10
OCTOMBRIE - 1954^ ANUL VII
t
I
CUPRINSUL
MIHAI BENIUC: Imn;  Eroii ...................... 5
MIHAIL SADOVEANU: Moş Irimie Dorobanţii îşi aduce aminte de anul 1907
(fragment de roman)........................ 8
*
DAN DEŞLIU: Cuvînt despre sergentul Belate Alexandru (fragmente)..... 15
*
VLADIMIR COLIN: Torpilorul Roşu (frescă în 2 acte, cu un prolog şi un epilog) . 35
*
MARIA BANUŞ: Pe dîmbul cu gherghini.................. 77
VIRGIL TEODORESCU: Partidului     . . . :............... 81
ALFRED MARGUL SPERBER: Partidul (în romîneşte de Al. Philippide) ... 82
DIMITRII GULIA: Partidul (în romîneşte de Const. Argeşeanu)....... 84
*
FRANCISC MUNTEANU: In oraşul de pe Mureş (fragment)......... 85
*
MARCEL BRESLAŞU: „Micul tratat de zoologie" (fragment).......... 157
VERSURI PENTRU COPII
CICERONE THE ODOR ESCU: Voinicul; Domnişorul copiază; Domnişoara Brîn-
ză-Mare ............................ 168
OAMENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE DOMOKOS GEZA: Oraşul minune .................... 171
*i
N.ICOLAE LABIŞ: Moartea căprioarei; Din ciclul „Fiul plaiurilor mele"    ... 179
LETIŢIA PAPU: Nu v-am cunoscut.................... 185
AL. ANDRIŢOIU: Moşieriţa valahă către căţeluşa ei; Povestea despre distinsa
doamnă Huberman ........................ 187
PE DRUMUL REALISMULUI SOCIALIST
EUGEN LUCA: Poezia lui Eugen Jebeleanu ................ 190
TEORIE ŞI CRITICĂ
OV. S. CROHMĂLNICEANU: Cronica literară............... 207
L. FOLDES: Figura eroului pozitiv în literatura maghiară din R.P.R...... 227
DUMITRU MICU: O carte vie a zilelor noastre............... 242
RECENZII
EUGEN CAMPUS: Orientarea către obiective de maximă importanţă..... 253
MI HAIL COSMA: Un rapsod al marinarilor................ 256
MIOARA CREMENE: Basmele lui Bajov ................ 262
D. DIAMANT: Theodor Dreiser şi o tragedie tipic americană ........ 265
REVISTA REVISTELOR......................... 270
j
f
MIHAI BENIUC
ID..
Ot: CO"
ox-
IMN
Iţi aduc cugetul meu curat ca un iezer de munte.
Inima mea ca o vatră de foc,
Dragostea mea ca o boare de primăvară,
Anii mei ca o livadă cu pomi roditori.
Munca mea ca nişte hambare pline cu bucate.
Viaţa mea ca pe un steag ce nu s-a închinat duşmanului:
Partidule, primeşte prinosul meu!
M-ai smuls din ghiarele de pa/ură ale desnădejdii.
Mi-ai aprins luminâ-n întuneric,
Mi-ai arătat, în sus şi înainte, drumul.
M-ai învăţat suprema iubire: poporul,
Mi-ai dat suprema tărie, credinţa în Lenin, în Revoluţie,
M-ai ridicat cîncl am căzut,
M-ai mustrat cînd am greşit,
M-ai înţeles cînd n-am putut mai bine,
M-ai îndemnat să nu mă las înfrînt.
Mi-ai dat bucuria de-a vedea întruchiparea crezului în fapte.
Îmi ţii deschis drumul victoriei pe care calcă poporul meu înfrunte cu tine.
Partidule, primeşte adîncă mulţumită meal
EROII
Ca boabe de aur pe lespezi de piatră, Ca focul veşnic pîlpîind pe vatră, Numele voastre sună-n veşnicie, Vasile Ro'aită, Ilie Pinlilie.
6
MIHAl BENIUC
Ca vîntul primăverii prin cireşii-n floare, Ca o fîntînă tresăltînd în soare, Numele voastre sună-n veac de veac, Filimon Sîrbu, Donca Simo, lanoş Her bac.
— Numărul vostru e neştiut de mare, Ca plugurile primăvara pe ogoare, Ca pădurea coşurilor de fabrici în oraş, Ca rîurile ţării, ca munţii ei uriaşi.
La Griviţa liniată cu şine de fier, Printre cazane şi strunguri, în orice atelier, Numele voastre sînl însemnate cu sînge, Nepieritoare, adînce.
In cimitirul Doftanei, vîntul de toamnă Trece prin pomii uscaţi şi îngaimă Doine de fale cu lacrimi de bucurie Peste mormintele voastre cu floare tîrzie.
Linotipistul bate cu drag numele vostru, Elevul în şcoală-i învaţă tîlcul şi rostul, Artistul vâ-ntruchipeazâ-n materie, în vers, Oşteanul la voi se gîndeşte în mers.
Căzuţi cu arma in mînă ori cu picioarele-n lanţuri, In celule umede ori în băltoace de sînge în şanţuri, Plaiurile ţării cu strămoşeşti oseminte V-au înscris în brazdele lor sfinte.
Hrisoavele inimii vă stră/uesc nemurirea, Vă leagănă legendele şi firea. Inima voastră a îmbujorat zarea, Braţul vostru a despicat întunecarea.
De unde-aţi căzut şi v-aţi stins, Gloria cu aripi de flăcări s-a desprins, Ţara s-a făcut mai luminoasă, mai harnică, Viaţa mai bogată, mai darnică.
EROII
7
De sub steagurile ridicate în slavă,
Din sufletul mulţimii revărsată ca o lavă,
Numele voastre se încheagă-n chitare, ^
Se înalţă, se amestecă cu avioanele   în zare.
Treaptă de granit spălată cu sînge
şi cu lacrimi, Pas pe drum slobod, izvor de sfinte datini, Sînteţi lumini aprinse în inimă la noi, Fală a Partidului
nemuritori eroi!
MIHAIL SADOVEANU
MOS-IRIMIE DOROBANŢII ÎŞI ADUCE AMINTE DE ANllL 1907
Fragment din „ Aventură în lunca Dunării1
Dintr-o dată s-a auzit duruind şi s-au învăluit negri sorii cu trăsura, subt stăpînirea lui Mitiţă Grozăvescu.
— Vă poftim să veniţi la berbeci, unde e stăpînă Căţeluşa, a strigat el; ca să vedeţi ce jocuri s-au stîrnit acolo; ca la comedie.
— Ce spectatori mai sînt? a rîs cu voie-bună suceveanul.
— Apoi mai întîi sînt căţelandrii: ei, se chiamă că învaţă. După aceea nişte bărbăcuţi mai slabi; pe urmă sînt pionierii, doi ai noştri şi trei din Lunca, ş-apoi tovarăşul învăţător Neculai Vameşu; iar neamţ peste toată comedia Cristea, scutarul.
— Atunci musai să merem, a hotărît prietinul meu. Baciul s-a apărat răspunzînd accentului mai marelui său:
— No, că Bîra mai are de scîrţîit cu condeiul prin condici.
Eu şi suceveanul ne-am şi suit în trăsură, şi cît ai număra un sfert de mie, am ajuns într-o poiană ţărcuită larg de sălcii vechi pe un grind apărat aproape în toţi anii de revărsări. Se afla acolo o curmătură. Pe cline, dintr-o parte şi din alta, grăbeau depărând grăbit din picioare cîte o păreche de berbeci. Doi urcau în dreapta şi doi în stingă.
Căţeluşa, între doi căţelandri, sta aşezată pe coadă cu gura căscată şi limba trandafirie atîrnînd.
îndărătul ei, pe un buştean, bunicul Vameşu. Mai în stînga lui, cinci pionieri, cu obrazurile îmbujorate. Pe drumul nisipos al luncilor trăsura noastră umbla lin, nimeni nu ne auzise. Se vede că reprezentaţia berbecilor îi interesa nespus pe toţi. Cristea era asudat şi-şi lepădase căciula.
Numai Căţeluşa a adulmecat deodată îndărăt, ca şi cum ar fi întrebat aerul; se ridică şi veni cu grăbire la mine, cu ondulări graţioase. M-a condus la spectacol, s-a asigurat că m-am aşezat cu tovarăşul meu lîngă Vameşu, pe buştean şi a arborat iar foaia de trandafir a limbii.
Cristea a dat semnal cu-n fluierat uşurel, nu pentru berbeci, ci pentru spectatorii noi.
Luptătorii, cu coarnele răsucite şi cu lîna încă netuşinată, ca o claie pe ei, ajunseseră de o parte şi de alta pe dîmburi. Acolo se opriră, ameninţînd cu frunţile şi sfidînd fiecare pe adversarul său.
MOŞ  IRIMIE DOROBANŢU
9
Dintr-odată se prăvăliră dintr-o parte şi din alta la vale, cu un avînt vrednic de o lucrare mai puţin neroadă. Intîlnirile au fost ca nişte explozii, aproape în aceeaşi clipă. Se putea presupune că ţestele lor se vor desface în bucăţi nenumărate. Nimic. Lovitura înfricoşată a zvîrlit pe adversari în sus, apoi i-a prăvălit pe spate. In clipa următoare se retrăgeau depănînd cu grăbire din picioare şi ridicau clinele ca să-şi ia din nou poziţiile de atac.
In fond, era o competiţie tragică, — care totuşi stîrnea în cei de faţă o desfătare nemaipomenită,un rîs cu lacrimi.
Cu aceeaşi convingere de stîncă şi seriozitate nealterată, berbecii şi-au repetat atacurile, pînă ce au început a se clătina pe picioare. Măcar de-ar fi luat parte oi la aceea privelişte dar nu se aflau de faţă decît fiinţi din alte specii zoologice. Cînd i-a văzut că se duc, nebuni de cap, din nou la deal, după şapte reprize, Cristea i-a bîrîit şi i-a împrăştiat amestecîndu-i cu camarazii lor paşnici.
Aţîţarea lor totuşi nu era sleită. Cei patru au pornit-o din nou în altă regiune a lumii, adică spre altă parte de luncă, spre a-şi da viaţa cu glorie pentru nimic. Cristea a apucat caţa şi s-a aruncat pe căluţ fără şa. I-a ajuns şi i-a întors, apucîndu-i de lînă cu prăjina cu cîrlig de fier şi hărţuindu-i, Acel instrument de guvernare era moştenire de la păstorii faraonilor egipteni. In acelaşi timp căţeluşa îi prigonea lovinclu-i cu pieptul şi muşcîndu-i de urechi.
După ce li s-a domolit truda rîsului, copiii şi-au apropiat una de alta cele cinci căpăţîni scurt tunse şi au ţinut sfat în şoaptă.
învăţătorul cel bătrîn s-a înălţat de pe buştean, cu barba-i albă revărsată pe piept ca o etolă. Parcă ar fi vrut să mustre pe copii cu privirea-i tristă, dar braţul lui mai curînd i-a binecuvîntat.
— In ce cotloane vreţi să vă mai duceţi, mă rog? N-aţi hoinărit destul în dimineaţa asta?
Gemenii au venit cu frunţile goale la bunic, alintîndu-se sub barba albă, şi mărturisind cu umilinţă că n-au hoinărit destul.
— Dar oamenii mai au şi altfel de trebi, i-a mustrat el.
— Se poate, a intervenit inginerul; cei cu trebi să se ducă la datoria trebilor. Pe slăviţii pionieri şi vrednicii bărbaţi de mîne, Grozăvescu îi va duce , după a mea poruncă, la o baltă veche ce fusese zăgăzuită de nepricepuţi acum şapte ani şi se împotmolise pustiindu-se. După şapte ani, zăporul din primăvara asta a rupt pragul închisorii şi a deschis gîrla cea veche de la Nuferi. Acuma, vine pe acolo iarăşi peştele. Irimia Dorobanţu a pus stăpînire pe vad în numele gospodăriei colective. A adus cîţiva nepoţi ajutor punând în rînduială colibele vechi. Grozăvescu i-a dus din partea mea răspuns   că-i vin oaspeţi astăzi.
Vameşu s-a aşezat pe buştean clămpănind cîteva cuvinte de încuviinţare pe care eu nu le-am desluşit bine.
— Dumneata, Neculai, te duci Ia livadă.
— Neapărat; la nuferi n-am ce fabrica.
Am zîmbit, cerînd lui Emilian dreptul de a mă număra între copii.
— Negreşit. Treaba dumitale la Nuferi am prevăzut-o. Ajuţi pe pescari stînd şi privind. De asemeni nici eu nu pot veni; am trebi Ia cancelarie. M-aş fi dus să văd păşunea mînzărilor; dar las asta în sama oilor; găsesc ele singure iarba grasă şi călăuzesc pe cioban. Am de luat cîteva măsuri şi de primit de la colaboratorii mei informaţii. Trebuie să dau un
10
MIHAIL S'ADOVEANU
telefon la Bucureşti. Poate să mă eliberez peste două ceasuri şi vin să vă iau.
Citeam în sucevean o nemulţumire şi o grijă. Glasul îi era tulburat cu toată veselia aparentă.
După plecarea lui şi a bătrînului Vameşu, gemenii au prins a frămînta din picioare, ca nişte căluţi nerăbdători.
Eu trebuia să întîrzii o clipă, ca să-mi fac datoria faţă de prietinii locului. Am dat mîna cu Cristea. Căţeluşa a venit să-şi puie laba în palma mea, şi eu i-am şoptit că voi veni s-o văd cît mai de grabă. îndată nenea Piadu şi-a notat în carnet scena şi prîslea a comunicat-o celorlalţi trei pionieri, ca să se stîrnescă la Lunca şi Vieroş, a doua zi, faima că profesorul e un fel de năzdrăvan care grăieşte cu toate dobitoacele.
In sfîrşit am pornit pe o cărare, avînd înainte călăuz pe unul dintre copiii locului. îndată după călăuz, gemenii; apoi ceilalţi vieroşeni şi eu. Am umblat în şirag şi în tăcere cam doi kilometri, pe subt sălcii rotate. Era o linişte ca într-un ţinut părăsit; nici strecurare de dihănii mărunte, nici zbor de paseri cîntăreţe. Deodată a trecut un porumbel sălbatic într-un zbor cotit, ca şi cum ar fi ocolit pe neaşteptate o primejdie. îndată a trecut al doilea şi al treilea, cu aceeaşi mişcare fulgerată. Coţofana bătea în apropiere, înjurînd pe străinul care făcuse popas în domnia ei.
Scînteieri de apă se zăreau printre lăstari şi locul se lumină, în lunca măruntă. Apele ce năboiau dinspre Dunăre se învăluiau lin umplînd o baltă veche, cu maluri bine statornicite. Ţărmul dimpotrivă se prevedea nedesluşit pînă în marginea unui desiş de gîrneaţă. Apoi balta s-a tot îngustat într-o gîrlă de o sută de paşLlăţime, după aceea mai îngustă, pînă au apărut două colibe mari, la care se vedea că lucrările vechi de adăpost fuseseră înnoite din  proaspăt  de  mîna omului.
Ne-am apropiat unii de alţii, oprindu-ne în luminişul colibelor.
Omul nu ne simţise încă. Sta încordat asupra valului care sălta lin pe spărtura deschisă din cap de primăvară de zăpor. Mînuia lin chipcelul, cufundîndu-i ciorpacul plasei în frămîntarea tulbure; fără a opri, aducea prăjina descriind cu instrumentul un arc pe dedesubt, şi îndată apărea în plasă  jocul  argintat   al peştilor.
Inclinînd plasa, pescarul o deşerta într-un zimbil de papură bine potrivit în stînga lui.
La strigătele de plăcere ale copiilor, omul se opri şi ridică fruntea, înlăturînd chipcelul de de-asupra apei şi depunîndu-1.
Obrazu-i cenuşiu şi ars cumplit de soare aţinti asupra noastră un singur ochi viu. Celălalt ochi era stins în pielea boţită, dînd expresiei feţei lui o uimire strîmbă. Era cu picoarele goale pînă la genunchi. De-asupra nădragilor suflecaţi, o cămaşă roşie care-1 slujea probabil de ani mulţi. Nici cuşmă, nici cingătoare. Spîn şi pleşuv, uscat şi mărunt, acel Irimie Dorobanţu părea alcătuit din mîl şi gloduri. Ochilă mă informă de destoinicia acelui pescar străvechi.
Omul singurătăţii de la Nuferi, după ce rîndui chipcelul pe podina pe care se afla, păru a se închina mai întîi unui duh al apelor, după aceea ridică spre noi un obraz nou, în întregime luminat de o bucurie neprefăcută.
Avea şi glas, căci ne răspunse la salut. Avea un glas moale, blînd şi uniform de pescar ce sfătuieşte cu el însuşi în zile pustii.
— Bine aţi venit la unchiul Irimia Dorobanţu, ne zise el, străpun-gîndu-ne pe rînd cu săgeata neagră a ochiului său unic. Dumneata eşti profesorul ăl nou, adăogi stăruind a mă cerceta; îmi vorbi de asta ucenicul meu ăl mai tînăr, Mitiţă Grozăvescu. îmi place că nu eşti supărat şi rîzi la mine.
MOŞ IRIMIE DOROBANŢU
11
Uite, prinsei niţel peşte cu chipcelul. Vine peşte, — de ce să nu vie dacă se deschise poarta?
De şapte ani, nepricepuţii încinseseră balta Nuferilor, răspunse el la întrebarea mea. Se supărară atunci gîşte şi raţe şi nu mai clădiră cuib acilea. Crapii dădură cu botul şi găsiră zăgaz. Aoleo, ce facem? ziseră supăraţi, aci e balta unde petrecură în fitece primăvară moşii noştri de la Papură împărat, şi uncheşii noştri din vremea lui Sultan Mahmud, şi părinţii noştri de la Cuza. Bine petrecură la apă lină şi lăsară icrele pe buruiana crapului şi se umplu balta nuferilor de puzderia plevei. La o săptămînă ies ciucii, şi într-o lună cresc cît palma şi-şi zic crăpceni, iar la şase luni sînt ciortănaşi şi trag la cîntar jumătate de oca.
Care e folosul pescarului, mă întrebi dumneata?
întrebasem eu; ştiam care e folosul;dar pofteam să-mi explice moşul.
— Folosul e că avînd noi aci balta Nuferilor, o închidem cu gard tare, după ce intră legioanele de crapi cu miile şi miile de mii. După ce leapădă icrele, apoi îi pescuirn după rînduiala noastră a pescarilor. Şi toamna deschidem şi dăm drumul tineretului şi bătrînilor care au mai rămas. In altă primăvară bătrînii să fie călăuză tinerilor, să vie iar la balta lor.
Dacă ne bucurăm acuma de cîştigul ce vom avea iarăşi? întrebasem tot eu. Copiii ascultau într-o reculegere uimită. Ne bucurăm, de ce să nu? Dar la mine nu e negoţ, e altceva tovarăşe profesor. Dacă pofteşti, îţi spui.
— Poftesc.
— La mine-i lege, de la un medic în vremea războiului ăl dîntăi, cînd ne războirăm cu turcii. Am fost intrat într-o fiertură de săbii şi lănci, şi fui străpuns la ochiul drept, precum se vede. M-au dus sanitarii întăi aproape, după aia la spital la Rusciuc, şi avu grijă de mine un medic rus, cu ochelari şi barbă căruntă. II chema Astap. Frate doftor Astap, nu mă lăsa să pier. Nu te teme, Irimie, îmi spune. Piămîi cu un ochi şi poţi trăi o sută de ani. Să nu bei vin, să nu mănînci carne. Hrana la tine să fie numai peşte şi turtă coaptă în ţest.
Aşa am făcut şi pînă să împlinesc suta, mai am cinci ani. îşi  întoarse ochii  asupra copiilor.
— Văz aci doi străini cu basma roşie. Cine eşti ăl bălan? Nu -te-am văzut încă pe aci.
— Eu sînt prîslea Bucur, şi ăsta e nenea Radu.
— Nepoţii Vameşului, am adaos eu.
— Să fie sănătoşi. Moşul le-a făcut şi lor undiţe uşoare ca la învăţătura dintăi. Hai, ăilalţi de la Vieroş, nepoţi ai mei, căutaţi în fundul colibei la colţul dinspre miazănoapte şi scoateţi trestiile pregătite.
Căutaţi rîme. Daţi pe gîrlă ceva mai încolo subt sălciile alea, unde se alină  apa.   Văz  jucînd obleţi.
Eu mai dau   cu chipcelul aci, la ruptură.
Copiii şi-au întemeiat într-un sfert de ceas treaba lor la luciul gîrlei. I-am privit un timp cum se frămînta şi i-am ascultat cum zvonesc. Irimia Dorobanţu le-a făcut de pe podina lui semn de linişte. Li s-au alinat glasurile ca ciripitul vrăbiilor în amurgit. Apoi nu tîrzie vreme a izbucnit larmă aprigă. 0 săbioară argintie dăduse în cîrligul lui nenea Radu. Acest prim rezultat al expediţiei lăsă destul de liniştit pe geamănul întăi, dar prîslea luase foc, i se îmbujorase obrazul, îi sticleau ochii şi glasul lui săgeta de-asupra luncii cu atîta putere în cît raţele cele mari sălbatece, din tainiţa unui ghiol de subt sălcii bătrîne, se svîrliră spre cer cu măcăituri de spaimă şi bătăi mari de aripi. Cînd văzu   pe moş Irimie Dorobanţu lepădînd chipcelul şi
12
MIHAIL S'ADOVEANU
bătîndu-se cu pumnii în cap, prîslea îşi lovi gura cu palma mîinii stingi, pe cînd cu dreapta trăgea şi arunca peste cap în răchită prima dobîndă pescărească a vieţii lui.
Am petrecut aşa o vreme în lenea aurită a lui aprilie. Într-un tîrziu, a sosit şi trăsura cu inginerul.
Mitiţă Grozăvescu s-a prăvălit de pe capră, a desprins şleaurile, a dus negrişorii sub coliba a doua, după aceea a schimbat cîteva semne tainice cu Dorobanţu şi s-a dus să caute în adăpostul principal alte maeştrii decît acele cu care se desfătau pionierii.
Suceveanul s-a lăsat obosit între nişte maldăre de stuf. Poiana fermecată a bătrînilor şi piticilor îi apărea ca în lucirea îndepărtată a unui vis. Intr-un timp îşi înălţă fruntea atent. Abia a auzit un mormăit ca din fundul pămîntului şi al Dunării înfiorînd cununa de smicele fragede ale unui plop tremurător.
Cele cinci undiţe ale copiilor lucrau cu un fel de bucurie, trăgînd de la adînc una după alta andrelele de argint ale obleţilor.
Suceveanul închise ochii. Mă aşezasem şi eu aproape, urmărind o vreme isprăvile chipcelarului. Mi s-a părut că mă afund în bulboana unui somn adînc.
Am trăsărit; nu aţipisem decît o clipă. Mitiţă Grozăvescu aprinsese foc în preajma mea la adăpostul cîtorva lespezi de piatră. Stuful pîrîia rupt de dinţi aprigi de flacără. Cu mişcări repezi şi bine cumpătate, fecioraşul sporea pojarul. Potrivi crăcane şi atîrnă de lanţ de-asupra flăcărilor căldarea plină cu apă. întări dogoarea focului cu vreascuri.
★
Cînd ochiul moşului Irimie Dorobanţu se întoarse spre mine, cercetîn-du-mă, cunoscui în apa lui adîncă privirea Căţeluşei lui Bîra; se vădea în el dorinţa de a-mi auzi glasul ori de  a-mi cere ceva.
— Aveţi apă? am întrebat.
— Avem: bună şi rece. Mitiţă, urmă el cătră fecioraş, curăţă peştele din zimbil şi aruncă în jar lespezile de piatră, ca să se îni'ierbînte. Eu mă duc cu tovarăşul profesor la izvor; iau cu mine şi doniţa pentru îndestularea ălorlalţi.
L-am urinat pe cărare, spre gîrneţe bătrîne ce ţineau în rădăcinile lor, ca în ghiare, un grind. In dosul acelui grind, ca într-o cupă a ţarinei, se afla apa ferită de soare. Tresăreau în fundul ei bulbuci vii.
— O să poţi bea? m-a întrebat moşul.
— Am fost vînător, i-am răspuns eu; m-am închinat la multe izvoare.
— Asta e bine, mi-a răspuns el c-o îngînare de viers ce cînta numai pentru mine şi pentru el, în singurătate.
M-am pus pe brînci, am închinat fruntea pînă ce am simţit înfiorarea apei ş-am băut prelung. M-am tras apoi de o parte şi m-am aşezat pe o cioată, în mireasma de mucegai şi izmă.
Dorobanţu mă privea stăruitor.
— Mi-a spus băiatul, Mitiţă Grozăvescu, unele şi altele, din care s-ar vedea că dumneata ai o cunoaştere a omului şi a dobitocului.
— Vorbe, uncheşule.
— Ba dacă te-a cunoscut o lighioană, mai vîrtos te cunoaşte un om.
— Ştiu eu? N-am. în inima mea decît milă pentru năcaz şi durere.
— La mine ai cunoscut?
— Am văzut scrise păţanii în toată făptura dumnitale. Altceva încă nu.
— Să-ţi spun eu, cred că puţini ştiu ce m-apasă. Spusei cîndva lui
MOŞ  IRIMIE DOROBANŢU
13
Popa Nae; dar el se duse pe ailaltă lume fără să-mi dea răspuns. Cu ce furăm vinovaţi ca să pătimim atît, ca mucenicii lui Hristos? Munciră şi pieriră, asta fu rînduiala părinţilor noştri. Vai şi amar cînd legile dau dreptate numai ălora mari şi tari. Dumnezeu ori diavol făcu numai pentru noi sapă şi lopată? ca să ne trudim şi să ne săpăm mormîntul? — Ba nu.
El mă străpunse cu ochiu-i ager:
.— Ştiu ce vrei să spui. Ascultă, ca să-ţi mărturisesc şi dumnitale ce mărturisii popii Nae, iertat fie de toate păcatele, mai cu seamă de păcatul că nu-i păsa de viaţa noastră chinuită.
In al cincizecilea an al vieţii mele, adică taman la 1907, primăvara, mă aflam cu soţia mea Floarea la ogor. Boroneam pentru mazăre, avînd ajutor şi doi copii legiuiţi ai noştri. Făcusem popas ca să îmbucăm, ceva. Dădusem şi caii la păşunat la niţică iarbă, într-o vîlcea.
Iată că auzim larmă spre sat. Strigau oamenii că vine armata să puie stăpînire şi pe sărăciile noastre, după răzmiriţa ce se stîrnise prin Teliorman şi prin alte părţi de ţară.
Se arătară călăreţi cu lăncile plecate; rumînii se învălmăşiră îndărăt. Bătură tunuri asupra satului. La a patra bătaie detun, ieşiră flăcări prin firidele de la turla bisericii. Oamenii dau năvală iar spre sat. Atunci încep a trage asupra lor vînătorii şi după ce-i învîrtejiră iarăşi, porniră în pas alergător gonindu-i. Cînd şi cînd se opreau şi trăgeau salve. Aşa dădu mulţimea peste noi. Şi căzură de gloanţe copiii noştri, ai mei şi ai Floarei. Ne zbăteam şi eu şi Floarea mea cu feţele la pămînt. Trecu pe deasupra noastră cavaleria. Se duse. Satul ardea. Oamenii cîţi rămăseseră fugeau, şi-i vînau vînătorii.
Eu şi soaţa mea Floarea lăsarăm copiii morţi pe ogor. Era pe seară şi ne strecurarăm furiş pînă acilea la gîrla Nuferilor, unde mă aflu eu, acum, mărturisindu-ţi dumnitale faptele.
Aveam o colibă care nu mai este.
Intrarăm în acea colibă a noastră şi ne culcarăm între maldăre de stuf, învelindu-ne cu ţoalele. Nevastă-mea se tînguia într-una de durere de rinichi. O lovise în trecere un cal cu copitele potcovite. Şi aşa plîngînd, a adormit de trudă.
Am aţipit şi eu. Şi visai, prietine, un vis. Se făcea că vin asupra noastră de la Dunăre ape mari; şi grăind cu Floarea, ne înţeleserăm să ieşim din primejdia înecului pe la grindul păstorilor. Se făcea că pornisem ţinîndu-ne de mînă. Deodată mă văzui singur. Soaţa mea cu care pornisem nu mai era. Mă înfricoşai —■ că fără mine, Floarea mea se pierde. Mă trezii din vis, năduşit rece. Femeia se afla lîngă mine moartă. O pipăii; mai avea încă lacrimi în găvanurile ochilor.
De atunci trăiesc aci pustiu şi singur. Mă întorc în sat numai iarna. De treizeci şi mai bine de ani tot aştept parcă să-mi aducă puvoiul pe acea pierdută Floare, cu care, fui fericit în zilele mele.
14
MIHAIL SADOVEANU
— Stau şi mă gîndesc uneori, tovarăşe profesor, că Floarea fu jertfă şi visul cu tîlc. Se întoarce puvoiul ducînd la prăpastia sfîrşitului lor pe ăi de ne detunară cu tunul şi ne vînară cu gloanţe. Iar satul nostru se umplu iar de lume şi copiii ălora împuşcaţi astăzi sînt rumîni cărunţi şi cunosc libertatea, cum se spune la şcoala unde învăţai şi eu.
— Ai mai avut vreme şi curaj, moş Irimie?
—• Numai iarna. Cum înverzeşte primăvara, mă întorc aci, la visul meu.
Bătrînul Dorobanţu m-a privit cu tristeţă. A umplut cu apă proaspătă doniţa. M-a îndemnat să mă mai închin odată la izvor şi apoi să ne întoarcem la otac.
DAN DES LIU
CUV/NT DESPRE SERGENTUL BEL ATE ALEXANDRU
— fragmente —
Eu nu te-am cunoscut. Doar din poveste
şi din vreo două-trei fotografii
ajunse pîn-la inima mea veste
de cum ai fost — şi cum aveai să fii.
Ostaşii, stînd la cină într-o seară,
ei în de ei vorbeau, cu glas scăzut,
reînviind, pentru a multa oară,
vechi întîmplări, precum s-au petrecut.
— Ploua tot ca acuma — zise unul, un caporal mărunt şi îndesat, ■— nori plumburii acopereau cătunul cînd noi pe povîrniş ne-am resfirat. Suiam cu el alături ■— cu Belate;
o mierlă şuiera dintr-un zăvoi...
Iar el, zîmbind, şopti: — Auzi-o, frate,
parcă-i de pe la Turda, de la noii
— Apoi — aşa era — voios din fire; adause un altul, gînditor —
pe vreme bună — cît şi la cumplire, plăcut bărbat, tovarăşul majori ... Şi-mi arătară soţii tăi o carte: scria despre oţel, cum s-a călit... In pagini, ca un zîmbet de departe, un fir de busuioc îngălbenit.
— Vedeţi — porni instructorul să-i spună, aşa avea Belate obicei:
de dragă ce-i era o carte bună,
punea o floare-n paginile ei.
Ostaşii deseori citesc volumul,
dar laşă firul în acelaş loc...
Şi cum tăceam —■ ne-nvâlui parfumul
demultului lăstar de busuioc.
16
DAN DEŞLIU
II
Cîtu-i întregul ţinut, pînă-n hotare, galbene gheburi de lut lunecă-n zare. Fost-au pe-aicea poteci pline de umbră; astăzi, pe rîpile seci vîntul mai umblă... Ori încotrova priveşti, coastele-s goale: lungi aşezări ciobăneşti fumegă-n vale. Numai spre Nord vei zări vechi pădurişuri; toamnă cu-aripi ruginii bate-n frunzişuri... Codrule, tu, nesfîrş&t, oare ce lotru
munţilor mari te-a răpit, negrule codru?
Cine v-au frînt sub sâcuri coamele grele, mîndrelor noastre păduri, dragile. mele?
Ori vreun pojar te-a pătruns, ţară doinită,
ori vreo furtună ţi-a smuls cuşma-nflorită... Spune-ne, baci firoscos, . văduv de plete, codrii —• ce iazmâ i-a ros? — Domnii, băietei Ei ne făcură mohor viaţa şi locul, cu „societăţile'1 lor, arză-le-ar focul. Parcă lăcustele roi dat-au năvală, munţii lăsîndu-ni-i goi, straiţa goală.
Brazii de cînd ni i-au dus
domnii pe apă,
seceta arde nespus,
ţarina crapă.
D-aia, mai zicem descînt
din altă vreme
vechii păpuşi de pămînt,
ploaia s-o cheme...
Hîrîie moşul cumplit
glasu-şi dregîndu-l,
CUVINT DESPRE SERGENTUL BELATE ALEXANDRU
17
şi din gîtlef ruginit
scoate desantul;
— „D-aleo, momîie de ploaie,
dă doamne să ploaie,
că de cin' n-a mai plouat
toate celea s-au uscat,
d-aleo, momîie de ploaie!
Pîraiele să se-nfoaie,
să curgă şiroaie,
că sub talpă de ciocoi
ne-am uscat, sărac de noi,
d-aleo, momîie de ploaie..."
Lunecă-n mari depărtări
rîuri de soare...
Murmură baciul spre zări
ca-ntr-o-visare...
—■ Fost-au năcazuri buluc,
vremuri păgîne...
Iacă, boierii se duc,
ţara râmîne...
Azi pe la noi înfloresc .
cîntice nouă:
mult aş mai da să horesc barem vroe două! Pleacă apoi cătinel jos, la ogradă; turma se duce cu el parcă-n baladă...
IV
Mult în urmă a rămas calea netedă ca struna; de mai bine de un ceas „Molotovul" urcă-ntr-una.
Fumuriilor tăceri risipindu-le fiorul, pe drumeagul de oieri trudnic dudue motorul.
Gîze îmbătate vin într-a farurilor rază, şi mirezme de pelin peste dealuri adiază...
Sub capotă, urmărind cum din neagra nopţii torbă scapă boabe de argint, — stau cîţiva ostaşi de vorbă.
— ... Astfel, dragilor frăţîni, îşi urmează unul şirul,
2 — V. Romînească
DAN DEŞLIU
adormit cu hăţu-n mîini, coperit cu coviltirul.
Ia, un pui de cărăuş... Două veri acu' să fie; aduceau de pe la Cluj ţiglă — la gospodărie.
Şi cum stam sleit cumplit de netihnă prea destulă, mă trezii blagoslovit cu un glonte prin căciulă.
Focul cînd a detunat,
eu am şi bufnit pe-o coastă,
că aşa primit-am sfat
de la mintea mea cea proastă...
Luna răspîndea omăt ■şi-n lumina lunii văd, peste cîmpurile goale, doi haiclăi venind agale.
M-au aflat lungit în car, şi-au crezut câ-s dus din viaţă. 'Deci au mers fără habar drept la căişori, în faţă.
Mă gîndeam eu că mi-s doi, şi e greu a sta-mpotrivă, dară cum să vin-napoi fără cai — la colectivă?
Glasul tace. Albăstrui, un chibrit brăzdează zarea, rumenind în para lui, chipul celui cu-ntîmplarea.
Pe obrazul arămia, limpezi ochi, ca de cicoară — i-a fugit de sub chipiu o şuviţă negrioară.
Cei din preajmă, hurducaţi prin hîrtoape desfundate, îl ascultă fără saţ, cu suflările tăiate.
— Ei, şi-n urmă?
Ce-a rămas? întrebări încep să crească:
— Vezi că luasem eu de-acas' o măciucă bătrînească...
CUVINT DESPRE SERGENTUL BELATE ALEXANDRU
19
...Ţigla-i azi la locul ei: învăleşte căşi, hambare... Cît despre geambaşii mei fi-vor încă la răcoare...
Pasă-mi-te, viaţa grea îi făcuse lighioane, că nici unul nu avea peste treizeci de pogoane...
Stele ard spre depărtări întuneric e-n maşină. Trag ostaşii din 'ţigări tolăniţi pe rogojină.
— Apoi asta-i legea lor, cîtu-s vii — să tot sfîşie! murmură încetişor căpitanul Irimie.
— Bogătanii, frate-meu,
îs deprinşi a-i duce-n spate... Astăzi, dac' au dat de greu, muşcă, fiarele furate!
...E spătos, dar nu prea-nalt, ardelean, după vorbire; luminiţe de zmarald par că-i joacă în privire.
lingă dînsul, un fruntaş răzimat cu cotu-n armă, l-întăreşte pătimaş peste-a hopurilor larmă:
— Hei, tovarăşe Cercel, bine-aţi spus — că uite numa, nu-i situaţia la fel
unde mergem noi acuma?
Ca să vezi ce-au născocit inimile de aspidă: să se-abată la nuntit şi flăcăul să-l ucidă!...
Ba aud c-au dat şi foc: pus-au Sfatului văpaie! Ah! Dac'aş avea noroc să-mi răsară în bătaie!
Ci un glas alăturat:
— Ba norocu-i bun, fireşte, dar eu spune-ţi-oi curat:' cine caută — găseşte!
DAN DEŞLIU
...Nu gîndi c-or fi chiar proşti singuri ei să-ţi iasâ-n cale, aşteptînd să-i recunoşti cu pistolul dumitale...
-—Ştiu că nul Da-i scoatem noi să trăiţi — şi din găoace!
— Cum aşa, fruntaş?
—■ Apoi, le strigăm: — Poftiţi încoace!
Şi de n-or veni, le-om da praf de puşcă să miroasă...
— Păi de ce nu spui aşa? Vezi, acu' mai vii de-acasă!
La aşa cuvînt glumeţ mi se bucură poporul:
— Om voios şi vorbăreţ, straşnic om, locţiitorul!
Ci pârînd că nici n-ar şti ce-a şoptit detaşamentul, către zările pustii cată lung locotenentul...
...Slab, măruntu-i... Să te miri că trudeala nu-l atinge şi îi stărue-n priviri flacără ce nu se stinge...
In manta învăluit, cu-n surîs pe luciul feţii, el fumează liniştit, ascultînd ce spun băieţii.
— Eu mă mir de-acei mişei, zice unul, bun de gură,
ce coraf avură ei
ca să facă ce făcură?
— Ei, Dumitre, mi-ai plăcut! rîde aţîţat, căprarul
care-a spus ce-a petrecut cu tîlharii şi cu carul.
— Mult curaj, adevărat, să împuşti cu sînge rece pe rumînul ne armat care sade şi petrece!
Dar să văd de va mai fi
tot aşa vitează turma,
ăstor fiare sîngerii,
cînd le-om lua prin codri—urma f
CUVINT DESPRE SERGENTUL BELATE ALEXANDRU
Tu, de n-ăi putea să-nduri, cere-mi-te la nevastă, cu „vite/ii11 de chiaburi să nu dai de vreo năpastă!
Tot plutonul de ostaşi
ride lung, steclindu-şi dinţii:
— Fugi acasă, Dumitraş, să te laude părinţii!
Dă-te, măi băiete, /os, voinicelule, voinice... Iar acela ruşinos:
— Păi, Belate — cînd le zice...
■— Bine-a zis-o! dă cuvînt Irimie, căpitanul; s-ar putea să fii curînd faţâ-n faţă cu duşmanul...
Să loveşti cu straşnic braţ, cunoscînd că ai nainte nu viteji —■ ci cîini turbaţi! Asta, dragă, ţine-o minte...
...Suie roţile cu zvon peste culmile deşarte... sboară-n zori un camion spre sătucul de departe...
In văzduhul viorel
stele prind să se ascunzâ...
Sub capotă cătinel
zice cineva din frunză...
Peste şuerul de dor, a poveste mai răzbate, glasul molcom, cîntător, al căprarului Belate:
— Altădată, cum vă spui, mâ-ntorceam de la fîneaţă... Hăt în zarea cerului
dă un bob de dimineaţă...
VII
Pe masă — harta căii. împrejur, sub flacăra gazorniţei, gălbuie, stau, cercetînd al munţilor contur, cei care-n zori la luptă or să suie.
2.2
DAN DEŞLIU
Afară cerne ploaia ca prin sită, în coperişul caselor bătînd... Bătrînii fagi, jje coasta povîrnită, îşi pleacă frunza udă la pămînt.
Iar militarii, rumeni la obraz, spre căpitan privesc cu luare-aminle.
— Porumb ocupă punctul „Intre Braziu voi — poposiţi la Şipotul Fierbinte.
A treia grupă — lîngă trecătoare va sta de veghe — cît o fi să stea: cred că pe-aici vor da să se strecoare bandiţii în amurg către şosea.
O singură somaţie, ostaşi,
apoi deschideţi focul — drept în faţă.
Nu şovăiţii Asemenea vrăjmaşi
cu dinţii-ar rupe noua noastră viaţă.
Plecarea-i hotărîtă, vrasăzicâ:
veţi fi la posturi către revărsat____
Cum glâsuia — pe mîna lui voinică un fluture noptatic s-a lăsat.
Un giuvaier cu trup cărămiziu, cu purpurii aripe — ca mărgeanul... Suflîndu-l la o parte, grijuliu, zîmbi fără de voie căpitanul.
Să fi surîs o clipă, Irimie; ostaşii, însă, — ageri ochi mai au! Deci au zîmbit şi ei, a veselie... Dar cine poate şti de ce zîmbeau...
—■ îngăduiţi să raportezi
— Ascult, Belate: ce-i povestea?
— Apoi de mult m-ajunse vestea, dar încă tot nu pot să crez:
de gardă astăzi... mîni, la fel... Alţii se duc în misiune, iar eu... rezervă, cum s-ar■ spune... Nu-i drept, tovarăşe Cercel!
— Tovarăş' caporal Belate! şi Irimie, dintr-odat ridică glasul mîniat:
— Fă bine vorba de-ţi socoate!
Arunci cuvinte fără rost. De-aud eu bine astă sară, îţi pare lucru de ocară a fi de sentinelă-n post____
CUVINT DESPRE SERGENTUL BELATE ALEXANDRU
Aşteaptă — încă n-am sfîrşitl Şi-apoi — ce fel de vorbă-i asta, că „nu e drept? Auzi, năpasta! Ostaş eşti tu?
— M-oi fi pripit...
încuviinţează amârît căprarul — cu obidâ-n suflet;
— A/n zis-o-aşa, într-un răsuflet, că parcă mă ardea pe gît!
Dar... socotiţi-vă puţin: Am fost la tragerile toate prim-ochitor pe unitate — cum aş putea să stau senin?
Ce-ar cugeta bătrînu-meu şi colectiva din comună?
— Viteaz fecior — pe vreme bună, însă-i cam iepure — la greu!...
Şi apoi... cu bogătanii-acei am eu o socoteală veche: căciula mea fără păreche nu mi-au puşcat-o de-alde ei?
Un hohot fără de zăgaz pe Irimie îl deznoadă: în viaţa lui n-a rîs vreodată, să-i curgă lacrimi pe obraz!
Aminte, vezi, că şi-a adus de povestirea din maşină; aşa năstruşnică pricină l-a veselit — cît na-i de spus!
...Căciula, zici?
—• Păi nu-i aşa? Căciulă bună, brumărie... Sughiţe, bietul Irimie, şi nu se poate alina!
— Belate — şugubăţ mai eşti... îngînă el pînă la urmă,
şi hazul încă îl mai scurmă:
— Eşti meşter, frate, la povfişti!
Dar şi rîzînd, se uită drept spre omul care-i stă în faţă —
— O fi vorbirea lui glumeaţă, da' zice lucru înţelept.
Măcar că mă socot isteţ, uitat-am, bată-mă păcatul, că-i cel mai bun ţintaş băiatul, şi inimos, şi îndrăzneţ!
DAN DEŞLIU
Cum  de-am putut să-l ţin stingher, nefolosindu-l la prime/de pe omul cel mai de nădejde? _ Doar nu-l cunosc de azi, de ieri!
In orice marş anevoios, prin viscole, prin colb_ fierbinte, zăreau în rîndul dinainte obrazu-acesta luminos —
Si astăzi — iată-l întristat,
'cu ochiul plin de-amărăciune...
— Belate — ai învinşi — îi spune; , mă mir şi eu cum te-am uitat!
Jn zori, la ceasul rînduit, vei fi cu grupa-ntîi pe cale: e doară dreptul dumitale... Şi-acu, te du... Eşti ostenit.
— Am înţeles! — Şi nezăbavnic porni — desi voia să zică
„mulţam/" — Dar n-a mai zis nimica. Şi, s'alutînd, — se duse grabnic.
IX
„Armă, ageră surată, uite, zorile s-arată... Vine, vremea, dragă, vine,_ să porneşti la drum cu mine, să facem cum se cuvine: să luăm calea codrilor pe urmele lotrilor, la munte să ne suim, la izvor să poposim, la umbra tuf anului, în drumul duşmanului... Eu   pe tine te-oi găti, te-oi găti, te-oi pregăti, cu sîrmâ şi cu unsoare, tava să-ţi luceascâ-n soare, cartuşele să-ţi arate chip 'de pietre nestimate, trăgaciul să scînteie ca fulger ce bîntuie inima vrăjmaşilor, pieptul ucigaşilor, ucigaşii dorului, vrăjmaşii poporului! —
DESPRE SERGENTUL BELATE ALEXANDRU
X
...muntele cu ploile, oierii cu oile şi cu ane voi le...
(de pe-i
Adînc învăluite sînt, în ceaţă coastele răpuse... Au stat cumplitele vîntoase şi-acum doar burniţa, mărunt se scurge-n ramurile joase, cu murmurînde picături pe trunchii palidei păduri, stîrnind miresme răşinoase...^ Hăţaşuri vechi abia şi-arată, pierduta urmă printre fagi... Pe-aici, cu mieii în dăsagi, ^ mai trec şi azi ca şi-altădată ciobanii ridicaţi din văi către înaltele poiene,   ^ ■ purtîndu-şi turmele ţigăi la luminiş cu sînziene, şi glas de fluiere străbate 'frunzişurile fermecate... Acolo'unde mari stejari cu brazii prind să se îngîne, unde-i popasul de fărari în umbra sihlelor bătrîne, la margine de codru verde un foc noptatec mi se vede... Roşeaţa farului, bătînd,^ spre cetina din surpătură, -resfrînge gîrbova făptură a unui moş de veghe stînd, învăluit în larga zeghe care se poartă prin ciobani, şi-n preajma lui mai stă de veghe un paznic de vreo zece ani... Sub cetina cu freamăt lin dorm oile îngrămădite în ţarcul cel de mărăcini... Şi,'depărtatice, suspin adinei izvoare tăinuite... Şi baciul murmură poveşti cu ochii-n spuza ruginie, precum şi trebuie să fie la focurile ciobăneşti,^ iar ucenicul îi ascultă cuvintele cu grifă multă... Şi zice moşul: —Fătul meu, vezi cum era odinioară: ^ erau şi oamenii din ţară mai temători de dumnezeu, şi mai puteai şi tu să faci
DAN DEŞLIU
vreun învîrtişi cu oieritul!
Dormeai, ce-i drept, pe sub copaci,
răbdai şi viforul, cumplitul,
dar dac' aveai oleacă minte...
azi un mieluţ... o oaie mini...
săltai şi tu dintre rumlni
în rîndul celor dinainte,
şi-unde-ţi turnai printre pometuri
o casă grea, cu acareturi,
cu sobă chiar lingă crivat
şi cu de toate prin cămară,
iar tu să stai nesupărat
trăgînd alene din ţigară,
de dimineaţă pînă-n seară...
...Cu totul dus de visul său
clipeşte moşul spre jăratec...
Ci băieţaşul, zvăpăiatec,
ori — ce să zic — cam nătărău,
grăieşte bunului moşneag: t
— Dar dumneata, bunice dragă, ai ciobănit o viaţă-ntreagâ,
şi astăzi •—tot la codru-n prag...
N-ai case mari şi nici mărunte,
nici strai aşa de cilibiu,
iar toamna, cînd cobori din munte,
tragi la Gostat, pe cîte ştiu,
şi zici că-i lucru minunat
să fii acum cioban la Stal!
— Mînca-te-ar oaia, buruiană! pufneşte gîrbovul, posac;
sînt eu pe semne prostănac că-mi vîntur gura de pomană... Ii spune omul vorbe bune şi el n-a priceput nimic... Cu p/refăcută sfiiciune înfruntă bietul ucenic nemulţumirea bătrînească, ţinîndu-se să nu zîmbească... Cum cisluiesc în voia lor, de-odată, cîinele de pază mi se ridică binişor, spre miază-noapte cercetează, şi-apoi se svîrle pe potici, bâtînd cu furie cumplită... Şi-o voce rea şi răguşită despică bezna, ca un bici:
— Ciobane, chiamă-ţi-l de-aici să nu-i vezi blana plumbuită!
...Aşa, cam fără veste luaţi, privesc oierii cu mirare
la oaspeţii întunecaţi care s-arată prin frunzare: pletoşi, bărboşi, cu ochi sticloşi,
UVINT DESPRE SERGENTUL BELATE ALEXANDRU
parcă-s de la-nchisoare scoşii...
Pe lingă jar se tologesc
vreo patru-cinci — iar alţii cată,
după năravul tîlhăresc
fur împrejur — poiana toată
si-n ţarcul oilor se lasă
şi îşi aleg o mieluşea,
scoţînd cojocul de pe ea
cu brişcă scurtă şi tăioasă,
şi în frigare de alun
deasupra focului o pun,
pe cînd mai marele, în grabă,
îl ia pe baci de mi-l întreabă:
— Măi, barbă-surâ, drept să spui, să nu te văduvesc de viaţă,
ori n-ai văzut pe cărărui ostaşi cu armele în braţă? La tîrla ta făcînd popas, n-au iscodit la alte cele? Zi drept, să nu dai de belele, că te-oi cunoaşte după glas! Se uită moşul fără frică în leşioasele p/iviri şi zice: —N-am zărit nimica. Nici un ostaş —pe nicăiri... Şi n-aş pricepe ce-au să cate în codru — oarece arm,ate.
— Hei, baciule! îi dă răspuns tîlharul, după o tăcere, —
nu vezi ce timpuri am ajuns? Agoniseala noastră piereI Ş-au pus în gînd să ne răpună orînda veche, din părinţi... Dar o sâ-i mesticăm în dinţi cînd ni s-o-ntoarce vremea bună! Precum avem de ştire noi, peste o lună —e război!
— Ferească precisla de sus! se-nchină moşul cu grăbire;
— Sînt om curat — şi dornic nu-s de-asemenea nenorocire!
— De ce eşti prost? —şopti fugarul vîrîndu-i ghiara-n cojocel;
— N-ai vrea să fie iar la fel, să-ţi umfli-n voie buzunarul, să nu-ţi mai ţină socoteala
ca astăzi —gloatele din sat, să ai bănet —sâ-l bei cu oala! Să fii şi tu un om bogat! ...Bătrînul baci ascultă-n silă şi se gîndeşte: —Nu te schimbi! Tot cîine ai rămas, Gavrilâ,
DAN DEŞLIU
tot cum te ştiu din vechiul timp... Crezi tu că nu-mi aduc aminte, unde-au trecut atîţia ani, că pumnii fraţilor Trifani zdrobiră-mi dinte după dinte, dacă v-am zis şi eu odată să nu ne mai furaţi la plată... Şi azi, cînd dreptul meu e sfînt, socoti c-o să te-afut, pe semne/ Mai bine-ai cere crezămînt acelor stînci, acelor lemne!... Dar celălalt, fără habar:
— Deci, moşule, pricepi cum este. De-ai să zăreşti vre-un militar pîndind pe-aici—ne dai de veste: trimiţi copilul cu-o dăsagă
s-o pună-n paltinul trăznit...
Să faci precum ţi-am poruncit,
dacâ-ţi mai este viaţa dragai
Aşa îi zice — şi în pripă
se duce la hăitaşii lui,
şi sfadă cruntă se-nfiripă
între chiaburii, cei sîlhui:
se bat, se ceartă şi se-njură
pe-o-mbucătură de friptură,
îşi smulg ciosvîrtele din mină,
pentru-un hartan —■ se iau de gît,
pe cînd moşneagul mohorît
oftează-n barba lui bătrînă:
■— Ca lupii-n ţarc au dat năvală,
ca lupii pe un hoit se bat...
Vezi — doamne — cine s-a aflat
să pună ţara la tocmeală!
Sfîrşind sălbatecul ospăţ,
tîlharii caută-şi de ducă.
—■ Te mai călcăm şi-n alte daţi!
zic ei. —Şi-apoi pieziş apucă
hâţaşurile tăinuite,
Şi  hruba nopţii îi înghite...
— Să mai veniţi la sfîntu-aşteaptă pufneşte moşul mînios;
apoi spre tîrlă şi se-ndreaptă, îşi ia botîul noduros şi ucenicului grăieşte:
— Nepoate — eu mâ-ntorc în zori: ia bine sama la miori
şi poartâ-mi-te voiniceşte, pînă bunicu-tu lipseşte!
— Bunicule, da'unde pleci
în ■ miez de noapte prin pădure? E întuneric pe poteci... Foiesc dihăniile sure...
CUVÎNT DESPRE SERGENTUL BELATE ALEXANDRU
— Mă duc şi eu la ibovnică! surîde gîrbovul, poznaş.
■— Ba tu te duci după ostaşi şi singur singurel, mă laşi, şi pînă vii —îngheţ de frică! Ci baciu-l mîngîie pe chică zicîndu-i: —Grifă nu-mi avea! Ştiu ei şi lupii, vrasăzicâ, ce tăbăcită-i pielea mea! Rămîi cuminte, Ionică! ...Se duce repede moşneagul că pînă-n sat e drumul lung şi ochii lui cu greu străpung prin beznă, bănuind drumeagul... Şi brazii negrii-l înconjoară ca nişte ziduri de cetăţi Şi -vîntul zice-n cetioară:
— Te mai călcăm şi-n alte daţi... Of, ziuă, greu mi te arăţi!
Şi drumul ăsta multu-i greu cu ocolişurile sale, şi e departe pînă-n vale, şi tare-i gîrbov moşul meu! Coboară iute, nu se-ncurcă aşa, ca-n tinereţea lui; dar lunecuşu-i dă de furcă, îi fură paşii moşului... Ci uite zorii albăstrui mijind în umbrele pădurii... Curînd e ziuă peste plai, şi-or aminti curînd chiaburii de tine, baciule Mihai! Şi-odată se aude: —Stai!
— Am... stat! abia-abia îngaimă uncheşul doborît de spaimă.
— M-au prins... de-acum s-a mînluit... Nădejdile pierdute-s toate!...
Şi cade, bietul, istovit...
Şi mult se minună Belate văzîndu-l cum s-a prăvălit...
IX
N-apucase bine s-aţipească şi-n auz o şoaptă i-a pătruns:
— Hai, Belate, ai dormit de-afuns! ...Scurtă-i, frate, noaptea ostăşească!
Şi din chinga somnului de plumb desfâcîndu-şi pleoapele alene, a zărit asupră-i printre gene, zîmbetul fruntaşului Porumb.
DAN DEŞLIU
— Ce-i, Porumbe?
— Dară ce să fie, — ne urnim tovarăşe căprar/ Pîlpîia-n bordei un felinar ca o stea cu sbatere tîrzie... Mirosea a cizmă şi-a tabac, izul cunoscut, de la cazarmă... Binişor s-a răzimat de armă, şi-a rotit privirile, buimac, şi-ntr-o clipă — iată-l în picioare limpede, cu ochiul rîndunea:
— Grupa-ntîi se-adună-n dreapta mea! Gata sînteţi?
—-Gata de plecare!
— Pregătită-i arma, Dumitraş?
— Pregătit!
— Dar inima, ce zice?
— Bate bine!
— Bine, măi voinice! Şi trecură pragul trei ostaşi,
şi Belate mai privi odată îndelung, poiana ce-o lăsa... Dragă, bănuit-ai tu cumva ce şoptea pădurea înnoptată?...
— Şezi, Dragomire! Pare-mi-se că ceasul hotărît e-aproape . Dormit-ai?
— Somn fără de vise!
— Nu prea s-ar zice — după pleoape... Vezi că şi arcul de oţel
se fringe — de-l întinzi prea mult!
— Ba eu, tovarăşe Cercel, numai de ordine ascult.
N-am ordin să mă frîng —şi pace!
— Plăcut răspuns, dar viaţa-i scumpă... Ia zi, ce vînt te-aduce-ncoace?
— Porni pe munte prima grupă.
— Belate?
— El, şi încă doi; cam anevoie de suit:
hâţaşu-i desfundat de ploi... Altfel ■— nimic deosebit. Tăcură.
Şi-n acele clipe parcă trecu pe sub fereastră vîslind cu leneşe aripe un pui de pasăre măiastră...
Apoi, către locţiitor grăi Cercel încetişor:
CUVINT DESPRE SERGENTUL BELATE ALEXANDRU
— Să bagi de seamă, DragomireJ Azi, tu ai partea cea mai grea: plutonul de învăluire
ai să-l conduci prin Rîpa Rea pe unde nici picior de ciută, pesemne — nu va fi ajuns. E-o cale prea puţin ştiută, sunt sihle mari, de nepătruns, şi totuşi — asta-i calea bună: ei nu vor aştepta de fel atacul — dinspre văgăună...
— E clar, tovarăşe Cercel!
— Aşa, atunci... Cît despre mine puţină muncă mi-a rămas:
m-oi aburca pe drumuri line cu ceilalţi —•
peste un ceas. Eu sînt „rezerva" —• cum ar zice căprarul tău — pe drept cuvînt. ...Glumesc, fireşte! Ei, voinice, drum bun! Să ne vedem curînd. In prag — îl mai opri odată:
— Ia stai: fumezi, pe cîte ştiu... Privirea celuilalt, mirată,
ţinti pachetul albăstriu.
—■ Dar... dumneata, de nu mă-nşel, nu te-am văzut cu vreo ţigare... surise încurcat Cercel:
— Păi ■—nu ştiu cum... din întîmplare! Şi-adăugă — oleacă trist:
— Eu, deh! —ca orice rezervist...
Trei umbre suie greu peste hăţaş prin glodul care lunecă sub paşi... In zare zorii tulburi se desferic din uriaşe hrube de-ntuneric şi burniţa măruntă cade încă făcînd tăcerea încă mai adîncă, precum bătaia gheonoaiei sure măreşte parcă tihna din pădure... Şi urcă fără de popas cei trei către meleagul codrilor merei, şi cum se duc, cu arma de-a spinare, par trei rumîni porniţi la vînâtoare...
Despodobitâ-i coasta care-o suie
de horbota frunzarelor, verzuie:
făget îmbelşugat odinioară
creştea pe-aici — dar domnii-l retezară,
privind nepăsători cum se prăvale
costişa —■ peste oamenii din vale.
Ci azi, pe unde suie îndrăzneţii
DAN DEŞLIU
se mlădie uşor în vînt puieţii pădurii celei nouă — care creşte în ţara unde munca stăpîneşte... O clipă doar, Belate s-a oprit, alături de-un lăstar înmugurit; şi cum şedea acolo, la hodină, strîngînd în palmă tînâra tulpină, răzbi pînă la el, din depărtare, un şuierat de mierlă călătoare.... —■ Ia-n auziţi, —şopti spre ceilalţi parcâ-i de pe la Turda, de la noi!. Şi bucuroşi de-asemenea doinaş l-au ascultat zîmbind acei ostaşi, iar cînd tăcu — o luară la picior pierzîndu-se în codrul foşnitor.
XII
— Măi, a dracului poveste! Vină-ţi, moşule, în fire! ...Nu e mort, nici beat nu este, că doar nasu-mi dă de ştire niscaiva miros de stînă,
nu de ţuică de-a bătrînâ! Dumitraş, Porumbe frate, voi ce ziceţi, ce să fie? ■— Păi, tovarăşe Belate, are el ceva păcate dacă pregetă să-nvie! ...Baciul, auzind ca-n vis sfatul celor trei tovarăşi, mări, ochii şi-a deschis o clipită doar —şi iarăşi pare dus precum a fost... Dar căprarul, cu do/ană:
— Bade, —■ zice — crezi că-s prost să m.ă furi pe sub sprinceană? Saltă-mi-te în picioare
că te-apucâ prînzul mare! Ei, —■ şi-acuma zi odată: încotro aşa zglobiu? ...Bucuros că-i încă viu moşul spre Belate cată, cată, către soţii lui netezindu-şi barba, straiul, şi deodată-şi află graiul:
— Păi, feciorii moşului, de-aia viu, ca să vă spui! Eu, adică, stam aseară
cu nepotu-meu la sfat... ...Deapănă-se basmul, zboară... Dar Belate îl măsoară,
CUVINT DESPRE SERGENTUL BELATE ALEXANDRU
33
pe moşneag îl tot măsoară, cu un ochi cam încruntat:
— Oare zice-adevărat? Oare nu-i trimis anume să ne mintă, să ne joace? Sînt destui mişei pe lume... Ce te-o fi minat încoace, moş bătrîn cu trei cojoace?
... Totuşi — dacă nu mă-nşealâ sufletul — e om cinstit/ Nu mă iau după ghicit, dar din vorba lui domoală pare-mi cum că n-a minţit...
— Mâi, Porumbe!
— Ordonaţi!
— Mergi cu el în sat ca vîntul... Nu ca vîntul, nici ca gîndul: mult  mai iute să zburaţi! Căpitanului dâ-i veste
că m-am dus cu Dumitraş la poiana din poveste după urme de vrăjmaşi... Inţelesu-m-ai, fruntaş?
— Înţeles!
— Mai eşti aici? ...Nu mai e: s-a dus pe cale cu bătrînul baci, devale...
— Ei, fecioriile, ce zici? Dumitraş, voinice dragă, mi le prinzi părtaş la joc? Nu te temi?
— Ba nici de loc.
■—Nai, atunci! Dar vezi, nu-i şagă: poate dăm de-o haită-nlreagă...
— Bucuros de-aşa noroc!
...Şi s-au dus, s-au dus grăbit, sus, la paltinul Irăznit...
XIII
O, drum de munte! Tainic drum al dragostelor depărtate, — şerpuitorule — precum un glas de fluier pe-noptate, —• stufoase ramuri îţi umbresc meandrele de farmec pline, şi verde-i muşchiul pe lulpine ca un zmarald împărătesc! Ce bine mi le ştiu, ce bine...
3 — V. Romînească
DAN DEŞLIU
Cu cîtă-nfiorare-ascult cînd prind în frunze să suspine befaniile de demult! Cărarea vechii suferinţi stropitâ-i cu sudori de sînge... In orice fir de iarbă plînge Pe-aici —o doină din părinţi... Intrînd sub zadele străbune, îngăduie-mi să te cinstesc cu zvonul tinerelor strune şi cu adîncă plecăciune, bădiţă codru romînesc!
VLADIMIR COLIN
TORPILORUL ROŞU
frescă în două acte, cu un prolog şi un epilog PERSONAGIILE
PREŞEDINTELE ROMGERODULUI DIN ODESA COMISARUL OJOG
MIŞA, sentinelă
Cpt. MALTEZEANU, comandantul torpilorului „VITEAZ" Lt. LAZU, ofiţer secund pe torpilorul „VITEAZ" * COSTOI, căpitan de arme GĂINĂ, sergent major JURAŞCU, maşinist VOICU, timonier IOFCIU, artelnic INTlIUL MARINAR AL DOILEA MARINAR AL TREILEA MARINAR PAP AS A IROFEI, bătrîn pescar DUNIÂ, fiica lui ROMAŞCANU, senator FORSTER, colonel englez COMANDORUL
MAIORUL PASTIA, de la Marele Stat Major ENE
COSTIŞ MASTROFILIO, cîrciumas
BARBA SPIRO, văcsuitor PRIMUL JUCĂTOR DE TABLE
AL DOILEA JUCĂTOR DE TABLE, personaj mut Marinari, pescari, jandarmi
Acţiunea se petrece în decembrie 1917—ianuarie 1018 la Odesa şi la Sulina. La reprezentare se va face o singură pauză, între actul 1 şi II.
PROLOG
Odesa, decembrie 1917. Puterea Sovietică a triumfat în luptele împotriva haidamacilor Radei de la Kiev şi e stăpînâ în portul nins, printre casele căruia viscolul fluieră. Preşedintele Romcerodului se află la sfîrşitul unei zile de muncă. Biroul lui e instalat în fostul birou al unei „excelenţe" şi mai păstrează încă urme din luxul de altă dată, dar, de la îmbrăcămintea preşedintelui (rubaşcă, pantaloni de piele neagră, cizme) pînă la obiectele din jur (un portret al lui Lenin, o hartă imensă a Rusiei, cu însemnări şi steguleţe roşii,
3"
„VITEAZUL"
36
VLADIMIR COLIN
ziare, broşuri), totul trădează preocupările celui ce-l ocupă acum. Pe birou, la îndemînă, un nagan.
Lingă birou stă în picioare O/og, membru al unuia din batalioanele revoluţionare romîneşti din Odesa. Braţul sting îi e bandajat şi prins cu o cîrpă trecută pe după gît.
E seara. Din cînd în cînd împuşcături izolate sau rafale de mitralieră mai răsună în depărtare...
PREŞEDINTELE   (pecetluind o hîrtie şi vîrînd-o in sertar): Aşa... Ei,
mai aşteaptă careva, O jog? OJOG (turburat): Numai unui... Dar ştii, Vasia... Eu, cum să spun... po
ăsta te rog să mi-1 la si mie! PREŞEDINTELE (mirat): Ţie?... Ce-ţi veni?
OJOG: Ascultă, Vasia, tovarăşe preşedinte... Te-am rugat eu ceva pînă
acum? Ţi-am cerut eu vreodată ceva? PREŞEDINTELE (devenind atent): Nu, nimic...
OJOG: Ai avut vreodată pricini să te plîngi de batalioanele romîneşti? După puterile lor, n-au luptat ele cot la cot cu voi, şi nu şi-au vărsat ele sîngele pentru Puterea Sovietică aici, la Odesa, aşa cum şi l-ar fi vărsat pe străzile Bucureştiului?
PREŞEDINTELE (se scoală şi vine spre el): Ce-i cu tine, frăţioare? Te-ai înroşit tot şi-ţi lucesc ochii de parc-ai fi pisică... Ce-i? S-a întîmplat ceva? S-a legat careva de batalioanele romîneşti?
OJOG: Nu, nu s-a legat.
PREŞEDINTELE: Ar fi fost şi greu să se lege! Fără a fi prea numeroase, deocamdată, batalioanele romîneşti au luptat cu cinste sub steagul lui Lenin şi, după cîte ştiu, rîndurile li se îngroaşă zilnic cu noi luptători...  Bine.  Vasăzică nu-i asta! Atunci,  ce altceva?
OJOG: Ai zis că n-am cerut niciodată nimic. Dacă a trebuit, am ştiut să murim pentru Revoluţie, aşa cum au murit atîţia tovarăşi... Fără gînduri ascunse, fără păreri de rău, fără vorbe mari. Ne-am contopit cu Revoluţia şi sîntem si noi trup din trupul şi suflet din sufletul ei...
PREŞEDINTELE: Nu te în'fierbînta, frate  O jog...
OJOG: N-am cerut nimic. Şi uite că azi îţi cer... şi nu în numele meu, ferit-a si'întul! (solemn) In numele batalioanelor revoluţionare romîneşti îţi cer să ni-i dai nouă pe burjuii noştri. Noi să-i judecăm!
PREŞEDINTELE   (încetişor): Asta   era...   Cel   care   aşteaptă afară...?
OJOG: E Romaşcanu, acţionar la societăţile petrolifere şi mare moşier din judeţul Prahova  (o clipă de tăcere).
PREŞEDINTELE: Ia spune, Romaşcanu ăsta... Nu-i cumva dintre parlamentarii refugiaţi la Odesa?
OJOG: Este! Păi ce nu e dumnealui? E acţionar, e moşier, e milionar, aşa că — vezi bine — nici că se putea să nu fie şi senator... (încordat) Ni-1 dai? (în clipa aceea sentinela strigă sub ferestre: „Stai! Stai, lua-te-ar dracu\u O împuşcătură) ■
PREŞEDINTELE (calm): Du-te şi vezi... Azi e de serviciu batalionul vostru. Trebuie să fie Mişa... (Ojog iese pentru a reintra peste o clipă cu Mişa, care împinge înaintea lui un cetăţean uscat, înalt cît o prăjină).
PREŞEDINTELE: Ce-i cu ăsta, Mişa?
MIŞA: Da' dracu-1 ştie, tovarăşe preşedinte. Uite, stăteam eu în post şi mă gîndeam aşa: „Ei, am văzut-o şi pe asta! Gărzile roşii i-au pus pe haidamaci cu botul pe labe şi, nu că vreau să mă laud, dar Puterea Sovietică e stăpînă în Odesa." Este? Este!... Bun...
TORPILORUL ROŞU 37-PREŞEDINTELE (zîmbind): Ce-i cu ăsta, Mişa?
MIŞA: Păi nu-ţi spun, i'rate? Stai să vezi... Mă gîndesc eu pe urmă: „Au mai rămas pe-a ici niscai bandiţi — ce-i drept, e drept — dar le vin gărzile roşii de hac şi bandiţilor!" Şi uite, cum mă gîncleam aşa, deodată îl văd pe dumnealui cum se strecoară pe iîngă ziduri. Zic: „Vorbeşti de lup şilupu-ilîngă zid." Şi unde nu strig odată: (apropiindu-se de prizonier) „Stai!" (prizonierul tresare) Dar el, —nimic! Mai strig odată...
PREŞEDINTELE: „Stai"!... Am  înţeles.   Şi   pe urmă?
MIŞA (dezumflat): Dacă mă iei aşa... Ce să fie? El n-a stat şi eu am tras. Pe urmă a stat el şi eu i-am mai tras ana, aşa, ca să mă răcoresc, ştii, de sufletul tatii, răposatul... Dar cu ăsta! (arată pumnul)
PREŞEDINTELE: Numele dumitale?
PRIZONIERUL (desfăcîndu-şi paltonul şi  vîrînd mîinile  în buzunarele pantalonilor): Colonel Forster, din armata majestăţii sale britanice. MIŞA (fluieră): Intervenţia în persoană!
FORSTER: Protestez împotriva tratamentului violent Ia care...
MIŞA: Ia te uită la intervenţie! Păi dacă ştiam eu cu cine aveam de-a
face, atunci să fi văzut tratament... PREŞEDINTELE: Poţi pleca, Mişa.
MIŞA: Nu zău, tovarăşe preşedinte, las'să mai stau niţel! Ştii, mă interesează lighioana, nu de alta...
PREŞEDINTELE (ascunzînd un zîmbel sub mustaţă): Ieşi!
MIŞA: (conspirativ): Sectei mare, ai?... Diplomaţie! Europa!... înţeleg, înţeleg, doar nu-s prost... (cu glas scăzut) Vezi numai ce vorbeşti cu el, Vasia! Ragă de seamă, că ăştia odată mi te sucesc... Dacă ai nevoie de mine, aici sînt!  (iese împreună cu O jog)
PREŞEDINTELE: Luaţi loc, domnule... colonel.
FORSTER: Cu cine am onoarea?
PREŞEDINTELE: Aveţi onoarea să vorbiţi cu preşedintele Romcerodului,
adică al autorităţii revoluţionare din Odesa. FORSTER (aşezîndu-se îndată şi oftînd uşurat): Well, pe dumneavoastră
vă căutam, mister President... PREŞEDINTELE: în ce chestiune? _
FORSTER: Pot să vorbesc pc faţă? în chestiunea parlamentarilor romîni
refugiaţi  în perla  Mării  Negre, Odesa. PREŞEDINTELE: Şi în ce calitate se interesează de aceşti parlamentari
un colonel britanic? FORSTER (desfăcîncl braţele): Mister President,  doar sînt aliaţii noştri!
Buni sau proşti, nu-i putem părăsi chiar aşa, do pe o zi pe alfa... De
altfel am fost delegat personal de majestatea sa regina Maria a Ro-
mîniei pentru a... PREŞEDINTELE: (înveselit): încă un delegat?
FORSTER (neliniştit): Trebuie să înţeleg din cuvintele dumneavoastră că v-a mai vizitat un delegat în aceeaşi chestiune?
PREŞEDINTELE (ca mai sus): Aşa, aşa... în aceeaşi chestiune.
FORSTER: Goddaml Şi din partea cui? Nu cumva tot din partea reginei?... Nu, nu-mi vine să cred... Poate că din partea regelui Ferdinand?
PREŞEDINTELE: Nici! Din partea altui rege, domnule colonel...
FORSTER: A altui rege? Mister President, doar nu vreţi să spuneţi.... (sărind în picioare) Din partea majestăţii sale britanice?
PREŞEDINTELE (rîzînd): Nu, nu, staţi jos, domnule colonel... Dele-
gg VLADIMIR COLIN
gatul venea din partea unui rege mult mai puternic, deşi nu e trecut în listele persoanelor încoronate! E vorba de M.S. Poporul Romin. FORSTER (linistindu-se  brusc):  Poporul?   Ha,  ba,   mister President...
Apreciez umorul sec... o, aproape britanic... Poporul? Ha, ha... PREŞEDINTELE (se încruntă): E timpul să lăsăm palavrele, domnule delegat. Ce doriţi? _ a
FORSTER (sec): Eliberarea parlamentarilor şi autorizaţia de înapoiere în Romînia. înţelegeţi desigur că prezenţa lor la Odesa în actualele condiţii  inspiră  legitime îngrijorări... PREŞEDINTELE: Reginei Maria, regelui  Ferdinand,  regelui George... înţeleg, înţeleg. ^ „
FORSTER: Daţi-mi voie să vă citesc numai acest anunţ apărut intr-un ziar din Odesa. (scoate un ziar din buzunar şi citeşte) „Publicul din Odesa e înştiinţat că la balul dat de echipajul vaporului Smope" se poate veni fără teamă, deoarece comitetul anarhiştilor de pe vas a luat înţelegere cu comitetul bandiţilor din oraş şi a primit asigurări formale c'ă nimeni nu va fi atacat..." (pune ziarul în buzunar) In asemenea   condiţii,   mister President...
PREŞEDINTELE (izbucnind): Dacă Antanta n-ar sprijini Rada din Chiev şi dacă n-am fi nevoiţi să luptăm cu haidamacii Radei, domnule colonel, de mult n-ar mai fi fost picior de bandit în Odesa!
MIŞA (strecurîndu-şi pe uşă înlîi ţeava puştii şi apoi capul): M-ai chemat, tovarăşe preşedinte?
PREŞEDINTELE: Ieşi! (Mişa se retrage precipitat) Va aliaţi cu drojdia 'societăţii, pînă si'cu tîlharii de drumul mare vă aliaţi, şi apoi strigaţi pînă la cer că hoţul de păgubaş e vinovat de dezordinele pe care le iscaţi. Aliati-vă şi cu dracul, domnilor colonei!... Degeaba vă zvir-coliti Am sfîrsit' noi cu albii, am sfîrşit cu haidamacii din Odesa, vom sfîrsi curînd si cu bandiţii. Şi fiţi siguri că mai devreme sau mai tîrziu nu vom uita nici de bandiţii în fracuri şi uniforme, ai imperialismului,  pe care cu onoare îi reprezentaţi!
FORSTER (sec): Nu sînt în măsură să discut problemele politice care depăşesc atribuţiile unui simplu militar, mister...
PREŞEDINTELE (strigă): Aşa?... Ojog! ..... .
FORSTER (neliniştit): In ciuda divergenţelor de opinii... nădăjduiesc că totuşi., dreptul ginţilor...   (intră Ojog)
PREŞEDINTELE: Adă-1 pe senatorul tău!
OJOG- Aici?  (cu necaz) Doar te-am rugat, măi frate...
PREŞEDINTELE: Adă-1, Ojog.  (Ojog iese şi se întoarce^ cu homaşcanu).
ROMAŞCANU: Romaşcanu, senator Roroaşcami... (aplecîndu-se) lncintat, încîntat...
FORSTER: Mă bucur că vă pot strînge mîna, domnule senator. PREŞEDINTELE: Staţi jos, domnule senator.
ROMAŞCANU: Mă rog?... Ah, da. De ce nu?  (se aşează) Mereu.■
PREŞEDINTELE: Domnule senator, doi delegaţi se interesează de persoana dumneavoastră. .
ROMAŞCANU: Doi? M.on cJier, nu mă aşteptam... Prea multa cinste... Le mulţumesc. Le mulţumesc... .   . . .
PREŞEDINTELE: Primul delegat, colonelul Forster, trimisul reginei Maria. Al doilea delegat, tovarăşul Ojog, trimisul batalioanelor revoluţionare romîneşti din Odesa. . c„
ROMAŞCANU: Pardon?... Nu s-ar putea, pentru simplificare... Sa ne mulţumim să tratăm cu domnul  colonei,  vă rog...
m
TORPILORUL ROŞU
39
OJOG: Ti-e frică, domnule senator?
ROMAŞCANU: Mie?... De ce? Ce-am făcut de vrei să-mi fie frică? De ce să-mi fie frică?
OJOG: Poate pentru ceea ce ai făcut în '907, domnule senator Romaşcanu?
ROMAŞCANU: Eu? Mai nimic, ca toată lumea... Ce era să fac?
OJOG: Mai nimic? Ca toată lumea dumitale, într-adevăr... Dar că patru
sute de oameni au fost împuşcaţi pe moşia dumitale, îţi aminteşti? ROMAŞCANU: A mea? Nu te supăra că ţi-o spun, mon cher, dar exagerezi:..
Exagerezi! Moşia e atît de ipotecată, că greu mai poate fi considerată
ca fiind a mea... OJOG: Dar de bătrînul Ojog, îţi aminteşti?
ROMAŞCANU: Ojog?... Care Ojog, mon cher? Nu cunosc nici un Ojog, te înşeli...
OJOG: Te-a slujit la conac de la vîrsta de 15 ani, domnule senator! Nu-1 cunoşti, ai?... A făcut războiul din '77 şi s-a întors în cîrje, domnule senator! Nu-ţi aminteşti, ai?... Avea 65 de ani şi-ţi păzea hambarele cu credinţă de cîine.O viaţă de om nu ţi-a ieşit din vorbă şi în schimb n-a auzit'decît bruftulueli şi sudălmi... (groaznic) Ce ţi-a făcut tata, de l-ai ucis în '907, domnule senator?
FORSTER (repede): Socot că asemenea vechi răfuieli, mister President...
PREŞEDINTELE (întunecat): Nu-s atît de vechi cum credeţi, domnule colonel! Au trecut abia zece ani de atunci.
ROMAŞCANU (jenat): A fost un moment greu, ştiţi... Răscoala... Puneţi-vă în situaţia mea ! Mai puteai discuta cu ţăranii? Unde vedeai un ţăran...
OJOG: 11 înîpuşcai!... Unde vedeai un bătrîn? Impuşcai!... O femeie, un copil? Impuşcai! Impuşcai!
ROMAŞCANU: Domnule colonel, apelez la dumneata, trimisul reginei Maria...
FORSTER: Poate că ar fi într-adevăr mai bine să lăsăm de o parte trecutul, mister President...
PREŞEDINTELE: Atunci să vorbim despre prezent. Ce tratament socoate domnul senator că trebuie aplicat parlamentarilor unei ţări care se află în stare de război cu Rusia?
ROMAŞCANU (uimit): Război? Cum vine asta, război?... De cînd? Sîntem aliaţi, domnule preşedinte, aliaţi! Sîntem oaspeţii Rusiei, care ne-a primit la sînul ei atunci cînd vitregiile războiului ne-au silit să ne evacuăm de la Iaşi...
PREŞEDINTELE (aspru): Ne-aţi fost aliaţi, domnule senator! Dar din clipa în care armatele romîneşti au atacat Rusia pentru a smulge o bucată din trupul ţării noastre, ne-aţi devenit duşmani. Din clipa în care aţi asasinat în teritoriul cotropit de armatele romîne cetăţeni de origină romînă şi rusă pentru convingerile lor politice; din clipa în care pe generalul Ciorbaciov, fostul comandat al trupelor ruse din Romînia, destituit de guvernul revoluţionar al Rusiei, l-aţi ajutat să aresteze soldaţii bolşevici din unităţile pe care le comandase, din acea clipă ne-aţi devenit duşmani. Teama de a vedea ridicîndu-se o mare putere într-adevăr democrată la graniţele Romîniei, prima putere într-adevăr democrată pe care a cunoscut-o omenirea, teama asta a aruncat guvernul de la Iaşi în braţele duşmanilor Rusiei, făcîn-du-1 duşmanul nostru, domnule senator!
ROMAŞCANU: Dar,  domnule   preşedinte...  vă asigur...
PREŞEDINTELE: De aceea am datoria, înainte de toate, să vă pun urmă-
40
VLADIMIR COLIN
toarea întrebare: se solidarizează parlamentarii romîni din Odesa cu actele guvernului romîn de la Iaşi?
ROMAŞCANU: Domnule preşedinte, sînt buimăcit... consternat... Domnule colonel, explică-i te rog domnului preşedinte cît sînt de consternat! Parlamentarii romîni nu mai sînt de mult, în legătură cu guvernul de la Iaşi, nici pe cale directă şi nici prin corespondenţă. Cum am putea noi cunoaşte ultimele acţiuni ale guvernului romîn? Şi cum am putea cunoaşte mai ales intenţiile sale?
FORSTER: Foarte judicios, mister President. Logic şi judicios! • PREŞEDINTELE: Repet întrebarea:   se solidarizează parlamentarii romîni eu aceste acte ale guvernului de la Iaşi? Da, sau nu?
ROMAŞCANU: Daţi-mi voie... Dacă e vorba de părerea parlamentarilor -romîni, ţinînd seama, bineînţeles, de lipsa oricărui fel de documentare asupra faptelor citate, atunci trebuie să amintesc că Romînia este un stat democrat, domnule preşedinte, un stat guvernat de un guvern reprezentînd partidul democrat al liberalilor, care şi-au dovedit încă ele la...
OJOG: '907, nu-i aşa domnule senator?
ROMAŞCANU: Rog să nu fiu întrerupt. Romînia este, cum ziceam, un stat democrat şi un stat democrat nu poate fi decît fericit că la graniţele sale se întemeiază o nouă democraţie. De ce să ne amestecăm în politica şi luptele interne din Rusia? Ţara noastră e pe trei sferturi cotropită de armatele Kaiserului, domnule preşedinte... Avem noi grijile noastre, destule!
PREŞEDINTELE: Şi atunci, după dumneavoastră, intervenţia armată în Basarabia...
ROMAŞCANU: O simplă acţiune de poliţie! Uitaţi că armata romînă avea depozite de alimente în Basarabia? S-o fi petrecut niscai dezordini, ceva atacuri pe la depozite şi, atunci, arestarea vinovaţilor este motivată desigur de infracţiuni şi crime de drept comun... O simplă acţiune de poliţie, domnule preşedinte, vă asigur. O simplă acţiune de poliţie!
FORSTER: Judicios! Foarte judicios. O acţiune de poliţie, mister President... Vedeţi? Atîta tot!
ROMAŞCANU: îmi îngădui să amintesc ca o nouă dovadă a democratismului guvernului de la Iaşi, că însuşi M.S. regele Ferdinand a făgăduit o reformă agrară soldaţilor din tranşee...
OJOG: Şi-atunci ce v-aţi spus? Ia să ne grăbim noi să ne despăgubim cu niscaiva pămînt clin Basarabia...
ROMAŞCANU (dînd din umeri) : Domnule preşedinte, îngăduiţi-mi, la rîndul -meu, o întrebare. Este dispusă autoritatea dumneavoastră să încerce reglementarea conflictului pe cale amicală? Să se reducă faptele la simple incidente de frontieră? In cazul acesta noi, parlamentarii romîni, ne declarăm gata să începem tratativele cu guvernul de la Iaşi dacă, bineînţeles, ne veţi îngădui întoarcerea în tară. (sună telefonul)
PREŞEDINTELE: Alio? Da, Romcerod. Piter? Alio, Piter! Alio, Piter! Kto tarn?... (se scoală deodată)To\. Lenin? (îşi rectifică ţinuta) Dobrîi vecer, tov. Lenin.
OJOG: Lenin? (Romaşcanu vorbeşte repede cu Forster. Ojog îi priveşte încruntat, izbeşte cu piciorul în duşumea) Lenin! (Romaşcanu schimbă o privire cu Forster,   care dă din umeri).
PREŞEDINTELE: Da... Da, Sluşaiu, tov. Lenin! Ponimaiu... Ponimaiu ...Horoşo. Horoşo, tov. Lenin! Tac... Da, da. Sposibo, tov. Lenin.
TORPILORUL ROŞU
41
Dobrîi vecer. (Agaţă receptorul. Toţi îl privesc). Aşa... Ce spuneaţi, domnule senator?
ROMAŞCANU (neliniştit): Propuneam... reglementarea conflictului...
PREŞEDINTELE: Ah, da! Reglementarea... Iată baza de discuţie: Romînia să declare că nu înţelege să se amestece în afacerile interne alo Rusiei şi în luptele ei politice interne.
ROMAŞCANU:   De la sine înţeles! De acord...
PREŞEDINTELE: După asigurarea depozitelor de alimente, îşi va retrage trupele din Basarabia.
ROMAŞCANU: Le va retrage! De ce să nu le retragă?
PREŞEDINTELE: în schimb guvernul revoluţionar se obligă să-i asigure guvernului romîn transporturile de care va avea nevoie şi îi va restitui toate bunurile şi vasele sechestrate do la declanşarea conflictului.
ROMAŞCANU: Perfect! Per-fect! Daţi-mi voie, iubite domnule preşedinte, să vă declar că sînt fericit, fe-ri-cit... De altfel, îngăduiţi-mi o întrebare. Daţi dovadă de atîta înţelegere pentru Romînia şi vorbiţi atît de bine romîneşte... Nu sînteţi cumva romîn?
PREŞEDINTELE: Sînt ucrainean, domnule senator. Dar am copilărit lîngă Bender... Aşa. Veţi pleca la Iaşi numai dumneavoastră şi domnul colonel Forster, dacă va fi de acord... (Forster încuviinţează) Ceilalţi parlamentari rămîn Ia Odesa, ca ostateci.
ROMAŞCANU: Ostateci? O, nu, nu, domnule preşedinte! Nu cumva n-aveţi încredere în cuvîntul nostru?
PREŞEDINTELE (sec): Poate, (o clipă de tăcere).
ROMAŞCANU (rece): Cînd putem pleca?
PEŞEDINTELE: Mîine dimineaţă veţi trece din nou pe la Romcerod pentru
acte. De acord? ROMAŞCANU (oflîncl): De acord... PREŞEDINTELE (strigă): Mişa! (Mişa intră repede) MIŞA: Aici! Aşteptam eu să mă chemi... (arătîndspre Romaşcanu şi Forster)
îi umflu?
PREŞEDINTELE: Taci. îi vei conduce personal la hotel. Răspunzi pentru amîndoi.
MISA: Eu?... Să păzesc intervenţia? Mai bine i-asi... (agită puSca). PREŞEDINTELE: Mişa !... Executarea.
MIŞA: Am înţeles. (în şoaptă) îţi dai seama ce spui? Nu te-or fi sucit cumva cum au vrut ei, hai?
PREŞEDINTELE (la (el, zîmbind): Nu te teme! (tare) Du-te, Mişa.
MIŞA: Ei, voi, intervenţia şi parlamentul burjuilor! Daţi-i drumul... (întâlnind privirea preşedintelui) Adică... pol' tiţi. A pre vu... Apre vu... (cei doi ies. Din prag, Mişa îi spune preşedintelui) Diplomaţie! Europa!... Am înţeles (iese).
OJOG (mustrător): Şi aşa... Rugămintea batalionului... (suflă în palmă) nimic !
PREŞEDINTELE (nemaiputîndu-se stăpîni): Omule, ai auzit cine era la telefon? Ai auzit?
OJOG: Am auzit!...  (înlelegînd) Adică, vrei să spui...
PREŞEDINTELE: Da! (se duce în faţa hărţii) Uite, frate. Republicile Sovietice Socialiste! Primele republici ale muncitorilor şi ţăranilor,care le stau în gît imperialiştilor, ca nişte oase de peşte.Şi ce vezi? Cu chiu, cu vai,s-a încheiat armistiţiul cu nemţii şi ducem tratative de pace la Brest Litovsc. în cîrdăşie cu misiunea franceză Rada de la Chiev
42
VLADIMIR COLIN
caută să saboteze armistiţiul şi-i dă mîna lui Caledin, care pustieşte Donul şi visează se ne strîngă de gît. De altminteri, că Rada încearcă să dezarmeze Sovietele din Ucraina, o să simţim fără îndoială şi noi, pe pielea noastră, cît de curînd... Imperialiştii îl sprijină pe Caledin. Armata regală romînă cotropeşte Basarabia. Contrarevoluţia ridică fruntea. Nemţii abia aşteaptă să ocupe Ucraina şi Caucazul... Iar noi avem nevoie de pace, ca de aer avem nevoie de pace! Revoluţia proletară trebuie salvată. Ne trebuie un răgaz. OJOG: Ştiu... De ce-mi spui toate astea?
PREŞEDINTELE: De ce? Pentru că îmi ceri să-ţi dau o mînă de parlamentari nenorociţi, ca să te răfuieşti cu ei, şi nu înţelegi că prin parlamentarii tăi s-ar putea cîştiga stingerea pojarului din Basarabia!
OJOG: îi crezi? îl crezi pe Romaşcanu?
PREŞEDINTELE: Nu-i cred. Dar un singur prilej de-am avea şi tot nu ni-i îngăduit să nu ne folosim de el. Nu ni-i îngăduit, înţelege!... Luînd tot odată,fireşte, şi măsurile noastre... (pleacă din faţa hărţii cu braţul pe după umerii lui Ojog. Se aşează amîndoi în fotoliile din faţă biroului) Basarabia e numai începutul, pricepi? Se pregăteşte intervenţia în Ucraina şi, odată cu acţiunile Radei, escadra de torpiloare din Sulina va ataca Odesa. Asta mi-a spus tovarăşul Lenin adineaori. Pricepi acum?
OJOG (printre dinţi): Ticăloşii! (de odată sare în picioare) Vasia, lasă-ne pe noi, lasă batalioanele romîneşti să se-ngrijească de asta! Tot ar fi trebuit eu să plec zilele astea să duc material la Sulina... Se potriveşte numai bine!
PREŞEDINTELE: Tu?... (şovăind) Cum stai cu mîna?
OJOG: Lasă mîna! Aici e nevoie de cap... Şi capul mi-i zdravăn!
PREŞEDINTELE (ca mai sus): Comisarul vostru mi-a spus că din cauza (braţului tău vrea să trimeată pe altcineva cu manifestele...
OJOG (pledînd): Dar înţelege, oamenii mă cunosc pe mine! Eu am tot mers la Sulina,eu am toate legăturile,şi cei deacolo n-au să-şi deschidă inimile faţă de un străin. în. mine au încredere, au să înţeleagă... Nu, Vasia, nu! Eu trebuie să plec. Ajută-mă...
PREŞEDINTELE (hotărîndu-se): Bine... (seridică) Torpiloarele romîneşti nu trebuie să atace Odesa, nu trebuie să sprijine intervenţia de pe mare! Marinarii din Sulina te cunosc, au fost pregătiţi. Acum ceasul faptei a sunat. Du-te, vorbeşte cu marinarii din Sulina !
OJOG  (simplu); Am înţeles. Torpiloarele nu vor ataca!
Cortina
ACTUL I TABLOUL I
Circiuma „La ancora de auru din Sulina. în stînga (prim plan) uşa care dă în stradă, în dreapta (fund), o altă uşă dînd în bucătărie. Tot în dreapta se află tejgheaua şi, în spatele ei, rafturile cu sticle. între cele două ferestre ale peretelui din fund spînzură o oglindă mare, pe care stă scris cu săpun:„La mulţi ani 1918". Dealungul peretului din slînga, o banchetă, în faţa căreia aşteaptă cîteva mese. Alte mese sînt răspîndite prin circiumă. Din port se aud zgomotele şantierului naval, urletul sirenelor şi, din cînd în cînd, mugetul
TORPILORUL ROŞU
43
unei geamanduri) iar peste toate aceste zgomote, amestecîndu-le şi amplificîndu-le, şuierul vîntului care izbeşte în ferestre.
Costiş Mastrofilio stă la tejghea şi şterge un pahar pe care îl priveşte din cînd în cînd în lumină. Se aude numai zgomotul sec al zarurilor şi al tablelor mişcate de cei doi jucători care stau la o masă, în fund. E seară.
SPIRO (intră într-un vîrtej de vînt cu lădiţa lui de văcsuit): Uf! Kalispera, kalispera, domnu'Mastrofilio!
MASTROFILIO (supărat): Iar ai venito? Sa ma lasi mataluţa cu kalispera !... E-e-e, de cîte ori sa-ţi spun ca aiţi nu-i sala de aşteptare? A?... Aiţi, e local. „La ancora de aur". Katalavenis? Priţepi?... Ţine faţe consumaţie, intra, ţine nu i'aţe, îsi vede binişor de drum. A?... De zeţe ori pe zi vii ca acasă...Consumaţie, niţi atîtica... Ma dacă vrei sa st ii, asta-i un exemplu prost pentru muşterii... Prost! Si acuma trebuie sa piţe si muşteriii...
SPIRO (liniştit): E-un frig de capră pietrele, jupîne... Pe chei te trînteşte vîntul, nu alta ! (insinuant) De altfel, l-am întîlnit şi pe domnul locotenent Lazu...
MASTROFILIO (strigă): Ma ţe vrei dumeta? Sa stai iarna cu burtiţica la soare? E vînt, sigur ca-i vînt... A? (în şoaptă) Merdzea la ea, cum? La ea merdzea, da?
SPIRO: Păi unde dracu' să meargă pe gerul ăsta?... La Caliopi...
PRIMUL JUCĂTOR DE TABLE: Acum, un şase-şase, neamule, şi te am în buzunar!
MASTROFILIO: Sst! Deţe ţipi? Deţe trebuie dumeta sa ţipi?... înţetu! înţetisoru! Atunţi capeţi poate si o ţuiculiţa fiarta, cu piper si scorţişoara... A?
SPIRO: Vezi că ştii să vorbeşti omeneşte? Aşa te vreau!... Şi adineauri mă luai cu gura...
MASTROFILIO: Ma ţe gura?... Da' de unde! Ţi s-a parulo (strigă) Dunia! Ei, Dunia !
DUNIA (din culise): îndată, îndată! (intră Dunia). MASTROFILIO: O ţuiculiţa fiarta, pentru barba Spiro! SPIRO: Cu piper şi scorţişoară, Dunia, auzi? Nu uita de piper şi scorţişoară ! MASTROFILIO: Cu,cu... (Dunia iese) Ma spune, barba... Caliopi... Ţe ziţo Caliopi, a?
SPIRO: Zice prost al dracului, jupîne! Dacă n-o ia domnul locotenent, se azvîrle în Dunăre cu capu'nainte...
MASTROFILIO: Ţe? în Dunărea? O fata crescută la „Notre-Dame" din Atena se azvîrle in Dunărea pentru un inucosu de locotenenLu? (strigă) Dunia ! Ei, Dunia! Nu mai trebuie nimica, niţi o ţuiculiţa... Gata!
SPIRO (neturburat): Dar cine o crede, domnu' Mastrofilio? Nu te potrivi la vorbe... Fata-i crudă la minte, nu ştii dumneata? Visează ofiţeraşi, care s-o-nvîrtă pe Ia baluri... Fleacuri! Da' ce, bătrînu! de-aia a adunat, ca să-i toace un ofiţeraş averea într-o lună?
MASTROFILIO: Averea? Ma ţe averea? N-ai auzito?... Patru şlepuri a pierduto batrinul acuma doua zile...
SPIRO: Cum?
MASTROFILIO: Patru! De Ia asta şi pina la faliment e numai un pasu... Da, da!
SPIRO: Faliment? Si te mai temi de Lazu?... Păi dacă află el chestia cu falimentul, s-a zis, o lasă cum te văd şi cum mă vezi!... Auzi? Mul-ţumeşte-i lui dumnezeu  că   s-a-ntîmplat   aşa... Cît despre ea, ce,
44 VLADIMIR COLIN
asta-i vreme să te arunci în Dunăre? Ea nu se uită afară?... (insinuant) Şi-apoi se-aude că a primit de la cineva o broşa de aur... de la un domn serios, cu avere...
MASTROFILIO (repede): A primito, barba, a primito. Zic şi zau, na... (ră-sucindu-şi mustaţa) Un domn foarte seriosu, barba... Optesprezeţe carate! Lucru fin...
SPIRO: Cine? Domnul?
MASTROFILIO: Ma ţe domnul? Ţe vorbeşti mata?... Broşa!
SPIRO: Aşa?... Broşa, vasăzică? Apăi vezi? Nu-i mai bine să primeşti broşe de-astea decît să faci baie în Dunăre, la sfîrşitul Iui decembrie?
MASTROFILIO (bucuros): Mai bine! Mai bine! Sigur că mai bine!... Dumneata, barba, ai un cap... ai-ai-iai ţe cap ! Aur, nu cap ! (strigă) Dunia! Adu ţuiculiţa pentru barba Spiro, Dunia! (uşa se descinde şi intră ca împins de vînt, Iofciu. Priveşte în jur, apoi vine drept spre tejghea).
IOFCIU: Salut! O ţuică fiartă...  (priveşte în jur)
MASTROFILIO: O ţuiculiţa... îndată ! (în şoaptă) Este, este si ea... (tare) Dunia! (intră Dunia cu ţuica, Spiro întinde mîna, Mastrofilio îi dă lui Iofciu păhărelul) Poftiţi! (Spiro clatină din cap şi se opreşte lingă cei care joacă table)
IOFCIU: Ţi-ai mai muiat inima, frumoaso? (Dunia dă din umeri şi iese). Ai văzut? Uite, aşa mă frigăreşte, uite-aşa... (a dat ţuica peste cap) Am măruntaie de berbec. Ficaţi şi inimi...
MASTROFILIO: Iar carne? Ma ţe crezi dumeta, ca eu. am de-afaţe numai cu. lei, cu tigri? Ma ţe, crezi ca aiţi la Sulina este zungla?... Zahăr, psihimu, da-mi zahăr şi iau tot, cu ochii închişi! Carne am luato si ieri...
IOFCIU: Am zis, carne. MASTROFILIO: Nu.
IOFCIU: Nu? Bine... Mă duc la Paraipan... Dar să nu te aştepţi să-ţi mai aduc vreodată ceva. Eu am nevoie de clienţi siguri... Aduc? Primesc. Asta-i! (vrea să plece)
MASTROFILIO:Ma ţe nevricosu esti dumeta. Deţe esti asa de novricosu?... (negustoreşte) Cît?
IOFCIU: Cinci ficaţi, cinci inimi (arătîndspre oglindă). Văd. că faci revelion,
ai să ai nevoie...  (vorbeşte încetişor). SPIRO: Nu aia ! Nu aia !... Mută asta şi-ţi faci casă. Un, doi, trei, şi cu un,
doi, trei, patru, cinci, poftim, gata! ÎNTÎIUL JUCĂTOR: Ce te bagi? Ce se bagă, jupîne? Nu se mai poate
juca în linişte la dumneata? MASTROFILIO: Ţe, ţe-i acolo galadzia?... Ţine faţe galadzia? IOFCIU: Atunci ne-am înţeles? Salut! (pleacă)
MASTROFILIO: Salut! Salut (se apropie de jucători) A-a-a, tot dumeta? SPIRO: Iaca tac! Nu mai spun o vorbă, nici să mă pici cu ceară! Dar cu
ţuiculiţa cum rămîne, domnu'Mastrofilio? MASTROFILIO (căzîncl din lună): Care ţuiculiţa, bre?...   Dai dumeta
o ţuiculiţa? (intră Maltezeanu şi Lazu) LAZU (continuă o convorbire începută):  De cît timp? MALTEZEANU: De două săptămîni, domnule locotenent! De două săp-
tămîni, înţelegi asta? MASTROFILIO: (repezindu-se în întâmpinarea lor): Poftiţi, poftiţi... A, si
domnu' locotenentu Lazu... Poftiţi! O mastica de Hio? Un coniac Mar-
tel?   O gustarica, ţeva? Avem o marinată de Kalamaraki...
TORPILORUL ROŞU
45
MALTEZEANU (explicîndu-i lui Lazu):  Kalamaraki  e  sepie...   Ce iei,
domnule locotenent? LAZU: Cu voia dumneavoastră, o mastică... MALTEZEANU: Două mastici! MASTROFILIO: Gata, am înţeieso! Doua mastiţi... SPIRO: Da'să nu uiţi de piper şi de scorţişoară, auzi? MASTROFILIO (mecanic): Am înţeieso, cu piper si scorţişoara !... Ţe? A-a-a-
sculta, dumeta prea multe vorbeşti! (se apropie ameninţător de Spiro). SPIRO: Iar începi cu gura? Mă rog, descoase-î atunci singur pe domnul
locotenent, despre Caliopi... MASTROFILIO (alarmat): Sst! Deţe ţipi? Deţe trebuie dumeta sa ţipi,
bar bal... Mai cu înţetu nu se poate?... LAZU: Ei, ei, cc-i cu mastica aia?
MASTROFILIO: Vine! îndată, indata... Dunia! (iese). LAZU: Nu se stie niciodată... O să vedeţi, domnule comandant... MALTEZEANU: Să văd? Să mai şi văd?!... Nădăjduiesc să nu văd nimic! Nimic, pricepi?
LAZU (repede): Nu m-aţi înţeles... Voiam să spun... O să fie bine, o să vedeţi... în fond, gîndiţi-vă că...
MALTEZEANU (aproapeslrigînd) :Dar înţelege că nu vreau să mă gîndesc !... Nu vreau să mă gîndesc şi mă gîndesc numai la asta... La asta ! Singure, domnule locotenent. Singure... Doamne dumnezeule, cum puteam să prevăd!Cum puteam să prevăd !... Nimeni n-ar fi prevăzut... Spune! Ai fi prevăzut?
LAZU (încurcat): Eu... nu, cine să prevadă?
MALTEZEANU: Nimeni! Nimeni nu putea să prevadă... Dar acuma e acolo... Şi ea şi fetiţa... Acolo, înţelegi? Fără veşti de două săptămîni... Şi eu care mă'temeam de nemţi... Orb, orb ! Nemţii, oricum... doctori, ingineri...
LAZU: Totuşi, nu sînt singure, domnule comandant... Daţi-mi voie, se află acum la Odesa destui romîni...
MATEZEANU: Romîni? O mînă de refugiaţi... Şi o mulţime de canalii de la Fernic! Restii, tîihari de drumul mare, care s-au dat cu maxi-malistii... (intră Mastrofilio)
MASTROFILIO: Aşa... Poftiţi si mastica! O gustarica, ţeva? Niţică marinată de kalamaraki?..'V-am aduso si nişte măsline... Si daca nu va suparăţi, va amintescu ca revelionu ca la Mastrofilio n-o sa mai găsiţi în Sulina...
MALTEZEANU: Bine, bine... Du-te... (Mastrofilio se dă mai la o parte, dar trage cu urechea).
LAZU:Pent»u salvarea familiei dumneavoastră, domnule comandant!
MALTEZEANU : Mulţumesc, (ciocnesc )Ce vremuri... Ce vremuri, locotenente! Dezastre pe front... Ţara sfîşiată, un guvern la Bucureşti, altul la Iaşi... Şi ca o încununare a tuturor blestemelor, înspăimîntătoarea prăbuşire a colosului ţarist. începutul sfîrşitului, triumful lui Lenin...
LAZU: Şi dacă vreţi să ştiţi, chiar la noi... De neînchipuit! Moşia noastră e în Moldova. A scăpat de pustiirile războiului şi a fost în schimb jefuită cîe ţărani. De proprii noştri ţărani, închipuiţi-vă !
MALTEZEANU: Prin urmare ai şi dumneata pricini să te plîngi, domnule locotenent?... Am auzit totuşi că nu-ţi prea pierzi vremea de pomană la Sulina... De la o vreme se vorbeşte cam mult de o anume grec-coaică... (Mastrofilio trage cu urechea)
LAZU (turburat): O grecoaică?... Cum puteţi crede?... Nu, nu...
46
VLADIMIR COLIN
MALTEZEANU (afectuos): Nu mi-o lua în nume de rău! Eşti tînăr, domnule locotenent, şi n-aşi vrea să uiţi nici o clipă că ai de păstrat onoarea uniformei pe care o porţi... Poate nu ştii că tatăl fetii e în pragul falimentului...
LAZU: Domnule comandant, eu... vă rog, nu mă judecaţi prea aspru. Am aflat şi... chiar azi am rupt orice legătură cu această... această...
MALTEZEANU: A? Mă bucur, domnule locotenent, mă bucur că ai simţul onoarei...
MASTROFILIO: Nu va suparăţi... Daca-mi daţi voie, cuminte a facuto domnu locotenentu ! Fata nu-i pentru dumeavostra... Păcat de dumnezeu sa va bateţi zoc, sa-i stîrniţi nadezde... Si nu va temeţi, nu se zvîrle ea în Dunărea... Acuma e asa de frig.' Ai, ai... (în şoaptă) E ţineva care îi faţe cadouri... Lucru fin, de aur...
MALTEZEANU (sec): Domnule Mastrofilio, uiţi pe semne că vorbeşti cu doi ofiţeri ai marinei regale.
MASTROFILIO: E u? Am înţeles... Iertaţi!... Inca o mastica? (apare Costoi. Poartă pe după încheietura rnîinii drepte ochiul  salamastrei).
COSTOI: Să trăiţi, domn' comandant. Permiteţi să raportez: printre marinari umblă zvonuri.
MALTEZEANU: Printre ai noştri?
COSTOI: Nu, să trăiţi! Ai noştri sînt caiafe bătrîne, nu se dau în vileag cu
una, cu două... Printre cei de pe „Vifor"! MALTEZEAN/U: Aha! Ce zvonuri?
COSTOI: Să trăiţi, aşteaptă un delegat de la Odesa. Maximalist. MALTEZEANU:'Cum? COSTOI: Maximalist, să trăiţi! MALTEZEANU: Ce vrea?
COSTOI: Nu pot să ştiu. Am încercat să aflu, dar zău dacă a fost chip... Parcă-şi pun lacăte la gură, cînd încerci să-i tragi de limbă! Permiteţi să raportez: s-au făcut al dracului de neîncrezători, marinarii, domn' comandant... (arătînd salamastra) Numai nevasta asta, săraca, ce-i mai înduplecă...
MALTEZEANU (pe gînduri): Bine, Costoi, bine... Nu ne priveşte cum ştii să te faci respectat...
COSTOI: Am înţeles, nu vă priveşte. Asta mă priveşte pe mine, să trăiţi. Am înţeles... Dar de delegatul acela am socotit că-i bine să vă raportez.
MALTEZEANU: Bine, căpitan de arme! (aruncă banii pe tijghea). Să mergem, domnule locotenent! Tăvălugul se apropie şi noi, noi vom fi oamenii care vor trebui să-1 oprească... (ies toţi trei).
MASTROFILIO (scrie repede ceva la tejghea): Pst! Barba...
SPIRO: Eu?
MASTROFILIO: Da, da! pst! (Spiro se apropie) Am o rugăminte, barba.
Chiar acuma... Du o scrisoare la Caliopi... SPIRO:  (tărăgănat): Tot cu piper şi scorţişoară, ca şi ţuica? MASTROFILIO:   Ma ţe piper? Ţe scorţişoara?   (înţelegînd) He-he, barba,
barba, (îi dă cîţiva bani) Na, na piper, na scorţişoara, barba, numai
repede, repede, psihi mu\ . SPIRO: Ei, aşa mai zic şi eu! Adios...
MASTROFILIO: Adios, adios... (Spiro deschide uşa, se ciocneşte cu Voicu,
care vrea să intre. Spiro iese). VOICU (suflînd sâ-şi încălzească buricele degetelor): Seara bună!... Brr, dar
straşnic frig... MASTROFILIO: Avem o ţuiculiţa, bre, ţeva fin...
TORPILORUL ROŞU
47
VOIGU: Da, da... Mai tîrziu, jupîne... Deocamdată... oare Dunia nu-i aici?
MASTROFILIO (supărat): Dunia?...Si deţe Dunia, ma rogu, cando poţi sa vorbeşti chiar cu Costiş Mastrofilio, in persoana?  Ţe doreşti dumeta?
VOICU (zîmbind): Păi de! Vezi că ce-i spun eu Duniei nu-ţi pot spune dumitale... Nu te supăra, jupîne...
MASTROFILIO: Sa ma supăr ?... Io? Pentru dumeta?... Ma sti ca sînt bolna-vu de ficatu? Ma sti ca daca ma supăr ma doare ficatu? Si vrei dumeta sa ma doară ficatu pentru un marinam? A?... Niţi pentru un capitanu, psihi mul Asa sa sti... Numai de la capitanu in susu. (Intră Dunia purtînd o tavă cu pahare)
DUNIA: Voicu! (pune tava pe tejghea şi se apropie de el)
VOICU : Dunia! Dunişoara mea...
MASTROFILIO: Ei, ei, ei! Ţe se cheamă asta, Dunia? DUNIA: Jupîne, numai o vorbă... E logodnicul meu...
MASTROFILIO: Logodnicul? Sa-ţi trăiască... ma afara. Aiţi nu-i local
pentru logodiţi, aiţi e „Ancora de aur", aiţi se faţe consumaţie... DUNIA (în şoaptă): Voicule, ia ceva..
VOICU (la fel): Dă-mi şi tu... ce-i mai ieftin... (se aşează la masa cea mai depărtată de tejghea. Dunia îi pune înainte un coş cu covrigi. Mastrofilio clatină din cap, dar intră în bucătărie).
DUNIA: Voicule... marinarule...
VOICU: Dunia mea... Mă uit la tine şi parcă mi se ia o piatră de pe inimă... Mă uit şi-mi amintesc de fiece dată... Mai ţii minte cum ne-am întîlnit sub salcie? Frămîntai lutul pentru chirpici...
DUNIA: Veneai încetişor în lungul malului şi mi-am spus: Frumoasă mai arăt aşa, mînjită de lut din cap pînă-n picioare...
VOICU: Aveai mînuşi de mîl şi cizmuliţe de mîl... Şi-ţi cădea o şuviţă bălaie pe frunte...
DUNIA (ca atunci): Ce te uiţi aşa la mine? N-ai mai văzut oameni? VOICU (la fel): Oameni am văzut, dar fată ca tine, ba... DUNIA: Gîndeam că-ţi baţi joc... VOICU: Şi eu nu-mi puteam desprinde privirile!
DUNIA (oftînd): In ce vremi a înflorit şi dragostea noastră, Voicule... Peste tot numai lacrimi... sînge... Uneori mi-i şi ruşine... Oamenii pier, sînt schilodiţi, s-a umplut lumea de ţipetele copiilor şi nouă ne-a fost dat să ne cunoaştem... şi să ne îndrăgim, tocmai acum..
VOICU:. E sfîrşitul măcelului, Dunia... Ai văzut în pădure, primăvara, cît nu s-a topit zăpada şi vîntul mai şuieră, ai văzut cum ies brîuduşele? încă nu s-a dus bine iarna şi ele şi vestesc soarele, vara... O vară cum n-a mai fost, Dunie, vara de după răscoala cea mare...
DUNIA (strigă): Voicule! (în şoaptă) Uneori mi-i teamă, Voicule...
VOICU: Teamă?... Să se teamă boierii, Dunie. Cumplit să se teamă! Dar Dunia mea să rîdă şi să ridice fruntea. (îi ridică bărbia) Uitc-aşa! (Se privesc o clipă în ochi,   apoi Dunia pleacă fruntea).
DUNIA: Voicule, de ce n-ai venit aseară, cum ne-a fost vorba?
VOICU (întunecat): Dar cine a putut? M-au. băgat la carceră...
DUNIA (speriată): La carceră?... De ce?
VOICU: Tu nu şti... In prova torpilorului e puţul lanţului... al lanţului de la ancoră. Acolo au găsit că-i locul potrivit pentru marinari! Să stea smirna în picioare fără să se poată mişca. Ceafa lipită de-un perete şi nasul de celălalt...
DUNIA (înfiorată): Voicule!
VOICU: Simţeam că mă înăbuş! Eram frînt de şale, înţepenit ca într-un
T
48
VLADIMIR COLIN
sicriu de tinichea... Ticăloşii! Dar nu te teme, Dunie, nu te teme! Le-om plăti jroi ofiţerilor, aşa cum le-om plăti şi domnilor boieri. Nu cum le-a plătit tata acu'zece ani, cînd i-a judecat pe la conace. De o sută de ori mai mult! Iar de astă dată n-au să ne mai înnece ei în sînge...
DUNIA: Sst! Voicule... (în arată alin ochi jucătorii ele table) VOIGU (mai încet, cu ură): ... că sîntem în  '917 şi au trecut zece ani de atunci. Pe tata l-au zdrobit,   pe mine   n-au' să mă zdrobească. Am prins noi ceva minte şi-avem şi pilda ruşilor în fată... DUNIA (repede): A venit Ojog?
VOICU: N-a venit. Tocmai asta e, că n-a venit.....      Juraşcu se teme să nu i
se fi întîmplat ceva... (se deschide uşa şi grăbesc să intre Juraşcu, Găină şi lofciu. Apoi, pînă spre sfîrşitul scenei, circiuma se umple'treptat cu marinari şi pescari).
IOFCIU: Bine, Voicule, aici erai? După fete umbli?...
GĂINĂ: Lasă băietu-n paşi, bre lofşiule... Şi ti leji di om?
IOFCIU: Păi da'ei de ce se leagă de 'fete? Poate că ar vrea şi altul să se lege
de cîte una... (întoreînd capul Dunei spre el) Ce zici, frumoaso? VOICU (fierbînd): Ia mîna, Iofciule! IOFCIU: Iote, cavaler gîndac! DUNIA (speriată): Eu mă duc, Voicule...
IOFCIU (apueînd-o de mînă): Vezi-ţi de treabă! Crezi că mă sperii eu de ciobanul ăsta?
VOICU (izbind peste mîna lui lofciu): Ia mîna şi bagă-ţi minţile în cap! DUNIA: Voicule! Şi dumneata... Vă rog... Voicule!
IOFCIU: Mă, te pui tu cu mine, mă? Cu mine? (îi pune mîna în piept). VOICU (apueîndu-i mîna): Iofciule!
JURAŞCU: Da'potoliţi-vă odată şi nu vă mai cocoşiţi! De asta vă arde?
(Dunia fuge, Mastrofilio intră în circiumă, atras 'de zgomot). MASTROFILIO: E-e-e, ţi-e asta galadzia la mine? VOICU (către Juraşcu): E logodnica mea, nea Juraşcule... IOFCIU  (încremenit): Logodnică?
JURAŞCU (către lofciu, împăciuitor): Apoi atunci, vezi, are şi el dreptate...
IOFCIU: Logodnică?... (cu un rîs silit) Păi de ce n-a spus?... Logodnică, hai? (îşi muşcă buzele; către Voicu) N-am ştiut... Te:ai ascuns bine!
MASTROFILIO: Cu ţe putem sa servim pe domnii marinarii?
GĂINA: Cu dracu, care-şi laşi di djoacă prin buzunările noastri!... Daca nu era gerul aista, nu-ţi plăteam noi vamă, nu ti teme...
MASTROFILIO (liniştit): Ma cum vezi dumeta, dzerul e tovarăş la parte cu cîrţuimarul... O ţuiculiţa?
JURAŞCU: Fie şi ţuică... Staţi jos, fraţilor.. (Mastrofilio se duce după Dunia). Nu-mi place întîrzierea asta^ a lui Ojog... De eri trebuia să fie aici...
GĂINĂ: Parcă mai vii di la Odesa asă, cînd vrai?... Tine sama... JURAŞCU : Ojog e om dintr-o bucată, călit... Nu-i piedică pe care să n-o treacă...
VOICU : II ştii mai de mult, nea Juraşcule?
JURAŞCU: De mult... Acum, în ultima vreme, a lucrat la şantierul lui Fernic, la Galaţi. S-a speriat Fern ic de nemţi, şi-a evacuat şantierul la Odesa, şi acolo numai bine î-a prins revoluţia! Muncitorii lui, vezi bine, au alcătuit cel dintîi batalion revoluţionar romînesc care s-a alăturat gărzilor roşii... Dar pe Ojog îl ştiu eu'încă de la noi, din Valea
TORPILORUL ROŞU
49
Prahovei, de pe cînd munceam amîndoi la Romîno-Americana din Ploieşti.
GĂINĂ: Şî tăt aşa era el sî pi-atunşi?
JURAŞCU: Ascultaţi ce vă spun ou: Odată om, fraţilor!... Pentru dreptul nostru era gata să se ia la harţă chiar cu directorii cei mari şi nu se pierdea în faţa lor.. Cînd l-am cunoscut, eram şi eu un salahor, ca atîţia pe care îi minase din sate nevoia... Ce ştiam eu de cele cc-s pe lume? Dar el nu era aşa. Da'de unde!... (oftînd). Bine că n-a apucat să vadă prăpădul cel maro de la noi, că l-ar fi durut la inimă cum ne-a durut pe fiecare, de-am umblat săptămîni de zile ca neoamenii 1
CĂINA: O fost cumplit, aşă-i?
JURAŞCU: Cumplit? Parcă-mi mai răsună şi acum răcnetele sirenelor în urechi... Au urlat orc şi oro, ore şi ore, ca o cireada do bivoli la abator. Şi apoi doi ofiţeri englezi au arătat cum trebuie azvîrlit în aer fotul, cu socoteală, şi au prins a buh ui exploziile, de ai fi zis că se despică cerul şi se prăvale peste noi... Uite-asa se zgîlţîia pămîntul, se cutremurau casele, s-a făcut beznă-n amiaza mare ca-n ziua de apoi şi a prins a ploua cu ţiţei peste oameni...
IOFCIU: Păi mă gîndesc eu aşa: era acolo bănet fraţilor, bănet, nu glumă! Ce avere au băgat ei în maşini, în ţiţei, şi uite cum s-au îndurat să le dea focului pe toate, de parcă ar fi fost o coteaţă netrebnică şi nu ditai rafinăria!
JURAŞCU: E-eh, băiete, nu te teme tu de paguba lor! Acolo, de muncit muncea mîna noastră, şi pe noi ne durea inima de fiecare şurub, că noi îl ştiam şi noi umblam la el zi de zi... Ăi de-au poruncit focul poate că nici nu văzuseră vreodată rafinăriile, ce crezi! Numai aurul scos din ele-1 ştiau şi-1 numărau...
IOFCIU: Dar tot  era, cum se zice, vaca lor de muls...
JURAŞCU: Dacă bate neamţul, le ia el vaca şi tot nu mai apucă ceilalţi s-o mulgă! Dacă bate englezul, îl pune el pe neamţ să-i plătească despăgubiri şi-şi ridică rafinăria mai mare decît fusese, pricepi?
IOFCIU: Aşa că au lucrat cu cap, vasăzică?
GĂINĂ.: Ti pomineşti că erar să li plînji di milă... (Dunia aduce ţuica. Schimbă o privire cu Voiai şi pleacă repede. lojeiu se posomorăşte. Juraşcu toarnă.)
JURAŞCU: Hai noroc, pentru ceea ce vrem cu. toţii!
VOICU  SI GĂINĂ: Cu toţii!
JURAŞCU (mirat): Ce-i Iofciule? Tu n-auzi?
IOFCIU (tresărind): Cum?... Da, da, noroc... noroc! (beau în acelaş timp}
GĂINĂ: Şî oari să mai ţină mult aşă, ai? Moari lumea pi-un cap, fraţilor... Şî la noi la Moldova, şî dincoaşi, sub niemţi...
JURAŞCU: Ai mei au rămas acolo, sub nemţi... şi n-am nici o veste...
GĂINĂ: Apăi dacă n-ai, îi bine. Se cheamă că poţi nădăjdui. Da' eu, dacă-am o soră Ia Buzău, am avut veşti, n-aşi mai fi avut, şî ştiu... O ocnă, măi băieţi, ascultaţi la mini, o ocnă, aiasta ni-i ţara!... Un neam di-al meu s-o-ntors din prizonierat şî se mira lumea dîntîi cum do i-or dat drumul. Ca să moară acasă, di-aşieia! Fuscsă om în putere şî cînd o vinit era pământiu, cu ochi di sticlă. ... Un mort viu, aşă l-or slobozit dîn minele niemţăşti. Prin. ţară, di foame, oamenii îşi ieu viaţa. Niemţii cară tăt,, tăt, dila bucate la clopote di biserică, di la haine la părul muierilor,, di la perini la hoituri di cîni, din care scot sopon.
