CUPRINSUL _ Pag. I GEORGE ENESCU | .....................................,............ 5 VIRGIL GHEORGHIU: Enescu, — omul, artistul (evocare) ................ 7 ★ CICERONE THEODORESCU: De veghe..................,................. 12 MARIA BANUŞ: Da .................................................... 18 ★ MIHAI BENIUC: Hada lui Vîrnav (nuvelă) .............................. 21 TUDOR ARGIIEZI ÎMPLINEŞTE 75 DE ANI TUDOR ARGHEZI: Cîntare omului (fragmente)............................ 43 ★ AUREL MI HALE: Grişa (schiţă).......................................... 53 ★ RADU BOUREANU: Satul fără dragoste (poem dramatic-frag ment).......... 63 MIHAIL RALEA: Note de drum din California.............................. 107 ★ NICOLAE TĂUTU: Eroului; Carnetul de partid............................ 115 VIRGIL TEODORESCU: De-ntîi Mai...................................... 118 CRISTIAN SÎRBU: Vine seara; Casnică.................................... 120 ★ F. ADERCA: Kriegshure (schiţă) .......................................... 122 ★ ERIK MAJTISNYI: Praga, oraşul veşnic tînăr.....................'....... 128 JAN KOSTRA: 1 Mai (în romîneşle de Petre Solomon)...................... 133 JOHANNES BECHER: Germanic (în, romîneşte de Demostene Botez) ; Treze vă păstraţi dragostea şi ura (în romîneşte de Petre Solomon).............t.. . 135 JIRI WOLKER: La radioscopie (în romîneşte de Petre Solomon)............ 137 BERTHOLD BRECHT: Cîntecul reconstrucţiei (în romîneşte de Petre Solomon) . . 139 ★ GEORGE DAN: Oxana .................................................. 141 NICOLAE LABIŞ: Rapsodia pădurii...................................... 154 PAPP FERE NC: Pecinginea (nuvelă) ....................................' 160 ★ A. MICKIEWICZ: Sonete din Crimeea (în romîneşte de Miron Radu Paraschivescu) ........................................................ 178 100 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI C. DOBROGEAKU-GHEREA TEORIE ŞI CRITICĂ ' Pag- intre tehnică şi tehnicism.......................... 204 NU: Schiller ...................................... 213 RECENZII (ii în romanul „Bărăgan" .......................... 218 „Cît despre băuturi — el bea apă"................... 219 GEORGE ENESCU o-a stins din viaţă, miercuri 4 mai 1955, George Enescu, cel mai mare muzician romîn şi unul dintre cei mai de seamă muzicieni ai vremurilor noastre. Adînc legat de patria şi de poporul din mijlocul căruia s-a ridicat, el şi-a îndreptat pînă în ultimile clipe ale vieţii gîndurile spre patria dorită. ,: Ţintuit de boală pe patul de suferinţă, cu puţin timp înainte de a se sfîrşi el ne-a transmis: „Mă gîn-desc tot timpul la ţară, sînt cu tot sufletul, în fiecare clipă, alături de poporul nostru. După ce mă voi face bine, am o singură dorinţă — să viu în ţară". Insă această dorinţă, exprimată de el în scris către unii oameni de răspundere din ţara noastră, nu a mai putut să fie împlinită. George Enescu a fost un deschizător de drumuri în muzica ro-mînească, arătînd prin compoziţiile sale, calea adevăratei dezvoltări a şcolii naţionale, izbutind să toarne în forme de o înaltă perfecţiune artistică bogăţia nepieritoare a muzicii noastre populare. Născut în 7/19 august 1881 la Liveni în nordul Moldovei, George Enescu a dovedit o deosebită precocitate muzicală, începînd de la vîrsta de 4 ani să cînte la vioară şi peste puţin timp dînd la iveală primele încercări de compoziţie. Dezvoltarea aptitudinilor sale creatoare se datoreşte mult sfaturilor înţelepte ale înaintaşului muzicii romîneşti, Eduard Cauuelia, care îi deschide calea spre dobîndirea unei înalte maeştrii. Educaţia muzicală, Enescu şi-a desăvîrşit-o mai întîi la Conservatorul din Viena, unde ia lecţii—începînd de la vîrsta de 7 ani—cu Georg Hellmes-berger (vioară) şi R. Fuehs (compoziţie), iar apoi — din anul 1892— la Conservatorul din Paris, unde se bucură de îndrumarea violonistului Martin-Pierre-Joseph Marsick şi a marilor compozitori Jules Massenet şi Gabriel Faure. \ 31 Desen de ADINA PAULA MOSCTJ La vîrsta de 16 ani, Enescu debutează pe tărîmul compoziţiei cu lucrarea sa simfonică „Poema romînă". Chiar din aceste începuturi manifestă ataşamentul său pentru folclorul muzical al patriei, care avea să-1 călăuzească în făurirea unor lucrări atît de valoroase pentru patrimoniul muzicii romîneşti, ca: cele două rapsodii romîne — cunoscute şi unanim apreciate în toată lumea — Sonata a treia pentru vioară şi pian în stil romînesc, Suita pentru vioară şi pian, Impresii din copilărie, Suita sătească pentru orchestră, Uvertura pe motive romîneşti şi altele. In opera sa se concentrează tot ceea ce este mai bun şi mai înalt în sufletul poporului său. Entuziast sprijinitor al dezvoltării şcolii muzicale naţionale, Enescu a înfiinţat în anul 1912 un premiu anual pentru ceje mai bune lucrări scrise de tinerii compozitori romîni, iar sfaturile lui preţioase au contribuit la luminarea orizontului creator al multora dintre muzicienii noştri. Ca interpret — în deosebi ca violonist — Enescu a dobîndit succese răsunătoare în toate părţile lumii. El este socotit ca unul dintre cei mai mari maeştri contemporani în redarea lucrărilor lui Johann Sebastian Bach. Arta interpretativăa lui Enescu se distinge printr-o neasemuită nobleţe şi expresivitate poetică. In spiritul principiilor sale interpretative, el a educat generaţii de muzicieni, unii dintre elevii săi fiind mari virtuoşi cu renume mondial. Aprofundînd capodoperele muzicii clasice, Enescu a arătat în acelaşi timp, în activitatea sa interpretativă, mai cu seamă ca dirijor, dragostea sa pentru creaţia muzicală naţională, popuîarmnd-o atît în ţară cîl şi peste hotare. De asemenea, după 23 august 1944, el a fost printre primii muzicieni romîni care au interpretat capodoperele muzicii sovietice, executînd printre altele, în primă audiţie, Simfonia a 7-a a Leningradului de Şostacovici, şi concertul pentru vioară de Haciaturian. Ca membru fondator al Academiei Republicii Populare Romîne, unanim preţuit şi stimat pentru multilaterala sa activitate artistică, Enescu a sprijinit ridicarea culturii noi a patriei noastre. Ceea ce la înălţat în ochii tuturor pe George Enescu a fost dragostea fierbinte de patrie, pe care a cinstit-o printr-o muncă neobosită de peste jumătate de veac şi căreia ia dedicat ultimele sale gînduri. El a ridicat munca la rangul celei mai însemnate îndatoriri a artistului şi a răspîndit prin creaţia şi activitatea sa în lumea întreagă faima geniului artistic al poporului nostru, care şi-a găsit în personalitatea lui un strălucit exponent al minunatelor sale aptitudini creatoare. Viaţa de muncă, modestia şi probitatea profesională a lui George Enescu sînt şi trebuie să fie pilduitoare pentru orice artist conştient de nobila sa misiune. Creaţia Iui George Enescu va străjui şi mai departe înflorirea muzicii noastre, iar preţuirea contribuţiei sale la tezaurul universal al artei va creşte fără încetare. Figura sa luminoasă va trăi veşnic în inima poporului nostru. In faţa marelui dispărut ne înclinăm cu adîncă durere şi cu hotărîrea de a duce mai departe moştenirea sa spirituală, servind astfel poporul nostru pe care George Enescu 1-a iubit şi slujit pînă în ultima clipă a vieţii sale. Prezidiul Academiei R.P.R., Uniunea Compozitorilor din R.P.R., Ministerul Culturii, Ministerul Invâţămîntului, Direcţia Generală a Radiodifuziunii, Uniunea Scriitorilor din R.P.R., Filarmonica de stat „George Enescu11 din Bucureşti, Conservatorul „Ciprian Porumbescuu din Bucureşti, Teatrul de Operă şi Balet al R.P.R. VIRGIL GHEORGHIU ENESCU OMUL, ARTISTUL — Evocare — ÎN CASA PĂRINTEASCĂ E sfîrşitul verii. Pe fereastra deschisă, ca o notă de violoncel, o viespe coase aerul cu lumină, miere şi venin. Pe dealuri ard ruguri potolite de soare. Viaţa cîmpului secat de seceră, caută un deznodămînt. Muzicantul mai are numai cîteva zile de stat acasă. Masa de lucru cu partituri des-schise, pianul şi vioara, creionul de însemnat temele alese din roiul bogat care îi zumzuie în urechi, îi fură ceasurile. Livada cu pomi roditori îl îmbie să vină, dar Enescu nu cunoaşte acum, cînd compune, un alt rămuriş decît al barelor de măsuri, al semnelor de legat şi al accentelor. Astfel aplecat deasupra mesei, Enescu e tot mai însingurat. Costache Enescu, înţelegător al misterului creaţiei, nu-1 mai tulbură pefiul său. Răsuceşte o ţigară şi tare ar avea poftă să mai sporovăiască cu Jorjîcă cel plin de duh. De cînd s-a convins cît e de preţios timpul pentru un artist, de cînd s-a învăţat cu telegramele primite din mai toate colţurile lumii, tatăl nu-şi mai sîcîie băiatul. Dacă nu ar fi orînduială a somnului pelume, Enescunu ar mai întrerupe niciodată munca lui. Răsar stele, şi Cracalia e împînzită de melodiile tînă-rului maestru. Acum, în melancolia cea de amurg, îşi permite o pauză. Se strecoară visător prin toate camerele care i-au cunoscut gîn-gureiiîe, ezitările paşilor, întîiele năzbîtii. Păpuşa cea leneşă nu mai doarme în ungher, şi nici în odaia tie lîngă iatac nu mai zboară coltucele pe sus. Mamă-sa stă mai toată vremea la Mihăileni. Nu-1 mai poate întovărăşi pe muzicant Ia Bucureşti, pentru că drumurile de fier o obosesc. Ii mai aude cuvintele din această vară, cînd a împlinit 20 de ani: — Jorjîcă, mă uit Ia tine şi tot nu-mi vine a crede că eşti băiat mare. Ai rămas pentru mine tot Jorjîcă, cel cu vioara de şindrilă____ Eu te-oi urma cu gîndul peste tot unde te va purta norocul şi vei străluci prin arta ta... Cu toate că la Mihăileni i-a plăcut straşnic în umbra grădinilor şi de-a lungul luncii Şiretului, nicăieri parcă nu e caaici, la Cracalia. Fiecare pas făcut pe iarbă, pe mirişte, îl înalţă, îi dă vigoare De-şi ridică privirea, dă cu ochii de biserica satului, la depărtare numai de cincizeci de metri de curte. Părăseşte odăile şi coboară spre fîntîna livezii, locul lui fa- 8 VIRGIL GHEORGHIU vorit. întinerit, se întoarce la munca lui, la veşnicele portative. Acoperişul de tablă roşie al casei scînteiază în asfinţit... PENTRU EL, MUZICA ERA O CERINŢĂ INTERIOARĂ II ştim, mulţi din noi, de la concertele simfonice, de la şedinţele de muzică de cameră, de la concertele proprii. Creştetul leonin a crescut parcă în detrimentul corpului, subţiat, purificat. Aplecat tot spre instrumentele orchestrei, Enescu s-a mai încovoiat, iar piciorul pe care se sprijină cînd cîntă la violină se depărtează parcă de trup cînd merge. Aşi putea spune că acestea îi smt singurele «diformări profesionale»! Poate că încovoierea, felul «adus» din spate cînd umblă e numai un mod de a se odihni, pentru că la pupitru dirijorul se îndreaptă dintr-o dată, ca un resort. Apare Enescu cel veşnic tînăr, olimpicul, dinamicul! Te întrebi cînd încep aplauzele, dacă încovoierea lui nu e un truc. Maestrul se apleacă respectuos. Fete tinere şi băieţi cu carneţele fug după muzician, în goană de autografe. Cînd e «încolţit» de aceşti nemiloşi melomani, Enescu e afabil şi răspunde solicitărilor. Apoi trece în cabina Ateneului, Ia pianul «Gaveau». Dar poate rămîne singur? Zeci de ochi curioşi îl pîndesc, zeci de muzicanţi vor un cuvînt, o încurajare, un sfat, un concurs, un ajutor. Enescu îi satisface pe toţi cu o egală bunăvoinţă. Se dăruie într-una. Cîntă, repetă, rememorează, aduce aminte şi altora care uită. S-a aşezat «muzica însăşi» la pianul «Gaveau». E îmbrăcat în veşnica lui haină lucioasă, neagră, neadaptată, deşi după atîta vreme, trupului său pietros, de om rustic. George Enescu mi-a vorbit odată de această haină la el acasă: — N-aşi schimba-o cu alta pentru nimic în lume. Cu o haină te de-prinzi ca şi cu un om. Statornicie în toate. Celor mulţi, care nu ştiu să vadă dincolo de dunga pantalonilor şi tăietura gulerului, Enescu li se pare un om lipsit de eleganţă, ba chiar neglijent. Maestrul e îmbrăcat însă în «hainele eternităţii». I se armonizează perfect spiritului, firii sale ponderate şi calme. Dar cine ştie să vadă ideala păsuire a vestonului negru pe trupul viguros, tare ca stînca? Cine să priceapă că o croială Ia modă ar rupe echilibrul formei, tocmai prin faptul că ar fi ireproşabilă? în această haină neagră, austeră, îl văd pe Enescu turnat în bronzul lucitor peste secole, cu falduri multe ca o mare agitată... «Dacă Enescu n-ar cînta, s-ar stinge» — mi-a spus odată un doctor. „Probabil—susţinea omul de ştiinţă —muzicianul de geniu are o glandă specială care se nutreşte cu sunete în Ioc de extract de endocrine." în adevăr, Enescu nu se poate opri din cîntat mai multă vreme. L-am obseî-vat odihnindu-se. Făcea impresia că participă la conversaţie. Se străduia să fie în nota generală a muzicanţilor. Totuşi, Enescu era departe de noi. Plutea peste cuvintele celorlalţi. Cum discuţia se prelungea, am remarcat un început de oboseală pe figura maestrului. Nefiind muzică în preajma sa, maestrul se ofilea. Citeam o îmbătrînire, un ton de cenuşă aşternîndu-se peste ochii atît de senini. Muzica era pentru el o cerinţă interioară; ca'Eros cu Anteros,sufletul se micşora cînd celălalt lipsea. Revenirea la repetiţie a adus parcă un suspin de uşurare maestrului. Faţa lui se lumină, se coloră, ca şi cum un vin dumnezeesc circula prin sîngele nou. Ochii luceau cu o flacără tainică în mijlocul lor. De altfel George Enescu, prin felul cum întreţinea o discuţie, nu o alimenta niciodată cu digresiuni care să fi obligat la prelungiri. El rezuma totul la strictul necesar, economic, care nu lipsea din nici o manifestare a muzicianului. ENESCU, OMUL, ARTISTUL 9 BUNĂTATEA MAESTRULUI Femeile nevoiaşe se iveau la garduri de cîte ori Enescu îşi făcea plimbarea prin Cracalia. îi ştiau inima, cît de repede i se moaie la suferinţă. De peste zaplaz le întreba: — Cum te numeşti dumneata? Femeia îşi rostea numele, se văicărea, spunînd că nu mai răzbeşte să potolească foamea copiilor ei. George Enescu nu sta mult la gînduri şi deschidea portofelul. — Iaca, să dai de mîncare copiilor şi să le cumperi haine. Prin unele gospodării sărmane nu aveau oamenii nici o ţandăra de lemn ca să-şi aprindă focul. Enescu tocmea cîte o haraba, o trimetea la pădure să o umple cu lemne tăiate şi o dăruia oamenilor săraci care îl bine-cuvîntau. Pe lîngă imensa lui bunătate, George Enescu era îngăduitor şi modest. Ferească dumnezeu, nu ar fi făcut nazuri cînd cineva îl ruga să cînte. Poate că marea lui popularitate se datora în parte şi acestei dărnicii sufleteşti. Nici cu ţăranii nu era zgîrcit la cîntec. Oricine dorea să-1 audă, era răsplătit, violonistul nerefuzînd pe iubitorul de muzică. Aşa s-a întîmplat şi prin 1914, într-o vară, pe cînd George Enescu se «odihnea lucrînd» la Cracalia. Costache Enescu primeşte vizita învăţătorului şi a unui sătean. Din capul scărilor, îi întreabă, ca o bună gazdă, ce doresc. — Am vrea, nu vă fie cu supărare, să-1 auzim şi noi pe «domnişorul » Gheorghe cîntînd. Toată lumea îl ştie dar noi nu ne-am făcut încă nici o idee despre el, ia cuvîntul,învăţătorul.—Sespunecă e cel mai mare muzicant al ţării. Costache Enescu îi pofteşte în casă. — Mă duc să-i spun lui Jorjîcă să vă cînte. Dacă e în apele lui, nu vă refuză. învăţătorul şi săteanul intră în casă,sfioşi. Enescu e la pian, cîntă cu o măestrie uluitoare. Ascultătorii se uită unul la altul, voind să spună din priviri: — Da' ştii că e grozav? Apoi vine rîndul viorii.. Ţăranului îi joacă lacrimile în ochi. După piesele clasice, Enescu a cîntat dintr-o răsuflare — cum s-ar zice — o doină şi «Ciocîrlia». Ţăranului îi vine să zvîrle cu pălăria în pămîxit, iar învăţătorului i se umflă pieptul de admiraţie şi fericire. —■ Halal muzicant! Acu' zicem şi noi că e cel mai mare muzicant al-ţării. Să ne trăieşti şi să ne duci fala pe la toate popoarele! Tot astfel după cum cînta uşor cînd era solicitat, George Enescu se arăta popular şi la hora satului, de unde, sărbătoarea, n-ar fi lipsit nici în ruptul capului. Acolo venea lîngă lăutari şi le scria cîte un cîntec. Scrip-carul îl citea cît putea, ori prindea după ce Enescu i-1 încerca la vioară. TOTDEAUNA ÎN SLUJBA POPORULUI în anul 1916, George Enescu aleargă acolo unde sîngeră patria. Maestrul devine pur şi simplu muzicantul romîn dornic să-şi facă datoria artistică pe pămîntul strămoşilor săi. Geniul său muzical intră în slujba poporului. Face cauză comună cu artiştii patriei sale mult încercate şi intră ca modest executant în echipele de muzicanţi care alină suferinţele soldaţilor răniţi, întorşi de pe front. Cîntă fel de fel de melodii, acelor eroi cu floare de sînge pe piept. Era fericit să le stingă pentru o clipă durerea, el,medicul ■cu pansamente melodice. Cînta de toate, de la sonata pretenţioasă ceru- 10 VIRGIL GHEORGHIU tă şi gustată de meloman pînă la suspinul de inimă albastră dorit de bravul fecior de ţăran. Ii tremură de multe ori arcuşul cînd priveşte ochii mari de arşiţă între cearceafuri albe. Soldatul ascultă ca dus şi zîmbeşte prin visul suferinţei. Parcă i se năzare cum se arată, prin sunete mîn-gîietoare, la capul patului tremurat de friguri, un sat în straie de sărbătoare şi un zumzet de horă. E satul lui. îl recunoaşte. Buzele eroului murmură stins ca o rugăciune de mulţumire, şoaptă neauzită, maestrului trist că muzica lui nu-i poate alunga decît temporar chinul. Nici cînd bombele zepelinului ameninţau Bucureştii, George Enescu nu întrerupea firul povestei fermecate a violinei sale. Pericolul aerian nu-1 speria. O seninătate deplină îl ocrotea, o stăpînire a firii care influenţa pe toţi cei care respirau în preajma muzicantului. Nu părăsea pe răniţi nici cînd se dădea alarma. Ca şi titanul din Bonn, Enescu dispreţuia războiul de agresiune, negare a civilizaţiei. Dar cînd patria îţi cere viaţa, energia, talentul, poate cineva şovăi? Sînt chemări puternice care depăşesc şi egoismul, şi dragostea de viaţă. Cu atît mai adînci erau aceste porunci interioare la George Enescu, fiu de ţăran. în urma lui, strămoşi din strămoşi păziseră ogorul patriei. înţelegea şi el că trebuie să-şi ajute patria, pe cît putea. Vioara lui era ca şi o armă, dar o armă binefăcătoare. Vindeca, anestezia, alina. Intrerăniţiigravde la spitalul Sf. Spiridon din Iaşi zăcea un muzicant. Delirul Iui pricinuit de febră şi de pierderea sîngelui durase multe zile. Caprin vis, printre norii negri ai coşmarului de suferinţă, muzicantul erou distinge o şerpuire luminoasă, o cărare de raze. Cîntă Enescu. Muzicantul deschide ochii ca fiul din povestea populară şi zîmbeşte vieţii, parcă spunînd: «da' lung somn mai dormii!». E compozitorul Mihail Joia. în fiecare zi, ascultîn-du-i basmul coardelor, Mihail Jora simte cum durerile îi sînt alinate, topite de cîntecul potolitor de vaer pămîntesc. Aceleaşi glasuri ale viorii maestrului sting suferinţa pictorului Luchian. Florile lui sonore le împarte cu amândouă mîinile acestor eroi din spitalele laşului. Apoi, zilele îşi reiau'cursul normal. O trîmbiţă clară sună în depărtări semnalul păcii. Enescu se întoarce la Bucureşti, unde începe o mare serie de concerte. VIOLONISTUL ENESCU Temperamentul vulcanic al maestrului s-a strecurat prin multe filtre pînă a ajuns Ia forma şi expresia de artă a cîntecului violonistic atît de subtil şi pur. Educaţia muzicală a pus frînele cuvenite cabrărilorşi elanului, lăsîndu-i însă libertatea de a-şi manifesta firea pasionată, tumultuoasă. Ceea ce ne impresiona ori de cîte ori George Enescu apărea la estradă, era calmul său neobişnuit... Era o linişte premergătoare revelaţiei. Capul violonistului, de o frumuseţe olimpică, stătea uşor înclinat pe vioară. Ochii rotiţi discret o singură dată prin sală, se închideau ca la apropierea unei magii. Apoi braţul se ridica decis şi incantaţia începea. Sunetele îşi pierdeau şi ultimul lest material. Virtuozitatea, auxiliarele tehnice dispăreau. Un suflu misterios dicta melodia. Orice compozitor ar fi fost, maestrul îl tălmăcea în exactitatea iniţială a sentimentului înscris în piesă. Bach — orgă şi boltă gotică; Beethoven — dureros şi uman; Mozart — pulbere feerică şi vis jucăuş. Acompaniamentul pianului îşi pierdea orice importanţă în asemenea culminaţii de farmec. Pianissimo, la George Enescu, era ca ecoul unui ecou. Umbră de sunet, ca nevăzuta urmă a unei lacrimi. Arcuşul nu tremura însă. Curgea pe strună încet, egal, braţul potolindu-se în jos ca într-o deznădejde... ENESCU, OMUL, ARTISTUL 11 în privinţa repertoriului violonistic, ne punem întrebarea dacă există în lumea aceasta piesă pe care meastrul să n-o fi cîntat. Toate concertele clasice, romantice şi moderne, sonatele, piesele lirice, au avut în Enescu un interpret inegalabil. Compozitorii erau fericiţi cînd maestrul se oferea să le cînte în primă audiţie lucrările. Concursul său era o chezăşie a succesului, interpretarea perfecă salvînd de multe ori piesa executată, a cărei valoare era cîteodată dubioasă. George Enescu era un violonist care punea accentul pe inteligenţa muzicală. Amănuntele, preciziunea, efectele, le lăsa întotdeauna pe planul al doilea, şi dacă se putea exclude, numai pentru a salva muzicalitatea. îmi amintesc că odată,, un muzician făcea destul de acerbe observaţii asupra unui violonist. De faţă, George Enescu. I se reproşa inegalitatea, lipsa de ton, dar mai ales de acurateţa sonoră. Maestrul căuta ocazia să spună şi el un cuvînt. După avalanşa de defecte, din violonist nemai rămînînd nimic, Enescu intervine şi îl reabilitează dintr-odată: «Oricum a fost, important este că nu a uitat nimic şi că linia generală s-a menţinut la un nivel onorabil. Ideile au fost clar exprimate. E un merit». Faţă de camarazii săi de arcuş, George Enescu nu-şi precupeţea îngăduinţa. Se mulţumea cu puţin. într-o seară întreagă de greşeli, o singură piesă bine cîntată răscumpăra în faţa lui un talent şi o carieră. O viaţă dintr-o bucată. Fără mister. Muncă încordată, continuă. A trăit despărţit de intrigi muzicale, de crize de orgoliu şi avînturi sterile. Dragostea lui pentru patrie, pentru popor, ni-1 pune în adevărata lui lumină de artist-cetăţean. în George Enescunatura a epuizat toatedarurile. Dirijor neîntrecut, critic cu păreri utile, profesor cu vederi largi, pianist care putea reduce dintr-odată la clavir o partitură de orchestră, violonist de nedepăşită muzicalitate, compozitor cu veşnice preocupări evolutive, iată diadema de merit a genialului Enescu. După Eminescu şi Creangă, este al treilea far reprezentativ al artei romîneşti, al sufletului popular. CICERONE THEODORESCU DE VEGHE i Mari şi scumpe căpetenii, Oameni simpli, oameni torţă, Urne sacre şi vedenii, Daţi-ne lumină, forţă, Ocrotire, — bune genii... ...E, pe lume,- o zburătoare! Iese-n drum la fiecare: La copil, la omul mare, La bătrîni şi la fecioare, lese-n drum şi vine mută Neclintită, nevăzută... Râu e cînd s-aşează, rău, Strajă umărului tău! E pe munţi, pe văi, pe uliţi. Brazii toţi ar lua-o-n suliţi. Laţuri îi întinde vîntul. Stă de veghe tot pămîntul. Omul, focul, cremenea, N-o răzbi-o, nimenea? ...Ţi se ploconeşte-n prag. Cine-i, nu se dă-n vileag. Nu vrea, ducă-se-n pustie, Nici prin gînd să-ţi treacă ţie, Nici prietenii să ştie... Vrea să n-o ştii. Vrea să pieri Singur, slab, fără puteri. Umbră ţi-e, nu ştii că-i umbră. Stă la pindă, stă-n răspînte. Umblă şi nu vezi cînd umblă Noaptea, ghiara să-ţi împlînte. DE VEGHE Cînd e ziuă, ce mieroasă — Şarpe-n sîn la cine-o lasă —- Vrea în casă Vrea la masă... Nu mai mult, o clipă mima: Peste inimi — dă. ca bruma, Peste flori — dă ca zăpada, Peste tot ea-şi are nada, Şi din toate-şi cere partea, Moartea, peste tot — ca moartea ...Eşti cumva-ntre căpetenii Sau eşti geniu între genii? Eşti cumva — şi-o mai cunoşti -Căpetenie de oşti? Ai adus pe lume oare Suferinzilor un semn, Leacuri pentru vindecare, Drumuri de curaj şi-ndemn? Din mulţime, dintre noi, Eşti erou între eroi? Şi nu oase omeneşti, Paloş al dreptăţii eşti? De-ai scos robii din osîndă Şi popoare la izbîndă, Şi nimic nu le-nspăimîntă Ba plăteşti — şi cu dobîndă — Ea te-adulmecă, la pîndâ, Mâi cu sete, măi flămîndă. De-ai învins-o-n bătălie, Nu te uită dintr-o mie. De-ai învins-o, piept la piept, Nu te mai atacă drept. Nu mai stă să-ţi spună: „Vin... Vine numa,, din senin, Ochi b la fin, Braţ asasin, N-ai cînd scoate un suspin; Vine, zici că-i un copil, Lin, din spate; pas tiptil; „Ia ghici" parcă Te încearcă... Nu ghiceşti, nu ştii că-i ea, Cînd vederile îţi ia, Cînd pe ochi de-odată-ţi pune Meşteră la-nşelăciune, Palme calde, moi şi bune, Noaptea lor de catifea — CICERONE THEODORESCU Şi cînd totu-ai spune că — Totul — că alunecă Totul, că se-ntunecă... II Dar cum frunza pomului O învie anotimpul, Fapta, fapta omului, Bale moartea, bate timpul. Oricît ni-i de grea-ntîlnirea, Pună-şi moartea orice mască, Fapta noastră şi-amintirea Veacuri, pot să dăinuiască! Mari şi scumpe căpetenii, Oameni simpli, oameni-torţă, Necuprinse, bune genii, Lasă-n noi lumină, forţă, Moştenirea lor dintîi E-o ideie-câpătîi: ...Nu-i stăm morţii sub călăi! Pentru viaţă să te lupţi; Să-i răzbuni pe cei căzuţi; Moartea s-o apuci de piept, E răspunsul cel mai drept. Şi-i o veghe uriaşe; Veghea din laboratoare Veghea muncilor pălmaşe Veghea lumii muncitoare... Veghe e şi legămînt Tot ce-i viaţă pe pămînt. Fie moartea de-orice soi Din pămînt, din nori, din frunză, Ochi în ochi, nu da-napoi, N-o lăsa să te pătrunză. Bob cu bob, în arătură, Fir cu fir, în ţesătură, Apără-l de-a ei putere Cînd ţi-l fură, Cînd ţi-l cere! Licărul cel mai gingaş — Viaţă e?... Să nu i-l laşi. Forţei noastre ne-ndeajunse Se destăinuie acum Energiile ascunse, Afutînclu-ne, în drum. DE VEGHE Omul, c-o descoperire Face, dintr-un vis, unealtă. Ce părea o-nchipuire Naşte-o eră din cealaltă. Uragane, din uraniu, Se-mbTmzesc la om în craniu. Spaime-n cuşca din atom Vin, supuse, după om. Suferinţei, cît de mare, Viaţa-i dă semn după semn: Leacuri pentru vindecare, Drumuri de curaj şi-ndemn. Vracii marilor dezastre, Stîlpii lumii care moare, Pot s-asvîrle lumii noastre Tunetele călătoare, Putregaiul să sclipească Pot să~l facă — înc-o zi. — Mugurul e dat să crească Muguri chiar dac-or pieri. Dacă de popoare-ntregi Viaţa ai visat să-ţi legi, Să tragi omul la liman, Să-i fii scut, să-i fii oştean, Poţi lovi acuma faima Răutăţii şi prostia; Poţi trezi în fiare spaima Iar în oameni, omenia; Poţi să-ncui moartea-ntr-o carte, într-un ser, într-o statue. In furnal — pînă va arde Ca o flacără verzue; Poţi găsi u/i cîntec nou Care-ncon/unnd pămîntul Duce, dup-al lui ecou, Omul, valul, norul, vîntul... In tristeţi de mînluială Desme rai, despre infern Şi-ostenind, cu îndoială. Pentr-un ,,dincolo" etern, N-om m,ai aşepta să vie Vechii vremii colţi de lup Care trupul ni-l sfîşie — Care inima ne-o rup... 16 CICERONE THEODORESCU Tot ce nu ştii— e-o sentinţă De pierzarp-n nefiinţă: Viu te-arunci, cu tot ce nu ştii Pasâre-n bătaia puştii... Măcinărilor deşarte Dreaptă să le-natţi în faţă — Peste spaima lor de moarte Neclintirea ta semeaţă. Treaz să fii, de-i noapte, zi, Fără preget, treaz să fii! Şi vom prinde moartea-n uliţi, Pusă-n lanţuri, dusă-n suliţi. Pas cu pas — e cu putinţă, — Smulge-ne-om de nefiinţă! Moartea orice chip să-şi ia, Ochii ţintă după ea... Numai suliţi o aşteaptă, Faptă vie, numai faptă. N-are să mai dea tîrcoale... I-om ieşi mereu în cale! Şi-om isbi-o, cu-o secure, De-un copac, într-o pădure: Şi-o vom ţintui de-aripă; Şi-o vom auzi cum ţipă. Ţipătul fără putere Cel pe care, ea, ni-l cere... O vom prinde: colo-n rîu, Colo-n lanuri, colo-n grîu, Mărunţită, blestemată, Fără tihnă şi popas, Pas cu pas împuţinată, Urmărită pas cu pas. Noul timp — o să ne-nveţe Viaţa fără bătrîneţe. ...Viaţa noastră — o s-a/ungă Doar o tinereţe lungă! Omului de azi — sub haină, Sub tunică, ori sub zeghe — Nu-i mai bate spaima veche, Ci nădejdea lui, de taină, Legămînlul lui, de veghe: DE VEGHE 17 ...Mari şi scumpe căpetenii, Genii bune şi eroii N-or să se mai scurgă veacuri, — Veacuri? Nici măcar decenii — Şi-om urca mai nalte praguri, Şi-om avea mai bune leacuri, Şi veţi fi mai mult cu noii Martie, 1953. 2 — V. Romînească Nr. 5'. MARIA BANUŞ DA ..Nu cred în soare fără umbre, Nu cred în roze fără spini. Cunosc puterea feţei sumbre Din faţa veşnicei lumini. Cunosc jungherul despărţirii Şi clipa ce se stinge-n hău. Un strop din marea zămislirii, Eu ştiu de bine şi de rău, De frumuseţea-nrourată Şi de uscatul morţii praf. M-a însemnat nevinovata Natură cu măreţu-i jaf. Nimic din ce e dor şi zbucium Vieţii mele nu-i străin, îşi sună tînguiosul bucium Ţărîna grea ce naşte-n chin.. Şi dacă sunetu-i se pierde în cîntul vast, copleşitor, Şi valea mea e pururi verde, Sub cer, prin vreme, schimbător, Şi-albine dănţuie în soare, Şi 'flori de pur pur se deschid, Şi nu-i ruina morţii-n stare Să-mi tâinuie, cu-n hîrb de zid, fi Adîncal peisaj ce-şi cerne Păienjenişul lui de vis, E că sub paşii mei se-aşterne Temeinic arc peste abis, E că te simt în juru-mi, mare De vieţi. O, fraţii, fraţii m.ei... Talaz al lumii creatoare Cu tine, peste timp, mă iei. DA 19 In tines azi, in tine mline, Şi ce-i viaţâ-n viaţa mea Va înflori şi va rămîne, Mai fragedă de cum era. Iubim... Luptăm. Creăm o lume. Şi nimeni astfel n-a iubit. Dar cum să dai un chip şi-un nume Iubirilor ce n-au mi/ii? Iubi-vor mai frumos, mai darnic Alţi comunişti, ae peste veac, Dar noi am pus, pe-un timp amarnic, Răsad iubirii-n stei sărac. Afla-vor vieţii preţuri rare Vor pir joii ce-a fost urît. Noi mai puţine ştim. Dar care Din preţuri nu-l plătim oricît? Lucrăm, visăm dumbrăvi vrăjite. Vrem pace. De ne-or da război, Ne-om pune platoşe călite Şi-om bea şi sînge şi noroi. Şi lup pot să mă fac, şi dine. Să muşc, să mă strecor pe brînci, Ca-ntregi să-mi fie, azi şi rnîine Şi-n veci, iubirile-mi adînci. Şi dac-ar fi să pier în valul Furtunii şi să zac pe prund — Să spun că n-aş goii pocalul Amărăciunii pînă-n fund? Amar, de două ori amar e, Frumoasă lume, să te las, Cînd ştiu fierbintea-ţi sărutare Şi cîtă dragoste-a rămas. Cu scrîşnet voi pleca, iubito, Neîmpăcat şi împăcat Că datoria-am săvîrşit-o Şi-n faţa ta rămîn curat. Ci tu s-ajungi înfloritoare, Cum nici gîndim şi n-am, gîndit. Tu, stea a clasei proletare, Mărgăritar din răni ivit. 20 MARIA BANUŞ Tăgăduiesc dar suferinţa In larg, neţărmuritul Da, Cum îşi tăgăduie sârnînţa O floare care rod va da. De geme clipa-mi cînd se-ncheie Şi se prelinge stinsâ-n hău, Ea şi mai aprigă scinteie Şi* cîntă, viaţă,-n sînul tău. MIHAI BENIUC HADA LUI VÎRNAV lViergem în rai, ziceau sătenii cînd se duceau la hada lui Vîrnav.. Hăzi le spune la pămînturile de pe ţărmurile scăldate de rîu şi înecate pe vreme de puhoaie, mai cu samă toamna şi primăvara. Hada lui Vîrnav împreună cu ale altora era cuprinsă de un cot al rîului de la gura nouă a văii prăvăli tă din codri pînă la gura văii cea bătrînă,unde gîrla de munte se vărsase mai jos în rîu, în vremile dinainte. De la gura cea nouă pînă la cea veche se întindea un braţ al gîrlei..Ce s-a întîmplat? m-am întrebat neputincios. Unde-s ai noştri? Dar nemţii? Au trecut? Ce e cu Grişa?... Nu mi-am putut răspunde în nici un fel. Am putut desluşi, însă, primele strigăte ale răniţilor: — Frate... nu mă lăsa la nemţi, mă frate!... Brancardier! — Mein gottl... Mein gottf — Mamă... of, mamă care m-ai făcut! Eram de-a valma: nemţi şi romîni la un loc. însemna că lupta era încă nedecisă, că fronturile se fărâmiţaseră deopotrivă şi într-o parte şi în alta şi că sîntem în ţara nimănui, între cele două linii. M-am bucurat atunci mai mult ca de o victorie; însemna că nemţii tot n-au putut să treacă!... Şi aşa mi-a venitgîndul să mă tîrăsc la ai noştri, spre creastă. M-am ridicat într-un cot, dar cînd să pun piciorul în pămînt, m-am prăbuşit din nou, fulgerat de-o durere grozavă, sfîşietoare. De la genunchi în jos, picioarele zdrobite de grenadă nu le mai simţeam; parcă le ardea un foc uriaş care-mi mistuia şi bruma de simţire ce-o mai aveam. Am întins mîna şi am dat de sînge cleios, închegat şi amestecat cu ţărîna. Am uitat însă repede de rană. Mă ardea o sete neîndurătoare, nebună. N-am mai putut răbda şi, în ciuda durerilor înspăimîntătoare ce le aveam, m-am tîrît pe coate încet, de la un mort la altul, căutînd bidoanele de la brîu sau din sacii de merinde. La umil de-ai noştri, căzut cu braţele desfăcute ca aripile unei uriaşe păsări prăbuşite din zbor — de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze pămîntul scump al patriei—am găsit bidonul plin. L-am dus repede la gură şi m-am întins pe pămînt cu faţa în sus. Era apă din apa Mureşului nostru. Simţeam cum îmi zvîcneau vinele şi inima de-o putere nouă... Dar n-am apucat să beau prea mult; de alături s-a ridicat un cap de fier, care auzise apa gîlgîind, şi a tras. Bidonul mi-a alunecat din mînă, 60 AUREL MIHALE între mine şi el; mîna-mi sîngera.Mi s-au împăienjenit din nou ochii; bruma de putere ce-o mai aveam mi s-a risipit. Am simţit totuşi, cum neamţul s-a repezit şi a apucat bidonul. Am întrezărit cum 1-a dus la gură ca un sălbatic. Dar nici el n-a apucat să bea. A tras şi în el, tot unul de-ai lor. O umbră cu capul pătrat s-a repezit dintre stîrvuri asupra bidonului, hămesită, înnebunită de sete. Cînd a ridicat bidonul însă,.apa se vărsase şi atunci, mai j mult de ciudă, s-a prăbuşit peste el, gemînd... Am rămas iar cu faţa în sus, la stele! Mi-am adus aminte iar de Grişa, I de primăvara vieţii despre care-mi vorbise el. Ştiam de acum că nu vom -,P t mai apuca niciodată acele zile. Şi pentru prima dată mi-am simţit ochii scăldaţi în lacrimi şi inima cuprinsă de deznădejde. Aburul lacrimilor mi-a , înceţoşat şi vederile şi gândurile; am leşinat iar. ...într-un timp, m-am trezit pentru a doua oară. Mă zbăteam, sleit .* < de puteri, între viaţă şi moarte. îmi ardeau buzele de sete şi mă fulgerau j ca fierul înroşit, rănile. Gîndurile,însă, îmi erau încă clare. După stele, am văzut că noaptea se apropie de sfîrşit, şi odată cu ea şi viaţa mea... Nu mai aveam acum decît o singură dorinţă: să apuc clipa cînd ai noştri şi sovieticii se vor ridica din pădurea din dreapta la atac. Voi fi răzbunat şi eu, şi Grişa — care căzuse desigur lîngă mitralieră — şi pămîntul acesta, şi apa Mureşului pângărită de cotropitori şi înroşită de singe le nostru... Deodată, însă, aud dintr-o parte zgomote înăbuşite, murmur de vorbă străină şi tresar. Răsucesc capul cu ultimele-mi puteri şi întrezăresc o umbră care se tîra printre morţi. Se oprea la fiecare şi-1 întorcea cu faţa în sus, în lumina stelelor. Se j uita la el şi pleca mai departe, murmurînd. Am întins mîna încet la şold şi am scos pistolul. „Cîinii, mi-am zis, gîndindu-mă la hitlerişti... nu ne cruţă , nici morţii şi răniţii!" Dar mîna vlăguită de sînge şi puteri n-a mai putut ţine pistolul întins şi mi-a alunecat lîngă trup. Clipele care-au trecut mi-au părut cît o veşnicie. Umbra s-a apropiat; am simţit-o pînă lîngă mine; am văzut-o cum s-a aplecat şi asupra mea şi deodată i-am auzit şoapta în- * \ durerată: — Ei, priatel... priatel! L-am simţit după răsuflarea-i fierbinte că e Grişa şi mi-am încolăcit | braţul sănătos pe după gîtul lui, deznădăjduit.Grişa s-a lungit lîngă mine, mi-a legat grăbit rănile şi mi-a dat apă din bidonul de la şold. Mi-a ridicat apoi | capul pe braţul lui bandajat şi mi-a mîngîiat cu mîna sănătoasă fruntea îmbrobonată de sudoare rece. — Grişa, murmurai eu apucîndu-i mîna... Nu mă lăsa!... Vreau să j trăiesc!... Vreau să apuc şi eu primăvara! —■ Molcii! m-a liniştit el... Molcii! \ Mi-a luat pistolul de jos şi mi 1-a pus în mîna sănătoasă. După ce-a f apucat în dinţi legătura cu grenade, mi-a petrecut o mînă pe după piept ' şi a început să se tîrască printre hoiturile nemţilor, spre creastă. Am înţeles că ai noştri, cei care mai rămăseseră, se retrăseseră din calea capetelor de fier, dar că, totuşi, n-au pierdut cota. Undeva, pe aproape,era şi frontul hitleriştilor. >' - Intr-un timp, Grişa s-a oprit; m-a lăsat jos şi a apucat în mînă o gre- j nadă. Pe lîngă noi, se tîrau în jos, către poziţiile nemţilor, răniţii lor. Cînd | umbrele lor s-au depărtat, m-a cuprins din nou şi am început iar să ne tîrîm. j Pînă la creastă s-a aprins deasupra noastră, de cîte va ori, cîte o rachetă. Atunci încremeneam lipiţi de pămînt, ferindu-ne de trasoarele care licăreau după noi. Am ajuns în poziţia noastră cînd noaptea se destrăma. Dintre ai noştri nu mai rămăseseră decît vreo şapte-opt, comandaţi de-un sergent GRIŞA 61 care-i împărţise la cele două mitraliere scăpate din mîinile hitleriştilor. Grişa m-a lăsat jos, întins pe pămînt, aproape de mitraliera lui. în liniştea dinaintea zorilor, am auzit din nou clipocitul molcom al apelor Mureşului şi freamătul înviorat al pădurii. Acolo, deasupra pădurii, către răsărit, cerul se lumina treptat. „Ce-or fi făcut ai noştri? mă întrebam. Or fi reuşit să treacă în pădure? Vor ataca la timp?"