R E V ISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. A p a r « s u b conducerea unui comitet de redacţie NOIEMBRIE 1954 - AN UI VII '.: Serios? Să-ti citesc. S-ar putea V D eSee'l£'6C^ţia f^^6' d&tă Gestapoului pett zece tovaHsf^ «i H •? ,b call§Taflate ai«, frumos, numele celor rin ta Pa llldlcatiiIe mele? «ndut^XS111" aVUl «** — * *> — se compune ""ning NTfSufir'' N"4 N"4 'de™" N-™ -is farătînd hîrtin)uLv ' )~ S"° fac nlclodată. Fii linist.it. de mine s » ^ ^ U mme" Şl Ştii Pentru ce? A^ ai nevoie eu omulVre s? °a -m,Ulfl Să am 6U nevoie de dumneata. Sîn? m om ™ , 1 f f ' un comunist cunoscut. Nu glumesc norocii]"să sc „ir™!1 m°a1t?a CU °cMi' ce> ^ Jucărie? Ai avut De °^Tl%Z^ b^fMtiV) Am — ^ d— rim ap ^.P06,611 să fac? Ce Pot eu să fac? tecepSns«fc!n Cai'e îlîtr!bi:1»ce Pot eu fac?", înseamnă cu ai si dumneata ca să no^D 1D*eI!8- T™buie să poţi. Depinde numai de tonul lut obtşnuit, de comandă) Unu. în acest oraş funcţionează ARCUL DE TRIUMF 27 un centru de rezistenţă, (surpriză la Zapan) Nu te mira. Există şi aici o serie de oameni politici care încearcă marea cu degetul. Nu-mi cere amănunte, că nu le am nici eu. Este sigur că vor căuta să intre în combinaţie şi cu alte forţe... în primul rînd, comuniştii. Smt foarte curios să văd ce vor face comuniştii şi pe cine vor delega pentru tratative. Dar, în sfîrşif, acest punct unu este cel mai puţin important. Doi. MATEI: Dumneavoastră îmi supraestimaţi forţele. CIOLAC: Repet: doi. în ultimul timp tovarăşii dumitale îşi fac de cap. Să-ti citesc raportul din ziua de... vasăzică alaltăieri, ieri, şi azi. pînă la ora asta: două depozite germane de benzină, rezerve pentru caz de evacuare, incendiate. Un tren de autocamioane, de asemeni germane, şi tot pentru evacuare pregătite, distruse. Depozitul central de furaje, incendiat. MATEI: Sînt străin de toate aceste acţiuni. CIOLAC: Nu te contrazic, (cinic) Mă interesează, însă, să nu mai fi de aici încolo. MATEI: Vă înşelaţi cînd vă imaginaţi că pot totul. CIOLAC: Sînt din'ce în ce mai mulţumit. Nu poţi „totul", de acord, dar poti foarte multe. N-am terminat însă lista. în oraş sînt pregătite formaţiuni înarmate. Printre unităţile romîneşti sînt răspîndite manifeste care îndeamnă soldaţii să întoarcă armele... Ţi-aş pute* continua şirul acţiunilor. Vreau să te întreb însă cu totul altceva. Un lucru pe care nu-1 pricep: există aici o reţea de cale ferată. Adevărată placă turnantă. Pentru cine o păstraţi? Ca să se retragă nemţii nestingheriţi la momentul oportun? . MATEI (cu ciudă, cu pornire, cu satisfacţie, că poate să-i plaseze in sfirşit şi el lui Ciolac o săgeata): Nu. Ca să se mişte sovieticii în voie cînd vor intra. CIOLAC (ca si cînd n-ar fi sesizat intenţia maliţioasă): Mulţumesc. Iată^ o explicaţie cinstită. O reţea de cale ferată gata pregătită, (cu un zîmbet ticălos)' Tovarăşii dumitale văd probabil de pe acum vagoanele cu .trupe roşii gonind spre Bucureşti, (cinic) Iartă-mă, dragul meu, dar am cu totul alte interese. MATEI: Şi credeţi că o să-i pot determina eu... CIOLAC (cu un ticălos „duh al bUndeţii11): De ce mă sileşti să-ţi amintesc necontenit că poţi? (subliniind cu subînţeles) Că trebuie să poţi? Vrei să te rog? (complice) Dumneata trebuie să mă rogi ca hîrtia asta să nu cadă în mîini străine? (bandit versat) Ne-am înţeles dintr-o privire si pentru o viaţă de om. (cazon) Trei. în noaptea de joi spre vineri, trece prin gară un convoi de deţinuţi politici în drum spre Tîrgu-Jiu. (scurt schimb de priviri) Crezi că e necesar să treacă mai departe? MATEI (exasperat): Şi ce pot să fac eu? Pot să-i opresc? CIOLAC (imperturbabil): S-ar putea ca printre ei să fie unii care să-şi pună întrebări inutile. Comuniştii sînt oameni care scormonesc, care ţm să afle adevărul. Total şi'pînă la capăt. N-ar fi^ exclus să înceapă careva dintre ei să se întrebe cum s-a întîmplat, înţelegi ce vreau să spun? în ce condiţii ai scăpat... Crezi că e sănătos? MATEI: Şi ce-mi cereţi? CIOLAC: Dumitale, foarte puţin, (deapănă cu luciditate firul crimei) Sînt resoarte atît de comprimate, încît, o singură atingere cu mma, 28 AUREL BARANGA e uneori suficientă. Nu se poate, ar fi nefiresc să nu-i ispitească o evadare, (scurtă pauză) înlesniţi-le încercarea. Ştiu ce vrei să mă întrebi: dacă simpla lor tentativă ar justifica represaliile. Nu. Dar ai răbdare. Şi dacă o să-mi dai o mînă de ajutor, o să meargă. Să fixăm momentul fugii pentru ora douăsprezece fără zece noaptea. Zece minute mai înainte trece prin Corbeni acceleratul de Bucureşti. Să nu treacă... Pari nedumerit. MATEI: Fiindcă nu înţeleg. CIOLAC: Să-ţi explic într-o altă ordine: la unsprezece şi patruzeci, acceleratul -de Bucureşti, plin cu nemţi care fug, zboară în aer. Peste zece minute are Ioc evadarea. Pricepi? MATEI: Şi. ce legătură poate să fie între o deraiere şi o încercare de... CIOLAC (tăindu-l): De ce faci pe naivul şi de ce pui întrebări inutile? Atentatul, deraierea, s-au produs ca să ajute evadarea! Represaliile sînt legitime. Mă aşteptam să-mi ceri o explicaţie mai logică. De ce nu mă amestec singur, cu forţele mele, în mersul trenurilor. îţi răspund tot atît de loaial cum ţi-am vorbit şi pînă acum: mă simt supraveghiat. Vrei să-mi pună germanii devotamentul la îndoială? Să cădem împreună în. ghiara lor? îi detest fiindcă sînt inumani şi inabili. Se jucau cu. hîrtia asta a dumitale, cum te joci cu un petec de ziar, fără să-şi dea seama că ţin în mînă soarta unui om... MATEI (definitiv înfrînt): De ce n-are fiara asta de om curajul să-şi sboare creierii? CIOLAC (dispus la nevoie să discute şi „filozofie"): Fiind că e fiară, (cazon) în oraş se află o agentă comunistă trimisă de Bucureşti.- Ce ştii în direcţia asta? MATEI: Nu ştiu nimic. Vă dau cuvîntul meu de onoare că nu ştiu nimic. CIOLAC (dispus să glumească): Nu-ţi da cuvîntul. Eu de cîte ori îmi dau cuvîntul de onoare, mint regulat, (fără posibilitate de replică) Să afli. E lucrul cel mai însemnat. Capital. In direcţia asta, sprijinul dumitale mi-e de nepreţuit. Trebuie să afli. Repede. Cît mai repede. MATEI: Vă repet! îmi supraestimaţi forţele, şi-i credeţi pe comunişti mai activi decît sînt. CIOLAC (enervat fiindcă se simte minţit): Şi nu sînt? (o detunătură extrem de violentă zguduie clădirea şi sparge geamurile. Scurtă pauză de dezmeticire. A intrat Tătaru) TĂTARU: Domnule colonel, am onoarea să raportez: a explodat o bombă în clădirea din fund a politiei germane. CIOLAC: Si? TÂTARU: Kaput. Cortina ACTUL III O cămăruţă cu lucruri vechi, aglomerate ca într-un bazar. Un bufet bălrî-nesc, un scrin hodorogit, un pat de bronz acoperit cu o cuvertură de pluş, o masă cu picior pe care fierbe un samovar, alături de o lampă de gaz cu abat j our verde. Odaia are două uşi: una ce se deschide în coridor spre scară, şi o a doua care duce spre bucătărie şi de acolo spre o altă ieşire ce dă în Uliţa Veche. In odaie, Magda, necunoscuta, care, într-o noapte de alarmă a intrat în casa Zapan, şi Mayer Bayer. ARCUL DE TRIUMF 29 BAYER: S-a întors pămîntul cu susulînjos şi calc în fiecare zi cu picioarele în aer. Beri Bacherman a fost preşedinte la Centrala Ovreilor. Omul lui Ciolac, omul nemţilor. Cînd trebuia să stea de vorbă cu ovreii mai bine lua o porţie dublă de untură de peşte. „Voi ovreii" — zicea — „trebuie să daţi paltoane". Şi am dat. „Voi ovreii trebuie să daţi bocanci pentru front". Şi am dat. „Războiul ăsta e un război sfînt". De ce sfînt? De unde pînă unde sfînt? Care sfînt? Du-te şi înţelege-Le cu Beri Bacherman. MAGDA: Ce era el înainte? BAYER: Ce-i şi acum. Două fabrici de textile şi nu ştiu cîte prăvălii. „Voi ovreii" — spunea -- „trebuie să ieşiţi la zăpadă". „Voi ovreii"... Acum a schimbat gramatica. Zice: „noi ovreii am dat jertfe"... „Noi ovreii am suferit". O să rîzi, acuma vrea să intre şi el în „voi". Umblă să-şi cumpere acţiuni de victimă... (scurtă pauză) Zamvel Friedman era mare cerealist şi mare sionist. Ce fel de mîncare de peşte e sionismul ăsta, omoară-mă, şi nu înţeleg. El stătea aci şi trimitea în Palestina pe alţii, să vadă ce mai e nou pe acolo. Ţinea discursuri la sinagogă: „fraţi ovrei, trebuie să refacem căminul nostru ovreiesc. Trebuie să plecăm să cucerim zidul sfînt din mîna arabilor". Şi nu ştiu cum se făcea, că în fiecare an plecau alţii să cucerească zidul, şi Zamvel Friedman rămînea aici să mai cumpere o pereche de case cu etaj... MAGDA: Şi. n-a plecat... BAYER: Cum o să plece? Ce-i nebun să plece? Treizeci de ani a ţinut discursuri şi treizeci de ani şi-a cumpărat case. Acum, deodată, nu ştiu ce s-a întîmplat, cînd nu se mai gîndeşte nimeni să plece, vrea Zamvel să emigreze. Ce spui dumneata de misterul ăsta? (scurtă pauză) Generalul Ageamolu era un om foarte cumsecade... poate să-i cadă lampa-n cap, şi nu asta, aia mare de la Naţional. Avea un singur cusur: mînca ovrei cu pîine. La prînz o porţie, seara altă porţie.. Cine credeţi că sînt acum cei mai buni prieteni, nedespărţiţi, cum zicea bunicul meu, dumnezeu să-1 odihnească, unghie şi carne? Generalul Ageamolu, antisemitul, şi Zamvel Friedman, sionistul. Să ştii că şi generalul Ageamolu vrea că cucerească zidul sfînt... Dar eu stau ş-ţi bat capul cu toate prostiile... Ce te interesează pe dumneata toate astea? MAGDA: Ba mă interesează, nici nu ştii cît mă interesează. BAYER: Am fost în tîrg. A. înebunit tîrgul... Te opresc toţi, zic: „ai văzut?" Zic „ce?" Zic: „uiteun ovrei care încă n-a aflat?" Zic: „spune ce să aflu şi-o să aflu". Zic ei: „Ziarul". Zic: „care ziar?" Zic ei: „Ecoul Moldovei". Zic: „Am văzut. Mmlţumesc. Nu înghit". Zic toţi: „De ce?" Zic: „nu ştiu ce are, dar simt că ceva nu e cuşer". „Cum nu e cuşer? De ce nu e cuşer"? Uite o să-ţi explic: Azi e joi. Dacă vine un ovrei la mine şi-mi spune: „M^ayer Bayer, vreau, să-ţi demonstrez ceva". „Ce?" „Că azi e joi", zic în mine: „am înţeles: ăsta vrea să-mi arate de fapt că e vineri". Aşa şi cu ziarul. Ţine să mă convingă că nu-i motiv de panică. Mulţumesc, dar ce, eu am zis că e? MAGDA: Aici e o problemă mai adîncă. Ăştia vor să-şi pregătească o platformă... BAYER: Am înţeles... Eu să nu înţeleg? Uite ce e tovarăşă, vorba lui bunicu-meu: mie nu-mi trebuie să-mi vîre nimeni degetu-n ochi, ca să mă înveţe să clipesc. Eu n-am legături cu mişcarea decît de 30 AUREL BARANGA cîteva luni. A venit la mine cineva şi mi-a spus: „Mayer Bayer, vrei să ne ajuţi?" Era în ianuarie, cînd a căzut casa lui Petrea Voinescu. „Ne trebuie casa". Şi cînd mi-a vorbit, s-a uitat la mine. Cum să-ţi explic eu ca să mă pricepi? Am şaizeci de ani. Toată viaţa am fost un amărît, un pîrlit... „Mayer Bayer, anticaru". Se uitau boierii la mine prin sticlă. Se uitau şi nu mă vedeau. Pentru prima oară un om s-a uitat la mine ca la un om. înţelegi?Mayer Bayer e un om. Ai să mă întrebi: „ai citit cărţi?" Am să-ţi spun: am umblat cu multe, dar am citit puţine. Şi-mi pare rău. D-asta nu pot să fac mai multe decît fac pentru mişcare. Dau casa, păzesc să vie tovarăşii, fac servicii... Ce mi se cere... Dar de priceput, pricep. Mă vede azi conu Fanache Verzea. Zic: „ce s-aude, coane Fanache? N-ai plecat?" Zice: „de ce să plec? Mă tem eu de ceva? Pe mine mă cunoaşte toată lumea că n-am făcut politică şi c-am fost democrat". Tare mi-a stat pe limbă să-1 întreb: „coane Fanache, dacă n-ai făcut politică, de ce ai fost de opt ori deputat, şi veneai la cameră în iţari? Şi dacă ai fost aşa tare democrat, de ce-ai votat legi contra ţăranilor?" Da' m-am gîndit: ce să-1 întreb, ajută? Vorba lu' bunicu-meu: „ca frecţia cu Diana la picior de lemn". De conu Titu Priboieşti ai auzit matale? MAGDA: Industriaş mare... BAYER: Numai industriaş? Şi bancher nu vrei? Şi proprietar pe jumătate de oraş nu vrei? Şi acţiuni în petrol, şi acţiuni în cărbuni, nu-ţi convine? Ei bine, şi conu Titu Priboieşti, dumnezeu să-i ţină zilele pînă o să-1 văd în puşcărie, a devenit şi dumnealui democrat mare. Că a băgat muncitori în ocnă a uitat. Că la el în fabrică a făcut carceră, a uitat. Că a dat fonduri legionarilor, a uitat... Nu-i nimic. Vorba lui bunicu-meu, dumnezeu să-1 odihnească: „vine ceasu' cînd îţi aduci aminte de tot ce te faci că ai uitat". Spune-mi, te rog, sînt ceva ştiri? MAGDA: Americanii au bombardat Vaticanul. BAYER: Nu-i nimic. E bine. Să vadă şi Papă ce pică din cer. Astă seară avem de lucru mult? MAGDA: Patru tovarăşi. O să mă ierţi şi dumneata că te supăr atît. BAYER: Vai de mine, tovarăşă, necazul ăsta să ne rămînă. MAGDA: Poate că eşti obosit... poate că vrei să te culci... BAYER: Noi bătrînii, tovarăşă, dormim puţin şi visăm mult. Astă noapte, n-am închis ochii, şi mă gîndeam: în curînd n-o să ne mai vedem aşa, pe ascuns, o să fim oameni liberi. La început o să ni se pară curios, o să fie chiar greu. Oamenii trebuie uneori învăţaţi cu libertatea, cum înveţi copiii să meargă... Mi se pare că a bătut... MAGDA: Uşa din dos e deschisă? BAYER: Deschisă, (a ieşit. S-a întors împreună cu un tovarăş) Poftim, tovarăşe, poftim. OPRIŞAN: Bună seara, tovarăşă. MAGDA: Bună seara. BAYER: Pe unde ai venit? Pe Uliţa Mare? OPRIŞAN: Nu, prin curtea spitalului. BAYER: E bine. (şi a ieşit în odăiţa alăturată) OPRIŞAN: N-aveţi nici o grijă. Nu le mai arde bandiţilor de noi. MAGDA: Nu spune vorbă mare. Ia zi, frate Oprişan, ce e nou? OPRIŞAN (cu un entuziasm sincer, naiv, robust): E bine, tovarăşă, e bine. A intrat dihonia în tîlhari, de se dau de ceasul morţii. ARCUL DE TRIUMF 31 MAGDA: Fug? OPRIŞAN: Parcă în ultimele zile mai puţin. MAGDA: Şi nemţii? OPRIŞAN: Parcă şi ei s-au mai potolit. Dar se vede pe mutrele lor că sînt pe năsălie. Am trecut greul, tovarăşă, l-am trecut. De acum înainte, să ne gîndim ce facem. MAGDA (arătîndu-i „Ecoul Moldovei"): Dar de asta, ce spui? OPRIŞAN: 0 mizerie. îşi fac iluzii. Umblă cu cioara vopsită, să vadă, se prinde, nu se prinde? Fac un centru de rezistenţă, neghiobii. Pe cine îşi închipuie că păcălesc? Dar nu-i nimic. Să-i lăsăm să zburde. Acum întind undiţa spre partid. Vor să facă legătura. N-avem nimic împotrivă. Stăm de vorbă. Discutăm. Cine e împotriva hitleriştilor, să puie umărul. MAGDA: Dar ăştia sînt? OPRIŞAN: Aşa spun ei. S-o dovedească. Nu numai cu vorbe. Astă seară am întâlnire cu „grangurii". Dumneata n-ai auzit de ei?... MAGDA (surprinsă): Ba da... Dar ce întîlnire ai? OPRIŞAN: Prima şedinţă. MAGDA: Şedinţă? Cine te-a trimis? OPRIŞAN:' Cum „cine"? Partidul. MAGDA: Cine anume? OPRIŞAN: Legătura mea. Tovarăşul Virgil mi-a dat sarcina. MAGDA: In numele cui vorbeşti? Pe cine reprezinţi? Cu ce scop te duci? OPRIŞAN: Ca să văd ce vor. N-ai grijă, tovarăşă. Am experienţă... De ce crezi că s-a oprit tovarăşul Virgil la mine? Ii cunosc eu pe dumnealor. Ştiu fiecare cîte parale fac. Mă duc să-i ascult. Dar dacă o . fi nevoie, ştiu să-i pun la punct. De cînd aştept eu. ceasul ăsta... să mă răfuiesc cu dumnealor. MAGDA: Nu de răfuială-i vorba acum. OPRIŞAN: O să pun şi problema fiţuicii ăsteia. Cine-o scoate? Cu ce fonduri? în ce scop? MAGDA: Dar ei, de ce crezi că au fixat şedinţa de astă seară? OPRIŞAN: Fiindcă se simt la aman. MAGDA: Cum au ajuns să intre în legătură cu Partidul? OPRIŞAN: Asta, tovarăşul Virgil ştie. MAGDA: La ce oră ai şedinţa? OPRIŞAN: Peste un ceas. MAGDA (simplu, dar categoric): Eu spun să nu te duci! OPRIŞAN: Cum să nu mă duc? MAGDA: Dacă-i o cursă? OPRIŞAN (sincer surprins): Cum cursă, tovarăşă? MAGDA: Foarte bine. (explicînd limpede şi apăsat) Noi mergem cu toată lumea. Cu cine vrea să lupte împotriva hitleriştilor. (scurtă privire) Dar ăştia vor? (pe gînduri, analizînd situaţia) Şi pe urmă, ce fel de şedinţă e asta? Cum te duci dumneata, om ilegal, la o asemenea întîlnire? Nu, nu, îţi repet: nu te duce. OPRIŞAN: Uite ce e, tovarăşă, nu-ţi ascund: visez întîlnireaasta de ani de zile... Am trăit o viaţă pentru ceasul ăsta. Dacă mi s-ar fi spus acum cinci ani să-mi tai un braţ, ca să ajung ziua asta... 32 AUREL BARANGA MAGDA (rîzlnd): Păstrează-ţi braţul. Partidul are nevoie de dumneata întreg şi sănătos. OPRIŞAN: Eu am multe să le spun domnilor ăstora. Si pentru treizeci si trei, şi pentru Doftana, şi pentru Ilie Pintilie, pentru multe... MAGDA: Ai răbdare, o să vină momentul... OPRIŞAN: Aşa că, eu, cum îţi spun, ţineam foarte mult să mă duc. Dar, dacă dumneata ai îndoieli... MAGDA: Am. Şi foarte puternice. OPRIŞAN: îţi propun să cădem la învoială. Peste o jumătate de oră, am întîlnire cu legătura mea. îi comunic punctul dumitale de vedere. MAGDA: Nu. li susţii ceea ce crezi dumneata acum. Şi nu se poate ca legătura dumitale să nu fie de acord. OPRIŞAN: Bine, tovarăşă. MAGDA: Stai. Viitoarea întîlnire îţi va fi anunţată. Mîine schimb casa. (a bătut în uşa care dă spre odăiţă, a intrat Bayer) BAYER: Hai, tovarăşe, pe aici. (a ieşit, a revenit) Şi acum să punem de ceai. Ceaiul e o băutură min nată şi fără pretenţii. Vrei să-1 be cu zahăr, îl bei cu zahăr, vrei să-1 bei fără, cum o să-1 bem noi, fiindcă n-avem zahăr, îl bei fără. Dumneata cum vrei? Cu zahăr sau fără? MAGDA: Mi se pare că a bătut jos. BAYER (a ascultat o clipă): Da, a bătut, (a ieşit şi s-a întors însoţit de un tovarăş) MAGDA: Bine că ai venit, tovarăşe Tudose. Şezi, te rog. Ăi fi obosit. TUDOSE: Drept să-ţi spun, cam sînt. MAGDA: Atunci, şezi, odihneşte-te. Spune, cum merge? TUDOSE:JPăi, cum să meargă? (zîmbind) îi mai trăznim. MAGDA: încă prea puţin. TUDOSE^ Asta, aşa e. Dar, oricum, au început să ne simtă loviturile, i o să-i usture abia de aici încolo. MAGDA: Prea multă vreme n-avem înaintea noastră. Trebuie acţionat repede, şi la cele mai importante centre. Sarcina cea mai însemnată, e să le dezorganizăm frontul. Să nu le dăm răgaz ca să se poată regrupa... TUDOSE: Aşa ne-am şi orientat. Dar vezi că în direcţia asta n-a prea existat unitate de vederi... MAGDA. (surprinsă): Ce-nseamnă: „n-a prea existat unitate de vederi?" TUDOSE: De cînd aştept eu o clarificare... MAGDA: Spune, tovarăşe Tudose, spune tot... TUDOSE: Păi, atunci s-o luăm pe îndelete. Uite, tovarăşă, eu aşa înţeleg: în perioada cînd frontul era departe, şi băteau, nemţii spre Volga, ori spre Don, atunci, sarcina noastră, a ăstora de aici, era să lovim cum puteam mai bine, şi în primul rînd, în căile forate. Ca să n-ajungă nici soldaţii, nici muniţii, nici hrană... MAGDA: Foarte just. TUDOSE: Aşa ne-am şi orientat. Că am lucrat în direcţia asta... Am desfăcut buloanele cu mîinile mele, tovarăşă. De cîte ori nu i-am văzut mus-cîndu-şi pumnii cînd o lua un tren pe alături, cu trupe cu tot. Dar acum?... Frontu-i dincolo de oraş. îi aşteptăm să intre din clipă în clipă. Acum, ce rost are? MAGDA: Despre ce vorbeşti, tovarăşe Tudose, spune lămurit. TUDOSE: Eu sînt cheferisis, tovarăşă. Am lucrat douăzeci şi doi de ani la Nicolina. Eu ştiu ce însemnătate an locomotivele, 'liniile, podurile, gările. închid ochii, şi văd trupele roşii gonind de vale. Să cureţe ARCUL DE TRIUMF 33 ţara de tîlhari. Repede, repede, tovarăşă. D-asta stau şi mă întreb, ce rost are să le lovim acum? MAGDA: Cum „să le lovim acum"? TUDOSE: In ultima săptămînă n-am avut zi, n-am avut noapte, numai asta mă chinuie. Ce se întîmplă? Nu înţeleg eu? Nu văd eu limpede? Poate că... unde sînt cheferist şi legat de locomotive, de vagoane, de terasamente, de gări... Poate că de asta nu-mi vine să le trăznesc. Dar, nu e. In patruzeci şi doi, de ce am ieşit la acţiune? Atunci, iar mă răsucesc şi zic: cum să le stricăm acuma? MAGDA: Cine a dat indicaţia asta? TUDOSE: Cum să-ţi spun? N-a fost propriu zis o indicaţie. Dar tovarăşul Virgil, pe de altă parte, susţine că e o necesitate... Şi tovarăşul Virgil e un om cu vechime. Eu n-am nici pregătirea, nici experienţa lui. MAGDA: Bine, tovarăşe Tudose, dar dumneata eşti secretarul comitetului local. Ceilalţi tovarăşi ce spun? TUDOSE: De acord cu mine. Dar vezi că nu-i uşor să ţii piept tovarăşului Virgil. Şi el face parte din birou. Dumneata ai luat legătura cu tovarăşul Oprişan şi cu Lungu. Dar cu tovarăşul Virgil? MAGDA: încă nu. TUDOSE: E un tovarăş vechi, trecut prin încercări. Are argumente puternice. Uneori mă gîndesc: poate că aşa o fi. Dar mă uit înaintea mea, şi încep să mă perpelesc din nou, ca pe jăratec. Căile ferate sînt nervii... MAGDA: Şi tovarăşul Virgil, cum îşi susţine punctul de vedere? TUDOSE: Dialectic. Dar eu cred că în '42, cînd a zburat un tren în aer, des-a ales din el puzderie, era dialectic bine. Astăzi, cînd trebuie să intre ruşii, dacă mă ating de nodul ăsta de cale ferată, e dialectic prost. Tovarăşul Virgil spune să le tăiem posibilitatea bandiţilor de a se regrupa spre sud. MAGDA (cu vădită dezaprobare şi amărăciune în glas): Şi pentru asta distrugeţi liniile? TUDOSE (luminat): Vasăzică, dumneata gîndeşti ca mine? MAGDA: Mai încape discuţie, tovarăşe Tudose? Nu cumva aţi întreprins vreo acţiune concretă? TUDOSE: Ba da. MAGDA: Pentru cînd? TUDOSE: In noaptea asta. MAGDA: Unde? TUDOSE: La Corbeni. E vorba chiar de o acţiune mai amplă. MAGDA: Trebuie imediat oprită. TUDOSE: Trebuie, dar cum? N-am întîlnire fixată decît mîine după masă... MAGDA: La ce oră e fixată acţiunea? TUDOSE: Douăsprezece fără douăzeci... MAGDA: Trebuie luate măsuri repede. Fără întîrziere. TUDOSE: Nu există decît o singură posibilitate: să intervin eu. MAGDA: Grupul care lucrează, te cunoaşte? TUDOSE: Sînt ucenicii mei, băieţii mei de la Nicolina, crescuţi de mine. MAGDA: Atunci, fugi, tovarăşe Tudose, fă ce ştii şi opreşte-i. TUDOSE: Numai să ajung la vreme. MAGDA: Aleargă, tovarăşe Tudose, comuniştii ajung totdeauna la vreme. De aceea sînt comunişti. (a bătut în uşă, a intrat Bayer care-l conduce pe Tudose) BAYER: Pe aici, tovarăşe, pe aici. (s-a întors în odaie) Poftim, s-a răcit ceaiul, şi nici n-ai gustat. MAGDA: Nu-i nimic, o să-1 încălzim. 3 — V. Romînească 34 AUREL BARANGA BAYER: Ferească dumnezeu, un ceai încălzit e ca o mireasă văduvă. Iti fac eu altul. MAGDA: A bătut. BAYER (ascultînd): Da. A bătut. Nu putea să bată după ce am fi băut noi ceaiul? (a ieşit şi s-a întors) Poftim, poftim, (e urmat ele un tovarăş pe care, dacă Grigore Ciolac l-ar vedea aici, s-ar mira foarte mult, fiindcă el ştie că-l cheamă- Penciu) Sigur că te aşteptăm. Astă seară fac dever, mare. (a ieşit) MAGDA: Bună seara, tovarăşe Lungu. Da' ce e, te văd încruntat. Te pomeneşti că iar te-a chemat Ciolac la o şedinţă, (rîd amîndoi) LUNGU: Nu. Dar, fiindcă vorbea el de dever, să fie al naibii, e cererea mai mare ca oferta. Am răspîndit arme. MAGDA: Şi n-ajung... LUNGU: N-ajung, vezi bine. MAGDA: O să avem curînd, mai mult decît e necesar. Acum însă trebuie să ne gospodărim cu chibzuială. Pichete pentru paza centralei telefonice s-au făcut? LUNGU: S-au făcut. MAGDA: Pentru uzina de apă? LUNGU: Făcut. MAGDA: Uzina electrică? LUNGU: In ordine. MAGDA: Să luăm măsuri. Bandiţii în retragere s-ar putea să încerce să zvîrle fabricile în aer. LUNGU: Dar gărzile de muncitori ce păzesc? Păzesc oamenii... La Filatura de Bumbac păzesc femeile... MAGDA: Atunci ebine. LUNGU: Am adus aici textul manifestului. Se trage în noaptea asta. Mîine dimineaţă îl împrăştiem. Am organizat o răspîndire masivă, (citind după manuscrisul manifestului): „Către populaţia oraşului, către toţi acei ce pot purta arme"... MAGDA: Cu cine faceţi împrăştierea? LUNGU: Uteciştii. Uteciştii... Acţiune largă... Cu toate că sînt unii care susţin... MAGDA: Ce? LUNGU: Să mai aşteptăm. Că ar fi un moment periculos, că-i bine să ne cruţăm fiinţa fizică... MAGDA: Cine scorneşte asemenea baliverne? Nici să nu le repeţi, tovarăşe Lungu. O răspîndire masivă şi o mobilizare puternică. (îşi aruncă ochii pe manifest) Să se introducă şi ideea asta: „Partidul Comunist cheamă pe profesori, ingineri, pe medici, pe scriitori şi artişti să rămînă în mijlocul poporului şi să-şi dea contribuţia lor, luptînd fără şovăire împotriva duşmanului ţării noastre şi al culturii omenirii: Hitler şi bandele lui"... Asa... încă ceva: mi-ai făcut legătura? LUNGU: Da. MAGDA: La ce oră trebuie să vină tovarăşul Virgil? LUNGU (consultîndu-şi ceasornicul): Peste cinci minute-i aici MAGDA: Atunci cu bine, tovarăşe, şi nu fi necăjit. în curînd, mîine-poimîine, . o să avem arme destule, (a bătut în uşă, aintrat Bayer) BAYER: Pe aici, tovarăşe, pe aici. (a bătut jos) Dacă ştiam că o să fie aşa o circulaţie, instalam un lift... (a ieşit, s-a întors) Un tovarăş care n-a mai fost pe aici. Nu l-am mai văzut. Zice că-l cheamă Virgil..- ARCUL DE TRIUMF 35 ™ î; Nini pn nu l-am văzut niciodată. MAGDA: Ce importanţă are cum 11 zice? Nici eu nu să vină" - „f(!m rWă zici că te cheamă Virgil, n-am BAYER: Poftim, tovarăşe, poftim, claca zici ca nimic împotrivă, (a trecut in odăiţa) VIRGIL: Bună seara. MAGDA: Matei! MATEI: Magda! MAGDA: Dragostea mea iubitul meu recunoscut? MATEI: îf^H^^' l^pdma clipă nici eu nu mi-am nici o clipă..-. Stai să te vad... MATEI: Mai încet fnrivindu-l) Neschimbat. Numai mustaţa ™»& ^SIT*. >™ * "* MATEI: De cîteva săptămmi. MAGDA: Cum ai scăpat? exceptional. 0 să-fi povestesc toate. MATEI: O să-ti povestesc. Nimic exceptional, w , f Avem atîtea să ne spunem... MAGDA: Eşti sănătos? MATEI: Sănătos, Magda. MAGDA: Cum ai ajuns aici: MATEI: I-o poveste lunga. MAGDA: Spune-mi. patruzeci şi doi, ştii... Pe urmă MATEI: Cu ce sa încep mai vaM fina up* nemţii, evadarea... ^UM nu mai eram aici... Dar «stea nu statlucruri aS le vorbim MAiLmA^u'goană.O Săr,c trezia iurnj „.«J-U. ^ c5 trăieşti? Sil" -a.'p'ur intrai copiliţi. MAGDA: Matei, ştii că am cuuoscut-o pe mama ta, MATEI: Serios? Cum? Unde? r*1ltam msa Mi s-a dat numărul... MAGDA: In P™ seară cnd^veaJ-C autam casa f a* ric>. Nu ■ M1 S- SPUS 1 ^ alama • ZerTu "ergenţii... Am văzut firma nimeream... A venit aicumct... doctorului. Am intrat. MATEI: Ai spus cine ^ Cum îti seamănă... Nu. Trebuie să MAGDA: Sărăcuţa de ea! Batrmica... , găsim o posibilitate sa te vadă înmiească de asta legătura ^ÎJP:^. -S "com^LjrSrai... mea, MATEI: Cum ai dus-o, ce jace copnuli MAGDA: E bine. Să-ţi arat ^ograha. &cum? MATEI (după ce a privit fotografia). A cescui mai MAGDA: La o soră a Flonchu. MATEI: Ea ce i'ace? MAGDA: La Tîrgu-Jm. MATEI: Si el? , „ MAGDA: Si el. Tu ai lost cu Alexandru? MATEI: Da, cu Alexandru. 3* 36 AUREL BARANGA MAGDA: Şi cu Vintilă... Ce fac ei? MATEI (încruntîndu-se): N-ai aflat? MAGDA: Vag. Amănunte precise nu ştie nimeni. N-au putut să scape? (pauză) Dragul meu, iubitul meu... Vino mai aproape... Ce stai aşa departe de mine? Mi se pare că visez... Ştiu, o să rîzi, cum rîzi tu întotdeauna, dar îţi jur că de cîte ori aveam la Bucureşti, sau în altă parte, întîlniri cu un tovarăş pe care nu-1 mai văzusem pînă atunci, mă gîndeam. ce-ar fi să vină el? Şi uite că s-a realizat. Tovarăşul Virgil... chiar tovarăşul Virgil, pe care-1 certam în gînd... MATEI: Mă certai, de ce? MAGDA: Cum de ce? Ce se întîmplă aici, Matei? Sau mai exact, tovarăşe Virgil. Pentru ce toată istoria asta în care-1 băgaţi pe Oprişan? Ce rost are? MATEI: Tu mă întrebi? Eu ştiam că iau legătură cu o instructoare a Comitetului Central. MAGDA: în calitatea asta te şi întreb: ce rost are întâlnirea asta la care merge Oprişan? Tare mi-e frică să nu fie vreo cursă... MATEI: Draga mea, cui i-e frică de lup, să nu se ducă în pădure. Aici e luptă, nu glumă. MAGDA: Tocmai fiindcă e luptă, trebuie să avem grijă de fiecare om. MATEI: N-a fost pînă acum nici o cădere. Ultima s-a întîmplat înaintea venirii mele. în vremea din urmă, acţiunile noastre s-au intensificat. Şi bandiţii o să ne simtă din ce în ce mai tare. în curînd o să fim mai mulţi, şi munca... MAGDA: Mai mulţi, cum? MATEI: Din tovarăşii pe care-i scoatem în noaptea asta, o parte o să rămînă să întărească munca aici. MAGDA: Din tovarăşii pe care-i scoatem? Ce tovarăşi? MATEI: Cred că în clipa asta convoiul se află în gară. Nu eşti informată? MAGDA: Ba da. MATEI: Rămîn cîteva ore. MAGDA: Ştiu. MATEI: Sînt aproape patru sute de oameni. MAGDA: Ştiu. MATEI: Din care peste o sută de tovarăşi... din care peste treizeci cadre vechi, cu experienţă... MAGDA: Şi? MATEI: Am pus la cale o evadare în masă. MAGDA: Evadare în masă? Cum asta? MATEI: Foarte bine. Paza este ca şi inexistentă, (demagogic) Nu le mai arde să-i păzească pe comunişti. MAGDA: Bine, dar asta-i o acţiune care cere o pregătire foarte minuţioasă... MATEI: S-au luat toate măsurile. MAGDA: Un plan studiat în cele mai mici amănunte... MATEI (izbucnind în rîs): Cînd te văd burzuluindu-te, îmi vine să mă prăpădesc de rîs... Parcă eşti un copil care îşi ia o poză de om grav... Pe cît mi-a fost posibil, am făcut-o. Gîndeşte-te în ce situaţie ne aflăm, fetiţe.. Nu uita, scumpa mea instructoare, că nu muncim în condiţiile în care ne-am întîlnit noi... MAGDA: Ştiu. Şi din cauza asta sînt mirată. O evadare în masă, în situaţia în care sîntem noi?... Patru sute de oameni... MATEI: Probabil că n-o să încerce toţi... ARCUL DE TRIUMF 37 MAGDA: Ce înseamnă „probabil"? 0 asemenea încercare se face cu „probabil?" MATEI: Vrei să facem revoluţie cu tichete de peron? MAGDA: Sînt sute de oameni care trebuie adăpostiţi... MATEI: O să ne descurcăm. MAGDA: Cărora trebuie să li se pregătească acte... MATEI: E mai bine să cadă, eventual, în mîinile Gestapoului? MAGDA: Trebuie acţionat aşa încît să nu cadă. Cît spui că stau aici? MATEI: Cîteva ceasuri. MAGDA: Să se ia.măsuri, să se plece cît mai curînd. Sînt patru sute de vieţi... MATEI: Te rog, Magda, nu-mi vorbi mie de viaţă, mie, care-am simţit ştreangul de gît. MAGDA: Atunci cum poţi avea uşurinţa asta? MATEI: „Uşurinţă"? Ascultă, să nu folosim ierarhiile astea convenţionale, ca să spunem lucruri negîndite. N-am dat niciodată dovadă de uşurinţă. Partidul ştie că ori de cîte ori mi-a încredinţat o sarcină, am dus-o la capăt. Totul e să ştii să foloseşti momentul cel mai potrivit. MAGDA: Şi ăsta e un moment potrivit? Acum, cînd sînt toţi turbaţi, fiindcă îşi văd moartea cu ochii, şi cînd ştiu că nu mai au nimic de pierdut, acum e momentul să rişti viaţa a patru sute de oameni? MATEI: Şi dacă se întîmplă să cadă în mîinile nemţilor, şi-i măcelăresc pînă la unul, răspunzi tu de viaţa lor?... MAGDA: îmi vorbeşti ca şi cînd n-am urmări amîndoi acelaş scop. Trebuiau luate măsuri pe lîngă autorităţile romîneşti. MATEI: Mulţumesc pentru sugestie. N-am legături cu siguranţa. MAGDA: Să li se explice... MATEI: Cui? Lui Ciolac? MAGDA: Şi lui Ciolac... Că va răspunde pentru viaţa fiecărui om. MATEI (ironic): Să ne dea şi hîrtie la mînă. MAGDA: E în orice caz mai simplu să-i trecem, să-i scăpăm de posibilitatea de a cădea în mîna nemţilor, decît să organizăm o evadare în masă, care-i mai curînd o aventură. MATEI: Orice om care luptă pentru viaţa lui, e în plină aventură. Viaţa toată e o aventură. MAGDA (stupefiată de ce a auzit): Cum? MATEI: Da, da. îmi pare rău, dar tu ştii încă foarte puţin din această viaţă, cu toate că eşti instructoare a Comitetului Central şi-mi vorbeşti de sus. MAGDA: Dragul meu, iubitul meu, ce s-a întîmplat cu tine? MATEI: Acum nu mai sînt nici „dragul meu" nici „iubitul meu". Sîntem doi tovarăşi cu o sarcină dintre cele mai grele în faţă. MAGDA: Asta spun şi eu. MATEI: Atunci lasă-mă pe mine, care am mai multă experienţă ca tine, să ştiu ce-i de făcut. MAGDA: Lasă-mă pe mine, care am mai multă perspectivă decît tine, să apreciez cum e mai just. îţi repet, nu există nici un fel de şansă ca evadarea să izbutească. Sau să izbutească deplin. MATEI: „Deplin"... Ce înseamnă „deplin"? Nici o acţiune nu se realizează sută la sută. MAGDA: Da, dar aici e vorba de viaţa oamenilor... 38 AUREL BARANGA MATEI: îmi dai zor cu viaţa oamenilor, ca şi cînd n-aşi fi în stare să înţeleg. MAGDA: înţelegi, dar te îndărătniceşti, şi nu vrei să asculţi pînă la capăt. MATEI: Nu mai am răbdare. Nu mai suport prelucrări de zile şi nopţi. Un om care a trecut pe sub spînzurătoare, ca mine, nu mai suportă vorbăria lungă şi inutilă. Pricep telegrafic. I-am văzut pe Alexandru, pe Vintilă, pe Şerbănescu. Au defilat toţi înaintea mea. Mi-a venit şi mie rîndul, am prins momentul, şi am fugit. Au tras în urma mea. Mă gînde-am: dacă mă nimeresc, cu atît mai bine, dacă nu, înseamnă că am scăpat. Cred că au rămas şi ei surprinşi, fiindcă pînă atunci n-a încercat nimeni să fugă. Am reuşit, fiindcă n-am ezitat. MAGDA: Acolo a fost altă situaţie... MATEI: Nemaipomenit! Fetiţa mea, ce s-a întîmplat cu tine? Ţi s-a urcat chiar atît de tare la cap? Cunoşti şi situaţia de acolo? MAGDA: Nu. Dar o ştiu pe asta de aici. Acolo a riscat un singur om. Şi a reuşit. MATEI: Păcat că nu au încercat şi ceilalţi. MAGDA: Păcat, dar dacă eşua, cădea un singur om. Aci, dacă nu reuşeşte acţiunea, cad patru sute... MATEI: Ştii ceva? Hai, vino ca pe vremuri, la mine pe genunchi, să te mai învăţ încă ceva. Ceea ce tu nu ştii: o acţiune revoluţionară nu se calculează aritmetic. MAGDA: Acolo n-a ştiut de planul evadării decît un singur om, tu, care ai fugit. Aici, probabil că sînt avertizaţi mai mulţi. MATEI: Evident, (ironic) Nu cumva vrei să evadeze fără să afle? MAGDA: Deci, sînt la curent mai mulţi. Cîţi? MATEI: De unde vrei să ştiu exact? Cîţi e nevoie. MAGDA: Şi dacă vreunul a trădat? MATEI: Ce înseamnă a trădat? MAGDA: Nu sînt numai comunişti printre ei. MATEI: îmi închipui că a luat măsuri organizaţia de partid din convoi, ca să se lucreze numai cu tovarăşi... MAGDA: Şi dacă se găseşte vreunul care să vorbească? MATEI: Nu mai ai încredere în comunişti? MAGDA: în comunişti am încredere, dar în anii ăştia s-au întîmplat multe. Va veni o zi cînd o să ştim ce a făcut fiecare, şi o să ne numărăm... MATEI (Imperceptibilă tresărire nervoasă): Ce înseamnă vorba asta? MAGDA: înseamnă că pentru o asemenea acţiune... MATEI: Nu, nu. Ce înseamnă: „va veni o zi şi-o să ne numărăm"? MAGDA: Ce am spus: va veni o zi cînd vom şti cum s-a purtat fiecare. Recunoaşte că planul a fost conceput superficial, fără simţul răspunderii. MATEI: îţi mulţumesc pentru lecţia pe care mi-o serveşti. MAGDA: Dragul meu, iubitul meu, ai rămas un vanitos. „Ţi-o servesc" cu? MATEI: Dar cine? Partidul? Să isprăvim o dată pentru totdeauna cu vorbele umflate. Să nu confundăm... MAGDA: Dar co-ţi închipui, că iau hotărîri de capul meu? Partidul a organizat evadări. Dar pregătite cu cea mai mare grijă, în cele mai mici amănunte, fiindcă îi este scumpă viaţa fiecărui om... (ho-tărît) O asemenea evadare nu se face fără aprobarea Comitetului Central. ARCUL DE TRIUMF 39 MATEI: Nu cunosc o astfel de hotărîre. MAGDA: Probabil că tu nu ştii multe... MATEI: Dimpotrivă. Sînt informat că un tovarăş din conducere a dat dispoziţie în sensul celor spuse de mine. MAGDA: Ştiu. Un bandit. A fost demascat. MATEI: Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa? MAGDA- Va veni momentul cînd vom vorbi mai multe. Nu e timpul acum. Atît pot să-ţi spun: că a fost demascat. Şi izolat. Şi poate ca nu e singurul. . . . MATEI: Nu-i adevărat. Nu pot să cred. Tu denigrezi partidul. MATED TuU?Vii să-mi dai o directivă care pune în primejdie viaţa a patru sute de oameni... MAGDA: Eu încerc să-i salvez. MATEI' Si vrei să-mi spui că aşa a hotarit partiaui? Inii-adevăr, va trenul să vină ziua în care să vedem ce a făcut fiecare. MAGDA- Ce vrei să spui? , MATEI: în numele cui vorbeşti tu? Ce-ai făcut m toţi am. aş ia MAGDA (îngrozită): Matei,uită-te la mine. Cum îmi vorbeşti? Ce m făcu în anii ăştia? Am muncit... (pauză) Şi te-am aşteptat... Dragul meu, dragul meu, spune-mi cum îmi spuneai pe vremuri, ce s-a pe- MATElfcu mine^'u s-a petrecut nimic, în schimb pe tine nu te pricep. MAGDA: Ai o faţă rătăcită... MATED Fata unui om care a văzut multe. MAGDA: Dragul meu... cum să te fac_ să înţelegi... MATEI: Si pentru care nu există surprize. K'n^-M». Eu am « va „ dau - socoteală. Nu în faţa ta, a partidului. MAGDA: Toţi va trebui să dăm socoteala m laţa partidului. MATEI- Pînă atunci, acţionez cum ştiu eu. _ MAGDA (ca tăişul unui brici): Chiar dacă te faci unealta unei provocări? MATEI: Cum? . MAGDA: Chiar dacă faci jocul Siguranţei? MATED Am vrut s-o aud şi pe asta. Am aşieptai-o şi pe asta. acul. ş.iu, slin cu cine am de-aface: tu vrei să-i ucizi... „ . MAGDA Eu? Eu? Stai, nu pleca... N-ai să pleci de aici... Eu vreau sa-mi ucid tovarăşii? (cu o nesfîrşiiă durere) Mic-mi spui ase a. MATEI: Mă uit la tine, şi nu ştiu pe cine am inJaţa. In onec caz va ti,r.ui să rupem legătura... _ „ MAGDA albă ca varul, dar neclintită): Da. Va trebui sa rupem legătura (Matei a ieşit) Va trebui să rupem legătura. , prada unei mari frămîntări) Cum poate să fie atît de orbit? Ce c de făcut. Ce e de făcut? BAYER (intrînd): A plecat? MAGDA BAYER MAGDA BAYER MAGDA Da, a plecat. Pe aici? Mare greşeală! Ce-i de făcut? Cît e ceasul? Nouă fără douăzeci. Şi n-am nici o posibilitate... 40 AUREL BARANGA Sir DA'- Len-trS,n?apt?.a ?Sta S"a turnat? Să mă duc să încui uşa? MAGDA. Stai. Stai o clipa. Va trebui să facem ceva. Trebuie. Ascultă tovarăşe. Nu e nici o clipă de pierdut... Dumneata... îl cunoşti pe Ciolac?,.. Nu, nu... spun prostii... Altceva... Altceva... Va trebui sate repezi să-mi aduci pe cineva. Ii dai biletul ăsta si mi-o aduci numaidecit. mIph a: PJV "e?e feaiul ,ăsta Care nu mai fierbe> am ^ venit. MAGDA: Pot sa deschid o fereastră? Mă sufoc BAYER: Să sting lampa. MAGDA: Nu Am ceva de scris. Du-te, tovarăşe,du-te si vino într-un sullet. (Bayer a ieşit. Magda se aşează să scrie un bilet. îl arde la flacăra unui chibrit şi începe un altul. Se adînceste în scris S-a deschis uşa şi a intrat Bayer, urmat de Valeria Zapan) MAGDA (febrilă): Mă iertaţi, doamnă, că v-am chemat acum, noaptea. Dar suit mtr-o mare nevoie... Nu, nu e vorba de mine. O clipă să VATt7r7aXP f noaPtea asta intră în gară un convoi de detinutL' VALERIA: Un convoi de deţinuţi? MAGDA: Patru sute de oameni.'Vor fi ţinuţi cîteva ceasuri în gară si apoi porniţi mai departe, spre Tîrgu-Jiu. Patru sute de mame si cme ştie cite soţii şi surori îi aşteaptă cum îl aşteptaţi şi dumneavoastră pe Matei. Patru sute de vieţi în primejdie...' VALERIA: în primejdie? Ce primejdie? MAGDA: Imediat, să-mi adun gîndurile... S-a pus la cale o evadare în masaL Dumneavoastră nu ştiţi ce înseamnă asta. Poate să reuşească... clar poate să fie o capcană VALERIA: O capcană? MAGDA: Ca să-i ucidă. m^p(iezită): Să-i ucidă? De ce să-i ucidă? N-a curs destul sînge? MAGI)A: Oamenii nu trebuie să intre cu nici un preţ în cursa asta Trebuie sa-i prevenim. VALERIA: Şi ce pot eu? Cum pot să-i ajut eu? MAGDA: Puteţi, doamnă, puteţi foarte mult. Dacă cereţi să vă vedeţi ,M T ™\ care ar putea fi în convoi, o să vi se permită...' VALERIA: Cui să cer? MAGDA: Siguranţei. VALERIA: Şi dacă nu pot intra? MAGDA: Trebuie. Insistaţi, imploraţi. Spuneti-le că nu 1-ati văzut de atiţia ani. Rămîn în gară doar cîteva ore. VALERIA: Şi dacă nu mă lasă? MAGDA: Pe Ciolac nu-1 cunoaşteţi? VALERIA: O brută. ' ' MAGDA: Induplecaţi-1. Bileţelul ăsta trebuie să ajungă la convoi De bileţelul ăsta depinde viaţa atîtor oameni. Vă duceţi? A^o^IA^Aşa C3im,?1"aş duce dacă a? Şt1 că-i Şi fiul meu în convoi. MAbrDA: Doamna, lasaţi-mă să vă sărut. X^n??1^ ^ Chiar daCa nu ma lasă Giolac, biletul ăsta tot ajunge MAGDA: Tovarăşului Florea. Lui Constantin Florea... dacă nu puteţi dade el... lui Emil... VALERIA: Nici o grijă. O să ajungă. (Valeria a ieşit pe usa care dă înspre Uliţa Veche) ' . BAYER: Gata, e în sfîrşit gata? Putem să bemşi noi un ceai ca oamenii? ARCUL DE TRIUMF 41 MAGDA- O să bem, tovarăşe, o să bem şi două. Dumneata nu ştii ce-nseamna noaptea asta pentru mine. Lasă ceaiul, nu te supăra, am nevoie de aer... BAYER: Să stingem lampa, ca să pot deschide o fereastră. ^ MAGDA- Stinge. (Bayer stinge lampa şi deschide o fereastră. Se vede un cer ca pojarul, şi de departe se aude înfundat o canonadă surdă) De ce e cerul roşu? Ce se aude? o BAYER: Frontul. Se trage. Ehei... asta nu-i a buna! Adică ce spun eu, poate că-i a foarte bună. Dar ce este, ce s-a întîmplat? _ ^ MAGDA: Cum să-ţi explic, tovarăşe Bayer? Am fost o clipa foarte fericita... Şi sînt foarte, foarte tristă. Înţelegi? Cortina ACTUL IV Cabinetul lui Grigore Ciolac, în aceeaşi noapte de joi sj?re vineri. DUDĂ: Ce ne facem, bre Manole, ce ne facem dacă vine comunismul peste noi? MANOLE: Ce să facem? Ne lăsăm de meserie. DUDĂ: Lesne de spus. Dar de ce ne apucăm?xAi o ţigară? MANOLE: La ce ne-o fi chemat ştabul? DUDĂ: Ca să-şi verse focul pe noi. (a intrat ca o furtună, Ciolac. Agenţii au sărit în picioare) CIOLAC: Dudă! DUDĂ: Ordonaţi. CIOLAC: Te repezi la Corbeni. DUDĂ: Mă reped. CIOLAC: Şi nu mă mai îngîna ca un idiot. DUDĂ: Nu mai îngîn. CIOLAC: Cît ai ceasul? DUDĂ: Nouă şi cinci. „ CIOLAC (controlîndu-l pe al său): Şi zece... Pune-1 dupa al meu. DUDĂ: L-am pus. . „ . f CIOLAC: La douăsprezece fără douăzeci îmi telefonezi pe direct sima informezi ce e nou pe acolo. înţeles? DUDĂ: înţeles, să trăiţi. CIOLAC: Executarea! (Dudă a ieşit) Manole! MANOLE: Ordonaţi. CIOLAC: Stai în gară. MANOLE: înţeles. „ ,„ „ - • , CIOLAC: La douăsprezece fără zece, nu, mai bine sa iasam cîteva minute, la douăsprezece fără cinci mă informezi ce se întîmplă. MANOLE: în gară? CIOLAC: în gară. MANOLE: Telefonez de acolo? CIOLAC: De acolo. Executarea! (Manole a ieşit, s-a deschis uşa care da spre anticameră, a intrat locotenentul Tătaru) TĂTARU Domnule colonel, am onoarea să vă raportez: vrea să intre la dumneavoastră doamna doctor Zapan. CIOLAC: La ora asta? TĂTARU: V-aşteaptă. 42 AUREL BARANGA CIOLAC: Să intre. TĂTARU: Poftiţi, doamnă. CIOLAC: Poftiţi... Ce vă aduce la mine, doamnă doctor? VALERIA: Mai întîi vă rog să mă iertaţi, că vă supăr la o oră nepotrivită. CIOLAC: îmi închipui că este în adevăr ceva cu totul deosebit. VALERIA: Domnule colonel, dumneavoastră îmi cunoaşteţi durerea... CIOLAC: Am fost cu toţii atît de încercaţi în aceşti ani... VALERIA: Sînteţi şi dumneavoastră tată, şi o să mă înţelegeţi. 0 să mă ajutaţi. Trebuie să mă ajutaţi. CIOLAC: Numai să pot, doamnă. VALERIA: Sînteţi probabil la curent cu soarta fiului meu... CIOLAC: Vag... Credeţi-mă, m-am luptat din răsputeri, dar... VALERIA: Puteţi să mă ajutaţi acum. CIOLAC: Aţi aflat ceva despre soarta lui? VALERIA: Indirect. Ştiu că în noaptea asta pleacă spre Tîrgu-Jiu un convoi de deţinuţi. Mă gîndesc, s-ar putea să fie şi fiul meu printre ei... CIOLAC: Da, da. N-ar fi deloc exclus. VALERIA: Rămîn aici cîteva ceasuri. V-aşi ruga să-mi daţi autorizaţie să-1 văd. I-am făcut un pachet cu alimente. Puteţi să-1 desfaceţi. Nu-i nimic oprit: un salam, o bucată de brînză şi cîteva bomboane. CIOLAC: Doamnă doctor, îmi sîngeră inima. îmi sîngeră de două ori: o dată ca romîn, şi o dată ca tată. Totuşi, ceea ce îmi cereţi dumneavoastră, este peste puterile mele. VALERIA: Nu-mi spuneţi asta. CIOLAC: Mi-e cu neputinţă. Este vorba de o dispoziţie pe care sînt primul ţinut s-o respect. Gîndiţi-vă: sînt aproape patrusute de deţinuţi. Nu sînt toţi din oraş, e drept, dar s-ar putea ca fiecare să aibă prieteni, cunoscuţi, poate rude... închipuiţi-vă ce ar fi dacă fiecare dintre cei patrusute de deţinuţi ar fi vizitaţi. VALERIA: Dar nu sînt! CIOLAC (perfect „logic"): Ar putea să fie. VALERIA: Nu l-am mai văzut de peste trei ani... CIOLAC: Fiecare om din ţara asta poartă-n inima lui o durere înăbuşită. VALERIA: Sînt"bătrînă, domnule colonel, şi-o să mor curînd... CIOLAC: De ce îmi vorbiţi aşa? îmi zdrobiţi inima. Vă veţi vedea fiul mai curînd decît vă aşteptaţi. Nu insistaţi, vă rog... Şi mai ales, nu siliţi un colonel romîn, care-şi respectă haina militară, să comită o ilegalitate... Ţara trece şi-aşa prin momente grele... VALERIA: Vă înţeleg, domnule colonel... Vă înţeleg foarte bine. Aşi face orice, ca să contribui şi eu, cît de cît, la alinarea suferinţelor ţării mele. Sînt bătrînă însă, slabă şi neputincioasă... Am încercat să intru într-un spital de campanie, să dau o mînă de ajutor, clar nu mai văd bine. (şi-a scos cerceii din ureche) Domnule colonel, e tot ce am, îi port din ziua.. CIOLAC: Doamnă, dar nu vă înţeleg, şi nu ştiu ce interpretare să dau... VALERIA: Vă rog, vă rog din suflet, nu-i respingeţi,-vreau să ajut ţara într-un moment de răscruce. Pot fi transformaţi în pansamente, în feşe, în pachete de vată şi medicamente pentru răniţi... Vă rog, domnule colonel. CIOLAC (cu moralul „clintit"): Doamnă Zapan, dar mă puneţi într-o situaţie dificilă... ARCUL DE TRIUMF 43 VALERIA: Eu ce să mai r,c cu ei, Nu «, „ oV^eeT" ' "Si?JRSPJ££ S stau d, vorM cu cineva. CIOLAC-' Bine, doamnă, dar numai cinci minute... VALERIA: Nici cinci minute, domnule cetan 1. TĂTARU: Pentru noaptea »s'«? tat c5 tm noaptea VALERIA: Cum să vă mulţumesc. Cum să vă mulţumesc»... Cum să vă... (a ieşit) CIOLAC: Ionescu! IONESCU: Ordonaţi. CIOLAC: Raportează. conspiraţia. cKVc-eTe&«rjMfo E" ■» vî»a P™*.... IONESCU: Dumneavoastră, sa trăiţi. CIOLAC: Eu îţi dau adresa.^ _ ggKλ^S^«'•c«1•,l,•faci' l0MSC"le' dacă'dă comunismul peste noi? TONESCU: Ce să mă fac, domnule colonel... CIOLAC: De ce te apuci, lonescule? IONESCU: Mă bag şi eu portar ^ fi g Zi . toată conspiraţia... FANACHE: Domnule colonel... CIOLAC' Vă rog .. . . CIOLAC: S».'»™:^,^' L "«o») fanache Verzea! FANACHE: Ce-i batjocura g**^^ atilaluc,„ m pricepi? Se: B^t2 SŞI:^priceput, pncep eu, dar să mă poarte aşa, ca tîlharn prin tirg? realul Aseamolu. (de afară AGEAMOLU: Domnule colonel! H"*^^^ SÎIlt în 6se,citiul CIOLAC: Domnule general, e respect sa malunare conspirativă. l^rprietenu. meu ,,nache Ver„. Jipa' ftfe a/om se a«cfc MiZ^ă Jipal...) JIPA finm-nd,): Ce-mi făcuşi, nene Griguţă? 44 AUREL BARANGA CIOLAC: Ce să-ţi fac, văd că arăţi foarte bine. Iar te-ai făcut socialist. Se vede cale de o poştă. JIPA: După ce, coane Griguţă? CIOLAC: După lavalieră. Ce-i cu ziarul? .TIPA: E bine, coane Griguţă. CIOLAC: Saltă tirajul? Aveţi grijă... Băgaţi în fiecare zi fitilul: debarcarea. Aici vin americanii. Aici vin americanii. Bagi fitilul, pînă te suspend. JIPA: Cînd, coane Griguţă? CIOLAC: Cînd oi avea şi eu dispoziţie. Da' ce, eu sînt de capul meu? La Bucureşti, e fierbere mare. Pot să-ţi spun însă de pe acum, că Grigore Ciolac a fost felicitat pentru felul cum îşi poartă caii. Liber. Fugi la ziar. Pe aici. (Miluţă Jipa iese în anticameră) Altul: Oprişan Gheorghe! (de afară se aude strigîndu-se: Oprişan Gheorghe... Oprişan Gheorghe...) CIOLAC (a intrat Oprişan): Numele? OPRIŞAN: Oprişan Gheorghe. CIOLAC: Nu. Cel exact. OPRIŞAN: Oprişan Gheorghe. CIOLAC: Asta am mai auzit. Numele adevărat. OPRIŞAN: Oprişan Gheorghe. CIOLAC: Bine. Profesiunea? OPRIŞAN: Electrician. CIOLAC: Vom stabili imediat şi numele şi adevărata dumitale profesiune. Ai fost găsit în strada Răsuri 11. Ce căutai acolo? OPRIŞAN: Am fost chemat să repar... CIOLAC: Să repari, ce? Cine te-a chemat? OPRIŞAN: Un domn... CIOLAC: Care domn? OPRIŞAN: Un domn de acolo. CIOLAC: De unde te-a luat? OPRIŞAN: De pe stradă. CIOLAC: Şi ştia că eşti electrician... OPRIŞAN: Se vede că mă cunoştea. CIOLAC: Scrie pe fruntea dumitale că eşti electrician... OPRIŞAN: Se vede că mă ştie... CIOLAC: Ascultă, mă, băiatule, mie nu-mi umbla cu bazaconii d-astea, că le-am fumat de mult. Ce căutai în casa conspirativă din strada Răsuri 11? OPRIŞAN: Nu ştiu nimic. CIOLAC: Ce căutai la întîlnire? OPRIŞAN: Nu ştiu de nici o întîlnire. CIOLAC: In numele cui ai venit? OPRIŞAN: Ca să repar. CIOLAC: Pe cine reprezinţi? OPRIŞAN: Nu înţeleg întrebarea. CIOLAC: Nu înţelegi întrebarea? Pun întrebări fără noimă? întrebări stupide? Sînt deci un imbecil! Eu,colonelul Grigore Ciolac, am ajuns un imbecil. Luaţi-1 de aici! Băgaţi-1 în forţă, pînă o să scuipe tot. (Ionescu l-a scos pe Oprişan) TĂTARU: Domnule colonel, am onoarea să raportez: e afară doamna Fanache ' Verzea si face un scandal de m-a speriat. CIOLAC: Dă-i drumul. TĂTARU: Păi, nu vrea să plece. ARCUL DE TRIUMF 45 CIOLAC: Bag-o înăuntru. Stai! Mai e careva? TĂTARU: Domnul Titu Priboieşti. CIOLAC: La beci cu ăilalţi. ZINCA (inlrînd) : Ce mi-ai făcut, colonele? CIOLAC: Linişteşte-te, coană Zinco. ZINCA: Iţi baţi joc de bătrîneţele lui Fanache! CIOLAC: Şezi, ai răbdare, ascultă-mă, şi ai să vezi că nu e nici un motiv să fii alarmată. ZINCA: Cum să nu fiu alarmată, colonele, cînd îmi umflă bărbatul, mi-1 ia pe sus, şi mi-1 toarnă la gros? CIOLAC: Lasă, coană Zinco, sînt alţii care ar da milioane să fie în locul lui Fanache... ZINCA: Acu' dacă vrei să-mi spui că i-a pus dumnezeu mîna în cap fiindcă a ajuns la beci, nu mai zic nimic. CIOLAC: Ce vrei? Activitatea politică are riscurile ei. ZINCA: Riscuri, riscuri, Dar chiar aşa, de la început? Că n-a făcut nenorocitul nimic, şi l-ai şi umflat. Aşa ne-a fost vorba, colonele? Că, aici, în biroul dumitale ne-am sfătuit... CIOLAC: Linişteşte-te, coană Zinco. Fanache o să fie într-un ceas acasă. ZINCA: Nu ştiu, zău, dacă să mai am încredere... CIOLAC: Ai cuvîntul meu de onoare. ZINCA: Şi ceasul să fie ceas... Că acum e vreme de război, şi ce mă fac eu, femeie singură? CIOLAC: Lasă, coană Zinco, fie vorba între noi, şi cu el şi fără el, tot un drac. ZINCA (cochetă, cu mii de subînţelesuri): Neruşinatule... Parcă ai fi de carieră, nu rezervist... (Zinca a ieşit) CIOLAC (strigîncl): lonescule! IONESCU (intrînd): Ordonaţi! CIOLAC: Ce-ati făcut cu ţăranii? IONESCU: Jos, dom' colonel. CIOLAC: Au început să ciripească? IONESCU: Maica Domnului, coane Griguţă... CIOLAC: Bagă-i înăuntru. (Ionescu a ieşit şi reintră cu grupul de ţărani peste care se vede că a trecut vîna de bou a agenţilor) Ce faceţi, mă, oameni buni? DOMINTE: Bodaproste, boierule, ne bate... CIOLAC: De ce, mă, oameni buni? DOMINTE: De, boierule... dumneavoastră ştiţi... CIOLAC: Sînteţi răi, oameni buni... Nu vi-e milă de mine, să mă supăraţi în halul ăsta? Spuneţi cine vi-a dat manifestele şi-aţi scăpat... (ţăranii tac) Tăceţi, ai?... Cine vi-a dat manifestele, mă? Spuneţi, mă, că vă bat pînă... DOMINTE: Tot asa, cu porţia, don' colonel? CIOLAC: Cum? Cum? DOMINTE: Tot aşa, după program? Un ceas dimineaţa, şi un ceas seara? CIOLAC: Dacă nu vorbiţi vă bat aşa încă o săptămînă... DOMINTE: Păi dacă e voba numa' d-o săptămînă, v-am ruga si noi ceva... CIOLAC: Ce? DOMINTE: Să ne bată azi şi mîine mai îndesat şi să ne dea drumul acasă, că ne mor fimeile şi copiii... CIOLAC: Da? Ei, las-că vă arăt eu „fimei şi copii". In forţă! In forţă! Piftie! Să-i văz morţi cu ochii mei... (ţăranii au fost scoşi) TĂTARU (intrînd): Domnule colonel, am onoarea să raportez. 46 AUREL BARANGA CIOLAC: Ce să raportezi, cui să raportezi? Ce se aude afară? Ce-i canonada TĂTARU: Branduri... CIOLAC: Eşti un imbecil. Atîta lucru ştiu şi eu. Atîta miliţie am aflat şi eu. Informaţii ai? TĂTARU: Nu sînt, domnule colonel... CIOLAC: Arzi şi tu gazul de pomană, tîrnoseşti mangalul. De ce te-am luat aici, locotenent Tătaru? Fiindcă-1 ai pe unchi-tău la marele cartier general? Dacă-i unchi-tău strateg mare, să arate pe front ce scofală poate... Şi să faci şi tu ceva, nu să stai pe capul meu ca rîia ! Raportează! TĂTARU: Domnule colonel, am onoarea să raportez. A venit doamna general Ageamolu. CIOLAC: Şi te pomeneşti că i-ai făcut ochi dulci... D-aia-ţi dai cu unt de ricină pe freză... Mîine să vii tuns. Să intre... (Tătaru o introduce pe Jeni Ageamolu) Doamnă general, la ordinele dumneavoastră... JENI: Spune Ciolac, ce-ai vrut să-ţi răzbuni? Ce nu-i ierţi lui Ageamolu? Că ţi-a zădărnicit cariera politică? Uiţi că în nouăsute şaptesprezece ai trecut prin sîrma ghimpată la Mărăşeşti, că ai fost dezertor, şi că te-ai compromis singur? CIOLAC (cinic): Au mai făcut-o şi alţii, şi asta nu i-a împiedecat să ia „Mihai Viteazu,u, să ajungă deputaţi, senatori, şi chiar miniştri. JENI: Atunci, poate pentru că ai fost amestecat în transferurile de devize? Tot Ageamolu e de vină? Tot el a pornit scandalul? CIOLAC: întîmplarea aceea a fost, de fapt, fericirea vieţii mele. Am ieşit din magistratură şi am ajuns cine sînt. Altfel mucezeam şi acum consilier la Curtea de Apel. JENI (cochetă): Atunci, poate că eu... Na ţi se pare că ţinteşti prea sus, Grigore Ciolac? CIOLAC: Pentru un om ca mine, nu există ţintă prea înaltă. Pot însă să vă spun, că n-are nici o legătură cu situaţia în care se află acum generalul Ageamolu şi care, vă asigur, pînă dimineaţă, va fi, oricum, definitiv aranjată. JENI: Pe cuvîntul dumitale de onoare? CIOLAC: Ce să mi-1 mai dau inutil? Cum vă închipuiţi? în condiţiile în care ne aflăm, colonelul Ciolac o să-1 înfunde pe generalul Ageamolu? Sînt eu omu ăla? (pauză scurtă) JENI: Ciolac, sînt foarte nenorocită. CIOLAC: De ce, doamnă? JENI: Nu mai suport. Nu mă mai ţin nervii. Je souis â bout des mes forces... N-am mai dormit o singură noapte liniştită, de nu mai ţin minte. Lui Ageamolu, ce-i pasă? Sforăie ca un rinocer... Dar eu nu-mi găsesc liniştea... Ce mă aşteaptă,, Grigore? Ce va fi mîine? (canonada creşte) Ce-i asta? CIOLAC: Nu ştiu exact, dar ceva se întîmplă. (strigă) Tătaru! (a intrat Tătaru) Ce veşti, locotenent Tătaru? TĂTARU: Nici o informaţie, (a ieşit) JENI: Nu mai suport infernul ăsta! Mîine dimineaţă, cu orice risc, plec la Bucureşti. CIOLAC: Plecaţi? JENI: Si pe jos. CIOLAC: Şi generalul? JENI: Pentru moment, numai eu. CIOLAC: Şi la Bucureşti, unde-o să trageţi? ARCUL DE TRIUMF 47 JENI: La o soră de-a mea. CIOLAC: Sînt indiscret, dacă vă întreb unde şade? JENI: Pe Batistei... CIOLAC: Dacă se întîmplă, eventual, să mă abat pe acolo, pot să telefonez? JENI: Dar, evident. Doamna Dudău... Cauţi în cartea de telefon. O să-mi facă mare plăcere, (pauză) CIOLAC: Doamnă Ageamolu, v-am pricinuit necazuri mari. JENI: Lasă, Ciolac, acum ce să mai despicăm de pomană firul în patru? Ai făcut-o fiindcă ai fost silit de împrejurări. CIOLAC: Cum să-mi răscumpăr totuşi vina? Doamnă Ageamolu, să-mi făgăduiţi că n-o să vă simţiţi jignită, şi n-o să mă refuzaţi... JENI: Dar ce s-a întîmplat, colonele? CIOLAC: Daţi-mi posibilitatea să-mi liniştesc conştiinţa. Vedeţi cerceii ăştia? Sînt ai mamei. I-a purtat pînă a închis ochii. Ii ţin la mine ca pe un talisman. Luaţi-i, doamnă Ageamolu. JENI: Gregoire, dar este peste putinţă. Ce-o să-i spun lui Ageamolu? CIOLAC: Că-i aveţi de la mama dumneavoastră. JENI: Bine, Grig, îi primesc ca suvenir al acestei nopţi infernale, (s-a ridicat să plece) CIOLAC: Deci, la Bucureşti, doamnă. JENI: Dar să ştii că trebuie să te grăbeşti. Nu rămîn decît cîteva zile. Fug şi de-acolo, să ştiu de bine că merg pe jos. CIOLAC: încotro doamnă, încotro? JENI: Am o soră în Elveţia. Deşteaptă, nu ca mine. Căsătorită cu vărul lui Titu Priboiesti... Ce situaţie, ce avere! Trebuie să ajung acolo. CIOLAC: Şi generalul? JENI: Treaba lui. Dacă s-a deşteptat patriotul în el şi vrea să facă rezistenţă, să facă, dar în străinătate, nu aici. Fug să-1 aştept pe Ageamolu... CIOLAC: Am onoarea, doamnă... (doamna Ageamolu a ieşit) Ce-i nou, Tătaru? TĂTARU: Nici o ştire. CIOLAC: Arde cerul şi trag ruşii de sting. Ce se întîmplă pe lumea asta, Tătarule? (sună telefonul) Da, eu. Cum cine-i, imbecilule! Eu. Exact. Unsprezece şi patruzeci de minute. Ei, ce-i acolo? Nimic? Linişte? Linişte perfectă? Totul în ordine? Ce-i cu acceleratul? A trecut? A trecut regulat? De unde telefonezi, imbecilule?! Din Corbeni? Şi nu-i nimic de semnalat? Bine! (lui Tătaru) Mulţumesc! (Tătaru a ieşit) (a trîntit telefonul şi a deschis uşa secretă. A intrat Matei) De ce m-ai minţit? MATEI: V-am minţit? CIOLAC: Cît e ceasul? MATEI: Unsprezece şi patruzeci de minute. CIOLAC: Şi ce trebuie să se întîmple la ora asta? MATEI: Trebuie să treacă acceleratul prin Corbeni. CIOLAC: Şi? MATEI: Domnule colonel, s-au luat toate măsurile... CIOLAC: S-au luat toate măsurile? MATEI: Am avut o întîlnire de control, acum două ore. Mis-audat toate asigurările că acţiunea va avea loc. CIOLAC: Si a avut? MATEI: Sper că da. CIOLAC: „Speri"?... Dumneata nu-ţi dai seama că-ţi- joci viaţa?... Mi s-a telefonat acum un minut. Acceleratul a trecut ca în vremuri normale. De ce m-ai minţit, Matei Zapan? 