VOICU: Şi după ce-or pleca nemţii? Au să se întoarcă boierii la conacele prăpădite   de nemţi şi abia atunci, ţin-te jăcmăneală...
4 — V. Roniînească
50
VLADIMIR COLIN
GĂINĂ. (întunecat): Dac-or mai ave şi lua... şî dila sini!
IOFCIU: Da' de ce vedeţi voi numai petele din soare? Dacă tot au să-mparlă pămînturi?... Aţi văzut că a făgăduit şi vodă...
JURAŞCU (bătînd cu pumnul în masă): De frică să nu le-o luăm noi înainte! ... Ca să nu piardă tot, ca în Rusia, se arată gata să ne ungă pe la ochi cu cîte ceva, doar, doar om sta mîlc şi om aştepta cuminţi! S-au năpustit asupra Basarabiei şi-acu le dă mîna să se lipsească de cîte o sfoară ■de pămînt, acolo... Da' n-o să le meargă. Ei, n-o să le meargă! Prea mult sînge strigă, prea mult, ca să nu -nceapă răfuiala cea mare!
VOICU (înflăcărat): Să vină numai Ojog... El ştie!
IOFCIU: Şi dacă nu mai vine? Uite că-1 aşteptăm de două zile... Şi dacă
nu mai vine? JURAŞCU: Vine! Dar dacă l-au răpus cumva.... IOFCIU: Ei?
JURAŞCU: Atunci om face singuri ce trebuie. Nu sîntem nici noi copii de
babe! (uşa se deschide şi Spiro năvăleşte turburat) SPIRO: (strigă): Domnu'Mastrofilio! Nenorocire mare... Unde-i?..Domnu'
Mastrofilio! (oameniise scoală de la mese, îl înconjoară. Voci:„Ce-i, mă?
Ce strigi aşau?)
MASTROFILIO (intrînd în circiumă): Ma ţe e? Ţe e? Ţe s-a întîmplatu? SPIRO: Nenorocire, domnu' Mastrofilio! Ceasul rău... MASTRAFILIO: Cum?... Caliopi!
SPIRO: Cine-ar fi crezut? Cine-ar fi crezut?... Aşa precum a spus... Cu
capul înainte, în Dunăre... MASTRAFILIO (cu mîna la inimă): Caliopi! To karclia mu...  (sare la
uşă ca înebnnit şi iese urmatdeceata celor din circiumă. Numai Juraşcu,
Voicu,  Găină şi  lofciu rămîn pe locurile lor). GĂINĂ: Secundul nost'! Biata fată...
JURAŞCU (posomorit): Lumea piere, şi uite cine se găseşte să-şi ia viaţa!
GĂINĂ (ca un vinovat): Ştiu... Da' şi vrai, tăt ţi-i milă...
JURAŞCU (strivind ţigara şi slrigînd): Mila-i pentru muieri! Cînd te gîndeşti, îţi vine să rupi... să rupi cu dinţii! (încetişor) Un. pui de om, acolo, aproape o fetiţă... (uşa se deschide şi Ojog apare, întîrziind o clipă pe prag. Tăcere)
VOICU (izbucnind): Ojog!
OJOG (privind cercetător în jur şi încredinţîndu-se că sînt singuri) Tovarăşi, vin la voi din partea Comitetului de Partid al bolşevicilor din batalioanele revoluţionare romîneşti. Cu mîiniie voastre se pregăteşte sugrumarea puterii sovietice de la Odesa!
Cortina TABLOUL II
A doua zi dimineaţa, în căsuţa bătrînului pescar Irofei, tatăl Duniei. O încăpere scundă, cu pereţi văruiţi; un cuptor mare de cărămidă; icoane primitive, cu lemnul afum,at; două ferestre micuţe, o oală cu flori de hîrtie. Un pat de lemn acoperit cu o scoarţă. O masă de lemn, scaune de lemn. O uşă în dreapta şi alta în fund. Intr-un colţ al încăperii, — un vintir.
DUNIA (coase şi cîra/ăj/Pînzişoara pe catarge
Vîntu-o flutură şi-o sparge,
Valul mare lotca fringe
Şi pescarul plînge, plînge...
■m^i
TORPILORUL ROŞU
51
ÎOFCJU (deschide uşa): Aha!' Mă minunam eu cine să cînte... DUNIA (repede): Papaşa nu-i aici! (lucrează mai departe) IOFCIU (se apropie, îi apucă mîna): De ce nu vrei tu să te uiţi la mine, Duniaşa?
DUNIA: Ţi-am spus lămurit. Nu-mi eşti drag!
IOFCIU: Dunia! Ce-ai găsit la Voicu? Un terchea-berchea, un coate goale... (Dunia se ridică şi vrea să plece) Stai, stai! Uite, nu mai vorbesc despre el... Dar de mine nu ţi-e milă? Mi-eşti dragă, Dunia! Te-aşi purta numai în ciuboţele de piele roşie şi-ai fi cea mai mîndră la mino-n sat... Uf, că bine-ţi şade aşa, mîniată!... Cînd îţi îmbini sprîncenele, parcă mi se topeşte sufletul...
DUNIA: De! Ăi fi stînd şi dumneata prea aproape de cuptor! (vrea să plece).
IOFCIU (o opreşte): Tu n-ai ochi să vezi? N-ai inimă? Cum de rabzi să mă ştii nenorocit, chinuit, zbătîndu-mă-n faţa ta ca peştele pe uscat? (din culise se aude glasul lui Irofei)
DUNIA: Auzi, vine papaşa... O să te mîngîie el îndată... (fuge la uşă şi se ciocneşte de Irofei, lipovean bătrin, cu barba răsfirată pe piept)
IROFEI: încet, încet, porumbiţo! Unde fugi?
DUNIA (rîzînd): Uite, te caută lofciu, papaşal (iese).
IOFCIU: Bună dimineaţa, papaşa...
IROFEI: Bună, bună... dar nu-i bună de loc. Suflă Polnîci, înarlnarule! (se apleacă în faţa icoanelor, închinîndu-se repede) Toată viaţa mi-a suflat de la miazănoapte Polnîci şi mi-a intrat pînă-n măduva oaselor...
IOFCIU (îi cîntâ în strună): Da,  da, greu   meşteşug  pescuitul, ştiu...
IROFEI: Greu, greu, marinarule!... Ce-i marinarul pe lîngă pescar? Nimic... Copil de ţîţă!
IOFCIU (oftînd): Las' că dacă e să stăm strîmb şi să judecăm drept, apoi şi la marină-ă-ă...
IROFEI (supărat): La marină? Ce-i cu marina? Ia te uită cine s-a apucat să cîrtească!... Da' ce, nu cumva mi te socoti marinar şi tu? Apăi atunci să-ţi intre în cap că te înşeli, artelnice! Oho, ba bine că nu... Tu, băiete, vezi-ţi de artelnicia ta, îngrijeşte ca marinarul să aibe carne, făină, tot ce-i trebuie...
IOFCIU (împăciuitor): Dar de ce te superi? Am zis şi eu o vorbă, acolo...
IROFEI: Proastă vorbă! Marinarul pe lîngă pescar nu-i nimic... Asta-i drept, că pescarul, se ştie, e fruntea. Dar dacă stai să te gîndeşti, apoi în urma pescarului pe marinar se cuvine să-1 aşezi, artelnice, că şi marinarul ştie gustul vîntului cel tare şi iubeşte şi el, sărmanul, libertatea!... Numai că de la o vreme s-au prăsit şi printre ei tot soiul de oameni, niscai slăbănogi de-şi zic marinari... (ia vintirul si se apropie cu el de masă, cercetînd rupturile plasei) Ia te uită: găuri, găuri... Putrezeşte aţa, se rupe, aşa cum se rupe şi viaţa omului... Eh! (caută într-un sertar).
IOFCIU (prudent): De, papaşal Numărate sînt zilele omului... Iaca, în casa voastră, de pildă... Nu te gîndeşti? V-ar trebui un ajutor la gospodărie. ..
IROFEI (pufnind) Ajutor? Ai văzut pe cine vrea Dunia să-mi aducă ajutor? IOFCIU (repede): Am văzut. Şi eu unul nu te-aşi îndemna să-i dai încuviinţare. ..
IROFEI: Aşa-i? Ei, spune-mi mie ce-a găsit la el?... Nu putea să-şi aleagă
un flăcău de nădejde, un pescar de-al nostru? IOFCIU (dezamăgit): Un pescar...
IROFEI: D-apăi cum? A pescarilor noştri-i lumea, cînd hălăduiesc în lotcă 4*
52
VLADIMIR COLIN
între apă şi cer, slobozi ca pasărea domnului! Săraci, dar mîndri. Mîndri, artelnice, cu capul sus şi cu inima împăcată... De aia şi zic eu că pescaru-i fruntea! In lumea lor, boierii asupresc şi mint, — noi ne tragem în cotloanele mamei noastre Delta. Ne vine la socoteală? Izbim!... Să-ncerce numai poterele să ne caute prin grindurile şi ghiolurile noastre ! Cu anii să ne caute, şi tot nu ne mai dau de urmă!... Aşa trăim noi, cum ne place, şi iaca de ce n-am poftă să-mi schimb traiul la bătrîneţe, înţelesu-m-ai? Şi nici fata mea n-o să se-nsoţească vreodată cu un nepricopsit legat de pămîntul pe care nu-I are, rob la boier, la primar, la jandar şi la dracu' ştie care altă lipitoare!
IOFCIU (cu răutate): Vezi numai, papaşa, că Dunia nu te întreabă!
IROFEI (cu glas tunător): Noi sîntem oameni liberi, artelnice, oameni care am luptat şi ne-am păzit libertatea, ca luminile ochilor! Aici, la Sulina, ştii tu ce era pe vremea turcului?... Aşezare de pescari şi de hoţi de mare, era. Asta era, artelnice! îmi povestea taica, răposatul, că-ntr-un rînd a venit la noi un crucişător englez să ia apă, şi feciorul amiralului a coborît pe uscat şi s-a legat de o fată de-a noastră... Au sărit atunci oamenii ca unul şi fărîme l-au făcut pe englez! Bucăţele... Iar amiralul i-a dus leşul pe vapor şi-a tras cu tunurile în Sulina, de ne-a făcut şi el bordeiele una cu. pămîntul... Numai că amiralul tot a plecat, noi tot ne-am ridicat bordeiele la loc şi pe fata aceea a luat-o de nevastă taica. Aşa că fata de atunci a fost mama mea, artelnice. A mea — şi nu a cine ştie cărui neisprăvit de englez!
IOFCIU: Păi omul poate să trăiască liber şi în altă parte decît în cotloanele bălţilor, papaşa\ Iaca eu, de-o pildă... Avem o bucăţică de pămînt, o văcuţă-două, căsuţă... Acu'se aude că iar ne mai împarte pămînt... în casa mea sînt stăpîn, ba dacă vreau pot să ţin şi slugi! Ce-am eu cu boierul? Dacă m-oi pricepe să adun, apoi feciorul meu va fi şi el boier, nu duce dumneata grija asta! Cît despre primare sau jandar, află, papaşa, că de pe acum se socot bucuroşi să-i omenesc din cînd în cînd la mine-n casă!
IROFEI (îl priveşte lung, apoi spune încetişor): Nu-u eşti tu marinar, băiete, cum nu-i vrabia şoim... (scoate din sertar un ghem de aţă pescărească -şi o igliţă de lemn, apucîndu-se să posădească vintirul. Pauză.)
IOFCIU (în şoaptă): Papasa...
IROFEI: Ei!
IOFCIU (ca mai sus): Dacă i-aşi face eu vînt? Aşa, ca să nu se mai întoarcă... Poate că în urmă te mai gîndeşti... cu Dunia... IROFEI: Cui să-i faci vînt, artelnice? IOFCIU: Lui! Lui Voicu...
IROFEI (lasă lucrul. II priveşte): Lui Voicu?... Lui Voicu, vasăzică... Aşa...
IOFCIU (repede): Curat! Fără gălăgie... Fără sase afle... Ştiu eu cum! IROFEI (posomorit): Eu vorba îndărăt nu mi-o iau. Dunia mea nu-i pentru Voicu.
IOFCIU (bucuros): Papaşa/ Las' pe mine... De unde îl duc eu, la dracu-n praznic, nu se mai întoarce el, cîtu-i lumea! (o bătaie în fereastră. Irofei iese, întorcîndu-sepeste o clipă cu, Juraşcu, Voicu, Găină si Ene. Juraşcu, Voicu şi Găină sînt tulburaţi).
JURAŞCU: (încet, către Irofei): Ojog... Unde-i? IROFEI (la fel): Alături, la un vecin.
JURAŞCU: Adă-1 aici...
TORPILORUL ROŞU
53
IROFEI: Bine. (strigind către Ene): Ţigarea! Stinge ţigarea, blestemăţiile! Cum de cutezi să fumezi în faţa sfintelor icoane?
ENE (stinge ţigara între degete, făcîndu-le celorlalţi ca ochiul): Revoluţionar nevoie mare, bătrînul...
IROFEI: Cum?... Ce-a zis?
JURAŞCU: Lasă, papaşa, du-to...   (Irofei  iese,  pufnind)   Iofciule, vino
mai aproape...  (către Ene) Uite, spune-i şi lui. ENE: Aşa-i precum v-am arătat. întocmai... IOFCIU: Ce s-a întîmplaf?
GĂINA: Apăi tovarăsu-i alt delegat, aiasta-i! Cu hîrtic-n regulă... IOFCIU: Cu hîrtie?
ENE: Ordinul a fost contramandat, tovarăşe. Cei de la Odesa parcă se gîndesc numai la ci, nu se pricep să mai vadă şi dincolo de lungul nasului... Dar cu vin de la Piter, tovarăşi, de acolo de undo se vede departe! Păi ce socoteală-i asta, tovarăşi? Voi raţi Odesa? Dar
ce, au pierit gărzile roşii? Nu mai are cine ţine o armă în mînă?
VOICU (dezamăgit): Şi atunci noi... noi cum rămînem? N-avem nimic de făcut?
ENE:. Vă plîngeţi de treabă? După cîte ştiu, eu, în Romînia mai domnesc
nestingheriţi burjuii, cu. regele lor, cu tot! VOICU  (aprins): Revoluţie? Chiar aici, la noi?
ENE: Da' cine s-o facă pentru voi? Mămica?... Vreţi să vă prăpădiţi pentru apărarea Odesei? Ce aveţi voi cu Odesa? Are cine apăra Odesa, nu vă temeţi! Revoluţia nu doarme. Voi strîngeţi-vă rîndurile, păziţi-vă viaţa, că viaţa voastră-i scumpă pentru revoluţie! Aşteptaţi, în-tăriţi-vă... Şi-atunci cînd va bate ceasul, nici mai tîrziu, nici mai devreme, sculaţi-vă cu toţii şi măturaţi-i pe burjui, pe rege, întocmai cum au   făcut ruşii la ei!
JURAŞCU (posomorit): Si dacă ne-or trimite... să mergem să tragem în Odesa?
ENE: Să trageţi... Da'ce, se trage aşa, orbeşte? Tunurile mai trag şi pe de lături!... O să ajutaţi şi voi cum o să puteţi, nimic de zis... Dar lucrul de seamă să ştiţi că ăsta e: să vă păziţi viaţa, tovarăşi, să vă păstraţi pentru răfuiala noastră!
IOFCIU (încetişor): Să ne păzim viaţa?
VOICU: Răfuială? N-a fost nimic în '907 faţă de ce-o să fie... Asta poţi s-o spui şi tovarăşilor, să ştie! (uşa se deschide şi intră Ojog).
JURAŞCU (uşurat): înslîrşit. Bine c-ai venit...
OJOG: Dar ce-i, fraţilor? Bătrînul... (îl v/jde pe Ene) Cine-i?
ENE: Ene, de la Piter. Peste capetele rîujite ale contrarevoluţiei, Piterul roşu salută Odesa roşie! (îi întinde mina)
OJOG: De la Piter? (îi strînge mîna, fără să-şi dea seama). De la Piter?
GĂINĂ: Ari hîrtie în regulă, cu peşiete...
OJOG: Cu pecete? (ia liîrtia pe care i-o întinde Ene, o citeşte şi, deodată, însufleţit) Hai, spune, spune odată... Lenin, ce face Lenin? E sănătos?... Dar stai frate, stai jos. (îi trage un scaun) Ce noutăţi? Am plecat de cîteva zile... Nu mai ştiu nimic... Haide, tovarăşe, spune. Spune tot!
ENE: E bine, tovarăşe! Lenin? Sănătos... Revoluţia merge mai departe...
OJOG: Aşa, aşa...
ENE: Contrarevoluţia? O vom zdrobi!
OJOG: Auzi,  Juraşcule?...  (către Ene) Dar Caledin?
ENE: Eh, fleac! Nu ne speriem noi, c-am mai văzut şi altele, de toate culorile... Aşa! Ei, tovarăşe de la Odesa, dar uite de ce am venit eu.
54
VLADIMIR COLIN
De la Petrograd se vede departe. Voi, cei de la Odesa însă, aţi început să nu mai vedeţi dincolo de lungul nasului... OJOG (uluit): Ce spui?
ENE: Cine a dat ordinul cu privire la torpiloarele din Sulina? OJOG: Comitetul de Partid al bolşevicilor... Romcerodul... ENE: Greşeală! Ordin deadreptul contrarevoluţionar!
OJOG (încetişor): Cum?
ENE: Ce, cum? Ce socoteală-i asta? Primejduiţi de pomană vieţile marinarilor romîni?
JURAŞCU (printre clinii): Prea te temi pentru ei... Doar nu-s domnişoare! ENE: De revoluţia ruşilor vă doare pe voi? De Odesa?... Dar ţara... OJOG (cu glas tunător, apucîndu-l ele piept): Cine eşti? "VOICU: Tovarăşe Ojog !
JURAŞCU: Fără revoluţia lor, şi ţara, şi noi, rămîuem ce-am fost! OJOG (zgîlţîindu-l pe Ene): Cine eşti? Cine te-a trimes? ENE (se zbate şi strigă): Aşa? De-ăştia mi-erai?... Te-ai dat cu contrarevoluţia? Trădătorule! JURAŞCU: Mai încet cu trădătorule!
ENE (zbâtîndu-se): Dar nu vedeţi? Sare la mine! Delegatul Piterului... GĂINĂ (către lofciu): Delegat! Scris negru pi alb... IOFCIU: Taci!
OJOG: Şi cum s-a aflat la Piter că am venit să împiedic plecarea torpiloa-
relor din Sulina? Răspunde! JURAŞCU: Şi cum ai putut ajunge de la Piter la Sulina aproape în acelaşi
timp cu Ojog? VOICU: Răspunde!
ENE: Lăsaţi-mă! Ce v-a apucat? La Piter se ştie tot...
OJOG (repede): Cine-i preşedintele Sovietului din Piter?
ENE: Tovarăşi! O să daţi socoteală... (se zbate şi desprinzîndu-se pentru
o clipă scoate un revolver) Moarte trădătorului! (trase. Ojog tresare.
Ene vrea să se repeadă la fereastră, dar Ojog trage şi el) Ah! Ti... că...
los...  Eu...   (cade.   Dunia si Irofei năvălesc în încăpere) DUNIA: Voicu! ■ IROFEI: Cc-i?
JURAŞCU (liniştit): Nimic! Un păduche...  (se dă la o parte, descoperind
trupul lui Ene) DUNIA (strigă): Ai!... E mort?
VOICU (repede): Lasă, nu te uita... Hai, treci dincolo, treci... (O ia pe după umeri şi iese împreună, cu ea).
IROFEI (mînios): Ce-aţi făcut? De ce?
GĂINA: Stăi, omule. Nu ti rapezî...
OJOG (pe gîndiiri): L-au trimes, vasăzică... Au aflat...
IOFCIU (turburat): Şi acum? Ce facem cu el?... Şi dacă s-au auzit împuşcăturile?
IROFEI (supărat): Da' grăiţi odată, pentru numele lui dumnezeu! Sînteţi în casa mea.
OJOG (liniştit): O iscoadă, papaşa. Ah!... (se strimbă)
JURAŞCU: Te-a atins? (se apropie repede) Unde?
OJOG: Nu-i nimic... N-a avut noroc... a tras prea sus!
JURAŞCU: Aici!  In umăr. Tot la braţul rănit... (vrea să cerceteze)
GĂINĂ (arată spre perete): Iaca şî gaura. Glonţul o ieşit...
OJOG: Stai, frate (îl dă laoparte pe Juraşcu) Papaşa, vezi dacă nu se aude
TORPILORUL ROŞU
55
ceva... (Irofei iese) Voi doi, înveliţi-1 cumva, într-o ţoală... (Găină si lofciu ies) Juraşcule,   nu-i   lucru   curat!   Cum au aflat de mine?
JURAŞCU: De la noi nu. Pun capul!
OJOG: Dar de la cine? Cine mai ştia că am venit?
JURAŞCU: Apăi de aşteptat, te aşteptau toţi... Marinarii ştiu că cineva aduce materialul, doar nu-şi închipuie că-1 tipărim pe loc!
OJOG: Şi au aflat şi ofiţerii.
JURAŞCU: De! Ai venit tot cam la aceleaşi răstimpuri. Ne-am obişnuit noi să te aşteptăm, marinarii să primească materialul.. O fi auzit careva...
OJOG: Da... (intră Irofei)
IROFEI: Nimic! Rate vîntul dinspre uscat... Cum noi sîntem tocmai la
margine, spre mare, nu s-a auzit. OJOG: Ai să le arăţi băieţilor undo să-1 azvîrle... IROFEI (nemulţumit): Da' nu s-a putut altcum?
JURAŞCU: Nu s-a putut... (intră Găină şi Voicu, ducînd o pînză de sac) IROFEI: Luaţi-1 voi...  îl punem în pivniţă şi-apoi, discară...  (cei doi
scot  leşul.   Irofei   iese  după ei) OJOG: Cum e legătura cu celelalte vase?
JURAŞCU: Pe toate vasele, oamenii au fost înştiinţaţi. Dar unii o mai
scaldă... OJOG: Se tem?
JURAŞCU: Se şi tem. „De ce să ne punem pielea la bătaie, zic, dacă tot se vorbeşte că ne împarte pămînt?" Ei pentru pămînt s-ar fi ridicat, cei mai mulţi vin de la ţară...
OJOG: Aşa... I-a ţi lămurit ce fel de reformă au să facă boierii? I-a ţi lămurit că nu toţi ţăranii au să capete pămînt? Că vor avea de plătit an de an răscumpărarea şi arenda, pînă să capete pămîntul?
JURAŞCU: S-a vorbit despre tot, le-am arătat şi că puţinul pămînt pe care au să-1 capete să îmbucătăţeşte din pricina copiilor, că au să-1 vîndă ei singuri cînd n-or mai avea încotro, că tot cu boierii pe cap rămîn... De vorbit, s-a vorbit despre toate. Acu, s-a ales!
OJOG: E vreun torpilor nesigur?
JURAŞCU: „Vifor". Acolo oamenii noştri sînt mai slabi... Dar alelalte sînt cu noi. Aşteaptă semnalul prin eclipsă, aşa cum ne-am înţeles..
OJOG: Bine. A trecut vremea vorbelor. A ţi primit prima sarcină; e primul, examen!... La semn, toţi şovăielnicii să fie izolaţi, încuiaţi prin cabine.. întreaga escadră se aliniază după voi, care luaţi conducerea.
JURAŞCU: Aşa.
OJOG: Iar semnalul trebuieste dat la noapte. JURAŞCU: La noapte?
OJOG: Nu mai putem întîrzia! Ofiţerii au prins de veste, au încercat să afle cîte ceva prin ticălosul de adineauri. Dacă nu vine să raporteze, au să înţeleagă că i s-a întîmpiat ceva...
JURAŞCU: Pricep. Atunci, la noapte...
OJOG: Frate Juraşcule, cum să spun eu... Uite, de lofciu... Eşti sigur? JURAŞCU: lofciu?
OJOG: Nu mă priveşte în ochi. Ii aleargă privirile tot în lături. E moaie, tace...
JURAŞCU: Ce vorbeşti? Sînt oameni şi oameni... Ai uitat că el a fost cel cu care ai intrat în vorbă atunci cînd ai venit întîiaşi dată? Cui i-ai dat primul manifest?
OJOG: Ştiu, ştiu... Aşa e. Atunci nu   cunoşteam pe nimeni la Sulina.
56
VLADIMIR COLIN
Am mers orbeşte... Dar acum o lună, două, mai era război, frate, şi
poate'că omul se săturase şi el...   Acum e armistiţiu... E altă socoteală
şi poate că-i pare rău că s-a vînt... JURAŞCU: Ia lasă, bre, din cauza păduchelui pe care l-ai strivit începi
să bănuieşti!   (Intră într-un suflet Irofei) IROFEI: Razie! Hai, repede... OJOG: La noapte sînt pe vas!
JURAŞCU: Am înţeles. (Ojog şi Irofei ies. Intră Voicu şi Dunia, care pune pe masă o tărtăcuţă şi nişte pahare. Toţi se aşează). Ţi-a trecut spaima?
VOICU: Lasă, n-o mai turbura! (bătăi. în uşă. Glasuri. Costoi intră cu aloi
marinari, urmat de Irofei. Voicu si Juraşcu sar în picioare). VOICU SI JURAŞCU: Să trăiţi, dom'' căpitan de arme! COSTOI: Mă! Ce-i cu voi aici, mă?
JURAŞCU: Ne-a poftit gospodarul Ia o cinste... E ziua lui, cum s-ar zice... COSTOI: Aşa? (către Irofei) Ei, ce să-i faci?... Să trăieşti, moşule! (răsu-
cindu-şi mustaţa) Şi ce boţi voi, mă? E bun?... DUNIA (îi toarnă): Bun, dom'amiral...
COSTOI (dă paharul peste cap): E tare!... Da' nu-s amiral, fetico, sînt căpitan de arme...
DUNIA (naivitate prefăcută) Da? Şi asta-i mai mult decît amiral? (Toţi îşi fac semne liniştitoare în spatele lui Costoi, care rîde măgulit şi se umflă în pene)
COSTOI: Căpitanul de arme, negreşit, e tatăl şi mama marinarului... Aşa-i mă?
VOICU ŞI JURAŞCU: Aşa!
COSTOI: Carevasăzică, dacă vrei s-o iei pe dreptate, căpitanul de arme e mai ceva decît amiralul: pe vasul lui, el e dumnezeu... (îi întinde Daniei păhărelul) Ştii ce, fetico? Mai toarnă un pahar pentru dumnezeu...
Cortina
ACTUL II
TABLOUL I
In aceeaşi zi, la prînz, Mastrofilio, palid şi cercănal, o supraveghiazâ .pe Dania, care pune masa comandată de ofiţeri într-un separeu. E o încăpere fără ferestre, cu pereţii tapisaţi în măiasâ de culoare inclusă. In afară de masă şi scaune, o canapea. O singură uşă.
DUNIA ( aşezi nd farfuriile şi tacîmurile): Ce se aduce mai întîi? Supa
sau pestele? • '
MASTROFILIO: A?... Supa, supa, Dunia...
DUNIA: La noi, pescarii mănîncă  întîi peştele, domnu' Mastrofilio.
MASTROFILIO: Tot una, Dunia! Supa, sau peste... Oamenii mor, Dunia. Trăiesc, trăiesc si nu se gîndesc... Supa sau peste, bal sau plimbare... Ma pe urma? Ţe vine pe urma? O candzea mare te pescui este din Dunărea... Si gata, Dunia! Gata tot...  (îşi întoarce faţa).
DUNIA (încetişor): Nu vă mai gîndiţi...
MASTROFILIO (cu lacrimi în glas): Ma deţe? Ma spune tu, deţe asta... Ma undo e dreptatea? A?... O fata tinerica, un trandafirii! Ţe stie ea? La soare, rîde, —Ia frigu plîndze... Luţeste leva? întinde mîna...
TORPILORUL ROŞU
57
Si frigul intra în inima, intra si înghiaţa tot, tot, si atunţi... deodată... (nu mai poate vorbi).
DUNIA (cu blîndeţe): Nu te mai gîndi... Nu trebuie... Lasă...
MASTROFILIO: E dreptu? Vine un ofiferasu vesel si ferchezuitu si calea în piţioare bucuria, soarele... (izbucnind) Ma tu nu te gîndeşti ca esti omu? Ţe fel do omu esti tu?... Lup, nu omu, lup! Si nimenea nu faţe nimica, nimenea nu striga, nimenea nu loveşte în lupul care mîine, mîine poate sfarmă alta bucurie... alta Caliopi... (de după uşă se aude glasul lui Lazu: „Si tu veux faire mon bon'ieur..." Deschide uşa şi intră cîntînd).
LAZU: „...Mdrgaeritte, Margueritte...u Aha, am venit primul, aşa-i?
MASTROFILIO (îngrozit): Cînţi! Mai cînţi, domnu locotenentu?
LAZU (mirat): Da' ce-i? Ce corăbii ţi s-au înecat, domnule Mastrofilio?
MASG0FIL10: înecat...  Si mai cînţi?... (strigă isteric) Un lup! Un lup!
LAZU (buimăcit): Domnule Mastrofilio...
MASTROFILIO: O fiara pătata de sîndze! Crezi că  nimenea nu loveşte?
Crezi ca n-ai sa dai socoteala?... Mie! Mie, acuma! (se repede la el.
Lazu-l îmbrînceşle cu dezgust, azvîrlindu-l pe canapea) LAZU: Eşti nebun?... Cum îţi pormiţi, ticăloşiile? (polrivindu-şi cravata,
către Dunia) Ce...  ce are? A înebunit? DUNIA (în şoaptă): Inima... Inima, domnule ofiţer... MASTROFILIO (prăbuşit pe canapea, cu faţa în mîini, vorbeşte cu glas
scăzut, cu o nemărginită durere): Ţi-ai f acu to, omule? Si tu esti un omu...
Ţi s-a întîmplatu si ţie sa plîndzi... Ţi-ai fa cu to?  Cum ai putu to,
cu mîna asta... asa... în Dunărea... LAZU: Ce spune?... E nebun! Aiurează... MASTRAFILIO  (la fel): Kaiijieni Caliopi... Kaimeni... LAZU (dîndu-se îndărăt): Caliopi?  (Mastrofilio ridică fruntea şi-l priveşte
cu ochii înlăcrămaţi) Nu! Nu, nu... De ce te uiţi aşa la mine? Nu
puteam...  Nu  puteam în niciun caz...  Onoarea uniformei... MASTROFILIO (zdrobit): Onoarea... (o clipă de tăcere.  Uşa se deschide
apoi şi intră Maltezeanu). MALTEZEANU: Aici erai, domnule locotenent?... Bună ziua, domnule
Mastrofilio.
MASTROFILIO (se ridică încet, se apleacă în faţa lui Maltezeanu şi iese, repetînd atunci cînd trece pe lîngă Lazu): Onoarea... (.Dunia îl urmează). MALTEZEANU: Ce-i cu el?
LAZU: Ordonaţi?... Nu... Nu ştiu. E aşa... ciudat...
MALTEZEANU (nerăbdător): Insfîrşit! Avem destule griji ca să nune mai batem capul şi cu un cîrciumar... care pe deasupra mai e şi grec! Nimic de la Ene?
LAZU (rătăcii): Ordonaţi... Ene!... N-nu... Nimic...
MALTEZEANU (enervat): Dar ce-i cu dumneata? Vino-ţi în fire, domnule locotenent!
LAZU (repede): V-vă rog să mă iertaţi... O uşoară indispoziţie, o migrenă teribilă...
MALTEZEANU (fără să-l asculte): Mi-e teamă că s-a întîmplat ceva cu Ene. Nici un semn... Să nu dea nici un semn... I-ai transmis instrucţiunile întocmai?
LAZU (cu nu efort): întocmai, domnule comandant. Să ia contact cu marinarii şi să se orienteze pe teren. Dacă ajunge înaintea maximalis-tului de la Odesa, să cîştige încrederea marinarilor, să caute să întîl-nească spionul şi să ni-1 aducă, sau să-1 înlăture.
58
VLADIMIR COLIN
MALTEZEANU: Aşa.
LAZU: Instrucţiunile dumneavoastră, întocmai... Da celuilalt, să dovedească trădarea „tovarăşului" bineînţeles nu-1 poate aduce la noi. Să luminez lămurindu-i că marinarii romîni n-au de ce n sau ruşii din Odesa, care vor să-i folosească doa
MALTEZEANU: Da... Şi hîrtia era în regulă. Mai t aceea a maxima li stului lor, pentru că specialişti Hm! Atunci de ce tace?
LAZU: Poate că-i prea devreme ca să ne alarmăm.
MALTEZEANU: Ştii că Ene ăsta e nepotul lui Cos pe care îl avem, în afara ofiţerilor? ... Ştii că Ia ochii din cap? Aşa so şi explică de ce a îndr lîngă mine ca să-1 scape de Curtea Marţială...
LAZU: Ştiu că Ene era dezertor...'
MALTEZEANU: bara propus  să se dea drept max şi i-am făgăduit să-1 scap de Curtea Marţială da ştii că dacă marinarii l-au dibacit şi i-au făcut prins două muşte dintr-o singură lovitură: pe c maximalistul, pe de alta ni l-au făcut duşmai
LAZU: înţeleg... Dar, da ţi-mi voie. Poate că dacă 1-lui Costoi faţă de ofiţeri se dublează de o uri; marinarilor...
MALTEZEANU (neliniştit): Să dea dumnezeu! Să se deschide)
MASTROFILIO: Poftiţi, poftiţi domnu' comandor.
Mastrofilio rănii ne afară si închide usa) MALTEZEANU SI LAZU: Să'trăiţi,  domnule con COMANDORUL: Bună ziua, bună ziua... Ei? Ne-aţi MALTEZEANU: Tot ce se poate... dată fiind situaţii COMANDORUL (rîde): Situaţia? Care situaţie?... (b;
ai dreptate. Ai perfectă dreptate. Situaţia es MALTEZEANU: Totuşi, ne-am dat osteneala, vă rog
găsit si nişte Murfatlar... COMANDORUL: Murtaflar?... Şi eu îţi spun, domi
situaţia în care mă puneţi. Teribilă, domnule. LAZU: Domnule comandor...
COMANDORUL: Să taci! Ştii dumneata ce-a făcut de- priviri nedumerite între Lazu şi Mallezeanu) t a primit ordinul să evacueze pe un şlep efectele .< asta ştiţi?... Da?... Şi ce face domnul Sănătesc efectele spitaliceşti, le vinde, domnilor, Ie vinde si Ei?
MALTEZEANU: Sănătescu?... M-aş mira...
COMANDORUL: Te-ai fi mirînd dumneata, dar ami: tîndu-l pe amiral) „O pată pe pavilionul marin mănîncă!... O să-şi vîndă pielea şi tot o să plă Poftim! Teribil, domnule... Cît se poate de ter
MALTEZEANU (cu băgare de seamă): Dacă îmi pern
COMANDORUL: Crezi... Şi eu pot să cred multe! cum să-I scot basma curată pe dobitorul ăsta, care nu-i în stare!
MALTEZEANU (uşurat): A! Şi dumneavoastră...
TORPILORUL ROŞU
59
COMANDORUL: De ce? O să-1 las pe Sănătescu să înfunde ocna pentru nişte boarfe de spital?... Ce, nu-i de-al nostru? Cu toţii alcătuim o singură familie, la bine şi la rău. Marina regală romînă... Şi dacă a împărţit boarfele sinistraţilor, ca să se mai ajute şi ei, cu una, alta?
LAZU: Da, dar vedeţi... A luat bani...
MALTIZEANU: Ei şi? Poate că a luat aşa, simbolic, o sumă derizorie...
COMANDORUL: Stai, stai!... Aşa... De fapt a fost o acţiune filantropică, pot să spun patriotică. Ajutorarea sinistraţilor... Bani, acolo, simbolic... Să nu se zică, tocmai, că înstrăinează...
MALTEZEANU: Şi dacă-i o sumă... rezonabilă... desigur că Sănătescu o va preda statului. Probabil că... din cauza evacuării... n-a apucat s-o predea. Dar nu i se poate face cuiva proces de intenţie... (Mastrofilio îi introduce pe Romaşcanu şi Forster, urmaţi de maiorul Pastia).
COMANDORUL: Gata, nici o vorbă, (repezinda-se către noii veniţi). însfîr-şit! însfîrşit! Sînt fericit să vă întîmpin pe pămîntul patriei, domnule senator.  Domnule colonel...  Domnule maior...   (strîngeri de mină).
ROMAŞCANU: Mon cher, e prima zi fericită după atîta chin îndurat în pribegie şi mă bucur că petrec ziua aceasta în sînul reprezentanţilor bravei noastre armate...
COMANDORUL: Nădăjduim să vă avem pentru mai mult timp în mijlocul nostru...
ROMAŞCANU: Mon cher, datoria înainte de toate! Ne odihnim o zi, dar mîine o pornim spre laşi... Ţara, domnule comandor, ţara ne cheamă la datorie! Am trecut prin Sulina numai pentru că e singurul nostru port la mare neocupat de nemţi...
COMANDORUL: înţeleg, înţeleg... Dar cum aţi scăpat din ghiarele roşiilor? Teribil domnule, teribil prin ce mai trec bieţii oameni în zilele noastre...
ROMAŞCANU (arâtînd spre Forster): Datorită strădaniilor neobosite ale marilor aliaţi ai Romîniei şi gri iei augustei noastre regine, pe care nu vom înceta s-o binecuvîntăm pînă la sfîrşitul zilelor pe care pronia va voi să ni le hărăzească...
COMANDORUL: Trebuie să fi fost teribil, domnule! Teribil...
ROMAŞCANU: Teribil, mon cher, într-adevăr... Nu vă puteţi închipui, domnilor, ce însemnează să trăieşti noapte-zi, oră de oră în mijlocul acelor mujici dezlănţuiţi! Şi vă asigur că cei mai ticăloşi sînt trădătorii şi dezertorii romîni din aşa numitele batalioane revoluţionare romîneşti... Să-i pui la zid şi să-i împuşti pe un cap! Unul după altui.
MALTEZEANU (a ascultai nerăbdător pînă acum): Domnule senator, mă iertaţi că vă întreb... N-aţi întîlnit-o pe acolo cumva pe doamna Maltezeanu? O doamnă cu o fetiţă de patru ani...
ROMAŞCANU: Soţia dumitale, domnule comandant? Mă bucur să-ţi pot vesti că doamna Maltezeanu este îngerul, este providenţa refugiaţilor romîni. Curajul ei ne-a însufleţit ades în clipe grele... (încet, către comador) Ce-i drept, mon cher, s-a cam încurcat ea acolo cu unu' lorgulescu...
COMANDORU (la fel): Tinereţe... Ce să-i faci?
FORSTER: Gentlemen, e timpul să trecem la lucruri serioase...
COMANDORUL (repede): Da, da, poftiţi la masă, domnilor! Teribilă foame trebuie să aveţi, teribilă...
FORSTER: Sînt şi alto lucruri serioase, pe lume, mister commodore. Nu mă gîndeam la masă...
ROMAŞCANU (împăciuitor): Să ne aşezăm totuşi, şi să vorbim în linişte... (iau loc în jurul mesei). Vă mărturisesc că semnarea armistiţiului a
60 VLADIMIR COLIN
reprezentat pentru noi, parlamentarii din Odesa, o grea lovitură. Cum s-a putut ajunge la una ca asta, domnilor? (către Pustia) Dumneata, care lucrezi la marele stat major...
PASTIA: Dumneavoastră nu ştiţi, dar la începutul acestei luni populaţia 1-a înconjurat pe majestatea sa regele Ferdinand la Iaşi, vociferînd şi cerînd încheierea păcii... Generalul (Jorbaciov nu-şi mai putea stă-pîni trupele infectate de bolcevişti... Cartierul general maximalist de la Socola lucra de zor. A trebuit să ocupăm Socola, curăţind-o de maximalişti, în timp ce încercările de fraternizare pe front erau tot mai dese şi în regimentele noastre se înjghebau comitete de soldaţi. Populaţia înebunea de foame şi frig...
COMANDORUL: Situaţia era teribilă... Teribilă! Pîinea era atît de rea, că nu puteam aştepta la o otrăvire în masă; chiar la Bucureşti, nemţii dădeau zahăr cu plata în aur, domnule...
PASTIA: Dar va rămîne nepieritor gestul M.S. care a refuzat să semneze pacea şi a cerut jertfe, jertfe, ori cîte jertfe... Apoi i-a predat generalului Prezan comandamentul suprem.
FORSTER: Admiraţia mea se îndreaptă în primul rînd înspre majestatea. sa regina Maria, gentlemen. Rasa nu s-a desminţit în această nobilă fiică a Marei Britanii...
PASTIA (în şoaptă, comandorului): Se spune că Forster şi cu regina.... înţelegeţi... •
FORSTER: Aţi spus ceva?
PASTIA: Eroismul majestăţii sale a contribuit într-adevăr mult la prestigiul de care Anglia se bucură în tara noastră, domnule colonel... FORSTER: Aşa? Yes, of courseA
COMANDORUL: Totuşi... Ce se întîrilplă cu ceilalţi parlamentari de la Odesa?....
MALTEZEANU: Şi cu persoanele refugiate, domnilor! Să nu uităm nici persoanele refugiate...
ROMAŞCANU: Domnilor, vă atrag atenţia asupra faptului că tot ce vom discuta aici reprezintă un secret de stat. Am plecat din. Odesa pentru a trata cu guvernul de la laşi în problema  Basarabiei.
PASTIA (rîzînd): Nu cumva aţi devenit maximalist, domnule senator?
ROMAŞCANU (la fel): Dacă s-ar putea deveni maximalist în ceea ce priveşte femeile... în afară de soţiile celor de faţă, bine înţeles!... Domnilor, să fim serioşi. Maximaliştii condiţionează eliberarea romînilor din Odesa de retragerea trupelor noastre din. Basarabia...
PASTIA: Retragerea? Dar ce, ne cred .nebuni?
ROMAŞCANU: Nu ştiu ce cred ei, dar eu le-am prezentat acţiunea noastră drept o acţiune de poliţie şi le-am făgăduit retragerea trupelor...
COMANDORUL: Domnule senator, dar c... e teribil ce spui dumneata, domnule!
ROMAŞCANU (zîmbind): Ei, ce lucru teribil îl constituie o scrisoare a guvernului de la Iaşi, cuprinzînd toate asigurările cu putinţă? Doar nu vreţi să avem mustrări de conştiinţă cînd tratăm cu maximaliştii... Ai noştri se vor întoarce de la Odesa şi noi ne vom continua acţiunea în Basarabia. Ei?... O vom continua, domnule comandor! Dacă nici noi nu ne mai pricepem la cacialmale...
PASTIA: Uf, însfîrşit! începusem să mă tem că acuşi-acuşi scoateţi un steag roşu din. buzunar...
ROMAŞCANU (supărat): Ia te rog! Nu cumva îţi închipui că sînt scamator... Poate vrei să mă vezi scoţînd şi panglici pe nas?
TORPILORUL ROŞU
61
MALTEZEANU: (repede) Domnule locotenent, porunceşte te   rog să se
aducă aperitivele.... LAZU (încurcat): Eu.. (înţelegînd că nu se poate împotrivi, iese) FORSTER (liniştitor, către Pastia): My dear major, ar trebui să vă fie limpede că acţiunea de ocupare a Basarabiei nu e de fel indiferentă nici aliaţilor Romîniei. Trebuie să înţelegeţi că Basarabia reprezintă doaro parte din-tr-un plan mult mai vast... Şi noi nu renunţăm niciodată la cele ce neam propus!
ROMAŞCANU: Mă bucur să vă anunţ că în aceste condiţii grele Romînia nu uită nici de datoria pe care o are faţă de nenorocita Rusie. Generalul Caledin, speranţa tuturor oamenilor cinstiţi, se aprovizionează printre altele şi din stocurile de arme pe care Romînia le avea în Rusia !
PASTIA: Domnule senator, şi Profopopov a oprit şi a instalat pe acoperişurile Petersburgului 400 de mitraliere care fuseseră destinate Romîniei. Ba a încasat pentru ele şi o groază de bani, măcar că mitralierele (mişcare  elocventă a mînii) nu-1 costaseră nimic!
ROMAŞCANU: Ei şi?
PASTIA: Şi revoluţia tot a biruit...
COMANDORUL: Istoria nu se repetă chiar întotdeauna, domnule maior! PASTIA: Să dea dumnezeu... (intră Lazu, care lasă uşa deschisă). Dar eu am
mai multă încredere în acţiunea noastră (intră Mastrofilio, aducînd
o tavă).   Torpiloarele din Sulina, domnilor... MALTEZEANU (bălînd cu pumnul în masă): Vor pleca încă azi la Odesa... MASTROFILIO: A? (e gata să scape tava)
MALTEZEANU (încruntîndu-se); Cc-i asta? De ce eşti aici? Unde-i Cos-
toi?... Am poruncit ca el să aducă la masă... MASTROFILIO: Eu... (îşi desface braţele) N-a venit Costoi... MALTEZEANU: Cum?...' Hm! Ciudat... (priveşte spre Lazu). LAZU: Să mă duc să-1 caut?
MALTEZEANU (pe gînduri): Să mai aşteptăm puţin, (către Mastrofilio) Pune tava pe masă şi pleacă. In orice caz, nimeni să nu se mai învîrte pe-aici!
MASTROFILIO: Am înţeles... (iese. Maltezeanu împarte aperitivele).
PASTIA: După cum i-am transmis domnului comandor instrucţiunile, Statul Major a şi hotărît acţiunea escadrei. E probabil ca ucrainenii să se proclame sfat independent, dar conducătorii Radei au şi pus la cale ocuparea Odesei, în cadrul planului lor de răsturnare a sovietelor. Torpiloarele trebuie să sprijine de urgenţă de pe mare acţiunea lor, ele trebuie... (bătăi în usâ)
MALTEZEANU: Cine e?
COSTOI (de afară): Eu... Costoi...
MALTEZEANU: Intră! (se rădică şi se îndreaptă spre uşă.   Costoi intră).
Unde mi te plimbi? COSTOI: Să trăiţi domn' comandant, s-a întîmplat ceva... MALTEZEANU: Cum?
COSTOI: Da, să trăiţi. A venit un marinar să-mi raporteze: „Trebuie să vorbesc cu cei mari", zice. Eşti nebun? Spune-mi. mie, zic. Cum o să vorbeşti tu cu domn' comandant?
MALTEZEANU: Şi?
COSTOI: Permiteţi să raportez. Pînă-acum m-am canonit cu el.. „Ce-am eu de spus e secret mare, zice, nu i-1 spun decît lui Maltezeanu!-"... Permiteţi, să raportez: ştiţi, aşa vă zic ei între ei, ca oamenii proşti... Nu vă zic pe numele întreg: Domn' comandant Maltezeanu...
<52 VLADIMIR COLIN
MALTEZEANU: Bine, bine... Unde-i acum? COSTOI: Aici, să trăiţi. Aşteaptă afară...
MALTEZEANU (întorcîndn-se către ceilalţi):  Să-I aduc aici, domnilor?
E un marinar care are de raportat ceva de seamă... COMANDORUL: Adă-1, comandantule. Cine ştie ce ne mai cîntă şi ăsta!
(Maltezeanu, îi fa.ce semn lui Costoi care salută, iese şi. se întoarce cu lofciu.
lofciu va juca pînă la sfîrşit rolul unui om simplu, prosluţ şi speriat
din cale afară). IOFCIU (intimidat): Să trăiţi! MALTEZEANU (către Costoi): Ce vrea? COSTOI: Ce vrei, mă?
IOFCIU: Eu... (cu ochii la cei, de la masă) Păi... Aici... MALTEZEANU: Nu-i nimic, să vorbească. COSTOI: Nu-i nimic, n-auzi? Vorbeşte...
IOFCIU: Eu, domn' comandant, am jurat credinţă... Eu, să trăiţi, nu mai
pot să tac... MALTEZEANU: Aşa.... COSTOI: Aşa, mă!
IOFC.IU (înghiţind în sec): La noi... a venit un trimis de la Odesa. Şi a mai
venit încă unul, de zicea că-i de la Piter... Unu' Ene... COSTOI: Ene!
IOFCIU: Da... Şi delegatul de la Odesa 1-a dat pe fată, că nu era adică de la Piter...
MALTEZEANU: Cum? Dar vorbeşte odată! Ţi-a-mpetrit limba în gură? COSTOI   (speriat): Ene...
IOFCIU: 13a... Apoi Ene ăsta, cînd a văzut că-i lată, a tras şi a dat să fugă,
dar delegatul n-a păţit nimic. Ş-apoi cînd a tras delegatul... COSTOI   (strigă): Ene!
IOFCIU: L-a împuşcat pe loc! (repede) Dar eu nu vreau să ştiu, eu am jurat credinţă... Eu sînt cu puterea, să trăiţi. Cu legea... Uite, una mi-i crucea! (se închină).
COSTOI (răguşit): Ene... (se clatină). Ene... Domn' comandant, Ene!... Ce-au făcut? Mi l-au ucis... Ene!
MALTEZEANU: Costoi... căpitan de arme Costoi...
COMANDORUL (vine către el): Nu plînge, marinarule! Nu plînge... Nepotul ţi-a murit ca un erou! Ferice de cei. ce cad pentru ţară şi rege. Nu plînge, n-auzi? Am să-1 propun la decorare....
COSTOI: Să trăiţi... Dar eu... Ene! De cînd a murit biata soru-mea,eu... ca pe un fecior... Ene! Ene al meu...
COMANDORUL: Fii mîndru! A murit pentru ţară, n-auzi?
COSTOI (rătăcit): Pentru ţară?... Care ţară?... (strigă şi se bate cu pumnul (în piept) Noi, noi sîntem ţara...
MALTEZEANU (sec): Căpitan de arme!
COSTOI (ca mai sus): Noi! Sîngele nostru...
MALTEZEANU: Căpitan de arme... Drepţi!
COSTOI (ia poziţie. în şoaptă); Am înţeles... Pot pleca?
MALTEZEANU: Du-te... Aşteaptă afară. (Costoi iese. Maltezeanu se plimbă cu paşi mari). Cînd s-a întîmplat?
IOFCIU (tresare): Azi dimineaţă, să trăiţi...
ROMAŞCANU   (se ridică de la masă):   Eşti un ostaş  cinstit, leal.  Ai să
ne ajuţi să scăpăm ţara do tîlhari... IOFCIU: Eu, cu puterea... cu legea... Vor să facă răscoală, să nu plece la
Odesa... Dacă primesc ordin, eu plec... Ce am eu cu Odesa?
TORPILORUL ROŞU
63
ROMAŞCANU: Nimic! Nimic, marinarule. Ai să ne dai numele răzvrătiţilor...
IOFCIU: Le dau, vai de mine...De ce nu? Doar că... ar fi cam toţi, să trăiţi...
■COMANDORUL (către Maltezeanu): Banda trebuie lichidată chiar la noapte. Şi tot la noapte veţi ridica ancora!
MALTEZEANU (strigă): La noapte? In sfîrşit!... Nu, nu-mi puteaţi da o veste mai bună, domnule comandor!... Şi, fiţi liniştit, voi lua toate măsurile, pentru cazul cîncl ar vrea să ne joace vreo festă... Mă gîndesc la celelalte torpiloare, bineînţeles... La mine, pe „Viteaz", îi am îţi urină. E destul să mă arăt şi nu mă mai tem de nimeni şi nimic!
-COMANDORUL: prudenţă, Maltezeanule, prudenţă, totuşi!
MALTEZEANU: Bizuiţi-vă pe mine, domnule comandor.
ROMAŞCANU (către lofciu): Ia spune, marinarule, pămînt ai?
IOFCIU: Un petic...
ROMAŞCANU: Aşa?... Ai auzit că vi se dă pămînt? Noi vă dăm pămîntul nostru, marinarule. Toţi sîntem romîni, ţărani sau boieri. Toţi facem jertfe. Acelaşi sînge, acelaşi neam, aceeaşi credinţă... Noi îţi dăm pămînt ţie. Dar ei? Ce-ţi pot da ei?
IOFCIU: Aşa gîndesc si eu, să trăiţi... Ce pot ei să-mi dea? Ştreangul...
MALTEZEANU: Ce specialitate ai?
IOFCIU: Artelnic, să trăiţi...
MALTEZEANU: Bine, marinarule... Te vom avea în vedere. Du-te! IOFCIU: Am înţeles, (salută şi iese)
.ROMAŞCANU: Aţi văzut ţara, domnilor? Ţara care munceşte şi ne e credincioasă?
PASTIA: Cît pămînt aveţi, domnule senator?
ROMAŞCANU: Vreo   mie şi ceva de pogoane... De ce?
PASTIA: Şi vă convine reforma? Ştiţi că domnul  Argetoianu a declarat că
legea reformei este o lege de persecutare a unei clase întregi? A clasei
noastre?
ROMAŞCANU (rîzînd): Argetoianu a rămas acelaşi conservator mărginit, mon clierl Pământurile mele sînt pe mai multe moşii, iar legea prevede menţinerea a o sută de hectare neexpropriabile din fiecare moşie. Una la urină!... Moşiile sînt ipotecate şi eu nu mai ştiam cum să mă descurc. Acum, cu despăgubirile şi arenzile pe care le voi primi pentru fleacul ce se va expropria, îmi voi pune moşiile frumuşel pe picioare. Doi la mînă!... Iar trei, legea agrară ne fereşte de a pierde tot, înlătură ţărănimea do la revoluţie... înţelegi asta?
PASTIA: Totuşi, daţi-mi voie... Conservatorii...
ROMAŞCANU: Mon cher, ocupă-te dumneata de militărie şi lasă politica în seama noastră. Te asigur că n-ai să ai nimic ele pierdut... Şi află că dacă n-ar fi fost la ordinea zilei, ar îi trebuit să se găsească cineva care să inventeze reforma! S-o inventeze, domnule!... Dar mă tem că în capotele seci ale conservatorilor n-o să intre niciodată o idee limpede, fie ea chiar atît de simplă ca cea a legii agrare...
COMANDORUL: Domnilor, domnilor, dumneavoastră aţi. început să faceţi politică, şi în vremea asta prînzul ne aşteaptă...
LAZU: Bine, dar Costoi... Cine va servi la masă?
MALTEZEANU: Cine?... Costoi, de bunăseamă! Fii bun şi cheamă-1. (Lazu iese şi se întoarce îndărăt. Peste o clipă, se iveşte Costoi, purtînd un castron cu supă. Ii curg lacrimile, pe care încearcă zadarnic să le oprească. începe să umple farfuriile.)
64
VLADIMIR COLIN
PAS^iefHi UlUma aneCd0tă Care CirCulă 13 Ia?i- Un lieamt cade pri-F0R%?llJtTtat): N°' n0{- NU POt Să măj!ÎJ1C Cînd cincva P«ngo
C0M^Sp^v£ff" C°St0l)--       ~» Fii «a dracu! Ro.înul
COSTOI (printre lacrimi): Eu..   Ene   domn  f™nnJ™       i? i i^nMAAinÂnriT   / ir , LL--- uurnn.  comandor...    Jine al meu
^^SSStJOS Ma!teZeami): L"Că^înat! TeribiI ^căpă^ MALnS^^t;C0St01' PU"e ~ P° ^ * cheamă arfol-ROMAŞCANU   (rîzînd): La dumneata, mon cher, ca la moară...  Ai pier-
lOFCIuî oXnat".-'1 *     ™ ^     l0C! <Intră ^ ^ ^ MALTEZE AN U:' Vei servi la masă. }-9^9}U (bucuros): Am înţeles! (ia castronul)
P/STIA Vă -"°     JL[nga ■°paJne' ■ V~° SPUn eu> teriMI de departe...
ntr.        8       r°g' d0mnJ,0r- Dat1-mi voie. Un neamţ cade prizo-
Cortina
TABLOUL II
Noaptea pe puntea torpilorului „Viteaz". Jn dreapta scenei, mai mult pe avantscena, o mea porţiune a cheiului,, din cari porneşte o ulitP/h Tt tfn U SegU^ Sâklf ?l S£ ^clădirile luminate ale ateliere o-tmlil^tidZ' ?fereftrde e*™ explodează cînd fi cînd luminile „Inn^rlr i ^ a Slrme ?l mugeSC Seamandun. Şuviţa de lumină a fa, ului sclipeşte in răstimpuri egale. Găină, ofiţerul de cart si Voicu timonierul   „alergător", stau la scară. Noaptea e înaintată. '
Sm^iT :r?î,di?ie credzi tu una ca aiasta, Voicule?
VOICU: Da ştiu si eu? A păţit el ceva, nea Găină, ascultă la mine Păi cum altlel? Nu mar strigă la oameni, nu mai Late, nu mai suduie Uite nu mar departe decît adineauri, m-a văzut pe bordul de onoare'
S'ăia'To^oI^0' Mleter °a' 01 de C0l°' d-       « -
GĂINA (neîncrezător); Ia nu ti lăuda... Şi, vrai să dzici că nu te-o atins pi dupa seafa? 5 VOICU: Nu...'
GĂINĂ: Şî nişi nu ţi-o dat cai'sieră? VOICU: Nimic, nu-ţi spusei? Nimic...
w,X,A : AHm !Apăi atun?i chJar c-o intrat în anul morţii, Costoi VOICU: Aşa zic şi eu ! A intrat în anul morţii, ascultă 'la mine..'.'} Juraşcu nm/W""-^ înCeL Voicu îl strigă). Nea Juraşcule!..' ' iM x a ,/uerai... (urcă pe punte) Ojog n-a venit?
GĂINA: Inca nu. Şi bini ar fi să vină, c-apoi ti pominesti că se -ntîlneste apnentăle?CU COmandailtul- (P^indu-l) Da' şi-i? Parcă nu eşti'în
TORPILORUL ROŞU
65
JURAŞCU: De ce mai avem inimi? Geme inima din mine, fraţilor... Cu ferăstrăul mi-au tăiat inima... Ce-i? Ce vă uitaţi aşa la mine? Vorbesc, mă mişc, şi parcă n-aşi fi eu... Da, am primit o scrisoare. De acasă, prin „Crucea Roşie"...
GĂINĂ (oftînd): Ai primit şî tu...
JURAŞCU (încet): Ştiţi voi? Nu, de unde să ştiţi... Am avut un băiat...
Ştefanei. Am avut o fetiţă, Mărioara... VOICU (nu înţelege): Cum vine asta, ai avut? (Costoi se iveşte încet în spatele
lor).
JURAŞCU (simplu, dar vorbind răguşit): Eu... vezi tu... Eu iiu-i mai am,
Voicule... VOICU (îngrozit): Ce spui? GĂINĂ: Ardză-Ie-ar focul di scrisori !
JURAŞCU (ca mai sus): Mărioara avea picioarele umflate... Plîngea după o coajă de pîine. Ştefanei atunci o minţea: „Aşteaptă, zicea. Mai rabdă pîn' diseară... „Cînd se întuneca se făcea că rîde: „Iar ţi-e foame? zicea. Lasă, dimineaţa..." Iar lui începuse să i se umfle şi faţa..
GĂINĂ: Taşi!      ' •
JURAŞCU (strigă): Ţi-e teamă? Pînă şi s-auzi ţi-e teamă?... (în şoaptă) Dar mie? Mie ar trebui să-mi fio teamă să mai trăiesc... Şi trăiesc. Trăiesc!... (ca o mărturisire) Atîta bucurie am avut, fraţilor, atîta bucurie de cînd s-a dus a mea... Ştefanei şi Mărioara...
GĂINĂ: Taşi! Taşi !
COSTOI: Şi eu am avut un nepot, marinarule... (cei trei tresar, dar rămîn pe loc.) De copii nu m-am învrednicit. Poate că-i nevoie de mai multă bunătate, ca să te învredniceşti să ai copii? Eu nu sînt bun... Nimeni în neamul nostru n-a fost bun. Amarnic neam de oameni e neamul nostru ! (Voicu-l izbeşte pe Găină cu cotul. Amîndoi dau din cap).
JURAŞCU: Şi' ce s-a-ntîmplat cu nepotul?
COSTOI: Mi l-au împuşcat, marinarule. Mi l-au împuşcat şi mi-au spus:
Nu plînge ! L-am propus pentru decorare... (pauză) JURAŞCU: Ai mei erau mici, nevinovaţi... Ce ştiau ei? Doi pui, care abia
prinseseră să deschidă ochii____
COSTOI: Al meu era chipeş şi nalt... Voia să se însoare cu fata care-i era
dragă şi nu l-am lăsat! Eu nu sînt bun... „Fără ea nu sînt om ! striga.
înţelege..." N-am vrut. Mă temeam că mi-1 fură... JURAŞCU  (blind): N-ai făcut bine. Eu, pe Ştefanei l-aşi fi lăsat... Acum,
niciodată n-am să ştiu cum mi-ar fi rîs nepoţii.... Spun şi nu înţeleg.
Nici-o-da-tă...
COSTOI: E drept, îmi pare rău... Nu sînt bun, dar gîndul ăsta mă roade, marinarule....înţelegi tu? Mai avea de trăit atît de puţin... Şi. eu, eu i-am luat bucuria, ultima bucurie... (Ies încetişor  vorbind între ei).
VOICU: Ai auzit?
GĂINĂ (oftînd): Un biet om, acolo... (Dunia se iveşte alergîndpe chei împreună cu Mastrofilio) DUNIA: Hai, hai c-am ajuns!
MASTROFILIO: (gîfîind): Of! Themo... Am crezuto ca-mi sare inima din
pieptu... VOICU (mirat): Dunia!
DUNIA: Ascultă, ascultă Voicule... ascultă ce spune... VOICU: Ce-i? Ce s-a-ntîmplat? Linişteşte-te...
DUNIA: De ce taci? Spune, spune, domnu' Mastrofilio... (către Voicu) Cică ştie o taină... Cică despre moartea marinarilor...
5 — V. Romînească
66
VLADIMIR COLIN
GĂINĂ: Gum?
MASTROFILIO: Stai, stai sa-nii tragu sufleţelu... Of! (privind în jur)
N-aude nimenea? O taina, psihi mu. DUNIA: Da, da, spune... Nu-i nimeni, spune!
MASTROFILIO (misterios): Domnii marinarii... dac-unofiţeru nu executa
un ordinu, ţe păţeşte, a? VOICU (mirat): Ce păţeşte? Stiu şi eu... II duc la Curtea Marţială, îl retogra-
dează, îl împuşcă... După vină... MASTROFILIO (bucuros): Aha! Aha!  Dupa vina?... Aha! Asta-i bun!
Kalo... (cu răutate) Credea ca scapă? Credea ca n-are sa dea socoteala?
Are sa dea !!! Oho, are sa dea ! N-o sa mai rinzeasca lupul cu dinţii
albii... (strigă printre lacrimi) Un lup! Un lup ! VOICU (Duniei): Nu pricep nimic... Ce zice?
DUNIA (dezamăgită): Zicea că-i vorba de voi, de marinari... Tremura, vorbea singur...
MASTROFILIO: Da, da, de marinarii... Sst! La noapte, acuma... Am au-
zito io cu urechile mole... La noapte va duţe la Odesa ! DUNIA: Ai! (duce palma la gură) GĂINĂ: Şe spui?
MASTROFILIO: La noapte ! La noapte ! Sa atacaţi de pe marea.
VOICU (întunecat): Aşa? Ei las' c-au să-1 vadă ei pe dracu'!
MASTROFILIO: Aha ! Pe dracu'?... Sa-1 vada I Sa-1 vada ! Nu vreţi la Odesa? Nu?... Aha ! Oha-ha-ha ! Ordinul nu se executa... Kala ! Kala ! Sa plin-ga, cum am plinso io. Sa muşte pamintul ca un lupu incolţitu. Ochi pentru ochi, dintre pentru dinte, viaţa pentru viaţa... (se opreşte fără veste, priveşte în jur) Sst ! Mastrofilio nu stie nimica... n-a spuso nimica... (cu degetul la buze) Sst! (fuge) .
VOICU (strigă în urma lui): Fii pe pace, jupîne ! Nu te teme...
DUNIA: Eu, eu mă tem ! Voicule, mi-e teamă... Ia seama! Voicule... Nu te pripi, nu te gîndi numai la tine... Gîndeşte-te şi la mine...
VOICU: Mă .gîndesc. La tine mă gîndesc ! La toate Duniile care plîng şi se tem, la toate mamele şi la toţi copiii care se sting. ... Nu te teme, Dunie ! (zîmbind). Tu nu ştii, dar eu sînt fermecat... N-a fost turnat glonţul care să-mi vie de hac !
DUNIA: Nu glumi! Nu glumi!... îmi sîngerează inima, Voicule! Voicule, iubitule, marinarule... (îl îmbrăţişează)
VOICU (cu ochii, la Găină): N-ai grijă, Dunie ! Nuştiică iarba rea nu piere?... Lasă... Du-te... Du-te acum, du-te...
DUNIA (hohot de plîns): Voicule! (se îmbrăţişează din nou) Voicule ! (Dunia se smulge şi fuge).
VOICU (stînjenit): Aşa-s ele... Dacă te-ai potrivi, ai sta pe cuptor...
GĂINĂ (fără să-l asculte) Aşă... Taşi, mînzule ! El îşi creşti răzbunarea, da'noi... Vasăzică, la noapte... Acu ! Şî Ojog, Ojog cari nu mai vini.,.
VOICU: Uite-1 ! (intră Ojog, privind îndărăt. Apoi se îndreaptă spre torpilor)
GĂINĂ: Bini c-ai vinit! La noapte se dă plecarea. (Ojog suie pe bord).
OJOG: Acum!... Unde-i Juraşcu?
VOICU: Mă duc să-1 caut. Dar să-ţi arăt întîi ascunzătoarea, altfel te pomeneşti că mai vine careva...
OJOG: înţelegeţi? Trebuie să le-o luăm înainte ... E ceasul al doisprezecelea ! (pleacă împreună cu Voicu. Peste o clipă se iveşte pe chei Maltezeanu. Găină ia poziţie, salută cu sifleia cînd comandantul suie pe punte). ALTEZEANU: Pofteşte-1 Ia mine pe domnul locotenent secund. (Găină cheamă timonierul cu sifleia)
TORPILORUL ROŞU
67
VOICU (vine alergi nd): Ordonaţi, domnule sergent major! GĂINĂ: Du-ti la cabina domnului ofiţer secund şî pofteşte-1 la domn' comandant.
VOICU: Am înţeles, poftesc pe domnul ofiţer secund la domnul comandant. (pleacă alergind. Peste o clipă apare Lazu, urmat de Voicu).
MALTEZEANU: Domnule ofiţer secund, plecăm în jumătate de oră. Misiune de luptă. Am primit ordinul să nu deschidem plicul cu instrucţiuni decît în larg.
LAZU (zîmbind): Am înţeles...   (glas de comandă). Şef de cart! Să vină
căpitanul de arme. GĂINĂ (către Voicu): Cheamă-1 pi domn'   căpitan di arme ! (Voicu aleargă
si se întoarce cu Costoi). COSTOI: Ordonaţi! LAZU: Dă adunarea echipajului. COSTOI (mirat): Adunarea? LAZU: Nu mai auzi bine, căpitan de arme? COSTOI: Am înţeles. Şi „argintarii"? LAZU: Toată lumea.
COSTOI (către Găină): Adunarea ! (Găină dă semnalul cu sifleia, apoi fluieră la tambuchi, în timp ce Costoi strigă) Aduna-rea ! (marinarii năvălesc prin tambuchi şi se alinează pe borduri)
MALTEZEANU (supraveghiind operaţia): S-a cam muiat Costoi!
LAZU: S-a muiat de tot. Nu-1 vedeţi? Parcă nici n-ar avea salamastra...
MALTEZEANU: Căpitan de arme !
COSTOI: Ordonaţi!
MALTEZEANU: Căpitan de arme, salamastra e făcută să lucreze...
COSTOI (priveşte salamastra şi răspunde cu glas scăzut): Am înţeles... (merge la tambuchi) Adu-na-rea! Rupe scara, leat... (ridică salamastra, dar cel care suie acum e Juraşcu, şi Costoi lasă încet salamastra în jos.).
MALTEZEANU (l-a urmărit din ochi. Cu dispreţ): Nu mai e bun de nimic... O cîrpă !   (marinarii s-au aliniat).
COSTOI: Să trăiţi, domn' ofiţer secund ! Echipajul este în front — nouă marinari babord, nouă marinari tribord — şi aşteaptă ordinele dumneavoastră !
LAZU: Căpitan de arme, dă ordin să se amareze tot ce-i la bord. Peste jumătate de oră ieşim în larg. Misiune de luptă, (printre marinari, rumoare) Gu-ra! Căpitan de arme, disciplina oamenilor lasă de dorit.
COSTOI (moale): Gu-ra! (către Lazu) Permiteţi să raportez: e armistiţiu. Dacă s-ar ştii încotro pornim...
LAZU: Căpitan'de arme, execută ordinul! (Ojog se furişează pe punte).
JURAŞCU (face un pas înainte): Să trăiţi, domnule ofiţer secund, oamenii vor să st ie încotro pornim.
MALTEZEANU: Cum?
LAZU: Anarhie? Căpitan de arme, ce păzeşti? Arestează-1! COSTOI   (turburat): Ordonaţi? JURAŞCU: Unde plecăm?
MALTEZEANU: Căpitan de arme, n-ai auzit ordinul? Executarea.
COSTOI: Da, să trăiţi!... Eu... Ce-ţi veni, Juraşcule?
LAZU: Căpitan de arme, pentru ultima oară, execută ordinul!
COSTOI (rătăcit): Eu?... Permiteţi să raportez: i-aumurit copiii... Copiii,
să trăiţi! LAZU: Ce? '
COSTOI: Copiii! Doi copii, un băiat şi o fată... 5*
68
VLADIMIR COLIN
LAZU: Căpitan de arme, ţi-ai pierdut minţile?... Curtea Marţială te paşte .' OJOG: De ce nu răspundeţi la întrebare, domnilor ofiţeri? MALTEZEANU: Cine e? LAZU: Ce cauţi la bord?
OJOG: Ce fel de misiune de luptă pot avea torpiloarele? împotriva cui vreţi
să luptaţi cînd s-a încheiat armistiţiul cu nemţii? LAZU: Arestează-1! Căpitan de arme... Şef de cart... Marinari... Arestaţi-i!
Arestaţi-i pe amîndoi! (Costoi îl priveşte ţintă pe Ojog, fără a face vreo
mişcare.  Marinarii au rămas pe locuri). MALTEZEANU (scoate revolverul): Eşti arestat!
OJOG: Torpiloarele nu vor ataca Odesa roşie ! (încuviinţări printre marinari) COSTOI: El?... Delegatul! MALTEZEANU (trage): Te crezi la Odesa?
OJOG (lovit): Fraţilor ! Marinarii romîni nu vor ridica arma împotriva revoluţiei! Ei... niciodată... (cade)
JURAŞCU: Ojog! (se repede spre el).
MALTEZEANU: Stai! Un pas şi trag...
GĂINĂ: Şi mai aşteptaţi, fraţilor? Pi ei! (învălmăşeală)
MALTEZEANU: Costoi, ia mine ! Costoi... (Costoi stă încremenit de o parte).
LAZU   (zbătîndu-se): Nemernici! Ticăloşi!... Daţi-mi drumul...
VOICU: Daţi-i, băieţi! Daţi-i să se sature ! (Maltezeanu şi Lazu sînt dezarmaţi.
IOFCIU (repezindu-se în ultima clipă): Lăsaţi-i în seama mea... Juraşcule, dă-mi-i mie ! (Juraşcu face un semn de încuviinţare. Maltezeanu şi Lazu sînt tîrîţi sub punte de către marinarii care coboară împreună cu ei. Numai Costoi rămîne nemişcat, privind ţintă sjyre Ojog.)
JURAŞCU (îngenunchiază): Ojog!  Răspunde,  vorbeşte... Ojog!
OJOG: Torpiloarele...
JURAŞCU: Nu vor ataca! Liuişteşte-te...
OJOG: Auzi? Fanfara... auzi fanfara? E roşu... Steaguri... steaguri... Pămîntul şi cerul... roşu. Uite, e roşu! (se zbuciumă, încearcă să se ridice) Şi acolo! Acolo, frate, acolo... Ce, nu-1 vezi? E el! El.'... Nu vor ataca. Tovarăşe Lenin, nu vor ataca.'... (recade)
JURAŞCU: Frate Ojog... omule... tovarăşe...
OJOG: Fericire...   Eu...   numai pentru  fericire...   Oameni... oameni...
(cîntă) „Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii..." Auzi? Au pornit.... înainte!
înainte ! (marinarii ies prin tambuchi, se string în jurul lor. Fiecare
are puşca pe umeri) VOICU: Ăm închis ofiţerii... îi păzeşte lofciu... JURAŞCU: Taci! Aiurează...
OJOG: Toţi... toţi... Au pornit! Ce stai?... La asalt! înainte, la asalt!
Aşa... aşa... aşa... Ah! (o pauză. Rătăcit) Juraşcu... JURAŞCU: Aici, sînt aici... OJOG: Torpiloarele! Nu uita... torpiloarele...
JURAŞCU: Linişteşte-te .' Nu vor ataca... Torpiloarele nu vor ataca! OJOG: Odesa, Juraşcule... Odesa... înţelegi tu?... Noi... Viaţa... via...ţa... JURAŞCU (în picioare): S-a stins! (toţi îşi scot beretele. Voicu şi Găină
aduc o targa. Ridică trupul pe targa.) COSTOI (răguşit): Juraşcule, eu...   Trebuie   să-ţi spun.  El...  El mi-a
ucis nepotul... JURAŞCU: Ene? Ăsta ţi-era nepotul?
COSTOI: Să nu-1 judeci aspru... L-au silit ofiţerii, l-ar fi pus la zid... JURAŞCU: Şi acum? Acum ce-ai de gînd?
TORPILORUL ROŞU
69
COSTOI (repede): Eu... co-am cu voi? Pe delegat 1-a împuşcat comandantul. Nu zic, poate că şi eu, Juraşcule, dacă l-aş fi avut în mînă... Dar aşa, acum... Mi 1-a luat pe Ene? A plătit pentru Ene. Cu viaţa a plătit, şi eu... ce să mai spun? Cu voi eu nu mai am nimic...
JURAŞCU (strigă): El? El ţi 1-a ucis pe Ene? El 1-a trimis la noi, el I-a silit să aleagă între trădare si plutonul de cxucutie? El? Delegatul?
COSTOI: Cum?
JURAŞCU: Cine 1-a ucis pe Ene? Cine 1-a ucis pe Ojog? Cine a căutat să
ne ridice pe unii împotriva altora? COSTOI (se dă cu un pas îndărăt, în şoaptă): Maltezeanu?... JURAŞCU: Aha! începi să înţelegi? COSTOI: Maltezeanu?... Comandantul meu... JURAŞCU: Ce-ai de gînd? Alege...
COSTOI (întunecat): Am ales! Cu voi, eu nu mai am nimic... (scrîşnind) Dar cu ofiţerii...
JURAŞCU: Bine, rămîi! (tare, către ceilalţi) Tovarăşi, au izbit în inima noastră... Pe fratele nostru, pe muncitorul Ojog... l-au ucis. Ciocoii şi ofiţerii voiau să ne mîie împotriva revoluţiei, — el ne-a deschis ochii. Pentru noi, pentru fiecare dintre noi a căzut... El ştia... în Rusia muncitorii, ţăranii şi soldaţii au scuturat de pe umeri lepădăturile boiereşti şi au înălţat steagul roşu, steagul lui Lenin. EI a ştiut. Ojog a văzut cu ochii' libertatea, a văzut-o şi a vrut să ne-o aducă şi nouă... Acum, lîngă trupul tovarăşului nostru, să jurăm: Torpilorul nostru, primul torpilor roşu, nu va ataca Odesa roşie!
VOICU: N-o vom ataca!
MARINARII: Jurăm !
JURAŞCU: Lîngă trupul tovarăşului nostru, jurăm: Torpilorul Roşu va lupta sub steagul roşu, pentru libertate şi pămînt, aşa cum a luptat el!
GĂINĂ: Vom lupta sub steagul roşu!
MARINARII: Jurăm !
JURAŞCU (scoate cu băgare de seamă fularul roşu de la gîtul lui Ojog): Voicule, înalţă pavilionul nostru. Ridică steagul roşu! (Voicu coboară pavilionul şi leagă steagul roşu peste tricolor)
COSTOI: Drepţi! La pavilion — pentru onor, înainte ! (pavilionul ss înalţă către pic. Marinarii stau nemişcaţi).
JURAŞCU: Fraţilor, timp mult să cumpănim nu ne-a rămas. La Odesa s-au alcătuit batalioane rcvoluţionaro romîneşti care luptă cot la cot cu gărzile roşii. Să pornim spre Odesa, fraţilor...
GĂINĂ: Spre Odesa? '
JURAŞCU: Dar nu împotriva revoluţiei, ci ca să ne alăturăm batalioanelor revoluţionare, ca să aducem şi la noi în ţară o scînteie din văpaia cea mare ! înmîinile noastre e puterea, noimînuim puştile, mitralierele şi tunurile cu care putem da peste cap burjuii, ciocoii, cu regele şi miniştrii lor, cu tot ! Pornim, la lupta cea mare, fraţilor?
VOICU: începe răfuiala noastră, fraţilor! (marinarii rup rîndurile)
INTÎIUL MARINAR: S-a rupt zăgazul!
AL DOILEA MARINAR: Păzea, ciocoilor!
AL TREILEA MARINAR: Trăiască Revoluţia! Ura-a-a!
INTÎIUL MARINAR: Să pornim, fraţilor! La Odesa, cu toată viteza!
COSTOI: De ce ieşi din front, leat?..'. Drepţi!
INTÎIUL MARINAR: Tot mai latri, cîine de pază? N-ai răguşit de afîtea comenzi?... De ce nu ne pocneşti şi cu salamastra, încalţe?
70
VLADIMIR COLIN
COSTOI: Da' tu cum ai vrea, limbric de Dunăre? Brambura, fără comenzi, fără nimic?
JURAŞCU: Linişte! (ia salamastra şi o aruncă peste bord) Cu asta s-a sfîrşit.
INTÎIUL MARINAR: Auzi, frumuşelulo? Şi-ndată o să te trimitem şi pe tine după salamastra, să pocneşti peştii dacă-ţi arde de pocnit!
JURAŞCU: Marinari   de pe Torpilorul' Roşu', drepţi l' Comanda rămîne comandă, doar că de astă dată comandăm noi,' marinarii,  (toţi iaw poziţia) Doi oameni să ducă targa jos. Tu, Voicule, treci la eclipsă... Dă semnalul: „Trăiască  Revoluţia!... Veniţi cu noi!..."
VOICU: Am înţeles: „Trăiască Revoluţia ! Veniţi cu noi!" (urcă la, comandă si începe să semnalizeze, în lahp ce doi oamnei ridică targa. Toţi marinarii salută trupul lui Ojog)
JURAŞCU: Lăsaţi bărcile Ia apă şi mergeţi spre torpiloare să vedem cum s-au descurcat acolo, cu ofiţerii lor. În clipa în care răspunde escadra, vom porni! Ceilalţi... (lofciu se iveşte în spatele marinarilor. In urma lui apar Maltezeanu şi Lazu, fiecare avînd cîte o puşcă). IOFCIU: Trageţi! (ofiţerii trag. Doi marinari se jjrăbusesc)
JURAŞCU: lofciu?
IOFCIU: Fă-ţi rugăciunea! (vrea să tragă, dar Găină i-o ia înainte şi, cu revolverul luat de la Maltezeanu, îl doboară. Marinarii s-au adăpostit).
GĂINĂ: Vreţi să ni pară rău că v-am lăsat în viaţă?... Sus mîinile, domnilor ofiţeri! (toate armele sînt aţintite spre ei)
MALTEZEANU (zvîrlind puşca): F iecare dintre voi e un om mort de pe acum !
LAZU (la fel): Curtea Marţială vă paşte!
COSTOI (se aprojrie, ridică armele): Permiteţi să raportez:  aici poruncesc
marinarii... (strigă) Drepţi! MALTEZEANU: Pe tine eu am să te împuşc, cu mîna mea. COSTOI (scrîşnind): Mai aşteaptă,   domnule  comandant!  Ene  nu ţi-a
fost deajuns... L-ai trimis la o moartă ticăloasă şi tot nu te mai saturi,
domnule comandant? INTÎIUL MARINAR: Cum vine asta, fraţilor? (arălînd spre trupurile celor
doi marinari împuşcaţi de ofiţeri) Ni-i împuşcă pe Cristea şi pe Oancca
şi se mai răţoiesc la noi?...' Ei se ră to iese? AL DOILEA MARINAR: Să-i zvîrlim pesle bord!
AL TREILEA. MARINAR: La dracu' ! Să se sfârşească odată... La dracu' !... JURAŞCU: Căpitan do arme, du prizonierii în cabină şi încuie-i acolo!
Găină, du-te cu el. O să-i. judecăm Ia Odesa. INTÎIUL MARINAR: I a te uită Ia el!... Te-a pus cineva comandant peste
noi?
AL DOILEA MARINAR: Las-o moartă !
INTÎIUL MARINAR: N-o las! Cum aşa, fraţilor? Ofiţerii să ne împuşte şi noi să-i privim cu braţele încrucişate?... Să-i niîngîiom pe frunte? Dc-aia ne-am pus noi pielea Ia bătaie? De-aia am pornit să facem dreptate?
JURAŞCU: Ofiţerii ne-au împuşcat tovarăşii, ni l-au. împuşcat pe Ojog... La Odesa o să-i judecăm, nu vă temeţi! Sau credeţi cumva că vreau să-i fac scăpaţi?
ÎNTÎIUL MARINAR: Ce să-i mai ducem la Odesa? Noi le sîntem judecătorii. ..
JURAŞCU: Sînt ofiţeri. Au să dea informaţii...
TORPILORUL ROŞU
71
INTÎIUL MARINAR: Pe cine au jupuit de vii? Pe noi, fraţilor!... Cine
să-i judece? Noi să-i judecăm ! 'AL DOILEA MARINAR: Ce-i în mînă nu-i minciuna... ^ AL TREILEA MARINAR: Aşa e! La moarte, ofiţerii! (strigate de încuviinţare)
JURAŞCU: Sînteţi cu toţii pentru moartea lor? MARINARII: Cu toţii! Cu toţii!
JURAŞCU' Comandant Maltezeanu! Locotenent Lazu! Adunarea marinarilor de pe Torpilorul Roşu „VITEAZ", vă condamnă la moarte. Aveţi ceva do spus? . .    . „
MALTEZEANU: V-aţi pierdut minţile!... Unde va treziţi? Desmeticiţi-va,
ticăloşilor !
JURAŞCU: Escadra e de partea Torpilorului Roşu. A trecut vremea cînd
puteaţi porunci după plac ! LAZU: Marinari...  Cum  se  poate...   Gîndiţi-va,  marinari... Doamne,
sînt tînăr ! COSTOI: Si Ene a fost tînăr... INTÎIUL MARINAR: Şi Cristea...
AL DOILEA MARINAR: Şi Oancea... „
LAZU: Nu, nu! Marinari, n-am ştiut... Am greşit...  (cade in genunchi)
Marinari, vă rog... Marinari, iertaţi-mă ! MALTEZEANU- împuscati-1 odată ! Dacă aveam o arma îl impuşcam eu... JURAŞCU: Un voluntar!' (Costoi (ace un pas înainte. Juraşcu il priveşte
în ochi) Bine, Costoi. COSTOI (încetişor, împingînclu-l pe Maltezeanu cu ţeava^ puştii): Cine ar
fi crezut, domnule comandant?... V-am privit cape o icoana... (aspru)
înainte, marş! ^ r
LAZU: Nu! nu... Costoi, fie-ţi milă... Milă! (doi marinari il ridica, ies.
Două detunături. Apoi se aude un clipocit) IURASCU- Bărcile! Fraţilor, vin bărcile! (toii se reped spre balast, ada)^ GĂINĂ (aplecat   peste bord): Şi se-aude, fraţilor? (o împuşcătura, Gama
cade) ii- i
JURA.SCU: Jandarmii!... Culcat ! (în depărtare se aprind semnale luminoase) VOICU (dela comanda în care a semnalizat lot timpul): Răspund ! haspunc.
torpiloarele ! JURAŞCU- Repede, Voicule... Ce spun?
VOICU: Liberaţi... ofiţerii... Predaţi-vă... Tunurile... îndreptate... spre...
voi... (împuşcături) GĂINĂ (slab): N-am izbutit... Juraşcule... AL TREILEA MARINAR: Să-i ia dracu! Să-i ia dracu! ÎNTÎTUL MARINAR: N-au să tragă ei cu tunul, fraţilor! _ JURAŞCU: Tovarăşi! Am jurat lîngă trupul lui Ojog, in lata steagului
rosu... (lupta se înteţeşte) . 0
UN OFIŢER (din barcă): Voi, cei do pe „VITEAZ , predaţi-va IURASCU:... că vom lupta pînă la capăt. Nu vom ataca Odessa! ^ GĂINĂ- Si staţi?   Trajeţi!... Şî pentru mini... trajeţi!  (Voicu coboară
pe punte, apucă o puşcă -şi ghemuindu-se lîngă Juraşcu, trage). JURAŞCU: Vezi ce-i cu Găină...
GĂINĂ: Nu ti gîndi... la mini... Trajc !... Traje ! (pe chei se ivesc jandaim,) UN OFIŢER   (de pe chei): Predaţi-vă! _ VOICU '(rage în el): Muşcă-ţi limba! Marinarii nu se predau! MARINARII: Nu se predau! (împuşcături)
72
VLADIMIR COLIN
JURAŞCU: Voicule, ascultă! Tu eşti cel mai tînăr... Să ajungi la Oclesa.
Să le spui acolo... VOICU: Eu?
JURAŞCU: Da, tu... Sai peste bord...
VOICU: Eu? Tocmai eu să vă las?... în ruptul capului!
JURAŞCU: Peste o clipă o să fie prea tîrziu... Spune-le că nu l-am trădat
pe Ojog, că ne-am făcut datoria. Pînă la capăt ! VOICU: Taci! Cere-mi ce vrei... Orice! Dar asta nu... Nu, nu not... JURAŞCU: Să mori e uşor! Acum e mai greu să trăieşti... Du-te ! VOICU: Nea Juraşcule...
JURAŞCU: Du-te, îţi poruncesc, du-te.,.,  (Voicu sare. Bărcile se lovesc ele coasta torpilorului. Un jandarm se caţără peste balustradă, dar cade.. Alţii se ivesc în locul, lui)
GĂINĂ (cu ultimile puteri): Trăiască Rivolutia !
INTÎIUL MARINAR: Trăiască Lenin!
JURAŞCU (cîntă): „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii..."  (amestecate cu zgomotele împuşcăturilor, glasurile celorlalţi se unesc cu glasul lui) TOŢI: „Voi osîndiţi la moarte, sus!" (rafală de mitralieră)
Cortina
EPILOG
Au trecut trei săptămîni. In cazarma batalioanelor revoluţionare romîneşti clin Odesa, o încăpere cu ferestre mari, care dau spre stradă. O masă obişnuită, acoperită cu planuri şi schiţe strategice, un portret al lui Lenin. Pe perete, un plan al Odesei, pe care se. află înfipte o mulţime de steguleţe roşii şi negre (steguleţele roşii jvedomină simţitor). In colţ, o piramidă de puşti iar lîngă fereastră, o mitralieră.
In oraş au loc ultimele lujjte de stradă. împuşcăturile, rafalele mitralierelor, exploziile obuzelor nu-l turbură însă de fel pe Comisarul, care studiază planul Odesei.
MIŞA (năvăleşte în încăpere.E mînjit cu praf de puşcă, mîneca lie zdrenţuită):
Comisarule! Am ocupat primul obiectiv, comisarule! COMISARUL: Şi al doilea?
MIŞA: încă nu, lua-i-ar dracu ! Au aşezat mitralierele la ferestre şi-mproaşeă scîrbele Radei, împroaşcă de nu te poţi apropia de piaţa Catedralei...
COMISARUL: Căţăraţi-vă pe acoperiş şi aruncaţi grenade prin ferestre. Două obiective au primit batalioanele noastre şi nici pe ele să nu punem mîna?... Auzi tu? în jumătate de ceas să raportezi ocuparea!
MIŞA: Am înţeles, în jumătate ceas! (iese .Comisarul mută un steguleţ roşu pe hartă- Intră preşedintele Romceroduliii şi se opreşte în spatele lui, privind harta).
PREŞEDINTELE: Da, merge bine, comisarule! Mai luptă ei în Puşchin-scaia, pe Deribasovscaia şi în piaţa Catedralei, dar de pe acum se poate spune că au scrîntit-o. Au scrîntit-o, comisarule ! Putem raporta că Puterea Sovietică este stăpînă si rămîne stăpînă în Odesa !
COMISARUL: Ai trecut pe Ia băieţi?'
PREŞEDINTELE: Da... S-au ţinut băieţii, nu glumă ! Cu cei din Odesa nu te joci de-a vaţi ascunselea... Ce crezi? Adineauri au luat Poşta... Se lăudau petliuriştii că nu-i scoate de acolo nici dracu. Se barica-
TORPILORUL ROŞU
73
daseră înăuntru cu mitraliere, ba aveau şi două tunuri şi strigau că fac praf orice automobil blindat care ar fi cutezat să-şi arate botul... (rîde) Ei şi? Nu i-a scos dracu' din poştă, dar Gărzile Roşii tot i-au scos!
COMISARUL: Straşnici băieţi! Mîndru sînt că nici noi, romînii, nu lipsim de la lupta cea mare... (cu ochii la planul oraşului) Ştii, mă gîndeam adineauri, privind planul Odesei... Peste zece, peste douăzeci de ani... Ehei, ce oraş o să fie ăsta, Vasia ! Dacă ai să fii şi atunci preşedinte, ştiu c-o să arzi de treabă...
PREŞEDINTELE: Eram flăcău în putere cînd am văzut cum au [fost împuşcaţi cei ieşiţi să-i întîmpine pe potemchinişti pe treptele portului şi cînd am jurat să nu uit. N-am uitat şi i-am răzbunat mai tîrziu, sădind aici Puterea Sovietică, iar azi le-am apărat din nou amintirea, apărînd Odesa. Mîine, comisarule, mîine am să le slăvesc fapta într-o Odesă cum n-a mai fost, o Odesă mai mîndră clecît a putut închipui visul celui mai îndrăzneţ dintre ei...
COMISARUL (oftînd): Cine ştie dacă eu am să mai apuc să-i răzbun pe-ai noştri, Vasia, cine ştie dacă am să trăiesc vreodată ziua cînd republica socială va mătura regele şi oligarhia romînă ! Cine ştie...
PREŞEDINTELE: Ce gîndurisînt astea, frăţioare? în ziua cînd învingem...
COMISARUL: In ziua asta, cînd învingem, au căzut destui! Ei au plătit cu sîngele lor victoria şi tocmai ei n-au să mai vadă niciodată Odesa de peste zece ani... Niciodată! Intr-una mă gîndesc la Ojog... Ce om a fost, Vasia ! Un om adevărat. Poate că din asemenea oameni ieşeau pe vremuri sfinţii... Ce om ! Mă uit uneori la uşă, mă tot uit şi parcă-1 aştept să intre şi să-mi spuie din nou cum spunea: „învaţă, învaţă, nu pierde vremea! Din tine, comisarule, o să iasă poate un comisar al poporului şi ce ai să te faci dacă n-ai să şti pe unde scoate cămaşa?"
PREŞEDINTELE: îţi dai tu seama ce s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi oprit torpiloarele?... Moartea lui a scăpat de la moarte zeci, poate sute de tovarăşi!... Dacă torpiloarele ar fi sosit la timp, cînd în oraş se mai dădeau lupte şi i-ar fi sprijinit pe petliurişti de pe mare, nu ne-ar fi venit deloc uşor... Dar noi, muncitorii Odesei, nu uităm. Şi n-o să uităm, comisarule ! Nici de Ojog şi nici de marinarii din Sulina. (din culise se aud zgomole de fugă şi glasul lui Voicu: „Dar înţelege odată! Ce te legi de om?" Uşa se deschide şi Voicu, însingerat, intră urmat de Dunia).
VOICU: Tovarăşe comisar! L-am luat...
COMISARUL: Ce a-ţi luat?
VOICU: Obiectivul. Al doilea obiectiv! N-am făcut de rîs batalionul! COMISARUL: Aha!  (Mişcă steguleţul pe hartă, dar se răsuceşte îndată,
neliniştit) Şi Mişa? De ce n-a venit Mişa? VOICU: L-a pălit un ticălos de haidamac, cu o mustaţă uite-atîta... I-a
spart capul! COMISARUL (strigă): L-a ucis?
VOICU (rîde): Da'de unde! De ucis, l-am ucis eu pe haidamac. Numai
că Mişa trebuie să se odihnească oleacă... DUNIA: Tovarăşe comisar, dar uitaţi-vă la el! Ce, el nu  trebuie să se
odihnească?... Nici să-! pansez nu mă lasă... VOICU: Ce te legi de om? pricepe odată. E o zgîrietură... Te ţii după
mine ca umbra de pom ! DUNIA: Zgîrietură? Uite că te-ai umplut de sînge...
74
VLADIMIR COLIN
PREŞEDINTELE (zîmbind): Nu te mai împotrivi, băiete, că-i tot degeaba !
Cînd spun ele că nu-i zgîrietură, s-a mîntuit, nu te mai scapă nimeni... COMISARUL (la fel): Fii disciplinat, Voicule...
DUNIA: Unde s-a mai pomenit una ca asta, tovarăşe comisar? Da' ce, noi, sanitarele, n-avem şi noi legea noastră? Cînd vrei să-1 pansezi pe cîte unul, odată îl vezi că sare de parcă-i muşcat de streche: „Du-te, du-te, strigă, îs răniţi mai încolo!" Şi el se clatină pe picioare şi-i curge sîngele ca din l'întînă...
COMISARUL (trage un scaun): Stai jos, Voicule...
VOICU (se aşează): Uite-aşa mă pisează, de cînd e la Odesa! La Sulina se temea într-una şi-aici nu face decît să umble cu mîinile prin sînge...
DUNIA   (îl pansează): Mai taci o clipă şi tu, mai taci!
VOICU: Păi ştiu, eu stric, că te-am luat cu mine! (către Comisar) Cînd am sărit în apă în noaptea aceea, cu inima rănită, cu zgomotul împuşcăturilor în ureche, întîi n-am ştiut ce să fac... Unde era să mă duc? Cu chiu cu vai am înotat, apoi am ieşit la mal şi m-am tîrît de am ajuns la casa lor... Dacă m-a văzut tovarăşa asta, care nici nu visa pe atunci că o să fie sanitară cîndva, odată i s-au muiat picioarele şi a căzut moale pe duşumea...
DUNIA: Eu? Nu ţi-e ruşine?... Nu-1 ascultaţi, tovarăşi! Da' de unde...
VOICU: De, în noaptea aceea, oi fi semănat şi eu cu o arătare... Dar rn-au doftoricit ei acolo şi cînd le-am spus că trebuie să ajung la Odesa, unde n-a început ea să ţipe că nu mă lasă de capul meu, că vine şi ea... Şi dă-i, şi dă-i, mi-a făcut capul călindar!
DUNIA (rîzînd): Mai taci odată,  moară stricată, mai taci!
VOICU: Pune-te cu ea! Dacă n-a izbutit nici bătrînul s-o domolească... Atunci abia a priceput el ce plănuise ticălosul de lofciu şi 1-a prins o scîrbă şi o deznădejde cumplită. „Puteam să ştiu, striga, zvîrcolin-du-se prin încăpere. Pe cugetul meu apasă moartea marinarilor!"
DUNIA: N-ai voie să strigi! încetează... . '
VOICU: în urmă a trimis-o pe Dunia. „Eu, zicea, eu bătrîn nebun, mi-am încărcat sufletul cu straşnic blestem. Nu ştiu cît am să mai trăiesc, dar sîngele marinarilor strigă, şi strigătul sîngelui lor am să-1 aud pînă ce ţărîna îmi va astupa urechile, dar sîngele marinarilor îmi pătează mîinile şi pata sîngelui am s-o văd pînă ce ţarina îmi va acoperi pleoapele... O fată am, şi alt nimic pe lume, şi iaca, o rup de la inima mea şi o trimet să spele vina tatălui. Să plece acolo, la Odesa, şi să pună şi ea o cărămidă la viata de mîine..."
DUNIA: Voicule! Te rog, Voicule... Taci...
VOICU: Acum sîntem aici amîndoi... Iar torpiloarele, torpiloarele n-au atacat...
PREŞEDINTELE (grav): Nu, n-au atacat, marinarule, şi muncitorii din Odesa au aflat de jertfa marinarilor din Sulina. Cu toţii ne plecăm adînc în faţa lor, ca în faţa unor fraţi scumpi, căzuţi alături de noi în lupta cea mare, pe Torpilorul Roşu...
VOICU (încet): Ojog... Juraşcu... Găină... şi atîţia, atîţia alţii... Costoi... (cu ură) O mare de lacrimi şi sînge nu va putea şterge sîngele nici-unuia dintre ei! Tot aurul blestemat al burjuilor nu va putea plăti moartea celui mai neînsemnat marinar al revoluţiei! (cu mîna la inimă) Mă arde... Mă arde focul care nu se stinge...
DUNIA: Voicule! Linişteşte-te, Voicule...
VOICU: îi văd. îi ştiu. îi port în inimă, aşa cum au fost, cu statura, cu privirile, cu nădejdile lor. Le duc mai departe lupta şi în luptă le
TORPILORUL ROŞU
75
aud glasurile sfătuind, îndemnînd, păzindu-mă, aşa cum m-au păzit acolo, la bord, cînd au rămas să întîmpine moartea cu armele în mîini...   Ei!  Ei singuri,, murind  şi pentru mine.
COMISARUL: Ţi-au dat o misiune, Voicule, şi misiunea ceea ţi-ai îndeplinit-o.
VOICU: Eu? Ştii, tovarăşe comisar... Am făcut războiul şi am văzut destui morţi, şi întotdeauna m-am gîndit că peste cîţiva ani nimeni poate nu-şi va mai aminti de cei căzuţi... Eroii! Cei rămaşi în viaţă nu se mai gîndesc la eroi... Dar ei, cei de pe torpilor, cei de pe torpilor trebuie să trăiască mai departe! Peste ani şi ani trebuie să răzbată semnalul Torpilorului Roşu, aşa cum s-a înălţat în noaptea aceea în portul Sulinei, cînd semnalizam la eclipsă: Trăiască. Revoluţiai... Trăiască Revoluţia!... Trăiască Revoluţia!
PREŞEDINTELE: Aşa va fi. întreaga revoluţie proletară, Lenin însuşi a aflat despre răscoala voastră...
VOICU: Lenin?... Lenin ştie despre noi?... Despre Ojog?... Despre .Turaşcu?
PREŞEDINTELE: Ştie. Lupta voastră e o parte din lupta dusă pe scară mondială pentru apărarea primului stat al muncitorilor şi ţăranilor, pentru apărarea Revoluţiei!
VOICU: Lenin! Lenin ştie...
COMISARUL: Şi în curînd vor afla despre voi şi muncitorii din ţară, Voicule. Iată ultimul nostru manifest către marinarii şi soldaţii romîni. (scoate o Hîrtie din buzunar şi i-o întinde)
VOICU (citeşte): „Marinari şi soldaţi! Marinarii din Sulina, după exemplul marinarilor ruşi, au ridicat drapelul revoluţiei. Onoare primilor luptători pentru libertatea poporului romîn! Mişcarea a fost înăbuşită, dar asupra marinei romîneşti va ramine de-apururi gloria de a fi făcut primul pas spre o viaţă noua1... (se opreşte din citit) Primul pas spre o viaţă nouă... (pe stradă trece o unitate a gărzii roşii cîntînd „Internaţionala". I mnui va însoţi cuvintele Comisarului pînă la sfîrşit)
COMISARUL: Vor trece anii, Voicule, şi va veni şi pentru noi ziua cea mare. Atunci vom avea şi noi un partid puternic, un partid al nostru, ca marele partid al bolşevicilor, şi foaia asta pe care o ţii acum în mînă va alcătui una dintre primele pagini ale documentelor noastre de partid... Nu ştiu dacă-mi va ii dat să mă mai bucur de ziua aceea, dar tu, Voicule, tu ai să trăieşti ziua cînd sunetele Internaţionalei vor pluti pe străzile Bucureştiului, cînd steagul roşu va flutura peste palatul regelui, cînd poporul va fi liber, liber pentru întîia oară în lunga şi zbuciumata-i istorie... Atunci oamenii îşi vor aminti, vor chema alături de ei pe cei căzuţi şi se vor pleca în faţa umbrelor celor care le-au durat fericirea... Tinerii vremii aceleia vor veni la tine şi te vor întreba: „Cum a fost? Cum a fost în noaptea aceea pe Torpilorul Roşu?..." Iar tu, Voicule, vei fi atunci bătxîn, dar vei întinări cînd le vei povesti despre Torpilorul Roşu şi despre misiunea iui Ojog... Şi printre cei ce te vor asculta.se va găsi poate cineva care va aşterne pe hîrtie lupta voastră, aşa precum a fost. Şi va veni o seară, Voicule, o seară cînd inima îţi va bate să se spargă, şi în seara aceea, în liniştea unei săli de teatru, îţi vei retrăi poate tinereţea. Pe scenă, în faţa ta, se vor mişca din nou Ojog şi marinarii de pe torpilor şi către inimile oamenilor va zbura din nou semnalul fulgerat într-o îndepărtată noapte de decembrie: „Trăiască Revoluţia!... Trăiască Revoluţia!"
VOICU (într-un elan neslăpînit): Trăiască Revoluţia!
COMISARUL: Atunci mulţi dintre cei aflaţi în sală îşi vor aminti, şi o
VLADIMIR COLIN
mare dragoste, o mare mcredere, o putere liniştită li se va ridica în inimi (scena se întunecă treptat, se întunecă, astfel că atunci cînd e rostita ultima fraza, doar faţa Comisarului rămîne luminoasă). Se vor
S a/r' 06 aVăCUl Primii P9?1 sPre ™t« Jor ™J, îsivor aminti de iiecare pas de mai- tîrziu şi aruncîndu-şi privirile în urmă vor înţelege ca Iiecare dintre ei alcătuieşte cîte o cărămidă din măreţul palat al fericim, pe care noi I-am visat în bubuitul tunurilor in zilele cinci lumea _ ca o corabie falnică şi sigură de sine - cîrmoa dm mersu lei de mii şi mii de milenii... Şi'vor înţelege mai «limpede l^lfl 7 dat°ria Să desă™^scă întruchiparea năde^ilo Sef'T1f, °Tne?ti> ?e care «ici o furtună, nici un
tra/net nu-1 vor mai putea vătăma. Şi în liniştea acelei săli va răsuna peste depărtarea anilor glasul nostru de azi/limpede si cura" ca un
Walter "T°TăŞi M S0ClallSte/ InaZte
Înainte!    (Cortina cade pe ultimele acorduri ale Internaţionalei)
MARIA BANUŞ
PE DIMBUL   CU GHERGHINI
în memoria grănicerului Rusu A. Vasile
Sus, la dîmbul dinspre moară, Cîntă, dulce primăvară, Cîntă tu şi ţă-i linţoliu Nu din lacrimi, nu de doliu, Ci din zări de borangic, C-a ţost moarte de voinic Şi din umbră de gherghin, Unde nu-i loc de suspin, Numai vîntul fluier ar De suspină prin frunzar.
Ce ştii, tu, privighetoare?... Poate nici erai sub soare Cînd Vasile-n iarbă sta, Arma strîns la piept ţinea Şi din ochi o mîngîia Şi din gură-i poruncea: '— Zii, mîndruţo, ştii tu cum, Şarpelui ce iese-n drum. Zii, cu şuierat subţire, Drept în iad să-şi vină-n fire; Una, zii, grănicerească Şi la morţi s-o pomenească.
Sta în post Vasile, sta, Arma-n braţe c-o strîngea, Colo-n vale mi-i zărea, Zîmbet aprig scapără: — Of, spionule trufaş, Ce-ai cătat, acum aflaşi. Eu ţi-am spus-o omeneşte: Glia noastră nu-ţi prieşte. Nu fi lotru la hotar, C-o să minei, băiete, jar.
MARIA BANUŞ
Sta Vasile-n iarbă, sta, La iscoade-mi secera, Vîntul timpla-i atingea, Focul nu i-l potolea: Ia, zii, încă mai sînteţi, Hrană bună la creţi? Of, spionule trufaş, Ce-ai venit? Să-mi dai răvaş, Cum că „Mister" e mîhnit C-am rămas „sărac" lipit,
Fără domni şi fabricanţi Fără de căluş şi lanţ, Fără fug după grumaz, Fără palme pe obraz, Fără milă de zaraf Şi gîrbaci de la vătaf, Fără grof şi boiereasă Şi jandar cu pulpa grasă?
Sta fecioru-n iarbă, sta, Pe spion mi-l judeca, Ba cu znoavă de uncheş, Ba cu glonţul fără greş. Ce-i mai blestema Vasile! — Parte n-aveţi voi de zile, Nu vă ţie ăst pămînt, Că nimic nu vă e sfînt, Cui se vinde pe dolari Mînce-i hoitul corbi dă-i mari!
Cum fecioru-i judeca, Bine lotrul nu trecea De mijlocul vadului, Câ-l lua talpa iadului Şi aşa mi-l răsucea Că pe loc se cuminţea. Numai unu-a mai scrîşnit Pîn-a se fi potolit. Pe Vasile l-a ochit, Pe Vasile l-a lovit.
Şi-a căzut în iarbă, jos, Chipul tînăr şi frumos, Ochi şăgalnici s-au închis, Gura znoave n-a mai zis. Inâlţatu-s-a suspin Din tufişul de gherghin. Pe pămîntul verii-ncins Dîră roşie s-a prelins — Firul vieţii se rupea. Arma strîns la piept ţinea.
FE DÎMBUL CU GHERGHINI
De mirosul bun şi sţînt Al străbunului pămînt Inc-odată s-a pătruns, Pinâ ceasul l-a ajuns, Ochii fetei ce-a iubit Inc-odată l-au privit. Din Ardealul depărtat Munţi înalţi s-au arătat Şi securea s-auzea, Tata brazii dobora, Mina mamii-l mîngîia. Fruntea-n flori se răcorea.
Şi cum sta pe dîmb culcat
Fraţii l-au înconjurat;
Nu era doar un pluton,
Era largul ţârii zvon,
Mîini de fraţi, de muncitori,
Luatu-l-au de subsuori
Şi la drum el a purces,
Privegheat de-un codru des.
Frunza blinda îi şuşotea:
— Dormi,   Vasile. Vom veghea.
Anii vin, anii se duc, Urcă-n ierburi proaspăt suc. Alte ierburi, alte flori Şi alt rînd de cîntători. Ce ştii, tu, privighetoare, De iscoade la hotare, De o zi care a fost, De-un viteaz căzut la post Şi de-un soare înroşit Ce privea din asfinţit Dîmbu-n umbre învelit, Cu drumeagul şerpuit, Cu convoiul împietrit.
Ce ştii tu, pasăre mică, Lacrimi omeneşti cum pică, Pieptul cum se oţeteşte, Jurămînt cum se rosteşte, Dragostea de ţară, cum Se revarsă-n noi acum, Cînd pe dealul înflorit Chipul lui ne-a răsărit Şi privirea lui albastră, Patrie, iubirea noastră...
t Anii vin, anii se duc. Urcă-n ierburi proaspăt suc, Sus la dîmbul dinspre moară, Cîntă dulcea primăvară.
MARIA BANUŞ
Locul unde a căzut In lumină-i învăscut. Postul unde a vegheat Cu credinţă-i apărat. Ochi curaţi ca şi ai lui Străpung cerul cîmpului.
O, cîntaţi din zare-n zare Păsări, voi, neştiutoare, Libertatea ce iubim Şi pămîntul ce-l ferim. Duceţi, voi, prin primăveri Faptele de azi şi ieri, Ridicaţi, în slăvi, departe, Dragostea ce n-are moarte.
VIRGIL TEODORESCU
PA R TID CIL (TI
Speranţă şi putere, şi linişte şi ură,— Aşa erai în timpul acela-ntunecat, _ Cînd cu securea noastră, izbind neîncetat, în zidul închisorii căscasem o spărtură.
Cum, într-un băeţandru se naşte un bărbat, In luptă viitorul prindea atunci făptură Si-n sufletul mulţimii, ca într-o arătura, Recoltele de astăzi de-atunci le-ai semănat.
Putere si iubire şi îndîrjire-ai fost,
Şi stea'lucind pe bolta eternă a nădejdii,
Pentru a da vieţii acesteia un rost,
Săpînd în noaptea plină de umbre şi primejdii Un luminiş în care să-şi afle adăpost, _ _ înalţii zori ce astăzi sînt sprijinul amiezii.
Q — V. Romîneascâ
ALFRED M ARGU L-S PERBER
PARTIDUL
dnd în sfîrşit te-ai smuls din asuprire, Din grea robie, după-o viaţă-ntreagă, Cu gînd de luptă, nu de tînguire, Plin de-adevăr, —Partidul  ţi-a dat vlagă!
Cînd ai fost gata fără şovăire Să-nfrunţi necaz şi temniţi şi-orice plagă, Să-ţi pui chiar viaţa-n joc cu îndîrjire în lupta grea, — Partidul ţi-a dat vlagă.
Cînd ai văzut că numai în unire Cu alţi   tovarăşi libertatea dragă Ai s-o cîştigi şi-adevărata-ţi fire Ţi-o vei găsi, — Partidul ţi-a dat vlagă.
Venit-au ani de chin pentru popor, Războiul, moartea slînd mereu la pîndă; Partidul ţi-a fost sprijin şi-ajutor, La luptă te-a-ndrumat şi la izbîndâ.
Şi-acum priveşte-n jurul tău: oriunde Te uiţi, vezi lumea nouă cum purcede. Mini chiar, vor fi înfăptuiri profunde In care azi abia-ndrăzneşti a crede.
Iar astăzi vezi aevea-ndeplinil
Ceea ce ieri nici nu-ţi trecea prin minte:
In tot ce faci, Partidul, neclintit,
Iţi luminează calea înainte.
Partidu-i lot ce-i demn, frumos şi bine, Tot ce-n poporul nostru-i mai de preţ, Curaju-nalt al jertfelor de sine, Exemplul veşnic, călăuz măreţ.
PARTIDUL
83
Trăieşte-n el un gind de luptă care Te-a-nsufleţit mereu de la-nceput: El ţine steagul lumii viitoare Ca zorii, roşi, deasupră-ţi desfăcut.
El potoleşte-adînca năzuinţă A omului setos de vremuri noi: Partidu-nseamnă trainica voinţă De-a-nfâptui ce-avem mai bun în noii
In romîneşte de Al. Philippide
DIMITRII GULIA
PARTIDUL
Ch iar dacă firea-n forţa ei abate şi  năruie şi munţi  care dispar, Partidu-i mai puternic, că el poate să-i năruie şi să-i înalţe iar.
Natura, în decursuri milenare, crează mări ce-n zare se întind, Partidul e un meşter mult mai mare: doar într-un an vezi mări în mal izbind.
O  zi de  soare  totul încălzeşte cînd primăvara raze strălucesc, Partidul doar mai luminos luceşte, la focul lui şi inimi se-ncalzesc!
Tot universul larg, cu căi ce-n zare spre lumi necunoscute se deschid, E-alîl de-nlins că margine nu are — ca şi iubirea faţă de Partid.
Natura are legi nestrămutate după-ntuneric,   zorii se ivesc, Ca şi-adevărul Stalinist  în toate, ca fapte ce-n Partid se-adeveresc.
Pămîntul  fără   soare-ar  fi ruină, în raza lui e viaţă şi avînt, Fără de el, nu-i aer, nici lumină, fără Partid nu-i viaţă pe pămînt!
In romîneşte de Constantin Argeşanu
FRANCISC MUNTEANU
ÎN ORAŞUL DE PE MUREŞ
Roman *)
Acest fragment constituie începutul romanului „In oraşul de pe Mureş'1 al scriitorului Francisc Munteanu. Romanul oglindeşte eforturile creatoare ale unui colectiv de muncitori şi tehnicieni, angajaţi în bătălia pentru construirea primelor strunguri romîneşli.
Invingînd împotrivirea înverşunată a duşmanului de clasă., lipsa de experienţă şi propriile rămîneri în urmă, constructorii reuşesc să ducă la bun sfîrsil sarcina pe care le-a încredinlat-o Partidul.
CAPITOLUL I 2
M ircea Rotaru urma cursurile celui de al treilea an al Facultăţii de • .mecanică. Locuia la mătuşa lui, Anghelina Ponta, în strada Măgureanu 2, într-o casă veche, cu miros de mucegai şi igrasie. Cu doi ani în urmă, cînd tatăl său plecase în străinătate, îl lăsase singur, ca pe un pui de cuc, în grija mătuşi-sii, pensionară la C.F.R., femeie umblată şi cu pricepere în ale educaţiei. In casă, pentru a ocoli certurile familiale, se discuta foarte puţin despre tatăl lui Mircea, Romulus Rotaru. Acesta îşi începuse existenţa într-un birou de mişcare al căilor ferate. Viaţa şi-a dus-o liniştit, între ţăcănelile aparatului morse şi ale nevestei care-1 certa pentru fiecare fleac. Aşa au trecut anii monotoni şi trişti: şase zile lîngă aparatul morse, a şaptea acasă, cu vizitele rituale ale rubedeniilor. Pînă cînd, într-o zi din primăvara lui patruzeci şi cinci, roasă de o boală veche, nevastă-sa a murit. Do atunci modestului telegrafist locuinţa i s-a părut goală, neprimitoare, rece. Venea tot, mai tîrziu acasă, beat, după ce făcea o haltă de jumătate de ceas la biroul de lîngă barieră, pînă a ajuns omul să-şi vîndă paltonul şi geamantanul de piele pe care un călător grăbit îl uitase într-un vagon. Şi de ia vinderea „geamantanului găsit" la vinderea mobilelor din casă pentru băutură, n-a fost decît un pas — cîteva luni. în zadar l-a trimis şeful de gară în faţa comitetului de disciplină. Romulus Rotaru nu s-a mai putut îndrepta. L-au degradat, l-au suspendat, apoi l-au concediat definitiv.
*) Roman în curs de apariţie ,1a Editura Tinerelului.
86
FRANCISC MUNTEANU
O vreme, cît a mai găsit creditori, a încercat să trăiască din împrumuturi. Pe urmă a făcut cunoştinţă cu Percig, cel mai renumit afacerist din Arad. Acesta aproviziona cu făină economatele din localitate, şi se spunea despre el că este la fel de bogat ca şi domnul baron Wollman, directorul fabricii de textile. Lucra cam în felul acesta: cerea de la diferite mori din împrejurimi oferte pentru măcinatul a zece, douăzeci de vagoane de grîu. în oferte se menţionau preţul măcinatului şi durata lui în timp. Cu aceste acte pe care Percig le trimitea cu un om de-al lui la economatele fabricilor, el încasa aconturi pe cîte unul sau două vagoane de grîu, care în realitate nu existau decît în scriptele ofertelor. După încasarea banilor, subalternii lui Percig dispăreau şi rar se întîmpla să fie vreun vinovat.
Romuhxs Rotaru s-a împrietenit cu Percig tocmai pe vremea cînd cele mai groase afaceri se întrezăreau în exportarea sării şi a sticlei în Ungaria şi Austria. Cum Rotam avea cunoştinţe printre ceferişti, el a obţinut cu uşurinţă vagoanele pe care le-au încărcat cu geamuri şi sare şi le-au trimis la Budapesta. Acolo totul se plătea cu aur. Cînd Romulus Rotaru s-a întors din primul drum, Percig, care finanţase întregul transport, nu mai era de găsit: fusese arestat pentru o altă potlogărie. Astfel că fostul impiegat n-a mai avut cu cine să împartă banii. încurajat de acest succes, a făcut şi al doilea drum. De data asta nu s-a mai întors cu vagoanele goale. A avut grijă să le umple cubecuri electrice. Becurile s-au dovedit a fi izvorbogatde bani. Strînsese atît cît să-şi cumpere o casă mare, elegantă, în centrul oraşului, întîmpîarea a făcut însă ca în toiul tratativelor de cumpărare a casei s-o cunoască pe Medy. Medy era cîntăreaţă la Colorado, avea picioare frumoase şi era vestită în tot Aradul. Ea l-a sfătuit să nu-şi mai cumpere casă—vremurile sînt tulburi — mai bine să continuie negoţul „cît s-o mai putea", pe urmă o să vadă ce-i de făcut. în clipa cînd „nu s-a mai putut", cînd s-au interzis trecerile de frontieră, Romulus şi Medy se găseau la Viena cu două vagoane de hîrtie. I-au trimis lui Mircea scrisori şi telegrame să vină după ei. Mircea a expediat spre diferite autorităţi zeci de cereri, dar spre nemulţumirea Iui — fără succes. După aceasta, Mircea, care zăcuse în spital aproape un an, de pe urma unei complicaţii la plămîni,s-a văzut privit altfel decît înainte. Unii îl ocoleau sau îl salutau indiferenţi; alţii îi puneau întrebări cam de felul acesta: „Cînd se întorc părinţii din delegaţie?" Şi aşa, pe zi ce trecea, rămînea tot mai singur, tot mai părăsit; numărul prietenilor se rărea, cercul de bănuieli şi suspiciuni din jurul lui se strîngea tot mai apăsător. îşi amintea cu nostalgie de anii petrecuţi la liceu, de vremea cînd trăia încă maică-sa, de „jururile" cu prieteni şi prietene. în copilărie fusese debil. Din cauza asta a pierdut un an de şcoală. în schimb a citit mai mult clecît tinerii de o seamă cu el. E drept, pe nealese. Citea cu aceeaşi pasiune şi „Hanu Ancuţei", şi romanele captivante, şi „Doxurile", şi romanele lui Jack London. A călătorit în gînd pe acelaşi vapor cu căpitanul de 15 ani, a cutreerat împreună cu Farow adîncurile Oceanului Pacific şi a străbătut potecile din Amaradia alături de Titu Herdelea din „Ion". La fel de bine cunoştea „Crucea de piatră" din „Apărarea are cuvîntul", ca şi sudul Statelor Unite din „Pe aripile vîntului". Vorbea cu accent prost o franţuzească de provincie. După terminarea liceului, spre surprinderea lui — deşi el era convins că răspunsese perfect la examen — nu a fost admis la Facultatea de mecanică. Cînd nici intervenţiile mătuşii Anghelina Ponta nu dădură rezultate, s-a speriat. îi era teamă că va fi luat la armată, împrumută bani şi plecă la Bucureşti să-şi încerce norocul în Capitală. Aici n-avea decît un singur cunoscut: un student la Medicină cu multe relaţii. Acesta îl bătu pe umăr şi-1 asigură că „o să-i rezolve situaţia". Trei
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
87
zile însă n-au mai vorbit despre asta. Au colindat toate restaurantele din Capitală, l-au ascultat pe Aldo Solini la „Şapte păcate", pe Maria Tănase la „Arizona", au băut coniac în Gara de Nord şi bere la Pantelimon, pînă cînd Mircea şi-a ispăvit banii. Iar atunci cînd au cheltuit şi banii de tren şi n-au mai avut cu ce să se distreze, prietenul l-a sfătuit să se înscrie la Teologie.
— Eşti nebun? Eu să mă fac popă?
— N-am spus asta. Faci cum vrei. Dar ideea nu e rea. în orice caz, scapi de armată. Eu am un cunoscut acolo care ar putea să te ajute.
Mircea refuză, bineînţeles. Porni iară ţintă prin oraş, se abătu de cîteva ori pe la Gara de Nord, cu speranţa că va întîlni vreun cunoscut de la care ar putea să ceară cu împrumut bani pentru biletul de tren. Nu se întîlni însă cu nici un arădean. Deznădăjduit, bătu iar la uşa prietenului:
— ha cine să mă prezint la Teologie?
Prietenul formă un număr de telefon şi discută vreo jumătate de oră cu cineva, apoi puse victorios receptorul în furcă.
— Ai avut noroc. Mai sînt cîteva locuri. Te duci mîine dimineaţă şi te prezinţi la vicarul Teoîil Costea.
