Vi ÎVOMÎ REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. Din capr 1 ns> TOMA GEOROE MAIORESCU întoarcerea in Patrie (poem, fragmente), ★ AUREL. MÎH ALB Floarea vieţii (roman, II) ★ Ta. TOMA | Secerişuri sfinte i Avuntgarde); Partidului ★ O. NEDOŞIVIN Problemele artei realismului socialist ★ AL- PHILIPPIDE Despre traducerile din poezia rusă şi sovietică ★ MIHU DRAGOMIR Date noi asupra vieţii şi operei lui D. Th. Neculuţă " * EUGEN CAMPUS N. D Cocea, - un maestru al pamfletului literar ★ NESTOR IGNAT Cu privire la valorificarea moştenirii culturale ★ MIHAI NOVICOV Scenariul cinematografic ca gen literar ★ REVISTA REVISTELOR august. 1954 — anul vii CUPRINSUL Pag. TOMA GEORGE MAIORESCU: întoarcerea în Patrie (poem)........ 5 ★ AUREL MI HALE: Floarea vieţii (roman, II) .............. 20 ★ IOAN HOREA: Achim;; Furtuni ..................... 149 IOAN MEIŢOIU: înfruntarea...................... 156 MIHNEA GHEORGHIU: Pe unde fuse Ion-ăl-mare............ 160 EMILIA CĂLDĂRARU: In ajun de seceriş ................ 162 LEONID PERVOMAISKI: Pe malul Niprului (în romîneşle de Const. Argeşeanu) . 164 OAMENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE N. VĂLMARU: File de jurnal ...................... 171 _ ★ | A. TOMA]............................... 181 A. TOMA: Secerişuri sfinte; Avantgardei; Partidului............ 183 ŞT. CAZIMIR: Primăvară fără moarte .................. 186 ORIENTĂRI G. NEDOŞIVIN: Problemele artei realismului socialist ........... 188 DISCUŢII AL. PHILIPPIDE: Despre traducerile din poezia rusă şi sovietică....... 212 ***In legătură cu problema traducerilor: J. W. Goethe: „Noaptea" (fragment din „Faust" (în rommcşte de I. U. Soricu, Lucian Blaga, Ion Iordan)...... 218 TEXTE ŞI DOCUMENTE MIHU DRAGOMIR: Date noi asupra vieţii şi operei lui D. Th. Neculuţă ... 231 LITERATURA REALISTĂ INTRE 1920 şi 1944 EUGEN CAMPUS: N. D. Cocea, — un maestru al pamfletului literar..... 242 TEORIE ŞI CRITICĂ NESTOR IGNAT: Cu privire la valorificarea moştenirii culturale....... 264 MIHAI NOVICOV: Scenariul cinematografic ca gen literar......... 274 LUCIAN RAICU: Despre unitatea caracterelor în satira realistă....... 288 EUGENIA TUDOR: Pe drumul unui poet tînăr .............. 294 tAMARA.GANE: De la preistorie la istorie ............... 300 RECENZII DAN SOREANU: „Cinc-i dc vină?" . . • ,................. 308 REVISTA REVISTELOR......................... 312 i1 1 I i \ i ,1 / TOMA GEORGE MAIORESCU întoarcerea in patrie — fragmente — REVENIRE Din drumurile-mi lungi, din depărtare, la tine eu revin, o scump meleag. Mi-e dragă-aici: şi-o piatră, şi-o cărare şi fumul alb al caselor mi-e drag. Pămînt natal/ O, cum te-am mai dorit, nici cînd nu îţi pot spune în cuvinte; s-ascult Bîrzava-n şopot repezit, tăcerea înălbilelor morminte. Să hoinăresc pe uliţele slrîmbe cum rătăceam în anii de demult, Pe Dealul Crucii paşii să mă plimbe, furnalul, vechi prieten, sâ-l ascult. Şi să privesc de sus, pe înserate, — aşa cum deseori priveam cu gîndul —■ oraşul meu, cu zgomote ciudate şi bolta sa de flăcări, cuprinzîndu-l. Mi-e drag aici şi colbul de pe uliţi şi fiecare colţ e-o amintire: aici cîndva noi ne-am bătut cu saliţi, acolo-i locul vechi de întîlnire. Pe zidul galben cu afiş de teatru, am aşternut eu primul manifest, era în mai, în patru zeci şi patru — parc-ar fi ieri aşa îmi amintesc. Iar într-o noapte, primul sabotaj — ţîşneau înalte flăcări la furnale. — Fiţi calmi, tovarăşi! TOMA GEORGE MAIORESCU Calm şi mult curaj: ... atunci căzu tovarăşul Mihale... Şi-o dipă, m-oi opri şi-n cimitir... lîngă mormîntul mamei fără flori, ca-n suflet să-mi învie amintiri, atît de dureroase uneori. Şi iar la drum s-o iau cu ochi curaţi, căci lacrimile sînt alinătoare. Voi de trecut să nu mai întrebaţi, durerea, a cunoaşte fiecare. CÎNTAREA PĂMINTURILOR Pămînt natal! O plaiul meu iubit, văzut-am multe-n anii despărţirii: în munţii Alia Tau am rătăcit şi am băut din Ciu, rîul iubirii. Pe cai cazahi am străbătut mari stepe, nisip încins şi flori de sacsaul. Am ascultat cuvintele înţelepte în iurtele din fiece aul: — „Pe-acest pămînt, ce-i înălbit de oase — nicicînd desţelenit, vrăjmaş, arid, vor înflori ogoarele mănoase, c-aşa ne-au spus tovarăşi de Partid..." Şi-atunci, privind spre-ndepărtata zare, am auzit tractoare uruind, muşcînd din târnă mari escavatoare şi trenuri noi vuind, venind, venind... Treceau alături marile chervane... şi am văzut în zări, unduitoare, grădini şi holde, crînguri verzi în floare şi oameni mulţi, trecînd în lungi coloane, sub roşul răsăritului de soare... Am admirat şi lebăda cea neagră plutind uşor pe lacul Issîc-Cul; ologul de o vede o să meargă şi fuge chiar, — scăldîndu-se în mîl. Şi orbul, de-o-ntîlneşte, va zări chirghiza, minunata primăvară... ÎNTOARCEREA IN PATRIE 7 Şi ascultîndu-i cîntecul vrăjit am îndrăgit pe veci această ţară. Şi Samarcanda m-a primit de oaspe şi sfîntul mausoleu Şah i Zinda. înalte bolţi şi minarete-albastre pe care-un soare tînăr se-oglindea. Treceam pe bulevarde largi şi noi, Taşchcntul m-a uimit, m-a fermecat! ,Nu trec pe străzi, ca-n versuri de Navoi, nici măgăruşi cu pasul măsurat, nici cerşetori cu traiste în spinare, nici şarlatani dervişi, nici împăraţi, nici faetoane princiare, ci oameni noi, adevăraţi. 0 tînără cu servieta-n mînă, spre Institut grăbeşte-mbuforatâ. La umbră, pe o bancă, o bâtrînă, de-o ceată de copii e-conjurată. Şi-un acsacal1) cu anii peste-o sută tot stă Ungă panoul de onoare: sînt chipuri de uzbeci necunoscute, dar faţa lui e totuşi zîmbitoare. Şi mîngîindu-şi barba cumpătat cu paşii rari porneşte mai departe. Ce-o fi gîndind bâtrînul — n-am aflat dar sigur sînt că nu gîndea la moarte. Am poposit şi-n satele uzbece şi învăţînd dudarul*) sâ-l înstrun, cu foc le-am zis o doină romînească ce-o cîntă pe la praznice şi-acum. Am hoinărit şi unde de demult căutase Iason Una cea de aur. Prin viile Massandrei am trecut păzite altă dată de centauri. Pe ţărmuri crimeiene vezi urcînd palate largi de marmură crăiască. *) Acsacal : Barbă albă, bălrîn 2) Dudarul: instrument, muzical uzbec, cu coarde TOMA GEORGE MAIORESCU Şi-o vrajă mi te leagă de pămînt şi pasul e silit să se oprească. Apoi Ucraina, holdele albastre, — o mare nesfîrşită fără mal, — şi cerul strălucind cu mii de astre măreţ cum e doar cerul meu natal. Creşciaticul reînălţat şi falnic mi-a reţinut privirile un timp, pămîntul ucrainean atîl de darnic ogorul meu pe mini făcu să-l simt. Pe Volga, mama apelor Rusiei, pluteam încet cu-n cînlec de burlaci. Pe Volga-Don prin poarta măreţiei, noi am ajuns în noul port Calaci: o fată încerca să nu mai plîngă, iubitul petrecîndu-l de pe mal: plecau vapoare al.be-n rută lungă şi poate spre pămîntul meu natal. Şi atunci, cînd Stalingradul m-a primit, deschis şi sobru ca un bun părinte, clipind din ochii verzi a „bun venit,''', istorii vechi mi-au fulgerat prin minte. Aveam un prieten bun; ce-i drept mai mare, dar anii nu-i socoti cînd te-nţelegi. Iubea şi chiar voia să se însoare. Dar cum să ştii în zori cu ce te-alegi. C-a doua zi, la colţuri, toboşarul vestea cu voce groasă şi cîntală un ordin ce-aducea în curţi amarul şi-n gări vagoane negre, sigilate. Şi Radu Soare fu luat din zori şi dus departe în „războiul sfînt". De cîte ori cu arma la picior nu se-ntreba: ce-i oare pe pămînt? De ce să-mpuşte oameni, să ucidă? ... Cu mînclra-i semăna copila moartă. ... Şi înir-o seară, Ungă un gorgan, trecu infanteristul Radu Soare prin foc spre „IIoria, Cloşca şi Crişan". Dar eu nu-i voi uita nici pe acei ÎNTOARCEREA IN PATRIE ce tricolorul patriei mînfindu-l, prădau, blagosloviţi de arhierei, „în numele lui dumnezeu prea blîndul." Stăteam tăcut pe ţărmul marei ape, privind cum vase noi pornesc în drum, legende vechi mai stăruiau prin noapte cum Phoenix s-a-ntrupat cîndva din scrum. Priveam oraşul, mîndru, renăscut. Vorbea cu mine fiecare piatră de eroismul celor ce-au căzut, ca focul meu să pîlpîie în vatră. Priveam, oraşul inundat în focuri. Un steag. Şi păcii dîrză chezăşie. Şi n-am simţit în alte daţi sau locuri atît de mult că am o datorie. Căci dacă azi pe glia părintească E-n floare trandafirul purpuriu şi mătrăgunii nu-i dăm loc să crească şi focu-n vatră arde tot mai viu, e că atunci în anii de omor, oprind cu pieptul plumbu-nfierbîntat, ei n-au salvat doar propriul ogor dar şi pămîntul meu l-au apărat. Voi, prieteni, ce-aţi căzut, — somn liniştit! In inimi pilda voastră este vie: Clădim. Iubim. Luptăm neostenit. Noi nu uităm de marea datorie. IN AJUNUL PLECĂRII O zi de toamnă. Zi obişnuită. Cu cer de plumb şi cu pava ful ud. Oraşu-i plin de frunze ruginite gonite fără rost de-un vînt zălud. — Vezi? Se roieşte fumul? Nu-i semn bun! Mi-a spus vecina dis de dimineaţă. — Da, da, nenorocire, chiar de drum! Ce grabă? Stai/ — Rămîi de ţii la viaţă. — Tc duce în Sibiria. — Precis Mi-a şuşotit în taină o bătrînă. — Vezi, spune-aicea în Apocalips, versetul unşpe, că-ntr-a şaptea lună... — Vine războiul/ Ce le faci atunci? M-a întrebat un „foslu marcant şi marc. Cămaşa îmbrăcată no arunci, mai bine nu ţi-o pune în spinare. TOMA GEORGE MAIORESCU — La Moscova? E bine, minunat. Eu nici nu sînt în stare să-ţi descriu. Dar timpul nostru e cam... tulburat; ai mamă, tu eşti singurul ei fiu... — Prietene, se supără prea sfîntull Mi-a spus mieros un cuvios părinte. Te ştiu necredincios, dar vezi, pămîntul nu-şi lasă nici păgînul. Ţine minte! Ei! M-am găsit eu cui să-i lămuresc principiile noastre despre viaţă. Sînt necioplit şi-n loc de „mulţumesc" Le-am rîs în faţă. Căci lor, degeaba le-aş fi explicat: Ei nu-nţeleg şi nu pot să-nţeleagă că dacă eu la Moscova-a/n plecat e. pentru că pămîntul meu mă leagă! DESPĂRŢIREA Ei prieteni, prieteni, aţi venit cu toţii: — Cum, Neagule, tu ai ieşit din schimb? — O dregem noi! Ne ştii în urma roţii? — Şi Iancu? Nu ştiam că te şi plimbi. — Mi te-ai găsit şi tu să-mi faci morală şi chiar acuma de plecare... buuun... Ei uite, mîine plec şi eu la şcoală, dar unde — mori de ciudă — n-am să-ţi spun. — Maria, Ioşca, turturele scumpe v-aţi cam, udat în ploaie amîndoi... — Se usca ei, cuptorul lor irumpe tot şarje repezi. Reşiţeni de soi! — Dar unde-i Nicu „marele fruntaş"? — Stii ce înseamnă astăzi o pisică? — Nu. Ce? — Să-ţi spun? Un tigru. — Aş! . — ... după-autocritică, nenică! — Să nu ne faci acolo de ruşine! — Să nu te fure vreo rusoaică dulce. — E reşiţean beget sau vorba vine? O fură el de-i cazul şi-o aduce. ÎNTOARCEREA IN PATRIE 11 — Numai să vezi să fie melalurgă şi-atunci îţi spunem îndoit mulţam, „ca şarjele mai repezi să ne curgă", aşa cum spui tu: „peste plan şi ani". — Ba nul Să fie inginer constructor, mai mult avem nevoie, la adică... — Dar fie ce o fi. Numai să vină. — Şi chiar poet să fie, tot nu strică. — Tovarăşul Vasilel Aţi venit? Bătrînu-mi strînge mîna. Mă priveşte. Mulţi ani de închisori l-au gîrbovit. Dar ochii-i strălucesc tot tinereşte. — Munceşte bine... Se-mplineşte-un vis, pe care noi şi-n carceri l-am văzut... Şi dacă astăzi drumul e deschis e pentrucâ atîţia au căzut... Munceşte-aşa ca sâ-i cinsteşti mereu, cu pilda lor ei calea ne-o deschid: Şi de-i simţi că-i greu, că-i foarte greu gîndeşte-te la prieteni, la partid... Tăcerile ades pol să te mişte. —■ Tăcerea uneori e-o lume-ntreagă. Ne leagă zile grele de restrişte dar viitorul şi mai mult ne leagă — Cu bine prieteni! Vara voi veni! Te aşteptăm. — Drum bun. — Să scrii... Să scrii... — Cu bine, mamă. — Dragul meu, cu bine. — Ţi-s ochii plini de lacrimi şi zîmbeşti. — De fericire, scumpule, sînt plină. Incheie-te... şi vezi să nu răceşti. îşi mişcă trenul roţile din loc. Noroc! Noroc! Să scrii! Noroc! Noroc! ... De mult nici fumul alb nu se mai vede. Şi trenuri noi se-anunţă pe cadran. In ploaie, nemişcată, o femeie, mai stă în mica gară cu castani. 12 TOMA GEORGE MAIORESCU IN GARA MOSCOVEI E de prisos să-mi spuneţi „bun venit", Nici florile aicea nu-şi au locul. Căci ochii voştri, prieteni, i-am zărit şi-am înţeles — totul. ÎNVEŢI LA MOSCOVA înveţi la Moscova? Da. Eşti fericit. Om cu noroci Ce mai? Te invidiez." Aceşti palavragii m-au plictisit. Şi-ţi vine uneori ca să-i repezi... — Da. Teatrele, chei, noi doar cu visul... De gastronoame*) ce zici? Am cetit. La Moscova e cică paradisul în care e o viaţă de trăit... Nu faci nimic si-ţi pică totu-n gură, te plimbi pe Gorchi —■ sport şi premiere. Şi rusa o înveţi după lectură. Şi-n juru-ţi curge lapte doar şi miere. Şi-nvăţătară? Ce învăţătură! Acuma-i altfel, nu-ţi mai faci venin, p>rofesori-ţi dau totu' mură-n gură. Examenul, problemă? Eşti străin... Ei, domnilor, ce m-aţi oprit adesea aluncea cînd. în ţară m-am întors, aicea nu-i Parisul vostru trîndav în care tinereţile v-aţi stors. Spectacolele? Da! Ne-au încîntat! Trăiam cu scena. Respiram cu sala. Şi-n bănci înfioraţi am aplaudat, dar nu distracţia — ci şcoala. Străin mi-e idealul vostru trîntor, palavragii isteţi cu capu-n nor, sînt fericit că sînt student aicea, sînt fericit, dar nu fiindcâ-i uşor: !) gastronoame: magazinele alimentare ÎNTOARCEREA ÎN PATRIE căci nu plăceri alese-nalţă firea, nici calea ce de alţii-i netezită, nicio izblndă nu-ţi dă mulţumirea de nu-i în luptă aspră deobîndita. ... Aşa-i de altfel, însăşi fericirea: ea nu e dală, ci e cucerită. Să-nveţi la Moscova? Da! E minunat! E visul cel mai scump îndeplinit. Şi dacă înţelegi cu-adevărat de ce şi pentru cine ai venit, aluncea n-o să-ţi pară niciodată că ceru-i doar azurul fără nor, urcuşul, o cărare asfaltată şi n-o să-ţi vină totul prea uşor. De cîte ori nu te-o-neca amarul cînd stai în bancă ore, zile-ntregi. Trec albe nopţi..■ , Doar cartea, dicţionarul... Si nu-nţelegil Nimica nu-nţelegi! De cîte ori noi n-am fi disperat, înveţi si parcă nu mergi înainte... Da! Nu mai e nimica de-aşteptat. Sînt P'ost-Nimk mai mult nu_mi intră-n minte. De cîte ori noi n-am fi disperat, dacă în ceasuri mute cu alean un prieten bun nu ne-ar fi-mbărbatat şi-n cameră n-ar fi intrat Stepau. 'Stepan Gara! Noi vom uita cîndva acele nopţi, şi zile-njrigurate cînd ne şopteam: aşa — uite aşa. Colocvii sau răspunsuri încurcate, plimbările prin Moscova şi-n jur cu ceata noastră veselă, nebună. Proiectele: excursia pe Amur, cu anu-n întreg, cu toţii, împreuna. Sau visele, alîtea vise mari legate de întoarcerea în ţara: TOMA GEORGE MAIORESCU să ştim mai mult, să fim mai dîr/i, mai tari, şi munca însăşi ne părea uşoară. Atuncea printre rînduri vă zăream, prieteni dragi, cu vorba >nţeleaptă şi mai cu avînt citeam, scriam, lucram, simţeam că cei de-acasă ne aşteaptă. Da, tomuri mari cu sîrg am cercetat. Dar mai presus de tot ce e ştiinţă Pămînt natal, aici am învăţat. să te iubim cu-ntreaga-ne fiinţă/ DE VORBĂ CU TIMPUL — De cîte ori au înflorit castanii? Frunzar, de multe oi:i te-ai scuturat? — Spre-a cincea toamnă se îndreaptă anii de cînd din gara noastră ai plecat. Spre-a cincea toamnă. Timpule, în zbor să te-odihneşti, hai, cine nu te lasă? Tot fugi grăbit şi, veşnic călător, n-ai zăbovi puţin cu noi la masă? E-o masă, vezi, cum n-ai mai întîlnit. Priveşte bine: cîte limbi şi neamuri. In j'uru-i vise vechi s-au împlinit. Viclene, intră, ce stai pe la geamuri? Colegul meu ridică un stacan Şi spune-un toast, cu faţa zîmbitoare. E Stiopa, cum îi spunem lui Stepan — flăcăul blond cu ochii de cicoare. Alăturea de el stă Ciu Gu Vani, sărbătoritul nostru visător, azi împlineşte douăzeci de ani şi gîndul lui acum e călător. Iar Ibragkim e-acel cu mustăcioara ce poartă încă urme de magiun, un toast vrea să rostească — dar ghitara răsună la momentul oportun... ÎNTOARCEREA ÎN PATRIE Si glasurile-ncet se prind în cor şi cîntecul zbucneşle-acum dm plin semeţ şi tînăr cum e şoimu-n zbir: Moscv'â-Pekin" . u „Moscva-Pekin ... O, cîtă bucurie, cît elan! Colegi nedespărţiţi stau la o masa: Ural, Hoang-Ho, Pamir sau Bărăgan. Ni-e Moscova azi cea de-a doua casă. Te uită bine, Timpule, şi spune şi altora în drumu-ţi netihnit, că-n Moscova, . în Marea Uniune, mulţi prieteni buni pe veci s-au regăsit. Si Timpule, mai am o rugăminte: ^ de treci grăbit în goana-ţi păminteasca, e vremea — tuturor adu-le-aminte — ca prietenii cu toţi să se-ntîlneascâ. PĂMÎNT NATAL Din drumurile-mi lungi, din depărtare, la line eu revin, o scump meleag. Mi-e drag-aici şi-o piatră, si-o cărare şi fumul alb 'al caselor mi-e drag. Pămînt natal! . O cum le-am mai dorit! Tu leagăn scump al visurilor mele: sub cer de plumb, sub cerul însorit în urbe mari de piatră, sau sub stele, pe munţi pleşuvi, pe ape zbuciumate, ciocnind pahare, sau în clipe grele, TOMA GEORGE MAIORESCU privirile spre tine-s îndreptate. Meleag iubit, acum te regăsesc, mi-s ochii larg deschişi pe-ntreaga rută, privesc pe geam, respir adine, privesc, mi-e ruta asta azi necunoscută: Vibrează stîlpi de-naltă tensiune. Maşini gonesc pe drumuri asfaltate. Sub paşi de-oţel ogoarele răsună. Trec armăsari cu boturi înspumate.. Am fost pe-aici şi-n verile trecute; voiam ca să cuprind acest tumult. Şi din ziare multe-rni sînt ştiute, dar totul s-a schimbat atît de mult. Stau şi privesc şi zău c-aş întreba: „tovarăşe conductor nu-i o altă rută?" Dar şed doi muncitori în faţa mea şi vorba lor mi-e-atît de cunoscută. — Să-nsoară Ion, găsi muiere bună. — Le-o da, zîc, casă nouă împreună. In mîna aspră dumicat de slană, In cealaltă ceapă şi cuţit. El pînea-o ţine strînsă bine-n palmă şi taie-ncet şi-atît de mulţumit. Iar celălalt în faţă-şi ţine-o coală, în mînă un creion şi o broşură; i-ascult cu drag eu vorba cea domeală: — O fi întîia dată pă la noi. —• O fi, că stă ca pomu nemişcat. — Nu, nu-s străin, străin eu nu-s de voi, dar poate sînt puţin întîrziat... — întîrziat? De rău, de bine? — Ba cu folos. Cinci ani am fost departe. — Şi ţi-e desaga plină } — Plină: vin cu carte. — Cu noi râmîi atuncea, la uzină. Da, reşiţeni sînt! Fără. îndoială! Oraşul meu, o, plaiul meu visat! îmi creşte pieptul cînd privesc afară: Atîtea şi atîtea s-au schimbat: ÎNTOARCEREA IN PATRIE 17 — Un nou oraş mâ-ntîmpină din dreapta, Grădini şi-alei ce-s trase ca de riglă, Iar mai încolo rostul şi-l aşteaptă Grămezi imense de ciment şi ţiglă. Pe-aici ştiam doar baltă şi ţînţari si-n locul lor oraşul nou se-nalţă, beton şi schele, ziduri şi mortar, o nouă hală bolţile îşi saltă, Iar de departe cîntece răsună: — Te uită, e Palatul Cultural. Un cor încet repetă — „noapte bună", Iar altul „Pe al Volgăi molcom val". „Acolo-i stadionul nou — priveşte". O fată se avîntă chiar să sară. E-oraşu-n faţă. Goana tot slăbeşte Şi trenul se opreşte-n vechea gară. Ei, prieteni, prieteni, iarăşi împreună. Cu toţii, iarăşi, ca şi-acum cinci ani. De bucurie staţia răsună. Doar mama nu mai vine sub castani. EXAMENUL Curg întrebări şi nu le pui zăgaz. Răspunzi la una alta vine-n loc... Nici să respir în voie n-am răgaz şi de căldură parcă mă sufoc. Dar folosind o clipă de rumoare —■ cîştigă numai cel ce îndrăzneşte — eu repede le pun o întrebare şi după-aceea, frate-meu, fireşte. — Ei, Iancule, tot meşter bun la fier? Zîmbesc băieţii. Cum să nu zîmbească! — Păi Iancu de un an e inginer. — ???!... — ...cu politehnica muncitorească. — Şi taci chitic... ei, bată-te norocu'! — '..Şi a intrat la schiuri în finală şi cine ştie, cînd t-o fi sorocii' — să pice şi-n echipa naţională... Iar Nicu, zgomotos şi-mbuforat cu şapca trasă bine pe o parte, mă ia de braţ puţin cam încurcat şi-ncet el mi-o întoarce de departe: — De ce n-am fost la gară ... ai aflat. 2 — V. Rotnînească 18 TOMA GEORGE MAIORESCU -Nu, nu mi-ai scris... Şi n-ai uitat de carte. — Cum nu ţi-or spus băieţii... ai uitat? jjfor spus ceva de-un tigru şi-o pisică, dai drept vorbind, n-am înţeles curat... — A fost atunci şedinţă la adică % S^-t:^i'aU SPUS Pe ?leau- 'câ~s îngîmfat... Şi ştu, atuncea nu mi-a fost uşor.. — Era c-o zi-nainte de-ai plecat —' dar pîn-la urmă... ce... sînt muncitor şi-ncet, dar sigur, iar m-am dezumflat. — Cu Moş Martin te-mpaci însă la feP — La fel ca ieri? Da* ce, eu bat în loc> tind ţara cere tot mai mult otel şi-oţelul cere-al inimilor foc? — Clădim acum cuptoare în Mociur — In luncă blocuri noi de locuit dar ştu, ce greu e, cîţi bandiţi în 'fur şi mea mai sînt răni de lecuit... Năcazuri sînt în fiecare zi. Te mînii uneori ca de ocară şi pe deasupra muiereseul bocet: că lemne nu-s, că pînea e de-aseară... Odată n-ai curent la laminoare, sau din senin se strică un cuptor e sabotaj ' de-i zici chiar . , . nepăsare şi lupta-i între ieri şi viitor. — Te-ai cam pripit, mă Nicule, pe semne — Începe Ioşca parcă vinovat — Nu-i bocet muieresc cînd nu sunt lemne Şi nu-s lumini şi drumu-i desfundat şi crezi greşit câ-s fleacuri mici, nedemne de-un oţelar fruntaş, chiar „dezumflat. Ue-i nepăsare, mergi şi dă din coate şi chiar de se întîmplâ sus, la sfaf caci e-nsemnat şi mai presus de toate-poporul să trăiască-ndestulat. — E drept, dar nu-ntr-o zi, şi nici cu-o rimă. — Dar zi cu zi, pe şleau, nu pe ferite coci eu socot că e mai mult de-o crimă să nu păzeşti victorii cuceritei -7 E bine c-ai venit, te-am aşteptat ■şi mane te-aşteptăm ele dimineaţă, ÎNTOARCEREA ÎN PATRIE ca să luptăm uniţi ca şi-altădaV, cum ne-a-nvăţat Partidul şi ne-nvaţâ. Mai mult oţel să fie — şi lumină si teii să adie-n boarea serii. 'Da! Infiori-va ca şi o grădină Oraşul tinereţii şi-al puterii! Chezaş e gîndul nostru îndrăzneţ şi braţul oţelit şi încercat şi oameni mulţi cu şapte tinereţi cu mersul hotărîl şi apăsat * Voi, cunoştinţe strînse cu migală, mă luminaţi şi fiţi-mi ca un scut: Pâmîntului acestuia în fală: ...căci marele"examen a-nceput... Stau iar pe Dealul Crucii pe-nserate — privesc cum deseori priveam cu gîndul oraşul meu cu zgomote ciudate şi bolta sa de flăcăii cuprinzîndu-l. Furnalul şi-a aprins în vîrf o stea şi raza ei pătrunde-adînc în noapte privesc această rază şi prin ea Simt Moscova iubită mai aproape. Şi iar te văd, o, neuitat Kremlin, cu steaua peste vremuri viu aprinsă. Departe eşti, scump astru de rubin dar raza ta în inimă-i nestinsă. AUREL MI HALE FLOAREA VIEŢII Roman (ii*) CAPITOLUL X Rădăcini adinei A doua zi, Vlad se şi întoarse la Zăvoiu. Se înnegurau orizonturile cînd, două automobile „Pobeda", uşoare şi puternice, sprintene, urcau în goană aleea plopilor. Maşinile frînară brusc în faţa birourilor gospodăriei, săltînd pe arcuri, legănîndu-se. Din prima, coborî mai întîi Vlad. Tînărul inginer era îngîndurat şi trist, copleşit de o amărăciune care nu-i îngăduia nici să-şi ridice privirile. El se plecă, deschise uşa din spate şi ajută unui om mai în vîrstă să coboare. Acesta era bine înfăşurat într-un pardesiu gros, pufos şi fumuriu, purta o pălărie neagră, mare, cu marginile late şi tari, de sub care abia se zăreau pletele albite şi faţa micuţă, uscată. Se sprijinea în baston. După el, coborî grăbit şi profesorul Vîlsan, care se repezi să-i prindă braţul. Vlad se trase într-o parte şi le făcu loc să treacă. — Pe-aicea, tovarăşe profesor! vorbi Vîlsan bătrînelului, condueîn-du-1 spre uşă. Din cealaltă maşină, coborîră Silvia şi doi asistenţi. Porniră în urma celor doi profesori încetinindu-şi paşii. Ultimul, intră Vlad. înăuntru era lumină. Pînă atunci, stătuseră la masă, faţă-n faţă, socotindu-se, mecanicul şi Ciurea. Fostul argat povestea cum făcuse rost de sămînţă de orez de la raion. Cînd îi văzură pe oaspeţi în prag, se ridicară să-i întîmpine. Vlad ieşi în faţă şi făcu prezentările. —■ Academicianul Paml'il, murmură el, arătînd spre bătrînel. Pe ceilalţi, atît mecanicul, cît şi Ciurea, îi cunoşteau încă din toamnă. Pentru că încăperea era destul de strimtă, se mutară în laborator-Aici, oaspeţii rămaseră surprinşi şi se bucurară nespus de muljl. Paml'il, mai ales, nu mai contenea cu laudele şi susţinea că un asemenea laborator modest, aicea — în mijlocul bălţii — preţuieşte tot atît de mult ca acela în care lucra el la Bucureşti. O felicită pe Silvia pentru ideea pe care o avusese şi-i promise lui Vlad că-i va trimite şi el cîteva aparate şi materiale de *) Vezi „Viaţa Romînească" Nr. 7/1954 FLOAREA VIEŢII 21 la Bucureşti. Se aşezară, apoi, pe băncile şi scaunele aduse de Ciurea şi mecanic, şi începură, de-a dreptul, să se sfătuiască asupra felului cum vor lucra. — Oricum aţi face, tovarăşilor învăţaţi, se ridică Ciurea de-acolo de unde sta, frămîntîndu-şi căciula în mîini... oricum aţi face, da' să nu ne lăsaţi! Noi vrem să punem orez în baltă... vrem ca acolo să fie mai frumos ca niciodată, aşa cum n-a fost la boier... Vrem să dăm cu mîinile noastre mai multă pîine... Şi dumneavoastră ştiţi cum trebuie să facem... Ajutaţi-ne! Era în glasul lui şi rugăciune, şi deznădejde, şi speranţă. Fostului argat îi părea rău că acum nu l-ar mai fi putut chema pe Frangopol, să 4 arate balta tălăzuind de orez. Cuvintele lui, neaşteptate şi atît de simplu şi de sincer spuse, îl înduioşară pe Pamfil. Bătrînul academician porni sprijinindu-se în baston, şi se aşeză între Ciurea şi mecanic. îşi lăsă mîna uscăţivă şi tremurătoare pe genunchiul ciolănos ai fostului argat şi-şi săltă privirile spre ceilalţi. Se făcu tăcere. — Lucrez de peste cincizeci de ani în institute şi laboratoare, şopti el... dar n-am simţit niciodată pînă în anii din urmă, prietenii mei, că este atîta nevoie de munca şi priceperea mea... de ajutorul ştiinţei. Trebuie să mărturisesc că nici nu mi-am putut închipui, în trecut, că voi avea prilejul să trăiesc clipa aceasta'.... Mîna lui bătu uşor genunchiul lai Ciurea, încurajator: — Linişteşte-te... fii pe pace... veţi avea orez!... Apoi se întoarse din nou spre însoţitorii lui şi adăugă: — Este adevărat, dragii mei... ştiinţa poate şi trebuie să înfrumuseţeze viaţa... aceasta este menirea ei, a noastră! Se făcu din nou tăcere. Pamfil si Ciurea se priveau acum ochi în ochi. Era într-adevăr o întîlnire rară; ceea ce au simţit ei în clipa aceea, ceilalţi puteau numai să bănuiască. Vorbele lui Pamfil aruncaseră totuşi o rază de lumină peste îngrijorarea lor. Vlad tresărise cînd el îi asigurase că va i'i orez. însemna că bătrînul academician se gîndise deja la ceva, că în mintea lui încolţise de acum ideea salvatoare. Pamfil reveni la masa pe care tînărul inginer înşiruise zeci de hîrtii, schiţele bălţii, hărţile regiunii brăzdate de liniile izotermelor şi graficele întocmite în primăvara aceasta, cu situaţia temperaturii, a vînturilor şi a apelor. Pe unul din grafice, o steluţă roşie marca ziua însămînţării orezului. Academicianul le cercetă multă vreme sub privirile întrebătoare ale celorlalţi. Vlad aştepta îngîndurat, încercat de nerăbdare. Intr-un timp, Paml'il săltă ochelarii pe frunte şi-i făcu semn să se apropie. — Ai lucrat bine, Oprişa, îl linişti el ... îngheţul a fost, într-adevăr, un accident. Se întoarse şi spre ceilalţi şi continuă: — Un lucru e sigur, pe deplin cîştigat... în regiune se poate cultiva cu succes şi orez. Trebuie să ne gîndim şi să cercetăm dacă el nu se poate semăna după perioada acestor salturi de temperatură, dacă timpul nu ne permite să-i împingem perioada de vegetaţie cu cîteva săptămâni mai înspre toamnă... dar asta vom vedea mîine, după ce vom merge şi la faţa locului. In clipa aceea, uşa se deschise şi intră Codin, jovial, îmbrăcat într-un costum nou, dichisit şi spilcuit de parcă venea într-o vizită. Ştirea că Vîlsan şi ceilalţi veniseră însoţiţi de un academician, îl şi măgulise, dar îl şi înfiorase. Ciocnirea pe care o avusese în ajun cu Ciurea şi tractoriştii îi strecurase în suflet o teamă pe care din laşitate o nesocotea. Acum, îl îngrijora faptul că atîtea capete se vor zbate şi vor găsi, totuşi, pînă la urmă, o soluţie. Aici venise împins mai mult de Nistor. „Du-te şi vezi, îi poruncise contabilul... vezi ce fac şi arată-le că nu se poate. Să nu se 22 AUREL MIHALE mai ia după un ţînc de ingineraş. Balta trebuie să rămînă aşa cum a fost. Statul va cîştiga mai mult... şi noi!" De aceea, după ce trecu prin faţa tuturor, şi le strînse mîinile cu sporită plecăciune — chiar lui Ciurea, care privea într-o^parte —, se opri în mijloc şi începu dintr-o dată: — Eu am spus că nu se poate... că orezul nu merge în regiunea asta. Indiciile pe care le-am avut, au fost aparente. E clima la mijloc, care nu permite... Vorbea afectat, sigur de sine, mai mult către Pamfil... Dar ce, continuă el, tînguindu-se, parcă mai ascultă cineva sfatul inginerilor? Pamfil îşi duse mîna la ureche, pîlnie, şi se aplecă spre Vîlsan, înciudat că nu aude tot, că nu înţelege. întrebă: — Ce spune? — ... că nu merge orezul, îl lămuri Vîlsan. — Hea! izbucni bătrînul academician încruntîndu-se... Prostii! Apoi îşi întoarse capul înălbit către Godin şi-1 cercetă cu privirile-i slăbite, îndelung, bănuitor... Dumneata eşti inginer? îl iscodi. — Da, răspunse apăsat Codin, cu mîna pe piept. — Păcat! murmură întristat academicianul şi se răsuci din nou spre Vîlsan şi Vlad... A doua zi de dimineaţă, plecară cu toţii în baltă, la orezărie. Timpul se îmbunătăţise; soarele dogorea puternic, vîntul stătuse, iar către jepci pământurile fumegau uşor, încinse de căldură. Orezăria, însă, avea o înfăţişare jalnică. Plăntuţele firave şi gălbui păliseră; cloceau în noroi. — Ar fi fost o cultură frumoasă! constată Pamfil cu părere de rău. Pînă la prînz au cercetat parcelă cu parcelă, smulgînd firişoarele lipsite de viaţă, privindu-le prin lupe. S-au întors plini de mîhnire, gînditori. Nici nu mai putea fi vorba de a salva o asemenea cultură. După amiază s-au aşezat la sfat, tot acolo, în laboratorul lui Vlad. Academicianul 1-a chemat şi pe Codin. „Niciodată nu e tîrziu să mai înveţi 1" îşi motivase el această dorinţă, către ceilalţi. Discuţiile au durat pînă seara tîrziu, mergînd cînd pe un drum, cînd pe altul, dînd loc la împotriviri îndîrjite, pasionate, sau la argumentări înflăcărate şi drepte. Conducea Vîlsan, pentru a-i stăpîni mai bine pe tineri. Pamfil găsise puterea să reziste pînă la sfîrşit. De multe ori, intervenea direct, întrerupîndu-1 pe cel care vorbea, sau îndrumînd discuţia pe o altă cale. Mecanicul şi Ciurea ascultau numai. Intr-un rînd, fostul argat se aplecă la urechea mecanicului şi şopti dezamăgit: — Noi zicem că ştim să plugărim... nu ştim nimic! La sfîrşit, Vîlsan trase concluziile, cu ochii la Pamfil, care clătina mereu din cap. Profesorul spuse din nou că în regiune se poate cultiva orez... că îngheţul nu fusese decît un accident, că nu era cu neputinţă ca lanul să fie parţial salvat dacă avea deasupra un strat mai gros de apă... că în viitor va trebui să se semene cu două săptămîni mai tîrziu____ — Problema care se pune acum, termină el, este aceea de a cîştiga în bună parte timpul pierdut — aşa ca noua cultură să nu întîrzie prea mult în toamnă. Academicianul Pamfil şi cu mine avem o propunere... Vîlsan tăcu cîteva clipe, cu ochii la Pamfil care-şi plecă capul alb. Ceilalţi aşteptau cu răsuflările întrerupte... Trebuie săînsămînţăm din nou cu orez iarovizat...Este o cucerire a agrotehnicii sovietice pe care trebuie s-o folosim. Ieşiră, apoi, în frunte cu Pamfil. In faţa uşii, însă, se opriră. Bătătura din faţa laboratorului era plină de tractorişti şi oameni de la orezărie FLOAREA VIEŢII 23 şi grădinărie, care stăteau fie pe lîngă perete, ghemuiţi, fumînd — fie îi$ grupuri, sporovăind. — Ce s-a întîmplat? întrebă Pamfil, nedumerit. — Sînt muncitorii gospodăriei, tovarăşe academician, îl lămuri mecanicul. Au aşteptat rezultatul consfătuirii. — Aşa?! reflectă Pamfil uimit. Apoi se întoarse către Codin şi-1 întrebă, cu ironie în glas: — Ei, ce spui de asta, colega? Codin, însă, nu răspunse. In aceeaşi seară, Vlad şi mecanicul începură pregătirile pentru noua însămînţare a orezului. Jumătate dintre muncitori îl urmă pe tînărul inginer la magazie. Badea cu mecanicii alergară în baltă şi atunci, noaptea, singurătăţile bălţii tresăriră de zgomotele motoarelor. Puseseră pompele în mişcare. Pe canale porniră să alerge din nou şuvoaie mari de apă. întinderea celor o sută de hectare trebuia iarăşi înecată. In magazie, Vlad conducea lucrările de pregătire a noii sămînţe de orez. După ce o umezise cu apă, o strîngea acum în grămezi mari să se încingă. Va fi, apoi, întinsă în straturi şi lopătată. Va încolţi şi aşa va fi semănată, zvîrlită iarăşi în apă de pe parcele. Cînd totul se termină, în magazie nu mai rămăseseră decît Vlad şi Silvia. Stăteau amîndoi în faţa unei grămezi de orez, îngînduraţi. Simţeau deopotrivă că se gîndeau la altceva. Tînărul inginer cerceta întristat nişte seminţe pe care le avea în palmă. Le zvîrli apoi în grămadă şi şopti: — Şi voi sînteţi vinovaţi... De ce-aţi lăsat-o să se rostogolească pînă aici? Silvia pricepu că vorbea de Lia. La Bucureşti, Vlad îi povestise în puţine cuvinte despre dezmăţul şi prăbuşirea în care o găsise. Silvia tăcea; scurma cu vîri'ul pantofului, încet, în grămada de seminţe. — Se poate, răspunse ea mai apoi... dar în orice caz mai puţin ca tine. — Ce aţi făcut voi, colegele ei, organizaţia de ulemel... de ce aţi părăsit-o? — Dar tu ce ai făcut? îi reproşa cu încăpăţînare Silvia. Vlad rămase încurcat, socotind că nu este cu nimic vinovat. — Să-ţispuneu ce... Ai lăsat-o să se bălăcească în visurile ei meschine... Ba încă i-ai şi întărit, i-ai şi înfrumuseţat aceste visuri. Ea dorea o viaţă uşoară şi zvăpăiată, lipsită de griji şi muncă... şi tu ai lăsat-o să creadă aşa ... de aceea, cînd i s-a oferit o asemenea viaţă, n-a avut între ce alege. Vlad se uită o singură dată la Silvia, surprins de asprimea dar şi de justeţea cu care-1 judeca. îşi umplu din nou pumnul cu seminţe şi începu să le zvîrle pe rînd, una cîte una, înapoi în grămadă. Parcă le număra. — Am greşit, poate, că nu ţi-am spus de la început, îngăimă Silvia după un timp. Acum avea glasul moale şi tremurat, înfiorat de frământarea ce-o ascundea. Pantoful ei se înfundă din nou în seminţe...— De două ori a fost chemată în faţa biroului de organizaţie... a fost criticată în adunarea organizaţiei... i s-a dat avertisment. Acum este exclusă şi din organizaţie, şi din facultate. A rămas cu gîdea al ei... să se spele pe cap cu el! — Silvia! strigă Vlad printre dinţi... eşti răutăcioasă. — Nu, stărui ea... sînt dreaptă. — Atunci de ce n-ai căutat s-o ajuţi mai din timp, insistă tînărul inginer,., de ce nu i-ai arătat c-o aşteaptă prăbuşirea... Stela Marinache îţi oferea cel mai bun argument! — Cum îţi închipui asta?! îl înfruntă Silvia, jignită., poate că ea îl şi iubeşte, în felul ei! Vlad o privi rece, înfiorat de gîndul ăsta. Zvîrli pumnul de seminţe 24 AUREL MIHALE în grămadă şi se îndreptă spre fereastră. In geamul căptuşit de întuneric, îşi zări chipul îngălbenit şi supt, privirile pierdute, ca de om bolnav. O şuviţă de păr îi căzuse pe fruntea largă şi înaltă, umbrindu-i-o. îşi prinse bărbia în pumn şi încremeni aşa, oftînd: nu se mai recunoştea. Auzi paşii Silviei, mărunţi şi şovăitori, îi simţi mîna care tremura pe umărul lui. Răsuflarea ei îi încălzi obrazul. — Iartă-mă, Vlad, şopti, ea întretăiat... dar trebuie să ştii că-ţi meriţi soarta... Nici tu n-ai ştiut să lupţi pentru dragostea ta... ai uitat că dragostea este cel puţin tot atît de însemnată ca şi munca ştiinţifică spre care năzu-ieşti, ca şi visul acesta îndrăzneţ de transformare a bălţii... că merită să lupţi pentru ea cel puţin tot atît de mult... pentru că ea e însăşi viaţa şi inima noastră!... Şi tu şi Lia v-aţi gîndit prea puţin la asta!... Eh! oftă ea îndurerată, dar şi c-o licărire de speranţă, vagă şi îndepărtată în ochii-i înduioşaţi... cine ştie, însă, dacă nu este mai bine că s-a întîmplat aşa! — Ce vrei să spui? o întrebă Vlad. — Mă gîndesc la tine, şopti Silvia încet, fără putere... Tăcu, apoi, pe neaşteptate. Rămase însă cu ochii aţintiţi în ochii lui, jglindiţi în geamul ferestrei... A doua zi, o dată cu toţi ceilalţi, plecă şi Silvia la Bucureşti. o In timpul acestor zile furtunoase, Toma, subinginerul, lipsise din gospodărie. El răspundea de secţia zootehnică a gospodăriei şi plecase la Bucureşti, la minister, să rezolve problema dezvoltării şeptelului de vite, căci în afară de cîteva mii de oi şi cîteva perechi de cai şi boi, nu mai aveau nimic altceva, De la Bucureşti rătăcise apoi o săptămînă întreagă prin ţară, pe la un şir de gospodării de stat, în căutare de vite, de cai, de porci şi de păsări de rasă. Cînd se întoarse la gospodărie, îl întristară şi pe el cele ce-i povestiseră ceilalţi, dar nu atît de mult, pentru că orezul ieşise din nou deasupra apei. — O să rămîi în urmă, Toma, îi spuse mecanicul zîmbind. Vlad a semănat de două ori pînă acum. — N-o să rămîn, îşi scutură el capul şi umerii puternici, de parcă întreaga lui făptură se împotrivea. — Noi credeam că n-o să mai avem loc în baltă de herghelii şi turme, de cîrduri de păsăret... — Aşteaptă numai o lună, nu te grăbi! căută el să-1 liniştească. Se vedea că Toma nutrea un gînd ascuns. Pentru a grăbi construirea coteţelor de păsări, a adăposturilor şi ţarcurilor pentru vite şi cai ceru ajutorul lui Vlad. Tînărul inginer îi dădu jumătate din oamenii săi, căci acum — după semănat — avea mai puţin de lucru. Toma se concentra asupra construirii coteţelor pentru păsări. Le ridică din împletituri de salcie, căptuşite cu trestie, pe care apoi le bulgări cu pămînt şi le lipi cu lut. După ce se uscară, le dădu cu var şi mută oamenii tocmai la privalul Ochiul Boului, unde se începuseră adăposturile pentru vite şi cai. Aduse apoi tractoarele şi sparse în faţa coteţelor douăzeci de hectare de ţelină pe care le-a însămînţat cu lucerna. A mai lăsat un grup de oameni să ţărcuiască curţile coteţelor cu garduri înalte din plase de sîrmă, iar el a plecat. După cîteva zile, deasupra bălţii, în văzduhul liniştit şi aprins de soare, apăru silueta unui avion. Oamenii şi-au dus mîinile la ochi, să-şi apere vederile, de strălucirea lui, şi-au rămas cu gurile căscate cînd au văzut că după cîteva rotocoale largi, ca de uliu, avionul începu să se lase spre ei. FLOAREA VIEŢII 25 Le vîjîi pe deasupra, tăie balta de-a latul, zburînd la o palmă numai de stufărişul care se frământa ca de furtună, şi ateriza pe coama grindului Mîn-tuleasa, aproape de coteţele care sclipeau de albeaţă. S-au îndreptat într-acolo toţi oamenii care se aflau la lucru pe întinderea bălţii. Ba, au alergat şi din sat, copiii şi tineretul, bătrînii, cei care nu erau plecaţi în ţarină. S-au oprit cu toţii cam la cincizeci de paşi de avion, stăpîniţi de uimire şi de teamă, deopotrivă. In burta avionului se deschisese o uşă, în a cărei cadra rotundă apăruse pe neaşteptate Toma. Subinginerul rîdea şi-şi învîrtea înveselit şapca deasupra capului, de parcă se întorcea dintr-o mare şi izbutită misiune diplomatică^ Vlad, mecanicul şi Ciurea, alergară la avion şi se căţărară pe scara ce li se lăsă de sus. Încăperea strimtă a avionului vuia de un piuit asurzitor. Toma şi unul dintre mecanicii avionului cercetau cutiile aşezate în stive pe lîngă pereţi, pline cu puişori galbeni, mici, scoşi de numai cîteva zile. Mecanicul avionului se întoarse spre cei ce abia intraseră şi salută cu mîna la şapcă: — Tovarăşi, vă raportez că zborul a decurs normal şi că am ajuns în bune condiţii cu toţi pasagerii la destinaţie... Toma, Vlad şi Badea, izbucniră în rîs. Ciurea, însă, rămăsese în uşa avionului cu căciula îm mînă, bănuitor. Abia cînd subinginerul îi puse o cutie cu pui în braţe, ca s-o dea afară în mâinile celorlalţi, începu şi el să rîdă. Clătină capul, îngăduitor: — Toma, tu eşti dracu' gol! — Tocmai de la Oradea venim, se mîndri Toma. Cînd cutiile ajunseră afară, mulţimea muncitorilor şi ţăranilor, copiii, scăpară un strigăt de uimire. Se îngrămădiră în jurul lor, de parcă nu-şi credeau ochilor. Dintre ei, de-acolo de unde fusese împins şi înghesuit, moş Duică nu putu să iasă decît făcîndu-şi loc cu băţul. Se trase mai într-o parte, îşi şterse fruntea năduşită şi se închină: — Doamne, ce mi-ai mai dat să văd! Cutiile fură descărcate repede, în piuitul speriat al puilor care însufleţiseră parcă toată balta. Vlad, Badea şi Ciurea, coborîră din avion, şi se traseră în rîndul celorlalţi. Toma îşi roti din nou şapca, la fel de înveselit, iar mecanicul de lîngă el, după ce salută, trase uşa. Avionul se scutură pe loc, duduind, şi o zbughi vîjîind de pe grind, înălţîndu-se. După ce se roti iar deasupra bălţii, se îndreptă spre nord, urmărit de privirile încă pline de îndoială ale oamenilor. După aceea, trei zile la rînd avionul se lăsă mereu în acelaşi loc. Toma aduse astfel peste zece mii de pui de găină, de gîşte şi de raţe, din cele mai alese rase. Problema fermei de păsări era, astfel, rezolvată. In ultima zi, Vlad ceru aviatorilor să-1 plimbe puţin pe deasupra bălţii. In avion mai urcară, pe lîngă el şi Toma, şi Badea, şi Ciurea şi apoi un număr de muncitori în frunte cu Zamfir, Paulina şi It'rim. Aproape un ceas se roti avionul pe deasupra bălţii, tăind văzduhul de-a lungul şi de-a latul ei, înconjurînd-o, zburînd pe deasupra privaturilor şi a lacurilor, pe mijlocul jepcilor, mai sus şi mai jos, după cum cerea Vlad. Tînărul inginer avea în faţă o schiţă a bălţii şi o busolă; o asemenea schiţă îi dăduse şi mecanicului de bord. El făcuse tot timpul însemnări grăbite pe hîrtie, cu privirile aţintite mai mult în jos, deasupra pământului. Reuşise astfel să stabilească şi mai precis drumul canalului principal de desecare a jepcilor, canalele de legătură între privaluri şi lacuri şi locul digului dinspre Dunăre. Cînd coborîră pe pămînt erau ameţiţi şi urechile le vîjîiau de zgomot. Ciurea îşi împletici paşii pînă în faţa celor care nu mai încăpuseră în avion, 26 AUREL MIHALE — EhL steaua ei de viaţă... iacă, fusei si cu avionul' ™ A ° SaPtamlna duPă asta, Toma plecă din nou după vite si cai cu înH vreo douăzeci de oameni. Mecanicul îl simţi că iar mocneşte ceva si 2î\ lasa sa plece pînă ce nu-1 zgîndări: mocneşte ceva şi nu-1 — Doar n-oi aduce şi vacile cu avionul năre, crf ^1. ^ ^ °U avi°nuI> ci Pe aPa> pe Du- La o săptămînă după plecarea lui, într-o zi deasunra LălHi CQ -i,*,-un şmer prelung şi cutremurător de sirenă. Venea dinsP«^Dunăre de din o o de pac urea Albina. Oamenii au crezut că vaporul e în pe^icoH e seu undă Scor' al6rgînd Spre 61 PG P6iCea' Ci0ba-1 -re pgfea oiîe de vi^.Fraţil°r' Stdgă 6l« gîfîind- a V6nit Toma la D«năre, cu un şlep mur.iJ\o?unul siCr Jnainte\A,u adus înt» hergheUa de mînji negri si mur„i tot unui şi unul, numai de un an, care trecură neste baltă rni™ arcurile lor, zburdînd. Urmară, apoi, aproape cinci sutele vi ei albi-ros- 0* utado v\Tde UZ" " f^r' ^ ?1 p6 J^^ate sălbat . u suta ao vaci de lapte cu ugerele pline şi turma porcilor veniră mai WIp adKLSrr Tf alMciosP?steba^.ToaL aceste vieÎS aufctrS h P S a a TomaTv! H ^Slt°lîncare1 * aPă. aşternut moale şi cald .i'cara, loma a venit sa vada orezul care îmbrăcase ca o minune nămîn tul dinspre Bogata.