ţărîna,
A toate, peste oameni şi legi şi timp stăpîna,
Ca stropul de cerneală hîrtia sugătoare.
N-a mai rămas nimic din mădulare.
L-au ciocănit câlcîiele ca-n piuă,
O noapjte-nlreagă pin'la ziuă
Şi oasele, şi ele au pierii.
Intrase-ntreg ciocoiul pedepsit,
Fărîmă cu fărîmă, frămîntată,
Şi se-ntindea-n pietriş, mereu, o pată.
Fireşte, ciocoi, jnea-nfricoşată,
Dădu porunci şi, cot la cot legată,
Comuna fu adusă-nlre puşti judecată.
Trei sute de săteni, în cap trei sute,
Cu piepturile desfăcute,
Răspunseră la întrebare,
In parte fiecare:
■— „Aşa i-a fost lui scris.
„Eu singur l-am ucis".
Şi fiecare a furat
Că nimeni nu l-a ajutat.
— „Cum l-ai ucis?"
— „Călcîndu-l în călcîie".
— „Păi, omul, ce? se stoarce şi-i crud ca o lămîie „Un om e trup şi os".
■— „Câlcîiele slrivindu-l şi osul i l-au ros".
— „De-ai fi avut călcîie de teasc şi de postavă. „Tot jiu puteai la capăt să duci aşa ispravă. „S-a căutat cu sapa o zi, nămiaza mare.
.„Nu s-au găsit nici oase, nici cap, Jiici mădulare. „Ce aţi făcut cu ele? Le-aţi luat cu voi, se spmie"
— „Nici clinii n-au Jievoie de-asemejvi spurcăciune.
1907
„L-am prefăcut cu talpa în muci şi în scuipat, „Nisipul de la sine l-a supt şi dumicat „Si fluiere şi coaste s-au măcinat, topite. „Ca de potcoave grele şi copite. „Ciocoiul se făcuse o cocă şi-o piftie. „Si am muncit o noapte şi-o zi precum se ştie. „Că şi ciocoiul nostru a fost un soi de spumă, „De zgîrciuri încleiate, cu oase ca de gumă. ^Cum dam să-l mai apuc, El se făcea clăbuc.
„N-a fost nici om, ca lumea, n-a fost măcar bărbat, „Că sta mai mult în perini şi da porunci culcat. „Ii putrezise carnea pe oase, din strămoşi, „Ca tuturor acestor bitongi de domni frumoşi. „Fătaţi de morţii puhavi, de-acu cîteva veacuri, „Ei se lîrăsc prin viaţă cîrpiţi şi dreşi cu leacuri. De-i sufli, ca văpaia chibritului şi zboară. „Stafii de morţi, călăii rămaşi cle-odinioară. „Mărturisesc că ura mi-e încă-nvierşunată „Si-aş mai începe-odatâ".
— „Să fi ucis tu singur, vezi, asta nu se poate, „De ne-ai aduce-n faţă dovezile, pe toate. „Cum poţi avea răbdarea omorul să dureze
„O noapte şi ajunul întregei după-amieze? „Ucizi în drum, laşi leşul şi pleci: te-ai săturat".
— „La dumneavoastră-i altfel decît la noi în sat. „Nici ura nu vi-i ură, nici dragostea întreagă, „Şi mintea dumneavoastră nu ştie să-nţeleagă. „Amestecat necazul cu frica de-nchisoare,
„Nu ştiţi ce e răbdare, chin Lung şi răzbunare, „înţelepciunea asta vă-nmoaie şi vă uscă „Şi-aţi învăţat să ziceţi: nu pot ucide-o muscă. „Necazul nu vă este necaz adevărat. „Aţi dat în vînt cu pumnul şi-apoi aţi pregetat. „Eu, ochi în ochi tot timpul cu moartea şi călăul „Nu uit, cum trece-o glumă de-o clipă, două, răul. „Aduni încet otrava, pînă se umple oala „Şi-atunci   încep în tine zvîcnirea si răscoala „Şi dai şi rupi şi sfărâmi orbeşte,-apuci şi muşti „Nu te mai. temi de oameni, de temniţă şi puşti. „Ca să vă fac dovada că pot să fac ce voi, „Aduceţi-mi încoace un ciocoi,
„Şi-n faţa dumneavoastră, cuprinşi de două gînduri, „Eu singur, cu călcîiul meu îl îngropi în scînduri".
Puteau juraţii Curţii, pe vrute sau nevrute, * Să osîndească pentru un ins cîteva sute?
Şoseaua-i încă neagrâ-n locul gol Şi sforăie şi caii trecîncl, şi-i dau ocol. Că sînt şi astăzi urme de moaşte ciocoieşti, Pe drumul care duce din Slatina-n Piteşti.
TUDOR ARGHEZI
CAUZA CAUZELOR
"Nevinovaţi ca îngerii, se-ntreabă
Boierii dintre oameni mai de treabă,
Ce s-a -ntîmplat şi ce le-a mai lipsii
Că satele s-au răzvrătit,
Aşa de-odată, fără pregătire.
Boierii au dreptate să se mire,
Că ei s-au înţeles destul de bine cu sătenii.
Crăciun şi Paşte si Blagoveştenii
Şi Bobotează, hramuri mari, cu clerici,
Ii adunau pe toţi pe la biserici
Cînd sărutau icoanele-mpreună.
Ce? i-a oprit cumva, cînd se adună,
Vreun stăpîn să se închine?
Aşa că unii cu-alţii trăiau bine.
La masluri, la botez, la-nmormîntări,
Molilvele-s aceleaşi citite-ntre cîntâri.
Clopotniţa şi toaca nu sună pentru toţi?
Atunci ţi-ai bate capul şi să-nţelegi nu poţi
Trăind duhovniceşte, în pace, mic şi mare,
Să ia sfîrşit de-odată asernenea-mpâcare.
Vezi, nu ştii cum se poate,
Uitînd de liturghie, să intri în păcate.
Unii, vorbind aiurea, spun că ţăranii mulţi, Flămînzi şi goi, trec vara şi iarna tot desculţi. Păi, asta lor le place şi n-are nici un rost Să-i pui să se îndoape opt luni pe an de post. Să se îmbrace-n şube, ca noi, şi să se-ncalţe. Cine-ar mai face spicul şi bobul să se-nalţe, Eu, dumneata, ministrul, advocatul? Priceperile-n brazdă le are numai satul. Şi tot dintr-o sminteală se mai spune Că singuri noi petrecem în case mari şi bune, Pe cînd ei stau cu porcii şi vitele-n odaie Grămadă peste claie. De-altminteri, pentru gură
Le-a/unge-o mămăligă, la plug, cu-o murătură,
Şi-o doniţă cu apă
La desfundat şi sapă.
Nu-i nici o potrivire între ţărani şi noi.
Ei sînt scutiţi de sarcini şi n-au, ca noi, nevoi.
Nici nu-şi dau bine seama cît sînt de fericiţi
Ţăranii noştri simpli şi iubiţi.
Noi, ceştilalţi, boierii, cum ni se zice, culţii,
Stăm numai cit se cere cu leoata şi mulţii.
Intortochiaţi la minte, la fire şi simţire,
Avem chemări şi dreptul obrazului subţire,
Că fără ierarhie şi elită, o ţară,
In loc să se ridice ameninţă să piară.
Săteanul nostru nu e mojic şi năzuros,
1907
Primeşte-orice şi ne vorbea frumos. Si lînărul şi-unchiaşul şi bătrîna Răspund întotdeauna: trăiţi şi sărut mîna.
Un medic îndrăzneţ
Fusese dat afară' din slujbă, la judeţ.
Intr-un raport de-o coală, trimis la Bucureşti,
Scria neisprăvitul tot soiul de poveşti.
Cică din lăcomie şi din neruşinare
Şi din dobitocie, noi nu sîntem, în stare
Să ne cunoaştem vina în răscoală;
Că sărăcia neagră e-nlinsă ca o boală;
Că noi purtăm păcatul că satele se scoală.
Eram numiţi o şleahtă, tîlhari şi negustori,
Ieşiţi de subl tejghele, călăi şi lipitori,
Că de-am fi fost încaltea boieri de neam ales,
Am fi mai de-nţeles.
Hrisoavele, de pildă, ascunse-n fund de ladă, Scrise pe piei de iepuri, ar face o dovadă. Dar ce-au ajuns moşnenii şi răzeşia lor, Vîncluiă cu prăjina? De rîsul tuturor. Boierii ăştia ţanţoşi, cu tălpile-n ţarină Vin cu căciula-n mină Să ceară băniciorul cu, boabe împrumut, Şi medicul, mîrşavul, pe toate le-a văzut. Moşierii şi-arendaşii au jlămînzit ţăranul Şi îl trudesc tot anul. II lin ca pe o. vită,
Şi vara, ca şi iarna, în viscol priponită,
Cămătării cumplit,
Şi-l ţin şi-nnămolit
Şi îngropat în sate de bordeie,
Bolnav şi el şi proasta lui femeie.
Fără un clinte-n gură, îţi ia, cînd nici nu ştii,
Un deget şi ţi-l trece, prin bale, pe gingii.
Copiii zac de guşter si coptură,
Ţîşnită clin ureche şi ochi, ca o untură,
De oftică, de friguri, de scrofuri şi pelagră,
De uscăciune sau de bubă neagră,
Şi mor mai mulţi de două ori
Decît trăiesc cu gîlci în subsuori,
Cu  bube, cu fălcăriţă şi umflături,
Cînd dîrdîind pe prispă, de frig, cînd în călduri.
Pruncii la sîn le smulg, să morfolească
Ţîţele maicii, ca de cîlţi şi iască,
Parcă hrănită numai cu bozii şi ciuperci,
Sugacilor le unge limba cu zer şi terci.
Noi   sîntem pripăşiţii şi-ai vremurilor grele,
Care au dat de-a lungul bărbaţi dar şi lichele.
Ca, să-i încingă lanţul de robie,
Noi am fi pus în sale şi o jandarmerie,
Să le păzească zilnic şi, sufletul şi gîndul,
TUDOR ARGHEZI
Cu puşca, pînâ-i vine şi starostelui rîndul. Cine murmură, Gheorghe, Dumitru ori Ilie, E ridicat de-acasă şi-nchis la puşcărie, Cu-asemenea palavre şi născociri murdare Şi-a mîzgâlit raportul şi doftorul Cutare, Dar l-am trimis la urmă spre strînsă cercetare.
Aşa fiind povestea, li s-a făcut lumină
Şi-au judecat  stăpînii că mina doar streină
S-a, strecurat în ţară şi-a-mpins-o la răscoală,
Ascunsă-n vreo claie de fin sau in vre-o oală.
Au căutat-o bine dar clăile luau foc
Şi oalele crăpară, şi n-au avut noroc.
Atunci, se răzgîndirâ, să fie cercetate
Scrisorile studenţilor din streinătale.
Poliţia, streină slujea pe cea din ţară,
Le dezlipea trimise, primite din afară,
Şi copiile fură trecute-n Bucureşti
Potăilor lihnite de vinovaţi şi veşti.
Nici un băiat de-al nostru, din şcoli, n-a fost să fie
Tîrît de zor-nevoie în vreo vinovăţie
Şi fără capi cu carte şi fără-a fi-nvăţaţi,
Sătenii furâ-n ţară cu miile-mpuscaţi,
Că vinovată, fuse, de şi-a ieşit din fire
Poporul, prea-curvia de sus, din stăjnnire.
MARIN PREDA
MOROMEŢ1I
Roman PARTEA ÎNTÎIA
I
Li Cîmpia Danării, cu cîţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa so scurgea aci fără conflicte mari.
Era începutul verii.
Familia Moromete se întorsese mai de vreme de ia cîmp. A doua zi era duminică şi ca totdeauna în timpul muncilor, la sfîrşitul săptămînii aveau să se spele cu toţii şi să se primenească; voioşi şi flămînzi să se aşeze la masă, să mănînce în tihnă, apoi să aştearnă pe prispă şi să doarmă ac'înc sub cerul înstelat.
Dar cît ajunseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruţă, lăsase pe alţii să cleshame şi să dea jos uneltele, iar el întinsese po prispă o haină veche şi se culcase peste ea gomîncl. La fel făcuse şi al doilea fiu, Nilă; intrase în casă şi după ce se aruncase într-un pat, începuse.şi el să geamă, dar mai taro ca fratele său, ca şi cînd ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, A chim, se furişase în grajdul cailor şi se trîn-tise în iesle să nu-1 mai găsească nimeni. Singure cele două fete, Tita şi Ilinca, plecaseră repede la gîrlă să se scalde.
Rămas singur în mijlocul bătăturii, Maromote, tatăl, trăsese căruţa sub umbra mare a celor doi salcîmi de lingă poarta grădinii şi apoi ieşise şi el în drum cu ţigara în gură. Soarele încă mai ardea, deşi se apropia de asfinţit.
Moromete se aşeză pe stănoaga podiştei şi începu să se uite peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi totuşi cineva... Oamenii stăteau însă în curţi, nu ora acum timpul de ieşit la drum. Din mîna lui, fumul ţigării se ridica drept în sus, fără grabă şi fără scop.
— Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă?
Iată că se ivise totuşi cineva. Moromete ridică fruntea şi îl văzu pe vecinul'său din spatele casei, apropiindu-se de podişcă...
Se uită însă numai odată la el ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic; se vedea limpede că pentru Moromete această apariţie putea să nici nu se ivească; cu acest vecin era destul de greu să te simţi bine...  „pe mă-ta
24
MARIN PREDA
şi pe Line, chiorule" şopti Moromete pentru el însuşi, apoi răspunse foarte binevoitor:
— Da, am terminat... Tu mai ai, mă, Bălosulo?
— Am terminat şi cu. Mai aveam un petic dincoace de Pămînturi, mi l-au săpat ai lui Ţugtirlan... Ce faci, Moromete, tc-ai mai gîndit? îmi dai salcîmu-ăla?
Iată pentru ce ieşise vecinul! ■   Moromete se uită ţintă la el şi nu răspunse la întrebare.   „Da, am discutat odată să-ţi vîud un salcîm! poate o să ţi-1 vînd... poate n-o să ţi-1 vînd... De ce trebuie să ne grăbim aşa!?" părea să-i spună el vecinului.
— Dar Victor al tău... El nu mai iese Ia sapă, Bălosule? Sau de cînd e voiajor nu-1 mai aranjează? zise Moromete. Adică... admitem că fiind ocupat... mai adaogă el.
Vecinul avu bănuiala că aceste cuvinte nu sînt chiar atît de nevinovate cum s-ar fi putut înţelege din glasul cu care fuseseră rostite, dar trecu peste asta.
— Păi de ce zici că nu vroi să-1 mai dai, Moromete? Că vroiam să ţi-1 şi plătesc. v
Drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer:
— Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grîu, Tudore!
Vasăzică de-aceia nu mai avea nevoie să-i vîndă salcîmul. O vreme, Bălosu  nu mai zise nimic, apoi se prefăcu că schimbă vorba:
— Mă întîlnii la prînz cu Albei. Zicea că mîine dimineaţă o porneşte prin sat după impozite.
Moromete rămase nemişcat.
— Zicea că a primit o dispoziţie, sau un ordin, dracu să-1 ia... Că cine are de achitat fonciire şi n-o s-o achite mîine, o să le ia din casă.
Moromete se mohorî dintr-odată. Vru să răspundă, dar se ridică pe neaşteptate de pe stănoagă şi sări spre poartă. Un cal scăpase din grajd şi vroia să iasă la drum.
— Nea îndărăt, blegule, unde vrei să te duci? strigă omul, închizîn-du-i poarta în nas.
Calul nu. se sperie, însă rămase cu botul lîngă ulucă şi suflă puternic pe nări, apoi cu dispreţ parcă, se întoarse cu spatele şi începu să se frece de ulucă. «
— Nea, n-auzi? Surclule!... Tuţ adineaurea mă-ti! strigă Moromete înfuriat.
Calul se opri din scărpinat şi porni nepăsător spre prispa casei unde zăcea Paraschiv. Moromete se luă după el, dar calul nu-1 luă în seamă. Se opri lîngă prispă şi întinse gîtul lîngă parmalîc, unde începu să roadă cu dinţii dintr-un drob de sare. Paraschiv se trezi înfuriat şi-i repezi cu toată puterea un picior în burtă.
Tot atunci, femeia omului ieşi în prag. Avea faţa roşie şi obosită, iar năduşeala îi curgea în şiroaie înnegrite peste obraji şi gît.
— Ilic, unde s-au dus fotele alea? Co fac eu aici singură? Acu se în-tunericeşto şi ce mîncaţi?
— Raci o să mîncăm, fa, d-aia te vaiţi tu? răspunse Moromete, frăgind calul spre grajd.
Femeia se şterse cu deznădejde pe frunte, înghiţi în sec şi pieri în tindă.
— Nicoiae, unde eşti, mă? strigă Moromete spre grădină.
— Aicea sînt, şc auzi un glas de undeva.
— Ce faci acolo? Treci încoace şi ajută-i mă-ti. Te duseşi în grădină,
MOROMEŢII
25
săracu de tine, să stai, că pînă acuma te omorîşi muncind. Treci încoace, n-au zi?
Pe poarta grădinii intră un băiat de vreo doisprezece ani. Avea capul gol şi cămaşa de pe el era ferfeniţă. Picioarele goale era pline do zgîrieturi vechi cu urme de sînge închegat cu praf.
— Treci la mă-ta, şi vezi ce treabă are, spuse iar Moromete, pornind încet spre grădină.
Vecinul, care în acest timp aşteptase în poartă întoarcerea celuilalt, strigă puţin nemulţumit: '*
— Moromete, unde te duci, mă?
— Stai că mă întorc acu', răspunse Moromete bolborosind cuvintele. Du-te, mă, la mă-ta, ce tot zgîieşti ochii la mine, spuse apoi cu alt glas băiatului, care rămăsese tăcut lîngă poarta grădinii.
— Da' Ilinea unde e?! Ea do ce nu se duce? gîngăvi băiatul fără să se uite la tatăl său.
— Haida-haida, Niculae! Cînd ţi-oi da o palmă după ceafă, vezi tu de ce nu se duce, ameninţă omul pierind după şira de paie..
II
Băiatul se urni de lîngă poartă şi intră în tindă. La vatră, femeia se chinuia cu o mină să mestice mămăliga iar cu cealaltă să prăjească nişte ceapă în tigaie. Alături de vatră, prinsă între două cărămizi, clocotea o oală cu ceva verde înăuntru. Femeia dăduse jos căldarea cu mămăligă şi o mesteca aprig, încereînd din cînd în cînd s-o ţină pe loc cu talpa piciorului.
— Venişi cu oile, mă? Du-te repede şi prinde-o pe Bisisica... viu. şi eu acuma, să le mulgem... să torn mămăliga... Unde sînt fetele alea?...
Băiatul se uită la maică-sa şi. se întoarse alene îndărăt, fără să spună ceva. Ieşi în curte şi începu să strîngă oile spre obor. Cîţiva miei săriseră pe prispă şi lingeau sare.
—■ Cîşi! mînca-tc-ar cîinii, scrîşni el, apucînd mieii de gît şi făcîndu-le vînt de pe prispă.
închise poarta oborului şi rămase între oi, tăcut. Oborul ora mic şi cele douăzoci-clouăzeci şi cinci de oi abia avea loc să se mişte. Una dintre ele, care stătea alături de băiat, frecă pămîntul cu copita ei mică şi se culcă încet, suspiuînd. Era o oaie bătrînă şi blîndă care mergea totdeauna în urma cîrdului.
— Ai prins-o, mă? Hai mai repede, că se răceşte mămăliga. Băiatul se întoarse nepăsător spre mama lui care intrase în obor cu
un căldăroi în mînă şi abia se mişcă.
— Hai, Niculae — hai Niculae! Să nu-ţi dau acuma cîteva! Unde e Bisisica? Treci s-o prindem, unde te tot uiţi? zise femeia cu un glas moale şi cam îndepărtat, ca şi cînd ar fi vorbit gardurilor.
— Lovi-o-ar moartea do Bisisica! mormăi Niculae, apropiindu-se de o oaie neagră şi cornută care se pitise-într-un colţ şi aştepta nemişcată, ascuitînd parcă cele ce se spunea despre ea.
Băiatul se repezi spre ea şi o apucă do picior; oaia nu se mişcă, dar cînd îşi simţi, piciorul prins, zvîcni pe neaşteptate şi-l trîuti pe băiat cu burta la pămînt.
— Fire-ai a naibii, dacă nu te omor, scrîşni el şi ridieîndu-se cu o sprinteneală uimitoare se repezi iar şpre oaie. De astă dată, el n-o mai scăpă din mîiiii. Oaia sărea în trei picioare şi gemea greu. Femeia se apropie cu căldarea şi apucînd oaia de celălalt picior, o trase spre buza căldăroiului şi
26
MARIN PREDA
începu s-o mulgă. Niculae o apucase de coarne şi o izbea cu sălbăticie peste bot. Oaia sufla greu pe nas şi tot trupul îi tremura.
— Mînca-te-ar lupii să te mănînce! Dacă n-am să te omor într-o zi...
— Lasă oaia, mă! Nu mai da în ca degeaba...
Era o oaie aprigă care îl chinuia pe băiat de doi ani de zile. Mergea în fruntea oilor şi totdeauna tîra întreg cîrdul în goană şi nu se oprea pînă nu ajungea pe locurile de păscut. Niculae era silit să alerge după ele şi arunca zadarnic cu bulgări spre oaia fruntaşă. Cînd ajungeau pe mirişte băiatul cădea istovit de goană, pe o brazdă, şi pîîngea timp îndelungat. Uneori o prindea cu ajutorul altor băieţi şi o bătea cu cruzime. Oaia se cuminţea un timp, lăsa alteia conducerea cîrdului, apoi iarăşi îşi lua locul. Cîteodată, înebunit, Niculae alerga înaintea oilor aflate în plină goană, despărţea cîrdul de oaia fruntaşă, o alunga în porumburi cu ciomagul şi o bătea cu bolovanul pînă îl părăseau puterile. Oaia sărea din Ioc în loc, fugea, se oprea tremurînd şi gemea de lovituri. în ziua aceea nu mai alerga; a doua zi însă o lua la goană, parcă şi mai aprigă. Niculae o ţinea minte încă de pe cînd era noatină.
într-o iarnă, la bobotează, venise popa cu căldăruşa şi intrase în obor să stropească oile cu aghiazmă. Bisisica — aşa o botezase A.chim cînd o învăţase să împungă ca berbecii — ieşise din cîrd şi ridicase fruntea spre popă. Cînd părintele făcuse semnul crucii, zbicind din busuioc, oaia, crezînd că e vorba de împuns, se repezise în patrafirul aceluia, bestecăind cu corniţele ei mici. printre picioarele popii.
■— Gata, ai scăpat, zise femeia 'lovind cu milă în spinarea oii, care în tot timpul mulsului  tremurase ca frunza. Dă-i drumul, Niculae.
Băiatul îi dădu drumul de coarne, izbind-o în acelaş timp cu piciorul în grumaz ; apoi prinse altă oaie, care cît simţi mîna femeii sub uger, singură se lăsă pe căldăroi şi începu să rumege liniştită.
— Vezi, asta de ce stă?! îngînă Niculae, ca şi cînd. cineva ar fi spus că toate oile seamănă cu Bisisica. Nu ştiu, mamă, dar eu m-am săturat... Eu... le loveşte moartea de oi, îngînă el mai departe cu un glas îndurerat. Eu nu mă mai duc cu oile... toată lumea le dă la cioban, numai tata s-a găsit mai breaz să mă trimită pe mine... De ce nu-i spui să le dea la cioban? De două luni de zile nu m-am mai dus la şcoală. Are să mă lase repetent...
— Gata, zise femeia, alta...Hai mai repede, că se răceşte mămăliga... Niculae  prinse altă oaie care nu era mai blinda. El o apucă de bot
cu ură şi-i strînse nasul scrâşnind.
— Stai! Ce! O iai pe urmele Bisisichii, fire-ai a naibii!? bolborosi el. Apoi vorbi iar cu un alt glas: —Eu spun. una şi tu te faci că n-au zi. N-auzi că mă lasă repetent?
— Ce să-ţi fac eu clacă te lasă repetent? Parcă dacă te duci nu te lasă ! răspunse femeia cu gînclul în altă parte.
— N-auzi că nu mă lasă!? zise băiatul necăjit. De cîte ori vrei să-ţi tot spun?
— Ce să-mi tot spui? întrebă femeia cu acelaşi glas îndepărtat şi îmbulzit de alte gînduri. Alta, spuse ea iar. Se vedo că nu prea le-ai păscut azi... Asta abia au dat cîteva picături!
— N-auzi, mamă? strigă Niculae  şi mai îndurerat.
— Aud, mă, aud! Spune! răspunse femeia mai cald.
— Păi nu ţi-am mai spus? „Tu, Moromete, nu te speria că n-ai cărţi, şi că n-ai venit astă toamnă, eu te trec clasa, numai să vii la examen. Să înveţi pentru examen, că nu ţi-am pus note"'...
— Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăşi cu gîndul împrăştiat.
MOROMEŢII
27
—■ Cum să mă duc, mamă, dacă n-am învăţat? strigă băiatul furios.
— Păi învaţă! răspunse femeia moale.
— Cum să învăţ!!! strigă Niculae şi mai înfuriat.
Glasul lui copiloros răsuna ascuţit în liniştea amurgului care începuse să acopere salcîmii.
— Ia şi tu o carte cu oile şi citeşte. Ce vreai să-ţi fac eu? răspunse femeia cu un glas în care răzbătuseră cîteva urme de interes.
— Caro carte, mamă, care carte? Nici Citirea n-a vrut să-mi cumpere tata. De unde să iau, că nimeni nu mi-o dă. Dacă m-ar lăsa să mă duc la şcoală...
Femeia tăcea şi mulgea mai departe oaia.
— Mai e vreuna? întrebă ea, apucînd altă oaie. Treci şi ţine-o să nu-mi verse laptele, mai spuse ea, strîngînd căldăroiul între genunchi.
Niculae apucă oaia de gît cu o mînă, iar cu cealaltă o atinse pe femeie pe umăr.
— Mamă, spune-i tu lui tata... zise el rugător, dar glasul i se rupse şi scoase un strigăt. Oaia se mişcase şi-l călcase pe o bubă de pe picior cu copita ei mică şi ascuţită. Niculae izbucni pe neaşteptate într-un plîns sfîşietor şi se lăsă jos ca o cîrpă.
— Ce e, mă, te-a călcat? întrebă femeia sec. De ce nu te păzeşti? Ţine oaia să nu-mi verse laptele!
La auzul glasului lipsit de milă al mamei, băiatul începu să plîngă şi mai aduic, zbuciumîndu-sc aprig şi izbind cu pumnii lui mici în pămîntul ai'înat de bălegar vechi al oilor. Femeia prinse altă oaie şi începu să mulgă singură şi tăcută, în timp ce Niculae plîngea din ce în ce mai dureros, zvîrcolindu-so şi scrîşnind fără oprire, intr-o vreme încetă să se mai zbată, se ridică în capul oaselor şi rămase cu coatele pe genunchi. Se simţea că durerea piciorului îi trecuse de mult, el însă plîngea mai departe pe genunchi, ca şi cînd ar fi cîntat ceva lung şi deznădăjduit.
— Aaa... aaa...
— Ce e acolo, mă? se auzi din drum glasul lui Moromete. Tar te-a călcat oaia? Taci din gură că nu-ţi ies maţele.
Femeia tocmai atunci terminase de muls şi ieşise din obor. Ea se opri în mijlocul bătăturii şi vorbi cu un glas care îl făcu pe Niculae să se oprească din plîns.
— Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie. Toată ziua stai de vorbă şi beai Ia tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine. Dacă alţii n-au treabă şi au chef de vorbă... Copilul ăsta plîng'e aici şi el tăifă-suieşte şi bea tutun. Veniţi de Ia deal şi vă lungiţi ca vitele...! şi eu să îndop singură o ceată de haidamaci....
Paraschiv ridică fruntea şi-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în el încă de pe vremea cînd mama lui murise. Din drum, Moromete se urni spre poartă şi intră în curte tăcut.
— Ce e, fa, zăltato, ce vrei să-i fac eu? Dacă e bleg şi-l calcă şi oile...
— Toată lumea are treabă, Catrino, zise Tudor Bălosu din drum. Femeia nu răspunse nici unuia şi intră în tindă.
— Moromete, zise Tudor Bălosu din nou. Nu stai, mă, să-ţi dau banii? Moromete făcu un gest nedesluşit.
III
Cele două fete alo lui Moromete ajunseseră la gîrlă şi începuseră să se s<:'aIde' APa uu era Prea cal°ă dar în timpul zilei nu segîndiseră decît la gîrlă, atît de mare fusese fierbinţeala soarelui.
28
MARIN PREDA
— Ce facem, fa, zise cea mai mare, Tita, după ce intrase în apă şi începuse să clănţăne din dinţi. E rece ca ghiaţa.
— Cum o să fie ca ghiaţa, vezi-ţide treabă, aşa e la început, răspunse cealaltă întrînd în apă vitejeşte. Dar cît simţi răceala tăioasă a gîrlei, ses trase îndărăt, ţipînd.
Tita se aplecă şi o stropi pc neaşteptate cu un val de apă. Fata cea mică ţipă ascuţit, se strîmbă înfiorată, apoi deodată se aplecă şi ea şi o împroşcă pe soră-sa de sus pînă jos. Se bălăciră cîtva timp, apoi Tita se opri şi strigă:
— Ajunge, treci şi mă freacă pe spinare, trebuie să ne întoarcem acasă.
Fetele începură să se spele pe rînd, cea mai mare uitîndu-se din cînd în cînd cu teamă să nu le vadă cineva. într-un timp, ea chiar sări din apă şi se repezi spre mal. Partea de gîrlă unde se scăldau era un loc dosnic la marginea satului, numit, nu se ştie de ce, Valea Morii. Lîngă vale se întindea un fel de crîng lat, mai mult un fel de iaz părăsit de apele pinului care curgea pe marginea satului. Locul era al unuia Vasile Boţoghină. Dinspre partea aceea, care făcea un cot mare lîngă gropanul unde stăteau fetele, se auzea cineva plescăind prin apă şi apropiindu-se clin ce în ce.
—■ Treci, fa, afară, Ilinco, n-auzi că vine cineva? zise Tita puţin speriată.
— Şi dacă vine, ce? răspunse Ilinca nepăsătoare.
— Fă, zăpăcito, nu ţi-e ruşine? Treci afară, n-auzi?
Fata însă, chiar de-ar fi vrut să se mai ascundă, n-ar mai fi avut timp. De după cotul apei se-ivi, printre frunzele aplecate ale crăcilor ele sălcii, partea de la genunchi în jos a picioarelor cuiva. Fata cea mare cînd văzu pantalonii aceia umblînd prin apă, îşi trase repede cămaşa pe cap şi pieri în tufişul sălciilor, tremurînd. De-acolo, ea auzi numaidecît nişte glasuri şi îngheţă de spaimă.
— Ce faci, fa, aici, te scalzi? întrebă un glas, urmat apoi de cîteva rîsete.
—-Da, mă scald,  ce să fac, răspunse Ilinca şi începu şi ea să rîdă.
— Scaldă-te, fa, se auzi iarăşi glasul acela.
— Păi, mă scald, răspunse iar Ilinca.
Apoi fata din. tufiş se auzi strigată şi tresări de uimire.
— Tiţo, treci încoace că nu e nimeni. E Florica şi cu ga Leana, vor să prindă peşte. S-au îmbrăcat în pantaloni.
Tita ieşi clin tufiş încă înspăimântată şi cînd le văzu pe cele două cu plasa, începu să rîdă.
— Ce naiba, Floareo, zise ea, ai băgat-o în pantaloni? Era să mor de frică. Şi proasta aia stă în apă. Dacă era cineva, fa, ce făceai?
Ilinca începu să rîdă:
— Da' ce, mi-era frică de el? îi dam cu nămol în ochi!
— Ei, ce ştie ea, zise muierea cu plasa.
— Aţi prins mult peşte? întrebă Tita' schimbînd vorba.
— Am prins pe dracu' ghem! De cîte ori ridicăm plasa, numai broaşte şi mormoloci.
— Tata spunea că ăia pe la Bucureşti mănîncă broaşte! Zicea că le îndoapă cu carne şi le bagă la cuptor, aşa vii. Pe urmă cînd încep să facă poc-poc, le scot afară şi le mănîncă cu furculiţa, zise Ilinca scuipînd pe marginea apei.
— Prostia ta, răspunse cea cu plasa. Ia uitaţi-vă!
Cele două ridicară plasa la mal şi o dădură peste cap. Numaidecît un
MOROMEŢII
29
broscoi orăcăi cu putere, fă cînd să răsune valea şi ţîşni înapoi în apă, stropind în ochi pe cele două pescuitoare. Alte broaşte, de toate mărimile, săriră de pe mal, împroşcînd apa. Un singur peştişor, ca un deget de copil, strălucea în buruienile de pe mal şi chiar şi acela era gata să alunece înapoi, dacă una din pescuitoare nu l-ar fi prins numaidecît. înainte de a-1 arunca în oală ea se uită la el cum svîcneşte. Fetele izbucniră în rîs.
— Hai să mergem, Ilinco, ce tot mai aştepţi, nu vezi că te-ai învineţit? Fata ieşi clănţănind şi se îmbrăcă repede.
— Staţi fa, că mergem şi noi, zise fata cu plasa. Aţi auzit? Se mărită Polina.
— Polina lui Bălosu? Păi ştim, răspunse Ilinca,
— Nu, nu ştiţi, că nu cu Birică se mărită, răspunse fata. Apoi se adresă însoţitoarei: —Hai să mergem şi noi, ga Leano, că eu ţi-am spus că pînă nu plouă, peştii nu ies de pe fund. Fă, Tito, voi ştiţi că Polina era în vorbă cu alde Birică. Ei, acu se mărită cu Stan Cotelici.
— Cu şchiopul?! întrebă Tita, uimită. Cu urîtul ala? Păi ce moartea a găsit-o să-1 ia pe-ăla ! că după ce e şchiop, mai e şi făcut!
— Da' ce, fa, el nu trebuie să se însoare? Trebuie să-I ia cineva, zise Leana înfăşurînd plasa.
— Să-l'ia moartea! răspunse Tita rîzînd.
— De ce fa? Eu cum l-am luat pe Ene al meu? Ce are Stan Cotelici de fugiţi de el?
— E urîîît, ga Leano, răspunse Tita, luînd-o pe lîngă sălcii. Şi aia n-ar fi nimic, dar matale l-ai văzut cum umblă? are atîta avere şi parcă e milog!....
— E bine să strîngă omul, răspunse Leana cu îndoială.
— Hai, fa, îmbracă-te mai repede, zise Tita răst indii-se spre soră-sa. De ce nu-ţi cîrpeşti fusta aia, nu vezi că ţi se vede buca?
— Ce să mai cîrpesc, am tot cîrpit-o.... ia lasă-mă în. pace! Dacă mi se vede, ce? Cine o vede, să mi-o mănînce! Ei! răspunse Ilinca la fel de răstit.
— Ce ştie ca, rîse fata cu plasa. Să te vedem Ia anul sau la anul ălalt, tot aşa ai să zici?
Cu toate că era într-adevăr nevoie de anii aceia ca să nu mai zică aşa (Ilinca avea doar patrusprezece ani), cînd fusese pomenit numele lui Birică, fata cea mică a lui Moromete se roşise. Se înţelege că flăcăul nu ştia nimic. El era prieten cu fraţii Ilincăi, venea des pe la ei, juca tabinet, era vesel.... şi mai ales cînta frumos.
Cele trei fete o luară înainte, iar muierea mergea în urma lor cu plasa pe umăr. Soarele asfinţise şi în aer începuseră să bîzîie ţîuţarii. Cînd cotiră după valea morii şi se apropiau de pădurea de la marginea satului, muierea care mergea mereu în urmă, se miră:
— Parcă ne-ar fi auzit, fa! Ala care iese din pădure nu e Birică? Fetele bă gară şi ele de seamă şi încetiniră paşii. Tăceau. Se gîndeau
dacă trebuie sau nu să-i spună ştirea flăcăului.
— Ce mai faci, Birică, n-ai mai venit pe Ia noi, îndrăzni totuşi fata cea mică a lui Moromete, cînd Birică le ajunse din urmă.
Birică nu răspunse. Se cunoştea că îi parc bine că a întîlniL-o pe Tita. Dădu bună-soara şi se apropie de ea.
— Tito, vreau să-ţi spun ceva... Am fluierat aseară la Polina şi nu ştiu ce e cu ca, n-a vrut să mai iasă, şopti el după ce se îndepărtă puţin cu fata. Spune-i că am să trec diseară... Dacă nu mai vrea să vorbească cu mine, să-mi spună!
30
MARIN PREDA
S-ar fi putut crede că flăcăul nu dorea să ştie decît atît, dar Tit^i nu-i scăpă tulburarea care îl stăpînea pe flăcău.
Ea cunoştea bine această tulburare. De aproape un an de zile era în vorbă cu Victor, fratele Polinei. Victor Bălosu nu spunea că nu ţine la ea, dar nici nu se străduia să arate că ţine.
— Atîta vreau să ştiu, continuă Birică, de-astădată fără să-şi mai ascundă îngrijorarea. Ai să-i spui, Tito?
Tita şovăia să răspundă.
— Birică! Se vorbeşte că Polina... Nu ştiu, aşa am auzit... tu nu ştii nimic? E vorba de Stan Cotelici, cică s-ar mărita cu. el. Trebuie să vorbeşti tu cu ea, să vezi ce s-a întîmplat...
Birică se posomori şi amuţi. Mai merse cîţiva paşi cu fata, apoi, fără să mai întrebe ceva, se îndepărtă. Fata cea mică a lui Moromete îl strigă din urmă, dar flăcăul nu răspunse.
IV
—■ Treceţi la masă, ori vreţi să vă chem cu lăutari, strigă Catrina Moromete din pragul tindei. Ilie, unde s-au dus fetele alea? Numai tu le-ai dat nas ; unde-or fi ele acuma? Sculaţi în sus ! Paraschive, Nilă, voi n-auziţi? Niculae, tu ce mai aştepţi, ai băgat nasul între picioare...
Femeia se opri deodată din vorbit şi chipul i se schimonosi de spaimă. Pe alături de ea ţîşni Duţulache, cîinele, ieşind din tindă cu o bucată mare de ceva alb în gură, pe semne brînză. Femeia îl întrebă:
— Cînd ai intrat, lovite-ar turbarea? Lasă jos! Lasă jos, n-auzi? —■ Dă-i apă, zise Moromete, liniştit.
Paraschiv începu să rîdă, sculîndu-se de pe ciulama.
—■ Lasă jos, lasă jos, mînca-te-ar cîinii,lasă jooos!.. striga zadarnic femeia. Cîinele pierise în grădină.
—- Acum să mîncaţi cîinele, spuse mai departe Catrina, uitîndu-se crunt la fiul vitreg care rîdea.
— De ce să mîncăm cîinele, fa proasto!? întrebă Moromete, liniştit •şi încet. Apoi, tot liniştit, spuse mai departe şi la fel de încet, ca şi cînd ar fi vorbit cu el însuşi: — de ce să mîncăm, fa, zăltato, sărito de la locul tău? E bun cîinele de mîncat,i'a? E bun să te mînînce el pe tino! Şi chiar o să te mănînce. Azi ţi-a luat brînza, mîine o să-ţi ia...
— Nu treceţi odată la masă? strigă femeia scoasă din minţi. Dacă
n-o să mă duc în lume şi să vă las____şi moartea să vă ia pe toţi şi la cimitir
să vă ducă!...
— Taci, fa, din gură, dosădito, zise iar Moromete şi mai liniştit ca înainte. Vezi-ţi, fa, de treabă! Ai făcut mîncare? Spune odată şi taci, că nu sîntem surzi.
Paraschiv stătea pe prispă şi rînjea. Femeia amuţi, nu mai zise nimic. Pe drum se văzură cele două fete apropiindu-se de casă. Moromete se ridică de pe prispă şi în tăcerea care se lăsase, glasul lui picură liniştit şi încet, de astă dată spunînd însă altceva:
— Tu, Paraschive, ce stai acilea şi beleşti fasolele la mine? Ce, .nu ţi-am mai văzut dinţii de mult? Rînjeşti ca un colţat ia maică-ta parcă tu ai fi mai breaz. De ce nu. treci la masă? Şi pe voi, v-a găsit scăldatul? Dacă vă iau de păr şi mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mîine dimineaţă. O lăsaţi pe mă-ta singură şi vă duceţi. Unde sînt ăilalţi?
Moromete vorbise pînă acum încet şi liniştit. Deodată curtea răsună de un glas puternic şi ameninţător, făcîndu-i pe toţi să tresară de teamă.
MOROMEŢII
31
— Nilă! Achime! strigă Moromete de două ori.
După un timp, se auzi în casă cum cineva sare din pat; în acelaş timp, poarta grajdului se deschise şi se văzu venind încet şi frecîndu-se cu mîinile ia ochi, Achim.
—■ Ce e, mă, cu voi? întrebă Moromete cu glasul dinainte, încet şi liniştit. Ba chiar blînd. Nu vă e foame? Staţi la masă! Puteţi pe urmă să dormiţi pînă poimîne dimineaţă...
Catrina Moromete se şterse pe frunte de sudoare şi intră în tindă. Unul cîte unul, copiii intrară în tinda casei. Se înserase bine şi de pe vatră focul arunca pînă departe o fîşie roşie de lumină, făcînd să strălucească bătătura.
Cît ieşeau din iarnă şi pînă aproape de sfîntul Niculae, Moromeţii mîiicau afară în tindă la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cît palma. Fără să se ştie cînd, copiii se aşezaseră cu vremea unul lîngă'altul, după fire şi neam. Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea din afară a tindei, ca şi cînd ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lîngă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mîncare de pe foc, stătea totdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei, iar lîngă ea îl avea pe Niculae şi pe Ilinca, copii făcuţi cu Moromete. Tita stătea între cei trei şi mă-sa. Era tot fata ei, făcută însă clin căsătoria dintîi.
Numai Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpînea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lîngă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse. El şedea bine pe pragul lui, putea să se mişte în voie şi de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă şi plină de arsurile picioarelor de la tigaie.
Paraschiv, Nilă şi Achim nu erau din firea lor nişte copii tăcuţi, moi, ori lipsiţi de veselie. Totuşi, ca totdeauna, ei se aşezară la masă absenţi, uitîndu-se în gol, oftînd, parcă ar fi trebuit nu să mănînce ci să ridice pietre de moară. Moromete se aşeză-şi el pe prag, făcînd în acelaşi timp cîteva cruci repezi şi închizînd o clipă, evlavios, ochii. Niculae, care nu avea scaun, se aşeză turceşte pe pămînt.
— Du-te, mă, şi ia-ţi o pernă, dosăditule, de cîte ori să-ţi spui? Că ăştia nu sînt în stare să facă măcar un scaun, zise femeia uitîndu-se la cei trei care aşteptau, tăcuţi şi plictisiţi, mîncarea.
— Tu de ce nu faci? zise Achim, ai cărui ochi clipiră ascuţit, îni'igîn-du-se din golul în care erau pierduţi mai înainte, în acei ai mamei vitrege.
Moromete, care tocmai îşi făcuse cruce, se uită la femeie cu gura căscată de mirare.
— Taci, fa, din gură, n-auzi?! zise el, apucînd lingura de lemn între degete.
— N-auzi ce zice colţatul? răspunse femeia, ştergîndu-se de sudoare, fără să-i pese de privirea bărbatului.
— De ce colţat?! întrebă moale Paraschiv, apucînd şi el lingura într-un fel anumit, vrînd să spună că vrea să mănînce mai repede.
— Taci, mă, din gură, zise şi Nilă cu un glas şi mai moale decît al fratelui, aproape şoptind.
— Cine vă întrece? răspunse Catrina. Aşează-te masă, ridică-tc masă. Abia se mişcă, abia se aşează, cleaf, cleaf, parcă i-ai da să mănînce otravă.
— Pui, fa, mîncarca-sia odată?! zise Moromete liniştit, clar în glas cu fire de ameninţare.
32
MARIN PREDA
Cele două fete tăceau. Niculae se uita la tatăl său nemişcat, cu ochii pironiţi pe fruntea lui largă, descoperită de golul părului căzut de o parte şi de alta a creştetului. Catrina apucă o oală mare de pe vatră şi o trase lîngă ea. Fata cea mare, Tita, desprinse dintr-un cui de lîngă firidă o aţă subţire de bumbac şi tăie mămăliga în felii groase. Ilinca aşeză în mijlocul mesei o strachină largă şi adîncă, iar femeia o umplu numaidecît cu o ciorbă verde şi groasă do ierburi.
— Da'"brînză nu e? şopti Niculae indignat, uitîndu-se la maică-sa.
— Du-te de-o ia din burta Iui Duţulache! răspunse mama.
— Da' ce! Ce Duţulache? Mie să-mi dai brînză, zise iar Niculae, trîntind lingura pe masă.
— Parcă spuneai că să le mănînce lupii de oi, îngînă femeia mai moale, cu un glas acum nepăsător.
— Mănîncă, mă, acilea şi nu te mai miorlăi, puturosule! Te găsi brînză! Cînd e,. te uiţi chiondorîş la ea, zise tatăl nepăsător şi el, înghiţind un dumicat mare.
Niculae amuţi. Pieptul i se ridică şi coborî repede; buzele îi tremurară. Cîteva clipe se uită la maică-sa. Femeia mînca cu gîndurile în altă parte. Băiatul se uită atunci spre soră-sa, Ilinca, dar fiecare mînca repede, însufleţit pe neaşteptate, tăcut şi parcă nemaisimţind pe cel de alături. Băiatul înghiţi greu, se ridică de la masă şi ieşi afară. Aproape că nimeni nu-1 luă în seamă.
—■ Dacă mănînci, mi-eşti ca un frate, Niculae, zise Achim batjocoritor; dacă nu mănînci, mi-eşti ca doi.
— Să te ia naiba, izbucni băiatul hohotind   şi făcîndu-se nevăzut. Pe faţa femeii trecu o urmă do durere auzind plînsul de afară, al copilului.
— De ce nu-1 laşi în pace, Ilie, şopti ea, privindu-şi bărbatul cu ură. N-ajunge că îl trimeţi ca vai de capul lui şi rabdă de sete toată ziua, cu oile? Il mai faci şi puturos. Voi vă duceţi şi munciţi ca oamenii, vă mai odihniţi, aveţi apă, mîncaţi, şi el, săracu', rabdă de sete toată ziua şi aleargă după zăpăcita aia de Bisisica...
Moromete se sculă de la masă tăcut şi ieşi afară. După cîtva timp, se auziră cîteva cuvinte înăbuşite şi pe urmă tatăl se întoarse ţinîndu-1 pe băiat de mînă.
— Stai şi mănîncă, nu. te prosti, zise Moromete aşezîndu-1 la masă. Dă-i, fa, nişte brînză, hai, el se duce cu oile, de!...
— Nu mănînc brînză, scrîşni Niculae, ştergîndu-şi obrajii pătaţi de lacrimi.
— Mănîncă-mă pe mine atunci, răspunse omul păşind şiaşezîndu-se pe pragul Iui.
Strachina de pe masă se golise între timp. Catrina se întoarse şi apucă oala din spate.
— Nu-i arde lui de brînză, zise ea turnînd în strachină. I-e necaz că o să rămîie repetent. I-e necaz şi lui că anul trecut i-a luat al lui per-citoru înainte, că tot aşa te-ai apucat să-1 trimeţi cu oile... Parcă mureai dacă-1 lăsai barem o lună, acolo, să se ducă... i-e drag şi lui...
— Ia mai lasă, zise Ilinca, uitîndu-se supărată spre maică-sa. Ne găsi şcoala!
— Taci, fa, din gură, proasto! zise mama ridicând mîna ameninţător spre fată.
— Fă! fă! Fă, n-auzi? mormăi Moromete. Pune, fa, mîncare şi mai trage-te pe fălcile-alea că te-or fi durînd de cînd vorbeşti. Altă treabă
MOROMEŢII
33
n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem. Mai bine vezi ce-o să faci, că mîine dimineaţă... dar ce zic eu : mîine dis de dimineaţă o să vie ăla, să-ţi   ia ţoalele din casă.
_pje ce să-mi ia ţoalele din casă? întrebă femeia nevinovată.
__Asa!   Ca   să   se  mire   proştii, răspunse omul. Vezi că se umflă
laptele....
Tita se întoarse şi dădu la o parte de pe vatră o oală plină cu lapte. Catrina turnă iarăşi ciorbă în strachina de pe masă, care între timp iar se golise.
_Ce faci,  mă,  că am vorbit iar cu Cătanoiu. Zice că săptămma
asta pleacă la Bucureşti, zise Achim uitîndu-se pe sub sprîncene la tatăl său.
Auzindu-1 că vorbeşte despre perceptor, Achim socotise că a găsit un prilej bun.
_Ducă-se  învîrtindu-se, răspunse  însă  Moromete, posomorîndu-se
deodată.
Niculae, care începuse să mănînce, lăsă lingura pe masă şi se uită cu nesaţ la fratele său vitreg.
' Nepăsător, Achim continuă, făcînd o socoteală simplă:
_Avem douăzeci şi patru de oi, toate cu lapte. Asta înseamnă două
sute patruzeci de lei pe zi. într-o săptămînă...
— Înseamnă, răspunse Moromete batjocoritor. înseamnă prostia ta din cap.
— Mă , eu ţi-am spus! zise Achim cu dispreţ parcă. La toamnă trebuie să plătim banca. Eu zic că trebuie să-mi spui odată, dacă îmi dai sau nu-mi dai drumul.
Catrina care ascultase se amestecă şi ea.
— Lasă-1, mă, să se ducă. Nu c vorba numai de bancă, dar sînt şi ei băieţi mari... n-au o troanţă pe ei... cu ce să-şi cumpere?
— Şi ce băgaţi în voi dacă pleacă cu oile? întrebă Moromete cu răutate.
•— Cum ce mîncăm? Mai e o găină, mai e un miel. Şi pe urmă peste o săptămînă, două, începe secerea* facem pîine... Am trăit noi şi fără oi.
— Taci, mamă, din gură, zise Ilinca cu reproş. Să vii la deal şi să munceşti şi să vezi pe urmă cum e fără lapte...
— Las-o, Ilinco, că au găsit-o găinile şi mieii. E plină de găini şi de miei, zise tatăl cu ironic.
Niculae se întoarse spie soră-sa şi-i arse o palmă peste cap, scrîşnind din  dinţi. $ •— Ce ai, mă, eşti nebun? ţipă fata.
— Ce te-amesteci?! răspunse Niculae, sărind în sus de la masă, gata să fugă afară.
— Niculae, dacă mă scol la tine, te dau cu capul de pereţi pînă îţi ies bolboşilo ochilor, zise Moromete fulgerîndu-1 cu privirea.
— Ce s-amestecă ca? bolborosi băiatul arţăgos.
— Ce e, mă, îţi pare bine că n-o să te mai duci cu oile?! întrebă Tita cu răutate. Nu-ţi fie frică, ai să mergi la deal să dai zece sudori din tine.
Ce-avcţi, fa, cu el? se răsti mama, furioasă. Nu puteţi să vă vedeţi de treabă?
— Tu îi dai nas, zise Tita tot cu răutate.
— Vezi, să nu-ţi dau eu una peste nas, ameninţă femeia.
— Mă, se vede că nu sînteţi munciţi, mă!!! se prăbuşi Moromete de uimire. Păi eu, cînd veneam de la deal, adormeam cu dumicatul în gură!
3 — Viaţa Rominească
34
MARIN PREDA
Acu vă sparg oalele şi străchinile astea în cap! Nici la sfînta masă nu v-astîm-păraţi! Niculae, stai jos, şi bagă în tineşidacă mai sufli o vorbă, te... te...
Toţi lăsară ochii în jos şi se făcu tăcere. Catrina schimbă strachina şi turnă al doilea fel de mîncare, laptele fiert. Moromete luă două felii de mămăligă şi le puse în strachina plină. In aceeaşi clipă, vreo şase linguri se îndreptară spre mijlocul mesei şi începură să dumice mămăligă din strachină. Niculae îşi strecurase şi ei lingura printre ceilalţi şi abia izbutea să apuce ceva şi să ducă la gură. Strachina se goli numaidecît. Femeia o umplu iarăşi. într-un timp, Niculae prinse lingura Soră-si într-a lui şi-o izbi afară, scrîşnind, stropindu-i pe toţi cu laptele fierbinte. în aceeaşi clipă, palma lui Moromete se ridică şi căzu pe capul lui ca o greutate de fier, detunîndu-1. Băiatul încremeni cu ochii holbaţi, strînse din dinţi şi răsuflă greu. Deşi stătea jos, se clătină şi se lungi moale alături de masă.
— Scoal' în sus, zise Moromete încet, dar cu. un glas îndesat şi ameninţător. Băiatul se ridică în palme şi genunchi, rămase astfel o clipă, apoi se ridică în capul oaselor.
— Ia şi mănîncă, rosti cu acelaş glas, omul.
Niculae se întoarse spre masă, aruncă spresoră-sa o privire care mocnea de ură şi apucă lingura în mînă. în acest timp, însă, strachina se golise iarăşi. Femeia turnă a treia oară, se uită ameninţător spre Ilinca şi lăsă oala în jos.
— Gata, ăsta e tot laptele, zise ea, deşi nu-1 răsturnase tot.
Pînă la sfîrşitul mesei, nimeni nu mai vorbi. Moromete îşi întinse picioarele şi împinse masa mai încolo de lîngă el frecîndu-şi mîinile una de alta, să se cureţe de mămăligă. Femeia şi fetele strîngeau oalele şi străchinile.
— Să nu vii încoace, lovi-te-ar jigodia, că-ţi sparg capul, zise Catrina ameninţînd cîinele care aştepta pe prispă să se răstoarne masa.
— Apă a băut? rînji Paraschiv, încercînd să zîmbească, repetînd înţepătura tatălui.
— Mai şi vorbeşti! bombăni femeia cu. necaz.
— Paraschive, după demîncare, ce urmează? întrebă Moromete.
— O ţigare, răspunse Niculae copilăreşte.
— Ce e, mă, ai înviat? zise Ilinca rîzînd. Ai un cap ca de dovleac.
— Şi tu, ca de... ca.. Tîmpito! se bîlbîi Niculae'.
— Tată, îl auzi? se miorlăi fata uitîndu-se spre tatăl ei, crezînd că acesta are să-i mai. dea o palmă lui Niculae, dar omul parcă n-au zise, se căuta mereu în buzunarele flanelei.
— N-auzi, mă, să-mi dai o ţigare, Paraschive, zise el, pregătindu-şi o foiţă de jurnal.
— De unde să-ţi dau dacă n-am, mormăi Paraschiv ca un urs.
Moromete nu-1 luă în seamă. întinse foiţa spre fiu să-i pună tutun, dar deodată lăsă hîrtia în jos şi şopti apăsat:
— Ia tăceţi! Ssst! Tăceţi din gură.
Toţi copii se uitară la el, fără să înţeleagă ce vrea. —• Ce este? Ce s-a întîmplat? întrebă femeia.
— Taci! zise omul, aşteptînd încordat.
Fiecare rămase Ia locul lui în tăcere. Paraschiv, Nilă şi Achim stăteau nemişcaţi în cîte-un colţ al tindei. Femeia şi fetele rămăseseră şi. ele nemişcate, cu cîte o strachină sau lingură în mînă, cu gura puţin deschisă a mirare şi neînţelegere.
MOROMEŢII
35
în tăcerea aceea, se auzi deodată din depărtare un om care mergea
pe drum şi cînta. ^
Afară, toate zgomotele se topiră numaidecît şi peste sat se lasa deodată o linişte mare. Cîntecul flăcăului clocotea nereţinut, revărsîndu-se peste întinderea şi adîncimea nopţii:
Era iarnă şi. ningea
Şi Gheorghiţă tot venea,
Âzi e soare şi e bine
Şi Gheorghiţă  nu mai vine.
Cîntecul se apropia din ce în ce, dar cu o încetineală care înfiora.
Cine iubeşte şi lasă Dumnezeu să-i dea pedeapsă, Aibă casa cucului Şi odihna vîntului, Pulberea pămîntului.
Moromete se ridică în picioare şi ieşi pe prispă. El se întoarse însă numaidecît îndărăt şi se aşeză iar pe pragul lui. Ceilalţi ascultau toţi fără să se mişte, uitînd în aceste clipe de ei înşişi.
Că furnica de-i furnică La cap mare, la trup mică, De umblă pe sub pămînt, Tot se ţine de cuvînt, Dar noi oameni botezaţi De cuvînt sîntem lăsaţi.
— Doamne sfinte, cum cîntă flăcăul ăsta! murmură mama uimită. Birică   e,   nu   aşa, Tito? întrebă ea cînd afară cîntecul nu se mai auzi.
— Da, el e, răspunse fata.
Moromeţii se desmorţiră şi reveniră iarăşi la starea lor dinainte. Masa se terminase şi acum ar fi trebuit să se culce, dar cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, care dormiseră înainte de masă, nu păreau că au de gînd să facă aşa ceva.
V
Cînd se despărţise de Tita lui Moromete, lui Birică numai de cîntat nu-i ardea; se grăbise să se ducă acasă, să stea la masă şi să plece pe urmă s-o cheme pe Polina la poartă. Se dusese acasă, dar nu putuse să mănînce.
Birică avea douăzeci şi patru de ani şi era în vorbă cu Polina de prin iarnă. Nu. ştiacc să mai creadă despre ea. I se mai întîmplase odată să ţină la o fată şi nici atunci nu înţelesese pentru ce la început fetei îi plăcuse şi mai pe urmă, tot aşa, nu mai vrusese să iasă la poartă. Acum însă era parcă mai rău, înţelegea şi mai puţin.
Birică pleca devreme de acasă, nu putu. să aştepte pînă după mîn-carea oamenilor. Pe drum îşi aduse aminte cum intrase în vorbă cu Polina. Era Ia un clic, la curăţat porumb, şi jucaseră ineluşul. Polina nu ghicise că inelul e la Birică şi cel care   avea cureaua şi conducea jocul îl întrebase:
„Cîte să-i dau, Birică"?'
„Cîte vrei!" răspunse Birică şi asta însemna că trebuie doar să-i atingă palma, adică de formă. 3*
36
MARIN PREDA
Atunci văzuse un surîs do batjocură pe buzele fetei, parcă ar fi vrut să-i spună că n-are nici-un rost s-o cruţe, fiindcă tot nu-i place de el.
„Ba, nu, dă-i una fierbinte ca focul," spusese atunci Birică.
Jocul continuase şi Birică fusese scos să ghicească la cine e inelul. Greşise dinadins, ştia că inelul trebuie să fie la Polina.
„Cîte să-i dau, Polino?" întiebase într-adevăr cel caie conducea.
„Dă-i una moale ca lîna şi una iute ca fulgerul", răspunsese Polina.
Pe cea iute ca fulgerul o primise drept în inimă şi se înfiorase de bucu-•rie. în seara aceea nu mai vorbise nimic cu ea, dar în seara următoare venise singur la poarta ei şi fluierase. Ştia că n-are să iasă, că trebuia să vină seri de-a rîndul Ia poarta ei pentru ca ea să aibă timp să se gândească şi abia după mai multe seri din acestea, ea să iasă în sfîrşiţ şi să-i spună — să-i dea de înţeles — că s-a gîndit la el şi îi place, sau s-a gîndit şi „n-o lasă maică-sa". Dar ce ciudat lucru, ea ieşise chiar din prima seară — a doua seară decînd intrase în vorbă cu ea — şi nu suflase nici un cuvînt nici despre maică-sa, nici despre cineva de-ai ei şi nici mîcar cuvintele obişnuite „mă duc, ne vede cineva". Se apropiase de el dintr-odată, foarte hotărîtă, zăpă-cindu-1 prin nepăsarea ei. faţă de primejdiile care o pîndeau pe ea, primejdii adevărate şi cunoscute de toate fetele şi de care ea parcă nici nu vroia să ştie.
înţelesese mai tîrziu că ea ţinea la el mai de mult, nu vroia să spună de cînd, era limpede că nu din seara aceea cu ineluşul, ci mult mai dinainte. Faptul că o fată ca Polina ţinea Ia eî, el care plăcea fetelor doar cînd cînta, mai mult nu ţinea la el niciuna fiindcă era flăcău cu mulţi fraţi şi nu-i venea decît un pogon de pămînt, — îl făcuse mai pe urma pe Birică să uite că c flăcău sărac şi. să se gîndească mai cu îndrăzneală.la însurătoarea lui. Cînd îi. dăduse apoi de înţeles Polinei că se gîndeşte să se ia cu ea, Polina se făcuse roşie şi se uitase la el cu nişte ochi ciudaţi, ca în seara aceea de la clic: „Şi dacă eu nu vreau, ce-ai să faci Birică?" întrebase ea. „De ce să nu vrei?" „Mai ştii? Poate că nu mai ţin la tine". El o apucase de mînă crezîncl că glumeşte, dar ea îl lovise peste braţ şi se trăsese îndărăt. Părea cu adevărat mînioasă pe el şi Birică nu prea înţelesese.
Aducîndu-şi de aminte această întîmplare uitată, Birică se opri în mijlocul drumului, lovit parcă fără veste de înţelesul tîrziu si cumplit pe care aceste cuvinte ale ei îl adeverea. Aşa dar, Polina nu glumise. Vru să se întoarcă din drum, dar continuă totuşi să meargă spre casa Polinei, şi mergînd.el uită că vroia să afle ceva de la ea; nu mai vroia decît s-o vadă. întîi de toate s-o vadă. Parcă îi. uitase chipul, şi neputîndu-se grăbi decît la pas, deodată el începu să cînte. Gîndul că s-ar putea ca ea să nu iasă nici de astă dată — şi atunci ar fi rămas singur cu dorinţa lui chinuitoare de a-i vedea chipul — se ascunsese undeva în adîncul inimii şi^ cînta într-o ciudată uitare de sine.
In dreptul Moromeţilor, glasul său se frînse tot cum începuse, pe neaşteptate. Casa Polinei era la un pas. Birică se opri pe podişca Iui Bălosu şi fluieră.
Casa Polinei rămase liniştită. Birică mai aşteptă puţin şi fluieră din nou. De astă dată auzi uşa de la tindă deschizîndu-se. Gardul lui Bălosu era înalt şi Birică n-o vedea pe fată. Dar nici nu se uita, fiindcă auzind-o că vine, hotărîse să nu dea bună-seara şi nici să înceapă el cel dinţii vorba. Portiţa scîrţîi uşor şi cîteva clipe tăcerea nu fu turburată de nimic. Birică şedea pe podişcă jumătate întors şi aştepta.
— Ce e, mă? Ce fluieri aici? Ce, c tîrla lui tac-tău?
MOROMEŢII
37
Birică se răsuci speriat. In poartă, în locul Polinei, îl recunoscu pe Bălosu.
— De ce să nu fluier, bolborosi el cu un glas sumbru. Nu cumva crezi că te-am fluierat pe dumneata?
După ce spuse aceste cuvinte, Birică   vru să se îndepărteze.
—-Pleacă în... mă-ti d-aici şi să nu te mai prind că fluieri la poarta mea că pun cîinii pe tine.
Birică se apropie cu băgare de seamă de tatăl Polinei şi îi şopti cu o bîîndeţe ameninţătoare:
— Nea Tuclore, ia seama la vorbă că nu ţi-am făcut nimic.
— Ce să iau seama la vorbă? Ce cauţi ta la fata mea?.
Şi fără să mai dea alte lămuriri, îl şi apucă pe flăcău de gulerul cămăşii şi îl îmbrînci. Birică se trase singur îndărăt, dar puse mîna pe stinghia stănoagii, gata s-o smulgă. Rămase însă nemişcat. In spatele lui Bălosu apăruse Victor, voiajorul, cu. o măciucă în mînă.
Birică aşteptă cîteva clipe, şovăielnic, apoi se îndepărtă cu fruntea în pămînt.
Curînd însă se întoarse înapoi. Cei doi nu mai erau în poartă. Vru să fluiere iar, dar se răzgîndi şi din nou se îndepărtă. De astă dată se opri în dreptul Morometilor. Veni lîngă gard si şopti în întuneric:
— Bă Nilă-mM
— Cee-m'! Care eşti? şopti Nilă de pe prispă.
— Ia vin pîn-aici, zise iar glasul de lîngă garduri. Eu sînt! Birică. Intrigat, Moromete ieşise şi el pe prispă.
— Tu eşti, Birică? întrebă el.
— Vreau să-i spun ceva lui Nilă, răspunse Birică.
— Păi vin încoa pe prispă.
Flăcăul intră în curte şi se apropie prin întuneric de cei de pe prispă.
— Bună seara, zise el moale. Unde eşti, Nilă?
— Bună să-ţi fie inima, Birică, răspunse Moromete.
— Dracu' s-o ia de inimă, nea IIie!... Dumnezeul mă-si!
---Ce s-a întîmplat, mă? mormăi Paraschiv, răzimat în întuneric de stîlpul casei.
— Nilă, unde eşti, mă, întrebă Birică fără să răspundă. Hai, nu. mergi, ce mai stai? N-ai mîncat?
— Hai că merg, acuma, răspunse Nilă, dîndu-se jos de pe prispă. Dar ce s-a întîmplat?
— Mai stai, Birică, zise Moromete, dîndu-se mai aproape. Ia spune, ce s-a întîmplat?
Birică se aşeză pe prispă şi deodată izbucni:
— Nea llie, ce dracu' vreai să se întîmple? Ştii şi dumneata că la o fată mare şi-un. măgar sbiară! Eram în vorbă cu asta a lui Bălosu.
— Măi, Birică, prost mai eşti, zise Moromete în şoaptă, ca şi cînd s-ar fi temut să nu-1 audă vecinul. Nu mai găseşti tu altă fată? E satul plin. Şi dacă nu-ţi ajunge aici, te mai duci şi la Miroşi şi la Balaci,poţi să iai satele la rînd pînă la Dunăre. D-aia te vaiţi tu? Mie îmi spuse tat-său că Polina şi cu ăla sînt în vorbă de mult... că e daravelă veche...
In acest timp, Birică se sculase de pe prispă şi se tot mişca, ascul-tîndu-1 pe Moromete.
—• Minte,  strigă  el  deodată,   cînd Moromete isprăvi.
Paraschiv, Nilă şi Achim tresăriră la strigătul flăcăului. Birică porni repede pe lîngă prispă şi se opri lîngă gardul grădiniţei din dreptul căruia se vedea casa şi bătătura lui Tudor Bălosu.
38
MARIN PREDA
— De ce minţi, mă, strigă Birică, ameninţînd cu pumnul în întuneric spre Tudor Bălosu. De ce minţi, mă? spuse el din nou, ca şi cînd ar fi ştiut că acela îl ascultă. Nea Tudore, să fiu al dracu... lasă! Iar tu, Polino, să nu crezi tu că eu am să mai... că n-o să mai dau eu ochi ca tine.
Flăcăul plecă de lîngă grad şi înjură încet; reveni însă numaidecît îndărăt şi de astă dată începu să strige fără teamă, ca şi cînd ceea ce spusese înainte l-ar fi răscolit rău, făcînclu-1 să-şi piardă măsura:
— Ce e, mă, ce crezi tu, ai? Că dacă mă goneşti de la poartă... Da' ce mă, crezi că te-am fluierat pe tine3 Asmuţi cîinii pe mine ca pe-un ţigan? De ce să asmuţi cîinele pe mine, nea Tudore, dacă ai o fată şi fluieră cineva la ea, dumneata trebuie să asmuţi cîinele? Ce ţi-am făcut eu dumitaîe? Ţi-am făcut eu ceva vreodată? Păi de ce să asmuţi cîinele pe mine, nea Tudore, dacă de furat nu te-am furat, de făcut nu ţi-am făcut nimic. Atunci de ce asmuţi cîinele pe mine, nea Tudore? De ce asmuţi cîinele pe mine, mă, tuţ dumnezeul mă-ti, Bălosule! Chiorule 1
— Birică, strigă Moromete, sărind de pe prispă.
•— Birică, taci, mă, din gură, ce dracu, unde-ai băut? murmură şi Nilă, apropiindu-se de flăcău.
II ştiau un flăcău cu măsură şi erau. nedumeriţi de această ieşire. Socotiră   că trebuie să-1 ţină de rău, dar Birică se smuci:
— Ia lasă-mă, nea Ilie, strigă el pornind iute spre poartă. Hai, Nilă, mergi sau nu mergi? Ce crede el, că eu sînt prost?
Spunînd cuvîntul prost, flăcăul ţîşni deodată înapoi lîngă grădiniţă şi începu din nou să strige;
— Fă, Polino, uite ce e! Dacă tu crezi că eu sînt prost, fii tu mai deşteaptă. Eu te las, fă, mărită-te! Mărită-te cu şchiopul ăla şi lasă-mă pe mine aşa prost cum sînt eu. Şi dacă dumneata,, nea Tudore, ieşi la mine şi zici că să asmuţi cîinele, păi lasă!... nea Tudore!
Pe la casele vecinilor, se vedeau pilcuri de băieţi şi fete care ascultau în. tăcere. Birică ieşi în drum şi-l strigă din nou pe Nilă, întrebîndu-1 dacă merge sau nu. Nilă vru să-i răspundă, dar flăcăul ieşise la şosea şi plecase încet.
— Asmute cîin.ii pe mine, strigă el iar, oprindu-se în mijlocul şoselei, ca şi. cînd cei care îl ascullau. i-ar fi cerut socoteală. Am venit şi eu la poarta lui ca un flăcău şi el sare la mine, parc-aş fi venit să-i sparg casa... Lasă, Bălosule! Lasă că vedem noi cu cine să mărită Polina! încheie el ameninţător şi se îndepărtă de tot de casa fetei.
VI
Tot timpul acesta, de dincolo din curtea lui Tudor Bălosu nu se auzise nimic, ca şi cînd casa ar fi fost pustie. Paraschiv, Nilă şi Achim, împreună cu tatăl lor ieşiseră cîteşpatru în poartă. Mai pe urma, se apropiaseră şi. cele două fete cu Niculae în urmă. Cînd Birică o luă încet spre şosea, Nilă se deslipi de lîngă poartă, unde stătea răzimat şi porni alene în urma lui. Moromete îl petrecu o vreme cu privirea pînă se îndepărtă cîţiva paşi de şanţul şoselei, apoi îl strigă deodată, ca şi cînd pînă atunci ar fi stat la îndoială, gîndindu-se la ceva.
— Nilă, unde te duci?
— Mă duc cu ăsta, răspunse Nilă, oprindu-se.
— Nu te mai duce, zise Moromete încet. Ia vin încoace. Nilă se întoarse nedumerit şi se opri lîngă podişcă.
MOROMEŢII
39
— Nu te mai duce, spuse din nou omul. Iart-o în seara asta, că nu moare! Nu ţi-o fură nimeni.
Paraschiv şi Achim se uitau intrigaţi la tatăl lor. Nu-i oprise pe niciunul, în nici o seară, să plece de acasă. Se îndepărtară alene de lîngă poartă, pornind spre un grup de fete şi băieţi de alături, undo cineva cînta dintr-un fluier, iar ceilalţi jucau.
— Nilă, vin încoace, cînd îţi spun, zise Moromete din nou, după ce Paraschiv şi Achim se îndepărtaseră.
Omul intră în curte şi porni, spre grădină, iar feciorul îl ascultă. Cînd ajunseră în fundul grădinii, Moromete se opri lîngă un dud şi se aşeză pe o buturugă de soc, făcîndu-i semn flăcăului să se aşeze alături de el.
—■ Nilă, zise Moromete cu un glas moale pe care fiul nu i-1 cunoştea. Tu ce zici, mă, să se ducă ăla cu oile la Bucureşti?
Auzind întrebarea tatălui, flăcăul se zăpăci de mirare şi nu răspunse nimic. Nu ştia ce să răspundă. Nu vedea nici de ce să se ducă şi nici de ce să nu se ducă acela.
— Eu i-aşi da drumul, dar vezi şi tu că dacă n-am avea bruma aia de lapte de la oi, ce-am mînca? Nu poţi să dai la sapă şi la seceră şi să n-ai de mîncare decît ştir şi ştevie. Dar ce facem la toamnă cu împrumutul de la bancă? Şi te pomeneşti, mîine poimîne, că mai vine şi Albei cu fonciirea! Tu. auzi, mă? întrebă Moromete, neliniştit de tăcerea fiului.
Nilă tuşi, mişcîndu-se pe buturugă şi-şi dădu. seama că de răspunsul lui însemna dacă Achim are să se ducă sau. nu la Bucureşti. Ii veni în minte cuvintele mamei vitrege spuse la masă şi inima i se înmuie la acest gînd, simţind că femeia nu-i este chiar atît de străină cum crezuse pînă acum.
— De, mă, zise el încet. Ai auzit ce zicea şi mama. (Moromete tresări cînd îl auzi vorbind astfel.)
— Ar fi bine să se ducă... Dacă face ceva, ne mai cumpărăm şi noi... mai păstrăm grîul... nu mai facem ca anul trecut, să rărnînem toată iarna fără pîine...
— Măi, Nilă, îngînă Moromete cu acelaşi glas moale pe care copiii nu prea i-1 cunoşteau, ce mîncăm, mă, te întreb. Se duce el cu oile la Bucureşti asta nu e greu, dar ce mîncăm?
— Mai sînt oameni care n-au oi şi trăiesc, muncesc. Ce să facem?! Cuvintele ce să facem, flăcăul le spusese nu ca un răspuns ci ca o ho-
tărîre. Glasul i se schimbase, suna mai încrezător, ca al unui om de nădejde pe care te poţi bizui.
— Bine, mă Nilă! Te-am întrebat ca să nu ziceţi că aşa şi pe dincolo, îngînă Moromete, ridicîndu-se de pe buturugă. Văz că Paraschiv ăsta, degeaba a făcut armata. Nu se însoară, nu se gîndeşte la nimic... II întreb într-o zi: „Ce facem, Paraschive, vine ăla cu fonciirea, n-am plătit-o de doi ani de zile?" „Ce să facem, răspunde el cu botul ăla al lui ca de zăvod, păi de ce n-ai plătit-o pînă acuma?" „Păi ai uitat că am cumpărat noatinile alea"? „Ei şi dacă le-ai cumpărat, ce-ai făcut, zice, acu vinde-Je la ioc şi plăteşte fonciirea". „Dar tu ce faci, n-ai de gînd să te însori? Alţii ca tine sînt la casele lor, ca oamenii, cu copii, cu vita lor în bătătură". „Cu cine să mă însor?" zice. „Cum, cu cine să te însori? Se prăpădiră fetele pe lumea asta şi nu găseşti cu cine să te însori?". „Dă-le-n iacacine de fete!" zice. Aşa că, treaba voastră! Faceţi cum ştiţi, dar să nu vă mai aud pe urmă că ziceţi că eu v-am oprit".
40
MARIN PREDA
Moromete vorbise încet şi rar, cu fruntea aplecată în jos. Se ridicase în picioare şi frămînta o foiţă de jurnal în palme. Nilă se ridică şi el de pe buturugă.
—Nu ştiu dacă tu te-ai gîndit pînă acuma, reîncepu Moromete. Anul trecut am făcut căruţa şi d-aia a rămas fonciirea neplătită... Acuma, ăsta vrea să se ducă la Bucureşti, cu oile. Bine, să se ducă, să-1 vedem ce face. Eu nu zic să facă două mii de lei pe săptămînă, cum se lăuda. Eu zic să facă două mii de lei pe lună. Două mii de Iei, nu e glumă. Sînt patruzeci de duble de grîu. Asta nu se poate, murmură Moromete speriat parcă. Ascultă, Nilă. Pînă în toamnă sînt trei luni de zile. Dacă el vine la toamnă şi-mi întinde trei mii de lei în mînă, (şi nu douăzeci, cum se lăudă el), păi atunci mai dau o căruţă de grîu şi am scăpat anul ăsta de bancă. Fonciirea o mai amîn eu! Păi crezi că vine el de la Bucureşti cu trei mii de lei? Nilă? Crezi că vine, mă?
— Trei mii de lei? Adică o mie de lei pe lună? se gîndi Nilă. Păi de ce să nu vie?
— Păi vine?! zise Moromete, începînd să scapere dintr-un amnar. Aduce el trei mii de lei? Că atunci n-ar mai zice nimeni nimic. Am răbda vara asta, am plăti banca şi ne-ar rămîne nouă tot grîul. La a nu vedem noi pe urmă ce-om mai face. Da' vine? Aduce el trei mii de lei?
— Eu zic că aduce, răspunse Nilă convins. El se lăuda cu două pe săptămînă.
— Poate să aducă şi douăzeci, asta nu mă priveşte pe mine. N-are decît să vă rămînă vouă, să vă îmbrăcaţi, şi să faceţi ce vreţi cu ei, zise Moromete luînd-o încet spre poarta grădinii. Mie să-mi dea trei mii de lei! Păi aduce el, de! vine el cu trei mii de lei?
Ajunseseră la poartă şi Moromete o deschise încet. Nilă trecu în curte alături de tatăl său, gîndindu-se dacă acuma are să poată pleca prin sat.
— Şi nici trei, îngînă Moromete după un timp cam îndelungat de tăcere. Două mii de lei, mă! exclamă el ca şi cînd s-ar fi tocmit cu cineva. Hai, lasă! Ai cîştigat, oile sînt sănătoase?.. Mie dă-mi patru mii!... Păi îmi dă el patru mii de lei?!...
— Aduce, mă! Lasă-1 încolo! Dacă nici două mii de lei n-aduce, atunci...
Moromete se aşeză pe prispă şi rămase tăcut.
VII
După plecarea lui Birică şi a lui Paraschiv şi Achim, Tita şi Ilinca mai stătuseră puţin în drum, apoi se culcaseră ostenite. Catrina Moromete îl chemase pe Niculae în tindă, vrînd să-i dea să mănînce laptele pe care i-1 oprise.
— Nu mănînc, se strîmbase băiatul, ţîfnos. Nu mi-e foame.
— Ia şi mănîncă, ce, vreai să ţi-1 torn în cap? zise mama supărată. Crezi că' mi-e milă de tine? Dar mîine, poimîne iar te apuci să zaci de friguri şi... să mai stau atunci şi de tine, că nu sînt sătulă de cîte am în spinare...
Băiatul se aşeză pe pragul unde stătea tatăl său şi Ia început mînca sclifosindu-se, dar apoi foamea i se deschise şi la sfîrşit miorlăi:
— Mai e? Mai dă-mi!
— Niculae, — Niculae! Se vede că bine-ţi face tat-tău că te plezneşte, zise mama.
MOROMEŢII
41
Niculac o privi nevinovat şi mama se înmuie. Băiatul o simţi chiar că se căzneşte să nu rîdă.
— Hai, mamă, mai dă-mi! Zău mi-e foame!
— Na! făcu femeia, care între timp căutase prin oalele de pe poliţă şi scosese o bucată mică de brînză. Hai mai repede, bagă-n tine, că sînt moartă de osteneală.
După ce mîncă, Niculae ieşi pe prispă şi se vîrî în aşternut. Tocmai atunci tatăl şi fratele intrau în curte pe poarta grădinii, vorbind între ei. Băiatul încremeni sub pătură cînd auzi ceea ce spunea tatăl său. Inima îi bătea ca un ciocan. Sări din aşternut gîfîind şi intră în tindă peste maică-sa, care se sperie cînd îl văzu. cum arată.
— Mamă, am scăpat de oi, şopti el cu un glas aprins.
— Ce-ţi veni? zise ea supărată parcă. Cine ţi-a spus? .
—'Tata! Uite-1 afară, vorbeşte cu Nilă despre Achim, zice că să se
ducă.
— Prostia ta, -răspunse femeia, necăjită parcă de bucuria băiatului. O să te duci colo, la deal, şi-o să fie vai de pielea ta. Era mai bine cu oile... Fugi şi te culcă, nu mai sta aci degeaba!
Niculae ieşi din tindă niţel bleojdit, dar cît ajunse afară, începu să sară în aşternut ca o zvîrlugă. Moromete care se aşezase pe prispă,se pomeni deodată cu el în spinare. Omul se scutură supărat şi încercă să-1 dea la o parte, dar băiatul îl apucase de gît şi se ţinea de el ca scaiul.
— Dă-te, mă, la o parte, zăpăcitule, mormăi tatăl sîcîit, vrînd să pară că n-are nici un chef. Se vede că nu vii colo la sapă; ia să vezi tu ce-ai să păţeşti! Dă-te la o parte, n-auzi?
Niculae sări de pe prispă şi se luă după cîine, dar nici Duţulache n~avea chef, pentru că se feri dinaintea lui şi porni repede spre grădină cu capul în jos.
— Ilie, zise femeia închizînd uşa tindei şi apropiindu-se de bărbat. Ea se aşeză pe aşternut, oftînd, şi se întinse, ruptă de oboseală. E bine că-i dai drumul să se ducă, zise ea gemînd. Aşa fac copiii oamenilor şi d-aia o-duc bine. Numai să nu răbdăm noi p-aci degeaba....
Moromete nu răspunse nimic, începu să se dezbrace. Nilă se duse la celălalt capăt al prispei şi se prefăcu că vrea să se culce, dar o luă încet spre poartă. Din drum, Paraschiv chemă:
— Băi, Nilă-m'!
— Hai, bă, că viu acuma, răspunse Nilă din mers, supărat parcă. Mama adormi numaidecît. Pe drum, glasul băieţilor şi al fetelor slăbise.
Numai cîteodată liniştea nopţii tremura de rîsul prea ascuţit al vreunei fete, ori clocotea de fluieratul prelung, ca o chemare îndepărtată, al vreunui băiat.
Niculae dormea cu. tatăl său, spate în spate. El se culcă puţin neliniştit de tăcerea tatălui şi ascultă multă vreme cîrîitul ciudat al găinilor urcate pe crăcile celor cîţiva pruni din grădină. Aştepta ca taică-său să adoarmă şi să se bucure în voie că a scăpat de oi şi mai ales de Bisisica.
Cînd simţi mişcarea uşoară a spatelui tatălui său, se ridică într-un cot şi se răzimă de perete. Ii venea greu să creadă că peste cîteva zile n-are să se mai scoale cu noaptea în cap, să scoată oile din obor şi să plece cu ele pe izlaz. Să pornească spre matca satului şi să treacă prin apa gîrlei care totdeauna dimineaţa îi chinuia picioarele umflate, bobotite de bubele care îi zvîcneau să coacă. Dincolo de gîrlă erau nişte gropi mici, pline de cicoare, cu floarea albastră ca cerul de primăvară. In fiecare dimineaţă, Niculae uita de ele şi se împiedica în cotoarele lor verzi şi răsfirate, făcîndu-1 să urle
42
MARIN PREDA
de durere. într-o zi se înfuriase şi Je făcuse ferfeniţă cu ciomagul. La fel se înfuriase deznădăjduit pe piatra de hotar din capul miriştei. Era o piatră colţuroasă, înfiptă adînc în pămînt şi învălită în ierburi, încît nu se vedea deloc. De nenumărate ori se izbise cu picioarele de ea şi căzuse leşinat alături .
Nu-i venea mai ales să creadă că are să scape de băieţii de pe izlaz care uneori îl chinuiau. Cei mari îl puneau să le vadă de oi-, sau îl trimeteau cine ştie pe unde să fure tutun sau. struguri de pe locurile oamenilor. Cînd jucau bobic, îl ţineau numai în fund să prindă bobicul, şi cînd îi venea nudul, îl lăsau să dea numai odată şi apoi îl trimeteau iar la fund. Dar ceea ce îl chinuia mai mult era faptul că cei mari îl sileau, să se ia la luptă cu alţi copii chiar dacă n-avea nici un chef. Vrînd nevrînd, învăţase să se lupte şi să se bată cu ciomagul.
într-o zi, era singur cu oile pe mirişte şi se pomenise cu o magaoaie peste el. Era o arătare înfricoşetoare, cu faţa boroşcoită cu smîrc şi cu dinţii rînjiţi. Era spre seară, ieşise din porumb şi venea încet spe el, ca într-un vis... Avea fustă roşie, zdrenţuită, şi în mînă un os alb de cal. De groază, Niculae apucase ciomagul cu amândouă mîinile şi pocnise magaoaia drept în moalele capului. Magaoaia căzuse jos fără să mai mişte, iar Niculae, înspăimîntat, luase oile la goană şi începuse să fugă cu ele spre casă. A doua zi, magaoaia a venit iar, dar cu încă doi inşi şi l-au bătut cu ciomegile pînă l-au lăsat în nesimţire pe mirişte. Oile au intrat în porumb şi. au fost duse Ia oborul comunal; iar Niculae a fost luat de fraţi în căruţă şi dus acasă, zob. A zăcut o săptămînă şi s-a vindecat, dar după aceea l-au prins frigurile. Cînd s-a vindecat şi de friguri, s-a dus iar cu oile.
Puţin timp după aceea, într-o dimineaţă, s-a pomenit cu Achim pe mirişte, călare pe cai. Fratele i-a spus să lase oile şi să vie cu el. Au ieşit Ia izlaz, alături de care se afla o mirişte largă de vreo zece pogoane. Pe izlaz, un cîrd de zece-cincisprezece băieţi jucau bobicul. Unii erau de seama lui, alţii mai mari cu un an sau doi. Achim a descălicat şi a dat drumul Ia cai; apoi' s-a apropiat de băieţi.
— Bă, ce faceţi voi aicea — m'? a strigat şi s-a uitat crunt peste ceata de băieţi.
Cîţiva mai sfioşi, care stăteau jos pe flanele, se ridicaseră în picioare şi se uitau cu teamă la Achim. Vreo cîţiva, mai nepăsători, jucau bobicul fără să se sinchisească. Deodată Achim s-a reprezit spre ei ca un uliu, a trântit vreo cîţiva de pămînt şi a dat cîteva picioare şi palme în dreapta şi în stînga.
— Ce, voi n-auziţi? a strigat Achim, scrîşnind din dinţi. Eu strig la voi şi voi jucaţi bobicul... mama voastră!
— Nea Achime, să nu. ne înjuri că chem pe tata de colea, a zis unul colţos, fulgerîndu-l cu privirea.
Achim a sărit ca ars spre cel care vorbise, 1-a apucat de gît, a dat cu el în pămînt şi a sărit cu picioarele pe el.
— ...Pe mă-ta şi pe tat-tău ! a urlat Achim turbat. Du-te şi-l cheamă pe tat-tău! Să-mi spuneţi care aţi fost ăia care l-aţi bătut pe frate-meu, că dacă nu, vă omor pe toţi!
Achim n-avea atunci mai mult de şaptesprezece ani, dar pentru băieţii de-acolo el părea mai fioros ca un om mare. Nici unul dintre băieţi n-a vorbit.
— Niculae, strigase Achim, îi cunoşti? Ia treci încoace.
— Nu-i cunosc, că aveau flanelele pe cap cînd au venit, a răspuns Niculae.
MOROMEŢII
43
— Aaaa!!! făcuse Achim, scuipînd în palme. Ia dă-n-coace biciul, Niculae. Nu vreţi să spuneţi!... Staţi că v-arăt eu acuma.
Achim apucase biciul şi fără să se gîndească nici o clipă, se repezise la unul şi-I pleznise cu mînie peste spinare. Cel lovit uriaşe şi apucase biciul în mînă.
— Nea Achime, nu ştiu, eu sînt de pe Delavale, nu riiai da. Achim se repezi la altul şi mai furios.
— Şi tu eşti de pe Delavale? Pînă-n seară am să vă bat... mama voastră!
— Spuneţi, mă, ce să mănînc eu bătaie pentru ei? se auzise un glas speriat.
— Aaaa! Tu ştii!? Spune numaidecît, că-ţi roz beregata, strigase iar Achim, repezindu-se spre cel care vorbise.
Băiatul s-a ferit, s-a uitat în jur şi deodată a vorbit pe nerăsuflate.
— Nea Achime, nu da! Al lui Voicu Cîinaru şi cu al lui Burtică l-au bătut.
Achim s-a întors spre Niculae, şi-a aruncat pălăria de pămînt şi 1-a asmuţit ca şi cînd ar fi fost cîine.
— Ai auzit? Pune mîna pe ei!
Niculae, sălbit de friguri, galben la faţă, nu se mişcaso.
— Pune, mă, mîna pe ei, n-auzi? a strigat Achim scos din sărite. Niculae nu se mişca.
— Al lui Cîinaru şi Burtică, a strigat atunci Achim pe cei care îl bătuseră pe Niculae. Achim avea un glas ciudat, ascunzînd ceva tainic şi cumplit şi Niculae se speriase mai rău de acest glas al fratelui său decît de loviturile magaoaelor atunci pe mirişte, cînd fusese bătut.—Veniţi încoace al lui Cîinaru şi Burtică. Veniţi încoace că nu vă fac nimic, a mai spus Achim.
Cei doi s-au apropiat şi unul din ei şi-a scos pearca lui de pălărie găurită în fund de bobic şi a vorbit curajos:
— Nea Achime, uite, vezi, mi-a spart capul! Zău, nea Achime, că mi-a spart capul! Am dat şi eu, a dat şi el. .
— Taci din gură, urîtule, a spus Achim care începuse să se înveselească. Il vedeţi? E frate-meu. Eu nu ţin cu el, chiar dacă mi-e frate. Tu, ăsta, cu capul spart, repede-te la el şi dă eu el de pămînt.
Niculae se uitase la fratele său şi se făcuse şi mai galben. Achim nu se sinchisea.
— N-auzi, mă ăsta cu capul spart? s-a răstit Achim spre băiatul cu capul spart.
— Nea Achime, zău, ne-am bătut în parte, s-au rugat iar cei doi băieţi.
— Nea Achime, lasă-i, nea Achime, au spus şi ceilalţi.
Ochii lui Achim sticliseră de mînie. Il apucase pe cel cu pălăria găurită ai-1 izbise de pămînt.
— N-auzi ce-ţi spun? Repede-te la el că te omor... pe mă-ta de urîfc... Băiatul s-a sculat de jos mînios şi. ne mai ştiind ce să facă, s-a repezit
spre Niculae. Niculae nu s-a mişcat din loc. înaintea lui, cel cu pălăria găurită s-a oprit ca ţintuit de privirea mare, nemişcată, a celui spre care era asmuţit. Şi-a întors capul spre Achim, dar tot atunci acesta uriaşe la el:
— Repede-te în el... pe mă-ta de urît!
Băiatul s-a repezit în Niculae şi 1-a apucat de gît. Niculae s-a înţepenit şi a rămas mai departe nemişcat.
— Dă cu el în pămînt, a strigat Achim, apropindu s<"> cu bic-iu! în mînă. ' Băiatul şi-a încîrligat un picior peste amîndouă sie lui Niculae şil-a
trîntit la pămînt. Apoi, speriat, cu privirea rătăcită, plină de groază, s-a ridicat de pe el şi a rămas nemişcat, uitî:ndu-se şi mai înspăimîntat la Ni-
44
MARIN PREDA
eulae care, galben la faţă, se uita cu nişte ochi cît cepele la fratele său. Cîtva timp, toţi rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi. în clipa următoare, Niculae a sărit în sus ca muşcat de un şarpe. S-a repezit spre cel care îl trîntise şi 1-a apucat de gît. Luat pe neaşteptate, celălalt băiat a rămas cu ochii holbaţi şi a scos limba afară, horcăind. Chipul i se învineţise ca un ficat, se făcuse apoi pământiu. Niculae strîngea ca un nebun şi-l împingea de-andăratelea. Cel strîns de gît s-a împedicat în ceva şi a căzut. Niculae i-a dat drumul şi s-a întors spre celălalt. Văzîndu-1 că vine, băiatul a luat-o la fugă peste cîmp. Achim s-a repezit însă numaidecît şi în cîţiva paşi 1-a apucat de ceafă.
— Stai... pe mă-ta, fricosule. Mă vezi tu că-i ţiu parte? Bate-te cu el... Aţi venit amândoi şi v-aţi pus şi l-aţi omorît cu ciomegile. Eraţi doi, mama voastră....  Stai aici.
Niculae s-a repezit spre el cu un ciomag şi a vrut să-1 izbească în cap, dar băiatul s-a ferit şi a pus şi el mâna pe-un ciomag.
— Nea Achime, a strigat el, arătîndu-1 pe Niculae. îi sparg capul, spune-i să nu s-apuce cu mine!
— Niculae, a scrîşnit Achim, auzi ce spune?
Niculae a azvîrlit pe neaşteptate ciomagul şi s-a repezit spre celălalt cu o iuţeală neaşteptată. Luat tot fără veste, băiatul s-a clătinat şi a căzut. Atunci Niculae a sărit în sus cu aceeaşi iuţeală a pus mîna pe-un ciomag şi a început să-1 lovească pe cel de jos cu toată puterea. Băiatul urla, încerca să se ridice, dar cîte-o lovitură de ciomag îl culca iar la loc.
— Ajunge, Niculae, stai! a spus Achim, apropiindu-se. Spune-i să-şi ceară iertare.
— Cere-ţi iertare, a bolborosit Niculae, izbindu-1 încă. Cere-ţi iertare! De atunci, Niculae nu s-a mai bătut cu nimeni. Dar totdeauna se
gîndea cu groază la fratele său vitreg. Gîndindu-se că acum are să scape de toate, el gemu în aşternut şi se uită cu. dragoste la spinarea tatălui său, care se mişca şi răsufla în somn.
„O să mă rog de el să nu mă ia la sapă şi o. să mă lase, gândi Niculae suspinînd. La secere o să mă duc, dar să nu mă ia la sapă pînă nu-mi trec bubele şi să pot să mă duc şi eu la şcoală".
— Ce faci, mă, tu n-ai de gînd să adormi? spuse Moromete deodată, cu un glas încet şi liniştit care îl înfiora pe băiat.
— Ba dorm, răspunse ei, uimit că tatăl, său putuse să stea aşa de liniştit atît de multă vreme.
— Cum dormi? întrebă Moromete aspru. Să mergi colo la sapă şi să dai şi o să te mai. văz eu atunci că beleşti ochii în. loc să dormi.
Niculae se lăsă pe căpătîi şi gemu. Apoi rămase nemişcat. Pe drum se auzea din ce în ce mai rar cîte-un flăcău care se întorcea acasă fluierând. De undeva răzbătu un. ţipăt uşor, subţire, înecat de întunericul nopţii. Prin vîrfurile salcîmilor bîzîiau ţînţarii. Moromete se ridică din aşternut şi se întoarse pe neaşteptate spre Niculae. Băiatul închise ochii, speriat.
—■ Nu dormi, mă, odată? zise el apăsat, cu un glas turbure.
Niculae nu răspunse. Omul nu se mişcă. Băiatul îl simţea încă întors spre el şi inima îi ticăia. Moromete se trînti iar pe căpătîi şi peste cîteva clipe Niculae îi simţi spinarea ridicîndu-se şi răsuflînd încet. „A adormit", gândi el, după o vreme, dar ca şi cînd omul l-ar fi auzit gîndind, se ridică iarăşi într-un cot şi se întoarse spre fiu.
— Mă, da'tu n-ai de gînd să mori odată? îngînă el răguşit şi furios. Niculae răsuflă uşor, ca în somn, fără să-i răspundă.
Din nou omul se trînti pe căpătîi, dar Niculae aşteptă multă vreme fără ca să-i mai simtă spinarea mişcîndu-se. „Nu poate să doarmă. Te
MOROMEŢII
45
pomeneşti că se răzgândeşte şi nu-i mai dă drumul lui Achim", ghidi Niculae iarăşi, de astă dată înspăimîntat. După un timp se linişti însă. „Cine ştie la ce se gîndeşte, îşi spuse el. O să vedem mîine dimineaţă".
Moromete se ridică a treia oară, dar acum nu se mai întoarse spre băiat. Niculae îl auzi scotocind multă vreme sub căpătîi, auzi apoi un zgomot de hîrtie ruptă, pe urmă amnarul izbind în piatră. După aceea nu se mai auzi nimic. Niculae aşteptă o vreme cu ochii închişi, apoi îşi mişcă pleoapele. Tatăl stătea pe marginea prispei cu spatele îndoit şi fuma. Băiatul închise ochii şi se hotărî să adoarmă. Aşteptă somnul timp îndelungat şi cînd adormi, Moromete mai stătea încă pe 'marginea prispei, cu spatele îndoit şi fuma.
VIII
în acest timp, Paraschiv şi Achim aşteptaseră în drum. Erau atît de intrigaţi de convorbirea tatălui lor cu Nilă, încît nu avară răbdare pînă a doua zi; renunţară să se mai dacă la fetele la care umblau şi îl aşteptară pe Nilă să afle despre ce e vorba.
•— Ce-a ti vorbit, mă, ce ţi-a spus? întrebă Paraschiv în şoaptă cînd Nilă ieşi la ei.
— Ce să-mi spuie, ca să se ducă ăsta cu oile la Bucureşti, răspunse Nilă pe scurt cu un glas moale, parcă vinovat.
— Nilă, şopti Paraschiv grav şi ameninţător, i-ai spus ceva? Sîntem fraţi, dar să ştii că eu...
Nilă lăsă fruntea în jos şi bombăni furios:
— Ce bă, eşti nebun? Cum o să-i spui?
— Hai mai încolo să nu ne-audă, spuse Achim. Hai la ga Maria să vorbim acolo, că tot nu mai avem timp să ne ducem pe Ia fete.
Paraschiv şi Nilă şovăiră. Era cam tîrziu.
— Dar hai mai repede, să nu se culce ga Maria.
Porniră cîteşitrei alene. Nilă tăcea şi, după mers, parcă n-avea nici un chef. Cotiră pe nişte uliţi şi se opriră în faţa unei curţi mici, fără garduri, în fund se vedea o căsuţă învălită cu pae, un bordei asemănător cu un coteţ mai mare de păsări. La un ochi de geam pîlpîia o lampă chioară.
Bordeiul acesta unde vroiau să intre era al tuşei lor, Maria Moromete, sora mai mare a tatălui lor. Tuşa era o femeie de vreo cincizeci de ani şi nu avea nici copii, nici bărbat. Ca să scape de ea, Moromete îi cumpărase undeva un loc de casă şi îi făcuse acest bordei.
Maria Moromete îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut mărita cum trebuie şi-şi face un rost. Spunea că n-a ajutat-o, că i-a furat pămîntul din spatele casei, că la împărţitul celor trei pogoane moştenite, Moromete a ales pămîntul cel mai bun pe care se putea pune vie şi că a gonit-o din casa părintească ca un hoţ. De fapt, ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai fi însurat a doua oară, s-o fi ţinut pe ea în casă, să-i crească ea pe cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim şi să fi trăit aşa liniştit şi bine pînă la bătrîneţe. încît după ce fratele se însura a doua oară şi îi cumpără şi-i făcu acest bordei, Maria Moromete se înfurie şi începu să ceară dreptul ei de moştenire asupra casei părinteşti şi mai ales asupra locului din spatele casei. Fiindcă pe jumătate din acel loc se afla casa părintească şi gospodăria şi pentru că trecuse aproape cincisprezece ani fără ca gospodăria să fie împărţită, moştenirea, în cazul casei, şi locul, trecea de drept celui care o folosea. Maria Moromete nu ştiuse şi nici acum nu ştia de acest lucru. Dealt-
46
MARIN PREDA
fel, nici Moromete nu ştia şi chiar dacă ar fi ştiut tot n-ar fi avut ce face cu el.
Maria Moromete trăia cu o nădejde a ei veche: să dea acel loc lui Paraschiv sau Nilă — care o fi mai vrednic — şi acela să facă o casă unde s-o aducă şi pe ea, să aibă grijă de ea cînd n-are să mai poată munci. Paraschiv îi spusese că în curînd are să se însoare, să-şi facă acolo casă şi s-o aducă să trăiască şi ea pe lîngă el. De fapt, măritişul ei nefericit din tinereţe o înrăise; făcuse un copil care îi murise după doi ani de trai rău şi după moartea copilului, bărbatul o alungase.
Maria Moromete trăia acum singură în bordeiul ei şi n-o ducea prea rău, cu toate că, la fel ca alţii din sat ea nu primise după război nici o brazdă de pămînt. La treierat, îşi băga grîul în maşină odată cu al lui Moromete, iar la secere la fel, veneau cei trei nepoţi, Paraschiv, Nilă şi Achim şi o ajutau. în schimb, ea Ie făcea flanele şi ciorapi.
în sat i se spunea Guica şi avea nume rău; se temeau de ea pentru că cunoştea păcatele tuturor şi avea limba ascuţită. Toată ziua lucra la ciorapi, aşezată pe un scăunel în faţa bordeiului şi oprea trecătorii de pe drum pe care îi întreba fel de fel de nimicuri. Unii ocoleau drumul, dădeau prin altă parte.
Iată cum se întîmpla, cînd cineva trecea prin faţa curţii ei. Maria Moromete oprea trecătorul, strigîndu-1 cu un glas tainic: „Ei, putare, ia stai niţel".
Intrigat, omul se oprea. Maria Moromete se ridica de pe   scăunel şi venea în drum. Se apropia în tăcere, misterios. Apoi întreba în şoaptă: „Unde te duci?"
Mirat, omul spunea unde se duce.
„Ce cauţi acolo?" întreba femeia mai departe. încă nedumerit, trecătorul răspundea şi spunea pentru ce se duce, ce treabă are acolo de făcut. Maria Moromete spunea atunci despre omul acela unde se ducea trecătorul, că a auzit că acesta vrea să facă cutare lucru:
„Aşa o fi?" întreba ea cu privirea aprinsă de curiozitate.
Trecătorul răspundea că se poate, aşa o fi.
„Păi atunci frate-său ce-o să zică?" întreba femeia mai departe.
„Dracul să-1 ia, ga Mario, de unde ştiu eu ce-o să zică frate-său", răspundea trecătorul uimit.
„Nu se poate, spunea femeia cu glasul ei ascuţit. E dreptul lui."
„O fi, ga Mario, ce m-amestic eu în daravelile lor!" ridica trecătorul din umeri, grăbindu-se să se îndepărteze.
„Ei, nu-i aşa!" răspundea femeia indignată şi se întorcea pe scăunelul ei, bestecăind la ciorap.
După o vreme trecea o muiere. Maria Moromete se ridica şi o oprea:
„Cutăriţă, unde te duci? Ia stai niţel." Se apropia şi îi spunea: „Auzi ce vrea să facă alde cutare! Mă întîlnii adineauri cu cutare, —şi spunea numele celui pe care îl oprise mai înainte — se ducea pe la el şi mi-a spus şi mie. Tu ce zici? Ăla osă vrea? O să-1 lase?" Răspîndea deci ştirea pe socoteala omului pe caro îl oprise mai înainte şi acest lucru tulbura deseori apele, învrăjbea chiar şi pe cei mai paşnici.
Maria Moromete oprea chiar şi pe copiii foarte mici. „Ce-a ţi mîncat aseară?" întreba ea în şoaptă, punîndu-le în. mînă o jumătate de măr stricat sau cîteva seminţe de floarea soarelui.
Porecla de Guica i-o dăduse un mocan. Mocanii veneau toamna la cîmpie să schimbe fructele lor pe porumb şi grîu. Maria Moromete oprea fiecare căruţă care trecea prin dreptul bordeiului ei. Se apropia de covil-
MOROMEŢII
47
tirul mocanului, se uita în căruţa lui, îi răscolea sacii cu mere şi cu nuci, lua cîteva mere în care îşi înfigea dinţii şi abia la urmă întreba cum le dă. Omul spunea cum, iar femeia îi întorcea spatele, mîncînd din fructele luate, spunînd că nu sînt bune, sînt acre şi viermănoase. în acest fel, nu numai că se sătura mîncînd, dar chiar strîngea cîte-un săculeţ. Se vede însă că într-o toamnă, un mocan a ţimrt-o minte şi cînd a ajuns în dreptul ei, n-a mai vrut să oprească.
„Stai, mă! n-auzi că vreau să iau nişte mere?" a strigat femeia de pe scăunelul ei.
Mocanul a oprit şi. s-a aşezat în dreptul coviltirului să n-o lase să se urce.
„Ai mere bune?" a întrebat ea vrînd să-1 dea la o parte.
„Da, am mere frumoase, adu porumbul şi-ţi dau."
„Ia să văd!" a spus femeia încercînd zadarnic să-1 dea la o parte.
„Adu întîi porumbul" a spus mocanul liniştit.
„Ia să văd, mă, stai să văd şi eu ce mere ai!" a spus Maria cu un glas cam înţepat şi cam tare.
„Nu ţipa, leică, de ce ţipi, adu porumbul şi atunci te uiţi!'1 i-a răspuns mocanul, fără să se dea la o parte.
„Du-te naibii cu merele tale", a zis atunci femeia îndepărtîndu-se de om. „Parcă n-am mai văzut mere," a mai spus ea, de astădată mai tare. „Uită-te al naibii! Pe ce să-i dau eu porumbul meu, mocanului! Parcă fără merele voastre viermănoase nu trăiesc!".
„Nu ţipa, leică, de ce ţipi aşa?" a spus mocanul uitîndu-se în urma ei uimit.
„Du-te naibi mă,ce dacă ţip? Ţip în curtea mea,în satul meu, mocane !".
„Leică, nu mai guici aşa, că nu ţi-am spart casa, a spus iar mocanul cu vocea lui moale de muntean. Ce guici aşa, leică! Vai, vai! Cum mai guică! ca o purcea", a mai adăugat mocanul nedumerit şi vorba a fost prinsă de vecini. Maria Moromete se înfuria rău cînd i se spunea Guica.
Cei trei nepoţi intrară în curtea mătuşii şi Paraschiv ciocăni în ochiul geamului.
— Ga   Mario, deschide.
Maria Moromete deschise uşa şi cei trei se aplecară pe rînd să nu se lovească de pragul de sir-; Paraschiv abia intră în bordei.
— Ga Mario! exclamă el, gata, îi dă drumul lui Achim cu oile la Bucureşti! începe răfuiala!
Şi rîse hurducat, pleznindu-şi palmele una de alta, apoi frecîndu-le repede, în semn de bucurie nestăpînită. Maria Moromete se înfipse în ochii lui şi întrebă încet, ascuţit, abia ţinîndu-şi răsuflarea:
— Ce vorbeşti, mă? îi dă drumul? Zău? Cum a fost? Ce-a zis?
—■ Nu-mi venea să cred, răspunse Paraschiv uitîndu-se spre pat, vrînd să se aşeze, dar mătuşa îl preveni:
— Stai naiba jos pe pămînt, că se rupe patul cu tine... Apoi reluă întrebările: — Zău, mă? Ia spuneţi! Ce zicea, ce zicea?!!
— Avem douăzeci şi patru de oi cu lapte, asta înseamnă douăsute patruzeci de lei pe zi, zise Paraschiv miorlăit, încercînd să imite glasul făţarnic al fratelui său mai mic; aşa le tot spunea ăsta la masă.
—• Şi ei ce zicea? ! Ce zicea?!! întrebă Guica cu glasul înecat de curiozitate şi plăcere. Alea ce zicea, puturoasele-alea! Mă-sa: mă-sa ce zicea!?
Achim răspunse căutînd să-şi potrivească glasul şi să-1 facă asemănător cu al mamei vitrege, adică: cinstit şi înţelegător, aşa cum îi răspunsese tatălui lor la masă:
48
MARIN PREDA
băieţiln'ân33^1' ^ ** ^ dUCă' Nu ° V°rba nUmai de bancă' dar sînt ?! eî ^   Paraschiv   izbucni în hohote groase. Mătuşa nu .rîse, însă chinul eî-zbicit Şi negru şi gura cu buzele supte înlăuntru se frămîntară de plăcere Nila zimbi stingherit, parcă ruşinat. El spuse: pwcere.
— Hai bă, ce rîdeţi aşa?