încă în seara aceea formulară textul cererii, iar a doua zi Mircea se prezentă la examen. Se descurcă cu iscusinţă la cele două materii obligatorii: istoria şi limba romînă.
După examen, un protopop bătrîn, cu barbă şi mustaţă albe, îl mîn-gîie pe faţă:
— De cîntat ştii să cînţi?
— Bisericeşte nu prea, sfinţia ta.
— Ei, totuşi —
Mircea încercă în zadar să-şi aducă aminte textul unei colinde învăţate în copilărie, pe care în ultima vreme o cînta la petreceri cu text schimbat.
— Ştiu numai cîntece de astea la modă, prea sfinţia ta.
— Cînta orice.
— „Ecaterina"? întrebă Mircea şi plecă ochii. Protopopul clătină nemulţumit din cap:
— Nici cîntece populare nu ştii.
— Ba da, cum să nu ştiu, se înflăcăra Mircea. „PeMureş şi peTîrnave", şi mai ştiu şi altele.
în cele din urmă cînfă „A ruginit frunza din vii" atît de frumos,încît protopopul se înduioşa şi-i dădură lacrimile. Emoţionat, îl mîngîie din nou pe obraz. A doua zi, Mircea îşi văzu numele trecut printre cei admişi cu bursă.
Unii dintre colegii de an, fii de chiaburi, veniseră la Teologie ca să scape de armată. Aceştia, după stingere, în dormitorul comun, după ce se convingeau că nu-i aude nimeni, discutau despre întoarcerea apropiată a lui Horia Sima şi descălecarea pe care, asemenea lui Dragoş Vodă, urmau s-o facă Gafencu şi toţi ceilalţi „patrioţi", plecaţi în străinătate. Ceilalţi elevi, evlavioşi peste măsură, care au venit din convingere, se credeau de pe acum apostoli ai ortodoxismului. Stăteau toată ziua în biserică, iar seara, în dormitor, aprindeau luminări de ceară şi buchiseau sîînta scriptură. Unii dintre ei cunoşteau psalmurile de pe rost, apocalipsa, şi erau atît de smeriţi, încît în faţa lor Mircea se simţea prost. La început nu îndrăznea să-i jignească, spunîndu-le să-I lase în pace cînd îl chemau să
88
FRANCISC MUNTEANU
se roage. Ingenunchia şi el pe lespezile de marmoră din incinta capelei şi, cu mîinile împreunate, se gîndea că numai la cinci sute de metri depărtare, pe Calea Victoriei, tineri de vîrsta lui se plimbă sub luminile colorate ale neoanelor. Uneori, o tristeţe care îi producea aproape dureri fizice, îl făcea să se roage cu adevărat. Seara, cînd zgomotele cădelniţelor se stingeau şi nu se mai simţea nici mirosulpişcătoraltămîiei,asculta claxoanele maşinilor şi încerca să le ghicească marca: „Ford de trei tone, tip 38... Ăsta-i Renault, autobus"... Motoare cum aveau astea nu se mai fabricau de cel puţin 15 ani. Ştia că au fost aduse în ţ«ră după epurarea lor de pe piaţa occidentului. Stînd în pat, de multe ori uita de parohie, se vedea desfăcînd motoarele unei maşini complicate. Atunci, noaptea, colegii lui îl auzeau vorbind de bujii, de cilindri, de pistoane.
Intr-o seară, în closet, auzise vorbind de Codreanu. Trase cu urechea, apoi se ruşina. îi era ruşine că nu avea curajul să dea buzna peste ei şi să le ardă cîte un pumn pe merit.
în aceeaşi seară auzi continuarea discuţiei şi în dormitor.
— Da'mai tăceţi odată, bată-vă dumnezeu!... Zău dacă voi nu sîn-teţi nebuni! Ar trebui să fiţi fericiţi că aveţi învăţământ şi cămin gratuit. Dacă o să se afle ce se petrece aici, atunci-••
— Dacă taci n-o să afle nimeni...
— Dar eu n-am să tac.
— Tu nu eşti romîn?...
— Tocmai pentru că sînt romîn. De ce aţi venit aici, să vă faceţi popi, sau să faceţi politică?....
— Noi va trebui să luminăm poporul...
— Voi? şi fără să vrea, Mircea izbucni în rîs. \
— Da, da, noi, sări vecinul de pat, tot un arădean, un băiat mai în vîrstă, înalt,scheletic, cu un neg mare pe bărbie. Mircea îl cunoştea încă de acasă, de la o serbare cîmpenească.—Tu de ce ai venit aici? Ca să îmbraci anteriul şi să colinzi ţara, să lămureşti drept-credincioşii de binefacerile regimului? Ha? Tîmpitule! Se întoarse spre ceilalţi seminarişti: — Uitaţi-vă la el. Şi-i ardelean de-al meu... Spune sincer, de ce ai venit aici? Vrei să te faci popă?...
— Nu, îi răspunse Mircea cu un calm prefăcut. Am venit să nu stau haimana pe străzi. La anul am să mă înscriu la mecanică...
— Adică eşti comunist?...
— Nu sînt comunist... Dar vreau să construiesc maşini.
— Pentru comunişti... Mai bine te-ai gîndi că eşti romîn.
— Sînt mai romîn dacă construiesc maşini...
Se treziră toţi clin dormitor. Unii începură să se roage cu voce tare cerînd domnului să-i împace pe cei doi adversari, alţii îşi împreunară numai mîinile într-o rugăciune mută. Din stradă se auzi un claxon prelung, înăbuşit. „Skoda", constată Mircea în gînd şi, negăsind altceva mai bun de făcut, se culcă şi-şi trase pătura peste cap.
A doua zi hotărî să vorbească cu preasfinţitul, pe urmă renunţă: îşi aduse aminte că a mai vorbit odată cu el şi prea sfinţitul a clătinat numai din cap, mîngîindu-î pe creştet. „De, fiule, datoria noastră e să arătăm rătăciţilor calea cea adevărată. Dacă mai vezi inscripţii în privată, şterge-îe. Se vor plictisi seminariştii şi nu vor mai scrie. Săracii! Nu ştiu ce fac, sînt copii.   Roagă-te pentru ei".
De atunci căuta să adoarmă cît mai devreme, fără să reuşească însă. Gîndurile îi zburau aiurea, acasă, la Facultatea de mecanică. Se visa îmbrăcat în halat alb, inginer într-o uzină curată ca o farmacie.
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
89
Dar mai rele decîL serile petrecute la cămin erau slujbele la care era obligat să participe de trei ori pe zi. Dimineaţa, la prînz şi seara. Învăţase pe de rost douăzeci de rugăciuni, vreo zece psalmi şi o sumedenie de alte cîntece bisericeşti.
într-o duminică după masă, cînd nu mai putu răbda, se duse din nou la prietenul care îl sfătuise să se înscrie la Teologie. De astă dată acesta îl povăţui să facă cereri patetice la Facultatea de mecanică şi ia Ministerul învăţămîntului, prin care să arate că nu vrea să devină popă, ci vrea să se facă inginer, să poată participa la opera de reconstrucţie a ţării.
Aşa cum prevăzuse prietenul lui Mircea, din îndemnul organizaţiei de U.T.M., decanatul Facultăţii de mecanică aţu'ecie ca pozitivă dorinţa seminaristului care voia să se facă constructor şi-i aprobă cererea de transferare. Mircea reuşi ia examen, deşi trebuise să facă eforturi ca să-şi ajungă colegii. Datorită participării lui la toate acţiunile U.T.M.-ului — muncă culturală şi cercurile de învăţămînt — fusese primit ca membru în U.T.M. E drept, cîţiva colegi s-au împotrivit primirii unui fiu de speculant, deşi el dovedise că n-a avut nici o îegătură cu tatăl său. Dar meritele lui în facultate au tras mai mult în talgerul cumpenei acelora care îl susţineau.
Anul următor ceruse, pe motiv de greutăţi familiale, să fie transferat la Arad. Aici toate au mers de minune, pînă în primăvara aceasta, cînd i s-a tăiat bursa, iar organizaţia de bază U.T.M. l-a anunţat că va fi reve-rii'icat.
Dar Mircea nu-şi făcuse grije prea mare din astea. Umbla cu capul în nori, în gînd amesteca diferite materiale căutînd un nou oţel mai dur decît cel suedez, mai rezistent decît cel fabricat la Solingen şi la fel de flexibil ca cel din Toledo. Pe străzi, dacă se împiedica de pavajul stricat, luni întregi se frămînta cu născocirea unei maşini combinate care să pietruiască, să netezească şi să asfalteze automat. La malul Mureşului îşi căutase un loc pentru arcuirea unui pod cu trotuare rulante, iar în maculatorul lui de notiţe erau schiţate fel de fol de maşini monştri, a căror întrebuinţare nici el nu o ştia precis. Numai serile, cînd stătea acasă, dacă se întîmpla ca mătuşa Anghelina să fie ocupată cu ascultarea „Vocii Americii", simţea cum un nod i se urca în gîtlej. Strîngea pumnii pînă ce unghiile îi crăpau pielea, îşi blestema prietenii, facultatea, părinţii. Se deştepta dintr-o dată într-o lume pe care în parte o cunoscuse şi la căminul Facultăţii de teologie.
— închide odată aparatul, mătuşico...
— Ce-i cu tine, Mircea? Şi în casă trebuie să mă feresc de spioni?...
— De ce spioni trebuie să te fereşti? Dimpotrivă, văd că stai toată noaptea să asculţi vocea lor.
— Mircea dragă...
— Închide aparatul, că trebuie să învăţ.
Dar nici la facultate n-a scăpat de oamenii goi, iară preocupări, care n-aveau nici în clin nici în mînecă cu mecanica. Unii dintre ei îi căutau prietenia, erau microşi, spuneau fraze cu. două înţelesuri, punînclu-l parcă la încercare. Cea mai mare deziluzie a avut-o cu asistentul Stoleriu de la Tehnologia metalelor, pe caro îl ştia membru de partid, cinstit, cu o bună pregătire în specialitatea lui. Acesta, în ziua cînd aflase că părinţii iui Mircea sînt plecaţi în străinătate şi au o situaţie admirabilă, se apropiase de el cu o simpatie exagerată, înjurînd comitetul de partid şi pe inculţii din facultate, care nu apreciază elementele de valoare, cum ar fi el şi Mircea, de exemplu. Mircea îl privi uimit. Asistentul începu să rîdă şi-1 bătu pe umăr.
— Ehei, multe nu ştii tu încă...
— Nu înţeleg, tovarăşe asistent.
90
FRANCISC MUNTEANU
— La început nici eu nu înţelegeam. Dar nu asta e important. E important să i'im uniţi, poate că într-o zi va i'i mare nevoie de noi.
— Sigur că da. De ingineri e mare nevoie. Atît de multe lucruri sînt de construit!
— îmi place că ţi-ai învăţat bine lecţia. Şi începu să rîdă. Tjită-te în jur, nu vezi decît mîrlani.
— Cînd vor ieşi din facultate, nu vor mai fi mîrlani.
— Noi, din păcate, tovarăşe Rotam, ne-am născut cu două mii de kilometri mai la răsărit decît ar fi trebuit. In Balcani. Balcanul n-a dat încă nici un. om mare, şi în special nu în inginerie. Ce vrei să te faci? Inginer de cuie? De la germani ai fi putut învăţa, dar unde sînt ei acum? Singura noastră speranţă e drumul care trece prin Paris. Ştii unde? Apoi adăugă misterios: — Peste mări şi ţări...
Mircea, zăpăcit de noua faţă a lui Stoleriu, se frămînta două nopţi la rînd, ca cVapă cea de a treia să-şi ia inima în dinţi şi să se ducă la şeful catedrei:
— Tovarăşe profesor, aş vrea să vă spun unele lucruri despre asistentul Stoleriu. Eu pînă acum l-am crezut, nu ştiu cum să vă spun, ataşat...
— Cum?
— Nouă, adică regimului, se fîstîci Mircea, şi dintr-o dată îi păru rău că începuse această discuţie. Dar nu mai putea să dea îndărăt. — N-am vrut să ridic problema lui la U.T.M. sau la Comitetul de partid, că ar fi păcat de el. Am învăţat mult de la dînsul în cursul seminariiîor... Dar, vedeţi, el... cum să vă spun... nu prea e convins, şi asta... Poate îl cunoaşteţi şi dumneavoastră, l-aţi putea ajuta...
— Aha, înţeleg, tu eşti un fel de spion şi crezi că atitudinea tovarăşului Stoleriu nu este chiar aşa cum trebuie să fie.
Mircea păli, se răsuci în călcîie şi-şi văzu de treabă.
La următoarele colocvii la Tehnologia metalelor primi un „insuficient".
Cu un an în urmă ar fi plîns pentru acest „insuficient", dar acum îl durea mai rău faptul că şi profesorul, şi asistentul Stoleriu, erau socotiţi în continuare oameni cinstiţi, deşi nu erau decît nişte făţarnici. O vreme s-a gîndit să se ducă totuşi la organizaţia de partid — asta mai ales după primirea „insuficientului" — dar pe urmă s-a răzgîndit. De ce? „In fond pe mine mă consideră duşman — îşi spuse — şi chiar dacă asistentul va fi demascat, eu nu voi avea altceva de făcut decît să împărtăşesc soarta lui".
N-a trecut multă vreme şi a început să se zvonească despre el că eun element dubios, cu gînduri ascunse, care luptă să primească calificativul de bun inginer mecanic doar pentru ca să-i fie deschisă poarta unei mari fabrici din ţară... Şi chiar dacă în faţă nu i se spuneau acestea, Mircea Rotarii le înţelegea din priviri. Atunci adoptă o nouă atitudine. In clasă lua cuvîntul rar, doar cînd era întrebat.
La scrisorile venite din Viena nu răspundea: ce-ar fi putut să le scrie? Doar rar, de Paşti ori de Crăciun, îndemnat de mătuşa Anghelina, adăuga o frază, două, în josul paginilor ei: „sînt bine. Peste doi ani voi. ieşi inginer".
Trăia clipe cînd fel de fel de gînduri i se îngrămădeau în minte. începu să ţină un jurnal de zi, dăr numai după două săptăm.îni, cînd citi ceea ce scrisese în el, îl aruncă. Totuşi avea nevoie de ceva, de un colţ frumos în lumea asta unde să se poată mişca, să poată vorbi, să poată trăi el, omul, Mircea Rotaru. Găsi colţul fără prea multă caznă. Era cenaclul literar. Aici, unde nu-1 cunoştea nimeni, vorbea înflăcărat despre poezii, despre rimă, despre realism. Ca să-şi justifice participarea, scrise şi el cîteva povestiri. Cei din conducerea cenaclului le citiră şi vorbiră frumos despre posibilită-
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
91
ţile lui. Mircea se ruşina, dar oricum, aceste cuvinte frumoase adresate lui, primele după atîta timp, îl umplură de o bucurie copilărească. Tot aici o cunoscu Şi pe Mara Cuc. Avea ochii mari, cenuşii, cu luciri gălbui. Şi rîdea mereu arătîndu-şi dinţii mici, strălucitori. La început. Mircea o conducea pînă acasă. Apoi începură să se întîlnească şi în parc ori la cinema. De la discuţiile asupra lui Eminescu au ajuns la primele îmbrăţişări, la planuri tăinuite de viitor.în nopţile acelea, Mircea se visa inginer, ca Isaia Arde-leanu care locuia în aceeaşi casă cu el. Ei nu i-a spus nimic despre aceste visuri, tot aşa cum pînă l-a cunoscut pe Pavel, fratele ei, nu i-a spus nimic despre tatăl lui. Pavel părea un băiat morocănos, n-avea nimic din gingăşia Marei. Nu lua parte la discuţiile lor, de parcă nici n-ar fi fost de faţă. Doar din cînd în cînd spunea două vorbe, şi acelea numai despre fabrica de clopote unde lucra. Parcă toate amintirile, toată viaţa de pînă atuncea i-ar fi fost închisă între zidurile de cărămidă roşie ale turnătoriei „Ianto", între maşinile negre, uleioase, deasupra cărora înota, zăngănind, macaraua, ameninţătoare, cu ghiarele ei albe, lucioase, de oţel. Odată, între două vorbe, Pavel l-a întrebat brusc, fără nici o introducere:
— Ce activitate duci pe linie politică?
Mircea a tăcut o clipă, apoi a continuat să-i vorbească despre ultima poezie citită la cenaclu. Dar Pavel, încăpăţînat, i-a repetat întrebarea:
— Ce activitate  duci pe linie politică?...
— Nici o activitate, s-ar putea să fiu dat afară din U.T.M.
Pavel nici n-a clipit, l-a lăsat să-şi continue povestirea. In ziua aceea, au vorbit ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar de atunci, Pavel n-a mai venit s-o însoţească pe Mara la cenaclu. Mircea se aşteptase încă de Ia început ca într-o zi să se sfîrşească clipele frumoase petrecute la cenaclu, iar de cînd Mara se schimbase, acest gînd îl frămînta şi mai mult. Ultima dată încercase să-i vorbească, să-i arate că niciodată nu făcuse vreun rău, dar Mara nu era atentă. De atunci a înţeles că trebuie să se mulţumească cu atît: s-o vadă o dată pe săptămînă, sîmbăta, cînd se ţineau şedinţele cenaclului. Restul zilelor şi-1 petrecea acasă, căutînd în fel şi chip să nu-şi întîlnească mătuşa, momîie îmbălsămată din alte vremuri. De cîtva timp, de cînd Mircea se „stricase" şi devenise derbedeu ca ceilalţi tineri din cartier, mătuşa Anghelina se ţinea scai de capul lui. Ca să poată învăţa în linişte, să nu-i mai audă sfaturile date cu atîta dărnicie, Mircea se întorcea acasă noaptea tîrziu. In toată hardughia aceea bătrînească unde locuia, el nu cunoştea pe nimeni, nu saluta pe nimeni. Doar lulia, femeia de serviciu a inginerului Isaia Ardeleanu, se  pleca respectuoasă de cîte ori îl întîlnea.
Cu inginerul Ardeleanu — după părerea lui singurul om care l-ar fi putut înţelege — Mircea se întîlnea foarte rar. Inginerul Ardeleanu era ocupat mai tot timpul, şi chiar duminicile, cînd stătea singur acasă, nu prea se arăta bucuros de oaspeţi. Cînd fusese ultima oară la el, cu vreo două luni în urmă, să-i ceară un sfat pentru o lucrare de examen, îl găsise aplecat asupra unor planuri schiţate pe hîrtie de calc.
— Ce vrei să faci pentru examen? Un strung cu schimbător automat? Asta vi s-a cerut la şcoală?
— Nu, domnule, inginer. La asta m-arn gîndit cu. Ni s-a dat subiectul la alegere.
Două orc întregi i-a pus întrebări inginerul, apoi a scos din sertare nişte desene şi i-a ţinut o conferinţă despre schimbătoarele automate care se fabricau în Germania, Franţa şi Belgia, despre lipsurile acestora în producţie şi foloasele lor. Mircea a rămas mut în faţa cunoştinţelor lui Ardeleanu. Ştia că este inginer-şef la fabrica de vagoane, dar n-ar fi crezut niciodată că con-
92 FRANCISC MUNTEANU
strucţia de maşini îl pasionează chiar într-atîta. La despărţire, inginerul i-a mărturisit că şi el îşi începuse cariera cu o lucrare de sîîrşit de an, lucrare pe ■care a perfecţionat-o ani de zile după aceea, dar... — şi aici a dat cu tristeţe din mîini. Pe urmă, cu toate insistenţele lui Mircea, Ardeleanu n-a mai scos nici umbră de cuvînt. Părea obosit şi copleşit de o plictiseală ciudată. De atunci nu l-a mai primit. Iar din cele povestite de lulia, servitoarea inginerului, Mircea deduse că Ardeleanu nu-i întreg la minte.
3
— Tovarăşul Mircea Rotaru va citi povestirea sa intitulată „Strada Semaforului".
Mircea îşi despături foile de caiet şi începu, să citească rar, fără intonaţie:
„Strada Semaforului avea un singur rînd de case. Pe partea cealaltă, dincolo de pavajul de cărămizi, deşi se făcuse parcelarea, nu s-a ridicat nici o clădire. Terenurile virane, împrejmuite de garduri de sîrmă, se întindeau pînă în imaş, unde bălăriile — golomoaze şi leuştean sălbatic— creşteau în voie, neatinse de oţelul albastru al coaselor. Pămînturile toate, pînă în apropierea fabricii de acizi, erau ale domnului Singer. El le cumpărase pe preţ de nimic de la un grof bătrîn, epileptic, care şi iarna, şi vara, umbla cu o cuşmă de oaie, cu gîndul să-şi apere căpăţîna în caz dacă criza l-ar fi apucat pe un drum pietruit. In ultima vreme, de cînd s-au oprjt lucrările la linia ferată ce trecea chiar la capătul de sus al străzii Semaforului, venea tot mai rar să admire bălăriile, pămîntul. Cînd. venea, îşi înfigea bastonul de bambus în ţarină, apoi pipăia glodul mustos de pe vîri'ul băţului.
— Pămîut bun! spunea, şi copiii care se adunau în jurul lui rîdeau, că vorbeşte de unul singur.
Groful se născuse cu şase degete la mîna stîngă şi copiii de pe strada Semaforului ştiau acest lucru. De aceea umblau în haită după el cu speranţa că odată şi odată, tot o să-şi scoată mîna cu pricina din buzunar. Dar bătrînul se obişnuise într-atîta să se folosească de o singură mînă, încît chiar lui i se părea — şi afirma acest lucru — că stînga nu e numai de prisos, ci e şi o povară. Vara umbla în sandale de gumă, fără ciorapi. Cînd îşi isprăvea sondarea glodului, se ducea la malul Begheiului şi-şi scălda picioarele pline de bătături. Dacă era bine dispus, ţinea predici celor adunaţi în jur. Filozofa. Unii spuneau că ar fi făcut şcoli înalte chiar în. America.
— Vedeţi, îşi arăta degetele picioarelor. Am unghii. îmi sînt de prisos. Aş fi curios să aflu care a fost ultimul meu strămoş care s-a folosit de ele...
Cînd ajungea aici, cineva trebuia să-1 întrebe:
— La ce să le fi folosit?
Groful îl măsura din priviri pe vorbitor, a dispreţ şi continua:
— La curăţatul nucilor do cocos. Atunci erau folositoare încă. Dar acum? îmi aduc numai pagubă. îmi rup ciorapii. Atît băieţi. Da. Oare cum s-o fi numit ultimul meu strămoş care s-a folosit de unghii?
Se întîmpla ca cineva să spună un nume banal: Gheorghe, sau Ion, şi atunci groful, supărat de incultura celor din strada Semaforului, devenea războinic: lovea în stînga şi în dreapta cu bastonul de bambus, spre hazul copiilor care îl bombardau cu pietre şi cu nămol. Cu Singer nu stătea de vorbă. îl făcea jidan., escroc şi-i înjura pe o limbă necunoscută color din strada Semaforului.
Domnul Singer era neamţ din Sighişoara şi se îndeletnicea cu tot felul
ÎN ORAŞUL DE PE MUREŞ
93
de afaceri: cumpăra şi vindea case, dădea sume mici cu împrumut, era reprezentat la patru sau cinci firme străine şi finanţa birturile din cartier. Era un om înalt, chel, şi asuda de parcă ar fi fost înhămat la plug sau ar fi cărat piatră. Purta pantofi cu talpă de azbest, pantaloni bufanţi şi cămaşă milaneză de culoare închisă. Gravată nu purta niciodată, îi era teamă să nu se înăbuşe. Faţa roşie, totdeauna rasă proaspăt, îi lucea şi mirosea de la cinci paşi depărtare a odicolon de trandafir. Cele cîteva fire de păr de culoarea nisipului, ce-i creşteau la ceafă, erau meşteşugit netezite cu peria deasă şi aduse în faţă, să acopere chelia deasupra frunţii. O cicatrice dreaptă, parcă trasă cu liniarul, îi împodobea bărbia. Cînd vorbea sau stătea în faţa cuiva, domnul Singer ascundea cu palma urma briceagului ţărănesc. In urmă cu doi ani nu-1 cunoştea încă nimeni din cartier. Apăruse odată cu începerea lucrărilor la linia ferată. Stătuse de vorbă cu cîţiva ingineri, apoi, în urma discuţiilor, a început tratativele de cumpărare a pămînturilor. Prevăzuse mare cîştig. So zvonea că prin apropiere se va înfiinţa şi o haltă de cale ferată, aşa că domnul Singer n-a stat mult pe gînduri. A cumpărat toate terenurile virane, le-a împrejmuit cu sîrmă ghimpată şi a început să ridice prima casă. Pe vremea aceea, s-a măsurat întinderea străzii celei noi chiar în dreptul Semaforului. Strada primise şi un alt nume: „Protopop Gîlmeanu", dar nimeni n-o numea aşa. Muncitorii de la terasament îi spuneau „Semaforului" şi aşa a rămas.
N-a trecut decît un an de la cumpărarea pămînturilor şi prima casă în formă de cazarmă, cu două etaje, era gata. Locuinţele au fost închiriate de muncitori. Erau bucuroşi şi ei, şi domnul Singer. Spre ghinionul lui, o comisie de anchetă sosită din Bucureşti a oprit lucrările. Li s-a părut lor că se furase prea mult, fără procentul care li s-ar fi cuvenit după o lege nescrisă, astfel că au găsit solul nisipos, nerezistent, şi au încheiat pe loc zece procese verbale, unul după altul. Ministerul în cauză şi-a însuşit rapoartele comisiei şi a suspendat oficial lucrările. Muncitorii au rămas iară lucru, de pe o zi pe alta. La început, cei care nu mai primiseră ultimele salarii, au început, să desfacă traversele, încît numai după o singură lună, cele două şine ruginite au rămas desculţe pe prundiş. Viaţa din cartier şi-a reluat cursul ca mai înainte : oamenii şi-au căutat slujbe în altă parte, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Numai singură strada Semaforului creştea: ca din pămînt au răsărit cocioabe, din piatră, din lemn, din tablă. Domnul Singer umbla încruntat de supărare, uita să-şi ascundă cicatricea de pe bărbie, apoi s-a liniştit şi el. A început alte afaceri şi s-a înstrăinat tot mai mult de strada Semaforului. Numai o dată pe lună venea regulat. La întîi. Venea să-şi încaseze chiriile, apoi dispărea pentru încă o lună. Era socotit un fel de calendar ambulant.
Se întîmpla ca unii, cînd îl vedeau pe strada Semaforului, să-şi pocnească palmele a mirare:
— Uite, domnule, iar a trecut o lună.
Domnul Singer era la fel de punctual ca şi maşinile de reclamă aîel'abricii „Schmoll" sau „Franck" de Ia Braşov, care în fiecare an, în primele zile ale lui ianuarie, veneau şi împărţeau calendare de perete, trase la ofset.
In anul cînd ne-am mutat noi în strada Semaforului, maşina cu inscripţia „Schmoll" ne dăruise un calendar de culoare albastră pe frontispiciul căruia erau desenate cifrele 1, 9, 3, 4...
Primii mei prieteni au fost copiii lui Jurj, tinichigiul. Despre acest tinichigiu se spunea că el ar fi construit semaforul de la capătul străzii. Noi eram foarte mîndri de el. II priveam cu admiraţie cum pleacă în zori cu lă-diţa de tinichea în spate. Mergea la lucru. Noi ne închipuiam că înalţă alte
94
FRANCISC MU NT E AN U
semafore. Pe urmă, într-o zi, nu l-am mai văzut pe tinichigiu. Am aflat de la tata că e şomer. Nu cunoşteam rostul acestui cuvînt, dar mi se părea foarte frumos.Şomer! Din cînd în cînd, Jurj venea pe la noi să se sfătuiască cu tata, care era impiegat la G.F.R. şi era socotit om deştept, mai ales că uneori ştia dacă este sau nu de lucru la gara triaj.
La primul întîi, cînd a venit Singer să ceară chiria de la tinichigiu, acesta nu i-a putut plăti. Neavînd încotro, Singer a aşteptat încă o lună. Dar Jurj n-a avut bani nici a doua lună. Atunci Singer a chemat poliţia şi tinichigiul a fost evacuat în stradă. N-a avut cine ştie ce lucruri: un dulap vopsit cu lac alb, un pat de fier şi unul de lemn în care dormeau cei patru copii ai lui. O masă din lemn de brad şi două scaune fără spătare. Lucrurile lui mici, vasele, nu le-am putut inventaria: erau legate într-o pătură, dar cred că au fost puţine dacă au încăput într-o singură legătură"...
— Asta e tot, încheie Mircea, ridicîndu-şi ochii de pe foile de caiet.
— Aici se termină povestirea? întrebă mirat cineva.
— Nu, mai lipsesc două pagini, dar n-am avut timp să le transcriu. In timp ce vorbea întîlni privirile Marei. Vru să spună ceva, dar nu
găsi nimic potrivit. Se aşeză.
—■ Eu cred, spuse responsabilul cenaclului, să nu ne pronunţăm asupra povestirii luiRotaru. O să ne citească continuarea săptămîna viitoare.
Cineva recită două poezii, apoi urmară discuţiile, dar Mircea nu mai ceru cuvîntul. Se uita numai la Mara şi aştepta să se termine şedinţa.
Cînd, în sfîrşit, se văzu în stradă, alături de ea, răsuflă uşurat.
— Am făcut o gafă, nu-i aşa?
— De ce?
— Pentru că am citit „Strada Semaforului".
— Nu, dimpotrivă, .ştii, mi-a plăcut foarte mult. Numai că ar fi trebuit s-o aduci în întregime. Oamenii te cred neserios.
— Ţi-am mai spus, sînt de acord cu ei.
Se opriră sub un felinar. Dîra de lumină se revărsa rece, poleindu-i. Dinspre colţ se auzea zdrăngănitul unei birje şi tropăitul ritmic al copitelor calului. Involuntar, Mara privi într-acolo. In ceaţa luminoasă, profilul i se proiecta desluşit pe perdeaua de raze. Mircea o privi lacom, înghiţi în sec şi spuse încet, mai mult sie-şi decît Marei:
— Să mergem.
Porniră unul lîngă altul, nefiresc de aproape, tîrîndu-şi paşii. Birja ajunse în dreptul lor. O clipă, zgomotul păru asurzitor, apoi se stinse şi de-a lungul străzii nu se mai auzeau decît înfundat, paşii lor.
— Şi ce s-a întîmplat cu Jurj? întrebă pe neaşteptate Mara.
— Cu Jurj? A fost evacuat. Era octombrie şi era frig. Iar nevastă-sa bolnavă. Cineva i-a sfătuit să-şi ducă copiii la azil. I-a luat pe toţi patru şi a plecat. Numai că la azil i. s-a spus că nu sînt locuri. Nu ştiu care a fost discuţia, asta va trebui s-o inventez.
— E o poveste adevărată, ce-mi spui
— Da. Omul a venit acasă. La ce s-o fi gîndit pe drum, nu ştiu. Ştiu doar atît că i s-a spus că la azil nu sînt primiţi decît copiii orfani. A intrat în curtea casei lui Singer. Nevastă-sa stătea în pat, roşie de febră. Tinichigiul i-a pus palmele pe frunte. Ardea. A lăsat să-i alunece palmele, spre obraji, spre gîtul femeii. N-a trebuit să strîngă mult. Ea nu şi-a deschis ochii decît o singură dată, probabil a mirare. Eu cred că din ochi a încuviinţat totul. Pe urmă, Jurj a cotrobăit în cutioara lui de tinichea, a scos o daltă şi şi-a tăiat vinele. A vrut să aibă copii orfani.
— E groaznic, Mircea!
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ »J
•    ce;;  M»m  ne vremea aceea, în strada Semaforului
— Da, e groaznic. Ştii, Mara, pe YItmB,t „„i's desnre care ţi-am nu treceau niciodată maşinile, mimai ;acelea g™^™^ tJ deo_ mai vorbit. In ziua cînd s-au P^/alf^ strada Sema-dată. Una de la morgă, una de la spital şi una ae ia azi
forului s-a strîns în curtea lui Singer.
- CV W N-?m^t?Ae fost salvat si după ce s-a ^însănătoşit, i s-a intentat un proc^A fost condamnat la 25 de ani munca silnica.
_ Si cu copiu lui? . .
I S£c "a^cfSpK"—a luciii
Zll C'mt spi8» tctu! e legat d. politica. Totul.
— Si dacă te sărut şi aia-i political
- Da.
Mircea o strînse de mma.
Sîmbăta viitoare, Rotaru se !^^»J^ vestirii. Se scuză lamentabil şi se care pricină era
Numai cu o oră înainte «pusese o cearta cu matuşa sj y
încă supărat foc. Nu ceru c™^^ ?iuda că trebuie să-şi
fragment de roman despre gospodăriile cole
piardă timpul «V^iKSWeîtt.utor, un ziarist Mara. Ea stătea in ritului intu, cu Pr™ • . . ^ cîte ceva într.un tînăr, cu coşuri pe faţa. Rar, a ttKrf "S^Si capetele celor din sală, carneţel. O vreme, Mircea îşif™*^ J6™^     hîrtie din buzunar
apoi, neştiind cu ce si cu cîte un ochi lipsă,
şi începu să deseneze corsa   î or oşdespre încarnarea
si  pentru Mara".
„Neîngăduite seri. Mă poartă paşii Spre-acest cenaclu literar, Ştiu, mă vor compătimi urmaşii C-am pierdut vremea în zadar...
Lui Mara Cuc şi Mircea X, Trompetele cînd vor suna In faţa unui crucifix, Trala-la-la, Trala-la-la..."
ulx „, —— v
Mircea începu din nou sa scrie.
„Şi pe bolta obosită O lună palidă trecea, Si-ale sale raze blînde Spre pământ le trimetea.
96
FRANCISC MUNTEANU
Şi-n această grea tăcere, Un chiabur la arie, Vru. să dea cu toporaşu-n Activistul Darie..."
După concluzii, Mircea se repezi la cuier, îşi luă paltonul şi se postă în uşă în aşteptarea Marei. Ea, spre necazul lui Mircea, se angajase într-o discuţie contradictorie cu autorul.
'_ De ce spui că nu e tipic? se înflăcăra ziaristul, gesticulînd larg. Apoi, spre a-şi argumenta părerile, căută cu înfrigurare printre sutele de foi ale romanului. Nu-ţi aduci aminte de scena finală?... Stai, trebuie s-o găsesc, e în capitolul zece...
Mircea căută privirile Marei şi-i. făcu un gest discret să se grăbească.
In stradă, Mara vru să vorbească despre roman, dar Mircea dădu plictisit din mîini:
_Lasă-1 dracului. Crezi că Domişan. e în stare să scrie un roman?
— De ce să nu fie în stare?
— Pentru că e prost. Prost de dă în gropi. îmi venea să mă duc la el să-i dau doi pumni. Se întîlneşte Darie cu Frusina şi ţac, pac, discută două pagini despre colectivă, cînd abia cu o oră înainte Darie se topea de dorul Frusinei! E fals!
— Despre ce să fi discutat?
— Despre dragoste. Mara îşi încetini mersul:
— Să-i fi spus că are ochi frumoşi?
— Da, sări Mircea. Să-i fi spus că are ochi frumoşi — şi privi furiş spre Mara. Ea păşea liniştită, ca şi cum nu l-ar fi auzit. — închipuie-ţi, continuă Mircea după o pauză, că mergi cu un băiat pe care îl iubeşti şi acesta îţi vorbeşte...
_Despre construcţia romanelor, îl întrerupse Mara.
— Da, adică... Se opri locului.
_Bine, să vorbim despre altceva, spuse după un răstimp Mircea, fără
să ştie despre ce altceva ar putea discuta cu ea în acel moment.
O clipă îi trecu prin minte că cel mai bun lucru de făcut ar fi s-o strîngă în braţe şi s-o sărute, dar i se păru caraghios s-o prindă de umeri în mijlocul străzii. Păşi mai departe, îngîndurat. Doamne, doamne, ce ar trebui să spună acum?' Un lucru grozav de mare, ca să nu se mai simtă atît de ridicol. Poate ar fi fost mai bine să n-o fi aşteptat aşţăzi. Dar astanu se putea. N-ar fi avut tăria să rabde pînă sîmbăta viitoare. Mara era singura fiinţă căreia îi. putea vorbi deschis, căreia îi putea povesti despre viitor, de visele lui, fără să se simtă jenat. Mara aproba totul, totul i se părea firesc la el, încît Mircea, vorbindu-i, se şi vedea inginer, aplecat asupra planşelor de desen, pe care linii întortochiate, trase cu tuş, ţeseau ca un păianjen harnic maşina viitorului. Mara nu numai că nu îl contrazicea, dar îi completa chiar cîte o viziune nedesăvîrşită. Poate de aceea nu i-a putut spune niciodată deschis „te iubesc", deşi pe ocolite i-a spus-o de mii de ori.Cînd. se sărutau, Mara îşi trecea braţele moi, albe, pe după gîtul lui Mircea, îl strîngea, apoi, cînd' se desprindea din strînsoare, întreba cu o nevinovăţie naivă:
— Ce-ai făcut,  tovarăşe inginer?
Ce-ar fi putut să-i răspundă? In general era greu să răspunzi întrebărilor puse de Mara.
ÎN ORAŞUL DE PE MUREŞ
97
— la ce te gîndeşti? întrebă deodată Mara. o a™
Zîl Smk   răspunse mecanic Mircea. Vii la bal, la Ateneu? Am
auzit ca...
— Ce-ai auzit?
Că~e un bal bun. Dat de studenţii de la Veterinară. -Nu M"a chemat şi Pavel la „lanto"... M-a cheats! sap t amina trecută şfnu m-am dus. Tu ştii că nu-mi place să ţopa. Ce - iac ac^?
Mircea nu răspunse. In faţă-i apăru hgura lui Paye l zbuiiicum" văzuse de prima dată cînd îl cunoscuse şi, fără nici o legătura îşi aduse
mească? La dracu*. Trase aer în planum şi zimbi.
— De  ce rîzi? A        . .
— Că toate străzile se transforma acum in iundatui i.
ie Judi că acummartlaui să spună ceva care s-o zguduie cuvinte mari ^ nară misterios neînţeles. Poate atunci discuţia lor ar lua o alta intor ^tSrf ma^  vie mai potrivită pentru această seară de toamna.   Ii ven n minte o caTeC amarei titlu nu-şi mai aducea aminte, m^ree^ nrincinal  un semidoct ajuns întîmplător într-un cerc de savanţi, debita o serSdeucrarl tXipite, neînţelese d£ ceilalţi, fapt pentru care o buna bucata deim  erasocoti original, ciudat şi interesant în acelaşi timp. Ce dracu ar tS£spS-Viafa nuli pentru mine decît o moarte înceată". Cam aşa ceva. Da, da. Şi nici n-ar fi prea departe de realitate.
_ Ei?
— Am vrut să spun că sînt foarte nefericit.
— Nefericit? De ce?
— Pentru că e toamnă.
— Iţi baţi joc de mine?
— ^IZJ^V^il^o să fiu inginer, peste douăzeci de ani n.te^Pinersefşfpeste alti douăzeci de ani, dacă ajung sa trăiesc atîtao
rtmiSsS! o s* mor şi o să fiu înmormîntat. Oare asta sa he lot:
Soon pe care nu ştiu de ce îl admiri atît de mult, s-a născut, a cres7utŞ aNSSmPt Ş a muk Acum a vorbit celălalt Mircea Rotam, acela care mă plictiseşte grozay. _
— Poate că nu-i decît unul singur.
— Dacă ar fi unul singur...
Z Să nu vorbim despre asta. Mai bine mă sacrific şi merg cu tine la bal.
simtămînt nelămurit. Mara îl luă de braţ şi-1 întreba:
' Ta ce te sîndeşti, tovarăşe ragmen' ,    . i
_Dm păcate nu smt. Pavel nu-i aşa cum n ciczi tu.      j i
ficial  N-ai vorbit cu el decît o singură dată şi...
— Dar discuţia a fost concludenta.
Nn i -idpvărat  Atunci, scara, tu n-ai avut dreptate. Ai ii vrut
7 _ V. Romtnească
98
FRANCISC MUNTEANU
venea să le dai un pumn. De ce nu-i îngădui şi lui Pavel să gîndească la fel cum ai gîndit şi tu atunci?
Mircea nu răspunse. Era supărat că Mara nu-1 lăsase să-şi dezvolte toate ideile despre anii care vor trece deasupra lui, fără să lase vreo urmă. Voia să ajungă cît mai devreme la „Ianto", să audă muzică şi să danseze. Ii plăcea să danseze cu Mara. Ea, deşi afirma că nu-i place să „ţopăie", avea un deosebit simţ al ritmului; se mişca cu atîta uşurinţă şi îndemînare de parcă ar fi nlutit. Dansînd cu ea, era imposibil să greşeşti un pas.
— Ce o să spună Pavel?
— Ce să spună? Nimic.
Sala de festivităţi a fabricii „Ianto" era luminată şi pe dinafară. Deasupra uşilor şi ferestrelor atîrnau ghirlande de brad, pe care se legănau, suspendate, lozinci de hîrtie roşie.
Ca şi cum ar fi fost un făcut, îl întîlniră pe Pavel chiar la intrare. Acesta se uită chiorîş spre Mircea, apoi, fără să salute, se întoarse şi porni spre un grup de băieţi. Mara, găsindu-şi o prietenă, îl lăsă pe Mircea la uşă. Mircea se simţi stingher. Un timp, ascultă hărmălaia din sală, apoi se scotoci după bani să-şi scoată bilet de intrare. In clipa aceea se pomeni din nou faţă în faţă cu Pavel. Acesta îl privi cu un aer plictisit şi-i spuse cu un ton incolor:
— Ar fi mai bine să nu vii la bal, domnule Rotaru. Cred că nu te vei simţi bine.
Mircea roşi şi strînse fălcile. La asta nu se aşteptase. O căută pe Mara din priviri, dar n-o găsi. Se întoarse în călcîie şi porni spre ieşire.
Portarul, un om scund — lui Mircea i se păru că e şchiop — îl salută reverenţios, urîndu-i noapte bună. In stradă auzi paşi grăbiţi în urma lui. Se întoarse, ridicînd mîinile a apărare. Era Mara. Ea vru să-1 întrebe de ce a plecat dar, văzîndu-I tulburat, renunţă. II luă de braţ. Mircea abia reuşi să-şi înghită nodul din gîtlej. In sinea lui îi mulţumea Marei pentru că nu-i pusese nici o întrebare. „Cum pot fi atît de deosebiţi frate şi soră? se întrebă. Parcă ar fi crescut separat, cu alte mentalităţi, cu alţi părinţi, cu alte preocupări"...
O bună bucată de timp merseră fără ţintă, tăcuţi, privind la trecători. In fata unei vitrine, Mara se opri brusc şi-1 întrebă.
— Eşti supărat pe mine?
— Nu, Mara. De ce să fiu supărat?
Era atît de plăcut să fii darnic. Luă în mîini pumnii mici ai Marei, îi mîngîie, apoi îi strînse cu putere. Mara nu spunea nimic, clipea des, ca şi cum ea ar fi fost vinovată de cele întîmplate.
—■ Acum la ce te gîndeşti? întrebă ea, văzîndu-1 cu fruntea încreţită.
— Mă gîndeam la discuţia noastră de dinainte de bal. Apăsase pe cu-vîntui „bal", dar Mara se prefăcu a nu băga de seamă. Voiam să-ţi spun că mi-e teamă de anii care trec fără să lase vreo urmă în mine. Uneori, am impresia că sînt de prisos. Anii vor trece şi eu nu voi face niciodată nimic.
— Dar maşinile despre care mi-ai vorbit?
— Prostii. Mîine-poimîine mă dau afară din U.T.M., peste o săptămînă de la facultate, apoi o să fiu eliminat şi din viaţă.
— Nu-i adevărat, spuse Mara furioasă. N-o să fii dat afară nici din U.T.M., nici de la facultate şi nici din viaţă. Astea sînt ideile tale fixe!...
— Bine, fie şi varianta a doua. Peste doi ani am să fiu inginer, peste douăzeci de ani inginer-şef, iar peste alţi douăzeci...
•— Ştiu şi povestea asta. E la fel de falsă ca şi prima. Eşti miop, Mircea. Viaţa e în spatele anilor peste care tu treci cu atîta uşurinţă. Spui: „Peste douăzeci de ani". Dar în aceşti douăzeci de ani...
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
99
— In aceşti douăzeci de ani am să mă scol dimineaţa, am să mă duc la birou, am să mă întorc acasă, din cînd în cînd poate am să mă duc la un cinematograf, am să mă culc, pentru ca a doua zi să mă duc din nou la lucru. înţelegi? Prea e uniform totul, prea e monoton. Nu vreau, să fiu maşină! Vreau să trăiesc! Ca atunci cînd va veni ziua inventarului, înainte de moarte, să pot spune: „Ei da, Mircea Rotaru, ţi-ai si'îrşit drumul. Totuşi a fost un drum frumos, plin de viaţă, plin de dragoste". Dar ma tem de fiecare zi care trece. înseamnă că-mi rămîne cu una mai puţin. Nu ştiu dacă mă înţelegi. De multe ori mă gîndesc cît sînt de fericiţi cei care cred în dumnezeu. Ei au în faţa lor infinitul, unde nimic nu este limitat. Fericirea veşnică i
— N-ai decît să crezi şi tu, răspunse Mara supărată. Du-te şi te roagă. Poate o să intri în rai, unde o să te poţi tângui pînă în ziua de apoi.
■— Nici fu nu mă înţelegi, Mara, spuse Mircea resemnat. Aceşti oameni sînt fericiţi tocmai prin prostia lor.
— Asta înseamnă că numai proştii sînt fericiţi?
— Nu, dar... Să nu mai. vorbim de asta!
Mircea dădu s-o prindă de mînă, dar Mara se feri. Continuă pe alt ton:
— Tu ce vrei să faci cînd ai să intri în viaţă?
— Să scriu poezii.
— Bine, ai să scrii poezii. Şi după aceea?
— Eşti nebun.
Nu-şi mai vorbiră. Merseră tăcuţi, ferindu-se de trecători. La poarta parcului, Mara se opri şi refuză să intre:
— Mă duc acasă.
— Du-te, Mara.
Ea nu-i întinse mîna ca altădată, se întoarse şi porni pe bulevardul luminat şi gălăgios. Mircea privi lung în urma ei, vru să strige după ea, dar renunţă. într-adevăr, de ce ar face-o?
Porni spre digul Mureşului şi se opri în faţa unui restaurant. Ar fi vrut să intre, dar nu avea decît puţini bani la el. Dacă ar fi avut bani, acum n-ar fi nevoit să treacă pe lîngă restaurant, cum trece şi pe lîngă viaţă, ca un accelerat prin faţa cantoanelor. Sau cel puţin dacă ar fi la Bucureşti, să-1 asculte pe Aldo Solini, pe Maria Tănase... Da, da. Provincia o să-i macine anii. Se duse acasă, căută un caiet curat şi începu să caligrafieze pentru posteritate: „Provincia nu este un loc departe de Capitală, ci o boală asemănătoare cu tuberculoza, care te macină, te roade, te face insensibil, insensibil, insensibil..."
Se gîndi la ce ar spune Mara dacă ar citi această maximă. Rîse în silă şi i se făcu scîrbă de sine. întoarse hîrtia pe dos şi începu să scrie cu litere mici, caligrafice:
„Mara,
Am impresia că am fost foarte caraghios astăzi. Ţi-am vorbit despre viaţă, despre ani, despre eternitate, ca o calfă de frizer. Iartă-mă. Realitatea e că m-am simţit prost. Poate că o să-ţi povestească şi Pavel, ca despre o faptă eroică, despre primirea pe care mi-a făcut-o. Dar nu despre asta vreau să-ţi scriu. Ci despre o întîmplare petrecută cu mulţi ani în urmă, care, am avut impresia că s-a repetat şi azi. Tata mi-a cumpărat o carte de poveşti, cu poze colorate. încă în seara cînd am primit cartea, am luat o foarfecă, am tăiat toate pozele din carte şi le-am lipit pe o singură bucată de carton, ca să mă pot uita la toate deodată. Nu mai trebuie să-ţi spun că din cauza tăieturilor n-am reuşit să citesc niciodată cartea cumpărată de tata. Desigur, eşti îndreptăţită să mă întrebi de ce-ţi spun toate astea. Zău,
7*
100
FRANCISC MUNTEANU
crede-mă, nu ţi-aş putea răspunde. Dar asta n-are nici o importanţă. Important e că acum mă simt ca o carte cu poveşti, ciopîrţită. Poate că voi rămîne totdeauna aşa. Astăzi, cînd am fost împreună cu tine, după balul de la „Ianto"..."
— Mircea, Mircea!....
Mircea tresări. Din odaia vecină, mătuşa Anghelina îl chema la o partidă de pocher. Mecanic, se ridică în picioare, mototoli scrisoarea şi o aruncă pe jos.
CAPITOLUL II 1
Inginerul Ardeleanu vru s-o strige pe Iulia, dar imediat se răzgîndi: Iulia nu putea să-1 audă din bucătărie, aşa că se resemna şi-şi îmbrăcă singur pardesiul. Pe urmă stătu o clipă locului, încercînd să-şi amintească dacă ploaia ce-i udase pantofii căzuse azi sau în cursul zilei de ieri. Dar n-avu timp să se dumirească: tocmai atuncea se auzi un claxon în faţa casei. Tresări şi uită să-şi mai încalţe galoşii. închise uşa, atent să audă scîrţîitul broaştei de siguranţă, şi se înălţă învîrful picioarelor, să şteargă cu mîneca pardesiului tăbliţa de aramă pe care, cu litere mici, rotunde, era gravat numele lui:
ISAIA ARDELEANU Inginer-şef
Făcuse acest gest în prima zi cînd fixase tăbliţa, şi acum îl repeta de cîte ori trecea pe lîngă ea, în virtutea unei deprinderi pe care nu o socotea atît de dăunătoare, încît să se fi gîndit măcar să se dezobişnuiască de ea.
Porni pe scări, atent, ştiind că a şaptea treaptă de sus, din dreptul etajului doi, unde locuia el, are colţul sfărîmat, rupt, încă de cinci ani, de cînd Anghelina Ponta, de la etajul trei, cumpărase un pian pentru fiica sa. Vinovaţi erau numai hamalii, oameni fără căpătîi, care de altfel odată cu scara sfărîmaseră şi piciorul pianului. Ardeleanu ocoli treapta ruptă, re-marcînd că înultima vreme nu mai auzise exerciţiile din Czerny ale domnişoarei Ponta. Apoi îşi aminti că Mariana se căsătorise cu un ofiţer de roşiori, deblocat, originar din Piteşti. La etajul întîi observă că nu-şi pusese galoşii; urcă în grabă şi în faţa uşii îşi scotoci buzunarele după chei.
In stradă, şoferul claxona a treia oară. Isaia Ardeleanu şterse din nou tăbliţa şi coborî grăbit.
Poarta mare, de stejar sculptat cu capete de lei fioroşi, opera unui sculptor diletant, se potrivea de minune la capătul coridorului întunecat şi neprimitor. Deşi inginerul era convins că nu se va muta niciodată de aici — din comoditate — se interesa la fiecare cunoscut dacă nu ştie cumva o casă liberă.
Solomon, şoferul, un om neobişnuit de gras pentru meseria lui, îmbrăcat într-un loden pătat de ulei, deschise portiera maşinii.
— M-a trimis tovarăşul Oniga după dumneavoastră.
Ardeleanu nu-i răspunse, dar nici Solomon nu se aştepta la aşa ceva; se aşeză la volan şi porni maşina cu luare aminte, încet, cum ştia că-i place inginerului. La răspîntii, micşora viteza, suna şi vira cu prudenţă, apoi îşi continua drumul atît de încet, încît Ardeleanu, dacă ar fi privit pe fereastră, ar fi putut recunoaşte pietonii. Dar Ardeleanu nu privea nici la dreapta,
ÎN ORAŞUL DE PE MUREŞ
101
nici la stînga. Se gîndea la Oniga, lăcătuşul negricios, acum secretarul comitetului de partid din fabrică. Cu siguranţă s-a întîmplat ceva, altfel n-ar fi trimis maşina după el. „Au nevoie de mine", îşi spuse şi se miră că acest lucru nu-1 mai supăra ca atunci, în prima zi după naţionalizare, cînd îl avansaseră în postul pe care-1 deţinea acum. Iar cînd îl numiseră pe Barbu director al fabricii de vagoane, Ardeleanu nu schiţase decît un zîmbet: aşa îşi manifesta părerea despre Barbu, turnătorul. Nu mică îi fusese mirarea cînd, după cîteva luni, Barbu se dovedi la fel de priceput ca şi Simonovici, care-şi făcuse studiile în Belgia şi şi le completase an după an în Franţa, unde îşi petrecea concediile. „Fabrica merge în virtutea inerţiei", spunea Ardeleanu, încercînd să-şi justifice părerea despre noul director. Dar după alte cîteva luni trebui să-şi mărturisească că nu avea dreptate. Se străduia să-şi alunge gîndul de la astfel de constatări, ca şi cum simpla recunoaştere a unor calităţi ar fi fost o adeziune.
Maşina se opri în faţa fabricii. Isaia Ardeleanu aşteptă ca Solomon să-i deschidă portiera, apoi coborî fără grabă şi se îndreptă spre clădirea direcţiei.
Oniga îl aştepta în biroul lui Barbu. Era îmbrăcat ca de sărbătoare, cu haine cenuşii, cu cravată, parcă anume gătit. Asta îl miră şi mai mult pe Ardeleanu. II miră şi faptul că nu vedea oameni adunaţi. „O fi o şedinţă restrînsă", îşi spuse şi-şi ridică ochii întrebători spre Oniga. Faţa acestuia nu trăda nimic.
— Nu vă dezbrăcaţi, tovarăşe inginer. Mergem la regională, la tovarăşul F arcaş...
Oniga vorbise încet, ca şi cum ar fi spus un secret. In timp ce vorbea, clipea mărunt, şi atunci sprîncenele lui mari, stufoase, cărunţite de timpuriu, se mişcau şi ele, ca trase de o sfoară nevăzută. Purta ochelari cu ramă de sîrmă. Atunci cînd şi-i scotea, părea un alt om, un alt Oniga, mai tînăr.
Ardeleanu îl cunoscuse pe Oniga cu ani în urmă, cînd acesta venise pentru întîia oară în fabrică. Pe vremea aceea, Oniga abia îşi luase carnetul de maistru. Cei mai. mulţi, deşi îl socoteau prea tînăr pentru o astfel de calificare, erau pe deplin convinşi că Oniga e un bun muncitor. Insă după greva cea mare din treizeci şi doi, a fost scos din această funcţie şi retrogradat. Puţin timp după aceea, Ardeleanu l-a pierdut din vedere. Unii vorbeau că ar fi fost arestat, alţii că plecase la Braşov şi că l-ar fi închis abia acolo.
Ardeleanu îşi încheie nasturii pardesiului, continuînd să-1 privească întrebător pe Oniga.
— Am fost chemaţi amîndoi la tovarăşul Farcaş, îl lămuri încă o dată Oniga. De ce, nici eu nu ştiu... Se uită la ceas apoi adăugă: —Mai avem un sfert de oră.
Abia acum nu înţelegea Ardeleanu despre ce ar putea fi vorba; simţi un nod în gît, apoi tremurul uşor al genunchilor îl făcu să se aşeze. „De ce la regională?" In ultimele zece zile l-au chemat de nenumărate ori la sezviciul de cadre să răspundă la diferite fişe cu zeci de întrebări, să depună o autobiografie detailată, pe care a trebuit s-o completeze pe ani şi pe luni, i s-au cerut şi verbal detalii legate în special de anii de dinainte de război, de perioada în care lucrase la Bucureşti, la Malaxa. „De ce toate acestea?" a întrebat de cîteva ori, clar funcţionarii de acolo au ridicat din umeri în semn că nici ei nu ştiu nimic. Cu toate astea, Ardeleanu era convins că în jurul lui se petrec lucruri ciudate şi, oricît de mult a încercat să se liniştească, tremura numai la gîndul că-1 cercetează din cauza surorii sale Luiza, care se măritase cu un fabricant de ghete de la Oradea şi fugise cu el în străinătate la cîteva zile înainte de naţionalizare. Dar nimeni nu avea de unde să ştie că Luiza îi mai scria şi acum. Numai dacă n-au dat peste Mia, fiica Luizei,
102
FRANCISC MUNTEANU
care, fiind plecată în vremea aceea la Predeal, rămăsese în ţară. Se temea că fata, despre care nu ştia nimic de mai bine de un an, îi va face încurcături. Luiza îi cerea insistent să se intereseze de soarta ei, s-o caute în fundul pă-mîntului, dar el nu ştia cum şi ce ar fi trebuit să facă. Le scria de fiecare dată prin altcineva, să fie liniştiţi, că Mia e „bine, sănătoasă", şi nu le scrie doar din motive de precauţie. In serile cînd nu putea dormi şi prin jaluzelele întredeschise ale ferestrei se strecura în odaie lumina gălbuie a felinarului din faţa casei, luminînd portretul Miei încadrat într-o ramă de argint, se gîndea la ea şi atunci era revoltat împotriva întregii societăţi. Dar pentru asemenea „vină", ştiută şi răsştiută, nu putea fi chemat la regională. Nimeni nu avea de unde să ştie de aceste frământări ale lui şi era atît de sigur de asta, încît nici măcar nu se gîndea să ascundă portretul Miei. Cu atît mai mult cu cît, în autobiografiile pe care le dăduse, povestise amănunţit despre rubedeniile lui, despre originea lui, şi nimeni nu-i făcuse nici o greutate din cauza asta. Dar atunci pentru ce îl cercetează?
„Fie ce-o fi!" îşi curmă Ardeleanu gîndurile. In definitiv, el, personal, nu are nimic de ascuns, n-a avut nimic comun cu legionarii, dimpotrivă, încă de pe vremea aceea îi ura din tot sufletul pentru huliganismul lor. Dar acum nu avea nici un rost să arate asta. Oamenii l-ar fi crezut făţarnic, nesincer, mai ales că nici lui însuşi mi-şi putea justifica faptul că atunci lucrase pentru ei.
— Sînteţi obosit? îl întrebă deodată Oniga.
— Puţin, îngăimă Ardeleanu şi se ridică în picioare. Să mergem!
2
Ardeleanu trecu pragul regionalei nu fără emoţie. Dar curiozitatea îi învinse îndoiala. La biroul de informaţii îşi silabisi numele rar, ca şi cum prin asta voia să-i arate portarului că-1 ajută să-i completeze biletul de intrare. Apoi străbătură un coridor lung, luminat. Pe pereţi recunoscu cîteva fotografii, vederi din fabrică, cîteva lozinci, aceleaşi cu cele din secţia lui.
încercă să nu se gîndească la rostul acestei vizite, şi ajuns în anticamera secretarului, se aşeză comod pe un scaun. Prin fereastra mare, pătrată, care dădea în curtea regionalei, recunoscu acoperişurile de tinichea ale caselor învecinate, tumul înalt, lunguieţ al clădirii Sfatului şi turla catedralei catolice.
Farcaş Mihai îi primi imediat şi asta îi plăcu inginerului. Se aşeză ceremonios, cu grijă, în fotoliul de piele, proptindu-şi braţele pe genunchi, cu respect, ca un invitat care de la început îţi arată că nu e venit pentru mult timp. Cînd însă întîlni privirile lui Farcaş, i se păru că acesta îi înţelesese intenţia şi asta îl făcu să-şi piardă din primul moment siguranţa. Mormăi ceva neînţeles, care ar fi putut fi luat ca o mulţumire pentru locul oferit sau ca o simplă tuse lipsită de orice semnificaţie. In acest timp, Oniga, care se aşezase comod pe fotoliul de alături, aranja cu piciorul un colţ al covorului şi termina de răsucit o ţigare de tutun negricios. După ce şi-o aprinse, un fum cenuşiu şi gros, cu iz pişcător, se împrăştie în odaie. Sub povara curiozităţii, Ardeleanu se simţea străin, stînjenit chiar. Nici acum nu-şi explica înţelesul acestei chemări neaşteptate.
„Ce vor de la mine?" Hotărî să pună capăt acestei frământări, între-bîndu-1 deschis pe Farcaş ce voia. Tăcu, totuşi. Poate e vorba de un lucru grav, de care el nici nu şi-a dat seama pînă acum, dar care pluteşte ca o ameninţare deasupra lui. Intr-o astfel de situaţie, cum şi-ar putea dovedi
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
103
nevinovăţia? Pe urmă îşi aduse aminte de o ceartă veche cu o dactilografa, de la secretariat. Cumpăni o clipă, apoi se întoarse spre 1 arcaş. Acesta, indiferent la nerăbdarea care-1 fierbea pe Ardeleanu, scotocea ceva m ser-
taiul ^_irM^-chemat desigur în legătură cu cazul Angela Rotaru. Eu trebuie să vă spun că...
— 'Nu... îl întrerupse Farcaş şi zîmbi. u ^ Ardeleanu era convins că Farcaş cunoaşte această problema. Dar daca
i-a spus nu, atunci desigur că e vorba de altceva. Farcaş continua:
— E drept că prea mult timp nu avem. acum. Dar va voi pune la curent măcar în linii mari. De altfel, treaba pentru care ne-am adunat nu cere cine ştie ce timp. Ca o întărire a celor spuse, scoase din buzunar un ceas de tinichea şi-1 puse pe birou. Despre dumneata e vorba, tovarăşe m-
gmer' Tot au căsit ceva împotriva mea", îi trecu prin minte inginerului. Dar n-avu vreme să-si urmeze şirul gînduhii. Farcaş se ridica in picioare.
— Noi am auzit numai lucruri bune despre dumneata, şi de aceea socotim că vei putea duce la îndeplinire şi noua sarcină pe care ţi-o mcre-
dmţa Ardeleanu înghiţi în sec. Simţi cum u.n val fierbinte îi colorează obrajii Ii fu ciudă pentru această slăbiciune. „Adică pentru asta am fost chemat aic'i- «ă mi se comunice scoaterea mea de la fabrica de vagoane . Vru sa pomenească de trecutul lui de cinste, de anii petrecuţi in mijlocul vagoanelor si de va fi nevoie, chiar să implore mila. Se stapim insa. Văzu faţa mirată a lui Oniga. „El a observat cu siguranţă zbuciumul meu . Caută să-i prindă gîndurile clin priviri, dar Oniga privea spre Farcaş. Ca de departe auzi vocea tărăgănată a primului secretar:
— Dumneata ai lucrat pe vremuri la Malaxa?
— Da, îngăimă Ardeleanu. . O linişte nefirească puse stăpînire pe el. Aştepta celelalte întrebări. -Dumneata, prin '37, '38, ai prezentat conducerii uzinei Malaxa un
stiung.
— Planurile unui strung.
— Da   planurile unui strung, şi proiectul  dumitale a lost reiuzat.
— Fără să fi fost măcar cercetat. La fel ca şi în patruzeci şi cinci, cînd l-am prezentat din nou aici, la fabrica de vagoane.
— Ştiu. A fost respins şi aici. Sau, mai bine zis, animat. Nu erau
COndJLÎ'Malaxa mi-a spus la fel, întrerupse, nu fără răutate, Ardeleanu.
— Se poate, zîmbi Farcaş. u     w .
— M-aţi chemat să-mi comunicaţi acest lucru? întreba iara curiozitate
Ardeleanu^ Farcaş  Uite de ce te.am chemat: dumneata
vei intra în funcţia de inginer-şef la fabrica „Victoria". ^
Mai departe, Ardeleanu nu mai auzi. Prin minte i se rotea un _gind. Victoria"?! „Victoria"?!... Nu auzise pînă acum de o fabrica cu astiel de nume Poate o fi undeva într-o comună vreun atelier de fierărie. Şi el... inginerul-şef... de care o să se ţină copiii pe uliţele satului, m batjocura. Nu asta n-o s-o rabde chiar de ar fi să-şi dea jos tăbliţa de arama de pe uşa apartamentului. Poate ar fi fost mai bine să fi ieşit la pensie acum doi ani, cînd se îmbolnăvise de icter.
— Ei, ce spuneţi, tovarăşe inginer? Ardeleanu tresări.
104
FRANCISC MUNTEANU
— Mă iertaţi... N-am fost îndeajuns de atent... Vorbeaţi de o fabrică...
— Da. De fabrica de strunguri „Victoria", al cărei inginer-şef vei fi dumneata. Iar tovarăşul Oniga te va ajuta ca organizator politic.
„Desigur, îşi bat joc de mine!" Sîngele îi năvăli în faţă şi-şi auzi zvîcnirile tîmplelor. Supărat, se ridică în picioare:
— Eu am părul alb, tovarăşe Farcaş.
— Mă aşteptam la un astfel de răspuns. Ca sînteţi obosit şi băfrîn. Vă mărturisesc, nici eu nu mai sînt chiar atît de tînăr. Şi eu sînt obosit. De multe ori aş vrea să mă culc şi să dorm trei zile în şir...
— Uncie vine fabrica asta? întrebă Ardeleanu.
— Nici eu nu ştiu încă. Ar fi bine să mergeţi mîine la Sfat, să staţi de vorbă cu tovarăşul Luncan, şi să alegeţi un loc potrivit pentru fabrică. Dar nu uitaţi că peste un an va trebui să livrăm primele strunguri!...
Şi dintr-o dată, Farcaş se roşi la faţă, se entuziasma, rostind cuvintele din ce în ce mai.tare, încît lui Ardeleanu i se păru că-I vede urcat pe o tribună, în faţa unei mări de capete.
— „Măi tovarăşi, înţelegeţi — vom face strunguri!... Strunguri romî-neşti! Nu ne vom uita cu invidie la etichetele maşinilor noastre. Ci cu mîn-drie: Fabrica de maşini „Victoria" — R.P.R. Fabricat la noi în ţară, în republica noastră..."
Ardeleanu îl privi mirat, cu oarecare îngăduinţă. Cît de uşor vorbesc oamenii aceştia din spatele biroului! Acum, desigur, Farcaş e convins, e entuziasmat, crede neînduplecat în victoria strungului romînesc, dar peste un an, la termen, va căuta justificări, îşi va smulge părul din cap. Nu spuse totuşi nimic. O să-şi dea seama Farcaş singur, peste cîteva zile, cînd entuziasmul ăsta de o clipă se va mai aşeza, se va domoli, că lucrurile nu sînt chiar atît de simple. Nu-i plăcu însă bucuria lui Oniga. Pe acesta îl ştia om serios, îl aprecia chiar. Se ridică în picioare. Farcaş îi conduse pînă la uşă; acolo îi strînse mîna şi i-o reţinu cîteva clipe, rîzîndu-i în faţă:
— Dumneata, tovarăşe inginer, văd că nu prea ai încredere în fabrica noastră de strunguri. înţeleg... Sînt convins că în curînd o să te lepezi de neîncrederea asta.
Ardeleanu părăsi clădirea regionalei îngîndurat. Refuză maşina oferită de Oniga. Voia să fie singur cu gîndurile lui. încercă să-şi aducă aminte de trăsăturile lui Farcaş, să găsească o urmă de bănuială în privirile, în vorbele lui; în cele din urmă trebui să renunţe.
In drum spre casă îşi aminti de acel an 1939, cînd Malaxa îşi mărise fabrica cu încă două hale noi — din fondurile statului — şi anunţase consiliul de administraţie — din care, ca reprezentant al serviciului tehnic, făcea parte şi Ardeleanu — că a venit momentul să-şi scoată banii înghiţiţi de aceste lucrări...
...In seara aceea de martie, consiliul a aprobat propunerile reprezentantului casei regale, un om ciudat de uscăţiv, care a demonstrat, cu o logică de nezdruncinat, că: „Trebuie să acţionăm în aşa fel, încît să beneficiem atît de sprijinul statului, cît şi — în egală măsură — de sprijinul întregului popor romîn. De aceea, a spusei în continuare, trebuie să dăm pe piaţă o nouă marcă romîneascâ, adică să fabricăm un produs nou romînesc". In speţă: „Malaxa să fabrice strunguri". La cheltuielile de detaliu, a arătat că, după modestele sale informaţii, Carol ar fi deja în tratative cu o firmă germană constructoare de maşini, de la care s-ar putea obţine uşor concesiunea unui brevet de strung. Acesta — după modestele sale infor-
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
105
maţii — nici nu e un tip prea învechit. „Aşi dori ca amănuntele —- spuse el în continuare — dacă nimeni nu se opune, să le discutăm în consiliu restrîns".
Nimeni nu s-a opus, aşa că amănuntele fabricării strungului au fost discutate în consiliu restrîns. Bineînţeles, în lipsa lui Ardeleanu, pentru că tot în această discuţie au fost respinse proiectele prezentate de el. După încheierea procesului verbal al şedinţei de consiliu, s-a trecut la subiect: s-a dat la iveală numele fabricii cu care Carol începuse tratativele, sumele necesare pentru cumpărarea brevetului şi numele tuturor mai marilor care „vor susţine această acţiune caro aduce cu sine zorile unui nou avînt al renaşterii romîneşti". Cu toate acestea nu s-a ajuns prea lesne la un acord deplin. Malaxa cerea să i se comunice încă în seara aceea suma pe care o va primi din partea statului, numele băncii la care se vor depune aceşti bani, în ce condiţii se vor putea ridica, precum şi alte cîteva amănunte. Faţă de aceste cerinţe, reprezentantul casei regale a rămas dezarmat. A dat telefon la toţi cei în cauză şi, spre surprinderea lui, s-a lovit de noi piedici: susţinătorii aduceau vorba de necesitatea stabilirii încă din momentul iniţial a sumei care să justifice acest efort comun. Astfel că întrunirea s-a suspendat, iar Malaxa a fost invitat la cină la palatul regal. Aici, în timpul cinei, el a umplut faţa de masă do damasc cu cifre. După ce majestatea sa Carol de lîohenzollern a înmulţit rezultatul cu doi, s-a destupat încă o sticlă de şampanie. A doua zi, ziarele anunţau cu o deosebită bucurie vestea fabricării în ţară a celor mai moderne tipuri de strunguri în serie, strunguri ce corespund tuturor cerinţelor tehnice. „Toată admiraţia noastră, nemărginita recunoştinţă a opinei publice, inventatorului acestui tip de strung, domnul inginer Anagnoste". Domnul inginer Anagnoste, logodnicul domnişoarei Bebe Malaxa, a aflat dintr-un ziar despre noua lui invenţie şi, recunoscător, a dat imediat un telefon ele mulţumire viitorului socru. In acelaşi ziar, pe ultima pagină, rubrica „diverse" comunica cu litere mici ridicarea cu un singur leu a taxelor vamale şi numai pentru cantităţile mai mici de două kilograme, celelalte nesuferind nici o majorare. Cine avea însă timp să citească cele cîteva rînduri de Ia rubrica diverse? In nici un caz domnul Anagnoste!
Firma germană s-a grăbit să dea înscris că autoriza Uzinele Malaxa — singura fabrică europeană care se putea bucura de acest drept — să demonteze şi să copieze piesele strungului „KOlnisehc Maschinen A.G. tip 1928". Cum însă piesele grele care urmau să fie prelucrate la Malaxa erau turnate la Reşiţa, consilul de administraţie al fabricii din Bucureşti a însărcinat un inginer de acolo să copieze piesele grele ale strungului „K..M.A.G." Piesele fine, roţile dinţate, se ,cop iau la Cluj, iar restul, sub directa supraveghere a „inventatorului", chiar în birourile fabricii din Capitală. Şase luni mai tîrziu, toate desenele prevăzute cu iscălitura „autorului" erau predate direcţiei tehnice. După patru zile şi patru nopţi de verificare minuţioasă, inginerul Ion lonaşcu, însărcinat cu verificarea tehnică de către comisia de specialişti, le-a descoperit o singură lipsă: piesele grele fuseseră copiate după strungul „K.M.A.G. 1930", piesele de la Cluj după „K.M.A.G. 1926" şi cele de la Bucureşti după seria anului 1928.
Ardeleanu îşi aduse aminte că lonaşcu îi comunică părerile consiliului restrîns asupra propunerilor prezentate de el: planurile eraupreacostisitoare, prea riscante, dar pentru eforturile lui, domnul Malaxa personal ţinea să-i transmită, odată cu un plic, felicitări şi succes în munca lui creatoare. Ardeleanu refuză plicul cu cele 2000 de lei şi, în faţa lui lonaşcu,
106
FRANCISC MUNTEANU
rupse planurile la care lucrase mai bine de cinci ani. Tot în ziua aceea îşi prezentase demisia şi se mutase la Arad.
Cineva îl salută pe Ardeleanu. Acesta răspunse la salutfără să-şi poată aminti de unde-1 cunoaşte pe trecător. Se întoarse după omul care, grăbit, se pierdu în mulţime. „Ori oamenii, ori soarta vrea să-şi bată joc de mine. Acum, cînd am părul albit, îmi propun să fac strunguri?!... Măcar să fi putut lucra pe baza proiectelor mele... Ce am să fac la această „Victoria"? O să supraveghez construcţiile? Pentru asta e nevoie de mine? Oare nu-s mai folositor la vagoane?" Era convins că nu va ajunge niciodată să mîn-gîie un strung făcut cu mîinile lui. „Să mi-o fi propus în urmă cu zece ani sau măcar cu cinci ani în urmă". Oftă lung, a renunţare.
In noaptea aceea, Ardeleanu adormi cu greu şi în somnul zbuciumat se visă pensionar, jucînd domino pe terasa Cazinoului Central, unde Malaxa, chelner, îl servea cu şvarţ.
3
Cînd primele raze de soare străpung vesmîntul cenuşiu al cerului, departe, prin valul lăptos al dimineţii, apar trunchiurile zvelte, roşii ale coşurilor ce străjuiesc halele mari, pîntecoase, ale fabricii de vagoane. Atunci se deschid supapele ţignalelor şi aburii ţîşnesc: semnalul asurzitor al sirenelor pătrund în fiecare casă din cartierul gării, obloanele se deschid cu zgomot de fierărie şi pe şoseaua largă, acoperită cu zgură roşiatică, se revarsă valul de muncitori. Al doilea semnal găseşte porţile fabricii închise; ele se întredeschid rar în faţa vreunui întîrziat, care, abia suflînd, se grăbeşte spre secţie. Bartha, portarul, îl iscodeşte cu o privire plină de mustrări. Privirea pe care Bartha o aruncă întîrziaţilor e cunoscută şi temută, tocmai pentru că e o privire care spune multe. Trebuie să fi întîrziat cineva de cîteva ori la rînd, ca Bartha să iasă din muţenia sa. Atunci îşi strîmbă buzele subţiri, acoperite pe jumătate de o mustaţă argintie şi ţeapănă, îşi saltă ochelarii pe frunte şi-1 ţintuieşte pe vinovat cu vîrful creionului chimic, ascuţit ca un ac:
— Iar tu?... Neisprăvitule !... Hai, şterge-o!...
Apoi, Bartha aşteaptă pînă ce aude claxonul maşinii lui Barbu. Atuncea iese din cabină, deschide poarta cea mare, cu gesturi largi, măsurate, aceleaşi în fiecare zi, o împinge încet, duce mîna la chipiu şi aşteaptă să vadă: se opreşte aici automobilul, ori ba. Din cînd în cînd, directorul coboară lîngă gheretă, dă mîna cu el şi-1 întreabă:
— Ei, ce mai e nou, tovarăşe Bartha?
Iar bătrînul, stînd smirnă, milităreşfe, îi răspunde de fiecare dată la fel:
— Nimic  nou, tovarăşe director!
întrebarea şi răspunsul ţin loc de bună dimineaţa. Asta o ştiu amîndoi, şi Bartha e fericit că directorul îl salută altfel decît pe ceilalţi. Pe la ora zece, Bartha iese în curtea fabricii, ţinînd cu grijă între degete acelaşi nedespărţit creion chimic, cu care se apucă să numere mărcile din dulapurile de lîngă poartă. Pe urmă priveşte în jur, căutînd vagoanele. In vremea din urmă, duminica, cînd e liber, se duce la cantonul din apropiere să privească la vagoane. Le cunoaşte după arcuri, după ungătoare, şi ar putea înşira fără greş seria lor, anul de fabricaţie şi uzina unde au fost construite. Le ştie şi pe cele din Oraşul Stalin, şi pe cele de la „Unio" din Satu-Mare, care i se par neizbutite, dar asta pînă acum n-a spus-o nimănui. In schimb, se laudă peste tot cu faptul că cele mai bune vagoane pe care le poate vedea cineva sînt
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
107
cele făcute la Arad, la fabrica lui. Cînd se întîmplă ca în plimbarea asta să-1 însoţească şi nepotul său, Vasilică, îi răspunde pe larg la fiecare întrebare, mai ales că totdeauna, în asemenea împrejurări, îl prind amintirile. Numai de un singur lucru nu i-a vorbit nepotului niciodată: de munca lui. Cum să-i spună că acum, în loc să facă vagoane, stă în ghereta portarului, deschide şi închide poarta cea marc şi complectează bonurile de intrare? Nu, asta nu se poate spune. Copilul se mîndreşte cu el, îl crede făuritor de vagoane, mai ales că, mulţumită povestirilor bătrînului, munca asta i se pare cea mai măreaţă şi mai grea din cîte pot fi pe pămînt. „Şi oare nu e aşa?" se gîndeşte de mult ori Bartha. El a fost făuritor de vagoane şi puţine vagoane au ieşit în anii din urmă pe poarta fabricii fără să fi trecut prin mîinile lui. Dar nu numai vagoanele au trecut prin mîinile lui, ci şi oamenii!...
Rareori se întîmplă ca răsfoind ziarele să nu dea de numele unui turnător de-al lui, astăzi director la cine ştie ce fabrică sau activist undeva. Unul, Cosma, a ajuns chiar la Bucureşti, la Comitetul Central, şi cînd Bartha i-a întîlnit numele tipărit, i-a venit greu să nu-i scrie .o scrisoare, să-1 întrebe dacă-şi mai aduce aminte de el, de palma pe care i-a dat-o. Că aşa era pe vremuri Bartha, iute la mînie. Din mîinile lui au ieşit cei mai buni turnători din ţară: oare Barbu, directorul, nu tot de la el a învăţat meseria? Dacă totuşi nu scrie nici unuia dintre foştii lui ucenici, n-o face numai din mîndrie, ci pentru ca nu cumva vreunul să-1 înţeleagă greşit, cum că ar avea nevoie de el. Dacă le-ar scrie, le-ar scrie doar de dragul prieteniei. Nu de altceva!
De cînd s-a cerut din nou în producţie — ca lucrurile să meargă şi mai bine la vagoane — dracu' ştie ce i-a apucat pe cei din conducere: l-au schimbat şi din postul de noapte: „cică-i bătrîn". Să facă numai paza de ziuă. S-ar fi împotrivit el dacă nu i-ar fi plăcut mai mult ziua, cînd puteai cuprinde întreaga fabrică cu privirile, puteai vedea oamenii, pe cînd noaptea îţi venea să strigi de plictiseală. Aşa se face că s-a învoit, şi acum Barbu, de bună seamă — poate chiar şi Oniga — îl cred ramolit. Dar cine mai abitir ca Bartha îşi simte muşchii jucînd sub cămaşă, atuncea cînd după orele de serviciu trece pe lîngă turnătorie să vadă ce mai fac tovarăşii! „Is cam nepricepuţi" — a constatat el nu o dată, şi numai ca să nu-1 creadă îngîmfat nu le-a arătat cum se astupă miezul pentru piesele fine. Acolo, la turnătorie îi o locul, şi dacă Barbu s-o încăpăţîna să-1 lase la poartă, o să i-o spună verde în faţă : „Eşti duşman de clasă, Barbule !" Lucru mai urît nu se poate spune.
In dimineaţa aceea, Bartha, hotărît să vorbească cu Barbu, se răsese proaspăt. Ajungînd însă la poarta fabricii, se gîndi să vorbească întîi cu Oniga, şi de aceea se întoarse spre Prodan, portarul de noapte:
— Mai aşteaptă-mă vreo zece minute, am o treabă cu tovarăşul Oniga.
— Du-te. Şi eu am treabă cu el. Spune-i că-1 rog să nu plece pînă nu vorbesc cu dînsul.
Bartha se duse, şi pe drum se şi vedea îmbrăcat în halat negricios, scormonind după dopul de şamotă al oalei de turnat.
— Ce-i, tovarăşe Bartha? Nu-ţi preiei serviciul?
— Mă înlocuieşte Prodan. Zece minute doar. Am treabă cu tine.
— N-ai nimerit-o bine, moşule. Astăzi e ultima zi cînd mai stau în fabrică. Plec.
— Ce faci?
— Plec. Am să lucrez la „Victoria"... Bartha îl privi supărat.
— Eu n-am chef de glumă. Am venit să mă bagi în producţie. Dacă nu, plec şi eu.
— Vrei să stau de vorbă cu Barbu?
108
FRANCISC MUNTEANU
— Cu Barbu pot să stau şi eu de vorbă, că doar nu sînt sugaci. Unde pleci? Departe?
— La fabrica de strunguri, încă nu ştiu unde va fi. Dar dacă ne întîl-nim mîine, îţi spun. Văzînd faţa mirată a lui Bartha, continuă: — Da, da, vom fabrica strunguri!
Bartha se încruntă:
— Gu ce?
— Cu maşini de la Iuhasz. Vom comasa toate întreprinderile mici die
oraş.
— O să faceţi strunguri proaste!
Oniga îi arătă un scaun, dar Bartha rămase nemişcat. Spuse încet, a glumă, începînd să se obişnuiască cu gîndul că Oniga va pleca din fabrică:
— Dacă nu mă bagă Barbu în producţie, vin latine, la „Victoria"... sau cum îi zice...
— Dar noi încă n-avem nici clădire, spuse rîzînd Oniga. Bartha îl întrerupse:
— O să construim una.
Vorbise grav. Oniga îl bătu pe umăr:
— Bine. Dacă mai trăieşti pînă atunci, fio! Tot o să avem nevoie de oameni!
— Dă mîna, spuse Bartha şi întinse dreapta spre Oniga, apoi adăugă: — Totuşi, vorbeşte cu Barbu. Şi dacă s-o încăpăţîna, trec paznic la voi. Acolo cel puţin am perspective... şi rîse a pagubă.
Oniga îl bătu iarăşi pe umăr:
— De ce nu vrei să te odihneşti, baci Bartha? Pensionar eşti...
— Dacă mai scoţi o vorbă de ocară, atunci...
Vru să mai spună ceva, dar se răzgîndi. Abia după ce ajunse la uşă, se întoarse spre Oniga.
— O să vie şi Prodan. Are treabă cu tine. Vezi, oferă-i pensionarea, poate îţi pupă şi mîinile...
închise uşa cu grijă, şi Oniga rămase nemişcat, ascultîndu-i paşii tîrşiţi pe coridor.
— Nu vă deranjez, tovarăşe Oniga?
— Nu, Prodane.
Prodan, portarul fabricii de vagoane, un om îndesat, învelit într-o manta soldăţească vopsită, se apropie de biroul lui Oniga. Se aşeză pe scaun şi, zîmbind, începu să-şi mîngîie bărbia:
— Aş vrea să vă spun. ceva, tovarăşe secretar. Ca un. om care se simte ca la el acasă, îşi propti coatele de tăblia biroului:—Ştiţi, eu fac parte din comisia de economii. In legătură cu asta aş vrea să vă spun ceva.
— Spune, Prodane.
— De vreo trei luni am fost ales în comitet. Şi zău, tovarăşe Oniga, dumneata mă ştii, nu-s omul care...
Oniga clătină din cap în semn că ştie. Vrusă-i spună că azi e ultima zi cînd mai e în fabrică, dar se răzgîndi. Aruncă o privire spre ceas: mai avea două ore pînă la întîlnirea cu inginerul Ardeleanu.
— Spune, Prodane.
— Apoi, vedeţi, continuă după o pauză portarul. — Euîs cu lumina. Eu răspund de risipa de electrică. Azi noapte am fost de serviciu, dar încă n-am plecat acasă.. Voiam să stau de vorbă cu dumneata.
Prodan vorbea rar, anume tărăgănat, să poată accentua fiecare cuvînt. „Trebuie că e vorba de un lucru mare, îşi spuse Oniga, dacă a rămas el în
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ 109
fabrică după prestarea orelor de serviciu". Nu-1 in.rernpse, deşi Prodan făcuse o pauză de efect^ aprinsă în biroul dumneavoastră. A
k ~i 1nniă uoan'tea Aici, Prodan îşi permise un zîmbet complice, apoi ^^^^ ^eJm^mi mari, stufoase, ici-colo îngălbenite de mco-ină SĂ?eu tovarăşe Oniga, n-am raportat comitetului, că ce-ar spune mm-l^]L^^4^e la partid fac ^J^SSbCu Spre dimineaţă, cînd am avut o ţîră vreme, m-am repe t ş «m ^°fe°f^ înainte de a fi văzut cineva.Şi am tăcut. Dar dumneavoasUa tot trebuie sa va spun să nu mai faceţi chestii de-astea. Ca mtr-o zi tot poate sa observe şi
dt e'binetf Earn lăsat să vorbească. La întrebări n-ar fi răspuns
aşa de clar".
- Continuă,   tovarăşe Prodan.
Prnrlan zîmbi prosteşte. „Ce ar mai fi de spus aici.'
- Asta e spui ei după un timp. De asta v-am aşteptat Cînd văzu
căOnigat t^
desT>r,s   Cinestie Oniga n-o fi priceput despre ce e vorba? -Eu smt respon ^ifşi-cfubfa neagră8 Cum a? fi sPtat numele dumneavoastră* pe,ea?-Ca să fie şi mai convingător, adăugă cu voce ridicata; - „Oi       f "^cum mitetuiui de partid!a lăsat becul aprins o noapte întreaga . Şi tocmai acum,
în toiul campaniei pentru economii! ,■„.„««!,■»• ne aici putea
Oni^a se ridică în picioare şi se apropie de iereaslia de aici putea cunrinie cu privirile întreaga fabrică. în apropierea intrăm prmcipale ca T^e^^t^ lui Prodan. Se întoarse brusc şi începu sa zimbea-
RCa'  _ 7,iri că dumneata esti responsabil cu tabla neagră?
- Eu făcu mulţumit Prodan. „în sfîrşit, a înţeles şi Oniga despre ce
e vorba". nai
- Ai cretă,  tovarăşe Prodan;
lAtTncea, ridică tonul Oniga, dacă tot ai râmas în fabrică^după orele de serviciu, n-ar strica să faci şi o treaba buna. Du-te la tabla neagra TscriepeeI cu litere mari, caligrafice: „Oniga Dumitru, secretarul comite-i udeP partid din întreprindere, a lăsat o noapte întreagă becul aprmsin Silf Asa să se înveţe minte Oniga, să mai lase lampa aprinsa. Şi sub Sie meu de vreme ce tot ai treabă la tabla neagră, îţi treci şi numele dumital^ Tot cu litere mari. Dar sub nume ar fi bine să concepi şi un text framos Cam asa ceva: „Prodan Ştefan, responsabilul cu tabla neagra umbla cuperiuţa"şi'mar strica, dacă9 ai sublinia textul de două ori. Poate te-ai
înVăţ Pronie SdSn^oare. La asta nu se aşteptase. Vru să spună ceva. despre recunoştinţă, dar Oniga îl întrerupse cu un gest:
- După aceea, ar fi bine să te duci şi pe la comitetul smoical şisa w muresti pe tovarăşii de acolo că în interesul campaniei de economii sa te scnim-be aif această funcţie. S-ar putea cârcei din comitet să se opună. Dar smt convins că dumneata vei fi în stare să-i lămureşti. Ne-am înţeles--...
^XTn^tcu^X apoi adueîndu-şi aminte de rostul venim lui în uz nă, porni spre biroul lui Ardeleanu. Acesta îl aştepta îmbrăcat inpardesiu gata de drum^Părea trist. Oniga ştia că inginerul îşi ia rămas bun de lj fabiSÎ In maşină, în drum spre Sfat, îi puse cîteva întrebări, la care ,ngi-uerul răspunse într-o doară.
110
FRANCISC MUNTEANU
Pînă la ora prînzului au colindat toate birourile Sfatului, au consultat toate hărţile topografice ale oraşului, au stat de vorbă cu tot felul de specialişti şi în cele din urmă s-au decis pentru două terenuri virane: unul la Micalaca, aproape de malul Mureşului, cel de al doilea între fabrica de vagoane şi fabrica de textile. Cum fiecare din cele două terenuri prezenta calităţi şi defecte, înclinau cînd spre unul, cînd spre celălalt: terenul din Micalaca avea sol puternic, din pămînt galben, lutos, tocmai bun pentru construcţii. Era însă mult prea izolat, afară din oraş. Numai mutarea celor cinci fabrici mici, care, comasate, urmau să compună nucleul de bază al noii întreprinderi, ar costa o groază de bani. Cel de al doilea teren, de lîngă fabrica de vagoane, prezenta avantajul că era situat chiar în oraş. In schimb, era un teren umed, despre care se spunea că nu ar rezista la o construcţie greoaie. După primele săpături, însă, se dovedi că mai spre adine pămîntul se întărea, era tot atît de bun ca şi cel din Micalaca.
Ardeleanu, aşteptînd rezultatul săpăturilor, privea plictisit cîmpul năpădit de buruieni şi golomoaze. Departe, la capătul miriştii, acolo unde se întindeau puturoase bălţile cu stufăriş înalt, trei salcîmi piperniciţi, uscaţi, dantelau văzduhul. Tot acolo, deasupra salcâmilor, norii de fum negru, de la fabrica de vagoane, atîrnau zdrenţuiţi, ca un linţoliu. Ardeleanu făcu o legătură între aceşti nori şi viitorul şantier. Nici unul, nici celălalt — după părerea lui — nu aveau reazim. Titlul cu care-1 învestiseră: „ingincr-şef al fabricii de strunguri", i se părea caraghios. „Ce sînt eu, Isaia Ardeleanu, pe acest cîmp? Cu ce scop am fost numit de „aceştia" într-un post atît de important? Numai dacă nu cumva din nevoia unuia, în capul căruia să se spargă toate oalele". Spre mirarea lui nu era revoltat, îi era numai teamă, o teamă neasemuită, ca pe vremuri, în copilărie, cînd părinţii l-au închis în cămară şi i s-a părut că poliţele încărcate au prins viaţă, că toate borcanele îl privesc chiorîş, cu răutate.
Săpătorii, supraveghiaţi de un inginer constructor, scoteau eşantioane de pămînt dinadîncimi. Oniga, ca şi cum şi el s-ar fi priceput la analizarea solului, se învîrtea printre ei. Cînd inginerul arhitect spuse: „Pămînt bun", Oniga arătă în jos, unde ca nişte răni ale pămîntului săpăturile îşi căscau gurile:
— Aici vom construi fabrica !
CAPITOLUL III 1
Toamna timpurie năpădi pusta, întinzîndu-se arămie deasupra peticelor de pămînt cafeniu, mustos. Cîmpiile sînt netede. Doar copacii uscaţi sparg monotonia întinderilor, răsfirîndu-şi crengile spre cer, cerşind razele soarelui zgîrcit şi palid. Dimineţile, un covor argintiu de brumă sclipeşte peste imaşurile de Ia barieră, acolo unde casele oraşului sînt din ce în ce mai împrăştiate, mai mărunte, tupilate printre grădinile de zarzavat şi livezile de pruni. In timpul zilei, oraşul se mai înveseleşte, soarele luceşte în geamuri şi trecătorii au pasul vioi. Apoi, după masă, cerul devine depărtat şi străveziu, străzile se golesc, şi parcul de lîngă Tribunal e din ce în ce mai pustiu; sub conul de lumină palidă al felinarelor, băncile rănim goale, aleile tăcute, şi peste ele se cern frunzele, într-o cădere domoală şi măsurată. Dinspre apus, se porneşte un vînt subţire, şuierător şi rece. Cei din urmă trecători îşi ridică gulerele hainelor, privind îngrijoraţi spre pîclele
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
111
întunecoase ce acoperă geana argintie a lunii. Toată lumea simte că vara a trecut şi totuşi, a doua zi, o dimineaţă senină nu miră pe nimeni. Tuturora li se pare încă firesc ca dincolo de malul neted al Mureşului, acolo unde răsar, lungi, coşurile fabricii de vagoane, să strălucească soarele.
In dimineaţa aceea răcoroasă, după ce Brad Gheorghe se lămuri, în sfîrşit, că arădenii n-au atîtea butoaie sparte încît să-şi poată asigura pîinea pentru prînz din reparatul lor, se hotărî să-şi încerce norocul în altă parte. Sfătuit de dogarii mai în vîrstă, care cunoşteau sezonul butoaielor, al murăturilor de tot felul, Brad Gheorghe o luă spre gara electrică, de unde porneau mai toate drumurile de ţară care duceau în inima Ardealului. Aflase că în locurile muntoase s-ar fi făcut cooperative de cioplitori în lemn şi dulgherie. Tocmai cumpănea în gînd dacă să-şi scoată ori nu bilet pînă la Pîncota, cînd se pomeni în faţa unui afiş mare, în jurul căruia se adunaseră mulţi oameni de tot felul. Se opri mai mult din obişnuinţă decît din curiozitate.
Cineva citea cu glas tare, iar ceilalţi ascultau tăcuţi, indiferenţi.
— Tu nu te bagi? îl îmbrînci pe Gheorghe un om îmbrăcat în straie de dimie şi cu o cuşmă de oaie pe cap.
— Unde? îl întrebă Gheorghe, mai mult să spună ceva decît să afle despre ce e vorba. Unde să mă bag?
— în mă-ta... şi omuleţul începu să chicotească, înveselit de propriile lui vorbe. I se alăturară şi alţii, rîzînd cu glasuri răguşite, sparte. Gheorghe zîmbi şi el, apoi îşi dădu seama că celălalt îl înjurase, aşa că puse desaga jos pe pămînt, aşozînd cu grijă deasupra ei ferăstrăul ascuţit şi ştirb. Pe urmă, tot atît de liniştit, lovi cu pumnul drept în obrazul omuleţului.
Se făcu linişte. Gheorghe privi în jur, apoi întrebă ca unul neştiutor: •—Unde să mă bag... ha?
— La construcţie, se grăbi să-l lămurească de îndată un om subţirel din apropierea lui.
In timp ce vorbea, făcu un pas înapoi. Apoi, neştiind dacă Gheorghe a înţeles sau nu despre ce e vorba, se mai retrase cu un pas, continuînd să-1 lămurească:
— La construcţie. Se face o fabrică nouă de strunguri, şi caută oameni la săpături. Se dă şi cantină, şi dormit. Şi leafă bună...
Gheorghe se întoarse spre afiş. Tocmai în clipa aceea porni şi trenul şi cei din jurul lui se căţărară în grabă pe scările vagoanelor. Gheorghe îi petrecu o bucată de vreme cu privirile, apoi citi afişul cu luare aminte. Omul vorbise drept. Se dădea şi cantină, şi dormit, şi leafă bună. „Numai de-ar fi aşa", îşi spuse. Cineva de lîngă el, cu chipiu de ceferist, care îl auzise, dădu din cap în semn că „aşa e".
— Zici că e bine? îi întrebă Gheorghe.
— Eu zic că da. Că unde îţi plăteşte acuma atîta, în vreme de toamnă, după seceriş? Spune aici... — şi ca să-şi întărească vorbele, întinse degetele spre literele afişului — spune că lucrările nu se vor opri la căderea gerului.
Gheorghe făcu cale întoarsă spre locul unde se angajau oamenii.
— Unde se fac angajările? întrebă Brad la poarta şantierului, şi paznicul, un om în vîrstă, cu spatele încovoiat şi cu faţa plină de zbîrcituri, îl măsură mirat din cap pînă în picioare; ori că i se păru tînărul prea înalt, ori că vocea groasă a flăcăului îl speriase. Arătă cu mîna spre o baracă de lemn învelită cu carton gudronat, în faţa căreia, aşezaţi pe stivele de scînduri, stăteau adunaţi bărbaţi neraşi, şvăboaice cu zeci de fuste, copilandri, tot felul de oameni din cei cu care Brad se întîlnea adeseori pe drumurileprăfuite de ţară. Trecu pe lîngă paznic, fără să-i mai arunce o privire, îndreptîndu-se
112
FRANCISC MUNTEANU
spre un grup de oameni adunaţi în jurul unei mese de brad. Un om îmbrăcat într-o scurtă de piele soioasă, striga oamenii după nume. Brad se prezentă şi el; apoi, după ce aprecio vremea ce avea de aşteptat, scoase din desagă o pîine rumenită, se aşeză pe un butuc în spatele stivelor şi începu să prîn-zească. Un cîine jigărit, bătrîn, prins în lanţ sub o căruţă moţească, adulmecă mirosul pîinii şi-şi întoarse capul spre Brad.
In partea cealaltă a şantierului, două tractoare frămmtau imala sub şenile, încercînd să scoată la uscat un camion împotmolit, plin cu cărămizi. O caravană de autocamioane încărcate cu diferite materiale de construcţie, aştepta ca o altă caravană să elibereze drumul. O macara improvizată ridica la cinci staturi de om cofrajele de beton care se odihniseră pînă atunci în nămol. Betonierele — Brad le numără, erau zece — aliniate ca soldaţii, rumegau praful de ciment, vărsînd betonul pe transportoarele cu gît lung, ca de girafe. In spatele magaziilor de materiale, dulgherii ridicau din lemn proaspăt barăci pentru cei cu familii. Un muncitor îmbrăcat cu o pufoaică peticită zidea un cuptor clin cărămizi, un cuptor adevărat, aşa cum aveau cei din satul lui Gheorghe. In faţa barăcii principale, unde electricienii trăgeau fire de aramă pentru luminatul birourilor, doi oameni îmbrăcaţi în salopete aranjau scînduri groase peste marea de nămol. Din cînd în cînd, pereţii de lemn ai barăcilor se luminau verzui şi atunci se auzea şi peste zgomotul betonierelor un sîsîit monoton. „Sudorii", îşi spuse Gheorghe şi căută să descopere grămezile de fier îndoit pentru armare. Cînd le zări, clătină mulţumit din cap.
— Mai e cineva? se auzi o voce într-o romînească stricată.
Brad îndesă pîinea în desagă şi se apropie de masă. Omul cu scurta de piele îl măsură din ochi şi-1 întrebă;
— Cum te cheamă?
— Brad Gheorghe.
— Cîţi ani ai?
— Nouăsprezece.
— Meseria? —• Dogar.
— De săpat ştii?
— Ştiu.
— Complectează asta, şi-i întinse o foaie cu fel de fel de întrebări. Văzînd că Brad îl priveşte nedumerit, arătă spre o masă din apropiere: — O predai tovarăşului.
Gheorghe văzu abia acum că şi la masa cealaltă stăteau înşiruiţi oameni. Netezi hîrtia pe o scîndură şi completă rubricile cu un creion chimic.
— Te prezinţi mîine dimineaţă la ora şapte, îi spuse un om cu căciulă în cap şi cu nişte mănuşi fără degete, care trecea pe o listă pe foţi care se angajau săpători.
— Da. Mă prezint... încuviinţă Gheorghe şi porni spre barăci.
Aici totul mirosea a lemn nou, tras la rindea. Mesele albe, cu iz înţepător de răşină, pereţii curaţi, primitori. Asta îi plăcu lui Gheorghe. îşi aşeză lucrurile în dulapul cu nr. 1, pe uşa căruia scrise cu acelaşi creion chimic: „B. G" Mulţumit, porni spre şantier să vadă ce avea de făcut. în partea din faţă a terenului, acolo unde pămîntul fusese nivelat, în apropierea drumului ce duce spre fabrica de textile, oamenii băteau ţăruşi de diferite culori, de care legau capetele unor sfori lungi şi subţiri. în timp ce privea preocupat cum se băteau ţăruşii în pămînt, trecu pe lîngă el un om uscăţiv, adus de spate, care conducea un grup de tineri spre barăcile de lemn. Uscăţivul purta
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
113
o haină închisă pînă la gît şi era încălţat cu bocanci noi, galbeni. Dar nu pentru asta îl băgă în seamă Gheorghe, ci pentru faptul că toţi muncitorii cu care se întîlnea îl salutau şi nu puţini se întorceau după el.
— Gine-i cela? întrebă Gheorghe, arătînd spre omul înconjurat de tineri, pe un flăcău care ţinea în mînă o scîndură vopsită în roşu şi negru, cu mii de
iniuţe ca la termometru.
— E tovarăşul Oniga, de la partid.
Brad cercetă înfăţişarea aceluia cu o curiozitate deosebită. După părerea lui, Oniga trecuse de patruzeci de ani şi nu părea să fie om rău. Se întoarse şi porni spre săpături; acolo, cîţiva oameni încărcau pămînt în camioane noi-nouţe, de-ţi era mai mare mila să le vezi murdarindu-se. Alţii descărcau bare de fier, lunguieţe, în apropierea unei mese, după părerea lui făcută de mîntuială, unde nişte fierari răsuceau barele, le tăiau şi le aranjau după mărimi.
După ce se plictisi vizitînd şantierul, care la drept vorbind nu se dovedea atît de mare pe cît se aşteptase, se întoarse la baracă. Venise tocmai la timp: se împărţeau saltelele şi păturile. Şi acestea erau noi, miroseau a naftalină.
Mulţi şi feluriţi oameni erau cu el în baracă. Un om slab, scheletic, cu un neg mare pe bărbie, fusese preot la Pecica. îl goniseră numai de cîteva zile, pentru că vînduse unui ceasornicar argintăria din biserică. Altul, cu faţa fină ca de femeie, venise tocmai de la Radna. Acolo, povestea el, a fost contabil la o moară şi „un bandit de controlor" i-a încurcat socotelile în registrele de control. Orice om îmbrăcat în uniformă i se părea miliţian. Lîngă Brad dormea un alt om în vîrstă, ras pe cap. Unii spuneau, că ar veni de la închisoare. Brad îl întrebă pentru ce anume fusese închis şi omul, somnoros, îi răspunse cu o voce răguşită:
— Am sugrumat pe unul care nu m-a lăsat să dorm.
Altul, care-şi făcuse culcuşul lîngă sobă, părea om înşcolat. Vorbea atît de frumos, că Brad nu se mai sătura să-1 asculte. Şi acela nu. era zgîrcit la vorbă. Povestea cum toate femeile din oraşabia aşteaptă să-1 vadă, iar cînd trece pe stradă, de frica lui, mamele încuie porţile caselor. Brad se întrebă mirat de ce înşcolatul căruia lucrurile îi mergeau atît de bine şi fără munca, venise totuşi pe şantier. Află peste cîteva zile. Omul voia să obţină cartele şi o hîrtie cum că e în cîmpul muncii. Mai erau în baracă şi doi pescari de la Ineu, şi un avocat scos din barou. Acesta era un om ciudat, vorbea numai despre „ful de aşi", „careuri de dame" şi „chintă roială".
Pe aceştia îi cunoscuse din primele zile şi fără prea multă caznă. Ceilalţi din baracă păreau oameni tăcuţi, la locul lor. Dar Brad nu se astîm-pără pînă nu află şi despre ei cîte ceva. Droppa, dulgherul, venise tocmai din Muntenia, unde ridicase case muncitoreşti pentrupetroliştii de la Moi-neşti; Someşan şi Oprea, amîndoi zidari, veniseră împreună de la Botoşani, unde zidiseră o fabrică de textile. Lucraseră şi la fabrica de ciment de la Bicaz, construiseră gări pe linia Salva-Vişeu şi tot împreună puseseră umărul la înălţarea din prefabricate a magaziei de cereale de Ia Calafat. Iar Udrea sudorul, cel mai cumpătat, fusese şi în Uniunea Sovietică. îl aduseseră aici tocmai de la Reşiţa. Lui Brad un singu. lucru nu-i plăcea la el: era tare zgîrcit la vorbă. Serile, cînd era liber, răsfoia cărţi şi se certa cu Oniga că nu sînt şahuri la club şi că de ce nu se instalează duşuri la băi.
în cîteva săptămîni, Brad se obişnui cu munca de pe şantier. Numai de două lucruri nu era mulţumit: de cantină şi de funcţionari, care, după părerea lui, erau prea mulţi şi lua au făiă tragere de inimă.
8 — V. Romînească
114
FRANCISC MUNTEANU
2
Casa în care locuia Oniga era arătoasă pe dinafară, fiindcă fusese renovată numai cu un an în urmă de proprietarul blocului, un negustor de mărunţişuri, care după ce dăduse faliment, se îndeletnicea cu un fel de munte de pietate clandestin, împrumutînd sume minuscule pe termen scurt, fără prelungire. Casa semăna leit cu proprietarul. Asta era de altfel şi părerea lui Oniea. Proprietarul se dădea drept un om cinstit, cu cazierul curat, şi în fond. era 'putred pînă în măduva oaselor, Casa — şi ea — pe dinafară curată şi primitoare, ascundea un interior atît de murdar şi dărăpănat, încît dacă un străin ar fi trecut pe sub coridorul lung şi întunecat al porţii, s-ar fi mirat că în casa aceasta locuiesc oameni, se nasc şi cresc copii, şi viaţa tuturora se scurge ca şi cum n-ar atîrna deasupra lor pericolul prăbuşirii grinzilor putrede ale podului şi ale întregului acoperiş măcinat de ani.
Oniga, după ce se căţăra pe scările de lemn, pe lîngă zid, de teamă să nu se atingă cumva de balustrada, de lemn putred, ajungea pe un coridor întunecat, de unde se deschideau două uşi: una în stingă, care dădea în apartamentul unui pictor, iar cea din dreapta în locuinţa lui. E drept, Oniga nu se născuse gospodar şi nici nu dovedea un talent deosebit în ale dereticatului. Trăia si singur — cu asta se scuza de altfel faţă de sine însuşi — şi nici casa nu-i plăcea. Hotărîse mai de demult să se mute de aici, dar niciodată nu-şi o-ăsise timp liber pentru asta. De multe ori se gîndise — şi asta în special cînd se afla acasă şi avea de spălat vase sau de făcut alte treburi muiereşti — să dea un telefon la oficiul de închiriere ori tovarăşei Lucan, secretara Sfatului Popular, pe care o cunoştea bine, dar tot de atîtea ori renunţase: să creadă tovarăşii că umblă după favoruri?
Dacă pe vremea cînd lucrase la fabrica de vagoane îşi neglija locuinţa, acum, de cînd se preocupa de şantier, o părăsise cu totul. Rar, cînd nu ră-mînea să doarmă undeva într-o baracă, trecea pe acasă şi atunci, neştiind ce să facă mai întîi, se aşeza pe marginea patului, mirîndu-se singur de halul în care ajunsese. Pictorul, care deschidea uşa aparatamentului său la cel mai mic zgomot, se înfăţişa în odaia lui Oniga, fluturînd în mîinile-i tremu-rînde cîte două-trei pensule murdare.
— Nu v-am văzut de mult, vecine. Ce mai e nou? E adevărat că ruşii stau tot pe poziţie? ^
Era neştiutor în politică ; rămăsese cu gura căscată cînd aflase ca Germania e împărţită în două. Iar cînd auzise că Gandhi nu e cel mai mare politician din lume, îşi încreţise fruntea şi îi spusese lui Oniga, cu. o sinceră naivitate:
— Uite, uite... Gandhi ăsta o viaţă întreagă m-a înşelat.
La început, Oniga crezuse că pictorul face pe nebunul sau vrea să-1 provoace; se răstea la el şi-1 dădea afară. Apoi, cînd îl cunoscu mai bine, începu să'se poarte îngăduitor cu el. Uneori, însă, uita de sminteala zugravului şi se angaja cu el într-o discuţie.
— Ei, ce spui? îl întreba în cele din urmă Oniga.
— Ştii că ai o gură interesantă? Păcat că nu eşti femeie. Aş face o nouă Giocondă.
Odată s-a dus şi Oniga în casa pictorului să vadă la ce lucrează. Acesta sări în faţa şevaletului şi acoperi pînza cu o perdea.
— Nu-i voie! Pînă nu sînt gata cu tabloul n-are voie să-1 vadă nici un ochi străin... A
într-o noapte, nereuşind să adoarmă, Oniga îşi puse o întrebare îndrep-
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
115
Lăţită : din ce trăieşte acest nenorocit de vecin? ll iscodi a doua zi şi pictorul zîmbi tainic:
— Din artă.
Pe urmă, întîmplător, află că zugravul e fratele negustorului de Ia parter şi e întreţinut de acesta. Deşi nu vorbea cu pictorul decît atunci cînd uita să-şi închidă uşa cu cheia şi acesta dădea buzna_peste el, Oniga era singurul locatar din bloc cu care se înţelegea zugravul. într-o zi, Oniga şi-a găsit uşa vopsită pe dinafară cu o culoare galbenă. Mirat, a bătut la uşa pictorului:
— Ce s-a întîmplat, maestre? Cine mi-a vopsit uşa?
— Eu! a răspuns smintitul, cu vădită mîndrie. Ieri noapte a fost muza la mine. Am avut o inspiraţie şi, iertaţi-mă, nu m-am putut reţine. De altfel, am aflat că s-a dat ordin să se vopsească toate uşile. Eu cred că comuniştii nu sînt oameni răi. Această dispoziţie nu poate să displacă nimănui. Uitaţi-vă ! a arătat spre uşă. E un crom-gelb veritabil.
în altă zi l-a aşteptat pe Oniga pe coridor. A scos din buzunar o scrisoare  împăturită şi-a cerut iertare pentru necuviinţa lui.
— Am citit această scrisoare adresată dumneavoastră. Dar nu sînt de vină. Stăteam în bucătărie şi mă gîndeam. Mă gîndeam la un tablou de mari proporţii, cînd pe sub uşă apare la început un colţ alb de hîrtie, apoi o foaie întreagă. Eram convins că e pentru mine. De patru zile aşteptam o scrisoare de la cineva. Sar la uşă şi o deschid, să surprind muza. Nu era ea. Era un om slab, scheletic, cu un neg mare pe bărbie. Vreau. să-i. mulţumesc pentru scrisoare, dar el dă buzna pe scări. Mi-a părut foarte rău. I-aş fi făcut cu plăcere un portret... Mă întorc şi iau scrisoarea. O citesc. Poftim. Vă avertizează că sînteţi în mare pericol. Dacă vreţi, vă puteţi ascunde la mine.
Oniga străbătu cele cîteva rînduri scrise cu stîngăcie şi se încruntă: „Un bun prieten" îl încredinţa că dacă nu va pleca de bună voie'de pe şantier, va fi dus cu maşina Ia morgă.
— Aveţi noroc de prieteni buni, mai zise pictorul.
Dar Oniga nu-I mai ascultă. Intră în casă şi puse scrisoarea într-un sertar. Nu era prima scrisoare de ameninţare pe care o primea. Totuşi, aducătorul acesteia era primul care putea fi identificat, bineînţeles dacă s-ar fi putut pune preţ pe cele spuse de zugrav. Dar descrierile pictorului erau la fel de exacte ca şi părerile lui. Odată, vorbind despre portăreasă, o femeie de vreo cincizeci de ani, cu faţa trasă de griji, o asemănase cu Greta Garbo.
Povestea cu scrisoarea se petrecuse în urmă cu cîteva zile. De atunci Oniga venea în fiecare seară acasă să vadă dacă nu-i sosise încă o epistolă. Dacă la prima scrisoare iscălită „un bun prieten" avusese unele temeri, cea do a douăzeci şi cincea îl găsi cu totul indiferent. Adică nu cu totul, pentru că scrisorile însemnau că lucrul de care se apucase acum îi îngrijorează pe duşmani. Deci făcea o treabă bună. Ăsta era barometrul care indica cel mai bine importanţa fabricării strungurilor. Muncea şi mai înfocat. Cu toate astea, greutăţile se năşteau parcă din pămînt. Dacă ar fi fost probleme de uzină, de producţie, nu s-ar fi speriat de ele. în. asemenea probleme avea o experienţă de cîţiva ani, putea să vadă lucrurile de sus, nu se pierdea în mărunţişuri, în munci lăturalnice. Şantierul însă era ceva cu totul nou. Luptînd pentru obţinerea unui vagon, de ciment, îşi dădea seama că rămăsese fără muncitori pentru terasament sau că din lipsă de combustibil maşinile stăteau. Asta îl supăra. Totuşi avea o mare satisfacţie: inginerul Ardeleanu. La început se temuse că bătrînul va fi refractar la această muncă dezlînată. Se înşelase: Ardeleanu apărea în fiecare dimineaţă agitat, îl căuta, se certau 8*
116
FRANCISC MUNTEANU
pentru cine ştie ce fleacuri, dar asta însemna că bătrînul participă cu pasiune la lucrări, nu e numai un simplu funcţionar, un spectator.
După ce se convinse că nu-i sosise nici o corespondenţă, Oniga coborî scările şi ieşi în stradă. Porni spre şantier. încercă să se gîndească la cele ce avea de'făcut a doua zi, dar imaginea locuinţei «are-i stăruia în faţa ochilor, îi strecură pe nesimţite în suflet o uşoară nemulţumire. „Tot singur să stau, si încă într-o asemenea locuinţă?" Singurătatea îl biruia uneori.
Ştiind că peste ani, cînd nu va mai putea face faţă muncilor şi va ieşi, cinstit, la pensie, o să rămînă singur, izolat, fără famiiie, se simţea obosit, vinovat.
Noaptea se lăsase de mult cînd. ajunse pe şantier. Schimbă o vorbă cu. paznicul, apoi se îndreptă spre baraca principală, unde în fiecare noapte i se reţinea un pat. în apropierea stivelor de scînduri, descoperi un ochi de jar. „Uite-al dracului, cineva fumează în aproperea scîndurilor". Porni într-acolo.
— Cine eşti, mă?
— Brad Gheorghe.
— Ce  faci aici?
— Stau.
Ajuns aproape, Oniga aprinse un chibrit să-1 vadă pe cei care vorhise. îl recunoscu: era ţărănoiul cel înalt, angajat cu cîteva zile în urmă.
— Stinge ţigara! Dacă te mai prind fumînd lîngă scînduri..._ Brad mai trase un fum, apoi zdrobi mucul sub talpa bocancului.
— De ce nu dormi?
— Nu mi-e somn. ^ . . Nici Oniga nu simţea nevoia somnului. Se aşeză lîngă ţăran, privind.
îngîndurat întunericul. Tăcea. Moţul îl lăsa cu ale lui; se foi un timp pînă ce se potrivi comod, apoi îşi lăsă capul pe spate, rezemîndu-se de scînduri. într-un  tîrziu   întrebă:
— E trecut de miezul nopţii?
— Da.
— Na, atuncea încep să se stingă stelele. Dumneata cunoşti Ursa marer'
— Nu, mărturisi Oniga.
— Uite-o colo — îi arătă Brad, ridicînd braţul spre o parte a cerului. Cînd eram copil...
— Copil? rîse Oniga. Da' acum cîţi ani ai?
— Nouăsprezece. îs om, de zece ani îs om. Pînă la nouă^ani am fost copil, că de la al zecelea, mi-am cîştigat singur pita... Continuă fraza întreruptă: Cînd eram copil, bunicu' m-o învăţat să citesc stelele.^ _ _
Oniga se întoarse spre el să-i vadă obrazul, dar era prea întuneric. Îşi sprijini coatele pe genunchi şi întrebă:
— îti place munca pe şantier?
— Nu. .
— Atuncea de ce ai venit aici? se încruntă Oniga. Totuşi, nu era supărat pe moţoganul de lîngă el.
— Mi-o fost foame.
Brad vorbea monoton, ca şi cum ar fi povestit de Ursa mare sau de cine ştie ce lucru obişnuit. „ . ..
Vîntul răcoros întări şi mai mult izul înţepător al răşinii.
— Miroase a pădure, spuse după un timp Brad. La noi, în Haţeg, acum ies lupii. Is deştepte fiarele. Răşina le îneacă duhoarea; nici eîmn nu le-o mai simt. . .
„Şi eu am trecut pe lîngă el fără să-1 iau în seamă", se dojeni Oniga.
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
117
Vru să-i întoarcă pilda, cum că la fel e şi pe şantier: se îmbracă toţi în doc de nu mai recunoşti duşmanul — dar n-avu timp. Brad îl întrebă:
— Dumneata de ce nu te culci?
— Nici mie nu mi-e somn.
— Şi  ce-ţi spune muierea?
— N-am.
— Atunci nici copii n-ai, bag samă. Hei, hei... rău îi fără muiere. La primăvară, cînd s-o începe ciubăritul, mă însor.
Printre nori apăru o jumătate de lună palidă, dar destul de luminoasă lca Brad să-şi recunoască vecinul.
— Aha, dumneata eşti de la partid, zise şi se ridică în picioare. Te cunosc.  Eşti Oniga.
Mai statură un timp de vorbă apoi Brad porni spre baracă. Oniga privi ung în urma lui şi-1 cuprinse o bucurie ciudată.
CAPITOLUL IV 1
Vechea fabrică a lui Conrad, „Ianto", sau „fabrica de clopote", cum se mai numea, fusese pe vremuri cea mai vestită turnătorie din localitate. Faima ei trecuse chiar şi peste graniţele oraşului şi-i cucerise un renume de neasemuit: nu era biserică prin împrejurimi, înfiinţată după înălţarea fabricii, care să nu-şi cheme credincioşii ia vecernie, cu sunetele clopotelor lui „Ianto". Numele fabricii, adînc încrustat înbronzul clopotelor, asigura pe slujitorii altarului de cele „trei sute de vibraţii ale sunetului", garantate de însuşi Conrad în actele de vînzare. Tot în actele de vînzare erau trecute asigurări despre pătrunderea „celor trei sute de vibraţii" în cele mai adînci cute ale sufletelor drept-credincioşilor. Dar nu numaipentru acest motiv era vestită fabrica „Ianto". Tot cu numele ei îşisperiaupărinţii copiii chiulangii, care nu sehotărausă sepună cuburta pe carte:
— Te dau ucenic la fabrica de clopote, derbedeule! Auzi?... Numai să te pună aghiuţă să nu înveţi bine!...
Singur gîndul la fabrica de clopote îi înspăimînta pe bieţii copii şi în acelaşi timp pe părinţii care îi ameninţau: oare cine ar fi vrut să-şi vadă copilul între pereţii înegriţi şi întunecaţi ai fabricii „Ianto", ale cărei clădiri semănau cu hruba unui castel din Evul Mediu?
Cînd Pavel Cuc calcă pentru prima dată pragul turnătoriei, trebui să umble cu mîinile întinse ca să nu se lovească de ceva. Singura fereastră, care servea şi pentru aerisire, şi pentru luminat, era o gaură mică, fără geam, în peretele principal, undeva sus, în apropierea tavanului, prin care chiar raza puternică de iunie părea o dîră neputincioasă, palidă. Umezeala pă-mîntului negru, lipicios, pătrundea pînă în măduva oaselor: turnătorii reumatici, tuşind sec, a oftică, erau termometre vii. Cum de ajunsese Pavel Cuc tocmai aici?... Acum, după ani de zile, prima zi de lucru în atelier a dispărut aproape cu totul din amintirile lui. Mai ştie doar atît: că maică-sa îl certase pentru că nu se dusese la fabrica de vagoane — acolo ar fi fost în apropierea iui taică-său şi poate, datorită prestigiului de care se bucura bătrînul Cuc, ar fi avut şi el puţină protecţie. Dar, pe de altă parte, taică-său se bucurase de alegerea pe care o făcuse Pavel; după părerea lui, băiatul nu era în stare să ajungă muncitor bun la strung sau la oricare altă maşină. Pe cînd aşa,
118
FRANCISC MUNTEANU
la turnătorie, nu se cerea o pricepere clin cale afară de neobişnuită. Totuşi, în primele zile îl dăscăli:
— Numai să te porţi cu cinste şi să nu uiţi că pe taică-tu îl ştie întreg oraşul, auzi? Să nu mă faci de ruşine!
în noaptea cînd se notarise definitiv să intre la „Ianto", Pavel auzise prin somn cearta dintre părinţi, care nu se isprăvise decît în zori.
— Eşti un om fără inimă, îi spusese maică-sa bătrînului. Te gîndeşti numai la tine. De copil ce-ţi pasă Tu habar n-ai cît m-am chinuit să-1 cresc, ca acum să-1 văd la clopote!... Mai bine omoară-1 dintr-o dată, decît să se chinuie acolo. Vrei să ajungă ca Angliei? Ofticos?