48 AUREL BARANGA MATEI: Nu v-am minţit, domnule colonel, dar dumneavoastră credeţi că lucrurile merg numai după mine... Că sînt numai eu pe lumea asta, Probabil că s-au luat măsuri peste capul meu. CIOLAC: Cine putea să le ia? MATEI: Nu ştiu. CIOLAC: Cine-i agenta venită de la Bucureşti? MATEI: Nu ştiu. CIOLAC: De ce mă minţi, Matei Zapan? Uiţi că te afli în mîinile mele şi că nu e bine să induci în eroare un om ca mine? Evadarea s-a pregătit? MATEI: S-a pregătit. CIOLAC: Pentru ce oră? MATEI: Douăsprezece fără zece minute. CIOLAC (consultând ceasornicul): La douăsprezece fără cinci voi fi informat precis. E douăsprezece fără opt, e douăsprezece fără şapte, e douăsprezece fără şase minute, e douăsprezece fără cinci, (a sunat telefonul) Da, eu. Da. Ascult. Te afli în gară? Perfect. Raportează. Linişte? Linişte desăvîrşită? MATEI: Să mai aşteptăm. CIOLAC (la aparat): Stai cu telefonul deschis. Nu pleca de la aparat.Raportezi ce-i în gară din secundă în secundă, (a acoperit receptorul cu mina) Vom vedea, Matei Zapan, dacă m-ai minţit sau nu. (în telefon) Cum? Linişte? Perfect. Rămîi la aparat. Aştept. MATEI: Planul evadării a fost transmis în cele mai mici detalii. CIOLAC (în telefon): Da, sînt aici. Ascult. Nimic de semnalat. Foarte bine. Ascultă: închizi, dar rămîi lîngă telefon. Stai acolo toată noaptea. Te chem eu. (a închis ajraratul) De ce m-ai vîndut, Matei Zapan? MATEI: Domnule colonel, s-a petrecut un lucru de care nici eu nu-mi dau seama... pe care nici eu nu mi-1 explic! CIOLAC: Nu-ţi explici? Foarte bine. Atunci să-mi răspunzi la o întrebare. Te previn însă: dacă mă minţi, te ucid aici,cu mîna mea. Fii atent ce te întreb: mama dumitale stie că te afli în oraş? MATEI: Ştie. CIOLAC: Ai stat cu ea de vorbă, te-a văzut? MATEI: Am fost pentru cîteva clipe acasă. CIOLAC: Deci te-a văzut. Atunci, ce-a căutat mama dumitale acum vreo oră aici, la mine? MATEI: Aici? CIOLAC: In biroul ăsta. M-a implorat s-o las să te caute în convoiul care se află în gară... MATEI: O fi crezut că sînt acolo. CIOLAC: Păi, cum să creadă că faci parte din convoi, cînd spui singur că te-a văzut acum nu ştiu cît timp, şi cînd mama dumitale ştia că transportul intră în oraş în noaptea asta? MATEI: Nu mai înţeleg. CIOLAC: O să înţelegem, imediat, amîndoi. (Matei a ieşit prin uşa mascată) Ionescule, mi-i aduci pe bătrînii Zapan, acum, pachet, fulger. Stai. Bagă-1 pe Oprişan. A vorbit? IONESCU: Da' de unde, dom' colonel, ne scoatem degeaba sufletul cu el. Asta parcă 1-a făcut mă-sa de tuci. A încleştat dinţii şi tace. CIOLAC: Adu-1 încoace, (a intrai tumefiat de bătaie, Oprişan) Ei, ţi-ai adus aminte cine te-a trimis în strada Răsuri 11? OPRIŞAN: Am fost să repar... CIOLAC: Să repari, ai? Ei, las-că te repar eu... Ce-a fost pînă acum e mizi- ARCUL DE TRIUMF ' 49 „o. AperiUv, mă. Te b.g 1. * * ^.»™» - "« »* căutat la întîlnire? a OPRIŞAN- Nu stiu de nici o intilniie. CIOLAC: Dar de'partidul comunist ai auzita Comunist? S-i lectura ta? OPRIŞAN: Nu înţeleg ce vorbiţi. alandaia, bazaconii? Colonelul CIOLAC: Nu înţelegi ce spun, ai> VoibesaUm , q U!/(,!;ia... fx:^^^'^ T*M pe gură! r^a fost scos, intră Ionescu) IONESCU: l-am adus pe ZapanL y . z ^ CI0L^m" ^miS^deţL VoSm fttiu iacă autorizaţia v-a lost de iolos. VALERIA: Da, domnule colonel. CIOI AC' Şi' «^^'^fe^l,"? MUMS acasă- C«»> la deţinuţi? VALERIA: Pe fiul meu poate fi acolo, de vreme ce convo- XmLTEARrABiLe SacăT vreţi să-mi spuneţi mie adevărul, poate că o să-1 ^^unet^itc^:. (a deschis uşa secreta) Poftim. Snt întrebarea: pe cine sau ce aţi căutat în gară? Vă atrag atenţia U° Vsoarfa lui e în mSimle d^«^crifici pe mine pentru ăia. Din MA™a;^lor' rS^pe'cîsîmă spînzure nemţii- CIOLAC: Pe cine aţi căutat la convoi!1 VALERIA: Pe fiul meu. . . CIOLAC: Păi, fiul dumitale e„al", „ fiul meu. VALERIA (după o scurta pauza): ™ E vorba d, viaţa MATEI: Mamă, dezmeticeşte-te şi da-ţi seama ce spu VALERÎA "(lai Ciolac) Ce am ^fZSs^JS'^ doctorul Zapan. SAVAfffitu toata ^d^» ^^putir," Importa* este că SAVA (o cuprinde ocrotitor pe Valeria). Soţia mea. 4 _ V. Romînească 50 AUREL BARANGA CIOLAC: A fost prinsă într-o capcană din care nu ştie singură cum să mai iasă. A făcut un lucru foarte grav. SAVA (totuşi alarmat): Nu cred, domnule colonel... nu se poate. Ce-ai făcut, mamă? CIOLAC: Un fapt care poate s-o coste libertatea... şi viaţa. Eu am sisteme ca s-o fac să vorbească. Nu vreau să recurg la asemenea metode. Vă las cinci minute. Convinge-o dumneata să spună adevărul, (a ieşit. Pauză, lungă) VALERIA (şoptit): îţi fac necazuri, Sava. SAVA: Nu-i nimic. VALERIA: Nu mă întreba însă despre ce e vorba, fiindcă n-o să-ţi spun. SAVA: Nu-i nimic. Nu-i nimic. Toată viaţa mi-ai ascuns cîte ceva şi am fost supărat. Acum nu sînt. Dacă nu vrei, dacă nu poţi, nu spune. VALERIA: Ba un lucru trebuie să-ţi mărturisesc. Acum ştiu: fiul nostru a murit. A murit... (şi cade) SAVA (se repede s-o sprijine, dar bătrîna se prăbuşeşte fără suflare): Călăilor! Călăilor! Mi-aţi ucis băiatul şi mi-aţi omorît soţia! Ucigaşilor! Ucigaşilor! (Ciolac a intrat, a văzut despre ce e vorba) CIOLAC: Luaţi-1 de aici. (doi agenţi îl scot pe Sava Zapan) Trimiteţi-1 acasă. Ce-i cu ea? IONESCU: Moartă. CIOLAC (a deschis uşa, a intrat Matei): Vino să-ţi vezi opera. MATEI: Ce s-a întîmplat? (informativ) A murit?... CIOLAC: Tu ai ucis-o. MATEI: Eu? i CIOLAC: Ce-a căutat la convoi? MATEI: Nu stiu. CIOLAC: Cine a trimis-o? MATEI: Nu ştiu. CIOLAC: Nici nu bănui? MATEI (ezitînd): Nu. CIOLAC: De ce minţi? MATEI (la capătul puterilor): Nu mint... Nu... CIOLAC: Cine-i agenta trimisă de Bucureşti? MATEI: Nu ştiu. CIOLAC: Ei bine, ai să şti numaidecît. (căutîndu-se jirin buzunar) Declaraţia... Declaraţia. Aşa. (urlîncl) Tătaru! Tătaru! MATEI: Domnule colonel, ce vreţi să faceţi? CIOLAC: Spui cine-i agenta? MATEI: Domnule colonel... CIOLAC: Spui? MATEI: Domnule colonel... CIOLAC: Spui totul? MATEI: Soţia mea... Fosta mea soţie. CIOLAC: Cum îi spune acum? MATEI: Nu ştiu. CIOLAC: Unde e? Strada. Pe ce stradă? MATEI: Alexandru cel Bun 4, Ia etaj. CIOLAC: Ieşi. MATEI: Domnule colonel... CIOLAC: Ce vrei? MATEI: Să vă spun ceva... CIOLAC: Nu te teme. N-o să afle niciodată. ARCUL DE TRIUMF 51 MATEI: Am o altă rugăminte. âATEIG>Slmi o favoare: arestaţi-mă si pe mine. SS^E^i bLeînSlmă şi pe mine. Dar nu aşa, de formă. în toată spre trupul bâtnnei)_ Scoate-o de■ aici. lai^asiu p ^ (Ionescu TATABu' Circulă zvonul că au rupt sovieticii Irontul. S^-'cR&S* spre oras din trei p.rţl... rim AC- Cine lansează minciunile astea. Sll%: Se aude canonada din ce în ce mai aproape. CIOLAC: Şi ce-i cu asta, ^^"J^^eavoastră, în special. ^ . TĂTARU:, Dacă dau peste noi^ Peste ™e de vrabie? Ei> Ce-o să-mi CIOLAC: îmi porţi de grija? Ce dirdn, aşa, pu TĂtIrU- Poate că-i mai bine sa nu ne gîndim... N-auziţi? ptot AT Ce să aud? Aud că bat brandturile. TĂTARU Dumnezeu ştie cine-o mai apuca dimineaţa. CIOLAC: Maşina unde e? TĂTARU: Jos. CIOLAC: Benzină are? TĂTARU: Rezervorul plin. tătaru-W *— «~» D" " ° SS^JtS^-*i: £5-ile? . SmSi S 7£tfLWVr.w. c°lm'"ass mn s,umm" CIOLAC: La noi? Ferit-a sfmtul! KLEMM: Panica-i un sietme rau lelocotenent. Stămpînă la ultima CIOLAC: Noi nu ştim ce-a aqpj ;lca;a°c^undăm odată cu vaporul. Sîntem SU^pfde VlT^se aude foarte puternic) Dar trag ruşu de prăpădesc. ă aduce ia dumneavoastră. în V0Nn^» Sti*™ ^oi de deţinuţi politici... CIOLAC Exact. Sînteţi foarte bine informat. VON STUMM: Vă rog sa ni-i predai i. Am fosL revăzător CIOLAC: Mă rog, ma rog. Sa dau un telelon convoiului. (a făcut si am stabilit un post, hx "ng','s?nt Ascultă- nu te-ai mişcat de un număr de telefon) Alio! Da, eu si^ ™laartea transportului de lîngă telefon? Foarte bine. Cine e pe acolo dm pa ° ^ ochii dcţLuţi^Nimem? Cum uimem? ^a^anele au fost aşezate la şi cheamă pe cineva. Cum-. Cum . uuiu. b 4* 52 AUREL BARANGA acceleratul de Bucureşti? Au trecut prin Corbeni la unsprezece şi... Eşti sigur? Şi de ce nu raportezi, vită cornută! De ce taci? (a închis telefonul) Domnule colonel, sînt dezolat, dar convoiul a plecat... VON STUMM: A plecat? Cum a plecat? CIOLAC: Fără ştirea noastră. KLEMM: Dar dumneavoastră ce păziţi aici? CIOLAC: Am fost depăşiţi de evenimente. VON STUMM: Şi dumneata vrei ca eu să te cred? Să te cred pe cuvîntul dumitale de ofiţer, nu? Spune mai bine deschis că ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă să-i treci mai departe. Ai cel puţin cavalerismul şi recunoaşte. Asta-i colaborarea dumneavoastră cu aliaţii, care-şi dau pentru dumneavoastră viaţa în fiecare moment? Ai să plăteşti, domnule colonel... CIOLAC: Domnule colonel, sînt surprins că-mi vorbeşti pe tonul ăsta. Am dat suficiente dovezi de credinţă, şi port pe pieptul meu cu mîndrie vulturul german. Eu stau aici la datorie.. KLEMM: Stai aici să păzeşti convoiul. CIOLAC: Stau aici să-i prind pe comunişti. In noaptea asta am arestat trei nuclee, (a intrat Tătaru) Ce o? TĂTARU (în panică, dar şoptii): Au pus mîna pe oraş... CIOLAC: Cine? TĂTARU: Gărzi înarmate... Centrala telefonică... Uzina de apă... CIOLAC: Ieşi... Stai... Aşteaptă. VON STUMM: Mie-mi vinzi palavrele astea? Comuniştii sînt în oraş şi incendiază autobuze germane. Incendiază tancurile noastre de benzină. Lovesc în aprovizionarea serviciilor noastre. Şi în frontul dumneavoastră. în propriul dumneavoastră front. Ai arestat trei nuclee de comunişti? CIOLAC: îi am aici. VON STUMM: Foarte bine. Nu pot fi străini de acţiunile îndreptate împotriva noastră. Nu pot fi străini de bomba care a explodat în localul poliţiei germane. Domnule colonel, vă rog să mi-i predaţi. CIOLAC: Mă rog, vă stau la dispoziţie. Tătarule! (a intrat Tătaru) TĂTARU: Au. trecut de barieră, domnule colonel, vin... CIOLAC: Să fie introduşi toţi deţinuţii... TĂTARU: Toţi? Şi ţăranii? CIOLAC: Lasă mîrlanii.... Fără mîrlani. (către von Stumm) Ţin însă să vă precizez, că nu toţi arestaţii sînt comunişti, (către Klemm, cu subînţeles) Sînt şi o serie de personalităţi politice, de altă natură. KLEMM: Şi ce ne interesează pe noi? CIOLAC: E bine să ştiţi, să nu se comită vreo eroare. KLEMM (cinic): Şi dacă se comite.ee e? Burghezia n-are nevoie şi ea de eroi? Mai ales în vremurile astea? VON STUMM: N-avea dumneata grijă. Ştiu eu să-i deosebesc. CIOLAC: Hai, Tătarule. (îşi strînge în grabă documentele şi fuge însoţit de Tătaru pe uşa mascată, în timp ce canonada se aude din ce în ce mai puternic. Von Stumm se aşează. Dudă, Ionescu si Manole introduc pe arestaţi. Intră cu cătuşe la mîini, Oprişan, Magda, Mayer Bayer şi Matei. Fără cătuşe, Fanache Verzea, Ageamolu şi Titu Priboieşti) VON STUMM:'Doi paşi înapoi, (rămîn pe locMagda, Oprişan şi Mayer Bayer. Se dau înapoi Ageamolu, Verzea şi Titu Priboieşti. Matei a schiţat gestul de a da un pas înapoi, dar revine. Către Magda) Numele? MAGDA (tace) VON STUMM: Numele? (Magda tace) Eşti mută? MAGDA: Nu răspund călăilor poporului meu. 53 ARCUL DE TRIUMF VON STUMM: Aha! (către Bayer) Numele? Şâf SuS- B.B,SrDin gr»p«l o.nic ^ BAYER: Nu. Din grupul etnic ovrei. VON STUMM: Maior? BAYER: Nu. Mayer ^ KLEMM: Diferenţă de o litera. feciorL BAYER: Da, dar pentru litera asta^f™*^ Şp0Pcit. Şi după ce eşti VON STUMM: Vasăzica dupa ce eşti ovrei, eş ? F pocit, eşti şi comunist. frumos? (canonada se aude BÂYi: efts z *;z:i7% w *Zmm 'wrin -mflSC"' Oprişan a izbucnit ™^?'i0* f ' VON STUMM f^encj: De ce nzi? De ce uzi. fer^u « StUmm lremU" - răîn faţa ta? Porcule! (a tras. Oprişan e lovit) MAGDA: Ucigaşule! Ucigaşule! VON STUMM: Repetă! îndreavtă revolverul spreMagda. maţi, trage in von Stumm) „ Un reVolver de domni- MAGDA: Tovarăşi, ^onocfte, Ageamolu şi Titu wooi ş FANACHE: Tovarăşi. ^ TITU- Tovarăşi, tovarăşi. m fcătoio rmtBliti, flamurile roţii) să-ivedem bine... MAGDA fiui trişau;.- Trec mvmgatorn Vin irate, astră un Trec Katiuşele... trec eliberatorii ...Sa te ^Ţj1»^ a dunf^u Arc de Triumf... /«raUk cresc sparg nd lumn£ « Mruitoflrei UN S«1&C f~ ^^^^^ fonului, ca să vadă daca nuc \n Wa*™a™? \si în timp ce o lumină CORTINA 3 iunie 1952-3 septembrie 1954 MI HAI BENIVC codrul Primeşte-mă pădure-n miezul tău, N-am cal, n-am arme, n-am nici 'gînduri rele, Nici dragoste bălaie-n făgâdău Şi nu pîndesc la margini de şosele. Nici n-am venit sâ-ngrop păreri de rău, Desamăgiri, mîhniri şi alte cele, Privind la luna lunecînd pe tău Ori ascultînd o mierlă-n rămurele. Eu te iubesc, aşa, căci eşti a noastră, De fag, de brad, de cer ori de mesteacăn, - Şi-ai fost fiinţei noastre vatră, leagăn. De-aceea doina ce în gînd o tragăn, Străbuno, azi în liniştea albastră, O-ngîni şi tu din frunza ta măiastră. trecutul Am înghiţit la drumuri, prin ani, ca barza şerpii, Ades prin adîncime ca subt pămînt sobolii, Ades pe culmi semeţe adulmecînd ca cerbii, Luptînd cu răi, cu iazme, cu lanţurile bolii. TRECUTUL Stau drumurile toate în sufletu-mi ca gheme, Urzeală pentru cîntec, bătealâ la poveşti; închei războiul artei şi ţes din vreme-n vreme Amarul vieţii mele cu vorbe bătrîneşti. Dar firul mi se rupe şi pînza-i mohorîtâ Şi flori pe ea-s puţine ce-nseamnă bucurie. Să-mbraci pe cine oare în haină-aşa urîtâ? Imbracâ-n ea trecutul, să-l vadă, să se ştie! început de toamnă Se instalase toamna ca si la ea acasă Şi cum e o cucoană ceva mai răcoroasă, Au gălbenit la frunză întîii. parcă ulmii, Zicînd şoptii că este toamnă, la urma urmei. Ciupercile eşiră şi aşezară corturi, Porniră funigeii cu mătăsoase torturi, In iarbă o brînduşă, o mînă ce se-nclină, Cerşeşte parcă încă o fărmă de lumină. Dar de la miază-noapte ca bivolii în ciurdă Vin nori grăbiţi pe şesul tăriilor şi zburdă, Se-mpung, prin aer saltă, se tăvălesc pe cer,— li urmărea pe gînduri din cîmp un plop stingher. Zvonea la colectivă lanul de cucuruz Că în curînd ştiuleţii i-or fi muraţi de uzi, Ştiuleţii cu măsele de cal grăiră rar: E vremea să. ne ducă de-acuma în coşar. Şi strugurii pe dealuri au tras o bună spaimă, Vierul însă astăzi cam ameţit îngaimă Ceva şi tot îndeasă la poamă grasâ-n teascuri — Bucătăreasa pune pe foc pari mari şi vreascuri. Şi ce mai zgomotoşi sînt copiii-n sat la şcoală Ca la colaci în clase cu rîset dau năvală, Din tabere de vară întorşi pionieri Spun cum a fost la dînşii, frumos ca nicăieri... 56 MIHAI BENIUC Eu ca poet al lirei urcasem pe o culme Şi-am zis pe gînduri: este toamnă, la urma urmei. Apoi cântai prin codru tristeţi de altă dată. Dar n-am găsit cărarea. O fi înmormîntată. SZEMLER FERENC cartea care mu/ dragă Alearg-acceleratul ca vlntul pe cîmpie. Stau în vagon cu-o carte. Citesc. Dar în curînd Priveliştea de-afară, cu soare mult, mă-mbie,^ Şi las 'din rnînă cartea. Nu mai citesc un rînd. Prin aurite holde, pe pajişti, prin livezi, Privirea fără piedici, din zări în zări se plimbă; Şi mîna iscusită a omului o vezi In felul cum supune natura şi o schimbă. Citesc ce săvîrşit-a cu munca lui poporul, Ce minunate lucruri zăresc în drumul meu! Partidu-n veci fiindu-mi cu drag îndrumătorul, Nu numai cărţi, şi viaţa vreau s-o citesc mereu. Ici văd o pompă mare, iar colo, mai departe, O fabrică cu hornuri înalte şi semeţe... Citesc cu ochii lacomi această mare carte; Si care stie-atîta de multe să rnă-nveţe\ Prezentul laolaltă cu mîndrul viitor Eu îl citesc în cartea pe care-o ţară-ntreagă O scrie pe pămîntul ei drag şi roditor; Şi-această carte-mi este prielnică şi dragă. în romîneşto de Al. Philippide ALFRED MARGVL-SPERBER cîntecul unei culegătoare de bumbac din louisiana, s.ua. A m dat iubitului meu o cireaşă fără sîmbure-n ea, Am dat iubitului meu un cer fără nici o stea, Am dat iubitului meu un soare ce nu străluceşte, Am dat iubitului meu un copil care-n veci nu scînceşte. Cine-a văzut vreodată o cireaşă fără sîmbure-n ea? Cine-a văzut vreodată un cer fără nici o stea? Cine-a zărit vreodată un soare ce nu străluceşte? Cine-a mai pomenit un copil care-n veci nu scînceşte? Gura-mi pe care-o sărută iubitul e cireaşă fără sîmbure-n ea; Cerul dragostei noastre e cerul fără nici'o stea; Viaţa noastră e soarele care nu străluceşte; Copilul ce nu-i îngăduit să-l avem e copilul ce-n veci. nu scînceşte Cu iubitul meu mă voi duce într-un mare oraş Unde albii şi negrii se string sub roşul steag uriaş; Cu ei vom lupta să clădim o lume mai bună, Lumea în care albii şi negrii-s la fel şi muncesc împreună. cală toriile lui guliver Cînd Guliver în vremuri trecule-a poposit Şi cu bunicu-său s-a întîlnit, Acesta tocmai se gătea de-nsurătoare; Şi Guliver l-a întrebat ce are De-i aşa slab şi tras la faţă, Cu-o haină ce se ţine numa-n aţă. Mai zdrenţăros ca un călău mişel Că ţi-i ruşine să te uiţi la el. CĂLĂTORIILE LUI GULIVER 59 Şi-atunci bunicul mult nu s-a gîndit Şi după cum urmează a vorbit: „Eu nu-nţeleg de ce te miri, nepoatei De ce crezi tu că asta nu se poate? Cu haina mea cea veche de ce mi-ar fi ruşine? De unde să iau banii ca să mă-mbrac mai bine? Numai eu ştiu cite necazuri tragi... Tu ai uitat se vede că sînt ţăran iobag. Cu-atîtea dijme, biruri şi-angarale, De unde să-ncropeşti ceva parale, Să-ţi faci măcar un rînd de straie? Boierul fără milă ne jupoaie... Nu poţi crîcni, că dac-ai scos cumva Vreo vorbă, vai, şi-amar de pielea ta! Eşti răsvrătit şi gata te prind şi-n graba mare, Te duc deadreptul la spînzurătoare! Aşa că ce poţi face? Taci şi-nghiţi... O ducem tare greu: obijduiţi, Munciţi, flămînzi şi rupţi, ca vai de noi... Şi dacă vrei să fugi cumva în lumea largă, îndată după tine-aleargă Si te aduc în lanţuri înapoi. Şi anii trec din ce în ce mai grei; Şi chiar copiii, rău o duc şi ei! Nici o nădejde nu ne mai rămîne Si ce-a fost ieri e azi şi va fi mîine...u Tăcu bunicul, plin de-amărăciune, Şi Guliver nu mai avu ce spune Şi a rămas în gînduri adîncit... Dar iată că din visu-i deodată s-a trezit! ★ Cînd Guliver ajunse în vremea viitoare Nepotul lui se pregătea de-nsurătoare, Voios şi gras şi bine îmbrăcat... „Cum o mai duci nepoate?" l-a-ntrebat. Băiatu-a rîs cu gura pînă la urechi: „Se vede cît de colo că vii din vremuri vechi în era comunismului, cum poate S-o ducă omul altfel decît bine? Cel ce trăieşte-n com,unism ca mine Găseşte-n preajma lui de toate; Orice nevoie i se împlineşte, Dar el crează doar la figurat: De fapt, nu el, maşina făureşte Produse din belşug, frumos, curat... Noi transformăm necontenit pămîntul Şi lumea-şi schimbă tot mereu vestmîntul, Aşa că azi nu mai zăreşti pe nicăieri Cum arăta natura ieri. ALFRED MARGUL SPERBER Şi deşi totul merge în lume de minune Copiii noştri-afla-vor mini lucruri şi mai bune!11 Tăcu nepotul. Guliver găsea Câ-i minunat deşi chiar tot nu-nţelegea... Şi cum stătea în gînduri adîncit, Din vis deodată s-a trezit! ★ Dar cum eroul nostru mereu ce-i bun alege El şi din vis învăţături culege. Şi-acum cred că-nţelegeţi; chiar fără să insist, De ce-i Guliver astăzi ţăran colectivist! musafirul JDăunăzi a venit la mine-un ins, M-a salutat politicos, mi-a-ntins O carte-a mea cu-o mică rugăminte: Să-i scriu pe ea vreo cîteva cuvinte. Mi-aduse din belşug elogiul său, Spunînd că doar de-atîta-i pare rău, Că public prea puţin, că i-ar plăcea Mai des să vadă semnătura mea. Apoi, în loc să plece, acest ins La vorbă lungă s-a întins, Tot pomenind de multe şi de toate Şi-ncredinţîndu-mâ că el socoate Că-n ţara noastră fără îndoială Este-o schimbare colosală, Cum nimănui nu i-ar fi dat prin gînd. Şi iată-l pe-acest domn cădelniţînd Cu rîvnă pe cutare şi cutare Şi lăudîndu-i fără încetare... De-nfâptuit fireşte că mai sînt O sumedenie de lucruri încă, Dar de pe-acum prefacerea-i adîncă Şi în curînd e cerul pe pămînt. Şi-ntr-un cuvînt, domnia-sa socoate Câ-i bine, că mai bine nu se poate... E minunat... dar dacă, fără grabă, Te uiţi în amănunte, vezi şi o parte slabă... Nu trebuie trecutul să-l judecăm cu ură... Să lăudăm prezentul cu măsură; Că dac-ar fi să cumpănim curat, Ce-a fost cîndva nu-i chiar de lepădat... Ce? Nu era şi altădată bine? Era, era, ascultă-mă pe mine... MUSAFIRUL — A, nu! Aceasta-i prea din cale-afară! De-abia m-oprisem să nu-l iau de spete Şi frumuşel să-l svîrl pe scară. M-am repezit la uşă şi-am dat-o de perele Zicînd: „Acuma am de lucru]" — El, Cu ochi nevinovaţi de mieluşel Uilîndu-se la mine cu mirare, Nu se clinti şi-mi spuse: „Mi se pare Că nu ştii cum mă cheamă. Dar toată lumea ştie: Eu sînt ce-a mai rămas din burghezie!" în romîneşte de Al. Philippide LA TALI ANE ^înd noaptea pare încă în putere Şi zorii-s încă slabi pentru asalt, Cînd pe uscat, pe ape şi-n înalt Domneşte-aceeaşi tainică tăcere, — Pescarii trec pe Dunăre, spre Mare, In lotcile mînjite cu catran, Să scuture uriaşul talian De peştii prinşi în el ca-ntr-o-nchisoare. In fiecare zi văd Răsăritul Sau numai îi ghicesc, pe după nori, Bogata revărsare de culori Pe pînza unei bolţi cît infinitul. In fiecare zi, pe vînt prielnic Sau pe vîntoasă aspră, ies în larg, Acolo unde valuri mari se sparg, Schimbînd mereu al mării chip părelnic. Acolo, în cetatea de năvoade, Clădită pe pilaştri grei, afund,— Pescarii-n fiecare zi pătrund Să scuture al mării pom de roade. Şi se revarsă-atunci din tolba plină In pîntecele lotcii, mii de peşti, Ca un şuvoi de-argint, să toi priveşti Şi să te-mbeţi de Urnpedea-i lumină. Cînd mai apoi, în drum spre cherhanale încep pescarii-un cîntec voinicesc, Talazurile parcă amuţesc, Făcîndu-se deodată mai domoale. LA CHERHANA la cherhana Sfîrşit de drum. Pe apa mătăsoasă Trec lotcile, în zgomotos convoi. Un cuter zvelt le-aduce şi le lasă In dreptul cherhanalei celei noi. Aici adastă putini şi butoaie, Pe chei şi sub şoproane. Tot aici Sînt fetişcane zdravene, bălaie Şi mîndre-n salopete şi tîrlici. Zău, face să le dai pe mînă roadă Culeasă de sub valurile mari: Aleg cu grijă peştii din grămada Adusă-n lotci. Sînt fiice de pescari. Cîndva, părinţii lor, la cherhanale, Erau primiţi de pui de negustori, Ce le luau pe cîteva parale Murdare, ale apelor comori. Acum, argintul, aurul din unde Ajung pe masa celor ce muncesc. De drumul nou al peştelui răspunde Cu-osîrclie, tot cinul pescăresc. Răspund şi-aceste harnice codane tu ochi albaştri şi cu păr bălai, La care se gîndesc, la taliane, Flăcăii de pescari, cu solzi pe strai. LA GURA DUNĂRII Stau sub umbrarul căptuşit cu stuf, La cislă cu pescarii clin brigadă. Pe boltă nouraşii albi, cu ciuf, Tot zburdă ca viţeii în cireada. — A fost vînt bun, azi! —~ zice moş Ivan Şi-şi mîngîie bărbuţa aurie, MÎ/indu-şi ochii mari, de lipovean, — Smaragde cu lucirea încă vie. — Cît peşte-aţi prins? —O tonă pe puţin. Răspunsul sună mînclru, pescăreşte. Alăturea, pe foc, ceaunul plin. De cujbă agăţat, —adevereşte. PETRE SOLOMON Hartane de nisetru, de şalău, Şl alte soiuri, clocotesc în zeamă. La făcăleţ învîrte un flăcău — E lipovean şi el, de bună seamă. — gata borşul! — zice în curînd. Pescarii vin încet-încet la masă. Sătul să fii, şi tot ai fi flămînd De-aşa fiertură straşnic de gustoasă. — Nici împăraţii n-au pe masa lor Bucate de acestea — spune unul. — Azi, împărat e omul muncitor — Adaugă altul, răscolind ceaunul. Cum stau aşa, la masă adunaţi, Pe malul apei, sub umbrar, ai spune Că-ntr-adevâr sînt nişte împăraţi, Din vreun basm al Dunării străbune LET1ŢIA PAPU PÎINEA La masa înegrită de cerneală, ' 1 Ce-o scrijilasem noi adeseori, Sta mama drămuind cu chibzuială La zi întîi bănuţii sunători. O pline albă, rumenă şi lungă Inmirezma. — Copii, n-o risipiţi, Se face, nici nu ştiţi cu cită muncă Şi mulţi, atît de mulţi de ea-s lipsiţi! De tinereţea ei fără de pîne Ne povestea, şi de pruncia ei. Ardeau în ochii-i lacrime neplînse Sau soba fumega ca de-obicei? Tu, mamă, nu mai ai cum ţine minte De drumu-acela-n satul din Muscel... Copiii mulţi priveau ca la plăcinte, Cu find la pîine. Iar un prichindel, Ce-n viaţa-i nu gustase-o fărîmiţă, Strîngea felia-n pumn, privind mirat. Am rîs: — „Mămică, prost mai e Gheorghiţă/" Dar ochii tăi căprui au lăcrimat. S-au strîns pe fruntea-ţi cutele severe: — „Cum poţi să rîzi! N-au pîine. Traiu-i greu". M-am întristat deodată în tăcere. Ce rea e foamea, mi-aminteam şi eu... Vezi, mamă,-n lungul anilor mei tineri, Tu multe-ai încercat să mă înveţi, Dar n-ai ştiut nici tu să-mi spui prea bine, Ce scump e-ntr-adevăr al pîinii preţ. Ca să mănînce toţi copiii-n voie Din miezul ei pufos, fără sfială, 5 — V. Rcmînească LETIŢIA PAPU Tu nu ştiai că vom avea nevoie Să dârîmăm întreaga rînduială, In palmele-asudate, îndîrjite, Să prindem frîna-n lupte an de an, Cu pilde şi cu vorbe chibzuite Să luminăm mulţimea de ţărani, Să curgă rîu de-oţel pentru tractoare, Să smulgem mai mult fier în munte-ascuns Şi singe-a curs! Şi cîte gînduri oare! Ca plinea să ne fie dea/uns. Reamintindu-mi vechea ta dojana, Cum te-aşi chema acum din somnu-ti greu Sa-ţi spun că toţi, că toţi au pîine, mamă, Şi-am pus aicea umărul, şi eu. MIHAI RALE A NOTE DE DRUM DIN CALIFORNIA lntr-o zi limpede de iunie, sub o boltă de cristal azuriu, am plecat spre occidentul îndepărtat. Călătorul cu dare de mînă de azi, care are la dispoziţie un tren confortabil, nu cunoaşte decît din literatură drumul anevoios al caravanelor de emigranţi mucenici, care, acum un veac, au pătruns peste munţii stîncoşi şi deserturile Arizonei, înspre „far-vest". Acum, aşezat la fereastra unui „Pullmann", turistul priveşte un peisaj monoton de păduri mediocre, de coline turtite, repetat aidoma în aceleaşi imagini, zile de-a rîndul. Aşezările omeneşti sînt rare: ferme izolate la zeci de kilometri una de alta. Casele sînt neglijate, fără grădini, fără flori, fără cochetăria vilelor europene, în care gospodina casei se munceşte să amestece agreabilul cu utilul, după sfatul unui vechi adagiu. Fuziunea omului cu pămîntul nu s-a putut face în America din lipsa de tradiţie şi istorie a unor locuri în care n-au locuit bunicii şi strămoşii. Dar mai ales preocuparea pur capitalistă a exploatării a interzis orice sentimentalism rustic. Aici, fermierul locuieşte la oraş, cultivă lanurile cu maşini, cu zilieri negri aduşi de cine ştie unde. El vine odată sau de două ori pe săptămînă, controlează posibilităţile stricte de randament şi se întoarce acasă, la oraş, unde-1 aşteaptă cinematograful, bursa şi, duminica, stadionul de sport. Fiindcă viaţa Iui e în altă parte, el nu cunoaşte bucurii şi speranţe legate de un loc. Amintirile copilăriei şi ale vieţii de familie lipsesc. Nimeni nu se gîndeşte să-şi înfrumuseţeze o casă care-1 găzduieşte din cînd în cînd ca pe un comis-voiajor în hotelul în care petrece o noapte. Peisajul agricol nu e punctat nici măcar de icoana duioasă a cirezilor de vite, care însufleţesc un peisaj. Pustietate de lanuri fără vieţuitoare şi fără oameni. Singurul caracter uman al acestor întinderi fără sfîrşit e din cînd în cînd un coş de fabrică. Şi apoi iarăşi deşert fecundat de sămînţă, pentru o producţie anonimă, în care omul e un intermediar indirect şi invizibil. Clima continentală dogoreşte vara şi îngheaţă viaţa iarna. Dacă mergi cu automobilul şi nu cu trenul, tăcerea de mormînt, stepa fără sfîrşit nu e întreruptă de glas voios de ciocîrlie ori de ţîrîit de greere. Pasărea n-are ce mînca, fiindcă insecta a fost răpusă ca şi musca, de un toxic. Numai zgomotul ritmic al motorului umple văzduhul cu aceeaşi cadenţă adormitoare. Din cînd în cînd, la marginea şoselei perfect asfaltată, un han curat, elegant, în care se serveşte pe mii şi mii de kilometri o formă identică a porţiei de îngheţată ori a paharului de „coca-cola". Fata carete serveşte, 5* 68 MIHAI RALEA îmbrăcată în aceeaşi uniformă, cu acelaşi surîs standard, cu aceeaşi gratie stereotipă, nu poate fi alta decît aceea care te-a servit şi cu două mii de kilometri mai înainte, pe malurile Atlanticului. Asemănarea halucinantă îţi face oarecum frică: îţi vine să crezi că aceste fiinţe umane au fost fabricate în serie pentru o anumită trebuinţă şi dacă pe una o cheamă Francis si pe alta Wilhelmina, totul e o simplă iluzie, persoana fiind una singură a'vînd darul vrăjit al ubicuităţii. ' Cînd coşurile de fabrici se înteţesc şi atmosfera pluteşte într-un abur negru de cărbune, cînd gările sînt aglomerate de sute de vagoane de marfă drumul către Pacific întîlneşte primul popas: Chicago. Chicago E un oraş întins cît un judeţ, cu o populaţie extrem de deasă. înainte de a ajunge la gara centrală, trenul parcurge suburbane înecate în fum si intr-un jeg păstos şi negru, aproape o oră. Elevatoare, fabrici, linii de cale lerata suprapuse pe poduri, pe diferenţe de niveluri, mormane uria'se de gunoaie şi de deşeuri asvîrlite, movile înalte de cocs, nesfîrsite bazine de petrol. După ce intri în oraşul propriu zis, infernul furnicarului de oameni şi fierărie nu se schimbă. Pe ici şi colo, cîte o veleitate de grădină visată într-o primăvară, pătată apoi de ulei şi cărbune, înăbuşită de fum în cursul verii. Oamenii^ umblă iute, agitat, ca să nu piardă o clipă, ţipă ca să fie auziţi de alţii în acest haos de zgomote, de mirosuri grele, de tonuri cenuşii. Centrul se vesteşte doar prin prezenţa zgîrie-norilor cu treizeci, patruzeci de etaje, îngrămădite, răsturnate unele peste altele, ca de un ravagiu cosmic al unei zeităţi furibunde, supărată pe om şi pe îndrăzneala lui. Urcaţi într-un taximetru, sîntem conduşi iarăşi printre elevatoare şi poduri svîrlite peste canaluri cu apă neagră şi unsuroasă. După o jumătate de oră se deschide un bulevard mare, somptuos, pe malul lacului Michigan. Aici se găsesc hotelurile de lux, magazinele somptuoase, muzeele şi restaurantele. Hotelul la care tragem e un caravan-serai cu patruzeci de etaje, imens şi impersonal, neprietenos şi lipsit de orice intimitate. Camerele sînt luxoase dar nu prea curate, înzestrate cu toate subtilităţile tehnicii americane: aparat de ascuţit briciul, aparat de făcut spumă, foarfeci pentru manicure, trei feluri de duşuri etc. în fiecare măsuţă de noapte, în locul în care în Europa se găseşte un anumit recipient, aici apare un exemplar de Biblie, din care poţi citi seara, înainte de a adormi, cîteva precepte calmante. Pe pereţi, cîteodată, psalmi ori citate din Evanghelie, continînd consilii de sobrietate, smerenie şi pietate. Acest lucru apare necesar probabil într-un oraş ca Chicago unde, în fiecare zi se comit zeci de asasinate. Culoarele sînt pustii. în S.U.A. serviciul se face numai odată pe zi, la o anumită oră. Dacă te scoli după acest timp, camera se face tocmai a doua zi. Nenumăratele sonerii nu servesc la nimic, deoarece dacă suni, nu vine nimeni niciodată. Şi aici imaginea travaliului mecanic care trebuie să se facă singur, fără mînă de lucru. Dacă te îmbolnăveşti şi ceri ceva, nu poţi căpăta nici un ajutor. Astfel camera pare un compartiment mecanic în care contribuţia omului e suprimată. în zadar aştepţi să vezi o urmă de prezenţă omenească, ceva uitat, o greşeală comisă, o scăpare din vedere, dar mai ales acea „bună dimineaţa" întovărăşită de un surîs binevoitor, cu care te întâmpină femeia de serviciu ori chelnerul în hotelurile europene. Omul îndeplineşte un ritual de maşină un sfert de oră pe zi şi pe urmă se evaporează discret, probabil ca să nu piardă cîteva momente în conversaţie cu pasagerii. Dacă ai greşit NOTE DE DRUM DIN CALIFORNIA 69 etajul sau numărul camerei, nu găseşti pe nimeni ca să-ţi dea o indicaţie, în schimb, în holurile imense de la parter, mişună o aglomeraţie enormă de oameni. Aici găseşti tot ce-ţi trebuie, ca într-un mic oraş: librării, dentist, doctor, farmacie, magazine de confecţiuni, baruri şi, bine înţeles, mai multe săli de restaurant cu diferite tarife şi calităţi. ★ In afara marelui bulevard de pe malurile lacului Michigan, oraşul e sumbru şi misterios. In străzi întunecoase, între depozite şi magazine prăfuite, se furişează baruri suspecte, unde figuri interlope de felul celor descrise în romanele poliţiste, privesc provocator clienţii noi care intră. Aici a fost patria aleasă a „bootlegerilor" pe timpul prohibiţiei alcoolului. Acest regim coborîse practica beţiei la niveluri subterane, clandestine, vecine cu crima, raptul şi şantajul. Gangsterii faimoşi, italieni sau germani, aici îşi aveau cartierul general. A trebuit intervenţia lui Roosevelt ca să aducă alcoolul la o suprafaţă legală, spre a stîrpi asociaţiile de bandiţi. Dar fărădelegile au obiective variate. Comerţul clandestin cu alcoolul nu era singura ocupaţie a bandelor. Mai rămîneau „Kidnaping-ul" (furturile de copii) şi şantajul, devenit aproape o instituţie iraţională. Oricine avea în trecutul său un păcat, o slăbiciune, a lui sau a familiei sale, putea primi o scrisoare prin care i se făcea cunoscut că discreţia relativă la un fapt oarecare din trecut costă o anumită sumă. Gazetari serioşi mi-au afirmat că în acest oraş există o societate pe acţiuni, cu o firmă şi un scop lucrativ fals, aparent, a cărei reală activitate constă în suprimarea contra bani a unor anumite persoane. Un concurent într-o afacere bănoasă, un rival în dragoste, pot dispărea într-o bună dimineaţă dacă se plăteşte o sumă cuvenită. A'doua zi, cadavrul persoanei în chestie e găsit plutind pe lacul Michigan sau svîrlit într-un canal. Mi s-a mai afirmat că astfel de societăţi dau dividende acţionarilor şi că în consiliul de administraţie figurează şi congresmeni (deputaţi) şi chiar membri ai poliţiei. ★ Duminică, ora zece dimineaţa. Vizită la muzeul de arte de pe bulevardul lacului. Clădire somptuoasă, cu săli largi, minunat luminate. Arta muzeologică, a expunerii,e excelentă în institutele de pictură din S.U.A. Tablourile sînt expuse în cele mai favorabile condiţii de lumină, grupate rar, neîngrămădite, cu mult spaţiu şi perspectivă împrejur. Americanii au dobîndit tîrziu gustul pentru colecţionare, după ce existau Luvrul, Prado, Ufizzi şi Pitti, Naţional Gallery şi muzeele din Viena. Totuşi, dis-punînd de sume imense, ei au reuşit să adune o serie de tablouri interesante din arta mai veche şi piese cu totul remarcabile din plastica contemporană. O serie de artişti ca Manet, Monticelli, Modigliani, Picasso au cele mai multe şi adesea din cele mai bune pînze ale lor în muzeele americane. Felul expunerii artei mai vechi e mult mai aproape de evocarea vieţii trecute, decît în muzeele europene. Pictura, arta mobilierului, faianţele, statuile, nu sînt expuse separat, după genuri. Produsele de artă din evul mediu, de pildă, sînt reunite într-o cameră, reprezentînd o sufragerie ori un salon întocmit aşa cum erau ele într-o casă din acea epocă, în uzul obişnuit al vieţii omului de atunci. 0 sală de mîncare are atîmate faianţele timpului, mobila ca pentru a primi mosaîiri, vasele de cositor ori de aramă, cu masa pusă plină de arginării şi cristaluri, cu naturi moarte pe pereţi. La Chicago, Filadelfia ori Boston au fost cumpărate, transportate şi expuse, biserici gotice în între- 70 MIHAI RALEA gime. Admirăm aceste capodopere cu entuziasmul necesar. Dar fiindcă e duminică, direcţia muzeului s-a gîndit să mai facă o plăcere vizitatorilor. In sala cea mare de la parter, s-a instalat o fanfară care suflă cu toată violenţa alămurilor, uvertura din „Cavaleria rusticană" sau un vals din Strauss. Şi aceasta, timp de ore întregi. Nimănui nu-i trece prin cap că contemplaţia artistică presupune reculegere şi tăcere. Acest procedeu de trivializare a nivelului superior de artă se găseşte şi în compoziţia programelor de concerte simfonice. O lipsă totală de gust, de ierarhizare a valorilor artistice, face ca într-un concert de filarmonică să se cînte de către o cîntăreaţă amatoare, după „Siegfried Idyll" sau „Par-sifal" o arie din „Traviata" sau chiar o „canzone" italiană. * Trenul care merge spre California se cheamă cu un nume spaniol: „El Căpitan". E un tren de lux pentru fericiţii acestui pămînt, un tren de milionari. E prevăzut cu tot ce trebuie unui om deprins cu viaţa confortabilă: vagoane speciale de jucat bridge, vagoane de lectură, duşuri şi băi, infirmerie şi doctor ataşat la tren. Călătorii sînt taciturni şi aroganţi, deprinşi cu porunca şi reprimanda. Trenul parcurge inai întîi nesfîrşitele şesuri din „Middle West", de o parte şi alta a rîului Mississipi. Cît poţi vedea cu ochiul, se întind lanuri de grîu şi de porumb. Apoi, vegetaţia devine din ce în ce mai debilă, mai rară, mai ofilită şi înîine ajungem într-o regiune plată, în care însă urcăm încet, E apropierea munţilor Stîncoşi. Stîncile şi vîrfuriîe pietroase lipsesc aproape total. Urcăm pe un platou fără înălţimi şi iară depresiuni. La un moment dat, trenul atinge o altitudine de peste 2500 metri. Peisajul însă are înfăţişarea de stepă a Bărăganului nostru. Privirea se pierde, nemărginită, în infinituri de orizont. Nici un obstacol n-o opreşte. Se avîntă liberă şi nesfîrşită. In regiunea aceasta, înălţimea nu cunoaşte urcuşuri bruşte. Pe aici au trecut acum un secol, caravanele mizere şi desperate ale emigranţilor, în căutarea aurului Californiei şi Alaskăi. Oamenii porneau cu căruţe cu coviltir, cu copii, cu boarfe şi bagaje, cu merinde. Mergeau în cuptorul de iulie ziua întreagă şi noaptea poposeau la un foc de vreascuri, unde trebuiau să îngrijească bolnavii, bătrînii şi copiii. în crucea nopţii, triburile indiene se furişau după jnepeni şi deschideau pe neaşteptate focul ucigător. Cînd lupta înceta în zorii zilei, se numărau şi se îngropau morţi scumpi, care trebuiau părăsiţi în pămîntul pustiului. Şi caravana pornea mai departe în scîncetul copiilor bolnavi, al femeilor istovite şi al cîinilor flămînzi. Ajunşi aproape de malurile oceanului, noii veniţi găseau pământurile ocupate. Stăpîn.itorii aprigi îi alungau de pretutindeni sau îi angajau cu salarii de mizerie într-o nouă robie. Tragedia aceasta fără nume a durat decenii întregi. La cohortele triste ale emigranţilor, se adăugau cîteodată şi ţărani expropriaţi cu forţa din gospodăriile lor pentru săparea unei mine de petrol sau instalarea unei uzine. Li se făgăduiau pămînturi grase şi fertile ca să colonizeze occidentul îndepărtat. Ajunşi acolo, nu găseau nimic decît o birocraţie aspră ori cel mult indiferenţă, aşa cum a fost evocată într-un zguduitor roman „Fructele mîniei", de scriitorul californian Steinbeck. Clima dulce a Californiei, n-avea destule virtuţi ca să îmblînzească sufletul acestor desperaţi, pentru care moartea era o izbăvire. Cîţi turişti joviali şi fericiţi, alintaţi de briza Oceanului Pacific, furaţi de bucuria de a trăi, îşi mai închipuiesc azi durerile mute care i-au precedat pe acest pămînt, unde înfloreşte portocalul şi mîngîie duios soarele de aprilie? ★ NOTE DE DRUM DIN CALIFORNIA 71 Convorbire interesantă în tren, cu un celebru medic, profesor la o universitate californiană. El îmi descrie moravurile medicale din S.U.A., organizate după norma capitalistă. în foarte multe locuri, medicii, dentiştii, laboratoarele de analize şi farmaciştii au încheiat un cartel. Bolnavul se prezintă la un doctor. înainte chiar de a-1 examina, acesta îi explică noua descoperire după care cele mai multe boli sînt provocate de o proastă dantură. El nu-i poate pane nici un diagnostic pînă cînd nu se pronunţă cutare dentist (asociat cu el). Atunci omul se prezintă la dentist care, totdeauna îi găseşte o serie de defecte ale gurii. După ce îl îngrijeşte o săptămînă şi îi cere cincizeci de dolari, el se întoarce la medic. De data aceasta i se spune că acum urmează analizele la cutare laborator (tot asociat). Pentru alţi cincizeci de dolari, cetăţeanul capătă o puzderie de analize cu sau fără raport cu boala de care suferă. Se reîntoarce la doctorul curant, care acum îi pune un diagnostic, şi acesta gras plătit, şi-i prescrie mai multe reţete, cu cel puţin zece medicamente, toate invenţii „arhirecente", ultimul cuvînt al ştiinţei, şi-i recomandă cel mai corect farmacist (evident,, tot asociat). Bolnavul îşi procură medicamentele. Dacă acestea i-au făcut bine, el doreşte să le repete la farmacistul în chestie, lucru rar, fiindcă de obicei acesta reţine la el ordonanţa. Dacă totuşi bolnavul insistă să-şi procure leacurile, farmacistul îi spune că numai medicul poate şti dacă repetarea e indicată. Trebuie deci.să meargă din nou la el. Ajuns la acesta, i se spune că între timp s-a putut ivi un nou defect stomatologic şi atunci reîncepe turul: dentist, analize, farmacist. Şi aşa mai departe. Gran Canion Cei vechi credeau că există şapte minuni pe lume. Dacă ar fi văzut „Gran Canion", desigur că ar fi admis în clasificarea lor şi pe a opta. E greu de închipuit o asemenea potrivire de împrejurări geologice, pentru a da naştere la un astfel de miracol al naturii. închipuiţi-vă nişte chei săpate într-un platou de piatră la o adîncime de două mii de metri, avînd o lărgime de un kilometru pînă la doi, pe o întindere de circa 250 kilometri. In fund, curge fluviul Colorado, de proporţiile Dunării, şi care, văzut de sus, pare un rîuşor îngust cît o panglică. Acesta e faptul extrem de simplificat Ia proporţii geometrice. Impresia care ţi-o produce însă e plină de rezonanţe, de infinite combinaţii picturale, de asociaţii mitice, de grandoare, de spaimă şi de un sentiment straniu de mirare, de grandoare strivitoare şi de groază. Platoul în care mii de milenii natura a săpat apelor un drum nestăvilit, e un pustiu dizolat, Ia o altitudine de două mii şi ceva de metri. De jur împrejur, doar arbuşti cu frunza rară, jnepeni şi cactuşi. întindere fără nici un obstacol pînă departe, cît poate vedea ochiul în linia zărilor. Nici aşezare omenească, nici urmă de cultură. Tăcere adîncă de astru mort, încremenit în veşnicia spaţiilor interplanetare, viziune astronomică întrezărită parcă de poveştile siderale care încîntau copilăria noastră —ale lui Jules Verne. în adevăr, prima impresie e aceea de ceva cu totul străin planetei noastre, de imagine lunatică, cu fantasmagorii cosmografice halucinante, ca un coşmar de somnambul. înainte de a te apropia de hieratica prăpastie, tăcerea vrăjită îngădue să-ţi auzi paşii şi să te sperii de zgomotul lor. Cînd ai văzut năprasnicul abis şi îţi apare a doua icoană: de mitlogie şi basm, începi să întrezăreşti ca în copilărie, figuri de zîne, de balauri, adăpostite în castelele şi fortăreţele de piatră din malurile adîncimilor. Ţărmurile defileului sînt dantelate în uriaşe amfiteatre de piatră cioplită, în peşteri, în ziduri parcă fermecate, în temple pentru zei uriaşi. 72 MIHAI RALEA După ce străfundurile ancestrale au fost potolite, urmează impresia artistică a unui spectacol simfonic de mii de forme şi culori. Prăpastia săpată la mii de metri taie sute de straturi geologice, de roci variate în toate culorile curcubeului. După cum se mişcă soarele din răsărit pînă în amurg, ţesuturile geologice, de materii diferite, capătă mereu alte culori. Unele apar în roz delicat, altele în albastru puternic, altele în verde de tonul vegetaţiei primăvara, înfine între ele se strecoară laşii de violet ca în apusuri de soare pe întinderi marine. Peste cîteva minute, caleidoscopul culorilor s-a schimbat. Refracţia luminii în structura pietrei s-a schimbat şi un alt tablou, cu alte efecte picturale, s-a format. Aceeaşi atracţie halucinantă ca aceea a valurilor mării, dar cu mult mai variată şi mai intensă te menţine ore întregi nemişcat. Contemplarea unei atari splendori ar trebui să lase călătorului integritatea impresiilor sale fără nici o pată de preocupare meschină de calcul socotit în avantagii utilitare. Acest lucru nu e, după cît se pare, posibil în S.U.A. Punctul cel mai grandios al locului e comercializat de hoteluri, agenţii, de spectacole triviale în care nu lipsesc nici producţiile de dans folkloric ale unor bieţi indieni tuberculoşi, care sînt împodobiţi absurd şi ridicul cu nişte pene în evantai pe cap, siliţi să ţipe nişte melo-pee care vor să fie sălbatice, dar care şi-au pierdut orice urmă de spontaneitate şi pe care bieţii actori le execută ca o corvadă penibilă de care sînt sătui la exasperare. Populaţia de aici a fost demult decimată de furia colonialistă. S-au păstrat doar cîteva exemplare debile, roase de mizerie fiziologică şi de boli misterioase, ca să menţină o ambianţă, un cadru adecvat pentru comerţul turistic. In pauze, dansatorii vînd nişte obiecte de aramă, desigur fabricate la Detroit sau New-York, drept opere de artă populară făcute de mîna meşteşugarilor indieni. Călătorul pleacă deprimat, chemat prea repede din visul său la o realitate trivială. Numele „Arizona" vine de la „Arizonac" care în dialectul indian Pa-pago însemnă „ţara rîurilor mici", denumire improprie, deoarece regiunea e aproape complet pustie, avînd doar un singur fluviu mai important care o udă, şi acela situat pe frontiera de vest: Colorado. Primăvara, deşertul se colorează de tufe pline de flori: yuca, mesquite, palo verde şi cactuşi care se împodobesc cu mari flori roşii şi cu fructe foarte dulci de forma unui ananas spinos. Printre aceste boschete înflorite mişună şerpi şi „şo-pîrle cu coarne" de culoarea smaraldului. Populaţia e de aceeaşi origine ca aceea a Mexicului, sub influenţa căruia provincia a trăit cîteva secole. Cam a zecea parte din cei cinci sute mii de locuitori ai provinciei sînt indieni din triburile Navajos, Hopi şi Hualpa. Ei ocupau altădată, în majoritatea absolută, ţara şi se ocupau cu creşterea a cirezi enorme de vite. Instruiţi şi încurajaţi de puterea de stat americană, imigranţii şi aventurierii de pe coasta Atlanticului s-au năpustit asupra acestor pămînturi sub care zac mine imense de plumb, zinc, arama şi argint. Indienii au încercat să se apere, dar ca în fabula Iui LaFontaine: „aceşti oameni sînt foarte răi: dacă-i ataci, ei se apără". Masacre în masă au urmărit exterminarea lor totală. Un. secol de lupte inegale în care unii primeau de la guvern arme moderne, iar băştinaşii cu arcul şi săgeata, au adus reducerea aproape cumplită a mîndrelor triburi, stăpîne altădată ale locului. Reduşi la mizerie, Ia foamete şi şomaj, intoxicaţi cu alcoolul şi sifilisul pe care colonizatorii li-1 dădeau ca un mesaj al civilizaţiei europene, cantonaţi în rezerve anume fixate ca în ghettouri, indienii, cîţi mai rămăseseră, deprinşi cu viaţa liberă şi aerată a platoului, au început, ca păsările codrului închise în colivie, să degenereze de boli NOTE DE DRUM DIN CALIFORNIA 73 misterioase şi de tristă abrutizare. Cîţiva dintre ei s-au „adaptat" şi au devenit doctori, ingineri sau agenţi electorali pentru voturile indiene în slujba unuia sau altuia din cele două partide de guvernămînt. In schimb, noii veniţi şi-au mărit turmele care au acoperit imaşurile, au început să le vîndă înspre răsărit, iar de cînd industria frigoril'eră a făcut posibilă carnea congelată, au devenit din cow-boy romantici, pozitivi milionari; ei joacă şi azi poker pe sume uriaşe de dolari în „cantines" şi „saloon"-urile regiunii, cu cizme cu tocul înalt şi cu pinteni de argint şi înarmaţi cu revolvere, lîngă fete frumoase şi venale care acordă graţiile lor cîştigătorilor. Degeneraţi şi piperniciţi, vechii autohtoni indieni fac slujbă de chelneri şi privesc vindicativ, melancolic ori absent desfrîul noilor stăpîni. Din vechea civilizaţie aztecă au mai rămas ruinele castelului lui Montezuma si Casa Grande, resturi uitate de arhitectonică „Pueblos". Cînd pierderile la joc erau masive, foştii „cow-boy" se despăgubeau, pînă acum cincizeci de ani, prădînd diligentele sau caravanele. Justiţia şi poliţia de stat erau neputincioase aici. Singurii justiţiari respectaţi erau acei din secta „Vijilantes", curajoşi şi duri, care suprimau repede, fără judecată, pe acela care asasina laş pe la spate ori pe acela care trişase prea grosolan la joc de cărţi. Etica locului consta în respectul pentru gentilomia locală a aceluia care suprima curajos pe faţă un ticălos armat. La Tombestone, şi azi, -alături de aporturile „civilizaţiei", a automobilelor de lux, a barurilor pline de oglinzi şi a „institutelor de frumuseţe" se găseşte un cimitir faimos, „Boot-hill cemetery", unde inscripţiile pe crucile de lemn deasupra mormintelor conţin epitafe de tipul acestuia: „A tratat pe Bill Smith (un fioros bandit) de mincinos", „a atacat cu curaj pe Abraham Samuel care era armat", etc. Iulie 1948 Prin geamurile trenului pătrunde o dimineaţă radioasă şi blîndă. Gările sînt acoperite de acăţătoare meridionale şi umbrite de palmieri. Trecem în viteză peste văi aşezate perpendicular pe direcţia spre apus, plantate cu nesfîrşite păduri de portocali şi lămîi. Pe coaste, mai sus, abundă viţa de vie. Oamenii, sculaţi de dimineaţă, privesc o clipă, fără multă mirare, trenul care fuge şi pe urmă se întind leneşi şi voluptuos. Pluteşte în aer o moleşală dulce, o mîngîiere catifelată de răcoare călduţă. Lumina e ca un balsam, ca o desmierdare. Oamenii sînt deschişi, veseli, expresivi. E aceeaşi atmosferă plină de bucurie de a trăi ca şi în Italia, în sudul Franţei sau Andaluzia. Ceva mai comercial: camioanele încarcă febril fructele şi legumele pentru coasta rece şi bogată a Atlanticului, în gări se încarcă cu rîvnă mărfuri şi pachete. Ceva mai industrial: din cînd în cînd apar sonde de petrol şi coşuri de fabrici. Americanii nu pot lăsa un peisaj, un ţinut stăpînit exclusiv de farmecul şi graţia sa naturală. In cel mai bun caz se amestecă utilul cu agreabilul, dacă nu se înăbuşă total acesta din urmă sub exigenţele rentabilităţii. Americanii nu uită o clipă că scopul suprem al vieţii e de a cîştiga bani. Orice năzuinţă umană, de la artă la dragoste, de la sport la muzică, oricare ar fi finalitatea ei, e considerată simplificată la un singur punct de vedere: acela al profitului. Ea nu e considerată în sine, în legea ei proprie, ci în posibilităţile ei de producţie. O femeie frumoasă, un gest curajos, o statuie reuşită, o invenţie ştiinţifică, nu e aproape niciodată analizată în specificul ei particular, în frumuseţea ori ingeniozitatea ei, ci în posibilităţile ei de profit ori pierdere. Aşezat la vagonul restaurant la o masă cu cîţiva ameri- 74 MIHAI RALEA cani, îmi permit să apreciez frumuseţea peisajului, culorile, dulceaţa lui. Mi se răspunde invariabil: da, dar mai ales terenul e extrem de productiv: aici rentabilitatea capitalului învestit într-o afacere poate merge pînă la zece la sută. Un vecin de Ia o altă masă, ca să învedereze şi mai clar indiferenţa sa la contemplarea estetică a locurilor, îmi oferă să-mi vîndă o duzină de stilouri, cu. cinci la sută mai ieftin decît în magazinele din New-York ori Chicago. ★ Los Angeles e unul din cele mai urîte oraşe din America şi probabil din lume. Nu se poate distinge în aşezarea lui o linie istorică de devenire: oraşul e nou. La 1850 nu avea decît trei mii de locuitori. Azi are două milioane şi e al patrulea oraş din S.U.A. Dezvoltarea lui nu s-a făcut treptat, sub imperiul a diferite cerinţe: militare, artistice, politice. Un singur ţel a dominat apariţia şi creşterea lui: cîştigul exploatărilor de aur mai întîi, şi apoi de petrol. Lipsit de curbă istorică în viaţa sa trecută, Los Angeles nu cunoaşte nici o regulă de urbanistică şi edilitate. Clădirile au apărut fără preocupare de aliniere. Aici, un bloc modern de douăzeci de etaje, alături, o magherniţă veche, dărăpănată, cu un singur etaj, în care s-a instalat un depozit de mărfuri ori un atelier de reparaţii. Străzile sînt murdare, pline de hîr-tii, de băltoace de petrol, de resturi de alimente asvîrlite de undeva. O for-foteală comercială mai isterică decît oriunde. Oamenii, înnebuniţi de gustul cîştigului, aleargă, vînd, cumpără, mijlocesc ca intermediari, anunţă la telefoanele veşnic ocupate, cîştigul ori ruina, sînt mereu preocupaţi şi mereu grăbiţi. In anumite mahalale, oraşul însă e ocupat, în vile mai retrase, de pensionari şi de rentieri retraşi din afaceri. Cartiere liniştite ca în oraşele de provincie din Europa, în care oamenii se mişcă molcom, parcă ireal, într-un plan de vis. Dar această parte a oraşului e izolată şi aproape inexistentă ca importanţă. Astfel, Los Angeles e un amestec de viaţă intensă, rafinată şi de provincialism stătut şi rutinier. Prosperitatea afacerilor, de la comerţul cu fructe şi conserve (cel mai important din Los Angeles) şi pînă la petrolul recent forat, a împins aglomeraţia urbană la o întindere uriaşă, la 450 mile pătrate, a doua din S.U.A. Acum mai în urmă, s-a adăugat şi industria turistică. Vecinătatea studiourilor din Hollywood, vecinătatea plajelor calde de la Santa Monica ori Santa Barbara, atrag în fiecare an sute de mii de vizitatori. Centrul oraşului e plin de restaurante de noapte cu preţuri fabuloase, unde parvenitul din Middle-Est şi fata sa romantică pot vedea, pentru cincizeci de dol,ari, dansînd în cursul nopţii pe Charles Boyer, pe „sublimul lungan" Garry Cooper, pe bestialul Clark Gabie, pe enigmatica Greta Garbo ori lasciva Marlene Dietrich. Los Angeles şi cartierul său Hollywood au căpătat de cînd filmul american cu crime şidesfrîu sexual a devenit formula de fericire supremă visată de oricare M-me Bovary din burghezia europeană, o aureolă de paradis modern. La Ferte sous Jouarre sau la Eisenach, mii de fete oftează nostalgic către acest punct al lumii, unde înfloresc „vampele" şi primii amorezi într-o viaţă de feerie şi lux. Din toate colţurile lumii capitaliste, fete şi băieţi tineri trimit acestui oraş de legendă, încărcat de toate reveriile lor, sufluri pline de admiraţia şi concupiscenţa lor anonimă. Cei care reuşesc să vină pînă aici, se întorc desigur acasă cu visurile sfărîmate. Magazine de lux cu vitrine orbitoare, hoteluri fastuoase, şiruri ne-sfîrşite de automobile, femei care vor să pară originale mergînd ziua în amiaza NOTE DE DRUM DIN CALIFORNIA 75 mare în pijama, cu imense ţigarete în gură, standuri uriaşe de degustare dau cartierului Hollywood un caracter specific american. Către ora dejunului, „staruri"-le se adună la un mic restaurant la modă, unde lumea aşteaptă în picioare ore întregi ca să găsească un loc şi pe care-1 exploatează un aventurier din Brooklyn, pe nume Mike Romanoff, pretins văr al ultimului tar. înăuntru, de la masă la masă, actorii care se cunosc, se apostrofează amical ori trivial, femeile pozează grav ori exuberant, sub privirile unei clientele de negustori plictisiţi, pe care obezele lor matroane, în vecinătatea vîrstei critice, aiurite de admiraţia acestei lumi de siniştri cabotini, i-au tîrît pînă aici, făcîndu-i să piardă între timp cine ştie ce afacere fructuoasă. ★ Un celebru studio, R.C.A., ne invită să vizităm atelierele şi scenele de filmare. Un cîmp de cîteva zeci de hectare cuprinde pavilioane cu mobile: saloane, sufragerii, biblioteci din toate timpurile şi stilurile. Alte încăperi conţin tot ce trebuie pentru regizoratul filmului: aparate de imitat ploaia şi vîntul, munţi în miniatură care pot fi măriţi pînă la iluzia naturalului, străzi de oraşe care, sub efectul unor legi optice, capătă fizionomia străzilor obişnuite; aparate care măresc, micşorează, reduc ori sporesc vitezele etc.,etc. Asistăm la cîteva scene ale unui film senzaţional în care un hoţ pătrunde într-un tren şi asasinează un milionar. Tabloul e repetat de douăzeci de ori, fie că milionarul a strănutat cînd nu trebuia, fie că hoţul nu 1-a gîtuit cu destul temperament, fie că soţia sa n-a ţipat destul expresiv. In majoritatea standurilor e linişte şi nu se lucrează nimic. Printre pavilioane, în curţile imense, cresc bălării şi ierburi necălcate de picior de om. Activitatea generală e extrem de redusă. Sîntem invitaţi la dejun la cantina studio-ului. Directorul, un italian extrem de gras, gîfîie cînd vorbeşte. Ne explică criza în care se sbate industria cinematografică americană. După un avînt deosebit între anii 1930—1940, producţia de filme a intrat într-un profund marasm. Mai întîi războiul. Apoi criza de subiecte şi scenarii. La Hollywood sînt cîteva zeci de mari societăţi de industrie cinematografică. Ele au sporit enorm producţia şi au epuizat toate romanele detective aflate în colecţii populare pe piaţă. La fel cu romanele istorice şi cu cele senzuale de adulter, incest şi toxico-manie. Dar publicul a început să se sature de aceste teme convenţionale, repetate, standardizate. Ar trebui ceva nou: o altă imaginaţie, o altă sensibilitate. Dar acestea au început să devină rare, deoarece majoritatea scriitorilor de scenarii, regizorii şi unii din marii actori cum sînt Catherine Hepburn, Charlie Chaplin etc. au fost concediaţi sau boicotaţi pentru convingerile ori simpatiile lor democratice. De îndată ce un element de valoare e bănuit de păreri de stînga, F.B.I. (siguranţa americană) se amestecă şi cere îndepărtarea lui. N-au rămas decît mediocrităţile oficiale, protejate de vreun bancher cu participate financiară grasă la vreuna din societăţi. In afară de acestea, proprietarii studiourilor sînt comercianţi îmbogăţiţi sau societăţi de petrol, bumbac, etc., care n-au nimic a face cu arta cinematografului, decît dorinţa de a cîştiga parale. Firme celebre sînt filialele lui Rockfeller ori Ford. Magnaţii îşi impun rude netalentate sau femei întreţinute pentru rolurile principale. Evident că în asemenea condiţii, arta cinematografică stagnează. Concurenţa franceză, engleză sau italiană ar distruge pur şi simplu industria de filme americane, dacă n-ar fi condiţiile draconice impuse de tratatele de comerţ care limitează producţia acestor ţări. De pildă, împrumutul acordat Franţei în 1947, o obligă a reprezenta 75% filme americane şi abia 25% filme franceze. Actorii celebri se expatriază şi se angajează în alte ţări din cauza persecuţiilor politice. 