... Mi-am desfăcut pumnul încleştat şi am privit îndelung steluţa de la Grişa. „Armata sovietică nu ne va lăsa să înfruntăm singuri furtuna fasciştilor!"mi-am zis... Am închis ochii cuprins de-o moleşeală ce-mi alina şi rănile. Nu, ştiam dacă pînă la urmă vom putea scăpa din ghiarele nemţilor, dar aici, lîngă Grişa şi lîngă ostaşii mei, mă liniştisem şi mă simţeam în siguranţă. Toate acestea însă au durat prea puţin. Am deschis ochii trezit de zgomote. Lungit lîngă mitraliera lui Grişa, un ostaş înnădea înfrigurat benzile de cartuşe. Grişa încremenise, aplecat deasupra mitralierei, încruntîndu-se treptat, pe măsură ce i se adîncea cuta de pe frunte. Era fără bonetă; şi-o pierduse pe acolo, printre nemţi, pe unde mă căutase gemine. Vîntul care bătea dinspre pădure îi răscolea părul blond şi moale ca mătasea crudă a porumbului. în clipa aceea, am văzut cum mîna sănătoasă i s-a încleştat pe minerul mitralierei şi a îndreptat ţeava acesteia spre vîlcea... înţelesei că nemţii tot n-au renunţat la cotă şi atacă din nou. Am ridicat capul de la pămînt. într-adevăr, am văzut cum valurile noi ale capetelor de fier cenuşii-întunecate umpluseră toată vîlceaua şi se tîrau spre noi. Erau de trei ori mai mulţi decît la atacurile de pînă acum. înţelesei cu durere că se apropia sfîrşitul. A înţeles şi Grişa asta, pentru că s-a uitat la mine şi mi-a şoptit încurajator şi blînd: — Să ştii, însă, că primăvara şi pacea tot vor veni! Apoi s-a lungit în spatele mitralierei şi s-a aşezat îndelung, pînă ce privirea i-a ajuns pe înălţător. Şi-a cercetat grăbit ceasul de la mînă şi a murmurat mai mult pentru sine, îngrijorat: — Ai, ai, ai!... Eşcio piat minut... piat minut\ Trebuia să mai păstrăm cota încă cinci minute; atunci va începe din dreapta noastră, din pădure, atacul diviziilor noastre şi ale celor sovietice care urma să-i zdrobească definitiv pe cotropitori. Insă nemţii din vîlcea n-au mai aşteptat aceste cinci minute şi au năvălit spre noi. Mitraliera lui Grişa a început deodată să bată în plin, să secere larg rîndurile. Dar cu toată pustiirea ce-o făcea printre capetele pătrate de fier, puhoiul acestora creştea şi se apropia de noi. Grişa s-a ridicat atunci într-un genunchi şi a început să poarte focul şi mai adînc, neîntrerupt, pe firul văii. M-am tîrît lîngă el şi am ajutat ostaşului care nu mai prididea să înlănţuie benzile... In clipa aceea, însă, o rafală scurtă a izbit între noi. Grişa s-a prăbuşit peste mitraliera cu care de trei ori semănase moarte şi groază în rîndurile fasciştilor. Mitraliera lui a amuţit un timp; Grişa s-a zvîrcolit şi şi-a ridicat faţa crispată de durere şi ură spre valurile nemţilor. A ochit din nou, liniştit, şi a căzut apoi în spatele mitralierei. Mîna, însă, i-a rămas încleştată pe trăgaciul ei şi focul s-a dezlănţuit şi mai năpraznic, pustiitor. Valurile cotropitorilor au tresărit, izbite ca de un vînt, şi s-au culcat iarăşi la pămînt... Şi tot atunci s-a abătut asupra lor, din dreapta, un foc ucigător şi a răsunat ca un muget de ape şi vuiet de furtună freamătul luptei care pornise din pădure. Ai noştri dezlănţuiseră, în sfîrşit, atacul! Hitleriştii erau pierduţi; rîndurile lor începuseră să se clatine, să se rărească, să se destrame, să se tîrască înapoi. Iureşul care venea dinspre pădure îi înfricoşa cu groaza de neocolit a morţii. 62 AUREL MIHALE Mitraliera lui Grişa a clămpănit pînă la ultimul cartuş. A tăcut apoi, pentru totdeauna. M-am uitat la Grişa şi am văzut cum mîna i-a alunecat încet de pe trăgaci, moale, lipsită de viaţă. M-am îngrozit. M-am tîrît pe o coastă pînă lîngă el şi l-am întors cu faţa în sus, strigînd înăbuşit: — Grişa!... Grigorie Petrovici! Era însă prea tîrziu; în braţele mele se odihnea, neînsufleţit, capul lui. M-am uitat neîncrezător la cei cîţiva ostaşi aplecaţi asupra noastră şi am înţeles din ochii lor înlăcrămaţi că Grişa nu mai era. Am izbucnit în plîns şi m-am prăbuşit deasupra lui, încolăcindu-i gîtul, gemînd: — Grişa!... Grigorie Petrovfci!.. Jos, în vîlcea, ai noştri şi sovieticii se băteau cu nemţii, înghesuindu-i în fundul ei. Zgomotul luptei se depărta, împrejurimile se linişteau treptat: învăluite în lumina răsăritului. Se auzea iar murmurul fără de istov al apelor Mureşului precum şi freamătul înviorat al pădurii de stejari. O rază de soare tremura sfioasă pe fruntea lui Grişa, de parcă vroia să-i alunge încruntarea cu care întîmpinase pe cotropitori. Şi,uşor, ca într-o mîngîiere, vîntul îi răscolea neîncetat părul moale şi blond... I-am descheiat cu mîna tremurîndă bluza subţire şi simplă de bumbac, să-i cercetez gaura din piept. In dreptul inimei, am descoperit cusut în rubaşca galben-verzuie, găurit de gloanţe şi năclăit de sînge, un carneţel. L-am deschis înfiorat, sub privirile uimite ale ostaşilor şi i-am frunzărit filele aspre şi mici. Carneţelul era îmbrăcat într-o pînză roşie ca şi sîngele lui Grişa. — Era comunist! a şoptit înmărmurit unul dintre ostaşi. Şi acolo, sus pe creastă, i-am săpat lui Grişa un mormînt în care pămîntul nostru străbun 1-a primit cu căldură la sînul său. La căpătîiul lui am înfipt, pînă la închizător, o carabină întoarsă cu ţeava în jos, iar pe patul ei, cioplit, am prins steluţa roşie pe care mi-a trimis-o Grişa în timpul luptei şi am scris cu creionul, citeţ şi apăsat, numele lui: Grigorie Petrovici Beluşkin... ... Iată de ce, prieteni, de cîte ori mă aflu ca acuma, între lanuri, şi mă întind cu faţa în sus, spre stele, şi aud de aproape greieraşul şi pitpalacul, şi mă îmbăt de aroma grînelor în pîrgă, şi ascult şoapta neîntreruptă a spicelor legănate, şi simt răsuflarea fierbinte a pămîntului nostru eliberat, şi mă bucur din plin de viaţa liberă pe care ne-o clădim, —, tot de atîtea ori îmi amintesc cu neţărmurită durere şi tristeţe, cu adîncă recunoştinţă, de prietenul meu Grişa... RADU BOUREANU SATUL FARĂ DRAGOSTE POEM DRAMATIC Acţiunea acestui poem dramatic zugrăveşte un colţ de ţară şi o mînă de oameni proiectaţi pe fundalul unui fragment de timp cu sute de ani în urmă. Peste satul unde trăiesc eroii acestui poem, s-a abătut un blestem zvîrlit de o castelană din munţii Hartz, preschimbată în vrăjitoare. Soţul acesteia, mare magistru al Crijecilor (cruciaţi) a fost ucis şi oastea lui zdrobită în poiana unui munte Smidovetie (la poalele căruia se află satul) de către flăcăii din acea vale. Blestemul face ca la fiecare cap de veac nici o fată să nu mai iubească şi nici un flăcău să nu mai fie viteaz. In timpul poemului, hoardele de nohai au năvălit în ţară şi năboiesc către acele locuri de munte. Lotrii pradă satele din munţi, dar flăcăii nu pun mîna pe paloş ca să-i zdrobească şi să apere ţara. Fetele nu-i mai iubesc pe flăcăi din pricina moleşelii lor. i Eroii principali, Flăcăul chipeş şi Fata Frumoasă, ca toţi flăcăii şi fetele din sat sînt şi ei dezbinaţi în dragoste. Dispreţuind jelaniile de dragoste ale flăcăului, fata fuge şi ajunge pe tărî-mul basmului unde abia află de la eroii de aici că fericirea şi vitejia nu se găsesc în altă parte decît tot în viaţa, reală... Flăcăul umblînd s-o caute prin lume, ajunge pe tărîmul de legendă unde eroii din trecut îi arată calea vitejiei. Fata care a fost îăpită de lotri, este scăpată de Flăcău care îi înfruntă vitejeşte pe răpitori. Flăcăul cu fata lui, întorşi pe calea dragostei şi a vitejiei, se înapoiază în sat unde fetele iubesc din nou, fiindcă flăcăii îşi ascut paloşele şi se pregătesc să pornească împotriva duşmanului năvălitor. In sat s-au întors iarăşi dragostea şi vitejia. Reproducem un fragment din prolog şi, în întregime, actul I. PROLOG (fragment) (O fată frumoasă urmărită în deaproape de un flăcău chipeş) FLĂCĂUL CHIPEŞ De ce goneşti, de ce-ai luat-o spre cuhne? FATA FRUMOASĂ O iau încotro vreau, ce-s priponită? FLĂCĂUL CHIPEŞ O mînză sau o iapă nărăvită Cînd scapă din pripon şi-o ia spre codru Adesea e de fiare încolţită. 64 RADU BOUREANU FATA FRUMOASĂ De n-ai virtute, fugi, coboară! FLĂCĂUL CHIPEŞ Iar? FATA FRUMOASĂ Eu nu ţi-am spus berbec, cîrlan, măgar, Să-mi spui că sînt cornută sau că-s mînză! FLĂCĂUL CHIPEŞ Spusei că fugi ca ele. Stai o leacăl N-ai ostenit? FATA FRUMOASĂ Eu nu am prins osînză. FLĂCĂUL CHIPEŞ Stai, fată, nu te înrăi! FATA FRUMOASĂ De-s rea De ce te-aţii mereu în calea mea? Eu nu te chem nici cînd! FLĂCĂUL CHIPEŞ Mi-eşti dragă! FATA FRUMOASĂ Iar? FLĂCĂUL CHIPEŞ Zi-mi cum ăi vrea: berbec, cîrlan, măgar, Mă poartă de dîrlog în lumea toată, Dar nu mă izgoni... FATA FRUMOASĂ Da' ce-s netoată Să stau cu-n plîngăreţ ce ziua-ntreagă Tot jale-mi cîntă: of şi ah, mi-eşti dragă' Sătulă sînt de dragoste şi fale Nu-mi mai eşti drag! FLĂCĂUL CHIPEŞ De cînd? FATA FRUMOASĂ De cînd te-asemeni SATUL FARA DRAGOSTE Cu nâtîntolii de flăcăi ce-adastă Ca să pătrundă hoarda-n valea noastră Şi lotri-i lasă-n munţi la noi să vină Şi paloşul s-adoarmâ-n în rugină, flăcăi, la foc şi coasă, pînă ieri; Cînd pîlpîie primejdia pe zare , Aţi pune şi tulpane de muieri, Vă trageţi ca bursucii-n vizuină; Şi tu trecuşi la rînd cu fiecare. Să mor de ciudă/ FLĂCĂUL CHIPEŞ Ce să-i faci, blestemul FATA FRUMOASĂ Eu doar codană-s, ho/ma nu mă tem, Să-şi zvîrle sorţii şapte vrăjitoare; Parcă vă sînt picioarele de lînă, O oaste de flăcăi sub un blestem Şi vă topiţi ca ceara. FLĂCĂUL CHIPEŞ Vre-o zînâ, Vr-un duh puternic, bun, să ne mai scape. La fiecare cap de veac urgia S-abate pe flăcăi... FATA FRUMOASĂ Mînca-i-ar mama! O vorbă spusă-n vînt, o-nchipuire Să le slîrpeascâ, poate, vitejia? Blestemul stă pe voi cum stă un nour Pe lac şi îi întunecă oglinda? Cu apă ne-ncepută să le-mprour, De vrajă să le mîntui? FLĂCĂUL CHIPEŞ Joc nu-ţi bate, Blestemu-i fapt, ne-au lot vestii uncheşii, Bătrînii din bălrîni... FATA FRUMOASĂ ' Atunci mai bine Porniţi să coaseţi rîurii cămeşii, Sau iia de jogliu cu sălbănele, Ori băierel de bani, ori lâţitare Cusute-n mărgeluţe colorate; Broboade de jogliu pentru mirese Şi-apoi să, vă împodobiţi cu ele, Să vă privească lumea de-a mirare RADU BOUREANU Că tot vă muierirâţi la deprinderi Clocind pe vatră... FLĂCĂUL CHIPEŞ Punge-mă în su) Grăieşte, ce să fac? FATA FRUMOASĂ Salumîndriţe, Cum catâ-n tufe micile fătuţe, In calea ei puindu-şi mîna-ntinsâ Şopîrla colorată să le-o sară Ca să înveţe-a coase flori pe foate, Aşa întindeţi mîna să ţi-o sară Un lup, sau un vultur pe creştet, poate Ori să te-nveţe ei la vitejiei FLĂCĂUL CHIPEŞ Mă, fată, mă! Nu mă săra pe rană! Mă tai şi mă sărezi, mă sîngeri! FATA FRUMOASĂ Iară Flăcăii de se tem că or să moară Străpunşi de fulgerare de săgeată, Să cate buruiana cea şerpească Ce-i botezată frunză de şopîrlă. Cu care-atinşi, din morţi se scoală-ndată; Sau frăsinelul ce-i mîncat de ciute, Din trup săgeata pe pămînt să cadă Cînd sînt de vreo săgeată străbătute! Te du şi spune-le curat! FLĂCĂUL CHIPEŞ, Ajunge! Mai bine cu o spangă mă străpunge Decît s-aud din gura ta pornite Limbări de şerpi cu vîrfuri otrăvite; Eu ţi-am jurat credinţă în cosiţă Pe prispa casei tale-n miez de noapte Şi pîn-la moarte-oi ţine jurămîntul, Eu nu mă las de tine! FATA FRUMOASĂ Eu mă las, Să nu faci după mine nici un pas! Mă-ntorn la stînă... FLĂCĂUL CHIPEŞ Fată hăi, ascultă! SATUL FARA DRAGOSTE FATA FRUMOASĂ Eu n-oi lega cu tine vorbă multă, Dă-mi pace! FLĂCĂUL CHIPEŞ Stai să-ţi spui! FATA FRUMOASĂ Mi-ai spus destule, In sat sînt toate fetele sătule De bocitoare cu iţari. FLĂCĂUL CHIPEŞ Piezişe Iţi e călărea, sufletul uscat, Ce te-a orbit de nu te uiţi spre mine? Să-ţi dau cu iarbă de al'îndurişe, Să-ţi limpezesc cătarea ce slăbeşte, Cum rînduneaua puii-si lecuieşte Cînd pliscuri rele ochii le-au crăpat? Ce te-a orbit? FATA FRUMOASĂ Nimica, văd prea bine. FLĂCĂUL CHIPEŞ Ce vezi? FATA FRUMOASĂ Văd că tu nu mai faci de mine! FLĂCĂUL CHIPEŞ Cel cu căciula roşie-ţi luă mintea? Că dracul doar de mai "pricepe-o fată, Ca vorba din bătrîni, aşa socol, O auzişi de-un bold şi-o faci de-un col! FATA FRUMOASĂ îţi mulţumesc! Mă faci şi mincinoasă; Cîte bordeie, atîtea obice'ie, Dar văd că obiceiul tău e rău... Nu te făcui de rîs, în sat, la fete, Ci-n _ faţă, dîndu-ţi faptele pe bete, Nu-ţi place chipul oglindit cum e Şi vezi un drac în orişice femeie, Dar ţi-oi mai spune una: — în perele Nu poţi cu un burete să baţi cuie; Mă duc! 68 RADU BOUREANU FLĂCĂUL CHIPEŞ Stai, fatal încotro? FATA FRUMOASĂ Mă duc in lume, Să nu mă vezi, să nu-mi auzi de nume! Să scapi de-un scai, altă scăpare nu e Decît să-l smulgi şi să-l azvîrli în foc. FLĂCĂUL CHIPEŞ Mă fată, tu glumeşti? FATA FRUMOASĂ Ea? Ba de loc! FLĂCĂUL CHIPEŞ Nu-mi crede-auzull Mîndro, fată, dragă, Unde e sufleţelul tău de-an-vară? Intoarce-te cu faţa către lună Să te privesc, să văd, ori tu eşti oare? Avui un vis, ieri noapte-o mierlă neagră Pe-o creangă-mi sta şi-mi fluiera de tine Şi tu erai ca florile de bună Şi luminai cu părul tău de soare Tot muntele... FATA FRUMOASĂ Eu fac un vis stînd trează; Un făt voinic cu ochii de jăratec, Pe-un cal de foc, cu paloşul de fulger In lotri şi-n tătari lovind, retează... Spre el pornesc... FLĂCĂUL CHIPEŞ Mîndruţo I (cu un geamăt, chinuit, cu braţul la frunte) Maică scumpă!' De ce mă legănaşi cu mîna stînga; Tot ce-a fost drag, blestemul să ne rumpă? FATA FRUMOASĂ (cu o umbră de înduioşare) Crezi în blestem, blestemul ne desparte, M-oi duce-n lume. FLĂCĂUL CHIPEŞ Te-oi urma într-una. SATUL FARA DRAGOSTE 69 , FATA FRUMOASĂ N-o să mă afli, cam nici cînd pe boltă Nu s-or ajunge soarele cu luna. FLĂCĂUL CHIPEŞ Dar ne-am fost dragi____ FATA FRUMOASĂ Ce-a fost, uscat rămîne. FLĂCĂUL CHIPEŞ Blestem şi soartă rea, îmi luaţi din zile, Daţi două bîle-n mine şi una-n cînel Blestem ajuns şi soartă blestemată! FATA FRUMOASĂ O, doamne, un viteaz aşa arată. (dă să plece pe sub stîrică) FLĂCĂUL CHIPEŞ Stai,, nu pleca, mîndruţo, că-i prăpăd! FATA FRUMOASĂ Prăpădul e în ţară şi în codri, Flăcăii dorm şi paloşele zac. (îl mai priveşte o dată lung) Rămîi cu bine! (fuge după stîncă, coborînd) ACTUL I Vadul unei mori cu împrejurimi cuprinzătoare. Iruga este largă, bogată în curgere de apă. Se vede un iaz al morii, de culoarea smaragdului, mărginit de tufe şi copaci întunecaţi. înapoia iazului şi a morii, măguri mici împădurite. Moara are două roţi mari, e foarte veche, îmbrăcată în muşchi verde, gros.. Roţile şi scocul sînt negre ca piatra neagră şi udă şi pătate de asemeni de muşchi verde. Moara nu umblă şi apa este îndreptată de scoc pe sterp. Se drege moara. Morarul bătrîn foarte, e ajutat de Rotar şi Dulgher. Stăvilarul nou, din lemn de brad, albeşte în contrast cu lemnul întunecat, vechi al morii. DULGHERUL Bogdanii i-ăm bătut vîrtos şi puntea Bogdanilor îi ţine-n încleştare.. N-ar fi putut lucra aici bătrînul. De cînd pierdu piciorul, greu se mişcă, Dar nu-s morari ca el pe lumea mare. Unde-i? îl vezi? ROTARUL // văd, sub podul morii, RADU BOUREANU Lîngă prîsnel şi roata cu măsele. Se uită... bombăne şi iar se uită; „Ăi fi rotar, dar alta-i roata morii Şi roata cu măseleu. DULGHERUL La andrele, Brotac şi perinoc câtînd cu grifă Ne-ncrezător îşi mustăcea luleaua Cercînd nemulţumit să pară, însă Gîndeai că trage-un fum de mulţumire Sugînd din cînd în cînd luleaua stinsă... (strigă către moară) Bătrînule! Morarei (aşteaptă o clipă) Nu răspunde. (strigă) Morarule! E gata stăvilarul! Prin cîte-şi trele stăvili, nici cît acul, Să vrei, un fir de apă nu pătrunde! MORARUL (apare, alb, îmbufnat ca un copil, în uşa morii) Ştiam că-i numai şchiop, nu surd morarul; Ce suni din tulnic? DULGHERUL Treaba-i tocma gata. MORARUL Şi ce te umfli ca o broascâ-n baltă? Te du la ăl de sus să-ţi facă plata Şi dacă în postavâ o să cearnă Făină cît să-ţi fac un sbenghi pe frunte, Cînd moara va pomi, te chem la, iarnă Şi juflă de bostan cu urluială Ţi-oi pune-n blid şi-ţi scad din socoteală. (Rotarul rîde) DULGHERUL De nu mi-i da, trimit o babă toantă Cu lînă de berbec rîios, să toarcă în moară, şi-atunci pietrele-or să crape. MORARUL Baba şi dracu-n moară n-or încape Că de cînd cela cu căciula roşă Fugi din moară fără să se-ntoarcâ Moraru-i dracu! SATUL FARA DRAGOSTE ROTARUL De nu mi-s uituc, Pe diavol l-a-nşelat cîndva morarul Zicînd că l-o-nvâţa să cînte-n scripcă Şi degetele-l puse să le vîre In crestătură strimtă de butuc Şi trase pana ce-o ţinea căscată. De-atunci se duse dracu-n lumea toată Şi moara slobozi. MORARUL De-atunci mi-s eu In moara veche, drac şi dumnezeu. TÎMPLARUL (care a intrat în vreme ce vorbea rotarul) Ce-miauzii! Morarul Âliseiu, Morarul nostru-i cel mai vechi morar Ce-l păcăli pe cel fără de nume, Şi moara noastră-i cea mai veche-n lume? MORARUL Nu-i moara veche, cît ţi-e mintea nouă Şi sprintenă de n-o prinde săgeata; Morarul ce-l goni pe cel din moară De bună seamă, n-am fost eu, ci tata! (rotarul şi dulgherul rîd) TÎMPLARUL Bătrîne, nu mă face de ocară, La glumă nu-mi răspunde c-o măciucă! Eşti mînios că n-afutai la moară? Sînt necăjit şi eu... MORARUL Necazul tău N-o fi atît de greu ca piatra morii... II ştim noi. ROTARUL (întunecîndu-se) Ba e tare greu, morare. Am şi eu frate şi îl văd cum piere, Mă uit şi parcă se topeşte-n straie, Pentru-un câlcîi şi-un mers de fată mare. Boceşte noaptea-n somn, ca o muiere. MORARUL îşi face rînd în viaţă, vorba veche; „Cînd e omul tinerel Se ţine dorul de el, Ca oiţa după mielu. 72 RADU BOUREANU ROTARUL De-ar fi atît, cuLca-m-aş pe-o ureche, Dar răul clin blestem se trage. MORARUL (gi-av) Ştiu, Aproape-s de bătrîn, ca moara; viaţa, O duc în spate ca pe-o piatră roasă Ce macină, doar timp şi timpu-i rău; Bătrîn sînt, dar cătarea-mi sparge ceaţa. Şi văd în sus şi văd în jos... Să fiu Flăcău în sat, acum n-aş vrea, amarul M-ar doborî, de-aşi fi cît e Gorunul... N-aş vrea să fiu flăcău cum e tîmplarul, Sau ăi de dorm în sat şi-s rîşi de fete. Mai bine în cosciug. TÎMPLARUL Cosciuge-oi face, Că lăzi de zestre nimeni nu-mi mai cere. DULGHERUL Parcă dulgherul ce lucrează? Vînt, Că vînturile pe care se aşează înalte coperişuri, cosoroaie, Şi caferi nu mai-nalţ de la pămînt; Cine mai face, case pentru fele, Cînd ele fug de vălul de mireasă, De pirostrii? TÎMPLARUL Sau cîte-ar fi în casă, Altare sau alrnare pentru haine, Sau pentru zestre strînsă în săltare, Sau pâretar la laviţe-nflorate, Cînd şezi, pe roc să nu te-albeşti de humă, Ori masă lungă de molid sau frasin Cum rostuia de zestre fiecare, De-un timp nu-mi. cere nimeni... ROTARUL Doar la moară De mai cioplim ceva. Eu fac şi roţi. Ce-i drept, e drept, fierarul le încalţă; Fac roţi, ceva mai multe de o vreme, Fac noi, sau dreg obezi şi spiţe. DULGHERUL Toţi Vin să le fac proţapuri; niciodată N-am mîntuit atîtea. SATUL FARA DRAGOSTE 73 MORAR II. N-are vreme Romi nul cînd zăreşte sate-n fum Şi-aude-n şesuri tropot de copite, înjugă la proţapul către drum Ca să pornească-n grabă ca avutul, Gătind spre codri căile ferite; Aşa că, au proţapuri, cîte două, Şi nu pierd vremea carul să-l întoarcă; Dar nici Varvarii vremea, n-o încuie Şi-n vremea asta dorm flăcăii noştri Şi să-i trezească, vre-o putere nu e. . ROTARUL De-o fi şi-o fi, om încropi o ceată Din oameni vechi. In mîini eu frîng o roată, Fierarul cu barosul sparge-o stîncă; A meşterit ţăpuşe pentru suliţi, Pe coase-or pune mîna şi uncheşii, Dulgherul... MORARUL (rîde) Crap de rîsl Ci taci odată! La oastea ta cu părul alb ca, neaua Uitaşi să-l chemi pe cel mai de nădejde Şi mai viteaz: morarul cu luleaua! Rotarule, ai duh, da' nu e bine... TÎMPLARUL (cu obidă) Morarule! ROTARUL Pe cuget jur!... MORARUL Ajunge! Sub stratul ei de muşchi şi de fărină Roşeşte moara veche de ruşine, Dar noi încalţe! (oftînd) S-or găsi prin sale Flăcăi viteji căpcînii, să-i alunge. DULGHERUL (cu blîndeţe tristă) Flăcăii nu-s de vină... MORARUL Taci! RADU BOUREANU TÎMPLARUL Morare! Obida pe flăcăi e ca o rană Dar rana n-are leac de vindecare... Cum să te lupţi cu ce nu vezi? Blestemul... (Se aud în culise căruţe oprindu-se. Ţărani ţărănci aşează saci în faţa morii) MORARUL (tăindu-i vorba) Rotarule! Dulgherule! Dăm drumul! în patu-i de nămol se-ngraşă iazul; Vin oamenii să-şi macine grăunţa Şi cum prin vremi se poartă obiceiul Sub roata morii lepădînd năcazul... Şi-apoi, morarul vrea să-şi ia uiumul; Să-i dăm să bea lăptocului. DULGHERUL l-om da. MORARUL Cine-i la rînd să toarne-n coş? UN GLAS Ciobanul. El fu întîi. Şi vine de departe. Din munte. MORARUL Baciul vostru cum o duce? CIOBANUL (oprindu-se cu sacul în spinare) Ar duce-o el cumva, da-i cătrănit. MORARUL Stricară lupii oi? CIOBANUL Nu, a pierit Nepoată-sa. MORARUL De cînd? ROTARUL De-o săptâmînă. Noi coboram din munte, de la lemne, Am dat în plină noapte în poiană SATUL FARA DRAGOSTE Peste flăcăul chipeş al Ursinei, Cu mîndra lui, sfâdindu-se pe semne. Ea îl lăsase. Nu i-am dat de urmă Si n-o aflarăm, coborînd, la stînă. TÎMPLARUL Pacă pieri umflată de Rusalii. Ca otrăvit se zbate al Ursinei; De dragoste, de trup, cămaşa-i arde. E cel mai aprig din flăcăi. Ce-o face De nu se-ntoarce fata? CIOBANUL Eu, încalţe Pe mîndra mea n-o văd cu anul... MORARUL Drace/ Stă vremea-n loc? Că moara stă, dâ-i drumul/ CIOBANUL TUI Da1 grăbii mai eşti să-ţi iei uiumul! TÎMPLARUL Pe unde crezi c-a luat-o? CIOBANUL Cine? TÎMPLARUL Fata. CIOBANUL Peste Piciorul ascuţit pe semne, Sau poate că suind Piciorul lat. Am căutat cinci zile încheiate Din sus de goluri mergi spre Valea Lungă. Da' peste nici o urmă nu am dat; Acolo-n valea celor zece sate Sînt rubedenii de-ale fetii... Dar Pe mine mă tot bate gîndul; fata Dădu de lotri-n calea ei şi gata. (intră cu sacul în moară, morarul îl urmează LINA Ce-o fi minat-o maică-n lumea toată, Că numai dintr-o harţă ca iubitul Să-şi ia poteca-n munte nu se poate. RADU BOUREANU FATA ARŢĂGOASĂ Ba ea mă-ntreb cum nu plecarăm toate De silă şi de jele. TÎMPLARUL Nu mai spune! FATA ARŢĂGOASĂ Dac-am fugi, de voi fugim în lume Ca să aflăm flăcăi în toată legea Şi nu plăvani molii; dacă v-aţi duce Dînd în genunchi pînă acolo unde Bea apă curcubeul, v-aţi preface într-o clipită, din flăcăi în fete, Bind apă din a cerului panglică. TÎMPLARUL Mergeţi şi voi de beţi, că nu vă strică. FATA ARŢĂGOASĂ Nu te-ngriji că stăm neadăpate! Noi toate-am supt din sînul mamei vlagă; Femeia care-n palmă ia cărbunii Sau flacăra o stinge-înlre „deşte" Mai mult decît bărbatul preţuieşte Şi nu se teme de bărbatul care în loc de sînge-n vine poartă braga. O BATRÎNĂ Poate cînd fuse focul lui Sînmedru A vîjîit şi a huit în flăcări De s-au certat cu fetele flăcăii, Că, alta cum? FATA ARŢĂGOASĂ Taci maică! LINA Ce să tac? Mai bine-aţi bea de unde beau porumbii, Din teica lor de lîngă hulubar: De beau cei dezbinaţi îndeolaltă Se îndrăgesc ca şi porumbii, iar. O FEMEIE Cînd eram fată, fetele furau De la vreo scripcă strune, şi cu dor Legau de mînă strunele, iubite Să fie ca şi glasul strunelor. SATUL FARA DRAGOSTE 77 FATA ARŢĂGOASĂ Cu strunele flăcăii facă-şi arcuri Ca bâieţandrii cînd le e a joacă Şi cocîrlani sau guşteri săgetează; Şi-atît de pot. TÎMPLARUL (către maică-sa) Bătrîno! Zi-i să tacă! Of! Că nu eşti a mea... FATA ARŢĂGOASĂ Aşa, oftează, . Că, roşcovana, ta, ţi-a dat cărarea Eu dac-aş fi ţi-aş scoate ochii... LINA (cu mustrare) Fată! ROTARUL (care a mai robotit pe la roata morii, s-a dus şi a dat drumul apei. Moara a pornit) Invîrţi din limbă cum se-nvîrte-o roată; Nu-l mînia! FATA ARŢĂGOASĂ In cea cămeşă-n care S-a mîniat, apoi, tot într-aceia Se va dezrnînia. (se aude o căruţă oprindu-se) TÎMPLARUL (privind într-acolo de unde vine zvonul) Vlad al Ursinei! FATA ARŢĂGOASĂ Cu maică-sa pe urme să nu-l piardă. TÎMPLARUL Lui Vlad dă-i pace! FATA ARŢĂGOASĂ Ia, tot un nevolnic! TÎMPLARUL (care tot timpul cioplise cu custura un resteu pentru roata morii, o ameninţă cu custura) Să taci! 78 RADU BOUREANU LINA Săriţi! FATA ARŢĂGOASĂ (înfruntîndu-1) Viteaz ca tine cine-i? (către maică-sa) Nu-ţi face grifi că lor li se năzare Şi-s bărbătoşi şi văd tătari sau lotri Numai cînd se sfădesc c-o fată mare. ROTARUL (Iuîndu-1 de o parte pe tîmplar) De te răsteşti spre altul cu custura Atuncea fuge îngerul din tine. (Vlad, flăcăul chipeş, trece spre moară cu un sac pe umăr. Ursi-na îl urmează) URSINA (îl îmboldeşte, şoptindu-i) Du sacul şi să faci precum ţi-am spus. FLĂCĂUL CHIPEŞ Duc sacu-n moară, mamă, şi m-am dus. URSINA (înghiontindu-1) Taci! Nu te mai prosti... se uită lumea. (mai tare) Cum, să mă laşi cu sacul plin, la moară, La bătrîneţea mea să duc eu sacul? Dac-ar trăi tâtîne-tău să vadă Cum mă cinsteşti... (îl îndeamnă să intre în moară) FATA ARŢĂGOASĂ (scăzut, către maică-sa) E ca un urs, săracul! Parcă i-a petrecut prin nas belciugul Jucînd cum vrea bătrîna, ursăreasă... LINA Tai că te-aude! FATA ARŢĂGOASĂ (icnind a rîs) Ursu ? E-n belciug. SATUL FARA DRAGOSTE 79 LINA Nu Vlad, Ursina... FATA ARŢĂGOASĂ Şi?... Puţin îmi pasă! LINA Uitaşi? Ursina are ochii verzi, De te deoache prinzi vreun beteşug; Fereşte-te! FATA ARŢĂGOASĂ Am busuioc în sîn Legat cu fire roşii de arniciu; Deockiul nu m-ajunge... LINA O muiere O pizmuia pe alta; vrînd să-i facă Un rău, spre seară, o pîndi să treacă; Din urma dreaptâ-i adună ţărîna Şi unse gura la cuptor, zicînd: „Cum o crăpa cuptoru-n lipitură Aşa să-i văd călcîiele crâpînd!" Şi i-au crăpat călcîiele... (din moară iese flăcăul chipeş urmat de Ursina. Aceasta îl boscorodeşte cu glas scăzut pe fiul său) FATA ARŢĂGOASĂ (făcîndu-i semn maică-si către moară) Ursina! Ieşi din moară! LINA (întinzînd gîtul către drum, ascultă uruitul unei căruţe care se opreşte) Uite, clin căruţă Cea de coboară sacul, nu-i Semina? (cu mirare) E mama Firei. FATA ARŢĂGOASĂ (deasemeni mirată) Ăl care deshamă E omul ci. LINA Că rău îmbâtrîniră! De cînd se duse fala, nu-s pornite 80 RADU BOUREANU Decît cinci zile. Cum se gîrboviră! Parcă trecu pe ei prăpăd de vreme. URSINA (către fiul său, şoptit) Hai, du-te-acum cît lumea dă năloagă La moară; ce aştepţi? Acum e bine, Din stavila cea veche, nouă ţundur.i Cioplindu-ţi, să le porţi apoi cu tine Şi Fir a, n-o să te mai duşmănească... Din drum de unde-o fi se va întoarce, Dar, griji, ca din zăpor să nu stropească Pe faţă sau pe mîini vreun strop ele apă, Atuncea totu-i de prisos... FLĂCĂUL CHIPEŞ Măicuţă! Ce-oi face eu cu ţundurii din moară? Că-s tot în trup numai de ţunduri plin; Un ţundure de foc în piept mă-mpunge, Chimir de foc pe şale mă-nfăşoară Şi ochii-n cap mi-s copţi de-atîta veghe, încotro cat, o văd numai pe Fira; Pămîntul lat şi lung nu rni-ar ajunge, Cît bat din pleoape, leghe după leghe, Şă-l tot străbat în căutarea ei. îi pun pe cer luceferii cercei Şi rumeneala zorilor îi face Obrazul purpuriu... FATA ARŢĂGOASĂ (aparte) Jeleşte!. Zace. TÎMPLARUL (către rotar) O căftănesc! (dă să facă un pas către Toimăriţa) ROTARUL (îi prinde de braţ) Dă-i pace! LINA (o smuceşte pe Joimăriţa către ea) Ai turbat? URSINA (trăgîndu-I pe Vlad, înciudată, mai ferit la o parte) Băiete, ori Rusaliile te-ncearcă? SATUL FARA DRAGOSTE 81 Ţi-e mintea dusă? Mult îmi dai de furcă. Trei zile doar mai ai de adăstat... FLĂCĂUL CHIPEŞ Trei zile-s cît un ani URSINA (cătînd eu fereală în jur) Am aşezat Pe-un muşuroi o oală bortelită; Prinsei un liliac şi-n ea l-am pus, Din furnicar suind cu forfot negru Sub oala nouă ce-i cu fundu-n sus Furnicile se pun pe el, ciorchine... FLĂCĂUL CHIPEŞ Un furnicar întreg e şi în mine, Mă roade, mă sfîşie, mamă! URSINA Taci! Din oală, la trei zile, iau schiletul Alb, ca o cange, uite ce-o să faci; Tu trebui să-l anini de-un strai al Firei, De ea ar fi mai bine, clar cum nu-i, Pătrunzi în casă şi de-un strai din cui Acaţi cu cangea albă şi cea dusă, De dragoste se-ntoarce aninată; Trei zile adăşti! FLĂCĂUL CHIPEŞ Cu cangea cea spurcată Nu pol nici umbra umbrei să-i ating; N-o îmbăia cu lucruri necurate, Nu pot să stau pe vatră, lîngă tine, Şi s-o pîndesc ca-n plasă un paing; (arată spre inimă) 0 rană port, din rana adîncatâ Ea suie ca o floare fermecată; Dau s-o culeg; e umbra, nu e floarea, Mireazma-i umple toată depărtarea... După mireazma ei, un veac întreg 01 merge s-o ajung, să o culeg; Mă duc, că mintea-mi este dusă! URSINA (îl zguduie, se zbuciumă, dă cu ochii de Semina. Indoindu-se de şale, ridică braţele a deznădejde) Iată* Q — V. Romînească Nr. 5 82 RADU BOUREANU Văzuşi Semino, soro? Plodul tău! Cu ielele s-a prins să nebunească Să strice o mîndreţe de flăcău. (jelind) M-a omorît! FATA ARŢĂGOASĂ De ce spui rău de fată? URSINA (aprigă) Taci, Joimăriţă! Pliscul otrăvit Să nu-ţi aud... FATA ARŢĂGOASĂ (ironică) Ori mi-ai făcut vreo vrajă Să amuţesc? URSINA Tu, pe losub tîmplarul II frigi. FATA ARŢĂGOASĂ E bleg, fricos... TÎMPLARUL (dă să se repeadă) S-a mîntuitl O tai! FATA ARŢĂGOASĂ Briciul se ştirbă de-i prea ager, N-ajungi la bete clacă nu ai spete. TÎMPLARUL Rotare! Zi-i să tacă ori o paşte Urgia şi pămîntul umedos! FATA ARŢĂGOASĂ Băut-ai vin din căpăcelul ploşlei De-arăţi aşa turbat de mînios? URSINA Taci, Joimăriţo! FATA ARŢĂGOASĂ Ori în lăutoare, Cînd ai fost pruncă şi ai fost scăldată Iţi înmuiarâ funie de clopot SATUL FARA DRAGOSTE Că vrei să fii de lume ascultată Tot dumneata, aşa dogeşti din limbă Ca noi să amuţim... URSINA Să taci, chirandă, Că te blestem! FATA ARŢĂGOASĂ (rîzînd) Nu ţi-am mai spus? Blestemul Nu mă loveşte. Eu sînt Joimăriţă. LINA Taci, fa, fetico! FATA ARŢĂGOASĂ Nu te teme, mamă, Că făcâtura-şi înfăşoară ghemul Tot către ceia care mă blesteamă. (către Ursina) Mai bine cată şi-ţi descîntă pruncul Tău voinicos cu inima de criţă, Că doară c-ei căciulă nu-i tulpan Să plîngă-n pumni ca o codană proastă Că Fira l-a lăsat... URSINA (către Semina şi omul ei) Auzi, Semino? Şi vezi cîlă ruşine mă dogoare. Auzi, Onufre? Fira., fata voastră Nu mi-a înebunit numai flăcăul, Da' şi pe mine o să mă omoare... (se văicăreşte cu jale de bocitoare) Mor, oameni buni! Mori SEMINA Noi, am vrut nevastă Să-i fie Fira, VIadului, dar soartea Ne-a smuls-o de la prag şi poate moartea A dus-o pe tărîmul ei, departe, S-o legene în leagăn de luceafăr... URSINA Dar Vlad al meu? ONUFRE Feciorul tău e teafăr. RADU BOUREANU URSINA Dar mintea lui? ONUFRE Rămîne. URSINA Aninată Ca spinu-alb astru de un strai de fată Ce-a pribegit în lume ca zăluda. (către Semina) .Se vede c-ai mîncat aripi, cumătră, * Cînd ai purces cu Fira grea____ ONUFRE Ţi-e truda Amarnică şi fără rost, Ursină. Ne duşmăneşti cum norul negureazâ Pe maica lună ce ne dă lumină; Şi-aşa ne-apasâ negru nor pe suflet De cînd a fost ca fata să ne piară De parcă a fost dusă de Rusalii. Noi am dorit nuntire, nu durere Ca să ne duşmăneşti... SEMINA Cînd răsturnară Mîţucii, zestrea fetii pusă stivă Cu perini, cu cămeşi şi lăvicere, M-am bucurat de semnul de nuntire, Dar semnul ne-a-nşelat____ ONUFRE Amar de noii SEMINA In noaptea de Ispas, prin alunişuri Cînd înfloresc şi leapădă spre ziuă Floarea de leac şi dragoste-n tufişuri, Cu fete şi feciori, să le culeagă N-a mers şi Fira? ONUFRE (ştergîndu-şi o lacrimă cu mîneca sumanului) Fata noastră dragă! SEMINA Dar a venit sorocul blestemului... SATUL FĂRA DRAGOSTE 85 ONUFRE Şi vrajba între tineri... SEMINA (plîngînd) Şi durerea... FLĂCĂUL CHIPEŞ (care a intrat pe replica lui Onufre „ţi-e truda", se lasă cu un genunchi la pămînt în faţa bătrînilor Firei) Iertaţi-mă, bătrînilor! URSINA (aplecîndu-se către fiul său, cu glasul gîtuit de ciudă) Te scoală îndată, nu ne face de ocară. Ori te-ai prostit de tot? FLĂCĂUL CHIPEŞ Mi-e ziua goală Şi-mi urlâ-n suflet noaptea ca o fiară; N-am linişte de cînd ca fumul văii S-a mistuit spre cine ştie unde. Nu_ ard de-aproape crestele văpăii Cum dragostea, din zarea adîncată In piept cu focul Firei mă pătrunde Şi inima-mi scrumeşte. URSINA (îi şueră cu furie în ureche) Scoală-ndată, Că rîcl şi pietrele de tine... FLĂCĂUL CHIPEŞ Rîdă! M-oi duce ca Voinicul Greuceanu Care-a tocit opincile de fier Câtîndu-şi mîndra... URSINA Auziţi-l, oameni! E dus cu duşii de pe lume. FLĂCĂUL CHIPEŞ Pier! Măicuţă, dragostea de vrei s-o vindeci Mai rău te vatâmă... RADU BOUREANU URSINA Nu fi bolind, Cum s-a aprins aşa s-o stinge. FLĂCĂUL CHIPEŞ (că tre Onufre) Tată! O văd pe culmea munţilor urcînd Si munţii i se culcă la picioare Ca nişte urşi de piatră îmblînzili; O spală-n mers argintul din izvoare Şi umbră-i fac vulturii răstigniţi Cu aripile-n razele de soare... De ce-a plecat... de ce-a fugit în lume Şi ne-a lăsat în jale şi năcaz? De ce ne-a duşmănit? FATA ARŢĂGOASĂ De ce? De ce? Te zbaţi şi fierbi ca un şuvoi în spume; Tu îi oftai de dragoste în poală Cînd ei îi nălucea un braţ viteaz... D-aia fugi. FLĂCĂUL CHIPEŞ De dragoste cînd Ţi-azvîrle-n ţîrnă paloşul şi ghioaga, Te lasă înfiorat, cu mîna goală, Iţi taie răsuflarea, îţi ia vlaga Şi arzi în foc nestins. FATA ARŢĂGOASĂ Pentru cea dragă înfruntă căpcăuni, balauri, zmei Un braţ viteaz, ca-n basmele străbune... Nevolnic, cu flăcăii de o seamă, Urît te-nfăţişai în ochii ei, Oftînd, clocind pe vatră... FLĂCĂUL CHIPEŞ Spune, spune! Loveşte-mă cu vorbe de jăratec. URSINA (şoptindu-i) Nu asculta ce cîntă Joimăriţă, Că vorba ei e ghimpe otrăvit. SATUL FARA DRAGOSTE 87 FLĂCĂUL CHIPEŞ (către Semina şi Onul're) Cît soarele mai stă pe Smidovalic Pe urma. fetei voastre am pornit; Bătrînilor, cer binecuvîntarea, Naintea voastră-n ţîrnă fruntea pun. ONUFRE (luînd un toiag de alun din mîna unui cobzar bătrîn ce stă rezemat de loitrea unui car) Porneşte împăcat cu tine, Vlade, Şi ia la drum toiagul de alun, Noroc să-ţi poarte. URSINA Maicăl Nu se cade! Toiagul de alun numai ţiganii II poartă de noroc... vai, ce ruşine! Ca un şătrar să pribegeşti, şi lumea. Să le întîmpine cu rîsu-n vorbe Strigînd a corb ca după cioclovine! Nu pleci din sat, că fac omor... FLĂCĂUL CHIPEŞ Ba plec. Bă-mi, mamă, binecuvîntarea ta! URSINA Nici moartâl De pleci, în iazul morii mă înec' Şi te blestem! COBZARUL (bătrîn, frumos, cu o tristeţe pe chip) Ogoaie-te, Ursinăl Şi nu mai lepăda blesteme goale Şi nu băga ţiganilor vreo vină; Cu băţul de alun călău ţiganii Norocu-n pribegită noastră cale, Prin aspre vremi venind, prin aspre locuri Cu varga de alun bătînd în soarte Şătrarii cu urechea, pe ghiocuri Un freamăt ascultau... Adîncul freamăt Al unei ţări pierdute... ce-i departe Şi n-o mai ştii. Cu sufletu-n vioară, In cobză sau în nai, din ţară-n ţară O ţară find.uiam şi cîte-odată, La hanuri sau la vadul vechi al morii 88 RADU BOUREANU Ne pomeneam pe ocina aflată De parcă-am fi fost din veac şi horii Ii legănam pe strune bucuria'. URSINA Pornim acasă, Vlade, hail FLĂCĂUL CHIPEŞ îndată.. Pornesc încotro soarele arată; Curînd va umple crestele de sînge. Mă arde locul unde-mi stă-ncălţarea, Cat să le sting arsura-n roua nopţii Mergînd spre ea cu ochii la luceafăr, Că poate Fira roua nopţii plînge Şi-i merg pe urme fiarele, căpcînii Ce-adulmecă a om sub luna rece... Plec, mamă] URSINA Vlade, nu ţi-e capul teafăr, Te duci? Aşa ţi-e vorba? Şi mă laşi? Te-a zăpăcit mirosul de câtrinţă? Străinii îi cinsteşti cu ascultare? Onufrie ţi-e tată şi Semina Te-a zămislit în pîntec şi fiinţă Ţi-a dat? FLĂCĂUL CHIPEŞ M âicuţă! URSINA Fă numai doi paşi După zăluda ce-a pornit în lume Şi te blestem. LINA Amarnică-i Ursina l FATA ARŢĂGOASĂ Turbă ursoaica. Urlă, face spume De furie. LINA Şi Vlad parcă se zbate Blestemul să-l învingă... FATA ARŢĂGOASĂ De porneşte E om întreg. SATUL FARA DRAGOSTE FLĂCĂUL CHIPEŞ Vă las cu binel ONUFRE Mergi Drum luminat, ferit ele urmă rea. Să izbinaleşti, voinicel URSINA Nu se poate! Nu, nu plecil (către ceilalţi) Dacă pleacă, vă blestem ! Celui ce pleacă şi-l urăşti, în spate De-i spargi o oală se alege praful Şi pulberea... Copilul meu, nu ţie, Pe Fira, c-o uram, am blestemat-o. Că inima şi mintea ţi-a stricat-o I-am spart în urmă oala făr-să ştie, De geaba pleci, de ea s-alese praful N-o mai a/ungi... Ce blastămă Ursina E blestemat. FLĂCĂUL CHIPEŞ Pe Fira n-o ajunge Nici un blestem. I-am pus inel în deget; Măicuţă, nu cădea în rătăcire, Şi soarelui te roagă să alunge Din tine gîndul rău... URSINA Râmîil FLĂCĂUL CHIPEŞ Nu preget. Mă duc de-ar fi şi munţii să se bată In capete, cînd trec... (Ursina plînge, se zbuciumă făcînd gesturi de parcă ar blestema pe cei de faţă. Vorbele ei sînt acoperite de larma unui grup de copii ce trec prin scenă cîntînd un deseîntec) ROTARUL Grozavă ceată! UN COPIL „ Urlă, urlii, Du-te pe pustiii'1 RADU BOUREANU ALTUL „Taie-i gura Cu custura Pîn-oi trece bătătura\" ALTUL (arătînd pe cer crai nou care luminează slab deasupra morii în amurgul vioriu) „Lună nouă, lună nouă Taie pîinea-n două; Ţie jumătate, Mie sănătate!1' ALTUL (sărind într-un picior) „Crai nou, crai nou, Na un fedeleş gol, Dă-mi unul plin, Roş ca călina Gras ca slănina." (copiii repetă în cor descîntecul ieşind din scenă) ROTARUL I-au auzit vorbind pe ăi bătrîni Si vor şi ei blestemul să-l desfacâl Măimuci ce-i strîmbă pe cei mari... (Apare în scenă, urmărită de rîsete depărtate, fata slută, peste măsură de boită pe chip, ca o păpuşă de tîrg. întră şi parcă nu ia în seamă pe cei ce se află în faţa morii) FATA SLUTĂ ŞI ZĂLUDĂ Să tacâl De ce rid Frumuşelele, Ielele? Rid de năcaz şi-mi fac fermecâtură Că sînt frumoasă şi că am un frate De cruce... I-am dat mîna şi din groapă L-am scos şi după datini l-am despărţit De-un frate mort — şi d-aia nu se poate Să-i fiu aleasă fiindcă îi sînt soră De cruce. Noi am frînt colacu-n două, Dar maică-sa nu vrea să îi fiu noră... El e ca un mesteacăn despletit Şi e mlădiu de poţi să-l frîngi cu ochiul, II apăr eu să nu îi dea diochiul... O fată cu ochi verzi, vrea să mi-l ia... Dar de ce rîd? să tacăl COPIII (intră cătînd-o pe fata slută şi zăludă) Uite-o, ial (se învîrtesc în jurul ei şi ciută ca nişte spiriduşi) SATUL FARA DRAGOSTE 91 Haisă, tală la cămară La hîrbul cu rumineală, 'nvîrte mamă hîrbul bine, Să mă joace şi pe mine 'nvîrte mamă hîrbul roată Să fiu ele flăcăi jucată Tropa, tropa pe podele La oala cu ruminele; Ruminele Subţirele Că şi eu m-am ruminit Şi mai tare m-am sluţit. ROTARUL De unde, doamne, râsărirâ- dracii? Pieriţi] Mai liniştiţi-vă pe-acasă. FATA SLUTĂ ŞI ZĂLUDĂ Sînt fata lunii... uite, vîrcolacii Horesc în jurul meu să mă mănînce . Că sînt ca mama lună de frumoasă; Am chip rotund, dar sînt ca ea, prea albă Şi-atunci îmi dau cu ruminele... Salbă îmi fac din lacrimi că le-nşir pe-o rază Ce-o frîng din lună cînd mă luminează Măicuţa mea... şi am atîtea lacrimi... (plînge) COBZARUL Proasta din sat, sărmana! ROTARUL (alungind copiii) Daţi-i pace. (Intră rîzînd: fata prea bălană, fata roşcovană, fata năzuroasă, fata prea frumoasă, urmate de flăcăii: Olarul, Cojocarul, Aurarul, Plutaşul şi alţii... Copiii fug printre picioarele lor... Fetele contenesc din rîs şi larmă fiindcă au văzut-o pe fata slută care plînge şi care din plîns începe să cînte) FATA SLUTA ŞI ZĂLUDĂ (cîntă legănîndu-se) „Nu-i bine doamne, nu-i bine, Nu-i bine omul frumos, Intră-n pămînt, păcătos. Nu-i bine, doamne, nu-i bine, Nu-i bine omul urît; Intră-n pămînt, amărît.u (încetează din cîntec şi plînge. Fetele îşi fac semne şi o înconjură) FATA PREA BĂLANĂ Nu plînge, Chiră, fii cuminte. 