După primele săptămâni, şi Pavel începu să fie nemulţumit de alegerea pe care-o făcuse. Acum nu mai visa şuvoaiele de foc, scînteierile oţelului şi nici mirosul fierului încins. Ar fi dorit să fie într-o hală luminoasă, largă şi bine aerisită, ca cele de la fabrica de vagoane. Era însă prea tîrziu ca să mai dea îndărăt. Numai Marei îi mărturisi cît îi e de greu.
Aşa s-au scurs primii doi ani. Apoi, în urma introducerii contractului colectiv, Conrad fu nevoit să spargă două ziduri la turnătorie şi să deschidă în ele două ferestre mari. La cel de al doilea contract, se instalară o macara de mîna şi un ventilator la serviciile căruia renunţaseră chiar după primele zile, întrucît acesta răscolea numai praful, iar aerul rămînea tot stătut, umed.
Aici învăţase Pavel meseria. Şi o învăţase aşa cum nu s-ar fi aşteptat nimeni.. Mai cu seamă de cînd comenzile de clopote scăzuseră şi în locul lor, în cadrul comenzilor de stat, începuseră să toarne piese fine, neferoase.
După naţionalizare, fabrica de clopote îşi schimbase cu totul înfăţişarea. Se instalaseră pînă şi duşuri cu apă caldă — muncitorii nu mai părăseau uzina ca nişte homari. Asta îl mulţumi pe Pavel. Numai că această, mulţumire nu dură mult: nu se ştie de unde, se zvoni, că întreprinderea va ii comasată cu alte patru şi că toate la un loc vor face o fabrică mare, „Victoria", care va construi strunguri. Se mai zvoni şi că la fabrica cea nouă vor lucra toţi, afară de turnători, care, nu se ştie din ce motive, vor fi vărsaţi în altă parte, probabil la Craiova. Pavel, secretarul U.T.M.-ului pe fabrică, se împotrivi din răsputeri acestor zvonuri. Cu toate acestea, o nelinişte lăuntrică punea tot mai mult stăpînire pe el. Ridică problema la regionala U.T.M.:
— E drept că clupă comasare vom fi repartizaţi la Craiova?
—• Dar asta cine ţi-a mai spus-o? întrebă mirat Dobre, secretarul regionalei U.T.M., un băiat înalt, brunet, cu faţa osoasă.
Pavel nu ştiu ce să-i. răspundă. îi fu ciudă că nu-şi chibzuise răspunsul. I-ar fi părut mai bine dacă Dobre l-ar fi. criticat aspru, ca să se înveţe minte, să nu-i mai umble gura şi cînd trebuie, şi cînd nu trebuie.
— Ai dreptate, tovarăşe Dobre, mă iau după vorbe,  ca o babă...
•— Ei, nu, astea nu-s numai vorbe... E drept că fabrica va fi comasată la „Victoria", dar nu e drept că turnătorii vor fi repartizaţi prin alte oraşe. Dar chiar dacă ar fi aşa, problema nu se pune în felul în care ai pus-o tu. înţelegi, tovarăşe Cuc? Mai ales că de la tine noi aşteptăm, mai mult.
Nici nu ştiu cum să iasă mai degrabă do la regională. Na! Asta-i mai lipsea!
Aproape de casă, pe strada Dragoş Vodă, Pavel se întîlni cu Elena Matcău. Elena avea ochii mici, albaştri, şi era îmbrăcată cu o blană roasă, de vulpe, moştenită de la maică-sa. Vorbea repede şi. spuhea o mulţime de nimicuri. Asta era părerea lui Pavel, bineînţeles acum, în ultima vreme,
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
pentru că altădată, cînd lucra şi ea la fabrica „Ianto" ca dactilografă, Pave!
0 asculta cu nesaţ, nu odată îmbătîndu-se chiar de vorbele ei fără şir.
Pavel îi întinse mîna. Ea zîmbi larg. Cele două cute din colţul gurii
1 se adînciră, iar pistruii de pe nas părură mai aprinşi ca altădată.
— Mă aştepţi de mult?
— Da, Pavla...
— Te-am rugat să nu-mi spui aşa...
— Vrei din nou să te cerţi?
— Nu vreau să mă cert... dar ştii că nu-mi place să-mi spui Pavla. O luă de braţ şi porniră spre casă.
— Ai găsit ceva? o întrebă după un timp.
— Nu. N-am găsit nimic... La Sovromtransport mi-au spus să mă duc peste vreo două săptămîni. Aşteaptă să li se aprobe schema cea nouă şi poate atunci...
— N-ar trebui să aştepţi.
— Păi nu aştept. Mîine mai am o adresă... Dar mi se pare că acolo se cere şi limba germană. La librăria „Cartea de aur"...
— Nu aşa. Eu mă gîndeam la fabrică...
Elena nu-i răspunse. Un timp merseră tăcuţi, ascultînd ecoul pe care paşii lor îl stîrneau în zidurile de peste drum, apoi urmăriră o maşină de pompieri care trecu prin dreptul lor în viteză mare. Cînd. întîlni privirile Iui Pavel, Elena zîmbi şi se opri locului. Apoi făcu un pas spre el. Pavel, stîn-jenit, privi în jur să vadă clacă sînt singuri. Strada era pustie. Mecanic, o cuprinse de umeri şi o sărută pe frunte. Ea întrebă ceva, dar Pavel nu-i răspunse. N-avea ce să-i spună. Dorea să ajungă cît mai repede în faţa casei ei. Mai demult, drumul acesta, de la colţul străzii Dragoş Vodă şi pînă în faţa casei galbene, unde locuia ea, i se părea scurt, prea scurt, aproape cît un singur pas. De aceea pe atunci mergea încet, se oprea des şi, ciudat, niciodată nu-i lipsea răspunsul la întrebările ei. Vorbeu mult... dar despre ce vorbeau în fond? De multe ori, Pavel nici pînă acasă nu-şi mai aducea aminte. Dar pe vremea aceea important era faptul că erau împreună. Şi era atît de fericit pe atuncea, încît abia îşi mai încăpea în piele. într-o seară, tatăl său nu rabdă să nu-1 întrebe:
— Ce-i cu tine, Pavele, parcă ai fi cîştigat la loto, radiezi ca un arc voltaic... Ce s-a întîmplat?
— Peste două săptămîni plec în concediu, la mare...
— Merge şi Elena ? întrebă răutăcios Mara. Merge?...
Acum nu mai putea decît să zîmbească, amintindu-şi de toate astea. Ajunseră în faţa casei galbene.
— Să te aştept şi mîine?
— Mîine nu, mîine am şedinţă de producţie... Stau pînă la opt.
— Atunci am să te aştept la opt... Noapte bună, Pavla...
Pavel rămase locului pînă ce paşii ei se pierdură sub coridorul întunecat; abia atunci scoase o ţigară şi porni spre casă.
Strada Dragoş-Vodă nu se deosebea cu nimic de celelalte străzi din cartier. Atîta doar că era mai lungă şi dădea drept în digul Mureşului, în apropierea fabricii de zahăr, acolo unde sălciile scorburoase înlocuiau gardul de scîndură vopsită. Muncitorii care veneau dinspre Aradul Nou. nu. mai ocoleau clădirile îngrădite, ci coborau pe digul înclinat, pînă în apropierea apei, şi se strecurau printre sălcii în incinta fabricii. Tot pe aici intrau şi copiii de pe Dragoş Vodă, în zilele cînd se arunca melasa. Cîte unii veneau cu vadra sau cu ligheanul, şi-1 umpleau cu zgura îmbibată cu suc negricios, pentru ca apoi, acasă, să-1 stoarcă. Zeama dulce, greţoasă, asemănătoare cu
FRANCISC MUNTEANU
mierea, era turnată în sticle mici de „Diana", cu gît lung, legat cu pînză albă Gîteouiagă de zeamă valora de la cinci la zece bile, un creion neînceput sau doi nasturi mari. Pavel îşi aduse aminte de toate astea şi zîmbi. Acum, din iniţiativa comitetului sindical, melasa nu se mai arunca: era adunata m lăzi mari, căptuşite cu tablă, şi transportată cine ştie unde. Nici muncitorii de la Aradul Nou'nu se mai puteau strecura pe lîngă sălcii: acolo lusese trase, pînă aproape de apă, sîrme ghimpate. A
Casa din colt, a lui Pollak, neterminata, cu terestrele de scînduri, lovită de o bombă în timpul războiului, îşi căsca rana mare spre strada: aici se jucau acum copiii de-a v-aţi ascunselea. Şi else jucase pe vremuri aici, numai că pe atuncea Pollak, care avea băcănia peste drum, 11 gonea sau trimitea ucenicii să toarne apă fiartă peste ei. Fiii lui gemem, Decebal şi Augustin, mereu spălaţi şi pieptănaţi, stăteau pe treptele băcăniei. Citi ani sînt de atunci? Nu îi socoti: aruncă ţigara şi avu un sentiment ciudat necunoscut pînă atunci, de maturitate. Cum de şi-a adus ammte dea/ Zîmbi- iarna, tot cu copiii lui Pollak se dădea cu sania pe digul Mureşului. Dacă le suia sania de două ori la deal, îl lăsau să coboare o data. lntr-o zi îsi întrebase părinţii: . . . ,
— De ce băieţii lui Pollak au doua sânii şi eu nu am nici una/ ^ Tatăl său îi dăduse o palmă. De ce l-a pălmuit atunci?... Ar trebui sa-1
mtrebCopiiăria lui Pavel Cuc n-avusese nimic deosebit faţă de copilăria celor de o seamă cu el. Şcoala nu-i plăcea decît iarna; iarna se făcea foc in sălile de cursuri şi, o dată pe săptămînă, sîmbăta, elevii primeau de la societatea „Femeile creştine" cîte un pahar cu lapte pasteurizat. De obicei, tatăl lui Pavel şoma cîte şase luni pe an. Atunci, batrmul se ducea dis-de-dimineată la coltul străzii Independenţei şi aştepta să fie angajat cu ziua. Din cînd în cînd, iarna, se întorcea acasă cu cîte un butuc sub braţ; asta însemna că avea şi bani. Bani cîştiga şi Pavel Dimineaţa mainfc, de scoală împingea pînă în faţa bisericii catolice căruciorul unui olog pentru ca după cursuri să-1 împingă înapoi. Pentru munca aceasta primea cite cinci lei pe zi, cu care cumpăra jumătate kilogram de pîme neagra. _
In vremea aceea locuiau în apropierea gării, intr-o casa dărăpănata, cu zidurile înnegrite de fumul locomotivelor. Pavel a aflat despre moartea bunicului său tocmai cînd se întorcea dela depou, unde descarcase cărbuni. N-a plîns- se întrebase numai cine va dormi în patul batonului el sau sora-sa Mara care era slabă de credeai că nu mai apucă primăvara. Ea moştenise patul şi Pavel s-a dus a doua zi la lucru cu aceeaşi indiferenţa ca şi pina
Cînd deschise portiţa, un zvon de voci înfundate îl făcu să se oprească locului. Lîngă liliacul golit de frunze, cu ramuri subţiri ca nişte degete, o zări pe Mara. Stătea cu spatele spre poartă. In faţa ei, Mircea Rotaru Adică tot se mai întîlneşte cu el". De cîte ori îl vedea pe Rotaru sau numai se gîndea la el, la părul lui negru, vîlvoi, îl apuca ciuda.
— Mara! „ . Mara tresări. Tresări şi Mircea şi făcu un pas înainte.
— Du-te în casă! mai spuse Pavel şi se uită drept în ochii Marei.
— Nu mă duc!
Mircea o privi cu ochi rugători. Spuse meet, abia perceptibil:
— Du-te, Mara. , . . , oS Ruşinată, cu capul plecat, Mara porni spre uşa bucătăriei^ condusa
de privirile celor doi. Mircea se apropie de poartă, dar Pavel 11 taie calea.
— Să nu te mai prind aici!...
ÎN ORAŞUL DE PE MUREŞ
121
Mircea simţi că ar trebui să se repeadă la el, să-1 zdrobească în pumn sau să-1 scuipe măcar. Se stăpîni cu greu, zîmbi şi spuse ironic:
— Cum doriţi, tovarăşe Cuc.
Apoi îl împinse la o parte cu cotul şi ieşi în stradă. Porni încet spre Mureş, fluierînd ca să pară nepăsător. Pavel intră în casă iară să salute.
Tatăl său era în bucătărie, îşi înmuia bătăturile în lighean şi citea ziarul, îi plăcea nespus de mult să stea aşa. îi plăcea, de asemenea, ca nevastă-sa să stea aplecată deasupra plitelor şi el s-o întrebe din cînd în cînd: „Gata?" Mara să-şi facă lecţiile ,iar cu Pavel să discute politică. De Pavel, de altfel, era tare mîndru: îl socotea copt şi om de viitor.
— Unde ai fost pînă acum?
— La U.T.M. Am avut o şedinţă.
Mara stătea pe un scăunel lîngă sobă, cu privirile plecate în pămînt. Bătrînul nu termină cititul ziarului decît după cină. Atunci împături ceremonios foile şi le puse într-un sertar.
— Tată,' zise deodată Pavel şi se apropie de el. Ţi-aduci aminte, eram încă la şcoală. Pe vremea cînd Pollak avea băcănia din colţ, te-am întrebat odată de ce copiii lui au două sănii şi eu nu am nici una, iar tu mi-ai dat o palmă...
— O palmă?... Hm... Ştii că n-a fost un răspuns marxist, făcu bătrînul şi începu să rîdă.
Pavel nu era mulţumit nici cu acest răspuns. Acum întrebarea îl rodea mai mult, îl făcu sase simtă stingher. încă de cînd era mic îşi socotea părinţii mai presus de ceilalţi oameni. Toate relele le vedea numai în vecini. Cînd îşi dăduse seama că părinţii lui se ceartă la fel ca şi vecinii, că au griji mărunte şi cumpără de la Pollak tot pe datorie, că şi tatăl său se îmbată uneori şi înjură, rămăsese descumpănit. Pe urmă, faptul că se născuse la fel ca ceilalţi copii, că ar fi putut să se nască cu an mai devreme sau cu un an mai tîrziu, îi zdrobise toată mîndria. „Asta să fiu eu?" se întreba şi-i era ciudă că nu-şi putea răspunde. Abia în timpul uceniciei găsise rostul: lucrurile mari nu se primesc, ci se fac. Dar ce ar trebui să facă? în ziua cînd îl primiseră în U.T.M., păşise iar mîndru, căutînd la trecători să vadă dacă ei îşi dau seama că Pavel Cuc nu mai este Pavel Cuc cel de ieri. Da, trecătorii şi-au dat seama de asta: îl urmăreau cu privirile. Călca ţanţoş, era imposibil să nu întorci capul după el... Dar marea bucurie şi încredere în el şi-o regăsise abia după ce terminase prima piesă ce-i fusese încredinţată. De. bună seamă, dacă atuncea ar fi avut bani s-ar fi dus pînă la Pecica să audă bătînd clopotul şlefuit de el. Mai tîrziu, descoperise un lucru şi mai mare: grapa mobilizată de el curăţase curtea fabricii într-o singură după-amiază. îşi dădea seama că descoperise o forţă mai puternică decît maşina cu aburi sau chiar electricitatea. Acasă, în caietele furate de la Mara, calcula lucrările care s-ar putea face cu această nouă forţă descoperită de el. Cam aşa arătau socotelile: în Arad locuiesc 100.000 de oameni. Dacă fiecare ar duce numai două roabe de pămînt pe zi, s-ar putea îndigui Mureşul în aşa fel ca să fie navigabil. De două ori 100.000 de roabe de pămînt sînt 200.000 roabe de pămînt. Un munte întreg. Tatăl său însă îi frînse planul. îi arătă că din 100.000 de oameni, 20.000 sînt copii şi alţi 20.000 sînt bătrîni. Iar din 60.000, unii lucrează după-masă, iar alţii noaptea. Apoi găsi şi el o serie de motive care ar fi împiedicat mobilizarea tuturor oamenilor clin Arad. De unde să procuri atîtea roabe?... In cele din urmă, se mulţumise să-şi mobilizeze grupa şi se bucura dacă nu lipsea nici un tînăr.
— La ce te gîndeşti?
— La nimic, tată, mi-e somn! şi se duse să se culce.
122
FRANCISC MUNTEANU
2
în birt nu erau decît doi oameni: unul în faţa tejghelei, celălalt în spatele ei. Primul, Mircea Rotaru, stătea rezemat de bordajul de tinichea al barului, în faţa lui, într-un pahar mare, licărea un vin sîngeriu, neîndoit cu apă. Celălalt, Wilbrecht —patronul —un om îndesat, cu părul tuns scurt, nemţeşte, număra nestînjenit banii. Ceasul din perete, cu cifre gotice, indica ora închiderii. Din cînd în cînd, uşa mascată din spatele tejghelei se deschidea şi în prag apărea nevasta cîrciumarului, o femeie grasă cu părul blond, oxigenat.
— Mergem?
Dacă, totuşi, Wilbrecht nu închidea, asta se datora faptului că acceleratul de Oradea avea douzeci de minute întîrziere şi cîrciumarul, optimist incurabil, nu voia să scape clienţii care ar fi putut să sosească cu acest ultim tren. Altminteri, pentru consumaţia tînărului din faţa lui, nu merita să-şi piardă timpul. încă de cînd îi călcase Mircea pragul, cu o oră în urmă, Wilbrecht prevăzuse cantitatea de vin pe care o va consuma: maximum un kilogram. Se înşelase însă: abia după o jumătate, Mircea se uita cruciş şi vorbea aiurea. Dacă, totuşi, nu-1 dăduse afară pe uşă, asta se datora faptului că tînărul se arăta a fi un client serios: tăcut şi trist. De altfel, Wilbrecht, în timpul său liber, se ocupa şi cu filozofia. Se considera chiar un cunoscător al oamenilor, al tainelor sufletului. Acum însă era prea ocupat cu numărătoarea banilor, ca să-şi poată studia clientul. Abia cînd acesta ridică ochii spre el, îl luă mai bine în seamă: i se păru cunoscut. Dar cum niciodată nu se lăsa condus de sentimente, îl întrebă sec:
— încă o juma'?
— Da.
Cu gîndul la bani, la socoteli, Wilbrecht măsură vinul cu dărnicie. Mircea apucă sticla de gît şi se duse la masa din fundul încăperii, lîngă o fereastră. Goli primul pahar dintr-o sorbitură, apoi se scutură ca şi cînd ar fi avut friguri şi-şi aprinse o ţigară. Vinul nerărit, greoi, avea un iz amărui, îşi mai turnă un pahar. „Cel puţin un pumn să-i fi dat lui Pavel". Acum, de bună seamă că Mara îl crede fricos, laş. Ii era ciudă. Ar trebui să meargă la Pavel, să-1 cheme afară şi să-i ardă un pumn. Niciodată nu dorise atît de mult să se bată ca acum. Strînse pumnii cu putere şi-şi rezemă fruntea de masă. îi păru rău că nu-1 cîrpise atuncea, imediat, pe loc. Se suci pe scaun, ridică fruntea şi se resemna. Toată frământarea i se păru zadarnică. Ca totdeauna, şi acum ştia, după consumarea faptului, ce ar fi trebuit să facă. De ce dracu'nu judecă la timp, de ce dracu' se pripeşte mereu? Parcă atuncea, la Bucureşti, cînd şi-a cerut transferul Ia Arad, cum făcuse? Mai bine ar fi rămas acolo. Ar fi făcut mai multă carte şi pe lîngă toate astea ar fi fost în Capitală, nu aici, în acest colţ ascuns al ţării, între provinciali cu tradiţii, prostişi mărginiţi, putrezind prin cîrciumi infecte. Roti privirile: pereţii scorojiţi abia suportau afişele prinse cu pioneze: „Creditulse refuză", „Dacă bei, mori, dacă nu bei, mori, de ce să nu bei?" Din tavan atîrna un candelabra cu trei braţe (al patrulea era rupt): în juru-i roiau muştele. De altfel, tot inventarul acestui restaurant „La ceferistul vesel", era pătat de muşte. Cu cine merita să legi. o conversaţie aici sau oriunde în acest oraş conservator? Cu mătuşa Anghelina... Dă, despre pocher, despre toaleta doamnei Abrudan, despre rochiile de nylon care se poartă de doi ani Ia Paris, despre veştile transmise la radio Londra şi New-York, sau despre ultimul discurs al lui Truman. Toate astea însă nu-1 interesau. Cu cine altcineva ar fi putut sta de vorbă? Cu. prietenele mătuşii Anghelina, cu doamna Virginica sau cu doamna colonel?   Subiectele ar
ÎN ORAŞUL DE PE MUREŞ
123
fi fost aceleaşi. îşi dădu seama că nu are nici un prieten căruia să-i poată spune păsurile lui. îşi aduse amintede Mara. Da, ea era singurul om din acest oraş cu care merita să-şi piardă timpul. Darnici ea nu l-ar fi putut înţelege întru totul. Pentru că ea, după părerea lui Mircea, nu era decît o fată cuminte, o copilă. Cu ea putea să petreacă o oră, două, să discute un film, o carte, o piesă de teatru. Atîta tot. „Totuşi, Mara înseamnă mai mult decît un prieten oarecare cu care discut literatură" —îşi mărturisi Mircea, după ce-şi mai turnă vin în pahar. Ea era prezentă şi în visele pe care le făurea în gînd. Numai că ea^ îi apărea totdeauna în hăinuţele ei simple de şcolăriţă. Mircea ar fi vrut s-o vadă şi pe ea îmbrăcată în mătăsuri, frivolă, să semene cu femeia aceea pe care o văzuse zilele trecute pe Corso. Aia era femeie! Ar fi făcut cinste şi Capitalei. Mircea venise tocmai de la şcoală şi se oprise în faţa Catedralei, să se uite la trecători. Atuncea a apărut ea dintr-un magazin de mărunţişuri. Era înaltă, sub taiorul cafeniu i se întrezăreau umerii rotunzi, sînii mici, ieşiţi înainte, coapsele pline. Păşea mărunt, graţios. Părul blond, tăiat scurt, abia se vedea de sub pălăria aruncată parcă în vîrful capului. Faţa ei, deşi era lunguiaţă, părea copilăroasă, naivă, datorită ochilor verzi, vii, şi buzelor mici, date cu ruj aproape liliachiu. Toată lumea s-a întors după ea... în clipa aceea, Mircea ar fi dat cinci ani din viaţă ca s-o.poată lua de braţ şi sase plimbe de două ori cu ea pe Corso, să crape tot Aradul de ciudă.
Wilbrecht îşi. termină socotelile. închise grijuliu casa ele bani, apoi îşi propti coatele de tejghea. Mircea se scotoci în buzunare după bani, să facă plata, dar nu găsi decît mărunţiş. îl trecu un fior de spaimă, pe urmă îşi aduse aminte că-şi pusese banii în buzunarul paltonului. Vru să se ridice, dar nu reuşi. Picioarele îi. erau grele, ţepene, parcă bătute în cuie. „M-am îmbătat", îşi. spuse şi începu să rîdă. în clipa aceea, uşa se deschise şi în prag apăru o femeie înaltă, blondă, îmbrăcată într-un taior cafeniu. Semăna mult cu femeia pe care o văzuse pe Corso. O privi cu mai multă atenţie: era chiar ea! O recunoscu după zîmbetul nevinovat şi după arcuirea sprîn-cenelor.
— Nu-i nimeni? întrebă ea cu o voce plăcută, uitîndu-se împrejur. Wilbrecht nici nu se întoarse spre ea. Făcu un semn cu mîna, care putea să însemne la fel de bine: „nu este", „du-te de aici, vezi-ţi de treabă".
Femeia, vădit supărată, ieşi trîntind uşa. Mircea se ridică greoi, luă banii din buzunarul paltonului şi plăti consumaţia. Cîrciumarul luă banii şi, în timp ce-i număra, se uită cu disperare la ceas.
Mircea îi încurcă număratul:
— Vă rog, nu vă supăraţi... vreau să întreb... doamna care a fost adineauri, care s-a uitat înăuntru... ştiţi, aceea blondă... cine este doamna?
— O cocotă, îi răspunse supărat Wilbrecht.
— Adică, vreţi să spuneţi că... făcu Mircea şi deodată tăcu. Abia acum pricepu răspunsul. Ziceţi că dînsa este ceea ce aţi spus dumneavoastră?... Vă rog, nu vă supăraţi... Bună seara.
Ieşi în stradă. Beat, începu să vorbească de unul singur. „Toată lumea minte. Şi doamna blondă, şi. cîrciumarul, şi Pavel".Mai supărat în clipa aceea era totuşi pe Wilbrecht. îi spulberase o iluzie pentru care i se păruse că merită să trăieşti. Desigur, cîrciumarul a minţit! Doamna cu părul blond nu putea fi cocotă, era mult prea frumoasă pentru o asemenea meserie. Vru să se întoarcă să-i ceară socoteală lui Wilbrecht, dar acesta trăgea tocmai atuncea oblonul de la uşă, ajutat de nevastă-sa. „Iar m-am trezit prea tîrziu".
124
FRANCISC MUNTEANU
începu să cînte „Ecaterino, vedea-te-aş moartă", bucurîndu-se prosteşte că-şi aude vocea.
Aproape de casă, se aşeză pe o bancă de la marginea trotuarului, privind la început indiferent, apoi tot mai preocupat, perdeaua de firme ce se legănau deasupra intrărilor prăvăliilor. „Tocuri rezervoare, la Costel", „Vin, ţuică, şi rachiu", „Blănăria Modoş", „Librăria la Elevul silitor", „Ras, tuns şi frezat", „Rodega la Grănicerul", „Debit de tutun", „Mătăsuri Cioroiu" ... Şi-i închipui pe proprietarii acestor prăvălii citindu-şi numele de pe tinichelele vopsite în toate culorile curcubeului. Desigur, la vederea numelui înflorit de un nenorocit de pictor de firme, turbează de fericire, în colţul drept al tablelor descoperi, scrise cu litere mici, şi numele zugravilor: „Ciupe"* „Szabo", „Anghel şi fiii". Uite, uite, fiecare om vrea să se eternizeze, să rămînă în conştiinţa semenilor săi şi după ce pleacă pe lumea cealaltă. Numele lui Ciupe sau al lui Anghel şi fiii va putea fi citit şi după moartea lor, în plin centru al oraşului. în fond, mai mult sau mai puţin adînc, fiecare om intră în istorie. Unii rămîn prin arhivele primăriilor, în acte şi registre, alţii pe firmele atîrnate deasupra prăvăliilor. Dar sînt unii ale căror nume nu le găseşti scrise nici pe firme şi nici în arhive, şi totuşi le cunoaşte toată lumea. Pitagora, de exemplu. „Ciudat, acest om ştia mai puţină matematică decît ştiu eu", mormăi Mircea. „A făcut tabla înmulţirii şi atîta tot... Pentru asta i s-au ridicat pe vremuri statui, iar acum numele lui e pomenit tuturor generaţiilor care încep să adune unu cu unu. A rămas în istorie. De fapt, e un inventator, acest Pitagora. Ceea ce vreau să fiu şi eu. Deci şi eu aş putea să rămîn în istorie". Acest gînd îl încălzi: Da. Cine nu cunoaşte numele inginerului Diesel? Numai că trebuie să ai un nume care să fie demn să rămînă. Diesel! Dacă ar fi inventat motorul un oarecare Popescu, oare motoarele s-ar fi numit „motoare Popescu"? Sau Rotaru, Mircea Rotaru? Cum să faci carieră cu un asemenea nume? Cu asemenea nume nici în literatură nu se poate rezista. Nume ca Eminescu, Coşbuc mai merg, dar cu ce încredere ai lua în mînă un volum de poezii semnat de Popescu?
Se ridică şi porni spre casă. De la o fereastră atîrna o bucată de sîrmă. Fără să vrea, îşi înălţă privirile, spre acoperiş şi descoperi fluturînd un alt capăt al sîrmei. „S-a rupt o antenă, constată. Mîine, oamenii se vor mira de ce nu funcţionează bine aparatul de radio... Radioul a fost inventat de Popov... Un nume asemănător cu Popescu. Cîţi Popovi n-ar fi fost în Rusia, şi totuşi acest nume a răzbătut, a răzbătut peste ani, ca o noţiune, înălţîndu-se deasupra lui însuşi. Deci teoria cu numele cade şi rămîne numai invenţia. Dar oare eu am să reuşesc?"
în timp ce urcă scările îşi aduse aminte de Mara. îi era ruşine că pînă acum a dorit s-o vadă îmbrăcată la fel ca pe femeia cu taiorul cafeniu şi să fie frivolă ca ea. „Brrr!... Judec totul după îmbrăcăminte, ca o calfă de frizer..."
Deschise uşa cu grijă, să n-o trezească pe mătuşa Anghelina.
CAPITOLUL V 1
Chiar necunoscătorii în ale psihologiei ar fi putut aprecia dispoziţia lui Oniga după numărul transporturilor de cărămizi. Dacă soseau mai mult decît cele şase camioane cu care se angajase fabrica de cărămizi din Gai, Oniga era bine dispus, vesel, chiar. El nu se pricepea la construcţii: problemele tehnice le lăsa pe seama inginerului constructor Silviu Beniamin.
ÎN ORAŞUL DE PE MUREŞ
125
în schimb ştia un lucru: dacă nu întîrzie materialele, zidurile se înalţă şi şantierul merge ca pe roate. Iar dacă lipsesc materialele, n-ai dreptul să-i critici nici pe Ingineri, nici pe zidari: nu ei sînt de vină că lucrurile nu merg cum trebuie. Atunci se aşeza ore întregi cu Otrok — directorul fabricii de cărămizi din Gai — cu preşedintele Sfatului Popular, cu şeful gării,cu magazionerii de la gara-depozit sau cu agenţia Sov-romtransportului din localitate. Dacă nu rezolva nimic prin telefon, — şi asta se întîmplă destul de des — se urca pe bicicleta curierului şi cutreiera oraşul în lung şi în lat. Ori de cîteori îl vedeau cei de la raioaneîe de partid, dădeau din rnîini în semn că „Oniga e iar aici", şi se sileau să-i rezolve nemulţumirile numai ca să nu-1 audă din nou vorbind despre „importanţa construcţiilor de la „Victoria".
— Vrei să ne lămureşti, tovarăşe Oniga?
— Da, tovarăşe secretar de raion. E drept că fabrica nu va fi în raionul tău, dar ce importanţă are acest lucru? Vei fi mîndru că ai contribuit şi tu la ridicarea fabricii de strunguri. Fii bun, te rog, şi vorbeşte cu Otrok sau cu organizaţia de bază de la fabrica de cărămizi, pînă nu mă duc eu la ei şi le fac un tărăboi de-o să se ducă pomina.
La fel de agitat era Oniga şi pe şantier. Urca schelele, întreba zidarii dacă au mortar, dulgherii dacă au bîrne şi dacă sînt bune. în birourile tehnicienilor privea cu evlavie liniile trase cu tuş de pe planşetele de desen; urmărea calculele făcute cu rigla şi se interesa la ingineri dacă s-a terminat cutare sau cutare lucru.
— Cu traversele aţi întîrziat, tovarăşi. Cimentul stă degeaba în gară şi voi nici n-aţi desenat încă pilonii. Daţi-i zor, tovarăşi!
Numai de inginerul-şef, Beniamin, nu era mulţumit Oniga. Acesta, ori de cîte ori se întîlnea cu Oniga, plescăia din buze şi arăta cu degetul spre cer:
•—Uitaţi-vă, tovarăşe Oniga. Mîine iar plouă. O să întîrziem.
Oniga înjura dumnezeii, şi în gîndul  său, şi pe Beniamin.
Beniamin venea pe şantier parcă plictisit, dădea o raită în jurul zidurilor, apoi intra în birouri, arunca cîte o privire pe planşete şi plescăia din buze. Atît. De multe ori, lui Oniga îi venea să-1 ia la o parte şi să vorbească cu el, dar se temea că n-o să se poată stăpîni la timp şi o să-i spună cine ştie ce drăcovenii. Farcaş îi atrăsese atenţia că inginerul e tehnician bun, deşi are„bîzdîcu-rile" lui,şi de aceea trebuie menajat. în gînd însă,nu era nevoie de menajamente, aşa că Oniga îl înjura în gînd pentru, fiecare greşeală, pentru fiecare întîr-ziere. Iar în şedinţele de producţie îi cerea socoteală pe un ton atît de politicos, încît el singur se minuna de o asemenea delicateţă.
— Nu credeţi, tovarăşe inginer Beniamin, că ar fi trebuit să faceţi şopron pentru sacii de ciment?...
— Da, da, răspundea somnoros inginerul. Dar vedeţi, asta nu etreaba mea...
Oniga căuta pe acela a cărui treabă era, şi-1 beştelea de-i ieşeau fulgii:
— Măi tovarăşe, e bunul poporului. Dumnezeii mă-si de ciment! Trebuie să umbli cu el ca si cu o fată mare!... Dumneata esti însurat?
— Nu.
— Foarte prost, tovarăşe... De-aia nu ştii umbla cu cimentul. Cimentul e ca şi o nevastă tînără. Cum n-ai grijă de ea, cum te înşeală. Cimentul la fel: se întăreşte de parcă ar fi piatră, nu făină mătăsoasă. Ai înţeles? Dacă pînă mîine nu pui sacii sub şopron, apoi... Că e vorba de avutul poporului, e vorba de fabrica de strunguri! Ai înţeles?... Ştii cîţi bani a costat cimentul ăsta?
126
FRANCISC MUNTEANU
La început, Ardeleanu, care-1 urmărea pas cu pas, se distra pe socoteala lui. Pe urmă, însă, începu să-1 preţuiască pentru spiritul său gospodăresc. „De unde are timp acest om să se ocupe de toate mărunţişurile"? Iar faptul că Oniga calcula totul în bani, îi aducea aminte de vechile şedinţe de consiliu de administraţie de la fabrica de vagoane: şi acolo se traducea totul în bani. Mai ales Sternberg, contabilul-şef, care ţinea rapoartele de sfîrşit de an, avea un talent deosebit de a calcula în cifre. Muncitorii, zilele de muncă, cîştigul, cursul francului elveţian, renta, dobînzile pe care le plăteaula diferite bănci din Berna, Paris sau Londra, erau enunţate în cifre, sec şi totuşi cu o nuanţă de evlavie. Dar cifrele lui Sternberg erau sume pipăibile, cîşti-gurile directorilor concrete, pe cînd banii economisiţi sau valorile stabilite de Oniga, nu erau banii cuiva anume. Nu erau ai nimănui, „sau ai tuturora", cum îi răspunsese odată Oniga. De atunci presimţirea că o să se înţeleagă bine cu Oniga se întărea în fiecare zi.
Oniga n-avea timp pentru astfel de frămîntări filozofice: el era preocupat de ciment, de scînduri, de oameni, de statele de salarii, care —spre necazul Iui şi al muncitorilor — întîrziau regulat cu cîte două-trei zile. în ciuda tuturor acestor preocupări, Oniga se simţea singur, în special cînd trebuia să se ducă acasă, cînd îşi aducea aminte de pictor, de camera murdară, de dezordine, de frig. Atunci i se făcea lehamite de toate.
S-a întîmplat ca într-o seară Farcaş să aibă urgent nevoie de Oniga. Se repezi cu maşina la şantier, îl căută peste tot şi cînd văzu că nu dă de el, ceru de la comitetul de partid adresa lui de acasă. Se caţără pe scările putrede, şi în fundul coridorului întunecat fu întîmpinat de pictor. Acesta îl întrebă dacă n-a adus vreo scrisoare pentru Oniga. Din două replici, Farcaş constată că are de-a face cu un nebun, aşa că plecă fără nici un rezultat. A doua zi, seara, îl chemă pe Oniga la regională:
— Măi Oniga, unde ai fost tu ieri noapte?
— Pe şantier.
— Te-am căutat peste tot şi nu te-am găsit...
— Eram într-un dormitor.
— De ce nu dormi acasă?
— Păi, cum să-ţi spun —încercă să zîmbească Oniga. Apoi îşi încreţi fruntea: Eu nu prea stau bine...
Deşi ştia că dacă au început să-1 scarmene pentru locuinţă îl vor face să-şi piardă o sumedenie de zile pentru rezolvarea acestei probleme, în sinea lui era totuşi mulţumit. „Uite, uite  cum se îngrijesc de oameni!"
— Nu că nu stai bine, îi întrerupse Farcaş şirul gîndurilor. Ci dimpotrivă: stai mizerabil. Am vorbit cu vecinul tău.
— E un smintit.
— Nici tu nu eşti mai breaz. Diferenţa e că el se dă de gol, pe cînd tu te ascunzi în mizeria aceea de locuinţă.
— De-ai fi'văzut-o pe dinăuntru! exclamă Oniga, dar îndată îi păru rău, mai ales că Farcaş nu zîmbea la sforţările lui de a împinge discuţia pe un făgaş hazliu. Adevărul e — adăugă — că stau prost.
în clipa aceea sună telefonul. Farcaş ridică receptorul. Oniga îi urmărea mişcările cu oarecare invidie. „Farcaş are dreptate", constată în sinea lui. Acum îi părea bine că Farcaş l-a chemat să-1 scuture. Privi din nou spre Farcaş şi-i văzu profilul proiectat pe perete. Tresări: avu impresia că un moment mai vechi din viaţa lui se repetă. Momentul cînd îl cunoscuse pe Farcaş. La Braşov, la I.A.R., în magazia de proiectile.
Oniga lucra pe atunci la secţia mecanică uşoară. îşi pregătea de vreo doua luni intrarea în magazia de proiectile. Era un lucru greu de realizat.
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
127
Muncitorii care lucrau acolo erau controlaţi şi supravegheaţi zilnic de comandamentul militar al uzinei. Totuşi, pătrunse într-o noapte în magazie chiar sub supravegherea legăturii lui superioare, un soldat din corpul de gardă. Ştia ce avea de făcut: să strice ghiventurile focusurilor pentru a împiedica încărcarea cu exploziv a obuzelor. Lucra de vreo trei sferturi de oră, cînd din! run colţ al magaziei se auzi un zgomot ciudat. Oniga se aruncă la pămînt şi-şi ţinu răsuflarea. Zgomotul se repetă, apoi văzu proiectat pe perete un cap imens. Urmărindu-i mişcările, îşi dădu seama că cel de care se speriase strivea şi el ghiventurile focusurilor. Era Farcaş. Nici unul din ei nu făcu vreun gest de apropiere. îşi văzură mai departe de treabă. Fiecare minut era preţios. Două săptămîni după aceea s-au întîlnit în beciul siguranţei, laolaltă cu alţi zeci de muncitori bănuiţi de sabotaj. Nici aici nu s-au salutat. Primul la anchetă a intrat Farcaş, „Va şti să tacă?" s-a întrebat atuncea Oniga. Farcaş s-a întors de la anchetă pe targa. Tăcuse. Oniga se apropiase de el să-i şteargă sîngele de pe faţă, dar Farcaş tocmai atunci îşi revenise şi-1 gonise cu privirile. Nu l-a mai văzut după aceea decît după eliberare. Farcaş a fost un timp instructor la sat, pe urmă, în campania electorală din patruzeci şi şase, s-a evidenţiat, iar după verificări a fost ales în biroul regional. Pînă atuncea singura lor activitate comună fusese cea de la Braşov. E drept, în ultima vreme se împrieteniseră, dar niciodată nu aveau timp să discute despre trecutul lor. Desigur, amîndoi îşi vor spune poveştile şi amintirile după ce lucrurile vor merge ca pe roate. Dar lucrurile deocamdată nu mergeau ca pe roate, şi uneori chiar era foarte departe de a merge aşa.
Farcaş tocmai termina convorbirea telefonică. Se întoarse spre Oniga şi-1 întrebă, fără nici o introducere:
— Măi Oniga,  tu ce viaţă de familie duci?
Oniga începu să rîdă, apoi. cînd văzu faţa serioasă a Iui Farcaş, răspunse oarecum surprins:
—■ Nici o viaţă de familie, tovarăşe Farcaş. Trăiesc de unul singur...
— De ce nu te însori?
Oniga nu ştia dacă ar trebui să zîmbească ori nu. Plecă capul în pămînt şi. se simţi caraghios.
— Să nu mai vorbim de asta, tovarăşe F arcaş. Doar nu-s copil, ştiu să-mi aranjez viaţa aşa cum trebuie.
Farcaş se rezemă în coate:
— Nu-i aşa, tovarăşe Oniga.
— Vrei să ştii cu cine trăiesc?
— Asta nu mă interesează... Mă interesează că trăieşti de unuLsingur, şi, după părerea mea, prost. Ar trebui să te însori.
— Parcă eu îs de însurătoare.
— Da, eşti de însurătoare.
Fără să vrea, Oniga se scarpină la ceafă: asta însemna că-i dădea dreptate lui Farcaş.
Plecă de Ia regională foarte tulburat, şi acasă, după ce făcu curăţenie, îl scoase şi pe pictor din odaie, să rămînă singur cu gîndurile lui. Erau atît de multe, încît se încurcă în ele.
Nu trecu nici o săptămînă şi Farcaş îl căută din nou. De astă dată pe şantier. Venise cu nişte treburi, dar Oniga ştia că venise şi pentru el. De aceea deschise primul vorba despre situaţia lui.
— Mă mut în curînd.
.— Cu asta n-ai rezolvat încă nimic. Am vorbit şi cu nevastă-mea. E femeie foarte deşteaptă. Şi ea e de părere că ar fi bine să te însori.
128
FRANCISC MUNTEANU
— Asta-i sarcină de partid? Farcaş rise:
— Nu e sarcină, dar sfat este. închipuie-ţi, dacă o să fii totdeauna atît de ocupat, n-o să putem discuta niciodată despre soldatul de la Braşov, ştii, legătura noastră superioară, acela care ne-a deschis drumul spre magazia de proiectile. A murit la Caransebeş. Ar fi păcat ca fiii noştri să nu afle nimic despre el, să nu-i cinstească memoria. Dar eu vorbesc în vînt. Tu nu ai copii, Oniga. N-ai cui să vorbeşti de el.
Oniga nu ştiu ce să răspundă, plecă privirile, apoi, invocînd o treabă inexistentă, care nu mai suferea nici o clipă de întîrziere, se depărta. Voia să uite această convorbire, încerca să nu se gîndească la cele discutate cu Farcaş, dar cuvintele primului secretar îi stăruiră încă multă vreme în urechi. „Să mă însor? Dar cine m-ar lua?" I se păru atît de caraghioasă propunerea lui Farcaş, încît uită că e vorba de el însuşi şi începu să rîdă de unul singur. Intră, fără nici o pricină, în atelierul dc lăcătuşerie şi se pomeni fală în fată cu maistrul Crijan. Acesta îi ceru să intervină energic pe lîngă inginerul Ardeleanu, pentru urgentarea terminării paturilor de montare. în timpul discuţiei, Oniga îl întrerupse brusc:
— Mă Crijan, tu eşti însurat?
— Da.
— De cînd?
— De vreo zece ani.
— Spune, şi e bine?
— Ce să fie bine?
— Păi, însurătoarea...
— Cred că şi tu ai bolunzit, Oniga — dădu Crijan dispreţuitor din mîini, şi plecă să-1 caute singur pe Ardeleanu.
Ar fi fost nesincer din. partea lui Oniga să spună că nu s-a gîndit niciodată la însurătoare. E drept, de la o vreme căuta să ocolească orice discuţie în legătură cu această problemă. Realitatea era că în faţa femeilor, Oniga avea încă din tinereţe un. complex stupid de inferioritate, pe care nu încercase niciodată să şi-1 învingă sau să şi-1 explice măcar. Prima oară cînd voise să se însoare, prin '34, după ce terminase stagiul militar, acest complex luase proporţii datorită subiectelor de discuţie care-i plăceau lui: salariu, grevă, şomaj... Logodnica, fata unui cizmar, o fiinţă corpolentă, senzuală, îl socotise neîndemînatic şi lipsit de bărbăţie. Puţin timp după aceea, Oniga fusese arestat, iar ea se resemnase, măritîndu-se cu un măcelar. Alte prilejuri de a se însura nu i se mai iviseră, mai ales că Oniga nici nu le căutase. De atenei, în tovărăşia femeilor, Oniga nu se prea simţea acasă; şi în afara activităţii lui, a problemelor de care se ciocnea zilnic, nu găsea nici un subiect demn de a fi dezbătut cu. eie.
Faţă de oamenii care se logodeau şi se însurau, nutrea un profund sentiment de admiraţie, amestecată cu o uşoară umbră de invidie. Nicicum nu-şi putea închipui despre ce poate discuta o ! în ara pereche stînd la cinematograf sau pe băncile parcurilor. După părerea lui, discuţia la cinematograf nu. putea să nu stînjenească buna desfăşurare; a vizionării filmului, iar în ceea ce priveşte şuşotelile prin parcuri... Nu, hotărît, aceste lucruri îl depăşeau!
După 23 August, imediat după eliberare, Oniga se mutase într-o casă în apropierea fabricii.de vagoane. Proprietara, o femeie grasă, cu părui blond, oxigenat, văduva unui negustor, îi fixase o chirie destul de mare, în care intra şi costul întreţinerii apartamentului. într-o zi, cînd Oniga se duse acasă mai devreme decît de obicei, o găsi tocmai schimbîndu-i
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
129
albiturile de pe pat. Şi faptul că femeia era cam sumar îmbrăcată, şi faptul că lucra cu atîta încetineală, stăruind cochetă să scoată de la el o vorbă de mulţumire, îl făcură pe Oniga s-o privească lacom, cu ochi scînteietori. Văduva, cu. un zîmbet ascuns în colţul gurii, dar plin de subînţelesuri, îi înfrunta privirile: apoi, foarte darnică, pregăti cina pentru amîndoi, iar după ce mîncară, deşi Oniga nu stărui cu nici un cuvînt, se dezbrăcă cu mişcări fireşti şi se vîrî sub plapomă, să încălzească patul.
Dimineaţa, văduva, fără nici o altă introducere, îi ceru lui Oniga s-o ia în căsătorie:
— N-o s-o duci mai prost, ai să vezi. Mai am o casă în afară de asta, pe numele lui tata. Şi mai am şi o vie la Miriş.
încă în seara aceea, Oniga o anunţă că se mută. Ea îi calculă chiria
— şi Oniga, pentru a achita în aceeaşi zi, fu. nevoit să-şi vîndă un costum de haine. Niciodată nu-i păru rău că a rupt legătura cu ea. Dimpotrivă, după ce se mutase, se simţise atît de uşurat,^ pe vremuri, în copilărie, prin clasa a doua primară, după prima împărtăşanie.
2
Isaia Ardeleanu se convinse curînd că nu numai inginerii mecanici au greutăţi, ci şi cei de la construcţie. El ar fi vrut ca hala să fie înălţată în cîteva săptămâni, ca să se poată apuca de treabă în adevăratul înţeles al cuvîntului. Dacă mirosul mortarului şi al zidurilor proaspete îl ameţise în primele zile, acum el nu mai avea nici un efect asupra lui. Nu putea înţelege de ce oamenii care au o oarecare capacitate, se apucă de zidărit în'loc să se închidă între pereţii mari ai halelor, să topească, să îndoiască fierul, să fie creatori, dînd viaţă ţărînei ca însuşi dumnezeu. Căci ce alt ceva e oţelul, dacă nu tot ţărînă! Doar minereul din pămînt se scoate. Ar fi vrut să audă huruitul maşinilor, să inhaleze mirosul fierului încins, să audă zumzăitul înfundat al roţilor dinţate. Acasă stătea uneori ore întregi cu capul rezemat în palme, afurisind clipa cînd şi-a ars planurile maşinilor create de el. Ca să nu se mai gîndească la toate astea, se încadrase cu toate puterile lui în munca la construcţii. Prea mult ajutor nu putea da, dar
— şi Oniga i-a întărit această convingere — putea fi de folos la urmărirea lucrărilor. De aceea nu era zi de la dumnezeu să nu-1 caute pe Beniamin şi să nu-1 controleze îndeaproape, pînă ce, în cele din urmă, acesta i-a spus verde în faţă:
— Aţi fost pus să mă spionaţi?
Ardeleanu era destul de calm ca să nu riposteze pripit. A zîmbit, deşi îi venea să-i dea inginerului în cap cu o planşetă de desen. De îndată ce l-a întîlnit pe Oniga, a cerut să i se găsească o altă sarcină.
— Cum asta, o altă sarcină, tovarăşe Ardeleanu? Dar dumneata răspunzi pentru toată fabrica de strunguri!
Ardeleanu a mormăit ceva de neînţeles, Oniga a zîmbit, şi în cele din urmă au căzut de acord ca Ardeleanu să se intereseze îndeaproape de pregătirea cadrelor de montatori şi de muncile preliminare ale comasării. Ardeleanu şi-a frecat palmele:
— Na, în sfîrşit, am să fac şi eu ceva!
Pe urmă, i-a mai scăzut elanul, astfel că Ardeleanu se simţea iar obosit, venea pe şantier că trebuia să vină, şi-1 măcina o plictiseală vecină cu scîrba. Îşi amintea cu nostalgie de vechile timpuri bune cînd un inginer creator nu era pus să facă muncă de hamal, de organizare, şi în special nu
9 — V. Romînească
130
FRANCISC MUNTEANU
era nevoit să-şi piardă vremea la şedinţe. Ce importanţă are pentru un constructor dacă Marx a avut o anumită părere despre profit şi capital, şi alţi filozofi alte păreri? La ce-i servea unui inginer mecanic faptul că Engels a susţinut şi a dezvoltat teoriile materialist-dialectice ale lui Marx sau că Lenin le-a adineit şi mai mult şi a găsit posibilitatea de a le aplica pe a şasea parte a globului? Chiar dacă cunoşti aceste legi ale dezvoltării, maşinile tot nu se fac de la .sine, iar rădăcina pătrată nu se extrage singură sau cu ajutorul dialecticii. într-o zi, stînd la terasa Cazinoului Central, împărtăşi această părere unui bun prieten al său, un medic chirurg:
— Ai dreptate, îi răspunse doctorul. La ce-mi foloseşte „Un pas înainte, doi paşi înapoi" la operaţiile de apendicită? Ştii cu ce mă îndeletnicesc eu? Completez formulare! In general, încheie medicul, fac muncă de organizare, de statistician.
„Deci, îşi spuse Ardeleanu, nu sînt un caz izolat. S-a greşit undeva", constată, şi nu se putu reţine să nu-i împărtăşească şi lui Oniga această concluzie. Ca Oniga să nu-1 socotească totuşi rău intenţionat sau om cu atitudine duşmănoasă,  îi povesti cazul medicului.
— Uite, tovarăşe Oniga. Eu am un bun. prieten. îl cunosc din copilărie. E cinstit, e harnic, are spirit de iniţiativă, nu e un element duşmănos. E un bun specialist în materia lui.
— Vrei să-i găsim un loc pe şantier? La ce se pricepe?
— Nu e vorba de angajarea lui, se supără Ardeleanu. Nu vreau să obţin nici o favoare pentru el. Ceea ce vreau să-ţi spun e, cum ai obiceiul să spui dumneata, o chestie de principiu. De principiu.
— Cu mare plăcere, tovarăşe inginer. Deşi aş fi avut treabă la zidari, vă ascult. Problemele de principiu m-au interesat totdeauna!
— Ştiu, de aceea m-am şi adresat dumitale. Sînt nelămurit. Prietenul meu e medic. Chirurg. Face cîte patru sau cinci operaţii pe zi. Mă rog, asta n-are importanţă. La ce îi. folosesc lui „Tezele din Aprilie", ca să spun un titlu la întîmplare. Sau „Istoria Partidului"?... De ce e nevoie ca el să se ocupe de munca organizatorică în loc să fie lăsat să facă operaţii? Mi-a spus că trebuie să se ducă din casă în casă, şi în zile de lucru, şi în zile de sărbătoare, şi să roage oamenii să se spele şi să-şi stîrpească insectele. N-ar putea să se ducă altcineva şi doctorul să fie lăsat în pace? Şi în loc de materialism istoric să înveţe noile metode de operaţii?!...
Oniga tăcu o bucată de timp. Ardeleanu era convins că nu are ce spune. Se ridică  în picioare:
— Dacă nu poţi să-mi răspunzi imediat, nu e nevoie. Gîndeşte-te la aceste lucruri şi...
— Nu, nu, făcu Oniga. Vă pot răspunde chiar acum. Poate nu exact cu termeni ştiinţifici, dar cred că tot o să ne înţelegem. Tăcu o clipă, apoi continuă:—Dumneavoastră aţi ridicat mai multe probleme. Să le luăm pe rînd. Voi începe cu ultima, ca să fie mai clară prima. Medicina nouă, aplicată la noi în ţară, se bazează pe o experienţă de treizeci de ani.
— Cealaltă, pe două mii de ani, interveni Ardeleanu, rîzînd.
— Da. Cealaltă pe două sau mai multe mii de ani. A noastră pe tot atîta şi pe încă treizeci. Să vă explic importanţa acestor treizeci de ani din urmă. Sute sau mii de ani, o.amenii s-au luminat cu luminări, apoi cu lampă de petrol. Şi dintr-o dată, cineva a descoperit curentul electric. Practica luminatului cu curent e mult mai scurtă ca durată decît practica folosirii luminării. Totuşi ar fi stupid să încerc să vă dovedesc că această practică de scurtă durată a luminatului cu curent electric e mai bogată şi e mai folositoare decît practica de mii de ani a luminatului cu luminarea. Asta, în legătură
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
131
cu cele două experienţe. Dar să revenim la medicina nouă. După cîte ştiu eu aceasta se bazează în primul rînd pe prevenţie. Desigur, asta nu înseamnă ca'noi nu ne străduim să vindecăm mai bine şi mai repede! Cînd undeva se iveşte o nouă boală, nu peste mult se inventează noul medicament. Astea sînt cerinţele'sociale, minate de dialectică. De aceea trebuiesc învăţate materialele de partid, ca să ştim care vor li cerinţele sociale în viitorul anropiat sau în. cel îndepărtat.
__Bine — întrebă de astă dată mult mai nehotant Ardeleanu, in Tezele din Aprilie" stă scris ce fel de medicamente trebuiesc inventate sau ce fel de boli vor apărea? ^ - .
— Desigur că mi-ati pus în glumă aceasta întrebare, lacu Oniga. iVI-aş simţi prost dacă inginerul Ardeleanu n-ar fi glumit. De aceea eu voi răspunde tot 'cu o glumă: In nici o carte de matematică, nu veţi găsi cum se inventează un strung. Si totuşi, fără cărţile de matematică, un inventator nu poate deveni inventator. 'Dar să trecem la motivul pentru care doctorii trebuie să meargă pe teren. .. .
— Asta e clar, vru inginerul să încheie discuţia. Oamenii trebuie
lămuriţi să se spele. a
— Da dar eu vreau să vorbim şi despre chestiunile in care dumneavoastră aveţi perfectă dreptate. La noi, unii oameni citesc încă superficial sau învaţă papagaliceşte. Un activist oarecare a citit undeva că in Uniunea Sovietică doctorii merg pe teren să lămurească oamenii, adică sa premtim-pine bolile. Ce face? Dă ordin ca toţi doctorii să se ducă pe teren să lămurească oamenii. Aici e greşeala. Cel puţin aşa cred eu. Dacă am avea statistici complete despre toate 'bolile, am şti care ne ard cel mai rău — şi de aceea e nevoie de statistici. Pelagra, moartea infantilă sau dracu' ştie care boala. Şi am duce lupta în acea. direcţie. Ce ar fi de făcut, şi în ce fel, asta medicii ar trebui s-o stie. După mine, dacă ar avea nivel politic, ar face faţă cu cinste. De aceea, trebuie să înveţe, şi, desigur, pînă vom îmbogăţi practica asta nouă, care nu întotdeauna se potriveşte mănuşă la noi în ţară, vor fi greutăţi, vor fi nemulţumiri. De cîte ori nu sînt eu nemulţumit... Mamă, doamne!.'.. în orice caz, eu sînt pentru, trimiterea doctorilor pe teren.
Se auziră bătăi în uşă: un zidar venise să-1 cheme pe Oniga la construcţiile de la hală, unde,' după spusele zidarului, se aduseseră cărămizi do calitate inferioară.
— Vedeţi, se întoarse Oniga spre Ardeleanu. Dacă aceşti zidari ar lucra numai muncă de zidărie şi nu s-ar preocupa de muncile de organizare, peste doi-trei ani ar trebui să oprim în loc construcţia strungurilor din cauza unor ziduri proaste... Tu, se întoarse spre zidar, urmezi vreo şcoală de partid?
— Da, făcu mirat zidarul. (L-o fi părît cineva că a cam rămas în urmă la Istoria Partidului?) Ştiţi, tovarăşe Oniga, eu am fost cam bolnav săp-tămîna trecută şi de aceea...
Rămas singur, Ardeleanu măsură de cîteva ori încăperea în lung şi în lat. „Cine dracu' m-a pus să mă bag în problemele medicale? Cu alte cuvinte, marxismul ăsta e un fel de cheie franceză pentru toate şuruburile". Totuşi, un lucru nu i se lămurise. Oniga nu amintise nimic despre specialişti,'despre medicii care trebuie să aprofundeze ştiinţele medicale. Dar cine dracu' să mai înveţe, dacă toată lumea umblă pe teren? Aici, simţea el, eo contradicţie. Noi nu prea avem şi nu prea creştem specialişti. Seara, cînd se văzu cu Oniga, îi spuse ca în treacăt:
— Totuşi, cei cu experienţă medicală mai veche au specialişti mai mulţi şi mai buni. De ce oare?
9*
132
FRANCISC MUNTEANU
— Nu ştiu, ridică din umeri Oniga. Nu ştiu dacă au specialişti mai ' buni. Dar să presupunem că aşa este. Vom avea şi noi. Asta e sigur. Noi ne dezvoltăm mult mai rapid decît ei. Deci noi, din punct de vedere social, avem trebuinţă de mai mulţi specialişti. Asta înseamnă că se vor crea mai multe posibilităţi de a creşte specialişti. Momentan—şi ăsta e lucrul cel mai important, tovarăşe Ardeleanu — trebuie să avem oamenii care ne pot ajuta cel mai mult. închipuiţi-vă că într-un sat trăieşte un savant care ar şti să vindece reumatismul vascular. Poate că trăieşte acolo şi un asemenea bolnav şi savantului va vindeca. Dar tot în acelaşi sat mor zeci de oameni de pelagră, de tuberculoză sau de tifos. în asemenea cazuri, un agent sanitar e mai valoros. Desigur, în nici un caz nu trebuie generalizat. Avem. nevoie de agenţi sanitari, de doctori, de savanţi şi de cît mai mulţi care să vindece şi pelagra, şi tuberculoza, şi reumatismul vascular şi —credeţi-mă că sînt foarte sincer cînd o spun —■ pînă chiar şi bătăturile.
Ardeleanu mormăi ceva în loc de salut, apoi plecă. Oniga privi lung în urma lui pînă cînd un muncitor se apropie şi-1 întrebă:
— S-a întîmplat ceva cu tovarăşul Ardeleanu?
— Da, îi răspunse Oniga, fără să se întoarcă spre el. Se frămînta-Vezi tu — şi întinse mîna în urma lui Ardeleanu — omul acesta va face primele strunguri romîneşti. N-ar fi rău ca ori de cîte ori va trece pe lîngă construcţii să-1 salutaţi de două ori. Se frămînta! înseamnă că strungurile vor ieşi bune!
Poate s-ar mai fi gîndit mult la Ardeleanu dacă nu i-ar fi năvălit în minte propriile-i griji: notarise să se însoare. Gîndul acesta îl urmărea ca o umbră: şi la lucru, şi acasă.
„în fond, cu cine aş putea să mă însor?" se întrebase într-o seară şi căutase să-şi amintească toate femeile pe care le cunoştea. Fiecăreia îi găsea cîte un cusur. Una era prea tînără, alta era măritată sau nu era destul de serioasă. în cele din urmă, unnume rezistase tuturor obiecţiilor lui: era vorba de Maria Luncan, secretara Sfatului Popular. îi făcea plăcere să se gîndească la ea. O cunoştea de vreo patru ani, încă de la Apărarea Patriotică, unde fusese responsabila cantinei. Pe urmă, munca îi despărţise şi. nu o văzuse un an de zile. Intre timp, ea plecase la Bucureşti, la o şcoală specială, pe urmă fusese trimisă într-un raion sătesc, ca activistă a U.F.D.R.-ului. Abia acum îşi. dădea seama Oniga că în apropierea ei se simţise întotdeauna bine.
într-o zi se dusese la Sfatul Popular să vadă ce se întîmplă cu. camioanele promise pentru şantier. Căutase să o întîlnească pe secretara comitetului, şi felul cum ea îi rezolvase problema, îi plăcuse. O invitase să vadă construcţiile. Ea îi promisese că va veni. în ziua stabilită, Oniga era tuns proaspăt şi cu ghetele făcute. Nimeni nu observă această schimbare, în afară de Maria Luncan.
— Parcă te-ai gătit, Mitre. Oniga roşi.
în ziua aceea îi arătase Măriei toate realizările şantierului. Iar după ce se despărţiseră, se gîndise multă  vreme la ea.
îşi auzi numele strigat. Tresări. Cineva îi chemă la cantină:
— S-au furat doi saci de făină, tovarăşe Oniga.
— Cine i-a furat?
Omul din faţa lui zîmbi ridicînd din umeri a: „nu ştiu, de unde să ştiu" şi Oniga abia se putu stăpîni să nu-1 cîrpească.
— Cum de s-au furat?
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
133
— Cineva a desfăcut scîndurile de la magazie şi a cărat sacii. O să vă spună responsabilul cantinei.
Oniga alergă la cantină. Responsabilul, un fost bucătar de la vagoa-nele-restaurant C.F.R. stătea în faţa scîndurilor rupte şi plîngea deznădăjduit. Oniga abia putu să-1 liniştească.
Peste două săptămîni descoperiră ca bucătarul, cu ajutorul şoferului, na numai că furase făina, dar vînduse şi un butoi de ulei. L-au prins într-un sat din apropierea oraşului. Pe urmă descoperiră că, din lipsă de lemne, în barăci se încălzeşte cu scînduri. Un om muri de tifos şi lucrările au trebuit să fie oprite două zile pentru dezinfectare. Prins în atîtea treburi, Oniga uită de Maria Luncan. O întîlni din nou peste vreo zece zile, la o adunare festivă. Rămase tot timpul lîngă ea, fără să scoată un cuvînt. După adunare o petrecu acasă. Pe drum nu-i vorbi decît de construcţii.
— Zidurile centrale nu trebuiesc tencuite acum. Asta o s-o facem la primăvară. Principalul e să ridicăm acoperişul, să nu ne plouă.
— Principalul e să te mai gîndeşti şi la tine. Te-ai uitat în oglindă să vezi cum arăţi?
— Nu, nu m-am uitat...
— Se cunoaşte. Altminteri te-ai fi ras şi ţi-ai fi luat o cămaşă curată... Eu, să fiu în locul lui Farcaş, nu m-aş mîndri cu asemenea activişti!
Oniga se simţi prost. îşi trase capul între umeri ca să nu i se vadă gulerul cămăşii. Ajunseră în faţa casei unde locuia Maria Luncan. Degeaba insistă Oniga că nu poate intra, fiind ocupat, că la şantier îl aşteaptă inginerul Ardeleanu —ea îl prinse de mînecă şi-1 tîrî înăuntru.
Cinară împreună. Apoi el începu din nou să-i vorbească despre construcţii. Maria Luncan îl ascultă o vreme, pe urmă, plictisită, căscă.
'—Iartă-mă Maria, cred că eşti obosită şi eu te plictisesc cu lucruri care nu te interesează...
In stradă îi veni să-şi dea cu pumnii în cap. Pe urmă intră în primul birt şi bău, unul după altul, patru şpriţuri.
CAPITOLUL VI 1
In ziua aceea, Bartha păşi nu fără emoţie pragul fabricii: o luă de-a dreptul spre clădirea direcţiei. Trecuse mai bine de o lună de cînd tot încerca să stea de vorbă mai pe îndelete cu Barbu. Dar acesta, de parcă ar fi fost un făcut, era acum mai prins în treburi ca niciodată. Bartha nu se descurajă. Vizitase în acest timp de cîteva ori construcţiile fabricii noi şi. fot mai mult îi stăruia în minte promisiunea lui Oniga. E drept însă că îi venea greu să se despartă de vagoane. Aici i se legase de inimă fiecare rond de flori din curtea fabricii, iiecare zid, pînă şi lucrurile mici, ca de pildă arcul rupt, agăţat de nu mai ştie cînd, deasupra uşii de la călitorie.
Intră în clădirea direcţiei. Salută ceremonios pe fiecare funcţionar şi se îndreptă spre uşa lui Barbu. Fie ce-o fi! Ieri i-a spus să vină astăzi. Dacă o să-1 găsească, nu mai amînă discuţia.
Barbu era singur în birou, aplecat deasupra unor adrese. Nu-şi observă oaspetele, aşa că Bartha tuşi de cîteva ori, pînă ce Barbu îl zări şi-i oferi un loc.
— Spune, tovarăşe Bartha, ce te apasă pe inimă. Sper că nu eşti supărat că te-am amînat vreo  două săptămîni...
134
FRANCISC MUNTEANU
— Vreo patra săptămîni, îl corectă portarul.
— Am memorie bună, tovarăşe Bartha. Dar să lăsăm asta. Ei, spune, despre ce e vorba?
Bartha se mai domoli. Se aşeză în fotoliu, comod. „Tot nu-i băiat rău, Bartha ăsta!" îşi spuse.
Aprinse o ţigară din cutia de pe masă şi pufăi liniştit, ca unul cu treburile rezolvate.
— Eu mi-s în puteri, tovarăşe, începu în cele din urmă. Vorbea oficial, ca nu cumva vorbele să nu-i fie cîntărite cu seriozitate. Mi-s în puteri şi vreau să intru în secţie! Cei de la turnătorie tare duc lipsa mea. Zău aşa. De cîte ori am treabă pe acolo, parcă mă cheamă cuptoarele. Privi spre Barbu să vadă ce efect au asupra lui vorbele acestea şi rămase mirat. Barbu nu părea de loc bucuros, dimpotrivă, arăta îngîndurat. Bartha adăugă repede: — Nu-s mulţumit!
— De ce nu eşti mulţumit? întrebă mai mult oficial decît curios, directorul.
— Iaca, ori mă daţi în producţie, ori mă daţi afară clin fabrică şi atuncea mă duc să-mi caut de lucru în altă parte. Seînfierbîntă:—Da' ce mi-s eu, femeie?... Văzînd că nici aşa nu izbuteşte să-1 mişte pe Barbu, se ridică în picioare:—De cînd m-am întors din concediul de boală, mai bine nu m-aş mai fi întors, m-aţi pus un fel de ajutor de portar. Na, pofteşte mîinile! şi-şi întinse palmele spre obrazul lui Barbu.—Parcă-s muiere... în zilele de lucru mi-e şi ruşine să ies pe stradă în halu' ăsta. Toţi sînt negri, mînjiţi cu cel mai fain ulei şi eu ca dat cu pudră... Nu se mai poate... Aşa.
Barbu scăpă un zîmbet şi-1 bătu pe Bartha pe umăr:
— Nu-i pudră, moş Bartha, e timpul care te-a lăsat în urmă.
— Ce face timpul cu mine, rogu-te? izbucni supărat Bartha. — Să nu scoţi vorbă de ruşine, tovarăşe director! Anume îi spusese „tovarăşe director", ca să arate că-i simte înstrăinarea de cei de la turnătorie. — Ei, comedie, da' ce-s eu, madam Endrei? De mîine mă duc în secţie?...
— Ei, moş Bartha, nu se poate... nu vezi că...
— Da' cine mă opreşte? se revoltă bătrînul. Rogu-vă! Cine?... Nici sfîntul Antonie şi nici dumneata! I se păru că acum abia nimerise tonul just. Trebuia să-1 ia mai de mult cu dumneata.
— Eşti prea bătrîn pentru turnătorie, tovarăşe Bartha. Dar dacă ţii neapărat, atunci... Părîndu-i-se că făcuse o propunere prea uşuratică, se răzgîndi imediat: — ...dar nu, nu se poate.
— Am gătat, tovarăşe Barbu. Aşa să ştii! Dacă dumneata nu mă treci la turnătorie, mă duc la comitet, şi dacă e nevoie, mă duc pînă la dumnezeu, şi dacă nu mi-o rezolvă nici el, apoi mă duc la tovarăşul Farcaş, la regională! Eu am gătat!
— Ei, moş Bartha, de ce toate astea?
— Iaca, pentru că îmi spuneţi „moş" şi îmi sînt mîinile ca făina. Da' ce-s eu, fată de manichiură?
îi păru rău de ce spusese şi vru să se bată peste gură, apoi îşi aduse aminte că Barbu nu merită asemenea preţuire. Porni spre ieşire.
— Nu e bine, Bartha, nu e bine, se rugă Barbu de el. — Dumneata ai stat treizeci şi cinci de ani la turnătorie.
— Treizeci şi şase şi patru luni, se întoarse Bartha de la uşă.—Şi îmi pare rău de obrazul acesta. îşi arătă faţa.—E bătrîn, mă doare că nu mi-1 cinstiţi. E muncă şi asta, de portar, nu zic nu, da' eu am fost turnător! La cazane! Cura oţelul, tovarăşe director, ca mierea topită. încă-s în puteri! încorda braţul să i-o dovedească: — Iaca!
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
135
Barbu, stînjenit, nu ştiu ce să răspundă. Privi pe geam, apoi, auzind naşii lui Bartha care se depărtau spre ieşire, sări să-i deschidă uşa. _ 1 *   —Tovarăşe Bartha, mai vino pe la mine... Om mai vedea noi
Bartha abătut, cu o uşoară undă de mirare, nevrînd parca sa-şi creadă urechilor, întoarse privirile spre Barbu şi-1 măsură din cap pîna m picioare:
_N-oi mai veni. Hei, tare e sufletul oamenilor, tovarăşe director;... Ca oţelul, numai că uneori e gingaş ca oul de porumbiţă. Trebuie ştiut a umbla cu el.
Ieşi fără să mai salute. u .
Cînd intră în gheretă să-1 schimbe pe Prodan, îl napadi o tristeţe chinuitoare Ar fi vrut ca Prodan să nu mai stea pe capul lui sa palavragească ci să-1 lase singur cu gîndurile lui, să poată -privi m neştire prin feieastra pătrată, peste zidul cenuşiu al fabricii, departe, acolo unde printre ramurile goale ale oţetarilor se întrezărea un perete de cărămida roşiatica Victoria" Da, cu Oniga va trebui să stea de vorbă! Uite, ala e om de isprava!
Pe zi ce trece, se înalţă zidul de cărămidă roşie. Ac, in ghereta ui, Bartha îi urmăreşte creşterea, însemnînd cu creionul pe rama geamului Acum semnul trebuie mutat cu aproape două degete mai sus.^ Asta cine stie cîte rînduri de cărămizi or fi..." Hotărî ca, dupa schimb, sa dea o fuga pînă la fabrica de strunguri. Pensionar e, nimeni nu-1 poate^opri aici. Uiiar clacă si acolo o să-1 facă portar - pentru, o vreme, bineînţeles - Oniga n-o să-1 lase să putrezească într-o gheretă, mai cu seama ca are nevoie de meseriaşi.
2
Construcţiile creşteau văzînd cu ochii: spre strada principală, unde se înălţa hala mare, schelele străpungeau văzduhul, şi dimineaţa, cmd ceafa lăptoasă a zorilor stăruie încă, crengile de fag, înfipte în cea mai malta traversă, abia se puteau desluşi. Zidarii, căţăraţi pe trecătonle de lemn dm vîrfulclădirilor, strigau într-una după cărămizi, după mortar, încît macaragiii abia îşi mai ţineau răsuflarea. Peste tot unde pămîntul bătătorit de paşii muncitorilor,' de roţile căruţelor şi camioanelor era însemnat cu var, se descărcau materiale,' ciment, cărămizi, cherestea, fier, unelte. Pe zi ce trecea, forfota creştea, oamenii se înmulţeau. Oniga întinerise parcă: era peste tot. Cu ochelarii pe frunte, alerga de la o schelă la alta, controla^toate camioanele de parcă asta i-ar fi fost singura treabă. Seara stătea pînă în tîrziu, în baraca inginerului Ardeleanu, urmărea realizările zilnice, ţinea şedinţe. Umbla neras pînă cînd Farcaş, venit să viziteze lucrările, îl certă:
— Măi Oniga, măi, umbli ca un vătaf...
— Dar ce, să stau. tot timpul în frizerie? Poate vrei să-mi fac şi unghiile?! Farcaş dădu nemulţumit din cap. De a doua zi, Oniga începu să se
radă în fiecare dimineaţă. De însurătoare nici n-au mai vorbit: amîndoi ştiau că e pe calea cea bună.
Cu cît se apropia frigul, „fluturaşii" care se angajaseră pentru cartele, zburau de pe şantier. Un maistru zidar, afemeiat, fusese bătut într-o după-masă do femeile angajate Ia zidărie. Dacă n-ar fi intervenit oamenii de la pază, maistrul ar fi sfîrşit în. groapa cu var. In zadar anchetară faptul cei din comitetul sindical: maistrul n-a vrut să spună cine-1 lovise. Ii era teamă. Nimeni n-a piîns după el cînd şi-a dat demisia.
Cu toate circularele şi cantităţile imense de analcid, păduchii puseră stăpînire pe barăci. Oamenii se scărpinau în somn, în timpul lucrului, la
136
FRANCISC MUNTEANU
cantină. Totuşi, cele mai multe plîngeri erau împotriva cantinei. Oniga umbla din zori şi pînă noaptea pe la unităţile de Aprozar, pe la serviciul economic al Sfatului Popular. Gurile rele spuneau că-şi pierde vremea în birou la tovarăşa secretară. Numai cînd s-a schimbat meniul, l-au iertat pentru timpul petrecut la Maria Luncan.
. Pe urmă, un alt eveniment stîrni vîlvă între zidari. Oprea, un tencui-tor pe care pînă atunci nu-1 băgase nimeni în seamă, tencui în 8 ore 19 metri pătraţi de zid. A doua zi tencui douăzeci de metri pătraţi. Ziariştii şi fotografii •— unii veniţi chiar de la Bucureşti — statură grămadă în apropierea schelei lui, pînă cînd Telega, un tovarăş al lui Oprea, aşeză două mii de cărămizi într-un singur schimb.
■— Oamenii mei, se lăuda Oniga.
Fierarii confecţionară oştea mare şi o fixară în vîrful halei centrale. Noaptea, clacă cerul era senin, steaua se putea vedea şi din centrul oraşului. Ca să nu rămînă mai prejos, zugravii agă ţară deasupra intrării principale o tablă de tinichea pe care vopsiră cu litere roşii: „Aici se construieşte socialismul".
într-o bună zi apăru şi Bartha la construcţii. Oniga lipsea de pe şantier, aşa că umblînd să-1 caute, bătrînul colindă toate birourile. Vorbea cu asemenea termeni despre secretarul de partid, încît funcţionarii şi chiar inginerii îl crezură mai mare decît Oniga. îl poftiră să şadă, dar Bartha nu-şi găsea astîmpăr. j.
■—Unde colindă acest Oniga? Să-1 găsesc numai, şi-i arăt eu lui!
— „Ăsta o să facă treabă serioasă", îşi spuneau oamenii, şi-1 priveau cu admiraţie şi teamă.
— De cînd te caut, măi Oniga, spuse Bartha cînd îl găsi, în sfîrşit. Am primit transferarea de la vagoane. Vreau să muncesc.
— Atuncea ai picat tocmai la timp. E nevoie de un supraveghetor la zidărie.
— Va trebui să stau în ploaie? Oniga izbucni în rîs:
— Că doar n-ai vrea să stai într-un birou cu covoare...
— Hm... E cam umed afară... Eu m-am gîndit la o muncă, cum să-ţi spun... Ştii că nu mă sustrag, dar oricît, afară e frig şi umed... Şi eu nu mai sînt dinăiacare pot face risipă cu anii... Altceva nu se găseşte pe aici?...
•— Trebuiesc dezinfectate barăcile...
Bartha strîmbă iară din nas. In cele din urmă, se angaja om de serviciu la barăcile principale, făgăduind că la primăvară sau la vară, cînd s-o face mai cald, o să lucreze chiar la zidărie şi pe urmă, cînd s-or începe muncile în hală, merge tot la meseria lui.
... Că doar ăsta îi era visul, nu să se facă zidar.
într-o duminică dimineaţă, Oniga, cu un buchet mare de garoafe în mînă, bătu la uşa Măriei Luncan. Se pregătise anume pentru această întîlnire. Era îmbrăcat cu un costum nou şi cu un fulgarin proaspăt scos de la curăţătorie. Părul tuns scurt, pieptănat cu grijă, trăda mîna frizerului. Cu o zi în urmă, Oniga făcuse o repetiţie generală a discuţiei pe care îşi închipuia că o s-o aibă şi acum, ca un elev care şi-a învăţat bine lecţia, mergea fără teamă la examen.
Nu-i răspunse nimeni la ciocănituri. Mai bătu o dată, apoi, cu un sim-ţămînd complicat de nemulţumire şi satisfacţie, renunţă. Un vecin binevoitor îl lămuri că tovarăşa secretară e plecată din oraş. Oniga, neştiind ce să facă
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
137
cu florile, porni abătut spre casă. Tocmai vroia să cotească într-o stradă laterală, cînd se întîlni faţă în faţă cu ea.
Ca si cum ar fi fost un făcut, în primele două ore petrecute cu Maria Luncan, nu găsi prilejul să-i spună nimic din cele cîte le pregătise dinainte. I se păru că tot ceea ce spune sună extrem de stîngaci, de caraghios.
îl strîngea şi gulerul cămăşii şi, în general, se simţea prost. Poate tocmai fiindcă se pregătise cu atîta trudă pentru această întîlnire, cuvintele pe care ie spunea îi sunau strident.
— E timp minunat afară, spuse pe neaşteptate Maria Luncan.
— Da, e minunat... se agăţă de această nouă întorsătură a discuţiei. Dacă va mai ţine aşa, o să terminăm cu bine lucrările.
— Nu crezi că ar fi mai potrivit, spuse ironic Maria, să ţinem o şedinţă de producţie? Tu o să-mi vorbeşti de şantier, iar eu am să-ţi expun realizările Sfatului pe ultimele trei luni. Tot trebuie să pregătesc un raport. Spune-mi mai bine de ce mi-ai adus flori?
— Ştiam că-ţi plac. Mi-aduc aminte, pe cînd lucrai la Apărarea Patriotică, nu era zi să nu găsesc flori pe mesele la care serveai tu...
— Ai memorie bună, Oniga.
Oniga înghiţi în sec. Totuşi, continuă firul discuţiei:
— Vreau să te întreb: înainte de a munci ca responsabilă a cantinei, tu ai lucrat şi la bucătărie?
■— De ce întrebi asta?
— Vreau să te întreb: mai ştii să găteşti?
Maria Luncan descoperi o undă de zîmbet şi seninătate pe faţa lui Oniga. Zîmbi şi ea. Avea buze cărnoase şi dinţii albi, sănătoşi, poate puţin mai mari decît s-ar fi cuvenit. Faţa ei lunguiaţă, arămie, era netedă ca un obraz de copil. După înfăţişare, nimeni nu i-ar fi dat cei treizeci şi cinci de ani pe care îi avea şi nimeni n-ar fi bănuit toate prin cîte trecuse. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, cînd rămăsese orfană, fusese sfătuită de o rudă îndepărtată să se ducă la oraş, să-şi caute de lucru. Pentru sapă era prea firavă- La Arad, nimerise la fabrica de textile a lui Wollman. Fusese angajată cu şaptezeci de lei pe săptămînă, la ringuri. Aici s-a cunoscut, prin treizeci şi doi, cu Benoagă, un mecanic de precizie, specialist în maşini de filat. După un an de căsătorie, Benoagă fusese arestat şi după trei ani petrecuţi la Aiud se întorsese acasă cu plămînii găuriţi. Doi ani s-a mai chinuit, pînă cînd într-o noapte a murit fără ca cineva să fi fost în apropierea lui. Maria Luncan lucrase în schimbul de noapte. Spre mirarea ei, la înmormîntare, deşi nu chemase pe nimeni, se adunaseră peste două sute de muncitori. Pe urmă, după vreo şase ani, cînd s-a împrietenit cu Ocsko Tereza, o ţesătoreasă venită de la Timişoara să aducă cuvîntul partidului, a aflat cîte ceva din viaţa fostului ei soţ. Benoagă fusese vreo patru ani secretarul regionalei de partid, fără ca ea să fi ştiut ceva despre activitatea lui. Abia atuncea înţelesese de ce veneau atît de mulţi prieteni la ei încasă şi de ce se adunaseră cei două sute de muncitori la înmormîntare. Pe urmă, în'40, după ce Tereza fusese omorîtă, n-a mai avut nici o prietenă. Doar rar mai venea cîte un om de prin alte părţi ale ţării să-1 caute pe Benoagă, să restabilească unele legături rupte. După eliberare, aflase atît de multe lucruri despre Benoagă, că multă vreme s-a simţit vinovată că nu l-a îngrijit îndeajuns, deşi, spuneau alţii,făcuse mai mult decît s-ar fi putut.
— Nădăjduiesc că te mai pricepi la gătit! Ştii, Maria, eu sînt foarte mîncăcios.
138
FRANCISC MUNTEANU
— înţeleg, ţi-ar trebui o bucătăreasă, şi rîzînd ca de o glumă, îl privi pe Oniga drept în ochi.
Aceasta plecă privirile şi spuse încet, abia perceptibil:
— Nu bucătăreasă mi-ar trebui, Maria.
Maria Luncan nu-i răspunse. Aştepta ca Oniga să mai spună ceva, dariei nu găsi cele mai potrivite cuvinte, aşa că renunţă.
în drum spre casă, se opri în faţa unui restaurant din apropierea gării. Citi firma agăţată deasupra uşii: „La ceferistul vesel". Sub inscripţie, un pictor mediocru mîzgălise un individ cu nas roşu, îmbrăcat în uniformă ele ceferist. Sub portretul beţivului era scris cu litere mici: „proprietar, Ludovic Wilbrecht şi soţia".
Intră.
în femeia care stătea Ia casă, o recunoscu pe văduva negustorului cu vie la Miniş. Vinul i se păru acru, se simţi prost. Incercînd să-şi închipuie cum ar fi arătat el spălînd în spatele tejghelei paharele pentru şpriţuri,începu să rîdă.
CAPITOLUL VII 1
După două luni de munca pe şantier, Brad cunoştea mulţi şi feluriţi oameni de acolo. Printre aceştia se număra şi inginerul Ardeleanu, pe 'care însă nu-1 ştia după nume. Pentruprima oară îl văzuse în faţa barăcii principale, stînd de vorbă cu Oniga. După respectul cu care îl asculta secretarul de partid, Brad deduse că omul de lîngă secretar nu-i un ins oarecare. Ii plăcuse şi pălăria lui, ceziuşie, cu borurile largi îndoite în sus, o pălărie cum mai văzuse numai pe vremuri, la librăria mare din Haţeg, pe coperta unei reviste. Pe urmă, multă vreme n-a mai dat ochi cu el. Ştia atîta doar, că omul cu pălărie cenuşie venea şi pleca cu maşina, şi era încălţat cugaloşi şi pe vreme de ploaie,   şi pe vreme cu soare.
într-o zi, cînd lucra tocmai la săpături, îl văzuse iar, chiar în apropierea şanţului. Ţinea o planşetă în mînă şi asculta explicaţiile unui inginer tînăr ce aducea mult cu preotul care cădelniţase la înmormîntarea tatălui lui Brad. Pesemne că nu descifrase desenele încîlcite de pe planşeta inginerului — cum nici Brad nu le înţelesese, deşi trăsese cu ochiul la ele ■— căci îl rugă de cîteva ori pe acesta să repete explicaţiile. Pe urmă, neajungînd la nici un rezultat, căută în jur cu o vădită nemulţumire: îl văzu pe Gheorghe şi îl strigă:
■—Vino puţin! Da, da, dumneata —repetă cînd văzu că Gheorghe îl privea mirat. Te rog, du-te pînă la baraca direcţiei, în camera mea. Vei găsi acolo o servietă. Dar repede...
Gheorghe porni în goană spre baracă. Pe urmă îşi dădu seama că nu ştia nici numele omului, nici unde îi e camera şi mai ales care-i servieta. Dar îi fu ruşine să se întoarcă şi să întrebe...
în faţa barăcii direcţiei, cumpăni cîteva clipe, apoi deschise uşa primului birou. înăuntru, cei cîţiva desenatori aplecaţi deasupra planşetelor nici nu-1 băgară în seamă. Gheorghe închise uşa şi porni spre biroul din celălalt capăt al barăcii. în uşa lui era bătută o carte de vizită : „Isaia Ardeleanu — inginer-şef". Ciocăni, dar nu-i răspunse nimeni. Intră. înăuntru, pe biroul improvizat, lîngă un maldăr de hîrfii, era o servietă. O luă şi ieşi. Tocmai se pregătea să închidă uşa, cînd cineva îl prinse de umeri. Apoi
ÎN ORAŞUL DE PE MUREŞ
139
simţi o durere în ceată. Se răsuci să se desprindă din degetele celui care-1 înhătase, dar nu reuşi. Aruncă servieta la pămînt şi se răsuci din nou. De data asta, pumnul omului în uniformă de pază îl izbi drept în faţă. Dar uimirea care-1 stăpînea, îl făcu să nu simtă durerea. De ce îl bate ăsta? îl cuprinse o furie oarbă împotriva paznicului. Abia acum îl recunoscu. Era bătrînul Bartha, venit de cîteva zile de la fabrica de vagoane. Ridică mîna să dea, dar Bartha se feri şi începu să strige cît îl ţinea gura:
— Hoţii!... Hoooţiiii!...
De prin birouri apărură oameni. Unii, înţelegînd la repezeală despre ce era vorba, se năpustiră asupra lui Gheorghe cu pumnii ridicaţi. Atunci apăru în pragul uşii şi Oniga. Strigă ceva, încereînd să stăpînească furia oamenilor, dar nu reuşi să se facă auzit. Se năpusti spre ei şi-1 trase pe Gheorghe din mîinile lor. Gheorghe era vînăt, cu ochii umflaţi, iar din colţul buzelor i se prelingea un firicel roşu de sînge.
— Ce-i? întrebă Oniga.
— A furat servieta tovarăşului inginer Ardeleanu! începu să explice Bartha, gesticulînd, arătînd cînd spre servieta azvîrlită lîngă uşa biroului, cînd spre Gheorghe. Tocmai cînd voia s-o şteargă, am pus mîna pe el... Ăsta o fi furat şi paltonul tovarăşului Armaşu.
— El mi-a furat paltonul! strigă un funcţionar înalt, cu ochii roşii şi spălăciţi. Mama ta de hoţ... Unde mi-ai dus paltonul?... Hai?... Unde mi-ai dus paltonul?
— Staţi, oameni buni — încercă să-i potolească Oniga. Staţi, aşa nu putem vorbi, ca lumea... Se întoarse spre Gheorghe:—Ce s-a întîmplat?
—■ Nimic, răspunse încet, răguşit, Gheorghe. N-am furat nimic...
— Minte! sări Bartha. Nu te-am prins ieşind din biroul tovarăşului inginer-şef? Măi, Oniga, da' ce, crezi că mint eu?
— Unde mi-ai dus paltonul? strigă şi Armaşu. Unde mi-ai dus paltonul? Oniga încercă din nou să-i potolească.
— Âşa n-o să ajungem la nici o socoteală! Ce-ai căutat în biroul inginerului Ardeleanu? De ce ai luat servieta?...
— Să nu spui că n-ai luat-o, că-ţi sparg măselele! sări din nou Bartha şi-1 privi pe Gheorghe drept în ochi.
— Da, am luat servieta... Tovarăşul inginer m-a trimis. M-a trimis de la săpături.
Deodată tăcu. Simţi eum tot sîngele îi năvăleşte în faţă. Dar dacă servieta asta nu e a omului care l-a trimis? Poate că omul acela nici nu e inginer... O teamă lăuntrică puse stăpînire pe el. Nu mai răspunse la nici o întrebare. Auzea de departe vocea celui cu paltonul. încet, începea să înţeleagă ce urma să se întîmple. Va veni proprietarul servietei, va susţine mirat că el nu a trimis pe nimeni să-i ia servieta din birou, lumea se va înfuria, paznicul va ridica din nou pumnii, apoi şi ceilalţi... Oamenii îl credeau hoţ... şi aveau toată dreptatea să-1 creadă. îl cuprinse o ciudă împotriva lui însuşi. De ce nu se întorsese din drum să-1 întrebe pe omul care-1 trimisese cum îl cheamă, unde-i e biroul, despre ce servietă e vorba? Acum... Oniga îl apucă de mînă şi-1 trase pe el şi pe Bartha în camera lui. Trimise pe cineva să-1 aducă pe inginerul Ardeleanu. Bradrămăsesenăuc, în picioare, cu faţa prostită. Cînd intră Ardeleanu, ochii i se luminară de o nădejde. Acesta părea mirat. îl zări pe Gheorghe; se răsti la el:
— Do co n-ai adus servieta?... Apoi, văz.înd halul în care era, se opri mirat: —Dar ce s-a întîmplat?
Gheorghe îi tăie vorba:
— Nu m-aţi trimis dumneavoastră după servietă?
<
140 FRANCISC MUNTEANU
— Ba da, bolborosi Ardeleanu, neînţelegînd nimic.
— Vedeţi? strigă Gheorghe cu voce tare şi dacă Oniga nu l-ar fi reţinut, s-ar fi aruncat asupra lui Bartha.
— Ba da... repetă Ardeleanu. Eu l-am trimis după servietă. Eram chiar supărat că întîrzie. Vă pierdeţi vremea cu prostii...
Şi ieşi, trîntind uşa. îzi încăpere se lăsă o tăcere grea. In cele din urmă, Oniga se apropie de Gheorghe şi-1 sili să se aşeze.
— Uite ce-i, tovarăşe...
Gheorghe se străduia să-1 asculte, dar abia acum, cînd totul se lămurise, vînătăile îi aminteau de pumnii primiţi, zvîcniturile repezi ale tîmplelor îi stîrneau un ecou asurzitor în timpanele urechilor. îl durea capul, ruşinea îl copleşea, ar fi vrut să fie singur, într-un colţ întunecat unde, fără să-1 ştie cineva, să poată da drumul lacrimilor care-1 podideau. îşi muşcă buza să se stăpînească. Totuşi, o lacrimă i se prelinse pe faţă, amestecată cu sînge. Nu se mai putu stăpîni: izbucni într-un plîns liniştitor, ca de copil. Oniga strînse din dinţi. Se răsti la el:
— De ce plîngi ca un prost? Ha? Că doar nu eşti vinovat...
Brad se ridica înalt, ameninţător. Oniga se trase un pas îndărăt, apoi tuşi de cîteva ori. „La dracu'! Cum să-1 liniştesc?"
— Apoi eu nu las pe nimeni să-şi bată joc de mine, începu deodată
Brad.
Lui Oniga i se păru că moţoganul vorbeşte mai mult pentru sine decît pentru cei de faţă.
— Plec de pe şantier! continuă Gheorghe. Şi să mă bată dumnezeu dacă nu-i sfărm oasele moşului... 'tu-i mama lui. Da' ce-s eu?
— Tovarăşe Brad, îl opri Oniga la usă. — Stai aici.
— Plec.
— Stai aici, dacă-ţi spun. Bartha şi-a făcut datoria. De aia-i plătit. Ai vrea să stea degeaba? Cineva i-a furat lui Armaşu paltonul... Moşu-i întărîtat. Sub ochii lui s-a furat paltonul lui Armaşu.
— Eu n-am furat nici un fel de palton! Că şi pe Armaşu ăsta îl bat! Eu în viaţa mea n-am furat.' Nici cînd mi-a fost foame!
îl împinse pe Oniga din faţa uşii.
— Stai aici! se înfurie Oniga. Cap sec ce eşti! Stai aici!
— Lasă-mă, îţi zic—-făcu ameninţător Brad. Pînă mă uit că eşti de la partid. Eu nu mai am ce căuta aici.
Oniga îl sili din nou să se aşeze.
— Măi, dar pipărat mai eşti. Cîte bătăi n-am luat eu pe degeaba!...
— Pe mine numai tata m-o bătut. Şi el e mort acum. Nimeni să nu se mai atingă de mine. Eu plec !
— Pleci, pe dracu'... Dacă pentru atîta lucru laşi şantierul...
■—Da' ce mi-o dat mie şantierul?... Pumni? Pentru că am muncit cinstit? Că numai atîta mi-o dat...
Oniga se apropie de el. în ochi avea ceva nedesluşit, trist:
— Numai cu atîta eşti legat de şantier?
— Numa' .'
— Atuncea poate că e mai bine să te duci, spuse, şi-1 privi ţintă în ochi. Gheorghe îşi întoarse privirile în altă parte. Apoi se ridică de pe
scaun şi porni încet spre uşă. în poarta barăcii îl zări pe Bartha şi pe ceilalţi oameni care-1 loviseră. Bartha tuşi încurcat: abia îşi putu potrivi ochelarii. Gheorghe se trase instinctiv un pas înapoi, apoi dîndu-şi seama că nu are
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
141
de ce să se teamă, trecu pe lîngă ei, cu pasul grăbit, prefăcîndu-se indiferent. Se simţea totuşi ruşinat, copleşit de o senzaţie de stinghereală. Se întoarse la săpături, cu umerii plecaţi.
2
încă înainte de sfîrşitul lucrului, inginerul Ardeleanu veni personal să-1 ducă la dispensar. Dar Gheorghe nu se lăsă bandajat.
— Nu-i nevoie... Nu mai am nimic...
Impresionat că din cauza lui tînărul acesta suportase o bătaie nemeritată, Ardeleanu îl invită să prînzească împreună la Cafeneaua Centrală. Brad nu-1 refuză. Aşa că se aşezară la aceeaşi masă, în faţă cu cîte o porţie de friptură de viţel cu sos de mărar şi o jumătate de vin, din care inginerul nu bău nici un sfert de pahar. Vorbiră puţin. Friptura îi plăcu lui Brad, asa că nu găsi nimic de spus. După masă, porniră amîndoi spre casa inginerului. -
Brad păşi stingherit pragul şi se aşeză tăcut într-un fotoliu de piele.
— Frumos staţi, tovarăşe inginer, zise el în cele din urmă şi se interesă dacă inginerul nu mai are şi alte odăi.
Ardeleanu dădu din cap, zîmbind şi cercetîndu-1 cu privirile. Faţa osoasă, pătrată, maxilarele proeminente, ochii mari, verzi, nu trădau inteligenţă. „Figura clasică de ţăran", constată Ardeleanu.
— Cîţi ani ai? —- Nouăsprezece.
Cam prea puţin pentru trupul mătăhălos cu care-1 înzestrase natura. Dar faţa lui nu arăta nici atîta. Ardeleanu încerca să-şi aducă aminte de vremea cînd avea şi el aceeaşi vîrstă. Fusese incomparabil mai mic, mai slab decît tînărul din faţa lui. Pe atuncea, din cauza aceasta, avusese şi un complex de inferioritate, şi nu odată se apucase să facă pe ascuns gimnastică suedeză ca să se dezvolte fiziceşte.
Brad cercetă lucrurile de pe birou, apoi luă în mînă fotografia înrămată a Miei.
„Acum desigur că o să mă întrebe cine e, dacă mi-e rudă sau nu", îi trecu Iui Ardeleanu prin minte şi avu satisfacţia pe care o ai dezlegînd cuvinte încrucişate. Aştep fa întrebarea cu o plăcere vădită şi era bucuros de acest joc unilateral pe care celălalt nici nu-1 bănuia. Brad nu terminase cu cercetatul fotografiei. 0 răsuci şi pe o parte şi pe alta, apoi îşi privi inelul de pe degetul mic:
— Rama e de argint, nu-i aşa?
Nemulţumit, Ardeleanu aprobă din cap. Brad puse fotografia la loc şi zise:
— Ştiam că-i din argint. E la fel ca şi inelul meu. L-am primit de la tata.
întinse mîna spre Ardeleanu ca să-i vadă şi acesta podoaba.
— E frumos, făcu inginerul şi-1 cercetă din complezenţă, ca să nu-1 jignească pe tînărul care fusese bătut pentru el.
— L-o cumpărat tata de la Orăştie de la un negustor. Trei oi a dat pe el. Primise tocmai simbria. Ceva caş, unt şi trei oi. Mi-amintesc, una era neagră, tăciune, şi avea o stea albă în frunte. L-am rugat pe tata să n-o vîndă. Pe atuncea eram prost. Credeam că dacă ţinem o oaie, ® să fete şi-o să avem trei oi. Pe urmă o să fete toate trei şi o să avem nouă oi. Cu socoteala mea, în cinci ani am fi avut o turmă la fel de mare ca a baciului la care argăţea
142
FRANCISC MUNTEANU
tata. Tata o rîs, o zîs că avem nevoie de mălai şi s-o dus la Orăştie. Ce s-o întîmplat, nu ştiu... Baciu'ne-o povestit că o fost şi el cu tata, că tata s-o îmbătat, s-o înhăitatcu jidovii şi s-o ales cu un inel de argint. Oi ■— nimic, mălai — nimic. Tata nu ne-o povestit ce s-o întîmplat. Bag seama că i-o fi venit greu că argăţise un an de zile degeaba. 0 fost mima' năcăjit, m-o bătut şi pe mine, şi pe mama, apoi o urcat din nou în munţi. Pe urmă, cînd l-am găsit mort în prăpastie, i-am luat inelul de pe deget! Cum mă uit la inel, îmi aduc aminte de fata.
Tăcu. Ardeleanu tăcea şi el, privind ţintă inelul de argint de pe degetul mic al lui Brad. Niciodată n-ar fi crezut că în spatele acestui giuvaier fără preţ se ascunde o întreagă dramă familială. Desigur că în acest tînăr din faţa lui s-a adunat atîta venin, atîta ură, încît ar fi în stare să răstoarne şi un munte dacă i-ar sta în cale... Iar astăzi a fost bătut pe nedrept... Poate că acum mă urăşte şi De mine". Ardeleanu se cutremură si se ghemui jn fotoliu.
Brad, neştiind cum să curme tăcerea care începuse să-1 stingherească şi pe el, arătă cu mîna spre fotografie:
— E frumoasă fata.
Fiindcă Ardeleanu aprobă din nou, prinse curaj şi începu să povestească despre el şi despre Ţara Haţegului, de unde venise.
— Da, la noi e tare  frumos, încheie pe neaşteptate. Brad, vazînd dezinteresul inginerului, apoi se ridică şi se apropie de Ardeleanu:
•— Vreau să ies afară.
Inginerul îi arătă uşa camerei de baie. Cînd se întoarse, Brad întrebă: — Baia tot a dumneavoastră este? E tare frumoasă. Eu niciodată n-am făcut baie într-o căldare albă... Curge şi apă caldă?...
— Curge.
— Oricînd?
— Oricînd.
— Şi acum?
— Şi acum.
— Mă lăsaţi să mă scald?
Ardeleanu nu ştia ce să răspundă. După o vreme, indispus, o sună pe lulia.
— Pregăteşte baia pentru domnul Brad.
Auzind .plescăitul apei, Ardeleanu avu un sentiment de dispreţ şi de scîrba. „Mitocan! Vine pentru prima oară în casa unui om şi cere să facă baie!" Generaliza impresia pe care i-o făcuse Brad: „Toţi ăştia sînt la fel. îndată ce simt o slăbiciune Ia cineva, o exploatează. In fond, eu sînt măgar că l-am adus în casă. De ce acest sentimentalism? L-au bătut, l-au bătut. Ăştia sînt toţi obişnuiţi cu bătaia. Poate că nici nu pot trăi fără ea. Azi a venit să facă baie, mîine mă roagă sa-1 las să se mute aici, pe urmă o să mă dea afară din casă. Doar el e muncitor". Plescăi din buze: „Şi eu zidesc fabrici pentru ei!" începu să se plimbe prin cameră. Din baie răzbătea în cascade susurul duşului. „Se joacă". Tot sîngele îi năvăli în faţă. Iar faptul că ştia că la plecarea lui Brad tot el va fi acela care se va simţi prost pentru bădărănia acestuia, îl enervă şi mai mult. Vru să meargă în baie, să-i spună să termine şi sa-plece. Făcu doi paşi, apoi se opri. Se aţîţa singur: „De ce nu mergi? N-ai curaj. Eşti laş, domnule Ardeleanu!" Se întoarse. Ducîndu-se spre fereastră, privirile îi căzură asupra fotografiei Miei. „Singurul lucru care l-a interesat
ÎN ORAŞUL DE PE MUREŞ
143
a fost dacă rama e de argint sau nu. Desigur şi constatarea că „e fată frumoasă" a fost făcută cu aceeaşi intenţie materialistă... sau poate că afirmaţiile lui sînt făcute fără un gînd precis? Dar ce importanţă are asta?"
Cînd Brad apăru în uşă, cu părul ud, Ardeleanu îl măsură cu dispreţ din creştet pînă în tălpi. Brad n-avu timp să observe acest lucru. îşi trecu degetele prin păr:
— A. fost tare bună baia, tovarăşe inginer. Dacă mă lăsaţi, o să mai vin şi altă dată.
Faţa îi era roşie, fapt care făcea şi mai vizibile vînătăile de pe obraz. Singura satisfacţie a lui Ardeleanu în acest moment era că azi dimineaţă Bartha îl snopise pe mitocan. Abia aştepta să rămînă singur.
3
De atunci, de cum îl vedea pe inginer pe şantier sau pe stradă, Gheorghe îl saluta de departe, cu voce ridicată, ca să audă şi cei din jur cît sînt de prieteni. Ardeleanu îl răspundea oficial.
Mai tîrziu, cînd ploile toamnei începură să se ţină lanţ, se văzură tot mai rar. Gheorghe nu se mai ducea la sfîrşitul muncii în faţa barăcii direcţiei să-1 salute pe inginer: mergea de-a dreptul în dormitor şi se trîntea în pat fără să se mai dezbrace. în alte zile, cînd nu sufla vîntul, privea schelele de lemn care se înălţau, asculta huruitul betonierelor şi se minuna de iuţeala cu care se ridicau zidurile. De pe la începutul lui decembrie, săpătorii, acum cărăuşi la materiale, nu se mai adăposteau în orele de prînz în spatele stivelor de cărămizi şi lemne; pereţii ce se înălţau, îmbrăţişaţi de stîlpi groşi de beton armat, îi fereau mai bine de bătaia rece a crivăţului. Ce e drept, iarna întîrziase tot mai mult, aşa că frig nu era decît în primele ore ale dimineţii. Spre prînz, se încălzea şi aerul, şi oamenii. Se muncea mult, nu rareori peste opt ore, şi în zileleacelea, Gheorghe cădea frînt pe pat, într-un somn greu. Cîteodată îşi petrecea timpul la club, unde învăţase cîteva cîntece noi, pe care duminica, cînd se îmbrăca în hainele noi de doc, le cînta de dimineaţă pînă seară. Ceilalţi din baracă trebuiau să arunce cu pernele după el ca să-1 mai potolească.
Totuşi, nu acestea erau adevăratele certuri din baracă. Fostul preot de Ia Radna, cel cu „bătătura pe bot", cum spuneau despre el prietenii mai intimi, nu mai aducea prin nimic cu un fost slujitor al domnului: înjura cu atîta îndemînare şi talent, înflorind vorbele, încît Brad, care nici el nu era ruşinos, îl asculta cu admiraţie. Insă cînd preotul întorcîndu-se într-o scară beat din oraş îl luă la rînd pe Oniga şi pe Ardeleanu, Brad se ridică din pat, aprinse lumina şi-1 scutură de umeri:
— Măi părinte, să nu-1 sudui pe tovarăşul inginer că o să ne certăm! Şi nici pe Oniga ! Auzi?
Cel cu negul pe bărbie vru să se smucească, clar Brad îi puse genunchiul pe piept.
— Te sfătuiesc să nu mai înjuri. La muncă eşti putoare, în baracă curăţenie nu faci, nici nu ştiu ce cauţi pe şantier...
— Lasă-1 că-i beat, stăruia pe lîngă Brad prietenii preotului. Nu ştie ce vorbeşte.
— Atunci să tacă.
Peste cîteva zile, preotul anunţă că lucrările vor înceta. Brad nu se osteni să se scoale ca să-1 ia din nou la rost. Asculta de sub pătură şuşotelile celorlalţi, dar nu izbuti să audă decît frînturi de cuvinte: „nu se mai face
144 FRANCISC MUNTEANU
Ss1:^^ "-au oprit muncile si la
Păru că ascultă u zadaV tot nu nP£ "i?Ma Scîntei^ ^ că i se
cînd auzi pomenindu-snumele lui ZlV™" din. Şuşotelile lor. Numai d"ceilalţ ,văzîndu-latent"^ 86 "dică în ««Pul oaselor,
— Mai ţineti-vă gura — se răsti rmj i •
?u mai poate în baraca asta I In iecarc dhn nen^' 09 -°mUl nlCi de dormit m ajun! uecaie dimineaţa ma simt mai obosit ca
Dacă ar fi fost răchie de nrună sn , T       , paharf' aPoi refuză să mai bea. dia nu-i plăcea. Cheful Kn!^ droj-nă sirena'singurul care s3 fS B^Tn ^ H11"2^' D™aţa, cînd su-ceilalţi: erau morţi de beti Tot în f»St      Zadarnmcercă ^ trezească pe Cofrajele, bineînţeles! nu   -au mai ml? ^t' ? malStrUl Zlda" ■ vreme, Oniga umblă ca ieşit din mfnH       pu^ instala m ziua aceea. 0 de unul singur. Se apropie de! el^    VaZU pe Brad cărînd scînduri ~JU c™ de nu te-ai îmbătat? -Mie nu-mi place drojdia, tovarăşe Oniga de-aia ^£?S££g * ^-o ţigară. Se aşezară
şantier? El' "CepU ^ după Ce tr*«*« «teva fumuri. Cum îti place pe .C^Tt1^       Pare - Că » «>« cu munca.
— Păi am auzit că lăsaţi baltă şantierul.
— De la cine ai auzit?
— Am auzit...
Adică a transpirat si asta' nu-1 contaSePriCePU ^ ^ dar W dădu seama că Oniga
- Şi dumneata spui că se vor opri? întrebă
-De Ia Mari»ciu, 5tiW, pil  S ^ e„ ^ ^m/'"" »' ™'?
„Un om cu neg pe bărbie?" Parc* rv,o;      • Pe,D criere. Unde? Cînd? Cu ce ocazie? 186 Undeva ° asemenea des-
Brad:In Zadar 86 frfmî*« Oniga -nu-şi putu aminti. Se  întoarse spre
-Dad^ArSi^^3 M ^ mai îmbete omenii, aiurea. ^ ^ tiebm facut Ceva' întari 9* Brad, dar gîndurile lui umblau
ţat ziiuSK'iîcut^ă tlastlăî "^T °amenii ^ ™ ™-
spunîndu-si că n-aS nimic d^vV??**™"- JnCercă să Se IiniŞtească, Fabrica tot nu va fi aX  K ? C1Ştlgat de Pe urma şantierului
Vru să-i spună sHu On ga'toate asSnemul^mire ^ dădea Pace-se gîndi să-1 lase singur Tu amarurile iuf ^ în1'«°1' a?a că Brad
mai departe scînduri ^TrebuS să muncea r 7^ ^ Pe>tu™gă * cSră salariu..." muncesc, ca doar n-o să-mi dea degeaba
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
145
Vreo zece zile a continuat ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Pe urmă lucrările începură să încetinească. Inginerii dăduseră dispoziţii să nu se mai ridice cofraje din cauza frigului care, în cazul cînd s-ar fi continuat turnarea, ar fi periclitat trăinicia construcţiei. Brad devenise mohorît, tăcut, nu mai cînta, vorbea rar cu cei din jurul lui şi mai ales nu mai găsea, ca înainte, cîte o pricină de rîs fiecărui tovarăş.
_De astăzi eşti responsabilul barăcii.
4
Brad Gheorghe împreună călcîiele milităreşte, apoi zîmbi larg, ca pe vremuri cînd întîmpina primăvara. Ar fi vrut să tragă un chiot de să zăn-oăne geamurile şi să se trezească săpătorul Balint, care sforăia pe un pat în apropierea sobei.
_Oi fi, spuse scurt, şi Oniga fu mulţumit de acest răspuns.
_Să ai grijă de curăţenie şi de ordine şi să nu mai întîrzie oamenii
la muncă!
_N-o să întîrzie, tovarăşe Oniga. Fii liniştit. Cînd văzu că Oniga
se întoarce spre patul lui Balint, Brad adăugă:
— Nici el n-o să întîrzie.
Oniga ieşi, şi prin uşa deschisă un val rece de aer năvăli în încăpere.
— închide uşa, mă... răcni unul din fundul dormitorului. Brad se uită lung la cel revoltat şi puse mîna pe clanţă.
— Lasă că ştiu s-o închid, că doar mi-s responsabil, spuse cu voce ridicată ca să-1 audă toţi cei din baracă.
în sinea lui era supărat că nu observase nici o schimbare pe feţele oamenilor. „Adică nu mă cinstesc cum se cuvine". Seara, după cină, ţinu o şedinţă:
— în fiecare zi va fi cineva de serviciu. Acela mătură, are grijă de paturi, de aerisire. încep eu. Aşa cum o să fac eu treaba, va trebui s-o facă fiecare..
— Şi dacă o s-o facă cineva mai bine? interveni Balint.
— Nu mă întrerupe, tovarăşe. Poimîine e de serviciu Balint. Vom fixa totdeauna cu două zile înainte cine e de serviciu, ca să nu îndrăznească nimeni să spună că a uitat. La nouă stingem lumina. Facem economie.
I se împotriviră toţi, numai Balint îi ţinu partea. Brad nu-1 socoti vrednic ca susţinător, aşa că la îndemnul majorităţii hotărîră stingerea la ora zece.
A doua zi, vîntul se înăspri şi fulgi albi, apoşi, înălbiră văzduhul. Brad îşi trase cuşma pe urechi şi munci toată ziua cu gîndul la noua lui misiune, aşeptînd nerăbdător vuietul sirenei; nu voia în ruptul capului să întîrzie cumva şi baraca să rămînă necurăţată şi neîncălzită. încă în timpul lucrului adunase bucăţi de scîndură uscată ca să aibă cu ce aprinde focul.
Hotărî să nu se ducă la cantină decît după ce va deretica prin baracă. Deschise larg ferestrele,să se aerisească încăperea, mătură, aprinse focul, apoi se uită în jur să vadă ce ar mai fi de făcut... Găsi de cuviinţă să aranjeze şi cuierele de lemn ale muncitorilor. Potrivindu-le pe etajerele de tablă dintre paturi, un cufăr mai greoi îi căzu din braţe şi se lovi de colţul unei mese. I se sparse capacul şi tot ce era înăuntru — ciorapi, zdrenţe, ştergare, săpunuri şi cîteva sticle — se rostogoli de-a dura pe podele. Brad se aplecă să strîngă. Tresări speriat: dintr-o cămaşă murdară făcută pachet, văzu ieşind ţeava unui revolver. In clipa aceea, în pragul încăperii apăru
10 — V. Romîneascâ
148
FRANCISC MUNTEANU
un. locatar. Brad îi. arătă arma; acesta, speriat, spuse că nu vrea să se amestece şi o tuli pe uşă. Dacă Brad l-ar fi urmărit, l-ar fi văzut alergînd de-a dreptul spre cantină, să-1 anunţe pe Marincu. Dar Brad nu se învrednici să facă aşa ceva. El adună boarfele, le înghesui în. ladă şi căută unsemndupă care să-1 recunoască pe proprietar. Lîngă mîner, încrustate în lemn, văzu iniţialele preotului. Brad ieşi din baracă, închise uşa cu un lacăt să nu poată intra nimeni şi porni în căutarea lui Oniga. îl găsi în biroul lui Ardeleanu. Ii făcu semn că vrea să-i vorbească; aşteptă pînă ce Oniga ieşi şi-i întinse mîna.
— Am găsit o armă în lada lui Marincu.
Oniga, după ce constată că cele spuse de Brad corespund adevărului, anunţă miliţia. Dar pe Marincu nu-1 mai găsiră pe şantier. Nu-1 găsiră nici în oraş, deşi puseseră oameni să-1 pîndească la gară şi la bariere. Dispăruse ca şi cum l-ar   fi înghiţit pămîntul.
Seara, Oniga îl căută pe Brad.
— Măi, tu eşti om de ispravă.
— Mi-s, încuviinţă Gheorghe. Nu-mi plac oamenii cu arme! La noi în Haţeg numai baciul a avut armă. O puşcă mare, cu două ţevi. I-oretezat ţevile cu un ferăstrău ca să împrăştie alicele. Cînd întîlnea un iepure, băga treizeci de plumbi în el, de nici de mîncare nu. mai era bun. Nu vîna el pentru hrană... vîna de hatîr.
Oniga nu-1 asculta. Privea în altă parte, spre zidurile roşii, netencuite. Numai cînd Brad.termină, se întoarse spre el:
— Pe tine nu te-am văzut niciodată la şedinţele de U.T.M.
— Păi, ce să caut eu acolo? Nu-s scris la ei. Pe noi, care am umblat cu doagele, nu ne-au scris niciunde. La ce să ne fi scris? Sîntem proşti. N-am avea ce zice la şedinţe.
— Pe dracu'IMăcar de-am avea încă mulţi ca tine. Tu eşti om de treabă...
— Nu-mi spune aşa, tovarăşe Oniga. Aşa-mi spunea şi baciul cînd voia să-mi ciupească din simbrie. Cică-s om de treabă, harnic şi mai ştiu eu ce spunea... Apoi îmi reţinea gologanii. Cică pentru biserica ciobanilor care o să se ridice într-un vîrf de munte. Şi tata, şi moşul au dat bani pentru biserica ciobanilor. Biserica nici acum nu-i. E drept, baciul şi-o durat casă maro, mai mare ca biserica clin sat.
— N-ai nici o grijă, rîse cu amărăciune Oniga. Noi n-o să-ţi reţinem bani pentru biserică. Noi...
— Dar poate ţineţi pentru şantier. Mai ştii?... Oniga începu să rîdă, apoi îl bătu pe umăr.
— Eu zic că ar trebui să te bagi la U.T.M. O să-ti prindă bine şi ţie, şi U.T.M.-ului.
Peste o săptămînă, Brad Gheorghe fu confirmat utemist. La şedinţa organizaţiei de bază stătu în banca din faţă, cu mîinile atîrn.îndu-i pe lîngă trup, neştiind ce să facă cu ele. Aştepta cu ochii ţintă la tovarăşii dinaintea lui, să-i vină rîndul la cuvînt.
Deşi îi. cunoştea i'oare bine pe toţi cei aşezaţi acolo şi îi erau chiar prieteni buni, acum i se părură oameni care îţi impuneau respect.
—■ Are cuvîntui tovarăşul Brad.
Brad se ridică încet, legănîndu-şi trupul mătăhălos, apoi se rezemă cu o mînă de spătarul scaunului clin apropiere. Rezemat, se simţea parcă mai în largul lui.
— Apoi eu, tovarăşi, m-am născut chiar sus, în munţii Haţegului. .Bătrînul era oier şi tot oier m-am făcut şi eu. Pînă la şcoală, am învăţat
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
147
dulsheritul că asa e la noi, oierii: dulgheritul se învaţă pe deasupra. Şi nînă la armată se cade să colindăm ţara prin toate părţile, s-o cunoaştem, f a noi la stînă, în serile de iarnă, cînd nu veneau lupii, ascultam poveşti desnre 'unele si despre altele... Şi despre baci cu mii de oi, şi despre oieri cu nici o oaie'si fără culcuş la stînă. Nici tata şi nici eu nu aveam culcuş la stînă Dormeam la un loc şi ne rodeau păduchii, că abia aşteptam să vină primăvara, să se dezgheţe Cerna, să ieşim la scaldă. într-o primăvară, anul nu-1 mai ştiu, eram cam aşa de mare —şi Brad îşi arătă brîul — l-am găsit ne tata trîntit în prăpastie. Jandarmul a scris pe o hîrtie că mirosea a rachiu si a căzut sinP-ur. Ce era să fac?... M-am lăsat de oierit, că mai am fraţi acasă si am pornit°la drumul cel mare. Sînt dulgher bun. Poate să vă spună şi vărul meu, Achim, că el trăieşte încă, dar nu ştiu de unde să-1 scot. A plecat si el prin tară. Ăsta mi-s eu. îmi place aici şi vă mulţumesc că m-aţi lăsat să viu printre voi la U.T.M. Sînt şi cinstit, şi am pumnii zdraveni! Nu sînt fricos! Nu de mult, la gara electrică, l-am tăbăcit pe unul că m-a suduit de mamă.
Cîţiva tineri zîmbiră, şi Brad nu înţelese de ce. încurcat, se aşeză. Dar văzînd că toate privirile rămăseseră îndreptate jspre el, se ridică în picioare şi spuse cu voce tare, s-o lămurească odată:
— Am gătat.J
Cînd văzu că l-au votat cu. toţii, erau să-1 năpădească lacrimile „Apoi mă preţuiesc oamenii de aici", îşi spuse el şi ridică fruntea, mîndru, spre prezidiu. îi părea rău că nu se mai vorbea despre ei, ci despre o sumedenie de probleme care, după părerea lui, puteau fi discutate şi după şedinţă. Secretarul organizaţiei de bază prezentă un referat asupra necesităţii continuării muncii.
După şedinţă, îl întîlni pe Oniga, care-1 felicită şi-1 îndemnă să ia cuvîntul la adunarea generală a şantierului pe care hotărîse s-o convoace si în care trebuiau să se discute pe larg toate posibilităţile continuării muncii. Brad se simţi mîndru de cinstea pe care i-o făcea partidul şi făgădui că va lua cuvîntul neapărat.
CAPITOLUL VIII 1
Clubul, şantierului — o baracă mare de lemn care servea cîteodată şi administraţiei pentru lucrările ei — plin pînă la refuz cu scaune şi birouri, era ticsit cîe lume. în fund, pe scena improvizată, în spatele unui birou lung, îmbrăcat în pînză roşie, stăteau Oniga, Ardeleanu şi inginerul-şef al construcţiilor, Beniamin Silviu, un om înalt, chel, cu ochi albaştri şi două rînduri de ochelari. Beniamin arăta totdeauna ca trezit din somn. Acum, plin de importanţă, clipea rar, plictisit, tuşind clin cînd în^eînd din cauza fumului pişcător care ameninţa să inunde încăperea prin cîrpiturile sobei de tinichea din colţ.
Oniga ridică braţul, cerînd să se facă tăcere, apoi îi dădu ^cuvîntul lui Beniamin. Acesta începu să vorbească fără să mai aştepte să se facă linişte. Cei din. fundul sălii porniră să sîsîie şi să strige: „Mai tare, nu se aude nimic!" Beniamin ridică vocea, vorbi în grabă despre lucruri pe care le puteau înţelege numai specialiştii obişnuiţi.cu termeni inginereşti, pomeni cîteva cifre abstracte şi înşira apoi condiţiile obiective: frig, lipsa de materiale, 10*
148
FRANCISC MUNTEANU
lipsa de braţe de muncă — care împiedică continuarea lucrărilor şi fac necesară o oarecare amînare.
— întrerupem, pînă spre mijlocul lui februarie —■ răspunse el întrebărilor din sală — cel mult pînă în primăvară... Nu mai mult, nici într-un caz mai mult!...
Apoi îşi continuă discursul, cu citate din cărţile de specialitate anume pregătite la paginile respective, fără să ţină seamă nici de murmurele din sală, nici de întreruperile care, spre sfîrşit, erau tot mai dese.
— Se poate turna şi acoperişul de beton, adăugă deodată, spre mirarea celor din sală. Se poate turna şi acoperişul, dacă... şi aci tăcu cîteva clipe, aşteptînd pentru prima dată să se facă linişte deplină — dacă vom angaja pentru o lună de zile încă cel puţin vreo cinci sute de oameni, pentru ca în acest fel să putem termina toate lucrările de betonare înainte de căderea gerului. Noi, cei din conducere, ştim însă că nu dispunem de fondurile necesare unei astfel de acţiuni. De altfel, trebuie să vă mărturisesc că şi fondurile ce Ie avem la. dispoziţie au fost ciopîrţite şi folosite pentru alte scopuri decît cele prevăzute iniţial. Se întoarse ostentativ spre Oniga: —Pot vorbi de asta?...