76 MIHAI RALEA Ultimul film al lui Charlie Chaplin, „Monsieur Verdoux", a trebuit să fie realizat pe contul marelui actor, într-un mic studio. Mi-aduc aminte că la una din sălile din Newyork unde m-am dus să văd filmul, indivizi fioroşi, cu bastoane de cauciuc, aparţinînd Ku-Klux-Ivlanului, se postaseră la intrarea principală şi alungau brutal publicul care voia să intre în sală, sub privirile indiferente sau aprobative ale poliţiei. A trebuit să arăt cartea de diplomat ca să pot intra. Sala era însă goală. Directorul italian, care ne povestea toate acestea, e deprimat şi pesimist în ce priveşte viitorul acestei arte în America. El adaugă că dacă lucrurile nu se schimbă, va pleca şi el în Italia să-şi încerce priceperea şi norocul acolo. ★ La extremitatea vestică a oraşului, pînă la ţărmul oceanului Pacific, se întinde suburbia luxoasă a locuinţelor particulare aparţinînd artiştilor şi regizorilor celebri. Berverly Hills cuprinde păduri tropicale şi parcuri artificiale, aşezate pe văi şi dulci coline, pline de flori tropicale rare. Aici, în această vilă stil Tudor stă Greta Garbo, dincoace, în această ultramodernă construcţie de sticlă se odihneşte Mary Pickford. In această imitaţie de castel feudal îşi are reşedinţa familia Fairbanks. Şi aşa mai departe, pe kilometri întregi. Proprietarii acestor încîntătoare proprietăţi, unii îmbogăţiţi suficient ca să nu mai joace, sînt absenţi. Ei călătoresc în Europa şi vin rar, o lună-două pe an, în acest rai pămîntesc. Ceea ce nu împiedică pe turiştii naivi din Nebraska sau Yowa să piardă ore întregi în stradă, pîndind printre grilajele de fier ori punînd repetate şi plictisitoare întrebări personalului, asupra obiceiurilor, felului de viaţă al celebrilor actori. Personalul de serviciu din aceste vile îşi face un frumos venit din relatarea totdeauna fantastică şi mincinoasă a biografiei intime a „starurilor". Cetăţeanul din Oklahoma pleacă mulţumit că în schimbul a doi dolari, a aflat o serie de detalii scabroase despre cutare celebritate, pe care, întors acasă, va putea-o servi, iniţiat şi competent, membrilor clubului său. In mijlocul acestor aşezări, viaţa se concentrează în jurul unui superb hotel, instalat într-un parc întins cît o moşie. Camerele nu fac parte dintr-un bloc cu multe etaje ca în hotelurile obişnuite, ci sînt împrăştiate în mici pavilioane ascunse în boschete de yuca sau de tufe de bambu. Izvoare răcoroase murmură printre poteci şi bungalow-uri în mici cascade. Sătulii acestui pămînt roditor îşi tîrîie existenţa între ora prînzului şi a cinei, în anoste partide de golf, cheltuind într-o zi bugetul unei familii de muncitori negri pe o lună. Acasă, în uzină, o cerere de cîţiva cenţi pe zi e refuzată sub ameninţarea bastoanelor de cauciuc ale poliţiei. Dar principiile sînt principii şi etica acestor îmbuibaţi predică altora abstinenţa şi sobrietatea în interview-uri şi declaraţii publice. Coasta Oceanului Pacific eternă şi lutoasă... Puţine stînci, puţină faleză ridicată. Plajele se succed una lîngă alta,'pustii, fără vizitatori. Apa oceanului la coasta Californiei e de un albastru murdar, stins, fără efervescenţa luminoasă a mării Mediterane ori Caraibe. Orăşelele sînt spaniole ca înfăţişare arhitectonică, ca moravuri şi chiar ca limbă. Pînă tîrziu către sfîrşitul secolului trecut .Yankeii erau aici în număr mic. Dominau mexicanii şi familiile primilor ocupanţi spanioli atraşi de fascinaţia aurului. Portocala şi derivatele ei au adus un prim lot de oameni de afaceri. In 1891, NOTE DE DRUM DIN CALIFORNIA 77 c « iWonerit în curtea de intrare a unei case particulare petrol. In scurt JITS fost dat si astăzi, o bună parte a provincie! e acoperita de Suri de sonde. Locuitorii-spanioli bătrîni vorbesc de aceasta descoperire K o«ada unui modest gospodar, ca de un blestem. Viaţa lor liniştita şi pa-triXlă a fost invadată de oameni de afaceri, de gangsteri şi de eurteza- Orăşelele potolite de pe coastă, cum e San Diego sau Santa Barbara nu devenT centre luxoase de turism. Vechea linişte a acestor ţinuturi nu s-a năstradecît în interior, unde domină neturburat deşertul. O parte a lui e P S i do Valea morţii", lugubră întindere, fără vegetaţie şi tara turme 3eî"um oii ă de ani au pierit cu miile, de sete ori insolaţie căutătorii S aur Numai un original îmbogăţit, pe nume Scotty, asvirlmd o sfidare naturii si^construit în inima pustiului un fel de castel fermecat. Se zice ^ă eTcunoaste încă secretul unor comori de aur ascunse, din care se alimentează din cîndTn cînd El păstrează costumul şi alura de vechi prospector: pala-e ma e de cow-boy, cizme înalte şi pantaloni de călăreţ. Ca o umbra romană a "ecu Xi, eYl provoacă lumea capitalistă a afacerilor cu o mdaratni- ri ti că tenacitate. MIHAIL RUDENCO fericire &e tot ce-a fost mi-aduc aminte clar-Doneţul jos, sus dealuri albicioase L'ar albe nu de omăt ci de calcar, Şi, troenită-n cretă, văd o casă. Şi vîntu-i alb şi iarba-i albă toată, Lopacu-s albi şi ei, în alb te pierzi Dar primăvara după ploaie-ndatâ In lumea-ntreagă, nu-s copaci mai verzi! Mi-aduc aminte de-o căruţă-n noapte ţi de motanul meu, prieten drag, De lacrimi de copil, suspine, şoapte, tind o sbughi motanul pe-un 'drumeag. Mă scutura căruţa... legăna, Şi ţăcăneau potcoavele grăbite... Eu auzeam, şoptind, că-n noaptea grea ' Intrară albii-n sat pe jefuite. Trecut-au ani... Azi, satul nu mai este. Covalievco-i ars din temelii, Dar ceaţa albă, creta de pe creste, Mereu, în amintire vor pluti. Am vrut să dau de albul colţişor Pe unde viaţa a-nceput odată;' Dar timpul nu-ţi dă voie-aşa uşor Din şcoală am plecat la unitate De-acolo în război şi pînă azi, Prins şi de munci, nu am avut răgaz. Dar nu ştiu cum, cîndva eu întîhiii O tabără de pionieri voioasă. Şi împreună cu aceşti copii, Bătînd cu scoici Doneţul, auzii, FERICIRE De noi construcţii-n zona calcaroasă. A doua zi, de vreme, am plecat Spre Fericire — aşa-l numesc cu fală Locuitorii, proaspătul lor sat, In care fi-va o hidrocentrală. Cresc loaze, tufe, regiune aspră... Iar dincolo de un escavator O iarbă tare, bună pentru capră, O bătrînică o smulgea de zor. Vorbii cu ea: — Pe-aicea am trăit... A fost un sat... dar ars fu de tîlhari, Iar unde vezi escavatoru-nfipt Era căsuţa unui tăbăcar. M-apropiai. Recunoscui îndată... Din toată casa noastră... o movilă. Pe unde am păşit întîia dată Şi unde eu, din paie şi argilă, Făceam căruţă singur, acum, iată, Cum cupa s-a lăsat căscată peste Movila care-a fost şi nu mai este. Cum să-i opresc şi să le spun că eu Vreau să sărut pămîntul ăsta greu, C-am îngheţat prin mlaştini şi zăpadă Şi c-am trecut prin al cenuşii val, Că măreţia ţării e legată De-acest pămînt îndepărtat, natal? Că movilita ce o văd eu doară, Nu era pentru visul meu anume. Ci se-aprindea cu flori în primăvară, Asemeni ei nu mai găseai în lume! Cum să le spun aşa, doar prin cuvinte? Copiii fug pe pante calcaroase, Cravate roşii flutură-nainte... — Primeşte oaspeţi, hai, stăpîn al casei! Lor nu le pasă de-albe vijelii Pe care eu nici cînd nu le-oi uita, Nu primii paşi ai mei vor urmări, Ci ai maşinii mari din faţa mea. 80 MIHAIL RUDENCO Lasă-i s-alerge spre stejarii care-i Înfipse laica Ungă casa nouă Acest pămînt, copii, n-am dreptul oare Drept moştenire să vi-l las eu vouă? Motoare, soare, toate vi s-au dat Întreaga lume luaţi-o în primire Şi lacrimile mele de soldat Şi satul nou pe nume... Fericire In romîneşte.de Tudor Măinescu ILYA AVRAMENCO MINK a ...Zăpezi, zăpezi... Siberia restriştii Cu viscolul urlînd pe rîul Şuş... O casă mică-n care decembriştii Au stat cîndva în lanţuri şi câtuşi. La geam mijeşte ziua îngheţată, In prag tuşeşte cineva uşor. „Sînt eu, aici'1 — soseşte Minka-ndată: E un copil de şapte anişori. El cu sjială,-ncet, deschide uşa, O sfoarâ-i strînge ţoala pe mijloc. „—A, tu erai, prietene? Nadiuşa, Toarnă-i un ceai. — Hai, intră şi ia loc!u Pipernicit, şi galben, şi flămînd, El îşi frămînlă mîinile murdare, Şi fără grai, cu ochii în pămînt, Abia de se mai ţine pe picioare. E copilaşul unui biet vecin Care de disperare bea şi plînge. Pe-ai lui, pe rînd, i-a dus la ţintirim, Pâmîntul lacom an de an îi strînge. Doar Muika-i mai râmase încă-n viaţă, Din toţi ai săi patrusprezece fii... Ce bun e ceaiu-acum de dimineaţă, Şi pîinea împărţită în felii. Şi copilaşul soarbe mai departe Din băutura caldă şi fierbinte, Privind sfios spre cel ce într-o carte, Pe gînduri dus, citeşte înainte. ILYA AVRAMENCO Nade/da Constantinovna pe gînduri Pierdută, — stă cu mîinile pe masă,— Iar Lenin scrie-ntruna rînduri, rînduri... Şi-i linişte, şi-i cald, şi-i bine-n casă. Lui Minka-i arde chipu-mbu/orat. Şi ele odată, blind, ca-nlotdeauna, Lenin îi strigă: — „Prietene-ai mîncat?" „Ihî"! — „Le-ai săturat? Să-ţi mai dea una?" Ia vino-ncoace!... Ei, da' mic mai estif... Cocoaţă-le colea şi desenează...—" Şi tomuri cu statistice ruseşti Pe taburet, sub Minka, le aşează. Şi-un ceas ori doiiă-ascultă în tăcere Cum urlă vîntul crîncenei Siberii,— doi consăteni ai anilor de fiere, Prizonierii-aceluiaş imperiu. In geam izbesc vîrtejuri de zăpadă, Spărgîndu-se în urlete prelungi. ' Şi Minka-n zdrenţe stă ca o dovadă Chinuitoare-a Rusiei de-atunci. ...O casă micâ-n care decembriştii Au stat cîndva în lanţuri şi câtuşi.. Zăpezi, zăpezi... Siberia restriştii, Cu viscolul urlîncl pe rîul Şuş. In romîneşte de Ii. Grămescu BARDOS B. ARTHUR NEMURITORII Cu zidurile ei întunecate, îndepărtata Ribniţei cetate Se înalţă în aburii uşori Care pluteau pe rîu în zori Si asterneau pe zidurile-i reci O rouă ca de lacrimi în faptul dimineţii Parc-ar fi fost pe-aici hotarul vieţii La care nu-s nici drumuri, nici poteci. Cai morţi şi hoituri omeneşti umflate Alunecau pe turburile ape Si valuri mari izbindu-se de valuri Vesteau că luptele-s pe-aici, pe-aproape. Cîmpia se-ntindea ca o pîrloagă; N-o mai arase nimeni primăvara; Şi-acum cînd cobora din ceruri seara, Pe-aceastâ veştedă cîmpie tristă, Asemeni unui şarpe fără vlagă, Se tîrîia armata hUleristă. Căruţe scîrlîiau agale, jalnic. Şi iureşul de-odinioarâ, falnic, Se preschimbase-acum în fugă şchioapă. Se îndreptau cu toţii către apă Grăbiţi să treacă podul ca o turmă. Pe care-o mînă spaimele din urmă. Treceau pe lîngă zidul închisorii, Miselnică adunătură, Şi 's-auzea venind din fundul zării Răzleaţă, cîte-o-mpuşcăturâ. Şi garda temniţei s-a-mprăştiat Asemeni unei haite de lupi hăulitori înghesuiţi de vînători. Gîrbaciurile blege-n cui rămîn BARDOS B. ARTHUR Şi rângile sînt fără de stâpîn Dar iată că, deodată, s-aude tot mai tare Un bubuit adînc din depărtare „Veniml Venim! Venim/" - s-aud cum spun tu glas puternic mii de guri de tun. Aceste vuete triumfătoare Pătrund prin bolţile adînci de închisoare şi degelele-au început să bată In ziduri vestea mare, minunată. Acum ştiau că vor trăi, aveau Din nou în viaţă-ncredere deplină, Ştiau ca au să-i scoată din bezna închisorii ■soldaţii sovietici spre lumină, Spre-o viaţă liberă, de soare 'plină.' Ei văd cum scînteiază printre gratii Puzderie de stele sus pe cer, E linişte adîncă în cetate, Dar treaz e fiecare prizonier. .Şi inima le bate cu putere, De aşteptare şi de bucurie. Ostaşii care-alung-acum duşmanul Oare-i aud în marea bătălie? NiilZ1 PÎ/ldfŞte n\mmi pHn fer**™™ uşii, IVu mai ciuleşle-urechea nici un zid Pe pardoseala umed-a celulii Ei ţin şedinţa de partid. „Tovarăşi dragi! Sosesc dezrobitorii Şi de lumină zările sînt pline. Să ne-ncordăm puterile. Cetatea Aceasta se va prăbuşi-n ruine". S-aprinde-acum în inimile lor Increderea-ntr-un splendid viitor tu strălucite-nfăptuiri Dar şi cu gri/i şi greutăţi; pe toate Le vor învinge fără doar şi poate. In toate-aceste mari nădejdi ei pun Duioasa amintire-a mamei, pun privirea Copiilor in care zîmbeşte fericirea Pun vorbele de-mbărbălare Ale tovarăşilor lor de luptă, Şi pun îmbrăţişarea iubitei 'la plecare. „Sosesc/ Sosesc/" Şi repezi avioane De vinatoare vîjiiau în zbor .Sosesc! Sosesc!" Şi toţi vedeau cu gîndul turn se destramă lanţurile lor. NEMURITORII O, iată că s-apropie-acel ceas Cînd vlaga lor scăpată din cătuşă Va căpăta clin nou în lume glas. Parcă-i şi văd acum iviţi în uşă Pe vrednicii ostaşi dezrobitori. „Sosesc/ Sosesc!" Vor fi aici în zori! „Sosesc! Sosesc!" Vor fi aci-n curînd, Lumina libertăţii aducînd. Dar iată se aude-un scrîşnet lung. Frînează camioane; sînt la poartă. Au şi sosit! Acum de libertate N-o să mai poată nimeni să-i despartă. Şi toţi aud cum tunu-n depărtare S-a înteţit şi bate tot mai tare. La uşile de fier se repeziră Şi îşi izbiră umerii de ele, Nerăbdători... Dar iată s-auziră In coridor pe lespezi cizme grele. Se-ntoarse-o cheie-n broască, şi deodată Din prag o galbenă lumină Ţîşni tăioasă. Şi-n celulă, iată, Se aşternu o linişte deplină. Soldaţi S.S. cu cap de mort Ia căscă Şi cu pistoale-automate Dădură buzna înăuntru. Lanţuri Au zornăit şi feţele-ngheţate Parcă erau de marmură albastră. Cum să te aperi cînd eşti prins în fiare? Deci neclintiţi au stat, privind în faţă Pe-aceste hămesite, crunte fiare! Hai trageţi! Să înceapă răpăiala, Automatelor fasciste. De-avalma inimi, năzuinţi şi gînduri Pot înceta de-apururi să existe; Şi gloanţele pot strînge-n ochii lor Albastrul, fericitul viitor Şi chipul patriei, strălucitor. Hai, trageţi! Dar mereu ei vor vedea Pâmîiitul patriei pînă departe, Eliberat de asuprirea grea. Ei vor trăi mereu — fără de moarte. Să-i amuţească ucigaşii lor Nu izbutesc! Cu neclintit avînt, Cu fruntea sus şi ochi fulgerător, In lanţuri sînt, dar inimile lor Tot dîrze şi înverşunate sînt! BARDOS B. ARTHUR Şi-atunci din gura lor pomi un cîntec, Un cîntec de izbîndă şi lumină, Căci răzbunată fi-va moartea lor De luptătorii care au să vină. Cel care viaţa-n lupte sîngeroase Şi-a dat-o pentru ţară şi popor, In faptele urmaşilor trăieşte De-apururi, veşnic —e nemuritor! Cîntau cu glas puternic şi strîngeau Din pumni în beznă cu 'înverşunare. Încătuşaţi dar vafnici ei priveau Pe ucigaşi cu-o ură tot mai mare. Porniră gloanţele şi retezară Cîntarea prizonierilor eroi. Cîţiva se prăbuşiră, alţii încă Trăiau, cîntînd mereu', tot mai vioi. Strînşi braţ de braţ se sprijineau de zid; Cu fruntea sus, se înălţau cît zidul Şi_ cîntecul vuia ca o furtună, Biruitor slăvind în veci Partidul. Uimiţi erau acuma hitleriştii, Nu mai văzuseră-asta niciodată. In loc de oameni nebuniţi de spaimă, Vedeau eroi ce cîntă, cu'faţa luminată. Şi-ar fi-mpuşcat şi mama ticăloşii. înverşunarea crimei i-a orbit, Şi-au început să tragă în neştire. Trup după trup, acum cădea zdrobit. Li se-ndoiau genunchii, dar braţele lor strînse Nici moartea parcă nu le putea fringe. Se sprijineau unul de altul încă, In timp ce le dădea pe gură sînge. Căzură toţi —şi-atuncea ucigaşii Au aruncat pe trupuri paie-aprinse, Dar ei şi morţi îşi înfruntau călăii Cu reci priviri în iureşul văpăii, Ce tot mai tare-acuma se încinse Şi închisoarea întreagă o cuprinse. Se ridicară nouri groşi de fum, Învăluind clădirea cea neagră-a închisorii. Plutea în vînt o negură de scrum Şi peste pod mijeau departe zorii. Din urmă, alungate, alergau Armatele jefuitoare Şi steagurile lor cu cîrligate ghiare, Pleoştite, fugărite, s-aplecau. NEMURITORII Şi iată peste şes, din largul zării, Se revărsa acuma ca o mare Armata, roşie biruitoare Cu avioane vijîind pe sus. Părea că toate drumurile ţării S-au înturnat pornind către apus. A scîrţîit o poartă, şi-un copil S-a strecurat spre drum tiptil, Şi a făcut un semn de bun venit Oştirii care-n goană trecea necontenit Ca un virtef, mînînd din, urmă, Inspăimîntata duşmanilor turmă. Şi-acel copil nu bănuia Câ-n timp ce aducea o salutare Armatei Roşii-n veci biruitoare, Ce-n faţa, lui trecea ca un şuvoi, El saluta chiar zorii, vremii noi, Strălucitorul viitor Şi libertatea noastră-a tuturor 1 în romîneşte de Al. Philippide PABLO NERUDA STRUGURII SI VlNTUl Acum aveţi ce să-mi spuneţi. ^întind, rătăcit-am, printre strugurii Europei şi-n puterea vîntului, în puterea vîntului Asiei. Ce-i mai bun în viaţă şi însăşi viaţa, dulceaţa terestră, pacea curată, eu am cules-o, rătăcitorul, eu am cules-o. Ce-i mai bun într-o ţară şi-n altă ţară, cu vorbele mele slăvit-am, în cîntecul meu: liberul vînt şi pacea-ntre struguri. Ci oamenii păreau că sînt vrăjmaşi, pe cînd aceeaşi noapte îi învelea, si-o singură lumină se afla ca să-i trezească: lumina lumii. Prin case am intrat atunci cînd ei prînzeau la masă, veneau din fabrici, rîdeau, plingeau. Cu toţii erau egali. Cu toţii căutau PROLOG STRUGURII ŞI VÎNTUL înspre lumină şi căile le cercetau. Toii aveau guri Şi cîntau spre primăvară, cu toţii. De aceea, am căutat înspre struguri şi vînt,- ce-i în oameni mai bun. Acum aveţi ce să-mi spuneţi. STRUGURII EUROPEI NUMAI OMUL Am străbătut vrăjmaşe lanţuri de munţi, am trecut călare printre copaci, pămîntul negru aşternuse pe jos covorul său ele o mie de ani. Copacii se ating în slavă sus, în unitatea lor fremătătoare,^ iar jos, pădurea e întunecată, un zbor de o clipă, un strigăt o săgetează, păsări ale frigului, vulpi cu talpa electrică, o frunză mare ce cade, şi calul meu calcă pe patul cel moaie 'al copacului adormit. Dar sub pămînt se înţeleg şi se-ating. Una'singură e pădurea, un singur mare pumn de miresme, o singură rădăcină, jos, sub pamint. Mărăcini mă muşcau, pietre tari îmi răneau calul în mers,^ ocrul îmi căuta, sub haina cea rupta, inima mea ca s-o vrăjească şi s-o adoarmă fluviile ce se năşteau sub privirile mele, se prăvăleau saibatec, să mă ucidă. Deodată, un arbore îmi tăie calea, ca si cum „ ar fi pornit la drum şi, deodată, pădurea l-ar fi. trîntit. PABLO NERUDA Stătea acolo, mare cît o mie de oameni încărcat de frunziş, mişunînd de insecte, putrezit de ploaie, '■ dar şi aşa, aproape mort voia să-mi taie drumul. ■Eu sării peste arbore, îl despicai cu securea îi mîngîiai frunzele, frumoase ca mîinile ii atinsei puternicele lui m™Ue, rădăcini, care cunoşteau pămîntul cu mult mai mult decît mine lrecui peste arbore, traversai toate fluviile. Spuma mă ridica, pietrele mă ţineau, aerul verde ce plăzmuia nestemate, în fiece clipă mu lovea fruntea, îmi ardea genele. Am străbătut semeţe lanţuri de munţi, caci era cu mine un om, alt om, un om cu mine mergea. Nu veneau arborii, nu mergea apa cu mine, apa ameţitoare care voise să mă ucidă, nici pămîntul spinos, numai el, omul, numai el, omul, era alături de mine Nici munile arborelui, frumoase ca nişte chipuri, nici grelele rădăcini cari cunosc pămîntul nu-mi ajutară. Numai el, omul. Cum îl cheamă, nu ştiu. Era la fel de sărac ca şi mine, avea ochi ca şi ai mei si cu ei drumul descoperea^ pentru ca alt om 'să poală să treacă Şi de aceea mă aflu aici, de aceea exist. Cred că-n ceruri nu ne vom uni Cred că sub pămînt nimic nu ne aşteaptă Var pe pămînt mergem uniţi. Unirea noastră este pe pămînt. STRUGURII ŞI VÎNTUL 91 FLUVIUL Am intrat în Florenţa. Noapte era. Tremuram, ascultînd aproape în somn, ceea ce dulcele fluviu îmi povestea. Nu ştiu ce spun tablourile şi cărţile (nu toate tablourile, nici toate cărţile, doar unele dintre ele) dar ştiu ceea ce spun fluviile toate. Vorbesc aceeaşi limbă pe care eu o vorbesc. In ţinuturi sălbatice Orenocu-mi vorbeşte şi eu înţeleg, înţeleg 'poveşti pe cari nu pot să le repet. Sînt taine-ale mele pe care fluviul le poartă. Şi vreau să-mplinesc ceea ce el mi-a cerut — încetul cu încetul, pe pămînt. Recunoscui în glasul Arnului, atunci, cuvinte vechi ce gura mea o căutau, precum acel ce mierea n-a gustat-o şi află deodată că îi ştia dulceaţa. Astfel am ascultat glasurile fluviului florentin, ca, şi cum înainte ca eu să fi fost mi-ar fi sp ceea ce-acum ascultam. Zvonuri şi paşi ce mă uneau cu, vocile fluviului, făpturi în mişcare, ţîşniri de lumină-n istorie, terţine aprinse ca nişte candele, pîinea şi sîngele cîntarâ cu vocea, nocturnă a apei. ORAŞUL Şi cînd în Palazzo Vechio, frumos ca o agavâ de piatră, eu am urcat treptele roase, _ am străbătut străvechile săli şi-a ieşit să mă-ntîmpine un muncitor, cap al cetăţii, al bătrînului fluviu, al acelor case tăiate ca-n piatră lunara, eu n-am fost uimit: domnea măreţia poporului. PABLO NERUDA Şi dincolo de cuvintele lui am privit uluitoarele fire ' ale tapiseriei, Nesfirşita cascadă alăsZ o7'aŞa ■ C°l0anâ-a Fhr™^ aJasat-o pururi să cadă, /ara de moarte fiindcă silabele-i sînt făurite din fociu cel roşu şi apa cea verde amTutat* ^ ^ 'de dZco/ol i Pnmrm' clar nu va dincolo de el nici un nimb al strălucirii apuse- era simplitatea prezentului. t-a un om care de la ţesâtorie sau de la nlug de la obscura lui fabrică a urcat treptele cu tot poporul său, ^ftitl™ mine*<«■" acelaş era. Deodată, dincolo de chipu-i, văzui zăpada, arborii mei cari se uneau în înălţime ?<■ a,ci, iarăşi, de-asupra pămîntului, mă-ntîmpina un zîmbet Şi-rni dădea mîna, aceeaşi mînă ce-mi arătase drumul. Acolo, departe-n feruginosii munţi duşmănoşi, ne cari i mv, - V/ „,•„,• • • 9 ' 1 an i-am învins. •>i nici aici nu era piatra presckimbată-n minune şi nici lumina procreatoare, nici darul albastnZ'Ticturii nici vocile toate-ale fluviului P ' cele ce-mi dară cetăţenia oraşului vechi de argint şi de piatră ci numai un muncitor, un om ca toţi oamenii. De aceea, mă-ncred noapte de noapte în zi şi cînd mi-e sete, mă-ncred în apă pentru ca-n om m.ă încred ' ' cred că-n drumul nostru urcăm ultima treaptă. De-aici, vom vedea STRUGURII Şl VINTUL adevărul desfâşurîndu-se, sinceritatea săditâ-n pămînt, pîinea şi vinul tuturor, tuturor. FRUCTELE ulcile măsline verzi din Frascati, mici ca nişte sfîrcuri neprihănite, proaspete ca picurii oceanului, o concentrată esenţă terestră! Din vechiul pămînt frămîntat şi cîntat — renăscuţi în fiece primăvară din aceeaşi plămadă a făpturii umane, din aceeaşi materie a veşniciei noastre, efemeri şi fecunzi, aceiaşi şi alţii mereu — măslini ai pâmînturilor pline de sevă ale Italiei, ai generosului pîntec care-n durerile facerii tot zămisleşte-ncîntare! In ziua-aceea măslina, vinul cel nou, cîntecul prietenului, dragostea mea din depărtare, pămîntul jilav, totul atît de simplu, atît de veşnic, ca bobul de grîu, acolo-n Frascati, ziduri ciuruite de moarte, ochii războiului prin ferestre, dar pacea mă-ntîmpina cu o mireazmă de untdelemn şi de vin, în vreme ce totul era simplu ca şi poporul ce-mi încredinţa comoara sa verde, micuţe măsline, prospeţime, mireazmă pură, mijloc de încîntare, sfîrc al zilei albastre, dragoste pămîntească. PODURILE Poduri noi ale Pragăi, voi v-aţi născut în vechiul oraş, trandafir şi cenuşă, pentru ca omul cel nou PABLO NERUDA să treacă rlul. O mie de ani au vătămat ochii bâtrînilor zei de piatră, cari de pe vechiul pod Carol au văzut forfotind şi plecînd fără întoarcere vechile vieţi, dinspre Mala Strana paşii ce spre Moravia se îndreptară, paşii timpului, grei, paşii vechiului cimitir evreiesc, sub douzăzeci de mantii de vreme şi pulbere, — trecură şi dănţuiră de-asupra podului, — în vreme ce fumuriile ape mînau trecutul spre piatră. Vîltava, încetul cu încetul, urma să te prefaci într-o statue, statue cenuşie a unui rîu ce moare, pe frunte cu vechea-ţi coroană de fier, dar năpraznicul vînt al istoriei îţi cutremură picioarele şi genunchii şi cînţi, o, rîule, şi treci şi umbli cu o nouă viaţă. Altfel lucrează uzinele. Portretul uitat al poporului surîde, salută de la ferestre, şi iată acum, aici, noile poduri: lumina le umple, linia lor dreaptă îmbie, spune: „popor, înainte, către toţi anii cari vin, către comoara cea neagră a minei, împărţită între toţi oamenii". Şi rîul trece sub noile poduri, cîntînd cu istoria limpezi cuvinte ce vor umple pămîntul. Nu sînt paşi cotropitori acei ce trec pe podurile noi, nici fioroase care de asalt ale războiului şi urii: sînt paşi mărunţi de copil, paşi ■ puternici de muncitor. De-asupra noilor poduri treci, o, tu, primăvară, cu coşul de pîine şi cu vesmîntu-ţi proaspăt în vreme ce omul şi apa şi vîntul întîmpină zorii cîntînd. STRUGURII ŞI VINTUL CUVINTE CĂ TRE EUROPA Eu, american din pămînturi sărace, din podişuri metalice, unde violenţa omului faţă de om se-mbină cu cea a pămîntului asupra omului, eu, americanul rătăcitor, orfan de fluviile şi de vulcanii ce mă creeară, vouă, simpli europeni ai căilor întortochiate, umili stăpînitori ai păcii şi-ai untdelemnului, înţelepţi, calmi ca şi fumul, eu vă spun: venit-am aici să-nvâţ de la voi, de la unii şi alţii, de la toţi, căci la ce mi-ar sluji pămîntul, de ce au fost create marea şi drumurile, dacă nu ca să mergem, privind si-nvăţînd de la orice făptură ceva. Poarta nu-mi zăvoriţi (ca porţile negre, împroşcate de singe ale Spaniei mele materne) nu-mi arătaţi coasa vrăjmaşă, nici escadronul blindat, nici vechi spînzurători pentr-un nou atenian, pe căile largi, năpădite de splendida strălucire a strugurilor, ^ nu vreau să văd nici un soldat omorît, cu ochii mîncaţi. Arătaţi-mi, dintr-o patrie-n alta, nesfîrşilul fir al vieţii urzind primăverii vestmînlul. Arătaţi-mi o maşină curată, albastră, de oţel, sub uleiul cel gros, gata să-nainteze prin holde, arătaţi-mi faţa plină de rădăcini a lui Leonardo, căci faţa lui e geografia voastră, arătaţi-mi pe creste de munţi — de atîtea ori cîntate şi zugrăvite — înfrâţilele voastre stindarde, pline de vîntul electrizat. Duceţi apă din Volga fecundă la apele Arnului auriu. Duceţi seminţele albe ale Poloniei reînviate, şi din viile voastre-nălţaţi 96 PABLO NERUDA focul cel roşu şi blind spre nordul zăpezilor. Eu, americanul, jiul celor mai mari singurătăţi ale omului, am venit să învăţ de la voi viaţa şi nu moartea, şi nu moartea! Eu n-am traversat oceanul şi munţii ucigători şi fioroasa duhoare a temniţelor paraguiene, ca să vin să văd, lingă mirţii pe care-i ştiam din cărţi îndrăgite, orbitele noastre fără de ochi şi sîngele nostru secat la margini de drumuri. Eu, către mierea cea veche şi către noua splendoare a vieţii venit-am. Eu, la pacea voastră şi la porţile voastre, la candelele voastre aprinse, la nunţile voastre venit-am. La bibliotecile voastre solemne am venit atît de departe. La minunatele voastre fabrici, vin să lucrez un moment şi să prînzesc cu muncitorii. In casele voastre intru şi ies. La Veneţia, în frumoasa Ungarie, la Copenhaga mă veţi vedea. La Leningrad, discutînd Cu tînărul Puşkin, la Praga Cu Fucik, cu toţi morţii şi cu toţi viii, cu toate metalele verzi ale nordului şi cu garoafele din Salerno. Eu sînt martorul care soseşte ca oaspe-n lăcaşele voastre. Dâruiţi-mi pacea şi vinul. Mîine în zori voi pleca. Pretutindeni m-aşteaptă ea, primăvara. Tălmăciri de Maria Banuş PETRARCA ÎNTRU VIAŢA MADONNEI LAURA (In qual parte del del, in quale idea) In care colţ clin ceruri şi-anume-n ce tipare Găsi model Natura, atunci cînd făuri Făptura cea mai dragă? Creind-o, ea voi S-arate lumii cîlă putere-n ceruri are! Ce zînă în pădure, ce nimfă la izvoare Atît de blonde bucle a desfăcut cîndva? Ce inimă, atltea virtuţi a strîns în ea? Deşi virtutea asta e-n veci ucigătoare! Divina frumuseţe e pentru toţi poveste, Cînd ochii dragii inele nu i-au privit nicicînd, —- Acea căutătură ce-atît de dulce este. Şi nu va şti cum Amor ucide şi alină Acel ce n-a văzut-o cît de suav suspină, Vorbind atît de dulce, şi dulce surîzînd. (Aspro care e seloaggio e cruda ooglîa} Ascunsă stă sub chipul alb şi umil de înger O inimă de piatră, etern ne-nduplecată. Ci dacă nu-şi va stinge asprimea-i niciodată, Spre marca ei necinste, mă va vedea cum singer. Cînd ierburi, flori şi frunze se nasc sau mor sub soare Şi cînd e sumbră noaptea, şi cînd e ziua clară, Eu plîng mereu. Căci, iată, şi soarta mea amară Şi draga mea iubită şi dragostea mă doare. 7 — V. Rommească PETRARCA Numai speranţa poate să-mi mai redeie viaţă: Căci picurind într-ana, umila picătură E-n stare-ncet să roadă şi piatra cea mai dură. Şi nu există suflet ne-nduplecai, de ghiaţă, Să nu-l înmoi cu lacrimi, iubire, rugăminţi; Nici inimi reci pe care să nu le faci fierbinţi. (Solo e pens o so i piu deşerţi com pi) Stingher şi-nchis în mine, adesea rătăcesc Pe drumuri neumblate, cu paşi înceţi, tîrzii, Şi în ţărînă caut cu ochi atenţi şi vii Vreo urmă omenească pe care-o ocolesc. Cum să găsesc alt mijloc mai bun, mai înţelept, Să scap de ochii lumii ce mă ghicesc uşor? Căci tot ce fac atîta-i de trist şi tînjitor: Pe faţa mea se vede ce clocot am în piept/ Dar dacă frămintarea-mi de fiecare zi O ascunsei de oameni, — cred astăzi c-au aflat-o Şi văile şi /nunţii şi codrii cu-ape vii. Căci nu-i cărare aspră pe care n-am călcat-o Şi-n care-adesea Amor tovarăş să nu-mi fie, Eu, lui, spunînclu~i multe şi el vorbindu-mi mie. (La sera des'iare, oliar l-aurora) îndrăgostiţii paşnici şi fără pasiune Urăsc lumina zilei şi seara o doresc; Eu totuşi simt că seara durerile îmi cresc, Cînd dimineaţa este în ochii-mi o minune! Căci ziua, în aceeaşi clipită, cresc înalt, Cresc două răsărituri: un soare şi-un alt soare, Cu frumuseţi si raze la fel de izbitoare. Că pîn' şi cel din ceruri iubeşte pe cellalt. Şi razele de soare, de cum ţîşniră vii, S-au împlîntat în mine cu rădăcină nouă. De-aceea mult rni-s ele mai dragi decît mi-aşi fi. Şi-astfel, e-o luptă-n mine şi-s împărţit în două: Căci liniştea ce ziua mi-o dă, mereu o chem, Pe cînd de chinul nopţii ferindu-mă, mă tem. INTRU VIAŢA MADONNEI LAURA 99 (Passa ta naoe mia colma dsoblio) Pe -o mare aspră, iarna, în bezna nopţii reci, Pomi greoaia-mi luntre, ducînd cu ea uitarea. La cîrmă stă ele veghe, scrutînd departe, marea, Stăpînul meu şi totuşi vrăjmaşul meu de veci. Pe vîsle-atîrnă gîndul trufaş şi vinovat, DisŢireţuind şi moartea şi aspra vijelie. Un vînt etern şi jilav vîntreala o sfîşie. Un vînt ca o nădejde, un dor şi un oftat. Slăbite-s şi udate frînghiile vîntrelii De ploaia unor lacrimi, de pîcla îndoielii: Greşeala, neştiinţa mă-ncolăcesc, frînghii... Lumina celor două dulci semne stă să scadă Şi-n valuri dibăcia, priceperea pieri, Că nu mai am nădejdea să mai ajung în radă! în romîneşte de Lascăr Sebastian ACORDAREA PREMIULUI DE STAT AL RP.R PENTRU LUCRĂRILE DEOSEBIT DE VALOROASE REALIZATE ÎN ANUL 1955 EL. In domeniul prozei Clasă 1-a, în valoare de 30.000 lei 1. Scriitorului Geo Bogza — pentru volumele „Anii împotrivirii" st „Meridiane sovietice". 2. Scriitorului Camii Petrescu — pentru romanul „Un om între oameni". Clasa IU a, în valoare de 25.000 lei 1. Scriitorului Istvân Asztalos — pentru povestirea „Inimă tînără".. 2. Scriitorului I. Ludo — pentru romanul „Domnul general guvernează". b Clasa Uha, în valoare de 15.000 lei 1. Scriitorului Vladimir Colin — pentru volumul „Basme". 2. Scriitorului Vicol Dragoş — pentru romanul „Valea Fierului".. 3. Scriitorului Andrâs Su to — pentru volumul „Pornesc oamenii". I. fii domeniul poeziei Clasa Ua, în valoare de 30.000 lei 1. Poetului Cicerone Theodorescu — pentru volumul de poezii Un cîntec din uliţa noastră" şi traducerea „Vasili Tiorkin" de Al. TvardovscL i. Clasa Iha, în valoare de 25.000 lei 1. Poetului Demoslene Botez — pentru volumul do versuri „Floarea soarelui". 2. Poetului Miron Radu Paraschiveseu — pentru volumul de versuri „Laude". 3. Poetului Ferenc Szemler — pentru volumul de poezii ,Harcoîni hiven" (A lupta cu devotament). Clasa IHsa, în valoare de 15.000 lei 1. Poetului Al. Andriţoiu — pentiu volumul de poezii „în tara moţilor se face ziuă". 2. Poetului Ştefan Iureş — pentru volumul de poezii „Cuvin f dosnre tinerele". 1 ACORDAREA PREMIULUI DE STAT AL R.P.R. 101 3. Poelului Eric Majtgnyi — pentru volumul ele poezii „Cusegen" (De strajă). J. In domeniul dramaturgiei Clasa lisa, în valoare de 25.000 lei 1. Scriitorului Aurel Baraoga — pentru piesa de teatru „Mielul turbat". 2. Scriitorului Hovia Lovinescu — pentru piesa de teatru „Lumina de la Ulmi". Clasa III^a, în valoare de 15.000 lei 1. Scriitorului Mihail Davidoghi — pentru piesa de teatru „Schimbul de onoare". 2. Scriitorului Tuci ar Şaimaru— peniru piesa de teatru „Afaceriştii". K. In domeniul criticii literare Clasa Iha, în valoare de 25.000 tei 1. Criticului O vid Crohmălniceanu — pentru volumul „Articole şi •cronici". 2. Panaitescu-Perpessicius, profesor — pentru ediţia critică a „Operelor" lui Mihail Eminescu. Clasa III sa, în valoare de 15.000 tei 1. Criticului Silvian losifeseu — pentru monografia „Caragiale". ! ♦ In domeniul muzicii a. Compoziţie Clasa Ua, în valoare de 30.000 lei 1. Compozitorului Mihail Jora — pentru suita simfonică din muzica de balet „Cînd strugurii !-e coc". 2. Compozitorului Leon Klepper — pentru poemul simfonic „Drumul Dunării spre mare" şi poemul simfonic „BâTcoscu". 3. Compozitorului Alfred Mendelsohn —pentru „Căutata Bucur eştiu-lui", „Qaintelul ponlru coarde şi pian", poemul simfonic „Flori pentru 'Nikos Beloiann.is" şi „Cîntec pentru tineretul din colonii". 4. Compozitorului Marţian Negrea — pentru suita simfonică „în munţii Apuseni" şi muzica la filmul documentar „Baia Mare". Clasa lisa, în valoare de 25.000 lei 1. Compozitorului Vasile Popovlci—pentru cîntecele: „Suita de cîntece ostăşeşti", „Cîntec de prietenie cu tineretul chinez", „Cîntec de înfrăţire", „Bădiţă al meu" şi altele. 2. Compozitorului Sigismund Toduţă— pentru „Concert pentru orchestră de coarde", „Sonata pentru flaut şi pian" şi „Sonata pentru vioară şi pian". 3. Compozitorului Zeno Vancea — pentru „Quartet de coarde nr. 2". 102 ACORDAREA PREMIULUI DE STAT AL R.P.R. Clasa. III-a, în valoare de 15.000 lei 1. Compozitorului Viorel Doboş — pentru cantata „Pe plaiuri moldovene" pe versuri de Constantin. Titus. 2. Compozitorului şi dirijorului H. Mălineanu — pentru cîntecele: „Marinică", „înfloreşte ţara mea", „Buciumaşi de veselie", „Hop ş-aşa" şi altele, precum şi pentru conducerea muzicală a concertului de estradă „Muzica popoarelor". b. Interpretare Clasa I=a, în oaloare de 30.000 lei 1. Pianistului Mîndru Katz, solist al Filarmonicii de Stat din Bucureşti — pentru interpretarea concertelor pentru, pian. şi orchestră de Ceai-kovski şi Chopin şi a Suitei pentru pian de George Enescu. 2. Flautistului Vasile Jianu, solist al Filarmonicii de Stat din Bucureşti — pentru interpretarea concertelor pentru flaut şi orchestră de Riauzov şi Mozart, a sonatei de Teleman şi a lucrării „Doină şi joc" de Brediceanu. 3. Violonistului Ion Voicu, solist al Filarmonicii de Stat din Bucureşti — pentru interpretarea concertelor pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski şi Glazunov, „Simfonia spaniolă" de Lalo, „Balada" de Ciprian Porumbescu şi „Rapsodia pentru vioară şi orchestră" de Emanoil Elenescu. Clasa II =a, în valoare de 25.000 lei 1. Solistului Constantin Ujeicu, de la Opera de Stat din Cluj — pentru interpretarea rolului Ion din opera „Năpasta" de Sabin Drăgoi. Clasa III=a, în valoare de 15.000 lei 1. Soliştilor Ion Dacian şi Puica Alexandrescu, de la Teatrul de Stat de Operetă din Bucureşti — pentru interpretarea unor roluri din operetele-„Ana Lugojana", „N-a fost nuntă mai frumoasă" şi „Aculina". M. In domeniul cinematografiei Clasa Iha, în valoare de 25.000 lei 1. Colectivului format din: Ion Bostan —■ regizor; Ion Stoica — operator; Hie Cornea — operator — pentru realizarea filmelor documentare „Baia Mare" şi „N. Bălcescu". Clasa III~a, în valoare de 15.000 lei 1. Colectivului format din: Jean Georgescu — regizor; Ion Cosma — operator de imagine — pentru realizarea filmelor artistice de scurt metraj „Vizita", „Lanţul slăbiciunilor" şi „Arendaşul romîn", după schiţele lui I. L. Caragiale. N. In domeniul picturii şi artei grafice ^ Clasa I~a, în valoare de 30.000 lei 1. Pictorului Corneliu Baba — pentru portretul ^Academicianul Mina il Sadoveanu". 2. Pictorului Iosif Iser — pentru întreaga sa activitate artistică. ACORDAREA PREMIULUI DE STAT AL R.P.R. 103- Ctasa Iha, în valoare de 25.000 tei 1. Piciorului Octavian Angheluţă — pentru tablourile „Reparaţie la cuptoare la Uzinele Reşiţa", „Autoportret" şi peisajul „Gura Sada". 2. Pictorului Iosif Co va — pentru afişul „Nu vom uita" şi altele".. 3. Pictorului grafician Aurel Jiquide — pentru ilustraţiile la romanul „Nicoară Potcoavă" de Mihail Sadoveanu. 4. Pictoriţei Ligia Macovei — pentru „Peisaj din Piepublica Populară Chineză". Clasa III sa, în valoare de 15.000 lei 1. Pictorului Bela Nagy Ahody —pentru tabloul „Arestarea lui Fonagy". O. in domeniul sculpturii Clasa Is a, în valoare de 30.000 lei 1. Sculptorului Constantin Baraschi — pentru alto-relieful „Eliberarea". 2. Sculptorului loan Irimescu — pentru „portretul pictorului Octav Bănciîă". Clasa lisa, în valoare de 25.000 lei 1. Sculptorului Boris Caragea— pentru sculptura „V. I. Lenin". 2. Sculptorului Mihaj Wagner-—pentru bustul „V. I. Lenin". Clasa III sa, în valoare de 15.000 tei 1. Sculptorului Geza Vida — pentru baso-relieful „Pintea Grigore judecind un boier". P. In domeniul arhitecturii Clasa îs a, în valoare de 30.000 lei 1. Arhitectului Octav Doiceseu — pentru proiectul arhitectural ai clădirii Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti. Clasa lisa, în valoare de 25.000 tei 1. Arhitectului G. E. Miclescu — pentru proiectul Teatrului de vară din parcul „N. Bălcescu". R. In domeniul artei teatrale Clasa ha, în valoare de 30.000' tei 1. Regizorului Alexandru Finţi, de la Teatrul Naţional „I. L. Cara-giale" din Bucureşti—pentru activitatea regisorală depusă în anul 1953. 2. Actorului Ion Manolescu, de la Teatrul Naţional „I. L. Caragialc"' din Bucureşti, pentru întreaga sa activitate artistică. 3. Actorului G. Storin, de la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale" din Bucureşti—pentru întreaga sa activitate artistică. Clasa lisa, în valoare de 25.000 lei 1. Colectivului format din: Sorana Coroamă — regizor; Toni a Dimi-triu — actor; Titus Lapteş — actor ; Ana Bavcan — actriţă ; Emanoil Petruţ 104 ACORDAREA PREMIULUI DE STAT AL R.P.R. — actor; Anton Gheorghiu — pictor scenograf — pentru realizarea spectacolului „Nepoţii gornistului" pe scena Studioului Actorului de Film ,,C. Nottara". Clasa Ilha, în valoare de 15.000 tei î. Colectivului Teatrului de marionete şi păpuşi „Ţăndărică", format din: Margareta Nicuiescu — regizoare; Dorina Tănăsescîi — actriţă mânuitoare; Aatigona Papasicopol — actriţă mînuitoare; Ioana Constantinescu — pictor scenograf; Lucian Teodorescu — sculptor—pentru realizările artistice şi contribuţia lor la dezvoltarea teatrului de marionete şi păpuşi din ţara noastră. IN INTIMPINAREA CELUI DE AL lUea CONGRES UI NONA L AL SCRIITORILOR SOVIETICI MJHAI N0V1C0V DISCUŢIILE LITERARE DIN UNIUNEA SOVIETICA SI ÎNVĂŢĂMINTELE LOR PENTRU LITERATURA NOASTRĂ Vi: iaţa literară din Uniunea Sovietică trece în prezent printr-o perioadă de mare însufleţire, prilejuită de apropierea celui de al Il-lea Congres Unional al Scriitorilor sovietici. De la primul congres, ţinut în 1934, au trecut 20 de ani. Ţara Socialismului victorios a trăit o seamă de evenimente istorice caro i-au sporit considerabil c!ît prestigiul de care se bucură pe arena internaţională, cît şi dragostea cu caro o înconjoară oamenii muncii din întreaga lume. S-a dezvoltat rnult şi literatura sovietică, îmbogăţindu-se cu noi talente viguroase, cu noi opere valoroase. Experienţa de 20 de ani a li tevaturii sovietice din această perioadă reprezintă un aport de nepreţuit în dezvoltarea artistică a omenirii. Apropiatul congres este chemat sa generalizeze această experienţă, sin-tetizînd-o astfel, încît concluziile desprinse să constituie tot atîtca indicaţii programatice pentru activitatea creatoare în viilor. Şi, după cum este obiceiul în Ţara Sovietică, această importantă sarcină se realizează în mod colectiv, printr-o discuţie liberă la care participă un număr impresionant de scriitori de toate viratele, de toate limbile. Revistele literare sovietice au introdus o rubrică nouă, „Pred-s'iezdovsl. în general, scrisorile sînt concise, criticul plîngîndu-se mereu de lipsa de timp: „Fiecare dată vreau să-ţi scriu o „scrisoare" — si o reduc... la un sonet." (21 martie 1912/ La imputările poetului, G. Ibrăileanu vine cu explicaţii pline de semnificaţie, în tonul unui Nestor tutelar: „De unde ai scos „mînia", ori „disgraţierea" (!) mea? Eu scriu foarte greu. Unora nu le răspund de loc — unor prieteni, bine înţeles. La alţii... Cînd voi mai tăcea, să-ţi aduci aminte de cele ce-ţi scriu acuma. Eu nu mă „schimb" uşor. Ş-apoi, cu d-ta, care eşti aşa de deosebit de plăcut, ce-aşi avea de împărţit?" (Ibid.). O discuţie mai de durată se angajează în jurul celor dintîi pagini de proză pe care G. Topîrceanu avea să le publice tot în „Viaţa Romînea-scă". Prilejul îl oferi trimeterea schiţei Musca2) — reprodusă ulterior şi în volumul „Amintiri din Bulgaria — Schiţe uşoare" (1920). „Un episod din lumea celor care nu cuvîntă" e admirabil ! Un singur lucru am de observat. Sfîrşitul. D-ta scrii: „Şi aşa pieri, strivită ca o reptilă — aşa trecu în Neant, acolo unde nefiind aer, nu mai poate fi vorba de zbor." Nu-mi place reptila şi nici: „nefiind aer, nu poate fi vorba de zbor." Schimbă cum crezi d-ta. Ţi-aşi propune aşa: „Şi aşa trecu în Neant acest exemplar din lumea celor care nu cuvîntă." Sesizînd însă că intervenţia ar da un final prea serios bucăţii umoristice, criticul complectează: „Dar văd bine că fraza mea nu e tocmai în tonul d-tale. Gîndeşte bine şi trimete-mi urgent sfîrşitul. încăodată, admirabil. Te felicitez. Acum însă pot spune ceva (ce alaltăieri am tăcut). Păcat că dai bucăţile d-tale la reviste fără răspîndire 1) „Viaţa Socială", 1910, Nr. 10. 2) „Viaţa Romînească", 1910, vol. XIX, Nr. 12. G. IBRĂILEANU CĂTRE G. TOPÎRCEANU 161 şi fără prestigiu. Dar fă cum vrai. La noi încape tot ce scrii d-ta". (începutul lunii decembrie 19'iOj. Paranteza şi regretul final exprimat de G. Ibrăileanu constituie un mod foarte meşteşugit ca, sub aparenţa unei atitudini indiferente, să spună totul, mergînd la obiect: atragerea Iui G. Topîrceanu în cercul „Vieţii Romîneşti". Primind scrisoarea de ia laşi, G. Topîrceanu explică îndată criticului că a repeta şi în încheierea schiţei expresia metaforică „din lumea celor care nu cuvîntă" înseamnă a da unei compoziţii originale un aer de parodie după volumul de schiţe al lui Emil Gîrleanu, apărut în acelaşi timp1). Urmează explicaţia lui G. Ibrăileanu: „Ai dreptate. Eu, care nu prea cunosc schiţele „omonime", nu m-am gîndit bine. Bucata d-tale e frumoasă în sine, fără nici o intenţie de parodie. Dar ai dreptate. Şi dacă e vorba de nedelicateţe, apoi eu, bătrînul, aşi fi mai vinovat." (Criticul care se arată atît de conciliant şi se numeşte singur „bătrînul", nu împlinise încă 40 de ani!). „O amînăm pînă vei spune d-ta s-o tipăresc. Chiar ş-atunci, înlocuieşte cuvintele fatale din titlu şi de la sfîrşit. Aşa, fără acele cuvinte, poete, merge cît de curînd." (16 decembrie 1910^. In aceeaşi zi pleacă la Bucureşti o a doua scrisoare către G. Topîrceanu: „Aştept toate cele făgăduite. —Musca — hotărăşte d-ta cînd şi cum. E aşa de frumoasă, încît ar fi bine să nu aştepte prea mult în saltar. Dar eşti suveran în privinţa asta." La 28 decembrie 1910, criticul revine cu îndemnul ca tînărul scriitor bucureştean să iasă din nehotărîre: „Dacă voeşti să pun „Musca" în no. viitor (12), trimite-mi notiţa de care vorbeai, precum şi instrucţiuni în privinţa schimbărilor ce ai voi să faci, — în titlu sau aiurea." Două scrisori nedatate dovedesc din partea celor doi colaboratori ai „Vieţii Romîneşti" un excepţional zel în atingerea unei expresii artistice cît mai izbutite. Criticul, înainte de a dispune publicarea, consultă pe scriitorul de la Bucureşti: „Telegrafiază: „prima" — sau „secunda", cum hotărăşti. Şi: „cu mi" sau „fără mi". „Telegrafiază urgent". Aceste cărţi poştale, ştersăturile, etc. sînt martorele nehotărîrii mele. Mă chinuiesc de-un ceas să hotărăsc eu şi n-am curaj : „Suveranitatea !" Aceleaşi scrupule minuţioase de editor care respectă gustul „suveran" al artistului apar şi din a doua scrisoare a lui G. Ibrăileanu: „Cred că prima variantă (a sfîrşitului) e preferabilă. Dacă ţii la a doua, telegrafiază-mi imediat. Eşti „suveran". Ştii mai bine ce vrei să spui. Oricum, poezia e foarte frumoasă." După semnătură urmează alte recomandări, semnificative pentru a- 1) Din lumea celor care nu cuvîntă, 1910. 11 — V. Romînească 162 CONST. CIOPRAGA tenţia cu care G. Ibrăileanu înconjura pe creatori: „La noi se zice:" Şi n-am cu cine petrece" (fără „mi"). Cum se zice în Muntenia? Dacă şi în Muntenia e fără „mi", să-1 scoatem. „Mi" nu e ardelenism? J) Trimite notiţa la „Musca". Poetul furniza pe atunci de la Bucureşti şi unele ştiri în legătură cu literaţii tineri, servind ca intermediar între G. Ibrăileanu şi ceilalţi. „Nu mai am nevoie de adresa lui Galaction. Mi-a dat-o el însuşi. A fost aici. E un om foarte distins." (16 decembrie 1910^. Pentru a determina pe poet să se mute Ia Iaşi, G. Ibrăileanu recurge la argumente variate. Mai întîi îl lasă a înţelege că pe cale epistolară este greu pentru a-mîndoi să fie expeditivi. La numărul 1 — 1911 al revistei „Viaţa Romînească", unele clin versurile poetului „au fost sacrificate" din lipsă de spaţiu. îndată, G. Ibrăileanu vine cu ştiri prevenitoare: „Asta nu însemnează să nu scrii şi să nu trimiţi tot cc scrii. In no. viitor (2) voi pune cele trimise şi tot ce vei mai trimite — dacă vei trimite. „Hoţii" (o schiţă n.n.) — publicabilă! Dar, fiindcă e mai slabă decît „Musca", ca care a început proza, o voi publica mai tîrziu, după alte 2—3 bucăţi de proză. Asta tot pentru „înălţime". Nu vreau, la-nceput, să publici nimic mai slab decît „Musca", bucata cu care ai început proza2)" „Hoţii", admirabil ca stil; natura foarte frumoasă; ideia cam slabă faţă cu frumuseţea execuţiei... Ah! dacă am fi la un loc, să putem discuta! Aşa, mi-i foarte greu, în scris." (13 martie 1911J. Argumentul lipsei, de timp pentru corespondenţă se repetă des în scrisorile trimise de G. Ibrăileanu: „Multe, multe împrejurări m-au făcut să nu-ţi. scriu pînă acuma şi... chiar acuma, căci voi fi foarte scurt. Versurile s-au tipărit. Proza — foarte frumos scrisă, descripţiile admirabile, cu o notă foarte originală. Dar am o îndoială: Subiectul, filozofia bucăţii. Mi se pare mai prejos decît frumuseţea descripţiei. Dar poate n-am simţit just eu. Am s-o cetesc în curînd cîtorva cunoscători. Nu crede că bucata nu e bună. Dar ştii, „înălţimea". Admirabila prietenie şi spiritul obiectiv al criticului se disting în modul cum — sub aparenţa unei glume de aspect didactic — G. Ibrăileanu. are în vedere numai calităţile operei: „Totuşi, voi publica-o, nu pentru d-tâ, ci dacă voi ajunge la concluzia că merită măcar... nota 8, dacă nu 9." (3 martie 191l). Alt mijloc de a convinge pe G. Topîrceanu să se apropie de Iaşi este — cum s-a şi putut remarca anterior — repetarea argumentului privind ni- 1) Discuţia se ducea în jurul unui fragment din poezia „Noapte de iarnă" („Viaţa :Romînească", 1910, vol. XIX, Nr. 11). Pînă Ia urmă, versiunea propusă de G. Topîrceanu a fost acceptată şi de G. Ibrăileanu : — „Bulgăraş de ghiaţă rece, Iarna vine, vara trece Şi n-am cu cine-mi petrece. Bulgăraş topit în foc, Dacă n-am avut noroc" 2) în realitate, schiţa,, Hoţii" fusese deja publicată în „Viaţa literară şi artistică", 1908, nr. 3. G. IBRĂILEANU CĂTRE G. TOPÎRCEANU 163 velul calitativ cu care se prezenta în presa vremii „Viaţa Românească", în comparaţie cu alte reviste la care colabora poetul. Concomitent cu apariţia regulată în paginile „Vieţii Romîneşti, G. Topîrceanu colabora între 1910—1914 — ce e drept, cu totul sporadic — la revistele: Viaţa Socială (1910—1911) aflată în polemică violentă cu revista poporanistă de la Iaşi, Ia Neamul romînesc literar, condus de N. lorga, în spiritul Semănătorului (la care de asemenea G. Topîrceanu colaborate între 1909 şi 1910), şi în fine la Flacăra lui Const. Ba nu. La scuzele amabile ale lui G. Topîrceanu cum că el ar fi „trădat", pentru moment, revista de la Iaşi, G. Ibrăileanu îi scrie Iară a lăsa să se ■'vadă supărare, dar într-un ton în care bănuim o discretă amărăciune paternă pentru fiul pierdut: „Nu mă supăr de „trădarea" d-tale. Doar nu eşti iobagul nostru, —Trimite tot ce vreai.. Voiu ceti cu plăcere, şi voiu publica idem. Dacă voiu spune veto va fi din cauza „înălţimii" şi a „prestigiului". Cu d-ta sînt foarte dificil. Cu alţii care n-au ce da mai bun sînt culant de tot. Nu-i aşa că (dacă crezi cît de puţin în gustul meu şi al altora ele aici) asta e în favoarea d-tale?" (29 noiembrie 1910). în scrisorile care urmează, discuţiile despre poeziile din prima fază ale lui G. Topîrceanu, sînt laconice: „Deşi am dat bucata la zaţ, dacă crezi cu tot dinadinsul că o poţi face şi mai bună, scrie-mi imediat — să ţi-o înapoez." (16 iunie 191.1 L „Admirabilă poezie! în no. viitor (acesta apare peste trei zile). Un singur lucru: „Neamţule" e o notă cam discordantă. Poate rămîne, desigur. Dar dacă ai găsi altceva... Ştiu însă, că odată ce ai scris aşa, îţi va veni greu să găseşti altceva. încăodată, admirabilă poezie!" (22 iunie 1911 j1) Faţă de scrupulele artistice excesive ale poetului, care întîrzie corectarea, criticul intervine hotărît: „Eu public poezia. Cînd ar fi să ne o-" prim pentru o simplă impresie, am rămîne veşnic în urmă. — D-ta treci Ia altceva. Nu te mai gîndi la asta. Poezia e admirabilă, şi la urma urmei „neamţul" dă şi el ceva tonului general, numai cît e — cu o notă mai jos. Dar perfecţia nu trebuie s-o urmărim cu îndărătnicie, căci cădem în păcat." Importanţă specială prezintă o scrisoare, mai întinsă decît cele citate anterior, datînd din 1911. în sfaturile pe caro G. Ibrăileanu le oferă tînărului săi: prieten, se poate urmări atitudinea politică a criticului. Deşi în articolele sale, el face uneori caz de apolitism, în practică va pune literatura în slujba progresului social. De aceea se şi consideră în „opoziţie" cu „boierii": „Dacă Mircea Rădulescu a „trecut la boeri" (la conservatori, n.n.) din cauză că sîntem în opoziţie, nu-1 pot felicita deloc. Dacă din alte cauze, n-am nimic de spus. Am aici cîteva poezii ale lui, nepublicabile. Acum m-a eliberat de chinurile refuzării." Criticul intervine în cele din urmă în mod explicit în. orientarea ideologică a lui G. Topîrceanu, propunîndu-i drumul de urmat: „Niciodată (ştii) n-am voit să te sfătuiesc hotărîtor în atitudinile ce ar trebui să iai. Acum îmi permit să-ţi spun: Nu scrie acum. la nici o 1)1 n tren („Viaţa Romînească", 1911, vol. XXI, Nr. 6). „Neamţul" este... mecanicul locomotivei: Cuvîntul subliniat de G. Ibrăileanu a rămas şi în textul tipărit: „Dă-i, neamţule, drumul, că n-avem răbdare!... E gata! Un şuer, un repede zvon"... 