92 RADU BOUREANU FATA SLUTA ŞI ZĂLUDĂ Nu plîng. FATĂ ROŞCOVANĂ Hai, şterge-ţi lacrimile. FATA SLUTĂ ŞI ZĂLUDĂ Nu sînt lacrimi. Mărgăritare-mi curg din ochiul sting Şi doar din ochiul drept îmi pică sînge Cînd mă gîndesc la fratele de cruce; E-nchis într-un mesteacăn pe colină, Cînd bate vîntul, şopote: nu plînge Cu mărgârinte Chirâ Chiralină!u Şi dă uşor în crengi să mă apuce... Dar maică-sa mă blastămă şi plîng Şi-mi pică sînge şi din ochiul stîng. Dar e viteaz mesteacănul meu şui, Odorul meu, viteaz cum altul nu-i In sat... FATA PREA BĂLANĂ (cu înţeles) Cum altul nu-i. FATA ROŞCOVANĂ Că bine zise. FATA MOFTUROASĂ Vitefi văd doar nebunele în vise. FATA PREA BĂLANĂ Te-aude Chira. FATA MOFTUROASĂ Insă nu m-aude Urechea celor surzi. (făcînd cu ochiul către flăcăi) FATA ROŞCOVANĂ Sînt surzi de frică; Spun că sînt blestemaţi de vrăjitoarea Crifecilor. FATA ARŢĂGOASĂ Un paloş nu ridică Să bată în nohai. SATUL FARA DRAGOSTE FATA MOFTUROASĂ (cu dispreţ) Sînt moi ca Una De tors. COJOCARUL Nu Chir a, voi sînteţi zălude, Uscate pentru dragoste şi joc. Ei! că nu vor flăcăii să m-asculte; V-aşi da eu, vorba ceia cu cojocul... FATA PREA BĂLANĂ Păi cum! FATA ARŢĂGOASĂ Infige-ţi acul în cojoc Că-i acul greu şi-o să te doară mîna. FIERARUL Măi fetelor, nu vă jucaţi cu focul! Nu mîniaţi flăcăii! FATA ROŞCOVANĂ Nu mai spune! Ia-n auziţi! ne sperie fierarul Că el s-a fript de multe ori. FATA PREA BĂLANA Ar vrea Viteaz să pară, luptă cu, barosul Şi scoate fulgere clin nicovală, Dar fierbe într-o oală cu olarul Şi. cum aude de nohai, dă dosul. OLARUL Ce ai cu mine, Ană? Că eu, doară Cînd string argila-n palme parc-aş strînge Făptura ta întreagă ... FATA ARŢĂGOASĂ Bălăioară! Nu-l zădâri... Olaru-ndată plînge, E moale ca argila... AURARUL Eu lucrai O vară -ntreagă ca să-ţi fac cercei Şi salbă grea. RADU BOUREANU FATA MOFTUROASĂ Ce vrei să fac eu ei? Cerceii sînt subţiri şi salba rară Şi-s de prisos podoabele cînd vin Nohaii năboind pîrfol în ţară. Ai să mă vezi cu totul aurită Cînd m-o răpi în şea un han tătar Să-i fiu podoabâ-n Crîm... COJOCARUL Eşti îndrăcită! La ce-l mai amărăşii pe aurar Cînd el ţi-ar da şi viaţă şi podoabe? FATA PREA FRUMOASĂ Păziţi-ne mai bine de nohai Să nu ne ia tabunurile roabe. PLUTAŞUL Si tu ce ai cu mine de mă ţii Cum ţii înfipt în ţapină buşteanul, Şi-o vorbă nu-mi grăieşti? FATA PREA FRUMOASĂ Ai ochii vii, Nu vezi? Sînt prea frumoasă, eu aştept Să vin-un mire mîndru, cu rădvanul Şi să mă ia... PLUTAŞUL O să vă-nfig în piept O ţapină, de-apururi să vă lege! De ce mă arzi cu foc cînd eu te văd Şi-mi năluceşti şi cînd cobor pe plută? Ce vrei? FATA PREA FRUMOASĂ Te du pe apa ne-nceputâ! PLUTAŞUL Aşa ţi-i vorba? FATA ROŞCOVANĂ Nu cumva te mînii? PLUTAŞUL Vi s-ar cădea la toate cîte-o probă Să staţi zăcînd, să nu mai vreţi nimic. Că v-aţi zărghit. SATUL FARA DRAGOSTE FATA ARŢĂGOASĂ Intre muieri, de cade, Şi ciungul chiar se vede mai voinic. PLUTAŞUL Mă, Joimăriţă! FATA ARŢĂGOASĂ (cu batjocură) Ce-i, plutaş viteaz? Te-ai voinicit? LINA Taci fată, că-i ruşine... FATA ARŢĂGOASĂ, Nu tac... măcar să crape de necaz! FATA MOFTUROASĂ Nu-s pentru noi nişte flăcăi de lină Ca voi! FATA PREA FRUMOASĂ Cîndva se vede că trecură Pe sub copacii unde-i iarbă mare Crescută din verdeaţa pîrfoliţă Ce-o calcă frumuşelele-n picioare Jucînd prin ea o horă ne-ncheială De i se moaie un picior sau mină Acelui care-o calcă după ele... Aşa şi lor. FATA ARŢĂGOASĂ Dar lor li se miliară Picioare, mîini şi chiar virtutea-ntreagă; Fricoşilor! FIERARUL Mai bine v-aţi ruga Di noaptea de Sin Toader, să vă crească Părul mai lung, s-avem de ce-nsfăca. „Toadere, sin Toadere, Fă cozile fetehjr Cît cozile iepelor!" FATA ROŞCOVANĂ Şi vouă, cînd a fost ca să vă nască Măicuţa voastră, v-au urat pe dos Ursitele, urare muierească: 96 RADU BOUREANU „De va fi fată Să iasă la furcă; De va fi ficior Să iasă la topor/" FATA PREA BĂLANĂ Simţeau ursind că limba li se-ncurcă Şi voi, care de care mai chipos, Cum vă năşteaţi, trăgeaţi la tors, la furcă. (Flăcăii încep a juca batjocorind în gesturi fetele, făcînd că vor să le tîrnuie de cozi. Cobzarul zice din cobză. Răsar încă doi cobzari mai tineri). „Toadere, sin Toadere Fă cozile fetelor Cît cozile iepelor!" (Fetele joacă şi ele, cîntînd, rîzînd prin gesturi de moliciunea şi lipsa de bărbăţie vitează a flăcăilor.) „Fată de-o să fie Iasă la topor; Să iasă la furcă De va fi ficior!" (In timp ce joacă, se aude ca un tunet îndepărtat, ca uruitul trecerii unei căleşti pe un pod de lemn, şi nechezatul puternic al multor armăsari. In acelaşi timp, uruitul morii încetează brusc. Fetele şi flăcăii s-au oprit din joc. Toţi se privesc nedumeriţi. Morarul iese în uşa morii). GLASURI Ce s-a-ntîmplat? Ce-i? MORARUL (cu chipul nedumerit) Moara s-a oprit! ROTARUL Şi s-a oprit pe cale o caleaşca! COBZARUL Caleaşca-i neagră, roţile-s de foc Cu spiţe roşii____ FIERARUL Caii bat în loc; Opt armăsari cu ochiul nărăvit! FATA PREA BĂLANĂ la! Ia! cine coboară din caleaşca? ROTARUL Cinci călători de parte muierească; A mai bâtrînă cea dintîi coboară, SATUL FARA DRAGOSTE 97 Uscată-i ca o iască de pădure. Ii vin pe vîrsta alte patru-n scară Parcă-s cioplite toate din săcure. In negru înveşmîntate... FATA PREA BĂLANĂ Vin încoace! (Intră în scenă cinci J'emei îmbrăcate în rochii negre, lungi, de modă medievală. Cea mai bătrîna stă mereu în frunte. Celelalte patru se ţin grupate în urma ei. Este vizibil că se despart, ca vîrsta preţ de cîte o generaţie. Toate au chipuri uscate, livide, dar pecetea timpului arată despărţenia de vîrslă dintre ele. Au toate ţinuta dreaptă, ţeapănă şi un aer de dispreţ amestecat cu ură faţă de cei din preajmă. Le urmează un vizitiu îmbrăcat într-o livrea roşie, străveche) FEMEIA IN NEGRU (către surugiul în livrea roşie) Vezi care e rotarul. SURUGIUL ROŞU Dintre voi Să vină, oameni buni____ FEMEIA IN NEGRU (îi curmă vorba, lovindu-1 peste umăr cu un baston negru) Nu, oameni buni! Ţi-am spus să-ntrebi doar care e rotarul. Te-ntinzi la vorbă lungă şi nu-mi place. (către cele patru femei în negru) Cum >ne privesc aceste spurcăciuni! (femeile în negru scot nişte sunete ciudate ca nişte rîsete scrîşnite) Cenuşă i-aş preface cu pojarul Ce arde-n mine SURUGIUL ROŞU Care e rotarul? ROTARUL Rotaru-s eu... Ori vi s-a rupt vreo roată? SURUGIUL ROŞU (Vrea să vorbească dar cată cu teamă Ia femeia în negru) O roată. Vino! (porneşte cu rotarul după el. Oamenii privesc miraţi şi stînjeniţi la cele cinci femei în negru. De cînd acestea au venit, s-a lăsat o umbră verzie cu toate că crestele măgurilor sînt roşii sub asfinţitul soarelui) LINA A mai scrijălatâ Pe faţă, pare a fi o doamnă mare. 7 — V. Romînească Nr. 5 98 RADU BOUREANU FATA ARŢĂGOASĂ O fi vreo boeroaică! LINA Fiecare Din ale patru-i seamănă, leite, Dar una-i mai scăzută decît alta... I-or fi surori ori rude... FEMEIA IN NEGRU (aparte, către cele patru femei în negru) Biciuite Le-aş vrea aceste mutre blahe; haidem! Că de mai stăm un pic, îi sfîşii... (pornesc în monom, ocolind iazul morii ca nişte pasări negre, PLUTAŞUL Dalta, De-o-nfigi într-un butuc, nu stă mai dreaptă, Nici degetele-ntinse clintr-o mînă Decît cele cinci ţarce... COBZARUL Ori, să fie?... C-arată ca mai „marii pămîntului", Se poartă cum se poartă o stăpînă Amarnică, pe sate şi moşie; Eu am, umblat ţinuturile roată, Cîntînd cum cînt, la hori şi la conace, Dar nu mă ştiu s-o fi văzut vreodată Şi nici pe cele patru-nsoţitoare Călugăriţe fără comanace... FATA ROŞCOVANĂ Or fi din depărtate locuri. COBZARUL Fi-va. FIERARUL Nu poţi să ştii de unde zboară griva. FATA ARŢĂGOASĂ (în vreme ce fetele pufnesc) Fierarul făureşte zicători. ' Fierare! Nu vorbi cu mintea goală Că nu-s potcoave vorbele de duh Ca să le ciocăneşti pe nicovală. Nu te pripi, (fetele rîd) SATUL FARA DRAGOSTE FIERARUL îmi cazi odatâ-n cleşte Te-oi potcovi eu mînză nărăvaşă. PLUTAŞUL Taci! Surugiul cu surtucul roşu Se-ntoarnă. Poate el ne lămureşte Ce hram poartă muierile cernite. (către surugiu) la fâ-te-ncoa!'... SURUGIUL ROŞU (venind îngîndurat către oameni) Eu nu ştiu cum se frînse, Că. roata era-ntreagă, drumul neted, Dar cum ţîşnesc măselele stupite Din gura ce-o păleşti, aşa ţîşniră Şi spiţele din roată____ PLUTAŞUL Măi, fîrtate! Muierile cernite ce veniră Cu tine, cu rădvanul, se arată Să fie neamuri mari, că-s înţepate; Cu ele vii din cale depărtată? De unde sînt? urugiul dă din umeri şi cată cu teamă jur împrejur) COBZARUL Nu ştii? SURUGIUL ROŞU Le ştie iadul! Că eu cu ele-s doar de şapte zile Şi mi-e deaf uns... Şi le-ar pieri răsadul... Că... (se uită iar cu teamă jur împrejur) ... da' mai bine tac. FIERARUL De ce te sparii? Că doar eşti între oameni, măi rumîne. COBZARUL E linişte şi pace lingă moară Şi stelele curînd au să răsară Să-şi foace-n palma apei icusarii... Dă drumul vorbei... 100 RADU BOUREANU SURUGIUL ROŞU (cercetîad iar cu grijă locul) Cele cinci bătrîne____ ** FATA PREA BĂLANĂ Bătrine-s toate? SURUGIUL ROŞU Toate au cîte-un veac. LINA De unde ştii? SURUGIUL ROŞU Azi seară poposirăm Departe într-un han, şi în cerdac Le-am auzit vorbind, deodată, toate Ca nişte ciori cînd cîrîie de-a valma. Sta inima să-mi crape şi cu palma Mă apăsam pe gură să nu ţip; Mi se părea că toate cinci sînt una, Cu-acelaş grai spăimos, cu-acelaş chip. Am auzit cum spune a bătrîna: „Fetiţelor, a funs-am prea tîrziu", Cu-o zi-nainte m-au tocmit pe mine Că le-a murit pe drum un vizitiu; Şi ce-auzii? Că vin din munţii Harlz De peste patru ţări, mai ştie cine. Alta zicea: „Cînd am plecat, fu marţi". Şi eu gîndeam: e noaptea in spre vineri, Nici pasărea n-afunge-atît de iute, Dar mi te cinci muieri într-un rădvan.... Dar cînd suii pe capră şi pornirăm Mi se păru că aripi nevăzute Ne-au repezit sub cer, ca un orcan. FIERARUL Ce-a vrut să spuie: „Prea tîrziu sosirăm". SURUGIUL ROŞU Ce ştiu? Să le-nţeleagă ăl cu coame! Atît am auzit cînd poposirăm La, han, de-un blestem, de-un fecior Şi de o stîncă veche într-o poiană... De-o răzbunare grea, de-un vechi omor... Şi goană iar, pîii'fu să ne răstoarne Rădvanul blestemat. (Intre copaci femeia în. negru ascultă ce spune surugiul roşu. Pe măsură ce acesta vorbeşte, chipul ei ia o înfăţişare tot mai neomenească. Apoi se apropie şi îl loveşte cu bastonul negru pe umăr) SATUL FARA DRAGOSTE 101 FEMEIA IN NEGRU Urmează-mă! (Surugiul roşu priveşte năuc, apoi ca fermecat, o urmează intrînd după ea printre copaci) COJOCARUL Ei, drace! Nu ştiu ce mă strînge-n spate! FATA ARŢĂGOASĂ Se vede că ţi s-a strimt at cojocul. OLARUL Inghimpă tu cu vorba, Joimăriţo: Răcoarea nu alege spete late, Că nici pe mine nu mă-ncape rocul. (mişcă din umeri de parcă l-ar strînge haina) AURARUL Un junghi parcă mă-ncearcă. FATA ROŞCOVANĂ (făcînd cu ochiul către Joimăriţă) Ce să fie? FATA ARŢĂGOASĂ Pisează mărgeluţele albastre Care le cos codanele pe iie Şi bea-le cu rachiu de drojdie. FIERARUL Bine! Oi face-o eu, că aurara-i moale, O să pisez mărgicile albastre Cu iia-ntreagă, cînd o fi pe line, Să-ţi treacă pofta să mai dai din foaie Şi să batjocoreşti flăcăii... LINA Oare Femeia neagră n-o fi vrăjitoare? Şi cele patru ce-o urmează... FATA ARŢĂGOASĂ Mamă! Te-ai molipsit de la flăcăi, de teamă Scuipâ-ţi în sîn, flăcăii nu-şi scuipară, Dar frica şi cojocul li-l strîmtarâ. FATA PREA BĂLANĂ O fi vreo boieroaică. 102 RADU BOUREANU FATA ARŢĂGOASĂ Nu-i tot una? De-i floare mucigaiul pe părete Tot floare s-a numit şi mătrăguna. (apar cele cinci femei ocolind iazul morii ca nişte pasări negre) LINA Iar vine arătania cernită. FATA ARŢĂGOASĂ Eu o înfrunt! LINA Stai locului! FATA ARŢĂGOASĂ Oi sta. COBZARUL In fiecare ochi cîte-un erete Stă să răpadâ pliscu-n careva; Ei, ştiu eu, ăsta-i ochi ele boieroaică____ FATA ARŢĂGOASĂ E ochi spurcat! LINA Taci, că te-aude, maică! FEMEIA ÎN NEGRU Care-i flăcăul Vlad? (oamenii Lac, se privesc între ei, nu răspund. Vlad îşi face loc venind din fund) FLĂCĂUL CHIPEŞ Vlad al Ursinei! E cel ce stă sub ochiul cui mă vede. Care vi-i voia? FEMEIA ÎN NEGRU Voia e nevoia____ Te văd om zdravăn, vrei să-mi fii în slujbă, Să te tocmesc pe-un an ca surugiu?____ FLĂCĂUL CHIPEŞ Păi, la rădvan ca să vă mîne caii E cel cu rocul roşu, precît ştiu! SATUL FARA DRAGOSTE 103 FEMEIA ÎN NEGRU S-a spînzurat! ( cele patru femei în negru dau automat din cap cu aere de tristeţă. Printre oameni aleargă un murmur) Era stricat la minte. FLĂCĂUL CHIPEŞ La minte nu l-am cercetat, se poate, Dar ce-i cu surugiul dinainte? Muri şi el? FEMEIA ÎN NEGRU (înciudată) Prea vrei să afli toate.1 Iţi dau simbrie douăzeci de galbeni, Iţi dau livreaua celui spînzurat; Fii surugiul meu! FLĂCĂUL CHIPEŞ Mărită doamnă! De cînd ne ştim, din veacuri depărtate, Nici unul dintre noi n-a fost argat... Mergi sănătoasă, eu am altă cale. FEMEIA ÎN NEGRU (aparte către cele patru femei) Din calea asta vreau să te abat Blah blestemat!... Să nu-mi înfrîngi voinţa! Ce spun acum doar tu ai să auzi. (către Vlad) Ne-om întîlni, flăcăule. pe calea Pe care-o iei să-nveţi ce e căinţa; Am ochiul ager şi prevăd prin vreme Că o să cazi răpus de cinci blesteme (aparte) Cinci veacuri am răbdat şi-o să ajung Tot neamul vostru-n moarte să-l alung! (Iese furioasă , urmată de cele patru însoţitoare care rotesc spre oameni priviri veninoase de ură. într-o clipită se aude un pocnet dc bici ca un trăznet, un şuierat straniu, nechez de armăsari fioroşi şi duruitul rădvanului care trece din nou pe un pod de lemn. în aceeaşi clipă năvăleşte în scenă rotarul) ROTARUL Vrăjitorie, oameni buni! FLĂCĂUL (intrînd şi el pe fugă) In goană Erau să mă zdrobească armăsarii, Vărsau văpăi pe nări... RADU BOUREANU ROTARUL Lucram la roată Sub frasinul bătrîn... Şi ce-mi văd ochii? Cel.e cinci iazme în răclvan săriră De la pămînt în perine, deodată, De parcă vîntul le suflase-n rochii; Cea mai bâlrînă hăţurile prinse, Cu băţul negru, răsucit deasupra, Trăzni ca din harapnic; armăsarii Ţâşniră ca din arc; atuncea roata Ce-aveam în mîini, cu spiţele aprinse Svîcni după rădvanul în trei roate Şi ca un cerc de foc, mult timp, în urmă, Goni după rădvan... FLĂCĂUL CHIPEŞ Şi-acuma, poate Rostogolită fuga nu şi-o curmă!... COBZARUL Eu aş fi oblicit că-i vrăjitoare Din vreme, de purtam la clop trei fire De usturoi cu care-ai împănat Un cap de şarpe ce l-ai retezat Cu-n ban de-argint în zi de Sfeti-Gheorghe. LINA Eu i-am citit tot rostul prin simţire Că-i iazmă care nu mai putrezeşte, Din cele ce iau mana de la vaci; Deşi purta-ncâlţări de doamnă mare... Eu i-am văzul şi clonţu-n gură... FIERARUL Taci, Mamă Lino! Nu-i frumos tot grasul Şi nu e nici tot slabul ticălos, Să poţi să-l prinzi după înfăţişare! LINA N-a fost fărmăcătură? COBZARUL La tot pasul FATA ARŢĂGOASĂ (îndoielnică) Aşa părea... SATUL FARA DRAGOSTE 105 OLARUL (nehotărît) A fost vreo nălucire... LINA ' Ne-a nălucit la toţi? Dar spînzuratul? FLĂCĂUL Dar armăsarii negri? ROTARUL Dar rădvanul? Da' roata cea cu spiţele de foc? COJOCARUL (venind dintre copacii de lîngă iaz) Am fost la spînzurat, nu-mi vin în fire.1 PLUTAŞUL (aducînd într-o prăjină livreaua roşie) N-a mai rămas nimic din el în roci (Oamenii se înghesuie, privesc rocul roşu, murmură şi îşi fac cruci mari) S-a spulberat doar fum şi doar cenuşă; Nu ştim nici cum a ars, nici cînd s-a stins... Nici cum rămase rocul. (O fată scuipă pe rocul roşu din care izbucneşte o vîîvătaie) LINA Uite-l, arde! COJOCARUL O fată a scuipai pe roc, şi rocul Cel blestemat ca finul s-a aprins! Mă... ori visez? MORARUL (care tot timpul a stat pe lîngă moară, pufăind nestingherit din lulea) Urîle, cofocare, Sînt visele şi-n viaţă uneori. O fi aşa sau poate ni se pare Şi socotim că. ele se întîmplă, Că sînt fărmăcături de vrăjitori... Visăm cu ochii trezi... da' asla-i alta... Is bucuros că moara a pornit. Cine-i la rînd să-şi ţie rîndul... RADU BOUREANU FLĂCĂUL CHIPEŞ Haidem, Toiag de-alun, că timpul mi-a sosit; Norocul să ne poarte după Fira, Fie cu ea norocul. Bun rămas Cinstiţi săteni! MORARUL Să-ţi umble domnu-n pas. PLUTAŞUL (îi dă o săcure) Măi Vlade, ia săcurea. AURARUL (trage jungherul de la chimir) Ia /ungherul! MORARUL Ce nu înoadă vorba, cîte odată Loveşte-n nodul rău, şi-l taie fierul! COBZARUL E bun şi-un sfat... şi armele sînt bune! Drum buni FLĂCĂUL CHIPEŞ Vă las, că soarele apune, Dar chipul celei dragi mi-o fi lumina! GLASURI Noroc! URSINA Nu face nici un pas! GLASURI U rsina! URSINA Cum să te duci aşa, nemiruil? Ia mirul de la paşte... (cu lacrimi în glas) Şi smeoaica îşi ocroteşte puiul smeu... Cum oare Să nu te ştiu de rele ocrotit, Să mergi stingher sub duhuri călătoare?... Te binecuvîntez, eu, păcătoasa, Nu blaslămă din inimă ursoaica! CORTINA M1HAIL RALE A NOTE DE DRUM DIN CALIFORNIA De la Los Angeles la San Francisco circulă un tren luxuos, „Lumina zilei", făcut numai din sticlă. Poţi privi pe dreapta şi pe stînga ca şi în sus, cerul. Dar mai există şi un drum care se tîrăşte molatec pe malul oceanului sau urcă arogant pe înălţimile muntoase înşirate de-a lungul apei. E vechiul drum al spaniolilor mexicani, care au parcurs litoralele de ia San Diego la San Francisco, acum patru sute de ani, în numele regelui Spaniei. Drumul se chema atunci pompos „Gamino real". Acum „drumul regelui" se numeşte prozaic şi simplu, în termeni de Baedeker, „Şoseaua numărul 101". E drumul primilor colonizatori, apoi al bandiţilor jefuitori plecaţi din sud, înfine al căutătorilor de aur. E parcurs superb de morga „Cadillac"-urilor de lux şi nevoiaş de mici caravane de zilieri sezonieri care se îmbarcă pînă la refuz, cu toată familia, cu copii şi boarfe, în vechi maşini prăpădite, în căutare de lucru, de la o vie Ia un cîmp cu tomate şi de la o plantaţie de portocali lă o sondă de petrol. Drumul acesta spre nord a fost stropit cu multe lacrimi. El ducea către zăcămintele de aur. Acum o sută de ani, năvala către văile de la Sacramento a fost de neînchipuit. Oraşe întregi cu tot ce trebuia unei omeniri pătimaşe, cu biserică şi cîrciumă, cu şcoală şi spital răsăreau într-o săptămînă şi apoi erau părăsite iute cînd rîurile îşi istoveau grăunţele galbene. Era pe vremea nuvelelor sentimentale şi umane ale lui Bret-Harte şi a glumelor amare ale lui Mark Twain. După o isterie de cîteva decenii, puhoiul s-a oprit ca să facă loc fîntînilor cu petrol, cu aşezări mai lungi, de altă natură, sau a grădinilor de portocali, muncite cu mulţimi necăjite de şomeri, sub conducerea unor vechili cu harapnice generoase, adunînd acţiuni şi bani pentru ei şi pentru stăpînii lor din Chicago sau New-York. Au venit pe urmă casele de sănătate şi turiştii neurastenici ca să-şi potolească nervii sau anghinele pectorale provocate de emoţiile jocului la bursă. Briza mării,azurul cerului şi soarele blînd au adăpostit cu inegală ospitalitate pe călugării franciscani, pe conchistadorii lacomi de aur, gloata amărîtă a celor fără de lucru, alături de regii bursei. în cimitirele semănate de-a lungul drumurilor, moartea a respectat regimul de clasă. Ei dorm cum au trăit, în sectoare diferite: aici, monumente de marmoră care în scurte epitafe vor să mintă posterităţii asupra misiunii lor pe pămînt, dincolo sărmane cruci de lemn sau morminte fără cruce, mute în anonimatul lor. ★ 108 MIHAIL RALEA Santa Barbara, un orăşel de provincie lipit de ţărmul oceanului e primul popas pentru turist. După cît se cunoaşte, Don Juan Rodriguez Gabrillo e primul om alb care a pătruns aici, acum patru sute de ani. Oasele sale se odihnesc uitate în insula San Miguel, în canalul Santa Barbara. De la mijlocul secolului al optsprezecelea, o aşezare albă s-a înfiripat. Climatul, chiar în California, unde totul afară de viaţa oamenilor pare dulce, e desfătător. Munţii, în şiraguri strînse apără de vînturile de nord. Coasta e presărată de insule care opresc curentele mai aspre stîrnite dinspre largul Pacificului. Iarna plouă cîteodată. Dar în restul timpului soarele luminează cu blÎJideţe şi voluptate. Păsările mai guralive ca pretutindeni cîntă fără încetare tot anul în masive imense de flori. Locul a fost acaparat întîi de preoţi şi călugări franciscani veniţi din California spaniolă şi a devenit o capitală eclesiastică în dependenţă de Monterey. O candelă care s-a aprins în 1786, ne spune povestea, arde şi azi. Cutremurele repetate au năruit clădirile, care s-au refăcut cu îndărătnicie repede. Din cînd în cînd, cînd prosperitatea creştea, piraţii coborau şi prădau zile întregi. Mai veneau şi hoardele de indieni din împrejurimi. Misiunea călugărească Santa Barbara s-a menţinut chiar după ce în 1824 a fost secularizată. Pe la mijlocul veacului trecut, americanii au cucerit oraşul şi de. atunci dominaţia spaniolă s-a si'îrşit. Numele străzilor şi. al parcurilor păstrează însă patria, menţine pitorescul local, urme de altă data. O grădină poartă numele lui Gabrillo, primul european care a vizitat regiunea. Strada Janonali aminteşte de şeful unui trib indian care a trăit aici înaintea invaziei albe. Figueras e numele unui guvernator spaniol. Nu e uitat nici un bandit ca Valerio, care a îngrozit locul. ★ Santa Barbara e plină de flori. Trandafirul înfloreşte abundent la crăciun, bulgării imaculaţi de zăpadă ai crisantemelor se răsfaţă în largi masive toată iarna, orchideele scumpe, pentru care se plăteşte cîţiva dolari firul la New-Jork, trec aici neobservate. Măzărichea, cameliile şi wistaria, de toate culorile, umplu cu parfumul lor ca un balsam aerul proaspăt. Printre câmpurile de flori răsar pete negre de chiparoşi sau eucaliptuşi de Australia, în acest rai pămîntesc se îmbulzesc vilele de odihnă, bisericile şi hotelurile pentru îmbuibaţii pămîntului, cînd vre-un crah în afaceri sau vre-o criza de adulter a nevestelor lor le tulbură plăcerea netulburată altfel de a trăi. Dar nicăieri, în nici o suburbie măcar a oraşului, nu se poate vedea rin loc de odihnă sau de însănătoşire pentru oamenii muncii. Aceştia zac în spitale sordide, cînd sînt primiţi şi acolo, pitulate în mahalalele înnegrite de fum ale marilor oraşe. Nu numai p îi nea, dar şi. sănătatea sînt repartizate inexorabil de legea de fier a raportului de forţă al claselor. ★ Ca sa-şi distreze clientela turistică care plăteşte gras, Santa Barbara întreţine sărbători şi ceremonii spectaculare. în august se organizează în fiecare an comemorarea „zilei spaniole". Atunci străzile se umplu de procesiuni şi costume colorate, de jocuri şi petreceri. Dansurile şi balurile,cursele de cai şi luptele de cocoşi umplu cu rumoare do carnaval castilan drumurile, pieţele şi. răspîntiiie. Domneşte o frenezie latină pe care flegmaticii aiiglo-saxoni vin din toate colţurile ca s-o privească. Gbidurile scriu că în acest sabat se uită grijile şi nevoile şi că toată lumea petrece. Se uită a se avea în vedere că foamea nu se poate uita şi că tot acest bilei nu hrăneşte pe nimeni din cei care se întorc seara acasă şi se aşează ia o masă NOTE DE DRUM DIN CALIFORNIA 109 goală. Atunci oamenii necăjiţi îşi ■ deapănă mut şi resemnat încă pornirea lor, pentru atîta cheltuială care nu le îmbunătăţeşte soarta cu nimic. ★ Oraşul o dominat arhitectonic de zidurile grămădite în jurul reşedinţei eclesiastice a misiunii Santa Barbara. Pereţii au o grosime de 3 metri. Clopotele au fost aduse din Spania şi toate materialele scumpe ale Mexicului şi Californiei au fost grămădite aici. Mormintele împodobite ale epis-copilor şi guvernatorilor care au schingiuit cîteva secole, sînt prezentate turiştilor în toată gloria lor postumă. Călugării franciscani se agită peste tot, creează acea atmosferă spaniolă de monahi şi militari care sfidează vremea cu vanitatea lor somptuoasă şi inutilă.Chateaubriand scrie în „Memoriile" sale că orice clasă arc trei faze: aceea a utilităţii, aceea a privilegiilor şi aceea a vanităţii. Clerul spaniol de aici a trecut demult de epoca utilităţii — dacă a avu t-o vreodată — a trecut şi de aceea a privilegiilor cucerite de business-manii americani. Le-a rămas puţin din faza vanităţii, şi aceea încă la un nivel pur formal. Negustorilor americani le place a tolera pe ici şi colo pentru interese pur teatrale, aceste spectacole de aroganţă trecută. * Prima vedere a oraşului San Francisco e surprinzătoare. După înşiruirea de la răsărit la apus şi de la nord la sud a oraşelor standard, parcă fabricate toate într-o noapte de aceeaşi maşină, se descoperă deodată un oraş care nu seamănă cu nici un altul. San Francisco — aceasta e caracteristica principală — e un oraş original într-o ţară standardizată. Cînd priveşti de pe una din colinele pe care e clădit oraşul, priveliştea e în adevăr feerică. Oraşul pare la început a semăna cu Napoli, dar mai pe urmă se observă caracterul său particular pe care l-aşi desemna sub formula: farmecul podurilor. în adevăr, construcţiile se întind pe malurile dantelate şi capricioase ale unui golf sinuos. Aşezările omeneşti obişnuite caută locuri netede pe care se dezvoltă. Deosebirea de înălţime şi vale a fost indiferentă. În mijloc, oceanul pătrunde cu ape albastre cînd gîtuit, cînd lărgit printre lanţuri de munţi. Casele se înfundă în depresiuni şi apoi se caţără îndrăzneţe pînă în vîrful colinelor. Patru, cinci ondulaţii se alternează ritmic, încolăcite în jurul apei. Diferenţele de nivel sînt aşa de accentuate încît privind din capul unei străzi care coboară în scări, pietonul nu îndrăzneşte să coboare fără baston, ca de pe o culme de munte. Tramvaiele urcă pe şine cu dinţi, ca un fel de ascensor. Contemplînd de sus această succesiune de vîrfuri şi prăpăstii populate de clădiri, vederea e concentrată totuşi asupra golfului din mijloc peste care sînt construite, de" la un mal la altul, două poduri uriaşe, din care unul se întinde pe o lungime de zece kilometri. Ele se impun aşa de insistent vederii încît formează centrul de gravitate al tabloului şi grupează în jurul nucleului lor tot restul oraşului. Cînd cobori înăuntru găseşti o cu totul altă atmosferă decît în celelalte aglomeraţii urbane americane. Lipsesc aproape cu desăvîrşire „zgîrie-norii". Distrus aproape în întregime de cutremurul din 1906, oraşul s-a reclădit în case de stil 1900, nu prea înalte, pentru ca un eventual cutremur să producă mai puţine dezastre. Furnicarul străzii e tot aşa de agitat ca în alte părţi; el e însă mai pitoresc, fiindcă oraşul nu are stampila anglo-saxonă, ci cosmopolită şi latină. Unele cartiere sînt populate aproape exclusiv, ca într-un ghettou, fie de spanioli, fie de italieni, fie de mexicani, fie de chinezi. Fiecare din ele întreţin o viaţă specifică, cu magazine, 110 MIHAIL RALEA mărfuri, moravuri şi costume proprii originii locuitorilor. Aici o pagodă, dincolo un „palazzo" Venetian sau florentin sau o biserică împodobită în stil rococo „curiguresc" spaniol. Dar sub toate aceste aspecte exotice, se simte dură, îndărătnică voinţa imperialistă americană. S-a lăsat popoarelor locuitoare tradiţia de viaţă naţională formală, obiceiuri inofensive de folclor sau tabieturi autohtone ca să se consoleze cu atît, Juîndu-li-se în locul acestui dar ieftin, pîinea şi existenţa. Căci toate aceste cartiere „naţionale" sînt populate cu oameni săraci care îşi cîştigă din greu viaţa. Jos, aproape de apă, clădiri severe şi tăcute anunţă locuinţele stăpînilor şi ocupaţia lor: contuoarele de comerţ şi băncile. Dacă New-Yorkul reprezintă centrul de exploatare al Europei, cu tarifele vamale ruinătoare, cu împrumuturile costisitoare, cu importurile ieftine şi exporturile scumpe din ţările occidentului, San Francisco e poarta de expansiune a imperialismului colonialist către zona Pacificului şi a Extremului Orient. De aici pornesc la preţuri de monopol, către arhipelagul Pacificului, către Australia, India şi pînă acum cîţiva ani China, vapoarele de petrol, cărbuni şi grîu.şi intră mătasea, orezul şi cauciucul asiatic pe preţuri impuse de cămătărie. Toată viaţa economică şi politică a orientului asiatic, cu nesfîrşite companii de navigaţie, linii aeriene, centrale de telegraf şi radiodifuziune, bănci şi societăţi de „export-import", se concentrează aici. Oamenii, cînd cîştigă parale multe, vor să şi petreacă. Astfel oraşul e plin de cluburi, tripouri, fumătorii de opium, case de întîlnire, varieteuri şi teatre, toate sursele triviale sau perverse ale viciului excitat de cîştiguri enorme şi uşoare. Nimic nu oferă o înţelegere mai concretă a acestei situaţii ca portul. Sute de vase încarcă şi descarcă zi şi noapte mirodeniile, cauciucurile brute. Toate produsele coloniale se adună în movile uriaşe spre a fi trimise către interior. Transporturile dinspre coasta Atlanticului, trecînd prin canalul de Panama, se sfîrşesc aici. Pacheboturi de mare lux îşi încarcă directorii porniţi să-şi controleze fiefurile lor din Extremul Orient. Deasupra se ridică o colină, mai înaltă ca toate, „Nob-hill", unde palatele de marmoră ale îmbogăţiţilor, parcă supraveghează mersul victorios al cuceririlor imperialiste. Lumea din vale numeşte pe aceşti magnaţi de pe „Nob-hill" „nabobs", de unde cuvîntul nababi. Cartierul „China town" e cea mai mare aşezare chinezească urbană din lume, din afara Asiei. Ea cuprinde trei străzi paralele şi altele mai mici perpendiculare pe ele. Casele au acoperişuri de pagodă şi sînt garnisite cu sculpturi în piatră reprezentîncl capete de dragoni şi cu lungi balcoane de fier lucrat. Oamenii poartă pe lîngă haine europeneşti, halate, papuci şi cozi ca în vechea tradiţie chineză. Majoritatea sînt mici negustori cu comerţ de băcănie unde se vînd mezeluri importate, ceai, peşti stranii uscaţi ori afumaţi şi o serie de zaharicale complicate şi aromate, sau cu mărfuri de mătăsărie, de obiecte de artă în .fildeş, jad, broderii, şaluri, acuarele etc. Unele din ele sînt vechi şi foarte scumpe, altele imitînd pe cît se poate autenticitatea arhaică sînt de fabricaţie recentă japoneză ori americană. Negustorii se muncesc să le prezinte drept antichităţi. Din loc în loc, localuri de consum şi baruri de noapte, luminate în clar-obscur, mobilate cu lungi divanuri orientale, cu fete de graţii, minuscule şi gentile, cu băuturi ameţitoare. O muzică discretă, în care domină ghitara şi banjoul, cîntă undeva invizibilă, în culise. Aşezaţi aici adesea 'de un secol, chinezii americani, cu toată aptitudinea lor de expatriere, păstrează un intens simţ naţional şi o resemnată nostalgie. Cînd am vizitat oraşul, Cian Kai-şi şi mercenarii lui continuau, încă lupta. Am încercat să deschid discuţii politice cu. micii negustori din „China town". Unii m-au privit bănuitor să vadă ce NOTE DE DRUM DIN CALIFORNIA 111 intenţii am şi de unde vin. Cînd le-am spus că sînt reprezentantul democraţiei populare romîneşti, o imperceptibilă mişcare a muşchilor feţei ie-a marcat, o frîntură de secundă doar, o surpriză binevoitoare. Au păstrat însă rezerva şi muţenia. Dar în felul cum ne-au petrecut pînă la uşă, cum ne-au împachetat într-un surplus de hîrtie desenată lucrurile şi cum ne-au adresat o serie de salamalecuri suplimentare, am înţeles că nu le eram antipatici. ★ . Mai mult decît celelalte oraşe de trafic comercial licit sau ilicit — ceea ce în America e acelaşi lucru, totul fiind o chestiune de nivel al bacşişului — cu excepţia poate a Chicago-ului, San Francisco are o viaţă interlopă de aventurieri, excroci şi gangsteri. Spaniolii au fundat oraşul Jerba-Bueno în. golful San-Francisco în 1776. în 1846 marinarii americani au cucerit portul în numele Statelor-Unite. A urmat apoi exodul frenetic, iară sfîrşit al căutătorilor de aur, ocnaşi, căpitani de industrie, visători şi rebeli din toate ţările pămîntului. Atracţia aurului era aşa de fascinantă încît marinarii îşi părăseau vasele, funcţionarii din interior îşi lăsau slujbele, ca să caute metalul preţios. „Coasta Barbarei" înlocuită azi cu „Pacific street" forma un fel de cartier general al tuturor aventurierilor. Acolo s-a constituit centrul tripourilor, al barurilor şi al caselor de prostituţie. De atunci „Frisco", numele familiar al oraşului, vorbeşte cu oarecare vanitate de viaţa neregulată a unor faimoşi bandiţi adăpostiţi acolo. în mijlocul apelor golfului, o insulă stîncoasă adăposteşte un penitenciar. Nu fără mîn-drie ţi se spune că acolo a fost închis cîtăva vreme faimosul. Al. Capone, care a onorat oraşul cu o şedere temporară. Naivitatea primitivă a unor americani e respectuoasă de orice notorietate, fie ea a unui star de cinema, politician, sportiv ori. bandit. Nu trebuie uitat că un grup destul de numeros de cetăţeni au voit să propună candidatura lui Al. Capone la preşedinţia republicii. ★ Dincolo de golf, peste podul de zece kilometri care-1 traversează, se întinde oraşul anexă Oackland. Aici intrăm iarăşi în atmosfera tipic americană. Serii de fabrici de înşiră una după alta. Cerem să vizităm o fabrică de automobile. Un inginer e delegat să ne explice diferitele mecanisme ale producţiei. Operaţiile parţiale sînt descompuse la rîndul lor în zeci de mişcări stereotipe, aşa încît toată contribuţia muncitorului e doar o singură mişcare automată, ca o gimnastică mereu repetată a braţelor, a piciorului. El nu cunoaşte nici ansamblul contribuţiei sale, nici totalul mersului fabricaţiei. Toată viziunea sa se întinde pe un fragment minuscul din toată operaţia. Charlie Chaplin a arătat într-un film celebru acest mecanism de îndobitocire a muncitorului, care se cheamă în termeni ştiinţifici taylorism şi caro e unul din gravele flageluri ale producţiei de masă americană. în Uniunea Sovietică muncitorul e schimbat la mai multe faze ale întregului procedeu. Apoi cursuri teoretice şi filme ori demonstraţii experimentale îi arată tot cursul fabricaţiei, pentru ca automatismul limitat al unui singur moment mereu repetat să nu-l abrutizeze. Deosebirea e că în Uniunea Sovietică totul e făcut.pentru ridicarea intelectuală şi materială a lucrătorului, în timp ce aici nu. importă decît profitul patronului. ★ Pentru ca să se dovedească esenţa democratică a bogătaşilor ori a oamenilor politici care conduc America, ţi se spune mereu acelaşi şablon: 112 MIHAIL RALEA majoritatea acestor fruntaşi au plecat de jos, de la cea mai modestă condiţie materială: hamali în port, vînzători. de ziare sau lustruitori de ghete. Ei au ajuns în capul piramidei prin muncă şi ingeniozitate. E adevărat, numai că totul e o chestiune de metodă. E vorba nu de a promova ascensiunea accidentală a cîte unui individ — pentru unui care reuşeşte, o mie sînt striviţi — ci de a ameliora condiţiile generale de ridicare a masei. Apoi cei care au reuşit să ajungă, s-au ridicat prin procedcuri de speculaţie care au ruinat pe atîţia alţii. Nob-Hill, colina nababilor din San Francisco, unde s-au adunat pe lîngă impunătoare palace-hoteluri şi palatele multor milionari, e arătată ca un exmplu edificator al faptului că originea modestă a cuiva nu e o piedică în urcuşul lor la cele mai înaintate trepte. Mark Hopkins şi tovarăşul său au clădit — ca altădată regii şi voevozii biserici după victoriile lor, numai cu mai mult simţ al profitului—un hotel cu treizeci de etaje. In California Street, bancherul James D. Fair a ridicat Fairmont Hotel. James Flood, fost chelner ori patron de circiumă, a lăsat o altă clădire impozantă. Aceştia au pornit de jos. Nu. ni se spune însă cîte familii distruse, cîte existenţe sfărîmate au zdrobit în calea lor spre îmbogăţire aceşti feroci căpitani de industrie. ★ „Goiden Gate Park" e o grădină dotată cu un înalt accent de parvenitism. Naturii i s-a interzis orice iniţiativă. Nici o spontaneitate n-a fost tolerată. S-a creat un parc mai mult ca să se arate de ce e capabilă bogăţia americană. S-au grămădit aici tot ce se poate închipui ca obiecte, flori şi animale rare şi scumpe. S-au. aglomerat fără logică şi gust, numai „ca să fie de toate", plante şi arbori din toate părţile lumii, lacuri de felurite forme, muzee, păsări şi peşti ecuatoriali, mori de vînt olandeze, cascade alpine, rododendroni din Himalaia, cişmele turceşti ori arabe şi, în fine, o grădină de ceai japoneză, cu poduri în. „spinare de măgar" din lemne rare, cu liane întinse pe ape leneşe. In fine, un muzeu de istorie naturală, cu toate speţele de animale ale pămîntului. Fireşte, o asemenea îngrămădire poate avea pentru coloanele de şcolari utilitatea ei. Pentru omul plictisit ori obosit care caută un colţ de linişte şi verdeaţă, totul e enervant ca mobilele ori bijuteriile unui. nou îmbogăţit. ★ Parcul Josemite, la cîteva ore de maşină de San Francisco, e o rezervaţie de sute de hectare, unde sălbăticia grandioasă a naturii a fost respectată, doar uşor corectată ori adăugată. Acolo se găsesc superbe cascade, lacuri albastre ori de un sumbru cenuşiu, între munţi acoperiţi de gheţuri. Animale autentice rătăcesc printre arbori seculari. In altă parte, la Sequoia se găsesc cei mai bătrîni pomi pe care-i are planeta noastră. După aprecierile botaniştilor, unii din ei trec de milenii. Americanii, fără viaţă istorică, îi îngrijesc ca pe nişte moaşte sfinte. ★ La frontiera Californiei înspre Nevada se găseşte un orăşel straniu, dar foarte american ca semnificaţie: Reno. E o localitate care prosperează datorită unui trafic original: acela al divorţurilor. Neavînd venituri suficiente pentru prosperitatea sa, primăria a inventat o anumită facilitate în acordarea divorţurilor. Dacă în alt stat o procedură greoaie sau şantajele obişnuite din partea unuia din soţi, cum se întîmplă în America în asemenea cazuri, NOTE DE DRUM DIN CALIFORNIA 113 întîrzie verdictul final, starea civilă a oraşului Reno acordă imediat, contra unei taxe apreciabile, separarea soţilor în cîteva zile. Dacă e nevoie şi se acoperă o sumă mai importantă, chiar în cîteva ceasuri. Dacă se plăteşte, divorţul se poate acorda şi prin corespondenţă. După cum se vede, şi divorţul devine o problemă de clasă. Pentru cine poate risipi mult, divorţul devine un fleac. Acest trafic a atras în oraş o numeroasă clientelă temporară. S-au clădit hoteluri şi restaurante luxoase pentru ca clienţii să aibă unde locui confortabil. In cele cîteva zile cît durează formalităţile, candidaţii se plictisesc. Le trebuie atunci distracţii. In consecinţă s-au creat imediat numeroase cluburi şi tripouri unde se pot juca Ia sume mari jocuri de noroc. E un alt mod de a extorca bani ahtiaţilor dornici de a desface o căsătorie. Cum la baza acestor divorţuri stau anumite îndrăgostiri exaltate, oamenii sînt nerăbdători şi gata de orice sacrificiu bănesc. Nu mai vorbim de faptul că o puzderie de avocaţi, intermediari, notari au afluat către acest loc unde se pot îmbogăţi repede. încheierea unei căsătorii în regim burgheze adesea o combinaţie comercială între părinţi: mărirea prin dotă a unei firme, a unei moşii etc. Dar şi desfacera ei devine astfel un subiect comercial din care se pot cîştiga bani. ★ Caracterul cosmopolit al San Franciscului se vede din specializarea culinară a restaurantelor. Există birturi chinezeşti unde se servesc toate felurile obişnuite. Francezii, italienii, spaniolii, nemţii au fiecare restaurantele lor. Unul din cele mai cunoscute e un restautant armenesc, purtînd numele uni poet: Omar Khaiam. Instalat într-un local luxos, dar mic, clienţii trebuie să aştepte în lungi cozi, într-un bar alăturat. Mîncarea, pretins specifică, e scumpă şi rea. Pilaful şi halvaua costă cît icrele negre la noi. Dar americanii curioşi, snobi şi bogaţi ar sta ore întregi aşteptîndu-şi rîndul, ca să guste deliciul bucatelor orientale, numai ca să poată spune că cunosc şi acest detaliu. Americanul nu poate rezista notorietăţii, reclamei, modei. El e susceptibil pînă la sclavie la ceea ce e nou, la ceea ce e actual şi despre care vecinul său vorbeşte. De aceea, de Ia un capăt la altul al planetei, oriunde se găseşte o curiozitate despre care se face zgomot, el e prezent, plăteşte bucuros ca să nu-i