— Da, da, strigă cineva din fundul sălii. Să auzim pe ce s-au cheltuit banii.
Beniamin ridică din umeri, dezvinovăţindu-se parcă:
— Exact, nu ştiu, poate o să vă spună tovarăşul Oniga.
— Vă rog, îl întrerupse Oniga, spuneţi ceea ce ştiţi...
— Păi, s-au cumpărat pufoaice, mese de ping-pong şi nu mai ştiu ce... In sfîrşit, nu asta e problema. Noi, cei din conducere, nu răspundem aici numai de efectuarea construcţiei într-un anumit termen. Gîndiţi-vă, chiar dacă această construcţie de importanţă capitală pentru industria noastră va fi ridicată într-un timp record, zic, gîndiţi-vă, ce calamitate ar fi dacă într-o bună zi zidurile construite fragil şi în pripă s-ar prăbuşi, strivind astfel mii de vieţi omeneşti nevinovate. Da, tovarăşi, în faţa noastră stă sarcina realizării acestei construcţii, dar alături de ea stă şi răspunderea pentru vieţile oamenilor, şi pentru avutul obştesc. Nu putem risca, trecînd prea uşor peste această răspundere, să turnăm acoperişul pe ger, ştiut fiind că numai uscarea betonului durează mai bine de 28 de zile. Lucrările de pregătire durează şi mai mult. Iar dacă sînt silit să continui oricare ar fi situaţia atmosferică, bineînţeles n-am să mă opun. Dar în cazul acesta cer o hîrtie precum că răspunderea nu mai cade în sarcina mea. Dacă mi se dă această hîrtie, nu mai am nimic de zis. Eu sînt un executant. Totuşi, am crezut că ascunzînd aceste lucruri adunării generale a şantierului, nea-trăgîndu-i atenţia asupra primejdiei continuării lucrărilor, aş face o crimă. O crimă pe care nu mi-aş ierta-o toată viaţa. Ştim cu toţii că zilele trecute am primit vizita unei comisii ministeriale, care a examinat foarte minuţios starea lucrărilor. Hotărîrea pe care am adus-o la cunoştinţa dumneavoastră a fost luată în deplin acord cu această comisie, deci. ea nu reflectă numai părerea mea izolată. Tovarăşii din conducerea şantierului cunosc problema sub toate aspectele ei, v-am adus-o şi dumneavoastră la cunoştinţă, pentru că eu, noi, — şi făcu un gest larg spre Oniga şi Ardeleanu, —n-are rost să ne ascundem de mase...
Beniamin deschise gura să mai spună ceva, stătu o clipă aşa, apoi se răzgîndi şi se aşeză liniştit, comod, ocolind privirile Iui Oniga. Brad, care şedea în apropierea sobei, ascultase mirat vorbele inginerului-şef al şantierului. Problemele i se părură peste măsură de complicate, aşa că nu se mai înscrise la cuvînt.
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
149
2
Imediat după şedinţă, Ardeleanu se îndreptă grăbit spre maşina care-1 aştepta în faţa barăcii; se cufundă între perne şi aşteptă să vină Oniga, deşi în acel moment ar fi vrut să rămînă singur cu gîndurile lui. Oniga întîrzia. Probabil îşi pierdea vremea lămurind vreun betonist de importanţa fabricii ce se construia. Iar betonistul, care cunoştea discursul lui Oniga pe dinafară, îl ascultă tăcut, fără să-1 întrerupă. Nu, Beniamin nu e vinovat. Iarna nu se pot turna stîlpi de beton, mai ales stîlpi meniţi să sprijine greutatea unor hale imense. Şi apoi, mai e şi problema braţelor de muncă. Dar de ce să se gîndească la toate astea, în loc ca după o astfel de zi să se cufunde într-un somn liniştitor, bine meritat, care să-i limpezească gîndurile şi să-i destindă nervii? Gînd în sfîrşit Oniga apăru, Ardeleanu moţăia. Se scutură ca de un fior şi-i dădu ordin şoferului:
— La mine întîi... şi te rog grăbeşte-te. E aproape zece. Trebuie să fiu de mult în pat. Sînt obosit.
Astea le spuse mai mult pentru Oniga. Oniga însă nu avea timp să asculte văicărelile lui Ardeleanu. Se întoarse spre el ca şi cum ar fi continuat o frază începută:
— A, da. Eu zic să ne ducem întîi la regională. Farcaş e încă acolo. Sînt curios să aud şi părerea lui.
Ardeleanu nu încercă să se opună. Dar se simţi mulţumit ca un copil cînd, la regională, li se spuse că Farcaş e plecat din Arad şi nu se înapoiază decît a doua zi. la prînz. In maşină, în drum spre casă, nu scoase nici un cuvînt. Urcă în grabă scările şi-i ceru Iuliei să-i pregătească o baie potrivită, nici prea caldă, nici prea rece. Plimbîndu-se prin cameră, auzea sîsîitul liniştitor al apei. Se uită la ceas: mai avea o jumătate de oră pînă să se culce. Se apropie de birou şi scoase dintr-un sertar un dosar galben. în el îşi ţinea planul personal de muncă, defalcat pe zile. Mîine, o zi nouă. Apoi alta, şi alta... Iar fiecare a doua zi se va chema „nouă"... Pentru ce „nouă", cînd toate sînt la fel? Şi timpul e acelaşi, deşi se spune „timpul trece"... Se îndreptă spre oglinda mare, veneţiană, amintire de la nevastă-sa... îşi apropie faţa de luciul ei: avea riduri adînci, părul rar, cărunt. îşi trecu degetele peste frunte, apoi se aşeză într-un. fotoliu, şi-şi rezemă capul în palme. Din nou îşi aminti de Oniga: „A mai trecut încă o zi: fabrica, construcţia, şedinţele, patul... Toate zilele sînt la fel. Mîine programul va fi şi mai încărcat, Vom merge la regională. Farcaş se va înfuria, va striga... Ei şi?" Deodată avu senzaţia că-1 priveşte cineva. Se întoarse.
— E gata baia, domnule.
— Ce? Baia... Acum... acum e tîrziu, lulia... înţelegi... făcu el vinovat.
lulia îşi puse mîinile în şolduri şi deschise gura, dar cu un gest care nu mai admitea replică Isaia îi arătă ceasul. lulia ieşi trîntind uşa în urma ei. Ardeleanu o auzi multă vreme bodogănind în camera de alături, „că-i vine să-şi ia cîmpii din casa asta de nebuni, încotro o vedea cu ochii". Fără să dea importanţă vorbelor cu care era obişnuit, Isaia se pregăti de culcare. în acest timp, lulia intră de cîteva ori, căutîndu-şi de lucru. în cele din urmă, nemaiputînd să rabde, îi ceru pantofii să-i lustruiască. Ştia că fără ea s-ar destrăma tot ce mai rămăsese din casa asta, că ei îi datorează bruma de ordine care măcar aparent domnea printre lucruri. Se dezbrăcă încet, după ce se asigură mai întîi că deşteptătorul, e la căpătîiul patului. Din bucătărie se auzea pînă la el cîntecul Iuliei despre apa Mureşului care curge încet şi despre o iubită care nu vrea să se prăbuşească în
150
FRANCISC MUNTEANU
braţele ademenitoare ale iubitului. „Cît de ridicole par uneori lucrurile", gîndi Ardeleanu. Şi cu toate acestea oamenii cîntă: lulia în bucătărie, studentul ăla de la etaj, Rotaru, în baie... Iar el, Isaia, doarme. încercă să-şi amintească dacă el cîntase vreodată în viaţa Iui. Dar nu reuşi să descopere decît o singură asemenea împrejurare, un chef din vremea studenţiei, cu bere, cînd, cocoţaţi pe masă, cîntaseră pe patru voci „Gaudeamus igitur". încercă să-şi amintească cîntecui... Gaudeamus igitur... juvenes... juve... Nu reuşi. Sau, cine ştie? Poate că nici nu-1 cîntase vreodată, poate îl auzise undeva, la teatru... îşi trase plapuma peste cap: „Acum nu mai există nimic din lumea înconjurătoare, şi dacă voi adormi nici eu nu voi mai exista. De fapt, totul există prin mine, pentru mine. Dacă întîmplă!or mîine nu m-aş mai trezi, lumea n-ar mai exista". I se păru că mai citise undeva această teorie, dar nu se învrednici să se frămînte unde: Bergson, Feuerbach, Husserl sau altul?... N-are importanţă. Important e că ăsta e singurul adevăr absolut. De fapt, în acest moment, nici lulia nu mai există, nici casa, nici patul, nimeni, şi nimic. „Ce bine e să fii atotputernic, existenţa unei lumi să depindă de tine. Dacă vreau, există! Dacă vreau, nu există!" Zîmbi, dar îşi dădu imediat seama că zîmbetul lui e trist, fals.
Deodată tresări. Ţîrîitul soneriei îl făcu să se ridice în coate. „Adică lumea nu există numai prin mine", constată cu nemulţumire şi încercă să ghicească cine ar putea îi vizitatorul, la o oră atît de tîrzie. Auzi paşii tîrşiţi ai Iuliei şi se linişti: desigur, vreun cunoscut de-al ei. Se întoarse cu capul spre perete, ca nu cumva femeia să creadă c-o spionează. Atunci intră lulia, aprinse lumina şi spuse enervată:
— Domnule inginer...
Se întoarse spre ea încet, ca unul care se trezeşte din somn.
— Ce s-a întîmplat?
— Vă caută  cineva. Vrea să vă vorbească neapărat.
— Dorm, spuse supărat Ardeleanu. Nu vezi? La ora asta dorm. Spune-i să plece.
— Nu vrea să se ducă.
— închide-i uşa în nas. N-are decît să aştepte.
— Nu pot, domnule. A pus piciorul în prag. Vrea să vorbească neapărat cu dumneavoastră.
Ardeleanu se răsti Ia lulia, ca şi cum ea ar fi fost vinovată de sosirea vizitatorului întîrziafc:
— Cine e?
— Nu ştiu. De unde să-i cunosc eu pe toţi traşii-împinşii?
— Du-te,  lulia,  întreabă-1 cum îl cheamă.'
Ardeleanu vru să se îmbrace, dar se răzgîndi. Dacă celălalt e nepoliticos şi vine la o astfel de oră, o să-i plătească cu aceeaşi monedă. Peste puţin, lulia se întoarse şi mai mîniată.
— Brad. Zice că-i de la şantier... Şi că e prietenul dumneavoastră. Vai de mine, domnule inginer, îmi aduc aminte, ăsta a mai fost la noi. Ştiţi, care a făcut baie...
Tăcu brusc. în spatele ei apăru Brad. Zîmbea şi nu părea de Ioc stînjenit.'
— Nu vă supăraţi, tovarăşe inginer... Vreau să vă întreb, dumneavoastră cum v-a plăcut' şedinţa de azi?
în primul moment, Ardeleanu vru să-i spună că şi-a ales  un ceas
IN ORAŞUL DE PE MUREŞ
151
nepotrivit pentru criticarea unei şedinţe, dar curiozitatea lui fu mai puternică decît supărarea.
— Cum adică?
— Mie nu mi-a plăcut, îl lămuri Brad. Nu mi-a plăcut de loc. Mi s-a părut că tovarăşul Beniamin nu iubeşte şantierul nostru. Dracu' ştie cum pot fi unii oameni aşa. De asta am venit. Şi drept să vă spun, mie rni-e tare teamă că dacă se închide şantierul, noi vom rămîne pe drumuri. Şi altceva n-am ce face. Mai ales acum, iarna... Altfel nici n-aş fi venit.
O clipă, iui Ardeleanu îi fu milă de Brad. Pe urmă, uitîndu-se în ochii lui fără expresie, mila i se transformă treptat într-o ciudă inexplicabilă. „De ce o fi şi ăsta legat de şantier ca toţi ceilalţi? Ce avantaje trage ăsta de pe urma construcţiilor?"
Brad crezu că inginerul este frămîntat din pricina aceloraşi probleme ca şi el. Se aşeză mai comod şi îşi întinse picioarele încălţate în bocanci mari, murdari, pînă aproape do dormeza lui Ardeleanu. Plin de aşteptări, îşi aşeză palmele noduroase pe genunchi.
— Şi pentru asta ai venit la mine? îl întrebă pe neaşteptate Ardeleanu.
— Da. N-am înţeles de ce dumneavoastră n-aţi luat cuvîntul. M-am aşteptat în fiece clipă să vă sculaţi şi să vorbiţi. Chiar asta ziceau şi ceilalţi săpători din baraca mea: că dacă dumneavoastră aţi fi luat cuvîntul, l-aţi fi băgat în buzunar pe inginerul Beniamin. Sînteţi mai deştept decît el.
Deşi comparaţia i se părea stupidă, Ardeleanu avu o tresărire de bucurie. Deci oamenii discută pe seama lui, îl apreciază şi în mintea lor, indiferent după ce criterii, construiesc scări de valori. Dar acum ce să-i răspundă? Va înţelege oare tînărul acesta că el nu e inginer constructor, că treaba asta se leagă de specialitatea lui Beniamin? Şi că, pe deasupra, Beniamnx are dreptate?
— Beniamin nu poate să aibă dreptate — continuă Brad, ca şi cum i-ar fi ghicit inginerului gîndurile. Dacă toată lumea este pentru continuarea muncilor şi numai el singur se opune, apoi nu poate avea dreptate un singur om. Dumneavoastră de ce n-aţi luat cuvîntul?
Ardeleanu tăcu. In fond, cu ce drept îi cere socoteală tînărul acesta? Spuse răstit:
— Acum e tîrziu, tovarăşe Brad. Şi eu sînt obosit. Dacă vrei, vino la mine într-o după amiază... Noapte bună...
Brad se ridică încet, nedumerit. îl privi lung pe inginer, apoi porni spre uşă şi ieşi tăcut, fără să salute.'
3
Maşina îl duse de-a dreptul la regională. Oniga, ras proaspăt, dar cu faţa trasă, îl aştepta la secretariat. Se vedea că nu dormise toată noaptea. Farcaş nu sosise încă.
— Cu atît mai bine, spuse Oniga. Avem vreme să ne punem Ia punct. Va trebui să-i explicăm de ce vom face un timp mort în munca de pe şantier... în fond, o lună şi jumătate nici nu-i chiar atît de mult. Iar dacă avem o iarnă uşoară, ca anul trecut, poate nici atîta. Pînă atunci, vom pregăti comasarea întreprinderilor. Dumneata ai inventarul...
— Da, răspunse Ardeleanu.
Dar gîndurile îi zburau aiurea. Toată bătaia asta de cap cu mutatul celor cinci întreprinderi nu-i era de loc pe plac. Va trebui să fie mereu pe teren, cînd într-o parte a oraşului, cînd într-alta, mereu să fugă dintr-un
152
FRANCISC MUNTEANU
loc în altul, agitat, şi tocmai în vreme de iarnă Cît de bine i-ar prinde acum să stea în biroul lui cald, spaţios, confortabil, de la fabrica de vagoane, în loc să-şi piardă vremea cu munca asta de cărăuş.
Farcaş veni abia către ora douăsprezece, vesel, odihnit, li primi cu bucuria cu care-ţi recunoşti prietenii pe care nu i-ai văzut de mult şi de la care aştepţi veşti noi.
— Daţi rar pe la mine... Ce mai e nou? Dar hai, nu staţiîn picioare. Mă simt prost. Am impresia că sînteţi grăbiţi, numai în trecere...
Ca o gazdă primitoare, trase două fotolii aproape de o măsuţă rotundă, de lîngă fereastră. Abia atunci le strînse mîinile. Ardeleanu avu impresia că Farcaş îi ţine palma mai mult ca altă dată şi se întunecă la faţă. „De ce tocmai acum trebuie să-i aducem veşti proaste?" Dar acest reproş mental fu de scurtă durată. Bucuria, optimismul copilăresc al secretarului, îl întăriră în convingerea pe care şi-o făcuse despre caracterul superficial al acestuia. Aştepta, cu curiozitate, să vadă schimbările ce se vor ivi pe faţa lui Farcaş cînd va auzi veştile cu care veniseră ei.
Baritonul lui Farcaş îi rupse şirul gîndurilor:
— Dacă vă arătaţi rar pe aici, înseamnă că treburile merg bine. Eu să vă spun drept, am trecut de cîteva ori pe la construcţii: faceţi treabă bună. Zău. Foarte rar se poate bucura omul că treaba merge ca pe roate într-un sector. Dar voi mi-aţi făcut şi această bucurie. Astfel că, izbindu-mă de alte greutăţi la fabrica de vagoane, la C-F.R.sau la textile,mă consolează gîndul că avem şi un sector fruntaş...
Farcaş şi Oniga se priviră, apoi Ardeleanu îşi lăsă capul în palme.
— Vă simţiţi rău, tovarăşe inginer? îl întrebă Farcaş.
— Nu, nu, se scuză Ardeleanu. Mă gîndeam numai că...privi spre Oniga, aşteptîndu-i încuviinţarea. Acesta clătină din cap, în semn să vorbească. — Mă gîndeam că poate dumneavoastră nu sînteţi tocmai la curent. Lucrurile nu merg chiar ca pe roate...
— Desigur, desigur, ăsta e doar un fel de a spune. Dacă noi am fi mulţumiţi că lucrurie merg perfect şi am crede că nu mai avem nimic de îmbunătăţit, ne-am duce dracului. îmi pare bine că priviţi autocritic şi cu spirit de răspundere. Ţi-am spus eu, — se întoarse spre Oniga — că am făcut o alegere bună cu tovarăşul Ardeleanu...
Dintr-o dată, Ardeleanu se simţi într-adevăr prost. îi vîjîia capul, avea ameţeli. Se dojenea singur pentru lipsa lui de curaj. „Ar trebui să mă ridic şi să-i spun deschis că sîntem în impas. Nu, acest cuvînt „impas" nu spune nimic. Sîntem încurcaţi şi cu vremea, şi cu construcţiile, de nu ne mai vedem capul. Am dat chix cu strungurile romîneşti. Ne-am împotmolit înainte de a fi avut posibilitatea să experimentăm maşinile." Vru să se ridice, dar, ca şi cum picioarele i-ar fi fost înţepenite, rămase nemişcat. Oniga nu se mişca nici el. Ardeleanu se gîndi că Farcaş a orbit de mulţumire. „Zîmbeşte de parcă un înger păzitor i-ar sta deasupra capului". Pe urmă, Oniga începu să-şi răsucească o ţigară. „Acum, acum", se linişti Ardeleanu. Aştepta ca Oniga să-şi scoată ceremonios bricheta, să-şi aprindă ţigara, apoi să tragă un fum în plămîni. Aşa e Oniga întodeauna. Aşteaptă atîta, încît pînă Ia urmă îţi vine să crezi că nu mai poate face nimic şi tocmai atunci, pleosc, aruncă o vorbă de-ţi plesnesc timpanele. Oniga îşi scoase bricheta. Apoi trase un fum din ţigară, dar nu scoase nici un cuvînt. „S-o fi temînd şi ol, constată cu o bucurie nefirească Ardeleanu. Deci nu sînt singurul laş". Ei, drace,parcă şi durerea de cap îi trecuse. In definitiv, datoria lui Oniga e să raporteze.
Farcaş se ridică în picioare:
ÎN ORAŞUL DE PE MUREŞ
153
— Dacă n-aţi îi venit singuri, v-aşi fi chemat eu. Am o veste pentru voi. Da, o veste bună... V-am adus de la Bucureşti o corespondenţă... Prima corespondenţă oficială pentru fabrica de strunguri. Poate e mai mult pentru dumneata, tovarăşe inginer: o comandă!
Farcaş scotoci în sertarul unui birou, apoi, cu un gest larg de scamator, scoase dintr-un dosar o hîrtie ministerială, bătută la nuşină. Ardeleanu recunoscu antetul: era de la Comisia de Stat a Planificării.
— Pînă spre sfîrşitul anului viitor trebuie să livrăm primele strunguri. Mai precis, — Farcaş îşi aruncă privirile pe hîrtie — primele 28 de strunguri! De aceea, să-i dăm zor! A mers bine şi pînă acum, dar ar fi şi mai bine dacă aţi grăbi ritmul construcţiilor. Să isprăviţi odată cu înălţarea halelor de montare, ca să puteţi da drumul fabricaţiei... Am vorbit personal cu şeful serviciului proiectări de la Ministerul Industriei Grele, cu tovarăşul inginer Ionaşcu. Planurile au fost trimise la desenatori. Pe măsură ce vor fi gata, le vom primi în copie. Aşa că nu prea avem timp de pierdut.
— Cu tovarăşul inginer Ionaşcu, aţi spus? Ion Ionaşcu? întrebă mirat Ardeleanu.
— Da. îl cunoşti cumva?
— îl cunosc, am fost împreună la Malaxa.
Era să spună că într-o vreme fuseseră chiar foarte buni prieteni, dar se reţinu   la timp. Farcaş, desigur, ar crede că se laudă.
— Tovarăşe Farcaş.... încercă Oniga să intervină. Pe frunte i se prelingeau boabe de sudoare. înghiţi de cîteva ori în sec şi continuă:—Cu toate acestea, sînt unele chestiuni...
Dar Farcaş nu-1 lăsă să urmeze:
— Ştiu. ce vrei să spui. Că sînt greutăţi... Asta ştiam şi fără tine. Mobilizaţi oamenii şi daţi-i zor... Asta-i sarcina principală. Azi-mîine, o să sosească şi piesele de la Reşiţa. Vreţi să le lăsaţi fără acoperiş?...
Se deschise uşa şi secretara — o fată cu părul roşcat — vîrî capul înăuntru:
— Vă caută Bucureştiul la telefon...
— Acum, tovarăşi, eu v-am lăsat. Daţi-i zor, că nu avem vreme de pierdut... Tu ce-ţi tot agiţi mîinile, Oniga? Vrei să-mi spui ceva urgent?
— Da, tovarăşe Farcaş.
— Fie. Dar de termenul de construcţii să nu-mi pomeneşti nimic. Ăla-i simt, nu se poate schimba, înţelegi? Adică... da... dar numai dacă vă hotărîţi pentru unul mai scurt... atunci amîn şi telefonul.
— Nu, tovarăşe Farcaş, du-te la telefon...
— Deci, ne-am înţeles: nici o zi înfîrziere... Ei, spor la muncă. Ardeleanu ieşi buimăcit. Fără să ştie de ce, îi venea să rîdă. Pe scări,
căută privirile lui Oniga, dar acesta părea că priveşte în gol; păşea automat lîngă inginer, muşcîndu-şi buzele. „La ce s-o fi gîndind? se întreba Ardeleanu. Oare îl înjură în gînd pe Farcaş? Desigur. Doar pe el l-au învestit cu toată responsabilitatea lucrărilor".
în stradă, Oniga se întoarse spre inginer:
— Să mergem, ne aşteaptă oamenii pe şantier.
Ardeleanu îl privi mirat: „Cum poate omul acesta să nu gîndească, să execute ordinile mecanic, ca o maşină. Doar ştie foarte bine că nu putem continua lucrările. De unde braţe de muncă? Pînă la urmă,o să fie deferit justiţiei. Poate şi eu"... La acest gînd, Ardeleanu se sperie. Se scuză că are o treabă urgentă în oraş şi se despărţi de Oniga. Aşteptă ca celălalt să se mistuie prin mulţime, apoi se întoarse la sediul regionalei. Farcaş îl primi °a şi cum în această întrevedere nu ar îi fost nimic neobişnuit.
154
FRANCISC MUNTEANU
— Tovarăşe Farcaş, începu Ardeleanu. Cînd am venit aici, acum un sfert de ceas, aveam un scop bine definit. Dumneavoastră ne-aţi arătat comanda de la Bucureşti, ne-am entuziasmat, dar...
— Ştiu, făcu secretarul, cu voce scăzută. Inginerul Beniamin m-a informat şi verbal, şi în scris. După toate datele existente, se pare că are
dreptate...
— Atunci? îl întrerupse mirat Ardeleanu.
— Atunci trebuie să găsim soluţii. E vorba de braţe de muncă. Trebuiesc mobilizaţi oamenii din întreprinderi, în special din cele care vor fi comasate. Noi, de la regională, vă vom da tot ajutorul. Dacă dumneavoastră aţi găsit necesar să mă sezizaţi de mersul lucrărilor, deşi n-aveţi nimic cu construcţiile, înseamnă că nu sînteţi indiferent faţă de viitorul lor. Eu vă mulţumesc. Contribuiţi şi dumneavoastră, cu un sfat, mă rog, cu ceea ce puteţi, şi eu sînt convins că treaba o să meargă.
— Desigur,desigur, — făcu Ardeleanu, — ceea ce va depinde de mine... Dar practic, cred că în primul rînd ne lipsesc vehicule de transport.
Cu asta va trebui să ne ajutaţi... Atunci cu mă duc, tovarăşe Farcaş.
In drum spre casă, îi fu ciudă că se lăsase aşa de uşor convins. „Ce altceva înseamnă înrolarea mea în munci care nu mă privesc, decît o capitulare?"
Totuşi, avu şi un sentiment de mulţumire; faptul că Farcaş era informat de situaţie şi deci nu fuseseră lăsaţi în voia soartei, cum îşi închipuise pînă acum, îl linişti.
Farcaş îl urmări o bucată de timp de la fereastră, pe urmă chemă secretara:
— Convoacă pe toţi tovarăşii din comitetul regional. Şi pe supleanţi. Să vie şi cei de la raioane, şi directorii fabricilor! Da, da, toţi, şi, bineînţeles, nu uita să-1 anunţi pe Oniga...
4
— Tovarăşi, începu Farcaş, şi glasul lui gros răsună puternic în sala de festivităţi a comitetului regional. Ne-am adunat pentru că sîntem într-un impas din care încă nu ştiu cum vom ieşi. E vorba de „Victoria". Trebuie să terminăm construcţiile în cîteva săptămîni. Gerul stă să vină şi, dacă nu ne grăbim, nu vom mai putea turna acoperişul. Mă adresez tuturor, dar în special directorilor de întreprinderi. Ne trebuie specialişti, ne trebuie materiale, ne trebuie vehicule! N-aş vrea ca atunci cînd. Barbu o să ceară cuvîntul, să înceapă să descrie greutăţile de care se loveşte zi de zi, clipă de clipă.
Barbu vru să protesteze, dar la rîseteîe celor din sală, renunţă.
— Desigur, continuă Farcaş, n-aş vrea nici ca acum Barbu să se scoale şi să-şi ofere toată fabrica, toţi specialiştii şi toate camioanele. V-aş ruga să vă gîndiţi bine; avem nevoie de cît mai mult, dar în aşa fel ca lipsa materialelor, a camioanelor şi a oamenilor să nu dăuneze întreprinderilor voastre...
Cineva propuse ca răspunsurile să se dea a doua zi, pentru ca directorii să aibă timp să se sfătuiască cu tovarăşii de specialitate din întreprinderi. Nimeni nu se împotrivi. Oniga clipi mărunt, satisfăcut. După terminarea şedinţei, rămase în sală să-1 aştepte pe Farcaş.
— Abia acum înţeleg poziţia ta de dimineaţă în discuţia cu Ardeleanu. Nu voiai să-1 sperii.
— Măi, măi, Oniga, am impresia că voi îl cunoaşteţi prost pe Ardeleanu.
ÎN ORAŞUL DE PE MUREŞ
155
Te înşeli dacă crezi că Ardeleanu se mulţumeşte numai cu vorbe. După ce ai plecat, el a revenit şi mi-a arătat situaţia reală de acolo.
— Cum aşa? Eu am avut impresia că tu o ştiai de mult.
— Da, tu ai avut impresia, iar Ardeleanu a vrut să aibă certitudinea, înţelegi? Desigur, ştiam care e situaţia, dar din păcate asta n-am aflat-o de la tine.
Oniga îşi muşcă buzele:
— Eu credeam că o s-o scoatem la capăt fără ajutor.
— Vrei să-ţi dau un sfat, tovarăşe Oniga? Oniga tăcea.
— Uite ce e, continuă Farcaş. Scoate din vocabularul tău „credeam", „am avut impresia". în munca de partid n-o să-ţi folosească. Cred, de altfel, că şi în viaţa ta particulară aceste două cuvinte au jucat un rol prea mare. Gîndeşte-te la ceea ce ţi-am spus şi trage unele concluzii. Vei vedea că am
dreptate.
Oniga, cu capul în pămînt, păşea îngîndurat.
— Ei, acum de ce eşti necăjit?
— Cu şantierul ăsta...
— Lasă acum şantierul. Cît de cătrănit ai fi, cu asta nu-i ajuţi cu nimic. Dimpotrivă. Uneori un rău ţi se pare cu atît mai mare cu cît te gîndeşti mai mult la el. Pentru moment, am luat toate măsurile posibile. în noaptea   asta tot nu mai putem face nimic.
— Vezi, de asta sînt necăjit. Mă uit la tine. Cum pui tu problemele şi cum le pun eu.
— într-adevăr, poţi să fii necăjit, dacă le pui cum le-ai pus acum. Aşa eram şi eu acum cîţiva ani. Cînd mă duceam la cîte o şedinţă de partid din întreprinderi, mă apuca disperarea, „ că de ce nu pot să pun şi eu problemele aşa cum le pun muncitorii?" Mă frămîntam de mă lua dracu'... Adevărul e că nici ei nu le pun altfel decît noi, că doar noi de unde am venit? Nu tot din fabrici? Numai că ei vorbesc despre lucruri concrete. De exemplu: „Forja n-a dat piesele Ia timp, din vina lor n-am făcut asta sau asta". Adică poţi să te legi de fiecare cuvînt al lor, să cercetezi, să repari cîte o bubă. ./Asta pentru că cei mai mulţi muncitori,  şi asta e moştenirea lor de clasă,
ştiu să se ridice deasupra problemelor lor personale. Voi nu ajungeaţi la acest impas dacă v-aţi fi sezisat la timp de prostul mers al lucrărilor. Dar voi n-aţi văzut mai departe de lungul nasului vostru. Aţi vrut să vă descurcaţi, singuri, fără ajutorul cuiva.
— Şi asta e o problemă personală?
— Este.
— Atunci cum explici totuşi că eu mi-am neglijat complect problemele personale?
— Cine spune că le-ai neglijat? Poate pe unele, dar în locul lor ţi-ai făcut altele. Din construirea fabricii ai făcut o problemă personală, şi nu în cel mai bun sens al cuvîntului. Din cauza orbirii tale, n-ai putut să te descurci în sutele de probleme, să vezi care sînt cele mai importante. Ştii că rezolvarea unei probleme mici îţi cere tot atîta timp cît şi rezolvarea unei probleme mari? Rczolvînd însă problemele mari, rezolvi zeci şi zeci de problemuţe. Iar tu tocmai în problemuţe te-ai înecat.
— Vrei să-mi dai un exemplu?
156
FRANCISC MUNTEANU
— Şi zece. Ce era mai important: să înalţi fabrica sau s-o înalţi singur? Desigur s-o înalţi. Totuşi, tu ai vrut s-o înalţi singur. Ei, nu răspunzi nimic?
Oniga tăcu.
— Ştii, continuă Farcaş, hai să lăsăm astea. Nu vrei să bei un pahar de vin roşu? Sînge de urs. Mi l-a adus un tovarăş de la Minis. E mai bun ca ca laptele.
MARCEL BRES LAŞU
„MICUL TRATAT DE ZOOLOGIE"
— fragmente —
Printre recentele lucrări ale scriitorilor noştri se numără şi „Micul tratat de Zoologie", — o amplă fabulă a poetului M. Breslaşu. Pentru înţelegerea fragmentelor pe care le publicăm mai jos, e necesară următoarea scurtă povestire a acţiunii, în cadrul căreia evoluiază cele o sută de personagii din volum:
Obsedat de toate preocupările lui de peste zi, poetul adoarme şi în visul său se găseşte transportat pe o corabie care navighează „nu între două continente, ci între două lumi". El simte cum vasul înaintează, ascultă cele „o mie de vîsle, ca o singură vîslă sfîşiind prin noapte valul de pîslă", — dar visul ia curînd înfăţişarea unui coşmar. Se „trezeşte" în mijlocul „acelor pasageri, cari călătoresc după ziua de eri" — şi aici se înscriu portretele celor mai variate tipuri ale
„...acelei faune care şacle-nir-un peş şi între două scaune", aceia care frînează mersul înainte al corăbiei. „Şi nu e vorba numai de duşmani
(şi-avem destui, şi cu şi fără mască) ci şi de proprii noştri gugumani de la flecari, la gură-cască... Primul personaj care apare (o „lele-comunicaţii") este gaiţa: „Toate se trăgeau, de la gaiţă care se promovase ea însăşi poştaş şi bălăngănea pe şoldul stîng o slraiţă din care-mpărţea ici un bilet, colo-un răvaş cu veşti din ce în ce mai îngrozitoare despre ultimele evenimente... viitoare!" De data aceasta, zvonul care circulă pe puntea „pasagerilor" le întrece în grozăvie pe toate cele de pînă atunci:
...,,ne-a sunat ceasul! s-a făcut o gaură MAI MARE DECÎT VASUL!..." Pentru a-şi salva viaţa, fiecare este invitat să facă o mică jertfă: „un solz sau o pană,
158
MARCEL BRESLAŞU
un smoc de pâr din blană... (fireşte, nu de dragul matrozilor, ci de-al nostru şi-al plozilor...)" în aceste împrejurări, fiecare îşi arată   adevăratele simţăminte, şi sub taman o sută de pretexte formulează o sută de refuzuri.''
CÎTEVA „PENE" ILUSTRE
Un pinguin rotofei şi limbut (doar pe unele teme ceva cam laconic) spunea că vasul e greşii conceput, că a fost construit cu un viciu cronic din punct de vedere arhitectonic;
____că el ştia asta de la-nceput
şi că nu-i stupefiat de ce păţeşte/...
L-am pricepui doar după mimică şi gest fireşte,
că de vorbit, vorbea păsăreşte/
Din cînd în cînd îşi tamburina agrest lîţele,
stupefia-l-ar miţele/
Un albatros, altă pasăre rară şi-originară din Raionul Olimp, învăţat să plutească în afară de spaţiu şi de timp, se uita nostalgic la cerşi cita
din Baudelaire şi din Moliere: „Ce mi-am căutat cu aripele mele uriaşe, pe-aceaslă corabie buclucaşe?/"
O lebădă — făptură cam netoată — şi care afirmase mai. de mult că nu se poate, şi că n-o să poată să, „creieze" în prolelcult, aflîncl
că e rost să moară curînd, spunea, zmulgînd întîi le suspine
din pîntec: „în sfîrşil s-a dat drumul şi pentru mine la cîntec!"
★
„MICUL TRATAT DE ZOOLOGIE"
Fireşte era şi Pasărea-Fenix acolo
aceea pe care veşnic o mistuie Pluto
şi veşnic o-nvie din propria-i cenuşă Apdlo.
Toţi cei din fur o vedeau. Eu nu am văzut~o
...şi nu-i de mirare!
★
Mi-am îndreptat apoi paşii către
PASERI MAI PUŢIN RARE
0 hoţomană
de coţofană,
vecină
de cabină
cu un păun, ţipa! „Nu dau nimic!Nici o singură pană! Penele... tui sînt supremul meu bun!u
Cît despre păun — orătanie năroadă —' se foia, se sucea şi se-ntorcea mereu
luîndu-şi propria coadă
drept curcubeu! „Se-nseninează! Pe cuvîntul meu!
S-a şi înseninat!
Ce-a fost mai greu s-a terminat!"
Să dea Dumnezeu îi răspunse din gloată o găinuşe tare plouată!
★
O barză cumpănită-ntr-un picior (...să-i vină mai uşor în caz de zbor...) privea la pîntecoasa ei vecină care-şi vedea tacticoasă de cină.
— „Mala nu spui nimic, stimată dropie? N-auzi ce zic? Nu vezi că e prăpăd?"
— „Păi... cînd o fi... şi dac-o fi să văd că-ntr-adevăr sfîrşitul se apropie...
160
MARCEL BRESLAŞU
că m-a ajuns... şi că-ntr-o clipă mor, ...mă voi gîndi... să-ncerc să-ncep să zborI
★
O pupăză, simţind cum i se ridică moţul de pene din creştet, de frică pretindea fără o altă motivare să se pună peste ea şi un colac... de salvare!
Nu ştie pupăza, cerînd colacul, c-adesea pentru-un şubred muribund e mai uşoară boala decît leacul şi câ-s colace cari te trag la fund!
★
Iar o bufniţă, pasăre tristă şi de concepţie idealistă, cerea cu voce sugrumată
şi-n şoapte să fie ascultată
abia la noapte!
Cică ziua în amiaza-mare n-are
ideile destul de clare,
dar de cum orbecăeşte prin besne
se orientează foarte lesne:
Da, din păcate
doar în întuneric
poate să constate
că universali e sferic, pentru că doar atunci n-are nici un rizic să se ciocnească de ceva nemetafizic!
Or, de vreme ce poate circula-n eter, între ape şi cer,
fără nici un reper —
mai încape
vre-o îndoială dacă viaţa este sau nu materială? Şi aşa fiind — în ce măsură poate fi Moartea de-o altă natură?
în consecinţă şi în concluzie de ce ar fi un lucru alarmant să schimbi o iluzie... pe o altă iluzie, şi un neant... pe-un alt neant!
★
„MICUL TRATAT DE ZOOLOGIE'
La toate astea gîscanul se mărginea să ofteze ne mai ştiind sărmanul
cum să opteze între atîtea teze
şi ipotezei
Cu gîtul încordat — şi atent să nu-i scape vre-un element de apreciere... sssîsssîia insssissslent
să se facă tăcere/ Mai ales ascultîndu-l pe filozof
cum se agită, suspina: „of, of, o să capăt o meningită!11
La răstimpuri pica în vorbă şi cucul care agrava   şi mai râu balamucul cu diabolica lui consecvenţă în materie de elocvenţă.
Argumentele lui... răspicate (în ciuda unităţii de stil) le formula cînd din faţă, cînd din spate şi cînd din profil:
Îşi depunea monosilaba ca pe-un ou în discursul fiecărui orator nou!
In fond, se-mpăciuia cu toate şi cucuia
si râscucuia: CUCU! — adică DA, CUCUI — adică BA, şi chiar CUCU! — adică POATE...
★
Mai erau pe-acolo şi nişte struţi, cari, temători şi precauţi, îşi luaseră cu ei drept scufie
—• de   cap să le fie — pentru ca nu cumva să sufere
vreun deochi, şi cîteva imense cu/ere pline ochi cu strămoşesc nisip — şi prelungeau în fel şi chip această-aşa şi-aşa destul de lungă discuţie, numai să nu se ajungă la o soluţie!
11 — V. Romîneascâ
MARCEL BRESLAŞU
Este lucru ştiut că struţii
în materie de soluţii
au propria lor filozofie:
„ORICARE-AR FI, DOAR SĂ NU FIE!"
★
Am văzut în treacăt şi nişte corbi care-şi făceau croncănind meseria de cobe şi cîţiva soboli — pe patru sferturi orbi — cari cereau „mai întîi" nişte probe fiind dispuşi să creadă
după ce-or... să vadă!
Iac-aşa e corbul, cică-i mai cuminte
să-ţi faci... iarna raclă şi vara dric!
De-aia şi pune el tot „răul înainte".
____Numai că după rău — nu mai pune nimi
Iacă pe de-altă parte, aşa e şi sobolul cînd vine vorba despre jertfe obşteşti:
Niciodată nu-şi precupeţeşte obolul
cu condiţia... să nu-l orbeşti furîndu-i ochii cu poveşti!
★
Alături — o raţă (în ultimă analiză, cam apolitică) făcuse o criză de autocritică!
Striga apelpisită: „...sînt prea subiectivă
şi total lipsită de iniţiativă! N-am folosit ajutorul tovarăşilor, nu le-am dat sarcini astă vară şi lor, prea sînt sectară, prea timorată — şi totodată prea îndrăzneaţă pentru o raţă! Da! Eu sînt capul răutăţilor şi pricina tuturor greutăţilor! Am greşit! Recunosc, dar vreau să trâesc! Mă căesc, mă căesc, mă căesc!
Asemenea raţe şovăitoare
şi nătîngi,
schiopătînd,
pe rînd, de ambele picioare
stingi,
„MICUL TRATAT DE ZOOLOGIE'
atîta se scuză şi-atîta se-acuză, şi-aşa se-noloiesc dacă nu greşesc, gîndind c-au greşit că pîn-la sfîrşit se şi pocăesc că s-au pocăit!
O, nu-i de fel ciudat că-atuncea cînd mi-e dat să văd cîte-o făptură atît de arhi-pură, îmi spun:
„Fâră-ndoială
că intră-n socoteală
şi... multă răţoială!
★
Imediat după raţă
s-a dat cuvîntul curcii, şi-am audiat cealaltă faţă de disc... Asta huruia şi turuia, de parcă i se băteau turcii la plisc!
„Eu, personal, nu am nici o vină! Ce-a fost, ce e şi ce-o să vină, în ce mă priveşte, e din motive eminamente obiective! ...în schimb asta,
şi ăla
şi asta
şi aia —
ei toţi sînt vinovaţi că-nţărcăm bălaia: unii cu, ce mi-au zis
şi ce-au făcut, alţii cu ce-au permis cînd au tăcut, unii cu ce mi-au dat,
alţii cu ce mi-au luat ...fie numele lor dezavuat/"
Nu e nevoie să vă spun că sus-zisa dintre raţe îşi însuşea acest taifun ...de lături, cu ambele braţe!
164
MARCEL BRESLAŞU
Numai că indignata curcă nici n-o privea, nici n-o vedea! Cu-alţi vinovaţi avea de furcă, mai acătării decît ea!
Aşa, spre pildă, cînd a dat cu ochii de ţap —- desemnat... din oficiu să ispăşească, — -i s-a suit tot sîngele în cap, şi toată lumea a sărit s-o liniştească, de teamă să n-o lovească vreo congestie... (Era de bună seamă încâ-n plină digestie!)
Curca nu mai zicea nici pîs... Şi de-astădată, se-nţelege, nu i-a mai ars nimănui de rîs, (Nici chiar măcar curcilor-colege...)
★
Dar ce s-a-ntîmplat? N-a ciocănit oare o ciocănitoare? Cat în lung şi-n lat: Nu m-am înşelat!
Pasărea prolixă pe-o idee fixă — care cînd e-acasă scrie ce-o apasă,
crestînd,
rînd pe rînd, lristele-i răboaje pe-o scoarţă, pe-o coaj'e — aicea în larg ciocănea-n catarg!
Priveam cum îşi clatină capul după datină. (Să ştii că se roagă mica pisăloagă.)
Fire sensitivă şi drept-credincioasă, (e super-tensivă şi superstiţioasă), se tot frămînta şi se-nfierbînta:
„MICUL TRATAT DE ZOOLOGIE"
„Doamne, ce de trebi! Cum să mai te-mparţi? Pe cine să-ntrebi? Nu cumva e marţi? N-am ieşit din harţi? Postul nii l-am rupt cu-o gîză de frupt?
Părăsindu-mi crîngul n-am zburat cu stîlpul? Mi se bate-o tîmplăJ Ce se mai întîmplă?...
Vuia peste mare
tragica-ntrebare:
„...Cu ce să-mi sting focul?
S-a-mplinit sorocul?
N-aş putea să scap?"
Şi bătea... la cap cercînd în tot locul ...ciocul şi norocul!
„N-o fi cum zic unii în treispce ale lunii?
Nu cumva e marţi? N-am ieşit din harţi? Ştie careva
nu-i treispce cumva?..." Şi-aşa — mult şi bine da capo al fine!
★
Dar deodată, iată,
pe deplin calmată, toanta s-a culcat şi s-a împăcat
cu viaţa de-apoi şi somnul de veci.
Aflase că-i foi şi în două zeci!
O albă păsărea
neprihănită (ai fi furat că e un porumbel) a pogorît din ceruri, ostenită
ca vai de ea
(sau, ca vai de el...)
166
MARCEL BRES'LAŞU
„Fraţilor! Vă aduc o tristă solie!11 spunea întraripata colilie
cu lacrimi în glas, spre deznădejdea întregului vas — „V-o jur pe Dumnezeul sfînt! După ce am consultat toate hărţile şi am zburat în toate părţile, trebuie să dau pe faţă cărţile: Nicăieri nu se zăreşte pămînt!
Ne-a fost destinul neînduplecat... singurul ţărm unde — se pare c-am mai putea afla scăpare ...e tot cel de la care-am plecat! încolo, nimic! In nici o parte! Toate nădejdile-s deşarte!
Şi sînt cu-atît mai trist că eu v-aduc această ştire cu cît — de cînd exist
sînt specialist în bună-vestire!
(cum de-altfel e scris şi-n psaltire)
...Dacă v-am tulburat şi mi-am făcut păcat, iertaţi-mă, ca să mor împăcat..."
Asistenţa a început să plîngă
şi mii de lacrimi au picat
pe-aripa lui dreaptă, pe-aripa lui stînga
şi pe pieptul lui imaculat.
Plîngeau tăcut şi pe-ndelete, pînă l-au făcut ciuciulete.
Atunci deabia s-a putut vedea că nu-i chiar porumbel sadea. Acel amărît (acea oropsită) nu era decît o cioară vopsită!
„Ei, bravo!" — i-a strigat nevâstuica strîngîndu-şi puiul şi puica —-
„într-o astfel de zi mai provoacă-ne
,MICUL TRATAT DE ZOOLOGIE'
167
şi tu cu nerozii de-astea boacăne/
★
Atunci cînd vine vorba de culori, e bine... să te uiţi de două ori!
Ades — sub inocentul suliman
şi sub boiala
şi spoiala
lui candidă, e un duşman văpsit în guguman (şi asta-i masca lui cea mai perfidăl)
★
După ce i-a încondeiat pe toţi, către sfîrşitul călătoriei, autorul regăseşte atmosfera înviorătoare a muncii „matrozilor", a mulţimii de eroi anonimi care duc mai departe corabia nădejdilor noastre. Pentru diverşii duşmani şi gugumani poetul trage morala fabulei respective;
Cît despre ceilalţi, milioane de tovarăşi,
de la matroz la primul amiral —
ei n-au nevoie să mai tragem iarăşi
morala fabulei, în fiecare caz special:
O au pe-a lor, Morala Proletară,
şi ce scriu eu cutreierînd prin ţară
cu inima şi pana mea sprinţară,
e doar reflexul EI, modest şi pal.
VERSURI  PENTRU COPII
CICERONE THEODORESCU
VOII
E un lup, După prăzi: Uite-l, sdup, Prin ogrăzi...
Supărat: Iese-n prag Un băiat C-un ciomag:
— Măi, să fii... Piei de-aci! Ce-ai de luat Tu, clin sat?
„Piei pe văi, Drac de lup Că te rup în bătăi!
„Colţii suid Să ţi-i duci După cuci Prin păduri...
CUI
„Vii-n ogrăzi După prăzi? Vii să iei Oi şi miei?
„Ce-ai de luat Tu, din sat, E-un ciomag Pe nădrag.
„Un ciomag
— Asta-i tot — Am să-ţi trag Peste bot!"
...Trupul mic, Braţul gros,
— ce voinic Inimos!
Bita lui... Pînă-n pod... El, un pui. El, un nod.
DOMNIŞORUL COPIAZĂ
Domnişorul copiază!
Unii, se avîntă-n muncă, Intrecîndu-se, cu schimbul!
Unii — ani de trudă lungă... El, de ce să-şi piardă timpul?
Nu e treaba dumisale Să înveţe... Care-i zorul?
DOMNIŞORUL COPIAZĂ
Ştie el o altă cale: Copiază domnişorul...
De la alţii, cît e anul — Totul ia pe veresie, Pe furate, cu toptanul, Parcă ia de la moşie.
Că-i deştept... ţi-o spune-n faţă, Dar aşa cum azi se-ncurcă La examene — şi-n viaţă O să aibă mult de furcă...
Să înveţe? Care-i zorul? Să muncească? Da' de unde. Copiază, domnişorul — ...Pînă o să i se-nfunde!
DOMNIŞOARA BRIAZĂ ~- MA RE
JLJomnişoara Brînză-Mare Supărată stă-n pervaz, Scapără — de supărare. Ce-are, frate? Ce necaz?
A muncit peste măsură? Treburi încă i-au rămas? Nu! E bună doar de gură. Ba i-a mai crescut şi-un nas!
Nu-şi primi porecla oare Intr-o zi pe cînd zicea Că nu-i pasă, că n-o doare De nimic şi nimenea?
Cică ea e nu ştiu cine...
Zic: — Dar ce te-ncrunţi mereu?
Aş! S-a repezit la mine:
■—■ Ai să vezi cine sînt eu!
Nu că-i floare din vre-o seră, Dar de rea şi mîndră ce-i, N-au ales-o pionieră Fetele din clasa ei...
Cum s-alegi aşa fetiţă? Totul, numai pentru ea... Nici o gumă, nici peniţă, N-ar împrumuta cuiva!
170
CICERONE THEODORESCU
Cînd pe sora ei, din spate O-nibrînceşte, de-a căzut, Altele ies vinovate... Ea, nu ştie, n-a văzut.
Nu, nimic nu recunoaşte. Noi i-am spus-o dumneaei: — Paşte murgule, mai paşte... Să te-aleagă, cine vrei?
Asta-i. Să se-nveţe minte. N-are ce să ştie, lasă: Mai tîrziu va fi cuminte Şi va fi prietenoasă.
Dar acum, cînd fierbe-n zeamă, „Sigur..." — se gîndeşte ea — „N-au ales-o, ştii, de teamă Că... pe toate le-ntrecea!"
OAMENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE
DOMOKOS GEZA
ORAŞUL MINUNE
ÎNSEMNĂRI DESPRE EXPOZIŢIA AGRICOLĂ DIN MOSCOVA
...FKm recitit ades cartea lui Cernîşevski, dar ea nu m-a uimit niciodată, nu m-a emoţionat niciodată ca în acea neuitată zi de vară.
Vizitasem pavilioanele eston, leton şi lituan, pe care în ajun apucasem să le văd. înainte de a mă urca în troleibuzul spre grădina Miciurin, m-am decis să iac popas. Deşi mă aflam aici pentru a treia oară, încă tot nu mă puteam obişnui cu proporţiile gigantice ale clădirilor, cu murmurul mulţimii pestriţe, de multe mii, a vizitatorilor. Mi-am ales o bancă umbrită, comodă, din apropierea fîntînii arteziene „Prietenia popoarelor", şi m-am aşezat. E o minunată după amiază însorită. In vremea asta, în oraş, căldura-i mare. Aerul înfierbîntat e uscat şi nemişcat; atîrnă înţepenite, grele, ca de ceară, pînă şi frunzele copacilor şi arbuştilor de pe bulevarde, din parcuri. Pietonii se îndeamnă mai mult pe părţile umbrite ale străzilor şi mai bucuros merg cu metroul.
Aici însă parc-am fi într-o altă climă. Aerul e proaspăt ca întîile raze ale soarelui de primăvară în zilele lui aprilie. Perdeaua de apă pe care o aruncă prin opt sute de şipote aurite, uriaşa arteziană din apropiere, răcoreşte simţitor aerul plin de aromele proaspete ale nenumăraţilor pomi cu fructele în pîrgă, ale întinselor lanuri de grîne, plante industriale şi medicinale, ale covoarelor multiforme şi multicolore de flori, din preajma pavilioanelor...
M-am rezemat de spetează şi, pe îndelete, mulţumit, cu sufletul copleşit de o asemenea bucurie şi mîndrie — de parcă aş fi pus şi eu umărul ca această neasemuită expoziţie, acest oraş minune să fie orbitor de frumos şi bogat ca-n poveşti, am început să-mi petrec privirile peste priveliştea din faţa mea. Mă uitam alene la cele două şiruri de palate splendide şi de-odată, ca şi cum aş fi citit într-o carte de mult cunoscută, mi-au venit în minte, limpede ca niciodată şi fără greş, aceste cuvinte: „Palate, palate gigantice, cum sînt azi doar cîteva, şi-acelea în cele mai mari oraşe ale lumii... Dar nu, nici nu sînt!... Stau printre grădini şi parcuri, lanuri şi păşuni"... Cuvintele urmau unul după altul în amintirea mea, curgător, leneş ca versurile naivelor poezioare ale copilăriei. Ce-nseamnă asta? De
172
DOMOKOS GEZA
unde cunosc eu aceste fraze? „Cîmpii — iată cerealele noastre... Numai că nu-s ca cele obişnuite pe la noi, sînt dese, bogate, făgăduind recolte în-belşugate. Oare nu-s grîne acestea? Dar cine a văzut pînă azi astfel de spice...?"
Cernîşevski —■ mi-a fulgerat prin gînd — acesta-i Cernîşevski. Al patrulea vis al Verei Pavlovna din „Ce-i de făcut?" Binecunoscuta, admirabil scrisa profeţie.
Ce bine că mi-a venit în minte. Fireşte, Nicolai Gavrilovici Cernîşevski... Cît a fost el de sigur că poporul său oprimat şi ţinut în întuneric va fi liber şi fericit. Cît de frumos a visat prizonierul chinuit, batjocorit, al temutei fortăreţe Petropavlovsk, minunatul mîine al săracei, umilitei Rusii. Oare ce-ar spune acest om mare, acest cîntăreţ genial al viitorului liber, văzînd această grădină a frumuseţilor şi belşugului? El, care a luptat şi a suferit atît de mult pentru dreptate, pentru viaţă, pentru oameni. El, care a aşteptat cu pătimaşă credinţă răsăritul acestei lumi, el care a întrezărit poate cel dintîi dintre oamenii ruşi, prima rază abia perceptibilă a vieţii creatoare, fericite a poporului său. Ce-ar spune Nicolai Gavrilovici văzînd turnul de aur ţîşnit spre cer al pavilionului central, fructele minune ale grădinii Miciurin, sumedenia de maşini admirabile, animalele splendide? Ce-ar spune văzîndu-i pe nepoţii umiliţilor mujici, lipiţilor pămîn-tului, opincarilor bărboşi pe care el i-a chemat înflăcărat să pună mîna pe topoare? Fără îndoială că ar privi pe rînd totul cu seriozitate şi conştiinciozitatea sa specifică, iar seara ar nota în jurnalul său: „Minunat, frumos, mult mai frumos decît a visat Vera Pavlovna..."
... Pe lîngă mine a trecut un grup numeros, lărmuind vesel. Trebuie să fie una din delegaţiile colhoznice ucrainiene, fiindcă bărbaţii poartă cămăşi cu cusături şi pantaloni largi căzăceşti, iar femeile fuste frumos dichisite, bluze înflorite şi cu nenumărate panglici în părul împodobit cu coroniţe. Cei mai mulţi dintre ei au prinse pe piept, trei-patru decoraţii. Din cînd în cînd se opresc discutînd cu însufleţire. în faţa mea se deschide iarăşi cartea nevăzută şi iarăşi au început să se înşiruie unul după altul cuvinte cunoscute: „Fericiţi oameni! Cît sînt de sănătoşi şi de puternici! Cît de energice, de expresive le sînt trăsăturile feţei! Unul ca altul, toţi sînt bărbaţi puternici şi femei deosebit de frumoase, care îşi trăiesc viaţa liberă în muncă şi bucurii. O, fericiţi, fericiţi oameni!"
Marea prezicere s-a împlinit. „Oamenii cei noi", atît de doriţi, trăiesc cu milioanele pe acest pămînt. Cinstiţi, inteligenţi, omenoşi —lumea întreagă cată cu admiraţie şi nădejde la faptele lor eroice, la viaţa lor paşnică, frumoasă. Tot ce se află aici slăveşte hărnicia lor, ştiinţa lor, inima lor mare, stăpînită de neastîmpărul cercetării. Cuvintele scrise acum o sută de ani cu atîta pătimaşă încredere, într-una din celulele umede ale celei mai îngrozitoare temniţe ale celui mai crud dintre ţari, s-au împlinit. Pe pă-mîntul rusesc clădit şi curăţit în focul revoluţiei socialiste, trăiesc oameni noi, oameni adevăraţi. Oameni fericiţi.
ŞAISPREZECE SURORI
Patria sovietică este-pămîntul prieteniei frăţeşti dintre popoare. îl locuiesc multe neamuri. Unele din ele numără doar cîteva sute de oameni. Hotarele „ţării" lor coincid cu hotarele vreunui sat de munte ori de pădure. Altele cuprind treizeci, patruzeci, ori chiar o sută de milioane de oameni; multe zile şi nopţi trebuie să parcurgă şi cel mai rapid dintre trenuri, ca
ORAŞUL MINUNE
173
să ajungă la capătul pămînturilor lor; dar toate seamănă între ele ca picăturile de apă, în ce priveşte dragostea şi stima ce şi-o poartă.
Expoziţia este dovada acestei idei grandioase. Aceeaşi ideie o simbolizează şi cele şaisprezece statui aurite de fete învestmîntate în strălucitoare costume populare. Ori încotro ai merge în cuprinsul oraşului minune, nu poţi uita nici o clipă că tot ce vezi, palatele de basm, aceste admirabile, nemaivăzute fructe, aceste maşini ingenioase, minunate, aceste animale splendide — tot, tot, slăveşte mintea, hărnicia, iscusinţa popoarelor vorbind limbi diverse, cinstind tradiţii diverse, trăind în clime diverse, cultivînd dansuri şi cîntece diverse.
E interesant de observat cum după deschidere fiecare delegaţie s-a grăbit să vadă întîi pavilionul propriei sale republici, regiuni sau district. Cîteva ceasuri bune, bătrîneşti, de-arîndul, în pavilionul ucrainean s-a vorbit numai ucraineana, în pavilionul leton — letona, în cel uzbec — uzbeca, ş.a.m.d. Din două motive s-a întîmplat astfel: pe de o parte pentru că oamenii, înainte de marea „campanie de studiu" au vrut să-şi cunoască situaţia propriei patrii, pe de altă part'e pentru că aici, în marea inimă a Patriei Socialiste, Moscova, le pria în mod deosebit o lecuţă de atmosferă de-acasă. Şi e „atmosferă de acasă" în înţelesul curat al cuvîntului: pentru că fiecare pavilion e nu numai construit în stilul său specific, dar şi organizarea interioară, şi atmosfera, şi aromele lui sînt specifice. Pavilionul Republicii Socialiste Moldovene este vestit pentru mireasma minunatelor sale mere; cele uzbec şi chirgiz, pentru parfumul strugurilor şi caiselor; în pavilionul gruzin, vizitatorii stau minute întregi nemişcaţi şi aspiră profund, cu ochii închişi, mirosul îmbătător de portocale şi lămîi de care este plin aerul. Cum oare nu s-ar simţi acasă uzbecul cultivator de bumbac cînd, păşind în „pavilionul său", privirea îi cade întîi pe un teren din vreme semănat cu bumbac? în mijlocul uriaşei săli împodobite de sărbătoare, se întinde un lan bine îngrijit de bumbac, asemenea unei pajişti presărate cu fulgi de zăpadă. Mîndria pavilionului azerbaidjanez, sînt gogoşile albe şi aurii ale viermelui de mătasă, mîndria pavilionului ucrainean, diferitele cereale, aceea a pavilionului bielorus, munţii de legume proaspete. în preajma pavilioanelor, pun pete verzi „grădinile naţionale". Aici oricine poate să facă cunoştinţă cu plantele, cu copacii peisajului respectiv. Vizitatorii sosiţi din nord, stau să privească multă vreme trestiile suple de bambus de cîte 15—20 de metri înălţime ale grădinii gruzine, palmierii transplantaţi din Crimeea. Sudicii se mimmează entuziasmaţi dinaintea podoabei Uralilor, mîndrul cedru, ori dinaintea majestuoşilor brazi siberieni.
în condiţiuni obişnuite, ca să vizitezi Uniunea Sovietică şi s-o cunoşti cît de cît, ai nevoie de cîţiva ani. Acum însă, îţi ajung 10—15 zile. Ca în poveşti, s-au urnit de pe locurile lor de baştină cîmpiile ruse, stepele cazahe, deserturile Asiei Centrale, au pornit la drum taigaua din Orientul îndepărtat, codrii caucazieni, livezile moldovene, s-au prins în vîrtejul comun mări şi lacuri, fluvii şi rîuri, şi din voinţa puternicilor lor stăpîni, popoarele sovietice, au sosit la Moscova... la expoziţie.
POVESTE   DIN URALI
Aceasta mi s-a întîmplat cu vreo două luni înainte. Cutreieram de mai bine de 10 zile Uralii mijlocii. Cu trenul, cu autobuzul, cu barca, şi cînd era nevoie, pe jos. într-o seară, în drum spre vestitul gheţar Cunguri, am fost găzduit într-unui din colhozurile de pe malurile Sîlvei.  După cină,
174
DOMOKOS GEZA
gazda mea, un bătrîn spătos, îndesat, de vreo 60—65 de ani, Timofei Deni-sovici Osokin, mi-a propus ca pînă cînd soţia lui va aşterne patul pentru dormit, să ne aşezăm în faţa porţii şi să fumăm cîte o ţigară. Ne-am aşezat pe laviţa din faţa porţii şi ne-am aprins ţigările. Am început să povestim despre una şi alta. A venit vorba şi despre expoziţia care se pregătea la Moscova. Timofei Denisovici m-a descusut cu iscusinţă, a scos de la mine tot ce ştiam despre acest eveniment deosebit.
— Fără îndoială, va fi mai frumoasă decît cea dinţii, cea de acum 31 de ani, spuse bătrînul surîzînd pe sub mustaţă.
Eu mi-am arătat uimirea. Ştiam pînă atunci că cea dintîi expoziţie agricolă sovietică s-a organizat în 1939.
— Nu, dragul meu, nu. Cea dintîi a fost în 1923. Ştiu precis, pentru că atunci m-au operat de mi-au scos din picior două gloanţe de-ale albilor. De-aia am şi apucat să văd expoziţia. Cum mă aflam la Moscova, am vizitat-o...
Multe mi-a povestit bătrînul despre prima expoziţie a agriculturii socialiste. Era o expoziţie modestă, sărăcăcioasă. Pomenea mai mult despre trecut. Cele mai multe din obiectele expuse prezentau viaţa grea a ţărănimii ruse. Case gata să se dărîme, fotografii de animale slabe, muncite peste puterile lor, instrumente agricole primitive. Acolo a înţeles întîi Timofei Denisovici că Lenin are dreptate. Să trăieşti astfel, să munceşti astfel pămîntul, nu se mai poate. Trebuie să cooperezi. Dar cea mai mare emoţie a încercat-o atunci cînd a făcut cunoştinţă cu primul tractor. II trimiseseră la Moscova muncitorii din Petersburg. De-abia se mişca, totuşi zăngănea, pufăia, scotea fum, încît te înspăimînta. Cu toate acestea Timofei Denisovici nu a-s speriat de ele. A înţeles că numai această maşină poate salva satele rămase fără atelaje în urma războiului civil. A întrebat cît costă un astfel de tractor şi unde se poate cumpăra. I s-a răspuns că tractoare se vînd numai colhoznicilor. „Trebuie să cooperăm" — se întărea tot mai mult hotărîrea în inima lui. S-a întors acasă în sat, şi umblînd clin gospodărie în gospodărie a început să povestească cele ce a văzut. Truda lui n-a fost zadarnică. După o jumătate de an, Timofei Denisovici, în calitate de preşedinte al cooperaţiei abia înfiinţate — deocamdată din numai 15 famifii — a legat în batistă banii obştei şi-a plecat la Moscova să cumpere tractor.
A doua zi dimineaţa mi-am continuat, cu barca, călătoria pe Sîlva, la vale. Trecînd prin locuri noi, tot mai frumoase, prin oraşe minunate, prin vechi uzine vestite, întîlnindu-mă cu oameni şi fapte tot mai interesante, l-am uitat curînd pe Timofei Denisovici. Dar nu pentru multă vreme. Făptura lui zdravănă, încă tinereşte băţoasă, mustăţile lui sure, graiul lui din TJrali cu o, a reînviat cu putere în amintirea mea, în Moscova, în sala „Mecanizării şi electrificării agriculturii", ca la vreo trei săptămîni după seara petrecută pe malul Sîlvei.
Pe nesimţite, se întunecase. Nenumăratele puncte luminoase presărate peste cuprinsul expoziţiei, clădirile cu pereţii strălucind în lumina reflectoarelor, fîntînile arteziene schimbîndu-şi într-una culoarea, miile de flori de sub jocurile artistice de lumină făceau oraşul minune şi mai fermecător. Cînd am ajuns în faţa sălii „Mecanizării şi electrificării", mai erau două ceasuri pînă la închidere. O vreme am stat la intrare, nehotărît. Auzisem multe lucruri despre acest pavilion. Nu ştiam ce să fac: să intru acum, ori să amîn pentru mîine. Pînă la urmă m-am hotărît să trec în fugă prin sală, ca un fel de „pregătire"  la studiul serios de mîine.
Am intrat, am mers cîţiva paşi pe covorul lat, roşu, de cauciuc, şi m-am oprit... Poate nimic nu trezeşte cu atîta putere recunoştinţa şi admiraţia
ORAŞUL MINUNE
175
omului pentru mintea omenească, pentru activitatea ei creatoare, ca maşinile noi puse în slujba omului. Gel puţin în ce mă priveşte, totdeauna mă îni'ior de bucurie în faţa unui automobil frumos, în faţa unui avion iute ca fulgerul, în faţa unui tractor puternic, ori a unei mîndre locomotive noi. Tot aşa şi acum, m-am oprit mut în mijlocul sălii admirabil luminate, de aproape o sută de metri lungime, între cele două şiruri de maşini agricole, cele mai moderne din lume. Erau mai bine de cinci sute de tipuri, printre care tractoare de diferite forme, vopsite în roşu, gris, albastru. Unele dintre ele, mari cît nişte care, te înspăimîntă prin mărimea lor, cu botul lor paralelipipedic, cu şenilele lor. Aşa e celebrul tractor uriaş cu marca „S.80", pe care tractoriştii l-au poreclit cu recunoştinţă „eroul desţelenirilor". Altele, mult mai mici, sînt de forme neobişnuite, ca de pildă „H.T.Z.—7", un tractor nou creat pentru a fi folosit în grădinărie. Pe vremuri, Vladimir Ilici Lenin visa ca agricultura sovietică să aibă o sută de mii de tractoare. Azi, pe pămînturile sovietice, lucrează mai bine de un milion de tractoare fabricate în ţară.
E de nepreţuit o maşină ingenioasă! Cît îi de grea, de istovitoare, munca la săpatul cartofilor! Mai ales dacă n-a plouat de mult, şi pămîntul e tare ca piatra, ori dacă, dimpotrivă, s-au pornit nesfîrşitele ploi ale toamnei. Săpătorii de cartofi lucrează cînd într-un praf înecător, fierbinte, cînd într-un noroi rece, clisos. La expoziţie se află expuse două combine care într-o singură zi scot şi aşează grămadă cartofii de pe o suprafaţă de 8 hectare. Nu-i cu nimic mai prejos combina de cules porumbul, care în zece ore culege recolta de pe opt-nouă hectare, ori noua combină auto-propulsată, care seceră şi treieră grîul de pe cîte treizeci şi cinci de hectare într-o zi.
Am admirat îndelung aceşti prieteni credincioşi ai agricultorului socialist, şi mi-am amintit de tractoraşele ce mergeau clătinînd.u-se, afu-mînd, ale lui Timofei Denisovici. Fără să vreau, m-am uitat în jur: oare n-am să văd silueta bătrînului colhoznic din Urali? N-am văzut-o.
— Am se viu, negreşit am să viu... Să pun iarăşi ochii pe vreo maşină bună... — mi-au revenit în minte vorbele lui.
Vino! Poţi să vii, iubite deduşca Timofei Denisovici! Ai să să ai de unde alege.
PRIMA PLIMBARE
Cu două zile înaintea inaugurării Expoziţiei, în 30 iulie, cu permisul special emis pentru reprezentanţii presei, am primit dreptul să fiu martor la încheierea ultimelor pregătiri dinainte de deschidere. Am văzut cum au fost aurite cele „Şaisprezece surori", şi cum s-au răsădit lalelele pe aleia principală. Am asistat la descărcarea primelor fructe sosite cu avionul de Aş-Habad, am mers cu troiîeibuzul care-şi făcea călătoria de încercare pe cel mai tînăr drum din Uniunea Sovietică, aleia care înconjura întregul oraş-expoziţie. Peste cîteva ceasuri totul trebuia să fie gata. Toată lumea lucra spornic, veselă. Grădinarii, zugravii, cioplitorii în piatră, instalatorii, aveau întipărită pe faţă acea expresie a constructorilor cu care bătrînii dulgheri de la noi urcă în vîrful casei ele curînd isprăvite o cetină de brad ori o coroană de flori. Se apropia marea clipă a terminării oraşului minune.
In drumul meu m-a izbit, la un moment, dat un miros bine cunoscut. Cu simţul sigur al omului crescut Ia ţară, mi-am dat seama că pe aproape se află un grajd. Peste cîteva clipe stăteam uluit în pragul unui uriaş adăpost pentru vite. Nici înăuntrul lui, nici pe afară n-am zărit pe nimeni. Vacile
176
DOMOKOS GEZA
(să fi fost vreo sută — o sută douăzeci), stăteau cele mai multe culcate. Am privit de-a lungul grajdului şi fără voie am surîs. Cu pereţii lui proaspăt văruiţi, strălucitor de albi, cu ferestrele lui uriaşe, cu tavanul înalt, părea mai degrabă o modernă sală de gimnastică decît un grajd de vite. Vacile, legate eîte patru, erau pe jumătate vaci bălţate din Arhanghels, pe jumătate vestite vaci roşietice de Kostroma. In capetele şirurilor stăteau gravi, greoi, nemişcaţi, tauri uriaşi cu părul lucios. Cu mare băgare de seamă, ca să nu tulbur animalele ce se odihneau, am pornit printre cele două şiruri de vite. Citeam atent tăbliţele aflate de-asupra capului vitelor, pe care se arăta numele, vîrsta, greutatea şi producţia anuală de lapte a vacii respective, în faţa cîte unei boxe mă opream să examinez animalele întinse alene, cerîndu-se mîngîiate, şi nu-mi venea să cred: mă aşteptasem ca aceste celebre în toată lumea „uzine vii de lapte" să fie nişte animale grase, cu oase mari; cînd colo, în faţa mea se aflau vaci din cele mai obişnuite (ba una din „stelele" de Arhanghelsk avea un corn rupt!) Pare aproape de necrezut că aceste vaci, ca înfăţişare abia deosebite de-ale noastre, dau de zece şi cinsprezece ori mai mult lapte decît cele mai bune vaci din acestea. Am studiat datele tuturor şi n-am găsit nici una care să dea mai puţin de cinci mii de litri de lapte pe an.
După vite am vizitat caii abia sosiţi. Cei mai mulţi dintre ei mai păşteau încă cu cîteva zile înainte iarba stepelor de pe malurile Donului, ori din păşunile munţilor Kirghiziei, sau alergau pe nesfîrşitele stepe cazahe. Admirabili armăsari pur sînge, încă nu se obişnuiseră cu noile locuri. Ciuleau neliniştiţi urechile, sforăiau cu nările umflate şi cu ochii holbaţi, atenţi la fiecare zgomot. L-am văzut la prima lui plimbare pe campionuî crescătorilor sovietici, legendarul, greul armăsar cu numele Satir, care acum un an şi jumătate trăgea o povară de mai bine de cincisprezece tone. Splendidul animal, în greutate de circa o mie de kilograme, păşea domol, cu încetineala animalelor mari şi puternice, în urma îngrijitorului său, vestitul Prosvirin. Unul din tinichigii, care tocmai termina acoperişul clădirii sovietului satului colhoznic model, fluieră prelung de pe acoperiş şi spuse admirativ:
— Ăsta nu-i cal, nene, ăsta-i elefant! Ăsta l-ar slujii cu cinste şi pe Ilia Muromeţ, cel din basme.
Nu departe de grajdul cailor erau adăpostiţi porcii şi oile. Aceştia se pare că se împrieteniseră mai repede cu noua lor locuinţă. Oi de mărimea unui viţel, cu lînă mare, ori ceva mai mici, stavropolele, cu lînă fină, oile din Asia Centrală, din Caucaz, din Ural, porcii negrii, bălţaţi, abia mişcîn-du-se sub greutatea lor de trei-patru sute de kile, dormeau cu toţii liniştiţi. Nu-i tulburau nici lătrăturile asurzitoare a celor mai bine de o sută de cîini de rasă adăpostiţi în cuştile învecinate.
Tocmai pornisem spre centru, cînd la o cotitură mi-a atras atenţia o îngrămădire zgomotoasă de oameni.
— Ce-or fi privind acolo? am întrebat pe cineva care venea spre mine, un tînăr cu înfăţişarea de zidar, care tot privea în urmă şi clătina vesel din cap. Tînărul îmi răspunse rîzînd:
— Cel mai mîndru animal al expoziţiei. Du-te şi-1 vezi. Apropiindu-mă, am văzut de-asupra capetelor oamenilor, nemişcat
alb ca zăpada, un cap de cămilă. Cămila albă sosise tocmai atunci de pe meleagurile stepei negre a Astrahanului. Ca şi cum ar fi fost conştientă de frumuseţea ei uimitoare, stătea în faţa admiratorilor cu capul sus, cu ochii pe jumătate închişi, cu buzele resfrînte a plictiseală.
.— Rău ai crescut-o, ai cam răsfăţat-o, deduşca — spuse glumeţ un
ORAŞUL MINUNE
177
vînzător de îngheţată, către bătrînul scund cu ochii, oblici care stătea lîngă cămilă. Acela, pe semne neştiind ruseşte şi crezînd că vînzătorul de îngheţată îi laudă pupila, îngăimă vesel: haraşo, haraşo.
SPRE BELŞUG
în. ce priveşte fertilitatea pămîntului şi clima, alegerea întemeietorului Moscovei, prinţuî Iurii Dolgoruki, nu este dintre cele mai fericite. Moscova e un oraş cu aşezarea nordică. Pămînturile împrejmuitoare sînt sărace, vara e adesea rece şi ploioasă, toamna, timpurie şi ceţoasă, iarna lungă de aproape o jumătate de an, rece şi uscată...
Dar iată că în Moscova există un colţ unde rodesc toate plantele, toate fructele, unde cresc toţi copacii şi toate florile. E imposibil să nu te gîndeşti la asta în timp ce vizitezi cîmpul experimental din preajma pavilionului „Cereale". Mai bine de două sute cincizeci de varietăţi de grîu de toamnă şi de primăvară, mai bine de o sută de varietăţi de secară, ovăz, orz, porumb, orez, se coc în lanurile parcelate pe aceste terenuri. Acolo îşi clatină spicele în vînt,.,foşnind, grîul cu pai subţire „ucrainlca", alături de varietatea de grîu cu spicul deosebit de lung din Caucazul de apus. La cîţiva paşi mai departe, unduiesc fîşîind domol, îndoite sub greutatea spicelor, noile varietăţi de grîu ale academicianului Ţîţin. (Dintre acestea, varietăţile notate cu 599,50 N.—1, dau o recoltă de şapte mii de kilograme la hectar).
însuşi pavilionul „Cereale" este unul dintre cele mai interesante din expoziţie. Sacii pe jumătate plini cu cereale, snopii, grămezile de porumb, fotografiile, statisticile pe care le vezi aici, vorbesc despre lupta supraomenească pe care o duce omul sovietic împotriva naturii, pentru ca în patria lui să nu rămînă nelucrată nici o palmă do pămînt, pentru ca pe pămînturile cultivate să fie obţinute cereale tot mai multe şi de calitate tot mai bună. Aici totul îţi vorbeşte despre voinţa, dîrzenia, hărnicia şi victoriile omului. Nu de mult, pe vremea asta, în vecinătatea colhozului „Drumul spre lumină" din Kazahstan, îşi mai dormea încă somnul milenar pustiuri întinse pe pămînturi virgine. Partidul comunist .lc-a chemat la viaţă. Azi, alături de cîntecele străvechi ale oacheşilor flăcăi şi fete cazahe, răsună de-a lungul cîmpiilor producătoare de cereale, cîntecele vesele ale comsomoliştilor din Moscova, Harkov, Minsk. Pustiurile sălbatice de ieri, au dat în acest an cîte două mii nouă sute de kilograme la hectar. Pe perete, atîrnă tablourile marilor îndrăgostiţi ai cîmpiilor, ale însufleţiţilor cercetători. Unii dintre ei sînt savanţi celebrii, alţii, ca de pildă înţeleptul om din Ural Terentii Malţev, colhoznic simplu — agricultori, grădinari. Ei sînt mîndria agriculturii sovietice. Partidul comunist, societatea socialistă i-a crescut modeşti, muncitori, niciodată mulţumiţi de rezultatele obţinute, specialişti veşnic cercetînd. Ei, şi cei asemenea lor, celelalte multe milioane de muncitori din Ucraina, de pe meleagurile Volgăi, din Caucaz, din Altai, din cîmpiile siberiene, traduc în viaţă marele plan care va face ca în anii apropiaţi viaţa poporului sovietic să fie şi mai îmbelşugată, şi mai fericită.
„IUBIŢI VIITORUL"
Pentru ultima oară am vizitat Expoziţia, cu biletul pentru trenul Moscova-Iaşi în buzunar. Ştiam că tot ce văd acum, în curînd va fi pentru mine de domeniul amintirii. Domol, alene, am revăzut cele mai impor-
12 — V. Romînească
178
DOMOKOS GEZA
tante pavilioane ale expoziţiei, locurile mai populate. Se spune că omul care-şi "ia rămas bun are obiceiul să-şi reverse tristeţea asupra lucrurilor care-1 înconjoară. Nu-i adevărat. Niciodată n-am văzut palatele atît de măreţe, niciodată apa fîntînilor arteziene n-a ţîşnit atît de sus, niciodată n-au strălucit atît de orbitor cupolele şi turnurile aurite, niciodată florile n-au fost atît de parfumate. Mi se părea că niciodată expoziţia n-a mai avut atîţia vizitatori, şi că niciodată aceştia n-au ascultat cu atîta atenţie pe călăuze. Niciodată nu şi-au notat cu atîta hărnicie şi seriozitate ca în această zi.
în mod deosebit m-am bucurat că armăsarii nu se mai sperie de admiratorii lor, că din cînd în cînd cămila cea albă îşi apleacă capul ei mic şi mîndru peste gard şi priveşte cu prietenie şi interes troleibuzul roşu care trece prin faţa ei. Eram bucuros că pe cîmpurile experimentale grîul este din ce în ce mai copt, că din grădina gruzină se culeg portocalele, că una din vaci a fătat doi viţei gemeni...
Niciodată n-am înţeles atît de limpede ca atunci că această expoziţie, mărturie a izbînzilor minunaţilor fruntaşi ai agriculturii sovietice, este o strălucitoare părticică a viitorului, că peste un an-doi, pretutindeni în Uniune munca va fi astfel organizată că în toate colhozurile, în toate sovhozurile şi semeteurile se vor obţine asemenea excepţionale rezultate.
Niciodată nu am crezut cu atîta convingere că aceşti oameni îmbrăcaţi simplu, notîndu-şi conştiincios în carnete, studiind, şi tovarăşii, miile lor de tovarăşi care vor mai veni după ei la această „universitate populară", vor face totul ca să se întîmple aşa...
...Şedeam iarăşi în vechiul meu loc, pe banca de lîngă fîntîna arteziană, îmi luam rămas bun de la expoziţie. Nu-mi ieşea din cap gîndul că privesc în viitor, şi în clipa aceea, tot atît de neaşteptat ca şi în urmă cu cîteva zile, mi-au venit în minte cuvintele lui Cernîşevski: „Iubiţi viitorul, străduiţi-vă în spre el, munciţi pentru el, grăbiţi-vă, aduceţi din ol în prezent atîta cît puteţi să aduceţi".
Către cine să se fi adresat marele patriot cu această chemare înflăcărată, dacă nu către aceia care au construit cu mîinile lor muncitoare acest oraş din basme, care au adunat aici la un loc atîtea minuni? Fireşte către ei!
Iar ei cunosc, înţeleg şi înfăptuiesc această chemare. Căci ei sînt plănuitorii viitorului şi creatorii lui...
NICOLAE LABIŞ
MOARTEA CĂPRIOAREI
19 4 6
Secete a ucis orice boare de vînt. Soarele s-a topit şi a curs pe pămînt. A rămas cerul fierbinte şi gol. Ciuturile scot din fîntînă nămol. Peste păduri tot mai des focuri, focuri, Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre ţîrşuri Şi brazii mă sgîrie, răi şi uscaţi. Pornim amîndoi vînătoarea de capre, Vînătoarea foametei în munţii Carpaţi. Setea mă năruie. Fierbe pe piatră Firul de apă prelins din cişmea. Capul apasă pe umăr.  Păşesc ca pe-o altă Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună
Din strunele undelor line izvoarele.
Cînd va scăpata soarele, cînd va licări luna
Aici vor veni în şirag să s-adape
Una cîte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac. Ameţitoare apă, ce limpede te datini! Mă simt legat prin sete cu vietatea care va muri La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşle-n univers!
Pe zare curge sînge şi pieptul mi-i roşu de parcă
Mîinile pline de sînge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii Şi stelele uimite clipiră printre ele.
180
NICOLAE LABIS
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arăîă săltînd şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nârile-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva itelâmurit,
Ştiam, că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-nlîia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi îşi ridicase capul şi-l clătina spre stele Şi-l prăvăli apoi stîrnind pe apă Fugare roiuri negre de mărgele. O pasăre albastră svîcnlse dintre ramuri, Şi viaţa căprioarei spre zările tîrzii Sburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna Cînd lasă cuiburi sure şi pustii, împleticit m-am dus şi i-am închis Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne, Şi-am tresărit tăcut şi alb cînd tata Mi-a şuerat cu bucurie: — Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te datini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care-a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i, deşartă şi străină
Cînd viaţa-n noi cu greu   se mai anină
Iar datina şi mila sînt deşarte
Cînd soru-mea-i flămîndă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai, fără vînt aleargă frunzarele duium!
înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cît de mult pădurea s-a, schimbat!
Din ierburi prind în mîini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu.
Parcă-i odor furat din dom pustiu!
De pe frigare tata scoate-n unghii Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i, inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea... Tu, iartă-mă, fecioară, — tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adînc! Plîng. Ce gîndeşte tata? Mănînc şi plîng. Mănîncl
OBCINE
181
OBCINE*)
Et u bun, sunînd al amintirii corn,
Pe plaiurile mele mă întorn.
Lingă apa Sultei se-ntind obcine, obcine,
Lîngă apa repede cu păstrăvi pestriţi,
Obcine, obcine, par monştri arhaici,
Cu botul în repedea undă-mpietriţi
Şi-n zilele limpezi de vară, sub cer se-njioară
Solzii nenumăraţi şi verzi ai frunzelor.
In creerii munţilor, ţîrîie greerii
Şi Suha îngînă mîhnite şi surde ecouri.
Pe-aici, cîndva, îşi perindară spiţa
Sciţii bălani, mari vînători de bouri.
Duşmanii plaiurilor mele spun
C-aceşti strămoşi cu legendare nume
Lăsatu-ne-au năravuri de tîlhari
Şi faimă proastă, moştenire-n lume.
Pe coasta bbcinei îmi sună paşii
Şi parcă sună-o inimă-n adînc.
Bădiţa meu, Mihai, spre tine gîndul
Mi-l mîn şi fapte petrecute string...
Prin geamul asudat al amintirii
Eu îţi privesc din nou halucinat
Nevasta bolnavă, cu ochii vineţi
Şi plozii tremurînd de foame-n pat.
Toamna, era pătrunzătoare şi udă,
Vîntoasele ţipau clin mii de guri.
Ea-şi înfunda capul în pernă, să nu mai audă
Cum brazii bufnesc surd, prăvăliţi în păduri.
Primăvara, copiii i-au pus flori pe groapă,
Groapa s-a supt, s-a înfundat mereu,
A curs peste groapă apă, limpede apă
Şi mohorîre tulbure peste sufletul tău.
Foamea dureroasă, fierbinte ca un gîrbaci
Ţi-a însemnat pe piele porunca: Rabdă şi taci!
Fruntea-ţi surea ca o boltă cu nouri şi tunete
De porunca cumplită a foamei: Rabdă! Supune-te/
Vedeai ogorul cu veşted lan
Cum grîu tot mai puţin şi tot mai slab dă
Şi-ţi scrijelea pe frunte, crud duşman,
Porunca: Taci şi rabdă! Rabdă! Rabdă!
Vecinul cel lacom avea bogăţii, bogăţii... Copiii lui aveau jucării şi mîncare. Copiii tăi n-aveau nici mîncare nici jucării. Ochii tăi lunecau spre copii: — Să nu se-nveţe să fure, dumnezeule mare!
*) Din ciclul „Fiul plaiurilor mele"
NICOLAE LABIS
Intr-o zi, fata a furat un ou. L-a-mpârţit între fraţi.  Ai bătut-o. Tăcea. Fraţii mîncau gălbenuşul  cu lacrimi în ochi Şi priveau la copilă.
N-ai mai putut. Jungheru-n şerpar. — Ha, cîini putrezi de bani, ieşiţi-mi în cale Copiii nu mai furau... inima-n tine plingea.. Aveai parale...
Paşii mei lunecă printre frunzare, Seara sclipeşte-n frunzare pe plai... Potera, şase orfani fără pavăză A lăsat în coliba lui badea Minai.
Paşii mei lunecă umbrele reci, Noaptea grăbită cu hohote vine. Sciţii-s de vină, cu sîngele lor? Potera? Foamea? Ori cine?
Fluer în frunză aşa, fără rost... Măcar de-ar fi fost haiduc mare, cu fală, Erou  răzvrătit pe stăpîni de-ar fi fost... Legenda nu-i cîntă nici traiul anost, Nici moartea din ocnă, înceată, banală...
Şi totuşi, ţinea la copii şi la cîntec,
La viaţa pădurii cea plină tinea...
Om înfundat în mocirla mizeriei,
Om,  totuşi, om, el era!...
Privind prin noaptea cu lumini de steiuri,
Eu văd nepoţii lui Mihai în zorii
Cînd cocostîrcul alb va da de ştire
Că hoţii-s duşi cu toţi, şi-mpilătorii,
Din ţară şi din larga omenire!
Că nimeni, nici în tîrg, nici în păduri,
Nu-ţi scrie sumbra soartă: Rabzi ori furi!
Nepoţi sburdalnici, iezi ai ţării mele, Trăi-voi eu cînd o să curăţiţi Ultima urmă a poreclei voastre; Că sînteţi: „hoţi coborîtori din sciţi'1?
Vă aplecaţi pe cărţi şi învăţaţi, Vă aplecaţi pe viaţa cea trecută, Pe viaţa  noastră nouă v-aplecaţi Şi nici o slovă nu vă stele mută!
Şi acum cînd,  bucurîndu-vă de viaţă, Sburdaţi prin colb, fucîndu-vă în sat, Veniţi cu mine să-nvăţăm pădurea Cu lot ce are-ntr-însa mai curat!...
BUNICA
183
Căprioarele vinete vin la izvoare de sare,
Cu rouă de stele pe bot, cu copite uşoare,
Străbătind p? intre cetine lin, ca şi cum prin păduri ar străbate
Numai suflarea fierbinte din nările fin cizelate.
Despletindu-şi în vînturi, semeţi, râmuroasele coarne
Bucină cerbii chemări cu sălbatec fior...
E clipa cînd toate izvoarele porniră să toarne
Un cîntec de apă şi prunduri, al lungi rătăcirilor lor.
doinele bâtrîne dureri de-odinioară La ceasuri moi de seară îmi sună în auz. Din lacrimile mele am înşirat prin ţară Colane nesfîrşite de purpuriu hurmuz.
Eu m-am născut acolo pe unde munţii cîntă Cînd vîntul se avîntă prin codrii cei merei. Avea pe gene lacrimi bunica mea cea sfîntă Şi-aveau şi munţii lacrimi pe-obrafii lor de stei.
In nopţi de toamnă ude, cu ţipăt cînd perindă Cocoarele şiraguri înalte şi subţiri, Sfioase căprioare mi-alunecau în tindă, Oglindă să-mi întindă noptatice priviri.
Ori poate numai luna le aducea cu cîntul Ce se-nvîrtea ca vîntul prin vatra fără foc Şi-mi zugrăvea prin aer cu degetul pămîntul Poveştilor cu viscol de aur şi noroc.
Simţeam deplin eu oare atunci monotonia Vieţii mele triste, hrănite cu poveşti Şi cîntece-auzite, pe cînd prăşea moşia Bunica mea şi alte slugi triste, boiereşti?
Ori bănuiam eu numai cînd coada sapei grele O lustruiam la muncă cu palme de copil, Că stropii de sudoare şi munca bunei mele Că pentru dînsa, totul ce face-i inutil...
Cînd grînele bălane se încărcau în care Şi se topeau spre curtea boierului, sub dîrnb, Ea albă şi tăcută,, cu furca-n brîu, pe zare, Privea imensitatea pustiului din cîmp.
Ba N/C A
184
NICOLAE LABIS
In ceasuri moi de sară, dureri de-odinioară Cu doinele bătrîne mi le-amintesc în sat... De unde este luna, ea nu mai poate iară Să cînte cum odată pe prispă mi-a cîntal.
Dar şuieră ciobanii şi bat la stînă cînii, Tractoarele cu sara se-ntorc vuind pe drum. Mai cîntă-mi, bună, cîntul din fluierele stînii, Să înţeleg mai bine lumina de acum.
LET IŢI A PAPU
NU V~AM CUNOSCUT
J-Sonca, Olga Bancic, Pintilie, Filimon... Mi-s ochii-nlăcrimaţi Cînd mă-ntreabă micile copile Să le spun de voi, cum arătaţi.
Poate-alături pe aceeaşi piatră, Am călcat în vremile ce-au fost, Dar din pagini numai şi din cadra Chipul vostru dat mi-e să-l cunosc.
Mîna mea de ce n-aţi strîns-o oare Intr-a voastră, nici întîmplător? N-am cetit lumina viitoare De pe faţa unui trecător.
O şuviţă lunecînd pe frunte, Un cuvînt rostit, urca privire... Nu cunosc acele amănunte Ce se-agaţă, cald, de amintire.
In zadar dorinţa-mi arzătoare Să le-nvie vrea de-atîtea ori. Rîsul alb, a ochilor culoare, S-au topit ca fostele ninsori.
Plumbi, morman de pietre năruite, Flăcări, buză rece de săcură... Crîncene morminte felurite V-au sorbit a sîngelui căldură.
Visul vostru, pasăre măiastră, Bate însă mîndru din aripi, Bate, bate-n inimile noastre, Incrustînd adînc al vostru chip.
186
LETIŢIA PAPU
Visul viu, puternic şi -fierbinte, Moştenire-i fraţilor mezini. Nu răzbat pînă la voi cuvinte, Totuşi, totuşi, noi vă mulţumim.
Noi sîntem mezinii, da, ţin minte Şi tresare inima-n afund, Ştiu, va trebui de-această cinste Şi în faţa voastră să răspund.
Cu priviri spre mîine aţintite, Micilor copile din prefur Se arăt în inimi zugrăvite Ale voastre scumpe trăsături.
AL. ANDRIŢ01U
MOŞIERITA VALAHA CĂTRE CĂŢELUŞA EI
I. PREZENTARE.
Doamna care-şi bălăngăneşte scumpii Cercei de aur, cheamâ-se Mioara, Iar căţeluşa ei se cheamă Ţumpi. Născute amîndouă-n Timişoara. In foste vremuri triste şi purcese Spre niciodată, — ele s-au nutrit Cu cărnuri, lapte şi delicatese, Dormind în perne moi somn liniştit. Pe botul mic al firavei căţele Vedeai adesea ruj şi concludeai: „Căţelele se pupă între e/e". Dar asta-i altă treabă şi nu-i bai. Altul e baiul: că aşa cucoane Care trăiau în ne-ntrerupt huzur Mizau pe sîngele tău cald, Ioane, La Nissa şi pe Coasta de Azur. De-aceea, nepurtîndu-te frumos Cu biată frumuseţea lor subtilă, Tu le-ai lovit cu o opincă-n dos Şi le-ai gonit din ţară, fără milă. Şi iată azi Mioara, la Paris Către căţeaua Ţumpi ce a zis:
II. DISCUŢIA
Mănînce-o mama, drăgălaşe,
E încă de ţinut în faşe,
Odor sensibil, mic, o cară mia,
Cînd o s-ajungem iar în Romînia,
Să mergem la palat şi la moşie,
Stăpîni pe stupi, pe sate şi pe vie,
Să facem iar aristocrat bairam
Aşa ca altă dată?
Ţumpi:
— Ham!
188
AL. ANDRIŢOIU
Mioara: Vine vremea iar să-mi vîr
In pielea lor cravaşa!
Ţumpi: — Mîrr!
Mioara: Ţi-oi da carne de păun,
Odorul meu cel bucălat şi bun.
Pe botişoru-ţi ud, pe mica-ţi gură,
Vor curge picuri-picuri de untură.
Căci şi pe tine, doamnă, eu te vreau.
Nu-ţi pare bine, dragai
Ţumpi: — Schiau.
CONCLUZIA POETULUI
Te uită şi te bucură, Ioane,
Că astăzi prea suavele cucoane,
Să facă, au ajuns, diplomaţie
Cu javrele ce doar să latre ştie.
POVESTEA DESPRE DISTINSA DOAMNA
HUBERMÂN
Peste pămîntul ardelean Printre stâpîni era stăpînă, Cu o cravaşa veche-n mină, Distinsa doamnă Huberman.
Lovea, bătea ţărani sărmani, Care îi roboteau în silă, Şi-i mutila pe toţi, din milă, Pioasa doamnă Huberman.
Ciocnea ţipînd: „întru mulţi ani!" Cu alte mutre-aristocrate, Curvind în pluşuri de palate Suava doamnă Huberman.
Dar iată a venit un an Cînd fapta-şi căpătă răsplata. De-acuma cu robia gata, Stimată doamnă Huberman!
Noi stăpînire-am pus pe lan Şi pe castel, că asta-i treaba. Du-te und' şi-a dus mutul iapa Sprinţară doamnă Huberman.
Şi ea s-a dus peste ocean. Dar iat-o-n ţară înc-odată Spioană şi paraşutată Vicleana doamnă Huberman.
POVESTEA DESPRE DISTINSA DOAMNĂ HUBERMAN
Avea în buzunare bani Şi acte false şi pistoale, Poporul ci-că să-l răscoale Naiva doamnă Huberman.
Dar mîna de miliţian I s-a prea potrivit pe ceafă: ■—• „Ce cauţi pe la noi, caiafă, Spioană, doamnă Huberman?"
Şi-atunci a plîns ca un orfan, A plîns din inimă trei ore, în game grave şi minore, Distinsa doamnă Huberman.
La judecată-a plîns avan Că   sînt judecătorii aspri, A jjlîns cu clarii ochi albaştri Blajina doamnă Huberman.
Păzită de un gardian A plîns apoi şi-n puşcărie, Cuprinsă   de melancolie, — Prea trista doamnă Huberman —
Nădejdea doar îi dă elan Că vin yankeii către toamnă. — „Vai ce utopică eşti, doamnă, Sărmană doamnă Huberman!"
Vor trece zeci şi zeci de ani Şi-n zbor vor trece pururi anii, Dar n-or veni americanii Prostuţă doamnă Huberman.
„Dormi după gratii deci, madam! Spre viitor ţi-nchisă poarta. Aceasta ţi-i pedeapsa, soarta, Sărmană doamnă Huberman!"
PE DRUMUL REALISMULUI SOCIALIST
EUGEN LUCA
POEZIA LUI EUGEN JEBELEANU
IVIii, zeci de mii de oameni ai muncii au citit şi recitit de zeci de ori, cu răsuflarea tăiată, poeziile „Lidice" şi „Fîntîna din Coreea". Ei îţi pot recita pe dinafară fragmente întregi din poemele „In satul lui Sahia" şi „Bălcescu". Totuşi, dacă sub ochii acestor cititori pasionaţi ai versurilor de astăzi ale lui Eugen Jebeleanu, ar cădea, din întîmplarc, oricare din poeziile înmănunchiate acum două decenii de poetul lor preferat în volumul „Inimi sub săbii", e mai mult decît probabil că ei nici n-ar putea bănui că aceste versuri au fost semnate de autorul „Poemelor de pace şi de luptă." Atît de mare este deosebirea dintre poetul voit ermetic din „Inimi sub săbii" şi poetul care se adresează oamenilor de astăzi spre a-i convinge de marile adevăruri şi a le transmite înflăcăratele chemări ale epocii noastre, încît orice tentativă de a stabili o punte între cele două ipoteze pare sortită eşecului. în „Inimi sub săbii", Eugen Jebeleanu se adresa oamenilor printr-un limbaj obscur, care nu rareori se îndepărta de la legile fireşti ale sintaxei noastre, atît de mobilă de altfel; printr-o imagistică încărcată, care nu-şi găsea justificarea decît în dorinţa poetului de a dovedi o virtuozitate gratuită: Stele au patine şi sparg, trecînd ferestre, E-n orişice caisă cîle-un apus de liră. Toată grădina cîntă. Păsări lac şi se miră Arcuşul stelei plînge pe vicia din poveste.
Părul pădurii umflă cimpoaie. Umbre mor Ca preşurile. Frunzele cad ca nişte palme.
E o hidră-n toamnă. Tăcerile îşi vor Lăsa   baletul ca să nimicească lacurile
calme.
Eugen Jebeleanu se refuza preocupărilor oamenilor, problemelor contemporane, refugiindu-se fie într-un turn de fildeş, unde se deda unor căutări sterile:
Vreau purităţi din apă şi din cer
Acestei seri sîni de mistere Să-i afli sau să-i tai, de nu —
fie într-un presupus ev mediu, „ev-sur" — cum îl numea dînsul — cu principi care, reîntorşi victorioşi din bătălii, pozau cam în felul următor:
Cu ochi de ape şi victorii
Calm braţu-n şold,  în unghi de glorii.
Rareori în acest „leat mediu" poetul descoperea şi cîte un semn al răscoalelor ţărăneşti pe care Ic zugrăvea însă în aceeaşi manieră glacială.:
Patruzeci de goarne lari Slavă-n fiecare. Toii Poariă-n munţi frunţi de cezari Totuşi, cîntu li-i de hoţi.
Soarele s-a prins, aprins Ciucurii-n vîrf de opincă; Cred şi-n ei să fie şi-ncă Increstînd mînii, nu lins.
Deşi poetul Eugen Jebeleanu, autorul volumului   „Inimi   sub  săbii"   avea un
FOEZIA LUI EUGEN JEBELEANU
191
profil al său, distinct, deşi maniera sa de atunci începuse să fie însuşită şi să facă un fel de şcoală, el nu avea, nu putea avea atunci o adevărată personalitate poetică. Fiindcă nu transmitea cititorilor vreo ideie însemnată, fiindcă, din dorinţa de a fi cu orice preţ original, se .acomoda modelor poetice decadente ale timpului şi nu căuta să se exprime pe el însuşi. Căci, cu toate confuziile sale, Eugen Jebeleanu era cu totul altul decît cel pe care ni-1 dezvăluie poezia practicată atunci. Era un mare admirator al poetului revoluţionar Al.Petofi, din opera căruia traducea perseverent încă din 1928, şi al celorlalţi mari poeţi maghiari ataşaţi poporului, ca Ady Endre, Joszcf Attila şi R. Miklos, din poeziile cărora ne-a dăruit preţioase tălmăciri.
.Era un . publicist democrat. In „Cuvîntul liber" din 2 mai 1936 protesta împotriva faptului că sărbătorirea zilei de 1 Mai — care era „singura din 365 — a proletariatului" a fost interzisă de guvernul Tătărăscu, şi, după ce demonstra ilegalitatea acestei acţiuni, observa cu fină ironie că vorbele despre „ordine", adică despre stabilitatea regimului burghezo-moşieresc, contrazic această măsură; în încheiere, atrăgea opiniei publice atenţia că această lovitură dată muncitorimii nu constituie decît o verigă din lanţul oare duce la fascizare, la înfeudarea ţării de către Germania hitler istă. într-un articol sfîrtecat de cenzură, în care elogia romanul „Ura" de Heinrich Mann („Cuvîntul liber" — 1 februarie 1936), Eugen Jebeleanu întreba: „Ce este, astăzi, Germania?" — ca să poată striga poporului adevărul despre fascism, ca să poată denunţa un „mare flagel":
O  ţară pusă sub călcîiele  unei armate
a urei.
O iară văduvită de lot ce a avui mai
înalt ca spiritualitate. O iară care a gonit pe un Einstein, pe un Marx Reinhardt, pe un Bruno Walter, pe un Thomas şi Heinrich Mann. O Iară unde
suavii dobitoci pot spune fără nici o ruşine să „ştiinţa este marxism camuflat".
Jebeleanu îi felicită pe profesorii salariaţi cu o leafă de batjocură, micşorată mereu de „curbele de sacrificiu", că s-au decis să renunţe la metoda memoriilor adresate mai marilor zilei şi s-au hotărît să facă grevă. El scotea în evidenţă în cîteva rînduri doar, impresionante tocmai prin sobrietatea lor, contrastul dintre viaţa chinuită a intelectualilor şi huzurul clicii conducătoare:
„Luni, la ora cinci jumătate precis, ceai la premier; marţi, la aceeaşi oră, ceai la D. Brătianu; miercuri, acasă, între pişcoturi, „Mum, Mimi" de la Maxim Zig-Zag; joi, 12 ore de somn şi ceva proiect de lege; vineri şi sîmbătă, activitate în ministere, pentru ţară (devize şi transfer); duminecă, zi goală".
Eugen Jebeleanu pleda în presa democrată pentru un larg front democrat, împotriva manevrelor hitleriste şi a asupririi minorităţilor naţionale, într-un articol intitulat „Duşmanii Păcii", el denunţă, pe baza unei bogate documentări, „Internaţionala m,oriii", „Coaliţia aceasta cumplită"... „formată din conducătorii trusturilor de armament", care sînt „între ei, de o solidaritate desăvîrşită".
Publicistul participa la procesele luptătorilor antifascişti şi, în însemnările sale, sublinia tăria lor morală, acea solidaritate care îi făceau de neînvins. Jebeleanu milita pe tărîm social nu numai cu condeiul său de publicist. Participa la strîngerea de semnături pe apelul de solidarizare cu Mihail Sadoveanu, atunci cînd cete de huligani în cămăşi verzi ardeau în pieţe publice cărţile acestui clasic al literaturii noastre.
Deosebit de interesantă ni se pare însă pentru înţelegerea semnificaţiei activităţii publicistului Jebeleanu seria celor şase reportaje publicate sub titlul general „Periferic", în ziarul „Dimineaţa" (1937). în aceste raportaje se relevă unele însuşiri ale poetului care va şti mai tîrziu să evoce marea dramă a suferinţei maselor populare
192
EUGEN LUCA
în regimul burghezo-moşieresc şi să lovească cu arma sarcasmului în exploatatori.
Bucureştiul de atunci îi apare poetului ca un „braţ alb", care „are la periferie", „degetele mîncate de toate bolile". „O imensă brăţară de boală şi foame — scrie poetul — slrînge   acest   braţ,   înconjoară   simplu şi sinistru Bucureştiul". După ce dă această imagine globală a Capitalei în care „cu fiecare zi, clădirile centrului se ridică mai aproape de cer", în care „cu fiecare zi, cei de la periferie se scufundă mai mult în pămînt", scriitorul desface parcă imaginea în  părţile ei   componente, îmbrăţişează mereu alte şi alte aspecte ale periferiei, menite să  întregească  şi  să adînceasca această imagine generală.
Conducerea burgheză a ziarului a oprit publicarea acestui ciclu de reportaje, care-i nemulţumea pe marii afacerişti şi pe şperţari, pe delapidatori şi pe politicienii burghezi.'
Amintirea acestui fapt n-a rămas iară ecou în poezia lui Jebeleanu, care, în primul său poem publicat după 23 August, „Ceea ce nu se uită", va evoca dureroasele sale !>,„,;„,ari din epoca cînd îşi consuma tinereţea:
...înlr-o cabină
A celui mai măreţ dintre ziare
Cît de grele erau pentru poet aceste încercări, putem deduce din strofa următoare:
Suflete, nu te fringe, cînd superb Răsună glasul meu, străin de mine, Şi-mparte lumii pe sub stolul stelelor O pleavă de reclame comerciale.
le decadente. La Jebeleanu divorţul acesta era expresia unor confuzii ideologice.
El nu-şi dădea atunci seama că, es-chivîndu-se de la lupta pe frontul poeziei, dădea apă la moara duşmanilor pe care-1 combătea ca publicist. In această privinţa refugiul său în evul mediu ne apare astăzi deosebit de concludent.
Există însă în activitatea lui E. Jebeleanu anumite încercări caro vădesc dorinţa de a pune capăt acestui divorţ dintre activitatea sa publicistică şi cea poetică, de a milita şi prin poezie pe frontul idealurilor democratice. Merită atenţie în această privinţă poezia „Răscoala", publicată în m. 2 al revistei „Ulysse", ciclul de traduceri din poetul german Klabund, publicat în revista „Azi" (dec. 1934), care, ca şi traducerile din lirica revoluţionarilor maghiari, vădesc o orientare spre o poezie militantă.
Poezia „Răscoala" este expresia unei revolte sincere şi în acelaşi timp un apel deschis la revoltă. Dar este expresia revoltei anarhice, proprie intelectualului mic burghez, care nu are destulă încredere în mase:
Revoltat sînt pe mine că am răbdat atît; Pe ţara asta că rabdă încă. Latul mi-a ajuns pînă sub gît, Prostia ne pune juguri şi ne mănîncă.
Revolta aceasta, înăbuşită atîta amar de vreme:
Pumnul stă doar în cuget închis
Există aşadar, un divorţ între Eugen Jebeleanu, poetul „Inimilor sub săbii", şi Eugen Jebeleanu, publicistul din acea epocă, un divorţ care se observă în perioada amintită la numeroşi scriitori nutrind idei pohtice şi sociale relativ avansate, dar racticînd o literatură înrîurită de curente-
izbucneşte acum violent:
Nu ştiu de ce în mine vrăjmaşul Măririi a sunat furtună pe surle.
El îşi cheamă tovarăşii la „Marele seceriş". Cîntăreţul cavalerilor medievali concepe pe răzvrătiţi ca pe nişte cavaleri ai dreptăţii, care pornesc să-şi spele ruşinea, şî care, deşi nu au siguranţa victoriei, se
POEZIA LUI EUGEN JEBELEANU
193
aruncă deznădăjduiţi în aceasta aventura, pentru că c nobilă, sublimă în sine:
Haideţi! Caii, aplecaţi ca o prăbuşire jVe vor sălta trupurile noastre. Doar săbiile fi-vor raze amare, Cunună punînd fiecărui mire.
Se   desfăşoară   apoi  viziunea sîngeroasă a bătăliei:
Merele de pe umeri să zboare
In   coşurile  marelui seceriş
Steaguri—o hemoptizie, Incendieze copacii.
Ca pe nişie popi îmbăiaţi, Sub mitraliere să clatine
Drepţii noştri soldaţi
Oameni vechi, cu vechi
datine.
Această răscoală anarhică, avînd caracterul unei vendete, e văzută numai în ceea ce ea trebuie să distrugă, dar nu şi în ceea ce trebuie să făurească. Poetul nu avea atunci, o viziune justă asupra revoluţiei. El se resimţea de înrîurirea imagisticii poeziei decadente. Cert e însă că poezia aceasta care exprima cu sinceritate ura lui împotriva socităţii capitaliste, îl exprima pe Jebeleanu din anii aceia şi era departe de a ii o poză.
In „Cîntecul lor" (1941), poetul foloseşte elemente antitetice, pentru a reliefa contrastul dintre sărăcia maselor şi huzurul exploatatorilor:
Cîle-o manta întunecată Din cea mai scumpă tristeţe Ne-au dat la toţi — şi ne vine Pe sul golaş de minune.
Ei şi-au păstrat cîle-o blană Lucioasă ca luna, pământul Cu roadele, şi cerul, şi vîntul Ca să le mine corăbiile...
El exprimă — încă vag — nădejdile maselor într-o schimbare care să le smulg» din starea de oprimare („oh, vom mîncă şi astăzi ca să trăim... Gîrboviti, atenţi de-asuprablidului"), care să le redea demnitatea umană, putinţa de a dobîndi o viaţă nouă:
13 _ V, Romîneascâ
Jar noi aşteptăm., oglindiţi In apele tulburi din blidvri, Un crin să răsune odată, O Irîmbiţă neprihănită.
E cert că anumite imagini cîntate, ca aceea a crinului, de pildă, nu făceau destul de transparent sensul poeziei. Şi mai ales, e incontestabil că un poet revoluţionar nu s-ar fi mulţumit numai să exprime setea maselor de a trăi o astfel de viaţă; el ar fi chemat masele să lupte pentru această lume.
în pofida tristeţii ce se degajă din poeziile „Sfîrşit" şi „Trebuie", datate din 1943, Eugen Jebeleanu protesta vehement prin aceste versuri împotriva asupririi, a dictaturii antonescienc, arăta că fiecare om cinstit are datoria de a acţiona.
Eugen Jebeleanu reuşeşte să se smulgă tristeţii, să privească bărbăteşlc viaţa, ca o luptă în care prezenţa sa e obligatorie. Nu e deloc greu de recunoscut în autorul poeziei „Răscoala" pe autorul poemului „Ceea ce nu se uita", una dintre cele mai emoţionante opere poetice publicate îndată după eliberare. „Ceea ce nu se uită" exprimă cu sinceritate, direct, aceeaşi viziune anarhică asupra luptei desmoşteniţilor, care pornesc în şuvoaie să ceară stăpî-nilor socoteală pentru tinereţea lor:
■..scuturată de friguri,
clătinată de foame ca marea-ntre diguri,
subţire şi slabă ca. o umbră de vînt.
Eliberarea, evenimentele revoluţionare pe care le-a trăit şi la care a participat ca militant activ pe fărîm publicistic, munca educativă desfăşurată de Partid asupra poetului, cunoaşterea poeziei sovietice l-au determinat pe Eugen Jebeleanu să înţeleagă că înainte de orice poetul trebuie să spună oamenilor ceva şi să-i facă să se descopere pe ei înşişi şi să so înalte. Eugen Jebeleanu a dobîndit o personalitate poetică, care s-a dezvoltat pe măsură ce orizontul său poetic şi ideologic s-a lărgit, pe măsură ce şi-a însuşit învăţătura atotbiruitoare a lui Marx, Enge'ls, Lenin şi Stalin. Eugen Jebeleanu este astăzi, alături de Mihai Beniuc, Maria Banuş, Marcel Breslaşu ş. a. — unul dintre poeţii noştri fruntaşi, iar poezia sa are
194
EUGEN LUCA
trăsăturile ei proprii, nota ei distinctă.
Drumul eliberării poetului de sub influenţele poeziei decadente pe care o practicase în timpul regimului burghezo-moşieresc, drumul dobîndirii unei puternice personalităţi n-a fost însă un drum uşor, deşi dorinţa lui de a sluji prin versurile sale cauza clasei muncitoare a fost evidentă de la început. Evoluţia lui E. Jebeleanu, care a atins astăzi maturitatea sa artistică, a presupus un proces greu, o luptă cu sine însuşi, care a marcat mai multe etape.
Eugen Jebeleanu a fost unul dintre poeţii care, din primele zile ale eliberării, au răspuns chemării Partidului de a-şi pune forţa creatoare în slujba poporului muncitor. Apropierea de Partid — care la alţi scriitori a presupus un proces mai îndelungat de căutări—s-a produs în cazul lui Jebeleanu. rapid, pentru că a fost înlesnită de activitatea publicistică democrată, desfăşurată de poet în timpul regimului burghezo-moşieresc, pentru că încă din ilegalitate, poetul avusese unele legături cu comuniştii, cu Alexandru Sahia, în deosebi. Eugen Jebeleanu nu întîmpina ziua eliberării nepregătit. El terminase poemul „Ceea ce nu se uită", la care începuse să lucreze încă din martie 1944 şi pe care avea să-1 publice în 1945. Atunci, cînd poemul acesta vedea lumina tiparului, el reprezenta una din cele mai înaintate poziţii ale poeziei noastre noi. Aceasta, în pofida lipsurilor ideologice, evidente astăzi, în pofida faptului că în această operă poetul utiliza încă o anumită manieră de epatare a burghezului:
Şi cum ura-i singura-i iubire
Cu care m-aţi învăţat voi, capete îngrăşate,
N-am să uit niciodată nimic
Sub lumina aceasta şi. ea îndopată
o anumită înclinaţie spre exotism, străină de asemeni poeziei realiste:
Inima noastră-ngropată de voi De mult la Capul Bunei Speranţe. şi uneori, imagini ceţoase, construite după o sintaxă ce se abătea de la legile fireşti ale limbii noastre şi care îngreunau lectura:
Şi am văzut apoi
Cum lunete pornind din zare, rîul
Unda cea groasă şi-o schimbă în grabă Ca pe o piele care-a năpîrlil.
„Ceea ce nu se uită", era la epoca aceea — şi a rămas şi astăzi un poem valoros, nu numai fiindcă e străbătut de o mare forţă lirică, care se revarsă tumultuos în valuri din ce în ee mai puternice—dar fiindcă aducea un element nou în poezia noastră în general şi un element nou, foarte interesant, în poezia lui Jebeleanu. In locul lamentărilor obişnuite, Jebeleanu aducea ideea nouă de protest vehement, de revoltă sinceră împotriva orînduirii burghezo-moşiereşti; nouă era de asemenea dorinţa poetului exprimată cu claritate în poem — de a servi clasei în atac, de a contribui la distrugerea vechii orînduiri. Poetul, care păstra încă în. acea vreme concepţia romantică a poetului profet, a poetului mag, vedea întruchipată în fiinţa şa năzuinţele maselor înseşi, se simţea un fel de răzbunător al suferinţelor îndurate de popor în decursul veacurilor:
Căci eu sînt cel ce vrea şi pentru voi Topor să fie, flacără cu ghiare Sau o pădure-n mers răzbunătoare.
Poemul, avînd un pronunţat caracter de confesie, constituie autobiografia tinerei generaţii osîndite la foame şi mizerie, decimată, sfîrtecată de burghezia exploatatoare. Lamentările au fost înlocuite — şi acesta e marele merit al poemului — prin răzvrătire. Accentul cade, însă, din păcate, pe boema intelectuală, scriito-riceasco-gazetărească. Clasa muncitoare este reprezentată doar printr-un fochist orb, resemnat, care ascultă nostalgic sirena locomotivei, printr-un ins care nu întruchipează calităţile tipice muncitorului revoluţionar. Poetul „martor al veacului de zgură", exponent al acestei generaţii sacrificate de burghezii în „blănuri ninse", cu „pîntece groase ferecate în aur", se vede conducînd o manifestaţie anarhică de răzvrătiţi deznădăjduiţi, cu „sandalele sparte", cu „hainele roase şi „coaiele lucioase", care pornesc asaltul:
Pe străzile oraşului treceau
In rînduri strînse,  tineri cot la coi
Minaţi de-un răpăit de darabane.
FOEZIA LUI EUGEN JEBELEANU
195
Poemul, construit pe antiteza dintre suferinţa maselor populare (caro nu şi-a găsit însă, aşa cum am arătat, întruchiparea ceamai fericită)—şi huzurulexploata-torilor, acel „rîu fosforescent de putregaiuri", are la bază ideea poetică foarte preţioasă pe care Eugen Jebeleanu o va relua de acum încolo — de fiecare dată, însă, într-un mod cu totul nou—în unele dintre cele mai bune poezii şi poeme ale sale: ideea amintirii suterinţii din trecut, care-ţi impune o conduită în prezent, a memorizării catastrofelor acţionînd ca un stimulent în luptă. „Ceea ce nu se uită"... se intitulează poemul. Ideea lui e însă: ceea ce nu trebuie uitat, pentru a şti cum să ne comportăm astăzi:
Glasuri  pierdute,   răsunaţi   în mine Ca bulgării pe un sicriu de lemn Purtat peste o   lume de ruine... Vieţi risipite, vă păstrez cenuşa Fierbinte-n pumnii mei ca într-o vatră.
Această idee poetică, cu totul deosebită de obişnuita antiteză dintre trecutul de suferinţe şi prezentul plin de satisfacţii — este specifică poeziei lui Eugen Jebeleanu. O vom întîlni îu „Indice" şi în „Fîntîna din Coreea". Ea se află la baza poemului „în satul lui Sahia" şi a poeziei „Petre Gheorghe". Ideea aceasta străbate cele mai multe dintre poeziile pe care poetul le-a închinat glorioasei  zile  de  23 August.
Ea e încorporată în poemul „Scutul păcii":
Dar stau de veghe morţii şi ne-aminlesc
de voi.
Morţii din gropi comune şi cei clin crematorii, Cei ce-au lăsat; o slîncă de oseminte lumii. Şi cei pe-a căror umbră de fum au dus-o
norii.
★
„Coca ce nu se uită", poem de largă respiraţie, mai aduce un clement care explică încă o caracteristică a poeziei pe care o va scrie de aici înainte Eugen Jebeleanu. Vorbeam mai sus despre concepţia romantică ele poet-mag, profet, evidentă aci. Această concepţie a fost depăşită de mult do poetul nostru. EI a păstrat însă nealterată — şi aceasta este foarte important — o încredere neţărmurita  îu forţa
13*
poeziei, în acţiunea adevăratei poezii asupra sufletului omenesc, în puterea excepţională a creatorului. Încrederea aceasta îşi află expresia în poezia „Altfel de cîntec" care, pînă la un punct, e un imn închinat forţei creatoare a poetului: Nu fără greutate,  dar pol să schimb de
vreau
Din plopii ageri frunza în steaguri de mătase Şi stelele clin negre văzduhuri să le iau Şi-n degetele mele să  le prefac  în plase.
Pe-un petec de hîrtie, pot să ridic zăpezi Şi şuierînd cu biciul condeiului, să-nalţ Grei aburi pe cîmpia, cu geru-n mari cirezi Şi  luna    lunecîndă,  cu sclipete de smalţ.
Or, tocmai această înaltă consideraţie a lui Eugen Jebeleanu pentru verbul poetic determină o altă caracteristică a poeziei sale. în cele mai multe versuri el sugerează de la început cititorului că are să-i comunice fapte de o importanţă deosebită, bogate în semnificaţii, fapte cărora trebuie să Ie acorde un mare interes. El sugerează de la început cititorului că ceea ce spun poeziile sale, se cere neapărat spus, trebuie cunoscut ele către toţi oamenii. Do aceea poetul foloseşte tonul grav şi crează încă în primele strofe ale poeziilor sale o atmosferă solemnă, menită să-1 pregătească pe lector a recepta faptele şi ideile importante pe care el i le comunică.
Cînd în „Tobele negre" Eugen Jebeleanu îşi propune să arate furia reacţiunii franceze care aruncă mercenari înarmaţi împotriva minerilor grevişti, el crează din prima strofă o atmosferă gravă, apăsătoare. Parcă s-ar dezlănţui un cataclism care ar ameninţa întreaga umanitate:
Un ropot, e-un ropot de bulgări Şi nu-l poale ascunde distanţa. Ascultă şi-auzi cum răsună Greu, tobele negre din Franţa.
Faptul că atunci cînd se porneşte să evoce figura marelui învăţat şi luptător democrat revoluţionar N. Bălcescv;, Eugen Jebeleanu evocă nu o muză oarecare, ca bătrînii rapsozi, ci pădurea romîneascâ, martoră a bătăliilor pe care, de secole, fură întrerupere, poporul nostru le-a dat pentru
196
EUGEN LUCA
a-şi cuceri libertatea, este, de asemenea, foarte grăitor.
Merită subliniat faptul că folosirea unui astfel de procedeu îl obligă mult pe poet. Crearea acestei atmosfere solemne, grave, de la începutul poeziei, trebuie să fio justificată de conţinutul întregii poezii; se cere păstrată pînă la sfîrşit o tensiune la fel do înaltă.