11* 164 CONST. CIOPRAGA revistă sau ziar conservator. In vremea asta de vînzare, ai putea fi suspectat — lucru care nu se uită niciodată. Mai degrabă să te dea afară din slujbă, dacă ţi-ar pune asemenea condiţii (moraliştii ăştia sînt în stare)! întotdeauna vei găsi la noi un debuşeu pentru munca d-tale, pe care am răsplătit-o mai mult. Eu am trăit un lung şir de ani, cu licenţa-n buzunar, fără să am ce mînca. Şi amintirea acelei vremi de onoare (împreună cu amintirea unor vremi de romantism... amoros) sînt singurele puncte în adevăr strălucitoare cîin viaţa mea. Dar devin sentimental. încheiu. Răspunde-mi imediat în privinţa lui Manon1) (mi-ai dedicat mie sonetul? Văd iniţialele mele) şi trimite-mi echivalentul lui „în sinea lui." (Scrisoare clin 191 i). (în ce priveşte acel „lung şir de ani, cu licenţa-n buzunar", la care se reieră G. Ibrăileanu, situaţia era aproape generală pentru tinerii intelectuali sub vechile regimuri. în mod excepţional, G. Ibrăileanu — fost student al Facultăţii de litere şi al Şcolii Normale Superioare din Iaşi —, luîndu-şi licenţa la 23 aprilie 1895, a fost numit totuşi, la 1 septembrie 1896' profesor suplinitor la gimnaziul de băeţi din Bacău, unde funcţiona pînă în septembrie 1900, cînd a fost transferat la Iaşi, la Liceurinternat „G. Negruzzi" (profesînd temporar şi Ia Liceul Naţional şi Liceul Militar). După 1908, G. Ibrăileanu trece definitiv la Universitate — cu excepţia anului 1911—1912, cînd îl înlocuieşte E. Lovinescu, impus de conservatorii ajunşi atunci la putere. Scrisorile din anul ,1911 adresate lui G. Topîrceanu vin cu propuneri directe în vederea transferării poetului la Iaşi. Criticul trece la probleme de ordin material, îngrijindu-se de viitorul tînărului bucureştean. In sfîr-şit, de la Nămăeşti, unde poetul se afla în vacanţă, soseşte ştirea acceptării: „Propunerea d-tale de a veni. la Iaşi m-a bucurat foarte mult. Imediat ce mă voi duce la Iaşi (la 22 august), voi cerceta ce se poate face. Cred că voi găsi ceva, deşi acuma, în „opoziţie"2) e mult mai greu. Te rog scrie-mi care este minimum, cu care te-ai putea mulţumi. Bine înţeles că eu nu voi căuta acel minimum, ci. cît se poate spre maximum. Totuşi, trebuie să-ţi spun, ca să fiu corect, că nu am siguranţa." G. Ibrăileanu indică tînărului poet_calea de a-şi agonisi existenţa, îndemnîndu-1 să scrie şi proză şi critică. încurajările şi speranţele pe care i le dădea lui G. Topîrceanu criticul, au găsit teren rodnic. Poetul se va dovedi corespunzător tuturor prevederilor pe care le făcuse criticul: „De la revistă, poţi avea o sumă măricică, dacă poţi scrie şi în alte genuri'_ decît acele de pînă acuma. Scrie-mi dacă ai voi să faci recenzii, revista revistelelor, miscellanea, etc. Cred că poţi, şi mai ales cred că te poţi deprinde uşor. D-ta trebuie să fii unul din continuatorii noştri, căci n-o să trăim cît lumea. Dacă ai scrie la diferite rubrici (toate plătite), cred că ai putea rezista aproape cu produsul muncii literare. O recenzie nu e greu de făcut, cînd cineva are gust şi stil ca d-ta. Notiţe la miscellanea, cînd îţi vine ceva în minte,'iar nu e greu. Apoi notiţe la revista revistelor, la cronica veselă, poezii, proză — bineînţeles, cînd şi cît poţi." 1) Titlul exact: Manon şi Des Grieux, „Viaţa Romînească", 1912, voi. XXVI. 2) „Viaţa Romînească" se baza pe concursul partidului liberal, la acea dată în opoziţie faţă de conservatori (n.n.). G. IBRĂILEANU CĂTRE G. TOPÎRCEANU 165 "Plin de menajamente faţă de poetul în care văzuse virtualităţi pe cale de a se transforma în realităţi literare, G. Ibrăileanu are în vedere ca „cel mai rău caz" — „o slujbă": „Scrie-mi, aşadar, care e minimum". „Apoi mai scrie-mi, dacă e vorba de vreo slujbă, care e maximum de ceasuri pe zi pe care le poţi da, aşa ca să ai vreme şi pentru universitate şi pentru literatură." în încheierea scrisorii, criticul răspunde unei propuneri a lui G. Topîrceanu în legătură cu opera lui Flaubert. „De ce voeşti să scriu despre M-me Bovary? Mai întîi, acuma, sînt în concediu de la literatură. Apoi, subiectul îmi e cam antipatic. Nu romanul, ci subiectul unei asemenea „margini" (în sensul de însemnări „pe marginea romanului Madame Bovary "n. n...) Apoi am în cap, aproape sistematizate, alte „margini", pe care nu. le scriu, fiind şi obosit şi plictisit şi dator să fac alte lucruri mai importante — pe care nu le fac." (Mînăslirea Neamţ, 19 august 1911). La 11 septembrie, acelaşi an, G. Ibrăileanu se adresează din nou Iui G. Topîrceanu: „Iată cum stă lucrul (îţi scriu scurt, căci mă grăbesc şi e zgomot aici)! Vei fi sub-secretar de redacţie la „V.R.""1) (cetire de manuscrise, corectarea limbii unui... sau altui scriitor care nu ştie bine limba; corespondenţa redacţională, etc). Munca e puţină. E liberă, o faci acasă, cînd vrei. La redacţie vii regulat seara, 6—7. Leafa 100 franci lunar. Colaborarea ţi se se plăteşte deosebit, ca şi pînă acuma. Deci 100 lei + x lei colaborarea. Vino cînd vrei." Puţin timp după aceste preparative, în toamna anului 1911, poetul se prezentă în fine în cercul „Vieţii Romîneşti". Nu va mai lipsi de aici decît din motive de forţă majoră: cu prilejul războaielor din 1913 şi 1916— 1918, cînd sergentul rezervist G. Topîrceanu va fi mobilizat şi trimis pe front. în anul 1918, încă înainte de terminarea primului război, mondial, revenind din captivitatea de 16 luni, din Bulgaria, poetul se opreşte mai întîi la Bucureşti. Oraşul se afla încă sub ocupaţia germană. Semnîndu-se pacea separată cu Germania, Ia 5 mai 1918, se punea din nou chestiunea apropierii lui G. Topîrceanu de prietenii rămaşi la Iaşi. întoarcerea în Moldova era deocamdată destul de dificilă: „Viaţa Romînească" nu mai apărea din august 1916, iar alte perspective de lucru în laşul plin încă de refugiaţi nu prea se întrevedeau. Criticul ieşean ia din nou legătura epistolară cu poetul, doritor să-l readucă între prietenii de aici, unde G. Topîrceanu se simţise atît de la largul lui: „Ţi-aşi scrie mai mult, dar cred că ai să vii în curînd... Trebuie să vii aici. Avem gazetă zilnică, care merge straşnic. Sîntem la nr. 6. Am început cu 10.000 tiraj, şi am ajuns la 18.000. (în Iaşi numai se vînd 10.000 pe zi). Se cheamă: Momentul.2) — Apoi trebuie să scoatem şi „V.R.". — Te-am numit iar subdirector la teatru — cu 400 i'r. pe lună. l)„Viaţa Romînească" — unde G. Ibrăileanu însuşi, ca secretar de redacţie, era inima revistei. în curînd, poetul va fi promovat secretar de redacţie şi colaborator principal al lui G. Ibrăileanu (n.n.). 1)G. Topîrceanu a publicat în gazetă cîteva poezii şi fragmente de proză (Amintiri din Turtucaia). 166 CONST. CIOPRAGA Mehedinţi, ministrul, a spus că admite. Dar încă n-a venit confirmarea, asa încît', ca să fim cuminţi, să socotim lucrul ca o posibilitate. Pînă nu văd hîrtia oficială, n-am încredere. Dacă mai zăboveşti pe-acolo pînă ce vine numirea, ţi-oiu face cunoscut prin cineva care se duce la Bucureşti. — Am auzit că ai început-o bine la Bucureşti. Eşti un domn cu vizite multe — chiar la redacţie!... Pe-aici a fost teribil — pentru mine mai ales moral-minte". Finalul scrisorii vine cu ştiri scurte care interesau pe poetul revenit din război: „Otilia Cazimir a fost adesea pe la mine în aceşti 2 ani. Am fost şi eu pe-acolo de vre-o 3 ori: e departe grozav, şi birjă nu mai pot avea eu, un pîrlit. Mult ai să afli aici, nici nu-ţi poţi imagina ce-a fost. Mi-a scris M-me Hortensia1) în ton minor şi pesimist. A murit în război Octav Tomida şi (cred că nu s-a mai auzit nimic de el) Yasile Dumitrescu. A murit şi Conu Calistrat." (Hogaş n.n.). — (Scrisoare din vara anului 1918). întrucît lipsa lui G. Topîrceanu era foarte simţită la Iaşi, G. Ibrăileanu îi scrie iar, repetîndu-i perspectivele. Caracterul larg uman al criticului şi pasiunea pe care el o punea în serviciul promovării literaturii se dezvăluie şi din noua scrisoare: „Dragă Top, „Slujba 'încă nu e perfect sigură. Dar se face. — A fost Otilia (Cazimir, n.n.) şi azi. Dezolată. Scoatem „Momentul" săptămînal, revistă literară, politică, artistică, ironică, sarcastică, umoristică, scrisă de Sadoveanu, Patr., Topîrceanu, Galaction, etc... Vino imediat, dar imediat. E nevoie de d-ta, în toate privinţele. Ceia ce ai la Buc, vei avea şi aici — la discreţie. Aici e Babilon, Sodoma, Gomora." (iunie 1918). într-o altă scrisoare — ultima — , după ce între timp G. Topîrceanu făcuse unele aluzii ironice, cu privire la ziarul „Momentul", criticul, cu prefăcută mînie, scrie: „De ce te legi de „Momentul"? E singura publicaţie care mi-a făcut oarecare faimă. (G. Ibrăileanu scrisese între altele aici, fulminantul rechizitoriu întitulat Pacea, la 5 mai 1918, protestînd împotriva păcii separate cu Germania, încheiată de guvernul Marghiloman, prin care ni se răpeau munţii, n.n.). Se vede că-s născut gazetar"... (20 iulie 1918). Această ultimă scrisoare trimisă de G. Ibrăileanu lui G. Topîrceanu la 20 iulie 1918 — este, prin tonul ei cald,. elocventă pentru admirabila prietenie pe care criticul a consacrat-o poetului. Aceasta şi explică în mare parte hotărîrea lui G. Topîrceanu de a se întoarce la Iaşi. _ „Ti-am cetit Turtucaia2). Părţi, cetisem în „Lumina". ^ Bravo. Îmi place discreţia, lipsa de subiectivism şi de sentimentalism." Si după aceste aprecieri elogioase, iarăşi problema arzătoare:„Ma. rog, vii sau nu vii la Iaşi? Unde ai de gînd să te stabileşti? Am o bănuiala infamă, că vrei să te faci bucureştean. Mi-ar părea grozav de rau, dar e treaba d-tale. Te rog însă, consultă-te bine şi scrie-mi confidenţial ce ai de gînd să faci. Te întreb, fiindcă de hotărîrea d-tale atîrnă oarecan hota-rîri ale mele." . . Scrisoarea din 20 iulie 1918 are în vedere din partea criticului ca proiect apropiat scoaterea unei reviste mai mici, care între timp să regrupeze 1) H. Papadat-Bengescu. . . . 2) Volumul Amintiri din Turtucaia, (1918) pe care il trimisese de la Bucureşti cu dedicaţia; „Domnului G. Ibrăileanu şi colaboratoarei noastre O.(tilia) C.(azimir), le ofer cu duioasă dragoste acest volum — să-1 facă pe din două! G. Topîrceanu—Bucureşti, 1918, iulie." G. IBRĂILEANU CĂTRE G. TOPÎRCEANU 167 pe foştii colaboratori al „Vieţii Romîneşti"; iar ca proiect de viitor apariţia într-o nouă serie a revistei cu renume impus printre cititori: „Viaţa Romînească". Pînă la urmă, pregătirile în vederea apariţiei săptămînalului literar „Momentul" s-au dovedit infructuoase. Revista n-a mai luat fiinţă. G. Ibrăileanu însă nu dezarma: „Pune-te şi scrie pentru „Ceahlăul", ori „Mioriţa", ori „Romînia Literară" — ori cum s-a mai numi revista săptămînală. E grozav de greu de găsit titlul! „Mioriţa" de pildă, miroase a poporanism, a oae, e prea poetic, e diminutiv, etc. „Ceahlăul" — cam bun, dar cenzura bucureşteană?, „Romînia literară" — e lung, e prozaic şi apoi evocă ziarul de murdară memorie „Romînia" lui Prezan şi a Curţilor marţiale. „Din Moldova", cum plănuisem — cică nu e agreabil Muntenilor. — Scrie suri, schiţe, amintiri — orice." Abia în anul următor, la 2 februarie 1919, din iniţiaţi™ Şi cu ^orientările critice ale lui G. Ibrăileanu, ia fiinţă revista de miat plănuită: săp-tămînalul însemnări literare, pus sub conducerea lui M- Sadoveanu şi G. Topîrceanu. Revista „Viaţa Romînească" avea să-şi «i&irzie apariţia cu înca un an, pînă în 1920, cînd revista „însemn^ literare" îşi îndeplinise deja rolul de publicaţie tranzitorie în ved<>ea regrupării forţelor scriitoriceşti. Tot în scrisoarea la care ne referim, G. Ibrăileanu comunică lui G. Topîrceanu impresii recente î- legătură cu trecerea din viaţă a bătrînului C. Hogaş,2) preţuitor al tîf-^'ului poet. Acesta, la rîndu-i, exprimase opinii elogioase'asupra ope^i lui C. Hogaş, Pe drumuri de munte5) în fine criticul aduce din nou vorba, în încheierea epistolei, despre postul de la Teatrul Naţional: „Cu teatrul stă aşa: Cînd vii, facem ultima formalitate. Nu cred să fie grea slujba. Şi apoi 7—8 luni pe an teatrul e înrfcis. Cu teatrul, cu biblioteca, cu literatura, — n-ai duce-o rău. Dai' Jacă rămîi acolo, înseamnă că ţi-i mai bine — şi n-are nimeni ce obiecta." în legătură cu numirea lui G. Topîrceanu ca subdirector al Teatrului Naţional din Iaşi — unde mai tîrziu va funcţiona ca director — trebuie să amintim că între anii 1912—1919, demnitatea de director a deţinut-o M. Sadoveanu, prieten atît al criticului, cît şi al poetului. O scrisoare a lui M. Sadoveanu, expediată de la Fălticeni, la 28 octombrie 1918, pe adresa: G. Topîrceanu — subdirector al Teatrului Naţional, aduce o clarificare la întrebarea dacă acesta a funcţionat sau nu în calitatea respectivă. Prozatorul, pe atunci mobilizat, nebănuind că sfîrşitul războiului avea să vină cu prima jumătate a lunii următoare (11 noembrie 1918), dădea de ştire lui G. Topîrceanu: „Am scris lui Ibrăileanu, rugîndu-1 să 1) Cf. Anul XII, voi XLII, Nr. 1, p. 161. 2) Epistola — cea mai întinsă dintre zecile de scrisori adresate lui G. Topîrceanu — conţine o patetică mărturie asupra prieteniei care lega pe G. Ibrăileanu de fostul coleg de profesorat — la „Liceul Internat" şi „Liceul Militar" — jovialul poet al munţilor Moldovei, C. Hogaş. „Să-ţi spun şi ce fac. Mă scol pe la 1. Nu prea fac nimic. Plânuesc „figurine" p. revistă. Una eşti şi d-ta. Mă gîndesc la un articol despre Hogaş. Teribil mă chinueşte Hogaş. E aşa de curios că a murit! Lipseşte aşa de mult! Parcă aşi vrea să-i mai spun ceva — şi nu se mai poate! Niciodată n-am simţit ceva la fel despre un mort. Probabil pentru că avea atîta viaţă, era însăşi viaţa. Şi era şi Moldova, şi trecutul, şi munţii, şi mînăstirile — care nici ele nu mai sînt, A murit simbolic." Articolul despre C. Hogaş n-a fost totuşi realizat, în schimb în „Adela", G. Ibrăileanu a lăsat un sugestiv portret al prozatorului sub chipul unui turist, domnul Dimitriu. 3) Cf. „Viaţa Romînească1, 1914, voi. XXXV. 168 CONST. CIOPRAGA ia el direcţia teatrului deocamdată, şi să ceară mobilizarea pe loc a întregului personal. Stăruieşte şi d-ta în acest sens." Urma ca G. Topîrceanu să fie numit, la recomandarea lui M. Sado-yeanu, în postul de subdirector. Deşi în una din scrisorile citate, G. Ibrăileanu se exprima faţă de G. Topîrceanu, ca şi cum el, criticul, ar îi deţinut deja postul de director al Teatrului („te-am numit iar subdirector la teatru"), nici unul nici celălalt nu. a avut o numire oficială. Au suplinit doar prieteneşte pe confratele şi prietenul comun, M. Sadoveanu. Corespondenţa lui G. Ibrăileanu cu G. Topîrceanu încetează odată cu si'îrşitul lunii august 1918, cînd poetul revine definitiv la Iaşi, înainte de terminarea războiului. O revistă teatrală pe care autorul „Parodiilor originale" o scrisese în colaborare Cu un fost coleg de liceu repurtase la Bucureşti, în lunile de vară av, anului 1918, un substanţial succes material. Acesta i-a permis poetului sa qj^g curajul de a se instala în laşul redus la mizerie şi înţesat ae reiugiaţi. t>q acum înainte, colaborarea dintre Ibrăileanu şi Topîrceanu nu. se va închei decît peste apr0ape două decenii, odată cu moartea amîndurora, la un interii, de mai mttin. de un an unul după altul. Cît de luminos se precizează, i^torită scrisorilor rămase de la acest critic cu vederi înaintate, rolul deţinut âe G. Ibrăileanu în favorizarea unei valoroase creaţii literare, prin stim^vea unor scriitori cu mari merite! Popularizarea şi impunerea în istoria literară « puţin cunoscutului odinioară C. Hogaş, atragerea la Iaşi, încă din 1906, a clasicului nostru în viaţă, M. Sadoveanu, şi după cîţiva ani, a poetului „Baladelor vesele şi triste" — sînt fapte ce vorbesc de un G. Ibrăileanu care se cuvine cunoscut cît mai de aproape, ca precursor exemplar în multe pri ^nti al criticilor noştri de astăzi. TEORIE SI CRITICA SICĂ ALEXANDRESCU DESPRE „TORPILORUL ROŞU In ultima vreme au apărat o serie do lucrări dramatice originale inspirate fie din lupta Partidului împotriva dictaturii fasciste, fie din trecutul revoluţionar al poporului. Apariţia acestor opere nu e întîmplătoare, ele dovedind ataşamentul profund al autorilor lor pentru trecutul de luptă revoluţionară a poporului muncitor şi a Partidului clasei muncitoare, justa orientare ideologică a scriitorilor, participanţi activi laconstruirea noii societăţi. Reuşita realizării unor piese ca „Torpilorul Roşu", de Vladimir Colin, „Oraşul în flăcări" de Mihaii Davidogîu şi „Arcul de triumf" de Aurel Baranga, a fost asigurată de faptul că autorii au interpretat trecutul de luptă revoluţionară, desfăşurarea evenimentul or care au dus la eliberarea poporului muncitor din lanţurile exploatării în lumina materialismului istoric, înfăţi-şînd poporul drept Ci-oator al istoriei şi elaborînd conflictul dramatic ca reflectare a unor fenomene esenţiale ale luptei de clasă. In cele ce urmează, ne vom ocupa deocamdată de una dintre aceste scrieri, lucrarea dramatică de debut a lui Vladimir Colin. Piesa „Torpilorul Roşu" de Vladimir Colin evocă un episod din trecutul revoluţionar al poporului romîn; ea se bazează pe fapte istorice reale, relevate însă de-abia în anii regimului de democraţie populară, în urma publicării unor documente inedite. Sîntem la sfîrşitul anului 1917. Războiul, pe care regimul ţarist 1-a pornit spre a-şi consolida puterea, îi este în cele din urmă fatal. Masele populare avînd în fruntea lor Partidul Comunist condus de Lenin, înfăptuiesc marea Revoluţie. Primul act politic de mare însemnătate al Puterii Sovietice este încheierea armistiţiului şi începerea tratativelor de pace ele la Brest Litowsk. Dar consolidarea primei republici de muncitori şi ţărani nu convine imperialiştilor, „le stă în gît", aşa că ei ajută sub toate formele contrarevoluţia, care pustieşte regiuni întregi. Lupta dintre albi şi roşii se înăspreşte pe zi ce frece, devine necruţătoare. Cînd Ojog, comandantul batalioanelor revoluţionare romîneşti se prezintă preşedintelui Romceroduiui din Odesa şi îi cere „nu în numele meu, ferit-a sfîntul, dar în numele batalioanelor revoluţionare romîneşti, să ni-i dai nouă pe burjuii noştri, noi să-i judecăm", preşedintele ar avea toate motivele să-i îndeplinească rugămintea şi spune: „Batalioanele romîneşti au luptat cu cinste sub steagul lui Lenin şi rîndurile lor se îngroaşe zilnic cu noi luptători... dar omul pe care-l ceri... nu-i cumva dintre parlamentarii rornîni refugiaţi la Odesa?" Acţiunea piesei se declanşează astfel cu multă vigoare şi fixează atmosfera de mare tensiune a revoluţiei în cîteva replici, fără discursuri explicative. Ojog îl vrea pe Romaşcanu nu numai fiindcă acesta e „burjui". Ojog e fiul unui ţăran ucis la 1907 din ordinul moşierului Romaşcanu şi acum vrea să dea ochii cu ucigaşul tatălui său. Şi poate că cererea lui Ojog ar fi fost satisfăcută dacă un ordin personal al lui Lenin n-ar fi intervenit pe 170 SICA ALEXANDRESCU cale telefonică tocmai în acel moment. De aceea preşedintele, în faţa stăruinţei ameninţătoare a lui Ojog, e nevoit să-i spună: „Omule, ai auzit cine era la telefon?... Contrarevoluţia ridică fruntea... Armata regală romînă cotropeşte Basarabia. Nemţii abia aşteaptă să ocupe Ucraina şi Caucazul... Iar noi avem nevoie de pace, ca de aer avem nevoie de pace. Revoluţia proletară trebuie, salvată. Ne trebuie un răgaz. OJOG: Ştiu... De ce-mi spui toate astea? PREŞEDINTELE: De ce? Pentru că îmi ceri să-ţi dau o mină de parlamentari nenorociţi, casă te răfuieşti cu ei, şi nu înţelegi că prin parlamentarii tăi s-ar putea cîş-tiga stingerea pojarului în Basarabia! ...Şi Basarabia e nu/nai începutul, pricepi? Se pregăteşte intervenţia în Ucraina şi, odată cu acţiunile Radei, escadra de torpiloare din Sulina va ataca Odesa. Asta mi-a spus tovarăşul Lenin adineaori. Pricepi acum? OJOG: Ticăloşii! Vasia, lasă-ne pe noi, lasă batalioanele romîneşti să se-ngri-jească de asta! Tot ar fi trebuit eu să plec zilele astea să duc material la Sulina... Eu trebuie să plec, ajută-mă. PREŞEDINTELE: Bine. Torpiloareleromîneşti nu trebuie să atace Odesa, nu trebuie să sprijine intervenţia de pe mare!... Acum ceasul faptei a sunat. Du-te, vorbeşte cu marinarii din Sulina! OJOG: Am înţeles. Torpiloarele nu vor ataca!" Prezentînd în . prologul piesei aceste momente istorice, prezentînd oamenii care au decis desfăşurarea luptei, vom înţelege de'ce şi mişcarea revoluţionară s-a putut extinde. Şi autorul va explica în tablourile următoare sensul evenimentelor revoluţionare care s-au petrecut la Sulina. Corpul marinei regale nu se prezintă ca un monolit. E împărţit în două tabere vrăjmaşe, reflectînd diferitele grupuri sociale care se înfruntă în lupta de clasă. De o parte, ofiţerii devotaţi regimului burghezo-moşieresc: comandorul Malte-zeanu, locotenentul Lazu şi ceilalţi. Aceştia socotesc căderea ţarismului ca o adevărată catastrofă care-i loveşte direct, înjură pe refugiaţii de la Odesa, consi-derîndu-i „canalii" care s-au dat cu maxi- maliştii, pe ţărani din „hoţi şi jefuitori" nu-i mai scot, deoarece simt că aceştia de-abia aşteaptă exproprierea pămînturi-lor. De cealaltă parte, marinarii, în majoritate oameni simpli de la ţară, pe care ofiţerii îi terorizează pentru cea mai mică vină, vorbesc cu amărăciune de jaful făcut de ocupaţia germană şi aşteaptă cu jind exproprierea care ar trebui să le potolească setea de pămînt şi să-i scoată din sărăcie. Juraşcu, avînd o viziune mai limpede a lucrurilor, le explică de ce promisiunea regelui, făcută la ananghie, n-o să ajute ţăranului să dea sărăcia afară din casă şi tot el îi lămureşte pe cei naivi de ce nu trebuie să-i plîngă pe englezi, care au dat foc păcurii şi sondelor. Juraşcu le arata că pînă la urmă o să plătească neamţul despăgubiri, aşa că englezii vor ieşi cu cî.ştig în loc de pagubă. Din discuţiile marinarilor se întrevede că ei aşteaptă cu înfrigurare să vie Ojog de la Odesa ca să le deschidă mintea, să-i facă să înţeleagă limpede vremurile şi să le spună cînd trebuie să intre şi ei în acţiune. Fiindcă un lucru au priceput marinarii. Că acum, cînd o lume s-a prăbuşit lîngă hotare, nici pentru ei ceasul dreptăţii nu mai poate întîrzia. Şi, cînd se aşteptau mai puţin, soseşte un om pe nume Ene, purtînd un plic sigilat, după cum spune el, tocmai de la Piter; şi în plic stă scris ca oamenii să stea liniştiţi şi să-şi vadă fiecare de treburile lui. Oamenii se uită derutaţi unul la altul. Tocmai cînd se pregăteau să acţioneze, sînt sfătuiţi să sfp« pe loc. Nu mai înţeleg nimic. ia. această stare de spirit îi surprinde venirea lui Ojog (aci există o inabili-tate tehnică, lovitura de teatru trebuind să fie pregătită), care vede imediat că Ene e un trădător, trimis să deruteze acţiunea revoluţionară iniţiată de el. Intr-o luptă scurtă, Ojog îl doboară pe Ene. Inlăturînd pe trădător, Ojog socoteşte că lucrurile trebuie acum precipitate, mai înainte ca ofiţerii al căror trimis era Ene să afle că planul lor a fost dejucat. Şi mai e un motiv care-1 determină pe Ojog să se hotărască atît de repede. Juraşcu îi spune că oamenii au început să şovăie. Autorul arată în chip convingător că alegerea momentului revoluţionar nu e „TORPILORUL ROŞU' 171 lăsată la voia îiitîmplării, ea fiind rezultatul unei adinei analize critice. Acum Ojog îi dă lui Juraşcu ultimele instrucţiuni: „cei slabi sau nedecişi să fie închişi în cabine, torpilorul „Viteaz" s-o pornească cel dintîi şi celelalte să se alinieze după el". Zarurile au fost aruncate. Acţiunea se desfăşoară acum pe două planuri. De o parte marinarii, care pregătesc lovitura, pe de alta ofiţerii, care aşteaptă la o masă din circiuma grecului Mastrofilio rezultatul misiunii contrarevoluţionare încredinţate lui Ene. Aici regăsim o parte din personajele de la Odesa: colonelul Forster, care intervenise şi el pentru eliberarea parlamentarilor ro-mîni, petrece în tovărăşia lui Romaşcanu şi a ofiţerilor de marină Maltezeanu, Lazu, şi a comantantului flotilei. Din discuţiile lor reiese duplicitatea lui Romaşcanu care, văzîndu-se salvat, propune guvernului rom în să ducă tratative în cadrul cărora să înfăţişeze problema intrării trupelor armate în Basarabia „drept o acţiune de poliţie pentru salvarea unor depozite şi asigurarea ordinei". Forster susţine acest punct de vedere, deoarece ocuparea Basarabiei — spune el — face parte dintr-un plan mai vast al aliaţilor, care îşi pun mari speranţe în acţiunea torpiloarelor din Sulina pentru sprijinirea unei acţiuni de autonomie a Ucrainei. In toiul discuţiei apare Iofciu, un marinar pe care l-am văzut făcînd parte din complotul revoluţionar şi — surpriză — anunţă că Ene a fost ucis de cineva sosit din Odesa. Ofiţerii află astfel că planurile lor au fost dejucate şi că marinarii pregătesc o mişcare de insurecţie. Comandorul dă atunci ordin ofiţerilor ca torpiloarele să fie gata pentru o acţiune imediată împotriva Odesei. Fronturile adverse s-au apropiat şi aşteptăm să se producă marea înfruntare dintre marinari şi ofiţeri. Gestul lui Iofciu nu e o simplă şi gratuită lovitură de teatru, cum ar putea să pară la prima vedere. Dimpotrivă, e un act adînc motivat sufleteşte. E gestul unui individ care, avînd să-şi răzbune o înfrîngere personală — fusese respins de Dunia, iubita unui camarad al său, Voicu—denunţă întreaga acţiune a marinarilor, ca prin această cădere să se pră- buşească şi rivalul său. El nu are însă curajul înfruntării directe. Dar odată cu aceasta, scriitorul face încă un pas în înfăţişarea adîncă a caracterelor. Ene, cel ucis, era singurul nepot al plutonierului Costoi, un subaltern devotat ofiţerilor, urechea lor, mîna lor dreaptă. Cînd Costoi află că nepotul său, fiinţa la care ţinea cel mai mult pe lume — şi pe care chiar el îl îndemnase, la sugestia lui Maltezeanu, să se ducă sub o falsă identitate în mijlocul marinarilor — a fost împuşcat, în sufletul lui se petrece o adîncă tulburare. Ura lui nu se îndreaptă împotriva celui sosit din Odesa, pe care-1 ştie numai din auzite, dar pe care îl socoteşte un adversar, o santinelă în post, ci împotriva ofiţerilor cheflii şi corupţi care acum benchetuiesc şi n-au pentru nenorocirea lui nici un sentiment de înţelegere sau de compătimire, ba, mai mult, îi pretind ca acum să-i servească la petrecere. Se îmbină, aşa dar, în această frumoasă scenă, un moment de critică socială cu o dramă personală profund omenească. Dar momentul ciocnirii se apropie. Ofiţerii urcă pe bordul torpilorului „Viteaz" pentru a da ordinul de pornire a întregii flotile de torpiloare la atacul Odesei. Comandantul ordonă lui Costoi să adune toţi marinarii pe bord. Costoi, demoralizat, execută ordinul fără convingere. Şi cînd e întrebat de căpitan de ce nu vin oamenii, el răspunde calm: „Oamenii vor să ştie unde sînt trimişi". Din această clipă, faptele se precipită într-un ritm vijelios, şi autorul abia mai are răgaz să le înregistreze. Ojog apare pe o covertă şi, spre stupefacţia ofiţerilor, care nu ştiu cine e, îi interpelează în-trobîndu-i unde şi de ce pleacă torpiloarele, acum cînd armistiţiul e semnat. Lazu ordonă lui Costoi să aresteze pe agitator. Costoi nu se mişcă. Atunci: „LAZU (strigă): Marinari!Arestaţi-i! Ares-taţi-i pe amîndoi! (marinarii rămîn stane de piatră) MALTEZEANU (scoate revolverul): Eşti arestat! OJOG: Torpiloarele nu vor ataca Odesa roşie! (încuviinţări printre marinari) COSTOI: Eli... 'delegatul! 172 SICA ALEXANDRESCU MALTEZEANU(trage): Te erezi la Odesa? OJOG (lovit): Fraţilor! Marinarii romîni nu vor ridica arma împotriva revoluţiei...(cade) JURAŞCU: Ojog! (se repede' spre el) MALTEZE ANU: Stai! Un pas şi trag! GĂINĂ: Ce mai aşteptaţi, fraţilor? Pi ei! (învălmăşeală) MALTEZEANU: Costoi, la nune! Costai! (Costoi stă încremenit deoparte) LAZU (zbătîndu-se): Nemernici! Ticăloşi!... Daţi-mi drumul... VOICU: Daţi-i, băieţi. Daţi-i să se sature! (Maltezeanu şi Lazu sînt dezarmaţi) IOFCIU (repezindu-se în ultima clipă): Lăsaţi-i în seama mea. Juraşcule,dă-mi-i mie! (Juraşcu face un semn de încuviinţare. Maltezeanu şi Lazu sînt tîrîţi sub punte de către marinari, numai Costoi rămîne nemişcat, privind ţintă la Ojog"). Un lucru nu este destul de limpede în desfăşurarea piesei. Cum se face că acest Costoi, care asistase la denunţul lui Iofciu, nu intervine cînd Iofciu cere să facă el paza ofiţerilor? Chiar dacă pînă în acest moment trecerea lui Costoi de partea marinarilor nu s-a produs încă atît de categoric impasibilitatea lui nu e justificată (Această impasibilitate nu e îndreptăţită mei de faptul că a recunoscut în Ojog pe cel care i-a ucis nepotul.) JURAŞCU (îngenunchiază): Ojog, răspunde, vorbeşte... Ojog! OJOG: Torpiloarele... JURAŞCU: Nu vor ataca! Linişteşte-te... OJOG: Auzi? Fanfara... auzi 'fanfara? E roşu... Steaguri... steaguri... Pămîntul şi cerul... roşu. Uite, e roşu! (încearcă să se ridice) Şi acolo! Acolo, frate, acolo., ce, nu-l vezi? E el! El!... Nu vor ataca. Tovarăşe Lenin, nu vor ataca!... (recade) JURAŞCU: Frate Ojog... omule... tovarăşe... OJOG: Fericire... Eu numai pentru fericire... oameni... Oameni... (cîntă) „Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii..." Auzi?" Au pornit... înainte... înainte... VOICU (revine): Am închis ofiţerii. Ii păzeşte Iofciu... JURAŞCU: Taci! Aiurează... OJOG: Toţi... toţi... Au pornit! Cestui? La asalt, înainte... la asalt! Aşa... aşa... aşa... Ah! (opauză. Rătăcit) Juraşcu! JURAŞCU: Aici, sînt aici... OJOG: Torpiloarele! Nu uita... torpiloarele... JURAŞCU: Linişteşte-te! Nu vor ataca... Torpiloarele nu vor ataca... OJOG: Odesa, Juraşcule... Odesa... înţelegi tu? lYu viaţa... via-ţa... JURAŞCU (în picioare): S-a stins, (toti îsi scot beretele. Voicu şi Găină aduc o targa'. Ridică trupul pe targa) COSTOI (răguşit): Juraşcule, eu... trebuie sa-ţi spun... El mi-a ucis- nepotul... JURAŞCU: Cine l-a ucis pe Ene? Cine l-a ucis pe Ojog? Cine a căutat să ne ridice pe unii împotriva altora? COSTOI (înşoaptă): Maltezeanu... Comandantul meu... JURAŞCU: Ce-aidegînd? Alege... COSTOI (întunecat): Am ales! Cuvoi, eu nu mai am nimic... (scrîşnind)Dar cu ofiţerii... JURAŞCU: Bine, rămîi. (sare către ceilalţi) ... Tovarăşi, au izbit în inima noastră... Pe fratele nostru, pe muncitorul Ojog l-au ucis. Ciocoii şi ofiţerii voiau să ne mîie împotriva revoluţiei, el ne-a deschis ochii. Pentru noi pentru fiecare din noi a căzut... Ungă trupul tovarăşii lui nostru să jurăm/Torpilorul nostru, primul torpilor roşu nu va ataca Odesa roşie. VOICU: N-o vom ataca' MARINARII: Jurăm! JURAŞCU: Lîngă trupul tovarăşului nostru jurăm: Torpilorul Roşu va lupta sub steagul roşu, pentru libertate şi pămînt, aşa cum a luptat el! GĂINĂ: Vom lupta sub steagul rosul MARINARII: Jurăm! JURAŞCU (scoate cu băgare de seamă fularul roşu de la gîtul lui Ojog): Voicule, înalţă pavilionul nostru. Ridică steagul roşu! (Voicu coboară pavilionul şi leagă steagul roşu peste tricolor). COSTOI: Drepţi! La pavilion — pentru onor, înainte! (Pavilionul se înalţă către pic Marinarii stau nemişcaţi).' JURAŞCU: Să pomimspre Odesa, fraţilor... Dar nu împotriva revoluţiei, ci ca să ne alăturăm batalioanelor revoluţionare, ca să aducem şi la noi în ţară o scînteie din văpaia cea mare! MARINARII: Ura-a-a! Trăiască revoluţia". Apare acum Iofciu, pentru a doua oară trădător, împreună cu Maltezeanu şi Lazu, toţi trei înarmaţi. Ofiţerii trag. Doi marinari se prăbuşesc. Învălmăşeală. .TORPILORUL ROŞU' 173 Iofciu e ucis însă de un marinar şi ofiţerii sînl dezarmaţi. Juraşcu, în numele marinarilor, declară solemn: „Comandant Maltezeanu! Locotenent Lazu! Adunarea marinarilor de pe Torpilorul Roşu „Viteaz" vă condamnă ia moarte". Şi Costoi e acel care va executa sentinţa. Torpilorul nu se poate însă îndrepta spre Odesa deoarece e înconjurat de vasele poliţiei. Aproape toţi marinarii cad sub ploaia de gloanţe, deoarece nici unul nu vrea să se predea de bună voie. Singur Voicu, cel mai tînăr, primeşte ordin din partea lui Juraşcu să se salveze, ca să ducă un mesaj la Odesa şi să spună acolo că marinarii şi-au făcut datoria pînă la capăt, că nu l-au trădat pe Ojog. #, Operă de debut pe tărîmul dramaturgiei a unui tînăr scriitor de talent, această piesă are calităţile şi defectele tinereţii. Piesa e scrisă cu căldură şi patos revoluţionar; de multe ori, inspiraţia sparge regu-lele rigide ale încadrării dramatice, pentru că autorul vrea să spună multe lucruri deodată, fără să ţină seama de gradaţia pe care tehnica şi experienţa le impun unui autor încercat. Dar sinceritatea şi avîn-tul piesei cuceresc. Meritul esenţial al lucrării e că prezintă într-o lumină autentică, în pagini pline de realism, lupta revoluţionară a poporului, aderenţa maselor la idealurile înaintate ale Revoluţiei din Octombrie, puterea lor nelimitată de sacrificiu. Ojog, Juraşcu, Găină şi ceilalţi marinari de pe „Torpilorul Roşu" nu sînt mari personalităţi legendare. Ei fac parte din marea masă a eroilor anonimi, care se sacrifică fără gesturi mari, fără să aştepte recunoştinţa posterităţii şi sînt îngropaţi în groapa comună a eroilor fără nume, care fac adevărata istorie. Conflictul dramatic din piesa lui Vladimir Colin nu se mărgineşte la ciocnirea unor mărunte interese personale, ci relevă conflictul social, contradicţiile de clasă esenţiale ale epocii. Poziţia ofiţerilor (Maltezeanu, Lazu, Comandorul) e o poziţie de clasă, nu fiindcă ei constituiesc înlăuntrul corpului marinăresc o gaşcă ce-şi apără interesele şi îşi acoperă pot- logăriile, dar fiindcă prin interese şi mentalitate exprimă apartenenţa lor de clasă. Comandorul nu se revoltă cînd vorbeşte de Sănătescu, care a furat efecte de spital ci caută, dimpotrivă, să-l acopere, fiindcă e de părere că ofiţerii constituie o familie cu interese unice. Cu totul alt punct de vedere adoptă ofiţerii faţă de marinari, care, fiind de origină ţărănească, urmăresc, cum spune Lazu, să-i ia moşiile prin expropriere. înfruntarea dintre aceste două clase antagoniste izbucneşte în momentul cînd e vorba de a alege între păstrarea vecbei orânduiri burghezo-moşie-reşti şi instaurarea dictaturii revoluţionare. Atunci măştile cad şi lupta se dă fără menajamente, corp la corp, cu revolverul în mână, pe viaţă şi pe moarte. Nu mai e vorba de teorii, şi autorul arată în faţa spectatorilor că pentru biruinţa revoluţiei trebuie să curgă sîngo, să cadă oameni, şi de cele mai multe ori dintre cei mai capabili, dintre cei mai valoroşi. Costoi, care prin poziţia lui socială s-ar fi cuvenit să fie alături de masa marinarilor şi numai printr-o orbire a slujit drept coadă de topor ofiţerilor, se lămureşte în ciocnirea cu viaţa şi revine între cei pe care niciodată n-ar fi trebuit să-i părăsească. E interesant de relevat faptul că interesele de clasă constituie mobilul esenţial de acţiune a eroilor. Fără să exprime în mod discursiv aceste interese, fără să teoretizeze, poate de multe ori împotriva sentimentelor personale, ca un magnet, ca o lege de gravitate caracteristică fiecărei clase, indivizii se simt do cele mai multe ori, alături unii de alţii. Marinarii, fii de ţărani, nu au o conştiinţă de clasă la fel de limpede ca a muncitorilor. Marinarii, fii de ţărani, au numai aceleaşi necazuri (au fost jefuiţi de armatele germane, copiii le mor din cauza mizeriei, ş.a.), şi o singură aspiraţie comună: dorul de pămînt. Stagiul militar îi uneşte în ura lor împotriva nedreptăţilor pe care le suferă din partea ofiţerilor. Dar cînd izbucneşte revoluţia, e deajuns să se găsească un om ca Ojog care să-i lumineze şi să le arate calea, pentru ca toţi să meargă pe drumul cel drept, pe singurul drum care le stă deschis înainte. Ojog ajunge 174 SICA ALEXANDRESCU să-i reprezinte, nu prin voinţa arbitrară a autorului, ci fiindcă are conştiinţa superioară a clasei sale. El şi-a format-o treptat, fiind la început muncitor la societatea petroliferă Romîno-Americană şi apoi la uzinele „Fernic" din Galaţi. Aici, el a fost educat de Partid; şi cum uzinele au fost transportate în timpul războiului la Odesa, el a intrat în batalioanele romîneşti călit în luptă şi pătruns de idealurile revoluţionare. Ojog ajunge un luptător în primele baricade ale revoluţiei. Reprezentanţii clin piesă ai burgheziei se unesc şi ei după interesele lor de clasă. Colonelul englez Forster e un reprezentant al vîrfurilor colonialiste străine: în primul rînd, în această calitate, el intervine pentru eliberarea parlamentarilor romîni, şi numai pentru faptul că e intimul reginei Maria. Pe Forster, ceea ce-1 leagă de parlamentarii şi ofiţerii romîni e lupta împotriva Puterii Sovietice. El se împrieteneşte cu Romaşcanu ca să manevreze pentru asigurarea reuşitei planurilor puterilor imperialiste şi complotează împreună cu ofiţerii de marină romîni în vederea atacării Odesei. Meritele atît de preţioase ale piesei ne îndreptăţesc să arătăm şi deficienţele lucrării, pentru ca autorul să le îndrepte şi astfel să ne dea o lucrare valoroasă din toate punctele de vedere. Obiecţiunile noastre nu privesc însă fondul, şi valabilitatea piesei rămîne întreagă. Autorul a greşit ori de cîte ori s-a îndepărtat de la redarea riguroasă a adevărului şi s-a lăsat furat de ieftine efecte de melodramă. De pildă, reprezentarea lui Costiş Mastro-filio, patronul barului, vorbind cu un inutil accent grecesc, şi deplîngînd sinuciderea unei fete seduse de locotenetul Lazu, constituie un element parazitar, fără nici o legătură cu desfăşurarea acţiunii, într-o dramă realistă, fiecare personaj trebuie să aibă un loc precis în mersul acţiunii. O regulă teatrală cere să nu se vorbească de persoane care n-au apărut pe scenă şi pe care spectatorul nu le cunoaşte. Ca publicul să se înduioşeze de soarta lui Caliopi, pe care Mastrofilio o plînge, trebuie ca noi s-o fi cunoscut pe scenă. Altfel durerea lui nu ne convinge; la fel şi deficienţele morale ale seducătorului, lo- cotenentul Lazu, se puteau demonstra prin alte mijloace, şi ele au reieşit din atitudinea lui faţă de marinari şi faţă de momentul revoluţionar. E de asemeni falsă poziţia lui Papaşa Irofei, tatăl Duniei. Printr-un ieftin şi desuet romantism, bătrînul pescar nu acceptă ca logodnic pentru Dunia pe tînărul marinar Voicu, deoarece bătrînul vrea ca fiică-sa să ia de soţ numai un pescar, întrucît, în judecata lui, îndeletnicirea de pescar e superioară celei, de marinar, cere mai multă îndrăzneală, etc. E la mijloc, după cum se vede, o puerilă romantizare a meseriei pe care o practică, asupra căreia autorul nu trebuia să insiste. (Mobilul opoziţiei tatălui ar trebui eventual schimbat.) Rezolvarea epilogului din piesă apare deficient. Voicu, îndeplinind testamentul moral al lui Ojog, a ajuns la Odesa, unde se înrolează la rîndul lui ca voluntar în batalionul romînesc revoluţionar. Ideea în sine e admirabilă: ea reprezintă „goana torţelor", transmisă din mînă în mînă. Ca structură însă, tabloul are lipsuri dramatice, fiind un dialog vorbit şi expozitiv al unor fapte petrecute. Autorul se complace să se evoce singur, după scurgerea anilor, într-o formă paseistă, căci Comisarul îi spune lui Voicu: „Tinerii vor veni. la tine şi te vor întreba: Cum a fost? Cum a fost în noaptea aceeape „Torpilorul Roşu"? Iar tu, Voicule, vei fi atunci bătrîn, dar vei întineri cînd le vei povesti despre „Torpilorul Roşu" şi despre misiunea lui Ojog. Şi printre cei ce te vor asculta se va găsi poale cineva care va aşterne pe liîrlie lupta voastră, aşa precum a fost. Şi va veni o seară, Voicule, o seară cînd inima îţi va bate să se spargă, şi în seara aceea, în liniştea unei săli de teatru, îţi vei retrăi poate tinereţea. Pe scenă, în jaţa ta, se vor mişca din nou Ojog şi marinarii de pe torpilor, şi către inimile oamenilor va zbura din nou semnalul fulgerat într-o îndepărtată noapte de decembrie. Trăiască revoluţia, trăiască revoluţiaI..." VOICU (într-un elan nestăpînit): Trăiască revoluţia! COMISARUL: Atunci, mulţi dintre cei aflaţi în sală, îşi vor aminti, şi o mare dragoste, o mare încredere, o putere liniştită li se va ridica din inimă (scena .TORPILORUL ROŞU' J75 se întunecă treptat aşa că, atunci cînd se rosteşte ultima frază, numai faţa comisarului rămîne luminoasă). Se vor gîndi la noi, cei ce am făcut primii paşi spre o viaţă nouă, îşi vor aminti de fiecare pas de mai lîrziu şi aruncîndu-şi privirile în urmă, vor înţelege că fiecare din ei alcătuieşte cîte o cărămidă din măreţul palat al fericirii, pe care noi l-am visat în bubuitul lunurilor, în zilele cînd lumea — ca o corabie falnică şi sigură de sine — cîrmea din mersul ei de mii şi mii de milenii... Şi vor înţelege mai limpede ca niciodată că au datoria să desăvîrşească întruchiparea nădejdilor noastre, palatul fericirii omeneşti, pe care nici o furtună, nici un trăznet nu-l vor putea vătăma. Şi în liniştea acelei săli, va răsuna peste depărtarea anilor glasul nostru de azi, limpede şi curat, ca un sunet de coarde: „Tovarăşi ai erei socialiste! Înainte. ..înainte... înainte!..." (Cortina cade pe ultimele acorduri ale „Internaţionalei") Final sincer şi patetic, dar de un patetism livresc, care contrazice linia realistă pe care autorul s-a menţinut pînă aici în dezvoltarea operei sale. Şi ori de cîte ori, furat de entuziasmul tinereţii, autorul cade în greşeli similare, tiradele trebuiesc epurate. „Torpilorul .Roşu", cu toate deficienţele, lungimile şi o anume inexperienţă tehnică, constituie o valoroasă lucrare originală, la a cărei reuşită au contribuit, într-o bună măsură, modelele literaturii clasice ruse şi sovietice. O îndatorire de probitate profesională ne face s-o recomandăm călduros atenţiei teatrelor noastre. MI RON RADU PARASCHIVESCU „UNIVERSITĂŢILE MELE Despre însemnătatea traducerilor literare — şi cu atît mai vîrtos a celor de versuri — s-a scris deajuns la noi. Şi cea mai bună dovadă că această îndeletnicire — "destul de dispreţuită altădată chiar de către o bună parte a cărturărimii şi mai cu seamă de către edituri — şi-a cîştigat în literatura noastră de azi locul care, pe bună dreptate îi revenea, o avem în amploarea şi calitatea pe care şi-a căpătat-o în sfîrşit, şi-n ţara noastră, munca traducătorului . Am dori să atragem în chip cît mai stăruitor atenţia confraţilor noştri — mai tineri sau mai vîrstnici, n-are-a face! — asupra acestui excepţional fenomen care s-a putut petrece în sfîrşit, numai acum, în anii puterii populare, în literatura romînă: anume că această cenuşăreasă a lirei care era traducerea de poezie şi-a recăpătat locul cuvenit în frontul nostru literar: acela pe care trebuie să-l aibe orice efort izbutit de creaţie artistică. Am avut, astfel, satisfacţia, să vedem că guvernul ţării preţuieşte la dreaptă valoare munca traducătorilor, acordîndu-le distincţii laolaltă cu autorii de stihuri originale. într-adevăr, lucrul merită să fie reţinut. Dreapta preţuire a traducerii de versuri însemnează că s-a rupt cu o mentalitate feudală, după care traducătorul de stihuri n-ar, fi mai mult decît un cârpaci amărît, pus să potrivească, să copieze ca un zugrav sau să îngîne ca un ţambalagiu, pînza sau melodia originală, treabă pentru care el ar depune o muncă mecanică, imper- sonală, o rutină oarecare, o abilitate cel mult — şi cam atîta. Opera de traducere artistică, de traducere bine şi conştiincios făcută, este de-a dreptul operă de viaţă, de vehicul istoric, care-i aduce unui organism hrana din care el îşi va alege substanţele nutritive ce-i convin şi i se potrivesc. Dar ca să-i convină şi să i se potrivească, ca să poată fi, cu alte cuvinte, bine asimilată, această hrană trebuie să fie bine aleasă, şi bine pregătită. Este deci vorba şi de ce anume se traduce şi de cum se traduce astăzi la noi din limbi străine. Şi putem răspunde fără teamă de greşeală (vitrinele librăriilor şi rafturile bibliotecilor stau dovadă!), că opera de traducere literară a cunoscut în ultimii ani la noi un avînt neatins altădată, fără însă ca să înnăbuşe creaţiile proprii, ba dimpotrivă, valorificîndu-le, dîndu-le contur şi relief pe deoparte, şi termeni de comparaţie, pe de altă parte. ★ Din munca izolată, dar cu atît mai crîncenă uneori, a primilor noştri traducători de versuri, — cei de astăzi au de reţinut o mare învăţătură: ca şi la primii noştri poeţi, ca şi la Donici, St. O. Iosif, G. Murnu, Coşbuc, etc., traducerea de poezie trebuie privită de poet ca o strădanie a lui personală, oare implică toată dăruirea, toată contopirea şi toată răspunderea lui de poet. .UNIVERSITĂŢILE MELE' 177 Fără pasiune creatoare, fără conştiinţa că, în orice vers tradus de el, poetul traducător se exprimă tot pe sine, că opera lui de traducere e cu atît mai certă cu cît a surprins mai reuşit într-o expresie proprie, un gînd, un sentiment, o intenţie de-a poetului tradus — fără o asemenea atitudine, sprijinită şi pe înţelegerea înaltă a rolului său de traducător în ansamblul culturii patriei sale, şi pe sentimentul pasionat al elaborării proprii, — rezultatele muncii de azi a traducătorilor noştri riscă să rămînă o simplă muncă meşteşugărească, fără valoare creatoare. Vom arăta mai la vale (cînd vom expune şi dificultăţile serioase — din lăunfrul dar şi din afara muncii lui de re-creaţie cu care are de luptat serios traducătorul de versuri), că răspunderea faţă de publicul cititor ca şi faţă de conştiinţa sa infimă de artist nu poate fi abolită prin simpla intervenţie, mai mult sau mai puţin salutară, a editurilor peste manuscrisele sale. Cîtă vreme poetul traducător nu vrea să fie un misit sau un trepăduş anonim pe scara de serviciu între două culturi, cîtă vreme el ştie că opera de artă este operă de viaţă, că traducerea e un altoi care nu prinde dacă e executat mecanic, fără a se ţine seamă de specificul fiecărei limbi şi culturi, al aceleia din care se traduce şi aceleia în care se traduce, — atîta vreme traducătorul nostru de azi va trebui să lupte pentru a-şi impune şi menţine punctul său de vedere pe care-1 aduce într-o traducere, la fel cum ar face-o şi pentru opera sa proprie; dacă nu chiar ceva mai înverşunat, mai hotărît, întru cît îşi poate da mai obiectiv seama de valabilitatea punctului său de vedere, întru cît în opera tradusă există o bază de discuţie şi de confruntare care c textul original. In fond, limitele de atins sau de depăşit într-o bună traducere de versuri sînt acelea proprii oricărei personalităţi creatoare. Cînd, după o prea mare libertate de interpretare a unui text verificat de mine după un clasic, mi se atrage atenţia că ar trebui să fiu mai aproape de textul original, — eu dau un examen important privind valenţele şi puterile mele proprii de poet dacă voi putea — realizînd şi 12 V. Romînească mai bine această apropiere — să nu scad cu nimic valoarea artistică a traducerii mele, după cum voi da dovadă de un imbecil conformism, dacă voi accepta să public o altă versiune din care a dispărut, cît de fidel ar fi respectat originalul, din punct de vedere textual, — fiorul poetic, existent într-o versiune precedentă. Dar despre toate astea mă voi ocupa ceva mai tîrziu, cu exemple de amănunt. Deocamdată, voi spune doar atît: recunoaşterea însemnătăţii muncii de traducere artistică a fost cîştigată în republica noastră; rămîne ca producţia traducătorilor să-şi afle verificarea, controlul şi încununarea în preţuirea efectivă a maselor, în asimilarea de către ele a poeziei traduse, ca o parte integrantă a culturii noi. Pilda şi îndemnul sovietic n-au putut lipsi nici aici. Luînd pentru întîiaş dată contact în chip temeinic şi organizat cu cultura sovietică, scriitorii şi publicul romînesc au descoperit şi o nouă perspectivă în literatura clasică rusă, de la decembrişti, Gogol şi Puşkin, pînă la Cehov, Tolstoi şi Gorki, — după cum, tot prin exemplul ei, avea să şi-i apropie în chip la fel de organizat şi pe clasicii Apusului, prin Hugo, ale cărui versuri au apărut anul trecut în traducerea unui colectiv de poeţi; prin Dickens; prin Goethe, la tălmăcirea căruia a lucrat Lucian Blaga; prin Shakespeare, la care munceşte de cîţiva ani o echipă de fruntaşi ai poeziei noastre, ca şi prin clasicii ţărilor de democraţie populară, prin Pefofi, Hristo Botev, Adam Mickie-wicz,din care au tradus şi traduc Eugen Jebeleanu, Marcel Breslaşu şi subscrii-torul acestor rînduri. Ceea ce am rîvni să reiasă de pe urma acestui lung preliminar este concluzia că numai în urma cuceririi puterii de către clasa muncitoare se poale vorbi, şi de cucerirea sensului sănătos şi cu adevărat spornic al culturii de către cărturarii ei. Una fără alfa nu e cu putinţă. Iar legătura cu prima ţară socialistă — legătură ce decurge firesc din. premiza de bază: puterea în mîna muncitorilor, — a pus oamenilor de carte de la noi probleme 178 m. R. PARASCHIVESCU noi, atît în ce priveşte concepţia estetică, atitudinea scriitorului în faţa vieţii şi a artei, cît şi de tehnică a scrisului. De altfel, nici aici una fără alta nu e cu putinţă. Despre problemele muncii de traducere în versuri, aşa cum ele ni s-au pus în timp ce am lucrat la tălmăcirea unora din operele poetice ale lui Alexandr Sergheevici Puşkin—„Ruslan şi Ludmila", „Basmele", sau a unora din poemele sale mai întinse, ca „Prizonierul din Caucaz", sau „Căsuţa din Colomna", — ca şi la transpunerea în vers a unei opere poetice de peste douăzeci de mii de versuri din Nicolai Alecsee-vici Necrasov — despre experienţa tehnică dedusă din munca de traducere şi despre rezultatele şi influenţele acestei munci asupra propriei noastre activităţi de poet, — cată să ne aducem şi noi mărturia. Dar n-am fi putut vorbi despre felul particular cum s-au râsfrînt în procesul nostru de lucru rezultatele acestei munci de traducere, dacă nu arătam mai întîi concepţia cuprinzătoare cu care ne-am apropiat de opera acestor doi mari reprezentanţi ai poeziei clasice ruse, concepţie verificată, adîncită şi îmbogăţită prin efortul depus aproape zi de zi, timp de peste cinci ani, pentru realizarea acestor traduceri. ★ Am socotit întotdeauna — nu numai ca versificator, dar şi ca lector, — tălmăcirea de versuri drept un capitol din opera originală a traducătorului; cu acest sentiment m-am şi apropiat prima dată de poezia lui Puşkin, cînd i-am versificat „basmele" ce au cunoscut între 1946—1948, succesul a trei ediţii epuizate, la editura „Forum". Trebuie să mărturisesc că acest factor aparent exterior — succesul de librărie — mi-a dat cel mai mult de gîndit. Pînă la el, nici una din traducerile făcute de mine, nu cunoscuse un asemenea tiraj. Şi deodată m-am simţit răspunzător faţă de publicul mare, de masele care au cerut şi epuizat din librării trei ediţii dintr-o carte de poezie. E drept că nici aceste ediţii nu întruneau mai mult de vreo două mii de exemplare fiecare. Totuşi, faţă de tirajele obişnuite ale cărţilor de poezie, care pînă atunci nu depăşiseră niciodată o mie-o mie şi cinci sute de exemplare, — succesul „Basmelor" de Puşkin mi-a pus serios problema calităţii tălmăcirii. Trebuie să mai spun că m-am apropiat de traducerea cuvînt cu cuvînt a textului puşkinian — făcută cu o desăvîrşită fidelitate, ascuţime de spirit şi simţ al nuanţelor de către colaboratoarea mea de atunci, tovarăşa Tamara Gane, — ca de un material viu ce avea să-mi servească pentru o producţie proprie. Dealtfel, niciodată n-am putut avea în faţa unui text poetic ,ce-mi era propus pentru traducere, un sentiment birocratic şi milimetric, o vedere exclusiv literală, care te face sclavul unei hârtii tipărite. întotdeauna m-am apropiat de asemenea texte cu emoţia şi sentimentul pe care trebuie să le încerce un alergător în plină cursă, cînd preia o ştafetă. întotdeauna m-am întrebat, citind şi recitind un text pe care aveam să-1 redau în traducere versificată, dacă voi fi în stare să aflu în mine destule resurse pentru a surprinde, păstra şi transmite emoţia şi mesajul adînc al intenţiei autorului, şi de cîte ori răspunsul ce mi l-am dat a fost negativ, — am renunţat la încercare. Pentru mine, această primă confruntare cu textul unui poet, a fost întotdeauna hotărâtoare şi ea este singurul criteriu pe care m-aşi încumeta, cu toată modestia, să-1 recomand oricărui traducător: acela al afinităţii dintre traducător şi poetul de tradus. Fiindcă textul unui poet este poetul însuşi. Tu, traducătorul, nu te afli doar în faţa unei opere ci în faţa unui om cu care, de la primele cuvinte, vei şti dacă ai să te poţi înţelege sau ba, dacă aveţi sau nu ceva comun care să vă facă să mergeţi mînă-n mînă. Sînt, ce-i drept, şi destui traducători care iau faţă de poeţii pe care sînt chemaţi să-i tălmăcească, o atitudine aşi spune diplomatică: deşi nu şi-i simt de loc apropiaţi, ei se prefac, le zîmbesc mieros sau curtenitor, caută să le pipăie cît mai .UNIVERSITĂŢILE MELE' 179 exact pulsul cadenţei şi tensiunea rimei, să le intre cît mai onctuos în voie... după cum sînt o altă categorie de traducători care-1 iau de sus pe „muşteriul" lor pe care trebuie să-1 tălmăcească, cu aerul că l-au înţeles dintr-o singură privire, că ştiu ei cu cine au de a face, — şi încep să-1 exprime în limba lor poetică, cu destulă grosolănie şi cu un timbru care, fără a fi prea personal, nu trădează decît neputinţa lor de a intui tonul cel just şi potrivit. în sfîrşit, mai există şi o categorie a aşanumiţilor „diplomaţi de carieră",- care, sub aspectul unei atitudini galante, ascund doar blazare, indiferenţă şi rigiditate; aceştia sînt virtuoşii — sau cel puţin aşa se socotesc ei înşişi — pentru care orice text de tradus e, în primă şi ultimă instanţă, un număr anumit de silabe, rime şi accente, care vor enunţa nişte fraze versificate mai mult sau mai puţin corect, dar uscate, reci, ce n-au darul să mişte sau să încălzească pe nimeni; asemenea tălmăcitori ne