scape ceva nevăzut, din conţinutul căruia nu înţelege mare lucru, dar despre care poate spune că are cunoştinţă. Dacă o modă s-a lansat, americanul nu mai poate rezista. De la excroci şi şarlatani mistici în genul lui Petrache Lupu de la Maglavit — care înfloresc din abundenţă pe solul american, —pînă la minunile naturii din Hawai ori Bengal, de la producţiile aberante ale expoziţiilor expresioniste ori futuriste la cabinetele psihanaliste, cetăţeanul american trebuie să ajungă printre primii la faţa locului, cu condiţia ca să se vorbească de aceste fenomene. De aici rolul imens al reclamei, care formează o adevărată ştiinţă şi o ingenioasă artă. Sentiment gregar, în care resiztenţa sau critica personalităţii e foarte anemică. Astăseară ne găsim într-un restaurant mexican Ia modă, cu numele de „Sinaloa". Fiind unul din locurile de senzaţie ale oraşului, locurile se ocupă prin asalt. Sala e mică, decorată în mod amuzant cu mobile mexicane. Se serveşte o mîncare extrem de pipărată care cerc multă băutură. La mese lume elegantă, deşi localul se menţine intenţionat la un nivel popular. Pe ici pe colo se presară şi cîte un bărbat sau femeie în pitoreşti costume mexicane, desigur plătiţi anume pentru figuraţie de direcţia restaurantului. Intre feluri de mîncare apar „numere" de dans şi cîntec, executate de artişti 8 — V. Romînească Nr. 5 114 MIHAIL RALEA aduşi din Acapulco sau Vera Cruz. Femeile grase, brune, mustăcioase, sînt de-a dreptul urîte. Ele se muncesc însă să arate un temperament drăcesc, care reuşeşte să fie expresiv, chiar dacă se simte în el ceva factice, aranjat, rece. Bărbaţii au înfăţişare de cow-boy, pleznesc dintr-un bici sau mimează gesturi de asvîrlit un „lasso". Totul într-un zgomot infernal, în care chefliii ţipă, aprobă ori şueră, svîrlind în bietul cîntăreţ care n-a plăcut, un bombardament susţinut de coji de portocale, de banane ori bucăţi masive de pîine. Atmosfera e penibilă. La unii plata se soldează cu echivalentul unui costum de haine ori a unei săptămâni de alimentaţie pentru o familie săracă. ★ Turistul care părăseşte California păstrează un sentiment general foarte precis. Acum o sută de ani a început aici, în aceste locuri minunat înzestrate de natură,o teribilă aventură. în căutare de aur, petrol sau fructe, cu infinite sacrificii, omul a reuşit să-şi subjuge natura. Peisajul duşmănos şi rebel la început, a sfîrşit prin a deveni docil. E desigur o victorie umană asupra naturii. Dar această cucerire s-a făcut în California mai anarhic, mai. haotic,mai absurd ca scop moral şi ştiinţific decît oriunde. A fost o victorie în stilul capitalismului dezlănţuit în energia sa individuală, provocînd triumful persoanei omeneşti, fără scrupul, fără finalitate etică, de o rară sălbăticie în dorinţa de a se îmbogăţi. A fost ceva din gestul unui director de menajerie, care deschide fiarelor sale uşile unui abator şi lasă haitele lacome să sfîşie grămezile de carne. A fcst izbînda unui moment de feroce individualism. Nici un gînd nobil sau umanitar, nici o perspectivă morală în năpustirea individului aprig şi ahtiat din perioada „Raubkapitalismului" asupra unui colţ de lume, unde populaţia dezarmată a indienilor n-a putut opune nici o rezistenţă, dar unde sfîşierea s-a produs mai ales între elementele haitei. A fost o ciocnire de junglă, unde cei puternici au triumfat. Nicăieri, experienţa unui sinistru egoism, fără lege, fără ruşine, fără milă ori remuşcare n-a fost mai elocventă pentru anarhia şi lăcomia caracteristice primelor începuturi de capitalism. Cînd porţile s-au deschis asupra acestui „El Dorado", guvernanţii au recomandat cuceritorilor: „Iată un nou pămînt, năpustiţi-vă asupra lui cum credeţi, cu ce mijloace puteţi, fără nici o restricţie." Comparaţia, cu cucerirea metodică a naturii, lipsită de suferinţi, regulată şi logică, umană şi egală pentru toţi, dintr-un regim socialist, se impune de la sine aceluia care poate înţelege legile istoriei. California, acum domesticită de puterea banului, pare istovită şi cuminţită. E un organism care a obosit repede în urma unei teribile devastări. Această province, în fond aşa de tînără, pare îmbătrînită înainte de vreme. Elanurile de tinereţe s-au epuizat în eforturi excesive. Apusurile de soare mi s-au părut, în California, sfâşietoare. O femeie tînără şi frumoasă, care şi-a trăit prea repede viaţa. Un amurg prematur, care acum răspîndeşte melancolie. Deja ochii lacomi ai bancherilor privesc cu jale la alte colţuri proaspete ale planetei. îri Wall-Street, California e considerată acum un loc liniştit de turism, puţin demodat, ca şi Coasta de azur în Franţa. Ţărmurile unde altădată conchistadorii nesăţioşi manipulau crima sau sinuciderea, au ajuns u.n .loc de repaus pentru pensionari. Bancherii vizeasă alte continente, poate Africa. Dacă vor avea răgazul şi timpul necesar. NlCOLAE TĂUTU EROULUI Not, monumentul i-am durat din piatră, In satul său, aproape lîngă casă, Tihnitul fum din părinteasca vatră îi recunoaşte faţa colţuroasă. în armă stă proptit ca-n vechea sapă Cînd cerceta spre cer vreun semn de ploaie, Cînd aştepta întîiul strop de apă, Să-l chiuiască vesel prin zăvoaie. Cînd primăvara-ncepe să pâtrunzâ, Dintr-un saicîm cu crengile răsfrînte Spre gura lui s-apleacă lin o frunză, S-o smulgă iar flăcăul şi să cînte! Noi, monumentul i-am durat din piatră, — Cînd pruncii vin în jurii-i să se joace, Cînd fumegă iar strămoşeasca vatră, îmi pare viu, veghind a noastră pace! CARNETUL DE PARTID La Moscova-n muzeu, stau în vitrină, O schijă veche roasă de rugină Şi lîngă ea sînt trei fîşii de doc Şi-un rest, dintr-un carnet cu scoarţele de foc, Un colţ, atît, o mică flăcăruie, Ce către viaţă necurmată suie! Din ceaţa Rinului, de mai departe, Adus-au nemţii ţandăra de moarte! NICOLAE TAUTU Doar inima, atît a mai rămas Dintr-un miner de frunte din Donbas, Şi-al său carnet cu scoarţă rubinie, Aduse-au fost din marea bătălie! Cînd Leahov, candidatul de partid, Acest carnet în mină l-a primit, Cu vocea-i hotărîtă şi blajină, El a jurat ortacilor din mină, In ochi privindu-i cu iubire, drept: „II voi păstra ca inima. La piept." In galeria scundă din Donbas, I se părea cu fiecare pas Că sîngele-i nepotolit pulsează Şi în carnet şi drumu-i luminează... Din salopetă — l-a mutat apoi In bluza-i de soldat, în greu război! In cea mai încercată bătălie Simţea cu el coperta purpurie, Cu el în salt, cu el pe parapet, In buzunarul mic de lîngă piept. Spunea ades, în vreun popas de luptă, Cînd îşi cosea mantaua de plumbi ruptă; „Ştiţi, nu mi-i dat să fiu vreodată trist, Prea mult iubesc al zilelor şuvoi, Dar de-oi cădea — se-ntîmplă în război! - Un lucru cer, tovarăşi, de la voi, Să fiu considerat un comunist, Un membru de partid! Drept cotizaţii, Dau viaţa mea alitor generaţii, Dau inima şi-aceste docoraţii. Da, cle-aş avea vre-o şapte vieţi — nu una Le-aş dărui să pot slăvi Comuna!" Primul trecea prin flăcări şi restrişti Cînd auzea; „In frunte, comunişti". Atacul şi-a oprit doară odată, Cînd îl pălise schija-nfierbîntată, Tăişul ei străpunse la un loc O inimă şi un carnet cu scoarţele de foc!' L-au îngropat în vechea sa manta. La căpătîi: o cască şi o stea! CARNETUL DE PARTID Carnetul roş şi inima sa vie Stau în muzeu, cum stau şi-n veşnicie! ...Şi tot pe front, la cea clintii plenară, Intr-un bordei cu ramuri de molid Toţi comuniştii din pluton votară Pe-ostaşul Leahov — membru de partid! VIRGIL TEODORESCU DE*NTÎ1 MAI Jrămîntul se-nveleşte cu florile clintii. Izvoru-şi sparge temniţa de ghiaţă; Ţărîna-şi trage mîna ţinută câpătîi Şi-şi spală-n iarbă somnoroasa faţă. Trecînd peste planeta descinsă de ninsori, Peste încolăciri de munţi şi ape, O voce uriaşă se-nalţă pîn-la nori, Departe, în văzduh, — şi-atît de aproape! O, glasurile lumii, pe care nu le ştii, Dar le-nţelegi cu-ntreaga ta fiinţă, Această mare voce ce-adună-n ea tării De lupte, de izbînzi şi suferinţă! O, fluviile-acestea de cîntec omenesc Ce dau culoarea roşiilor flamuri, Aleargă-n zorii zilei de Mai şi se-ntîlnesc, în marea înfrăţirii dintre neamuri] Ridică fără teamă, în soare, pruncul tău, Femee truditoare, mamă scumpă! întreaga omenire ţi-l apără de rău, De lîngă tine nimeni n-o să-l rupă- Şi dacă-n lume arme încep a zăngăni Vrăjmaşii vieţii, nu ni-i teamă nouă. De sabie peri-va acel ce va-ndrăzni Să taie iar planeta noastră-n două. Căci noi topim oţelul şi îl călim în foc, Noi facem scut şi arme şi palate. Iar braţele acestea, unite la un loc, Stâpîne sînt pe lumea jumătate. Şi dacă jumătate mai geme, clătinînd, Din temelii bătrîna închisoare, DE-NTII MAI Se va-mplini tot globul şi va avea vestmînt De purpură, de aur şi de soare. Degeaba-nchideţi visul în casele de bani Şi vă plătiţi în aur mercenarii, Degeaba vreţi să-ntoarceţi istoria, prin ani, Pentrii-a-nzeci şi-a însuti dolarii; Degeaba vreţi să puneţi la carul morţii, azi, Minunile descoperite-n lume! Noi v-aruncăm şi ura şi scîrba în obraz, Căci fără noi nu poate fi minune! Degeaba coasa morţii o îndreptaţi spre noi Şi-o ascuţiţi clin nou, pe nicovală! Din circa ei uscată o vom, zvîrli-n noroi Şi moartea va cosi cu mîna goală! Mai slăpîniţi prin jafuri şi crime de neşters Ce-a născocit gîndirea omenească, Dar peste viaţa care zvîcneşte-n univers, Mulţimea s-a născut să stăpînească. Vulcanica putere cuprinsă în atom E-a noastră, între cer şi-ntre pămînt. E soclul fericirii clădite pentru om, Iar pentru asuprire e mormînt. Mai dorm în mari palate ai vieţii arendaşi Ţinînd sub pernă, blestemate chei, Dar trează stă mulţimea stăpînă pe oraş, Pe undele din aer, pe idei. Bidică-ţi fără teamă, în soare, pruncul tăut Femee truditoare! în curînd Puterea vieţii smulsă şi-nchisă de călău Va fi întreagă-a fiului tău blind. Căci fluviile-acestea de cîntec omenesc Ce dau culoare roşiilor flamuri Aleargă-n zorii zilei de Mai şi se-ntîlnesc în marea înfrăţirii dintre neamuri. întreaga omenire e azi semănător în brazda roditoare şi adîncă, Şi ea va strînge-ntreagă, culesul viitor, Din locul unde boabele le-aruncă. CRISTIAN SlRBU VINE SEARA Vine seara ca un fum Şi nu ştiu anume cum Mi-am sădit în poartă-un pom. Că de-aceea-i omul, om, S-aibă ramuri la fereastră, Să cînte, să versuiască, Să râmîie-n urma lui Cîntecele dorului. Şi mă doare. Socotesc Că n-am putut să mi-l cresc, Cum am vrut, să vină-n el Păsări multe, fel de fel. Au venit mai puţintele Şi-au plecat curînd şi ele, Că bătea un vînt iabraş Şi mi-a fost pomul golaş. Insă Lia-Cîocîrlia, Care ne-a-ndrăgit cîmpia, Mi-a venit în pom mai des, Cu zori şi râcoare-n vers. Şi-a cîntat şi tălmăcit Gîndul omului trudit. Şi-a cîntat cu dor de ţară Pentru viaţă, primăvară. Obosit de-urcuşu-i greu, Subt umbra pomului meu, Călătorul, cînd va sta, Cîntecu-mi va asculta. Şi mie-mi va pare bine C-am cîntat şi pentru tine, Dragoste cu ochi frumoşi, Care gîndu-n flori ţi-l coşi. VINE SEARA Că de-aceea-i omul om, Să-şi sădească-n poartă-un pom. S-aib" ramuri la fereastră, Să cînte, să versuiască, Să rămîie-n urma lui Cîntecele dorului. CASNICĂ tf^tii, cînd vorbesc cu ochii tăi, îmi pare Că aş vorbi cu-o fragedă grădină. Mă înconjoară străluciri de soare Şi inima mi-e floare de lumină!". ...Cînd, oare, Mara, ţi-am şoptit aceste Cuvinte, căsniciei ca prefaţă? E greu de spus. Căci de atunci sînt peste Şaptesprezece ani de drum. O viaţă. Azi ochii tăi, deşi-i aproape seară, Mă plimbă încă-n zări de vis albastre. Dar frăgezimea lor de-odinioară A-nmugurit în ochii fetei noastre. Tu ştii aceasta şi te bucuri toată. Cînd vine fata de la lucru-acasă, Zăresc pe faţa ta transfigurată Iubita ce-am văzut-o prima dată. Iar eu mă fac că nu pricep nimica. Dar ca părtaş al fericirii noastre, In versuri, fetii, toată ziulica li ţes un strai din viziuni măiastre. F. ADERCA KRIEGSHURE L'octoriţa Lulu, excelenta conducătoare a unei maternităţi, obişnuieşte ca de ziua ei să se retragă total şi să nu vadă nici un bărbat — aceşti călăi ai delicateţelor femeieşti, cum îi numeşte. Primeşte numai prietene. Dar spre uimirea şi spaima ei, anul acesta, la o sonerie cam întîrziată, doctoriţa îşi părăsi o clipă în salonaş prietenele voioase, guralive, se repezi la uşa dinspre scară — şi deschise unui bărbat. Şi încă un bărbat scund, lat în spate, cu ochii negri scăpărînd vioi sub sprîncenele puternice, aproape îmbinate. — A! Inginerul Odobaru... făcu doctoriţa uimită, uluită, gîndind cu glas tare. — Exact! răspunse cu-n început de rîs inginerul, descoperindu-şi şirul îndesat al dinţilor mici, albi. Apoi se încruntă. — Am căzut la oră nepotrivită? făcu inginerul, niţel jignit de figura stranie a bunei lui prietene. Pot să mă retrag... — Nu! Nu!... îl opri doctoriţa. Inginerii,ca şi militarii, nu trebuiesă se retragă!...glumi ea, foarte încurcată totuşi. Să-ţi spun drept: e ziua mea şi, ca de obicei____ —• Perfect! Dar un buchet de trandafiri albi primeşti în locul meu? Mă-ntorc într-o secundă! — Te aştept! Pînă atunci, pun la vot prezenţa dumitale. Cum vor hotărî prietenele.... Buchetul de trandafiri premerse figurii încruntate a inginerului Odobaru care află că fusese acceptat cu o majoritate umilitoare: Un vot! (al gazdei). încît nu prea luă parte la discuţiile multiple şi amestecate, sorbin-du-şi cafeaua, trăgînd din pipă cu sete. Se generaliza în salonaş ideea politică: zăngănitul de arme al Occidentului înfiora în chip deosebit inimile gingaşe ale celor de faţă. Mezzo-soprana Veronica Plopeanu, foarte oacheşă, des păroasă, întinse braţul ei energic către inginerul taciturn: — Dumneata, tovarăşe inginer, ce părere ai? Ca specialist în industria grea, deci şi în tunuri şi în tancuri... — Nu pot avea ca specialist sau nespecialist decît o singură părere: Să-mi apăr patria, dacă va fi nevoie. Şi anume, pînă la capăt. Mezzo-soprana, îngroşîndu-şi vocea: — Cu nemţii nu e de glumit! Sînt scoşi din închisori toţi generalii lui Hitler... Ai aflat, cred! KRIEGSHURE 123 Inginerul rise scurt: — îi cunosc prea bine! Şi ca „aliaţi" şi ca duşmani! Eram „aliaţi" cum sînt boii şi carul— noi am jucat rolul boilor! — iar ca duşmani i-am văzut fugind şi ascunzîndu-se după piscurile din Tatra. Mezzo-soprana nu era mulţumită: — Trebuie să recunoaştem, tovarăşe inginer, ca să fim obiectivi, că nu dispreţuiau muzica. Veneau adesea la Operă. Pe calea Victoriei, ofiţerii nazişti păşeau ca nişte cavaleri, ca nişte eroi, ca nişte Lohengrini! Se lăsă o tăcere grea- Plutea în aer o nedumerire, o nesiguranţă. Nu cuteză nimeni să vorbească. Răsună deodată, timbrat, glasul metalic al inginerului: —-îmi aduc aminte de o cîntăreaţă, din timpul ultimului război... Aveţi răbdare să ascultaţi?... O văzusem în capitala Ungariei,-nu departe de Parlament, într-o noapte de vară: Era soţia bălaie a unui inginer maghiar. Cine nu o cunoştea pe Ilona Fekete? Frumuseţea ei ciudată ţinea de vis şi de ideal. Am văzut-o şi auzit-o apoi pe scena Operei, unde juca pe Margue-ritte Gauthier, mult mai ispititoare, mai pură totuşi şi mai subtilă ca cea închipuită de Dumas-fiul. O! Cîte nume proprii... Femeia ale cărei triluri ar fi amăgit toate privighetorile Insulei Margareta din mijlocul Dunării, era mai curînd o esenţă, nu un nume, un arhe-tip, nu o făptură. împrejurările mă duseră pe neaşteptate chiar în casa inginerului maghiar, un ins înalt, cu priviri nesigure, bănuitoare, după ochelarii aburiţi. Apoi fui silit să iau parte, după cîteva zile, şi la o mică reuniune, în saloanele Doamnei: Domnul Fekete fusese numit Directorul unui grup întreg de fabrici aeronautice. — Vă felicit, şi în curînd ministru ! zisei strîngînd mîna rece a amfitrionului. — N-ai pentru ce, îmi şopti el în hol, unde-mi ieşise înainte. Postul meu e mai aproape de ştreang decît de un fotoliu ministerial şi văd cîte-odată în aer, cînd mi se pune mai deasă perdeaua de ceaţă, un pluton de execuţie în zorile unei dimineţi de iarnă şi pe mine legat la ochi, rezemat de un zid dărăpănat. — Aveţi viziuni de mare poet tragic... răspunsei rîzînd. Şi intrai în salon — drept către surîsul cîntăreţei. Ea îmi admiră întîi uniforma. O lămurii că era ţinuta de gală a artileriştilor romîni. Cum nu ştiam decît foarte puţin ungureşte, iar nemţeşte nu ţineam să vorbesc, mă-nţelesei cu gazdele şi musafirii, mai toţi ingineri şi militari cărunţi, într-o franceză maghiară, bine accentuată pe antipenultima şi cu rezonanţe de baros pe nicovală. Dar multă vorbă nici nu fu. După ospăţul îmbelşugat şi după retragerea ţiganilor lăutari cu diblele subsuoară ca un roi de gineri fără mirese, trecurăm în salonaşul de aur care da înspre parcul bătrîn şi unde domina un uriaş pian, ca un animal antideluvian surîzînd din maxilarele de fildeş. Coconetul, decoltat copios de sus în jos şi de jos în sus, bine pudrat şi încălzit, ciripi deodată — şi se făcu o linişte solemnă. Doamna Fekete, căreia îi cerusem mai înainte, după un compliment asupra glasului ei, îngăduirea de a-i spune-^Privighetoarea" — destul de banal, nu? —• îmi făcu semn să trec la pian. Cîntai cîteva bucăţi ardeleneşti, jocuri şi strigături, pe care le şi fluerai — ca pe Tîrnave. Apoi Doamna, după ce mă bătu drept mulţumire pe umăr, cuprinzîndu-mă uimită în cerul de azur al ochilor ei mari, îmi ceru şoptit s-o acompaniez — şi cîntă şi ea o arie de Mozart. Cîntă ? Sîntem obişnuiţi să vedem artistele de Operă zbătîndu-se, îngro- 124 F. ADERCA şînd şi subţiind volumul, interpretind, mă rog. Ilona, neclintită, cu privirile în sus, niţel micşorate, intona melodia mozartiană cu o seninătate şi o plinătate care o desprindeau cu totul dintre noi. Bănuiesc că îngerii pe lună plină cînd scoboară din cer şi urcă pe treptele nopţii albastre astfel plutesc, albi, împăcaţi, cu mişcarea lină, ritmică şi cu neauzit i'îlfîitul aripilor destinse. Era măruntă Ilona şi uneori parcă ireală în carnaţia ei alb-trandafirie. — Toţi ofiţerii romîni din artilerie flueră ca dumneata? mă-ntrebă Doamna pe terasa de piatră, unde mă duse după miezul nopţii să bem, în scaune largi de paie, cupa de şampanie. — Toate Doamnele de pe aici au voci mozartiene şi suflete de înger? răspunsei ca să mai risipesc din mine vraja ameţitoare. Şi adăugai pătimaş, nesocotit: — Dacă aş putea auzi glasul şi vedea chipul senin al Privighetoarei din Budapesta numai o clipă în fiecare zi, m-aş socoti... Gîntăreaţa, o clipă uimită, se reculese, îmi lovi uşor mîna care se crispase pe un genunchi, oftă odată, se ridică repede şi fugi. — îşi iubeşte soţul sinistru, fără îndoială! gîndii încruntat, ruşinat. Şi această fermecătoare, subtilă, perpetuă copilă n-are măcar cel mai elementar viciu: al curiozităţii____ Zilele următoare iui urmărit mereu de năluca ei. Era grav. Cerui şi fui mutat la Berlin — şi nu-mi luai rămas-bun de la nimeni. Fugii într-o noapte. Dar n-avui noroc; dădui acolo, peste cîteva luni, de inginerul ungur, parcă şi mai sumbru, cu ochelari negri. Eram amîndoi în holul Ministerului producţiei de război. Ne recunoscurăm îndată. — Şi frumoasa Doamnă Fekete? Minunata noastră Privighetoare? întrebai cu politeţe, dar cu inima zvîcnind de panică, martirizat. Inginerul făcu un gest cu mîna stînga, de înlăturare, faţa i se încreţi într-o strîmbă-tură — de desgust? de remuşcare? — şi-mi şopti: — Să nu mai vorbim de asta, domnule maior! Era o trădătoare, o... Dar nu mai putu urma. Se-ncurcă în propria-i furie. în aceeaşi seară, la un pahar de vin, în locuinţa din subsol a directorului general aeronautic— în etaje nu mai locuiau decît „civilii" — aflai o întîmplare într-'adevăr uluitoare, care aduse pe Ilona din cerul albastru al îngerilor, pe pămînt, între noi. Că era mîndra în delicateţea ei, ştiam. Nu bănuiam că era tot atît de mîndra şi de întîietatea neamului ei. Un general german, în trecere spre front, bine ospătat de ofiţerii marelui stat-major din Budapesta, fu dus la Operă. Neamţul, care ar fi preferat un cabaret, socoti că i se cuvenea ca înainte de începerea spectacolului, ansamblul Operei să intoneze „Deutschland liber alles"—• ceea ce pricinui o zarvă nemaipomenită. Dirijorul, orchestra, nu avură curajul-să dispară, dar la ridicarea cortinei îi scoase din încurcătură, sau mai bine, îi vîrî într-o încurcătură şi mai mare primadona, frumoasa Ilona, care, împrejmuită de cor şi înfăşurată în faldul stindardului naţional al patriei ei, intona, urmată curînd de toată sala, un cîntec popular maghiar. Apoi, înclinîndu-se graţios, Ilona zise către loja generalului, înroşit ca un rac fiert:— Iar spectacolul, domnule general, îl vom încheia cu imnul dvs!..." — îţi închipui! ţipă domnul Fekete, făcînd ochi mari sub sticlele întunecate. Eram în lojă! Eram lîngă general!... O asemenea insultă!... Şi după o pauză grea, ridicîndu-se de pe scaun: — Chiar în noaptea aceea a avut loc un consiliu de miniştri. S-au făcut şi cercetări... Nu cumva era în legătură primadona cu spionii? Nu cumva KRIEGSHURE 125 întreţinea relaţii cu grupurile clandestine comuniste?(Mai fusese împuşcată nu de mult la Berlin o cîntăreaţă spaniolă...) Şi inginerul strigă: — llona! Soţia mea!... Soţia directorului general al uzinelor aeronautice!... lată ce a fost în stare să-mi facă!... Se prăbuşi iar în fotoliu. — A fost arestată, fireşte... oftă. — N-ai încercat s-o eliberezi? cutezai să mă amestec. Să lămureşti împrejurările, să faci dovada că... Inginerul rînji. şi ridieîndu-se, rîse sinistru, cu faţa întoarsă disperat spre plafonul subteranei. — Să intervin? S-o eliberez? Aşi fi fost-luat drept complice! S-a şi şoptit că aşi putea fi complice! Eu — complice!... Sărmanul, avusese dreptate: trecuse, ca Director General al uzinelor aeronautice din Budapesta nazificată şi ca soţ al unei cîntăreţe, desigur „spioană", în orice caz virtual „trădătoare", prin apropierea unui pluton de execuţie. Inginerul tăcu o clipă, apoi urmă, cu glasul parcă tremurat, abia stăpînit: — Şi acum, dragă prietenă şi dumneavoastră, bune tovarăşe, auziţi cumplita orgă a Destinului, stupida şi tragica batjocorire a unei vieţi. Mă aflam în iarna crîncenă a anului 1942 într-un post înaintat în Ucraina, ocupată vremelnic de germanii hitlerişti, la comandamentul unei divizii, motorizate. Simţeam prăbuşirea, da! Şi aţîţat de gustul pericolului, cerui stăruitor generalului — von Hasenau? von Hasendorf? nu mai. ţin minte— îngăduirea de a vizita fortificaţiile de zăpadă din linia întîi de unde auzeam neîntrerupt un bubuit greu. Mă aruncai pe o motocicletă şi — de teama partizanilor — fui sfătuit de tovarăşul meu din papucul de oţel, aghiotantul generalului, un locotenent firav, aproape fără sînge, s-o apucăm de-a curmezişul şoselei, peste şesul alb, la căderea serii. După o goană furioasă de vreo două ore, bătut de bicele crivăţului care-mi sfîşiase obrazul, începu să-mi pară rău... Lăsasem în urmă o căsuţă aproape ocrotită. Căci prăbuşirea, ştiam, era sigură... Ce căutam în acest nesfîrşit infern de gheţuri ale iernii ruseşti? Dar în zare, pe dreapta, zării cîteva albe şi prelungi pîlpîiri de lumină — şi cîrmii într-acolo. Vreo adunare de izbe—gîndii—unde putem petrece restul nopţii... Sau partizanii ? — Un sat? întrebai pe locotenentul german zgribulit în şubă. Ofiţerul rîse deodată cu două sughiţuri, apoi răspunse scurt: — Kriegshuren! Ştiam că-ntre liniile armatelor lor, comandamentele hitleriste instalaseră barăci cu femei, adunate din toate ţările ocupate sau „aliate", anume pentru soldaţii din zona frontului. Baraca era destul de departe şi ajunsei după altă oră de goană. Luminile străbăteau mai mult prin seîndurile neîncheiate decît prin ferestruicile înfundate cu ziare vechi şi cîrpe. Femeile dormeau pe jos, mormane negre. Cîţiva copii seînceau. Un feldwebel şchiop şi cu-n ochi legat într-o basma neagră ne primi surîzînd cinic, cu dinţii tociţi pînă la gingii — şi ne arătă în baracă, pe stînga, odăiţa lui, cu o saltea uriaşă de paie, întinsă pe seînduri. Ne-o oferea. Apoi, fără a adăsta vreun semn din partea noastră, scoase din carîmbul cizmei o vînă de bou şi lovind cu putere peretele barăcii, dete însuşi un răcnet ca 126 F. ADERCA un tunet. De parcă ar fi luat paiele foc sub ele şi în jurul lor, femeile săriră în picioare şi îngrozite — de bătăile de mai înainte? — grabnic se înşiruiră în trei rînduri. Un lampadar cu cristale groase, furat cine ştie de unde şi atîrnat la mijloc de o bîrnă groasă, transversală, arunca o lumină leşioasă pe chipurile acelor nefericite, care dobîndiseră în lunga lor suferinţă un aer de minore îmbătrînite. Ne priveau pe sub gene, cu ură, cu frică. — Alegeţi, vă rog! ne invită feldwebelul politicos, pe mine şi pe locotenent, arătîndu-ne cîrdul, cu vîna de bou. îmi scosei căciula, nu ştiu de ce, cu respiraţia oprită.Deodată, un ţipăt veni din partea dreaptă a barăcii şi o copilă bălaie, înfăşurată într-un şal zdrenţuit de mătasă albastră, se aruncă înainte, oprindu-se drept în pieptul meu. Mai înainte de a prinde de veste,îmi apucă mîna şi începu să mi-o sărute c-o adoraţie de nebună, scîncind, gemînd, gîfîind. —■ Nu aici! Nu aici! îmi grăi ea franţuzeşte, arătînd cu capul salteaua din odăiţa feldwebelului, rămasă cu uşa deschisă. — Privighetoarea... şoptii fără voie. Ilona!... — Da, da, Privighetoarea... Privighetoarea ta... bâigui ea în limbă străină. Dragule! Ia-mă numaidecît!... La tine, nu-i aşa? La tine!... Nu aici!.... întrebai pe feldwebel dacă aveam voie să iau cu mine pe acea Kriegs- hure. — Dacă doriţi... răspunse paznicul cam încurcat şi destul de nemulţumit. Nu e mai bine aici? Şi-mi arătă şi el cu vîna de bou salteaua de alături. —-Nu, nu! răspunsei hotărît. — Atunci iscăliţi, vă rog, acest formular. Mă duse în odaia Iui, unde pe măsuţa de lemn din colţ iscălii o hîrtie pecetluită. — Ce număr ai? întrebă el crunt spre femeia din umbra uşii. Femeia nu răspunse, lăsînd capul în jos. — Poate că nici nu ştie, mă-ncredinţă feldwebelul rîzînd deodată, scurt. E zăpăcită rău ! Şi trăgîndu-se greoi de pe scaun, se apropie de femeia ruşinată, o întoarse smucind-o cu spatele spre lumina odă iţii şi fără nici o sfială îi ridică zdreanţă de fustă. Se aplecă şi citi. pe buca palidă numărul tatuat. — 1719! Da? o mai întrebă, îndreptîndu-se iar către masa lui şi complectă formularul cu meticulozitate. — Mulţumesc, îmi zise apoi, împăturind formularul. Morgen soilen Sie unbedingl die Bure zuriickbringen, niclit wchrl (Mîine neapărat trebuie să aduceţi huria înapoi, aşa e?) Mai mult de douăzeci şi patru de ore n-am drept s-o las nici d-iui General. Mă aruncai în ataşa motocicletei, cu mica Ilona în braţe, pe care atît o dorisem la Budapesta şi care acum mă-nfiora, mă uluia. Locotenentul călare pe motor, apucă drumul cel mai scurt înapoi, spre lăcaşul nostru dm preajma Diviziei. Stam ţeapăn. N-aveam curajul să ating acea făptură scheletică vîrîta în mine, acoperită cu mantaua mea, dornică desigur de căldură şi odihnă, nu de vreo dezmierdare. De ia o vreme, pe semne din pricina nesimţirii mele, se temu să n-o alung şi vru să fie drăgăstoasă, pipăindu-mă. Ii strînsei mîna şi cu tot dezgustul care-mi strîngea gîtlejul — o sărutai. Gura, rece. Mai vru... Dar ca s-o împac, începui să-i şoptesc: — Ne aşteaptă o cameră caldă, Ilona... Un ceai! Un radio! Nu-ţi mai dau drumul! Nu te mai las să te întorci înapoi, auzi?Orice s-ar întîmpla ! KRIEGSHURE 127 Nefericita nu credea — nu mai putea crede în nici o speranţă. Clătină încet capul pe pieptul meu, apoi rămase nemişcată. Simţii în curînd pe mî-na-mi care-isprijinea figura, lacrimi fierbinţi. Cînd am ajuns la Divizie, mă despărţii de locotenentul neamţ, rugîndu-1 să nu dea nimănui nici o informaţie despre mine şi despre femeia pe care aveam de gînd s-o păstrez... mai multe zile. Locotenentul rîse, sughiţi iar ele două ori, îmi făgădui şi pieri în noapte. Aveam două odăi. Intîia, unde înghesuiam bagajele, nu era încălzită. Astfel că după ce aruncai de pe mine mantaua şi revolverul pe masa odăii din fund, unde focul ardea în sobă, lîngă pat, şi samovarul fierbea pe măsuţa rotundă din colţ, dădui drumul, aparatului de radio. Zisei, cu mîna pe clanţă: — Şi acum, Ilona, dezbracă-te şi intră în pat să te încălzeşti! Mîine îţi voi găsi eu alte rufe şi vestminte. Vom fugi. Te vei travesti în tînără ţărancă. Acum, eu aştept dincolo. Cînd eşti gata, baţi în uşă. Şi după ce vom lua ceaiul, ai să-mi cînţi, Privighetoarea mea, nu? încet, numai pentru mine, pentru noi amîndoi, da? Mă izbi apatia ei la toate propunerile, la toate încercările de a-i reda încrederea. Privighetoarea mă mai privi uimită o secundă, cu ochii mari deschişi şi în azurul lor citii absenţa. Apoi lăsă pleoapele în jos şi oftă. îmi făcu semn cu capul să ies şi-mi surîse. O recunoscui, în sfîrşit: era surîsul ei! Radioul aducea de departe o romanţă delicată, cu o sentimentală voce de bas, ca o şoaptă intimă.Dar abia închisei uşa înapoia mea, că auzii o detunătură scurtă şi răbufnitul unui corp prăbuşit. Mă repezii înapoi, îngrozit. Cu revolverul pe care, ca un năuc, îl lăsasem încărcat pe marginea mesei, Privighetoarea îşi descărcaseun foc în gură. Din mormanul de zdrenţe, carne dezgolită şi fuioare de păr bălai, se scurgeau pe podea valuri sacadate de sînge. .. .Şi ingine/âl încheia, întoreîndu-se scurt către mezzo-soprana uluită: — lată ce fel de oameni sînt fasciştii cărora poate le-ai cîntat. Mai doreşti să vezi pe calea Victoriei asemenea cavaleri, asemenea eroi, asemenea Lohengrini? ERIK MAJTENYI PR AG A, ORAŞUL VEŞNIC TINĂR încă un tunel şi intrăm în gară, spune tovarăşul meu de drum. Plin de curiozitate, cercetez cu luare aminte oraşul, prin geamul vagonului. Peste cîteva clipe, voi face cunoştinţă cu freamătul lui plin de viaţă. De aci înainte va trebui să fiu atent la tot,ca să văd, să aflu şi să înţeleg cît mai multe. Cît priveşte înţelegerea, ştiu că voi avea greutăţi, căci arareori reuşesc să dibui sensul vreuneia din reclamele multicolore pe care le lăsăm în urmă. In schimb, pot privi în voie curţile caselor, coşurile şi rezervoarele fabricilor; de-a lungul şinelor care se perindă într-o încîlcită neorînduială, peisajul fu mur iu al renumitei industrii cehe. Trecem prin ultimul tunel; ieşim apoi la lumină şi iată-ne ajunşi sub cupola de sticlă a gării.. Tot ce urmează se desfăşoară cu repeziciune: cuvîntul de salut, drumul în automobil, un afiş de mari proporţii — din care, cu toate că nu cunosc limba cehă, înţeleg că la Teatrul Naţional se joacă „Don Carlos" — hotelul, apoi masa de prînz cu primul fel: vestita mîncare cu. găluşti; cu aceeaşi, ocazie aflu că aici nu se mănîncă niciodată pîine. Apoi, fireşte, pornim în oraş. Am petrecut multe zile frumoase la Praga, clar nici una nu. mi s-a părut mai. frumoasă ca cea dintîi. Scăldată de raze primăvăratice, cu înflo-ritoarea-i frumuseţe, m-a întîmpinat „zlata Praha", oraşul de aur. De multe ori după aceea am mai cutreierat bulevardele largi şi străduţele strimte şi romantice, totuşi prima întîlnire a rămas cea mai tulburătoare, de neuitat. în Praga, fiecare colţişor de stradă păstrează cu sfinţenie o urmă a trecutului. Nicicînd n-am văzut atîtea relicve şi monumente. Şi totuşi, chiar printre zidurile şi pieţele străvechi, pe podurile străjuite de sfinţi de piatră, străinul simte că străbate oraşul tinereţii, capitala unei ţări în plină dezvoltare şi construcţie. Deşi pe străzi e un continuu du-te-vino, totuşi circulaţia e disciplinată. Cetăţenii nu se îmbulzesc unii în alţii şi nimeni, nu traversează atîta timp cît nu îngăduie lumina roşie a stopurilor. Monumentele oraşului se păstrează cu deosebită grijă, şi nu, cum! s-ar putea crede, de către o comisie anume. Iţi dai repede seama că întreaga, populaţie, de la mic la mare, socoteşte ca o datorie a fiecăruia păstrarea; monumentelor istorice. Pe zidurile caselor, la fiecare pas, plăci comemorative arată numele' celor căzuţi pentru apărarea oraşului, în luptele de stradă din 1945. Lîngă ele, flori mereu proaspete. PRAGA, ORAŞUL VEŞNIC TINAR 129 0 scurtă serpentină duce spre Visehrad — cetatea de sus. După tradiţie, aici a fost o cetăţuie cu mult mai veche decît Hradcinul. Urme ale zidurilor sale mai străjuiesc şi astăzi împrejurimile. Pe locul acesta se întinde acum un parc al copiilor. Tot aci se află şi vestitul cimitir Slavin.Pe o palmă de loc sînt numeroase morminte, printre care cele ale lui Ciapek, Bozena. Nemcovo, Smetana şi .lan Neruda, la mormîntul căruia ne oprim timp mai îndelungat. Prin minte ni se perindă minunatele şi nemuritoarele povestiri din Mala Strana. Da, aceasta e străvechea Pragă, oraşul miilor de amintiri încrustate în piatră şi în cuvinte, oraşul frumuseţii neasemuite. Dar dincolo de poarta cimitirului ne aşteaptă noua Pragă. Copiii se joacă cu mingea în lumina veselă a celei dintîi zile de primăvară. Traversăm Moldava; pe deasupra gheţii, pescăruşii prind din zbor bucăţile de pîine pe care le aruncăm; pe malul stîng ne întîmpină oraşul tînăr. Aci tineretul construieşte un stadion de proporţii uriaşe: se pregăteşte pentru spartachiada din a-^rl acesta. Trecem de construcţiile secolului al XX-lea, şi iată-ne iarăşi în evul mediu. Străbatem poarta cea mare a Hrad-cinului şi în faţa noastră se înalţă măreaţa catedrală Sf. Vitus. In naosul uriaş cu arcade gotice, omul pare un pitic. Săpăturile făcute la temelia acestei catedrale au scos la iveală urmele unei biserici cu mult mai vechi. în piaţa din faţă se ridică statuile Iui Kolozsvâri Martin şi Sf. Gheorghe. O copie a acesteia din urmă se găseşte la Cluj în faţa bibliotecii universitare. N-am putut să văd însă originalul, căci statuia era împrejmuită cu scînduri care s-o ferească de intemperiile iernii. Hradcinul şi în general întregul oraş păstrează neatinsă o comoară ca-n basme. Nenumărate generaţii au ridicat şi au păstrat cu sudoarea frunţii şi prin muncă trudnică aceste valori care să vorbească secolelor viitoare nu numai despre dezvoltarea înfloritoare a culturii, ci şi despre vremurile de grea asuprire. La marginea oraşului, pe faimoasa Colină Albă, se află muzeul Jiraselc. Clădirea aceasta, în formă de stea, a fost cîndva locul de petrecere al lui Ferdinand din Tirol. Pe lunca din apropiere s-au dat luptele de la Colina Albă din 1620, în urma cărora Cehia şi-a pierdut independenţa pentru trei sute de ani. Izul trecutului stăruie peste tot în nenumăratele săli ale castelului. Alois Jirasek, unul dintre cei mai mari clasici ai literaturii cehe, a înfăţişat în opera sa aproape în întregime istoria cehă, începînd cu străve-chiile legende, continuînd cu frământările husiţilor şi pînă în zilele noastre. Cele 18 aripi cu cîte trei etaje ale clădirii prezintă cu o minuţiozitate impresionantă aspecte din întreaga activitate creatoare a scriitorului. In general, în Cehoslovacia tradiţiile literare sînt păstrate cu deosebită grijă. Acest fapt îl dovedeşte şi muzeul literar, de dimensiuni impunătoare, adăpostit în clădirea unei mînăstiri vechi de peste 700 de ani. Aici se găseşte primul monument de limbă cîntată precum şi prima cronică în versuri a lui Dalimil; vestita biblie de la Kralice, moment culminant al literaturii Renaşterii — precum şi întreaga literatură cehă nouă. Poţi oare vorbi despre Praga fără să aminteşti de podul Carol, de o frumuseţe clasică care, cu numeroasele sale statui, este una dintre cele mai desăvîrşite podoabe ale oraşului? Sau de sinagoga din Praga, renumită în lumea întreagă, de primăria şi cimitirul din ghetto? O particularitate a străvechii sinagoge este faptul că este clădită în stil gotic. Pe faţada primăriei se află un ceas ebraic, unicul din lume care merge de la dreapta spre stînga. In cimitir, pe o suprafaţă neînchipuit de mică, sînt 11.000 de pietre 9 — V. Romînească Nr. 5 130 ERIK MAJTENYI funerare cu inscripţii în limbile ebraică şi arameică. Oamenii de ştiinţă le cercetează şi astăzi, cu mult interes, în liniştea de sub sălciile pletoase. Printre zidurile păstrătoare de tradiţii ale oraşului Praga, răsună nu numai glasul domol al trecutului, ci şi acela al prezentului şi viitorului. De dragul continuităţii, trebuie să începem şi de data aceasta cu un muzeu, cu acea clădire impunătoare care poartă numele lui Clement Gottwald. Aci sînt adunate laolaltă aspecte din lupta pentru libertate a |joporulu.i ceh, din cele mai îndepărtate timpuri şi pînă în zilele eliberării! Regăsim aci macheta taberei de căruţe a husiţilor, imaginile armelor şi cetăţilor, armele teloriţilor; dar tot aci facem cunoştinţă şi cu dezvoltarea rapidă şi victorioasă a mişcării muncitoreşti cehe. După luptele grele ale primelor grupe marxiste, constituite în vremea stăpînirii monarhiei austro-ungare, urmează mişcările de masă ale primei republici cehoslovace. Mai încolo găsim mărturii despre lupta dusă în ilegalitate, în timpul „protectoratului", despre răscoala din Praga, urmează imaginile intrării victorioase a trupelor sovietice eliberatoare, ale evenimentelor din februarie 1948 şi ale măreţelor realizări ale muncii constructive. Pătrund cu pietate în cabinetul de lucru al lui Clement Gottwald, discipol credincios al lui Lenin şi Stalin. Toate au rămas orînduite aşa cum se aflau în clipa morţii acestui mare fiu al poporului cehoslovac. A rămas pe masă ziarul cu chenarul de doliu, încercuind portretul lui Stalin; pe un scaun, alături de o servietă, stau, parcă uitate, o manta de ploaie şi o şapcă. Şi acum să ieşim din nou în stradă. Intr-o piaţă, pe un soclu uriaş, este aşezat primul tanc sovietic care a străbătut duduind străzile oraşului Praga. Deasupra Moldavei se întinde, mîndru, podul Partizanilor, care a fost apărat cu deosebit curaj de către patrioţii cehi împotriva hoardelor hitleriste; populaţia din Praga a răsturnat tramvaie, tăind astfel drumul fasciştilor care se retrăgeau fugăriţi de armata sovietică. Lupta victorioasă a armatei sovietice şi rezistenţa curajoasă a poporului ceh au învăluit Praga, oraşul de aur, în lumina unei libertăţi noi, nemaicunoscute pînă atunci. Ruinele au fost îndepărtate, a început reconstrucţia; printre colinele care împrejmuiesc oraşul, se înalţă rînduri-rînduri blocurile muncitoreşti. Dar nu numai în lumea pietrelor şi a cărămizilor se construieşte, — de altfel clădirile au suferit relativ puţin în timpul războiului ■— mai mult decît atît, s-a pornit bătălia pentru înnoirea sufletelor omeneşti. Sub conducerea partidului, s-a desfăşurat împotriva reacţiunii care şi-a apărat cu îndărătnicie poziţiile, o luptă îndîrjită pentru înfăptuirea noii orînduiri sociale, pentru cucerirea drepturilor clasei muncitoare şi pentru ridicarea nivelului de trai. Iar