-Mecanicul şi Vlad l-au lăudat si l-au băTu?SCs?e" pe umar mulţumiţi. Toma zîmbi, stingherit, ferindu-se P^teneşte n-am7vrtUtancine.faC ^ * mărturisi el c* -o^stio... dar 3 In liniştea timpului de la sfîrşitul primăverii si din pragul verii h nunle încep sa salte. Părţile nedesţelenite ale băltii intră dh nou în ălbî ticie. întinderile de dincolo de ogoarele de la Bogata, către ^pci si nr va se acopenra rar de hăţişurile stufărişului şi ale buruienile^Xxnana ^mîn! Wei, znoiarJe liniştite ale păsăretului şi albastrul azuriu al cerului tremură oaiţn îşi păstrează mea liniştea şi pustietatea lor. Iarba grindurilor însă subţire şi deasă, înaltă, păşunea de sub streaşină păduriloTde sflcii si ăs' tarişul rogozului tînăr, sînt culcate acum nu numaide valurile vi , " ci şi de copitele hergheliilor de cai, ale eirezilorle vite ş aIU*™W de o, şi porci. Cîrdurile derate şi gîşte au albit fata apelor d£ pr vaS Mîn buX ^ 7te' lanmile de fl°area S0arelui' de P»™* dS sfecW făe Σr -a'« \nt deacumaîn putere. Au învins pilcurile mărunte de tresUe si palamida tocate mereu de sape şi prăsitori. Sub gîlgîitul apei grad năria ;^Tp^re de legume şi —>iar - sta prWeH^ tt^!^L7^llme^ t0atăa- ' f i i i "iCare Sta alături de el Şi Plivea cum se lasă înserarea neste în d^'ta'fich'irsi răSPUnSe- 1%W Ump' deWnise mai - nîcio: S«ss - Ş U UZ Ş1 cautadln n°u singurătatea. Treceau zile întrebi tata sa scoată măcar o vorbă. Părea că nu-1 mai interesează nici soarta gos- FLOAREA VIEŢII 27 podăriei, nici orezăria. De obicei, trecea dimineaţa pe baltă, cînd oamenii începeau să lucreze, le spunea cîte ceva şi apoi dispărea. Rătăcea tot timpul prin hăţişurile bălţii, gonind calul fără de rost. Odată, l-au descoperit cîinii ciobanilor culcat în iarba de la lacul Lebăda. S-au năpustit spre el, lătrînd; apoi s-au strîns roată în juru-i, recunoscîndu-1. S-au apropiat şi ciobanii, uimiţi. Au bîiguit cîteva vorbe şi-au tăcut. Vlad sta cu faţa în sus, privind îngîndurat golul îndepărtat al cerului peste care treceau, subţiri şi uşori, nourii alburii. A auzit şi apropierea cîinilor şi a ciobanilor. Dar nu s-a clintit; a rămas nemişcat, urmărind mai departe, şters, trecerea nourilor. Ciobanii s-au privit unii pe alţii, întrebători, şi-apoi au plecat, chemîndu-şi cîinii. Pricepuseră că tînărul inginer nu cerceta înălţimile -azurii ale cerului, ci adîncurile fără de fund, tulburate, încinse şi răscolite, ale sufletului său. De aceea nu s-au depărtat prea mult. Au purtat turmele tot prin preajmă-i, cu ochii la calul înşeuat care păştea liniştit la capătîiul lui. Către prînz, Peicea s-a apropiat din nou. de el, împins de ciobani. Ingăimă, mustrător: — Tovarăşe inginer, boliţi aicea, ori ce?!... Vlad a clătinat din cap, într-o parte şi alta, fără să-1 privească. — Haideţi la colibă, 1-a rugat ciobanul. Nu i-a răspuns în nici un fel. Peicea a îngenunchiat lîngă el şi i-a întins o legăturică de pînză, umezită de prospeţimea caşului. — V-am adus să îmbucaţi ceva, îl îndemnă. Mîna lui Vlad, însă, îndepărtă legăturica cu o mişcare molatică. Peicea s-a întors amărît între ciobani. Tînărul inginera rămas acolo ziua întreagă, cu privirile aţintite spre cer, bătut neîndurător de soare, ascul-tînd şoaptele cugetului şi ale ierburilor care se legănau deasupra lui. Spre seară, s-a ridicat, a luat calul de căpăstru şi s-a îndreptat spre ciobani. — Mi-e sete, a murmurat el... poate aveţi nişte apă rece, rece. Ciobanii nu i-au dat apă, i-au dat lapte, păstrat de ei în reveneala adîncă a pămîntului, în ulcele de lut. A băut o ulcică întreagă pe nerăsuflate, le-a mulţumit cu glasul stins", a luat din nou calul de căpăstru şi-a plecat spre gospodărie. — Dac-o mai ţine aşa, se prăpădeşte... a început în urma lui unul dintre ciobani. Ceilalţi tăceau, urmărindu-1 întristaţi cum se îndepărtează. Cînd umbra lui Vlad dispăru după stufărişul jepcilor, ciobanul reîncepu: — Aşa s-a prăpădit unul la noi, cînd ciobăneam în munţi, la Dorna. Era la fel de tînăr. O vară întreagă a rătăcit atuncea prin brădet. Şi toamna s-a stins. Am coborît la vale fără el... dar, ăla de dor s-a stins... de dor şi de inimă grea... îi necinstise boierul fata şi ea s-a spînzurat... Numai că tovarăşul inginer nu de asta... Adică, cine ştie?! Ciobanii au ascultat întreaga poveste, înfioraţi de presimţiri tulburătoare. Şi au tăcut. ... La fel arăta Vlad şi acum, în clipa cînd privea cu Badea desfăşurarea bălţii. Intr-un timp, mecanicul pricepu că vorbise degeaba. Gîndurile tînărului inginer erau departe de înţelesul cuvintelor lui. Vlad se frămînta, singur, măcinat de propria-i mîhnire. Parcă era un stîlp de piatră; nu auzise şi nu înţelesese nimic. Se uita deasupra bălţii, dar vederile îi băteau dincolo de ea. — Tovarăşe inginer... zise mecanicul, atingîndu-i braţul. Vlad îşi întoarse faţa spre el, tresărind. — Vă spuneam de oameni, reîncepu Badea, răbdător... astăzi au 28 AUREL MIHALE lipsit şi mai mulţi... de la Codin, aproape jumătate... şi-au lipsit şi de-aici, de la orezărie, douăzeci... — Nu ştiam, grăi nevinovat tînărul inginer. — Da, au lipsit, repetă mecanicul. Se pare că Nistor i-a nemulţumit cu salariile... de două luni nu le mai plăteşte... Vlad tăcea. — Spuneam că, uite, orezul a început să se îngălbenească... De ce? Bat motoarele şi ziua şi noaptea, o clipă nu stau... aruncăm peste el valuri întregi de apă şi tot degeaba... — Da, e galben, şopti Vlad surprins, de parcă acum îl vedea prima dată... De ce? se întrebă şi el. Tăcură. In şanţul de lîngă ei, apa gîlgîia, alergînd la vale. Oglinda ei tremurătoare strălucea pînă departe, printre firele de orez. Lanul încă verde al orezului se legăna în boarea răcoroasă ce venea dinspre Dunăre. Din depărtările de dincolo de orizont, se apropia pe nesimţite înserarea. — Nici şanţurile dintre lacuri nu le-am făcut, şi apa din Bogata, de unde tot tragem mereu, a scăzut... Nici lucrările de desecare nu le-am început. De dig am uitat acum, că e vară, dar la primăvară se poate ca apa să pustiască tot ce-am întocmit în vremea asta... — Dar ce sînt eu, banca, statul? izbucni pe neaşteptate Vlad. Am arătat cum trebuie să fie şi m-am luptat să dovedesc că aşa e bine... Dar fără investiţii şi fără sprijin, hotărît nu facem nimic... Ne zbatem şi visăm degeaba... Am primit o parte din fonduri pînă ce-am întemeiat fermele şi-am pornit aici orezăria... Acuma, toate celelalte s-au blocat... de ce? — Săriţi fără rost, tovarăşe inginer, încercă mecanicul să-1 liniştească. Şi dumneata, şi eu, toţi sîntem şi banca, şi statul... Undeva lucrurile nu merg bine şi trebuie să vedem unde anume... Mecanicul a vorbit şi după asta, căutînd parcă să-1 trezească, să-1 scuture puţin. Tînărul inginer, însă, n-a mai scos nici un cuvînt. S-a închis în sine şi a rămas aşa, cuprins de o muţenie încăpăţînată, pînă ce Badea a plecat. Tîrziu, cînd a simţit umblet pe-alăturea, s-a întors şi-a desluşit umbra orezarului. — De ce îngălbeneşte orezul? întrebă Vlad încet, dar aspru. Ascuns de întuneric, orezarul îşi strînse ochii albaştri-spălăciţi, mici şi rotunzi, şi ridică umerii. Tropoti apoi cu cizmele de iuft şi bîigui, cu mîinile în lături: — Dracu' ştie, tovarăşe inginer! — Doar bat motoarele ziua şi noaptea, adăugă Vlad... Fără întrerupere. — Ziua şi noaptea... repetă servil, orezarul. Vlad se răsuci şi plecă. II lăsă pe orezar mormăind ceva de neînţeles, plecîndu-se slugarnic, arătînd cu grijă spre orezul ce-şi legăna vîrl'urile înnegurate de noapte. Orezarul nu-şi îndreptă spatele decît după ce Vlad dispăru în întuneric. Se întoarse la colibă, luă o sapă şi aşteptă un timp, ascultînd liniştea nopţii. In privai, dincolo de coama grindului, motoarele băteau neîncetat, cu toată claritatea. Reveni în orezărie, cu paşi uşori, şi mari, ca un fur. Astupă braţele canalului principal ce dădeau în parcelele cu orez şi îndreptă apa de-a dreptul spre canalul de scurgere. In curînd, orezăria îşi pierdu strălucirea de oglindă a apelor. Pămîntul mănos şi untos, acoperit de orez, rămăsese dezgolit. Apa împinsă de pompe nu-şi mai făcea drumul ei obişnuit; alerga între malurile şanţului, vuind, şi se risipea în neştire către jepci. Pămînturile nu mai erau înecate de revărsarea ei. Şi abia acum se apropiau valurile de căldură dinspre Bărăganul FLOAREA VIEŢII 29 pîrjolit de soare... Orezarul zîmbi mulţumit, sieşi şi nopţii care-1 apăra. In ochi-i spălăciţi, licări o luminiţă stranie. Era un amestec nedesluşit de bucurie -şi ură. După o vreme, trecu grindul şi coborî către apă, unde băteau motoarele. Malul privalului se zguduia sub scuturătura lor puternică şi întunericul le scînteia deasupra, în suflarea aprinsă a detunăturilor. Orezarul se opri aproape de ele, sprijinit în sapă. O umbră de om se apropie de el, bănuitoare. — Eu sînt gata, o întîmpină orezarul... udăm acum hăţişurile jepcilor... Scoate sorburile! îi porunci el. Mecanicul, care pînă în primăvara asta fusese şofer la Centrocoop, se întoarse tăcut către motoare. Le domoli mersul şi apoi urcă pe postamentul pompelor. încet, trase sorburile din apă. Cînd capetele găurite ale ţevilor rămaseră atîrnînd în gol, începură să sugă aerul, fluierînd. Fostul şofer se trezi cu orezarul lîngă el, acolo, pe postamentul de scînduri. — Ştii ce, îl îndemnă el... lasă-le înapoi, în apă, că nu ne doare nici că se uzează, nici că prăpădim apa... pastele lor! Pompele începură să tragă iarăşi apa care dincolo de grind ocolea orezul. Cei doi se aşezară alături, pe marginea podului de scînduri, cu picioarele spînzurînd. Orezarul scoase un ghemotoc de bancnote şi le întinse celuilalt. Fostul şofer îşi şterse o mînă de şold, pe pînza salopetei, şi le numără. După ce le vîrî în buzunar, oftă: — Hei, nea lancule... cîte afaceri n-am învîrtit eu cu domn' Georgică! Orezarul tăcea. Poate şi el se gîndea la viaţa pe care o dusese mai înainte de a trăi ascuns pe aicea. Pe lîngă pămînt şi orezărie, învîrtea şi primăria, pe degete, cu Nistor. După ce demisionase din jandarmerie, contabilul fusese notar, în sat la Poiana, pînă încoace, prin 1947, cînd l-au dat afară. — ...plecam noaptea, continuă fostul şofer, la o sută de kilometri, încărcăm maşina şi pînă-n zori eram la Bucureşti. Cîştiga bine domn' Georgică, dar îmi dădea şi mie destul! — Ţi-am spus să vorbeşti mai puţin, îl repezi orezarul, trezit din gînduri. Apoi se ridică, tropăi cu cizmele pe scînduri şi coborî. Fostul şofer îl petrecu ceva mai încolo de motoare, supus. Orezarul se opri şi-i prinse un nasture de la salopetă între degete. II răsuci, de parcă vroia să-1 rupă. — Dacă se întîmplă ceva sau dacă vine Nistor, grăi el, vii şi mă scoli din colibă... Şi lasă motoarele să bată, că orezul nici de paie n-o să mai fie bun. 4 înainte de asta, în timp ce mecanicul urca abătut aleea plopilor, în faţa birourilor începea chilomanul. Mai mult de jumătate din muncitorii care lucrau la orezărie se buluciseră în uşa lui Nistor, strigînd şi ameninţînd, cuprinşi de furie. Cei mai gălăgioşi erau zilierii din sat de la Zăvoiu şi din satele din jur, care de la o vreme se lipsiseră de lucru, dar care acum cereau banii ce li se cuveneau pe două luni în urmă. — Se cheamă c-am lucrat la stat, vorbea un ţăran mai în vîrstă, arătîn-du-şi şi celorlalţi nedumerirea... Şi eu ştiu că statul plăteşte, că nu se bucură la noi. — Ce stat?! strigă un tinerel aprins la faţă, cu pieptul desfăcut. De unde să-1 iau eu pe stat ca să-mi plătească? ... Prinde orbul, scoate-i ochii! Dumnealui trebuie să plătească! şi-1 arătă pe Nistor. Contabilul fusese prins în mijlocul lor, ca un şoricel într-o cursă. Mic 30 AUREL MIHALE şi prizărit, îşi răsucea pe loc trupu-i scheletic, privind neputincios dar r„ ura, de jos în sus, piepturile arămii ale ţăran lor z lier? F»t» i ~ ■ " uscată, i se învineţise de ciudă. întindea rne^ subţiri, căutînd să înlăture cercul o a meu™s"mg M^TS sinea lui insa se bucura de zarva asta şi numai şiretenia din ochi ?n ascnr, dea aceste gmduri. ,.A lucrat bine şi Cubică, îşi zicea, privindu-i mc unit toţi sînt cu capsa pusă! p 11 ' încruntat... — Voi trebuie să fiţi nebuni, mă! tină el înfnrîfat - im miini. Glasul îi m gIOS si pul'ernic, ci^e L^n.'JS^Ttu — Dumneata eşti cu banii, dumneata să ne dai — n-am, mă! se înfurie Nistor... Ce, sînteti turci' — Lasă, ca ai... stim noi. LăsatiWpâSÎ draOT "' T0U «1" « Plec... — Dom'le Nistore! scrîşni muncitorul ameninţător, abia stănînindu-se aşa nu mai merge!... Dumneata poate ai din ce trăi, eu nuVuFte ce e te duci frumuşel înăuntru, scoţi banii şi ne chemi pe rînd la'fereastră ni 1 dai, iscălim şr gata!... Ii făcu apoi loc printre oameni^ împ nse Suntru şi-1 ameninţa cu degetul ridicat: - Să n-aşteptăm mult! pmSe maunLru' îi B^iBv^k^'^^ dinAmT iUl Şi dMu Să fu^ă- Dar muncitorul cerce ător ' f * Ş1' df?d.ata' rămaSe Cu ochii aţintiţi la el, cercetător. Ridica mina de pe umărul lui ş şi-0 vîrî încet în păr, minunîndu-se — Ma, tu nu ai lost la jandari? I să striie'le^t k faţă' îngr0,ZU- °ChW Sdipiră * pe ^aşteptate începu sa strige, ^speriat, parca scos din minţi: — Să nu dai... ia mîna după mine, n-auzi? l Auzindu-i strigătul, tractoriştii -care tocmai ieşeau din atelier -porniră m goană spre birouri. Atunci apăru şi Nuta lelor! *' mcePuse ea să ţipe piţigăiat, năvălind din casă... puşlama- muncftoXl ca *z T^f f^rozita- Nistor şutise; atîrna în mîna muncitorului ca un copil. îi astupase gura cu palma si-1 tinea asa ne mişcat, sa se liniştească. Nuţa îşi înfipsl mîinile in păr 'şi se îăsă ^VineT — Aaaa... săriţi, că-] omoară! PaulinVTNn^V^r^f^^"11™61' Zamfir S6repezi Ia Pilier, iar mnrWrînd tractorist, muncitorul intră în rîndurile celorlalţi, mmn~%fatF^fntf -U ° stîrPitură! *>b îl fac dintr-un cu un, l'd'o 1 0pi7p01 0 cllPa. Pe gmdun: - Da' al dracului mai seamănă cu unul de la jandan, pe care l-am avut eu ofiţer, la Odesa, în '41 vînt dună1 Nfstoff? Ş| ™ r ^ ^ ° !muci pe Nu^a de' mînă şi-i făcu asTunînriS^ V?^ • ^ 56 °P" însă în pra^ Cu mîinile în solduri, dbtupina intrarea cu trupu-i uriaş. FLOAREA VIEŢII 31 — Mucoaso! strigă ea... Te-ai stricat şi tu... acuma ai uitat, dar cînd îmi băteai pragul era bine, nu? Contabilul se tot muncea pe la spatele Nuţei să-şi facă şi el loc, să iasă la vedere, dar nu era chip. Intr-un timp, reuşi să-şi vîre capul pe lîngă şoldul ei, şi strigă mustrător: — Paulino, se poate să nu ai tu nici un pic de respect faţă de coniţa?! — Ha-lia-ha! izbucniră zilierii, de-a valma cu tractoriştii. — Duceţi-vă dracului! le trînti Paulina uşa în nas. — Ha-ha-ha! In toiul acestei larme, sosi şi Badea. Muncitorii îl înconjurară gălăgioşi, vorbind toţi deodată, ameninţînd cu pumnii geamurile luminate ale birourilor. Cînd zarva se mai linişti, mecanicul îi trase după el în faţa ferestrelor, unde bătea lumina. Ii domoli cu. mare greutate, asigurîndu-i că într-o zi, două, vor primi banii şi de acum, şi din urmă.... A doua zi, însă, jumătate din zilieri nu mai veniră la lucru. îngălbenit şi firav, lipsit de apa pe care orezarul o pompa în neştire spre jepci, orezul era ameninţat acum să fie şi. înăbuşit de mohor şi trestie. Porumbul, bumbacul, sfecla şifloarea-soarelui, trebuiau prăşitepentru a treia oară. La grădină, brazde întregi dispăruseră sub buruieni sau se uscaseră, neatinse de mînă de om, deşi, conform contractului, Centrocoopul trebuia să ridice de aici. şapte sute de vagoane de legume şi zarzavat. Mecanicul încalecă şi luă drumul raionului. La comitetul raional, lăsă calul în poartă şi dădu buzna înăuntru. Dar dintre toţi nu găsi decît pe secretarul cu chestiunile agrare, ale cărui păreri nu le mai respecta de mult. Ii povesti, totuşi, pe scurt, cele întîmplate. Ii desfăşură pe masă hîrtiile pe care le luase de la contabil, şi care fuseseră respinse de agenţia raională a băncii. Ii arătă situaţia grea în care se găsea gospodăria... — Cunosc problema, căută să-1 liniştească secretarul cu chestiunile agrare, unom posac, preocupat mai mult de dosarul ce-1 avea în faţă... Nu sîn-teţi numai voi. Asta e situaţia. Ministerul de Finanţe a blocat fondurile pe toată linia. N-avem bani pentru toate. Statul îi pompează acum în industrie, în construcţii, în maşini... asta e! — E vorba de salariile muncitorilor, în primul rînd, murmură încruntat mecanicul. — Trebuie să înţeleagă şi ei că deocamdată avem greutăţi, lămureşte-i ... De ce eşti secretar?! Mecanicul îşi strînse hîrtiile şi ieşi. Tot restul zilei îl aşteptă afară pe primul secretar care era plecat în raion. Acesta se întoarse abia spre seară, prăfuit, tras la faţă, cu buzele uscate de căldură, supărat. Sărise din mersul maşinuţei cu botul lat, descoperită, îi strînse mîna şi-i făcu semn să-1 urmeze,, înăuntru, îi arătă o canapea şi se repezi la telefon. — Cu şeful secţiei financiare... ceru el. Badea tresări. Secretarul scoase nişte hîrtii din buzunarul de la piept şi le puse alături de aparat. In timp ce aştepta cu receptorul la ureche, se mişca nerăbdător pe lîngă birou şi răsfoia încruntat hîrtiile. Le părăsi şi-şi încleşta o mînă pe marginea mesei. Vorbi încet, stăpînindu-se: — Dumneata ai primit salariul pe luna trecută?... da, desigur, l-ai şi mîncat! Dar pe luna asta?... de-o săptămână?... Eu am în faţă statele de salarii pe două luni, de la trei gospodării de stat... Mecanicul se ridică şi puse deasupra şi hîrtiile aduse de el... De la patru! reveni secretarul, stri-gînd... A, ştii la ce mă refer?... Exact! De ce?... cum? ... fonduri blocate de minister?! Dar ăsta este fond-salarii, tovarăşe, şi muncitorii sezonier 32 AUREL MIHALE şi zilierii sînt asimilaţi salariaţilor ... Treci, te rog, peste vreun ceas, pe la mine. Adu şi ordinul ministerului. . . Secretarul puse receptorul în furcă şi se aşeză pe canapea, alături de Badea. Îşi întoarse spre el faţa trasă şi negricioasă, ochii liniştiţi si zise: — Miine să vină contabilul să ridice banii... ' ' ' Mecanicul clătină din cap, gînditor. Se vedea că se zbate în fata unor întrebam iară răspuns. îşi lăsă capul în mîini, oftînd prelung, pironin-du-şi oehii în podea. Secretarul îl luă pe după gît si-i strînse umărul: — Ce e, Mi hai ... ai obosit? f Badea zîmbi stingherit şi iar oftă. Apoi se ridică si se plimbă un timp prin faţa canapelei. Se aşeză din nou şi se întoarse către secretar. — Andrei, începu el, cu vocea gravă, tremurată ... îti mai aminteşti de Banska-Bistritza? — îmi amintesc, şopti secretarul... mă gîndesc de multe ori la bătălia asta. — Eram o mînă de oameni... Am trecut Gronul, noaptea, si tot atunci am mtrat în inima dispozitivului inamic... Ne-am bătut o zi 'si o noapte strinşi m cleştele nemţilor ... poate că a fost cea mai îndrăzneaţă acţiune a noastră!... Dar, uite că bătălia de acum mi se pare şi mai grea Acolo ştiam precis că'ne băteam cu nemţii! — Ce vrei să spui? îl întrerupse secretarul, nerăbdător. — Să spun de-a dreptul, grăi mecanicul ... Chestiunea asta cu salariile eu n-o mai înţeleg ... nu înţeleg nici de ce unuia dintre secretarii comitetului raionali se pare firească... astăzi, în ţara noastră!... Mai departe; luptăm pentru transformarea agriculturii, pentru dezvoltarea agriculturii socialiste... de ce atunci n-am primit decît o mică parte clin fondurile de investiţii aprobate, planificate?... Noi trebuie să îndiguim si să construim, să desecăm şi să irigăm... pentru că vrem să producem mai'mult... Fărăinves-tiţn msă nu se poate!... Şi cine răspunde dacă la primăvară năvălesc apele şi miile de hectare pe care le-am desţelenit vor fi înecate?... Mai departe spun că am îndoieli asupra lui Codin şi a contabilului... de ce ni se astupă gura cu lozinca grijei faţă de specialişti? — Cine ţi-a astupat-o? sări secretarul aproape supărat. — Stai, Andrei, căută mecanicul să-1 liniştească ...Acelaşi secretar al comitetului din cauza căruia a trebuit să te aştept pînă acum' Mai departe... Secretarul se ridică. II cuprinsese o nelinişte pe care nu voia să si-o arate în clipa aceea. Se părea că nu mai asculta vorbele mecanicului.' Se apropie de birou şi începu să răsfoiască încet hîrtiile cu statele de salarii ale muncitorilor. După un timp, mecanicul tăcu. Secretarul îi auzi paşii ce veneau spre el şi se întoarse. — Mai sînt şi altele, şopti. Apoi adăugă: — Trebuie să plec iarăşi Ia Bucureşti, la Comitetul Central... Aşa am obţinut şi aprobarea planului vostru... Tu, însă, faci o mare greşeală, Mihai! Iţi închipui că, dacă avem de-acum totul în mîinile noastre, e destul de uşor... Ei, uite că nu e chiar aşa! Viaţa veche nu poate fi înlăturată cît ai bate din palme ... Şi-apoi, ea are şi apărători ascunşi care ne duşmănesc, pe noi şi ceea ce facem noi .' E vorba ele a răsturna o lume, Mihai!... şi de a construi în acelaşi timp alta, mai bună! ... E o bătălie mai grea decît orice ... dar cu atît mai'frumoasă mai Inimoasă decît orice! Tăcură vreme îndelungată. Gîndurile le rămăseseră răvăşite de această răscolire. Secretarul se frămînta pe loc, netezindu-si fruntea 'osoasă puţin încutată. Tîrziu, reveni: ' ' ' FLOAREA VIEŢII 33 — Si la voi s-a făcut zarvă cu salariile! — Si la noi, ... mărturisi mecanicul. TăTotnsir'Andrei insistă Badea, mai apoi, gîndind încă la vorbele lui Noi tretie' să îndiguim, să desecăm, să irigam, ? de.te = mai departe... Ce facem? ... Dacă nu ridicam digul acuma, cmd e timpul bUn-tec^ruîrăLseîngîndurat. Dar nu lăsă întrebarea mecanicului fără O " »ceS S-oua,» gospodăriei voastre v. a„„i gume şi zar/,avdnu.. planul inginer uhu Oprişa va d^slsa «sssărw'^i«- £-.«> treoui sa punea v a ]ă rfrebui.e să daţi mai multa lina ^JSSÎWSil-* continua secretarul... Şi sîntsjgurd. „sta- „ trebn^să începem neapărat lucrările ... Se întrerupse. G.niurlle-l în altă parte. Murrnură: Să ştii, înşa M^-^XoS decît orice rămîne tot munca cu oamenii ... mai ales in momentul acesta. m fost aSazi la trei gospodării şi peste tot s-a petrecut acelaşi kieru zarvă si chiloman ... după cum spui, şi la voi a iost la fel. Iiebuie sa ne n Hlnim o dată cu toţii si să vedem de ce a fost aşa ... Se pare ca am uitat ăCnca d partîd'este o muncă cu oamenii, o muncă de conduce,e^^ca raselor Noi avem în faţă un obiectiv măreţ: fericirea oamenilor!... Mi-Lrnu există om cinstit care să nu dorească asta... principalul este insa să-i" conducem cu siguranţă spre acest ţel... şi să nu uitam niciodată ca oamenU sînToamenifiecare cu problemele lui, cu năzuinţele lui, cu ducerile Curiile lui ... Mă gîndesc că cea mai însemnata dmtre sarcinile no" le este să-i înţelegem aşa pe oameni ... şi să-i ajutam sa vada pe deasu-JStuturo? acestora, ceva mai departe... ceva mai sus.... sa vada viaţa pe care vrem s-o construim! 5 Vlad ocolea din nou oamenii. Acum nu-i mai ajungea nici bălti r,, toată nemărginirea si sălbăticia ei. Rătăcea prin locuri şi iă'tisu i încă neu'nblare, pe unde, poate numai o dată la o lună trecea picior de om îşi căuta în singurătate liniştea suf latului ramt şi zdruncinat. N-oJâ ea în sine, şi atunci alerga, ferindu-se de oameni, s-o afle mtr-aiurea Se înWa în pădurea de sălcii şi ieşea la Dunăre. Descăleca şi laşa calul tă pa«că slobodPvetrele de pir ce înverzeau malul umed si nisipos. îşi găsise aicea un loc mai ridicat de unde privea ceasuri mtregi curgerea apelor Nu făcea nimic, sta şi se uita, pînă ce oglinda jucăuşa a undelor, aprinse de lumină îi lua vederea. Pierdea atuncea orice legătura cu viaţa, cu imprejunmile scăldate în lumină şi înviorate de răcorea apelor, şi se lasa purtat de ira- ^"Ît^X în 'primele zile după ce se întorsese de la Bucureşti, g — V. Romîneâscă 34 AUREL MI HALE îşi ascunsese cu încăpăţânare durerea, crezîndu-se destul de tare ca s-o în-frîngă. încercase să-şi smulgă din inimă, o dată pentru totdeauna, chipul şi amintirea Liei. Ii plăcuse să creadă c-a reuşit să îngroape totul dintr-o dată, c-a terminat cu dragostea ce-1 amăgise atîta de frumos. I se părea că visurile i-au fost zăvorite într-un mormînt căruia i-a risipit ţărîna şi 1-a lăsat fără de urmă...Să împrăştie vîntul şi ţărîna spre cele patru orizonturi...să crească deasupra lui, din nou, ierburile pămîntu!ui...să fie linişte, căci totul s-a sfîrşit şi nici o licărire de speranţă nu se mai arată...Nu mai voia să ştie de nimic. Noaptea aceea în care găsise explicaţia purtării scandaloase a Liei, precum şi a zădărniciei zbuciumului său, îi despicase viaţa în două: înainte —şi. după ea. Viaţa ce urma s-o înceapă nu va fi străbătută de nici un fior. Inima i se va împietri, sufletul i se va închide, gîn-durile îi vor deveni uscate şi reci, înnegurate, lipsite de simţire şi visări. Gurînd, însă, se dovedi că nu era aşa. Vlad îşi simţi sufletul întreg ca o rană abia acum deschisă. Inima i se înmuie şi, cu toată durerea ce-o săgetase, îi tresări înfiorată. Se gîndea din nou la Lia. Pînă acum parcă fusese năucit; parcă căzuse pe neaşteptate într-un vîrtej ce-1 ameţise şi abia acum se dezmeticea. Se trezise cuprins de duioşie şi de dor. Un dor nebun care-i frigea inima şi-i adîncea suferinţa abia acum simţită. Bîjbîise neputincios într-un gol întunecat, în care acum strălucea chipul ei. îşi aminti din nou de ochii ei, albaştri şi mari, cuprinşi de aceeaşi uimire nevinovată, şăgalnică, copilărească. Ii zdrenţuise cele cîteva scrisori pe care le mai avea, înfundîndu-le prin buzunare, purtîndu-le zile întregi în căldura umezită a mîinilor. Cu gîndul la ea, începuse să rătăcească, să caute înfrigurat singurătăţile bălţii, să fugă de oameni. I se pierdea urma zile de-a rîndul. Ardea încins, închis în sine, ca o luminare care se topea fără flacără şi fum. Se lupta singur cu clorul care-1 mistuia. Uneori, i se făcea milă de Lia, se înfricoşa de prăpastia ce-o vedea deschisă înaintea ei, şi atunci se gîndea să plece la Bucureşti. Dar îi apărea în minte aşa cum o văzuse în noaptea .aceea, legănîndu-se zîmbitor şi distrată în braţele lui Jorj. Scîrba se amesteca cu duioşia şi, pînă la urmă, tot dorul birui. Frămîntarea aceasta îl împingea mereu la drum; nu stătea nici o clipă locului. Rătăcea, purtîndu-şi calul de căpăstru, trezindu-se speriat în fundături de stufăriş sau de pădure, uitînd de toţi şi toate. Slăbise ca un ogar, îi îngălbenise faţa şi i se adînciseră ochii în orbite. Privirile lui îşi pierduseră strălucirea; i se înceţoşaseră rătăcind fără speranţă. Doar fruntea îşi mai păstra aceeaşi lumină a limpezimii ei înalte şi largi... Iu aceste zile, îl găsiră ciobanii lungit în ierburile de Ia Lebăda şi tot atunci începuse orezarul să schimbe drumul apelor. Mecanicul şi Ciurea trebuiau să alerge peste tot, să vegheze şi la grădinărie, şi la orezărie, şi la fermă. Vlad putuse astfel să se bălăcească singur, timp îndelungat, în mlaştina deznădejde! şi să se zbată fără scăpare în chinul şi dulceaţa dorului sfîşietor şi al dragostei pierdute. Trecu, însă, şi asta. Vlad se năpusti în muncă. Tăcea şi muncea nebuneşte, ca un ocnaş. încerca să uite. Intra în orezărie odată cu muncitorii, dimineaţa, şi toată ziua înota în noroi şi apă, cot la cot cu ei. Devenise ursuz; nu mai rîdea; nu mai vorbea cu nimeni; mocnea. Căuta să-şi frîngă zbuciumul prin istovire. Dar încrâncenarea de care era cuprins îi dădea putori nebănuite, mereu sporite. Cînd munca do la orezărie nu-i mai ajungea să-şi înece puterile în ea, pleca la grădinărie sau la Toma, la ferme, unde găsea oricînd ceva de făcut. începuse să-1 îngrijoreze starea orezului şi se mutase şi el în baltă, cum făcuseră de la un timp, mecanicul şi Ciurea. FLOAREA VIEŢII 35 Aceştia încercaseră de multe ori să pătrundă taina schimbării lui, dar nu reuşiseră. Tînărul inginer se ascundea sub carapacea unei muţenii îndîr-jite, încăpăţînate. — Ai început să te ofileşti, tovarăşe inginer, îl mustra bătrîneşte Ci urea. — Nu e nici un păcat! îşi mormăise el răspunsul. Şi a tăcut. L-a luat Ciurea în fel şi chip, dar nu i-a mai. răspuns. „Parcă i-a încleştat dumnezeu gura, îi spusese Ciurea, mecanicului, după încercarea sa...Să ştii că se prăpădeşte, mă! îşi arătase el îngrijorarea...Nu trebuie să-1 lăsăm.. .Agiiiasma ei de drăcoaică, îl zăpăceşte la cap! ...Ia te uită, dom'le ...ce pacoste s-a abătut pe capul meu.Şi-a pierdut bietul băiat şi voia bună, şi dorul de viaţă, tot... Hm!" In vremea din urmă însă, zbuciumul tânărului inginer ajunsese la capăt. Vlad se liniştise. Era însă o linişte primejdioasă, lipsită de simţire şi de gîndire, lipsită de dorinţi. Pentru el, totul părea pierdut. Era asemenea unei frunze căzute în puhoiul apelor, luată de ele, purtată. Trăia în silă. Viaţa nu mai avea nici un înţeles, totul îi părea şters, lipsit de interes, zadarnic. Ajunsese la o pustiire sufletească care-1 destrăma. Nu-1 mai îndupleca nici. frumuseţea sălbatecă a bălţii, nici viitoarea ei înfăţişare, nici farmecul muncii de laborator după care tînjise cu atîta pasiune. Acum nu se mai gîndea nici la Lia. Dragostea lor i se părea ceva îndepărtat şi stins, trecut odată pentru totdeauna. Visurile făurite împreună cu ea i se spulberaseră. Totul era asemenea unei bucăţi de sticiă sfărîmată cu ciudă sub călcîi. Oriunde şi oricum, din noaptea aceea, viaţa era aceeaşi pentru el. Acum se uita cum curge Dunărea: tulbure şi liniştită, puternică, răscolită uneori de valuri sau do viitori, dar totdeauna înainte, fără oprire, fără întoarcere ...La fel erau şi timpul, şi viaţa: într-o necontenită curgere ... şi el nu era decît un fior din pulberea ce-o poartă Dunărea... pentru fluviul acesta uriaş care este viaţa, povestea lui era la fel de neînsemnată şi trecătoare ca a unui fir de pulbere... I se părea că dragostea pentru Lia îi fusese miezul vieţii, al fericirii. Şi acum ea îi era furată, distrusă, pîngărită... Tresări. Lăstun necheza cu capul întors spre pădure. Dincolo de plopii din preajmă-i, crengile sălciilor se legănau. Apăruse mecanicul, eare-şi lasă calul lîngă celălalt. Apoi se apropie şi so aşeză stingherit lîngă Vlad. Tăcea. Alături de ei, plopii murmurau tremurîndu-şi frunzele, sclipind. Pe ape, soarele după amiezii dădea viaţă cioburilor de oglinzi. Un pescăruş fîlfîi nebunatic pe deasupra, coborî fulgerător şi bătu undele cu pieptul. — E linişte aici, grăi Badea. Vlad tăcea, privind mai departe apele. Un val uşor, cu spinarea alburie, se ridică dintre unde, alergă pe deasupra lor, şi dispăru. Jos, la ţărm, apa clipocea, umezind nisipul care strălucea ca o pulbere de argint. — Tovarăşe inginer... Mecanicul se întrerupse. Luă nişte nisip albicios şi începu să-1 vînture în mîini, gînditor. Tînărul inginer îşi întoarse privirile şterse spre el şi aşteptă. — Tovarăşe inginer, repetă Badea...eu zic c-ajunge atîta chin. însingurarea asta nu e bună. Cînd eşti departe de oameni şi nesocoteşti viaţa, eşti mai slab... Te-ai moleşit, aşa, dintr-o dată... Şi nu pricep ...ai venit şi-ai răsturnat aici totul... te-ai. războit cu Godin, ai. dezlănţuit o luptă uriaşă cu balta, cu smîrcurile şi stufărişul... ne-ai răscolit sufletele şi ne-ai aprins inimile... ne-ai întărit visurile noastre şi ne-ai arătat cum să luptăm pentru ele ...şi-acum te-ai pierdut! ...Pentru ce? Vlad oftă, întors din nou. spre Dunăre. 3* 36 AUREL MI HALE — ... de cînd ai venit te macină i'rămîntarea asta... Oricine ar fi, dar nu merită ...Jertaţi-mă, tovarăşe inginer...dar nu e bine aşa! ... Ga să mergi în pas cu viaţa trebuie să lupţi!.. .Pe cei slabi sau pe cei ce-şi bat joc de ea, viaţa îi azvîrle la margine ca pe nişte gunoaie plutitoare şi uscate, ca pe nişte mortăciuni de care nu mai are nevoie...şi-i îngroapă...^ trece peste ei...le-acoperă urma, pentru totdeauna...Vrei asta?! Vlad rămăsese cu ochii la apele ce goneau mereu la vale. Neostenita curgere a Dunării îi lua vederile. —Mi-ar fi fost mult mai uşor, murmură el apoi, dacă nu s-ar fi bălăcit atîta...dacă ar îi părăsit visurile noastre pentru alte visuri mai înalte ... Atunci mă închinam, îmi scoteam pălăria şi mă plecam ...pînă la pămînt, mă plecam ...„O să-mi fii de-acum şi mai dragă, i-aş fi spus ...mă doare, grozav de mult mă doare, mi se sfîşie sufletul de chin ... sînt însă mulţumit că ţi-ai găsit fericirea ...pentru că ea e rostul vieţii" ...Daraşa?! Mecanicul se întunecă la chip şi vîntură mai departe, în mîini, nisipul, înţelese că tînărul inginer trecuse peste greul acestei încercări fără ca ei să-1 poată ajuta prea mult. Acum frămîntările şi. gîndurile lui îşi găsiseră vad. — Nu mi-am închipuit — urmă Vlad cu glasul şi. mai stins — că s-ar fi putut înjosi într-atîta ...şi nu pot să uit, n-am să uit asta niciodată ... Pentru ce a ajuns aici?! ...Iată ceea ce mă tulbură mai mult ..-.Pentru ce să-ţi terfeleşti tinereţea în aşa hal? ..pentru ce să-ţi baţi joc de viaţă? ... pentru ce să-ţi pîngăreşti visurile cele mai mari şi mai scumpe, dragostea?... Dragostea e floarea, vieţii ...Dar dacă o calci cu atîta nesocotinţă în picioare, dac-o striveşti şi-o terfeleşti în cel. mai scîrbos noroi — devine un spin pe care-1 vei purta toată viaţa în inimă ...Tinereţea nu se întoarce niciodată ... tinereţea şi dragostea trebuie trăite ca cele mai se seamă daruri ale vieţii... Ea însă, şi le-a risipit în zadar... asta, asta mă arde şi mă roade mai mult! — Ai partea dumitale devină, vorbi Badea, înţelegător... E un lucru ştiut: pentru orice visuri trebuie să te baţi la fel ca pentru viaţă...Ea n-a cunoscut acest adevăr ...Poate a îndrăgit şi ea visurile noastre, dar n-ai ajutat-o să priceapă că şi visurile, ca orice pe lumea asta, trebuie să le cucereşti. ... Şi desigur, lucrul ăsta e mult mai greu decît să aluneci în mocirlă! Vlad îl privi bănuitor, cu ochii micşoraţi. — De unde ştii? îl întrebă dintr-o dată, scurt. — Dela tovarăşa Silvia, mărturisi mecanicul ...mi-a scris zilele acestea cîteva rînduri. Vlad se ridică şi rămase în picioare, întors spre apă, gînditor. Adierea în care fierbeau frunzele plopilor îi înfiora c-o răcoare umedă părul tîmplelor. — Ne-a cerut s-avem grijă de dumneata, urmă mecanicul. ..şi încă ceva.. — Ce? întrebă Vlad, aproape răstit. — Să facă practica la noi ...I-am scris să vie. Vlad se uită nehotărît la mecanic şi. porni apoi spre cai. Badea, însă, îl ajunse din urmă şi-i vorbi cu pătrundere, grav: — Îmi place de ea, pentru că ştie ce vrea ...şi ştie să lupte pentru asta ! Incălecară. Trecură prin pădure în pasul liniştit al cailor. Amîndoi se gîndeau la Silvia, dar tăceau. In urmă-le, jos, pe pămînt, se legănau ierburile atinse de copitele cailor lor. La marginea pădurii. îi întîmpinară lumina şi căldura soarelui ce strălucea deasupra bălţii. O vreme merseră pe-alături de privaîul Dracului, ocolind pîlcurile de stufăriş bogat şi des, întunecat. Apoi se abătură pe la tîrlă. Cîinii mirîiră leneş din umbra colibei, unde erau lungiţi. Pe sub sălciile pletoase, stăteau înghesuite oile, speriate de năduf. Le ieşiră înainte cîţiva ciobani. Descălecară la umbră şi slăbiră chingile cailor. FLOAREA VIEŢII 37 — Fraţilor, mi-e foame, mărturisi Vlad ...Şi sete. Băură mai întîi lapte rece din ulcele de lut ars. Apoi intrară pe brînci în coliba de stuf şi se aşezară pe blănile de pe jos. La focul aprins în grabă de ciobani, sfîrîia pastrama de berbec. Se isca se un miros de carne friptă de te ameţea. Pînă să vină pastrama, mîncară brînză cu roşii tari şi proaspete, aduse în zori de la grădină. Erau zile şi săptămîni întregi de cînd Vlad nu mai mîncase cu atîta poftă. — Credeam că v-aţi supărat pe noi, mormăi un cioban ...ne-aţi cam ocolit de la un timp, tovarăşe inginer! — Aduceţi pastrama, zîmbi Vlad ... Acuma, cît e caldă. Coliba se umplu, de aburii şi mirosul cărnii încinse, aţîţîndu-i pofta. întinsă pe talerele de lut, pastrama mustea în zeama ei, fragedă şi moale. Mecanicul o tăie în bucăţi potrivite şi începură' să mănînce. Tînărul inginer s-a întins apoi şi a adormit. L-a cuprins repede un somn greu, străjuit de liniştea şi răcoarea din colibă. Ciobanii l-au sculat abia spre seara, cînd se lăsa întunericul. Vlad încalecă şi porni în galop pe baltă, spre bucuria calului. Mecanicul îi lăsase vorbă că-1 aşteaptă la orezărie. In noaptea aceea, avea să-i destăinuiască gîndurile pe care secretarul raionului le avea pentru gospodăria lor. Peste o săptămînă, într-o după amiază, Vlad ieşea din cînd în cînd în poarta gospodăriei şi se uita pe drumul dinspre gară. Docarul gospodăriei plecase de la prînz s-o aştepte pe Silvia la tren. Către seară, ceru calul şi porni la trap în întîmpinarea ei. Călărea domol, îngîndurat, lăsîndu-se în voia calului ce-1 purta parcă fără ştirea lui. Cînd ieşi pe drumul cîmpului, dincolo de sat, îi apăru în faţă, departe, la o cotitură, un nour de pulbere. Desluşi apoi caii ce alergau în galop, docarul şi frământările prafului de sub copite şi roţi. In faţă, îmbrăcată în alb, ţinînd hăţurile întinse capenişte strune,mîna Silvia. Uneori se ridica de pe perna docarului şi aplecîndu-se puţin plesnea curelele de crupele caîlor. Caii săltau în hamuri, întărindu-şi goana, stîrnind şi mai puternic praful. Vlad se opri în marginea porumburilor şi aşteptă. Zărindu-1 de departe, Silvia îi făcu semn. cu mîna şi strigă Ia cai. Peste o clipă docarul se opri lîngă el, învăluit în valul de pulbere ce venea din urmă-i. Cînd praful se aşeză, în faţa lui Vlad stătea Silvia, descumpănită ...îşi aminti de clipa cînd ea aţipise pe patul lui! Părul ei. negru şi ondulat, i se răsfira şi acum pe umeri, faţa îi era luminată de zîmbet, iar ochii, pe care atunci nu-i văzuse, străluceau. Vlad îi zări şi pumnii încleştaţi pe hăţuri, dar nu le bănuia tremurul nestăpînit; încordarea. Silvia era tulburată de această întîlnire neaşteptată, îşi simţea inima zvîcnind, obrajii arzînd şi nu putea să-şi mai adune gîndurile. Dacă s-ar fi uitat mai adînc în ochii, ei, negri şi umezi, Vlad ar fi întrezărit şi. flacăra focului ce-o mistuia. — Hai sus, îl îndemnă ea, arătîndu-i. perna trăsurii. Tînărul inginer descăleca, agăţă Mul calului de docar şi urcă. In acelaşi timp, Silvia dădu hăţurile vizitiului şi trecu lîngă el. Radia de fericire. Tremura ca o coardă în bucuria cîntecului. Ii era însă teamă să se gîndească la mai mult. — Ai slăbit, Vlad, şopti ea deodată,... Vlad înălţă umerii, încet, fără de cuvînt. Un timp, pînă ce caii intrară în trap, gîndurile lor zburară la Lia. Silvia tăcea stînjenită. — Ce mai e nou pe la Bucureşti? o întrebă Vlad. — Multe, îşi reveni Silvia şi începu să-i numere pe degete, grăbită, 38 AUREL MIHALE noutăţile ...Mai întîi află că Pamfil şi-a ţinut promisiunea: ţi-a trimis o serie de lucruri pentru laborator, un gemantan întreg. Doi:sînt autorizată să nu ţi le dau decît în schimbul unui articol urgent pentru revistă ... — Ce articol? o întrerupse Vlad. — Cu tot ce-ai făcut pînă acum aici ... Iţi scrie Vîlsan despre asta ... E vorba de folosirea acestor pămînturi noi, renăscute, smulse apelor şi redate agriculturii ...Trei, continuă Silvia, apăsîndu-şi un alt deget: află că Vîlsan a fost ales în comitetul de partid al Institutului ... — E-e! făcu Vlad şi zîmbi. — ... că eu răspund acum din partea comitetului de U.T.M. de cercurile ştiinţifice studenţeşti ...că trebuie să-mi continui aici experienţele cu aclimatizarea soiurilor nordice de orez ...Iţi scrie Vîslan şi despre asta, poftim scrisoarea ! Vlad primi cu nerăbdare plicul pe care Silvia îl scoase din mica ei servietă de studentă. îl răsuci şi se opri cu mîna pe un colţ, gata să-1 rupă. — încă una, şopti încurcată Silvia ...Este de la Lia. Tînărul inginer tresări; vîrî scrisoarea profesorului în buzunar şi o primi pe cealaltă cu mîna moale. Citi adresa recunoscînd scrisul lăbărţat al Liei. Rămase însă cu plicul în mîna, îngîndurat, privind pe deasupra porumburilor peste care cobora înserarea. Tăcea. îşi simţea din nou inima grea, cuprinsă de zbucium. Tăcea şi Silvia. Parcă răsărise dintr-o dată, între ei, chipul îndepărtat al Liei. Pînă la gospodărie nu mai putură, nici el, nici Silvia, să treacă peste bariera acestei tăceri. Vlad se înşelase. Sufletul nu i se vindecase încă. Dedesubtul unei scoarţe subţiri şi reci rana era încă vie, caldă şi dureroasă ...