dau în deobşte traduceri de versuri cuminţi, impersonale şi egale între ele ca şi ţăcănitul unei roţi ce se-nvîrteşte mereu, fără să macine nimic. Dar, ce folos!... Aceşti versificatori n-au să reuşească să-i spună cititorului nimic din fiorul adine şi viu al poetului pe care l-au tradus, fiindcă traducătorul — adevărat trădător de data asta, — nici n-a bănuit care era acest fior, spre a se căzni să-i găsească în limba lui echivalentul cel mai potrivit. în fond, mai toţi aceşti traducători pornesc de la un punct de vedere formalist, în cel mai deplin şi evident înţeles al cuvîntului: ei caută să salveze cu orice preţ, prin artificii de vocabular, aparenţa şi nu miezul emotiv al originalului, miezul cu adevărat poetic, curat inspirat, acela căruia un singur accent, o singură întorsătură subtilă de frază, iar nu o îngrămădire silnică şi demonstrativă de cuvinte alese pe sprinceană, îi pot da întregul relief. în astfel de traduceri se poate găsi uneori, deşi cam cu greu mai adesea, cel mult ideia logică, geometrică, faptul scheletic din poezia tradusă, dar nu şi sunetul autentic — pe care-1 percepe mai degrabă mintea şi sufletul decît urechea; dar nu ideea liricădmlr-o poezie; o asemenea treabă presupune întotdeauna căutarea 12* atentă, stăruitor cugetată, a unor corespondenţe, a unor echivalenţe lirice proprii limbii romîneşti, dar care să ridice iar nu să înăbuşe intenţia autorului tradus. Cu acest sentiment am tradus „basmele" lui Puşkin care, de la prima lectură a tălmăcirii textuale, mi-au comunicat — aşa ' cum era şi firesc de la un geniu de forţa lui Puşkin — toată atmosfera copilăriei pe care basmul o reconstituie întotdeauna cînd e bine spus. Şi cînd scriu acest cuvînt: „atmosfera", nu înţeleg numai starea de sentiment, aura aceea vagă şi vrăjită cu care ne farmecă orice amintire a anilor tineri, — chiar şi cele sumbre, — căci un mare poet francez, spunea cîndva, atît de frumos, că „toate durerile noi ţipă, dar cele vechi cîntă". Aşadar, acele „basme" puşkiniene, chiar numai în tălmăcirea lor textuală, au avut puterea să-mi evoce locurile şi oamenii copilăriei, au făcut, adică, să renască o anumită realitate trăită de mine însumi şi pe care am transcris-o cu vorbele şi chiar în ritmica depănată, niţel cîntată pe nas şi-ntotdeauna şugubeaţă cu care ne povestea în copilărie basmele ei şi Mama Leana de la Vălenii de Munte, în casa şi grădina căreia mi-am petrecut primii zece ani de viaţă. Abia mai tîrziu, cînd tălmăcirea mea apăruse, m-am informat că Puşkin scrisese „basmele" sale evocînd-du-şi pe dădaca lui, Arina Radionovna, care i le spusese-n copilărie. După cîte se vede însă, geniul unui poet ca el e-n stare să ne evoce fiecăruia copilăria pe care am avut-o. Asta e ceea ce se cheamă forţa de generalizare a operei clasice, puterea ei de a închide întrînsa un univers întreg şi care tocmai de aceea, fiindcă e o lume întreagă, poate corespunde şi fiecărui om în parte. Şi mă tem că această forţă — specifică numai unui geniu creator — n-am reuşit s-o fi atins în traducerea mea din „basme", — care a constituit pentru mine şi prima luare de contact cu marele clasic al poeziei ruse. 0 asemenea experienţă însă, mi-a fost de mare folos. în primul rînd, fiindcă am simţit că „mă pot înţelege", pînă şi eu, cu Alexandr Sergheevici. Lumea basmelor lui fiind lumea ţărănească pe care o cunoşteam şi din prima tinereţe, şi din 180 M. R. PARASCHIVESCU satele prin care am umblat, din folclorul, descântecele, jocurile, nunţile şi înmormîn-lârile, petrecerile, humorul şi condiţiile de viaţă, — destul de similare tuturor ţăranilor şerbi, cum au fost şi-n Rusia, şi la noi. Pătrunzînd în această lume din basmele lui Puşkin, am folosit aproape toată recuzita lexică şi imagistică din universul rural pe care-1 ştiam de la noi. De la poetul rus, am păstrat tema, desfăşurarea faptelor pove°lite, — ceea ce probabil că a fost cam puţin. în ansamblu, şi pentru cititorul romîn mai cu seamă, familiarizat cu acelaşi univers rural ca şi mine, traducerea rezistă totuşi; iar Puşkin e prezent prin tonul sfătos şi glumeţ, — mai puţin prin ritmul iambic şi prin amănuntele locale, specific ruseşti. Aşa, de pildă, unui erou numit Balda — şi care textual însemnează zevzec sau dobitoc — eu nu i-am putut spune pe romîneşte decît Păcală; şi prin asta, desigur că Balda a intrat în traducerea mea deghizat în straiul nostru naţional, dar numai de circumstanţă, fără să fi trădat însă cu nimic caracterele şi comportarea eroului puşkinian; şi Balda şi Păcală sînt exponenţi ai psihologiei poporului care i-a creiat, şi care-i iubeşte tocmai fiindcă sînt nişte răzvrătiţi împotriva celor răi, lacomi şi zgîrciţi, — dar plini de generozitate, harnici şi simpatici. Iar dacă pentru un grefier literar numele de Păcală însemnează o falsificare a celui de Balda, ea nu mi se pare mai gravă ca aceea a lui Ivan în Ion. Cît despre ansamblul poeziei, cred că Păcală al meu n-are alt păcat decît să-l fi făcut mai lesne să circule şi-n versiunea romînească pe Balda al lui Puşkin. ★ Cînd, peste vreo doi ani, din îndemnul şi cu concursul personal al profesorului Grigore Benetato de la Cluj, am pornit să traduc „Ruslan şi Ludmila", m-am căznit să respect cadenţa puşkiniană a versului şi, în orice caz, culoarea locală. Aveam de a face cu o legendă fantastică specific rusească, cu eroi, locuri, peisajii, întîm-plări din marea Rusie şi din Chievul medieval, — aşa că nu mai putea fi vorba de o adaptare la atmosfera romînească. Dimpotrivă, am căutat să marchez, — şi prin amănunte, şi printr-o evitare pe cît cu putinţă a neologismelor şi idiotismeior — atmosfera arhaică şi specific slavă din acest poem. în ce priveşte ritmul, lucrul nu-mi izbutea întotdeauna. Purtat de dramatismul operei, pe care l-am socotit axa lirică a întregului poem, am pierdut deseori accentul iambilor, care deveneau trohei; dar după ce lucrarea a primit o distincţie oficială, atît de importantă, cum e Premiul de Stat, m-am simţit obligat s-o revăd şi să pun la punct asemenea scăpări. Revă-zînd-o cuvînt cu cuvînt şi confruntînd-o cu dicţionarul, am reuşit, sper, o versiune ritmică exactă; apoi, am concentrat unele versuri ce spuneau acelaşi lucru în prea multe cuvinte, — iar azi am mulţumirea de a fi predat editurii „Cartea Rusă", pentru o a doua ediţie, o versiune mult mai îmbunătăţită faţă de prima, şi care să nu desmintă distincţia ce i s-a acordat. în această muncă — foarte migăloasă dar şi foarte captivantă — de revedere şi îndreptare, mi-am verificat şi mi-am întărit concepţia despre simţul nuanţelor, ce i se cere oricărui traducător de poezie. Echivalenţele făcute dintr-o limbă într-alta riscă, fără un foarte atent simţ al nuanţelor, să ducă sau. la o traducere seacă, rece şi uscată, sau la schimonosiri de cuvinte. Iată, de pildă, una din multele dificultăţi ce se pot ivi în calea traducătorului de poezie: poetul spune într-o împrejurare anumită, şi numai într-un vers de opt silabe iambice, despre unul din. eroi, că s-a dovedit „prostoserdecinîi", ceea ce pe romîneşte însemnează şi sincer, dar şi candid. în cazul de faţă, era evidenta intenţia lui Puşkin de a-şi prezenta eroul drept candid, şi în atitudinea lui faţă de erou, această candoare era privită şi cu un pic de ironie; dar atmosfera arhaică a poemului nu-mi permitea să folosesc cu nici un preţ un neologism atît de vădit cum ar fi „candid". Cum echivalentul romînesc pentru „candid" ar fi curat la suflet — iar mai apropiat de limba rusă, curat la inimă, m-am oprit în prima versiune la formula: cu inimă curată. Această formulă era prea lungă însă, şi necesita încă un vers; apoi se pierdea ceva din iro- .UNIVERSITĂŢILE MELE' 181 nia puşkiniană. Era vorba de un erou care, mărturisind că a făcut o prostie, spunea despre el însuşi: „iar eu, curat la suflet cum sînt, l-am ascultat..." Aşi fi putut folosi încă alte echivalenţe: „neprefăcut cum sînt", sau „sincer cum sînt..." Dar iarăşi scăpa nota de ironie a autorului. Şi atunci am recurs nu la o formulă din dicţionar, ci la una uzuală în limba noastră şi care conţine şi un accent de ironic autocritică: „eu prost cum sînt, l-am ascultat..." Desigur, orice cunoscător al limbii ruse ar putea obiecta că „prost" pe ruseşte nu însemnează cîtuşi de puţin „prostoseralecinîi", — şi ar avea desigur dreptate; „cu inimă curată" e mai corect lexic. Dar, cum spuneam, cuvîntul trebuie folosit în context şi ţinînd seama neapărat atît de dramul de ironie din intenţia poetului, cît şi de spiritul limbii romîneşti. Cînd un om spune, la noi, despre sine însuşi: „am fost un prost!..." cuvîntul prost e spus aici cu o amărăcineu ironică, iar nu în sensul de nătîng sau neghiob. M-am oprit deci, Ia această ultimă formulare: „prost cum sînt...u, — şi exemplul acesta pe marginea căruia am insistat atîta, arată mai bine cum poate fi înţeles şi tradus în cuvinte sensul unei nuanţe. Desigur, nimic nu i-ar fi mai uşor unui confrun-tator superficial sau unui critic zelos decît să denunţe abaterile de formă do acest fel; „prost nu însemnează cu inimă deschisă!..." ne va admonesta el, — fără să ţină seama de rostul pe caic cuvîntul îl are în logica infimă, vie, a unei fraze poetice, spre osebire do sensul lui luat izolat, din vocabular; mai ales cînd o vorba de un sentiment anumit şi nu doar de o transcriere mecanică a textului original. Cu acest prilej, merită să mai stărui asupra unei metode de lucru la traducerile de versuri, mai ales cînt traducerea e făcută în colectiv, cum mi se-niîmplă şi cu cele din limba rusă sau cu cele din poloneză, la Mickiewicz. Cînd se serveşte de un text cuvînt cu cuvînt făcut de altcineva, versificatorul e bine să-i pretindă colaboratorului său textual o traducere cît mai exactă, chiar aparent absurdă şi încîlcită, a versurilor originale. Aceasta c ca o disecţie anatomică a frazei poetice; poetul versificator, dacă e poet, îşi va da seama în felul acesta de importanţa într-adevăr organică, de motivul intim, de intenţia secretă a autorului şi de rolul pe care el l-a acordat în versul său fiecărui cuvînt. Iar cînd va frece la regruparea melodioasă şi ritmată a frazei, după această disecţie, versificatorul va şti să combine şi să accentueze mai bine în acord cu spiritul autorului, fiecare din membrele componente ale acestei fraze. El poate chiar, la nevoie, să pună-n cumpănă unele cuvinte, să-şi dea seama de importanţa mai mare sau mai mică pe care fiecare din ele au avui-o în original, şi uneori, după structura şi spiritul limbii să elimine, să îngroaşe sau să subţieze unele din cuvinte. Desigur, e nevoie pentru asta de un adînc simţ al limbii; şi în nici un caz n-aşi vrea să se deducă din această mărturie de atelier că mi-aşi îngădui vreodată cu uşurinţă asemenea licenţe. Dar sînt unele impasuri la care ajungi cîteodată şi în care eşti silit să optezi pentru o soluţie sau alta, — nu numai în ce priveşte distribuirea materialului lexic, a cuvintelor în vers, dar însuşi caracterul versificării: cînd iambii din original sună mai bine ca trohei în traducere, sau chiar ca dactili, cînd ritmica traducerii cere să fie cu totul alta decît în original tocmai pentru a păstra sensul adînc al nuanţelor, acela care dă precizie şi transparenţă ideii poetice. în asemenea impasuri ajuns, nii-am luat îngăduinţa nu numai odată de a schimba numărul sau structura ritmică a versului tradus, — faţă de cel din original. Şi, ca samă întorc la „Ruslan şi Ludmila", ceea ce am urmărit mai cu seamă în această traducere, ceea ce am socotit eu că face farmecul specific al poeziei lui Puşkin, este tocmai acest rar simţ al nuanţei, acea graţie lirică, niţel melancolică, niţel jucăuşă a versului său, care comunică o eleganţă discretă cu un subtil accent de ironie reţinută ca o detaşare, plină de generozitate parcă, a poetului faţă de versurile lui. De aceea tonul prea încruntat, categoric şi direct, chiar în poeziile sale de luptă, pline de pasiune şi mînie, trebuie filtrat cu mare grijă de traducător, — şi 182 M. R. PARASCHIVESCU el (acest tor.) trebuie să rezulte mai mult decît sa strige.1) De-a lungul întregului poem pe care l-am tradus, dar mai cu seamă în „dedicaţia şi-n epilogul care-1 deschid şi-l închid, ca şi în „căsuţa din Colomna" ca si-n dedicaţia şi epilogul din „Prizonierul din Caucaz", ca şi-n poemul adresat unui prinţ, fost ambasador în apus al Catermei a Il-a, sub titlul „Unui înalt dregător , - Puşkin COmunică nelipsit ca o trăsătură a însuşi caracterului fiinţei sale-aşa cum ea se şi desprinde atît de bine din filmul excepţional al lui Gr Alexandrov, „Glinka", _ această aleasă trăsătura a liricei sale: ingeniozitatea firească lipsita de efort, pasiunea stăpînită si discreta a unui artist ce risipeşte cu o nepăsare de nabab, jerbe întregi de imagini şi asociaţii subtile, pline de idei sugestive ce parcă-i scapă de sub condei tara sa ţină seamă de ele. Dar sub această risipă aparentă, sub aceasta degajată cheltuială de spirit «ta concentrare de sentimente cita disciplină riguroasă în cugetare, cît efort şi cîtă cultural Căci poezia lui Puşkin iŞi trage izvoarele dintr-o superbă cultură clasica unita cu o rară cunoaştere a folclorului, şi, mai ales, dintr-o uriaşă generozitate care i-a şi putut da acea libertate interioară ce 1-a condus de la primii pasi m rîndurile tineretului revoluţionar c'a şi-n faţa morţii. Duhul acesta al'libertăţii al unei libertăţi născută şi hrănită dintr-o pasionată putere de a iubi — si a iubi" ne învaţă Tolstoi, e „aputea să fii celalalt" - i-a dat poeziei lui Puşkin forţa de sugestie şi evocare ce poat.p fi, e drept, foarte greu stăpînită şi exprimată cu alte cuvinte şi într-o altă limbă decît a lui. Rusă '!,? ™f' 8/p8rut -în editm'a Cartea liusa un volum de poezii de Puşkin traduse de un colectiv de poeţi. Unele din ,f,Laîf'U^ra' Cu cî^iva a«i în urmă, traduse de alţi poeţi-ceea ce permite comparaţii şi deducţii. De pildă, „Exegi monu- deeM^'pradUSS într-° Prîmă ve^ne de Mana Banuş, o avem azi într-o admirabila interpretare a lui Al. A. Philippide. Diferenţa dintre prima şi recenta versiune ilustrează cum nu se poate mai bine ceea ce spuneam mai sus. Căci, la o analiză minuţioasă si atentă a versului său, îţi dai seama că forţa acestui vers vine din stăpînirea deplină, de maestru, a limbii cu care a ştiut să-şi îmbrace comoara de sentimente care, ele, dau ideilor şi expresiei sale poetice o măreţie turburătoare şi elegantă spontaneitate totul, la el, pare spus firesc, fără nici un efort, fără nici o constrîngere, — dar iţi dai seama că orice cuvînt îşi are în versul lui locul şi sensul exact. Numai aşa, printr-o niare stăpînire a disciplinei poetice, printr-o pasiune cu atît mai admca cu cît era mai reţinută, - inteligenţa lui a putut surprinde şi formulă accentele atît de fireşti şi de pătrunzătoare pe care le întîlnim în fot ce a scris. Traducîndu-1 pe Alexandr Sergheevici stăruind ceasuri, zile şi nopţi amestecate,' asupra cîte unui vers de-al lui, am învăţat concret, pe fiecare cuvînt, un lucru pe care numai frecventarea neostenită a marilor clasici ţi-l poate da: că libertatea in creaţia poetică este rezultatul direct al unei severe conştiinţe autocritice, care sa nu-ţi îngăduie să te joci cu vorbele nici sa le foloseşti la-ntîmplare, fără să fi cîntărit forţa şi valoarea fiecărui cuvînt şofară să-i fi căutat deplina justificare atît pe planul sentimentelor cît şi al ideilor Caci, pentru un mare poet dotat cu mesagiu cuvîntul e un adevărat bisturiu cu care el operează transformări radicale în sufletul şi conştiinţa semenilor săi. Şi rostul operei unui astfel de poet e tocmai acesta-să transforme în mai bine sufletul oamenilor, să răpească, pentru ei, o secundă din fiorul eternităţii. Dacă în aceste mărturii privind modesta mea experienţă, ţin să spun tot ceea ce am învăţat traducîndu-1 pe Alexandr Puşkin, — atunci voi recunoaşte neapărat ca studiindu-i atent şi cu toată dragostea cuvenită poezia pe care. aveam să i-o traduc în romîneşte, am simţit pe fibra cea mai intimă a fiinţei mele, cum mă preschimbă această poezie, cum mă face mai generos, mai bun, mai întreg. Şi mi-am spus că numai aşa, simţind cît operează pe mine poezia lui, simţind cît mă transformă în ochii mei proprii, îmi pot îngădui să încerc a-l traduce cu aceeaşi libertate interioară cu care el a scris .UNIVERSITĂŢILE MELE' 183 în această schimbare adîncă pe care o exercită asupra cui îl citeşte, stă secretul şi forţa demiurgică a oricărui geniu. Cuvîntul, limba lui literară e o punte spre suflete şi conştiinţe; acest lucru trebuie să-1 urmărească traducătorul de poezie; să facă din cuvîntul limbii lui o unealtă la fel de eficace şi de virulentă ca şi aceea care e cuvîntul poetului tradus. Cuvîntul care să exprime cît mai bine ceea ce a simţit, care să cuprindă şi să ilustreze cu cît mai mare precizie şi relief intenţia pe care originalul a vrut s-o comunice, — aceasta ar fi, pe scurt, concluzia ce mi-a impus-o traducerea textelor puşldniene. Şi dacă în prea modestele-mi încercări originale, voi fi izbutit uneori să-mi exprim mai mult sau mai puţin convingător o stare de spirit, un sentiment care m-a încercat în clipa cînd versificam, — atunci în bună măsură am învăţat cum să fac lucrul ăsta, la şcoala ce a însemnat-o pentru mine orice traducere din Puşkin. Astfel, de pildă, cînd am scris dedicaţia cu care se încheie placheta de versuri pe care-am tipărit-o la sfîrşitul anului 1953 sub titlul „Laude", — am avut tot timpul în minte ecoul şi îndemnul desprinse din tonul dedicaţiilor puşldniene: discreţia, măsura şi modestia cu care trebuie exprimată o pasiune. Dacă n-ar fi prea cutezătoare afirmaţia, aşi spune chiar că dedicaţia mea din „Laude" nu e, în fond (bineînţeles, pentru o epocă şi o împrejurare diferită), decît o traducere după aceea pe care Alexandr Sergheevici a pus-o în fruntea poemului ; Iluslan şi Ludmila". într-adevăr, dacă se poate face cît de cît vreo comparaţie între aceste versuri: Primiţi-mi darul ca pe-o snoavă Ce laude nici nu rîvneşie! Un singur vis mă suie-n slavă: Umila, tainica nădejde Că o fecioară, vreodată, Simţind fiorul fără nume Al dragostei, prinzînd-o toată, Ea ochii şi-o zvîrli mirată Spre aste cîntece de lume... (Dedicaţia din „Ruslan şi Ludmila") şi acestea: Şi dacă întinzîndu-ţi mîna Să frunzăreşti aceste file, Iţi vei aduce-aminte vr-una Din clipele acelor zile, Voi socoti că am urmat Îndemnul tău ce-mi fuse far, Şi-acuma, iată-l preschimbai Nu chiar de-un meşter făurar, Dar mai sporit la preţ niţel Nu printr-a mea lucrare, ci Prin cîntul viu ce izbuti Să-şi svînte lacrima din el... (Dedicaţia din „Laude") atunci, ceea ce reiese evident, este doar fidelitatea mea de discipol faţă de geniul poeziei ruse, a cărui rază şi-a scuturat parcă din pulberea-i luminoasă pînă şi pe nevoiaşele-mi încercări. ★ Un sentiment similar trebuie să-1 fi încercat, la vremea lui şi pe măsura temperamentului şi a forţei lui dramatice de aprig luptător social, unul din urmaşii cei mai vrednici ai lui Puşkin în lirica rusă: Nicolai Alekseevici Nccrasov, — al doilea poet clasic rus de care mă apropii tot mai mult, cu care mă împrietenesc, mă cert şi mă împac pe măsură ce muncesc la traducerea versurilor lui. Cu un registru de imagini mai puţin bogat decît al lui Puşkin, dar foarte riguros încheiat, cu un univers legat de viaţa poporului său, de la safe mai ales, hrănin-du-şi poezia dintr-un material lexic folcloric, Necrasov a fost şi rămîne în lirica lumii unul din cei mai aprinşi tribuni, ca şi Hugo, cu care era dealtfel contemporan, pentru justiţie şi libertate. Legătura lui Necrasov cu viaţa poporului, cu visurile, suferinţele, munca şi aspiraţiile acestuia, se traduce deopotrivă prin tonul cînd dramatic, cînd epic, întotdeauna combativ al poeziei necrasoviene. La el, ideea co-vîrşeşte de multe ori imaginea, dar ştie să găsească întotdeauna în versul său, în versurile finale ale unei poezii, imaginea unică ce parcă pecetluieşte plastic toată expunerea versificată de pînă acolo, imagine care-i va rămîne în minte cititorului şi care-i va înlesni — ca o scară turnantă — să găsească şi să-şi evoce atmosfera întregului poem. Acestui glas de tribun al revendicărilor sociale, — pe care i l-a subliniat şi i l-a orientat critica şi sfatul marelui său 184 M. R. PARASCHIVESCU prieten, Bielinski, — artificiul frazei, convenţionalismul sau graţia, îi sînt aproape cu fotul străine. Ideea îmbracă la el forma simplă şi directă, cît mai simplă şi cît mai directă, zgîrcită aproape, în economia ei lexică: E toamnă Urzit. Trec pasări în stol, Pădurea-i pustie şi cîinpul e gol. Neslrîns de pe brazde, un lan doar aşteaptă... El gînduri amare în minte-ţi deşteaptă. („Lanul nesecerat") Acestea ar fi (dacă am izbutit să le redau întocmai pe romîneşte), tonul şi structura caracteristice poeziei lui. Necrasov: o economie de cuvinte în care nici o imagine, nici o comparaţie, nici o libertate care să dea loc şovăirilor, nu încape. într-o primă încercare, mă abătusem în traducerea .acestor versuri de la ritmul şi măsura versului original; ea suna astfel: Tîrzie-acum e toamna. Trec păsările-n stol, Pădurea-i despuiată, întregul cîmp e gol, Neseceral pe luncă, un lan doar mai aşteaptă... Atîlea gînduri triste în minte îţi deşteaptă... Nefrădînd cu nimic ideea din original, această versiune avea o legănare de litanie mai larga decît prototipul. Ca să ating concentrarea ' originalului, am procedat ca-n ecuaţiile algebrice cu fracţii cu multe etaje: am redus orice cuvînt care putea da un caracter subiectiv, de comentariu personal al autorului faţă de jalea cîmpu-lul; i-am eliminat pe „acum" (care presupunea o prezenţă a cuiva şi în timp) din primul ve.s; în locul atributului „despuiată", am folosit altul, lipsit de orice pretenţie imagistică: „pustie"; în. loc de „atîlea gînduri triste..." (care aducea iarăşi o intonare exclamativă, personală parcă, a autorului, ce participă direct la jalea cîmpului,) — am păstrat doar: „ei gînduri amare..." şi astfel sper să fi atins cu fidelitate simplitatea frazei poetice originale. Dar cu asta, ajung la o altă precizare necesară. Fidelitatea în traducerea unui text poetic nu stă neapărat în transpunerea cuvînt cu cuvînt a textului original, ci în faptul de a fi ştiut să surprinzi (şi după aceea să exprimi) intenţia generală, ţelul ultim, cuprinzător, spre care — în chip nemărturisit ci doar sugerat — a tins poetul, sentimentul dominant care 1-a sfăpînit în timp ce şi-a conceput şi şi-a compus poezia. Căci poezia lui, aceasta a vrut să exprime: sentimentul acela, nu nişte stări de fapt ce pot fi reproduse aidoma printr-o foarte exactă înlănţuire a cuvintelor, dar care să nu facă să vibreze nici o coardă în sufletul cititorului. O traducere de poezie făcută numai după criteriul unei cît mai fidele reproduceri a originalului, va rămîne în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, o versificare prozaică şi rece. Ea nu va pătrunde niciodată pe poarta principală a sufletului nostru, ca să ne emoţioneze şi să ne comunice astfel ceva din intenţia autorului, —- iar pentru ochiul minţii, care va găsi în ea o însuşire de idei plate (fiindcă lipsite, văduvite de tonul afectiv care le dădea amploare şi greutate în original), o asemenea întreprindere nu spune nimic mai mult decît nişte plicticoase banalităţi. Există o părere, care trebuie înlăturată, că o traducere de versuri cît mai corectă, este preferabilă uneia mai libere, oricît de artistic ar fi aceasta realizată. Simplismul unei asemenea opinii ne-ar scuti de orice comentariu: căci după o asemenea părere, comorile latente ale originalului rămfn nestricale de timbrul sau culoarea subiectivă a poetului traducător; de fapt, lucrurile se petrec altfel. Comoara originală devine, în asemenea tălmăciri statistice, o magazie de depozit în care preţul, locul, însemnătatea fiecărei idei, imagini, vorbe sau melodii poetice sînt înşirate pe rafturi la acelaşi nivel; iar treaba de a lua fiecare obiect preţios din aceste rafturi şi do a-l aşeza acolo unde i-ar fi locul, nu e treaba cititorului. Treaba cititorului e să citească şi să se oprească dacă nu mai poate duce pînă la capăt o lectură, — şi să-şi formuleze cît mai deschis părerea: mi-a plăcut sau ba, — şi de ce! Dar dacă un traducător inteligent va şti să ia din raftul cu obiecte de preţ (şi acest raft într-adevăr riguros, în care .UNIVERSITĂŢILE MELE' 185 să fie înşirate, neciobile, absolut toate părţile componente, toate cuvintele cît mai fidel orînduifc din stihul original — este chiar traducerea mol-a-mot a tălmaciului colaborator cu versificatorul cînd acesta din urmă nu cunoaşte limba); dacă acest versificator, aşa dar, va şti să ia din „raft" obiectele cele mai preţioase, cele care au dat atmosferă şi strălucire întregii construcţii care era poezia originală, şi dacă el va re-monfa aceste piese punîndu-le la locul lor şi redîndu-le puterea de iradiaţie şi strălucire chiar într-o montură proprie lui, traducătorului, şi din care unele elemente din original s-au transformat ori au fost, din constrîngeri linguistice, lăsate deoparte, — o astfel de traducere în versuri trebuie întotdeauna preferată uneia complete pe din afară dar găunoase pe dinăuntru. Un ciob dintr-o amforă antică găsit la Mangalia printre molozuri şi pietre, spune mai mult despre viaţa şi civilizaţia oraşului de acum 2000 de ani, Calatis, decît cea mai fidelă copie industrială în ghips după capul sau cocul Venerei din Millo. Fiindcă acel ciob poartă-n el rezonanţa organică a întregului, — aşa cum o traducere, fie şi incompletă, fie şi trădătoare în forma ei exterioară, reuşeşte să redea atmosfera originalului mult mai bine printr-un cuvînt în care a fost păstrat accentul profund, culoarea şi relieful ce re-ercază în versul tradus tonalitatea din cel original. în acest sens, de pildă, interpretările lui Zaharia Sfancu după Esenin, deşi aritmice, deşi ncmelo-dioase, îmi par mai izbutite decît versificarea foarte corect ritmată de către George Lesnea, după acelaşi poet. întoreîndu-mă la cele două versuri ale traducerii melc după „Lanul nesecerat" al lui Necrasov, trebuie să spun că numai întâmplarea a făcut ca, în concentrarea de cuvinte pe care limba română mi-a îngăduit-o, să pot ajunge şi-n versul din cea de-a doua versiune, la măsura şi cadenţa originalului. Dar dacă, pcnl.ru a realiza mai bine acea sugestie de părăsire şi pustiu, ar fi fost nevoie de un alt ritm şi de o altă măsură a versului, nimic nu mă oprea s-o fac, — nici o măsurătoare milimetrică a stanţelor din traducere comparate cu cele din original. Cum, dealtfel, am şi procedat cînd a fost vorba de un alt poem al lui Necrasov, „Cui i-e bine-n Rusia". în acest poem, scos din viaţa satului şi tratat în stil folcloric, Necrasov n-a mai urmărit doar o icoană severă, rece şi impersonală a peisajului şi întîmplărilor, ca-n „Lanul nesecerat"; dimpotrivă, participarea lui la întîmplările pe care ni le povesteşte e plină de patos, de haz şi de sfătoşenie. Ca „un hîfru bun de glume", Necrasov intervine în această relatare din „prolog" a întîmplărilor unui grup de ţărani, aduce o culoare vie, un interes propriu de a nuanţa şi de a-şi reliefa fiecare idee sau comentariu, ca şi înfr-alf poem de dimensiuni epice „Marchitanii". Ba uneori, Necrasov ajunge cu intervenţia proprie pînă şi-n botezarea eroilor şi a localităţilor — iar în tehnica versificării recurge la o ritmică folclorică specific rusească, din care rima lipseşte cu desăvîrşire. Ce-i rămîne de făcut, dar, traducătorului? Să-şi strunească vorbele pe măsura ritmului şi a versificării albe din original? Ar fi rezultat atunci doar o fidelitate într-adevăr formală, nişte versuri poticnite, şchioape, necurgătoare, lipsite de orice caracter şi de orice putere sugestivă, fiindcă asemenea versificare ar fi fost străină spiritului limbii şi poeziei noastre folclorice, atît de legată de rimă încît, cînd n-o are la-ndemînă, foloseşte asonanta. Am căutat deci o soluţie care să corespundă şi poeziei populare romîneşti, ritmului ei spontan, săltăreţ şi armonios, hazului evocator pe caic i-1 dă rima bogată şi asonanta; în felul acesta, urmărind cît mai fidel cu putinţă povestirea lui Necrasov, am îmbrăcat-o în straiul nostru ţărănesc, destul de vrednic să ilustreze cît de nuanţat ironia şi sfătoşenia din textul original. Aşa cum în locul lui Balda l-am adus pe Păcală, traducerea prologului din „Cui i-e bine-n Rusia" n-a vrut să trădeze nici una din intenţiile lui Necrasov, ci să le ofere un cadru ritmic propriu spiritului nostru folcloric, căutînd ca traducerea să păstreze şi să transmită cititorului desfăşurarea lirică, epică sau satirică a întâmplărilor. Dar s-au ivit noi dificultăţi. în intenţia lui Necrasov, deseori numele proprii au 186 M. R. PARASCHIVESCU vrut să arate mizeria în care trăiesc ţăranii cîntaţi de el. In tălmăcire exactă, literală, numele unor sate din poem n-ar fi spus nimic cititorului care nu cunoaşte limba rusă; de aceea am preferat să traducem şi aceste denumiri: astfel am avut districtul Răbdărilor („Terpigorev", în original), plasa Pustiită „(Pustoporofnei", în original) — şi o altă serie de nume proprii ca satele: Găureni (Dîriavina), Cîrpeni (Zaplatova), Desculţaţi (Razutova), Tre-mureni (Znobişina), Pîrjoliţi (Gorelova) Flâmînzeni (Neelova), Seceteni (Neuro-jaica) , — denumiri ce corespundeau atît de bine, din păcate, şi unei serii întregi de comune de-ale noastre foarte concrete, şi de loc inventate de fantezia vreunui poet: Flămînda, Opăriţi, Urlaţi, Haimanale, etc. După cum se poate vedea, traducerea noastră n-a acoperit cu nimic caracterul inventiv al operei poetului, după cum fantezia lui n-a putut-o depăşi pe aceea întotdeauna de neînvins a realităţii. Un asemenea recurs, mai ales cînd e vorba de texte poetice cu caracter folcloric, la tezaurul tradiţiei şi limbii populare în care se face o traducere, nu cred că scade cu nimic valoarea originalului, ci, dimpotrivă, îl face mai accesibil cititorului străin; iar pe de altă parte, îmbogăţeşte limba literară descoperindu-i noi resurse pe care ea a trebuit să facă efortul de a le afla sau doar de a le valorifica prin contactul ei cu poezia altor popoare. Căci vigoarea şi prospeţimea unei limbi care e un organ viu, se menţine şi sporeşte prin funcţiunile ei; ea nu secătuieşte ci, dimpotrivă, se verifică şi se îmbogăţeşte în nuanţe, în vigoare şi-n supleţe prin altoirea unor termeni, a unor idei, imagini şi fapte noi pe care i le aduce sau doar i le sugerează o cultură străină, şi pe care ea se străduieşte să le redea cît mai fidel; ceea ce însemnează, în primul rînd cît mai firesc cu putinţă. Şi iată-ne ajunşi aproape de pragul concluziilor! Ceea ce eu personal am învăţat din munca de traducere e, în primul rînd, ceea ce am arătat mai sus: disciplina riguroasă a gîndirii şi a exprimării poetice pe care o cere orice efort de creaţie şi adaptare a valorilor perenii din clasicii lumii. Frecventarea „pe viu" a clasicilor ne învaţă să tindem la o cît mai mare claritate şi conciziune, la o cît mai mare putere de sugestie în muzicalitatea versului. Dar a spune concentrat nu însemnează a te exprima sărăcăcios, nici a repeta cuvinte, nici (mai ales asta nu!) a le potrivi cu orice preţ, chiar înghesuite, mutilate, icnite, numai ca să intri cu ele într-un anumit tipar ritmic şi într-un anume număr de silabe, fără ca să-ţi pese de caracterul nefiresc al versului obţinut astfel printr-o traducere mecanică. Marii poeţi clasici, între care stau cu cinste şi Puşkin, şi Necrasov, n-au practicat niciodată convenţionalismul de laborator, nici în cele mai originale din expresiile lor. Un asemenea duh al artificiului nu trebuie să se simtă într-o bună traducere. Ea n-are voie (sub greaua pedeapsă de a rămîne necitită şi neiubită de masele cărora le a adresată), să fie nici obscură, nici obositoare. Pentru aceasta, poetul traducător are de dus o luptă necontenită cu el însuşi; el trebuie să fie subtil şi nuanţat, să ştie să aleagă şi să transpună, într-o frază mult lucrată, versul original —, dar acest efort al muncii sale să nu fie vădit pentru cititor. ★ înainte de a încheia aceste pagini, în care de bună seamă că n-am epuizat nici pe departe numeroasele probleme de amănunt ce se ridică în calea traducătorului de poezie, — ţin să atrag atenţia redacţiei „Cărţii Ruse" asupra felului de lucru cu colaboratorii ei al confruntato-rilor acestei mari edituri cu o activitate atît de bogată şi preţuită de noi toţi. Uneori, traducătorul îşi primeşte îndărăt manuscrisul „confruntat", purtînd pe margine, mai la fiece pagină, adnotări arbitrare sau de-a dreptul absurde în care i se propun sinonime, răsturnări de fraze, prozaisme sau platitudini. Aşa, de exemplu, la multe versuri am primit însemnări care pretin- „UNIVERSITĂŢILE MELE" 187 deau pur şi simplu să înlocuiesc cuvinte ca: broşuri cu cărţulii, bastonaş cu nuia; cadavru cu trup (în limba rusă „trup" însemnează chiar „cadavru"); nevoiaşul cu bietul; trăznit cu poznaş, etc. Asemenea însemnări ar putea părea, în cazuri anumite, adevărate şicane. Mai cu seamă acolo unde versificatorul a recurs la o imagine sau perifrază ca să redea ideea din original, manuscrisul îi este imediat adnotat de către confruntator, care-şi transformă astfel munca dintr-una de colaborare cu traducătorul într-un fel de poliţism mărunt, ce ne aminteşte de „pîrîcioşii" din clasele primare. Nici vorbă nu poate fi, în asemenea cazuri, de o pricepere şi familiarizare a confruntatorului cu sensul şi spiritul poeziei; el va căuta, pur şi simplu litera, şi nimic altceva. Dar confruntarea numai atunci e necesară şi utilă, ca o adevărată colaborare dintre confruntator şi traducător, cînd cel dinţii este şi un om de carte, un lector educat, cu bun gust şi bun simţ literar, — şi poate surprinde într-o tra- DIN VERSUL ÎN TRADUCERE A zis, a şters-o. Iar viteazul,... Estimp, Ruslan străbate leghe... Am încă spada Ungă mine Pînă ce capul mi-l doboară... Viteazul nostru, pinteni dînd, Spărgea tăcerea... La fel prin vară te vedeam... Mîhnită'nlruna sta copila... Un vraci bătrîn l-a petrecut... . Sînt întîmplări din vremuri alte... Altu-i Farlaf cel plin de sine, La greu, o spadă oarecare... ...Voi pune-o sub fereastră... ...coaste... Deci vrajba noastră, ce rost are?, Porneşle-n şea, să nu-l mai vadă Pe celălalt zburînd spre el... ____spanga... Deşi scrîşnea de supărare... ducere, vizavi de textul original, un sunet, un acord, un sens sau o idee improprie. Confruntatorul ar face atunci şi el o muncă de interpretare a textului, atît în original cît şi în traducere, iar nu una mecanică de ajustare a unei haine pe un manechin. Căci o traducere bine făcută e şi ea un corp viu, asemănător cît mai mult cu putinţă cu modelul, dar cu un caracter şi o mişcare a ei proprie, în acord cu spiritul limbii în care se traduce. Poate că arătate doar fragmentar, cum am făcut-o mai sus, sesizările confruntatorului apar ca arbitrare sau neconcludente. Dar, din păcate, lucrul reiese şi mai bine în evidenţă cînd vom privi în ansamblu frazele poetice din traducere, alături de adnotările sau propunerile confruntatorului. lată o listă, destul de lungă dar instructivă pentru felul cum na-r trebui făcută o confruntare! Exemplele le-am luat din traducerea mea la „Ruslan şi Ludmila", care mi-a fost restituită după lectura serviciului de confruntare al editurii „Cartea Rusă": ÎNSEMNAREA CONFRUNTATORULUI A zis şi-a dispărut. Viteazul... Estimp, Ruslan goneşte departe... Am încă spada Ungă mine Cît îmi stă capul pe umeri... Viteazul nostru, pinteni dînd, Mergea în liniştea ce se lăsa... La fel te vedeam în zilele de vară Sărmana copilă sta mîhnită... Un vraci bătrîn duce un viteaz.. Sînt legende vechi străvechi... Altu-i Farlaf cel plin de sine, Dar luptător modest... ...voi pune-o sub streaşină... .......ţărmuri____ Deci, să te superi e o prostie... Se aruncă-n şea, şi-o ia la goană Iar celălalt zboară spre el... ...spada... Scrîşnind de supărare... 188 M. R. PARASCHIVESCU DIN VERSUL IN TRADUCERE ÎNSEMNAREA CONFRUNTATORULUI Domol, ca şipotu'n livadă, Doar valul somnoros îi scaldă Tot gardu'n papuri împletit... Se'ntind pe malul răcoros... Un rîu dom.ol II scălda cu val somnoros... In apropierea gardului de trestii S]aşed pe malul răcoros... Iată şi cîteva din „contribuţiile" confruntatorului pe marginea unor versuri traduse lin poemele lui Necrasov: DIN VERSUL ÎN TRADUCERE In lungi seri de iarnă, Saşenca sorbea. . Cu geamăt le plînse şi plopilor creasta... Să aibe-un soţ bun şi-o droaie de prunci... ...N-ai fost lipsită de-o pasiune mare... Dar ea niciodată nu-şi uită Copilul căzut în noroaie şi sînge, Cum nu poate salcia mută, ce plînge, Să-şi salte spre ceruri cununa căzută... Eu milă nu am de prieten, soţie, Nici chiar de eroul ce piere... ...secerătoarea (e vorba de femeile de la secerat, nota mea. M.IÎ.P.) O, patrie iubită! Peniinsa la cîmpie Nicicînd n-am mai călcat, cu-atîta bucurie... ...turma lînfeşte de lingoare.. Muficii au cărat toţi snopii... — „Ci-că-i boier!..." Tncepuseră-a se face Şi boier, şi musafiri... Dar destul! Am dat numai cîteva exemple pe caro mi le-am notat în treacăt. Dar ce c mai grav, e că acesta e spiritul în care se lucrează la confruntări. El e descurajator pentru poetul care-şi vede astfel comentată munca lui făcută cu multă trudă şi cu dragoste. N-am pomenit pînă aici de comentariile făcute cînd e vorba de echivalenţe pentru numele proprii, — şi pe care traducătorul e nevoit să le evite uneori, fiindcă sonoritatea unora din ele e cu fotul străină şi improprie spiritului şi chiar sonorităţii limbii romîne. Aşa e, de pildă, cazul cu numele unui erou din poemul „Gerul, moşu' cu nas roşu", de Necrasov. Acel erou se numeşte în original Proci, nume ÎNSEMNAREA CONFRUNTATORULUI Tot Saşenca'n lungi seri de iarnă sorbea... ____creasta ( ?) ...Să aibe-un soţ bun şi copii rumeni... Sufletul tău n-a fost lipsit de pasiune... ____Dar ea, etc. — După cum nu va ridica, salcia plîngătoare Crengile sale aplecate... Nu mi-e milă de prieten, de soţie, Nici chiar de însuşi eroul... ...Să se arate că nu e combaină!... Nicicînd n-am mai călcat cu asemenea sentiment!... — turma tînfeşle leneşă... Bărbaţii au cărat toţi snopii... — „E boier, au spus..." Musafirii erau tot boieri (notează confrunta torul.) ideografic, derivat de autor din verbul procliali, care însemnează a blestema.„Proci" vrea să însemneze, în intenţia lui Necrasov, Năpăstuitul, blestematul. Un echivalent la-ndemînă ar fi fost în romîneşte „Proclet", dar acest cuvînt şi-a schimbat la noi sensul însemnînd mai mult un calificativ pentru copiii neastîmpăraţi; am căutat, de aceea, spre a respecta intenţia lui Necrasov, un cuvînt inventat, cum a făcut şi el; i-am zis BIeslea sau Prodea, fiindcă într-adevăr aşa cere versul în limba romînă, căreia-i sînt improprii sonorităţi închise, înfundate, guturale aproape, ca Proci. Vezi bine că acelaşi confruntator a însemnat cu toată hotă- .UNIVERSITĂŢILE MELE' 189 rîrea această gravă „abatere" a noastră de la original! u _ Nu mai puţin şicanante sînt însemnările confruntatorilor cînd e vorba de rime. Deşi, atît Puşkin în „Ruslan şi Ludmila", cît' şi Necrasov în numeroase poeme de mari proporţii, folosesc o limbă variată, fără vreo regulă fixă sau periodicitate în rimă, — cînd distih, cînd încrucişată, cînd între versul I-IV şi II-III,-confruntatorul va pretinde traducătorului să aşeze rimele exact aşa cum ele cad în textul original; repet, nu e vorba de catrene, ci de poeme lungi, unitare, făra grupări de versuri pe o periodicitate anumită. Pentru toate aceste pricini, ar fi de dorit ca editurile să recurgă la sfaturile unor consilieri cu pricepere şi dragoste pentru literatură, ale unor scriitori şi poeţi în primul rînd, care sînt familiarizaţi cu munca de versificare. în ce mă priveşte, pentru a-mi înlesni mie însumi munca, m-am apucat să confrunt singur, cu dicţionarul, traducerile cuvînt cu cuvînt după care urmează să fac versificările, — şi-n felul acesta am descoperit o metodă, anevoioasă niai mult la-nceput, dar care m-a familiarizat cu expresiile ruseşti şi cu spiritul limbii ruse, dacă nu m-a şi învăţat încă să pot citi fără un alt ajutor orişice text în ruseşte. Sper însă că lucrînd mai departe cu. stăruinţă, voi izbuti în cîţiva ani să-mi descifrez singur textele do tradus şi să pot duce şi mai degajat munca aceasta. Si dacă rezultatele unei astfel de munci vor folosi la cunoaşterea, preţuirea şi asimilarea comorilor pe care geniul poetic al lui Puşkin sau Necrasov le-au lăsat popoarelor lor ca şi lumii întregi,—atunci putem socoti că am îndeplinit cu cinste o treabă cu care sîntem datori limbii noastre literare, poporului nostru muncitor, cît şi Partidului şi Guvernului care dovedesc zi de zi atîta grijă pentru ridicarea nivelului culturii în ţara noastră. D. CARABĂŢ UN SCRIITOR ACTIV: PETRU VINTILĂ Dintre scriitorii mai tineri, în ultima vremes-a arătatdeosebit de activ Petru Vin-tilă. în cărţile recent publicate, scriitorul surprinde aspecte de viaţă diferite, dovedind totodată multă receptivitate artistică faţă de problemele actualităţii. De la lucrarea plină de fantezie care e „Mister Pikerston în ţara uriaşilor", scriere virulentă de demascare a imperialiştilor, Petru Vintilă a publicat de curînd partea întîia a povestirii „Ciobanul care şi-a pierdut oile", pentru ca apoi, în „Oraş de provincie", să cuprindă evoluţia unui tîrg provincial, de la atmosfera de plictiseală şi oboseală tristă, din timpul regimului burghezo-moşieresc, pînă la renaşterea în zilele noastre, pe aceleaşi meleaguri, a adevăratei vieţi. Sensibilitatea vie a copilului înregistrează curioasa atmosferă de lîncezeală, completată cu viziunile pe care imaginaţia le extrage din paginile primelor cărţi citite. Sînt aduşi în t.îrgul murdar, în acelaşplan, eroi aparţinînd diferitelor epoci. De asemeni, meleaguri sterpe, căzute din cadrul istoric, locuri unde nu se întîmplă nimic, o fabrică distrusă, cu aspect de cavou, sperietoare de copii, o grotă lugubră, care juca ironic rolul unei fabrici de ghiaţă, străzi noroioase care-şi schimbau înfăţişarea doar înainte de bîlciul alegerilor... De-asupra acestei descurajante privelişti, veghea sumbru turnul gotic, cu ceasul său batînd sferturile de oră, luînd pulsul unui mod de viaţă care-şi trăia ultimele clipe. Oamenii şi-au confundat existenta cu somnolenţa prelungă a oraşului, devenind insensibili la trecerea adevărată a timpului, în preajma alegerilor, primarul răspunde la salutul unui mic funcţionar. Ameţit de fericire, funcţionarul are senzaţia evoluţiei rapide, a trecerii furtunoase a timpului: „—Ai auzit, m-a salutat; cum se schimbă lumea"! Pe acest fundal sumbru, Petru Vintilă, cu o remarcabilă artă de portretist, prinde numeroase profiluri umane. Iată figura tatălui, ca reapariţie fantomatică a lui Akakii Akakievici, la fel de umil şi de neînsemnat, trăind sub imperiul groazei zilei de mîine: „lata era înfricoşai peste măsură. Mă uitam la el. Ii vedeam buzele groase şi vinele cum tremură, îi zăream pleoapele clipind, des, parcă să alunge o vedenie urîtă. Era slab şi totdeauna părea nervos, neîngrijit îmbrăcat... Mi-era milă de lata. Avea o pelerină veche. O lua şi cînd ploua şi cînd ningea1. Existenţa istovită a micului funcţionar nu dispune cel puţin de resursele eroului gogol ian, pentru a visa la eventualitatea cumpărării unei mantale. Visul acesta îi are în cele din urmă copilul, cel mai romantic dintre eroi: „Lasă, tată, cînd mă fac mare îţi cumpăr din banii mei un palton şi un baston". în fugă, prind viaţă chipuri de negustori provinciali, primarul infatuat ca propria-i statue, originalul şi cinstitul doctor Manoilă, mereu, dar zadarnic preocupat de sănătatea oamenilor în acea junglă a promiscuităţii, apoi cismarul Sandi Băeşu, timid şi romantic ca o fecioară. Copilul se învîrteşte prin această lume sfios UN SCRIITOR ACTIV : PETRU VINTILA 191 dar atent, începe să înţeleagă lumea, pe unii oameni îi priveşte cu ură, pe alţii cu compasiune, mici începuturi de revoltă se nasc în sufletu-i fragil, în primul rînd împotriva umilinţei tatălui său. în această realitate a mizeriei, eroul construieşte o lume a sa, cu oameni desprinşi din paginile cărţilor citite. încearcă să scrie chiar o monografie despre oraşul natal, care trebuie să fie dominată de figura impunătoare a cneazului Nicolae Ivul, învingătorul turcilor. Toate acestea rămîneau rodul unei fantezii copilăreşti, reprezentând, totuşi, produsul unei înclinaţii sănătoase, al unei sensibilităţi spontane, neîntinate de meschinăria mediului. In condiţiile concrete ale vieţii din mediul acela, chiar visurile unui copil nu aveau contigenţe cu realitatea, nu-şi aflau materialul vii,v pe care să se înscrie. Tatăl, terorizat permanent de neliniştile micului funcţionar aruncat la periferia vieţii sociale, doctorul Manoilă Sandra, cu spiritul umanitar, dar prin. poziţia sa socială lipsit de perspective imediate, apoi sfielnicul cismar Sandi Băeşu, alcătuiau un mediu limitat, lipsit de orizont. Era necesar un caracter puternic, energic, tare, reprezentant al unei forţe sociale noi, care să dea sens visurilor copilului, în aşa fel încît imaginea lui Nicolae Ivul să evadeze din lumea fantomelor, în realitatea ce se cerca schimbată; fără îndeplinirea acelei condiţii, înclinaţia naturală a copilului către ceea ce este frumos, s-ar fi transformat, sub povara mizeriei spirituale a mediului, într-o maladie sentimentală, dulceagă, care la maturitate ar fi putut căpăta o expresie în genul acestor versuri: „Un gol istoric se întinde, Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc Şi simt cum de atîta ploaie Piloţii grei se prăbuşesc'1 Dar iată că într-o bună zi copilul cunoaşte un Nicolae Ivul, contemporan lui. El este muncitor la gară şi dacă nu luptă cu turcii, are alţi duşmani, mai la îndemână. Muncitorul Nicolae Ivul, deşi nu a intrat încă în rândurile Partidului Comunist, are un puternic simţ de clasă, care şi-a pus pecetea asupra întregului său caracter. în psihologia copilului se produce o adevărată revoluţie şi răsturnare de valori, întreaga lui fiinţă tinde spontan către noul erou în care presimte promisiunea realizării visurilor sale. Acum el trăieşte presimţirea viitoarei fericiri. Cînd, după alegeri, Ivul se întoarce de la poliţie, unde fusese arestat preventiv, şi povesteşte cum l-a înfruntat pe comisarul Bivolaru, spaima întregului tîrg, tatăl „a clipit înspăimîntat din ochi şi-a ridicat palma, parcă să se apere de o lumină prea tare şi a îngăimat: — Domnu'Ivu, do?nnu'Nicolae... ce pot să-ţi spun eu? Nu pot înţelege... Oh, doamne, doamne, să nu spună că stăm împreună, în aceeaşi casă... eu nu ştiu nimic"... La această replică, prin care personajul îşi dovedeşte umilinţa şi laşitatea, autorul, reconstituind reacţia psihologică a copilului notează: „In clipele acelea îl uram pe tata. II priveam pe Nicolae Ivul, cătînd la el plin de rnîndrie, parcă ar fi fost din familia noastră, şi nu un străin. II ştiam pe comisarul şef Haralamb Bivolaru, îi cunoşteam căutătura fioroasă şi înfăţişarea sa de fivină turbată. Un oraş întreg era înfricoşat de omul acela năpraznie... Şi iată, Nicolae Ivul i-a stat împotrivă... Asta îl mărea în ochii mei pe Nicolae Ivul, şi vedeam în el omul înzestrat cu o asemenea tărie, încît nimic nu i-ar fi putut sta în cale." Autorul reuşeşte să sugereze artisticeşte ideea că singura clasă capabilă să cureţe pământul de toate putregaiurile,este proletariatul, în oraşul X... nu sînt decît douăzeci de muncitori ceferişti, care sînt totuşi capabili să provoace panică şi tulburare în tabăra exploatatorilor. Este interesant că despre existenţa unui conflict în sensul adevărat al cuvîntului, nu putem vorbi decît după apariţia în acţiunea cărţii a muncitorului Nicolae Ivul şi a tovarăşilor săi. După acest eveniment, atmosfera se precipită, diferitele elemente sociale se diferenţiază mai bine, nemulţumirile capătă glas, în aer pluteşte sentimentul aşteptării unui mare eveniment. Prin gară se văd tot mai multe trenuri 192 D. CARABĂŢ cu hitlerişti răniţi, nervozitatea şi teama boţeşte faţa beamtorilor oraşului. După eliberare, întreaga atmosferă a oraşului se schimbă: Nicolae Ivul este preşedinte Ia Comitetul Provizoriu, se con-struesc fabrici, se repară străzile şi mai ales, ceea ce este esenţial, renasc oamenii.Ei izbutesc să iasă din banalitatea înspăimântătoare în care lîncezeau condamnaţi do condiţiile sociale alo vechii orânduiri, şi-şi dezvăluie posibilităţi şi calităţi nebănuite. Visătorul cismar Sandu Băeşu aruncă ancora imaginaţiei nu în apa liniştită a contemplaţiei fără scop, ci-şi leagă aspiraţiile de transformările revoluţionare ce se petrec sub ochii săi. Oraşul goneşte-n viitor să recîştig e timpul pierdut în somnolonţăşi inactivitate. Lupta nu este uşoară, duşmanii,foştii beam-teri, alungaţi de la putere, au privirea sticloasă, sub masca de blîndcţo distinsă. Chiar atunci cînd îşi vînd jobenul şi bastonul,blazonul fostei prosperităţi,einu depun armele, ci în coaliţie cu uneltele lor strecurate în. unele posturi de răspundere, încearcă să pună piedici consolidării noilor relaţii sociale şi noii gospodării a oraşului. Din nenorocire, însă, partea a doua a cărţii este slabă sub raport artistic Petru Vintilă e un povestitor şi mai ales un portretist talentat. Cînd este vorba de evoluţia rapidă a unor destine omeneşti, el creiază momente succesive în timp, care nu reuşesc prin suprapunere să dea imaginea urmărită de autor. în prima parte a cărţii, autorul surprinde curgerea leneşă a vieţii. Cînd însă în acţiune apare Nicolae Ivul, şi există semne de precipitare a conflictului, scriitorul parcă nu mai reuşeşte să ţină pasul. Eroul ne apare unilateral, lipsit de adîncimc. Ni se dă să înţelegem că Nicolae Ivul este purtător al unor convingeri noi şi al unei morale noi, dar ca erou literar el nu reuşeşte să aibă viaţă. Acelaş lucru se poate spune despre Andronic. caracter menit să întruchipeze pe duşmanul de clasă, dar care în realitate nu e mai mult decît o construcţie fantomatică, în această parte a cărţii sale, autorul a urmărit să acopere o întreagă perioadă istorică nereuşind, totuşi, să facă o operă de creaţie artistică ; ni se împărtăşesc parcă mai curînd impresiile unui scriitor care a mers în documentaro, comunicarea observaţiilor nedepăşind relatarea brută, superficială. Avem de-a face, aşa dar, cu cartea de valoare inegală a unui prozator cu însuşiri remarcabile, aflat în plină formare. ★ Cine a cititmai întîi „Oraşde provincie", n-ar fi bănuit, probabil, în Petru Vintilă şi pe autorul poestirii „Ciobanul caro şi-a pierdut oile". Povestirea ne face cunoscută simţitoarea maturitate artistică a unui prozator tînăr, dar lucrul cel. mai demn de remarcat se referă la lumea cu totul nouă care stă acum în atenţia scriitorului. Pe de altă parte, recenta povestire a lui Petru Vintilă se încadrează într-o problematică nouă, luată în dezbatere de mai mulţi autori. Ca urmare a trecerii treptate spre socialism, se modifică şi. relaţiile între oameni, implicit relaţiile de familie. Scriitorii iau în dezbatere anumite frământări din viaţa de familie, frământări specifice timpului pe caro-1 trăim. Uneori, cînd oamenii de un caracter slab alunecă pe o pantă greşită, dramele pot lua întorsături tragico („Mlaştina" de Silviu Podină), aduc după sine decăderea morală sau politică, o secătuire a însuşirilor omeneşti cu repercusiuni asupra relaţiilor celor mai sensibile dintre oameni, în dragoste, în viaţa de familie („Lenta" de Francisc Munteanu). într-o anumită măsură, povestirea „Ciobanul care şi-a pierdut oile" atinge şi ea această problemă. Eroii, acestei povestiri sînt îndeosebi temperamente puternice, de o vitalitate puţin obişnuită, oameni care dintr-o lovitură de bîtă sparg ţeasta fiarelor, femei bărbătoase care umblă călare pe cai; relaţiile dintre oameni sînt pe măsura caracterului lor ; fetele sînt răpite şi se cunună cu bărbatul iubit în mijlocul naturii, sub straja stelelor. Figurile neevoluate,stăpînite de concepţii mistice, ne fac să asistăm la procesiuni bizare: clinele cel mai bărbat din stînă este spînzurat cu capul în. jos, pentru ca lupul să nu sfîşie turma. Reprezentarea artistică a transformării acestei lumi este o sarcină grea şi abordarea unei astfel de teme merită laudele cel mai sincere. Bătrînul Vanghele ajunge la concluzia că trebuie să-şi dea fata după un pricopsit, UN SCRIITOR ACTIV : PETRU VINTILĂ 193 cum este precupeţul Nicu Vavilon, patronul unei tarabe cu brînză şi smîntînă din Bucureşti. Ca orice precupeţ, Nicu Vavilon îşi are păreri-le sale despre dragoste. Spiritul de tarabagiu i-a pătruns atît de adînc în suflet, încît obişnuitele tirade sonore asupra dragostei sînt înlocuite la el cu inventarul precis al calităţilor casnice. Argumentul hotărîtor care urmează să înduioşeze definitiv inima fetei îl constituie cadourile (şoşoni de gumă şi maşină de cusut). Intenţiile unei astfel de combinaţii nimeresc alături. Nu fata, ci în cele din urmă tatăl este sedus. Nenorocul lui Nicu Vavilon este cu atît mai mare, cu cît Irina e îndrăgostită de un flăcău, Ion Vulturar, băiat chipeş şi curajos, dar slugă la stîna chiaburului Cristofor. în faţa unei astfel de situaţii, pretenţiile lui Nicu Vavilon şi intenţia de pricopseală a bătrînului Ef-timie sînt în primejdie. Spre marea amărăciune a bătrînului care-şi credea fiica o fiinţă supusă, Irina fuge în baltă cu bărbatul iubit. Asistăm aparent la o întîmplare oarecum obişnuită în acest mediu. Ceea ce izbeşte în primul rînd în firea Irinei este deosebita ei sinceritate şi spontaneitate, concordanţa acestor trăsături psihice cu părerea ei despre viaţă. Prin sugestiile sumare pe care ni le dă autorul, putem stabili că fata a fost mai apropiată sufleteşte de mama sa; tatăl, „om, încăpăţînat şi dornic de boierie ca oaia după umbră", nu putea să nu trezească o oarecare repulsie fetei, pornire bineînţeles temperată de obişnuitul respect părintesc. Irina, cea cu sufletul curat, a acumulat trăsăturile şi aspiraţiile cele mai frumoase ale oamenilor mediului său. Un lucru care nu trebuie uitat este că Irina s-a format ca om într-o perioadă apropiată nouă; ea este din acelaşi material sufletesc, din care este alcătuită şi Lenta (v. nuvela lui Francisc Munteanu); a avut norocul să nu întîlncască în viaţă un Goldiş (pe de altă parte şi dragostea între Irina şi Vulturar este mai intensă decît aceea dintre Gheorghe şi Lenta, înainte de căsătoria fetii cu Goldiş) ciun Nicu Vavilon, tarabagiul al cărui fel de a fi nu ar fi putut înşela sensibilitatea fetii. în această privinţă, avem de făcut şi o rezervă: repulsia faţă de viaţa închisă mic-burgheză nu este sufici- 13 — V. Romînească entă pentru a genera o conştiinţă înaintată. Pentru a ajunge aici este nevoie de formarea unei noi concepţii de viaţă, a unei conştiinţe socialiste. Irina este pe acest drum. Cu toate acestea, în momentele decisive ale vieţii lor, Irina, ca şi Lenta, mai mult în urma unui complex de împrejurări întîmplă toare, a apelat la forţa oamenilor cei mai înaintaţi, presimţind în ei puterea creatoare a adevăratei fericiri. îndepărtîndu-se, după o experienţă mai mult sau mai puţin dureroasă, de oameni ca Nicu Vavilonsau Goldiş, eroinele despre care vorbim s-au apropiat sufleteşte cel mai mult de oamenii cinstiţi şi puternici ai mediului lor, oameni care uneori (cum e cazul lui Vulturar), deşi constituie o forţă umană de o extraordinară vitalitate, se află încă destul de departe de înţelegerea adevărată a vieţii. Am văzut cum Irina, neluînd în seamă strategia amoroasă a lui Nicu Vavilon, călcînd în picioare sfatul tatălui, ascultă glasul inimii şi fuge în baltă cu bărbatul iubit, ciobanul Ion Vulturar. Fără îndoială, figura acestuia constituie personalitatea cea mai interesantă din creaţia literară a lui Petru Ventilă. în Ion Vulturar trăiesc virtuţi proprii firii poporului nostru; eroul, deşi contemporan, coboară din basm în lumea relaţiilor sociale din zilele noastre. Ion Vulturar este un fiu al bălţilor ;adus de mic copil la stînă în desagul purtat de măgar, la un loc cuuncăţelandru care avea să fie bunicul cîinelui Cadiu, acum mîn-dria stînii, Vulturar creşte la un loc cu oile, sub cerul liber, în mijlocul naturii. Bătut şi exploatat de chiaburi, Ion Vulturar este totuşi îndrăgostit de viaţa de cioban. Această dragoste este atît de aprinsă, încît, orbit, eroul uilă de toată prietenia ce o purta celor de la Gospodăria Zootehnică şi e gata să fugă la un chiabur în Bărăgan, unde vrea să se tocmească cioban la oi. Ion Vulturar descinde din figura legendară a baladei populare"„Ciobanulcare şi-a pierdut oile". Drama sufletească pe care Vulturar o trăieşte atunci cînd se angajează la Gospodăria Zootehnică, care momentan nu avea oi, este semnificativă în acest sens. Crescut departe de viaţa colectivă,, ciobanul are o fire bănuitoare, fiecare om i se pare suspect, ca un lup 194 D. CARABĂŢ care dă tîrcoale stînei; observator atent al naturii, el este tot atît de tenace ca şi ea; ceea ce nu împiedică, ca întreaga vitalitate a acestui caracter, să se transforme într-o duioşie viguroasă, fără margini, atunci cînd, îndrăgostit de Irina, o duce la stînă, în baltă. Ion Vulturar e de o constituţie robustă, statuară. Deşi şi-ar putea găsi o filiafiune în Ion al luiRebreanu, Vulturar este un alt tip. Dragostea faţă de oi a lui Vulturar nu este legată de acea pasiune pe care se întemeiază dragostea de pămînt a lui Ion. La eroul lui Rebreanu, glasul iubirii şi glasul pămîntului domină succesiv, cu aceeaşi violenţă, pe cînd la Vulturar dragostea pentru Irina, şi dorul de stînă, se împletesc într-un sens unic, complec-tîndu-se şi determinai du-se reciproc. Dragostea pentru oi a Iui Vulturar nu este dictată de simţul proprietăţii; ci, ca în eposul popular, se suprapune dragostei pentru natura locurilor natale, pierzîndu-se în obişnuinţa unei activităţi care începe odată cu naşterea poporului nostru. După ce şi-a pierdut oile, ciobanului: Rău atuncea-i venea Şi cădea jos şi murea! Ciobanii dacă-l afla, Ei, frate, că mi-l lua. Şi, frate, mi-l îngropa, Tot în tîrla oilor Şi în focul mieilor. (balada „Ciobanul care şi-a pierdut oile") ...