M-KeTU-rmă,13a4lua* Pe"ăsta în grădină şi nu ştiu ce i-a spus  Ce ti •» spus, Nila? întrebă Achim. 1 •1 a
— Ce mai întrebi, nu-ţi spusei odată? bombăni Nilă
•   « "Zău, mă? Te-a luat în grădină? Şi ce ţi-a spus? întrebă Guica ca şi cmd n-ar fi auzit bombăneala lui Nilă. Ce ţi-a spus, Nilă?  Spune mă da"te "^"J Ca cin,e ?tie ce vi-o fi spus şi tu n-ai înţeles. Hai, spune-
Nila tăcea cu fruntea în pămînt. Faptul că se lăsase greu pînă la urmă
Paraschiv rîse iar, răguşit, şi îi dădu lui Nilă un pumn în spinare M-iT^i21' g'.3 Mano> se adresă el mătuşii, fără să-1 mai ia în seamă pe Nila  Sa vezi ce gogoşi le turna Achim ailaltăieri, la sapă
pînindu-se.'        ^ Z*U? ^ g°g°?i     06 g°g°?i? in,n',,a măfcuŞa- abia stă:-
,hîîn ~~ D°Tf f %[ PaV'U de oi cu laPte- P« Puţin douăzeci si patru de ch le pe zi! Asta face două sute de lei pe zi, ori treizeci de zile face nă puţin şase mu de lei pe lună. Ei! Două mii o să mă coste ch ria icului de paşunat, iar patru mii rămîne cîştig. acului
n  » ~~Ba> e«Tmă duc să mă culc,'mîine. trebuie să merg la nremilif ară il întrerupse Nilă, sculîndu-se  de jos. g iapiemiuara,
,„^-~ Scai  N1I1ă'  Stai ma'  ProstuIe-  îl opri mătuşa înţepată  Stai să
CM îSecaU "T(:treSă   7 îmm VOi ce ^eţi/tS şi cu Nil ?
Cmc plecaţi. Trebuie sa fugiţi înainte de secere, să n-aibă cine să Ie secere gnul şi nici cu. ce să-I care. Să vedem ce-au. să facă fără voii
— Tu cmd pleci cu oile, Achime? întrebă Paraschiv
— Sa vedem. Să vorbim cu al lui Cătănoiu.
încălp^™   "^^pă vreo săptămînă în urma ta, luăm caii lui din grajd, mcalecam pe ei şi fugim. Nu-i aşa, mă Nilă? & J
eraid-^m InmoV"a-m        SPT dar 1TU Putem să fui'am caii din
giajd, alia lumea şi ne facem de rîs, răspunse Nilă, cu privirea în pămînt
bWufTl To6      f i^i-?^măt°Şa indignată- Vezi să nu-ţi dau cîteva, Ss   hV     tmde tac"fcău' să ^ai şi să munceşti pentru co^ b ată iăh  olr ~E 0311 V0?tri' 6 8Verea voa8tră! Dacă nu m»rea
pu^sUa4lCeaafl Ş1       m CaSa V°aStră' QU 03 aCUma> Că loc de
Maria^VomSo ^SinS * ^ ° Pe ^ ^ ^
npvnr,^ mu"cit decînd, eraM Şi nu v-a luat niciodată o haină
lincaI*™?U1 0amemIor- Numai la a^a le-a luat. Tita are crepdesin, ilinca no de mătase, aia are scurteică de catifea... E plină chichiţa lăzii cu mahmudele şi icuşari! Acolo e munca noastră, proştSor. . Eu să fii ca a?1 W3 Iada într-o noapte şi aşi lua toate mahmudelele- '
si-i sp^Sr£şitUgi"sIa N1Iă  Care COlUinUa Să St6a CU franteaîn P«"^
MOROMEŢII
49
— Vezi, mă? Auzi ce zice ga Maria? Plăvane! Ai sta şi-ai munci pentru ei pînă ai cădea jos, dacă n-am fi noi să te învăţăm.
Nilă tresări. Avea o frunte mare, lată, cu carne groasă peste ea. îsi ridică fruntea lui lată din pămînt şi răspunse cu un glas tulbure care nu protesta contra celor auzite, dar care era totuşi indignat, fără să se stie însă pentru ce:
— Mai taci, bă, din gură! Ia mai taci dracului din gură! Ce tot vorbeşti!...
Mătuşa sări cu glasul ei ascuţit:
— Ce să tacă din gură? Aşa este! Te superi că îţi zice plăvan? De cînd munceşti şi umbli desculţ şi dezbrăcat, pe degeaba?' Plăvane!
— Păi, bă, Nilă, ce-am vorbit noi pînă-acuma? Nu ne-am înţeles aşa? întrebă Achim cu reproş.
Nilă răspunse la fel de tulbure:
— Ne-am înţeles, bă, ne-am înţeles! Vezi să nu-ţi dau şi eu un pumn după ceafă.
Achim mormăi dispreţuitor:
— Dai tu pumn după ceafă!
— Eu mă duc, mi-e somn, mormăi Nilă deodată nepăsător, şi deschise uşa bordeiului.
— Du-te naibii! îl petrecu mătuşa ca din urmă. 0 să mai vezi tu de la mine Ioc de casă! Proastă oi fi să ţi-1 dau!
Nilă ieşi fără să răspundă iar mătuşa se întoarse în bordei, să vorbească mai departe cu coi doi nepoţi.
IX
Pe la miezul nopţii începu să cadă o ploaie liniştită şi bogată. Murmura pe acoperişuri şi peste pămînt cu picături moi, ca 'de untdelemn. Nu se auzi nici un tunet şi nu. se văzu nici o fulgerătură. Era însă întuneric beznă.
Fiindcă ploaia începuse pe nesimţite, cînd se înteţi nimeni nu se trezi din somn şi cînd de.pe streşini începură să curgă şiroaie de-a lungul prispei, cei care dormeau Ia margine se împinseră doar mai spre perete, mormăind!
Spre revărsatul zorilor ploaia stătu şi norii părăsiră cerul. Moromete se culcase şi adormise tîrziu, dar cînd ploaia se opri, se trezişi rămase iarăşi nemişcat pe prispă. Nemişcarea lui trează o făcu pe Catrina' să se deştepte la celălalt capăt al prispei.
— 11io, co e cu tine? De ce nu te culci? şopti ea înspăimînlată.
Moromete nu răspunse, dar tuşi liniştitor. Totuşi Catrina nu-si. văzu de somn. Se întîmpla ceva în familie!? Poate plecarea lui Achim la Bucureşti. Dar despre asta se vorbise de prin iarnă, se gîudiseră destul. In timpul mesei fusese pomenit numele agentului de urmărire care avea să vie mîine dimineaţă după fonciire. Dar şi asta ora poveste veche. Albei venea în fiecare an şi anul acesta nu avea'nimic deosebit faţă de celălalt. Banca? Dar banca venea taman Ia toamnă. Poate că toate aceste ameninţări care se tîrau cu anii în urma lor să so îngrămădească în acest an peste capul familiei? Da. Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte răbdător şi ameninţările mari se sfărîmau. în puzderie de ameninţări mai mici pe caro cu ajutorul timpului le duceau zilnic în. spinare. Aşa se întâmplase că timpul făcuse să rămână în urmă una din cele mai cumplite ameninţări de care îşi aduceau aminte, şi anume datoria făcută Ia bancă pentru plata loturilor primite Ia reforma agrară de după război. Mulţi au vîndut din lo-
4 — Viaţa Romînească
50
MARIN PREDA
turi, iar alţii au rămas de tot fără pămînt şi s-au ticăloşit. Ei au avut însă răbdare, au dus-o de la an la an pînă cînd într-o zi statul, văzînd că ţăranii tot n-au cu ce plăti, n-a mai avut încotro şi a trebuit să micşoreze datoriile. încît banca se dovedise a fi ceva nu tocmai rău, pentru care doi ani mai tîrziu se împrumutaseră din nou să cumpere vite în bătătură. N-aveau cum săpoatăplăti? Se gîndiseră mult şi mai mare nenorocire decît să piardă ceea ce nu. cîştigaseră, ce putea fi? Era deci limpede că numai Moromete singur era pricina propriilor sale gînduri şi Catrinei i se păru atît de ciudat acest lucru, încît se închină.
— Se vede că ai intrat în anul morţii, şopti ea.
Şi îşi lăsă capul pe căpătîi, pomenind că aşa se întîmplă cînd omul uită de dumnezeu, uită şi dumnezeu de el şi îl lasă singur în faţa păcatelor.
— Pentru că, mai bolborosi ea cu faţa în căpătîi, numai păcatele nu te iasă să dormi.
La aceste cuvinte din urmă, Moromete tuşi cu înţeles şi răspunse cu o veselie supărată:
— D-aia dormi tu buştean, lovi-te-ar moartea, că n-ai păcate! Aruncă ţigarea, se dădu jos de pe prispă şi o luă încet spre grădină,
fără să mai asculte răspunsul femeii.
Catrina era bisericoasă şi de aceea pomenise de păcate. Cu zece ani în urmă născuse un copil mort care o înspăimântase. Avusese visuri groaznice. Se auzea noaptea strigată în somn, înghesuită de porci cu riturile mari, prin colţuri întunecate, sau locuind împreună cu ţigani care îi spuneau lucruri murdare. Se îmbolnăvise, nu mai putea suferi carnea de porc, iar cînd vedea ţigani se pitea. Nu-şi mai putuse găsi liniştea ; se certase cu toată lumea şi se îngrozise simţind cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila faţă de bărbat şi copii. Pînă într-o zi cînd povestise totul unei vecine din fundul grădinii:
„Eu ştiu ce e cu tine, e din copii, spusese vecina, care, tot aşa, crescuse o mulţime de copii. Ştii ce să faci tu? Să asculţi ce-am să-ţi spun eu. Sîmbăta spre duminică, te scoli devreme, te duci la cimitir, jeleşti acolo morţii şi dai de pomană. După ce ţi-ai făcut datoria cu morţii, pe urmă te întorci acasă pînă nu răsare soarele. Acasă, aprinzi focul, dai să mănînce la copii, cureţi casa, vezi ce mai e de făcut şi după ce ţi-ai făcut datoria şi cu copiii, te speli şi te primeneşti. Te duci la biserică, Catrino. Acolo la biserică stai şi asculţi slujba. Şi-ai să vezi pe urmă ce bine e".
Ceea ce se şi întîmplase. Catrina îi crescuse cu trudă pe cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim —• erau mici cînd se măritase cu Moromete —• şi în loc de răsplată, aceştia începuseră s-o urască. Tudor Bălosu şi fi-său pe deoparte, Guica şi Parizianu — o altă rudă a lui Moromete, căreia Catrina îi spunea „Guica al doilea mai prost" — pe de altă parte, îi învăţaseră pe cei trei că mama vitregă era vinovată că se trăia greu la ei şi că dacă n-au s-o dea afară din casă are să pună mîna pe averea tatălui. Nenorocirea făcea că era ceva adevărat din toate acestea, dar Catrina n-avea nici o vină. Iată ce se întîmplase.
In timpul foametei de după război, Moromete vînduse un pogon din lotul Catrinei, — Catrina primise un lot de opt pogoane ca văduvă de război — spunîndu-i că în schimbul acestui pogon vîndut va trece casa şi pe numele ei. Catrina convenise, socotind că în acest fel va avea bătrîneţea apărată (se mai întîmplase în sat ca mama vitregă să fie gonită din casa tatălui). Numai că Moromete, în loc să se grăbească să facă acte pentru casă,   începu   să  facă glume:  „Crezi  că  am  să mor eu înaintea ta?"
MOROMEŢII
51
zicea el. Acest răspuns era într-un fel o asigurare că atîta timp cît trăieşte el, n-o să îndrăznească nimeni s-o dea afară din casă. Pentru. Catrina însă nu era deajuns, fiindcă cei trei fuseseră învrăjbiţi de mici contra ei; atunci începuse deci să-i pară rău de pogonul vîndut, mai ales că îl vîncluse tocmai pentru ca să nu moară ei, cei trei, ele foame. Cînd. bărbatul începu să glumească pe socoteala casei, Catrina pretinse pogonul pe numele Titei şi îl pretinse cu atît mai insistent cu cît Catrina se simţea vinovată faţă de fiica ei, fiindcă fetei îi veuise vremea să se mărite şi Victor Bălosu cerea trei pogoane iar Catrina nu-i putea da decît două. Era .tocmai pogonul vîndut.
Moromete şovăi. Se pare că era şi el uimit de ameninţările nelămurite pe care cei trei fii ai lui, mai ales cei doi, Paraschiv şi Nilă i le transmiteau la ureche pe căi ocolite, prin Guica, prin Tudor Bălosu şi prin Parizianu. Această şovăială o scîrbi de tot pe Catrina. Va să zică avusese dreptate să se teamă!
Biserica însă îi linişti sufletul tulburat şi, ca să fie linişte şi în familie, nu mai pretinse nimic. Cînd muierile cu care se avea bine pomeneau însă de ameninţările pe care Guica nu înceta totuşi să le răspîndească prin sat, atunci Catrina se închina şi spunea că şi Isus Cristos a pătimit şi n-o s-o lase să moară pe marginea şanţului. „Dacă n-aş avea feteie-alea, aş zice iartă-i doamne, că nu ştiu ce fac, dar m-a pedepsit dumnezeu să am grijă de ele şi nu pot să-i iert" spunea cu ură.
Cît despre celelalte ameninţări, banca, fonciirea, socotelile cu oile şi vitele, Catrina nu voia să ştie de ele, se credea la adăpost. De lotul de pămînt, de şapte pogoane, nu se putea atinge nimeni. Treaba lor, să plătească banca şi fonciirea cu ce-or şti, şi dac-or ajunge să n-aibă vite de muncă, fetele sînt vrednice, au să se descurce ele într-un fel.
Numai că fetele, cînd. o auzeau gîndind astfel, se înfuriau rău şi o sfătuiau să-şi vază mai bine de biserica ei. Ceea ce Catrina şi făcea, cu toate ,că biserica nu izbutea totdeauna să-i alunge amintirile dureroase ale vieţii sau să-i lumineze cu totul anii lungi pe care îi mai avea de trăit.
îşi găsise totuşi un sprijin cu. care uneori se şi lăuda, încît văzîndu-1 pe bărbatul ei treaz pe prispa casei nu se putuse stăpîni să nu-i spună că numai păcatele nu-1 lasă pe om să se odihnească, ceea ce adusese răspunsul binemeritat al bărbatului. De fapt, ea vrusese să-i dea de înţeles că dacă el „ar lua drumul bisericii" (cel opus şi de fapt mult mai cunoscut de oamenii din sat era cel al cîrciumii), atunci el n-ar mai fi aşa neliniştit.
X
Moromete însă nu era bisericos, iar cît despre celălalt drum, nu-1 folosise niciodată ca o soluţie. Era cu zece ani mai mare decît Catrina (contigent 911, făcuse războiul) şi acum avea acea vîrstă între tinereţe şi bătrîneţe, cînd numai nenorociri mari sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.
Moromete luase în glumă nu numai temerea Catrinei în privinţa casei, dar şi visurile ei înspăimântătoare. „Unde se întîmplă să avem noi atîţia porci cîţi visezi tu" spusese el, dar mai tîrziu pricepu şi el că a face şi creşte copii mulţi poate fi uneori pentru o mamă ceva într-adevăr înspăimântător.
întîmplările care avură loc după aceea în familie nu-1 tulburară însă pe Moromete în aceeaşi măsură. Numai una dintre ele care avu loc într-o iarnă, puţin timp după ce familia scăpase de datorii prin legea conversiunii,
4*
52
MARIN PREDA
îl făcu să înţeleagă că nu numai pentru o mamă, dar şi pentru un tată, copiii pot fi ceva primejdios dacă nu se ia seama la ei. în anul acela, recolta fusese bogată şi toată lumea făcea comerţ cu cereale la munte. Gospodăriile se refăceau din greaua criză prin care trecuseră între anii 1929-33. Prosperitatea bătea la uşa multora din sat, vitele se înmulţeau, oborul de cereale era ridicat, pînza de americă şi uneltele mai ieftine, iar preţul pămîntului mai ridicat decît oricînd.
Cei care simţiră cei dîntîi că prosperitatea bate la uşa familiei fură cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim (pe vremea aceea nu erau prea convinşi că ar avea dreptul să-1 învinuiască pe tatăl lor că s-a însurat a doua oară; înţelegeau vag că tatăl lor nu putea să-i crească, şi abia mai tîrziu aveau să dea de înţeles că tuşa lor, Guica, ar fi putut foarte bine să-i crească ea).
Familia ieşise din criză cu loturile întregi, dar gospodăria era lipsită de vite. Aveau doi cai prăpădiţi, care cînd dădeai cu biciul în ei, ei dădeau din coadă.
Venise toamna şi porumbul se făcuse şi el din belşug (porumb şi grîu şi printre porumb, dovleci, floarea soarelui şi fasole,- altceva nu semănau cu toate că pămîntul îndura destul de bine cînepa, inul, tutunul, sfecla de zahăr şi cum s-a dovedit zece-cincisprezece ani mai tîrziu, chiar şi bumbacul, orezul şi plantele medicinale scumpe); cei trei îşi frecară mîinile de bucurie şi într-o seară îi spuseră tatălui lor: „Ar trebui să îngrăşăm caii ăia, tată! Tudor Bălosu a fost săptămîna trecută la munte şi a cîştigat o mie de lei."
Moromete n-a înţeles cum s-ar putea cîştiga o mie de lei într-un drum la munte, dar n-a avut nimic contra îngrăşării cailor. Au vîndut porumb, au cumpărat ovăz şi prin iarnă părul cailor strălucea ca mătasea.
Moromete însă tot nu se mişca. Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoşilă, discutînd politică sau ascultîndu-1 pe Niculae care citea poveşti grozave din cărţi luate din biblioteca şcolii. Erau seri tulburătoare. Unsprezece fraţi, care sufereau vraja de a rătăci în timpul zilei ca unsprezece lebede şi la apusul soarelui cădeau îngrămădiţi pe o stîncă în mijlocul mării, iarăşi oameni. Cum stăteau îngrămădiţi unii în alţii, chinuiţi şi înspăimîntaţi de întunericul nopţii şi de valurile furioase care ameninţau să-i smulgă... Şi suferinţele îndurate de sora lor, care trebuia să ţeăsă cu mîna ei într-un timp dat şi neavînd voie să vorbească, unsprezece tunici din urzici, ca să-i scape de vrajă şi cum n-a avut timp să termine braţul unei tunici şi frăţiorul  cel  mic  a  rămas cu ceva din aripa de lebădă.
Dar Cocoşilă? Cocoşilă era un. ins care stîrnea în Moromete ceva neînchipuit de plăcut, ca şi poveştile lui Niculae. Venea seara şi ciocănea în uşă făcînd peboierul. I se spunea „intră"; intra şi dădea bună seara numai Catrinei, spunînd de fiecare dată că „la prostii-ailalţi nu dă bună scara", făcînd-o pe Catrina să se ruşineze dar să şi pufnească în rîs, îi punea lui Niculae întrebări gramaticale şi istorice, lui Paraschiv îi punea una şi aceeaşi întrebare (cînd se însoară) iar fetei celei mari îi recomanda să se mărite cu Năstase Besensac (un flăcău bicisnic). Numai cu Moromete avea vechi răfuieli şi nu-1 slăbea nici o clipă.Cu mulţi ani în urmă făcuse vîlvă un nou partid, care îşi spunea „ţărănesc" şi al cărui program îl entuziasmase pe atunci pe Cocoşilă. Moromete se arătase rezervat (Moromete era liberal), şi cînd „partidul naţional-ţărănesc" luă puterea şi Cocoşilă se înfurie că Maniu şi Mihalache nu numai că nu-şi respectaseră programul, dar se dovediseră parcă mai flămînzi decît brătienii, Moromete nu-1 cruţă pe prietenul său, îl luă peste picior şi observă că „proştii n-ar trebui să aibă drept de vot, fiindcă din pricina lor suferă ţara". După patru ani, partidul liberal veni însă din nou la putere şi Cocoşilă se răzbună, fiindcă partidul liberal mări
MOROMEŢII
53
impozitul funciar şi introduse taxe de barieră la pieţele de schimb. „Vezi mă, prostule?" jubilase Cocoşilă.
De atunci îl urmărea pe Moromete fără cruţare.„Eşti prost!" spunea el pe toate tonurile, uneori cu resemnare, alteori cu îngăduinţă, după împrejurări. De fapt, se străduia să-1 convingă pe Moromete că el, Cocoşilă, e mai deştept, ceea ce pe Moromete îl înveselea cumplit, cu atît mai mult cu cît Cocoşilă, faţă de alţi oameni se purta cu totul altfel, înjura rău, batjocorea şi nu spunea „eşti prost", ci mult mai rău, „mănînci c...t".
In privinţa înjurăturilor era vestit, îl înjura şi pe tat-său — zicea că de ce 1-a făcut, — înjura şi pe popa, şi pe primar, şi pe perceptor, pe toţi, de Ia lingură, de la şervetul cu care se ştergeau pînă la cele mai mărunte lucruri: lampă, sfeştilă, luminare, ciorapi şi: tîrla, grădina, neamul, străbunicii, nepoţii, copiii copiilor... Catrina aprindea tămîie în casă dar pufnea şi în rîs. Odată Cocoşilă a intrat în casă şi a spus doar atît: „a venit percitorul şi mi-a luat ţoalele" după care s-a pus pe înjurat şi nu s-a oprit decît tîrziu cînd s7a şi sculat şi a plecat fără să mai spună altceva. Pe dumnezeu mai ales, Cocoşilă îl cobora jos, în sat, şi îl înjura cu o anumită filozofie, învinuindu-1 şi punîndu-i întrebări ca oricărui om.
Curînd însă, Moromete a înţeles că dacă toate.acestea aveau, pentru el un rost nu mai mic decît munca cîmpului, sau grija de ceilalţi ai casei (era atît de rară bucuria de a sta de vorbă cu un om deştept în stare să glumească inteligent —şi Cocoşilă, în afară de cazurile cînd înjura prea mult era pentru el un. astfe! de om) îşi dădu seama, nu fără dezamăgire că cei trei băieţi ai Iui, Paraschiv, Nilă şiAchim nu văd nici un. rost în aceste seri pierdute cu poveşti şi cu discuţii despre Maniu şi Brătianu. Dezamăgirea însă, nu fu prea mare, fiindcă Ia urma urmei copiii oamenilor nu erau mai breji decît ai lui, încît îi înţelese şi pe ei, şi cum caii se îngrăşaseră, umplu căruţa cu porumb şi plecă la munte; avea datorii faţă de copii, să cîştige şi să-i îmbrace, că erau goi.
Cîştigă.
Nu mai făcuse „comerţ" niciodată. Ii plăcu atît de mult, încît socoti cîştigul drept ceva nemaipomenit şi după ce se întoarse povesti drumul său la munte ca pe-o aventură. Numai că cei trei nu se minunară de loc. Paraschiv făcu chiar observaţia supărătoare că „mare brînză, Stan Cotelici a dat mai bine porumbul".... Şi, că să se ducă iar! Niculae, care ascultase uimit peripeţiile tatălui cu căruţa pe drumurile de munte, sărise şi el pe neaşteptate şi strigase: „Aşa e, tată! Mai du-te iar".
Moromete se pregăti pentru al doilea drum şi cînd se întoarse arăta de nerecunoscut, atît de mult îi plăcuse. De astă dată drumul fusese şi mai aventuros şi Moromete povesti totul într-o seară, cu un glas neobişnuit, şi fu ascultat cu uimire. Descopereau toţi, Cocoşilă, mama, fetele — pînă şi cei trei — că tatăl lor avea ciudatul dar dea vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. Numai că spre sfîrşit,cei trei se desmeficiră, sfî-şiară vraja care îi ameţise şi căzură pe gînduri. Iată ce se petrecuse.
Moromete plecase cu Tudor Bălosu pe acelaşi drum ca şi întîia oară, ieşiseră din regiunea de şes unde nimeni nu avea nevoie de porumb, şi după ce făcuseră un popas la oborul din Piteşti o luaseră pe şoseaua care duce spre creierul munţilor, cu ţinta Răchitele, un sat mare, cunoscut de Tudor Bălosu ca fiind o piaţă bună de desfacere. Mergeau neîncetat, era ger uscat, roatele pocneau, aburul ieşea din spinările cailor.
La primul drum dăduseră dublul cu cincizeci de lei. Tudor Bălosu vroia de astă dată să-1 dea cu şaizeci şi într-adevăr, abia intrară în Răchi-
54
MARIN PREDA
ţele că fură opriţi de un învăţător care vroia să cumpere amîndouă căruţele. Bălosu mirosi numaidecît cum stăteau lucrurile, sări jos din căruţa şi se şi grăbi, spre uimirea lui Moromete, să desfacă şleaurile de la cai.
învăţătorul, prevenitor, întrebă de preţ. Tudor BăJosu dădu preţul cu un glas care din nou îl zăpăci pe Moromete, şaptezeci de lei şi spuse asta ca şi cînd ar fi fost cunoscut de cînd lumea că aşa se vinde porumbul.
Posomorit, învăţătorul răspunse că şaizeci de lei este ultimul preţ, şi că nu poate cumpăra decît aşa, la care Bălosu legă şleaurile grăbit, fără să mai discute, supărat chiar că fusese oprit din drum cînd toată lumea ştia că şaptezeci de lei este preţul obişnuit. Uluit, Moromete observă că învăţătorul dăduse exact preţul dorit de ei, dar Bălosu începu să rîdă şi răspunse că dacă el, Bălosu, ar fi cerut optzeci, atunci învăţătorul ar fi dat bucuros şaptezeci de lei. „Să mergem mai încolo şi să cerem optzeci şi dacă nu dăm noi porumbul cu şaptezeci de lei, Moromete, să nu mai vii niciodată cu mine la munte".
Merseră mai încolo şi Bălosu spusese preţul său de optzeci, dar în afară de primarul comunei, care dădu un leu peste şaizeci, nimeni nu cumpără. „Dacă mergem trei sate mai spre vîrf, ai să vezi că îl dăm cu şaptezeci", insistă Bălosu şi Moromete conveni, depăşit mereu de felul de a judeca al vecinului său.
De fapt, negustoria ca atare nu i-ar fi plăcut dacă cîştigul ar fi fost lipsit de peripeţii, încît insistenţa lui Bălosu i se păru firească. Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea pămîntul, iar existenţa banilor îi pricinuia o furie neputincioasă (cînd trebuia să-i dea, îi dădea cu gesturi dispreţuitoare de aruncare şi blestema mărimea, culoarea şi mirosul lor). Cînd ieşise împreună cu bătrînul Moromete, acum treizeci de ani, în 1907, şi dăduse foc conacului lui Guma, nu segîndisecă pămîntul moşierului îi trebuie pentru comerţ şi pentru bani. Existau nişte obiceiuri pe vremea aceea care lui i se păreau mai mari nenorociri de cît munca şi foamea. Se duceau la conac şi cînd dădeau ochi cu boierul, bătrînul se făcea de nerecunoscut, îşi lua căciula din cap şi avea un glas de care şi acum, cînd îşi amintea de el, Moromete se întuneca şi să făcea crunt la faţă.
Cînd, după război, Moromete deveni proprietar,el trăi atît de deplin bucuria de a fi scăpat de moşier încît nu băgă de seamă, sau mai bine zis nu vroi să bage de seamă în ce măsură era el liber faţă de loturile pe care le stăpînea. Pămîntul îi dăduse într-adevăr anumită libertate? Nu se întreba însă cît de liber era, dar nici nu se lăsa constrîns, se răzvrătea, spera. Aşa dar, să facă comerţ cu cereale şi să cîştige bani! Şi cu banii ce să facă? Să plătească impozite! Ce ciudat, unde ajunseseră! în sfîrşit, fie şi comerţ, dar să fim înţeleşi că nu ăsta .e scopul____
încît Moromete vedea în priceperea lui Bălosu de a face combinaţii mai mult ceea ce îi plăcea fiului său de zece ani, Niculae, şi mult mai puţin, ceea ce le plăcea celor trei, Paraschiv, Nilă şi Achim.
Merseră deci mai departe cu căruţele şi Moromete era foarte curios
— şi foarte vesel în acelaşi timp —să vadă dacă o socoteală făcută din nimic
— cum era presupunerea lui Bălosu că vor da porumbul cu şaptezeci de lei
— are să fie dovedită pe viu.
în satul următor, un muntean mai înstărit oferi doi lei peste şaptezeci, iar în celălalt, acest leu fu retras. Merseră mai departe şi îi se oferi apoi deodată trei lei. Moromete se plictisi, dar BăJosu îl asigura că în satul următor vor obţine sigur zece lei. Nu ieşiră însă bine din. sat, că se petrecu întîmplarea care avea să-i deschidă lui Moromete ochii, atît asupra lui Bălosu cît şi a celor trei fii ai săi.
MOROMEŢII
55
O femeie t în ară de tot, cu faţa albă, cu părul galben şi.nişte ochi mari şi albaştri, frumoşi, cum aveau mocancele pe aici, îi strigă să oprească. Aveau porumb? Da.
„Ce bine c-aţi venit, oameni buni, că nu ştiam ce să mai fac, a spus femeia bucuroasă. Haide, trageţi în curte că oţi fi osteniţi. Să vă fac ceva să mîncaţi şi să mă duc pe urmă pe la vecini să cumpere şi ei, să daţi tot porumbul, că eu nu pot să iau decît vreo douăzeci de duble.
„Nu duce dumneata grija noastră, leică, i-a răspuns Tudor Bălosu fără să se clintească din căruţă. Du-te întîi la vecini şi întreabă-i dacă cumpără, să nu pierdem timpul de pomană.
„Dar cu cît daţi dubla? a întrebat femeia pălind.
Glasul lui Tudor Bălosu era mai îngheţat de cît gerul, „Optzeci de franci, leică!"
„Optzeci de franci?".
„Hai, Moromete, a spus Bălosu apucînd biciul, fără să-i mai răspundă femeii.
„Dar cît dai dumneata, leică?"a întrebat Moromete din curiozitate. „Oameni buni, a strigat femeia înspăimîntată, şaizeci de lei, ăsta-i preţul pe la noi....
„A ! Nu.!" a clătinat Moromete din cap.
Nu se poate, însemna exclamaţia lui. Noi avem aici nişte socoteli. Iese sau. nu iese şaptezeci, asta eîntrebarea. Nu-ţi dau fiindcă trebuie să vedem dacă iese. Glasul lui Moromete i s-a părut femeii cu totul deosebit de al celuilalt, şi-a încleştat mîinile de loitra căruţei, lui şi vorbele ei au început să curgă şuvoi. Moromete nu prea înţelegea, o vedea doar cum se ţine. cu mîinile de Ioitră şi calcă prea aproape de roată.
Ea spunea că să-i dea el, dacă celălalt nu vrea, cu şaizeci de lei... barem
cîteva duble____     e rău, n-are ce da la copii____      Să tragă căruţa că şaizeci de
lei e destul.
„Haide omule, că doar n-oi fi şi dumneata bogat să nu înţelegi... Oi fi venind de departe şi ţi-o fi frig pe gerul ăsta, trage căruţa... Iţi dau o deca de ţuică peste şaizeci de lei. De ce să te mai duci încoio să mai baţi drumurile de pomană?
Moromete s-a frînt de mijloc şi s-a uitat la picioarele femeii:
„Dă-te la o parte, creştino, că te calcă roata!" i-a spus el grijuliu.
„Nu vreai, omule! a repetat mocanca şi deodată din ochii ei albaştri au ţîşnit lacrimi de furie. De ce nu vreai, omule, a continuat ea şi glasul ei legănat şi domol de munteancă s-a făcut dîrz. De cînd v-aţi făcut aşa răi? a apus ea descleştîndu-şi mîna de pe loitra căruţei. Nu eraţi aşa răi..."
Plîngea şi în ciuda mîniei ochii ei rămîneau mari şi curaţi şi se uita cînd la omul cocoţat în căruţă, cînd la caii Iui graşi şi voinici, aburiţi de gerul sănătos al muntelui.
„Ptiu, lovi-te-ar moartea cu ochii tăi!"a exclamat Moromete furios. Apoi a strigat: „Bălosule, opreşte!"
„Ce s-a întîmplat, Moromete?"
„Hai să dăm porumbul, că nu e rost."
„Cu cît?" a întrebat Bălosu.
„Cu şaizeci şi trei."
„Eu nu-I dau, a răspuns Bălosu, şi să ştii că altădată nu mai merg eu cu tine Ia munte."
Nedumerit puţin, Moromete n-a avut timp să răspundă, dar apoi 1-a înjurat pe Bălosu de muiere, în şoaptă, pentru el însuşi, în timp ce munteancă se uita la el buimăcită de bucurie, cu lacrimile îngheţate pe obraz.
56
MARIN PREDA
„Ce să mai vorbim, şi-a încheiat Moromete povestirea. Am tras în curte, am băgat caii în grajd, a pus mîna mocanca şi a tăiat o găină, şi mă-nîncă Moromete şi bea ţuică "galbenă. Pe înnoptate aşa s-au strîns mocanii, şi ăla a luat trei duble, ăla cinci, ăla şapte... Creştini, mocîrţani! mi-au luat porumbul cu şaizeci şi trei. Să vezi, după aia nu mai puteam să scap de mocancă: că de unde sînt? Că copii am? Dar muierea trăieşte? M-am uitat şi eu la ea şi m-am închinat: „Păi bine creştina lui dumnezeu, de ce să.nu trăiască? Trăieşte, stă acasă după sobă şi se vaită că nu-i place ce e mai bun pe lumea asta, carnea de porc". Avea ea un rost de întreba aşa fiindcă îi murise bărbatul în pădure, căzuse un bulumac peste el...
XI
Paraschiv, Nilă şi Achim şi-au păstrat pentru ei impresiile care Ie-a făcut-o povestirea tatălui lor, dar cînd au. aflat că Bălosu a dat totuşi porumbul cu şaptezeci de Iei nu s-au mai mulţumit să observe ca la început, că tatăl lor n-a făcut mare brînză cîştigînd. o mie de lei; trebuia să cîştige o mie cinci sute, cum a făcut Bălosu şi au început să murmure că a omorît caii şi căruţa de pomană şi că şi-a bătut joc de munca lor.
Murmura tul acesta, desigur, i-a ajuns la ureche lui Moromete pe alte căi, prin Guica şi Parizianu, pentru că feciorii n-au îndrăznit să i-o spună în faţă.
Uimit şi îngrijorat că feciorii îl vorbesc de rău în lume, Moromete se hotărî să înăbuşe fără cruţare acest început de răzvrătire, avînd totuşi speranţa că poate nu-i adevărat. Luaţi din scurt, cei trei se speriară şi d.e.veniră mieroşi, iar Paraschiv chiar se indignă spunînd că, „Hai bă, ce, te iai după prostu-ăla de Parizianu?", încît Moromete socoti că nu e cazul să meargă mai departe, ba mai mult, că n-ar strica să le dea chiar satisfacţia să facă ei comerţ Ia munte.
Bucuroşi că izbutiseră să obţină atît de uşor libertatea de a se mişca, cei trei puseră la cale, o săptămînă mai tîrziu o afacere sortită să le aducă un cîştig mare. Luară cu chirie încă o căruţă cu caii lui Parizianu, cumpă-rară porumb din sat cu cincizeci de lei şi porniră la munte.
Moromete nu zise nimic, le dădu chiar sfaturi dar ceva,—nu putea să înţeleagă bine ce—-un soi de înfrigurare, de poftă oarbă care se făcea simţită în purtarea fiilor săi începea să-1 îngrijoreze şi în sinea lui le dori să nu izbutească.
Dorinţa lui se împlini. Saturat de afluxul de cereale de Ia cîmpie, muntele scăzuse între timp preţul şi cei trei abia izbutiră să scoată cheltuiala drumului. Moromete nu se putu stăpîni şi strecură cîteva aluzii batjocoritoare la adresa priceperii fiilor săi, dar bina intenţionată, vrînd să-i facă să înţeleagă că drumul pe care vroiau ei să apuce nu e bun. Cei trei parcă înţeleseră ceva şi se mai potoliră, dar vecinul din spatele casei lor se îmbogăţea şi din. nou feciorii începură să murmure. Că tatăl lor nu face nimic. Că stă toată ziua. Că pe cele două fete le lasă să se procopsească, iar pe ei îi batjocoreşte. într-adevăr, fetele erau vrednice şi vioaie, ţeseau ia război, împleteau, arătau vesele, spre deosebire de Paraschiv şi Achim, care parcă erau bolnavi.
Astfel trecu iarna şi vara aceea. In toamnă,Moromete făcu din nou pe plac celor trei. Se sfătui cu ei îndelung, le arătă situaţia familiei, datoriile pe care le mai aveau la percepţie, faptul că rămăseseră fără un cal — se îmbolnăvise de talan şi numai era bun de nimica—şi ajunseră la înţelegerea că un împrumut la bancă era cea mai bună soluţie.
MOROMEŢII
57
Numai că avantajele sperate nu veniră. Din lina oilor fetele ţeseau pentru ele covoare, Catrina îşi făcu o fustă, Moromete o frumoasă dulamă îmblănită cu guler de miel creţ... In numele celor trei, Paraschiv murmură pe faţă că o să pună mîna pe topor şi o să le dea oilor în cap. Catrina nu se putu stăpîni şi îi răspunse că pentru cît s-a trudit ca să-i crească, o nenorocită de fustă nu e mult. Şi dacă fusta ei le stă în gît, s-o ia şi, p-aia, să se sature. Covoarele? Dar fetele nu muncesc? Cine ţine ca; a, cine îi spală de murdărie şi le face mîncare să bage în ei? Şi în afară de asta să se'uite: nenorocitu-acela de băiat, Niculae, care toată vara rabdă de sete cu oile pe cîmp, n-are nimic, rîd copiii oamenilor la şcoală că e trenţăros.
Paraschiv ascultase ca un surd, fără să audă. Achim şi Nilă tăceau. Moromete intervenise împăciuitor. Oile sînt ale lor, spusese el. Anu-ăsta şi-au făcut unii de îmbrăcăminte, la anu o să-şi facă alţii. Nu cumva dulama este pricina nemulţumirii? Nu înţelegea. Paraschiv avea o dulamă bunicică, ce vroia? N-avea răbdare şi voia s-o poarte pe cea nouă? S-o poarte sănătos. Ei? Mai era ceva?
Mai era, pentru că nu era vorba de dulamă. Cei trei înţelegeau să trăiască şi s-o ducă la fel ca înainte, cînd nu făcuseră împrumutul şi n-aveau oile, iar lîna, laptele, brînză, carnea mieilor, totul trebuia vîndut şi să facă bani, iar nu să se mănînce şi să se poarte în casă. I-ar fi fost foarte greu lui Moromete să dibuiască acest fel de a vedea al celor trei copii ai săi, cu atît mai mult cu cît aceştia începuseră să nu-şi mai dea pe faţă gardurile.
în aceeaşi seară ei s-au dus la Guica şi acolo au pus la cale planul cu plecarea lui Achim la Bucureşti.
Tîrziu de tot, spre sfîrşitul iernii, cu multe ocolişuri şi prefăcîndu-se interesaţi numai de datoriile care ameninţau gospodăria, ei dădură de înţeles tatălui lor că n-ar fi o afacere rea îndemnîndu-I să se intereseze la al lui Cătănoiu şi să se convingă singur ce bine s-ar putea cîştiga. Vorbiseră mai dinainte cu al lui Cătănoiu şi lăptarul pus la cale exagera cîştigul. Moromete rămase să se gîndească. Catrina şi fetele aflară mai tîrziu de acest plan şi se hotărîră repede: nu le convenea. Dacă Achim stă toată vara acolo, înseamnă că el va tunde oile şi cine ştie ce-are să facă cu lîna. Se împotriviră cu grijă, să nu afle fraţii; îi explicară tatălui că nu vor avea ce să mănînce în timpul secerişului şi că mult mai bine ar fi ca o parte din laptele oilor să fie făcut brînză aci acasă şi vîndută apoi la Bucureşti, dacă e vorba că la Bucureşti sînt preţuri bune. în felul acesta vor avea şi bani şi nu vor suferi nici de foame.
în postul paştelui însă, vitregul mijlociu, Nilă, spuse într-o zi Ia masă ceva care înmuie inima mamei. Mîncau untură în tigaie şi Nilă, îngreţoşat nu se ştie de ce, se strîmbase: „Ce naiba, mă, vine pastele! Noi nu mai ţinem post? Şi adăugase uitîndu-se cu privirea curată la Tita: mai piteşte, Tito, untura asta".
Noaptea, mama se auzi certată în vis de un glas* blînd: „Catrino, Catrino, de ce eşti duşmănoasă? Iartă-i pe copii, Catrino, iartă-l pe Nilă, că nu e rău la inimă..."
Pe nesimţite, de astă dată ferindu-se de fete, nuuna îi dădu de înţeles tatălui că la urma urmei ar trebui să-1 lase pe Achim să se ducă. Sînt copiii lui şi le-o fi părînd şi lor rău că altă lume o duce mai bine. Să-i dea drumul să se ducă, să nu zică lumea că din cauza ei şi a fetelor trăiesc ei rău.
Moromete, nu se ştie de ce, se supără de întoarcerea aceasta a mamei, spuse fetelor şi se certară între ei. îndoielile lui Moromete ţineau de afacerea însăşi. Nu-i ţenea lui să creadă că bucureştenii nu mai aveau altă
58
MOROMEŢII
ieşire decît să se îngrămădească pe laptele celor douăzeci şi patru de oi ale lui Achim Moromete din comuna Siliştea-Gumeşti şi să-1 umple pe el de bani.
Dar în sfîrşit... Ii împărtăşise îndoielile şi lui Nilă în grădină, dîn-du-le de înţeles şi celorlalţi doi că dacă e vorba să-i dea drumul lui Achim la Bucureşti, atunci Achim trebuie să bage bine în cap că la toamnă îl aşteaptă să se întoarcă acasă nu cu douăzeci de mii, cît se lăuda acesta ca un prost, nici cu zece, şi nici cu şase. Ci cu patru. Dar aceste patru să fie! Nilă îl asigurase că vor fi şi Moromete, liniştit, vruse să se culce. îşi aminti însă că a doua zi, după cum îi spusese Bălosu, în drum trebuie să vie Albei după fonciire şi nu putu să adoarmă îndată. Il mai supăra şi Niculae care stătea la spatele său şi nu adormea nici el. Ce se bucura aşa că scapă de oi, nefericitul? Credea că la muncă o să fie mai bine?
XII
Moromete avea uneori obiceiul — semn de bătrîneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortochiate gînduri pot căpăta glas—-de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur.
„Auzi ce idee", reflectă el cu glas şoptit, oprindu-se lîngă poarta grădinii. Apucă o ulucă de vîrf şi rămase liniştit, cu fruntea în pămînt. „Dacă ar fi aşa, că din cauza păcatelor nu poţi dormi, continuă el încercînd uşor vechimea ulucii, ar însemna că Paraschiv al meu, care cînd se apuca să doarmă doarme pînă iese apă de sub el... ar însemna" — şi aici Moromete se întrerupse şi gîndi restul în tăcere „—ar însemna că e omul cu inima cea mai curată de pe pămînt. Proastă mai e şi muierea asta a mea!" se miră apoi cu glas tare, în timp ce constata că ar fi greu de susţinut că ulucile curţii sale nu sînt putrede. „După încă o ploaie, aceste uluci au să-şi rîn-jească dinţii negri spre casă" gîndi apoi mai departe, fără glas.
Cineva îl întrebase odată, în glumă, de ce vorbeşte singur şi Moromete îi răspunse serios că asta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul că nu merită nimeni să-i asculte gîndurile.
Se deslipi de ulucă şi o luă încet spre spatele casei. Aici fetele puneau totdeauna porumb pentru copt, creştea mai repede ca la cîmp. Se opri printre firele înalte şi rămase cîtva timp între ele, liniştit şi recules. Apucă apoi un fir şi îl înmuie într-o parte cu talpa piciorului. „Domnule, ce discută ei în parlament?" exclamă deodată, enervat, uitîndu-şi talpa desculţă peste firul de porumb. „Ce înseamnă situaţia asta? se supără el. Păi dumneata nu-ţi dai seama că toată omenirea stă cu ochii pe tine să vadă ce faci!!"
Oftă, se aplecă la rădăcina porumbului şi multă vreme nu mai zise nimic. Pipăia cu palma adîncimea pe care o atinsese ploaia. „A dat ploaie!" constată apoi Ia sfîrşit, cu un glas cu totul deosebit de cel dinainte, ca şi cînd ar fi vorbit alt om. In fine, la nouă pogoane, cinci duble claia •—ori zece clăi, — cincizeci, — ori nouă — 450 de duble de grîu".
Ieşi dintre fire şi se duse lîngă colţul casei. Se aşeză pe tălpici, se căută de tutun.
Cît a fost anul trecut dublul de grîu? se informă; apoi îşi porunci: „Ei, ia înmulţeşte 200 de duble cu 50!... Scapi de daravelă? Cinci mii ar fi rata la bancă, plus dobînda, plus fonciirea pe doi ani... Nu mai rămîne nimic, dar înfine!... Faci tu ceva la Bucureşti? întrebă apoi pe cineva din gînd. Bine, dacă zici tu, zic şi eu ca tine, dar bagă de seamă!" încheie el ameninţător şi se sculă hotărît şi parcă furios de pe tălpici.
Intră în curte, ferindu-se să nu trezească pe cineva. Zorile se albeau şi undeva un cocoş cînta prelung şi insistent înspăimîntînd liniştea sa-
M0R0MEŢI1
59
tuhii. Se apropie de capătul dinspre drum al prispei, unde dormea Nilă şi îi şopti acestuia la ureche:
— Băi Nilă-mM
Nilă sări speriat de şoapta tainică si cu ochii holbaţi gîngăvi:
— Ce e, bă!
Apoi. recunoscîndu-1 pe tatăl său mugi, chinuit că 1-a smuls din odihna adîncă în care zăcea:
— Ce s-a întîmplat, mă? Ce-ai cu mine?
— Hai încoace!
— Unde? Ce s-a întîmplat?
— Nu s-a întîmplat nimic, n-auzi, surdule! Scoală-te încet şi hai încoace, porunci Moromete cu acelaşi glas.
La picioarele lui Nilă, cu trupurile desfăcute, Paraschiv şi Achim gemeau în somn. Pe cer, luna răsărise după ploaie;şi fiindcă nici dimineaţă şi nici noapte nu era, semăna cu un soare mort, ciuntit şi rece.
Nilă se dădu jos de pe prispă şi îşi trase pantalonii oftînd.
— Unde mergem, mă? şopti el, încă buimac de somn.
■ Moromete nu-i răspunse. Porni spre grădină şi-i făcu semn fiului să vie după el. Aproape de poartă, Moromete se aplecă lîngă un butuc de tăiat lemne şi ridică securea care stătea trîntită pe el.
— Ia şi tu securea aialaltă, aia veche, vezi unde e! şopti el.
— Da' unde mergem? îngînă Nilă, deastădată mai puţin curios.
— Avem treabă. Hai mai repede, îl îndemnă Moromete.
Nilă intră sub şopron după secure. Moromete deschise poarta grădinii şi-i făcu iarăşi semn să vină după el. Deodată se opriră amîndoi. Un glas lung începu să se jelească pe undeva pe aproape,  urmat  apoi  de altele.
— Ce făcuşi, Ioane, cui mă lăsaşi, de ce murişi, Ioane, se auzea bocetul. Tu mă auzi acolo unde te-ai dus? Roagă-te la dumnezeu să mă ia şi pe mine, că m-ai lăsat singură. M-ai lăsat singurică şi nu mai pot, Ioane, loaneeeee, Ioane! Nu e greu să intri în pămînt, dar eu mă chinuiesc p-aicea, şi copiii se bolnăvesc...Unde-oi fi acolo, mă auzi tu pe mine ca nu pot să mai îndur? Mă chinuiesc şi nu mai pot să le duc pe toate...
Glasul care se jelea fu înecat de alte zeci de glasuri. Mirosul de tărnîie adia dinspre cimitirul satului pînă în grădina lui Moromete.
Moromete şi Nilă se opriseră în fundul grădinii. Vaerul cimitirului răzbătea acum printre salcîmi atît de aproape, încît se părea că bocetele ies chiar din pămînt. Intr-un timp, un glas se desprinse ciudat din celelalte şi ajunse şoptit pînă la urechile celor doi. Era un glas plin de mirare şi spaimă, care parcă nu înţelegea nici acum ce se întîmplase:
— Băiatul mamii!!! Cum ai murit tu, băiatul mamii?? Unde eşti tu acuma, puişorul mamii?? Ce faci tu acolo, unde stai?... Of, dragile mamei sprînceue, cum s-or face buruiene!...
— De, mă, săraca, şopti Moromete. Aşa e!
Locul unde se oprise tatăl şi fiul era o vîlcea tăiată pe mijloc de un şanţ, o viroagă. Locul era plin de salcîmi mici şi de iarbă înaltă. Pe marginea şanţului însă, se înălţau spre cer, ca o barieră, un rînd de plute drepte ca luminarea şi al căror vîrf abia putea fi văzut în timpul nopţii. Grădina era totuşi întunecată, deşi plutele înalte nu acopereau lumina cerului. Ceea ce umbrea întreaga vîlcea a grădinii era un salcîm uriaş care la început, pentru că era prea stufos şi înalt, nu se băga de seamă. Lîngă el se oprise Moromete.
— Nilă! zise ei, pînă răsare soarele trebuie să-1 trîntim la pămînt. Hai, pune mina pe secure.
60 MARIN PREDA
— Salcîmul?! întrebă flăcăul uimit.
Toată lumea cunoştea acest salcîm. Copiii se urcau în el în fiece primăvară şi-i mîncau florile, iar în timpul iernii jucau mija, alegîndu-1 ca loc de întîlnire. Toamna, viroaga se umplea cu apă iar în timpul iernii îngheţa. Cînd erau mici,Paraschiv, Nilă şi Achim curăţau şanţul de zăpadă şi gloduri şi netezeau cea mai lungă ghiaţă de prin împrejurimi. Lunecuşul pornea de undeva din susul grădinii şi se oprea la rădăcina copacului. In fiecare iarnă era aici o hărmălaie nemaipomenită. Ajungînd la capătul gheţuşului, vrînd-nevrînd copiii îmbrăţişau tulpina salcîmului, lipindu-şi obrajii în-fierbîntaţi de scoarţa lui neagră şi zgrunţuroasă. Primăvara, coroana uriaşă a salcîmului atrăgea roiuri sălbatece de albine şi Achim se căţăra ambiţios în vîrful lui să le prindă. Salcîmul era curăţat de crăci în fiecare an şi creşteau la loc mai bogate.
Nilă îşi dădu pălăria pe ceafă şi întrebă încă odată:
— Salcîmul ăsta? De ce să-1 tăiem? Cum o să-1 tăiem! De ce?... —■ Intr-adins, răspunse Moromete. într-adins, Nilă, îl tăiem, înţelegi?
Aşa, că să se mire proştii! Pune mîna, nu te mai uita, că se face ziuă!
— Cum să se mire proştii?! întrebă Nilă supărat, neînţelegînd, tre-cîndu-i pentru întîia oară prin cap că la urma urmei tatăl lui ar putea să ţină seamă şi de ceea ce gîndeşte el, aşa cum a fost seara trecută, cînd 1-a întrebat ce să facă cu Achim.
Moromete se uită mirat la fiul său, dar după aceea puse mîna pe secure şi-i încercă tăişul.
— Vreai să ştii în ce fel să se mire proştii? îl întrebă el. Să se uite şi să se mire pînă li s-o apleca.
— Bine, dar nu e salcîmul nostru, mai protestă Nilă.
— Dar al cui e? întrebă tatăl, apucînd securea de coadă.
— Nu e aî ga Măriei?! răspunse Nilă, crezînd că totuşi tatăl n-are să încerce să taie salcîmul. Şi pe urmă, ziua n-avem timp? mai bombăni el încă nedumerit. Ce ţi-a venit acuma, cu noaptea în cap?
Moromete nu-i răspunse. începu să dea ocol salcîmului, căutînd un anumit loc unde să-1 înceapă a lovi. O clipă el mai rămase locului gînditor, apoi deodată ridică securea şi-o înfipse cu putere în coaja zgrunţuroasă a copacului. Din gît îi ieşi un icnit adînc şi lovitura ţîşni de la rădăcina copacului, se lovi de uluci şi se întoarse îndărăt, făcînd să răsune viroaga.
Nilă apucă şi el securea în mîini şi trecu de cealaltă parte a tulpinei.
— Şi cui îl dai? mai întrebă el.
— Ăstuia, răspunse Moromete, arătînd spre grădina lui Bălosu. Amîndoi începură apoi să izbească tăcuţi şi nu se opriră decît după
un timp îndelungat. în amîndouă părţile făcuseră în salcîm cîte o tăietură adîncă şi albă. începură să izbească din nou şi aşchiile săreau acum mai mărunt, uneori zbîrnîind în aer. în curînd, ele înconjurară locul într-o roată înălbită.
începuse să se lumineze. în cimitir, vaerul femeilor contenise, dar nu de tot; se mai auzea un murmur nelămurit, chemări şoptite şi tainice. O femeie încă bocea şi părea că nu mai termină litania ei veche:
Zorilor, surorilor Mîndrelor, voi zînelor! ■ Să nu vă pripiţi Să ne năvăliţi...
MOROMEŢII
61
Scoală, Ioane, scoală Că noi am venit că am auzit că eşti călător cu roua-n picioare cu ceaţa-n spinare pe calea cea lungă lungă fără umbră...
Că de cînd m-ai părăsit şi de la mine-ai pornit cămaşa ţi s-a înnegrit. Dar m-oi ruga de tine să-mi trimiţi cămăşuica pe şuerul vîntului prin fundul pămîntului şi eu albă ţi-oi spăla-o şi te-i şterge pe obraz şi-oi vedea al meu necaz...
Dar Moromete şi Nilă nu mai auzeau. Ei loveau de la o vreme mai încet, mai chibzuit, uneori scormonind cu securea în lovituri mici, cău-tînd parcă viaţa salcîmului falnic în vreo vînă care se ascundea de secure. Cu toate că pătrunseseră în el adînc, din amîndouă părţile, copacul stătea drept şi liniştit, nici o frunză nu i se mişca. Deodată, nişte aripi pîlpîiră undeva într-un prun şi încă odată un cocoş cîntă prelung. Cinci si'îrşi, în clipa următoare satul răsună a doua oară ca o alarmă nesfîrşită de glasurile celorlalţi cocoşi.
Moromete se opri, se şterse de năduşeală şi lăsă securea jos.
— Ajunge, Nilă, dă-te la o parte, zise el gîi'îind. Du-te şi adu caii. Vînos a mai fost!...
— De ce să aduc caii? întrebă Nilă.
— Adu, mă, caii şi ştreangurile şi nu te mai tot întreba. Ce tot întrebi? Mai stai şi tu locului şi mai gîndeşte-te cînd întrebi. Ştii tu încotro cade salcîmul? Dacă se lasă peste pruni, sau dincoace în grădina ăstuia a iui Geacă şi-i prăpădeşte răsadurile, ce faci?
Flăcăul se şterse de sudoare şi plecă. Moromete se aşeză jos pe aşchii, uitîndu-se oftînd în urma fiului. „Parcă ar fi ceva de el, reflectă, căutîn-du-se prin buzunarele flanelei. Păcat că nu prea îl taie capul".
—■ Umblă încet, vezi să nu-i scoli p-ăia, adăugă.
Peste cîtva timp, flăcăul se întoarse cu caii.
„N-am spus eu? reflectă Moromete din nou, ridieîndu-se de pe aşchii şi vorbind apoi tare:
— Unde vii, mă, cu ci, Nilă? îl întrebă batjocoritor. —• Cum unde viu? răspunse Nilă, nedumerit.
— Adică da, exclamă Moromete. Treci cu ei încoa' să cadă salcîmul
pe ei.
Nilă opri caii şi rămase tăcut, neştiind ce să mai facă. Apoi pricepu; întoarse caii, le prinse răscrucile de ştreanguri, legă frînghia şi porni cu ea spre tatăl său.
— Poţi să te urci? întrebă Moromete. Urcă-te pînă spre vîrf, nu-ţi fie frică, n-o să cadă cu tine. Dacă vezi că se mişcă, sai şi tu jos d-acolo mai spuse el batjocoritor.
62
MARIN PREDA
Nilă nu răspunse la această batjocură, se urcă tăcut pînă spre vîrf, legă frînghia şi se dădu jos. Moromete se apropiase de cai şi măsura din ochi lungimea frînghiei cu aceea a salcîmului. Bombăni ceva, apoi trase caii spre partea din spatele casei, încotro trebuia să cadă copacul.
— Gata, Nilă? întrebă el în şoaptă.
— Gata ! răspunse flăcăul.
— Treci lîngă cai şi cînd vezi că începe să se aplece, ai grijă să-i mîi, că mi se pare că frînghia e mai scurtă decît salcîmul.
Se alăturară amîndoi într-o parte şi alta a cailor, apoi Moromete urlă pe neaşteptate, lung şi răguşit, ca şi cînd cineva l-ar fi ars cu fierul înroşit:
— Haidaaa!...
Speriaţi, caii zvîcniră, vrînd s-o ia la goană, frînghia se întinse ca o coardă şi urletului omului îi urmă un pîrîit ascuţit care spintecă dimineaţa ca un. trăsnet.
— La o parte! strigă Moromete. bicinind caii.
Din înălţimea lui, salcîmul se clătină, se împotrivi, bălăbănindu-se cîteva clipe, ca şi cînd n-ar fi vrut să părăsească cerul, apoi deodată porni spre pămînt, stîrnind liniştea dimineţii ca o vijelie; se prăbuşi şi îmbrăţişa grădina cu un zgomot asurzitor. Văile clocotiră şi toţi cîinii de prin împrejurimi începură să latre.
După aceea se făcu tăcere. Se luminase de tot şi printre şirul de sălcii se vedeau   chiar cum sclipesc cîteva raze roşii de soare.
Cîtva timp, cei doi rămăseseră încremeniţi, uitîndu-se la salcîmul doborît, neştiind parcă ce mai aveau de făcut. Duţulache ieşise din gaura Iui făcută sub şira de paie şi se uita peste grădină, parcă nedumerit şi el. Numai caii stăteau tăcuţi, nepăsători, cu buzele lăsate în jos.
— Ei, acuma ce-ai 'rămas cu capul între urechi? se miră Moromete, călcînd încet printre crăcile salcîmului. Desfă caii şi  bagă-i în grajd!...
Salcîmul tăiat străjuia însă prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi, arătau bicisnici. Gerul deschis şi cîmpia năpădeau împrejurimile.
— Bine, Ilie, de ce-ai tăiat salcîmul? se auzi de pe poteca viroagei un glas înspăimântat.
Era mama, care venea de la cimitir prin fundul grădinii. De braţ avea un coşuleţ alb din care împărţise colaci pentru morţi. în poarta grădinii ieşiseră Paraschiv şi Achim descinşi şi în izmene. Tita,' Ilinca şi Niculae se uitau şi ei încremeniţi de după gard.
—■ De ce-ai tăiat salcîmul, tată? Ce ţi-a venit? întrebă Tita.
— Ce făcuşi, Moromete? se auzi un glas de după gardul din faţă.
— Bine, Moromete, alt salcîm nu găseai,să tai? exclamă cineva din fundul grădinii.
în tăcerea care se lăsă, o fetiţă strigă şi ea parcă speriată:
— Nea Paţanghele, de ce-ai tăiat salcîmul?
Era porecla lui Moromete şi se pare că fetiţa era foarte supărată de îndrăznise să vorbească aşa.
— Cînd ţi-oi da eu un paţanghel n-ai să-1 poţi duce, îi răspunse Moromete. Şi voi ce vreţi? se răsti apoi la cei care se uitau la el de după garduri.
Intre timp, Paraschiv şi Achim se apropiaseră şi se uitau peste trupul salcîmului într-un anumit fel, parcă ar fi fost vorba de-un animal bolnav care fusese ucis.
— De ce-ai tăiat, mă, salcîmul? se pomeni şi Paraschiv întrebînd. Avea însă un glas cu totul deosebit de al celorlalţi, parcă ar fi fost singurul
MOROMEŢjII
63
care punea întrebarea, sau în orice caz singurul căruia să i se răspundă.
— Intrebaţi-1 pe Nilă, că el ştie, răspunse într-adevăr tatăl cu un glas ciudat.
Paraschiv se prinse:
—■ De ce, mă? îl întrebă.
— Ca să se mire proştii! îl cită Nilă pe taică-său şi zîmbi nătîng, bucuros pesemne că putea la rîndul lui să-1 prostească pe Paraschiv.
— Rîzi ca un bou! mormăi Paraschiv.
Lui Nilă însă îi plăcuse atît de mult ce făcuse încît se veseli şi mai tare. Chiar şi cînd rîdea avea un fel al lui greoi la care n-aveai ce să mai faci.
Tudor Bălosu ieşise în grădină şi Moromete o luă spre el. în fundul grădinii, mama se uita mereu în golul din care fusese smuls salcîmul. Atît de rău stăteau? De ce, dacă aveau aşa nevoie de bani, nu vindeau o oaie sau cîţiva miei?
Se pare că nimeni nu înţelegea că hotărîndu-se în sfîrşit plecarea lui Achim la Bucureşti, însemna că trebuia să li se facă celor trei pe plac pînă la capăt, să nu se mai atingă nimeni de oi şi cum altceva n-aveau ce vinde, salcîmul trebuia tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei în cauză nu înţelegeau; încît răspunsul lui Moromete că a tăiat salcîmul „ca să se mire proştii" nu era o batjocură întîmplătoare la adresa fiilor.
Nişte ciori,. învăţa'te să se rotească şi să se aşeze deasupra a ceva înalt, acum că acel ceva nu mai era, dădeau tîrcoale prin preajmă şi croncăneau urît, parcă a pustiu din ciocurile lor negre. Mama, luptînd parcă împotriva presimţirilor şi temerilor ei vechi care o năpădeau, căşună pe fete şi se răsti la ele să se apuce de treabă. Ce, n-au mai văzut salcîm tăiat?
XIII
In grădină, Tudor Bălosu îl invită pe vecin în casă. Moromete ezită spunînd că ar avea treabă, dar pe urmă se hotărî.
— Haide! Poate mai ai din ţuica-aia de la munte.
Mai avea şi băură aldămaşul. Tudor Bălosu era bucuros de mica afacere, salcîmul era dintr-aceia care se foloseau pentru fundamentul caselor şi se găseau cam greu. Moromete însă nu prea se îndemnă, nu avea nicidecum înfăţişarea celui care a vîndut ceva. Erau singuri în odaie şi se uita din cînd în cînd spre uşă, se uita prin casă aşteptînd parcă să mai intre cineva. Tudor Bălosu crezu că îi ghiceşte gândurile şi strigă spre odaia cealaltă:
— Victore, hai, mă, şi ia o ţuică cu Moromete.
Casa lui Tudor Bălosu avea trei odăi mari, spre deosebire de a Moro-meţilor, care avea două. Odaia în care stăteau era curată, cu paturi de fier cu tăblii. Sub geamul dinspre drum era aşezată o maşină de cusut Singer, la care lucra mama, Aristiţa Bălosu, care nu se ştie cînd învăţase să croiască rochiile şi cămăşile cele mai frumoase din sat. Pereţii odăii erau plini de covoare, fotografii în rame cu Bălosu şi Aristiţa la cununie, Victor militar, fotografiat în culori cu gradul de sergent, Polina, singură, sfioasă şi aspră,   cu  mîna  pe un taburet. Pe jos era aşternut un covor de cîrpe.
Victor intră în odaie cu un prosop în mînă. Avea pantaloni de „piele de drac", bufanţi, şi ghete galbene, cu ciorapi vărgaţi traşi pe pulpă. Se ştergea pe ceafă şi arăta vesel. Era un flăcău nu prea voinic, dar se purta ca şi cînd ar fi fost.
— Bună dimineaţa, nea Ilie, spuse el.
64
MARIN PREDA
— Ia o ţuică, Victore, îl îndemnă taică-său.
— Ţi-am mai spus, tată, că nu obişnuiesc ţuică dimineaţa, răspunse Victor cu un glas din care se vedea că îi face multă plăcere că nu obişnuieşte.
— De ce, Victore, ai stomacul deranjat? întrebă Moromete cu seriozitate.
— Nu, dar nu obişnuiesc.
— Noi obişnuim! spuse Moromete, puţin absent, rotunjind şi spălînd cuvintele întocmai ca feciorul lui Bălosu.
Victor Bălosu fusese cîtva timp voiajorul firmei de la care cumpăraseră maşina de cusut şi învăţase să folosească cu gravitate cuvinte puţin cunoscute. Nici el, nici taică-său nu băgară de seamă ironia ascunsă a vecinului.
— Cum devine asta, Victore? reluă Moromete mirat.
— Ce anume, nea Ilie?
— Să nu-i placă cuiva băutura.
— Asta devine după facultăţi, răspunse Victor cu modestie. Sînt unii oameni care le place să aibă mintea tulburată. Mio îmi place să fie limpede!
— Da, e un punct de vedere! conveni Moromete. Apoi schimbă vorba, ca din întîmplare, uitîndu-se iar spre uşă ca la început:—Spune-i, Tudore, fetei ăleia, să mai aducă nişte de-asta... Sau nici tu nu vreai să-ţi tulburi mintea?
Victor începu să rîdă, cu satisfacţie mare: *   — Hehe, nea Ilie, ciudat mai eşti, hehe! Polino, mai adu nişte ţuică.
Polina intră şi Moromete se uită. lung la ea. Din. fotografic, Polina avea numai acel amestec de sfială şi asprime, dar acolo nu era frumoasă. După ce se uită Ia ea, Moromete se uită curios la Bălosu, apoi, la Victor, apoi clin nou la Polina.
—■ Ce face Tita, nea Ilie? întrebă Polina cu glasul ei obişnuit, nici supărat, nici vesel, ca al oricărei fete care întreabă de o surată de-a ei, dar Moromete   se uită nemulţumit la ea şi nu răspunse.
— Dă-mi, mă, banii-ăia, că mă duc, se grăbi el deodată. Las-o încolo de ţuică, hai încolo d-aciloa!
Şi se ridică în. picioare. Bălosu. însă nu se mişcă.
— Moromete, zise el, şi avea un glas din care se înţelegea că nu se mai gîndea de mult la salcîm. De ce nu vinzi tu locul ăsta al tău din spatele casei?
Moromete se uita împrăştiat pe fereastră.
— Care, locul ăsta d'acilea?
— Da, tot îl ţii tu degeaba.
— Mda,   mormăi  Moromete absent.
— Ţi-1 cumpăr eu, continuă Bălosu. Dacă vreai, facem repede formele.
— Hai mă, nu mai mă ţine aci, că am treabă, răspunse Moromete, parcă n-ar fi auzit. Tu nu ştii că nu e locul meu?
— Ba e al tău, îl informă Bălosu. Cîţi ani au trecut de cînd a plecat alde soră-ta Maria clin casă?
— Păi... sînt mai bine de cincisprezece ani!
— Ei, după cincisprezece ani legea zice că moştenirea neîmpărţită ră-mîne a ăluia care o în ea. Nu ştiai de chestia asta?
„Nu ştiam... pe mă-ta de bălos! răspunse Moromete în gîr.d. Bine că ştii tu".
MOROMEŢII
65
— Hai mă, că nu e aşa cum zici tu, dă-mi banii-ăia să mă duc încolo d-acilea! spuse apoi tare.
Bălosu rămase nedumerit.
— Dacă na crezi, întreabă şi tu unu din avocaţii-ăştia, insistă el. lntreabă-1 pe Rădulescu.
—■ Hai, mă, altă treabă n-am eu acuma, răspunse Moromete, de astă dată cu un glas rece, tăios.
Bălosu nu mai insistă, iar Moromete, după ce primi banii părăsi casa vecinului.
Soarele se ridicase sus şi o grămadă de nori, — nişte nori curaţi şi frumoşi — se şi repeziseră spre el, parcă ar fi vrut să-1 oprească pe loc sau să-1 întoarcă îndărăt de unde răsărise.
Moromete intră în curte prin grădiniţa de sub geamul dinspre drum al casei, pe nesimţite parcă şi se opri lîngă colţul prispei.
— Ilinco, strigă el înfuriat, nu te apuci odată să mături bătătura asta? Niculae, tu de ce n-ai plecat cu oile pînă acuma? Ce e cu voi, mă? Tu Achime, n-ai de gînd să dai drumul la caii-ăştia? Au să roadă ieslea pînă te aranjezi tu... Şi tu, Paraschive, ce stai şi te uiţi cu botu-ăla ca de zăvod? în grajdurile-alea nu s-a mai rînit de la Paşti. Iar tu, Nilă, unde te găteşti de plecare?
Nilă, nu se ştie de ce, era mînios: Stătea cu un picior proptit în marginea prispei, cu fruntea lui groasă, roşie de îmbufnare şi se încălţa cu nişte opinci vechi. Se pare că Paraschiv nu se lăsase pînă nu-i plătise batjocura de-adineauri, din grădină. Era chiar sigur, fiindcă se uita la fratele său cu satisfacţie, ba chiar cu simpatie, acum, după ce i-o plătise.
— Se duce la premilitară, observă el batjocoritor şi se uită cu veselie la un obiect răzimat de parmalîc, care pesemne-i justifica veselia.
Era un lemn care închipuia o puşcă, văpsit în roşu. Paraschiv se apropie de parmalîc, apucă lemnul acela vopsit care închipuia puşca şi se uită la el preocupat, căutînd cu degetul într-un loc unde ar fi trebuit să fie trăgaciul. El ridică puşca în sus şi plin de o veselie prostească, pentru vîrsta lui, începu să mînuie lemnul şi să strige în gura mare:
— Pe umărrr, arm'! La piciorrr, arm'! Pentru onor, înainte, prezen-taaaţi, arm'! în cumpănireee, arm'!
— Las-o, mă, se înfurie Nilă cumplit, smulgîndu-i lemnul din mîini.
— Ce-ai cu el, Nilă? se miră Moromete. E şi eldăştept! Om de douăzeci şi patru de ani!
Achim scoase caii din grajd, întinse dulama peste spinarea unuia din ei şi se pregătea să plece. Niculae dăduse şi el drumul oilor din obor şi le tot lovea cu ciomagul, blestemîndu-le liniştit. Ilinca ridică aşternu-turile de pe prispă, iar Tita, cu un tîrn cît toate zilele, începu să măture bătătura.
— Vezi, fa, că mă duc la fierărie, să vedem dacă mai poate gaş-peru-ăla să ne dreagă secerile alea. Ia dă-le încoa, vezi că sînt în odaie între sobă, zise Moromete, adresîndu-se Catrinei.
- Achime, zise Niculae, oprindu-se lîngă fratele său vitreg. Du-te tu cu oile, să mă duc eu cu caii, că tu tot ai să pleci cu ele la Bucureşti.
Achim însă nu-1 auzea, încălicase şi lovea mereu cu călcîiul în burta calului iar animalul se învîrtea cu el pe loc, cu dinţii rînjiţi în zăbală. Achim era vesel şi porni în goană încă din curte.
— Hai Bigică, haidaaa!... urlă el.
— Ce faci, mă, mîncate-ar cîinii? urlă şi Niculae după el. Tată, opreşte-1 să se ducă cu oile.
5 — Viaţa Rominească
66
MARIN PREDA
— Tu ce-i fi avînd Nilă, de eşti aşa roşu?! se miră Moromete, fără să-1 audă pe Niculae. Ai mă? Cine te pune pe tine să te duci acuma la premili-tara-aia, în loc să stai acasă şi să-ţi vezi de treabă?
— Hai bă, taci din gură! mormăi Nilă furios. Te faci că nu ştii. N-ai auzit că dacă nu ne ducem facem mulţi ani armată?
— Păi fiindcă sînteţi proşti! explică Moromete luînd secerile din mîna Catrinei şi îndreptîndu-se spre poartă. Sînteţi proşti, Nilă, d-aia!
Nilă pornise şi el spre poartă, cu puşca aceea ciudată în mînă.
— Sîntem proşti... mormăi el.
— Păi sigur că sînteţi proşti. Dar ce credeai?! spuse Moromete surprins. Ia să nu se ducă nimeni sau să-1 atingă cineva pe deşteptul-ăla de mocîrţan care vă goneşte pe cîmp, să vezi cum i-ar trece cheful să vă mai cheme.
Nilă mormăi ceva care putea să însemne că tatăl său vorbeşte ca să nu tacă. O luă pe lîngă garduri călcînd în acelaşi fel cu mormăitura; adică sigur, să nu se ducă nimeni, dar uite că se duce şi te sileşte şi pe tine să te duci. Moromete o luă şi el pe lîngă garduri, dar în direcţia opusă şi călca nepăsător şi parcă dezamăgit că oamenii fac lucruri care dacă n-ar fi proşti nu' i-ar putea sili nimeni să le facă.
XIV
La început, flăcăii nu se duseră la premilitară, dar nu pentru că ar fi fost deştepţi, sau că l-ar fi „atins" cineva şi i-ar fi pierit cheful celui care îi chema, ci pentru că aşa ceva nu se mai întîmplase niciodată în sat. Să se facă instrucţie duminica dimineaţa! Li se păruse o glumă tîmpită, se supăraseră toţi şi nu se duseseră, dar la prima recrutare se află că repartizările plouaseră cu nemiluita; se îngrijoraseră şi începuseră să se ducă. Nu se mai întîmplase niciodată în sat? Avea să se întîmple d-aici înainte. Pentru instrucţie, satul avea să se numească subcentru premilitar, iar pentru flăcăi, învăţătorul Toderici, care era ofiţer în rezervă, comandant.
Nici învăţătorului nu-i plăcuse la început, sau cel puţin aşa se crezuse. Acum însă îi plăcea atît de mult, încît nu numai că uita cu totul că e învăţător, dar încerca să-i facă pe băieţi să uite şi ei că sînt flăcăi liberi, care trăiesc în satul lor cum le place.
Cînd Nilă ajunse în curtea şcolii, premuitarii erau strînşi de mult în coloană de marş şi se făcea apelul. Pe drum se mai vedea încă cîte-un flăcău alergînd să ajungă mai repede ,să nu fie pus lipsă.
— Hai mai repede, mă, boierilor, strigă Toderici de pe treptele şcolii. Parc-aţi fi domnişoare, fir-ar al dracului! Eu cum mă scol şi vin înaintea la toţi?... Pleaşcă Ilie!
— Prezent!
— Pacic Ilie!
— Prezent!
— Panaite Dumitru!
— Lipsă!
— Ce e, mă, cu Panaite ăsta? Şi duminica trecută văz că a lipsit.
— Stă lîngă mine, dom'le comandant, zise un flăcău din capul coloanei. Zice că nu vrea să mai vie, îşi bagă.... în ea de premilitară.
— Pavel Vasile! Strigă Toderici înfuriat.
— Prezent!
— Pielelungă Constantin!
— Prezent!
M0R0MEŢ1I
67
— O să-1 bag eu în puşcărie.... pe mă-sa de bandit! strigă Toderici, schimonosindu-se la faţă. Paliu Inochentie!
■— Lipsă!
— Ce e cu Inochentie?! întrebă Toderici, spunîndu-i pe numele de flăcău celui care lipsea, parcă l-ar fi cunoscut cine e. Cine stă lîngă el?
— Eu, domnule comandant, zise un glas. N-a vrut să vie, 'cea că ele ostenit de la sapă, 'cea că ce, 1-a cîştigat statul la belciuge?
— Belciugele mă-si! strigă Toderici, frămîntîndu-şi carnetul în mîini. Parcă pe mine m-a prins statul de bogdaproste... pe mă-sa de Inochentie... dar cînd te chiamă ţara la datorie, trebuie să te duci, că dacă nu, te ia mama dracului.... Că d-aia ţara asta a rămas o ţară de mameluci, pentru că Inochentie al meu îi dă cu belciugele!
— 'Cea că dumneavoastră aveţi leafă, domnule comandant, zise acelaşi glas. „îi convine lu'domnu' Toderici, că are leafă", aşa zicea.
— O să ia şi el leafă... pe mă-sa de Inochentie, strigă iarăşi Toderici, cu capul în carnet. La puşcărie, la Turnu, are să stea acolo şi are să primească leafă!
Nu se ştie cum se învăţaseră flăcăii să fie înjuraţi şi ameninţaţi cu puşcăria. învăţătorul făcea acest lucru ca şi cînd nu el ar fi venit cu aceste obiceiuri în sat
— Pielelungă Ilie! continuă el.
— Lipsă!
— Ce e cu frate-tău, mă, el de ce n-a venit? întrebă Toderici, căutîa-du-1 cu privirea pe celălalt Pielelungă.
— A venit la ziuă de pe linie, s-a culcat şi dimineaţa n-a vrut să se scoale. Cînd l-am  îţînat să se scoale, a dat cu piciorul în mine....
— Spune-i că o să-i dau eu cîteva picioare într-o zi, c-o să se pomenească tocmai.... ştie el unde! Palici Polin!
— Lipsă!
— Prisăcaru Vasile!
— Prezent!
— Raţă Ion! —• Lipsă!
- Raneti Vasile!
— Prezent!
— Rădoi Marin!
— Lipsă!
— Mama lui de Rădoi! Ăsta stă colea peste drum, zise Toderici, uitîndu-se peste curtea şcolii la o casă mică, aşezată chiar în faţa şcolii.
— DomTe Toderici, dumneata să nu-mi înjuri băiatul, că eu nu ştiu multe, se auzi atunci un glas de peste drum.
— Să-ţi fie ruşine, strigă Toderici ars, ieşind din faţa coloanei de premilitari şi înaintînd spre poarta şcolii. Să-ţi fie ruşine, nea Rădoi! că te găseşti dumneata mai cu moţ şi nu-ţi trimeţi băiatul la instrucţie. Că statul dacă dă un ordin.... Am instrucţiuni precise să trimit tabele de ăi care nu vor să vină! Zece ani are să facă armata şi are să se libereze la sfîntu' aşteaptă....
Toderici înainta spre poartă şi striga, cu o mînă ridicată în sus cu care tot împungea aerul cînd vorbea. Omul din casa alăturată se dădu jos de pe prispă şi începu şi el să vină spre poarta de la drum.
— O să ştie el ce are de făcut cînd o pleca militar, zise el, apropiin-du-se de drum, vrînd parcă să-i iasă înaintea învăţătorului. Eu am făcut un
5*
68
MARIN PREDA
război şi nu mi-e frică mie de asta. Iar dumneata nu mai înjura lumea... ai uitat că cînd ai venit aici aveai iţari şi cămaşă de tort____
— Că cînd am să-ţi fac eu un raport, o să-ţi dai dumneata seama pe ce lume trăieşti, strigă Toderici, batjocorind vorbirea celuilalt.
Toderici era străin de sat, era muntean, şi cînd venise aici părea un tinerel de treabă — foarte dezgheţat, e drept — dar se purta bine cu lumea, dădea bună ziua şi muierilor.
—■ Las'că ştim noi că eşti deştept, zise omul din drum, uitîndu-se cu ură spre curtea şcolii.
Toderici se întoarse în capul coloanei de premilitari şi continuă apelul.
— Că dacă n-o luai pe-asta a lui Oprescu, cu atîtea pogoane, şi-acuma ai fi umblat în iţari, strigă omul din drum, fără teamă.
Toderici desfăcu carnetul şi strigă mînios:
— Ristea Gheorghe!
— Lipsă!
— împuşcatu Florea ! strigă comandantul şi mai furios.
— Prezent! răspunse un glas din toţi boşogii, vrînd parcă să-1 întreacă pe învăţător.
— State Ilie!
— Prezent!
— Stanciu Stoian!
— Lipsă!
Toderici ridică fruntea din carnet, vru să spună ceva, buzele i se mişcară şi strînse carnetul în mîini. începu apoi să strige mai departe. Din rîn-durile de premilitari, glasul celui strigat răspundea cu putere, făcînd să răsune satul pînă departe. Intr-un timp, învăţătorul trase aer în piept, îşi desfăcu picioarele şi începu să urle fiecare nume, hotărît să întreacă glasurile care răspundeau:
— Tudor Marin! strigă el.
— Prezent! răspunse flăcău), tot atît de tare.
— Terci Minică! —■ Lipsă!
— Teculescu Ion!
— Lipsă!
— Tărbacă Anghel!
— Lipsă!
— Moromete Nilă! urlă din toate puterile Toderici.
■—Prezent! răspunse atunci Nilă încet şi scîrbit, şi un hohot de rîs urmă răspunsului său, cutremurînd partea aceea a satului pînă departe.
— Mai tare! scrîşni învăţătorul cu sudoarea pe frunte. Se opri, se uită la Nilă, făcu un semn în carnet în dreptul lui, apoi şopti ameninţător:
— Atenţiune, companie! Drepţi! Linişte! Răspunde tare, camarade,, că nu eşti babă căptuşită în piept de optzeci de ani. Udrea Ştefan!
— Lipsă!
— Ungureanu. Gheorghe!
— Lipsă!
•— O să dea ei de mama dracului, domnii ăştia care nu vor să vină la. instrucţie. Vanghele Costică!... Vasilescu Avram!
Gheorghe Toderici îşi vîrî carnetul într-un fel de porthart şi se dădu cîţiva paşi înapoi să ia comanda:
— Atenţiune. Companie, drepţi, direcţia cîmpul. do instrucţie, ocoliră la stînga împrejur, înainteee, marş!
MOROMEŢII
69
Compania ieşi în drum cu puştile de lemn pe umăr. Toderici trecu în fruntea ei şi după cîţiva paşi îşi întoarse capul dînd tonul:
„Vesel, timpul primăverii". Companie, cu cîntec înainteee, maaarş!...
Flăcăii începură să cînte gros, în marş. Gheorghe Toderici se întorcea din cînd în cînd şi în pauzele de marş, striga:
— Una, două!
Vesel, timpul primăverii Vesel sînt şi eu\
— Una, două!
Căci vara care a trecut Multe mîndre-am mai avut Nu le pot uitai
— Una, două! Mai cu viaţă! Mai tare! Ce mormăiţi aşa?
Nilă nu cînta şi fruntea lui lată şi groasă stătea încruntată în sus a nedumerire. Mergea greoi şi nu ţinea pasul. La un moment dat, el lăsă puşca de pe umăr şi se uită în afara coloanei.
— Nilă, treci în front, ţine pasul, strigă cineva din urmă, mult prea tare, aşa cum se pîrăsc copiii şi Nilă, supărat şi posomorit puse lemnul la loc pe umăr şi încercă să ţină pasul.
La instrucţie, comandantul îl urmări cu priviri întunecate.
—• Fii atent aici, camarade. Inamicul a ocupat gara şi se pregăteşte să atace satul. Compania are misiunea să înainteze de pe liziera satului, să ia gara cu asalt şi să dea inamicul peste cap.
Stăteau culcaţi pe liziera satului şi comandantul le explica exerciţiul pe care îl aveau de executat în duminica aceea. Pînă la gară erau patru kilometri. Şeful, postului de jandarmi venise să asiste la exerciţiu, chemat de fapt de Toderici, care se temea că premilitarii nu vor voi să „atace" pe o distanţă atît de mare.
Flăcăii însă atacară. Toderici gonea împreună cu ei şi îi culca mereu. Jandarmul se tîra în urma lor plictisit. Cînd mitralierele inamice începură să „toace" din gară, comandantul deveni ameninţător şi dramatic.
—■ Capul la pămînt, urla el. Capul la pămînt, camarade, scrîşni el şi se aplecă deasupra lui Nilă, îi puse mîna în ceafă şi îi strivi faţa de arătura aspră. Nilă mişcă din ceafă ca un taur, se zbătu şi deodată sări în picioare. El scoase un muget cumplit şi îl prinse pe comandant de guler. Nu-i făcu nimic, nu dădu în el, dar îl strîngea cu ochii ieşiţi din cap şi îl ţinea pe loc. Era atît de mînios şi de încordat încît părea că îl ţine pe celălalt pe loc ca pe-o apărare, să nu pleznească ceva în el însuşi. Speriaţi, cîţiva flăcăi săriră şi des-făcură mîna încleştată a lui Nilă. Toderici se învineţise, tuşea, se îneca şi cînd îşi reveni începu să înjure şi să urle să vie şeful de post. Exerciţiul se întrerupse.
Cînd se îndepărtă împreună cu şeful de post, chipul lui Nilă se albi, iar fruntea i se încreţi a şi mai mare nedumerire, de astă dată lăsînd descoperite nişte priviri blînde şi înspăimîntate. Călca legănat şi greoi, şi-şi ştergea des şi în neştire fruntea cu mîneca.
Numai că şeful de post era vechi în comună. Il înjură pe Nilă şi îi dădu drumul spunîndu-i să nu mai facă aşa, fiindcă Toderici e al dracului şi s-ar putea s-o păţească cu el. Are noroc că el, şeful de post, îl cunoaşte pe Moromete, pe care îl consideră un om de care i-ar fi nu ştiu cum să-i ia băiatul la secţie; altfel l-ar fi luat şi i-ar fi tras o mamă de bătaie...
70
MARIN PREDA
Nilă porni spre casă, dar mergea tot cu fruntea încreţită. Avea acea înfăţişare chinuită a surzilor care încearcă să înţeleagă din semne. Ce se întîmpla în lume? Cine avea de gînd să ocupe gara şi să atace satul?!
XV
După ce îi plătise lui Moromete, Tudor Bălosu ieşise cu Victor în grădină şi amîndoi începuseră să ciopîrţească salcîmul. Loviturile se izbeau de ulucile Moromeţilor şi Catrina, ca niciodată întîrzia să plece la biserică. Umbla de colo pînă colo fără rost şi uneori, cînd loviturile din grădină se auzeau mai tare, se oprea locului şi asculta. Paraschiv stătea lipit de gard, se uita în grădină şi părea că n-are de gînd să se mişte din locul acela cu una cu două. Botul său ieşit în afară se lungise şi mai mult şi se uita fără grabă şi fără să clipească, încet şi stăruitor la vecinul său. El stătu astfel multă vreme, apoi se îndepărtă încet şi ieşi în drum, ieşi la poartă; după cîteva clipe de gîndire, porni pe lîngă garduri dar mergea alene, parcă fără scop.
Mama îl urmărise pe furiş din tindă. Cînd îl văzu că se depărtează de casă, ieşi în pragul prispei.
— Abia a aşteptat să plece ăla şi s-a şi dus, strigă ea, uitîndu-se în altă parte, ca şi cînd nu lui Paraschiv i-ar fi vorbit. Parcă era vorba să rîneşti acolo, că o să ajungă băligarul la grindă...
Paraschiv se uită îndărăt fără să se oprească. De departe, gura lui arăta şi mai mare.
— Aia e treaba mea, mormăi el. Te găsi inima rea, de grajd.
— Dac-ar muri ăla, aţi cînta de bucurie! L-aţi adus în stare să taie salcîmul, să rîdă lumea de noi de bine ce-am ajuns!
— Ia mai taci din gura aia, mamă, ce-ai cu el? zise fata care terminase de măturat. De ce te legi de el? şi mai spui că te vorbeşte de rău în sat. Păi cum să nu te vorbească?
— Ce-ţi pasă ţie? zise mama întorcîndu-se în tindă. Uite, acu' se-n-toarce ăla şi cînd o vedea grajdul nerînit, iar începe să înjure. Parcă n-ar avea destule păcate! Să-1 mai auz şi acuma, în sfînta duminică, în-jurînd!
Deşi Paraschiv plecase, el se întoarse însă curînd înapoi, parcă s-ar fi gîndit că mamă-sa vitregă are dreptate. Intră în curte repede, căută lopata într-un colţ al şopronului şi pieri în grajd. Catrina îl văzu şi chipul i se mai lumină.
— Tito, strigă ea din tindă. Vezi că eu mă duc la biserică, ai grijă şi pune de mămăligă. Du-te în grădiniţă şi ia d-acolo nişte ceapă. Pe urmă, cuiege ştevie de dincoace şi fă acolo o ciorbă, că altceva nu mai e. Că astă iarnă au băgat în ei un porc de mai bine de-o sută de kilograme şi cînd le spuneam „măăă, vine vara, mă, păstraţi", rînjeau la mine, parcă nu le-ar fi trebuit tot lor! Acu să bage în ei buruieni...
— Iar începi? o mustră Tita, făcînd semn cu capul spre grajd că o aude Paraschiv.
— S-audă! zise mama cu un glas în care se simţea şi necaz dar şi durere că la prînz n-are ce da Ia masă. De ce să n-audă?! Că aşa am tot tăcut şi acuma au tăiat salcîmul să facă Bălosu casă, că ei nu sînt în stare să facă, aşteaptă să moară ăla să ne dea pe noi afară...
Catrina se îmbrăca pentru biserică şi vorbea mereu, nu izbutea să se liniştească. îşi schimbase bluza ferfeniţă şi-şi trăsese o fustă, de lînă înne-
MOROMEŢII
71
grită, peste cea veche. Abia după aceea începuse să tragă pe dedesubt, lepădîndu-le, boarfele cu care era îmbrăcată mai înainte.
— Au cărat la şanţ un porc întreg şi trei sute de coşuri de porumb. Puteau să mai păstreze, nu să ajungem să dăm cămaşa de pe noi că vine percitorul!
Deodată Catrina tăcu şi trăsăturile feţei îi căzură în jos de uimire. Pe poarta de la drum intrase o femeie slabă şi neagră la faţă, îmbrăcată aproape în zdrenţe. Păşise în curte cu un pas repezit şi fără să se uite la cineva pornise glonţ spre poarta grădinii. Era Guica.
Ea deschise poarta şi se duse drept spre salcîm, unde Tudor Bălosu şi fiu-său ciopârţeau mereu. Numaidecît curtea şi împrejurimile răsunară de glasul ei ascuţit, care intra pînă în creierul capului.
— Ce căutaţi, mă, aici? De ce mi-aţi tăiat mă, salcîmul? Plecaţi d-aici, că... m-aşi în gura voastră de 'oţi! Paraschive, unde eşti? Săi mă, încoace, cu un ciomag!
Catrina încremenise pe prispă şi obrajii i se făcuseră ca focul. Paraschiv ieşi din grajd la auzul glasului care ţipa, dar nu se grăbi să sară cu un ciomag, cum striga tuşă-sa. După felul cum se uita şi cum buzele sale împletite se întindeau spre urechi, se înţelegea unde se dusese mai adineauri.
— Du-te, fa, şi spune-i să plece d-aici! şopti mama uneia din fete. Ne facem numaidecît de basm, că ăsta colţatul altă treabă n-a avut decît să se ducă.să-i spună, parcă ar avea numai fiere la inimă...
— N-am adus-o eu, mormăi Paraschiv cu un glas care arăta că chiar dacă n-ar fi adus-o el, Guica tot ar fi venit şi în orice caz nu se sfieşte să arate că venirea aceasta şi tot ceea ce se întîmplă e una din marile lui plăceri.
— Mînca-v-ar cîinii cu neamu' vostru, ţipă Guica din grădină. Ţi 1-a vîndut, ai? Cum ţi 1-a vîndut mă, oţule, cum ţi 1-a vîndut, dacă e salcîmul meu? Şi dacă ţi 1-a vîndut, tu nu ştiai că e al meu, lovi-te-ar moartea de bălos, azi şi mîine! Tu nu ştii că ăsta e locul meu d-aici din spatele casei?
— Pleacă d-aici, ga Mario, şi pune-i lacăt la căţeaua aia... nu te certa cu mine! Du-te şi te ceartă cu frate-tău Ilie pînă te-i umfla... Ce te cerţi cu mine?
Glasul Guichii începu, să se apropie de curte. Speriată, mama intră în casă cu grabă, parcă cine ştie ce nenorocire s-ar fi apropiat.
— Ilie! Ilie ! Unde eşti, mă, de ce, mă, mi-ai tăiat salcîmul şi mi l-ai vîndut? Ai mă? Dar-ar dumnezeu să te îngropi cu el, să-ţi faci coşciug din el, Ilie! Că atîta aveam, şi eu şi te repezişi să-1 tai şi să-1 vinzi, tăia-te-a.r cine nu trebuie şi te-ar lovi vărsatul ăla marele!...
— Hai, ga Mario, nu mai ţipa aşa şi pleacă d-aici, zise Ilinca înţepat de pe pragul prispei. Ce tot ţipi că e salcîmul tău, locul tău!... Parcă nu ţi-a cumpărat tata alt loc...
— Lovi-te-ar brînca aia rea şi pe tine, strigă Guica, oprindu-se în mijlocul bătăturii. Mi-a cumpărat, ai? Parcă mi-a cumpărat din averea mă-ti, izmenito! Mi-a dat din pămîntul ăstora care muncesc să vă ţină pe voi, nişte împuţite!
— Ei, ia ascultă, Guico, ieşi afară, că acu' mătur bătătura cu tine, zise fata cea mare, Tita , cu un glas liniştit, ca al tatălui.
— Tu ce stai, mă prostule, şi te uiţi? se-ntoarse Guica spre Paraschiv. Munceşti aici ca prostul, vai de capul tău! Alţi flăcăi au casă şi copii şi tu stai ca o baligă să creşti puturoasele astea...
72
MARIN PREDA
— Hai, ga Mario, nu mai ţipa aşa, că nu sîntem surzi, zise şi Paraschiv,  întinzîndu-şi ca plăcere buzele lui împletite.
— Iar tu să nu mă faci pe mine Guica, că eu n-am guicit la curul mă-ti cînd te-a făcut... Auzi fă?
In casă, mama tremura şi o strigă pe Tita să nu răspundă, să intre înăuntru. Vecinii, mai ales copiii, ieşiseră pe la pot ţi.
— Tito, tu u-auzi să intri în casă? Intră şi las-o să strige pînă o face gîlci  în  gît. Că  nepoţilor li se sară inima că ne face de rîsul lumii.
Catrinei îi dăduseră lacrimile.
— Ei, ne face de rîsul lumii, răspunse Tita îndîrjită, tîrnuind pe prispă. Fă, Guico,, clacă nu pleci d-aici asmut cîinii pe tine. Cuţu-na ! Duţulache!
Duţulache ţîşni de undeva şi se înfăţişă dornic să capete ceva de mîncare. Era un cîine paşnic.
— Tu, fa, să asmuţi cîinii pe mine? ţipă Guica. Sînt sora lui tac-tău, nu ţi-ar fi ruşine, măgăreaţo! Umbli după al lui Bălosu să te ia, dar nu te ia, fă! Nu ia ăla una ca tine, botoaso!
La aceste cuvinte, Paraschiv izbucni într-un rîs ciudat, parcă ar fi pirîit ceva.
— Ahaha-ha-ha! aşa! exclamă Guica continuîncl parcă rîsul lui Paraschiv. Ai. pupa tu să te ia ăla...
Tita aruncă o privire de pe prispă spre grădină. Victor se oprise din ciopârţit şi asculta cu toporul în mînă. De departe i se vedea faţa nepă-sătoare, aproape veselă.
— Să te ia moartea cu Victor al tău de gît, strigă Tita roşie ca focul şi intră în tindă închizînd uşa.
Guica o porni spre drum şi cînd o luă pe lîngă garduri îşi aduse aminte de salcîm şi începu să spună în gura mare, să audă lumea ce i-a făcut alde frate-său. Blestema şi ameninţa că n-o să rabde, are martori şi o să-1 dea în judecată pe Moromete.
De ruşine, Catrina ocoli prin fundul grădinii ca să se ducă la biserică.
XVI
Spre ziuă, ploaia îl trezise şi pe Birică din somn şi nici el nu mai putuse să adoarmă.
După ce ploaia se opri, Birică se dădu jos de pe prispă şi scoase caii din grajd. Deşteptat de tropăitul lor, Birică-tatăl ridică mirat capul de pe căpătîi şi îl întrebă pe fecior ce i-a venit, unde se duce cu caii cu noaptea în cap?
— Pe izlaz, răspunse flăcăul scurt şi fără să mai dea alte lămuriri, aruncă o haină veche pe spinarea unuia din cai, încălică şi ieşi din curte.
— Ce e cu băiatu-ăsta? ! se miră tatăl şi fiindcă nimeni nu-i răspunse — ceilalţi copii dormeau toţi — îşi lăsă la loc capul pe căpătîi.
Birică mergea cu caii la pas, şi părea să nu ia seama la ei. In. dreptul unei fîntîni caii traseră la jghiab ca şi cînd ar fi fost singuri. Călăreţul nu sări îndată să le scoată apă.
încălică apoi din. nou, dar caii o luară singuri la trap. învăţaţi pe semne de fratele mai mic al lui Birică. Trase de căpăstru şi caii, puţin nedumeriţi, încetară trapul.
Umedă de ploaie, cîmpia dormea în tăcere. Pămîntul răsufla aburi calzi, încă nevăzuţi — soarele nu răsărise — iar cerul înalt şi amorţit înghiţea leneş ultimii nori.
MOROMEŢII
73
Pe coama dealului Birică se opri cîteva clipe, parcă nehotărît. Simţind aburul cald şi mirosul de ierburi crude, caii începură să sforăie de plăcere, dar fiindcă erau ţinuţi pe loc, îşi plecară capetele şi începură să pască.
— Haide! murmură flăcăul.
Se aşeză mai bine şi strînse pulpele. Cu mişcări liniştite dădu frîu liber căpăstrului, şi se încorda; calul, simţind strînsoarea Lîşni înainte şi o luă la goană.
Cîmpia părea fără margini. Totul dormea. Nu se vedea nici o pasăre, nu se auzea niciun glas. Din depărtare zidul grînelor se apropia mut înaintea călăreţului. întinderea tăcută a cîmpiei sperie parcă animalele care încetiniră goana, se opriră pe loc şi agitară capetele lor frumoase cu urechile întinse înainte, cu privirea domesticită dar vie şi inteligentă. Cîmpia tăcea mereu.
— Haide! murmură Birică şi glasul său liniştit potoli neliniştea vagă şi tainică a animalelor. Cînd se opri, Birică arăta de parcă alergase alături de  cai.  Faţa lui era ţeapănă obosită.
— Stai, şopti el şi caii se opriră şi de îndată, fără să aştepte să se dea jos călăreţul, începură să pască flămînzi, cu paşi mari, sforăind cu nările în iarbă.
Birică împiedică picioarele din faţă ale cailor, întinse pe iarba umedă dulama veche, cu blana de oaie în sus şi se culcă peste ea. Piămase apoi nemişcat multă vreme, cu faţa în jos, cu obrazul culcat într-o parte pe braţul îndoit. Se auzea numai sforăitul cailor. Saţul se pierduse undeva în depărtare. De-acolo, sau nu se ştie de unde, răzbătea nefiresc cîte-un svon nelămurit, ca o părere, sau ca un ecou a ceva tainic...
Se răsuci brusc cu faţa în sus apoi rămase iarăşi nemişcat. Cerul se limpezise de tot. Alături de dulamă, un pîlc de păpădii dormeau cu măciuliile închise. Birică oftă greu şi închise ochii.
Cînd se trezi, se ridică într-un cot, puţin buimac. Alături, păpădiile înfloriseră şi străluceau galben în iarba înaltă. Cîmpia era acum de un verde orbitor iar soarele ardea atît de viu încît cerul albastru parcă se înnegrea.
— Noroc Birică! Hai mă, cu caii, să-i băgăm în ovăz.
Se frecă la ochi şi se ridică. Achim Moromete venea în goană cu caii şi se oprise fără să descalice. Birică nu zise nimic, se întinse la loc pe dulamă , parcă supărat că fusese.trezit din somn. De fapt îl trezise soarele care îi bătuse în faţă. Achim nu se grăbea, descălică şi veni aproape.
— Ce   e, mă, n-ai dormit azi-noapte?
— Unde zici că să te duci cu caii?! sc miră Birică fără să răspundă la întrebare.
— în moşia Marichii, să-i băgăm în ovăz.
Birică îşi întoarse faţa în. partea cealaltă şi închise ochii rnohorît. Parcă nici nu auzise răspunsul. Alături de iarba deasă care parcă pleznea de verde ce era, chipul flăcăului semăna ciudat cu pămîntul.
— Să fiu al dracului dacă n-am să-i rup picioarele, mormăi el şi încetul cu încetul chipul i se mai însufleţi, se aburi de năvala sîngelui.
— Cui, Polinii? întrebă Achim.
— Dar cui!
Nu părea însă prea sigur că va face ceea ce spunea ; se înţelegea mult mai bine că se chinuie s-o smulgă din inima lui şi că nu izbutea decît să se chinuie şi mai-mult.
Achim se întinse în iarbă şi gemu:
— Ha, făcu el! Mă Birică, să fie-al dracului, dacă şi la Bucureşti
74
MARIN PREDA
am iarba asta... Plec la Bucureşti cu oile, explică, el, şi dacă şi acolo o fi iarba aşa, toată ziua o să vînz la lapte!
Birică nu zise nimic, se întoarse doar cu faţa în sus. Achim continuă să vorbească despre vînzarea laptelui şi se lăudă cu banii pe care avea să-i cîştige.
— Hai, încheie el, ce stai aici, hai să băgăm caii în ovăz. Birică se răsuci oftînd cu faţa în jos şi răspunse că nu merge.
— Vezi să nu-ţi îndoape pîndărul ăla spinarea cu sare, îl preveni el.
— Unde are el norocu-ăla să dea peste mine, că i-aş arăta eu lui sare, se sumeţi Achim.
Birică nu-1 luă în seamă, nu-1 auzi. Oftă şi se perpeli iarăşi pe dulamă întorcîndu-se cu faţa în jos. Cînd Achim porni spre cai să plece, se ridică pe jumătate şi se uită cîteva clipe la el. Privirea îi ardea. Il întrebă dacă Nilă s-a dus azi la premilitară.
— Cînd te întorci acasă spune-i să nu plece nicăieri, că vreau să vorbesc ceva cu el.
De aseară vrusese să nu se mai gîndească la Polina, dar nu izbutise decît să-şi dea seama —■ iarăşi ca şi în seara trecută — că nu poate decît să dorească s-o vadă, şi de astă dată atît de mult, încît faptul că s-ar putea cu adevărat să n-o vadă nici azi i se părea înfricoşător.
— Auzi tu, Achime? gemu el şi se uită cu privirea sticloasă la Achim.
— Vreai s-o furi pe Polina? întrebă Achim rîzînd cu nepăsare. Crezi că ea nu ştie ce-o aşteaptă dacă iese azi la horă? Vezi mai bine să nu te pomeneşti cu ai lui Bălosu cu măciucile în capul tău, mai spuse Achim în timp ce încăleca.
Birică se întoarse cu faţa în dulamă şi nu răspunse.
XVII
Moşia de care pomenise Achim şi în ovăzul căreia vroia să-şi bage caii se afla chiar în capul lotului lor. Erau vreo patru sute de pogoane, ceea ce mai rămăsese din vestita moşie a lui Guma, din 1924, după reformă. De fapt era mai dinainte moşia văduvei, cucoana Marica, cum i se spunea în sat, care mai trăia şi astăzi, cumplit de gîrbovită şi de uscată şi care spre uimirea tuturor nu numai că trăia dar umbla, era vioaie. Umbla în negru, în baston, şi cumpăra ouă şi lapte de la muieri, pentru fiică-sa, o fată veştejită şi cam nebună, care nu ieşea aproape deloc din casă (stătea cu franceza şi cu pianul, cum o scuza inutil bătrîna faţă de muieri şi copii).
Moşia era dată în parte. Oamenii care luau pămînt în parte se înţelegeau cu un maior, soţul fetei mai mari a bătrînei care venea din cînd în cînd prin sat şi căruia nu-i păsa de cumnată-sa cam nebună şi de bătrîna soacră: le lăsa doar atît cît să nu moară de foame.
Defapt,cu cîţiva ani în urmă, fusese chiar cît pe-aci să le vîndă moşia. După reformă profitase şi el de creditele pe care le deschisese Banca Centrală cooperativă şi se împrumutase cu o sumă mare. In timpul crizei însă, piaţa cerealelor scăzu atît de mult încît maiorul nu mai putu să plătească ratele împrumutului şi ar fi vîndut cu siguranţă moşia dacă legea conversiunii nu l-ar fi salvat. Salvarea moşiei se făcuse de fapt pe socoteala micilor proprietari, şi nu cum credea Moromete că se milostivise statul de datoriile lui. Chiar în acest an Banca Centrală cooperativă contracta un împrumut de 250 niilioane de lei acoperit de stat, care plătea băncii anual o sumă de 39 milioane lei pentru pagubele suferite de această bancă în urma legii de conversiune. Acest împrumut se făcea în scopul„refacerii creditului ţărănesc"
MOROMEŢII
75
şi era la urma urmei provenit din impozitul numit „fonciar", încasat de la ţărani. Cu alte cuvinte te golesc de buzunare ca să-ţi deschid credit. Aceste nuci informaţii din ziare îi scăpau însă lui Moromete.
în afară de un administrator, maiorul mai ţinea trei paznici, pentru magazii casă şi cîmp. Unul dintre aceştia era foarte credincios, şi se certa cu oamenii la treierat, încercînd pesemne să-i facă să înţeleagă că el nu e un simplu pîndar, ci un fel de ajutor de logofăt, în orice caz ceva boieresc. Pentru pază avea puşcă cu sare şi băieţii cu vitele se temeau grozav de el. Cînd prindea vreunul nu numai că îl bătea, dar făcea şi tărăboi, ducea vita la gloabă sau venea cu şeful de post în curtea omului. Nu se ştie însă de ce părinţii copiilor nu se supărau pe el şi îl lăsau în pace. Omul plătea gloaba, plictisit. E adevărat că uneori omul se uita la pîndar — ce ciudat, foarte puţini ştiau cum îl cheamă — se uita la puşca lui, la cornul lui de bou din care suna, la faţa lui, înţepenită şi solemnă şi îl asigura cu o blîndeţe suspectă în glas că altădată chiar el, tatăl copilului, o să ducă vita la obor, dacă pîn-darul n-o să-1 prindă. Ba chiar, adăuga omul, o să ducă vita la obor înainte de a scăpa în bucatele moşiei.
Achim mîncase odată bătaie de la acest pîndar dar de mult, cînd era mai mic şi se ducea la şcoală.
La prînz bătrîna Marica ieşea în poartă şi cînd copiii se întorceau de la şcoală, chema cîţiva să-i aducă apă din vale de la fîntînă, cu un hîrdău mare tras pe două roate. Avea nevoie de apă multă în fiecare zi, aşa le spunea copiiilor, să ude florile şi să se spele fata „care ea este cu pianul şi cu franceza" şi nu poate să aducă. După ce cărau două-treihîrdae, copiii aşteptau sub cerdac, bătrîna striga ceva şi atunci apărea deasupra lor o arătare cu nasul ascuţit şi cu faţa dată cu făină, cu părul care de jos li se părea copiilor că e verde. Arătarea, fără să scoată un cuvînt, arunca fiecăruia de-acolo de sus cîte-o monedă de zece bomboane
într-o zi însă arătarea a aruncat numai trei monezi şi ei erau patru, şi tocmai Achim era era cel căruia nu-i dăduse. Ceilalţi au fugit, parcă s-ar fi temut să nu li se ia banul înapoi, dar Achim n-a vrut să plece şi s-a plîns bătrînei care uda straturile cu stropitoarea.
„Ci ce mai vreai? Ci-a dat" a afirmat bătrîna convinsă, cu toate că nu fusese de faţă.
„Nu mi-a dat, coană Marico", a strigat Achim la ea.
„Ci ciă nu strigi la mine, ci ciă nu fii hoţ..." 1-a mustrat bătrîna, dar Achim s-a înfuriat şi a făcu t-o surdă.
Bătrîna n-a mai zis nimic, a lăsat stropitoarea şi s-a dus cu pasul ei mărunt şi cu spinarea ei îndoită ca o toartă nu se ştie pe unde, şi în curînd a apărut de prin magaziile din fund un om care s-a apropiat de Achim şi i-a cîrpit una cumplită după ceafă. De spaimă a căzut de vreo două ori pînă la poartă. Palma fusese atît de grea că 1-a durut capul toată ziua.
în fiecare an, Moromete lăsa un sfert de pogon trifoişte pe care-1 cosea de două, trei ori pe vară.
Cît ajunse pe trifoiştea din capul lotului, Achim îşi roti privirea peste cîmp, descălică şi dădu drumul cailor în ovăzul de peste hotar al moşiei. Era un ovăz înalt, bogat în spic şi des ca o perie.
Achim se urcă pe o movilă cu piatră de hotar în vîrf şi începu să vegheze. Caiii stăteau liniştiţi în ovăzul înalt şi rupeau spicul gras, sforăind mulţumiţi.