Şi un pom dacă-1 smulgi din pămînt, îşi lasă acolo rădăcini uitate şi îndepărtate, adinei, care pot cîndva să dea noi lăstari. D-apoi o dragoste, pe care, oricum, n-o poţi smulge asemenea pomului, din suflet?! CAPITOLUL XI Un cînk'C nou 1 Spre ziuă, Silvia nu mai putu dormi. Rămase cu ochii deschişi, frămîn-tată de gînduri, nerăbdătoare. întunericul spălăcit din fereastră, se destrăma şi noaptea devenea, treptat, vineţie-albă. Nu dormise mult, dar se simţea odihnită şi plină de voie bună. Aşteptase dimineaţa asta luni întregi, încercată de îndoieli şi teamă, de nădejde şi visări. Dorea să muncească aici, alaiuri de Vlad, să-1 ajute la înfăptuirea planului său, să fie lîngă el. Zîmbi. Şi-1 aminti cum se fîstîcise aseară cînd îi întinsese scrisoarea Liei, cum rămăsese tăcut şi încurcat tot restul drumului... „Parcă era un copil!", gîndi ea. Şi deodată zvîcni din pat şi alergă la fereastră. Se luminase. Se întoarse grăbită, ridică geamantanul pe pat, peste aşternut, şi-1 desfăcu. Cu ce să se îmbrace? Zîmbi iar, ştrengăreşte, şi se apucă să scotocească printre lucruri. Scoase o bluză albă, nişte pantaloni cafenii de călărie şi cizmuîiţele. întinse pantalonii pe pat şi-i privi mulţumită, pîecîndu-şi capul. Plătise pentru ei bursa de pe o lună întreagă, dar nu-i părea rău. Voia să-i facă o surpriză lui Vlad. Se închipuise de multe ori, călărind alături FLOAREA VIEŢII 39 de el prin hăţişurile bălţii. Cu cizmele a fost mai uşor; a găsit acasă carîmbii unor cizme mai vechi, de cînd flăcăia frate-său, i-a luat şi şi-a făcut din ei nişte cizmuliţe, micuţe şi moi, pe măsura piciorului ei. îşi trase pantalonii şi cizmele cu îndemînare, se spălă şi îmbrăcă bluza. Intîrzie un timp în faţa unei oglinjoare, potrivindu-şi părul, netezindu-şi piepţii bluzei. Părul lung şi negru i se revărsa pe umeri, ochii întunecaţi şi mari, adîfici, îi străluceau. Se pomeni admirîndu-şi mijlocul subţire, prins în centură, zvelteţea liniilor lungi şi armonioase ale trupului. Ieşi, rîzînd ca de o poznă ce i-o pregătea lui Vlad, şi se îndreptă spre grajd. Pînă acolo nu mai. întîlni pe nimeni; era prea de dimineaţă. Coborî aleea plopilor şi trecu podul de pămînt de peste Lişteava. O boare plăcută, umedă şi răcoroasă, venea dinspre baltă şi-i mîngîia faţa şi gîtul dezgolit, mîinile. In dreptul tîmplelor, părul îi tremura uşor, ca o părere numai. Privi un timp larga desfăşurare a bălţii. Niciodată n-o văzuse ca acum, în plină vegetaţie. Sălbăticia încă neînfrîntă a stufărişului o înfiora. Din depărtare, faţa uşor învălurată a hăţişurilor părea mai mult o mare verzuie şi întunecată, nemărginită. Numai într-o parte, spre privalul Bogat, întinderea aceasta era ştirbită, luminată parcă. Acolo începuseră să prindă viaţă planurile lui Vlad. întrezări şi lucirea argintie, risipită, a apelor de la ore-zărie şi grădinărie, şi galbenul aprins al lanurilor de floarea soarelui. Auzi, în tresărirea firii, duduitul plin al motoarelor de la bateria de pompe. Iar pe sus, zări fluturarea avîntată, vioaie şi săltăreaţă acelor dintîi pescăruşi. Grăbi pasul. La grajd, îngrijitorul cailor o întîmpină cu nedumerire. La insistenţele ei însă, dezlegă cu teamă cel de al doilea cal de călărie, perechea lui Lăstun, şi-i puse şaua. Calul începu să bată pe loc, nerăbdător, mulţumit că iese să înfrunte zările. Silvia se repezi să-i apuce frîul, dar îngrijitorul se împotrivi. — Mi-e frică să vi-i dau, domnişoară, murmură el încurcat. Ăsta n-a prea fost călărit. II mai lua cîteodată tovarăşul Badea... atît. r—Cum îl cheamă? întrebă Silvia, sigură de sine, cu mîna înfiptă în dîrlogi. — Corbu, îngăimă îngrijitorul, înfrigurat. Calul se mişca neliniştit între ei, muşeîndu-şi zăbala. Era asemenea lui Lăstun, negru, subţire şi vînjos, iute. Doar nu avea steluţă albă în frunte, cum avea celălalt; în colo, nici o deosebire. Silvia se apropie de el şi, pricepută, îi bătu gîtul cu palma, îi încercă chinga şi-1 mîngîie. — Corbu! îi strigă ea cu căldură şi autoritate, ca să-1 stăpînească... mă, Corbule, mă! Calul necheză, trenrurîndu-şi burta. — Domnişoară, nu v.i-1 dau! se sperie îngrijitorul. Silvia încercă să-i desfacă mîna de pe dîrlogi, dar nu reuşi. Îngrijitorul se agăţase de ei cu o încăpăţînare mută, înfricoşată. — Auzi unchiule, încercă fata să-1 înduplece. Acasă, eu am văzut de cai trei - patru ani, pînă am plecat la şcoală. Frate-meu a fost mai mult concentrat şi în război. Tata pe mine mă trimetea cu ei la iarbă, printre po-rumburi. Schimbam caii pe rînd, pînă la cîmp... aşa-i goneam... şi încă şi fără şa... la, să vezi! — Nu, scutură din cap îngrijitorul. Dar Silvia sărise deja în şa şi rîdea ştrengăreşte, potrivindu-şi vîr-furile ciznruliţelor în scăriţe. îngrijitorul tremura. — Domnişoară... murmură el, încurcat. Apoi, adăugă, rugmdu-se: — Lăsaţi-mă să-1 mai port prin curte de dîrlogi, pînă se mai învaţă! Silvia încuviinţă, dar nu descăleca. Porniră. La uşă, Silvia se plecă 40 AUREL MIHALE în şa, îmbrăţişînd gîtul calului, şoptindu-i la ureche. Afară, însoţitorul apucă dîrlogii şi mai strîns şi începu să plimbe calul, i linişti răsufletul aprins de fugă. Calul merse un timp liniştit, mai mult nedumerit. Curînd însă începu să se smucească, să sară, să ceară frîu liber. Se opri, se ridică în două picioare şi începu să-1 tîrască după el pe îngrijitorul care nu mai atingea păinîntul. — Dă-te jos, domnişoară! strigă acesta înfuriat. — Dă-i drumul, unchiule! spuse Silvia. Calul zvîcni capul într-o parte şi înalta şi-1 zvîrli pe îngrijitor la cîţiva paşi, doborîndu-1 în praf. Silvia îşi înfipse picioarele în scăriţe şi strînse cu putere frîu.l. Cînd calul încercă să se ridice din nou, strigă la el şi-1 plezni cu pana frîului. — Hei, Corbule! îl ameninţă ea. Calul se opri, stăpînit, tremurînd ca o coardă. îngrijitorul încremeni în praf, cu pumnii strînşi în dreptul tîmplelor, îngrozit. Cînd Silvia slobozi Mul, închise ochii. Calul ţîşni ca o nălucă, zburînd. Tropotul se îndesi, şi apoi, deodată, se întrerupse. îngrijitorul deschise ochii speriat. Calul şi Silvia zburau pe deasupra gardului, învăluiţi în pulbere. Intr-o singură clipită, văzu silueta arcuită, puţin plecată, a fetei, picioarele înţepenite în scăriţe, mîiniie încleştate pe frîu şi păru-i fluturînd. Cînd calul atinse pămîntul dincolo de gard, se sculă şi scuipă în pămînt, înciudat, dar şi bucuros: — Ptiu! ...drăcoaica! ...ca un zmeu călăreşte! Şi eu... Un timp, urmări umbra care zbura pe deasupra drumului ce ducea în Baltă. Se întoarse în grajd, rîzînd, mustrîndu-se în gînd de frica ce-1 încercase. Silvia străbătu balta într-o necurmată fugă. Calul înnebunise de bucurie. Timpul cît stătuse în grajd, tînjind, il era acum cu prisosinţă răsplătit. Cînd primea îndemnul liniştit al fetei, zvîcnea din nou.— lungindu-se deasupra pămîntului, parcă neatingîndu-1. Silvia îşi simţea pieptul înfiorat de aerul rece al dimineţii, urechile vîjîind, părul răscolit. Un sentiment de neaşteptată bucurie, de siguranţă şi de adîncă tăriea vieţii, o stăpînea. Domoli calul cu greutate, tocmai sus pe coama grindului Bogata. Soarele nu răsărise. Balta era cuprinsă încă de liniştea zorilor. Se auzeau numai pocnetele motoarelor întărîtate. Pe alăturea de ea, apa gîlgîia în şanţuri, iar în faţă, lanul de orez, străbătut în fel şi chip de liniile canalelor, era cuprins de neclintirea nopţii. Atunci se arătă şi geana soarelui, aprinsă. Lumina străluci atît în apa ce licărea printre firele de orez cît şi în roua ce Ie îmbro-bona vîrfurile. Ca în fiecare dimineaţă, partea aceea de baltă smulsă sălbăticiei, primea prima încununare a luminii. Silvia descăleca, lăsînd frîul în şa. Bătu gîtul calului care răsufla încă întretăiat şi repede, şi-i întinse o bucăţică de zahăr. Buzele cărnoase şi umede ale calului îi mîngîiară palma, apucînd lacome bucata de zahăr. Fata îi mai vorbi apoi ceva, ameninţîndu-1 cu degetul şi calul necheză încet, mulţumi t. După aceea îl părăsi şi intră în lanul de orez, mergînd sprintenă pe marginea canalelor. Nu se putu stăpîni şi-şi trecu mîna peste vîrfurile pline de rouă, aspre. Pe aceste parcele, orezul era de un verde întunecat, buiac de frunze, des. „Pămîntul e prea bogat", constată Silvia şi trecu mai departe. Se opri în faţa unei alte parcele, surprinsă. Orezul avea vîrfurile frunzelor îngălbenite. Rupse cîteva frunze şi le cercetă; aveau pete lungi, cu marginile cafenii, prăfuite parcă de-un cărbune brun. Rămase gînditoare, cu fruntea încuiată, îngrijorată. Mai jos, parcele întregi arătau aşa, pîrlite parcă. Auzi în spate tropăituri uşoare, înfundate de umezeala pămîntului, iar mai apoi vorbe mieroase, cîntate: FLOAREA VIEŢII 41 —-Bine aţi venit, tovarăşă inginer ... Se întoarse; în omul care aştepta descoperit şi plecat răspunsul ei, recunoscu pe maistrul orezar, li privi cu insistenţă ochii mici şi rotunzi, spălăciţi, ca de peşte. II întrebă, arătîndu-i frunzele pătate: — Ce e cu orezul? ...Ce s-a întîmplat? Orezarul se îndreptă şi încremeni cu umerii ridicaţi. — Ce, n-aţi văzut pînă acum asta? şi Silvia îi lăsă în palmă frunzele îngălbenite. Orezarul privi frunzele nedumerit, întorcîndu-le cînd pe o parte, cînd pe alta, cu grijă, de parcă erau de foc. îşi ridică privirile speriate spre Silvia, măsurînd-o, aşteptînd. — Nici aia n-aţi văzut? îl întrebă Silvia, arătîndu-i parcelele brun-roşcate. — Ba am văzut, murmură temător orezarul. Aşa se face orezul pus de-a-dreptul în ţeîină ...pîrleşte. Silvia trecu pe lîngă alte parcele, cercetîndu-le pe rînd. Orezarul venea după ea cu paşi mărunţi, îngropîndu-şi cizmele greoaie de iuft în moliciunea pămîntului. O privea cu ochii mici, urmărindu-i încruntat mişcările. Cînd ea se opri, tresări. — Tovarăşul inginer n-a văzut asta? îl întrebă ea. —N-a văzut, murmură orezarul ...de la o vreme a dat mai rar pe aicea. Silvia se întrista pe neaşteptate. Cultura de orez era din nou ameninţată. Trebuiau luate măsuri urgente, salvatoare. Observă de asemenea că stratul de apă de pe parcele era mult prea mare. — Şi de ce-i daţi atîta apă? întrebă ea... Vreţi să-1 înecaţi? Orezarul nu răspunse. Nu putea să spună că tocmai asta urmăreşte. Cînd orezul îngălbenise (din lipsa apei pe care el o îndrepta prin canale de-a dreptul spre jepci), fusese certat şi de mecanic, şi de Vlad. „Lasă, c-am să vă satur eu de apă! şi-a spus atuncea. Pămîntul e gras, orezul e pus direct în ţelină şi dacă-i dăm prea multă apă, se îmbolnăveşte". Şi parcelele dispărură deodată sub apă, de parcă erau înecate ...Silvia rupse alte cîteva fire bolnave şi ieşi la cărăruia ce ducea spre grind. După un timp, orezarul mormăi în urma ei, scuzîndu-se: — Tovarăşu' inginer a spus... şi tovarăşu' Badea ...ziceau că suferă orezul de apă. — Cînd? îl întrebă Silvia, întorcîndu-se spre el — Mai de mult... Silvia îl aşteptă pînă se apropie de ea şi-i scutură firele de orez în faţă. — Ştii ce-i asta? ...brusonel — Mană! îngăimă speriat, orezarul. Silvia porni pe cărăruie în sus, neliniştită. In urma ei, orezarul trînti în apă firele de orez cu care rămăsese în mînă, scuipînd. Un fior rece îi îngheţă spinarea. II prinsese dintr-o dată frica. Privi iar, cu spaimă, faţa pîrlită a parcelelor de orez. Acum gîndea că, totuşi, lăsase boala să înainteze prea mult. După ce Silvia trecu grindul dincolo, la pompe, orezarul se îndreptă spre parcela din dreapta, unde începuseră să se adune muncitorii. Trestia şi mohorul năpădiseră din nou partea aceea şi trebuiau smulse. La pompe, Silvia dădu peste Badea. — Bine că ai venit, o întîmpină el. Mecanicul era supărat şi trist, întunecimea feţii îi făcea trăsăturile şi mai aspre, şi mai neprietenoase. Privirile-i blînde, visătoare, îi erau înnegurate, pierdute ...—Am vrut să-ţi vorbesc aseară, continuă el stingherit, dar era prea tîrziu. 42 AUREL MIHALE Silvia rămase cu firele de orez în mînă, aşteptînd. — Deocamdată, continuă mecanicul, trebuie să te ocupi de orezărie şi de baltă... Silvia îl privi nedumerită, întrebătoare. — Tovarăşul Oprişa a plecat azi-noapte, o lămuri Badea. — Unde? izbucni Silvia. — N-a spus unde... cred că la Bucureşti. Silvia tresări şi-şi lăsă mîhnită, privirile în jos. îşi aminti dintr-o dată de scrisoarea Liei. Întoarse capul în altă parte, înercînd să-şi ascundă privirile şi gîndurile. Mecanicul tăcea; îi simţi mâhnirea şi-i bănui şi frămîn-tarea inimii. Porniră apoi, spre grind, îngânduraţi. Cînd le apăru în faţă balta scăldată de soare, se opriră. — Acum, nu-1 mai înţeleg, vorbi Badea. L-a zăpăcit de tot femeiuşcă aia .. .Se lasă terfelit ca un ...ca un .. .şi negăsind cuvîntul lovi cu pumnul; scurt, aerul ... N-are nici un pic de mîndrie! Silvia făcu un gest de împotrivire dar nu-i răspunse. Gîndea că acesta e momentul cel mai primejdios pentru Vlad. Dacă nu este ajutat acum, se prăbuşeşte. De acum în colo Lia îl va tîrî şi pe el în prăpastie. Cu siguranţă că ea îi scrisese o scrisoare disperată prin care îl chema la Bucureşti ...îşi aminti de dorinţa ei de-a petrece vacanţa cu Jorj, Ia mare ...Strînse pumnii ... Nu, Lia nu mai are nici un drept asupra lui ...l-a pierdut de multă vreme ... şi-a bătut joc ele iubirea Iui, de visurile şi de năzuinţele lui, de lupta şi de fericirea lui ...Vlad nu poate fi decît al ei, al Silviei, pentru că numai ea îi va asigura fericirea. De aceea va trebui să lupte pînă la capăt, să-i apere această fericire...e datoria ei!...Simţi că o îneacă plînsulîcă ochii i se umezesc, că firele de orez se frîngeau de încleştarea pumnului. — Am început să mă îndoiesc de tăria Iui, mărturisi cu durere mecanicul. Nu ştiu ce să mai cred ...oamenii mai ţin seamă şi de cuget ...El judecă parcă —numai cu inima ... — N-ai dreptate, îl înfruntă Silvia. Nu l-ai înţeles îndeajuns. Adăugă, ferindu-se parcă: O să vorbim noi altă dată, despre asta... — De ce altă dată? se împotrivi Badea. Spune-mi acum. — Nu Lai înţeles îndeajuns, repetă Silvia încet, cu ochii în pămînt, stânjenită ...Vlad este, în primul rînd, un om stăpînit de-o pasiune ... de-o pasiune aproape oarbă, nemaiînfîlnifcă, pentru muncă, pentru cercetările ştiinţifice, pentru viitorul fericit al oamenilor ...Şi nici în dragoste nu putea fi altfel! Iubeşte la fel cum trăieşte, cu aceeaşi pasiune care-i mistuie fiinţa ca o flacără şi-1 poartă peste tot şi oriunde, ca într-un zbor ... Ăsta e Vlad! Aşa trebuie să-1 înţelegem. Trebuie să-1 ajutăm să-şi îndrepte această pasiune spre înălţarea —şi nu spre prăbuşirea lui! Silvia se răsuci supărată şi făcu cîţiva paşi într-o parte. Rămase aşa, nemişcată, cu pumnii strînşi, cu privirile pierdute în zărea bălţii. Mecanicul tăcea; tăcea şi se gîndea. Ceea ce îi spusese Silvia despre Vlad cerea o nouă înţelegere, mai adâncă, a lucrurilor. Dar şi mai surprins rămăsese de purtarea ei. Descoperise, astfel, un caracter care nu se deosebea prea mult de al tînărului inginer. Poate că era mai puţin visătoare, dar avea o şi mai mare voinţă de acţiune ...Era mai dîrză. — Şi nici nu l-aţi ajutat destul, se întoarse Silvia. — Nu, nu l-am ajutat, recunoscu mecanicul. Am încercat, dar nu am ştiut cum...Se vede că înţelegerea noastră nu i-a fost de ajuns... A fiert singur în zeama lui. Tăcură. Silvia apucă frîul calului care venea întins spre ea şi se apropie FLOAREA VIEŢII 43 de mecanic. Acesta se îngrozi cînd îi văzu privirile atît de tulburate. Fata se uită în cehii lui, rugătoare, cuprinsă de mîhnire, si'î.şiată de îndoieli. — Tovarăşe Badea, murmură "ea ...trebuie să plec la Bucureşti. — Pleacă, încuvinţă mecanicul, uşurat ...dar să nu te întorci fără el. Silvia îşi potrivi piciorul în scăriţă şi sări în şa. Picioarele calului, subţiri şi negre, frămîntau moliciunea ierbii, tremurînd. Silvia strînse Mul, stăpînindu-1. Se aplecă spre mecanic şi-i întinse palma în care avea frunzele de orez pătate. :— Ia te uită, îl îndemnă ea... e nenorocire cu orezul ...a intrat mana în el. Mecanicul luă frunzele, le pipăi, le întoarse şi încremeni cu ochii la ele. Oftă, fără de cuvînt. Se mutase în baltă cînd orezul se îngălbenise din lipsă de apă. Urmărise munca mecanicilor, aşa ca pompele să nu stea niciodată ...şi tot degeaba. îşi împinse şapca pe creştet şi-şi netezi îndelung fruntea încutată. — Opriţi pompele, hotărî Silvia. Evacuaţi apa de pe toate parcelele şi lăsaţi pămîntul să se usuce... Trebuie să stea aşa o săptămîn.ă ...apoi, om vedea. Peste cîteva clipe Silvia gonea pe coama grindului, pe deasupra ierburilor. Ii strigase din fugă, mecanicului, să trimită la gară după cal. Se aplecă apoi peste clîmbul şeii, cu mîinile întinse pe curelele frîului. Curînd, dispăru în norul de pulbere ce-I ridicau copitele calului pe drum. Trecu pe la gospodărie de-şi luă într-o legăturică pantofii şi o fustă şi ieşi în cîmp la drumul de pămînt. Trebuia să prindă trenul dinainte de prînz. Impintenă calul şi-i lovi gîtul cu palma. Se avîntară din nou în zbor. Dar nici această fugă înfrigurată nu-i linişti bătăile nerăbdătoare ale inimii. I se părea că fiecare minut poate hotărî soarta lui Vlad, fericirea lui, nemărturisita şi adînca oi dragoste pentru el. Şi nu vroia, cu nici un preţ, să piardă şi acest prilej-ca atîtea altele pînă acum ... 2 Peste două zile, Silvia se întoarse de la Bucureşti fără Vlad. Arăta şi mai supărată. Dar nu era greu să vezi că supărarea asta n-o apăsa ; părea mai mult o mîhnire ce-o întuneca. După ce sosi de la gară, alergă de-a dreptul în baltă, la orezăria năpădită de mană. Calul o purtă şi acum în acelaşi zbor. Descăleca pe grind şi intră în lanul de orez, nerăbdătoare. Pe parcelele de sus nu mai era nici un strop de apă. Pămîntul se rumenise de soare, iar printre firele de orez trecea boarea bălţii, răscoiindu-le. Pe parcelele de jos, însă, către jepci, tocmai acolo unde mana se încuibărise mai bine, apa tot mai licărea. Se înfurie şi porni spre ele într-un suflet. Cînd orezarul îi răsări în faţă, izbucni: — De ce nu s-a respectat dispoziţia mea? — Să vedeţi, tovarăşă inginer ...mormăi orezarul, ocoîindu-i privirile întunecate, aprinse. Silvia înainta spre el, întrcbîndu-1 poruncitor: — De ce? — Nu s-a scurs încă, îngăimă lancu ...e locul prea jos. — Să se facă şanţuri, gropi ...imediat! Orezarul se aplecă supus şi dispăru. Se întoarse repede cu un grup de muncitori luaţi de la plivit, şi-i răspîndi pe marginile parcelelor ce trebuiau uscate. Pînă la prînz, Silvia cercetă cu atenţie întregul lan de orez, făcîndu-şi însemnări despre apariţia, răspîndirea şi evoluţia bolii. După socoteala ei, partea dinspre jepci a orezăriei, pe-o întindere de vreo zece hectare, era 44 AUREL MIHALE complet compromisă. Reveni prin grind, cu un mănunchi de frunze pătate adunate cu grijă din diverse părţi. Cînd să încalece, se pomeni cu mecanicul şi Ciurea. — Ce e cu tovarăşul inginer? îi ceru socoteală fostul argat. — O să vină, răspunse Silvia, potrivindu-şi piciorul în scăriţa şeii. Nelămurit, Ciurea se uită la mecanic, încruntîndu-se. Silvia sări în şa, îşi îndreptă pieptul, scuturîndu-şi pletele negre şi apucă frîul. în acelaşi timp, însă, fostul argat îşi înfipse mîna în dîrlogi. — Stai ...cum, o să vină? o iscodi el. Silvia îşi întoarse privirile în altă parte. Tăcea. — Atunci de ce mai eşti supărată? întrebă Badea, cu pătrundere. — Ne-am certat ...murmură Silvia şi-şi plecă privirile în pămînt. Tăcură. Boarea bălţii foşnea în lanurile de orez şi flutura uşor părul Silviei. Aducea cu ea umezeala şi răcoarea apelor Dunării şi a pădurilor de sălcii. Un pescăruş nebunatic le fîlfîi pe deasupra, lăsîndu-se spre jepci. Silvia apucă frîul şi mai strîns. îşi feri privirile, stînjenită; buza de jos îi tremura a plîns, ca la un copil. Dădu să plece. — Stai, o opri Ciurea ...De ce nu l-ai adus? — Descăleca, stărui şi mecanicul ...spune-ne mai ales, ce e cu el?... Ce-a fost, de ce-a plecat? — O să vă spună singur, se încăpăţînă ea şi împintenă calul. Mecanicul şi Ciurea rămaseră pe grind, încurcaţi, urmărindu-i goana. Vîrfurile ierburiîor atinse de copitele calului se legănau în urmă-i, închipuind o potecă vie, învălurată, de vînt. Cînd se priviră din nou, Silvia plutea de acum peste pulberea drumului, departe ... După alte două zile, sosi şi Vlad. Tînărul inginer avea înfăţişarea unui om resemnat, peste care a trecut, pustiitoare, o nenorocire. Ii rămăsese în suflet numai amărăciunea unei dureri adînci, durere care i-1 brăzdase neîndurătoare şi lăsase urme ce nu se vor şterge, poate, niciodată. Şi nu numai mintea, dar şi inima îi spunea că de-acum, într-adevăr, totul s-a sfîrşit. Dragostea şi tinereţea numai aveau pentru el nici un înţeleg. Era întunecat la chip, supt la faţă, cu privirile rătăcitoare, tulburi- De la gară mînă de-a dreptul în baltă, purtînd docarul în pasul liniştit al cailor. Se minună, cînd îa ceasul acela al înserării, nu mai auzi tunetele motoarelor de la pompele de apă. Opri docarul pe grind, coborî şi intră în lanul de orez, bănuitor. Apa nu mai licărea pe parcele, pămîntul era uscat, verdele crud al orezului pălise. — Iancule! izbucni el şi se întoarse, înfuriat, spre grind... Orezarul ţîşni din colibă şi alergă spre el, speriat. încremeni în faţa lui, cu ochii rotunzi şi spălăciţi, micşoraţi, cuprinşi de şiretenie. — Ce e porcăria asta? strigă Vlad, ameninţător. De ce nu daţi apă? — Tovarăşe inginer ...încercă orezarul, să-i vorbescă. — De ce-aţi oprit apa, fără ştirea mea? îl întrerupse Vlad. — Tovarăşe inginer, murmură cu frică celălalt ...e boală ...a intrat mana în el ...tovarăşa aia nouă ne-a poruncit. — Ce face? ţipă Vlad. De orezărie eu răspund ...să nu se mai amestece nimeni aici!... Ca să opriţi boala aţi lipsit orezul de apă şi i.ată-1, tot a îngălbenit ! — A îngălbenit, tovarăşe inginer, îngăimă orezarul ...dar eu ...şi ochii lui licăriră ascuns şi repede, ca de-o lumină trecătoare. — Nimic ...să daţi drumul la pompe ...imediat! Orezarul trecu grindul în fugă, ridicîndu-şi greoi, cizmele de iuft. FLOAREA VIEŢII 45 In curînd, motoarele duduiră, clătinînd liniştea bălţii, şi apa gilgii din nou în şanţuri. Tînărul inginer se întoarse Ia docar, murmurind supărat: — Ia te uită, ce de şefi! o Ajunse la gospodărie cu caii înălbiţi de spuma. Dadu drumul docarului si năvăli în laborator, unde aflase că era Silvia. O găsi în faţa microscopului în spatele ei cuprinşi de mîhnire, stăteau mecanicul şi Ciurea. Cmd ii văzură, toti trei tresăriră, surprinşi. Silvia se aplecă dm nou asupra microscopului, potrivind oglinjoara ce proiecta slab lumina inseram. Ochii celorlalţi doi, luminaţi pentru o singura clipa, se întunecară iar. Vlad intră între ei, gata să izbu.cnească,_ dar liniştea dinăuntru il deruta si-si pironi privirile asupra microscopului. ^ ' ' —Aşa nu merge, mormăi el ...Cine a pus sa se oprească apa? — Eu, răspunse Silvia, calm, fără să salte capul. — De ce te amesteci? întrebă el cu tonul ridicat. ^ Ochii de noapte, mari şi strălucitori ai Silviei, se întoarseră spre el, îndureraţi. „ „ , . . ., — Tot lanul a început să se îngălbenească, continua Vlad şi mai pornit. ...Cine răspunde de asta? u- .. Sivia se îndreptă în scaun şi rămase nemişcata. Mina de pe tamburul zimţat al microscopului i se strînse pumn. Tăcea. Cîteva clipe Vlad ascultă această linişte încordat, cu respiraţia tăiată. Mai apoi lua de pe sticla mesei nişte fire de orez îngălbenite. Le rupse mărunt, pina ce-şi^ umplu pumnul cu pleva lor. Le trînti în faţa Silviei, lîngă microscop, gemmd: — Paie paie uscate ...o să facem focul cu ele! Mecanicul încercă să-1 oprească. In acelaşi timp, însă, Silvia se ridica de pe scaun, supărată. Murmură rece: — Poftim la microscop, tovarăşe inginer ... Tînărul inginer se uită bănuitor la ceilalţi şi se aşeza pe scaun, cu teama. Se aplecă asupra microscopului, privi şi, deodată, fruntea-i larga şi malta se limpezi. Isi ridică privirile neliniştit, luă cîrpa şi şterse lentilaL de parca ar fi vrut să şteargă şi imaginea de sub obiectiv. Se apleca iar. Ramase aşa multă vreme. . , . , După un timp, Silvia se apropie de el şi începu cu glasul moale, schimbat. — Cred că nu trebuie să ne speriem ... se întîmplă un proces fiziologic normal ...prin uscare am oprit desfăşurarea bolii ...în acelaşi timp, orezul s-a oprit din creştere ...planta suferă, într-adevăr, frunzele s-au îngălbenit In realitate, însă, acum se întăresc, se fortifica membranele celulelor ...Intr-un asemenea caz, filamentele sporilor nu mai pot pătrunde in ţesuturi si boala e oprită. u . A Mecanicul si Ciurea ascultară, încruntîndu-se. Tinarul inginer împinse microscopul într-o parte, cu o mişcare înceată, gînditor. Cerceta pe rind, cîteva din frunzele rupte de el şi încremeni, apoi, cu ochii m fereastra. Silvia simţi, însă, că în el se fringe, se prăbuşeşte ceva. Se uita Ia ceilalţi doi,' întrebătoare, şi se apropie şi mai mult de Vlad. Ii puse mina pe umăr, fără de cuvînt. Tînărul inginer tresări, se ridica şi dadu sa plece. — Bine, bine... dar ce facem? îl întrebă Ciurea. — Mă duc acolo, răspunse Vlad, Apoi, adăugă, ceva mai încet: — Trebuie să oprească apa... ^ Intre tînărul inginer si ceilalţi se lăsă o tăcere grea, plina de înţeles. Vlad privea în jos, stingherit, ca sub mustrare. Mecanicul îi facu semn lui GiurGs si iosirs — Ne'ducem noi, vorbi el din mers... Tot mergem să dormim acolo. Vlad şi Silvia rămaseră singuri, faţă-n faţă. Tăceau. Vlad părea m- 46 AUREL MIHALE străinat şi rece, lipsit de puterea pe care i-o măcinaseră frămîntările zilelor acestea. Inima Silviei, însă, zvîcnea nerăbdătoare, cuprinsă de-o bucurie presimţită numai. Pentru o clipă, privirile lor se întîlniră; ale Silviei, întunecate şi adînci, străluceau aprinse; ale lui Vlad păreau şterse, lipsite de orice fior. Tînărul inginer se răsuci şi ieşi trăgînd uşa încet, fără zgomot. Silvia se repezi după el, dar în faţa uşii închise se opri, cuprinsă de îndoială şi mîhnire, de neputinţă. In noaptea aceea, Vlad n-a putut nici măcar să închidă ochii. încremenise cu privirile pironite în tavanul ascuns de întuneric, cuprins parcă de o linişte netulburată. De fapt un întreg vîrtej de gînduri îl răscolea. In sufletul său răbufneau acum cele din urmă valuri ale furtunii prin care trecuse. Dar acestea nu mai aveau puterea dea izbi, asemenea valurilor mării— în ţărm. Parcă erau undele uşoare ale rîurilor, care doar spală şi limpezesc nisipul de pe maluri. Treceau ca într-o mîngîiere, care, deşi dureroasă, totuşi alina. Nu se frămîntau pe loc, aclîcind bulboane, ci treceau... treceau asemenea apelor curgătoare... asemenea timpului... Şi luau cu ele, neîncetat, părţi din povara ce-1 apăsa, micşorîndu-i-o... Retrăia, astfel, ultima întîlnire pe care o avusese cu Lia. O prinsese la gară cu un minut înainte de plecarea trenului. Pleca la mare, împreună cu Jorj, pentru tot restul verii. Era îmbrăcată cu o rochie înflorată de plajă, care-i lăsa dezgolit şi gîtul, şi umorii rotunzi şi albi, strălucitori ca marmora. Stătea tolănită pe canapea, sprijinită de Jorj, şi rîdea, rîdea de se cutremura vagonul. Vlad se opri în uşa compartimentului, gîfîind de alergătură, cu faţa prăfuită şi plină de sudoare, cu părul răvăşit, încurcat, neştiind ce să facă. Se îngrozi ca şi în noaptea cînd o văzuse la restaurant. Şi, la fel ca atunci, se răsuci şi plecă fără un cuvînt. Cînd atinse peronul, trenul se puse în mişcare. Lia sărise la fereastra vagonului şi-1 striga, alintîncfu-se: „Vlad! Vlad.!"... Rămase năuc, privind şters fluturarea de zăpadă a mîinilor ei. Cînd zarea gării se goli şi privirile-i pierdute desluşiră încrucişarea zecilor de linii lucitoare, ridică şi el mîna şi o mişcă de cîteva ori, moale şi trist, ca o aripă de pasăre răpusă. Era cel din urmă salut. Se trezi apoi, acolo, pe peron, cu. scrisoarea ei în mînă. Era scrisoarea pe care i-o trimisese prin Silvia... Parcă o vedea iar în faţă, împestriţată de scrisul ei lăbărţat. O citise pînă atunci de zeci şi zeci de ori, răscolit din nou de patima dragostei, nădăjduind într-o schimbare neaşteptată. „Dragă Vlad, îi scrisese Lia... Sînt vinovată, şi fală de line şi faţă de mine, deopotrivă. Bănuiesc că tăcerea mea te-a chinuit îngrozitor. larlă-mă, nu am fost destul de tare. Acum, însă, mă găsesc la un moment de cumpănă a vieţii mele. Nu ştiu dacă drumul pe care am apucat e cel mai drept... Am început să am remuşcări şi să mă gîndesc din nou la visurile noastre. Adevărul este că nu sînt în stare să iau nici o holărîre. Ah, un cuvînt, o privire de a ta, cît mi-ar ajuta în clipa asta! Sînt fără putere, iarlă-mâ/"... Dar şi strigătul acesta, îndurerat, deznădăjduit —şi ei fusese tot o minciună. Vlad privise scîrbit scrisoarea şi apoi o rupse, în două, în patru, din ce în ce mai mărunt, pînă ce pumnul i se umpluse de pulberea hîrtici. Desfăcuse pumnul şi deasupra şinei de fier, roiseră, moarte, nenumărate aripi de fluturi albi. Atunci se oprise din fugă, alături de el, Silvia. Fata îi apucase braţul şi-1 trăsese de pe peron, rugîndu-se: — Hai acasă, Vlad... Era prea zbuciumat ca să se mai mire do ivirea ei neaşteptată. Murmură, lăsîndu-se tîrît: — La Zăvoiu, la gospodărie, răspunsese Silvia... Tu n-ai ce căuta la FLOAREA VIEŢII 47 ea. S-a bălăcit destul în numele dragostei. Crede-mă, Vlade! Nu merită, te trage şi pe tine la fund! Silvia avea lacrămi în ochi. Vlad se simţise jignit, se smucise, şi astfel începuse cearta. Silvia încercase să-i arate că ar fi putut aluneca şi el în prăpastie. Ii dezvăluise bănuielile ei despre viaţa destrăbălată a Liei. Dar el începuse să strige împotrivă-i şi să-i spună că „n-are inimă", că „nu trebuie să-i poarte de grijă". Apoi plecase. Silvia rămăsese pe peron, îndurerată, tristă, lăcrămînd... îşi aminti de asemenea de întîlnirea lor din laborator. In întuneric, întrezărea acum cîinpul microscopic, alb şi luminos, rotund, aşa cum îl văzuse prin lentilă. Ţesuturile frunzelor de orez erau sănătoase, străvezii, cu membranele celulelor uşor îngroşate. Imaginea aceasta îl sîcîia acum ca o mustrare. In locul ei, îi apărură ochii întunecaţi şi strălucitori ai Silviei, cuprinşi de o adîncă şi dureroasă mîhnire... Aşa îi avusese şi cînd o părăsise pe peron, după ce ea alergase pentru el tocmai la Bucureşti... Şi tot aşa au. fost şi aseară! O lăsase singură în laborator, fără să-i spună nici un cuvînt, deşi salvase orezul de la pieire, în locul lui... Gîndurile lui Vlad se opriră la ceea ce îl înfricoşase şi-1 răscolise cel mai mult... Cine este Jorj? Cum de s-a întîmplat ca tocmai el să fie trimis de Centrocoop la gospodărie?!... De unde are banii pe care-i risipeşte atît de uşor cu Lia?! Oare între împotrivirea pe care o întîm-pinase în realizarea planului său de transformare a bălţii şi batjocorirea visurilor sale, a dragostei sale, exista o legătură? Unde se întîlneau aceste fire?... îi era clar că pe Lia o pierduse din cauza lui Jorj; fusese lovit în tot ceea ce avusese mai scump în inimă. Acum, acest lucru nu-1 mai îndurera într-atîta, dar trezise în el o ură de moarte, la fel de puternică şi de aprinsă ca şi dragostea în care crezuse cu atîta pasiune... I se păru că lucrurile nu mai puteau aştepta pînă dimineaţa şi se ridică, gîndind să-1 caute pe Badea. Curînd după asta, Vlad călărea pe grindul Bogata, către orezărie şi pompe, unde îşi avea mecanicul coliba. Prin împrejurimi stăruia o linişte care nu era numai a pămînturilor şi ierburilor bălţii, ci şi a firii întregi. Era o linişte desăvîrşită şi în văzduhul smălţuit de lumina roşie-albastră a stelelor. Pe cerul adînc şi îndepărtat, doar jocul mărunt şi tremurat al acestora trăda mişcarea firii. Desfăşurarea joasă şi întinsă a ierburilor şi stufărişului bălţii, a lanurilor nesfîrşite de porumb şi îloarea-scarelui, se întrevedea încremenită, lărgită de umbrirea străvezie a nopţii. Se părea că această linişte, în care numai tropăitul înfundat al calului se auzea, îl cuprinsese şi pe Vlad. Ea nu făcuse, însă, decît să-i adîncească şi mai mult frămîntarea sufletului. Parcă-şi auzea, aevea, glasul gîndurilor, ca pe un zbucium apropiat de ape. Şi cu cît liniştea aceasta devenea mai adîncă, cu atît îi creştea în minte freamătul lor dezlănţuit. Opri ca iul în faţa colibei mecanicului şi descăleca. Spre uimirea lui, înăuntru era lumină. Se aplecă şi intră. Cei dinăuntru îl priviră tresărind, întoreîndu-şi capetele spre el. Badea se trase într-o parte şi-i făcu loc alăturea, pe snopul de rogoz. Erau de faţă şi Ciurea, şi Zamfir tractoristul. Vlad înţelese că e şedinţa biroului organizaţiei de bază şi dădu să plece. Mecanicul, însă, îl opri şi-1 îndemnă să vorbească. — E bine că sînteţi toţi aici, începu Vlad, frămîntîndu-se... evorba de trimisul Centrocoopului, care are contract cu noi pentru legume şi zarzavat... Trebuie să vedem cine e, ce e cu el? Mi se pare că nu e lucru curat la mijloc! Ciurea şi Zamfir îşi întoarseră privirile uimite spre mecanic. 48 AUREL MIHALE — Poate că aveţi dreptate, murmură acesta, gînditor. Vlad îl privi neîncrezător, împotrivindu-se tulburării care-1 încerca. Ceilalţi continuară discuţia fără să se ferească de el. — Nistor?! se întreba Badea cu voce tare... să fie ceva între ei?... Ăsta, contabilul, a refuzat să încaseze banii pentru dig... Erau prea puţini! se tînguia el. Ce să facem numai cu atîţia bani Ia o asemenea lucrare? Să lăsăm pe trimestrul patru, cînd om lua mai mulţi! Dar atunci, timpul o să fie scurt şi prost.... o să plouă, o să ningă... cine ştie?! Erau puţini, e adevărat că Ministerul de Finanţe abia acum ni i-a planificat... da' începeam digul cu ei, acuma, vara... L-am pus să-i ceară din nou... Insă ce crezi!? Pînă ajunge hîrtia Ia Bucureşti, pînă o rezolvă Ministerul, pînă o trimite ia banca de Investiţii, pînă ce banca ordonanţează suma... tot aia, tot la toamnă ne vin! Şedinţa se încheie curînd. Vlad stătuse tot timpul cu fruntea sprijinită în palme, ascultînd, încruntîndu-se uneori. Ciurea se arătase neînduplecat în privinţa lui Godin: „De ce-a vrut el să întoarcă orezăria? Şi încă, atunci cînd totul ţinea de-un fir de păr! însemnează c-a pîndit clipa asta! Nu, nu e lucru curat, doamne fereşte!" Vlad vru să protesteze, dar nu mai apucă, pentru că Ciurea şi tractoristul plecară repede spre adăposturile lor. Mecanicul se uita bănuitor la tînărul inginer. Ii simţea i'rămîn-tarea şi aştepta. — Cred că mergeţi prea departe, murmură Vlad. înţeleg, Jorj dade bănuit; poate că şi învîrteşte ceva necurat!... Insă, deocamdată, nu putem spune acelaşi lucru despre Nistor, care a trăit în umbra lui Codin, s-a mişcat după el... Şi de asemenea, Codin... el. e un meschin, un învechit, unul care s-a rătăcit printre ingineri, cu educaţia pe care i-a dat-o o anumită cultură din apus... Nistor s-a oblojit pe lîngă el ca un birocrat... E tipul funcţionarului vechi... şi amîndoi încurcă lucrurile. Dacă ne-am ocupa — poate— mai mult de ei.... — Ar fi bine să mă fi înşelat! mormăi mecanicul. Şi tot restul nopţii acelea, s-au înfruntat, deopotrivă de porniţi. După plecarea tînărului inginer, Badea se lungi în uşa colibei, cu ochii la stele. II cuprinsese o mîhnire tulburătoare, grea, care-i înnegura inima. Vlad nu înţelegea încă sensul adînc al luptei, necruţătoare şi inevitabile, dintre ei şi de-akle Culicăşi Jorj. El trebuia ajutat să înţeleagă miezul lucrurilor, al vieţii. Pînă Ia capătul acestei înţelegeri, nu mai avea de făcui decît un pas. Era, însă, pasul cel mai important. Si iară sprijinul lor,tînărul inginer nu-1 putea face atît de repede. Mecanicul simţea mîhnirea asta ca pe o durere ... 