Or, Eugen Jebeleanu reuşeşte într-adevăr să dea întregii poezii unitatea de ton, pentru că are într-adevăr un mesaj important de transmis oamenilor, iar procedeul nu e folosit doar pentru obţinerea unor efecte de moment; reuşeşte aceasta, pentru că poetul însuşi e pe deplin convins de importanţa mesajului său, pentru că aduce mereu noi şi noi fapte care întregesc, amplifică uneori, cînd împrejurarea o reclamă, atmosfera solemnă din primele strofe. Aceasta constituie expresia unei înalte maeştrii, precum şi a marei răspunderi, a respectului datorat de poet poporului său.
Atmosfera gravă,decataclism, din prima strofă a poeziei „Tobele negre", e justificată tocmai prin aceea că semnificaţia măreaţă a luptei minerilor o dezvăluită din plin:
Priveşte minerii ce suie, în mîini legănînd felinare, Cu paşii lor mişcă pămîntul Bat tobele negre mai tare,
Poezia,în ansamblul ei, este construită înfcr-o mişcare ascendentă, astfel încît ea creşte cu fiecare strofă ,culminînd în final.
La început „tobele negre" „răsună greu". Cînd minerii părăsesc puţurile, „gem tobe scrîşnind de mînie". C-înd felinarele greviştilor luminează noaptea întunecată a capitalismului, „bat, tobele negre mai tare".
Se descrie „furtuna de gloanţe", prilej pentru autor de a arăta dîrzcnia minerilor, care, prin sîngele vărsat, pregătesc o nouă viaţă:
Din sîngele darnic ce curge, Hrăneşie-aur or a o vatră, Spre care-şi-ndreaptă ne-nfrînlii Tăcutul lor fluviu .de piatră.
După ce e subliniată zădărnicia eforturilor reacliunii de a împiedica mersul
firesc al istorici, poetul are viziunea deplina a victoriei forţelor progresiste. Poezia se închee cu imaginea solemnă, plină de grandoare, a victoriei. Ea e construită cam din aceleaşi elemente ca şi imaginea cu care-începea poemul, fiind însă antitetică primei imagini: apăsarea cataclismului e înlocuită, în mod firesc, cu o atmosferă luminoasă , însorită:
Ei merg înainte spre ziua Cînd pălmile însîngerate Vor bate în lobe de flăcări Zburînd peste lumi libertate!
Faptul că poeziei lui Eugen Jebelcaira îi este caracteristică tonalitatea gravă, solemnă, se vede şi într-o anumită înclinaţie a sa către exprimarea aforistică. Poetul dăltueşte parcă în bronz gîndurile înalte ale epocii noastre, pentru ca oamenii să înveţe cum să trăiască demn şi liberi, cum să slujească idealul sfînt al eliberării lor. Această formă artistică, presupunînd o mare economie de mijloace,, dictată tocmai de necesitatea de a concentra un bogat conţinut de idei în cîteva versuri doar, dovedeşte de fapt maturitatea artistică pe care a alins-o Eugen Jebeleanu. Aforismele sale se întipăresc adînc în conştiinţa cititorului tocmai pentru că — spre deosebire de obişnuitele versuri lozincarde, — ele îi spun lucruri adînci, închid o bogată experienţă de viaţă care impresionează prin ea însăşi. E neobişnuit de puternic, de pildă, finalul poeziei „Pumnul", închinată minerului Bărbier, asasinat de poliţia franceză la, puţ u rile Com be fro f - Firm in y:
Gîndind la cel ce a căzut, Fereşle-ţi pleoapele de plîns. Te uită: mîna nu-i. întinsă! Minerul tine pumnul strîns
*
Ca orizont tematic, Eugen Jebeleanu ar putea fi definit un poet al păcii, un poet al glorioasei istorii a eroilor care au înţeles sensul epocii lor şi s-au dăruit cu totul luptei pentru realizarea idealurilor celor mai înaintate şi, de asemeni, un poef al clipelor solemne.
POEZIA LUI EUGEN JEBELEANU
197
Dacă poetul a abordat încă de la începutul gloriosului deceniu această tematică, dacă în creaţia sa de după 23 August nu s-au putut observa alunecări intimiste, către o poezia aşa zis „gratuită", aceasta nu înseamnă că în aceşti zece ani poetul n-a parcurs mai multe etape pînă a ajuns la maturitatea de astăzi.
în versurile lui Eugen Jebeleanu de după 23 August apare evident un continuu efort de a se depăşi, de a se elibera de influenţele formaliste, de a-şi îmbunătăţi creaţia. în volumele „Poeme de pace şi de luptă", „Bălcescu", „Cîntecele pădurii tinere", precum şi în culegerea „Versuri ■alese" nu sînt cuprinse toate poeziile pe care el le-a scris în această perioadă. O înaltă conştiinţă scriitoricească l-a făcut pe poet să renunţe la acele poezii pe care le considera nesatisfăcătoare. Urmărirea procesului de dezvoltare a lui Eugen Jebeleanu nu este însă îngreuiată, deoarece în aceste volume se află o seamă de poezii care marchează cu claritate etapele parcurse de poet. E evidentă astfel, în poeziile •din perioada iniţială care, la vremea lor, reprezentau o poziţie înaintată în frontul poeziei noastre, şi care astăzi continuă să ne emoţioneze păstrîndu-şi în general valoarea, o anumită teamă de a spune lucrurilor direct pe nume, manifestată printr-o înclinaţie pronunţată către fantastic şi ,1'abulos, către simboluri.
în „Scutul păcii", de pildă, lupta dintre forţele păcii şi ale războiului ia proporţii fabuloase. Simbolurile utilizate sînt cosmice. Armata Sovietică, „scutul păcii", c simbolizată printr-un vînt puternic, „ce ■curge ca un rîu" şi care, în noaptea fascismului, a bătut „în nourii de piatră" ce -ameninţau omenirea, în „putredele trunchiuri din codrii gîrbovi".
...Acuma, un golf e orizontul .Spălat de norii negrii, cu ţărmurile roz.
Noaptea înfricoşătoare a fascismului, norii grei „de piatră" nu se mai pot reîntoarce :
Şi dacă pesle-o clipă e cenuşiu văzduhul Străpuns doar de o rază de soare cît un. paiu Nu   te-ntr islezi.   In   dosul   văzduhului, e
ploaia,
Nu   bezna — şi-i   nădejdea   adusă de-nlins
Nou...
Ploaia aceasta, simbol al reînnoirii pe care o trăiesc popoarele eliberate de glorioasa Armată Sovietică — înlătură murdăria lăsată de fascism, aduce belşug; pămîntul reînvie, o lumină orbitoare scaldă ţara. Partea l-a a poemului e un elogiu adus Primăverii, tinereţii, muncii creatoare şi optimismului popoarelor care s-au smuls:
...din iarna ucigaşă
Din mîna el de ghială, cu ghiare lungi de
fier.
Aglomerarea aceasta de simboluri îngreunează mult lectura, îl împiedică pe cititor să vadă dintr-odată despre ce este vorba, dăunează foiţei emotive a poeziei.
Cu poezia „Celor căzuţi pentru libertate" (scrisă în 1945), păşim în plin fabulos. Martirii libertăţii se trezesc din mor-mînturi, încalecă vîntul şi gonesc de-a lungul şi de-a latul planetei, pentru a-i fulgera pe cei
...cari mai răsuflă încă
întinşi pe şapte perne,  în trufia
lăţită peste lume ca o brîncă.
După victorie, ei descăleca cu secerile în mîini pentru a ne ajuta la strînsul recoltei.
In „învingătorul", poezie scrisă în 1944 în amintirea ostaşului sovietic anonim, care, prin jertfa sa ne-a eliberat, întîl-nim aceleaşi elemente de fabulos.
Tăria eroului e sugerată prin exagerarea forţelor sale fizice, cărora li se dăruie dimensiuni cu totul neobişnuite. Astfel, plefele-i sîot „ca nişte lei de foc", piciorul lui „pare umbra unor arbori imenşi". Ca şi pe eroii din poezia „Celor căzuţi pentru libertate", pe „învingătorul", poetul îl vede deşteptîndu-se din somnul său pentru a conduce mulţimea:
Va ridica Oceanul ca o pleoapă
Ca să-i privească oastea ca nisipul,
Cu flamuri de văpăi şi căşti de apă...
198
EUGEN LUCA
Folosirea abuzivă a simbolurilor, a fabulosului, a unor imagini ceţoase — cum e, de pildă, aceea a căştilor de apă — slăbeau într-un lei posibilitatea de a vorbi maselor celor mai largi, şi-l condamnau pe poet să se menţină, oarecum, pe un pian vag general. Unele poezii relevă carenţa viziunilor poetului în acea vreme. „Cei căzuţi pentru libertate" apar în postura unor strigoi. Simbolul e rău ales. Amintirea strigoilor nu ne poate călăuzi. Autorul acţionează aci într-un fel împotriva scopului său principal de a proslăvi memoria martirilor libertăţii, fiindcă în loc să fio preocupat de comunicarea ideii de bază, se lasă furat de viziunea nerealisfă pe care a construit-o. Exagerarea peste măsură a dimensiunilor fizice ale „învingătorului" împiedică pe poet să reliefeze din plin grandoarea morală a acestuia, cu toate că în poezie există anumite elemente, cum ar fi, de pildă, cele care vorbesc despre recunoştinţa popoarelor pentru ostaş, suge-rînd cu o reală forţă artistică măreţia eroului.
★
Aceste slăbiciuni, izvorîte din neîncrederea în forţa poetică a realităţii însăşi, re-flectînd confuzii ideologice, îşi găseşte leacul în apropierea de realitate, în clarificarea ideologică a poetului. Invitaţia la cunoaşterea realităţii, chemarea pentru a-şi însuşi din tezaurul învăţăturii marxist-leni-niste, i lo-a făcut Partidul. Documentele publicate de Partid, munca ideologică desfăşurată de Partid în rîndurile scriitorilor, traducerea şi larga popularizare a cunoscutelor rapoarte ale Iui A.A. .Idanov, chemau pe scriitori să se apropie dc realitate, să-şi însuşească învăţătura marxist-lcni-nistă.
Poetul începe să se elibereze de viziunile nebuloase, să se apropie de realitate, să caute mijloace de expresie mai simple, accesibile maselor largi, adecvate tematicii noi pe care o abordează. Căutările dau roade, dar roadele acestea nu sînt totdeauna la înălţimea posibilităţilor creatoare ale poetului. Tendinţa spre simplitate e înţeleasă uneori de poet ca presupunînd cu necesitate un limbaj destul de rudimentar, în faţa vieţii pe caro începe s-o cunoască
şi s-o înţeleagă just, poetul păstrează încă o atitudine destul de distantă. El este mai mult un observator al vieţii decît un participant, iar aceasta are repercusiuni în poezia pe care o crează. Socotim în acest sons caracteristică poezia. „Cuvinte pentru pace".
Atitudinea, oarecum detaşată de viaţă, pe care o reflectă, postura de turist ce; observă totul cu curiozitate şi interes, de reporter caro vrea să aflo rostul fiecărui amănunt, dar simţindu-se totuşi într-un fel distanţat de oamenii ale căror frăm în tari doreşte să le zugrăvească, e vizibilă chiar de ia început:
Ca să-i privesc pe toţi cînd or să vină,. M-am aşezat în fundul sălii mari. Sosiră-apoi, prin. ger, de la uzină. Mecanici ageri, montalori, strungari.
Poetul descrie amănunţit, ca într-un reportaj, tot ce se petrece în jurul, său, redă discursul unui muncitor fruntaş care,, popularizînd metodele avansate de muncă, arată totodată necesitatea unei producţii sporite, şi notează atent reacţiile color din jur.
Acest mod cuminte de prezentare a realităţii nu-i permite poetului să închege nici un portret, să înfăţişeze chipul omului nou, constructor conştient al socialismului. Anumite elemente sugerează însă ceea ce îl apropie pe muncitorul înaintat de masa tovarăşilor săi. Strofele într-adevăr impresionante din poezie, prin care Jebeleanu reuşeşte să dea imaginea vie a legăturii strînse dintre muncitorul înaintat şi mase şi să comunice astfel indirect ideea preţioasă că masele vor fi ele însele la nivelul fruntaşului — sînt acelea în care, uitînd de existenţa aparatului de fotografiat, el încearcă într-un limbaj poetic, să găsească expresia semnificaţiei întîmplărilor la care asistă, de astă dată nu ca un martor obiectiv, ci ca un participant cu o reală vibraţie afectivă:
Pe frunţile cu f lacăra-nvăţate Şi peste mîini. cu urme de funinge, Un vînt de primăvară-a prins a bate Şi-argint de flori mi s-a părut că ninge.
Şi, ca să. prindă lot ce-o să mai spună, O mamă îşi săltă pe cellalt braţ,
POEZIA LUI EUGEN JEBELEANU
199
Un ghem de om cu ochii de alună, Cu pumnii mici, şi roz, şi încleştaţi.
Privindu-l pe sub groasele sprîncene, Surîse vorbiloru-nduioşat Şi glasul lui mai tare-a prins să cheme, Prin pilda-i vie, drumul de urmat.
Din fericire, această perioadă de adaptare la realitate este la Eugen Jebeleanu foarte scurtă. Spre deosebire de alţi poeţi care se mulţumeau atunci să lipească cap la cap o serie de lozinci ritmate şi rimate, — chiar în această perioadă Eugen Jebeleanu descrie viaţa, într-un mod nesatisfăcător încă, ce-i drept, dar o descrie. Eugen Jebeleanu arc meritul de a fi printre puţinii poeţi care n-au căzut în proletcultism, tendinţă foarte puternică atunci. De altfel, o precisă delimitare a acestor etape nici nu se poate face. în 1949, cînd scria această poezie, Jebeleanu ne dăruise opere lirice. mult mai puternice, cu un profund caracter agitatoric şi mobilizator. E suficient să ne referim la poezia „Pumnul", scrisă la 12 noembrie 1948, poezie de o aspră frumuseţe, pentru a ne da seama că aceste delimitări nu trebuiesc văzute mecanic, rigid. E suficient, de asemeni, Să ne gîndim că în acelaşi an. cînd a scris „Cuvinte pentru pace", Jebeleanu a creat una din cele mai valoroase opere ale poeziei noastre noi, „Eidice".
★
Cînd Jebeleanu a reuşit să privească realitatea, viaţa, ca un participant activ la frămîntările sociale al căror contemporan este, cînd el a început să sufere şi să se bucure alături de eroii săi populari, cînd s-a adresat direct cititorului într-un limbaj sensibil, apropiat acestuia, se poate considera că a păşit pe calea unei poezii realist-socialiste. Fiecare nouă creaţie a lui Eugen Jebeleanu, (omitem în chip voit unele poezii mai slabe, cum ar fi „Cîntec despre Bucureşti", „Pe nave paşnice", scrise cu prilejul Festivalului Mondial al Tinerelului de la Bucureşti), înseamnă de la o vreme o nouă izbîndă a frontului poetic, o adevărată sărbătoare pentru iubitorii de poezie. Dezvoltarea poetului a fost, aşa
dar, rezultatul însuşiriispirilului de partid, al lărgirii orizontului său politic, al înlăturării definitive a rămăşiţelor formaliste care-i frînau creaţia. E cert că în această privinţă un rol hotărîtor l-a exercitat asupră-i poezia sovietică, din ce în ce mai cunoscută acum în ţara noastră. Nu poate fi contestat astfel faptul că ideea de a zugrăvi într-un amplu poem, cu numeroase personaje, viaţa unei mari gospodcării agricole colective trebuie să-i fi venit poetului în urma lecturii poemelor „Cîntarea colhozului bolşevic" şi „Primăvara în colhozul Pobeda" de N. Cr.ibaciov. Trebuie remarcat, de asemeni, că profunda cunoaştere a folclorului naţional Ea ajutat pe poet să găsească expresia caldă şi limpede care să meargă la inima cititorului, să pună în mişcare afectivitatea, imaginaţia şi voinţa sa. Felul creator în care a prelucrat şi folosit versul popular în ambele sale poeme: „în salul lui Sahia" şi „Bălcescu", e concludent.
Cîntăreţ al păcii şi al eroilor poporului nostru, rapsod al momentelor solemne pe care le vrea întipărite în toate conştiinţele, Eugen Jebeleanu este astăzi un. liric de o mare forţă, care ştie să exprime sentimentele nobile şi înaltele năzuinţi ale oamenilor noştri înaintaţi, care ştie să înfăţişeze în pagini ce se întipăresc adînc în conştiinţă, frumuseţea vremurilor noi; e un poet epic care ştie reînvia din istoria poporului nostru epoci frămînlate de luptă. Eugen Jebeleanu, poetul ermetic de eri, fostul cîntăreţ al „evului sur", este astăzi unul dintre fruntaşii poeziei noastre, un poet autentic şi profund, un cîntăreţ al vremurilor noastre luminoase, iubit  şi  stimat  de  masele  de cititori
Toţi poeţii noştri au cîn lat marea bătălie a popoarelor, a tuturor oamenilor cinstiţi pentru pace. Fiecare însă a făcuf-o în felul său.
Eugen Jebeleanu evocă deobicei momenle zguduitoare din viaţa oamenilor în vremea războiului, tragedii sfîşietoare care stîrnesc ură împotriva duşmanilor. El vibrează profund la aceste suferinţi îngrozitoare şi transmite cititorului această vibraţie, ura şi revolta sa. în aceste poezii el o un narator,
200
EUGEN LUCA
care însă îl lasă pe cititor să înţeleagă mai mult decît povesteşte, sugerînd că tragediile sînt mult mai sfîşietoare decît reuşesc să o spună cuvintele.
Un exemplu grăitor în această privinţă ni-1 oferă poezia „Lidice". Simulînd o discuţie cu un prieten care l-a întovărăşit într-o călătorie prin Cehoslovacia, poetul se adresează, do fapt, direct, şi familiar, cititorului.
La început ni se dă senzaţia unui pustiu total, ce sugerează tragedia petrecută aici sub ocupaţia nazistă:
...„Ce e? — am priita să-ntreb,
Ce căutăm aici pe ctrnpul sterp?".
(Spre Lidice mergeam). „De ce-am oprit?"
...Spre călăuz, priveam nedumerit.
Această senzaţie a pustiului îngrozitor, e necontenit amplificată în strofele următoare:
Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vîntul.
Sub noi un sat întreg şi-avea mor mint al
şi se asociază cu senzaţia vastităţii proporţiilor pe care le-a avut cataclismul:
...L-a ras din temelie Hitler. Satul aici a fost de-a lungul şi de-a latul.
Distrugerile materiale vorbesc despre furia dementă a cotropitorilor, dar ele nu transmit încă pe deplin intensitatea şi amploarea crimelor săvîrşite de hitle-rişti. Vrînd să dea imaginea completă a acestor fărădelegi, Eugen Jebeleanu trece de la planul material la cel uman.
Descrierea obiectelor expuse în muzeu îi permite să vorbească indirect despre oameni, despre victimele acestor călăi şi astfel cititorul dobîndeşte imaginea efectelor distructive ale monstruosului război de jaf şi cotropire. Autorul arată o mare sobrietate, ocolind comentariile. Obiectele vorbosi prin ele înşile despre ocupaţiile paşnice, despre nevinovăţia victimelor, mult mai mult decît orice comentarii. „Tocul", do pildă, poate sugera un şcolar care îşi făcea lecţiile, un adolescent care compunea prima sa scrisoare de dragoste, sau un poet; „fluierul sfărîmat" ne îndeamnă să ne închipuim un om care iubea muzica,
„ochelarii betegi de sîrmă" un bătrînel care-şi citea liniştit ziarul; „verigheta neagră de aramă", — nişte oameni sărmani cu o viaţă de familie frumoasă ; „tîrnăcopul", „degetarul" — muncitori paşnici care-şi cîş-tigau cinstit pîinea. Aceste elemente, dezvăluind un univers întreg, scot, prin contrast, în evidenţă gravitatea crimei. Enumerarea culminează cu cele „două patine mici. şi o păpuşă", aducînd în memorie uciderea copiilor, distrugerea vieţii în ger-menele ei însuşi. De aceea şi revolta poetului atinge de astă dată o intensitate deosebită:
Vîrîsem ungliiile-n carne-adînc...
Lacrimi veneau, — dar nu voiam să plîng..
Ningea.  Vroiam să ies. Priveam spre tine, Dar mă ţineau micuţele patine. Ningea. Patinele... Ce-ar mai sclipi dear fi, ca altădată,-n sat copii!..." (s.-n.).
Oroarea şi revolta în faţa grozăviei acestei drame abominabile devin, în mod firesc, hotărîre de a lupta pentru pace, de a face din trupurile şi sufletele noastre:
...ziduri late,
ne-nvinse ziduri, mari pereţi de ură, crescîiul din noi ca o semănătură,
de care să se izbească foţi duşmanii Omului.
Decorul în care se face acest logămînt solemn:
...peste vînl
Peste zăpezi, peste pustietate,
dau actului o semnificaţie deosebită, grandioasă, ne transpune dintr-odată pe scena mare a lumii. Ceea ce permite poetului să dea o expresie puternică urii adînci a popoarelor unite împotriva aţîţătorilor la război.
Şi în „Fîntîna din Corcea" e înfăţişat un moment de un tragism profund. Poetul foloseşte însă alte procedee. Tot poomul e construit pe contrastul dintre dragostea de viaţă a coreenilor şi barbaria crimelor comise de cotropitorii americani. Ideea aceasta e reliefată prin contrastul dintre atmosfera calmă, senină, luminoasă a orăşelului coreean înainte de bombardament, înfăţişată la începutul poeziei —
POEZIA LUI EUGEN JEBELEANU
201
şi uraganul dezlănţuit cu sălbăticie de bombardierele americane:
Senin era văzduhul şi înalt.
Copiii — oacheşi — se jucau pe-asfalt.
Femeile, pe mese-ncovoiate, gîndeau la ei, şi pregăteau bucate.
In valuri, forlăreţe-zburăioare acoperiră sfîşialui soare.
Americanii! Metru după metru, vărsară jocu,-n mîini cu cronometru.
Ideoa se întipăreşte adînc în mintea cititorului, mai ales pentru că victimele .apar în fiecare distih în care e descris bombardamentul, îutr-o postură care vorbeşte convingător şi despre nevinovăţia lor, şi despre setea lor de viaţă, şi despre imposibilitatea de a se apăra, de a afla ■o scăpare:
Căzu jemeia-n uşă; lîngă ea Castronul cu orez mai aburea.
Trei avioane iuţi, cu jocuri scurte ţinliră-n pruncul ce fugea prin curte.
Căzură morţi bălrînii lîngă linguri cîinele-n lanţ se spînzurase singur (s. n.)
în episodul următor — zugrăvind fărădelegile comise de trupele de uscat, caro intraseră, după bombardament, în orăşel— accentul cade pe aceleaşi elemente. Pîntina, martoră a tuturor acestor fărădelegi îngrozitoare, a fost astupată de barbarii americani:
pînă-n fundu-adînc,
svîrlind în ea pe mamă şi pe prunc. (s. n.
„Din întunericul fîntînii" luceşte însă un nasture do-alamă pe care:
Cu aţă taro ca să ţie (s. n.) măicuţa îl cususe grijulie.
In numele popoarelor care-i urăsc de moarte pe călăi, poetul rosteşte rechizitoriul în distihuri impresionante tocmai prin gravitatea lor, şi aruncă cu accente profetice imprecaţia, care ţâşneşte parcă din sufletele sutelor de milioane de oameni iubitori de pace:
Nu, n-aţi ucis jîntîna. Nu e oarbă. Cu mii de guri aşteaptă să vă soarbă
In poeziile antiimperialiste, Eugen Jebeleanu nu utilizează invectiva goală — aşa cum mai obişnuiesc încă, din păcate, unii poeţi. El zdrobeşte pe cavalerii morţi sub biciul sarcasmului. E vorba nu numai despre dispreţul şi ura poetului faţă de aceşti posedaţi ai bombelor atomice, dar şi despre mărginirea lor, despre faptul că iluziile pe care le nutresc le vor fi fatale:
Luaţi ochiane, ca să vă apară
cc se zăreşte la un vîrf de nas,
chiar  dacă jaj,a vă va ji de ceară
şi chiar de-ţi pierde cîle-un pic de glas!
Poetul îi cheamă pe aţâţătorii la război să-şi arunce privirile „spre ale Volgăi grele plete", acolo unde:
prin căştile cu cruci încîrligate învingător străbate astăzi griul.
spre a avea viu în minte sfîrşitul inevitabil al oricărei aventuri războinice. Superioritatea poetului este zdrobitoare. El îi priveşte pe duşmanii păcii, pe aceşti ridicoli dar periculoşi Don Quichoţi moderni, cu siguranţa învingătorului de eri şi a viitorului biruitor, biciuindu-i cu ironia sa usturătoare:
Priviţi adînc! E-o jaţă tinerească, Un grîu voinic, cu mii şi mii de gene. Priviţi-l! Rîde. De-a trecut prin cască, Va trece el, de-o ji, şi prin jobene!
★
Spuneam mai sus că Eugen Jebeleanu este poetul momentelor solemne, al momentelor care marchează evenimente importante în viaţa poporului nostru sau a lumii, al marilor bucurii sau dureri colective. Poetul a slăvit în versuri avîntafe proclamarea Republicii Populare Române, el a cîntat în repetate rînduri marca victorie a eliberării, a fixat în versuri de o frumuseţe gravă momentul solemn cînd Lenin a citit Decretul pentru pace, a dat glas durerii intense trăite de poporul nostru, alături de toate popoarele lumii, atunci
202
EUGEN LUCA
cînd a aflat vestea îmbolnăvirii şi apoi a morţii marelui Stalin.
Valoarea acestor poezii se datoreşte în primul rînd mesajului pe care-I transmit, faptului că ele reuşesc să dezvăluie semnificaţiile bogate ale evenimentelor celebrate.
Nu e do mirare, de pildă, că slăvind mereu măreaţa zi de 23 August, Eugen Jebeleanu nu se repetă, e de fiecare dată nou. De fiecare dată, el relevă o nouă semnificaţie a acestui act istoric: umanismul ostaşilor sovietici eliberatori, în poezia „Drum de 23 August"; dragostea şi recunoştinţa poporului romîn faţă de eliberatori; jertfele mari ale eroilor sovietici şi roadele bogate ale acestor jertfe în poezia „Micul oştean"; conştiinţa înaltă a soldaţilor sovietici; viziunea clară că din sacrificiul lor vor rodi bucurii pe pămînturile desrobite, în „Vestitorul".
Momentul eliberării e privit, de fiecare dată, din punctul de vedere al actualităţii, ceea ce îi permite poetului să aibă o viziune mai amplă a faptelor pe care le narează, să se ridice la o generalizare mai înaltă. De aceea, în „Drum de 23 August", umanismul ostaşilor sovietici nu e relevat numai prin faptul că un copil, rătăcit pe cîmpul do bătaie, a fost salvat de o tanchistă sovietică, ci şi prin aceea că actul acesta dodîndeşte valoare de simbol:
Şi peste toţi copiii, vezi, străfuie o rază, O rază arzătoare din părul fetei, blind!
Datorită faptului că autorul apreciază eliberarea de pe poziţiile actualităţii, el poate să-i descopere mereu noi şi bogate sensuri. 23 August apare în poezia lui Jebeleanu ca o zi într-adevăr măreaţă, fiindcă datorită ei, ţăranii desculţi care îi înfîmpinau pe desrobitori cu crenguţe înflorite, sînt astăzi veseli, fericiţi, se bucură de îndestulare:
Erau ţărani în talpa goală atunci — şi ia priveşte-acum: de printre arbori, de la şcoală vin ţînci în ghete noi pe drum.
Sînt puii lor cu feţe roze ce vin, şi cad   şi rup cu dinţii din. pîini fierbinţi. De pe batoze îi văd şi hohotesc părinţii.
★
în poezia lui Eugen Jebeleanu e vizibilă tendinţa de a proslăvi pe eroi, pe oamenii; care au înţeles sensul epocii lor, situîndu-se pe poziţiile cele mai înaintate, pe oamenii care, avînd o legătură strînsă cu poporul, şi-au dăruit toate forţele, n-au cruţat, nici o jertfă în lupta pentru realizarea idealurilor înalte. Evocarea figurilor luminoase ale trecutului constituie un mijloc de educare a maselor în spiritul patriotismului socialist, în spiritul internaţionalismului proletar. Poeziile „Ţăranul căzut", „Petro Gheorghe", „Cîntare la cimitirul „Trei pruni", „Beloiannis" vădesc nu numai inclinaţia poetului către tematica, eroismului, ci şi varietatea, mijloacelor de care uzează pentru a-şi atinge obiectivul..
O importanţă deosebită în evoluţia creatoare a lui Eugen Jebeleanu au marcat-o însă poemele de largă respiraţie, în care sînt evocate vieţile luminoase ale lui Alexandru Sahia şi Nicolae Bălcescu. Deoarece în jurul acestor poeme s-au purtat, ample discuţii şi s-au scris studii competente, socotim că nu este necesar să facem; analize detailate şi ne vom mărgini doar la stabilirea trăsăturilor specifice ale marelui poem epic al lui Eugen Jebeleanu. De asemeni, vom căuta să arătăm în ce constă" creşterea înregistrată de Eugen Jebeleanu prin poemul „Bălcescu" faţă de nivelul pe caro-1 atinsese în prima sa operă de largă respiraţie, scrisă de pe poziţiile clasei muncitoare, — „în. satul lui Sahia".
O primă trăsătură a poemelor epice aleluî Eugen Jebeleanu constă în aceea că pentru evocarea figurii luptătorului, poetul foloseşte cadrul unei epoci întregi, zugrăveşte-lupta maselor populare într-o anumita perioadă. Măreţia eroului e astfel putonic reliefată, ca întruchipînd virtuţile maselor. Viziunea istorică justă impune poetului o severă selecţionare a faptelor, a momentelor celor mai importante din viaţa eroului. Concepţia marxist-leninistă asupra rolului personalităţii în istorie îl îndeamnă pe poet să reprezinte legătura erouluicumasele, să arate că acţiunile eroilor corespund aspiraţiilor maselor, şi au, de aceea, un profund ecou în conştiinţa lor. Prin aceste-.
POEZIA LUI EUGEN JEBELEANU
203
elemente, personalitatea eroului central se conturează puternic.Introducerea scenelor de masă, evocarea suferinţelor pe care le-au îndurat în trecut sau a bucuriilor pe care le trăiesc astăzi, reclamă, de asemeni, folosirea din plin a versului de factură populară, care însă poartă — şi acesta este meritul incontestabil al poetului, amprenta personalităţii scriitorului. Trebuie subliniată, de asemeni, arta compoziţională a poetului, care nu se lasă copleşit de multitudinea faptelor istorice, folosindu-le aproape pe toate pentru a lumina o latură sau alta a personalităţii eroului. Acestor însuşiri li se adaugă lirismul profund al poetului care vibrează la toate bucuriile şi suferinţele eroilor.
Vom arăta succint cum se oglindesc unele dintre aceste trăsături în cele două poeme. în centrul poemului „în satul lui Sahia", construit pe ideea contrastului dintre viaţa ţăranilor robi pe moşia regelui şi viaţa luminoasă a lucrătorilor dintr-o gospodărie agricolă de Stat, cuprinzînd o sumedenie de personaje, evocate sau surprinse în plină acţiune — se află figura scriitorului revoluţionar Al. Sabia.
Poetul îl cîntă pe Sahia pentru că eroul a trăit din plin suferinţele şi durerile consătenilor săi şi frăeşte astăzi în bucuriile lor, fructul luptelor pe care pentru ei şi în numele lor, le-a purtat alături de tovarăşii săi sub steagul Partidului:
Da, nu-i mai mult de-o piatră, o piatră de
mormînt.
Cu muchiile aspre cît un bărbat de-nallă, Şi nu-i. decît o groapă, pe veci acoperită, Dar groapa nu emulă, şi piatra este caldă;
Eroul trăieşte în conştiinţa ţăranilor muncitori, dar şi în memoria duşmanilor, cărora amintirea scriitorului revoluţionar le provoacă ura sălbatică împotriva făuritorilor unei vieţi noi. eliberate de orice exploatare. Privind combina sovietică sece-rînd grîul de pe lanurile bogate ale G.A.S-ului, gîndul lor se îndreaptă spre Sahia, ei văd în victoria ţăranilor muncitori rodul luptei lui Sabia şi în ura lor împotriva acestora, e ura împotriva lui Sahia:
— „O mînă unul doar, mîna-i-aş dricul! Ştii care-i... Coslandin, de-aici de fel.
Şi-l cheamă Alexandru şi pe el, Ca pe Sahia ăla, bolşevicul"...
Atît de vie e prezenţa lui Sahia în satul său de baştină, încît ţăranii ţin să-i împărtăşească, ca unui tovarăş, ca unui frate drag, toate bucuriile lor:
Scîrţîie portiţa. Pe cărare Vin copii ducînd un snop de soare, Grîu bogat cu bobul sănătos — Şi-l aşează pe mormînt, frumos.
Cu toată admiraţia nestăvilită faţă de Sahia, poetul nu prezintă istoria satului numai în funcţie de eroul său; această idee reiese cu claritate mai ales din pasajul în care sînt evocate căutările lui Sahia pînă cînd a aflat drumul spre Partid:
Era. un om. Ci, singur slînd, Făcut e omul doar să plîngă. Din neamuri de seînlei crescînd Se-nalţă flacăra adîncă.
în poemul „Bălcescu" se manifestă o lărgire a orizontului politic şi în acelaşi timp o perfecţionare a mijloacelor de creaţie. în poemul „In satul lui Sahia", există încă elemente idilice pronunţate. Chiaburii apar — mai ales în prima versiune a poemului — mai mult ca nişte inşi ridicoli decît ca nişte duşmani într-adevăr primejdioşi. în „Bălcescu", tensiunea înaltă a luptelor de clasă se menţine pe tot parcursul lucrării. în poemul „în satul lui Sabia", fresca e oarecum limitată la viaţa ţărănimii, deşi, în partea I-a a poemului, numeroase episoade vorbesc despre mizeria maselor muncitoare din oraş, despre lupta comuniştilor, despre suferinţele deţinuţilor antifascişti. Poemul „Bălcescu" oferă fresca întregii societăţi. El ne poartă în lumea boierilor, care dănţuiesc toată noaptea mazurca şi beau „vinul roşu ca arama", iar după izbucnirea revoluţiei, conspiră şi uneltesc; în lumea ţăranilor care duc o viaţă de robi, a meşteşugarilor care se pregătesc de luptă, a lipscanilor care ascund în rafturi pistoale, a tabacilor şi hamalilor din porturi şi a intelectualităţii. Cum foarte just arăta Ovid S. Crohmălniceanu in studiul consa-
204
EUGEN LUCA
crat acestui poem, „ideea participării diferitelor straturi ale poporului la revoluţie e sugerată şi prin împletirea originală, în ţesătura poemului, a cântecelor populare de revoltă,  din diferite medii sociale".
în poemul despre Sahia, eroii secundari. (Chorcsleş, inovatorul, de pildă) sînt abia schiţaţi, dau numai „culoarea locală", nu se întipăresc în conştiinţa cititorului, nu trăiesc din plin. In „Bălcescu" însă se conturează bine şi eroii secundari: reacţionarul Eliade, viteaza Ana Ipătescu, răzvrătitul şi puternicul Mibail Sin Radu, bătrînul olog care moare apărînd revoluţia, vicleanul mitropolit Neofit şi inimosul Popa Şapcă. Meritul autorului e de astă dată cu atît mai mare, cu cît în acest poem personajele secundare nu au menirea, ca în „Satul lui Sahia", să sugereze prezenţa maselor, că sînt ele înşilc personalităţi, în „Bălcescu", masa e reprezentată ca atare, în scene de un zguduitor dramatism. Să ne amintim, de pildă, acel fragment din Chitul Xlf, în care se zugrăveşte lupta maselor muncitoare pentru a apăra revoluţia trădată de Solomon, sau Cîntul X, în care e înfăţişată adunarea de pe Cîmpul Libertăţii.
Şi legătura eroului cu masele este mai nine înfăţişată în „Bălcescu". Bătrînul olog care trage spre cimitir, într-o „sanie grea ca a jelanie", trupurile neînsufleţite ale copiilor săi, se gîndeşte că „e în Francia un jecior" care înţelege durerea poporului şi îi va izbăvi pe ţărani. în acelaşi timp, gîndurile lui Bălcescu, aflat în mijlocul muncitorilor din foburgul Saint Antoine, smul-gînd catifeaua de pe tronul regelui bancher, se îndreaptă spre olog. Eroul trăieşte adînc speranţa că şi în ţara lui va izbucni revoluţia care va sfărîma cătuşele ţărănimii iobage. Această corespondenţă între preocupările eroului şi ale maselor este urmărită în tot poemul.
Cît de ascuţit este simţul artistic al poetului o dovedeşte şi faptul că în poemul „Bălcescu", evocînd o figură dintr-un trecut mai îndepărtat, o figură legendară, el se adaptează conţinutului şi prin folosirea procedeelor de legendă, procedeelor specifice baladelor populare de vitejie.
*
Poemele de largă respiraţie „în satul lui Sahia" şi „Bălcescu" prezintă o importanţă deosebită în creaţia lui Eugen Jebeleanu, de oarece ne dezvăluie toate trăsăturile caracteristice ale eroului său liric, permiţîndu-ne să-1 cunoaştem pe poet sub toate aspectele personalităţii sale.
Spuneam că una din trăsăturile caracteristice ale poeziei lui Eugen Jebeleanu este ideea, scumpă poetului, a ceea ce nu trebuie uitat, a suferinţelor pe care poporul nostru le-a îndurat în trecut şi care trebuie să acţioneze astăzi ca un stimulent pentru construirea unei lumi noi, a unei vieţi ferkite, ideea amintirii suferinţii din trecut care trebuie să impună o conduită de urmat contemporanilor noştri.
Această idee se află la baza poemelor „în satul lui Sahia" şi „Bălcescu". Poetul dovedeşte în imagini artistice convingătoare că nu trebuie uitată crunta exploatare la care era supus poporul atunci cînd s-a sculat în 1848 şi nici mizeria neagră, teroarea, din timpul regimului burghezo-moşieresc, cînd scriitorul Sahia, — ca ostaş al Partidului — lupta pentru cucerirea zilelor luminoase pe care le trăim astăzi. Amintirea foamei şi opresiunii îndurate în trecut, ne face să preţuim viaţa nouă, liberă, pe care o trăim astăzi, menţine trează în conştiinţa noastră hotărîrea de a păstra ca lumina ochilor roadele biruinţelor dobîndite.
Timbrul grav şi solemn, caracteristic întregii opere a lui Eugen Jebeleanu, e propriu şi celor două mari poeme epice, în poemul „în satul lui Sahia", atmosfera aceasta solemnă e creată chiar prin descrierea nesfîrşitelor tarlale de grîu, a acestui „pămînt voinic", a „spicelor lari", cu „bobul sănătos", a maşinilor ce fulgeră" prin aceste vmori ele gr ine", a oamenilor lucrînd pămîntul cu o siguranţă calmă. Toate aceste elemente sugerează forţa oamenilor noi, a vieţii clocotitoare din satele noastre, optimismul lor robust, o nepotolită sete de viaţă :
Pe vremea asta, frate, să tot trăieşti, să ai Nu doi.    plămîni, ci zece, şi lot să nu-ţi
ajungă,
Să tragi pe nări văzduhul de  grîu înmiresmat
Doar dintr-o răsuflare de armăsar prelungă.
POEZIA LUI EUGEN JEBELEANU
205
Strofele din finalul-acestui poem, vorbind într-un limbaj de o mare plasticitate poetică despre nemurirea lui Sahia, contribuie de asemenea la crearea acestei atmosfere solemne.
De o frumuseţe sobră este şi fragmentul VI cu care se încheie prima parte a poemului, fragment în care, prin evocarea înmor-mîntării eroului, se transmite cititorului mesajul nobil pe care Sabia l-a lăsat ţăranilor muncitori din MînăsLirea:
Atari braţe muncitoare-l luară-ncelinel. Dar umerele loate-l simţiră ca de plumb.
„Sînt vise ne-mplinite şi ele-atîrnă greu," Şopti   un glas.   Dar   altul,   răzbind peste
suspine:
„Nu plînge!... spuse.  Ce eşti, o broască-n
eleşteu?
I-am lua noi greulalea-n spinări şi-om ţine-o
bine!"
Actul solemn al preluării mesajului lui Sahia încoronează în chip firesc prima parte a poemului şi îl pregăteşte pe cititor pentru cea de a doua parte, în care se arată, în imagini convingătoare, cum ţăranii muncitori din Mînăstirea au tradus în viaţă chemarea revoluţionarului ridicat dintre ei. Acelaş lucru se poate afirma şi în legătură cu poemul „Bălcescu".
Impresionează încă din prolog faptul că figura lui Bălcescu apare ca aceea a unui erou legendar, de care te apropii cu un. sentiment de admiraţie pasionată. Evocarea băl/rinului codru, strategul luptelor de veacuri purtate de popor împotriva asupritorilor săi, a Arieşului, a cărui undă „rece şi curată" a fost nu odată „cruntă flacără de sînge", a muntelui cu trepte „zidite din marmore de oseminte", faptul că poetul se vrea scriind în stîncă „a lui Bălcescu mare luptă", iată clementele prin caro Eugen Jebeleanu crează atmosfera solemnă, de legendă.
Tocmai fiindcă eroul arc această aureolă legendară, tocmai pentru că el parc descins dintr-una din bătrînele noastre balade populare, autorul nu l-a putut contura pe cărturarul Bălcescu, pe marele istoric şi economist. Pe autor, ca şi pe poetul popular îl impresionează în primul rînd
vitejia eroului, abnegaţia cu care a slujit idealurile sale înaintate, poporul. El şi-a propus să slăvească această figură istorică întocmai cum poporul, — care şi-a cîntat atîţia eroi — l-ar fi slăvit. In felul acesta, el a izbutit să ne dea o imagine grandioasă a marelui nostru democrat-rcvoluţionar, chiar dacă anumite aspecte ale personalităţii sale (acela al cărturarului, de pildă) nu sînt reliefate suficient.
O altă trăsătură caracteristică poeziei lui Eugen Jebeleanu, pe care am întîlmt-o în deosebi în poeziile ce evocau monstruozităţile războaielor imperialiste, este descrierea unor momente de un tragism profund, trăit intens. Zguduitor este, de pildă, tabloul în culori sumbre, creat prin elemente autentice, în care e înfăţişată viaţa ţărănimii muncitoare în timpul regimului burghezo-moşieresc din poemul „în s.î.ful lui Sahia". Intervenţiile poetului marchează tocmai participarea sa profundă la suferinţele maselor, indignarea şi revolta lui împotriva exploatării şi împilării, comuniunea sa cu flămînzii şi asupriţii:
Pe lume se lăsase noapte. (Doar luna-n oală-avea mălai) Gîndeai la nouă sute şapte, La flinte de atunci visai.
Noapte de fier şi de oglindă... Conacele sclipeau semeţe Priveai la pruncii tăi din tindă Arzînd de friguri băltăreţe.
Dedeau boierilor fivini Şi peşte bălţile afunde, Iar ţie — numai rogojini, Să zaci cu fălcile jlămînde.
De-ai fi ştiut cumva să scrii, Nu cu cerneală ai fi scris, Ci c-un topor sbucnind mînii Drum în hîrlie-ai fi deschis.
Se poate cita, de asemeni, înfăţişarea impresionantă a dramei bătrîmilui rumîn, betegit de arendaşi, a rumînuiui olog care „greu ca o jelanie" frage prin nămeţi spre ţintirim o sanie încărcată cu „două sujlele dragi".
Astfel de momente, concentrînd parcă toată durerea pe care a trăit-o veacuri de-a rîndul poporul, nu sîix." rare în poem
206
EUGEN LUCA
şi denotă o reală maturitate artistică, manifestată în sensibilitatea profundă şi marea capacitate de generalizare a poetului.
Caracteristice eroului liric al poeziei lui Eugen Jebeleanu sînt şi ironia muşcătoare, sarcasmul, rîsul amar, exprimând indignarea vehementă, revolta împotriva batjocoririi omului; e un mod de manifestare a superiorităţii morale şi certitudinii izbîn-zii finale. Această notă sarcastică este proprie îndeosebi versurilor de factură populară. Oamenii, rîd parcă de durerile lor, de suferinţele lor, le dispreţuiesc, se ridică deasupra lor, rîsul amar care face transparentă revolta face să vibreze în conştiinţa cititorului tot atît de puternic ca cea mai înflăcărată chemare.
La chiabur să-l vîre-n pungă. In  „Bălcescu", sarcasmul  amar izbucneşte nu rareori:
Pe-un. gonac mai straşnic L-au ţintit în plin. A căzut gonacul Şi-au spus toii: „Amin".
Eugen Jebeleanu foloseşte sarcasmul, ironia muşcătoare şi în scopuri portretistice, cum o face, de pildă, atunci cînd evidenţiază trăsăturile negative ale lui Eliade Rădules-cu; de asemeni, poetul foloseşte procedeele satirei în înfăţişarea urii sălbatice a chiaburilor împotriva regimului nostru, împotriva ţărănimii muncitoare. Strofele în care se arată păţania chiaburilor ce visează avioane „americăneşti" pîrjolind ogoarele gospodăriei de Stat, sînt concludente.
Poemele „în satul lui Sahia" şi „Bălcescu" ne dau, aşa dar, o imagine sintetică a realei originalităţi a poetului Eugen Jebeleanu, îl exprimă sub toate aspectele personalităţii sale.
Se cuvine însă să arătăm că, deşi poetul arc astăzi o personalitate bine definită, în creaţia lui se poate observa tendinţa sănătoasă de a se depăşi, de a-şi însuşi mereu noi şi noi procedee, de a comunica lectorului diferite aspecte ale vieţii noastre. E vizibilă, astfel, în acele versuri în care descrie viaţa fericită de astăzi a poporului nostru, înclinaţia   poetului   spre humor.
Astfel, în cea de a doua parte a poemului „în satul lui Sahia", întîlniin numeroase elemente humoristice. Ironiile pe care şi le aruncă flăcăii aflaţi în întrecere socialistă, felul hîtru în care-i răspunde poetului primul ţăran pe care-1 întâlneşte în lYlînăs-tirea, modul în care e descrisă bucuria tinerilor ce se scaldă, sînt bune exemple dî humor luminos, plin de o căldură ce reflectă adevărata fericire a constructorilor socialismului, o nepotolită dragoste de viaţă.
Tendinţa lui Eugen Jebeleanu de a descoperi noi şi noi posibilităţi şi orizonturi, de a vorbi în limbajul poeziei poporului, tendinţa de a mobiliza şi valorifica bogatele resurse de gîndire şi sensibilitate, toate acestea ne arată că epoca de maturitate artistică a poetului se înscrie ca o epocă de tinereţe autentică, de nepotolite căutări şi eforturi de autodepăşire. Or, această tendinţă ne dă certitudinea că poetul Eugen Jebeleanu, care a păşit cu încredere şi succes pe calea realismului socialist, care în aceşti zece ani de libertate a cucerit succese importante pe drumul poeziei autentice, va fi şi mai exigent cu sine, va căuta să se depăşească necontenit, îşi va perfecţiona mereu preţioasele sale instrumente de creaţie, va îmbogăţi literatura noastră cu noi opere valoroase, confirmând locul de cinste ce-1 ocupă în configuraţia poeziei actuale.
TEORIE $1 CRITICA
OV.   S. CR0HMĂLN1CEANU
CRONICA LITERARA
Cărţi pentru copii
OTILIA CAZIMIR: „Baba lamă intră-n sat" (versuri); TUDOR ARGHEZI: Prisaca" (versuri; VLADIMIR COLIN: „Basme"; OCTAV PANCU-IASl: „Marea  Bătălie de la Iazul Mic" (roman); MIOARA CREMENE: „Trestiile do aur" (teatru)
N i se întîmplă deseori, din cauza copacilor, să nu observăm pădurea. Dar nici fenomenul reciproc nu-i exclus şi, conlem-plînd pădurea, nu odată scăpăm din vedere copacii—ceea ce iarăşi nu constituie un motiv de bucurie deosebit. Despre literatura noastră pentru copii — de pildă — vorbim de multă vreme mai ales la „modul general", expunînd mereu diferitele probleme delicate, dificile şi complexe ale genului. Nu facem însă un lucru mult mai simplu şi mai necesar, analiza concretă a cărţilor scrise pentru coi mici, deşi numărul şi calitatea acestor cărţi a crescut considerabil în ultimii ani.
Lamentaţiile pe tema neglijării literaturii infantile încep, do aceea, să semene cu cele din povestea lui Creangă. Specialiştii în problemele pedagogice, educatorii şi criticii se vaită privind fix drobul de sare de pe horii, la care dacă ar ajunge mîţa, 1-ar putea Irînli drept în capul copilului clin leagăn.
E totuşi mult mai simplu să începem odată cercetarea periodică a numeroaselor scrieri care se adresează micilor cititori, şi să ne facem o idee asupralor(*). Avantajele trecerii la o asemenea acţiune n-ar
fi deloc neglijabile. Ne-am alege, de pe urma ei, cel puţin cu cîteva concluzii practice, dictate de bunul simţ, în locul unor ample „consideraţii generale" şi „de specialitate" şi a unor toţ atît de ample făgăduieli de revenire la concret, ştiut fiind mai ales despre acestea din urmă că, aşa cum spune isteţul fin al Popeiei: „De cît doi „li-oi da", mai biue un „na". Tragi nădejde ca spînul de barbă. Cum a zis o fală:
— Pînă nu m-oi vedea cununată, nu mă
ţin că sînt măritată, — că,
— Eu de făgăduieli am o ladă îndesată
cu genunchiul."
★
Otilia Cazimir şi-a botezai versurile strîaso în placheta „Baba Iarnă intră-n sat", „jucării". Termenul, folosit şi de alţii, e mai mult decît inspirat şi rezumă o foarte vie înţelegere a coca ce trebuie să fie literatura destinată copiilor de vîrstă mică, „celor mititei" — cum îi numeşte autoarea.
Inlr-adcvăr, ce altă formă mai fericită de integrare a cărţii în universul infantil poate exista? "Nu c oare jocul activitatea
(*) E tocmai o iniţiativă pe caro o manifestă de la o vreme „Gazeta Literară" şi caro merită să - fio extinsă şi în alto publicaţii.
208
OV.  S. CROHMĂLNICEANU
preferată a copilului, mijlocul cel dinţii prin care micul om ia contact cu realitatea socială şi începe să-şi formeze în cadrul ei o experienţă de viaţă personală? Nu sînt jucăriile lucrurile lui cele mai iubite, care-1 îneîntă şi-i stimulează imaginaţia? De ce atunci în acest domeniu şi în conformitate cu acest tabel de valori, o poezie sau bucată de proză n-ar căpăta gradul maximei eficiente educative, reuşind să însemne pentru ascultătorul lor, tot atît cît o păpuşe sau un cal de lemn.
A construi, aşa dar, jucării literare, în înţelesul cel mai deplin al cuvîntului e — după cum se vede — o arfă dificilă, şi despre exerciţiul ei vorbesc cele mai multe piese din recentul volum al Otiliei Cazimir. Acestea sînt efectiv jucării poetice, adică mici şi graţioase compuneri înzestrate în plan artistic cu proprietăţile obiectelor, care-1 incită pe copil la joc. Lumea-1 invită astfel prin intermediul lor să-şi lărgească necontenit cîmpul experienţei, însă într-un mod particular, potrivit puterilor infantile. Jucăriile au implicate în însăşi structura lor un element de afecţiune, de tandreţe, prin care societatea veghează asupra copilului, îi face cunoaşterea lumii mai uşoară şi mai plăcută.
Jucăriile sînt reproducerea la scară redusă a universului real; un tren întreg încape într-o odaie, o deraiere se repară în cîteva minute, construirea celor mai măreţe palate nu necesită nici mortar, nici schelărie, şi expediţii magnifice se consumă fără istorie pe harfa nr.ui covor.
Jucăriile împrumută realităţilor noi pe care copilul. învaţă să le descopere, un aer familiar; vietăţile i se înfăţişează sub acest aspect, umanizate, iepurii stau liniştiţi la sfat, ursul bate din talgere, maimuţa poartă jiletcă şi ochelari.
Acesta o şi climatul liric pe care-1 caută Otilia Cazimir pentru versurile din „Baba Iarnă inlră-n sat": o duioşie discretă, capabilă să lumineze astfel natura şi lucrurile încît să le apropie de sufletul celui mic. Peisajul, făpturile, înlîmplările, îl solicită.
lama, „babă mărunţică", într-un suman „dinlr-o pănuşă", „încinsă c-un curmei de tei" şi cu „nasul, roşu ca o scoruşă", nu mai pridideşte lorcînd un nesfîrşit fuior alic
Copilul e chemat să verifice consecinţele acestei acţiuni:
Te uiţi la mine lung şi nu mă vezi, Acuşi coboară baba prin livezi. S-anine promoroacă printre ramuri Şi horboţică albă pe la geamuri...
Ba chiar şi lui bunicii, cileodală, Cînd pleacă el cu sania la vie. Ii iese-n cale baba supărată Şi-i prinde-n barbă puf de păpădie.
Un lăstun întîrziat priveşte cu îngrijorare „jînul slrîns în clăi", sumele de telegraf goale şi, alarmat, se interesează de trecerea stolurilor:
Inimoara-i mititică Bate repejior de frică, Cală colo, cată ici, Cercetând cu ochii. mici.
— Cip-cirip, cip ciricil Nu vă fie cu bănat, N-aţi văzul trecînd pe-aici Sloiuri lungi şi uşurele De lăstuni şi rindunele Să m-agăl şi eu de ele?
Păţania vulpii care a îndrăznit să se apropie de cele şapte gîşte potcovite ale llenuţei, păţania pisoiului de porţelan,, sau a flăcăilor luaţi de tata-mare la vînă-loare de iepuri, aduc în minte, prin hazul situaţiilor finale, concluzii proverbiale: unde-s mulţi puterea creşte, lauda de sine nu miroase-a bine, ele. etc.
Arta făuritorului de jucării e să ocrotească nevăzut primul contact al copilului cu viaţa. Prevederile protectoare prea evidente, simplificările prea vădite anulează autenticitatea experienţei omeneşti pe care cei mici o caută jucîndu-se şi risipesc farmecul jucăriilor. Un vaporaş de hîrtie, plecat efectiv pe apă, într-o cursă neprevăzută, un zmeu înălţat realmente în văzduh şi. bîz.îind acolo sus, va fi întotdeauna preferat celui mai frumos mecanism, redus totuşi la cîteva mişcări stereotipe. în povestea „spărgătorului de nuci", Hoffmann a descris cu humor cît de repede se plictisesc copiii de asemenea jucării prea
CRONICA LITERARA
209
perfecte. Observaţia e valabilă şi în planul poetic. Tonului tandru nu-i e îngăduit să  alunece în  dulcegărie, transformed realitatea  într-un  fel  de  compot apos. Nu se poate spune că toate poezioarele din „Baba lamă intră-n sat" sînt scutite de ceea ce medicina numeşte exces glicemic. Unele  bucăţi  cu   „mieluţi", „zurgălăi", măicuţe", şi „muzicuţe" („Un mieluţ cu zurgălăi") sau cu profuziuni de floricele albe.bănuţi de păpădii şi cînlece subţirele ( Pentru tine, Primăvară") cad în dulcegărie.   Cele mai multe însă, găsesc, spre lauda poetei,   tonul fericit. ^
Cu humor, accentele de duioşie smt menţinute în cadrul realităţilor cotidiene. Feericul nu se desprinde de viaţa obişnuită; risipirea stelelor sub formă de ninsoare e o poznă a vîntului petrecuta m lipsa celor însărcinaţi cu gospodăria corului. Efectele ei sînt cercetate acum cu severitate:
Sssi!... Măicuţa gerului, Cu mînula îngheţată, Bale-n poarla cerului Şi întreabă, supărată:
„— Unde-s stelele de sus...?
— Iaca, nu-s! Vîntul rău le-a scuturat Si le-mprăşlie prin sal."
(„Ninge")
Moş Gorilă oftează  din greu trccînd pragul şi întreabă moldoveneşte:
— „Bună seara, bună seara! Iaca vin cu sănioara Şi cu daruri proaspete. — Bucuroşi de oaspete?"
La căminul păsărelelor" toată lumea nu-şi mai vede capul de treburi, codobaturile „mătură sub paturi", gheonoaicele „spală ruje-n ploaie", pitulicelo „aduna furnici" si răţuştele răsucesc găluşte. Nu lipseşte nici „cucul-moş portar", suit pc-o varga de arţar şi. interogînd pe ce! care intră şi ies. Imaginile raportează mereu cu gingăşie şi haz natura lumii înconjurătoare îa materialele familiare copilului. Puiul de păpădie se ridică pe o codiţa 14 -   V. Romînească
de gumă", un gîndăcel are mustăţi „de aţa , puişorii aurii se clatină pe picioruşe dm bete „de chibrit". Un rol asemănător le revine, după exemplul literaturii populare, numirilor. Iernii, i se spune „baba-iarna , soţului   vulpei   „jupîn-vulpoi", vepuremi chitarist „moş-Andruşca", ş.a.m.d.       ^ _ Ca la Topîrceanu însă, arta fabricam jucăriilor se bazează, în primul nnd, pe o umanizare mai subtila a universului vegetal si animal. Florile, gîzele, pasarui-cile   capătă  o  individualitate psihica, dedusă realist din înfăţişarea sau comportarea lor  caracteristică. Hărnicia furnicii devine zorul gospodinei necăjite, obişnuita să răspundă din. fugă invitaţiilor la taifas:
„— Ia, mă duc şi eu la moară! Şi-s grăbită, şi-s grăbită. Că mi-i casa negrijiiă, Şi mi-s rujele la soare, Şi copiii cer mîncare..."
Ciripitul mincinos al piţigoiufui, „simţ a vară", „simţ a vară", cînd afară e incă iarnă grea, „şi pe casă/brumă groasă", se dovedeşte un fel de cîn tec de urît, fluierat a pagubă, în batjocura anotimpului prea lung. Pasărea însăşi o mărturiseşte cu amărăciune:
n— Oameni buni, Măi oameni buni, Iaca, spun şi eu minciuni! Cînd c iarnă, „simţ a vară" Să jac iarna de ocară..."
De asemenea, privirea ciocîrlanuhu care contemplă plecarea suratelor sale migratoare e adîncită psihologic.
De ,.pc un măr uscat", „unde s-a cocoţat Moşneagul împarte saluturi joviale:,,Cole bună,   călătoare/Să venin sănătoşele, ia ne-aduceţi sftniul soare!" etc, etc. Grijuliu, adaogă sfaturi părinteşti:
Dar grăbiţi, ptn' nu s-arată Baba-Iama, supărată, Pustiind ogoarele Şi-ngheiînd izvoarele...
ca apoi, să cadă melancolic pe gînduri, îngîimînd:
210
OV.  S. CROHMĂLNICEANU
Voi vă duceţi, eu rămîn, Că-s un ciocîrlan bătrîn..."
Analiza sufletească minuţioasă merge pînă la descripţia visurilor, în care se pierde cel rămas. într-o imagine memorabilă e fixată însăşi ideea fericirii ciocîr-lăneşti: „primăvara bună" trecînd în fruntea unui cortegiu triumfal şi risipind în drumul ci cu dărnicie:
Grăuncioare,
Ghiocei Muguri tineri, gîze mici Şi furnici, furnici, furnici!
Umanizînd dramele cotidiene alo universului mărunt, poeta caută cu grijă să trezească în sufletul copilului primele atitudini morale. înfăţişarea comico-duioa-să a necazurilor păpădiei, lăstunului,' piţigoiului sau furnicii îl îndeamnă la înţelegere şi dragoste pentru cei neajutoraţi. E de admirat gama surprinzător de variată a situaţiilor de acest gen sugerate cu dibăcie de poetă. Puiul de păpădie, fragil.şi golaş, se retrage temător în faţa condiţiilor climatice vitrege, răchita e ruşinată că a scos din „muguri . aurii", „mîţişori", „în loc de flori"; piţigoiului i s-a urît de iarnă, lăstunul a întîrziat, a rămas singur şi acum nu mai ştie cum s-o scoată la capăt.
Se vorbeşte, de fapt pe nesimţite, în poezioarele din „Baba Iarnă intră-n sat", despre hărnicie, timiditate, neprevedere, curaj, limbuţie, amărăciune.
Aşa cum feericul e raportat mereu cu ingeniozitate la datele existenţei cotidiene, jocul capătă din cînd în cînd, în spiritul cerinţelor lui Bclinski, aspecte care-1 apropie de dificultăţile reale ale vieţii. Căluţul cu patru roate îşi descoperă uneori, brusc, apucături nărăvaşe şi călăreţul se trezeşte trîntit în zloată.
Moş Gerilă „cu sacu-n spate", „icneşte la. urcuş" şi reflectează cu humor:
„— Greu băiete, greu de tine! Iaca, stau şi mi socot Dacă nu cumva-i mai bine Să ml mut mai către vară, — Că-s bătrîn şi nu mai pot!"
Ca-n viaţă, întîmplările nu sînt scutite de desnodăminte tragice, ( vezi povestea celor „trei răţuşte" şi a lui. Moş-Andruşca, iepuraşul.) Acesta din urmă, pornit spre oraş „cu ghitara la spinare/Ca să facă o cîntare", e prada vulpoiului vînător, care-1 pîndeşte neclintit, „cu puşca la picior", şi:
Uite-l că. ridică puşca Şi-l împuşcă pe Andruşca! Pif-paf! Măi puşcaş, Unde-i bietul iepuraş?...
O menţiune specială merită versificaţia acestor poezioare, capabile să creeze prin caracterul sprinţar al ritmului şi opririle graţioase într-un singur picior, acea atmosferă de zburdălnicie atît de proprie jocului
★
Jucării poetice sînt şi versurile din „Prisaca" lui Tudor Arghezi. Particularitatea lor constă însă în faptul că au fost confecţionate presupunîndu-1 ca participant la joc pe poet însuşi. în consecinţă, acesta afectează cu multă seriozitate candoarea infantilă şi începe împreună cu cei mici explorarea lumii din jur. Tonul folosit cu fineţe e tocmai col care se stabileşte în asemenea împrejurări, adică direct, comunicativ, adresîndu-se de la egal la egal tovarăşilor de joacă:
Omul zici c-a născocit El, maşina de clocit. Dar pe cît mi-aduc aminte, I-a luat cucul înainte;
comic, doctoral, prefăcîndu-se a descoperi ceea ce omului matur îi era de mult cunoscut şi  dînd explicaţii atotştiutoare:
Căci în tagma păsărească Pune pe-allii să clocească, Holul, ouăle cu pui Ca să-i scoală, cucii lui,
în sfîrşit, uimit şi îneîntat în comentarea minunilor universului mărunt:
Cuiburile, cu chirie, El le ia pe datorie Şi, la şase, şapte posti, Face păsările cloşli.
(„Clocitoarea")
CRONICA LITERARĂ
211
E imitată chiar o anumită stângăcie în exprimare, redînd foarte reuşit, atunci cînd nu alunecă în manierism, improvizaţia vorbirii  curente:
Aşteplînd un ceas şi două O găină să se ouă, Care cîntă cotcodace, Proaspăt oul cînd şi-l face.
j       • („Zdreanţă")
(Cu poetul printre ele, şi „jucăriile" îşi pot îngădui să fie mai vii, mai apropiate de existenta cotidiană. Se dovedeşte cu acest prilej că pînă şi făpturile cele mai modeste din jur au un farmec şi un haz al lor natural, care le include uşor în sfera jocului. Totul e să ştii să-1 descoperi si să-1 pui în evidenţă. E ceea ce face poetul, relevîiid însuşirile civice, gospodăreşti şi artistice ale unor biete insecte trudite, apucăturile domestice ale vrăbiilor, visele mîtii, sau experienţele educative prin care trece un cîine flocos din ogradă, zdrenţuros, dar cu o ureche „de pungaş fără păreche".
Notaţii foarte amănunţite, precise, evoca atmosfera vieţii de fiecare zi. Dănuţ calculează cu creta pe uşi, costul unei biciclete („Bănuţul"); vrăbiile se aduna zgribulite înaintea coteţului lui Dulău, care le cedează „gingaş" jumătate din raţia de mămăligă („Inimă de cîine"); mî'fa doarme pe o pernă „cu burla-n sus"; „scurleica-i ca de vată" e încheiată „cu opt nasturi", din care sug „cinci cotoşmani", iar,
Creşletu-i, bălţat pieziş, Pare strîns ca-nlr-un bariş, Înnodat cu două funie La urechile din frunte
(„Mîţa")
Cercul realităţilor zilnice îl lărgesc şi mai mult comparaţiile sau apropierile poetice îndrăzneţe, evitînd dulcegăria şi flatînd cunoştinţele copilului, simţul lui de observaţie precoce. Cucul face plăţile, după soroc, la Moş-Aşteaptă, „Gîsca-n vîrslă", Gîri-Gîri, trece gravă prin ogradă „ca prin Ulei o preoteasă", iar vrăbulo „părechi", sporovăiesc „cioc Ungă cioc": 14*
Ce se mai găseşlc-n piaţă In grădină prin verdeaţă Gîze noi, cu peri şi goale Si alte asemeni trufandale.
(„Perechi")
Latura surprinzătoare,amuzantă a fiecărei vietăţi, farmecul ei de „jucărie", sînt dezvăluite de asemeni prin adîncirea observaţiei realiste.Fiţi munai atenţi, uitaţi-vă cu'băgare de seamă în jur, parc a spune
poetul: u Iată greerul, „sare parcă pe jăratic :
Şi-i şi lung şi e şi lat
Capu-i pare retezat
Şi, al naibii, e simpatic...
Mîţa are visurile ei, se închipuie plim-bîndu-se boiereşte într-o barcă, „poate chiar în Cişmigiu", priviţi cum: „ca-ntr-un lac de apă moalejeoada-i dă în ritm tîrcoalej coada ei de păr de pîslăjbătînd   perna ca
o vîslă". _      _ vll
Albina, pe tăcute, „cu musteaţa în aripă face minuni în fiecare clipă; ascultaţi, de pildă, ce mărturisesc „sculele", „numerele" şi „amarele": „Ghiocul" ei se dovedeşte la măsurătoare „încăperea cea mai mare", „în găoacea cea mai mică" şi „fetica" mentă să i se spună că-i „sub lumea de sub cer/ cel mai mare inginer .
Chiar construcţiile neaşteptate ale fanteziei poetice nu merg pe linia feericului, ci pe cea a emiterii unor ipoteze naive asupra realităţii şi a urmăririi comicei lor inanlicabilităţi, prin deducţie logică: De vreme ce vrăbiile sînt strigate în fiecare dimineaţă „ca la şcoală" spre a-şi primi porţia de mei, de ce n-ar învăţa şa-şi numere cele treizeci de boabe, ce li se cuvin? De ce „tontul şi netotul", care l-a atacat pe Bogorici şi „şi-a vîrît   în ace bolul" nu studiază proprietăţile naturale ale animalelor'? Ideea e cercetată deci, în continuare, pe toate feţele:
Dac-ar fi citit aici, El afla ce-i un arici, Insă dinii n-au habar De tipar şi-abecedar...
Aceasta este şi cauza pentru care pitu licea rămîne pînă la urmă păcălită de cuc
212
OV.  S. CROHMALNICEANU
Ouăle lor, cam, la fel Se şi potrivesc niţel, Şi-apoi gazda nu prea ştie Nici să numere, să scrie Pe o frunză, pe-o hîrtie, Cîte ouă a lăsat In cuibar, bob numărat...
Implicarea poetului în joaca micilor săi prieteni, permite şi o mai ascuţită individualizare a diferitelor făpturi. Ele nu sînt prezentate ca simple figuri în trecere, despre care se dau diferi te relaţiuni, ci ca prieteni vechi ai casei, cu slăbiciuni şi năravuri bine cunoscute. Copilului nu i se face astfel cunoştinţă cu „un lăstun", „o furnică'1 sau „un ciocîrlan bătrîn", ci cu „vrăbioiul de-astă toamnă", cu „stupul de pe vîlcea", cu „Gîri-Gîri", cu Zdreanţă sau Bogorici. în „Prisacă", reprezentantul fiecărui soi de gînganie, pasăre sau patruped, capătă o istorie a lui.
Vrăbioiul cu pricina a învăţat rostul meiului servit în farfurie, pe vreme de viscol. De aceea, rîde „cu ciocu-n sîn" de suratele sale neîncrezătoare, care nu îndrăznesc să se apropie, tcmîndu-se de vreo cursă, şi clipeşte din ochi „a glumă", ceea ce vrea să spuie „Şi ce este şi ce nu e"', adică în limba păsărească: „Las' că ştiu, ştiu eu", „Omul ăsta din fereastră" [.■ Este bun că-i mama noastră". „Puiul de greier" e un locatar vechi al casei. El circulă „nesupăral", „de-abu-şile,pe sub toate uşile" şi familia-i cunoaşte înclinaţiile muzicale:
Cînd  începe  săjle ţii] Cînlă otova din drîng, Că şi milele se plîng De   alîtea melodii.
Şi   mai   interesant   e   Zdreanţă, caro a prins năravuri urîtc:
Dă lîrcoale la colet.
Ciufulit şi-aşa lăieţ Aşleplînd un ceas şi două O găină să se ouă.
Şi pe brînci lîrîş, grăpiş, Se strecoară pe furiş,
Pune laba, ia cu botul Şi-nghite oul cu totul...
„Mama" însă l-a supus unui excelent exerciţiu pedagogie, „fără mătură şi băl". Acum, după ce a înghiţit un ou fierbinte anume pus în cuibar, şi l-a lepădat, în-jurînd „cu un lătrat", a devenit precaut şi sceptic:
Cînd se uită la găină, Cu culcuşul lui vecină, Zice  Zdreanţă-n  ghidul lui: „S-a    făcut   a dracului".
Individualizările se sprijină astfel mai puţin pe o împrumutată caracterologie umană şi fixează tot mai mult datele particulare efective ale existenţei diferitelor fiinţe necuvîntăfoare din preajma noastră. Accentul cade pe natura domestică a relaţiilor acestor vietăţi cu omul, fiecare amănunt amintit nefiind altceva decît rezultatul observaţiei îndelungate, al obişnuinţei şi familiarizării.
Ca urmare, şi nota de tandreţă, de afecţiune, îşi- găseşte o justificare sporită, un timbru mai firesc.
Tîlcul moral cuprins în unele fapte şi întîmplări din aceleaşi motive, se specializează şi placheta reuşeşte să facă, de pildă, elogiul muncii, sub cîteva feţe variate ale ideii. „Ostenita de albina devine simbolul, modestiei celor harnici, în timp ce păţania „iîikarului pedepsit" dă imaginea tăriei lor. Ultima poezioară exprimă chiar sub formă sentenţioasă explicaţia îitfrîngorii uriaşului şoarice borfaş de către măruntele lucrătoare ale stupului:
Nu   ajunge,   vreau,  să zic, Să fii. marc cu cel mic, Că puterea se adună Din toţi micii împreună.
Superioritatea aci ivi! aţii colective, unitatea şi forţa pc care lo dă munca în folosul tuturor, sînt, sugerai o şi în versurile de la începutul volumului. Iarna şi-a aşternut dc-asupra stupului domnia ei tăcută. Orice mişcare, orice viaţă s-ar   părea că   a încetat. Dar sub blana
CRONICA LITERARA
213
grea de zăpadă, munca biruie chiar şi cele mai crude adversităţi naturale. In ciuda somnului general, înăuntru, în stup „lucrătoarele sînt treze/Şi făcînd un singur   trupj Nu-ncetează să lucreze":
Că niciuna n-a muncit Pentru   sine, ci-mpreună Pentru stupul împlinit Cu felii de miere bună.
Interesant este că şi o poezie mai. veche a lui Tudor Arghezise oprea asupra aceloraşi împrejurări: In „Cîntec de Buduroi" („Hore)", poetul evoca stupul prins sub nămeţi, dar imaginea îi trezea în spirit decadent ideea recluziunii, a izolării de oameni. Tabloul nu era al lucrătoarelor harnice, ci al maicilor retrase în chilii, iaî sentimentul singurătăţii şi al topirii simţurilor într-o stare de semi-trezie proprie hibernării era detailat cu voluptate:
Trebuie să fie bine lama-n stupii de albine. Adormit pe jumătate S-asculţi viforul cum baie. Sfîrcul  nu   te  mai atinge, Viscolul nu le mai ninge
Stai că fac un buduroi De  iernat  şi pentru noi.
Alăturarea celor două poezii indică — după cum se parc — în activitatea poetului, o schimbare de mentalitate, a cărei extindere şi dezvoltare în direcţia ultimelor versuri, nu poate fi decît îmbucurătoare. Să sperăm că artistul o va face sensibilă şi în creaţii axate pe o mai directă înfăţişare a realităţilor construirii socialismului, încă doar aluziv atinse de actuala plachetă.
Versurile din placheta Otiliei Cazmir ca şi cele din „Prisaca" lui Tudor Arghezi ilustrează bine falsitatea problemei ridicată de unii: pedagogie sau literatură. Opoziţia e evident absurdă; nu-i scriitor adevărat acela care n-are puterea ca prin scrisul său să educe, după cum cine-şi închipuie că poate vorbi sufletului copilului într-o operă literară, altfel decît pe calea imaginilor artistice, n-are, fără îndoială, nici o legătură cu pedagogia.
In cazul nostru, a-1 face pe copil să se apropie de lumea înconjurătoare, a-1 obişnui cu ceea ce se mişcă şi trăieşte în preajma lui, e o condiţie esenţială pentru formarea unei temeinice atitudini morale în faţa vieţii.
Elementele educaţiei comuniste de mai tîrziu presupun neapărat o familiarizare cu realitatea obiectivă, fără cunoaşterea căreia nici nu e posibilă cîştigarea concepţiei materialiste asupra lumii. Or poezioarele analizate — cum am încercat să arăt — ajută la această iniţiere şi calitatea lor cea mai de seamă e că o fac cu mijloacele excepţionale ale artei, ceea ce le dă de fapt o principală valoare pedagogică. N u înseamnă însă că problema unei şi mai mari eficiente educative în sensul formării viitorului constructor al socialismului, nu se pune şi pentru ele.
Chiar în aspectele acestea elementare, realitatea vieţii noastre poartă pecetea noului şi ea poate fi relevată cu o egală forţă artistică. O mai fermă orientare spre actualitate nu va face deci decît să sporească în mod considerabil originalitatea şi însemnătatea literaturii destinate celor mai  nevîrstnici cititori.
Probleme similare ridică şi alte genuri, ca de pildă basmul, care a fost din totdeauna alimentul literar cel mai substanţial al copilăriei.
★
Să fie oare greu de compus un basm? Mă tem că, pripindu-se, mulţi se vor simţi îmdemnaţi să răspundă: nu! Basmele, în definitiv, cam seamănă între ele, viteazul porneşte la drum pe calul său înaripat, balaurii sau smeii îl aşteaptă undeva pe parcurs, ciocnirea are pînă la urmă consecinţele ştiute ş.a.m.d. începi, cu „ a fost odată" şi apoi, ce dracu', care om n-a scornit în viaţa lui poveşti?
Toate acestea sînt exacte, dar în practică să vădeşte repede că a născoci basme nu-i de loc o treabă uşoară. După „a fost odată...", lăudărosul se găseşte brusc, singur, în faţa fastuoaselor şi imenselor mări ale fantezie omeneşti. Son-dîndu-le, îngrozit, nemărginirea, se agită bicisnic pe mal: unde-i facilitatea,
214
OV. S. CROHMALNICEANU
pe care o bănuia ascunsă sub permisiunea folosirii ilimitate a fantasticului? Unde-au rămas tiparele asemănătoare, la care socotea că pot fi reduse în ultimă instanţă basmele? O, clipă amară a deziluziilor! O, vanitate, ■în sfîrşit, pedepsită!
Şi pe acest tarîm, lucrurile trebuie să-şi păstreze mereu un tîlc, să se îmbuce, să se lege, dacă ţin să respecte adevărul vieţii, contemplate sub unghiuri neobişnuite, surprinzătoare, dar nu mai puţin deschise înţelegerii lumii şi rosturilor ei.
Şi aci, ca peste tot în literatură, normele educative nu trăiesc altfel de cît în imagini izbutite, farmecul istorisirii începînd abia dincolo de schemele abstracte ale acţiunii, şi înflorind în concretizarea vie, emoţionantă, a diferitelor Chipuri sau înlîmplări. Şi aci, cu alte cuvinte,   artistul rămîne artist.
Să-1 lăsăm aşadar pe lăudăros, ruşinat, la „a fost odată..." şi să-i dăm celui care se pricepe cu adevărat să născocească basme, toată cinstea cuvenită. Aş adăoga chiar o cinste deosebită, întrucît ştiinţa născocirii basmelor nu se întîlneşle pe toate drumurile şi în întreaga accepţie a cuvîntului n-o posedă decît geniul popular anonim. De aceea, fără sprijinul lui, e de observat că nici cei mai înzestraţi scriitori nu s-au aventurat pe asemenea mări nesigure.
Artistul care, plecînd de Ia elementele folclorice, compune basme noi(... şi, bineînţeles, bune) face o operă prin excelenţă creatoare, de înaltă calificare poetică. De fapt, el demonstrează că a izbutit să descopere semnificaţiile cele mai tainice şi mai complexe ale motivelor tradiţionale, că a surprins ceva din însuşi mecanismul giganticului proces al făuririi miturilor unui popor.
Intervenind în ţesătura episoadelor, în caracterizarea personajelor legendare sau în descrierea ţinuturilor fabuloase, bunul născocitor de basme nu. numai că nu tulbură corespondenţele subtile ale simbolurilor populare, sensurile lor realiste, ci dimpotrivă le adaogă chiar o strălucire inedită. Iată şi calea pe care concepţii   noi, superioare, asupra vieţii,
au prilejul cel mai nimerit de a pătrunde în lumea de aur a poveştilor.
E tocmai ceea ce izbuteşte să facă Vladimir Colin în majoritatea compoziţiilor sale pe temele şi motivele folclorului diferitelor minorităţi naţionale din. ţara noastră. Exerciţiul a supus o bogată fantezie poetică la un examen greu, care a fost trecut, însă, cu cele mai frumoase rezultate.
Ideea luptei pentru bine, pentru dreptate, se colorează cu un mult mai precis sens social. E subliniată, în special, forma posesiunii egoiste şi a tiraniei, ca expresie tipică a forţelor răului. Zmeul Salcotea din povestea „Bob de grîu" stăpîncşle ogoare imense, pe întinsul cărora munca istovitoare a secerătorilor amărîţi şi cu faţa întunecată nu se sfîrşeşte niciodată; sub domnia cruntă a Călăreţului de Aramă e interzis cîntecul şi oamenii nu mai cunosc bucuria, iar împăratul din basmul „Fierarul năzdrăvan" visează să-şi facă lacăte, mii de lacăte uriaşe, simboluri înfricoşătoare ale  sfintei proprietăţi.
Exponenţii strîmbătăţii şi cruzimei sînt balauri, zmei, djini, căpcăuni sau vrăjitori, dar şi foarte adesea ţari, regi, împăraţi, grofi sau boieri.
In contrast, c reliefată descendenţa populară a eroilor: Bob de Grîu, Vani uşa, Slava, Tasîn pleacă din casele unor oameni sărmani şi de dragul acestor oameni iau în piept necazurile lumii. însuşi scopul lor şi modalitatea luptei pentru biruicea răului capătă semnificaţii mai bogate. Fericirii i se caută o soluţie colectivă, după cum şi acţiunilor vitejeşti, un sprijin în ajutorul pe care ştiu să şi-î dea reciproc cei în nevoie („Bob de grîu", „Buruiana neagră", „Fierarul cel năzdrăvan").
E ştiut că în multe din reprezentările năstruşnice ale basmului, cai sburălorl, oglinzi televizoare, licori cu virtuţi regeneratoare, etc.,sînt expresia unor străvechi deziderate omeneşti cu privire la dominarea naturii înconjurătoare.
Aci, fantasticul nu constituie, aşadar, un scop, ci un mijloc de a da forma cea mai sugestivă, cea mai plastică, ipotezelor îndrăzneţe pe care le făureşte imaginaţia.   Vladimir    Colin   a înţeles
CRONICA LITERARA
215
în mod viu, substanţial, această lecţie a creaţiei populare. Fantasticul trebuie şi poate să slujească exagerării conştiente, reliefării realiste a adevărului vieţii,nu numai în diversele anticipări inventive tebnico-ştiinţifice ale basmului, ci în toată structura lui artistică.
Puterea viteazului lanoş do a se preface în orice, mestecînd o buruiană neagră, e speculată ingenios pentru sublinierea ideii satirice a poveştii („Buruiana neagră"). Groful cel hapsîn c pedepsit şi pe deasupra ridiculizat, făcut să moară literalmente de necaz, întrucât nu-şi poale explica natura loviturilor pc care Ic primeşte. Preschimbându-se în musculită şi intrând pc gaura cheii în dormitorul stăpînului, lanoş se transformă aci în gogeamite urs. Tăbăceala care urmează c de un deosebit efect comic. Groful răcneşte ca din gură de şarpe: „Ursul, mă striveşte ursul, săriţi!", iar afară, slugile năucite cred că boierul a înebunit.
Graţie însuşirilor miraculoase ale eroului, situaţia se repetă sub forme şi mai hiiariante: blana de urs de pe patul grofului învie subit, armăsarul plătit cu bani grei se asvîrle în îîntînă, diamantul pe care însuşi craiul se deplasează ca să-1 admire, se preface în viespe şi întinde un ac ameninţător către mîna regală.
La fel, în povestirea „Corabia sălbăticiunilor", fantezia autorului dă un întreg sens    etic expediţiei întreprinse de:
Iepuri   şi arici,
Şerpi şi pitulici,
Lebede şi şobolani,
Broaşte, vidre, vulpi, bîllani,
Raţe, lupi şi porci mistreţi
Şi   somni vineţi şi slicleli.
însuşirile diferitelor vieţuitoare necuvântătoare, glorificate în basmele cu animale, devin reprezentative pentru natura morală superioară a aşezărilor fabuloasei republici întemeiate de jivine în ostrovul înverzit. Aci, cârmuirea se bazează pe afecţiune reciprocă şi bătrîna sfătuitoare a sălbăticiunilor, babuşca, e divinizată de supuşii ei. Ştirea că bătrânica a oftat, stârneşte îngrijorarea întregului popor.
„Oftează babuşca. Sălbăticiuni dragi, ba-
buşca oftează]" dă de veste stîrcul alb, sburînd de colo-colo neliniştit şi scutu-rîndn-şi moţul de pene scumpe.
Ideea unei stăpâniri bazate pc violenţă le apare sălbătăciunilor absurdă, şi cind oştenii ţarului încearcă să intimideze echipajul corăbiei minunate, amiiuindu-i că la glasul mai marelui lor tremură munţii, Vidra răspunde în numele tovarăşilor ci prin port-voco:
„— Hei, voi cei de pe corabie! Nu pricep nimic. Mai marca noastră e baluşca, dar noi o iubim şi nimeni nu tremură, cind îi aude glasul". întreaga suită a isprăvilor, miraculoase pe caic le îndeplinesc animalele, e chemată să accentueze contrastul dintre cele două lumi, cea din ostrovul babuşcăi şi cea de la curtea ţarului.
Corabia sălbătăciunilor, cu catargele cioplite de meşteri brebi, cu coidajcle Împletite de păsările specialiste în întărit cuiburi şi cu velele din pînză de păianjen, seînteind în bătaia soarelui din. miile de picături do rouă, aleargă pe mări mai iute ca vîntul şi umple de uimire pe toţi căpitanii lăudăvoşi şi tăiloşi ai Mărici-Salc.
Uneltirile ţarului se prăbuşesc în faţa destoiniciei nemaivăzutului echipaj, manevrele dibace ale "Vidrei şi colţii mistreţilor tineri scot din luptă repede vasul trimis să captureze faimoasa corabie; ghimpii ariciului îl fac de rîs pe Proslvcn-Ţarcvici, arta de săpător a cârtiţei salvează nevătămate dihăniile din clădirea incendiată înadins; în sfîrşit, talentul înescut al iepurilor şi şobolanilor provoacă deruta întregii oştiri împărăteşti, luptătorii treziri du-se în zori cu lemnul, suliţelor, coardele arcurilor şi Miele cailor complet roase.
Scoaterea în evidenţă a diferitelor implicaţii etico pe care basmul ie presupune, autorul ştie s-o facă, spre nerilul lui, cu discreţie, ovilind îmbrăcavea simplistă a realităţii de fiecare zi într-o haină transparcnt-simbolică. Excepţie face doar „Povestea fericirii", unde povestitorul s-a lăsat prea mult furat de abstracţii şi a rezolvat just problemele, dar ncconvingălor, nu ca un bun artist şi în consecinţă nici ca un bun pedagog.
In general  însă,   basmul  rămîne, la
216
OV.  S. CROHMĂLNICEANU
Vladimir Colin, basm, şi o mereu surprinzătoare inventivitate regisează desfăşurarea naraţiunii ca şi descripţia lumilor de pe celălalt tărîm.
Legătura cu realitatea o crează, în primul rînd, adevărul sufletesc al eroilor din poveste. In condiţiile cele mai neobişnuite pe care le construieşte fantezia, ei acţionează, totuşi, în conformitate cu impulsuri, sentimente şi pasiuni umane caracteristice, dezvăluindu-şi firea şi esenţa'social-morală. Se vorbeşte, astfel, de dragoste, prietenie, sete do dreptate, avariţie, frică de moarte, invidie, modestie,   şiretenie,   înţelepciune, ş.a.m.d.
Remarcabilă e arta cu care povestitorul individualizează caracterele personajelor din basm, definite de obicei printr-un cumul de defecte sau virtuţi. Vladimir Colin respectă această regv.lă tradiţională, dar stabileşte ca măestrie, în cadrul ei, inteligente diferenţieri psihologice. Şi „Slava, fiica pămîntului", şi Vaniuşa, cîntăreţul, şi lani Palicarul, sînt întruchipări ale principiului binelui. Toţi trei se dovedesc viteji, cinstiţi, duşmani ai nedreptăţii şi silniciei, apărători ai celor slabi. Dar între ei se păstrează evidente deosebiri. Slava, e fata bărbătoasă, îndrăzneaţă. Umblă îmbrăcată băieţeşte, îi place să călărească şi să mînuie spada. Pe slujitorii trimişi s-o răpească îi pune singură pe goană. Singură îşi găseşte şi mirele, încercîndu-i întîi vrednicia şi biruindu-1 în luptă dreaptă.
Slava e aşadar îndrăzneaţă, impulsivă. Spre deosebire de ea, lani-Palicarul e un tip mai reflexiv. Acţiunile lui se bi-zuie şi pe o doză de şiretenie, eroul nedis-preţuind arma cuvîntului, lani îi ţine la respect pe cei 40 de balauri mai mult sub ameninţarea a ceea ce ar fi în stare să facă, decît acţionînd efectiv, iluzia monştrilor că au în faţă un om de fier, o întăreşte supralicitînd:
„Vorbim şi noi aşa — întrebă, abia îndrăznind, unul dintre ei. Adevărat să fie că eşti de fier?
— „De fier? — pufni dani dispreţuitor. jDe oţel sînt, măi, aşa să şlii!a
Voinicul continuă să se laude cu atîta
dezinvoltură, încît balaurii înşişi ajung să-I roage să renunţe la încercarea puterii prin suflu:
,.Păi are să se strice mărul, strigă careva.
„Se strică, nu se strică, n-ai ce-i face, grăi lani. Daţi-vă la o parte, că suflu..."
Au început atunci balaurii să geamă, să se roage de lani să cruţe turnul. S-au rugat de el de dimineaţă pînă seara şi seara flăcăul s-a înduplecat să nu-1 mai năruie.
Vaniuşa, flăcăul care descoperă puterea cîntccului, nu seamănă nici cu Slava, nici cu lani. El posedă un fel de farmec personal, propriu firilor cu înclinaţii poetice. Băiatul îşi cîştigă repede simpatia ţestoasei, stăpînă Lumilor de sub Pămînt,
Ea îi proîntîmpină rugăminţile:
„...Slăvită stăpînă, începu Vaniuşa, am venit...
„Ei, Vaniuşa, răspunde ţestoasa, ştiu eu mai bine decît line pentru ce ai venit. Tu nici nu ştii ce cauţi... Ascultă..."
Acelaş har îi asigură bunăvoinţa căpcăunului din cîmpul cu iarbă albastră. Uriaşul, trezit din somn, îl repede, îl ameninţă, dar e în. fond cucerit de candoarea băietanului. Intenţia de a-1 ajuta se ghiceşte de la început, în ciuda tonului răstit pe care-1 păstrează de-a lungul întregului dialog:
„— Ce vrei, slîrpilură?
„—M-a trimis   nepoata   la, ţestoasa...
„— Bine că le-a trimişi V-aţi făcut un obicei, vedeţi că omul doarme şi—l treziţi pentru toate fleacurile... Mai bine le-aş înghiţi, şi gata! Cred că ai carnea dulce, mai dulce chiar decît carnea de pui... Şi ce slai aşa? răcni namila. Acuma, dacă m-ai trezit, spune ce vrei!"
Şi mai adîncă e caracterizarea figurilor negative. Ohannes, piticul cel rău din „Povestea Dragostei" e viclean şi laş. El. se arată serviabil, binevoitor şi nu opune nici o rezistenţă cerinţelor viteazului Arrâ, mai ales cînd acestea se fac pe un ton poruncitor. In minte însă, Ohannes urzeşte mereu, cu neobosită maliţie planurile cel mai drăceşti şi le prezintă, cu o prefăcută naivitate, drept propuneri nevinovate. Dezarmat, afectează o ipocrită căinţă:
CRONICA LITERARA
217
„/artă-mă, gemu el, am vrut să fur, am vrut să fac rău, dar mă căiesc..."
Ţarul din povestea corăbiei sălbătă-ciunilor reprezintă altă formă de manifestare a răutăţii. El e crud, îngîmfat, orbit de propria lui măreţie. La ştirea că oştenii săi n-au fost în stare să captureze corabia sălbătăciunilor, izbucneşte scurt, mînios:
„— Căpitanul... în ţeapă!"
Ca diplomat, nu nimereşte nici odată tonul just, ezitînd între formulele ceremonioase şi cele mieroase, ceea ce-i dă un aer stîngaci, ridicol:
„— Ce-i purceluşilor, drăgălaşilor,— se adresează el mistreţilor. V-a speriat cineva, porumbeilor?
„— Ei, porumbe... asta, falnice mistreţ", se corectează comic, ceva mai tîrziu.
Thagar-ul, adică împăratul ţiganilor, e avar, călăul din povestea acului, invidios, lorgu, fratele lui lani, lacom, apucător.
Varietatea caracterologică, povestitorul îşi îngăduie să o amplifice, întroducînd în al doilea plan şi schiţa cîtorva caractere mai puţin frecvente în basm, adică nici categoric bune, nici categoric rele.
Cel dintîi. exemplu îl oferă voinicul pe care-1 întâlneşte Slava în cetatea adormită. Acesta are comportarea ciudată a omului aflat sub puterea unei vrăji tainice, se posomorăşte brusc, fără rost, frecînd cu uşurinţă de la o atitudine prietenoasă, la alta plină de vrăjmăşie.
O fire stranie se dovedeşte a fi avînd şi căpcăunii din povestea „Puterea dragostei". Ei se hrănesc cu carne de om, dar nu ignoră recunoştinţa şi bunăcuviinţa. In consecinţă,îl ajută pe Arră, sfătu.indu-1 cum să ajungă la Ohannes, ba-i şi dăruiesc un măgar şhiop.
O logică interioară, pe care o dictează plasticitatea şi exactitatea sugestiei poetice realiste, se păstrează şi în descripţie. Grădina subterană a ţestoasei din „Povestea Cântecului", trezeşte ideea instrumentaţiei şi armoniei muzicale. Foşnetul pomilor cu ramurile şi frunzele de gbiaţă, mişcarea florilor de argint şi clipocitul apelor de aur închipuie, de fapt, o mare orgă, ale cărei sunete exprimă sub formă purificată însăşi muzica naturii.
Tristeţea cosmică de la „Capătul pă-mîntului" e figurată admirabil printr-o neîntreruptă cernere a materiei.
„Era acolo o linişte mare, şi cînd ploua, cînd ningea, cînd cădeau stele" („Bob de grîu".)
De asemeni, galopul nebunesc al Slavei în jurul reşedinţei ţarului ia aspectul unei adevărate dezlănţuiri elementare, care se transmite ca o forţă magnetică tuturor lucrurilor din jur:
„...Şi unde n-a început să-mi călărească în jurul palatului, întîi, la pas, apoi. repede, tot mai repede, pînă a prins palatul să se învîrtească întocmai ca o sfîrlează. Se auzeau dinăuntru ţipetele ţarului, dar palatul se rotea, se rotea şi dintr-o dată de parc-ar fi avut un sfredel uriaş în temelie, dintr-o dată începu să se afunde în pămînt".
Amănuntele deduse din desfăşurarea fenomenelor reale, şi raportate, din cînd în. cînd cu agerime, la condiţiile speciale de pe tărîmul fabulos, sporesc larîndul lor impresia tulburătoare de autenticitate a întregii atmosfere.
Greul-Pămîntului zguduie podul pe care trece, în. timp ce Uşurelul-Vîntului, ţinîncl.u-se de balustradă, tinde să-1 smulgă din loc. In mod logic, ambii tovarăşi ai lui Bob-de-Grîu pot păşi pe pămînt ca oamenii, ţinîndu-se unul de picioarele celuilalt şi   anulîndu-şi  reciproc forţele.
In acelaşi spirit, povestitorul observă cum, în momentul cînd soldaţii ţarului năvălesc pe puntea corăbiei sălbătăciunilor, veveriţele se reped înspăimîntate, tocmai sus în vîrful catargelor, cum ghioaga de fier svîrlită pînă dincolo de soare şi prinsă pe spinare de Mladen, fiul Ursului, nu numai că nu se sparge dar saltă şi de cîteva ori „parc-ar fi căzut pe arcuri", în sfîrşit cum, luat de valurile mării, Ali-Ocbi-Sgîrcit îşi pierde turbanul, iar o cioară ageră îl înhaţă şi-şi face cuib din el pentru puii ei.
Sentimentul de unitate artistică, de autenticitate, creşte în basmele lui Vladimir Colin şi din reuşita reconstituire a atmosferei specifice naţionale, proprie fiecărei povestiri. De fapt, acest colorit caracteristic nu e decît rezultatul individualizării realiste despre care am vorbit pînă acum şi pe linia reliefării caractere-
218
OV.  S. CROHMALNICEANU
lor omeneşti (lanoş, Vani uşa, I ani Palicarul, fierarul Iiandac)şi pe cea a localizării descrierilor fabuloase (fauna şi flora deltei în corabia sălbătăciunilor, marea de sÎEge prefăcută într-un cînap de trandafiri roşii din povestea Slavei, fiica pămîntului bulgar) sau a menţionării diferitelor particularităţi în numiri, credinţe, obiceiuri, fel de a vorbi. (Pe eroii basmului tătar „Povestea fericirii", îi cheamă Cadîr, Tasin, Aişe, Umie, Aii; mănîncă pilaf, salina, bostani, şi-şi petrec serile chitind gazeluri; Vaniuşa se căsătoreşte cu o Rusalcă, luptă cu un călăreţ de aramă şi din instrumentele muzicale aduse de pe celălalt tărîm îi zice „gopacul" ucrainean).
Se pune, astfel, în valoare cu succes atmosfera tradiţională a basmului sîrb, lipovean, tătar, bulgar sau armenesc. Mai mult, povestea fierarului Handac şi a uriaşului său baros se ridică pe acest plan la o adevărată perfecţie.
Străbuna obişnuinţă a ţiganului cu viaţa în aer liber, sărăcia în care veacuri de-a rîndul a trăit, simţul, ascuţit al libertăţii şi dispreţul său pentru avuţiile încuiate sub mii de lacăte, toate trăiesc în acest basm, de la satirizarea sgîrceniei Tbagar-ului, ajuns, supremă oroare, să strîngă şi să ţină sub cheie chiar şi praful de pe drumuri, pînă le proporţiile amărîte ale întregului decor: în sala tronului -nu există decît o singură fereastră, şi în încăpere se face întuneric cînd spătosul fierar se aşează în dreptul ei, tavanul şubred crapă, de îndată ce Handac îşi saltă puţin barosul pe umăr, în sfîrşit, întreaga fală împărătească se reduce la un jilţ de aur şi o pereche de nădragi de atlas!
Cu mai puţină îndemînare se face evocarea aim of erei basmului german şi cu o completă stîogăcie a celui evreiesc. Cău-tînd să fugă de motivele religioase, hasi-dice, — în acesta din urmă — autorul a introdus în mod arbitrar o mitologie solară inexistentă în folclorul respectiv şi s-a străduit apoi zadarnic să fixeze coloritul local, prin cîteva note pitoreşti, exterioare.
Toate cele spuse pînă aici, confirmă încă odată că elementele lumii reale, înădite cu pricepere, sub o formă sau alta în ur-
zeala fantasticului, dau basmului acea atmosferă de autenticitate, de viaţă. Fără concretizarea realistă, plăsmuirile fanteziei îşi pierd puterea de a vorbi minţii şi inimii, iar ideea unui fantastic în stare „pură", cum preconizează decadenţii, e aprioric absurdă.
Nu e deplasat, deci, a vorbi chiar îu această ordine a basmului de mom cule sau situaţii neverosimile, pe care bunul povestitor trebuie să ştie să le evite. E ceea ce face în genere Vladimir Colin, nu însă fără unele poticneli, şi ele ne silesc, din cînd în cînd, să întrebăm cu logica naivă, dar inexorabilă a copiilor, ce dimensiuni — de pildă — aveau şoldurile frumoasei din povestea lui Mladen, Fiul Ursului, ca uriaşul Mustăcios să-şi poată odihni capul în. poala ei. Cum pufnesc vulturii în rîs sau cum. se ţinea în şea Călăreţul de Aramă, dacă la izbitura săgeţii Străpunge-Tot se prăbuşeşte de pe culmea muntelui drept în mare, calul asvîrlindu-se pc urmele lui abia după ce nechează de trei oii.
în afara unor neglijenţe, pe care cu mai multă atenţie le-ar fi eliminat („veneam spre tine să mă bag argat", în loc de „veneam să mă bag argat la dumneata" (pag. 27) „argaţii şuşoteau prin curte făcîr.d presupuneri" (pag. 31); „mîncăiile din prăvălii"; „ca cele" (pag. 95), etc., poveştile sînt istorisite cu o cuceritoare însufleţire.
Comentarii savuroase îl definesc pe povestitor,mirîndu-se:„Ciudată lume! Toate cîte se aflau acolo erau răsturnate cu capul în jos. Apele curgeau prin văzduh, şi, . să vezi minune, nu se vărsa din ele nici un strop...", cxplicînd: „Şi cum era s-o găsească, dacă i-o furase hoaţa de coţofană...", cniuz.ias-m.îndn-se: „...Şi unde nu începe ursul, să mi-l ia pe grof în tărbacă, să mi-l plimbe între labe, să mi-l siringă şi să mi-l sucească pe fală şi. pe dos", sau conchizînd înţelept: „Uile-aşa au fost încuiaţi nouă sule nouă zeci şi nouă de ispravnici, care şi-au plătit cu viaţa   lăcomia".
Trecerea voită de la planul fantastic la cel real se face, de asemenea, cu humor, după exemplul naratorului popular, fie descoperindu-se cu abilitate, momentele unde se pot plasa în maniera lui Sancho, locuţiuni proverbiale („Alunei s-a rătăcit
CRONICA LITERARĂ
219
un lup prin ţinutul acela şi, după ce a sfîşiat zece oi şi căprioare, a sjîşiat şi vaca năzdrăvană. Bine a zis cine-a zis că lupul nu ştie să numere!" („Puterea dragostei") ..." şi rotindu-şi barosul prin aer, izbi cu putere în zidul magaziei cu praf. Fraţilor, deatunci a ieşit vorba: praf şi pulbere!" („Fierarul năzdrăvan"), fie direct pasfişîn-du-se cu ingeniozitate formulele tradiţionale de încheiere şi modul lor glumeţ de a-i reteza ascultătorului pofta să controleze veracitatea lucrurilor auzite („...chiupul vrăjit al lui lani l-au spart de neaslîmpăr nepoţi ai voinicului, gustul bucalelor de la nunta lui Vaniuşa cu Rusalca a rămas neîncercat, deoarece petrecerea s-a terminal iar scara de piatră la Castelul din Nori a fost tocilă de tălpile alitor oaspeţi citi au suit la Mladen-Fiul Ursului — pentru că aşa-i cu scările astea de lemn sau de piatră, te lasă cînd ţi-e lumea m.ai dragă"; fie, în sfîrşit, amintindu-se dreptul povestaşului de a fi cinstit pentru osteneală: „Şi-au trecui zile după zile şi ani după ani, iar cînd babuşca s-a culcai ca să nu se mai scoale, pescarul i-a luat locul şi-a cîrmuil cu vrednicie sălbălăciunile. Şi dac-ai s-ajungi dumneata în ostrovul înverzit, să ştii c-ai să-l găseşti şi-acum acolo, o leacă îmbătrînit, dar încolo plin de putere. Şi du-i o putinică cu miere. Iar dacă li-i teamă că nu-l vei găsi, dă-mi putina mie — şj gata!"
★
E adevărat că basmele oferă imaginaţiei infantile un. cîmp de exercitare imens Nu-i mai puţin adevărat însă că la vîrsta primelor experienţe, el e repede acoperit şi depăşit. Copilul vrea să descopere noutatea, neprevăzutul, să simtă farmecul acţiunilor îndrăzneţe, în condiţiile unei verosimilităţi mai stringente, pe măsura cunoştinţelor   lui sporite asupra lumii.
Fantezia îşi anexează însăşi realitatea şi în cadrul datelor ei. întreprinde explorarea timpului şi distanţelor.
Tînărul cititor încearcă foarte viu atracţia istorisirilor aventuroase, desfăşurate în necunoscutul trecutului îndepărtat sau pe întinsul nemărginit al oceanelor.
Romanul de aventuri constituie pentru
el, cum se vede, o lectură preferată, pe care numai consideraţii neghioabe cu privire la incompatibilitatea dintre tipic şi extraordinar au catalogat-o la capitolul literaturii nerealiste.
Efectele acestei miopii s-au dovedit mai mult decît păgubitoare, stingherind pătrunderea unui spirit nou, sănătos, tocmai în domeniul unde burghezia şi-a răspîndit ani de-a rîndul maculatura pe o scară industrială. De aceea, lucrările caro izbutesc să aducă aci o contribuţie într-adevăr pozitivă merită o deosebită atenţie, lată zodia favorabilă sub care romanul „Marea Bătălie de la lazul Mic" de Octav Pancu-Iaşi întâmpină de la început examenul critic. Ce-i drept, cartea nu abordează direct lumea întâmplărilor aventuroase, dar ajunge pe ţărmul ei, şi nu într-un mod lipsit de originalitate.
Autorul pleacă de la viaţa unui grup de pion ieri, urmărindu-i cu fidelitate preocupările. Ideea e foarte rodnică. Setea de aventură, admiraţia copilului pentru isprăvi neauzite, care forţează porţile necunoscutului, trăiesc în însăşi expresia zilnică a acestor preocupări. Băieţii au problemele lor şcolare şi pioniereşti: alcătuirea unui ierbar al şcolii, aducerea la sentimente paşnice a unui coleg recalcitrant, ş.a.m.d. Eroii traversează, de asemenea, dramele obişnuite ale vîrstei: Nicu are necazuri familiare. Dinu e chinuit de demonul creaţiei poetice, Pefrică e gata să rupă orice relaţii cu prietenul său Sandu, pentru că-1 crede un. pîrîtor. Dar existenţa copiilor e mult mai largă, hotarele ei fiind împinse departe de puterea fanteziei. Membrii cercului de Ştiinţe Naturale, „naturaliştii" noştri, sînt şi corăbieri încercaţi. La „lazul Mic" au amenajat un adevărat port cu instalaţii de semnalizare, posturi de observaţie şi sediu al amiralităţii. în radă, stau aliniate crucişătoarele, contrator-piloarele, submarinele şi alte unităţi navale purtând nume glorioase ca „îndrăzneţul", „Neînfricatul" sau „învingătorii Mării". Dimensiunile reduse ale navelor nu-i împiedică pe marinari să trăiască întreg mirajul expediţiilor primejdioase. Ei au statornicit reguli, pe care le respectă cu străşnicie,  au un   „amiral",   o   „adunare a
220
OV.   S. CROHMĂLNIGEANU
comandanţilor", ţin un „jurnal de bord" şi se tratează cu tot respectul cuvenit unor bătrîui lupi de mare.
lată-nc deci introduşi în plină aventură marină. Vîntul care a umflat pînzele corăbiei căpitanului Grant sau ale atîtor fregate şi goelete intrate în legendă, începe sa bată prin paginile cărţii. Posturile de observaţie semnalizează prezenţe suspecte, la sediul amiralităţii sînt aduşi prinşii, de război şi interogaţi prin interpret, conform uzanţelor internaţionale, comandantul conlratorpilorului „îndrăzneţul" organizează o rebeliune şi,secundat de comandantul crucişătorului „Iazul Mic" Nr. 1, se retrage la „Tărîmul Broaştei", din care punct strategic începe să întreprindă acţiuni piratereşti. Portul are de susţinut asaltul rebelilor şi între forţele inamice se desfăşoară pînă la urmă o bătălie navală în toată accepţia cuvîntului.
Comicul situaţiilor, aduse de mici amănunte la proporţiile lor reale, nu anulează caracterul autentic aventuros pe care-1 păstrează pentru copii, aceste isprăvi marine, într-adevăr, deşi acţiunea pentru capturarea vaselor de linie se termină cu pierderea unei sandale, atacul nu. îmbracă mai puţin alura marilor lovituri piratereşti desfăşurate prin. surprindere şi în maniera „indiană". Cei doi corsari îşi mînjesc obrazul şi mîinile cu mîl, strecu-rîndu-se pînă în rada portului de-abuşilea prin trestii, sub protecţia unor măşti de frunze. Tot aşa se întîmplă şi cu bătălia finală. Proiectilele sînt din nisip ud, artileria de coastă e compusă din catapulte sistem „Ortăţelul", dar fazele luptei au deznodămintele cele mai dramatice. Nina, vecina lui Petrică şi ajutor de comandant la Iazul Mic, e răpită în dimineaţa atacului şi transportată pe sus la „Tărîmul Broaştei" unde, sub ameninţarea svîrlirii în iaz, la capătul număratului pînă la o sută, inamicul încearcă să-i zmulgă parola de trecere. Fata are însă o iniţiativă îndrăzneaţă, etc. etc.
Factura originală a cărţii o dă firescul trecerilor de la planul reveriilor aventuroase Ia cel al vieţii reale. între ele nu mai există acea ruptură violentă, atît de caracteristică lumii capitaliste. Să nu
uităm că eroii noştri trăiesc într-o societate care se străduieşte din răsputeri să dea copilăriei întreaga bucurie a vîrstci. Grija ei e nu numai ca visurile celor mici să nu-şi frîngă aripile în contact cu realitatea, ci dimpotrivă, să descopere în acest contact un stimulent şi mai puternic de ecloziune.
Muncitorii fabricii de mobile de lîngă „Iazul Mic" le-au dăruit băieţilor vase îngrijit lucrate şi imitînd cu fidelitate modelul lor adevărat. Vlad, instructorul detaşamentului, găseşte din întîmplare jurnalul de bord al grupei şi-l citeşte pasionat, ca pe un roman de Jules Verne. împreună eu directorul şcolii, aranjează apoi acceptarea propunerii ca „naturaliştii" să-şi alcătuiască ierbarul la Iazul Mic, ceea ce le va îngădui să-şi desfăşoare nestingheriţi şi secreta lor activitate marinărească.
Chiar nenea Petre, secretarul organizaţiei de Partid din fabrică, participă cu emoţie la jocul, copiilor. El îl primeşte în audienţă pe Sandu Danu şi discută necazurile flotei cu „tovarăşul amiral", serios, „ca-ntre bărbaţi".
Romanul, înfăţişînd, aşadar, realist condiţiile noi de viaţă ale copiilor noştri, a descoperit totodată şi o cale ingenioasă pentru a aduce în cadrul literaturii de aventuri problemele educative actuale. Cartea combate cu ascuţime individualismul, scoţînd în relief superioritatea muncii şi activităţii colective. Conflictul izbucneşte tocmai din. opunerea pornirilor anarhice ale lui Nicu, disciplinei liber consimţite şi unităţii de voinţă a grupei.
Orgoliosul comandant al contratorpilorului „învingătorii Mării" se încrede prea mult în forţa sa fizică, în dibăcia lui de strateg la jocul de şah, în. autoritatea cîştigată asupra unui prieten mai slab. Calcă, de aceea, hotărîrile colective, se retrage la „Tărîmul Broaştei", unde vrea să fie amiral el, să-şi organizeze postul lui, flota lui, aşa cum îl taie capul. Actele lui Nicu se vor ciocni însă de hotărîrea cu care grupa înţelege să-şi respecte democraţia internă şi să-şi îndeplinească angajamentele luate. Cercul, cum spune Dinu
CRONICA LITERARA
221
Popescu, poetul clasei şi secundul amiralităţii:
...unit va rămîne
„
Ca boabele-n spic laolaltă Unit el păşeşte-nainte Unit suie   creastă înaltă".
într-adevăr, pe Nicu nu-1 urmează decît lliuţă, mai mult din slăbiciune decît din amiciţie, şi faptele ilustrează foarte curînd falimentul planurilor noului amiral. „Marinarii" de la lazul Mic îşi cuceresc vasele capturate, dejoacă manevra de.împre-surare a portului, îi fac prizonieri pe rebeli şi-i închid înlr-o magazie, lăsîndu-i, culmea ruşinei, sub paza unei fele! încrederea prea mare în forţele proprii, îngîmfarea şi dispreţul pentru cei din jur, cunosc un eşec lamentabil, în timp ce forţa unită a colectivului se face simţită cu putere.
Istorisirea are meritul de a fi impus aceste concluzii morale din dezvoltarea logică a conflictului şi din contrastul interesant a două caractere de copii mîndri şi îndrăzneţi: de o parte Sandu Danu, cumpănii, serios, cu o gravitate în asumarea răspunderii de conducător impresionantă, de cealaltă parte Nicu Negu-lescu, impulsiv, tenace, înclinat în permanenţă să-şi impună părerile prin forţă.
Nicu nu-i lipsit de inventivitate şi chiar de o anumită dîrzenie, pe care Sandu însuşi, în fundul sufletului, o admiră.
Dar, spre deosebire de cam an dan tul rebel, „amiralul" a înţeles de la început că mîndria întoarsă în sine, nesprijinită pe o raţiune obiectivă, ca şi tenacitatea nesubordonată unui scop înalt, se transformă repede în orgoliu şi încăpăţînare. Sandu caută să merite titlul pe care băieţii i l-au dat, să se poarte drept, loaial, cu un simţ maxim de răspundere. De aceea, cînd „amiralul" rămîne o clipă gînditor şi apoi spune calm, hotărîl: „c bine!" — „marinarii" ştiu că se pot bizui pe vorbele lui.
Alt contrast ilustrativ de caractere şi. situaţii luminează în mod firesc şi ideea raporturilor prieteneşti adevărate, a relaţiilor afective bazate pe o reciprocă exigenţă morală. între Sandu şi Petrică, vesela odraslă  a Buueştilor, cea mai prolifică
familie din cartier, există legături sensibil diferite de cele ce se stabilesc între Nicu şi pricăjitul lliuţă, deşi în ambele cazuri e vorba tot de prietenie. Cam fricos, cam lipsit de personalitate, lliuţă îl dezaprobă în sinea lui pe Nicu, dar pentru că acesta îl ia sv.b aripa sa, rabdă să fie numit „cap de furnică", ba să încaseze chiar, din cînd în cînd, cîţiva ghionti protectori. Bombănind, făcînd diverse previziuni funeste, el îşi urmează prietenul pe un drum, care, de fapt îi repugnă. Legătura dintre cei doi copii, deşi are la bază o reală afecţiune, ia adesea aspectul unui trist compromis.
In schimb, Sandu şi Petrică aduc în relaţiile lor de amiciţie o marc puritate sufletească.
Sandu, deşi joacă şah mediocru, acceptă „pentru onoarea lui Pelrică" să-şi măsoare forţele cu Nicu, campionul clasei, ris-cîndu-şi astfel de dragul prieteniei tot prestigiul de amiral. Nu pregetă însă să-şi dezaprobe tovarăşul de grupă, cînd îl vede încereînd în mod penibil să ascundă faptul că şi-a rupt cravata. La rîndul său, Pelrică se supără foc auzind că Sandu nu i-a destăinuit necazurile care l-au fră-mîntat şi e gata să-şi trateze amicul cu apelativul „domnule", semn al unui mare dispreţ.
Intriga, condusă cu destulă abilitate, implică în povestire cîteva aspecte ale relaţiilor dintre copii şi oamenii maluri. Activitatea marinarilor stinghereşte manoperele magazionerului hoţ al fabricii de mobile din apropiere. încercarea lui de a jefui noaptea întreprinderea se suprapune peste ultimul act al bătăliei de la Iazul Mic. Evadarea lui Nicu şi intenţia acestora de a distruge Ilola, îl împiedică pe Petrică să anunţe imediat paza, aşa cum avusese în gînd. La pămînt, cei doi adversari încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, se regăsesc totuşi, pe terenul comun al conştiinţei pioniereşti.Din cîleva vorbe ale lui Petrică, Nicu înţelege despre ce e vorba şi se ridică descumpănit, copleşit de ruşine. înlr-o străfulgerare, arc reprezentarea greşelii sale. Iată-1, împins de orgoliu şi ambiţie, opunîn.du-se însăşi apărării avutului obştesc. Situaţia înfă-
222
OV.   S. CROHMĂLNICEANU
ţişează astfel „îndreptarea" elementului r3calcitrant, ca rezultat al unui dramatic proces sufletesc, legat de atitudinea generala a copilului în faţa vieţii.
Bine e prinsă, uneori, şi sănătoasă, atmosfera familiară a mediului muncitoresc şi în special a familiei Bunescu. Discuţia gravă între „mezin", bătrînul mecanic şi fratele mai mare, „viitorul chimist", pe chestiunea ruperii cravatei roşii, reuşeşte chiar să transforme într-un moment emoţionant o situaţie reluată cam la fiecare două luni de aproape toţi autorii noştri pentru copii.
Din păcate, nu acelaş lucru se întîmplă şi cu alte probleme pedagogice socotite de neapărată utilitate şi introduse în roman pe considerentul că micul cititor e bine să se înveţe a fi răbdător.
Diverse episoade, fără o legătură organică şi directă cu acţiunea, apar cerute strict doar de necesitatea ilustrării felului cum pionierii trebuiesc să păstreze cărţile împrumutate de la bibliotecă, să-şi ajute părinţii spălînd vasele după masă, sau să se îngrijească de copiii mici din cartier. Pe alocuri, urmărindu-se şi satisfacerea unor cerinţe ştiinţifico-instructive, „natu-raliştii" — deşi în vacanţă — sînt obligaţi să ţină şi cîteva scurte „prelegeri" despre flora locală şi însuşirile fiecărei plante aşezate în ierbar.
Toate acestea încep să cam. sune a dădăceală şi schiţează umbra unor nori supărători pe cerul atît de senin de la Iazul Mic.
De asemeni, în spiritul dădăcelii, copiii sînt înfăţişaţi cîteodată, purtîndu-se nu ca în viaţă ci. ca într-o bucată din cartea de citire. Nina, de pildă, dă dovada unei răbdări îngereşti şi a unui tact deosebit în cucerirea lui Petrică, Dinu manifestă faţă de propriile sale producţii poetice o atitudine autocritică, neîntîlnită prea des sub asemenea forme radicale nici printre artiştii maturi, „puştii" din cartier stau cuminţi acolo unde sînt puşi, nu se bat, nu plîng, nu se murdăresc, şi se joacă voios în conformitate cu instrucţiunile primite.
Aceeaşi preferinţă excesivă pentru culoarea roz apare şi în portretul părinţilor lui  Sandu,   sau  a  instructorului Vlad.
In figurile retuşate, ca şi în situaţiile împinse către o rezolvare lesnicioasă, imediată, înainte de a da conflictului mai multă ascuţime, transpare de fapt o neîncredere în capacitatea copiilor de a se descurca singuri, de a-şi manifesta din plin inventivitatea şi tăria de caracter. De aceea şi îmbarcarea eroilor pe nava aventuroaselor isprăvi marine se face cu oarecare timiditate şi ocupă în carte un spaţiu relativ redus. Revelatorie în acest sens e grija autorului ca băieţii să nu se plictisească la „Iazul Mic". în consecinţă, el le propune prin instructor un joc cam năfîng, „Copiii din toate porturile lumii", asta în timp ce pe comandanţi îi cheamă liberă întreaga poezie a mării.
Slăbiciunile romanului „Bătălia de la Iazul Mic" nu sînt — cum se vede — neglijabile, dar aparţin, tuturor începuturilor. Pe un teren virgin al literaturii noastre, autorul păşeşte desigur cu o explicabilă stîngăcie. Important e însă că pe aceste ţărmuri neumblate a fost înfipt un pavilion, care fîlfîie vesel şi se zăreşte de departe.
★
Cu „Bătălia de la Iazul Mic", Octav Pancu-Iaşi iese din anonimatul tagmei „scriitorilor pentru copii". Afirmaţia ar părea bizară, dacă termenul n-ar păstra în lumea noastră literară un sens peiorativ, asupra căruia merită să ne oprim.
Octav Pancu-Iaşi, Mioara Cremene, Gica luteş, Cezar Drăgoi sau Călin Gruia se numesc, astfel, „scriitori pentru copii", bineînţeles deoarece se ocupă cu literatura infantilă. Marcel Breslaşu, Eusebiu Cami-lar, Cicerone Theodorescu sau Niua Cassian rămîn în schimb, mai simplu, „scriitori", oricît de notorie ar fi activitatea lor în acelaş domeniu.
S-ar părea că formula tinde să precizeze doar o specializare; din păcate, sub această grijă ea ascunde, mai degrabă, o încercare de contestare a însăşi calităţii scriitoriceşti. „Scriitori" exclusiv „pentru copii" n-ar fi chiar scriitorii pe de-antregul, adevărata capacitate artistică neputîndu-se măsura în afar.a literaturii pentru maturi. De aceea, se întîmplă şi faptul -bizar ca munca unor autori cu destul de numeroase cărţi la activul lor şi cu o prezenţă asiduă
CRONICA LITERARA
223
în presa literară pentru copii, să nu intereseze critica, rapoartele Uniunii Scriitori lor şi publicaţiile ei, nici măcar cît munca debutanţilor în alte domenii. Un exemplu tipic îl oferă activitatea Mioarei Cremene. Autoare a numeroase povestiri, plachete de versuri şi piese pentru copii, ea n-a reuşit să-şi atragă pînă astăzi nici măcar un mîrîit al criticii. Lucrul e cu atît mai dureros cu cît lucrările Mioarei Cremene caută să aducă în centrul preocupărilor copiilor realităţile construirii socialismului şi nu rareori izbutesc. Chiar ultimele ei două cărţi, „La noi la gospodărie" şi „Primăvara noastră" (versuri), ilustrează această ultimă afirmaţie. într-adevăr, prima plachetă introduce o idee nouă şi ingenioasă în obişnuita acţiune de familiarizare a copilului cu păsările de curte şi animalele domestice. Acestea nu mai apar pur şi simplu în ogradă ci în crescătoriile unei mari gospodării agricole colective, imaginea lor asociindu-se nemijlocit cu imaginea condiţiilor superioare în care cresc şi sînt îngrijite.
Gigunzel, purcelul anemic, e alăptat cu biberonul, puii ies „ca un rîuleţ de pufu din clocitoarele electrice, familia celor o mie de gîşte merge la baie în pas militar sub comanda fluierelor Ilenei şi Măriei, vacile sînt mulse cu motorul, iar albinele voaiajează în stupi călători, din luncă în pădure şi de la deal la vale.