Şi de-o fi să mor în cîmp de mohor. Să spui lui Vrîncean Şi lui Ungurean Ca să mă îngroape Aici pe aproaie, In strunga de oi Să fiu tot cu voi; In dosul slînii, Să-i aud cînii... („Mioriţa") Cu toate acestea, Vulturar are un caracter sălbatec, o mentalitate adeseori primitivă, în sufletul său au pătruns şi se menţin, fixate parcă de rădăcini adînci, tradiţiile unei vieţi individualiste, solitare, îndepărtată de orice atingere cu civilizaţia modernă. Vina acestei existenţe pri- mitive o poartă exploatatorii, aceia care nu doreau să aibe la stînă decît un cioban care să sfărîme ţeasta lupului la nevoie, dar să fie blînd ca un miel în raporturile dintre slugă şi stăpîn. Cu o astfel de formaţie sufletească, Ion Vulturar poate ajunge o unealtă a duşmanului. Mobilul principal al conflictului îl constituie lupta pe care o duc tractoriştii şi celelalte elemente înaintate de la Gospodăria Zootehnică, în frunte cu directorul, comunistul Vasile Şandru, împotriva chiaburilor, pentru a-l cuceri pe Ion Vulturar. Fericirea pe care chipeşul cioban şi-o înfiripase, nu poate să nu fie condiţionată de lupta pentru socialism, luptă care îşi află curînd ecoul în viaţa izolată din mijlocul bălţilor. După ce şi-a smuls iubita pretenţiilor erotice ale lui Nicu Vavi-lon, Ion Vulturar trebuie să-şi apere dragostea de furia socrului. Irina fuge la tractorişti, dovedind astfel că este capabilă să se apropie de viaţa cea nouă a oamenilor. Ajuns aici, ca şi în cazul scrierii precedente, autorul se poticneşte, iar povestirea capătă un accentuat caracter artificial. Scriitorul nu oglindeşte cu deplină veridicitate şi autenticitate, noile relaţii între oameni; pe de altă parte, se manifestă aici acea incapacitate momentană a tînărului prozator de a reda mişcarea epică impusă de însuşi conţinutul nou al scrierii. Pînă acum, caracterul lui Vulturar s-a definit într-o luptă eu sine însuşi şi mai ales în cercul unor conflicte mai restrînse, pe care cu o remarcabilă capacitate de povestitor şi mai ales de portretist, Petru Vintilă le-a simţit şi redat cu măestrie. în momentul în care Vulturar părăseşte cercul strîmt al unor conflicte sentimentale (de o semnificaţie socială pe care nu o negăm), păşind în sfera conflictului mare al cărţii, evoluţia sa scapă observaţiei scriitorului. Apropierea lui Vulturar de tractorişti se face în urma unor imperative exterioare, întregul resort moral al eroului, care 1-a îndemnat către această evoluţie, rămînînd pentru cititor o taină de nepătruns. Sbuciumul sufletesc, puternica ciocnire lăuntrică a ciobanului, în această parte a povestirii, se prelungeşte într-o linie care se vrea complexă, dar în reali- UN SCRIITOR ACTIV: PETRU VINTILA 195 ta te nu este decît o palida dîră de fum care, deşi se ridică dintr-un foc adevărat, se risipeşte în aer. Dacă ne-am referi la personajele negative, vom vedea că ele suferă de un schematism care împiedică des-voltarea conflictului povestirii în mod realist. Chiaburul Cristofor Văcărescu, stă-pînul lui Vulturar, este construit după o schemă lipsită de viabilitate: trăsăturile sale de caracter pot fi atribuite unui personaj negativ, dar prin simpla juxtapunere a caracteristicelor nu putem obţine un om viu. Personajul chiaburului nu este decît o construcţie artificială, caracterizată stereotip: „un zîmbet hidos, înfricoşător, faţa cănită şi ciupită de vărsat". Acesta este personagiul negativ principal; ceilalţi nu au un amestec prea mare în desfăşurarea acţiunii. De asemenea, eroii pozitivi apar adeseori ca o masă nediferenţiată, ştearsă, în care fizionomia lor nu este dezvăluită prin trăsături individuale, ci prin personificarea unor idei abstracte. Inexistenţa unor forţe serioase care să se înfrunte în acţiune şi care să provoace un conflict ascuţit, fac ca evoluţia eroului principal Ion Vulturar să nu fie motivată dfn punct de vedere psihologic. Contradicţiile din mentalitatea ciobanului nu sînt reflexul unor contradicţii existente în realitate. Povestirea ne informează că Ion Vulturar a început să înţeleagă rostul noilor orînduieli pe care le aduc în baltă cei de la Gospodăria Zootehnică. Indicele acestei transformări sufleteşti este scena venirii apelor, cînd Vulturar se duce să-i salveze pe tractorişti. Cum de a ajuns Vulturar la această concluzie? Admiţînd că ar fi vorba de o apropicrespontană deocamdată, care este explicaţia transformării sale? Despre aceasta cartea nu ne spune nimic. Ciobanul este un caracter îndărătnic, greu de convins, un om care prin însăşi firea sa nu dă crezare decît faptelor. Or, tractoriştii şi ceilalţi eroi de la Gospodăria Zootehnică nu înfăptuiesc lucruri capabile să determine convingător transformarea ciobanului. Petru Vintilă şi-a lipsit eroii pe care şi-i dorea cei mai înaintaţi, tocmai de aceste trăsături caracteristice care l-ar fi atras pe Vulturar. Dacă Levinson ar fi fost un erou palid, lipsit de acea extraordinară vigoare sufletească specifică omului cel mai înaintat al epocii — comunistul Morozca n-ar mai fi simţit atracţie pentru un astfel de om. In cazul cînd Fadeev ar fi păstrat relaţiile dintre cei doi eroi, în condi-ţiiie unui Levinson palid şi neinteresant, atunci implicit şi atracţia dintre Morozca şi conducătorul detaşamentului ar fi fost artificială şi neconvingătoare. Deşi observaţia nu se referă la întreaga povestire, considerînd imaginea literară un întreg viu, orice inadvertenţă transmite tulburări întregei lucrări artistice. De aceea impresia finală pe care ţi-o lasă povestirea „Ciobanul care şi-a pierdut oile" este asemnătoare cu aceea pe care ne-o oferă un tablou care reprezintă figura concentrată, încrîncenată a unui om contradictoriu, plasată pe fundalul unui cer senin — deci sentimentul unei reuşite remarcabile a tînărului scriitor în zugrăvirea eroului său pînă la un anumit stadiu al dezvoltării sale, unde însă revoluţia sa devine mult mai puţin convingătoare şi reuşita ne apare atunci numai parţială. 13* EUGENIA TUDOR „CANTEMIRIŞTII Romanul „Cantemirişlii" îşi propune să înfăţişeze un aspect al vieţii noi pe care o trăiesc şcolarii din ţara noastră, să dezvăluie în imagini artistice rolul educaţiei comuniste în formarea tinerilor elevi ai unei şcoli militare, unde se pregătesc să devină ofiţeri instruiţi şi apărători devotaţi ai patriei socialiste. Conflictul romanului se întemeiază pe o realitate întîlnită destul de des în mediul şcolar: e vorba de ciocnirile, uneori destul de puternice, ce au loc între unii elevi cu porniri individualiste, egocentrice, şi restul colectivului, alături de care se află cei în seama cărora este dată această educaţie—educatorii şi profesorii. Pornirile individualiste, în asemenea cazuri, sînt la fel de periculoase, fie că se manifestă sgomo-tos sub forma desconsiderării şi dispreţului fală de şcoală şi de colegi (cum se întîmplă cu Vlad, unul din eroii cărţii), fie că egoismul apare sub forma unei preocupări exclusive pentru propria persoană şi a unei izolări faţă de restul lumii înconjurătoare, faţă de toate manifestările din afară (acesta fiind cazul lui Răzvan). Dar dacă atitudinea individualistă a lui Răzvan (un elev care vine dintr-un mediu ţărănesc) se manifestă ca o pornire spre carierism şi dă pentru moment impresia că nu are repercusiuni dăunătoare asupra altor copii, aceea a lui Ylad se răsfrînge imediat asupra unora dintre colegii săi — ca Rădaşa, Anişor, Bradu şi Gorovei, — care, la îndemnul lui, con- stitue în clasă un grup aparte — şi îşi propun drept obiectiv... părăsirea şcolii militare. Urmărind paralel aceste două aspecte ale aceleiaşi probleme, autoarea îşi propune să zugrăvească în imagini artistice procesul complicat al transformării unor asemenea elevi cu porniri individualiste şi, odată cu aceasta, birturile depuse de locotenentul educator lovan în direcţia corijării deprinderilor negative şi a stimulării interesului pentru învăţătură. Problema centrală a cărţii, deşi nu e nouă şi deosebită de a celorlalte romane pentru copii apărute la noi, capătă totuşi în „Cantemirişlii" o coloratură deosebită, datorită şi faptului că şcoala însăşi, în care se petrece acţiunea, este o şcoală de o factură deosebită. Disciplina militară, cu loate obligaţiile şi îndatoririle ei, avînd drept scop să crească oameni căliţi şi curajoşi', li se pare unora dintre elevii noi veniţi pe băncile şcolii de-a dreptul insuportabilă. Iată ce gîndeşfe unul dintre ei, pe nume Anişor: „Scalarea de dimineaţă la cinei şi jumătate; nu le-ai desmelicil şi hai, la înviorare. N-ai apucat să caşli şi jă-li palul, cît ai clipi din ochi... Pătura să jie întinsă ca scindară. Dar adunările... adunări peste adunări: drepţi! Pe loc repaus! Pluton întîi, drepţi! Alinierea! Nimeni nu mişcă...11 Acestea, ca şi alte greutăţi de acelaşi fel, cu care unii băieţi nu se împacă la început, îi „CANTEMIRIŞTII" 197 fac să nutrească gîndul de a pleca din şcoală. Dar cum „fuga" era o formă prea ruşinoasă pentru nişte elevi de cincisprezece, şaisprezece ani, „cei cinci" (pentru că cinci erau revoltaţii şi nemulţumiţii care gîndeau să plece din clasa întîia A) se hofăresc să facă tot posibilul ca să obţină... eliminarea din şcoală. Mijloacele le găsesc uşor: nu vor învăţa lecţiile şi, rămînînd corijenţi sau repetenţi, vor putea fi astfel în sfîrşit „liberi". Grupul celor „cinci" îşi pune planul în aplicare şi — deşi elevi capabili, foşti premianţi în şcolile de unde veniseră, — ei nu învaţă lecţiile, iar clasa lor, clasa I-a A, devine în scurt timp codaşă, spaima profesorilor şi ruşinea şcolii. Unul din elementele care împiedică munca de educare, autorul moral al des-binării clasei I-a A, este elevul Vlad. Băiatul, după cum arată autoarea, fusese alintat peste măsură de maică-sa şi ferit de orice greutăţi. Acest fel de educaţie dezvoltase în Vlad individualismul anarhic şi-1 făcuse să nu se supună nici unei discipline, să nu asculte decît de glasul propriei sale porniri. Atitudinea greşită a mamei, care cultivase în fiul ei, fără să vrea, lenea şi spiritul de capitulare în faţa greutăţilor, continuă şi după venirea acestuia în şcoala militară. Văzînd regimul sever al şcolii, mamei lui Vlad i se pare că băiatul ei este supus unor îndatoriri prea grele şi, în consecinţă, intervine pe lingă unul din profesori — Chilian —, ca să-i „ocrotească" fiul. Din momentul în care află acest lucru, Vlad devine impertinent faţă de superiori şi profesori şi arborează un aer de superioritate nejusti-ficafă faţă de colegi. „Prietenia" ce i-o arată profesorul universitar Chilian, detaşat la această şcoală nu se ştie pentru ce (autoarea nu lămureşte problema), este favorabilă doar profesorului, care, ştiind că tatăl lui Vlad e director la Minister, are tot interesul să cîştige bunăvoinţa acestuia, prin intermediul copilului, pentru a fi numit iarăşi profesor la Bucureşti. Vlad descoperă destul de tîrziu adevărata faţă a lucrurilor. Deocamdată, însă, în baza acestei „prietenii" cu care se împăunează faţă de colegii săi, el este îndemnat să nu-şi pregătească lecţiile, să nu respecte disciplina şcolii, să se laude şi să mintă cu neruşinare. Ba, văzînd că este încurajat spre comoditate de profesoral şi „prietenul" său, Vlad ia hotărîrea „eroică" să plece din şcoală, unde era de părere că i se cer eforturi prea mari şi unde credea că-şi iroseşte talentul. Odată ajuns la această hotărîre, Vlad încearcă să o împărtăşească şi altor colegi, care, înmod firesc, laînceput nu se împăcau nici ei cu disciplina militară. Astfel, ideea lui Vlad de a pleca din şcoala militară li se pare lui Rădaşa, lui Anişor, Gorovei şi Bradu, o idee salvatoare şi singura scăpare din „chinurile" educaţiei militare. Ştiind că are un sprijin sigur în profesorul de chimie — băiatului i se pare că e un. drept al său să facă lucruri nepermise, ca acela de a dezlipi timbrele de pe scrisorile colegilor şi de a le lăsa netrimise pînă la urmă. Plăcîndu-i să se considere deasupra celorlalţi din clasă, Vlad se gîndeşte mereu la mijloacele cu care ar putea să cîştige atenţia şi admiraţia colegilor. Cum prin învăţătură lucrul nu era deocamdată realizabil — (Vlad era leneş şi nu se prea obosea cu învăţătura) — se hotărăşte atunci să-şi facă un carnet în care să noteze toate abaterile colegilor, fie ele cît de mici, pentru ca ei să-i ştie de frică, lucru care de altfel se şi întîmplă. Băiatul comite şi o serie de boroboaţe costisitoare pentru şcoală. Astfel, din curiozitate „ştiinţifică", el lasă în timpul iernii fereastra clasei deschisă, şi provoacă plcsnirea caloriferului. Cînd educatorul clasei cere vinovatului să fie sincer şi să-şi mărturisească singur greşeala, Vlad nu are curajul necesar să o facă. El lasă pe alţii să-şi ia asupra lor vina lui şi nu mărturiseşte decît tîrziu educatorului politic că el e adevăratul vinovat. Cella Serghi ocoleşte însă tocmai faptul asupra căruia trebuia să insiste cu deosebire, şi anume procesul psihologic pe care-1 trăieşte băiatul, transformarea lui, eliberarea de boala individualismului. Autoarea afirmă doar că eroul şi-a transformat întrucîtva atitudinea sa în şcoală: 198 EUGENIA TUDOR „— deşi lui Vlad nu i se putea aduce de la o vreme nici o vină, îşi făcea în general datoria, îşi pregătea lecţiile, lua note mulţumitoare, totuşi purta pe buze acelaşi dispreţ, şi în mişcarea umerilor aceeaşi nepăsare care-i izbiseră neplăcut de la începui". Aceste rînduri de simplă informaţie prin care intenţionează a se înfăţişa transformarea, sau cel puţin începutul de transformare a unui erou — fără a dezvălui cauzele adînci şi reale care au determinat-o, fără a înfăţişa etapele care au precedat-o — sînt mai mult decît insuficiente. Se pare însă, că de acest fapt a fost conştientă şi autoarea, pentru că nu a încheiat aci „cazul" Vlad, ci a mai încercat reluarea lui pe cîteva zeci de pagini mai departe. După „saltul" .nemotivat artisticeşte, în urma căruia se pare că Vlad începuse să-şi facă datoria, autoarea îl mai pune să comită vreo cîteva isprăvi dintre care, cea mai importantă este aceea că-şi amanetează chipiul la cofetărie, unde nu mai avea credit după plecarea profesorului Chilian din şcoală. Bine înţeles că eroul, conform obiceiului său, minte iarăşi cînd e întrebat unde şi-a lăsat chipiul. în cele din urmă, colegii săi descoperă minciuna, trecînd întîmplător pe la cofetărie. în urma acestui fapt, are loc o adunare de U.T.M. în care se discută atitudinea şi activitatea lui Vlad în cadrul şcolii. în urma discuţiilor, însă, se pare că Vlad este convins pe deplin de vinovăţia lui. La încheierea şedinţei, el e parcă alt om: „M-am gîndit la fiecare în parte şi cliiar la alţii, care nu sînt aici şi am, văzut că fiecare e mai, bun decît mine, că merită să fie aici mai mult decît mine şi. că eu nu merit". Dar se poate întreba pe drept cuvînt cititorul, prin ce minune s-a transformat acest elev înfumurat, individualist şi plin de orgoliul unei pretinse superiorităţi, într-un copil blînd, care îşi recunoaşte inferioritatea faţă de colegii săi? Autoarea pare să indice izvorul minunii în faptul că Vlad află, pentru prima oară în şedinţa de U.T.M., adevărul despre „prietenul" său, profesorul Chilian. însă aceasta înseamnă, de fapt, o rezolvare grăbită şi lipsită de veridicitate a problemei, pentru că transformările din sufletele oamenilor nu se petrec mecanic şi rapid ca procesele tehnologice. Ceea ce face neveridică din punct de vedere artistic transformarea lui Vlad este faptul că autoarea nu a arătat în. suficientă măsură influenţa activă, pozitivă, a profesorilor şi a colectivului de elevi, asupra personajului. Educatorul Iovan, de pildă, se mulţumeşte să aibă la început o discuţie cu elevul, aşa cum are cu fiecare dintre „cei cinci", apoi el nu mai intervine de loc în evoluţia morală ă eroului, decît prin observaţii nesubstanţiale, cum sînt cele referitoare la neglijenţa ţinutei lui Vlad. La fel se întîmplă şi cu ceilalţi profesori. Cît despre colegii lui Vlad, aceştia se mulţumesc să schimbe doar între ei, pe şoptite,diferite păreri despre atitudinea lui. Consecinţa este că în faţa cititorilor, transformarea lui Vlad, creşterea bruscă a conştiinţei lui apare neveridică, incredibilă. De mai multă atenţie şi grijă dă dovadă autoarea în zugrăvirea transformării lui Răzvan — un alt elev din clasă, suferind de aceeaşi boală a individualismului. Aici, conflictul dintre Răzvan şi restul clasei este mult mai bine urmărit, iar reacţiile eroului, gîndurile lui, mai veridice şi mai justificate. Individualismul lui Răzvan capătă forma unei izolări, a unei dezinteresări totale faţă de oamenii din jur, faţă de evenimentele care nu-1 privesc direct. Fiu de ţăran sărac, care a trăit în condiţii de viaţă grele, Răzvan c econom pînă la sgîrcenie; închis în el, trăind retras de ceilalţi, maturizat parcă înainte de vreme din cauza necazurilor îndurate, Răzvan socoteşte că c mai bine să înveţe chiar şi în timpul pe care ceilalţi elevi îl folosesc, jucîndu-se. Idealul său suprem e să înveţe atît de bine încît să-i întreacă pe foţi ceilalţi din clasă, să le arate ce este în stare să facă. Pentru a contura şi mai bine această atitudine reţinută, această seriozitate precoce a eroului, autoarea îl zugrăveşte „CANTEMIRIŞTII" 199 mereu în contrast şi paralel cu un alt copil, Anişor, al cărui caracter e total deosebit de al lui Răzvan. Autoarea îi prezintă mereu împreună şi-i pune să reacţioneze concomitent — deşi în chipuri deosebite — în situaţii similare, tocmai pentru a arăta mai bine diferenţa dintre ei. Orice comportare necuviincioasă sau mai liberă a lui Anişor, care e un copil zglobiu şi flecar, orice abatere a lui de la disciplina militară îl supără pe morocănosul şi seriosul Răzvan. La învăţătură locurile lor sînt de asemeni deosebite: Răzvan e muncitor peste măsură şi fruntaş la toate materiile, nu iese (nici n-ar îndrăzni) din cuvîntul superiorilor pentru care are un respect nemărginit, pe cînd Anişor, mereu neastâmpărat şi neglijent, totdeauna cu epoleţii descusuţi sau cu nasturii lipsă), vorbeşte tot ce-i trece prin minte, îndrăzneşte să facă glume cu profesorii şi are multe note proaste. (Anişor face doar parte din grupul celor ce vor să plece din şcoală). Dar el se lecuieşte repede de gîndul plecării şi se acomodează cu viaţa şcolii, încadrîndu-se în colectivul clasei (care începe să-1 iubească pentru firea lui deschisă, pornită pe glume). Drumul lui Răzvan spre viaţa colectivului, e însă greu şi dureros. Mai greu şi mai dureros chiar decît al lui \'lad. Individualismul profund înrădăcinat în firea acestui băiat de ţăran, care ţine cu orice preţ să ajungă „cineva", îl împiedică multă vreme să se apropie de colegii săi. Grija numai faţă de persoana lui proprie, dorinţa de a învăţa mai bine ca foţi, fără să se intereseze de ceilalţi colegi, par la un moment dat obstacole de neînlăturat în procesul de educare al lui Răzvan. Intervenţiile (deşi rare), ale locotenentului educator, rămîn fără rezultat. Autoarea arată însă că acţiunea colectivului, puterea lui, este mai tare de cît încăpăţînarea şi egoismul acestui ţărănuş posac. Pentru a arăta evoluţia caracterului copilului de la un individualism şi un simţ al proprietăţii individuale foarte pronunţai către interesul şi dragostea pentru viaţa de colectiv, autoarea înfăţişează două momente principale, două incidente, care au loc în viaţa de şcolar a lui Răzvan. Primul se referă la o întîmplare cu un briceag, primit de la tatăl său la intrarea în şcoală. Văzîndu-1 într-o zi pe Anişor că umblă cu briceagul lui, Răzvan se înfurie şi se repede să-1 smulgă din mîna colegului său. Aţîţat de cîţiva prieteni, Anişor se împotriveşte, iar rezultatul este că Răzvan fără să vrea îl răneşte la mînă. Clasa întreagă, care asistă la această scenă, are o atitudine profund dezaprobatoare faţă de Răzvan, faţă de egoismul brutal şi spiritul său de proprietate. Iar elevului rănit, şi foarte simpatizat de colegi, i se acordă toate atenţiile posibile. Cel de al doilea incident are loc într-o zi de iarnă la ski. Coborînd de pe o pantă abruptă, în mare viteză, Răzvan iară vreo intenţie rea îl loveşte, în drum, pe Anişor, dar continuă să meargă mai departe. Ceva mai tîrziu, cînd vede că Anişor nu se mai întoarce, cînd clasa întreagă se nelinişteşte de absenţa lui, Răzvan se gîndeşte cu teamă că s-ar fi putut să-1 lovească rău sau să-1 răstoarne. La întrebările colegilor, el mărturiseşte că s-a împiedecat de Anişor, dar nu s-a mai uitat înapoi să vadă ce s-a întîmplat. Această mărturisire atrage din nou nemulţumirea şi indignarea colegilor. Pedeapsa care i se dă este aceea de a nu i se mai permite să mănînce la o masă cu ceilalţi, de a nu mai intra în camera pionierilor. Iar organizaţia de U.T.M. refuză să-1 mai primească în mijlocul ei. Toate aceste etape anevoioase pe care le parcurge Răzvan cu greutate şi cu trudă, pînă ajunge să se convingă într-adevăr că nu mai poate rămîne singur — sînt înfăţişate cu atenţie şi cu tinetă psihologică de către autoare. Pătrunderea în tainiţele cele mai infime ale sufletului acestui copil de 15 ani, redarea atentă şi minuţioasă a luptei puternice care se dă în sufletul lui, a permis scriitoarei să creeze o figură veridică de copil şi să scrie pagini cu adevărat emoţionante. Auzind că vor fi vizitaţi de nişte ofiţeri oaspeţi de la o altă şcoală militară, Răzvan se duce la educatorul clasei şi cerc suspendarea pedepsei sale înainte de termen, Se vede aici că băiatul nu cere acest lucru atît pentru că ar vrea să salveze onoarea 200 EUGENIA TUDOR clasei, cît pentru că n-ar vrea ca el să fie văzut de oameni din afara şcolii ispăşind o pedeapsă. In paginile care urmează, autoarea arată însă cum apar unele trăsături noi în caracterul copilului. Ne referim, de pildă, la comportarea lui Răzvan în timpul unei furtuni, cînd merge să-şi caute prietenul rătăcit prin pădure. Aceste elemente prefigurează lecuirea totală a eroului de boala sa. ★ Încercarea scriitoarei de a opune acestor elevi individualişti — care după cum am văzut sînt figuri interesante, ce reţin atenţia cititorului — chipuri de copii „model", rămîne însă, practic, îără rezultate. Figura lui Ilieş Stan, şeful clasei, cel mai bun şi mai corect elev din clasa I-a A, sau cea a lui Dimoscu, elevul model din şcoală, sînt şterse şi neconvingătoare. Aceşti copii plini de virtuţi — ca un fel de simbol al conştiinţei colective — atrag mereu atenţia asupra unor fapte nepermise, asupra unor abateri din viaţa şcolii, moralizează, etc., intervenind doar în situaţii critice, cînd poznaşii — (care se vede că sînt mai dragi autoarei) — se abat de la drumul drept. De fapt, în romanul „Cantemirişlii" se repetă un fenomen care poate fi întîlnit şi în alte romane pentru copii, apărute pînă acum în literatura noastră. Chipul copilului erou pozitiv este înfăţişat în mod cenuşiu, searbăd, neinteresant. Aceasta pentru că prin chipuri de copii „model" autorii înţeleg o întruchipare abstractă a tuturor calităţilor pe care trebuie să le aibă un copil „ideal": cuminţenie, interes pentru învăţătură, corectitudine, etc. Asemenea „copii-bomboană" apar toţi foarte înzestraţi, au întotdeauna o comportare exemplară de la sine înţeleasă, „ştiu tot", sînt serioşi şi reţinuţi, lipsiţi de căldura şi sensibilitatea specifică vîrstei lor. Aşa sînt, de pildă, eroii pozitivi din „Inimoşii" (lorgu). Ei au rolul de a-i trage de mînecă pe cei ce nu sînt cuminţi sau de a ţine predici moralizatoare plicticoase. Cam la atît se reduce rolul acestor copii, care se prezintă gata „formaţi" în cărţile noastre pentru copii; ei nu au probleme de rezolvat, nici frămîntări pe măsura vîrstei şi a preocupărilor lor. Această concepţie îngustă despre chipul eroului pozitiv al literaturii pentru copii, această privire statică şi superficială a scriitorilor, duce la rezultatele pe care le-am văzut. Iar pentru că autoarea „Cante-miriştilor" a mers şi ea pe acelaşi drum în această privinţă, nici nu-i de mirare că Ilieş Stan sau Dimescu din romanul Cellei Serghi nu se deosebesc de fraţii lor din alte scrieri pentru copii. Educatorul Iovan, un alt erou al cărţii, deşi este prezentat ca folosind metode pedagogice juste şi noi pentru ase apropia de elevi şi pentru a-i controla şi îndruma în munca lor, rămîne totuşi un personaj nerealizat din punct de vedere artistic, în intenţia autoarei, Iovan e înzestrat cu o serie de calităţi (iubeşte copiii şi vrea să-i facă să-şi iubească şcoala), este pus să se frămînte, să caute noi forme pentru a se apropia de elevi, i se schiţează chiar şi elemente de viaţă personală — un început de idilă cvŞj profesoară de la şcoala de fete, pentru a-l face probabil mai complex. Cu toate acestea,însă, însuşirile lui ră-mîn ca nişte simple date ce se prezintă neasimilate în structura personajului. Din cauza aceasta, el pare că se mişcă greoi, iar limbajul său este şablonard şi plictisitor, cum singur recunoaşte uneori. Aşa, de pildă, într-o seară, cînd elevii se tachinează unul pe celălalt, făcînd diferite glume pe socoteala oamenilor din regiunea do unde vine fiecare, Iovan intervine didactic: „Ei, iacă, eu aş vrea să pun o întrebare, se amestecă Iovan. Dacă ar năvăli duşmanul, noi n-am sări de-o potrivă să apărăm Valea Jiului, Ţara Moţilor? Nu-i peste lot patria noastră? Pentru ce sîntem noi aici? Nu ca să devenim ofiţeri, adică să ne pregătim să ne apărăm patria?" Intervenţia lui Iovan supără aici nu numai prin tonul didactic, moralizator, dar şi prin faptul că nici nu era necesară ; băieţii glumiseră doar. Sau cînd le vorbeşte elevilor despre importanţa de astăzi a examenului faţă de examenele din trecut, deşi ceea ce spune e în esenţă just, loco- „CANTEMI RIŞTI I' 201 îienentul Iovan vorbeşte artificial, necon-vingălor, fără căldură: „Frica e un sentiment care nu mai are -ce căuta în sufletul elevului candidat la examen în patria noastră. Tot aşa necinstea, încercarea de a copia şi de a trage pe sfoară ,pe profesorul examinator. Necinstea, şmeche-rria, aceste plăgi ale burgheziei învinse, îşi mai au încă unii adepţi printre noi. Nu mulţi. Dar nu mai trebuie să fie nici unul". In ceea ce priveşte lumea profesorilor, in unele pagini din roman se creionează conturul nu lipsit de interes al unor ■caractere de profesori —de exemplu Garoiu .(profesorul de ştiinţele naturii), Gabriel î(cel de romînă) şi profesorul de chimie — Chilian — pe care autoarea îl aduce în scenă numai de dragul prezentării «evoluţiei lui Vlad, deoarece pînă la urmă personajul rămîne neclarificat. Dar aceste schiţe rămîn în stadiul incipient şi chiar dacă le mai întîlneşti în decursul romanului, •ele apar şterse, estompate, pentru că oamenii nu sînt arătaţi în dezvoltarea lor, iar pe unii autoarea îi pierde cu totul din "vedere de-a lungul acţiunii. Defectul provine poate şi din pricină că Cella Serghi ;a încercat să arate prea multe aspecte din viaţa şcolii, să creeze prea multe chipuri •de oameni în dauna adîncirii, a zugrăvirii profunde şi puternice a caracterelor lor. ★ înfăţişînd viaţa elevilor de la şcoala militară, autoarea a simţit nevoia să •complecteze acţiunea ce se desfăşoară în ■cea mai mare parte în internatul şcolii, •eu unele întîmplări hazlii, petrecute în pădure, pe munte etc. Aşa sînt capitolele care descriu „expediţiile" unui grup de elevi din clasa l-a A în căutarea „Prinţului", cîinele lui Anişor, sau altădată în căutarea „Scufiţei roşii", nepoata cabanierei, pe timpul unei furtuni puternice. Acţiunea lîncezeşte însă uneori prin relatarea unor fapte, a unor amănunte şi descrieri care nu aduc nimic nou în desfăşurarea subiectului. Astfel sînt lungile povestiri lipsite de emoţie ale „oaspeţilor" ofiţeri despre diferite lupte la care au participat sau dialogul îndelung dintre aceştia şi elevi, cu privire la unele probleme profesionale (descrierea tuturor fazelor paraşutării, a aparatelor militare şi a funcţiunilor lor, etc. Se mai întîlnesc în decursul romanului o serie de definiţii, de probleme de fizică şi matematică (înşirate pe cîte două-trei pagini) inutile şi care denotă o insuficientă grijă din partea autoarei pentru selectarea materialului de viaţă, a momentelor semnificative din viaţa şcolarilor. Asemenea neajunsuri ale cărţii provin, desigur, dintr-o insuficientă grijă şi prelucrare artistică creatoare a materialului de viaţă prezentat, neajunsuri care lipsesc cartea de unitatea necesară. Acolo unde această grijă este prezentă, însă acţiunea se prezintă închegat, caracterele sînt distincte, vii. Cu toate lipsurile pe care le-am semnalat, romanul „Cellei Serghi" se înscrie totuşi printre încercările merituoase de a dezvălui un crîmpei din viaţa frumoasă, nouă şi clocotitoare a tineretului din patria noastră, iar unele din paginile lui se numără printre frumoasele pagini care s-au scris la noi despre şcolari. recenzii „BRAZDĂ ŞI PALOŞ J\-omanid istoric „Brazdă şi Paloş", închinat lui Mihai Viteazul şi epocii sale, ţinteşte să dea viaţă chipului. a.celui voevod care a încercat să. înfăptuiască un stat centralizat în ultimii ani ai veacului, al XVI-lea şi-n pragul celui de-ai XVII-lea, unind pe romînii din Ţara Romînească, Moldova şi Ardeal. In primul volum, al romanului, scriitorul încearcă să reconstituie împrejurările care au determinat acest moment memorabil al istoriei poporului romîn. Voevodul vine în. scaun în clipe de grea cumpănă pentru ţară, cînd Valahi a suferea apăsarea jugului otoman. Durerea şi suferinţele poporului sînt adînc săpate în sufletul lui. Abia ajuns la hotarul ţării, atunci cînd Iskinini-agasi, slujbaş al sultanului îi arată pămîntul Ţării Romîneşti ca pe un „rai rîvnil", Mihai îi răspunde cu obidă: „— Biet şi sărac rai, et'fendi". începutul domniei esle umbrii de zile mohorîle şi crîncene. Chiar din. ceasulînscău-nării, Mihai are de înfruntat înjositoarele umilinţi şi batjocuri provocate de stăpîni-rea musulmană. Dîn.d citire firmanului prin care sultanul îl recunoaşte domn al Ţării Romîneşti pe Mihai, effendi subliniază obligaţia voevodului de a asculta prea supus poruncile înaltei Porţi. Chipul eroului se crispează de ură şi în sufletul lui clocoteşte revolta. El îşi îndreaptă cu. stăruinţă gîndurile către timpul, de slavă şi vitejie al înaintaşilor săi Alexandru, cel Bun, Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, domni, care au apărat cu slrăşni-tie libertatea poporului. In faţa pildei lor, Mihai se simte nevrednic, înjosii în sit ua ţia sa de vasal al turcilor. Conternplînd tabloul ţării decăzute şi înjosite, Mihai este zguduit de o dreaptă mînie.. O dată cu voevodul, aşa cum se întîmplă la orice domnie nouă, au trecut Dunărea zarafii care l-au împrumutat cu bani spre a-şi cumpăra tronul, mulţumind lăcomia sultanului. Acum zarafii, hoardele turceşti care erau menţinute în Valahia ca şi slujbaşii înrăiţi ai vistieriei domneşti dau năvală asupra pămîntului ţării spre a slrînge birurile: „Zarafii îşi băteau joc de tot ce line sfînt de om. In faţa lor n-avea călare-nici mamă cu prunc la ţîţă. nici moşneagul cărunţit de vreme... Zarafii primiseră straja domnească, dă-bilarii vistieriei călcau satele împreună cu ei, boierii de Divan îşi păzeau moşiile, înfundînd buzunarele lui divan-efl'endi cu aur. Rămîneau slobode în pradă şi cotropite de biruri şi năpăşti, satele moşneşeşfi, ocinele boiernaşilor şi ale mazililor..." Viziunea scriitorului nu se uneşte cu aceea a vechilor istoriografi. Mihai Viteazul încetează de a fi un meteor desprins din negura vremilor, menit să strălucească pentru o clipă pe firmamentul istoriei. Noul voevod esle arătat ca un exponent al năzuinţelor-poporului său, într-un anume moment istoric; el e omul capabil să înţeleagă şi să-ducă cu îndemînare politica necesară ridicării unui stat romîn neatîrnat. Domnul îşi pleacă urechea la glasul moşnenilor, al căpitanilor săi, al boiernaşilor- *) Radu Teodorii: „Brazdă şi Paloş", Rd. Tineretului, 1954 .BRAZDA ŞI PALOŞ" 203 Din gara lor răsună ca un ecou propriile-i gînduri şi năzuinţe: „Oamenii aceşlia nu făceau decît să-i întărească credinţe vechi. Credinţe la care ajunsese după nopţi de nesomn, după ani de amănunţită cunoaştere a alcătuirilor ţării". In relaţiile sociale existente, domnului ii va reveni misiunea ca printr-o deosebită abilitate politică şi diplomatică să găsească drumul pentru a stăvili puterea străină, conso-lidînd domnia şi cîştigînd independenţa patriei. Lupta va lua forme grele şi complicate şi, după momentul potrivit, voevodul va trebui să o poarte înlîi cu mintea apoi eu sabia. Domnul romîn caută a se alătura statelor creştine, linzînd chiar spre o alianţă temporară, dar strategic necesară, cu ţările catolice interesate în lupta împotriva musulmanilor. Autorul surprinde această realitate istorică, descriind întrevederea lui Mihai cu mitropolitul Dionisie Rally, apărător al catolicismului, arălînd, în acelaşi timp, cum în proiectele sale diplomatice, voevodul în-lîmplnă dezaprobarea boierimii ortodoxe tradiţionaliste, ostile unei asemenea orientări politice. Relaţiile cu ţările catolice nu depăşesc însă necesitatea istorică. Mihai înţelege că la curtea sa se ţes păienjenişuri de intrigi, că agenţii diplomatici ai puterilor apusene urmăresc să se amestece în treburile ţării, că sînt dornici să acapareze la rîndul lor aurul ce se vărsa în vistieriile sultanului. Scriitorul urmăreşte îndeosebi lupta pentru cîştigarea independenţei. In raport cu această problemă, se vor caracteriza reacţiile reprezentanţilor diferitelor clase şi categorii sociale. Boierul Dan, de pildă, pîndeşle tronul ţării şi este duşman aprig al lui Mihai. De la început, acest boier este surprins în situaţii caracteristice. In timpul năvălirii unei cele de jefuitori turci, conduşi de Ceauş Haviz, boierul este de partea acestora. Scriitorul face să apară cu claritate împletirea intereselor marii boierimi cu cele ale slăpî-ni'rii otomane. Dan fusese mare vistiernic în răstimpul cîlorva domnii, fiindcă îndeplinise cerinţele nesăţioase ale turcilor care îl susţineau în slujbe înalte. Atîta vreme cît îşi va cumpăra tronul de la. Poartă, domnul va trebui să soli- cite sprijinul Divanului şi să-i dea ascultare. Scriitorul arată convingător, prin scene bine alese, trădarea marii boierimi, în stare să-şi vîndă ţara spre a-şi consolida puterea. Reuşit e înfăţişată ura nemărginită a poporului împotriva jafului turcesc. In ascuns, nesocotind porunca Banului, ţăranii Drăgoeşteni, de curînd căzuţi în rumînie, se pregătesc să înfrunte hoardele turceşti, adueîn-du-şi aminte că de veacuri ai lor s-au pus strajă pămîntului strămoşesc. Acţiunea iobagilor sărăciţi şi flămînziţi este însă sortită eşecului. Singurii care se pol opune turcilor cu sorţi de reuşită sînt moşnenii. Obştea moşnenilor este strîns unită în apărarea dreptului de stăpînire asupra pămîntului. Cre-menarii conduşi de căpitanul Mîzea şi Chelea vor pune pe fugă spahiii lui Ceauş Haviz. Romanul zugrăveşte tendinţele- marii boierimi de a smulge pămîntul prin orice mijloace din mîna ţăranilor liberi. Dar în tratarea procesului istoric al căderii ţărănimii libere în iobăgie, scriitorul nu ilustrează întreaga complexitate a fenomenului. Atras probabil de zugrăvirea rezistenţei moşnenilor, el lasă să se întrevadă că este posibilă întoarcerea la răzăşie ca o ieşire din starea de cumplită secătuire a ţării. Diferenţa faţă de chipul în care se desfăşoară acelaşi proces la Sadoveanu este vizibilă, dacă am compara finalul părţii înlîi a romanului lui Radu Teodorii cu sfîrşilul romanului „Neamul Şoimăreştilor". In romanul lui Sadoveanu, scena distrugerii conacului lui Slroe Orheianu vădeşte numai o reacţie spontană cu rezultate şubrede. Scriitorul are grijă să sugereze în acel.aş timp căderea pînă la urmă a ţărănimii sub jugul boieresc: „Iar Tudor cu soaţa lui, Anila, şi Mihai, şi toţi ceilalţi răzeşi au fost uigisiţi şi prigoniţi, dar s-au ţinut cu tărie. Pe urmă cei ce au venit după ci au fost călcaţi şi supuşi de alţii, şi vremea necontenit i-a lovit pînă ce le-au plecat frunţile adînc la pămînt." Faţă de momentul amintii, în romanul „Brazdă şi Paloş" există o scenă asemănătoare, chiar prea asemănătoare. în care moşnenii luptă împotriva boierului Dan şi a turcilor. Scenei i se dă însă. semnificaţia unei victorii organizate şi trainice. Şi nu. 204 S'ANDA RADIAN numai ca un aci izolai; romanul esle străbătui de un regret sentimental faţă de trecutul patriarhal, faţă de viaţa liniştită a obştilor ţărăneşti, desfăşurată după obiceiul pămîntului. Dezrădăcinarea căpitanului Ghe-ţea, care se simte străin în cetatea de scaun, traduce un astfel de simţămînt: „Tîrgul?... ll simţea hain şi duşman. O lume ascunsă, care se ciocneşte clipă de clipă, cu ea însăşi, 1 se fălăzuiau prin faţă valurile de oameni ai uliţelor... Ce căutau aceia?... Spre ce liman vîsleau?" Scriitorul nu simplifică procesul social, nu-l distribuie pe compartimente, ci încearcă -să oglindească orînduirea socială a timpului în ansamblul ei. El zugrăveşte tîrgul, cetatea de scaun, diferitele pături şi medii sociale, instituţiile timpului cu reprezentanţii lor: judeţul care purta la brîu cheile cetăţii, neguţătorii însetaţi de cîştig, starostii diferitelor -bresle. Autorul schiţează astfel importanţa şi avîn-tul crescînd al comerţului, organizarea breslelor şi locul lor în dezvoltarea societăţii. Din toate aceste episoade se încheagă atmosfera specifică evului mediu, obiceiurile şi legile aspre, necruţătoare, ale epocii. Esle bine redată incursiunea căpitanilor Gheţea, Mîrzea şi Răcea în cartierul calicilor, cu străzi întorlochiate şi murdare, cu. suflul de primejdie şi mister ce pare să-i pîndească pe eroi la tot pasul. Chiar voevodul se conturează ca un om al evului mediu. însetat dedreptale şi potrivnic samavolniciilor, Mihai rămîne neîndurat şi. crud cu vrăjmaşii lui, iar alunei cînd pedepseşte, nu se dă îndărăt de la folosirea mijloacelor de tortură inchizitorială. Scriitorul utilizează cu pricepere elementul descriptiv. El insistă asupra detaliilor interioarelor şi îmbrăcăminţii. Este pitoresc şi colorai alaiul domnesc: „Călăraşii, oştenii de scuteală, erau viguroşi, bine înfipţi în şei... Ţineau între ei steagul voevodului. în spate mergea meterhaneaua. Pământenii aveau tobe, trîmbiţe şi buciume. Apoi venea steagul mare, alb, al păcii şi supunerii, dat de padişah voevodului şi cele două tunuri. Urma curtea .alcătuită la Stambul, în mijlocul căreia călărea Radu comisul Flo-rescu, străjuită şi pe stînga şi pe dreapta de cîte doi ceauşi. în spatele curţii, şapte iedachi împărăteşti duceau cei şapte cai ai voevodului, împodobiţi cu covoare şi pături cusute în fir de aur". Aceste descrieri întregesc fresca epocii, dar uneori, prea lungi şi amănunţite, răpesc din, interesul firesc al acţiunii, estompează mişcarea epică şi sfîrşesc prin a obosi. Scriitorul are merite în reconstituirea unor personaje ale epocii. Mihai este un erou viu. El ni se înfăţişează ca un ostaş energic, ca un diplomat abil, ca un om luminat de ţelul măreţ al independenţei ţării. Portretul fizic, trăsăturile puternice şi aspre ale obrazului, ochii vioi, strălucind de flăcările unui foc lăuntric, ne sugerează caracterul acestui, om integru. Personalitatea de o sobră măreţie a voivodului capătă un sens uman. II vedem pe Mihai, tovarăş apropiat căpitanilor săi, tată pătruns de sentimente părinteşti, soţ ce caută apropiere şi înţelegere faţă de doamna sa, dornic adesea de un cămin, unde să-şi găsească liniştea după lungile ceasuri de zbucium. Istorisind un basm fiicei sale, furat de frumuseţea legendei populare, cu eroi veşnic însetaţi de dreptate şi adevăr, voevodul împleteşte povestirea cu propriile-i vise. Mihai se închipuie el însuşi un Făt Frumos cu puteri supraomeneşti dînd „o luptă cumplită cu toată urdia osmanlîilor". „S-au mai luptat aşa, zi de vară pînă-n seară, pînă cînd au tăiat capetele paginilor... Apoi s-au huluit de osteneală, adormind somnul morţii... Şi pe locul unde se luptaseră, după ce pămîntul a supt sîn-gele paginilor şi corbii le-au ciugulit trupurile, au crescut trei maci înalţi, trei maci sîngerii, care se alintau în boarea dimineţilor şi în razele soarelui... A tăcut o vreme, apoi vorbindu-şi mai mult lui însuşi: — Nimic nu rămîne peste veac, decît dania sîngelui şi a trudei. Vom trudi, fiica mea, şi de va fi nevoie vom face şi dania sîngelui pentru slăvirea numelui nostru şi al ţării". Tendinţa autorului de a cuprinde întreaga viaţă a epocii din reprezentarea fără omisiuni a tuturor straturilor sociale, duce la neajunsuri în, construcţia romanului şi .BRAZDA ŞI PALOŞ' 205 în individualizarea personajelor. Nu există o serioasă selecţie a episoadelor principale faţă de cele secundare. Pentru a ne aminti de băjenia iobagilor, autorul scrie nenumărate pagini despre venirea unor iobagi pribegi goniţi de turci în salul Drăgoeşti, a instalării lor, ele. Fără. a sesiza complexitatea răspunderii asumate, scriitorul intenţionează să înfăţişeze legiuni nesfîrşile de personaje principale. Firul central al romanului nu se defineşte astfel cu destulă limpezime, iar din noianul de personaje ce apar, reţinem cu greu cîteva. Figuri importante ca ale Buzeştilor şi Florescu, sfetnicii domnului, rămîn stinse, palide, în raport cu rolul ce îl au în acţiune. Atunci cînd însă autorul se opreşte cu multă atenţie asupra unui personaj, el construieşte chipuri interesante, cum e cel al aventurosului Răcea sau al donchişotescului Răzbici. In această primă scriere a sa, Radu Teodoru vădeşte un talent real de povestitor, sprijinit şi de o perseverentă şi rodnică documentare ştiinţifică. De-a lungul romanului „Brazdă şi Paloş" se simte înrîurirea pe a avul-o asupra scriitorului opera lui Mihail Sadoveanu. Era şi firesc ca Radu Teodorii să se îndrepte către opera acestui neîntrecut maestru al romanului istoric din literatura noastră. Dacă uneori. însă scriitorul dovedeşte că a asimilat învăţătura operei, sadoveniene si a aplicat-o, folosind mijloace şi. procedee artis- tice proprii, alteori însă dă impresia că pas-tişează pur şi simplu creaţia marelui nostru scriitor. Ne vom opri asupra unui singur exemplu: fără folos, acţiunea poposeşte adesea la cîte un han. Se ghiceşte uşor intenţia autorului de a evoca în manieră sadoveniană atmosfera „Hanului Ancuţei". Iată un asemenea pasaj din romanul lui Radu Teodorii: „... Hanul e bun şi-ţi dă multe învăţături. Acolo, sub lucrarea vinului, limbile sînt mai slobode, chipurile vin din toate laturile lumii, se mărturisesc, şi se duc pe drumul lor. Afli de unele şi de altele. Moara macină grăunte, dragii mei, şi oamenii macină gînduri, aşteptînd roadă muncii lor. Aceste gînduri sînt bune învăţături pentru cine vrea să deschidă urechile şi ochii. Eu unul adun ce aud cînd sorb vin sub ochii Măriuţii, cu ei sug cînd şuvoiesc apa în scocuri, le împletesc şi mai adaug la ele învăţătura lui Căliman Ciungul cu cele ale diacului Nathanail. Din plămada asta sug ceea ce-mi place şi leapăd restul în Dîmboviţa". Fixînd un început promiţător, romanul „Brazdă şi Paloş" este o contribuţie la ciclul noilor romane istorice create în spirit ştiinţific. Desigur că afirmaţiile noastre se vor verifica de-abia la apariţia celui de al .doilea volum al romanului, care va cuprinde marile înfăptuiri şi. bătălii ale lui Mihai Viteazul, şi care va permite o analiză mai completă. Sanda Radian „EVGHENII Puşkin a lucrai şapte ani la „Evghenii Oneghin". Avea treizeci şi unu de ani cînd l-a isprăvit, în 1830. Roman în versuri, spune Puşkin poemului său. Ca formă literară, acest roman în versuri este înrudit cu poemele lui Byron, „Pelerinajul, lui Childe Harold" şi „Don Juan". Eroul este într-o mare măsură poetul însuşi. Substanţa deci este lirică. Di-gresiunele subiective- sînt, de altfel, dese. Autorul vorbeşte la tot pasul în numele lui, deci întrerupe povestirea întîmplărilor eroului şi istoriseşte îniîmplări dc-ale sale. ONEGHIN" Intr-o formă de acest fel poţi spune iot ce vrei, fără să fii legat de anumite reguli, aşa cum eşti legal cînd compui un roman propriu zis, o nuvelă, o piesă de teatru. Şi chiar aceasta e şi regula acestei specii literare: să nu respecte vreo regulă şi să fie compusă cu haz, cu adîn-cime poetică şi cu fantezie. Poemele mai sus citate ale lui Byron aveau clin belşug aceste însuşiri. „Evghenii Oneghin" are, pe lingă acestea, încă una: observaţia realistă. Fără îndoială, în „Childe Harold" şi mai ales în „Don Juan", Byron 206 AL. PHILIPPIDE dă dovadă şi de observaţie realistă, mai cu seamă în locurile — foarte multe — unde satirizează societatea engleză a vremii lui. Dar tonul general al acestor poeme e adînc liric, intriga si decorurile sînt numai nişte pretexte pentru ca poetul să-şi poată exprima propria lui personalitate. Puşkin, în capitolul al treilea al poemului său, arată că el vrea să-şi compună romanul în versuri după alte principii, critică obiceiul (pe care-l aveau mulţi scriitori din epoca romantică) de-a crea eroi neverosimili, exageraţi, ori în bine, ori în rău, sau îngeri cu chip de om, sau monştri: C-un stil ce-auzul ţi-1 alintă, Vreun creator, arzînd de zel, Ades eroul şi-1 prezintă Drept al perfecţiei model. El 1-a-nzestrat pe cît se poate, E prigonit de nedreptate, Posedă suflet simţitor, Cap bun şi chip atrăgător. O pură pasiune-1 scurmă, Oricînd eroul renumit Să se jertfească-i pregătit. Şi la capitolul din urmă, Păcatu-i pedepsit din greu Şi binele~i slăvit mereu. Azi toate minţile-s în ceaţă, Morala ne provoacă somn. Păcatul e iubit pe faţă, Şi în romane-i mare Domn. Sub fantezii de rost britanic, Copila are somn tiranic, Drept idoli ea păstrează-n şir: Sau melancolicul Vampir, Sau Melmoth, omul fără vicii, Sau Jidovul Rătăcitor, Corsarul sau Sbogar. Cu spor, Lord Byron meşter în capricii, A prins-o-n sumbru-i romantism Şi desperatul egoism. Puşkin citează aici cîteva din operele literare celebre ale timpului. In una din notele explicative pe care le-a scris pentru poemul său, el spunea: „Melmoth, geniala operă a lui Maturin". Să ne oprim o clipă la acest nume care înfăţişează un punct interesant de istorie literară. E vorba de „Melmoth the Wandeker" (Melmoth rătăcitorul) , roman de Robert Maturin, apărut în 1820. Robert Maturin este un maestru al romanului fantastic şi senzaţional care a înflorit în literatura engleză între 1790 şi 1820 şi a avut influenţă asupra întregii literaturi europene. Maturin a avut o influenţă adîncă asupra multor scriitori, între alţii asupra lui Balzac. Balzac a şi scris o povestire al cărei persona/ principal este Melmoth însuşi, împrumutat de la Maturin, „Melmoth reconcilia" (Melmoth împăcat). Balzac spune despre Maturin exact acelaş lucru pe care îl spune şi Puşkin, aproape cu aceleaşi cuvinte: „Maturin este unul dintre cele mai mari genii ale Europei". Puşkin vorbeşte şi el, cum am văzut, de „geniala operă a lui Maturin". Melmoth, spune un critic „este un fel de Jidov Rătăcitor al cărui destin este să trăiască veşnic, cu condiţia ca să cucerească din cînd în cînd cîte un suflet şi să-l dea Diavolului". Pactul cu Diavolul, pe care l-a ilustrat Goethe în „Faust", este un motiv obsedant al romantismului european între 1800 şi 1830. Puşkin suferise şi el influenţa acestor scriitori romantici de-a doua mînă, cum erau Maturin sau Charles Nodier, autor al lui Jean Sbogar, pomenii şi el în strofa citată mai sus din, „Evghenii Oneghin". Dar acum, în poemul său, Puşkin vrea să se descotorosească de aceste influenţe, fără ca totuşi să ponegrească pe autorii care îl influenţează, dovadă nota despre Melmoth. Iată ce spune el, tot în capitolul al treilea al poemului, după ce a pomenit de modelele pe care le mai socoate drept bune: Amicii mei, ce-nseamnă asta? Probabil prin cerescul plac, Nu voi mai fi poet şi basta; Jntra-va-n mine noul drac; De Febus nefiindu-mi teamă M-oi scoborî dînd prozii vamă, Şi-un vechi roman, durat senin, Va copleşi al meu declin, într-însul crima n-o să crească, Nici grozăvii n-am să scornesc, Ci simplu vreau să povestesc Despre-o familie rusească, Despre-al iubirii vis tăcut Şi despre datini din trecut. Aşadar, eroi din viaţă, nu eroi din cărţi. Mai mult de cît atît, Puşkin, în strofa .EVGHENII ONEGHIN' 207 care vine după aceea citată mai sus, schiţează planul poemului, ceea ce se va întîmplă cu eroul său: Voi povesli precum bunicii, Cu vorbe simple şi temei, Cum se-ntîlneau copiii, micii, Lingă pîrîu sub vechii tei; Al geloziei chin, oftarea, Şi despărţirea şi-mpăcarea, Tot drumul dragostei — şi-apoi Am să-i cunun pe amîndoi... Povestea nu se întîmplă chiar aşa, nu se .