3 Balta dinspre privalul Dunării şi Iacul Lebăda, dincolo de lanurile de porumb şi sfeclă, fumega închis, ca o uriaşă grămadă de bălegar umed, încins. Dintre trestii şi papură se ridicau şuviţe subţiri de flacără, ascunse în valurile negre şi înecăcioase de fum greu, puturos. Se auzea iar ţipătul vietăţilor speriate care fugeau spre jepci şi iar săgetau văzduhul zborurile joase ale raţelor şi cele înalte şi zbuciumate ale pescăruşilor de Dunăre. La cererea lui Vlad şi a Silviei, se notarise să se reînceapă desţelenirea bălţii; să nu se mai aştepte toamna cînd tractoarele vor trebui să întoarcă pământurile acoperite acum de lanuri. Dar stufărişul era verde ca brotacul şi puternic ca o pădure. Tractoarele sparseră întinderile acoperite cu ierburile sfrijite de arşiţa verii şi se opriseră neputincioase în faţa zidurilor de papură şi trestii. Atunci s-au adunat la sfat tractoriştii şi-au socotit să deschidă FLOAREA VIEŢII 49 drum tractoarelor printr-un foc şi mai puternic decît acela din vara trecută. Au răsturnat butoaie întregi de motorină pe o întindere de sute de metri şi au pus foc. Flăcările vii au mistuit repede rogozul mărunt şi moale, îngălbenit , şi s-au prelins şi. pe frunzele aspre şi întunecate, stropite de motorină ale stufărişului. Sub perdeaua groasă a fumului, uneori neagră, alteori alburie, focul înainta. Rămîneau în urmă buturii de papură, groşi şi scurţi, mustind de apă, şi ţepuşele trestiilor, dezgolite, arse pe jumătate, înnegrite de funingine. In ele ne năpusteau tractoarele duduind, şi se înfigeau adînc, troznind, fiarele plugurilor. Pîrjolirea aceasta a bălţiicoborîse acum către marginea jepcilor. Munca şirului de tractorişti care rostogoleau butoaiele cu motorină către hăţişuri, era condusă de Silvia. Ea le arăta locurile ce trebuiau-aprinse. Mergea în urma focului, cuprinzînd în pliviri întreaga desfăşurare a întinderilor ce fumegau. Intr-un timp ajută Paulinei să împingă un butoi, dar nu putură, nici ea, nici tractorista, să-1 desfacă. Paulina alergă după Ifrim, bucuroasă că-1 aduce lîngă ea. Silvia trecu mai departe, de-a lungul şirului de tractorişti aplecaţi deasupra butoaielor ce gîlgîiau. Paulina cu Ifrim se'uitaseră călări pe butoi, şoptindu-şi, rîzînd pe înfundate, îm-pungîndu-se din priviri. Mîinile lor se întîlniseră pe dopul înţepenit al butoiului şi rămăseseră aşa. Silvia îi zări de departe şi zîmbi înţelegătoare, fericindu-i în gînd. Tractoriştii, însă, tăbărîră cu vorba: — Ia uite la ei, parc-ar pluti pe Dunăre, aşa stau____ — Ifrime, lasă fata-n pace, mă! Silvia plecă dintre tractorişti, rîzînd. Găsi calul rătăcind printre tractoarele rămase în urmă, fornăind cu capul aplecat pe deasupra stratului de scrum. îşi scutură bluza albă de puzderia de funigei ce-o înnegrise şi în călecă. In drum către orezărie, trecu printre lanuri. Porumbul crescuse sălbatic, aproape negru. Te cuprindea frica cînd intrai în el. Silvia se ridică în scăriţe pentru ca să-şi poarte privirile pe deasupra, să-i pătrundă adîncimea. Era o încîntare pentru ochi, şi de asemenea, un succes nebănuit al ştiinţei. Socoti recolta în gînd şi se sperie. Fiecare cocean legase cîte doi - trei ştiuleţi, lungi de un cot şi groşi ca mîna. Calul trăgea spre drum, smucind cu îndărătnicie frîul. Trecură la pas, apoi printr-o margine a culturilor de sfeclă şi bumbac. Sfecla ajunsese de pe acum de mărimea unei căpăţîni de miel, iar bumbacul se umpluse de capsule verzi şi tari, gata să pleznească. Silvia se gîndea cu teamă ia vremea recoltei. Poate că oameni vor găsi îndeajuns, dar căruţele pe care le aveau, cele cinci tractoare rutiere noi, primite decurînd, cu remorci de cîte o jumătate de vagon fiecare, nu puteau face faţă transportului. Mai trebuiau cel puţin încă pe atîtea. Gîndind astfel, se trezi în marginea lanurilor galbene de floarea-soarelui. Aici începuse culesul, primelor pălării uscate. La tropotul calului, un stol de vrăbii gureşe se înălţă în zbor, zbîrnîind. Şi recolta de floarea-soarelui era neasemuit de bogată. Tractoarele tîrau remorcile pline de pălării la arie, unde cinci camioane încărcau sămînţa şi făceau zilnic cîte două drumuri la gară. Vestea acestor recolte bogate străbătuse satele din jur şi raionul întreg. — Da' unde-a ţi făcut atîta floarea-soarelui, mă?! îi întrebau ţăranii pe şoferi. — In baltă ... li se răspundea cu mîndrie. — Tţţ,ţţţ! se minunau ei... ia te uită, bre! In sinea ei, Silvia se mîndrea şi se bucura nespus de mult că Vlad fusese acela care venise cu ideea transformării bălţii. Se înfiora, gîndindu-se la recolta ce-o vor aduna de aicea, cînd, pe toată balta, pe întinderea celor zece 4 — V. Romînească 50 AUREL MI HALE mii de hectare, vor geme lanurile de roadă. Anul acesta vor mai desţeleni trei mii dehectare. La anul vor deseca jepcile şi în cealaltă toamnă, întreaga desfăşurare a bălţii va fi un uriaş ogor. Struni frîul. Deşi trecuse de amiază, soarele ardea la fel de puternic. Gîtul plin de năduşeală şi praf o ustura. I se încălziseră şi picioarele în ciz-muliţe, dar pe o asemenea întindere nu putea merge decît călare. Trapul moleşit al calului stîrnea praful de pe drum în nouraşi mărunţi şi leneşi. Trecu şi pe la orezărie, la fel de repede. Pe parcele apa strălucea din nou; ici şi colo, cîte unui fir de orez îi dăduse spicul încă verzui şi rar, subţire. Urcă grindul Bogata şi opri la coliba mecanicului. Descăleca, ţinîn-du-şi lipită de şold geanta ce-i atîrna de umăr. Lăsă calul să pască iar ea intră în umbra colibei. Găsi înăuntru apă bună de băut şi spălat şi, după ce se răcori, se aşeză pe rogoz şi-şi trase geanta pe genunchi. Din ea scoase cu grijă nişte schiţe şi desene, înfăşurate în foiţă subţire, transparentă. Le cercetă pe rînd, privindu-le din depărtare, şi le puse mulţumită alături. Erau înfăţişări vechi şi noi, şi viitoare, de-ale bălţii, diagrame diverse colorate, desene rotunde, minuţioase, a mai multor cîmpuri microscopice. .Apoi se apucă să scrie pe genunchi, aplecată asupra unei hîrtii. Un timp, rămase cu capătul creionului în gură, cu ochii mari şi negri, strălucitori, aţintiţi în gol. Cînd se aplecă, şuviţele părului negre şi ondulate, lungi, îi îmbrăcară umerii ca o umbră. Lucra pentru Vlad. Tînărul inginer se apucase de-o săptămînă să pregătească articolul cerut de Pamfil. Se afundase din nou în munca de laborator, în cercetări şi studii. O rugase pe ea să-i facă nişte desene şi să-i dea datele asupra îmbolnăvirii orezului, date pe care el nu le cunoştea. Cu cîtă bucurie şi dragoste lucrase Silvia la toate acestea, nopţi în şir. Era fericită cînd îl ştia că se preocupă din nou. de munca ştiinţifică. Uneori, fugea din baltă în goana nebună a calului, tocmai la sediul gospodăriei... Se apropia tiptil de fereastra laboratorului şi-şi arunca o clipă privirile înăuntru. Ii plăcea atît de mult să-1 vadă aplecat asupra microscopului, sau purtînd o eprubetă în flacăra lămpii de spirt, sau răsfoind o carte! Ştia că Vlad trebuie să-şi recapete încrederea în puterile lui, în visurile lui, închinate ştiinţei şi fericirii oamenilor. In ultimele zile s-a sfătuit cu Badea şi i-au făcut un halat nou, alb ca laptele. Cînd s-a dus să i-1 dea, l-a împins pe Badea înăuntru, iar ea a rămas pitită în tindă, ascultînd. Auzi foşnetul hîrtiei desfăcută de mecanic şi, apoi, vocea înceată, nedumerită, a lui Vlad: — Ce e, ce-ai acolo? — Salopeta dumneavoastră, tovarăşe inginer, glumise mecanicul... Atunci nu se mai putuse stăpîni şi izbucnise în rîs. Ieşise din ascunzătoare şi intrase şi ea în laborator. După ce Vlad îmbrăcase halatul, îi încheiase nasturii la spate şi-i legase cordonul. Vlad arăta aşa cum îl văzuse prima dată în laboratorul de la Institut, cînd ea îi ceruse să intre în cercul ştiinţific studenţesc, cînd el îi vorbise ou atîta pasiune, despre menirea şi viitorul ştiinţei. îşi aminti cum aici, la gospodărie, după ce îmbrăcase halatul, Vlad se întorsese spre ea, cu un deget vîrîtpe sub bentiţa de la gît. — Ce e asta? — Model „Vîlsan"! zîmbise ea şi el izbucnise în rîs. Silvia tresări la aceste gînduri, îşi scoase capătul creionului din gură şi se aplecă iar asupra hîrtiei. Scria pe nerăsuflate despre felul cum apăruse, cum se întinsese şi cum fusese oprită mana orezului. Nu se ridică decît după ce termină. Vîrî hîrtiile la loc, în geantă, bău iarăşi apă, şi în- FLOAREA VIEŢII 51 călecă. Astăzi, Vlad încheia articolul şi ea trebuia să-i dea tot ceea ce îi pregătise. Căldura se mai risipise între timp, calul se odihnise, de aceea goana le era mai uşoară. Cînd intră în laborator, Vlad abia se ridicase de la masă. —Ai venit tocmai la timp, o întîmpină el. După aceea, Vlad se plimbă o vreme prin faţa niesei, îngândurat, parcă uitînd de Silvia. Curînd însă, se opri; o apucă ele braţ şi-o trase nerăbdător la masă. — Mi se pare că am descoperit ceva, începu el nesigur,., hai, să facem împreună nişte socoteli. Se aşezară la masă, alături. Silvia luă un creion şi o hîrtie şi se aplecă să scrie. Se uită Ia Vlad cu ochii, cuprinşi de uimire şi admiraţie, aşteptînd. — Scriind articolul ăsta, reîncepu Vlad, încet, privind albul hîrtiei din faţa Silviei, am făcut o constatare însemnată: deşi am semănat orezul cu întîrziere, pentru a doua oară, i-a mai rămas, totuşi, timp suficient ca să crească. Aşa cum arată acum, la sfârşitul lui august —începutul lui Septembrie, vom secera. Ar mai fi avut în faţă o lună întreagă, septembrie care aici poate fi socotită aproape o lună de vară... Orezul reuşea chiar dacă-1 semănăm mai tîrziu. Asta înseamnă că din octombrie şi pînă în iunie, pămîntul poate fi cultivat cu altceva: borceag, cu orz de toamnă sau poate chiar cu grîu irigat... — Te gîndeşti la două recolte pe an de pe acelaşi loc?! întrebă Silvia, surprinsă. — Da, răspunse Vlad, cu chipul luminat. Silvia lăsă creionul deasupra hîrtiei, murmurînd: — Ce ideie minunată!... Vlad! — Deocamdată e numai o idee, reveni el. Să ne gînclim la asta, să cercetăm. Răsfoiră apoi, împreună, articolul, şi lipiră desenele pe locurile anume rămase goale. Pe una din pagini, Vlad trecu repede însemnările Silviei despre mana orezului şi-1 închiseră într-un plic mare, voluminos. Silvia scrisese citeţ adresa lui Vîlsan şi lăsară plicul pe masă. — îmi pare bine că am terminat, grăi Vlad, mulţumit, dezbrăcîndu-şi halatul. Apoi, adăugă ceva mai încet: —Iţi mulţumesc, Silvia... Trecură pe ia grajd, de-şi luă şi Vlad calul, şi porniră din nou în baltă. Vlad nu mai văzuse lanurile de cîteva zile şi nu mai avea răbdare să aştepte pînă a doua zi. Dar cînd ajunseră ei, se însera. Muncitorii urcau în cîrduri, cu sapele şi secerile pe umeri, cîntînd, către adăposturile de stuf de pe grinduri. Acolo se zăreau focurile de seară şi tot de acolo cobora aroma fierturilor. Lanurile se acopereau şi de negurile înserării, şi de valurile fumului ce venea dinspre stufărişul aprins. — Hai la Ciurea, la tîrlă, zise Vlad deodată, înveselit... poate mâncăm la el. Faţa Silviei înflori de zîmbet. Bucuria unei plimbări cu Vlad o zăpăcise. — N-ai mîncat niciodată la tîrlă? o întrebă Vlad, apropiindu-şi calul de al ei. — Nu, murmură Silvia, zîmbind din nou. — Atunci ai venit degeaba la noi glumi el ...să vezi cum trăiesc ciobanii noştri! Pînă la tîrlă merseră tăcuţi, în pasul liniştit al cailor. Dar Silviei nu-i mai trebuia nimic altceva; îi fremăta sufletul ca o frunză, cînta. Cît de largă îşi simţea inima, parcă-i umpluse pieptul întreg! Ascunsă de întuneric, se 4* 52 AUREL MIHALE mta din cînd m cmd la Vlad, iară teamă, cu o îndrăzneală pe care nu o avusese pma acum. 1 mărul inginer devenise gîndi tor. Se lăsase legănat de sa ca mtr-o călătorie lungă. Doar o singură dată se întoarse spre ea după ce'în-cepusera sa răsară stelele. 1 ' 1 — Ce frumoasă se face noaptea ! spuse el. --E plină de stele, şopti Silvia. La tîrlă, fură mtîmpinaţi de departe de liota c.îinilor. Aproape d-colibe, ciobanii le sarira înainte şi apucară Miele cailor. Vlad si Silvia descalecara şi lasara caii în grija lor. Se aşezară pe scăunelele mici deWungă hnga locul aprins între plopi. Ciobanii se îngrămădiră în jurul lor înSr-cmdu-le dorinţa Privirile lor se opriră asupra Silviei, pe ie n-omaT văzuseră niciodată pmă atunci. Albul bluzei şi. al fetei revărsarea boJtă LTminaTof^' strălucirea de agată a ochilor ei, toate - înSite^nd m lumina focului, cmd m umbrele nopţii — îi fermecaseră durea lipsea de la tîlă. Peicea era acela care se oprise între ei si aştepta sa le intre m voie cu ceva. Vlad îi apucă braţul, zîmbind- ' ' — Peicea, ce-aveţi voi mai bun decît orice, l'a tîrlă? mn,r^tPăV <;umneavoastra tovarăşe inginer, răspunse ciobanul, mcuicat ...lapte rece, caş dulce, pastrama de berbec .. asta! — ...cu mămăligă, Peicea! — Cu mămăligă, tovarăşe inginer. . Silvia^r/pla C31T 9bia f sralaseJră cioba«ii a 'ost întinsă iar, între biiya şi Vlad. Pe un ştergar de pmză de in, apărură repede ulcele de lut ^1IaP*Vr?aSp,at- Ş1 r6Ce' mamă%ă ?i felii de caş, albea bluza Silviei Vilvataile locului crescuseră, cuprinzînd nesăţioase lemnele aruncate ne el. Alăturea, pe jar, pastrama sfîrîia, aromind împrejur cu mirozna ei , , bllviarrllcl nu mai stia Pe ce lume trăieşte, atît era de fericită Dacă locul şi-ar fi mcetat dintr-o dată pîlpîirea, chipul ei ar fi strălucit ca oştea ITJZr cmP>^î T manmce Ş1 rămase cu ochii la Vlad. Pe fruntea tînărului 5 se zbatea lumina focului; părea astfel şi mai largă, si mai înaltă boltita.^ Tresari sub privirile bănuitoare ale ciobanilor. Mîncă pastrama' gustoasa, plina de mustul cărnii, cu ochii plecaţi. Vlad se mai întorcea din in cmd, spre Peicea şi-1 întreba cîte ceva despre treburile tîrlei. Rămaseră apoi la slat cu ciobanii, pînă ce jarul se acoperi de scrum si răsări luna Atunci se ridicară, încălecară şi porniră printre plopi către' laculLebăda' unul "I1™3 ' C.10banli SG t0lăniră din n0U la loc- Tăceau- DuPă un timp, riîe duse 61 86 " U1 "Un §enunchi scormoni în jar, încet, cu gîndu- — Frumoasă-i! murmură el. Ceilalţi înţeleseră că vorbea de Silvia, dar nu scoaseră nici un cuvînt — ...ca. o zma! continuă ciobanul care răscolea mai departe iarui ...Aşa am văzut eu o zînă, odată, demult! Ciobanii se foiră, apropiindu-se de foc, aşteptînd. — Şi cum e o zînă? întrebă unul, nerăbdător. _ —Am început a slugări Ia treisprezece ani, reîncepu celălalt, cu fata aprinsa de dogoare ...la un popă am slugărit, acolo, în sat la mine. Ii ve- tca^L0^1 n'aveam njci i2laz> nici păşune, iar ziua nu le puteam scoate pe cimp de gura oamenilor, popa mă trimitea cu ele, noaptea printre porumbun. Mi-era frică singur şi plecam cu alţii. Ei mergeau cu caii inir-o noapte, ne-am dus noi departe de sat, în pămînturile din vechi de-ia Lmza. ştia unul, acolo, o mirişte ascunsă între porumbi, plină de troscot de mohor şi de costrei ...Nici nu trebuie să păzeşti caii! zicea el Ii lasi în, mima ierbii şi tot acolo-i găseşti pînă dimineaţa ...Am nimerit miriştea. FLOAREA VIEŢII 53 Ei au priponit caii, iar eu am îndemnat oile pe-alături de porumb. Am aprins focul şi-am copt, şi-am mîncat porumb verde. Apoi ne-am culcat în marginea miriştii, toţi în rînd, cu feţele în sus, la stele. Unul dmtre băieţii primarului ne-a vorbit atuncea de draci şi iele, de albele... am adormit cu frică ...M-am trezit tîrziu, în puterea nopţii, lac de năduşeală ...Mă ridic într-un cot si mă ui tăiaturi; nu mai era nimeni ...mă uit şi pe mirişte; nimic, nici caii,' nici oile ...Eram singur între porumburi ...Am început săplîng ...mă gîndeam mai mult la biciul popii ...Şi deodată, mi s-a părut că aud în spatele meu fîşîind. porumbul ... mă ridic şi-o rup la fugă.. .Plîngeam şi fugeam ... Ies la drum şi-o iau spre sat, înnebunit de frică ...şi fugi, şi i'uoi, şi fugi, pînă cînd, dintr-un porumb îmi iese înainte o albeaţă, şi mă opreşte ...Era la fel ca dumneaei: în alb, cu faţa ca spuma laptelui, cu părul ca noaptea ...frumuseţe dumnezeiască, mă! ...S-a apropiat de mine ca un abur de lumină şi m-a întrebat: — De ce plîngi?" Eu încremenisem. Am murmurat clin buze mai mult, fără să-mi aud glasul: „Am pierdut oile şi mă bate popa"... „Nu le-ai pierdut, m-a mîngîiat ea ...ia, ascultă! ...ascultă clopoţeii mielelor! Am ascultat şi-am auzit; îi cunoşteam după sunet că sînt de la oiie popii. M-am prăbuşit atuncea în drum şi am încercat să-i sărut poala de lumină ...dar dispăruse! — Si ce-ai făcut cu oile? îl iscodi un cioban. — Le-am găsit ...în porumbul acela l-am găsit ... m-am dus după sunetul clopoţeilor şi le-am găsit. Tăcu. Focul se stinsese şi jur-împrejur stăruia o linişte netuJburata. Printre frunzele plopilor, deasupra lor, luna ţesea o pînză străvezie de lumină albă. — A fost o părere numai! vorbi unul, îngîndurat. — Nu ştiu, răspunse povestitorul ...nu ştiu ce-a fost, dar eu mi-am găsit oile ...şi-o fată mai frumoasă ca aia, de atuncea şi pînă în seara asta, eu n-am mai văzut! — Da'ăia cu caii, ce-au făcut? întrebă altul. — Mi-am adus aminte mai pe urmă, că ei trebuia să plece de cu scară, Sat_ Ei, asta a fost! izbucni Peicea, triumfător .Cînd jiu plecat, s-au luat si oile după ei ...tu ai rămas singur şi te-ai trezit zăpăcit ... — Cine ştie, poate! cedă povestitorul. Apoi, îngăimă visător: Da' era aşa de frumoasă! u ... In vremea aceasta, Vlad şi Silvia pluteau cu barca pe lacul Lebăda. Tînărul inginer împiedicase caii cu curelele frîiclor şi-i lăsase să pască iarba moale, mătăsoasă şi necălcată încă, de pe mal. Barca luneca uşor, ca într-un vis. Pe unde se legăna lumina lunii. Vlad trăgea la lopeţi, încetaşi rar, ferin-du-se de zgomot. Silvia sta nemişcată pe scîndura de la cîrmă, cu faţa în lumină, surîzînd. Din cînd în cînd, se apleca şi smulgea cîte un nufăr pe care-1 lăsa pe marginea bărcii, să se scurgă de apă. Oglinda de argint a lacului, umbrele stufărişului îngrămădit spre maluri, siluetele înalte ale plopilor ce-şi licăreau frunzişoarole albe, totul se desfăta în razele lunii. împrejurimile erau vrăjite parcă de liniştea acestui cîntec de lumină, ca de un cîntec de leagăn ce adormise întreaga'fire. Şi în această linişte nu se auzea decît scîrţîitul sec al lopeţilor purtate de Vlad şi clipoticul apei: — ...lip! ...lip! ...lip! Silvia descoperi cum pe undele de lîngă barcă plutea talgerul lumi, cum pe dîra apelor din urmă tremurau mii de cioburi strălucitoare şi cum de la ei, înainte, se deschidea o largă pîrtie de lumină. Vlad tăcea cu la ţa 54 AUREL Ml HALE ascunsă în umbra co-o făceau razele lunii care-1 băteau în creştet. Liniştea lacului şi tăcerea lui măriseră, însă, încordarea Silviei ...Acum, ea se ferea să vorbească, de parcă un singur cuvînt ar fi trezit-o din visul acesta, căci vis i se părea că este. Uneori, între zgomotele rare ale lopeţilor înfundate în apă, îşi auzea bătăileinirnoi. Aştepta. Inima, care-i tresărise de atîtea ori sub fiorul dragostei pentru Vlad, îi era acum ca o vioară peste ale cărei coarde trebuia să treacă arcuşul ce-o va umple de sunet ...de sunet, şi de cîntec... de cîntecul dragostei ...Dar acest arcuş întârzia să cadă şi să dezlănţuie melodia unui asemenea cîntec. — Câtă frumuseţe! exclamă ea, într-un timp, pierdută. Vlad nu răspunse; mîmii lopeţile mai departe, gânditor. — ...lipi ...lip! ...lip! se adânci tăcerea. — E mai frumos ca oriunde pe lumea asta! îndrăzni Silvia din nou ... Şi lacul, şi noaptea, toate par rupte dintr-o poveste! ...Parcă sîntem într-un ţinut îndepărtat- şi tainic, fermecat! — Da, e frumos! încuviinţă Vlad, aproape rece. In inima Silviei, însă, cuvintele acestea treziră un nou ecou ascuns ca o chemare. R idică un nufăr şi începu să-i desfacă petalele albe şi groase, moi. Rămase cu ochii la floare, îndelung, şi şopti: — Vlad, îţi aminteşti cum ne-am întîlnit prima dată? ...acolo, în laborator, cînd ţi-am cerut să intru în cercul ştiinţific?! Tăcere. Tăcere şi aşteptare grea şi adîncă. — ...lip! ...lip! ...lip! băteau lopeţile. — îmi amintesc, tresări Vlad. Apoi adăugă: — Eram grozav atunci ... ţi-am ţinut şi-o lecţie despre ştiinţă! — Dar cînd am fost în excursie la staţiunea zootehnică şi-am furat împreună calul acela... îţi aminteşti? — O, sigur că da ! M-ai speriat atunci ...nu credeam că ştii să călăreşti aşa! Silvia prinse curaj. Zîmbi în lumină, şăgalnic, cu ochii strălucind. Lăsă floarea de nufăr peste celelalte şi-şi încleşta mîna de marginea bărcii. Privirile i se pironiră drept în ochii lui. Vlad însă trăgea mai departe, nestingherit şi ritmic, tăcut, la lopeţi. „Doamne, la ce se gîndeşte?! se înfiora Silvia ...Vlad, iubitule, îi spuse în gînd ...uită-fe Ia mine, în ochii mei... nu vezi nimic?!" Mîna încleştată pe marginea bărcii începu să-i tremure. — Vlad ...îngăimă ea, dar murmurul i se stinse. — ...lip ! ...lip ! ...lip! Tăcere. Tăcere neîntreruptă. Vlad nu-i răspunse; zîmbise, parcă, la şoapta ei. Curînd, însă, întoarse barca şi-o îndreptă spre mal. Acum înfigea mai adînc lopeţile, mai cu putere. Barca luneca vioaie, spărgând în cioburi oglinda lacului. — E tîrziu, zise el, smulgîndu-se gîndurilor —să mergem. Silvia amuţi.-Cînd intrară în taina stufărişului, îşi trase mîna de pe marginea bărcii şi se ghemui din nou pe scîndură. Acum treceau pe sub săbiile întoarse, negre, ale papurii, ascunşi de umbră. Peste cîteva clipe barca se opri din lunecare cu botul în ţărmul înierbat, smucindu-i. Vlad ridică lopeţile din care picura apă şi coborî. Silvia îşi încarcă braţul cu nuferii ce-i acoperiră pieptul şi umerii. Tînărul inginer îi întinse mîna. Mîna ei tremura şi acum de încordare, străbătută de-un fior. Ii întîlni privirile aprinse, negre, pline de dor: erau priviri care chemau. Tresări şi acum, ca şi în clipa cînd aţipise pe marginea patului lui, astă iarnă, şi descoperise cît era de frumoasă. Se răsuci, însă, şi plecă după cai. FLOAREA VIEŢII In liniştea luminată a nopţii, răsunară mai apoi, departe, tropotele copitelor. Ajuns acasă, Vlad întîrzie un timp la fereastra deschisă, răscolit de simţăminte necunoscute încă. I se părea că pluteşte, că o mînă nevăzuta îi purta pe sus. Se întoarse şi bîjbîi în întuneric după cutia viorii. O aşeză pe fereastră şi după ce suflă praful care străluci în lumina lunii, o deschise. Ridică vioara la piept şi-i încercă coardele. Sunară dezacordat şi spart, scrijilind urechea; îşi pierduseră şi puterea şi glasul lor adevărat. Le desfăcu pe rînd şi le zvîrli afară, în bătătură. Rupse nişte pliculeţe pe care le scosese din cutie şi întinse peste căluşul viorii, coarde noi. Le struni, ascul-tîndu-le înfiorat răsunetul limpede şi tremurat. Apoi potrivi vioara pe umăr, îşi lipi urechea de cutie şi apăsă cu vioiciune şi putere, cu mîna tremurîndă, arcuşul peste strune. Melodia se înfiripase dintr-o dată, crescu şi umplu liniştea nopţii de cîntec. Era un cîntec înaripat, care tresaltă într-un zbucium luminos, asemenea zborului alb al pescăruşilor ridicaţi în furtună... CAPITOLUL XII Căile destinelor... 1 Înainte de a intra în Pădurea Albina, Vlad întoarse calul şi cercetă drumul rămas în urmă. Şirul tractoarelor rutiere rămăsese departe, pe coama grindului de la privalul Dracului. întrezărea numai un nour de pulbere care răbufnea în văzduh, deasupra lor, şi aluneca apoi spre dreapta, către jepci. Tot dintr-acolo se auzeau tunetele motoarelor care gemeau înăbuşit, trăgînd remorcile de cîte-o jumătate de vagon vîrfuite cu sfeclă. Tînărul inginer linişti calul abia oprit din fugă şi privi un timp larga desfăşurare a bălţii. Roadă lanurilor întrecuse pînă şi cele mai îndrăzneţe dintre socotelile pe care le făcuse. Pămîntul, niciodată pînă acum răscolit de plug, apropierea pînzei de apă, priceperea şi munca oamenilor, lucrul maşinilor — toate făcuseră minuni. Altădată, pe aceste locuri, toamna venea pustiind: aducea rugină şi scrum peste întinderile sălbăticite, pline de verdeaţă. Trestia şi stuful, pătrunse de uscăciunea vieţii lor trecătoare, rămîneau ca nişte spăngi, rărite şi căzute, să înfrunte furia crivăţului. Iarba, mătăsoasă şi înaltă era culcată la pămînt de ploi. Lacurile şi jepcile, pri-valurile, se goleau de păsăretul care pleca în cîrduri nesfîrşite, şi se pierdea în zarea vineţie şi închisă a amurgurilor reci. Venea toamna şi peste tot se întindea paragina, şi zborul, şi foşnetul trist al frunzelor moarte. Ceea ce putuse să dea pămîntul sălbăticit, se usca şi pierea repede, fără de urmă. Acum însă, pe întinderile desţelenite peste care hălăduiseră toată vara lanurile, stăruia belşugul unei altfel de toamne. O viaţă nouă, o forfotă şi o mişcare —necunoscute încă, apăruseră ca din pămînt şi lungiseră viaţa bălţii. Vlad vedea reţeaua drumurilor statornicite peste pămînturile de ia Bogata, întinse ca nişte panglici alburii. Erau drumuri noi, bătute în sus şi în jos de care, de tractoare, de oameni, de hergheliile de cai şi de turmele de vite şi porci. Ele arătau că aceste locuri intraseră de acum, pe deplin, în stăpînirea omului. Departe, înfund, către lacul Lişteava, un şir nesfîrşit de căruţe se 56 AUREL MI HALE tîra agale, întinzîndu-se sau strîngîndu-se neregulat, ca o armonică. „Ciurea a şi plecat la gară cu bumbacul", —cugetă tînărul inginer. Mai încoace, către jepci, se auzeau ca din afunduri de pădure, bătăile neîncetate ale tractoarelor ascunse de stufăriş. Acolo se desţeleneau pămînturi noi. Mecanicul adusese în ultimul timp încă douăsprezece tractoare cu şenile, şi toate intraseră la desfundat, Parcă-1 auzea: —„Dezvoltarea gospodăriei atîrnă în primul rînd de întinderea pământurilor scoase la lumină". Ii purta în suflet o mare recunoştinţă pentru felul cum îmbrăţişase planul său şi cum luptase pentru aplicarea lui. Privirile-i trecură pe deasupra lanurilor de porumb, galbene-ruginii, din care ieşeau căruţele încărcate, şi se opriră sus, pe grindul Bogata. Un val de pub!ere şi pleavă se ridica din pămînt, ca un vîrtej. Acolo se treiera orezul ...acolo era Silvia... Firul gândurilor se întrerupse ...Ii apăru în minte chipul ei ...II urmărea de la un timp ca o umbră; începuse să-i simtă lipsa. II neliniştea frumuseţea fetei, abia acum descoperită. O frumuseţe al cărei înţeles îi găsise nu în strălucirea ei, ci în adîncimile netulburate ale sufletului, ale inimii sale... — Ce facem, Lăstune?! îşi trăda el nehotărîrea. Tresări. Şirul tractoarelor se apropiase. Zgomotele lor izbeau în marginea pădurii ca într-un zid şi creşteau, detunînd. Făcu un semn cu mîna, întoarse calul şi intră în galop pe sub sălcii. Ieşi la Dunăre, ceva mai sus de Vadul Lupilor, la rampa de încărcarea sfeclei. Malul de argilă era în locul acela drept ca un perete şi înalt pînă la buza şlepurilor burduhănoase care aşteptau lîngă el. Se încărca ultimul dintre şlepuri. Celelalte, îngreuiate de miile de tone de sfeclă, înfundate adînc în îmbrăţişarea lacomă a apei, stăteau nemişcate, de parcă dormitau. Undele Dunării clipoceau uşor în pereţii lor de fier, ca într-o mîngîiere. Cînd sosiră tractoarele cu remorcile lor grele, pe mal începuse mişcarea. Cîteva zeci de oameni răsăriră din umbra sălciilor şi se urcară pe remorci, zgomotoşi. Sfecla era aruncată pe nişte uluci mari. de scîndură, pe care aluneca drept în gura largă şi nesăţioasă, adîncă, a şlepului. Vlad se aplecă din şa şi pipăi cîteva sfecle, mari. „Treizeci de tone la hectar", — gîndi Vlad .. .sau poate şi mai mult!" Descăleca apoi, lăsă calul să ciupească iarba rară şi pîrlită de pe mal şi se îndreptă spre vaporaşul care fumega în capătul şlepurilor. Trecu podeţul de scînduri ce lega malul de puntea vasului şi intră de-a dreptul în cabină. De la o masă micuţă, aşezată sub o ferăstruică rotundă, săltă capul un tânăr. Avea părul des şi blond, ciufulit şi încurcat ca nişte cîlţi. Era îmbrăcat într-o bluză de marinar vărgată alb cu albastru, întinsă pe piept de parcă sta să pleznească. Vlad intră cu ochii îndreptaţi spre aparatul de radio din dreapta tînărului. — Ei,, ai vorbit? îi ceru el socoteala, parcă supărat. — Am vorbit, mormăi tînărul, aplecînclu-se din nou asupra mesei unde meşterea o plută pentru undiţă .. .N-au de unde . ..rămâne să ne întoarcem tot noi. — Şi pînă atuncea, ce facem? îşi arătă Vlad surprinderea ...aruncăm sfecla în Dunăre? — De ce-aţi făcut prea multă? zîmbi tînărul. Apucă, apoi, căştile de pe masă şi le potrivi Ia urechi, spunînd: — Stai să vorbeşti şi dumneata... poale-i convingi! Vlad îşi trase un scaun în faţa aparatului şi aşteptă. Tînărul răsuci nişte butoane zimţate şi începu: — Alio, Dunărea! Alio, Dunărea! ...Aici, Săgeata! ...Aici Săgeata! FLOAREA VIEŢII 57 ...Răspunde, dacă m-auzi! Răspunde, dacă m-auzi! ...Trec pe recepţie! Trec pe recepţie! ...Ta-ti-fa! Ciuîulitul se dovedi foarte priceput în mînuirea aparatului. Răsuci alte butoane şi rămase ascultînd. După un timp ridică sprâncenele şi faţa i se lumină. Lămuri, mai apoi, că este vorba tot despreGease Tresliana — care cere cu insistenţă alte şlepuri ...Cînd ascultă din nou, se întunecă la fala, dintr-o dată, şi-şi duse mîna la frunte. — Dă-mi mie, ceru Vlad. Ciuîulitul îi trecu căştile şi-i potrivi microfonul în dreptul gurii. El rămase cu mîna pe butoane şi privirile la acul care tremura pe un cadran negru. Tînărul inginer îşi spuse numele şi începu apoi repede, supărat: — Păi, măi tovarăşilor, ce vreţi, să ne băgaţi în iarnă? Trimiteţi şlepurile acum, că vin ploile şi ne prind cu sfecla în pămînt... Să ştiţi că v-o îngrămădim aici pe rampă şi-o s-o încărcaţi singuri ...asta e! Vlad puse căştile pe masă şi ieşi pe punte, supărat. II lăsase pe radiotelegrafist să se certe cu cei care nu înţelegeau că şlepurile le trebuie acum. O vreme îi auzi glasul răstit şi parcă se mai linişti. Curînd, radiotelegrafistul apăru în uşa cabinei cu o hîrtie în mînă: — O să ne dea Fulgerul trei şlepuri ...e în drum spre Călăraşi.. .pînă ne-ntoarcem noi, căraţi în ele ... Auzi, apoi, cum ciuîulitul se sbătea să prindă celălalt convoi. Trecu podeţul de scînduri, înapoi, pe mal. Cuvintele celuilalt, strigate, îl urmăriră pînă ce încalecă: — ...Alio, Fulgerul! ...Aici, Săgeata! Aici, Săgeata! Străbătu pădurea în trapul calului. Cînd ieşi la lumină, deasupra bălţii se îngrămădeau nouri de ploaie. Uită de sfeclă; gîndurile îi zburară dintr-o dată la bumbacul care era în drum spre gară şi la orezul treierat de Silvia. De cîteva zile nu mai căraseră la gospodărie nici un bob. Vechile magazii ale lui Frangopol se umpluseră; trebuiau ridicate altele, în pripă. Pînă atunci vor vîrî orezul prin poduri sau pe sub şoproane, pe unde s-o putea. Şi roadă acestuia îi prinsese nepregătiţi; o jumătate de vagon dăduse fiecare hectar, fapt nemaipomenit în întreaga ţară ...Impintenă calul şi strînse frîul. Galopa către lanurile de porumb, unde aveau ţărani din sat, cu căruţele la cules. Gîndea să-i înşiruie pe toţi şi să urce către grindul Bogata, să încarce orezul. Pe drum ajunse din urmă nişte căruţe cu trestie. Vîrfurile snopilor lungi măturau drumul ridicînd valuri de praf. înaintea lor călărea Toma, subinginerul. Vlad îşi apropie calul de al lui şi-1 întrebă: — Mai ai, Toma? Subinginerul îşi arătă dinţii mari şi albi, surîzînd: — N-ai mai venit de mult pe la noi...măcar să vezi ce facem, cade ajutor nu mai vorbesc ...lasă, Pasă! şi-şi clătină capul. — Zău, Toma, dacă am avut timp, mărturisi Vlad, prieteneşte ... nici o clipă! N-am crezut că la cules o săfie mai greu decît oricînd ...Gîn-deşte-te şi tu ...sfecla de pe sute de hectare de scos şi cărat la rampă ...bumbacul de pe alte sute de hectare de adunat şi cărat la gară ...porumbul de cules şi înmagazinat — nici nu ştiu unde să mă împart ...orezul de treierat, ogoarele de întors şi ţelina de spart... Codin s-a înfundat în grădinăria lui şi nici nu-i trece măcar hotarul! — Ştiu, ştiu, îl linişti Toma. Apoi, adăugă gânditor: Sîntem prea puţini. — Da, şi lipsa asta o să se simtă şi mai mult de la anul, mai încolo, 58 AUREL MIHALE cînd suprafaţa culturilor va creşte. De altfel, ani cerut ministerului trei ingineri şi şase subingineri ...deocamdată. Tema se răsuci în şa şi urmări un timp mersul căruţelor. Se vedeau numai caii şi căruţa din faţă; restul convoiului era ascuns de praf; părea ca un nour de pulbere ce se tîra spre ei. După aceea, îşi apropie calul de celălalt, scăriţă la scăriţă. — Auzi, Vîade, începu el, rugător ...cînd vor veni şi ceilalţi, vreau să lucrez cu fine! — Şi ce faci cu fermele ...le părăseşti? — Nu, se împotrivi Toma speriat. Apoi, izbucni în rîs: —Vii şi tu acolo! Tînărul inginer clătină din cap, cu hotărîre: — Nu ştiu ...nu cred ...o să avem atunci o mie de hectar de orez. — O să vedem noi, cedă Toma. O vreme merseră liniştiţi, gîndindu-se la ceea ce va însemna gospodăria în anii următori. Toma îşi recăpătase de multă vreme dragostea de muncă şi de viaţă, încrederea în puterile sale. „Lui să-i dai să muncească şi să ştie pentru ce —■ gîndi Vlad despre el. Lasă, frate, hotărî apoi în gînd ...c-ai să poţi tu conduce şi singur o secţie întreagă ...tu n-ai nevoie de inginer!" Reveni: — Totuşi, nu mi-ai răspuns ...mai ai? — La fîn, numai săptămîna asta. Am început, însă, că construiesc adăposturile pentru iarnă. Le facem din trestie şi pămînt, că fonduri ştii că n-avem. Vlad se întrista dintr-o dată. Amintindu-i de problema fondurilor de investiţii, Toma îi zgîndăriseo rană de care uitase numai în zarva culesului. „Bine, bine, să faci! îşi spunea — dar cu ce? Digul trebuie ridicat ...terenul pentru orezărie, canalizat ...jepcile, desecate,.. cu ce? Dacă planul rămîne pe hîrtie, n-am făcut nimic ...Fonduri blocate... De ce?" Frămîntarea asta îi adînci tăcerea grea, descurajată, care îl cuprinsese. Un timp, Toma cercetă drumul din faţa lor, urmărind goana unui călăreţ care venea spre ei. II văzu mai întîi ca un punct negricios ce plutea în răbufnirea prafului, şi care crescu mai apoi, repede, neaşteptat. Cînd se auzi tropotul înfierbîntat al copitelor îşi ridică şi Vlad privirile. Acum se desluşea şi călăreţul. Călărea şi fără frîu şi fără şa, cu manile înfipte în coama calului, aplecat, cu coatele ridicate şi cămaşa umflată de vînt. — E de la mine, de Ia fermă, spuse Toma îngrijorat şi împintenă calul, trecînd înainte. Din goana aceea nebună, călăreţul trecu pe lîngă ei şi opri cu greutate calul abia înaintea căruţelor cu trestie. Era un îngrijitor de la cai, flăcău din sat de Ia Zăvoiu, angajat de astă primăvară. întoarseră caii şi Toma, şi Vlad. — Ce e, mă? îl întrebă subinginerul. Călăreţul îşi trase răsufletul şi spuse dintr-o dată, gîfîind: — Tovarăşe Toma, au scăpat caii în baltă... — Cum, mă?! se minună Toma ...voi unde-aţi fost? — V-am spus că s-au sălbăticit ...că-i lăsăm prea slobozi... că le dăm ... — Mă! strigă Toma ...cum au scăpat? — Ei, cum ! izbucni celălalt ...parcă intrase dracu-nei ...s-au tot învîrtit prin ocol pînă ce s-au bulucit cu toţii, cu piepturile, şi-au rupt lanţurile ...cînd am ajuns noi acolo, s-au dus o parte. — Cîţi? — ...ca la o sută, tovarăşe subinglner! răspunse temător, flăcăul. FLOAREA VIEŢII 59 — E-e! fluieră prelung Toma. Se uită apoi, în jur, în lungul drumului, pe deasupra pădurilor de stufăriş care se întindeau în dreapta şi înaintea lor. Făcu un semn şirului de căruţe să oprească şi să se îndrepte spre el. — Deshămafi! porunci el căruţaşilor care erau, de asemenea, flăcăi din sat angajaţi la fermă. Căruţaşii săriră la cai şi începură repede să le ridice hamurile pe după gît. Cînd sosi şi Vlad lîngă Toma, acesta îl lămuri: — Trebuie să le tai drumul spre pădurea Albina, să n-apuce spre Dunăre, că. nu-i mai prindem...Pe urmă, îi înghesuim în stufăriş, îi înconjurăm şi-i hăituim înapoi spre ţarcuri ... Pînă să-şi arate şi Vlad părerea, Toma nu mai era lîngă el.Se întorsese spre căruţaşi şi le făcu semn cu mîna, strigînd: — încălecaţi ...după mine! Ceata călăreţilor porni într-o fugă sălbatică. Ocoli şirul căruţelor şi-o luă înapoi, pe drumul pe care praful abia se aşezase. Vlad îi urmări zîmbind, căutîndu-1 cu privirile pe Toma care apărea din cînd în cînd de după perdeaua prafului, în fruntea călăreţilor. îşi aminti de ultima vizită pe care i-o făcuse acolo, la fermă. Intraseră împreună în ţarc. Caii, tineri, plini de sănătate, zvelţi şi iuţi, zburdau de parcă erau înnebuniţi. Toma se agăţase de gîtul unuia şi-1 liniştise cu mare greutate, mîngîindu-i spatele ...„Ca zmeii îi facem", se mîndrise el. Vlad îşi aminti deasemenea şi de încurcătura de atunci a subinginerului: — „Auzi, Vlade, cum să facem să le punem pe frunte sau pe crupă, pe gît,. undeva o ştampilă sau aşa ceva, pe care să ne scriem marca: G.A.S. Trestiana... Vezi, în uzină e mai uşor... pui tăbliţa pe maşină şi gata!... Da'noi cum să facem?!" Vlad izbucni în rîs şi acum, ca şi atunci—şi uită de ceata călăreţilor care, gonind nebuneşte, intrase în stufărişul de la pri-valul Dracului. Parcă era o sotnie de cazaci în iureşul atacului. — Hei, Toma... Toma! spuse el cu îngăduinţă, clătinîndu-şi capul, întoarse calul şi porni în trap, privind cerul speriat de năvala nourilor care se adunau mereu. 2 Toamna era la fel de bogată şi la grădinărie. Un convoi de zece camioane se încărca acum cu zarzavat în faţa şoproanelor lungi şi joase de trestie. Se aşezau cutii cu cele din urmă roşii, se răsturnau saci cu ardei cît pumnul şi se aruncau verzele ca dovlecii de mari. Vara aceasta se stabilise o regulă: Jorj nu mai venea Ia întîmplare, ci o dată pe săptămînă, sîmbăta, cînd venea cu zece-cincisprezece autocamioane. — Ca să ştiu, îşi motivase el cerinţa asta ...să fie o regulă ...peste săptămînă mă duc în celelalte părţi; sîmbăta, vin aici, la Zăvoiu. Aşa vorbea şi acum, în colibă la Codin: — Ce, e rău c-am aranjat aşa, dom'le inginer? .. .Nu e rău! îşi răspundea singur ...De ce să fie rău?! Desfăcu o altă sticlă şi aşteptă cu ea în mînă, pînă ce inginerul supse din pahar ultima picătură de licoare dulce şi lipicioasă. — Bun, mon cher, spuse Codin lingîndu-şi buzele. — Gustaţi-1 şi pe ăsta, îl îmbie Jorj, slugarnic, şi-i arătă sticla de lichior gălbui ...E de portocale. ■80 AUREL Ml HALE Codin întinse mîna şi ţinu paharul. Sticla gîlgîi şi lichidul începu să picure pe masa de răchită la care stăteau. Inginerul dădu încă o dată paharul pe gît şi izucni: — Hea ! Şi mai bun ! Jorj se aplecaşi scoase din geantă încă o sticlă. Ii desfăcu învelitoarea de staniol, cu grijă, o destupă şi-i turnă cu zgîrcenie. După ce Codin gustă şi din ea, îl întrebă: — Din care bem? — Din ăsta, îşi arătă inginerul dorinţa. Numai Nistor se îmbată cu poşircă şi opreşte vinul cel mai bun ia urmă...cînd nici nu-i mai simţi gustul! Jorj împinse celelalte două sticle spre colţul mesei şi turnă în pahare din ultima. Codin îşi zvîrli pălăria de paie pe patul de-alăturea, şi se aşeză mai bine pe scaun. Coliba lui era de fapt o căsuţă cu pereţi groşi de trestie, cu acoperiş de stuf, umbroasă şi răcoroasă. Nu venea aici decît la prînz, cînd îşi făcea somnul după amiezii în liniştea bălţii şi mîngîierea zefirului ce adia dinspre Dunăre. îşi făcuse şi uşă, şi fereastră, îşi adusese şi pat, şi masă —aşa ca să nu ducă lipsă de nimic. — Fundul trecut, vorbea Jorj, împingîndu-şi şapca pe creştet, am adus berea oegeaba ...Ai vrut ceva mai tare şi mai dulce'...poftim, lichiorul e bun? — Este, încuviinţă Codin şi-i întinse paharul ...Mai pune! Jorj bea cu socoteală; îi turnă însă, inginerului, pahar după pahar. Codin se înmuie repede; nu mai ţinea de multă vreme la băutură. La început îl cuprindea o moleşeală dulce, ca o mîngîiere a sîngelui amăgitoare. Mintea i se înceţoşa, dar gîndea încă, plin de voie-bună, l'ăurindu-şi visuri. Erau clipele în care uita că se găsea în baltă la Zăvoiu, şi-şi aducea aminte de vremurile de acum cincisprezeceani-douăzeci de ani, cînd nu. era nevoit să intre argat ca acum, şi-şi trăia tinereţea. E adevărat că taică-su se ruinase; pînă la un timp, însă, tot mai avusese săle dea—lui şi soră-si—cîte ceva. .„Mă, voim-aţi ruinat, se plîngea el...Şi nu mi-ar pare rău nici de moşie, nici de averea pe care mi-a ţi tocat-o, acolo, în Franţa, dacă ar fi ieşit ceva din voi. ..dar aşa?" .. .Acuma,gîndea Codin, ce-ar mai putea face dac-ar avea moşie? Dac-ar fi, adică, alte timpuri? ...Ar pleca din nou în Franţa, sau poate chiar în America, să-şi trăiască viaţa ...Ah, America! — încă un rînd, domn' inginer, îl trezi Jorj din visare. — Pînă la fund, se bîlbîi Codin, legănîndu-şi trupul pe scaun... pînă la fund! Răsturnă paharul şi-1 trînti apoi pe masă, descumpănit, tîn-guindu-se: —Eh, ce viaţă am apucat eu, odată, dom'le Ianculescu! — Parcă eu nu ştiu cînd treceaţi cu alaiuri de la moşie spre Craiova? îl măguli celălalt ...Pe la noi treceaţi, prin Poiana ...Erau alte timpuri, domn' inginer! — Altele, bîlbîi Codin ...altele, care s-au dus ...s-au dus şi tare mi-e teamă că nu. se mai întorc! — Bea, domn'inginer, caută celălalt să-1 mîngîie şi-i turnă iar în pahar ...Vă găsesc ele, dacă se se întorc! Băură iar, împreună, pînă la fund. Se ameţise şi Jorj. Mai scoase din geantă şi alte sticle; turnă acum din toate, fără rînduială. Codin se propti cu pieptul în masă şi ridică în faţa lui un deget, vorbindu-i cu întrerupere: — Voi, hîc! ...tineretul de-acuma, hîc! ...aţi venit degeaba pe lume, mă! Hm, ce ştiţi voi?! Viaţa voastră trece aşa, ca o visare ...hîc! Eh, cîte femei! Viaţă de fluture am dus, aşa treceam de la o femeie la alta! ... Şi deodată, Codin se lăsă pe spătarul scaunului de răchită, se semeţi şi începu să cînfe, hîrîind: — Femei, femei, ... De ce v-aţi mai născut pe lume... FLOAREA VIEŢII 61 Se opri pe neaşteptate şi se lăsă cu coatele pe masă, apropiindu-şi faţa buhăită şi roşie, aprinsă de alcool, de a celuilalt. Rînji: — A propos, moji chec... Inc! ...dar nu mi-ai mai spus nimic de Liliana, de dulcea ...hîc ...şi scumpa Libiana a amicului nostru, hîc! ce mai l'ace? — Creşte, se mîndri Jorj ...acum se coace! — I-ai văzut scrisorile, ai? Aşa-i scria ...şi Codin îşi ţuguie buzele, gemînd prelung, iacînd semn cu degetul pe masă: — Dulce şi scumpă Liliana ...Ha! ha! ha! izbucni apoi în rîs. Şi iar începu, plimbîndu-şi degetul peste petele de lichior vărsat: —Fată mică şi scumpă ...Ha! ha! ha! Prost ca o hahaleră şi aicea i'ace pe grozavul ...Ha! ha ! ha! Adică, o lua cu vorbe ciulei, înţelegi dumneata!... Se lăsă din nou pe spătarul scaunului, clătinîndu-se, şi ridică degetul, strigînd: —Prostii! învaţă de la mine, hîc! ...Femeilor nu le trebuie vorbe dulci ...hîc! ... Trebuie să le iei repede ...un-doi! ea la armată ...altfel! hîc! Din momentul acesta, de cînd îşi începea cîntecul despre femei, Codin nu mai judeca, Căpăta în schimb curaj, un curaj orb, pe care—laş cum era în alte împrejurări—nu-1 avea. De acum încolo, totu-i devenea ceţos, ascuns, nedesluşit. Numai fierbinţeala sîngelui aţîţat de alcool îl mai ţinea pe picioare şi-i mai trezea cîte-o licărire de gînd. — Aşa am să fac şi cu asta ...cu Silvia! rînji el. Apucă aerul din faţa pieptului cu mîinile şi şopti, bîlbîindu-se: —O prind odată ...şi gata! ... un— doi! — Hm! făcu Jorj dispreţuitor. Aşa mi-ai apus şi rîndul trecut ...Mi se pare că nu-ţi merge! —'Cui? ...Mie? întrebă Codin înfuriat. Şi cum celălalt tăcea, îşi apăsă pieptul cu palma şi repetă, strigînd: — Mie? ...Păi, hîc! ...Nu mă cunoşti, băiatule! Păi! hîc! ...atuncea cînd a venit cu Badea la mine, să-i fac hîrtie la Institut ca să mai rămînă la noi pînă după culesul orezului, ştii cum i-am vorbit?... Scurt: un-doi!... „Vrei să mai rămîi? !"... „Vreau,tovarăşe inginer!" arăspuns... „Va să zică, hîc! ...îţi place aicea, la noi?"...„îmiplace"... Ei,hîc! ...ce-ai de spus? — Tot degeaba, îl aţîţă celălalt. Mîine-poimîine, pleacă, şi ce-ai făcut? — Ptiu! scuipă Codin, că prost mai eşti! Ţi-am spus Mă...hîc!... că voi, tinerii de-acuma, nimic nu ştiţi ...hîc! ...Păi, ce, îmi trebuie mai mult de-o noapte?! Jorj scurse toate sticlele în pahare şi închină, liniştindu-1: —Şă bem pentru noaptea aceea! Ochii lui Codin, pe jumătate închişi, străluceau ca de un vis bolnav. Bău îndelung şi apoi trînti paharul de pămînt, făcîndu-1 ţăndări. îşi lăsă capul pe umăr şi se tolăni greoi în scaunul de răchită. Pe masa plină de urme de lichior bîzîiau muşte bete. Inourarea de afară micşorase lumina din gemuleţul colibei. Jorj auzi uruit de motoare şi tresări, îşi luă geanta şi ieşi, ţinîndu-se de masă. — Să nu pleci! îi strigă Codin, clar nu se mişcă din scaun. Jorj se întoarse şi-i întinse mîna. Codin deschise ochii şi-1 trase alăturea, şoptindu-i: — Ştii ce, pe mine nu mă priveşte ce-ai cu Nistor ...treaba voastră! ... îşi duse aipoi un deget la obraz şi-1 privi îndrăzneţ, pe sub sprîncene: —Treaba voastră, repet ...Dar Ia mine de ce nu te gîndeşti? ! — Vai, dom'le inginer! bolborosi mulţumit Jorj şi-şi desfăcu geanta. Să ştiţi, însă, că trimit cinci camioane înainte ...să nu le-apuce ploaia! Şi-i zîmbi cu subînţeles ...Pe la Nistor trec numai cu celelalte cinci. Şi-apoi, cu contractul ... să nu vă mai speriaţi dacă n-am să mai dau pe aici un timp 62 AUREL Mi HALE ...dacă... Tot s-a făcut atîta zarzavat, să se ducă dracului! Nu ne trebuie, n-avem cu ce-1 căra! înţelegi dumneata! Codin se trezi după o vreme tot în colibă, bîzîitde muşte şi cu banii în mînă. Era încă ameţit. Ii hăuia capul ca un stîlp de telegraf în ale cărui sîrme fluieră vîntul. Ii ardea gura de sete. Cu mişcări nesigure, bîjbîi pe masă, după pahar şi sticle. Cînd văzu că toate-s goale,,le mătură înfuriat, cu mîna risipindu-le pe jos. încercă să scuipe cocleala care-o simţea pe limbă, dau nu mai avea nici salivă. — Apă, gemu el ...apă! Nu-1 auzi nimeni. îşi aduse aminte de Silvia şi uită de sete. începu să mîngîie bancnotele, zîmbindu-şi încrezător. Se ridică, vîrî banii şi merse împleticit pînă la uşă. Strigă vizitiul şi urcă în docar, tîrîndu-se mai mult pe coate. Cînd se aşeză pe pernă, bîlbîi: — Sus la Bogata, la treier ... Pe armanul de la orezărie se aşezase, pentru, prima dată de la un timp încoace, o linişte neobişnuită. Motorul nu mai bătea, batoza nu mai duduia; cureaua dintre roţile lor încremenise. Se întrerupsese şi şuvoiul boabelor de orez care zornăiseră în găleţi şi saci. Nourul de praf şi pleavă ce plutise zile întregi deasupra armanului, învăluind batoza, dispăruse. Nu se mai vedeau nici oamenii şi nici căruţele care roiserăîn jur, cărînd snopii şi paiele, boabele, în grămezi. Totul părea părăsit, sortit deslănţuirii duşmănoase a nourilor de înneguraseră cerul. De sus, de pe batoză, unde sta scrutînd zarea dinspre gospodărie, Silvia se uita la toate astea îngrijorată. Liniştea şi aşteptarea, ameninţarea ploii, o înfricoşau. Rămăseseră pe arman numai ea şi Paulina, care plecase în vale, la privai, după apă. Pe toţi ceilalţi, Silvia îi trimisese cu căruţele pe care le avusese aici, pline cu orez, la gospodărie. Şi iată că tocmai acum, cînd terminaseră de treierat şi ploaia se apropia — adusă de vînzoleala nourilor, — nu se vedea de nicăieri nici o căruţă. Convoiul trimis de ea ajunsese abia la podul de pămînt de peste Lişteava, tîrîndu-se ca o rîmă. De pe celelalte drumuri nu apăreau nici căruţele lui Ciurea, plecate la gară cu bumbac, nici cele de la porumb, promise de Vlad. Un singur nouraş de colb se apropia de arman dinspre grădinărie. Ei îi trebuia, însă, zeci şi zeci. de căruţe ca să ridice deodată tot orezul. „Nu se mai gîndeşte nimeni la orez", îşi zicea în gînd. Se simţi dintr-o dată părăsită, lipsită de puteri, cuprinsă de deznădejde, îi venea aproape că plîngă de necaz. Jos, se auzi sunînd căldarea în care Paulina adusese apă. — Tovarăşă Silvia, strigă tractorista... coboară de te spală, şi lasă... nu mai fi amantă. Silvia coborî treptele scării de lemn, în silă, ţinîndu-şi cu o mînă fusta, îşi descheie bluza albastră, îmbîcsită de praf, şi se dezbracă de ea. Privirile Paulinei se opriră asupra umerilor ei, rotunzi şi lucitori ca marmora albă, asupra liniilor armonioase ale gîtului, asupra pieptului plin şi. tare, sănătos. Cînd Silvia întinse pumnii să-i toarne apă în ei ridică găleata şi-i spuse, încurajînd-o: — Te sperii degeaba. Păi, te-ai gîndit cîţi sîntem acum în baltă? Mulţi! Numai cu. pumnii dacă-I cărăm şi tot îl ferim de ploaie! Hai! Silvia îşi spălă, mîinile şi braţele, faţa şi gîtul, pieptul. După ce Paulina îi turnă apă şi pe spate, într-un şuvoi subţire, tremurător, alergă cu bluza în. mînă la colibă. Aici dormi seră împreună tot timpul treieratului. Se şterse cu un ştergar, îmbrăcă o bluză curată şi-şi. dezlegă părul strîns pînă acum într-o băsmăluţă înflorată. Şuviţele negre şi ondulate îi FLOAREA VIEŢII 63 învăluiră gîtul şi umerii într-o revărsare întunecată, bogată. începu să se pieptene, zîmbindu-şi îngăduitoare într-o oglinjoară. Apa rece o mai înviorase puţin, îi mai alungase oboseala şi urîtul. — Vine tovarăşul ingineri năvăli Paulina în clipa aceea şi, nemaiavînd timp să iasă, se trase într-un colţ. Codin trecu pragul cu o semeţie de lup care-şi putea îngădui să aleagă oiţa cea mai frumoasă. Se opri în mijlocul colibei clătinîndu-se, cu pălăria de paie trasă strîmb pe ochi, rînjind. 