Particularizarea cu humor a unor situaţii reliefează şi mai bine elementele acestea noi ale tehnicii şi ştiinţei în universul animal. Apariţia bruscă a puzderiei de pui derutează instinctele materne. în faţa clocitoarei, „o cloşcă înloiată, Se-nvîr-teşte-n loc mirată", şi, intrigată, întreabă: „Clone, clone, clone, aiîlia pui Sub aripe, un  să-i pui?"
Respectarea programului şi. a disciplinei în familia celor o mie de gîşte se loveşte de spiritul neastîmpărat al celui mai tînăr reprezentant. Cînd fluierul dă semnalul încetării exerciţiilor de înnot,
Unul însă se mai scaldă: Giscănel!
— „Eu — zice el —
Mi-am pierdut papucu-n baltă".
Fluierul parcă-l zoreşte: Gîscănel, haide, porneşte! Şi chiar paznicul gînsac 7Ace: „Ss, ss, ieşi din lac...
Interesantă e şi tendinţa de a trezi în copii simpatie şi atracţie pentru munca de creştere şi îngrijire a animalelor, de a cultiva admiraţia lor faţă de înfăptuirile Lelei Aniţa, salvatoarea vieţii lui Gigunzel, ale lui neică Ion, vajnicul călăreţ, sau ale lui nea Tudor:
Pînă ieri doar mulgător, Azi — mecanic la motor.
Autoarea se simte însă obligată să facă şi prezentări pe un ton afectat comunicativ:
La noi în Gospodărie, In Periş la crescătorie, Ana Miclea-i păzitoare. Nu-n zadar e decorată Şi-i vestită-n ţara toată.
sau:
Pe Răzvan voi nu-l vedeţi? Iute ca un porumbel Da' şi neică Ion, şi el, Fraţilor, ce călăreţ!
cînd mult mai bine era ca personajele să fie lăsate a se împrieteni cu copiii singuri, cum face şiretul îngrijitor al iepurilor (v. ultima bucată: „Am venit, Neică Arvinfe, la mata cu-o rugăminte").
Ritmul vieţii noi pulsează şi în versurile din placheta „Primăvara noastră", închinate pionierilor şi şcolarilor. Remarcabilă e mai ales evocarea universului sufletesc al copilăriei în condiţiile unei existenţe libere, înconjurate de grijă şi afecţiune. E vorba de şcoală, de vacanţă, jocuri şi visuri de viitor, toate proiectate pe un orizont limpede, luminos. Băieţii stau culcaţi în iarbă şi contemplă, cum spune Geo Bogza, fantasticele călătorii ale norilor („Norii"). Poezia compusă de o fetiţă pentru Festival a fost luată de vînt şi întreaga stradă se află în urmărirea ei („Un plic poznaş"); fiorii dragostei tulbură pentru întîia oară sufletul lui Mihu („Prie-
224
OV.  S. CROHMALNICEANU
tenie preţioasă"). Autoarea găseşte adeseori o gravitate tandră în fixarea acestor momente. Muncitorul, gospodina, profesorul cu barbă şi miliţianul care fugăresc plicul cu poezia Alinei încep să se considere ei înşişi participanţi la concurs. •
„Cu-aşa un titlu, negreşit e bună!", conchid cu toţii:
Iar gospodina-n drum stă şi socoate: „Să urmăresc concursu-n ziare, poate Şi poezia noastră-o cîştiga ...Că doar atîţia am  lucrai la ea!"
Tot aşa lui Mihu.care, ca toţi îndrăgostiţii , face planuri măreţe, i se aminteşte cu duioasă îngrijorare de nota la matematică:
Da, Mihu,
Larg vi-e drumu-n viitor Dar,
Cum puteţi să fiţi cercetători
Ori medici,
Ori aviatori eroi
Cînd iu
La matematică,
Ai doi?
O atmosferă de vioiciune, optimism şi vigoare creşte din cele mai multe poezii, jusfificînd titlul culegerii. Străduinţa de a-1 face pe copil să priceapă unele realităţi sociale mai complexe (aspecte ale luptei de clasă, ale internaţionalismului proletar sau ale bătăliei pentru pace) nu lipseşte nici ea din volum. De altfel, ea nu lipsea nici din lucrările anterioare ale Mioarei Cremene, ca de pildă basmul versificat „Povestea Scînteii", istorisirea „Strada Teilor", după cum e prezentaşi într-o recentă piesă a autoarei, „Trestiile de aur". Aceasta din urmă merită chiar o atenţie specială, întrucît reuşeşte să antreneze cu naturaleţă, într-un ascuţit conflict social,  lumea copiilor.
Eroul principal, Tomca, Tomuşca,e un băiat de pescari din Deltă. Orfan, el creşte în casa „Tiotei" Agafia, mătuşa sa. Tomca e un copil inteligent, harnic şi îndemînatic, învaţă bine şi e iubit de colegii săi, deoarece cunoaşte, ca nimeni altul, balta cu toate tainele ei.
Băiatul e însă retras, închis în sine, are
unele comportări ciudate. De aceea, copiii l-au poreclit „fricosu". în realitate, Tomca ascunde ceva şi aceasta îi apasă conştiinţa. Unchiu-său Pricop, bărbatul tiotei Agapia, e „chiheicar", adică hoţ de peşte. A intrat în întovărăşirea pescărească, mai mult ca să-şi ascundă vechile legături cu cher-hangiul Chirculescu.
Acoperit de fostul bogătan Varlaam Bogzaru, ajuns nu se ştie cum preşedinte al Sfatului Popular, Pricop pescuieşte noaptea, pe ascuns şi vinde peştele la oraş.
Tomca e scîrbit de atmosfera sordidă din casa tiotei, care, între altele, se ocupă şi cu farmecele, invocîndu-1 pe dracu' din baltă, cu coame şi glas de bîc; băiatul ar fugi, ar cere ajutorul satului, dar nu poate, se simte legat, vîndut. înadins, unchiu-său l-a silit, într-o noapte, să-i dea ajutor la furat peşte. Acum îl ţine sub ameninţarea că dacă va sufla vre-un cuvînt despre ceea ce se întîmplă noaptea în baltă, va fi şi el considerat chibeicar şi exclus din organizaţia de pionieri. E bine prins zbuciumul copilului, care se simte împins printr-o pornire firească să spună adevărul, dar se teme de urmări. Modificarea întregii lui psihologii sub povara minciunii pune în lumină o încordare dureroasă, cu un bun efect educativ. Scena în caro Tomca încearcă să se smulgă întîi de sub stăpî-nirea lui Pricop şi cea în care e nevoit, apoi, să declare faţă de Simion, fostul prieten al tatălui său, că se simte bine în casa mătuşii şi că din propria lui voinţă nu pleacă la oraş, la şcoală, ating o reală tensiune dramatică. Conştiinţa pionierească a băiatului biruie, trecînd prin încercări grele. Auzind că unchiu-său şi Varlaam plănuiesc să dea foc stufului din baltă spre a împiedeca să li se descopere ascunzişul unde ţin peştele furat, măsurînd în gînd primejdia care ameninţă satul, Tomca anunţă oamenii, îi ajută chiar să-i surprindă pe chibeicari, dar odată acţiunea îndeplinit?., n-are curajul să mai dea ochi cu tovarăşii săi pionieri şi fuge. Aci, autoarea are iarăşi o bună idee dramatică. Băiatul rătăceşte noaptea în deltă, e surprins de o furtună. Flămînd, udat pînă la piele, cu obrajii încinşi de febră, Tomca transpune în lumea legendelor bălţii, spaimele care-1
CRONICA LITERARA
225
urmăresc. I se pare că trestiile din jur sînt ostaşi care încearcă să-1 reţie din porunca împăratului papurii. Acesta însă îi iese înainte, însoţit de curteni, crapi aurii şi ştiuci cu solzi de argint. Fantasmele dănţuiesc, cîntă... împăratul îi propune să devie moştenitorul său şi-i oferă pe Cormorana, fata lui, de soţie. Pasărea cu cap de fată îi cere lui Tomca năframa roşie de la gît ca dar de nuntă, băiatul refuză. Cormorana, curtenii, ostaşii caută să i-o smulgă cu forţa; se încinge o luptă şi eroul se prăbuşeşte frînt, obosit, la rădă-' cina  unei sălcii.
Cum se vede, cu ingeniozitate, acţiunii i se dă prilejul să abordeze fantasticul, urmărind mai departe zbuciumul, sufletesc al eroului şi amplifieîndu-i semnificaţiile.
Din păcate, evocarea împărăţiei trestiilor de aur e. făcută cu o întristătoare sărăcie poetică, iar versurile menite să marcheze trecerea de la planul real la cel feeric, sînt de-a dreptul execrabile.
Citez, pentru exemplificare, doar o mostră, de altfel suficientă:
Vezi Tomca, la Tulcea s-ajungi, nu-i uşor De ce să te sbali, răzvălînd (?) drumul
greu.
Trecînd prin jurluni, înfrunlînd nopţi de
smoală?
Ce dacă înveţi, i-a ia balta? Vezi, eu Te jac peste baltă stăpîn jără şcoală!
De asemenea, întreaga descoperire a lui Tomca e complicată şi lungită inutil prin intervenţia a doi cercetători ştiinţifici, dintre care unul se numeşte şi Horia şi Jalbă, printr-o serie de mici scene explica-tivo-moralizaloare, şi chiar prin cîteva tablouri destinate întăririi pitorescului local şi unui humor îndoielnic.
Iată-ne, deci, la capitolul cel mai delicat al problemei autorilor catalogaţi sub eticheta „scriitor pentru copii". Demarcaţia peiorativă conţinută în această formulă e, fără îndoială, nedreaptă şi pleacă de la prejudecăţile pe care le păstrează încă asupra literaturii infantile lumea noastră scriitoricească. Nu-i mai puţin adevărat însă, că la întreţinerea unor asemenea prejudecăţi contribuie, nu odată direct,
15 — V. Romîneaseă
chiar autorii respectivi. Ei, trec, astfel, foarte frecvent, în producţiile lor, de la lucrări valoroase şi demne de toată lauda, la pasagii scrise sub orice critică. E aici un fel de deformaţie profesională, izvorîtă din credinţa că micul cititor nu distinge anumite nuanţe artistice, care-i rămîn oricum străine şi peste care se poate sări cu uşurinţă. Dar nu există operă literară, cu adevărat bună, numai „pentru copii". Cărţile mari de acest gen, oricît ar părea de paradoxal faptul, sînt citite întotdeauna cu îneîntare şi de oamenii maturi. Aşa se întîmplă cu Poveştile lui Andersen, cu „Alice în ţara Minunilor" a lui Lewis Ca-rollsau cu basmele lui Tolstoi. Naivitatea, simplitatea e aci artistică, adică e lipsită de artificialitate, are ceea ce se numeşte graţie.
Mulţi dintre autorii specializaţi în literatura infantilă practică adesea în lucrările lor o simplificare neartistică, grosolană. Ea loveşte toate compartimentele creaţiei, ducînd la discursivităţi şi soluţii artificiale, de talia celor semnalate. Virulenţa maximă şi-o manifestă, însă, în special pe tărîmul expresiei verbale. Neglijenţe descurajante calcă aci în picioare cerinţele stilistice elementare, împrumutînd textului un aer de diletantism supărător. Cuvintele sînt folosite în sens impropriu şi Mioara Cremene, de pildă, confundînd „pînză" cu „brînză", scrie într-o poezie inspirată ca „Norii":
De-aş picta, aş ţine strînsă Lumea înlr-un dram de pînză...
La fel, foloseşte formula „se ceartă la toartă", probabil prin analogie cu „sînt prieteni la toartă" („O mie" — placheta „La noi, la gospodărie"); sau „jungla de lîngă... Ecuator", ca şi cum ar fi vorba despre frizeria de lîngă subprefectură.
Dar artificialitatea stilistică e generată mai ales de cazurile foarte frecvente, cînd, de dragul rimei sau al ritmului, autoarea vorbeşte „poetic", întoarce nefiresc topica frazei:
Vreţi să-ajlaţi mai multe poate (Mulle-s japtele-n şirag) (?!)
226
OV.  S. CROHMALNICEANU
Hai veniţi, vedeţi voi toate Noi vă aşteptăm cu drag.
(„La noi, la gospodărie")
introduce în vers umpluturi inutile:
Iar firele vremii Sbîrrr! iute s-or toarce Şi-oi fi cu atîtea-ntîmplări mai bogat Vacanţă, vacanţă, cînd trenul s-o-ntoarce Ce sete-oi avea de aflat, de-nvăţat. („La drum", „Primăvara noastră")
modifică pronunţia şi regulele gramaticale:
Unde latră,
schiaună
miaună
Cîinii,
şoarecii,
pisicii — (corect: pisicile)
(„Noi cei trei")
Sînt în lume poate-oli şti
Mame cu  mai mulţi copii
Dar Ileana şi Mărie    (corect Măria)
Au în grija lor vre-o mie.
(„O mie" — „La noi la gospodărie")
sau lasă pur şi simplu să pîrîie într-o imagine, care se vrea suavă, o înfiorătoare cacofonie:
Anecica, cea subţire, visătoare...
Atitudinea aceasta neglijentă, lăsătoare faţă de problemele limbii literare şi ale stilului bîntuie, din nefericire, literatura multor harnici autori de cărţi pentru copii.
Chiar romanul lui Octav Pancu-Iaşi, scris în general curgător şi corect, nu-i scutit de asemenea păcate. Izbeşte neplăcut
o lipsă de expresivitate stilistică. Prozatorul se poticneşte şi el în construcţii improprii, negăsind întotdeauna nuanţa adecvată. Astfel, cînd îi lipseşte cuvîntul plastic, pictural, şi îngrămădeşte adjective banale: (florile erau... foarte frumoase, trandafirii... atrăgători (pag. 118); înţelesul ...măreţ şi cuprinzător (pag. 12); parfumul teilor... tare, îmbătător; capabil să te urmărească ,,pas cu pas") — cînd vrea cu orice preţ să scrie „înflorit" şi acumulează comparaţii, vizibil căutate, explicîndu-ne că o plantă are „frunze lucioase, ca nişte săbii... feudale" (pag. 165) că „sălcii pletoase, aidoma ielelor cu părul despletit din poveste, înconjoară iazul ca o centură verde, încingînd mijlocul unei rochii cu desene albastre şi argintii, galbene şi verzi" (pag. 13), că urechile cîinelui Top sînt ascuţite asemenea... steguleţelor marinăreşti de semnalizare (pag. 5), că, limpede, albastru, cerul pare o uriaşă beretă de marinar, iar coşul fabricii „Victoria", pipa unui bătrîn lup de mare.
Condiţia accesibilităţii, în literatura pentru copii, nu exclude de loc cerinţa intimă artistică, de a ridica mereu fraza la diapozonul emoţional al fiecărei situaţii, şi un exemplu convingător în această direcţie îl oferă chiar cîteva din lucrările de care ne-am ocupat. O asemenea calitate se cîştigă prin studiu, prin exerciţiu îndelungat, prin izgonirea practicilor meşteşugăreşti din munca literară.
Iată şi calea cea mai bună pentru ca, deprinzînd toate nuanţele limbii literare, scriitorii „pentru copii" să grăbească dispariţia nuanţei peiorative din însuşi titlul lor.
L. FOLDES
FIGURA EROULUI POZITIV IN LITERATURA MAGHIARĂ DIN R.P.R.
înţelegerea dialectică a procesului istoric, prezentarea perspectivei viitorului sînt indisolubil legate în literatura noastră de înfăţişarea eroismului constructorilor socialismului. Realismul socialist nu numai că dezvăluie caracterul relaţiilor sociale, ci, în acelaş timp, ne deschide şi perspectiva viitorului, ne arată pe om ca făuritor al istoriei. Dacă eroul literaturii realist-socialiste trăieşte în societatea capitalistă, atunci el va fi nu numai demascatorul acestei societăţi, ci, în acelaş timp, şi un exponent al procesului istorico-revoluţionar de lichidare a relaţiilor sociale vechi şi al făuririi unei orînduiri sociale care desfiinţează exploatarea omului de către om; dacă eroul- trăieşte într-o orînduire în care se construieşte socialismul sau în orînduirea socialistă, atunci el va fi exponentul luptei, pentru rezolvarea problemelor impuse, de noile condiţii istorice. Eroul pozitiv al literaturii realismului socialist este eroul vieţii noi.
La primul Congres unional al scriitorilor sovietici, A. A. Jdanov a arătat că metoda realismului socialist cere reflectarea veridică, istoriceşte concretă a realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară, opera literară contribuind în acest fel la
educarea oamenilor muncii în spiritul ideilor comunismului. Or, prezentarea vieţii în dezvoltarea ei revoluţionară înseamnă în primul rînd înfăţişarea a ceea ce este nou, a elementelor pozitive din viaţă. Nu este întîmplător faptul că, în preajma celui de al doilea congres unional, scriitorii sovietici discută atît de aprins despre necesitatea prezentării depline şi complexe a eroului pozitiv.
Greşita interpretare a luptei împotriva teoriei lipsei de conflict în literatură, a dus la unele lucrări negativiste, în care, invooîndu-se pretextul unui puternic conflict, sînt ocolite tocmai trăsăturile înaintate ale vieţii. înfrumuseţarea realităţii, fadoarea conflictului, evitarea oglindirii aspectelor negative ale vieţii, reprezintă desigur un lucru dăunător. Dar nu mai puţin dăunătoare este prezentarea unilaterală, accentuarea excesivă a laturilor negative, înfăţişarea negativistă a vieţii. Rădăcinile atitudinii negativiste se află în nesesizarea trăsăturilor înaintate ale vieţii, în desconsiderarea eroului pozitiv.
Se duce o luptă intensă împotriva tendinţelor de acoperire a conflictelor vieţii; de aici nu se poate trage însă concluzia că înfăţişarea eroului pozitiv nu rămîne şi mai departe problema-cheie şi sarcina
*) Fragment din lucrarea „Proza maghiară în R.P.R."
15*
228
L. FOLDES
principală a literaturii rcalist-socialiste.
Patosul realismului, critic constă în demascarea orînduiriisociale existente, a orîn-duirii burgheze sau burghezo-moşiereşti. Scriitorii înaintaţi au arătat că în condiţiile acestei orînduiri e imposibil de trăit o viaţă omenească. Dar dincolo de dezvăluirea răului existent, a contradicţiilor şi a nedreptăţilor sociale, în. operele realismului critic nu se întrezăreşte o soluţie limpede. Această constatare e valabilă în deosebi pentru realismul critic apusean. Realismul critic rus din secolul al XIX-lea aduce destul de des în faţa cititorului pe eroul pozitiv care aşteaptă viaţa nouă, o doreşte şi adeseori luptă pentru înfăptuirea ei.
Dar nici realiştii critici ruşi n-au putut înfăţişa eroul pozitiv ca pe adevăratul iniţiator al luptei împotriva exploatării capitaliste, ca pe reprezentantul luptei pentru socialism.
Specifică realismului socialist este înfăţişarea eroului pozitiv al clasei muncitoare. Un asemenea erou pozitiv nu putea fi sesizat decît de pe poziţiile ideologice ale clasei muncitoare, căci rolul ei istoric este tocmai acela de a desfiinţa contradicţiile societăţii capitaliste şi astfel, prin propria sa eliberare, de a elibera întregul popor muncitor, întreaga omenire.
Referindu-se la romanul Margaretei Har-kness, „City Girl", Engels scrie: „In „City Girl", clasa muncitoare figurează ca o masă pasivă, care este incapabilă să se ajute singură şi care nici nu face măcar vreo încercare pentru a se ajuta. Toate încercările de a o scoale din starea ei de mizerie era potrivită pentru 1800 sau 1810, pe vremea lui Saint-Simon sau Robert Owen, ea nu mai poate apărea ca atare în anul 1887, mai ales unui om, care a avut. cinstea, timp de aproape 50 de ani, să ia parte la majoritatea luptelor proletariatului combativ. Răzvrătirea revoluţionară a clasei muncitoare faţă de mediul înconjurător care o asupreşte, încercările ei — convulsive, semiconştiente — de a-şi recăpăta poziţia omenească, aparţin istoriei şi sînt, ele aceea, îndreptăţite să pretindă un loc în domeniul realismului"1).
J) K. Marx şi F. Engels: Despre literatură,  pag. 137
Această cerinţă formulată de Engels îşi află un răspuns strălucit în operele literare ale realismului socialist. Problema înfăţişării eroului pozitiv, a omului muncii înaintat a devenit o problemă centrală a literaturii realismului socialist. în legătură cu aceasta, în Raportul de activitate al C. C. la cel de al XIX-lea Congres al. P. C. U. S. se sublinia cu tărie:
„... scriitorii şi artiştii noştri trebuie... să dezvăluie în, imagini artistice pozitive chipul omului de tip nou în toată măreţia demnităţii lui omeneşti..." Şi mai departe:
„Forţa şi însemnătatea artei realiste constă în aceea că ea poate şi trebuie să descopere şi să scoată la iveală înaltele calităţi sufleteşti şi trăsăturile pozitive tipice ale caracterului omului simplu, să creeze în culori vii chipul său artistic, demn de a fi exemplu şi   obiect  de   imitare pentru   oameni". 2)
REFLECTAREA REUŞITĂ A OMULUI ÎNAINTAT ÎN PROZA DE LIMBĂ MAGHIARĂ A LITERATURII DIN R.P.R.
Problema-cheie a dezvoltării literaturii de limbă maghiară din ţara noastră — ca şi a celei de limbă romînă — este înfă-ţiarea eroului pozitiv. în literatură, eroul pozitiv este întruchiparea forţei şi măreţiei Partidului. Cititorul va aprecia rolul social al omului înaintat, în funcţie de trăsăturile sale de militant pentru cauifa clasei muncitoare. Scriitorului trebuie să-i fie foarte clare trăsăturile pe care le atribuie eroilor săi pozitivi. Dacă se-realizează în imagini artistice convingătoare intenţia justă a scriitorului, atunci viaţa eroului său va dobîndi o valoare exemplară, contribuind Ia educarea oamenilor muncii în spiritul socialismului. Bineînţeles că trăsăturile pozitive, înaintate ale eroului nou trebuie să fie întruchipate într-un om viu, bine conturat.
în literatura noastră, figuri de muncitori înaintaţi a creat în primul rînd Istvan Nagy în romanul său „La cea mai înaltă
2) G.M. Malcnkov: Raportul de activitate al CC. al P.C. {b) al U.R.S.S. la Congresul al XIX-lea al Partidului r pag. 83-84 .
FIGURA EROULUI POZITIV IN LITERATURA MAGHIARA DIN  R.P.R. 229
tensiune". In această lucrare sînt înfăţişaţi mai mulţi eroi pozitivi demni de a fi exemplu şi obiect de imitare pentru oameni. Eroul principal din „La cea mai înaltă tensiune", directorul unei întreprinderi socialiste, Karoly Bucşi, este un muncitor conştient, modest şi plin de abnegaţie. In acest om Isfvan Nagy a întruchipat însuşirile tipice alo conducătorului comunist. Bucşi nu este un om deosebit: este unul din muncitorii simpli, conştienţi. încă în ultimii ani ai ilegalităţii, el a avut legături cu Partidul şi de atunci a luptat cu consecvenţă pentru cauza clasei muncitoare. N-a făcut nimic excepţional, însă faptele lui alcătuiesc exemplul unei munci modeste dar pline dc conţinut. Bucşi a fost unul din. acei oameni care prin munca lor anonimă au susţinut greul luptei. După eliberare, el organizează şi participă la reconstrucţia economică în regiunea sa, luptă hotărît împotriva şovinismului, organizează aprovizionarea cu lemne a oraşului, ia parte la lucrările de instalare a gazului, activează în comisia de împroprietărire. Munceşte cu modestie, e bun. organizator, îndeplineşte conştiincios sarcinile de partid. Acest om simplu se dezvoltă politiceşte, devine un autentic conducător de întreprindere socialistă. Bucşi nu este un om fără lipsuri. E iute, se supără prea repede şi de multe ori e pripit. în faptele sale nu odată se conduce după morala burgheză, după nişte concepţii abstracte despre cinste (de exemplu modul în care reacţionează la scrisorile calomniatoare sau în neînţelegerile cu soţia lui.) Dar, în general, prin faptul cum înfruntă greutăţile în îndeplinirea misiunii sale, devine din ce în ce mai mult un om demn de urmat.
Pentru prima oară îl întîlnim la o şedinţă. E şedinţa femeilor din cartier, la care Bucşi s-a dus, chemat de soţia sa, să dea o mînă de ajutor femeilor care nu se puteau decide în problema căminului do zi. E pregătit să plece în concediu, însă munca obştească fiind o problemă firească pentru el, fără să stea mult pe gînduri, de dragul şedinţei, Bucşi îşi amînă plecarea. De la această şedinţă este luat la alta, la şedinţa consacrată prelucrării hotărîrii despre naţionalizarea fabricilor. Aici află că va fi directorul uneia din
întreprinderile metalurgice naţionalizate. Este foarte caracteristic chipul în care Bucşi primeşte această veste. La început cade pe gînduri, se frămîntă. Frămîntarea aceasta nu dovedeşte însă neîncredere sau frică de răspundere, ci, dimpotrivă, indică gradul de maturitate, simţul său de răspundere în faţa unei atît de grele sarcini. Meditînd asupra muncii sale de pînă acum, Bucşi — pînă la urmă se linişteşte, capătă siguranţă de sine. Această siguranţă nu decurge dintr-un orgoliu personal, după cum frămîntarea de mai adineauri nu însemna neîncredere. E calmul omului care are încredere în partid şi în forţele  proprii:
„De ce n-ar găsi şi acum cuvîntul care să stimuleze şi mai departe activitatea uzinei metalurgice'-' Doar în limba uzinei învăţase el să vorbească dintru început. Şi tocmai acum să nu-i cunoască rostul, cînd fabricile au ajuns în mîna muncitorilor? Oare nu izbutise el să-i facă pe tovarăşii săi. — care azi sînt în stare să urnească munţii din loc — să nu-şi piardă curajul în anii secetei şi ai inflaţiei?"
Iată care sînt gîndurile care ocupă acum mintea lui Bucşi, şi desigur şi a celorlalţi ca el; e doar atît de mare răspunderea -pe care patria şi clasa muncitoare au pus-o pe umerii lor!
Sfîrşitul şedinţei îl găseşte pe Bucşi cu gîndurile aproape limpezite. Simte că va fi în stare să ducă la bun sfîrşit sarcina primită.
Simţul de răspundere al eroului este reliefat de scriitor, între altele, în scena în care Bucşi află vestea că soţia lui, datorită unei excesive credulităţi, l-a expus calomniilor duşmanilor. Omul spune amă.rît: „Mîine pot să-mi dau demisia, lulişka! Să-mi crape obrazul de ruşine, să fiu batjocura clasei muncitoare; nu-mi mai rămîne decît să mă duc în faţa partidului..."
Această atitudine izvorăşte din grija pentru puritatea numelui partidului şi clasei muncitoare, şi nicidecum din teama pentru siguranţa carierii lui personale. Mai tîrziu, calmîndu-se, caută greşeala în el însuşi: „Dacă aş şti măcar cu ce prilej m-am arătat îngăduitori Cum de le-a pulul trece prin minte  că  m-ar putea dezarma..."
Un astfel de om este Bucşi. în decurs
230
L. FOLDES
de un an devine un conducător demn de încrederea pe care .i-a arătat-o clasa muncitoare şi Partidul. E un eminent muncitor calificat, dar acest lucru nu-1 face să abandoneze rolul său de îndrumător, pre-ocupîndu-se cu grijă şi de chestiunile mărunte ale producţiei. Bucşi apără cu fermitate prestigiul lui de director, principiul conducerii unice, dar nici acest lucru nu-1 duce la o muncă sectară, la ignorarea criticii de jos, la înăbuşirea propunerilor din masă. Eroul rezolvă problemele complexe ale conducerii şi ale îndrumării prin contactul permanent şi strîns cu viaţa uzinei, cu muncitorii. Nu păcătuieşte prin uşurinţă, superficialitate sau prin autoliniştire, dor nici nu se plînge, nici nu se alarmează din pricina greutăţilor. Nu fuge de răspundere, nu aşteaptă rezolvări venite de-a gata de sus, dar nici nu trece cu vederea lipsurile, în ultima scenă, autorul îşi prezintă eroul în aceeaşi situaţie descrisă la începutul cărţii. Bucşi e în anul plecării în binemeritatul concediu, dar din nou vrea să-şi tmîne plecarea, cum a amînat-o acum un an pentru şedinţa femeilor — de data aceas-aa ca să ia parte la munca organizaţiei primei gospodării colective din judeţ. Bucşi ar fi gata să-şisacrificeo parte din concediu. Semnificativ pentru caracterul său este tocmai faptul că pentru el aceasta nu înseamnă în realitate un sacrificiu. înlocuirea concediului cu munca, nu este pentru el un izvor de frămîntări, căci nu acţionează pe baza unei porunci venite din afară, ci e o problemă interioară, de conştiinţă: e o reacţie normală, căci el nu poate face nici o deosebire între interesele obşteşti şi cele personale. Figura lui Karoly Bucşi este figura omului epocii noastre. El este omul perioadei de început a construirii socialismului. E un om de tip nou, caracteristic condiţiilor istorice în care trăim.
Conturarea reuşită a unui număr de personaje pozitive din roman, stă la baza prezentării complexe a vieţii din uzină. Roza Zsigmond, Cîmpeanu, secretarul de partid Felecan, Mihaly Rostas, se află pe trepte diferite ale conştiinţei de clasă, dar fiecare în felul lui este un personaj pozitiv demn de urmat.
Eroi pozitivi înaintaţi,   înfăţişaţi în
toată plenitudinea vieţii lor sufleteşti există nu numai în romanele ci şi în nuvelele lui Istvan Nagy. Gebefugy din schiţa „Doar puţin de vorbă cu ei", Mihaly Balint şi Kese Peter din nuvela „Face cît o victorie", sînt tot atîtea figurii vii, variate, complexe ale oamenilor înaintaţi din rîndurile clasei muncitoare.
Hotărît că în proza de limbă maghiară a literaturii din R. P. R., Istvan Nagy a creat pînă acum cele mai complexe figuri de muncitori înaintaţi. Alături de Istvan Nagy, şi alţi scriitori au reuşit să înfăţişeze numeroase figuri de eroi pozitivi.
Sînt semnificative din acest punct de vedere unele din personajele lui Asztalos Istvan din romanul „Cu inimă tînără". Scriitorul n-a reuşit să ne arate în deplinătatea complexităţii sale umane pe conducătorul comunist, pătruns de o înaltă conştiinţă de clasă, organizator al luptei, izbutind însă să înfăţişeze figuri de oameni simpli, însetaţi de fericire, năzuind spre o viaţă mai bună. Cel mai convingător este conturat Libuc, unul din personajele romanului. Libuc este muncitor zilier, el orbe-căieşte printre numeroasele probleme pe care i le pune viaţa. Este un om chinuit, năpăstuit. Nu cunoaşte limpede forţele sociale care îl copleşesc sub lovituri, pe el şi pe tovarăşii săi. Are însă o trăsătură preţioasă: iubeşte cu patimă dreptatea, adevărul, în căutările sale înfrigurate şi înceţoşate cu privire la sensul vieţii, mereu îl frămînta problema de a distinge ce e bine şi ce e rău. în. conştiinţa lui tulbure, antagonismul dintre cei puternici şi cei exploataţi, se oglindeşte ca o luptă dintre bine şi rău. în sentinţele sale de o naivă simplitate,, oamenii se împart în categorii morale nesigure şi confuze, în prieteni şi duşmani. Insă sentinţele sale morale sînt şi punctul de vedere al omului de multe ori înşelat de viaţă, care şi-a plătit înţelepciunea prin încercări pline de suferinţă. Se întreabă, totdeauna cînd se referă la un om oarecare, în ce măsură faptele sale i se potrivesc cu vorbele. Caută, cercetează, pune întrebări, vrea să priceapă totul, pîndeşte contradicţiile de neînţeles care stăruie în oameni, se revoltă, se nelinişteşte, pînă cînd încet, încet, trăind sub influenţa comuniştilor, află adevărata cauză a anta-
FIGURA EROULUI POZITIV IN LITERATURA MAGHIARA DIN R.P.R. 231
gonismului dintre oameni. In conştiinţa lui, categoriile celor buni şi celor răi sînt înlocuite cu categoriile exploatatorilor şi exploataţilor, iar în locul căutării înfrigurate a sensului vieţii, în sufletul său răsare aprinsa dorinţă de luptă pentru crearea unei vieţi omeneşti. Devine ostaş al clasei sale, simplu, modest, gata la orice sacrificiu. Rar a mai fost înfăţişată cu atîta frumuseţe în literatura maghiară din ţara noastră,hotărîrea şi fermitatea comunistului, aşa cum o face Asztalos în scena în care Libuc aşteaptă să fie arestat. Din punct de vedere tactic, Libuc consideră că e mai folositor să se lase arestat decît să fugă. E pregătit pentru orice. Ultimul lui gînd este să încredinţeze tînărului său tovarăş misiunea de a-i continua munca.
Iosef Ziman, în romanul său pentru tineret „Ucenicii", ne zugrăveşte chipuri frumoase de luptători din timpul ilegalităţii. Prin figurile lui Balazs, Crişan şi Pista Kovacs, scriitorul ne dezvăluie minunatele calităţi ale muncitorilor membri şi nemembri de partid, tineri şi bătrîni, ne arată măreaţa solidaritate a celor care luptă pentru desfiinţarea exploatării.
Eroul nuvelei „Conştiinţă" de Ferenc Papp e tipul omului care se reabilitează, care pentru recîşfigarea încrederii tovarăşilor şi a colegilor săi., dovedeşte, printr-o muncă încordată şi printr-un eroism ce-i primejduieşte chiar viaţa, că merită dragostea şi încrederea colectivului.
în nuvela „Pasărea furtunii", de Gyorgy Mehes, scriitorul a reuşit să ne dezvăluie tocmai acele trăsături ale personajului care pînă acum n-au prea fost arătate în literatura noastră. Omul acesta vesel, gălăgios, glumeţ, plin de iniţiativă, exuberant care este Joska Malek, nune lasă nici un moment impresia neseriozităţii sau a superficialităţii. Humorul cald cu care autorul îşi învăluie personajul nu estompează trăsăturile sale pozitive, eroismul său, ci dimpotrivă le subliniază. Ar fi fost probabil imposibil de arătat drept erou înaintat un om certăreţ, impulsiv, dacă multe din curiozităţile lui n-ar fi fost luminate de aureola humorului. Autorul îşi priveşte eroul cu humor şi, poate părea paradoxal, numai astfel reuşeşte să transmită cititorului sentimentul că este vorba de un om
serios şi foarte priceput în muncă. Dacă tratarea artistică a personajului ar fi fost rigidă, fără sclipiri de humor, s-ar fi creat impresia că e vorba de un om lipsit de seriozitate. Insă cititorul rămîne convins că are de-a face cu un om cu temperament arzător, cu un om îndrăzneţ şi rapid în acţiune, cu un om care-şi îndeplineşte bine, operativ sarcinile pe care i le-a încredinţat clasa muncitoare.
Urmările uneia din lipsurile mai vechi ale literaturii noastre — azi depăşită — unilateralitatea tematică, se mai resimt totuşi în numărul redus al figurilor de muncitori pozitivi. Desigur că în proza noastră s-au făcut pe acest tărîm numeroase încercări întemeiate pe bune intenţii. Dar în ceea ce priveşte traducerea lor în imagini viabile din punct de vedere artistic, rămîne indiscutabil că nu poate fi vorba de rezultate la fel de satisfăcătoare.
Numărul personajelor care înfăţişează trăsăturile înaintate, capacitatea revoluţionară a ţărănimii muncitoare, este, hotă-rît, mult mai mare. Ne vom mulţumi aci cu examinarea atentă a eroilor principali din două nuvele. E vorba de „Cosaşii" a lui Gâspâr Tamâs şi „Izbîndă în zori de zi" de Suto Andrâs. Am ales aceste două nuvele deoarece ele au adus în noua noastră literatură aproape concomitent (1948), pentru prima oară, ţăranul muncitor ca erou pozitiv.
Eroul nuvelei „Cosaşii" a lui Gâspâr Tamâs, Gergely Toâso este un luptător înaintat pentru alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare. In anul 1947, cînd se petrece acţiunea, Toâso, personajul lui Gâspâr Tamâs, nu. ştie cu nimic mai mult despre alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare decît ştiau în acea perioadă o bună parte a ţăranilor muncitori din satele secuieşti. Toâso luptă împotriva chiaburului pentru o mai bună plată a muncii, pentru respectarea legii instaurate de statul democrat-popular. Să nu se interpreteze greşit: aici nu este vorba de a încerca justificarea mediei statistice. Doar au existat în acea perioadă şi ţărani muncitori care au văzut întreaga perspectivă a revoluţiei, şi indiscutabil că personalitatea lor oferă material pentru crearea unor figuri de proporţii mai mari. De aici însă nu
232
L. FOLDF.S
rezultă că ţăranul muncitor care stă pe una din treptele mai de jos ale conştiinţei sociale, dar care participă activ la lupta de clasă, nu poate fi şi el un reuşit erou pozitiv liîerar.
Trăsăturile demne de urmat ale lui Gergely Toâso sînt date tocmai de faptul că, deşi face abia primii paşi pe drumul alianţei cu clasa muncitoare, în aceşti primi paşi el este hofărît şi consecvent. Gergely Toâso se pune în fruntea tovarăşilor săi cosaşi cînd aceştia meg la chiaburi să-şi ceară drepturile:
„— Este lege despre plata zilei de muncă, ce să lărăgăniml — îi trînteşte Toâso chiaburului care nu vrea să plătească şi nu consideră obligatorie şi pentru el fixarea prin lege a plăţii muncitorilor agricoli. Pe urmă continuă: „La sindicat mi-au spus cît  este  plata,   de asta să ne ţinem".
Şi cînd bătrînul chiabur, în credinţa că unitatea ţăranilor muncitori e doar o vorbă goală, mai speră că o să-i poată păcăli, eroul nostru îi răspunde:
„— Cu noi să nu umbli cu şiretlicuri. Destul ne-a fost. Sau îţi închipui că mai. sînt acele vremri cînd pe omul sărac puteai să-l alungi pe poartă ca pe un cîine? Acele timpuri au trecut, şi-acum nici noi nu sîntem singuri. Sîntem uniţi ca verigile unui lanţ, dar acest lanţ se poate şi răsuci şi. strînge, şi cine rămîne la mijloc e gîtuit.."
Toâso deocamdată nu ştie despre treburile lumii mai multe decît spune. Pînă aici a ajuns: la recunoaşterea clasei muncitoare ca tovarăş de luptă împotriva exploatării chiabureşti. Desigur, aceasta nu este baricada cea mai înaintată a luptei revoluţionare. Dar acest om a făcut primii paşi pc drumul luptei conştiente, şi în asta este ceva pozitiv foarte preţios. Ne dăm scama că trăsăturile sale revoluţionare se vor dezvolta,şi nu peste multă vreme îl vom vedea cu aceeaşi hotărîre şi în rîndurile luptătorilor pentru colectivizare.
Dudâs, eroul pozitiv al lui Suto Andrăs din „îzbîndă în zori de zi" (care, alături de Toâso al lui Caspar Tamâs exprimă apariţia eroului pozitiv ţăran în literatura de limbă maghiară din R. P. R.) stă pe o treaptă mai înaltă a conştiinţei de clasă. Dudâs, o figură de ţăran muncitor înaintat, tipică pentru anul reformei agrare
(1945), este un om liniştit, chibzuit, arzînd de ură împotriva exploatatorilor. împrejurările cărora trebuie să le facă faţă sînt deosebit do complexe, într-o vreme cînd unele organe de stat iau încă atitudine împotriva lui. Dudâs înfruntă pe notar şi pe conte, care se înverşunează în strădania lor de a-şi recîştiga ultimile cincizeci de hectare împărţite. Din această scenă plină de încordare reiese clar dreptatea ţăranului care luptă pentru pămînt, reiese superioritatea lui morală. Dudâs înfruntă rezistenţa notarului aservit vechilor stăpîniri, dovedind un ascuţit simţ politic şi multă îndemînare în a dejuca perfidiile acestuia: „— Ascultă Dudâs, spune notarul ridi-cîndu-şi ochii de pe foia de hîrtie din faţa lui. Excelenţa sa a reuşit în sfîrşit să-şi recîşti.ge drepturile. A dovedit că nu e criminal de război aşa. că, potrivit legii, i se restituie cele cincizeci de hectare de peste pădure. Te înştiinţez pe dumneata ca să le comunici oamenilor care au primit loturi în partea aceea".
Notarul vorbeşte ironic şi cu un aer de superioritate. E încă puternic pe poziţiile sale, căci s-ar părea că legea însăşi justifică atitudinea. In faţa unei situaţii atît de complicate, e limpede că Dudâs nu poate reacţiona cu o vehemenţă făţişă, clar în acelaşi timp el nu poate nici să se resemneze. Care ar fi fost atunci poziţia cea mai nimerită?
Dudâs nu-şi pierdu cumpătul. Se aşteptase la aşa ceva şi acum se gîndea de zor ce să-i răspundă notarului.
„— Unde s-a făcut asta? întrebă cu glasul aspru, privindu-l pe conte, de pe faţa căruia dispăru   zîmbelul  de   adineauri".
Deci, prima grijă a lui Dudâs e să dea de înţeles notarului faptul că într-adevăr comuniştii respectă hotărîrile guvernului format la 6 martie, dar înfruntă uneltirile elementelor burghezo-reacţionare din aparatul de Sfat. Dar atunci cînd notarul, ca să-şi apere interesele reacţionare, invocă legea şi se referă la hotărîrile guvernului, Dudâs se înfurie. Notarul spune:
„— Aceasta nu vă priveşte. Important e că s-a făcut. Nu uita să sîntem în o mie nouă sute patruzeci şi cinci şi că autorităţile legale  au început  să funcţioneze normal.
FIGURA EROULUI POZITIV^iN LITERATURA MAGHIARĂ DIN  R.P.R. 233
Dudăs fierbea de mînie, dar se stăpîni. Se gîndea că dacă ar începe să ţipe, n-ar ajunge la nici  un rezultat.
„— Uite ce e, domnule notar, începu el liniştit. La toate astea eu nu pot să spun decît că moşia am împărţit-o pînă la ultima bucăţică. N-a mai rămas decît partea de la Pînlînele pentru fermă model. 0 bună parte din oameni şi-au şi însămînţat loturile. Dacă domnului conte îi face plăcere, n-are decît să încerce să-i izgonească. Eu unul n-aş crede că va izbuti".
Deci Dudăs, care nu poale să-şi dovedească dreptatea în mod legai, căci n-are încă suficiente dovezi că într-adevăr contele a fost criminal de război, se referă la voinţa poporului, ca la forul ultim şi fără drept de apel. Nu este de mirare că domnii, care se credeau stăpîni pe situaţie, acum îşi pierd capul.
„Contele, care pînă aici tăcuse, sări furios din fotoliu.
„— Bine, dar legii, oricum, trebuie să i te supui, strigă el, cu buzele tremurînde şi izbind cu umbrela în podele". Dar victoria lui Dudăs e asigurată. Cu superioritate el îşi dezarmează inamicul:
— „Uite ce e, domnule conte, o să ne uităm şi noi să vedem cum e treaba cu legea aceea, şi dacă se potriveşte".
Iar cînd notarul îşi pierde definitiv stă-pînirea de sine şi irupe, superioritatea lui Dudăs iese la iveală în toată deplinătatea ei.
„Notarul îşi frămînta nerv os cravata boţită.
„— Ce înseamnă asa, Dudăs? Dumneata eşti...anarhist... .'
„ — Nu, m.ă rog. Eu sînt comunist. „ — Tot aia-i, ce să mai discutăm. Află că ştiu ceva mai mult desple rosturile lumii decît dumneata, cu cele trei clase primare ale dumitale...
„Dudăs îl măsură doar din ochi şi porni spre uşă.
„— Vom vedea".
Această încheiere a scenei dintre notar, conte şi Dudâs, ne înfăţişează întreaga superioritate morală a comunistului. Dudâs probabil că nici nu ştie pe ce copac creşte anarhia de care-1 învinuieşte notarul. Simplitatea şi nafuraleţa răspunsului pe care-1 dă: „Nu, mă rog, eu sînt comunist", dovedesc că lui îi este indiferent ce spun domnii
despre el; convins de dreptatea cauzei sale, afirmă cu mîndrie că e comunist. După care el pleacă spunînd doar atît: „Vom vedea". Nu cheltuieşte mai multe cuvinte cu aceşti oameni — ştie că rezolvarea trebuie să vie din altă parte. Dudâs este, în literatura noastră, unul din cei dintîi oameni de tip nou, este într-adevăr un comunist, un ţăran muncitor revoluţionar.
De la realizarea primelor figuri din rîndurile ţărănimii muncitoare, literatura noastră a creat multe personaje care exprimă un conţinut de idei înaintat. Andrâs Makkos, figură luminoasă a mişcărilor ţărăneşti împotriva exploatării burghezo-moşiereşti, este eroul lui Suta Andrâs din nuvela „Opinci noi", şi tot aşa Joska Lembuc, cel ager şi glumeţ dar plin de ură faţă de stăpînifori, eroul povestirii „întîlnirea" de Tereza Hoppe.
Figuri izbutite de ţărani muncitori în lupta împotriva chiaburim ii sînt şi secretarul de partid Pali Balint din „Vîntul. nu se slîrneşle din senin" de Istavan Asztalos, şi Fenyes, agentul agricol oţelit şi dîrz, şi Batiz, frumosul exmplu de trezire la viaţă nouă a ţăranului sărac, ambii din „Brazdă peste haturi" de Istvan Horvath. De asemeni, secretarul de partid Irimescu, eroul nuvelei „Lumină în munţi" de Ka-rolly Balla.
în sfîrşit, e cazul să amintim de acei eroi pozitivi ai literaturii noastre care sînt expresia celor mai înaintate trăsături ale ţăranilor colectivişti. Estera Benkd a lui Suto Andrâs („Cuvîntul tău să fie cuvîntul nostru"), este colectivista conştientă, iar perechea caracterului ei, cu multe trăsături comune, este Rachel Gesze din schiţa „Corespunde adevărului" a lui Guzstav Heredi. Tot Heredi-a schiţat cu multă căldură figura ţăranului colectivist în timpul muncii prin Zsiga Siko („Purceii lui Zsiga Siko"). Un asemenea erou al muncii este şi Pali Bandi, brigadierul din nuvela „Lupta pe tarla" de Istvan Horvalh, care, ca şi Zsiga Siko nu creşte numai în decursul îndeplinirii sarcinilor de producţie, de muncă, ci şi în luptă cu rămăşiţele vechei mentalităţi din conştiinţa sa — luptă fără de care n-ar putea face faţă nici muncii. Cine a citit nuvela „Bătrînii" de Gyula Kormos, îşi aminteşte probabil de acei doi
234
L. FOLDES
bătrîni — Jancsi şi Joskava Suppancs — emoţionanţi prin puritatea lor sufletească, prin acel înalt simţ al răspunderii faţă de bunul mers al muncii lor, prin acea plină de umanitate grijă a unuia pentru celălalt. Prin aceşti eroi autorul ne face să simţim că noul nostru mod de viaţă dă un alt conţinut existenţei acelora pe care capitalismul i-a secat sufleteşte, împingîndu-i la marginea vieţii.
Numărul relativ mare ai eroilor ţărani înaintaţi, dovedeşte că scriitorii noştri sesizează cu o privire din ce în ce mai pătrunzătoare direcţia dezvoltării noilor relaţii sociale în viaţa de astăzi a satului pornit pe drumul transformării socialiste a agriculturii.
Sînt puţine la număr lucrările despre viaţa intelectualităţii noastre. Din punctul de vedere al conţinutului calitativ, prezentarea intelectualităţii de tip nou a obţinut succese importante. Figura intelectualului care munceşte în industrie se în-tîlneşte încă destul de rar. însă trăsăturile noi ale intelectualilor care lucrează în alte domenii, în special în învăţămînt, sînt întruchipate în chipuri emoţionante.
Un om animat de o atitudine socialistă faţă de munca pe care o îndeplineşte pe tărîmul pedagogiei, este — de pildă — profesorul lui Sandor Fodor din nuvela „Dovleac pe apă". In sfârşit, să amintim şi de cei doi eroi pozitivi ai lui Gyula Szabo, Sebestyen Bird şi Juliet Balog, din nuvela „Punct pe ordinea de zi". Subiectul este luat din viaţa studenţimii şi exemplifică felul cum ajunge să recunoască necesitatea luptei de clasă un tînăr cinstit, închis în el, confuz, de asemenea cum trebuie dusă o luptă continuă pentru întărirea vieţii organizaţiei U.T.M., pentru cultivarea încrederii în oameni, pentru aprecierea partinică, principială a cadrelor.
Literatura noastră a dobîndit în mod vizibil succese remarcabile pe tărîmul prezentării de pe o înaltă poziţie ideologică a omului înaintat.
Toate exemplele enumerate dovedesc că scriitorii noştri şi-au conceput eroii în spiritul concepţiei marxist-lcniniste, că într-adevăr conţinutul de idei pe care
imaginile lor îl exprimă, decurge organic din   ideologia partidului.
Nu putem susţine însă că literatura noastră de limbă maghiară este ferită de orice influenţă a ideologiei străine. Mentalitatea burgheză influenţează încă modul de a gîndi al unor scriitori, sau i-a influenţat la începutul celor zece ani de dezvoltare. Recidivele acestei mentalităţi au trecut din conştiinţa scriitorului în creaţia sa. Aceste recidive s-au făcut simţite adesea şi în domeniul valorificării şi sesizării trăsăturilor pozitive ale vieţii. Existenţa unor influenţe ideologice străine se manifestă adeseori cu putere şi în conceperea eroului pozitiv. Acest lucru nu este, desigur, întîmplător. Piatra de încercare a scriitorului călăuzit de metoda realismului socialist este tocmai prezentarea trăsăturilor înaintate ale vieţii. De aceea considerăm că e necesar să examinăm modul în care s-au răsfrînt lipsurile şi influenţele ideologice străine din concepţia unor scriitori, asupra spiritului în care şi-au conceput şi realizat eroii pozitivi ai operelor lor.
EXPLOATATORUL REFORMIST PREZENTAT CA „EROU POZITIV"
în perioada de început a dezvoltării literaturii maghiare din R.P.R., în 1949—1950, un pericol real l-au reprezentat recidivele unor concepţii reformiste asupra luptei de clasă. în perioada aceea au existat unii scriitori care, sub influenţa acestor idei, au prezentat drept erou pozitiv pe exploa--tatorul propovăduitor al ideilor reformiste, mergînd pînă la a-1 înfăţişa ca... participant al luptei de eliberare. Pe vremea regimului burghezo-moşieresc manifestările reformismului în literatură duceau la propovăduirea ideii împăcării contradicţiilor de clasă prin reforme paşnice. După eliberare, şi-a mai făcut loc în anumite manifestări literare — astăzi de mult depăşite — ideea integrării paşnice a duşmanului de clasă în socialism.
Un astfel de erou „pozitiv" a fost, de exemplu, bunul chiabur din nuvela „Trei jugări", scrisă în 1948 de Laszlo Gagyi. Autorul îl prezenta pe chiabur în tonalităţi senti-
FIGURA EROULUI POZITIV IN LITERATURA MAGHIARA DIN R.P.R. 235
mentale, solicitînd parcă mila cititorului. Pînă acum a fost un egoist, care nu s-a interesat decît de propriile sale interese, dar de acum înainte — susţinea autorul — „învinge în el omul adevărat" şi fostul exploatator „înţelege cauza săracilor". Această lucrare învăluia într-o aureolă pioasă umilinţa ţăranului sărac şi făcea din chiaburi personaje simpatice, înzestrate cu trăsături tragice, care îşi depăşesc limitele de clasă şi se contopesc cu cauza sărăcimii.
Asemănător este şi moşierul din povestirea lui Balint Kovacs, „Creer cu ouă" (1950). Prin această lucrare, autorul intenţiona să ne convingă că moşierul „luptă" împotriva relaţiilor feudale. Povestirea prezenta un exploatator excentric, ale cărui gesturi de bîlci erau date drept manifestări ale unui prieten al poporului. Acest domn cu gărgăuni înfăptuia pe moşia sa o reformă, lupta împotriva rămăşiţelor relaţiilor feudale, dar ca să consolideze cu atît mai mult formele de exploatare semi-feudală şi capitalistă. Scriitorul era departe de a demasca reformismul ca o politică perfidă a duşmanului de clasă, şi ne prezenta eroul ca un om care, în numele unui ideal, depăşindu-şi condiţia de clasă, luptă   dezinteresat   alături   de popor.
Partidul i-a ajutat pe scriitori să lupte împotriva acestor grave confuzii ideologice. Este foarte semnificativ faptul că de atunci Balint Kovacs a reuşit să dea cîteva nuvele — reunite în ultimii ani într-un volum — care au constituit unul din evenimentele literaturii noi, şi în acelaş timp 0 expresie a radicalei clarificări ideologice a scriitorului. Dezvoltarea concepţiilor unui scriitor ca Laszlo Balint o dovedesc lucrări valoroase ca „Păstrăvii din, Ilva" şi „înainte de sărbătoare".
. „EROUL POZITIV" CU  UN FOND IDEOLOGIC NARODNIC
Am arătat că cei dintîi scriitori care au creat în nuvelele lor din 1948 figuri exemplare de ţărani muncitori comunişti, au fost Gaspar Tamâs şi Siito Andrâs. Apariţia acestor eroi pozitivi are o importanţă cu atît mai mare cu cît multiplele încercări
din acea vreme de a înfăţişa oameni înaintaţi ai satului erau bîntuite încă de stafia narodnicismului, străin de ideologia clasei muncitoare.
In literatura de limbă maghiară din R.P.R., în special în creaţiile care abordau problemele satului, s-au resimţit cîtva timp recidivele ideologiei poporaniste. Unii scriitori, care au scris încă înainte de eliberare despre ţărănimea muncitoare şi problemele satului, şi care proveneau din rîndurile ţărănimii, au fost supuşi o bucată de timp influenţei nefaste a poporanismului.
Influenţa ideologiei poporaniste i-a împiedicat o vreme pe unii scriitori să înţeleagă sensul, esenţa marilor transformări sociale, şi ca urmare a acestor transformări, să reflecte în literatură alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare. Este un lucru cunoscut că în perioada războiului de jaf antisovietic, cei mai mulţi dintre poporaniştii maghiari au devenit slugile fascismului. Vorbind despre „problemele destinului" şi făcînd demagogie cu „salvarea ţărănimii", ei îşi camuflau aservirea lor totală faţă de interesele războinice ale clasei stăpînitoare. Foarte puţini dintre dînşii se călăuzeau într-adevăr de ideea eliberării ţărănimii muncitoare, visau într-adevăr la transformări sociale radicale. Aceştia s-au şî rupt din tabăra poporaniştilor cînd şi-au dat seama că erau împinşi spre o politică, trădătoare.
Din păcate, aceşti scriitori n-au acţionat pe baza unei concepţii ştiinţifice despre lume, ci conduşi mai mult de o „onestitate spontană". Din punctul de vedere al concepţiei, mai rămîneau sub influenţa ideologiei poporaniste. Totuşi, împotriva propriei' lor concepţii narodnice, adesea ei au putut rămîne cinstiţi, pentru că amărăciunea soartei lor de ţărani săraci le-a ţinut treaz simţul de clasă.
După eliberare, viziunea „satului unitar", falsa imagine a satului fără clase, estomparea contradicţiilor de clasă, răsfrîn-gînd influenţa ideologiei poporaniste, s-au manifestat în perioada primelor începuturi ale noii noastre literaturi şi la unii scriitori credincioşi poporului: un timp ei n-au oglindit lupta de clasă dusă la sate
236
L. FOLDES
între chiaburi şi ţărănimea muncitoare, ignorînd în fapt diferenţierea de clasă la sate. Influenţa narodnicismului s-a manifestat în special în neînţelegerea rolului de conducător al 'clasei muncitoare pe de o parte, şi în confundarea eroului narodnic individualist, deasupra maselor, cu eroul pozitiv comunist, pe de altă parte. Acest haos ideologic existent în unele lucrări, a influenţat adînc în mod special   înfăţişarea caracterelor.
In general, prezentarea formelor spontane, neorganizate, ale luptei de clasă la sate, ignorarea rolului Partidului, propagarea instinctualităţii, glorificarea luptei duse cu metode personale şi a eroului individualist — care luptă singur — degradarea contradicţiilor de clasă în contradicţii provenite din pasiuni, toate acestea au împiedecat o bucată de vreme oglindirea în literatură a adevăratului erou pozitiv şi, prin urmare, a împiedecat valorificarea cerinţelor realismului socialist. Această situaţie în ceea ce priveşte reprezentarea ţăranului înaintat s-a resimţit în literatura noastră, pe alocuri, încă şi în anul 1949.
Iată, de exemplu, o nuvelă din acea vreme a lui Istvan Horvath, „Cosaşii". Această lucrare ne arată cum cel ce datorează zile de coasă chiaburului, un ţăran muncitor, cosind alături de chiaburi, îşi domoleşte toată furia şi ura muncind din greu, adică lăsîndu-se exploatat la sînge, numai ca să dovedească exploatatorului său că este mai „tare" decît el, ■că-1 doboară la muncă. Scriitorul ne prezintă drept un erou, un om care pur şi simplu vrea să se arate superior şi nu numai că nu-i dăunează chiaburului, ci dimpotrivă ■este spre deplinul lui folos.
De asemeni, într-o serie de lucrări se propunea un soi de romantism ţărănesc tulbure în locul ideilor înaintate ale vremii. Aceasta se întîmplă la acei scriitori care pornesc pe drumul însuşirii marxism-leninismului, dar care în acea perioadă de început a dezvoltării lor pe noul drum de creaţie nu au lichidat încă întru totul rămăşiţele ideologice străine din concepţia lor.
Influenţa ideologiei poporaniste, prezentarea drept revoluţionar a eroului înzes-
trat cu trăsături narodnice, a însoţit proza noastră pînă în anul 1949. Datorită muncii educative a Partidului şi mulţumită îndrumării lui, de atunci aceste rămăşiţe au dispărut — în general — din romanele şi nuvelele care înfăţişează viaţa satelor. .
Eroul „pozitiv" reformist şi eroul „pozitiv" narodnic duc la grave confuzii ideologice în. unele lucrări din perioada do început a dezvoltării literaturii noastre.
POATE   FI   MICUL-BURGEZ FILANTROP   EROU PQZITIV?
Dacă în creaţiile actuale nu mai apar asemenea greşeli — de aici încă nu urmează că în unele lucrări aşa zişii eroi pozitivi ar fi scutiţi de aspecte care în ultima instanţă izvorăsc din recidive ale unor concepţii străine de ideologia clasei muncitoare. Există scriitori care în unele lucrări şi-1 imaginează pe eroul pozitiv nu ca pe un luptător, ci ca'pe un. om care dă ajutor; nu un făuritor de dreptate, ci un filantrop care aşteaptă rezolvarea problemelor vieţii poporului nu pe cale revoluţionară, ci prin „sprijin moral", „binefacere individuală". Acest punct de vedere însă nu izvorăşte din concepţia combativă a clasei muncitoare, ci din spiritul de caritate al micului burghez; şi, precum se ştie — spiritul de caritate al micului burghez face casă bună cu teoria adormirii luptei de clasă, amîndouă aceste tendinţe fiind crescute la sînul reformismului. Nu e vorba de faptul că toţi scriitorii care în eroii lor pozitivi înfăţişează un mic burghez filantrop în loc de comunistul luptător, urmăresc în chip conştient să adoarmă lupta de clasă. Iată, de exemplu, pe Karoly Balla, care a fost participant activ al luptei antifasciste ilegale şi desigur nu poate fi învinuit că ar fi potrivnic luptei de clasă. Totuşi, mulţi eroi „pozitivi" înfăţişaţi de el în loc să fie luptători, poartă pecetea carităţii. Este vorba deci aici de faptul că scriitorul nu vede just trăsăturile, caracterul istoriceşte format   al comunistului.
Odată cu dezvoltarea societăţii se schimbă şi conţinutul noţiunilor etice. S-a schimbat şi conţinutul social al ideii de
FIGURA EROULUI POZITIV IN LITERATURA MAGHIARĂ DIN R.P.R.
237
„binefacere". Dacă în trecut „binefacerea" era un mijloc folosit de burghezie împotriva muncitorilor, urmărind ca prin „măsuri filantropice" să submineze unitatea celor care luptau împotriva orînduirii capitaliste, — dacă binefacerea era în trecut o unealtă a reformismului pentru stingerea luptei de clasă şi menţinerea capitalismului, astăzi sensul şi conţinutul ajutorului moral individual este altul. Este clar că eroii solidari, „binefăcători" din literatura de azi nu sînt burghezii filantropi faţă de sără-cime, ci ei reprezintă clase care se ajută, croi care exprimă o anumită legătură a oamenilor din clasele eliberate de exploa,-tare.
Relaţiile de ajutorare reciprocă între muncitorii înaintaţi nu se întemeiază însă pe principiul biblic „credinţă, speranţă, dragoste". De aceea eroul „pozitiv" purtător al unui asemenea conţinut va fi inevitabil fals, nu un erou al zilelor noastre. Baza regimului de democraţie populară este alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Această alianţă este uneori greşit interpretată de către unii scriitori, care o prezintă ca pe o legătură sentimentală ce se bazează pe o instinctivă ^dragoste reciprocă. Corespunzător acestui lucru, eroul pozitiv, reprezentantul clasei muncitoare, este luptător cel mult în vorbe, în fapte — nu se ştie de ce — este „binefăcător".
în nuvela lui Karloy Balla „Hoţii", eroii care exprimă rolul conducător al clasei muncitoare sînt prezentaţi doar ca sprijinitori morali şi materiali ai sărăcimii satului. Acţiunea pe care ne-o înfăţişează scriitorul se desfăşoară în anii. 1947—1948. în această perioadă Partidul punea ca sarcini principale realizarea noilor forme ale schimbului de mărfuri între oraş şi sat, crearea cooperaţiei socialiste şi smulgerea cooperativelor din mîna chiaburilor, lupta împotriva reacţiunii clericale, apărarea proletarilor agricoli de exploatarea chiaburească. într-o asemenea situaţie istorică, nuvela ne dă următoarea imagine asupra vieţii satului: în casa unui bătrîn ţăran muncitor, avînd încă o atitudine reţinută faţă de clasa muncitoare, îşi fac apariţia trei oameni de la oraş — un muncitor, o muncitoare şi un doctor. Pe
loc ei vindecă fata bătrînului — care era pe moarte; pe urmă cititorul află că celor trei trebuie să li se facă rost de o căruţă pentru transportarea unor cartofi de la maşina împotmolită,cartofi aduşi pentru a fi împărţiţi sărăcimii satelor, acelora care nu mai aveau din recolta precedentă nici pentru sămînţă. De unde au adus cartofii, în numele cui, pe baza cărei acţiuni — acest lucru nu reiese din nuvelă. Sînt ca nişte oameni buni ce împart bomboane. Cert este că bătrînul se convinge de dreptatea băiatului său, care stă ele partea muncitorilor. In nuvela lui Balla greşeala nu constă în faptul că ne înfăţişează acest moment al vieţii, ci că nu ştie să arate acest moment ca o parte a luptei de clasă, să dezvăluie conţinutul revoluţionar al alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare în scopul transformării socialiste a societăţii. De aceea autorul nu poate să-şi ridice eroii pozitivi de pe treapta de suflete caritabile, de binevoitori faţă de sărăcimea satelor, la treapta   luptătorilor revoluţionari.
Desigur, viaţa crează şi asemenea situaţii caracteristice, în care omul înaintat îşi scoate în evidenţă părţile pozitive, într-adevăr printr-o generoasă acţiune de ajutorare. Dacă însă un scriitor reduce o acţiune socială, eroică, de mare amploare, la un act de generozitate personală şi nu face din aceasta o acţiune de ajutor principial, se înţelege că el comite o greşeală.
într-o povestire a lui Balint Kovacs, „Uliţa morii", de asemenea unul din eroii muncitori, Andron, este purtătorul a două trăsături ce se bat cap în cap: de o parte puterea de organizare a luptei, de alta caritatea dezarmată în luptă. El se zbate singur pentru a-i convinge pc oameni să intre în gospodăria colectivă. Pe viitorii colectivişti nu-i duce în luptă: cu ei face pur şi simplu filantropie. Ştie că Irina se cramponează cu toată fiinţa ei de gîndul că nu va intra în gospodăria colectivă dacă va izbuti să cumpere prin propriile ei forţe o vacă în locul celei care i-a murit toamna trecută. Totuşi, numai din milă, cumpără de la dînsa o pătură ca să-i dea prilej să-şi ia altă vacă-n jug. Pînă la sfîrşit — ca un adevărat luptă-
238
L. FOLDES
tor — o conduce pe Irina pe altă cale spre colectivă. Dar de ce a vrut la început s-o ajute să aibă bani, să-şi cumpere un animal de tracţiune şi astfel s-o întărească în situaţia ei de ţăran individual? Din   filantropie mic-burgheză.
Toate aceste exemple demonstrează că personajul caritabil nu este eroul nostru. S-ar putea pune întrebarea: atunci care este personajul nostru? Poate acela care are mereu în faţa ochilor ţelul final al luptei de clasă, însă fără a lua în seamă sarcinile de fiecare zi, problemele mărunte ale oamenilor muncii, necazurile şi lipsurile lor? Poate fi om de tip nou acela care trece nepăsător pe lîngă orice necaz personal al semenilor săi, spunîndu-şi că aceste necazuri sînt mărunţişuri fără însemnătate din punctul de vedere al cauzei clasei muncitoare? Să fie erou pozitiv acela care nu-şi rezolvă nici măcar necazurile sale personale, spunîndu-şi că rezol-vîndu-se problemele mari se vor înlătura şi necazurile personale? într-un cuvînt, ar fi erou pozitiv acela care, contrar filantropului, ar manifesta nepăsare, nesimţire, indiferenţă, care sub pretextul sarcinilor generale ale luptei de clasă justifică lipsa de interes pentru problemele de fiecare zi ale oamenilor? Un astfel de om nu este un erou de tip nou.
Să clarificăm: noi nu am obiectat împotriva generozităţii, a bunăvoinţei, a dorinţei de a face binele, a solidarităţii faţă de necazurile altora, ci împotriva carităţii luate în sine, neprincipiale. Generozitatea, frumuseţea sufletească, solidaritatea sînt însuşiri comuniste, şi nu putem sărăci eroul pozitiv de aceste trăsături. Dacă socotim ca fals vreunul din caracterele caritabile din literatura noastră, asta nu se întîmplă pentru că are trăsături de omenie, ci pentru că „omenia" sa are un conţinut mic burghez; şi aceasta nu pentru că el ajută pe muncitori, ci pentru că el înlocuieşte sarcinile luptătorului comunist prin acte filantropice individuale.
Dar este limpede că eroul filantrop nu este eroul nostru. Eroul nostru este omul înaintat, crescut în focul luptei de clasă. Eroul filantrop este ca drumeţul bun la suflet care ajută unui orb să traverseze
strada; dar adevăratul erou pozitiv este doctorul care operează orbii şi le redă lumina.
ACTIVISTUL RUPT DE MASĂ PREZENTAT DREPT EROU „POZITIV"
Uneori scriitorul confundă pe luptătorul clasei muncitoare, omul într-adevăr înaintat, cu acela care în mod demagogic se proclamă om înaintat. Un asemenea om, din punct de vedere teoretic ştie foarte bine că este un reprezentant al poporului şi că acţionează ca exponent al poporului, dar se comportă ca un individualist care pretinde că singur făureşte istoria. Acest om în aparenţă este foarte principial, în fond însă dăunează cauzei clasei muncitoare.
Oamenii de acest fel sînt purtători ai unor trăsături negative: sînt încrezuţi, înfumuraţi, nepăsători, stîngişfi, lucrează cu metode de comandă, nu iau în consideraţie opinia maselor, manifestă tendinţe anarhiste, sînt birocraţi. Totuşi unii scriitori se lasă conduşi de aparenţe şi înfăţişează pe aceşti oameni ca pe nişte autentici revoluţionari. Unii scriitori cred că astfel de oameni sînt întruchiparea revoluţionarismului, ei îşi apreciază în mod pozitiv eroii, cînd de fapt ar trebui să-i prezinte în mod critic. Să precizăm: nu e vorba de cazul cînd, din cauza prezentării schematice, eroul pozitiv devine o fantoşe. Nu e .vorba de cazul cînd scriitorul, din cauza mijloacelor reduse ale artei sale literare, nu poate să concretizeze artistic concepţia sa justă. Aici e vorba de cazul cînd scriitorul şi-a conceput de la început eroul în spirit pozitiv, concepîndu-1 ca pe un erou care exprimă in ideal înalt, deşi se comportă aşa cum am arătat. Activistul prezentat în nuvela lui Gyula Kormos „Constructorii" este un activist prost, pe care scriitorul îl vede ca pe un exemplu bun, demn de urmat, ale cărui greşeli el le dă drept calităţi. Nici nu mai vorbim despre faptul că acest om înainte de a fi activist a fost zidar, şi în această calitate nu ştie să constate dacă terenul este umed sau nu, dacă e bun pentru construcţie sau nu.
FIGURA'EROULUI POZITIV IN LITERATURA MAGHIARA DIN R.P.R. 239
Dacă nu este bun ca muncitor calificat, atunci cum să fie bun ca activist? Dar ceea ce face în orice caz problematic conţinutul pozitiv al caracterului său este aceea că activistul dă ordine cu superioritatea omului obişnuit să comande, şi scriitorul vrea să ne facă a crede că avem în faţă un om ferm şi energic. Mai exact: Gyula Kormos îşi închipuie că eroul său este hotărît şi energic, cînd de fapt este numai brutal şi lipsit de tact. De pildă, personajul îl repede pe inginerul vîrstnic, iar pînă la urmă îl scoate din munca ştiinţifică şi-1 duce la ţară pentru supravegherea unei construcţii; — acestea sînt fapte caracteristice activiştilor care nu respectă munca ştiinţifică, subestimează intelectualitatea, şi în loc de muncă de convingere practică sistemul metodelor de comandă. Dar aceşti activişti sînt aspru criticaţi de Partid. De ce atunci Gyula Kormos ne înfăţişează un asemenea erou ca model de om hotărît şi energic? Probabil că scriitorul are strania impresie că politeţa, modestia, respectarea muncii şi a vieţii altora este un fel de rămăşiţă burgheză, şi comunistul este cu atît mai hotărît, cu cît este mai brutal!
O figură asemănătoare este Kiss Ger-gely, secretarul- judeţean din „Pădurea subterană" a lui Ferenc Szemler. Kiss Ger-gely nu este un factor activ în decursul evenimentelor,'cidoarun sfetnic şi un controlor. De altfel multe greşeli, pentru care îi critică pe mineri, provin din propria lui neglijenţă. Dar scriitorul nu vede acest lucru. în cele din urmă, cititorul, iritat, este în drept să se întrebe: „ce tot face pe grozavul acest Kiss Gergely, care nu ştie altceva decît să dea ordine?"
Două-trei pasagii vorbesc destul de edificator despre acest lucru. în primele luni ale eliberării, Miklos Balta, activist sindical, mergînd spre mină cu secretarul judeţean raportează despre rezultatele care pot fi aşteptate la alegerile sindicale; Miklos nu vede situaţia în culori trandafirii:
„...dar dacă noi, comuniştii, vom susţine una, ei (adică duşmanii) vor spune imediat altceva şi oamenii, oricum, dar îi şi ascultă ... căci înţeleg foarte greu schimbarea şi ceea ce este bun...
— Apoi convingeţi-i... (spune Kiss Gergely)-
„ Balta a răspuns întru tîrziu, şi din cauza zgomotului de maşini greu se putea înţelege ce spune.
„ —• Păi doar chiar asta facem... Dar trebuie timp...
„ Kiss Gergely şi-a ridicat vocea.
„ — Ce-i aia: trebuie timp?... Apoi regretîndu-şi ieşirea a continuat mai încet: „ — Sigur, trebuie să fiţi prevăzători — nu trebuie s-o luăm înainie... Dar n-ar trebui ca încă înainte de înfruntare să pierdeţi bătălia... Trebuie descoperite punctele lor slabe... şi trebuie să învingem}"
După cum vedem, Kiss Gergely atenu-îndu-şi sau nu cu un zîmbet vehemenţa, este invariabil tăios, didactic, steril şi în special neputincios. Din felul cum spune— „oamenii trebuie convinşi", — „ trebuie să meargă", — „trebuie pipăite părţile slabe ale duşmanului şi trebuie învins", etc., Balta nu devine mai înţelept. In munca de teren Kiss Gergely e de-o catastrofală nepricepere. Dă sfaturi, clar el nu face nici un pas, nu vorbeşte cu oamenii, nu ajută la pregăritea adunării, într-un cuvînt are toate motivele ca să se mustre singur atunci cînd adunarea generală — aşa cum s-a prevăzut — alege într-adevăr reacţionari în conducere. însă în loc de aceasta — cu mult mai tîrziu, peste cîteva luni, în legătură cu o altă acţiune (în care de asemenea vorbeşte numai dar nu face nimic )— atrage atenţia tovarăşilor să lucreze bine şi le face critică retrospectivă pentru eşecul antecedent:
— „Vedeţi, am simţit la alegerea organelor conducătoare că vom avea necazuri... dar voi nici mai tîrziu n-aţi văzut destul..."
Este erou pozitiv Kiss Gergely? Mă îndoiesc. Parcă despre el ar fi vorbit Simonov în. raportul lui la cea de a XV-a plenară a conducerii Uniunii Scriitorilor Sovietici din U.R.S.S.:
„...secretarul e prezentat mai puţin ca un activist care îşi face treaba lui de partid cu mînecile suflecate, care gîndeşte, carediscută, ia hotărîri uneori juste, alteori greşite şi care răspunde în faţa partidului pentru fiecare acţiune a sa, şi mai mult şi mai des ca un judecător al greşelilor altora, care, în unele piese ca, de pildă tot în „Consilierul
240
L. FOLDES
de stat'1 de Taians şi Sagalovici, aşteaptă parcă dinadins ca cei din jurul lui 'să greşească, pentru ca el să poată cîntări cu sînge rece meritele si păcatele lor şi să pronunţe infailibil sentinţa sa fără apel. în afară de aceasta, el personal nu-i tras, în general în asemenea piese, la nici un fel de răspundere pentru greşelile oamenilor, pe care n-a avui grifa să-i prevină la timp".
Toţi cei trei eroi pozitivi discutaţi pînă acum sînt activişti de partid. Şi în afară de cei discutaţi, mai avem încă figuri de acest gen în literatura noastră. Dacă scriitorul ar analiza acele trăsături   pe care le-a considerat pozitive şi dacă ar observa rezultatele faptelor unor oameni cu asemenea însuşiri, ar fi Imposibil ca să le considere mai departe drept pozitive. Şi dacă mai sînt asemenea activişti, aceştia nu trebuie ridicaţi pe un piedestal, ci dimpotrivă trebuie supuşi criticii. 1
în calitate de secretari de partid,aceşti eroi îşi îndeplinesc doar rolul de îndrumători, — aşa cum am văzut — mulţumin-du-se îndeobşte cu „îndrumarea" la modul general, cu folosirea metodei de comandă, în fond rămînînd inactivi. Alteori, cînd autorul îi arată în plin conflict, eroii din categoria amintită se încurcă imediat în acţiuni^ premature şi anarhice.
în sfîrşit, mai citez un exemplu edificator — din care rezultă unde poate duce glorificarea unui erou înzestrat cu trăsături străine clasei muncitoare, unde poate duce o concepere iniţial  greşită a personajului Iu „Victoria" lui Arthur B. Bârdos, omul de tip nou este un miner fruntaş, în firea căruia autorul vrea să sublinieze manifestarea spiritului de sacrificiu, a abnegaţiei. Eroul nuvelei, Sutei, „este comunistul' cu o extraordinară putere de voinţă, care învinge toate obstacolele", este' personificarea supraomenescului,şi nu este întîmplă-tor că acest înger fals, în cele din urmă se dezumanizează.   Eroul   principal   al lui Bardos   B. Arthur, în lupta dusă pentru depăşirea normei, nu se deslipeşte de locul său de muncă nici atunci cînd i se aduce vestea  că  duşmanul i-a  aruncat băiatul într-un puţ şi acesta a murit pe loc. Siito lucrează mai departe şi-şi depăşeşte norma. Această figură de erou pozitiv nu exemplifică spiritul de sacrificiu al comunistului,
ci un fel de... fanatism japonez. Acesta să fie comunistul? Dar asta e ceva neomenesc! Şi cum poate fi neuman luptătorul celei mai mari cauze a istoriei omenirii? Unde duce practic o asemenea concepere a eroului pozitiv? Cititorul va spune cel mult doar atît: „Dacă într-adevăr asa sînt comuniştii, atunci cum îi pot eu 'urma?" Şi astfel, scriitorul ajunge exact la contrariul celor ce şi-a propus. Vrînd să redea
un ideal, a dat un exemplu care provoacă repulsie.
^ Literatura trebuie să înţeleagă sensul vieţii de toate zilele prin sensul evenimentelor istorice, iar lupta zilnică a oamenilor simpli ca forţa creatoare a istoriei. De aceea eroul pozitiv al literaturii poate să fie omul simplu, în care prind viaţă calităţile cele mai bune ale poporului, şi poate să fie şi o „personalitate istorică",' în sensul clasic al cuvîntului. Este un îndrumător, un conducător, un om înaintat demn de urmat  pe locul unde munceşte' Şi luptă: e o personalitate. Desigur, el nu joacă neapărat un rol în soarta statelor Şi a popoarelor, — ci doar în viaţa unei uzine, a unei gospodării colective, Ia sfatul popular regional, sau în viaţa unei organizaţii de bază. Dar şi pentru el este valabil tot ce este valabil în proporţii mari pentru o personalitate istorică. Din ultimele exemple arătate, reiese că deformarea eroului ' pozitiv   este rezultatul neînţelegerii rolului istoric al personalităţii,' este rezultatul neînţelegerii relaţiilor între omul înaintat (fie că e vorba de un om simplu, de toate zilele, fie de un conducător) si mase. Noi nu avem nevoie de o personalitate ruptă de mase, care stă de-asupra maselor, străină de sentimentele şi gîndurile maselor, care munceşte sectar3 şi care nu recunoaşte decît meritele sale. Nu   acesta   este eroul   nostru. Doar în unele  lucrări  literare   greşit concepute eroul se  prezintă   astfel, dar   în realitate, nu.  în realitate comuniştii sînt aşa cum în lucrările noastre cele mai bune am reuşit să-i reprezentăm.:   oamenii cei mai legaţi de mase, cei mai iubiţi de ele. în literatura noastră au fost create multe figuri exemplare, înălţătoare:, a muncitorului înaintat, a ţăranului muncitor, a
FIGURA EROULUI POZITIV ÎN LITERATURA MAGHIARA DIN R.P.R. 241
intelectualului legat de popor şi a activistului devotat.
Numele unui erou pozitiv care pătrunde adînc în masa cititorilor devine nume legendar. Nu este nevoie ca vorbind despre el să mai aminteşti numele autorului şi titlul lucrării. In general sînt pomeniţi aşa: Davîdov, Bortnikov, Batmanov, ca nişte cunoscuţi personali. Literatura noastră a creat încă puţini asemenea eroi — cunoştinţe personale, intime. Pe ici, pe colo, se aude cum muncitorii îşi compară cîte un coleg cu eroul vreunui roman, consideră cunoştinţe vecbi personalităţile
pozitive din unele lucrări. La noi aceste cazuri sînt încă rare. La noi, pentru orientare trebuie să vorbim încă aşa: „X.X. din lucrarea cutare şi cutare a scriitorului cutare şi cutare". Dar cu cît înaintăm spre oglindirea cît mai complexă a eroului pozitiv, cu cît vom oglindi mai bine concepţia despre lume a Partidului, bogăţia moralei comuniste în eroul pozitiv al literaturii noastre, într-un cuvînt: cu cît mai puternic se vor valorifica trăsăturile înaintate ale omului nou, cu tot atîtea noi „cunoştinţe personale" se va îmbogăţi cititorul dornic de tot ce-i frumos şi de tot ce este adevărat.
16 — V. Romînească
DUMITRU MWU
O CARTE VIE A ZILELOR NOASTRE
în 1934, de la tribuna primului Congres despre preţuitul scriitor sovietic. Valoarea
al scriitorilor sovietici,  Gorki   îndemna scrierilor sale constă în aceea că  în ele
pe literaţii din întreaga lume să descrie autorul a văzut şi a reuşit să dezvăluie
o singură zi, oricare, din viaţa unei ţări şi cititorilor unele din frământările, dramele
capitaliste,  notînd suferinţele, scandalu- transformările cele mai caracteristice ale
rile, grevele,  spasmurile presei, luptele; oamenilor zilelor noastre. Străbătând pagi-
acesta fiind un bun mijloc de a dezvălui nile voluminoaselor sale cărţi, cititorul
viaţa omului epocii noastre în momentul are senzaţia vizionării unui film amplu,
cel mai tragic al existenţei sale. în care i se arată viaţa universului.
Ilya Ehrenburg urmează,  îa ultimele Continuînd să înscrie în „cronica tim-
sale romane „Căderea Parisului", „Furtuna" pului" evenimentele următoare marii fur-
,,A1 nouălea val", (şi în unele din lucră- tuni a războiului, Ilya Ehrenburg face,
rile anterioare), îndemnul marelui Gorki. în „Al nouălea val", o secţiune transver-
Aceste cărţi îşi culeg materialul din actua- sală în realitatea unor state din. America,
litatea cea mai fierbinte, din evenimentele Europa şi Asia, punînd în lumină atitu-
ce se desfăşoară sub ochii contemporanilor dinea,  reacţiile  unui  imens  număr de
săi. Scriitorul nu se limitează însă la o personaje, recrutate din toate straturile
zi şi nu îmbrăţişează viaţa dintr-o singură societăţii, faţă de evenimentele şi proble-
ţară capitalistă, ci cuprinde în cîmpul mele  ce  zguduie  pe  oamenii ' veacului
său vizual realităţile întregii lumi   con- nostru. Problema esenţială a ceasului de
temporane, reflectând astfel episoade din faţă fiind pentru întreaga omenire progre-
viaţa omenirii într-o perioadă anumită. Ro- sista apărarea păcii, ea constituie în mod
manele sale devin—după cum le-a numit firesc axa romanului. Aşa cum în „Fur-
singur — „cronici ale timpului nostru", ur- tuna", eroii erau judecaţi' după atitudinea
mărind surprinderea vieţii de pe glob într- luată faţă de problema cea mai arzătoare,
un caleidoscop uriaş. După credinţa lui aceea   a  apărării  civilizaţiei împotriva
Ehrenburg, scrutarea vieţii este nota esen- vandalilor  fascişti,   tot   astfel,   în „Al
ţială a marii, arte din totdeauna. întrebat nouălea  val",   criteriul  de  apreciere" a
dacă  socoteşte   că  Stendhal   a  întîlnit atitudinilor sutelor de eroi ce populează
realmente  femeile   zugrăvite,   unul   din cartea este poziţia lor faţă de lupta pentru
eroii dragi scriitorului răspunde revoltat: pace. „— Păi cum altfel? Fără model nu poţi
face nimic.  Credeţi  că Rafael  născocea? ~k
Nici  pomeneală. A văzut.   Numai  că nu Purtîndu-ne prin împărăţia dolarului,
oricine are ochi. Aşa şi cu cariile..." scriitorul  ne  face  cunoscute numeroase
— A văzut! Aceasta se poate spune şi aspecte ale vieţii de pe continentul tranşat-
O CARTE VIE A ZILELOR NOASTRE
243
lantic. Iată-ne, bunăoară, în statul Missis-sipi, guvernat de senatorul Low, un moşneag grăsun, roşcovan, bigot şi îanatic, de o o   mărginire  intelectuală  nelimitată şi ajuns la un asemenea grad de ramolisment încît aţipeşte în toiul convorbirilor. Mai mult adormit decît treaz, acest specimen e torturat veşnic de o singură idee fixă ce ia în mintea lui proporţii de coşmar: „pericolul roşu". întocmai ca un vieţuitor al epocii de piatră, Low imploră în rugăciuni disperate divinitatea (închipuită ca o prelungire în absolut a unui soi de trustman inaccesibil) să păzească America de comunism, iar cînd află .că bomba atomică nu e un monopol al S.U.A., cade în nesimţire, iar mai tîrziu se jeluieşte amarnic: „Cum a putut cel de sus să le dea bomba?" El se duce la un şarlatan ce se dă drept astrolog, cunoscător al tainelor viitorului, rugîndu-1 să-i descopere „soarta Americii". Acest bătrîn ruginit e unul din. cei mai zeloşi propagandişti ai războiului atomic, pentru pregătirea căruia îşi sacrifică averea şi vlaga ultimelor sale zile de viaţă. în şedinţele Congresului, întocmai ca în rugile sale smerite,   imploră  să  se  arunce bomba asupra Moscovei. Neprecupeţind dolarii, bătrînul  bandit  înfiinţează   agenţia de presă „Transoc", apoi — după ce aceasta se compromite — agenţia „Pax", destinată să întreţină în Europa occidentală psihoza războiului, să desinformeze opinia publică, răspîndind minciuni  şi  zvonuri calomnioase despre Uniunea Sovietică şi ţările de democraţie populară. Sub masca de corespondenţi ai acestei agenţii, sînt strecuraţi în statele din lagărul păcii spioni şi diversionisţi care pun la cale sabotaje, tulburări, asasinate.
Imbecilul Low nu e decît un pion în mîinile colonelului Roberts, inspiratorul tuturor iniţiativelor sale, organizatorul din umbră al celor mai odioase mîrşăvii şi crime; Roberts, la rîndul său, e manevrat de colonelul Donovan, acesta dă socoteală lui Johnson, care execută docil ordinele tăietorilor de cupoane din Wall-Street. Prezentat mai îndeaproape, Roberts apare ca personificarea abjecţiei capitaliste. Păs-16*
trîndu-se tot timpul în umbră, acest colonel e considerat de mulţi naivi ca un ins sociabil, „cu orizont larg", frecventator al teatrelor, concertelor şi expoziţiilor, sprijinitor al artiştilor comunişti şi al negrilor. In realitate nu e decît un politician mai lucid, un vulpoi perfid care îşi asumă rolul de a prinde în mreaja minciunii savanţi cinstiţi dar dezorientaţi, politiceşte, precum craniologul Adams, de a da instrucţiuni, rechinilor presei războinice, unor Nivelle şi Bill Coster, de a organiza asasinarea unor activişti de partid din Cehoslovacia şi a unor miniştri nord-coreeni. în preajma Congresului Partizanilor Păcii, care trebuia să se ţină la Sheffield, el e acela care întocmeşte un întreg plan diabolic în scopul de a împiedica întîl-nirea militanţilor pentru pace. în preziua Congresului, îl găsim pe acest gentleman „subţire" într-o magazie din portul londonez, supraveghind arestarea fruntaşilor luptei pentru pace de către poliţia engleză.
Indreptînd tăişul satirei neiertătoare împotriva presei comandate de aceste slugi ale Wall-Streetului, romancierul demască, prin zugrăvirea unor personaje ca „poetul" Nivelle şi foiletonistul Bill Coster, caracterul josnic al propagandei imperialiste. Bill Coster, ins cu anumită agerime a fanteziei, e o fiinţă descompusă, ale cărui năzuinţi se reduc la îndestularea nevoilor biologice; el îşi dictează articolele întotdeauna în stare de beţie. Cinic, amoral, lipsit de orice convingere, Coster se angajează să scrie pentru „cine plăteşte mai mult", fiind total indiferent faţă de conţinutul scrisului său. Terfelirea numelor unor oameni de a căror cinste nu se îndoieşte e profesia sa zilnică.
Pe Nivelle, poetul „pur", apreciat de Paul Valery, îl întîlnisem în „Furtuna" citind în salonul industriaşului Lancier versuri eterice despre „masca Circeii" şi „răpirea Proserpinei", iar mai tîrziu funcţionar superior la prefectura poliţiei fasciste, în „Al nouălea val" îl găsim în -America,' ginere al senatorului Low. Cu Mary, fiica miliardarului, — o femeie perversă, amatoare de pictură suprarealistă şi de orgii nocturne, — s-a însurat din lăcomie pentru averea socrului, iar cînd
244
DUMITRU MICU
acesta moare, lăsîndu-şi agenţiei „Pax" averea, delicatul „poet" se desparte de nevastă, blestemînd anii coabitării. Ca director al agenţiei de presă piraterească, Nivelle va activa cu ardoare, deşi nu cu prea multă pricepere, calomniind pe toate căile Uniunea Sovietică şi mişcarea comunistă din întreaga lume. Ahtiat de parvenire, el renunţă cu totul la jocul gratuit de-a .cuvintele rimate, dedicîndu-şi tot timpul organizării campaniilor banditeşti de presă şi trimiterii de spioni şi diversionisţi în ţările din lagărul păcii. După desmoş-tenire, slugoiul se desumflă însă brusc, dîndu-şi numai decît la iveală nulitatea. Nimeni nu-i mai solicită acum pana, şi poetul ratat e nevoit să se angajeze ca funcţionar modest la o instituţie şi să prînzească la un. birt sărăcăcios.
Deoarece politica războinică dictată de cei cîţiva regi neîncoronaţi ai lumii capitaliste întîmpină rezistenţa tot mai activă a maselor largi, cercurile reacţionare instaurează un regim fascist terorist în ţările respective. în „Al nouălea val" este dezvăluit pe larg procesul de fascizare a Statelor Unite. în şcoli, copiii sînt chinuiţi cu exerciţii de tîrîre sub bănci, exerciţii care simulează ad.ăpostirea în timpul atacului atomic. în universităţi a fost reactualizat mitul lui Adam şi al Evei, iar susţinătorii concepţiilor ştiinţifice despre originea omului riscă oricînd să înfunde puşcăria. „Savantul" oficial cel mai de vază în Statele Unite e pretinsul antropolog Hennessy, agent provocator în slujbamonopoliştilorşi susţinător al monstruoaselor teorii rasiste. Listele cu semnături pe Apelul Păcii prezintă un interes special pentru poliţişti, care trec numaidecât numele semnatarilor la dosarul „suspecţilor" ce urmează să fie aduşi în faţa Comisiei pentru cercetarea activităţii antiamericane.  Sub  oblăduirea poliţiei,
— al cărei reprezentant tipic e maiorul Smeadle, incarnarea drojdiei lumpen-pro-letare, făptuitor de violuri, beţivan şi bandit, aventurier internaţional şi. asasin
— îşi desfăşoară activitatea clubul de huligani „Nedescurajaţii", care îşi recompensează membrii după numărul de fărădelegi comise; în acest club e primit cu
entuziasm un aşa zis medic, pentru meritul de a nu fi tratat niciodată un negru. Agenţii siguranţei mişună peste tot. înalţii funcţionari ai Pentagonului, recurgînd la serviciile confidenţiale ale unui Smeadle şi ale altor asemenea pungaşi şi escroci de rînd, ticluiesc documente false, căutînd să prindă în plasă pe oamenii cinstiţi, democraţi. Pe asemenea cale vor, bunăoară, să-1 scoată din rîndul societăţii pe avocatul Clark, un cetăţean complet în afara preocupărilor politice.
Pentru vina de a se fi făcut, la un proces, apărătorul unui negru, acest avocat va fi întemniţat, declarat nebun şi închis în ospiciu, iar după eliberare pus în situaţia de a nu-şi putea agonisi pîinea. Fiindcă luptă pentru pace, Joe Girstone, un intelectual cu strălucite studii juridice, o condamnat la şomaj sau, în cel-mai bun caz, la îndeletnicirea de spălător de geamuri ori distribuitor de fiţuici pe stradă. Savantul Mickley e izgonit din institutul în care lucrează, iar mai apoi vîrît la închisoare fiindcă s-a declarat partizan al păcii. în ţara „tuturor libertăţilor", negrii au o soartă mult mai amară decît a oricărei vite de jug. FaptuUde a fi aţîţat, prin simpla lui existenţă, pornirile animalice ale vreunei erotomane suspuse, e o crimă care-1 duce pe un negru pe scaunul electric. Astfel, tînărul pictor negru David Harrison, avînd nenorocirea de a plăcea morbidei odrasle a lui Low, care-1 aduce cu forţa în camera ci, e surprins de către bestia Smeadle cînd iese de acolo, arestat pe loc, învinuit de intenţie de omor, încarcerat şi în perspectivă de a fi electrocutat, ceea ce nu se întîmplă numai fiindcă acuzatul se sinucide în celulă. Omorîrea negrilor e un fenomen destul de frecvent, şi romanul descrie spectacolul lugubru al arderii de viu al unui negru sub privirile surîzătoare ale autorităţilor, care se minunează împreună cu bandele Ku-klux-klanului: „Ce splendid arde!"
într-un alt epizod al romanului, înfăţi-şînd vizita în Statele Unite a savantului francez, cu renume mondial, Dumas, scriitorul dezvăluie unul din modurile în care sînt sugrumate libertăţile cetăţeneşti
elementare în ţara celei mai tipice „demo-
O CARTE VIE A ZILELOR NOASTRE
245
oraţii" burgheze. Vestea sosirii savantului, care e şi un militant al luptei pentru pace, stîrneşte o adevărată panică în rîndurile guvernanţilor americani. Neavînd curajul să-i refuze viza de intrare, aceştia recurg la cele mai ordinare mijloace spre a-1 împiedeca să-şi exprime convingerile. Colonelul Roberts se strădueşte să-1 convingă pe savantul Adams să renunţe la recepţia în cinstea solului ştiinţei înaintate, cumpărîndu-1 totodată pe amoralul Bill Coster, care va umple coloanele presei imunde cu cele mai neruşinate şi mai fantastice calomnii. Venerabilul bătrîn, încbis şi brutalizat de fasciştii nemţi în timpul ocupaţiei Franţei, simbol al omului de ştiinţă integru, este prezentat în ziarele trusturilor ca un impostor  şi libidinos
— „safir roşu". Clădirea în care se ţine mitingul pentru pace e asaltată de bande huliganice, iar cîteva femei bigote sînt puse să bată mătănii în stradă şi să se roage: „Doamne, salvează America de satirul roşu"! Numai datorită unei întîm-plări fericite, ciomagul ridicat de un bătăuş e împiedecat să cadă asupra bătrî-nului profesor cu părul cărunt.
înfăţişînd realităţi din Franţa, romanul pune în lumină cu o putere de reliefare deosebită jalnica situaţie a burgheziei dolarizate. Avînd rolul unor executanţi ai dispoziţiilor reprezentantului american Neales, autorităţile franceze reacţionare sînt în acelaşi timp neputincioase în faţa voinţei de pace şi independenţă naţională a poporului francez. Ele nu fac tot timpul altceva decît să tremure de spaimă că şi-ar pierde portofoliile supărîndu-1 pe stăpînul de peste ocean şi să îndure înfrîngeri ruşinoase în lupta cu propriul lor popor. Neavînd puterea de a instaura teroarea fascistă caînStateleUnite, cercurile reacţionare franceze se comportă în multe împrejurări faţă de comuniştii ce reprezintă o forţă de nebiruit ca şi cum nu aceştia ci ele s-ar afla în opoziţie. Bărbaţi dintre cei mai influenţi, ca afaceristul Fabre, intim al gauleiterului Neales, organizează — în bunăînţelegere  cu acesta
— bande teroriste,, precum „Luteţia" şi „Albăstreaua", care  trag noaptea asupra
comuniştilor. Ei depun un zel comic în adunarea unor documente false, cu ajutorul cărora să poată osîndi la temniţă grea comunişti ca doctorul Morillot sau inginerul Lejean, pentru ca după luni de campanii zgomotoase tribunalul să-i achite pe aceştia, din lipsă de dovezi demne de luat în seamă. După expresia unui personaj, unii guvernanţi francezi „tot timpul şi-l petrec trăgînd cu coada ochiului la comunişti... E nevoie să ne înzestrăm aviaţia cu motoare americane'? E nevoie! Dar ce-au să spună domnii comunişti? E nevoie să ne înţelegem cu guvernanţii germani? E nevoie! Dar ce gîndesle despre aceasta domnul Thorez?"
Cu un sarcasm amar e dezvăluită în roman trădarea laşă a intereselor naţionale ale Franţei de către burghezia aservită Wall-Streetului. Sentinţelor arogante ale lui Neales, precum că „Franţa nu poate fi salvată decît dacă se leapădă de vechea noţiune de suveranitate", industriaşul Pi-nand le răspunde cu plecăciuni de slugă-.
...Noi, industriaşii, sîntem gata la orice sacrificii. Dacă va trebui să micşorăm producţia într-o ramură sau alta, nici nu vom discuta. îmi dau seama că dacă voi pierde la motoare, îmi voi recupera pierderea cu altceva..."
Acest burghez fără patrie şi conştiinţă nu şovăie o clipă să întindă mîna capitalistului german von Maltz, militant neastîmpărat pentru refacerea Wermachtu-lui, proieclînd cu acesta înfiinţarea unui concern franco-german. Un alt industriaş francez, Fabre, îl întîmpină pe maiorul hitlerist Schirclce — călău al poporului francez — cu aceste vorbe:
„— Nu mi-e uşor să vorbesc cu dumneavoastră — între noi e prea mult sînge. Dar pentru ca să-i distrugem pe Roşi, sînt gata să mă înţeleg şi cu dracul. Dacă veţi putea să scoateţi 40 de divizii puternice, voi fi primul să strig: Trăiască armata germană!"
O incarnare tipică a stării de spirit comună cercurilor reacţionare franceze o consfitue Bedier. Membru cu autoritate în toate guvernele ce s-au perindat la cîrmă, Bedier pare un individ cu „principii" şi convingeri adînci. în realitate, el nu are absolut nici un principiu, nici o credinţă, folosindu-se de politică numai ca
246
DUMITRU MICU
de un mijloc de căpătuire personală şi de alungare a plictiselii. Pe acest ministru îl pasionează „jocul politic, tratativele de culise, hazardul votului de încredere, nopţile febrile din timpul crizelor de guvern". Părerile şi le schimbă de pe o zi pe alta cu o candoare ce-i dă aerul celui mai dezinteresat om din lume. Membru în partidul catolic, Bedier este un iezuit perfect, pentru care perfidia şi minciuna, nu numai în politică, dar şi în intimitatea conjugală, constituie o necesitate organică şi un deliciu nespus. După ce încredinţează pe cineva — cu o amabilitate absolută — că „va face tot ce-i stă în putinţă" spre a obţine o anumită aprobare, Bedier, îndată ce a rămas singur, telefonează tot atît de amabil secretarului'.
„— Urmăreşte deaproape problema aprobării... Vezi să nu se dea sub nici un motiv".
Plină de măreţie este, în roman, descrierea forţelor ce se opun tot mai hotărît politicii aventuriste a unui pumn de paraziţi mondiali ce au pierdut simţul realităţii. Străbătute de patos eroic, adevărate erîmpeie de poem, episoadele ce înfăţişează congresele partizanilor păcii, manifestaţiile poporului francez, mitingurile, serbările comemorative, înfocatele lupte dintre popor şi poliţie pe străzile Parisului şi în porturile franceze, insuflă cititorului o stare de elan înălţător, convingerea profundă a invincibilităţii popoarelor care şi-au luat soarta în propriile lor mîini.
...lată-ne în portul Nissa. Dimineaţă de f ebruarie. Un camion însoţit de jandarmi aduce în port un cadru pentru „V-2". Docherii îl întîmpină cu strigătul unanim: „Nu-l vom încărca!" într-o clipă, docherilor li se alătură muncitorii de la uzina de reparat vagoane şi personalul de la tramvaie. Jandarmii încearcă să împrăştie mulţimea prin brutalitate. Docherii dau alarma. Sirena urlă prelung, răscolind întregul oraş, care se pune numai decît în mişcare. Din fabrici, ateliere şi şcoli, porneşte spre port un şuvoi năvalnic. In primele rînduri se află femei cu copii în braţe. în fruntea lor — Mado, femeia atît de îndrăgită de cititorii „Furtunii", luptătoarea comunistă care, în anii
crînceni ai războiului, s-a rupt de familia ei burgheză, şi-a ucis soţul trădător şi, sub numele simbolic de France, a activat în „maquis",cot la cot cu cei mai buni fii ai Franţei. La strigătul ei: „In mare cu cadrul!" mulţimea ce a pus stăpînire pe port aruncă arma blestemată în valuri, în însufleţirea ei, Mado nici nu-şi dă seama că a fost lovită de un jandarm cu bastonul de cauciuc, din care pricină toată mîna îi este umflată.
într-un alt port, La Rochelle, de peste o lună de zile docherii refuză cu îndîrjird să încarce lăzile cu armament pentru Indochina. Autorităţile au crezut o vreme că îi vor putea constrînge prin foame să facă această operaţie abjectă. Văzînd că s-au înşelat, se hotărăsc să recurgă ia armată. In timp ce militarii execută încărcarea, în port se organizează un miting uriaş, la care participă, în. afară de docheri, muncitorimea oraşului, femei, bătrîni. Purtat pe umeri de tovarăşii săi, Lejean repetă cu glas tunător hotărîrea afirmată în nenumărate rînduri de poporul francez de a se împotrivi „războiului murdar". „— Americanii şi-au pierdut minţile — strigă Lejean — dacă cred că vom merge să luptăm împotriva oamenilor Stalingra-dului. Niciodată La Rochelle nu va fi americană!" Mulţimea electrizată cîntă „Marseilleza".
Asupra manifestanţilor se năpusteşte o armată întreagă de poliţişti. Bastoanele vîjîic în aer, lovesc. O bătrînă, marnă a trei flăcăi ucişi, de nemţi în torturi sălbatice, este trîntită la pămînt. Un moşneag cu faţa desfigurată de pe urma bătăii îndurate de la un SS-ist, e lovit pe la spate, încît se prăbuşeşte şi el. Led Lejean, care e unul clin foştii conducători ai Rezistenţei, îi sînt puse cătuşe. Cu toate acestea, demonstraţia continuă pe străzile oraşului pînă noaptea tîrziu. Zăvorit în închisoare, Lejean. trăieşte clipe de înălţare sufletească şi fredonează un cîntec neuitat, ce îmbărbătase pe eroii din maqnis:
...De-a-lungul căii, trandafirii Al morţii vînt îl desminţeau...
Lupta pentru pace se duce sub formele cele mai variate, fapt ce-şi găseşte în „Al
O CARTE VIE A ZILELOR NOASTRE
247
nouălea val" oglindirea plină de adevăr. Romanul arată convingător cum în armata păcii se înrolează oameni din cele mai diverse categorii sociale, cu cele mai felurite convingeri etice şi concepţii despre lume. în primele rînduri se află, desigur, comuniştii, printre care neuitata Mado, îndîrjitul Lejean, entuziastul Rene, savantul Dumas, medicul Rene Morillot, arhitectul german Wolf, activista americană Bety Kynes şi mulţi alţii. Prezentîn-du-i în viitoarea luptei, scriitorul a ştiut să-i surprindă pe comuniştii din ţările capitaliste în ceea ce au ei mai adînc uman, mai pilduitor. Deosebit de expresivă apare figura eroinei romanului, Mado, pe care o întîlnim la mitinguri şi demonstraţii, în lupte de stradă, în munca de agitaţie şi organizatorică, deci în împrejurări ce implică dîrzenie, curaj, neînfricare. In asemenea împrejurări, dînd dovadă de bărbăţie, Mado, nu-şi pierde feminitatea, înainte de a rosti un discurs, ea are palpitaţii ca o fetiţă cînd intră la examen, iar între o încăierare cu poliţia şi organizarea ajutorării copiilor de grevişti, vizitează atelierul unui pictor, trăind intens durerea de a fi părăsit arta ce o pasionase odinioară. Tînăra femeie încearcă adesea sfîşieri lăuntrice pentru marele ei vis neîmplinit. Icoana neuitatului Serghei Vlahov, tînărul sovietic care a transformat-o în om adevărat, îi stăruie în inimă şi, cu toate că Serioja îşi doarme somnul veşnic pe pămîntul Iugoslaviei, Mado îşi păstrează numai pentru el curăţenia sentimentelor. „Iubesc pe altul", răspunde unui tovarăş ce nutreşte pentru ea afecţiune. Această rană nevindecată — departe de a-i slăbi combativitatea — sporeşte necontenit impulsul tinerei comuniste spre lupta eroică pentru împiedicarea războiului mistuitor.
Unul din chipurile cele mai simpatice din roman, în plăsmuirea căruia autorul a strecurat o undă de duioşie, c profesorul Dumas, care, în „Furtuna", bătut de gestapişfi, făcea reflecţii de acest fel: „Omul nu este decît o trestie, lucrul cel mai fragil de pe lume, dar o trestie care gîndeşte. Nu e nevoie ca întreg universul să tabere pe el: un abur, o picătură de apă, ajung ca să-l ucidă. Dar chiar dacă
universul l-ar nimici, omul ar fi superior ucigaşului,   pentru   că   are   conştiinţa că moare, pe cînd universul nu ştie acest lucru". în „Al nouălea val", Dumas, hărţuit de autorităţile americanizate, destituit de la conducerea institutului, dar îmbrăţişat cu căldura   dragostei  lor  simple  de către muncitori, e frăniîntat fără contenire de problema păcii, de care e legată însăşi soarta ştiinţei şi a omenirii întregi. „Cîndva — meditează   el — oamenii   simpli bine-cuvîntau ştiinţa... Cu cîlă admiraţie priveau spre cer parizienii cînd s-a înălţat primul avion! Iar acum îi auzi din ce în ce mai des pe  oameni  blestemîndu-i pe savanţi, de oarece li se pare că ştiinţa este vinovată de grozăviile războiului şi că fiecare nouă descoperire îi ameninţă cu noi nenorociri. Poate savanţii înşişi sînt de vină în asta, căci s-au găsit printre ei mulţi carierişti, şarlatani, gala să slujească orice hîde socoteli, să nege progresul, să susţină superstiţii absurde. Deajuns să-ii aminteşti cum unii antropologi  au  căutat să demonstreze că ceea ce determină iotul sînt grupele de sînge sau forma craniului; şi toate acestea pentru ce? ca să-i înlesnească caporalului ignorant să omoare milioane de nevinovaţi... Pentru un   savant,   interzicerea   bombei atomice înseamnă în acelaşi timp salvarea civilizaţiei   şi   reabilitarea  ştiinţei". Asemenea idei propagă cu înflăcărare bătrînul Dumas la mitinguri şi de la tribuna congreselor pentru pace. Pătruns de o dragoste de om   neţărmurită,   savantul  e preocupat în fiece clipă de viitorul umanităţii, penlru asigurarea  căruia nu-şi   cruţă energiile, sănătatea. Moartea îl surprinde la masa de  lucru,  scriind pentru „L'Humanile" un articol din care ultima frază, neterminată, începe cu cuvintele: „Vreau să vorbesc despre fericirea oamenilor". ★
Mai multe episoade urmăresc sensul evoluţiei unor personaje, întruchipînd categorii de oameni cinstiţi în adîncul sufletului, dar care prin pasivitatea şi orbirea lor politică sînt departe de a sluji cauza păcii.
Marea importanţă a emulgciii lcr din p asivitate o subliniază Ehrenbuig, îcdînd cuvintele lui Dumas:  „Răul   nu slă în
248
DUMITRU MICU
faptul că Franţa s-a împărţit în două tabere, rău este că s-a tras o barieră, şi că ■ai noştri se uită adesea şi. spun: „Asta-i de partea cealaltă." Două tabere!... Dar ştii tu citi francezi sînt între aceste două tabere?... Datoria noastră însă e să atragem oamenii, să le deschidem ochii... Pun mai mare preţ pe un sceptic... decît pe un om şlefuit dar redus, care răspunde la toate „da", dar cînd e vorba să-şi rişte pielea, ca în august 1944, se bagă sub pat".
Printre aceşti oameni cinstiţi, cu conştiinţa nelimpezită, se află savanţii Adams şi Kenuet, avocatul Clark, sculptorul german Karol Brenner, pictorul francez Sembat, ziaristul francez Şablon, americanul simplu Mac Horn, negresa Jeny,
Plin de semnificaţie este drumul spinos pe care-1 urmează în creşterea lui Şablon, tipul intelectualului mic-burghez cu un fond psihic curat, dar otrăvit de toate prejudecăţile categoriei sociale pe care o reprezintă. Şablon e un ins mai mult sentimental, interiorizat, obişnuit să privească bănuitor orice lucru nou, să despice firul în patru şi credul, dintr-o lene spirituală de a scruta mai adine faptele, de a-şi da osteneala sa le înţeleagă. Idealul său ar fi un regim, „pe caresă nu-l simt, cum nu simţi ghetele purtate mult". Numele său e cunoscut ca al unui ziarist umanitarist, autor al unei zguduitoare cărţi despre sinucigaşii minori din închisorile fran-chiste, şi care în timpul războiului a făcut parte din Rezistenţă. în acest roman îl întîlnim la început ca adversar hotărît al comuniştilor, dispus să plece la Moscova ca trimis al agenţiei „Transoc", pentru a descrie felul cum Uniunea Sovietică s-ar şpregăti, chipurile, să atace Occidentul. Ajuns în capitala statului socialist, Şablon ră-:inîne însă din primul moment contrariat de lipsa oricăror semne de pregătiri războinice şi, observînd numai decît că ..„Moscova este mult mai liniştită decît Parisul", şi că „omul care stă pe schele ,:HU ţine în mină bomba, deoarece inima .jşt braţele îi sînt ocupate cu altceva", se întreabă: „ce o fi asta: dragoste de pace sau încredere în forţa lor"? Vizitînd şcoli, Instituţii, şantiere, ziaristul e izbit de contrastul   între imaginea prestabilită cu
care venise şi realitatea pe care o vede cu ochii. Un eveniment hotărîtor în viaţa lui e întîlnirea cu medicul Crîlov, care îi împune prin ţinuta sa intelectuală şi limpezimea judecăţii. în convorbirea cu acesta, îşi poate da seama cît de naive au fost întrebările sale şi cît cie superficial, de schematic, a privit el marile probleme sociale. De acum va avea tot timpul senzaţia că nu mai înţelege nimic, că Ţara Sovietelor e patria misterelor şi că el a trăit fără rost: „Am trăit tare stupid, am cutreierat jumătate din lume, am scris despre sinucigaşi, şi n-am avut timp să mă gîndesc la ce este mai important: De pildă, de ce am venit în Rusia!..." La plecarea din U.R.S.S., Şablon pare un învins, şi îi spune lui Crîlov la despărţire: „— De lecuit nu m-aţi lecuit, dar vă mulţumesc pentru lot!" Trecînd prin Praga şi aflînd că agenţia în slujba căreia se găseşte şi el nu e decît o organizaţie de spionaj şi că Bill Coster, confratele său, se ocupă cu organizarea de asasinate, Şablon cade pradă unei deprimări fără precedent şi, după o perioadă de zbateri lăuntrice, de revolte şi resemnări, se hotărăşte să scrie o carte în care să povestească adevărul despre cele văzute în U.R.S.S. Acest pas este începutul unor schimbări radicale în viaţa sa, începutul vieţii sale adevărate. Comodul ziarist, cu oroare de politică, se transformă într-un militant al luptei pentru pace şi, fără a deveni un comunist, îşi mărturiseşte public admiraţia pentru realizările din Ţara Socialismului, în comuniştii pe care îi crezuse înainte trădători de ţară, vede acum pe adevăraţii apărători ai Franţei: „Sincer vorbind, na pricep nimic în ale politicii şi n-aş şti să spun dacă felul de a gindi al comuniştilor e just, dar acum ei apără Franţa, asla-i incontestabil..."
★
Redînd astfel în roman amploarea mişcării pentru pace, Ilya Ehrenburg dezvăluie prăpastia prin care cercurile agresive din S.U.A. şi din statele satelite s-au izolat, nu numai de forţele progresiste, dar de imensa majoritate a naţiunilor respective. Tot ce e cinstit, sănătos, în ţările capitaliste, se opune politicii agresive, iar poli-
O CARTE VIE A ZILELOR NOASTRE
249
tica expansionistă a cercurilor monopoliste americane e condamnată chiar de acei capitalişti din ţările subordonate care nu şi-au pierdut de tot simţul realităţii. în parlamentul francez, discuţiile sînt adesea atît de aprinse că degenerează în bătăi. Industriaşul Baudry, duşman inverşunat al comunismului, are vederi lucide, în contradicţie cu ale fanaticului Pinaud: „Ce vă face să oredeţi că mi-aş neglija interesele. Dimpotrivă... Sînt proprietarul „Uzinelor Baudry" şi sînt francez... America şi Rusia sînt doi giganţi. ANoi n-avem decît patruzeci de milioane de locuitori şi, după cum ştiţi, populaţia noastră nu este în creştere. Nu ne putem angaja într-o aventură. Să admitem că americanii trebuie să se bată neapărat cu ruşii — s-o facă atunci americanii, dar noi nu..."
Pînă şi soţia canibalului Roberts e înspăi-mîntată de perspectiva războiului atomic şi, la un moment dat, îi strigă colonelului în hohote de plîns: „—Nu eşti om!... Vrei s-o omori pe Ella".
imaginea aţîţătorilor la război se desprinde din paginile romanului ca a unor indivizi lipsiţi de judecată, care au des-lănţuit un puhoi distrugător ce ameninţă să-i înghită acum pe ei. Politica lor aventuroasă e sortită unui faliment total, înalţii demnitari se complac în activităţi dezonorante, ca ticluirea de documente false şi strecurarea lor pe furiş în buzunarul unui delegat comercial sovietic, sau hăituirea vreunui avocat ori profesor ce au semnat pentru pace.
însuşi Roberts e scîrbit de rolul său infam, conştient fiind că toţi conducătorii Americii nu sînt decît „nişte păianjeni într-un borcan", nişte marionete manevrate de „saltimbancii din W all-Sir eel". „...II ar-riman a spus că politica faţă de Rusia este „ilogică", — meditează colonelul. „Dar parcă avem o politică faţă de Rusia? Ne-am transformat înir-un cîine care latră tare, dar se teme să muşte".
★
în contrast izbitor cu realitatea din lumea capitalistă este zugrăvită în roman viaţa din Uniunea Sovietică, unde politica Partidului Comunist, a Statului Sovietic, coincide întru totul cu interesele şi aspi-
raţiile cele mai nobile ale cetăţenilor sovietici. Aici, oamenii muncii, eliberaţi de orice exploatare apără cauza păcii, înălţînd oraşe, săpînd canaturi, sădind păduri. „Fiecare stejar pe care-l creştem — zice savantul biolog Şerbaşin — este un soldat al păcii".
Descriind mai ales chipuri de intelectuali — ingineri, agronomi, învăţători, artişti, cercetători, savanţi — scriitorul creează o imagine adînc veridică a intelectualităţii sovietice, intelectualitate de tip nou.
Unui Şablon, venit dintr-o lume străină, îi poate părea săracă, anodină, viaţa inginerului constructor Vasia Vlahov, pentru care munca aspră într-un oraş prefăcut de nemţi în morman de dărîmăfuri constitue pasiunea şi sensul însuşi al vieţii sale. Dar Ehrenburg ştie să transmită cititorului fiorii ce răscolesc fiinţa constructorului, cînd în mintea sa încep să capete contur noile clădiri impunătoare, viitorul oraş ce se va ridica maiestuos peste ruini. Oricît de mari ar fi eforturile, oricît de numeroase privaţiunile, viaţa unui om ca Vasia e pasionantă, plină, după cum pasionantă e şi viaţa soţiei sale Nataşa, care lucrează departe de el, în stepă, plantînd valuri de păduri protectoare. Răsădirea fiecărui puet, urmărirea creşterii lui, experienţele menite să „reeduce" stejarii, silindu-i „să îndeplinească planul de cincisprezece ani în opt ani", înfrigurarea verificării rezultatelor, lupta împotriva gîn-găniilor păgubitoare — toată această activitate febrilă umple viaţa de conţinut, îi imprimă un sens nobil, pe care oamenii cu mentalitatea pervertită de societatea capitalistă nu-1 pot înţelege decît după îndelungi prefaceri săvîrşite în conştiinţa lor. Iat-o bunăoară pe Nataşa Vlahova într-o maşină ce goneşte prin pustietăţi în puterea nopţii, oprindu-se la un moment dat şi rămînînd înţepenită în mijlocul cîmpiei. Ploaia ţîrîie, rece, pătrunzătoare. Tînăra femeie îşi continuă drumul singură, pe întuneric, alergînd într-un suflet pînă la gară, de undo va lua trenul spre capitala regiunii. în dimineaţa următoare o vedem, udă, plină de noroi, extenuată, în sala de aşteptare a unei instituţii, aşteptînd nerăbdătoare sosirea directoru-
250
DUMITRU MICU
lui, căruia îi va cere un avion pentru bombardarea omizilor. Refuzîndu-i-se cererea, ea dă fuga la Comitetul regional şi nu se lasă pînă ce nu obţine avionul. O altă femeie tînără, învăţătoarea Vera Nicolaevna, face în timp de iarnă un drum pînă la Comitetul regional de partid pentru a clarifica situaţia unui coleg năpăstuit pe nedrept.
O figură luminoasă e aceea a biologului Şerbaşin. Colegii săi din apus nu pot înţelege cum. acest savant poate desfăşura o activitate ştiinţifică deosebit de fructuoasă, deşi părăseşte deseori cabinetul de lucru vizionînd un spectacol de balet, partiei-pînd la şedinţele Comisiei pentru decernarea premiilor Stalin, activînd ca deputat, luînd parte la congrese şi scriind articole în presă. Pentru Şerbaşin, munca ştiinţifică şi activitatea obştească se împletesc armonios, ambele fiind la fel de necesare poporului, păcii, comunismului. Lucrările şi le scrie nu numai în liniştea cabinetului, ci şi în cîmp pe genunchi, sau în avion, în drum spre un congres. Meditaţiile surprinse de scriitor ni-1 dezvăluie ca un om cu suflet mare, avînd vădite asemănări cu bunul său prieten Dumas. In faţa sicriului unui coleg al său, îi fulgeră o clipă prin cap ideea că totul e deşertăciune, dar numaidecît în mintea lui se zămislesc alte gînduri, adînci, generoase: „Dacă trăim pentru ceva, apoi e numai pentru asta: gîndul tău să fie continuat; experienţele începute de Rogozin să obţină rezultate fericite în Gruzia, stejarii să crească „în şube"... Propriile tale dureri şi bucurii le uiţi repede; după ce trec, ele nu le mai fac să suferi, dar nici nu le inspiră; cînd ştii însă. că ai adus altora măcar un pic de fericire, că ai uşurat cel puţin cu o fărî-milă povara altuia, atunci nici moartea nu-ţi mai inspiră teamă"...
Orientarea politică a lui Şerbaşin e limpede şi fermă; la o conferinţă de presă organizată la Stockholm, după congres, savantul ştie să pună la punct cu atîta dibăcie pe gangsterul condeiului Bill Coster, care încearcă să stârnească scandal prin întrebări provocatoare şi mojicii, încît agentul Wall-Streetului e convins că delegatul sovietic e cel mai neîntrecut
spion. „A răspuns formidabil! — recunoaşte el. — Ce-i al lui e-al lui. M-a pus cu bolul pe labe".
Scriitorul reuşeşte să arate diversitatea vieţii sovietice, varietatea preocupărilor şi sentimentelor oamenilor sovietici. Munca dă sens vieţii fiecărui individ, dar pasiunile oamenilor sovietici sînt departe de a fi legate numai de muncă. întîlnim în roman femei ce-şi plîng fiii căzuţi în război, de exemplu bătrâna învăţătoare Nina Gheor-ghievna, mama lui Serghei Vlahov, soţii ce petrec nopţi albe cu gîndul la bărbaţii aflaţi departe (Olga Minaeva), îndrăgostiţi temători că sentimentul lor nu va fi luat în seamă, ca înflăcăratul inginer Kranz şi învăţătoarea Vera Nicolaevna, care se iubesc reciproc, crezînd fiecare că e ignorat de celălalt — şi chiar tineri măcinaţi de sentimentul inutilităţii lor, precum timidul Somov, căruia camarazii săi ar trebui să-i redea încrederea în sine, în propriile forţe.