După puţin timp, sosi şi Niculae cu oile. Bisisica era în frunte şi alerga ca o nebună iar Niculae venea în urma oilor şchiopătînd şi aruncînd zadarnic cu bulgări înaintea cîrdului. Achim se uita la el după piatra de hotar
3
76 MARIN PREDA
şi rîdea. Oaia fruntaşă ajunse aproape de lot, intră în pîrloagă şi se opri, începînd să rupă cu lăcomie iarba încă umedă.
Niculae era roşu la faţă şi sudoarea îi curgea în şiroaie pe gît.
— Bine, mă Achime, mînca-te-ar cîinii, strigă el înfuriat, nu spuneai tu ailaltăieri că dacă tata îţi dă drumul la Bucureşti îmi laşi mie caii şi iai tu oile?
— Păi după ce plec, răspunse Achim rîzînd.
— După ce pleci! îl îngînă Niculae strîmbîndu-se. Treaba ta, eu îţi las oile aici şi dacă nu-mi dai caii, ai să vezi şi de oi şi cai! Dar, ce sînt eu aicea, prostul tău?
—■ Hai mă, că le iau, promise Achim vesel. De mîine încolo le iau eu!
în acest timp, Achim uitase să se mai uite peste cîmp. De undeva dintr-un grîu ţîştii spre cer o ciocîrlie şi începu să se înalţe spre cer cîntînd. Tot atunci însă ţipătul scurt al unui corn străbătu aerul apăsat, urmat de un glas crunt şi ameninţător:
— Stai pe loc că te împuşc!
Achim ţîşni înspăimîntat de la locul său şi o luă la goană spre cai. Se aruncă din fugă şi o întinse printre pogoanele de grîu lovind caii cu toate puterile. Pîndarul trase. Aerul parcă plezni şi ciocîrlia amuţi speriată. Achim simţi cîteva alice de sare usturîndu-1 pe ceafă. Mai alergă puţin, apoi opri caii i se uită îndărăt. Pîndarul Maricăi se apropiase de Niculae şi părea că vorbeşte cu el. Era voinic, cu faţa pîrlită de soare. Intr-o mînă ţinea puşca şi în alta o măciucă; pe după gît, legat de o curea, purta cornul lui ascuţit de bou.
— Ăla e frate-tău, mă?
— Da, răspunse Niculae.
— De ce mama voastră băgaţi caii în ovăz? întrebă pîndarul surd.
— Nene, să nu dai în mine, eu sînt cu oile, strigă Niculae speriat. Pîndarul n-avea urechi pentru spaima lui; se apropie, schimbă măciuca
în aceeaşi mînă cu puşca şi, fără alte cuvinte îi plezni lui Niculae o palmă lată, gata să-1 arunce la pămînt.
— De ce dai, mă nene, ce ţi-am făcut eu? strigă Niculae îngrozit.
— E frate-tău, ai? şi nu vreai să spui! zise pîndarul. —• Ba ţi-am spus, ţipă Niculae scos din sărite.
— Am să-ţi iau oile la obor, ameninţă pîndarul şi îl apucă pe Niculae de cap, îl ridică mult în sus şi dădu. cu el de pămînt. Am să te omor, fir-ar mă-ta a dracului! şi apucă măciuca de cap şi cu coada ei începu să-1 lovească pe băiat peste spate.
— Achime, săi că mă omoară! urlă Niculae.
— Vino încoace şi tu.... pe mă-ta de oţ, îl chemă şi pîndarul pe Achim, continuînd să-i care lui Niculae la ciomege.
— Aaa!... aaa ! aaa ! urla Niculae cu un glas înebunit de groază. Aaaa! aaa! Mă omoară! Aaaa!...
Achim întoarse caii:
— Şi ce crezi, mă, că nu viu? strigă el.
Pîndarul se uită la el nepăsător, dar cînd văzu că Achim se apropie, îl lăsă pe Niculae şi puse mîna pe puşcă. în aceeaşi clipă, Achim sări de pe cai în plină goană, se făcu mic la pămînt, apoi deodată ţîşni în sus,repezin-du-se spre pîndar şi urlînd ca o fiară.
— Trage, mă... pe mă-ta de cîine! Trage, dacă ai curaj! Pîndarul îngălbeni la auzul urletului; trase, dar, încă mai dinainte,
Achim se lăsase pe vine şi ţîşnise apoi în urma împuşcăturii. Avea ochii holbaţi.  Cu măciuca ridicată el se repezi asupra pîndarului, se opinti din
MOROMEŢII
77
răsputeri şi-şi trimise lovitura drept în capul acestuia. Paznicul abia avu timp să sprijine cu puşca. Achim lovi a doua, a treia şi a patra oară, nişte lovituri iuţi şi cumplite, care dacă l-ar fi nimerit pe pîndar nu i-ar fi trebuit mai mult. Dar el îşi apăra bine capul cu puşca. Loviturile curgeau mereu, din ce în ce mai furioase şi ţintind numai creştetul capului. Speriat, pîndarul aruncă deodată puşca şi se repezi în flăcău cu mînile goale. Achim sări înapoi şi-şi repezi măciuca în capul lui. Pîndarul sprijini cu mîna, scoţînd în acelaşi timp un urlet, apoi puse mîna pe Achim şi cu un pumn îl trînti la pămînt. Se aruncă peste el, îi încălică pieptul şi începu să-1 izbească peste gură cu pumnii, scrîşnind şi înjurînd înspăimîntător.
Niculae, care tot timpul se uitase fascinat la cei doi, deodată se trezi, şi înfiorat plăcut.de ceva care nu simţise niciodată se repezi şi apucă o măciucă de jos. O ridică drept în sus şi-i dădu drumul cu sete, cu toată puterea în tidva pîndarului. Acesta rămase o clipă nemişcat deasupra lui Achim, apoi scoase un urlet ca de lup şi se ridică în picioare. Niculae ridică iar măciuca fulgerat de un gînd înfricoşetor: „Mă omoară". îl izbi iarăşi ţintind capul; pîndarul se apără, sprijini cu mîna, apucînd chiar capul măciucii în palmă, dar mai mult nu mai putu, se clătină şi se lungi ca un sac. Achim sări în sus, puse mîna pe-o măciucă şi ca turbat începu să lovească în omul căzut cu o furie care pe Niculae iarăşi îl înfricoşa.
— Achime, îl omori, strigă el cuprins abia acum de o adevărată groază.
— Păi asta şi vreau, să-1 omor, scrîşni Achim.
Niculae se repezi la el şi-l împinse în lături. Achim se opri cîtva timp parcă neînţelegînd ce se întîmplă ; apoi începu, deodată, să rîdă batjocoritor.
— Boule, mîine cînd ai să vii iar cu oile, te prinde şi toată viaţa nu mai eşti om, zise el punînd iarăşi mîna pe măciucă.
De astă dată el începu să-1 bată pe cel de jos parcă cu un gînd anumit: nu să-1 omoare sau să-1 schilodească pe pîndar ci să-i piseze doar trupul, să-1 facă să zacă în pat, cel puţin un an de zile.
După ce osteni, îl chemă pe Niculae şi amîndoi apucară pe paznic de cîte un picior; tîrîndu-1 cu spinarea pe pămînt, îl traseră pe moşia pe care o păzea şi îl duseră departe în mijlocul ovăzului. Achim îi luă apoi cornul şi-l sparse cu piciorul, scrîşnind:
—• Na, mai sună şi acum... Şi uite-al dracului cu ce e încălţat... pemă-ta cu bocănii lui. Tragi cu puşca, ai?! Vreai să mă împuşti, ai!? Dai în ăsta micu, ai?!!
Achim se întoarse pe pîrloagă, ridică puşca omului şi-o izbi cu ţeava de piatra de hotar. Avea două ţevi. Săriră amîndouă ca nişte ţurloaie, ca nişte fluiere.
— Hai Niculae! zise Achim aruncînd puşca sfărîmată şi măciuca pîndarului departe în. ovăz. Hai în Frunzări, că nu pot să stau cu ăsta aici...
— Treci tu cu caii înainte şi s-o opreşti pe Bisisica, se rugă Niculae, mînî'nd oile şchiopătînd.
Achim sări în spinarea calului şi-o luă înainte de-a lungul drumului de hotar. Niculae porni în urma lui, şi îl rugă să meargă mai încet. Bisisica nu mai putea s-o ia la goană din pricina cailor, dar totuşi încerca să oco-lescă pe lîngă ei şi s-o ia înainte.
— Păzea, Achime! striga atunci Niculae. Dă-i una în cap Bisisichii! Achim se răsucea pe cal şi pleznea oaia cu coada măciucii — spre
satisfacţia lui Niculae, care exclama de fiecare dată:
— Aha! Nu mai fugi? Mai fugi şi acum dacă mai poţi, beli-te-ar cîinii! Achim petrecu un picior pe după coama calului şi începu să cînte;
avea însă un glas fals, care putea să supere chiar şi caii.
78
MARIN PREDA
Pentru tine Mărioară
Mi-am lăsat carul la moară, mâăââil
• XVIII.
Moromete ieşise din curte şi plecase spre fierăria lui Iocan să dea zimţi celor două seceri stricate. Se grăbise să plece şi din pricina Guichii, cu care n-avea chef să dea ochi. Dar chiar fără toate acestea nu putea să nu se ducă duminica dimineaţa la fierărie.
Fierăria lui Iocan era aşezată la o răspîntie de uliţi. Părinţii fierarului fuseseră lăutari, dar Iocan era un băiat urît, avea o buză peste măsură de groasă şi lăsată în jos şi chiar dacă ar fi izbutit să înveţe să scîr-ţîie la vioară, tot n-ar fi făcut nimic fiindcă n-avea de loc glas.
Tatăl său îl dădu atunci la o şcoală de meserii. Iocan bătrînul — tot Iocan îl chema şi pe el —era un ţigan înstărit, îşi cumpărase chiar şi cîteva pogoane, deşi cîştiga destul cu taraful său. Iocan fiul stătu trei ani la şcoală şi nu mai vru să-1 urmeze şi pe al patrulea, să ia diploma. Deschisese încă de tînăr un atelier de fierărie şi începuse să lucreze. Oamenii nu prea veneau la el, erau alţi fierari şi potcovari bătrîni care nu învăţaseră meseria la şcoală.
Iocan nu se dădu însă bă.tu.t. In al doilea an, un om nevoiaş veni la el şi-1 întrebă: „Mă, locane, tu ştii să faci căruţe? De trei ani de zile de cînd mă căznesc să înjghebez ceva şi nu pot. Alde oţii ăştia îmi cer trei mii de lei. Am obezile, loitrele, toată lemnăria ! Mi-o faci?" „Nea cutare", ţi-o fac cu două mii de lei. Adu lemnăria şi dacă nu ţi-o plăcea, vorba ăluia, să nu dai nici un ban". Căruţa făcută de Iocan a stîrnit uimirea oamenilor. Era frumoasă ca o trăsură şi nu le venea să creadă că tînărul buzat ar fi fost în stare s-o facă şi mai ales aşa de ieftin.
Chiar în anul al doilea, Iocan a trebuit să-şi caute un ajutor. După doi ani a mai căutat alt ajutor. Odată cu însurătoarea, Iocan dărîmă atelierul pînă la temelii, ridică altul de cinci ori mai mare, cumpără trei foaie uriaşe, cum nu avea nimeni dintre fierarii vechi din comună şi, mai ales, înlocui nicovalele şi baroasele cu unele mari şi piuitoare care se auzeau pînă departe.
In acelaşi timp, un potcovar tînăr din sat, care avea şi el un atelier, închise obloanele şi trecu în atelierul Iui Iocan. După cinci ani, Iocan îşi cumpără o maşină de treierat şi îşi făcu o casă nouă. Cu toate că se îmbogăţise, Iocan. lucra mereu, cu aceeaşi putere ca la început. Buza lui se făcuse şi mai groasă şi el însuşi se îngroşase două ori cît era înainte. Avea un piept ca de bou şi nişte muşchi la braţe, înfricoşători. Se scula cu noaptea în cap şi începea să lucreze cu sete. O căruţă făcută de el nu se mai desfăcea pînă nu se rupea lemnul. O osie ruptă, fiartă în atelierul lui, ţinea mai mult decît, una nouă.
După o vreme, începu să primească lucru şi de prin. alte sate. Cu toate acestea, el nu părăsi lucrul mărunt: potcovitul cailor, fierberea unei osii, belciugăriile. Avea doi lucrători buni şi trei ucenici. Iocan mai păstrase însă şi obiceiul vechi de lucru, adică acela de a-1 pune pe omul căruia îi dregea ceva, să-i dea cu barosul. Făcuse patru copii şi cu toată averea strînsă, îi ţinea tot cu burţile goale şi desculţi. De altfel, nimănui nu i se părea că trebuie altfel. „Ţiganul tot ţigan" observase Moromete. Moromete nu avea însă întru totul dreptate, pentru că atunci cînd la doi dintre copii le veni timpul de şcoală, Iocan îi îmbrăcă frumos, cu haine ca la oraş şi cu încălţăminte bună. Cee^i ce nu ştiau însă oamenii
MOROMEŢII
79
era că rareori lipsea de la masa lui Iocan puiul fript cu usturoi şi pîinea albă şi proaspătă ca untul. Totuşi, de vreo cîţiva ani încoace, locan nu prea mai lucra cu atîta rîvnă, se îngrăşase şi mai mult şi, mai ales, începuse să facă politică. Se înfierbînta, vorbea mult şi câteodată uita fierul sub foaie şi ameninţa cu cleştele înroşit pe adversarii săi politici. Fierarul fusese la început averescan, apoi votase pentru P.N.Ţ. Mihalache şi după asasinarea lui Duca de către legionari devenise liberal fracţionist, ca şi Moromete (nimeni nu ştia ce legături făceau ei între asasinarea primului ministru şi fracţiunea brătienistă).
Fierarul se bucura de multă consideraţie,, mai ales cînd îi ruşina pe şcolari întrebîndu-i care e legea lui Archimede. Cînd se ducea la Piteşti sau la Roşiori să cumpere fier, se întorcea ca fel de fel de cărţi pe care le citea din scoarţă pînă în scoarţă, cărţi cu titluri ciudate, care zăpăceau oamenii: Progres? ; Există dumnezeu? sau Niţă Pitpalac la Karlsbad.
In faţa fierăriei se afla o poiană mare cu pămîntul bătătorit, plină de caiele rupte, de unghii de cal, cuie şi belciugării arse. Fierarul bătuse în pămînt stîlpi groşi pentru legatul cailor nărăvaşi.
Adunările cele mai zgomotoase aveau loc pe poiana fierăriei, mai ales duminica dimineaţa, dar dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă nu erau prea reuşite. Moromete era abonat la Mişcarea, Iocan la Curentul iar Cocoşilă primea Dimineaţa, şi dacă veneau fără ziare asta însemna pentru ceilalţi că Moromete şi Cocoşilă erau supăraţi şi n-aveau chef să discute politică.
Totuşi, rareori poiana era goală; chiar dacă Moromete şi Cocoşilă nu erau acolo, se găseau destui ambiţioşi care încercau să le ţină locul.
De la o vreme, Moromete începuse să se Intereseze mult de dezbaterile din parlament, mai ales de cînd aflase că Iorga ia parte la ele. Socotea că marele învăţat trebuia tocmai de aceea să fie şi un mare om politic şi Moromete urmărea în dezbateri ceva care după părerea lui numai un om învăţat putea să înfăptuiască. „Dacă el spune că face lucrul ăsta, eu îl susţin, domnule, să ia puterea" declarase Moromete la fierărie, dar fără să dezvăluie care era lucrul acela.
Numai că Mişcarea nu dădea, în cele patru pagini ale ei, dezbaterile din parlament, şi astăzi Moromete se ducea la fierărie mai. ales pentru a-1 întîlni pe Cocoşilă să le citească în ziarul lui în care le găsea expuse pe larg.
Era însă prea de dimineaţă şi Iocan nu deschisese fierăria, nu se auzea piuitul cunoscut al nicovalelor. Moromete mergea încet pe lîngă garduri, cu. secerile pe umăr şi se oprea de la o podişcă la alta. Oamenii ieşiseră pe la porţi, plouase şi vroiau să ştie ce fel de ploaie a fost. Tocmai trecea unul desculţ, cu izmenele sumese, şi spunea că vine de la cîmp; a plecat călare de dimineaţă şi a dat ploaie bună, n-a căzut piatră nicăieri.
— Te-ai procopsit, Moromete, observă cineva de pe o podişcă. A dat   ploaie   taman   cînd   înfloreşte   spicul.   Cîte pogoane ai pus, zece?
— Ba   paisprezece!   se   supără   Moromete.   Nouă pogoane, mari şi
late!
— Hehe, rîse omul de pe podişcă. Ce mi-e nouă,cemi-e zece! hehe! făcu el rîzînd iar, de astădată cam galben, cu invidie.
— A dat ploaie, Moromete, îl luă apoi altul în primire, de la altă podişcă, un om care vorbea tare fără nici un efort.
Aci Moromete se opri. Acest om avea într-adevăr un glas care se auzea de la o sută de metri chiar şi cînd şoptea. Il chema Dumitru lui Nae şi era unul dintre cei cu care Moromete glumea cu plăcere. Toată lumea ştia ce face Dumitru lui Nae acasă la el. JVasile, pune caii Ia căruţă
80 MARIN PREDA
să mergem la moară"... „Păi ce dracu' are de schioapătă?"      Lasă   dă i
îTcolt   " TocXZ^ ^ JUrgl; nU sti^ereaudeducţia: „Deşarlîtărît in colţ...   „De ce dracu n-ai liert-o mai bine?..." Atît treburile cît si ali's,,! ui erau, nu se ştie de ce, foarte odihnitoare. Odată, nu is a auzi? E
^ctrru'Sxmbla cu capui ** * * -^^i adaUg^up|:f rp=tgs ttat4 ttft? i^ndire
tare uTs'eTo»^ ,m miră. celălalt şi cuvîntul ?0a,-ec» se auzi limpede si D^d^cu'talua^ltnL'/eT^^ generai.
— Auzi ce zice Victor ăsta al lui Bălosu, zise Moromete fără nici
Pu^di^TnV f' Pe V 91 ™ Nae^ nici "u Sa"
Hehe Xn      f   f^M ţU1r^ CiGă 9Sta devine duPă facultăţi!
— Hehe! rise.Dumitru lui Nae. Hehe, Moromete, adică cum?
de uimire^*"!, ^romele, ^esuindu-şi capul cu umerii,
Her,;   1' Vl,ctore;    11 în,^b. „După facultăţi, nea Ilie", zice.
Hai clmelg'şi^u mSte' 0mUl ^ non' Hehe! Te duci Ia fieiărie?
Porniră am îndoi pe marginea drumului
Morn^PffVrC"Pelî"Se,icUuncăldăroi cu aPă- Dădu «-dimineaţa. Moromete il lasa pe celălalt să răspundă
Cică w^?'rXpliCă aPoi,Mi,r«mete> «ătfnd cu capul în urmă spre fată. cică i     fi „"il1 dUS 9Casă la aWe Besensac. „Ai un flăcău,
Marica  de b   îJ"  T      ^'f9" ,NU Vrei ^ înSOri cu Ma"ca? 11 cere
zic" Marica vrea      ?       ^ 1-8 Ch^at pe NăsfcaSe: ^Uite mă, Năstase. zice, îviarica vrea sa se mante cu tine
timn RfTvît 36 °Pri -Şi nU mai Zlse nimic" Dumitru lui Nae aşteptă timp de ciţiva paşi, apoi i se auzi glasul pe uliţă:
— Şi Năstase ce-a zis?
— Năstase? Năstase a refuzat.
— Ce vorbeşti!
zis! îmhefe^el SPUS6 M°r°mete retezînd «erul cu degetul. Aşa cică ar fi
cerile mergGa "•aiîît'> ^ănîndu-se, Moromete în urma lui, cu se-
cenie pe umar şi cu miiniîe în buzunare
curte.rSnd1-a1tsr£.?U^ ^ MoTOmete di""'»
— N-am fost nicăieri, am stat acasă! răspunse Udubeaşcă
— Ce vorbeşti ! Păi nu te-am văzut!
Se apropiau de fierărie şi Moromete fu întîmpinat dedeparte cu excla-;S/^n fla deschisese şi poiana era plină. Unii stăteau în picioare, al  i pe nişte butuci vechi, aduşi acolo cine ştie de cînd şi tociţi de şedere toţi gălăgioşi şi parca nerăbdători. Dar Moromete nu-i luă în seamă, nu
mi?rd,,iaNe      " ■ a, '1^Se °pri din R0U Pe 0 P°di?că> n Părăsi pe Du-
m    1      ,    rŞl mtra m curtea cuiva- AMa Peste 0 jumătate de ceas ieşi ae-acolo. Lra ras proaspăt.
XIX
nninn7nf- ^VVl1.*1 adunat aicea?  ! se miră apoi cînd ajunse în poiana iieranei. Bună dimineaţa!
se a.nlf/ăSrU"f       c-fte7a Păr'^    cineva> văzîndu-i secerile, îi spuse să se giabeasca iiindca ii rămîne grîul pe cîmp.
MOROMEŢII
81
— Păi de ce, Iordane, n-o să te chem pe tine să mi-1 seceri tu? Erau foarte veseli şi parcă nici nu se auzeau unii pe alţii.
— Ce e cu Marmoroşblanc? Nu-1 văd! zise Moromete ca şi cînd ar fi fost cu toţii înţeleşi ca Marmoroşblanc să fie acolo.
— Doarme, presupuse cineva.
— Ieşi bă, afară, Marmoroşblanc, ce stai acolo în casă, nu te-ai săturat de-atîta somn?- strigă unul uitîndu-se în curtea vecină cu fierăria.
— Bă, Marmoroşblanc bea apă, mă, luate-ar  dracii, zise altul tot
StU° „De ce Marmoroşblanc  şi nu Vidrighin !! se miră Iocan ridicînd fruntea de sub burta unui cal, pe care îl potcovea.
— Păi cu Vidrighin şi-a încheiat afacerile, explică Moromete.
Vidrighin era directorul general al C.F.R.-uIui şi omul pe care îl stricau fusese cîndva ceferist. Cînd fusese dat afară, împînzise satul că el se duce Ia Vidrighin să-1 ia de piept. Cu banca Marmoroş-Blank încă nu se stia ce afaceri învîrtea.
— Vasăzică cu Vidrighin nu mai are nici în clin nici în mmeca.'
întrebă Iocan.
— Nu. acuma lucrează cu Marmoroşblanc.
Iocan tocmai terminase de potcovit caii cuiva, un om înalt, cu faţa albă, adus puţin de spate şi care aştepta tăcut fără să se uite Ia oameni.
' — Ei, cine e la rînd' cu potcovitul? întrebă Iocan uitîndu-se la cei care veniseră cu caii.
-rFă-1 pe-al meu, că trebuie să-1 înham şi să mă duc repede la carieră după nişte piatră, zise un flăcău scurt şi îndesat cu un nas mic si rotund ca o pătlăgică. „ , ' • T
— Hai mai repede, ce-mi spui mie că te duci la cariera! zisejocan clănţănind cleştele în mîini, parcă ar fi vrut să-i scoată calului măselele
din gură. ... Flăcăul trase calul alături, îl legă de par şi-şi încleşta palma de piciorul
din urmă al animalului.
— Ass-ta! ăss-ta! zise el apucîndu-1 de chişiţă.
Omul care îşi potcovise caii îi lega alături în tăcere, Ţinea pleoapele peste ochi  şi   nu zicea nimic.
— Ce mai faci, Boţoghină? îl întrebă cineva cu grijă, cu un glas scăzut. Ai terminat de sapă?
— Am terminat! şopti celălalt şi faţa albă i se posomori. Iocane, îţi plătesc mîine, se adresă apoi fierarului mai mult ca să nu intre în vorbă cu cel care îl întrebase, decît din grijă pentru fierar.
Trase de cai şi porni alături de ei fără să se uite la cineva şi fără să dea bună-ziiia.
— Ce e cu Boţoghină?! se miră Iocan după ce Boţoghină se îndepărtă.
— E bolnav, săracul! răspunse cel care încercase să intre în vorba cu el. E atacat, cică o să dea din lot.
— Cine dă din lot? întrebă Moromete.
— Boţoghină.
— De ce?!
— Să se caute.
— A Boţoghină! Si n-aţi auzit, cui vinde?
— Hehe,'rîse cineva, Moromete se interesează. Vrea sa aiba trei loturi.
6 — Viaţa Rominească
82
MARIN PREDA
Moromete stătea lîngă Iocan cu secerile în mînă şi se uita la el ca şi cînd n-ar ii auzit înţepătura.
—■ Tudor Bălosu cică îi cumpără, explică cel dinainte.
— Du-te încolo cu secerile tale, Moromete, se supără Iocan. Nn pot să ţi le iac azi.
—r Şi tu ce-mi arăţi fasolele, Gimpoacă? întrebă Moromete fără să se sinchisească de Iocan. Parcă tu n-ai vrea?
— Ba îl dau dracului de pămînt cu brazda lui, răspunse Cimpoacă cu nepăsare.
— îl dai fiindcă nu-1 ai! explică Moromete. Dar ia să-1 ai, să vezi cum ai vrea!.Dă-mi o ţigare,buzatule, se adresă apoi fierarului, după ce se căutase zadarnic prin buzunarele flanelei.
— Ia pleacă d-aici, Moromete, bolborosi Iocan ridicîndu-şi buza lui groasă şi ameninţîndu-1 pe Moromete cu cleştele.
Se opri totuşi din bătutul caielelor, băgă mîna în buzunarul şorţului şi-i întinse lui Moromete tabacherea. Acesta îşi umplu o foiţă, şi mai turnă şi în buzunarul flanelei.
— Daţi-vă la o parte, spuse. Dumitru, lui Nae cu gura mare; stătea singur pe un. bulumac cu picioarele întinse ca nişte catalige. — Păzea că vine Cocoşilă! exclamă el.
— Mă, deştepţilor, îi apostrofă Cocoşilă de departe. Ce v-am spus eu vouă alaltăieri?
Le spusese că o să plouă. Cocoşilă se opri la marginea poienii şi rămase acolo în picioare, parcă n-ar fi vrut să se amestice cu ceilalţi. Era îmbrăcat de sărbătoare ca şi ceilalţi, înafară de pălărie şi de chimir pe carele purta tot timpul. Era cam de modă veche Cocoşilă, încins cu chimirul lui de piele şi cu cămaşa albă cu poale lungi scoase peste izmene, iar pălăria lui semăna cu o gambetă; avea culoarea prafului şi încă ceva din care puteai să înţelegi că nu se va mai rupe niciodată; în picioare Cocoşilă avea bocanci. Ceilalţi purtau cămăşi şi izmene de pînză — dar fără bocanci şi chimir — sau. vestă peste cămaşă, cu pantalonii bufanţi ieftini şi ghete cumpărate cine ştie cînd şi scofîlcite de-atîta păstrare. Unii erau desculţi, în cămaşă şi pantaloni şi cu pălării vechi, dar periate proaspăt cu apă. Cel mai sigur semn că erau gătiţi de sărbătoare erau feţele lor rase proaspăt.
■— Ce ne-ai spus, Cocoşilă? întrebă leneş Dumitru, lui Nae.
Cocoşilă se apropie mai mult şi duse mîna la pălărie:
— Bună dimineaţa, spuse el cinstit. Eşti prost! îl asigură apoi în treacăt pe Dumitrului Nae după care nu-1 mai luă în seamă, îl căută cu privirea pe Moromete: — unde eşti, mă?!
Moromete stătea cu spatele parcă înadins şi se ciorovăia cu unul din ucenici care nu voia să-i dea zimţi la seceri.
— Unde eşti, mă pîrlitule? întrebă Cocoşilă din nou. Dă-mi o ţigare.
— N-am, observă Moromete.
— Ce vorbeşti??
— Da! spuse fericit.
Cocoşilă scoase diutr-o despărţitură a chimirului un pachet de regie nedesfăcut, se aşeză nepăsător pe un butuc şi începu să-şi răsucească o ţigare. Moromete se lăsă pe vine şi îşi făcu şi el din pachetul lui Cocoşilă, după care întinse mîna şi trase încet de sub acelaşi chimir Dimineaţa. Ziarul nu era întreg, dar Cocoşilă avusese grijă să-i aducă lui Moromete paginile cu ştiri politice şi cu dezbaterile.
— Asculţi Moromete? Nu mai citi, lasă că am citit eu. înaintea ta şi sînt deştept, ascultă aici la mine... Degeaba are doi creieri!
MOROMEŢII
83
Era vorba de N. Iorga.
— Aşa crezi tu! protestă Moromete jignit.
—■ Iocane, mi se pare mie că Moromete ne părăseşte, spuse Dumitru lui Nae.
— De ce Dumitre? întrebă Iocan curios.
— Păi nu-i mai place lui Moromete de Gheorghe Brătianu, răspunse Dumitru lui Nae vesel. Mă opresc ailaltăieri pe podişcă, Moromete cu Mişcarea în mînă: „Ei, ce mai spune ziarul, Moromete?". „E hoţ... pe mă-sa" zice. „Cine?" „Ăsta, Gheorghe Brătianu". „Păi parcă spuneai că e deştept!" „E deştept, dar e hoţ", încheie Dumitru lui Nae foarte vesel.
— Bună dimineaţa! spuse cu sfială un nou venit.
Tocmai se făcuse o tăcere de-o clipă şi noul venit se folosi de ea ca să fie şi glasul Iui auzit de toţi. Era urnii dia aceiafcare la adunări stătea pe margine.
— Săracul Boţoghină, e bolnav, spuse el. Auzii că vinde din lot.
— Dacă trădezi partidul să nu te mai prind la fierărie, Moromete, spuse Iocan aruncînd departe cu rindeaua din unghia calului. îţi dau cu barosul în cap, auzi tu?
între timp venise şi Marmoroşblanc de peste drum cu şapca lui jerpelită de ceferist şi mai venise cineva,un om pe care îl chema Constantin Vasilescu (i se spunea Din Vasilescu) care se aşeză la margine lîngă cel care încercase să-şi facă glasul auzit.
— De ce, Iocane? se miră Moromete fără să ridice capul din ziar. Crezi că fără mine n-ai să ajungi primar?
— Ce mai faci al lui Miai? îl întrebă Din Vasilescu pe cel lîngă care se aşezase.
—■ Ce să fac, bine! tresări Ion al lui Miai de plăcere, chiar roşindu-se. Uite, mai venii şi eu p-aici, să vedem ce să mai aude.
Nu-1 întreba nimeni nimic şi nu era învăţat să fie luat în seamă şi Din Vasilescu îi pusese întrebarea ca şi cînd n-ar fi ştiut de acest lucru. Ion al lui Miai se dădu mai aproape avînd în privire un amestec de sfială, curiozitate şi recunoştinţă:
— Măi Dine, şopti el, e vorba să ajungă Iocan primar?
Din   Vasilescu era atent la toţi ceilalţi, dar şi Ia Ion al lui Miai.
— Sigur că nu, deşteptule, spuse Iocan furios. Cînd or veni alegerile parcă vă văd cum o să votaţi toţi cu. Aristide!
—■ Mănînci c...t! constată Cocoşilă flegmatic. Crezi că dacă Gheorghe Brătianu iese la putere, o să se ia la ceartă cu brătienii ăilalţi? Tot liberali sînt şi tot Aristide o să rămînă primar.
După ce ascultă atent ceea ce spuse Cocoşilă, Din Vasilescu îi şopti lui Ion al lui Miai care rămase cu întrebarea în aer:
— Ar vrea, el Iocan, să ajungă primar, dar are dreptate Cocoşilă ! înţelegi?
Ion al lui Miai nu înţelegea şi se uita sîrguincios şi zadarnic la Cocoşilă. îi părea totuşi bine că într-un fel sau altul ia şi el parte la dezbateri. Fiindcă se făcuse iarăşi o tăcere de-o clipă, n-o lăsă să scape:
—-Are dreptate Cocoşilă, spuse el. Gheorghe Brătianu... Dinu Brătianu...
—'Eşti prost, îl întrerupse Cocoşilă cu nepăsare, fără să-i explice însă de ce, iar Ion al lui Miai se zăpăci şi se roşi.
Din Vasilescu surise. Se uita Ia Cocoşilă atent, cu o bucurie ciudată în priviri. Nu zicea nimic, stătea acolo la marginea poienei, între Ion al Iui Miai şi Marmoroşblanc, şi asculta atent şi liniştit. Nici pe el nu-1 lua nimeni
6*
84
MARIN PREDA
în seamă, dar el părea bucuros de acest lucru. în curînd lingă grupul lor de trei se alătură un al patrulea, un om cu o înfăţişare întunecată. Cînd acesta se aşeză, Din Vasilescu parcă tresări, se strînse să-i facă loc pe butuc. Noul venit era un om rău şi neprietenos de care lumea se cam ferea. îl chema Ţugurlan.
— Mă, ) ocane, eu te susţin, zise Moromete ca şi mai înainte, fără să-şi ia ochii de pe ziar, dar are să te mai vază cineva cu barosul prin fierărie? Aia e întrebarea!
— Hai Moromete, lasă-1 pe Iocan, dădu cineva glas nerăbdării tuturor. Hai, dă-i drumul!
De fapt, Moromete întîrzie ca un şcolar care nu e sigur pe el; citea întîi în gînd.
— Auziţi ce zice regele, spuse el şi îndată se făcu tăcere deplină. Auziţi ce zice majestatea sa, adăugă rotunjind mieros pe „majestatea sa".
începu apoi să citească deodată, cu un glas schimbător şi necunoscut, parcă ar fi ţinut el un discurs celorlalţi. Avea într-adevăr în glas nişte grosimi şi subţirimi ciudate, cu opriri care scormonesc înţelesuri nemărturisite, sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau.
Marele congres agricol nAbia şi-a încheiat discursul său domnul ministru al agriculturii, că fanfarele au intonat solemnul imn şi însoţit de suita Sa şi-a făcut apariţia în sala Congresului „Primul agricultor al ţării", Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.
întîmpinat la tribună de cei prezenţi, Majestatea Sa regele a rostit un discurs.
Discursul Majestăţii Sale Regelui
„Domnilor,
Am fost informat că congresul dv. este un congres de specialişti, agronomi şi ingineri. Iau cuvîntul aici ca un interesat în chestiunile pe care le dezbateţi şi care am chiar oarecare experienţă... într-adevăr agricultura m-a pasionat mult..."
Moromete se opri şi rămase cu privirea ţintă la ziar. Tăcerea continua.
— Hehe! izbucni pe neaşteptate Dumitru lui Nae şi rîsul său gîlgîi puternic şi leneş pînă departe. He-he-he, ia uitaţi-vă cum a rămas Moromete!
Cocoşilă se uita invidios la Moromete care ştia să găsească în ziar astfel de lucruri.
— Primul agricultor o fi mergînd şi el la plug? dădu Dumitru Iui Nae tonul comentariilor.
— Merge, de ce să nu meargă! zise Iocan. Cînd se desprimăvărează iese cu plugul din curtea palatului şi se duce şi el la arat!
— O fi avînd pămînt? se interesă cineva.
— Are! afirmă Cocoşilă. Are aşa, cam vre-un lot şi jumătate!...
— Nu cred, se îndoi cineva. Are mai mult, că trebuie să-1 ţină şi pe-ăla micu, pe Mihai... trebuie să-i dea să mănînce!
— Eşti prost! reflectă Cocoşilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!
— Inline! încheie Moromete aceste scurte observaţii şi apucînd din. nou ziarul în mînă:
Pe frontul luptelor clin Spania Tragedia oraşului Guernica
Nerespectînd a doua oară hotărîrile comisiei de neintervenţie, o escadrilă de avioane germane a bombardat timp de şase ore oraşul Guernica lipsii de apă-
MOROMEŢII
85
rare. Avioanele au coborît la patruzeci de metri mitraliind populaţia civilă care alerga îngrozită prin oraşul incendiat. Din zece mii ele locuitori au mai scăpat opt sute, restul pierind în flăcări, sub dărâmături, sau ucişi de piloţii care îi urmăreau de la mică înălţime.
Moromete se opri şi din nou se aşternu tăcerea. Aproape toţi cei adunaţi aci făcuseră şi ei războiul, clar nu cunoşteau avioanele.
—-Cum dracu' să tragi cu mitraliera din avion! se miră cineva.
Dar nimeni nu-i explică. Ţugurlan se uita la toţi cu o privirea înceată şi duşmănoasă. El rupse tăcerea cu un glas răguşit:
— Uite-aşa ar trebui p-aici pe la noi, ameninţă el şi chipul lui întunecat, ras proaspăt, se făcu vînăt.
Alături de el, Din Vasilescu tresări din nou. şi se strînse parcă să-i facă şi mai mult loc. Lui Ţugurlan nu-i răspunse nimeni. Abia mai tîrziu Moromete spuse împăciuitor:
— Lasă, mă Ţugurlane, să trăiască lumea în pace! N-ajunge cît moare pe-acolo?!
Dumitru lui Nae dădu. iar semnalul, mirîn.du-se cu gura mare:
— Ce dracu' o fi acolo în Spania, ce caută neamţul acolo?
— Ce să caute! răspunse Cocoşilă. Vrea s-o ia pe coajă!
— Nu-i vine neam să stea, al dracului! spuse din nou Dumitru lui Nae. A uitat ce-a păţit la Mărăşeşti.
— Tu spui asta, Dumitre, ca şi cînd toţi nemţii ar şti ce le-am făcut noi Ia Mărăşeşti!... observă Moromete.
— Păi să ştie, fir-ar ai dracului!
— Eşti prost! reflectă Cocoşilă îngăduitor. Neamţul e ca alde Gheorghe al lui Udubeaşcă, explică el. îl punea jos alde Voicu Cîinaru şi-1 bătea de ziceai că-1 omoară. Pe urmă se pomenea iar cu el. „Bine, mă, Gheorghe, îi spunea atunci al lui Cîinaru, nu te bătui eu pe tine ailaltăieri?" „Ce-ar aface!" zicea al lui Udubeaşcă.
— Si îl bătea iar?
— Da!
— E şi ăsta un punct de vedere! observă Moromete apucînd din nou ziarul.
în acest timp, Din Vasilescu se ridicase de pe butuc şi se aşezase pe vine ceva mai încolo la marginea şanţului. Ploaia umpluse şanţurile şi unul clin copiii lui Iocan umbla cu picioarele prin apă.
— Bă, peşoacă, ia vino încoace, chemă Din Vasilescu în şoaptă şi cînd copilul se apropie, Din Vasilescu îi arătă ceva sub podişcă. Bagă tu mîna acolo, îi spuse, şi dă-mi nişte pămînt de-ălagalben...
XX
Soarele se ridicase sus şi cu toate că trecuse destul timp adunarea din poiana fierăriei părea mai paşnică decît orieînd. Victor Bălosu trecu pe-acolo şi dădu bună-dimineaţa ; dar după ce se îndepărtă, Dumitru lui Nae se adresă lui Moromete în şoaptă:
— Cum e cu facultăţiîe-alea Moromete?
Numai că şoapta lui fu auzită de la o sută de metri şi Victor se opri pe loc şi se uită îndărăt.
— Bă, nea Dumitre, strigă el. Dacă eu te-aş înjura acum de muierea dumitale ai zice că-s om al dracului, nu-i aşa?
— Ce bă, eşti nebun?! se miră Dumitru lui Nae, foarte vesel însă. Vezi-ţi, taică, de treabă.
86
MARIN PREDA
— Faci dumneatale pe şmecherul, dar eu îţi spun că dacă m-apuc şi eu să fac pe şmecherul, nu ştiu la care din doi o să-i paie rău.
•—Depinde de facultăţi! răspunse Dumitru lui Nae fără părtinire.
Cei adunaţi nu prea înţelegeau ce era cu aceste facultăţi, dar ştiau că omul blind şi cumsecade care era Dumitru lui Nae avea şi el ură pe cineva şi anume pe Bălosu şi pe fi-său Victor. Nu se ştie cum — Dumitru lui Nae nu voia să spună — Tudor Bălosu pusese mîna pe-o jumătate de pogon de vie de la Dumitru lui Nae.
Moromete răsfoia ziarul nepăsător, ca şi cînd n-ar fi avut nici în clin nici în mînecă.
—••Uite, am. martori toţi oamenii care te-au auzit, strigă Victor Bălosu de la distanţă. Cînd te-oi da în judecată să jiu zici că am pus martori falşi.
Şi plecă,în timp ce Dumitru lui Nae îl urmărea cu rîsul său care umplea uliţele fără nici un efort. Rîdea şi povestea celorlalţi ceea ce îi spusese Moromete de dimineaţă.
■— Se leagă de mine, al dracului! Eu credeam că o să-i zică ceva lui Moromete, se miră el.
— Lasă-1, măi Dumitre, zise Moromete blajin. E şi el legionar, ce-ai cu el?
— ... pe mă-sa cu legiunea lui, înjură Dumitru lui Nae cu veselie furioasă. îmi pare rău că nu m-am sculat să-i dau o labă după ceafă.
•—Eşti prost! îl avertiză Cocoşilă, cu un glas care dădea de înţeles că n-ar fi fost bine dacă ar fi făcut aşa.
■— De ce, nea Gheorghe? Mă dă în judecată? Vînd trei oi şi plătesc amendă, dar ştiu că-1 bat... în facultăţi pe mă-sa !
Cocoşilă nu adeveri că era vorba de judecată, dar nici nu spuse Ia ce se gîndea.
— Ce vreai să spui, Cocoşilă, întrebă Iocan cu caielele în gură. Crezi că aici e Spania? Să fiu eu primar şi să prind vreunul cu cămaşă verde... Il leg colea de stîlp şi-i bat caiele în spinare cu cămaşă cu tot, ameninţă el.
— Dacă nu te împuşcă el cu pistolul! zise Cocoşilă. Ai uitat cum l-au împuşcat acum trei ani pe Duca?
— Fiindcă a fost prost, bolborosi Iocan lovind îndîrjit în copita calului. Cum să nu-mi aduc aminte... Au venit pe la spate trei inşi la Sinaia şi unul i-a pus mîna pe umăr: „domnule prim-ministru!" i-a zis şi cînd. ăla s-a întors au tras în el. De ce mai plăteşti atunci jandarmi şi poliţie dacă nu-s în stare să apere un prim-ministru?
— Cică se juraseră să-1 omoare chiar dacă mureau şi ei, spusese cineva. Aşa cică fac, se jură la miezul nopţii...
— Eu i-aş beli de piele Ia miezul zilei! Să vezi pe urmă cum le-ar trece pofta ! declară  fierarul mînios.
— Carevasăzică! anunţă Moromete că e gata să citească şi se făcu din nou linişte. Carevasăzică!____
„Mari dezbateri în parlament în chestiunea prelungirii stării de asediu.
„La orele 16,30 au continuat discuţiile în parlament referitor la proiectul de lege pentru prelungirea stării de asediu şi cenzurii.
Discursul d. V. Madgearu
„Domnule preşedinte, domnilor deputaţi, am onoarea să fac următoarea declaraţie: Pentru a treia oară guvernul liberal cere parlamentului prelungirea stării de asediu şi cenzurii invocînd spre justificare
MOROMEŢII 87
faptul că împrejurările care au instituit-o persistă.... Nu se cunoaşte nici un exemplu în istoria contemporană în care vre-un stat cu structură constituţională parlamentară, un guvern să fi folosit cîţiva ani succesiv starea de asediu, deşi în ultimii ani s-au produs în diferite state tentative de lovituri de stat, rebeliuni sau grave convulsiuni sociale. Guvernul partidului liberal romîn, menţinînd starea de asediu trei ani şi cerînd prelungirea şi pe al patrulea an, face o deplorabilă excepţie...."
— Haiti! se sperie Moromete. Cine e ăsta, mă, Cocoşilă?
■— E deştept! răspunse Cocoşilă. Asta n-a tocit băncile şcolii degeaba.
— Nu. pricep eu cum dracu' devine chestia asta cu starea de asediu! nu se sfii Dumitru lui Nae să declare.
— Fiindcă eşti prost! îl lămuri Cocoşilă.
— Dă-o dracului, Cocoşilă! protestă Dumitru lui Nae cu tot corpul, retrăgîndu-şi picioarele lui lungi. Zice că e de patru ani stare de asediu! Unde dracu' e, că n-o văd!
Dumitru lui Nae prin faptul că nu înţelegea atîta lucru însemna că ridică o problemă lipsită de interes şi Moromete vru să citească mai departe, dar Iocan socoti, că nu e cazul să rămînă cineva nelămurit:
— Ce e Dumitre, se miră el, ai uitat cum se dădea alarma în cazarmă? ! Cam asta e starea de asediu:  iese armata sau poliţia şi trage !
— In cine dracu' trage? !
— Bă, Dumitre! ameninţă Moromete supărat, jignit chiar. Cum în cine trage? Se ridică cineva contra statului şi zice: nu vreau \ Spre o pildă în iarna lui treizeci şi trei toţi muncitorii de la Griviţa au zis: „nu vrem să mai muncim!" „Treaba voastră a zis statul, ieşiţi afară din ateliere să băgăm alţii". „Păi nici asta nu vrem!". „A ! nici asta nu vreţi?" Şi a scos armata şi a tras în ei. N-a murit acolo bietul Niculae Ţugurlan? Sau ai uitat? ! N-a murit acolo alde frate-tău, Stane? se adresă Moromete Iui Ţugurlan, dar acesta nu răspunse şi Moromete apucă ziarul supărat şi căută şirul.
„ Inmod firesc, neîntrebăm: care e rezultatul acestei guvernări—una dintre cele mai lungi după război — dacă desechilibrul social şi naţional care a determinat instituirea stării de asediu a rămas acelaşi?... Se pune întrebarea: nu cumva cauzele desechilibrului trebuiesc căutate în însăşi sferele superioare ale moravurilor politice? Şi dacă este aşa, ce este vinovată ţara să plătească consecinţele unor manevre şi şi complicităţi ale guvernului cu forţele anarhice?.... Guvernul a practicat arma diversiunii... a încurajat în fapt extremismul terorist. S-au săvîrşit crime cu siguranţa impunităţii. Moromete se opri să răsufle.
— Daţi-i apă ! zise Cocoşilă.
— Stai. domnule, că aici e nu glumă, protestă Moromete zgomotos, ca şi cînd el însuşi ar fi fost întrerupt p*e bănci Ie parlamentului. Vasăzică... s-au săvîrşit crime cu siguranţă! reluă el eliminînd ultimul cuvînt care i se părea de prisos.
„Articolele  de..." articolele de înfierare...11 Uite Iocane, vorbeşte şi de
tine, observă   Moromete în treacăt:
„Articolele de înfierare, menite să arate revolta opiniei publice într-o ţară neobişnuită cu asemenea acte de terorism, au fost suprimate; în schimb s-au tolerat...."
88
MARIN PREDA
— Ce este ăsta? întrerupse Iocan.
— Ţărănist! răspunse repede Moromete şi continuă:
„...în schimb s-au tolerat articole de slăvire (aici Moromete pronunţă cuvîntul slăvire în înţelesul lui bisericesc) articole de slăvirell crimei..."
Se opri copleşit de uimire şi-şi dădu pălăria pe ceafă. •— Mă, voi auziţi ce spune ăsta aici?! întrebă el şi începu să-i înjure pe toţi, fapt care îl cam zăpăci pe Ion al lui Miai.
— De ce ne înjură Moromete? se miră el.
— Nu pe noi, pe-ăia din parlament, îi explică Din Vasilescu.
Din Vasilescu ţinea în mînă un bulgăre mare de pămînt galben şi moale pe care îl frămînta parcă în joacă. Nu se mira nimeni de el, îl cunoşteau că avea obiceiul să stea uneori şi să facă din pămînt fel de fel de figuri pe care le da apoi copiilor...
„In procesele cu caracter de asasinate politice se omitea cercetarea autorilor morali, ceea ce constituia o primă de încurajare pentru noi atentate. în aceste condiţiuni, cererea de prelungire a măsurilor excepţionale, venită din partea unui guvern care Ie-a avut aproape patru ani, constituie o sfidare şi o farsă, o tristă farsă ce poate avea
incalculabile consecinţe pentru ţară____      încredinţat că sînt înasen-
timentul întregii opinii publice,cer plecarea de îndată a guvernului..."
— He! cade guvernul! exclamă Ion al lui Miai fericit că înţelesese în sfîrşit şi, el ceva din ceea ce se citise.
Nimeni nu avu nimic de spus. Moromete vru să continue.
— Opreşte, că s-a fleşcăit! întrerupse Cocoşilă. Vezi mă, prostule, adăugă apoi,triumfător. Credeai că altă treabă n-au ei în parlament decît să discute că ai tu fonciire multă de plătit?
— Păi nu se putea, fiindcă era chestiunea asta la ordinea zilei, răspunse Moromete. Şi pe urmă n-ai văzut că nici Iorga nu era acolo?
— în orice caz văz că guvernul a ieşit bine din afacerea asta! constată Iocan cam zăpăcit.
— Păi şi opoziţia a ieşit bine cînd a vorbit Madgearu Ia în cep ut, observă şi Cocoşilă.
— E bine! zise Dumitru lui Nae cu gura mare şi-şi întinse picioarele lui lungi cît putu mai încolo. Cade guvernul! Vin ţărăniştii iar la putere, vine alde Crîşmac!
— Mă Dumitre,bine că ţi-acluseşi aminte! zise Iocan fără să pomenească de candidatura sa viitoare.Nu mai putea alde Crîşmac să mai meargă pe jos, venea de la primărie cu bicicleta. Cînd ajungea Ia pod o striga pe fi-sa de departe: Ginaa! Ginicaaa!...
— Ha-ha-ha ! rîse Dumitru lui Nae auzind glasul scălămbăiat al fierarului din care înţelese că acesta îl ura cumplit pe adversarul său ţărănist. Mă, locane, dacă vreai să nu iasă Crîşmac iar, dă-te cu ţărăniştii! Să ştii că te votez! declară el.
— Nu se poate, domnule, protestez ! sări Moromete în apărarea prietenului său politic. Protestez! strigă el cu glasul cu care citise dezbaterile, dar mult mai tare.
Se descotorosi de ziar cu mişcări mînioase, se ridică în picioare şi re-tezînd cu mîna peste capetele celorlalţi protestă încăodată împotriva venirii
MOROMEŢII
89
ţărăniştilor. Cocoşilă îl combătu din principiu, spunind sănu mai facăatîta gălăgie, că ţărăniştii l-au scăpat de datorii. Moromete răspunse că minte, liberalii au votat legea conversiunii. Se amestică şi Dumitru lui Nae,săriră aproape toţi şi din învălmăşeala de glasuri care se iscă nu se mai înţelese cîteva clipe aproape nimic.
— M-au scăpat de datorii? Dar cine mi le-a pus în spinare? birui însfîrşit această întrebare care fu strigată nu se ştie de cine, după care, în. timp ce Cocoşilă mai spunea nu se ştie ce, gălăgia se stinse o clipă.
în această clipă însă se înghesui pe neaşteptate un glas neprietenos şi străin, care spuse ceva neplăcut şi în urma căruia se aşternu o tăcere lungă. Nimeni nu înţelese ce s-a spus, dar îşi dădură seama că a vorbit Ţugurlan.
XXI
Acesta stătea ca şi mai înainte între Din Vasilescu şi Marmoroşblanc şi se uita la ceilalţi cu ciudata lui pornire duşmănoasă de neînţeles aici, în poiana lui Iocan, şi mai ales azi cînd ei erau atît debucuroşi de ploaia căzută peste noapte. încît se supărară cînd cineva, şoptind vecinului, făcu să afle toţi ceea ce spusese Ţugurlan. Aici nu era ca la circiumă şi Ţugurlan vorbise urît, întocmai ca acolo.
Poate că Ţugurlan avea alte păreri politice! După cum s-a văzut, guvernul liberal Tătărăscu avea să cadă înainte de sfîrşitul anului. Aici în sat sînt doi fruntaşi politici, Aristide şi Stan Cotelici, dar chestiunea era că amîndoi au condus satul timp de opt ani şi n-au făcut altceva decît să se îmbogăţească. Dacă la alegeri Iocan ar ieşi primar şi ar forma un. consiliu comunal din care să facă parte Moromete, Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, ar avea Ţugurlan ceva împotriva unui asemenea primar şi unor asemenea consilieri? S-ar putea să aibă, dar tocmai asta e lupta politică, să-ţi combaţi cinstit adversarii. De ce să înjuri!? Eee...! Păi asta nu mai e luptă politică! Asta înseamnă să ai ceva cu oamenii...
— He, he-he! rîseDumitru lui Nae, leneş. Ce dracu ai mă, Ţugurlane, de înjuri p-acilea? Lasă, că n-o să ne procopsim noi mai mult ca tine! Fă şi tu politică, du-te dracului! încheie el cam flegmatic şi cam supărat în   acelaşi timp.
— Ce e, Ţugurlane, ai ceva cu mine? întrebă şi Moromete totaşa, cam nepăsător şi cam supărat.
— Dar, ce-a zis, mă, Dine? întrebă Ion al lui Miai curios, apleeîndu-se spre Din Vasilescu.
—■ Păi tu nu fuseşi aci? surise acesta părăsind pentru o clipă lutul galben din mînă. Tu. eşti niţel cam surd, Ioane! se minună el.
— Hai mă, că nu sînt surd., se rugă Ion al lui Miai.
— Intîi a zis ceva cînd strigau, ăştia, dar nu 1-a auzit nimeni, l-am auzit numai eu, — explică Din Vasilescu în şoaptă. Pe urmă, dacă a văzut el că nu-1 aude nimeni, a strigat că face ceva pe politica lor...
Ion al lui Miai rămase cam dezamăgit, tot nu înţelese de ce s-au supărat ceilalţi. Cocoşilă înjura uneori de zece ori mai urît şi nu se supăra nimeni.
Din Vasilescu se ridică cu lutul în mînă şi se aşeză mai aproape de Moromete, spre tristeţea lui Ion al lui Miai care îl urmări cu o privire părăsită.
90
MARIN PREDA
— Ce să am eu cu dumneata? răspunse Ţugurlan neprietenos, arun-cîndu-i lui Moromete o privire întunecată.
Acum, că vorbea, Ţugurlan. părea îndîrjit mai mult pe el însuşi, decît pe ceilalţi.
— Păi, văz că ai! spuse Moromete cu un glas care lupta între supărare şi omenie.
•— Păi asta e politică ce faceţi voi?! zise Ţugurlan.
■— Ei, aşa, vorbeşte! spuse Moromete mulţumit. Sîntem aicea un număr de oameni, care nu. aşa, avem pretenţia că e ceva de capul nostru, şi...
■—Nu e nimic de capul vostru! întrerupse Ţugurlan cu brutalitate.
Moromete vru să răspundă, dar Ţugurlan se pare că nu era nici învăţat şi nici. poftă n-avea să discute în felul celor adunaţi aici.
— Nu e nimic de capul, vostru! strigă el cu pornire. Dumneata, Moromete, ai fost consilier comunal şi ce-ai făcut? L-ai ajutat pe Aristide să se îmbogăţească. Nu umblai dumneata cu căruţele prin sat să strîngeţi pentru monument şi dracu'mai ştie ce? Mai bine v-aţi... în ea depolitică şi voi şi eu !
Se cunoaştea că venise de la început în starea aceasta, că îi ascultase nu pentru a şi-o schimba, ci dimpotrivă, iar în înfăţişarea şiînglasul său avea ceva care dădea de înţeles că acum n-are chef să fie întrerupt.
— Du-te ca mine la moşie şi ia pămînt în parte de la Marica şi atunci ai să vezi! izbucni el şi se opri şi scuipă într-o parte cu dispreţ.
Cu toate că nu reîncepu îndată, nimeni nu-1 întrerupse. Ion al lui Miai avea pe chip o veselie prostească, pe care n-o înţelegea nimeni.
— îmi spuse prostu-ăsta, reîncepu Ţugurlan cu dispreţ, arătîndu-1 cu capul pe Ion al Iui Miai: „Hai, mă, Ţugurlane pe la fierărie, să discutăm politică". Munceşte în parte, tîmpitul, şi îi arde să asculte palavrele lui Moromete.
— Dar ce să facă, Ţugurlane? Să ia model de la tine? întrebă Moromete cu blînâeţe.
Ţugurlan nu-i răspunse, îl preveni însă cu o privire neagră, că a doua oară nu-1 va mai cruţa şi continuă:
— Şi cînd. vrea să spună şi el ceva: Cocoşilă, „eşti prost!" De ce e prost? Că n-are lot ca dumneata? N-a fost şi el în război ca dumneata? Atunci de ce el să muncească în parte la moşie şi dumneata cu opt pogoane să-1 faci prost? Din cauză dumitale n-a primit Iot, că v-aţi repezit ca orbii şi cînd v-aţi văzut voi cu pămînt, dă-i în... mă~si pe-ăia care n-au. luat! Şi acuma faceţi politică! ţărăniştii, liberalii, parlament!... Deştepţi ca oaia cap ie şi Moromete mai spune de fratLmeu, că d-aia l-au împuşcat la Griviţa fiindcă n-a vrut să mai muncească. Aşa crezi dumneata, că d-aia J-au împuşcat? întrebă Ţugurlan vînăt la faţă. „Nu vrem să mai muncim"... Taci, că ştii dumneata că aşa au. zis! Citeşti ziarele şi nici ce e aia grevă nu te taie capul! Dumitru lui Nae barîm spune că nu ştie — apoi reluă cu o voce mai scăzută dar bătîndu-şi joc cumplit de discuţia lor de mai înainte:
— Parlamentul! Bentoiu!... Ia uite, domnule! Ia uite domnule! bolborosi el rostogolind spre Moromete privirea lui neagră, şi încercînd să imite exclamaţiile admirative ale acestuia cînd citise dezbaterile. Scuipă îngreţoşat şi furios şi reluă:—Şi cînd încearcă şi Ion al lui Miai să spună
MOROMEŢII
91
ceva nici. nu se uită la el, parcă ei ar fi mai deştepţi! Se înfurie şi mai rău şi ameninţă: Nu sînt eu în locul lui Ion al lui Miai să mă facă cineva prost!
— Mînci c...t! îl provocă Cocoşilă flegmatic.
— Ba te bag eu în... mă-ti! Tuţ dumnezeul mă-ti! rosti Ţugurlan cu un glas tulbure şi înfricoşător.
în afară de Cocoşilă şi Moromete, săriră toţi numaidecît în picioare. Ce făcea Ţugurlan? Nu cumva era nebun? ■
—• Ia mîna de pe mine, Dumitre! strigă Ţugurlan încercînd să scape de năvala imputărilor. De ce să vorbească aşa cu, mine? Am muncit în tîrla lui?
— Fugi, că eşti prost, dă-te dracului, spuse Dumitru lui Nae aşe-zîndu-se la locul lui.
— Staţi, lăsaţi-1, că am înţeles ce vrea să spună, interveni Moromete după ce ceilalţi îl lăsaseră. Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Ţugurlan: că numai cine are lot poate să facă politică; alta că din pricina lui Cocoşilă a rămas Ion al lui Miai fără pămînt! Şi a treia că nu sîntem mai deştepţi  decît Ion al lui Miai.   Nu e aşa, mă, Ţugurlane?
Nu se risipise însă încordarea şi ura cu care rostise Ţugurlan înjurăturile şi ceilalţi nu fură prea atenţi la formulările lui Moromete. Cocoşilă fuma gînditor:
•—Ascultă, Ţugurlane, spuse el scuipînd subţire între picioare. Tu nu mă cunoşti pe mine! Eram în război şi m-a luat un plutonier de piept: Era de două ori mai mare ca Dumitru lui Nae. Cînd i-am dat una a făcut a! şi nu s-a mai mişcat! Dacă mă scol acuma la tine aci rămîi, în şanţ! Auzi, mă?
Cocoşilă întoarse capul fulgerător şi privirea sa se întîlni cu a lui Ţugurlan. Dumitru lui Nae sări, dar Cocoşilă pesemne obţinuse ceea ce trebuia, fiindcă întoarse capul în altă parte şi scuipă nepăsător printre dinţi.
— Ei... pastele mă-ti! spuse el şi începu să-1 înjure pe Ţugurlan îndelung şi minuţios, aşa cum avea obiceiul, prostindu-1 şi dăscălindu-1 că vine între oameni şi nu ştie să se poarte. — Du-te la circiumă şi ia-te la bătaie cu cine vrei, nu veni aici să te cerţi cu mine. Ţi-am furat eu locul tău, prostule? Intră şi tu în moşie şi taie-ţi un lot, dacă atunci cînd am luat noi n-ai fost în stare!
— De ce vorbeşti aşa, Cocoşilă? Are dreptate Ţugurlan! spuse Ion al lui Miai dezgheţat.
Totuşi, nici de astă dată nu fu luat în seamă do cineva, nici măcar de Ţugurlan. Ţugurlan ascultase înjurăturile şi ameninţările lui Cocoşilă cu o înfăţişare ciudată, ca şi cînd s-ar fi trezit din beţie. Se uita la oameni puţin mirat, parcă abia atunci i-ar fi descoperit. Cînd. Cocoşilă termină, Ţugurlan îşi plecă fruntea. După cîteva clipe de tăcere şi-o ridică şi se uită pieziş la Dumitru lui Nae.
— Dă-mi şi mie o ţigare, Dumitre, spuse el mohorît şi parcă întristat, începu să fumeze în tăcere.
— Ţine mă, calul bine! se răsti Iocan furios la cel căruia îi potcovea calul. Dacă ştii că dă din picioare de ce nu-1 ţii bine? Sau vreai să-ţi dau eu una în cap cu cleştele ăsta?
Ţugurlan stricase adunarea şi nu mai putea sta acolo, dar el stătea mai departe ca şi cînd nu şi-ar fi dat seama de acest lucru. Fuma poso-
92
MARIN PREDA
mo rit, cu coatele pe genunchi, uitîndu-se în pămînt. Ceilalţi aşteptară cîteva clipe în tăcere, apoi Dumitru Iui Nae îl întrebă ceva pe Marmoroşblanc; acesta răspunse şi se făcu iar tăcere. Atunci Ţugurlan se ridică, intră în fierărie unde întîrzie cîtva timp după care ieşi şi. plecă întocmai cum plecase mai înainte Boţoghină, fără să se uite la cineva şi fără să dea bună ziua.
Văzînd.-l că se îndepărtează, Ion al Iui Miai îl strigă şi se ridică şi el de pe butuc. Dar fără grabă, păstrînd ceva din veselia Iui nevinovată şi îndreptîndu-şi alene cămaşa la spate. El dădu bunăziua cuviincios şi în-depărtînclu-se, făcu puţin pe boşorogul sau pe ostenitul şi îl strigă de cîteva ori pe Ţugurlan să stea mai încet că vine şi el.
— Bietul Ţugurlan! reflectă Moromete după ce Ţugurlan şi Ion al Miai se îndepărtară. Rău mai eşti, mă Cocoşilă!... Dar auzi ce idee la el, continuă Moromete să reflecteze după cîtva timp de tăcere. Că din pricina noastră ar fi rămas el fără lot! A? Tu ce zici, Cocoşilă?
— Dă-1 în mă-sa că e nebun! spuse Cocoşilă, supărat. Mă face să-1 înjur!...
îl cunoşteau, toţi pe Ţugurlan şi le părea rău că el era aşa. Mai tăcură cîtva timp gîn.dind.u-se la cele întîmpl.ate, apoi vrură să schimbe vorba, dar se pare că prezenţa lui Ţugurlan stăruia mereu între ei şi nu izbutiră să se mai simtă în. largul lor. Din pricina asta se înverşunară împotriva lui Ţugurlan şi Iocan îl înjură spunînd că Ţugurlan ar vrea ca toată lumea să fie ca el. Unde n-are el lot, ar vrea ca nici alţii să n-aibă.
— Nu e aia ! spuse Moromete cu un glas care deşi nu-1 apăra pe Ţugurlan, căuta totuşi să-1 înţeleagă. Tu ţi-aduci aminte, Cocoşilă, cum a fost cu ăştia care au rămas fără loturi?
—• A spus că vine la toamnă să împartă şi moşia Maricăi. Toamnă s-a făcut! zise Marmoroşblanc care pînă acum tăcuse tot timpul. —• A! Marmoroşblanc, aşa e! zise Moromete.
— A rămas că la anu, pe urmă Ia anu-ălalt... Pînă s-a întors Marica cu maiorul...
— Tu ce dracu'tot faci cu huma-aia, Dine? schimbă Dumitru lui Nae discuţia uitîndu-se mirat la Din Vasilescu.
Acesta tocmai ieşea din fierăria cu bucata aceea galbenă de lut galben în mînă pe care o arsese şi o înegriso la foaie. Lui Dumitru lui Nae i se păru. ciudată forma pe care o avea acum huma.
— Ia să văd şi eu, Dine! ceru. el şi întinse mîna, iar Din Vasilescu se supuse ca un copil care e bucuros că jucăria lui stârneşte, fie chiar şi pentru cîteva clipe, interesul oamenilor mari.
Se apropie şi Marmoroşblanc. într-adevăr, pentru cîteva clipe uitară cu toţii de oi. Dumitru Iui Nae privea tăcut bucata de lut iar ceilalţi stăteau împrăştiaţi la locurile lor.
— Ce e asta, Dine? întrebă Dumitru lui Nae intrigat, cu un glas care de fapt nu se adresa lui Din Vasilescu, ci se întreba pe el însuşi, în-cercînd să înţeleagă.
Auzindu-1 întrebînd astfel, vreo cîţiva se ridicară şi se apropiară şi ei.
— Moromete! strigă deodată cineva.
— Moromete?! se miră altul, surprins.
— Da, Moromete, descoperi însfîrşit Dumitru Iui Nae cu glasul său mare, de astă dată uimit şi copleşit de încîntare. Moromete este!
MOROMEŢII
93
Zicînd acestea dădu clin mînă huma arsă şi înegrită s-o vadă şi alţii. Cocoşilă o luă ca un cunoscător, în timp ce cei mai mulţi neîndrăznihd parcă să se atingă de ea, se uitau nedumeriţi la forma aceea ciudată, neobişnuită, care semăna a om. Era capul cuiva care se uita parcă în jos. Faţa îi era puţin trasă. Nasul se prelungea din fruntea boltită în jos spre bărbie, drept şi curat, cu ceva din liniştea gînditoare a frunţii... Era el, Moromete, aşa de serios?... Da, el era, dar de ce arăta aşa de însingurat şi de străin? Era aşa cum îl cunoşteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan şi Cocoşilă, fără Dumitru lui Nae şi... fără parlament .
— Mă, Dine, zise Cocoşilă uitîndu-se în treacăt la DinVasilescu, care părea să n-aibă nici o legătură cu toate acestea. I-ai făcut fruntea prea mare, îi obiectă el.
— Dă-mi-1 mie, Dine, să-1 pun colea pe poliţă, zise Iocan şi îl şi luă din mîna lui Cocoşilă şi îl puse de-asupr„a uşii fierăriei.
Moromete aruncă şi el o privire spre poliţă, dar îşi lăsă iar fruntea în pămînt, ca şi cînd n-ar fi văzut nimic.
— De fapt el n-are dreptate, fiindcă noi am zis atunci: „domnule, absolut toată lumea trebuie să ia pămînt". Ţi-aduci aminte, Cocoşilă?
— Cine, Ţugurlan? întrebă Dumitru Iui Nae.
— Ţugurlan, Ion al lui Miai, toţi ăştia!
— Tată, hai acasă! Hai odată acasă, strigă cineva pe neaşteptate, un glas mînios al unei fete care nu vrusese să se apropie de oameni şi striga de departe.
— Ce e fetiţo? sări Moromete supărat, ridicîndu-se în picioare. Era Ilinca.
■— Stai aici de dimineaţă şi... Hai repede acasă! porunci fata şi mai mînioasă, semn că acasă se întîmplase sau se întîmpla ceva rău de care numai tatăl era vinovat.
Moromete înţelese şi fără să mai întrebe ceva, părăsi grăbit adunarea. După plecarea lui, ceilalţi nu mai statură nici ei mult.
XXII
După felul cum vorbise, s-ar fi putut crede că Ţugurlan se gîndea tot timpul la pămînt şi la moşia Marica şi că nu avea lot din pricina celor care aveau; pentru Ţugurlan însă era limpede de mult că într-adevăr oamenii erau aceia care erau vinovaţi că acum cincisprezece ani nu s-a împărţit şi a doua moşie a boierului, moşia Marica. Multă vreme el urîse cu stăruinţă — şi mai ura şi acuma —tot satul, pe toţi oamenii; pe cei care aveau loturi pentru că aveau, iar pe cei care n-aveau pentru că nu făceau nimic ca să aibă. Toţi care n-aveau, aproape a treia parte din sat, ar fi trebuit atunci, cînd nu se răciseră lucrurile, să intre pe moşie şi s-o împartă cu de la sine putere, fără ingineri şi fără autorităţi, nu să stea şi să aştepte ca neghiobii. Ţugurlan îi ura pentru încrederea lor prostească în guvernul de atunci, care nu încetase să le facă promisiuni.
Astăzi venise la fierărie din pricina lui Ion al lui Miai, vecinul său care se bucura ca un netot că ia şi el parte la dezbaterile politice. Ţugurlan
94
MARIN PREDA
ţinea la vecinul său; Ion al lui Miai avea un cal şi Ţugurlan unul, îi înhă-mau la un plug şi arau amîndoi pămîntul luat în parte de Ia moşie. Venise la fierărie cu gîndul să-i arate lui Ion al Iui Miai că dacă lui Moromete şi celorlalţi le convine să facă politică cu guvernele fiindcă guvernele Ie-a dat pămînt, Iui Ion al lui Miai nu numai că nu trebuie să-i convină, dar nici să n-aibă de-aface cu ei, nici bună-ziua să nu le dea, ba chiar să-i înjure....
De la fierărie Ţugurlan se duse acasă şi cînd intră în tindă şi dădu ochi cu muierea se răsti la ea:
— Tu ce faci aici? De ce nu e gata mîncarea?
Nici nu trebuia să fie gata, era încă devreme. Muierea se uită la el şi după ce îl văzu se sculă de pe vatră şi intră liniştită în casă. Se întoarse însă curînd şi răspunse cu un glas nespus de blînd:
— E gata acuma! Să dea oala asta în foc şi e gata.
— Băiatu-ăla unde e?
— Păi e la şcoală...
— Acuma, duminica?!
—■ Nu ştiu, cică au scenăl — se miră femeia dar cu un glas care îl apăra totuşi pe băiat. Era vorba de piesa de teatru pe care şcoala o dădea la sfîrşitul anului, căreia copiii îi spuneau. Scenă.
— Ce scenă? mai întrebă Ţugurlan, dar nu mai aşteptă răspunsul, ieşi din tindă şi se dădu jos de pe prispă, mohorît mereu.
Străbătu curtea şi intră în grajd.
Avea un grajd mare, de altfel ca şi casa şi curtea. Văzută din drum, gospodăria lui Ţugurlan părea să fie a unui om cu stare. Avea un fînar cu patru rînduri, frumos făcut, înalt, cu acoperiş de şiţă, care de departe parcă era un acaret. Casa, de asemenea, învălită cu şiţă, părea arătoasă, cu două odăi, cu ferestre mari, cu tindă între odăi, cu prispă şi parmalîc. Lîngă gardul curţii, în colţul pe care îl făcea cu drumul, se afla o fîntînă cu ghizdurile de ciment, cu două găleţi cu lanţ pe scripete, cu un jghiab mare tot de ciment întins lîngă şanţ.
Bineînţeles că fîntîna nu era a lui Ţugurlan. Cît despre fînar şi casă, erau vechi, aveau treizeci de ani, fuseseră făcute de taică-său cu lemne furate din pădure în timpul răscoalei.
Ţugurlan mai avea o soră care semăna cu el mai rău decît dacă ar fi fost gemeni. Era măritată cu unul tocmai din celălalt capăt ai satului, îl chema Grigore Armeanca, tot fără pămînt şi el, acuma ajutor de mecanic la moara şi presa de ulei a lui Aristide. Ţugurlan se înţelesese cu soră-sa să nu împartă casa ci numai vreodată, dacă doamne fereşte ef se va îmbogăţi, să-i dea ceva pentru dreptul său. Era o femeie deosebită şi multă lume ştia că dacă lui Ţugurlan, înrăit şi duşmănos cum era nu i se întîmplase încă nici o nenorocire, era din pricina soră-si, care, fără să fie mai puţin îngăduitoare cu lumea — uneori era chiar mai cumplită decît fratele ei — se înţelegea totuşi mai bine cu oamenii decît el şi avea grijă ca din cînd în cînd să-I ţină de rău.
Ţugurlan se însurase de timpuriu şi făcuse în timp de treisprezece ani şapte copii. Moromete gîndise la fel cu toată lumea cînd spusese la fierărie „bietul Ţugurlan"; totdeauna era vorba de copiii lui, cînd se spunea astfel. Copiii lui Ţugurlan nu treceau de un. an, sau. un an jumătate; cît îi înţărca, se gălbejeau şi mureau. Aproape în fiecare an punea la stîlpul
MOROMEŢII
95
porţii cîte o cruce nouă, proaspătă, pe care scria cu plaivazul pentru cîteva zile numele micuţului băgat în pămînt.
De la o vreme, Ţugurlan şi nevasta lui nu mai sufereau decît atît cît vedeau în poartă crucea proaspătă a celui dus la cimitir. După prima ploaie care înegrea lemnul şi ştergea numele scris cu creionul, uitau de el pentru totdeauna.
Din ziua naşterii, numai doi copii trecuseră de vîrsta care îi secerase pe ceilalţi. Unul se făcuse de opt ani iar altul de cinci. Gel de cinci muri şi el într-o primăvară, după ce fusese chinuit un an de zile de friguri. Gel de opt ani se îndărătnici însă şi crescu, în. ciuda traiului rău, şi se făcu mare. Avea acum treisprezece ani şi arăta voinic şi sănătos ca unul de şaisprezece ani. Era pe clasa patra primară şi-nvăţa bine.
Despre Ţugurlan era cunoscută mai ales următoarea întîmplare pe care o ştiau şi copiii.
Odată, într-un paşti, Gotelicioaia, vecina lui Ţugurlan din fundul grădinii, o strigase pe nevasta lui Ţugurlan peste gard să-i dea de pomană. Ţugurlan ieşise el la gard, n-o lăsase pe nevastă-sa. Dincolo de gard, muierea lui Cotelici aştepta cu o strachină de lapte covăsit într-o mînă, iar în cealaltă cu un colac mare şi frumos, învîrfuit cu colivă plină cu ploiţă şi bomboane, colivă care mai avea înfipt în vîrful ei un ou roşu şi o luminare care mai era şi aprinsă. Ţugurlan s-a urcat pe stinghia gardului şi s-a uitat la femeie. Cotelicioaia i-a spus: „Cristos a înviat" Ţugurlan a răspuns blajin: „Adevărat a înviat". Muierea a spus apoi evlavios întinzîndu-i colacul cu luminarea: „Să fie pentru odihna copiilor voştri!" la care Ţugurlan a răspuns încet: „Bogdaproste" şi a luat colacul. Femeia i-a întins apoi strachina cu lapte şi de unde pînă atunci* vorbise evlavios, de astă dată îi spuse cu un glas pe care Ţugurlan îl cunoştea bine: „După ce mîncaţi să daţi strachina îndărăt". La care Ţugurlan i-a răspuns: „Nu, n-am să-ţi mai dau nici o strachină îndărăt". Cotelicioaia s-a făcut roşie şi s-a uitat în sus la el cu nişte priviri pe care Ţugurlan iarăşi le cunoştea bine. In clipa aceea, Ţugurlan, cum stătea peste gard deasupra ei, i-a turnat laptele în cap, dîndu-i drumul cu strachină cu. tot. Laptele covăsit i s-a năclăit muierii prin păr, peste ochi, i s-a prelins pe gît murdărindu-i iia ei de zile mari. Cotelicioaia a ţipat iar Ţugurlan s-a răsucit după aceea pe gard în. aşa fel încît să poată azvîrli cu colacul. A azvîrlit cu boboroaja spre tinda vecinului şi a înjurat: ... „Vă mama voastră de porci. Acu doi ani cînd îmi muri copilul, şi mă rugai, de voi, nici seîndură pentru sicriu n-aţi vrut să-mi daţi! Acuma daţi de bogdaproste lapte covăsit!... 'vă mama voastră!"
Muierea lui Ţugurlan era o femeie blîndă şi avea în priviri şi pe •chip acea lumină ciudată pe care o dă numai durerea necontenită, lumină care seamănă cu bucuria şi care de fapt nu e prea departe de ea.
Cînd copilul veni de la şcoală şi îl văzu. ce vesel era, ea uită că omul ei fusese nedrept cînd se răstise la ca pentru mîncare, se duse în grajd după el şi tot ea căută să-1 îmbuneze:
— Hai la masă, nu mai fii supărat...
— Tată, am fost cu domnul învăţător Teodorcscu la gară să cumpărăm nişte gumarabică... Să vezi că o să ne lipim nişte mustăţi, aa !... se prăpădea băiatul de bucurie. Uite-aşa nişte mustăţi ne-a făcut domnul învăţător 'Teodorescu! Eu sînt colonelul Pandelea... ho-ho! „Vasile! la mine fuga
96
MARIN PREDA
sub'bancS Pat' fUga' mar?!" VaSilG 6 Tr°SC0t IIie' ^ wzi cum se bagă Ţugurlan mînca în tăcere, parcă nici nu-1 auzea pe băiat Mama vru să afle dacă tatăl e în aceeaşi stare de mai înainte si s.
prea zgomotoasă a băiatului'; atunci Tunariţî desSe??
— Lasă băiatul în pace.
trecutul' S^T" din U°U' Şi Ia gară am ™zut cum a
trecut tienul. Mama, am văzut in tren un om gras... Aoleo ce gras eraf In viaţa mea n-am văzut aşa gras! g d?
Ţugurlan se uită la fiul său şi chipul i se mai lumină:
— Mă, dar lungă viaţă ai mai avut tu, Antoane!
pe ca7!ZâU tată' Uite~a?a aVea ° gU?ă! Ga porcii!     n"avea neam de păr -Ferească   dumnezeu!   spuse   mama.   Nu   e el sănătos, asa gras înalt.^r^i^L1™,^?" 9 draCUltti'8^ - ««tai
mTTelcTaâTi^s"1113' aduCindu"?1 amillte -ne ştie ce lucru vesel,
în mîi7riAcîndnt'e [In, Ţugur!an.cu S^nl aspru, frămîntînd mămăliga ca Sal        tii S t 89   ^ .depse8mă să"ti ^ nevasta mămăligă
măligaabună, că 8Sta 6 ma~
rău lSebăâitS Ple°aPeIe P6Ste 0CM ?i °ftă' Ca * Cînd *"« « «cut
D-aici_r™t^rirfPUi' ZlSe ea.strîngînd străchinile, trecu de dimineaţă p aici cumnatu  Grigore,  nu  ştiu  ce zicea că vrea să-ti spună   Dacă îi
ST'vZZsî. 89 tfeCi ™ Pe 19 ™* - Să te duci^pă X £
p7ăS,rcă dl^— S00?8* în Capul safcuIui! ^spunse Ţugurlan. Băiatul se ridica de la masă, se închină şi intră repede în odaie de unde in curînd i se auzi glasul. învăţa rolul P ' 8
şi  bănmrtorZ1Cea ^ ^ CU Tu8'urlan> de astă dată supărat
rea îltSt«^Pf^1* 0 ^ Mgase de seamă cum muie-tri Is lm °rAde C1^e ori 1 se ei că ar fi pornit con-
erau^lef SrlT UU bagaM de ^ ™ *tia ca de fept'cumnatele
pe la^oiăf11 06 6ra CU      Că n"8 Vnit Să"mi Spună; dar zicea să treci Aşa dar, nu era vorba de soră-sa. Ţugurlan se miră.
— Ce să aibă el cu mine?
venit Tlf1' dU_te daCă ^ SPUS! ° fl avînd omul nevoie> degeaba n-a
- Să mai vie odată, dacă are nevoie! spuse Ţugurlan protivnic        • < la nimf P mVăţf'6 eIAsa7ie' chiar dacă acest fel de a fi nu-i folosea
la urm   urmeT'era oTnr       ' ^ ^T" S^ ami^ească MrbatuîuHî
nicioTată !m nomeuii * S° ^ ?md VOrba de bărbatul s°™ ^ care niciodată nu pomenise ca ar avea drept asupra casei (şi ar fi putut s-o
MOROMEŢII
97
facă; alţii ajungeau pînă acolo cu neînţelegerile, încît umblau prin judecăţi si nu se lăsau pînă nu împărţeau casa ca nebunii, scîndură cu scîndură, chiar dacă rudele de sînge se împotriveau. Cumnatul Grigore — erau zece ani — nu suflase un cuvînt).
Gîndindu-se la toate acestea, muierea Iui Ţugurlan se hotărî să-şi facă ea vreme într-una din zilele următoare şi să se ducă ea la cumnată-sa, să afle despre ce o fi vorba.
XXIII
Cînd intră pe poarta curţii, Moromete nu se uită să vadă ce s-a întîmplat, pentru ce îl chemase fata de la fierărie. Ştiuse încă de-aseară. Pe prispa casei stăteau doi oameni şi îl aşteptau.
Unul dintre ei era îmbrăcat orăşeneşte, cu nişte haine negre, parcă ar fi fost în doliu. Era slab la faţă, parcă mînca numai vinerea şi miercurea, cum spuneau femeile; în cap purta o pălărie albă de paie cu. un cordon negru; faţa suptă făcea ca ochii Iui să pară ieşiţi din cap, dîndu-i mereu un aer de furie stăpînită. Deşi nu prea tînăr, era ras de tot, fără mustaţă. I se spunea Jupuitul din pricină că atunci cînd se bărbierea, faţa lui părea jupuită, belită. Era un agent de urmărire cinstit, adică prost, cum îi spuneau oamenii înjurîndu-1 în acelaş timp. îmbogăţise — aşa credeau, ei — doi perceptori," iar el rămăsese tot sărac. Adevărul era că fusese la început sărac lipit şi ceea ce avea acum încă nu se cunoştea. Era băiatul unei văduve, Albuleasa, care nu-i lăsase nimic. După ce terminase patru clase primare, fiindcă scria frumos, intrase la primărie ca ajutor de secretar, post în care slujise uneori fără leafă, spunîndu-i-se că în luna aceea n-a fost trecut în buget. Pentru că, după cîţiva ani, începuse să priceapă unele treburi de-ale primăriei, la un moment dat perceptorul 1-a ajutat să fie numit agent de urmărire. Se însurase înainte de această numire şi însurătoarea nu-i adusese nimic. Acum însă avea vreo şase pogoane de pămînt — ca omu ! cum spunea Moromete — şi-şi făcuse o casă frumuşică.
Moromete trecu pe lîngă prispă fără să se uite la cei doi care îl aşteptau şi se opri în dreptul tindei:
— Catrino, ia fa, secerile astea, strigă el supărat, aruncînd secerile pe prispă într-un fel de parcă secerile ar fi fost afacerea care nu-i plăcea..
Nu luă nimeni secerile, Catrina era plecată la biserică iar fetele parcă stăteau la pîndă în casă.
Moromete se întoarse apoi spre grădină cu spatele la agent şi Ia însoţitorul acestuia şi strigă iarăşi, ca şi cînd cei doi de pe prispă nici n-ar fi existat.
—• Paraschive, tu unde eşti, mă? Nu vezi că furca aia stă acolo lîngă gard de cinci săptămîni? Ia-o de-acolo şi bag-o în şopron! Ar putea să stea acolo pîn-o rugini, pînă te-i înţepa în ea şi tu n-o ridici!...
Paraschiv nu-i răspunse; nici nu se vedea unde este. Moromete mai rămase cîteva clipe cu spatele întors spre cei doi de pe prispă, apoi deodată se răsuci pe călcîie şi strigă:
— N-am!
Agentul se ridică şi vru să spună ceva, dar Moromete strigă iarăşi, de astă dată desfăcîndu-şi braţele în lături:
— N-am!
7 — Viaţa Romînească
98 MARIN PREDA
tăios, iaâlă ^t^t^^S^' de cînd te zise agentul
ai sau n-ai. Anul ăst^s-a r^hif P T ma mtreaM dacă dumneata te mai uita asa urîl^la mS?      °U M Ia Stal colea J0S Pe PrisP^ şi nu
tocmaf Cr9f S Acum - -ta în altă parte, in-
iiniştit de stîlpul ca el s înce u ă^r J? ™* ?* 1 36 Spusese- Se răzimă din fundul buz^lvilSinZ^at i PMn bl,zu,lareIe fIa^Ici. Scoase toarne într-o foiţă "dar llZf î ?epede s sc^,^6^ CU gU,noi' ŞÎ Vni sW pe agent. I se adresă supărat ^ZiZrT ^ Spre °mul 11 **** — Dă-mi, mă, o ţigară!
Omul îşi scoase repede tabacherea si i-0 întinse
rora^lTT&^t ^ Lot latrina Mo-Wărind un registru cu ™oaP  hfmT"dnl stS ce - Ne ' iT "«T*1
este, plăteşti acum restantele rire sîn/™ i         ! Ş        ' Nea 1Ile' Ulte ce
pînă după'secere. Altceva hÎ ceTfac Hn?    ? Ş1 PS ^ ăSta te laS
mai am de încasat şaizecî de oameS 31 rep8de' °ă pînă la Prînz
agent^V:^ *d« Iruntea la
- Catrino, sau Tito, care eşti în tindă; dă-mi un foc
scrie £ffJîU&5 ^l&Kl^T M taD'ier * Să scrie se uitase la om să-f KS^S:
rupselnitS^ ^?ntKuf iZ ^ ^ ^ Să aprind«- Jupuitul trul cu scoarţele moi St^ianS cu un aer grăbit, azvîrlind regis-
chitanta, se uită la ea cerrpfS P - V Sub braţ- Moromete luă legală,'o întoarse pe partea cealaltă'"0' h YmKs^ dea ««ama dacă e .gînd liniştit din figare ^ ° PUS6 mCetiŞOT pe prisPă> tră-
genţiiT Hai' 1163 IHe' hai Ma IIie! 86 ^răbi Jupuitul pocnind încuietoare»
- «>ălL?DţZZ7^rZ™ Moromete nevinovat-Ce lac
şi chita^SNuma'îmî fierbe aK^l1 Nu VGZi °ă ^am tăiat
prin curţile oameiiTor. ' Ca statul nu ma Piteşte să-mi pierd vremea
~ Uită-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce, te tin eu?
- Nea Ihe, a tăiat chitanţa! zise şi însoţitorul, grav. Vaz şi eu că a tăiat-o, se dezvinovăţi Moromete
de-a J^olrba? M°r°mete' ^ înfuriat. Ce dracu', ne jucăm
Moromete se uită la agent şi încercă să zîmbească
- Ei, de, plăteşte! Dar de unde să-ţi plătesc? N-auzi că n-am? ~ la treci mcoa ! " «cu agentul un semn însoţitorului
MOROMEŢII
99
puse unele peste altele vreo cinci-şase covoare ţărăneşti, şi cîteva velinţe. Agentul trase de maldărul de deasupra lăzii şi îl trînti pe pat strigînd însoţitorului:
— la-le! O să-1 învăţăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului! Ia-le pe toate!
însoţitorul se opinti şi se încarcă gemînd. Agentul luă ce mai rămăsese si ieşiră ai'ară amîndoi. In tindă însă, Tita le ieşi înainte şi începu să strige:
—• Lăsaţi ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele!? N-aţi mai găsit ce să luaţi? Nu vă dau ţoalele!
Ea se agăţă de omul care ducea ţesăturile pe umăr şi începu să tragă de el. ii zmulse cu adevărată furie maldărul pe care îl ducea, îi aruncă în mijlocul casei, sări pragul şi trase zăvorul de la uşă. Făcuse acest lucru atît de pe neaşteptate şi cu atîta iuţeală că agentul şi însoţitorul rămaseră în tindă prostiţi, cu gurile căscate.
— Aaaa! Vasăzică aşa merge! Ia du-te, mă, şi chiamă şeful de post, zise agentul lovind cu pumnul în uşă.
— Poţi să vii cu zece şefi de post, în casă n-ai să intri, strigă Tita de dincolo, cu glas batjocoritor.
— Să luăm altceva, din curte, hotărî Jupuitul. Haide! Ieşiră pe prispă şi agentul întinse mîna spre colţul ogrăzii:
—■ Căruţa ! Trage-o afară şi la primărie cu ea ! zise el pornind să deschidă poarta.
Paraschiv ieşise din grajd şi se uita nepăsător la omul care apucase oiştea căruţii şi se opintea s-o tragă spre poartă.
— Crezi că ai s-o poţi duce? întrebă Moromete cu interes.
— înhamă caii, strigă agentul nerăbdător. Adică stai, ia amîndoi caii la primărie, să vezi cum scoatem noi fonciera pe ei.'
Omul se apropie de grajd, dar în uşă se pomeni cu Paraschiv piept în piept.
— Nu poţi să iai caii, mormăi el cu buzele lui împletite, sînt caii mei, nu sînt ai tatei, mai zise Paraschiv. Grajdul era gol, el totuşi îl apăra rîn-jind ciudat.
— Dă-1 la o parte şi intră în grajd, strigă agentul apropiindu-se şi el de cei doi.
— Nu, caii nu-i luaţi! zise Paraschiv iar, sigur pe el.
— Părerea mea e că e mai bine să laşi caii în pace, interveni Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce, crezi că noi fătăm bani?
Moromete scoase dintr-un buzunar dinlăuntrul flanelei două hîrtii şi începu să le fluture sub nasul agentului.
— Peste o săptămînă, două, îţi mai plătesc eu ceva. Seduce fi-meu la Bucureşti şi-ţi plătesc. Te rog să mă înţelegi! mai zise Moromete de astă dată cu un glas foarte supărat, ca şi cînd de mult i-ar fi spus toate acestea agentului iar agentul n-ar fi vrut să înţeleagă.
— Dumnezeul mă-sii, nea Ilie, izbucni agentul pornind furios spre prispa casei. De şase ani de zile de cînd mă cîrîi cu dumneata, parcă artrebui să-mi plăteşti mie, nu statului.
Se aşeză pe prispă izbind geanta pe genunchi şi trăgînd afară chitanţierul. El scrise în goană o altă chitanţă, o rupse şi-o zvîrli în nasul omului:
7*
100
MARIN PREDA
— Iţi spun pentru ultima oară, Moromete, că dacă nu vii la primăria să plăteşti, peste două săptămîni viu eu aici cu jandarmii şi te iau şi pe dumneata, nu numai caii. Legat te iau!
Dîndu-şi seama că trecuse măsura la vorbă, Jupuitul sări în picioare şi-şi desfăcu braţele în lături:
— Ce dracu', mă, nea Ilie! zise el cu glas care voia să fie plin de uimire". Ce dracu', mă? Nu poţi să plăteşti cîteva mii de lei? De ce nu plăteşti odată, şi să scapi de belea? Ce aştepţi?
— De unde să plătesc, dacă n-am! răspunse Moromete pe gînduri, căutîndu-se iar în buzunarul flanelei. Mai dă-mi, mă ăsta, o ţigare, îngînă el iar. De unde să plătesc, Jupuitule, că-ţi mai spusei şi adineauri: dac-a.ş putea să fac bani, de cîte ori ai veni aş făcea, şi ia domnule!
— Da' lumea ailaltă cum plăteşte? strigă agentul scos din sărite că omul îl numise cu porecla sa. Rasă de om ca dumneata eu n-am mai pomenit, strigă el. Sărac, nu eşti! Copii mici, n-ai! Bolnav, nu eşti!!! Atunci cum? Toată lumea plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de cincisprezece ani!...
— Care cincisprezece ani?    mormăi   Moromete răsucindu-şi ţigara.
— Cum care cincisprezece ani? Cîţi ani sînt de Ia război de cînd ai primit lotul? Sînt şaisprezece, şaptesprezece ani! ,
— Care şaptesprezece ani! mormăi Moromete din nou. Tito sau llinco, ceru el spre tindă: dă-mi un foc.
—■ Cum care şaptesprezece ani?! Cît e din nouăsute douăzeci?
Fiindcă Moromete nu răspunse, agentul izbucni din nou:
—■Sînt şaptesprezece ani, strigă el şi repetă: şaptesprezece ani!
— De şaptesprezece ani de zile o tot lungeşti ba cu plata titlurilor, ba cu fonciirea... Vine conversiunea şi te scuteşte, se împrumută pe urmă domnul Moromete la bancă ca un ghimpaşă, cumpără oi şi cai... Ai paisprezece pogoane de pămînt şi din paisprezece pogoane, auziţi! nu e în stare să plătească loturile pe care i le-a dat statul, pleaşcă.
— Care paisprezece pogoane, care pleaşcă? întrebă Moromete uitîndu-se la agent de astădatăcu ură şi mormăind nişte înjurături în care cuvîntuî pleaşcă se auzi de vreo două-trei ori.
— înjuri dumneata, dar eu îţi spun pentru ultima oară, de şase ani de zile de cînd sînt agent îmi scoţi ochii ba cu cinci sute, ba cu cinci sute. cincizeci, ba cu şase sute şi un leu....
— Bine că-ţi dau şi leul ăla, mormăi Moromete.
— Bine că-mi dai şi leu-ăla? Află că anu' ăsta nu te mai las eu pe dumneata să joci comedia! declară agentul. Ajunge de cincisprezece ani de cînd faci tiribombă.
— Nea Ilie, ziarul! strigă în clipa acea poştaşul care trecea pe drum şi care aruncase din fuga gabrioletoi ziarul peste gard.
— Şi mai face şi politică! izbucni agentul în culmea nedumeririi. E abonat la ziar şi fonciera nu vrea s-o plătească. Adevărul era că în privinţa abonamentului, Moromete plătise odată un pol, pentru o lună, dar Mişca--rea îi venea de aproape doi ani.
Agentul porni furios spre poartă urmat de celălalt om, strigînd tare şi mereu uimit:
— Face politică ! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească.. Lasă că stăm noi de vorbă!
MOROMEŢII
101
XXIV
Strigătele agentului făcuseră parcă gol în jurul casei Moromeţilor. Era tăcere şi nu se vedea nimeni. Moromete mai stătu cîteva timp pe prispă, apoi se ridică cu fruntea în pămînt şi o luă încet spre poartă. In dreptui ziarului se opri, se uită la el ca şi cînd ziarul ar fi picat acolo din cer, apoi se aplecă şi îl ridică.
De la poarta cealaltă, Tudor Bălosu îl urmărea cu atenţie — auzise totul din curte, precum şi suma mare pe care o avea Moromete de plătit — şi cînd îl văzu că iese pe podişcă, porni spre el. Bălosu se aşeză ca şi în seara trecută pe cealaltă stănoagă, dar de astă dată nu zise nimic, aştepta să înceapă vecinul vorba; nu era plăcut să ţi se strige în gura mare că ai datorii şi cum Bălosu avea de gînd să-1 întrebe din nou despre locul de casă, nu vroia să lase să se creadă că îl urmăreşte pe vecin la strîmtoare.
După cîtva timp de tăcere, Moromete, care fuma gînditor, deodată ridică fruntea şi se uită vesel la Bălosu:
— L-am păcălit! spuse el.
Bălosu nu înţelese. Moromete vîrî mîna în buzunarul dinlăuntru al flanelei şi scoase de-acolo nişte hîrtii, la care se uită încîntat.
— Gît mi-ai dat tu pe salcîm?
— O mie două sute! răspunse Bălosu.
— L-am păcălit cu două sute de lei, repetă Moromete. I-am dat numai o mie, adaogă apoi cu o ciudată voioşie şi cu o voce scăzută ca şi cînd agentul, care acum era departe, ar fi putut să-1 audă.
Bălosu se uita la el cu o privire rece şi buimacă. Nu înţelegea. Glumea Moromete? îşi bătea joc de el?
Fără să-şi dea seama dacă se înşeală sau nu, vecinul lui Moromete avu pentru întîia oară bănuiala că Moromete se gîncleşte la el, la Bălosu, cum s-ar gîndi Bălosu la nimic, adică aşa ca şi cînd Bălosu nici n-ar fi. Se hotărî să-1 întrebe totuşi despre loc şi îşi spuse că dacă şi acum va glumi, — şi gîndind astfel Bălosu simţi deodată că îl urăşte pe acest om şi că îi doreşte să-1 vadă venind la el la poartă să se roage, iar el, Tudor Bălosu, se se uite surd, dispreţuitor în aer, aşa cum se uita de astă dată Moromete — dacă deci nici de astădată Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da el cel dintîi bună ziua, aşa cum sc întîmplase pînă acum şi niciodată n-o să-i mai treacă cu vederea glumele Iui tîmpite şi felul lui de a fi care totdeauna l-au zgîndărit.
— Moromete, te mai gîndişi, mă, la ce-ţi spusei eu de dimineaţă? se pomeni Bălosu întrebînd cu acelaş glas de pînă acum, dacă nu chiar mai binevoitor ca de obicei. In ultima clipă alungase undeva în adînc ceea ce îi trecuse prin cap. Nu se putea un loc mai bun unde să-şi facă Victor casă. Era aşa do bun, locul____
— îţi dau bani frumoşi pe el! adăugă. Moromete se uită o clipă la el, dar numai atît.
— A! Locul! murmură el şi căzu parcă pe gînduri.
— Ce dracu' faci cu el acolo? spuse Bălosu cu dispreţ pentru loc, speriat acum că omul va ceda şi va cere un preţ prea mare. Stă de ani de zile acolo şi cresc scaieţi pe el. Să zici. că ţi-1 cumpără cineva, nu e bun, că e înghesuit, dar să fac eu un coşar pe el mai merge!
— A. vîndut, mă, Boţoghină din lot? întrebă Moromete curios, amin-tindu-şi că la fierărie se spusese că Bălosu ar fi cumpărătorul.
102
MARIN PREDA
— Da, m-am gîndit să cumpăr eu, trebuie să mă duc să vedem cum ÎI dă, confirmă Bălosu.
Moromete căzu iar pe gînduri. Scuipă printre dinţi şi nu mai zise nimic. Bălosu vru să se înghesuie din nou în aşa zisele gînduri ale celuilalt, dar trecu un flăcău pe lîngă ei şi le dădu bună ziua.
— Bună ziua, taică, răspunse Moromete cu plăcere, şi cum ceva îi atrase luarea-aminte la flăcău, se răsuci şi se uită îndelung' în urma lui. Cînd încetă să se mai uite, după clipe nesfîrşite, cum i se păru lui Bălosu, se întoarse foarte nedumerit şi întrebă:
— Al cui e mă, ăsta?
— Al Bîldii! răspunse Bălosu.
— O fi însurat?
— Nu este! răspunse Bălosu cu glas surd.
— Dar pe unde stă Bîldea ăsta?
— Prin Căţeleşti.
•— Hm! făcu Moromete.
— De ce te miri?
— Păi tu n-ai văzut?
— Ce să văd, Moromete? întrebă Bălosu cu fălcile încleştate.
— N-ai văzut, măi, ce urît e!!
Bălosu se ridică pe neaşteptate de pe stănoagă şi plecă scrîşnind din
dinţi:
— îl dau dracu' de om, care eu îi spun una şi el face pe surdul! bolborosi el.
Moromete dădu din umeri cu totul nedumerit de ieşirea aceasta... „Ăsta e nebun", şopti el.
— Mă, Bălosule, nu e locul meu, degeaba te superi, strigă apoi în urma acestuia. E al soră-mi, mă, nu-ţi spusei de dimineaţă? Sau tu eşti zăpăcit?
„Ei... pe mă-ta de chior, după ce că eşti chior, nici n-auzi bine", adăugă apoi în şoaptă, pentru el însuşi. Bălosu nu se mai văzu.
— Toată ziua stai la drum şi bei tutun şi la sfînta biserică nu vreai să vii! Ilie, în fundul iadului ai să ajungi! Să fi auzit ce cazanie s-a citit azi: că nu cel ce se îngrijeşte de viaţa asta, care e trecătoare, o să vie în împărăţia lui dumnezeu ! „Ridica-voi ochii mei spre ceruri şi voi preaslăvi mărirea ta !"
— ... şi dă-ne nouă doamne cît mai multe leturghii şi colive... şi adu. cît mai multe proaste la biserică ! Slavă tatălui şi fiului şi sfîntului duh... pe mă-sa de popă cu preoteasa lui şi cu tot comitetul lui bisericesc... răspunse Moromete Catrinei, care se întorcea de la biserică şi se oprise lîngă stănoagă.
— Ce se mai bucucă satana cînd te aude ! continuă Catrina cu busuiocul în mînă. Uite-aşa bate în pumni de bucurie !
-—Du-te fa d-aci, zise Moromete vesel şi cînd Catrina se întoarse să intre în curte, Moromete întinse un picior prefăcîndu-se că vrea să-i pună piedică, la care Catrina se feri şi îl ameninţă cu busuiocul:
— Negru, trebuie să fie sufletul tău, îi spuse, de păcate şi de tutun, adăugă ea stăpînindu-se din răsputeri să nu rîdă.
Era furioasă că ţinea totuşi la el aşa păcătos cum era, dar se străduia să uite de asta, ca să nu-şi strice starea ei lăuntrică de sfinţenie.
MOROMEŢII
103
Moromete rămase mai departe pe stănoaga podiştei. Arăta într-adevăr bucuros că îl păcălise pe agent. Stătea pe stănoagă şi se uita cu plăcere pe şosea, iară grijă, fumînd liniştit, întorcîn.d din cînd în cînd capul după cineva, într-o vreme se auziră nişte lovituri puternice dinspre curtea vecinului şi se întoarse mirat să vadă ce era. Victor Bălosu se urcase pe spinarea coşarului şi, cu un topor în mmă, descheia acoperişul şi căpriorii. Lovea cu toporul şi părea furios. Pesemne că tatăl său îi şi spusese despre a doua discuţie avută cu Moromete. Intîi zburară vîrfurile putrede ale coşarului, apoi căpriorii şi stinghiile care susţineau şindrila. Victor Bălosu apucă acoperişul şi după ce îl desprinse din ultimele cuie, îl aruncă la pămînt. Troznetele şi pocniturile tulburară liniştea dimineţii de vară. între timp, ca un uruit îndepărtat se auzea dinlăuntru! casei zgomotul maşinii de cusut. Cînd avea mult de lucru, Aristiţa lucra şi duminica.
Paraschiv terminase de rînit în grajdul cailor. Acum stătea cu mîinile în buzunarele pantalonilor lui milităreşti, singurii pe care îi avea, răzi-mat de uşa gardului şi se uita şi el spre şosea.. Moromete se ridică de pe stănoagă şi intră în. curte. Văzîndu-şi feciorul, se uită la el lung, în tăcere. Se uită apoi prin curte, peste grajduri, peste ulucile înegrite şi rînjite de ploi, peste grădina goală acum de salcîmul ei falnic; umbre de îndoială şi nesiguranţă îi licăreau acum în. priviri. Mototoli ziarul în pumn, se apropie de prispă, se aşeză şi oftă. Paraschiv se uita la el mereu cu mîinile în buzunare şi cu buzele parcă mai umflate şi mai împletite ca pînă acum; se uita la el nemişcat şi încremenit, parcă ar fi fost tot una cu peretele de pămînt netencuit al grajdului.
— Paraschive, chemă omul cu glas tainic.
— Ce vreai! mormăi flăcăul fără să se mişte.
După cîteva clipe, simţind parcă ceva, Paraschiv se urni de lîngă perete şi se apropie încet de tatăl său. Se aşeză lîngă el pe prispă, abia privindu-1 cu. o uşoară urmă de interes. Moromete îl măsură de sus pînă jos, parcă nu l-ar fi cunoscut, vru să spună ceva, dar se opri. Apucă ziarul de pe prispă şi încet de tot, cu migală curioasă, începu să-i rupă marginea albă. Fruntea lui bombată şi. limpede era acum. încreţită. Aştepta. In aşteptare, oftă din nou şi greşi ruptura ziarului. O aruncă, oftă iarăşi, şi începu să rupă alta, mai încet şi mai cu grijă ca la început, cu mai atentă migală.
— Ce e, mă? îngăimă Paraschiv moale, lipsit de chef, neînţelegînd. ce aştepta tatăl său de Ia el.
Moromete îşi privi o a doua oară fiul, de astă dată mai pieziş, mai ascuTis. Nu-i răspunse. Din nou ochii îi rătăciră peste curtea,goală, plină de lumina fierbinte a soarelui, peste pereţii, netencuiţi ai grajdului şi peste căruţa murdară de pămînt pe care agentul o scosese de sub umbra sal-cîmului din dreptul porţii. Se uită din nou la Paraschiv, dar de astă dată îşi reveni; nu mai vru nimic de Ia el, se făcu nepăsător şi ceru fiului să-i dea o ţigară.
Paraschiv însă nu-i dădu, înţelegînd pesemne că nu era vorba de ţigară. Se sculă de lîngă tatăl său şi se îndepărtă spre grădină. îşi ţinea şi acum mîinile în buzunare şi călca nepăsător, „Vreţi nepăsare? parcă întreba. Şi eu mă pricep la aşa ceva. Sigur, acuma ai vrea să ai banii lui Bălosu, parcă îi spunea el tatălui său, dar cînd eu am vrut să-i fac, ţi-ai bătut joc de mine. Acuma-descurcă-te !"
104
MARIN PREDA
Ameninţarea plutea asupra familiei şi această ameninţare ar fi trebuit să-i unească pe toţi. Dar Paraschiv nu înţelegea că tatăl său nu-1 chemase pentru a-I învinui de ceva.
XXV
PJecînd furios de pe podişca lui Moromete, Tudor Bălosu simţi nevoia — o simţea pentru întîia oară — să se întrebe dacă ceea ce se petrecuse între el şi vecinul său era din vina lui sau din vina vecinului. Nu se întîmplase încă nimic, dar avea să se întîmple, simţea că de-aici înainte avea să dorească şi mai mult să-1 vadă pe Moromete aşa cum îi ţîşnise în clipa aceea dorinţa, adică acesta să vină la el ia poartă şi el, Tudor Bălosu, să-şi bată joc de el şi să-1 umilească.
îi povesti într-adevăr lui Victor cele întîmplate şi avu bucuria — şi întrebarea despre cine era vinovat se stinse şi ea — să-1 audă pe Victor ameninţînd:
— O să-i arăt eu domnului Moromete. He! rînji Victor, domnul Moromete vine în casă şi bea ţuică şi pe urmă se duce şi-1 pune pe Dumitru lui Nae să-şi bată joc de mine! Lasă tată, pun eu mîna pe locu-ăsta de casă, nu e vorba de asta... Dar nu e întîiaş dată cînd domnul Moromete îşi bate joc de noi! Ai răbdare!
Era întocmai cum gîndea şi Bălosu.
După ce desfăcură coşarul, se aşezară la masă grăbiţi. Vroiau să se înţeleagă cu Boţoghină chiar astăzi şi pe seară să se ducă să vorbească cu avocatul pentru contractarea vînzării. Plecară spre marginea pădurii, să mai vadă încă odată lotul lui Boţoghină. Conveniră că nu trebuie să dea mai mult de cinci mii de pogon şi se îndreptară apoi spre casa acestuia.
Omul era taman la masă cînd cei doi intrară în curtea lui şi îl strigară să iasă şi să-i apere de cîini.
Casa lui Vasile Boţoghină era aşezată la trei, patru case de fierăria lui iocan. Avea o curte mititică în mijlocul căreia stătea căruţa omului; nu avea nici şopron, nici vreun salcîm mai umbros sub care s-o vîre. în fundul curţii se vedea un fel de gard mic din nuiele care despărţea casa şi bătătura de o grădină la fel ele mică, în. care Vasile Boţoghină avea cîteva straturi de ceapă şi usturoi. Intre grădină şi curte omul făcuse un. grajd pentru cai.
— fa vezi, Iriuo, cine e la poartă, zise el cînd auzi clinele hămăind.
Vasile Boţoghină avea doi copii. Pe Vatică, un băiat de vreo treisprezece ani şi o fetiţă pe clasa treia primară, lrina. Vasile Boţoghină se însurase din dragoste şi Anghelina, nevastă-sa, nu-i adusese ca zestre decît casa în care stăteau.