0 şuviţă de scuipat i se prelingea pe bărbie, alburie şi cleioasă. Duhnea a băutură ca un butoi bîhlit. Din colţul ei, Paulina începu să bufnească înfundat în pumni. Silvia îl luă repede, mai mult în derîdere: — Ce facem cu orezul, tovarăşe inginer?... O să putrezească pe arman. — Dă-1 dracului, se bîlbîi Codin şi dădu molatic din mînă de parcă îndepărta ceva supărător, nedorit. Făcu un pas spre Silvia, nesigur, împleticit. Cîteva clipe se clătină pe loc, ca bătut de vînt. Cînd îşi regăsi cît de cît echilibrul, rînji iar. Acum, ochii înceţoşaţi îi străluceau metalic, aprinşi de beţie şi de dorinţă. întinse mîna spre Silvia, încet, temător: — ...Hîc! icni el... porumbiţo, ce-ai tu cu orezul?! Tu, hîc... trebuie să stai numai şi să gun... hîc!... gungureşti! Faţa Silviei se schimbă dintr-o dată; fruntea i se încruntă, iar ochii i se întunecară. Paulina amuţi cu palma pe gură şi cu ochii mari, speriată. Erau singure pe tot armanul; se temeau de nebunia lui Codin. — Bine, bine, vorbi Silvia, stăpînindu-se. Rămîne să vorbim altă dată... Acuma, du-te să te lingă cîinii! şi-1 împinse uşor spre uşă. Codin se împotrivi, se răsuci şi-i. prinse mîna. începu să i-o mîngîie, clătinîndu-se, duhnindu-i drept în faţă. Silvia îşi trase mîna cu aceeaşi stă-pînire şi-1 împinse din nou, scîrbită. Acum tremura, cuprinsă de mînie, înfiorată. — Stai, bîlbîi mai departe Codin... hîc! Nu mă goni aşa... hîc! Să vezi numai ce... hîc! ce... Şi după ce se munci un timp, pînă nimeri buzunarul, scoase de acolo teancul de bancnote. I le ridică sub ochi, întrebător: — Vezi?! Po... Mînia Silviei izbucni pe neaşteptate. Ii repezi pumnul cu bani în piept şi-i plezni fulgerător două palme pe obrajii, buhăiţi. — ... rumbiţo! scînci Codin, nesimţitor. — Bestie! strigă Silvia... Ieşi afară! şi-i făcu vînt spre uşă. Codin se opri cu umărul în zidul de trestie, scuturînd coliba. îşi răsuci capul şi rînji iar, fluturîndu-şi banii, încercînd să se apropie din nou de Silvia. — Po... rumbiţo! — Bestie!... Ieşi! Atunci, izbucni şi Paulina: — Da'du-te dracului, porc de cîine ce eşti! II apucă de subsuori şi-1 repezi pe uşă ca pe o fleandură. Cînd îşi întoarse privirile şi-o zări în salopetă, răstindu-se la el, Codin tresări. Descoperirea neaşteptată a Paulinei îl zguduise. Trăi o clipă de trezie şi-1 năpădi ruşinea. Abia acum simţi că obrajii îi ardeau. Dacă ar fi fost singur cu Silvia, ar fi putut îndura de la ea orice... dar aşa? Bîlbîi ceva neînţeles, spumegînd înfuriat, şi se ridică, ameninţîndu-le. Ajuns la docar urcă, apucă hăţurile şi biciui caii. Trecu. în fugă, la o palmă numai, pe lîngă batoză şi-o luă pe-alăturea de drum, către Dunăre. Vizitiul, care aşteptase între grămezile de orez, începu să fluiere şi să fugă după el, îngrozit. Cele două fete ieşiseră la uşa colibei; se uitau tăcute după docar. Silvia încă tremura. 64 AUREL MIHALE — Ţi-a fost frică? o întrebă Paulina. — Pe dracu'! o încredinţa Silvia. Apoi începu să rîdă: —Ah, ce poftă îmi venise să-1 bat... parcă-mi pare rău că l-ai dat afară! — In Dunăre se opreşte, vorbi Paulina cu ochii după docar şi se porni şi ea pe rîs. In aceeaşi clipă văzură cum se apropiau în goană dinspre gospodărie, căruţele aduse de Vlad. Silvia răsuflă uşurată şi porni cu paşi înceţi spre grămezile de orez. Şirul căruţelor urcă grindul şi pătrunseră în aceeaşi goană pe arman. Vlad sări clin şa, chiar lîngă Silvia. După ce se uită cum oamenii tăbărau gălăgioşi asupra orezului, se apropie de ea. — De ce-ai întîrziat atîta? îl primi fata, rece. Tînărul inginer îi vorbi despre porumb, despre bumbac, despre toate celelalte, dar simţi că nimic din ceea ce spunea n-o mulţumea. Tot timpul cît dură încărcatul căruţelor, nu mai scoaseră nici un cuvînt. Plecară cu cea din urmă căruţă, în trapul cailor. Ii gonea din spate ploaia care venea dinspre Dunăre, înnegurînd şi răcorind şi mai mult înserarea. Silvia uitase şi de orez şi de întîmplarea cu Codin. O frămîntau acum alte gînduri. Se despărţea pentru totdeauna de aceste locuri. Şi nu putea spune că se întorcea din vacanţa petrecută aici, altfel de cum sosise. Inima îi era şi mai sălbatic răscolită de furtuna dragostei şi cuprinsă, ca niciodată pînă acum, de îndoieli şi teamă. îşi vedea drumul vieţii rătăcind într-o noapte la fel de neagră ca şi aceea care se lăsa acum peste nemărginirea bălţii. Nu se mai ridica în nici un fel împotriva deznădejdii care-o cuprindea; dimpotrivă, parcă se simţea mai bine aşa, în plutirea nedesluşită spre necunoscut. Auzi din faţă glasul lui Vlad care, de frica ploii, îndemna căruţaşii să mîne mai repede. II simţi însă atît de îndepărtat şi de stins, că parcă numai unul din miile sale de visuri i-1 mai amintea. Şi asemenea visuri trec de cele mai multe ori odată cu clipa în care au fulgerat ca o lumină şi nu lasă decît urme dureroase în sufletul ce le-a născocit... Ploaia venise şi trecuse repede. Valurile ei spălaseră şi văzduhul şi pămîntul de pulberea verii. Pămîntul răsufla acum în voie, mîngîiat de unde răcoroase, iar cerul se limpezise pînă în adîncimile-i fără de fund din care răsăreau stelele. Şi lumina lor părea mai albă, şi parcă întreaga boltiro a nopţii strălucea. Era în clipa cînd şi întinderile, şi înălţimile, cădeau în stăpînirea deplină a întunericului, cînd balta dormita într-o încremenire ce oprea orice mişcare a vieţii, cînd vînturile treceau —poate —numai pe deasupra, către alte meleaguri îndepărtate, şi cînd frunzele plopilor de pe aleea ce urca la gospodărie amuţiseră. Stăruia pretutindeni o linişte uşoară ca o plutire de fulg, în care auzea şi pocnetul primelor frunze ce se desprindeau de pe ramuri. Poate că asta era clipa cînd firea trecea pragul toamnei. Dar liniştea nu putuse opri munca şi frământarea oamenilor. In ceasul acela al nopţii, în două din ferestrele aşezărilor gospodăriei lumina încarnai ardea. Intr-o parte, într-o cămăruţă a atelierelor mecanice, se ţinea şedinţa biroului organizaţiei de partid, iar în alta, în micul laborator al gospodăriei, lucrau Vlad şi Silvia. Mecanicul îi anunţase de cu seară că a doua zi adunarea organizaţiei va discuta planul de dezvoltare a gospodăriei în anul viitor, şi le ceruse să se pregătească. După ce terminaseră cu transportul orezului, mîncaseră şi se întîlniseră aici. Acum stăteau la aceeaşi masă, tăcuţi, aplecaţi asupra unei schiţe în mijlocul căreia o pată multicoloră arăta viitoarea împărţire a pămîntului desţelenit, cu lanurile ce-1 vor acoperi în FLOAREA VIEŢII 65 vara viitoare. împrejurul acestora se vedea un cerc mare, verde, care însemna pădurea stufărişului ce mai rămînea de întors. Intr-o vreme, Vlad se ridică şi se duse la fereastră. îşi lipi fruntea de geamul întunecat şi privi la lumina de dincolo, de la ateliere. — N-au terminat, spuse el, încordîndu-se. Silvia tăcea. Făcu sul schiţa şi o împinse spre peretele de care era lipită masa. Scoase din sertar o altă schiţă, mai mică, şi se aplecă asupra ei. Părul i se răsfiră pe umeri, dezvăluindu-i albeaţa catifelată a gîtului, aco-perindu-i tîmplele şi urechile. Privirile lui Vlad se aţintiră asupra gîtului alb. Dar îi văzu în acelaşi timp şi ochii obosiţi, şi obrazul tras şi îngălbenit. întinse mîna şi-i ridică părul dintr-o parte, trecîndu-1 uşor prin pieptănul degetelor. Silvia îşi întoarse spre el ochii de tăciune, surîzînd mîhnită, tresărind. — De ce eşti amărîtă, Silvia? murmură el. Pleoapele Silviei se plecară şi umerii i se ridicară încet, ca într-o nedumerire. Tăcea. Inima, care altădată i-ar fi bătut nerăbdătoare, plăcut înfiorată, rămăsese nesimţitoare, cuprinsă de o moleşeală rece. Parcă niciodată nu i se păruse mai zadarnice decît acum visurile sale de dragoste! Intîmplarea cu Codin în această apropiată clipă a plecării —cînd retrăia cu sfioşenie zilele petrecute cu Vlad,—îi zguduise încrederea în aceste visuri. „Te zbuciumi de prisos!" îi spunea cugetul... Tresări. Mîna lui Vlad i se îngropase din nou în păr. — Silvia... şopti el. Ochii fetei, luminoşi, cereau acum mai mult decît îngăduinţă: milă. Silvia simţea şi svîcnetul întîrziat al inimei şi dogoarea de jar a sîngelui ce-i bătea obrazul. Pentru o clipă, fu încercată iar de fiorul dragostei. Dar Vlad îi alungă repede şi această clipă. — Eşti obosită, Silvia, vorbi el...Lasă, am să-1 aştept singur... du-te! Răceala din inimă şi întunericul din suflet o cuprinseseră iar. Se aplecă asupra schiţei, scuturîndu-şi capul, împotrivindu-se. Se apucară din nou de lucru. Vlad încercă într-un timp să-i asculte răsuflarea, dar parcă şi aceasta i se stinsese. Şi, totuşi, niciodată nu-i simţise dorinţa de viaţă mai puternică decît acum. Recunoscu în tăcerea Silviei, îndîrjirea-i nestrămutată din totdeauna. O mînă i se încleştase pe un colţ al hîrtiei, iar alta pt creionul cu care scria. Vlad privi fără sfială adîncul ochilor ei de noapte. — O să-ţi simt lipsa... spuse el, dintr-o dată. Silvia îşi plecă privirile, stingherită, neîndrăznind să creadă încă în înţelesul vorbelor lui. „Doamne! îşi zicea, Vlad, iubitule, dac-ai şti!"... Aştepta. Ii tremura pînă şi inima de încordare. Acum i se opri, într-adevăr răsuflarea... îşi ridică ochii; privirile i se luminaseră. Străluceau acum şi ochii lui Vlad, aşa cum numai în visuri şi-i închipuise, prea ades. Oare nu se înşela?... Tresăriră. Auziră duduit de paşi în tindă. Uşa fu împinsă cu putere şi înăuntru năvăli Toma. — Să nu credeţi c-am să mă las, începu el din prag. Mîine va fi mare bătălie. Să ştiţi, mă bat cu voi pînă la sînge!... i-am cerut lui Badea să vin şi eu la adunare! Deşi vorbea mai mult în glumă, Toma avea în glas puţină supărare, un soi de nedumerire care-1 aţîţa. Se opri în spatele lor şi-şi lăsă mîinile grele pe umerii lui Vlad. — Păi se poate?! începu el aproape rugător. Tocmai voi să nu înţelegeţi că fără asta oprim dezvoltarea fermelor? Atunci de ce le-am mai făcut? ntrebă înfierbîntat... Le punem foc, şi gata! 5 — V. Romînească 66 AUREL MI HALE Silvia şi Vlad îşi încrucişaseră privirile, întrebător. Tînărul inginer îşi întoarse capul spre el: — Fără ce? — ... iară baza furajeră! răspunse Toma, supărat, că-1 mai. întreba aşa ceva. Mi-a spus Badea că nici nu v-aţi gîndit la ea. — Da, e adevărat că nu ne-am gîndit, mărturisi Vlad şi clătină din cap către Silvia, a mustrare. Apucă apoi mîna subinginerului şi-1 trase pe scaunul de-alăturea: —Ia stai... stai şi spune de cît ai nevoie. — Nu stau! se împotrivi Toma. II pîndesc pe Badea, să iasă din şedinţă. Să vedem, vin sau nu, mîine, la adunare?... Apoi se aplecă, îşi trase o hîrtie în faţă şi ceru un creion. Făcu o socoteală grăbită, mai mult în minte, şi-şi lăsă creionul pe masă, hotărînd: —Cinci sute... cinci sute dehectare! — Hm! făcu Vlad, ameninţător. — Dar păşunea dela lacul Lebăda, de la pădurea Albina şi de pe grindurile nedesţelenite, de la Ochiul Boului şi Mîntuleasa, n-o mai socoteşti? îl certă Silvia. Toma rămase gînditor. De fapt, el îşi ascundea prin asta zîmbetul ce-1 încerca. -— Voi cît îmi daţi? întrebă el surîzînd. —• Trei sute, hotărî Vlad... pentru anul acesta e de ajuns. Să coseşti mai multă iarbă. între timp, Silvia desfăcuse o schiţă şi acum însemna pe ea suprafaţa pentru furaje. Toma se îndreptă spre fereastră, scărpinîndu-se în cap. în sine, era mulţmit; dar nu voia să le arate asta dintr-o dată. cînd văzu că geamurile de la ateliere nu mai erau luminate, ieşi val-vîrtej, lămurin-du-i din fugă: — Au terminat... în urma lui, camera parcă rămăsese goală. Şi Silvia, şi Vlad priviră îndelung uşa închisă de el. —■ Trebuie să-1 ajutăm, vorbi Vlad. Şi-a pregătit actele; înscrie-1 la'noi, la Institut, la cursurile prin corespondenţă. Aici am să mă ocup eu de el. Tăcerea care se aşezase iarăşi între ei parcă-i îndepărta. Amintirea clipelor ce Ie înfioraseră inimile, îi făcuse să se simtă pe neaşteptate stingheri. De aceea se bucurară deopotrivă cînd Badea deschise uşa. — Am întîrziat, se scuză el. M-a mai ţinut şi Toma puţin. Da' să vedem... hai să vedem ce-aţi făcut! Mecanicul se aşeză la masă alături de ei, cu ochii la hîrtii. Silvia desfăcu larg, peste toate celelalte, planul culturilor din vara viitoare. în acelaşi timp, se întreba cum se face că în ciuda trăsăturilor aspre şi neprietenoase, aproape reci, Badea răspîndea atîta căldură şi încredere în juru-i, atîta blîndeţe şi linişte visătoare din care, totuşi, hotărîrea nu lipsea. Şi ca de atîtea alte ori, socoti şi acum că numai ochii, privirile lui îi dădeau puterea asta. „Şi ochii sînt ferestrele sufletului" — cugetă ea. —-S-auzim, tovarăşă inginer! o îndemnă mecanicul. — In primul rînd, începu Silvia, planul prevede o suprafaţă cultivabilă cu trei mii de hectare mai mare... în al doilea rînd chiar structura lui s-a schimbat: au apărut lucruri noi... Recolta neaşteptată obţinută la orez ne îngăduie să planificăm pentru orezărle o mie de hectare... — Cît ? întreba mecanicul, surprins. — O mie, repetă Silvia şi după ce el îşi notă cifra, continuă: în toajnna asta vom putea pune şi grîu, tot o mie de hectare... Vom mări suprafaţa grădinăriei la cinci sute de hectare... îl vom mulţumi pe Toma cu FLOAREA VIEŢII 67 trei sute de hectare de furaje, iar restul îl vom cultiva cu bumbac, sfeclă, floarea-soarelui, porumb, ca şi pînă acum. Mecanicul rămase gînditor. Îşi privi însemnările de pe hîrtie, bătînd -cu creionul în masă, îndelung. — Aveţi o explicaţie, o motivare a planului? întrebă. — Avem, răspunse Vlad, şi-i întinse nişte hîrtii acoperite de scrisul său. — Bine, lăsaţi-le aci, zise mecanicul şi le împinse mulţumit către -perete... Mai departe. Silvia trase mai aproape cel de al doilea rînd de schiţe şi le acoperi «cu mîinile, apărîndu-le parcă. Se uită la Vlad, nehotărîtă, întrebătoare. — Ce e? o iscodi Badea, nedumerit. — Surpriza, mărturirsi Silvia fără voie... avem o surpriză pentru .şedinţa de mîine. Apoi dădu hîrtiile lui Vlad, şoptind stingherită: —Să spună el... ideea lui a fost! Vlad se uită la Silvia cu subînţeles; parcă ar fi întrebat-o: Să-i spunem sau nu?! — Hai, tovarăşe inginer, îl zori nerăbdător, mecanicul... Ai mai răsturnat odată lucrurile. Ce, nici acuma nu stăm bine? —-Trebuie să mergem înainte, răspunse pe ocolite tînărul inginer. Problema e simplă... putem scoate două recolte pe an de pe acelaşi loc! Mecanicul tăcea. Ochii Silviei, însă, străluceau. — Noi am semănat orezul a doua oară, continuă Vlad, şi l-am cules încă de acum trei săptămîni. Toamna de aici e cu mult mai caldă. De la •seceriş pînă acum a fost la fel de frumos... înseamnă că putem împinge perioada vegetaţiei orezului cu încă trei săptămîni, mai spre toamnă. Pămîntul rămîne astfel liber din octombrie pînă în iunie... Putem pune orz, borceag .şi chiar grîu dacă-1 irigăm... Vom ajunge să scoatem chiar şi un vagon de cereale de pe un singur hectar!... Asta e surpriza, ce zici? Mecanicul ridică nedumerit privirile şi clătină uimit capul. Nu spuse însă nici un cuvînt. Tăcea; tăcea şi se gîndea. Deocamdată, cugeta mai puţin la vagoanele de grîne ce le va scoate de două ori pe vară de pe acelaş loc. Lui i se părea cu mult mai însemnată ideea tînărului inginer. „îndrăzneşte, îşi spunea el despre Vlad... Iată ce i-a dat în primul rînd şcoala nouă: curajul să privească mereu înainte, să împingă ştiinţa, şi prin ea viaţa mai departe!" — Hai, duceţi-vă la culcare, îi grăbi el, îngrijorat ca de nişte copii... Lăsaţi-mă singur cu planurile. Vreau să le studiez şi eu; mîine, vom vedea. Vlad şi Silvia se ridicară. Deşi mecanicul le ascundea bucuria sa, simţiseră, totuşi, că ideea celor două culturi îl încîntase. Tînărul inginer îşi lăsă halatul în cuier şi porni după Silvia, spre uşă. — Numai o clipă, tovarăşe inginer, îl opri Badea. Rămăseseră singuri. Mecanicul îşi întoarse scaunul, şi se aşeză cu spatele spre masa acoperită de schiţe. Mai trase un scaun în faţa lui şi pe acela se aşeză Vlad. Mecanicul îşi lăsă coatele pe genunchi, ca pentru un sfat de marc taină. Vlad îi vedea numai fruntea înaltă şi colţuroasă, arsă de soare. După înfăţişarea ei, mecanicul părea destul de liniştit. Cînd îi văzu însă privirile, Vlad înţelese că nu era tocmai aşa. — Tovarăşe inginer, începu Badea încet. Tot în şedinţa de mîine, organizaţia noastră se va despărţi. Acum avem şi comunişti, şi utemişti pentru a putea închega organizaţii separate... Adăugă şi mai încet: —Eo hotărîre a biroului organizaţiei pe care am avut sarcina să ţi-o trasmit... Vlad primi vestea asta înmărmurind. Aştepta ca din clipă în clipă să-i fugă pămîntul de sub picioare şi să rămînă suspendat, în gol, iară de 5* 68 AUREL MI HALE nici un sprijin. II prinsese frămîntarea de pînă acum a organizaţiei, viaţa ei, lupta pe care ea o ducea pentru dezvoltarea gospodăriei. Luase parte la înfiinţarea ei, acolo îşi dezvăluise prima dată visurile-i cutezătoare; şi întotdeauna, aceste visuri începuseră să capete viaţă tot acolo, prin voinţa şi puterea comuniştilor. îlstăpînea un sentiment ciudat de părăsire, care-i spulberă pe loc şi credinţa în posibilitatea de a visa, de a sluji cu ideile lui viaţa, adevărul. Simţi mîna mecanicului pe umăr, într-un gest neaşteptat de prietenos. Cînd îi întîlni privirile, îşi plecă pleoapele. II copleşise lumina lor, puterea şi blîndeţea ce izvorau din ele. — Mă învăţasem cu voi, murmură tînărul inginer, cuprins de mîhnire... o să-mi fie greu. — Asta nu înseamnă că în organizaţia de tineret n-ai să poţi munci Ia fel, vorbi mecanicul... sau că nu vei mai găsi la organizaţia de partid aceeaşi înţelegere şi acelaşi sprijin! — Da, nu înseamnă, spuse rece Vlad. Apoi se ridică, se plimbă un timp şi se opri lîngă cealaltă masă. Luă o carte şi o răsfoi îndelung, îngîndurat. In micul laborator nu se auzea decît foşnirea mătăsoasă a filelor. Lăsă cartea şi se întoarse iar lîngă Badea. — Am să cer biroului, începu el de-a dreptul, să ia în discuţie adeziunea mea... — Te-ai gîndit bine? întrebă mecanicul, după o vreme. — Altfel, cred că n-aş putea... mărturisi Vlad. Se întoarse şi răsfoi din nou cartea aceea, de parcă găsea pe filele ei faţa fiecărui gînd al său. Avea nevoie, acum, mai mult ca niciodată, să-şi cunoască fiecare gînd. Cînd se oprea mai mult asupra unor pagini pe care ochiul nu desluşea decît înceţoşarea negricioasă a literelor, îşi cerceta de fapt unul din cele mai tainice gînduri... După un timp, se ridică şi Badea şi se îndreptă spre el. Vlad îi simţi din nou mîna pe umăr. — Să ne gîndim amîndoi la asta, spuse mecanicul... dar să nu uiţi că numai tu poţi apropia clipa aceea. După plecarea tînărului inginer, mecanicul rămase multă vreme în faţa schiţelor de pe masă, fără să le privească. îşi aminti şi de discuţia pe care o avusese cu inginerul, noaptea, în coliba de pe grindul Bogata. Abia acum se gîndea cu adevărat la drumul lui Vlad. Şi se mustra singur pentru asta... 4 ...se făcea că alerga în neştire pe un drum ascuns de întuneric, furată de puhoiul femeilor care, asemenea unui val, treceau înainte. Toate alunecau ca nişte umbre minate de o dorinţă ce le mistuia. Un nour negru, plutind într-o noapte neagră, aşa părea roirea bezmetică a acestor umbre şi, deodată, s-au oprit în faţa unei clădiri întunecoase, ca în faţa unui zid. Toate celelalte femei aprinseseră făcliile pe care le aveau în mîini. Le ridicară deasupra capetelor, sfîşiind cu lumina lor adîncă boltire a nopţii. Dintre toate, ea singură nu avea făclie şi rămăsese astfel în umbrirea lor. Răsărise atunci din întuneric o casă înaltă, cu ziduri groase de piatră şi scări strălucitoare de marmoră albă, asemenea unui palat. Nişte femei au urcat scările şi au bătut în uşa grea de fer. Cînd s-a deschis, zăngănindu-şi zăvoarele, a ieşit un străin înaintea lor, acoperit cu platoşă şi coif întunecat. — Ce vreţi? a întrebat el. — Să-i dăruim lumina făcliilor noastre! a răspuns în cor mulţimea aceea de femei... Străinul le-a făcut semn de îndepărtare cu mîna. Uşa s-a închis cu zgo- FLOAREA VIEŢII 69 mot după el. Femeile au coborît scările şi s-au amestecat cu celelalte, suspi-nînd. Atuncea, ea a rîs de naivitatea lor şi-a trecut printre rînduri, înainte. A urcat scările de marmoră şi a bătut în uşă. S-au auzit din nou zăvoarele şi a ieşit iarăşi străinul îmbrăcat în zale de fier. —Ce vrei? a întrebat-o el. — Lumina inimii mele să-i dăruiesc, a răspuns ea... dragostea mea! Dar atunci au început să rîdă şi străinul, şi femeile. Şi ea s-a prăbuşit pe scările de marmoră, plîngînd. ...Silvia se trezi scuturată de plîns. O mînă îi era prinsă dedesubt, sub trup, de parcă îi era legată. Simţi în obraz răceala pernei umezite; se ridică suspinînd. întunericul şi tăcerea camerei o înspăimîntară şi mai mult. Se repezi la masă şi aprinse lampa bîjbîind. Tremura. Se aşeză pe scaun, trăgîndu-şi picioarele sub cămaşa lungă şi subţire, albă. Privi cu teamă patul desfăcut, perna frămîntată. Visul acesta o zguduise. Silvia îşi aminti cu durere de întunecimea gîndurilor în care adormise şi o cuprinse din nou aceeaşi deznădejde. O parte din noapte şi-o petrecu ascultîndu-şi mai departe bătăile inimii şi şoaptele gîndurilor ce-i destrămau credinţa şi puterea. Mai apoi scoase o hîrtie şi se apucă să scrie... Dragă Vlad, începu ea cu mîna tremurîndă... Zile întregi am trăit în preajma ta, numai prin tine şi pentru tine. De aceea îmi este prea grea suferinţa ce o îndur, părâsindu-te. Viaţa mea a înflorit odată cu iubirea pentru tine. Ţie am vrut să-ţi dăruiesc dragostea meal Acuma, însă, inima îmi sîngerează, iar sufletul — de atîtea zile, p linge l Simt că n-am. să pot rezista pînă la sfîrşit. Mă doare prea mult amintirea zadarnicelor mele căutări. Ghidul plecării de lîngă tine mă înspăimîntă! Singură, în furtuna gîndurilor mele, cum voi putea trăi? Renunţind la amăgitoarele mele visuri de dragoste, cum mă voi putea minţi?! Rămase cu tocul în aer şi cu ochii pironiţi în gol. Privirile îi erau înceţoşate de lacrimi. Suspina... Se aplecă iar asupra hîrtiei: Vai, Vlad, cît de mare poate fi suferinţa! Departe de tine mă voi simţi ca un orb lipsit de lumina vieţii. Mă mingii, însă, cu gîndul că am în inima mea lumina dragostei ce-ţi port, să ştii câ-i mai vie decît a tuturor luceferilor nopţilor cle-aicea şi că nimeni de pe întinsul întregului pămînt nu va putea s-o stingă, pentru că lumina ce-ţi dăruiesc e veşnică... ea este a iubirii mele! Se opri iar. îşi aminti de rînjetul femeilor din vis şi începu să plîngă. Lăsă tocul alături de hîrtie şi-şi plecă fruntea peste braţele încrucişate. Parcă se zbătea inima în ea, aşa plîngea... După un timp, săltă capul, înviorată de un gînd. Spălaţi de lacrimi, ochii săi negri străluceau ca de-o lumină venită din adîncul lor. Puse mîna din nou pe toc ... Mi-a rămas în suflet un gol în care vîntul zădărniciilor vîntuieşte după plac. Cred însă, că şi întortochiatele căi ale destinelor au un sfîrşit. Oricît de tîrziu, dar golul acesta va trebui să fie împlinit. Sînt sigură că şi greul vieţii de acum va trece. Şi cine ştie?!... Poate că odată, totuşi, ne vom, întîlni plîngînd de fericire. De aceea, tot te mai aştept. O viaţă întreagă am. să te aştepţi... A ta, Silvia. Acum nu mai plîngea. Cînd îşi ridică ochii însă, descoperi că afară era de multă vreme ziuă. învinsă de lumina dimineţii, lampa fumega în neştire, înnegurînd odaia. Lăsă tocul şi suflă cu putere în ea, de parcă ar fi vrut să alunge pentru totdeauna amintirea nopţii ce trecuse. Deschise apoi fereastra şi rămase cu pieptul desfăcut, înfierbîntat, în năvala aerului rece. înfiorat, corpul îi tresări căpătînd putere. Şuviţele părului îi fluturară, mîngîindu-i gîtul gol, umerii de zăpadă. Sub cămaşă, pieptul îi tresaltă în ritmul răsuflării adînci care o înviora. Parcă abia acum se deştepta. Apoi, deodată, se întoarse grăbită la masă şi luă scrisoarea. O rupse mai întîi în 70 AUREL MIHALE două, apoi în patru, în opt, din ce în ce mai mărunt. îşi desfăcu pumnul pe masă şi rămase cu ochii aţintiţi asupra a ceea ce mai rămăsese din frămîntarea ei. O umbrire neaşteptată, plină ele duioşie, îi apăru în ochi; par-că-i părea rău că rupsese scrisoarea. Se apropie de pat, cu paşi uşori, molatici, şi se prăbuşi în el offînd. încercă zadarnic să mai prindă firul vreunui gînd. I se încîlciseră toate într-un ghem care o apăsa pe suflet, pe inimă. Se ridică, se îmbrăcă şi ieşi parcă gonită repede din casă. Afară, încordarea aceasta o părăsi. Porni spre atelierele din care răzbăteau zgomote de fiare, dar se opri, auzindu-se strigată. Era mecanicul. El abia acum ieşea din laborator. Numai roşeaţa ochilor îi trăda oboseala, încolo părea nespus de vesel. — O să vă ridicăm la amîndoi cîte o statuie în mijlocul bălţii! o în-tîmpină el, rîzînd. Zîmbi şi Silvia: fugar, îndepărtat. — Trebuie să cinstim cum se cuvine ştiinţa şi pe oamenii ei, continuă Badea. Adăugă: E bine ...chestii de amănunt ... încolo! ...Ii întinse' schiţele: Ia-1 şi pe tovarăşul inginer şi hai la adunare! ...Apoi se mustră: — Eu mi-am şi pierdut răbdarea! Silvia rămase cu schiţele în mînă, uitîndu-se lung după mecanic. ...Tristă şi îngîndurată, Silvia urca grindul Bogata în pasul calului. Părăsise drumul înmuiat de ploaie şi o luase de-a dreptul prin iarba rărită, pîrlită de toamnă. Tropotul leneş al copitelor calului se pierdea,, înăbuşit de moliciunea ierbii. Vîntul adia uşor, prevestind răcoare, aducînd şoapta întinsă a trestiilor îndepărtate. Asta însă nu tulbura, în nici un fel,, tăcerea care stăruia pe baltă; dimpotrivă, o adîncea. Tot astfel şi gîndurile-ce-o răscoleau acum pe Silvia nu-i alungau, ci îi întăreau sentimentul de singurătate de care era cuprinsă ...Singură! Niciodată nu se simţise mai singură ca acum! Singurătatea dinaintea plecărilor e cea mai grea ! Furtunoasa desfăşurare a şedinţei nu-i alungase tristeţea; nu se putuse* bucura de laudele pe care organizaţia i le adusese lui Vlad. îşi aminti de-cuvintele mecanicului care, arătînd comuniştilor şi titemiştilor planul pentru obţinerea a două recolte pe an de pe acelaşi loc, spusese privindu-i cu mîndrie pe amîndoi: —„Să îndrăzniţi, tovarăşi, să îndrăzniţi mereu şi de acum încolo! Să nu vă fie teamă să visaţi! De fapt, ştiinţa tocmai acest lucru trebuie să facă: să dea viaţă visurilor spre fericire ale oamenilor . Noi, oamenii simpli, sîntem destul de mulţi şi avem destulă putere spre a înfăptui aceste visuri!" ...S-a rădicat atunci şi Zamfir care, în numele ute-miştilor, a cerut să se dea noii organizaţii de U. T. M. sarcina îndeplinirii acestui plan ... Acum toate i se învălmăşeau în minte şi treceau fără de urmă. Nu se-putuse bucura nici de faptul că organizaţia îi adusese mulţumiri pentru „contribuţia deosebită la dezvoltarea gospodăriei" şi că avea să trimită asta în scris la Bucureşti, la Institut. Mecanicul îi ceruse să nu uite nici de acum încolo gospodăria; cuvintele acestea, însă, îi răscoliră şi mai adînc durerea. Nu, nu o va uita, dar viaţa are legile ei. In primăvară va termina Institutul şi va nimeri, poate, tocmai în celălalt colţ de ţară ...Asta o va îndepărta şi mai mult de Vlad...şi atunci?! Se zbătea mereu în ghiarele acestui gînd. Plecarea ei va însemna, de fapt, o plecare pentru totdeauna. De aceea, o înspăimântă nu atît gîndul acestei plecări şi nici timpul ce va trece pînă-1 va întîlni din nou pe Vlad — oricît de îndepărtată ar fi să lie clipa aceea. O înspăimînta mai ales gîndul că poate niciodată nu-I va mai vedea, că poate niciodată Vlad nu FLOAREA VIEŢII 71 va fi al ei! îndoiala asta o rodea mai adine şi mai dureros decît orice, chiar şi decît înfrîngerea! Gînduri înşelătoare o făcuseră să creadă că înţelesese cîndva purtarea lui Vlad. Acum, însă, pînă şi amintirea acestor gînduri i se spulberase ...Va pleca cu un gol în suflet, umilită parcă. Va rămîne, poate, întreaga-i viaţă, ca o salcie plîngătoare cu crengile plecate în ape arareori străvezii. Va duce cu sine cîntecul nemuritor al dragostei ce-i arde inima ...Şi poate că şi cîntecul acesta va răsuna asemenea freamătului uscat al trestiilor ce-i foşneau pe-alăturea ...şi va pieri, aşa cum pier trestiile, în fiecare toamnă ...sau poate va renaşte de o mie de ori mai puternic, aşa cum viaţa lor renaşte primăvara?! Cine să mai ştie?!... îşi ridică privirile deasupra bălţii, pustiite de toamnă, dar nu află răspuns. Răspunsul nu i-1 putea da decît timpul şi trebuia, deci,să aştepte trecerea Iui. ...In vremea asta, Vlad trecea în goana calului podul de pămînt de pesteLişteava. Balta îl primi tăcută, adormită parcă. Tînărul inginer galopă în neştire, lăsînd calul să-şi aleagă singur drumurile. Nici el nu se putuse bucura pe deplin de hotărîrile însemnate ale adunării comuniştilor şi utemiştilor. Şi nici alegerea lui în biroul organizaţiei de U. T. M., împreună cu Zamfir şi Paulina, nu-i alungaseră gîndurile de care era stăpînit. Zorile îl prinseseră cu ochii în tavan, nemişcat, aşa cum stătuse aproape toată noaptea. Avea de acum chipul Silviei în inimă. Descoperise prea tîrziu farmecul ochilor ei de noapte,' zvelteţea trupului mlădios ca o trestie, glez-nele-i subţiri de căprioară. O vedea aevea, călărind nebuneşte, cu cizmuliţeio înfipte în scăriţele şeii, plecată peste oblînc, cu părul amestecat cu coama calului, fluturînd în vînt. Unghere necunoscute şi întunecate pînă acum ale sufletului i se luminară dintr-o dată. Acolo păstrase toate amintirile despre Silvia. îşi aminti cum venise ea în laborator, să-i ceară să lucreze în cercul ştiinţific ...cum călăriseră, pe ascuns, calul staţiunii experimentale ...cum îl ajutase în realizarea visului său de transformare a bălţii ...cum îl îngrijise, iarna, cînd fusese bolnav ...cum îi întocmise micul laborator ...şi cîte altele! ...De la halatul alb pe care i-1 făcuse şi pînă la seara ce-o petrecuseră împreună la lacul Lebăda! Nu pierduse nici una dintre aceste amintiri. Sufletul i le strînsese şi le păstrase ca un avar. Ciudat lucru! Abia acum i-au bătut ele la poarta inimii? Sau inima lui a fost bolnavă şi nesimţitoare, închisă şi rece?! ...Inimă rece! îl înfiora gîndul acesta şi deodată simţi, ca o tulburare, căldura unui sentimentnedesluşit de dor şi duioşie, de dragoste şi teamă. Uneori, în seninul primăverii, caişii înfloresc de timpuriu şi se umplu de floare ca de nea ...şi strălucesc în soare ca o lumină ...şi se părea că întreaga cîntare a vieţii tremură îi ei! ...Dar se abat, asupra lor, pe neaşteptate, şi frigul, şi îngheţul, şi vînlul, şi ploile. Florile pălesc, se mucă şi pier. Un roi de petale moarte pluteşte atunci în văzduh, şi nemilos vîntul le răscoleşte, purtîndu-le către pămînt ...In vara aceea, caişii vor fi lipsiţi de rod! Dar în primăvara viitoare, ei vor înflori din nou şi vor surîde înălţimilor poate şi mai frumos. Şi roadă bogată s-o legăna în crengi, şi cîntec de păsărele va ascunde frunza lor, şi lumina — ca mierea se va topi în rod spre plinirea vieţii ...Este o lege a firii să fie aşa! Iată de ce nici Vlad nu se înşelase cînd descoperise în inimă o înfiorare nouă. Ea îi adusese în suflet, deopotrivă, şi cîntec, şi tristeţe. Silvia fusese pînă acum ca o floare pe lîngă care treci nepăsător, ca o pădure pe care o străbaţi fără să-i asculţi şoapta frunzelor, ca un izvor întăritor şi rece la care nu te opreşti! Sus, pe grindul Bogata, calul îşi domolise fuga. Mergea la pas, apucînd din loc în loc cîte o gură de iarbă pe care o mesteca lacom, înspumîndu-şi 72 AUREL MIHALE zăbala. Vlad se trezi din gîndnri, scuturat de aceste mişcări neregulate ale calului. Privi îndelung pe deasupra bălţii, strînse frîul şi împintenă calul. In curînd, ajunse la şoproanele de trestie de pe grind sub care erau parcate tractoarele, motoarele şi pompele de apă scoase din staţie. II întîmpinară iancu-orezarul şi unul dintre mecanicii de la pompele de apă. Orezarul ieşi de sub şopron şi rămase cu căciula în mînă, în faţa calului. — Şi acum, duminica, stai aici? îl întrebă Vlad. Nu te-am văzut niciodată ieşind din baltă, ca ceilalţi. — Eu sînt bătrîn, spuse cu modestie orezarul. îmi mai odihnesc ciolanele. Ba încă, dac-ar fi după mine, mi-aş săpa un bordei aicea, şi-aş sta şi la iarnă ...doar n-o să stricăm şoproanele, dormitoarele tractoriştilor, şi tot ce s-a ridicat aicea! — O să te mănînce lupii, glumi Vlad. —-Pe mine? întrebă orezarul ...Hm! In timpul acesta mecanicul îşi făcea de lucru pe la motoare. Vlad îi prinse o singură dată căutătura întunecată. Ii fusese însă deajuns că să-i bănuiască frămîntarea ce mocnea în sufletul lui. Plecă, gîndindu-se că va trebui să vorbească cît de curînd cu el, sau să-i spună lui Badea că nu-i place căutătura lui. Orezarul se ţinu după cal, rugîndu-se: — Tovarăşe inginer, am auzit c-a fost şedinţă... — A fost, murmură Vlad. — Cu orezăria, cum a rămas? — O mie de hectare. O să avem de furcă. — Hea! făcu orezarul. Mînă de lucru şi capital, încolo... Tînărul inginer se întoarse în şa tocmai cînd orezarul îşi îndesa căciula în cap, zîmbindu-şi mulţumit. II întrebă: — Tovarăşa Silvia n-a trecut pe aici? — Chiar acum, răspunse orezarul, surprins. A luat-o spre tîrlă. Vlad întoarse pana frîului şi lovi calul. Ieşi în fugă la drumul care tăia stufărişul de-a dreptul către tîrlă. Dincolo de arături, intră în ulucul strîmt al pădurilor de papuriş şi trestie. Pe aici, prin inima bălţii, tractoarele trecuseră în sus şi în jos şi deschiseseră astfel un drum nou. Numai într-un singur loc, ulucul ăsta părea case înfundă, ocolind jepcile. Pînă acolo, Vlad goni la fel de îngîndurat. Cît timp ţinu ocolul, domoli calul şi se ridica din cînd în cînd în scăriţe, încercînd să vadă pe deasupra stufărişului. Nu se auzea decît foşnetul uscat, sinistru, al trestiilor. Tristeţea şi însingurarea îl cuprinseră din nou, răscolindu-i gîndurile. Acum nu se mai putea înşela: îi era dor de Silvia. II mîhnea gîndul plecării ei. După ce trecu de jepci, drumul i se deschidea iarăşi, drept şi îngust ca o alee. Ridică privirile şi tresări; în faţă, la cîteva sute de paşi, îi apăru Silvia. Chipul i se lumină. Apucă frîul de scurt şi smuci. Lăstun intră din nou în galop. — Silvia, strigă el, făcîndu-i semn cu mîna ...Silvia! Fusese un strigăt în care bucuria izbucnise pe neaşteptate. Silvia se răsuci în şa cuprinsă de nelinişte. îşi flutură şi. ea mîna şi zori calul. Gestul, ei semăna mai mult cu o chemare deznădăjduită. Vlad îşi înfipse călcîile în burta calului şi se lăsă pe oblînc. Lăstun zvîcni sub el, întărîtat, lungin-du-se pămîntului. Foşnetul trestiilor nu se mai auzea ; în urechi le vîjîia acum aerul. Silvia se mai uită o dată în urmă, înfrigurată. Vlad nu era decît la cinzeci de paşi. Plezni calul cu nuieluşa ce-o avea în mînă şi strînse frîul cu putere, stăpîninclu-1. Speriat, calul bătu pe loc, ridicîndu-se în două picioare, muş-cîndu-şi cu furie zăbala ce-1 oprea să zboare, Silvia îl mai lovi o dată şi aruncă 73 FLOAREA VIEŢII u -t r!o piiirlă si încordare. Vlad ajun-nuieluşa. Calul se zbătea sub, ea înnebunslobozi frîul calului, sese la cîtiva paşi ...dar m aceeaşi clipa, ca _Prinde-ma, Vlad! u striga. cam la 0 sută de paşi Pînă să se dezmeticească Vlad, cam ^ încleştara pe iriu, în fată. Pe tînărul inginer, fuga Silviei il aja. Mi * Q daU fluturarea iar picioarele i se înfipsera m f^.^uH se înnegura. îşi afundă aţa m îndepărtată a mîinilor Silvie i apex totul * ?. coama calului şi slobozi şi el fnul Las u^ ^ & ^ M e „ săgeată. Alerga cu botul întins cu picio /e itelor se ?1erdeau neagră, cu coama şi coada rasco te ^ dePstufăriş, ca un duduit main urmă şi pe deasupra întindenlov jesUrş ^.^ ^ pasan buşit de tobe. Singurătatea balţn^rasun^ ^ speriate se ridicau din papuri?. Prea se ap P ^ g.^. . 0 ^ * Din cînd în cînd, Vlad îşi ndica pr micşorîndu-se. Uneori, pe albă, zburătoare, care se depaita flm » , fe . proa9pat; tocurile mai uscate, Silvia ^P^^^Sul Silviei, însă, înnebunise, apoi, iarăşi apărea. Lăstun î^^^^i^scunzîndu-şi faţa în coama Parcă era sălbatic Silvia 11 mbraţişase g , de zabaluVe. lui bogată. Mîinilw albe fP^1^ ^ ceva la urechea ce ajungea. Se lipise de el, ca şi cmd ar fi vysaispu* nedeosebite în mişcarea Pletele ei şi coama calului, la Iei de negre,i ^ înipintena şi aerului Vlad se temea .