întîmplă de loc aşa. Povestea lui Oneghin e foarte simplă, fără multe peripeţii, dar plină de dramatism. Să împrumutăm, ca să exprimăm subiectul poemului, vorbele lui Be-linski: „O fată tînăra şi visătoare, crescută într-un colţ pierdut de ţară s-a îndrăgostit de un tînăr — ca să întrebuinţăm cuvinte la modă — un cuceritor din Petersburg care, plictisit de viaţa mondenă, a venit să se plictisească în satul lui. Fata s-a îiotărît să-i scrie o scrisoare, scrisoare străbătută de pasiune naivă; el îi răspunde însă stînd de vorbă cu ea, că nu poate •s-o iubească şi că nu se crede făcut pentru „viaţa fericită de familie". După aceea, provocat la duel, pentru un fleac, de logodnicul surorii eroinei noastre îndrăgostite, Oneghin îl omoară pe acesta. După moartea lui Lenski, Tatiana şi Oneghin nu se mai văd mult timp. Dezamăgită în visurile ei din tinereţe, biata fată se lasă înduplecată de lacrimile şi de rugăminţile mamei ei şi se căsătoreşte cu un general, întîlnind-o pe Tatiana în capitală, O-neghin de-abia o recunoaşte, atît de mult s-a schimbat, atît de puţin seamănă superba doamnă petersburgheză cu fata simplă de la ţară. Oneghin e cuprins de o mare pasiune pentru Tatiana. îi scrie o scrisoare, dar de data asta ea este aceea care îi răspunde că, deşi îl iubeşte, nu va fi totuşi a lui pentru că are mîndria virtuţii." După cum se vede, intriga poemului este simplă şi foarte obişnuită; în afară de duelul dintre Oneghin şi Lenski nu se întîmplă nimic senzaţional; şi un duel, pe vremea aceea, era un episod banal, atît în viaţă cît şi în literatură. Valoarea poemului nu .stă în faptele descrise, ci în felul cum aceste fapte sînt înfăţişate, în comentariile poetului şi mai cu seamă în viaţa sufletească a eroului. Cum spune Belinski în studiul său despre Puşkin: „Oneghin este un adevărat tablou poetic al societăţii ruse într-o anumită epocă". Puşkin, cum am, văzut, pornise cu gîndul de a da poemului un desnodămînt optimist. In drum însă, romanul său în versuri a luat altă cale. Puşkin nici nu se.gîndea să dea poemului un ton de idilă sentimentală sau de povestire moralizatoare. Nu vroia să facă din Oneghin nici un erou plin de calităţi sufleteşti, şi nici un personaj diabolic. A făcut un om adevărat, cu obiceiuri, cu contradicţii, cu avînturi şi, cu prăbuşiri, un om al vremii lui. Oneghin este, în unele privinţe, din familia lui Peciorin, „eroul timpului nostru" al lui Lermonlov. Mai exact ar fi, respectînd cronologia, să se spuie că Peciorin e din familia lui Oneghin. De fapt, amîndoi sînt din marea familie a neliniştiţilor romantici din prima jumătate a secolului alXIX-lea, familie întinsă în toată Europa şi din care face parte Rene al lui Chateaubriand, Adolphe al lui Benjamin Constant, eroul din „Spovedania unui copil al secolului" de Musset şi eroii poemelor lui Byron. Oneghin este lovit şi el de boala secolului: O boală crudă peste seamă, — E timp să ştim pricina sa, — Ce-n englezeşte spleen se chiamă, Iar ruşii o numesc handra, I-a retezat treptat avîntul; Să-şi tragă-un glonţ? Păzească Sfîntul! Nici gînd să-ncerce-astfel de pas; Dar el din viaţă s-a retras, Ca Childe Harold, blazat la fire... Spleen-ul lui Oneghin vine, în bună parte, din nepotrivirea dintre adîncul firii lui şi orînduirea socială în mijlocul căreia trăieşte. De aceea se retrage la ţară. Dar firea lui neliniştită nu se potriveşte nici cu singurătatea şi nici cu viaţa tihnită de la ţară. Ca un adevărat erou romantic, Oneghin aduce tulburarea şi neliniştea printre oamenii cu care se întîlneşte. Ceea ce dă viaţă poemului sînt episoadele de tot felul, scrisoarea duioasă a Tatianei, răspunsul cinic al lui Oneghin, descripţiile de natură, verva satirică cu care 208 AL. PHILIPPIDE e zugrăvită societatea feudală rusă de pe vremea aceea şi amănuntele vieţii de toate zilele pe care poetul le înalţă în poezie, dar fără falsă poetizare, fără înfrumuseţare artificială, dimpotrivă, cu precizie realistă. Iată cîteva exemple: e vorba de soţii Larin, părinţii Tatianei, boiernaşi de tară: Păstrau în paşnica lor viaţă Frumoase datini strămoşeşti: Ei la Lăsat-de-sec, în faţă Scoteau blinelele ruseşti; Ţineau pe an doar două posturi; Iubeau cîntări şi hori cu rosturi; Se învîrteau în căluşei; Şi la Rusalii de-obicei, Cînd se căsca la leturghie, Vârsau trei lacrimi la un loc, Pe un mănunchi de busuioc; Credeau în cvas ca-n apa vie; Şi cu tradiţia-ntr-un hang, Serveau pe oaspeţi după rang. /ată o sindrofie la Larini, de ziua Tatianei. Vin musafirii: Sosi cu soaţa-i cît un munte Grăsunul Pustiacov, aici, Gvozdin, un gospodar de frunte, Stâpîn peste ţărani calici; Skolininii, pereche-naltă, Cu toţi copiii laolaltă, De la mai mare la mai mic; Şi Pustiakov cel foarte şic; Şi verişorul meu, Buianov, Gătit, la şapca cozoroc, (Cum îl cunoaşteţi, plin de foc) Şi-apoi consilierul Flianov, Un intrigant bătrîn, isteţ, Mîncău, hrăpăreţ şi glumeţ. Cu ochelari şi cu perucă, Sosi cu neamul Harlicov, Monseur Triquet, ca o duducă, Dc-abia picat de la Tambov. Ca un francez, vrînd să străluce, Tatianei un cuplet i-aduse Pe aria pentru copii: „Reveillez-vous, belle endormie". De mult s-a tipărit cupletul în almanahul vechi şi ros; Din colb la soare iar 1-a scos Triquet, făcînd-o pe poetul, Şi dîrz, în loc de belle Nina,, El scrie belle Tatiana. Şi, idol fetelor bătrîno, Nădejdea mamelor cu-alean, Din tîrg mai rumen ca o pîne,. Soseşte domnul' căpitan; El intră... Ah, ce veste rară! Primim orchestra militară! De colonel trimisă chiar. Va fi deci bal! E lucru clar. Tonul, acesta apare mereu, chiar şiînunele descripţii de natură. Iată fragmente din „Călătoria cu sania'1 a Tatianei şi a mamei ei' în drum spre Moscova. Popas silit, din cauză-că s-a rupt ceva la trăsură: Acum ni-s drumurile proaste. Uitate poduri putrezesc. Prin staţii ploşniţe nefaste Şi puricii te prigonesc; Nu-s birturi. într-o izbă rece,. Măreţ, dar hămesit cît zecer Afîrnă un cîmaţ avan Şi pofta ţi-o aţîţă-n van; Pe cînd din sat sosesc ciclopii. In faţa unui foc s-au pus Să-ndrepte cu ciocanul rus Produsul şubred al Europii, Blagoslovind şi roţi şi zări Şi gropile acestei ţări. Dar iarna ce plăcut e mersul Cînd este frig şi fulgii cern! E drumul neted precum versul Cel searbăd dinfr-un cînt modern., Automedonii noştri zboară; Goneşte sania uşoară; Prin faţa ochilor ce ard Fac verstele cum fuge-un gard. Sau acest peisaj de iarnă la ţară- Ce spunem noi la nord că-i vară, E iarnă pentru cei din sud, Apare doar ca să dispară, S-o recunoaştem, deşi-i crud. Şi foamna-n aer se vesteşte Şi soarele mai rar lu-eeşte, Mai scurte zilele se fac Şi umbra codrului posac Cu foşnet trist se-mpuţinează^ .EVGHENII ONEGHIN' 209 E pîclă peste cîmpul gol Şi gîştele, ţipînd în stol Se duc spre sud; se furişează Un timp destul de plicticos; Prin curţi noiembre stă ploios. Să se observe în aceste versuri tonul sobru, realist al descrierilor de natură. Sună uneori parcă ar fi Horaţiu: Vides ut alta stet nive candidum Soracle nec jam sustineant onus Silvae laborantes geluque Flumina constiterint aculo. (Vite cum se înalţă S or acte alb de zăpadă, cum pădurile nu mai pol de povara zăpezii care-i copleşeşte, cum rîurile au încremenii de gerul cel aspru). Puşkin este în adevăratul firii lui un clasic. Nu degeaba una din ultimele Iul poezii şi una din cele mai frumoase este o parafrază rusească a odei lui Horaţiu, Exegi monumentum aere perennius: am ridicat un monument mai trainic decît arama... „Evghenii Oneghin" e scris în versuri de opt silabe înmănunchiate în strofe de cîte patrusprezece versuri orînduite după o schemă anumită. Traducerea celor peste cinci mii de versuri ale poemului nu e deloc un lucru uşor. George Lesnea, poet de talent el însuşi, a tradus pe „Evghenii Oneghin" în întregime, păstrînd pretutindeni forma originalului. Exemplele citate mai sus sînt din traducerea lui. Este o traducere care aproape întotdeauna dă la lectură impresia unei lucrări originale. Şi ' aceasta este calitatea de căpetenie a unei bune traduceri. Al. Philippide CUM AM LUCRAT LA TRADUCEREA ROMANULUI „STEPAN RAZIN" Pr inîind din partea editurii „Cartea rusă" sarcina de a tălmăci în romîneşle romanul „Stepan Bazin" de St. Zlobin, cu prilejul acesta am luat contact pentru întîia oară cu romanul istoric sovietic. Citisem şi răscitisem în tinereţea mea romanele de această categorie ale scriitorilor francezi, germani şi italieni, dar în îmbulzirea aventurilor, neprevăzutul adesea uimitor al episoadelor, intenţia cu orice preţ a unui Dumas tatăl — de pildă — de a aţîţa imaginaţia şi a conduce acţiunea spre deznodămînt după dale voite, cu ignorarea şi sluţirea adevărului istoric, în lot acest noian, nicăieri nu mi-a rămas în minte statornic figura eroului. Fiindcă acest erou pretutindeni era idealizat, un soi de arhanghel cu spada la şold, din categoria absurdă a supra-oamenilor inventaţi de scriitorii care nu vor, sau nu pot să vadă adevărul, acei „chevaliers sans peur el sans reproche" — fără nici un contact cu starea socială şi morală a epocii lor, cumulţimile, în afară de cîteva aluzii — care să facă „pitoresc" — de amănunte de dicţionar enciclopedic, sau de accesorii descrise 14 — V. Romînească după obiectele de epocă, expuse în muzee. Or, de la lectura prunelor pagini ale romanului „Stepan Bazin", am fost prins într-un şuvoi de viaţă vie, am intrat în ritmul, culoarea, acţiunea romanului cu o uşurinţă nebănuilă. Secolul al XVI-lea al istoriei ruse căpăta o înfăţişare de realitate, ca şi cum ar fi fost realitatea zilelor noastre, înaintam în stilizarea capitolelor cu o bucurie şl o uimire mereu înoilă, iar „hatmanul tîlhărimii" m-a copleşii şi prin măreţia epică a făptuirilor sale războinice, dar şi prin omul pe care-l înfăţişează cu patimile, slăbiciunile şi cruzimea lui, izvorîle dinlr-o pătimaşă dragoste de oameni, dar şi din conştiinţa nezdruncinată că duşmanul trebuie răpus. Zlobin a reuşit să redea, într-o măsură atît de veridică şi de mişcătoare, epoca, ero'ul şi celelalte numeroase personaje ale romanului său, printre care un rol covîrşitor îl deţine mulţimea şi omul din mulţime — chiar dacă acesta nu rosteşte decît o frază, nu se manifestă decît prinlr-un strigăt, încît opera sa este străbătută în întregime de un puternic suflu de autenticitate. 210 ALEXANDRU KIRITESCU Nu voi stărui asupra elaborării romanului despre care a vorbit suficient prefaţatorul, ci voi insista mai ales asupra laturii, artistice a operei, care, din primele capitole, mi-a făcut impresia unei epopei în proză, prin frumuseţea, avîntul, înălţimea sau gingăşia poetică a episoadelor, prin acea cadenţă a stilului şi acel ritm al naraţiunii, pe care nu ştiu dacă am, izbutit să le redau cît de cit în romîneşte. Slepan, Razin este fiul cazacului din staniţa Zimoveiscaia—Timotei Razin, el însuşi încercai luptător în harţele cu panii Ieşi ce cotropiseră Ucraina şi o exploatau în chip bestial. Numai cazacii, de la Don, — după strădanii seculare — dobîndiseră de la ţarii Moscovei o „slobozenie", mereu ameninţată de tendinţa boerilor moscovileni de a se furişa şi în această oază crîncen apărată, cu slreliţii lor şi oamenii de la pricazuri. Astfel, Donul devenise pentru iobagii din toată Rusia, un refugiu unde tindeau să găsească libertate şi izbăvire de cnut, de cazane, butuc şi spînzurători. Aşezaţi în bordee, la marginea staniţelor căzăceşti erau, din pricina asta, numiţi „bordeeni". Cazacii săraci i-ar fi primit bucuros în mijlocul lor, însă întîmpinau împotrivirea celor „înstăriţi", al căror sprijinitor şi căpetenie, era însuşi hatmanul Oastei Domnului—Cornila Hotnev. Intr-o bună zi, Timotei Razin se întoarce din harţa leşească greu rănit — cu trupul crestat de săbii. Nimic nu-i poate ajuta să se vindece — babele şi bătrînii bogaţi îl sfăluesc să plece în pelerinaj la vestita Mînăslire Solovschi. de la Marea Albă. Insă bălrînul nu poate părăsi Donul. Alunei, feciorul lui al doilea, Stepan, în vîrstă de 16 ani, holăreşle să împlinească el pioasa^ călătorie. Şi porneşte singur de-a lungul nesfîrşitului pămînt rusesc. De acum începe iniţierea viitorului hatman al „ţărănimii" — sau cum l-au botezat analele ţariste al „lîihărimii" — deoarece a te ridica împotriva marilor slăpînitori de pămînt, însem,na „tîlhărie" ţărănească. Istoricii burghezi ruşi au adoptat cu voluptate felul de a judeca al cronicilor, al actelor şi pricazurilor moscovitene. Căpetenie de răsculaţi, crud, beţiv şi mueratic — tîlhar între tîlhari.— iată cum a fost înfăţişat de-a lungul deceniilor, Stepan Razin, de către istoriografii ţarişti. Dar a existat şi o altă cronică, deosebită, vie, şi veridică: cîntecele şi baladele populare care şi azi răsună pe Don, pe Volga _ mai mult chiar, — ostaşii sovietici care ne-au dezrobit acum zece ani, au auzit cu uimire şi cu drag, cîntece despre Stepan Razin, în gura Ciangîilor din ţinutul Bacăului. Flăcăiaşul Stepan porneşte în drum lung şi anevoios. Ceea ce vede prin olate şi ocine, îi strînge inima de obidă. „Sate întregi plecaseră în bejenie, fugind de foame; aşezările amorţite arătau ca nişte cimitire uitate, lăsate în părăsire. Vîntul răvăşea mînios şi împrăştia paiele de pe acoperişurile izbelor lăsate de izbelişte. Cîini hămesiţi, răpănoşi, cu burţile supte, colindau jalnici pe poteci, şi pe uliţele năpădite de urzici". Stepan trece şi prin Moscova, zăreşte pe ţarul Alexei Mihailovici, trecînd în goană, urmat de sclipitoarea ceată a curtenilor, la vînătoarea cu şoimi. Contrastul dintre cele două privelişti e de la sine grăitor. Ajuns în preajma mînăstirii cu icoana făcătoare de minuni, cuviosul pelerin n-apucă să pătrundă în tindă; pe ogorul chinoviei, vătaful călugăresc Afonca crestează cu cnutul spinarea iobagului Petuha, plecat pe coarnele plugului. Stepan îl ucide şi fuge să se ascundă în coliba unui bătrîn pescar, aşezată chiar pe ţărmul mării. Bătrînul tăinuieşte cu tinerelul despre unele şi altele — dar vorbele lui sînt pline de tîicuri, care se înfig în mintea fragedă a lui Stepan: — „Mare lucru să tragi oamenii cu tine! Oamenii orbecăie în beznă. Chiar dacă unul nu-i orb de-abinelea, umblă şi el cu albeaţă la ochi, ca prin ceaţă. Dar ca să fii căpetenie, trebuie să ai ochi ageri. Cînd mergi singur şi te poticneşti, apoi răspunzi numai pentru căpăţîna ta. Dar dacă te-ai apucat să iei oamenii după tine, fii cu judecată şi nu te poticni". Iar cînd Stepan îi spune că văzuse cu ochii lui ţărani fugiţi de pe ocinele boereşti, ieşind la drumul mare după pradă, lot pescarul bătrîn îi răspunde — într-o singură frază grea de adevăr: .STEPAN RAZ IN' 211 — A ieşi la drumul mare, e cum te-ai apuca să lot ucizi la ţînţ,ari cu palma". Ceea ce înseamnă că nu acţiuni răzleţe, ori cît de violente ci numai ridicările de mase, avînd un scop şi rosturi adînc •chibzuite duc la cîştigarea libertăţii şi a .drepturilor. Aceste învăţăminte, Razin avea să şi le aducă aminte mult mai tîrziu, cînd după năvala cazacilor conduşi de el pe ţărmul persienesc al mării Caspice, printre iobagi se dusese zvonul faptelor lui vitejeşti —şi aceştia s-au îndreptat spre „hatmanul sărăcimii" ca spre căpetenia firească şi izbăvitorul lor. Dar Stepan, rob al străvecfiei datine războinice căzăceşti, a văzut în ţărănime o gloată de milioane de oameni,, buni numai pentru îndeletnicirile paşnice ale muncii ogoarelor, în locul cazacului gata să sară în şea la cel dintîi zvon de năvală, pentru care ţarina şi aratul erau nu numai puţin preţuite, dar mai ales primejdioase: ogorul trage după el pe boerul apucător de pămînt iar boerul trage după el iobăgia, cnutul, spînzurătoarea. De-a lungul acestor probleme, Zlobin evo-luiază cu o luciditate, cu un simţ al realităţii istorice, uimitoare. Această clar-vi-ziune alcătueşte unitatea întregei poeme raziniene, ne dă putinţa s-o descifrăm şi s-0~ urmărim cu uşurinţă, de-a lungul a peste 1000 de pagini, îmbelşugate în descripţii de lupte şi navale, de oameni şi de fapte zilnice, de eroi şi de hîzi călăi — totul, desfăşurîndu-se pe fremătătorul peisaj al stepei de la Don sau de-a lungul malurilor, cînd săltate în colnice prăpăstioase, cînd strecurîndu-se în oslroave cu păpuriş ale maichii" Volga, străvechiul leagăn al pămîntului rusesc. Zlobin face o diferenţiere netedă între primele isprăvi ale lui Stepan Razin şi ale cazacilor săi — năvală de pradă pe ţărmul persienesc al Caspicei, pentru a do-bîndi arme, şi hrană trebuitoare unei. oştiri din ce în ce mai numeroase — şi partea a doua a romanului, unde este arătată ridicarea ţărănimii, care sub cîrma minunatului Lavrentie Vassili Us, împînzeşte pădurile, de unde se asvîrlă asupra ocinelor boereşti, asupra tîrgurilor plesnind de bogătaşi,de streliţi ţarişti şi birari de la pricazuri, înarmaţi doar cu coase, cu topoare, cu cuţite de 14* ucis ursul în bîrlogul lui, dar şi de împlîn-tat, în inima boerului asupritor. Năvala asupra ţărmului persienesc a adus lui Razin şi cazacilor săi, pradă îmbelşugată, robi. şi sclavi. Numele său prinde a se răspîndi în tot ţinutul Volgăi. Voevozii se cutremură în tîrgurile lor, sărăcimea îşi saltă grumazul. Dar mai mult de cît aurul şi nestematele, adunate ca să ajute la construirea şi înarmarea corăbiilor, la echiparea ostaşilor al căror număr creşte uimitor — Stepan aduce cu sine pe fiica sultanului înfrînt, Menedi al Astariei, In cortul ei. de mătase azurie, înălţat pe puntea corăbiei împărăteşti, tînăra şi gingaşa crăiasă păgînă este ca porumbiţa sub ghiarele hatmanului. Dar biruitorul nu-i vrea răul— începe chiar s-o îndrăgească. Altă grijă îl vînzoleşle însă pe Razin: răscumpărarea cazacilor săi căzuţi în robie. Legea căzăcească porunceşte ca prin orice mijloace, căpetenia să-şi ia înapoi prinşii la duşman. Cînd, iată că vin cazaci, fugiţi din butucul lui Menedi şi-i povestesc lui Razin că toţi tovarăşii lor au fost măcelăriţi de persieni, după chinuri cumplite. Mînia lui Stepan Razin izbucneşte ca un uragan pustiitor. Dă poruncă să fie asvîrliţi în Volga toţi robii păgîni, aşa cum se găseau, doborîţi în lanţuri, iar, jertfă de preţ pentru sufletele fraţilor săi hăcuiţi, îndrăgostitul, cu mîinile lui, saltă dintre pernele cu mirosnă de mirodenii pe înspăimîntata Zeniah şi o aruncă în rîu. Istoricii ţarişti s-au svîrlit cu patimă asupra acestei întîmplări, folosind-o ca pe dovada cea m.ai grăitoare a cruzimii bestiale a hatmanului. Datorită însă unei cercetări ascuţite realiste a momentului, a circumstanţelor, prin deducţii logice pe care desfăşurarea evenimentelor nu le putea infirma — Zlobin a dat soluţia justă, necesară şi omenească a acestei fapte a lui Razin. După cum am. spus, în partea a doua a rom.anului său, Zlobin lărgeşte perspectivele, ca pe un prea strîmt stăvilar mersul naraţiunii, pentru a înlesni năvala tumultoasă a ţărănimii. Ca pe o figură de o negrăită măreţie, îl zugrăveşte autorul pe hatmanul ţărănimii, Vassili Lavrentie Us. Nu este o căpetenie trufaşă în vîrtoşenia lui rustică, uriaşă, în stare să poarte b claie întreagă în spinare... ci un beteag cu mădula- 212 ALEXANDRU KIRIŢESCU rele îrtodate, cu trupul plin de bube — trei zile şi trei nopţi a trebuii să stea într-o baltă puturoasă, spre a scăpa de puterile ţariste. Dar mintea lui judecă vnioiceşte şi prin glasul lui scrijelit de suferinţă, se rostesc milioanele de iobagi de pe pămîntul rusesc! — „Să se stârpească boierii în Rusia, Stepane, ca să nu le. mai rămînă silişte nicăeri, iar viaţa să se orînduiască în felul căzăcesc..." Iar mai departe: — „Ia gîndeşte-te şi tu, Stepane, cîţi sîntem acum! — urmă Vassili. Sîntem tot norodul! Sîntem puterea rusească! Uite cîţi sîntem! Gîndeşte-te bine: care sînt mai mulţi? Dvorenii (boierii) ori prostimea de jos? Strigă numai norodului că-i dai scule împotriva boierilor, după asta— apucă-te de-i numără. — Fierbe tot pămîntul. Stepan Timo-feici — urmă Us Hatmani, sînt destui peste tot, tu eşti hatman, eu sînt hatman. Dar pe care dintre noi toţi o să-l pună norodul mai mare peste el?" Razin. nu-şi. dă încă seama de însemnătatea spuselor lui Vassili Us. El urma să-şi ţie esaulii oţetiţi în lupte în jurul lui pentru isprăvi • răsunătoare. Această' ţărănime fu pînă la urmă sdrobilă pîlc după pîlc de oastea voevodală alcătuită din streliţi moscoviteni şi raitări lefegii. In această a doua parte, simţi cum puterea lui Razin — slăvilul hatman al sărăcimii, începe să se destrame. Zlobin conduce naraţiunea cu atîta măestrie, o gradează cu atîta grijă faţă de adevărul istoric, încadrai şi susţinut de realităţile epocii, în cît dez-nodămînlul apare inevitabil, necesar. Figura „slariţei" Aiiona Ivanovna, hăl-măneasa unei cete de ţărani, aceea a vitejilor esauli ai lui Razin: Ivan Cernoiaveţ, Frol Minaev, Serghie Chiorul, Eremeev, Naumov, sau a lui Tim,oşca-mustaţă-de-m.o-lan, flăcăul credincios pînă la moartea-i cumplită între zidurile Astrahanului voevodul, trăiesc în roman cu autenticitatea unor făpturi vii. Romanul cuprinde foarte numeroase descripţii ale naturii Dar peisagiile nu alcă- tuiesc aci bucăţi de virtuozitate stilistică de sine stătătoare, fără nici o legătură cu acţiunea. Ele ilustrează ca fundaturi de decor desfăşurarea naraţiunii — sumbre sau scăpărătoare — colorează capitolele epopeii: s-ar zice că bruma ce se ridică din valurile Volgăi iese din pieptul frământat al hatmanului de pe corabie, că soarele ce răsare esle însăşi gloria lui Stepan vestind zorile dezrobirii oamenilor. Martirul lui Stepan Razin — vîndut de Nichita Peluh drept răzbunare că i-a răpit pe strelita Masa, acest martiriu, începînd în pridvorul bisericii din Cercassc şi încheiat pe bulucul călăului din Moscova_este săltat, treaptă cu treaptă de Zlobin pînă la transfigurarea eroului său. Razin este decapitai după chinuri fioroase, dar nici aceste chinuri, nici moartea pe butuc nu demoralizează pe cititor. In tainiţa din tumul Frol din Kremlin, Razin, foarte aproape de moarte, împroaşcă pe ţarul venit să-şi vadă victima, cu dispreţul, cu scîrba lui, după cum, de pe podiua supliciului, mărturiseşte noroadelor asuprite ale Rusiei, încrederea lui în virtuţile poporului, în izbînda lui pentru adevăr, libertate şi fericire. ★ După părerea mea, şi traducerea unei capodopere străine trebuie să constituie a adevărată operă de creaţie proprie. Rîvna de a găsi expresia cea mai potrivită trebuie să izvorască din respectul pentru textul original, dintr-o dragoste adîncă pentru operă. Am iubit cu patimă pe „Stepan Bazin" şi pe Zlobin. In privinţa stilului traducerii, n-am recurs în întregime nici la cel de psaltire, nici la cel cronicăresc, Dar am ales, în desfăşurarea unei naraţiuni cît mai clar exprimate şi mai pe înţelesul maselor de cititori romîni, acei termeni arhaici şi acele expresiuni care, încadrîndu-se cu grijă, să acorde tălmăcirii mele autenticul epocii şi mireasma originalului. Cititorii vor judeca în ce măsură am izbutit aceasta. Alexandru Kiritescu O ARMA NECRUŢĂTOARE 213 O ARMĂ NECRUŢĂTOARE *) La apariţia volumului „Satiră şi humor" de S. Mihalcov, care cuprinde un număr mare de fabule şi satire ale cunoscutului poet sovietic, discuţia asupra unor probleme ale speciei respective e foarte oportună şi poate duce la concluzii deosebit de rodnice pentru poeţii noştri. Mai există — din păcate — la noi, unii scriitori care consideră fabula o specie minoră, lipsită de posibilităţile pe care le oferă dramaturgia sau romanul satiric, o formă poetică în care poetul nu-şi poale, dezvălui decît parţial talentul şi arta lui Şi în Uniunea Sovietică, imediat după Revoluţie, au circulat o serie de păreri greşite, după care fabula ar fi un gen învechit, incapabil să servească la oglindirea realistă a vieţii, aşazisa „limba a lui. Esop" ne mai fiind compatibilă cu spiritul, socialismului, ou modul de agîndi al omului, nou. Apărînd fabula, Demian Bednîi, unul din jabulişlii fruntaşi ai Uniunii Sovietice, a observai just tendinţa autorilor unor asemenea „concepţii" de a neglija orientarea ascuţit politică a fabulei, valoarea ei specifică ca armă în lupta împotriva fenomenelor negative din viaţa socială. împotriva concepţiilor idealiste, care încadrau fabula în „genul didactic", — cu scopul vădit de a menţine această virulentă specie poetică în curtea din dos a literaturii, — scriitorii sovietici consideră fabula ca o formă a genului epico-liric căreia deci, nu-i sînt interzise nici una din modalităţile de expresie ale epicei, şi lirismului. In cadrul realismului socialist, funcţiunile fabulei s-au. lărgii în mod considerabil; ea a. căpătat un conţinut, nou, mai bogat, o finalitate nouă, mai largă, devenind nu numai specie satirică, dar totodată şi un mijloc de oglindire a eroului liric. De conştiinţa necesităţii, a utilităţii satirei şi a tuturor speciilor ei în lupta îm.polriva mentalităţii vechi, perimate, în lupta pentru construcţia societăţii noi a fost îsujleţit cel mai talentat poet al epocei socialiste, Vladimir Maiakovski. De aceeaşi conştiinţă au fost pătrunşi D. Bednîi şi A. Bezîmenski, autori a numeroase fabule şi satire, care au intrat în tezaurul clasic al literaturii realismului-socialist^ Fabula, pe care Lenin o numea „gură de tun de mare calibru", dobîndeşte un rol deosebit de important în condiţiile ascuţirii luplei anti.imperia.Uste, şi a dezvoltării criticei diferitelor plăgi sociale. Iată şi spiritul în care poetul sovietic Serghei Mihalcov i-a recîştigat acestei specii poetice, cu o atît de glorioasă tradiţie, o nouă faimă literară. 0 veche concepţie fixa fabulei un obiectiv limitat care ducea la _ obligativitatea formulării didactice a sentinţei moralizatoare. In fabulele lui, S. Mihalcov, apli-cînd în mod creator clasicele învăţăminte asupra rostului satirei, urmeazădrumul trasat speciei de criticul democrat-revoluţionar V. G. Bielinski, carearată că a reduce fabula numai la un scop moralizator ar echivala cu a „trage cu tunul în vrăbii". In creaţiile lui, S. Mihalcov uneşte în mod organic cele două laturi ale fabulei, pe care le implică realismul socialist: şi vechea accepţie a acestei specii, ca instrument moralizator şi cea mai nouă, de temută armă de luptă împotriva duşmanilor societăţii noi. „Satirizînd în fabulele mele unele rămăşiţe ale zilei de ieri, care împiedică pe oamenii sovietici să meargă înainte — declară S. Mihalcov — mă gîndesc în-totdeuna la cele mai frumoase sentimente şi calităţi ale omului sovietic care con-strueştc societatea sa comunistă". Iată de ce, înlr-una din creaţiile lui („Privighetoarea şi cioara")fabulistul spune: Şi iaca-aşa, ici pana, faci ce faci Scrii despre fiare, păsări şi gîndaci Dar cînd te uiţi, ai scris pe neştiute Despre obraze bine cunoscute. Şi într-adevăr, în fabulele lui Mihalcov apar mereu „obraze bine cunoscute". De acceea, cînd de sub blana animalelor sau penelul răpitoarelor nu. recunoşti făptura odioasă a duşmanului, poţi ghici prezenţa *) S. Mihalcov, Satiră şi humor, Ed. „Cartea Rusă", 1954 214 M. C. patrupedă a birocraţilor, înfumuraţilor, trîn-torilor sau ignoranţilor pretenţioşi, de asemeni ostili mersului înainte, spre comunism. Maiakovski îmbrăca hiena în frac sau maimuţa în galoşi, iar girafei îi atîrna colane de cravate şi porcului gambetă, pentru a satiriza astfel menajeria societăţii burgheze degradată pînă la ultimele trepte ale sălbăticirii, ale barbariei morale. In fabula lui Mihalkov întîlneşti pe dulăul „cuprins de turbare", care „a împroşcat cu bale otrăvite" întreg pămîntul. După nenumărate crime şi hoţii, ce au stîrnit împotriva lui o ură nemărginită, dulăul este prins şi aruncat în închisoare: Fu găbuit într-un cotlon cu arbori deşi Legat cu o frînghie fedeleş, Şi... începu procesul, adică cercetarea S-a scurs de-atuncea nu o săptămînă Ci cam jumate anişor Şi iată că mai mare ţi-i mirarea Necontenit procesul se amînă. 'Grotescul situaţiei corespunde unui moment al luptei politice pe arena internaţionala, căreia fabula îi surprinde esenţa protagoniştii alegorici la care se referă autorul, fiind supuşi unei demascări necruţătoare, incisive. închisoarea în care este deţinut delicatul „turbat",-şi aici eHe interesant de urmărit unul din procedeele exagerării conştiente a fabulistului - pare să fie foarte comodă, „veselă", ca puşcăria din opereta lui Strauss: In jurul lui prieteni se adună, pleacă, vin, Ii fac servicii, care mai de care, Ii schimbă zgardele (că îl cam str'îng puţin) II cercetează, îl cocoloşesc, Vin rudele la el oricînd doresc, Iar doi şacali, încredinţaţi că-i datorie de onoare, In faţa curţii-i sar în apărare, Scîncesc, schelălăesc sau latră lung, Şi spre-a-i tăia din vină cer de zor Saliva să i se trimită din nou la un. laborator. Prin personajele fabulei „Clinele cuprins de turbare", sînt sugerate clar trăsăturile criminalilor de război hitlerişti şi ale neruşinaţilor lor protectori şi avocaţi imperialişti. „Turbarea" dulăului figurează alegoric esenţa canibalicei ideologii a fascismului. Iar în corespondenţa vie, nemijlocită, a fiecărei imagini, a fiecărei notaţii cu realitatea, cititorul recunoaşte uşor obiectivul urmărit de fabulist. De pildă, versul în care Mihalcov satirizează demagogica pledoarie a şaca-Ulor-avocaţi, tipizează cu sarcasm un aspect, general al justiţiei burgheze, stîrnind. nu numai mînia cititorului dar şi un profund dezgust. Nu este de mirare că, potrivit acestei „justiţii", la închisoare „banditul s-a îngrăşat", iar blana-i. jigărită „a prins un luciu de cărbuni". Este cazul alitor criminali nazişti de care unchiul Sam s-a îngrijit ca să nu li se vatăme 'integritatea fizică şi nici chiar cea „morală", prin în-chisorile-sanatorii din Germania occidentală de unde au fost apoi eliberaţi. „Lupul ierbivor", din fabula cu acelaşi titlu, care, ipocrit, pretinde că de multă vreme ginta sa „mănîncă iarbă şi nutreţ" iar în loc de carne „se mulţumeşte cupoamele de prin livezi" în tirada-i filistin-umani-taristă ascunde de astă dată pe fascistul „de după război, chipurile „vindecat" de-turbare. Poetul militează în această fabulă pentru necesitatea vigilenţei, a luptei intransigente împotriva duşmanului, fiindcă oricum — se spune în morală — lupii, nu vor prefera niciodată „grădinile cu ceapă Şi legume" „tîrlelor cu miei". Mînuind cu abilitate un bogat arsenal de procedee satirice, Mihalcov crează, de fapt, adevărate tablouri cu profunde semnificaţii. In aceste tablouri, desfăşurarea acţiunii, conflictele, nu sînt m.aipuţin pasionante ca cele zugrăvite într-o dramă sau un roman satiric. Dac\ storul rîde cu o mare satisfacţie — şi rîsul său devine o „armă ucigătoare pentru ticăloşi" — cînd citeşte despre lupul absolvit de orice pedeapsă şi decretat „erou" al animalelor ierbivore, aceasta se dato-reşle în mare măsură subiectului interesant şi povestirii, intervenţiilor humoristice, ironice, prin care fabulistul opune invederatelor năravuri ale acestui animal, calităţile imaginate în cadrul fabulei. Faptul care conferă fabulelor lui Mihalcov O ARMA NECRUŢĂTOARE 215 strălucirea cristalină, tăişul de spadă ce ţinteşte puternic în inima vrăjmaşului, este tendinţa continuă a poetului spre o definire cît mai clară a ideii, în jurul căreia se grupează şi alegoria, şi sistemul de imagini folosite. Ideea este totdeauna exprimată de pe o poziţie clară, partinică, poziţie pe care o găsim nu numai în fabulele cu tematică antiimperialistă, dar şi în cele ce oglindesc lupta pentru o morală nouă. O ilustrare a acestor principii este admirabila fabulă „Polcan şi Savca", întrunind calităţile esenţiale ale satirei lui Mihalcov. La autorul sovietic, în cadrul fabulei satira se bizuie pe o istorioară, o anecdotă scurtă. Se povesteşte înlîmplarea trăită de căţeluşa Savca şi dulăul Polcan într-o încăierare cu o haită de lupi. Cei doi clini personifică două tipuri distincte de eroi, comportarea lor simboltzînd două atitudini morale care îşi manifestă conţinutul în momentul hotărîtor al luptei cu duşmanul. Chiar de la început Polcan, ogarul viteaz, înfruntă haita de lupi şi cade eroic în lupta pieptişă. Savca, prototip al vîn-zătorilor de ţară, al „selecţionaţilor" de astăzi din tabăra imperialiştilor, făcîndu-se „covrig" în faţa lupilor preferă să „trateze": Iubiţii mei, lăsaţi-mi viaţa Sîntem cu toţii din acelaşi neam, După urechi se vede, după coadă, Şi blana mea, e ca de lup poţi spune. Mi-s-a-mplinit un vis: am dat de rude bune Şi dacă-aţi vrea să mă urmaţi,sînt bucuroasă tare Să vă arăt perîu, în sus, o turmă de mioare. Lupii, cu toate serviciile căţelei trădătoare, cînd ajung în preajma turmei „fiindu-le lehamite de încurcături" înlîi pe Savca au mîncat-o: Morala fabulei uşor e înţeleasă După Polcan îmi pare rău. De Savca nici nu-rni pasă! spune fabulistul în încheere, fără a mai recurge la o sentinţă. Fabula „Polcan şi Savca" devine astfel o virulentă demascare a fizionomiei morale a trădătorilor, care fac jocul duşmanului şi, în cele din urmă îşi primesc osînda chiar din partea lui. Admirabilă lecţie de spirit partinic, de patriotism şi eroism, jabula aminteşte parcă de înţeleptele cuvinte ale lui N. Oslrovshi: „E mai uşor să ai o moarte ruşinoasă, decît o viaţă eroică". In subtextul meditaţiei eroului liric străbate acest postulat al moralei socialiste, care a devenit ideea centrală a fabulei. Comentariul autorului este concludent. Despre soarta lupilor el spune: Dar nici ei n-au scăpat întregi, pe cît ţin minte. Cu blana hărtănită s-au risipit prin văi. Era păzită turma de cîini vînjoşi şi răi, Pe urmă şi păstorii aveau flinte. In vechea concepţie despre fabulă a teoreticienilor burghezi se susţinea părerea după care fabula s-ar reduce numai la alegorie, obligatorie fiind, mai ales, formularea sen-tenţei. Această concepţie justifica, defapt, introducerea fabulei în „genul didactic", văduvirea ei de multe modalităţi de expresie ale poeziei, de ascuţişul ei satiric. Fabula—se subînţelegea ■— nu trebuie să lovească ci doar să „înţepe", dacă se poale cît mai „dulce", fără a supăra prea mult materia cenuşie, prezumţiozitatea, huzurul burghezilor. Fabula lui Mihalcov, continuînd tradiţii clasice, izbeşte însă necruţător, urmărind ţintuirea duşmanilor, a oamenilor cu mentalitate retrogradă, la stîlpul infamiei. Acest efect se obţine prin subordonarea imaginilor întregului complex al ideii, al finalităţii urmărite. Dacă Savca tremură în faţa lupilor „ca o piftie" şi apoi „se face covrig", dacă lupul este gala să treacă la „încuscrirea" lui cu nevinovatele oiţe, pentru a se manifesta nu numai ca vegetarian, ci chiar ca „apostol al ierbivorelor, toate acestea, trezind surîsul condamnator al cititorului, urmăresc reliefarea cît mai puternică, a realităţii, a fenomenului social negativ. Este locul să observăm aici, ca un fenomen îmbucurător, faptul că fabule concepute într-un asemenea spirit au apărut şi în noua noastră literatură. Un exemplu este, de pildă, fabula „Rîn-dunelul inovator" de Nina Cassian („Viaţa Romînească" Nr. 5/1953). Concepută sub formă de scenetă, fabula demască una din piedicile cele mai serioase care stau în 216 M. C. calea promovării noului: birocratismul. Prin intermediul Molanului, care personifică pe duşmanul de clasă, fabula prezintă birocratismul ca o formă disimulată de manifestare a acţiunilor duşmanului. De asemenea, autoarea creionează vin o acţiune, o povestire în cadrul căreia sînt satirizate veridic diferite tipuri de birocraţi, imaginile şi chiar limbajul dobitoacelor fiind adecvate substanţei şi scopului politic al fabulei. Altfel este caracterizat, de pildă Cucul (tehnicianul de tip vechi) ,şi altfel Măgarul(Gură-Cască), unealtă inconştientă a Molanului, care împiedecă promovarea inovaţiei Rîndu-nelalui. Apariţia volumului lui. S. Mihalcov va contribui desigur la clarificarea multor probleme ale satirei, cărora unii din poeţii noştri încă nu le-au găsit o rezolvare justă artistică. învăţăminte deosebii de preţioase oferă mai ales fabulele în care sînt satirizate diverse recidive ale ideologiei burgheze, abateri de la morala proletară, etc., ele fiind de fapt cele mai valoroase creaţii din „Satiră şi humor'1. S. Mihalcov nu satirizează numai din dorinţa de a crea momente de destindere milioanelor de cititori sovietici, pentru care fabula şi satira au devenit genuri preferate, folosite chiar şi în discuţiile lor intime. Faptele din fabulele sale corespund unor înlîmplări concrete, la timpul lor semnalate, combătute, criticate în presa sovietică. De aci provine forţa- deosebită a creaţiilor fabulistului, tinzînd la extirparea răului ce -mai frînează, în unele domenii, triumful noului asupra vechiului. Mihalcov se remarcă prin excelenţă ca un artist căruia îi. sînt străine lipsa de originalitate, autopastişarea. Fabulele sale batjocoresc cosmopolitismul, ploconirea în faţa culturii burgheze, birocratismul, munca de mînlaiată, servilismul şi înfumurarea, imoralitatea'şi lăcomia, etc. Deosebite astfel prin însăşi substanţa lor de fabulele din trecut, creaţiile lui Mihalcov oglindesc o realitate nouă, de pe o poziţie nouă. In această lumină cu totul noi sînt şi procedeele la. care recurge fabulistul. Ca şi în fabula clasică, în creaţiile lui Mihalcov şobolanii îşi permit „să discute", însă de astă dală „despre cosmopolitism", iar elefanţii despre... pictura formalistă. Fenomenele satirizate sînt cu totul noi. Nouă este şi prezentarea raionului la ca.re este mai greu să ajungi decît pînă la vultur („Ratonul şi vulturul"), a mustii în faţa căreia toţi „se pierd cu firea", socotind-o sfetnica Leului („Leul şi musca") sau a harbuzului demagog care îşi laudă calităţile comestibile, dar, în cele din urmă, se dovedeşte zaharisit şi găunos („Harbuzul"). Pe planul inovaţiilor proprii lui Mihalcov, interesant de discutat este procedeul tipizării caracterelor pe care le zugrăveşte. Tipicul în fabulă nu presupune numai reflectarea unor trăsături, esenţiale, caracteristice unui anumit fenomen negativ luat din viaţă, ci în aceeaşi măsură, fuziunea trăsăturilor tipice din viaţă cu particularităţile animalelor, care sînt folosite ca simboluri. In fabula „Doi amici", o diatribă ascuţită împotriva cosmopolitismului, prin gusturile pe care le afişează în faţa unui şoricel, şobolanul întruchipează poziţia duşmănoasă, antipatriotică a celor ce se ploconesc în faţa străinătăţii, josnicia morală a denigratorilor realizărilor socialismului. Fabula îi vizează, desigur, pe criticii, cosmopoliţi, demascaţi şi înfieraţi în anii trecuţi de presa sovietică. însuşi limbajul şobolanului-cosmopolit, care şi-a mobilat vizuina cu mobilă adusă „de-a dreptul din străinătate" este caracteristică personajului pe care îl reprezintă. El îi spune şoricelului: La noi se face lucru obişnuit şi prost, De-aceea, tot ce vezi. aici e-adus de peste mări şi ţări Un păr dintr-un divan turcesc — Ştii,,, lucru rar, Un petec dintr-un covoraş persan, Iar puful ăsta gingaş rai-a fost adus ieri chiar Din Africa. E puf de pelican! Ipocrizia cosmopolitului apare ca atît mai abjectă, cu cît el, — ca şi şobolanul lui Mihilcov, — cu tot snobismul şi. în-gîmfarea-i ciocoiască, continuă să se înfrupte din. „slănina noastră". Morala reiese din ironiile—-plasate pe parcursul discuţiei — din limbajul celuilalt personaj, identificat cu O ARMĂ NECRUŢĂTOARE 217 eroul liric, care-şi manifestă dispreţul, ura sa faţă de cosmopolitism. Tipizarea după această formulă apare ■ca o manifestare nouă, promiţătoare şi în fabula noastră, de pildă în unele părţi ale suitei de fabule ale lui Marcel Breslaşu („Mic tratat de zoologie"), publicată în .„Gazeta literară". Fabulistul satirizează pe comercianţii-speculanţi din anii imediat ■următori lui 23 August 1944, comparîn-■du-i cu rechinii — animale devoratoare, hrăpăreţe — pe casierii-birocraţi, care •se închină cultului „lucrărilor centenare", de birou, prin compararea cu melcii băloşi veşnic ■cu „casa" în spate. Adeseori însă, ferindu-se probabil de didacticism, poetul, în loc să recurgi la povestiri concrete, vii, din care să reiasă morala, abordează toi soiul de speculaţii intelectuali sie, fabulele pierzîndu-se într-un noian de „aluzii" şi consideraţii „subtile", alambicate şi întortochiate, greu de înţeles: Pasărea prolixă pe-o ideie fixă — care cînd e-acasă scrie ce-o apasă, crestînd, rînd pe rînd, tristele-i răboaje pe-o scoarţă, pe-o coaje, aicea, în larg, ciocănea-n catarg. Priveam corn îşi clatină Capul după datină, etc. (...„Şi un cap de pasăre") Este evident că unii din autorii noştri de fabule nu găsesc încă o rezolvare a raportului dintre alegorie şi morala jabulei, a felului cum trebuie construită .alegoria. Bielinski arăta că „fabula nu este şi nu -trebuie să. fie o alegorie, daca e o •poetică bună, (sublinierea noastră), ea trebuie să fie o scurtă povestire, o dramă cu personaje şi caractere bine conturate din punct de vedere poetic". In fabulele lui Mihalcov, de multe ori ■alegoria este un simplu pretext: ea este redusă la un dialog succint sau la o istorioară, ■în aparenţă cu lotul obişnuită, „naivă". Tabloul zugrăvit trăeşte însă, pentru că fa- bulistul schiţează caractere veridice, expresii tipice ale fenomenului criticat. Cine nu recunoaşte, de pildă, în broasca ţestoasă — care, oferindu-se să-l servească pe iepurele bolnav, „se grăbeşte" să pornească spre izvor pentru a-i aduce apă şi, după multe ore, abea parcurge o distanţă redusă — pe acei oameni ai muncii, ce îşi suprapreciază forţele, îşi iau angajamente peste puteri şi- nu-şi duc sarcinile niciodată la capăt. Morala e limpede, ea decurge din însăşi contextul acţiunii: Iţi trebuie, în muncă, un grabnic ajutor Şi clipele sînt toate preţioase. Dar cum s-o scoţi la capăt şi cum să ai vre-uu spor Cînd ţi-e adus de broaştele ţestoase. („Iepurele şi broasca ţestoasă") O identitate perfectă există, deasemeni, între servilismul graurului şi al privighetoarei din fabula „Cei ce au pătimit fără vină" şi anumite situaţii din viaţă, cînd dai de unele „mărimi" simandicoase, înclinate să judece toate problemele numai din unghiul lor îngust de vedere. Cele două păsări voind, să-şi manifeste credinţa fală de Leu, organizează un concert în cinstea lui, dar din păcate regele animalelor nu reuşeşte nicidecum să-i guste frumuseţea, fiind bolnav de... indigestie. In consecinţă, marile artiste ale sburătoarelor sînt îndemnate, „să se lase de meserie" şi chiar pedepsite să se înscrie la o şcoală de... muzică. Fabulistul nu se fereşte să formuleze morala lapidară fără a cădea totuşi în sentenţiozitate sau didacticism. Ea slîrneşle zîmbetul cititorului, chiar dacă a dedus el însuşi mai înainte concluzia fabulei: Această fabulă să fie de-nvăţătură tuturor Celor ce se-nvîrtesc în jurul mai marilor neîncetat Şi care, poate din obişnuinţă, Sînt gata să considere sentinţă Orice strănut al lor Orice căscat. Un număr important din fabulele lui Mihalcov sînt închinate satirizării abaterilor de la morala proletară. 218 M. C. Cu un adevărat pictor de moravuri, în remarcabila fabulă „Vulpea şi castorul", Mihalcov aduce în scenă prin persoana castorului „trecut de întîia tinereţe", familist, dar care „luă foc sărmanul" după o „vulpe roşcată", ce îi tot dăduse tîrcoale, pe oamenii care se lasă lîriţi pe panta periculoasă a imoralităţii. Desigur, unele femei care se recunosc prin superficialitatea, frivolitatea, dispreţul petru muncă, în imaginea „vulpii roşcate", jinduiesc la traiul comod şi trîndav pe care îl oferă „castorul încărunţit", dar şi mulţi „castori" ca acel din fabula lui Mihalcov trag o usturătoare învăţătură de pe urma ei. Prietenia dintre castor şi vulpe degenerează şi castorul începe să se lamenteze pînă şi bietului arici: Capu-a făcut — acu tot el să tragă! La raţe doar şi la găini i-e gîndul Şi cîte case sînt le ia cu rîndul: Prînzeşte ici şi colo stă la cină. Ştii că era roşcată. Ei, s-o vezi: Acum e platinată cu ochi verzi. Deşi ironia fabulistului nu cunoaşte Umile, condamnînd puternic vechea deprindere burgheză a „triunghiului", — în fond, comedia pe care o joacă animalele reflectă o ascuţită dramă omenească. Situaţia alegorică exagerată este însă profund verosimilă. Aceasta se explică prin faptul că între însuşirile animalelor alese ca simboluri, şi particularităţile tipice ale personajelor umane subînţelese, există o identitate perfectă. Morala, decurgînd din păţania castorului care, în cele din urmă îşi pierde şi „castoriţa" fidelă, fiind „substituit" şi de vulpe, este firească: Ospun fără-n înconjur: Am scris această fabulă, întîi de toate Nu pentru vulpile roşcate, Ci pentru castorii cu părul sui'. In fabulele lui Mihalcov humorul ocupă un loc important. Cititorul rîde copios, cînd afla de păţania iepurelui care s-a întrecut cu băutura şi şi-a pierdut în aşa hal simţul măsurii, încît este gata să-l înfrunte chiar pe leu („Iepurele cherchelit"). Dar, în aceeaşi măsură zîmbeste zeflemitor de fanfaronada leului căruia i. se topeşte îndată mînia împotriva iepurelui obraznic,, cînd află că urcchiatul n-a băut „de inimă albastră", ci... în sănătatea „domniei sale"" Leului şi pentru „Doamna Leoaică". Rîsul devine şi mai puternic la lectura unor fabule cum sînt „Cucul şi graurul", în care se satirizează celibatul teoretizat de.... cuc sau în „Vidra o fi, dar nu-i aceea", pe activistul care s-a rupt de mase, în aşa-măsură încît la el nu mai pot ajunge chiar superiorii lui. Deosebit de plastic este ciclul de fabule în care se critică diferite aspecte negative-din domeniul literaturii şi artei. Ială-l pe un poet netalenlat, convocîndu-şi în miez de noapte Pegasul, pe care îl imploră-să-i explice „taina" lipsei lui de popularitate. Şi, desigur, cel ce urmăreşte explicaţia Pegasului, nu poate să nu rîdă de concepţia-„hipică" a poetului asupra artei. Rîsul nu provine, însă, numai din calambururile Pegasului. El este o rezultantă firească a satirizării lipsei de imaginaţie a unor poeţi,, a birocratizării inspiraţiei: Şi uite, nici nu ştiu cîţi ani mai sînt De cînd te urci pemine,săltînd de la pămînt,. Mai rău decît ar face o paiaţă, Adică te aşezi cu dosu-n faţă. Mă ţii, pe urmă, într-un trap mărunt, Temîndu-te să nu cazi în abis —- Ajungi la greabăn. mi te sgîlţîi crunt Şi te-nvîrteşti cu minc-n cerc închis. Ei, vezi, afară s-a crăpat de zori. Nu vrei să ne-avîntăm? Nu vrei să zbori? („Poetul şi Pegasul") Cam aceeaşi idee dezvoltă şi Mihai Beniuc în remarcabilul său poem „Oaspeţi", carer prin asem.ănătoare mijloace alegorice, ridiculizează şi critică sedentarismul unor poeţi. Pe de altă parte, trebuie semnalat că,, în unele din fabule, Mihalcov foloseşte motive de inspiraţie luate chiar din tezaurul humorului popular („Varlan cel lacom."' este inspirată după o idee dintr-o fabulă populară armeană, iar satira „ Un om ciudat" este prelucrarea unei cunoscute alegorii populare ruse). Savoarea, prospeţimea deosebită a acestor motive esle completată de fantezia poetului, mereu inedită. In ce priveşte felul în care se prezintă O ARMA NECRUŢĂTOARE 219 tălmăcirea romînească, este necesar să subliniem că un merit deosebit în redarea nuanţată, caldă, păstrînd firescul humorului atît de fin al fabulelor lui Mihalcov, îi revine lui Virgil Teodorescu, care a tradus volumul de „Satiră şi humor". Şi traducerea n-a fost lipsită de dificultăţi, dacă se ţine seama de faptul că fabulistul, — ca şt majoritatea fabuliştilor ruşi — crează într-o limbă foarte apropiată de limba vorbită a poporului, cu numeroase elemente folclorice şi — mai mult — cu ajutorul unei versificaţii proprii numai fabulei ruseşti. Autorii noştri de fabule au multe de învăţat din arta lui S. Mihalcov. Numeroase din problemele speciei care n-au fost încă desbătute la noi, multe din confuziile ce-mai domnesc în legătură cu rostul şi utilitatea fabulei, cu funcţia alegoriei, cu exagerarea conştientă, cu sentinţa, limba şi stilul unei fabule, pot fi analizate mai pe larg de cît s-a întreprins pînă acum — cu ajutorul creaţiilor poetului sovietic. Printr-o amănunţită, largă discuţie a numeroaselor fabule ce s-au creat la noi — şi între care nu puţine sînt lucrări izbutite — s-ar putea determina de sigur o înflorire şi mai bogată a genului satiric, atît de îndrăgit de oamenii muncii ce se despart de trecut rîzînd — cum spune K. Marx — dar în acelaş timp lovind cu minte, cu ură necruţătoare >n duşmanii vieţii noi. M. C. „SUPUSUL A cum 40 de ani, cu două luni înainte de dezlănţuirea primului război imperialist, Heinrich Mann termina de scris romanul care l-a consacrat ca scriitor cu renume mondial. Este vorba de „Supusul", primul roman din celebra trilogie „Imperiul", pisc al realismului critic german. Cele patru decenii -'care au trecut nu au estompat valoarea şi actualitatea scînteie-toarei satire prin care Heinrich Mann a înfierat reacţionarismul militarist german şi pe acei ce au sprijinit domnia întunecată a nefastului imperialism german. în împrejurările politice de azi, cînd conducătorii Germaniei Occidentale încearcă, sprijiniţi de imperialiştii americani, să reînvie „puterea" pe care marele clasic al literaturii germane a satirizat-o atît de necruţător, problemele dezbătute în romanul „Supusul" rămîn, negreşit, probleme ale actualităţii. Heinrich Mann urmăreşte în cartea sa evoluţia socială, politică şi psihologică a burghezului Diederich Hessling, supusul entuziast şi slugarnic al temutei forţe, reprezentată prin îngîmfatulşi despoticul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea. *)Heinrich Mann, Supusul, E.S.P.L.A., 1954 Dar Hessling nu este pur şi simplu un supus devotat împăratului. El este totodată şl stăpîn. Dublul aspect al caracterului acestui om este dezvăluit de Wolfgang Buck, unul din eroii romanului: „Un soi de închinare romantică în faţa unui stăpîn care împrumută supusului din puterea sa, atît cît e nevoie ca şi acesta să asuprească, la. rîndul său, pe alţii mai mici decît el". Cînd era copil, Diederich îl iubea numai' pe tatăl său, pentru că acesta îi inspira frică. Pe mama sa însă, o dispreţuia, căci şi' ea era o victimă a tatălui, o „supusă" l „N-avea pentru ea nici un sentiment de respect. Prea semăna cu el ca s-o mai poată stima". De şcoală îi era la început teamă, dar se adaptează repede „cucerindu-şi" josnica funcţie de spion printre colegi. „întotdeauna se arăta supus şi devotat profesorilor severi. în schimb, celor blînzi le juca mici farse..." Acasă, îşi tortura surorile mai mici, asupra cărora îşi exercita rolul de stăpîn şi pe care se răzbuna pentru umilinţele suferite de el din partea tatălui şi a profesorilor Caracterul micului Hessling se forma astfel sub înrîurirea mediului social, at educaţiei pe care oameni cu aceeaşi mentali- 220 DAN SOREANU date i-o dădeau în familie şi în şcoală, Diederich trebuia „pregătit" pentru viaţă, aşadar, unicul principiu călăuzitor — în concepţia educatorilor săi —trebuia să fie: supunerea oarbă faţă de cei mai tari şi dispreţul faţă de acei mai slabi decît el. In epoca întunecată a prusacismului reac-Monar, personificat de Wilhelm al Il-lea, ■acest principiu se dovedi a fi util şi rodnic. Cu spinarea aplecată în faţa Kaiserului-idol, Diederich Hessling, omul mediocru, lipsit .de inteligenţă, avînd drept singură calitate pe aceea de a fi un admirator fanatic al .împăratului, reuşi să parvină pe scara socială şi politică. Hessling era mărginit şi inactiv. De aceea, intrarea în asociaţia naţionalistă şi... alcoolistă „Noua Teutonic", îi rezolvă complicata problemă a activităţii, căci asociaţia .