Fetiţa ieşi pe prispă şi se întoarse numaidecît îndărăt cu nişte ochi parcă speriaţi, deşi nu văzuse altceva decît doi oameni.
— Doi inşi, zise ea încet, chiar şoptit, ca şi cum cei de la poartă nu trebuiau să audă aceste cuvinte.
— Mă, Boţoghină, se auzi tot atunci glasul lui Tudor Bălosu.
— Ăsta e Tudor Bălosu, zise Boţoghină sculîndu-so de Ia masă şi ieşind în prag.
— Dă, mă, în cîini, zise iar Tudor Bălosu. Ce făceai? Eşti la masă?
MOROMEŢII
105
— Hai, că nu e p-aici, e dus prin grădină, intraţi, răspunse omul din prag frecîndu-şi mîinile de mămăligă.
Vatică şi Irina, auzindu-i pe cei doi apropiindu-se, se sculară de Ia masă şi încercară să treacă în odaie, clar chiar atunci Tudor Bălosu şi i'iul său îi văzură în dreptul prispei şi Victor spuse repede şi tare:
— Mai bună masă! Dar staţi, staţi şi mîncaţi...
— Am cam terminat cu mîncatul, zise mama copiilor ridicîndu-se şi ea de la masă.
Vasile Boţoghină stătea în prag şi nu se mişca. Cei doi văzîndu-1 că nu se mişcă şi nu spune nimic, se aşezară pe prispa casei.
—-Treceţi înlăuntru, zise şi Boţoghină făcîndu-le semn cu mîna şi dîndu-se la o parte din prag.
— Nu, că nu stăm mult, răspunse Tudor Bălosu, aşezîndu-se mai bine pe prispă. Ce mai faci, Boţoghină;?
— Ce să mai fac? Dau din coadă să ies din. iarnă. Am fost de dimineaţă şi am potcovit nişte cai. începuse unul să cam şchioapăte, că nu-1 potcovisem de mult...
După un timp de tăcere, fiindcă cei doi nu spuneau nimic, Boţoghină continuă:
— Am terminat şi noi de sapă şi aşteptăm să plouă iar, să băgăm xariţa în el. Mai prost cu secera, n-am seceri, trebuie să mă duc zilele astea pe la gară să vedem cum îi fac de nişte seceri...
—-Pe ce clasă e, mă, fata ta? întrebă Tudor Bălosu uitîndu-se la Irina care stătea puţin pitită pe după prag şi asculta.
— Spune, mă, lui nean-tău Tudor pe ce clasă eşti, zise Boţoghină întorcîndu-se spre fiică-sa.
—• Sînt în clasa patra, răspunse Irina rar, rotunjind fiecare cuvînt şi aruncîndu-şi privirea pieziş.
—■ Şi a mea e pe-a patra, zise Tudor Bălosu ca să spună ceva.
—• Ei! făcu Victor Bălosu ridicîndu-se de pe prispă şi prefăcîndu-se grăbit.
—• Mai stai, Victore, zise Boţoghină alb.
— Ce să mai stau! Nu mai stau, mă duc pe la ăsta al lui Voicu să mă rad.
Se făcu iarăşi tăcere. Victor nu plecă, Vasile Boţoghină se întoarse în prag şi vorbi:
— Vatică, ei, ai m în cat? Eu zic să te duci cu caii. Pînă te aranjezi, pînă ajungi, se duce soarele.
— Mai lasă-1 să se mai odihnească, zise femeia din tindă, răsturnînd masa şi deretecînd.
—■ Ce să se mai odihnească ! Se odihneşte pe cîmp. Pînă în seară se ,tot odihneşte, că n-are altă treabă.
Vatică ieşi din casă cu capul în jos şi porni încet spre grajdul cailor. Era un băiat cam galben la faţă dar destul de înalt şi de bine făcut pentru anii lui. Semăna cu tatăl său . Picioarele desculţe erau negre de soare şi de pulbere. Peste mijloc cămaşa îi era spumuită de jur împrejur, din cauza sforii cu care era încins. Un genunchi al izmenei era şi el spumuit, celălalt era cîrpit cu un petic negru de basma, şi abia îi ţinea partea de izmana de la genunchi. în jos. în unele locuri sfoara de cînepă cu care era încins stătea chiar pe piele. Boţoghină îl petrecu din ochi pînă ajunse in grajd şi în acelaş timp îl înjură:
106
MARIN PREDA
— Lapădă, mă, sfoara aia, raiul mă-tii de bleg, nu vezi că-ţi roade pielea?
— Cum o să merg, mă, aşa? se răsti băiatul înfuriat.
El se descinse de sfoară şi cămaşa îi căzu ca o fustă de jur împrejur. Rupturile şi pielea i se vedeau şi mai rău.
— Cum să merg aşa?! zise Vatică iar, uitîndu-se arţăgos la tatăl său.
— Mergi aşa! Ceara mă-tii! Ce ! Te vede princesa ! răspunse tatăl cu glas moale. Apoi, după cîteva clipe, zise iar:—hai, Vatică, tată, lasă mă, că nu eşti flăcău! Uite, acum. după secere am să pun pe mă-ta să-ţi facă o cămaşă d-aia cu piepţi! Am eu grija de tine!
— Ai tu grijă de mine! mormăi băiatul aruncîndu-se în spinarea unui cal. Haidaaa, scrîşni el lovind cu putere calul care ţîşni în aceeaşi clipă din loc şi ieşi ca un glonţ pe poarta de ia drum.
— încolo, ce mai faci, Boţoghină, am auzit că vinzi nişte pămînt. „Boţoghină cică vinde nişte pămînt" spunea unul mai aialaltăieri! zise Tudor Bălosu în treacăt.
— Da, am spus, răspunse Boţoghină încet. Spusei şi azi dimineaţă, îmi trebuiesc douăzeci de mii de lei.
— Aha! făcu Tudor Bălosu, ca şi cînd cine ştie ce ar fi auzit. D-aia am venit să te întreb. Noroc ca am nişte bologani... Altfel!...
— Irino, ia du-te încolo pe la fete, hai! zise Boţoghină uitîndu-se-la fiica lui şi făcîndu-i semn aspru cu capul să plece.
Fără nici un chef, fetiţa se dezlipi de lîngă prag şi o lua spre poartă. Spre deosebire de fratele ei, Irina arăta mult mai mică decît trebuia să fie ca la zece ani pe care îi împlinise. în schimb, părea mai sănătoasă, decît el. Picioarele ei micuţe erau curate, şi la chip amintea de frumuseţea oacheşă a mamei. într-o zi de iarnă, tatăl ei, răsfoind cartea de geografie se oprise la o poză şi începuse să rîdă. „Uite-o pe Irina" spusese el, ară-tîndu-le la toţi o mică chinezoaică de pe pagina cărţii. Fetiţa îşi lăsase buza în jos şi începuse să plîngă. Semăna într-adevăr cu poza din carte,, cu umărul stîng ridicat puţin mai sus decît cel drept, neagră la faţă, cu. umerii obrajilor înalţi şi apropiaţi de frunte. După cîţiva ani se schimbase însă cu totul; liniile feţei căutau mereu asemănarea şi frumuseţea mamei. Numai umărul ridicat rămăsese ca şi înainte, lucru care o făcea să pară cu gîtul strîmb.
— Dau jumătate din Iot, zise Vasile Boţoghină încet cînd fetiţa se îndepărta.
— Aha! făcu Tudor Bălosu nepăsător. E bine să se caute omul. Pămîntul poţi să-I pui Ia loc, dar viaţa... Mă, Boţoghină, tu ştii că am venit la tine şi anul trecut. Mă gîndeam să vînd toate oile, să mai pun ceva şi să cumpăr două vaci tinere, de lapte. Ţi-am spus de-a tun ci că ţi-aş fi cumpărat un pogon, două pentru trifoişte, alea de pe lîngă pădure şi gîrlă.   Acum e altă socoteală... Ei, cu cît dai pogonul?
Victor Bălosu se uită uimit la tatăl său. cînd îl auzi spunînd că nu-1 interesează pămîntul de lîngă gîrlă. Tocmai că despre acele pogoane vorbiseră amîndoi cu cîtva timp mai înainte.
— Păi cu cît să-1 dau! Atît e preţul! Şapte mii!
— Aha, îngînă cellalt. De unde e preţul ăsta?
— Cum de unde e? Ăsta e preţul pămîntului!
Tudor Bălosu se uită  nepăsător prin vîrful salcîmilor.
MOROMEŢII
10?
— Bine, Boţoghină, zise ei după un timp. încolo, ce mai faci? Ai terminat de sapă?
—-Mai am niţel... Numai că e cam prost cu rariţa. Trebuie să mă duc pe la fierarul ăsta să-i ascută limba, că nu ştiu în ce s-a înfipt cînd spărgeam pămîntul cu ea şi i-a pleznit buza...
— Aha! Bine, mă! îngînă Tudor Bălosu ridicîndu-se. Ce faci după prînz? Vii devale? Vin p-acolo să mai stăm de vorbă.
Vasile Boţoghină nu răspunse decît tîrziu. Felul nepăsător al celui care vroia să cumpere, îl neliniştea. Tudor Bălosu nu părea hotărît să sfîrşească repede socoteala, aşa cum ar fi vrut Boţoghină.
— Ascultă, nea Tudore, vreai să cumperi pămînt? întrebă Boţoghină nemulţumit.
— Dar nu ţi-am spus? răspunse Bălosu din mers, fără să se întoarcă, îndreptîndu-se agale şi nepăsător spre poarta de la drum.
Boţoghină îl privi din urmă şi o clipă se opri uitîndu-se cu ură în ceafa albă, nerasă, nepîrlită de soare a lui Bălosu. Clipa aceasta cît şi privirea ascuţită a celui din spate îl făcu pe Bălosu să se oprească şi să se întoarcă pe jumătate spre Boţoghină.
— N-auzi, mă, ne întîlnim devale! Boţoghină! Ca treabă ai!?
Fiecare cuvînt scos de cei trei oameni scîrţîia, nu se lipea de celălalt, nimerea alături, nu se putea rotunji şi încălzi, pentru că atît Boţoghină cît şi Bălosu se uitau în lături, întorceau capetele în altă parte cînd unul din ei deschidea gura.
—■ Poate că nea Vasile o fi vrînd să aranjeze acum, tată, zise Vie tor Bălosu, oprindu-se şi el şi întoreîndu-se   pe jumătate spre Boţoghină.
— Păi ce să aranjez, mă! Ce să aranjez? Nu tot trebuie să vorbim cu Voicu Dobrescu să ne facă vînzarea la ocol? D-aia ziceam, să vină devale !
Atunci se auzi un glas aprig din tindă:
—-Haide, Vasile, ce tot ţii oamenii de vorbă, fă aşa cum te-ai înţeles, nu mai tot ţine oamenii!
Cei doi deschiseră poarta de Ia drum şi ieşiră. Vasile Boţoghină se întoarse în tindă şi se aşeză pe prag, încreţit la faţă.
XXVI
Femeia terminase de strîns masa şi se ştergea pe faţă de sudoare cu o treanţă nu prea curată. Cînd îl văzu pe bărbat aşezîndu-se, încremeni cu treanţa pe un obraz, în timp ce cu o mînă îşi vîra sub basma şuviţele de păr care îi acopereau urechile. După aproape cincisprezece ani de la măritiş, nevasta lui Boţoghină nu mai păstra din frumuseţea ei de atunci decît gura şi ochii. Avea obrajii subţiri şi înăspriţi, iar fruntea parcă î se îngustase. Semăna cu o ţigancă pribeagă, cu faţa arsă do vînturi şi ploi, înnegrită şi îmbătrînită înainte de timp. Numai cînd stătea liniştită, fără să vorbească sau să se uite undeva, abia atunci liniile gurii se rotunjeau ca un desen luminos şi împrăştiau de pe chipul ei asprimea şi urmele anilor. Cît vorbea sau se uita undeva şi vedea ceva de făcut, trăsăturile rotunde şi liniştite ale buzelor se stricau, lumina ochilor se întuneca.
108 MARIN PREDA
— Vasile, mie de ce nu mi-ai spus nimic de pămînt? Cum o să vinzi pămîntul?! Copiii ce-au să facă fără pămînt? îi arunci pe drumuri, ce faci cu ei?
Vasile Boţoghină se uită la femeie lung şi după cîteva clipe şopti uimit:
— Cum, nu ţi-am spus de pămînt! Nu ţi-am spus că-mi trebuiesc douăzeci de mii de lei?
— E, şi dacă îţi trebuiesc douăzeci de mii de lei, trebuie să vinzi •din pămînt? întrebă Angheîina cu un glas în care uimirea şi îndărătnicia abia erau stăpînite.
Omui încercă să-i prindă privirea ca să-şi dea seama ce vrea să spună, dar Angheîina stătea ţeapănă în mijlocul tindei, cu treanţa murdară în mîna şi cu pleoapele şi trăsăturile feţei încordate şi lăsate în jos. Se vedea din înfăţişarea ei că nu se gîndise nici o clipă că pentru douăzeci de mii de lei trebuie vîndut din pămînt. Neînţelegerea aceasta îl tulbură pe bărbat:
— Dar ce-ai vrea tu să fac, de unde să iau douăzeci de mii de lei? Ce sa vînd? Dacă aş putea să mă vînd pe mine m-aş vinde, dar cine mă cumpără? zise el stăpînindu-se, încercînd să-şi ascundă tulburarea, vorbind liniştit, cu glasul limpede.
— Da, şi noi ce ne facem? întrebă femeia, dezbrobodindu-se cu o mişcare aprigă.
—-Păi aşa întreabă, nu te repezi că de ce nu ţi-am spus că de ce vînd... Om vedea noi; un an de zile pînă ma fac eu. sănătos, n-o să murim!
— Păi dar, te repezi la pămînt, ce-ţi pasă ţie! Ai uitat că ai doi copii •care umblă cu spinarea goală. De doi ani de zile de cînd umblu cu o singură fustă pe mine... Să ieşi. şi tu pînă la poartă, nu poţi să te duci, că rîde lumea de tine! Tot timpul cu gura căscată: una-două, la munte, una-două aoleo, să facem bani, aoleo, că ăla se duce după porci, o viaţă întreagă ai. alergat ca un besmetic şi cînd veneai cu banu, hop cu el în buzunarul per-citornlui... Şi-ţi spuneam, măăă, nu vezi că degeaba alergi? Ai şase pogoane de pămînt, fă cum a făcut ăla şi ăla, vinde şi scapă de percitor şi pe urmă dacă poţi să mai faci, mai pui la loc... Nuuu ! Taci....tuţ raiul mă-ti! Taci, ceara mă-ti! Acu'vii la vorba mea şi nu mi-e de mine că mă laşi despuiată, dar te-ai apucat să faci copii!
— Şi tu ce vrei să fac acuma? întrebă omul, uitîndu-se ascuţit la femeie.
.—■ S-a mai îmbolnăvit lumea şi nu şi-a vîndut pămîntul. A stat omul acasă, a mai mîncat un ou, a mai tăiat un pui şi dacă a avut zile, a trăit!
— Da' las' că ştiu eu! Tot aşa s-a uitat şi alde Florea lui Gogoaşă la pămînt. „Eu mă? striga- Decît să ajung ca alde Ţugurlan fără pămînt şi să rîdă lumea de mine, mai bine Ia cimitir". Pe urmă se ruga de muiere să-i bage pumnii pe beregăţi... .
Angheîina se îmbrobodise strîns şi se aşezase pe pragul prispei. Gura ei frumoasă era încleştată aprig. Stătea cu gîtul înţepenit şi se ferea să-şi privească bărbatul. Vasile Boţoghină simţea cum nevasta lui se stăpîreşte să nu. ţipe.
— Eu îţi spun una şi tu îmi dai zor cu Florea Iui Gogoaşă.
—- Păi tu ai uitat fa, ce-a păţit Maria lui Turcin astă-toamnă? Vreai să mă duci la cimitir? întrebă omul plin de mînie. Cu ce să mă duci, fa, •la cimitir? Nu tot trebuie să vinzi?
MOROMEŢII
109
—i Vorbeşti parcă ai i'i proasta în tîrg, răspunse Anghelina fără milă. Mai bine nu m-ai fi luat, dacă n-ai fost în stare de-o casă! Parcă am fost'din alea care să-ţi puie sula în coastă să-i cumperi marchizei şi pantofi de lac. Toate iernile cu gura căscată pe la munte şi nemîncat şi nedormit. Cum să nu te îmbolnăveşti? N-am să uit pîn' oi muri, iarna de-acu trei ani, cînd ai pusporcu' în căruţă şi te-ai dus de l-ai dat! Ce-ai făcut? Ce-ai făcut?!!! Stăteai cu banii doldora şi cînd veni ăia, fonciirea, fonciirea, te uitai ca blegu, nu puteai să-1 dai afară pe poartă. Ai lui Moromete nu plătesc cu anii şi trăiesc şi nici pămînt n-au vîndut...
— Fă, tu nu vrei să taci odată din gură? strigă omul nestăpînit. Cînd ţi-oi da una acuma îţi mut fălcile în partea-ailaltă. Ce-ai fi vrut să fac, ce-ai fi vrut să fac fa? Să-1 las să-mi ia ţoalele şi brişcă din bătătură?
— Să nu te fi îmbolnăvit! Să fi vîndut din pămînt şi să nu fi alergat ca bezmeticul toată iarna. Acum erai sănătos şi n-ai fi avut nevoie să vinzi patru pogoane. Aşa a făcut ţoală lumea.
— Aşa a Făcut toată lumea?! Ai uitat fa? TîmpitoM Că mai bine nu ţi-aş mai zice. Cu cc-am cumpărat în vara aia plugul şi rariţa? Nu mă duceam la munte ca Bălosu, să mă îmbogăţesc?
— Da, to-ai repezit să cumperi plug nou, în loc să mai aştepţi cum au făcut uiiii, şi au luat cînd se mai ieftinise...
— Şi cu ce aram, fa, că-ţi dau una acuma! Cu ce aram?
— Da' lumea-aialaltă cu ce ara?
— Care lumea-aialaltă? Care lumea-aialaltă, fa, prăpădito?! Lumea aialaltă ! Care n-a cumpărat a avut de bine de rău un plug vechi. De unde era să iau eu un plug vechi? Tu nu vezi, fa, că eşti proastă de dai în gropi? Şi acuma ce vrei? Ţi-e frică de pămînt? Tu auzi, fa? Uită-te la mine. n-auzi, Anghelino! Al dracului să fiu clacă dau o brazdă. Am să stau aici pînă o să cad pe brunei şi atunci să vedem ce-ai să te faci. Să vedem cum ai s-o duci. Eu mă duc la cimitir, m-am săturat de-atîta alergătură, dar să vedem ce-ai să faci tu! Cum ai să trăieşti tu, singură. Să te văd ! Atunci să vedem ce-ai să faci!
Omul tăcu, zvîrli cu unghia piciorului o fărîmă de mămăligă stor-coşită alături de el şi după un timp începu din nou:
— Că de ce am muncit şi-am alergat! Ce-ai fi vrut să fac? Să stau de pomană şi să înjur ca alde Ţugurlan? Am muncit cît am putut. N-oi mai putea munci, Ia cimitir e loc destul! Mă duc acolo şi< mă odihnesc şi să te văd pe tine ce-ai să faci! Că dacă munceşti, e rău, dacă nu munceşti, e mai rău !
— Vezi că ai luat-o pe urmeleMariei lui Turcin, mîrîi femeia. Maria lui Turcin vorbea tot aşa: „eu o să mor şi să mă odihnesc la cimitir, dar să vedem ce-o să facă Turcin fără mine".
Vasile Boţoghină, al cărui glas se tot înmuiase pînă acum, ridică fruntea atins şi mîrîi şi el: (Asemănarea cu Maria lui Turcin îl scosese din sărite).
— Cînd ţi-oi da una, Anghelino!... De ce am luat-o pe urmele Marjei lui Turcin? Păi bine o să fie de tine, raiul mătii, cînd ai să. rămîi singură?!.
— Ce tot dai zor cu cimitirul? strigă Anghelina înfuriată. Una, două, la cimitir! „Mă duc la cimitir!" Du-te la cimitir, dacă nu mai eşti în stare să trăieşti.
Uimit de glasul tăios al nevestei, omul rămase cu ochii holbaţi la ea, neştiind ce să răspundă. Stătea moleşită pe prag şi răsufla încet. Vru
110
MARIN PREDA
să mai spună ceva dar simH • •
«.,» atomului „ ;„,,„.ie şi m>i ^ p?e'Si0de2"adM>nl.  AceMă 1Mlis"
vreun pas se îndoi ca o prăjină si n   i    P     , Plcloare si «i* să mai iac? terea. El făcu setos ka T^U^^-IT^ *iT C3p cu toata - R-inl mă-tii, M vreai *^ ^ ^ " ^
buba, mormăi omul răcorit, ca sa vînd, să scap de belea ea că n,wi ' ai?Ce„«f8 aPucaL? E" spun «an anrsăvînd.eacăamluat^opeuri Să-facă C0PUi! E« «pun
ia? Eştl nebună? Spune, ce vreaP Kt,NaŞa' a?a •'Atunci ce vreai, Ce-ai vrea tu? Ai surzii? VoibeşteîAx amuţit? Spune, fa, n-auzi?
Femeia tăcea înoliemiiii-s ît.     i. i nu se vedea că are de Ănd ,s ™J   '„A"1 P^u'ui, cu faţa ca de piatră si acum^bărbat din fe în JeTafZft ™U CUVÎnt' ,UC™ °are ^ stî™eî
Petine ^STv^^ taie ce-am plătit fonciirea, că de ceam,1 ° 8?'de la Mos Adam, că de e bine să dau din pămînt, ^^o^T\ Da> a?a °     e! Nu
jorba ta, dacă am zile, sc p  Pă nid asa^T^:" ^ nu mai ™d ac? Spune! Ori acum ţi.a Latl    e ?      ,       ^J^f ! Ce vreai tu să dau şi in tine, parcă nu-ti ajungea ^a£' P^a^°l Mâ faci & mai J{ văzut şi tu cum am muncit! Nu ral]£   Sec Gesă^ifac eu? Că
De am de zile nu ne-am mai certaTs/tlm       8   ba °ă nu te-am omorît!
r-oarta de Ia drum zdrăngăni si fWito - ,
apropie m goană de prispa casei     ? °U Umarul ei Puţin ridicat se
?arii, 7aXîtt * Hai> " vin călu-
XXVII
tîlnealcf pe Nna?ii7ufMoMmeîeM ***** ^ ho* * se to să-1 î„.
lui ceva neobişnuit.
aproape toată familia lua part Ta pJecar a lui ""'"^V a Se ducă - «at, se stabilise în familie, că decît să iasă to în^ " ^ ^ ^ 06 feJ ca sînt rău îmbrăcaţi, mai bine să iU ?1 sa se &<* de rîs
^ea şi să nu se ducă nicăieri ^ ^ îmbracat' iar ăilalţi să
MOROMEŢII
111
Birică îndura greu situaţia lui de flăcău mai mare între fraţi, deoarece loţi îl aşteptau, să se însoare. Nimeni nu suflase niciodată nici un. cuvînt despre acest lucru, dar seara, cînd Birică se întorcea şi le găsea în dosul porţii pe cele două surori, înţelegea că ele au stat acolo tot timpul şi că nimic altceva n-au făcut decît să stea şi să se tot uite peste gard cum se scurg spre îioră fetele de seama lor. Totuşi Birică avea nişte surori vesele şi răbdătoare. Sufereau niţel duminica şi. apoi uitau.
Cît fusese militar, ele avuseseră grijă să-i facă să nu simtă aşa de mult asprimea cazărmii; îi trimiteau mănuşi şi ciorapi, îi scriau des, îi spuneau „ale'tale surori, Ileana şi Gheorghiţă, şi părinţi, şi fraţi, care te dorim în tot momentul"...
Dar ele nu se schimbară nici după ce se făcură mai mari, adică nici •după ce Birică se întoarse clin armată şi le găsi gata să iasă în lume. în multe familii ieşirea în lume dădea naştere la certuri cumplite, dar surorile Iui Birică păreau să fi decoperit ele ceva deosebit... Erau foarte vesele şi îl găteau pe fratele lor cu haz mare, — numai ele ştiau de ce rîdeau — îi călcau hainele, îi periau ghetele şi aproape de fiecare dată îi făceau în necaz că nu ştie să ia batiştoare de la fete.
Cu timpul însă, veselia surorilor începu să-1 tulbure pe Birică. Surorile se lăsau pe ele la o parte pînă într-atît, încît cu adevărat nu puteau ieşi nici măcar pînă la poartă; aceeaşi fustă veche, aceeaşi bluză arsă de soare şi cîrpită. „Nene, spuneau ele, ce zici de mătasea asta? Să-ţi facem din ea nişte piepţi la cămaşă, că nouă tot nu ne-ajunge" sau: „nene, dîn lîna asta să-ţi facem mai bine o flanelă..."
Mai bine!
Cînd le auzea aşa, lui Birică îi venea să plece din sat, să se ducă nu se ştie unde, să muncească nebuneşte cîţiva ani şi să se întoarcă plin de haine şi de lucruri frumoase pentru surorile lui. Ţinea la ele cu o durere pe care cu greu şi-o ascundea prin. cuvinte aspre, gonindu-le de la muncă, muncind el mai mult, sau ridicîndu-se supărat de la masă şi lăsînd pentru ele bucăţica mai bună.
Astăzi însă, în timp ce se îmbrăca, băgă de seamă că ele lipseau şi nici frate-său nu era acolo. Numai cei doi gemeni mai mici stăteau, pe pat şi se uitau cu ochii strălucitori, la cămaşa lui cu piepţi de mătase, gata să sară să-i aducă apă să se spele, să-i ţină oglinda sau cureaua să dea briciul pe ea.
Birică era tăcut şi galben, la faţă. Tocmai se încălţase şi îşi trăsese pantalonii, cînd mama lui intră în odaie.
— Birică, spuse ea, fetele şi tat-tău sînt supăraţi pe tine. Aseară şi
azi noapte n-ai dormit şi n-ai mîncat nimic____     Noi n-am vrut să-ţi spunem,
dar ce cauţi tu la aia a lui Bălosu? Noi am zis de la început că n-o să iasă
bine, că n-o să vrea Polina să vie în casa asta cu atîţia fraţi____Maică, Birică
— şi deodată mama, văzînd chipul palid al feciorului, izbucni în plîns —
las-o, maică, nu te mai duce____      însoară-te cu o fată pe potriva ta... ai să
găseşti tu. o creştină —
Mama nu mai putu vorbi şi ieşi din odaie. Intrară fetele.
— Ce e Birică, fir'ar a morţii de minte pe care o ai tu! spuse cea mare, mînioasă şi jignită. D-aia muncim noi şi ne căznim, să te vedem pe tine strigîn.d pe la porţile lui Bălosu? Ce-ai avut aseară de-ai strigat şi-ai înjurat «a un ţigan? Numai asta n-aş fi crezut-o, să ne faci de rîsul lumii!
— Parcă nu mai. sînt fete! spuse şi cea mică, roşie de necaz.
114 MARIN PREDA
Se auzea într-adevăr în liniştea «,„],,; tarilor. Birică, Nilă si Tita ase   XV? n?   ™ se aP™Pie cîntecul lău-
mUt^A=ai^etel: P— al
^Hal St^^S^,86 rWice ^ eI' d- - *« Ia prietenul său:
-gem PDeau^rduupl SS^^i;^/01 pe urmă-Te *
se supăraHNi]ă.t0' ^ ^ Ş' '''{'W] Ilhlchii> da^ tu zici că nu te duci,
We™^ 86 SG °P"Seră und-a
conteneau.       '   ' P Palma V6Sela ale muierilor şi fetelor nu mai
pîni NTlă nerăbdarea!*1118 ^ să ved^ unde , Joacă,  nu-şi putu stă-
poateScLm^paerpo9Jin1 fijl £ o^T™ Să ,e ^ <* -°
se găteşte. °"aU °prU caluşani Ia ei, şi Polina e în casă,
— Hai acolo, se hotărî Birică.
Lumea umplea toate curtea Iui Bălosu n„      i     • -şi ^ grădină, în spatele casei Moro net ^ P™pă reau mutul, gata să ţipe si s-o iHo ană  fS>^ '/?& &arduri u™ă-şoseaşi, cu toate că împrejurimiIp catf! deschisese poarta spre
lume rămăsese afară       J f9U mte3ate' cea mai maje Parte din
spuse nSif £ sa S^t'Slg       ? «W- Birică îi
spună să vină după căluşK o ieşiPolina, să-i
apropie de căluşari, s-o vadă pe Polinn ^ ^ n a      C3Uta tola^ să se
care se repezi în mu time urlmd si lnvinH        , • T Avu noroc cu mutuJ-rilor şi căluşarilor, finu pYeut n&ft™ ^ lulI0?ie Să lacă loc *" %» *>«« ^vi^S^e^^-f^e £ lKsPr°aPe ^ seadu^TăpT^ Pe altul să
vorul lui Bălosu şf îl aşSptJră pSdetS?CU ^ ^ prid-
Tn picll°:ar^ Pfdvo, Victor stătea
galbenă de mătase, cu capul'^î si K/^n i a du"gl ]a cămaşă dar era distins îmbrăcat si teanăn W p^"8- Arata cam spălăcit la faţă, sărbătoare, _ Tudor^Bălo u Z f  Ve  " "      ^ ?' muierea' V ei de
bogate, Aristiţa rooM de^ catIcJ^^'* ??Ste căma?ă a]bă cu mtoeel pe Victor între ei. Nu oridne putw P6 SC3Une aVÎndu-J
ceas, şi felul cum stătea Victor în nl^K Ş    Care ţmea mai bine de ™
de înţeles tocmai acest lucru.    piC10are Ş1 36 mta în Jos Ia '"'«'Ihne. dădea
VictorTvYcWipulV^ Şi Cînd acesta se aP^opie de
fiindcă  numai !aPXXt^ •
£d» »d^ •
sărilor aliniaţi. P °P16 CU °aIa 111 mmă ?* s° opri înfaţacălu-
Nu era mut şi nu-J chema Abreau, îl chema Costică Giungudel şi ros- t
MOROMEŢII
115
tul lui ca „mut" în jocul căluşarilor părea să fie al unui regizor sau d .rector de scenă. în timpul jocului lovea groaznic cu sabia căluşarii care oboseau sau jucau prost, iar căluşarii erau legaţi prin jurămînt să nu se supere şi să nu întoarcă loviturile, ci doar să se apere cu frumoasele lor ciomege Ia care aveau legaţi clopoţei. Căluşul ţinea trei zile, de Rusalii, şi istovea cumplit pe căluşari, căci era un joc cu atît mai frumos cu cît ritmul său ajungea mai încordat şi mai intens.
Cînd speria şi stropea cu. ouă clocite muierile şi copiii, mutul mormăia ca un urs sau urla ca un taur: aabreau! Purta o fustă murdară şi zdrenţuită sub care ţinea ascuns falusul de lemn. Era boroşcoit pemîini şi pe faţă cu roşu şi arăta înspăimântător.
„Abreau" se grăbi să facă aşa numita numărătoare, trecînd de lâ un căluşar Ia altul şi mormăind nu se ştie ce în dreptul vreunuia pe care îl ştia mai slab. Se trase înapoi şi se stropşi ia ei poruncitor:
— Hăp-şa!
— Hăp-şa! răspunse şeful căluşarilor care apoi îşi întoarse faţa la mut şi porni la pas, în tactul muzicii, ocolind în cerc cu jucătorii în urma Iui. Toţi aveau clopoţei la picioare, la ciomege şi la fes, betelii şi caftane roşii. Erau oameni din sat, dar erau de nerecunoscut, arătau deosebit de frumoşi în această îmbrăcăminte a lor care stîrnea în sat o încîntare aproape fără margini; era singurul joc care avea rigoarea lui veche: Nu se putea juca decît în formaţie, în costume, cu mut şi cu încă ceva care era greu de găsit şi de păstrat şi anume un conducător neobosit şi mai bun decît toţi ceilalţi, care „să ştie căluşul",adică să ţină minte numărul şi ordinea figurilor de joc. La a patra măsură şeful întorcea faţa spre jucători şi striga chemarea: hăp-şa! la care ceilalţi, la măsura următoare, răspundeau în acelaşi fel. Din ce în ce însă chemarea şefului se lungea, ca o rugăminte şi în acelaşi timp ca o poruncă, pînă ce, deodată, el se întoarse cu totul spre jucători, ridică ciomagul  deasupra capului şi strigă aspru:
— Hăp-sa !
— Hăp-şa ! i se răspunse şi intrară în. plin căluş, şeful jucînd în. faţa lor, mergînd de-a-ndaratelea şi strigînd mereu, în tactul trepidant al muzicii aceeaşi chemare.
—-Abreaaau! izbucni mutul şi se repezi cu sabia roşie în mulţimea care la vederea lui se năpusti îndărăt cu strigăte sălbatice de veselie şi spaimă. Mutul scoase falusul de lemn şi gonind şi mormăind bestial de-a lungul cercului din jurul căluşarilor începu să toarne peste el lapte şi ouă.
Fără să se fi uitat spre pridvor, Birică simţi că Polina a ieşit din casă şi întoarse capul într-acolo, luptîndu-se cu mulţimea care îl înghesuia. O văzu pe Ilinca apropiindu-se. Polina stătea în spatele maică-si, în picioare, cu braţele strînse Ia piept. Văzînd-o, Birică uită pentru o clipă totul şi înverşunarea se topi în el ca şi cînd n-ar fi fost. Ea arăta veselă şi liniştită şi cînd Ilinca lui Moromete se apropie şi îi şopti la ureche, Polina dădu din cap că ă înţeles şi continuă să rămînă veselă, cu faţa spre căluşari.
Buimac, neînţelegînd, flăcăul nu mai putu sta la căluşari şi se retrase spre grădină. Se duse sub dudul Moromeţilor şi se întinse în iarbă cu faţa în. jos. Stătu, acolo singur, aşteptînd spargerea căluşului, care părea că nu se mai termina. Strigătele animalice ale lui Abreau, ţipetele şi rîsetele ascuţite spintecau aerul pînă departe iar printre ele, neîncetat, ritmul clopoţeilor, chemarea încordată a căluşarilor, hăp-şa! uneori istovită şi lungă hălăp-şa ! şi mereu în tactul rigid şi intens al viorilor. Cînd în sfîrşit muzica încetă şi se auziră strigătele de astă dată răzleţe, hăp-, hap, Birică 8*
116
MARIN PREDA
sări în picioare. Viorile însă începură din nou. Uitase că după căluş flăcăii şi fetele jucau şi ei horele lor mai domoale.
Se întinse la loc în iarbă din nou mohorît şi înverşunat dar deodată tresări: Polina deschidea poarta grădinii şi se apropia. Nu mai arăta veselă dar nici nu se putea spune că ar fi fost îngrijorată de ceva. Se apropie totuşi cu sfială de flăcău şi cînd se opri îi dădu bună ziua.
— Bună ziua Birică, îi spuse şi avu o sticlire ciudată în ochi, cînd îl văzu cum arata şi cum stătea întins în iarbă.
Birică se ridică încet şi se dădu după copac. Polina veni după el. Se uita la el drept, cam de sus şi aştepta. -7- Ce e Birică? îl întrebă.
Era frumoasă, cum stătea înaintea lui cu faţa aproape. Avea un obraz alb, bărbia rotundă şi curată. încă de tinere unele fete aveau pe chipul lor ceva muieresc. Polina nu avea, şi nici nu se vedea că va avea curînd, cu toate că împlinea douăzeci de ani. De obicei, ţinea pleoapele peste ochi, şi numaiBirică îi cunoştea privirea vie, strălucitoare, umbrită totuşi de ceva tainic, care nici ea nu părea să ştie ce ascunde. Acuma se uita le el cu privirea aceea şi avea gura închisă şi aspră.
— Ce vreai, Birică? îl întrebă ea din nou şi arăta parcă grăbită să se întoarcă la căluş.
— Vasăzică, Polino, eu fluier la tine şi tu îl trimiţi pe tac-tău să mă înjure! spuse Birică duşmănos.
Polina nu răspunse şi nu se clinti.
— Te măriţi, ai? spuse el, de astă dată cu un glas tărăgănat de încordare şi ameninţare; dumnezeul tău că n-am ştiut eu cine eşti! exclamă el acum cu durere şi ură şi se uită la ea crunt, gata s-o pleznească,
Ea nu se feri, ceea ce îl făcu pe flăcău să spună mai departe:
— Şi nu puteai să-mi spui mai dinainte? Să-mi fi spus că nu-ţi mai place şi te...
— Păi ti-am spus, zise fata.
— Cînd?
— Joi după Paşti!
„Joi după paşti" era o batjocură: adică niciodată. Ea îi spusese totuşi ceva atunci, la început, cînd el adusese vorba de însurătoare; faptul că ea nu pomenea de acele cuvinte ale ei îl cam zăpăci pe flăcău.
— Joi după paşti,, nu ţii minte? repetă ea batjocoritor. Şi pe urmă ce, trebuie să-ţi spun ţie cînd îmi place? Pe cine îmi place pe-ăla îl iau.
Birică o plezni peste faţă cu toată puterea. Ea ţipă înăbuşit şi îşi duse braţele la ochi, dar nu se clinti din faţa lui. Fiindcă el nu mai dădu, îşi descoperi ochii. Ardeau.
Birică o văzu şi rămase nemişcat sub privirea ei, sumbru şi necruţător. Dar ea nu clipea şi o umbră de spaimă şi un fulger de bucurie licăriră în privirea lui.
— Ei, te-ai răcorit?! murmură fata. Birică înghiţi greu de cîteva ori. Gîfîia.
— Hai Birică, nu fii supărat, repetă fata, de astă dată cu sfială şi teamă. Nu fii supărat pe mine, că mi-a fost frică de tata şi d-aia n-am ieşit. Eu credeam că tata ştie, dar el a aflat abia ailaltăieri... Stai să vezi cum s-a întîmplat.
— De ce nu mi-ai trimis vorbă? o întrerupse Birică mînios. Să mă fac eu de rîsul lumii la poarta voastră!
— Birică ! se ruga Polina liniştită şi el rămase şi o ascultă pînă la sfîrşit, părîndu-i rău că n-o iubise mai mult.
MOROMEŢII
117
Era glasul ei cunoscut, glasul ei care îi aprinsese inima. Surorile lui, care îi ceruseră să fie necruţător cu ea, nu cunoşteau acest glas iar părinţii ei care voiau s-o mărite cu altul, nici ei nu-1 cunoşteau.
XXIX
Tudor Bălosu cel puţin nici nu se gîndea în clipa aceasta la ea. Pentru el măritişul Polinei se şi terminase. Stan Cotelici avea douăzeci de pogoane de pămînt şi notarise în sinea lui — deocamdată nu ştia nimeni de acest lucru — să-şi mărite fata fără zestre şi anume cu obligaţia scrisă din partea ginerelui că renunţă Ia ea, ceea ce însemna la urma urmei înzestrarea pe socoteala ginerelui, lucru greu de înfăptuit, dar acum nu se gîndea Ia asta. în timp ce căluşarii jucau şi lumea se înghesuia în curtea lui mică, Tudor Bălosu constată încă odată că locul din spatele casei lui Moromete îi trebuia ca aerul. Nu. se mai gîndea nici la Boţoghină, — socotea afacerea încheiată — se întreba mereu ce anume ar fi de făcut să pună mîna pe locul Moromeţilor şi nu se vedea nimic, iar ura împotriva lui Moromete creştea în el în aşa fel încît îşi dădea seama că această ură nu se va opri pînă ce nu-şi va împinge curtea pînă sub casa acestuia.
Starea aceasta nu-1 părăsi pînă seara şi la masă abia băgă do seamă că Polina întîrzia de la căluş. După masă însă cineva —o muiere — strigă la poartă şi îi spuse Aristiţei că a auzit că Birică ar fi furat-o pe Polina. „Aşa o fi?" se interesă muierea. Aristiţa răspunse de formă că astea sînt vorbe, dar se întoarse în casă înspăimîntată şi îi spuse bărbatului ei, care auzind, scoase un răcnet de furie. Victor înjură înspăimîntător şi strigă „hai tată" şi ieşiră amîndoi din curte cu ciomege groase în mînă.
Nici nu se gîndea că Polina ar fi vinovată de altceva decît de faptul că e proastă şi s-a lăsat ameninţată de cel care a furat-o. Cînd îi spuseseră că a cerut-o Stan Cotelici, ea nu zisese nimic, era deci limpede pentru ei că numai din prostie s-a dus după al lui Birică.
— Vezi tată? Ţi-am spus eu că trebuia să-i fi spart capul ăluia aseară cînd a fluierat la poartă, zise Victor. N-ar fi îndrăznit el acuma să-i iasă Polinei înainte.
La Birică era lumină în. tindă şi nimic neobişnuit. într-un fel foarte paşnic, fetele spălau vasele iar Birică-tatăl, în izmene, se pregătea să se culce. Rămaseră cu toţii uluiţi cînd, fără să strige sau să dea de veste cu ceva, Tudor şi Victor Bălosu îşi încă vreo doi, rude ale acestuia, năvăliră cu ciomegile în tindă şi ameninţară să iasă Polina afară:
— Polino, ieşi afară de bună voie şi hai acasă dacă vreai să nu. intru eu peste tine! strigă Bălosu.
— Iar pe dumneata, dom'le Birică, dacă te mai prind că-i ieşi Polinei înainte, pe cuvîntul meu că-ţi dau la cap ! ameninţa Victor cu un glas elegant.
Numai că repede îşi dădură seama că Birică n-a fost el atît de prost să tragă acasă cu Polina. Intrară prin odăi, se urcară în pod, căutară prin grajd şi grădină...
— Ia Iasă, Victore, spuse Bălosu într-o vreme oprind cercetările. Ia hai acasă! Hai acasă că s-a terminat, s-a făcut de rîs, dumnezeul ei de fată... Las-o că se întoarce ea, n-avea nici o grijă! Dacă n-am s-o omor!
— Nu e vinovată ea, tată ! spuse'Victor cu glasul lui spălat. Ar trebui să mergem la şeful de post şi să...
Dar se opri; îşi dădu şi el seama că n-ar fi izbutit decît să se facă de rîs.
118
MARIN PREDA
— Ascultă Birică, dacă voi credeţi că o s-o las eu pe Polina Ia voi, vă înşelaţi! spuse Bălosu în pragul tindei, adresîndu-se tuturor. Atîta vă spun, că dacă Polina e proastă — fiindcă n-am bătut-o, dumnezeule! de fată că trebuia s-o bat s-o omor — şi credeţi că o să-i dau pămînt, vă înşelaţi amarnic, încheie el cu ceva din felul elegant de a vorbi al fiului său. Dar să ştiţi de la mine, mai spuse în timp ce Victor şi ceilalţi se îndreptau spre poartă, nici o brazdă n-o să-i dau şi mai bine aţi face să vă duceţi acum şi să-i spuneţi acolo unde s-a pitit că n-o să mă împac cu voi orice-aţi face! Să lase mai bine fata sa vie acasă şi să fim oameni de omenie... Atîta vă spun, să nu ziceţi că nu v-am spus! Bună seara!
Bălosu se mai liniştise. N-avea îndoială că ai lui Birică l-au înţeles cum trebuie; să se însoare Birică-fiul cu o fată fără zestre, nu putea fi o glumă pentru ei.
Numai că familia Iui Birică nu ştia nimic. După ce ai Iui Bălosu plecară, Birică-tatăl rupse tăcerea uimită care stăruia în tindă şi porunci:
— Să se ducă cineva şi să afle ce e cu ăla; să-i spună să se întoarcă acasă, dacă nu cumva e nebun !
Fata cea mare se îmbrobodi în. tăcere şi pieri grăbită în întuneric. în-tîrzie cam mult, se întoarse cam după vreo două ceasuri. Ea spuse că a fost Ia ai lui Moromete şi I-a întrebat pe Nilă. Acesta i-a spus că Birică s-a vorbit cu Vasile al lui Dumitru lui Nae sa stea Ia ei cu Polina pînă mîine dimineaţă.
Fata arăta parcă împăcată cu ceea ce făcuse fratele ei. Ba, ceva din povestea aceasta începea chiar să-i placă.
— Ei! şi ai fost la Dumitru, lui Nae? întrebă Birică-tatăl. supărat de înfăţişarea fetei. Ce te rîzi aşa?
— Păi rîd fiindcă Polina era gătită ca o mireasă, spuse fata veselă, dar fără să fie ea însăşi prea convinsă că asta era pricina veseliei ei. Am fost Ia Dumitru Iui Nae şi i-am găsit în odaia curată, povesti ea. Erau cu Dumitru lui Nae şi cu fi-său Vasile şi cu toţi stăteau şi beau vin !...
Fata izbucni de-a binelea în rîs, spre stupoarea familiei.
— „Ei, bine c-ai venit Ilea.no, m-a luat Birică în primire cînd m-a văzut. Ia stai tu colea, zice, lîngă fratele tău, şi spune-mi că nu mai eşti supărată pe mine." „Eu pe tine? !"zic. „Păi de, zice, că azi după prînz m-ai luat la rost..." „Treaba ta, zic, eşti mai mare! N-o să te învăţ eu!" „Ei, ia lasă, Ileano,  zice  Dumitru   lui Nae cu glasul, ăla al lui. Ia lasă", zice.
Fata pufni din nou şi se făcu roşie de ruşine dar nu-şi putea stăpîni veselia.
— Ce e cu tine !? se dumiri tatăl deodată. Ai băut ceva p-acolo, constată el cu reproş.
— Să-1 ia moartea pe Dumitru lui Nae, mi-a dat cu sila, se dezvinovăţi fata, suprată acum că se făcuse de ruşine dintr-un pahar de vin.
Toţi înţeleseră că fata n-a mai găsit de cuviinţă să-i spună lui Birică şi Polinei despre ameninţarea lui Bălosu. Ar fi fost zadarnic, n-ar fi izbutit decît să Ie strice bucuria. încît familia se împacă cu ideea că bine sau rău, Birică s-a însurat.
în zori însă, cînd se pomeniră cu Birică şi Polina intrînd în casă, amintirea temerilor şi ameninţărilor îi ruşina pe toţi.
Se treziră şi rămaseră cu ochii, mari şi fără glas, iar mama abia putu să mai  exclame cu un glas copleşit:
■—Birică mamă! Iar Polinei:-—Şi tu,PoIino!
Se uitau Ie ei şi parcă*nu le venea să creadă că doi inşi pot arătă atît de bucuroşi, că le poate sta acum atît de bine unul lîngă altul. Surorile
MOROMEŢII li9
rcl puţin parcă se prostiseră cu totul, iar cea mică nu se sfii chiar să rămînă mai mult timp cu privirea asupra Polinei şi sa spună:
■ —Ce'frumoasă eşti, ţaţă Polino! „nrnniindn se
-Maică  să vă fie cu  norocise   rugă parca mama apropnnJu-se.
Polina îi'luă mîna si i-o sărută, mama o îmbrăţişa dar nu se putu stăpîn^li kbucni în lacrimi. Polina însă era veselă şi la lacrimile soacrei pa se veseli parcă şi mai tare:
6      _ Nu plînge mamă, că mai avem şt nunta, spuse ea
Adică dacă era vorba să plîngă de bucurie, să plmga la nunta, cmd bucuria o să fie iai mare, lucru care plăcu la toţi şi spori si mai mult bucuria aceasta de acum, venită parcă pe neaşteptate.
Sfîrşilul părţii întîia.  Continuare în Nr. viitor
ALFRED MARGUL-SPERBER
T/IMAN RIEMENSCHNEIDER*)
1522
y^ind de partea ţăranilor fu dovedit 1 Uman la caznă a fost osînciit.
„Măi Riemenschneider — îi zice-un călău -
Am treaba cu tine, şi îmi pare rău
Aşa vrea legea — şi-ai trecut peste ea
Deşi, precit ştiu, nu te-a rugat nimenea.
Ju eşti — şi asta o ştie oricare —
In ţara noastră un meşter mare.
Să te scap de pedeapsă nu-mi stă în putere
uar vreau sa-ţi mai uşurez din durere,
A a nu treci prin caznele cele mai rele'
Sa nu ţi se taie din piele curele**)
Şi dacă vre-un cleşte te-o ciupi mai tare
Cuvintul meu să-ţi fie-aiinare.
Taci?"
r,,.   „7„ , Tilman o vorbă nu spune. Stă mut.
>>i calaul o ia de la început:
„Văzui sculptura ta „Judecata de-apoi".
^e zice că vezi mai departe ca noi,
ta vezi tot ce nouă ascuns ne ramine,
Ca simţurile tale simt viata de mîne.
Dar daca, Tilman, eu m-apuc de treaba mea
Simţurile tale mă vor simţi cumva?
1 uman, ce vezi tu?"
f Un chin care frige
In carnea lui Tilman ca ghiara se-nfige El simte cum oasele-n trup i se frîng,
*) Tilman Riemenschneider (anroximaii v i/fin .i^dm lemn al eDarii onn-0      ■• wpioximauv 1460—1531), mare sculptor si cioplitor în
crama  rSibuna™ a („oierilor.  """"" <<S25> »' » P" P«"m proprie toată
— « ^^^iSSrr*"'-"" ISietor „e„,,e,„»a «.
TILMAN RIEMENSCHNEIDER
121
Dar rabdă. Apoi, cu glasul adine: „Ce văd? Văd ţăranii cum rabdă amarul, Văd faţa lor suptă şi albă ca varul, Nevestele lor numai piele şi oase Şi pruncii flâmînzi cum cerşesc pe la case, . Văd trudind în sudoarea frunţii, sărmanii, Ca bogaţii-n huzur să-şi ducă anii..." îşi rîcle călăul: „Aşa se şi cuvine! Socoti că un rob are drept la mai bine? Dacă de clacă n-ar fugi ca de ciumă, N-ar putrezi ca hoitul în humă. Ar vrea să mănînce, să tot bea, gură-cască Şi soiul ca puii de şoareci să-i crească, înşală stăpînul, religia înjură, De drepturi eterne pe junker îl fură. Apoi se răscoală şi legea o fringe Şi varsă albastrul şi nobilul sînge. Azi orice copil poate spune pe loc Cine-s tîlharii şi cine dă foc... Te-am întrerupt, mă iartă. Spune mai departe! (Acuma de iepure-mpănat...*) să ai parte!
II scurmă durerea. Pe-obraz nici un semn, De parcă el însuşi l-ar fi cioplit în lemn.
„Văd zorii dreptăţii mijind apropiat, La poarta viitorului ţăranii cum bat, Şi văd al ţăranilor greu tăvălug, Cetăţi dârîmate,  boierii cum fug, Simt zvonul primăverii cum ţara străbate, Sătean, orăşean, ca frate cu frate, O viaţă ferice pe-ntregul pămînt Pe care bogaţi  şi săraci nu mai sînt, Văd oameni ocrotiţi de dreptele legi Şi pacea domnind în lume pe veci... Şi văd..."
Din vorbit se opreşte deodată. Pe chipu-i un nor de durere se-arată. Ce nu poate cazna, oricît e de cruntă, Durerea din suflet obrazu-i încruntă. Suspină din greu. Apoi vorba şi-o-nnoadâ: „Văd ţăranii trădaţi, schingiarilor pradă, Striviţi de junkeri şi de alţii ca ei, De lumea lor crudă de hoţi şi mişei. De faptele tale, o, Luther**), mi-e silă. Ţăranii tăi tu i-ai trădat fără milă. Văd gloatele-nfrînte, pornile-n bejenii Şi ştreanguri ca nenumărate vedenii.
*) Iepure împănat—tortură foarte temută care consta în presarea osînditului între două seînduri în care erau bătute cuie cu vîrful înăuntru.
**) Martin Luther — reformator religios al poporului german care la începutul războiului ţărănesc luase partea ţăranilor şi apoi i-a părăsit şi denunţat.
122
A. M. SPERBER
Măceluri şi moarte pretutindeni zăresc, Şi rîuri înroşite ele sînge ţărănesc! Vai ţie, Germanie, stîrv putrezit, Pierdut e visul scump al imperiului unit. Vai ţie, Germanie, blestem şi urgie! Osemintele ţăranilor lespede să-ţi fie/"
Căciula pomerană*) le stă bine — Răspunde călăul — la toţi cei ca tine. Fecioara de fier**) îţi va spune poate Cum ziua de rnîine va fi să arate."
Tilman acum nimic nu mai simte. Pe alte meleaguri pluteşte-a sa minte. Ca-n^ vis, ca în friguri vorbeşte, se-ncruntă In timp ce pămîntul sub el'se cufundă:
„Germania ţăranii vrut-au s-o scape,
Bar clipa nu fuse destul de aproape.
Totuşi proaspătul vînt ce adie în ţară,
Nu,^ nu se va pierde în noaptea amară.
Căci flacăra pe care aţi crezut-o stinsă
Pe cînd ţărănimea în iad fu împinsă;
Nu a intrat cu ea în mormînt;
Mai mocneşte ascunsă, undeva, 'pe pămînt!
Cînd vîntul libertăţii sufla-va iară,
Făclia va arde   ca odinioară
Şi flacăra ei, peste vremi înălţată,
Va duce văpaia prin lumea toată.
Pe unde va trece nâpraznicul foc,
Pieri-vor imperii şi state pe loc.
Pe unde văpaia va arde în vînt,
Boierii şi prinţii vor cădea la pământ.
Milioane porni-vor sub facle ce ard
Şi zorile roşii le vor fi stindard!"
Călăul cu ghioaga în cap îl loveşte: „Destul defăirnat-ai! Acum isprăveşte!" O singură şoaptă părea să mai cheme: „Veni-va, o Munzer***), curînd a ta vreme!"
Tilman nu mai vorbeşte, se fringe. De-asupra Germaniei nouri de sînge...
în romîneşte de I. Mătăsaru
*) Căciula pomerană — o căciulă de fier în care era strînsă ea într-o menghine* ţeasta victimei.
•) Fecioara de fier-o cutie de fier, care avea pe dinafară înfăţişarea unei femei, in care era închis torturatul şi înţepat adînc de numeroasele cuţite din interiorul cutiei, mmuitc din afară.
***) Thomas Munzer-conducător şi erou al războiului ţărănesc din Germania.
SA POATA-N TIHNĂ ORICE OM DORMI
123
MINERII DIN ANINA SCRIU LUI PAUL ROBESON
Noi te-am ales, Paul Robeson, ca să-ţi scrim,
Căci te-nţelegem şi te preţuim.
Poporul tău e-ntunecat la piele
Şi chipurile noastre, cînd muncim
Voioşi în mină, negre sînt şi ele.
Voinic şi volnic trupul tău luceşte
Ca şi cărbunii proaspăt scoşi, la soare,
Şi-aşa cum focul din cărbuni ţîşneşte
Şi cîntecul luminii din trupul tău răsare.
Iţi scrim scrisoarea asta fiindcă mult ne place
Cînd te-auzim cum cînţi tu pentru pace;
Şi cîntecul tău vine cu avînt
Pînă la noi aicea sub pămînt.
Ca gongul ce vesteşte schimbu-n mină
Răsună glasul tău plin de lumină
Şi toţi îl ascultăm învioraţi.
La vocea ia puternică şi dragă
Noi ne simţim adînc uniţi şi fraţi
Cu toţi cei ce muncesc în lumea-nlreagă.
In frontul păcii glasul tău adună
Pe cei ce vor o viaţă mai plină şi mai bună
Şi frontu-acesta tot mai mult se-ntinde
Şi, peste mări şi ţări, tot mai departe,
PBmîntu-n întregime îl cuprinde,
Nebiruit şi veşnic, căci pacea n-are moarte!
Rob a fost tatăl tău. In silnicie
Părinţii noştri-au tras şi ei la fug.
Acum poporul nostru muncind cu trăinicie
Trâieşte-n libertate şi-n belşug.
Cîntecul tău adînc răscolitor
Răsună pe pămînt ca o solie
Prin el obifduitul tău popor
Rosteşle-ncrederea lui veşnic vie
într-un măreţ şi rodnic viilor
De libertate şi de bucurie!
In romîneşte de AI. Philippide
SA POATA-N TIHNA ORICE OM DORMI..
îmi vin în minte oameni de-altâdată Pe care i-am privit dormind cîndva. Adînc le cercetez fiinţa toată. Ii simt mereu, mereu în preajma mea.
l24 A- M- SPERBER
Nu poţi un somn cu altul să-l asameni. E greu limanul lui sâ-l hotărîm. Nici răsuflarea nu-i la fel la oameni Şi fiecare chip e-un alt lârîm.
Vezi unul legănat, pe undă lină Spre ţărmul blîndei deşteptări purtat. La altul cruda zorilor lumină Ii bale-n ceasul zilei ne-ndurat.
Vezi unii cum sărutu-n vis îl cheamă
Prin somn mişcîndu-şi buzele uşor
Pe alţii despărţirea îi destramă
Şi merg pe-un drum străin de paşii lor.
Ascultă unul, amintindu-şi parcă, Visînd la ce-a, pierdut şi i-a fost drdg. Iar altul se avîntă-n calea largă' Spre răsăritul limpede din prag,
în tot ce spune şi în lot ce face Nu-i orice om la fel. Dar toţi se string Ca să respire liniştit, în pace, Şi cală vrafa somnului adînc.
In pieptul meu o flacără se zbate Cînd gîndurile-n jurul lor le-adun Cum ar putea de somn să aibă parte Cînd lumea e pîndită de furtuni?
Cum, aş putea şi partea mea s-o dărui Ca fiara care-odat' o vom strivi, Să nu. ia bir de sînge fiecărui, Să poată.-n tihnă orice om dormi?
In romînoşte de I. Mătăsaru
NICOLAE TĂUTU
SEMNĂ TURA
mîna ce din buni-străbuni, Săpat-am puţul de cărbuni; Cu mîna ce din neam în neam, Uscatul ram îl retezam; Cu mina ce-a împins prin veac, Pînă mai ieri, un plug sărac; Cu mîna care-a scris poeme De dragoste, sau de blesteme Şi-a îndemnat pruncii să joace: Semnez acuma pentru pace!
Da, mîna care-a dus un scut Sau lancea de la început; Da, mîna care-a sîngerat Luptînd mereu prin lung veleat; Da, mîna ce războaie-n rînd
A dus, hotarul apărînd Şi-a spulberat de-atîtea ori Vechi hoarde de cotropitori, Zălog o pun şi chezăşie
Pe semnătura asta vie!
SANDA MOVILA
A DUCERI LE-A MINTE
Şi ne-am mai strlns odată în casa părintească din cele patra vînturi aduşi de-un dor fierbinte. Se dăruise toamna în satul de pe creastă şi zăbovea în struguri mustoasă şi cuminte. Lumina dulce-a verii ţesută în gutui şi-n carnea mirezmată a piersicilor coapte se zvîrcolea amară-n pelinul albăstrui, se mînia aprinsă în fînuri peste noapte.
Au cine oare vremea ar şti s-o priponească, ne-asemuita clipă de-apururi să se-nchidă şi mult prea plinul mierii în faguri sâ-mpietrească, să-ncremenească-un flutur în pala-i crizalidă? Şi părintescul sînge au cin' să-l stăvilească să urce viu, năvalnic, în clocot pătimaş, să ştii care ţi-e rostul, să nu se irosească, această sfîntă zestre trecută în urmaşi?
Aşa gîncleam aluneca cînd, duşi de-un dor fierbinte ne-am strîns din nou în casa bătrîna, părintească, si loamna-mpodobită cu darnice vestminte din truda verii strînse, veni să ne primească. Aşa gîndeam atuncea, la masa cea rotundă! Şi totuşi cîţi rămas-arn? Să-ncerc din nou să număr: Privesc în ochii mamei. O, cît e de căruntă! Aducerile-aminte uşor mă bat pe umăr.
Alt'dată-n capul mesei sta tata, ţanţoş, tînăr şi în luleaua arsă tot îndesa tutunul. Albastre rotocoale se inelau pe umăr, alăturea „Mezinul" sălta să prindă fumul, li da un ghiont sub masă al treilea, „Colţalal". Pufnea în ?-îs „Lunganul" cu ochii de migdale. Opt scaune pe vremuri, acuma numai patru!
Se-ntîmplă cîteodată din mers să veştejească
şi-un prunc ce-abea suise cu paşi mărunţi în viaţă,
ADUCERILE-AM1NTE
lovii pe dinlăuntru de-o racilă cîinească,
precum tăiosul crivăţ un ghiocel îngheaţă.
Dar ei, cei trei, Colţatul, Lunganul şi Mezinul,
trecură-aceste cumpeni haine şi plecară
nu-n ale vieţii rosturi, mai crunte, mai blajine,
ci duşi de cîrmuire într-un amurg de vară.
Neîntrebaţi, orbeşte, împinşi au fost spre ţara
Ce se trudea s-aducă pe lume fericire,
s-o năruie, s-o ardă, s-o scormone cu ghiara,
nici păsări să nu cînte, nici leagăn, nici iubire.
Aşa visat-au domnii ce au trimis plocoane
la pofticioasa moarte, în sumbrele coloane,
flăcăii fără vină, la gîturi cu fuveţe.
Păduchi pe trupul ţării, foiau între ospeţe,
şi porunceau, în spume, în friguri ca de boală,
grădinile de aur să li se-aducă-n poală.
Din arcticele gheţuri, spre dulce miază-zi
cotropitoare pînză cercară a urzi.
Dar socoteala scrisă acasă, pe hîrlie,
în Răsăritul mîndru se mistui de vie.
Şi-astfel... cei trei trecură hotarul ce desparte
lumina de-ntuneric, cuvîntul de tăcere,
a inimii bătaie, de piatră şi de moarte.
Dar ei sînt pretutindeni şi nu sînt nicăere.
Căci iiite-l pe Colţatul! Din ramă ne priveşte
pe sub sprînceana-i groasă, sub şapca militară,
cu o privire aspră ce parcă ne-osîndeşte.
O culă rea, amară, ne cere socoteală.
Doar „la minut" fu poza în clipa de plecare —
da-ntreaga lui fiinţă e numai   foc şi pară.
Iubea o fetişcană. Un ordin de chemare,
în loc de nuntă, sparse a vieţii primăvară.
In poză e şi calul cel sur cu pata-n frunte,
„Sălbatecul"   pe care Colţatu-l îmblînzise.
— „E zestrea mea şi darul ce vreau să-i fac de nuni
Şi dezmierdîndu-i coama, Colţatul chiar zîmbise.
Pe vechiul scrin, o gumă cu pete de cerneală. Jules Verne şi Sadoveanu, cu filele tocite. Alăturea, penarul cioplit de mîntuialâ, presate tămîioare, de ani îngălbenite. Creionul ros, o cană de piatră ştirbă, veche. Intr-un carnet de note cu treiul la purtare, lipit cu gumă, chipul rotund al unei fele, în guler alb de şcoală, bereta pe-o ureche, subţirile-i sprîncene aduse a mirare. Şi-ntr-o fotografie un ciuf bălai ca paiul, mezinul, furtunosul, ce se ţinea ca scaiul de mama, linguşind-o în fel şi fel de chipuri, să-i cumpere pe ouă lot soiul de nimicuri.
SANDA MOVILA
Acolo-n cui vioara şi-arcuşul, peste care
s-a aşternut a vremii culoare de mîhnire,
cum altădată mîna pe strunele ei clare
se aşternea să-i smulgă suspinul ei subţire.
Fotografia mică, o şapcă mult prea mare
sub care-ncremenită-i a ochilor clipire.
Pe buză sus o umbră, un semn de bărbăţie,
dar mîna dreaptă strînsâ la piept cu sfiiciune
de fată, ce în viaţă păşi cu stîngăcie
cu şovăieli, cu visuri, uimire despre lume.
In colţ Ungă fereastra ce aducea în casă
mirezmele grădinii şi albe crengi de pruni,
pupitrul lui cu note, sub pînza cea aleasă
de mama, numai fluturi şi zboruri de lăstuni
Coperte muzicale, de mîna lui cusute,
cu fire de beteală-n contur de alăute
si fiecare notă trecută cu migală.
Inchisu-n el, Lunganul, cu ochii de migdală.
★
Peste costişea albă ce şerpuie, uşoara, cu lăcrămioare-n coşuri soseşte primăvara, cu ghiocei de ghiaţă-n tulpane de lumină şi vara cu garoafe de flăcări şi sul fină, iar toamna-n tufănele sub glugă de rugină, şi-nveselesc lăcaşul în care cu cinstire îşi odihneşte tata vremelnica fiinţă, „temutul" şi „iubitul," nestâpînit din fire, aşa precum lăsat e în fiece credinţă. La   cele trei morminte de pulbere cu sînge nu se opreşte nimeni şi nimenea nu plînge, căci neştiut e locul în hăul de morminte în care-i prăvăliră cei nărăviţi la crimă, cu baioneta-n coastă mînîndu-i înainte şi viaţa netrăită schimbindu-le-o-n ţârînă. Doar lacrimile ploii le răcoresc amarul — şi vîntul doar le svînlă cu aspra lui năframă Dar în ţarină ploaia dogoare precum farul, şi-a vîntului năframă se-aprinde ca o rană.
Şi totuşi... din ţărîna de albe oseminte ce fuse risipită pe nesfîrşitele-ntinderi a răsărit... nu floare sfioasă şi cuminte, nici pletele-nsorite din creanga de Armindeni, ci floare neagră, sumbră: caliciu-i sîngerează. Adînca-i rădăcină musteşte de otravă. E-o floare-amară,   aspră. O ia în circă vîntul. E-o floare ne-mpâcată ce strigă şi se zbate. Ca gîndul zboară doru-i, cutreeră pămîntul. îşi cere floarea dreptul să-i fie preschimbate petalele de doliu şi gustul de cucută în albul lămîiţei, găteală pentru nuntă.
ADUCERILE-AMINTE
129
Şi-n satu-mi de pe creastă — afunse-această floare.
Purtarâ neagra-i fale, în negrele bazmale
şi mama şi-alte mame şi fete şi neveste.
In inimi şi-azi o poartă. Ea ustură şi doare
şi fără de cuvinte, e vie şi-aminteşte.
★
Postumele prezenţe ne urmăresc din rame
atente să nu piardă nimic din ce se spune.
Pe buze-mi stă văpaie cuvîntul — „să coboare/"
dar dintr-o ramă parcă-o privire se opune.
Şi simte mama, 'ntoarce uscaţi-i ochi spre ei
încet, cu umilinţă, cerînd parcă iertare.
Apoi spre noi, în şoaptă: — „Voi mi-aţi rămas. Doar trei.
Nu, nu mai vreau/ Ajunge!" şi-arată spre perete,
ne-nduplecată, aspră, cum nu fu niciodată.
Un asfinţit de sînge aşează sub portrete
cu pietate-adîncă o jerbă-ndurerată.
Ne-apropiem de mama căliţi, puternici, siguri
din anii-aceştia — zece, pătrunşi-de-nvâţărninte.
Cu rîndul în tăcere, o-mbrăţişâm fierbinte:
— Să nu se mai întîmple!
— Nu, n-o să se întîmple! A înţeles! Şi ochii-i se limpezesc ca-n vremuri. Se-aşterne o lumină pe frunte şi pe tîmple, şi blînda ei căldură noi o simţim asemeni.
Ne toarnă mama mustul de miere şi rubine, al toamnei dar din darul cel dulce-al verii pline în scundele bărdace. In umbra care creşte şi-aruncă pe portrete cearceafuri moi de-odihnâ, e-ntîia oară astăzi cînd mama ne zîmbeşte ■— dupâ-ndelungi amaruri, întîiu-i ceas de tihnă.
9 — Viaţa Romînească
LUCIA DEMETRIUS
„ATENŢIUNE, COPII!"
PIESĂ IN TREI ACTE
PERSONAJELE
PETRE DAMIAN FLORICA DAMIAN MIHUT DAMIAN MARIÂ PROCOPIE OLGA CEAUSU CATRINA PONOR VICTOR SIMIONESCU IOSIF PREDA ZINCA PREDA MADAM PRISĂCARU
COPIII:
directorul fabricii „Flacăra Roşie" nevasta lui
fiul lor, de aproape 16 ani
directoarea creşei şi a căminului fabricii
îngrijitoare la creşă
muncitoare la fabrică
şofer Ia creşă
muncitor
nevasta Iui, muncitoare dactilografă
LILICA DAMIAN TINEL PREDA COCA PONOR
ACTUL I •
Scena reprezintă o încăpere mare, un hali în care într-o parte sau în centru se află o mobilă de sufragerie şi în cealaltă parte sau în fund o mobilă de birou: o masă de scris, telefon, bibliotecă. La ridicarea cortinei, masa e pusă şi în jurul ei stau Petru Damian, Florica Damian, Mihuţ, Maria Procopie, Olga Ceauşii. E la amiază.
SCENA I
PETRE (Le pune celorlalţi în farfurie): Dacă vezi şi tu că nu-i bine, de ce aştepţi să-ţi mai spună şi alţii? Trebuie să refaci la timp, nu să aştepţi comisia şi să te prezinţi cu: „Tovarăşi, nu-i bine! îmi fac autocritica". Le-a intrat în cap că dacă îţi faci autocritica te dezleagă popa de orice păcat.
MARIA (Rîde): Şi te blagosloveşte.
PETRE: Fă-ţi autocritica pentru tine la timp, şi ia-o de la început. Aveai timp. Nu te prezenta în faţa mea cu o autocritică frumoasă, să te admir ce frumoasă e şi să-ţi spun: „Ei bravo! Asta autocritică zic şi eu". (Către Mihuţ): Ce, tu nu mănînci chifteluţe?
MIHUŢ (îşi trage farfuria spre el): Nu, nu! Nu-mi plac!
„ATENŢIUNE, COPII!" 131
p£TRE: Ce e aia: nu-mi plac? Omul trebuie să mănînce orice. Dacă eu cînd eram la închisoare n-aşi fi mîncat pentru că nu-mi plăcea torocala de acolo, azi eram mort. (Ii umple farfuria) Mănîncă.
fttARIA: Măi Petre, azi ai pomenit de două ori de cele cinci luni ale tale de închisoare.
fLORICA (Atinsă): Nouă, care n-am stat de loc ni se pare puţin cinci luni,
dar întreabă-1 pe el dacă au fost scurte. jlARIA: N-am vrut să-1 jignesc, dar nu trebuie să devină la el o manie, să
se deosebească mereu de toţi oamenii prin cele cinci luni de închisoare
ale lui.
pETRE: Are dreptate. Spune, Maria, că spui bine. OLGA: Şi ce s-a întîmplat pe urmă, nene Petre?
pETRE: S-a întîmplat că a luat-o de la capăt şi i-a ieşit bine. Dar a pierdut timp.
MARIA: Şi timpul nu ţi-1 dă nimeni înapoi. (Rîzîncl) Asta spun şi eu, Petre. PETRE (Rîzîncl şi el): Ce vrei frate, ce vrei? Sufletul din mine pentru creşa
şi căminul dumitale? FLORICA  (Zîmbind): Dacă adineauri i-ai spus tu singur să spună mereu
că spune bine, nu mai scapi de gura ei. PETRE: Vrea sufletul din om, femeia asta.
MARIA: Nu drăguţule, vreau numai nişte cărămizi şi nişte oameni. PETRE: Şi cuie şi ciment, şi lemn de construcţii, şi tablă de acoperit. OLGA: Păi le ai, nene Petre.
PETRE: Măi, ale naibii, aţi făcut voi control la magaziile fabricii? De avut le am, dar îmi trebuie pentru fabrică. Nu pot să înstrăinez aşa materialul, să-1 trec de colo-colo, şi să încurc fondurile. Esistă un fond social? Am repartizat la creşă partea voastră? Aţi păpat-o pînă acum? Aşteptaţi noul buget!
MARIA: Să mă ierţi, materialul de construcţie poate să meargă la orice construcţie a fabricii.
PETRE: La o construcţie a fabricii o să şi meargă... Şi mai ascultă-mă,drăguţă, nu putem să mîncăm liniştiţi si să ne certăm după masă?
MARIA: La desert? Fie.
FLORICA (Strînge farfuriile, pune altele curate de pe bufet): Teme-te Petre,
că desertul nu-i departe. (Iese cu farfuriile murdare) MARIA: Totdeauna Tinca voastră pleacă duminica de dimineaţă? PETRE: Aşa e înţelegerea.
FLORICA (Vine cu o farfurie de clătite): Şi ce greu îmi vine mie acum cînd
pregătesc examenele. MIHUŢ (Bate din palme, vesel): Clătite! Clătite! FLOPJCA: Pentru tine le-am făcut.
PETRE: Bravo! înalt cît un brad şi se bucură de clătite. Parcă ai avea cinci ani.
MIHUŢ (Se linişteşte şi se întristează). MARIA: De ce-i strici cheful copilului?
PETRE: Tare mi-ar plăcea să aibă mai multă minte la vîrsta lui. Are aproape
16 ani, ce naiba! Eu la şaisprezece ani.....
MARIA (II întrerupe): Tu poate la şase ani erai grozav. Iar eşti tu exemplu
pentru omenire.
PETRE (Se uită lung, grav, apoi pleacă ochii): De... Dar uite, aşi vrea să-1
văd că începe să aibă un caracter de bărbat. FLORICA: Te grăbeşti, Petre. Lasă-1 să mai fie un timp copil. 9*
132
LUCIA DEMETRIUS
9
PETRE: Mai cere-mi-o în faţa lui de trei ori, ca să nu se mai aleagă nimfe din flăcăul ăsta. Şi aşa are nişte idei! Auzi, ar vrea să se facă poet!
MARIA: Nu mi se pare că vrea ceva atît de rău. Parcă şi tu, la fabrică, la o şedinţă în săptămînă cărţii, ai vorbit cu mare avînt despre poezie şi poeţi!
PETRE (Rîde): Sigur că există şi avem nevoie de ei. Dar Mihuţ al meu?
OLGA: Şi ce-i dacă e al dumitale? Eu aşi vrea atît de mult să am un fiu sau un frate poet. îmi place poezia atît de mult. ^
PETRE: La şaisprezece ani ştie el ce e poezia şi că are talent! Să înveţe bine, să studieze serios, să iasă inginer, medic, om de ştiinţă, şi dacă o să aibă talent, o să vadă cînd o fi mare. O să scrie şi versuri, poftim, cînd o avea timp.
FLORICA: în ceasurile libere! Aşa crezi tu că se scrie poezie?
PETRE: Dacă n-o să aibă vreme n-o să scrie.
OLGA: Ari citit vreodată versuri de-ale lui? Poate că are talent. Poate că are
să fie un poet mare. MIHUŢ: Tata nu are timp de fleacuri.
PETRE: Tu crezi acum că ai fost ironic? Ai spus adevărul, băiete. MARIA: Eşti un căpcăun.
PETRE: Nu-I încurajaţi, nu-1 încurajaţi la năzdrăvănii! MIHUŢ (Stingherit, jignit, intimidat, se  răsuceşte pe scaun): Eu am isprăvit. Pot să mă ridic de la masă? PETRE: S-a sfîrşit masa? S-a ridicat toată lumea? MIHUT (Rămîne pe scaun, tace). MARIÂ: Şi Lilica'unde e?
FLORICA: Cu teta prin Cişmigiu. Ele au mîncat de vreme, au tras un pui
de somn şi au plecat. MARIA (Ironic): Vă costă mult teta asta?
FLORICA: Ce vrei să fac? Eu îmi împart timpul între birou şi învăţătură.
Cînd să văd de copii? MARIA: S-o  dai la creşă. Poate că atunci ar fi şi Petre mai  darnic cu
creşa noastră.
PETRE (Jignit): Ei nu, aici n-ai dreptate. Nu, nu, acum eşti aspră pe degeaba cu mine. Chiar dacă aşi avea patru copii ai mei la creşă tot aş vedea întîi de interesele mari ale fabricii. Şi, slavă domnului, că la creşă copiii nu sînt nici flămînzi, nici goi, nici neîncălţaţi.
MARIA: Nu, a'sta-i drept.
FLORICA: Şi pentru că ai vorbit de tetă, să-ţi spun şi eu cum e cu ea. Numai un an o mai ţin, pînă cînd isprăvesc eu şcoala, şi pe urmă am şi timp să văd de Lilica, şi timp să citesc destulă pedagogie, ca să ştiu să-i cresc pe amîndoi copiii mei. ,
PETRE: Ăsta mare n-o să mai aibă nevoie de pedagogia ta, ăsta e aproape un om. Şi, în general, o fi bună pedagogia, dar dacă ştim ce e viaţa şi cum vrem să fim oameni, nu mai avem nevoie de ea. Eu n-am fost. la şcoala de pedagogie, dar am fost la şcoala vieţii.
OLGA: E totuşi necesar să cunoşti sufletul copilului.
PETRE: Ce să cunoşti? Ce mare taină? Toţi am fost copii, ne aducem aminte.-MARIA: Nu simplifica chiar atît lucrurile. Poate nu ne aducem aminte
atît de bine, şi pe urmă copiii se deosebesc între ei ca şi oamenii mari. FLORICA: Dacă vreţi să treceţi aici în birou, şi vă aduc eu numaidecît
cafeaua. (Toţi se ridică şi trec în partea de birou a haitului, se aşează
pe canapea, pe fotolii. Mihuţ iese uşurel din odaie.)
„ATENŢIUNE, COPII
133
MARIA: Dar tot nu mi-ai spus, Florico, de ce nu dai fetiţa la creşa noastră. Am înţeles numai că n-ai timp să vezi de ea. Atît.
FLORICA (Strîngînd lotul de pe masă): Pentru că dacă pot s-o cresc lîngă mine nu pricep de ce să.n-o fac. La creşă îşi dau copiii oamenii care nu pot altfel, dar dacă leafa mea şi a bărbatului meu ne îngăduie să ne păstrăm fata acasă, să avem pe cineva care să vadă numai de ea, de ce să n-o facem? (Iese cu faţa de masă şi tava cu pahare, farfurii).
pETRE (îngrijorat, Măriei): Spune, ţi se pare asta o dovadă de îmburghe-zire? Fumuri de parvenit?
MARIA: Mi se pare un lucru inutil. Şi o dovadă de neîncredere faţă de cămin; o fi el bun pentru alţii, dar nu face pentru noi.
pETRE: Nu, zău că nugîndesc aşa, dar dacă îi pot crea fetiţei mele condiţii excepţionale, de ce să n-o fac? De ce mă plăteşte statul mai mult pentru munca mea, care probabil că e bună, decît ca să duc o viaţămaibună? Lilica e cam bolnăvicioasă, copil născut maidevreme de termen...
MARIA: In sfîrşit. {Cu plăcere) Ţi-aduci aminte de băieţelul lui Iosif Preda?
PETRE: Sudorul?
MARIA: Da. L-am adus într-o zi cînd ne-ai onorat cu o vizită.
PETRE: Unu mititel, negru, slab ca o nuieluşă trecută prin foc?
MARIA: Ei, să-1 vezi acuma! Să-1 vezi ce am făcut din el!
OLGA (Repede): Cîntăreşte 18 kilograme şi ieri a bătut doi băieţi!
PETRE (Ride): Bravo! Frumoase lucruri se petrec la voi!
OLGA: O, dar nu i-a'bătut rău. Eraudoi ţînci care îl cam necăjeau şi şi-a ieşit şi el odată din fire. Mie mi-a plăcut că s-a trezit în el simţul apărării şi demnitatea. Toată pruncimea 1-a înconjurat cu respect.Şi pe urmă a spus, aşezîndu-şi şorţuleţul: „I-am făcut praf". După masă se jucau toţi trei ca fraţii.
PETRE (Ascultă cu multă duioşie şi afecţiune)^ Olguţo! Parcă o văd pe ea cînd se juca în „paf". Te agăţai de piciorul lui Toader, cum era el lung, şi te legăna în aer ca pe un mărţişor, aşa erai de mică
OLGA: Era foarte înalt tata, nu-i aşa? Eu mi-1 aduc aminte ca pe un uriaş.
PETRE: înalt şi spătos. Şi maică-ta, cît tine.
OLGA: Pe ea o ţin minte mai bine.
PETRE: Ei, el era un zăplan, o namilă. Cu un pumn putea să doboare un bou dacă l-ar fi lovit între ochi, da' eu cred că n-a aruncat nici măcar un sîmbure după un cîine.
OLGA: Era atît de bun?
PETRE: Să-1 pui la rană. Şi foarte drept. 'Nu îndura minciuna. Se încrunta la mincinos, şi ăla, fie de frică, cînd îl vedeau a,tît de mare, fie de tăria ochilor lui, dădea înapoi şi spunea adevărul.
OLGA: Ce mult mi-ar fi plăcut să cresc lîngă el. Să fi avut norocul să trăiască.
PETRE: Cel mai neghiob accident de muncă. Şi doar îl vestise pe patron că puntea dintre cazane e şubredă şi trebuie dreasă. Dacă l-aşi fi avut şi azi tovarăş! (Pauză. Deodată rîde): Să-1 fi văzut cînd s-a îndrăgostit de maică-ta ! Dormea într-un pat într-o odaie cu încă trei, la coana Lina în curte. Cînd suspina el noaptea, săream din somn: „Ce-i mă? Mori?" Aşa plămâni avea, şi dragoste mare, pe măsura lui!
OLGA: Eu seamăn puţin cu el, în vreun fel?
PETRE: Cred că i-ai moştenit firea. (In glumă): Dar să nu mă dezamăgeşti!
OLGA: Pe dumneata, nene Petre? Niciodată!
PETRE: Eu te-am crescut...
MARIA: Mai de departe, că n-ai avut vreme.
134
LUCIA DEMETRIUS
PETRE: Cît am putut, dar şi aşa, de departe, nu te-am pierdut din ochi.
Eu vreau să te mărit. MARIA: Numai să nu uiţi, ocupat cum eşti, şi să nu se mărite singură, OLGA (Rîde): Nu mă grăbesc.
PETRE: Cînd te-i îndrăgosti, să mi-1 aduci întîi mie să-1 văd.(cuhaz) Numai să nu fie un poet, că prea vorbeai adineauri cu foc de ei.
OLGA: Şi dacă va fi un poet? Poate că a-şi înţelege mai bine lîngă el frumuseţea vieţii. Cîte odată mi se pare că îmi scapă ceva, că nu pricep tot. Aş vrea să trăiesc printre oameni care ştiu mai mult decît mine care... (Se ruşinează că şi-a luat avînt, tace încurcată). Dar zău, nene Petre, că nu mă gîndesc să mă mărit, că eu...
PETRE (A ascultat-o atent şi calm): Am glumit. Cînd ai să te îndrăgosteşti, fetiţo, meseria omului n-o să iabă nici o însemnătate. Să fie om adevărat, atît.
MARIA: Mi se pare că te trage inima, Olguţo, să primeşti primăvara asta de mînă cu cineva care să ţi-o explice. După cum vorbeşti...
OLGA (Se fîstîceşte şi rîde) : Cum vorbesc? Adevărat că primăvara cere parcă lămuriri pe care nu le poţi primi  de la oricine. (Intră Florica cu cafelele)
FLORICA: Cum, n-aţi început încă să-1 judecaţi? Şi mie, cînd făceam cafeaua, mi-era atît de milă de el.^
MARIA: Acuma i-a sunat ceasul. (îi întinde o cafea): Ia, Petre, şi pregă-teşte-te. Trebuie neapărat să ne măreşti creşa. In fiecare zi vin alte femei cu copii, si nu le putem primi. N-avem loc.
PETRE: Nu pot. N-am cu ce.
MARIA: Ai materialul.
PETRE: Nu-i pentru cresă, e pentru atelierul meu de reparaţii. MARIA: Cînd îl faci? PETRE: Nu ştiu precis.
MARIA: Nu fi şmecher cu mine. Anul ăsta nu. x PETRE: Nu.
MARIA: Va să zică nu-i primă urgenţă. La cămin urgenţa e mare.
PETRE: Nu pot să prăpădesc materialul ăsta.Am lemnărie pentru construcţie calitatea întîia, s-a uscat bine de un an de cînd o avem, am cărămidă de faţadă... Păi fac un atelier cu etaj şi birouri cum nu mai avem altul. Pentru creşă merge şi o lemnărie de categoria Il-a, şi o cărămidă obişnuită. Pentru cele două odăi care vă trebuie vouă, să stric asemenea material?
MARIA: Cumpără altul.
PETRE: Nu mai am fonduri de investiţii.
MARIA: Atunci dă-mi-1 pe ăsta.
PETRE: E păcat.
MARIA: O să facem şi noi pentru copii o casă mai rezistentă, şi "n-o să ţină cincisprezece sau douăzeci de ani ci cincizeci. Tot fabrica cîştigă.
PETRE: Peste zece ani vă fac un palat. Lasă-mă acum să văd de fabrica mea.
MARIA: E foarte importantă, ştiu, dar şi viaţa copiilor e foarte însemnată. Dacă ţie îţi place ca copiii muncitorilor fabricii să zacă acasă singuri în praful curţii sau în glodul drumului, ca mamele să stea pe ghimpi la lucru cu ghidul la ei, dacă îţi place să crească ca nişte sălbatici, hrăniţi la întîmpfare, fără nimeni care să le dea noţiuni, să le dezvolte inteligenţa...
„ATENŢIUNE, COPII !"
135
pETBE: îmi place, îmi place, mă prăpădesc după aşa ceva! Avem o creşă, un cămin, şi sînt bune. Vreţi mai mare, nu pot. Sîntem la sîîrşitul lunii februarie. Aşteaptă noul fond de investiţii, la noul trimestru.
MARIA: Dă-ne materialul pentru atelier. Din viitorul trimestru ai să cumperi alt material de construcţie. Nici nu ne trebuie tot.
P$TRE:  E  prea bun.
MARIA: Pentru copii nu e nimic prea bun. pETRE: E impropriu, poftim.
MARIA: Pardon, impropriu nu-i. Dacă e prea bun şi dacă ai de gînd p.este zece ani să ne faci un palat, casa asta se desface şi materialul dumi-tale prea bun se utilizează la palat, nu se pierde.
PETRE: Wu dau eu vrabia din mînă pe cioara de pe gard. Am materialul, îl ţin.
MARIA: Dar eu am să aştept cioara aia care o să fie pe gard peste zece ani? Ţii materialul, dormi pe el: Şi copiii muncitorilor pe drumuri, în mahala. O soluţie trebuie să existe. N-aţi dărîmat nimic, vreun atelier vechi, să ne dai nouă materialul ?
PETRE: Acuma, de curînd, nu. Cînd vom dărîma sau preface ceva, am să să mă gîndesc la creşă.
MARIA: Să  nu uiti!
PETRE: N-am să uit!
MARIA: Să nu-ţi iasă creşa din cap, ca pînă acuma. Pentru tine e a cincea roată la căruţă. Dacă te-ai gîndi la ea, ai găsi soluţia. Eu n-am să te slăbesc. E grabă.
PETRE: Eşti încăpăţînată ca un diavol.
MARIA: Om fi fraţi. '
FLORICA (Pune ceaşca pe masă): Eu mă duc să învăţ. (Iese) MARIA (Se uită după ea): Ce-i? S-a supărat ea în locul tău? PETRE  (Ride): Aha! Va să zică eu trebuie să mă supăr? Nu> s~a dus să înveţe. Are examen în curînd.
(Sună telefonul)
PETRE: Da, eu. Cum ? Unde? La motorul principal? Sigur că numaidecît. Da, peste o oră. Să trăieşti. (Pune receptorul fos) Uite, lucruri grave! Aici trebuie să fie toată mintea mea. Şi tu îmi împui capul cu copiii tăi.
MARIA: Care nu sînt mai neînsemnaţi.
OLGA: Pentru noi sînt tot atît de importanţi ca pentru dumneata fabrica, nene Petre.
PETRE. Dar pentru mine nu e de înţeles că producţia trebuie să treacă înainte de orice? Uite, motorul principal s-a stricat. Asta înseamnă muncă, poate piese noi. poate zile pierdute. Nu tot din banii fabricii cheltuiesc şi acum? Şi trebuie să cheltuiesc pentru că altfel încremeneşte producţia.
MARIA: Ai să repari motorul si ai să măreşti si cresa. Altfel nu se poate. PETRE: O să vedem noi.      ' ' MARIA: O să vedem, adevărat. Să mergem, Olguţa. PETRE: Ei,  nu pleca aşa supărată. MARIA: Supărată? Ce, ne cunoaştem de ieri!?
(Intră Mihuţ) PETRE: Atunci mai staţi puţin.
MARIA (Se aşează): Mai stau, că trebuie să-ţi mai spun ceva. Reparti-zează-ne un şofer, că Toma s-a îmbolnăvit şi trebuie trimis la munte.
136
LUCIA DEMETRIUS
PETRE: Bătînd din palme?
MARIA: Bătînd din palme. (Mihuţ se reazâmâ de ea şi ea îi petrece braţul după umeri). Ce vrei să aşteptăm, ca el să scuipe sînge şi copiii să se îmbolnăvească?
PETRE: Să vedem. Să vorbesc cu tovarăşii de la cadre. (Către Mihuţ) .Ţine-te drept. Ce te rezemi aşa pe Maria?
MIHUŢ (Se îndreaptă). -
MARIÂ: Lasă copilul.
PETRE: E flăcău. (Mihuţ iese).
MARIA: Flăcău! Nici şaisprezece ani!
PETRE:   E bărbat, nu muiere!
MARIA: Poate că firea lui are nevoie de mai multă tandreţe. •
PETRE: Să se dezveţe. Numai bunică-sa îl strică. Toată ziua aleargă la
ea, mai bucuros decît la meciuri sau la jocuri,cu băieţi de vîrsta
lui.
MARIA: Asta e. Are nevoie de căldură.
PETRE: Ca să crească un m.olîu? Nici pe Florica n-o las să-1 resfeţe. OLGA: Nu e vorba de răsfăţ, dar îl cam repezi, nene Petre. PETRE: îl călesc.
MARJA:   Ştii măcar ce se petrece în inima lui, în mintea lui?
PETRE   (Ridică din umeri): Ce vrei să se petreacă? Semne că e un geniu
n-a dat pînă acum. MARIA: Judeci si tu ca un.... PETRE:   Ca un prost? MARIA: Nu, ca un guguman.
PETRE: Măi, a naibii, tu crezi că eu nu-1 iubesc, nu văd că e un băiat deştept, că sînt mîndru de el? (Ii strălucesc ochii): Ce băiat o să iasă ăsta! Are grijă şcoala să scoată oameni azi! Grija noastră, a părinţilor, trebuie să fie numai să nu-i răsfăţăm.
MARIA: De, Petre, să fie al meu, eu aşi face altfel. Dar al meu nu mai e. (E tristă o clipă, apoi schimbă repede glasul şi zîmbeşte): Hai să mergem, Olguţa. Avem o dare de seamă de făcut, Petrică, altfel aşi mai sta, să-ţi mai cerem cîte ceva.
PETRE (La usă): Florico, ne pleacă oaspeţii! (Intră Florica).
FLORICA:   Aţi plecat?
MARIA: Vă mulţumim pentru masă. La revedere. OLGA: La revedere, mulţumesc.
FLORICA: Nu vă supăraţi că nu v-am ţinut tovărăşie tot timpul, dar mai
am atîta de citit. MARIA: Succes Ia examen. (Iese cu Olga, conduse de Petre). FLORICA (Ia o ţigară din cutia de pe birou şi se aşează). PETRE (Intorcîndu-se): A naibii femeie, nu te lasă să răsufli. (Aprinde
o ţigară şi se aşează şi el). FLORICA: Mie mi se pare... eu nu ştiu cum rabzi tu să te muştruluiască
aşa. Eşti directorul ei, eşti un om respectat de toată lumea, şi ea
îţi face tot timpul observaţii şi te pune la locul tău. PETRE: De cele mai multe ori are dreptate. FLORICA: Bine, dar tonul, tonul ei e nesuferit. PETRE: E sinceră, e dintr-o bucată, nu-ţi vorbeşte pe ocolite. FLORICA: îţi scade prestigiul, dacă îţi vorbeşte aşa, faţă de oameni. Tocmai
acum, cînd ai să fii şi decorat, să-ţi vorbească în felul ăsta în faţa
muncitorilor şi funcţionarilor din fabrică...
„ATENŢIUNE, COPII !
137
pETRE: Nu vorbeşte ea iară măsură. (Pauză, încet): Tu crezi că are să-mi
dea clasa I-a? FLORICA: Aşa se spune.
pETRE: M-ar bucura. Ştii, nu din orgoliu, dar ca o răsplată, aşa, ca o încuviinţare că tot ce-am făcut a fost bun.
FLORICA: Cine ştie, poate te mută din fabrică la minister. S-ar putea. lntr-o zi s-ar putea să ajungi şi ministru.
PETRE: Şi să las fabrica? Zău dacă aşi vrea! Parcă ce fac aici nu-i tot atît do important?
FLORICA: Ar fi şi mai greu, dar şi mai frumos, mai...
(Pauză)
PETRE: Dar ce ţi-a venit?...Ai auzit...ceva?...Spune cineva?...Sau aşa...
din capul tău?
FLORICA: Nu, vorbeam ieri cu directorul, cu Brăguş. Era părerea lui.
PETRE (Se gîndeşte, apoi since?'): Eu n-aşi vrea. Nu spun că nu mi-ar plăcea, că n-aşi căpăta şi mai mare încredere în mine, clar mai bine aici, la fabrică, unde cunosc acum totul, nu mai dibui, ştiu bine ce am de făcut.
FLORICA (Zîmbeşte gîndurilor ei): Ba eu aşi vrea.
PETRE (O strînge viguros de umeri): Aşa eşti tu, plină de ambiţii.
FLORICA (Rîzînd): Pentru tine. Pentru mine, nu. De cînd voiau să mă ridice, să mă facă director în minister. Şi i-am rugat să mă lase să învăţ. Am avut totdeauna o dorinţă de învăţătură atît de mare, am suferit atît. că nu puteam învăţa. Acum, în sfîrşit, pot.
PETRE: Şi tot n-ai făcut istoria, ce-ţi plăcea ţie mai mult.
FLORICA: Da, îmi plăcea... dar aşa, cu politehnica, am să am o meserie aproape de tine, o să lucrăm împreună. O să ne completăm. (Se lasă pe spătar) Mai stau trei minute si mă duc să citesc.
PETRE: Eşti obosită?
FLORICA: Foarte obosită. A fost şi foarte mult lucru săptămîna asta la
birou. (Zîmbeşte uşor) ,Şi tot am depăşit planul. Nu vreau să rămîn
la limită, pentru că învăţ (Pauză). PETRE: Ştii, mă gîndesc la Maria, la cămin. Poate că ar trebui s-o ascult,
să mai construim ceva. Dar mi-e milă de material, parcă aşi da din
sîngele meu.
FLORICA: Aici nu pot să-ţi dau nici un sfat, chiverniseşte-te cum ştii. PETRE: Sau să caut alt mijloc, să le golesc arhiva, s-o mut în altă parte,
să le dau lor odăile...dacă vom avea unde s-o mutăm... şi nu prea
avem...
(In odaie năvăleşte Lilica). LILICA: Am văzut în grădină o fetiţă cu o minge aşa de mare! (Se agaţă
de gîtul maică-si). TLORICA: Şi v-aţi jucat cu ea? (O ia pe genunchi, o sărută). LILICA: Ne-am jucat, şi am intrat pe iarbă, şi ne-a fluierat miliţianul, şi
tata a spus să mă astîmpăr şi (pierde răsuflarea) şi... şi...vreau şi
eu o minge aşa de mare. FLORICA. (Rîde): Ai. dreptate. Spune-i tatii...
LILICA: Tăticule, îmi cumperi o minge mare cît o casă? Şi mai mare, cît tot cerul?
PETRE (Sever, în glumă) : Ce-ar fi. ca dumneata, în loc să-mi vii cu pretenţii, să te duci frumos la teta şi să mă laşi pe mine să lucrez şi pe mama să înveţe?
138
LUCIA DEMETRIUS
FLORICA (Pune fetiţa pe jos, se ridică): Adevărat, mă duc să învăţ. Du-te
la tata (O sărută şi iese). PETRE: Ia şi fata cu tine. (Florica a ieşit): Şi ce vrei cucoană, o minge cît
cerul?
LILICA: Ei, mai mare! (Arată) Uite atît!
(Se aude soneria). PETRE: Te duci să deschizi? LILICA (Ridică din umeri): N-ajung. PETRE: Atunci Ia ce eşti bună dumneata?
(Se duce spre vestibul. Pe cealaltă uşă intră Mihuţ. Cînd vede că taică-
său s-a dus la uşă, rămîne cu Lilica.) MIHUŢ (încet şi foarte gingaş): Ce faci tu, puiuţ drăguţ? LILICA: Mihuţ, hai, tu eşti calul şi eu călăreţul! Vrei? MIHUŢ: Hai! (Se aşează în patru labe, Lilica se suie în spatele lui, Mihuţ
nechează şi aleargă). LILICA. (Fericită): Di! Di!
(Din vestibul se aude vocea lui Petre şi o voce tare şi grăbită de femeie). VOCEA LUI PETRE: De ce nu vii dumneata la mine la fabrică? VOCEA DE FEMEIE: N-am putut intra. Şedinţă şi iar şedinţă. (Restul se
pierde).
MIHUŢ (Se ridică): Hai că vine tata.
LILICA: Mai hai, Mihuţ, mai hai! Ce-i dacă vine tata?
MIHUŢ (O ia în braţe):   Ne jucăm noi diseară,  înainte de cină. Puiuţ
drăguţ, nu mă trage de păr! Au! (li desprinde mînuţa şi i-osărută.
Brusc): Mînuţa ta drăguţă!
(Intră Petre cu Catrina Ponor). PETRE: Acum poftim, stai jos şi spune. (Se uită la Mihuţ. Mustrător):
N-o răsfăţa! N-o răsfăţa! Stai cu copilul în braţe, parcă ai fi domnişoară, nu voinic. MIHUŢ (Pune fetiţa jos): Tată, vreau să mă duc la bunica. PETRE: Iar? (Catrinei): Ia loc te rog. (Lui Mihuţ): Iar la bunica? Azi,
sîmbătă, n-aveţi nimic la Palatul Pionierilor, la şcoală? MIHUŢ (Niciodată nu e în apele lui cu taică-său): E ceva la şcoală, dar
nu-i obligator. Şi joi bunica era bolnavă, era foarte bolnavă. PETRE (Strîns cu uşa): A, da, adevărat. Chiar a fost vorba să-i duci nu
ştiu ce, o sticlă de vin, şi nu mai ştiu... întreab-o pe Florica. Spune-i
mamei să mă ierte, n-am avut timp ele loc. Mîine, duminică, vin şi
eu s-o văd. Doctorul a fost? MIHUŢ: A fost.
PETRE: Atunci e bine. Mîine vin şi eu. (Mihuţ vrea să iasă). Şi vezi să nu
pierzi pachetul. Cum eşti tu... MIHUŢ (Nu mai răspunde. Iese mîhnit).
CATRINA. (A stat tot timpul cu ochii la Lilica care se joacă pe covor): Amîndoi sînt ai dumitale, tovarăşe director?
PETRE: Amîndoi. Zece ani diferenţă între ei. Cam mult. Aşa s-a întîmplat, ce să-i faci? Acum spune, care-i necazul?
CATRINA (Viu): Eu am intrat de o lună la fabrică. Omu' meu m-a lăsat de un an. S-a dus după una la Focşani şi acolo a rămas. Dracu' să-i ia pe amîndoi, să nu mai aud de numele lor. Dacă i-a plăcut lui aia, apăi să nici nu se mai întoarcă la mine. (Sincer de tot): Ştii ce pocitură e, tovarăşe director? Ţi-e frică s-o întîlneşti noaptea.
PETRE (li vine să rîdă): Asta înseamnă că ai avut un bărbat curajos. Lui nu-i e frică.
„ATENŢIUNE, COPII !"
139
CATRINA (Izbucneşte în rîs): Un erou, tovarăşe director. întîi a trecut prima probă la mine, că nici eu nu-s prea frumoasă, şi pe urmă şi-a luat vînt şi s-a dus după stîrpitura aia! Nici nas n-are, parcă il-au mîncat raţele. Da' zău că n-am venit la dumneata să i-1 dregi. M-a luat gura pe dinainte.
PETRE: Va să zică ai intrat în fabrica noastră de o lună.
CATRINA: De-o lună. înainte am tras pe dracu'de coadă. Am lucrat cu ziua, dar m-am săturat de rufele împuţite ale altora. Hai să intru la fabrică. Meserie, onoare, şi cînd mi-e dor de rufe, am ce spăla, că am trei copii.
PETRE: Te-a lăsat cu trei copii? N-ai făcut nimic să-1 aduci înapoi?
CATRINA: Am făcut, da' nu mai fac. Dacă n-am noroc, am -mândrie. Şi dacă s-ar întoarce singur, tot m-aşi teme să-1 primesc, tovarăşe director, că dacă s-a obişnuit omu' cu una fără nas şi cu suflet de căţea, tot n-o să-i mai placă de mine. O să i se pară că am nasu' lung şi nu sînt destul de a dracului. Să mă ierţi, că eşti bărbat, dar tare le place la toti bărbaţii muierea care le scoate sufletul.
PETRE:'Eu nu cred.
CATRINA: Ţi-o spui eu, că sînt femeie, şi m-am uitat la bărbaţi mai mult decît dumneata. Dacă eşti blajină, se satură. Tare sînteţi soi rău, tovarăşe director.
PETRE (Rîde): Aşa socoteşte femeia care a dat peste o javră, că toţi sîn-tem javre.
CAZTINA: O mai fi şi cîte un lup mîncat de oi, dar e rar. Mie mi-ar plăcea să pornească odată toate oile să mănînce lupii, să nu mai lase nici de sămînţă, da' n-o să fie aşa ceva.
PETRE: Ce-aţi mai plînge atunci după lupi! Ei, da' spune de ce mă cauţi pe mine?
CATRINA: Aşa. Da. Am trei copii. Bucuroasă, eu cînd am intrat la fabrică că-mi spunea Marinică de la forjă că aveţi cămin pentru ei. Acolo îi ţine, î   creşte, îi hrăneşte. Cînd mă duc, nu-i loc.
PETRE: Da, nu mai sînt locuri.
CATRINA: Păi atunci, cum? Trei am. Unu'de cinci, unu'de patru şi unu'de doi jumătate. Fetita de patru, cam ca asta a dumitalo. Patru ani are? PETRE: Da, chiar patru.
CATRINA: Am măsurat-o eu din ochi. Şi tot voinică e şi a mea. Seamănă cu tat-su, că e frumos, porcu'. Da, toţi trei sînt frumoşi şi buni, nu mă plîng. Da' ţine-i Catrino, pe toţi trei din leafa ta. Primesc şi ajutor, da'tot nu-i destul, că ce cîştig eu şi cu ajutoru'nu fac două lefi, cum ar fi dacă  ar  avea   tată, ca alţi copii. A ştiut el ceva...
PETRE: Ai dreptate, prima noastră grijă, a comuniştilor, e omul, e copilul, dar eu în împrejurarea asta ce să fac?
CATRINA: Păi dacă ai ştiut să măreşti fabrica, măreşte şi creşa.
PETRE: Dumneata, dacă îţi cumperi într-un an palton, poţi să-ţi mai cumperi şi maşină de bucătărie, sau mai amîni cu un an, doi? Şi banii fabricii nu sînt sac fără fund.
CATRINA: Asta-i drept.(Stă pe gînduri): Şi nu-i drept. Nu-i drept să las eu copiii singuri acasă, să-i hrănesc cînd vin, cu ce apuc şi ce pot, cînd ei ar trebui să stea acolo, Ia cămin, cu rochiţe frumoase, să se joace cu jucării adevărate, să mănînce pe săturate ...Nu, nu-i drept. (Rămîne cu ochii la Lilica).
PETRE (Ii urmăreşte privirea. E puţin stingherit): Si tovarăşa Maria de la cămin ţi-a spus că nu ţi-i poate primi? (Se duce, o ia pe Lilica de
140
LUCIA DEMETRIUS
mînă şi o duce la uşă): Du-te la____mama. (Fetiţa iese): Ţi-a spus că
nu-ţi poate primi unul? CATRINA: Nici unul. Păi dacă îmi primeşte numai unu' sau nici unu', tot
una mi-e. Mie trebuie să mi-i primească pe toţi trei. PETRE: Acuma nu văd ce se poate face. La creşa Sfatului din cartier ai
încercat?
CATRINA: Că ei nu mai pot de loc ce au! Mi-au spus să-mi fac rost la fabrică. Tovarăşa Maria, de la creşă, aia voinică, zdrahoanca aia inimoasă e Maria, nu? Aia m-a primit foarte bine, nu zic, se dădea de ceasu'morţii că n-are unde să mi-i bage, da'dacă nu poate femeia, nu poate.
PETRE: Atunci eu cum vrei să pot?
CATRINA: Păi eşti director. Dumneata răspunzi. Fă ceva. Mai ia o casă.
Mai fă la asta o odaie... PETRE: Maria te-a învăţat să-mi vorbeşti aşa?
CATRINA: Cum să mă înveţe? Adică dumneata crezi.... Ei, asta-mi place! Crezi că pe mine nu mă taie capu'? Ştii ce mi-a spus şefu' din brigada în care lucrez, tovarăşul Gică? Mi-a spus: „Catrino, dacă te ţii de treabă aşa cum ai apucat, peste cîteva luni te băgăm la cursurile de calificare şi te calificăm". (Simplu şi sincer) Zice că a băgat de seamă că sînt deşteaptă. Aşa că n-am nevoie să mă înveţe nici o tovarăşă Maria. (Sentenţios) Eu mă gîndesc singură.
PETRE: Atunci gîndeşte-te şi pentru mine. Ce-ai face în locul meu?
CATRINA: Aşi mai clădi o creşă, să fie mai mare.
PETRE: Am isprăvit fondul de construcţii şi nu mai am alţi bani.
CATRINA: Aşa, material vechi n-ai ?Din dărâmături, de undeva?
PETRE: N-am, deocamdată.
CATRINA: împrumută.
PETRE: 0 fabrică nu poate împrumuta. De unde? CATRINA: De la altă fabrică, de la stat. PETRE: Nu există o lege care să spună că aşa ceva se poate. CATRINA (Pe gînduri): Si dacă faci fără lege, te închide? PETRE: Aşa cred.
CATRINA: A dracului treabă. (Stă pe gînduri, brusc) Ascultă-mă, tovarăşe director, m-ai înfundat, da' nu-i cinstit. De unde să ştiu eu ce poate să facă un director, ca să judec în locul dumitale? Ce, eu sînt doctor, sînt inginer, am învăţat carte multă, sînt, asta cum îi zice, filozof? Mi-ai luat piuitu aşa, că „judecă în locu' meu." Judecă singur, că d-aia te-a pus director, şi fă.
PETRE: Ce, am un izvor de bani sau de cărămizi în pivniţa fabricii şi-l ţin ascuns? Ei drăcie, nu mă pricepi, femeie?
CATRINA (Şi mai furioasă): Da' directorea de la „Steaua Roşie" de ce-a făcut? Ala de Ia „Cimentu" de ce-a făcut? Ei au izvor în pivniţă? (Intră Florica, se uită uimită la femeia cu care se ceartă bărbatul ei).
FLORICA: Tu ai trimes fetiţa la mine?
PETRE (Se întoarce scurt): Nu. (Din nou Catrinei pe tonul de mai sus): Poate că n-au avut de construit pentru fabrică cît am avut eu. Şi nici în viitor nu mai au atît. Au găsit o moştenire mai bună. Eu acum întăresc fabrica.
CATRINA: întăreşte,şi oamenii să aibă curaj la muncă. Cum îmi vine mie să las trei copii acasă ?Hai? Ştii cum sînt îmbrăcaţi? De cînd a fugit tat-su cu schimonosita aia, nu le-am mai făcut nici o cămaşă. Cu spălatu' de rufe abia îi hrăneam.
„ATENŢIUNE, COPII!"
141
pETRE: Acum cîştigi mai bine?