«in< va VfgJ ^ cu palma, îndemnindu-l. mai puternic calul şi începu sa , totuşi, se apropia. . Gonea cu ochii la pata aceea^tta oe care t * j at Curînd, ieşiră dm stuf ar ş. In faţa wrai cu c&1 cu tot. de sălcii şi păpuriş Silvia.coti od at aochii după ea. Lăstun Luase drumul pădurii. Trecu şi ™ c^[x A oi, reintrară în aceeaşi se înclinase uşor, domohndu-şi singur »i P ^ ^ ^ napraznica fugă. Silvia galopa^ acum £^ ^ Lovi calul şi-şi îngropa iî^mad£ Sun c^S fii drumul. Se deprinsese şi el cu ^ Sur:?amîS;ăunul dupa altul pe »f ^g*-* lîu ^ speriaţi la drum, înconjurări de cim, Da mci 01 s ^ ^ ^. SlatLrca1 Tn^r^ îşi ridicase pumnul bătuse aerul cu el, stngînd înveselit: ^ ciobani „Aşaj tovarăşe inginer! ..Apo se _ doamne! si se închină, murmnrmd nespus de lena • drumul era de-acuma gol SUI» stSTiu pJ , ei, aduse de foşnetul PădU Acolo, în pădure, Vlad îşi zori din nou calul, mîngîmdu-i gîtul, şop- tindu-i rugător: . , -Hai, Lăstune... pnetene, 1ai zborul. . • Calul înţelese şi-şi avinla, mtr o clip, cincizeci depăşi. Depărtarea dintre ei se nucşoia o suta... op _ Acuma, ^^^f^ea îrîul si bătea cu palma gîtul calului, In acelaşi timp, msa, Silvia string AUREL MIHALE pieptul. Privirile-iardeau... răsuflareai se întrerupse... mîinile i se încolăciră pe după gîtui lui Vlad, înfiorate... şi deodată îi simli sărutul apăsat, lung; şi tulburător, dulce ca într-un vis. — Vlad, iubitule! murmură ea, pierdută. Caii suflau greu, scuturîndu-se. Lăstun mergea acum la pas, întorcîn-du-şi capul speriat, nedumerit. Şi tot nedumerit îl urina şi Corbu, care se uita întrebător la povara pe care o ducea Lăstun, parcă spunîndu-şi: — „Atuncea, pentru ce am rnai fugit?! Pădurea, însă, îşi întări pe neaşteptate foşnetul de aramă şi primi în. taina ei mărturia primelor şoapte de iubire... CAPITOLUL XIII O nouă sărbătoare 1 După plecarea Silviei, Vlad petrecu zile întregi cuprins de o tulburare care semăna rnai mult cu o beţie a visurilor. Abia acum i se împlinea în inimă chipul ei. Ceea ce mai înainte trecuse neobservat pe dinaintea ochilor lui, îi răsărea acum în minte. Uneori, întrezărea umbletu-i de căprioară,, sprinten, sfielnic şi îndrăzneţ în acelaşi timp, plin de nesiguranţa din mlădierea gleznelor subţiri, dar şi de hotărîrea paşilor uşori. Alteori o urmărea, aevea, zburînd pe drumurile bălţii în goana calului înfierbîntat, plutind ca 0 nălucă albă pe deasupra nourilor de praf, către lacul Lebăda. O vedea aplecată în şa, cu părul fluturînd în vînt, cu mîinile întinse pe lîngă gîtul calului şi ochii scăpărînd... „Ah, ochii!" gîndea adesea Vlad. Nu va uita niciodată privirile şi strălucirea lor din pădure! Cînd o ridicase din şa, dintr-o singură mişcare —de parcă ea singură, ar fi sărit din scăriţe, numai ocMi ei de noapte îi îngăduiseră şi-i iertaseră asta. Tot ceea ce putea fi mai tulburător şi mai plin de duioşie, ascundea întunecimea ochilor ei aprinşi ca o noapte luminată. Şi tot ei îl îndemnaseră să o strîngă zăpăcit la piept, să-i primească sărutul de jar care-i strecurase în inimă şi în sînge otrava dulce a iubirii. Îşi amintea, de asemenea, cum o purta pe braţe, deasupra şeii lui, pînă în mijlocul pădurii. Atunci, Silvia 1 se agăţase de gît ca o salbă vie, îi ridicase cu mîna tremurîndă şuviţele de păr căzute peste ochi şi, cuprinsă de patimă şi dor, înfiorată, îi sărutase fruntea. Ii simţea şi acum căldura şi tăria sinilor tineri, zvîcnetul înnebunit al inimii. De aceea îl tulbura atît de mult amintirea acelei scurte clipe. Dar tot atunci în sufletul lui Vlad se strecurase şi îndoiala. Silvia nu scosese nici un cuvînt. In ochii ei se zbătuseră, deopotrivă, teama şi fericirea. Cînd i se ivise o lacrimă în fremurul genelor, o ştersese repede, pe furiş. Dar nu-şi putuse îndepărta aburul acela luminos care-i umezise ochii. Ieşiseră din pădure la braţ, cu Miele cailor aruncate pe umeri. Apoi călăriseră alături pînă la gospodărie, la fel de făcuţi. Acasă, Vlad îi cîntase la vioară cum nu mai cîntase niciodată şi nimănui. Melodia izbucnise năvalnică, zguduitoare, dar luminoasă şi puternică, asemenea unui şuvoi de primăvară. Silvia tăcuse din nou. Numai întunecimile ochilor i se aprinseseră, iar zîmbe-tul o încerca fluturîndu-i pe faţă o lumină. Noaptea, Silvia plecase. Şi zile de-a rîndul, Vlad plutise pe aripi FLOAREA VIEŢII 75 de vis. Fusese un vis neaşteptat, deşi îl găsise zămislit pe nesimţite, de multă vreme, în inima sa. Veniră, apoi, zile nespus de grele. Amintirea celor întîmplate nu-1 mai mulţumea, inima îi ardea acum de dragoste şi dor. Neliniştea plină de tulburare îl părăsise, îl cuprinsese acum nebunia căutării. O căuta pe Silvia peste tot: în laborator, pe baltă, la orezărie, sau Ia lacul Lebăda. Şi întotdeauna, această căutare sl'îrşea pe drumul din pădure. Trecea în goana calului pe lîngă tîrla părăsită, amăgit de chipul ei şi intra în pădure într-un galop fulgerător, asemenea gîndului. In dreptul pilcului de plopi, se ridica în scăriţe şi întindea mîna... dar chipul Silviei dispărea. Descăleca şi se întorcea pe jos, îngîndurat, răscolind frunzişul galben şi moale, ascultînd şuieratul ascuţit al vîntului ce rătăcea printre crengile dezgolite de toamnă. Se întorcea acasă şi cînta. Cîntecul de-acuma, însă, parcă lumina serile pustii şi reci de noembrie; parcă le încălzea, înmuind strunele aspre ale vuiturilor ce aduceau miros de zăpadă. Era un cîntec de dor, nu de deznădejde. Cînta ivirea neasemuită a dragostei, nu apusul ci. Curînd, însă, sl'îrşi şi căutarea asta. Vlad descoperise cu uimire că purta chipul Silviei în inima lui, în gîndurilc şi visurile sale. Apele sufletului i se limpeziră deodată şi se liniştiră. Dragostea aceasta îi dădea încredere şi forţă, putere nebănuită, avînt. II smulsese ca un vînt dintr-o pădure în care rătăcise pînă acuma, şi-1 purta în zbor către ţărmuri însorite, largi, nemărginite. Era o dragoste nouă, cu rădăcini adinei, plină de prospeţime şi căldură, asemenea unei flăcărui înviorate de vînt, renăscută în furtună. Ea îl făcea să înţeleagă şi mai bine rostul muncii şi al planurilor sale, pentru că alăturea de sine simţea cum tresaltă inima Silviei. Se întîlniseră aici, pe drumul visurilor sale, în lupta pentru măreaţa lor înfăptuire. Dragostea Silviei nu-1 îndepărta de ele; dimpotrivă, îi ajuta să se ridice cutezător spre înălţimi nebănuite încă. Faptul că Silvia luptase acolo, la Bucureşti, pentru sprijinirea planului său, că-i uşurase munca de început a transformării bălţii, că îl îndemnase cu atîta stăruinţă să nu părăsească ideea celor două recolte pe an, îi dăduse încredere şi siguranţă, putere. Chipul Silviei era nelipsit din visurile sale. Silvia visa, lupta alături de el. îşi dăduse seama de asta într-una din zilele urîte şi pîcloase, închise, de noiembrie. Lucra în micul său laborator; făcea analizele sumare ale probelor de pămînt, adunate de pe întinderile desţelenite în vara şi toamna asta. Şi deodată, simţi aevea foşnetul şi apropierea Silviei. Laboratorul se luminase ca de o stea. Pe frunte, simţi, înfiorat, mîngîierea degetelor ei tremurînde; parcă-i ridica şi acum şuviţele de păr căzute... Tresări. Se înşelase? Nu! Silvia era în inima şi în gîndurilc lui. îi simţise şi şoapta ca pe o poruncă: —„îndrăzneşte, Vlad! Tu spuneai că ştiinţa poate şi trebuie să lupte pentru fericirea oamenilor, pentru înfăptuirea năzuinţelor lor spre mai bine, pentru bucuria vieţii!... Ai văzut? Acolo unde vara trecută domnea sălbăticia bălţii, au foşnit acum, pentru prima dată, lanurile... A fost visul tău Vlad, şi sînt mîndră de asta! Şi nu va uita nimeni că tu ai fost acela care ai cutezat cel dintîi! ... Gîndeşte-te acum la imaginea bălţii transformate, cînd lanurile o vor îmbrăca de la o margine Ia alta, cînd va sclipi în soare apa din canaluri, cînd vînful va legăna spicele grele de rod şi ne vom bucura de viaţă, împreună! Să luptăm, Vlad, pentru clipa aceea!" Tînărul inginer se ridică de la masă răscolit de gînduri, neliniştit. Descoperi în şoapta Silviei, şoapta gândurilor sale. Un sentiment de nemulţumire faţă de sine însuşi îl încerca. Poate că, totuşi, nu făcuse tot ceea ce s-ar fi putut face pînă atunci?!... Recunoscu, cu inima îndurerată, că fusese un timp cînd i'rămîntările amare ale unei dragoste deşarte îl îndepărtaseră 76 AUREL MIHALE oarecum de această luptă. îşi dădu însă repede seama că lupta şi viaţa nu se opriseră din cauza lui. Merseseră înainte. Visul său de transformarea bălţii căpătase viaţă pentru sute şi sute de oameni şi devenise, astfel, o forţă de neînfrînt. Poate că de multă vreme nici nu-i mai aparţinea! El era şi al lui Badea, şi al lui Ciurea, şi al lui Toma, Zamfir, Paulina, Ifrim — deopotrivă al tuturor acelora care crezuseră în acest vis şi luptaseră, zi de zi, pentru el. Numai aşa îşi explica Vlad succesul neaşteptat al planului său. Balta dăduse zeci şi zeci de vagoane de sfeclă şi de bumbac, de floarea-soarelui, de porumb, de orz şi de zarzavat. Numai cînd se gîndea la şirul şlepurilor plecate pe Dunăre, Ia garniturile de tren încărcate, la magaziile ticsite, înţelegea că visul lui, visul celorlalţi, numai era de multă vreme un vis... dar el, el făcuse tot ceea ce-ar fi putut? !... îşi aminti că semănatul griului nu se terminase, că tractoarele băteau încă în stufăriş, că utemiştii lucrau de pe acum la orezăria lor. înainte de prînz trecuse pe la toţi; clar gîndurile de acum îl minară din nou într-acolo. Vlad se opri, însă, din drum, sus pe grindul Bogata. Auzise dinspre grădinărie strigăte înfuriate, zarvă de oameni porniţi pe harţă. îşi aruncă numai privirile spre forfota utemişilor de ia orezăria mică şi întoarse calul. Coborî grindul în trap, săltîndu-se în şa. La marginea grădinăriei se opri îngrozit: straturile parcă erau pîrlite de foc. Bruma care căzuse în dimineaţa aceea, arsese grădina de la o margine la alta. Locul jos şi apropierea umedă a jepci lor uşurase aceasta. Frunzişoarele zarzavatului păliseră, iar ardeii, pătlăgelele şi toate celelalte se zbîrciseră şi se înmuiaseră de parcă le erau tăiate rădăcinile. Vlad descăleca şi. trecu printre straturi, întristat. „Şi-a bătut joc de grădină, gîndi el despre Codin. Jumătate de recoltă s-a prăpădit!" Cînd ajunse la şoproanele de stuf, unde erau îngrămădiţi muncitorii zilieri, fu cuprins de mînie şi ură. Sute şi mii de cutii cu roşii fuseseră stivuite pînă în streaşină şoproanelor, cu săptămîni în urmă. Acum, cutiile zemuiau şi duhneau o putoare de te ameţea. Lîngă ele, fumegau grămezi uriaşe de ardei gras, de gogoşari, şi varză. Stăteau şi ele deasemenea — de multă vreme, în ploi şi brumă şi se încinseră. O fetişcană, cu ochii de ileghiniţă, îi arătă o grămadă de pătlăgele verzi din care se scurgea o zeamă galbenă care mirosea urît, înţepător. — Ptiu! făcu ea înfuriată... băligar curat! — Praful s-a ales de munculiţă noastră! scînci alta. — Păi, dumnealui e vinovatul! ţipă una, parcă apărîndu-se, şi-1 arătă pe Codin. Inginerul sta mai într-o parte, singur, privind cu scîrbă la zeama care se scurgea şi din cutii pe şenţuleţelestraturilor. Faţa îi era, însă, ca de ceară; se vedea c-o sfeclise. Semeţia şi dispreţul ce le avusese altădată în priviri îi dispăruseră. Dar tot în derîdere vorbea cu oamenii, nesocotindu-i. Atunci, ieşi. dintre zilieri unul mai înfipt şi-i vorbi ameninţător, parcă bucurîndu-se: — Ce ţi-am spus noi, dom'le Codine?! Ai să ajungi la ocnă, asta e! Codin se uită la el peste umăr şi plecă tăcut, cercefînd grijuliu poteca, ferindu-şi pantofii de ţărîna umezită. Tăcerea lui, însă, însemna de fapt laşitate, şi asta îl înfurie de-a dreptul pe Vlad. Lăsă calul şi se repezi după el. — Stai, tovarăşe inginer, scrîşni Vlad. Nu merge aşa, trebuie să dai socoteală! Cînd ţi-am spus eu că zarzavatul nu se depozitează ci se transportă, rîdeai. — Lasă-mă-n pace! ţipă Codin... Lăsaţi-mă-n pace! le strigă şi celorlalţi. Aici, eu conduc. — Acuma ai să şi răspunzi! îl ameninţă Vlad. FL®AREA VIEŢII 77 Codin trecu printre arături şi ieşi la docarul care-1 aştepta în drum. Plecă întins spre gospodărie, de parcă era urmărit. „Am să dau vina pe Cen-trocoop"! îşi spunea el înfricoşat. După plecarea lui, muncitorii tăbărîră pe Vlad, tînguindu-se de ruşinea şi necazul ce dăduseră peste ei. — N-am fost destul de tari, spunea unul... ne-am încredinţat în el. — Ne-am trezit prea tîrziu, asta e! Şi-a făcut de cap! — Un oraş întreg hrăneam cu astea ! Vlad aflase de la ei că o comisie numită de organizaţia de partid, formată din Badea, Ciurea şi Toma —ca specialist —cercetează grădinăria pas cu pas. Acum, comisia asta discuta cu şefii de brigăzi, în colibă. Tînărul inginer se îndreptă nerăbdător într-acolo... A doua zi de dimineaţă, Codin fu chemat telefonic la raion, la procuratură. De cu seară chefuise pînă noaptea tîrziu, împreună cu Nuţa, soţia contabilului. Băuse, mai mult de frică; era o frică ce-1 măcina pe dinăuntru şi pe care încerca să şi-o ascundă chiar şi sie-şi. Dimineaţa se trezise singur în pat, speriat de bătăile din uşă. Avusese un somn greu şi tulbure, de parcă toată noaptea înotase în mîl. Se sculase ameţit, cu gust de cocleală în gură şi dureri de cap. Străbătuse distanta pînă la uşă într-un mers împleticit, nesigur. O dădu înlături mormăind supărat, arătîndu-şi numai faţa buhăită, roşie-vînătă, şi părul ciufulit. Paznicul de noapte îi întinse o hîrtiuţă, lămurindu-1 că telefonul sunase acum, spre ziuă. Godin îi smulse hîrtia din mână şi-i trîntiuşa în nas. Cu ochii încă lipiţi de somn,mormăind, încă, se îndreptă spre ferestraal-bită de lumina zorilor. Cu o mînă îşi ţinea pantalonii pijamalei iar cu alta ridica hîrtiuţă la ochi. Curînd însă hîrtiuţă începu să tremure o dată cu mîna pe care nu şi-o mai putea stăpîni. Faţa i se'albi, sîngele îi fugea parcă înapoi, în găoacea inimii care-i bătea înfricoşată. Somnul îi pierise. Se uită temător spre uşă... Apoi reciti din nou scrisul apăsat şi muncit al paznicului; faţa lui îşi. recăpăta treptat culoarea; nu-i mai tremura nici mîna. Se liniştea. O lumină sfioasă i se înfiripă pentru o clipă în priviri. „Ce prost sînt! îşi spunea, făcîndu-şi singur cura j. M-am speriat degeaba. Aici scrie clar, politicos chiar...„Sînteţi. invitat să vă prezentaţi la"... mormăi el fără a termina. Cine ştie, poate trebuie să dau vreo relaţie în legătură cu vreo chestiune oarecare?!.. Dar gîndul care-1 înfricoşase la început îl fulgeră din nou mintea. Nu, tot din pricina grădinii n-au chemat! Cît spuneau ăia, o sută de vagoane?... Ptiu! izbucni înfuriat... pastele măsii lui Nistor! De unde dracu' 1-a adus şi p-ăla de la Centrocoop? ! îşi duse pumnii latîmple tînguindu-se, învîrtindu-se fără rost prin cameră... Şi doar i-affl spus că tipul nu e om, că ne bagă în bucluc. Da' ce, ascultă de cineva vulpea asta de Nistor?... dracu' să-1 ia! El ştie doar să scoată castanele din foc cu mîna altuia!" Se linişti din nou. îndepărtă din gînd pericolul ce-1 ameninţa, ce-1 simţea aproape, mîngîindu-se singur cu o idee, în care, de fapt, nici el nu credea: „Nu sînt vinovat... Centrocoopul n-a ridicat recolta. Ce dac-am făcut mai mult decît am contractat? Centrocoopul era obligat să..." Insă şi gîndul acesta se stinse repede; altul i se înfiripa acum în minte: „Dar dumneata — aşa o să-1 întrebe, poate, la procuratură—dumneata, ca inginer conducător al gospodăriei, ce-ai făcut?..." „Ce-am făcut? ee întreba singur. M-am luat după Nistor şi Jorj, dumnezeii lor! Păi ce, cred c-or să scape? Ii trag şi pe ei! Am să dau totul pe faţă... Domnule procuror, —se închipuia el vorbind la procuratură, —contractul a fost umflat, ăsta-i adevărul! Cînd gospodă- 78 AUREL MI HALE ria a reuşit, totuşi, să producă —chiar şi mai mult, Centrocoopul n-a mai ridicat cantităţile de zarzavat contractate... Bine, o să-i spună procurorul, dar de ce-ai admis asta? Ce-ai făcut, cînd contractul n-a fost respectat?..." Nu-şi mai răspunse. Se linişti însă repede, furat de o idee nouă: poate-1 cheamă în legătură cu afacerile lui Nistor, cu Jorj şi Culică?!... cu grădina, cu peştele, cu balta?!... „Nu ştiu nimic! Procuratura n-are de unde să ştie c-am fost legat de ei... Banii n-au miros! N-au dovezi împotriva mea!" Dar şi de data asta înţelese că se amăgea. începu să se bărbierească cuprins de-o nelinişte încordată, grea. Se săpuni repede, cercetîndu-se în oglindă, umflîndu-şi guşa şi încruntîndu-se. Da, aşa va vorbi cu cei de la procuratură, de sus. Doar este inginer diplomat şi încă, în Apus. Trebuie să le spună că şi-a sacrificat cariera şi viaţa, acceptînd să rămînă în împuţita asta de baltă... Cînd ridică briciul, însă, ca să-şi reteze părul la tîmple, mîna îi tremura. Se bărbieri cu mare greutate, crestîndu-se de cîteva ori, însîngerîndu-şi faţa şi gîtul. Se îmbrăcă şi plecă spre birouri. Nistor, care fusese plecat la fabrica de zahăr de la Giurgiu pentru a încheia socotelile cu sfecla, venise peste noapte. Aflase despre toate şi acum îl aştepta. Mic şi pricăjit cum era, se învîrtea pe lîngă birou ca un şoricuţ, cu mîinile la spate, tropăind. Era vînăt de ciudă. In mersul ăsta repezit, hainele fluturau şi mai caraghios pe el, ca pe un băţ. Cînd intră Codin, izbi cu piciorul scaunul care-1 încurca, se răsuci şi porni din nou să se plimbe. Nu se vedea din spatele biroului decît de la piept în sus. Codin intrase stăpîn pe sine, învăluit într-un miros abia simţit de parfumuri rare. Ii lăsă hîrtiuţa pe masă şi vorbi, jignit parcă de conţinutul ei: — Poftim! Uite în ce cloacă m-aţi gbăgat... doar n-oi fi prost să tac! Nistor se opri deodată din mers, cu mîinile la spate. II fulgeră cu privi- rile-i şirete, oţeloase, şi-1 întrebă, stăpînindu-se: — Adică, ce vrei să spui?! Vocea-i de clopot răsunase grav,ameninţător. .. Spune! şuieră el. Spune pînă la capăt! — Ştii ce! îl înfruntă Godin cu curaj, ca niciodată pînă atunci. Ştii mai bine ca mine! Eu sînt o victimă! Voi m-aţi... Nistor făcu un pas.scurt şi i se înfipse în faţă. Ochii îi scăpărau, fluturele negru al mustăţii îi tremura sub nas, muşchii obrajilor îi zvîcneau de încordare. — Mă, scrîşni el, bagă-ţi minţile în cap şi ascultă! Să ştii că nu ăştia, ci eu te bag la puşcărie!... nămase un timp cu un deget ridicat ameninţător, fulgerîndu-1 cu privirea. Apoi, se răsuci şi-şi începu din nou plimbarea. Godin tăcea; îl luase fără veste. întinse mîna să-şi ia hîrtiuţa, dar Nistor îşi lăsase palma pe ea, înaintea lui... Ţin să-ţi amintesc numai, vorbi mai domol contabilul, că tu ai semnat toate hîrtiile, că de fiecare dată aveai partea ta! Ce, ai uitat cum frunzăreai bancnotele? Uite-aşa făceai! şi-i arăta cum se strîmba cînd primea banii. Apoi, Nistor îşi îngroşă vocea şi închise ochii: — Pot să-ţi mai amintesc şi de cele cinci camioane cărora le-i pus cruce împreună cu Jorj!... Cînd deschise ochii, glasul i se înmuie, rnîngîietor parcă. —-Dar nu e vorba de asta... Codin tresări şi aşteptă pînă ce Nistor citi hîrtia. De fapt, contabilul se gîndea Ia altceva: Cîrpa asta de Codin nu trebuie să ştie că noi tocmai distrugerea zarzavatului am urmărit... „Nici pentru porci să nu mai fie bun! îi poruncise Jorj, — să s-aleagă praful de grădina lor!" ... Sabotaj! îşi spunea Nistor şi se gîndea la banii pe care avea să-i primească de la Jorj pentru asta... Cînd îşi ridică privirile de pe FLOAREA VIEŢII 79 hîrlie, îmblînzit acum, mustăci din buze şi şopti politicos către Codin: — Să nu vă fie frică! N-aveţi de ce vă teme, n-au dovezi! Dacă e chestia de-acuma, aruncaţi totul în spatele Centrocoopului... — Aşa mă gîndeam şi eu, îndrăzni Codin. Numai că... — Pe Georgică îl anunţ eu, lasă! Plec mîine la Bucureşti. Acuma na, îl zori el, dîndu-i hîrtia... du-te! N-ai văzut, n-i auzit, nu ştii nimic... înţeles? Codin dădu din cap, supus. Privirile îi erau, însă, tulburi şi reci, înceţoşate. Se vedea că se gîndea la cu totul altceva... 2 Se făcuse tîrziu şi Nistor nu semişcase încă din faţa dulapului cu uşile date în lături şi sertarele trase, golite. Rămăsese într-un genunchi, aşa «um se aplecase cînd cotrobăise înfrigurat prin dulap. Faţa trasă, slăbuţă, .îi încremenise într-o uitătură prostească, îngrozită. Perii mărunţi şi deşi, negri, ai bărbii, o întunecau şi mai mult. Ochii parcă-i erau de sticlă neagră, goi de orice licărire. Sprîncenele încruntate, stufoase, îi umbreau. Fluturele negru al mustăţii îi era mort. Arăta ca o mască, nu i se clinteau nici muşchii feţei, nici genele. In clipa asta, îl era goală mintea, lipsită de orice gînd. Intr-un timp, întoarse capul şi privi parcă pe deasupra lucrurilor. In încăpere totul era vraişte, toate erau răscolite, risipite ca de furtună. Aşternutul de pe pat nu mai era; covoraşul din perete fusese smuls cu cuie cu tot; lîngă măsuţa din colţ, lipsită acum de învelitoarea-i brodată, căzuse o sticluţă de parfum ieftin care împuţise toată casa; un geamantan mai mic rămăsese deschis lîngă sobă, cu cîteva bucăţi de lengerie femeiască pe fund. In dulap spînzurau numai hainele lui, mici şi strimte, ca de copil. Doar perdeaua de la fereastră rămăsese neatinsă şi bucata de pînză de după uşă, prinsă deasupra ligheanului de spălat. ne care Nuţa cususe în primii ani de căsnicie, cuvintele :„Traiul bun, soaţă frumoasă, aduc fericire în casă"... Nistor tresări de parcă-1 înghiontise cineva şi se aplecă iar asupra sertarelor goale. Bîjbîi în ele cu mîinile tremurînde, pînă la fund. Căuta în neştire ceva, tînguindu-se, scîncind: — Păi se poate, Nuţa, să-mi faci tu mie una ca asta?! De ce-ai plecat? Nu ţi-a lipsit nimic; nici apă rece, măcar! Of, Nuţa, Nuţa! Încremeni apoi,iarăşi, lîngă dulap. După un timp, descoperi într-un sertar o hîrtie mototolită. O luă, o desfăcu înfrigurat şi-o netezi în palmă. Era o hîrtie albastră, lucioasă, de o mie de lei. Atunci, izbucni: •— Porcu'! Numai el te-a învăţat să-mi iei şi banii... că n-aveai tu inima asta! Scînci şi ochii i se umeziră; lăcrăma. Se gîndea la banii, pe care timp de doi ani îi adunase, zi de zi, în sertarele astea: de la Jorj, de la Cubică, de unde apucase. — Ţi-ai pierdut răbdarea, vorbea el mai departe, Nuţei, din gîndurile lui. Nu mai era decît o iarnă la mijloc, şi gata. Nistor strînsese banii, urmărind ca în primăvară să-şi cumpere casă la Bucureşti şi să se mute acolo. De slujbă nu se plîngea el; îi făcea loc Jorj în Cooperaţie. Şi încă cum!... fluerînd!... Acuma, însă, toate aceste visuri se năruisem. Scotoci şi în celălalt sertar şi, deodată, încremeni cu mîna strînsă pe-o bucată de metal rece, găsită într-unui din colţurile lui. După ce cer- 80 AUREL MIHALE cetă temător uşa şi fereastra, o scoase la lumină. Era „Crucea de fier", decoraţia hitleristă pe care o căpătase, în 1941, la Odesa. „Hai, ce-a fost şi acolo! gîndi cu admiraţie Nistor... armata trecuse înainte şi rămăsesem, noi jandarmii, să facem ordine". Pentru ordinea pe care-o stabilise în sectorul lui cu baioneta şi ştreangul, primise decoraţia . Iată, în toamna asta sînt zece ani de cînd trecea de la o spînzurătoare la alta şi legăna cu vîrful săbiei trupurile bolşevicilor... N-ar fi vrut să ajungă la jandarmi, dar se vede că aşa i-a fost scris. Taică-su, care ţinea circiuma şi hanul „La trei roşiori", nu şi-1 închipuise decît ofiţer. Ii plăcea s-audă scîrţîit de cizme şi zăngănit de pinteni şi de-sabie în circiuma lui, să ştie mahalaua că feciorul lui s-a ajuns... El, însă, s-a opus. „Numai tîmpiţii şi neamurile proaste nimeresc în armată!" îi striga lui taică-său... Şi-a intrat la Drept. Doi ani după ce-a terminat însă, tot taică-său cu circiuma lui i-a dat să mănînce. Nu se apucase nimeni să-i cerceteze tăbliţa ce şi-o bătuse pe peretele casei şi pe care scria mare, cu litere săpate: AristideNistor — Avocat... In 1940, de gura lui taică-su şi de frica războiului, a intrat în jandarmerie; mai. uşor ca alţii, pentru că absolvise facultatea de Drept. A urmat, apoi, războiul... Odesa... doi ani a rămas acolo ca jandarm... In 1944, însă, cînd armatele sovietice îi împingea pe hitlerişti înapoi, către Berlin, şi-a adus aminte, cu teamă, de toţi schingiuiţii, împuşcaţii şi spînzuraţii de Ia Odesa. Trebuia să i se piardă urma. A ieşit de la jandarmi şi-a intrat notar, în sat Ia Poiana, unde era Iancu-orezarul primar şi mai aveau alde Codin un rest de moşie... Se trezi din gînduri cu ochii la decoraţia care i se încălzise în mînă. îşi aminti din nou de bani, de fuga lui Codin şi-a Nuţei, şi se înfurie. Trînti decoraţia în sertar şi izbi dulapul cu piciorul de se cutremură. In timpul zilei, alergase pe toată balta să plătească salariile muncitorilor. Se întorsese pe întuneric, îngheţat şi rebegit, nerăbdător să vadă ce-a făcut Codin la procuratură. Cînd intrase la Codin, însă, găsise camera goală. „Să ştii c-a fugit! îl fulgeră gîndul. Era prea fricos şi prea laş ca să-i poată înfrunta pe ăştia!... tîrîtura! îl înjură el cu voce tare. Şi gîndul ăsta i se adeveri cu totul cînd ajunse acasă. Nistor se aşezase acum pe pat. Sta pe marginea lui, cu capul în mîini, nemişcat. Se liniştise; de la bani şi de la Nuţa, de la Codin, îşi luase gîndul. Se gîndea acum la el. Şi mintea-i ageră, plină de şiretenie, descoperise repede că lucrurile luaseră o întorsătură mai bună — poate — pentru el...Codin a fugit; deci el e vinovatul! O să arunce totul în spatele lui, e limpede! ...Auzi, însă, duduit de paşi şi glasuri pe sub fereastră. „Ăştia se string la birou acum, gîndi el. I-a lăsat Codin cu buza umflată. Toată noaptea or să forfotească" ...Dar, gîndind la „ăştia", îl apucă şi pe el frica. Incolţirea lui Codin îi arătase că nu era de glumit. Simţea aevea, în spate, o mînă întinsă ca o ghiară care, oricît, putea să i se înfigă în ceafă ...Să fugă şi el! Dar gîndul ăsta dispăru la fel de repede precum venise. ...Abia atunci va da de bănuit! ...Zîmbi pe neaşteptate, bucurîndu-se de o idee nouă. Nu, nu va fugi. Era mult mai simplu să-şi continue tactica: se va lipi şi mai mult de „ăştia"! ...Dar cu banii, cum rămîne? Oricum,dar banii trebuie să-i pună la loc !... Se ridică, răsturnă geamantănaşul de lîngă sobă şi-1 vîrî sub pat. Acolo îi va aduna ! Apoi ieşi şi'o luă Ia fugă spre birourile cu ferestrele luminate. înăuntru îi găsi pe Badea, pe Vlad, pe Ciurea pe Toma, şi pe Zamfir, împreună cu. alţi cîţiva muncitori de la gospodărie. Toţi aceştia îşi întoarseră capetele spre el, privindu-1 cercetător. Contabilul avea o faţă ca de mort. — Tovarăşi, bîigui el ...a fugit Codin! Vocea groasă răsunase spart, lipsită de siguranţă. — Bine, bine! mormăi mecanicul sigur de sine...ştiam asta! FLOAREA VIEŢII 81 A doua zi Nistor fu luat de Badea la raion, la sucursala Băncii de Siat tn sfîrşit cu ajutorul Comitetului Raional de partid obtura deblocarea fondu or â investiţii planificate pentru digul gospodăriei. Pentru asta m a mîi trebuia pe deasupra şi aprobarea ministerului. De aceea, Nistor lua drUmiL a^ars7ziUlseara tîrziu, obţinu şi hîrtia de la minister O căpătase d-stul d So pentru că acum, la sfîrşitul anului, Ministeru de Finanţe oblocase toate fondurile de investiţii. Nistor gîndea, insa, altiel: „Am sa e arăt cJ To t nespus de greu; dar că m-am zbătut, am alergat şi am obţinut toate fondurile ..pentrubinele gospodăriei -...Numaicăosase.bucure degeaba. e potTsă faci cu banii acum, în pragul iernii? 0 săptamina-doua, se mai nnJlucra■ pe urmă vine îngheţul, iar Anul Nou, banii neiolosiţi se varsă Se-a dreptui fa bu£t ...mare Scofală! rîdea el singur, coborînd scările albe si largi de marmoră, ale ministerului. înapoi trenul pleca abia după miezul nopţii, aşa că avea timp sa troaca si pe ia Jorj: Spre bucuria lui, îl găsi acasă; Jorj se pregătea tocmai de culcare Nistoi se strecură prin crăpătura uşii şi numai cc-şi lasa geanta de piele pe-un fotoliu că şi începu, speriat: — Dom' Georgică, e prăpăd! am venit într-un sublet sa te... — Sst! îl întrerupse Jorj, supărat, cu urechea lipita de uşa. Nistor încremeni cu ochii la el, nedumerit. — Te-a urmărit cineva? îl întrebă celălalt, printre dinţi, răstit. _ pe mine? se înfricoşa contabilul. Cine să ma urmărească; ...biigui: _N AuzS!Jîisă, tîrşîit de paşi pe scară. Jorj amuţi lîngă uşă, încruntîndu-sc. Nistor care la început făcuse numai pe speriatul, se sperie acum de-a binelca. Pantaioini largi si uşori îi tremurau pe beţele picioarelor. Se Imişti, repede. Zgomotul paşilor'de pe scară se stinse în sus, către celelalte etaje Jorj _ seSdcTp inse de usă si i făcu semn să stea în fotoliu. Nistor se aşeza ştingaci păstrîndu-şi geanta sub braţ. Fotoliul era destul de scund, dar picioarele contabilului mici si subţiri, tot spînzurau. ° Spune, îi porunci'Jorj, oprindu-se în faţa lui cu mumie in buzunar ...Repede si scurt. . , . — Repede si scurt, repetă în şoapta Nistor, cu un deget iidioal L-au prins pe Codin cu o sută de vagoane de zarzavat stricat şi boul a fugit Cînd a fost chemat Ia procuratură, a şters-o, şi înca şi cu Nuţa, şi cu banii mei ! _Şi ce-mi spui mie?! îl întrerupse Jorj, parca nedumerit. Ce-am eu cu Codin? ...să fie sănătos! „ . . Nistor se întreba în gînd, ce urmărea celălalt. Cînd pricepu ca Jorj caută-să se lepede de orice, zîmbi triumlator. -Stai dom' Georgică ...stai că nu-i aşa! Se cheamă că zarzavatul era strîus pentru cooperaţie ...care n-a venit să-1 ridice la timp, care a iacut cu noi un contract umflat, astă primăvară, şi pe care nu l-a respectat. L cesiuf de clar' Si-n acte cooperaţia însemnează ...Nistor închise puţin ochii şi coborî glasul, repetînd: — însemnează, Georges lanculescu! lori începu să se plimbe tăcut, cu mîinile în buzunare. „Al dracului, aîndea el despre Nistor, tot vulpe a rămas! A simţit că a _ spune ca n-am avut mijloace de transport, nu e de ajuns. Asta e un motiv pentru cei ao la gospodărie... dar aici?"... îşi aminti că Jack ii ceruse^ categoric sa termine odată cu bîlciul de la Zăvoiu... Se oprise hotarit cu ochii la Nistor: vrea să mă şantajeze, pricepu el, însfîrşit... dar n-am mcoUo . — Sfatul reîncepu Nistor cu curaj, nu poate pierde. LI de dumneata o g — V. Romînească 82 AUREL MIHALE să se agate mai întîi. Codin e bun fugit. Ce să-i facă? ...Prinde orbul, scoate-i ochii! Jorj îşi reîncepu plimbarea şi după un timp, se opri iar în faţa lui, tot cu mîinile în buzunare. — Poţi să faci ceva? îl întrebă de-a dreptul. Nistor îşi plecă pleoapele, cuprins de o bucurie pe care în zadar încerca să şi-o ascundă. Se gîndea la sertarele rămase goale şi la geamantanul de sub pat care trebuia umplut pînă în primăvară ...li era clar ce trebuie să facă: trebuia să arunce vina în spatele lui Codin! Ridică mîna şi-şi frecă degetele într-un fel care nu însemna decît bani. Jorj se îndreptă spre cuier, scotoci în jacheta lui de piele şi se întoarse cu un teanc de bancnote în mînă! începu să numere repede: — Zece, douăzeci, treizeci, patruzeci... In acelaşi timp, însă, dincolo de cealaltă uşă, în chicineta unde iarna trecută stătuse ascuns Iancu-orezarul, Nuţa se lupta pe muteşte cu Codin. Inginerul făcea înfuriat nişte semne şi se căznea să treacă pe lîngă ea şi să iasă din bîrlog. Nuţa i se pusese de-a curmezişul, astupînd cu trupu-i mătăhălos întreaga uşă. Din cînd în cînd, ridica mîna groasă, pe care cărnurile dezgolite tremurau ca piftia, şi-1 ameninţa cu degetul lipit de buze. — De ce să mă facă bou? scrîşni Codin printre dinţi. — Lasă-1 Puişor, se rugă Nuţa speriată ...lasă-1, c-a fost bun cu noi. — Ce? Bun? ...Pr©st! A fost prost, nu bun! — Linişteşte-te, Puişor, scînci Nuţa. Pînă la urmă, Codin se linişti, că n-avea încotro. Se ghemui din nou după uşă, aşezîndu-se pe un geamantan mare cît o ladă. îşi puse servieta umflată pe genunchi, îşi sprijini coatele pe ea şi-şi lăsă bărbia în palme. Avea privirile pierdute, reci. Nuţa se apropie, triumfătoare, şi-i sărută lacomă fruntea puţin teşită. Codin întoarse capul într-o parte, scîrbit. Dar în aceeaşi clipă, străbătu de dincolo glasul lui Jorj care număra tare, semnificativ. Curînd, uşa scîrţîi în urma lui Nistor. Nuţa răsuflă uşurată, prelung. — Uf, dacă ne-ar fi prins aicea, vorbi ea piţigăiat, fandosindu-se, aş fi murit de ruşine, Puişor! Inginerul nu mai avu timp să-şi dea seama de caraghioasa ei alintare, pentru că intrase Jorj. Acesta se opri şi în faţa Iui, Godin tot cu mîinile în buzunare ; îl luă repede, negustoreşte: — Ai auzit cît i-am numărat, nu? — Am auzit, murmură Codin. — Ei, făcu Jorj, arătînd spre servietă ...banii înapoi! Inginerul se codi un timp, apoi începu să desfacă servieta, încet, stă-pînit do o durere care-i crispa faţa. Parcă începuse să-şi spintece pieptul, aşa arăta. Numără banii în palma lui Jorj, cu vocea stinsă şi mîna tremurînd. închise servieta la fel de încet şi se lăsă din nou cu coatele pe ea ...„A dracului vulpe! gîndea el despre Nistor. A făcut ce-a făcut şi banii tot la el s-au întors!" După plecarea lui Jorj, se răsuci către Nuţa care rămăsese zăpăcită şi mormăi, cerîndu-i parcă socoteală: — Ei, acum ce mai poţi face cu ăştia? şi apăsă servieta cu cotul ...cît o să ne-ajungă?! 3 Curînd după asta, Ia Zăvoiu începu construirea digului. In discuţiile cu inginerul şi tehnicianul veniţi de la Călăraşi, biruise ideea lui Vlad cuprinsă încă în vechile sale planuri. Problema principală era aceea de a salva de la FLOAREA VIEŢII 83 înec, în cazul unei revărsări a Dunării, întinderile scoase din sălbăticie. In toamna asta, situaţia se agravase şi mai mult; însămînţaseră o mie de hectare cu grîu şi începuseră lucrări uriaşe de canalizare, pe o altă parte de hectare, pentru orezărie. Desţelenirea a încă trei mii de hectare mărise întinderea pămînturilor ce trebuiau apărate de năvala apelor. După planul lui Vlad, digul trebuia să înconjoare întreaga suprafaţă a celor zece mii de hectare cuprinse în perimetrul lacurilor şi al privalurilor. In acest fel, toate pămînturile desţelenite sau cele care se vor desţeleni de atunci în colo, vor fi puse la adăpost de furia apelor. Lacurile şi privaturile, fiind în afara digului, vor putea primi apă proaspătă în fiecare primăvară. Cum însă timpul era înaintat şi iarna era aproape, cu îngheţurile-i şi zăpe-zile-i înfricoşătoare—necunoscute în alte părţi, digul trebuia ridicat în acest scurt răstimp. Şi nu trebuia uitat că fondurile nu puteau fi folosite decît pînă la sfîrşitul anului. Se putea conta, deci, pe douăzeci-treizeci de zile, timp în care construirea întregului dig era ceva cu neputinţă de înfăptuit. Grija asta îi cuprinsese şi pe muncitorii gospodăriei. Ei se gîndeau şi la munca lor de pînă acum, dar şi la frumuseţea bălţii transformate. Zile şi nopţi întregi', privirile lor au stat aţintite asupra micului laborator. Acolo, lucrau neîntrerupt, cu înfrigurare, Vlad, Toma, inginerul venit aci anume pentru dig şi tehnicienii aduşi de el. Ziua ieşeau toţi pe baltă, călări, măsurau, puneau semne şi. jaloane, se uitau prin ocheane şi-şi notau. Noaptea se închideau în laborator, făceau schiţe şi desene, socoteli. — Rămîne să hotărîţi singuri, le spunea mecanicul. Noi ne ducem să ne pregătim de asalt. — Cînd oţi zice gata — îi asigură Ciurea — să ştiţi că mîncăm pămîntul ...oprim şi Dunărea în loc Zîmbiră, şi el, şi inginerii. Badea plecă în port la Călăraşi, şi peste două zile se întoarse cu. un şlep de şine, de traverse şi de vagoneţi. Apoi se apucă să pregătească tractoarele pe şenile şi plugurile grele cu care vor răscoli pămîntul înaintea •săpăturilor, uşurîndu-le astfel munca. Ciurea şi alţi cîţiva muncitori zilieri, se risipiră prin satele din jur după ajutor. Vestea construirii digului căzuse bine,pentru că oamenii care terminaseră cu. cîmpul şi se pregăteau să se urce pe cuptor, erau doritori să mai cîştige şi ei cîte un ban pentru iarnă. Aşa se făcu că în ziua sorocită, lucrările începură deodată pe cîţiva kilometri. In zorii primei dimineţi, pe latura dinspre Dunăre a bălţii, apăruse ca din pămînt un. adevărat şantier. De o parte şi de alta a liniei ţăruşilor, roiau sute şi sute de oameni, de cai şi de căruţe. Tractoarele băteau cu putere, zguduind pămîntul, răscolindu-1 în adînc pe o lăţime de aproape o sută de paşi. De-a lungul şinelor înguste, întinse pe margini, începuseră să huruie yagonetele. Primele căruţe încărcate urcară într-un şir nesfîrşit pe coama pămîntului aruncat de săpători, şi chiotul oamenilor şi nechezatul cailor întărîtaţi. Şi de pe toate drumurile bălţii veneau mereu alte şi alte căruţe, în goana cailor, grupuri de oameni cu uneltele pe umeri, sau şiruri de călăreţi pentru tras vagonetele. In urma unei asemenea înşiruiri, venea un bătrîn încotoşmănat în cojoace, cu pasul greoi dar călcătura dîrză, sprijinindu-se obosit în toiag. Vlad îl recunoscu de departe şi-i ieşi înainte: — Ai venit să ne-ajuţi, moş Dincă? — Am venit, se semeţi bătrînul. Apoi, dumneata să nu te uiţi c-arn -venit numai cu toiagul! E drept, în mîini nu mai am putere şi nu mai pot 84 AUREL MIHALE ridica lopata; dar o vorbă bună sau de mustrare pentru tineretul ăsta, cred că nu e de prisos! — Nu e, moş Dincă, zîmbi Vlad şi-i strînse mîna. Bătrînul trecu printre ei mai departe, spre îngrămădirea de oameni şi căruţe. Inginerii care marcau traseul digului, se opriră cu ochii după el. Hărmălaia şantierului ajungea pînă la ei doar ca un zumzet de albine. Priviră apoi schiţele, întorşi către linia ţăruşilor înfipţi în pămînt. In cele din urmă, hotărîseră să ridice numai partea dinspre Dunăre a digului. Digul lua, astfel, forma unui arc de cerc care atingea cu mijlocul" malul lacului Lebăda, iar extremităţile şi le sprijinea pe grindurile mărginaşe de la privalul Dunării şi privalul Ochiul Boului. Numai o inundaţie neobişnuită — care ar fi înecat şi grindurile — ar fi putut ridica apele peste el. Aceasta era tot ceea ce se putea face acum, în pripă, cu ajutorul atîtor oameni şi cu maximun de siguranţă. Vlad şi inginerul celălalt, străinul, părăsise schiţele şi se uitau la frămîntarea de pe şantier. Străinul, un om mult mai în vîrstă decît Vlad, cam ţigănos şi uscat la faţă, se apropie după o vreme de tînărul inginer: — Te invidiez, spuse el cu sinceritate. N-am visat niciodată să lucrez într-o asemenea exploatare, cuatîtea posibilităţi, cu atîtea lucruri noii Vlad zîmbi numai, fără să-şi ascundă nici mulţumirea, nici mîndria. — De altfel, continuă celălalt, s-a dus vestea despre dumneata! Toată lumea te cunoaşte. Mărturisesc că-mi face plăcere să lucrăm împreună. ! Vlad zîmbi din nou; de data asta cam stingherit, fîstîcit aproape. îşi întoarseră iarăşi privirile spre şantier.In roirea fără de istov a oamenilor, partea aceea de baltă parcă fierbea. Ochii lui Vlad se umeziră. îngrămădirea de pămînt de pe linia ţăruşilor începuse încă de pe acum să ia forma digului. ...Cele din urmă vagonete de pămînt răsturnate pe creasta digului fuseseră acoperite de primii fulgi de nea.Timpul frumos ţinuse pînă aproape de crăciun. Se mai burzuluise vremea cîteodată, burniţînd în suflarea rece a crivăţului ace de zăpadă. Pămîntul, însă, nu îngheţase. Cele mai multezilefu-seseră mîngîiate de lumina soarelui care avea, totuşi,puterea să risipească şi să izgonească pîclele adunate pe baltă. Zăpada căzuse astfel dintr-o dată pe pămîntul cald, acoperindu-1 de la o margine la alta. Se aşezase apoi. o iarnă cu viscoliri turbate, pustiitoare, cu troiene înfricoşătoare şi nopţi geroase. Orice urmă de drum fusese ştearsă de pe toată întinderea bălţii. Deasupra zăpezii, se legănau doar vîrfurile mărunte ale trestiilor uscate. Balta căzuse în stăpînirea haitelor de lupi venite de pe Ostrov pe Dunărea îngheţată. In nopţile mai geroase, sau. înfundate de roirea besmetică, alburie, a omătului spulberat, lupii atacau cu furie saivanele de oi şi grajdurile cailor şi vitelor aduse la iernat. In plină zi, sfîşiaseră un cal scăpat în pustietatea albă a bălţii. Numai dîrzenia ciobanilor şi a îngrijitorilor organizaţi în cete îi mai oprise de la pradă. Tot lupii îl speriaseră şi pe Iancu-orezarulcare fu nevoit să-şi părăsească bordeiul de la orezărie şi să vină la gospodărie. Urgia neaşteptată a iernii îngreunase viaţa oamenilor. Munca în gospodărie mergea tot mai încet. Crescuse, însă, nădejdea într-o recoltă uriaşă, pregătită de oblăduirea omătului. Ciurea era singurul care se întristase şi-şi arătase într-o zi îngrijorarea: — La primăvară, o să avem înec, tovarăşe inginer. Iernile astea au adus apele pînă la marginea satului. Aşa a fost şi în nouă sute douăzeci şi nouă, şi-n timpul războiului d-acuma... FLOAREA VIEŢII 85 Ciurea întunecase, astfel, bucuria oamenilor. Vlad şi Badea se gîndeau din timp la măsurile ce trebuiau luate pentru salvarea de la înec a avutului gospodăriei. In afară de astea, însă,, viaţa gospodăriei mergea liniştit înainte. Toate forţele erau îndreptate spre repararea tractoarelor, maşinilor şi uneltelor, spre pregătirea campaniei de primăvară. Mecanicul se mai ocupase un timp şi cu calificarea unei noi serii de tractorişti. Curînd, însă, fusese chemat la un curs de două luni, la regiune, să înveţe agrotehnică. In drum spre şcoală, trecuse şi pe la procuratura raională, să vadă ce se mai ştie despre Codin. Acolo, aflase cu surprindere că Nistor venise de bună voie şi dăduse o declaraţie împotriva inginerului fugit, vinovat (spusese el), de pierderile suferite de gospodărie prin distrugerea celor o sută de vagoane de zarzavat. Plecase la şcoală nelămurit: „Ce e cu Nistor? se întrebă. Nu e legat de Codin?!"