„gîndea şi acţiona în locul lui". Diederich trăia într-o lume dominată de simţuri. Lumea spirituală îi era străină. împăratul gîndea pentru el, asociaţia de asemenea, aşa că misiunea lui era doar •de a trîmbiţa frazele „istorice" ale Kaise-rului, pe care le repeta cu voluptate de .parcă i-ar fi aparţinut. Diederich „subscria toate vorbele din toate cuvîntările împăratului", notează scriitorul. Cu ajutorul „Noii Teutonii" şi al armatei, .Diederich reuşi să se descotorosească de orice rămăşiţe de independenţă în gîndire. El mărturiseşte: „Seea ce domnii supuşi... găsesc de cuviinţă să creadă, cred şi eu ■:fără să mai cercetez". In armată începe să adore sălbăticia şi obscurantismul vieţii cazone. Ticăloşiile, .torturile, înjosirea demnităţii omeneşti îi împun respect. E firesc, căci ele sînt manifestări ale înfricoşătoarei, dar veneratei Puteri. Diederich „nu-şi mai dorea altceva pe lume decît. să rămînă pe totdeauna în armată", căci armata era instituţia pe care se bazau în primul rînd împăratul, yunkerii şi burghezia germană, era stîlpul de bază al statului militarist german. Aceasta nu l-a împiedicat însă, să intervină pentru a fi reformat. Hessling devine ipocrit fată de sine însuşi. Vorbeşte cu o părere de rău sinceră despre faptul că a trebuit (fără voia lui!) să părăsească armata, pentru care şi-ar fi dat întreaga viaţă. Cu psihologia sa simplă, primitivă, în care ambiţia de a parveni se dizolvă în slugărnicie, Diederich Hessling merge pînă la atitudinea cîinelui credincios, care linge mîna ce l-a lovit. în şcoală, de ziua dirigintelui, îi împodobeşte cu flori nuiaua. Fiind dat afară In pumni de către un debitor ciudat al său, pentru că venise să-i ceară o datorie, Hessling exclamă copleşit de admiraţie pentru cel care se dovedise mai tare: „E o canalie, dar aşa trebuie să fii". Pentru locotenentul von Brietzen, care i-a sedus sora şi a refuzat apoi să o ia în căsătorie, Diederich nutreşte un respect plin de admiraţie, deşi îşi dă seama că von Brietzen e tot o canalie. Toţi aceştia reprezintă, Forţa, autocraţia prusacă de care Diederich Hessling se teme, dar pe care o adoră ca pe o zeitate. Cînd are a face cu oameni mai slabi însă, Diederich se consideră şi el o părticică din acea necruţătoare Forţă, şi atunci fulgeră cu privirea, cu gestul, cu fapta. Muncitorilor din fabrica sa le ţine fulminante predici moralizatoare. Dar el însuşi e imoral, desfrînat, lipsit de scrupule. Faţă de bătrînul liberal Buck, declară patetic: „Eu sînt liberal pînă în măduva oaselor!" Dar î-i cercul naţionaliştilor îi înjură fără sfială pe liberali si zb iară că el a fost întotdeauna cel mai consecvent naţionalist. Un amestec de demagogie ieftină, de fanfaronadă scîrţîitoare şi de perfidie neruşinată caracterizează activitatea politică a lui flessling. Pînă şi în domeniul artei are opinii stranii, alimentate de şovinismul şi naţionalismul său reacţionar. El socoteşte că unica misiune a artei esle aceea de a deservi Germania şi pe împărat. Discuţia cu soţia sa, Guste, e semnificativă. Diederich stabileşte o ierarhie a artelor: — „Cea mai înaltă e muzica, de aceea e muzica artă germană prin excelenţă. După ea vine drama. — De ce? întrebă Guste. — Pentru că o poţi pune cîteodată şi pe muzică şi pentru că nu-i nevoie s-o citeşti... — Şi ce vine pe urmă? — Arta portretului, fireşte, din cauza .SUPUSUL" tablourilor ce-1 înfăţişează pe împărat! Restul, nu mai e aşa de important. — Şi romanul? — Romanul nu e o artă de fel. Cel puţin, slavă domnului, nu e o artă germană: o spune şi numele". Diederich e de părere că el, ea supus credincios al mafestăţii sale, trebuie nu numai să maimuţărească înfăţişarea gravă şi distinsă a Kalserului (mustăţile cu colţurile întoarse spre ochi şi fulgerele din priviri), ci să-l şi slujească efectiv. Cînd împăratul pleacă la Roma, Diederich îl urmează şi stă de pază în faţa porţii palatului, ,sau însoţeşte trăsura imperială asemenea unui cîine fidel, veghind zile întregi asupra vieţii stăpînului său. De unde izvorăşte oare această uluitoare dragoste fanatică pentru un monarh? Hessling nu este nici nebun, nici fals. Tot ceea ce face pentru împărat, o face spontan şi sincer, din convingere. Dar iubirea sa aproape religioasă îşi are o explicaţie cît se poate de materială. în această epocă înourată din istoria. Germaniei, cînd burghezia germană avea în urmă un război, sîngeros, iar înaintea ei măcelul mondial^ în a cărui pregătire juca un rol important, Diederich Hessling nu constituia o piesă rară de muzeu. Este epoca păşirii capitalismului german în stadiul imperialist. In lupta pentru lărgirea pieţelor de desfacere prin înglobarea unor teritorii străine, pentru reîmpărţirea lumii (deja împărţită fără participarea Germaniei), burghezia germană găseşte în împărat sprijinul cel mai sigur al tendinţelor ei imperialiste. De aceea, supunerea oarbă faţă de Kaiser nu-l caracterizează exclusiv pe Hessling, ci întreaga burghezie germană în această etapă istorică. Diederich Hessling vede în împăratul Wilhelm al II-lea, întruchiparea tuturor năzuinţelor sale de parvenire, de îmbogăţire, bastionul care îi străjuieşte viaţa şi averea: „Sub augusta sa cîrmuire sîntem ferm decişi să facem afaceri", exclamă Diederich, şi în aceste vorbe se află cheia straniei sale afecţiuni pentru acel ce reprezintă Puterea, puterea celor decişi să facă afaceri, să guverneze lumea. O singură dată, în conştiinţa lui Hessling, s-a dezvăluit revolta mută împotriva întregului edificiu al Puterii. Ridicînd pumnul încleştat ameninţător, Diederich. parcă vede prăbuşindu-se „forţa care ne calcă în picioare . şi ale cărei copite le sărutăm! împotriva căreia nu putem nimic, pentru că toţi o idolatrizăm. Pe care o avem în sînge, pentru că avem în sînge supunerea!".... Dar mîrîitul cîinelui prefectului, aţîţat la vederea pumnului ridicat ,în văzduh, ît readuce pe Diederich la realitate, spulbe-rîndu-i visurile de nimicire. Şt, drept rezultat, „edificiul ordinei, reclădit din nou în sufletul său, nu se mai clătina acum decît uşor de tot". în conştiinţa acestui supus, orice tentativă de revoltă era sortită dinainte stingerii imediate. în lupta ce se dădea între atracţia şi repulsia, teama şi dezgustul faţă de Puterea sub al cărei călcîi de fier se afla, trebuia inevitabil să învingă atracţia irezistibilă şi teama nestăpînită faţă de vîrful împietrit şi strălucitor al piramidei sociale. în figura lui Diederich Hessling, marele scriitor realist german a urmărit procesul dureros şi funest de zămislire a servilismului faţă de tiranie, procesul de plămădire a naţionalismului sălbatic şi respingător, care în 1933 va sprijini instaurarea dictaturii fasciste, care în 1939 va propovădui cu. cinism transformarea Europei într-o provincie a „juhrera-ului şi care, fără a fi dispărut nici azi, visează la crearea de „comunităţi defensive" pentru a lăsa calea liberă dominaţiei fascismului german. Şfichiul satiric al scriitorului e deosebit de usturător în pasajele unde este descrisă viaţa politică a Germaniei wilhelmiene. Frazeologia sforăitoare a naţionaliştilor şi liberalilor încearcă zadarnic să acopere afacerile scandaloase pe care ambele partide le aveau în palmaresul lor. Lupta electorală e o simplă mascaradă. Naţionaliştii sprijină, candidatura de deputat în parlament a social-democralului Fischer, în schimbul făgăduielii acestuia că le va susţine interesele. Heinrich Mann surprinde cu un ochi satiric ager procesul de îmburghezire a fruntaşilor social-democraţi, trădarea de către aceştia a intereselor clasei muncitoare, trecerea lor deghizată de cealaltă parte a baricadei. Ne aflăm în perioada cînd conducătorii 222 DAN SOREANU social-democraţi germani preconizează parlamentarismul ca unică formă de luptă politică. Rezultatele acestei politici combătute cu hotărîre de Lenin şi Stalin, poate fi întrevăzut de cititor în activitatea trădătoare a lui Napoleon Fischer. In afară de această pătură subţire şi ■utredă a aristocraţiei muncitoreşti, H. Mann hn-a reuşit pe-atunci să zugrăvească clasa muncitoare decît ca pe o masă amorfă, aflată în stadiul revendicărilor pur economice. Dar scriitorul n-a putut rămîne mult pimp departe de această uriaşă forţă de care stesslingii începeau să se teamă. în romanele de mai tîrziu, el a zugrăvit-o ca pe o adevărată putere capabilă să elibereze poporul german. Singur poporul german rămîne, în timp ce kaiserii, fuhrerii, hesslingii şi adenauerii au pierit sau vor piere — acest adevăr este ilustrat de romanele lui Heinrich Mann. Concluzia ce se desprinde din romanele lui H. Mann aminteşte cuvintele rostite de I. V. Stalin: „Experienţa istoriei arata că hitlerii vin şi seduc, însă poporul german, talul german, rămîne". Dan Soreanu O PAGINA DIN VIAŢA AMERICII DE AZI *) In romanele sale apărute pînă acum la noi, cunoscutul scriitor progresist Howard Fast dezvăluie diverse momente ruşinoase din istoria burgheziei americane, zugrăvind lupta poporului său pentru libertate şi democraţie. „Drumul libertăţii", „Ultima frontieră", „Cei mîndri şi- liberi", reprezintă iot atitea etape parcurse de romancier pe calea spre adevăr, tot atîtea lovituri aduse mitului „democraţiei americane". Istoria ţării sale l-a inspirat pe Howard Fast, dînd naştere acelor pagini zguduitoare asupra teroarei, distrugerilor şi mîrşăviilor folosite de burghezie pentru a-şi cîştiga şi menţine puterea; dar tot din trecutul patriei sale au izvorît şi acele pagini luminoase în ■care oameni simpli, cinstiţi, sînt gata la orice acţiuni curajoase pentru a apăra idealul scump al libertăţii. Howard Fast nu şi-a canalizat însă creaţia numai spre temele trecutului de luptă al poporului american; conştient de realităţile aspre din ţara sa, de conflictele care se ascut tot mai mult şi pun faţă în faţă tagma trustmenilor şi masa de muncitori exploataţi ţi înşelaţi, el s-a îndreptat spre temele prezentului, pe care le-a reflectat în ultimele lui opere. Un prim rezultat al acestei noi orientări este romanul „Clarkton", în care ne este descrisă cu multă vigoare greva muncitorilor dintr-un orăşel industrial care — sub conducerea comuniştilor — luptă cu dîrzenie pentru obţinerea satisfacerii revendicărilor lor. Peste puţin timp, Howard Fast a- dat la iveală un nou mesaj al luptei pentru pace. „Peekskill" este relatarea metodelor fasciste întrebuinţate de stăpînitorii americani pentru 'a împiedeca un concert al cunoscutului cîntăreţ progresist negru, Paul Robeson. Cu piesa „Treizeci de arginţi", Howard Fast abordează un nou gen literar şi ne dă într-o acţiune concentrată şi într-un spaţiu scurt, o mărturie veridică asupra marelui conflict social care cuprinde America. Fixîndu-şi obiectivul asupra unui simplu cămin, a unei familii de mic-burghezi americani, Howard Fast crează o imagine a forţelor oamenilor cinstiţi care se ridică cu tot mai multă înverşunare în Statele Unite împotriva uneltirilor şi teroarei reacţiunii. în casa unui american obişnuit, David Graham, într-o seară ca oricare alta, îşi face o intrare explozivă agentul Ministerului de Justiţie, Fuller, care tulbură atmosfera paşnicei familii. Prin întrebări meşteşugite, care caută să impună un răspuns, el încearcă să-i convingă pe soţii Graham să-l denunţe pe prietenul lor Agronski, drept comunist. Intimidat şi înspăimîntat, David, Graham ajunge în cele din urmă să-şi denunţe *) Howard Fast. Treizeci de arginţi, E.S.P.L.A., 1594 O PAGINA DIN VIAŢA AMERICII DE AZI prietenul, acceptînd cu servilism orice insinuare mincinoasă, contribuind astfel la pierderea acestuia. Spre uimirea dureroasă a soţiei lui, Jane, el îşi dă pe faţă laşitatea şi micimea de caracter, însoţind calomnierea lui Agronski cu manifestări de cel mai odios rasism. Printr-o manevră abilă, Graham, este pus în alternativa de a-şi pierde slujba sau de a-şi desăvîrşi trădarea, certificînd ■în scris că Agronski este membru al Partidului Comunist. Incapabil să reziste ameninţărilor, Graham îşi vinde conştiinţa şi semnează. Acest act de laşitate reprezintă însă semnalul decisiv pentru Jane; neputînd să suporte mai departe prezenţa unui om care i-a devenit odios, ea îi aruncă în faţă tot dispreţul şi îl părăseşte. Jane nu pleacă însă ca o înfrîntă. Ea va îngroşa rîndurile celor care luptă pentru ca America să fie ţara oamenilor cinstiţi ca dînsa şi nu ţara unor ticăloşi ca Fuller şi a unor laşi ca David Graham. Deşi cadrul în care se petrece acţiunea este restrîns la căminul soţilor Graham, Howard Fast a reuşit să facă pregnantă şi vie întreaga atmosferă a Americii de azi. Printr-o serie de personaje ale piesei, el ne înfăţişează reprezentanţi tipici ai unei societăţi în descompunere. Clica ariviştilor, a carieriştilor fără scrupule, a acelora care-şi vînd conştiinţa pentru sacul cu bani, e prezentă în piesă prin figura lui Karmichel, şeful lui Graham la Minister. Cu mult cinism şi sînge-rece ■acesta îi cere demisia subalternului său, acuzat de a fi fost prieten cu un comunist, pentru simplul fapt că miroase în această afacere o ocazie de a face carieră. De altfel, linia de conduită a vieţii lui este simplă, ■este vechea formulă: „homo homini lupus". Karmichel nu se sfieşte într-adevăr să-i spună acolitului său, Selvin: „Atunci cînd ne ridicăm pe culmile vieţii, pricinuim de obicei neplăcere cuiva. Dar cine se împiedică de aşa ceva? Iată de ce oamenii se omoară între ei!... Washingtonul e o maşină complicată. Aici întotdeauna cineva urăşte pe altcineva şi face planuri cum să se scape de el". Cu o sinceritate brutală, Karmichel expune doctrina care călăuzeşte cercurile conducătoare ale Americii de azi: „După cum vezi, în veacul nostru nu 223 se nasc eroi şi nici nu-i veac de morală. Noi n-avem decît un singur criteriu... Forţa". Pentru Karmichel şi cei de teapa lui un asemenea regim este cît se poate de propice şi cu „antrenamentul lui pentru aceste curse de guzgani" nu ne îndoim, odată cu autorul, că ascensiunea îi este asigurată. Fuller este şi el o unealtă servilă a unui regim de teroare, tipul abject al agentului burghez lipsit de scrupule şi omenie. întreaga lui evoluţie în decursul acţiunii a fost urmărită de Howard Fast cu multă fineţe. De la atitudinea lui din primele scene, politicoasă şi prevenitoare, la siguranţa cu care-şi lansează insinuările şi însfîrşit la aroganţa plină de ameninţări din ultimul act, Fuller îşi urzeşte cu viclenie pînza de păianjen în care să-l prindă pe înfricoşatul David Graham. Pentru a scoate în relief toată murdăria caracterului acestui demn reprezentant al Biroului Federal de Investigaţii, Howard Fast ni-l prezintă în situaţii semnificative. Scena în care Fuller încearcă să zmulgă servitoarei negre mărturisirea falsă că David Graham întreţine relaţii amoroase cu ea şi că Jane Graham e comunistă, este ilustrativă pentru „metodele de lucru" folosite împotriva cetăţenilor americani. Iar argumentele lui Fuller pentru a-l convinge pe Graham să ajute la distrugerea unui om nevinovat sînt mărturie a perfidiei şi ipocriziei acestor indivizi, care agită demagogic idei seducătoare — în genul simulării „patriotismului"— pentru a camufla ţelurile lor abjecte care se reduc, de fapt, la apărarea intereselor de clasă: „Cu cît scăpăm mai repede de toţi cei de teapa lui (Agronski), cu atît va fi mai bine pentru noi. El nu ne iubeşte nici ţara, şi nici nu ţine la modul nostru de viaţă. In locul dumitale, Graham, eu aş iscăli hîrtia şi aş socoti că mi-am slujit cu devotament ţara". Un alt personaj care desvăluie adevărata faţă a „modului de viaţă american" este Mildred Andreros, o femeie cinică, blazată şi rea. Deşi soţul ei este unul dintre oamenii de vază din Washington, Mildred îl apreciază la adevărata lui valoare drept un parazit şi nu-şi ascunde dispreţul pentru el. La întrebarea Janei de ce nu divorţează, Mildred 224 Y. NAFTA expune esenţa multor căsnicii burgheze: „Dar eu nu trebuie să mănînc, să beau? Şi apoi nu-1 urăsc chiar atît de mult... ...şi apoi el n-ar consimţi la divorţ chiar dacă l-aş ruga... Dar eu cred că nici n-am să-l rog. La Washington, cînd vrea cineva să facă o carieră strălucită, nu divorţează. Şi Andreros se pregăteşte să ajungă ministru, ambasador sau ceva asemănător". Interesul şi înşelăciunea care stau la baza unei atari căsnicii duc în mod firesc la des-gustul faţă de lumea înconjurătoare, pe care, de altfel, Mildred o judecă destul de lucid: „Cînd bărbaţii sînt atît de paraziţi, femeia — vrînd-nevrînd — ajunge să fie o viperă cu fustă... ...în jurul nostru, totul e un vis urît, un coşmar, o cloacă. Şi toate astea le-au creat americanii cu frica lui dumnezeu pe spinarea lor". Singura persoană pe care Mildred o admiră^ esle Agronski, pe care îl socoteşte „un bărbat adevărat, un. erou", însfîrşit „un om". Cu inteligenţa ei rafinată, Mildred simte, mai mult decît înţelege, că Agronski se deosebeşte radical de oamenii din jurul ei, de „cloaca" — în care trăieşte şi în care se complace. Astfel, prin intermediul lui Mildred Andreros, scriitorul ne sugerează tabloul putredei societăţi aşa zise „înalte" din America, cu morala ei decăzută şi coruptă. David Graham esle foarte bine definit de soţia sa, încă de la începutul piesei, drept „un biet băieţandru speriat". Trăsătura esenţială a caracterului lui Graham este laşitatea; în faţa perspectivei de a nu mai avea tihna vieţii de pînă atunci, el îşi pierde cumpătul: Cumplita spaimă care'-l cuprinde îl orbeşte într-alît, încît nu-şi da seama că, pe măsură ce se afundă în ticăloşie, soţia lui se înstrăinează de el, că fiecare nouă concesie făcută calomniei şi crimei este o trădare în plus a cauzei tuturor oamenilor cinstiţi din ţara sa. Howard Fast a ţinut să sublinieze însă că mîrşăvia săvîrşită de David Graham nu i se poate imputa numai lui, că ea este rezultatul unei politici calculate de îndobitocire şi aservire morală a maselor. Clasele guvernante îşi dau toată osteneala pentru a îndepărta pe oamenii muncii de problemele politice, pentru a-i face să ignoreze realităţile conflictelor sociale din ţara lor. Fuller exprimă aceasta foarte clar atunci cînd, vorbind despre convingerile politice ale lui Agronski şi atitudinea lui Graham faţă de. ele, spune: „Ştiu că înainte n-aţi avut prilejul să reflectaţi la toate astea. Spre norocul nostru, majoritatea americanilor n-au avut ocazia să se gîndească la aşa ceva pînă acum. Şi toate sforţările noastre nu urmăresc decît un singur ţel: aşa să fie şi de acum înainte". Nu este surprinzător, cunoscînd aceste date, faptul că în capul lui Graham domneşte un adevărat haos în materie de politică; „Nu ştiu ce înseamnă a fi comunist — îi mărturiseşte el danei. Nu i-am văzut niciodată. Doamne, dumnezeule, poate sînt. şi eu comunist". Cu o asemenea mentalitate şi cu urc-caracter slab, trădarea lui David pentru cei „treizeci de arginţi" este explicabilă. Howard Fast ne lasă să întrevedem ce va fi Graham în viitor, înfăţişîndu-l pe Selvin, un om care a avut cîndva „puţină conştiinţă", dar care azi s-a dat de partea puternicilor zilei şi foloseşte aceleaşi mijloace necinstite ca şi ei. Cele două figuri luminoase din piesa lui Howard Fast sînt negresa Hilda şi Jane Graham. Hilda esle întruchiparea devotamentului şi a demnităţii umane. Deşi servitoare, ea nu înţelege să fie jignită şi umilită pentru simplul motiv că este de altă culoare decît: cei pe care-i slujeşte. Duioşia ei pentru micuţa Lorry Graham, calda. înţelegere faţă de frărnîntările Janei, dîrzenia şi inlegrilalea caracterului său fac din Hilda un personaj drag cititorului. Jane Graham are o. evoluţie sufletească complexă. Conflictul dezlănţuit odată cu venirea, lui Fuller provoacă în sufletul ei porniri şi sentimente pînă atunci necunoscute. Dintr-o mic-burgheză cuminte, depinzînd de hatîrul bărbatului, Jane devine o femeie, independentă, hotărîtă să-şi croiască singură drum in viaţă; dintr-o soţie îndrăgostită, indulgentă pentru scăderile soţului, ea afunge o judecătoare imparţială a trădării O PAGINA DIN VIAŢA AMERICII DE AZI 225 lui; dintr-o femeie cu preocupări mărunte, complet străină de politică, Jane se transformă într-o luptătoare pentru libertate şi democraţie. încrederea ei în oamenii de bună credinţă din America se manifestase încă de la începutul piesei prin răspunsul dat scepticei Mildred: „Aici nu-s mai puţini oameni cinstiţi ca oriunde". De aceea, în lupta pe are se hotărăşte s-o ducă de acum înainteîmpotriva nedreptăţii, Jane ştie că nu va fi singură şi îi poate spune lui David Graham, cu toată convingerea: „Ţara asta nu-i numai a ta şi a lui Fuller, e şi ţara mea. Ţine minte, David, că asta-i ţara mea şi că nu renunţ la ea. Asta e numai începutul, David. Numai începutul. Tine minte!" Acest avertisment nu-l aruncă numai Jane soţului ei, ci însuşi autorul pare să se adreseze astfel tuturor asupritorilor şi uneltelor lor. Dezvăluirea ofensivei dezlănţuite de reac-ţiunea imperialistă împotriva drepturilor şi libertăţilor poporului american, demascarea metodelor fasciste întrebuinţate de guvernanţii Statelor-Unite pentru a aservi şi înşela masele muncitoare, iată ceea ce ilustrează piesa lui Howard Fast „Treizeci de arginţi1. Creată şi răspîndită în condiţiile grele impuse de clica trustmenilor oamenilor de cultură progresişti, această piesă ilustrează astăzi cuvintele rostite cîndva de Puşkin: „Este nu numai opera unui mare scriitor, dar şi fapta unui om cinstit". Y. Nafta 15 — v- Romînească REVISTA REVISTELOR GAZETA LITERARA Nr. 30—31/1954 Lectura ulimelor numere ale „Gazetei Literare" ne îndreptăţeşte să vorbim despre o evidentă îmbunătăţire a materialelor de critică literară. Ultimele numere aduc multe cronici literare şi articole de polemică şi de teoretizare, în majoritatea lor interesante — deşi susceptibile de discuţii — şi în orice caz tratînd aspecte esenţiale ale literaturii noastre. Articolul lui I. Mihăileanu „Despre o falsă ţinută literară a unei cronici", are îndreptat tăişul polemic asupra unui articol publicat de criticul Dan Costa în „Steaua", pe marginea volumului de „Cronici şi articole" al lui Ov. S. Crohmălniceanu. Obiecţia de principiu ridicată de I. Mihăileanu este întru totul îndreptăţită. Articolul din revista clujană neglijează în analiza problemelor criticii literare tocmai problema fundamentală: spiritul de partid, militarea deschisă de pe poziţiile unei concepţii înaintate ca factor hotărîtor pentru buna desfăşurare a activităţii unui critic literar marxist-leninist. Preţuind tonul ascuţit, polemic, întrebuinţat de I. Mihăileanu, păstrăm însă rezerve faţă de tratarea ideilor adversarului ca simple „bîlbîieli critice", cu atît mai mult cu cît aceste formulări nu se leagă deloc de viziunea autorului articolului despre ceea ce ar fi nu o „falsă" ci o autentică „ţinută literară în critică". Judicios, scris cu acea seriozitate proprie în general articolelor lui Silvian losifescu, este articolul: „Cincizeci de ani de activitate literară", cuprinzînd interesante consideraţii asupra începutului şi evoluţiei scriitoriceşti a lui Mihail Sadoveanu. Criticul reconsti- tuie faza iniţială a creaţiei marelui povestitor, adueîndu-ne aminte — între altele — că primele opere sadoveniene au fost întî/n-pinate de reacţia grosolană a lui H. Sanielevici şi de un articol al lui Nicolae lorgal „Doi mari scriitori: Vasile Pop şi Mihai: Sadoveanu". Ar fi de observat însă pe alocuri o regretabilă înclinare către pedanterie, îndeosebi în ce priveşte terminologia criticului. Astfel, într-o singură propoziţiune, se afirmă că „folosind enumerări sinoptice, articolul lui Sanielevici dovedea peremptoriu că literatura lui Mihail Sadoveanu era funciar imorală". Interesant, scris cu un acut simţ de ■evocare a atmosferei specifice operei luată în dezbatere, este articolul lui S. Damian „Aspecte ale tragicului în dramaturgia lui Gorki . Criticul argumentează pe parcursul articolului—sluj induse spre exemplificare de piesele „Egor Bulîciov" şi. „Vassa Jeleznova", interesanta idee a incompatibilităţii eroului tragic cu eroul purtător al unui conţinui social retrograd. După părerea tînărului critic, tragicul, în destinul lui Egor Bulîciov, de pildă, exprimă inadaptabilitatea caracterelor puternice la orînduirea veche, perimată. Articolul lui Savin Bralu „Călător printre oamenii noi", e dedicat analizei unor reportaje de Eugen Mândrie. Este un promiţător început de luare în dezbatere a creaţiei unor tineri scriitori talentaţi, între cari Eugen Mândrie, Teodor Mazilu, Nicolae Ţie, care avînd nenorocul de a nu colabora la „Gazeta literară" sau „Viaţa Romînească", sînt neglijaţi pe nedrept de critică, dîndu-se REVISTA REVISTELOR 227 înlîielate altora mal puţin înzestraţi dar colaboratori asidui ai presei literare. Dăm dreptate lui Savin Bratu cînd îl consideră „fără teamă" pe Eugen Mândrie „artist". Vera Călin semnează articolul. „Ceva despre critica liricii", trăgînd la răspundere pe criticii lipsiţi de reală sensibilitate şi obişnuiţi să se refere în mod. schematic, simplist, la operele lirice, ignorînd specificul lor artistic. Autoarea exemplifică însă aceasta („O idee la două. kilograme de apă distilată", „ignorarea problemelor esenţiale", etc.) cu ajutorul unor modeste şi nepretenţioase recenzii publicate în „Scrisul Bănăţean", şi ignorează în mod surprinzător exemple mult mai vorbitoare din articolele unor critici „de vază". „Eroul liric nu trebuie confundat cu poetul", susţine autoarea articolului. E fusi, dar cine manifestă o asemenea părere, violent atacată de tovarăşa Vera Călin? Se dă un singur exemplu de asemenea „schematism dezarmant": articolul lui I. D. Bălan despre poezia lui D. Corbea. I. D. Bălan scrisese că eroul poeziei lui Corbea „s-a născut simplu şi trist... undeva uitat". Se dă acest citat şi. se extrage de aici ideea că criticul identifică pe poet cu eroul liric. Disculînd mai multe poezii lirice, criticul n-are dreptul de a reconstitui sau de a imagina pur şi simplu o biografie a eroului? Acest articol despre poezie, şi încă despre poezia lirică, se încheie cu următoarea alegorie: articolele de critică ar fi „triste mîn-cări", „alcătuite din cîteva bucăţele de carne slabă ce plutesc într-un interminabil sos alb". Nu înţelegem repulsia autoarei pentru „carnea slabă". Articolul lui Val Rîpeanu conţine obiecţii, în general îndreptăţite la un articol al lui Al. Dima despre G. Ibrăileanu. Socotim însă că tînărul critic n-are de ce să se opună ideii că opera lui Ibrăileanu cuprinde şi unele alunecări impresioniste. Asemenea alunecări există în articolele lui Ibrăileanu (apologia lui Marcel Proust, tratarea lui Brătescu-Voineşli ca fiind un scriitor superior lui Rebreanu, de oarece acesta din urmă, spre deosebire de cel dinţii, n-ar fi creatorul unei lumi aparte, etc.), şi nu vedem decee necesar să le ignorăm. Rubrica de „Note şi comentarii" se înfăţişează încă la un nivel scăzut, nesuscitînd vreun interes deosebit. O notă a lui Al. Mirodan cultivă spirite de gust dubios. Se respinge articolul apărut în „Viaţa Romînească" pe marginea problemei traducerilor, autorul notei fiind însetai de o discuţie pe „teme fierbinţi" (!) Străduindu-se să dezbată în paginile sale probleme actuale ale literaturii noastre pe drumul realismului socialist, revista însă nu greşeşte cîtuşi de puţin disculînd şi problema traducerilor. Nivelul materialelor de critică apărute în „Gazeta literară" e în creştere simţitoare. Ar trebui însă îmbunătăţită „Cronica literară", consacrată analizei operelor originale. L. R. CONTE MF Nr. 41 (418) şi După cîteva numere în care materialele literare au fost publicate mai mult sporadic, în paginile „Contemporanului" au început să apară din nou, pe un spaţiu destul de întins, versuri, mai puţin proză, şi cronici literare semnate de condeie cunoscute. In ultimele două numere ale revistei abundenţa materialului beletristic, calitatea şi. orientarea lui spre obiectivele de cea mai arzătoare actualitate, îndreptăţesc un sentiment 15* ORAN UL 42 (419), 1954 de satisfacţie din partea iubitorilor de literatură, cititori devotaţi ai revistei. Astfel, într-unui din aceste două numere de care ne vom ocupa, revista publică pe o pagină întreagă literatură germană (versuri, proză şi un articol despre dezvoltarea vieţii culturale în Republica Democrată Germană, de la proclamarea căreia s-au sărbătorit nu demult cinci ani.) Sărbătoarea prieteniei cu marele popor sovietic este ilus- 228 REVISTA REVISTELOR trată prin ciclul de poezii ale lui Mihai Beniuc („De pe curganul Mamaev", „Vol-ga-Don" şi „Gara de la Stalingrad"). In prima poezie se evocă amintirea glorioşilor ostaşi sovietici căzuţi în lupta cu cotropitorii fascişti. In „Volga-Don", poetul cîntă măreţia şi spiritul creator al omului sovietic — care schimbă şi uneşte cursul rîurilor ca un adevărat stăpîn al naturii. „Gara de la Stalingrad", a treia din ciclu — e încă un prilej de a evoca trecutul de luptă, vitejia legendară a omului sovietic, învingător al puhoiului hitlerist. Gara cea nouă din Stalingrad, făurită după război, îi provoacă poetului un sentiment de adincă admiraţie faţă de poporul care a dat dovadă de eroism nu numai în luptă cu duşmanul dar şi în munca sa pe drumul construirii societăţii comuniste. Nicolae Tăulu semnează două poezii închinate tot sărbătoririi prieteniei romîno-so-vietice: „Daruri din Moscova" şi „Rodina maia". Remarcăm la prima poezie versul scurt, legănat, de factură populară,pe aripa căruia poetul face cunoscut sentimentul de recunoştinţă şi dragoste al poporului nostru pentru oamenii sovietici, curajoşi ca vulturii, iubitori de oameni şi dîrji. In paginile revistei mai apar versuri închinate Partidului. Admirabilă este poezia lui V. Tulbure „Versuri în coloană". Eroul liric mărturiseşte aci, încă odată, dorinţa sa fierbinte de a sluji prin scrisul său înaltelor ţeluri, măreţei lupte a. poporului, condus de Partidul nostru drag: Nu întreb din cîte, cît îmi este partea, Ci-n foc m-arunc. Pe viaţă-i încleştarea! Sub steagul său ce nu cunoaşte moartea Strig versurilor mele: —NCOLONAREA! Din versuri n-o să-mi şovăie nici unul Eu ţie ţi le dărui pîn-la unul. Şi mă căznesc — vrăjmaşii să o ştie! — Un candidat oricare vers să-ţi fie! Iar dac-o fi cumva vre-un. cînt să cadă Luptînd să cadă-aş vrea, pe baricade! Clementina Voinescu încearcă un sentiment de adincă remuşcare că nu a cunoscut mai din timp lumina Partidului, şi de re- cunoştinţă totodată faţă de cel care i-a dăruit „Intîiul ei buchet de bucurii": încrederea în viaţă-ntîia oară Mi-ai dat-o tu. Şi-ntîia primăvară, puteri necunoscute, vii, în suflet, şi aripi mari şi libere în umblet... Cît despre afirmaţia din finalul poeziei: ea va simţi în noul meu caet O inimă de cetăţean şi de poet... ne manifestăm dorinţa de a cunoaşte şi noi cît mai multe din filele acestui caiet. Proiectul de directive al celui de al II-lea Congres al Partidului cu privire la dezvoltarea agriculturii constituie un izvor preţios de inspiraţie pentru scriitorii din ţara noastră. Ciclul de poezii semnat de Ion Brad, pe care-l publică revista „Contemporanul", este o dovadă elocventă a acestui fapt. Dintre „Cînlecele pămîntului natal", care reuşesc să dea o imagine vie a transformărilor revoluţionare ce au loc în satele noastre, remarcăm, mai ales, ca realizări îmbucurătoare ale tînărului poet cluj an, „Balada unui plugar şi a unei foi de hîrtie", „Monologul bobului de grîu", „Sandu din vecini". Prima poezie zugrăveşte puternica frămîntare sufletească a unui ţăran individual, care este pe pragul de a intra. în colectivă. Gîndurile şi întrebările omului, urmărit şi în vis de această problemă vitală pentru el, sînt înfăţişate de autor în chip convingător şi cu mijloace artistice adecvate. Sprinţar şi original, „Monologul bobului de grîu" este de fapt un imn adus bogăţiei celei mai mari. a ţării — griului — şi ţărănimii muncitoare. Reţinem cu deosebire gingăşia şi fineţea cu care poetul crează imaginea personificată a griului: Toamna pe ogor mă vezi Cum aprind lămpaşe verzi, larna-s singur sub zăpadă O înfrunt şi-o tai c-o spadă. Intr-un vers liber, amplu, cu rezonanţe a-dînci şi o ritmică deosebită, poetul cîntă munca de azi a.prietenului din copilărie, devenit tractorist, în „Sandu din vecini": Sandule, Sandule-, jocul de-acum s-a făcut uriaş if REVISTA REVISTELOR 229 Mai frumos ca stelele, ca aurul mai greu, Slavă înţelepciunii mîinilor tale care transmit adâncimilor chemarea partidului meu. Străbătute de un puternic suflu liric, de voioşie şi optimism, versurile lui Brad din acest număr dovedesc o creştere evidentă a artei poetului în direcţia oglindirii realităţilor noastre noi prin im,agini de un înalt nivel artistic. La cronica literară, Dumitru Micu, semnează un interesant articol pe marginea ultimului volum de povestiri al maestrului Sadoveanu, evocînd iubitorilor de literatură din ţara noastră trăsăturile esenţiale ale operei celui mai mare povestitor al nostru. Judicioasă şi descoperind în general trăsăturile specifice ale liricii lui Eugen Je-beleanu, deşi argumentele aduse în acest scop sînt discutabile, cronica Verei Călin se ocupă de volumul de „Versuri alese" ale poetului. Salutăm deschiderea unei noi discuţii organizată de revista „Contemporanul", de data aceasta în jurul „Unor probleme ale eroului pozitiv", prin publicarea articolului lui Petre Luscalov. Articolul vizează în special problema necesităţii creării unor caractere diverse, variate, de eroi pozitivi, mililînd totodată împotriva falsei umanizări a. acestor caractere. E. T. TIN ARUL SCRIITOR Nr. 6 şi 7/1954 CJllitnele numere ale „Tînărului Scriitor", în special 6 şi, 7, constituie un reviriment îmbucurător. Deşi nu se poate spune că -sînt scutite de slăbiciuni, şi unele chiar serioase, observăm însă îmbunătăţirea din ultima vreme a orientării revistei, care asigurindu-şi un activ de colaboratori dintre scriitorii tineri cei mai talentaţi, răspunde cu lucrări literare, adeseori izbutite, unora din importantele cerinţe artistice ale actualităţii. In versuri largi, ce se desfăşoară cu o cadenţă solemnă, loan Horea însăilează „însemnări." lirice despre „cetatea Hunedoarei". Castelul vechi, care şi astăzi îşi înalţă trufaş turnurile spre albastrul cerului şi ale cărui ziduri, scrijelate în timpul furtunoaselor răscoale, amintesc de domnia sălbatecă şi neruşinată a slăpînilor feudali, esle pus în contrast cu cetatea nouă, alcătuită din furnalele uriaşe ale Hunedoarei. Intre aceste două elemente din peisajul oraşului Hunedoara se situează două mari epoci istorice: întunecatele orînduiri bazate pe exploatarea omului de către om, şi prezentul grandios pentru care s-a vărsat sîngele atîlor obijduiţi. Pe bază de contraste adînci este de altfel construită întreaga poezie. loan Horea com- pară poezia muncii cu frumuseţile naturii „De cîte ori luceferi de zi nu m-au trezit împrejmuindu-mi casa cu raza lor curată. Dar pîn-acum în viaţă nici cînd n-am bănuit / Că poate fi lumină cu mult mai minunată / . Mai mîndru ca oricare luceafăr sclipitor / E valul alb de fontă ţîşnind în juru-i stele. / Cînd se deschid portale de flăcări la cuptor / Să-şi verse bogăţia metalică prin ele." Factura poeziei pur tind în titlu ideea „Însemnărilor" nu justifică însă anumite elemente care nu se subordonează ideii poetice centrale şi par aruncate la întîmplare. Al. Andriţoiu semnează poezia „Negrul" care, în pofida unor inegalităţi artistice, este o poezie emoţionantă. Cităm: „Ar fi şi el mai zvelt, mai chipeş / dar tinerii săi umeri sînt / spetiţi de-atîtea lăzi de fildeş/ cărate pe nisip cărunt / . Ca un deşert e viaţa sa, / numai întinderi nisipoase, / (atîta doar că n-are ea, / cum au deserturile, oaze...)". Lucrarea poetică redă, odată cu tabloul colorat al Saharei, toată exploatarea murdară la care sînt supuşi negrii de către actualii colonialişti europeni, urmaşi ai sălbaticilor proprietari de sclavi din trecut. „Pîndesc şacalii paşii săi, / adulmecînd 230 REVISTA REVISTELOR miros de carne, — / însă şacalii cei mai răi / duc caravanele -ntre arme". Asocierea ce se face între oazele din deserturi şi ceea ce ar fi o oază în viaţa mokorîtă a negrilor, constituie focarul în care se concentrează ideea poetică a lucrării. Cînd solul Saharelor de foc va asista la nemilosul judeţ al exploatatorilor: „Aceasta va fi prima oază / în viaţa-i de hamal trudit, / o oază-ntinsă, luminoasă, / o oază fără de sfîrşit". Dimos Rendis, înflăcărat poet al luptei poporului grec pentru libertate, publică poezia „Mîine în piaţa Beloiannis". Aici, ca şi în alte scrieri ale acestui poet talentat, întîlnim o exprimare directă a sentimentelor sub forma unui adevărat monolog dramatic. In monologul ce-l analizăm, Dimos Rendis îşi imaginează clipa sfîntă cînd pe plaiurile libere ale Eladei, statornicii luptători pentru fericirea poporului grec, dinafară şi dinăuntrul ţării, se vor putea îmbrăţişa în timp ce patria sa va fremăta ca-n visurile poetului. Tineri cu „flori la cingătoare" şi „suflet înmugurind de dor", „îngemănaţi cu cîntul" vor păşi voioşi în piaţa Beloiannis, la umbra foşnitoarelor steaguri de mătase purpurie. Atunci, însuşi Beloiannis „rîzînd voios ca un copil", va flutura năframa albă. Versurile sînt străbătute de un lirism înduioşător: „O! cîntă fluier de păstor,/ Să-mi bată inima de dor / Şi caldă fericire! /Cu mii de vieţi să pot trăi / Cînd sfînta pace va-flori / A noastră regăsire". Constantin Nacu debutează cu un scurt poem despre „Bătrînă din valea minerilor". „Bătrînă din valea minerilor" a cunoscut toată vicisitudinea trecutului de exploatare capitalistă. Soţul ei care avea „pieptul lat şi pumnul tare / De stărîma bolovani" a murit într-un accident din mină, lăsînd doar pete însîngerate pe straturi negre de cărbuni. Fiul ei, ai cărui, ochi „ardeau — cărbuni aprinşi", se ridică furtunos alături de alţi muncitori împotriva orînduirii crude capitaliste, înfruntînd prigoana siguranţei. Astăzi, în fosta vale a plîngerii înfloresc trandafirii fericirii. Păcat însă că tînărul autor îşi pierde tocmai acum suflul poetic mulţumindu-se să dea poemului un final facil: nepoţelul bătrînei întrerupe depănatul povestirii anunţînd că tatăl său a repurtat un succes important în producţie şi-i înlîm-pinat cu flori şi fanfară. Sărbătorirea celor zece ani de viaţă nouă a poporului nostru a fost întîmpinată de mulţi tineri cu numeroase creaţii prezentate la concursul literar iniţiat de „Tînărul Scriitor". Relevînd semnificaţia zilei de 23 August, unele dintre aceste scrieri poetice vădesc reale calităţi literare. Cităm o strofă din poezia, lui Gavril Mălai închinată eliberatorilor patriei noastre, ostaşilor sovietici, poezie care aduce ceva din atmosfera versurilor lui Scipaciov: „Sălciile-a zecea oară-n rînd / Frunzele-şi apleacă peste apă/ Eşti departe de al meu pămînt / Dar bătaia inimii ori cînd / Cu a mea pulsînd, ţi-o simt aproape". Sectorul de proză a început să facă loc unor lucrări beletristice serioase, scrise de scriitori tineri talentaţi. în povestirea scurtă a lui Fănuş Neagu: „Nu mai e loc pe lume", Nr. 7, se creionează un original portret de chiabur. Povestirea scrisă la persoana înlîia de către autor, care participă în acţiune ca spectator, intervenind cu false aprobări sau cu ascuţite reflexii, este atrăgătoare. Esenţa caracterului chiaburului e redată în următoarea scenă în care Nicolae Suflet — după un chef straşnic cu o vadră de vin şi cîteva hartane de porc tăvălite în jăratec a plîns „cu înduioşare, a îmbrăţişat şi-a sărutat copacii, strigînd către o lună ştirbă: — Am să mă duc, auzi, am să mă duc să prădez pe mările lumii! I-au răspuns cu miele îndepărtate puiandrii de lup". Nu s-a dus Nicolae Suflet să prade mările lumii, să devină un fioros pirat. Insă lup lot a devenii. întors din armată şi găsindu-şi hanul moştenit de la părinţi cam ruinat, a alungai pe vechiul şi bătrînul argat, fără a-i plăti, simbria. Apoi devenind pădurar pe domeniul regal Viforîta şi făcînd tovărăşie cu nişte gearnbaşi de noapte, în scurtă vreme ajunge să stăpînească nenumărate turme de oi, loturile de pămînt ţigăneşti şi visează să pună mina şi pe altele. Cum mărturiseşte el prietenului său, părintele Păscuci: „încet, încet îi îngrop pe toţi sub călcîi" .Fiul văduvei Ghisaseste luat de Nicolae Suflet,chipurile,pentru a fi înfiat,în rea li ta te pentru a-i servi ca slugă. Gruia Chisas fuge de la chiabur. Acesta, îldă în judecată, şi.dovedind eu martori falşi că Gruia i-a furat nişte REVISTA REVISTELOR 231 velinţe, reuşeşte să intre în stăpînirea brumei de avere pe care fiul văduvei o mai avea. Şi limbajul folosit de chiabur redă caracterul său abject, odios: vorbirea îi e împestriţată cu expresii vulgare, grosolane. In a doua parte a povestirii, cînd trebuia să se înfăţişeze în noile vestminte pe carele îmbracă lupul-chiabur, odată cu instaurarea regimului democrat-popular — faptele sînt însă, din păcate, în mare măsură expediate. Prin publicarea unui fragmentdin romanul lui Titus Popovici. „Străinul", „Tînărul Scriitor" inaugurează publicarea fragmentelor din lucrări mai vaste. Avînd de a face cu un fragment, nu putem decît să relevăm anumite calităţi literare vădite de tînărul scriitor, aşteptînd cu interes publicarea întregului volum. Titus Popovici se pricepe să conducă cu dibăcie intriga acţiunii şi să analizeze cu profunzime stările sufleteşti ale personajelor. El zugrăveşte tumultoasele frământări sufleteşti ale eroului principal, exclus din şcoală pentru vina de a fi citit literatură „subversivă" comunistă, toate acestea pe fundalul evenimentelor înfiorătoare, de coşmar, provocate de sălbaticele bombardamente ale avioanelor anglo-americane. Din cîteva trăsături de condei, Titus Popovici reuşeşte să schiţeze şi interesante portrete satirice ale profesorilor din şcoală. Astfel este părintele Crăioc, care smiorcăie de fiecare dată cînd îşi aduce aminte de fiul său mort pe „fruntul de Est", sau inspectorul şcolar, care, în tim,pul bombardamentelor îşi pierde atitudinea scrobită şi solemnă. Unele schiţe prezentate la concursul literar al „Tînărului Scriitor" înlîmpină cea de a zecea aniversare a eliberării Patriei noastre înfăţişînd fie aspecte din lupta comună a ostaşilor romîni şi sovietici pentru izgonirea armatelor hilleriste(Mihai Firu:„Fotografia"), fie episoade dramatice din viaţa din trecut a poporului (D. O. Marinescn: „Trei înlîm-plări"). Materialul literar publicat în „Tînărul Scriitor" în aceste numere nu este absolvit însă de unele lipsuri importante. In ultima vreme, în paginile „Tînărului Scriitor" a început să-şi facă loc un număr îngrijorător de moşi şi bătrîne. Numai în numerele 6 şi 7, bălrînii, fie că se ceartă şi apoi se împacă (vezi schiţa „Moş Pogor"), fie că bunica se transformă în rapsod liric („Bătrînă din valea minerilor"), fie că se mulţumesc cu rolul de elemente de deccr (poezia „Aniversare"), fie că moşul întruchipează înţelepciunea adevărată (vezi schiţa lui Ghilia). Probabil dintr-o politeţă rău înţeleasă, figurile literare ale tinerilor nu apar decît extrem de rar în schiţele şi poeziile publicate de ,,Tînărul Scriitor". Dar oare nu revistei „Tînărul Scriitor" îi revine în primul rînd sarcina înfăţişării chipurilor artistice demne de urmat ale utemiştilor, ale tinerilor comunişti capabili să mobilizeze la acte eroice, la un patriotism înflăcărat masele de tineri muncitori din ţara noastră? „Tînărul Scriitor" a repurtat succese şi în sectorul de critică literară. In ultimele numere, revista a devenit cu adevărat a tinerilor scriitori, începînd. să discute cu seriozitate problemele lor de creaţie, promo-vînd lucrări merituoase sau luînd poziţie faţă de unele tendinţe literare nesănătoase. I. D. Bălan semnează despre schiţa lui N. Ţie „Tudor", evidenţiind succesul înregistrat de acesta în crearea unei figuri veridice de tînăr comunist. Mihail Cosma semnalează „Un debut merituos" în nuvela tînărului scriitor Vasile Căbulea, „Poveste moţească", iar Vasile losif îşi exprimă „Bucuria" Cu ocazia apariţiei schiţei lui Radu Cosaşu, „Pasiunea". In afară de cronici la cărţile unor tineri scriitori („M-am făcut băiat mare" şi „Lenta"), un interes deosebit îl prezintă unele articole de generalizare. Astfel este articolul, lui Al. I. Şlefănescu: „Pe marginea almanahului tinerilor scriitori". Se dezbat aici în mod competent problemele actuale ale creaţiei tinerilor scriitori. In articol întîlnim însă şi unele teze confuze. Vorbind despre tendinţele nesănătoase manifestate în creaţia tinerilor, ca apolitismul şi evazionismul, Al. I. Şlefănescu descoperă printre cauzele acestor tendinţe şi „neînţelegerea operelor progresiste". 0 pagină întreagă se străduţe să demonstreze că trebuie să ştii deosebi la o lucrare clasică „ceea ce-i viabil de ceea ce ţime de caracterul istoric al momentului" (?). Noi sîntem însă de părere că dacă tinerii au început să se caţere pe pegaşi dubioşi, refugiindu-sc într-o lume ruptă de frămînlările sociale din ţară, aceasta se datoreşle si faptului că nu au 232 REVISTA REVISTELOR studiat temeinic operele progresiste din trecut. Oare „Ana Carenina" nu este un roman de dragoste şi în acelaş timp o viguroasă frescă realistă a epocii sale? „Evghenii Oneghin" nu este oare un înflăcărat poem de iubire? Şi totuşi, după cuina arătat Bielinski, „Evghenii Oneghin" este în acelaş timp „o enciclopedie a vieţii ruse". Nu prin neînţelegerea a ceea ce nu este viabil în capodoperele literaturii universale se explică apolitismul şi evazionismul, ci prin influenţele maculaturii decadente. Mergînd mai departe, Al. I. Şlefănescu ajunge .să afirme că Ana Carenina, tragediile istorice ale lui Comei lie, epopeea antică („In sînul lui Homer") ar da „ca idealuri sociale orînduiri de mult depăşite". Ori, important în marele opere realiste gigantice ale literaturii universale este tocmai faptul că n-au slujit suprastructurii claselor exploatatoare, ci au întruchipat năzuinţele şi idealurile maselor populare, năzuinţe şi idealuri care se văd îndeplinite numai într-o orînduire socialistă. Să înveţe tinerii scriitori fără teamă de la măreţele opere ale literaturii universale, din modul în caremesagii înaintate de idei au fost exprimate în forme poetice superioare şi putem fi siguri că. atunci nu vor mai apare creaţii apolitice, evazioniste, rupte de lupta poporului nostru. Un alt articol de generalizare este articolul lui M. Cosma despre poeziile publicate în „Scrisul Bănăţean". Materialul critic relevă în mod judicios unele calităţi, şi lipsuri ale tinerilor scriitori bănăţeni. Şi aici înlîlnim însă unele teze greşite. în articol găsim următoarea afirmaţie: „Dacă în unele versuri ale lui G. Ceauşu, Stela Du-benschi, Mircea Avram se resimt rămăşiţe ale intimismului, acestea sînt o consecinţă... a lipsei de preocupare pentru a ajunge la stiluri şi mijloace de expresii personale, originale". Ne amintim fără să vrem de cunoscutele stihuri maiacov schi ene: „Mă lasă rece acum acea plăcere / De a găsi noi rime m inunate Mă străduiesc doar să lovesc mai tare / In burghezie cu ale ei păcate". Ceea ce dovedeşte că rimele minunate pe care Maia-covschi într-adevăr le-a creat „nu pot fi găsite" de cît pornind de la necesitatea exprimării unui conţinut bogat de idei şi nu privite ca scop în sine. Iar intimismul se manifestă. în primul rînd nu în lipsa de preocupare pentru mijloace de expresii originale, ci în recidivele literaturii decadente, în confuziile care persistă la unii dintre tinerii scriitori. Nu-i o întîmplare faptul că poeziile lui G. Tomozei „Cînlecele locului natal" în care sînt descrise simţămintele de dragoste ale unui om situat în afară de timp şi. spaţiu, sînt considerate nici mai mult nici mai puţin: „Un bun început în lupta pentru depăşirea uniformităţii", „pentru o deplină conturare a personalităţilor poetice ,pentru noutatea ideilor şi a formei, pentru îndrăzneală". Asemenea lipsuri dovedesc că este necesară o mai mare grijă pentru puritatea ideologică a materialelor din revistă. în „Tînărul. Scriitor" întîlnim la rubrica „recenzii" însemnări despre creaţia lui Panait Cerna şi Gh. Topîrceanu. Sarcina de primă importanţă a revistei de a populariza literatura sovietică este însă. îndeplinită în ambele numere nr. 0 şi. 7 în mod formal. Cititorii revistei sînt de asemenea nemulţumiţi că nu întîlnesc în „Tînărul Scriitor" poziţii, curajoase critice faţă de anumite aspecte ale vieţii literare. în aceste două numere nu înlîlnim de cît o singură notă polemică semnală de Vasile Iosif,şi aceasta fără a avea o fundamentare teoretică necesară. Se cuvine ca „Tînărul Scriitor" să fie o tribună deschisă schimbului pasionat de păreri asupra celor mai importante probleme ale literaturii. Al. 0. VIATA IN şi firesc pentru o publicaţie deslinată mai ales militarilor, oglindeşte aspecte din viaţa ILITARĂ 1954 ostaşilor, menţinîndu-se în limitele unei tematici specifice. Revista închină multe pagini sârbă- REVISTA REVISTELOR 233 torii aviaţiei noastre populare — şi dintre materialele literare care se ocupă de acest eveniment remarcăm schiţa lui Mihai Firu, intitulată „Grija comandantului". 7jUgrăvind un episod emoţionant din viaţa aviatorilor noştri, autorul creionează cu simpatie figura unui comandant de tip nou, care îşi iubeşte subalternii şi trăieşte intens zbuciumul îngrijorării, atunci cînd îi ştie în pericol. Poeziile lui Nicolae Nasta „Prin văzduh" şi „Tot mai sus ca şoimii-n zbor", — ultima constituind textul unui. cîntec — sînt scrise cu multă neglijenţă şi dovedesc, din păcate, o mare sărăcie de idei. Atît prima, cît şi cea de a doua poezie nu spun nimic concret cititorului, iar versurile — generalităţi rimate — nu comunică un sentiment anume. Poezia „Prin văzduh" se menţine şi ea la afirmaţii foarte generale, foarte vagi, care vorbesc despre „primăverile ţării", de „măreţul cînt ce clocotă-n furnale", de „chipul ţării viitoare", şide aviatorul... despre care însă autorul nu ne spune decît (într-o exprimare destul de echivocă şi nostimă fără intenţia lui) că: Ţi-ai luat şi harta. Gata eşti de zbor Şi în carlingă-ţi legi voios cureaua. Tînărul poet Al. Andriţoiu semnează aci o frumoasă poezie antiimperialislă, în care e vorba despre Franţa: „Seară pariziană". Lucian Dumilrescupublică „Balada celor trei eroi": tatăl, mama şi fiul; primul, deţinut politic la Doftana şi omorît sub zidurile închisorii; mama, luptătoare şi ea, ţinînd legătură cu deţinuţii, şi fiul, înrolat în rîndurile U.T.C.-ului, azi devenit ofiţer, decorat pentru lupta şi meritele lui. Poezia pierde însă mult prin exerciţiile nefericite de exprimare ale autorului, care spune că „noaptea e deasă cum e stînca", sau „bez-nele-nchegate". Autorul afirmă, în sfîrşit, despre un om— care a fost împuşcat— că a fost „surpat sub glonţ". Găsim aceeaşi folosire improprie a termenilor în expresia „strîns în gratii". In mod curent se spune: „strîns în lanţuri". Se mai întîlnesc apoi versuri vagi ca: „Ci din sîngele Doftanei/Steaua-i creşte mai în-voaltă", său: „Nu mai are bob în gene/ Graiul muncii, manifest e". Fără a căuta „nod în papură", nu putem trece peste inadvertenţe stilistice asemănătoare care se întîlnesc şi în schiţa lui Tiberiu Utan, ocupai să povestească, în acest număr al revistei, o „Vînătoare de vulturi" în Kirghizia. Poetul foloseşte undeva expresia „Micul nostru grupuleţ", ceea ce sună cam rizibil (grupuleţ fiind un diminutiv, include în sine noţiunea de mic), sau, înaltăparte: „respir din toţi plămînii" (poate că poetul are mai mulţi plămîni decît muritorii de rînd!) Sau: „cuvinte agere", — ori: „ochii tălmăciţi de întuneric ai vulturului," vorbind despre vulturul vînător care poartă de obicei pe ochi o legătură ce nu i se ia decît în timpul vînalului. Cum pot fi ochii tălmăciţi de întuneric? Slab realizată artistic, lipsită de conflict şi de caractere — schiţa „Veşti bune" de C. Preda nu spune nimic cititorului. Emoţionant,trăind prinfigura lui Gheorghe Levinte, fragmentul semnat de V. Cîmpeanu evocă un crimpei din lupta glorioasă a ostaşilor noştri împotriva cotropitorilor hitlerişti. La „Vitrina literară" sînt prezentate în mod succint, dar nu lipsit de interes, romanul lui M. Bubennov „Mesteacănul alb" şi cartea: „Bacilul 0,78". Mai semnează reportaje despre parada militară de la 23 August, Traian Uba, note de călătorie din Bulgaria Marius Butunoiu — şi un reportaj despre aviatorii patriei noastre, Mircea Coslea. E. T. UT Nr. 306—309 evisla clujană a Uniunii Scriitorilor, „Ulunk", prezintă săptămînal cititorilor un foarte bogat material politic, literar, critic şi ştiinţific. Susţinută de cele mai bune condeie JNK sept.-oct. 1954 maghiare din ţara noaslră, revista îşi îndeplineşte cu succes sarcina importantă de a oglindi multilateral viaţa culturală şi literară din ţara noastră. r 234 REVISTA REVISTELOR Două lucruri în special merită o apreciere deosebită. In primul rînd calitatea textelor din revistă, nivelul artistic la care e prezentat, cît şi varietatea materialelor, felul cum ele îmbrăţişează sectoare din ce în ce mai largi ale vieţii noastre noi. In această direcţie, revista „Utunk" a realizat cuceriri de seamă, mai ales în ultima vreme, cuceriri care merită să fie semnalate. In urma apariţiei Proiectului de directive al Congresului al II-lea al Partidului cu pri-vere la dezvoltarea agriculturii, redacţia a publicat materiale interesante pe această temă. Astfel a apărut articolul bine documentat al lui Horvath Istvan: „Cu ochii stă-pînului". Orosz Iren publică de asemenea un articol despre „Trăsăturile eroului pozitiv'1 în lumina discuţiei asupra Proiectului, de Statut modificat al Partidului. Păcat însă că aceste teme de mare actualitate sînt încă absente în materialul beletristic al revistei. - Cîteva bucăţi frumoase de proză reţin în mod deosebit atenţia cititorilor în ultimele patru numere ale revistei. Schiţa lui Asztalos Istvan „E greu să tăinuieşli dragostea", zugrăveşte o veridica poveste de dragoste intre doi tineri, colectivişti. Schiţa, aproape că nici nu are intrigă; cu toate acestea, felul în care scriitorul ştie să-i înfăţişeze pe tineri în toiul muncii, frămîntaţi totodată de problemele lor intime, face ca micul fragment de viaţă oglindit să fie plin de frumuseţe şi de optimism. Reuşită este şi schiţa lui Hornyâk Jozsef; „Se odihneşte pluta". In numărul următor al revistei putem, cili un articol al lui Szen-timrei Jeno, care scoale în evidenţă calităţile artistice ale schiţei tînărului prozator maghiar. Tînărul şi talentatul scriitor Huszăr Săndor publică în paginile revistei o schiţă inspirată din viaţa armatei noastre populare. Este vorba despre ajutorul pe care îl primeşte un tînăr ostaş în timpul unor manevre din partea unui ciobănaş de prin partea locului. Micul cioban pionier ia în serios manevra şi, alălurîndu-se ostaşului trimis în recunoaştere, se comportă ca un adevărat fiu al patriei. Figura lui mai ales este foarte bine zugrăvită şi va rămîne întipărită mult timp în amintirea cititorilor. Numărul poeziilor în cele patru numere din revistă este destul de mare. Semnează Horvath Istvan, Marki Zoltan, Kanodî Sondor, Paszkan Janos, Greda Joszef, MajtenyiErik,Korda Istvan, Salam.onLaslo şi Paskandi Geza, deşi nu toate poeziile sînt strîns legate de realitatea imediată, de problemele cele mai actuale ale vieţii poporului. Remarcabile sînt versurile lui Marki Zoltan: „Ţara mea", „Bucureştiul cel frumos" şi, în special „Privesc uimit", dedicată artiştilor Republicii Populare Chineze care au vizitat recent ţara noastră. Prin bogăţia de idei şi de imagini, ca şi prin măestria cu care este scrisă, această din urmă poezie se-numără cu cinste printre cele mai bune realizări ale poetului din ultimii ani. In ceea ce priveşte versurile lui Paskandi Geza, credem, că revista a. comis o greşeală serioasă publicîndu-le. Aceste poezii dedicate pionierilor din Satu-Mare sînt — dacă se poale spune aşa — adevărate modele de lipsă, de răspundere artistică . Demascarea puerilă şi neconvingăloare a lui Big Bill şi Tarzan, stîngăciile şi nonsensurile întîlnite aci la tot pasul, trebuie să dea de gîndit serios tînărului poet care se dovedeşte a fi atît de puţin exigent cu sine însuşi. Ce putem spune oare despre asemenea strofe (traduse în proză): „Toboşarul e aşa de mic, încît eu nu văd decît toba. Şi nici n-aş şti că este o tobă, dacă nu i-aşi auzi glasul"? Copiii cărora li se adresează poetul o să întrebe pe bună dreptate: vede neneapoetul toba sau n-o vede? Nemai vorbind despre poezia închinată unei fetiţe pioniere care cîntă din goarnă şi care îi place atît de mult poetului încît el ar vrea. s-o aştepte după ce iese de la şcoală cu... două bilete de cinema şi cu inima plină de dragoste. Cum a putut redacţia revistei să tipărească asemenea „poezii r Materialele critice din revistă sînt variate şi numeroase. Am citit cu multă satisfacţie articolul lui Csehi. Gyula, care zugrăveşte cu căldură drumul parcurs de poetul Horvath. Irnre, de la atitudinea unui singuratic, a unui izolat, pînă la poziţia înaintată, militantă a poetului, devenit un participam activ, pasionat, la lupta poporului muncilor. Trebuie să remarcăm de asemenea articolul lui Galfalvi Zsolt pe marginea volumului lui Suto Andras „Un pachet de tutun", precum REVISTA REVISTELOR 235 şi articolul lui Nagy Pal care semnalează lipsurile serioase ale noului roman pentru tinerel de Horvalh Istvan. Sîntem cu totul de acord cu o notă a redacţiei din numărul următor care arată că atitudinea lui Nagy Pal a fost neprincipială, mărturisind în spaţiul unei introduceri destul de voluminoase, că în evidenţierea lipsurilor romanului a fost stînjenit de autoritatea literară a lui. Horvalh Istvan. Două articole deosebit de interesante evocă amintiri despre marele prozator maghiar Moricz Zsigrnond, de pe vremea cînd acesta a vizitat ţara noastră. In primul, articol, Tabery Geza arată ce greutăţi a avut de întîmpinat în timpul regimului burghezo-moşieresc, cînd a primit însărcinarea să organizeze la Oradea o serată literară a lui Moricz. E bine să ne aducem aminte de aceste greutăţi izvorîte din şovinismul autorităţilor şi antiinlelectualitatea publicului burghez, căci ele scot şi mai bine în evidenţă marile realizări ale regimului de democraţie populară în politica naţională şi în domeniul revoluţiei culturale. Aldoilea articol face să apară documente referitoare la faptul că Moricz Zsigrnond a fost singurul, care a avut curaful să publice în timpul fascismului poeziile poetului proletar Salamon Erno din Tîrgu-Mureş. Revista clufană depune eforturi serioase pentru a face cunoscuţi cititorilor săi pescriito-rii şi poeţii de limbă romînă. Astfel, numai în aceste patru numere se publică într-o traducere de calitate proză şi poezie de: V. Em. Galan, Maria Banuş, Cicerone Theodorescu, A. E. Baconsky şi Ion Brad. Toate cele citate mai sus şi alături de ele o seamă de materiale despre care n-am amintit (politică externă, note, etc.), dovedesc că, în ciuda unor slăbiciuni încă existente, revista „Ulunk" îşi îndeplineşte cu cinste importanta sarcină de animare şi răspîndire a noii literaturi maghiare din R.P.R. M. E.