azi — după zece ani — oraşul Praga îi întîmpină pe străini cu. înfăţişarea sa tînără, fericită şi înfloritoare. Magazinele sînt pline de cele mai alese mărfuri, iar articolele de industrie uşoară sînt recunoscute de toată lumea ca fiind foarte ieftine; de altfel chiar în timpul şederii mele la Praga s-a înfăptuit încă o importantă reducere de preţuri. Să aruncăm o scurtă privire asupra tînărului oraş Praga. înainte de toate, ne atrage atenţia impunătoarea clădire a televiziunii. In studioul cel mare, în lumina şi căldura de iad a reflectoarelor Jupiter, se produce o echipă de dansuri populare. Privesc puţin dezamăgit aparatul receptor, care nu e mai mare decît un aparat de filmat. Un tînăr inginer se străduieşte să-mi explice amănunţit ce este supericonoscopul, inima aparatului. Nu mă prea pricep la aşa ceva; prefer să întreb cît costă. —■ 8.000 de coroane, îmi răspunde el. II rog stăruitor să pună de-o parte piesa grea de mărimea unui pepene, asemănătoare cu un bec electric, care i se clatină ameninţător în mînă. PRAGA, ORAŞUL VEŞNIC TINAR 131 Astăzi televiziunea e foarte populară la Praga. Aparatele de recepţie nu sînt prea scumpe, iar transmisiile se pot recepta nu numai în Praga dar şi în întreaga Cehoslovacie. Mi s-a povestit că odată s-a putut recepta emisiunea chiar în Suedia; după ce s-a fotografiat ecranul aparatului de televiziune, imaginea a fost trimisă postului din Praga. Prima emisiune de televiziune a avut loc la 1 mai 1953, cînd s-a transmis un spectacol ele marionete; astăzi se transmit şi piese de teatru, programe culturale, întîlniri sportive. Anul viitor va începe să emită şi postul de la Ostrowa, iar mai tîrziu cel de la Bratislava. Ajunşi aici, trebuie să«amintim şi de expoziţia tehnică. Această expoziţie, bine înzestrată, cu caracter permanent, prezintă nu numai ultimele realizări ale industriei cehoslovace, ci, de pildă, şi un stand despre istoria dezvoltării cinematografului care cuprinde un material bogat, începînd cu desene de animale făcute pe pereţii cavernelor, de omul primitiv. In marea sală în care este înfăţişată dezvoltarea mijloacelor de comunicaţie de-a lungul veacurilor, romantice căleşti te întîmpină alături de avioane cu reacţie. Sub pămînt, la o adîncime de trei etaje, poţi vizita mine înzestrate cu pornire automată. Am fot şi la Palatul Pionierilor, care poartă numele lui JuliusFucilc. Micii maeştri se străduiau tocmai să monteze machete de avioane şi complicate maşini cu aburi. Apoi, am fost invitat la Editura Copiilor care, în medie, scoate din două în două zile cîte o carte, adică zilnic cam cîte 10.000 de exemplare. Poveştile populare, romanele de aventuri, poeziile pentru copii, toate frumos ilustrate, se bucură de un mare succes printre cei mici. Eroul cel mai iubit al copiilor şi al vîrstnicilor este Ferda Mra-venezt (Ferdinand Furnica), care este în permanenţă actual şi ale cărui trecute aventuri sînt bine cunoscute cititorilor din cărţile deja apărute. Luînd o hîrtie şi un creion, tovarăşul Sekorn, scriitor şi desenator, ne schiţează personajul. Am adus cu mine această schiţă foarte nostimă pe care regret că nu am posibilitatea s-o reproduc în cadrul acestui articol. Iată încă o trăsătură caracteristică pentru tinereţea oraşului: sînt foarte mulţi copii, foarte bine îngrijiţi şi educaţi. între altele, ceea ce te izbeşte în deosebi este numărul cărucioarelor de copii. După mesele şi duminica înainte de masă, acesta constituie cel mai des întîlnit mijloc de locomoţie. Cele mai multe sînt împinse de bărbaţi: fie oameni gravi, cu mustaţă, ofiţeri superiori sau miliţieni, fie tineri, cu toţii însă la fel de mîndri de îndeletnicirea lor. Am vizitat căminul unui muncitor din Praga. M-a impresionat buna creştere a copiilor. Veneau tocmai de la un curs de sky. Şi-au orînduit grijulii hainele în dulap şi apoi s-au aşezat să deseneze cu nenumărate creioane colorate. S-au purtat foarte prevenitor cu mine, dar din păcate nu am putut sta de vorbă decît cu băiatul cel mare, care ştie puţin ruseşte.'Cu toată purtarea cuviincioasă a acestuia, tatăl său mi 1-a recomandat ca pe un „mic huligan" pentru că nu este primul în clasa a treia elementară. Seara, locuitorii oraşului umplu pînă la ultimul loc sălile de spectacol, teatre şi cinematografe. Am văzut Ia Teatrul Armatei piesa lui Pavel Kohut „Cîntec mai bun", care vorbeşte despre problemele de familie ale tinerilor activişti. Am vizionat şi minunata feerie în versuri de Nazim Hikmet ^Legendă de dragoste", povestea artistului pictor, simbol al figurii măreţe a luptătorului pentru popor, care timp de douăzeci de ani a săpat o fîntînă în. stîncă. La Praga sînt nenumărate filmele-comedii şi cele mai reuşite dintre ele sînt filmele cu marionete. Am fost şi la un bal mascat de mari proporţii şi 9* 132 ERIK MAJTENYI foarte colorat, unde am făcut încă odată cunoştinţă cu voioşia şi avîntul tineresc al vechiului oraş. E noapte. Spectacolele de teatru şi cinematograf s-au terminat. Restaurantele s-au închis şi ele. Să ne oprim pe podul Moldavei, să privim spre turnurile Hradcinului, spre lampa roşie a postului de televiziune şi să ne gîndim la uriaşa muncă constructivă prin care acest oraş îşi păstrează amintirile şi monumentele milenare, luptînd în acelaş timp pentru secolele înfloritoare şi paşnice ce vor urma. JAN ROSTRA i MAI Clndva, and — în acelaşi loc — mulţimea demonstranţilor era în clocot, Un orator ieşi într-un balcon şi slobozi în vînt acest potop de vorbe goale: —• „Voi, risipiţi-vă. Nimic nu-i nou sub soare! Tot ce există, a mai fost şi va mai fi, Ca la-nceputul începutului'1... Cita din Biblie, din cărţile de vise Şi-şi sprijinea pe cel de sus şi pe-mpâraţi ştiinţa: — „Nu veţi putea schimba nici cu o iotă mersul lumii. Uitaţi-vă, chiar luna Mai e pururea la fel, ea înfloreşte-ntocmai după calendar..." Această pasăre zbură cu-aripile-i de foc, Dar Maiul înflori cu totul altfel, dînd o floare nouă — O floare care a răzbit prin caldarîm, prin straturile de asfalt şi de beton Şi, ca o rangă-a smuls clin rădăcină casele de bani, A răsturnat vechi tribunale şi a scos Din cuibul lor călduţ pe-aceia care Credeau că le va fi la fel de cald. Da, s-a schimbat ceva! O nouă vreme a-nceput — Sînt alte flori şi alta-i ziua de - ntîi Mai Cu totul alta e lumina soarelui în lumea noastră nouă. Desigur, unii se vor poticni de pragul vremii noi, Iar poezia unora, deşi fără picioare, va cădea în nas — Pentru că cel ce umblă singur şi cel ce stă deoparte Nu vor putea cînta aceste lucruri noi. In dimineaţa asta, JAN KOSTRA In pieţe se vorbeşte-o limbă nouă, Ieşită clin întunericul istoriei în luminoasa zare a drapelelor acestui Mai. E prima poezie-a vremurilor noi —■ în pieţele acestea se făureşte prima poezie! 1948 în romîneşte de Petre Solomon JOHANNES BECHER GERMANIE*) Germanie, a mea iubită ţară, Sub cerul tău de-azur nemărginit Am stat odatâ-n vîrf de stîncă, sus, Şi parcă-n inimă te-aş fi privit. Şi m-am uitat pin' soarele-n apus Te-nvălui. Ţi-am str-îns în suflet bine Imaginea — 'nainte să dispară. Şi chipul tău de-atunci străluce-n mine, Germanie, a mea iubită ţară. ★ Germanie, maternă ţară-a mea! Fiinţei mele, leagăn minunat! Matern bat clopotele tale pure, Tu m-ai condus şi mîna, ta mi-ai dat, Să nu cad pradă forţelor obscure. Şi-n vis a prins o floare să se-arate, Ii simt adînc miresmele din ea. Din ea-nflori a mamei bunătate, Germanie, maternă ţară-a mea! ★ Germanie, tu strămoşesc pămînt, Părinţii mei au fost a tale genii. Am năzuit spre-o lume tot mai bună; Dar trădători şi crime, sumedenii, M-au alungat din casa mea străbună. Priviţi, părinţi, feciorii-n pribegie, Tu, insulă, cu-atîta chin şi cînt! Tot ce-i frumos şi bun, deapururi ţie! Germanie, tu, strămoşesc pămînt. ★ Germanie, a fraţilor mei ţară! De ce-a curs sîngele frăţesc, cu ură? Din vina cui îndură-atîţia fraţi? *) Din ciclul scris între 1933 — 1945. 136 JOHANNES BECHER Cine-a închis a suferinţii gură? Să ţineţi minte că sînteţi chemaţi Să-nfrîngeţi voi aceste vremi nefaste. Vă daţi frăţeşte mîna voastră iară Spre-a mîntui pămîntul de năpaste! Germanie, a fraţilor mei ţară. ★ Tu, pentru fiii noştri, scumpă ţară! In fur atîtea mame-n lacrimi sînt: I.şi pierd copiii ţara lor străbună, Morminte-s pîn' la capăt de pămînt. Glas vesel de copii nu mai răsună, Cine-i socoate fericiţi prin ani, Cînd ţara lor li-i azi moloz şi pară? Germanie de văduve şi-orfani, Tu, pentru fiii noştri, scumpă ţară. In romîneşte de Demostene Botez TREZE VĂ PĂSTRAŢI DRAGOSTEA $1 URA Treze să vă fie , Cruntele dureri Ce v-au frînt, mai ieri, Inima, cea vie. Ura, pururi trează Fie-vă mereu In urcuşul greu Ce vă-naripează. Focul, — să descrească Nu-l lăsaţi nicic'ind: Lumea, în curînd Are să-nfloreaseă. Inimii, — căldura Nu i-o micşoraţi. Treze vă păstraţi Dragostea şi ura. în romîneşte dc Petre Solomon JIR1 WO LEER*) IA RADIOSCOPIE e odaia lui Faust. Aici, sufletul nu e cuprins de blestem. E aparatul Roentgen, cu magica frumuseţe a acestei vremi. Razele ultraviolete trec prin piele, prin muşchi, prin carne-cleodată. Trupul omului se deschide ca o scrisoare cifrată. Căci sufletul e una cu trupul — şi-n el poţi citi desluşit Dacă omul s-a născut ca să sufere, sau spre-a fi fericit. — „Domnule doctor, mi-e atîta de greul Parc-aşi avea plumb şi vipere-n pieptul meu. Deschide-mi, rogu-te, trupul, cu razele-acele Şi spune-mi, ce vezi printre ele?" — „Muncitorule, plâmînii ţi-i văd acum — Fabrica ţi i-a mîzgâlit cu funingini şi fum. Aud cum şuieră conveierele şi cum maşinile zbiară Că omul sărac are parte numai de trudă amară. 1 Ce să văd, muncitorule? — plâmînii ţi-i văd ca prin sită: Sînt roşi de oftică şi de-o foame cumplită. Curînd ai să pieri!" — „Boala şi moartea sînt grele poveri, Dar parcă m-apasă ceva şi mai crunt. Doctore, luminează şi mai afund Cu razele tale pătrunzătoare Şi spune-mi ce vezi, căci mă doare." —„Ce să văd, muncitorule, văd inima ta — Ca* o sâmînţă strivită, care cîndva Voia să-nflorească-ntr-o lume dreaptă, frumoasă, în care să ai tovarăşi, precum şi-o soţie cu mulţi prunci acasă; Mîinile tale, pentru ei, în pîine s-ar fi schimbat Şi la masa luminată de soare-ai fi stat. *) poet cehoslovac (1900-1924) 138 JIRI WOLKER Ce să văd, muncitorule?— îţi văd inima grea, omenească Si ştiu că acesteia i-e mai anevoie să nu iubească Decît să moară". —• „Doctore, cunosc şi-această povară, Dar luminează şi mai adînc, de se poate. Vei găsi acolo povara cea mai grea dintre toate. Abia o mai port. Şi ştiu că dacă-ar cădea, Pămîntul întreg s-ar cutremura..." — „La fund, muncitorule, văd ura ta greal" în romîneşte de Petre Solomon BERTHOLD BRECHT CÎNTECCIL RECONSTRUCŢIEI*) î "Nimeni nu trudeşte de plăcere, Zorile sînt veşnic cenuşii, Dar la muncă, dacă ni se cere, Chiar flâmînzi şi goi, tot am pomi. Piară ruinele, Din nou ţara s-o clădim, Să se-mpotrivească n-au decît jivinele. Soarta, singuri să ne-o făurim! 2 Să clădeşti — da, înţelept e sfatul. Cine-asupra capului n-ar vrea Sâ-aibă-acoperiş? De-aceea, stalul De-l clădeşti, e pentru cauza ta. Piară ruinele, Din nou ţara s-o clădim, Să se-mpotrivească n-au decît jivinele. Soarta, singuri să ne-o făurim! 3 Cît despre a trînlorilor pleavă, Care gem de-al „Libertăţii" dor Sâ-i zvîrlim în brînci fără zăbavă — Ducă-se la cei ce-i trag de sfori. Piară ruinele, Din nou ţara s-o clădim, Să se-mpotrivească n-au. decît jivinele. Soarta, singuri să ne-o făurim! *) .1947 BERTHOLD BRECHT 4 La pămînt, de mult e şandramaua. Ploşniţele — iunkerii — mai sînt. Omule, tu adu-aici cazmaua, Să zvîrlim gunoiul din pămînt. Piară ruinele, Din nou ţara s-o clădim, Să se-mpotrivească n-au decît jivinele. Soarta, singuri să ne-o făurim! 5 Treci la treabă, nu mai sta deoparte. „Fuhreri11 nu-s, să-ţi dea colaci. Zărim In sfîrşit, limanul — nu-i departe. Noul stat e-al nostru — să-l clădiml Piară ruinele, Din nou ţara s-o clădim Să se-mpotrivească n-au decît jivinele. Soarta, singuri să ne-o făurim! în romîneşte de Petre Solomon GEORGE DAN OX AN A*) Colo-n vale, la Sulina, Farurile-şi sting lumina, Că se face dimineaţă, Şi-o albaslrâ-verde raţă Zboară zveltă Peste Deltă____ Soarele din mare iese, Şi cu mii de igliţi ţese Mreaja de-aur cu-ochiuri dese... Fetele, la cherhanale, Cu găleţi în mină goale, Se apleacă pe podeţ Şi iau Dunăre -n găleţi. Se stropesc şi chicotesc, Chipu-n apă-şi oglindesc. Stol de albe lebede, Cară apă repede, Cară apă -n cherhana, Zvîrle apă pe podea, Zvîrle cu găleţi de apă, Munca pe podeţ să-nceapă.... Moş Nichiforov îmi are, Ici'la cherhanaua mare, Şase fete lucrătoare, Şase fete, cîteşişase Spirintene şi inimoase. Trei din ele-s măritate Şi-au basmale înflorate Şi pe sub bărbii legale. Alte trei sînt mai codane, Duc pe umeri cozi bălane. Cea mai mică, Mai voinică Cu ochi verzi ca de pisică, E Oxana, Lipoveană! Insă moş Nichiforov Poartă-n inimă un of: Din volumul de balade „Dunăre, Dunăre" careva apărea la E.S.P.L.A. GEORGE DAN — Şase fete Late-n spete, Cozi de borangic, Braţe de voinic, Dar nici un băiat măcar, Unul să mi-l fac pescar... Şi de-atîta-amârăciune Simte-n pîntec un tăciune, Intră-n crîşrnă şi gîl-gîl, Dă de cluşcâ cîte-un kil: Izmă, pară Sau secară. Insă nici la muncă nu-i Alt pescar de seama lui. Singur, fără multă vorbă, Trage-n barcă ditai torbâ, Şi în peşte, ca-ntr-un rîu, Plin de solzi e pîn'la brîu. Şi cînd iese, nu vă mint, De-atîţi solzi mărunţi lucind, Are cizmele de-argint! Cea mai dragă dintre fete E Oxana... Ea-şi sumete Mînecile pîn'la coate Şi-i mai iute decît toate: — Asta să fi fost flăcău. Nu beam vinul din hîrdău... ★ Pe podeţul cherhanalii Parcă-n torbâ fierb chefalii: Tropăie podea şi scînduri, Coşuri pline, rînduri-rînduri, Sînt cărate la cîntar — Şi toţi umblă ca pe far. Fetele, priveşte-le, Cum mai cară peştele! II aleg, presară gheaţă, Proaspăt să afungă-n piaţă. Iat-o, iat-o pe Oxana, Cum tîrăşte, năzdrăvana, Şi nisetrii şi morunii (Parcă bivolii de funii), Ii tîrăşte-n frigider Să le pună camea-n ger... Moş Nichiforov din barcă Gingirică-n coş încarcă. Umple coşul — Şi-l ia moşul Ca pe-un fulg pe sus să-l ducă, Dar Oxana-l şi apucă: — Stai, bătrîne,-i treaba mea OXANA 143 Să duc coşu-n cherhana! In obraz cu-n solz de peşte Moş Nichiforov zîmbeşte: — Dragă, dragă mi-i mezina, Ca şi ochilor, lumina... ★ Soarele-n amurg îşi stj-înge Nufărul de foc şi sînge, Şi din mii de bălţi se stinge, Roşu-n undă Se cufundă, înroşind verzi păpurişuri, Trestii, stîrci şi nufărişuri... De prin Delta purpurie Băltăreţul moalc-adie, Şi prin salcia-argintie Clatină zulufi şi plete, Ca prin părul unei fete... La fereastra cu muşcate Cine-ngîndurată sade Răzimată greu pe coate? E Oxana... Stă ca stana... Ochii verzi şi lungi mifindu-i, După ce, Oxană, jindui? Mută stai ca lebăda, Şi-n obraji ca vişina. Eşti geloasă? Mînioasă? Toţi te-ascultă-aici în casă: Zoia.. Dunia... chiar tata... Ba şi cele trei surate, Care-am spus câ-s măritate: Evdochiţa... şi Ustina... Şi Parasca mult-blajina... ■— Ce-i, Oxano, ce-ai păţit? De cin' te-ai îndrăgostit? E pescar? Ai, spune-mi mie, Are ochi ca de scrumbie? — E de-ai noştri? Sau din Tulce, Vreun pescar de apă dulce? — Zoia, Dunia, tăceţi! Nu-i de-ai noştri! Nici din Tulce, Vreun pescar de apă dulce... Vă gîndiţi doar la băieţi... Surioare, surioare, Am aflat o veste mare: Ieri s-a-ntors moş Zenovei, Secretarul de partid. A venit cu „Mahmudia", Şi pe mal cum a sărit, L-am luat cu gălăgia, 144 GEORGE DAN Şi l-am întrebat cam ce-i Pe la Mila Două V Trei: „Lupi-de-Dunăreu *) cum stau? Steagu-ntrecerii ni-l dau Nouă, lupilor-de-mare? Zenovei ne-a zis: — Vreţi steagu' Prindeţi peşte cît prind cei De la Mila Două'ş' Trei, Şi pe urmă cereţi steagu'/ Era mînios moşneagu': — Şi muierile la ei Sînt pescari/ Şi ce pescari/ Ce-aţi rămas cu ochii mari? Da! La Mila Două 'ş'Trei! E brigadă de femei! Şi, spre noi, moş Zenovei: — Voi, lupoaicelor-de-mare, Cînd veţi pescări pe mare? Sau vă place lîngă izbă Somn să pescuiţi pe prispă?... Astea-a zis moş Zenovei Scăpărînd pe ochi scîniei... Surioare, surioare, Nu vreţi oare, surioare, S-ajungeţi pescari de mare? — Ptiu, Oxano, — zice Zoia —• Parcă într-un gînd gîndim! Parcă mie îmi faci voia! — Dar, surate, — Dunia zice — Om putea? Sîntem voinice îndeajuns ca să pornim Pe mare să pescărim? — Da! Sîntem! La cîteşişase Foc ni-i măduva din oase! Ne-am născut cu vîsla-n mînă — Lotca ştim noi cum se mînă! Dunia cu-obraji de foc Nu-şi mai află-n casă loc: — Mă gîndesc la cîtâ sare Şi cîţi bulgâraşi de gheaţă Mîinile-mi or să presare La scrumbii, întreaga viaţă. Pînă cînd la cherhana Sufletul mi l-oi săra? Asta-i treabă pentru babe, Ca să spargă gheaţa — boabe Şi la peşte s-o presare... Vreau pescar să fiu pe mare! — Ho, Duniaşca, m-asurzesti! Toală,-o inimă tu eşti! l) „lupi-de-Dimăre" îşi spun pescarii din Deltă. OXANA 145 Dar cînd ai să pescuieşti S-amuţeşti ca muţii peşti! Zoia, Dunia! Surate, Dar acele măritate Or veni cu noi? Dar tata, Oare ce-o să zică tata? — Tatei bine o să-i pară, Şi-o să bea rachiu şi pară, Şi-o să bea, să se îmbete: „Şase fete Late-n spete, Sînt pescari acum, băiete/11 ★ Soarele din mare iese Şi cu mii de igliţi ţese Mreaja de-aur cu-ochiuri dese... Trei femei şi trei codane Merg... In fruntea lor Oxana-i. Zice suspinînd Ustina: — Cine mi-o plivi grădina? Dar Oxana: — Lasă, lasă, Decît verzele grădinii, Mai bine să prinzi în plasă Morunaşii şi delfinii... Şi uscată cum e iasca, Murmură pe drum Parasca: Numai sfînta Paraschiva Buna, Blinda, Milostiva, Copilaşii să-mi hrănească... (Asta-i cea mai mare soră...' A ieşit demult din horă Şi-are-acuma patru plozi Care-o ţin pe loc de cozi. Şi mai are-un hăndrălău De bărbat cam tăndălău. Ne-a murit an-iarnă popa Şi pescarii — hopa-ţopa! II popiră! I-au dat rasă Şi o biblie zoioasă: — Ţine-o, Mişca! S-o ceteşti! De azi popă tu ne eşti! — Nu te mai boci, Parască! Chiar de n-o vrea Milostiva Copilaşii să-ţi hrănească, Ţi-i hrăneşte ea, coliva Şi colacii — ditai stiva... Rîd surorile-n bârbiţe Cu-aluniţe şi gropiţe. Iar Evdochia: — Vai, surată, Bărbatul să nu mă bată! 10 — V. Romînească Nr. 6 146 GEORGE DAN — Nu te bate! N-avea frică! Şi-apoi nu-mi eşti mititică. Din podea pînă-n tavan Eşti cogeamitea haivan! De-am fi toate-aşa, cit tine, Pod pe Dunăre am ţine! Cele şase surioare Au ajuns la ţărm de mare, Unde-i vînt şi soare tare, Şi miroase-a alge-amare, Şi-a năvod uns cu catran Şi-a untură de calcan. Chirăie lung pescăruşii Şi se-aţin fără de frică Pînă-n pragul lat al uşii, Unde un bătrîn despică Un nisetru albicios Şi cu zimţi de zgîrci şi os. — Bună ziua, atamane! — Bună, felelor codane! Da' ce vînt vă mînă-aici! Dor fierbinte de voinici? Dor de mare? Dor de vorbă, Sau de-o pescărească ciorbă? Brigadiere Zenovei, Uite cum şi uite ce-i: N-o să fim tot ajutoare! Vrem să pescuim pe mare! Vrem brigadă de femei! — Ce? Brigadă? Asta-mi vrei? O brigadă de femei? Sînteţi voi atît de tari S-ajungeţi femei-pescari? — Dar la Mila Două'ş' Trei E brigadă de femei! — E brigadă, nu zic ba, Dar în Dellă-i altceva.... Marea Neagră-i mare rea... Şi-apoi, baţi din palme-odată Să faci musai o brigadă? Om cu om se potriveşte? Ai la mînă doar cinci deşte Şi nu seamănă-nlre ele, D-apoi voi, ce-aveţi mărgele... — Măi, tovarăş Zenovei, Spune-ne: poate nu vrei? Şi ce-ncrunţi aşa sprinceana? Te gîndeşti poate la Dana? — Da, Oxana! Da! La Dana! Am avut o fată — una! — Tot ca voi de bărbătoasă. Nu vrea. să rămînă-acasă.. OXANA 147 O luam pe mare-nlr-una, Pînă cînd ne-a prins furtuna Şi ne-a răsturnat mahuna...1) — Secretare Zenovei, Asta-a fost în anii grei, Cînd cherhanageau iabraşi Capsomanii de-arendaşi, . Cînd de-atît vîslit pe mare, Fripţi de sete, arşi de soare, Aveam palmele umflate, Buzele de vînt crăpate... Dar scăparăm de robie Şi-avem azi gospodărie Cu mahune mari de mare, Cutere 2) şi pescadoare,3) Ieşi pe mare, Ca-n plimbare... Cu-o privire ţeapănă Moşu7 barba-şi deapănă, Şi trăgîndu-se de barbă: — Hai, acum plecaţi la treabă/ O să văd eu cum şi ce-i Cu brigada de femei/ * Soarele-n amurg îşi strînge Nufărul de foc şi sînge, Şi din mii-de bălţi se stinge, Roşu^n undă Se cufundă, înroşind verzi păpurişuri, Trestii, stîrci şi nufărişuri... Briza mării arămie Şi sărată, aspră-adie... Măcăie pe sus şi cheamă O răţuşcă de aramă: Poate că râţoiu-şi cheamă... Şi-n amurgul de aramă, Barcă, oameni, braţ şi ramă Ciocăniţi par în aramă. Cine cîntă în mahună Marea Neagră de răsună? E brigada de femei Cu Oxana-n fruntea ei, Chip de-aramâ, Glas de-aramâ. Ce cîntaţi voi pescărite In bărbiţe cu-aluniţe, Şi cînd rîdeţi, cu gropiţe? *) mahună—barcă pescărească de mare. 2) cuter — vas cu motor care remorchează mahunele. 3) pescador — vas de pescuit. 10* 148 GEORGE DAN „Noi vîslim şi pescuirii, Marea o cotrobâim, Pînă apa din butoi, Apa dulce se termină. Pînă pîinea ce-i la noi Ni se pare că-i puţină... Bate, bate, moreanâ,1) Să ne-aduci în taliane2) Bancuri lungi de kilometri De scrumbii şi de nisetri. Bate, bate, să ne-aduci, Bancuri negre de păstrugi, Ca să prindem cît mai mult, Pînă barca s-a umplut, Şi pe urmă ■— iată casa! Scuturăm de ierburi plasa, Dăm aceşti frumoşi calcani Şi luăm în mînă bani, Şi cu toţi, ca buni pescari, închinăm cîte-un pahar...11 Astă noapte-a fost furtună. Marea-n ţărmuri lung răsună, Şi umflatele-i bulboane Smulg în larguri taliane, Taliane plutitoare Cu ancore şi flotoare ... Au ieşit în mare trei Pescadoare... Zenovei Cu binoclul, sub catarg, Scormoneşte zarea-n larg, Şi rosteşte: — Nu-s şi nu-s! Unde trăsnet ni le-a dus? Lîngă el, Nichiforov, Cînd şi cînd, oftează: — Of! Uragane, uragane, Unde-s două taliane? Şi-amîndoi bătrînii cată Peste marea-mberbecatâ, Doar or vede pescăruşi Cum pe valuri, jucăuşi, Aerul străbat — săgeată — Şi-şi plesnesc de apă, guşi, Marea-n pliscuri s-o străbată: Acolo-s flotoarele5), !) moreană — vînt de sud. s) talian gigant — sculă de pescuit de tip sovietic. ') flotoare — geamanduri mici care înlocuiesc plutele şi susţin plasele talianu lui plutitor. OXANA Şi uncles flotoarele, Sînt şi „plutitoarele"... Au găsit un talian, Dus în larg de uragan Doar al lor, Al fetelor, Nu-i pe niciun pescador. Ies pescarii din cabane Intrebînd de taliane: — Cum? Doar unul aii găsit? — Dar al fetelor? — Nu-i! — Nu-i? Poate nu l-oţi fi zărit... — Poate... La-ndoială de ne piui Atunci sui pe-un pescador, Sau pe-un cuter cu motor, Sau luaţi flotila-ntreagâ Şi-l cătaţi pe Marea Neagră! Mohorît, moş Macamol Vorbele-şi scrîşni domol: — Na, femei-pescari! Adică Nu sînt bune de nimica! Acum ele să pornească, Talianul să-şi găsească! —■ Tacă-ţi fleanca, Macamol! Ai un cap ca tiuga: gol! Talianul plutitor, Nu-i al lor, Al fetelor, 1-al întregului popor! Macamol, morocănos, Mormăie gros şi ciudos: — Marea-i doar pentru bărbaţi De crevac a) cu capul daţi, Şi-n furtună botezaţi! Muieretul? La tigaie Şi la pruncul din copaie!... Lăsînd dracului cabana lese-acum pe ţărm Oxana: De mînie-i albă-albă, Şi spre mare se înhoalbă! Bate ţărmul ud sub talpă: ■— Mare, să ne dai pe loc Talianul, că-ţi dăm foc! Şi apoi, spre surioare: — Haidem să-l cătăm pe mare! coastele bărcii. GEORGE DAN Marea Neagră încâ-şi sună Valurile de furtună.... Cine iese pe mahună?. E brigada de femei... Dar la cîrmă,-n fruntea ei? E Oxana, Lipoveană, Cozi de borangic, Braţe de voinic. Merg la vale şi vedeţi Cum trag toate la lopeţi? — Hei, voi fete din mahună, încotro cînd e furtună? Nici un cuter n-a ieşit Pe-aşa timp, la pescuit... Dar nici una nu răspunde, Ca săgeata trec pe unde. lată-le acum la far, După val dispar, apar, Că Oxana, Năzdrăvana, Nu se lasă, Nici că-i pasă, Pieptu-n vîslă şi-l apasă Şi vîslaşelor dă zor: ■— Vîsla-adînc şi mai cu spc Talianul, talianul, Ni l-a luat uraganul! Unde să-l cătăm pe mare? Ce să facem, surioare? Surioarele-au strigat: — Să ne-ntoarcem la uscat! Trei din noi avem bărbaţi Şi copii pe ţărm lăsaţi... Lasă naibii talianul Că l-a-nghiţit uraganul! Dunia şi Zoia însă De pe banca unde-i pînza, îşi dădură scurt părerea: — Sora noastră-i brigadiera! Trebuie s-o ascultăm, Talianul să-l cătăm! — Zoia, tu şi Dunia, Pînza sus! Daţi funia! Cît avem pînza-n catarg — După talian în larg! Şi mahuna, Cît aluna, O împinge-n larg furtuna. Şi pe valuri, Ca pe dealuri, OXANA 151 Barca urcă şi coboară, Neagră lebădă, uşoară. Lung oftează-acum Ustina: — Ce departe e Sulina... Şi bărbatul... şi grădina... Şi Evdochia suspinind: — Casa şi bărbatul blind N-o să le mai văd nicicînd... Iar Parasca plînge-avan: — îmi rămîn copiii-orfani Şi bărbatul văduvoi... Să-mi gri/iţi... copiii... voi... Dar Oxana, Băietana, Cu ochi verzi ca de pisică, Surioarele-şi urzică: ■— Ce bociţi voi, surioare? N-are marea sare oare, Şi-o-mpliniţi cu lăcrimioare? Strigă Dunia-nfocată Şi cu mîna-n larg arată: ■— Mergem surioarelor, La Insula Şerpilor! Pîn-acolo să vîslim, Talianul să-l găsim!... Strigă de la provă, Zoia: ■— Ţi se împlineşte voia! lată-un pîlc de pescăruşi Cum coboară jucăuşi... Asta este talianul, Talianul plutitor! Uite, uite, cormoranul1) Cum se dă la fund de zor! — Talianul e nici vorbă: Pescăruşii-n stol, Ii tot dau ocol, Furînd peştele din torbă... Un talaz se sparge-n pupă, Barca-n două să le-o rupă! Dar Oxana, Cum e stana: — Trageţi, şi nu vă lăsaţi, Că aveţi pe ţărm bărbaţi, Şi copii-abia-nţărcaţi... Valuri mari se-mpung, se sparg Şi rup velă, rup catarg! — Trageţi, trageţi, surioare, Altfel vom muri pe mare, Şi pescarii au să zică: x) cormoran — pasăre marină neagră. GEORGE DAN .— Na femei-pescari! Adică! N-am fost bune de nimica! Şase fete, Late-n spete, Trag, în ochi cu ude plete. Vîrâ-n valuri vîsle late, Şi-ncruntate trag pe spate. Valuri barca le-o încarcă Şi vîslaşele sînt leoarcă; Palmele la os le dor, Cînd ating primul flotor. Zoia-n prova cu o cange Ia flotoru,-n barcă-l trage —■ Toate trag flotoare, plasă, Şi-n mahună le îndeasă. Cînd ajung la torbe-s grele, De cît peşte-atîrnâ-n ele. Zice Oxana, Băietana: — Ce să facem, surioare, Slobozim peştele-n mare? — Nu! răspund opt fete-n cor. Să chemăm un pescador... — Să chemăm, dar ca solie Ce trimitem? O scrumbie? Dacă-avem telegrafie Chemam la.gospodărie, Chemam fuga Pe „Păslruga", Pe „Delfinul", Sau „Rechinul", Şi chemam flotila-ntreagă Peştele la bord să-l tragă. Dar destul cu vorbele — Goliţi iute torbele!... * Soarele-n amurg îşi strînge Nufărul de foc şi sînge, Şi din mii de bălţi se stinge, Roşu-n undă Se cufundă, înroşind verzi păpurişuri, Trestii, stîrci şi nufărişuri... Briza mării arămie Şi amară, asprâ-adie... La brigada de femei Arde focul cu scîntei, Şi jurîmpre/ur de foc Nu mai au pescarii loc; Lîngă lotcă S-au strîns ciotcă, OXANA Lîngă ciorbă Stau de vorbă. Din căldarea de aramă Dă în clocote o zeamă, Şi-n amurgul de aramă, Oameni, flăcări par de-aramă. Şi Oxana, Dolofana, Cozi de-aramă, Sîni de-aramâ, Ca o mamă 'Mbie, cheamă, Toarnă pară în pahară, Izmă verde şi secară. Din amurg o dulce rază Prin licoare scînteiază. — Mie toarnă-mi în ispol, Şugui moş Macamol. — Mie, izmă, Dar în cizmă 1 — Atunci nouă, numai votcă, Dar să torni aici în lotcă! Toarnă-Oxana în pahare, Dă întîi la surioare: — Aţi vîslit vîrtos pe mare... Beau pescarii, se întreamă, Beau din votca de aramă, Sorb din arămia zeamă. Focul rîde, focul plînge, Şi-n cenuşa lui se strînge; Somnoros clipind îşi stinge Roşa pară De comoară, înroşind bărbi şi pomeţi De bătrîni şi de băieţi, De femei-pescari isteţi... Ca arama-s tari, tociţi, De furtuni sînt lustruiţi, Şi de mare-s ciocăniţi: — Auziţi, măi, pe furtună, Cu-o dogită de mahună Să pornească, să vîslească, „Plutitoj'ul" să-l găsească! — Astea nu sînt pescărite Ci... niscai vră/itoriţe, Corcituri de lipovance Cu solzoase faraoance! — Ba! — cuvîntă Zenovei — Sînt femei! Şi ce femei! Ca la Mila Două V Trei!... NICOLAE LABIŞ RAPSODIA PĂDURII I. Descrierea locurilor Lui L. R. 1 Tu urci din şesuri cu oraşe vii Şi-n suflet porţi fioruri citadine. Eu m-am desprins din munţii vineţii, Cascade monotone port în mine. ■ Ai suferit, cum într-un fel şi eu Am suferit atîtea nopţi şi zile... De-aceea străluciri de minereu Şi tu porţi în rotundele pupile. Ne-am prins cîndva de mînă sub o stea, Iubeam aceeaşi stea şi numai una, Şi paşii ne-am alăturat, aşa Pentru un timp, ori pentru totdeauna. Desigur, nu putem iubi la fel Pădurea care mi-i a doua mamă Ce cu frunziş de-aramă şi oţel Fremătător la ea mereu mă cheamă. Pe tine te chema spre ea un gînd Şi-un dor, cu dulci fioruri furtunoase, Dar eu o am şi-o ţin aici, oricînd, Sub tîmplă şi-n răşinile din oase. Prietene, vrei azi din nou, noi doi Suind pe firul apei zbuciumate Pînă acolo unde-n lung şuvoi Vulvoarea urlătoarelor se zbate, Se ne oprim pe creste cu brădet, Sub horbota zăpezii sclipitoare Şi glasul amintirilor, încet, Să ne-nvălească-n falduri de ninsoare? 2 Un vînt prin cetini şerpuie spre-aiurea Şi flăcări verzi de vîsc s-aprind în brazi. Prietene, aceasta mi-i pădurea. RAPSODIA PĂDURII Parcă mă văd copil. Era ca azi. Pe-aceste părţi pe unde se-ncovoaie Drumul de fier pe cremene durat, Atunci, în primăverile cu ploaie Urlau puhoaie-n goană către sat. Aici pe-un om l-a prins cîndva puhoiul Trăgea butuci cu boii spre oraşe. S-au prăvălit butucii, omul, boii, In valul plin de spumă şi vrăjmaş. Nevasta alerga pe mal, smintită, De mînă cu copiii amîndoi... Şi se gîndea cu faţa împietrită: De-acum ce-o să mai facă fără boi?... Alt om căra aici un fag cu calul Să-l ducă şi să-l facă-n văi mangal, Şi glodul toamnei şiroia ca valul — A lunecat în glod bălrînul cal. Cu osul mîinii spart, cu faţa pală, S-a răzămat ţăranul de-un copac Şi-a fluierat spre calul mort, a jale — — De-acuma fără cal ce-am să mă fac? Pricepi, nu omul mort, nu mîna frîntă, Ci boii-ntîi, ci calul mai presus!... Că omul la ce-i bun dacă butucul Spre văi nu poate fi în spate dus? Şi dacâ-n tîrg n-ajungi ducînd spre sară Butuci vînjoşi, boierul pîntecos Nu vrea să-ţi dea otrava cea amară Ce-o jinduieşti — porumbul pelagros. Să nu mai aibă nimeni bucuria Să vadă cum copiii foacă-n uşi Cînd marna, cu obrazul ca hîrtia Aduce-otravă galbenâ-n căuş! 3 Pe cînd ţăranii se sfîrşeau de foame, Pe cînd ţăranii lui de frig sfîrşeau, In albele castele, iarna, Vodă Şi slugile şi cînii, petreceau. O întîmplare-o mai păstrez în minte, Vibrînd din apa stinsului trecut, Cînd Vodă-a vrut să ne cunoască satul Şi a venit chiar el.de l-a văzut. NICOLAE LABIŞ Se prăvălea o iarnă în putere Pe munţii colţuroşi, crăpaţi de ger. O iarnă ca sfîrşilul unei ere — Numai nămeţi, fără pămînt şi cer. Ţărani cu feţe arse ca de sodă Se-nşiruiau tăcuţi ca la prohod. Venea semeţ la vînătoare Vodă între armii de cîni şi de norod. — Lătraţi, ţărani, că Vodă azi petrece Şi cînii nu-i ajung pentru lătrat! Ce dacă viscolul scînceşte rece în hornurile voastre de prin sat? Ce dacă vîntul degetele-şi vîră Obraznic, prin sumanul cu spărturi? De nu lătraţi, o să vâ-nchidă foamea Pentru vecie ale voastre guri.. Eu am văzut privirile acelor Care-au lătrat de frig şi foame plini, Care-au stîrnit şi-au hăituit prin geruri Jivinele din negre vizuini. ...Să nu mai aibă nimeni bucuria Să vadă-n ochii de părinţi şi fraţi, Cînd se-ntorceau, ruşinea şi mînia — în ochi atît de dragi şi-nfometaţiI Mulţi ochi s-au stins cînd trebuiau să vadă Şi multe vieţi cu zile s-au sfîrşit. Cînd azi în munţi curg valuri de zăpadă Şi brazii parcă plîng înăbuşit, Ascultă, parcă trec prin vînt cu ţipet, Cu sclipet argintiu trec prin îngheţ Acei pe care i-au băgat în sipet Negeluit, stăpîni petrecăreţi. Prin măduvă te sfredeleşte ura Şi parcă-auzi iar troznete de puşti Şi dacă viscolul îţi muşcă gura, De ură, buza mai adînc ţi-o muşti. 4 Ani au trecut; războiul a trecut, A calcinat cu cranii albe munţii Şi-atîtea gînduri grele mi-a zbătut Şi .mi-a-ncîlcit sub limpezimea frunţii. Alţi ani trecură; craniile albe S-au înfundat spre-odihnâ între roci Şi-au prins să-mi limpezească firul vieţii Noi voci, mult aşteptate, calde voci. Zburase seceta pe satul nostru Cu nevăzute aripe fierbinţi. Eu mai trăiam o vîrstă-n care viaţa RAPSODIA PĂDURII Neştiutor îţi rîde cu alţi dinţi. Cu cîtâ bucurie-am prins în palme Intîii stropi de ploaie, mari şi calzi/... Pricepi ce bine-i după-atîta vreme Din nou în matca gîrlei să te scalzi/ Pricepi ce bine-o să priveşti în zare Cu ochii fripţi de-a soarelui arsuri Cum după-atîta vreme parc-asudâ Cu aburi groşi bătrînele păduri J Să te învîrţi prin suliţele ploii, Să vezi cum se dezdoaie-ncet, jilav, Un fir de iarbă surîzînd luminii Precum un om după un somn bolnav/ Cînd mari nevoi ţi-apasă greu pe umeri Nu mai gîndeşti la vechile mîhniri... Acum cînd bune ploi întunecoase Au luminat pămîntul cu-nverziri, Durerile ce-odată cariarâ Pădurile, în noi au răsunat... Atît doream să nu se-ntoarcă iară Cu hohote vrăjmaşe peste sat, Şi nimeni, îngrozit să nu mai vadă Cum bucuroşi copiii joacă-n uşi Cînd mama cu obrazul ca hîrtia Aduce-otravă galbenă-n căuş/ Ţi-am povestit cîndva cu cîtâ trudă Partidul satul l-a urnit la drum. Venind tîrziu şi ostenit acasă, Parcâ-l mai văd pe tata şi acum. Pe-atunci visam la fapte mari de arme, La un haiduc călit şi legendar — Dar tata-n sat umblase ziua-ntreagă Să împărţească foi dintr-un ziar. Deşi visam poveşti ca cerbi şi ciute Eu sufeream tăcut, înduioşat, Cînd foile rămase nevîndute Ingîndurat le aşeza pe pat... Mă frămîntam — pentru atîta treabă, Pentru aceste teancuri mari de foi îndură tala drumuri lungi şi foame, Nopţi nedormite, vînturi reci şi ploi? Pentru atîta umblă să-l omoare Tîlhari fugiţi în munţii cei sîlhui, Pentru aceste teancuri de ziare E veşnic încărcată puşca' lui? Pe-atunci, eu, tată, nu ştiam prea bine Ce tu mi-ai desluşit tîrziu cîndva, De ce şi noaptea cătră carabină Cînd s-aud paşi se-ntinde mîna ta, NICOLAE LABIŞ De ce, bolnav, doreai cît mai devreme Să scapi de perini, doctorii şi ceai, De ce în somn, cînd aiurai de febră Şi prin delir cu cineva luptai/ Nu am cuprins întregile-nţelesuri Din patul tău cînd iarăşi te-ai dat jos — De ce păşind pe drum, slăbit, cu grijă Erai la jaţă-atîta de voios... Azi înţeleg... Şi mai erau ca tine... Din cîţi erau s-au înmulţit mereu. Azi dacă trec pe-ncovoiate şine Vagoanele cu lemn vînjos şi greu, Dacă atîtea glasuri vii de muncă Din munţi în munţi prelung s-alungă-aşa, Dacă-a fugit din satul nostru foamea, în toate este mîna lor şi-a ta. Fii binecuvîntat că visuri sfinte Sădeai în noi, plătind cu al tău chin. Tovarăşe, prietene, părinte, Pădurilor şi ţie mă închin. .5 O seară străvezie s-a lăsat. Ca ochi de foc s-aprind în fundul văii Luminile ferestrelor din sat. Pe drumul gol de sănii, zurgălăii Au amuţit şi uite cum coboară Un ceas de taină, cînd în munţii grei Sălbăticiuni sfioase trec prin sară; De sub troene-n trap stîrnesc scîntei, S-avîntă-n joc de blănuri moi, apucă Cleştarul serii-n coarne ca în cleşti, Cap lîngă cap s-alătură în goană Cu gîfîit de şoapte omeneşti. Prin arborii de plumb îşi cerne luna Lumina deasă-n aerul fluid. La marginea poienii sclipitoare Pe care-n ziduri codrii o închid, Pîrîul unde vinete-şi frămîntâ Sub scoarţă dantelată de îngheţ Şi-n cadenţări neregulate-i cîntă Acestui dans duios şi pădureţ, — întreaga vale-n cînt o înfioară Ca pe-o cutie-albastră de vioară. îşi tremură pe nevăzute strune Cu gîlgîit bulbucii suferinzi Şi-n copci deschide-a apelor oglinzi Sub alba sărutare-a sorei lune. RAPSODIA PĂDURII încovoiată spre pîrîu o umbră Sau vietate s-a mişcat cumva? Ea s-a mişcat adîncul glas s-asculte Sau s-a mişcat spre undă să o bea? O văd acum — ea are ochii umezi Ce-amestecă o spaimă cu porniri Tulburătoare care fac să-i joace Nările ei lărgite şi subţiri; Şi vîntul aspre degete trecîndu-şi Prin blana cu mari umbre de tăciuni Cutremură făptura căprioarei, Făptura tinerei sălbăticiuni. Cînd uite-l, sus, pe muche se arată Un căprior în vînt adulmecînd. Pe fruntea lui înaltă, ridicată, Coarne-ascuţite-şi despleteşte-n vînt. Cu paşi uşori, cu paşi înceţi, coboară.. Tresare cînd îl vede căprioara, Copitele-i se scutură şi fug Dar paşii n-o mai duc pe căprioară Cătră păduri ci câtră el o duc. El îşi apleacă fruntea cu sfială, Apoi se prind alături în dans mut Şi se privesc de parcă s-ar cunoaşte Deşi nicicînd ei nu s-au mai văzut, — Alături amîndoi aleargă, — apucă Cleştarul serii-n coarne ca în cleşti, Cap lîngă cap nedesluşit se-ntreabă Cu gîjîit de şoapte omeneşti, Dansînd trec prin poiana luminată, Se depărtează-n trap prin munţii grei Şi-n urmâ-n dîră lungă se înşiră Stîrnitele copitelor scîntei. Numai izvorul singur a rămas Cîntările de dragoste să-şi sune Şi să-şi deschidă între copci oglinzi Sub alba sărutare-a sorei lune. Prietene, e timpul şi noi doi Spre sat să ne întoarcem laolaltă Purtînd în suflet roiuri de lumini Şi albe purităţi de iarnă caldă. Un tren s-aude şuierînd în munţi... Poate acum, învâluite-n sară Fete iubite din oraşe mari Ascultă-un tren ce şuieră în gară... PAPP FERENC PECINGINEA le vremea aceea, Biro Gyula avea douăzecişiopt de ani, iar Gali Jutka douăzeci şi trei; era o fată blondă, cu ochii albaştri melancolici, cu buzele cărnoase uşor întredeschise, de parcă veşnic ar fi mirat-o ceva.Chiar şi mai tîrziu, ori de cîte ori îşi aducea aminte de chipul soţiei sale, Biro o vedea mereu tot aşa; cu ochii larg deschişi, cu gura uşor strîmbată de mirare, cu fusta ei albă fluturîndu-i cînd şi cînd, împresurată de steluţele albe ale reginei nopţii ce se legănau în boarea înserării. Niciodată nu-i plăcuseră lui Biro femeile strălucitoare, înzorzonate. Il scîrbiseră încă de pe vremea cînd era ucenic şi cînd îl măsurau cu priviri plictisite în holul cinematografului; poate să le fi trezit cît de cît interesul şi pofta de rîs doar botul bocancilor săi, cu şirul cuielor din talpă ieşite la vedere, amintind o gură căscată de balenă. „Da, se pare că în ce priveşte arta îmbrăcămintei, n-am prea avut gust" — gîndeşte Biro, aducîndu-şi cu amar aminte de perioada asta a vieţii sale, şi mai că-i vuiesc din nou urechile de ecoul întîrziat al palmelor primite în atelier. Duminicile, pe promenadă, ronţăia seminţe, alături de fetişcane ce lucrau cu ziua Ia construcţii; iar seara, pînă tîrziu, trecea în revistă piesele aşezate în ordine de bătaie, ale unei maşini de scris ajunsă aproape de capătul carierii sale şi-şi sfărîma capul asudînd, întrebîndu-se oare care piesă-i, de unde a scos-o. Maşina de scris a nimerit la el în urma nesocotinţii unui avocat ce tuşea mereu, astmatic; reuşise să-l convingă pe bătrînul încărunţit, pe culoarul tribunalului, că el poate vindeca paralizia maşinii. Era prima maşină de scris pe care o vedea de la o distanţă mai mică de trei metri. Priceperea lui, agonisită în atelier, se limita mai ales la izbirea cu furie a unor foi de tablă ce huiau să spargă cerul. Totuşi, după cîteva luni, cînd avocatul, care-şi perduse răbdarea.