... li părea bine că contabilul se arăta a fi altfel de om de cum îl crezuseră ei. Rămas la gospodărie, Vlad lucra neobosit în laborator, analizînd probele din pământurile desţelenite, făcînd planuri şi socoteli pentru primăvară şi vară. Toma avea cel mai mult de lucru. îngrijirea cailor, a vitelor, a porcilor, a păsărilor, a oilor — toate cădeau în sarcina lui. Era, însă, ajutat îndeaproape şi cu multă pricepere de Ciurea. Lui Toma îi rămînea astfel, de la prînz în sus, ziua liberă. De cele mai multe ori îl apuca miezul nopţii în laborator. Silvia îl înscrisese la Institut şi-i trimitea regulat toate materialele necesare studiului. ...Intr-una din aceste zile, în micuţa şi îndepărtata gară din singurătăţile bîntuite de viscol ale Rărăganului, coborî din trenul de amiază un singur călător. Era un ţăran c-o traistă în mînă, care ocolise gara şi se oprise la marginea cîmpului de dincolo de ea, scrutînd zările închise de viscol. Nu se vedea nici o urmă de drum. Totul era alb, acoperit cu un ţol nesfîrşit de zăpadă. Doar un şir de stîlpi tăia stepa în linie dreaptă, către părţile de jos, spre Dunăre. Deocamdată, nu se încumetă să plece pe lîngă ei, căci asta avea de gînd, şi se întoarse iar pe peron. Aici, se suci într-o parte şi alta — căutînd pe cineva, privi cu neîncredere clădirea şi se lipi apoi de zidul roşiatic, ferindu-se din bătaia crivăţului. — Da' vino încoace, mă unchiule, îl strigă un ceferist din uşa sălii de aşteptare ... că d-aia am făcut focul. Ţăranul se uită la el cu neîncredere, cercetîndu-i crestătura piezişă din bărbie. Apoi intră, gonit mai mult de viscol. Înăuntru îşi scoase dolmanul de aba şi căciula de oaie, le scutură de zăpadă, şi se aşeză alături dc-o bătrînă, cu traista pe genunchi. Şi ceferistul, şi bătrîna se uitară la el, aşteptînd să-i întrebe ceva; el însă, încremeni pe bancă, tăcut, cu pumnii încleştaţi pe traistă. — El e cu tractoarele, vorbi ceferistul către bătrînică, urmîndu-şi vorba întreruptă... el învîrte pe degete toată mecanica d-acolo!... el a mînaf tractoarele în baltă, de-a scos balta la lumină! Ţăranul tresări. „Ei, uite că chiar aşa o să fie, gîndea el. Cînd îi spuneam eu că toţi o să mă iscodească, ce şi cum! ... Ea nu, că du-te şi du-te, să vezi ce face!... Lasă, că ,e băiat mare, îşi amintea el discuţia cu nevastă-sa, e cu şcoală, e inginer! Ce-o să caut eu acolo, să-1 fac de rîs?! Eu sînt ţăran... Pe cine cauţi dumneata, o să mă întrebe cineva, unul d-acolo?... Pe tovarăşul inginer Oprişa, am să-i spun!... Da' cine eşti?... Tată-său!... Ei, ştii ce-or să zică ăia? se certa din nou, în gînd, cu nevastă-sa... Da' uite, bă, ce prăpădit mai este! Va să zică şi ăsta, Vlad, e spiţă de neam prost!.. Da' du-te, mă, creştine, auzea parcă strigătul nevestei. Ce te gîndeşti tu 86 AUREL MIHALE la astea? Eu numai cu fruntea ridicată şi pieptul scos aş îmbla. Cînd ar întreba unii cine eşti, să se spună: — Ei, ăsta-i tatăl inginerului Oprişa, ce crezi?!" Mîinile ţăranului se opriră din. frământatul traistei de pe genunchi. — Tii! vorbea mai departe ceferistul. Păi ştii ce belşug au scos ei de acolo din baltă? Au speriat lumea! Ziua şi noaptea plecau de-aici trenurile uite-aşa, unul după altul: cu bumbac, cu floarea-soarelui, cu porumb, cu orez... da, cu orezl... Numai vorbesc de sfeclă, care-ani dus-o cu vapoarele pe Dunăre! Ţăranul asculta, uifîndu-se cînd la ceferist,cînd la bătrânică. Uimirea lui crescuse pe neaşteptate. Ştia şi el despre astea din scrisorile lui Vlad, dar nu crezuse niciodată în ele. — Ei, păi să vezi ce! urmă ceferistul. Este acolo un inginer nou; unul Oprişa! Acum două veri a venit. Parcă-1 văd, cu cufărul într-o mînă şi vioara în alta, supărat, gata să plece înapoi cu primul tren. L-am aşteptat şi-a doua zi, şi-a treia zi să se întoarcă; dar nu s-a mai întors!... Ei, ăsta a răsturnat acolo totul! Da' ştii, parc-a ridicat un om căzut şi l-a înfipt cu picioarele în pămînt, aşa a fost!... A făcut un plan nou, după care au intrat tractoarele în ţelină şi s-a acoperit balta de lanuri! ... Ei, ăsta om, deştept om! Ţi-nchipui ce cap are el! Halal de mama lui! Mîinile ţăranului începură din nou să frămînte traista. Ochii însă i se luminaseră ca de-o înfiorare neaşteptată, plăcută. Se ridică, îşi tîrşîi picioarele pînă lîngă sobă. De aici cercetă clin nou, bănuitor, şi pe bătrînică şi pe ceferist. Bătrânica era cocîrjată şi împuţinată ia trup, dar mişcă'rile-i ţanţoşe, puţin repezite vădeau o putere neobişnuită încă de ani. Ea'aranja mereu, cu mîna, o legăturică făcută dintr-o basma neagră ce-o avea alături. — Tovarăşe, mormăi ţăranul stînjenit, adresîndu-se ceferistului,., poate ştii, inginerul este la gospodărie? — Da' ce-ai cu el? îl iscodi ceferistul... tot acolo mergi? — Acolo... el e băiatul meu! — Aşa ! făcu ceferistul cu respect şi se repezi de-i strînse mîna, mişcat... Uite, urmă el arătînd spre bătrînică, şi dumneaei merge la gease. E mama lui Badea, a şefului mecanic. A venit azi noapte, cu un tren întîrziat... o să mergeţi împreuna, c-am telefonat de dimineaţă după sanie. După aceea, tatăl lui Vlad s-a aşezat din nou lîngă bătrînă, care, bucuroasă ca are tovarăş de drum, a început să turuie: — Mie de la crăciun mi-a scris să viu... da' ce-am putut? Am rămas să fac sărbătorile acasă, că cine ştie, m-o prinde vreo vremuire pe-aicea şi cum îs bătrînă, gata! Nici acuma nu prea m-am îndurat eu să mă despart de sat, da' m-a împins dorul, ce crezi!... M-am gîndit c-a nimerit pe-aicea, singur printre străini, fără nimenea, nici o fiinţă de om pe lîngă el... Că dacă i-am spus, însoară-te, mă băiete şi uit-o pe Maria. Ce, o viaţă întreagă ai s-o jeleşti? Dacă aşa i-a fost scrisa ei şi n-a vrut dumnezeu să fie a ta, alta nu mai găseşti?...' El, nu şi nu! Şi-aşa a rămas, călugăr. Că şi dacă ţi-oi spune cum a fost ucisă ea de boier... Peste un ceas sania gospodăriei, trasă de patru cai, îi purta de-a dreptul peste cîmp, pe lîngă şirul stîlpilor de telegraf. Pe drum, viscolul se domoli; slăbi şi puterea crivăţului şi nu mai venea nici zăpadă. Ajunseră astfel destul de repede în baltă, la gospodărie. In locul mecanicului, bătrînă fu primită de Ciurea. Fostul argat încălzise şi pregătise pentru ea camera lui Badea. Bătrînă, oricît se ţinuse ea de băţoasă, tot îngheţase şi deşi spunea că nu-i e frig, era vînătă şi tremura. — Vino aicea, mămuc'ă, mai lîngă sobă, o îndemnă Ciurea, după ce-o FLOAREA VIEŢII 87 dezbrăcă de şubă. Apoi urmă: — Pe Badea trebuie să-1 mai aştepţi. Acum e la şcoală! — Vai de mine! se sperie bătrîna. — Lasă, mămucă, o să vină el... şi apoi, ce dac-aţi tace iarna la noi?! Vlad se trezi de-a dreptul cu taică-su în prag. Tînărul inginer se ridică de la masă, înveselit pe neaşteptate, uimit. — Măi, tată! murmură el... cum ai venit? — Păi, ce am mai scăpat de gura mă-tii, începu taică-su, după ce-şi agăţase traista în cuiul de după uşă... Du-te şi du-te! Vezi ce e cu el!... Ştii cum e ea, moale la inimă ca o cîrpă! Vorbiră îndelung despre ce era pe-acasă şi prin sat. Vlad se încredinţa că taică-su venise cu gîndurile mai vînturate şi cu i'râmîntarea de inimă mai strînsă. Şi pentru a nu-i întuneca bucuria acestei întîlniri, se hotărî, să nu-i mai amintească nici de pămînt şi nici de colectiv. Către seară, cînd taică-su se mai încălzise, Vlad îl îmbrăcă cu şuba lui şi ieşiră. Se opriră în capătul şirului de plopi, întorşi spre balta acoperită de omăt. Vlad îi povesti cum. era balta înainte, ce-au făcut şi ce mai vor să facă. Apoi îî duse la grajduri, la saivanele de oi, Ia vite, la cai, la porci, la coteţele de păsări. La urmă trecură şi pe la tractoarele şi maşinile de sub şoproanele de stuf, şi prin atelierele de mecanică. Inserarea îi prinse în magaziile burduşite cu seminţele păstrate pentru campania de primăvară. — Ei, aşa zic şi eu să faci plugărie, Vlade! mormăi taică-su, cînd se întoarseră în casă. — Şi cine vă opreşte să faceţi aşa? Nimeni! Dimpotrivă, statul v-ajută, dar... — Vlade, îl întrerupse taică-su, tu tot într-acolo baţi! Spre uimirea lui, însă, tînărul inginer nu mai zări privirile tatălui său atît de întunecate. — Ei, îndrăzni el, ce-ai făcut cu pămîntul? — L-am pierdut, mă! răspunse taică-su. cu amărăciune în glas. Gata, pentru totdeauna!... Vlad rămase gînditor, înduioşat de amărăciunea lui... Da' nu la judecată l-am pierdut, nu! Acolo nu mă lăsam eu; sculam şi pe taica din groapă şi tot nu mă lăsam!... Ei, închipuie-ţi, Vlade, unchi-tu a intrat în colectiv! Şi numai o înfăţişare mai aveam... una, mă !... Da' acuma, ce să fac? Să chem o sută de oameni la judecată?... că pămîntul e-al lor?!... Şi ce m-am mai rugat de el, înainte de a intra: — Dă-mi, mă, pogonul ăla şi pe urmă intri! Acuma, tot un drac! Ori intri cu opt, ori cu şapte, tot aruncate pe gîrlă se cheamă că sînt!... Nu, s-a împotrivit el, aşa nu mă mai primeşte!... Şi tu. vrei neapărat să intri?... Neapărat, mi-a răspuns. M-am săturat să tot trag mîţa de coadă!... Păi, dacă tu, cu opt, o tragi... dar eu?! Dă-mi pămîntul, mă!... Ştii ce mi-a răspuns? Ascultă numai şi te minunează... Şi dacă ţi l-oi da, zice, tot degeaba! Nici tu n-o scoţi Ia un capăt! Hai şi tu în colectiv, că numai acolo o să te saturi de pămînt! Vlad tăcea,bucurîndu-se pe ascuns do întorsătura asta a lucrurilor. II îndurera, însă, frămîntarea fără de istov a lui taică-su şi iar îndrăzni: — Chiar aşa, tată... de ce n-ai intra? ! — De, mă băiete! mormăi taică-su fără putere. Aşa zice şi mă-ta. Mai ales acum, de cînd s-au împărţit veniturile — c-a fost acolo şi-a belit ochii — nu mă mai slăbeşte... Hai, şi hai!... De, eu ştiu?! Tăcură timp îndelungat, fiecare dintre ei ferindu-se să împingă lucrurile mai departe. Seara, însă, după ce mîncară împreună cu bătrîna şi Ciurea, şi băură din vinul adus de fostul argat, Vlad şi taică-su se culcară alături, în 88 AUREL MI HALE patul tînărului inginer. Rămaseră cu ochii deschişi în întuneric vreme tîrzie, cuprinşi de aceeaşi îngîndurare. — Vlade, ştii la ce mă gîndesc? începu taică-su într-un timp... Iţi mai aminteşti de pămînturile de la „răchiţi" şi de izlazul de lîngă apă? Şi acuma-s părăsite şi pline de buruieni! Ce zici, nu-i bine de bulgarie acolo? Să-mi dea mie oameni şi motor, şi să vezi ce scot eu din lunca aia! Vlad înţelese totul într-o singură clipită şi şopti stins, sugrumat aproape: — Măi, tată!... 4 Peste cîteva zile, tatăl lui Vlad a plecat singur la gară. Bătrînă, mama lui Badea, nu s-a mai întors; a rămas să-şi aştepte feciorul, „să-1 mai văd o dată, că nu se ştie cînd îmi vine ceasul şi intru în pămînt". Ciurea şi-tractoriştii i-au rostuit viaţa în camera lui Badea, îngrijindu-se mereu să aibă de foc şi de mîncare. Dar bătrînă sta ziua întreagă în faţa geamului zgîl-ţîit de viscol şi păzea neobosită cărările mecanicului. Şi astfel, viaţa gospodăriei a intrat clin nou în liniştea din toiul iernii. Toţi îşi vedeau de muncă şi aşteptau cu nerăbdare primăvara. Numai pe Nistor îl munceau, în ascuns, gînduri potrivnice. Vremea rea îl ţintuise în gospodărie. Nu mai făcuse rost do alţi. bani pentru, geamantănaşul de sub pat. Se apropia primăvara şi gîndul că nu va putea să se mute la Bucureşti în casa lui, aşa cum plănuise, îl înfuria. De Nuţa îşi mai aducea aminte doar cînd în socotelile sale aduna şi banii cu care fugise ea. Către sfîrşitul lui ianuarie, cînd iarna se mai domolise, ieşi în sat, pe la Culică. II găsi lungit în pat, cu faţa în sus şi palmele sub ceafă, cu tălpile lipite de sobă. Nu părea mai. acrit de cum arăta de obicei. Căldura dinăuntru îi muiase şi-i îmbujorase umerii umflaţi ai obrajilor. Privea pierdut în tavan, visător. Cînd Nistor îi atinse pieptul, linia buzelor subţiri şi drepte se lungi, încercată de zîmbet. Se ridică în pat, lăsîndu-şi picioarele înfăşurate în obiele să-i spînzure. — Ce faci? îl întrebă Nistor, privindu-1 pe sub sprîncene, cu viclenie. — Trăiesc... ce să fac?! mormăi Culică... Cît oi mai putea! — Sigur, îl mustră contabilul... la alţii nu te mai gîndeşti! — Lasă, că nici alţii nu s-au gîndit la mine, i-o reteză Culică. Izbucniră în rîs. Nistor îşi lăsă paltonul la capătul patului, descoperi udu-şi trupul pirpiriu—umflat acum cu haine şi cojoace,—şi se aşeză alături de Culică. Vorbiră de asprimea iernii, de gospodărie, de una, de alta, pînă ce Nistor aduse vorba de ceea ce-1 durea: — Ce facem, domn' Marinache, trece iarna şi noi stăm aşa, cu mîinile în sîn? ! Culică se scarpină în părul mărunt al. cefii şi privi şters, inexpresiv; tăcea. — ... nu mai e rost de nimic?,., chiar de nimic? — Hm! pufni Culică... ar fi ceva. Ochii ageri a lui Nistor străluciră. întrebă repede, nerăbdător: — Cc? — Stai să vezi... Culică ieşi. în tindă şi se întoarse cu o coşerie de papură, lungă, plină de peşte. Se chirci în faţa lui Nistor, o deschise, şi-şi săltă capul zîmbind cu subînţeles: — Negustorie cu peşte blind. Nistor se aplecă deasupra coşeriei, vîrî mîna şi scoase un crap mare şi greu, cu solzi laţi şi strălucitori, umezi încă. II ridică, clar coada crapului tot mătura podeaua. întoarse capul spre Culică, întrebător. FLOAREA VIEŢII 89 — Din privalul Bogata, îl lămuri celălalt... spre ziuă m-am întors, d-aia stăteam cu picioarele la sobă... Acum e frig şi vine la copcă, în stufăriş. Vînturi numai apa cu lopata... şi vine singur, plutind. Contabilul mirosi capul peştelui şi strîmbă din nas. Ii cercetă şi urechile; erau vinete. — Păi, ăsta-i mort, dom' Marinache, izbucni. — Şi ce-are aface? se împotrivi Culică, parcă supărat.... Ce, pute? Să fii dumneata sănătos cît peşte dîn ăsta blindai am vîndut eu în trecut... vagoane întregi!... Ce, urechile? ... un fleac ! Cîte-o picătură de sînge de pasăre şi gata. Se înroşesc pentru totdeauna. Nistor lăsă crapul în coşerie şi rămase gînditor. Culică văzu, însă, cum îi sticleau privirile — ca întotdeauna cînd era vorba de bani. Se aplecă şi scutură coşeria de mai multe ori, de parcă însuşi peştele sesbăteaîn ea. — Ei, cum facem? îl întrebă Nistor. ...A doua zi, seara tîrziu, Culică urca scările la Jorj, cu* coşeria înmînă. In faţa uşii se opri şi aşeză coşeria încet, la picioare. Aprinse un chibrit şi căută soneria sub care ştia că era scris pe perete, cu creionul, numele lui Jorj. Lîngă sonerie, însă, străluci o bucată de alamă pe care-i află trecut numele întreg:„George Ianculcscu". Se strîmbă şi rămase aşa, cuprins de uimire, pînă ce flacăra îi fripse degetele. „Al dracului, s-a ajuns!" gîndi el cu invidie. Dădu să apese pe buton, dar se opri. Dinăuntru răzbăteau pînă ia el strigăte înfuriate. Ascultă... — Liliana, recunoscu el vocea lui Jorj, înţelege o dată pentru totdeauna că nu se poate acum. — De ce amîm mereu, Jorj? scînci o femeie. Mai apoi, glasul ei se auzi rugător şi stins, înduioşat: — Jorj, spune-mi o vorbă bună... am nevoie de ea... răspunde într-un fel dragostei mele, dar nu mă chinui că nu mai. pot! — Văd c-ai început să-ţi pierzi răbdarea, o mîngîia Jorj. Urmară cîteva clipe de linişte, după care femeia izbucni deodată: — ... Lasă că ştiu eu de ce nu mai vrei să ne căsătorim, acum ! — De ce? se răsti Jorj... Spune! — Din cauza başoldinei pe care-o ţii ascunsă în casă! îi strigă femeia indignată. — Da, du-te-n mă-ta, izbucni Jorj... Nu mă mai bate la cap cu prostiile tale. De două zile a plecat. Un timp, Culică ascultă plînsul deznădăjduit, zguduitor al femeii. Ridică mîna şi apăsă prelung. Aşteptă. Cînd uşa se deschise, lumina îl izbi drept în faţă. ' Jorj îi făcu supărat semn să intre. înăuntru, nu mai era decît Jorj. Acesta îl primi rece, ca niciodată pînă atunci. Stătea în faţa oglinzii noi, mare cît jumătate de perete, şi-şi înnoda cravata. Culică se opri lîngă uşă, cu coşeria în mînă, şi privi încurcat poşeta roşie rămasă pe pat. îşi îndreptă apoi privirile spre cealaltă uşă, în dosul căreia bănuia că femeia aceea plîngea mai departe. — Ce e, domn' Marinache? îl întrebă Jorj cu ochii în oglindă. Culică se apropie de el privindu-i părul uns, lucind în lumina becului de deasupra ca o sticlă neagră, pantalonii negri, cu dunga turnată parcă pînă jos, cămaşa albă. Deschise muteşte coşeria şi ridică traista care acoperea peştele. Lumina străluci în fundul coşeriei, argintiu, în toată puzderia solzilor. Jorj se aplecă, ţinînclu-şi cravata cu o mînă, încruntîndu-se. — Ia scoate unul, ceru el. 90 AUREL MIHALE Culică ridică în lumină cel mai marc dintre crapi, răsucindu-1. Jorj luă un cuţitaş şi desfăcu puţin urechile peştelui; erau roşii ca sîngele. — Nu e mort, domn' Marinache? întrebă el, deşi se vedea că era mulţumit de marfă. Culică lăsă peştele în coşerie, supărat, şi aruncă deasupra traista. 11 privi pe Jorj mîhnit, clătinînd capul, tînguindu-se: — îmi pare rău, domn' Georgică ! Adică, de-acuma mă cunoaşteţi, de ieri, de alaltăieri? Nu găseşti în tot Bucureştiul marfă ca asta! şi-şi ridică coşeria, să plece. — Stai! îl opri Jorj. După ce-şi încheie haina în. faţa oglinzii, Jorj se îndreptă spre măsuţa din colţ, pe care apăruse acum un telefon. Făcu un număr şi vorbi scurt şi neînţeles, aproape păsăreşte, cu unul, Jack. Culică trebuia să mai aştepte ca la un ceas, pînă venea şi celălalt să vadă proba de*peşte. Ieşi de la Jorj şi urcă pe aceleaşi scări la mansardă, cu traista în. mînă. Devenise îngîndurat. Vechiul său plan cu balta i so clătina. Pe Stela, tocmai de aceea o dăduse la şcoala asta de „argaţi", ca s-o aducă acolo, inginer. Cînd trecuse astă toamnă pe aici, însă, tot aşa în fugă, aflase că Stelan-o ducea prea strălucit cu şcoala. Ii spusese bătrînă în a căreichi-liuţă stătea fata. Culică se înfuriase atunci şi-şi bătuse fata, izbind-o cu. pumnii, cu picioarele, pînă ce-o învineţise. După ce-o lăsase întinsă pe podea, scosese nişte bani, îi trîntise pe masă şi plecase... De aceea urca acum scările supărat. Şi cu fiecare treaptă, simţea cum îi creşte iarăşi furia. „Dacă n-a mai mişcat cu şcoala, o omor! îşi spunea Culică. O bat pînă ce-o las lată. De aşa copii n-am nevoie. La casa mea n-are ce căuta. Să se ducă dracului, unde-o vedea cu ochii!" Ii deschise tot bătrînă cai*e sta alături de Stela, într-o bucătărioară şi mai. mică decît chilia dată fetei. Cînd ea îi. văzu faţa negricioasă, aproape vînătă, şi ochii mici, sfredelitori, plini de răutate, se îngrozi. îşi aminti dintr-o dată de cîinoşenia cu care Culică îşi bătuse copilul astă-toamnă. „Acuma, chiar o omoară!" îşi spunea, cuprinsă de spaimă. Se gîndea că, de cîteva nopţi, venea la Stela unul care zicea că este inginer. — Ei, ce se mai aude, madam Frosa? o întrebă de-a dreptul, poruncitor. Bătrînă încremenise lîngă uşă; tremura şi inima în ea. — Fata nu-i. acasă, murmură... acum a plecat în oraş. Nu spuse, însă, că plecase cu inginerul. Culică o privi nemulţumit, de parcă bătrînă era datoare că aibe grija fetei. — Madam Frosa, mîrîi. el... cum, în oraş?!... La şcoală, vrei să spui! Bătrînă tăcea, simţind că pe Culică îl încerca din nou furia. In clipa aceea, însă, se petrecu ceva neaşteptat. Nu te puteai gîndi ca pumnul acela de carne să aibă atîta curaj. Minată poate numai de frică, bătrînă îi spuse dintr-o dată adevărul întreg: Stela nu mai era de mult la şcoală, hoinărea fără nici un rost şi se înhăita cu cine găsea, era o destrăbălată... — ...aşa să ştii matale! îi strigă ea, oţărîtă, de parcă-1 scuipa. Culică se făcu şi mai vînăt la faţă, strînse pumnii şi încremeni cu gura întredeschisă. Furia îl împietrise, îi îngheţase şi sîngele, şi muşchii, şi gîndurile. Numai ochii îi străluceau, privind undeva în gol, de parcă înnebunise. încercă să vorbească, dar dădu într-un gîngăvit nervos, întrerupt de tremurul bărbiei. Cînd bătrînă puse mîna pe clanţă, gata s-o şteargă, el se clatină şi izbucni cu ochii închişi şi pumnii strînşi, gemînd mai mult: — Ah, dumnezeii mă-si! Culică trecu apoi în cămăruţa Stelei, izbind uşa cu picioarele, tropăind FLOAREA VIEŢII 91 Bătrîna răsuflă uşurată. Prin uşa deschisă, se puteau auzi paşii lui apăsaţi şi grei, ca de urs înfuriat. — O omor, îi desluşea ea vorbele scrîşnite. O omor şi gata1... Eu am făcut-o, eu o omor... dumnezeii mă-si... de-aşa copil n-am nevoie! „Să ştii c-o omoară!" îşi spuse bătrîna, înfricoşată iar. Îmbrăcă pe furiş o haină şi se strecură afară, uşurel, gîndind s-o aştepte pe Stela pe scară şi s-o vestească. Dar Culică auzi şi sări după ea ca up tigru. — Madam Frosa, strigă el... întoarce-te! Bătrîna se supuse fără să vrea. Intră în casă cu paşi mărunţi, parcă vinovaţi. — ... te pomeneşti că-i eşti codoaşă? ! o mustră Culică, întrebător. — Eu, maică? izbucni bătrîna, închinîndu-se... să mă bată Dumnezeu dacă ştiu ceva! In chiliuţă se statornici din nou aceeaşi tăcere. Culică călca mai departe parcă pe strunele ei, mărindu-i încordarea. Acum nu mai mormăia, dar se mişca parcă mai repede, din ce în ce mai repede, zbătîndu-se în chiliuţa strimtă. Intr-un timp, pe coridor se auzi rîsul zvăpăiat al Stelei. 11 recunoscură, şi Culică, şi bătrîna — care se aşeză pe pătuţuUei din bucătărie cu ochii închişi. Strîngea pleoapele şi dinţii, îngrozită, aşteptînd parcă un pocnet de puşcă de dincolo. Zgomotul cheii în broască, deşi repezit, ţinu o veşnicie. Uşa scîrţîi apoi, răbufnind, trasă cu putere. O clipă nu mai auzi nimic. Desluşi doar scîncetul sugrumat al fetii, stins: — A, ta-ta... ! ' îşi închipui mîna lui Culică înfiptă în gîtul ei... Aştepta... Se făcuse dintr-o dată linişte... o linişte de pustiu, goală de orice fior de viaţă! Băirîna se ridică, îngrozită, tremurînd. „A omorît-o!", îi scapără un gînd. Se îndreptă spre uşă, să fugă. Tocmai atunci auzi vocea lui Culică. Era mieroasă, gravă din cauza încordării prin care trecuse, înfiorată de uimire. — A, cu dumneavoastră era, dom'le Codine?! ...Iertaţi-mă ! — Ştii, tată, şopti Stela sfielnic şi neîncrezător... domnul inginer are post la Bucureşti, acuma. — Ştiu, mormăi supus, chiar încîntat, Culică. Pe bătrîna, însă, o părăsiseră puterile-i slăbite, risipite de atîta încordare şi căzu moale pe pat 5 La cîteva seri după asta, un grup de tractorişti şi de ciobani, în frunte cu Ciurea, stăteau la pîndă în cel mai adînc stufăriş de la privatul Bogata. Veniseră de cu seară cu cazmale şi lopeţi şi săpaseră în uriaşul troian de zăpadă ridicat de viscol în desiş, o groapă rotundă şi largă, care să-i ascundă şi să-i apere de vînt. Imprăştiară zăpada, înfigînd vîrfuri de trestie în ea, lăsară pe unul să păzească la marginea stufărişului, iar ei coborîră la adăpost. Stăteau pe grămezi de trestiiş, înfăşuraţi în şube şi furnind în pumni. Nu mai ningea; dar vîntul care şuiera în vîrfurile trestiilor îngropate de omăt, purta praful de zăpadă de la un troian la altul, spulberîndu-1. Aşa se făcea că deasupra lor se cernea o pulbere argintie abia simţită. — Mai zilele trecute, povestea Ciurea, cînd treceam încoace cu tovarăşul inginer, călări, ca să vedem ogoarele şi digul, desluşesc o urmă de vulpe spre privai ...Mergem, şi încă una ...şi-apoi, deodată, zeci de asemenea urme ... Tovarăşe inginer, zic eu, astea au fost la peşte ...El tăcea. A zîmbit numai, neîncrezător. Ştiţi cum este el; ascultă, se gîndeşte şi abia pe urmă spune: 92 AUREL MIHALE Aşa! ...Mie mi-era o lecuţică de necaz, pentru că dacă nici eu n-oi cunoaşte balta, atuncea cine?! Am dat şi peste alte urme, dar tăceam şi mă uitam la tovarăşul inginer cum Ie cerceta cu privirile schimbate ...Stai, stai să vezi! Intr-un loc, ocolim noi troianul, să trecem pe la adăpost. Jos în vale găsim un peşte îngheţat, mîncat pe jumătate ...Ei, tovarăşe inginer, sar eu, cum îi? ...Ai dreptate, zîmbeşte el şi parcă se bucura că nu mă înşelasem ...Aşa a fost atuncea. Mă gîndeam că cine ştie, poate s-a spart gheaţa într-un loc şi a ieşit peştele la aer, a îngheţat, şi vulpea, gata, l-a şi mirosit! Ieri, însă, numai ce văd rotindu-se pe sus vulturi de piatră, de Dobrogea. S-au lăsat încoace, spre Bogata ....E, e! mi-am zis. Ăştia trag a hoit, nu se poate altfel! Mi-am adus aminte de calul pe care l-au sfîşiat lupii şi nu ştiu ce mi-a venit, aşa, ca o milă ...Mă duc, zic, să-i văd măcar oasele ...şi-am venit... Cînd colo, ce să vezi? Ce-aţi văzut şi voi: copci făcute în ghiaţă, proaspete, cu ghiaţa numai ca hîrtia deasupra şi peşte mort alăturea, scăpat în stufăriş... „Mînă de om! mi-am zis. Cineva ne pradă!" Ceilalţi nu se mai mişcau acum nici în şube, cum făcuseră pînă la un timp. Uitaseră şi de ţigările cărora le fura fumul, din pumni, suflarea vuitului. Se uitau nerăbdători la Ciurea; fostului argat îi aburea gura de ger cînd vorbea şi i se luminau mustăţile sure şi vîrful nasului cînd trăgea din ţigară. — Şi ştiu şi cine este, urmă Ciurea, aţîţîndu-le nerăbdarea ...Numai el făcea afaceri d-astea cu peştele blind, pe vremea lui Frangopol! — Culică, bre? întrebă unul, în şoaptă. — El, încuviinţă Ciurea ...Eh! făcu apoi, clătinîndu-şi capul ...De l-aş prinde, doamne dumnezeule! Fostul argat vorbea cu patimă, cu ură. I se auzi şi scrîşnetul dinţilor, în ciuda crivăţului care ie şuiera pe deasupra... Pînă uu'a-alta', nu-i fac nimic decît îl pun să mănînce peşte crud, cum m-a pus el, odată, pe mine. Numai că, eu o să-i dau d-ăsta mortu'! — Cum, cînd te-a pus, tovarăşe Ciurea? se foi între ceilalţi, unul, mare şi mătăhălos ca un uriaş, muncitorul acela zilier. Era cel care astă-vară, cînd fusese cearta cu salariile, îl apucase pe Nistor de piept. Peste iarnă el rămăsese la gospodărie ca îngrijitor de vite. — Să vă povestesc, îi linişti fostul argat ...Era pe vremea cînd ciobăneam la Frangopol, flămând şi urgisit, furat, ca vai de lume. Intr-o vară... Tăcerea nopţilor de iarnă, geroase şi biciuite de vînt, adîncite de nemărginita pustietate a pământurilor acoperite de omăt, se aşezase şi în adăpostul lor. Fostul argat le vorbea despre viaţa petrecută sub boieri. Le şoptea aşa de stins de parcă toate fuseseră cîndva, de multă vreme. Glasul îi tremura însă înfiorat de durere şi ură, şi poate chiar de mînia răzbunării. I se părea că aşa trebuie să fie, că este o lege să se întîmple aşa. Timpurile astea noi vor avea mai puţină valoare pentru el, dacă nu va ajunge să-1 vadă pe Culică îngeuunchiat în faţa sa şi mîncînd peşte crud ...Şi tocmai atunci cînd, povestind, picura în inimile celorlalţi mai multă ură, auziră şi semnalul celui care păzea: — Sst! ...au venit! Totul se petrecu într-o clipă. Ciobanii şi tractoriştii săriră clin groapă şi se năpustiră cu lopeţile ridicate, urlînd. In stufărişul din faţa lor se produse învălmăşeală, se auziră strigăte, plezni un bici şi, deodată, zyîcni o sanie care o luă de-a dreptul peste cîmp, în goana cailor. Oamenii rămaşi pe jos fugiră după ea, se agăţară şi fură traşi în sus de cei care strigau la cai. Numai unul nu ajunsese sania şi alerga, ţipîncl înnebunit, făcînd semne disperate din mîini, înjurînd şi blestemînd. Cînd întoarse ochii să vadă ceata celor ce veneau după el, se poticni şi se prăbuşi în zăpadă. Pînă să se ridice, ceilalţi FLOAREA VIEŢII 93 făcuseră roată în jurul lui. Zilierul îi înfipse mîna în ceafă şi-1 ridică uşor, ca pe un fulg. — Etete! făcut el, mirat, răsucindu-1. Cînd sosi şi Ciurea, rămase dezamăgit. In mijlocul muncitorilor, tremura îngrozit, cu hainele fluturînd pe el ca pe un băţ, contabilul. Frica şi pumnii ce-i primise pînă atunci, îl făcuseră parcă şi mai mic, şi mai pricăjit. — Aha! scrîşni Ciurea ...dumneata erai, va să zică?! Ciurea se uita la el rnîhnit, supărat parcă. Ii era ciudă că nu-1 prinseseră pe Culică, aşa cum se aşteptase el. Zilierul îşi mută mîna din ceafă în pieptul lui Nistor şi-1 smuci, apropiindu-şi-1. Ii ridică bărbia şi-1 privi drept în ochi: — Tu eşti, scrîşni el. Mă, tu ai fost ofiţer la janclari, la Odesa ! Ia uifă-te Ia mine...mă mai cunoşti? — Lasă-mă-n pace ! ţipă Nistor zbătîndu-se în mîna lui. Nu ştiu nimic ! — Am să-ţi amintesc eu, se auzi atunci vocea aspră a muncitorului, zilier, cum puneai oamenii la zid şi cum îi agăţai în ştreanguri! Apoi, îl înghionti, înfuriat: —Hai! mînă! Pe drum, Nistor mergea între Ciurea şi zilier, înconjurat de ciobani şi tractorişti. Ciurea tăcuse un timp, pînă cînd şi alte gînduri îi luminară mintea. — Va să zică, dumneata erai, dom'le Nistor? repetă el ...dumneata care făceai pe mironosiţa! ...Hm! Lasă, poate că ştii mai multe dumneata. Sigur că ştii mai multe, trebuie să ştii!... Apoi îi porunci, aspru: — Mergi mai repede! — Nu ştiu nimic, strigă Nistor, smucindu-se. Vocea-i groasă, de clopot, răsunase în cîmpul alb ca într-un pustiu ...Nu ştiu nimic! ţipa mai departe...n-am să spun. nimic! A doua zi, Ciurea plecă la Badea, la şcoală, la regiune. Mecanicul era în blibiotecă, aplecat asupra caietului, cu creionul în mînă. înăuntru, linişte; o linişte adîncă, păstrată de zidurile căptuşite cu cărţi. Pe măsuţa lui, o lampă electrică lumina slab, alb-verzui, cartea deschisă sub ea. Intr-o vreme, auzi afară, pe culoar, duduit înăbuşit de paşi. Cînd se deschise uşa, în. cadrul ei apăru Ciurea, înalt şi. spătos, cu sarica de cioban pe umeri şi căciula miţoasă de berbec în cap. O clipă, cît Ciurea îmbrăţişa cu privirea minunea aceea de încăpere plină de cărţi, deschizătura uşii fu astupată de trupul lui. Apoi totul se petrecu pe neaşteptate. Mecanicul sări de la masă, înveselit, întîmpinîndu-I cu. bucuria ce i-ar fi dat-o ivirea tuturor muncitorilor gospodăriei în uşa bibliotecii. Se îmbrăţişară, de parcă nu s-ar fi văzut de ani întregi. Tras de mecanic, fostul argat intră în liniştea şi taina bibliotecii ca într-o biserică. Se opri lîngă măsuţa la care învăţase pînă atunci mecanicul şi-şi roti privirile, din nou, mîngîind parcă feţele cărţilor din rafturi. — Doamne, ce de cărţi! şopti el, minunîndu-se. O viaţă întreagă să stai numai să citeşti, să te luminezi. îşi întoarse privirile dinspre pereţi asupra celor cîteva volume de pe masa mecanicului. Le pipăi legăturile de pînză roşie întunecată şi le sloveni, în şoaptă, titlurile. Parcă era un copil, aşa se bucura de înfăţişarea bibliotecii şi a cărţilor. Badea tăcea, neîndrăznind să-i tulbure adînca înseninare a privirilor. — Va-să zică, aicea înveţi?! murmură fostul argat, cuprins deopotrivă de admiraţie şi mîndrie. 94 AUREL MIHALE — Aicea, încuviinţă mecanicul. — Şi-ai să le citeşti pe toate? îl iscodi Ciurea, neîncrezător. — ...cît oi putea mai multe! îl lămuri Badea, cu modestie. Fostul argat privi iar cărţile aşezate în rafturile lipite de pereţi. Acum însă, ochii i se înegurară. — Eh! oftă el îndurerat. Ce viaţă dus-am noi în trecut, cum ne-au mai prostit boierii! ...ca rimele am trăit, în beznă şi neştiinţă, tîrîndu-ne! — La iarnă, e rîndul tău să vii aicea, grăi mecanicul, mişcat. — Sînt prea bătrîn, mormăi Ciurea ...clar tare mult aş vrea să învăţ! — O să înveţi, ai să vezi. După aceea, mecanicul îi luă căciula şi sarica şi le aşeză pe un scaun, lîngă uşă. Ciurea rămase cu o traistă în mînă, pe care o pusese pe măsuţă, lîngă cărţi. Se aşeză alături. Ciurea dezlegă traista şi scoase din ea o legătură în ştergar ele tort pe care o desfăcu în faţa mecanicului. Ii adusese o bucată de brînză, cîteva ouă şi nişte pastrama fragedă de berbec. Frînse şi pîinea pe care o scosese din fundul traistei şi i-o întinse. — Mănîncă, îl îndemnă ...ştiu că nu duci lipsă, dar astea-s de la noi, de la gospodărie. Badea simţi o înfiorare care venea din moliciunea inimii sale. Apucă pîinea şi muşcă, înfundîndu-şi dinţii adînc, în miezul ei alb şi pufos. Parcă simţea aroma pămînturilor bălţii răscolite de fiarele plugurilor şi întrezărea, aevea, legănarea lanurilor. Ciurea îi curăţă un ou şi i-1 puse în mînă ca unui copil. — Mănîncă, repetă el ...e de la noi. In noaptea aceea, Ciurea şi-a deşertat traista şi de veştile aduse de la gospodărie. — Auzi, Badea, izbucni el ...ţi-a venit bătrîna! — Cine, mama?! se minună mecanicul ...şi unde e, a plecat? — Nu. Cum să plece? Am oprit-o la noi. — Ei, cum? — Uite-aşa! Zicea că dacă nu te vede acum, nu mai apucă! — Ei, biata mamă! făcu Badea cu duioşie... poate rămîne pentru totdeauna! Tot zicea ea că mi-e casa lipsită de suflet de femeie şi-i pustie! Izbucniră înrîs. Mecanicul 1-a întrebat, apoi, despre munca organizaţiei, despre tînărul inginer, despre Toma, despre viaţa oamenilor, despre pregătirile care se fac pentru primăvară. Sfatul cel mai adînc şi mai tainic, însă, l-au. avut despre Nistor. — Eu mai mult pentru asta am venit, mărturisi Ciurea. Nu mai avem a ne îndoi că e duşman. Uite, azi noapte l-am prins la peşte, la Bogata, cu săniile din sat... Şi-i povesti tot. Badea, care se gîndea la declaraţia pe care contabilul o dăduse la procuratură împotriva lui Codin, rămase uimit. Îşi lăsase capul în mîinile sprijinite" de măsuţă şi asculta, întuneeîndu-se la chip. Intr-un tîrziu abia, mormăi încruntat: — Bine că l-am prins ...poate că el e tartorul... — El e, îl încredinţa Ciurea, nici nu. se poate altfel. L-a cunoscut unul de la vite, Ue-zilierul. Asta zice că Nistor a fost ofiţer la jandari şi la Odesa a făcut moarte de om. S-a dus lie şi la miliţie şi-a spus ...Da'ce crezi, recunoaşte?! Nu, nimic! Zice că nu e el, că numai Codin e vinovatul... Da'de unde ştim noi că el nu e legat de ăla de la Bucureşti?! — Lasă, c-o să spună el, îl linişti mecanicul şi se ridicară. Dimineţa, trecură împreună pe la Comitetul Regional de Partid, şi de acolo, la miliţie... FLOAREA VIEŢII 95 6 Peste cîteva zile, cele două perechi — Jorj cu Lia şi Codin cu Stela — întîrziară la restaurantul din pasajul de pe calea Victoriei pînă spre miezul nopţii. Masa lor era ascunsă într-un colţ, după nişte coloane şi arcade joase, aşa cum găseşti întotdeauna la restaurantele de la subsoL Acolo şi lumina era mai slabă, albăstruie, întunecată de fum ca de o pîclă, iar hărmălaia celorlalţi se auzea numai cp un murmur întrerupt, nedesluşit. Jorj umplea paharele şi-1 răsturna u" \ grăbit, fără să-i mai aştepte pe ceilalţi. Şi-1 umplea din nou ma. Aşa băuse ceasuri întregi, stînd nemişcat la masă, ;.• : tulbure, paharul totdeauna gol, încru'ntîndu-se d- , .= a în gînd. Intr-un rînd, cînd vru să-si toarn^ ",m ' ' îi astupă paharul cu palma. — , .altă. ) ^r, şi-o plezni peste mînă. Apoi o privi . . •• i .. i • -n cîine ce-ar fi trăit din mila şi prisosul lui. ajuns să-mi. şi porunceşti! ...Ţin să-ţi. amintesc că nu ' .o decît o gheată pe care mîine o schimb cu alta mai bună!" .~ strînse în. ea, înfricoşată, umilită. Inima îi atîrna parcă numai .±i fir de aţă. Parcă nu-i mai trimetea nici sînge în obrajii palizi, puţin .tiJoiţi, lipsiţi de prospeţimea pierdută a tinereţii. Situaţia în care se găsea faţă de Jorj o obliga să-i îndure toate grosolăniile, dispreţul şi desfrînarea. In jurul ochilor îi apăruse cearcăne vineţii, groase şi adînci, care-i înnegurau şi privirile albastre, altădată atît de luminoase şi şăgalnice. Ochii îşi pierduseră— parcă — fiorul acela de uimire copilărească, plin de nevinovăţie şi taină. Rămăseseră la fel de mari dar erau umbriţi, asemenea unui cer mohorît de toamnă. Nu puteai citi în ei decît tristeţe şi teamă, nesiguranţă. Nici zulufii de păr ce-i tremurau pe tîmple nu-i mai avea; îşi tăiase părul drept pe mijlocul frunţii, de parcă purta ciotul, unei aripi de curcă, cu penele retezate. Viaţa pe care o dusese îi măcinase pe nesimţite tinereţea. Acum nu-1 mai. putea opri în nici un fel pe Jorj. îl privi pe sub sprîn-cene, temătoare. Ii văzu nasul mare, ascuţit, cu nările subţiri ca de hîrtie, ochii mici, tulburi şi înroşiţi de beţie, buzele subţiri, bărbia puţin întoarsă. Niciodată pînă acum nu îl văzuse în halul ăsta şi, pentru prima dată, simţi cu adevărat că s-a înşelat. Abia acum i se dezvăluise pe deplin caracterul lui murdar;Jorj nu era om, era o brută. Inima îi tresări, cuprinsă de nelinişte. Şi totuşi, el avea să fie tatăl copilului ei ...Of, doamne, se înfricoşa ea. Dacă ştiam asta de la început! Dacă bănuiam măcar unde vom ajunge, nu mai păstram copilul! Acum trebuie să-i spun, neapărat, în seara asta! ... Dar tocmai astăzi, cînd a fost dat afară! Acum să-i spun?!... Da, acum, îşi răspunse singură.. Altfel va fi prea tîrziu!" Mîna îi tremură un timp în. geantă, după batistă. Cînd încercă să-şi şteargă lacrimile, Jorj i-o apucă şi i-o împinse în jos cu brutalitate. — Etete ! duhni el, clătinîndu-se ...Pisicuţa plânge?! îngăimă, minu-nîndu-se parcă. Izbucni însă repede, înfuriat de beţie: — Să nu te mai aud, că-ţi rup muzicuţa! — Jorj! scrîşni ea printre dinţi, umilită. Dar el nici n-o auzi măcar; bîjbîi cu mîna după sticlă şi turnă în paharul ei. — Bea ! îi porunci. — Jorj! ceru îndurare, Lia. Ii văzu fulgerările ochilor tulburi şi înţelese că nu se putea altfel. Apucă 96 AUREL MIHALE paharul cu groază şi-1 duse la gură. Gustă puţin, scuturînd cu îndărătnicie capul; parcă era otravă. — Pînă la fund! ţipă el. Lia închise ochii şi goli paharul încet, chinuindu-se. Cînd îl puse pe masă, Jorj îi turnă din nou. — încă unul! o înghionti el între coaste, cu sticla. — Jorj, nu mă tortura! îngăimă ea şi izbucni în plîns. Se uită la Codin şi Stela după ajutor; aceştia rîdeau satisfăcuţi, la fel de beţi. — Am spus, încă unul! repetă Jorj apăsat, străduindu-se'în zadar să vorbească mai răspicat... Bea! Lia începu să tremure, cuprinsă do un plîns nervos. Devenise neputincioasă, moale ca o cîrpă. Suspina înăbuşit, cu umerii şi,pieptul tresărind. Dar nu avu ce face; bău şi al doilea pahar, strîmbîndu-se, icnind. — Aşa, zise Jorj triumfător... acum, hai să dansăm! Lia se ridică, supusă. îşi lăsă geanta pe scaun şi porni înainte, strecurîndu-se printre mesele înţesate de cheflii. Jorj o urmărea mulţumit, privind-o ca un stăpîn, sprijinindu-se de scaunele pe lîngă care trecea. In lumina reflectoarelor, se apropiară şi începură să danseze repezit, zvîrlindu-şi picioarele în părţi, scuturîndu-le ca de glod, zvîrcolindu-se ca nişte şerpi loviţi. Lia nădăjduia că, dansînd, îl va împiedica pe Jorj să mai bea şi-i va putea mărturisi şi taina pe care o ascundea de un timp. Dansul devenise însă un chin; Jorj era aşa de beat că trebuia să-1 poarte mai mult pe sus, ca pe o fleandură. Cei care dansau în jurul lor rîdeau zgomotos, uitîndu-se Ia ei ca la urs. Lia trebui să îndure şi ruşinea, şi umilinţa, şi chinul şi amărăciunea acestor clipe. Se temea prea mult de scandalul ce l-ar stîrni împotrivirea ei. De fapt, nu mai era în stare nici să vorbească. Avea senzaţia că aluneca într-o prăpastie adîncă, fără de fund. Şi parcă, tocmai această alunecare îi aducea linişte în gîndurile cuprinse de întuneric şi spaimă. Codin şi Stela rămăseseră la masă pentru că băuseră atît de mult, încît nici nu se mai puteau mişca. Codin sta tolănit pe scaun, potrivit în umărul Stelei, cu mina întinsă pe după gîtul ei. Stela se ghemuise mulţumită lingă el, liniştită. Ii primea mîngîierea cu o plăcere bolnăvicioasă care-i închidea ochii şi o înfiora. Dar nici zîmbetul ce i se înfiripa pe faţă şi nici strălucirea murdară a privirilor aţîţate de alcool nu-i îndulceau sluţenia chipului. Fruntea îngustă, întunecată, şi faţa bătrînicioasă, plină de creţuri, o arătau mai mult ca pe o băbuţă furată de porniri copilăreşti. Se lipise de Codin nu numai pentru că nu mai avea de cine se agăţa ci şi pentru că-i plăcea. Codin nu se schimbase; obrazu-iplin, proaspăt bărbierit,parfumat, tîmplele-i uşor încărunţite care-i făceau profilul şi mai distins, vorbirea afectată, toate acestea îi deschiseră repede drumul spre banii pe care Stela îi primea acum regulat de acasă. — Eşti adorabilă, ma cherel îi şoptea el la ureche. Privirile-i însă, întîr-ziau cu impertinenţă pe umerii femeilor de la celelalte mese... Eşti adorabilă, murmura. Lia dansase mai mult în silă. Jorj simţise asta. După ce se întoarse la masă, bău nebuneşte, unul după altui, cîteva pahare. Mocnea. Lia nu mai îndrăzni să-1 oprească, dar cînd îl văzu iarăşi cu privirile întunecate, aţintite asupra paharului gol, îi atinse mîna. — Jorj, hai acasă, şopti ea, sfioasă. El se uită la ea dezgustat, cu ură parcă. Lia îşi îndulci glasul şi îngăimă: — In situaţia asta e mai bine să ne .gîndim ce facem... Ce-o să faci?! — Ce? izbucni Jorj, tunător, întoreîndu-se înfuriat spre ea... Care situaţie? FLOAREA VIEŢII 97 strigă... Ce, dacă m-au dat afară? Ce, n-am din ce să trăiesc?... Am bani! Pe toţi dc-aicea vă pot cumpăra. ! — Jorj, suspină Lia, îngrozită de privirile mesenilor din jur... Jorj! — Lasă-mă! ţipă el şi, înfuriat, mătură cu o singură mînă toate paharele şi sticlele de pe masă. Zgomotul de sticlă spartă străbătu restaurantul şi hărmălaia se întrerupse dintr-o dată. Unii dintre ceilalţi cheflii se ridicară în picioare, strîmbîndu-se; alţii rîdeau, încuiajîndu-1. Cei mai din fund alergară ţipînd, îngrămădindu-se spre ei. Un chelner îşi făcu cu greutate loc şi începu să adune cioburile de pe jos. — Am bani, striga mai departe Jorj, parcă apărîndu-se... Ce, nu mă credeţi? cercetă el privirile celor din jur... Iată! şi trînti pe masă un teanc de bancnote albastre, noi, de cîte o mie... Pe toţi de-aici vă cumpăr,! se mîndri el... Smulse cîteva bancnote şi le aruncă chelnerului care aştepta, po-runcindu-i altă baterie. Mai smulse cîteva şi Ie vîrî Stelei în ochi, îndemnînd-o: — Na, vrei bani?... Care mai vrea ? întrebă el pe cei din jur, purtînclu-şi privirile dispreţuitoare pe deasupra lor... Care mai vrea? repetă şi se întoarse spre Lia, rînjind: —Ţie nu-ţi mai dau... ţi-am dat destul! Lia se topea de ruşine, de umilinţă. încercă într-un timp să se ridice, dar Jorj o trase înapoi, se scaun. Acum nu mai avea putere nici să plîngă. îşi lăsase capul în mîini şi suspina, sfîrşită. 0 îngrozeau mai ales privirile pe care şi Ie închipuia aţintite asupra ei. Simţea batjocura şi dispreţul din ele şi asta o apăsa ca o povară de care nu putea scăpa. „Doamne, scîncea, cum m-am înşelat, ce brută! 