CATRINA: Pentru patru persoane? Sigur că mai bine şi mai sigur, nu la în-tîmplare, da' pot să-i îmbrac bine? Cu cine-i las? Tovarăşe director, eu, pentru copiii mei, pentru copiii mei... mănînc jăratec, mă auzi, beau otravă, joc pe sîrmă... (Nu mai găseşte altceva) da' nu mă las! Şi nu te las! (F lorica iese)
PETRE (E emoţionat, încă încearcă să-i ţină piept, dar se vede că a slăbit):
Mă şi sfîşii ca o lupoaică, văd. CATRINA (Simplu): Te şi sfîşii, zău!
PETRE (Se plimbă prin odaie. Catrina rămîne îndîrjită în picioare). Da,
te văd eu ce fel de om eşti. (Se întoarce brusc) O să vedem, tovarăşă.
Ceva  trebuie făcut. Să mă gîndesc, să mă sfătuiesc cu oamenii, şi
ceva trebuie făcut. CATRINA (Se destinde): Aşa da. (Se aşează jos să răsufle) PETRE   (Se aşează în faţa ei,  ia o ţigară): Da' ai o  gură! Cu asta
ţi-ai gonit bărbatu' de acasă! Acum înţeleg de ce te-a lăsat. Aia
fără nas o fi vorbind mai puţin. CATRINA: Nici nu-i dă mîna să vorbească mult, că-i lipsesc doi dinţi din
faţă.^Şuieră şi scuipă printre ei ca şarpele, zău! Cînd vorbeşti cu ea,
te tot ştergi pe obraz. Eu ştiu, că a fost şi la noi acasă, paciaura,
înainte să mi-1 sufle. PETRE: Şi nu ţi-ai dat seama atunci de nimic?
CATRINA: Cum să mă taie capu'? Mai curînd credeam că a adus-o să bage copiii în sperieţi: „nu eşti cuminte, te dau la tanti" ca la gaia, ştii. (Se ridică): Ei, tovarăşe director, o vorbă are omu'. Ai zis! Faci ceva! ' PETRE: Caut să, fac.
CATRINA: De căutat poate oricine. Ăl care găseşte e om odată. PETRE: Ceva o să găsim.
CATRINA: Iar vorbeşti în doi peri? (Deodată speriată) Aoleu, că te-am luat prea la fix, Ţi-am vorbit cum aşi vorbi cu frate-miu. Şi mi-eşti director. N-o să mi se întîmple nimic?
PETRE: De asta să nu duci grijă.
CATRINA: Zău?
PETRE: Zău!
CATRINA: Atunci cînd să mai viu pe la dumneata, la direcţie?
PETRE: Mai lasă-mă niţel, să mă sfătuiesc cu sindicatul, cu organizaţia de bază. S-ar putea să vii, eu să fiu ocupat, să nu te primesc şi să-ţi pice greu. Dar cheamă-mă la telefon să-ţi spun cum merg lucrurile şi uite, am să vorbesc oricînd cu dumneata,chiar dacă sînt în şedinţă. ... Să spui numai: Catrina-Gură-bogată, şi-ţi răspund.
CATRINA: Să trăieşti şi mulţumesc. (O apucă spre uşă, se întoarce din drum) Cînd ai să vezi copiii mei, ai să te prăpădeşti după ei. Copii aşa de frumoşi nu mai are nimeni. (Politicoasă) Şi aia mică a dumitale nu-i urîtă ! La revedere! (Iese).
PETRE (O duce pînă la uşă, apoi se plimbă îngîndurat prin odaie).
(Intră Florica)
FLORICA: A plecat? Cine era?
PETRE: O muncitoare nouă din fabrică.
FLORICA: Şi de ce striga aşa la tine?
PETRE: Strigam amîndoi, nu numai ea.
FLORICA: Petre, bagă de seamă. Ai să-ţi pierzi autoritatea. Maria strigă, muncitoarele, chiar cele noi, se răţoiesc la tine. In curînd n-o să te
142
LUCIA DEMETRIUS
mai respecte nimeni. Si numai Maria e vinovată, ea a creat moda asta.
PETRE: Cînd are omul dreptate, lasă-1 să strige. Nu strigă toţi. Şi Maria, tu ştii că eu nu mă socotesc superior ei. In '45 cînd am lucrat împreună, ea m-a învăţat să fiu comunist, ea pricepea mai repede decît mine. Maria ar putea oricînd să fie în alt loc de muncă, dacă n-ar vrea ea să conducă o creşă şi un căminşi cred că nici n-o s-o păstrez mult aici.
FLORICA: Eu ştiu cine e Maria şi o iubesc, dar nu-mi place felul cum se poartă cu tine. (Atinsă) Şi nici n-o socotesc superioară ţie. Nu-ţi socotesc mulţi oameni superiori.
PETRE (Ridicădin umeri): Ei, ei! domol.
FLORICA: Şi ce voia sălbăticiunea de adineauri?
PETRE: Are trei copii.
FLORICA: Am auzit. Zbiera de parcă numai ea are copii pe lume. PETRE: Mai avem şi noi, mai au şi alţii, dar ai ei sînt nenorociţi. Maria
are dreptate, trebuie mărită cresa neapărat. FLORICA: Chiar în anul ăsta?
PETRE: Mă tem că trebuie să dau bunătatea de material pe care îl rezervam
pentru atelierul cel nou. FLORICA:  Să vorbeşti şi cu sindicatul.
PETRE: Pe ei o să pot să-i conving, dar întîi să mă conving pe mine, să mă
îndur eu. Dacă la anu' nu ne mai repartizează o cotă ca asta? FLORICA: O să luptaţi şi voi. De adevărat eadevărat, căminul e prea mic. (Sună telefonul).
FLORICA (La telefon): Da. Eu. Bună ziua, Victore. (îi face un semn lui Petre, încet) Am uitat! (Tare) Da, nu... să-ţi spun drept, încă nu. (încet) Tu mai stai acasă?
PETRE: Puţin. De ce?
FLORICA (încet, acoperind cu mîna pîlnia receptorului): Poate să vie puţin
Victor? Trebuie să-ţi spun, am uitat. PETRE (Se strîmbă puţin): Victor? Dacă vine iute. în jumătate de ceas
plec.
FLORICA (Tare): Dacă poţi să fii într-un sfert de ceas, îl mai găseşti acasă. Da? Bine, vino. Da, şi eu sînt acasă. La revedere. (închide telefonul): Am uitat complet.
PETRE: Ce vrea?
FLORICA: Stii că de sase luni n-are serviciu. PETRE: Ştiu. Treaba lui.
FLORICA: Ei, nu-i chiar aşa. Eu nu pot să uit că taică-său cînd eram mică şi chiar adolescentă, îmi cumpăra în fiecare an palton iarna, sandale vara, că el mi-a plătit şcoala...
PETRE: Dar nu te-a dat ca pe fie-su la liceu.
FLORICA: Nu. M-a dat la o şcoală profesională, nici nu puteam să pretind
să cheltuiască pentru fata surorii lui cît cheltuieşte pentru propriul
lui fiu, dar mi-a avut grija. PETRE: Tatăl lui Victor a fost un negustor scîrbos şi taică-tăuun muncitor
de treabă. Nici copiii n-au ieşit la fel. L-am văzut eu de cîteva ori
pe Victor ăsta! N-a fost pe gustul meu. FLORICA: Pe el l-au stricat părinţii, l-au răsfăţat, i-au făcut toate gusturile,
dar în fond nu e un băiat rău. PETRE: De asta din '47 cînd a fost scos de Ia Externe pînă în '52 n-a găsit
de lucru. Sau n-a vrut să lucreze. Ce-a fost exact cu el? '
„ATENŢIUNE, COPII!
143
FLORICA: Cred că n-a fost primit. L-ar fi primit poate într-o muncă mai
simplă, dar nu era destul de limpede la cap, ca s-o primească el. PETRE: Şi acum s-a limpezit la cap?
FLORICA: Acum da. Să-1 vezi ce mult s-a schimbat. Răsfăţat acasă, trăit pe urmă la Paris, pe urmă la Externe, trebuie să recunoşti şi tu că nu e uşor să te schimbi.
PETRE: Nu-i uşor..De asta mă tem şi eu. Şi acum şase luni de ce a fost concediat, că lucra parcă la un Institut. Intrase.
FLORICA: N-a fost un caz special. S-au făcut restructurări. S-a desfiinţat secţia la care lucra el.
PETRE: Ceilalţi au fost trimişi în provincie. El n-a vrut?
FLORICA: Părinţii aici şi el acolo? Ce să-si păstreze lui, ce să le trimeată lor?
PETRE: Aşa mai bine au răbdat toţi şase luni. Solidaritate. E însurat? Are copii?
FLORICA: A fost însurat. Cred că s-au despărţit. In orice caz nevasta nu mai e cu el. Dragă Petre, Victor nu e un băiat rău.
PETRE: Poate că nu e rău, nu muşcă şi nu zgîrie, dar ce te faci cu tot ce a crezut o viaţă întreagă, cu toată educaţia Iui, cu sentimentul de nedreptate suferită, care coace în el? Crezi că asta nu se manifestă în nimic?
FLORICA: Cred că s-a schimbat mult. E un băiat inteligent, cu cultură,
cred. că s-a domesticit. PETRE: Tu îl cunoşti bine?
FLORICA: Bine de tot, nu. N-am crescut împreună, pentru că el era bogat şi noi săraci. Pe urmă el a fost la Paris şi eu aici. Dar aşa cum vorbeşte, cum se mărturiseşte... să-1 vezi şi tu.
PETRE: Şi dacă bag pe dracu' în fabrică?
FLORICA: Să-1 vezi şi tu. Să vorbeşti cu el.
PETRE: E o răspundere prea mare. Am eu timp să-1 descos din toate cusăturile? E el prost să se arate cum e, fără să ascundă nimic?
FLORICA: Eu te pricep, şi n-aşi vrea să te împing să faci o greşeală. Da' vezi, cînd vine taică-său la mine, bătrîn, cocoşat acum, cînd mă priveşte cu ochii plini de lacrimi şi-i tremură gura cînd vorbeşte... mi-e atît de greu.
PETRE: la-te după înduioşare, că ai să ajungi la bine.
FLORICA: Uite, cînd îl văd pe bătrîn pierdut, îmi aduc aminte că negustor-
nenegustor, cu mine a fost bun şi îi datorez ceva. PETRE: Dă-i din buzunarul tău.
FLORICA: Ştiu, e o datorie personală, n-am să pun statul să i-o plătească.
•Dar pe bătrîn îl omoară faptul că îşi vede băiatul pe drumuri,
ca un netrebnic. Şi e deştept, incontestabil, băiatul e cultivat şi vrea
să muncească. PETRE: Şi, de fapt, din ce trăiesc ei? ■
FLORICA: Vînd pe semne ce mai au, poate îi ajută foştii prieteni.
PETRE: Mai are şi foşti prieteni, care îl întreţin în. ideile lui de altădată?
FLORICA: Dacă ar avea de lucru, şi am face şi noi un efort să-1 rupem de aceşti foşti prieteni, ar fi cu totul alt om poate. Dar dacă îi închidem uşa în nas şi nici nu ne ostenim să stăm de vorbă cu el... Şi aşa or fi făcînd şi alţii...Aşa că tocmai noi îl readucem la foştii lui prieteni. Poate că e în adevăr o capacitate, şi se pierde. Are acum 40 de ani. Un om care e în plină putere.
FTRE: Ei, o să vie acum şi o să vedem şi noi capacitatea.
144
LUCIA DEMETRIUS
FLORICA: Răsfăţul de acasă 1-a nenorocit la începutul vieţii.
PETRE: Uite, de asta nu vreau eu să răsfăţăm copiii.
FLORICA: Dar poate...uite, aici Maria avea dreptate, poate că noi nici nu
le arătăm cît îi iubim. , PETRE: Nici nu trebuie să le arăţi. Să-1 iubeşti, să-i dai tot ce-i trebuie, sa
iasă om, să ştie de cînd se naşte ce înseamnă disciplina şi să fie cinstit. FLORICA. (Şovăind): Şi dacă... cum spunea Maria..-.el are nevoie de mai
multă căldură? PETRE: Ca să se moleşească. Eu... Nu, iar eu ! (Pauză). FLORICA: Abia aştept să citesc pedagogie, abia aştept. Eu îi cresc după
părerile tale, te ascult, dar dacă după pedagogie tu greşeşti? PETRE  (Rîde): De cinci ani mă ameninţi cu pedagogia aceea a ta. O să
mai treacă cincisprezece, o să mărităm fata, şi atunci o să înveţi şi
tu să-ti creşti nepoţii. FLORICA: Unde s-a  dus Minut? PETRE: La bunică-sa.
FLORICA (încet): Tu vezi, numai la ea se simte el bine. Şi eu n-am de loc vreme să văd de copiii mei. Am prea mult de învăţat. Cînd am să am examenul de stat şi altă muncă...
PETRE: O să fii şi mai ocupată.
FLORICA Dar o să fac, în sfîrşit, o muncă... o muncă... (Sună telefonul)
PETRE: Alio! Inginerul Oprescu ! Noroc! Ei, ce s-aude? Ei, taci! Felicitările mele! (Floricăi): I s-a aprobat proiectul şi prototipul la comisia de la Minister. (Tare): Ia spune, spune frate! Cum? Da, da, ei bravo! Să trăieşti. Cînd? Imediat? Dar care e fabrica aia care îl poate pune imediat în lucru?... Glumeşti? Nu glumeşti? Cum?... Te întreb cum?... Păi trebuie un atelier nou, maşini, oameni... He-liei! Ar suplimenta Ministerul? Şi cînd, cînd? Peste noapte?... Visuri. Cine?... „Drum Nou"? Pardon, eşti al nostru!... Pricep. Pricep, dar nu se poate pune în practică mai tîrziu?... Ei nu, nu... Acum?... Cu materialul din magazii? Da, ar fi o idee. .. Nu mă îndeamnă inima? Pe mine? Să fabricăm ce nu s-a mai fabricat încă în. ţară? Eu sînt primul, eu aşi face orice... Să vedem ce spune sindicatul... Ei, ei, aşa îţi închipui dumneata, că eu pot tot!... Bine, atunci mîine la 7 dimineaţa eşti Ia fabrică. Să trăieşti şi te felicit încă odată. Să trăieşti! (închide telefonul, se plimbă prin odaie, frămîntat, zîmbind).
FLORICA: Ce e, Petre? A fost aprobat prototipul de motor electric de 5 kw. amperi pentru agricultură al lui Oprescu?
PETRE: Da, şi Ministerul e dispus să suplimenteze o fabrică ca să-1 pună în practică întîi în mic, experimental. „Drum Nou" s-a şi oferit să înceapă.
FLORICA: Bine, dar Oprescu e al vostru.
PETRE: O fi al nostru, dar pentru treaba asta trece la „Drum Nou". FLORICA: La voi şi-a făcut primele experienţe, voi l-aţi ajutat... PETRE: Dar dacă nu putem să-i punem acum la îndemînă un atelier, e
foarte bine că l-am ajutat pînă acum şi foarte rău că nu-1 mai putem
ajuta mai departe. FLORICA: Spui că Ministerul dă un fond special!
PETRE: Pentru maşini, pentru material, şi o cotă de material în plus, spune Oprescu. Dar n-avem spaţiu... (Se învîrteşle prin odaie): Dar dacă... dacă începem imediat să construim, acum, cînd intrăm în primăvară? Material de construcţie avem. Şi ce mai material!
FLORICA: Atunci... ce mai aştepţi?
„ATENŢIUNE, COPII !"
145
pETRE: Mă gîndesc... Şi nu vreau să cuprind repede prea mult. In fond, şi „Drum Nou" poate face aceste motoare de 5 kw. tot atît de bine... Esenţialul e să le facă cineva. Să nu bag fabrica într-un vîrtej prea mare pentru ea... Ne-am întins destul.. Hei... ce zici? Putem cuprinde?
FLORICA: Asta ştii tu mai bine, Petrică. Deşi... eu cred că tu dacă te-ai apuca, n-ai lăsa lucrul la jumătate. Dacă vrei tu, poţi orice.
PETRE: De ce să-1 facă alţii şi nu noi? De ce „Drum Nou" şi nu „Flacăra Roşie"? Noi n-avem oameni buni? Noi nu sîntem în stare? Să facem o fabrică şi mai mare, şi mai cuprinzătoare... Eu simt că pot, simt că pot! Şi femeile alea voiau să prăpădesc materialul de construcţie pentru cămin! Cînd pot să fabric motorul electric pentru agricultură;, auzi! Ştii tu ce nevoie e de asemenea motoare? Am. şi lucrători buni. Fabrica asta are să fie dintre primele din ţară, mă auzi? (Soneria)
FLORICA: Ăsta e Victor.'
PETRE: Cine? Victor? Care Victor?
FLORICA: Vărul meu, Victor.
PETRE: Aha, vămi tău, Victor. Spune-i că am plecat. FLORICA: Nu se poate, Petre, adineauri i-am spus că îl aştepţi. (Iese) PETRE: Dracu' să-1 ia ! (Se învîrteşte zbuciumat prin odaie). (Intră Florica cu Victor).
VICTOR (E îmbrăcat simplu, cu oarecare ostentaţie. Tot ce face şi spune e marcat de o mare simplitate şi sinceritate făcute): Bună ziua, Petre. Cred că numai de mine nu-ţi ardea.
PETRE: Nu-i. nimic. Spune, spune... adică poftim, stai jos.  Ce mai faci?
VICTOR: Prost, Petre., Mă întrebi scurt, răspund, scurt. (Zîmbeşte): Nici măcar nu. pot spune că trag păcatele strămoşilor, pentru că noi (arată spre Florica) n-am avut strămoşi. Aşa cum n-ai nici dumneata. (Rîde) Cine poate spune: strămoşul meu, sobarul Nicolae, sau dulgherul Tănase? Aşa ceva nu există.
PETRE (Care e lot timpul nervos): Ai avut în schimb părinţi.
VICTOR (îl priveşte în ochi): Da. Am avut şi m-au iubit. Şi nu mă lepăd de oi.
FLORICA: Ce face moş Alexandru?
VICTOR: Bolnav. El are reumatism la inimă şi mama ulcer la stomac.
(Un gest descurajat) Să nu mai vorbim! PETRE (Drept la el): De ce tc-au concediat de la Institut? VICTOR (Neintimidat, dar fără să-l înfrunte): Au. desfiinţat serviciul Ia
care lucram eu, unii au trecut la bibliotecă, alţii în provincie. N-am
putut pleca în provincie. PETRE (Nervos): Din ce trăieşti?
VICTOR (Calm): Vînd. Cînd. îmi ajunge cuţitul la os. Ştii că oamenii care au avut odată, tot mai au cîte ceva. Cine spune altfel, minte. Ceva de vînzare tot mai e prin casă. Dar de ce să ajung aici? Pot munci. Aşi munci orice.
PETRE (îl priveşte adînc, cu gîndul: „Uite ce sincer e. Ce fel de om o /i"?)
Adevărat . E păcat. VICTOR: Florica mă cunoaşte. Sînt corect. Funciarmente. PETRE: Ce-i aia „funciarmente"?
VICTOR: Adică în a dineul meu, din naştere vreau să spun, sînt un echilibrat.
FLORICA: Cam ce te-ai gîndi tu, Victore, să-i ceri lui Petre?
10 — Viaţa Romînească
146
LUCIA DEMETRIUS
VICTOR: Aşi putea lucra la birou...
PETRE: Nu, la birou nu te iau. Nici nu sînt locuri, şi chiar dacă ar fi, nu bag acolo un burghez, fiu de negustor şi fost în diplomaţia veche.
VICTOR: Cum crezi. Nu mă cunoşti, ne-am văzut de cîteva ori, ai tot dreptul.
PETRE: Bei? VICTOR: Nu.- Rar.
PETRE: Ştii să conduci un automobil? Trebuie să fi avut automobilul
dumitale. VICTOR (întunecat): Ştiu.
PETRE: Am un loc de şofer. Te trec la creşă. Ai să duci copiii. Treabă de
răspundere. La prima greşeală sau beţie eşti concediat. VICTOR: Altceva mai bun n-ai pentru mine? PETRE: N-am.
VICTOR: Bine. Trebuie să trec un examen nou. Carnetul meu vechi s-a
perimat de mult. FLORICA: Sînt examene acum? VICTOR: Nu ştiu, cred. Am să mă interesez.
PETRE: Dacă se poate urgenta într-un fel,spune-ne, să ne ocupăm de treaba
asta. Avem urgent nevoie de şofer. FLORICA (Şovăind, cu ochii la Petre): Poate că acolo... trebuie o taxă... VICTOR (Elegant): Nu  e o problemă. Cine a avut ce vinde pentru a-şi
tîrî zilele, mai are şi pentru a deveni un om.
(Soneria). PETRE (Iese să deschidă): Altul! VICTOR: E cam... dur, bărbatul tău! FLORICA: E dur, dar e om bun.
VICTOR : Mie mi-a plăcut... e ... autentic.   (Intră Petre şi Mihuţ) MIHUŢ (Intră ca beat, se reazămă în fund de birou).
PETRE: Ei, te-ai săturat de bunică-ta atît de repede, de-ai venit acasă?
(Mihuţ tace). FLORICA: Ce face bunica? E mai bine?
(Mihut tace). FLORICA: Ce face bunica.' E mai bine?
{Mihuţ tace)
PETRE: Ce ai îngheţat acolo ca un somnambul? Ce face mama?
MIHUT (îl priveşte lung, ca un străin, apoi cugîtul uscat): Bunica a murit!
PETRE (Sare în sus): Ce? Cînd? Mama a murit?
MIHUŢ: Nu ştiu cînd. Am găsit-o moartă. (Greu): Mîna îi era încă caldă. PETRE: Şi eu n-am văzut-o, n-am văzut-o de două săptămâni! Mă duc! (Iese în goană).
FLORICA: Stai, stai că vin şi eu. Mă duc să-mi iau haina,. (Iese şi ea) Petre!   Dragă Petre!
MIHUŢ (L-a văzut în prima clipă pe Victor, apoi a uitat de el. Se plimbă prin odaie încet, ca un om care se socoteşte singur. Se opreşte iar, vorbeşte în gol, plin de durere).   Bunica a murit!... (Pauză)
VICTOR (Iese din colţul lui, se apropie, foarte cald): Dragul meu !• Copilul meu ! Hai să stăm aici, amîndoi. (II trage pe canapea, îl cuprinde cu braţul. Mihuţ se lasă, apoi. îşi reazămă capul de umărul lui Victor şi începe să plîngâ cu un copil ce e). Oamenii bătrîni mor şi noi creştem, ne facem mari, dar nu-iuităm. Din cînd în cînd îi visăm, şi atunci e aşa de bine, e ca şi cum ei n-ar fiplecat niciodată. Vin să ne mîngîie.
Cortina
„ATENŢIUNE, COPII!"
147
ACTUL II
O încăpere mare, luminoasă: cancelaria creşei-câmin. Două birouri: unul ţn centru si altul lateral. 0 carto tec ă, o bibliotecă, pe jos covor. Pe pereţi freşle 'in culori limpezi şi vesele care reprezintă scene cu copii şi animale. Uşă în dreapta, care dă spre stradă; uşă în stînga, spre curte, uşă în fund spre creşă. E după masă.
jy[ARÎA: Azi ce-a mai vrut? (Din curte se aude un cor de copii.) OLGA: Altă comedie: băiatului ei nu-i   fac bine   macaroanele cu nuci. Răguşeşte.
]\/[ARlA (Care scrie ceva, fără să ridice capul): A cîntat aseară la Operă şi
era răguşit? OLGA: Cine? Nelu? Pe semne.
MARIA (Ridică fruntea): Tu ai băgat de seamă că, în adevăr, cînd mănîncă
nuci răguşeşte? Să nu aibă copilul o sensibilitate specială la gîtlej? OLGA: Da de unde! A ţipat ieri ca un besmetic, abia 1-a potolit Rădiţa, şi
pe semne că a răguşit puţin. Are şi el nervii lui, ca mămica. MARIA: O s-o iau eu odată puţin la trei pe madam Prisăcaru asta, sase
mai domolească. Ce fel de dactilografă o fi în fabrică? Toţcu nervi
şi pretenţii?
OLGA: Madam Prisăcaru e imposibilă şi în fabrică. Dar se pare că e o bună
dactilografă. MARIA: Directorul n-a telefonat azi? OLGA: Nu.
MARIA (Se ridică): Ei, hai în creşă.
OLGA (Se ridică şi ea): Trebuie să dau şi cearceafuri curate... (Se sprijină,
i-a venit ameţeală, nu mai poate continua). MARIA (Se repede):  Ce-i cu tine? Stai jos. (Ia un pahar de pe masă) Bea. OLGA: Mi-a trecut. Primăvara asta... Totdeauna... Primăvara... M,AR-iA: Eşti foarte anemică, asta e, şi nici nu vrei să mănînci ca oamenii. OLGA: Primăvara nici nu pot mînca.
MARIA: Ţine-te bine, că pînă în iunie, cînd pleci cu copiii, mai e. Am să
rog doctorul să te vadă şi pe tine mîine. OLGA: Nu e nevoie. Nu e nevoie de loc. Mă cunosc eu. Să mergem. (Ies
amîndouă).
(In odaie intră tiptil Tinel şi Coca, cu un urs mare în braţe). TINEL: Să ne zucăm aici.
COCA: Hai să ne zucăm. De-a ce? (Se aşează amîndoi fos, în faţa biroului central).
TINEL: Eu sînt şefu' de echipă şi tu eşti tata. COCA: Nu, eu sînt şefu' de echipă şi tu eşti tata. TINEL: Nu vleau aşa. Tu eşti tata.
COCA: Ştii ce? El (arătă ursul) e şefu' de echipă şi eu sînt tata şi tu eşti tata.
TINEL: Tata meu sau tata tău? COCA: Eu sînt tata meu şi tu eşti tata tău. TINEL: Bine. Şi eu am luat dlapelu. COCA: Şi eu am luat dlapelu.
TINEL: Nu se poate, că nu e decît un dlapel. Eu l-am luat întîi. COCA: Atunci eu. am fost decolat.
TINEL: Bine, tu ai fost decolat. Asta e mai bine decît dlapelu? COCA: (Nu prea ştie): E...e la fel.
TINEL: Să mergem amîndoi la şefu' de echipă. „Tovalăşe şef, eu am luat dlapelul".
IO
148
LUCIA DEMETRIUS
COCA: „Şi eu am fost decolat", Si şeful de echipă ne dă bomboane. TINEL: Nu. Ne dă vin.
COCA (Pe gînduri): Mie îmi plac bomboanele. Nu-mi place vinu'. TINEL (Cu dispreţ): Tu eşti femeie!
(Intră Maria şi Olga) MĂRIA: Mie cheltuiala asta de zahăr mi-era suspectă şi altă dată.,,
(Se opreşte,îi vede pe cei de pe covor)  Ce căutaţi voi aici? Toată lumea
în curte la soare şi voi aici? OLGA: Hai, afară, şi iute!  în zbor!
COCA (O rupe din loc şi dă din mîini ca din nişte aripi): în sbol! în sbol!
TINEL (Ar vrea să mai stea): E cald afală. Aici e lăcoale.
OLGA: Şi ce-i dacă e cald? Foarte bine. Astă iarnă plîngeai că e „flig". Ce
esti tu să stai la umbră? Gîndac de pivniţă? TINEL (Serios): Nu. MARIA: Atunci, afară cu tine! TINEL (Grav): Tlebuie? MARIA: Trebuie!
TINEL: Mă duc. (Iese. De la uşă se întoarce repede, ia şi ursul de pe covor.) Şefu' de echipă! (Fuge cu jucăria).
MĂRIA: Cum e şeful aşa e şi echipa! Eu mă duc laSfatul popular. Dacă mă cheamă directorul, îi spui că mîine neapărat trebuie să-1 văd. De altfel are să mă cheme el, i-am lăsat la fabrică un ultimatum. (îşi scoate halatul, îşi pune o haină uşoară, îşi ia servieta şi pleacă) La revedere. Cred că peste un ceas mă întorc.
OLGA (Stă puţin singură cu capul în mîini) (Se duce la fereastră, se întoarce la birou. E preocupată şi tristă). (Intră Victor)
VICTOR (Intră oficial, scoate cascheta. E îmbrăcat ca un şofer obişnuit, dar foarte curat şi cu oarecare stil): Am adus făina.Trei saci. (încet) Eşti singură aici?
OLGA: Da.
VICTOR (Trece uşor pe lîngă ea şi-i petrece mîna prin păr): Ce faci tu? OLGA (îl priveşte cu tristeţe si încredere): Prost, Victor. Ai fost? VICTOR (Mohorît): Am fost. OLGA: Si ce-a spus? VICTOR: E un ticălos.
OLGA (Dezolată): Ei, cum aşa? Spuneai că aţi fost prieteni buni, că ai încredere în el...
VICTOR: Se schimbă oamenii. Nu ştii de unde se ivesc azi atîtea lichele. Vezi,pentru că viaţa e grea pentru atît de mulţi, iese adevăratul caracter din om la lumină. Atîtea decepţii am avut în ultimul timp...
OLGA (Nerăbdătoare): Şi ce ţi-a spus? Cum a rămas?
VICTOR: Intri a protestat şi s-a jurat că nu mai face el treburi de astea. Că e principial împotriva lor, că azi Ie consideră şi el crime şi apoi că e primejdios, că poate fi pedepsit cu ani de închisoare, că alt medic pe care îl cunoaşte el a intrat de curînd Ia ocnă pentru o chestiune similară...
OLGA: Bine, că e greu, se ştie, dar tu eşti sigur că el nu mai face aşa ceva de loc?
VICTOR: Asta e, aici stă mîrşăvia omului. Intîi mi-a propus să ceri o autorizaţie de la un spital şi atunci face şi el intervenţia chirurgicală.
OLGA: Cum să obţin autorizaţia? Pe ce motiv? Să se afle, să ştie toată lumea, să se afle aici, să afle directorul? Nu se poate.
„ATENŢIUNE, COPII!
149
VICTOR: Ştiu că nu se poate. I-am spus şi lui. Şi abia atunci a ieşit adevărul la lumină: face încă şi acum asemenea operaţii, cum să nu, dar pentru 2000 lei. Cum îi dai 2000 lei, nu-i mai e frică de puşcărie, nu mai e un om moral, nu se mai teme nici de dumnezeu nici de oameni.
OLGA (Dezolată): De unde să luăm noi 2000 ele lei? Din salariul meu? Din al tău?
VICTOR (Ridică trist din umeri): l-am spus că nu putem. A rămas neînduplecat. Uite cum se încurajează ipocrizia, specula şi crima! OLGA: Cine le încurajează?
VICTOR: Stiu eu? Viaţa pe care o ducem azi, legile care sînt prea aspre şi silesc omul să caute o ieşire, fie şi în cinste sau mai ales în necinste.
OLGA: Legile! Ce sînt vinovate legile? Ele se fac tocmai ca să devină oamenii cinstiţi. (Se aşează sfîrsită): Iar mi-e rău. (Pauză): Azi mi-e nesuferit de rău. Dacă prietenul ăsta al tău e şmecher şi azi, înseamnă că ,a fost şi ieri, şi totdeauna. Că nu s-a schimbat. (îşi şterge fruntea).
VICTOR (Vine precaut şi o mingîie pe frunte. E foarte cald, fără să-i simţi falsitatea) : Olguţa! Nu fi amărîtă! Trebuie să găsim o soluţie!
OLGA: Bine, dar cînd? Vremea trece. Din ce în ce mi-e mai greu şi are să fie mai greu de intervenit. Azi iar mi-a fost rău în faţa Măriei. Cu. perspicacitatea ei, are să priceapă.
VICTOR (La fereastră): Prietenul meu, mi-e şi ruşine să-i mai spun prieten, javra asta de medic, cînd i-am spus că n-avem bani, m-a sfătuit să ne împrumutăm. (Cu un zîmbet amar): Auzi, să ne împrumutăm ca să-i dăm banii deodată, cînd ar fi putut propune să-i plătim lui în rate.
OLGA: De unde să ne împrumutăm? Spune?
VICTOR (Şovăind, prudent): Eu ţi-am spus... ce-am putea face. OLGA: De'Ia Florica? Niciodată. VICTOR: De ce?
OLGA: Mi-e ruşine. De Florica n-am fost niciodată atît de legată ca de nenea Petre. El a fost prieten cu tata, el m-a angajat aici.
VICTOR: Ei, şi. pe ea o cunoşti de cînd erai copil aproape.
OLGA: O cunosc, dar ea e rece, e... nu ştiu cum e, dar n-am simţit-o niciodată aproape ca pe nenea Petre.
VICTOR: Nu e rece. E niţel indiferentă, mai mult în aparenţă, cam molîie dar de fapt o sentimentală şi destul de încăpăţînată. Cînd vrea ceva, vrea!
OLGA: Oricum o fi, cum să-i cer ei bani pentru aşa ceva şi încă să-i mai cer să păstreze şi taina faţă de nenea Petre?
VICTOR: Să căutăm o minciună, să născocim ceva, să-i spui că-ţi trebuie bani pentru altceva.
OLGA: Pentru ce? Şi eu nu ştiu să mint. Mi-e greu, îmi atîrnă minciuna ca o piatră de moară pe piept, mă dau de gol.
VICTOR (Grav): Olguţo dragă, acum eşti în stare să faci un lucru mult mai grav, să ucizi un copil, chiar pe copilul tău, pentru că trebuie, pentru că n-ai încotro, şi ţi se pare, punînd în cumpănă, că o minciună e mai grea! Fii logică! N-ai decît, ca să-ţi fie mai uşor, să n-o minţi, dar să-i ceri să-i ascundă ea lui Petre adevărul.
OLGA   (îşi acoperă faţa cu mîinile): Ce să fac? Ce să fac?
VICTOR (Vinovat): Dacă n-aşi fi fost atîta vreme sugrumat de sărăcie, dacă n-aşi fi fost atît de înglodat de nevoi, aşi fi fost divorţat de mult. Dacă aşi fi bănuit cel puţin că am să te întîlnesc, poate m-aşi fi zbătut din timp. Acum divorţul e scump, trebuie să mai aşteptăm.
OLGA: Ştiu, ştiu,cu nu te învinovăţesc pe tine. (întinde mîna spre el) Cel
150
LUCIA DEMETRIUS
puţin bine că te am. (Victor îi strînge mîna): Mă simt înstrăinată de nenea Petre, de Maria, pentru că ascund o taină faţă de ei. Bine că te am pe tine.
VICTOR: îţi dai seama cît de total sînt al tău, cu toate gîndurile, cu toate
sentimentele mele? OLGA: Cu toată poezia şi frumuseţea din tine.
VICTOR: Toată dragostea pe care am avut-o pînă azi pentru natură, pentru oameni, pentru artă, s-a adunat şi proiectat, ca un far, asupra ta, Tu eşti azi şi peisagiu!, şi dreptatea, şi puritatea iubită, tu eşti pri. măvara şi bunătatea mea. Te văd, şi sînt bun.
OLGA: Eşti totdeauna bun. Sub ochii tăi toate se prefac, devin frumoase. De asta îţi par frumoasă şi eu.
VICTOR: „Celei mai dragi, celei mai frumoase —Celei ce sufletul de luminămi-1 umple"... cum spune poetul francez.
OLGA: Mai spune! ce bine că te am!
VICTOR: Şi pentru că mă ai, pentru că ai încredere în mine, pentru că te
iubesc, lasă-mă să descurc eu treaba asta. OLGA: Fără Florica.
VICTOR (Stăruitor, catifelat): Numai prin Florica. N-avem pe altcineva.
Cine mai poate avea azi bani din foştii mei prieteni? Numai Florica OLGA (Cu disperare): Şi ce să-i spunem?
VICTOR (Caută): Bunăoară...  că ai găsit ceva de ocazie de cumpărat,
ceva ce-ţi lipsea____
OLGA: Atît de scump? Şi pe urmă o să fie firesc să-i arăt ce am cumpărat
ca să se bucure că nu m-a ajutat degeaba. VICTOR: Că ai ceva la plămîni şi-ţi trebuie auromicină.
(Se aud copiii cîntînd) OLGA:   Iţi închipui tu ce-ar fi să creadă ea că am ceva la plămîni? Ar
afla nenea Petre, m-ar duce la medici ...Nu, e o prostie. Nu... nu...
(Pauză, şovăind): Victor, dar de ce nu-i ceri tu banii ăştia ca pentru
tine?
VICTOR (Surprins) (îşi revine repede): S-ar putea şi asta... dar... pentru
ce? Ce să inventez? OLGA: Pentru maică-ta, de pildă, pentru boala ei. Şi să-i plăteşti pe urmă
în rate din salariu. VICTOR: Din salariul meu? (Vedecă cuvîntul i-a scăpat): Sigur,aşa aşi face. OLGA: Din salariile noastre, dar ea n-are să ştie.
VICTOR (Dulce): Ce copil! Al nostru, al meu, e tot una. Numai să nu se apuce să-mi dea şi ea banii în rate. Să nu-mi spuie: N-ai nevoie de toţi deodată. Sau: s-o trimitem la dispensar şi să-i obţinem medicamente pe cale legală, ca mamă de sindicalist!
OLGA (Izbucneşte): Atunci să-i spun mai bine adevărul lui nenea Petre, mi-e mai uşor.
VICTOR: Ţi-e mai uşor? Numai să se uite la tine cu ochii lui puternici, şi ai să mori de ruşine. Cu toate că, dumnezeu mi-e martor, nu-i nici o ruşine aici. Chiar pentru căsătoria noastră ea va trebui cucerită mai întîi, nu-ţi dai seama? Crezi că Petre o să se înduplece atît de repede?
OLGA: Nu, n-am să pot să-i spun. Ai dreptate.
VICTOR: Trebuie să vorbeşti cu Florica.
OLGA  (Mirată): Bine, dar tu eşti mult mai aproape de ea decît mine. VICTOR: Credeam că chestiunea tratată între femei... Cum vrei... In orice
caz, să nu-i spui directorului nimic. El e în stare să facă un scandal
nemaipomenit. Mă dă afară şi....
„ATENŢIUNE, COPII!"
151
OLGA: Nu, lui nu trebuie să-i spunem.
VICTOR (Simplu): Atunci vorbeşte cu ea la telefon.
OLGA (Speriată): Acum?
VICTOR (Zîmbind): Acum! — Cere-i o întîlnire. Spune-i că e ceva urgent. OLGA: Dar... nu m-am hotărît.
VICTOR: Ei, atunci mai amină o lună, două, pînă cînd ai să te hotărăşti. OLGA (Parcă ar cere ajutor): Victore!
VICTOR (Cald): Draga mea, fetiţa mea! — Nu-ţi pierde firea. Fii cuminte, hai, telefonează-i. (O duce de mînă la celălalt birou, pe care e telefonul).
OLGA (Face maşinal numărul, apoi se opreşte speriată): Şi dacă dau. cumva peste nenea Petre?
VICTOR: Ei, îi spui bună ziua, îl întrebi de ce n-are grijă de creşă, de ce singura lui grijă e s-o întrebe din cînd în cînd pe Maria la telefon dacă n-am făcut eu nici o prostie, şi aşa mai departe. (Rîde): Ce stai cu receptorul la ureche, că ai închis.
OLGA (Face din nou humărul): Alio! Casa tovarăşului Damian?Florica? Bună ziua, Olga. (Tremură): Nu,chiar cu dumneata aşi fi vrut să vorbesc. Nu la telefon, între patru ochi. (Rîde slab) Nu în şase, ci în patru ochi. Nu... poate e mai bine să vin eu... da, bine. La revedere... (închide receptorul) Trece ea acum pe aici, pentru că iese în oraş. Aici nu se poate vorbi! N-o să fim singure.
VICTOR: N-avea grijă, că Maria e destul de discretă. Dacă vede că ai ceva de vorbit cu „directoarea", iese din odaie.
OLGA; O, doamne, doamne! Spune, cum să încep să-i vorbesc?
(Aceiaşi, Mihuţ)
MIHUŢ  (Mohorît): Bună ziua. (Cînd îl vede pe Victor, se înseninează)
Bună ziua! OLGA: Ce faci Mihuţ? Ai venit să ne vezi? MIHUŢ: Am venit... Tovarăşa Maria nu-i aici? OLGA: Trebuie să vină. Aşteapt-o, dacă vrei. (Intră în creşă). VICTOR (Cald): Stai jos, Mihuţ, nu te-am văzut de trei zile. îmi lipseai.
Mi-era dor de tine. Ai tras chiulul vreunei ore de sport? Cum de ai
liber?
MIHUŢ: Avem două ore de antrenament la rugby şi am fugit.
VICTOR: Ai renunţat să-ţi dezvolţi inteligenţa picioarelor?
MIHUŢ: O, nu mai pot să sufăr sportul.   Niciodată n-am fost prea bun
sportiv, dar acum mi-e aproape scîrbă de el. VICTOR: Eu ţi-am spus părerea mea: abrutizează. Iţi mută mintea în căl-
cîie, în pumni. MIHUŢ: Da. Mi-am dat seama.
VICTOR (Drăguţ): Şi aici, pe mine mă căutai? Aici, la cămin? Nu-i bine. Doar ştii unde stau.
MIHUŢ: Dar voiam să te văd acum____
VICTOR: S-a întîmplat ceva?
MIHUŢ (Şovăie): Nu...adică...nu... nimic. Am venit... aşa. Dar n-am vrut să spun că te caut pe tine. Ştii, tata îmi cercetează atît de mult prietenii, cînd dă peste ei.... In general, el crede că n-ar trebui să am prieteni, să stau şi să învăţ. Dar eu nici nu mai am, afară de tine.
VICTOR (înţelegător): Ei, ce vrei, taică-tu ar vrea atît de mult să ştie carte serioasă, să nu fie atît de incult cît e, încît visează să împlineşti tu tot ce n-a putut el.
MIHUŢ: E foarte incult tata? Ştie foarte multe lucruri. Şi citeşte...
152 LUCIA DEMETRIUS 7
VICTOR (Zîmbeşte, ca şi cum ar fi stingherit): In sfîrşit... E un om activ asta i se cere azi.
MIHUŢ   (Pe gînduri): Spuneai într-o zi că oamenii inculţi la conducere,
duc ţara de rîpă. Nu? VICTOR  (Uşor): In general... Sigur, nu e un avantaj ca ţara să fie condusă
de oameni care nu cunosc filozofie, nu ştiu limbi occidentale. Din
fericire taică-tău se ocupă deocamdată de fabrica lui. Dacă ar ajunge
ministru însă.... MIHUŢ: Atunci ar fi rău?
VICTOR: S-ar putea să fie şi rău. Probabil. Dar poate, spre norocul lui, că n-o să ajungă.
MIHUŢ (Convins): Da, ar fi un noroc. Şi mama atîta ar vrea să-1 vadă ministru.
VICTOR (Ride): O! Maică-ta! Ştii, ea mi-e rudă, aşa că pot vorbi de ea fără să măsfiesc. Pe taică-tău aşa cum e, îngust, aspru, îl respect. Dar Florica mă amuză, pe cinstea mea.
MIHUŢ (II doare dar vrea să audă mai departe): De ce? Cum te amuză?
VICTOR: Tu crezi că ea învaţă, ca să ştie? Ca să cuprindă lumea cu mintea ei şi să aibă satisfacţiile mari ale omului cultivat? Ea învaţă ca să parvină! Atît! învaţă ca să ajungă la nu ştiu ce post mare.
MIHUŢ (Jignii): Nu-i adevărat. Mamei îi. place să înveţe! Mama are o pasiune, mama pricepe ce citeşte! Nu-i adevărat. Dacă mama învaţă, nu-i bine. Dacă tata e incult, e rău. Atunci cum e bine, după tine?
VICTOR.: E bine să fii autentic, pricepi? Dacă ai poftă de cultură, să te cultivi, dar să nu întrebuinţezi cultura cum întrebuinţează actorii fardul, ca să fie mai frumoşi. Vezi o pocitură că se machiază şi devine pe scenă frumoasa Cleopatra. E o minciună la mijloc. Sînt oameni care se cultivă, ca să-i vadă alţii că sînt frumoşi, adică cultivaţi. Ei, cultura nu e grimă.
MIHUŢ: Bine, dar dacă o ai, o ai. Nu.minţi că o ai.
VICTOR: Dar minţi cînd spui că te interesează ea, şi nu postul la care vrei
să ajungi prin ea. MIHUŢ: Dar mama putea să fie director în Minister şi n-a vrut. Putea să
fie orice, activă cum e, şi s-a rugat s-o lase să înveţe. Ea vrea să ştie,
nu să parvină!
VICTOR: Tu nu vezi că maică-ta, din pricina învăţăturii, nu-şi mai iubeşte copiii, nu se mai ocupă de ei?
MIHUŢ (Încăpăţînat): Eu sînt la şcoală şi Lilica are tetă. Mama e bună pentru, altceva !
VICTOR: Poate că ai dreptate. (Pauză): Şi teta asta e o dovadă de îmbur-ghezire.
MIHUŢ: De ce? O creşte bine.
VICTOR: Şi aici ar putea creşte bine. Ei spun că fetiţa e debilă, de asta o ţin acasă. De fapt vor să vadă vecinii şi cunoştinţele că au guvernantă ca boierii.
MIHUŢ  (Nu mai ştie ce să răspundă. Pauză): Eu plec. VICTOR: Unde? Mai stai puţin, plecăm împreună. MIHUŢ: Lasă, mă duc singur.
VICTOR: Tocmai am dat astăzi peste nişte poezii foarte frumoase ale unui
poet mort acum patru ani. Voiam să ţi le spun. MIHUŢ (Atent):   Un poet cunoscut?
VICTOR (Zîmbeşte amar): Nu. Nici nu se putea. Scria versuri prea bune, adevărată poezie, poezie pură. înţelegi? N-a mai publicat din 1946.
„ATENŢIUNE, COPII !';
153
Nu-1 interesa. In el clocoteau dureri metafizice. Ascultă: „Mi-e sufletul ulcerat, mi-e sufletul lepros.
Mă strigă în noaptea de plumb glasuri de sus, glasuri de jos.
Numele meu flutură pe buzele vîntului.
îl aud strigat din miezul pămîntului.
Vreau să mă smulg din noaptea de plumb, să
scap, să fug.
Să dau foc universului şi să ard pe marele-i rug." MIHUŢ (In admiraţie): Ce frumos! Mai spune odată! VICTOR: Ţi-o spun acum, cînd mergem să ne plimbăm. MIHUŢ: Ştii, mi se pare că am scris-o eu, aşa seamănă cu mine. VICTOR (Cu ton de îmbărbătare facilă): Ei, . Mihuţ!  Ce-i asta? Sursum
Corda! Ce-i cu tine? Să am eu vîrsta ta,  aş mînca jăratic ca un
zmeu.
MIHUŢ: Pentru ce? Mi-e viaţa grea.
VICTOR: Eşti absurd. Azi eşti parcă mai amărît decît oricînd. Ce ţi s-a întîmplat?
MIHUŢ (Se vede că minte): Nimic. Spune, şi poetul ăsta murea de foame? VICTOR (întunecai):  Da. S-a excomunicat singur din lumea celor care
cunosc (ironic) gustul fericirii, şi bea ca să uite. MIHUŢ: De ce n-a făcut altceva, ca să trăiască?
VICTOR (Cu un zîmbet amar): Un poet? Ai despre poeţi păreri moştenite de la taică-tău. Munca e o justificare numai pentru cei care n-au scînteia divină. Munca e un balast, dar asta n-o ştii tu. Chiar poezia, dacă trebuie muncită, îşi pierde frumuseţea. Poetul o un trîntor de geniu.
MIHUŢ: Atunci n-ar fi dreptate pe lume, unii să muncească şi alţii nu. VICTOR: Dreptatea nu e una singură. MIHUŢ (Nu înţelege bine): Cum?
VICTOR: Vreau să spun că dreptatea e tot atît de variabilă ca adevărul,
ca principiile pe care se construieşte o societate. MIHUŢ: Şi nimic nu e adevărat?
VICTOR: Nimic, sau poate toate sînt adevărate pe rînd. MIHUŢ: Pe rînd? Atunci, adevărat, adevărat, nu e nimic? VICTOR: Umbli după lucrul. în sine, prietene?
MIHUŢ (Trist): Nu stiu ce e aia. (Brusc): Tu crezi în dumnezeu? VICTOR (Rîde): Din'prudenţă. Ca Pascal.
MIHUŢ (Nervos): Mă zăpăceşti cu atîtea lucruri, mă zăpăceşti. De ce nu vorbeşti aşa cum te întreb eu, ca să pricep ceva? Mai bine mă duc.
VICTOR: Mihuţ! Nu te supăra ca un copil. Tu ştii bine că ţi-ai găsit un frate mai mare, care vrea să te ajute să pricepi mii de lucruri. (II mîngîie pe cap, îi aşează gulerul cămăşii): Uite cît eşti de ciufulit, de mototolit! Ai alergat, de te-ai încălzit aşa? Te-ai jucat cu băieţii, ca un. copil prost?
MIHUŢ: Nu!... Am fugit pînă aici.
VICTOR: Stai jos. Ştii, dacă am avea acum amîndoi timp, dar nu aşa, un. ceas, un ceas şi jumătate, ci două-trei zile, am pleca undeva, unde să fie o pădure mare, cu umbră verde şi fluidă, o poiană şi un fir de izvor. Să stăm acolo, să ascultăm copacii şi mierlele, să spunem versuri, şi noaptea să ascultăm tăcerea aceea mare şi umedă.
MIHUŢ (Fermecat): S-ar putea! Parcă dacă tata ar vrea, nu s-ar putea odată?
154
LUCIA DEMETRIUS
VICTOR: Şi totuşi, pentru noi doi, nu se poate. De ce să rnai vorbim?
Ai lost vreodată într-o pădure mare, un codru adevărat? MIHUŢ: Am fost, dar cu tabăra. N-am fost cu un prieten, aşa ca să fim numai
noi doi. Am avut odată un prieten bun. Dar acum nu ne mai potrivim.
El a rămas întîiul la baschet, e premiant, e întîiul şi la marxism.
Dar odată, cînd i-am spus versurile, ştii, pe care le ştiu de la tine,
n-a priceput nimic şi a rîs de ele. Şi atunci mi-am dat seama ce mult
ne deosebim.
VICTOR: Aţi evoluat deosebit. Ar trebui să-1 creşti şi pe el, să-1 ajuţi.
Tu vezi atîtea lucruri mai clar. MIHUŢ (Pe gînduri): Eram bine şi cu profesorul de romînă. Spunea că
am compoziţii bune, că am talent. Acum nu-i mai plac. (Ridică din
umeri) Spune că am pierdut ceva. Sinceritatea, zice el. VICTOR: Petroşeanu? îl ştiu. N-are nici un fel de cultură clasică. Clădeşte
pe nisip.
MIHUŢ: Nu te mai am decît pe tine.
VICTOR (îl îmbrăţişează viguros): Vezi, cu toate că ne despart atîţia ani, şi eu mă simt foarte bine cu tine. Poate pentru că eşti atît de deştept şi de sensibil. Eşti cu totul excepţional. Nu semeni cu nimeni.
MIHUŢ (Lasă ochii în jos şi se topeşte de plăcere): Ei, nu semăn... VICTOR   (Se uită la ceas): Nu trebuie să te duci acasă? Nu pleci? MIHUŢ (Dezamăgit): Nu spuneai că vii cu mine să ne plimbăm? VICTOR: Să nu ajungi prea tîrziu acasă. MIHUŢ (Crunt): Nu mă grăbesc.
VICTOR (Şovăind): Bine, atunci să ieşim puţin, pînă la ora la care e nevoie de mine aici. (Amârît): Şi n-am nici un ban, am fi intrat undeva...
MI HUT: Am eu ceva.
VICTOR: Ţi-a dat tata?
MIHUŢ (Cu ochii în jos): Mi-a dat. (Se uită pe fereastră): Vine mama! Ce caută aici?
VICTOR (Rîde): Nu pe tine, n-avea grijă. Haidem în grădină. (Ies prin stînga ).
FLORICA (Intră prin dreapta, priveşte în odaia goală, înaintează spre uşa
care dă spre creşă): Nu e nimeni?... Olga, Olguţa! (Prin uşa deschisă
se aude larma copiilor): Olga! OLGA (Intră în odaie. E foarte emoţionată): Bună ziua, Florica. Să nu te
superi, aveai poate de lucru şi eu... FLORICA: Am învăţat pînă la cinci şi acum tot trebuia să ies în oraş.
(Se aşează) Spune, dragă. OLGA: Eu... aşi fi vrut să te rog... (Tace) FLORICA: Da, spune. OLGA: Aşi fi vrut.... dar nu mai vreau.
FLORICA: Ce-i cu tine? Nu m-ai chemat doar ca să nu mai vrei. OLGA: Nu te supăra că te-am deranjat degeaba... nu te supăra pe mine.... FLORICA: îmi pare rău, Olguţa, dacă ar fi fost vorba de Petre, probabil
că i-ai fi" spus ce aveai de spus. Am să-1 rog pe el să treacă pe
aici. (Vrea să se ridice). OLGA (Repede): Nu, să nu-1 rogi. Nu e vorba de nimic serios, era un fleac...
şi e mai bine să nu vă supăr.
„ATENŢIUNE, COPII !
155
FLORICA: De ce te simţi tu mai aproape de Petre decît de mine? Doar totdeauna mi-ai fost dragă şi cred că nici eu nu m-am purtat ca o străină.
OLGA: Florico, te rog, nu e vorba de asta! Uite, acum te-am jignit. Crede-mă, dedata asta bunăoară, era un lucru pe care mai bucuros ţi l-aşi spune dumitale decît lui nenea Petre...
FLORICA: Atunci spune-1.
OLGA (Caută o scăpare, se uită în jurul ei, e năucă): Nu l-ai găsit aici pe
Victor? ' FLORICA: Pe Victor Simionescu? Nu. OLGA:   Era adineauri aici.
FLORICA:  Odaia era goală. (Lovită de o idee): Dar ce-i cu el? A făcut
vreo prostie aici şi i-e frică să mi-o spuie? Te-a pus pe tine? OLGA: Nu... nu...
FLORICA: Are vreo legătură cu ceea ce vroiai să-mi spui tu?
OLGA '(Se rupe din loc): Să-1 caut. (Aleargă la uşa creşei, se întoarce dîndu-şi
seama că  nu poate ji acolo, se duce la uşa grădinii) Tovarăşe Victor!
Tovarăşe Victor! (Spre odaie) Nu cred să fi plecat! (Aceleaşi, Victor) VICTOR: Bună ziua, Florico. FLORICA: Bună ziua. Ce faci? VICTOR (Amabil): Bine, bine. FLORICA: S-a întîmplat ceva?
VICTOR   (Se uită la Olga): Ai pus-o la curent cu., cu ceva? OLGA (Stins): încă nu.
VICTOR (întîi îi vine greu, apoi încruntat, cu tonul lui de simplitate si sinceritate pe care îl îmbracă imediat ca pe o mînuşă): Florica, noi doi   ne iubim.
FLORICA (Duce mîna la gură, ca să oprească o exclamaţie de mirare neplăcută).
VICTOR:  Nu te mira, nu exclama, lasă-mă să vorbesc. Ne iubim, asta e
simplu, omenesc, frumos. Ea are să aibă un copil... FLORICA (Repede): Ia-o de nevastă. VICTOR: Sînt însurat.
FLORICA: Nu te-ai despărţit încă, neghiobule? Parcă eraţi despărţiţi. VICTOR: Despărţiţi, dar nu divorţaţi. FLORICA: Să divorţezi numaidecît.
VICTOR: Cîtde numaidecît? Asta durează, costă bani. în vremea astacese face Olga?
FLORICA: Cum ai îndrăznit, cînd te ştiai însurat? Om bătrîn, om în care am avut încredere... Pe ce lume te pomeneşti? Crezi că şi azi oricine îşi poate face de cap?
VICTOR: Cred că şi azi oamenii se mai iubesc încă.
FLORICA: Dacă o iubeşti, trebuie să-ţi limpezeşti mai întîi   situaţia şi
pe urmă să stăm de vorbă. OLGA: Mai încet, vă rog mai încet!
FLORICA: Şi tu, eşti iresponsabilă? Eşti năucă? Cum te iubeşte Petre, ce crede el despre tine! Şi tu... îţi pierzi capul pentru... detracatul ăsta?
VICTOR: Detracat? Ai recomandat bărbatului tău să ia în serviciul fabricii un detracat?
156
LUCIA DEMETRIUS
FLORICA: Nu te cunoşteam bine.
VICTOR (Blînd, ironic): Cum recomanzi dumneata, tovarăşă Florica, un om pe care nu-1 cunoşti bine, într-un post de încredere, într-o instituţie de stat?
FLORICA (Se zăpăceşte puţin): Nu e prea tîrziu nici acum ca eu să spun
să fii concediat. OLGA: Şi să se afle tot? Şi el să rămînă pe drumuri?
VICTOR (Cumpătat): Nu te grăbi, Florico. Un om care face o greşeală de acest fel, nu e un detracat. E poate puţin slab. Amîndoi am fost slabi. Şi eu, şi Olga.
FLORICA: Cînd are să afle Petre! El, care simte că răspunde în faţa conştiinţei lui pentru Olga.
OLGA: Să nu afle nenea Petre, să nu afle!
VICTOR : Nici eu nu cred că ar fi prielnic să afle directorul. Ştii, mă gîndesc întîi la situaţia ta. El ar interpreta lucrurile şi mai aspru, şi mai pripit decît tine. Şi pe tine te-ar învinovăţi întîi. Ţi-ai crea o situaţie imposibilă.
FLORICA: Atunci de m-aţi chemat? Nu ca să-1 pregătesc? Ce vreţi să vă
fac cu? Pot eu să te divorţez în trei zile? VICTOR: Nu. Nu e vorba de asta. Asta e o problemă de viitor. Sînt alte
lucruri mai urgente. (Pauză). FLORICA   (îi priveşte pe rînd): Care? Vreţi să... A, nu! La asta să nu mă
luaţi părtaşă. E un lucru oprit, urît, şi oprit prin. lege.  N-o să vă
ajut să călcaţi legile. ' VICTOR: E mai uşor, pentru că nu există lege scrisă, să bagi în slujbă un
detracat şi să înduri osînda bărbatului pentru asta! Are să se afle
în fabrică, ce are să spună lumea despre Petre, care m-a angajat?
E şi numele lui Petre aici. FLORICA: Mă şantajezi? (Spre el, cu o energie neaşteptată): Ai de gînd să-1
şantajezi pe Petre? OLGA (Face ochii mari): Victore!
VICTOR: Eu? Faptele Iui! (Rîde ca de o glumă): V-aţi prins. Adineauri,
detracat, acum şantăjist. Eşti în stare să crezi orice despre mine. FLORICA: Iţi arde de glumă într-o asemenea împrejurare? VICTOR: Am vrut să te fac să-ţi vii în fire. Nu-mi arde de glumă, nu. Fetiţa
asta trebuie salvată de ruşine şi pe urmă, la timp, eu voi divorţa şi
vom încerca să ne creăm împreună o situaţie. FLORICA: Să vedem dacă Petre va găsi şi aşa, fără să ştie nimic, că eşti
un bărbat potrivit pentru ea. VICTOR: Glumeşti? Dar ce e Petre? un tiran din Siracuza? Azi fetele, ca să
se mărite la 22 ani, îşi. consultă foştii tutori? FLORICA: Cred că şi pe Olga are s-o intereseze părerea lui Petre într-o
chestiune de viaţă ca asta. VICTOR (Uşor): N-a dat dovezi în acest sens pînă acum. OLGA (Se înfurie): Victore!   N-am vorbit pînă. acum cu nenea Petre,
pentru că situaţia ta era aşa. Dar mă gîndisem... eram  sigură... că
atunci cînd ai să descurci tu tot şi eu. am să-i spun, are să te cunoască...
şi are să te iubească, să te aprecieze. FLORICA: O să vedem noi cum o să  decurgă lucrurile. în orice caz, ca să
te asiguri de aprecierea lui Petre, ai debutat frumos. VICTOR (Stăpîneşte un zîrnbet): De ce? El nu trebuie să afle acum. De ce
să-i facem o supărare atît de mare? FLORICA:  Şi atunci?
„ATENŢIUNE, COPII!"
157
VICTOR (Scurt): Ne trebuie 2000 lei, pe care o să ţi-i restituim treptat...
din salariile noastre. FLORICA: Nu vă dau bani pentru aşa ceva şi nu vreau ca Olga s-o facă. OLGA (Capătă glas): Florico, te rog! Mi-e ruşine de Maria, mi-e ruşine de
nenea Petre, mi-e ruşine şi de dumneata, dar Victor a avut curajul
să-ţi spunem. S-a bizuit pe sensibilitatea dumitale, pe inima dumi-
tale...
FLORICA: De ce să nu-1 naşti? El să înceapă divorţul, să-1 grăbim şi să vă purtaţi ca nişte oameni care simt răspunderea faptelor lor.
VICTOR: De ce? Uite, să-ţi spun eu adevărul, pentru că mă sileşti s-o fac. Olghii n-am vrut să-i spun, vroiam s-o cruţ. Pentru că medicul mi-a spus că Olga nu poate naşte normal, că e primejdios pentru ea, că poate muri. De asta.
OLGA (Uluită): Care medic ţi-a spus?
VICTOR (Apăsat): Cel care te-a văzut ieri.
OLGA (Şi mai nedumerită): Care m-a văzut pe mine?
VICTOR (Stăruitor): Medicul la care am fost amîndoi ieri. Aşa că, dragă Florica, pentru mine nu se pune numai problema ruşinii, ca pentru Olga, eu nu mă tem de Petre al tău ca ea şi ca tine, eu răspund de faptele mele, pentru că nu sînt un detracat, cum credeai adineauri. Eu mă gîndesc numai la Olga.
FLORICA: De ce n-ai spus aşa de la început?
VICTOR: Nu vroiam să ştie Olga şi să se sperie. A trebuit s-o spun în faţa
ei, pentru că m-ai constrîns. Ce e, nu mă crezi? FLORICA (Se uită cînd la unul, cînd la celălalt): Dacă eaşa... OLGA (Pleacă ochii, e pierdută).
VICTOR: Şi atunci, cînd lucrul tot trebuie făcut, pentru că altfel se prăpădeşte şi fata asta, de ce să mai afle şi Petre, să afle şi altă lume, înainte de a ne putea cununa? Ce-ar spune lumea în fabrică despre director? Mi-e greu să ştiu că e bîrfit din pricina mea, a ta, în situaţia lui ascendentă de azi...
FLORICA (Uscat): Nu te îngriji atîta pentru noi. (Către Olga) Bine. Dacă e aşa... In orice caz, după ce te linişteşti, trebuie să vorbiţi cu Petre. Trebuie să ştim părerea lui. (Se ridică) Cînd vă trebuie banii?
VICTOR: Nu trebuie să întîrziem. Se poate întîmpla o nenorocire dacă e prea tîrziu.
FLORICA: E o sumă enormă. Nici eu n-o am toată, dar am să iau... am s-o am mîine. Treci mîine pe la noi, Victore. (Se ridică, apoi se opreşte) Cel puţin e un doctor bun? îl cunoşti?
VICTOR: Foarte bun. Un specialist.
FLORICA: Mai există asemenea specialişti?
VICTOR: De ce te miri? Cîte odată avortul c legalizat. Altădată, ca în cazul nostru, s-ar cuveni să fie.
FLORICA: S-ar cuveni! La revedere şi... ai grijă de Olga. (fese).
VICTOR (O conduce afară, se întoarce la Olga care stă la masă, cu capul în mîini, o mîngîie): Ei, Olguţo! Nu. eşti veselă? Acum toate s-au aranjat! Ce faci? Plîngi? Tocmai acum cînd ai scăpat de grijă?
OLGA (Se ridică, se fereşte de mîngîier ea lui): Lasă... (Traversează scena) Ce-ai spus? Ce spuneai?
VICTOR   (Rîde blajin): Cum voiai s-o determinăm?
OLGA: De ce ai minţit aşa? Ce doctor m-a văzut pe mine ieri? N-am fost
pînă acum la nici un doctor. VICTOR (Lîngă ea,  întinde mîna s-o dezmierde iar, Olga se fereşte uşor):
158
LUCIA DEMETRIUS
Dacă celelalte lucruri s-au dovedit ineficace, nu trebuia să găsesc
ceva? N-am găsit bine? OLGA: Trebuia s-o hotărîm, nu s-o minţim. Nu,nu vreau să mint. Şi cum ai
găsit aşa de repede minciuna? VICTOR: Cînd iubeşti, te armezi şi cu minciuni la nevoie, ca să-ţi aperi
dragostea. Tu poate că nu iubeşti destul, dacă nu înţelegi încă. OLGA (Se depărtează iar de el, se uită pe fereastră, se gîndeşte): Şi cum i-ai
vorbit despre nenea Petre, despre renumele lui, despre răspunderea ei!
(îl priveşte făţiş) Parcă făceai un şantaj, parcă o obligai să ne dea
banii ăştia, pentru că te-a recomandat aici. VICTOR (Rîde limpede şi ridică din umeri): Ce prostie! Eu n-am făcut o
crimă şi ea n-a recomandat un ticălos. într-o zi ai să vezi tu singură
că Petre are să mă aprecieze şi o să mă ridice foarte sus. O să ne creeze
o situaţie. OLGA: Crezi?
VICTOR: O să fim doar şi rude! (Rîde) Dacă tu eşti un fel de fată a lui, eu am să-i fiu ginere! Să vedem dacă o să mai vrea atunci ca ginerele lui să fie şofer... Dacă o să-i mai convină domnului Petre Damian, care e un parvenit. Şi Florica, n-avea grijă, are să aibă şi ea tot interesul...
OLGA (îl priveşte rece,  caută să-l înţeleagă): Vorbeşti aşa... ca şi cum...
(Pricepe, se turbură adînc, caută o pricină să iasă, se uită la ceas)
Trebuie să le dau masa de seară. VICTOR: Tu? Nu e acolo Tinca? OLGA: Ba da, dar eu supraveghez.
VICTOR: Acum am să ies puţin în oraş, nCv întorc să duc copiii şi diseară trec pe la tine, să vorbim despre felul cum vom proceda. Vezi ce uşor a mers?
OLGA (Amar): Foarte uşor. Nu veni diseară. (Intră în creşă).
VICTOR: Olga! (întinde braţele în urma ei, apoi ridică din umeri, ca omul
convins că toatesevor aranja. Aprinde liniştit o ţigară şi iese în grădiniţă.
Telefonul sună lung, apoi tace. Victor se întoarce cu Mihuţ) Mergem,
flăcăule?
MIHUŢ: Ce-a  căutat  mama aici?
VICTOR: Nu prea ştiu, a căutat-o pe Maria şi pentru că ea nu era, a stat la o şuetă cu Olga şi cu mine. Să nu-i spui lui taică-tău că ai văzut-o. Vrea, mi se pare, că-i facă o surpriză împreună cu Maria.
MIHUŢ: Cum o să-i spun, dacă m-am ascuns? Eu nu le spun cînd te văd pe tine.
VICTOR: Treaba ta. Tu îi cunoşti mai bine. Ce-i cu tine? Iar nu ţi-s boii acasă? Cît ai stat în chioşc, ţi-ai adus aminte că ţi s-au înecat corăbiile?
MIHUŢ (Crunt): Să ştii tu că mi s-au înecat!
VICTOR: Am văzut de cînd ai venit azi. Care corăbii?
MIHUT: E ceva foarte grav. Cred că am rămas repetent.
VICTOR:  S-au   dat  mediile finale?
MIHUŢ: încă nu, dar a răsuflat ceva de Ia cancelarie.
VICTOR (Pegînduri): Asta e rău! Taică-tu are să fie furios.
MIHUŢ: O, asta ştie el foarte bine, să se înfurie!
VICTOR: De mîngîiat nu ştie să te mîngîie nici odată, clar de certat... Pentru el eşti şi imbecil şi secătură. Ştii Mihuţ, se spune cîte odată despre unii părinţi buni că nu şi-au meritat copiii răi. La voi parcă e invers, tu meritai altfel de părinţi. Trebuie să-i educi tu pe ei.
„ATENŢIUNE, COPII!"
159
MIHUŢ: Nu ştiu ce meritam, dar ştiu că sînt foarte nenorocit.
VICTOR: Nu sînt nici răi, nici proşti, dar tu ai fi trebuit să trăieşti în libertate, în altă atmosferă. Ai o fire de poet, de independent. Ţi-ar trebui o dragoste.
MIHUŢ (Se fîstîceşte, se ruşinează): Ei, lasă... Eu nu... eu...
VICTOR (Insistent): E vîrsta la care trebuie să te maturizezi prin iubire, prin femeie.
MIHUŢ (Turburat): Lasă,că mă maturizez eu şi aşa (Pauză) Mă chinuiesc gîndurile. Tu crezi că tata mă iubeşte?
VICTOR: Da, cert. Dar n-are timp. Nici nu ştie cum şi nici nu te preţuieşte. Ei vorbesc atîta de om, de preţul omului, dar cînd îl au lîngă el, îl strivesc. Asta e al lor, una spun si alta fac.
MIHUŢ: Cine spun şi fac...?
VICTOR: In sfîrşit, lasă... Cam aşa fac comuniştii. MIHUŢ (îndurerat): Aşa fac toţi comuniştii?
VICTOR (Oftează): Aşa fac toţi. Poate odată, peste ani de zile... Vezi, ei persecută pe oricine e mai delicat, mai cultivat decît ei. E destul să fi născut burghez.
MIHUŢ: Nu-i aşa! Tu nu lucrezi?
VICTOR: Ce? Sînt şofer. Asta-i meserie pentru mine?
MIHUŢ: Se tem de acte de sabotaj. Burghezii sînt doar duşmani !
VICTOR (Rîde amar): Duşmani ! Ai învăţat lecţia ca un papagal. Eu sînt un duşman? Aşi putea face acte de sabotaj? Cînd în sufletul meu se oglindeşte cerul şi se schimbă în poezie? Eu îi urăsc? Atunci de ce te iubesc pe tine, copilul lor?
MIHUŢ (Pleacă fruntea): Lucrurile... nu sînt totdeauna aşa... nu toţi oamenii...
VICTOR: Nu toţi .'Nu, oamenii sînt ciudaţi, complicaţi sau de o simplitate brutală. Şi una şi alta sînt dăunătoare fericirii omului.
MIHUŢ: Dar nu vreau, nu vreau aşa ! Eu credeam... eu credeam ... de ce e aşa? Nu se poate altfel?
VICTOR: Haide, haide ! Invaţă-te să vezi lumea cum e, nu cum ai vrea tu să fie. (îi trece braţul p este umeri, îl îndrumă spre uşă, ies).
CATRINA: Bună seara (în mi/locul odăii): Ori am venit prea de vreme. (Se duce la uşa dinspre creşă, o întredeschide, se aud glasuri de copii, se uită puţin şi închide) Mănîncă. (Seaşeazâ pe un fotoliu) Uite aşa, Catrino, şi ia şi o gazetă ! (întinde mîna spre bir ou). (Pe uşa dinspre stradă intră Maria).
MARIA: Bună seara, tovarăşă Ponor. (Seuită la ceas): Cam de vreme, cam de vreme. Trebuie să aştepţi puţin.
CATRINA: Vai de sufletul meu, tovarăşă Maria. Aleargă aici s-o iei pe Coca, aleargă la ailaltă creşă s-o iei pe Zoica, dă fuga la cei de sus, să-1 iei pe Andrei. Că nu-s adunaţi la un loc şi eu mă fac avion, lăcustă, drac, să-i aduc pe toţi seara. Barem cînd sînt în tura de după masă, mi-i aduce pe fiecare altă mamă şi ei m-aşteaptă acasă.
MARIA: Ce să-i faci? Cînd vom mări cresa, au să fie toti aici.
CATRINA: Da' cînd?
MARIA: Abia la anul, cred. Ai început divorţul? (îşi clasează hîrtiile). CATRINA: început. Cît era să-1 mai aştept să se întoarcă cu copilul ălei-lalte în braţe? Şi crezi dumneata... că iese pensia aia pentru copii? MARIA: Trebuie să iasă.
CATRINA: Şi parcă dacă-i spune Iui să mi-o dea, el o dă ! MARIA: I se opreşte din leafă.
160
LUCIA DEMETRIUS
CATRINA: Oho ! A naibii lege i Atunci să te ţii: vine chenzina, plăteşte Gheorghiţă ! Ţi-a plăcut să faci trei copii, ţi-a plăcut urîta din Focşani cu care ai mai făcut unu, speteşte-te băiete!
MARIA: Tovarăşă Ponor, prea te gîndeşti mult la Gheorghiţă al dumitale şi la urîta lui. Eşti femeie tînără, te divorţezi acum, să te văd şi eu că pui ochii pe altul, că pune şi el ochii pe dumneata, şi faci o casă nouă.
CATRINA: Cu trei copii? Care dracu' e prostu' ăla să mă ia pe mine? MARIA: Trei copii, în trei creşe. Nu-i aşa de mare greutate. Dă-1 la naiba
pe Gheorghiţă, pînă la bătrîneţe ai să te gîndeşti la el? CATRINA (Se frămîntâ, parcă vrea să spună ceva): Păi s*a' vezi... numai
dumitale îţi spun, că am încredere ca în mama... Nu că ai fi bătrîna,
vai de mine, că nu eşti. (In taină): Umblă după mine un văduv de
la strung. Unu' cu un copil şi el. MARIA: Ei?
CATRINA: Da' mă tem c-o fi greu... MARIA: Pentru că are şi el un copil?
CATRINA: Da'de unde, ce mi-e trei, ce mi-e patru. Şi e şi drăguţ, cîrnu' ăla
de copil, de ţi se lipeşte ele inimă. MARIA: Atunci, ce-i? Foarte bine că are şi el un copil, el caută mamă la
al lui, dumneata tată la ai dumitale, vă potriviţi. CATRINA: Da. MARIA: Poate nu-ţi place el.
CATRINA (Izbucneşte): Păi tocmai că-mi place, bătu-l-ar pacostea. De aia mi-e frică. Că-i frumos şi ochios şi-i un zăplan cît uşa, şi cînd se pune odată pe rîs răsună casa de parcă trage cu tunu'la 23 august.
MxARIA: Şi nu-i bine că-i frumos?
CATRINA: M-am ars odată cu Gheorghiţă, care e o cadra nu altceva, dacă şi pe ăsta mi-1 suflă vreo rablă, vreo ştirbă, sau chiar una mai frumoasă decît mine, că se găsesc berechet? Eu nu sînt aşa, vreo mîndreţe de femeie, că mă vezi.
MARIA: Crezi că toţi bărbaţii sînt aşa de slabi şi neserioşi ca Gheorghiţă al dumitale? Nu sînt şi oameni aşezaţi între tovarăşii noştri? Destui!
CATRINA: Eu m-am jurat, cînd s-a dus Gheorghiţă, că la om frumos nu mă mai uit cît oi fi şi-oi trăi. Şi uite că şi acum mă topesc după unu' ca statuia aia din parc, de la lac. Aia numai cu o drăcie, o învelitoare pe aici pe la şale, să mă ierţi.
MAU IA (Rîde cu hohote): Ai noroc, după ce că întîlncşti asemenea bărbat să te mai şi iubească, să mai şi vrea să te ia de nevastă. (Serioasă): Spune mai bine dacă e un om cinstit, cumsecade, muncitor?
CATRINA (Cu un deget în sus): Fruntaş în producţie.
MARIA: Pe la cadre, prin atelier, ce se spune despre el?
CATRINA: Că-i un om şi jumătate. Da'vezi dumneata, tovarăşă Maria,una ebărbatul la muncă şi cu tovarăşii lui, şi alta e acasă, cu muierea. Poate să fio şi cu ea bun ca pîinea caldă, da' tot să-i fugă ochii după altoie. Şi după ochi îi fug într-o zi. şi picioarele, trăzni-ar ciracii pe toţi!
MARIA (Rîde cu hohote): Ei, concluzia, concluzia mi-a plăcut . CATRINA: Şi cred că ar iubi copiii mei. Să vezi cum se joacă cu ei. Cînd
începe, nu se mai satură. Uită şi de mine. Şi asta îmi place ! Zău că
uită de mine, bătu-l-ar norocu' ! MARIA: Mi se pare că pe dumneata te-a bătut norocul cu un bărbat ca ăsta. CATRINA: N-ai copii, nu?
„ATENŢIUNE, COPII!
161
MARIA: Am avut un băiat, a murit în război. Avea 19 ani.
CATRINA (Emoţionată): N-am ştiut... (Cu joc): Arde-i-ar focu' pe fascişti!
Da' bărbat ai, că nu te-am auzit? MARIA: Am, al doilea. Primul a murit. Bărbatul meu e în provincie, are
de lucru acolo deocamdată. CATRINA (Bănuitoare şi neliniştită):   Şi nu te temi? Stai aşa, liniştită?
De cînd a plecat? MARIA: De şase luni. CATRINA: Te-ai dus pe la el? MARIA: Nu. A mai venit el pe ia Bucureşti.
CATRINA: Şi nu te-ai dus acolo, să vezi unde trăieşte, între cine se învîr-
teşte, unde-i aleargă ochii? MARIA (Amuzată): Nu. Eu sînt liniştită. Am încredere în el. CATRINA: încredere? înniciunu'! Cu femeia lui nici unu'nu-i breaz. Ptiu! MARIA (Rîde iar): Fugi de aici, că nu-i cunoşti. Nu sînt toţi ca Gheor-
ghiţă.
CATRINA: Or fi şi mai ai dracului ca el. (Rîde şi ea). (Aceleaşi, Petre Da-mian).
PETRE: Bună ziua ! Ce-i hazul ăsta aici?
MARIA (Se ridică şi-l înlîmpină): Ei, tovarăşul director! Ce cinste şi ce minune ! (Pi strînge mîna): Poate de zece ori te-am căutat la telefon şi de trei ori la fabrică şi n-am dat de tine.
PETRE: Tocmai de asta, fiindcă am făcu t-o de oaie, am venit eu aici. Te rog să mă'crezi, îţi dau cuvîntul meu că mi-a fost cu neputinţă. De cînd am intrat în horă cu construcţia atelierelor noi şi cu toate gri-jele astea, nu mai am o clipă.
MARIA: Atunci o clipă ai şi stat aici. Te pomeneşti că te duci.
PETRE: Stau şi pînă la miezul nopţii. Am venit să-mi faci capul calendar. Stau aici ca un miel.
MARIA: O cunoşti pe tovarăşa Ponor?
CATRINA: Auzi vorbă?
PETRE: Ne cunoaştem bine noi (îi strînge mîna).
MARIA: Uite, acum, peste un sfert de oră pleacă copiii acasă, şi slăm şi
noi de vorbă. Ia fumează şi stai colea. PETRE (Ia o ţigară, se aşează): Ce mai faci, tovarăşă Catrina? De ce rî-
deaţi aşa de tare cînd am intrat eu? MARIA: Uite, tovarăşa Cartina ponegrea bărbaţii şi eu îi apăram. PETRE: Vai de capul meu ! Cu asemenea apărător!
MARIA: Păi nu era vorba despre directori, ci despre bărbaţi în general.
CATRINA (Bănuitoare): Cum, şi tovarăşul director...? Ţi-am spus cu că orii îl de serios ar fi el, altfel, bărbatu' e tot bărbat.
MARIA (Rîde): Nu, nu, vai de mine! Alte chestiuni am eu cu el, de spuneam că nu-i apăr pe directori. Chestii de serviciu.
PETRE: O să facă odată cu mine judecata Iui Solcmon, o să mă taieîn două, să dea jumătate la creşă, şi jumătate la fabrică.
CATRINA: 0 fi ştiind ea de ce, că e femeie căpoasă.
PETRE: Bine am nimerit între voi două! Nu puteam să viu mai tîrziu? Naiba m-a pus.
CATRINA: Ceasu'rău, tovarăşe director. Crezi că eu n-o s-o ajut cînd o fi să te taie? Că am un copil aici, şi unul la creşa Sfatului şi altul sus, la Crucea Roşie, şi seara mă deşăl pe drumuri să-i adun!
PETRE (Măriei): De ce nu i-1 duce cu maşina?
11 — Viaţa Romînească .
162
LUCIA DEMETRIUS
MARIA: Cu maşina sînt duşi cei din Pantelimon, Ăştia, ai căror părinţi stau aproape, sînt luaţi de părinţi. Şi pDiitru ea n-ar fi o soluţie, tot mii are de luat doi din alte părţi.
CATRINA: Cînd măreşti creşa, tovarăşe director?
PETRE: Lăsaţi-mă oameni  buni, să isprăvesc cu fabrica şi pe urmă.
(Aceiaşi, Iosif Preda şi Zinca Preda). IOSIF: Noioc, bună seara.
ZINCA: Uite şi tovarăşul director. Bună seara. PETRE: Bună seara, tovarăşi. Tot împreună? MARIA: Turturelele, i-am botezat noi.
IOSIF: Păi dacă ieşim de la lucru amîndoi şi tot acasă mergem amîndoi,
de ce să nu trec3in împreună după băiat? PETRE: Ei, acum sînteţi mulţumiţi, o sănătos băiatul? IOSIF: Numai să-1 vezi. ZINCA: Numai să-1 vezi. IOSIF: E ca un curcan. ZINCA: Ce curcan? E ca un purcel!
CATRINA.: Na! Parcă vor să-1 mănînce. (Mîndră): Ai mei nu sînt cine ştie
ce graşi, da' arată bine. IOSIF: Şi numai aici s-a făcut aşa, înainte credeam că-1 prăpădim. MARIA: Şi tovarăşul Iosif ştie să ne ajute. S-a născut pedagog. Copilul
vine   de   acasă disciplinat. ZINCA (Se uită la bărbat cu dragoste): Se pricepe, el se pricepe.
(Aceiaşi, Olga).
OLGA: Bună seara ! (Nu se uită în ochii lui Petre.) Au venit părinţii? Ii aduc acum.  (Iese repede)
PETRE (Zincăi): Am auzit minuni despre dumneata, la montaj!
IOSIF (Se uită la ea drăgăstos): E-hei! Zinca mea, nu mai e alta  ca ea!
CATRINA (Măriei încet): Uite-i, ai dracului, cum ştiu ei să se uite la muiere cînd e sită nouă!
MARIA: Sînt însuraţi de cinci ani.
CATRINA: Puii ăştia? Şi-i tino? Or fi din ăştia pe lume!
MARIA: Mulţi.
(Intră Olga cu Coca  şi Tinel).
CATRINA (îşi ia fata în braţe, o sărută zdravăn): Coca mamii, Cocă!
TINEL (Tinel aleargă la Zinca şi. Iosif): Mămică! Tătic, aşa de bine m-am zucat! Aşa de bine m-am zucat! Mai stăm!
ZINCA: Nu se poate, Tinel. Mama e obosită, tata vrea să mănînce, tovarăşele pleacă acasă (Arată spre Olga şi Maria).
TINEL: Numai odată să zucăm asta. (Cîntă): Vine vulpea la fulat Cînd în sat s-a înnoptat... şi mi plin.de pe ulmă şi eu fug.
PETRE: Mă voinicule, trebuie să te duci acasă.
TINEL (îl priveşte lung): Dacă tlebuie, tlebuie ! f/şt ia cuminte părinţii de cile o mhin ).
CATRINA (Fetiţii) Hai, spune frumos: bună seara şi mulţumesc şi mergem.
COCA: Bună seala şi. mulţumesc... şi... mîine ial vin. Ţine e, mamă? CATRINA: Ăsta e directorii' ăl mare care nu face un cămin ca lumaa, să
• fie aici şi Zoica şi Andrei. COCA (lui Petre): Tu nu fa ţi !De ce nu fa ţi .'Tu eşti lău? Nu iubeşti copiii mici?
„ATENŢ.IUNE, GOPîI !".
163
pETRE (Ride niţel încurcat, toţi ochii sînt pe el): Ba-i. iubesc, puiule. MAREA: Dar n-are timp. Cînd va avea vreme să ne iubească, ne face... COCA: Si cînd ai să ai  vleme? Iute? PETRE: Iute.
COCA: La levedele, noapte bună. (Olga îi aşază hăinuţa, ies).
pETRE (Zincăi şi lui Iosif): M-a judecat. Iacă, o femeie m-a judecat. Da' voi de ce nu mai faceţi unu? Oameni tineri !
ZINCA: Parcă noi nu vrem! Cît am vrea ! Da' uite, nu se mai întîmplă.
IOSIF: Cît am vrea ! Aud de oameni care nu vor să aibă sau le fac de petrecanie. Să-i spînzuri, auzi .'Cînd e asemenea bucurie un copil la viaţa omului !
OLGA (Şe depărtează, se duce la geam, cu spatele la ei).
PETRE: Ce v-a spus doctorul nostru?
ZINCA: La vară, să vedem. Mă trimite la Sovata.
(Aceiaşi, madam Prisăcaru). PRISĂCARU (Ţine în mîini un şal): Bună seara. Ah, tovarăşul director!
(îşi trece repede mîna prin păr): Tovarăşă Olga, băiatul meu, Nelu,
a fost sănătos azi? OLGA (Se întoarce): Da, madam Prisăcaru, sănătos .' PRISĂCARU : Aseară a tuşit niţel. MARIA: O fi înghiţit un fir de praf.
PRISĂCARU: La noi acasă nu există praf ! A, da, şi încă ceva. S-a julit
la un genunchi. OLGA: A fugit şi a căzut.
PRISĂCARU: Mi-am închipuit eu. Ei, cum s-a putut aşa ceva? Nu era
nimeni lîngă el, nu 1-a supravegheat nimeni? MARIA: Copiii fug, cad, se ridică, asta nu înseamnă nimic. Nu poţi să
închizi copilul într-o colivie. ZINCA: Şi ce-i dacă cade?
IOSIF (Rîde): Numai morţii nu fug, că nu pot. Haidem Zinco, hai, Tinel.
Bună seara. ZINCA: Bună seara, noapte bună. TINEL: Noapte bună şi salutale ! (Ies).
PRISĂCARU: Un copil care cade poate să facă apă la genunchi, tetanos, fractură, orice nenorocire. Cum, în ce împrejurare a căzut?
OLGA: îi aruncase un copil basca şi el a dat fuga să şi-o ridice. (Intră în creşă).
PRISĂCARU (îngrozită): Şi-a pus-o în cap plină de praf? Dar ce treabă
credeţi că au microbii, decît să stea în praf? MARIA: Madam Prisăcaru, ai auzit de cuveuze? PRISĂCARU: Cuveuze? E un cuvînt franţuzesc, îl ştiu, cum să nu? MARIA: Si ai văzut vreodată o cuveuză? PRfSĂCARU: Nu. Ce e asta?
MARIA: E un aparat, un fel de cutie caldă, bine căptuşită, în care cresc un timp copiii născuţi mai devreme de termen. Âi vrea să-ţi stea copilul într-o astfel de cutie? Ai fi liniştită?
PRISĂCARU (Stinsă): Vai ! De ce, e un copil anormal? E o splendoare de copil ! Tovarăşe director !
MARIA: Noi îl creştem aici după metodele de pedagogie cele mai avansate. Copilul să se joace, să cadă, să se lovească, să înveţe să se ferească singur, să se vaccineze prin oarecare microbi. Fireşte, să trăiască în curăţenie, dar nu ca un copil în spirt.
PRISĂCARU (Se înfioară): Ce metode ! Eu acasă îi flambez şi chiftelele
11*
164
LUCIA DEMETRIUS
• pe care i le dau ! Sînt foarte prevăzătoare, lertaţi-mă, intru puţin în cămin, pentru că nu sînt prea mulţumită de cum îl îmbracă la plesare (Intră în creşă).
PETRE: Halal femeie ! să fiu bărbatul ei, aşi flamba-o pe ea, să-i scot microbii din cap. Vă mănîncă sufletul, nu-i aşa?
MARIA: O caraghioasă.
PETRE: Scrie bine la maşină, dar e nesuferită. Toţi se plîng de ea. Madam
Prisăcaru ! MARIA: Si la birou îi spuneţi aşa? PETRE: Nu, v-am auzit pe voi şi mi-a plăcut !
MARIA: Poţi să-i spui uneia ca asta tovarăşă? De altfel, ea singură cînd povesteşte ceva, zice: „M-am întîlnit cu o cucoană, o cunoştinţă şi mi-a spus: Madam Prisăcaru, ce palidă eşti .'"
(Intră Madam Prisăcaru cu un copil în braţe. Copilul e atît de îmbrobodit în şalul pe care îl adusese ea, că nu se mai vede).
MARIA: Vai de mine, madam Prisăcaru, dar sîntem în mai. Ce înfofoleşti aşa copilul?
PRISĂCARU: Aseară a tuşit odată.
MARIA: ÎI nenoroceşti, îl şubrezeşti, îl faci neom. Noi ne dăm osteneala să-1 creştem bine, şi dumneata îl îmbolnăveşti.
PRISĂCARU: Eu? Eu am citit destule cărţi, eu ştiu cum trebuie să creşti un copil. Dacă ar şti toată lumea cît mine !
PETRE: Pune-1 jos că-i mare. Merge singur. Ce-1 duci ca pe un olog?
PRISĂCARU: Seara copiii sînt obosiţi (SeapropiedePetre, deschide puţin şalul în dreptul capului copilului, care pare să aibă 4—5 ani): Uite ce frumuseţe de copil ! Si e deştept, şi e precoce, de mor de frica meningitei .' (Copilului):Minunea lumii .'Geniul mamii! Frumuseţea mamii .'•
PETRE: Tot aşa să-i spui, că o să crească modest.
PRISĂCARU (Cu  dispreţ): Modeştii n-au noroc.  (Măriei):   Dacă mai
tuşeşte şi diseară, mîine îl  opresc acasă. MARIA  (îşi iese din fire): Poţi să-1 opreşti, şi de tot. Lui, căminul tot nu-i
poate ajuta la nimic. îl strici prea tare dumneata. PRISĂCARU Asta e de discutat cu cărţile mele de educaţia copilului
pe masă (Pleacăfoarte ofensată) Bonsoar ! PETRE: Aoleu, cum de ai   răbdare cu ea. MARIA: Am început să mi-o pierd. Ei, acum să  stăm liniştiţi.
(Intră Olga)
OLGA: N-a venit şoferul? Mai sînt cei pe care îi duce maşina. MARIA: Nu-i aici? (Se uită la ceas) Trebuia să fie aici. OLGA: A fost pe aici şi a plecat. Poate că s-a dus după benzină. (Iese). PETRE: Hai, judecă-mă. Stai, întîi spune-mi cum se comportă Victor ăsta? MARIA: M-ai mai întrebat tu ele cîteva ori. Nu, nu bea, e destul de exact,
conduce bine. Dar mie nu-mi place. PETRE: De ce?
MARIA: N-aşi şti să-ţi spun. E foarte civilizat, chiar disciplinat, dar mi se pare că se preface civilizat şi disciplinat. Nu ştiu cum să mă exprim... Nu-1 simt sincer... De ce ni l-ai trimes tocmai nouă la cămin?
PETRE: E un şofer bun. Ce se poate întîmpla aici? Duce copiii, aduce provizii. In fabrică, dacă în adevăr are în el rămăşiţe burgheze, ar fi fost în contact zilnic cu muncitorii şi asta nu mi-ar fi plăcut. Aici sînteţi tu şi trei, patru femei.
„ATENŢIUNE, COPII !
165
MARIA: Sînt eu,   dar nu sînt mereu şi nu sînt în toate părţile. De cînd am
intrat în Comisia de la Sfat, aici e mai mult Olga decît mine. PETRE: Olga e o fată bună. MARIA: Foarte bună. E cam bolnavă acum. PERTE: Bolnavă?
MARIA: Anemică.... ştiu eu ! Am s-o duc la doctor ! Ei, Petre, ce facem
cu căminul? PETRE: Cu construcţia?
MARIA: Sînt mai multe probleme. întîi construcţia, al. doilea colonia de
vară, al treilea om în locul meu. PERTE (Uluit): Om în locul tău? MARIA: Da, probabil că voi trece cu totul la Sfat. PETRE: Nu mi-ai spus nimica.
MARIA: Te-am căutat de atîtea ori. Ce credeai, că vroiam să văd cum arăţi de cînd te-ai băgat în istoria asta din care nu mai şti cum să ieşi?
PETRE: Nu vreau să ies, vreau s-o scot pe ea la capăt.
MARIA: Trebuie să recunoşti, că motoarele astea Ie putea face şi „Drum Nou," că le făcea mai uşor decît voi, fără să aibă nevoie de clădiri noi, şi tu te-ai băgat numai din orgoliu.
PETRE: Orgoliu pentru fabrică, nu pentru mine personal.
MARIA: Şi una şi alta.
PETRE: Nu, nu-i adevărat. Vreau să fac o fabrică  fără pereche în ţară. MARIA: Da, dar s-o faci tu, Petre Damian, şi repede, mai repede decît se poate.
PETRE: Eu, altul, dar să se facă. Şi uite, poftim, o fac eu. O să fie o fabrică
grozavă ! In sfîrşit, tu crezi că laşi creşa? MARIA: O s-o las, nu cred, ci ştiu sigur.  Dar nu plec de aici pînă nu
obţin de la tine tot ce trebuie. PETRE: Foarte bine, atunci te mai păstrăm. Am găsit mijlocul. MARIA: Nu-mi arde de glumă !Om în locul meu !
PETRE: Nu-1 am în magazia de rezerve. Am să-1 caut. Olga hu-i destul de bună?
MARIA: Ba da, înultimultimp a fost mai mult ea aici decît mine, cu răspunderea, cu tot ! Dar să vedem ce e cu sănătatea ei. Dacă în adevăr o bolnavă, trebuie trimeasă la odihnă şi găsit altcineva.
PETRE: Destul de greu. Una ca tine nu mai găsim, asta e sfînt.
MARIA: Sînt absolvenţi noi. Numai că trebuie să ne dăm osteneala să-i cunoaştem.
PETRE: Zău, te rog, fă tu treaba asta că eu n-am cînd.
MARIA: Am ştiut eu. că aşa ai să răspunzi. Am să caut. Bun. Acum, cînd ne construieşti încă două-trei încăperi?
PETRE: Mă femeie, îmi crapă capul de grijă şi răspundere. în toamnă construcţiile de la fabrică au să fie gata şi-alunei o să ne gîndim şi la asta.
MARIA: N-ai să te gîndeşti nici atunci. O să vină instalarea maşinilor şi o să începeţi producţia asta nouă, şi numai de noi n-o să-ţi ardă. Trebuie să prevezi de acum. Am auzit că aţi dărîmat un hambar. Ce faceţi cu materialul?
PETRE: Hm! Ai dreptate. Dacă nu l-am planificat pentru altceva... Mîine am să vorbesc.
MARIA: Vezi că tot eu a trebuit să aflu şi să-ţi spun? Din capul tău zburase. Ai făgăduit şi ai uitat! Numai la creşă nu te gîndeşti. Parcă n-ar fi a fabricii. Parcă viaţa copiilor noştri ar fi a şaptea roată la căruţă.
PETRE: Mîine mă interesez.
166
LUCIA DEMETRIUS
MARIA: Si ne repartizezi imediat oameni care să ne construiască. PETRE: Imediat?
MARIA: în iunie, cînd trimitem copiii Ia munte, şi aici e liber. PETRE: în iunie e cam greu. N-am terminat la fabrică. De unde vrei să iau atîţia oameni?
MARIA: Cunoşti problema asta a noastră de un an. Aveai timp să te gîndeşti  un an întreg. PETRE: Că alte gînduri n-am.
MARIA: Să-1 fi avut şi pe ăsta. Pe urmă trebuia obţinută o vilă Ia Breaza sau la Comarnic pentru copii. Mai sus nu-mi place, plouă prea mult. PETRE: Măi, a naibii, şi alţi copii cum merg? MARIA: Ai mei nu. Petre, să-mi schimbi şoferul.
PETRE (Se caută în buzunar): Chiar aveam unul Ia mine. Ăsta ce cusur are? Nu e sincer?
MARIA: La tine n-ar fi bun, dar la cămin e. Ascultă de la mine, un om care nu-i bun, nu-i bun nicăieri. Eu de la început nu l-am vrut!
PETRE: Cînd oi găsi o să vi-1 schimb. Alte lucruri sînt mai grabnice. Nu l-ai vrut de la început, pentru că nici chiar dacă ţi-aşi trimite un om din soare, pentru cămi nul tău n-ar fi bun.
MARIA: Căminul meu! Moşia mea! Palatul meu! Numai tu vorbeşti aşa de .  fabrica ta. Aici nu-i căminul meu; sînt copiii noştri.
PETRE: „Nu-i sincer"! N-o fi! A minţit vreodată? L-ai prins că fură?
MARIA: Nu.
PETRE: Nu vine beat, nu fură, nu minte, e disciplinat, spui şi tu, dar pentru cămin nu-i bun.
MARIA (Se uită la ceas): Azi întîrzie pentru prima oară, asta e drept. PETRE: Poate omul să aibă şi o pană. A vorbit vreodată ca un duşman faţă
de cineva? A dat pe faţă gînduri duşmănoase? t MARIA: Nu, dar eu le văd în ochii lui „sinceri", în tonul   lui catifelat. PETRE: Ce să fac? Ce vrei să fac? Pe ce motiv să-1 concediez, lua-l-ar dracu,
că nici eu nu-1 pot suferi. Dacă omul e corect... MARIA (Confidenţial):  Adevărat?   aşa-i că-i antipatic, fermecătorul ăsta? PETRE: Poate  numai pentru că îi ştiu biografia, îl bănuiesc... Mario, tot
mai bine e ia cămin, decît la fabrică. Ce-o să facă aici? MARIA: O să vedem noi ce-o să facă! Deocamdată e perfect. Dar mie mi se
pare că e perfect, ca să atragă atenţia, ca să fie schimbat, înaintat,
în sfîrşit văzut ce minunat e.
(Intră Olga)
OLGA: N-a venit maşina?
MARIA: încă nu. Copiii sînt nervoşi?
OLGA: Nu, dar a început să li se facă somn. Mă trudesc să-i ţin treji. PETRE: Ce faci, Olguţa? De luni de zile n-am mai stat de vorbă. MARIA: Trebuia să-1 cauţi oficial, că-1 găseai mai uşor. PETRE: Degeaba mă ţinteşti, că ea nu m-a căutat nici neoficial. Altădă-
dată venea duminica Ia masă şi ce bucurie ne făcea. MARIA: Naiba ştie ce face acum cu duminicile ei, că nici pe la mine nu mai
dă. Şi aici, atît cît mai sînt eu... OLGA (I se face rău, se ţine de scaun, dă să cadă) PETRE (Sare de pe locul lui): Ce-i cu tine?
MARIA (Se repede şi ea): Stai aici (Fa un pahar cu apă de pe birou): Bea.
A doua oară azi. OLGA: Mi-a trecut. O ameţeală... MARIA: Ce-i asta?
„ATENŢIUNE, COPII !"
167
OLGA: Primăvara!
pETRE. Primăvara ! Trebuie să fie foarte anemică sau bolnavă ! MARIA: Mîine o să te vadă doctorul, drăguţă.
PETRE: Doctorul vostru, de copii? Ba te rog să te duci cu ea la dispensarul fabricii.
OLGA: Nu e nevoie, zău că nu e nevoie. PETRE: Ba ai să te duci cu Maria la doctor.
OLGA (Se zbate): Pentru ce? Pentru o ameţeală? Cînd avem atîta de h:cru! MARIA: Le înseamnă încăpăţînarea asta de a nu merge la doctor? OLGA Dacă nu-i nevoie!
MARJA: Cum nu-i nevoie? Cînd ţi se face rău de trei, patru ori po zi, do parcă ai fi însărcinată! (A aruncat vorba fără nici un fel de aluzie). OLGA (încremeneşte şi se aşează): Nu... eu... nu... PETRE (Rămîne cu ochii aţintiţi la ea): Dar ce te-a speriat... asa? MARIA: ( e....? Olga!
OLGA: (Izbucneşte în plîns cu fata în mîini) PETRE Asta e?'
MARIA: Olga! (Pauză). De ce nu mi-ai spus?
PETRE (Brutal): De ce nu ţi-a spus? Dar de ce s-a întîmplat aşa? De ce nu fi-a măritat, ca un om cumsecade? De ce se ascunde? Ce s-a petrecut cu ca? (Către! Olga) De ce nu te măriţi? Atît te iubeşte că nu te ia? Şi la mine de ce n-ai venit să-mi spui?!
MARIA (îl dă la o parte): Hei, căpcăunule! Mai încet. (Petre se duce la fereastră.)
OLGA: Nu-1 pot... nu-1 pot lua de bărbat acum... nu e în Bucureşti... cînd
se întoarce... din misiune... PETRE (Măriei nerăbdător): ÎI cunoşti? II bănuieşti?
MARIA: Nu. (Olgăi): Noi îl cunoaştem? Nu putem face ceva să-1 aducem mai
repede în Bucureşti? OLGA: Nu.
PETRE   (Care fierbe): De ce nu s-a purtat ca un om cinstit? De ce n-a venit la mine să vorbească? Cu tine ce-a vorbit? MARIA: Ce-o mai întrebi? N-ai auzit?
PATRE: Eşti sigură? Aşa cum a început poate să fie şi mn ticălos. OLGA  (Tace, strivită)
MARIA (Ia o hotărîre): Ei, acum e prea tîrziu să-i mai scoatem sufletul. O să-1 faci şi o să-1 creştem. Gata. Cu taică-său o să stăm noi de vorbă.
OLGA: Eu... eu... n-asi fi vrut... asi fi vrut____
MARIA: Ce? PETRE: Ce voiai?
OLGA: Eu n-aşi fi vrut... pînă cînd nu mă mărit... nu voiam copilul... MARIA: Ce voiai? Să nu-1 faci? Asta voiai? Nu drăguţă, ai putut face o
prostie pentru că în ultimele două luni n-am prea fost eu aici, dar acum
s-a isprăvit. Ai Intrat în mîinile mele. OLGA: Mi-e ruşine de oameni, de toată situaţia.
PETRE: Trebuia să te gîndeşti mai mult. Mă rog, are de gînd sau nu să te ia?
OLGA (Slab): Are.
PETRE]: Atunci să-Ii trăiască şi gata.
MARIA: Şi chiar dacă n-ar lua-o, copilul tot n-are să şi-1 omoare. ( reşto copiii altora, se prăpădeşte după ci, şi e mamă ucigaşă? Se potriveşte aşa ceva? Dacă taică-săue un ticălos, mai bine fără ei. Noi femeile, într-o împrejurare ca asta, putem să ne creştem şi singure copiii. Ruşine? Sînt alte ruşini mai mari. Ruşine să-i lie lui!
168
LUCIA DEMETRIUS
OLGA (Slab): Si nu mă lăsaţi să____
PETRE: Nu.
MARIA: Nu te lăsăm! Ce înseamnă asta? Noi nu te lăsăm i După ce o să mai stăm dc trei ori de vorbă, n-o să mai vrei tu. Vrei să omori înainte de a se naşte, un copil care ar fi ca Lilica, sau ca Tinel, sau ca Dodi? Gîndeşte-te numai la Dodi, cu minutele ei grăsuţe, cu ochii ei ca două panseluţc, cu glăsciorul ei mic, şi gîndeşte-te că ai omorî-o tu!
'OLGA: Dodi e mare, un om adică, un om mic.
MARJA: Aşa are să fie şi a ta. Gîndeşte-te numai că ai omorî-o jiu acum,
ci peste un an, doi! îţi place? OLGA: Doamne, doamne! PETRE (Izbucneşte iar): Şi cine e măgarul? MAR LA: Lasă, mai tîrziu.
(Aceiaşi, Victor).
VICTOR: Bună seara. (Se uită dezolat la ceas): Am întîrziat. Am avut o pană. O întrerupere pe circuitul electric. Pînă am găsit locul...
OLGA (S-a îndreptai spre uşă de cum a intrai el): Pregătesc copiii şi deschid apoi poarta grădinii. (lese)
PETRE: Ce faci, Victore?
VICTOR: Bine, Petro, aproape bine.
PETRE: Ce o cu „aproape"?
VICTOR: Bătrînii mei, nu-i ştii? (Vrea să iasă pe uşă,  îşi aduce aminte) Da, tocmai voiam să trec pe urmă pe la voi, si să vă aduc o scrisoare. PETRE: De la cine?
VICTOR: Nu ştiu. Am fost la secretariat, la fabrică, după bonuri de benzină, şi venise asta. Au spus să ţi-o aduc, pentru că mîine e duminică şi poate e ceva urgent.
PETRE (Deschide plicul): Mihuţ? Mihuţ face corespondenţă cu mine? (Maria şi Victor îl privesc atenţi) Vai nu-1 înţeleg! Poftim! Nu ştiu turceşte! ...Repetent!... A plecat în lume! (Se uită la Maria, încremenit )
MARIA. (îi ia scrisoarea din mînă): Caută o viaţă mai bună! (Do dă înapoi)
Anunţă militia si peste două-trei zile ti-1 găseşte. PETRE (Furios): Să-1 aducă legat! MARIA: Potoleşte-te, omule.
VICTOR (Cu sfială): Petre, dă-mi voie... două cuvinte. PETRE (Uitase de el): Ce? Tu ce vrei?
VICTOR: lartă-mă că mă amestec, dar nu pot altfel. îmi aduc prea bine
aminte de adolescenţa mea sbuciumată. PETRE: Adolescenţă ca a ta! MARIA: Lasă-1 să vorbească. PETRE: Spune!
VICTOR: Nu face o greşeală ca asta, să-1 aduci cu miliţia. Vesteşte miliţia să-1 găsească şi du-te dumneata după el. Altfel, în alte condiţii trebuie ____sau, dacă n-ai timp, trimite pe cineva. Pe cineva care ştie să vorbească cu copiii.
MARIA: Are dreptate.
VICTOR (Cu mai mult curaj): Uite, ca să-ţi fac   uh serviciu, dacă crezi,
dacă vrei, mă duc eu. Eu ştiu să vorbesc cu tinerii. MARIA: Nu, am să mă duc eu.
PETRE: Da, e mai bine să nu mă duc eu, să te duci tu, Mario. (Iar uită de Victor) Crezi că-i găseşti în două-trei zile?
„ATENŢIUNE, COPII !
169
3VIARIA: O săptămînă. Unde vrei să se ascundă? Victore, du copiii că adorm
pe picioare.
(Victor iese cu regret). pETRE (Enervat): Ăsta ce se bagă?
MARIA: La început a avut dreptate. Pe urmă însă, mania lui de a fi perfect şi util. Visează el ceva, o avansare
pETRE (Izbucneşte iar): De ce-a fugit zevzecul? De ce-a rămas repetent? Cum a putut din fruntaş să ajungă repetent într-un singur an? De ce?
MARIA: De ce? Pentru că a avut un tată ca tine şi o mamă ca Florica.
PETRE: Dar cum sîntem noi? N-a avut ce-i trebuie? N-a văzut în casă oameni cinstiţi, preocupări cinstite? Ce voia ăsta pe lume?
MARIA: Adică a avut mîncare şi pat?
PETRE: Şi cărţi, şi şcoală, şi tot ce-i trebuie unui om.
MARIA: Ţii minte cînd îţi spuneam că are nevoie de dragoste? Ţii minte
cît a suferit cînd a murit bunică-sa, care îl iubea? PETRE: Şi noi îl iubim.
MARIA: Dar nu se simte. Ah, dacă aşi fi avut eu timp de el atunci cînd i-a
murit bunica!. Dar tocmai atunci am început să lucrez la Sfat. PETRE: Nu e un copil, să-1 ţii pe genunchi.
MARIA: Parcă pe Lilica mult o ţii pe genunchi? Şi pe urmă nu numai copiii au nevoie să fie ţinuţi în braţe. Ai şi tu, şi eu, şi orice om cîte odată. Măcar cu cuvîntul, dacă nu chiar cu braţele.
PETRE: Florica învaţă, are şi slujbă. Eu, la fabrică...
MARIA: Stiu. Şi el trebuie să se socotească un bărbat la 16 ani, parcă aşa spuneai.
PETRE (Luat de un gînd nou): Dar dacă face vreo prostie? Dacă se aruncă sub un tren? Dacă se înhăitează cu nişte derbedei? Dacă cade noaptea în vreo apă?
MARIA: Să nădăjduim... Copiii au destul spirit de conservare.