- răcnea după el pe stradă ameninţîndu-1 cu bastonul său cu mîner de argint, — maşina se deşteptase din amorţirea ei şi sub apăsarea degetelor sale tremurătoare ciocănise cîteva litere obosite pe-o pagină îngălbenită de calendar. Vîrîse în buzunar preţul reparaţiei, iar duminica a uluit pe fetişcanele de la construcţii cu o pungă de bomboane acrişoare; şi nu mai cobora de pe trotuar, fără alegere, cînd venea cineva din faţă. Avocatul, care nici el nu crezuse că maşina de scris, care figurase poate în inventarul Arcăi lui Noe, va mai putea funcţiona, i-a mai făcut rost de lucru. Dobîndise, izbind foile enorme de tablă, o carte de lucrător lăcătuş, dar meseria a învăţat-o acasă, la lumina albă a lămpii de carbid, la masa lui acoperită cu hîrtie albă de împachetat. Fetele de la şantierul de construcţie al PECINGINEA 161 clinicii ascultau cu ochii holbaţi explicaţiile sale încurcate despre frîna sistem Torpedo şi despre dinamul producător de curent. Scuipau duse pe gînduri cojile de seminţe şi crişcau aprobativ, între dinţii lor tineri, bomboanele acrişoare. Biro se gîndeşte şi azi înduioşat la aceste ascultătoare răbdătoare, admiratoare ale cunoştinţelor sale tehnice. în vremea aceea însă, nu-l stăpînea dorinţa să fie luat în seamă. Considera pe femeile plictisite şi elegante tot atît de neinteresante, precum îl considerau ele pe el. Jutka, la prima vedere, putea trece mai curînd drept „femeie elegantă" decît muncitoare;—cu toate că trecuseră demult anii de ucenic cu bocancii lui ruşinos căscaţi şi înfriguratul dor de fapte mari, nemaiauzite, ale adolescenţei — întîlnind-o, pe Biro l-a pălit un vînt strein, stingheritor. Dar numai o clipă. După trei ani de activitate în partid, Biro privea viaţa din jurul său calm, cu un cald interes, nemailăsînd loc şfichiuirilor necugetate ale prejudecăţilor. La urma urmii, o rochie încă nu-i „distincţie" şi nimeni nu-i vinovată, dacă-i frumoasă. S-au cunoscut pe-o stradă liniştită din cartierul muncitoresc, mărginită de două rînduri de salcîmi, de straturi de panseluţe şi regina nopţii. Locuitorii cartierului, după un bun obicei muncitoresc, seara stropeau florile, trotuarul şi uliţa; aerul era curat şi greu, dens de arome. Le făcuse cunoştinţă Bende Pista, mai ales pentru ca să se laude în faţa prietenului său cu amiciţia unei fete frumoase. — Pe dumneata te-am mai văzut, Ia noi în fabrica de unt. Ne-ai ţinut un discurs îngrozitor cînd s-a întîmplat naţionalizarea, — îşi aduse aminte Jutka, privindu-1 atentă drept în ochi. — Şi... spune-mi te rog, de ce nu te-ai făcut marinar cu mersul dumitale de raţă? — Păi, pe strada noastră n-am avut mare, — răspunse Biro cu un fel de nepăsare, nebănuind că s-apropie de sfîrşitul burlăciei sale. — Vuia doar un atelier de tinichigerie, aşa că m-am făcut mecanic. — Nu pricep. — Nici nu-i nevoie. Ştii, într-o zi, cînd ne vom plimba îmbrăţişaţi pe sub pădure, am să-ţi povestesc cum s-a întîmplat. — Crezi că se va întîmpla aşa ceva? — Fără îndoială. Bende Pista, văzîndu-se devenit de prisos, îşi luă rămas bun, amărît; mai aruncă însă o privire sălbatecă lui Biro, avertizîndu-I oarecum căi nemulţumit de situaţia ivită. Iar cei doi porniră să se plimbe pe străduţele liniştite, pe sub salcîmii tineri, pe cît se poate, pe unde erau puţini trecători. Biro vorbea, iarlutka, păşind alene, îl asculta, izbucnind mereu în hohote, şi s-ar putea spune că tot aşa, rîzînd în continuare, au făcut o plimbare şi pe la biroul stării civile. —• înnebunisem, — constatase mai tîrziu lutka, mirată şi mîndra. îşi găsiră o locuinţă pe străduţa unde se cunoscuseră. Averea lor — trei rochiţe de creton ale lutkăi, două paltoane bărbăteşti, o găleată veche, cîteva rufe şi trei borcane de bulion — se dovedi neîndestulătoare pentru mobilarea camerii, bucătăriei şi cămării obţinute. Biro privea fumînd, cum lutka înşiră pe masa împrumutată cîştigul amîndorura şi cum, împărţind banii în grămăjoare, hotărăşte cu precizie destinaţia lor. El nu se amesteca, preţuind şi cinstind chibzuiala femeii. Făcu rost de ţevi şi se apucă să instaleze apa în bucătărie. Se bucură cînd într-o zi, în faţa casei se opri un camion încărcat cu mobilă, şi-şi lepădă haina s-ajute la căratul dulapului. Le ajutară şi vecinii, în vreme ce lutka conducea calmă întreaga operaţie, iar bătrînul nuc,cu coroana aplecată peste casă îşi fremăta mulţumit frunzişul întunecat. Pe urmă au adus zece sticle de bere şi le-au băut în colaborare cu vecinii, 11 — V. Rornînească Nr. 5 162 PAPP FERENC în vreme ce Tudor Olteanu, fiul văduvei coşarului cînta cu armonica „Volga, Volga". Soarele vieţii lor comune devenea tot mai strălucitor, şi rar cînd îl întuneca cîte un nor; doar din cînd în cînd, îl mai estompa o ceaţă trecătoare. Iutka părăsise fabrica de unt (..mi s-a urît de atîta unt, Iua-1-ar dracu'!") şi a intrat într-o fabrică de chimicale, unde o atrăgea lumea misterioasă a rezervoarelor nichelate, a norilor violeţi de gaze şi a aburilor de pucioasă. Isteaţă cum era, ajunse curînd în laborator. Biro petrecea minunat, ascul-tîndu-i explicaţiile însufleţite, amuzîndu-se mai ales că ea amintea de în-grăşămînt numai ca despre un corp chimic artificial menit să îngraşe pămîntul. Intr-o frumoasă zi de iarnă, fără dificultăţi deosebite,s-a născut Iutka cea mică; Biro a şi pornit îndată să caute lac verde, căci pe vremea aceea cărucioarele noi erau foarte rare şi cel cumpărat de ocazie era o lecuţă ponosit. Iutka rămase şi după naştere tot atît de copilăroasă, plină de vioiciune; nu-şi pierdea prea mult timp cu mica Iutka, şi totuşi, minunea minunilor, copilul era totdeauna curat şi îngrijit. Era o treabă la care numai Iutka se pricepea. Destul să intre ea în odaie că parcă numai sub farmecul privirii ei totul devenea curat, ordonat; pe nesimţite, din cîteva mişcări, reuşea să creeze o rînduială prietenoasă, tihnită. Cum face? nu se dumireau vecinele invidioase, cărora niciodată timpul nu le era suficient. Tutka dădea din umeri, rîzînd ; fuseseră şase fraţi, ea cea mai mare; maică-sa umbla la lucru. Ea încă de la vîrsta de 8 ani purta rînduială casei, se înţelege că şi sarcinile educării fraţilor mai mici... Biro, din bună vreme, încă în perioada alăptării şi a port-bebeului şi-a „raţionalizat casa". Obiectele fragile au dobîndit aşezări înalte, robinetul de gaz a fost ascuns într-o cutiuţă de tablă închisă cu o mică broască ingenioasă, iar soba a fost înconjurată de-o reţea de protecţie lucrată cu pretenţii artistice. într-un colţ apăru un pătuc vopsit verde deschis, pe care o grămadă de jucării o aşteptau pe Iutka cea mică. Desenele cutiuţei de tablă şi a reţelei de protecţie, Biro le împrumuta generos oricărui solicitant. în locuinţă s-au întîmplat şi alte schimbări. Iutka a cumpărat de undeva trei tablouri mari, peisagii oarecum viu colorate. Tablouri? Bun. Biro ştia că acasă, în familia Iutkăi, pe pereţi îngălbeneau doar peisagii decupate din reviste. Şi nici deasupra patului său n-a atîrnat niciodată vre-o pictură. ÎI tulbura însă aspectul cam de stejari al mestecenilor şi înfăţişarea sălbatică, de ucigaş, a ciobanului ce păştea oile. — în fine, putem s-avem şi noi, oftă mulţumită Iutka, după ce au atîrnat tablourile pe pereţi. Această frază, Biro o auzea tot mai des şi nu se bucura de loc. Sub acest pretext a cumpărat Iutka şi căţeluşii de porţelan, şi scrumierele făcute din scoici de mare. Umbla pe la talcioc şi căra acasă penajul năpîrlit, puţin strălucitor al vieţii burgheze: casete de sidef, o uriaşă vază antică chinezească, un „boa" de vulpe argintie cu origine îndoielnică. La ce dracu' ai nevoie de ele? — se întreba Biro, zărind vre-unul din obiectele al căror rost pentru dînsul era îngropat în ceaţă. A şi riscat odată o observaţie: — Haina aia flocoasă miroase a naftalină. 0 să arăţi ca o distrugătoare de molii prin vocaţie. — Dacă ei au putut atunci să aibă, acum putem şi noi; am cumpărat-o ieftin, — ridică din umeri Iutka, mîngîind în răspăr blana vulpii. — De altfel — adăugă ea, tot n-am s-o port. Acest argument nimicea dinainte şi cea mai puternică obiecţie. Dacă el s-ar împotrivi, Iutka ar crede că-i pare rău după bani; cu astfel de pietricele ar fi fost păcat să tulbure faţa netedă, calmă, a căsniciei lor. Pe PECINGINEA 163 urmă era ceva emoţionant în bucuria inocentă, copilărească, care o încerca pe lutka atunci cînd descoperea în fiece mărunţiş deosebirea între viaţa ei trecută şi viaţa ei de azi. O să-i treacă patima de-a strînge, iar dacă nu — o o să avem timp să vorbim cînd se vor ivi exagerări, se liniştea pe sine Biro, şi fără să vrea îi veneau în minte zileriţele de la construcţia clinicii; pentru ele, pînă şi dropsurile erau o sărbătoare scrisă cu roşu în lanţul deşert al zilelor cenuşii ale săptămînii. „Altă lume!" se gîndi, privind fumul împrăştiat de ţigară şi scutură jucăria cu zurgălăi pe sub năsucul Iutkăi celei mici. Oricît ar fi de leneşă şi lină apa unui rîu, odată şi odată tot o vînzoleşte furtuna. Oglinda sălciilor plîngătoare şi a plopilor zvelţi ce înverzesc pe mal, chipul paşnicilor nori albi ca mieii, de pe cer, se tulbură, se sparge, valurile se ridică înalte şi vîslaşii renunţă la plimbarea lor, ori se răstoarnă. In anul 1953, pe cînd se porneau pîraiele şi vînturile primăverii, Biro a fost înştiinţat că Partidul îl trimite la ţară în locul unui preşedinte de sfat destituit. Un montor din atelierul lor lucra de acum în al doilea an la ţară; cînd plecase, era o lecuţă speriat de sarcinile mari care îl aşteptau. Biro stătuse mult de vorbă cu el atunci, încurajîndu-1, sfătuindu-1; înflăcărîndu-se, îl apucase şi pe el o dorinţă fierbinte, încă nesigură: o, de-ar căpăta şi el o astfel de sarcină! Acum, cînd i-a fost încredinţată, el nu simţea nevoie de încurajare, măcar că ştia că de atunci situaţia s-a mai complicat întrucîtva. Pe vremea aceea, lutka era încă altfel, mai puţin pretenţioasă... îi răsăriră gînduri ciudate: Ce se va întîmpla,de pildă, dacă venitul va fi mai mic? Pentru lutka va fi foarte greu să renunţe la anumite lucruri... Sau să presupunem că venitul va fi mai mare... Nici această bucurie n-ar trece fără tulburări, ar hrăni mai mult patima de colecţionară a Iutkăi... Toate acestea erau nelinişti mărunte, născute de-o bănuială nechibzuită. încă nu-i tăiau din pofta lui de muncă. Zăpada pierise de mult, bătrînul nuc îşi întindea în lumină crăcile dezgolite de-asupra casei, dar primăvara încă nu-ţi îngăduia să lepezi paltonul. S-au aşezat îmbrăţişaţi lîngă sobă şi-au început să ţese, îndelung, cu răbdare, covorul tărcat al traiului lor viitor. Deocamdată, nu predau locuinţa. El va veni în fiecare săptămînă acasă şi-i va povesti cum e viaţa acolo la ţară, ce şi cum a făcut şi dres. „Şi ai să-mi ceri sfaturi", îl întrerupse lutka, rîzînd cu ochii plini de lacrimi. „Da", încuviinţă Biro, va cere sfaturi. Şi pe urmă, cînd va veni vremea, lutka va lua pe lutka cea mică de mîna, ori dacă timpul va fi nefavorabil o va lua în braţe şi se vor muta la ţară la el. Şi atunci,să nu cumva să uite săaducă nişte seminţe de regina nopţii; după ce-şi va termina treaba la căminul de zi sau la fabrica de unt, o să aibă timp să se ocupe şi de flori. Apoi să nu uite a vorbi cu Tudor Oltean, invitîndu-1 să vină cu armonica lui la inaugurarea locuinţei lor la ţară. •— Apoi să-mi fie frumos satul ăla, spuse lutka pretenţioasă. — O să fie — promise Biro, — o să avem noi grijă. în cele cîteva zile înainte de plecare, au dormit foarte puţin. lutka alegea şi răsalegea lucrurile trebuincioase drumului, cu ochii veşnic înroşiţi, iar Biro îşi tot aranja cărţile, caietele, irunzărindu-Jc, cu gîndurile_ rătă-cindu-i în viitor. Ar fi vrut să se afle de acum, acolo, la ţară, să înceapă să lucreze, deşi în zilele din urmă veselia Iui uşor melancolică nu-i lăsa destulă linişte. Viaţa lor pornea pe un drum nou. în faţa cotiturii, Biro aruncă o privire asupra drumului, de pînă acum pe urmă se adînci într-o cercetare mai adîncă. 1 se părea că n-ar strica să mai repare cîte ce*va în mers, pe ici pe colea, să mai şlefuiască la noile înclinaţii ale Iutkăi. I se arătau ca nişte mlădiţe plăpînde pe care nu le pierdea din ochi şi pe care oricînd le-ar fi 11+ 164 PAPP FERENC putut reteza. Acum însă Iutka rămîne singură, aceste mlădiţe .pot deveni buruieni urîte şi nu va fi atît de simplu să le smulgă. Dar nu mai avea timp să privească înapoi — trebuia să plece. La locul său nou de muncă, l-au năpădit atîtea griji, încît pe cele vechi a trebuit să le pună deocamdată sub lacăt. S-a apucat să descoase mia de taine ale vieţii de la ţară, mişcările ei ascunse, interne, pentru ca pe urmă, pe aceste mici cărămizi, să întemeieze construcţia solidă a planurilor sale, a intenţiilor sale. Privirea sa cercetătoare pătrundea pînă-n adînc şi acolo unde localnicii încercau să acopere lucrurile în virtutea unui străvechi obicei, încă nu de tot părăsit. La o adunare, izbuti să înflăcăreze pe deputaţi şi în disputa aprinsă ce se iscase, a aflat cîteva lucruri pe care unii le tăinuiseră de el, iar alţii le socoteau neînsemnate. Iasca tocită ajunsese între cremene şi amnar şi chiar de nu lua foc, fum totuşi scotea ; aşa că Biro află cîte ceva. „Cum se poate — întrebă el pe neaşteptate pe preşedintele cooperativei — că gestionarul e rudă cu doi din membrii Comisiei de cenzori? Mult aţi căutat prin registrul stării civile pînă aţi reuşit să alcătuiţi această familiuţă"?— „Din întîmplare a ieşit aşa", răspunse preşedintele, înroşindu-se, în hohotele sălii. în cîteva săptămîni, Biro a făcut o ordine necruţătoare la cooperativă. Oamenii cei scumpi la vorbă, cei rezervaţi, începură a-1 saluta cu prietenie, iar aceia care la sosire l-au îmbrăţişat nemai prididind cu invitările la amiază şi la cină, începură a-1 măsura cu priviri acre, atunci cînd nu-i vedea. Biro alcătui un plan pe baza căruia, adăugind cîţiva cai putere la forţa motorului morii, acesta putea furniza electricitate Sfatului, şcolii, căminului, casei de naştere şi, se înţelege, grădiniţei de copii. Şi-a dat seama curînd că satul avea putere, ogoarele lui erau bogate, productive. „începem?" îl întrebă pe Cseke, secretarul organizaţiei de bază al Partidului. „E timpul să începem", fu de părere secretarul, răsucindu-şi mustăţile lui mari. înfiinţară întovărăşirea agricolă, urniră şi chestiunea întemeierii unei gospodării colective, dar mai era nevoie de multă răbdare şi de multă muncă. „încetul cu încetul, se va face", a spus Biro la consfătuirea raională, agitîndu-şi creionul roşu de preşedinte. Cutreera ogoarele, cercetînd brazdele lăsate de tractoare, obrajii i se rumeniseră, ochii săi, învăţaţi cu lumea calmă a uneltelor de lăcătuş, se îngustaseră în lumina arzătoare a cîmpiei, în dogoarea ameţitoare a verii săteşti. Mîinile sale mai păstrau liniştea mişcărilor, dar nu şi siguranţa lor; aici rar te foloseai de forţa mîinilor în munca ce aveai de făcut. De multe ori i se părea că mîna i-a devenit inutilă şi nu mai e bună decît pentru ciocănit în masă la adunările prea zgomotoase. Avea enorm de mult de lucru. Se frămînta împreună cu Iszlai, secretarul, iar ceilalţi membri ai comitetului executiv şi deputaţii nu prea ştiau cum să-i ajute. Biro însă era om puternic; şi-a adunat odată toate forţele, a izbit de cîteva ori apa cu braţele ieşind la suprafaţă, la aer, cîştigînd perspectivă, iar deputaţii s-au trezitminunîndu-se, afundaţi dacă nu pînă-n gît, măcar pînă la genunchi, în treburile comunei. Scîrţîind din toate încheieturile, aparatul Sfatului popular se puse în mişcare; trebuia numai condus. Biro reuşise pînă la urmă să nu mai fie urmărit pînă şi noaptea de actele aduse la semnat, de"decrete, de cazuri nerezolvate. Avea răgaz să se gîndească şi la viitor. Petrecea seri nesfîrşite cu Cseke şi rezemîndu-şi coatele de masa pătată de cerneală, construiau, organizau gospodăria colectivă, deocamdată numai în închipuire. în vremea aceea zăpada acoperise satul, din crengile goale ale salcîmilor se scutura chiciură peste oamenii ce treceau grăbiţi pe dedesubt, cu capul îngropat în umeri, iar în amurguri stoluri întunecate de ciori stîrneau o larmă înspăimântătoare printre plopii PECINGINEA 165 trufaşi din jurul bisericii. Cseke, în fiecare săptămînă.de două ori, marţi şi vineri, îşi slobozea între ele vechea lui puşcă de vînătoare; ciorile se obişnuiseră atît de bine cu asta, încît în zilele respective priveau aproape curioase înspre uliţa pîrîului (nu mai vine Cseke?) .Serile acestea îi copleşeau gîndurile. Plănuiră pentru primăvară un atac frontal, o largă agitaţie, pentru ca cel mai tîrziu după semănăturile de toamnă să înfiinţeze gospodăria colectivă. — Să hotărîm odată — propuse Cseke — unde punem sediul şi cînd înfiinţăm gospodăria. Altfel se gîndea Biro. Printr-o muncă migăloasă, culese sumedenie de informaţii despre trecutul satului; cum s-a îmbogăţit cutare familie, cum a sărăcit cutare familie, descurca trecutul încîlcit cătînd în vremea generaţiilor apuse. Născocise o schiţă ingenioasă, pentru care avea nevoie de aceste informaţii. Schiţa înfăţişa hotarele satului, arătînd prin liniile ei roşii şi albastre, continui şi punctate, cum s-a schimbat de-a lungul generaţiilor raportul dintre averea diferitelor familii. Pe fiecare petec trecuse cu precizie numele familiei. Cînd a văzut schiţele, Cseke şi-a apucat în tăcere mustăţile şi a început să şi le răsucească, ceea ce la fel printre altele era şi semn de uimire. „Da, spuse dînd din cap, nu încape vorbă. Schiţa e convingătoare, asta e sfînt". Comitetul de iniţiativă, care în ultima vreme îşi încetase frumuşel orice muncă, se învioră din nou. Biro începu să facă agitaţie în felul său. Invita la dînsul doi gospodari aleşi din timp ca să stea de vorbă cu ei; într-o seară aşternea schiţa pe masă şi înşira pînă la miezul nopţii la argumente, explicaţii, bizuindu-se mai mult pe isteţimea şi simţul său practic decît pe cunoştinţele sale agricole. Mai tîrziu, veniră şi din cei neinvitaţi; îi aducea curiozitatea: oare despre ce sfătuiesc oamenii seară de seară la locuinţa preşedintelui? Oamenii se obişnuiră cu aceste întîlniri. Venea mai ales un bătrîn mijlocaş, Kurta Mihai; sprîncenele lui stufoase, sure, aproape că-i acopereau ochii, dar nu şi le-ar fi tăiat pentru nimic în lume. Urmase cîndva o şcoală de agricultură de doi ani, fiind om matur, dar întorcîndu-se acasă după doi ani susţinea că totu-i o prostie ce se învaţă acolo, că el toate le ştie mai bine în afară de anul naşterii regelui Matyas, dar la urma urmei se poate trăi şi fără asta. Intrînd la Biro, după ce bătuse zgomotos la uşă, spuse: „Io nu mă bag în nici un fel de colectivă, dar îmi place să stau de vorbă". „Ei, ia loc, spuse Biro, arătîndu-i un scaun. Om sta noi doi de vorbă despre toate. Dumneata eşti mai deştept decît să rămîi pe dinafară". „Ce-i drept îi drept, minte am, măcar că nu ştiu cînd s-a născut regele Matyas, răspunse vesel bătrînul, şi chiar de aceea m-am hotărît să aştept". Schiţa plăcea oamenilor. Au propus chiar şi unele modificări; cică ar trebui trecut acolo şi averea lui Kelemen Agnis, căci douăsprezece familii au rămas sărace lipite cînd s-a întemeiat averea asta; că cică n-ar fi rău să se arate pe schiţă şi averea viitoarei gospodării colective. Oricît ar fi fost de ostenit, după discuţiile de seara Biro se înviora ca plantele veştejite după ploaie; aerul în cameră era închis şi plin de fum de tutun deloc înviorător, atmosfera era însă admirabilă. Poate nici nu l-ar mai fi lăsat să doarmă dacă gazda lui, Kovacsne, n-ar fi intrat în acţiune: cînd i se părea că-i prea tîrziu vîra capul pe uşă şi începea să se tînguiască: „Sfinte Dumnezeule, da'vie-vă mintea în cap, oameni buni, doar şi mîine puteţi da de el..." Kurta Mihai îi trimitea pe sub sprîncenele sale nişte priviri ucigătoare şi femeia se retrăgea, dar începeau cuvenitele bineţe de rămas bun. In vremea asta lutka a avut un diferend cu şeful secţiei şi a părăsit fabrica de chimicale. Cineva îi vîrîse în cap că muncitorii buni ca dînsa îs căutaţi cu luminarea şi să nu se lase jucată pe degete. Astfel de vorbe nu tre- 166 PAPP FERENC buiau spuse de două ori Iutkăi. Biro a aflat de schimbarea asta numai cu prilejul obişnuitei sale „permisii" de la sfîrşitul săptămînii. Iutka i-a spus că acum se odihneşte oleacă iar pe urmă îşi va căuta o muncă pe placul ei, acolo unde i se va acorda cinstea cuvenită, eventual undeva în aparatul sanitar. Nu se grăbeşte însă, şi aşa n-a prea avut ea tihnă din vremea copilăriei, iar dacă pe vremuri doamnelor le era îngăduit să-şi petreacă toată viaţa odihnindu-se, poate acum să şi-o permită şi ea. — Argumentul şchioapătă ■— i-a ripostat Biro, privind-o cu bunăvoinţă. — Trecutul nu cuprinde numai viaţa toată a ta, ci a noastră a tuturora. Şi se pare că şi prezentul cam tot viaţa noastră a tuturora îl cuprinde... Parcă te-ai gîndi numai la tine... Fireşte, n-am nimic de zis, odihneşte-te, şi n-ar strica să te ocupi de Iutka cea mică... La fabrica de chimicale, Iutka se împrietenise cu cîteva femei; erau drăguţe şi destul de tinere. Iutka le găsi pe potriva ei. După ce părăsise fabrica o vreme nu s-a mai întîlnit cu ele, dar pe urmă săturîndu-se de odihnă şi nefiindu-i soţul acasă, plictisindu-se, le-a vizitat. A fost mirată de viaţa lor uşuratică şi pretenţioasă; pentru o rochie frumoasă îşi dădeau leafa pe o lună, găseai la ele totdeauna lichioruri şi prăjituri, desconsiderau filmele noi şi vorbeau despre viaţă ca despre oglinda nemaiauzit de delicată a unei ape peste care nu poţi vîsli decît prin mişcări fine şi elegante. Toate astea îţi aduceau aminte de un joben mîncat de molii, după părerea unui inginer practicant de la fabrică. Iutka găsi această expresie lipsită de gust: Unde vezi aici joben mîncat de molii? Inginerul mai bine şi-ar da pantalonii la călcat şi s-ar tunde mai des.'Cîtă dreptate aveau aceste femei, de pildă, cînd au luat-o la rost pentru unghiile ei neglijate şi pentru coafura ei exagerat de spontană! Se înţelege, azi şi muncitoarele trebuie să fie frumos îmbrăcate, şi, se înţelege, trebuie să trăiască o viaţă socială... îşi îmbrăca cea mai frumoasă rochie şi alerga cu sufletul la gură la prietenele ei, la ceaiul de ora cinci, convinsă că ceasul ăsta este dintre toate cel mai potrivit pentru consumul ceaiului. în drum, se abătea pe la un debit, cumpăra un pachet de „Virginia", (care lasă un miros atît de plăcut în odaie), şi îndată ce ajungea acolo îşi vîra o ţigară între buzele ei proaspete, însă nu îndrăznea să şi-o aprindă decît după îndelungi insistenţe. Şi iarăşi cît se minuna, cînd vedea că în loc de ceai se consumă rachiu şi o mare cantitate de flecăreli. Convorbirile erau atît de interesante şi neobişnuite încît ceaiul de ora cinci se prelungea mult în noapte şi Iutka, iarăşi în grabă mare, alerga acasă la Iutka cea mică. în copilăria ei grea, în viaţa ei simplă, muncitorească, Iutka condamna, dispreţuia traiul pustiu şi sec mic-burghez, deşi îl cunoştea numai din auzite şi rar îi zărise doar de departe penele somptuoase de păun. Acum însă îl observa mult prea de aproape, oarecum din interior şi nu mai recunoştea penele de păun cu care se împăuna această biată formă de viaţă ce i se părea nouă, cultivată. Aşa s-a întîmplat că într-o seară, cînd Biro a dat din nou pe acasă, Iutka a pus problema paralelor; cică un preşedinte ar avea întotdeauna posibilitatea să obţină cîştiguri suplimentare. Despre intenţiile ei de a-şi căuta o slujbă nici n-a pomenit. — Cum îţi închipui tu asta, nu cumva ai vrea să primesc bacşiş? — încercă Biro o glumă, deşi nu avea nici un chef. Neliniştile ce mocneau în el sbîcniră cîteva limbi de flăcări la lumina cărora încerca, să presupună, oare cum i-au venit Iutkăi astfel de idei. Iutka se apăra; nu Ia bacşiş s-a gîndit, dar Biro cîştigă mai bine cînd lucra la uzină şi nimeni nu-i obligat să renunţe la un salariu mai bun. — Bine, vom vedea — întrerupse el discuţia, dar teama continua să-I tulbure chiar şi în vreme ce pitit sub prelata unui camion de ocazie, se apropia PECINGINEA 167 de satul său. Ca o soluţie provizorie şi-a redus propriile lui cheltuieli, s-a întors la ţigări mai ieftine—cele mai ieftine posibile—şi păstra numai banii strict necesari hranei. Ideea să-şi cumpere în locul pantofilor săi greoi, o pereche de sandale uşoare de purtat, şi-a scos-o complet din cap. Vara (rece, şi pe urmă nici aşa n-o să aibă nevoie de ele. Nu mult mai tîrziu, într-o seară de duminică după cină, lutka i-a pus pe masă o maşină de cusut invalidă, demontată de pe şasiu şi cîteva piese de schimb distruse; cică le poate repara în timpul lui liber, că nu-i cine ştie ce. Furtuna sta gata să izbucnească în odaia lor. Tot ceea ce strînsese în inima Iui timp de un an, acolo, la ţară, neliniştea şi teama lui, Biro le înşiră soţiei sale cu importanţă, vorbindu-i energic, arătîndu-i obiectiv unde pot să ducă năravurile ei rele, ambiţiile ei lipsite de sens, şi că la urma urmei comuniştii n-au fost trimişi Ia ţară ca să repare maşini de cusut, ei au acolo chestiuni mult mai importante de rezolvat, sarcini grele şi importante. Drept e, se mai întîmplă să mai aibă şi preşedintele puţin timp liber, — chiar foarte puţin — dar în vremea asta e mai bine să citească şi să se odihnească. Şi de -altfel traiul ăsta în două părţi e fără îndoială mai costisitor, deşi el îşi trimite acasă aproape întreg salariul. — Nu ştiu — o scăpă gura pe lutka. — Nu ştii? întrebă Biro uluit. — Nu, nici nu am de unde să ştiu! lutka vorbea repede, aruncînd cuvintele enervată. Ştiu de ce mă privezi de toate cele, de ce faci aluzii la traiul în două părţi... Aşa vrei să mă constrîngi să mă mut la ţară la tine -— eu sînt în clar cu toate. — Cum... adică tu trebuie să fii constrînsă? în liniştea care umplu odaia picuratul posomorit al robinetului de apă se auzi cu putere. Plîm! Pe urmă iarăşi plîm! lutka cea mică plescăia din buzişoarele ei prin vis. lutka se sperie de tăcerea lungă şi profundă, de vîrtejul mut al gîndurilor, şi gteta să dea înapoi se ghemui pe scaun. Biro privea ţintă într-un punct-nedefinit. Zorile-s aproape, trebuie să pornească îndată la drum, cele cîteva ceasuri ce au rămas sînt aşa de scurte... Toate astea n-au nici un rost... — Nu m-am supărat ■— şi-şi aprinse obosit o ţigară — maşina de cusut du-o înapoi şi să închidem discuţia asupra acestei chestiuni. lutka a izbucnit în plîns, şi ca în fiecare seară a vieţii lor, s-au culcat şi de data asta împăcaţi. Furtuna — cea dintîi în cei şase ani — s-a risipit. Dar norii ascunzînd fulgez*e în pîntecele lor au rămas ameninţători. în zori, cînd a pornit Biro, a găsit lîngă valiza lui maşina de cusut, înciudat, o luă cu sine. Două nopţi nici n-a dormit; cu sculele luate la întîm-plare şi în grabă de acasă şi cu altele împrumutate de la fierar, a vindecat în dosul ferestrelor cu perdeaua lăsată, mădularele slăbite ale vechii maşini de cusut şi a trimis-o acasă prin însoţitorul camionului cooperativei. Şi de atunci nu s-a mai dus acasă. în ziua cînd a scăpat de maşina de cusut, aţipi în birou cu capul pe masă şi dormi trei ceasuri încheiate. Iszlai, secretarul, întorcîndu-se din sat, s-a oprit în faţa lui, de parcă ar fi prins rădăcini în pămînt. Nu odată i se păruse în ultima vreme ciudată conduita lui Biro. Aplecîndu-se şi apropiindu-şi capul de al lui, observă că respiră normal. Atunci îl scutură de umeri: — Tovarăşe preşedinte! Gyula ! Scoală-te, n-auzi? . — Ei!... ce-i?... Ce s-a-ntîmplat?... — bolborosi Biro, rotindu-şi ochii nedumeriţi. — Asta întreb şi eu, ce s-a-ntîmplat? Biro se tîrî pînă la ulciorul cu apă şi mormăi, pipăindu-şi fruntea: — Nimica toată!... Mă simt cam prost... 168 PAPP FERENC Iszlai a discutat treaba asta cu Cseke. „Zici că-i bolnav?" — întrebase secretarul organizaţiei de bază îndoindu-se. „Precis. Observ asta de cîteva zile-ncoace. Iar azi... i s-a făcut rău. L-a apucat ameţeala în birou". „L-a apucat ameţeala?"—repetă Cseke speriat. —„Măi, ăsta se va îmbolnăvi serios... Să ştii... şi eu văd că nu prea-i merge lucrul... Ei, să vedem ce-i de făcut..." La amiază intră la Biro medicul, un bărbat gras, amabil, care îipovesti cele mai noi. anecdote, umplu încăperea cu valul răsunător al rîsuluisău, şi apoi, pe neaşteptate, trecu la obiect. — Nu sînt bolnav — se apără Biro. — Ba da, eşti bolnav cu siguranţă—încercă medicul să-l potolească.— Ei, hai, şezi aici, frumos... Pomeni de febră şi de încă cîteva lucruri misterioase' cu nume latineşti şi voi cu tot dinadinsul să-l vîre în pat. Biro însă n-avea chef să zacă; dormise binişor cu capul pe birou; cît despre durerea lui, nici medicul şi nici zăcerea n-o vindecă. Au urmat zile grele, apăsătoare. Faţa hotarului deveni palidă, apoi aurie; pregătirile pentru seceriş umplură toată viaţa satului. Trebuia reparată clădirea şcolii. Medicul nu-şi mai menaja vocea cînd pretindea lărgirea casei de naştere. Educatoarea de la grădiniţa de copii pleca la plimbare cu ceata ei, şi arătîndu-şi surîsul chipului ei blond Ia fereastră, întreba plină de farmec: „Ce s-aude cu mobilierul pentru grădiniţă? Cum crede preşedintele, tot în puturoasa lumină, mai bine zis obscuritate a lămpii cu petrol îşi va petrece şi iarna asta mica societate a preşcolarilor? Faceţi rost odată, într-un fel oarecare de cei cîţiva cai putere" — termină ea, oarecum încurajator. Pe cîmpuri, şirurile lungi de clăi răsăriră ca ciupercile, secerătoarea-legătoare tundea, făcînd ocoale largi, pămîntul întovărăşiţilor, care încărcate pînă-n înaltul cerului scîrţîiau pe uliţele satului. Acum îi ardea degetele planul de treeriş. Biro lucra, adunîndu-şi toate puterile, dar începuse să se cam rătăcească prin desişul sarcinilor, începuse să-l cam lase capacitatea lui de orientare. Rama deschisă de Jutka cocea, îl durea, îl săgeta, nu se lăsa uitată. în dimineţi curate, dogoritoare, cînd gol pînă la brîu, lîngă fîntînă, îşi stropea trupul cu apă rece, căuta cu cuget limpede o soluţie, clar aceasta nu i se arăta. Iar cînd ajungea să s-apuce de lucru, era ameţit de-atîtea griji. Szilvasi, fostul crîşmar, ceru un certificat, ceva, dovedind, că el n-are cal; dacă s-ar fi gîndit cît de cît, şi-ar fi adus aminte că petiţionarul abia cu o săptămînă în urmă trecuse pe numele cumnatului său două iepşoare de toată frumuseţea. El, însă, cu gîndurile în altă parte, a semnat o rezoluţie favorabilă iar Szilvasi şi-a cumpărat frumuşel proprii săi. cai. Cseke s-a făcut foc şi a ridicat chestiunea în adunarea organizaţiei de bază. Ca şi anul trecut, îi aduceau zilnic rezultatele treeratului, dar acum nu-i venea nimic in minte pentru îmbunătăţirea muncii; şi cînd te gîndeşti că-n vara trecută, în urma economiilor realizate, comuna lor a cîştigat drapelul întrecerii. Seara nu mai venea nimeni în vizită la el; văzîndu-1 lipsit de chef, oamenii n-au mai vrut să-l tulbure. Kurta Mihaly intrase de cîteva ori, gata la cea mai neînsemnată invitaţie să-şi scoată din cap pălăria lui veche şi să s-arunce în cea mai înfocată discuţie, darBi.ro nu-1 reţinuse, nesimţindu-se în stare nici să vorbească, îl părăsi deci şi bătrînul,şi parcă l-ar fi părăsit întreg satul; începu pentru el. o viaţă pustie de om singur. Focul interesului pentru gospodăria colectivă abia mai pîlpîia — Cseke de-1 mai aţîţa, cît îi sta-n putere, dar el singur nu se prea pricepea. Perspectiva de viitor se-ntunecă în faţa preşedintelui, îl copleşiră iarăşi grijile zilnice, de nu-şi mai vedea capul de ele. PECINGINEA 169 Din cînd în cînd se oprea în mijlocul drumului, parcă s-ar fi zgîit undeva departe, după liniştea lui dispărută. „Salut, tovarăşe preşedinte! — îl întîm-pină educatoarea cea bălaie. — Doar nu te-i fi pierdut în amintirile tinereţii d-tale!". „Tinereţea, Ibolyka, o poartă fiecare în inima sa —răspunse el, cu glas ostenit. — Calculam ceva în gînd. Da, da. în legătură cu mobilierul ...Se va face, Ibolyka"... Dinspre grajdul reproducătorilor venea Cseke legănîndu-şi mustăţile mari şi privind mirat cu ochii săi visători la faţa răvăşită a preşedintelui. „Caut unde să fixăm sediul — îi comunică îngîndurat. — Vechea curte boierească îi prea strînsă între alte clădiri. N-ai unde să te lărgeşti... Nu vii să vedem împreună ferma lui Kocsis?..." Biro încuviinţă. Pot s-o vadă împreună. Dar lumină cu adevărat s-ar face numai dacă acum, aici, la răscruce, ar răsări lutka. Ar recunoaşte-o nu numai pentru că ar duce-o de mină pe lutka cea mică, ci după mersul ei drept, de fetiţă, şi după.cum şi-ar roti privirile mirate peste casele cu obloanele somnoroase, închise de fumul ce se prelinge prin acoperişul de şindrile. întîi i-ar arăta muşcăţile, găinile, pestriţe, şi numai pe urmă ar conduce-o în odaia plină de răcoare. Şi ce noroc că cicălitoarea de lelea Lizi chiar acum, la sfîrşitul verii, a pus cloşcă; lutka cea mică se va distra minunat văzînd puişorii ca nişte grămăjoare de puf. — După părerea mea, pentru gospodărie trebuie să alegem un sediu — îşi făcea socotelile Cseke, agitînd palmele în aer — într-un loc larg, ca să avem unde clădi, unde să ne întindem. Astfel, cînd ne-omîmbogăţi, ne-om' trezi cu colectiva presărată în şapte părţi. Am s-au n-am dreptate? N-a răsărit nimenea la răscruce, cel puţin lutka n-a răsărit. Numai un vîrtej subţirel de praf trecu răsucindu-se şi un car tras alene de bivoli se tîrî încet inel, iar stăpînul său adurmica legănîndu-şi picioarele. într-o seară tîrzie, cînd liniştea se întindea adîncă şi grea peste sat, pe scîndurile cerdacului răsunară paşi mărunţi şi repezi. Intră în casă educatoarea cea blondă, cu faţa cam neliniştită, în mină cu un băţ subţire cu care îşi închipuia că s-ar putea apăra de cîini, bineînţeles dacă dulăii rătăcitori pe uliţă ar binevoi să confunde pe întuneric băţul cu un ciomag. — Miine, Ibolyka, am să aranjez — promisei Biro surprins, împingînd la o parte cartea pe care nici aşa nu o citea — dumneata ştii,doar că eu pricep cît e de important... Scîndurile deja... — Te gîndeşti la mobilier? Ei, firbun şi rezolvă odată. — Educatoarea aruncă distrată băţul şi privi curioasă prin. odaie.Uite cum e camera dumitale. Eu credeam că Ia dumneata e o dezordine... Pahare nespălate, coji de pîinc, ciorapi, hîrtii pătate, zvîrlite în toate părţile... — Hîrtiile pătate — răspunse Biro — le arunc cu regularitate la gunoi. Ciorapii mi-i spăl. — Interesant... Şi eu care credeam... — De altfel, la dreptul vorbind, Ibolyka, eu nu spăl nimic, iar hîrtii pătate nu se află aicea. Kovacsne deretică în fiecare zi. Dar cum ţi-a trecut prin cap că la mine... că adică e dezordine? în loc de răspuns, educatoarea privi la obrajii lui,şi Biro simţi deodată că barba îi e îngrozitor de crescută, şi că e nevoie de, o intervenţie urgentă. Zări mijlocul subţirel al educatoarei pe care cretonul rochiei stătea atît de întins, de parcă fata ar fi crescut, şi rochia i-ar fi rămas mică. îl cuprinse stinghereala, îşi netezi părul şi împinse un scaun în direcţia ei. — Poftim, ia loc. Educatoarea se aşeză stînjenită pe marginea scaunului, ca şi cînd s-ar fi 170 PAPP FERENC şi grăbit să plece. îi spuse că ea n-a venit acum neapărat numai în chestiunea mobilierului. Ea şi-a dat seama' care-i suferinţa lui Biro,căci şi în sat se vorbeşte că „s-a stricat preşedintele, nu mai e cum a fost". Serios, el nici n-a auzit de aşa ceva? Totuşi,se vorbeşte. Prin urmare, după părerea ei, suferinţa preşedintelui izvorăşte pur şi simplu din singurătate. Ea înţelege, căci din păcate şi ea îi mereu singură. Logodnicul ei, inginer agronom, e de doi ani militar şi îi scrie foarte rar şi puţin. Se întîmplă să scrie numai: „acumnu-ţi scriu mai mult, rămîne pe altădată" ; păi asta se numeşte scrisoare? De altfel, ştie Biro că ea a mai fost măritată? Trei luni, atîta a ţinut marele amor. Pe atunci era tînără încă, lipsită de experienţă, alesese rău. Educatoarea vorbea fără nici un fel de amărăciune, vioi, cu întorsături pline de farmec, cu exclamaţii simpatice, care presărau povestirea ei ca florile o pajişte.Biro o asculta mohorît, dînd mereu din cap, fără s-o privească, holbîndu-se numai la jarul ţigării sale. Privise întotdeauna cu plăcere părul educatoarei, însă cu obiectivitate, cum priveşti norii de pe cer, fără să-i treacă prin minte vreodată c-ar fi putut să-l vadă mai de aproape. Totuşi, acum îl chinuiau simţiri apăsătoare: femeia îi plăcea în ciuda lui. — Prin urmare sîntem cam singurică? o întrebă el calm. — Cam, spuse femeia blondă surîzînd sfielnic. Pot să aprind o ţigară? De obicei nu fumez, dar acum nu ştiu cum îmi vine... în timpul lucrului, ştii, uit, atît de mult mă preocupă micuţii mei, nu mi se urăşte niciodată cu ei... Numai aşa, seara... — Numai aşa, seara, — repetă Biro. Se apropie de fereastră, o deschise larg şi privi multă vreme stelele ce sclipeau deasupra dealului. — Ştii ce-mi vine în minte, Ibolyka... — Se întoarse la masă, se aşeză rezemîndu-şi faţa în pumni şi privi de aproape în ochii fetei: — Dumneata eşti o fată foarte drăguţă, simpatică. Dacă te interesează, am să-ţi spun... aşa cum ai venit dumneata aicea... dar mai bine nu-ţi spun. în orice caz, asta mi-a adus ungînd. Şi nevastă-mea e singură de mai bine de un an şi jumătate... doar ştii cît de rar dau pe acasă. Poate chiar în seara asta îi face o vizită careva dintre cunoscuţi. Cică, dumneata, Iutka, eşti singură, îţi pierzi timpul, viaţa trece şi nu trebuie s-o irosim, etcetera, etcetera. Nu zîmbi, eu n-am folosit stilul ăsta, dar îl cunosc. Ştiu că nici dumneata nu pentru aşa ceva ai venit pe aici... prin urmare, ăsta a fost gîndul care mi-a venit în minte. în timpul lucrului nu mă gîndesc la chestiuni de soiul ăsta — imită el, surîzînd, intonaţiile din glasul educatoarei — dar aşa, seara... îngândurată, educatoarea trăgea din ţigara care evident nu-i plăcea. Distrată, culegea cu degetele firele de tutun care i se lipeau de buze. — Aşa te mînjeşti numai, trebuie să le scuipi, o sfătui Biro. — Bine, altădată am să le scuip. Dar oare... dacă cineva i-ar vorbi astfel soţiei dumitale, dînsa l-ar asculta? Şi, la urma urmei, soţia dumitale de ce nu se mută aici? — Dacă ai ştii ce întrebare grea mi-ai pus. — N-am vrut. — Ştiu. Să nu mai vorbim despre asta. Doar n-avem nici un interes să ne provocăm reciproc suferinţa, nu-i aşa? — Fireşte. Deşi, dacă te interesează, cînd am venit aici... dar mai bine nu-ţi spun. Poate că amîndoi plătim pentru greşelile noastre... Cine ştie. — Educatoarea aruncă mucul ţigării în scrumiera plină, se ridică şi parcă cuprinsă de frig, se înfiora. — Ciudat cum m-am liniştit după ce am discutat oleacă împreună... Păi, noapte bună! — Visuri plăcute, Ibolyka. Uşa se închise în urma educatoarei. Şi parcă întreaga cameră s-ar fi PECINGINEA 171 golit, chiar şi lampa parcă şi-ar ii pierdut din putere, parcă s-ar fi întunecat. Biro închise tulburat cartea şi o aruncă într-un colţ. Fierbinţeala pe care de-abia şi-o stăpînise, se potoli ca jarul stins cu apă şi rămase, ca un fum, numai gustul amar al ruşinii. Şi marea nestăpînită a gîndurilor îl copleşi pe Biro. ★ Poştaşul îşi deschisese cu mişcări bruşte geanta şi puse în faţa lui Biro, pe cererea văduvei lui Balogh Deneş, un plic galben. „Dragă tovarăşe preşedinte, pămîntul meu, arător, aflat..." — citi Biro continuînd mecanic, cu şirurile scrisului Iutkăi care-i cutremură inima: „Tov. Biro Gyula. Preşedinte al Sfatului popular comunal..." I se părea că peniţa ar fi scrijelat de-a dreptul pe inima sa fiecare literă. Iszlai scria ceva fluierînd şi bătînd ritmic cu călcîiul în podea. Din cînd în cînd privea pieziş spre preşedinte. — Mă duc să dau o raită prin sat — zise Biro şi se sculă împingîndu-şi scaunul înapoi. Haina largă de doc îi atîrna pe trupul nu prea înalt şi cu umerii uşor aduşi, iar părul aspru, netuns de cîteva săptămîni, îi cobora lăţos pe ceafa rumenită de soare. Vîrîse plicul în buzunar. O astfel de scrisoare nu se poate citi decît în linişte şi singurătate. — Bine, fiiu-fiu-fiuuuu — spuse Iszlai şi continuă să scrie fluierînd. Abia îşi stăpînea rîsul. Afară, în faţa birourilor, zăboveau la soare oameni fără treabă, privind vesel la procesiunea ciudată ce se apropia dinspre capul satului. Un flăcăiandru desculţ, cu pălărie de paie în cap, călare pe un cal sur, venea încoace, îndemnînd calul cu călcîiele; surul însă nedînd urmare acestor imbolduri, flăcăul îl pleznea cu pălăria peste crupă. — Vine doctorul, spuse cineva dezlegînd misterul. In urma calului, trasă de o funie, în nori deşi de praf, se rostogolea o motocicletă. Medicul cel gras, încălecat pe motocicletă, ţinea cu o mînă de ghidon, cu cealaltă saluta solemn pe oameni, iar între timp striga ceva, clătinînd din cap, către grămada de copii care alergau în urma motocicletei. Procesiunea se opri în faţa Sfatului popular. Medicul coborî de pe şea, gîfîind şi făcîndu-şi vînt cu batista. Strigă: — Preşedinte dragă, ai mai văzut una ca asta? — Văzut! I se poate întîmpla oricui. — Oricui, dar nu mie. Asta-nseamnă înfrîngerea electricităţii, a tehnicii — spuse răstit şi gesticulînd medicul. — Cum mă duc acum la Sedreşti? Nu-mi rămîne altă cale decît s-o iau din loc într-o căruţă, ca Deryne. Dar te rog, pînă mă-ntorc eu, ia măsuri pentru repararea maşinii. In cazuri ca acesta, pretind ajutor din partea Sfatului. Propun să convoci aici pe mecanicul de la arie. Biro se scarpină în creştet. Oare se pricepe mecanicul la aşa ceva? — Dacă nu se pricepe, atunci te rog cheamă pe cineva de la uzina d-voastră. Cheltuielile mă privesc pe mine. Dar de motor, mort-copt, am nevoie. Nici boala nu umblă pe jos, aşa să ştii. Altă dată l-ar fi servit bucuros pe guralivul şi glumeţul medic, acum însă nu i-ar fi păsat nici dacă blestematul acela de motor ar fi sărit în aer. Ca să scape mai repede, spuse grăbit: — Se va aranja. Du-o în ogradă la Kovacs. Am să m-ocup eu de ea. — Mii de mulţumiri! O duc acum, apoi la drum ca Deryne. ...Dar tinere, opreşte, pune-i frînă lui Suru. Unde găsesc eu căruţă? 