Podoaba sufletească cea mai de preţ a oamenilor sovietici e modestia, virtute ce face din Minaev unul din cei mai simpatici: eroi. Felicitat pentru comportarea minunată la procesul ce i-a fost ticluit în America, el răspunde sincer mirat: „— Dar ce este extraordinar în asia? Doar nu eram numai eu în cauză, era întreaga noastră Uniune şi ce vroiai să fac, să tac?" Altădată, mustrat de mamă-sa pentru că nu i-a povestit cum era cît pe aci să-şi piardă viaţa la Phenian, în prima zi a agresiunii americane, saivînd o fetiţă coreeană, Minaev răspunde la fel de modest: „— De ce era să povestesc? Cînd povesteşti aşa ceva altuia, apare nu ştiu cum, parcă ai fi făcut cine ştie ce ispravă, de fapt nu-i de loc aşa.. Nici Oliei nu i-am spus".
Zugrăvind astfel de oameni, cu asemenea însuşiri şi preocupări, scriitorul reliefează puternic esenţa vieţii sovietice, caracterul paşnic al muncii ce se desfăşoară în uriaşa Uniune. Nimic nu e mai odios pentru oamenii sovietici ca perspectiva unui nou război. Nu numai la mitinguri şi congrese, dar şi în convorbirile intime cu fiinţele iubite, ci vorbesc despre pace ca despre bunul cel mai scump. „ — Ai spus război"? — zice Vlahov nevestei sale
O CARTE VIE A ZILELOR NOASTRE
251
— Nu, Nataşa, nu! Nu pot să ţi-o dovedesc, dar aşa este... Ştii cum creşte Vasia, cum creşte un copac... Poţi. oare sădi stejari, cînd perspectiva în viaţă ţi-e a unui jlulure? Mă gîndesc adesea la Minsk... Noi vorn fi uitaţi de mult cînd se va mai continua cu construirea Minskului... Poporul merge înainte cu paşi mari... N-am luptat zadarnic, Nataşa, azi nu mai sîntem copii, nu ne mai poate speria nimeni".
în romanul „Al nouălea val", problema atitudinii faţă de mişcarea pentru pace e prezentată ca o mare piatră de încercare a cinstei şi lucidităţii fiecărui om în parte, ca şi a politicii diferitelor guverne. Poziţia faţă de problema păcii rezumă întreaga conformaţie morală şi concepţia despre viaţă a oricărui om. înrolîndu-se sincer în uriaşa armată antirăzboinică, oamenii de orice credinţă şi poziţie socială îşi pun în valoare, implicit, ceeace au mai bun în ei, dobîndesc conştiinţa demnităţii umane şi a utilităţii existenţei lor. In slujba pregătirii măcelului mondial se angajează numai politicenii demenţi, lowii imbecili, carieriştii fără scrupule, ca pseu-dopoetul Nivelle, degeneraţii speţei umane de soiul unor Smeadle sau Bill Coster. Sfîrşitul lui Low, care moare lovit de apoplexie cînd află că pînă şi bucătarul său credincios a semnat pentru pace, sau al lui Smeadle, ucis cu o piatră de către un vagabond, fost preşedintele efemerei uniuni a foştilor combatanţi hitle-rişti, e pilduitoare pentru destinul celor ce ar voi să oprească mersul istoriei. Jalnică este soarta celor ce se zbat inutil ca să rămînă în afara taberelor în luptă. Zăvo-rîndu-se tot mai adînc în cochilia „măruntelor lui credinţi şi imenselor lui îndoieli", un pictor formalist — tipic pentru categoria „neutrilor" — e un ratat ce nu mai crede în nimic, pictează în scîrbă, dispre-ţuindu-şi propriile lucrări. Existenţa unor asemenea oameni se scurge monoton, cenuşiu, fără urme.
Urmărind desfăşurarea luptei pentru pace pe plan internaţional, Ilya Ehrenburg ne dă un tablou, o frescă a însăşivieţiii din diferite ţări, surprinzînd tendinţa ei de dezvoltare. In acest chip, faptele redate în roman capătă un adînc înţeles filozofic.
Romanul scoate cu putere în relief marele adevăr al timpului nostru, că politica de pace dusă de ţările din lagărul socialist, în frunte cu Uniunea Sovietică, coincide cu tendinţele vieţii însăşi, corespunzând năzuinţelor celor mai fierbinţi ale popoarelor din lumea întreagă. Rezultă deci în chip convingător faptul că între cele două tabere — a păcii şi a războiului — nu există graniţe geografice; există însă prăpastia istorică incomensurabilă între propagatorii întoarcerii la barbarie şi popoarele conştiente de forţa lor, ridicate întru apărarea civilizaţiei.
★
Nota distinctă esenţială a romanului „Al nouălea val" este văditul său caracter militant. Publicist eminent, Ilya Ehrenburg înţelege să pledeze cu înflăcărare în roman pentru aceleaşi idei scumpe pe care le propagă în articolele ■ sale. Scriitorul nu evită să introducă în operă pagini de reportaj, discurs sau pamflet, să completeze definirea personajelor în acţiune prin aprecieri proprii, să-şi manifeste deschis simpatia sau dispreţul pentru un personaj sau altul. Ceea ce nu înseamnă de loc că ar denatura realitatea sau că ar degrada genul scrierii. Atacurile împotriva feluriţilor reprezentanţi ai abjecţiei capitaliste se sprijină pe o bogăţie de fapte ce împlinesc profilul lor într-un mod pe deplin realist; în multe cazuri însă, aceste fapte ce generalizează observaţii adîncite, sînt atît de monstruoase că însăşi cerinţa reproducerii veridice a realităţii îl obligă pe scriitor să ia atitudine directă. Cum ar putea autorul să zugrăvească figurile unor Low, Smeadle sau Bedier „indiferent", ascunzîndu-şi atitudinea? Pe deasupra — şi aceasta este esenţialul — aprecierile scriitorului constau din foarte subtile observaţii psihologice, capabile să fixeze trăsături de caracter din cele mai caracteristice. Tot ce spune autorul e interesant, neaşteptat, plin de vervă şi, cîteodată, Ehrenburg se arată un vrednic descendent al luiSaltî-cov-Şcedrin. Personajele sale, chiar fără a fi zugrăvite multilateral, au adîncime interioară şi se întipăresc puternic în minte, datorită darului special al artistului de a crea oameni interesanţi. Ilya Ehrenburg
252
DUMITRU MICU
surprinde în fiecare personaj o trăsătură originală, adesea ciudată; figurile negative apar de cele mai multe ori cu o diformitate psihică, cu o latură morbidă. Anomaliile — departe de a singulariza personajele, răpind u-le tipicitatea — sînt tocmai mijlocul de a scoate în evidenţă note caracteristice întregii categorii sociale pe care un personaj sau altul o personifică. Low e un imbecil, Bedier un bolnav de perfidie, Mary o psihopată erotomană.
Aceste trăsături ce individualizează puternic personajele, pun totodată în lumină morbiditatea însăşi a lumii ce a produs asemenea specimene. Pot exista, de bună seamă, erotomani, ipocriţi şi în alte clase sociale, dar Low e imbecil, miliardar şi bărbat politic american cu oroare organică de progres şi democraţie; Mary este erotomană burgheză, iar perfidia lui Bedier, mascată sub zîmbete dulcege, e o perfidie burghezo-catolică de cea mai caracteristică speţă.
Eroii simpatizaţi sînt înzestraţi, de asemenea, cu cîte o notă singulară, reflec-tînd însă caracterul mediului din care provin. Tinerii sovietici din roman sînt,
unii visători, melancolici, alţii impulsivi, alţii romantici, dar însuşirile lor particulare, oricare ar fi, poartă întipărirea caracterului de om sovietic. Chiar un Somov, tînăr ce se ascunde între cărţi, temător de viaţă, se dovedeşte a fi un autentic om sovietic, cînd ia curajos apărarea unei tovarăşe nedreptăţite într-o şedinţă de Comsomol; neîncrederea lui în viaţă nu provine nicidecum dintr-o blazare — ca în cazul pictorului francez ratat — ci numai din teama că activitatea lui n-ar fi rodnică; această teamă va dispărea cînd tovarăşii săi îl vor încredinţa pe deplin că în realitate e un om valoros şi capabil.
Datorită marelui talent al scriitorului Ilya Ehrenburg, acest roman, cu o construcţie atît de ramificată,, este o operă închegată, unitară. Ideia invincibilităţii forţelor păcii şi a prăbuşirii inexorabile a politicii războinice aventuriste străbate ca un curent electric întreaga carte, sudînd toate crîmpeiele ei. „Al nouălea val" este un roman de mare valoare literară, o armă eficace în lupta mondială pentru pace, o  carte vie a zilelor noastre.
RECEhi ZII
ORIENTAREA CĂTRE OBIECTIVE DE MAXIMĂ IMPORTANŢĂ*)
Insuşindu-şi experienţa sovietică şi studiind documentele Congresului al XIX-lea al P.O.U.S. deschizătoare ele noi perspective, scriitorii noştri au înţeles cît de necesar este să utilizeze arma satirei pentru a combate cu curaj lot ce e putred, tot ce se opune progresului. In ultimii ani, literatura noastră s-a îmbogăţit cu numeroase lucrări satirice. Au fost dezvoltate specii literare pe nedrept neglijate, cum ar fi. de pildă, comedia, fabula, etc.
„Gură de lup'1, noua carte a lui I. Ludo, umple un gol care s-a resimţit în proza noastră pe tărîmul satirii antiimperiaţisle. Orientarea hotărîlă către un obiectiv de maximă importanţă: demascarea faptelor criminale ale reacţiunii din S.U.A., constituie meritul primordial. Pe această temă, Ludo a scris o carie viabilă artisticeşte, convingătoare şi amuzantă totodată.
Satiră cu caracter de pamflet, „Gură de lup" dovedeşte eficacitatea şi largile posibilităţi ale acestei specii literare pe care scriitorii noştri au cam. lăsat-o în părăsire în ciuda bogatei tradiţii existente.
Vechi şi încercat pamfletar, 1. Ludo după cartea „Domnul general guvernează", lucrare apărută acum un an, în care scriitorul îşi concentra atenţia asupra vieţii politice din „Romînia mare" burghezo-moşierească în anii ce au urmat primului război mondial, atacă acum probleme de imediată actualitate.
Citind „Gură de lup", descoperi — dincolo de faptele povestite şi prin   ele   înşile —
esenţa aşa zisului „mod de viaţă american". Isprăvile lui Gus Barthy şi ale prietenilor săi, oricît de „ciudate" ar părea, relevă atitudini, comportări caracteristice pentru felul de a vedea şi a acţiona al imperialiştilor americani. Creindu-şî eroul principal, scriitorul n-a făcut decît să accentuieze pînă la limitele fireşti pentru caricatura satirică şi pamflet, trăsături tipice categoriei sociale respective. Gus era înainte un hoţ obişnuit, pătrundea noaptea în casele oamenilor şi le fefuia bunurile. Făcea însă lotul paşnic, delicat, discret. Cu ironie subliniază autorul: „ştia să fie atît de delicat, încît umbla în vîrl'ul picioarelor, ca să nu trezească pe nimeni, îşi lua dreptul lui, şi, tot în vîrl'ul picioarelor ieşea. Blînd, discret, fără împuşcături, fără cuţite, fără nimic".
Datorită semnificaţiei mai largi pe care o au imaginile literare folosite, activitatea lui Gus e edificatoare pentru „modul de viaţă american". La începutul cărţii, Gus este, cum spune autorul cu ironie, „un modest om nervos", car e la cea mai măruntă conlra-zicere se înfuria cumplit, „îşi repezea mîna în buzunarul port-revolver şi nici una, nici două... pac-pac! Şi la nevoie... încă odată pac-pac... şi iarăşi pac-pac!"... Acum, e om „aşezat". A făcut şi face afaceri de proporţii nebănuite în calitate de reprezentant al unor trusturi uriaşe, are înregistrată firma de avocat şi-şi pregăteşte intrarea triumfală în casa din Park Avenue, moment solemn al integrării sale definitive în rîndurile oligar-
) I. Ludo, „Gură de Lup", ESPLA, 1954.
254
EUGEN CAMPUS'
Idei atotputernice. „Din om nervos s-a făcut deodată avocat. Un mare avocat. Un foarte mare avocat".
Infăţişîndu-ne transformarea lui Gus — poreclit „pac-pac" — din modest om nervos în colonelul Pac-pac, foarte mare avocat, şef de trusturi şi om_ politic din cercurile conducătoare ale S.U.A. scriitorul sugerează ideea că nu există deosebiri radicale între hoţii cei mici, care operează noaptea, şi hoţii cei mari din Park Avenue, care operează la lumina zilei.
O trăsătură esenţială a „modului de viaţă american" este ura turbată împotriva progresului, împotriva luptătorilor celor mai consecvenţi pentru progres: comuniştii. Acţiunile de defăimare a U.R.S.S., măsurile cu caracter fascist luate împotriva comuniştilor americani — cum este recenta punere în afara legii a Partidului Comunist din U.S.A., prigoana împotriva organizaţiilor democratice şi a tuturor oamenilor cinstiţi, sînt fenomene profund caracteristice pentru starea de lucruri din S.U.A. în momentul de faţă. De aceea trebuie subliniat ca un merit deosebii al cărţii lui Ludo faptul că acest aspect al „modului de viaţă american" a fost pus în lumină cu deosebită claritate. Se poale spune că din punct de vedere compoziţional, el constituie elementul în furul căruia se cristalizează celelalte.
încă din primul capitol aflăm că profesorul Graph, prietenul cel mai intim al lui Gus este „un duşman de moarte al roşilor". Şi cum atitudinea faţă de „roşii" constituie piatra de încercare a patriotismului sui-generis promovat de adepţii modului de viată american — vechiul agent hitlerist, devenit acum spărgător de greve, a fost achitat de acuzarea de spionaf şi sărbătorit ca  un erou naţional.
Gus însuşi — aflăm ceva mai departe — pe cînd era încă un modest om nervos, „pe lîngă spargerea băncilor, se ocupa mult şi cu mare succes cu spargerea grevelor".
Cînd, tocmai în preajma alegerilor, se iscă un scandal în legătură cu traficul de carne vie la care participase direct şi fiul lui Gus, trusturile de presă controlate de republicani şi de democraţi se împroşcă reciproc cu injurii, dar în curînd se unesc într-un singur front al calomnierii partidului comunist şi a tuturor organizaţiilor democratice.   Ca   să   dezorienteze poporul american,
ei înscenează, prin oamenii, lor de la justiţie, procese infame care nu au alt scop decît acela de a compromite pe cei mai cinstiţi, pe cei mai buni, pe cei mai străluciţi fii ai Americii.
Un alt prieten al lui Gus, judecătorul Zubarnagha, îşi datoreşte cariera, începută sub zodia hoţiei banale, unei excrocherii în stil mare: înscenarea proceselor anticomuniste. Tot astfel Mac Mikeman— o admirabilă caricatură a tipului de bun soţ şi tată de familie în înalta societate americană — tot cu urlete anticomuniste şi-a croit drum în viaţă. Cînd adversarii săi politici îl învinovăţesc pe el şi banda lui de fraude de zeci şi sute de milioane de dolari, Mae Mikeman, epuizînd alte mijloace de apărare începe să ţipe: „Săriţi! Roşii! Primejdie ! înarmare! Uniunea Sovietică ne atacă!... Săriţi!.. Bolşevicii!" Şi cine învinge? Mac Mikeman!
In finalul capitolului III, scriitorul îşi pune eroul să filozofeze plin de îngîmfare, asupra „progresului în tehnica americană":,, — Inchipuieşte-ţi, Gloria-Consuela-Patricia dragă (acesta e numele înnobilat al fostei Deppy — care primea cîte un cadou de fiecare excroeherie izbutită, n.n.) ce se cheamă progres în tehnica americană. Toţi anii mei tineri mi i-am pierdut să sparg case de fier cu nişte speracluri nenorocite şi cu gura de lup... Şi numai unul dumnezeu ştie cît îmi tremura pielea de frică. Şi acum ajunge să strig: „săriţi, bolşevicii"... „Ajutor, comunişti!"... „trageţi în roşii!"... pentru ca numai decît casele de fier d;n lumea întreagă să mi se deschidă larg, de la sine, fără nici o bătaie de cap şi fără nici cel mai mic risc!".
Rîdea, ofta mulţumit, şi încheia: „Asta zic şi eu gura de lup". In acest pasaj cu efecte caricaturale, bine dozate, ni se dă cheia pentru a înţelege ideea de bază a cărţii lui Ludo, a titlului ei ciudat: campania anticomunistă este o gură de lup „perfecţionată" cu care imperialiştii îşi. fac acum, la lumina zilei, businessul lîlhăresc de proporţii naţionale şi mondiale.
Prezenţa forţelor pozitive se face simţită de-a lungul întregii cărţi, în primul rînd tocmai prin leit-motivul „roşilor". Locul pe care aceştia îl deţin în preocupările exploatatorilor, ura şi spaima ce le-o inspiră, ne
ORIENTAREA CATRRE OBIECTIVE DE MAXIMA IMPORTANŢĂ
255
arală importanţa oamenilor cinstiţi, în frunte cu comuniştii.
Mai puţin greu alîrnă la cîntar în economia cărţii referinţele directe la această luptă. Atari referinţe nu lipsesc şi sînt de-altfel binevenite: se vorbeşte în repetate rînduri despre greve (între altele o grevă a învăţătorilor şi a copiilor, reprimată cu sălbăticie), asistăm chiar la un miting organizat în cinstea zilei de 7 noembrie de către muncitorii din fabricile lui Pac-Pac, unde vorbitorul la acest miting descrie în cuvinte calde viaţa din U.R.S.S. — şi ridică glasul împotriva sugrumării  libertăţilor în S. U. A.
Lucrarea lui I. Ludo infirmă şi anumite păreri preconcepute cu privire la lipsa de supleţă a satirei-pamflei. în spaţiul, relativ restrîns al celor două sute de pagini, „Gură de lup" dă o imagine multilaterală a realităţii, americane, atacă numeroase şi variate probleme. Pe lîngă cele amintite înainte, aflăm lucruri revelatoare despre mobilul războaielor imperialiste şi metodele prin care magnaţii marii finanţe îşi asigură cîştiguri uriaşe, despre politica Pactului. Atlantic, despre putrefacţia culturii burgheze în S .U .A., despre presa venală dirijată de trusturi, despre literatura morbidă propagatoare a crimei şi a isteriei războiului, etc.
Ce-i drept, pentru a prezenta . această multiplicitate de aspecte fără a încălca legile interne ale salirei-pamflet, secere multă fantezie; altfel, pînă la urmă, lotul devine monoton, plictisitor.
Pentru a ne înfăţişa snobismul miliardarilor, scriitorul ne vorbeşte pe larg de pregătirile lui Gus pentru a-şi face intrarea în „lumea mare". Schimbarea numelui consoartei, consultarea unui specialist pentru „a-şi alege o obîrşie" („Din cine crezi că e mai bine să mă trag ca să tai piuitul hoţomanilor de aristrocraţi?") inventarea ad-hoc a unei noi categorii de aristocraţi americani cumulînd prerogativele altor două (american ancestry şi american of royal descent) şi procurarea de la autorităţile americane a unor documente oficiale prin care să se confirme că descinde direct din Henric al VIII-lea al Angliei, iar căţelul lui, din cîinii lui Henric al VIII-lea şi din acei ai lui Pierpont Morgan, „împăratul" Americii.
Pentru a ne face să înţelegem cultura „modului de viaţă american", impregnată de
misticism, obscurantism, spirit de afaceri şi grandomanie, scriitorul imaginează o serie de scene admirabile referitoare la Catedrala „Gloria Consuela Patricia", fondată de acelaş Pac-Pac, care înlemeiase din motive la fel de „culturale" universitatea ce-i purta numele. Acest edificiu „cea mai grandioasă operă de artă arhitectonică, adevărat americană", constituie o caricatură reuşită a monstruoasei „culturi" de dincolo de ocean. Totul e „grandios", de o uluitoare lipsă de originalitate şi de un prost gust strigător la cer. Văzut dinspre Canada, seamănă cu Notre Dame de Paris, dinspre golful Pacific seamănă cu catedrala Westminster din Londra, iar dinspre oceanul Atlantic seamănă cu catedrala din Reims. Clopotele catedralei erau astfel armonizate încît, după dangătul lor, locuitorii puteau afla cînd e o „hausse", cîndeo „baisse" la bursa din New York. Se înfiinţase anume un Iordan special: „noul Iordan", cu ape sfinţite, prin stropirea lor cu produsele disti-lăriilor de apă sfinţită „Pac-Pac", ş.a.m.d.
Aşa cam s-a putut observa, scriitorul foloseşte cu pricepere un procedeu deosebit de nimerit în satira-pamflet: ducerea implicaţiilor pînă la ultimele consecinţe, reducerea la absurd. Se pot cita numeroase cazuri în care autorul foloseşte cu abilitate acest procedeu.
Nu întotdeauna însă I. Ludo foloseşte în mod fericit mijloacele oferite de genul respectiv pentru comunicarea unui anumit conţinut de idei.
Se observă pe alocuri tendinţa de abdicare de la acea selectare realistă menită să reliefeze esenţialul din viaţă.
în însăşi înfăţişarea personajului, principal, se resimte această tendinţă. Uneori personajul acţionează simplist. Alteori este înfăţişat după şablonul caricaturilor ieftine: cu braţele lungi, cu fălcile pătrate, cu ochii mici şi înfundaţi în orbite, cu fruntea teşită şi „cu trabucul în dinţi, cu picioarele pe masă, cu sticla de wiski în stînga, cu revolverul în dreapta". Prinlr-o astfel de prezentare duşmanul e minimalizat, pare mai puţin periculos decît este în realitate. Acelaş efect îl produc şi unele scene excesiv şarfate (anumite momente ale discuţiei despre roboţi şi necesitatea războaielor). Dimpotrivă, este reuşită şarja discursului lui Pac-Pac în senat. Sună strident pe alocuri anumite „spirite" ieftine,
256
EUGEN CAMPUS'
un anumit ton plat, trivializat, sau un ton de un familiarism neadecvat, valabil în situaţiile din cărţile lui Şalom Alechem (pe care Ludo le-a tradus cu măeslrie) dar nepotrivit aci. Alegerea în serie a unor nume ca Mak Cash (bancher), Mak Carlouch (general), Forcer Business (om politic), ne indică un procedeu simplist încercînd să suplinească relevarea pe calea imaginei artis-
UN RAPSOD AL
Pr in ampla poemă epică „Rapsodia marinarilor'1, George Dan se reîntoarce la uneltele sale de care se despărţise pentru o vreme; salulînd această reîntoarcere în frontul literaturii, este tot atît de important de semnalat valoarea creaţiei poetului, prin însăşi noutatea sectorului de viaţă din realităţile noi, pe care îl oglindeşte cu multă artă, cu rnifloace noi de o certă originalitate.
Numele lui George Dan nu este necunoscut cititorilor de poezie din ţara noastră. Poetul este un vechi navigator pe mările şi oceanele poeziei.
In trecut, în încercările poetului de dinainte de 23 August 1944, versurile sale purtau amprenta poeziei injectată de estetica formalismului burghez. De altfel, nici poetul n-a excelat în manifestări asidui, preferind, în general, chemărilor sibilinice ale muzelor decadentismului, cînlecul vrăjit al talazurilor şi sirenelor marine, de care a fost atras în tinereţea sa de pasionat şi simplu matroz pe navele noastre.
După 23 August, poetul a păşit în rîn-durile acelor scriitori care încercau să desprindă rosturile şi drumul ariei din marile transformări ce se petreceau în lume şi în sinul realităţilor din ţara noastră. In această perioadă, versurile scrise de George Dan, apărute în diferite reviste — şt în 1949 întrunite în cadrul volumului „Bună dimineaţa" — reprezintă o imagine aproape tipică a ciocnirii violente dintre concepţia otrăvită şi stearpă a formalismului cosmopolit şi tendinţele realiste,  care îşi sorbeau isvorul
tice a esenţei fenomenului social respectiv, în ciuda acestor slăbiciuni, în măsura în care, aşa cum arătam, utilizează cu pricepere vastele posibilităţi oferite de genul satirei-pamflet pentru a demasca şi combate imperialismul american, cartea lui 1. Ludo se dovedeşte o armă eficace îndreptată către un obiectiv de maximă importanţă.
Eugen Campus
MARINARILOR*)
din realitatea vieţii, din lupta oamenilor pentru o orînduire socială nouă, eliberată de exploatare. Ca un marinar aruncat în furtună pe o simplă plută lipsită de busolă, pasionatul, ce s-ar fi dorit, poate, pe un bastiment de luptă, se lasă pradă valurilor şi curentelor ameninţînd să-l ducă la naufragiu în laguna miloasă a artei rupte de viaţă. In multe poeme din volumul „Bună dimineaţa", în general bîntuit de o excesivă cultivare a imaginaţiei ducînd pînă la încălcarea tuturor cerinţelor logicei, poetul înalţă vieţii şi omului „imnuri de adoraţie", „de dragoste", de „extaz", dar omul pe care îl înfăţişează şi căruia îi sînt adresate versurile ră-?nîtie,'totuşi, o entitate abstractă, hipertrofiată, un troglodit monstruos, păşind cu emfază şi clamori de-a lungul unui univers de eră cvaternară. Poetului „îi place să cînte omul", cum declară el ritos în poemul cu acelaş titlu, însă, omul lui, — un gen de întruchipare interplanetară, cu „mîna păroasă, pătrată" („Bătrînul linotipist"), cu ceafa roşie, arsă ca o ferigă, întoarsă", „sub cozorocul şepcii de piele" („Sondorul") sau, cînd este femeie, „cu fluviul de lupte larg cît Calea Laptelui", „din care s-au alimentat omuciderile seminţiilor toate" („Mama"), omul acesta din viziunea poetului George Dan nu avea nimic comun cu omul nou al vremurilor noastre, cu eroii luptei de eliberare, cu luptătorii şi constructorii ce înf ăptuiau transformările revoluţionare din perioada în care erau scrise versurile din „Bună dimineaţa".
Este drept că în cuprinsul volumului nu lipseau unele poezii şi versuri disparate (de
*) George Dan, Rapsodia marinarilor,  E.S.P.L.A., 1954
UN RAPSOD AL MARINARILOR
257
ex. în „Glasul clăcaşilor din Martie '907", „Răscoală în Bărăgan" sau „Linia") unde apropierea de realitate, o mai vizibilă încercare de tipizare şi individualizare realistă, paratei cu desbărarea de zorzoane imagistice formaliste, fac să răsune unele tonuri calde, omeneşti, prefigurînd undeva în universul îmbîcsit de zgura şi scrîşnctele metalice ale proletcultismului (formalismul şi proletcultismul coexistau uimitor de armonios în aceste versuri), geana de lumină vie ce va îndruma pe poet pe drumul artei lui de astăzi; se desprinde clar însă, constatarea că autorul versurilor era pe alunei incapabil să rezolve contradicţiile de fond ale poeziei pe care o scria, să iasă din impasul formalist, pentru a cînta viaţa sub aspectele ei veridice, tipice, cum. promitea la începutul cărţii: „Poetul iese din pupă şi spune: bună dimineaţa!". Spre sfîrşitul volumului, obosit de toate intemperiile şi vînturile potrivnice cărora nu le-a putut rezista, poetul George Dan părea să se scufunde în somnul unei poezii cu evaziuni noctambulice, fermentată în adîncul miloaselor ape ale solipsismului şi apolitismului.
De pe o corabie cu pînzele zdrenţuite, cu ciudate semne cabalistice, scufundată în abisul trecutului, rapsodul navigator a încercat, totuşi, săplă smuiască în verb de foc un cînlec pentru toţi marinarii lumii:
Un cîntec, vouă, vă închin marinarilor, Vouă albatroşilor, pescăruşilor,
rîndunelelor migratoare, Vouă, matrozilor, ale căror cuiburi
sînt porturile lumii, Vouă, un cîntec   din sirenele vapoarelor, din limba clopotelor de la bord...
Din acest cîntec, ale cărui ecouri, n-au încetat să stăruie deasupra undelor în care se scufundase ciudata corabie, îşi trage originea puternicul, valorosul poem, al lui George Dan „Rapsodia marinarilor", scrisdupă o perioadă de intense frămîntări şi confruntări cu sine însuşi, după o etapă de studiu şi cunoaştere adîncilă a realităţilor noi din, Patria noastră, după o rodnică activitate  de traducător din poezia sovietică.
*
Sursa generatoare a sentimentelor răscolitoare pe care le   trezesc   versurile rap-
sodiei, trebuie căutată în fuziunea reuşită a ideii triumfului inevitabil al forţelor revoluţionare, cu ideea tradiţiei de luptă şi demnitate a marinarilor. Această fuziune se realizează în cin tecul „Inimioară de bronz", mişcătoare odă închinai.ă popasului istoric al gloriosului. Potemkin în portul Constanţa, în 1951, şi tradiţiilor revoluţionare generate de acest moment istoric:
De atunci, ani în şir, „Nava-bază", Echipajul robit, ani în şir, De pe vasul ţarist mai păstrează Doar o panglică scrisă cu fir.
Leat de leat rabdă chinul şi geme, Leat de leat o ascunde atent, Şi din mină în nună, prin vreme, A ajuns şi-n al meu contigent.
O căutau sbirii noştri  pe flotă, Ba şi-un premiu pe panglică-au pus; Dar matrozii n-au scos nici o iotă Despre panglica vasului rus.
De la bun început ceea ce atrage atenţia, este concepţia acestui poem, mareînd a radicală. cotitură în creaţia poetului. Spre deosebire de unele din marile poeme epice scrise la noi în ultimii ani, în care elementele lirice îşi manif eslă o predominanţă vizibilă, în „Rapsodia marinarilor" lirismul este numai un corolar al epicului, plasma germinativă rămînînd faptele smulse din viaţă, din lupta eroică a marinarilor noştri educaţi în, spiritul patriotismului socialist şi internaţionalismului proletar.
Poemullui George Dan, împărţit în trei capitole mari— „Anii de pace", „Anii de război" şi „Uragan în, Baltica" — are ca molto cunoscutele versuri din „Speranţaa lui Eminescu:
Aşa marinarii pe marc umblînd, Izbiţi de talazuri, furtunc, Izbiţi de oceanul gheţos şi urlînd, Speranţa îi face de uită de vînt Şi speră la timpuri mai bune.
Pe firul acestui motto se desvoltă întreaga parte de început a „Rapsodiei", încercare de a prezenta o frescă a vieţii de mizerie şi luptă a foştilor înrolaţi ai marinei „regale". De altfel, elementele pe care se sprijină evocarea  vieţii  marinarilor   sub regimul
258
MIHA1L COSMA
burghezo-moşieresc shit o parte integrantă a însăşi biografiei poetului:
Ca să scot primul sunet de liră N-am privit visător de pe cheu, Cum corăbii cu pînze se-nşiră Ca mari  lebede albe—ci eu Am ţinut chiar în mîinile aceste, Mîini cu pumni încleştaţi de mîner, Roata cîrmei, cînd valuri cu creste lini săltau prora  pînă la cer.
Nu era nicidecum uşoară marinar iu pe „sicriile plutitoare" ale vechiului regim. Cu ură pătimaşă, „călit în adinei suferinţi", descrie poetul corvoada barbară la care erau supuşi marinarii minaţi cu sfîrcul „salamas-trelor" şi cu vergelele de tun la spălatul scuipătorilor şi faianţelor din cabinele amiralilor şi comandorilor. Versurile au tonalitatea unui aspru şi necruţător act de acuzare:
Amirali cu ochi cruzi de hiene, Ne-aţi ucis anii tineri, curaţi. Şi-n trîndavă siestă şi lene Un război sîngeros pregăteaţi.
Marea-Neagră-aţi făcut-o mormîntul Multor fii din robitul norod, Pentru vii, pentru morţi iau cuvîntul, Şi v-acuz ca matroz şi rapsod!
Pornind de la aceste versuri, este necesar să subliniem că, pe întreg parcursul poemului, preocuparea poetului de a prezenta esenţa forţelor sociale ce se înfruntă pe navă de pe poziţiile luptei de clasă, rămîne mereu constantă, o calitate care face ca versurile să capele suflul combativităţii, al protestului activ. In opoziţie cu clica amiralilor de teapa luiCasapu, cel„bolnav depodagră" şi a „spînalecului." Samson, devotaţi pînă la Ungerea cizmelor amiralului nazist von SIrani, pe navă, unde se petrece acţiunea poemului, apar conducători şi din rîndurile luptătorilor marinari, însufleţiţi de ură clocotitoare faţă de satrapii militari ai regimului burghezo-moşieresc, dar şi de calde sentimente de solidaritate, prietenie şi devotament pentru clasa muncitoare. Asemenea oameni sînt matrozul Capdeaur, figură luminoasă, cu orizontul lărgit de învăţăturile prietenului său, comunistul erou Filimon Sîrbu, figura simpatică, vibrînd de o adîncă umanitate a scafandrului Maciste,    hamalul Mareş,
pescarii Mavrig şi Dordoi „vlăjganul", Pa-galu Arghir şi alţii. Aceste tipuri de marinari şi oameni ai mării, sînt înfăţişaţi de poet cu multă căldură, ca adevăraţi reprezentanţi ai maselor exploatate, majoritatea lor fiind fii ai uzinelor sau ai ogoarelor Bărăganului.
Pe vechile nave ale marinei „regale" rezistenţa şi lupta împotriva stăpînilorilor nu puteau lua forme organizate fără a se lovi de mari dificultăţi — tagma ofiţerilor şi a contramaişlrilor ştiind să-şi recruteze unelte chiar din mijlocul marinarilor. Ei apelau la eîemente descompuse ca Balaur, un om abrutizat de murdăria şi abjecţia revoltătoare a condiţiilor de viaţă de pe vasele militare, bătăuşul ojicial al navei, ca fochistul saşiu, care pentru o gură de mas-lică „şi-ar vinde şi pe maică-sa", ca desgus-tătorul Ignat zis Ţucălar, zis „vierme-n brînză" sau Arambasa „lălrăul", bînlvilde atîta foame şi lăcomie încît se dovedeşte amator să-şi condimenteze stomacul chiar şi cu apreciabile cantităţi de pastă Chlorodont.
De la ironia uşor persiflantă, pînă la vehemenţa virilă a jargonului şi vorbei de duh. a marinarului cătrănit de mizerie, de la insinuarea „în voltă", care ustură ca un sfîrc de „salamastra"'') pînă la sarcasmul grotesc, poetul nu cruţă nici o formă a satirei care ar putea contribui la o demascare cît mai. vie a duşmanului de clasă. Un exemplu, în acest sens, amintind de întâmplarea ţarului Nicolai căruia, la o paradă, un. poznaş a isbulit să-i lege o tinichea de coada calului, cum povesteşte A. Tolstoi,— este episodul vizitei lui vodă Carol pe navă, cînd toată solemnitatea momentului este compromisă de o beretă, smulsă de o rafală de vînt ce îl izbeşte pe „suveran" în faţă („O beretă sboară în larg") Povesti rea înlîmplării capătă o greutate specifică în şirul de evenimente pe care este axată acţiunea poemului, într-un soi ude opoziţie cu simbolul panglicei polem-kiniste ascunsă. în medalionul „inimioara de bronz", ascunsă cu sfinţenie de marinari şi păstrată din conligent în contigent.
Intîmplarea tragi-comică pe care o trăieşte Carol în mijlocul marinarilor este legată organic de întreaga acţiune, de desjăşurarea conflictului social de pe vas, din care se
*)   Bici împletit din frînghie cu noduri
UN RAPSOD AL MARINARILOR
259
vede că, cu toate represiunile sălbatice la oare sînt supuşi marinarii, cu toată ciorba „de brom" ce li se administrează, ura lor ascuţită împotriva comandanţilor călăi, împotriva regimului ticălos, continuă să crească în intensitate.
Ura atinge un punct culminant în episodul consacrat încercării unui grup de marinari în irurile cu comunistul Cap-deaur de a elibera vasul „Giola", ce transporta grînepentru republicanii de la Madrid. Din păcate, fapta eroică a marinarilor nu reuşeşte. Acţiunea lor este divulgată de un jandarm, care prin alarma declanşată, împiedică înfăptuirea ei. Urmează un „consiliu al pelicanilor", cum sînt supranumiţi amiralii, şi o bună parte din marinarii „bolşevici" sînt „pedepsiţi" cu deportarea pe Insula Şerpilor.
Consemnarea, oricît de sumară a faptelor descrise de poet, arată ce bogăţie de material luat din viaţă a folosit el în construcţia vastului său poem.
Dovedind un simţ deosebit în armonizarea construcţiei   poemului,    autorul manifestă în acelaş timp multă măestrie în arta compoziţiei,  cu probleme atît de complexe în cazul unui amplu poem epic. Forţa şi. succesul   „Rapsodiei",  spre   deosebire  de unele poeme epice de largă respiraţie ce s-au mai scris la noi (De ex.: „Cincisutislul" lui Ion Brad. sau „Frasinii de la răscruce" al lui A. Baconsky)  sînt  asigurate de autenticitatea faptelor, de aria cu care sînt conturate per-sonagiile   principale   ale   poemului. Cititorul   urmăreşte  cu   interes  episoadele din partea a doua, „Anii de război", care se situează printre  cele  mai   isbulile  pagini de poezie ce s-au scris la noi pe aceeaşi, temă. Poetul îmbină epicul ca liricul, fără a aluneca totuşi pe panta scufundării în consideraţii eterate, difuze, întîlnite atît de des în poemele „fluvii" scrise de unii poeţi. Cît de firesc sună, de pildă, — şi în acelaş timp, cît de tipic pentru sufletul marinarului surghiunit pe „sicriile regale" ale fiolei de odinioară, veşnic pîndit de vîna de bou a executantului „corecţiilor" corporale Balaur, îndopat pînă la. delir cu „ciorba de bromură" sau condamnat să mucezească în puţul ancorei — „frigiderul disciplinar", — acest strigăt autentic de bucurie,   cînd   primeşte   vestea liberării:
17*
Anii trec. Neschimbată-i doar marea.. Noi la bord ne simţim mai bătrîni De trei ani aşteptînd liberarea Am mîncat peste-o mie de pîini.
De trei ani, sub regale berete, De părinţi, de iubite-am uitat... In curînd vom primi toţi livrete, Ne-om întoarce la vetre, în sat, lu-hu-hu! chiuind pentru fete!
Tabloul războiului marin înfăţişat de poet apare în culorile lui înspăimînlătoare, cu proporţii de cataclism. Versurile prezintă marea tragedie pe care o trăiesc marinarii români trimişi în largul apelor sub „protecţia" pistoalelor hitler iste înfipte în ceafă, să lupt-e şi să moară pentru „idealuri" duşmănoase năzuinţelor poporului. Poetul demască cinismul murdar, putreziciunea, ticăloşia aces-lor „idealuri" nutrite de clasele stăpînitoare, de clica anlonesciană. Iată visurile despotului „disciplinar", ale odiosului amarai Casapu, şi ale brutei. Balaure:
Dar Balaure, colţii şi-arată Şi mai crîncen începe să bată, Vrea „sardele" pe mîneci să vadă:
Vrea medalii, o cruce de fier, Vrea luceafărul nou de pe cer... Şi mai vrea s-avansezc-ofiţer.
Amiralu-i dăduse ideea:
— De răzbim la război în Crimeia,
Iţi faci vilă şi-fi schimbi şi femeia.
Poemul lui. George Dan se ridică astfel la nivelul unui coroziv şi intransigent act de acuzare al caracterului nejusl al războiului anlonescian;  în acelaş timp, poemul învie imaginea rezistenţei patriotice a celei mai avansate părţi amarinarilor noştri. Un exemplu edificator îl constituie cîntul intitulat „Submarinul Delfinul  atacă", ca şi următorul cînt   „Nimic nou pe frontul maritim". Cititorii. îşi amintesc, desigur, cită „discreţie" păstra presa antonesciană în timpul războiului asupra „faptelor de arme" ale flotei româneşti. Un martor nemijlocit, un poet, sfîşie vălul acestei  „discreţii"   desvăluind,   ceea   ce de fapt este cunoscut tuturor, — eşecurile, în-frîngerile, ruşinosul dezastru naval în cadrul cărora s-au scufundat  în adîncurile Mării Negre trufia, setea de cuceriri a dementului
260
MIHAIL COSMA
Hitler   şi   a   servilului   „mareşal" romîn.
Episodul care descrie una din acţiunile „tabacherei lui Noe" — submarinul „Delfinul" — este caracteristic. Marinarii îndemnaţi de vajnicul Capdeaur, trecut în ilegalitate încă de la începutul războiului, fac inofensive torpilele destinate vaselor sovietice. Inofensiv, de fapt, ca un şarpe apăsat de grumaz şi ţinut pe fundul mării, devine mereu însăşi nava, ameninţată să fie transformată de flota sovietică înlr-o „criptă submarină". Inofensivă va deveni curînd întreaga flotă fascistă de pe Marea-Neagră sub năpraznicile lovituri ale sutelor de „Po-temkin-uri" sovietice. Scenele ce redau dez-zastrul naval, înfrîngerea hitleriştilor, reprezintă partea cea mai reuşită a poemului lui George Dan. Imbinînd cu măestrie comentariul burlesc cu ton de plebeiană, sănătoasă, plină de virilitate frondă marinărească cu imagini condensate, puternice ca nişte explozii, poetul reuşeşte să redea tabloul de bătălii navale demne de penelul unui Vereşciaghin, celebrul pictor de bătălii navale.
In general, despre arta imaginei în, „Rapsodia marinarilor" s-ar putea discuta mult, pentru că şi în această direcţie poetul se dovedeşte un însetat de originalitate autentică, un artist şlefuitor al cuvînlului.
Asprimea, plasticitatea imaginii poetice este totdeauna consecinţa suportului asociativ neaşteptat, a imprevizibilului comparaţiei. Intr-un moment de furtună, care este şi fundalul conflictului de viaţă înfăţişat:
Marea-Neagră suna ca din gonguri Ca din talgere-n diguri izbea.
Imaginea decurge de cele mai multe ori din greutatea specifică a conţinutului: flota este comparată cu „dogite sicriuri". „Primăm ordine verzi" — spune în altă parte poetul, vorbind despre prima etapă a războiului şi comentariul e firesc, sugestiv: „Parcă vipere-n palme cuprindem".
Remarcabilă, plină de elemente sugestive este fresca marelui fiasco naval al hitleriştilor. Aici, aproape toate modalităţile de expresie folosite de poet pînă acum îşi dau întîlnire pentru a complecta prăbuşirea, dezastrul...
Amiralii îşi aruncă în mare geamantanele încărcate cu aur şi visele de a avea cîte o
vilă în Crimeia, apoi îşi spulberă creerii.
Comandorii şi contramaişlrii încearcă un. ultim, subterfugiu. Ei îşi rup tresele şi îşi aruncă în valuri şepcile înzorzonate cu „sardele" şi. „frunze de aur", transformînd adîn-curile marine într-o adevărată „ceaprazărie"..
O ultimă salvare încearcă amiralul Casapu, care îndeamnă pe marinari să fugă spre Bosfor. Veninosul Balaure, pentru a scăpa de pedeapsă, imploră în genunchi iertarea marinarilor — „şi-om trăi împreună ca fraţii". Dar marinarii reacţionează cu scîrbă „iertîndu-l", oferindu-i „pe o tavă" „pro-priu-i steier cu glonţul pe ţeava".
Din târgurile mării,, peste amurgul inexorabil al războiului, şi al robiei hillerisle, se înalţă apoteoza zilei de 23 August, purlatăpe flamurile înroşite de sîngele alitor încercări, de prima navă sovietică ce pătrunde în portul Constanţa. Arta deosebită cu care poetul George Dan a reuşit să redea acest moment înălţător, îl plasează printre puţinii noştri poeţi care nu s-au limitat, să închine zilei eliberării numai ode festive.
George Dan a pictat cu ajutorul cuvînlului tabloul realist al desfăşurării istorice a acestui mpment, ca pe un ecran menit să-l înfăţişeze-în toată grandoarea lui, acolo unde se desfăşoară acţiunea poemului său, pe malul frămîntat şi însorit al mării. Şi acest tablou răscoleşte cu multă forţă inima cititorului, nu numai, pentru că reînvie faptele prin ceea ce au avut ele tipic, esenţial, dar şi prin suflul înalt de baladă solemnă, de măreaţă faptă pe care îl comunică.
Unul din cele mai emoţionante momente, redat cu caldă pasiune de poet, este înlîlnirea-dintre marinarii romîni. şi matrozii sovietici,, eliberatorii ţării noastre. Tensiunea lirică, forţa, mişcătoare a versurilor ce prezintă acest moment, este asigurată de implicaţiile simbolice ale schimbului de daruri dintre marinarii reprezentanţi a două popoare, legate pe veci prin actul de la 23 August. Capdeaur dăruie primului marinar sovietic-care păşeşte pe ţărmul nostru vechea „inimioară de bronz" cu panglica potemkinislă, mărturisind astfel tradiţia de luptă revoluţionară, dragostea nestinsă a poporului nostru pentru Patria lui Lenin-Slalin, iar marinarul sovietic îi înmînează simbolic panglica de la bereta sa, cu emblema vasului „Pariskaia Komuna" şi cu urarea plină de
UN RAPSOD AL MARINARILOR
261
tîlc: „S-o purtaţi în furtuni, marinari". Oda adresată farului, care dormise atîţia ani „ca o bufniţă" învăluită de negurile războiului şi care este aprins pentru prima dată, încheie festiv  a doua parte a „Rapsodiei".
Departe de a se limita la o cronologie poetică, autorul „Rapsodiei marinarilor" nu şi-a pregetat efortul pentru a creea o operă vie, un mare şi extins cîntec monolitic despre eroii săi, despre viaţa militarilor de pe mare.
Pe această linie, partea a treia a poemului „Uragan în Baltica" este o complectare firească, ce desvoltă şi întregeşte firesc acţiunea şi   tematica   din „Rapsodia    marinarilor".
Interesul acestei părţi este sporit de prezenţa eroilor cunoscuţi, care de astă dată sînt înfăţişaţi ca membri activi ai detaşamentului avansat al marinarilor regimului de democraţie populară.
Cîntecele de la începutul părţii a treia: „Sub bereta cu cozile lungi" şi „Cargo-bolul „Alba-Ialia" în larg" sînt menite să scoală în evidenţă deosebirea ca de la cer la pămînt dintre viaţa, spiritul vechii marine „regale" şi noile condiţii ale stagiului marinăresc sub regimul democratic. Pentru a sublinia această idee, poetul readuce în desfăşurarea acţiunii cunoscutele figuri ale comuniştilor Capdeaur şi Maciste, deveniţi căpitani de vase, cu autoritate şi experienţă, adevăraţi „lupi de mare" de o factură nouă. Mult mai izbutit este' cîntul următor, în care se înfăţişează viaţa clocotitoare de pe navă în largul mării. Secretul reuşitei acestei părţi constă în numeroasele fragmente de folclor marinăresc folosite de poet, care dau versurilor note specifice marinei, voioşia, tinerească a atmosferei de viaţă nouă ce domneşte pe vasele noastre. Pline de poezie sînt versurile ce zugrăvesc zilele şi mai ales nopţile de navigaţie, cînd armonistul Ghigorţ, instalat pe parîme la proră, revarsă triluri de doine şi cîntece marine din armonica lui.
Partea centrală a celui de al doilea ciclu o formează prezentarea eroicei bătălii cu furtuna din Baltica, temă ce a mai fost des-vollată cu succes în cunoscutul poem al lai Ştefan Iureş: „Aşa a fost în Baltica". Urmărind reliefarea unei idei asemănătoare cu cea conturată de acest poet — este vorba de ideea patriotismului socialist, a atitudinii noi faţă de muncă şi bunurile poporului, George Dan oferă o imagine îmbogăţită, apro-
fundată, superioară faţă de creaţia lui Ştefan Iureş.
Această calitate îi este asigurată prin prezenţa unor eroi bine conturaţi, cu individualitatea şi caracterele schiţate în linii ferme. O figură principală a bătăliei din Baltica este comandantul Maciste, călit în luptele împotriva duşmanului de clasă şi în înfruntarea de mulţi ani a elementelor naturii, iar sufletul motor, conştiinţa clar văzătoare a colectivului este văfnicul Capdeaur, în funcţia de locţiitor politic.
Cu toate că nava, ce transportă dintr-un port polonez o preţioasă încărcătură destinată industriei şi şantierelor noastre, e ameninţată să fie sfărîmată şi înghiţită de valurile cît munţii, cu toate avariile pe care le provoacă elementele deslănţuite ale naturii, cu tot pericolul de a eşua, echipajul însufleţit de comunişti rezistă cu îndîrjire, cu eroism. Forţa lor de rezistenţă este subliniată just ca fiind generată de conştiinţa eroică a trecutului de luptă al clasei muncitoare, de un patriotism fierbinte capabil să înfrunte uraganul cel mai ameninţător. Mijloacele folosite de poet pentru a reliefa acest conţinut de idei nu au nimic artificial, nimic convenţional. Lirismul acestor versuri vorbeşte direct inimii cititorului, îl cucereşte, îl captivează, deşi uneori efectele folosite de poet sînt de afuns de efline. Descrierea faptei eroice a marinarilor de pe „Alba-Iulia" — din care nu lipsesc nici momentele de îndoială ale unor marinari mai puţin căliţi, nici pilde de înaltă abnegaţie, cum este a telegrafistului Negoiţă, care înfruntînd furtuna repară antena de pe catarg şi restabileşte legătura — se încheie prin victoria marinarilor, prin întoarcerea lor în patrie cu încărcătura salvată. Un rol deosebit l-a avut în desfăşurarea luptei marinarilor noştri sublinierea mîndriei naţionale a echipajului, care, ca tot pei-icolul naufragiului, refuză să apeleze la ajutorul, în condiţii umilitoare, al navelor engleze şi suedeze, deasemeni reliefarea ajutorului dat de vasele sovietice „Lenin" şi „Soarele", care au receptat semnalele de alarmă ale vasului romîn.
Chipul matrozului sovietic, care întinde o mină caldă, generoasă, de ajutor, se profilează pe fundalul ultimelor versuri ale poemului, înfrăţind parcă prin gestul lui popoarele, zările:
262
MIHAIL COSMA
La Constanţa i-am dat o panglică, Vechea panglică potcmkin-istă... El mi-a dat-o pa-a lui, bolşevică.. O păstrez... Dar cea veche, desigur, există.
Şi prin negura Golfului Finic, la braţ, Cîteştroi „parahoadele" merg ca trei fraţi, Fiindcă panglica veche şi dragă Peste mări şi-uragane ne leagă.
Aşa se încheie ampla rapsodie despre marinari creată de poetul George Dan, una din realizările valoroase ale poeziei noastre din ultima vreme.
Linia eroică, originalitatea conţinutului, simplitatea „Rapsodiei marinarilor", o apropie în multe din episoadele ei de poezia autentică.
Semnalarea altor deficienţe decît cele creionate pe alocuri, nu pot întuneca această apreciere.
Există, astfel, pe parcursul poemului, o seamă de lacune, de pildă, în reliefarea chipului amiralului nazist von Slranţ, care e lipsii de o caracterizare individuală pregnantă, în lumina esenţei forţei -negative pe care o reprezintă. Eroii pozitivi, comuniştii, pe alocuri par să fie animali mai mult. de bravadă, şi mai. puţin de tendinţa bine definită a obiectivului politic — eliberarea ţării din robia hitler istă.
De asemeni, s-ar puica obiecta că în redarea momentului de la 23 August nu s-a conturat suficient rolul conducător al comuniştilor.   Din  desfăşurarea   ultimelor părţi
nu apar deloc oglindite manifestările actuale ale duşmanului de clasă.
Există în „Rapsodia marinarilor" şi deficienţe ale formei, ale stilului şi limbei, deşi, în general, originalitatea de conţinut a poemului, s-a tradus şi într-o pregnantă originalitate ff, mijloacelor artistice, a imaginilor, rimelor. Efectele tendinţei imagistice ce a caracterizai poezia mai veche a lui George Dan mai se resimt încă. Apar, de asemeni, numeroase vulgarisme care depăşesc intenţia poetului de a zugrăvi limbajul marinăresc şi care, alături de folosirea excesivă a „şerpilor", „meduzelor", „scrumbiilor", „algelor", obosesc pe cititor. Insfîrşil, grandilocvenţa unor expresii şi imagini, alături de unele alunecări spre un ton de reportaj minor în versuri, nu pot stîmi decît aceeaşi impresie. Şi poale inventarul lipsurilor artistice este cu mult mai cuprinzător; e-fortul de a atinge o înaltă măestric şi calitate a versurilor se soldează uneori în creaţiile reuşite şi cu o bună cantitate de deşeuri, de „minereu verbal", cum spune Maiakovski, care s-a mai păstrai netopit, insuficient de cristalizat.
Esenţială rămîiie însă concluzia că „Rapsodia, marinarilor" conturează, de fapt, apariţia unui nou poet, cu o artă şi o individualitate proprie, care dăruie poeziei noastre noi o operă valoroasă şi de la care cititorii sînt îndreptăţiţi să ceară o depăşire a succesului său de astăzi, noi creaţii care să nu-l definească — deocamdată — numai ca rapsod al marinarilor noştri de eri şi de azi, dar şi ca înaripat cîntăreţ al construcţiei lumii noi.
Mihail Cosma
BASMELE LUI BAJOV*)
Jrrinlre basmele lui Bajov, se ajlă următoarea povestire: se pare că, odată, ţarul i-ar fi dat poruncă unui curtean mai. priceput să-i afle pentru ziua ţarinei un clar de mare preţ,uimitor prin frumuseţea lui.I ar curteanul, sfătuindu-se cu oamenii săi de încredere, ar fi hotărît pînă la urmă să-i făurească împărătesei Rusiei   un album' cu învelilori de
malachilă, lucrate după străvechiul meşteşug al pietrarilor din Urati. Şi. aşa s-a şi întîmplat. Albumul fu cerul unui moşneag de lîngă Krasnogorsc, moştenitor din lată în fiu al măeslriei cioplitului în piatră. înveliloarele sale simple îi uimiră peste măsură pe oaspeţii străini şi-l făcură pe un vestit şlefuitor de briliante din Franţa să străbată mii de
*) Bajov. Floarea de piatră şi alte povestiri din Urali, Ed. Cartea Rusă.
BASMELE LUI BA.IOV
263
verste pînă la umilul atelier al moşneagului pentru a afla taina măestriei lai. Astfel, malachiia modestă, „iejlioară", a strălucit cu demnitate prin arta meşterului popular, printre alte daruri scumpe, înlrecînd în frumuseţe, pînă şi focul scumpelor briliante.
Povestea în sine e fermecătoare. Dar ea are totodată un înţeles mai adînc, şi care explică însăşi taina farmecului basmelor lui Bafov.
Meşterii din Urali erau nişte dălluilori cu imaginaţia înaripată, care nu născoceau numai cupe şi flori, cu model nou, ci şi povestiri, legende care treceau din generaţie în generaţie, odată cu meşteşugul lor. Arta lui Bafov îşi are rădăcinile în poveştile acestor dălluilori. Ea foloseşte maieri alulvecliilor legende populare, pe care le îmbogăţeşte conform obiceiului povestitorilor, dar păslrîndu-le în scris întreg farmecul graiului, viu.
Atitudinea scriitorului faţade lectorul său este aceea a unui povestitor bălrîn, care nu face decît să transmită ceea ce a auzit şi el sau ceea ce a cunoscut şi a trăit, amplificînd însă şi împodobind evenimentele cu ajutorul imaginaţiei.
Meşteşugul său pare într-adevăr simplu, popular, dar ca şi în povestirea învelitorilor de malachiia, avem de a face cu o artă de 6 rară măeslrie, care face din P. Bajov unul din povestitorii de frunte ai. literaturii sovietice.
Eroii săi sînt în general meşteri, — păs-trînd cu grife taina străveche a meşteşugului lor — muncitori în fabricile din Urali, mineri. Epocile în care trăiesc sînt diferite: unii, descoperă primele zăcăminte de aur, de aramă, ori de pietre preţioase, încep prelucrarea malachilei, pe care o găsesc uşor la suprafaţa pămînlului; alţii, iau parte la înfiinţarea fabricilor, a primelor mine; apoi, în basmele care se petrec în vremuri mai recente, anumiţi eroi sînt îndepărtaţi din. fabrici şi întemniţaţi pentru că „citeau cărţi care nu trebuie", şi află despre ţarină că nu poale suferi rubinele pentru că-i amintesc sîngeriul steagurilor din 1905; existenţa cîlorva, în sfîrşil, se desfăşoară chiar în anii noştri: ei trimit daruri conducătorilor sovietici şi dezvăluie cu. drag taina meseriei lor pentru că „omul sovietic şi-a deschis pe de-antregul in imn".
Dar toţi. vădesc o seamă, de trăsături comune—
stima, respectul muncitorului, pentru docul său de muncă şi meseria sa, dragostea de patrie, mindria faţă de bogăţia şi posibilităţile ei, imaginaţie, inventivitate.
în poveştile lui Bajov, personajul principal e totdeauna un căutător pasionai, un inovator îndrăzneţ, un meşter care fuge de rutină, îşi stimează meseria şi face din ea o artă.
Astfel de creatori plini de talent sînt Da-nilo, înflăcăraliil dăltui'or al unei neasemuite flori de piatră („Floarea de piatră") ca şi Mitia, feciorul lui („Cren gută gingaşă"), aurarul Ivanco („Ivan înaripatul") , oţeiarul Vastei („Sîrniculdeolmaz")ori turnătorul Vasili Torochin, care pune pe masa boierilor în locul „Erciilcşilor şi al LucavonHor".turnaţi în luci, chipul bătrînei Anisia, lorcîndu-şi caierul ei nesfîrşil („Băbuţa de tuci'). Dar nn inovator, asemenea lor, e însuşi Bajov, care aduce pentru prima oară, alaiuri de eroii clasici ai povestirilor fantastice, pe omul adevărat, muncitorul simplu din Uraţi, cu viaţa şi obiceiurile lui.
Este deosebit de interesant să urmăreşti în lucrările marelui povestitor, felul în care izbuteşte să împletească elementele fantastice cu cele reale. E dc-a dreptul uimitoare în-demînarea cu care Bajov face din fapte concrete de viaţă, evenimente poetice, legale organic de basm.
Procopici, bătrînul meşter al lui Danilo din „Floarea de Piatră" e, în ciuda inimei sale bune, un om aspru la primă vedere, care-şi bale ucenicii. Tar băieţaşul Jabrei („Potecuţa lui Jabrei") , o minimală figură de vechi muncitor rus, e morocănos, retras, ferindu-se de zgomotul şi certurile semenilor săi („S-a pornit să vîjie balta ţînţarilor"), iar la chefuri e nesocotit şi cheltuitor.
în basmele lui Bajov mai apar şi unele personagii autentice, ca de pildă primii fabricanţi ruşi din Urali, Demidov, Turcea-ninov, inginerul Anasov, sau cîii.va meşteri şi ingineri străini, despre care se pomeneşte cu toată savoarea tonului povestitorului autentic popular: „un fon-baron Mcller care-şi mai zicea şi Zacomclschi"; „numele neamţului era Ustav-Usfavîci, iar de familie Spil, adică după limba noastră, cui de lemn!"; „un franţuz Fabeijei"; „unul Stof, adică oca".
în jurul acestor oameni şi a întîmplărilor
'264
MIOARA CREMENE
adevărate, se împleteşte un fir fantastic, fruct al unei îndrăzneţe imaginaţii poetice şi care dă îrdîmplărilor istorisite de Bajov amprenta de basm.
Aspectul deosebii al basmelor sale nu înseamnă cîtuşi de puţin îndepărtare de creaţia populară. Dimpotrivă, Bajov a fost un adînc cunoscător al folclorului, pe care l-a ascultat din copilărie; în atmosfera povestirilor populare a trăit mai mult de jumătate din viaţa sa, cercetînd cu asiduitate folclorul în-tregei sale activităţi. Ceea ce apare nou în operele sale este însă un folclor recent, acela care ia naştere în zilele noastre, în seri de petrecere, ori îu clipe de răgaz şi avîndu-şi originea în imaginaţia unui născocilor de basme populare, fn poveştile sale, acesta evocă adesea — cum e şi firesc — eroi apropiaţi de ascultătorii săi, locuri cunoscute, întâmplări trăite de toţi, menite să facă istorisirea sa mai palpitantă. In Uniunea Sovietică sînt cunoscute basme populare culese în anii de după cel de al doilea război mondial, în care e vorba de evenimente relativ recente. („Cum a mers fala la război", „Povestea despre-fraţii grăniceri", ele.).
Acest aspect nou al creaţiei populare apare însă pentru prima oară, în toată frumuseţea lui, în basmele lui Bajov.
Păslrînd spiritul legendelor şi poveşlilo'r din Urali într-o tratare originală personală — ne apare fantasticul în opera marelui povestitor. In cărţile sale, înlîinplările neobişnuite, stranii,personagiiie înzestrate cu puteri supranaturale („Vîltia Băii de Aramă"), pot fi întâlnite adesea. Aceste personagii şi evenimente fantastice înseamnă însă doar o transfigurare   poetică  a  unei  experienţe reale.
„Ferestruica fermecată", care le poale face să vezi bogăţiile din sînul muntelui cu ajutorul „pietrelor răbdării", nu înseamnă altceva decît munca atentă de cunoaştere a rocilor, care după îndelungi cercetări îţi. va trăda aşezările straturilor înlăunlrul pământului. „Mîna vrăjită", care-i pune lui Milia pe masă. răinurelele cu boabe sîngerii, modele pentru sculpturile sale, simbolizează momentul de inspiraţie creatoare a artistului, după zile şi nopţi de înfrigurate căutări. („Crenguţa gingaşă"). „Forţa necunoscută care îl înmărmureşte pe vătaf şi pe slugile sale, atunci cînd acelaşi Mitia îl loveşte pe boier, se numeşte în fond curaj, îndrăzneală.
însăşi „Vîlva Băii de Aramă", slăpîna atotputernică a adîncimilor muntelui, fata şăgalnică şi nespus de frumoasă, cîteodată aspră, dar neputînd suferi pe cei plîngăreţi şi trişti, e o personificare — prin procedeele basmului — a viselor şi năzuinţelor lungului şir de dăltuitori şi lucrători în minele de malachită. In ochii acestora, pietrarul cinstit cu adevărat trebuie să aibă o seamă de calităţi morale, să fie perseverent şi. optimist, să nu se lase încercai de lăcomie, să nu-şi piardă uşor curajul. Numai astfel, spune basmul, „Vîlva munţilor — adică munţii  însăşi — îi  vor deveni prieteni".
Bajov însuşi a explicat uneori origina unor imagini de basm. Iată ce spune el, de pildă, despre mult folosita legendă a pisicii subpă-mîniene:
„Figura pisicii a luat naştere în poveştile minerilor clin pricina unor fenomene naturala. Astfel, acolo unde iese din pămînt acidul sulfuric, apare un mic joc de sulf. El arde drept, subţire, ca o luminare. Focul de sulf are o mare importanţă şi aminteşte o „ureche". în felul acesta, un fapt real s-a transformat într-o imagine tipică basmului".
Dar P. Bajov a fost cunoscut în Uniunea Sovietică nu numai ca un neîntrecut povestitor, ci şi ca un adînc cunoscător al limbii ruse. El s-a adresat inepuizabilului tezaur al graiului popular, pe care l-a folosit cu atenţia şi migala unui mare meşter.
„La început—spunea, el—mi-a fost uşor: aveam un cîmp întreg de cuvinte libere. Dar cu cît scriam mai departe, cu atît îmi era mai greu. Priveam la ceea ce scrisesem şi îmi dădeam seama că nu aveam voie să mă repet". „în general— mărturisea el în altă parte — caut cuvintele mult, chinuitor de mult timp".
P. Bafov a folosit adesea, dar cu mult discernămînt, regionalismele. „Le folosesc cu grijă — spunea el. Ele pot fi accesibile, însă nu aleg numai cuvintele care îmi par melodioase, ci mai ales pe cele plastice, pe cele care-îmi par folositoare limbii."
Tălmăcirea cîlorva din lucrările lui P. Bajov, apărute recent în culegerea Editurii Cartea Rusă, i-au cerut Xeniei Slroe multă măcstrie. Cunoscută ca traducătoare merituoasă, ea a reuşit şi de astă dată să se apropie cu. căldură de autor. Limba în
BASMELE LUI BAJOV
265
care au fost transpuse poveştile este curgătoare ■şi bogată, respectînd felul în care Ba\ova-■legea şi folosea regionalismele.
Astfel, Cartea Rusă a reuşit să pună în mîinile cititorilor tineri si mai vîrstnici ■încă un volum de înaltă valoare artistică. .Ea are marele merit de a fi adus pentry.
prima oară în literatura noastră opera marelui povestitor sovietic şi de a-i fi creiat în editarea operei sale în limba romînă, condiţii grafice excepţionale.
Ilustraţiile Marcelei Cordescu, contribuie ca volumul apărut la noi să fie unul din succesele editoriale remarcabile ale acestui an.
Mioara Cremene
THEODOR DREISER ŞI O TRAGEDIE TIPIC AMERICANĂ*)
C» puţin înainte de moarte, Theodor Dreiser, adresîndu-se Partidului Comunist din Statele Unite, scria:
„Din totdeauna am fost adînc încredinţat că poporul simplu şi în primul rînd muncitorii din Statele Unite şi din întreaga lume sînt stăpînii soartci şi făuritorii viitorului lor. M-am străduit să trăiesc cu această credinţă, exprimînd-o în cuvinte şi imagini, şi să folosesc marea însemnătate pe care o are pentru existenţa omenirii".
Aceste cuvinte vin să încununeze parcă rodnica activitate scriitoricească a lui Dreiser, ■care, în numeroasele sale scrieri, a zugrăvit dezgustătorul mecanism al modului de viaţă ■american, demascîndu-l totodată.
In lot timpul vieţii sale — care a.coincis ■cu epoca imperialistă a capitalismului american — Dreiser s-a dovedit a fi un luptător neobosit pentru triumful ideilor de •dreptate şi adevăr. încă de la începutul 'Carierei sale scriitoriceşti, el s-a străduit să înfăţişeze — fără menajamente — realităţile în mijlocul cărora a trăit şi a căror cruzime a resimţit-o el însuşi.
Născut în 1891, în Terre 11 aute-Indiana, •din părinţi lipsiţi de posibilităţi materiale, Dreiser este nevoit din fragedă copilărie să-şi cîşlige cu greu existenţa. Mai tîrziu, el participă direct la lupta muncitorimii americane, vorbind la adunări, luînd parte la mişcări ■greviste' şi dovedindu-se a fi un adevărat jiu ■al poporului american.
Cunoaşterea regimului sovietic cu structura şi realizările lui, au avut asupra scriitorului o înrîurire binefăcătoare, ajulîndu-i să-şi desăvîrşească concepţia sa despre viaţă.
„In  arena mondială — constata Dreiser
— a apărut o naţiune elocventă prin forţele ei. Ea spune: „sistemul nostru nu dă capitalistului, ci muncitorului o viaţă just orînduită, şi toate bunurile pe care sînt în stare să le născocească geniile artei, ale ştiinţei şi ale forţei raţiunii umane..." Mi-am îndreptat privirile spre această învăţătură, spre această faclă şi am găsit în ea sprijin şi inspiraţie pentru munca mea de creaţie".
Activitatea scriitorului în sînul mişcării muncitoreşti din Statele Unite, a fost de asemeni un factor important care a contribuit la întărirea caracterului realist al operei scriitorului, l-a ajutat să vadă. lucrurile just, de pe poziţiile clasei muncitoare.
Cartea „O tragedie americană" — pe care Dreiser a consideral-o un jel de epopee de clasă, o oglindă jidelă a antagonismelor care cuprind întreaga lume capitalistă, este o ilustrare vie a preocupărilor şi a atitudinii pe care a adoplat-o scriitorul faţă de viaţa în care trăia. „O tragedie americană" vine să consfinţească desprinderea lui Dreiser de „obiectivismul" cu care privise lumea celor exploataţi la începutul activităţii sale scriitoriceşti. Ea dovedeşte că între vechea lui concepţie despre viaţă, între reacţionarele idei ale „teoriei echilibrului" a lui Spencer
— pe care şi-o însuşise cîndva — şi noile lui vederi, s-a săpat o prăpastie adîncă, ele netrecut. Din însuşi titlul cărţii se detaşează elementul tragicului ca un simbol ce pecelluieşle viaţa americană. Inspirîn-du-se dintr-un caz autentic (un tînăr care-şi ucide iubita), Dreiser reconstituie   în faţa
*) Theodor Dreiser, O tragedie americană, E.S.P.L.A., 1954
266 D. DIAMANT
ochilor noştri edificiul putred, zdruncinat din temelii, al societăţii capitaliste în lăunlrul căreia s-au petrecut faptele, dezvăluind tragismul la care e condamnat omul. muncii într-o astfel de societate. Aci se vădeşte creşterea concepţiei lui Dreiser: dacă în „Trilogia dorinţei" exploatarea, oprimarea, erau înfăţişate de autor ca nenorociri inevitabile ce se abat asupra oamenilor, în „O tragedie americană" esle dezvăluită, demascată, esenţa acestei exploatări la care esle supus poporul american.
In familia predicatorului Asa Griffith, unul din copii, adolescentul Clyde, nu se poale împăca nici în ruptul capului cu viaţa de umilinţă şi privaţiuni pe care o duce întreaga familie, în numele domnului. Ameţit de dorinţa de a trăi o viaţă mai bună şi de a ajunge, el rîvneşle la un trai uşor, asemeni, celui al bogătaşilor.
Această dorinţă l-a împins pe Clyde în viaţă, smulgîndu-l din mijlocul alor săi. Insă îndeletnicirile pe care le capătă la început: băiat de serviciu la o tejghea de răcoritoare, apoi. groom, nu-l satisfac şi mai ales nu-i aduc nici un rezultai imediat, concret, legal de dorinţa lui fierbinte de a parveni.
Tinerii cu care Clyde îşi împarte orele de muncă şi cele de petreceri sînt minaţi ca şi el de aceleaşi vagi năzuinţe. Şi ei socotesc drept ideal dorinţa de a ajunge printre cei care stau în primele straturi ale societăţii. Ei au legături cu muncitorii propriu, zişi, ■ şi nici nu vor să aibă de-aface cu ei. Clyde consideră munca fizică drept o condamnare inevitabilă la o existenţă mizeră. „Cum adică? — gîndeşte el. Să conducă o maşină, să aşeze cărămizi, să înveţe meşteşugul dulgherului, al lencuitorului, sau. al instalatorului, cînd băieţi ce nu erau cu nimic mai înzestraţi decît el erau ajutori de farmacişti, contabili, funcţionari Ia bănci sau la societăţile pentru administrarea averilor imobiliare, şi cîte altele?"
Clyde şi. cei de o seamă cu el gravitează în preajma răsfăţaţilor „norocului", în preajma celor care au reuşit să se caţere cu. uşurinţă pe cele mai înalte trepte ale societăţii. Măsura burgheză a succesului o che-zăşuieşle averea. Cultul banului însă esle nedespărţit de imoralitate, iar mijloacele pentru   atingerea  acestui  scop   pot  fi de
orice natură. Mult trîmbiţatele şi deşănţatele teorii, ale celor ce slăvesc modul de viaţă american, cu nelimitatele posibilităţi de succes ce le oferă individului, îşi află infirmarea sub pana de artist a lui Dreiser.
La adăpostul liberei concurenţe, cei. lari U sfîşie pe cei slabi, iar cei avuţi îi ţin pe ceilalţi, la cheremul lor. Această lege de dezvoltare a capitalismului o vede Clyde, dar fără să se înspăimînte la începui.
„Eroii" viselor lui. sînt „personalităţi" mai mult sau mai puţin marcante din landurile celor avuţi. Prin zugrăvirea acestor personaje, Dreiser demască burghezia americană. Bigotismul şi conformismul pe care, cu atîta cinism, şi. în ciuda depravării lor, îl afişează reprezentanţii influenţi ai acestei clase sînt măşti ce servesc ca mijloace sigure de parvenire în societatea capitalistă.
Un unchi bogat, Samuel Griffith, îi apare lui Clyde în cale într-un mod. cu totul întâmplător.  Clyde îl înlîlneşle   la Chicago unde se refugiase din Kansas City, în urma unei încurcături pe care o avusese în oraşul lui natal. Unchiul esle lipul financiarului rece, calculat, care-şi rezervă dreptul, să dea. dovadă (barem odată în viaţă, dar măsurat, cu rezerve) — de o slăbiciune faţă de cineva. Şi iată că „norocul" a căzut pe capul lui Clyde, care l-a cucerit pur şi. simplu pe unchiul său. Bazat şi pe considerentul că, de fapt, tatăl lui Clyde fusese desmoşienil-în urma unui testament nefavorabil, Samuel Griffith are oarecari „remuscări" şi vrea să se răscumpere într-un fel. Aşa stând, lucrurile, îi oferă lui Clyde posibilitatea să-şi facă. ucenicia   şi— eventual — să se specializeze la fabrica de gulere pe care Samuel Griffith o avea în micuţul orăşel Lycurgus. Inlîl-nind, prilejul mult aşteptat, Clyde înhaţă paiul ce i se întinde. El o face încă. cu tact, cu sînge rece.
La Lycurgus, datorită felului în care este tratat de bogatele sale rude, Clyde îşi dă seama odată mai mult de barierele de netrecut dintre clasele sociale. Samuel Griffith şi fiul său Gilbert erau „înclinaţi, să aibă în vedere în primul rînd interesele, lor, iar nu să facă acte de mărinimie cu oamenii care munceau pentru ci; cu cît un începător din fabrică era mai nevoiaş, cu atît ziceau ei că e mai bine".
Ei considerau că în mod neapărat necesar
THEODOR DREISER SI O TRAGEDIE TIPIC AMERICANA
267
trebuie să existe unele categorii sociale, care să fie mereu de-asupra, cît mai sas, şi la care să aibă dreptul să... aspire „clasele de jos". „Iar dacă, ferească sfîntul, cineva din clasa lor ar fi comis imprudenţa să protejeze un om sărac — fie el chiar rudă — apoi acesta, după părerea lor, ar fi „adus prejudicii normelor sociale existente, atît de necesare şi inevitabile".
Astfel, Clyde însuşi este obligai să ia lotul de la capăt, pornind ca muncilor de rînd înlr-una din secţiile fabricii unchiului său. Potrivit concepţiei lui asupra muncii fizice, în altă parte Clyde n-ar ji primii o asemenea slujbă. Dar aici, unde perspectivele îi apăreau atît de roze, aici unde credea că se putea ridica cît mai sus — pe baza mult răspînd.ilei. teorii „Seif help" (ajulă-te singur) — primeşte şi o asemenea slujbă.
In fabrica unchiului, Clyde cunoaşte o muncitoare de care se îndrăgosteşte şi care răspunde şi ea sentimentelor lui. Iubirea lor se consumă în taină, fiecare nutrind, însă intenţii cu totul diferite. Crescută într-un mediu în care căsătoria legală — şi mai ales cea avantajoasă — era considerată drept o încununare a dragostei ,.p aminteşti", Roberta Alden nu şi-a imaginai nici o clipă că. ei doi nu se vor căsători. Pe Clyde însă, ros de ambiţia de a face cîndva. parte din înalta societate, nu l-a preocupat nici un moment gîndul căsătoriei lui cu Roberta.
Dezvăluind procesul de continuă decădere morală a lui Clyde, Dreiser marchează fiecare cotitură a acestuia înspre prăpastia pe care i-o sapă. — şi în care îl aruncă — societatea capitalistă. In această privinţă, sînt grăitoare gîndurile lui Clyde despre Roberta. Admiţând că . această fală este săracă — gîndeşle el — şi chiar dacă, din nenorocire, a trebuit să devină muncitoare, ar putea fi fericit cu ea numai dacă na se vor căsători... Căci solia lui nu va putea fi alta decît o fală bogată, din „înaltă" societate. In felul acesta, Dreiser subliniază faptul că otrava individualismului burghez omoară sentimentele umane ale lui. Clyde. Nu am putea spune că Roberta e mai evoluată decît iubitul, ei în această privinţă. Ca si el, ea dispreţuieşte munca fizică, — deci şi pe muncitori — secoiindu-i mai prejos de demnitatea ei. Ca şi el, ca vrea să par-
vină. Roberta a acceptat legătura ca Clyde — cu toate că educaţia pe care a primit-o a obişnuit-o să considere asemenea legături drept imorale — numai pentru a se căsători cu el, visînd înavuţirea.
Dar iată că această poveste de dragoste va deveni în acest timp o dramă. Clyde începe să jrecventeze cercul tinerilor din înalta societate din Lycurgus, unde o cunoaşte pe bogata Sondra.
Cînd Roberta îl avertizează că va avea un copil şi că vor trebui să se căsătorească, ştirea cade într-un moment din cele mai. nepotrivite pentru Clyde, ameninţînd să-i strice, fără putinţă de îndreptare, planurile de viilor.
Clyde nu izbuteşte să o scape pe Roberta de sarcină. In consecinţă nu izbuteşte să scape nici de ameninţările ei.
Şi atunci cînd citeşte într-un ziar că „... lîngă Pittsfield a fost găsit cadavrul- unei tinere femei neidentificate. Cel al însoţitorului ei nu a fost găsit încă", în mintea lui încolţeşte un gînd: „Ce-ar fi dacă el şi Roberta... ar face o plimbare cu barca, undeva, şi barca s-ar răsturna de pildă chiar acum, cînd e mai chinuit ca oricînd de această complicaţie groaznică? Ce salvare! Ce rezolvare promptă a unei probleme gigantice care-1 ameninţa cu strivirea!"
O luptă necruţătoare se duce în sufletul lui Clyde: argumente pentru şi. contra, aprobarea gestului şi respingerea lui, vin să agraveze parcă, şi mai mult situaţia complicată în care se afla .
Clyde îşi ticluieşte un plan. Pata se îneacă, deşi nu de mîna lui; lotuşi, dacă el ar fi vrut, ar fi putut să nu o lase să moară. In cele din urmă, Clyde este descoperit şi prins. Judecata hotărăşte condamnarea lui la moarte.
Romanul vieţii lui Clyde este cuprins in primul volum. Aci îi cunoaştem, copilăria, adolescenţa, tinereţea. Totodată, prunul volum, prezintă o bogată analiză critică a Arnericii capitaliste. Cel de al doilea volum al romanului se ocupă de Clyde din momentul în care el începe să aibe de-aface cu justiţia; cu această ocazie, Dreiser demască aparatul de stat capitalist
Soarta lui Clyde e hotărîtă încă înainte de proces. Procesul va servi doar de tram-
.268
D. DIAMANT
■bulină unui coroner'*), unui procuror din partidul republican american — care urma .să candideze în alegeri pentru funcţia de judecător,
Dînd în vileag toate maşinaţiile procesului, Dreiser demacă putreziciunea justiţiei americane, a întregului aparat de stal, care l-au făcut pe marele poet american Walt Withman să scrie: „Necinstea oamenilor •de afaceri întrece orice închipuire. In America, serviciile publice, în toate departamentele şi în toate ramurile lor, sînt suprasaturate de corupţie, de fraudă şi de proastă administrare".
„O tragedie americană" rămîne un pu-.ternic document de demascare a modului de viaţă american. Tragismul soartei lui Clyde şi al altora de categoria lui, — simpli pioni orbi, în sfera de atracţie a stă-pînilor banului — se afirmă limpede cu prilejul procesului. Clyde este ruda săracă a Griffith-ilor din Lycurgus. Pentru ca nu cumva oprobiul societăţii „bune", cu prejudecăţile ce o guvernează, să se resjrîngă ■asupra lor, Griffith-ii angajează pentru Clyde un avocat. Numai interesele politice îl îndeamnă pe însărcinatul lui Samuel -Griffith să recruteze acest avocat. Iar apărarea lui se lasă atrasă nu de „cazul Clyde", ci jireşte, tot de interese politice. Clyde este un pretext, o jucărie, un mijloc de atingere a untr scopuri polUice. Autorul arată că procesul este regizat pînă în cele mai mici amănunte de adversarii politici ai Gr iff i-thilor (în fond, tot exponenţi ai capitalului) . Clyde pierde procesul, e condamnat la moarte, iar rudele lui bogate, care au pierdut o astfel de partidă politică, refuză să-i mai ■dea vreun ajutor pentru recurs, şi se retrag ■din oraşul în care-şi pierduseră reputaţia înlr-allul, pentru a şi-o recîştiga.
In plasa de urzeli polilico-jinanciare şi în ciocnirile care au loc cu această ocazie este omis tocmai cel ce a suscitat procesul. Problema vinovăţiei lui Clyde se pune numai în măsura în care, odată cu rezolvarea ei, se aling sau nu interese de ordin „supe-
u
nor .
însuşi Clyde îşi dă seama cît de vane i-au fost aspiraţiile legate de Sondra. Ca să nu .se compromită, fata de bogătaş pentru care
*) Grad în magistratură
el a fost gata să ucidă altă femeie, cît timp se află în închisoare, nu-i scrie decît într-un tîrziu un bileţel, bătut la maşină şi nesemnat.
Clyde este în primul rînd o victimă a condiţilor sociale, de descompunere, în care a trăit.
Spre sfîrşitul cărţii, înainte de execuţie, îl înlîlnim pe reverendul Mc. Millan. Acesta caută să-l facă pe Clyde să se „pocă-iască". Mc. Millan sugerează rolul nefast pe care-l foacă biserica în S.U.A., ca slujnică a stalului, a capitaliştilor, împotriva poporului. O asemenea recunoaştere a greşelilor este formală, pentru că Clyde singur nu desluşeşte adevăratele mobile care l-au îndemnat la crimă. Cît despre mîn-gîierea cerească, ea era prea departe de firea lui pătimaşă, clocotitoare, dornică de viaţă. S-ar părea că întoarcerea lui Clyde către un misticism de care fugise încă din copilărie ar fi o soluţie de compromis din partea lui Dreiser. Acest lucru este confirmat şi de imaginea finală a cărţii; tabloul care o încheie, micul grup de misionari care alcătuieşte familia lui Clyde (întocmai ca şi în primul capitol al cărţii), îşi cîntă netulburat imnurile pe străzile unui oraş. Insă dincolo de această imagine se desfăşoară mai departe,   neschimbată,   existenţa mizeră.
In „O tragedie americană", muncitorii nu sînt cei care stau în centrul preocupărilor lui Dreiser. Opoziţia lor abia. se resimte. Totuşi, din întreaga carte se degajă neclintit ideea că în asemenea medii, în care, pe plan social, predomină canibalismul, nu pot exista idealuri, nu se pol forma oameni şi că răul trebuie curmat de la rădăcină.
Prin întreaga lui activitate ulterioară. Dreiser a arătat că înţelege prea bine că numai schimbarea orînduirii sociale va aduce omenirea pe un făgaş mai bun.
O încununare a „convingerilor pe care le avea de mult şi care cu anii s-au întărit" a fost de altminteri şi adeziunea de mai tîrziu a lui Dreiser (1945) la Partidul Comunist, din Statele Unite.
Aşa se explică de ce critica literară pusă în slujba imperialismului s-a. năpustit cu atîta nesaţ asupra lui Dreiser. Criticii reacţionari au folosit tot soiul de manevre, de la atacul făţiş şi calomnie, pînă la ignorare, pentru a-l discredita. Un oarecare Henry   L.   Mencken,   sub  pretextul că-l
THEODOR DREISER ŞI O TRAGEDIE TIF IC AMERICANA
26&
apără pe Dreiser, îl categoriseşte drept liberal şi-i laudă tocmai lucrările anterioare „Tragediei americane", lucrări în care se vădeau tendinţe obiectivist-naturalisle. Alţi critici, printre care J. D. Adams, au negat „Tragediei americane" tocmai tragismul Conflictului Clyde—Roberta. Iar alţii, ca Maxtvell-Geiser, de pildă, au trecul-o pur şi simplu sub tăcere, neamintind în vreun fel rolul şi locul operei lui Dreiser în   cadrul   literaturii  americane din anii
1920—1930. Dreiser însă. preluînd tradiţia realistă a literaturii americane a continuat ■să lupte pînă la capăt şi să-şi afirme cu tărie părerile.
„O tragedie americană", ca şi scrierile ulterioare ale romancierului, au arătat lumii întregi necesitatea răsturnării temeliilor putrede ale capitalismului, instaurarea în America, şi în întreaga lume, a unei ere de fericire pentru omenire.
D. Diamant
REVISTA REVISTELOR
GAZETA LITERARĂ
Nr. 25, 26, 27, 28/1954
Se observă în ultimele numere ale „Gazetei literare" o preocupare din ce în ce mai serioasă şi mai adîncă a scriitorilor noştri pentru tematică, preocupare care se oglindeşte mai ales în articolele de fond publicaţi de poeţi şi prozatori fruntaşi ai frontului nostru literar.
Astfel, Eusebiu Camilar, în nr. 27 al „Gazetei literare", în articolul intitulat „Grădinile de la Pontul Euxin..." vorbeşte de necesitatea ca scriitorii să viseze la timpurile cele noi pe care le înfăptuieşte şi le va  înfăptui   lupta  creatoare a poporului:
„Visurile noastre se bizuie pe forţa creatoare a muncitorimii, pe voinţa fierbinte a călăuzitorului nostru, Partidul, de a îmbunătăţi din. ce în ce viaţa oamenilor truditori. Scriitorii trebuie să fie mîndri că au una din cele mai înalte meniri în tot ce se face şi în tot ce se va face în patria noastră".
Zaharia Stancu, într-un alt articol: „Un nesecat izvor de inspiraţie", subliniază necesitatea ca artiştii să se inspire din viaţa nouă, clocotitoare a poporului., să contribuie prin munca lor la traducerea în fapt a politicii duse de Partid:
„Scriitorii trebuie să ajute la împlinirea sarcinilor trasate poporului muncilor de către Partid, producînd acea literatură care, pe cei îndărătnici să-i facă să iasă din îndărătnicie, pe cei nohotărîţi să-i hotărască, pe cei şovăielnici să-i scoată din şovăială, pe cei însufleţiţi să-i însufleţească şi mai mult, acea literatură care să sporească puterea omului şi să-i dea avînt, ascuţindu-i  în  acelaşi  timp vigilenţa."
Alături de acestea, au mai apărut unele articole de fond la fel de interesante, scrise cu avînt şi cu căldură de Dumitru Mircea (în nr. 25 „Pe drumul recoltelor îmbelşugate") şi Veronica Porumbacu (în nr. 28/1954) : „Să strălucească în versurile noastre flacăra partidului". Toate aceste articole sînt bine venite şi arată, interesul deosebit, frrlmînlarea intensă existentă în frontul literar, cu privire la îndeplinirea rolului de seamă pe care-l are literatura epocii construirii socialismului.
Aceleaşi preocupări de a zugrăvi artisticeşte problemele actualităţii, deşi într-o măsură mai mică, se reflectă şi în unele poezii apărute în ultimele numere ale „Gazetei literare".
Tînăra poetă Emilia Caldarâm, prezentă aproape în fiecare număr al revistei, semnează în nr. 27/1954 o poezie bună. intitulată „Valea Seacă". Eroul liric al poeziei, o tînăr ă tractor istă din stepa dobrogeană, se simte mîndră de rolul minunat pe care îl are de îndeplinit astăzi, acela de a face roditor, prin munca ei, un pămînt secetos care părea blestemat să rămînă mereu aşa:
îmi şoptea bunicul ca pe-o taină mare Basmul despre valea stearpă şi hapsînă. ...Cică-a fost pe vremuri valea roditoare Cică-o boieroaică îi era stăpînă,
şi eroina continuă să povestească legenda acestor   locuri pustiite.
Dar tractoristei. şi tovarăşelor ei le revine sarcina de cinste de a spulbera basmul cel trist. încrezătoare în puterea muncii sale,
REVISTA REVISTELOR
271
ea vede de pe-acum înfăţişarea nouă, transformarea de mîine a pămîntului nerodilor:
Dară de pe-acuma seara liniştiră Aburinda glie, spartă de tractoare, Pare-mi aburinda pîine rumenită Care va să iasă mîine din cuptoare.
Nicolae Labiş publică (în nr. 26/1954) un „Manifest", o vibrantă chemare adresată ţărănimii muncitoare:
araţii mei, dragii mei, fruntaşi muncitori ai ţărînei,
Voi ce glia iubiţi şi-al partidului ţel mai
presus
Palmele noastre ştiu bine ce-i munca
cinstită
Paimele noastre să spună tot cc-avem de
spus".
Cîţiva poeţi închină versuri Partidului nostru: „Partidului" de N. Labiş şi „Citind proiectul, de Statut" de Letiţia Papu, sau sărbătoririi acinci ani de la eliberarea poporului chinez: „Primei adunări a deputaţilor Chinei" de Veronica Poruinbacu şi „Asia" de N. Labiş.
Emoţionantă esle poezia lui. Victor Tulbure închinată ostaşilor eroi ai patriei noastre, „O fată înaltă, de departe", din care cităm:
Şi cum şedeam în lan de cucuruz Adulmecînd, precum ogarii, vîntul, Noi l-am văzut îmbrălişînd pămîntul In trăznetul do iad şi de obuz.
Urla în noi mînia cît un muulo Şi zece zile armelc-au vuit Pentru flăcăul nostru prăvălit . Cu visul cald străfulgerat în frunte.
Atunci cu moartea am. izbit în moarte Cel ce-a căzut părea la piept că strîngo Garoafe  urări şi înflorite-n. sînge Pentru o fată naltă de departe.
„Gazeta" mai publică şi fragmente din „Micul tratat de zoologie", o suită de fabule a poetului Marcel Breslaşu.
Ideea de a satiriza o galerie de tipuri de duşmani şi de gugumani (cum îi numeşte poetul pe birocraţi, pe superstiţioşi sau pe cei naivi, care se lasă duşi de nas de duşmani) ,
alegînd ca simbol diferite animale este interesantă.
Aşa, de pildă, sub chipul vulpii, al rechinului şi al lupului, autorul fixează trăsături ale foştilor exploatatori, „corn ers an ţi", iar în blana ursului cel naiv care:
Ciupit, pişcat şi gîdilat, Sta nemişcat
cît îi de lat, Cînd rechinii ori alto lighioane/îi zmulgeau din păr eşantioane... pe oamenii care nu-şi dau seama că, lăsîndu-se flataţi şi induşi în eroare de duşmani,fac jocul acestora şi alunecă repede pe o pantă periculoasă.
Poetul găseşte simboluri, potrivite şi. pentru a înfiera chipul desguslălor al celor ce vîntură lot felul de zvonuri duşmănoase la adresa regimului nostru democrat popular — de pildă, gaiţa cea vorbăreaţă şi agenţii ei credincioşi, păduchii şi ploşniţele:
Iar de-acolo mai departe către celelalte caturi forfoteau ca să-şi deşarte
şi pe laturi
şi pe muchii
toţi desagii
cu mesagii,
ploşniţele şi păduchii.
Uneori însă, ideea rărnîne vagă, sau se pierde în toi felul de întorlochieri verbale iar chipul animalului satirizat nu întruchipează precis o categorie, un lip uman, aşa cum se înlîmplă de pildă cu greerete—unul dintre „gugumani" sau cu urangutanul care se bale cu maimuţele ce-l critică.
In ultimele numere ale , Gazetei literare" s-au publicat însă şi multe poezii slabe, pline de generalităţi spuse sentenţios în versuri uneori neîngrijite ca acestea:
Din octombrie col dc foc — luaf-am arzător grăunte. Creşte grîul cu noroc 'nalţă ţara mîndră frunte.
Cresc în ţara-mi lanuri mari, Vînt prieten le mlădie, etc.
(„Viaţă nouă" de I. Bănuia)
sau poezii în care autorii lor folosesc expresii năstruşnice, improprii, scăzînd şi ce se mai
272
REVISTA REVISTELOR
poate scade din greutatea unor poezii şi aşa destul de debile:
Stăm pe cerdac, cu Martin la taifas — Ii tremură luleaua, fumînd între gingii Cînd spune numele grofului pe nas Aruncă cîte-o cruce prin pustii.
Vasile losif vrea să se „războiască" cu spicele de grîu:
„Hai, grîule, porneşte la asalt Loveşte-mă cu spicele în piept.
iar Ion Acsan înşiră, pe un ton dulceag, frumuseţile naturii patriei şi aduce ca final cunoscutul refren din mai toate poeziile confecţionate la modul „general", unde e vorba doar aluziv de prezenţa unor duşmani abstracţi:
Şi ură cruntă pentru cel ce este Acestor frumuseţi de vis, duşman!
Dar dacă, totuşi, aşa cum am arătat la început, poezia, din „Gazetă" a răspuns înlr-o măsură cerinţelor artistice formulate în articolele de fond citate la început, nu acelaşi lucru se poale spune despre proza artistică publicată în ultimul timp.
Materiale de această categorie au fost, mai întîi, foarte puţine, şi apoi în mare parte la un nivel destul de scăzut. In ultimul număr apărut citim însă cu interes cîteva fragmente din romanul lui Francisc Munteanu, care anunţă o lucrare promiţătoare, cu caractere şi conflicte viguros conturate. In acelaşi număr, Ştefan Gheorghiu reia şirul portretelor de oameni ai muncii în schiţa: „Doi prieteni". In rest, în celelalte numere, proza publicată se reduce la unele note de drum, scurte reportaje şi. la două schiţe ale unor tineri scriitori - Ion Băieşu („Tuşa Lisaveta") şi Nicuţă Tănase („Era să bage sor-mea divorţ").
In legătură cu ultimul material remarcăm, nu fără a încerca un sentiment neplăcut, lipsa unităţii ideilor exprimate de autor prin prisma înţelegerii copilului care povesteşte. Aşa cum se prezintă, schiţa pare că este un crîmpei, un episod dintr-o lucrare mai mare, unde probabil şi-ar avea locul ei bine stabilit. In afară de aceasta sernai observă abundenţa unor vulgarităţi. în colectarea cărora se pare că autorul depune mult zel, dar fără de care sîntem siguri că Nicuţă Tănase ar putea scrie lot atît de bine, fără
teama că şi-ar pierde cumva nuanţa „pitorească"   a stilului.
Prima schiţă, publicată în acelaşi număr, „Tuşa Lisaveta", este semnată de Ion Băieşu. Apreciind intenţia tînărului scriitor de a se ocupa de un domeniu de viaţă către care-scriitorii noştri trebuie să-şi îndrepte fără încetare atenţia, — (viaţa nouă a ţărănimii) — nu putem fi lotuşi de acord cu mulţimea amănuntelor nesemnificative pe care autorul le-a introdus în această schiţă, probabil în-dorinţa   de a scoate   unele   efecte comice.
Aşa de pildă, Tuşa Lisaveta, gospodină bună care ştie să crească păsări mari şi frumoase, este pusă de autor să înfăţişeze-secretarului de partid şi şoferului—veniţi să-i plătească găina omorîtă cu maşina—următoarea hazlie „metodă" pentru a-l face pe: cocoş să-şi îndeplinească datoriile conjugale:
„Nu mi-aş da cocoşul meu nici pe un bulgăre de aur, spune eroina. Cînd nu-mi ouă vreo găină, îl iau în poală şi-i sucesc gîtulca o frînghie: „Spune-mi, moţafule, ce mi-ai făcut ieri? Craiule!"
Asemenea amănunte de un haz îndoielnic diluează schiţa şi subţiază ideea pe care este construită.
In sectorul de critică al „Gazetei" au fost publicate, ca şi pînă acum, o serie de cronici: „Rădăcinile bucuriei", „Rapsodia Marinarilor", „Casa apelor", „Marea bătjîlie de la Iazul mic", „Eu, Tică si alţii", „Cucuietul", ele. Reţinem numele unui tînăr recenzent, Valeriu Rîpeanu.
In general însă, cronicile şi recenziile apărute au continuat să se menţină la un nivel scăzut, fiind destul de şterse, constata-live, şi. neridicînd probleme sau discuţii în legătură cu lucrările discutate. Trebuie remarcai ca un fapl nou şi îmbucurător publicarea în revistă a unor articole teoretice sovietice— ca „împotriva subiectivismului în teoria artei" de A. Egorov şi. „înarmarea ideologică a literaturii" de A. Surcov.
In ultimul număr al „Gazetei literare" salutăm însă apariţia unor articole de generalizare (pe care le-am dori urmate de altele asemănătoare) , cum este articolul lui Savin. Br atu „Reflectarea forţei partidului în literatura noastră". Autorul discută felul cum se oglindeşte, în romanele apărute de la 23 August, forţa creatoare a Partidului nostru, întruchipată fie în chipurile unor activişti
REVISTA REVISTELOR
273
de partid sau de comunişti în general, fie în masa poporului, care luptă pentru o
viaţă   nouă. .
O interesantă problemă, care se cere reluata şi discutată mai pe larg, ridică de asemeni articolul lui Al. Oprea „Pentru crearea unor basme ale epocii noastre .
Gazeta a mai publicat şi unele bogate ma-
teriale referitoare la aniversarea eliberăm Republicii Populare Bulgaria şi a Republicii Populare Chineze - ca şi la aniversarea unor mari scriitori ruşi şi sovietici - cum sînt Necrasov şi Ostrovski.
Salutăm reapariţia rubricii de „note şi comentarii" ■
IASUL LITERAR
Nr. 1-1954
Revista „laşul Literar", menită săînlocuia-scă - sperăm -cu mai mult succes vechiul almanah „laşul Nou", a apărut, in sjirşit, după lungi amînări. Avînd în urma o bogată tradiţie literară, tradiţia lui Emmescu şi Creangă, tradiţia „Vieţii Romîneşti , scriitorii moldoveni sînt holărîţi, dupa cum ne asigură „Cuvîntul înainte", să ante măreţia  contemporaneităţii,   la  înălţimea ei.
Acest prim număr este deschis de doua poezii ale lui Nicolae Labiş: „In ««<* neuitată" şi „După zece ani". Prima, fragment dinlr-un ciclu mai larg, evocă zilele eliberării patriei noastre de sub jugul fasciştilor. Cu elemente plastice, poetul rememorează atmosfera vremurilor tulburi de război:
Nu ştiam dece-i piînsă mama, De ce părul ei lung despletit şi-a lăsat, De ce în părul ei lung firele albe ca inul, Zi de zi tot mai multe luminează ciudat.
Sufletul copilului intuieşte ceea ce mama nu-i spunea: veşti despre o bănuită moarte a tatălui său. In ziua de 24 August, hi-tleriştii, aflînd vestea armistiţiului, masacrează trupele romîneşti înlîlnile, şi se retrag.
Apoi nemţii s-au înşirat în coloană Şi după ei podul cel mare s-a rupt. Parcă o pasăre uriaşă şi-ar fi lăsat aripile Să-i cadă cu troznet,   sleite, desupt.
Imaginea satului este reînviată odată cu sosirea armatelor Sovietice. Acum se reîntoarce şi tatăl eroului. Poezia este străbătută de emoţie, fără a fi însă dintre cele mai jg _ V. Romînească
bune pe care Nicolae Labiş le-a scris în ultimul timp.
Cea de a doua poezie a tînărului poet, „După zece ani", cîntă într-un versvibrant, 'amintirea gloriosului eveniment al eliberării patriei; febrilitatea şi sentimentul plenitudinii covîrşesc sufletul poetului martor al măreţelor transformări:
Aceeaşi febră m-a cuprins acum, Trecînd cu amintirea din ziua neuitată. Din ziua libertăţii pînă-n aceste zile Cînd vîntu-n roşii flamuri ca-n flăcări o sa
bată.
Mi s-a umplut privirea de cicluri de istorii Cernute-n zece toamne cu frunza din cireşi. Prietenă, am văzut trecînd milenii ^ Milenii compresate-n zece ani intenşi.
..După zece ani", este evident scrisă. într-o primă formă, nerevizuită, deşi ni se pare mai interesantă decît prima. Ea este, de fapt, descrierea procesului de creaţie.
Otilia Cazim.tr publică o fabulă pentru copii, scrisă cu gingăşie şi inspiraţie. Din ea se degajă o învăţătură preţioasă. Ingim-farea unui căţel de cauciuc e pedepsită de colţii dulăului   lăţos din curte:
Insă cînd să-l scuture
Scutură dacă ai ce;
Din jigodia-ngîmfată
A rămas în colţi deodată
Doar c-o minge desumflată.
Andi Andrieş semnează poezia „Urcuş", un fel de profesie de credinţă.
274
REVISTA REVISTELOR
Abea cînd vei pune piciorul Pe cea mai de sus înălţime, Să-asculţi minunatele rime In care şopteşte izvorul.
Atunci să oftezi ostenit Şi fruntea s-o ştergi de sudoare. Atunci să priveşti, din picioare, In urmă spre drumul sfîrşit.
Numai că, dacă în alpinism, ultima culme este relativ uşor de stabilit, în sensul alegoric, voit de poet, e mai greu.
Ar mai fi de observat că piscul dorit de poet este un ideal oarecum individualist. Autorul însuşi a simţit probabil această posibilă interpretare şi s-a corectai într-o ultimă strofă, din păcate searbădă şi sub nivelulde ansamblu al poeziei:
Iar dacă prietenii vor Să urce pe culmea pietroasă, lntinde-le mîna vînjoasă Şi dă-le la foţi ajutor.
Sectorul de traduceri este bogat. Ion Istrati, H. Grămescu, Dragoş Vicol şi St. Siklody traduc din Pavel Antocolski. L. Dimitrenco ,J .Wolker. Foarte izbutită ni se pare traducerea lui G. Mărgărit din Pablo Neruda, „Revină-mi tu, grădină a Franţei". Este admirabil transpus suflul larg al cîntă-reţului din Gliile în mărturia afinităţii sale cu spiritul şi personalitatea lui Rabelais:
Ca să-mi hrănesc viaţa mea, Franpois Rabelais
Mi-a  folosit  cum  folosesc de hrană
Acele roşii tari şi coapte.
Şi gura lui care-a cîntat
Belşugul halcilor de carne,
A fost şi pentru mine
Izvor la chiot şi la bucurie.
Amărăciunea lui Neruda de a fi fost alungat din grădina lui Rabelais şi Paul Eluard de către guvernanţii reacţionari ai Franţei e bine transmisă, în imagini tulburătoare, pline de gravitate şi  revoltă reţinută:
In zadar, In zadar
Nu le-a păsat chiar de-amintirea Ochilor lui Eluard
Ca două lămpi de foc albastru pe umerii
mei.
In zadar...
Nu voi putea un singur picior Să-1 pun pe-acest pămînt păzit de poliţişti Să fim bine-nţeleşi, nici pe apă, nici pe pămînt, necum cu avionul. Nu voi putea cu vocea gravă Să mă-ntreţin cu valurile Normandioi
iubite
Si n-am să pot copac să mă prefac Să mă-ndestuleze ploaia.
„Jurnalul de reporter" semnat de Georgeta Sauciuc, George Ionaşcu şi Ad. Robii cuprinde, fără a avea mari pretenţii de adîn-cime, instantanee interesante din viaţa satului în procesul de transformare socialistă. Se surprind aspecte ale schimbărilor şi înoirilor petrecute în conştiinţa ţărănimii muncitoare. Primul instantaneu e şi cel mai bun. Un ţăran bătrîn se preface supărat pe gospodăria colectivă şi, sub aparenţa că preferă formele vechi de muncă a pămîntului de pe „vremea" lui, respinge „metoda" nouă. Substratul punctului său de.vedere se ghiceşte însă a fi nemulţumirea că cei tineri, din lipsă de respect, l-au instalat paznic, pe cînd el aspiră, de fapt, la uneltele mecanizate, la maşină. Alt instantaneu: O ţărancă merge la oraş purtînd în spate un sac de barabule. Cineva aflînd că are de lucru la laborator, se oferă să-i cumpere povara ('„doar n-ai să te duci cu tăbuiaţa asta acolo"). Dar lîlcul istorisirii stă în faptul că ţăranca ducea barabule la laborator spre analiză. Altădată, ţăranii refuză să mai vadă un film („Răsună valea") , pe care cei. de la regiune vor să li-l ofere a treia oară, socotindu-l numai pe acesta corespunzător nivelului spectatorilor de la sat. Ţăranii stăruie cu înverşunare să li se trimită filmul „cu baletu"... deşi li se replică tăios că filmul acesta „îi pentru intelectuali". („La noi este şcoală de ciclu doi, este T.O.Z.,este gospodărie de stat, ce, crezi c-am rămas de căruţă?" întreabă numeroşi ţărani.)
Celelalte instantanee sînt de o valoare scăzută. La un foc de fotbal se susţine că „Ni-ţucă a bătut cu mîna". Niţucă se irită pretextînd că, „Da' n-am dat anume. Numa' cu degetu' cel mare am atins-o, uite aşa...
REVISTA REVISTELOR
275
'    -     S facă mincinos?" Morala: De   ce sa ma Iaca _ Vini   Nihică   cinci ia suw Mai, «îţucd, mă-nţelegi tu...
dmtr-o critica, a pai... • ...;„,■.,„,ea
Reportajul nu justifica  superf     ti a
nu încetează de a ^ o schiţa proasta
.   - lucrări pe ae-anliegui
va sene m vuto,   iwa,   I q izbutite. Nuvela îşi pi opune sa a serie de lipsuri existente la un oc»ls^ în administraţia căruia se cuibăriseră leva elemente descompuse. Copilul sef «
Mmia%aTF^ d\  seZciu e de principialitate.
nJită „reacţionară" fiindcă nu şterge cu suficient respect biroul contabilului. O figură ce se anunţă a fi interesanta esie ac a a şefului ocolului, înfuenţabil?i ™Pa°»«*°'-(„Eu sînt omul căruia nu-i place cea la PreL să muncesc eu mai mult, mimai » văd pe toată lumea mulţumită Cuce care greşeşte stau eu de vorbă şi-i ara g'LTa în care-a căzut. Nu se poate sa nu 'înţeleagă. Cît despre duşmanul de clasa, ]a noi nu sînt." ) Elementele date smt viabile, totuşi insuficiente sPre a da viaţă unui caracter.    Finalul  povestirii   e nemotivat cam  grăbii.   Greutăţile  sînt înlăturate nemulţumirile sînt potolite, duşmana sin demascaţi într-o clipă, odată cu sosirea de la regiune a unui alot-puternic responsabil
al cadrelor.
Poeziile începătorilor Radu Romaşcanu, Mihai Munleanu, Maria Paraipan, E. Ag-igoroaiei, îndreptăţesc oarecari speranţe. Deocamdată, debutanţii n-au depăşit treapta versului zglobiu şi al culorilor idilice. Oricum însă, intenţia revistei ieşene de a descoperi talente noi, merită laude.
Sectorul de critică literară este bogat şi interesant. Articolul lui Al. Duna încearcă să releve unele formulări fuste ale lui Carabei Ibrăileanu în-legătură cu problema tipicului. Nu se dă însă în chip răspicai o apreciere sintetică a lui Ibrăileanu, criticul „luliumindu-se să aducă citate fără însă a le sprijini pe  consideraţii  mai generale, be resimte oarecare timiditate. Fraza de început sună astfel:. „Incercînd a reconstitui concepţiile de teorie literară ale lui G. Ibrăileanu, trebuie să remarcăm dintru început ea cu
18+
toate frecventele lui lunecări impresionate   o puternică şi nedesmmţita (*«« lumrul si aşteaptă la o ^maţie^a care să fixeze valoarea criticii lui Ibrăileanu în ciuda    frecventelor lut lunecări impresioniste, dar tensiunea frazei scade bru*. şi autorul face observaţia banala, n.n. ten dintă de a teoretiza, de a porni uneori de a concep spre opere literare alteori de la acestea din urmă spre cele dmtn .
Faptul este cu atît mai regretabil cu at ne găsim în faţa celui dintîi articol apa, at în ultima vreme referitor la G. Ibrăileanu.
Gh. Mărgărit se ocupă, într-un articol concis, de" valoarea lui Geo Bog™ H defineşte în chip pătrunzător caracterul, 'valoarea 'specifică a prozei scriitorului.
O apreciere pozitivă se cuvine articolului luiI. Sirbudesprerom,nul„Alnouăleava de Ilya Ehrenburg. E bine caracterizata fort, ii Ilya Ehrenburg de a demasca pnn Cloacele satirei şi ale ironiei subtile chipul respingător şi descompus al lumii burgheze din apus.
Articolul lui D. Costea despre poemul „Pămîntul" al Măriei Bănuţ este scris cu seriozitate.
Mai puiin interesante de cît era de aşteptat sînt noule critice cuprinse la rubrica intitulată „Miscellanea".
Sub semnătura LI. comemorarea lui O. Topîrceanu se relatează cu o grandilocvenţa
supărătoare:
Noi cititorii lui G. Topîrceanu U asigurăm pe poet, la cea de-a şaplespr-czecea comemorare a sa, în numele nostru şi al sutelor şi miilor de eroi a. cărţilor noastre, că nu vom cruţa niciun eiort oricît de greu ar fi acesta, în lupta pentru apărarea   păcii," etc.
In orice caz, reînvinea acestei rubrici tra-di,ionale,condusăodinioară,înpaginile„Vieţii
Romîneşti", cu atîta vioiciune şi combativitate de către G. Ibrăileanu, este bine venita.
Primul număr al „laşului Literar" trage învăţăminte din deficienţele grave ale fostului „Almanah" şi obţine un merituos succes prin publicarea unor lucrări literare
276
REVISTA REVISTELOR
şi a unor articole de critică izbutite, înstrîn-     ceşti capabile să ridice necontenit calitatea
să legătură cu cele mai vii probleme ale actua-    unei. publicaţii literare periodice.
lităţii. Socotim că la Iaşi există forţe scriitori- L. R.
„STEAUA"
Nr. 5-1954
Numărul 5 al revistei „Steaua" de la Cluj, după cum ne spune şi precizarea de pe copertă, este închinat cu exclusivitate aniversării gloriosului deceniu. Prin materialele variate din domeniul poeziei, prozei şi criticii literare, în majoritatea lor interesante şi substanţiale, scriitorii grupaţi în jurul revistei „Steaua" au cinstit cu roade frumoase istorica sărbătoare a poporului nostru. In preajma acestei mari sărbători populare, poetul A. E. Baconsky face un „Popas" pe „stînca vremii", ceea ce-i prilejuieşte o viziune istorică încîntătoare şi plină de semnificaţie, amintindu-i de-o zi tîrzie de vară, în care salcîmul înflorea a doua oară, şi pe plaiurile noastre treceau „cu marea lor lumină" ostaşii sovietici eliberatori. In versuri mişcătoare, înaripate de un suflu romantic, poetul ne aduce în faţa ochilor imaginea acelor memorabile zile de August 1941, cînd se stingea pe plan calendaristic vara, dar în perspectiva istorică se anunţa primăvara poporului nostru. De la această sugestivă im.agine, memoria poetului se deplasează pe firul anilor gloriosului deceniu şi în cîrnpul ei vizual apare tabloul grandios al realizărilor poporului muncitor:
Fug clipele. In ţară cresc fabrici rînd. pe rînd
Şi lanurile voastre se pierd fără hotare,
In inimă şi-n gînd
Se făuresc poeme şi visuri viitoare.
Aceste realizări farmecă privirea şi îl îndeamnă pe poet să treacă de la contemplaţie la afirmarea directă a admiraţiei şi mîndriei sale în faţa cuceririlor oamenilor muncii:
Am dobîndit pe cale destule cuceriri Cu preţul multor lupte îndelungate, grele,
Puterea care zboară prin firele subţiri, Iluminînd în noapte cuprinsul ţării mele,
Şi apele pornite să caute turbine Şi pruncii, fără număr, privind spre cer în
zori,
Sînt semnul primăverii depline care vine Cu scînteieri departe ivindu-se prin nori.
Cu cît, însă, biruinţele poporului muncitor sînt mai mari, cu atît, în actualele condiţii istorice, ura duşmanilor se înteţeşte. Printr-o reuşită imagine, împrumutată din lumea basmelor noastre şi folosită cu multă iscusinţă, A. E. Baconsky reuşeşte să ne transmită ideea permanentei ascuţiri a luptei de clasă la noi:
E lung în urmă drumul — duşmanii mai au
glas,
In ochii lor ard săbii aprinse-n focul urii,
Se mai aţine seara balaurul rămas
La podul de aramă din marginea pădurii.
In amintirea aceleaşi zile de August 1.944, Aurel Gurghianu publică poezia „La şcoala militară". Versurile exprimă ura poetului împotriva regimului fascist şi. dragostea lui pentru pace, pentru armata păcii, armata sovietică. Realizată în ansamblul ei, poezia nu este scutită, însă, de unele imagini pretenţioase, împrumutate din arsenalul imagistic al lui Ionel Teodoreanu, care-şi întitula un capitol din „Lorelei" „Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară". Asemănarea esle izbitoare, şi prin artificialitatea ei nu serveşte ideii serioase cuprinsă în poezie. Gurghianu spune:
Veni şi august. Harfa verii cîntă Pe ierburile roase de căldură.
şi-apoi trece la un soi derugăciune panteistă, pastişată la rîndul ei după „Le dormeur du val" al lui Rimbaud":
REVISTA REVISTELOR
277
'Tu poezie-a drumurilor, sfîntă, Tu maica noastră, veşnică natură, Ai milă de soldaţii prăfuiţi Ce trec cin tind cu puştile-n spinare.
Cornelia Sălăjan, în „Curcubeul", neaduce imaginea copilăriei din toamna lui 'i4, .„cînd la marginea oraşului", „copii mulţi" la fel de rupţi şi flămînzi, la fel de sărmani, alergau după fluturi, iar cei mai mari vindeau „Universul copiilor"; copiii aceştia au văzut cum domnii încruntaţi şi trufaşi fugeau din oraş, iar în urma lor veneau armatele sovietice, primite cu dragoste fierbinte. Din pricina versurilor sgrunţuroase, a unei prea mari înghesuieli de amănunte şi-a unor imagini căutate şi forţate: „Ploaia •era plînsul cerului înjunghiat/de cuţit"(!?), poezia capătă un caracter cam arid.
Aurel Rău ne dă un grup de poezii: „Duminecă de odinioară", „întoarcerea", „Vor avea pămînt" (fragment), „Cîntare", „Durerea de altădată", „In zori", „Mai mare dragu", dintre care unele conţin un motiv poetic şi un material de viaţă impresionant. Acesta •e, de pildă, cazul poeziei „Dumineca de odinioară" unde, probabil, învremea războiului, .într-un ceas cînd în turla bisericii bat clopotele, pe cîmp, într-o linişte apăsătoare şi o singurătate grea, o femeie trudeşte cu sapa la prăşitul porumbului, iar copilul ei, culcat în lărnă, se sbate cu mîinile întinse spre cîr-durile de cocoare ce străbat albastrul nesfîr-
■ şit al cerului. E, într-adevăr, un tablou mişcător, o zi cumplită din viaţa oamenilor simpli
■ supuşi exploatării şi tragediei.
Nu e însă mai puţin adevărat că clin pricina unei lipse de claritate, prezentă în •unele strofe, comunicarea sentimentelor poemului se face îndeajuns de dificilă. De remarcat, în această poezie, este strădania poetului de ■a căuta o inovaţie în meşteşugul versului, ■cu scopul creerii unei muzicalităţi adecvate. .Sînt realizate interesant rime interioare. Iată cîteva exemple:
In hotar e linişte. Şi galben Cerul se strîmtează în apus. Tînăr soare, plute de cocoare Mînă-ncet, abea le-auzi, pe sus.
In acelaş mod sînt alcătuite  şi strofele
următoare. Cităm versul al treilea al cîtorva strofe:
Rece doar cîte-o-adiere trece Numa-n turlă clopotele urlă In sihastrul zariştei albastru
etc., etc.
O poezie neinspirată ni se pare „întoarcerea". Se manifestă aci un fel stîngaci, necrealor de folosire a folclorului în creaţia cultă. Ni se serveşte un amestec nefiresc: De la repetiţii obositoare în ritm. de colindă, cu totul nechemate de ideea poeziei:
Şi la geamuri stăm — Şi din mîini fluturăm, Din mîini fluturăm,
la atmosfera şi ritmul sacadat aldescîntecului:
Cît a umblat pe pămînt Lacrimi a vrut să stîrnească, Pe ochi i s-a pus Ţărnă svîrlită-n vînt Şi iată —
Unde-a călcat cu piciorul, Sterp a lăsat ogorul
De-aceea a fost îngropat In focul de el aţîţat Blestemat —
pînă la versuri cu totul inutile în corpul poeziei. Toate fac să se piardă ideea de bază şi intensitatea sentimentului. Interesante şi bine realizate artistic ni se par poeziile „Durerea de altă dată", „In zori." şi „Mai mare dragu",
Diniiltima respiră, cu căldură participarea la viată a artistului.
Revista mai cuprinde poezii postume de Emil Isac: „N-a fost minune", „Curg rîuri de sînge", „Urmaşul meu", „Plugul", „Veţi fi voi mai fericiţi..." şi traduceri: „Nopţi" de Bardos B. Arthur, în româneşte de Ion Brad, „Vînători" de N. Gribaciov, „Patria" de C. Simonov, în romîneşte de Ion Oarcăşu.
La proză, Teofil Buşecan publică o povestire impresionantă, „Se auzeau tunurile", Pavel Aioanei: „Cu trenul de la Sibiu" şi tînăra prozatoare maghiară Nagy Ilona, un fragment din ultima parte a nuvelei
278
REVISTA REVISTELOR
„In furtună", consacrată luptelor de eliberare din   vestul Ardealului.
Cele trei bucăţi de proză, sînt scrise cu talent şi oglindesc crîrnpeie din viaţa poporului nostru în anii grei ai dicaturii fasciste sau în preajma şi după eliberarea patriei.
Nuvela lui. Teofil Buşecan înfăţişează drama unui. artist plastic de mare talent, pe care dispreţul burgheziei faţă de arta realistă îl împinge într-o falnică ruină materială. Slăbit, pictorul se găseşte pe patul morţii, cînd într-o zi primeşte vizita a trei muncitori mineri de la care află că „se-aud tunurile libertăţii", tunurile armatei sovietice eliberatoare. înseninat ca de-o arătare miraculoasă, artistul acesta, strivit de societatea burgheză, se ridică din pat. şi începe un tablou reprezentînd vizita celor trei mineri în „aşteptarea răsăritului". In cele din urmă, artistul se stinge, însă cu credinţa fermă că prin viaţa liberă a celor trei mineri va  trăi şi el şi. va  întâmpina „răsăritul".
La sectorul de critică literară sînt publicate studiile: „Creaţia scriitorilor ardeleni în gloriosul deceniu" de George Munleanu, „Forţa şi bogăţia artei noi" de Florian Potra. Prin munca depusă în alcătuirea acestor stadii, cei doi autori au efectuat un lucru util pentru istoricii literari, punîndu-le la îndemînă un bogat material informativ
şi o serie de date preţioase în legătură cir dezvoltarea noii noastre literaturi în Ardeal. In analiza cuceririlor noastre în domeniul literar şi cultural, autorii au demonstrat că aceste cuceriri s-au obţinut într-o bătălie aprigă cu ideologia burgheză şi prin sprijinul neprecupeţit al Partidului Muncitoresc Romîn.
George Munleanu mai semnează o cronică interesantă, judicioasă, asupra volumului de poezii al lui Cicerone Theodorescu „Un cîntec din uliţa noastră", scoţând în relief trăsăturile specif ice ale personalităţii poetului, precum şi unele lipsuri care mai stăruie în creaţia lui ca recidive ale unor vechi preocupări formaliste.
Recenzii semnează poetul Ion Brad despre volumul „Laude" de Miron Radu Paraschi-vescu, şi Eugen Naum despre romanul în versuri al lui Puşkin „Evghenii Oneghin".
Continuînd o bună tradiţie,revista publică articolul „Principialitatea imaginii artistice" de II. Nazarenco, apărut în „Literaturnaia Gazeta", articol de un deosebit folos, atît pentru scriitorii şi criticii literari cît şi. pentru masele largi.de cititori.
Ne pare rău că în numărul acesta revista a renunţat la rubrica de note care, adeseori, s-au arătat deosebit de vii şi de interesante.
I. B.