PETRE: Dar dobitocul ăsta e disperat, nu vezi? E disperat! Şi a mai rămas şi repetent! Ah, cum aşi cla cu el de pămînt! Ăsta e acum în stare de orice. Copilul meu, copil de muncitor! Pînă anul trecut premiant, pionier de frunte. Ce face şcoala cu ei, te întreb?
MARIA: Nu mai da vina pe şcoală, dă-o pe tine. (Pune mîna pe telefon, face numerele) Alio! Comandamentul Miliţiei Capitalei? Cu tovarăşul comandant. Bine, cu ofiţerul de serviciu. Vorbiţi aici.
PETRE: Alio, aici e tatăl... (Efoarte emoţional): Aici e directorul fabricii „Flacăra Roşie". Tovarăşe, băiatul meu... (Glasul ise laie) Băiatul meu...
Cortina ACTUL III
Decorul din actul II. E o dimineaţă însorită de iunie, trei săplămîni după actul precedent.
Se aud, din stradă, prin uşa deschisă prin care intră mult soare, glasuri de copii mulţi, de femei, de bărbaţi.
UN GLAS DE FEMEIE: Să mănînci mamă, să nu faci mofturi! GLASUL OLGĂ1: Un singur geam deschis, unul singur ajunge. UN GLAS DE COPIL  (Se distinge subţirel în larma generală): Eu stau
cu Puiu. Cu Puiu. UN GLAS DE BĂRBAT: Cu Puiu, cu Puiu, dar stai frumos.
170
LUCIA DEMETRIUS
GLASUL OLGĂI: Ei, acum un cîntec frumos, pentru părinţii voştri.Hai, plecaţi cîntînd! ' (începe întîi sfios, apoi tare un cîntec de copii.) Şoricelul s-a pitit Mort de frică Cînd pîş pîş a auzit O pisică.
OLGA (Intră în fugă, caută ceva în sertarul biroului).
VICTOR (Vine după ea, închide uşa, dinspre stradă, în odaie se face mai linişte ).
OLGA (Ridică privirea): Ce e? Vrei ceva? (Caută mai departe în sertar} Au uitat tocmai tabloul de calorii al alimentelor. Adela e moartă iară el. Să i-1 dau Tinchii, să i-1 ducă.
VICTOR: Uită-te la mine!
OLGA (Rece): Mă uit. Ce este?
VICTOR: Asta  nu-i privirea ta.
OLGA: Nu? Am împrumutat-o?
VICTOR: Nu e privirea ta pentru mine, privirea de altădată. OLGA: Victor, acum ne grăbim. N-avem timp de discuţii intime.
(A găsit ce căuta, se ridică şi vrea să treacă). VICTOR   (Ii taie drumul, se ţine foarte drept, se uită fix la ea): Tot ce mi-ai
spus în ultimele zile e adevărat? OLGA: Lasă asta, acum, Victor. Mai avem timp cînd te întorci. VICTOR: Nu mă mai iubeşti? Nu mai ai încredere în mine? (De afară se
aude claxonul maşinii). OLGA: Auzi? Claxonează, nu mai au răbdare. Are să intre acum cineva
înăuntru, o să ne vadă! VICTOR: Ce-au să vadă? Am intrat ca să-mi dai ultimele instrucţii. (Ironic)
Nu eşti un fel de şefă a mea? OLGA: Victore, te rog! Nu avem acuma timp nici de glume, nici de explicaţii. VICTOR: Ţii minte, în Hamlet: „E scurt, Majestate ?"  „Ca iubirea femeii". OLGA  (Tristă): Crezi că eu n-aşi fi fericită să mai pot crede despre tine
ceea ce credeam acum trei-patru săptămâni? VICTOR (Rîde amar): Dar m-am demascat, nu? în vocabularul tău. OLGA (Şovăitor): Aproape... Nu eşti curat!
VICTOR   (Şi mai amar): Şoferul este o bestie şi responsabila căminului
şi-a dat seama la timp, înainte de a-1 lua de bărbat. în definitiv,
ce ştii tu despre mine? OLGA: Nu mult, dar un lucru pricep: că dincolo de mine ai alt obiectiv...
Şi prin mine! Ai vrut să par/vii prin mine, să ajungi „ginerele" lui
Petre. Să-ţi refaci situaţia. VICTOR (Rîde sarcastic): Ce pătrundere! Şi se mai spune că femeile sînt
sensibile! Nu, sînt lucide, vi-gi-Iente! Şi era rău dacă îmi reîăceam
situaţia? Nu profitai şi tu do ea, ca soţie? OLGA   (Porneşte iar spre uşă) (Victor îi taie dramul. Ea se sperie): Nu
cumva... ai băut? Ai început să spui prea clar ce aveai pe sufletl VICTOR: Eu? Nu!
OLGA (Bănuitoare): E sigur? Pe cuvîntul tău?
VICTOR: Sărută-mă, ca să-ţi dai seama clacă miros a vin!
OLGA: Ah! (Ii dă braţul la o parte, ajunge la uşe, iese).
(Victor îşi pune gînditor cascheta şi iese după ea). (Uşa rămîne deschisă.
Se aud iar voci amestecate, cîntece copilăreşti. Un plînset mic, bîzîif
de maşină).
„ATENŢIUNE, COPII !"
171
GLASUL OLGAI: Tinco, cum ajungeţi la Breaza, telefonaţi aici. GLASURI: Drum hun... Să fii cuminte!... Vine mama peste douăsăptă-mîni!... S-au duuuuus!... Tovarăşă Olga, cînd să venim după veşti? OLGA: Peste trei ore, peste trei-patru oie! La revedere. GLASURI: La revedere! la revedere!
(Olga — Florica)
OLGA (îi face loc Florichii să intre, intră clapă ea şi închide uşa). FLORICA: Petre nici nu ştie că am adus fata. El s-a culcat astă noapte la cinci,
a lucrat cu doi ingineri, şi mi-a fost milă să-1 trezesc, să-i spun că
teta a plecat.
OLGA: De ce a plecat astă noapte, cînd trebuia să plece mîine, după ce tri-meteai fetiţa?
FLORICA: Ştiu eu? M-a sculat cu noaptea în cap şi mi-a spus că pleacă.
N-am putut-o opri. OLGA: Ce femeie!
FLORICA: Mă gîndeam că Lilica o să pîîngă cînd n-o s-o mai găsească,
de asta m-am grăbit s-o trimit de azi. OLGA: E bine că te-ai hotărît să ne-o dai nouă. Creştea copilul singur, ca
un huhurez, se năştea în el ideea că e unic, devenea egoist... FLORICA: Să vedem la toamnă, dacă, totuşi... OLGA: N-o să-i luaţi altă guvernantă?
FLORICA: Să mai vorbesc cu Petre. Ştii, seara cînd vine de ia cămin,
cine să stea cu ea? Eu am nevoie de mai multă linişte. OLGA: Cum crezi! (Pauză). FLORICA: Maria a telefonat ieri? OLGA: Da, vine azi,
FLORICA: O, doamne, bine că vin. Ce spunea? Mihuţ e sănătos? Cum La găsit?
OLGA: Nu ne-a dat amănunte. De altfel a vorbit şi acasă cu nenea Petre. FLORICA: Ştiu, mi-a spus. Eu eram la bibliotecă cînd a telefonat ea. E sănătos, da?
OLGA: E sănătos, nu s-a împotrivit prea mult să se întoarcă. FLORICA: Şi cînd sosesc? OLGA: In cursul dimineţii.
FLORICA: Tu, vasăzică ai renunţat la... alt doctor. A spus că nu c o primejdie să naşti?
OLGA: Da. Şi atunci____     dacă am făcut o greşeală, să am curajul să ies cu
cinste din ea.
FLORICA: E mai bine. Mai curînd sau mai tîrziu o să vă căsătoriţi. OLGA  (Ocoleşte răspunsul): S-a mai întîmplat şi altor femei şi copiii lor
n-au fost nefericiţi. FLORICA: Atunci... poate... aţi putea să-mi restituiţi banii. Şi eu i-am
împrumutat. OLGA: Banii?
FLORICA: Da, cei 2000 lei pe care a venit Victor să-i ia a doua zi. OLGA: A venit? El a venit a doua zi să ia banii? FLORICA: Nu fusese vorba aşa?
OLGA: El a... dar eu chiar în seara în care ai fost aici m-am răzgîndit! FLORICA: Şi nu ştiai că el a împrumutat totuşi banii de la mine? Bine, dar
Victor ăsta e un hoţ! Cum am putut eu să mă înşel aşa? OLGA: Tu? Tu? Nu l-ai cunoscut? Rudele nu şi le cunoaşte omul, pentru că
s-a născut cu ele, s-a deprins. Dar eu l-am iubit, auzi? L-am ales şi
l-am iubit.
172
LUCIA DEMETRIUS
FLORICA: Mai încet! Nu-ţi ieşi din fire!
OLGA: L-am ales dintre toţi, era cel mai frumos, cel mai delicat, cel mai înţelept. Soarele dacă ar fi coborît din cer şi m-ar fi întîmpinat pe o potecă, nu m-ar fi minunat, nu m-ar fi fericit mai mult. „Soarele meu", îi spuneam în gînd
FLORICA: Fata mea, nu te zbuciuma! Ai să te vindeci, are să-ţi treacă.
OLGA: De ce să mă vindec? De iubire? Mi-a trecut. Dar cum am să mă împac eu cu mine, cum am să mă iert? Şi ce am să pun în loc, în golul ăsta mare, negru, care rămîne în sufletul meu, acolo unde e lumină?
FLORICA: Olguţo!
OLGA: Tu îl iubeşti pe Petre, ştii ce înseamnă să vezi toată frumuseţea lumii adunată într-un om. Şi deodată să-1 vezi urît, groaznic. Ce-ai face tu să vezi deodată că Petre e un monstru?
FLORICA: Petre? Nici nu mi-1 pot închipui. Petre e un om minunat.
OLGA: Şi dacă n-ar fi?
FLORICA: Da, s-ar clătina parcă universul din temelii.
OLGA  (La ea, ca o taină): Aşi vrea să-mi smulg inima din piept. M-ar
durea mai puţin, decît acum cînd o am aici, înăuntru.
(Intră Madam Prisăcaru) PPJSACARU: Bună ziua, dragă.   Bună ziua,  Madam  Damian. Nu mă
cunoşti.  Pardon! Prisăcaru! FLORICA: Bună ziua..
PRISĂCARU: Văd că au plecat. Ei, să fie cu noroc!
FLORICA (Se pregăteşte de plecare): Vino Ia mine, Olguţo, vreau să mai stăm de vorbă. Te rog să vii. Bună ziua, tovarăşă. (Iese).
(Olga — Madam Prisăcaru.)
OLGA (Încearcă să-şi revină): Va să zică ai renunţat? în ultimul moment nu l-ai adus.
PRISĂCARU: Nu, nu-1 mai trimit. E prea debil! Departe de ochiul meu, de paza mea maternă, nu, n-aşi avea linişte. N-aşi mai. dormi nopţile. Şi aşa îmi spunea azi Prisăcaru: „Pisi, urît arăţi"! De grijă aşi arăta şi mai rău, aşi albi.
OLGA: De ce n-ai spus de săptămînă trecută, madam Prisăcaru? Locul oprit pentru el îl putea ocupa alt copil.
PRISĂlARU: Ei, nu-i nimic, abia o să stea ăilalţi mai lejer. Că văd că aici sînt destul de îngrămădiţi.
OLGA (Atinsă,  pentru că e adevărat): Aici e altceva, şi acolo e altfel. Acolo e spaţiu destul. Dar vina  mare e a  noastră.  Trebuia să ne gîndim de la început, aşa cum te cunoaştem, că ai să-ţi schimbi părerea. Voiam binele copilului dumitale, de asta am hotărît să-1 trimetem la munte.
PRISĂCARU : E, pÎJiă mîinepoate o să găsiţi alt copil în loc. Eu v-aşi sfătui...
OLGA: Bine, bine, o să vedem noi ce avem de făcut. La revedere, madam Prisăcaru.
PRISĂCARU: La revedere, dragă.
(Telefonul sună)
OLGA: Da, căminul. Eu, eu sînt. Mîine dimineaţă la opt, aşa cum s-a spus ieri... primul transport a plecat azi la opt... de cinci ori pe zi... (Şe sileşte să rîdă) Ca pentru fruntaşi! Sigur, e o muncă grea să creşti mare... La revedere, pe mîine.
PRISĂCARU (S-a apropiat cu interes): De cinci ori şi gătit cu unt?
OLGA (Se uită în hîrtiile ei): Nu, cu untură de urs.
„ATENŢIUNE, COPII !"
173
PRISĂCARU (Speriată): De urs?
OLGA (Serioasă): N-ai citit în cărţile dumitale de specialitate că untura
de urs e lucrul cel mai sănătos pentru copii? Eu am citit într-un
manual franţuzesc. PRISĂCARU   (Interesată):   Franţuzesc?  Da, da, mi-aduc aminte şi eu.
Dar vezi, lui Nelu, care e delicat, nu ştiu dacă i-ar face bine la ficat. OLGA: Manualul franţuzesc nu spune că face rău la ficat. PRISĂCARU (Se frămîntă): Totuşi... Ursul e un animal murdar, cine ştie
ce mănîncă el acolo, în pădure, nesupravegheat. OLGA (Gravă): Ursul polar? E cel mai curat animal.
PRISĂCARU (Face ochii mari): Polar? (îşi dă seama că Olga rîde de ea): Ei, dumneata îţi baţi joc de mine şi eu îmi frămînt inima pentru copil! Un copil excepţional, rar! Nici nu-1 preţuiţi cît trebuie! (Iese furioasă )
OLGA (Răsuflă uşurată şi încearcă cu efort să lucreze. Telefonul sună): Alio! da, eu. Nu, n-am primit nici un telefon de la ei. De altfel e numai 9 şi au plecat de la 8. N-au ajuns încă... Pe la zece jumătate — unsprezece... Da, de sigur că au să telefoneze cum au ajuns. (Dinspre stradă intră Maria cu Mihuţ. Maria e îmbrăcată ca de la drum, are o valiză mică în mînă. Mihuţ, în costumul şi cămaşa din actul precedent, e obosit, mototolit. în picioare, în locul pantofilor buni, are o pereche de pantofi de tenis rupţi).
MARIA: Bună ziua, am venit.
OLGA (Ii face semn, se grăbeşte să încheie conversaţia): Da, tovarăşe Dobre, telefonează peste două ceasuri. La revedere, bine, bine, la revedere. (închide receptorul şi se ridică repede) Bine aţi venit.
MARIĂ: Am venit aici, că la mine acasă. Tudora, care îmi face curat odată pe săptămînă, s-a apucat să scuture. Nu găseşti un ungher în care să te aşezi. Toate le face pe dos Tudora mea. Olguţo, spune să ne facă un ceai. (Se aşează obosita) S-tai jos, Mihuţ.
MIHUŢ (Se aşează mecanic. E îngîndurat şi obosit)
OLGA (Cînd trece Ungă el): Ah, Mihuţ, Mihuţ, cît ne-ai amant, dragă.
MARIA (Ii face semn să nu-i spuie băiatului nimic): Sîntem şi noi obosiţi. Ne-am sculat la trei, am luat trenul la patru şi am ajuns abia adineauri. Şi acasă, poftim de te odihneşte. A plecat primul transport?
MIHUŢ (Se duce la fereastră cu gîndurile lui, nu ascultă conversaţia).
OLGA: La ora 8.
MARIA: N-au ajuns încă. Le-ai mai spus odată să telefoneze cum ajung? OLGA: Sigur. (Vrea să iasă). MARIA: Lacrimi?  Şovăiri? Neplăceri?
OLGA: Nu, a mers bine, că Nelu al lui Madam Prisăcaru n-a plecat! MARIA: Ei, directorul a hotărît definitiv s-o trimită şi pe Lilica mîine? OLGA: Ba chiar a adus-o azi Florica şi a plecat de dimineaţă (Iese). MARIA: Eşti obosit tare, Mihuţ?
MIHUŢ: Dumneata eşti mai obosită, că ai călătorit şi noaptea trecută. MARIA: Ne-am înţeles, băiete: dacă nu izbuteşti să te împaci cutaică-tău,
te muţi la mine cît timp ai să vrei tu. MIHUŢ: Parcă tata are să mă lase.
MARIĂ: Cu taică-tău ai să vorbeşti deschis. Şi eu cred că e mai bine copilul să stea cu părinţii lui, aşa e firesc, aşa trebuie. Dar dacă n-ai să te înţelegi cu el... poate că ai să te înţelegi, tu ce crezi?
174
LUCIA DEMETRIUS
MIHUŢ (închis): Nu ştiu, nu cred. Ai să vezi şi tu cum o să strige la mine cum o să  se   înfurie. Striga el şi nu mă lăsa să  vorbesc cînd nu eram vinovat cu nimic, dar acum... .MARIA: Mihuţ,   eu te întreb numai atît: ţi-a plăcut viaţa de haimanalîc pe care ai dus-o?
MIHUŢ (Cu ochii în pămînt): Nu.
MARIA: Individul   acela... profesorul acela fără catedră la care ai stat
era un om mai cumsecade decît taică-tău? MIHUŢ: Era un cîine.
MARIA: Nu mi-ai spus cum l-ai descoperit. MIHUŢ: L-am cunoscut... la gară...
MARIA: Da, se poate şi la gară. Deşi el mi-a spus că în parc... Ştii că s-ar putea să aibă neplăceri din. pricina ta. Te-a găzduit sau te-a ascuns aşa, fără să se gîndească la părinţii tăi.
MIHUŢ (Indîrfit): Să aibă. O să aibă el într-o zi şi altfel de neplăceri, mai mari.
MARIA: A, da! Ei, ştii tu ceva. Ai de gînd să-1 denunţi? MIHUŢ: Nu ştiu, poate.
MARIA (Ca sâ-l încurce): Pe un om care a vrut să-ţi facă un. bine? MIHUŢ (Şovăie): Pe un... o să văd eu. (Pauză).
MARIA: Ai vrea să-1 chemăm pe Petre acum, sau mai tîrziu, cînd ne ducem
acasă? MI HUT (Tace).
MARJA: în orice caz trebuie să-1 vestesc acum că ne-am întors amîndoi
ca să-1 liniştesc. MIHUŢ (Rînjeşte): Crezi că e aşa de neliniştit?
(Telefonul sună).
MARIA: Da, cred. (La telefon). Alio, da, eu sînt, Petre. Am venit amîndoi...
Aici... vrei să vii chiar acum?... Un moment! (Către Mihuţ) Să vie? MIHUŢ: Acum sau mai tîrziu e tot una. Să vie.
MARIA: Vino, vino. Pentru moment căminul e gol. Da, a plecat seria întîi şi mîine ceilalţi. Sigur, azi e duminică. La revedere. (închide receptorul) Vezi că era neliniştit?
MIHUŢ (Ridică din umeri): Ca să mă pună mai repede la punct. (Pauză). Ce face mama? Ce spuneai că face?
MARIA: Tu ce crezi? Că face bine?
MIHUŢ (Ironic): Cred că învaţă.
MARIA: De* trei săptămîni, de cînd lipseşti  tu, n-a prea putut să înveţe. MIHUŢ: De ce n-a venit ea după mine? Au crezut  că  e mai diplomatic să vii tu?
MARIA: Ea a vrut, dar noi toţi am fost de părere că pentru ea era prea
greu. Era o emoţie prea mare. MIHUŢ (Sceptic): Emoţie? Mama e rece ca un sloi.
MARJA: Nouă nu ni se pare rece. Sloiul ăsta a vărsat cam multe lacrimi,
poate mai multe decît meritai tu, în împrejurarea asta. MIHUŢ (Curios): A plîns? îmi pare rău... (Dar se vede că-i creşte inima)
Poate a plîns de frică să nu fie tata bîrfit din pricina mea'. MARIA: Poate şi de asta. Un om ca el merită dragostea şi respectul celorlalţi.
E un constructor adevărat. MIHUŢ: De ce nu eşti sinceră? De ce te prefaci şi tu? Nu rîdeai şi tu de 3l
că prea construieşte mult? Din ambiţie?' MARIA: Să ne înţelegem: eu îl necăjesc anume pentru ca dragostea asta
a lui, pentru muncă şi construcţii, care e adevărată, să nu devină
„ATENŢIUNE, COPII !
175
o patimă ambiţioasă. Cînd un om exagerează, nu înseamnă că minte, ci numai că face mai mult decît trebuie. Adică face ce trebuie şi încă şi mai mult.
(Intră Olga cu ceaiurile şi sanclvişe) OLGA: N-au telefonat?
MARIA: Te-ai molipsit de la mama? Cînd puteau să telefoneze? Mihuţ,
n-ai vrea să te speli? MIHUŢ (Se uită la el): Ba da. (Iese). MARIA: Cum te simţi?
OLGA: Mai bine. (E tot jenată de situaţia ei): Şi medicul spune că după
primele trei luni e mult mai uşor. MARIA: Şi Ia munte are să-ţi fie şi mai uşor. Ai să t'e destinzi (Neglijent)
Taică-său, ţi-a scris? OLGA (Cu ochii în pămînt): Nu. MARIA: Curios. Trebuie să fie un om ciudat.
OLGA: Ciudat şi... poate că nici eu nu mai vreau să-mi scrie sau să... MARIA: Să-1 iei de bărbat?
OLGA: Nici asta. Sînt niţel... niţel dezamăgită... sînt foarte dezamăgită...
(Ar vrea să spună mai mult dar se stăpîneşte). MARIA: Nu-i nimic. O să avem un băiat mic şi o să fie numai al nostru. OLGA (Se frămîntă): Sînt greşeli de astea, pe care nu poţi să ţi le ierţi,
care te pun pe gînduri în privinţa ta. MARIA:  Era mai rău poate dacă îl luai de bărbat.
OLGA: Mai rău! Dare destul de rău că am un copil de la el. E ireparabil!
MARIA: Copilul o să-I creşti tu, noi. O să-1 facem un băiat şi jumătate.
OLGA (Pe gînduri): Eu aşi vrea o fetiţă. (Se întunecă): Aşi vrea ! Aşi vrea să se întîmple o minune, să mă trezesc într-o zi şi să văd că a fost un vis rău. Ce-a fost cu. Mihuţ, Maria? N-am cunoscut încă toate firele. Trebuie luat cu încetul.Cînd te gîndeşti că dacă nu-1 prindea razia în parc, la Piaţa Neamţ, cu buletin de Bucureşti, puteam să ne străduim noi mult să-1 găsim. II ascundeau nişte... (Intră Mihuţ).
MIHUŢ (înduioşat): Ce drăguţe sînt chiuvetele astea mititele, ca pentru păpuşi ! (Se aşează la ceai el şi Maria): Parcă ar fi nişte flori albe.
MARIA: Cît zahăr ? Două? MIHUŢ: Una.
MARIA: Eşti un spartan. Dormi pe tare?
MIHUŢ: Aproape fără saltea. Bucuria tatei ! Cred că asta e cea mai mare plăcere pe care i-am ia cut-o vreodată. „Băiatul meu nu-i cocoloşit"! (Rîde).
MARIA: Ai început să-i semeni la glas, ăsta-i semn bun.   (Aceiaşi, Petre.)
MIHUŢ (Rîsul îi îngheaţă . Se ridică în picioare. Olga iese pe vîrfuri).
PETRE (înaintează încet, e foarte emoţionat, caută să se stăpînească): Bună dimineaţa.  Văd că nu sînteţi trişti.
MARIA (Stăpînindu-l din ochi): De ce să fim trişti, cînd un copil se întoarce acasă?
PETRE (Străbate odaia, nu ştie cum să înceapă, se opreşte în dreptul unui
fotoliu): Să stăm jos. (Se aşează). MIHUŢ (Se aşează şi el maşinal) MARIA: Mănîncă, Mihuţ, isprăveşte ceaiul. MIHUŢ (Invîrteşte linguriţa în ceai, dar nu mai poate mînca).
176
LUCIA DEMETRIUS
PETRE: Ba, da, Te-ai întors, va să zică. Şi noi trebuie să ne bucurăm. (Crescendo) Ai fugit de acasă şi acum trebuie să ne bucurăm că ai binevoit să te întorci. Copil de oameni cinstiţi, muncitori, crescut în şcoala de azi, într-o casă în care aveai tot ce-ţi trebuie, de ce-ai fugit tîlharule, de  ce-ai fugit? (Sare în picioare).
MIHUŢ (Cu fruntea plecată, cu ton scăzut, dar încăpăţînat): Pentru că eram nefericit.
PETRE: Nefericit! Auzi,ne-fe-ri-cit ! Şi ce-ţi trebuia pentru fericirea dumita-le? Nefericiţi erau copiii pe care i-am cunoscut eu, pe vremuri, care veneau de la 9 ani la oraş să care cărămizi în spate, la binale, cu tălpile goale^şi 50 de kilograme pe umeri. Sau ăi care intrau la stăpîn cînd~ erau încă fragezi şi nu învăţau nici buchea. Nefericită a fost ea (arată spre Maria), că n-a avut tată, maică-sa a fost spălătoreasă şi ea a intrat la 12 ani la stăpîn. Dar tu? Tu? Că nu te-am înţeles eu? Hai?
MARIA: Petre, dacă ai ştiut totdeauna bine ce-i cu copilul tău, dacă l-ai înţeles, cum zice el, pe limba lui, cum n-ai băgat de seamă că o ia razna în ultimul timp?
PETRE: Numai grija lui o am eu? Numai gîndul la el? N-are profesori, n-are pedagogi, n-are mamă?
MIHUŢ: Mama e şi ea ocupată şi nu iese din vorba ta. PETRE: Şi care era vorba mea? Erai bătut acasă? Erai chinuit? MIHUŢ: Eram jignit.
PETRE: Ei, iartă-mă, n-am ştiut că trebuie să mă port cu tine ca cu o floare.
Credeam că am de-a face cu un om. MIHUŢ: îmi ceri să fiu om, dar cînd am şi eu gusturile, sau părerile mele,
sau gînduri le mele, atunci mă repezi ca pe un copil. MARIA (încet): Ai auzit?
PETRE (Mai încet, mai înfundat): Şi gustul tău, părerea ta a fost să rămîi L repetent?
MIHUŢ: Nu, n-am vrut. Dar am... n-am învăţat aşa de bine... PETRE (Muşcător dar încet): Aşa de bine !
MIHUŢ: Adică n-am prea învăţat, ani mai fugit de la şcoală. Ei te-au căutat Ia telefon de Ia şcoală să te avertizeze, dar n-au dat de tine. Nu-mi mai era mintea la asta.
PETRE: La ce ţi-era mintea?
MIHUŢ:   La poezie... la... cum trebuie să fie omul... la cum esti tu... PETRE: (Mai atent): Cum sînt eu?
MARIA (Vede că lucrările s-au potolit, pleacă ca să-i lase singuri.) MIHUŢ: Şi tu şi mama sînteţi doi orgolioşi! Să ajungeţi ! Asta vreţi. PETRE: Nu-i adevărat. Nu vreau să ajung nimic. Sînt mîndru de munca
mea, dar aşa trebuie să fie oricine... MIIIUŢ: Vorbeşti cu lumea, sau la partid, că oamenii trebuie să fie aşa şi
aşa... Şi acasă... Si în general, una spui si alta faci. PETRE: Ce spun şi ce fac?
MIHUŢ: Vorbeşti că omul... şi omul şi iar omul! Şi eu eram lîngă tine, om, dar nu te uitai la mine decît ca să mă cerţi (Cu patos sincer) Ştiai tu ce e în inima mea?
PETRE (Atent): Ce e?
MIHUŢ: Plezneşte ! Nu mai înţeleg nimic. Tu eşti comunist, dar n-ai grijă de mine, de cămin, de Lilica. Nu te uiţi la oameni. A murit bunica şi tu...
PETRE: Şi eu?
„ATENŢIUNE, COPII!
177
MIHUŢ: Tu n-o văzuseşi înainte cu două săptămîni. Ei îi era dor de tine, mereu te chema. N-ai avut vreme. Şi cînd ea a murit, eu am rămas atît de singur.
PETRE: Dar noi?
MIHUŢ: Voi? Tu, numai cu: „mă, nu te porţi ca un bărbat", sau, „să nu te aud
că faci aşa". Mama parcă e prinţesa din pădurea adormită. PETRE (Enervat): Care prinţesă?
MIHUŢ: Adormită. Citeşte, învaţă, se duce la birou. Pe noi, copiii, nici nu ne vede. Şi cînd ne ia în braţe şi ne sărută, repede, între două treburi, tu strigi: „Nu-i răsfăţa" !Ce fel de iubire e asta? Aşi fi vrut cîteodată să stau cu tine de vorbă, să-ţi spun, să-ţi povestesc, să te văd că-ţi deschizi inima, că vii tu odată singur să mă întrebi: Ce-i cu tine, Mihuţ? Dar fără să strigi ! (Cu lacrimi în ochi): Aşa de mult am vrut să mă sinucid, dar n-am avut curaj. Şi acum aşi vrea să mor !
PETRE (Se duce la el, Mihuţ stă înmărmurit, Petre îl ia brusc în braţe şi îl sărută pe ochi, pe frunte, pe obraji, repede, îl strînge de-l înăbuşe): Băiete ! Băiete ! Băiete !
MIHUŢ (Se lipeşte de el, îl prinde de gît): Tată !
PETRE   (Stingherit puţin de efuziunea asta): Stai, stai aici şi spune. Unde
ai fost, ce-ai făcut trei săptămîni? MIHUŢ  (Nu prea vrea să spună): In provincie... Doar ştii că Maria m-a
luat de la Piatra Neamţ. PETRE: Şi ce-ai făcut acolo? La cine ai stat? Ce-ai mîncat? Unde ai dormit? MIHUŢ: La un... la o cunoştinţă.
PETRE: O cunoştinţă a ta? De unde ai cunoştinţe în provincie? MIHUŢ   (Ocoleşte): L-am cunoscut acolo. PETRE: Cu ce bani ai plecat   în provincie? MIHUŢ: Am avut eu.
PETRE: De unde ai avut? Cine ţi-a dat? (începe să asprească tonul). MIHUŢ (Arată mîna): Am vîndut ceasul.
PETRE (Se supără): Uite ce face dumnealui ! (Se plimbă nervos. Se opreşte în faţa copilului): Mihuţ, spune-mi drept. Odată maică-tii i-au lipsit nişte bani. Ne-am gîndit la orice şi la oricine. Nu cumva...?
MIHUŢ (Cu capul în pămînt ): Eu i-am luat.
PETRE (Clocoteşte de furie, se depărtează de el din prudenţă).: La orice m-am gîndit, numai la asta nu. Nu voi să cred că se poate. (Se plimbă zbuciumat, se opreşte în faţa lui): Toate astea n-au putut ieşi din capul tău. Tu trebuie să ai prieteni, prieteni răi cu care te-ai sfătuit. O şleahtă de haimanale, de copii de „foşti", de tîlhari, de dracu' stie ce. Spune, ce prieteni ai?
MI HUT: N-am.
PETRE: Minţi.
MIHUŢ: E totuna. Tot eu am făcut ce am făcut.
PETRE: De ce-i acoperi? Vrei să-i mai păstrezi? Ţi-e frică de ei? Te-au
ameninţat? Te au la mînă cu ceva? MIHUŢ: Nu. Sînt răi. I-am văzut bine, de aproape. Dar nici voi nu sînteţi
destul   de buni.
PETRE: Noi? Eu, maică-ta, sîntem ca bandiţii care te-au învăţat să furi şi să fugi?
MIHUŢ: Nu, nu. Dar nu sînteţi absolut... sinceri. Dacă vă cunoaşte cineva de aproape, nu faceţi tot ce spuneţi, voi, comuniştii.
PETRE (îngrozit): Ce spui? Comuniştii? Eşti nebun? Ce ţi-au băgat în cap? Dacă eu şi maică-ta avem cusururi omeneşti, înseamnă că comunis-
12 — Viaţa Roinînească
178
LUCIA DEMETRIUS
mul nu e bun? Comuniştii nu sînt buni? u, (La   tunetul   glasului   lui   vine Maria). MIHUŢ: Nu. sînt perfecţi.
PETRE: Nu sînt perfecţi, dar sînt oameni. Şi eu. şi maică-ta sîntem poate oameni cu mai multe slăbiciuni, nu sîntem noi comuniştii cei mai buni. Dar se compară, pot să pui la cîntar oamenii pe care i-ai cunoscut acolo, cu ăştia între care ai trăit? Cu Maria, cu Gane, cu Popa, cu maică-ta', chiar şi cu mine? Spune .' Hai, spune .'
MIHUŢ: Nu. (îşi deschide inima) Bîrfeau, jucau cărţi, spuneau, că sînt intelectuali de rasă. Şi la ei... Mi-au vîndut şi ghetele din picioare. (Arată picioarele încălţate în pantofi de tenis rupţi).
PETRE: Bine, dar dobitocii, tîlharii ăştia, nu şi-au închipuit că o să fie da ti pe faţă, că am să-i bag la puşcărie? Ce credeau? Ce interes aveau?
MIHUT: Nu ştiu.
PETRE: Trebuie să ştii.
MIHUŢ: Credeau că ai să le plăteşti găzduirea mea acolo... Ceasul şi ghetele nu le-au ajuns. Că ai să te temi să faci tărăboi, ca să nu te compromiţi, şi....
PETRE: Şi o să fac treaba muşama, nu? Cine le-a băgat în cap că mi-e frică
de compromitere, că sînt un orgolios? Tu? MIHUŢ: Nu, nu eu.
PETRE: Atunci cine? Prietenii tăi, care pe semne te-au recomandat acolo? MIHUŢ (Tace)
MARIA: Am fost aseară Ia bandiţii ăştia, am să-ţi povestesc... El a fost sub cuzişti profesor la universitatea din Iaşi. Falşi intelectuali şi neoameni. O să-i mai caute miliţia. Dar Mihuţ, cum am înţeles eu, e sătul pînă peste urechi de ei. în clipa asta îi urăşte.
PETRE (Furios): Dar nici despre noi, comuniştii, nu are o părere prea bună. Auzi, dumnealui nu are o părere prea bună ! E dezamăgit! A scos concluzii generale !
MARIA (Grav): Ei, ăsta e lucrul cel mai grav, că din slăbiciunile noastre personale, un copil, un om slab, nepregătit, un om căruia duşmanul îi aţîţă şi-i turbură sufletul, poate să tragă concluzii generale.
PETRE (O priveşte fix): Tu spui ceva... adevărat.
MARIA: De asta trebuie să fim noi mereu, mai buni, să fim cei mai buni.
(Aceiaşi,   Catrina Ponor). CATRINA   (Vine repede, îmbujorată, veselă, cu respiraţia tăiată): Bine
v-am găsit.. Tovarăşa Olga   e aici? MARIA: Bine ai venit. E dincolo.
CATRINA (Desface un pachet şi joacă în aer un paltonaş de copil): Uite ! Nu era gata aseară, cînd am făcut bagajul Cocăi, şi i-am dat flanela a veche. Azi dimineaţă am adus fetiţa aici, şi pe urmă ce m-am gîndit? Ia să mă duc la croitoreasă, că atîta am rugat-o ieri ! Şi ce sa vezi? E gata. Poate îl ia tovarăşa Olga, cînd pleacă mîinq cu al doilea transport şi-1 duce Cocăi.
MARIA (Se uită şi pipăie hăinuţa): Ce stofă bună ! Şi ce bine e cusut !0 frumuseţe !
CATRINA (Nu mai poale de bucurie şi mîndrie): Strungarul meu mi 1-a făcut. A luat stofă şi a făcut unul pentru băiatul lui şi unul pentru Coca mea: „Ţine, zice, du-te la croitorească şi fă-le la amîndoi, că ai mei sînt". Ai văzut?
MARIA: Ei, vorba lui, ai văzut? Eu nu ţi-am spus că ai să dai peste un om adevărat într-o zi?
„ATENŢIUNE, COPII P 179 s
HlI'HUŢ (Se duce la masă şi începe să mănînce maşinal, cu foame): pgTRE (Vrea să glumească, n-are mare chef): Ei, ce mai o cu Gheorghiţă? . .       Şi cu pocită aia clin Focşani?
CATRINA: Aoleu, tovarăşe director, că numai la el ţi-e gîndul ! Da' dă-i păcatelor, nu-mi mai aduce aminte, că am uitat de ei ca de ăl de pe pe pustii. Ce-ţi veni şi dumitale?
pETRE: Uite aşa, mi se face dor mie de el cîte odată.
CATRINA: Aiurea, că nici nu l-ai cunoscut ! Iţi rîzi de mine, că m-am zbuciumat atîta de rău' lor. (Importantă) Acum divorţez, că au făcut i şi un copil. Şi tovarăşa Maria, care atîta ţinea să nu-mi stric casa,
acum e de partea mea.
pETRE: Ştiu, am auzit că de data asta te măriţi cu un urît.
CATRINA: Ce urît? (Cu un zîmbet pierdut): E-hei, urît ca ăsta, ai vrea să fi dumneata ! (Subit politicoasă): Cu toate că nici dumneata, zău, nu eşti ele lepădat.
pETRE (Rîde în sfîrşit): Va să zică, dacă aşi fi flăcău de însurat, ţi -aş da de gîndit?
CATRINA (Sinceră): Nu, zău, mie nu. Mie îmi plac mai aşa... (Arată că mai supli): Mai... In sfîrşit, fiecare are gustu'lui.
MARIA: Nici o primejdie, va să zică. Ei, Petrică, s-a isprăvit cu tine. Mi-aduc aminte şi eu cum arătai cînd erai mai... (repetăgestul Catrinei).
CATRINA (Consolală): Nu pune la inimă, tovarăşe director, că toţi îm-bătrînim. (Revine la hăinuţa ei): Da' uite, tovarăşă Maria, cume făcută. Cu cutuliţele astea în. spate, cu guleraşul ăsta, şi-o să-i stea ! Albastră ! (Sărută hăinuţa) Parcă-i haină de păpuşe (Intră Olga)
OLGA: Au telefonat?
MARIA: încă nu. Acum trebuie să telefoneze. E dimineaţa, pînă obţin fir____
CATRINA: Tovarăşă Olga, fi bună, du-i mîine hăinuţa asta Cocăi mele.
Uite ce paltonaş. (Iar îl joacă în aer, să se vadă bine). OLGA: Oho! E grozav. Bine ai făcut. Acolo seara e răcoare. (Fără să vrea
strînge şi ea haina în mîini cu un gest matern). CATRINA   (Cu curiozitate): Prisăcaru I-a adus pe al ei? OLGA: Nu, a renunţat.
CATRINA: M-aşi fi mirat! Ce să-1 dea ea să-1 crească bine şi să i-1 aducă zdravăn ?Mai bine îl ţine aici la zăduf, cu căciula în cap şi şalul la gît în luna Iui cuptor, ca birjarii ăi de pe sanie.
MARIA (Pune mîna pe receptor): Ei sînt, alio! Da, căminul, căminul.... directoarea căminului, Maria Pricopie.... Cum? Cum? Mai spune o dată că nu se aude bine.... Cum? Cine vorbeşte acolo? Cine eşti, tovarăşe?, Şeful secţiei de miliţie? Care secţie? (Tonul ei e înspăimîn-tător. Io ti au încremenit).
PETRE: Ce spune? Ce spune?
MARIA (Face semn cu mina să tacă): Ssst! Intre Romîneşti şi Ploieşti:
spui? Si ____       şi ____        (Se uită la cei din jurul ei, ochii i se opresc la
Catrina care ţine paltonaşul în braţe)   Sînt răniţi?
PETRE (Scoale un strigăt): Copiii?
CATRINA   (Sugrumai): Copiii?
MIHUŢ (Se apropie tremurînd): Copiii?
MARIA: La Ploieşti? Nu ştii bine? Dar cine ştie bine? De ce n-a venit la telefon unul care ştie bine, care a văzut? Bine, bine tovarăşe, mulţumesc. La Ploieşti va să zică. (închide receptorul).
12*
■ "
182 LUCIA DEMETRIUS
IOSIF: Ei, o s-ajungă ei. (Zincăi) Ce.eşti tu. atît de fricoasă? Zău, pentru ■o nimica toată începe să-şi   facă gînduri, să-şi închipuie cine ştie *
ce! Un  cauciuc, o pană...  se întîrnplă! PETRE: Puteţi să vă mai plimbaţi  că e doar duminică şi să veniţi^
întrebaţi mai tîrziu. . IOSIF: Hai!
ZINCA: Mai bine să mai aşteptăm....
IOSIF: Păi dacă sînt în şedinţă, crezi că au nevoie   de noi? 1 ZINCA: Să mergem să aşteptăm în grădină.
IOSIF: Se poate în grădină? -i MARIA: Poftiţi!
(Iosif şi Zinca intră în grădină) PETRE: Acolo au să dea peste Catrina şi au. să afle tot. MARIA: Şi aşa au să afle mai curînd. sau mai tîrziu.
PETRE: Dar să afle cînd o să ştim şi noi ceea  ce-a fost, ce proporţii, ce
nenorocire! (îşi ia capul în mîini). Aşa au să înnebunească sărmanii
înainte de a şti tot. MARIA: Mi-e atît de greu să-i mint, mi-e nesuferit de greu.
(Olga vine iar in creşă). OLGA: Cum au să ne mai încredinţeze altădată oamenii copiii lor? PETRE: Să vedem mai întîi ce-am făcut cu. ăştia.
(Catrina se iveşte în uşă, întreabă cu privirea) MARIA: Nu. (Din grădină se aude rîsul lui Iosif): Nu le-ai spus? CATRINA (Şters): De ce să le spun? O să afle cînd o să ştim.... ce-a fost...
Ce să-i sperii, săracii? Le-am spus că. mă doare o măsea. D-aia tac,
(Ţine mereu haina fetiţei în mîinile care îi atîmă moi. Iese.) MARIA (îşi trece mîna, peste frunte, peste ochi şi formează două cifre): Acum
nu răspunde! Ticălosul! Eu cu mîna mea îl omor. MIHUŢ  (Care nu se mai poate ţine): Şi cum vorbea de frumos cînd nu bea!
De omenie, de poezie, de dreptate ! Dar cînd bea, parcă avea un diavol
în el. Atunci ura pe toată lumea. PETRE (Trist): De unde ştii? Asta... a fost printre prietenii tăi din vremea
din urmă? MIHUŢ (Dă trist din cap)
PETRE (Măriei): Ce te uiţi la mine lung? Ce-ţi închipui, că o să spun că e altcineva de vină? Eu sînt vinovat, eu sînt vinovat! Nici măcar Florica nu-i atît de vinovată ca mine. Şi cu. creşa şi cu copilul meu şi cu...
(Intră Florica).
FLORICA (Se repede la Mihuţ): Mihuţ! Mihuţ! Dragul mamii.'Ai slăbit.
Uite cum arăţi! Ce-a fost asta, Mihuţ? De ce ai făcut asta? MIHUŢ (Stingherit de tot ce s-a mai petrecut): Lasă, mamă, lasă acum. FLORICA: Dar de ce? Hai acasă! Hai şi tu,Petre! Ce staţi toţi aşa ca la
panopticum? L-ai certat? Lasă, să încercăm şi altfel, cearta nu aduce
nimic bun.
(Sună telefonul). • MARIA: Da, da! Peste cîteva minute? Bine! (închide receptorul): Ne dă
legătura peste cîteva minute cu spitalul de Stat. FLORICA: Ce spital?
PETRE: Stai jos şi fii liniştită. Maşina care a plecat cu copiii azi de .dimineaţă, a avut un accident.
(Catrina s-a ivit în usă la sunetul telefonului) FLORICA: Un accident! Lilica!
„atenţiune; .coph i"
183
PETRE (Greu): In maşină erau cincisprezece copii, nu numai Lilica !
CATRINA (încet): Şi Coca, şi Tinel, şi Dodi şi... (Iese).
PETRE: Cincisprezece   copiii de viaţa cărora trebuia să mă gîndesc în
fiecare zi. Intre toate treburile şi răspunderile mele, trebuia să mă
■■gîndesc şi la asta. FLORICA: Şi... ce accident? Grav? Ce s-a întîmplat? • MARIA: încă nu stim. PETRE: Şoferul a fost beat. FLORICA: Victor?
PETRE: Victor al dumitale. „Nu-i băiat rău, a fost numai răsfăţat", da? Un singur om, un singur păcătos am băgat într-un loc de încredere şi a făcut atîtea nenorociri.
FLORICA (Olgăi): Tu nu ştii de ce s-a îmbătat?... Vreau să spun, nu ştii ce-a   fost   cu el?
PETRE: De-ce-o întrebi pe ea? Tu. erai la curent?
FLORICA   (Încurcată): Puţin. Trebuiau, să se căsătorească.
PETRE: Şi ai tăcut? Nu mi-ai spus nimic? Ti se părea o pereche potrivită? Olga mea să-1 ia pe Victor, pe duşmanul, pe beţivul, pe....
FLORICA: Pînă acum nu. am. ştiut că e ceva din toate astea (Se uită la Olga, nu se poate abţine): Pînă în seara în care m-aţi chemat aici acum trei săptămîni să-mi spuneţi. Atunci... nu mi-a plăcut. Dar m-aţi rugat, să nu-i spun nimic lui Petre. Era povestea ta la mijloc. Şi azi de dimineaţă am aflat şi mai multe. Azi...
(Telefonul sună).
MARIA: Alio ! Alio ! Spitalul de stat! Alio, tovarăşe, aici e căminul de copiii al fabricii „Flacăra Roşie". S-a adus acolo un camion cu copii...? Cu copii accidentaţi? Nu? Ştii sigur? Eşti poarta? închide. Spun să închizi. Alio, ploeşti, dă-mi spitalul de copii! Aştept pe fir urgent !
(Toţi aşteaptă încordaţi)
PETRE (Izbucneşte): De ce-a făcut el toate astea? Fapte de nebun. Lucruri fără legătură între ele... Olga, Mihuţ, beţia...
OLGA: S-a îmbătat, probabil, toată noaptea. Dimineaţa nu se vedea nimic, se tinea drept, vorbea limpede.
PETRE: Te iubea?
OLGA: Nu. Mi-am dat seama că nu, credea că o .să parvină prin mine, că ai să-1 ridici dumneata.
MIHUŢ: Mi-a spus: Du-te acolo, la prietenul meu de la Piatra Neamţ. Taică-tău o să fie dezolat, o să trimeată după tine, n-o să scoată un cuvînt ca să nu se compromită. Abia după ce o să te piardă, o să te iubească. Dar n-o să facă scandal, i-e frică. Nu rişti nimic şi o să te aprecieze. Să vezi cum o să se schimbe faţă de tine. O să înveţe ceva din treaba asta.
PETRE (Amar): Singurul lui cuvînt adevărat. Numai că am învăţat altceva.
MARIA: Şi socotea, animalul, că o să-1 trimiţi pe el. Ţii minte  că s-a
oferit să se ducă în seara aceea? PETRE: Să-i rămîn obligat! O să vadă el ce îndatorat mă simt! MIHUŢ: Dar eu nu voiam să trimiteţi după mine; nu voiam să mă mai
întorc, voiam altă viaţă, voiam să mă tot duc... sau să mor..: FLORICA (Deodată): Copiii mei! (Plînge)
MIHUŢ (Repede la ea): Mamă ! Mămico ! (O mîngîiepe capul lăsat.) PETRE: Noi doi sîntem singurii care meritam.
186 LUCIA DEMETRIUS
*"    '   mora'lă> de slăbiciunea asta se agaţă duşmanul si profită. Crezi''k
se poate agăţa de calităţile noastre? ' PETRE: Banditul!
MARIA: N-am vorbit numai de el. El e unul. Tu puteai s-o păţeşti si n, altul. ' '    ' u
PETRE: Şi oamenii ăia, la care a stat Mihut, cum a ajuns la ei? MAR IA .Prieteni ai lui Victor> Pe semne. Cred că ia ceasul ăsta sînt arestaţi OLGA: Asta se chiamă corupere de minori. ' '
PETRE: O să vedem noi ce e cu Victor, cînd. i s-o drege capul ăsta spart si . viermănos. r (
MARIA: Du-te acasă, odihneşte-te, asteaptă-ţi nevasta şi copiii. ToJte n-nr ii fost de geaba.
PETRE: O să... am de gînd să... (îi e greusă facă mea culpa îiicăoclală. E grav şi admciţ în el. Pleacă iar spre uşă şi acolo se opreşte) Şi, mg gîndesc, maşina voastră are nevoie de reparaţii. Mîine copiii âu să plece cu maşina mea, a inginerului Barbotescu si a inginerului Oprescu. Cîţi copiii ai mîine?
MARIA: Şaisprezece,şi Olga. Cuierele cu lucruri şi vase au plecat aseară cu Rădiţa şi cu Adela cu trenul.
PETRE: Atunci încap. La revedere. (Se întoarce iar în uşă. încet, ruşinat): Şi pentru construcţie să ştii... o să începem săptămîna viitoare (Se uită la ceas,) E douăsprezece şi ei vin acasă abia diseară, copiii mei ! Ce mult e pînă atunci !
— CORTINA —
PETRE SOLOMON
OGLINDA
In rama ei mîncată de rugină, Oglinda şi-a păstrat curatul val, încremenit ca lacul lîngă-un mal Adus, de vreun cutremur, în ruină.
In limpezile-i ape se răsfrînge Odaia tristă — malul prăbuşit. — Puţinul care-a supravieţuit Iţi pare că-n cleştarul ei se strînge.
Oglinda, însă, nu mai bea, cu sete — I-e silă să tot soarbă-acelaşi chip, Cum îi e silă undei de nisip, ■— Şi parcă-ar vrea să iasă prin perete.
Stăpîna ei nu vrea să se despartă De-oglindă — slujitoare fără glas: E singura ce-acum i-a mai rămas —
— Ca clin belşugul verii-o frunză moartă.
Ar vrea să plece-oglinda, dar n-o lasă. Mereu se-asează înaintea ei Şi îi vorbeşte, ca unei femei:
— Ci spune-mi, draga mea, mai sînt frumoasă?
Scîrbită, confidenta   albă, tace Privindu-i capul slut, surîsul tîrnp Şi părul sur, ca un sălbatec cîmp Abandonat de om şi dobitoace.
Ii vede zbîrciturile, în care Sînt anii azvîrliţi ca într-un şanţ. Ii vede chiar şi nevăzutul lanţ Ce-o leagă de trecutul care moare.
PETRE SOLOMON
In fiecare hîdă zbîrcitură, Oglinda vede semnul, împlîntat Ca de-un pumnal, de aurul furat Şi care-acum, la rîndul lui, o fură.
— Nicicînd n-ai fost frumoasă! — parcă-i spune Oglinda, amintindu-şi de trecut — Şi, ca un lac în baltă prefăcut, li oglindeşte-adînca urîciune.
GUNOIERUL
Nu mă gîndesc la simplul gunoier Care deretică, tăcut, oraşul Umblînd din cartier în cartier Cu tîrnul lui stufos, — ci la trufaşul
Răspînditor de zoaie şi gunoi Ce-a ocolit pînă acum furtuna, Şi, înotînd prin valuri de noroi, Gîndeşte c-a scăpat pe totdeauna.
Nu-l vezi pe străzi cu-o haraba, în zori, Ci mai tîrziu, pe la vreun colţ de stradă, Prin prăvălii, prin crîşme uneori — Ducînd cu el gunoiul ca-ntr-o ladă.
Capacul ei e lesne de deschis—■ Abea aşteaptă ca sâ-i dai prilejul. Şi nu-i o ladă doar, ci un abis — Că te cuprinde — de-i miroşi — vîrtejul.
Tot ce-i mai bun în oameni, şi mai sfînt, E împroşcat cu zoaie veninoase Şi toate-a/ung o apă şi-un pămînt Şi totul a gunoi îţi amiroase.
Cuvîntul —• îl ştiam zămislitor De fapte mari, de vis, de poezie. La gunoier, e rău mirositor Şi naşte numai glod şi murdărie.
De unde-atît gunoi? De scormoneşti,
Dai de un domn ce şi-a pierdut — sărmanul! —
Tot ce furase ţării romîneşti,
Făcînd. negoţ de sînge cu toptanul.
Lucrînd „în mare" toată viaţa lui, E toptangiu şi-acuma, cu ce poate. Asemeni angrosişti mai sînt destui — Zilele lor sînt, însă, numărate!
DOMNUL CU CĂŢEL
PRINTR-O VITRINĂ
L-au aşezat la o tejghea părinţii, Fâr' sâ-l întrebe, dupâ-un obicei îndătinat la unii dintre ei — La cei ce preţuiesc prea mult argintii.
Băiatul a uitat curînd de şcoală Şi-a început să fie tejghetar: De trunchi aproape aşchiile sar — Ne-nvaţă a norodului zicală.
E bucuros să vîndă, să cîştige, La brînză şi la ouă, — ori şi cît. Dac-ar putea, ţi-ar pune mîna-n gît, Şi tot el s-ar porni, zălud, să strige.
Priveşte viaţa doar printr-o vitrină — Cîtă viaţă poate-ncape-n ea? Iar tinereţea lui, după tejghea Se tot usucă, de la rădăcină.
Doar mîna i se face tot mai lungă, Vînînd bănetul, prefăcut în zeu. E drept că buzunaru-i trage greu, Eir sufletul i-e doar o goală pungă.
DOMNUL CU CAT EL
Pe domnul cu căţel, l-am cunoscut Pe cînd ţinea de zgardă multă lume. Avea pe-alunci o fabrică şi-un „nume" Azi, se mînireşte doar că le-a avut.
// văd şi-acum pe străzi, adeseori: Ilolbează-un ochi de gheaţă către soare Şi mîrîie, cuprins de o turbare Ce-l sperie pe cîine uneori.
Din cînd în cînd, se plimbă, otrăvit, Pe lîngă „întreprinderea" pierdută. Nici zidurile ei nu-l mai salută Cînd trece cu obrazul stafidit.
Cu inima bolnavă, fără leac, Se-ntoarce-acasă, mestecînd blesteme Şi-ncepe amintirile să-şi cheme In sufletul, rămas de mult sărac.
PETRE SOLOMON
Femeile, Parisul, Nisa... Dar Pe unde-or fi zăpezile de-alt'dată? Şi domnul cu căţel visează, iată, Că-i iarăşi domn, cu ţara-n buzunar.
Se vede iarăşi mînuind averi Şi învîrtind afaceri cu toptanul. Aude parcă-n vis cum sună Banul Prin golu-nfricoşatelor tăceri.
Dar visul, sterp ca aurul, îşi scade Fragila flăcăruie şi, prin somn, Urechile zăbavnicului domn Aud un glas: „Nimica nu mai cade!"
DEMOSTENE BOTEZ
INIMII MELE
Eşti obosită inima mea, ştiu! Te simt tot mai slăbită-n pieptul meu. Mergi parcă şchiopâtînd, ţi-i tot mai greu, Şi ţi se pare totul prea tîrziu.
De şaizeci de ani tot baţi mereu Din metronomul tău discret şi viu Şi, vrînd nevrînd, atît cît am să fiu, Avem aceeaşi soartă: tu şi eu.
Ştiu bine că ai dreptul la hodină; Atîţia ani ai suferii nespus, De vis şi dragoste de oameni plină.
Dar uită lot trecutul ce s-a dus. Să-mi baţi pînă la ultima terţină;' Mai am atîtea de cînlat, de spus-
ÎMPĂCARE
J^e -acest pămînt ca într-o casă-n lut, Am locuit o clipă trecătoare, In care-am stat cu fruntea drept în soare Chiar dacâ-odatâ ochii m-au durut.
Acum cînd clipa ceea albă moare Şi pentru mine totul e trecut, Mă chinuieşte gîndul; — Ce-am făcut Şi ce-am lăsat eu clipei viitoare?
DEMONSTENE BOTEZ
Eu n-am sădit în preafmă-i nici un pom, Nici glia strămoşească n-am arat. Dar mi-am plinit destinul meu de om
Dacă-ntr-un an, cîndva, îndepărtat, Pe urma mea s-o mai găsi un tom In care veacu-acesta l-am cîntat.
ŞTAFETA GENERAŢIILOR
Mi -aduc aminte că la noi în sat, Stăteau ţăranii seara la taifas. Vorbeau de grîu, de vreme, de arat, Şi pentru dînşii, timpul n-avea ceas.
Să stăm şi noi de vorbă dacă vreţi De vers, de poezie, de-ale noastre, Dar nu de veşnici cai verzi pe pereţi, Sau de-un muzeu întreg de zări albastre.
Ca început, chiar eu în astă seară Vechi sfaturi bătrîneşti am să vă spun; Şi mie mi le-a dat odinioară Cînd am fost tînăr, un poet mai bun.
— Să nu atingi nici mîna de condei, Să nu strict* frumuseţe de kîrtie, Din plictiseală sau din obicei... Că poezia nu-i caligrafie.
Tu s-o aştepţi să crească-ntîi în tine, Cum, creşte pruncu-n trupul mamei lui. Cum cresc lăstarii noi din rădâcine, Să simţi că le înăbuşi de nu spui.
Şi, să ai grifă ca orice cuvînt,
Să-l smulgi din pieptul tău ca pe-un puet,
Cu rădăcini cu tot şi cu pămînt,
De nu eşti scrib şi. vrei să fii poet.
Să fie cald, şi viu de viaţa ta, Şi cînd tu însuţi nu vei mai trăi, Doar astfel nu-l vor mai putea uita, Şi n-o să vieţuiască doar o zi.
Şi versul să-ţi ciopleşti cum a cioplit Şi Michel Angelo pe-al lui Mois, Cînd s-a-nviat o piatră de granit, Cu suflul creator al unui vis.
ŞTAFETA GENERAŢIILOR
193
Să nu scrii fără dragoste de om. Că-ţi va fi stearpă orice încercare, Cum nu rodeşte-n lume nici un pom, Cînd n-are nici căldură şi nici soare.
Să scrii cu gîndu-ntreg la omenire,
Iar nu trăgînd cu ochii în oglindă.
Că cel ce-alcargă după nemurire,
Cum nu-ţi prinzi umbra, n-are s-o mai prindă,
Cum scoate mărul seva din străfund Să scoţi din fundul vieţii poezie, De vrai să-ţi fie versul tău fecund, Să nu faci flori din pap şi din hîrtie.
Aşa, cu suc de glie şi cu soare, Vei plămădi în învelişul lor Şi vei închide-n fiecare floare Sămînţa ce-o-ncolţi în viitor.
Nu-ţi bălăci condeiul în formule Făcute gata, circulînd pe piaţă, Ci fă-le singur cu-ale tale scule Şi din metalul ce-ai. cules din viaţă.
Nu-mprumuta o haină de la nime, Chiar dacă-ţi vin papucii lui Shakespeare, Nu fă din versuri nişte sinonime. Să n-ai de plată nimănui vreun bir.
Să nu-ţi faci singur soartă de dublură, Cîntind din cobză cînd poţi fii vioară, Trăgînd cu ochii pe o partitură Pe care-atîţia alţii o chitară.
Să năzuieşti spre nou, spre forme noi, Să spargi cu pumnii vechile tipare, Cînd sufletul li-l simţi ca pe-un şuvoi, Dar noutatea nu-i în rime rare.
Să nu le tot vînezi cu orice chip, Că versul nu-i cuvinte-ncrucişate, Nici arabescuri trase pe nisip, Nici foc subţire de societate.
Nu-ţi fie rima singura stăpînă Nu te lăsa. vrăjit ca în poveşti. Să nu le laşi purtat de ea de mînă, Ci de ideea mare ce-o slujeşti.
13 — Viaţa Romînească
DEMOSTENE BOTEZ
Nu scrie pentru tine, doar nebunii Vorbesc de unul singur, şi pe stradă, Mulţimea te aşteaptă. Cîntâ, spune-i, De viaţa ei, de marea ei baladă.
Cam astea mi le-a spus acel confrate, Şi mi se pare miezul lor cuminte; Şi-i bine, chiar de-s cunoscute toate, Să ni le mai aducem iar aminte.
WALT WHITMAN
EUROPA
ÎN AL 72-LEA ŞI 73=LEA AN AL ACESTOR STATE*)
Deodată, din adîncul de mucegai şi de somn al beciurilor ei, din vizuinile robilor,
Ca fulgerul năvăli Europa pe jumătate speriată de îndrăzneala-i, Cu picioarele bătătorind zdrenţele şi cenuşa, cu mîinile înfipte în gîtlejul regilor,
Cîtâ nădejde şi cîtâ credinţă/
Cîte sfîşietoare vieţi ale patrioţilor în exil sugrumate! Cîte inimi adăpate cu obidă!
0, întoarceţi-vă toate spre ziua aceasta şi redeveniţi voi înşivă.
Iar voi, cei plătiţi spre a umple de ocară Poporul, — voi, mincinoşilor, luaţi aminte!
Nici. pentru'durerile fără număr, pentru crimele şi desfrîul lor,
Nici pentru jaful stăpînilor, sub toate formele, josnic, mişunînd ca viermii,
pe socoteala neştiinţei simbriaşului, Pentru făgăduielile jurate de buzele regilor şi călcate a doua zi în hohote de rîs, Pentru nimic din toate acestea nu s-au abătut loviturile răzbunării, nici
capetele nobililor n-au căzut, deşi Poporul o putea face; El a dispreţuit cruzimea regilor.
Dar tocmai blinda lui milă îi pregăti o amară pierzanie, căci înfricoşaţii
monarhi se înapoiară degrabă, Fiecare cu alaiul lui de călăi şi perceptori, Mercenari, legiuitori, slăpîni, temniceri şi denunţători.
Totuşi, dindărătul tuturor josniciilor şi al jafului, o stafie se ridică,
Fără margini ca noaptea, înfăşurată nesfîrşit în falduri lungi de purpură,
Cu chip şi ochi pe care nimeni nu-i vede,
Iar de sub mantie, m.antia-i roşie ridicată pe braţ,
Un singur deget arătător apare, întins, la mare înălţime, ameninţător ca un cap de şarpe.
*) N T. Poemul e scris doi ani după eşuarea revoluţiei de la 1848. Poetul aduce imputări burgheziei pentru coaliţia ei cu nobilii împotriva mişcărilor populare din Italia, Ungaria,Franţa şi Germania. Publicat prima oară sub titlul „ Resurgemus", in ziarul „New York Tribune" din 21 iunie 1850.
13*
p 1
196 WALT WHITMAN
In vreme ce în gropile proaspăt săpate zac cadavrele însîngerate ale tinerilor In vreme ce funia spînzurâtorii sugrumă pe îndelete, şi gloanţele stăpînilo'f
şuieră, cei tari rîd în gura mare, Şi toate acestea vor da roade la timpul lor şi toate aceste lucruri sînt bune
Aceste cadavre ale tinerilor martiri care atîrnâ de funii, aceste inimi străpunse de plumb i
Aşa, reci şi nemişcate cum vi se par, trăiesc undeva cu o vitalitate nepieritoare
Trăiesc în alţi tineri, o, regi!
Trăiesc în fraţii lor, gata să vă sfideze din nou,
Moartea i-a făcut mai limpezi, i-a învăţat, le-a sporit îndrăzneala.
în fiecare dintre mormintele celor căzuţi pentru libertate, sămînţa libertăţi
încolţeşte, gata să dea seminţe la rîndu-i, Ca să le poarte vîntul şi să le semene, iar ploile şi zăpezile să le crească.
Nu-i suflet plecai din aceste trupuri, pe care armele tiranului să-l piardă; El va străbate nevăzut pămîntul, murmurînd, sfătuind, prevestind.
Libertate, alţii să-şi piardă încrederea. în tine, eu niciodată n-oi pierde-o.
E casa aceasta închisă? Gazda-i plecată?
Fiţi gata totuşi; nu obosiţi aşteptînd,
In curînd se va întoarce, iată, crainicii ei sînt pe drum.
1850* I860**
unui preşedinte
Tot ce faci şi lot ce spui nu-s pentru America decît minciuni sforăitoare, N-ai învăţat nimic de la Adevăr —■ de la politica adevărului n-ai deprins
amploare, drumul drept şi nepărtinirea, N-ai înţeles că numai lucrurile croite pe această măsură se potrivesc Statelor Unite,
Şi că tot ce-i. mai prejos de ele va trebui, mai curînd ori mai tîrziu, să dispară din aceste State.
1860 1860
în cupa aceasta de veghe
In clipa aceasta de veghe în care întreaga-mi fiinţă freamătă de aşteptări şi hâdejdi,
Presimt că şi pe alte meleaguri se află oameni în care la fel se zbuciumă aşteptări şi nădejdi,
Presimt că dac-aş putea să-mi arunc privirile departe, pretutindeni, în Germania, în Italia, în Franţa, în Spania, i-aş vedea;
Şi mai departe încă, în China sau în Rusia, sau Japonia, vorbind alte graiuri, Si mai presimt că dacă i-aş putea cunoaşte pe aceşti oameni, de dînşii m-aş
simţi legat la fel de strîns, de cald ca şi de oamenii ţării mele, Da, ştiu că am fi fraţi şi prieteni, Şi atît de fericit aş fi şi eu cu ei laolaltă.
1860 1867
-*) Anul în care a fost scrisă poezia
**) Anul în care poezia a primit forma definitivă. Aceste lămuriri sînt valabile penl.ru toate poeziile.
EUROPA
197
aud că m-au învinuit
Jvf-aii învinuit că aş avea de gînd să le distrug instituţiile Dor la drept vorbind eu nas nici pentru, nici împotriva 'instituţiilor (Ce-aş avea oare de-rnpărlit cu ele? ori la ce mi-ar sluji distrugerea lor?) Eu lupt doar ca să construiesc în Mannahatia şi în fiecare oras din orice
ţara, fie el pe continent, sau lîngă mare la sate şi în nepătrunsele păduri, pînă şi-n pîntecul mărunt sau uriaş al
navelor ce dantelează apa, Fără birouri, sau regulamente, fără directori, fără vorbărie, 0 singură instituţie: adînca si calda dragoste de tovarăşi.
1860 ' 1367
n-am inventat maşini
N-am inventat maşini care să cruţe munca omului, Şi n-am făcut nici vreo descoperire.
la moartea mea, nu voi putea lăsa o danie bogată din care să se-ntemeieze
o bibliotecă, sau un dispensar, Nu voi lăsa nici faima vreunei fapte pline de curaj, pentru America .Nici amintirea vreunui premiu literar, a unei strălucite minţi, sau măcar a
vreunei cărţi demne să şadă şi ea-n raft ca toate, ilăsa-voi doar o mînă de cîntări, vibrînd prin aerul din care plec Cîntări pentru prieteni şi tovarăşi.
1860
1881
cîntecul expoziţiei
Ascultă, Muză, lasă Ellada şi emigrează la noi, Rupe, te rog, aceste poveşti preţuite afară din cale,
Afacerea ceia cu Troia şi cu Ahil mîniosul, sau cu Eneasşi călătoriile lui Ulysse 0 tablă să baţi, cu „Mutat" şi „De închiriat" sus în piscul Pamasului tău de zăpezi,
Acelaşi aviz sâ-l repeţi la Ierusalim, să-l atîrni la porţile Jaffei si pe muntele Mor ia/i,
Aşişderea şi pe crenelurile castelelor tale germane, franceze şi spaniole si pe
muzeele tale italieneşti, Fiindcă să ştii că o sferă mai mare, mai nouă, mai activă, că un domeniu mai
vast şi virgin te aşteaptă, te cheamă.
h lături cu temele de război! In lături şi cu războiul!
Departe de ochii-mi scîrbiţi — care nu vor să-l mai aibă dinainte — şirul
acela nesfîrşit de cadavre înnegrite, sfînecate! Mal acesta dezlănţuit, setea asta de sînge, sînt demne de tigrii sălbatici şi de
lupii cu limba hulpavă, nu de oamenii cugetători,
&&-1 înlocuim cu lărgirea companiilor industriale,
armele tale de neînvins, mecanică, t« stindardele tale desfăşurate în vînt, muncă,
cu trîmbiţele tale răsunînd limpede şi tare.
198
WALT WHITMAN
a
Destul cu răsuflatele poveşti!
Destul cu romanţele, cu subiectele şi dramele împrumutate de la curţile străine Destul cu stihurile de iubire cu rime rafinate, închinate intrigilor şi galanţi riilor, trîntorilor,
Teme ce nu sînt potrivite decît pentru ospâţurile de miez de noapte, pentru petrecerile la care dansatorii alunecă. în acordurile unei muzici pierdute Plăceri bolnăvicioase, extravagante, destrăbălări ale celor puţini, Cu parfum, zăpuşală şi vin, sub strălucirea orbitoare a candelabrelor.
Pentru voi, pentru voi, surori sănătoase şi respectate,
îmi ridic glasul cerînd poeţilor şi artiştilor teme mult mai măreţe,
Teme care ţă preamărească prezentul şi realitatea.
Care să facă pe omul simpla să-şi dea seama de măreţia meseriei şi muncii lui zilnice,
Care să arate prin cîntec că omul nu trebuie să se sustragă legilor mişcării şi vieţii chimice,
Că fiecare şi toţi, trebuie să muncească cu braţele, să are, să sape canaluri
Să planteze, să îngrijească arborii, fructele, legumele, florile,
Teme care să vegheze ca fiecare om şi fiecare femeie să îndeplinească, să
realizeze într-adevăr ceva prin muncă, Să mînuiască ciocanul şi fierăstrăul,
Să-şi cultive înclinarea cu care sînt înzestraţi pentru lemnărie, pentru modelaj,
pentru pictură decorativă, Să muncească fie ca croitor, sau cusâtoreasă, fie ca infirmier, rîndaş, hamal, Să născocească o nimica toată, dar ceva iscusit, care să uşureze spălatul,
cleretecatul, gătitul, Şi să nu se considere ca o ruşine că trebuie să-şi facă singur treburile, să
muncească.
*
Şi acum, în pace, Steagul să se-nalţe!
Pentru tine, muză universală, pentru line, Unire!
Acum şi pururi toţi munci-vom pentru tine,
Nedespărţiţi prin tine, noi şi tu,
Toţi pentru libertate! pentru viaţă!
1871 1881
întoarcerea eroilor *)
Pentru toate ţările şi pentru zilele-acestea fierbinţi, pasionale şi pentru mine însumi,
Mă alătur de tine acuma, pămînt al ogoarelor toamnei, La sinul tău stau şi ţie mă dărui, ■■■ Acum vreau să răspund bătăii egale a inimii tale Şi-ţi cînt versul acesta.
Tu, pămînt care nu cuvîntezi, dă-mi cuvîntul,
Şi tu anotimp al secerătorilor, vară cu roadă bogată,
Pămînt nesfîrşit de fecund şi de darnic,
Un cînt despre tine voi zice.
*) N. T. Publicat  prima oară în revista „Galaxy" (sept. 1867) sub litiu1 „Cîntec   de seceriş".
EUROPA
199
*
Pînă ieri mai cîntam şi vocea mi-era întristată,
Ca tristele lucruri ce-mpresurau cu vedenii de ură şi vuiet şi fum de bătaie; Eram în mijlocul armatelor, printre eroi,
Sau treceam, cu paşi rari, printre răniţi si oameni pe moarte.
Dar astăzi nu vreau să mai cînt bătălii, războiul acela mi-afunse, Nici cadenţa de marş a soldaţilor şi nici bivuacul, Nici regimentele desfăşurate din marş în linia de foc;.
Nu vreau să mai cînt tot ce-a fost, jalnicele, fără de noimă privelişti ale războiului...
(Defilaţi, defilaţi, vă aud răpăitul de tobe,
Armatele trec în coloană, sosesc şi dispar, —mereu îngroşate, armatele groazei,
prelung furnicar —■ Şi voi regimente de fale, cu dizenteria si febrele morţii în voi, O, bieţi copii mutilaţi ai. patriei mele,  în cîrfi şi cu sîngele ţîşnind din
bandaje,
Priviţi defilarea acestor armate de stafii).
*
O pauză — Armatele aşteaptă,
Un milion de cuceritori plini de avîntul izbînzilor stau şi aşteaptă în front, Şi lumea aşteaptă. Deodată, la fel de uşor cum pier    umbrele nopţii cînd
zorile vin hotărîte, Se topesc şi dispar.
Bucuraţi-vă, ţări ale lumii, ţările mele!
Această victorie a voastră n-a fost cîstigată pe cîmpul înfiorat şi înroşit, Fiindcă de abia de acum înainte victoria noastră începe.
Topiţi-vă, topiţi-vă pretutindeni, armate — risipiţi-vă soldaţi îmbrăcaţi în albastru,
La vatră cu toţii, lăsaţi armele pentru totdeauna, armele ucigaşe, Alte arme de-aci înainte şi alt cîmp vă-aşteaptă la nord şi la sud, Arma şi cîmpul unor războaie mai dulci şi mai bune, războaie dătătoare de viaţă.
*
Răsună puternic şi limpede glasul meu, sufletul meu!
Vreau să se-audă cuvîntul de mulţumire şi vocea bogatei recolte,
Să cînte bucuria şi forţa nemărginitelor roade.
Se întind dinainte-mi cîmpii nesfîrşite, ogoarele toate, cu mirişti şi ţarini nedesţelenite,
Descopăr în ele adevărata arenă de luptă a, neamului meu-— îniîiaşi cea de pe urmă •—
Arena neprihănitelor lupte şi tari dintre oameni.
1} văd pe eroi cum se-apucă de noi făptuiri,
In mîinile lor pricepute văd arme mai bune, unelte.
Şi iarăşi mă-ntorc la pămîntul a-tol-creator, tatăl nostru,
Şi-l văd cum cuprinde din ochi priveliştea aceasta şi se-opreşte îndelung,
Să ne rînduiască pe număr mulţimea de roade.
1867 1881
200
WALT WHITMAN
gînduri
Mă gîndesc la opinia publică,
La cuvîntul grav şi răspicat pe care şi-l va spune mai curînd sau mai tîrziu
(va fi tăios şi hotărîlor şi finali) La Preşedintele Statelor Unite îngălbenind de spaimă şi întrebîndu-se: Ce va
spune poporul pînă Ia urmă? La judecătorii necinstiţi, la Congressmenii, Guvernatorii şi primarii vînduţi
— la toţi cei ce se vor afla ca şi dînşii, într-o bună zi, dezarmaţi şi daţi în vileag.
La popii plîngăreţi şi slugarnici (în curînd, foarte curînd, părăsiţi), La amurgul, pe an ce trece, al evlaviei de cele sfinte, de scriplologie, amvoane, tipicuri,
La răsăritul mereu mai înalt, mai puternic şi mai larg al orînduirii bărbaţilor
şi femeilor, întemeiată pe stima şi demnitatea umană; Mă gîndesc la adevărata Lume Nouă —a democraţiilor grandioase ale maselor, La politica, la armata şi flotele lor,
La strălucirea soarelui lor — cu o lumină proprie, neasemuit mai mare, Mă gîndesc la întinderea lor peste lume, fiindcă din ele se va întrupa totul, la renaşterea lumii prin ele.
1860 1881
kossabone, bătrînul lup de mare
înrudit după mamă cu mine, de foarte departe,
Trăia Kossabone, Bătrînul Lup de Mare, şi vă voi povesti curn a murit (Toată viaţa fusese pe mare — avea pe-atunci aproape nouăzeci de ani şi
trăia la nepoata lui măritată, la Jenny; Casa lor era sus pe-o colină, cu vedere la golf, către cap, peste istm, pînă-n
zare);
Ani şi ani, deprinsese să stea după masa şi serile într-un fotoliu, la geam, (Şedea cîteodală acolo cît era ziua de mare),
Şi se uita la corăbii cum vin şi cum pleacă, vorbind cu el însuşi.
Aşa l-a prins ceasul clin urmă. Odată, un bric se lupta cu talazul de ţărm, multă vreme respins de curenţii
potrivnici, din greu se lupta şi zadarnic, llăt-tîrziu, la căderea nopţii prinzînd briza cea bună, de larg,
Pînzele loale-si întinde, cîrma o-ntoarce de-a dreptul spre zare şi mîndru-şi
împlîntă carena-n tenebre. Iar el tot privindu-l, exclamă: „E liber, — da, iată-l la drum/" —
— Acestea i-au fost ultimele vorbe — Cînd Jenny a. intrai la el, sta tot acolo, mort cu ochii-n zare
Kossabone din Olanda, Bătrînul Lup de Mare, înrudii după mamă cu mine, de foarte departe.
1888 1888-89
EUROPA
201
cîntam odinioară *)
(Jîntam odinioară mîndria şi iubirea, şi pătimaşa, fericita viaţă. Dar astăzi încing spada patriotismului şi a jertfei, Jar ţie, LIBERTATE, a-tot-cuprinzătoareo, fti ofer toiul,
Ţie, care mereu mă ocoleşti — şi nu rămîi în mreaja cîntecelor mele. E rîndul tău şi nu degeaba, Moarte,
Si pe line te chem şi-ţi. vorbesc fără teamă, ca unei făpturi cu chip omenesc; 'în cîntecele mele noi, democratice, acum te voi aduce, Doar ca să-mi fi un transparent refugiu,
Sau o citadelă, un turn de pe care lansa-voi în ultima clipă, Sfîşielorul, tunătorul meu strigăt final.
1876
în romîneşte de Mihnea Gheorghiu
*) N. T. Din poemele inedite, care lipsesc din ed. definitivă
LITERATURA REALISTA ÎNTRE 1920 şi 1944
E. CAMPUS
ÎBRAILEANU ŞI TEORIA SELECŢIEI ARTISTICE
In legatară cu discuţia de curînd începută în paginile „Vieţii romîneşti" cu privire la moştenirea lui Ibrăileanu, nu ni se pare lipsit de interes să ne oprim asupra unuia din aspectele concepţiei sale despre artă.
„Literatura şi societatea", capitolul introductiv la lucrarea sa de doctorat „Opera d-lui Vlahuţă", publicat şi sub forma unui articol în „Viaţa romînească" din iulie-august 19 12 — conţine concluziile la care ajunsese criticul — de pildă, — în problema formării personalităţii artistice.
De la început, el respinge nu numai poziţia maioresciană, dar şi pe aceea a lui Gherea. Nu toate obiecţiile aduse împotriva celui ce e întemeiat la noi, în luptă acerbă cu poziţiile reacţionare junimiste „critica ştiinţifică", sînt la fel de juste. Trebuie să subliniem însă că, în linii mari, fostul discipol intuise o scădere esenţială a maestrului de odinioară, într-adevăr, în perspectiva de astăzi niaj cu seamă, ni se învederează că, în teorie., dar mai cu seamă în practica sa, Gherea aplica uneori greşit, mecanic învăţătura marxistă. El nivela diferenţele, trecînd adesea cu vederea specificul artei ca formă a conştiinţei sociale, nu atent totdeauna la nuanţări, la distincţii mai subtile.
O atare procedare fusese explicabilă — şi poate într-o anumită măsură chiar acceptabilă — cu un sfert de veac înainte, în focul acelei lupte în care îşi încrucişau
pentru prima dată spadele cu atotputernicii reprezentanţi ideologici ai claselor stâpînitoare, apărătorii poziţiei marxiste dibuiau încă drumul, şi poate că nici im era încă locul „subtilităţilor". Trebuia cîştigată bătălia în ansamblu, rezolvate marile probleme. Dar, încă de pe atunci aplicarea mecanică risca să provoace nedumeriri justificate printre simpatizanţi. şi să dea în mîna adversarilor baze pentru atacuri eficace. După depăşirea acelei etape în primele decenii ale veacului XX, situaţia devenise şi mai gravă. Prin aceste breşe, forţele tot mai înverşunate ale unui duşman devenit mai abil şi necruţător prin intrarea capitalismului în ultima sa fază, imperialistă, irumpeau. Argumentarea „în mare" a lui Gherea se dovedea, în noile condiţii, insuficientă şi chiar periculoasă, pentru că făcea • să se resfrîngă asupra marxismului ca atare greşelile şi obtuzităţile descoperite de adversari în aplicarea lui de către criticul de la „Contemporanul".
De la această situaţie porneşte Ibrăileanu. Cu acel respect faţă de adevăr, faţă de realitatea faptelor ce-1 caracterizează şi-l va salva adesea din impas, criticul „Vieţii romîneşti" recunoaşte deschis starea lucrurilor. Şi astfel, ceea ce înainte părea pentru mulţi un punct final, deplin mulţumitor, devine o problemă deschisă. în locul stagnării quietiste, apare zbuciumul creator, deschizător de drum. Aci trebuie văzut meritul de seamă al lui Ibrăileanu, în însuşi faptul că a pus pro-, blema, marcînd astfel că faza anterioară
IBRAILEANU ŞI TEORIA SELECŢIEI ARTISTICE
203
era depăşită şi sugerînd necesitatea căutării unor soluţii adecvate.
Problema pe care o dezbate Ibrăileanu în „Literatura şi societatea" este — aşa cum singur remarcă — o problemă cheie pentru definirea unei concepţii estetice. Mai mult decît atît. Precum vom avea prilejul să arătăm explicit mai departe, răspunsul la problema raportului dintre scriitor şi societate defineşte nu numai concepţia estetică ci şi în general, concepţia despre lume.
De la început, criticul respinge cu hotărîre teza lipsei de legătură între societate şi scriitor. O consideră de-a dreptul absurdă. Respectul faţă de faptele concrete ale experienţei îl determină să aleagă aci calea cea justă. -„Simpla observaţie a faptelor — declară el — ajunge ca să ne convingă de lipsa ei de temei" (a acestei teze — n.n.).
Faptele arată că există o asemănare între „spiritul epocii" şi marii scriitori din acea vreme. Ideea lui Faguet, de pildă, că scriitorul e mare pentru că e altfel şi că deci, na poate i'i o îndeletnicire mai zadarnică decît aceea de a căuta sufletul unei epoci în scriitorii ei mari, cade astfel de la sine în faţa probei celei mai concludente: confruntarea cu realitatea concretă.
Dincolo de acest stadiu al recunoaşterii unei legături între societate şi scriitor, Ibrăileanu purcede cu multe şi alambicate măsuri de precauţie. Treptat îşi pune întrebările: „Este numai paralelism sau determinism? Şi, dacă este determinism, care este determinat: scriitorul sau publicul?"
Criticul expune apoi cele două teorii „deterministe" opuse: cea a lui Hennequin şi cea a lui Taine (respectiv la noi Gherca) şi  le respinge pe amîndouă.
Faptul că nu aderă la teoria lui Hennequin este caracteristic pentru respectul său faţă de fapte şi pentru năzuinţa sa de a găsi o soluţie valabilă, menţinîndu-sepe poziţii materialiste. Căci, precum observă şi criticul, teza lui Hennequin nu este altceva decît aplicarea pînă în pînzelo albe, în domeniul literaturii, a „teoriei" „eroilor" în  istorie.   în lucrarea sa „La
critique scientifique", răsturnînd cu capul în jos toate opiniile de bun simţ, Hennequin susţine că o adevărată critică ştiinţifică nu-şi poate propune decît să analizeze pe scriitor ca factor ultim şi hotârîtor, căci nu mediul îl determină pe scriitor, ci el determină mediul, el influenţează psihologia contemporanilor. Aşa, cu adevărat ştiinţific — susţine Hennequin — şi nu de pe poziţii pseudo-ştiinţifiee ca ale lui Taine trebuiesc explicate similitudinile dintre scriitori şi societate.
Este evident că teoria eroilor creatori de istorie are un caracter idealist. A te situa pe punctul ei de vedere înseamnă a nega existenţa legilor obiective şi a aluneca în subiectivism, înseamnă a nega primatul factorilor materiali şi a atribui rol creator numai spiritului. Nu ne poate deci miră faptul că şi astăzi, ea este agitată cu furie, ca un stindard de luptă, de către ideologii imperialismului: „Oamenii deosebiţi, înzestraţi cu capacitatea divină de a prevedea, sînt acei care i'ac istoria"—, proclamă John Devrey, ca un profet al obscurantismului mistic modern (sublinierea noastră).
în această privinţă lucrurile sînt deci clare. Cum se explică însă respingerea şi a celeilalte alternative deterministe, care arată similitudinele dintre scriitori şi spiritul epocii respective prin faptul că asupra amîndurora acţionează aceiaşi factori, în ultimă esenţă materială?
Combătînd teza care acordă rol hotărîtor mediului social, Ibrăileanu îi reproşează în primul rînd că „nu ţine seama de faptul că temperamentul omului e înnăscut, că tristeţea ori jovialitatea noastră, subiectivismul ori obiectivismul nostru, sînt predestinate, fiind datorite eredităţii".
Aceasta, în general. Iar, în ceea ce-i priveşte pe scriitori, criticul afirmă că trebuie să se ţină seama de un element suplimentar: prin însuşi caracterul său de artist, scriitorul are un temperament foarte puternic şi îndărătnic. Mediul nu-1 poate deci influenţa deloc sau aproape deloc.
în sfîrşit, un al treilea argument: teoria mediului social nu explică existenţa unor scriitori fundamental deosebiţi, care trăiesc în aceeaşi epocă, aparţin aceleiaşi clase sociale, primind aceeaşi educaţie.
204
EUGEN CAMPUS
După cum se vede, ceea ce-1 supăra îndeosebi pe Ibrăileanu în teoria mediului social era neglijarea diferenţelor dintre individualităţi, diferenţe pe care el le socotea exclusiv înnăscute, temperamentale. Reproşînd susţinătorilor acelei teorii — în speţă lui Gherea — că neagă complet elementele înnăscute şi nu se preocupă deloc să precizeze deosebirile dintre scriitori, el trecea cu vederea declaraţii răspicate, precum cele cuprinse în articolul „Asupra criticii metafizice şi celei ştiinţifice". Polemizînd cu T. Bogdan, Gherea scrie: „Critica modernă nu uită că omul, caracterul lui psihic, moral, intelectual e productul unei lungi, evoluţii, ea nu uită puterea eredităţii şi atavismului, bineînţeles fără a jace din ereditate şi atavism entităţi metafizice" (Studiu, vol. II. p. 18). Poate fi amintit în această ordine de idei şi studiul lui Gherea despre Vlahuţă, studiu în care, pe baza unor comparaţii continue între Vlahuţă şi Lminescu, criticul se străduia să precizeze notele diferenţiale dintre cei doi poeţi.
Nu este însă mai puţin adevărat că, în practică şi chiar în expunerile teoretice ale apărătorilor „tezei sociale", se observa alunei — şi din păcate se mai observă uneori şi astăzi — tendinţa de a trece grăbit şi superficial asupra acestor probleme. In măsura în care ţintea aceasta tendinţă ce se făcea efectiv simţită la Gherea şi discipolii săi, în măsura în care combătea o poziţie extremistă, apărută la alţi teoreticieni materialişti care negau cu totul rolul personalităţii, Ibrăileanu avea dreptate şi făcea operă utilă.
Departe de a nega rolul personalităţilor în istorie,marxismul fundamentează ştiinţific acest rol. In lucrarea sa celebră cu acest titlu, G. V. Plehanov, îndrcptînclu-şi atacul împotriva teoriei eroilor, nimiceşte totodată şi concepţia, fot atît do greşită şi dăunătoare, a fatalismului istoric.
Dacă critica teoriei mediului ar fi avut la Ibrăileanu numai acest aspect arătat mai sus, i-am da şi astăzi perfectă dreptate. Lucrurile nu stau însă astfel. Poziţia lui e contradictorie. Dar, pentru a ne da mai bine seama de aceasta, e mai indicat să amînăm discutarea aspectelor negative pînă ce vom fi făcut încă un pas în analiza
noastră şi vom fi arătat soluţia Ia care se opreşte. Căci, dacă în punerea problemei şi în dezvăluirea anumitor puncte vulnerabile ale practicii şi teoriilor literare din acea vreme, Ibrăileanu are merite incontestabile, în formularea soluţiei, elementele negative predomină. Şi acestea' din urmă îşi aruncă umbra lor mohorîtă asupra celor dintîi, îngăduindu-ne ca, retrospectiv, îmbrăţişînd într-o singură privire ansamblul construcţiei teoretice cu părţile ei ce se condiţionează reciproc, să delimităm mai limpede zonele de umbră şi în partea relativ luminoasă a edificiului.
★
La ce soluţie se opreşte Ibrăileanu?
El crede că poate evita inconvenientele ambelor teorii care constituiau termenii alternativei, recurgînd la o cale de mijloc: aceea pe care mergeau în vremea aceea James şi, în critica literară, F. Brunetiere, aplicînd vieţii sociale şi literaturii conceptele darviniste.
Scriitorul — afirmă Ibrăileanu—creează în esenţă, conform naturii sale, conform „temperamentului" său. Temperamentul fiind ceva înnăscut, rezultă că societatea în mijlocul căreia trăieşte scriitorul n-are, în mod practic, nici o acţiune hotărîtoare asupra operei sale.
Atunci, cum se explică acele similitudini între operele literare şi spiritul epocii respective? Explicaţia o dă selecţia naturală. Sînt selectaţi numai acei scriitori care corespund temperamental publicului respecliv.
„Aşa dar, scriitorul se naşte pesimist ori optimist, cerebral ori pasionat, subiectiv ori obiectiv etc... Izbuteşte, dacă se naşte într-o lume cu acelaşi fel de a simţi" (sublinierea lui Ibrăileanu).
La primă vedere, teoria părea destul de atractivă. Avea prestigiul unei teorii bazate pe datele ştiinţelor naturii, actualităţii ştiinţifice. Pretindea că a eliminat toate obiecţiile ce se puteau aduce atît teoriei care îl socoteşte pe scriitor factor determinant cît şi celei opuse, care socoteşte mediul factor determinant. Teoria selecţiei se arăta darnică în egală măsură cu ambii termeni ai autonomiei. Dădea individualităţii scriitorului tot ce i se
IBRĂILEANU ŞI TEORIA SELECŢIEI ARTISTICE
205
cuvenea (chiar mai mult decît i se cuvenea, dar aceasta e altă problemă), nu răpea nimic din importanţa societăţii, a publicului (căci el „selecta") şi explica totodată corespondenţa, constatată în fapt, dintre opere şi public. Dar, „salvînd" în aparenţă totul, nu „salva" în fond nimic, ca orice soluţie de compromis. Iar prestigiul ştiinţific dispărea la cea dintîi atingere, ca un balon de săpun.
★
Psihologia ştiinţifică marxistă recunoaşte existenţa unor elemente înnăscute. Nu în afirmarea existenţei unor atari elemente constă greşeala lui Ibrăileanu.
Este clar însă că el acorda acestor elemente o importanţă excesivă, minimalizînd totodată, în egală măsură, influenţa mediului social. Criticul se baza în aserţiunile sale pe psihologia dominantă în vremea aceea, o psihologie cu caracter reacţionar, corespunzătoare intereselor claselor dominante. Negînd importanţa influenţei condiţiilor materiale, psihologii respectivi, cu falsa lor ştiinţă, încercau să decreteze toate deosebirile existente între reprezentanţi ai diferitelor clase sociale drept deosebiri înnăscute, justificînd astfel poziţia de stăpîn a unora şi de simpli executanţi a celorlalţi. Pe baza aceleiaşi psihologii pscudoştiinţiîice s-a creat şi teoria fascistă a raselor de stăpîni, teorie care justifica, pe plan internaţional, subjugarea raselor şi popoarelor declarate inferioare. Atari poziţii sînt cu totul străine felului"de a gîndi al lui Ibrăileanu. Totuşi, şi el pune bază pe elemente înnăscute.
Şi tocmai unei astfel de psihologii i se conforma Ibrăileanu atunci cînd marca drept un mare succes faptul că „numai această teorie (a selecţiei — nn.) nu se loveşte de principiile elementare ale psihologiei, care ne arată cît de puternică este personalitatea înnăscută'1.
Căci psihologia cu adevărat ştiinţifică, recunoscînd prezenţa unor elemente înnăscute, nu le preface în „entităţi metafizice" (vezi citatul de mai sus al lui Gherea) şi nu le declară atot-hotărîtoare. Dimpotrivă, accentul cade pe influenţa educativă a mediului. Nici măcar aptitudinile (parti-
cularităţile individuale, care asigură reuşita unei activităţi oarecare) nu sînt propriu zis înnăscute. „înnăscute pot fi numai predispoziţiile, adică particularităţile ana-tomo-fiziologice care stau la baza dezvoltării aptitudinilor" (Psihologie — tratat apărut sub redacţia lui Kornilov, Smirnov şi Teplov, E.S.P. 1950). Psihologii sovietici au dovedit, bazaţi pe fapte, că predispoziţiile, deşi au o mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a aptitudinilor, nu reprezintă singurul factor determinant al acestei dezvoltări. „Fiecare predispoziţie are o însemnătate multiplă, în sensul că pe baza ei se pot dezvolta diferite aptitudini". Ce anume aptitudine se va dezvolta pe baza acestor particularităţi anatomo-fizio-logice înnăscute, pe baza predispoziţiilor, asta depinde de modul do viaţă al omului respectiv. Mai mult încă. Se poate dovedi că nu există aptitudini în afara procesului de exercitare al acestora, înainte de exercitarea activităţii respective. Şi tot astfel, nici limitele pînă la care se vor dezvolta aptitudinile nu pot fi precizate anticipat. „Principial vorbind (aptitudinea—n.n.) ea se poate dezvolta nelimitat... Limitele practice ale dezvoltării aptitudinilor omului sînt condiţionate numai de următorii factori: longevitatea, durata vieţii omului, condiţiile acesteivieţi, metodele de educaţie şi instrucţie; aceste limite nu sînt inerente cîtuşi. de puţin aptitudinilor ca atare". Aceasta, iară a mai vorbi de faptul că una dintre particularităţile esenţiale ale psihicului, uman constă în posibilitatea compensaţiei unor însuşiri prin altele.
Aşadar, în ultimă instanţă, modul do viaţă al omului respectiv hotărăşte dacă, pe baza predispoziţiilor, apare o anumită aptitudine sau alta, şi în ce măsură se dezvoltă ea.
Tendinţa lui Ibrăileanu de a reduce la minimum influenţa mediului social era deci cu totul nejustificată. Neîngăduindu-şi nici do data asta să nege evidenţa faptelor, criticul concede că o anumită influenţă a mediului există. Dar această influenţă e minimă. Reîntîlnim şi aici o procedare simetrică, într-un anumit sens, cu aceea pomenită mai sus. Precum acolo între teoria eroilor şi teoria mediului, tot astfel aici între poziţia lui Schopen-
206
EUGEN CAMPUS
hauer (imposibilitatea oricărei acţiuni educative) şi a lui Locke (posibilitatea nelimitată a educaţiei), criticul caută şi se opreşte la o soluţie de compromis care nu salvează nimic. El nu vede că cele două poziţii „extreme" nu sînt echivalente, nu trebuiesc deci tratate în acelaşi mod. Căci dacă poziţia lui Locke poate fi criticată în măsura în care ea e încă nemulţumitoare, nu e mai puţin adevărat că era totuşi o poziţie materialistă. Pe cînd poziţia lui Schopenhauer e fundamental greşită, idealistă  prin esenţă.
Tratînd în spirit eclectic, cu aceeaşi monedă, ambele teorii, respingîndu-le şi indirect acceptîndu-le în egală măsură, căutînd o cale de mijloc între două poziţii pe care le echivala superficial, sub aceeaşi etichetă, drept „extremiste", criticul rezolvă problema fundamentală introducînd teoria selecţiei. După ce le-a izgonit cu surle şi trîmbiţe ca pe nişte dihănii netrebnice, el dă din nou drumul în ogradă celor două „teorii extremiste", de data asta cu botniţă, şi reduse la roluri insignifiante, supuse aceluiaşi tratament (singura consolare!). Pe lîngă acţiunea selecţiei, se exercită, însubsidiar, declară el, şi o mică influenţă a mediului asupra scriitorului şi a scriitorului asupra mediului.
„Şi desigur, într-o oarecare măsură (scriitorul— n.n.) e influenţat de acest mediu în care trăieşte, cum şi acest mediu, la rîndul său,  e  influenţat de scrisul său".
O observaţie suplimentară se impune. Dacă, în general, se poate observa la Ibrăileanu tendinţa de a minimaliza influenţa mediului, apoi atunci cînd e vorba de scriitori şi încă de scriitori mari, poziţia devine şi mai răspicată.
Introducînd mai mult sau mai puţin deschis o judecată de valoare, criticul ne lasă să înţelegem că numai asupra scriitorilor relativ mărunţei se exercită influenţa societăţii într-o măsură apreciabilă. La marii artişti, cu originalitate puternică, corespondenţa între operă şi vremea lor se explică nu prin influenţa condiţiilor concrete ci, în esenţă, prin concordanţa temperamentului lor înnăscut cu al cititorilor, prin acţiunea „selecţiei naturale".
In timp ce printre cei neinfluenţabili figura Eminescu, printre scriitorii influen-
ţaţi de mediu şi care evoluează odată cu vremea, printre „conformişti", era socotit şi Vlahuţă. în acest dispreţ faţă de Vlahuţă ca scriitor legat de societatea respectivă, Ibrăileanu se întîlneşte cu apărătorii de pe vremuri ai esteticii idealiste. Combă-tîndu-1 pe Gherea în numele principiilor maioresciene, Bogdan îşi exprima astfel punctul de vedere într-un studiu scris cu mai bine de douăzeci de ani înainte: „Dacă d. Gherea şi-ar fi dat seama de aceasta (importanţa hotârîtoare a elementelor înnăscute la marile personalităţi nn.) n-ar fi luat pe Eminescu drept un fel de Vlahuţă..."
Semnificativă întîlnire. Căci nu e vorba aci de cazul lui Vlahuţă, ci de problema legăturii dintre valoarea literară a operei şi influenţa mediului social... „Asupra jcrii-torilor mari mediul are o minimă influenţă" declară răspicat Ibrăileanu. Negînd această influenţă tocmai asupra celor pe care-i socotea creatori autentici, Ibrăileanu se reîntoarce în fond la poziţia lui Faguet, pe care, dintr-un alt punct de vedere, o combătuse înainte. Se deosebea de Faguet prin aceea că recunoştea existenţa unei corespondenţe între epocă şi marii scriitori. Dar nu voia să o explice prin influenţa mediului, condiţiilor istprice concrete, ci prin selecţia care operează pe baza concordanţei temperamentale.
Prin forţa lucrurilor, prin înseşi implicaţiile temelor sale, Ibrăileanu se vedea împins înapoi spre poziţiile pontifului esteticii idealiste la noi, T. Maiorescu. Teza aceluia, cu privire la caracterul înnăscut al pesimismului eminescian este prea bine cunoscută: „Ce a fost şi ce a, devenit Eminescu" este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă, încît să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc". (Critice III. p. 132).
Abandonînd poziţia mai înaintată, cîş-tigatâ de Gherea în luptă cu ideologia reacţionară a „Junimii", criticul „Vieţii romîneşti" revenea în 1912 la o formulare asemănătoare: ...„Eminescu n-a fost pesimist din cauza „anomaliilor sociale", cum
IBRĂILEANU ŞI TEORIA SELECŢIEI NATURALE
207
zice d. Gherea, ci mai întîi, din cauza acelui temperament „ce i-l lăsară din bătrîni, părinţii din părinţi", şi, numai în al doilea rînd din cauza condiţiilor rele ale vieţii sale  şi   ale societăţii".
Repetăm: aceste „întîlniri", aceste încrucişări de drumuri cu reprezentanţii esteticii idealiste nu sînt întîmplătoare. Ele decurg din însăşi natura opiniilor profesate în acea vreme de Ibrăileanu.
N u e deci de mirare că, scriindu-şi Istoria literaturii romîne în 1941, într-o vreme cînd el însuşi era puternic influenţat de ideologia claselor exploatatoare, G. Călinescu îl revendica pe Ibrăileanu ca pe un aliat întru susţinerea autonomiei absolute a esteticului. „Soluţia intermediară (între Locke şi Schopenhauer — nn.) a lui Ibrăileanu se conciliază cu estetica cea mai autonomistă..."- Sau, vorbind despre selectarea unui scriitor în epoci diferite, aşa cum o vede Ibrăileanu: „Ideea e de o jusleţă desăvîrşită şi traduce în termeni sociologici constatarea că artistul fiind un absolut inefabil în esenţa lui, e multiplicat prin interpretare la infinit". (1st. lit. rom
- p. 587).
★
La baza teoriei selecţionării stă noţiunea de temperament.
B. M. Teplov defineşte temperamentul drept „îmbinarea caracteristică a particularităţilor psihice ale unei persoane, care pe de o parte şi înainte de toate au legătură cu starea de excitare emoţională, anume cu rapiditatea apariţiei sentimentelor, iar pe de altă parte cu intensitatea lor" (p. 467
— Tratatul de psihologie citat şi mai sus). Se pot distinge astfel patru tipuri fundamentale de temperament: coleric, sangui-nic, melancolic şi flegmatic.
Nu trebuie să uităm că, la majoritatea oamenilor, trăsăturile caracteristice unui temperament se împletesc cu trăsături caracteristice altui tip temperamental. Pornind de la studiile deschizătoare de drum ale lui Pavlov,, psihologia sovietică socoteşte că baza fiziologică a temperamentelor trebuie căutată în caracteristici ale sistemului nervos. Cercetările lui Pavlov au arătat că, luînd drept criterii de clasificare: intensitatea procesului de
excitaţie, capacitatea de a echilibra procesul excitaţiei prin procesul inhibiţiei şi mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibiţie, se pot distinge patru tipuri de sisteme nervoase, (vioi, calm, excitabil, slab), care corespund celor patru tipuri fundamentale de temperamente (vioi,-san-guinic, calm-flegmatic, excitabil,-coleric, slab,-melancolic).
La Ibrăileanu, noţiunea de temperament este foarte vagă şi confuză. Pe lîngă trăsăturile care, pe drept cuvînt, pot fi considerate temperamentale, criticul vîră în noţiunea aceasta, pînă la refuz, elemente numeroase şi eterogene. Sînt incluse aici trăsături de caracter referitoare la natura psihologică a orientării tipului respectiv (tipul în care predomină judecata, tipul în care predomină emoţia) sau care se referă la conţinutul orientării, ba chiar şi caracteristici referitoare la concepţia despre  viaţă   (pesimist,   optimist, etc.)
Amintim felul în care-şi formula Ibrăileanu concluziile: „Aşa dar, scriitorul se naşte pesimist ori optimist, cerebral ori pasional, subiectiv ori obiectiv" etc...
Dat fiind că noţiunea de temperament constituie temelia pe care criticul îşi construieşte întreaga teorie (selecţia operează pe bază de temperament), consecinţele nefaste ale acestei confuzii se resimt în ansamblul sistemului de explicaţii, pătrund pretutindeni şi viciază toate deducţiile, toate aserţiunile.
Ceea ce ar fi fost valabil cu privire la baza fiziologică a temperamentului, devine cu totul fals atunci cînd sfera noţiunii de temperament este extinsă arbitrar dincolo de orice limită.
Baza fiziologică a temperamentului, tipul respectiv de sistem nervos, este înnăscut. Dar nici acesta, arăta Pavlov, nu este neschimbător: el poate fi modificat în cursul vieţii prin influenţa unor acţiuni sistematice. Dezechilibrul între procesele de excitaţie şi cele de inhibiţie (cu precum-pănirea procesului de excitaţie), dezechilibrul caracteristic tipului de sistem nervos excitabil care stă la baza temperamentului coleric, a putut fi influenţat în decursul experienţelor făcute. „Noi avem experienţe numeroase şi hotărîtoare — declară Pavlov — în care dezechilibrul iniţial
208
EUGEN CAMPUS
a putut fi amleiorat cu timpul, în mare măsură, datorită excitaţiilor lente şi repetate". Sau, şi mai clar, sub forma unor concluzii generale: „Modul de comportare a omului şi animalului nu este condiţionat numai de însuşirile cunoscute ale sistemului nervos, dar şi de influenţele pe care le-a suferit şi le suferă fără încetare organismul în cursul existenţei sale individuale... Aceasta datorită faptului că, alături de însuşirile arătate mai sus ale sistemului nervos, apare lot timpul şi însuşirea lui cea mai importantă — o foarte  înaltă plasticitate".
Dacă   deci — cu   aceste   precizări şi rezerve— se poate vorbi pe drept cuvînt de caracterul înnăscut al tipului de sistem nervos ce constituie baza fiziologică a temperamentului respectiv, nimic nu ne îndreptăţeşte  să  afirmăm  acelaşi lucru despre întreaga personalitate umană (e caracteristică la Ibrăileanu întrebuinţarea formulei confuze „personalitate înnăscută"). Intr-un loc, criticul ajunge pînă acolo încît formulează explicit ideea că pînă şi concepţia despre viaţă e determinată de temperament. „CONŢINUTUL de idei se poate schimba eu vremea şi la personalităţile puternice — căci oamenii  mari nu rămîn doar în urma celorlalţi. Iau şi ei act de problemele ce se pun necontenit şi care le servesc ca material al operei lor. Dar dispoziţiile lor temperamentale rămîn intacte şi deci şi felul lor de a concepe lumea, căci acesta atîrnă de  temperament. Dacă scriitorul e subiectiv ori obiectiv, pesimist ori optimist, mizantrop sau altruist, aşa va rămîne şi aşa îşi va colora opera, de nu va trece cumva prin una din acele crize extraordinare, cum ar fi cazul lui. Dostoievski, DACĂ, în adevăr, caracterul sumbru al operelor sale se  datoreşte în cea mai mare parte marilor nenorociri care au izbit pe scriitor în viaţă", (sublinierile  cu majuscule, —   ale autorului, cele simple ale metej.
Implicaţiile unei atari poziţii sînt extrem de grave. Ea duce direct la antipodul punctului do vedere marxist. Căci a afirma că pînă şi concepţiile depind de temperament, înseamnă a nega în ultimă instanţă însăşi teza marxistă despre bază şi suprastructură.
„Modul de producţie a vieţii materiale
determină procesul vieţii sociale, politice j; spirituale în general. Nu conştiinţa lor socială le determină existenţa, ci, dimpotrivă existenţa lor socială le determină conştiinţa" spune Marx în Prefaţa lucrării „Contribuţii la critica economici politice".
Conştiinţa, concepţiile sînt deci determinate de baza economică a societăţii, de existenţa socială, şi aceasta nu numai în sensul că dezvoltarea culturală presupune un minimum de condiţii materiale măcar pentru o parte din membrii societăţii, dar şi în sensul că baza economică determină orientarea culturii. întreaga suprastructură serveşte bazei respective, tinde să o consolideze şi dispare odată cu ea. în cadrul societăţii capitaliste — aşa cum arăta Lenin—sînt două culturi opuse, una corespunzînd intereselor celor asupriţi şi alta corespunzînd intereselor de clasă alo axploatatorilor.
Toate aceste adevăruri ştiinţifice fundamentale suit infirmate atunci cînd stabilim o legătură directă între temperament şi concepţie, declarînd, aşa cum declară Ibrăileanu, că „felul de a concepe lumea atîrnă de temperament".
*
Analiza noţiunilor de gen literar şi şcoală literară, aşa cum le defineşte Ibrăileanu în studiul „Literatura şi societatea", vădeşte şi mai clar aceste implicaţii.
Căci, punînd la baza întregii sale teorii „temperamentul", introduce această noţiune vagă şi echivocă drept cheie de boltă şi în problema genurilor, şcolilor literare etc.
El porneşte de la premiza că... „un gen se defineşte ca şi un scriitor", aşa dar tot temperamental. Ce sînt genurile literare? se întreabă mai departe. Şi răspunsul vine imediat, răspicat, deşi nu tocmai precis, din cauza aceleiaşi întrebuinţări echivoce a termenilor: „Sînt expresia literară a unor anumite temperamente intelectuale şi afective" (sublinierea noastră — nn.)
Cu spiritul de pătrundere cc-1 caracterizează, criticul dă şi cîteva sugestii intere-' sânte cu privire la tipul uman (nu poate fi vorba aci exclusiv de temperament), căruia   îi   corespunde   genul respectiv.
IBRĂILEANU ŞI TEORIA SELECŢIEI ARTISTICE
209
Genul liric — arată el — e expresia tipului subiectiv ; genul epic şi dramatic corespund tipului obiectiv, care-şi reprezintă lucrurile sub forma unor imagini succesive, genul descriptiv corespunde tot unui tip obiectiv, dar carc-şi reprezintă lucrurile sub forma unor imagini simultane, iar genul didactic corespunde tipului mai predispus spre consideraţii intelectuale.