172 PAPP FERENC — Asta o va rezolva tovarăşul Iszîai, îi spuse Biro pornit, deja ajuns la marginea răbdării. îi mai ajunseră la ureche cîteva frînturi de discuţie (cică acum, la treerat, nu se poate face rost de căruţă) dar nu-i mai păsa. Ocoli pe la şcoală, ca să nu-1 vadă c-o ia de-a dreptul spre casă, schimbă cîteva cuvinte cu învăţătorii, fără să-i stea prea mult gîndul acolo, apoi porni îngândurat în lungul uliţii. Paşii lui stîrneau colbul care se aşeza pe frunzişul salcîmilor. Atîrnate de crengi, se legănau în aer fire de paie şi spice, smulse de crengile spinoase ale salcîmilor, în vremea căratului. Biro culese cîteva, strivindu-le alene în. pumn. Grîu... E cea mai importantă preocupare a întregii ţări în aceste săptămîni. Poate Iutka nici n-a văzut în viaţa ei grîu în clăi. Şi cînd te gîndeşti că Cseke e în. stare să-ţi spună şi în care parte a hotarului a fost cultivat. Priveşte numai bobul şi ştie. E demnă de invidiat priceperea lui Cseke. în atelierele mecanice a fost şi el, Biro, un meşter priceput, dar acum, cît îi el de excelent mecanic, umblă prin lume împiedicîndu-se. Aşa cum a păţit şi Iutka cea mică cînd a învăţat să umble: a călcat cu un picior pe celălalt şi s-a trezit cu burta ei rotunjoară la pămînt. în faţa porţii tresări, scăpînd boabele din mînă. în fundul curţii, lîngă f întâia, în. umbra unui pom tînăr, sta motocicleta medicului de circumscripţie. O privi năuc fără să-şi aducă aminte cum a ajuns aici. Ei da, fireşte. O împinse în şură, apoi trecînd prin ogradă, printre găinile pestriţe ce rîcîiau în iarbă, urcă în cerdacul năpădit de zorele. în camera lui era răcoare şi o umbră plăcută; în fiecare dimineaţă, după ce aerisea, Kovacsne acoperea ferestrele cu ştergare, oprind căldura din afară. Biro culese ştergarele de pe fereastră, le aruncă pe pat şi înainte de-a deschide plicul, îl privi multă vreme, bucurîndu-se de scrisul frumos al nevestei sale. „Dragul meu Gyuszi, scumpule! — începea scrisoarea — patru sîmbete te-a aşteptat mica ta soţie. în zadar. Nu înţeleg ce poate fi atît de important încît nici măcar odată pe săptămînă să nu-ţi permiţi să dai pe acasă. Sau te-ai supărat pentru chestiunea aceea? N-aş putea crede. Tu nu eşti în stare de aşa ceva. Omul acela prin care ai trimis maşina de cusut, cînd l-am întrebat ce-mi trimiţi vorbă prin el, a răspuns că mă săruţi. Tîmpitul a şi vrut să mi-1 transmită. Nu mi-ai trimis vorbă cît să cer pentru reparaţie; am cerut la întîmplare o sută de lei. Mi-au plătit-o bucuroşi; se pare că trebuia să cer mai mult. De cînd nu ne-am văzut mi s-a întîmplat o mare nenorocire. Inchi-puie-ţi, m-am aşezat pe o bancă în parc, iar lîngă mine s-a aşezat un tînăr, unul d-ăla cu păr ondulat, o prăjină cu cămaşa scoasă peste pantaloni americăneşti şi mă privea... încît mă gîndeam să-l pun. la punct, dar s-a ridicat curînd şi a plecat. Cînd m-am ridicat şi eu să plec, închipuie-ţi că n-am mai găsit geanta mea cea mică roşie, pe care o pusesem lîngă mine pe bancă. Acte n-am avut în ea, numai banii pe care i-ai trimis ultima oară şi banii primiţi pentru reparaţie. închipuie-ţi, am rămas fără nici un ban. Pe lîngă asta, viaţa-i plină de necazuri. închipuie-ţi, m-am întîlnit cu bătrînul Kacsmay din uzina voastră, tocmai mergeam cu cumnatul lui Nusy la strand, din întîmplare aveam acelaşi drum, aşa că mergeam împreună, şi bătrînul venea şi s-a uitat la mine nu ştiu cum, de m-am şi înroşit şi, închipuie-ţi, afurisitul de bătrîn abia m-a salutat, parcă mi-ar păsa mie de altul decît de tine. Revenind la chestiunile noastre, nu te mînia că te necăjesc, dar începînd de,acuma ar trebui să mănînc la mama, pentru că n-am din ce să gătesc, dar mi-e ruşine şi am dus-o numai pe Iutka cea mică, cît despre mine, oi scoate-o eu cumva la capăt, deşi foarte greu. Numai tu de-ai veni odată acasă, iubi- PECINGINEA 173 tule, să te văd, şi să te mai odihneşti şi tu oleacă. Te îmbrăţişează, te sărută, a ta lutka." Puse scrisoarea pe masă, atent numai la durerea care-1 săgeta. Răsuflă profund, dar oricît aer ar fi tras în piept, nu se putea linişti. Blestemată scrisoare — trecu prin el o undă amară de sarcasm — , ce păcat că nu poţi să crezi din ea nici măcar un cuvînt... Scrisoarea adusese cu sine şi un vînt de gelozie, nu era o furtună, ci doar o boare strecurată, dar era destul să-i clintească încrederea. Toate în-trînsul stăteau gata să se dărîme, şi trebuia un meşter hotărît care să oprească damnarea şi să repare zidurile. „Sîmbătă mă duc acasă",hotărî el. Ieşi în cerdac şi rezemîndu-şi tîmpla de un stîlp, privi în depărtare. Vedea pe-o dîlmă ce urca uşor păienjenişul unor cărări prin. mirişte. Peisajul.era gol, leneş şi nepăsător. în lanurile secerate se mai vedeau ici-colo cîţiva din parii care susţinuseră clăile, iar în vîrfurile lor, nemişcată, solemnă, cîte-o cioară. Liniştea păsărilor era de invidiat. Biro îşi luă privirile de la ele şi Ie plimbă prin ograda curată, apoi prin şură, unde motocicleta slăbită şi bătrînă a medicului de circumscripţie aştepta îmbunătăţirea soartei ei. Ce mai corcitură: motor Ziindapp, şasiu BMW, ghidonul groaznic de rablagit, cine ştie de unde l-o mai fi cules, în ciuda originei sale dubioase, maşina asta îi amintea lui Biro de anii săi de linişte de pe cînd era mecanic de motoare. Făcu. rost de nişte seînduri pe care să aşeze piesele. Scoase la iveală trusa lui sărăcăcioasă de scule. Şi munca aceasta cunoscută începea de pe acum să-i liniştească nervii. încercă de vreo cîteva ori motorul, ascultîndu-i bătaia surdă, răguşită, apoi examina bujiile, conductele, acumulatorul. Simţind atingerea cunoscută a pieselor, mîinile i se însufleţiră, şuruburile slăbite se învîrteau supuse sub degetele lui pricepute. Soarele a mai zăbovit cîteva clipe privind printre case, apoi s-a plictisit şi a asfinţit după culmea porumbelelor. Amurgul se întinse peste sat. Ultimele şuruburi îşi reluară locurile, iar în trupul bătrîn al vehicolului pornise iarăşi sîngele electricităţii, cînd din drum se auzi un neaşteptat de energic clacson de maşină. Biro ieşi iute în ogradă. Abia avu timp să-l salute pe Suciu, secretarul comitetului raional de partid. Sosise împreună cu Cseke. Era înfuriat, obrajii îi erau asudaţi şi din ochii săi se cunoştea că-1 căuta de mult pe preşedinte. — Văd că stai pe acasă, spuse încruntînd nemulţumit fruntea. Biro îşi şterse pe nesimţite de pantaloni mîinile murdare de ulei şi rămase ca de piatră. — Ce-i cu dumneata? — întrebă Suciu, privind bănuitor faţa lividă a preşedintelui, ochii săi. tulburi. Eşti bolnav? Biro dădu afirmativ din cap. — Se şi vede doar... Te doare undeva? Ce simţi? — Păi... aici, în stomac... şi aici, mai sus... — Biro continua să mintă, asudînd. — De cîteva săptămîni... Naiba ştie, mă doare capul, adorm de-a-n picioarele... — Aşa, aşa... S-auzim mai departe. — Adică aici, mai sus... şi capul... — Şi zici că de cîteva săptămîni?... Nici nu-i de mirare că-s atîtea lipsuri... Dumneata răspunzi de asta. — Suciu se întoarse către Cseke: — Dumneata n-ai ochi, tovarăşe Cseke? — Măcar de n-aş avea, dar... —spuse Cseke sucindu-şi posomorit mustăţile. — Am văzut eu că-i bai... I-am şi trimis odată medicul, cînd a adormit cu capul pe masă în birou, dar pe urmă, nu ştiu cum, m-am resemnat. Şi-acum uită-te la el! — se răsti el amărît. 174 PAPP FERENC — Să sperăm că nu-i nimic serios, ci numai extenuare... spuse Suciu, apoi întorcîndu-se către Biro: — Cred că cel mai bun lucru ar fi să te iau cu mine la oraş! — Şi-arătă cu mîna înspre mica Skodă de campanie ce aştepta plină de praf în faţa porţii. — Te iau, şi dacă nu-i nevoie să rămîi acolo, te şi trimit înapoi. Strîns cu uşa, Biro trebui să cînte mai departe pe aceeaşi strună. Spuse că şi el se pregătea să meargă la clinică, dar mai are de rezolvat cîteva chestiuni; de altfel,parcă s-ar simţi ceva mai bine şi nici n-are rost să plece acum, seara... Mîine sau poimîine se va duce. După ce s-au înţeles în felul ăsta, Biro fu obligat să se-ntindă în pat în faţa lor. Suciu se aşeză pe dunga patului, Cseke pe un scaun incomod cu spătar înalt şi începură să descurce problemele comunei; se-nţelege, numai cele cîteva care — strîmtorat cum era — îi veniră în minte lui Biro. Lipsuri s-au nimerit chiar destule şi n-aveau cum să le ocolească. Suciu, voind să menajeze pe preşedintele bolnav, aruncă asupra lui Cseke torentul observaţiilor sale muşcătoare. între timp sosi de la cîmp Kovacsne şi văzîndu-1 pe preşedinte întins în pat, o apucară toate spaimele. — Mai bine, tovarăşe dragă, ai avea grijă de el — îi spuse Suciu apăsînd pe fiece cuvînt. — Nu prea-i porţi de grijă... — Sfinte dumnezeule, cum să-l îngrijesc mai bine? — strigă speriată femeia. —Doar abia-1 văd, veşnic îi pe drumuri... Vai doamne, ce-mi vorbeşte gura?... —• Bine, bine — spuse Biro, agitîndu-şi mîna în care ţinea ţigaretul. — Tovarăşii glumesc. — Vai, tovarăşe Biro, parc-ai curăţat soba cu mîna aia... — Lasă! — şi Biro îşi trase repede mîna sub pătură. — Şi parc-aud cireada întorcîndu-se... Kovacsne ieşi să primească vaca. Prin ferestrele deschise de Csaka, pătrunse aerul amurgului şi melancolice mugete de vite. ■— Să te vindeci repede, tovarăşe Biro — îi spuse Suciu luîndu-şi rămas bun, după ce aranjase pătura pe el. — Nu-ţi trebuie o perniţă? Nu. Ei, însănătoşire grabnică. Hai, tovarăşe Cseke. Din uliţă se auzi duduitul de motor al tractorului rutier. Biro se ridică lăsîndu-şi tălpile goale pe podeaua răcoroasă. îşi aprinse o ţigară. I se făcuse scîrbă de minciună, îl apuca greaţa. Numai mintea îi lucra lucidă, alegînd cu migală din noianul încîlcit al gîndurilor, numai pe acelea de care avea nevoie acum. Nu, s-a săturat de treaba asta. li ajunge pentru toată viaţa. E timpul să se smulgă şi să iasă la aer, din mîlul acesta adînc. Uite scrisoarea! Cum de-a primit el o astfel de scrisoare? Cum de s-a putut întîmpla aşa ceva? Şi iarăşi: zace sănătos tun în pat şi rabdă îngrijorarea şi mîngîierea tovarăşilor. De ruşine şi furie îi venea să rîdă în hohote: uite cum s-au împiedicat toate, cum o greşeală aduce după sine pe celelalte, — şi încă pe el îl consolează! Ce teatru murdar! Acum îndată se duce acasă, îi înfăţişează Iutkăi situaţia, şi-i pune în faţă dilema: ori se mută cu el la ţară, şi pornesc mai departe împreună, ori... Dar asta se va vedea acolo. în orice caz, dimineaţa se va întoarce în sat clarificat, limpezit. Mîine, preşedintele va putea păşi în cancelarie cu capul sus. îl treziră din reflecţiile sale cîteva ciocănituri energice în uşă. Intră Kurta Mihaly. Nu-1 văzuse de multă vreme. Nici pe uliţă nu se mai întîlni-seră în aceste săptămîni copleşitoare de lucru. Bătrînul era proaspăt ras, dar parcă în zadar: sprîncenele lui sălbatice lăsau impresia că are şi barbă. Puse pe masă pălăria lui veche plină de hoaspe de grîu şi îi întinse preşedintelui mîna cu un gest oarecum de împăcare. Se gîndisc să intre, poate-1 PECINGINEA 175 află pe preşedinte într-o dispoziţie mai bună. Păcat că au părăsit acele discuţii atît de plăcute. Dar ce-i, doar nu-i bolnav preşedintele. Biro îşi trase sub el picioarele goale; era neplăcut să discute chiar acum cu batrînul, şi pe deasupra aşa cum era, în izmene şi cămaşă. Dar îi făcea bine, pe de altă parte. Spuse bătrînului să-şi anunţe vecinii,că mîine seară s-or strînge la o mică discuţie. Rămas singur, Biro începu să se îmbrace grăbit. Cîte o vacă rămasă de cireada, se oprea în faţa cîte unei porţi străine, mugindu-şi prosteşte obida. Pe drumul dinspre Sedreşti se-ntorceau flăcăii cîntînd: „Păsările toate s-au călătorit Mîndra mea, mîndra mea m-a părăsit..." . Fără. să scoată motocicleta din şura cu miros de fîn, pe pipăite, vîrî cheia de contact, apoi porni motorul. îl încercă; după aceea deschise larg poarta şurii şi scoase maşina în drum. — Sfinte dumnezeule, unde te duci, tovarăşe preşedinte? strigă speriată Kovacsne, scoţînd capul printre zorelele ce învăluiau fereastra odăii. Biro îi strigă ceva ca s-o liniştească şi porni. Corcitura se smuci urlînd vijelios, aruncînd pînă departe snopul galben al farului său, şi trecu ca o furtună de-a lungul drumului îngropat în întuneric. ★ Trecînd prin grădiniţa din faţa casei, îl izbi în nări mireasma puternică a reginei nopţii. Tudor Oltean, fiul văduvei, cînta cu armonica lui veche „Volga-Volga" şi deasupra orizontului, printre celelalte stele, lucea roşie steaua de pe castelul de apă al depoului de locomotive. Trecuseră şase ani de cînd se întîlnise pe străduţa asta cu lutka. De-atunci puieţii de salcîm crescuseră mari. In jurul frunzişului lor tuns, rotund, pluteau amintiri... Copacul al patrulea înspre stînga de la poarta lor, pe vremea aceea nu arunca în uliţa slab luminată nici măcar atîta umbră, încît să le ascundă întîiul sărut de ochii invidioşi ai bătrînului instalator de gaze. Azi, ar fi chiar păcat să te mai ascunzi. Şi totuşi, e acelaşi copac. Cu două luni în urmă îşi legăna florile albe, ameţind şi îmbătînd albinele. Ziua, străduţa e sură şi cam prăfoasă, florile stau pitite, închise, şi nici oameni nu prea zăreşti. Seara însă se-aprind becurile, frunzişul fremătător îşi aruncă umbra pe gardurile de şipci, pămîntul proaspăt ztrbpit parcă respiră şi florile roşii, galbene, albe îşi împrăştie miresmele prin aer. Prin întuneric lucesc bluze albe, picură mandoline, suspină armonici, iar în jurul cişmelei de la colţ, chicotesc subţire fetele. Biro se opri sub coroana bătrînului nuc. Ascultă respiraţia serii de periferie adunîndu-şi forţele. Pe drum îi străbătuseră creerul numai zdrenţe de gînduri şi frînturi de frază. Acum, înainte de-a o trezi, pe lutka, începu să-şi pună gîndurile într-o ordine cît de cît raţională. îşi dădea seama că nu va putea păstra în frazele sale un stil festiv, trebuia însă să se străduiască să n-o ia razna, să nu se lase dus de pornirea sa. întoarse încetişor cheia în broască, apoi răsuci butonul electric şi privi prin încăperea pustie. Pe patul Iutkăi cele mici şedea un ursuleţ de pluş cu mutrişoara mirată, lăsat de bună seamă să păzească de hoţi păpuşa ascunsă sub pernă. Nu se aflau aici decît urmele Iutkăi, în rînduiala fără cusur a casei, în căderea moale a cuverturoi de pat, în luciul sîrguincios al ivărelor. în bucătărioară, pe bufet, arătătoarele fosforescente ale deşteptătorului urcau ostenite, apropiindu-se do ceasul douăsprezece. 176 PAPP FERENC Biro se căută prin buzunare după o ţigară. Locuinţa pustie, lipsa Iutkăi, iscară în sufletul lui gînduri negre, otrăvite, dărîmînd şi ultimul turn din cetatea dragostei lui atît de greu încercată. Biro sta între ruine, în norul de colb stîrnit de prăbuşire; un întuneric rece îi cuprinse mintea şi inima şi numai departe, foarte departe, mai pîlpîia o zare de speranţă. Frazelepe care le plănuise, visul dezmierdat pînă acum, proiectele lui de viitor pieriră toate. Cînd s-a întors acasă Iutka, nu rămăsese nici urmă din ele. Femeia apăruse pe neaşteptate în prag, uşoară ca o viziune. Obrajii, gîtul, braţele goale erau egal bronzate, părul ei blond, tuns scurt lucea mat, răspîndind arome de soare şi regina nopţii. Ochii buimăciţi ai lui Biro zăriră şi fluturi zburînd în jurul ei. în urechi îi răsunau cu zgomot şi mai puternic cutremurarea şi dărîmarea zidurilor, dar se trezi că-1 cuprind pe după gît două braţe fierbinţi, strigîndu-1, că de buzele-i uscate se lipesc două buze răcoroase. Se scutură nervos, eliberîndu-se aproape involuntar din îmbrăţişare. — Repede, apă de spălat —spuse fericită Iutka, smulgîndu-şi din dulap capotul tărcat, —e acasă stăpînul casei! Măi, hornarule! — Deodată privi gravă la bărbatul ei: — Vai... abia acum văd... Gyuszi, eşti bolnav? — Păi... olecuţă... —mormăi Biro morocănos — mai degrabă sînt obosit... şi nici timp nu am... în zori trebuie să mă întorc. Cei doi ochi albaştri se căscară miraţi. — în zori? După o lună de zile... — Am dat numai o fugă pe acasă... doream s-o văd pe Iutka cea mică. Şi rochia şi sandalele ei erau noi nouţe, deci nu degeaba trebuise hoţul ăla să fure paralele... dar asta nu mai avea vre-o importanţă deosebită. — Ţi-am adus bani — notă el liniştit, în vreme ce Iutka rînduia săpunul şi prosopul lîngă lavabou. — Am reparat o motocicletă. Scoase din buzunar banii lui de masă. îşi vîrî capul în apă rece. Tulburată, Iutka îşi făcea de lucru în jurul lui. Nu putea să-şi ierte că tocmai acum a întîrziat atîta vreme la prietena ei. Nu îndrăznea să-l întrebe de cînd o aşteaptă, atît părea de obosit şi poate chiar bolnav. Nici nu ştia dacă a primit sau nu scrisoarea ei. Măcar de n-ar fi primit-o, reflecta neliniştită femeia, pregătind în grabă cina şi aştez'iiînd paturile. Cînd se făcu întuneric în odaie, Biro se prefăcu adormit, trase cîteva sforăituri, pe urmă rămase cu privirea aţintită în tavan. Din gîndurile lui risipite, cîteva se întorceau pe furiş, prudente, şovăind. La dracu'! Ce-ar fi dacă acuma ar trezi-o pe Iutka şi-ar întreba-o simplu: „vii cu mine la ţară?". Iutka ofta întristată. Biro o ascultă o vreme, şi asta îl făcu să-şi strunească din nou închipuirea . Iutka cea mică nu merită să crească orfană... Problema asta măcar trebuie discutată... De pildă, Iutka s-ar mişca, iar el ar întreba-o dacă doarme... pe urmă ea ar povesti liniştită cum e cu scrisoarea, cu hoţul născocit... totul. Tot ce s-a întîmplat, tot ce-a întins această pecingine urîtă pe viaţa lor... Nici Iutka nu dormea, dar nu vorbea, aproape că nici nu respira. Şi se frămînta şi ea în sufletul ei..: Orele treceau, se înmulţeau gîndurile grele. Şi în zori el trebuie să se întoarcă. Dar nu e bine aşa!... Totuşi a anunţat-o că pleacă, nu-şi poate schimba hotărârea. N-are motive să şi-o schimbe. în zori, într-adevăr a pornit motorul. O vreme a şovăit în faţa casei, reţinut de tremurul perdelei albe de la fereastră, de frunzişul majestos al bătrînului nuc. încă nu-i venea să creadă că pleacă. Iutka, în capot, cu ochii încă umflaţi de somn, sta rezemată de stîlpul porţii, neputincioasă, părăsită. — Şi chiar te duci? îl întrebă ea cu o undă de speranţă în glas. PECINGINEA 177 „Nu! Nu plec", ar fi vrut să strige el dar dădu scurt din cap: „Plec", şi de durere dădu atîta forţă motorului, încît motocicleta ţîşni ca o săgeată. * Ieşi curînd din. oraşul încă adormit. Motocicleta înghiţea lacomă distanţele pe şosea. Nu prea făcea viraje, trecea la un deget de caii ce păşeau somnoroşi, de căruţe, atinse chiar cu genunchiul o leucă. Desena prin praful cotiturilor urme îndrăzneţe, pline de graţie. Mîna ca nebun maşina veche, pînă cînd în faţa ochilor săi înlăcrimaţi, trunchiurile văruite de pe marginea drumurilor i se arătau topite într-un zid sur. Un vînt umed, sălbatec, îi pleznea obrajii, pieptul, iar haina descheiată i se umflase în spate ca un balon. Strînse din dinţi. Haide! încă puţin! Bulgării perfizi, zdruncinători ai drumului, parcă piereau în faţa motocicletei care aproape că zbura de deasupra lor. Şi deodată: stop ! Frîna strînsă puternic scîrţîi tînguindu-se, roata din spate săltă de cîteva ori în dreapta şi stînga, iar motorul înfierbîntat se opri horcăind în marginea satului. Revărsarea ameţitoare a aerului se potoli devenind o blîndă boare de dimineaţă care mîngîie şi răcoreşte. în vale, în pacea adîncă a grădinilor, se întindea satul. Se trezise. La arie, pe vîrful stogului din margine, umbla un flăcău cu o furcă, dinspre biserică se auzi sunînd puternic cornul văcarului, iar de către Sedreşti. răsărea soarele, proiectîndu-şi pe cer evantaiul de argint. Biro privea ţeapăn, rezemat de ghidon. Gîndurile Jui,'rămase în urmă în goana sa nebună, îl ajunseseră iarăşi şi , limpezite de dimineaţa proaspătă, se roteau sîcîitoare ca un roi de ţînţari. Simţi în gură leşia lăsată de ultimele săptămîni, răsună în inima lui ecoul regretului pentru marea hotărîre de ieri... „Nu aşa am plănuit eu întoarcerea mea..." Din. vale se tîrîia încoace un şir de care. Un dulău tărcat şi slab alerga înaintea lui, mirosea cercetător, conştiincios, fiecare piatră şi din cînd în cînd alerga înapoi să raporteze stăpînului. în cel dintîi car se iţea o pălărie cunoscută, împănată cu hoaspe de spice, iar de sub marginea ei pleoştită se arătă o pereche de sprîncene bogate, cărunte. — Diseară! spuse batrînul, făcîndu-i semn. cu. coada biciului preşedintelui ce sta lîngă motocicletă. — Am şi vorbit cu vecinii. Biro se întrebă surprins ce trebuie să fie diseară? Fireşte invitase oamenii. Privi lung după căruţe, pînă cînd şirul cîrmi pe drumul ce cobora şi pieri în zăvoiul din marginea pîrîului. Pe urmă se aşeză în iarba deasă de pe marginea şanţului şi-şi aprinse o ţigară. Da, era vorba ca azi preşedintele să intre cu fruntea sus în biroul său şi să rezolve fără greş treburile rămase nelacute. Dar în felul ăsta, chiar şi la o examinare mai fugară n-are motive să-şi ţină fruntea sus. Situaţia nu-i cu nimic mai clară decît ieri. Nu, aici s-a întîmplat undeva o greşeală. Poate chiar cu ani înainte. Şi nu-i cinstit ca pentru asta să răspundă singur lutka. Privind cu ochii mijiţi către sat, netezea cu palma iarba înrourată. A stat aşa un timp, apoi se ridică,-clătină oleacă motocicleta, să vadă dacă mai are benzină în rezervor. Pe lutka o va găsi fără îndoială încă în pat^ nu are ce face aşa de dimineaţă... Se va aşeza pe marginea patului şi o să stea de vorbă prieteneşte. Pecinginea n-a apucat încă să se întindă, se mai poate vindeca, gîndi în timp ce întorcea motocicleta. O pasăre mică, sură îşi termina plimbarea de dimineaţă. La duduitul motorului ţîşni în aer pornind către cîrnpuri. în urmă rămăseseră doar urmele mici ale picioarelor în praful umed. „Noroc de tine că era gata să te calc !" gîndi Biro, privind după ea şi iarăşi îi pătrunse în urechi vîjîitul năpraznic al aerului. 12 — V. Romînească Nr. 5 -——-• A. MICKIEWICZ*) SONETE DIN CRIME EA STEPELE DE LA AKERMAN A.funs-am pe întinsul toridului ocean. Ca luntrea legănată prin valul foşnitor Al luncii, droşca'nnoată într-un potop de flori, Trecînd pe lîngă tufe ca insuli de mărgean. Se-ntunecă; nici drumul nu-l vezi, sau vreun gorgan; Mă uit spre cer, cat stele de năvi îndrumătoare; Departe-un nor luceşte, luceafărul apare: Străluce colo Nistrul, şi-un far la Akerman. Să ne oprim! Ce pace! — aud trecînd cocoare, Doar şoimul cu ochi ager de nu le va ajunge! Aud cum gîze-n ierburi se leagănă pe-o floare Cînd şarpele cu pîntec alunecos le-atinge, îmi încordez urechea-n tăceri, atît de tare C-aşi auzi şi-un glas litvan, de-ar fi să strige! LINIŞTEA MĂRII PE ÎNĂLŢIMILE DE LA TURCAN-KUT Vîntul de-abia atinge-a catargului vînlrea; Lin, unda clară, pieptul a prins să şi-l ridice: Ca tînără mireasă purtată-n vis ferice, Cînd, de-un suspin trezită, în somn iar va cădea. *) In 1955 se împlinesc o sută de ani de la moartea marelui poet polon Adam Mickiewicz. In epilogul capodoperei sale „Pan Tadeusz", Mickiewicz îşi exprimă speranţa că va veni ziua cînd, la şezători, în colibele satelor, fetele vor lua în mînă această carte simplă, cum sînt şi cîntecele lor. Astăzi, într-adevăr, în patria lui Mickiewicz această vreme a venit. Mickiewicz, poetul naţional polonez, a cunoscut şi iubit înaintata mişcare culturală rusă din vremea sa. El a fost prieten cu Puşkin şi Gogol. Anii petrecuţi în Rusia (1824—1909) i-au inspirat minunatele „Sonete din Crimei a" din care publicăm o parte. Aceste sonete, rod poetic al -unei călătorii pe Marea Neagră întreprinse de poet în anul 1825, au fost respinse de critica reacţionară poloneza fiind socotite „poezie tătară, sau turcă" şi în nici un caz „poezie polonă". In aceste sonete el cîntă nu numai frumuseţile peisajului. In ele se simte şi ceea ce-1 o leagă e poet de Rusia vremii sale, faţă de cultura căreia nutrea o admiraţie profundă. SONETE DIN CRIMEEA Iar pînzele, ca steaguri la cap de bătălie Mai picotesc în vîrfuri; uşor de tot împinsă, Corabia se-nclină, în lanţuri parcâ-i prinsă; Matrozii dorm,; drumeţii sînt plini de veselie. O, mare! printre multe făpturi ce-ţi dete firea, E un polip ce-ţi doarme-n adînc, de-i cer noros, Iar cînd se-nseninează, lungi braţe-ntinde fiara. O, cuget! în adîncu-ţi e-o hidră: amintirea, Ce doarme cînd destinul e crunt şi furtunos, Iar cînd e pace-n suflet înfige-ntrînsul ghiara. BACCISARAI Curţi largi unde Ghiraii călcau, sînt azi pustii, Săli ce le măturară cu fruntea mari paşale, Şi tronuri, şi sălaşul iubirii, şi sofale, Le-au asaltat lăcuste, jivine mii şi mii. Prin geamuri colorate, doar ierburi se înclină Şi năpădind, ocupă şi bolţile şi murii — A omului zidire, în numele naturii Şi cu-a lui Balsazar însemne, scriu „RUINĂ", In centrul sălii, vase din marmură cioplite — Fîntîna din harem, întreagă-n tot decorul, Cu lacrime perlate slrigînd spre lumi pierdute: O, unde e puterea, mărirea şi amorul! Voi, vecilor sortite, căci apa trece iute, V-aţi irosit! Ruşine! Şi a rămas izvorul. BACCISARAIUL, NOAPTEA In pilcuri, credincioşii se-ntorc de la moschei, In depărtări se pierde un glas de muezin, Sfioasă-şi culcă seara obrazul de rubin, Crăiasa nopţii vine după iubitul ei. Intr-un harem din ceruri, fînale-au răsărit. Un nour lin pluteşte prin spaţii de mătasă Ca lebăda ce trece pe unde, somnoroasă, I-e pieptul alb, penajul pe margini aurit. Din minaret şi vîrfuri de cipreşi, umbre cad. Nişte giganţi de piatră în cerc stau mai departe Sub cortul de-ntuneric, ca-nlr-un sobor din iad: Arar, dintr-a lor piscuri, un fulger se desparte Şi, alergînd în goană ca un Arab nomad, Tăcutele deserturi în sboru-i le străbate. 180 A. MICKIEWICZ MORMÎNTUL MĂRIEI POTOŢCA Ir rin fermecatele grădini, aci-ntr-a primăverii ţară, Pierit-ai, tînăr trandafiri Căci din trecut, fiece clipă Sburînd din tine, precum fluturi ce poartă aur pe aripă, Ale omidei triste urme în fundul inimii-ţi lăsară. La Nord, spre ţara ta polonă, străluce un potop de stele: Oare de ce chiar pe-astă cale atît de multe s-au aprins? Poate privirile-ţi de flăcări, pîn-ce-n mormînt să se fi stins, Sburînd în veşnicii, lăsară tot focul lor să ardă-n ele? Şi eu, într-o stingheră fale, Polono! viaţa mi-o închei Aci; poate-o frăţească mînă pe mine va svîrli pămînt. Lîngă rnormîntul tău, adesea şoptesc drumeţii între ei; La graiul tău, atuncea, poate şi eu cîndva m-oi deştepta. Şi-n noapte-un brad ce despre tine va încerca solemnu-i cînt, Zărind rnormîntul meu alături, şi pentru mine va cînta. JL/in pieptul muntelui, în valuri cad ceţurile scuturate, Peste ogoarele-aurii, rugi matinale răsunară; Codrul se-nclinâ şi revarsă din pletele-i de primăvară Ca din metanii de califi, rîu de rubine şi granate. Deasupra luncii înflorite, ca nişte sburătoare flori, Fluturi multicolori ce parcă sînt curcubeul despletit, Cu-n baldachin de briliante tot cerul l-au acoperit, Iar mai departe-ntind lăcuste înaripatul văl al lor. Dar cînd pleşuva stîncă-n valuri creştetul ei şi-l mai oglindă, .Marea clă-n clocot şi, respinsă, atacul şi-l reînoieşte; Ca-n ochii tigrului, întrînsa lurnina-ncepe să se-aprindă Şi pentru pămîntescul ţărm, furtuni mai crunte prevesteşte; Ci în adîncuri foacă valul ce lin spre coastă se perindă Şi-n spuma lui se scaldă vase, şi-un cîrd de lebede pluteşte. ALUSTA, ZIUA In romîneşte de Miion Radu Paraschivescu, 100 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI C. DOBROGEA NU-GHEREA GEORGE IVAŞCU GHEREA-CRITIC LITERAR — CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA STUDIILE ŞI ARTICOLELE SALE CRITICE — La data cînd Gherea îşi începe activitatea critică, Junimea lansase, prin Titu Maiorescu, principalele ei teze, profund reacţionare. Apăruseră „O cercetare critică asupra poeziei romîne de la 1867", urmată de „In contra direcţiei de astăzi în cultura romînă" (1868) şi „Direcţia nouă în poezia şi proza romînă" (1872). Negînd principiile revoluţiei de la 1848, ridicîndu-se împotriva tradiţiilor ei; a-părînd, prin teoria „formei fără fond", rămăşiţele feudale; militînd pentru teoria idealistă a „artei pentru artă" şi exclu-zînd din sfera poeziei „politica, morala, teoriile ştiinţifice", „patria, viitorul"; pro-movînd falsa estetică dualistă potrivit căreia frumosul operei de artă este derivat din frumuseţea în sine a formei şi a ideii, despărţind artificial „forma" de „fond", — Maiorescu, ca exponent consacrat al ideologici claselor stăpînitoare, îşi desfă-şurase astfel principalele mijloace pentru a goli de un conţinut fecund cultura şi literatura noastră, pentru a o opri în însuşi procesul ei de dezvoltare. Raportată la obiectivele imediate ale luptei de atunci, acţiunea critică a lui Gherea ne apare astăzi ca o etapă istoriceşte necesară pe drumul eliberării culturii şi literaturii noastre de sub tirania junimistă, maioresciană, prelungită, prin liceu şi universitate, ca şi prin criticii estetizanţi, pînă în epoca actuală. Astăzi, cînd această tiranie a luat sfîrşit, critica litera- ră a lui Gherea ne apare în justa ei lumină, — cu numeroase părţi pozitive, dar nu lipsită şi de scăderi. Părţile pozitive sînt acelea izvorîte dintr-o justă orientare ideologică în problemele literaturii şi criticii literare, din cunoaşterea şi practicarea concepţiilor despre artă ale criticilor democraţi-revoluţionari ruşi: Be-linsla, Gernîşevski, Dobroliubov, Pisarev şi Herţen, din străduinţa de a aplica materialismul istoric în problemele esteticii. Scăderile se explică prin repercusiunile ce le-a avut asupra activităţii pe tărîmul criticii literare gîndirea sa politică, faptul de a-şi fi însuşit şi de a fi propovăduit o teorie putredă, antiproletară, de esenţă menşevică, subapreciind dezvoltarea şi capacitatea de luptă a forţelor revoluţionare din ţara noastră şi susţinînd că burgheziei îi revine sarcina de a rezolva problema ţărăneasca şi de a fi hegemonul în revoluţia burgbezo-democratică ; faptul că, străin de marxismul revoluţionar, s-a lăsat tîrîtîncon-cepţia „neoiobăgistă"1) ceea ce nu putea ră-mîne fără- urmări şi asupra conţinutului unora dintre articolele sale de critică. De aceea Gherea nu s-a putut ridica pînă la înălţimea unei critici marxiste consecvent ştiinţifice, o serie din consideraţiile sale critice prezentînd inconsecvenţe. 1) Cf. Gh. Gheorghiu-Dej în raportul: „30 de ani de luptă a partidului sub steagul lui Lenin şi Stalin". 182 GEORGE IVAŞCU Dar, cu cît ne întoarcem şi pătrundem mai adînc în epoca ultimelor două decenii ale veacului trecut, cînd — dominînd prin tot felul de mijloace, unele pur politice sau administrative — bastionul junimist părea inexpugnabil, cu atît mai vie ne apare lupta dusă de Gherea pentru demascarea ideologiei claselor exploatatoare în domeniul esteticii şi criticii literare, cu atît mai rodnică ne apare influenţa lui pentru crearea unei opinii publice receptive la ideile clasei muncitoare. Acţiunea critică a „Contemporanului", prin marea ei accesibilitate şi prin forma polemică -7— demonstrativă — a discuţiei, a constituit o adevărată şcoală de literatură în acea epocă de sfîrşit de veac, în care Gherea a adus o contribuţie hotărîtoare pentru orientarea justă a literaturii noastre. Pe fundalul acestei epoci, figura lui se profilează net superioară celei a lui Titu Ma-iorescu, deşi acesta beneficia de toate privilegiile puse generos la dispoziţie de regimul burghezo-moşieresc. Pe bună dreptate, Gherea putea afirma în „Lumea nouă" din 1895 (răspunzînd lui Maiorescu care-1 atacase în numărul festiv, cu prilejul a 25 de ani de la apariţia „Convorbirilor literare"): „în ţara noastră sînt unul din cei dinţii care am zdruncinat toate teoriile metafizice estetice şi aplicarea lor la critica literară". însuşi E. Lovinescu, apologet al lui Maiorescu şi unul din detractorii lui Gherea, trebuie să afirme despre critica maiores-ciană că „sumară şi intermitentă, cu drept cuvînt ea a fost numită „judecătorească", adică enunciativă şi nu demonstrativă şi fără să atingă problemele ridicate de critica europeană intrată pe calea deliberativă, dacă nu şi a pozitivarii". Neavînd încotro, Lovinescu recunoaşte că „rolul acesta a revenit lui C. Dobrogeanu-Gherea", pentru ca apoi să constate ceea ce Iui îi apare „lot atît de neîndoios, pe cît de penibil": că „Dobrogeanu-Gherea a luat din mîinile lui Maiorescu torţa unei critici pe care o crezuse sfîr-şită odată cu dînsul. Dincolo de „critica generală", adică de critica culturală, el (Maiorescu) nu văzuse organizarea unei critici „speciale", care cercetează opera literară ca un obiect de studiu cu multiple probleme de ordin estetic, psihologic, social, cu cercetări biografice, istorice, stilistice, linguis-tice, aşa cum se practică în toate ţările de cultură şi chiar şi la noi"). Iniţiatorulmiş-cării de emancipare a criticii din faza generalului şi a culturalului şi de îndrumare a ei pe calea cercetărilor speciale a fost C. Dobrogeanu-Gherea. (E. Lovinescu, „T. Maiorescu", II, 1940, pag. 279-280). Prin asemenea referinţe care pun accentul mai mult pe îmbogăţirea tehnicii criticii şi pe specializarea ei, Lovinescu urmărea, în fond, să minimalizeze meritele lui Gherea. Acesta nu e un continuator al lui Maiorescu, decît dacă-1 considerăm într-o succesiune mecanică. La data cînd Gherea publică articolul său „Asupra criticii"1), el face o dublă constatare: pe de o parte că, cu foarte mici excepţii, critica romînească e „cît se poate de deşartă, o critică de frunzăreală"; că la noi „critica nici n-are o viaţă neatîrnată, ea trăieşte pe lîngă literatura artistică, din viaţa acestei literaturi şi nu pentru a-i da vreun ajutor, ci mai degrabă pentru a o încurca"; pe de alta, că , potrivit însăşi declaraţiei făcută — cu morgă ciocoiască — de către Maiorescu („Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să se ducă"2), critica metafizică judecătorească, „aşa cum se făcea înainte", „şi-a trăit traiul". Nu în locul, ci împotriva ei, Gherea iniţiase şi susţinea un alt fel de critică, — aceea pe care el o numeşte cînd „modernă", cînd „ştiinţifică"3), aceea pe care Maiorescu o ignorează, aceea „care nu numai că nu piere îndată ce literatura se dezvoltă, dar, dimpotrivă, ajunge tot mai puternică". în opoziţie cu concepţiile idealiste ale 1) Articolul acesta e în fruntea primului volum din ciclul de „Studii critice", apărut în 1890. 2) în articolul „Poeţi şi critici" (1886). 3) Articolul „Asupra criticii metafizice şi ştiinţifice" din 1892 (integrat în voi. II din „Studii critice") consacră oarecum termenul acesta. GHEREA, CRITIC LITERAR 183 lui Maiorescu, care privea opera de artă cu totul ruptă de viaţa socială, această critică, „întemeiată pe alte baze", „priveşte o operă literară ca un product şi îl analizează ca atare, cum fac ştiinţele naturale'1. Cea dintîi sarcină a criticii este de „a statornici o legătură de cauză între opera artistică şi artistul creator'1, ceea ce implică studierea „legăturii între opera artistică şi mediul natural şi social în care trăieşte artistul"1). A doua datorie a criticului, după ce află „de unde a venit opera artistică", adică după ce stabileşte legătura intimă dintre fenomenul literar-artistic şi societate, e de a determina „ce influenţă anume va avea, ce tendinţă are această forţă socială din nou creată". Acestei sarcini îi urmează aceea de a vedea „cît de mare e această forţă, sim-ţimintele ce ne va sugera, cît de puternic vor fi sugerate; dacă ea ne cheamă la un 1) Gherea este înrîurit de Taine, apreciind ca „monumentală" opera acestuia, Istoria literaturii engleze. Informînd pe cititori asupra concepţiei şi mai ales asupra metodelor de investigaţie critică ale lui Taine, el insistă asupra a ceea ce numeşte „calea inversă a lui Taine" (adică „în loc de a ne ridica cu analiza de la opera poetului pînă la mijlocul natural şi social, să ne coborîm de la mijlocul natural şi social pînă la opera artistică"). Gherea consideră această cale „prea vastă, prea puţin sigură", deşi „sînt cazuri cînd e mai potrivită" (atunci cînd e vorba de a analiza o anumită literatură în întregul ei sau un curent literar, ca, de pildă, clasicismul sau romantismul). Gherea aprobă chiar pe acei care „se ridică cu drept cuvînt contra exageraţiilor teoriei lui Taine" şi ţine să precizeze că, înainte de critica lui Hennequin.Guyau şi Brandes,el a recomandat „un drum invers decît al lui Taine" — cel din articolul „Asupra criticii," dar, bineînţeles, fără să cadă „în exageraţiă de a nega cu totul un metod căruia îi datorăm Istoria literaturii engleze". Mai temeinic el critică pe Taine în articolul „Decep-lionismul în literatura romînă", pentru că în loc de a da „un răspuns limpede şi neşovăitor" asupra cauzelor pesimismului, cade în greşeala comună mai tuturor criticilor şi „dă drept pricinile boalei chipurile sub care se arată, efectele şi împrejurările ce o însoţesc" în loc de a căuta „pricinile anormalelor manifestaţii ale spiritului social în viaţa materială a societăţii, în relaţiile politico-economico-sociale", căci „numai o asemenea analiză poate să arate adevăratele pricini ale boalei veacului". anumit ideal, cît de puternică c această chemare; dacă sugerează anumite concepţii filozofice ori sociale, cît de tari sînt aceste concepţii şi cît de puternic vor fi sugerate". Cînd va avea un răspuns şi la acest grup de întrebări, criticul va trece la s'ndierea mijloacelor prin care „artistul Lucrează asupra psihicului nostru", prin care „crea-ţiunea lui ne influenţează pe noi": „aici va fi vorba de stil, ritm, rimă, peisaj, descripţia naturii, combinaţia felurită de icoane, atingerea cutărei ori cutărei coarde a inimii, cutărei ori cutărei coarde a creierilor, etc". Preocupat de legătura indestructibilă dintre conţinut şi formă, Gherea acordă — aşa cum am văzut — prioritate conţinutului de idei al operei literare, forma fiind considerată ca mijloc — pentru comunicarea conţinutului — şi nu ca scop în sine2). Aşadar, toată lucrarea criticului se concentrează în aceste patru întrebări: „ de unde vine creaţiunea artistică, ce influenţă va avea ea, cît de sigură şi vastă va fi acea influenţă, şi,în sfîrşit, prin ce 'mijloace creaţiunea artistică lucrează asupra noastră". Expunînd aceste sarcini, Gherea face totodată o demonstraţie „pentru ca să poată vedea oricine deosebirea între critica modernă şi între cea judecătorească", adică între critica materialistă, ştiinţifică, şi critica 2) Poziţia lui Gherea în această privinţă e cu atît mai semnificativă, cu cît teoreticianul literar al Junimii (în studiul O cercetare critică asupra poeziei romîne de la 1867) acorda prioritate formei. Susţinînd că „materialul poetului nu se află în lumea din afară" ci „el se cuprinde numai în conştiinţa noastră şi se compune din imaginile reproduse ce ni le deşteaptă auzirea cuvintelor poetice", Maiorescu pleda deschis pentru formalism. El nega în genere însemnătatea primordială a conţinutului de idei pentru opera de artă şi, în speţă, a gîndirii social-politice, pe care o înlocuia cu „fantezia". „Poetul nu este şi nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată; dar nou şi original trebuie să fie în vestmîntul sensibil cu care o înveleşte", spunea criticul junimist. Cît despre ideea politică în poezie, el afirma că „cele mai decăzute produceri între poeziile noastre" sînt cele care cuprind elemente politice: „Politica este un product al raţiunii, poezia este şi trebuie să fie un product al fanteziei (altfel nici nu are material): una dar exclude pe cealaltă". 184 GEORGE IVAŞCU idealistă, metafizică. El e cel dintîi în literatura noastră care a arătat adevărata valoare şi adevăratul rol al criticii. Ea nu se poate reduce la verdicte judecătoreşti — aşa cum făcea Maiorescu —■ ci este ea însăşi operă de creaţie şi analiză. Perspectiva acestei critici „este de a ajunge cu totul exactă şi ştiinţifică, dar e încă departe de acest ideal şi acum intuiţia ajută pe critic mai mult decît ştiinţa". Criticului îi trebuie „intuiţie, inspiraţie, un talent deosebit", dar iei „trebuie să cunoască societatea în care s-a dezvoltat artistul, deci trebuie să analizeze starea ei culturală,dezvoltarea ei intelectuală, condiţiile politice şi economico-sociale în ■care se găseşte precum şi starea ei morală". Articolul „Asupra criticii" nu poate fi despărţit de articolul „Către d. Maiorescu"1) în care Gherea se ridică împotriva apolitismului, obiectivismului şi antirealismului maiorescian. Cu competenţă şi corn bativitate, Gherea disecă întregul lim-iaj metafizic al criticului junimist, plin de „ficţiuni ideale", „emoţiuni impersonale", „înălţare impersonală", „lume impersonală", „transportarea în lumea curată a ficţiunilor". El reuşeşte astfel să demonstreze absurditatea teoriei idealiste după care esenţa artei este „de a fi o ficţiune ideală care scoale pe omul impresionabil în afară şi mai presus de interesele zilnice, oricît de mari ar fi în alte priviri". El relevă că Maiorescu considera printre „interesele lumii zilnice" însuşi patriotismul („Chiar patriotismul, cel mai important simlămînt pentru cetăţeanul unui stat, nu are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc, — susţinea Maiorescu — căci orice amintire de interes practic nimiceşte emo-ţiunea estetică"). Gherea arată că nu sentimentul patriotic în sine, ci tratarea lui neartistică duce la caducitatea unor opere cu asemenea subiect2). El susţine pe drept 1) Publicat în 1886 ca răspuns la cele două articole ale lui Maiorescu: „Comediile d-lul Caragiale", din sept. 1885, şi „Poeţi şi critici", din aprilie 1886; integrat în vol. II din „Studii critice" sub titlul „Personalitatea şi morala în artă". 2) în această privinţă, considerăm semnificativ exemplul pe care-1 dă Gherea în sprijinul argumentaţiei sale. „Să ne închipuim — spune el — că un scriitor de talent ar face o dramă de pe la 1848, că eroul dramei ar fi Bălcescu, a cărui cuvînt că „patriotismul, ca şi orice altă manifestare a vieţii individuale şi sociale, poate să fie subiectul unor lucrări artistice, numai tratarea acestui subiect trebuie să fie în adevăr artistică". Demascînd falsitatea tezei lui Maiorescu care, prin afirmaţia că orice operă .adevărat artistică trebuie să aibă înşine un element moralizator, susţinea, în fond, independenţa completă a artei faţă de criteriul moral, — Gherea demonstrează că morala nu poate fi exclusă din artă şi că arta nu trebuie privită ca un fetiş. Intrucît „arta, ca oricare altă tnanifestare a minţii omeneşti, este productul mijlocului natural, şi mai ales social, poartă pecetea timpului în care s-a alcătuit, a societăţii în care s-a produs", moralitatea artei nu poate sta — cum afirma Maiorescu — în aşa-zisa uitare de sine, în aşa-zisa ridicare într-o lume impersonală. Artistul, poetul, scriitorul nu se poate abstrage — chiar de ar vrea — de la mediul înconjurător. El nu se poate face impersonal pfnă într-at?ta încît să uite, să-şi părăsească toate obiceiurile, convingerile, principiile sale; dimpotrivă, el va reflecta — vrea să spună Gherea — în opera sa poziţia lui de clasă, atmosfera morală a mediului social în care inimă bătea aşa de fierbinte, care suferea atît de mult de relele ţării sale, al cărui puls bătea cu al ţării. Artistul care ar scrie astfel de dramă ar trebui negreşit să puie în gura eroului discursuri pline de focul patriotismului, pentru că altmintrelea tipul lui Bălcescu n-ar fi adevărat, ba fără aceste discursuri nici n-ar putea fi înţeles în totul". Literatura noastră actuală numără nu numai piesa „Bălcescu", dar şi romanul „Un om între oameni",al lui Camil Petrescu precum şi poemul „Bălcescu" al lui Eugen Jebeleanu, al căror erou central e tocmai cel imaginat de Gherea, acum aproape 70 de ani. Pe de altă parte, Gherea face o greşeală atunci cînd dă ca un exemplu negativ poezia patriotică a lui Alecsandri inspirată din războiul nostru pentru independenţă. El nu înţelege intenţia artistică a poetului care e întru totul valabilă, întrucît ea izbuteşte să exprime avîntul patriotic al ostaşilor noştri în războiul de Ia 1877. Confrun-tînd mecanic imaginile ce sugerează acest avînt, criticul nu ne convinge de caducitatea poeziei analizate, ci mai degrabă de insuficienţele propriei lui însuşiri de a parcurge emoţia artistică în veritabila ei semnificaţie. GHEREA, CRITIC LITERAR 185 trăieşte, acestea determinînd modul lui de a simţi şi de a judeca, adică însuşi.mesajul operei sale. Mai mult: numai creatorul care va sta la înălţimea morală şi ideală a veacului său va putea produce mari opere de artă, valabile în veacul său şi în cele următoare. Adaptînd un citat din Taine care, la rîndu-i,citează pe Goethe, Gherea se adresează astfel scriitorilor vremii sale: „Umpleţi-vă inima şi sufletul, cît de largi ar fi ele, cu ideile, simţirile, cu toată moralitatea veacului vostru, şi opere artistice şi moralizatoare veţi produce". înălţimea morală a artistului constituie •o condiţie fundamentală pentru potenţialul de înrîurire al operei lui. Pornind de la acest principiu, Gherea se întreabă de ce „înrîu.rirea ^Convorbirilor literare" a fost neînsemnată; şcoală, literară n-a înfiinţai; mai toţi oamenii talentaţi din acest cerc literar au părăsit literatura pentru meserii mai mănoase1'? Răspunsul e zdrobitor: pentru că cercului Junimii i-a lipsit o idee mare, pentru că el n-a putut avea o înaltă poziţie morală, pentrucă n-a fost hrănit de idealuri sociale înalte. Cercul ■era „junimist conservator, luminătorii,dacă nu erau săraci cu duhul, dar erau mai. săraci în idealuri, măreţe decît chiar concetăţenii lor". Deplin confirmat de realitate, Gherea poate conchide: „Nimicirea înrîuririi şi însemnătăţii cercului literar al „Convorbirilor literare" este o lecţie cu înţeles adînc, o lecţie pentru toţi cei care ştiu a- cugeta". în 1893, în articolul „Artiştiicetăţeni"1), Gherea reia ideea din 1886, proiectînd-o, însă, pe dimensiuni mai largi. Combătînd ideea lipsei, de finalitate a artei, susţinută de Maiorescu, el subliniază marele rol educativ al artei, marea ei putere de înrîurire. Ca atare, el susţine ideea datoriei cetăţeneşti a artistului, afirmînd că „cei mai mulţi dintre scriitorii geniali, cei .mai mulţi, care fac gloria şi mîndria naţiunii lor, s-au arătat nu numai mari artişti, dar şi mari cetăţeni". Criticul trece în revistă un impresionant număr de scriitori din literatura universală: Lessing, Schiller, Goethe, Heine; Diderot, Voltaire, Rousseau ; Shelley, Byron, Dickens, Thackeray, Burns, Moore, Alfieri, Leopardi; 1) In volumul V din ,,Studii critice" Mickiewicz; Puşkin, Lermontov, Turgheni-ev, Dostoievski, Tolstoi, Şevcenko; Ibsen, Bjornson; Petofi. Cu o bogată informaţie, depăşind pe a multora dintre cei cu care polemiza, Gherea dă un conţinut concret caracterului social al fenomenului artistic, evidenţiind antagonismele de clasă, lupta dintre asupriţi şi asupritori, ecoul acestei lupte în procesul de creaţie artistică. El ştie să aleagă elementele biografice cele mai semnificative, cele mai convingătoare, pentru a ilustra legătura indisolubilă între concepţiile estetice, morale şi politice ale marilor scriitori: „Pătrunşi de iubire pentru oameni şi omenire, de o aclîncă compătimire pentru cei nedreptăţiţi şi suferinzi, de o ură fierbinte contra celor care-i fac să sufere, ei nu numai că exprimă aceste idealuri, această iubire şi această ^revoltă în creaţiunile lor, ci iau parte directă la luptă. Soldaţi eroici ai sfintei cauze, ai viitorului luminos al omenirii, îşi jertfesc viaţa în toată puterea cuvîntului şi mulţi dintre ei (...) îşi petrec viaţa în exil, în închisoare, huiduiţi, calomniaţi, persecutaţi". Un asemenea scriitor genial, astfel orientat, însufleţit de asemenea înalte idealuri, va fi „an factor revoluţionar, transformator în domeniul lui, care e viaţa socială cii toate afectele şi interesele ei vitale". Apolitismului maiorescian, Gherea îi opune noţiunea atît de fecundă a tendenţiozităţii artei. Pentru Gherea, „ideileşi tendinţele sociale sînt chiar sîngele cald şi. hrănitor, care nutreşte şi facevieţuilor organismul numii artă", şi deci „a spune că ideile ,şi tendinţele sociale sînt ceva cu lotul deosebit de artă este tot aşa cum ai zice că sîngele e ceva cu toiul străin de organismul omenesc". „Artă fără tendinţe nici nu poate să fie. Aria fără tendinţe n-a existat, nu. există şi nu va exista". Dar arta fiind un produs, o manifestare ca oricare alta a spiritului omenesc, „ea poate să exprime idei şi sentimente sănătoase, şi în acest caz c folositoare; poale săfieexprimdtoare de idei şi sentimente rele, şi în acest caz e vătămătoare". Deci care tendinţe pot şi trebuie să fie exrp"~ artă şi care nu? „Aici e ' pe care Gherea în amplul articol nului", din care în vol. I din „S, <~ 186 GEORGE IVAŞCU „Tendenţionismul şi tezismul în artă"1). Totodată el reuşeşte să demaşte caracterul, în fond politic, dar reacţionar, al apolitismului susţinut de Maiorescu. Gherea subliniază că.atunci cînd „vitejii artei pentru artă, ai artei pure" strigă împotriva tendinţei în artă, în fapt ei se ridică împotriva unor anumite idei şi tendinţe, — acelea care le ating privilegiile. Şi ca un exemplu, Gherea citează cele ce s-au petrecut cu Shelley, cînd genialele versuri ale acestuia „au căzut ca o lavă topită, chemînd la luptăpe cei desmoş-teniţi". Atunci — „cu ură şi turbare" — s-au manifestat ca esteticieni purişti „mai ales aceia ale căror privilegii au fost ameninţate prin acest potop de geniale şi înfocate versuri" şi a trebuit peste o jumătate de veac pînă ce critica a început să recunoască valoarea excepţională a marelui poet. Dar de pe această poziţie de militant pentru tendenţiozitatea artei, Gherea socoteşte de datoria lui să ia atitudine contra tezismului, cu atît mai mult, cu cît acesta e confundat cu tendenţionismul. Definirea tezismului cuprinde exemple sugestive: „Pentru tezişti, un artist, poet de pildă, poale după o teză dată (de aceea îi numim tezişti) să scrie orice, azi o odă unui monarh, mîine o odă republicii; artistul e un meşteşugar, se aseamănă cu tîmplarul, care face azi un tron pentru rege, iar mîine face unul pentru preşedintele republicii". Aşadar te- 1) în înfăţişarea operei lui Gherea, e greu de delimitat preocuparea estetică de critica literară propriu-zisă. Cele două domenii sînt mai mult decît interferenţe şi ele apar ca atare mai ales în studiile şi articolele menţionate. Raportate la stadiul de dezvoltare din epoca respectivă, ele nici nu puteau i'i altfel. Practicînd o critică vie, militantă, Gherea împletea cu succes elemente din cele două domenii, mai ales că pentru demonstrarea unor anume probleme estetice, atît lui, cît şi publicului căruia se adresa, cele mai apropiate, cele mai accesibile, cele mai- concrete exemple erau cele din literatură. Procedînd astfel, activitatea critică a lui Gherea a cîştigă t în eficienţă şi în amploare, spre deosebire de cea a lui Maiorescu, care a rămas pînă la sfîrşit străină maselor largi, ceea ce se explică atît prin esenţa ei reacţionară cît şi prin tehnica de artificii metafizice, abstracte, pe care o practica susţinătorul ei. ziştii ajung la aceeaşi încheiere greşită ca şi puriştii metafizicieni: „că artistul poet e neaiîrnat de mijlocul ce-l înconjoară şi,, după voinţă, poate să creeze în orice fel". Situînd astfel în mod just pe aceeaşi poziţie şi pe unii şi pe ceilalţi, Gherea subliniază odată mai mult că „poetul să se pătrundă, pînă în cele mai mari adîncuri ale sufletului său, de o idee sau de un sentiment mare, şi numai atunci să scrie". Criticul nostru nu dă nici reţete, nici teze, dar dacă un poet talentat l-ar întreba despre ce să scrie, i-ar răspunde: „Zi, poete, aceea ce îţi arde sufletul, ce face inima ta să bată cu durere, ori cu bucurie, ce îţi arde şi-ţi istoveşte creierii, ce te face să visezi; cu ochii deschişi, ca. astfel versul tău să sugereze în omenire aceleaşi sentimente şi gînduri care te muncesc şi te istovesc; dar tocmai fiindcă sentimentele şi gîndurile ce te muncesc, urile şi simpatiile tale, vor fi aţîţate în cititorii tăi, caută de te pătrunde de cele mai înalte, de cele mai sublime idei şi sentimente ale veacului, ca astfel să fii, nu numai poet mare, dar şi un mare cetăţean".. Iată de ce Gherea se ridică împotriva concepţiei metafizice a artei, în care „priz-ma poetului?e)strămutată în afară de cunoştinţele omeneşti, (iar) poetul asemănat cu o> albină care zboară de la o floare la alta-pentru a strînge mierea"2). Cu aceasta criticul ridică problema necesităţii ca scriitorii să cunoască temeinic ' to adevărul vieţii, să desprindă ceea ce într-adevăr e semnificativ, să studieze epoca respectivă, „casă nu spue minciuni, iar dacă n-o cunoaşte, aluneca să vorbească despre ceea ce cunoaşte". în acest mod, el conturează ceea ce mai tîrziu a devenit un principiu director: arta trebuie să aibă o mare valoare gnoseologică, ea trebuie să constituie un puternic-instrument de cunoaştere a realităţii obiective şi, prin aceasta, şi de transformare-progresistă a acestei realităţi. O asemenea directivă presupune o altă 2) Imaginea aparţine lui I.N. Roman care, într-o broşură asemănase pe poet cu o albină, şi care, încereînd să combată pe Gherea, afirmase, între altele: „nu pretinde albinei să facă studii prealabile de botanică, înainte de a începe să-şi strîngă mierea". GHEREA, CRITIC LITERAR însuşire: aceea a sincerităţii convingerilor şi sentimentelor poetului, a consecvenţei principiilor-lui. Un asemenea exemplu de consecvenţă şi de sinceritate îl întruchipează Eminescu. De aceea, nici o poezie, nici măcar un singur vers din opera lui n-au fost creiate „din întîmplare". De aceea ele apar ca nişte „produceri necesare", ca „bucăţi din inimă" şi din „creeri rupte". De aceea volumul de poezii al lui Eminescu a fost privit de critic „nu ca o jucărie, ci ca rezultatul şi exprimarea unei vieţi întregi", iar poetul ca „un om viu", ca „poet-om", nu ca „poet-insectă". în legătură cu problema tendenţionism-tezism, trebuie pus articolul „Pesimistul de la Soleni"1) în care Gherea so ocupă de romanul— „scris cu teză şi anume pesimistă" —„în faţa vieţii" ai lui Duiliu Zamfirescu. Analiza scoate în relief nu numai superficialitatea şi lipsa de convingere a autorului, dar totodată inconsistenţa acţiunii şi schematismul personajelor. Pornind de la constatarea că sub numele de pesimism şi de pesimişti încap o mulţime de noţiuni şi de oameni care au foarte puţine trăsături comune, criticul îi împarte în două grupe: în „pesimişti, sinceri" şi în „pesimişti papagali". Se-nţelege că a doua grupă e cea mai numeroasă. Din ea fac parte acei care maimuţăresc pe prinţul Danemarcei, hamletizîndu-şi banalele lor incidente, sau citează pe Leopardi şi Schopenhauer. Aceştia ar fi un fel de pesimişti papagali inofensivi. Alţii, însă, sînt ticăloşi şi răi. Scriitorul îşi poate alege ca erou fie un pcsimist-sincer, pentru care ar putea cîştiga compătimirea cititorului, fie un pesimist-papagal, care nu merită decît ironie şi dispreţ. Duiliu Zamfirescu a procedat, însă, tocmai pe dos. Eroul romanului său e, prin toate manifestările lui, un pesimist din grupa papagalicească, şi încă unul ticălos, dar pe care autorul îl consideră drept pesimist sincer. Inadvertenţa între natura egoistă şi superficială a eroului şi semnificaţia ce i-o acordă romancierul ia aspecte ce frizează ridicolul, indicînd astfel unde duce lipsa de cunoştinţe psi- 1) în vol. I din „Studii critice". 187 hologice, de adîncime, schematismul,— respectiv tendinţa de,a justifica neadevărul. Din cauza aceasta, observă Gherea, „în loc de tip avem o caricatură". Lipsa de profunzime a cărţii este relevată, pe de altă parte, de chiar „pretenţia de adîncime filozofică, pretenţie fără nici o pricină binecuvântată, devreme ce nu aflăm în tot romanul decît repetîndu-se curate banalităţi". De unde rezultă că Gherea a sezisat chiar de la această scriere una din slăbiciunile Iui Duiliu Zamfirescu, care se va putea constata şi mai tîrziu în n îndreptări" şi mai ales în „Anna": o abuzivă înclinare spre o falsă filozofare, menită să înlocuiască lipsa de tipicitate a personajelor şi situaţiilor — înclinare care-şi . are izvorul în tezism. Fără ca Gherea să tragă concluzii directoare din demonstraţia lui, critica acestui roman a constituit totuşi un ajutor real pentru acei prozatori care, confundînd cele două noţiuni — tendenţionism şi tezism — confundau, în fapt, o poziţie realistă cu una antirealistă, oferind drept creaţie nişte simple scheme şi în loc de adevărul vieţii, exprimat prin imagini artistice, nişte searbede consideraţii filozofice. în problema fundamentală a raportului dintre artă şi realitate, Gherea stă ferm pe poziţia materialistă, văzînd în artă o oglindire a realităţii obiective şi valorificînd creaţiile artistice în funcţie de veridicitatea reflectării acestei realităţi. ★ Izvorîte din concepţia generală despre artă a clasei muncitoare, aceste criterii ştiinţifice marchează noua direcţie a criticii literare, promovată de Gherea. în măsura în care le-a aplicat consecvent, în măsura în care le-a îmbogăţit prin contactul cu operele studiate, critica lui a străbătut deceniile pînă la noi. în istoria literaturii noastre, activitatea critică a lui Gherea stă la baza criticii noastre ştiinţifice. Spre deosebire de cea junimistă şi împotriva ei, critica lui Gherea continuă şi dezvoltă tradiţiile democratice şi patrio- 188 GEORGE IVAŞCU tice ale gîndirii unor scriitori progresişti ca Bălcescu, Kogălniceanu, Bolliac, Russo; în problemele artei, pe linia unor aspecte antijunimiste, ea e precedată de critica lui Haşdeu. Dar critica lui Gherea este mult mai bogată, ea fiind profund axată în realitatea economică, politică şi socială a ţării noastre. Problematica lui Gherea este într-adevăr complexă, atît în raport cu cea a înaintaşilor săi patruzeci-optişti cît şi cu cea a contemporanilor săi. El a îmbogăţit patrimoniul nostru critic cu o serie de studii care au frămîntat epoca, avînd ecou dincolo de limitele domeniului literar, care au vehiculat o sumedenie de noţiuni, de cunoştinţe din domeniul literaturii universale, ignorate de „olimpianul" Maiorescu. Activitatea critică a lui Gherea a contribuit enorm la apropierea maselor muncitoare de literatură, le-a familiarizat cu multe probleme şi cu multe aspecte ale artei, le-a dezvăluit unele din tainele procesului de creaţie artistică, le-a dezvoltat gustul pentru lectura de calitate, le-a consolidat şi lărgit orientarea spre literatura realistă, fortificîndu-le, totodată, împotriva literaturii decadente şi formaliste. Substanţa unei discuţii literare dintr-un club muncitoresc, nivelul ei ideologic, ţinuta şi semnificaţia ei au putut astfel, Ia un moment dat, interesa pe un Caragiale sau Vlahuţă. într-un asemenea climat, s-au putut afirma în arena literaturii scriitori ca Ion Păun-Pincio, Traian Demetrescu, Nicolae Bel-diccanu, Constantin Miile, Sofia Nădejde, St. Basarabeanu, A. Bacalbaşa şi P. Bujor. O atmosferă hrănită cu ideile militante ale „Contemporanului" a dat respiraţie primului poet muncitor al literaturii noastre, D. Th. Neculuţă. Fără activitatea critică a lui Gherea nu se poate explica apariţia în critica literară a lui Ionescu Raicu-Rion şi a lui G. Ibrăileanu. Critica burgheză a promovat — apologetic — imaginea unui „mentor intelectual", unui spiritus rector ca Maiorescu şi — în sens peiorativ — a unui „autodidact" ca Dobrogeanu-Gherea. Dar acest autodidact a contribuit infinit mai mult la definirea noţiunii de intelectual în ţara noastră decît atîţia şi atîţia universitari junimişti luaţi la un loc. Prin nivelul principial la care discuta problemele, prin multilaterala lui informaţie; prin via lui înclinare spre investigaţia ştiinţifică, prin pasionatul lui spirit polemic, Gherea a adus culturii romîne neasemuit mai mari servicii decît şeful mandarinilor de Ia Junimea. Oricare din studiile critice ale lui Gherea e plin de consistenţă, aduce în discuţie idei noi, pune probleme, încearcă să le rezolve de la un nivel ridicat, într-un mod totdeauna interesant. Puterea de discernămînt critic a lui Gherea este net superioară celei a lui Maiorescu. De aceea, mare parte din aprecierile lui critice au încă un mare procent de valabilitate, în timp ce ale lui Maiorescu au fost de mult zvîrlite la coş. Acestea n-au putut oferi ciracilor lui decît un instrumentar extrem de sărac, ei retranşîndu-se doar pe îngusta platformă a „autonomiei fenomenului estetic", în dosul unei literaturi „necontingente", adică ruptă de realitate, ruptă de „adevărul vieţii", ruptă de popor şi împotriva lui. Cît despre circulaţia — pînă nu de mult - a şabloanelor maioresciene pe făgaşul manualelor didactice, ele contribuiau desigur cel mai mult la înstrăinarea tineretului şcolar de problemele literaturii şi artei în genere, uscatele formule maioresciene făcîndu-1 să-i pară mai accesibilă fizica sau chimia decît literatura. în timp ce pe Maiorescu, cititorul nostru de astăzi îl simte ca pe un duşman sau cel puţin ca pe un străin, pe Gherea îl simte aproape, vorbindu-i un limbaj critic nu departe de cel actual. Răsfoind „Lumeanouă", te opreşti, de pildă, bucuros asupra unui articol ca „Materialismul economic şi literatura" (înn-rul din 12 iunie 1896) în care Gherea arată că „structura economică a societăţii hotărăşte în primul rînxl celelalte manifestări sociale ale ei, cum e organizaţia politică, religia, credinţa, morala, producţiile artistice". Cu atît mai mult îl va fi impresionat pe cititorul de acum aproape 7 decenii, un studiu ca acela întitulat „Decepţio-nismul în literatura romînă", atras fiind de expunerea sistematică, de logica desfăşurării ei, de spiritul analitic al autorului, în tehnica studiului, sînt folosite numeroase întrebări care constituie tot GHEREA, CRITIC LITERAR 189 atîtea puncte de contact cu cititorul, năzuind să-şi lămurească problema pe toate feţele. Gradaţia acestor întrebări, succesiunea lor şi răspunsurile date, demonstrează o adevărată măiestrie didactică: aceea de a trata o problemă din cele mai controversate, la acea dată, pe înţelesul a cît mai multor cititori. Argumentaţia se desfăşoară progresiv, fiind rînd pe rînd înlăturate o serie de prejudecăţi, de locuri comune şi de erori, apoi firul începe a se strînge. Care e cauza, care e obîrşia pesimismului, decepţionismului? Ea trebuie căutată „în viaţa materială a societăţii, în fiziologia socială, în relaţiile poli-tico-economico-sociale, într-un cuvînt, în întocmirea socială a societăţii". Urmează apoi o succintă dar pregnantă analiză care arată adevăratele pricini ale boalei veacului. După ce trece în revistă împrejurările politice şi economice în urma victoriei burgheziei, autorul conchide: „Mai mică e deosebirea dintre măreţul Apolon şi scîr-bosul Silen decît dintre societatea făgăduită de utopiştii burgheziei şi cea întemeiată în adevăr. In loc de dreptate, obijduirea săracilor şi celor mici; în loc de linişte şi pace, un război sîngeroş care se urmează .în sînul societăţii, sub forma liberei concurenţe; în locul egalităţii, o groaznică neegalitate economică, nemaipomenită pe pămînt. In locul libertăţii, o crudă robie economică: minele întunecoase, fabricile fără aer, nesiguranţa zilei de mîine. Da, burghezia a prefăcut societatea după chipul şi asemănarea sa: iubirea e marfă; familia, ghişefi; cinstea, morala, idealurile măreţe n-au nici un rost. Toate sînt fleacuri, banul să trăiască; banul este ideal, banul religie, banul zeu, şi pîntecosul burlă-verde proorocul său". După acest rechizitoriu, Gherea înfăţişează printr-o imagine sugestivă procesul de polarizare în sufletul poeţilor a întregului complex decepţionist, imaginea aceasta implicînd, deopotrivă, noţiunea de tipic şi de reflectare: „Cum aduni razele soarelui într-o lentilă, ca să poţi arde şi aprinde, tot aşa suferinţele, decepţionisrnul, nenorocirile şi revoltele noastre împotrivă mizeriei vieţii se adună, se înjghebează în inima poeţilor, o umplu, şi apoi se revarsă în afară în sublime strigări de revoltă, de durere, de suferinţă şi deznădejde". Concluzia se im- pune de la sine: „Pricina decepţionismului nostru, a decepţionismului poeţilor noştri, obîrşia lui, sînt anomaliile societăţii burgheze. Pricina boalei veacului e starea patologică a civilizaţiei burgheze". Ca o continuare la articolul „Decepţionisrnul în literatura romînă", pot fi considerate articolele „Cauzele pesimismului în literatură şi viaţă" şi „Artiştii proletari culţi"1). In acesta din urmă, Gherea analizează cu multă pătrundere modul cum s-au repercutat unele influenţe ale societăţii burgheze asupra scriitorilor care prin originea şi poziţia lor sînt, cum îi numeşte Gherea, „artişti proletari culţi". Caracterizînd curentul literar creat de aceşti scriitori, din punctul de vedere social, criticul constată pe de o parte revoltă împotriva orînduirii burgheze, pe de alta simpatie pentru clasele nedreptăţite; din punctul de vedere filozofic, aceste caractere pot fi generalizate în decep-ţionism, pesimism; ca manifestare individuală ele iau aspecte variate: melancolie, nehotărîre, lipsă de voinţă, deprimare (care la decadenţi poate degenera în patologic); ele intră ~n noţiunile de solită-rism, reflexivitate, subiectivism. Precizările în legătură cu Caragiale şi Coşbuc ridică şi mai mult valoarea articolului. * Un însemnat merit al lui Gherea este acela de a fi studiat în mod serios pe patru din marii noştri clasici: pe Eminsscu, Caragiale, Coşbuc şi Vlahuţă. Pentru prima oară, opera acestora a fost lămurită pe înţelesul cercurilor mai largi de cititori, conţinutul ei fiind situat istoriceşte în complexul de relaţii economice, politice şi sociale explicat după criterii ştiinţifice, analizat şi apreciat în lumina unei perspective juste, răspunzînd la întrebări care reflectau realitatea, frămîntarea epocii respective. Iată studiul despre Eminescu (al treilea din „Studii critice" I). Făcînd o comparaţie cu cel scris în acelaşi an (1889), după moartea poetului, de către Maiorescu, diferenţa e bătătoare la ochi. Deşi 1) Primul integrat în vol. II, celălalt în vol. III din „Studii critice". 190 GEORGE IVAŞCU cuprinde unele scăderi şi chiar unele erori de interpretare, studiul lui Gherea se impune prin temeinicia lui, prin analiza sau măcar prin atingerea cîtorva din problemele într-adevăr fundamentale ale operei eminesciene: orientarea ei ideologică ; pesimismul şi explicaţia lui; caracterul revoltei eminesciene şi unele aspecte nocive ale ei; tematica, erotica eminesciană; economia de mijloace a poetului, măiestria lui. Militînd pentru realismul critic, Gherea consideră că poetizarea trecutului este uneori excesivă, iar folosirea fantasticului exagerată. El afirmă -judicios că una din pricinile patimei pentru trecut a unora dintre poeţii noştri este însuşi reacţionarismul lor: „poeţii care au idealul lor social în trecut, se înţelege că vor căuta să-l poetizeze". Dar Gherea găseşte şi O altă cauză a poetizării trecutului, poetizare pe care o fac nu numai reacţionarii: „depărtarea trecutului face să se poată şterge toate trăsăturile nepoetice şi să rămînă cele poetice, cum de la un cor aflat în depărtare se pierd notele false şi nearmonioase, ba, de departe, poale să ne pară un cor chiar foarte armonios". Argumentaţia criticului, cu exemplul unui tablou înfăţişînd o ceată de sălbatici, este mai mult decît sugestivă ; de asemeni, imaginea „grăuntelui frumos poetic" scos din viaţa evului mediu, grăunte „care ori n-a fost deloc, ori, dacă a fost, era amestecat cu o mînă de noroi". Astfel s-a format — spune Gherea — legenda despre poeticul şi cavalerescul veac de mijloc: „Feudalii, beţivi, mojici, dobitociţi, stricaţi şi cruzi, oameni care au umplut toată epoca aceea de sîngele şi de lacrimile celor apăsaţi, se arată ca nişte îngeri curajoşi şi blînzi, care nu fac decît să ofteze la ferestrele iubitelor, se plimbă cu dînsele pe lac, la lumina lunii.1". în sfîrşit, în legătură cu cîntarea trecutului, adică, >n fond, cu depărtarea de actualitate, Gherea mai constată o cauză tot atît de evidentă: „a cînla trecutul, e mult mai uşor", pe cînd „nu e nimic mai greu, decît a creea producţii vii; pentru aceasta trebuie geniu". Observaţia este pe cît de subtilă, pe atît de justă. Ea este valabilă şi poate fi verificată şi în zilele noastre. Confruntarea cu realitatea vie constituie un examen suprem, o piatră de încercare pentru un, poet. Gherea o spune plastic „Dacă plăzmuirea artistului e fără viaţă, e un cadavru, atunci noi, publicul, putem să judecăm foarte bine opera, noi cei vii simţim îndată că ni s-a adus înainte ceva mort şi, arălînd cu degetul, zicem: mortua est! Cu totul altceva este trecutul. Aici poetul creează după închipuirea sa, şi e chiar sigur că mulţi vor lua cadavrele drept fiinţe vieţuitoare". Dar, aplicînd la Eminescu asemenea considerente, Gherea cade în unele simplificări sau generalizări pripite. Criticul nostru socoteşte, de pildă, că în ce priveşte „Scrisoarea a III-a", „contrastul cu vremea lui Mircea-Vodă menit a da şi mai mare putere satirei, de fapt o slăbeşte". Afirmaţia e surprinzătoare. Ea se datoreşte unei suprapuneri mecanice, — în cîmpul practic al actualităţii, — a imaginii eminesciene despre trecut şi, prin aceasta, imaginea este golită de însuşi conţinutul ei ideologic, fiind anulată însăşi intenţia artistică a poetului. Asemenea îngustimi de interpretare a operei de artă îl împiedică pe Gherea să aprecieze pe deplin tocmai forţa de atac a „Scrisorii a IlI-a" împotriva falsului patriotism, a demagogiei politicianiste, a cosmopolitismului claselor exploatatoare. O rezervă similară se poate face şi asupra aprecierilor, cam pripite, ale criticului în legătură cu „Strigoii", unde, de asemeni, el confruntă în mod abuziv fantezia poetică, creatoare de valori artistice, cu constatarea rece că „acum am crescut şi credinţa în drăcii a pierit". Totuşi aceasta scade prea puţin din patosul apelului pe care Gherea îl adresează poeţilor: „întrebuinţaţi sublimul vostru dar, de a putea întrupa în tablouri poetice viaţa... Coborîli-vă pe pămînt şi uitaţi-vă împrejurul vostru, cît de întinsă, cît de felurită, cît de adîncă e viaţa, ce nesecate izvoare cuprinde ca pentru întristare şi bucurie, pentru plîns nebun şi pentru rîs omeric". Mesaje ca acesta şi de altfel întreaga tonalitate a studiului relevă pe criticul militant, cald, vibrant, direct, în opoziţie cu criticul metafizic, purist, dogmatic, sec, aşa cum era Maiorescu. Gherea are meritul de a fi cel dintîi care a încercat o explicare ştiinţifică a pesimismului eminescian. El a combătut cu GHEREA, CRITIC LITERAR 191 succes opinia -curentă, în vremea lui, propulsată de junimişti, — că pesimismul eminescian ar fi avut rădăcini profund organice, ■că fondul prim al poetului ar fi fost pesimist, că, adică, acest pesimism, s-ar fi manifestat în orice ţară şi în orice condiţii ar fi trăit poetul. Gherea demonstrează — printr-o serioasă analiză a operei — că fondul prim al lui Eminescu a fost" mai curînd optimismul, încrederea în viaţă, decît pesimismul. Criticul stăruie asupra „dualismului", asupra „acelor două suflete •care trăiau în pieptul poetului", socotind că fără aceasta „nu se poale pricepe nici Eminescu, nici creaţiunea lui". El constată că în genere poeziile de iubire ale poetului* sînt străbătute de un spirit de încredere în viaţă, „aproape optimist"; pesimismul vnu numai că nu-i esenţial poeziilor de iubire, dar e mai mult întîmplător". „In schimb, însă, poeziile sociale ţi filozofice sînt aproape cu totul pesimiste, sînt pătrunse de un spirit pesimist spiritualist, metafizic, idealismul1) se manifestează numai întîmplător". Pesimismul eminescian prezintă inconsecvenţe semnificative care întăresc afirmaţia lui Gherea şi care demonstrează odată mai mult că „acest pesimism e rezultatul influenţei mijlocului social, în înţelesul larg al cuvînlului". însăşi idealizarea trecutului e consecinţa unui pesimism sui-generis, special lui Eminescu, înzestrat cu „un mare fond de idealism, de bunătate, blîndeţe, simţ de aro-monie şi simpatie universală". Dar „ne-putînd cheltui acest idealism pentru viaţa socială prezentă pe care o ura,-nici pentru cea viitoare, pe care n-o pricepea,- el s-a întors îndărăt şi a scăldat viaţa socială trecută în idealismul lui, făcînd-o blîndă, bună, mare, armonioasă, alungind în această zugrăvire cîte odată la curată naivitate". 1) într-o notă de la pagina precedentă, Gherea precizează: „Idealismul nu-1 luăm fireşte în înţeles metafizic. Nu vorbim de un idealism care ar avea obîrşie supranaturală şi care s-ar realiza în afară de viaţa reală, ci de un idealism care-şi are izvorul în viaţa reală şi se realizează aici pe pămînt". Pentru Gclădiri din care n-au rămas .uneori decît o pereche de patine, mărturie .că acolo jiu. fost cîndva copii, copii cu căciulite de lînă. care mergeau la şcoală şi făceau larmă în, jurul gheţuşului. Oameni'ca Andrei Starţov au privit totul cu ochi îngroziţi, dar s-au retras în colţuri, ferite ca să-şi oblojească rănile şi să' suspine.. Ca să apere viaţa, casă împiedice să se mai petreacă astfel delucruri, s-au ridicai oameni? ca Piotr Rogozin. sau Kiril Izvecov. Dar asemenea oameni vor apare în opera lui Fedin în toată strălucirea lor abia mai tîrziu, peste ani, într- O vară neobişnuită". Eeaterina Oproiu