La fel procedează criticul şi atunci cînd discută problema şcolilor sau curentelor literare. Pentru că — chiar dacă prudent, acceptă posibilitatea unor greşeli de amănunt în aplicare — nu are îndoieli asupra sistemului ca atare, asupra legăturii directe dintre curente literare şi temperamente, într-o notă din subsolul paginei el scrie: „Neexactitalea acestor definiţii nu poate infirma adevărul temei noastre". De fapt, şi în acest caz ca şi în multe altele, situaţia e inversă: „sistemul" e greşit, aplicaţiile — bazate pe observaţii pline de sagacitate îşi păstrează într-un anumit sens valoarea.
„Temperamentul" corespunzător clasicismului primeşte următoarele note definitorii: echilibrat, obiectiv, mulţumit cu prezentul. Cel corespunzător romantismului: dezechilibrat (predomină sensibilitatea şi imaginaţia), subiectiv, nemulţumit cu realitatea şi căutîndn-şi refugiu în trecut sau în fantezie. In sfîrşit, cel corespunzător „naturalismului", apreciat .ca mai greu dc definit: dezechilibrat (predomină imaginaţia), obiectiv, mizantrop ori progresist.
„Aşa dar şi şcolile se reduc la temperamente", conchide criticul. Şi, generali-zînd: „în fond, si scriitorii, şi genurile, şi şcolile sînt acelaşi lucra, forme ale temperamentului".
Echivalarea celor trei termeni: scriitor, gen, şcoală literară, prin reducerea lor la aceeaşi unitate, temperamentul, ne îngăduie să descifrăm implicaţiile' îndepărtate ale „sistemului".
Prin introducerea pe uşa de din dos a unor elemente eterogene în noţiunea echivocă de „temperament", nu numai scriitorul şi genurile literare, dar şi şcolile sau curentele literare devin categorii libere în esenţa lor de orice influenţă determinantă a societăţii.   Şi, totodată
14 — Viaţa Rominească
imuabile, permanente, antiistorice prinfaptul că sînt bazate pe elemente înnăscute şi prezente în orice moment istoric ca forme ale naturii umane.
„Toate aceste feluri de temperamente — nu uită să sublinieze criticul — există desigur în orice vreme".
Ba chiar îi combate pe James şi pe Brunetierc care considerau pe omul de talent sau geniu ca aducînd ceva nou, un fel de „variaţii" darviniste.
Ducînd pînă la ultimele consecinţe atari formulări, ni se ridică în faţa ochilor tabloul unei lumi imuabile, statice, constituită din esenţe veşnice, apărute printr-un act de creaţie iniţial. Schimbarea aparentă s-ar reduce în fond la diferite combinaţii ale aceloraşi elemente iniţiale, ca într-un caleidoscop în care priveliştea e mereu alta, dar rezultă din jocul aceloraşi cioburi de sticlă, în număr limitat.
în orice vreme există aceleaşi feluri de temperamente, deci aceleaşi tipuri de scriitori şi opere, aceleaşi genuri literare şi aceleaşi curente, căci structura lor e determinată în esenţă numai de temperament. Modificarea peisajului literar se datoreşte numai faptului că, în anumită epocă au fost scoase în evidenţă unele temperamente (deci scriitori, genuri, curente literare), iar în altă epocă apar pe prim plan alte temperamente (deci scriitori, genuri, curente literare).
Din fericire Ibrăileanu nu merge consecvent pe această linie, ale cărei implicaţii ultime am încercat să le schiţăm.
Există în opera lui contradicţii.
Scriitorul căuta în mod cinstit o soluţie valabilă, materialistă. Numai pe uşa din dos, prin formulări confuze şi echivoce (în primul vînd prin folosirea arbitrară a noţinnii-cheie de „temperament") şi prin necesităţile sistemului creat, apar astfel de implicaţii.
Sînt însă alte elemente care vorbesc în favoarea criticului, mareînd probitatea sa ştiinţifică, strădaniile sale just orientate.
în primul rînd, trebuie menţionată aci atitudinea lui hotărîtă faţă de orice încercare de a transpune* mecanic noţiuni dintr-un domeniu al realităţii într-altul.
1
EUGEN CAMPUS
210
După cum se ştie, eludarea specificului fiecărui domeniu al realităţii duce la grave greşeli ştiinţifice şi poate servi uneori drept alibi ştiinţific pentru acţiuni politice criminale. însăşi teoria fascistă a dreptului „raselor superioare" de a nimici sau a subjuga pe cele aşa zis inferioare, nu poate fi concepută drept o transpunere mecanică a selecţiei naturale, darviniste, din domeniul biologiei în cel al societăţii umane?
Ibrăileanu era conştient de pericolul unei atari transplantări mecanice, vulgarizatoare. O spune răspicat:
„In literatură cuvînlul selecţie nu poate fi întrebuinţat decît în chip figurat. Este o analogie între selecţie în literatură şi selecţie în biologie, dar nu este deloc o identitate. De altminterlea, problema noastră este sociologică şi se ştie că darwinismul, aplicat tale quale în psihologie nu poate duce decît la greşeli".
Teoretic, criticul vedea destul de clar şi pericolul ipostazierii metafizice a noţiunilor.
în general, după cum singur recunoaşte, el merge pe calea deschisă în cercetarea literaturii de Ferdinand Brunetiere, devenit celebru tocmai atunci, către sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. N u are să-i obiecteze, deobicei, decît chestiuni de relativ amănunt, unele inconsecvenţe. într-o singură problemă se deosebeşte radical de înaintaşul său. Expli-cînd şi el genurile prin diferiţi factori, între care „temperamentul" ocupă un loc important, criticul francez nu se opreşte însă aci. El vede în genuri un fel de entităţi sui generis, cu o viaţă a lor bine definită, cu o dezvoltare în timp dictată de o logică internă: „...dans Vhisloire de la litleralure, comme dans la nature meme, il semble que Ies doctrines ou Ies genres apportent avec eux, en naissant, une proba-bilite de circonstances qui peuvent bien quelque temps contrarier Ies effets, mais non pas Ies empecher d'etre"1) („Nouvelles
„...în istoria literaturii, la fel ca în natură, se pare că odată născute, doctrinele sau genurile aduc cu ele, o probabilitate de circumstanţe, care pot, pentru cîtva timp să contrazică efectele,. dar nu le pot împiedica de a exista.
questions de critique" p. 192). Aplicînd aceste principii la dezvoltarea clasicismului în Franţa, el rezumă drumul acestuia ca pe acela al unei fiinţe care se naşte, capătă conştiinţa de sine, ajunge la maturitate, şi apoi, într-o ultimă fază, moare: „rien d'humain n'etant eternei, il s'etait desorgani.se sous le triple effort de la Longueur du temps, de Vexageration de son propre principe el du besoin interieur de se renou-veler"2) („Histoire de la litterature francaise classique" — Introduction). Altădată îşi exemplifica în acelaşi mod teoria vorbind despre tinereţea, maturitatea şi moartea tragediei franceze, survenită prin îndepărtarea de prorpia ei definiţie, de propria ei esenţă.
împotriva acestui fel de a ipostazia metafizic noţiunea de gen literar, protestează cu hotărîre Ibrăileanu:
„F. Brunetiere aplicînd şi la această problemă selecţia darwiniană, cade uneori în plină metafizică. Concepînd genul ca un organism, criticul francez vorbeşte de transformarea unui gen în altul, ori de naşterea unui gen din resturile decompoziţiei altor genuri".
Dar nu numai în opoziţie cu înaintaşii săi întru „darwinism social", îşi manifestă Ibrăileanu tendinţele materialiste. Chiar în prezentarea propriilor sale teorii apar elemente care contrazic, cel puţin în parte, alte aserţiuni ale sale cu caracter metafizic.
Am citat mai sus un text în care criticul afirma că felul de a concepe lumea „atîrnă de temperament", şi prin urmare rămîne neschimbat; pesimist ori optimist, aşa se naşte scriitorul, aşa îşi scrie opera, aşa rămîne pînă la moarte.
Dar chiar în acel context, interveneau două amendamente. Unul pus sub un mare semn de întrebare, mareînd neîncrederea scriitorului într-o atare posibilitate^ pomenea totuşi despre eventuale „catastrofe", cum nu ar fi cu totul exclus să se fi produs în viaţa lui Dostoievski. AU amendament mai important introducea distincţia între „conţinutul  de idei" ce
2) „nimic dinceea ce-i omenesc nefiind veşnic, se dezorganizează sub întreitul efort al duratei timpului, al exagerării propriului său principiu şi al necesităţii in: terioare de a se reînnoi".
IBRĂILEANU ŞI TEORIA SELECŢIEI ARTISTICE
211
variază în timp şi „felul de a concepe lumea", care i'ămîne neschimbat.
jţai mult decît atît. In acelaş studiu despre literatură şi societate, criticul îşi punea, mai departe, o întrebare pe care faptele i-o impuneau. Există epoci literare în care ajung să predomine genuri şi şcoli literare similare (el spune „aceleaşi", dată fiind corespondenţa cu un anumit temperament).
' Prin ce se deosebesc atunci aceste epoci literare? „Se vor deosebi — răspunde criticul în deplină concordanţă cu realita-jea — prin ideile deosebite şi prin viaţa deosebită a celor două epoci". Despre idei, pomenise şi înainte. Dar acum apare şi an termen suplimentar, vag, foarte cuprinzător, dar în care intră în mod necesar, realitatea concret-istorică, termenul „viaţa epocii". Iar în exemplificarea ce urmează ne trezim cu o surpriză deosebit de plăcută. Criticul recunoaşte în fond că tragedia din antichitate şi cea clasică franceză nu sînt identice, precum nici romantismul german nu este identic cu cel al lui Eminescu. Dar prin ce se deosebesc? Poate numai prin „conţinutul de idei"? (termenul nu trebuie identificat cu cel întrebuinţat azi în teoria literară, căci acesta include ca factor Măritor atitudinea partinică a scriitorului, poziţia lui de clasă, concepţia lui despre viaţă). Poate numai prin realitatea oglindită, realitate diferită chiar atunci c-înd subiectul e luat tot din lumea antichităţii? Dacă ar fi numai atît, criticul ar rămîne pe poziţiile apărate înainte. Dar el declară: „Scriitorul grec are alt mod ie a concepe lumea şi zugrăveşte altă lume (leeît cel francez" (sublinierea noastră). Există deci o diferenţă. Şi încă o diferenţă de concepţie asupra lumii! Rămînea ca Ibrăileanu să recunoască însemnătatea hotă-rîtoare a unei atare diferenţe. Peste 13 ani, Ktuînd aceste probleme în articolul „Completări" (V.R. Nr. 4, din apr. 1925) el nu-şi reneagă vechile teorii. Dar, prin preciziile şi „completările" pe care le aduce, prin unele nuanţări în formulare, accentul ade mai puternic şi mai clar asupra Mprejurărilor concret-istorice. Iar din "fentificarea acestora cu „mediul social" rezultă că Ibrăileanu îi acordă totuşi, în trada „sistemului" şi a unor formulări 14*
confuze, o importanţă mai mare decît ai fi înclinat să crezi la prima vedere.
„Ceea ce are comun o epocă literară clasicismul francez din veacul 17 ori romantismul francez din veacul 19 —• nu mai poale fi datorit rasei şi solului (căci acestea sînt aceleaşi dealungul istoriei), ci unor împrejurări, schimbătoare, adică condiţiilor istorice care variază  şi  care  sînt mediul social".
Iar, în continuare, arată importanţa cunoaşterii acestor condiţii.
„Fără aceste condiţii sociale nu se pot înţelege caracterele comune ale literaturii unei epoci, cu atît mai mult cu cît, cum am văzut în articolele trecute*), există totdeauna o concordanţă între caracterele literaturii unei epoci şi starea sufletească a epocii". (De remarcat termenii vagi şi nediferenţiaţi din punct de vedere al claselor sociale: „stare sufletească," „a epocii" —• nn.)
„Fără condiţiile acestea sociale, ar trebui să recurgem la rolul unor înlîmplări imposibile, ori la ipoteza unei providenţa care intervine şi orînduieşte lucrurile". (Y.R. voi. 60, p. 78).
S-ar părea că Ibrăileanu, cedînd în faţa evidenţei faptelor, se vede obligat să iccunoască aceste condiţii istorice, deci mediul social, drept condiţia botărîtoare, drept explicaţia valabilă înultimă instanţă. Căci hazardul pur şi providenţa sînt [înlăturate de la început ca ipoteze absurde, nedemne a fi luate în considerare.
Totuşi, lucrurile nu sînt chiar atît de simple. Ibrăileanu nu-şi părăseşte „sistemul" şi trebuie să ţinem seama de aceasta. Mediul social acţionează nu atît direct — afirmă criticul — cît prin intermediul selecţiei.
★
Caracterul contradictoriu al opiniilor lui Ibrăileanu, contradicţiile ce există între strădaniile sale de a găsi soluţii materialiste şi alunecarea pe poziţii idealiste metafizice, toate acestea apar deosebit de evidente în prezentarea „selecţiei" ca atare.
*) Este vorba de articolele: „Influenţe străine şi realităţi naţionale" şi „Evoluţia literară şi structura'socială", publicate în „Viaţa Rominească" în acelaşi an (1925)
11
EUGEN CAMPUS
212
Cine „selectează"? Pe ce criterii se l'acc „selecţia"? Care este în fond semnificaţia ei? Iată ce trebuia să lămurească Ibrăileanu. A facul-o. Dar, aşa cum vom vedea, a fâcut-o vag, confuz, contradictoriu.
Ibrăileanu distinge net „influenţa mediului" de „selecţie". Pe această disjungere a celor două noţiuni se bazează întreaga lui teorie. După cum am mai arătat, el reduce la minimum influenta mediului social şi socoteşte că singura acţiune eficace, determinantă, o constituie selecţia.
Selecţia se face pe baze de „temperament". Dintre toate temperamentele, mereu aceleaşi şi existente în orice epocă, sînt „selectate" numai unele. Or, cum scriitorii, genurile şi. curentele literare se definesc în fond prin. temperament, fiind „forme ale temperamentului", selecţia operează în acelaş chip asupra tuturor. „Prin urinare — declară el — aceeaşi lege a selecţiei explică şi triumful scriitorilor, şi al genurilor, şi al şcolilor".
Prin urmare, am putea adăuga noi, ducînd pînă la capăt implicaţiile sistemului — şi scriitorii, şi. genurile şi şcolile există de fapt în afara societăţii şi a timpului, nu sînt hofărîtor înrîurite de condiţiile concrete isforico-sociale, ci numai „selectate."
Dar, a afirma numai atît, ar însemna să ne oprim la jumătatea drumului. Am fi nedrepţi cu Ibrăileanu. Pentru că ar însemna să privim lucrurile în mod static, să facem abstracţie, do desfăşurarea vie a raţionamentelor lui şi, mai departe, dc întreaga lui activitate.
Repetăm un lucru, pe care l-am mai spus, dar care, socotim că nu trebuie scăpat nici o clipă din vedere. Cel care a fost timp de zeci de ani sufletul „Vieţii Romîneşti", punea suflet şi pasiune autentică în cercetarea problemelor literare, se Irani înta să găsească soluţia unor probleme a căror complexitate o sozisase mai bine decît alţii, o căuta pe un drum pe care-1 voia ştiinţific, materialist.
Cel puţin printr-o latură a ei (aceea referitoare la grupul care selecta),selecţia era menită, credem, în intenţia lui Ibrăileanu, să repună în drepturile sale factorul social, fie şi pe această cale indirectă. Criticul a pornit aci de la fapte reale.
De aceea, în parte, constatările lnirlm], valabile şi pentru noi azi. Nimeni nu p0ate nega că publicul are preferinţele lui ţ că acţiunea acestor preferinţe se fate simţită. Nimeni nu poate nega că, }a decursul vremurilor, soarta unei opete literare se schimbă adesea. Ce alt exempt mai grăitor am. putea găsi decît acel pe care ni-1 oferă experienţa noastră de azi cînd constatăm zilnic efectele marii acting) dc valorificare a moştenirii culturale acţiune dusă prin lupta continuă împotriva felului greşit cum fuseseră prezentaţi înainte autorii respectivi.
In măsura în care a intuit just raporturile din realitate, ideile lui Ibrăileanu în această privinţă se acoperă parţial cu. poziţii[e marxiste în problema raportului dintre societate şi personalităţile excepţionale. Şi marxiştii afirmă că marii oameni nu sînt efectiv mari decît atunci cînd acţionează în slujba istoriei, cînd ajută mersat' înainte al omenirii. Cerinţele vremii, necesităţile sociale ale momentului respectiv determină ridicarea oamenilor capabili să satisfacă acele necesităţi, să dea viaţa orientării sociale respective. Plehanovscria: „Ei înşişi (oamenii de talent — nil) există numai mulţumită acestei orientări; daci n-ar exista această orientare, atunci ei n-ar fi trecut nici odată pragul care duce de la potenţialitate la actualitate". („Rolul personalităţii în istorie." p. 53).
Este ceea ce rămîne valabil şi dintr-o afirmaţie ca aceea a lui Ibrăileanu că, în condiţiile de la 1848, creaţia lui Eminescu nu ar fi fost aceea pe care o cunoaştem azi.
Problema gravă începe atunci cînd ne , întrebăm cine selectează şi în numele cui se face selecţia.
Răspunsul lui Ibrăileanu e confuz şi ] contradictoriu. Uneori accentul, cade pe \ factori sociali (chiar clase sociale), alteori ] pe factori înnăscuţi, „temperamentali". \ în 1925, aşa cum arătam., accentul pave . să cadă mai mult pe factorul social, chiar : şi în expunerile teoretice. ;
„Mediul   care   influenţează,   sînt   toate : împrejurările dinlr-un moment dat: sociale, morale,  culturale,   literare   ele.  Ceea ?e-l selecţionează pe scriitor este însă publicul • cililor (adică numai o parte din media), > a cărui psihologie, la rîndul ei, e condiţ>o~
1
IBRĂILEANU ŞI TEORIA SELECŢIEI ARTISTICE
213
0tă, ea< de toate împrejurările dintr-un pomeni dat şi, mai în special, de chipul In care lucrează acele împrejurări asupra linsei sau claselor din care face parte acest public cititor" (Completări, V.R. voi. 60, :.p. 82).
i Se cuvin subliniate aci următoarele aspecte care înclină balanţa în favoarea elementului social: a) publicul cititor este totuşi „o parte clin mediu", b) psihologia acestui public e influenţată de mediu în ansamblul lui, c) se insistă asupra claselor sociale.
Totuşi, nu trebuie să uităm distincţia fundamentală între influenţa mediului şi selecţie. Şi scriitorul este „influenţat", dar, precum se ştie, într-o măsură minimă, (actorul hotărîtor rămîne' selecţia pe bază temperamentală. Poate că şi la publicul cititor e vorba tot numai de o astfel de influenţă minimă, atîta cît există ea; hotărîtor poate rămîne şi aci temperamentul. Contextul pare să sprijine o atare interpretare, căci în alineatul următor se discută paralel şi în termeni asemănători despre scriitor şi despre publicul cititor, despre influenţa mediului asupra lui Emi-nescu şi asupra publicului cititor din vremea respectivă.
în orice caz, lucrul nu este spus clar. Iar alte declaraţii din acelaşi an arată că, în practică, Ibrăileanu ţinea seama de influenţa mediului social, atunci cînd discuta dezvoltarea literaturii. Scriitorul rezuma astfel ţelul articolului pe care în mod semnificativ îl întitulase: „Evoluţia literară şi structura socială": „In articolul ie jaţă am voii numai să arătăm că literatura romînă a evoluai deosebit în cele trei ţinuturi româneşti şi că această deosebire se daloreşle faptului că realităţile sociale fi culturale au variat de la un ţinut la altul" (V.R. voi. 59, p. 391).
Şi totuşi, necesităţile „sistemului" îl împing înapoi spre a-tot explicatorul şia-totîncurcătorul „temperament": ...„publicul unei epoci adoptă temperamentele care-i convin. Şi, cam o şcoală literară M-i altceva decît un temperament (clasicismul şi romantismul sînt în ultimă analiză iouă temperamente deosebite), o epocă lite-tyră   e " predominarea   unui temperament
■— temperament convenabil publicului din acea epocă". ("Completări", V.R. voi. 60, p. 80)
Mai rămîne însă de precizat: din ce punct de vedere convenabil publicului? Din punct de vedere temperamental sau din punctul de vedere al anumitor categorii sociale (clasă, pături, etc.,) Sau altfel spus, din cine este alcătuit publicul cititor? Ce-1 defineşte? O categorie socială sau una temperamentală, înnăscută?
„Uneori e o clasă socială, alteori o categorie intelectuală" afirma Ibrăileanu în 1912 în „Literatura şi societatea";
Există deci, după părerea lui, ambele -posibilităţi, în cel mai bun caz egal îndreptăţite. Acelaş lucru rezultă din numeroase alte formulări: „Uneori, un scriitor corespunde numai în parte categoriei sale sufleteşti şi sociale", (sublinierea noastră). Dacă judecăm însă lucrurile în spiritul întregului sistem, balanţa înclină; pare-se, spre acele „categorii intelectuale sau categorii sufleteşti", noţiuni care sînt echivalate de Ibrăileanu cu aceea de temperament.
Astfel noţiunea vagă şi confuză de temperament, îşi face intrarea şi aici. Sistemul se încheie armonic, dar consecinţele ideologice sînt cu atît mai grave. Scriitorii sînt diferenţiaţi în mod hotărîtor numai prin temperament. Selecţia este operată pe bază de temperament. O operează publicul cititor, care poate fi şi el definit printr-o categorie temperamentală.
Dispare astfel aproape cu desăvîrşire factorul social sau devine ceva vag, situat deasupra claselor. Dispare şi factorul istoric. Devine şi mai clar că, în ultimă instanţă, sistemul „selecţiei" duce la viziune anistorică. Totul este regisat de factorii temperam entali, înnăscu ţi.
Aparenta evoluţie a unor scriitori — mai puţin importanţi—-de talia lui Vlahuţă, nu de talia lui Eminescu sau Caragiale — se reduce în fond la apariţia succesivă a trăsăturilor existente de la început, apariţie explicabilă tot prin selecţie, nu prin influenţa mediului.
Tot astfel, soarta operei unui scriitor marc, după moartea sa, se explică tot prin selecţie. O generaţie alege un aspect, altă generaţie alt aspect: acela care corespunde „sufletului" generaţiei respective. Introdu-
214
EUGEN CAMPUS
cerea noţiunii de „generaţie" nu face decît să încurce şi mai multe lucrurile.
Generaţiile, ca şi temperamntele, nu au caracter de clasă.
Este semnificativ faptul că Ibrăileanu însuşi, mergînd pe acest drum, este împins spre o poziţie obiectivistă. In locul atitudinii combative pe care am aştepta-o, ne trezim cu simple înşiruiri constatative. Mergînd pe aceeaşi linie obiectivistă, criticul era de părere că fiecare generaţie a „selectat" din Eminescu ceea ce-i convenea mai bine aspiraţiilor sale.
Explicaţia trebuie căutată, cred, în implicaţiile sistemului. Definirea confuză a factorului cu care operează selecţia, insistenţa asupra elementelor înnăscute, au drept urmare renunţarea la criterii de clasă în aprecierea fenomenelor literare, deci la o justă, ştiinţifică apreciere a lor. Temperamentele, cu datele lor înnăscute, sînt echivalente. Intre ele nu putem stabili o ierarhie. Toate sînt la fel de îndreptăţite, Semnificativ, din acest punct de vedere, ni se pare felul cum îşi explică Ibrăileanu tema la cazul Gherea-Maiorescu.
Dar, ceea ce în cadrul teoriei „selecţiei" apare ea un simplu joc etern de combinaţii reversibile şi echivalente pe bază de generaţii şi temperamente, este în fond un proces istoric cu sens unic, ascendent, un proces al cărui motor îl constituie lupta de clasă.
Pe la sfîrşitul sec. XIX, constată Ibrăileanu, Gherea ajunsese „poatecea maipopu-lară figură a literaturii", iar Maiqrescu „era socotit ca un „învins". Mai tîrziu, raporturile s-au inversat iarăşi, fără ca aceasta să se datoreze noilor contribuţii ale criticilor respectivi: „Iată însă că, de vreo zece ani încoace, d. Gherea începe să ţie uitat, iar steaua d-lui Maiorescu se ridică poate mai sus decît oricînd..." Punîndu-şi deci întrebarea: „pentru ce d. Gherea a rămas în umbră şi pentru ce d. Maiorescu a fost din nou selectat", Ibrăileanu răspunde:
„Pentru faptul foarte simplu că locul umanitarismului de la 1890 ia luat naţionalismul tradiţionalist de la  1900 încoace.
Generaţia trecută găsea că d. Gherea e critic adevărat, generaţia actuală găseşte că d. Maiorescu e critic adevărat".
Constatarea e, ca mai întotdeauna [ Ibrăileanu, perfect valabilă. Ea se 'bazeaîj pe fapte sezisate just. Explicaţia îns-în măsura în care e determinată de teoria' selecţiei, de necesităţile sistemului, rămîj6 deficitară. In orice caz, se opreşte la jcima-, tatea drumului. Introducerea noţiunii de generaţie nu face decît să încurce şi maj mult lucrurile noi. Rămîne în uinbrj tocmai factorul esenţial: lupta de clasa şi efectele acestei lupte pe plan ideologi,» Genul de critică introdus de Gherea căzuse într-adevăr în dizgraţie după 1900, iar Maiorescu găsea noi şi fervenţi adepţi. Dar unde, la cine? La exponenţii culturii burgheze, dominante în acea vreme, na la exponenţii culturii legate de mase. Şj de ce în mai mare măsură după 1900 decît în jurul lui 1890? Pentru că mişcarea muncitorească, aflată în plin avînt către 1890 trecea acum printr-un impas, marcat între altele şi prin trădarea generoşilor (1899); pentru că, acum în momentul cînd intra în faza imperialistă, lupta de clasă lua noi forme, mai acute, presiunea ideologică a claselor stăpînitoare se întărea. Apariţia acelui naţionalism tradiţionalist despre care vorbea Ibrăileanu, şi care se dezvolta de altfel concomitent cu formele acute ale estetismului, nu constituie decît un efect al noilor forme pe care le lua lupta de clasă. Ibrăileanu însă se oprea la constatarea efectelor, fără a scoate în lumină cauza lor.
Este, desigur, posibil ca un scriitor apreciat într-o epocă să fie uitat mai tîrziu, iar altul, minimalizat la început, să fie apoi apreciat. Asta se explică prin lupta de clasă pe târîm ideologic. Dar pe de o parte cele două aprecieri opuse nu sînt la fel de îndreptăţite, iar pe de altă parte, procesul nu e reversibil. Scriitorul care s-a pus în slujba unei clase exploatatoare poate fi ridicat în slăvi cîtă vreme clasa respectivă domină. Opera lui poate fi ridicată şi mai tîrziu din ţărînă pentru cîtăva vreme, atunci cînd interesele aceileaşi clase exploatatoare sau ale alteia o cer. Operele de acest gen sînt însă din punct de vedere obiectiv condamnate, şi lucrul acesta iese la lumină în cele din urmă: istoria, în mersul ei necesar înainte, le aruncă definitiv la coşul de gunoi. Dimpotrivă,
IBRĂILEANU ŞI TEORIA SELECŢIEI ARTISTICE
215
scriitorul legat de popor, chiar dacă n-a fost apreciat la început cum se cuvenea, chiar dacă mai tîrziu opera lui a fost greşit interpretată, îşi cîştigă în cele din urmă locul pe care-1 merită în cultura omenirii.
Atitudinea partinică, situarea pe poziţiile clasei celei mai înaintate, cercetarea problemelor în lumina acestui proces istoric ascendent, ne îngăduie să emitem judecăţi de valoare corecte, ştiinţifice. Nimic nu justifică neîncrederea în posibilitatea de a descoperi adevărul, nimic nu ne absolvă de datoria de a-1 căuta.
Din păcate, pericolul obiectivismului este inclus, aşa cum am arătat, în înseşi bazele „teoriei selecţiei".
El apare şi în acceptarea ca echivalente a diferitelor aprecieri individuale asupra operei de artă:
„Dealtmintrelea, fiecare din noi nu citim oare, în volumul lui Eminescu, pe Eminescul nostru individual? Nu selectăm ceea ce răspunde sufletului nostru îndeosebi? Nu-i colorăm versurile, fiecare în altfel, cu propriul nostru fond sufletesc?"
Incontestabil, Ibrăileanu a pornit şi aici de la fapte reale. Asta nu înseamnă însă că diferitele aprecieri sînt la fel de îndreptăţite şi că, dat fiind caracterul „inefabil" — cum spuneau esteticienii idealişti — al operei de artă, orice încercări de a-i surprinde esenţa, orice încercare de a emite judecăţi obiectiv valabile despre ea, sînt dinainte şi definitiv sortite eşecului. Acesta este în fond punctul de vedere al criticii impresioniste — punct de vedere condamnabil dar foarte „selectat" de clasele exploatatoare din acea vreme, punct de vedere spre care, într-o anumită măsură, a alunecat uneori şi Ibrăileanu, deşi în repetate   rînduri   1-a combătut.
★
In concluzie, marele şi principalul merit al lui Ibrăileanu este acela de a fi depăşit nivelul atins pînă atunci de critica şi teoria literară din ţara noastră. Sezisînd complexitatea problemelor, a atras atenţia asupra importanţei originalităţii fiecărui creator, asupra necesităţii de a căuta o soluţionare justă, ferită de schematism vulgarizator.
S-a străduit apoi să caute această soluţie pe drumul unei înţelegeri materialiste a fenomenelor. Semnificativă în acest sens este încercarea lui de a respecta faptele reale, de a da indirect factorului social o importanţă decisivă prin acţiunea selecţiei, arăfînd că nu se pot dezvolta decît acele talente care corespund necesităţilor momentului.
Nemulţumit, ca şi Brunetiere cu rigiditatea sistemului lui Taine — sistem pe care-1 asimila cu teoriile lui Gkerea, deşi acesta pornea de la principii marxiste; mergînd, ca şi Brunetiere pe linia micşorării influenţei mediului social; recurgînd în acest sens, ca şi Brunetiere, la idei darwi-niste dar cu mai multă circumspecţie ştiinţifică decît criticul francez, Ibrăileanu avea impresia că merge în pas cu ştiinţa vremii.Nu şi-a dat seama că, într-un anumit sens, face un pas înapoi, cu tot modernismul teoriei selecţiei. In linii mari, obiecţia principală adusă sistemului lui Brunetiere rămîne valabilă şi cu privire la soluţia lui Ibrăileanu:
„Onpeut seulement repprocheră Brunetiere d'avoir pousse trop loin, par une logique artificielle, Vanalogie on Videntification des sciences naturelles et de la litleralure et d'avoir multiplii Ies formules d' apparence scientifique, aboutissant par la, malgre lui a masquer la realite plutot qu'a Vexprimer et a donner V impression d'une construction arbitraire dous Ies cas mem.e on il travaillait sur une base d' observations exacles*. (Lauson, Histoire illustree de la litterature francaise. (T. II. ed. Hachetle 1923  p. 39).
într-adevăr, aşa cum am arătat, chiar dacă nu ipostazează metafizic noţiunea de gen literar transformîndu-1 ca Brunetiere într-o specie cu viaţă biologică efectivă — necesitatea „sistemului", logica internă a explicaţiilor pe baza „selecţiei" ce acţio-
*) „Lui Brunetiere i se poate reproşa doar faptul de a fi împins prea departe, cu o logică artificială, analogia sau identificarea ştiinţelor naturale şi a literaturii şi de a fi înmulţit formulele cu aparenţă ştiinţifică, ajungînd prin aceasta, fără voie, mai de grabă să mascheze realitatea decît să o exprime şi să creeze impresia unei construcţii arbitrare chiar în acele cazuri în care el lucra pe un fundament de observaţii ştiinţifice".
216
EUGEN CAMPUS
nează în conformitate cu „temperamentele", îl duc şi pe Ibrăileanu la multe implicaţii idealiste, greşite, chiar atunci cînd pornea de la fapte reale, intuite just. Valoarea observaţiilor sale exacte, pe care noi n-am putut-o sublinia aci decît în treacăt, apare mult mai evidentă dacă analizăm felul în care şi-a aplicat Ibrăileanu ideile. Nu o locul să facem acest lucru aici. Trebuie să spunem însă că în atari aplicări, materialul viu al realităţii pe care Ibrăileanu a ştiut întotdeauna să-1 respecte, cîştigă supremaţia, spărgînd tiparele înguste ale „sistemului".
Marea greşeală a lui Ibrăileanu a fost că, pentru a ieşi din dilema celor două poziţii „extremiste", aşa cum le concepea el, criticul s-a îndepărtat de poziţiile marxiste.
A te opri la aplicările literare pseudo-darwiniste ale lui Brunetiere însemna de fapt a te întoarce înapoi, nu a merge înainte.
Căci marxismul constituie generalizarea filozofică a celor mai importante cuceriri ale ştiinţei moderne (între altele şi a darwinismului), nu o simplă aplicare naivă şi simplistă a lor, ca teoria evoluţiei genurilor literare şi selecţia naturală în literatură.
Or deşi atît Brunetiere cît şi Ibrăileanu erau conştienţi de pericolul unei transpuneri mecanice a noţiunilor dintr-un domeniu într-altul al realităţii, deşi au declarat-o explicit, n-au ştiut să evite integral o atare aplicare greşită, cu îndepărtate şi grave implicaţii idealiste, metafizice.
★
Pomenind despre lupta dintre partizanii lui Taine şi adversarii acestuia care insistau în special asupra rezistenţei la mediu, asupra rolului activ al altor factori, dezbătînd în fond aceeaşi problemă pe care o punea şi Ibrăileanu, Plehariov afirma încă în 1895: „Numai teoria istorică a lui. Marx rezolvă autonomia şi duce discuţiile la bun sfîrşit" („Contribuţii la problema dezvoltării concepţiei marxiste", p. 183)
Discutînd apoi pe larg felul în care Brunetiere rezolva problema, arată în ce constă progresul realizat de acesta în anumite direcţii faţă de Taine, dar scoate
în evidenţă insuficienţa explicaţiilor „evoluţioniste" raportate la rezolvarea complexă pe care o dă numai marxismul.
Plehanov arată că marxismul a lămurit ceea ce sistemul lui Taine, încurcîndu-se într-un  cerc   viţios,   lasă  confuz: care anume e factorul determinant. Marxismul dovedeşte că rolul hotărîtor îl are modul de producţie, baza economică a societăţii respective. Accentuînd că raportul dintre bază şi „ideologiile de   ordin superior" (artă, filozofie, etc.), nu trebuie înţeles simplist, recunoaşte că din cunoaşterea bazei economice nu se pot deduce direct, cu precizie, caracterul ideilor, concepţiilor respective.  Trebuie   cunoscută lupta de clasă cu formele ei concrete din acel moment, căci poziţiile adversarilor influenţează tactica de luptă.   Totuşi: „Fiecare clasă  îşi  adaptează   totdeauna — în mod minunat deşi inconştient — „idealurile" la nevoile economice. Dar această adaptare se poate face în mod diferit. Şi faptul că ea se săvîrseşte într-un. anumit fel şi nu într-altul se explică nu prin situaţia clasei luată izolat, ci prin toate atitudinile acestei clase faţă de antagonista ei (sau faţă de antagonista ei)" Prezentînd evoluţia genurilor, insistînd asupra „momentului" (faza respectivă în cadrul vieţii genului) ca element hotărîtor, Brunetiere vorbea şi el despre importanţa raporturilor dintre scriitori şi predecesorii lor  în  genul  respectiv.   Dar esenţialul — raportarea la lupta de clasă — îi scapă: „Acolo unde Brunetiere nu vede decît influenţa unor opere literare asupra altora, noi vedem — pe lîngă acestea — influenţele reciproce, mai adinei dintre grupurile, păturile şi clasele sociale. Acolo unde el spune pur şi simplu   că au apărut contradicţii, oamenii au vrut să facă contrariul a ceea ce făcuseră predecesorii lor, noi. adăugăm: ei au vrut-o pentru că a   apărut  o nouă contradicţie în RELAŢIILE lor de FAPT, pentru  că  s-a ridicat o nouă pătură sau clasă   socială, care nu mai putea trăi aşa cum au trăit oamenii în trecut".
Nici Ibrăileanu nu depăşeşte radical şi definitiv stadiul la care se opreau explicaţiile Iui Brunetiere. (Am arătat aceasta mai sus, discutînd problema aprecierii, acordate în epoci deosebite, operei lui Gherea şi Maiorescu). Ba, într-o anumită
IBRĂILEANU ŞI TEORIA SELECŢIEI ARTISTICE
217
privinţă, neinsistînd ca B runetiere asupra influenţei reciproce dintre predecesori şi urmaşi, el se întoarce la faza Saint-Beuve, referindu-se exclusiv la „temperamentul" unui scriitor luat izolat, nu în filiaţie, şi explicînd toate caracteristicile esenţiale ale operei numai pe baza elementelor înnăscute.
Cum a ajuns Ibrăileanu să neglijeze importanţa Kotărîtoare a factorului social? Cum de a ajuns să escamoteze tocmai problema esenţială a luptei de clasă, a spiritului partinic? Cum de s-a îndepărtat de marxism, tocmai el care, cu aproape .20 ani înainte, lupta în paginile „Evenimentului literar" alături de Ionescu Raicu-Rion şi Glierea pe baricadele concepţiilor marxiste, considerînd arta ca o armă în lupta de clasă?
Evident, nu e vorba aci de „temperament", nici de selecţia bazată pe trăsături temperamentale. Explicaţia trebuie căutată în cu totul altă parte: în condiţiile luptei de clasă, aşa cum se dădea ea în perioada trecerii capitalismului în faza sa ultimă, imperialistă. Explicaţia trebuie căutată în influenţa pe care, în această fază, a exercitat-o asupra lui Ibrăileanu ideologia claselor stăpînitoare, în pofida năzuinţelor sale efective de a rămîne pe poziţiile maselor populare.
Şi astfel, însuşi „cazul" Ibrăileanu infirmă propria lui teorie. Respectînd spiritul întregii opere a criticului şi nu litera ei, să ne înclinăm în faţa faptelor, înlăfurînd cu hotărîre tot ce este caduc în teoria selecţiei.
★
Ara arătat că unul din meritele principale ale lui Ibrăileanu. este faptul că a atras atenţia asupra complexităţii problemelor, combătînd tendinţa de a aplica simplist teorii juste. Am arătat că în acest sens prin însăşi punerea problemei, el a ajutat criticii noastre să facă un pas înainte.
Actualitatea unei atari lupte — atît în general cît şi îndeosebi în problema esenţială pe care o discuta şi Ibrăileanu, —aceea a raportului dintre individ şi societate, .dintre erou şi mase, este evidentă, mai
cu seamă acum, în urma celui de al doilea Congres al Uniunii Scriitorilor Sovietici.
Unul din capitolele raportului susţinut de K. Simonov poartă titlul „Despre esenţa metodei realismului socialist şi diversitatea stilurilor şi curentelor în creaţie". Raportul insistă asupra unui adevăr afirmat răspicat şi în alte prilejuri de teoreticienii realismului socialist: metoda aceasta nu împiedecă, ci dimpotrivă cere şi favorizează larga înflorire a tuturor individualităţilor artistice creatoare, făcînd posibilă deplina dezvoltare a particularităţilor specifice fiecăruia. Simonov merge însă de astă dată şi mai departe, arătînd că este periculoasă rămînerea numai la această afirmaţie. Există, înlăuntrul realismului socialist—şi trebuiesc cercetate şi promovate — nu numai aceste diferenţieri între un scriitor şi altul, ci şi diferenţieri între diversele curente de creaţie, care grupează laolaltă mai mulţi scriitori înrudiţi între ei.
Atari declaraţii militează împotriva uniformităţii, a cenuşiului, accentuează importanţa trăsăturilor originale, specifice fiecărui scriitor.
La noi, această preocupare a creatorilor de a aduce mereu ceva nou este adesea extrem de slabă, după cum rezultă şi din intervenţia lui V. Tulbure în discuţia despre poezie organizată de „Gazeta literară (nr. 49/55).
De asemenea şi criticii trec cu vederea probleme atît de importante ca aceea a originalităţii scriitorului respectiv, iar dacă-şi aduc totuşi aminte că ar îi bine să facă şi aşa ceva, se mulţumesc să lipească undeva, la întîmplare, un aliniat. Iar aliniatul, e formulat uneori în termeni atît de generali încît „mutatis-mutandis", aprecierile ar fi valabile pentru oricare alt scriitor, sau, prin caracterul lor ditirambic şi gratuit, devin de-a dreptul „ciudate". „Mai mult ca la oricare alt dramaturg contemporan—scrie Sim ion Alterescu în studiul său despre M. Davidoglu (V.R. Nr. 12/954) —- se simte la autorul Cetăţii de joc şi Oraşului în flăcări ura cu care demască exploatarea şi pe cei care o practică,-şi dragostea nemărginită cu care se apropie de oamenii simpli, de acei oameni care au devenit întîi eroi în viaţă şi apoi în piesele
218
EUGEN CAMPUS
sale" (p. 186). Ura faţă de exploatatori şi dragostea pentru oamenii muncii, iată trăsături oare sînt evident comune tuturor adevăraţilor scriitori de azi, ba chiar tuturor oamenilor cinstiţi. Specificul să constea atunci în gradul de intensitate al acestor sentimente ale autorului? Dificilă investigaţie şi cu. rezultate îndoielnice (poate chiar jignitoare, fie pentru unii, fie pentru alţii dintre cei „cercetaţi"). Altceva era important de stabilit: în ce. chip specific, şi prin ce mijloace artistice deosebite, se manifestă la M. Davidoglu aceste sentimente care-1 insufleţesc pe el ca şi pe oricare alt om cinstit.
O încercare interesantă de a stabili specificul creaţiei unui scriitor 1-a făcut Ov. S. Crohmălniceanu în studiul său despre „Pasărea Furtunii", publicat în acelaş număr al „Vieţii Romîneşti". Sînt aci, în capitolul destul de amplu rezervat dezbaterii acestei probleme, foarte multe observaţii judicioase cu privire la trăsăturile specifice creaţiei lui P. Dumitriu. Planul cercetării este însă astfel întocmit încît se trece extrem de fugitiv asupra problemelor de resortul concepţiei despre lume, a caracterului, etc. şi se insistă îndelung asupra trăsăturilor temperamentale. Revine de asemenea foarte des, noţiunea de temperament ca explicaţie atot cuprinzătoare. TJ nele formulări dau de asemenea de gîndit. S-ar părea că datele „psihice, individuale, proprii" de la care scriitorul pleacă pentru a se îndrepta cu preferinţă spre anumite aspecte ale realităţii, şi care explică deci specificul creaţiei sale, sînt în primul rînd de ordin temperamental. Din articol nu rezultă clar dacă criticul stabileşte o astfel de legătură directă şi determinantă între temperament şi specificul operei, dacă socoteşte că aşa ceva se întîmplă întotdeauna sau numai în unele cazuri (precum acela al scriitorilor „care-şi obiectivează foarte categoric personajele şi situaţiile, se mişcă în medii sociale destul de variate şi nu se arată preocupaţi prea mult de pitorescul expresiei verbale". Lămuriri generalizatoare ar fi fost bine venite. Aşa cum este, articolul lasă deschisă şi posibilitatea unui raport aproape exclusiv şi determinant între temperament şi specificul creaţiei respective.
Personal, socotesc că nu avem dreptuj în nici un caz să stabilim o astfel de. legătură directă şi determinantă. Ce-i drept, predispoziţiile temperamentale constituie primul factor în ordine genetică, dar nu şi primul factor în ordinea valorii. Personalitatea artistică se clădeşte pe baza acelor predispoziţii, dar nu poate fi redusă la ele. Factorul hotărîtor îl constituie mediul social, condiţiile concrete în care s-a dezvoltat scriitorul respectiv. Specificul operei lui P. Dumitriu şi al oricărui alt scriitor nu poate fi redus exclusiv sau aproape exclusiv la date temperamentale, înnăscute. Specificul operei unui creator trebuie raportat deci la personalitatea artistică în ansamblul ei, ca rezultat al acţiunii botărîtoare a modului de viaţă. Numai totalitatea trăsăturilor referitoare la concepţia despre viaţă, caracterul, temperamentul etc. al scriitorului alcătuiesc acel unicum concret constatabil dar greu de precizai, care dă pecetea original ităţii, care diferenţiază pe un om de altul, opera unui scriitor de a altui scriitor.
Dacă Ibrăileanu are meritul de a fi pus cu acuitate problema personalităţii scriitorului, a originalităţii — şi în acest sens ideile lui ne sînt utile şi azi, nu trebuie să mergem pe linia implicaţiilor „sistemului" său. Asta ne-ar duce la o concepţie fundamental greşită despre originalitatea artistică. Căci, transformînd judecata constata tivă în judecată de valoare, Ibrăileanu socoteşte că marii scriitori, cei profund originali, sînt aproape cu totul impermeabili  la  orice  influenţe sociale.
E semnificativ faptul că aplicarea consecventă a acestui principiu îl duce şi pe eî la aserţiuni vădit neconforme cu realitatea. Despre Alecsandri, de pildă, afirmă că a dat creaţii reuşite numai în poeziile de iubire, „cînd a cîntat în soliloc, cînd a atins subiecte unde n-aveau ce căuta preocupările zilei. Opere valoroase (poeziile patriotice ale lui Alecsandri şi Gr. Alexan-drescu) sînt minimalizate. Iată unde duce... „sistemul".
La capătul aceluiaşi drum se află susţinătorii de azi, în practică sau teorie, ai „sincerităţii" cu orice preţ. Căci ce altceva fac ei decît să declare că suprema şi unica virtute a scriitorului „e să se exprime pe
IBRĂILEANU ŞI TEORIA SELECŢIEI ARTISTICE
219
sine însuşi cît mai sincer, cît mai nealterat".
Adevărata originalitate nu se găseşte pe linia izolării în tine însuţi, pe linia supunerii la predispoziţiile temperamentale, oricare ar fi ele. Adevărata originalitate se obţine prin participarea înflăcărată la lupta colectivităţii, luptă în care înveţi să-ţi stăpîneşti laturile negative ale temperamentului şi să le dezvolţi pe cele pozitive, făurindu-ţi o personalitate armonioasă, luminată de o înaltă concepţie despre lume şi viaţă. Adevărata originalitate artistică rezidă nu în căutarea noutăţilor formale care să te diferenţieze de alţii cu orice preţ, ci în descoperirea unor noi adevăruri şi exprimarea acestora în imagini adecvate. în raportul său la Congres, criticul Riuricov spunea: „Originalitatea scriitorului este legală de descoperirile artistice pe care le-a realizai, de noile domenii ale vieţii, de noii croi pe care i-a adus în sfera atenţiei noastre, de acele mari domenii poetice pe care el le-a defrişat pentru popor şi pentru omenire".
Deşi problema parc să fie acum clară pentru noi toţi, se mai strecoară pe ici-colo cîte o formulare care poate da naştere la confuzii. Intervenind în discuţia despre poezie amintită mai sus, Radu Popescu, în ale sale „sugestii de nepoet", străduin-du-se pe bună dreptate să orienteze discuţia poeţilor despre poezie spre specificul acesteia, îndemna pe de altă parte pe poeţi să se găsească pe sine, să nu scrie decît ceea ce convine naturii lor şi în genul şi specia care convine acestei naturi a lor. Pentru orice om de bună credinţă intenţia criticului este clară şi bine venită: el militează împotriva uniformizării.Totuşi, problema e mai complexă decît rezultă din aceste, „sugestii de nepoet". Indirect, este pusă în discuţie teoria genurilor şi speciilor literare şi teoria originalităţii
în artă. Şi s-ar putea ca sugestiile acestea bine intenţionate să fie greşit înţelese. Căci genurile, dacă c drept că-şi au legile lor interne, nu sînt totuşi nişte entităţi în sine. Pe de altă parte, nu se poate stabili o legătură mecanică între individualitatea scriitorului şi genul respectiv. Ar însemna să ne întoarcem la ideea lui Ibrăileanu că şi scriitorii şi genurile nu sînt decît „forme ale temperamentului". Intre genul şi specia literară şi materialul de viaţă la care s-a oprit scriitorul există o anumită legătură intrinsecă. Nu orice material poate deveni la fel de bine obiectul unei schiţe sau al unui roman, nu orice material poate fi la fel de bine tratat sub forma unei poezii lirice sau sub forma unei piese de teatru. Şi atunci, cum sa interzicem, a priori, unui scriitor care a dat o operă dramatică reuşită, să scrie şi o lucrare epică sau lirică, cum să interzicem a priori unui poet care a dat pînă acum poezii lirice scurte să treacă la un amplu poem, atunci cînd problema care a ajuns să-l pasioneze cere o astfel de tratare? De altfel, istoria literaturii romîne şi universale, precum şi experienţa literară a zilelor noastre no oferă numeroase exemple de scriitori care au creat opere în genuri şi specii diferite, şi au creat opere valoroase.
După cum se vede, problemele ridicate de Ibrăileanu la începutul secolului acesta sînt vii şi astăzi. Sugestiile pe care le cuprind lucrările sale, mărturii ale unei frămîntări creatoare, ne pot fi utile şi acum. Chiar din greşelile, destul de numeroase şi grave, închise în teoria selecţiei, avem ce învăţa. Căci acolo unde există bogăţie de idei, năzuinţă sinceră de a găsi o cale justă, respect faţă de realitatea faptelor, vîntul vremii nu spulberă totul. Rămîne ceva — ce a fost mai de preţ — şi pentru urmaşi.
TEORIE $1 CRITICĂ
PETRU DUMITRIU
POVESTITORUL VREMURILOR NOASTRE
— 50 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI MI HAIL Ş0L0H0V —
Mihail Şolohov a împlinit cincizeci de ani. Cu prilejul sărbătoririi lui, ne putem aduce aminte de un lucru care nu este totdeauna prezent în conştiinţa fiecărui scriitor, şi anume de rolul social şi general uman al artistului îndeobşte, şi al scriitorului îndeosebi.
Ne gîndim, sârbătorindu-1 pe Mihail Şolohov, la marele şi nobilul rost al artistului, al scriitorului: conştiinţa societăţii sale, conştiinţa veacului său peste veacuri, hrană sufletească, bucurie estetică, învăţătură veşnic adevărată despre om şi despre oameni — iată rostul şi valoarea operei scriitorului.
Gîndindu-ne la opera şi munca lui Şolohov nu putem să nu ne gîndim la creaţia noastră, .deci, la ceea ce din punct de vedere etic şi — ierte-mi-se acest cuvînt defăimat, — „existenţial", este cel mai important lucru pentru noi: arta. Ne vom da seama atunci că printre noi se strecoară uneori superficialitatea sau lipsa de răspundere, sub ambele lor chipuri: acela al lipsei de miez de idei, şi de sentimente, şi acela de imperfecţiune a formei. Şolohov c artistul care cizelează forma, care merge în adînc prin cunoaştere şi care e mereu prezent în vremea sa prin temă.
Opera lui Mihail Şolohov şi munca lui de treizeci de ani constituie o lecţie pentru noi ca artişti, ca oameni şi ca cetăţeni.
Evenimentul cel mai important al istoriei veacului — şi al istoriei tuturor veacurilor — Revoluţia Socialistă din Octombrie, — construirea primei societăţi eliberate de exploatare, l-au născut pe Mihail Şolohov. Prima dată în lume un mare popor — o asociaţie de popoare —deschide
calea omenirii întregi către perspective epice orbitoare. Mihail Şolohov este un demn exponent artistic al vremii sale şi a acestei măreţe Revoluţii care 1-a născut. Şi fiindcă pomeneam de nobleţea artei drept conştiinţa vremii, de conştiinţa artistului şi. de simţul lua de răspundere, cu privire la perfecţiunea operei sale, Şolohov este deopotrivă, sub ambele aspecte, un maestru, unul dintre oamenii care merită cel mai mult dintre contemporanii noştri scriitori, admiraţia şi dragostea noastră. Ca atare îl şi apreciază critica literară sovietică. In cunoscuta Istorie a literaturii sovietice de Timofeev el este apreciat ca fiind, după Gorki, reprezentantul cel mai de seamă înviată al prozei sovietice. Omul acesta scund, mai degrabă subţire, cu mustaţa blondă şi cu nişte ochi albaştri, modest, retras, rezervat, timid, — cel puţin în aparenţă şi în viaţa de toate zilele, căci în artă este unul dintre marii îndrăzneţi — s-a născut din adîncurile poporului rus. din căzăcirnea din ţara Donului, dintr-un tată mic slujbaş şi o mamă care-şi începuse viaţa argăţind la moşiile boiereşti şi ale cazacilor bogaţi.
Mihail Şolohov s-a născut în 1905. Asta înseamnă că Ia 1917 avea 12 ani, iar în timpul războiului civil, 14 ani. Cu ochii lui de copil, cu ochii aceia care sînt o fereastră netulburată asupra sufletului şi care lasă, prin transparenţa lor, să se imprime în suflet, adînc şi definitiv, ceea ce văd, a asistat la furtuna eroică, grandioasă şi tragică a revoluţiei şi a războiului civil din ţara Donului. Şi asta se vede în opera lui. în prima tinereţe a cutreerat stepa călare şi cu puşca în spate, în ur-
POVESTITORUL VREMURILOR NOASTRE
221
mărirea gărzilor albe, descompuse şi hăituite.
De la 20 de ani, a dat primele sale opere: nuvele — a căror acţiune se petrece în timpul războiului civil.
S-a cunoscut de îndată mîna unui maestru , mîna unui om pe care natura îl fericise cu un dar nepreţuit, cu darul povestirii, cu darul înţelegerii sufletului oamenilor, cu darul înregistrării instantanee a faptului viu în natură, în contactul dintre oameni, în ciocnirile sociale, în frământările sufleteşti.
Nu este întîmplător că Şolohov este unul dintre acei scriitori sovietici care au răzbătut prin toate opreliştile şi vămile presei ori editurilor capitaliste şi că a fost tradus în toate limbile lumii. Adeseori din. dragoste şi din interes pentru Ţara Socialismului, pentru cauza comunismului, pentru cauza clasei muncitoare din. toate ţările. Dar adeseori din pur şi mărunt interes al editurilor capitaliste care-şi dădeau seama că un asemenea povestitor nu poate să nu fie citit de mase, şi nu poate să nu fie un bestseller.
In primii ani de după încheierea războiului civil, Mihail Şolohov a devenit de îndată un mare scriitor. Cu o căldură care este caracteristică în general vieţii culturale sovietice, şi pe care am dori din toată inima s-o vedem răspîndită în acelaş grad şi la noi — a fost primit, publicat, citit, apreciat şi admirat.
Foarte curînd, după primele nuvele, a început să apară opera monumentală „Pe Donul liniştit". O furtună de opinii contradictorii s-a stîrnit atunci în jurul cărţii. La început apreciat cu entuziasm de publicul sovietic, „Pe Donul liniştit" a fost criticat cu patimă do teoreticieni literari care se situau pe poziţii înguste, improprii progresului literaturii. In aceste dezbateri furtunoase, oameni de frunte ai Revoluţiei, care se aflau în conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, au intervenit ca cetăţeni, ca cititori, ca iubitori ai literaturii ruse şi sovietice şi au ajutat această operă — ce se anunţa uriaşă de la primul volum şi stîrnise irămîntare prin originalitatea ei — să se impună.
De-a lungul anilor, pînă prin 1940, Şolohov a lucrat necontenit la marea sa operă „Pe Donul liniştit", importantă atît pentru societatea şi literatura sovietică, dar importantă de asemenea pentru mişcarea literară din întreaga lume, importantă pentru  literatura mondială.
Problema socială de bază ora caracterul specific al căzăcimii — o tagma militară de oameni simpli, profund populară, care păzise frontierele imperiului din partea turcilor şi care veacuri de-a rîndul şi-a păstrat caracterul de oaste aşezată statornic în stepa Donului, cu obligaţiunile militare semifeudale faţă de lari.
In veacul a! XIX-lca căzăcimea s-a diferenţiat din punct do vedere economic şi social. In preajma Revoluţiei, exista căzăcimea săracă — adevărat proletariat agricol. Exista căzăcimea bogată, chia-burime în sensul deplin al cuvîntului, şi încă o chiaburime înarmată de o deosebită capacitate de luptă. în aceeaşi ţară a Donului trăiau moşieri în stilul vechi rusesc, pe de altă parte începuseră să apară primii agitatori, primele seminţe, primii fermenţi ai Revoluţiei. Iar cînd s-a isprăvit pentru Rusia războiul imperialist, patosul revoluţionar a fost tot atît de intens în ţara Donului ca în orice altă parte a ţârii.
Opera lui Şolohov „Pe Donul liniştit" zugrăveşte cu exactitate structura social-economică a ţării Donului. Cazacii săraci sînt reprezentaţi de tipurile lui Mişa Ko-şevoi şi Bunciuk, chiaburimea prin nenumărate figuri de „staroveri", cazacii mijlocaşi de familia Mclehov, moşierii de familia Listniţki şi totodată îi vedem pe muncitorii revoluţionari fie deportaţi de guvernul ţarist, fie refugiaţi în ţara Donului (Stokman) şi pe cazacii revoluţionari (Bunciuk).
Sensul filozofic şi etic al cărţii este profund tragic şi, în acelaş timp (ceea ce este caracteristic pentru tragismul din literatura sovietică) profund constructiv.. Exemplul cel mai clar în această direcţie .şi în acest sens este, cum ştim cu toţii, „Tragedia optimistă" de Vsevolod A'işnevski. Nu mai puţin tragică şi nu mai puţin optimistă este cartea „Pe Donul liniştit", care se
222
PETRU DUMITRIU
axează pe destinul lui Grigorie Melehov, destin fără îndoială tragic. Tragismul său îşi are fundamentare socială în dubla natură a acelor ţărani dintre care face parte şi Grigorie Melehov: atraşi în acelaşi timp, ca oameni şi ca muncitori ai pârnîn-tului spre cauza revoluţionară, iar ca proprietari, spre cauza reacţiunii. De-a lungul cărţii, Grigorie Melehov este sfîşiat de aceste două tendinţe contrarii.
Acest om, nobil ca fire, deosebit ca însuşiri, capabil de fapte mari şi de un destin eroic, cunoaşte, la sfîrşitul prematur al vieţii sale, o mare înfrîngere; în-frîngerea omului care luptă zadarnic împotriva istoriei.
Două suflete se zbat necontenit în Grigorie Melehov fără ca să se poată alege şi limpezi. De aceea, Grigorie Melehov sfîr-şeşte sfîşiat şi prăbuşit.
Povestea revoluţiei în ţara Donului este şi profund optimistă, conţinînd cea mai puternică varietate de optimism: un optimism la fel de puternic şi asemănător cu acela din „Tragedia optimistă" şi „înfrîn-gerea" de Fadeev. Optimismul care depăşeşte şi întrece cea mai mare tragedie, cele mai mari suferinţe, orice înfrîngere. Se simte din „Pe Donul liniştit" că viaţa învinge. Chiar şi Melehov, stins, risipit, sfîrşit, supravieţuieşte prin copilul pe care-1 aduce în braţe la sfîrşit, singurul lucru ce-1 mai leagă de această uriaşă lume „care străluceşte sub soarele rece". Copilul acesta este însăşi viaţa. El va trăi, va deveni un om liber, eliberat de ceea ce a fost frînă, cătuşă, piedică în conştiinţa părinţilor şi strămoşilor săi.
Dar nu numai din asta se vede optimismul operei. Să ne aducem aminte de şirurile de soldaţi roşii caz'e înaintează prin stepă, se prăbuşesc în focul puştilor şi mitralierelor şi se ridică iar, minaţi de o voinţă neînfrîntă. Pasajul este, pentru oricine l-ar citi, de neuitat, fiindcă acolo se simte, văzută cu ochii celui înfrînt — forţa invincibilă a Revoluţiei. Ne inspiră profundă admiraţie lărgimea enormă a cărţii, cuprinderea ei neegalată de nici o carte scrisă în zilele noastre, libertatea epică, uşurinţa — aş putea spune graţia — cu care Şolohov mînuieşte masele de oameni
care au căpătat suflare sub pana lui. Este o mare frescă, dar spre deosebire de obişnuitele romane-frescă, numeroase în literaturile străine şi în literatura noastră, — e plin de dinamism, compus din mari tablouri care constituie fiecare cîte o dramă, împing cu cîte un pas mai departe desfăşurarea vieţii unei lumi, desfăşurarea destinului eroilor. Firul conducător este dublu. Cartea lui Şolohov este bazată pe două puternice personalităţi de oameni simpli: un bărbat şi o femeie. Prin această simplicitate — cum să-i spunem? biblică? de mit? de basm? — oricum, acesta simplicitate clasică — vastul roman cîştigă o unitate evidentă.
Cei doi eroi sînt Grigorie Melehov şi Axinia. împrejurul lor se mişcă o lume de zeci, de sute de personaje. Nu ştii dacă s-a făcut numărătoarea lor; nu m-ar mira să ajungă la cele cinci sute de personaje cîte sînt în „Război şi pace". Multe dintre ele, şi aproape toate cele mai importante, cele prinse în nodurile principale ale acţiunii, sînt tipuri ale vremurilor noastre. Generalul Listniţki şi Evghenie Listniţld, marele moşier cu odrasla sa care din punct de vedere al concepţiei sale despre lume, se află la un pas mai departe şi mai jos, spre prăbuşire. Muncitorul revoluţionar Stokman, idealistul simplu, curat, aproape ascetic. Alături de el Bunciuk, profund pămîntesc, al cărui ideal se leagă direct de acţiunea violentă, determinată de o energie vulcanică. Lîngă Bunciuk, figura atît de sensibilă, adîncă, vibrantă şi tragică a Anei. Şi apoi, figuri nenumărate de cazaci care se aşează pe fiecare treaptă a ierarhiei sociale, ca un uriaş cor cu zeci şi sute do glasuri distincte. Abilitatea de a individualiza personajele, arta desăvîrşită cu care sînt prinşi în curentul lin şi statornic al povestirii, sînt caracteristici ale marelui creator de tipuri care e Mihail Şoholov.
Scenele de viaţă ale romanului, la fel de tipice ca şi figurile omeneşti, ilustrează conţinutul uman al acţiunii, sensul ei profund. Mă îndoiesc dacă Şolohov s-a gîndit în mod pedant şi didactic să ilustreze un anumit conţinut de viaţă: sînt sigur însă că el a dat o atare adîncime şi a privit cu
POVESTITORUL VREMURILOR NOASTRE
223
atîta pătrundere fenomenele pe care Ie descrie, încît a mers de îndată la ceea ce era esenţial şi semnificativ.
Scenele tipice sînt nenumărate: viaţa la ţară, primele lupte din 1915, lupta oamenilor simpli şi viteji, grozăvia războiului, absurditatea şi oroarea acestuia, pe care 1-a arătat cu o măestrie devenită clasică Stendhal în „Mînăstirea din Parma" şi Tolstoi în „Război şi Pace". Pe aceeaşi linie Şolohov merge mai departe, spunînd aceeaşi poveste cu glasul vremurilor noastre şi pentru urechile vremurilor noastre, îmbarcarea refugiaţilor pe Marea-Noagră, sub protecţia vaselor engleze sau, cele 2-3 pagini în care cazacii de la Don, în curtea Palatului de Iarnă, se hotărăsc să părăsească guvernul provizoriu şi să treacă de partea Revoluţiei, sînt alte asemenea scene care dezvăluie sensul istoric al momentului.
„Pe Donul liniştit" este, de bună seamă, cea mai mare frescă din toate cele cîte au încercat să descrie revoluţia. Este un tablou de mare proporţie a societăţii şi a destinelor oamenilor, cuprinse individual în Revoluţie, un rezumat — dacă s-ar putea spune aşa — al destinelor oamenilor buni şi răi, nobili şi josnici, înrădăcinaţi în viitor sau înrădăcinaţi în trecut, care au fost purtaţi în sus sau cufundaţi în neexis-tenţă de către revoluţie.
De asemenea, „Pe Donul liniştit" este o mare epopee a oamenilor simpli, a tendinţei lor veşnice, uneori oarbe, alteori luminate către bine, către progres şi către libertate. Este în acelaş timp, cea mai •frumoasă laudă a eroismului poporului. ,
Mihail Şolohov a muncit peste zece ani ca să scrie această carte voluminoasă — dar în aceşti zece ani se petrecea o frămîn-tare uriaşă a ţării întregi. în acest răstimp totul era legat de problemele creării paşnice & unei societăţi noi, de problemele creării bazelor materiale ale unei societăţi noi, de problemele creării bazelor materiale ale unei noi orînduiri. Mihail Şolohov nu a rămas străin de această frămîntare. Dimpotrivă, a înţeles că este datoria lui să o oglindească. Să fie, cum spune despre actori numai, Hamlet, dar cum avem drep-
tul să spunem despre toţi artiştii — „oglinda şi cronica vie a vremii".
In 1930 se petrecea transformarea ho-tărîtă a satului pe întreaga Uniune Sovietică, eveniment ce, după importanţa pe care o prezenta pentru viaţa ţării, a fost egal cu transformarea radicală din Octombrie 1917, spune „Cursul scurt de istorie a P.C. al U.S.".
Şolohov şi-a axat al doilea mare roman al său, „Pămînt desţelenit", pe această problemă. Cu puteri ca ale lui, scriitorul s-a îndreptat către teme demne do aceste puteri. Şi cartea a însemnat o mare iz-bîndă în domeniul creaţiei literare. Există în miezul romanului „Pămînt desţelenit" ceva ce îi conferă o importanţă deosebită pentru literatura sovietică şi pentru orice literatură care merge pe drumul realismului socialist.
Şolohov rămîne în acel ţinut pe care-1 cunoştea cel mai bine, unde se născuse şi trăise, alături de oamenii pe care-i ştia, în mijlocul cărora stătea. Aici a urmărit el dezvoltarea satului căzăcesc în etapele ulterioare războiului civil. Fenomenul cel mai dramatic care s-a petrecut atunci a fost sosirea muncitorilor din marile uzine trimişi de partid ca să lupte activ pentru transformarea satului. Ceea ce era Stokman în satul stăpînit de jandarmii ţarişti, ceea ce era Bunciuk pe front, este Davîdov la un nivel mai înalt şi la o intensitate crescută, în noul sat sovietic.
în comparaţie cu frămîntarea teribilă şi oarecum tulbure a revoluţiei din „Pe Donul liniştit", aici se clarifică anumite linii, anumite axe de dezvoltare a fenomenelor sociale. Mă gîndesc, îndeosebi, la alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, care este oglindită în „Pămînt desţelenit" cu o limpezime deosebită, cu o desă-vîrşită rotunjime, devenită clasică. Prin crearea poate a celui mai desăvîrşit tip de erou pozitiv în persoana muncitorului Davîdov, cartea aceasta este de o importanţă deosebită pentru literatura nouă.
în fond, ce este eroul pozitiv decît eroul axat pe linia principală de dezvoltare a istoriei vremii sale, fie că este om simplu, sau intelectual, fie că este bărbat sau femeie, şi indiferent de vîrstă. Un
224
PETRU DUMITRIU
asemenea om este Davîdov, prin claritatea structurii sale şi prin multilateralitatea personalităţii sale. 1
„Pămînt desţelenit" este un roman interesant prin învăţămintele pe care le poate trage activistul social pentru munca dusă în sînul ţărănimii; este un roman interesant ca document al dezvoltării agriculturii sovietice şi a ţărănimii sovietice în anul marii cotituri şi în anii următori; este un roman interesant pentru lecţia de înaltă etică pe care ne-o dă un om simplu ca Davîdov.Lecţia e cu atît mai interesantă cu cît are valabilitate pentru masele uriaşe de oameni simpli care, prin citirea acestui roman, îşi dau seama că etica aceasta înaltă le este accesibilă, că ei pot i'i oamenii cei mai înaintaţi ai vremii.
Romanul este interesant şi din punct de vedere al esteticii literare. Spre deosebire de „Pe Donul liniştit", care este construit pe bucăţi mari de povestire a evenimentelor personale ale eroilor, — în „Pămînt desţelenit" desfăşurarea epică se leagă mult mai accentuat de evenimente obşteşti, se identifică cu desfăşurarea vieţii obşteşti a satului. Viaţa personală a eroilor se subordonează mult mai accentuat problemelor colectivităţii. Explicaţia se află în însăşi realitatea: problemele colective au intrat în conştiinţa oamenilor, fiecare ius în parte se identifică cu interesele şi preocupările colective.
Nu pot spune că acest fel de a vedea construcţia intrigii reprezintă tipul prin excelenţă al romanului realist-socialist. Cunoaştem capodopere ale literaturii sovietice care sînt altfel construite. Vreau numai să scot în evidenţă ceea ce caracterizează şi este specific romanului „Pămînt desţelenit".
Tipurile sînt noi. Faţă de „Pe Donul liniştit", în „Pămînt desţelenit" apar tipuri variate de activişti sociali: comunistul Davîdov, cu caracterul lui complex; dezordonatul şi furtunosul Nagulnov, timidul Razmiotnov, — avînd toţi aceeaşi fundamentare social-politică şi, în acelaş timp, prezentînd aproape o totală deosebire de caracter.
Varietatea tipurilor individuale se vădeşte şi la cei care reprezintă forţa socială
negativă, la cei care trag înapoi, sprC trecut; lacov Lukici, Polovţev şi acoliţii lor.
Acelaşi lucru este evident în chipurijg. atît de variate de ţărani, în umorul inj, moş Sciucar, în personalitatea lui Kondraţ Maidanicov, în farmecul viguros al Luskăi
Continuare a povestei din ţara Donului în anii Puterii Sovietice,„Pămînt desţelenit" este totodată cel mai important roman aî agriculturii socialiste, cartea în care apare pentru prima dată cu această strălucire, cu această desăvîrşire artistică, eroul pozitiv omul societăţii noi. Ca atare, dacă „Pe Donul liniştit" reprezintă o uriaşă realizare epică, „Pămîntul deţelenit" capătă o importantă deosebită pentru cei preocupaţi de problemele realismului socialist, fie creatori, fie teoreticieni ai creaţiei literare, în atîtea sute dc pagini Şolohov este mereu acelaşi maestru al prozei epice. Cei mat mulţi dintre noi nu ştim ruseşte sau stim prea puţin ca să gustăm, culoarea, nuanţele, energia — cînd e nevoie — brutalitatea; cînd e nevoie, dulceaţa ori melancolia ; şi totdeauna poezia limbii lui Mihail Şolohov.
La atamanul Kaledin are loc o adunare a mărimilor politice şi ofiţereşti din armata albă. Rosteşte cineva un cuvînt şi atunci toate capetele — spune Şolohov — „se mişcară ca un lan de floarea soarelui"... într-un. fragment din „Ei au luptat pentru patrie" romanul încă nepublicat despre Marele Război pentru Apărarea Uniunii Sovietice, Nikolai Strelfov vede un tanc sub care explodează o mină ; ţâşneşte o flacără albă şi deasupra ei un nor dc fum: „parcă o> pasăre neagră şi-ar fi luat zborul"...
Parfumul pelinului care pluteşte peste stepă, serile cînd soarele apune departe de tot, la marginea pămîntujui negru,valurile Donului, norii pe cer — în fiecare pagină este prezentă natura. în momentele importante, proza lui Şolohov devine poem.
Umorul este una dintre caractcristicele scrisului lui Mihail Şolohov, atît în „Pe Donul liniştit" — deşi acolo nota generală a cărţii este grandiosul şi tragicul, — cît şi mult mai des în „Pămînt desţelenit", fiindcă acolo caracterul ţărănesc, sfălo-şenia, gluma vicleană ţărănească înfloresc aproape la fiecare pagină. Umorul apare
POVESTITORUL VREMURILOR NOASTRE
225
ca unul dintre elementele cele mai importante ale prozei lui Şolohov. Aceasta nu-1 caracterizează numai ca scriitor, ci şi ca bun cunoscător al poporului, căci oglindeşte prin aceasta o notă esenţială din 'caracterul popular.
Dar principalul merit al lui Şolohov este darul de a crea oameni vii. Dacă ne gîndim ]a tabloul literaturii mondiale din secolul al XX-lea, după Gorki Şolohov este poate cel mai mare creator de personalităţi individualizate. Zecile, sutele sale de personaje sînt— cele mai multe dintre ele — de neuitat. Cine poate să uite pasiunea lui Grigorie Melehov; farmecul diavolesc al Axiniei; frumuseţea figurii lui Stokman; simpatia caldă pe care o inspiră Davîdov şi pînă Ia urmă, impresia de ansamblu pe care o creează această mare de oameni, impresia
că te afli în mijlocul vieţii, încît te cuprinde o adîncă tulburare — însuşi sim-ţămînlul că pătrunzi în adîncurile vieţii.
Citindu-1 pe Şolohov, trăieşti viaţa societăţii sovietice, le afli scăldat în acel ocean de oameni deosebiţi. Nu poţi să închizi cartea şi să pleci din lumea eroilor săi fără să iei cu tine ceea ce este principala trăsătură care caracterizează arta lui: dragostea profundă pentru oamenii simpli. Cunoaşterea omului cuprins de cele mai arzătoare patimi, uneori decele mai nebuneşti, alteori tîrît în cele mai cumplite şi josnice abisuri în care poate cădea sufletul omenesc, nu 1-a dus niciodată pe Şolohov la pesimism, ci la iubirea de oameni, la iubirea de viaţă, la încrederea în oameni, la încrederea în viaţă.
15 — Viaţa Romînească
AL. OPREA
ÎNSEMNĂRI DESPRE PROZA LUI FRANCISC
MUNTEANU
Francisc Munteanu a avut o soartă „ciudată". Prima sa lucrare literară de mai mari proporţii, „Lenta", a provocat—drept numai în surdină, nu şi în presă — proteste pe un vădit ton puritan cu privire la corectitudinea morală a Lentei care se desparte de soţul ei, iar în jurul romanului „In oraşul do pe Mureş", s-a stîrnit una din cele mai îndelungate discuţii din presa noastră. Luni întregi cititorii au putut asista la încrucişarea focurilor în „Gazeta Literară", „Scînteia Tineretului", „Romînia Liberă" şi „Contemporanul", în legătură cu faptul dacă Francisc Munteanu îşi înzestrează sau nu eroii cu pete de dragul petelor.
Printre altele, cauza generatoare a acestor discuţii o constituie faptul că Francisc Munteanu, aşa cum a spus şi Ion Mihăileanu în cronica sa la romanul „Ia oraşul de pe Mureş", are tendinţa „de a-i desprinde (pe eroi, n.n.) din viaţă, fără soluţii preconcepute, şablon", de aici falimentul unor canoane şi criterii scolastice din critica literară.
Imaginaţi-vă şi dumneavoastră: o tî-nără femeie căsătorită cu sila are cutezanţa de a se înamora de un flăcău şi a fugi apoi cu el („Lenta"); un fiu de speculant, fost student la facultatea de teologie, exclus din U.T.M. şi facultatea de Medicină ale cărei cursuri le urma, devine totuşi conştient şi devotat constructor al
socialismului... („în oraşul de pe Mureş") etc...
Francisc Munteanu zugrăveşte chipuri şi fapte pornind curajos de la realitate, fără a apela la proprietăţile miraculoase ale unor ochelari de culoare roză. De altfel aceasta este şi una din cerinţele-esenţiale ale artei. în trecut, scriitori cu ' concepţii politice şi filozofice greşite, zugrăvind cinstit adevărul vieţii, ajungeau să facă o adevărată artă realistă, ca şi proorocul Bileam din Biblie, care vroind să-l blasteme crunt pe Israel, din gura lui nu ieşeau decît suave cuvinte de bine-cuvîntare. Personajele luate din realitate au o logică lăuntrică obiectivă, determinată de evoluţia fenomenelor sociale pe care le întruchipează. De aceea unor mari artişti ca Puşkin şi Tolstoi, care respectau viaţa proprie a eroilor lor, anumite personaje — vezi Tatiana Larina şi Ana Care-nina — le jucau unele feste acţionînd împotriva dorinţelor subiective ale „părinţilor" lor dînd dovadă de lipsă de dragoste filială.
Interesul stîrnit în rîndurile cititorilor de scrierile lui Francisc Munteanu se datoreşte tocmai faptului că tînărul scriitor porneşte în creaţiile sale de la fenomene din viaţă şi nu de la scheme prefabricate, nedînd din acest punct de vedere bir concepţiilor subiectiviste, cum sînt pe tărîmul artei concepţiile idealizante care contrafac realitatea, o falsifică.
ÎNSEMNĂRI DESPRE PROZA LUI FRANCISC MUNTEANU 227
în ultima vreme în jurul problemei idealizării eroilor circulă unele păreri greşite. In articolul publicat în „Contemporanul": „Nici cu „pete" nici fără „pete", Al. Mirodan, care în ultima parte a „opu-;ui" său militează pentru înfăţişarea literară a unor eroi pozitivi demni de a fi luaţi ca model de imitare, în prima parte ajunge să prezinte ca exemple crase de eroi idealizaţi: şcolarul care „memorează ţncîntat formule trigonometrice, în vreme ce colegii săi „negativii" bat mingea pe maidan", sau studentul care „îşi trece serile de mai cu lună plină, plimbîndu-se în Cişmigiu cu tratatul de hidraulică la subţioară, în vreme ce pe aceleaşi alei, colegii săi, „negativii" etc..."
Să ne ierte tov. Mirodan, dar asemenea eroi „idealizaţi" există în realitate şi nu numai atît: ei constituie mîndria şcoalei noastre noi. A identifica eroii idealizaţi cu oamenii integri înseamnă a nu înţelege esenţa fenomenului negativ al idealizării.
Nu, idealizarea nu este echivalentă cu înfăţişarea fenomenelor pozitive, strălucitoare din viaţă. Realitatea noastră este într-o continuă dezvoltare revoluţionară, în focul bătăliei pentru socialism se curăţă oţelul de zgură, apar oameni noi, firi pline de poezie şi de lumină, oameni cu o înaltă puritate morală şi care au toate drepturile să apară în paginile operelor literare.
Idealizarea nu este o problemă de ordin formal, în funcţie de cantitatea defectelor morale ale eroilor, ci una de conţinut. Esenţa ei a definit-o foarte clar în articolele sale încă V. G. Belinski. în „Privire asupra literaturii ruse din 1847", Belinski arată că poetul Dmitriev, nu lipsit de talent, n-a dat opere de valoarea celor ale lui Crîlov, deoarece poezia Iui urma un ideal abstract, „nu se sprijinea pe realitate".
în schimb, Gogol este corifeul şcoalei naturale, datorită „orientării exclusive a artei, spre realitate, datorită înlăturării oricăror idealizări'1. Gogol ,.nu atenuează şi nu înfrumuseţează nici un element al acestei neţi din dragoste pentru ideal, din pricina vreunei, idei preconcepute sau a unor anumite preferinţe, aşa cum idealiza de exemplu P.aşkin în, „Oneghin" felul de viaţă al moşie-
rilor"... „în opera lui Gogol atenţia scriitorului este îndreptată spre redarea tipurilor iar idealul nu este conceput ca o înfrumuseţare (deci ca o minciună) ci ca o corelaţie stabilită de autor între diferitele tipuri create de el, în conformitate cu ideea pe care doreşte s-o dezvolte în opera respectivă".
Astfel găsim explicaţia unor figuri de activişti de partid din literatura noastră care, în ciuda faptului că erau prezentaţi frumoşi, cu calităţi înalte, nu reuşeau să impresioneze cu nimic cititorul, tocmai pentru că autorii respectivi nu porneau de la viaţă ci de la concepţiile lor abstracte, potrivit cărora trebuiau să se comporte activiştii de partid.
Literatura noastră poate să înfăţişeze cu curaj eroi măreţi, frumoşi, cu caracter integru, cu o singură condiţie: ca aceşti eroi să fie în acelaş timp plini de viaţă şi de adevăr, să întruchipeze oamenii din realitate, nu speculaţiile abstracte ale scriitorului.
Atunci însă cînd un artist,datorită neclarităţii concepţiei sale vrea să atribuie fenomenelor din viaţă — luate ca obiect de zugrăvire — în locul semnificaţiei lor fireşti, o semnificaţie contrară, atunci arta dispare şi cititorul are în faţă numai scheletul unei opere de artă, nişte creaţii artificiale, moarte.
în ceea ce priveşte definirea clară a raportului dintre concepţia despre lume a scriitorului şi metoda artistică de creaţie, critica literară oferă încă serioase goluri. Pornind de la contradicţia dintre concepţia şi metoda de creaţie, existentă de pildă la Balzac, unii depreciază rolul concepţiei despre lume a artistului afir-mînd eă talentul, arta, intuiţia pot în ultimă instanţă, independent de concepţie, să zugrăvească adevărul vieţii.
Problema este prea vastă pentru a putea fi rezolvată într-o paranteză a unui articol cu altă temă.
Vrem să arătăm numai că această opunere între sistemul de imagini al operei şi sistemul de noţiuni care constituie concepţia despre lume a scriitorului, — ceea ce face ca tot ceea ce este mare, veridic, just în creaţie să fie dat pe seama artei iar ceea ce este fals, fad pe seama, concepţiei, — este cu totul greşită.
15*
228
AL. OPREA
Engels arăta că Balzac este mare tocmai pentru că a mers „împotriva simpatiilor lui de clasă şi a prefudecăfiilor politice". Iar Lenin în articolele sale despre Tolstoi a scos la iveală faptul că: „Forţa lui Tolstoi gîndilorul — lot aşa ca şi. slăbiciunea lui Tolstoi-gîndilorul a fost forţa şi slăbiciunea şi a lui Tolstoi-artistul. Şi de asemenea forţa şi slăbiciunea ' lui Tol-stoi-artislul a fost în acelaş timp forţa şi slăbiciunea lui Tolstoi-gîndilorul". (Vezi studiul din „Izvestia Academii Nauk" — X — 1953 închinat operei lui Tolstoi în lumina analizei lui Lenin.)
In epoca noastră nu poate exista un om de artă care să redea fidel adevărul vieţii, fără a-şi fi însuşit organic concepţia despre lume a clasei muncitoare. Orice confuzie de concepţie are repercusiuni directe asupra realismului imaginilor artistice.
Această axiomă îşi dovedeşte valabilitatea, după cum vom vedea, şi în scrierile lui Francisc Munteanu, unde conceperea greşită a luptei împotriva idealizării îl sifuiază în anumite cazuri pe poziţii obiec-tiviste. ştirbind veridicitatea unor personaje.
*
„Sîni numai două Jortne de a-ţi trăi viaţa: putrezirea sau arderea. Laşii şi lacomii vor alege prima formă; curajoşii şi generoşii o vor alege pe a doua; oricine este îndrăgostit de frunws vede limpede unde siă măreţia'1.
M. GORKI
In scrierile sale, Francisc Munteanu manifestă predilecţia tratării aspectului etic al unor probleme de viaţă. Eroii lui în diferite chipuri îşi pun problema rostului existenţei, caută în viaţă pasărea albastră a fericirii.
Astfel este „Lenta" dîn povestirea cu acelaş nume, măritata de părinţii ei cu bătrînul Goldiş, preşedintele gospodăriei colective. Deşi are acum năframe grele de mătase, rochii, catrinţe, pieptene cu încrustaturi de argint, etc., şi' locuieşte într-o casă arătoasă, departe însă de rîse-tele şi voioşia colectiviştilor, de munca
pe ogorul colectivei, alături de un soţ, bătrîn, Lenta se simte nefericită. De mai multe ori Goldiş o găseşte tristă, cu ochii plînşi. Casa în caro trăieşte deşi este nouă i se pare „mucegăită", iar darurile de mătase ale bărbatului „murdare".
Sentimentele puternice care clocotesc în pieptul Lentei şi care o fac să nu se mulţumească cu această existenţă mohorîtă, ştearsă, sînt sugerate şi în portretul ei; „Lenta avea faţa ca zăpada şi buze roşii de credeai că acum pleznesc de coapte ce-s. Părul negru îngrijit, împletit în cozi, îi atîrna pe umeri... şi în umblet se legăna mlădios, cu paşi mari, arcuiţi de parcă ar fi avut picioare de ciulă".
De aceea dragostea ei pentru brigadierul Gheorg'ne, are o semnificaţie mai largă decît cred puritanii, scandalizaţi de actul, curajos al tinerii femei, întruchipînd năzuinţa Lentei către o viaţă adevărată.
Astfel capătă înţeles şi cuvintele pe care le rosteşte Lenta în monologurile interioare sau în discuţiile cu Goldiş: „Singurătatea, timpul care trecea bolnăvicios o măcinau. Ii venea să iasă în uliţă, să strige adevărul în gura mare, să afle tot satul. Şi ce-ar fi fost? Toate felele de seama ei trăiesc! (subl. noastră). Marta Chideşan a ajuns mecanic, e veselă, dezgheţată, de n-o mai cunoşti. Floarea lui Chiţ e fruntaşă, a fost la Bucureşti în iarnă şi a adus o mulţime de lucruri, povestind zile-întregi ce a văzut şi cu cine a stat de vorbă. Maria Indricău e în dragoste cu lozsi, tractoristul. Pînă şi fata lui Boşneag «. fugit cu cine i-a fost drag ei. Numai ea putrezeşte aici printre blestematele astea de cîrpe şi oale murdare".
Lenta îi strigă lui Goldiş: „Eu vreau să trăiesc". Şi priviridu-1 lung pe sub sprîn-cene, iată cum îl caracterizează: „Bărbatul care stătea în fala ei i se părea un. străin, un om care,' fără pricină, îi tăia toate-drumurile ce duc spre fericire", (subl. ns.). Ce s-ar fi întîmplat dacă această dramă, s-ar fi petrecut în vechea orînduire? Poate-că am fi avut dc-a face cu o reeditare a dramei fetei din poezia lui Coşbuc, poate-că Lenta ar fi plîns acum în întunerecul de iad al nopţii şi-ar fi îngînat printre-suspine, în vîjîitul sălbatec al plopilor şi al roţilor morii:„O, macină grîul mai buifc
ÎNSEMNĂRI DESPRE PROZA LUI FRANCISC MUNTEANU
229
şi-nvîrte-te roată, mereu ! j Că lumea se-n--vfrte cu mine. / Şi vreau şi eu nu ştiu c# vreau, / Ba, lasă că ştiu eu ce vreau: —, Aş vrea să i'iu, roată, sub tine!"
Lenta simte însă instinctiv că lumea .„-nouă în care trăieşte este de partea ei, că nu se poate împăca cu tîrgul nedrept şi urît pe care i se bazează căsnicia.
Din adîncul fiinţei ei aspiră Lenta să lucreze în brigăzile colectiviştilor, ală-■turi de Gheorghe,  „să trăiască".
Dc aceea „Lenta" nu este numai povestea luptei pentru întărirea unei gospodării colective al cărei preşedinte se descompune moral, ci şi un imn înălţat noii vieţi a ţărănimii care înlătură din calea ci tot ceea ce este nedrept şi murdar, dînd posibilitate fiinţelor cinstite, curate moral, .să-şi găsească o împlinire sufletească.
Povestirea „Ilie Teleagă", cuprinsă în volumul „Ciocîrlia", are în aparenţă un subiect lipsit de importanţă, sau în orice caz de o semnificaţie socială restrînsă. Hie Teleagă, urmaşul unor moţogani care obişnuiau să-şi spele în sînge ruşinea familiei, fiind părăsit de soţia ce-i fugise cu un lăutar, pleacă s-o ucidă. Pe drum se răneşte în leuca căruţei şi în timpul petrecut la spital se răzgîndeşte şi-şi lasă nevasta să-şi croiască viaţa pe care ea o doreşte.
Aceasta constituie însă numai aspectul «xterior, de suprafaţă al incidentelor. Francisc Munteanu dă întîmplărilor un •conţinut poetic, reluînd tema fericirii şi scoţînd la iveală noile relaţii de viaţă «are se statornicesc chiar în mediul aspru, sălbatec al oamenilor din munţi.
Bunicul lui Ilie Teleagă, Moise Teleagă a crăpat cu săcurea capul samădătilui •care-i batjocorise fetele. Ca pedeapsă i s-au tăiat mîinile pînă la cot. Tatăl lui Ilie Teleagă 1-a ucis pe directorul exploatării care vroia să-; necinstească soţia. Băgat la ocnă pe viaţă, este trimes apoi pe front în primul război mondial unde ^i cade cu pieptul străpuns de un glonte.
Altfel se prezintă acum lucrurile şi altul este însuşi Ilie Teleagă. Femeia luată de la Tîrgul Găinii nu 1-a prea vrut pe Ilie — el credea că din cauza sfio-şeniei — şi fără stăruinţele părinţilor n-ar li devenit soţia lui. Ocupat cu munca la
exploatarea forestieră, unde devenise şef de echipă, Ilie Teleagă nu numai că nu încerca să se apropie de Irina, dar nu dădea cu lunile pe acasă. In acest timp, Irina s-a îndrăgostit de un lăutar şi-a fugit cu el.
Asemănîndu-se temperamental cu tatăl şi cu moşul său, Ilie Teleagă zdrobeşte faţa flăcăului care i-a adus vestea şi după ce face un chef nemaipomenit cu foţi tăietorii din baracă, îşi ia securea şi pleacă în căutarea frinei şi a iubitului ei. Majoritatea operelor clin trecut care zugrăveau realist viaţa, dădeau acestor întîmplări un deznodămînt tragic, conform cu spiritul epocii respective. N-avem decît să ne gîndim — deşi situaţiile nu sînt aceleaşi
— la soarta lui Ion din romanul cu acelaş titlu de Rebreanu, care fiind prins la Florica de bărbatul acesteia, este omorît.
Altul va fi însă deznodămîntul întîmplărilor înfăţişate de Francisc Munteanu
— povestirea avînd un caracter novator. Francisc Munteanu îl compară pe Ilie Teleagă cu „un trandafir de cîmp în vreme de ploaie", cu un trandafir sălbatec, încă învoit. Avînd porniri aprige de om crescut în sălaşuri aspre de munte, Ilie nu este însă lipsit de alese calităţi omeneşti. După ce sîngerea'ă faţa tînărului moţogan care-i adusese trista veste, il ia şi-l sărută. Motivele folclorice din povestire servesc pentru reliefarea bogăţiei sale sufleteşti. Cînd i se întîmplă drama familiară, pentru a-şi astîmpăra durerea cîntă molcom cîh-tecul popular: ,.Arzn-l.e-ar focu pădure, / Arză-le-ar foc şi secure", care ţine locul unui monolog inferior, exprimînd sentimentele de tristeţe şi jalea de care este cuprins sufletul său.
Dar trandafirul de cîmp din vreme de ploaie, îşi va deschide larg petalele către soare, în spital, cînd Ilie Teleagă va cunoaşte şi va fi mişcat de frumuseţea morală a comunistului Romulus ijugă. Fostul prieten al eroinei din „Ciocîrlia" care, pentru a nu stînjeni presupusa ei fericire a minţit că şi el s-a căsătorit, se stinge acum treptat datorită tuberculozei, fericit însă că a dat cît a putut luptei pentru fericirea poporului său. Cuvintele sale au un adînc răsunet în sufletul fostului vo-
230
AL. OPREA
lunlar în divizia „Tudor Vladimirescu1' şi actualului şef de echipă, Ilie Teleagă.
Nu degeaba apare aici motivul primăverii. „Se împrimăvăra: petele de zăpadă palide, murdare de călcaturi, se destrămau sub privirile albe, calde ale soarelui". La fel se vor destrăma şi sentimentele încîl-cite, întunecoase alo lui Ilie Teleagă sub razele curate, strălucitoare ale unei noi conştiinţe. Iată ce cuprind monologurile sale interioare: „Poale pentru Irina fuga a însemnat găsirea adevăratei vieţi? Şi-acum tu vrei să i-o iei?"
Observăm cum revine ideea adevăratei vieţi, a fericirii omului la care nimenea nu are voie să atenteze.
Chiar de aceea, cînd coboară în sat, la lăutar, auzind că acesta o bate pe Irina, în Ioc să-i crape capul lăutarului îi spune cu duioşie să n-o bată pe Irina că-i firavă şi fată bună, ceea ce atrage cuvintele dispreţuitoare ale tînărului moţogan: „— Eşti om de nimic, Ilie Teleagă! Om slab!" Ilie Teleagă dă următorul răspuns: „— Om slab, zici? şi îi zîmbi ciudat, bucuros de apropierea brazilor, de răsăritul soarelui, de tot ce-1 înconjura. Numa' el ştia cît era de puternic (subl. ns.).
Nuvela „Ciocîrlia", care dă titlul volumului, reprezintă prin tema ei o variantă a „Lentei". Portretul ei exprimă aceeaşi plinătate de sentimente: „Era împlinită înainte de vreme, puţin grăsuţă, cu oc/M albaştri. Cînd rîdea, făcea gropiţe în amîndoi obrajii şi i se vedeau dinţii albi, mărunţi şi ascuţiţi".
Spre deosebire însă de drama Lentei care are Ioc în zilele noastre, drama Elenei se petrece în domnia blestemată a „diavolului". Elena nu va avea un Gheorghe Petcu, a cărui dragoste s-o întărească în lupta pentru descătuşarea dintr-o căsnicie bazată pe silnicie şi înşelăciune. Pavel Iota, dragostea ei din copilărie, va cădea pe front, în războiul criminal dus împotriva Uniunii Sovietice, unde a fost trimis de potentaţii criminalei orînduiri burghezo-moşiereşti. Romulus Bugă, prietenul ei din Arad. se întoarce din război olog, şi scrisorile lui luminate de un ideal nou de viaţă sînt ascunse de bărbatul Elenei.
Hanganu, omul căruia ea îi cere ajutorul
în vederea creării uriei vieţi noi , se dovedeşte îndărătul vorbelor mari, sforăitoare o fiinţă josnică, abjectă.
De altminteri Francisc Munteanu,înainte de a începe istorisirea peripeţiilor Elenei prezintă   tabloul unei primăveri neobişnuite. Dacă întotdeauna pe la Comlauş, începea astfel primăvara: „pe ambele pani
ale rîpii.....       ierburile prind o culoare verde
ciudată, aproape galbenă. Localnicii spun că niciunde în ţară nu sînt atîtea românite ca la Comlăuş" şi „Mureşul creşte, îşi. revarsă apele murdare, se lasă greblat de joardele miţoase ale sălciilor", în acel an „nu s-a revărsat Mureşul. N-a fost nici ploaie, vîntul bătea uscat a secetă", şi în locul romaniţelor: „Pămîniul îşi căsca gurile crăpate spre cer, dar cerurile păgîne ■ nu se îndurau  să plouă".
Se subliniază astfel cum însăşi firea se revoltă în faţa unei asemenea sălbatici răpiri a fericirii unui om de cătro bestiala orînduire capitalistă.
Locul bât.rînului Goldiş în „CiocîrMa"" îl ocupă bătrînul dascăl Benoagă. în înfăţişarea lui Benoagă, Francisc Munteanu dezbate pe alt plan problema rostului existenţei individului. Benoagă este un, om gol şi meschin. Deşi „Ar fi fost în stare să plîngă pentru fiecare vrabie sjîşială de mîţe şi pentru nimic în lume n-ar fi asistat la execuţia unei găini", după slujbă cheamă elevii în spatele clopotniţei şi îi calcă pe picioare, iar în sertarul scrinului, în-, tr-un carneţel cu scoarţe cafenii, are trecut numele tuturor celor care l-au jignit şi le învaţă pe de rost. Printre aceştia face parte şi Alois Terente,care 1-a stropit odată cu nămol, cînd se întorcea acasă cu căruţa. Esenţa caracterului său se dezvăluie atunci., cînd în faţa gazdei postea în memoria fostei lui soţii, în fiecare miercuri şi vineri, iar pe ascuns rupea bucăţi de cîrnat şi le înfuleca în privată.
Ce determină însă ca Benoagă să aibe o fizionomie respingătoare? Tocmai faptul că viaţa lui sufletească este pustie, ştearsă, agitată doar de preocupări meschine. Cu ironie notează autorul că „Dascălul n-avea: convingeri politice: era romîn, ardelean, cu idealuri mici, realizabile".
Un ideal a fost dorinţa de a deveni director de şcoală primară şi apoi de a
ÎNSEMNĂRI DESPRE PROZA LUI FRANCISC MUNTEANU
231
avea-o pe Elena, fiica văduvei sărace, pe care o întreţine la şcoala normală tocmai în vederea acestui scop. In continuare Benoagă nu face decît să vegeteze, avînd nu întîmplător pe genunchi „Popa Tanda" de Slavici. Existenţa sa este banală şi trivială. De aceea durerea lui cînd este părăsit de Elena nu stîrneşte decît rîsul dispreţuitor al cititorului, Benoagă ne-fiind un personaj de dramă ca Ilie Teleagă ci un personaj de farsă, de vodevil. Se poate obiecta că autorul concepînd fals complexitatea caracterului personajului ca o sumă haotică, pestriţă, de tot felul de trăsături de caracter, n-a subliniat trăsătura fundamentală a caracterului lui Benoagă, văduvind personajul de o mai adîncă   semnificaţie socială.
în afară de elemente de satiră, întreaga nuvelă este străbătută de elemente lirice, în paginile ei răsună o adîncă tristeţe cauzată de tabloul fericirii otrăvite a Elenei, dar o tristeţe încărcată de optimismul pe care-1 trezeşte apropiata vijelie a vieţii noi. Imaginea Ciocîrliei devine leif-motivul nuvelei, a cărei melodie parcurge fiecare scenă, fiecare tablou. In compunerea unui şcolar se spune: „Ciocîrlia este o pasăre cîntătoare... Unii oameni ţin ciocîrlia în colivie. Eu clacă aş fi mare şi aş fi rege, aş da ordin să se deschidă toate uşile coliviilor".
Asemănarea Elenei cu o ciocîrlie ne apare imediat. Nu este vorba numai de gratiile unei căsnicii absurde, în care ea este închisă aidoma unei ciocîrlii,—grafiile coliviei simbolizează în ultimă instanţă întunecata lume burghezo-moşierească care înăbuşe avîntul unui suflet plin de înalte aspiiaţii, lume care nu-i dă posibilitatea să se înalţe asemenea unei gingaşe şi minunate păsări într-un sbor liber, săgetat către soarele unei adevărate vieţi.
De mai multe ori, întîlnim acest strigăt: „sînt foarte nefericită... simt că mă sufoc... Aş vrea să fiu om..."
în „Ciocîrlia", spre deosebire de „Lenta", problema fericirii cearcă să fie legată direct de aceea a existenţei unui ţel înalt în viaţă.
Cu patimă se adresează Elena sfinţilor, în biserică: „—Mamă fecioară. De ce a trebui să plece el? (Pavel Iota n.n.) — De ce a trebuit să moar&? De ce nu mi-ai dat
puteri să mă împotrivesc lui Benoagă? Zi, de ce? Rostea cuvintele tare dar nu-şi dădea seama. Spune, Sfîntă fecioară: de ce? De ce l-au bătut jandarmii pe lata? De ce alîtea întrebări, de ce eştilu mută?" Şi se pare că tocmai pentru că Elena este lipsită de o concepţie înaltă ea nu are puterea să se împotrivească loviturilor pe care i le dă viaţa ; tocmaipentru că Hanganu îi vorbeşte despre o şcoală mare, luminoasă, şi îi promite să fugă cu ea şi să înceapă o nouă viaţă, Elena îi devine amantă. Elena este aidoma unei ciocîrlii într-o vreme cînd soarele este acoperit de nori întune-coşi. Autorul sugerează că nu ea poate găsi răspuns la întrebările care o bîntuie, deoarece trăieşte izolată de viaţa satului, de lupta comunistului Iota, tatăl fostului ei iubit. Ca un simbol apare gardul care-i împrejmuieşte şcoala: „Nu mai ştiu de cînd n-am trecut de gardul care împrejmuieşte şcoala. Sînt otrăvită, la fel cum sînteţi şi voiu, spune Elena.
Despre garduri vorbeşte şi Romulus Bugă în scrisorile ascunse de Benoagă şi pe care ea le găseşte: „de multe ori îmi vine să dărîm zidurile, gardurile care stau între oameni. Poate că dacă n-aş fi olog, aş face-o nu numai cu vorbe. Nu numai pentru omenire, iar cuvinte mari, ci şi pentru mine, pentru fericirea mea."
Ca în toate scrierile lui Francisc Munteanu despre viaţa de la ţară, sentimentele eroilor sînt exprimate şi amplificate cu ajutorul motivelor folclorice care alcătuiesc celelalte glasuri lirice ale nuvelei. La nunta Elenei cu Benoagă se aude-melodia ciudată, tristă a unui cînfec de leagăn, învăţat în copilărie. Iar atunci cînd Elena se hotărăşte să rupă cu viaţa de pînă atunci, dinfpre luncă, din apropierea rîpii, de acolo de unde creşte un nuc singuratic, răsună din ce în ce mai lare cînlul secerătorilor: „Se ascunde luna, /' printre nori s-ascunde, / Haiducul/ romi-nul,  în păduri pătrunde".
Şi iat-o pe Elena plecînd de acasă dup* ce edifieîndu-se asupra caracterului abject al lui Hanganu îi trage o zdravănă bălaie-prin care se răzbună de toate şovăielile ei de pînă atunci: „Elena, cu fetiţa de mînă, cu geamantanul sub braţ, cu băiatul agăţat  de fusta  ei,   păşea  drept înainte,.
AL. OPREA
232
înspre poartă, spre gard. Ajunsă acolo, se auziră paşi,  trosnet de leaturi putrezite".
Susdetol, deasupra şcolii, cînta o ciocîrlie".
Din păcate, „Ciocîrlia" este departe însă de a avea claritatea artistică şi ideologică a „Lentei". Cititorii au sezisat în analiza făcută folosirea cuvintelor „se caută", „pare", „sugerează", datorate faptului că interesanta idee a povestirii este deseori întunecată de unele slăbiciuni devenite frecvente în ultimele creaţii ale lui Francisc Munteanu.
Din istoria actelor eroilor săi nu reiese totdeauna limpede ce anume a vrut să spună autorul, care a fost ideea lui, care a fost logica artistică a dezvoltării acestor personaje. Francisc Munteanu, în înfăţişarea unora din actele Elenei nu se preocupă ca să dezvăluie sensul lor ideologic, semnificaţia lor tipică, excamotînd astfel clara determinare socială a figurii eroinei, şi implicit ideea de bază ce a intenţionat să o întruchipeze. Dar despre aceşti paraziţi care tulbură armonia melodiei scrierilor lui F. Munteanu vom vorbi mai tîrziu.
★
în critica literară se studiază încă puţin concepţia filozofică a operelor literare. Citind cronicile despre un roman găseşti orice: caracterizările personajelor — în formă de fişă medicală, consemnîndu-so de-a valma trăsăturile de caracter — relatarea subiectului, a unora din slăbiciunile romanului — dar un singur lucru nu găseşti: o priviră generală asupra cărţii, sublinierea ideii principale care strînge într-un tot unitar elementele componente ale operei, într-un cuvînt mesajul de idei. Doar opera literară nu este o simplă achiziţie de fapte din realitate, de caractere de oameni, ci un manual de viaţă. Acesta este şi motivul pentru care furtunoasa polemică din jurul romanului lui Francisc Munteanu „în oraşul de pe Mureş" a suferit de un puternic caracter scolastic. Polemiştii schimbau săgeţi între ei, discu-tînd foarte sentenţios dacă cutare act al p3."33nijului este sau nu veridic, dacă constituie sau nu pată de dragul petelor, fără a se preocupa să dezbată diferite probleme ale romanului în raport cu ideea lui artistică.
De aici neînţelegerea unor personaje sau a compoziţiei cărţii.
Personajul în jurul căruia s-au purtat cele mai multe discuţii a fost Mircea Rotaru. Puţini croi literari au stîrnit îri presa noastră atîtea păreri contradictorii.
Ion Mihăileanu îl consideră pe Mircea Rotaru drept un „zeflemisitor mic-bur-ghoz", un „neînţeles" de la periferia societăţii, care nu se poate transforma şi în pofida intenţiilor autorului trebuie, pînă la urmă să se rostogolească la periferia vieţii noi. Aceeaşi idee exprimată altfel a fost susţinută şi de Al. Mirodan în articolul: „Nici cu „pete" nici fără „pete".
Lucian Raicu, în „Scînteia tineretului", dimpotrivă, este de părere că Mircea Rotaru ar fi o personalitate excepţional înzestrată, care are norocul să-şi dea seama la timp de primejdia unei iremediabile destrămări şi astfel să aibe un alt viitor. Horia Bratu vede la erou numeroase calităţi: „dragostea activă de oameni, dragostea de muncă utilă pentru societate, cinstea în raporturile cu cei din jur", care au prioritate şi explică evoluţia sa spirituală, dar în acelaş timp el critică faptul că Mircea Rotaru este prezentat pe primul plan ap subiectului, ceea ce ar da „o imagine greşită a raportului de forţe" din realitate. în sfîrşit, în „Romînia liberă", tov. Horodincă, fiind de acord că personajul este în ansamblu realizat, declară că Francisc Munteanu îl trimite pe Rotaru „în chip cam nejustificat şi gratuit în patul doamnei Virginica, femeie fanată şi neghioabă, care-i mai spune şi „Mirciulică". (Nu ştim ce anume a stîrnit mai mult indignarea tov. Horodincă, faptul că autorul trimite gratuit pe Rotaru în patul doamnei Virginica, sau faptul că femeia neghioabă îl numeşte pe ero'u „Mirciulică"). Caracterul contradictoriu al acestor păreri are o explicaţie: în timp ce inginerul Ardeleanu,moţoganul Brad, etc... sînt personaje ce oglindesc fenomene socialo, tratate şi de alte opere beletristice, Mircea Rotaru este un erou nou, care. aduce pentru prima oară înscrierile noastre literare procesul greu, sinuos, de atragere în viitoarea luptei pentru socialism a unui intelectual mic-burghez, încărcat'cu tot balastul unei educaţii viciate, indivi-
ÎNSEMNĂRI DESPRE PROZA LUI FRANCISC MUNTEANU 233
dualiste. De aici eşecul unor canoane şi a .unor moduri de analizare a personajelor ,diri critica literară.
Tov. Mihâileanu dă o apreciere negativă lui Mircea Rotaru. El afirmă că ceea ce predomină în caracterul personajului este şovăiala, ciudăţenia, scepticismul de zefle-misitor mic-hurghez, etc. In schimb, „nu sînt accentuate" „trăsături morale pozitive, fundamentale", „resorturi interioare care ar fi putut, în contrazicere cu scepticismul şi dezechilibrul său, să declanşeze un dramatic zbucium sufletesc, marele caz Mircea Rotaru, nu micul caz Mircea •Rotaru". Dc aceeaşi opinie pare a fi şi AI. Mirodan, care nu-şi poate explica „învierea din morţi" a lui Rotaru, deoarece nu posedă o „asemenea fundamentală şi dominantă trăsătură dc caracter" care şă poată justifica „procesul adînc de transformare morală". „Familia" de personaje în care ar fi dorit amîndoi criticii să-1 integreze pe Mircea Rotaru este Daşa sau Roşcin din „Calvarul", unde, cum spune tovarăşul Mihăileanu „existau trăsături nobile dc caracter ca cinstea, profunzimea sufletească, forţa de sacrificiu în slujba unui ideal, dragostea de patrie, care înving în cele din urmă rătăcirile grele, explicînd veridic un măreţ şi greu proces de transformare". Dar ce te faci dacă în viaţă sînt oameni care n-au atîtea trăsături pozitive de caracter, sau, acestea se află într-o fază incipientă? Dacă în realitate nii sînt numai „mari" cazuri, ci şi „mici" cazuri? Viaţa este tare năbădăioasă. Dacă ăr fi să cîntărim cu un cînfar farmaceutic trăsăturile pozitive şi negative ale lui Kolca Rjanov din „Şi a fost ziua a doua" de Ilya Ehrenburg, am ajunge cu siguranţă la concluzii pesimiste. într-adevăr, Kolca este un tînăr cinstit, care nu se poate împăca cu viaţa destrăbălată unde-1 atrag unii prieteni. Dar munca la fabrică i se pare plictisitoare şi sîcîitoare. încearcă să-şi găsească o bucurie în lectura cărţilor: *Dar îl lăsau rece şi tigăile fabricate în uzină, şi lupta împotriva oportuniştilor, şi versurile lui Bezîmenski. Ochii lui aruncau asupra lumii o privire tristă şi întunecată. Nu se opreau pe nimic. Era-u ochi de orba. Primele lui succese în munca le obţine «datorită ambiţiei de a nu fi numit, printr-un
joc de cuvinte „tîrîie picior", „nu se gîndea nici la Gigant, nici. la ţară, nici la revoluţie". Dar iată că viaţa de pe şantier îl atrage în vîrtejul ei. Kolca se molipseşte de „frigurile de la Kuzneţk" şi în sufletul lui stăpînit de scepticism, de tristeţe, porneşte' dezgheţul, făcînd loc tulburătoarei primăveri a optimismului şi dragostei de viaţă. Propunerile tov. Mihăileanu de a fi „accentuate" trăsăturile pozitive de caracter pentru ca la o inventariere a defectelor şi calităţilor, să precumpănească calităţile şi să se explice transformarea lui Mircea Rotaru, înseamnă, în mod practic, crearea unui alt personaj, —este. drept un personaj care să oglindească un drum bătătorit de mulţi oameni, dar un alt personaj. Doar tipic nu este pur şi simplu numai ceea ce este mai răspîndit, ci ceea ce exprimă esenţa unui fenomen social. După părerea mea, tocmai influenţa unei atari concepţii arhaice despre tipic, a făcut ca I. Mihăileanu şi „tovarăşii săi de arme" din discuţii să pună sub semnul întrebării tipicitatea transformării unui personaj cu o fişă biografică atît de complicată, cu stări sufleteşti atît de alambicate. Este drept, în realitate nu sînt mulţi tineri ca Mircea Rotaru, care să fi fost fii de speculanţi, să ajungă la facultatea de mecanică după ce au fost la „fabrica de popi", să aibe sufletul încărcat de pesimism şi totuşi să ajungă la ţărmul unei vieţi noi. Dar tipică este tocmai forţa adevărului revoluţionar, a noilor relaţii socialiste, care smulg din medii sociale înapoiate, aflate sub influenţa duşmanilor, mulţi oameni asemenea lui Mircea Rotaru şi-i călăuzesc spre o viaţă adevărată, profundă, plină de conţinut. Nu e întîmplător că pentru a demonstra justeţea tezei sale, I. Mihăileanu a trebuit să-1 rupă pe erou de condiţiile de viaţă înconjurătoare, înfăţişate în roman, şi care analizate în adîncime i-ar fi explicat „enigma" lui Mircea Rotaru. Tov. Mihăileanu vorbeşte despre „scepticismul şi dezechilibrul" lui Mircea Rotaru, despre „atmosfera sumbră, ceţoasă, pesimistă care-i învăluie sufletul", ca şi cum acestea ar fi de natură „atavică", nespu-nînd însă nici uncuvînt despre întîmplările care au determinat acel dezechilibru, acea atmosferă pesimistă, despre faptul că ro-
234
AL. OPREA
manul începe în momentul cînd în faţa personajului mic-burghez, lipsit de fermitate, se deschide perspectiva excluderii din U.T.M. şi facultate, etc. AI. Mirodan se declară în dezacord cu critica adusă de I. Mihăileanu „supercomplicaţici" personajului dar,după cum vom vedea,în ultimă instanţă şi el analizează personajul rupt de împrejurările concrete de viaţă care-i determină stările sufleteşti, şi pînă la urmă, transformarea. E evident că dacă priveşti oamenii ca nişte entităţi abstracte, în care se dau bătălii între calităţi şi defecte, victoria depinzînd de ceea ce predomină cantitativ, atunci nu poţi pricepe tipicilatea transformării unor asemenea personaje este drept deosebite, dar oglindind şi fenomene sociale deosebite. Eroului nu-i mai rămîne de cît să urmeze pilda vestitului Munchausen să se salveze de la înnec, trâgîndu-se singur de păr. Nu înseamnă însă că sîntem de acord cu cronica tov. Lucian Raicu, din „Scînteia Tineretului" (interesantă în multe observaţii) care făcînd o analiză în mare parte metafizică a personajului, ajunge să vorbească despre un Mircea Rotaru pe de o parte: „un individ stăpînit de principii morale individualiste, de o stare de spirit mai mult de cît dubioasă, orb faţă de prefacerile cărora le e martor, dispreţuitor şi străin de oameni şi de tot ce-1 înconjoară, plin de senzaţia propriei valori, mînat fanatic de ambiţia unei realizări individuale, măcinat de obscure nelinişti"; iar pe de altă parte, un om care ajunge „la o înţelegere devotată, sinceră şi conştientă a luptei de care mai înainte se simţea profund străin, consacrîndu-se cu patimă acestei lupte". Caracterul unui personaj nu este însă o simplă îmbinare de diferite calităţi omeneşti. Fiecare caracter are o trăsătură fundamentală care-şi pune amprenta asupra tuturor celorlalte trăsături, făcînd ca eroul în diversitatea însuşirilor sale să fie o individualitate bine determinată. Singurul fapt că Mircea Rotaru lucrează în fabrică, nu poate explica transformarea sa. Doar Volodia Safontfv din „Şi a tost ziua a doua", care are în mare parte trăsăturile de caracter acordate de tov. Raicu lui Mircea Rotaru a fost nu odată, ci de două ori pe şantierele
construcţiei socialismului din U.R.S.S. şj, n-a avut altă soartă decît sinuciderea. O calitate nouă nu poate lua fiinţă din neant, ci din dezvoltarea a ceea ce este pozitiv învechea calitate. Rotaru nu este un Volodia Safonov. în timp ce Safonov, era un „izgoi", un „cadavru viu" lipsit de orice ţel, de orice năzuinţă în viaţă, Mircea trăieşte cu toată înflăcărarea tinereţii sale visul de a deveni inginer constructor de maşini. în facultatea de teologie—unde s-a înscris pentru a scăpa de. armată — „noaptea, colegii lui îl auzeau vorbind de-bujii, de cilindri, de pistoane". Devenind, student la facultatea de Mecanică, maculatorul lui de notiţe este plin. de schiţele-diferitelor maşini pe care le născoceşte. Mircea vede parcă aevea maşinile brăzdînd pusta şi aude glasul „pălmaşilor salutîndu-l la marginea ogoarelor pe ei. constructorul".. Această preocupare nu poate fi considerată, doar o simplă ambiţie „fanatică" a unui individualist. într-o discuţie cu. Mara, prietena sa, exprimîndu-şi ura faţă de o-existenţă searbădă, cenuşie, monotonă, neluminată de nici o preocupare înaltă,. Mircea Rotaru exclamă: „Vreau să trăiesc!"' (subl. noastră). „Ca atunci cînd va veni-ziua inventarului, înainte de moarte, să pol spune: „fii da, Mircea Rotaru, ţi-ai sfîrşit drumul. Totuşi, a fost un drum-, frumos, plin de viaţă, plin de dragoste" — cuvinte care ne dau înţelesul trăsăturii principale a caracterului său, năzuinţa spre o viaţă adevărată. Această năzuinţă este o trăsătură de caracter şi intră îra „ordinea moralului", dai1, din păcate, n-a fost observată de Al. Mirodan. Aşa-se explică — în pofida faptului că n-are; o conştiinţă politică — atitudinea plină de repulsie faţă de legionarii de la „fabric* de popi" şi faţă de asistentul Stoleriu, care-i mărturiseşte ura faţă de regim. M«diul putred din casa mâtuşii îl umple de silă: „Numai serile, cînd stătea acasă., dacă se întîmpla ca măluşa Anghelina să fie ocupată cu ascultarea „Vocii Americii", simţea cum un nod i se urca în gît. Slrîngea pumnii pînă ce unghiile îi crăpau pielea. îşi blestema prietenii, facultatea,părinţii. Se deştepta dintr-odată într-o lume pe care în parte» cunoscuse şi la căminul facultăţii de teologie". Cartea începe în momentul cînd Miroea
ÎNSEMNĂRI DESPRE PROZA LUI FRANCISC MUNTEANU 235
Rotaru, datorită originii sociale (tatăl său mic funcţionar la C.F.R., îmbogăţit prin speculă e fugit la Viena cu amanta sa) şi urii asistentului Stoleriu, aşteaptă să fie exclus din U.T.M. şi facultate. In sufletul oamenilor cu caracter ferm, situaţi pe o temeinică poziţie ideologică, greutăţile provoacă un aflux de energie. In sufletul oamenilor lipsiţi de o stabilitate principială, greutăţile determină descurajarea, pesimismul. Cu atît mai mult va provoca scepticismul şi demoralizarea unui tînăr cu educaţie mic-burghcză. în discuţiile pe care le poartă cu fiinţa. iubită, Mircea pozează în omul ciudat, neînţeles, dar sub masca fanfaronadei el ascunde o tristeţe amară. înţelegem ce stări de spirit poale să producă în sufletul său excluderea din U.T.M. şi facultate. In conştiinţa lui Mircea se produce o adevărată furtună, un adevărat dezechilibru moral. Idealurile care-i luminaseră pînă atunci existenţa au fost stinse. Nu întîmplător se gîndeşte să trimită asistentului Stoleriu o carte pe coperta căreia să scrie cu litere mari — „Hoţul de vise". Caracteristic oamenilor ia care problemele personale şi nu cele sociale ocupă primul loc, este faplul că în faţa unor eşecuri, ajung la disperare. Ei ajung să-şi pună problema rostului existenţei lor, să adere la filozofia nimicniciei vieţii. Deoarece întuneeîndu-se soarele lor, ei îşi închipuie că s-a întunecat soarele întregii omeniri. De aceea nu putem fi de acord cu Horia Bratu, care din dorinţa de a îndulci procesul complex şi contradictoriu de evoluţie a personajului, supralicitează calităţile personajului, declarînd că filozofia arborată de Mircea Rotaru, departe de a fi cum o categoriseşte f. Mihăileanu „filozofia nimicniciei vieţii", ar fi caracteristică a 70% din tinerii şi tinerele îndrăgostite", cînd sînt „respinşi în dragoste". Este evident însă că filozofia pesimistă exprimată de Mircea Rotaru, ca de pildă despre anii care trec fără să aducă nimic nou, într-o repetare veşnică, este profund greşită. Faptul că o atare filozofie nu este determinată de structura morală a caracterului lui Rotaru, ci de împrejurările tragice prin care trece acest mic-burghez, nu este un motiv ca să fie amnistiată şi cu atît mai puţin prezentată
cititorilor drept o filozofie a adolescenţilor îndrăgostiţi. Mircea Rotaru devine munci-tor-montator în fabrica „Victoria". El nu-şi va găsi imediat echilibrul sufletesc. Va avea momente de depresiune, se va arunca în braţele Virginicăi, fapt care îi va mări şi mai mult dezgustul faţă de societatea din jurul mătuşii sale. Francisc Munteanu caută să arate cum Rotaru îşi cîştigă încrederea în viaţă, atunci cînd fabrica, trecînd printr-o mare încercare — piesele strungurilor fiind confecţionate greşit — Mircea îşi găseşte un ţel în închinarea cunoştinţelor sale de fost student la facultatea de Mecanică rezolvării acelei situaţii dificile.
El începe să înţeleagă că adevărata fericire a omului nu constă în realizarea unor ţeluri individuale, decît dacă acestea contribuie la realizarea marilor ţeluri sociale, (în ceea ce priveşte realizarea acestor momente din urmă din viaţa lui Rotaru, precum şi în legătură cu unele întîmplări neconcludente din viaţa personajului, ne vom spune părerea mai de vale.)
Alt personaj prin înfăţişarea căruia se dezbate problema împlinirii sufleteşti a omului în zilele noastre este inginerul Isaia Ardeleanu.
Cît de searbădă, pustie şi mohorîtă este existenţa sa! Inginerul Ardeleanu trăieşte singur, fără nici un fel de prieteni, într-o clădire veche, cu miros de mucegai şi igrasie. Dac-ar fi să credem ceea ce spune singura fiinţă care sălăşluieşte în preajma sa, servitoarea Julia, o femeie cu facultăţi spirituale mărginite, ar trebui să avem părerea că 'saia Ardeleanu „nu-i întreg la minte", sau în cel mai fericit caz că este un om tare ciudat. De altminteri inginerul are într-adevăr stări de spirit şi purtări ciudate. în semi întunericul camerii sale el se gîndeşte Ia deşertăciunea existenţei omeneşti: .Mîine, o zi nouă. Apoi alia şi alta... toate sînt la fel", etc.
Numai atunci cînd în discuţia cu vreun musafir nepoftit, vine vorba despre strunguri, despre maşini, atunci el începe să perorezecu înfiăcârareuimindu-i pe interlocutor prin vastitatea cunoştinţelor sale. Dar apoi se opreşte obosit şi pare_copleşit de o plictiseală ciudată. Cine este acest om? Care este istoria vieţii lui?
236
AL. OPREA
Dac-am arunca o privire în trecut ne-am întîlni cu un alt Isaia Arrleleanu, un tînăr plin de viaţă, clocotind de visuri mari, piimbîndu-se cu Marta care avea „ochi albaştri şi haină trandafirie. Haină trandafirie şi părul blond" şi care rîdea mereu. Marta s-a căsătorit însă cu un avocat de la Roman, acţionar la o fabrică de bere. Isaia şi-a dedicat atunci întreaga viaţă făuririi planurilor unor noi strunguri. Dar planurile sale au fost respinse de consiliul de administraţie al fabricii „Malaxa" şi în schimb a fost cumpărat planul unui strung nemţesc şi dat drept invenţia ginerelui iui N. Malaxa.
De atunci visurile sale s-au spulberat ca şi tinereţea sufletului său.
Noile evenimente de după 23 August n-au fost înţelese de inginerul de formaţie veche. Inginer-şef la fabrica de vagoane din Arad, Isaia Ardeleanu îşi îndeplineşte în mod conştiincios serviciul. Viaţa lui continuă însă să fie banală, goală, deoarece se izolează de frămîntările muncitorilor din fabrică. Francisc Munteanu sugerează viaţa inginerului de „om în cutie". Dealtfel, poartă ca şi Belikov şoşoni şi umbrelă, iar în camera unde se închide totdeauna după serviciu, sînt trase storuri grele la ferestre. Dar iată că storurile de la ferestre vor fi smulse şi în cameră, ca şi în sufletul său, va năvăli biruitor soarele, spulberînd pînzele de păianjen şi în locul mirosului stătut de mucegai făcînd loc aerului îmbătător al adevăratei vieţi.
în unele cronici ale romanului lui Francisc Munteanu se susţine că ceea ce explică transformarea lui Isaia Ardeleanu, ceea ce-1 apropie pe inginer de viaţa noastră, este numai pasiunea pentru tehnică. Dar pasiunea pentru tehnică, singură, nu poate explica reîntinerirea morală a. lui Isaia Ardeleanu. Să ne amintim că Martin Eden al lui Jack London ajunge, cu eforturi supraomeneşti, dintr-un biet marinar un scriitor bogat şi acoperit de glorie, dar otrava groaznică a pustiirii morale, generate de lipsa unui ideal pozitiv de viaţă îl macină. Martin Eden simte că se sufocă aidoma unei păsări lipsite de aer şi se sinucide. Ceea ce face ca îri sufletul lui Ardeleanu să se aprindă „al tinereţii foc" este tocmai faptul că în măsura în care
participă mai entuziast la lupta pentru construirea primelor strunguri romîneşti, în aceeaşi măsură se apropie tot mai mult de viaţa muncitorilor, trăieşte bucuriile şi necazurile lor, ceea ce face ca în inima lui să înflorească din nou vechile sale visuri, vechea sa sete de viaţă.
N-avem decît să comparăm două scene din roman. Iată episodul cînd în fabrică trebuie să se monteze strungurile după planurile trimise de Ministerul Industriei Grele. „Ardeleanu privi această muncă cu o ciudată oboseală: nu s-ar fi putut oare termina strungul şi fără acest alai organizat?" Şi mai departe: „Totul se duce. Peste un an, doi, vor sărbători strungul o sulă, sau strungul o mie, apoi douăzeci şi cinci de mii".
Priviţi însă scena cînd strungurile sînt într-adevăr încheiate, planurile trimise la Minister dovedindu-se greşite, datorită acţiunii sabotorilor — şi aceste planuri fiind refăcute de inginerul Ardeleanu, după o muncă în care a pus tot sufletul său, alături de colectivul muncitorilor:
„Muncitorii veniseră gătiţi îjn haine de sărbătoare, iar fanfara, deşi afară ploua, îmbrăcase uniforma cea nouă din doc alb, cu petliie albastre." „Ardeleanu,- de sus, de la fereastra biroului, privea toată scena; simţi cum o căldură plăcută îi năvăleşte în trup, apoi, puţin ameţit, se rezemă de spătarul unui scaun".
într-adevăr, viaţa noastră dă deplină împlinire sufletească omului.; într-adevăr, în afara luptei pentru triumful vieţii noi, nu poate exista o adevărată fericire.
Isaia Ardeleanu poate răspunde acum întrebării care 1-a tulburat toată viaţa: „Ce este fericirea?" El poate, ca şi Faust, să strige clipei: „O, stai, eşti prea de tot frumoasă", căci „De senina libertate — şi dc viaţă demn va fi — Numai acela, care poate — s-o cucerească  zi  de zi".
Existenţa Elenei Matcău, alt personaj din „In oraşul de pe Mureş" pare fi aceea a unui „mormoloc" al societăţii, fiind străină de străfulgerările orbitoare ale unor înalte preocupări sociale.
Dacă citeşti jurnalul de zi al Elenei, nici nu-ţi poţi închipui că ai de-a face cu o fată de 18 ani, vîrsta visurilor nobile, dezinteresate, pline de gingăşie şi de poezie.
ÎNSEMNĂRI DESPRE PROZA LUI FRANCISC MUNTEANU 237
Cam la acestea se reduc preocupările ei, notate în jurnal: frecventarea filmelor de cartier şi a balurilor. Undeva, aflăm că la revelion a petrecut minunat. Altundeva, că George de la salarii se poartă obraznic cu ea, — a încercat s-o ia în braţe pe cînd trecea pe coridor, etc. Şi Zoia Kosmo-demianskaia ţinea un jurnal. Dar cîtă deosebire! Printre gîndurile cele mai dragi inimii ei se află şi acestea rostite de doctorul Astrov din piesa lui Cehov „Unchiul Vania" — „la om totul trebuie să fie frumos: "şi faţa, şi îmbrăcămintea, şi sufletul, şi gîndurile".
Singura pasiune a vieţii Elenei Matcău, pare a fi dragostea. Cînd era mai mică se îndrăgostise de un actor american de filme, Rodolfo. Tăia din revista „Cinema" toate pozele „Adonisului" ei, fie că era călare, fie că era în costum de baie, etc. Această dragoste platonică a durat aproape un an de zile pînă cînd a descoperit că Rodolfo a divorţat a patra oară, după un scandal enorm, nevoind să achite costul unei garnituri de dinţi falşi ai soţiei sale. Acum Elena s-a amorezat de Pavel, un tînăr muncitor fruntaş, membru înflăcărat al organizaţiei de tineret. Dar dragostea ei este lipsită de farmec. In momentul cînd Pavel îi vorbeşte cu aprindere de U.T.M., de ţeluri mari, ea se plictiseşte. Francisc Munteanu demonstrează că în momentul cînd dragostea devine unicul conţinut al vieţii, ea îşi pierde poezia, devine jalnică şi sărăcăcioasă.
De aceea, oricît s-ar indigna unii critici Pavel nu poate continua asemenea dragoste sterilă.
Care ar fi fost soarta Elenei Matcău în trecuta orînduire? Poate că, părăsită de amantul ei, ar fi încercat să se otrăvească cu fosforul betelor de chibrituri, ca una din eroinele lui Caragiale?
Viaţa aruncă însă la pămînt năzuinţele ei mărunte, romanţioase, de fetiţă de „pension". Elena Matcău este comprimată din postul de dactilografă de la fabrica „Juno" şi repartizată oficiului braţelor de muncă. Ea este nevoită să intre în fabrica de strunguri „Victoria" pentru recalificare. Romanul nu dă răspuns precis cu privire la evoluţia Elenei Matcău. In jurnalul ei încep să-şi facă însă loc asemenea
însemnări: „Maistrul Crijan se pare că e un om bun. Peste şase luni de zile voi fi montatoare". „Se pare că lata n-a avut dreptate cînd a spus că noi nu vom putea face strunguri niciodată". „Mîine strungurile vor fi gala. Nici n-aş fi crezul că şi lata minte". „Azi a fost o zi minunată. Strungurile funcţionează perfect. Ne-am îmbrăţişat cu toţii". Noi credem însă că Elena îşi va găsi un rost în viaţă şi lumea ei psihică ştearsă, săracă, va fi înlocuită cu o lume sufletească bogată, luminoasă.
Vedem cum toţi aceşti eroi literari la care se adaugă moţoganul Brad — analizat prea pe larg în cronicile apărute în presă pentru a mai fi nevoie de o nouă analiză — ajung la limanul unei vieţi noi în lupta revoluţionară pe care o duc muncitorii din fabrica „Victoria" pentru construirea primului strung romînesc. Astfel clasa muncitoare ne apare nu numai ca acea clasă care stă în fruntea luptei poporului pentru înălţarea edificiului societăţii socialiste, ci şi acea clasă a cărei luptă dă un adînc conţinut existenţei omului.
Nu întîmplător romanul începe cu zilele triste, cenuşii de toamnă şi se termină cu zilele tulburătoare, strălucitoare ale primăverii.
Nu în mocirla intereselor egoiste poţi afla „cămaşa fericitului", ci în lupta pentru îndeplinirea aspiraţiilor înalte, generoase ale societăţii; nu în zborul absurd al fluturelui de noapte în jurul luminei unei lămpi, ci în zborul săgetat, mîndru al albatrosului: „sus, tot mai sus" — acesta este sensul romanului „In oraşul de pe Mureş".
Importanţa înţelegerii ideii generalizatoare, acea forţă motrice în crearea unui subiect unitar, se vădeşte în critica nejustă adusă romanului de Horia Bra tu în articolul „Conflict şi eroi". Horia Bra tu critică faptul că pe primul plan al romanului este situat Mircea Rotaru şi nu şi celelalte personaje din colectivul tinerilor de la fabrica „Victoria". Argumentul adus în articolul „Conflict şi eroi" este că tema romanului ar constitui-o „bătălia pentru construirea şi punerea în producţie a fabricii „Victoria", bătălie dusă în pi imul rînd de tinerii muncitori. Criticul nu sezi-sează faptul că „în oraşul de pe Mureş"
238
AL. OPREA
întîlnim aceeaşi problematică înlîlnUă şi în celelalte scrieri ale lui Francisc Munteanu, problematică ce apare în înfăţişarea destinelor inginerului Ardeleanu, al lui Mircea Rotaru şi pe alte trepte de evoluţie ale lui Gheorghe Brad, Elena Mat-cău, etc., care-şi găsesc rostul existenţei, lor în lupta pentru construirea primei fabrici de strunguri din ţară. De aceea romanul nu este numai istoria luptei pentru construirea şi punerea în funcţiune a fabricii „Victoria", ci şi a luptei grele, pline de meandre, pentru crearea unei noi fizionomii morale a unor oameni veniţi din diferite medii sociale. Această idee dă unitate romanului Iui Francisc Munteanu explicînd şi o atare dispunere a, planurilor subiectului care au în centru procesul de transformare al unor personaje ca Ardeleanu, Rotaru, Brad, etc. Horia Brain a fost pus pe urme greşite de faptul că autorul şi-a închinat cartea tinerilor constructori de la „Fabrica de maşini şi unelte losif Rangheţ" din Arad. Dar nu totdeauna dedicaţiile corespund şi ideilor obiective ce se desprind din opere. Şi noi, ca şi Horia Bratu nu putem să fim de acord cu faptul că personajele cu o conştiinţă ridicată din colectivul tinerilor nu sînt realizate cu suficientă forţă artistică. Aceasta ni se pare însă că este o altă problemă, care se leagă de slăbiciunile conflictului cu duşmanul de clasă din fabrica „Victoria"^ şi despre care, oricît ar părea de curios, articolul intitulat „Conflict şi eroi" n-a spus o iotă.
Francisc Muteanu a intenţionat să arate cum prima fabrică de strunguri din ţara noastră se construieşte printr-o luptă acerbă cu duşmanul de clasă strecurat într-un post din Ministerul Industriei Grele sau introdus pe şantierul fabricii. Tocmai în focul acestei lupte trebuia să se ardă ceea ce se mai păstrase din vechea mentalitate la personajele principale şi să-şi evidenţieze calităţile lor eroii cu o conştiinţă ridicată.
Din păcate, conflictul cu personajele negative citate este cam exterior, introdus din afară. Aşa cum s-a arătat şi de către alte cronici literare, incidentul cu lonaşcu et. Comp. poate fi uşor scos fără a se altera conţinutul cărţii.   In acest
caz am avea de a face cu povestirea luptei pentru crearea unor strunguri ale căror planuri au fost greşite, luptă în care participă o serie de oameni ce se rup treptat de sub influenţa mediului înconjurător, înapoiat unde trăiesc.
Singurul personaj negativ viabil este Anica. Şi nu este întîmplător că tocmai transformarea lui Ardeleanu este luminată puternic, el fiind pus în situaţia de a dezvălui secretarului regionalei de Partid, adevărata biografie a Anicăi, nepoata sa, care vrea să fugă în străinătate ca reprezentantă a fabricii de strunguri „Victoria". In timp ce eroii pozitivi lipsiţi de posibilitatea de a-şi dezvălui însuşirile lor sufleteşti într-o luptă dramatică, suferă de boala anemiei artistice.
A critica faptul că „Mircea Rotaru rămîne siugurul personaj de prim plan din colectivul tinerilor" şi că „supărător este acest fapt, mai ales din cauză că ei oglindesc tendinţe mai înaintate decît cele întrupate în Mircea Rotaru", înseamnă a da apă Ia moară vechilor concepţii vulgarizatoare, care refuzau să considere epopeea lui M. Gorki „Viaţa lui Klim Samghin" drept o operă clasică a realismului socialist, deoarece în ea, chipurile, s-ar fi încălcat unul dintre cele mai importante principii ale compoziţiei operelor realismului socialist, în centrul acţiunii aflîndu-se odiseia vieţii unui personaj negativ şi nu a unui erou pozitiv.
Există nenumărate căi şi nenumărate mijloace pentru zugrăvirea adevărului vieţii. Neînţelegerea acestui fapt duce în critica literară la aruncarea anatemei asupra unor personaje „deosebite", la impunerea unor canoane în ceea ce priveşte structura subiectului unor cărţi, ceea ce nu poate decît să dăuneze reflectării curajoase a realităţii. Doar realismul socialist, aşa cum a spus K. Fedin la cel de al doilea Congres al Scriitorilor Sovietici, nu-i un ghiveci alcătuit din următoarea compoziţie strictă: „50% eroi pozitivi, 5% eroi negativi, 1% contradicţii sociale, 1%. romantism, iar restul apă distilată".
Referindu-ne însă la slăbiciunile romanului, rămîne un fapt că majoritatea celor care au scris despre „în oraşul de pe Mureş" s-au lovit de anumite note străine întîi-
ÎNSEMNĂRI DESPRE PROZA LUI FRANCISC MUNTEANU
239
uite în creaţia lui Francisc Munteanu. îiu putem să ne declarăm de acord cu ..acei critici care respingînd interpretările ■scolastice ale adversarilor lor din discuţie au căzut în extrema opusă, făcînd exerciţii de critică „aerodinamică", înlocuind analiza temeinică, ştiinţifică a romanului cu tămîieri neprincipiale. Vorbind despre criticile aduse de 1. Mihăi-leanu personajului Oniga, Horia Bratu se ascunde în dosul unui citat din Simonov, după care scriitorul nu este obligat •să arate personal cu degetul şi să spună „aici e negru, aici e alb", fără să vadă însă că prin aceasta Simonov nu înţelegea deloc lipsa unei atitudini clare a autorului faţă de faptele eroului. K. Simonov, aşa cu-m arată şi prin critica adusă lucrărilor lui Ehrenburg şi Verei Panova, se referă doar la faptul că criticul trebuie să seziseze aprecierea cuprinsă în construcţia interioară a imaginii artistice şi să nu ceară o expunere de motive.
Romanul Iui Francisc Munteanu suferă de lipsuri importante care se cer dezvăluite cu ascuţime atît pentru dezvoltarea ■creatoare a acestui scriitor tînăr cît şi pentru faptul că asemenea lipsuri pîndesc ■şi alte opere literare.
Toţi preopinenţii în discuţie au fost de acord că transformarea unor personaje nu este redată cu forţă artistică, că este lipsită de expresivitate. Nu toţi au fost însă de acord că acestea nu reprezintă simple deficienţe de ordin artistic ci că îşi au rădăcinile în greşeli de concepţie, că reflectă anumite laturi defectuoase ale aprecierii dată de autor fenomenelor din realitate.
Astfel se prezintă lucrurile în cazul personajului Mircea Rotaru. Zugrăvind cu talent tarele sufleteşti ale eroului, penelul scriitorului pare că pierde din culori la si'îrşitul romanului, cînd trebuia de-abia să se aprindă de bogăţia culorilor, înfă-■ţişînd transformarea lui Mircea Rotaru şi în acelaş timp măreţia societăţii noastre care transformă asemenea oameni avînd pe umeri atîtea  poveri ale trecutului.
Una din caracteristicile romanului „în oraşul de pe Mureş" o constituie faptul că întîlnim nu atît caracterizările eroilor de •către autor, cît mai degrabă autocaracte-
rizările eroilor în ample monologuri interioare. Aceasta şi dă posibilitate scriitorului să înfăţişeze caracterul complex şi contradictoriu al naşterii gîndurilor şi simţăminteior personajelor, să înfăţişeze pregnant lupta zbuciumată care se dă în sufletele lor.
Nu ştim însă pentru ce Francisc Munteanu după ce deschide perspectiva integrării lui Rotaru în lumea noastră nouă, renunţă la acest procedeu,privind din afară personajul, tocmai cînd trebuia să înfăţişeze aspectele luminoase ale biruinţei noului din conştiinţa sa, făcînd ca aceste aspecte să fie enunţate declarativ, neconvingător.
Parcă există o oarecare neîncredere a scriitorului, un oarecare scepticism în ceea ce priveşte transformarea reală a eroului. Astfel se şi explică de ce Francisc Munteanu prezintă în ultima treaptă de evoluţie a personajului, acte negative lipsite de o motivare cauzală. Mircea Rotaru avînd o aventură cu prietena mătuşii sale, dizgraţioasa muieruşcă Virginica, încearcă un sentiment de adîncă ruşine şi de dispreţ faţă de sine, făcîndu-i-se scîrbă de asemenea societate aglomerată de oameni putreziţi de vii şi se apropie tot mai mult de viaţa curată, adevărată din fabrică. După ce însă Mircea Rotaru potrivit relatărilor autorului se integrase cu entuziasm în munca pentru făurirea primelor strunguri romîneşti, aflăm, aşa, în treacăt, că el continuă să trăiască cu Virginica. Care este justificarea? Evident nu cerem o declaraţie în scris a autorului ci arătarea legăturii cauzale, a interdependenţei actelor personajului. Farcă autorul este urmărit de groaza ca nu cumva să Instruiască realitatea, ca nu cumva s-o pudreze cu praf de zahăr din zaharniţele scriitorilor idealizanţi.
Dar a arăta cu patos aspectele strălucitoare ale victoriei noului nu înseamnă a idealiza realitatea.
Lucrurile devin mai evidente în prezentarea personajului Oniga. Aici apare cu claritate prezentarea statică a realităţii cînd vechiul este- mai puternic, fără a se înfăţişa cu forţă artistică lupta contradictorie dintre vechi şi nou şi biruinţa noului.
Oniga este unul din membrii devotaţi ai partidului, care în întregime, fără rezerve
240
AL. OPREA
« ? a
şi compromisuri, şi-a închinat viaţa luptei pentru fericirea patriei. Din cîteva scene izolate întrezărim toată frumuseţea inimii lui de comunist. Nu poţi decît să regreţi că aceste trăsături luminoase rămîn numai schiţate, datorită slăbiciunii conflictului din fabrica „Victoria". Singurele evenimente mai deosebite din viaţa lui Oniga sînt cele legate de căsnicia lui. Aici însă. cititorului îi sînt ridicate probleme importante. La început Oniga este cuprins de un sentiment mai puternic decît o simplă simpatie pentru Maria — sentiment exprimat într-un mod stîngaci, propriu firii lui timide. Iată un dialog între proaspeţii căsătoriţi: „Aşa-i, Oniga, — îi spune Maria — noi ne vom iubi întotdeauna?" —„Ei drace, dar ce fel de vorbă e asta? Noi şi după totdeauna ne vom iubi!" Credem că Oniga n-are nici un motiv să fie nesincer. Iată însă că peste cîteva pagini din relatarea gîndurilor lui Oniga aflăm că ei „trăiesc ca doi oameni străini, n-au nimic comun în afara discuţiilor principiale şi a patului, care, de altfel, îi leagă prea puţin"; „o privi lung, de parcă acum ar fi văzut-o prima oară... De ce se  însurase cu ea?"
Ce s-a întîmplat? — se întreabă cititorul. „Ei, na, răspunde autorul, aşa se mai întîmplă în viaţă". Oniga, după cum am văzut, este o fire cinstită, pătrunsă în întregime de demnitatea şi măreţia cauzei pe care o slujeşte. Iată însă că Oniga, dîndu-şi seama de falsitatea căsniciei sale, continuă să trăiască alături dc Maria, fără a-i spune adevărul, numai pentru că va avea un copil. Cum se poate — se întreabă cititorul — nu cumva atunci în însăşi principialitatea sa este ceva putred'1 Autorul se mulţumeşte însă să constate faptul, argumentînd că în viaţă sînt şi asemenea căsnicii. Am vrea să fim bine înţeleşi. Viaţa este cît sepoate de complexă, de variată. Este aburdă încercarea unor critici literari de a da „bilet de voie" pentru a apărea în opere literare numai anumitor fapte din realitate. Opera beletristică nu este însă o simplă achiziţie de fapte diferite de viaţă, ea alcătuieşte un tot, o unitate închegată, datorită mesajului de idei pe care-1 cuprinde. In funcţie
de acest mesaj de idei, actele personajului trebuie să  aibe o motivare interioară reflectînd   legătura   cauzală-temporală a' personajelor   şi   evenimentelor, interdependenţa dintre fenomene.
Cît de incredibile sînt după- toate scenele amintite cuvintele rostite de Oniga în faţa inginerului Ardeleanu cu privire la dragostea mare ce s-ar fi născut ulterior între Oniga şi Maria, cît de artificială pare frămîntarea lui Oniga pentru cămin, în legătură cu mobila pe care trebuie s-o cumpere: mobilă în stil vechi sau în stil modern!
Francisc Munteanu voind să înfăţişeze cu curaj adevărul aspru al realităţii fără a apela la nici o contrafacere, se situiază pe poziţii obiectivisfe care-1 fac să reflecte static realitatea, să stăruie numai asupra aspectelor întunecate din conştiinţa eroilor, fără a arăta în culori aprinse cum irumpe şi biruie noul.
Astfel îşi găseşte explicaţia şi acea undă de tristeţe care străbate sfîrşitul romanului, înciuda rezolvării fericite a intrigii. După cum îşi găsesc explicaţia şi carenţele pe care le prezintă ultima povestire a lui Francisc Munteanu, „A venit un om".
Adevărul vieţii nu constă însă în simpla reproducere fotografică a faptelor brute din realitate, în cultul lipsit de discer-nămînt a „ceea ce se întîmplă în viaţă", ci în dezvăluirea pătimaşă în numele unui înalt ideal social a esenţei fenomenelor sociale. Belinski scria că: „Sarcina romanului, ca operă de artă, este de a da la o parte tot ce e întîmplător în viaţă de fiecare zi şi în evenimentele istorice, de a pătrunde pînă în adîncul inimii lor, pînă la ideea dătătoare de viaţă, de a face din ceea ce este disparat şi exterior o arteră a spiritului şi a raţiunii".
Or, Francisc Munteanu care posedă preţiosul talent al zugrăvirii fidele a vieţii, în unele cazuri datorită ploconirii în faţa faptelor.neesenţiale din realitate, hu reuşeşte să pătrundă pînă în adîncul inimii evenimentelor, şi de aceea atunci nici nu poate să facă din ceea ce este „disparat.şi exterior", o „arteră a spiritului şi a raţiunii".
L. RAICU
KONST. FEDIN: „FRAŢII
w Fraţii" e scris în deceniul al treilea şi nu reprezintă decît o fază în atît de agitata dezvoltare a talentului lui Konst. Fedin. De aceea se cuvine să privim romanul nu în absolut, ca o dezlegare încheiată a preocupărilor din totdeauna ale scriitorului, ci numai din perspectiva dată de scurgerea timpului, avînd cunoştinţă de ideile scriitorului corespunzătoare acelei faze. Problema pusă de Konst. Fedin capătă în „Fraţii" o dezlegare contradictorie, — multe laturi ale cărţii apar acum discutabile, mai ales dacă ne gîndim Ia ultimele producţii, „Primele bucurii" şi „O vară neobişnuită", în care scriitorul a găsit soluţii noi aceloraşi întrebări. De aceea nu se justifică punctul de vedere al unor cronicari ai noştri, a căror articole strecoară impresia că romanul abia ar fi fost încheiat şi ar exprima gîndirea lui Fedin în prezent. Dar unghiul din care trebuie considerată cartea e altul. Criticii sovietici au spus acest lucru răspicat. Iată ce găsim într-o monografie asupra lui Fedin de B. Brainina: „Drumul creaţiei lui Fedin este complex şi plin de contradicţii; poate că nicăieri nu s-au manifestat aceste contradicţii atît de acut şi de palpabil ca în romanul „Fraţii".
Problematica romanului „Fraţii" e aceea a tuturor cărţilor lui Konst. Fedin. Acesta e un scriitor de mare ţinută intelectuală, ceea ce îi conferă un Ioc aparte în literatura sovietică, alături poate de Alexei Tolstoi şi Ilya Ehrenburg.   De-a lungul
k
16 — Viaţa Romînească
întregii sale opere Fedin filozofează asupra existenţei omului, asupra destinului artei, a structurii artistului, a desăvîrşirii în artă, a raportului între artist şi societate, asupra locului intelectualului în revoluţie.
O nouă carte înseamnă pentru Fedin relevarea unei laturi noi a procesului muncii artistice, a destinului creatorului de artă. Literatura lui Fedin e de un tip superior, o literatură prin excelenţă problematică, păstrînd astfel, cu alte mijloace, cu altă viziune, o tradiţie a scriitorilor ruşi. Fedin e un creator de viaţă, un romancier de tipul clasic, dar, în acelaş timp, e mereu frământat de idei, e un filozof preocupat de destinul omului, siiindu-se să găsească soluţii unor complicate întrebări. La noi, deşi de o diferită formaţie, i-ar corespunde Camil Petrescu. în literatura lumii el s-ar apropia, din alt punct de vedere, acela al preocupării pentru natura artei, în cazul prezent a muzicii, de Ro-main Rolland. Am compara „Fraţii" cu „Jean Crîstophe" ori cu „L'âme enchantee". Dar apropierea e riscată şi poate aluneca în aberaţie, dacă ne gîndim că Fedin rămîne înainte de toate un scriitor rus al epocii sovietice. De aceea mai rodnică ar fi compararea cu Gorki, avînd comună cu acesta pasiunea ideilor, cu Dostoievski, de care l-au legat afinităţi de concepţie, de atmosferă, cu Tolstoi, poate mai cu seamă în ultima vreme prin trilogia începută cu „Primele bucurii", continuată cu   „O vară
242
L. RAICU
neobişnuită". în sfîrşit, spre a pune în valoare particularităţile artei lui Fedin, trebuie avut în vedere înainte de toate că „Fraţii", e un roman al epocii sovietice, însuşirile şi defectele sale găsindu-şi explicaţia în împrejurările întâiului deceniu de existenţă a literaturii sovietice.
în „Fraţii", urmărind destinul Iui Niki-ta Karev, scriitorul întreprinde un mare studiu monografic al psihologiei artistului, reluînd astfel o preocupare a sa, prezentă încă în primele scrieri, dar punînd problema sub un alt aspect, determinat de aderenţa mereu mai strînsă — aderenţă sufletească, activă de data aceasta — la ideile Partidului Comunist. Cu acest nou roman, Fedin înfruntă din plin o întrebare capitală, aceea a poziţiei intelectualului într-o epocă revoluţionară.
Structura însăşi a cărţii e puţin întîl-nită la alţii: într-atît de neobişnuită şi complexă maniera artistică, într-atît de învălmăşite tablourile, într-atît naraţiunea e lipsită de vreo ordine naturală. Nici nu pomenim de o cronologie. Fedin sfidează pe oneştii cititori de literatură şi romanul e astfel construit, eroii sînt astfel urmăriţi, încît înclini să admiţi că ceea ce s-a cristalizat de-a lungul vremii în această materie reprezintă o regretabilă prejudecată. Ceea ce incontestabil izbeşte la prima vedere, este însă impresia unei personalităţi vii, a unei viguroase gîndiri creatoare, originale. Aici nu e poză gratuită, dar e efortul impresionant, grav— încununat sau nu de succes, cu siguranţă însă îndreptat într-o direcţie pozitivă — efortul de a cuprinde viaţa, de ă face mai simţit suflul încordat al revoluţiei, de a pune în mişcare eroi, împinşi de un resort omenesc autentic, de a include timpul şi a-i da o expresie materială. în acea epocă, în care toate se răsturnau şi abia începeau să se aşeze din nou, într-alt fel scriitorul putea nutri convingerea că vechiul, clasicul tip de roman e perimat şi se impun cel puţin pe planul acesta, reforme înnoitoare. Felul aparte, dificil al cărţii izvorăşte şi din dificultatea însăşi â problemei, dar şi din prezenţa stăruitoare în conştiinţa scriitorului a unor confuzii de concepţie. Peste paginile cărţii pluteşte o ceaţă stranie care nu ştim de unde vine.
Destinul compozitorului Nikita Karev nu e un continuu marş triumfal, accentele tragice sînt la locul lor, sînt bine puse dar nu-i mai puţin adevărat că atmosfera e exagerat de sumbră, e saturată de presimţiri chinuitoare şi misterioase acorduri wagneriene. întunecata umbră rece a lui Dostoievski, masca tragică a marelui scriitor rus — „conştiinţa noastră bolnavă" — tulbură încă visele lui Konstan-tin Fedin. Şi nu era numai o vedenie. In acea epocă, atît de dramatică, de purgatoriu al conştiinţelor, zbuciumul lui Fedin nu semăna în intensitate cu cel al altor scriitori, nici ei feriţi de dileme. Era dificil şi drumul lui Kuprin. Acesta trecea printr-o criză adîncă: „Kuprin nu scrie — bea" spunea Gorki. Dar Kuprin era şi el un vechi, un tradiţional realist. Kuprin nu putea să nu se întoarcă. Nici Ehren-burg nu păşea cu uşurinţă pe drumurile înoitoare. El cădea în greşeli mari. Critica saţinteaunobiectiveonfuz. Dar Ehren-burg fusese întotdeauna un spirit eminamente critic, el se situa întotdeauna pe o platformă opusă oricărei mistici — antenele nervoase, mobile ale spiritului său nu puteau să nu surprindă în cele din urmă singura orientare indicată.
Altul e cazul lui Fedin. Nu e vorba numai de lupta pentru depăşirea vechiului realism critic, pentru însuşirea pricipii-lor de creaţie ale realismului socialist, de înţelegerea sarcinilor literaturii noi, specifice epocii de construire a socialismului. In conceperea însăşi a procesului de creaţie, opera lui Fedin prezenta linii contradictorii. Cu Fedin se petrecea un fenomen curios. Activist bolşevic în presă, Fedin lupta pentru triumful Puterii Sovietice. Ca publicist, el nu mai avea ce să aleagă. Ca scriitor, el avea o înţelegere teoretică limpede, lucidă a rolului proletariatului, a rolului partidului comunist în revoluţie şi în lupta de făurire a noii orînduiri socialiste. Dar precum el însuşi va mărturisi mai tîrziu, metoda sa de creaţie era departe de realism. Scriitorul nutrea notorii convingeri antirealiste în înţelegerea conţinutului artei ca reflectare a realităţii. Fedin considera că „între oglindirea realităţii în artă" şi „ficţiunea pură", adică pro_
KONST. FEDIN : „FRAŢII'
243
dusul imaginaţiei scriitorului „ar exista o contradicţie". E vechea, falsa teorie a esteticii idealiste despre o opoziţie ireductibilă între viaţă şi ficţiune, între artă şi realitate. Curios e însă că scriitorul,, deşi intuia eroarea, nu o putea ocoli. Mai tîrziu el va înţelege că veridicitatea artei vine din armonizarea fanteziei cu realitatea. Desigur, nici pe atunci, scrie Fedin, nu era „cine ştie ce greutate să pătrunzi aceste lucruri cu mintea". Era însă „foarte greu" să sezisezi lucrul acesta „ca scriitor", găsind modalitatea, felul concret de a crea eroi care să rezulte „din observarea vieţii reale". Cartea lui Fedin, „Maidanul", e semnificativă din acest punct de vedere, prin încercarea scriitorului de a concilia realismul cu decadentismul. Stilul scrierii se caracterizează — după cum va spune Fedin mai. tîrziu — prin „febră ritmică şi o uşoară beţie de cuvinte". Cuvîntul era ales după un principiu eufonic. Scriitorul ascultă mai întîi, cu atenţie, sunetul specific al cuvîntului, şi abia după aceea se preocupă de înţelesul său, ca de un criteriu accesoriu.
Gîndirea scriitorului, viziunea însăşi a vieţii amintesc de aproape pe Dostoiev-ski. Iată ce îi scria el lui Gorki: „Dacă un cal dresat pentru cursele de trap, frumos, inteligent şi desigur util trezeşte în mine oarecare admiraţie, în schimb mă mişcă profund o mîrţoagă care nu e bună de nimic. Eu ştiu că în aceasta constă greşeala felului meu de a vedea, dar îmi lipseşte tăria să mă vindec iar ochelarii nu-mi plac". Fedin simpatiza înainte de toate ceea ce e mizer şi inutil şi făcea, ca Dostoievski, apologia suferinţei. Nu omul care a reuşit să se rupă din sclavia exploatării şi a suferinţei, ridicîndu-se la o înţelegere superioară a necesităţii luptei revoluţionare—omul simplu care construia socialismul—-oprea în primul rînd simpatia scriitorului, ci făptura primitivă, mizeră „cu preocupări zilnice sărace" — „mîrţoagă nevinovată care duce în spinare povara brutală a istoriei, de la o epocă la alta". Pentru a infringe în el mistica dostoievskiană a suferinţei, teoria cultului jertfei, şi pentru a se apropia în creaţia sa de principiile realismului, Fedin a avut de purtat o luptă deosebit 16*
de grea. Gorki a fost acela care 1-a sprijinit cu preţuire pentru talentul său, dar arătând intransigenţă faţă de orice confuzii — în această fază decisivă în dezvoltarea sa. Corespondenţa Gorki-Fedin ne apare plină de revelaţii. Gorki 1-a smuls pe scriitor de sub stăpînirea lui Dostoievski, — arătînd în ce constă conţinutul greşelii sale. „Boala, suferinţa — îi scria Gorki, —■ trebuie urî te". Mai tîrziu, în conştiinţa lui Fedin s-a limpezit convingerea necesităţii de a înlocui poetizarea suferinţei prin poetizarea luptei pline de eroism a oamenilor care înfruntă suferinţa, o dispreţuiesc, o batjocoresc şi o înfrîng •— iar cultul omului umil prin glorificarea omului animat de înalte idealuri şi, practic, capabil de a le înfăptui. Lupta lui Fedin cu sine însuşi nu constituie, după cum am mai spus, un fenomen izolat, fiind un aspect al luptei ideologice desfăşurate pe frontul literaturii sovietice în primul deceniu de după Revoluţie; ea se deosebea numai prin intensitate. Fedin a scris romanul „Fraţii" între anii 1926 şi 1928. Nu trebuie să avem ideea naivă că vechile erori ale scriitorului dispăruseră, — contradicţii acute se manifestă şi acum în creaţia lui Fedin — deosebirea stă numai în faptul că de astă dată ele se rezolvă în cea mai mare parte într-un fel pozitiv, prin predominanţa a ceea ce era mai bun, mai aproape de revoluţie în gîndirea scriitorului. Linii contradictorii se pot desluşi, cum vom vedea, în însuşi chipul în care scriitorul a înfăţişat destinul eroului său principal, în atitudinea scriitorului faţă de impasul în care er.oul se găseşte la un moment dat. Dar meritul mare al cărţii se impune în cele din urmă. Tabloul încleştării revoluţionare se vede ca printr-un geam aburit, puţin tulburat; liniile cadrului, dimensiunile sale sînt nu tocmai bine apăsate —• dar tabloul se vede şi e convingător. Destinul lui Nikita Karev e urmărit poate nu cu suficientă fermitate, dar e urmărit cu multă pătrundere psihologică, cu multă putere de observaţie — şi în cele din urmă scriitorul ne face să înţelegem pe deplin tragedia individualismului, falimentul filistinismului burghez şi superioritatea noilor raporturi morale, superioritatea oamenilor noi. a luptăto-
244
L. RAICU
rilor pentru comunism. în sfîrşit, ideea că artistui autentic nu are altă viaţă decît alături de poporul său, strîns legat de destinul patriei sale — această idee e de fapt concluzia esenţială, rostită de astă-dată nu numai cu vigoare dar şi cu limpezime a romanului.
★
Să facem mai întîi să se destrame acea uşoară ceaţă despre care am spus că tulbură adesea imaginea epocii şi a eroului, în romanul „Fraţii" mai pluteşte încă un aer straniu. De unde vine această impresie? Probabil, mai întîi din cauza răvăşi-tei compoziţii a romanului. Dar despre asta vom vorbi mai tîrziu. Sînt în roman — adesea — întîmplări ciudate, enigmatice, chinuitoare şi inexplicabile presimţiri tragice. Scriitorul lasă asupra unor eroi pîcla grea a fatalităţii. Nikita Karev e chinuit în răstimpuri de presimţiri îngrozitoare. Ele nu par a veni — cum consideră tov. S. Damian într-o interesantă cronică a romanului „Fraţii" — numai din presimţirea destinului tragic al eroului, destin determinat de cauze raţionale, atîta vreme cît eroul pierde unul după altul beneficiile vieţii şi nu se simte atras în mod hotărîtor de revoluţie. Pare a fi altceva. Nikita Karev rătăceşte înebunit prin oraş, terorizat de gînduri sumbre, zbuciumat, şi are la un moment dat impresia că undeva va porni cu necesitate un incendiu; şi incendiul presimţit izbucneşte. Puţin după sinuciderea prietenului său şi coleg de conservator, în Germania, Nikita, îngrozit, presimte alte nenorociri şi presimţirile sale sînt mereu confirmate.
Creaţia de tipuri feminine prezintă la Fedin un caracter curios şi aici, fără discuţie, se manifestă apropiata influenţă a lui Dostoievski. Femeia e învăluită de un văl excesiv enigmatic iar reacţiile ei sînt cîteodată lipsite de o motivare psihologică. Acel aer misterios care învăluia eroinele lui Turgheniev şi în care, cum ne amintim, Ibrăileanu vedea tot farmecul şi explicaţia acelui lirism specific scriitorului rus nu explică, în prezentul caz, decît puţin. La Fedin linia enigmaticului e de multe ori împinsă peste margi-
nile cuvenite şi femeia apare atunci într-0 ipostază stranie, aproape halucinantă. ])6 fapt, despre ce e vorba? De o misterioasă trăire interioară, specifică de altfel femeii într-o mai mare măsură,  netălmăcită de scriitor   în gesturi exterioare, sau mai scurt, între manifestări şi viaţa psihologică nu există o deplină corespondentă liniile raportului logic se încordează, se răsucesc şi se  rup.  Varvarei Mihailovna Şerstobitova i se pare că stăpîneşte cu 0 forţă covîrşitoare mintea şi voinţa lui Nikita Karev, consideră că acest lucru e mai dinainte stabilit printr-o fatalitate, ori ce rezistenţă fiind fără urmări. Nikita n-o iubeşte, — astaesigur,— ea, înschirnb, e irevocabil convinsă că destinul lor coran e pecetluit, de aceea îi repetă mereu cu 0 siguranţă   inexplicabilă:   „Fără  mine nu poţi fi fericit". Apoi Irina, cea de a doua eroină a romanului, renunţă la Nikita Karev şi fără vre-o explicaţie se aruncă în braţele lui Rodion, cel care a fost pe vremuri soţul Varvarei Mihailovna Şerstobitova. Dar impresia de care'am vorbit, în cea mai mare măsură vine din caracterul  straniu  al unor  procedee compoziţionale. Se  observă  acest  fenomen la Fedin,  că  lucrurile  discutabile nu vin dintr-o inaptitudine ci, cel mai adesea, din anumite convingeri teoretice eronate. Vom vedea că o relativă schematizare a imaginii comunistului  nu vine, cum se întîmplă prea des la noi, fie din necunoaştere, fie din lipsa unui fior de viaţă autentic, ci dintr-o falsă viziune, specifică scriitorului în acea vreme, asupra tipului de revoluţionar. Dar aceste laturi discutabile nu în-ping pe scriitor la eşec şi imaginea dedusă e, înmare—valabilă. Structura contorsionată a cărţii nu e rezultatul unei inaptitudini de organizare ci reprezintă numai efectul exagerat al intenţiei de a recrea viaţa reală, de a rămîne credincios desfăşurării fenomenelor vieţii fără implicaţii livreşti care ar prăbuşi totul în convenţional. Noua structură a compoziţiei nu reprezintă un 'act în sine dăunător cînd slujeşte intenţiei de  a da necondiţionat, nediformat cititorului iluzia vieţii reale, ea dăunează numai cînd răpeşte cărţii limpezimea ideii, fermitatea tipurilor de oameni. La noi, un asemenea punct de vedere estetic, în înţeles
KONST. FEDIN : „FRAŢII"
245
pozitiv, 1-a reprezentatCamil Petrescu, scriitor— ca şi Fedin — de înaltă ţinută intelectuală. Modalitatea e aceasta: autorul lasă să se desfăşoare curgerea vieţii, „fluxul amintirilor", iar dacă între timp „pornind" de la un cuvînt „îşi aminteşte o nouă în-tîmplare", „nu-i nimic" — o adaugă în chip de paranteză. Dacă nu e aplicat raţional, acest program de creaţie duce la haos, altfel nu e contestabil şi poate da bune rezultate ca în cazul lui Fedin. în plus, scriitorul însoţeşte „fluxul amintirilor" de lungi şi foarte lirice digresiuni — de excelentă calitate. în „Oraşe şi ani" se începe cu un „Capitol despre anul în care se sfîr-şeşte romanul" şi se merge mai departe tot astfel fără vreun criteriu de cronologie consecutivă, nu însă după bunul placai scriitorului, ci respectînd o desfăşurare care e a naturii şi a vieţii însăşi. Tot astfel se întîmplă şi cu celălalt roman al lui Fedin — „Fraţii". Cartea se dechide la o petrecerea doctorului Matvei Karev, fratele lui Nikita —una din serile mondene organizate periodic de doctor şi de soţia sa
— cu înalţi oaspeţi — artişti, somităţi ale ştiinţei şi gîndirii ruse. Intră în scenă Ro-dion, căutînd înfrigurat pe bătrînul doctor
— şi mai tîrziu — Varvara Mihailovna, venită în căutarea lui Rodion. E un prilej pentru scriitor să rememoreze relaţiile lui Nikita Karev cu cei doi veniţi inopinat. Se descoperă astfel o complicată intrigă, iar liniile povestirii în loc să fie desfăşurate în continuare, cum se în-, tîmplă în tipul clasic de roman, sînt împinse dimpotrivă, în trecut, mereu mai în trecut şi mai adînc pînă, în sfîrşit, se descoperă
— atît cît autorul ne permite să descoperim, adică încă într-o lumină tulbure,
— fondul tragic al destinului lui Nikita Karev. Ajuns aici, scriitorul după un ocol de vreo trei sute de pagini, dar nu un ocol de simplă rememorare ci unul de restabilire a faptelor, se întoarce iarăşi spre prezent. Structura aceasta a cărţii are avantaje multe, şi adesea e indicată cu atît mai mult în cazul lui Fedin, preocupat veşnic de sondajul interior, mereu nesatisfăcut de el — şi mai ales în cazul acelui Fedin de acum trei decenii, a cărui ipostază am schiţat-o mai înainte. Dar scriitorul  exagerează  peste măsură
numitul procedeu, fără a fi însă în primejdie de a îneca partea masivă, de mare valoare a cărţii într-o apă tulbure, prin care nu se mai zăreşte nimic. Se observă următorul fenomen: scriitorul descrie mai întîi o complicată acţiune, un şir lung de gesturi şi manifestări fizice ale unor eroi cărora nici nu le dă numele cîteodată — savurează povestirea, indiferent la faptul că cititorul nu pricepe finalul chestiunii şi, fără a se arăta mîhnit de această în-tîmplare. Mult mai tîrziu scriitorul epuizează culorile şi' lăsînd deoparte uneltele peisagistice pare a-şi aminti de cititor în sfîrşit şi ne lămureşte pe larg şi în detalii ce anume se petrecuse, în ce fel trebuie să înţelegem un gest şi în ce fel altul, de ce unul a strigat „Săriţi, oameni buni" şi de ce altul s-a repezit la el şi drept răspuns 1-a tras energic de păr. Asta ar fi modalitatea în ce îl priveşte pe Fedin. Ne aflăm, să zicem, la obişnuita petrecere în casa Karevilor — am mai vorbit de această scenă—şi la un moment dat îşi face apariţia Rodion, trimis să cheme pe doctor la Şering care se îmbolnăvise greu. Printre invitaţi se află şi Nikita Karev. Văzînd pe Nikita Karev, Rodion tresare, se crispează de durere, se încruntă şi cititorul asistă uimit la această scenă fără să priceapă nimic. Durerea şi spaima vădite acum de Rodion ne vor fi explicate abia către sfîrşitul romanului. „Cum de te afli dumneata aici?" întreabă Rodion. Reacţiile fiecărui erou ne sînt în continuare atent descrise dar, iarăşi, nu ne e dat să aflăm cărei gîndiri şi stări de spirit corespund. Maniera aceasta pe lîngă multe inconveniente, are darul de a-1 păstra încordat pe cititor, silindu-1, fără a-i satisface curiozitatea, să parcurgă pînă la capăt sutele de pagini ale romanului. Rodion — în tot acest timp — „are aerul că se slrădueşte să-şi reprime o dorinţă puternică". Ce-ar fi avut de gînd Rodion şi de ce se sileşte să-şi reprime pornirile? Iată însă că înfruntarea nebuloasă, neexplicată între cei doi, face atent pe un alt invitat la serata Karevilor — bătrînul savant Arseni Arseni-, evici Bach. Despre Bach nu va mai fi vorba decît mult mai tîrziu, peste sute de pagini. Savantul pare a fi iniţiat în chestiune, încît prezenţa sa pune în încurcătură pe
245
L. RAICU
Roclion, care se fîstîceşle: „Sîngele lînăr năvăli în obrajii matrozului colorîndu-i fala naivă...'" Bineînţeles nu pricepem nimic, dar acest lucru nu-I impresionează în mod deosebit pe autor, care, spre a spori încordarea enigmatică a scenei, face să se deschidă .„încet" uşa şi în salonul Kare-nilor să se ivească o necunoscută care, luîn-du-1 pe Rodion de braţ, zice: „Vă rog să mă iertaţi că am pătruns aşa dintr-odată, dar am nevoie de acest om aiurii". Ne aflăm, după părerea scriitorului „în clipa cea mai uimitoare, cea mai stranie, cea mai mută din seara petrecerii". Atmosfera e foarte încordată şi la un moment dat Rodion strigă femeii necunoscute: „secătură"! Asistăm la o conversaţie al cărei sens se va limpezi în viitor. La sfîrşit, vom afla că repulsia arătată de Rodion faţă de această femeie se datoreşte faptului că ea fiind soţia lui, 1-a părăsit urmîndu-1 pe compozitor. Ne va fi limpede şi cauza încordării existente între cei doi bărbaţi. Dar deocamdată nu ştim nimic şi avem mereu iluzia că asistăm la un film mut, vedem gesturile, mimica personajelor — raţiunea şi înlănţuirea faptelor rămînînd deocamdată acoperite.
Toate la un loc tulbură limpezimea imaginii — şi reprezintă o concesie făcută de scriitor în acea vreme procedeelor artei formaliste. Dar în ciuda tuturor acestor tur-burări ni se descoperă arta marelui scriitor, un bun roman realist din paginile cărua iese la iveală şi epoca agitată a Revoluţiei, iar pe fundalul acesteia o solidă creaţie de oameni peste care pluteşte întunecatul duh al lui Nikita Karev.
Scriitorul topeşte psihologia artistului în materia concretă a unui roman; e preocupat mai întîi de formaţia şi de structura caracteristică a artistului. Scriitorul nu neglijează o clipă structura specifică a eroului său. Nikita Karev e mereu un artist, un mare compozitor. Paginile cele mai bune descriu procesul de creaţie, prin notarea impresiilor lumii exterioare şi transfigurarea lor. Prin vuietul pădurii, al ,vîn-tului, al străzii, al ploii, scriitorul face să se distingă accentele fundamentale ale simfoniei. E de observat acest lucru, că niciodată Fedin nu face descripţie de natură, peisaj, nu notează impresii — decît
doar pare a interpreta toate acestea şi a le da un sens artistic, legat de muzică. Nikita Karev e un mare compozitor şi impresiile lumii joacă halucinant îngîndurile şi în fantezia lui — scriitorul ne strecoară cu subtilitate această senzaţie. însuşirile excepţionale se află undeva în adînc şi e greu să fie descoperite şi puse în valoare — şi acesta e cazul lui Nikita Karev prin care scriitorul ia în dezbatere delicate chestiuni de psihologie. Artistul se cunoaşte pe sine şi se urneşte cu preţul unor eforturi dureroase, chinuitoare — adesea fără perspectivă. Mai mult încă, la prima vedere s-ar părea că Nikita Karev nici nu dispune de vre-o înclinaţie particulară şi are mereu senzaţia că, în ciuda voinţei sale, e obligat la o muncă inutilă şi istovitoare, fără vre-un folos posibil.  E prima impresie
— subtil păstrată de scriitor pînă la un moment — dar apoi ea se destramă spre a face loc convingerii că istovirea, senzaţia de tortură nu vin dintr-o lipsă de însuşiri, ci ca un rezultat al chemării fatale, al grelelor jertfe ce se presimt de pe acum — subliniind destinul tragic al eroului. Copilul se simte chemat spre muzică în virtutea unei atracţii irezistibile şi avînd întîia oară vioara, presimte jertfele ce vor urma. De acum înainte „totul era pierdut". Istovirea şi permanenta, chinuitoarea apăsare pornesc de aici şi copilul urăşte vioara, nu dintr-o neputinţă   sau   din  nepăsare faţă   de artă
— dar ca pe o forţă oarbă în faţa căreia presimte că va fi silit să îngenuncheze, jertfind totul.
Fedin apasă mereu pe această impresie, fără însă a o lămuri. Mereu ai senzaţia că se apropie o încercare cumplită, ceva crud, dureros, ireparabil. De acum înainte eroul va sacrifica totul, va pierde totul în viaţă, fără a se putea împotrivi, fără a schiţa vre-un gest de apărare. Păşeşte pe un drum infernal, fără speranţă, şi nu se mai poate , opri. Va iubi şi va fi silit să fugă'înspăi-mîntat de femeia iubită. Va avea prieteni şi-i va părăsi. Va avea un frate şi se va despărţi de el cu răceală iar pe celălalt îl va blestema Ia câpătîiul tatălui lor mort. Va intui în Revoluţie un sprijin, un mod de regenerare şi va fugi în cele din urmă de ea, speriat de perspectiva
KONST. FEDIN : „FRAŢII"
247
dea i. se supune. „S-a născut în line această convingere insuportabilă — îi spune Var-vara Mihailovna Şerstobitova — că omul cel mai apropiat n-are alt rol pe lume decît să jie sprijinul tău". S-a înstrăinat de toţi ai săi, se supune unui destin ciudat, păşind pe o cale fără întoarcere. Are o înfăţişare nesigură, schimbătoare, şi e curios cum acest om cu o voinţă aparent slabă, influenţabil, cu un temperament aproape feminin, e totuşi atît de sigur pe sine cînd răspunde fără a şovăi o clipă chemării artei. Nikita Karev era dintr-o veche familie de cazaci, dar nimeni nu i-ar fi bănuit obîrşia. „Numai el, Nikita Karev n-a moştenit nimic de la tatăl său, de la bunic, de la toţi străbunii săi, cazaci de mîna înlîia de pe Ural şi de pe Jaik. Unde a dispărut curbura tălpilor cu vîrfurile înăuntru formată de scările chirchize, unde a dispărut elasticitatea genunchilor, grosimea inflexibilă a mijlocului, a acelor şolduri cu tăria cărora se poate făli cazacul? Dar, oare a stat vreodată Nikita în şa?u. Dar în el toate s-au întors înăuntru, s-au răsucit din temelii şi fără să piardă din intensitate au pornit altundeva şi s-au sublimat într-o intensă trăire artistică. Cine vrea să ştie ce e un artist, să nu citească un capitol corespunzător de psihologie, ci acest roman al lui Fedin. în Nikita Karev totul: sîngele cazacilor, viaţa lor vitează şi avîn-tată, iubirea de pămiîit şi patimile violente, tradiţiile, natura — totul trăieşte în el mai intens decît în cei care l-au precedat— dar trăieşte altfel; totul s-a subţiat şi se revarsă acum într-o înfrigurată viaţă interioară, în gînduri, în vise, în fantezie, în sensibilitate, în vedenii şi halucinaţii; totul clocoteşte în muzica sa, în simfoniile sale transcrise şi în cele închipuite care-1 urmăresc ca nişte fantome noaptea. Natura de artist a eroului e studiată, dar nu cu răceală obiectivă, ci la o tensiune înaltă, scriitorul făcîndu-şi simţită prezenţa încordată, pagină după pagină. Dacă mulţi eroi sînt scrutaţi cu un ochi rece, paginile închinate artei, muzicii, ard cu văpăi înalte.
Nikita se consacră întreg muzicii şi i se jertfeşte, trăind tragedia de a se infringe pe sine, de a renunţa la tot ceea ce e omenesc şi natural în viaţă, nevoia de
a iubi şi do a fi devotat unei. femei sau unei cauze. Dar scriitorul face să se împletească această suferinţă cu satisfacţia
— pozitivă cînd e vorba de sentimentul de plenitudine al dăruirii, însă bolnăvicioasă în acelaş timp, cînd se manifestă în voluptatea dostoievskiană a suferinţii. E greu să intuieşti aici părerea autorului
— în orice caz n-ai niciun moment senzaţia că ar manifesta o reacţie, într-un fel sau altul critică; mai întemeiată ar fi presupunerea că scriitorul acceptă acest punct de vedere al eroului, ivindu-se aici, cel puţin pentru un timp, semnele gîndirii contradictorii pe atunci a lui Fedin însuşi. Astfel că dificultatea de a scoate o concluzie sigură clin urmărirea drumului Iui Nikita Karev şi de a desprinde limpede ce gîndeşte scriitorul în legătură cu eroul său, are în roman un temei obiectiv în contradicţiile şi confuziile de concepţie proprii' lui Fedin, în acei ani.
E sigur însă că, în linii mari, Fedin a vrut să arate că artistul e condamnat la sterilitate, la neputinţă, cîtă vreme se află departe de patria sa, de viaţa poporului său şi se opune necesităţilor istorice ale epocii în care trăieşte.
Peste toate contradicţiile şi natura sa singuratică, Nikita Karev e un patriot, îşi iubeşte poporul şi scriitorul ştie să ne arate senzaţia de neputinţă ce o resimte eroul departe de patrie şi de poporul său. De aceea, la un comentariu atent, deşi ultima filă a romanului lasă încă imaginea unui Nikita Karev dezorientat faţă de Revoluţie, nu-1 putem ostraciza pe erou definitiv, şi mai ales nu putem abuza, cum au făcut adesea la noi unii cronicari ai romanului, de termenul de „sfîrşit tragic". Nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că Nikita Karev e un. condamnat, cîtă vreme autorul s-a străduit să se convingă că tot ce e mai bun şi mai nobil în eroul său,, e strîns legat de patria sa — şi de soarta acesteia el nu se poate niciodată înstrăina — asta fiind o condiţie a înfloririi geniului său. „Fără ea (fără patrie), îi spune el lui Rostis-lav, fratele său — nu se poale trăi... N-am cu ce-mi umple sufletul, fără patrie". Şi îi spune mai departe: „Eu îţi spun, tu faci cum îţi dictează conştiinţa şi slujeşti, după
248 L. RAICU
tine, o cauză măreaţă. Tata e probabil şi el convins că slujeşte o cauză măreaţă. Nu vreau să vă judec, nici pe tine, nici pe tata, fiindcă atît timp cît am mers prin stepă, în fiecare zi întîlneam în cale cadavre... In ceea ce mă priveşte, e de mult holârît. Consolidaţi cauza voastră aşa cum ştiţi... Eu o slujesc privind şi ascultînd. Tu, desigur nu şti că poate să existe şi un astfel de mod de a servi, de aceea spun că eşti tînăr, Rostislăv". Mai tîrziu însă, el va ti uimit de prefacerile la care asistă, va fi uimit să constate că oamenii simpli sînt în stare să înţeleagă arta.
Răceala, atitudinea sa distantă, parcă încep să se destrame, dar iarăşi acest lucru nu se poate afirma cu siguranţă decît exagerînd, impunînd o concluzie ce nu reiese limpede din materia însăşi a cărţii. E de observat că în ultimul capitol autorul ne transcrie un articol ce ar fi scris de un muzicant celebru privind ultimele compoziţii ale lui Nikita Karev. Iată ce se spune acolo: „De la primele acorduri s-a simţit legătura strînsă a muzicii cu anii grei de prefaceri, sociale şi personale". Karev crează simfonia-roman „în care s-a imprimat toată măreţia adusă de revoluţie. Trebuie să ai stăpînirea de sine a unui adevărat artist ca, renunţînd la plăcerile egoiste ale vieţii, să pătrunzi în astfel de condiţii sensul înalt al evenimentelor şi să le reflectezi în mod creator".
Concepţia artistului bolşevic se resimte, în acea vreme, de o relativă mărginire, deşi Fedin înţelege sensul evenimentelor şi rolul partidului comunist în revoluţie. Kurt Wann — în „Oraşe şi ani"—rămîne o figură convenţională. Şedinţa comitetului, descrisă în primele pagini ale romanului, e văzută cu un ochi îngheţat. Vorbind de fostul său prieten Andrei Starţov, Kurt spune sec: „L-am ucis" şi cere comitetului să omită din vreun document scris acest incident, ceea ce după o scurtă deliberare se aprobă. Plinătatea sufletească, înaltele calităţi omeneşti nu vin să completeze şi să adîncească chipul revoluţionarului. Scriitorul e departe, în prezentarea comuniştilor, nu numai de Ragozin din „Primele bucurii" — om într-adevăr întreg, înfăţişat şi de autor cu multă căldură şi aureolat de un nimb uman luminos —- dar
şi de înfăptuirile pe acest tărîm ale confraţilor săi. Kurt Wann e încă departe de Levinzon, chiar deCojuh. Romanul „Fraţii" reprezintă din acest punct de vedere o simţitoare limpezire a concepţiei scriitorului. Aici Fedin a dat viaţă lui Rodion, şi mai ales lui Rostislăv Karev. Rodion e un om obişnuit, participant devotat la Revoluţie, dar ca erou literar se resimte de o anumită mărginire. Apăsînd cu ostentaţie asupra aspectului comunal acestui om, scriitorul tinde uneori să-l înfăţişeze ca pe o făptură primitivă, în mare parte lipsită de orizont. în convorbirea cu Arseni Bach, la tiradele erudite şi bine argumentate ale savantului, Rodion reacţionează prin replici foarte simpliste.
înschimb prin Rostislăv, scriitorul ne-a dat o figură pătimaşă de revoluţionar, opunîndu-1 lui Nikita Karev, punîţnd faţă în faţă pasivitatea şi moliciunea acestuia cu pasiunea şi credinţa devotată într-un ideal a celui dintîi. Rostislăv e singurul din familia Karevilor care păstrează tradiţiile străbunilor, în care pulsează puternic sîngele căzăcesc, vitejia, nepăsarea faţă de moarte, şi toate aceste calităţi el înţelege să le pună în slujba revoluţiei.
în „Fraţii", Fedin scoate, la iveală o imagine adevărată a Revoluţiei, a perioadei următoare Revoluţiei, înfăţişînd iureşul trezirii forţelor poporului rus. Peste paginile romanului, bate puternic vîntul Revoluţiei şi fiecare rînd respiră patima uriaşei încleştări. în însăşi neliniştea lui Nikita Karev acest lucru se face simţit. Tulburarea conştiinţei marelui artist, noile tendinţe ce încep să străbată muzica sa, trecerea de la apatie la o iubire organică de patrie, suflul eroic al noilor compoziţii, ecourile revoluţiei proletare sînt un reflex al marei zguduiri.
Cine a ascultat pe Fedin la al doilea Congres al scriitorilor sovietici, cine a ascultat sau a cetit cuvîntarea sa înflăcărată, vibrînd de luciditate — frumoasă demonstraţie a justeţii principiilor realismului socialist, dar mai ales cine a cetit „Primele bucurii" şi „O vară neobişnuită", greu îşi va reface în minte imaginea aceluiaş Fedin, cu trei decenii în urmă.
înultimele sale romane, care aparţin unei mari trilogii, Fedin prezintă perioada din
KONST. FEDIN : „FRAŢII"
istoria societăţii ruse care a precedat şi a însoţit revoluţia socialistă. N-a renunţat nici aici la vechile sale preocupări în legătură cu soarta intelectualului în societate, a artistului. Dar aici răspunsul e formulat cu o limpezime desăvîrşită şi condamnarea încercării de a înstrăina pe artist de lupta revoluţionară, de a-1 izola, creindu-i un univers propriu, răsună cu mult mai mare fermitate decît în romanele anterioare, „Oraşe şi ani" şi „Fraţii". In sfîrşit scriitorul a dat viaţă, în paginile ultimelor romane, comunistului Ragozin, erou de neuitat, simpatică figură de revoluţionar, menit parcă să dea o replică modului adesea uscat, rece, în care cu cîteva decenii în urmă scriitorul îl concepea pe activist.
249
De aceea am citit cu atîta emoţie în cuvîntarea lui Fedin la Congres rîndurile referitoare la drumul glorios străbătut după Revoluţie de mari scriitori sovietici ca Alexei Tolstoi, Ehrenburg, etc. în rîn-dul acestora, Fedin însuşi ocupă un loc de prim ordin. La Congres, Fedin a consacrat o mare parte a expunerii sale definirii metodei realismului socialist — şi toţi cei ce l-au ascultat, toţi cei care au citit stenograma cuvîntării sale, s-au gîndit la grelele dileme pe care el le-a străbătut — cu dificultate, dar cu onoare şi demnitate — şi au înţeles că drumul acelor principii trecea prin însăşi inima marelui scriitor.
RECENZII
POVESTIRILE LUI TITUS POPOVICI
Intre tinerii noştri scriitori, Titus Po-povici atrage atenţia prin sobrietatea şi austeritatea compoziţiilor sale. Personajele pe care şi le alege şi care fac obiectivul celor două bucali din „Povestiri" sînt bătrîni ţărani de la munte, ursuzi dar în secret plini de inteligenţă şi inimă, cu dragoste de progres, interesaţi de tot ce se înfăptuieşte pozitiv în jurul lor şi care, după o scurtă criză de adaptare („Tinerii, ei da... Primesc totul de-a gata... Noi mai cîr-tim...") se încadrează în acel ritm şi stil de muncă ce schimbă astăzi la noi faţa pă-mîntului şi a societăţii.
Acesta, e cazul lui Guşti Iluţ, tăietor de lemne din Rucazi, aproape de Arad. Criza la el constă în greutatea de a-şi părăsi casa bătrînească pentru una prefabricată, în folosul hidrocentralei care urma să se construiască pe Cernita. Greutate care nu provine dintr-un exagerat simţămînt de proprietate, şi cu atît mai puţin din dorinţa de a stîn-jeni o întreprindere de folos general, folos pe care bâtrînul îl înţelege, ci dintr-un fel de iluzie foarte curentă, care face să fim ataşaţi locurilor copilăriei, ca şi cînd timpul ar rezida nu în noi, ci în ele. Dar vecinii se mută, bătrînul se simte părăsit, constată apoi că locuinţele prefabricate se prezintă mai bine decît bordeiul lui şi sînt şi luminate electric; noua clădire a căminului cultural, cu biblioteca şi aparatul de radio, îi arată că salul se schimbă şi-i dau temerea de a nu rămîne în urma vieţii... Ce-l face totuşi să mai şovăie? Aci, Titus Popovici introduce o explicaţie prin care eroul îşi primeşte adîncimea necesară spre a fi credibil: Guşti Iluţ e zdravăn, dar destul de
bătrîn, are acea psihologie a vîrstei înaintate ce constă în dorinţa de a fi solicitai de cei mai tineri în virtutea meritelor şi a anilor săi, de a nu se întreprinde nimic înainte de a i se fi cerut sfatul. Babele şi chiaburii îi cunosc slăbiciunea şi încearcă să se folosească de ea cînlîndu-i:
0 avut sălaşu'bun
Da'la minte-o fost nebun.
şi căindu-l foarte ipocrit: „Nu te laşi dus de nas... Aşa le trebuie, dacă nu ştiu preţui un om ca dumneata... Nu te lăsa..." De fapt el nici n-ar dori altceva decît să se „lase", dar îl ţine în loc mîndria de a nu se dezice, de a nu fi el un solicitant după ce mai înainte, din cauza casei, refuzase să lucreze în pădure la tăiatul copacilor. Totuşi,un accident de muncă al unui tînăr demonstrează că serviciile lui sînt necesare şi le oferă, împăcat, lucru despre care cititorul înţelege că şi altminteri s-ar fi întîmplat, dar mai greu, cu mai multă trudă interioară.
Meritul lui Titus Popovici e că nu a simplificat alegînd pentru tratarea unui lip de ţăran acea manieră care duce la rezultate ce pot fi deosebit de spectaculoase, dar nu rămîn prin aceasta mai puţin de ordinul decorativului, în felul lui Slavici, a preferat să vadă în ţăran nu rudimentarul, ci complexitatea. E drept că în celălalt text („Baci Jurca") personajul titular apreciază faptul că inginerul P o pan a început să înjure, drept o noutate pozitivă, un indiciu de m,ai bună orientare în viaţă, dar părerea aceasta rămîne să-l caracterizeze pe erou şi nu deschide deloc porţile acelor manifestări instinctuale
POVESTIRILE LUI TITUS POPOVICI
251
pe care le caută unii în scopul de a ocoli dificultatea, suplinind acţiunea semnificativă printr-o înjurătură sau prin indicarea încruntării şi a azvîrlirii dc fulgere pe sub sprîncenc,
Bătrînul Mihai Jurca, iată al primului secretar al Regionalei de partid din Arad şi mecanic şef pe şantierul hidrocentralei de pe Cernita, e un consătean al lui Cuşti Iluţ dar care pînă în 1941 fusese muncitor la căile ferate şi vechi membru al partidului, un ilegalist. Cu acesta s-a întîmplat altceva: l-a bătut pe Iordan, preşedintele Sfatului Popular din Rucazi din cauza unor atitudini duşmănoase ale aceluia, faptă pentru care nu înţelege de ce este mustrat şi sancţionat de partid. De'fapt, bătrînul a călcat disciplina, a procedai nefust şi e dispus să se creadă nedreptăţit. „Ce pi'ost eşti tu, puiul tatii!" exclamă cînd fiul, adică un secretar al Regionalei, îi atrage atenţia că nu trebuia să-l molesteze pe Iordan. Despre Holtzmann de la evidenţa cadrelor are cam aceleaşi păreri: „Nu eşti băiat prost. Te ştiu de cînd erai în U.T.C." Dăm prin urmare peste aceeaşi psihologie a bătrînilor, potrivit căreia aceştia se miră că nu ei, ci tinerii ar putea să aibe dreptate. Titus Popovici surprinde în această direcţie şi un fenomen caracteristic de fixaţie. Mihai Jurca a studiat temeinic în ilegalitate literatura de partid şi ca vechi cursist a rămas cu deprinderea de... a sufla. înainte de a-l bale pe preşedinte, cere acestuia definiţia alianţei cu ţărănimea muncitoare şi cum acela, fireşte, se bîlbîie şi nu răspunde, îi şopteşte: „Veriga principală." Situaţia este de cel mai mare umor şi relevantă în acelaşi timp pentru că deslăinuie că acest Mihai Jurca, de care toată lumea cam tremură, este în fond un om bun, sărilor la nevoie, devreme ce obiceiul de a-i ajuta pe alţii i-a pătruns în felul de a fi. Ca şi Guşti Iluţ, şi încă în mai mare măsură decît el, Mihai Jurca este însă un element înaintat şi cînd i se probează că de fapt în chestiunea preşedintelui este vinovat, îşi recunoaşte culpa cu voioşie: „Trag nădejde că schimbul doi are să lie mai vrednic".
Problemele alese din Titus Popovici sînt actuale, cei doi eroi nu sînt produse obţinute cu şablonul şi nici rezultate ale unor
simplificări în vederea unui efect decorativ, în plus pol fi gîndiţi în legătură cu tradiţia noastră literară, prin urmare calitatea scrierilor se impune de la început.
Dovezi de pricepere literară a dat autorul şi în fragmentul dc roman publicai în „Viaţa romtnească" (1/1955), de pildă în episodul profesorului Suslănescu ce, strivind în cădere o pătlăgică roşie, şi sub impresia punicei provocate de bombardamentul german, îşi. vede pieptul roşit şi crede că a fost atins mortal de o schijă. Sau, în acelaşi loc, părintele Crăioc pilit în urzici si ciulind în acompaniamentul de obuze, „Cuvine-se cu adevărat..."
La reuşita celor două texte din „Povestirile" recente contribuie şi o sobrietate special recomandabilă cînd intră în conjuncţie cu darul observaţiei, ca în cazul de faţă, şi care poate fi un semn de vocaţie neîndoielnică.
Să zicem totuşi că şi aici e o primejdie ? Ceea ce cunoaştem pînă acum din scrierile autorului nostru nu oferă suficient material pentru asemenea aprecieri. O eroare care se mai face la noi este aceea de a nu se supraveghia suficient fraza, cu încredinţarea că ceea ce este de comunicat e grăitor prin sine însuşi, de unde un aspect al paginei, cam descusut, o punctuaţie redusă la punct şi la virgulă, impunînd o lectură (cărţile de fapt se ascultă) oarecum greoaie, astmatică datorită opririlor prea dese. De exemplu, la Titus Popovici, la pagina 28: „Iluţ ieşi din casă şi se duse să se hodinească sub prun. Privi cu inima zgîrcită casa părăsită, care fusese a lui Ghişbora. Stă lea ca o dărîmătură cu uşa dată de perete". Nu se vede necesitatea acestor puncte insistente; lectorul, simţind că alta e pretenţia ritmului interior al textului, interpretează în consecinţă, rotunjind cam în felul acesta: „Iluţ ieşi afară din casă, se duse să se hodinească sub prun şi privi cu inima zgîrcită casa părăsită care fusese a lui Ghişbora: stătea ca o dărîmătură cu uşa dată de perete".
Necesitatea unei frazări de mai mare tensiune se face cu deosebire sensibilă în asemenea compuneri scurte, al căror efect vine în mare parte din chiar rapiditatea spunerii lor.  Neglifarea expresiei a caracterizat pe
252
ION STOICA
unii scriitori din trecut care dispreţuiau arta în favoarea documentului şi uitau că numai operele de artă servesc viitorului drept documente.Neglijenţa aceasta(programatică!) mai arăta şi o stranie, rudimentară concepţie asupra raportului conţinut - expresie. Dar aceia nici nu erau scriitori. Noţiunea de ritm include retorica discretă — care e a naturii însăşi, ceea ce se vede foarte bine în operele clasice,adică în operele vii, izbutite. Propoziţia dezacordată şi moale înseamnă un conţinut lînced care sugerează haosul. Acestea fie spuse nu atît în legătură cu Titus Popovici cît ca un fenomen observabil la alţi scriitori' ai noştri şi asupra căruia ar trebui să se insiste în chip deosebit. In legătură cu autorul nostru e de remarcat procedeul de a indica grafic lungirea vocalelor în anumite momente ale vorbirii şi care face
efect uneori, dar folosit prea des şi mai ales cu oarecare exagerare devine stînjenitor. Astfel: Heeei, Marculeee... Vezi ceruuul"? „Văăăădu (în „Cuşti Iluţ"), sau în fragmentul de roman din „Viaţa rominească": „Ruuuuuşiiiii! Oamenilooooor, vin ruuuşiiii /" (aci măcar, notaţia este inutilă căci precedă indicaţia: „De departe se auzi un chiot prelung",) ori, în fine: „Salva-a-a-t-ooo-uuoor!", în acelaşi loc.
Există un obicei, nu de tot reprobabil dacă nu e folosit abuziv, de a face paralele între scriitori şi pictori. Cele două povestiri ale lui Titus Popovici evocă, prin desenul solid şi culoarea austeră, pe unul dintre bunii elevi ai lui Camil Ressu.
R. Petrescu
VIEŢI ÎMPLINITE*)
omanul „Flacăra albă" al lui Vădim Sobco ne înfăţişează încă de la început aspecte din viaţa de fiecare zi a oamenilor sovietici.
Ne aflăm la ivirea zorilor într-un orăşel socialist, Kalinovka. Soarele se înalţă pe cer făgăduind o zi fierbinte. Strada străjuită de tei, arţari şi castani tineri e încă pustie, numai o portăreasă a apărut dînd zor cu mătura pe trotuar. In dosul ferestrelor începe să se sim.tă mişcarea. Curînd apar oameni veseli, gălăgioşi, în drum spre uzină, inima orăşelului. între cei ce au pornit spre uzină se află şi Semion Krutoiar. Ca deobicei, el a pornit spre fabrică şi în drum l-a întîlnit pe amicul său Krinilki... Toate la fel, ca în fiecare zi. Şi totuşi, din acest cotidian răzbate o notă de nestăvilită bucurie. Nimeni nu pare să gîndească: Uff! încă o zi nesjîrşită de august!..—sentiment care face să ţi se pară greoaie şi coborîrea din pat, şi pasul spre slujbă şi... totul. Dimpotrivă: oamenii sînt vioi şi de o sprinteneală pe care o dă numai pregătirea pentru un lucru interesant. Acest lucru interesant este ziua obişnuită .din viaţa omului sovietic.
Odată cu cartea, atît pentru Semion Krutoiar, cît şi pentru Boris Kriniţki, începe o zi
totuşi deosebită: întîiul întîmpină prima zi de activitate în calitate de secretar al biroului de partid al secţiei cuptoarelor Martin, al doilea munceşte pentru prima oară ca şef al brigăzii, care lucrează la o presă de zece mii de tone. Desigur, fapte importante, dar nu nefireşti, nu senzaţionale. Cei doi prieteni sînt intens preocupaţi de sarcinile noi ce le revin. îi mai preocupaşi alte chestiuni: după cum îşi anunţă prietenul, Boris are de gînd să se căsătorească cu Zoia Sabno.
Aşa începe şi se desfăşoară ziua lor, încărcată de preocupări în legătură cu munca, cu viaţa din afara orelor de muncă, cu iubirile lor. Dar este de remarcat faptul că aici nu numai, ultimele constituie „probleme personale" ale eroilor. Activitatea lor în producţie, munca lor socială sînt chestiuni intime pe care le ţin aproape de sufletul lor. Semion se frămîntă să organizeze cît mai bine activitatea biroului de partid şi a întregului colectiv, astfel încît să asigure succesul în îndeplinirea planului de producţie. Mai ales că uzinei îi revine o sarcină de uriaşă importanţă. Uzinele din Kalinovka trebuie să construiască patru turbine de dimensiuni nemaiîntîlnite pentru o  hidrocentrală din
R
*) Vădim Sobco: „Flacăra albă".
VIEŢI ÎMPLINITE
sistemul Volga-Don. Proporţiile ei jac ca această lucrare să 'devină „mai degrabă o încercare a, forţelor morale" a muncitorilor. Termenul de livrare este de un an. Dar la chemarea partidului, constructorii se străduiesc să micşoreze termenul calculat de către proiectanţi. Cum însă, prin ce mijloace? Iată ce devine întrebarea de fiecare clipă pentru toţi cei din uzinele Kalinovka, de la director pînă la ultimul muncitor. Pentru a realiza un asemenea lucru e necesară o soluţie nouă,, îndrăzneaţă. Fiecare consideră ca o sarcină personală să descopere" această soluţie, sau măcar să contribuie la descoperirea ei.
Aşa se explică de ce uneori aceeaşi idee inovatoare vine în mintea mai multora în acelaşi timp: în cazul nostru, în mintea sudorului Sobno şi a inginerului şef Horoşko. Dacă ultimul se gîndea la ea ca la o problemă tehnică încă necunoscută, sudorul o concepe în timp ce se joacă cu fiul său,pionierul lur-ka,împreună cu care construieşte o machetă a unei mari hidrocentrale. Inelele statorului de carton nu se lipesc bine de coloanele de sprijin. Şi Iurka îl roagă pe tatăl său să le ia la fabrică, să lesudeze. Cartonulnusepoate suda, dar... Oare piesele de oţel nu s-ar putea uda? Pînă acum nu s-a făcut aşa ceva cu piese de asemenea grosime. Totuşi... Acum încep consfătuiri, dezbateri, experienţe, lupte cu cei care nu privesc cu destulă îndrăzneală înainte. Şi inovaţia capătă viaţă. Turbinele vor fi construite cu luni de zile înainte de termenul stabilit!
Pentru a obţine însă un asemenea rezultat, tot colectivul lucrează cu pasiune şi interes: problema este a tuturor.
Zugrăvindu-se viaţa familiei sudorului Sobno, autorul ne face cunoscută viaţa fericită a familiei sovietice. Cu acest prilej aflăm despre pasiunea sudorului pentru vînătoare, despre talentul fiicei lui—Zoia—pentru pictură. Şi. mai ales despre dezvoltarea dragostei tînărului Boris pentru Zoia, fiica lui Sobno.
De fapt, în centrul romanului se află trei tineri: Zoia, Simeon şi Boris. Pe Zoia o urmărim cum devine treptat lot mai conştientă de faptul că este îndrăgostită de Semion. In acelaşi timp, şi în mare măsură sub influenţa lui, începe să activeze la gazeta de perete satirică, îşi dezvoltă talentul de caricaturistă şi se apropie de comsomolişti,
253
în rîndul cărora intră şi ea, în cele din urmă. In comportarea ei tovărăşească faţă de Boris, care o iubeşte fără sorţi de izbîn-dă, în îndrăzneala şi abilitatea cu care participă la o vînătoare, vedem o fată admirabilă, înzestrată cu însuşiri multilaterale, un   model   de tînără sovietică.
Boris este un caracter luminos, simpatic, poate puţin cam prea juvenil. Se pregăteşte între altele pentru cursele atletice ce se desfăşoară anual pe stadionul din Kalinovka. încă de la primele antrenamente înţelegem că perseverenţa lui, felul raţional în care lucrează, îl vor duce la succes. Pe stadionul care „trăieşte după un plan chibzuit" se antrenează un număr considerabil de muncitori din uzină. între ei lucrează şi Boris, îşi studiază fiecare mişcare, potrivit unei concepţii care este valabilă şi în muncă: pentru a-ţi asigura randamentul cel mai bun nu trebuie să faci nici o  mişcare de prisos: toate trebuie să fie precise şi economisite cît mai mult. Şi în acest domeniu sînt posibile inovaţiile. Semion, care din cauza unei răni suferite în timpul războiului nu poate practica atletismul, îşi urmăreşte de aproape prietenul şi îi sugerează o tehnică: să intensifice mişcarea tocmai la turnantă, unde de obicei alergătorii o slăbesc. Cu ajutorul ei, Boris va cîştiga cursa, încununîndu-şi astfel sforţările perseverente. După felul cum se comportă în muncă şi în sport, înţelegem cum de izbuteşte Boris să facă faţă eşecului său în dragoste, li mărturiseşte Zoiei iubirea lui tocmai după victoria sportivă. Dar întîmpină un refuz categoric. Cum e şi normal. Boris trece printr-o perioadă de derută, e dezorientat, abătut la culme, face diferite greşeli: Curînd îşi dă seama că în durere tot la prietenul său Semion va găsi sprijin şi în loc să-l ocolească, îl caută şi se sfătuieşte cu el. Apoi îndrăzneşte-să se apropie chiar de Zoia.  Şi în cele din urmă, cînd află că Semion e cel pe care ea îl iubeşte, nu mai trece prin nici un fel de criză: chiar el e cel care îi comunică prietenului său această veste. Pe   Semion îl   urmărim în special ca activist de partid.  S-ar părea că autorul îl prezintă unilateral, dar nu e aşa.. In munca lui partinică, care este axul principal al vieţii sale, Semion apare atît de complex, încît îl simţim ca pe un om întreg, care ne cîştigă toată dragostea.   Semion se
254
M. BUCUR
dovedeşte a fi un abil maestru care ştie cum se cizelează un suflet omenesc. Criticîndu-l cînd e momentul, dar sprijinindu-l călduros la nevoie, Semion izbuteşte să-l îndrepte pe Kikalo, un oţelar care rîoneşte prea mult la bani şi pentru a-i cîşliga e în stare să facă mici învîrleli sub demnitatea lui. Altădată, dă dovadă de multă dîrzenie cînd îl înfruntă pe Belozub, şeful de secţie, şi îl conslrînge să recunoască justeţea punctului său de vedere şi să-l aplice. Acelaşi Semion ştie să-şi stâ-
pînească dragostea, atîta vreme cît crede că ca ar fi în detrimentul prietenului său. Şi tot el ştie să primească o critică, chiar dacă e usturătoare, şi să se mai şi bucure că oamenii îndrăznesc să i-ofacă. Educator, organizator, conducător, cu ezitările, ou durerile lui, Simion este un erou care devine drag cititorului şi trezeşte o admiraţie care se păstrează mult timp încă după lectura ultimei pagini a romanului.
Ion Stoica
„COLIBA UNCHIULUI TOM"*)
P\părut cu un veac în urmă, romanul „Coliba unchiului Tom" a străbătut lumea de la un capăt la altul ca un strigăt de alarmă pentru salvarea din sclavie a milioanelor de oameni „de culoare". Istoria omenirii cu greu îşi poate aminti o mai mare jignire adusă vieţii omeneşti decît perpetuarea sclaviei pînă aproape de zilele noastre.
Negustorii europeni — stăpînilorii de colonii din America — au transformat în sclavi pe autohtoni, au exterminat pe rebeli şi au repopulat domeniile cu negrii vînali ori cumpăraţi prin tranzacţii. De-a lungul coastelor Africii s-au organizat vînători de proporţii uriaşe, în care de data asta animalul căutat era omul.
Într-adevăr, burghezia nu şi-a dezminţit aspiraţiile readucînd omul. în stadiul lui primar, considerîndu-l în raport cu scopurile pe care le urmărea un animal ca şi celelalte — poate mai preţios înlrucîl aducea cîştiguri mai mari.
Romanul scriitoarei americane Harriet Beecher-Siowe este tocmai o ilustrare a modului de viaţă impus de conchistadorii europeni noului continent.
Cartea pune în lumină un enorm, material de viaţă, pentru a arăta condiţia de existenţă a negrilor în Statele Americii la începutul secolului trecut. Zeci de personaje se perindă în roman, purtînd cu ele calvarul ce le-a fost dat să-l îndure în viaţă. Iubiri înflăcărate, sentimente puternice şi idealuri înalte se sfarmă din cruzimea slăpînului. Se dezmembrează familii, se vînd copiii separat de părinţii lor care sînt ţinuţi în
altă parte, se distrug vieţi omeneşti într-o diabolică goană după avere.
Stăpînul de sclavi, proprietarul de oameni din America, e lipsit de cel mai elementar simţ uman. Banul a făcut din el un monstru care nu mai păstrează decît înfăţişarea de om.
Unul dintre aceştia este Haley. Aflat. în vizită la familia Salbey, prinde de veste că gazda se află într-o încurcătură financiară. Nu stă pe gînduri şi începe tranzacţia pentru a cumpăra din negrii lui Salbey, — căci dacă acesta se bucura de o reputaţie în localitate, ea se datora tocmai bunătăţii şi hărniciei sclavilor săi. Deşi o aprecia pe Eliza, totuşi, cînd a fost vorba de bani, sentimentul de milă creştină al doamnei Salbey a cedat cu uşurinţă şi devotata sclavă a trebuit să fie vînduiă. Bătrinul Tom — „unchiul Tom" —prietenul copiilor lui Salbey, omul a cărui. înţelepciune devenise, cunoscută pretutindeni, nu a fost cruţat nici el; a fost vîndut fără vreun scrupul, ca oricare alt sclav. De acum începe adevărata dramă.
In casa domnului Salbey, Tom întîlnise oameni mărinimoşi, cu vederi largi, dispuşi să rezolve şi să aplaneze conficiele sociale într-un mod, bineînţeles, imposibil de realizat.
Eliza fuge de la Haley împreună cu copilul său, ştiind că noul stăpîn o va duce în Sud, ţinut renumit prin atrocităţile la care erau supuşi sclavii. In zadar Salbey, înfuriat şi însetat de răzbunare, însoţit de sclavi credincioşi şi de cîit%i buni de vînătoare, o caută pe rebelă, căci nu poate pune mîna
*) Harriet Beecher-Stowe, „Coliba unchiului Tom"
„COLIBA UNCHIULUI TOM'
255
pe ea. Eliza scapă ca ajutorul senatorului Bird, fi apoi rămîne pentru un timp în pensiunea lui Semeon şi Racheta Kallinday, fiind ferită dc orice pericol din afară. Intre timp, soţul Elizei, negrul George a fost scos de către stăpîuul său din fabrică (unde se. remarcase ca un bun muncitor) şi trimes la cîmp. Mai util şi mai. sigur a fost pentru Haley să-l trimeată din nou pe plantaţii, unde avea să-i rămînă mai departe sclav, decît să-l ţină în fabrică, unde oricînd i s-ar fi putut năzări idei negre asupra stă-pînului său. Numai că de data asta George n-a mai fost la ordinul slăpînului şi nu s-a mai cutremurat la porunca lui.
Inlîmplarea face ca George să ajungă a fi adăpostit în casa în care se afla ascunsă şi soţia sa.
Cu toate că Haley îi mai urmăreşte încă, cei doi soţi sînt hotărîţi să rămînă pe veci împreună. Singură moartea i-ar mai putea despărţi. Şi e adevărat că pînă la urmă dragostea lor pentru libertate învinge şi îi vom î'nlîlni mai tîrziu trăind liberi în Canada.
Cu totul altă soartă are unchiul Tom. Plecat din casa lui Salbey,pe bordul vaporului care-l ducea spre Sud, cîştigă simpatia Evei, fiica lui Sainl-Clare şi după o faptă mărinimoasă, salvînd-o pe Eva de la înec, este cumpărat de tatăl fetei. Bătrînul Tom nimereşte din nou într-o familie altruistă, în. care se cultivă cu pietate principiul binelui şi. al iubirii. Eva este o apariţie rară pentru lumea din care vine. Dragostea faţă de om este trăsătura dominantă a firii sale. Adversară categorică a sclavajului, visul Evei este de a vedea tronînd de?nnitatea şi înţelegerea în locul împilării şi înjosirii. Nici un personaj nu trăieşte mai intens viaţa decît această copilă care e convinsă că trebuie să-şi închine iubirii de oameni fiecare clipă a existenţei ei. în casă au loc certuri şi discuţii interminabile asupra sclaviei, originii şi urmărilor ei. Mama Evei, Marie, este ultima şi neînduplecata partizană a menţinerii sclaviei în familia lui Saint-Clare şi ea nu admite ca sclavii ei să fie eliberaţi. Imediat după moartea lui Saint-Clare, Marie îl vinde pe unchiul Tom lui Legree, un negustor de sclavi. Astfel negrul, care impresionase prin bunătatea şi priceperea sa, este acum la discreţia unui. om de o cruzime nemaiîntîlnită.
Tom va plăti cu propria-i viaţă holărîrea de a-i dovedi lui Legree ce înseamnă a fi om. După felul în care îşi termină romanul, autoarea lasă să se întrevadă   că soluţia lichidării sclavagismului constă în educarea slăpîni.lor pe baza preceptelor evanghelice! Cu cît stăpînii de sclavi vor fi   mai buni şi mai iubitori de oameni, cu atît se vor schimba si condiţiile de  viaţă   a sclavilor. Concluzia este însă defetistă şi  ea sugrumă avîntul 'de  luptă  al  asupriţilor. Dincolo de doctrina creştină asupra sclavajului expusă de autoare, cartea militează pentru drepturile ce trebuie acordate oamenilor de culoare, ridicîndu-se împotriva tiraniei proprietarilor de sclavi. Autoarea arată că în ciuda soartei grele care le-a fost impusă, sclavii pot rămîne oameni de o înălţime morală demnă de invidiat. Viaţa unchiului Tom şi a lui George sînt semnificative în această privinţă. George, ca şi  Tom, sînt fiinţe  întreprinzătoare şi capabile, care în ciuda vicisitudinilor vieţii reuşesc să-şi menţin ămereu nestrivită demnitatea umană.  Tom posedă o  agerime şi o minte pătrunzătoare, o delicateţă şi bunătate sufletească  arar   întîlnitâ.  Deşi societatea l-a scos din. rîndul oamenilor, el continuă totuşi să trăiască într-un înalt spirit uman. Familia lui Tom este un exemplu de dragoste, înţelegere şi linişte. Coliba lui Tom a devenit, datorită înţeleptului ei stăpîn, cel mai căutat loc pentru discuţii. Vorba unchiului Tom este preţioasă ca bobul de mărgăritar. Prin el a răzbătui o scînteie a geniului popular. Pe oriunde merge, deşi sclav, Tom este respectat şi socotit ca un om de încredere. Haley însuşi, îşi dă seama că în persoana lui Tom sălăşlueşte un suflet profund şi îi face unele concesii. Bunătatea şi blîndeţea lui cuceresc repede pe micuţa Eva — prietenul nedespărţit de mai tîrziu al unchiului Torn. Deşi nu mai are pe nimeni din cei dragi, de care a trebuit să se despartă odată cu vinderea lui, optimismul şi încrederea nu l-au părăsit. Bătut, schingiuit, pus la munci, niciodată Tom nu s-a gîndit să se răzbune. In afară de bine, omul acesta n-ar   putea  să   mai  facă   altceva pentru oameni.   Prin  Tom, scriitoarea  a voit să zugrăvească tipul de creştin pe care trebuia să-l formeze religia.   Tom refuză să dea lămuriri lui. Legree, în legătură cu două sclave fugile. Preferă să fie maltratat, decît
256
M. BUCUR
să.dea. vreun detaliu în legătură cu„acest'ea.
t El îşi dovedeşte astfel, integritatea caracterului şi demnitateai lui de om. George, celălalt sclav se comportă altfel decît bunul Tom. Autoarea /arată cum conştiinţa, sclavilor este încărcată, de ură împotriva sţăpî-
' nilor. .Marfa aceasta vie, desconsiderată, îşi dă seama de Starea nenorocită îh, care a •. fost adusă şi doreşte să-şi recîştige din nou libertatea. Şl pentru ea va'fi capabilă de orice fapte. -.< ■- ,
pentru piaţa sclavilor —<în ' care primează însă latura -sentimentală..,.. Tocmai contrastul dintre dorinţa de a'uşura viaţa sclavilor şi neputinţa de a dupe la îndeplinire această dorinţă îi hdistruge biata, Tdm, George şi Eliza vor rămîne mai departe în sclavie pînă ce se' vor convinge .că morala- creştină nu le este.ade ajuns pentru .obţinerea .libertăţii. Deocamdată, dşa, cum ne arată autoarea? revolta clocoteşte în sufletele lor.; nemulţumiţi, ei fug şi dezertează de peplan-
Saint-Glare e sigur că odată oamenii    tatii, căută libertatea în afara "societăţii
aceştia năpăstuiţi îşi vor cere..drepturile şi , . stăpîniir vor trebui şă dea socoteală pentru fărădelegile făcute. Insă M-arie —'■ soţia 1 lui, femeie rea şi bolnăvicioasă, — susţine un punct de vedere contrar. Ea. reprezintă pe stăpinul intransigent "şi absolutist. De la ea auzim debitîndu-se teoriile retrograde asupra inferiorităţii rasiale. Bineînţales că pcţrerile soţiei lui .Saint-Clare nu. sînt ■ * proprii: în acest timp, s-au creiat b serie de teorii filozofice asupra rostului raselor inferioare condamnate la resemnare şi *la supunere, teorii menite să apere selavia^şi■ să o justifice. Asemenea păreri le susţin Hq,ley Alfred', şi. alţii, corifei "■dreptului celui mai -puternic.
In mijlocul 'acestei lumi murdare nutreşte •visuri greu de realizat fiva, fiica lui Saint-Clare... Singura mulţumire sufle'tSască i-o oferă Evei^numai clipele în :care se .întâlneşte cu.unchiul'Tom sau chiar cu vioaia T6psy.i,Eva. îşi închină toată viaţa'.ei celor umili. Ea.se interesează de fiecare sclav in parte, pentru ea fiecare din ei este un. om. ' Evă este înzestrată cu atîta delicateţă sufletească, î%cît pînă şi sclava Topsy, pe care toţi o .credeau nebună şi nereeducabilă. este influenţată de Ev.a, devenind^ o fată cuminte şi înţelegătoare. Ataşamentul Top-sy-ei devine atît de mare,'faţă de Eva,"încît poartă o şuviţă de/păr ăi ei ca pe un. lucru ş-sfînt. P'e Evd,.crimele stăpînilor şi ţipetele celor schingiuiţi au rupt-o de clasa exploataţilor, fără a face însă din ea o.Juplătoafe. Fată. îşi macină energia într-o grijă continua
dar nu ajung încă să ridice braţul împotriva stăpînului, .       t    t -4
■ în ciuda "elementelor ideologice greşite, cartea pune în'faţa cititorului care .se regăseşte în George sau în*Tom,. alternativa între a rămîne înlănţuit cu speranţa unei lumi viitoare >\şi cerşind bunăvoinţa stăpînului, şiaceea de a. 'pune mîna pe arme.» pentru recîştigarea libertăţii.
Oamenii 'care au cunoscut însă ce înseamnă ajiepindede un stăpîn ca Haley sau Alfred, au ales a doua cale'. • Pentru o uriaşă masă de -oameni-cartea lui Harriet Beecher-Siowe •-are valoarea ungi argument în lupta pen-* ai teoriei & tru desfiinţarea sclaviei. ", „• 'De bună seamă că o contribuţie-însem-
nată la succesul romanului „Coliba unchiului Tom" în" lumea cititorilor de limbă rominească â adus-p ţi reuşita traducere 'din. limba engleză'făcută de Mihnea Gheorghiu.
Scriitorul a trebuit sălreăea'în\romîneşte. un material de limbă felurit: jargonul stăpînilor şi engleza stricată pe'care.o iorbesc-.negrii, topica"şi stilul diferit al* acestora,. Traducerile vechi au neglijat problemele de-limbă pe care le.ridică tălmăcirea în romî-neşte a romanului, reducînd în felul acesta mult din valoarea lui artistică.. Traducătorul a folosit toată bogăţia lecsic'ală şk stilistică a limbii romîne,^pentru" a^ menţine şi în traducere*imaginea completă a' romanului şi pentru^a face accesibilă cititorului romîn.o operă de seamă a literaturii clasice americane:      .     ■ •. ' ■