0, ce bine ar fi să se deschidă pămîntul şi să mă înghită... ce bine!" Cu un semn din deget, autoritar, Jorj îi împrăştie pe toţi acei care se îmbulziseră spre ei. Cînd chelnerul aduse alte pahare şi alte sticle cu vin, el se aşeză obosit pe scaun, şi-şi turnă. Bău iar cîteva pahare, la rînd; parcă se răcorea. Ciocni apoi cu Codin şi Stela, uitîndu-se în acelaşi timp la Lia care tot mai scîncea. îşi lăsă o mînă pe după gîtul ei, protector, aşa cum se odihnea mîna lui Codin pe după gîtul Stelei. Dar Lia tresări, îi aruncă mîna şi i-o repezi în piept. Nici ea nu ştia de unde căpătase atîta putere şi îndrăzneală. — Ce, te pomeneşti că ţi-e ruşine cu mine!?rînji Jorj. Apoi mormăi, ameninţător: — Hm! Ia te uită! Ii apucă cu. brutalitate umerii şi-o trase spre el, smucind-o. Făcuse gestul ca un stăpîn jignit în drepturile lui. Lia i se smulse însă din braţe, înfuriată ca o pisică ce aştepta să zgîrie. — Ia te uită! repetă Jorj din nou, cu uimire. Se vedea că se stăpînea cu greu; dar în glasul lui se simţea crescînd furia care mocnea. Adăugă, parcă trezit: — De ce să-ţi fie ruşine...ce, e pentru prima dată?! — Jorj! ţipă Lia. — ...sau ce, parcă poţi schimba ceva?... Nu! Deacuma tot tîrfă o să rămîi! — Bestie... cîine neruşinat ce eşti... brută! Lia izbucni iarăşi într-un plîns nervos. Se ridică, grăbită, îşi luă geanta şi plecă val-vîrtej, urmărită de privirile înţepătoare ale mesenilor. „Ah, dac-aş scăpa de ruşinea asta!" gîndea ea... Cînd ajunse la uşă, o trase cu putere şi alergă pe scări, zăpăcită. La început, Jorj încercă să se ridice şi să fugă după ea, dar picioarele nu-1 mai ajutau. Renunţă. Bolborosi, icnind cîteva înjurături şi se linişti. Ingăimă numai: — Pi...hîc!... sicuţa! Lasă că-i arăt eu! îşi luă paharul şi se mută şi el lîngă Stela. Ciocni cu ei şi bău, însetat, 7 — V. Romînească 98 AUREL MIHALE de parcă abia acum răsturna primul pahar. Apoi o cuprinse şielpeStela pe după gît, ca şi Codin. îşi întoarse privirile tulburi, împîclite, către inginer şi spuse: —Şi tu, mă, fluture şi peşte ce eşti... să-mi cînţi acuma Femei, femeii Lui Codin îi fu teamă să se împotrivească. încercă să-şi dreagă glasul stricat de băutură şi începu cu ochii închişi, bîlbîindu-se: Femei, femei .... E plină lumea ele nebune... De ce v-aţi mai născut pe lume... Eterne amăgirii.. Femei, femei... ...In aceeaşi noapte, acasă la Culică, la Zăvoiu, cineva bătea nerăbdător în poartă. Culică ieşi prin dos, ocoli colţul casei şi se lipi de gard. De cînd îl fugăriseră de la peşte muncitorii gospodăriei, trăia tot cu frica în sîn. Ziua deschidea foarte greu, după multă chibzuială şi numai celor socotiţi de el că merită asta. Noaptea, însă, peste toate aşezările lui cobora o tăcere şi-un întuneric de mormînt. Nici nu puteai bănui că înăuntru mai trăieşte cineva, deşi el tocmai noaptea nu dormea. In primele nopţi stătuse numai la pîndă, îmbrăcat, cu un cal înşăuat, cu traista în cui după uşă, gata să fugă. înţelesese după aceea că Nistor nu scosese nici un cuvînt despre el. Dar iată că tocmai acum, cînd se aştepta mai puţin, răsunau bătăile în poartă... şi încă ce bătăi! Se treziseră toţi cîinii vecinilor şi undeva, peste cîteva curţi, se auzea şi gură de om... „Anafura lui! sudui Culică în gînd, cu răutate. Parcă, e smintit, aşa bate!" Pricepu că dacă nu-i deschide, ăla e în stare să scoale tot satul. Ieşi din umbra gardului şi se îndreptă spre poartă, călcînd în ciudă zăpada care scîrţîia. întunericul nu-lmai împiedică să vadă că dincolo ele gard era o femeie. — Ce baţi aşa, fă, nebuno? scrîşni el. — Domn'Marinache, se auzi glasul piţigăiat al femeii... eu sînt, Nuţa Iui Nistor de la gospodărie. — Ptiu! scuipă Culică într-o parte, ascuns de întuneric. Numai la ea nu se gîndise; o sfeclise. „Bărbatu-su îi prins, ea fugită, cine ştie în ce bucluc mă bagă şi pe mine?!" cugetă el. Ii deschise şi-i făcu semn să intre. Culică o conduse pe muteşte pînă sub şopron. Nuţa era îngheţată; tremura de frig ca un cîine. Lăsă jos geamantănaşul cu care venise şi începu să tropăie, nerăbdătoare să intre în casă. — Ce e cu dumneata, cocoană? o întrebă acru, Culică. Nuţa îşi pironi privirile în pămînt, arătîndu-se ruşinată ca o fetiţă de pension. — Ce, nu ştii? se alintă ea... M-a luat hoţu-ăla de Codin cu el! — Şi-acum ce vrei? o luă repede Culică. — M-am întors la Nistor, şopti ea. Şi-am venit la dumneata să... — Să fii sănătoasă, i-o reteză Culică. Pe Nistor l-au prins la peşte; s-a zis cu el, e la miliţie...! Abia acum izbucni: — Ce mai cauţi aici, cocoană? Ăştia zic că dumneata eşti vinovată c-a fugit Codin! o sperie el... Să-ţi iei lumea în cap şi să te duci. Unde-oi şti să te duci! — Aoleu! făcu Nuţa şi amuţi. Acum nu mai tremura de frig, ci de frică. începu să se smiorcăie de parcă se prefăcea că plînge. Culică, însă, nici n-o băgă în seamă. Se repezi în grajd, aruncă hamurile pe cai şi-i scoase pe rînd la sanie. După ce-i înhamă, aduse un braţ de fîn şi-o îngropa pe Nuţa în el, lungită în sanie. Ieşiră prin spatele ogrăzii, la drumul ce ducea spre gară. Indepărtînd-o, lui Culică i se părea că îndepărta şi mai mult primejdia de care se simţea ameninţat... ...Jorj dormi pînă a doua zi spre seară, cînd se trezi cu gura arsă de sete, plină de un gust puturos de vin şi de cocleală. Ii frigea sufletul de FLOAREA VIEŢII 99 sete. Adormise aşa cum se prăbuşise pe pat, cu faţa în jos, îmbrăcat şi încălţat, mînjit pe piept şi burtă de resturile împuţite pe care le vomitase. Se întoarse şi deschise ochii. îi hăuia capul ca o morişcă; parcă se învîrtea casa cu el. îşi amintea de toate cele ce se petrecuseră aseară la restaurant. Ceea ce făcuse însă după plecarea Liei, nu-şi mai amintea. Nici nu ştia cum ajunsese acasă. Sigur, Codin cu Stela l-au adus... Se gîndi din nou la Lia, la concedierea lui. Nu era de loc îngrijorat. în cîteva zile, Jack îl va plasa într-un alt serviciu, poate şi rnai bun. „Cu pisicuţa însă, îşi .concentra el gîndurile, se schimbă situaţia... îi retez eu şi ghiarele şi pretenţiile, doar e în mîna mea... Oare mai poate fi folosită ca agentă..: Sigur că da! De fapt, ea trebuie să lucreze de acum la Zăvoiu! îl are în mînă pe zăpăcitul ăla; n-are decît să-1 pupe-n bot, dar să facă treabă ! Avea dreptate Jack cînd spunea că prea o menajează, c-o ţine numai pentru pat... Ei, Pisicuţo, îi spuse în gînd, acum să te văd cum îl joci tu pe ingineraşul tău!" Soneria care ţîrîia prelung în vestibul îi întrerupse gîndurile. Se ridică şi porni spre uşă cu paşi împleticiţi. Deschise, mormăind supărat, clătinîndu-se. Dar numai ce crăpă uşa şi Codin năvăli peste el, îngrozit, arătîndu-i foia de ziar ce-o avea în mînă. — Stabilizare! răcni el.... s-a făcut stabilizarea... s-au dus dracului foţi banii noştri ! Jorj se încruntă, îl privi neîncrezător şi-i smulse foaia de ziar. Codin se prăbuşi într-un fotoliu. Se uită la el cu ochii măriţi, aprinşi de o nădejde iluzorie. Jorj, însă, îşi ridică privirile şi rămase cu ziarul în mînă, fără de cuvînt. Acum se trezise şi din beţie. Capul îi era greu, cade plumb, privirile pierdute, reci, bolnave. Cînd începu să-i tremure ziarul în mînă, se răsuci şi înainta cu mers sigur spre dulap. îl descuie şi trase sertarele... Se văzură pachetele de bani, în hîrtii albastre, uşor strălucitoare. Inge-nunchie, cufundîndu-şi mîinile în ele, gemînd ca o fiară rănită. — Ce facem? îl întrebă Codin, mai apoi. Jorj se ridică, întorcîndu-şi cu greu privirile de la bani. Intră în baie, unde se spălă repede, aşa cum era — îmbrăcat. Reapăru, netezindu-şi piep-ţii hainei boţite. — M-aştepţi aici! îi porunci el lui Codin... poate am nevoie de tine... mă duc la Jack. Ieşi şi trase uşa cu putere. Inserarea îndesise umbrele de pe scări. începu să coboare treptele, grăbit, sprijinindu-se de zid. Cînd îi apăru, însă, de sus, holul scării, se opri. Un om blocase poarta, iar alţi cîţiva şuşoteau cu portarul. Auzi apoi şi şoapta acestuia: Etajul trei, garsoniera zece... Era adresa lui... „Miliţia!" îi zbîrnîiră gîndurile... Şi încet, încet, începu să urce scara, treaptă cu treaptă,de-a-ndăratelea... Cei. de jos porniră şi ei pe scări, în linişte. Cînd păşeau ei peste treaptă, păşea şi el, în aceeaşi mişcare, temător, dar cu judecata clară şi cu sîngele rece. Erau cincisprezece, douăzeci de trepte între ei, nu mai mult. Jorj era însă ascuns, mereu, de curba scării. Pricepuse că nu trebuie să piardă ritmul mişcărilor şi, de aceea, toată atenţia lui era îndreptată asupra paşilor pe care-i făcea... Urcau ei o treaptă, urca şi el una... ei una; el una... ei una; el una... ... După ce fugise din restaurant, Lia alergase pe străzi ca zăpăcită. Vinul care o ameţise îi slăbise şi puterea minţii şi ascuţimea simţurilor. Ştia numai că trebuie să fugă, să ajungă cît mai departe de locul acela şi să stea liniştită cel puţin o clipă pentru a-şi limpezi gîndurile... Avea o singură senzaţie, hîdă şi respingătoare, care o stăpînea. I se părea că cineva o lovise cu noroi, necruţător, drept în faţă. Era un noroi care nu se va curăţa nicio- 7* 100 AUREL MI HALE dată, pe care-1 va purta ca o pată tot timpul vieţii, care-i va aminti mereu de umilinţa, de ruşinea şi de mocirla în care se bălăcise. Ceea ce o îngrozea însă şi mai mult, era faptul că cel care o împroşcase cu noroi nu era nimeni altul decît Jorj, omul pe care-1 iubiseşi al cărui copil îl avea acum în pîntece. Gîndurile i se învălmăşiră din nou. Mintea îi fu cuprinsă de întuneric. Parcă mergea într-o pustietate neagră, lipsită de orice orizont, fără nici o urmă de drum... încotro s-o apuce? Totul îi apărea stăpînit de-o noapte ca păcura, grea, apăsătoare, în care nu licărea nici o stea. Mergea fără de nici o ţintă, pentru că nici în gîndurile ei nu o putea găsi. In oricare parte ar fi luat-o, mergea fără nici o nădejde. Se trezise spre dimineaţa pe cheiul larg deschis al Dîmboviţei. Era purtată mai mult de crivăţul care-o mîna din spate. îşi simţise mai întîi picioarele grele ca de plumb, istovite. Ar fi găsit cea mai mare şi mai plăcută uşurare dacă ar fi putut îngenunchia în zăpadă, să se lase odihnei şi somnului. Dar pe cît îi frigeau faţa şi pieptul, scăld.ate-n năduşeală, tot pe atît îi înţepau spatele îngheţat mii şi mii de ace... Se opri, se uită în jur, nedumerită şi îngăimă neputincioasa, scîncind: — Of... doamne dumnezeule, ce să mă fac?! Se sprijini de un. arbore. La adăpostul lui îşi deschise geanta, îşi scoase batista, îşi şterse faţa şi gîtul, fruntea pe care sudoarea începuse să se răcească. .. îşi aminti dintr-acolo de maică-sa, de cămăruţa lor. Se întoarse şi porni într-acolo. Acum, picioarele o dureau şi mai mult, dar parcă numai ele cunoşteau drumul. O duceau singure... Ajunse acasă odată cu ivirea pîcloasă a dimineţii. Intră ca într-o casă străină, deschizînd uşa cu teamă, trecînd cu sfioşenie pragul. închise uşa încet, cu ochii la patul pe care aşternutul stătea neclintit. înăuntru era la fel de frig ca şi afară. Pe pernă se odihnea capul mic şi uscăţiv, înălbit, al maică-si . Se apropie de pat în. vîrful picioarelor, cuprinsă de remuşcări. Pielea de pe faţa şi. fruntea bolnavei era galbenă-vineţie, lucioasă, străvezie parcă. Obrajii îi erau supţi şi scofîlciţi, ochii fugiţi în fundul capului. Dacă nu i-ar fi auzit gemetele stinse, sfîşietoare şi nu. i-ar fi văzut subţiraticul fir de abur în care-i înflorea pentru o clipă răsuflarea, ar fi crezut-o moartă. Lia încremeni, privindu-i ochii şterşi, lipsiţi de viaţă. In răstimpul de Ia ultimul ei drum făcut acasă, maică-sa se îmbolnăvise şi rămăsese fără de nici un sprijin. Ochii Li ei se umplură de lacrimi. Se aplecă deasupra patului şi netezi cu mîna tremurînd părul moale şi argintiu. — Mamă, suspină ea. Bătrînă rămase însă neclintită, cu privirile aţintite în tavan, pierdute, de parcă era în clipa morţii. In colţul pleoapelor îi licăriră două lacrimi, mici şi tremurătoare, pline de lumină. Nu mai avea putere nici să plîngă. Lia văzu cum.buzele subţiri, uscate şi crăpate, aproape vinete, îi tremurau a plîns. — Mamă, izbucni ea în hohote şi îngenunchie, sărutîn.du-i mîinile reci, cu degetele osoase şi zgîrcite, cu. pielea îngălbenită şi uscată, ca de hîrtie... Mamă bună şi scumpă, iartă-rnă! Bătrînă se încorda, adunîndu-şi puterile sleite, şi-o îndepărtă cu mîna care-i tremura... Era aceeaşi mînă care în trecut o mîngîiase de atîtea ori şi atît de dulce. Se zvîrcoli apoi sub aşternut şi cu mare greutate se întoarse cu faţa la perete. Şopti stins, cutremurător: — Tu m-ai băgat în pămînt... numai tu! Lia rămase prăbuşită pe marginea patului, suspinînd adînc, deznădăjduită. Era lipsită acum şi de cea din urmă şi mai scumpă dintre mîn- FLOAREA VIEŢII 101 gîieri. Rămăsese cu adevărat singură. Se simţi din nou în pustiul aceia negru, întunecat, în care nu se deschidea nici un drum. Se trezise la patul ei şi se rostogoli în el ca într-o prăpastie în care ar îi dorit să alunece pentru totdeauna. O scutura piînsul cel mai mare şi mai plin de deznădejde. Se zbătu aşa pînă după prînz, cînd se simţi mai uşurată parcă; de fapt era sleită de puteri şi nu mai putea nici ea să plîngă. Se trezi îngheţată, tremurînd. Se ridică; soba era rece. Printr-o spărtură a geamului şuiera crivăţul, strecurînd zăpada înăuntru. Apa din paharul de pe masă îngheţase, îşi simţi sufletul cuprins de durere şi remuşcări... Se aşeză pe marginea patului, cu capul în mîini. într-o singură clipă îşi retrăi aevea, toată viaţa... Se vedea cum crescuse aici, în sărăcia unui biet funcţionar, dar în bunătatea şi căldura căminului atît de drag, sub mîngîierile atît de dalei ale mamei... Se văzu apoi elevă, studentă... Şi deodată, îi răsări în minte chipul lui Vlad, uitat de atîta vreme... îşi aduse aminte de dragostea şi de visurile lor, de frămîntarea lor, de frumuseţea pe care el o descoperise în viaţa dăruită ştiinţei, luptei pentru fericirea oamenilor... Simţi lacrimi pe obraz, dar nici ochii nu-i clipiră şi nici obrazul nu-i tresări... Imaginea lui Vlad îi rămînea luminoasă şi înaltă, îndepărtată ...Gîndurile i se întoarseră apoi pînă la viaţa ce o dusese cu Jorj: o petrecuse în lux şi bogăţie, uşuratic, risipind-o în neştire. Abia acum îşi dădea seama că totul fusese o minciună. Viaţa îndestulată îi fusese lipsită de orice licărire de lumină, de orice fior de dragoste adevărată şi de dor... Inima i se strînse, străpunsă parcă de cuţit... îşi aminti de copilul plămădit în acest fel de viaţă. Dacă nu era el, poate totul ar fi fost mai uşor. Poate ar fi găsit tăria tocmai în suferinţa de acum să-şi înceapă viaţa din nou, sau să moară... Dar aşa?! Ce să facă?! Ce poate să facă?! Nu mai vedea decît o singură scăpare: să se întoarcă Ia Jorj şi să-1 înduplece. Poate că el nici nu şi-a dat seama; era supărat că fusese concediat, băuse prea mult şi nu mai judeca. Acum o să-i spună de copil, o să-i vorbească şi despre o altfel de viaţă, o să-1 hotărască să se căsătorească şi să înceapă, împreună, o viaţă nouă... Jorj îi poate asigura o viaţă mai uşoară şi o va scăpa de lipsurile de acasă. O vor lua-o la ei şi pe maică-sa şi, poate, toate cele de acum vor trece şi se vor uita... Se ridică şi se apropie de maică-sa cu paşi uşori, dar siguri. Se aplecă deasupra ei şi-i mîngîie din nou capul înălbit, şoptind încrezătore: — Linişteşte-te, mamă ! Jorj e bun şi-o să înţeleagă! O să vii la noi şi am să te îngrijesc, măicuţă! Uite, mă întorc într-o clipă şi te iau! Ieşi, stăpînită de acest gînd. îi apăruse ca o singură rază de lumină în pustietatea aceea neagră, înfiorătoare, fără de orizont, care-i cuprinsese mintea. Alergă pe străzi, călăuzită de el ca de o stea, temîndu-se parcă să nu-1 piardă iar în pustietatea ce-o ameninţa. Trecea printre oameni zîmbind, ocolindu-Ie revărsarea gălăgioasă de pe străzi, lăsîndu-i în umbra înserării care se aştemeapeste oraş. Dar nimeninuştia că ea zîmbeşte acelui gînd de a cărui existenţă se agăţase, încrezătoare, ca de singura nădejde ce i-a mai rămas. In lumina lui, viaţa parcă i se părea din nou frumoasă, posibilă. Urcă scările la Jorj, într-un suflet. I se zbătea inima de nerăbdare, încălzită, înfiorată. Se opri şi sună prelung, cu privirile aprinse de bucuria ce-o presimţea. Aşteptă. Sună iar, şi mai prelung, clar nu se auzea nimic, nici o mişcare. Primul fior de îndoială îi opri răsuflarea, îi îngheţă inima. Se îngrozi neaşteptat de repede, ca în faţa unei prăpăstii ce se deschisese sub ea. începu să bată nebuneşte cu pumnii în uşă, deznădăjduită, strigînd. — De ce mai baţi? o întrebă o vecină care crăpase uşa, supărată. 102 AUREL MI HALE Ce, nu vezi sigiliul?... L-au arestat! Şi pe el, şi pe ăla care zicea că este inginer!... Parcă pe amîndoi, că n-am văzut bine! Lia se înmuie dintr-o dată, încercă să se agate cu mîinile de uşă, dar se prăbuşi. Acuma aluneca cu adevărat în prăpastie ...Pustiul acela negru devenise şi mai opac. De jur împrejur se aşezase o noapte veşnică în care se simţea mai singură ca niciodată, înspăimîntătorde singură!... Acesta îi era sfîrşitul. Da, nici nu se mai îndoia. Aşa trebuiau să-i fie cele din urmă clipe ale vieţii! 7 Trecuseră mai bine de cinci ceasuri din noapte şi Jorj nu se liniştise încă. Se învîrtea în neştire prin cămăruţa strimtă, asemenea unei fiare închisă într-o cuşcă. Uneori, se oprea cu urechea lipită de uşă şi asculta zgomotul paşilor sau al uşilor trîntite pe coridor. Se făcea tăcere şi iar începea să se rotească ...,,Ce-o mai fi afară, pe scări? se întreba. Oare a ajuns Stela la timp? De ce întîrzie atît? Au prins-o şi pe ea? Şi pentru că nu-şi putea răspunde în nici un fel, îl apucă frica. Aici l-ar fi prins ca într-o fundătură. N-ar fi putut face nimic altceva decît să sară pe fereastră de la al şaselea etaj ...De ce să sară? Nu, nu va sări. Va lupta. Ii va doborî pe rînd, unul cîte unul ...Şi-şi aminti cum urcaseră scara în urma lui, treaptă cu treaptă. Totuşi nu-şi pierduse cumpătul. Se retrăsese încet din calea lor şi trecuse pe lîngă garsoniera sa, mai departe, în sus. In clipa cînd îi zărise în hol!, îşi aminti de chiliuţa Stelei de la mansardă ...ea îi putea fi singura ascunzătoare! Şi abia cînd se văzuse aici, răsuflase uşurat. Răsucise cheia în broască şi-i făcuse Stelei semn să tacă. Pînă acum trecuse pe la ea destul de rar, ferindu-se de locatari. ...A stat lîngă uşă un ceas întreg, cu uz'echea aţintită la cele ce se petreceau pe scări. Dar n-a auzit decît nişte porunci răstite şi ţipătul lui Codin, înnebunit de frică. Apoi totul s-a liniştit şi viaţa din bloc şi-a reluat cursul normal. — Tîmpitul, vorbise el, întorcîndu-se spre Stela ...o să spună c-am plecat la Jack. O lămurise apoi pe fată, cum a nimerit la ea şi-i poruncise: — Trebuie să pleci la Jack, să-1 previi. Codin nu ştie adresa, dar oricît. Deocamdată, eu nu pot ieşi de-aici ...te duci singură. — Ar trebui să nu mă duc, îi reproşase Stela ...ţi-aduci aminte de mine numai în cazuri de-astea! — Trebuie să te duci, Steluţo, repetase el, rugător. După ce-i ţinuse paltonul şi-i ridicase gulerul la ceafă, o sărutase maşinal pe frunte şi-o condusese spre uşă: — Dacă nu te mai întorci, însemnează că ...Vezi, fii atentă, nu scoţi nici o vorbă! Dar, nici n-or să mai apuce ei să te ţină prea mult... Stela i se agăţase de gît şi-i sărutase cu patimă buzele. Faptul că Jorj se întorsese, totuşi, la ea, o bucurase şi-o împiedicase să se mai gîndească şi la altceva. Jorj rămăsese în chiliuţa şi, de atunci, nu făcuse decît să se plimbe, din ce în ce mai nerăbdător. Fumase toate ţigările pe care le avusese la el. De cîteva minute începuse să fumeze mucurile lor, pe carele alegea înfrigurat din scrumieră. Intr-un timp se aşezase pe pat, obosit, ameţit de fum, răpus de sfîrşeala ce-o simţea în trup de la beţia din noaptea trecută. Dar tocmai atunci se auziră paşi pe coridor şi apoi zgomotul cheii în broască. Se ridică şi se lipi de zid, gata pentru orice. Intrase, însă, Stela. — Am ajuns la timp, îl linişti ea. — De ce-ai întîrziat atît? o cercetă. — S-a mutat chiar acum şi m-am dus să-1 văd la noua adresă. FLOAREA VIEŢII 103 — Aha! făcu Jorj mulţumit ...Spune! Stela se dezbrăcă de palton, îi apucă braţul şi se aşeză pe pat. — Trebuie să dispari pentru o vreme, mi-a spus. Deocamdată, rămîi aici; nu ieşi sub nici un motiv, să ţi se piardă urma ...Se lipi de el şi-şî apropie gura de urechea lui. Ii şopti, alintată: —Eşti prizonierul meu, cum s-ar spune! — Bani, bani nu ţi-a dat? îi nesocoti el şoapta ...d-ăştia noii?! — De unde? Mîine începe preschimbarea, mîine seară primeşte el, poimîine mă duc la noua adresă şi ne dă. Ne-a cerut, însă, ca la Zăvoiu să forţăm lucrurile ...Trebuie să intraţi voi, direct, în acţiune! mi-a spus ... Ştii, l-au prins şi pe Nistor, ca pe-un prost, la peşte! — Idiotul! scrîşni Jorj şi se ridică, iarăşi neliniştit. Mă miram eu de unde concedierea, miliţia pe urma mea şi-a Iui Godin?! ...Se plimbă încruntat, pînă cînd ochii începură să-i sticlească de ură. Izbucni: — Lasă, c-am să le-arăt eu lor cum se lucrează! Stela înţelese că e vorba de cei de la Zăvoiu. — Mai sînt acolo şi tata, şi nenea Iancu, îl aţîţă ea ...Avem cu cine! — Avem, încuviinţă Jorj. Şi-o să-i pocnim cînd le-o fi lumea mai dragă ...să se sature de baltă! Tăcură. Şi înăuntru, şi pe scări, şi afară, domnea liniştea nopţii. Tîrziu, începură să se dezbrace nestînjeniţi. Cînd se văzu din nou în pat, alăturea de Jorj, Stela se lipi de el şi murmură mulţumită, îmbrăţişîndu-1: — Cît te-am aşteptat, Jorj! ...vezi, tot la mine ai venit! Apoi întinse mîna spre lampa de pe măsuţă şi înăuntru năvăli întunericul. ...In acelaşi ceas, însă, la gospodărie, la Zăvoiu, ferestrele de la administraţie străluceau de o lumină puternică, neobişnuită. Acolo unde mai înainte fusese biroul inginerului Codin, stătea la sfat noua conducere a gospodăriei. Sus în tavan, bîzîia un petromax care dădea o lumină albă, vie, orbitoare. împrejurul mesei acoperite de schiţe şi planuri, de hîrtii, se adunase toţi acei care, într-un fel sau altul, răspundeau de acum încolo de mersul gospodăriei. In capătul mesei, sprijinit în coate, cu pieptul lat şi puternic aplecat peste hîrtii, stătea Badea. El conducea şedinţa. Ingîndurarea de care era cuprins îi făcuse trăsăturile feţei mai aspre. Pe fruntea-i înaltă, colţuroasă, se adîncea treptat o cută care-i trăda încordarea, îngrijorarea. Numai ochii îşi păstraseră aceleaşi priviri liniştite, poate mai puţin visătoare, dar slă-pînite şi la fel de blînde. Glasul tînărului inginer nu-i tulbura gîndurile. Vlad, numit acum inginer Şef la gospodărie, arăta cum se poate lărgi şi mai mult planul dezvoltării culturilor în următorii trei ani. Mecanicul lucrase împreună cu el la această formă nouă a planului — cerută de comitetul raional —şi de aceea nu-1 asculta. El şe gîndea la o şedinţă asemănătoare care avusese loc cu două veri în urmă, în coliba sa de pe malul lacului Lişteava. Atunci, la luminiţa unei luminări lipite pe un fund de strachină, ei trei—el, Ciurea şi Vlad —hotărîseră începutul unei bătălii neasemuit de frumoase şi de îndrăzneţe. îşi frecă liniştit şi îndelung fruntea. Nu-i pierea de loc clin minte imaginea colibei lui sărăcăcioase, înflăcărarea cu care Vlad vorbise de transformarea bălţii, uimirea şi neîncrederea lui Ciurea, clipa constituirii organizaţiei de partid... Da, abia atunci începuse să bată cu adevărat inima gospodăriei! Şi poate că această inimă bătuse uneori mai încet, înăbuşită de greu taţi, de lipsuri neprevăzute, lovită de duşmani, încercată de îndoieli ...dar nu încetase niciodată! 104 AUREL MIHALE Ea îi apropiase clipă de clipă de înfăptuirea acelui vis, precum şi de această nouă sărbătoare, cînd conducerea gospodăriei trecea în mîinile lor. îl speriase şi atunci răspunderea ce-i revenise; acum însă, de cîteva zile, de cînd fusese anunţat că trebuie să preia conducerea gospodăriei, îngrijorarea îl copleşise parcă. Primise numirea de director acolo, la regiune, unde urma cursul de agrotehnică. în aceeaşi noapte, plecase la gospodărie, cuprins de nelinişte, nerăbdător... Uitîndu-se la hîrtiile de pe masă se mustra în gînd că nu citise mai multe cărţi, că învăţase poate prea puţin! Tînărul inginer desfăcuse sub privirile mirate şi puţin speriate ale celorlalţi şi alte schiţe. Le vorbea acum despre întinderile mărite pe care se vor desfăşura lanurile de orez. Badea îşi trase o schiţă în faţă şi rămase cu ochii la ea. Gîndurile sale zburau în altă parte... Era clar că se găseau acum pe urmele duşmanului. Fuga lui Godin şi prinderea lui Nistor arătase că între acţiunile acestora şi greutăţile întîmpinate de ei în lupta pentru transformarea bălţii, era o legătură. . Badea nu se mai îndoia de asta. Se întreba însă, în gînd, în mîna cui se găsesc aceste fire? Cine le strunea? Şi dacă în gospodărie mai sînt şi alţii prinşi în reţeaua lor?!... Pricepu că lupta se va înăspri; de aceea, îşi îndreptă privirile spre Zamfir. Tractoristul stătea la capătul celălalt al mesei. Din momentul acesta, el răspundea de inima gospodăriei. Mecanicul repetă în gînd vorbele pe care i le spusese în şedinţa organizaţiei ţinută de cu seară. îi arătase cum trebuie să bată această inimă a gospodăriei, înflăcărat, neîntrerupt... „Să nu uiţi, — aşa îi spusese, —că dacă o singură clipă a încetat zvîcnetul ei, a încetat şi viaţa gospodăriei!" Cînd îşi încrucişa privirile cu Zamfir, mecanicul îi spuse în gînd: „Ne-aşteaptă o luptă grea, Zamfire! Trebuie să arătăm că noi putem conduce mai bine ca ei, că ceea ce am visat, putem să şi înfăptuim. Trebuie să vedem dacă Nistor n-a avut pe-aici rădăcini şi mai adînci, să ne gîndim şi la Culică. Ăsta a scăpat ca prin minune!" Glasul lui Vlad răsuna ca niciodată, grav şi preocupat. Mecanicul îşi opri privirea pe fruntea lui luminoasă şi largă, înaltă: „Tovarăşe inginer, îl îndemna, de asemenea, în gînd, a sosit vremea să visezi! Să ştii că mă bizui pe tine. Fără tine,fără ştiinţă, n-am să pot să conduc!"... Vlad îi simţi privirile şi-şi întoarse ochii spre el, întrebător. în clipa aceea, însă, privirile mecanicului căpătară înfăţişarea lor de totdeauna: încredere şi forţă, putere, înţelegere şi căldură —asta citise Vlad în ele. Uitîndu-se la Toma, care era întunecat Ia chip, Badea pricepu că subinginerul era încă nemulţumit de hotărîrea ce-o luaseră împreună, numai cu un ceas înainte. Toma trebuia să răspundă de grădinărie în locul lui Codin. Dintre toţi, el se pricepea cel mai. bine. înţelesese asta, dar se despărţise cu greu de cai şi de turme... „Lasă, frate Toma, îl mustra mecanicul, tot în gînd... o să vină şi alţi ingineri! Pînă atunci, o să răspundă de secţia zootehnică Ciurea, care, oricum, a ciobănit treizeci de ani şi ştie pînă şi vorba oilor. Tu să te gîndeşti numai, mereu, —glumi el, tot în gînd, —cum să ştampilăm caii, pentru ca să se ştie că-s crescuţi de noi!" ... Toma se uită la el şi rămase nedumerit. Nici nu-şi putea închipui măcar de ce zînibeşte mecanicul, aşa, din senin! Dintre toţi, doar Ciurea părea mai liniştit. Dar, îndoiala de care de obicei era cuprins, stăruia şi acum în privirile lui aţintite asupra tînărului inginer. Fostul argat îi măsura fiecare cuvînt. Uneori se însenina, ochii îi licăreau şi-şi ştergea grăbit şi mulţumit mustăţile-i sure. Alteori se încrunta, îşi întorcea privirile spre mecanic, întrebător: —„Tu ce zici, Badea... se poate asta?" Dar îi venea repede în minte imaginea bălţii cultivată acum FLOAREA VIEŢII 105 cu orez, ca in China şi Egipt, îmbrăcată nu cu stufăriş, asa cum o ştiuse o viaţa întreaga, ci cu o pădure de grîne şi de lanuri de fel de fol Privindu i' faţa brăzdata de bătrînoţea timpurie şi pumnii ciolănosi si mari, răsturnaţi pe masa alăturea de ai lui, lui Badea îi veni aşa, dintr-o dată să-I îmbrăţişeze. Nu se putu stăpîni şi-i cuprinse umerii. Vlad se întrerupse, se uită la el îndelung, zîmbind ca tot; ceilalţi — Ce iacem, frate Ciurea? întrebă mecanicul... O să răzbim? — Răzbim, zîmbi Ciurea, luminîndu-se la fată... De ce să nu răzbim?' „ ' de°dat«. ln locuI îngrijorării ce stăruise în inimile lor si care-i apăsase, apăru o bucurie ce-i lumina ca o tortă CAPITOLUL XIV O poveste adevărată... dar tristă 1 Noua conducere a gospodăriei aşteptase cu înfrigurare sosirea primăverii tractoarele, motoarele, maşinile, plugurile şi seminţele, totul era pregătit pentru un asalt susţinut şi greu. Ciurea angaiase de două ori mai mulţi oameni decît in primăvara trecută şi alerga acum după tehnicieni si specialişti prin toată regiunea. Toma uitase de cai şi vite^ făcuse zeci si sute de răsadniţe calcie în care pregătea răsaduri pentru sutele de hectare ele gradmarie de care răspundea. El începuse lucrul cel mai de timpuriu In baltanu se putea intra atît de uşor. Zăpezile mari din timpul iernii intimaseră pma la Ursitul lui februarie. Topirea lor adusese revărsarea a noi puhoaie de apa peste pămînturile şi aşa destul de sătule. Vlad rătăcise zi.e întregi pe marginea ogoarelor desfundate, urmărind fumegarea înceată şi alburie, statornică, a întinderilor desţelenite - încereînd adesea in pumn, moliciunea şi frăgezimea ţărînei dospite. . ^.In.Primele file ale iui martie,' însă. cerul se lumină. Orizonturile si înălţimile 1 se aQinciră, devenind albastre, limpezindu-se. Nouri străvezii subţiri,alunecau şi se topeau spre miazăzi. Dinspre Dunăre adia călduţ vîntuî înnoitor al primăverii, înfiorînd întreaga fire amorţită pînă acum 'Razele soarelui cădeau mai departe şi. mai calde, lumina căpătase o strălucire care orbea. Ogoarele de pe spinările grindurilor de la Bogata şi privalul Dracului »e ramenisera, prăjite de soare şi vînt. Se simţea în aer iz aromitor de primăvara ridicmdu-se şi plutind dinspre pădurile de sălcii si hăţişurile de stuJariŞj dinspre jepcile m care gîlgîiau apele, din inima arăturilor nesfîr-îite, mărunţi tede îngheţ. Boarea primăverii purta acum şi aromele dulcege d. crud şi ierbarie, ale grînelor abia iţite din pămînt. Peste întinderea celor o mie de hectare semănate din toamnă cu grîu tremurau şirurile verzui ale nişoarelor miciji dese. Nici o primăvară din toate cele care trecuse nu trezise la _viaţa pămînturile bălţii, nu venise cu atîta dărnicie de lumină şi nu întărise mai mult simţămîntul si nădejdea de belşuo-deînp?^' desPr|lma>ărar,ea,. timpurie şi grăbită, adusese cu'ea%i ameninţarea de mec. Apa bătea m malul digului de aproape două săptămîni. Cînd gbiata de pe Dunăre a mceput sa pirîie şi s-au pornit sloiurile, zăvorind din loc în loc rostogolirea apelor, Dunărea s-a umflat şi, ieşind dintre maluri, a năvălit lunoasa m pădurile de sălcii. Apele au trecut peste pădurea Albina, peste 106 AUREL MIHALE lacul Lebăda, au umplut privalurile, împrospătîndu-le, şi s-au oprit neîncrezătoare — parcă —în coasta digului. Două săptămîni au stat aşa, cu undele bătînd cam la un pas sub buza digului. Pericolul inundaţiei trecuse de fapt. S-au început atunci primele lucrări ale campaniei de primăvară: lucrările de canalizare la orezărie, semănatul în mustul zăpezii a borceagului şi mazărei timpurii, discuirea uşoară a arăturilor zvîntate de pe grinduri şi pregătirea straturilor la grădinărie. Tractoriştii şi motoriştii, nerăbdători, scoaseră tractoarele şi motoarele, pompele, maşinile, sub şoproanele de trestie de pe grindul Bogata. în ultimele zile se apucaseră să care şi motorina în baltă. Rezervoare uriaşe fuseseră îngropate în pămînt, umplute, şi alte zeci şi zeci de cisterne şi butoaie orînduite la adăpostul perdelelor de trestie. Iată, însă, că aceste mici lucrări care pregăteau de fapt adevărata şi înfrigurata dezlănţuire a campaniei au fost în curînd oprite. în ajun, balta fu străbătută de la un om la altul de un strigăt de alarmă. Apele crescuseră pe neaşteptate şi, o dată cu ele şi pericolul ca din clipă în clipă furia şi potopul lor să se abată asupra ogoarelor. Primăvara, urcată între timp pe văile înzăpezite ale munţilor, deschisese acolo, sus, zăgazurile izvoarelor repezi şi tulburi, distrugătoare, care năvăliră înspumate, izbind cu putere în Dunăre. Vlad sărise atunci în şa şi după o goană nebună ajunsese la dig. în cîteva locuri unde pămîntul fusese mai slab şi se aşezase,' limbile valurilor lingeau terasamentul digului. Dacă ar fi crescut cu cîteva degete numai, trecea dincolo. în rest, pe toată lungimea digului, apa mai avea cîteva palme pînă sus. La început, Vlad se speriase; văzuse aevea, năboind puhoaiele pe deasupra ogoarelor smulse cu atîta trudă sălbătăciei. Pe aici, de la dig şi pînă sus la sediul gospodăriei, s-ar fi întins din nou domnia apelor. îşi alungă îngrozit gîndurile ce-i aduceau această sinistră privelişte şi porni în aceeaşi fugă a calului, înapoi, la orezărie. Peste un ceas, toţi mecanicii, tractoriştii şi cele cîteva sute de muncitori de la orezărie şi grădinărie goneau către dig cu lopeţi în mîini. Un călăreţ galopă pînă la grajduri şi se întoarse în fruntea unui şir întreg de căruţe pline cu bălegar. Pînă seara toate părţile slabe ale digului erau întărite cu pămînt şi bălegar bătut printre ţăruşi puternici de lemn. Vlad lăsă pe dig cîteva echipe de pază şi se întoarse cu oamenii şi căruţele pe grindul Bogata. Aici dădu dispoziţii severe pentru pregătirea evacuării bălţii. Cerul se înnourase, noaptea era întunecată, rece. Se pornise un vînt umed, prevestitor de ploaie. încărcară pe întuneric, în căruţe, sacii cu seminţe şi boarfele oamenilor. Scoaseră tractoarele de sub şoproanele de trestii, şi agăţară de ele maşinile, plugurile şi remorcile cu motoarele şipompele de apă. Tînărul inginer împărţi apoi grupurile de oameni pe la orezărie, pe la grădinărie şi grajduri. întreaga gospodărie rămase în noaptea aceea în stare de alarmă. Nu închisese nimeni ochii. Toţi aşteptau, semnalul evacuării care trebuia să se facă în linişte şi fără grabă, calm.. Cu oamenii ce-i mai rămăsese, Vlad îngropa rezervoarele, cisternele şi butoaiele cu combustibil pe locurile cele mai ridicate ale grindului. Pînă spre ziuă, cît timp făcuse toate astea, parcă uitase de pericol. Cînd rămase, însă, să aştepte ca toţi ceilalţi, se nelinişti. îl încerca mai ales teama să era singur. Badea era chemat de două zile la raion, la o conferinţă de partid, convocată pe neaşteptate şi cu mare urgenţă. Ciurea era plecat în regiune, după oameni. Toma, la Bucureşti, după seminţe de legume şi zarzavaturi. Spre miezul nopţii, Zamfir plecase şi el la sat, la Sfatul popular, după ajutor; de acolo trebuia să telefoneze şi după Badea, la raion. Zorile alungară întunericul de pe un cer plumburiu şi rece, închis. FLOAREA VIEŢII 107 Vîntul dinspre Dunăre se întărise, umed —de parcă purta cu el valuri de apă. Faţa ogoarelor mai joase, dinspre jepci, îşi începuse i'umegarea; ţărîna care în cîteva zile înflorise la lumină şi soare, îşi curmase parcă viaţa. Vlad încalecă şi porni nerăbdător spre dig, de unde nu primise toată noaptea nici o veste. Apa nu mai crescuse; staţiona la aceeaşi lăţime de palmă de buza digului. Vălurele mici, mînate necontenit de vînt, o încreţeau şi clipoceau în dig, brodîndu-1 cu un brîuleţ statornic de spumă murdară. Pe undele ei pluteau cîteva sălcii uscate, nişte lemne retezate pentru foc, crengi şi o puzderie de frunze uscate şi de trestii. Vlad găsi oamenii rebegiţi de frig, aproape îngheţaţi. îi trimise, îngrijorat, la şoproanele de pe grindul Bogata, să se schimbe cu alţii. Rămase singur. Fel de fel de gînduri îl încercau. Se gîndea şi la faptul că comitetul raional le ceruse planul de dezvoltare a gospodăriei pe următorii trei ani încă de acum două săptămîni,şi ei nu primiseră nici un răspuns... Şi la măsurile noi de întărire şi dezvoltare şi mai rapidă a gospodăriei pe care trebuia să le ia în urma Fîotărîrii partidului şi guvernului în legătură cu campania de primăvară... dar mai ales la pericolul inundaţiei, care ar fi zădărnicit munca a sute şi mii de oameni, a zeci şi zeci de maşini... Se întreba, tocmai, dacă înălţarea digului ar putea înlătura definitiv pericolul, cînd auzi în spatele său tropot de cal. Se răsuci pe şa şi se însenină; cel care venea era Ciurea. Fostul argat descăleca lîngă Vlad şi se aplecă pe marginea digului. Măsură tăcut, cu palma, distanţa pînă la apă. Apoi îşi întoarse către tînărul inginer faţa obosită de nesomn, galbenă şi suptă, năpădită de perii îndesiţi ai bărbii. Ochii, însă, parcă îi rîdeau. Avea ceva în priviri care-i trăda o bucurie ascunsă, mare. — N-o să treacă, spuse el cu hotărîre. Lunca Dunării e plină de hăţişuri şi dacă la prima răbufnire apele n-au izbutit să rupă digul, de azi încolo e mai greu. Se vor risipi şi prin alte bălţi. Tînărul inginer descăleca şi se chirci şi el alături de Ciurea. — De ieri n-au mai crescut, spuse el . . . Staţionează. Glasul îi trăda îngrijorarea de care fusese cuprins mai înainte. Ciurea se uită la el, bănuitor, învinuindu-se în gînd că încercarea asta îl prinsese singur pe Vlad. — Vin de-a dreptul de Ia raion, vorbi el, parcă apărîndu-se. M-au chemat de pe drum la conferinţă. Cînd am primit telefonul do Ia tine, am plecat încoace. Vin după mine şi Badea, cu primul secretar. O să fie bine!... dacă n-o să fie înec! adăugă mai apoi. — Dar dacă o să fie!? întrebă Vlad, întunecat. — N-o să fie, se încăpăţînă Ciurea. Se ridicară de pe marginea digului şi se întoarseră spre baltă. La cîteva sute de metri de lîngă zidul de pămînt, se întindeau arăturile cuprinse între jepci şi grinduri. Dincolo de jepci, în stînga, domneau hăţişurile şi stufărişul bălţii încă nedesţelenite. în vara asta, tractoarele vor intra şi acolo, întorcînd ogoare noi. Privirile lor se opriră asupra întinderii verzui de lîngă orezărie, către grindul Bogata, unde erau lanurile de grîu. — Dacă apele trec, o să pierdem peste trei mii de tone de pîine, şopti Vlad şi mai întristat. Şi asta, fără a socoti celelalte mii şi mii de tone de orez, de sfeclă, de porumb şi de bumbac! — Tovarăşe inginer...îl mustră Ciurea. — ...va fi în pericol îndeplinirea planului nostru de transformare 108 AUREL MIHALE a bălţii, murmură Vlad cu durere. însemnează cu nu se poate; pentru că, totuşi, digurile nu se pot înălţa pînă la cer! Ciurea îi prinse braţul, nedumerit. — Nu ne-am zbătut zadarnic, tovarăşe inginer, grăi el cu blîndeţe, dar şi cu hotărîre. De-acum o să ne fie mai uşor. S-a lămurit situaţia celor care ne-au făcut greutăţi cu planul, care n-au plătit salariile muncitorilor, care-au blocat fondurile de investiţii pe anul întreg... Tînărul inginer tresări şi-1 privi întrebător. — ... Iţi aminteşti de secretarul cu chestiunile agrare?!... şi cu el s-a lămurit ... Cu tot firul lor, pînă acolo, sus, la conducere... cu atitudinea lor faţă de specialişti dc-aide Codin şi Nistor .. toate s-au lămurit! Hotărîrea cu care Ciurea vorbea se transformase în ură. Acum nu-i mai vorbea lui Vlad, ci sie-şi. Se întreba, scrâşnind: — Cum, adică să se întoarcă iar timpurile boierilor şi fabricanţilor? Să-1 văd din nou pe Frangopol aici şi balta rămasă în sălbăticie? ... Cum credeau ei asta? ...Hm!... Vlad pricepu repede că Ciurea vorbea despre şedinţa de Ia raion. — Cu planul... cu planul nostru, cum a rămas? îl iscodi el. — Da'cine s-a mai gîndit ia plan? mărturisi Ciurea. E bine... Păi, dacă primul secretar ne-a dat ca exemplu în conferinţă? Acum, după ce s-a întors la Bucureşti, azi-noapte... Ştii cum a zis? — Cum? întrebă nerăbdător, Vlad. — Aşa... După ce se gîndi o clipă, Ciurea continuă: „Cea mai justă aplicare a liniei partidului în lupta pentru dezvoltarea agriculturii socialiste" — aşa a spus! Faţa lui Vlad se lumina treptat. îndoiala din inimă, totuşi, nu-i dispăruse. Clipocitul apelor care băteau neîntrerupt digul proaspăt, îi amintea mereu de pericolul ce-i ameninţa. „Numai un dig uriaş, ridicat de jur-împrejurul celor zece mii de hectare, poate apăra pămînturile renăscute de o primejdie permanentă... Şi asta întrece, într-adevăr, orice posibilitate de investiţie, acordate unei lucrări care rămîne, totuşi, locală!" — Tovarăşe inginer, te amărăşti degeaba, îi simţi Ciurea gîndurile... Păi, dumneata ştii ce se vorbeşte despre gospodăria noastră? Să-ţi spun numai ce-am păţit în tren, cînd mă duceam după oameni, la Ţăndărei... Se aşezară alături, pe marginea digului,-cu Miele cailor aruncate pe umeri. Ciurea îşi şterse mustăţile sure, bogate, şi-şi răsuci o ţigare. După lucirile ochilor, Vlad pricepu că se gîndeşte Ia ceva care-1 îmbucură. — Stai, să vezi! reîncepu Ciurea. îşi aprinse ţigara, trase cîteva fumuri prelungi şi repetă: —Stai să vezi... La Ciulniţa, schimb trenul şi mă urc în motorul Ţăndărei. înăuntru găsesc cîţiva mecanici de-acolo, de la Centrul Mecanic, nişte tractorişti şi încolo numai ţărani; tineret mai mult. Doar a pornit motorul şi vorba a început... Ştii cum se leagă vorba în tren! Vorbim noi despre timp, despre ogoare şi semănături, despre locurile de pe unde sîntem fiecare, şi ce facem... Mi-a venit şi mie rîndul. Eu, zic, sînt de la Zăvoiu... Doar n-oi fi de la Gease sare unul, un tractorist... Chiar de-acolo! răspund eu. Şi drept să spun, jiu mi-a fost ruşine să le arăt că-s de-aicea... Ei, ce să vezi?! Tractoristul a strigat la alţii, de-ai lui. Au venit şi ăia, şi mecanicii, şi ţăranii, toţi. Tot vagonul s-a strîns ... Şi, zi, eşti chiar de Ia gospodărie?! mă întreabă tractoristul, iar neîncrezător... De-acolo, tovarăşe. Da'de ce mă întrebi?... Ma măsurară, şi el şi ceilalţi, cu privirile. Mă uit la mine, şi-mi dau seama c-a mai rămas ceva în. înfăţişarea mea de altădată, de argat, care aminteşte vremea slugăriei la Frangopol... De-acolo sînt, repet eu, sprea-i încredinţa că aşa este... Bre, începe FLOAREA VIEŢII 109 tractoristul, e adevărat ce se aude despre gospodărie?... Adică ce? întreb... C-aţi spart balta, c-aţi adus puii cu aeroplanul şi vitele pe Dunăre, c-aţi... E-adevărat, am răspuns... Şi-au început toţi deodată ,cu întrebările: — Se aude că aţi făcut munţi de bucate, bre!... Lumea zice c-aţi pus orez, şi bumbac irigat, şi c-aţi scos vagoane întregi!... c-aţi ridicat dig Ia Dunăre!... c-aţi umplut balta cu cai care s-au sălbăticit!... c-aţi făcut cinci vagoane de sfeclă la hectar?!... E adevărat, le-am răspuns. Toate sînt adevărate! Fostul argat trase din ţigară; ochii îi străluceau şi mai mult. — Drept să spun, tovarăşe inginer, şopti el, niciodată pînă în minutul acela n-am fost atît de mîndru că sînt de la gospodărie... Stai, să vezi! Unul mai aşa, c-o geantă pe genunchi, care stătuse la fereastră numai şi ascultase, îmi face semn şi mă întreabă: — Tovarăşe, pe la noi se aude că scoateţi şi două recolte pe an. E-adevărat?... Adevărat, îi spun. De pildă, am pus astă-primăvară pe-un pămînt orz ; acuma, în iunie, punem orez. O să scoatem un vagon ele cereale de pe un hectar!... Fugi că minţi! sare el... Ba, se poate! strigă un ţăran. Dacă îi dai apă şi are şi căldură, merge... de ce să nu meargă?! ...Au început toţi să se minuneze: Tţţ! Tţţ! Tţţ!... Iţi închipui, eu pluteam în al noulea cer! Tînărul inginer începu să zîmbească. — Stai să vezi, mormăi mai departe Ciurea. Acu vine şi pocinogu!... Se scoală altul, un ţăran, şi mă întreabă: Bre, se zice că aveţi şi grîu răsfirat, cu spicu' ca de ovăz!... Ei, tovarăşe inginer, m-a luat gura pe dinainte: i-am spus că avem! Puteam să-i spun că la o aşa gospodărie nu se găseşte grîu d-ăla?... nu puteam! Ciurea tăcu un timp, abătut. Vlad se iută Ia el îndelung, surprins de frămîntarea ce-i tăiase bucuria. Fostul argat şopti, rugător aproape: — Tovarăşe inginer, nu se poate s-avem şi noi grîu d-ăla?... măcar aşa, de probă? — O s-avem, îl încredinţa tînărul ingier. Trebuie să aducem sămîniă din Uniunea Sovietică. — S-aducem, tovarăşe inginer, că-i mai mare ruşinea... Vlad dădu să se ridice, înseninat de vorbele fostului argat. Mîna acestuia, însă, îl ţintui pe loc. Ciurea vorbea acum şi mai neliniştit: — Stai, stai că n-am terminat... s-auzi numai şi să te minunezi! Să vezi cum s-a dus vestea despre noi! Şi toţi oamenii de pe Bărăgan o poartă din gură în gură, ca pe o poveste... După zarva asta, s-a tras lîngă mine .un alt ţăran, ceva mai în vîrstă. A clocit el un timp, răsucinclu-şi o ţigară, şi-apoi, după ce i-am dat de-a aprins, mi-a şoptit: — Bre, o să-ţi spun şi eu ce s-aude pe la noi. Să-mi arăţi dacă aşa este; vreau să le povestesc că te-am întîînit şi dacă n-oi şti asta, n-or să mă creadă!... Se aice că acum două veri, au venit acolo în baltă, la gospodărie, trei inşi... Bună ziua... — Bună ziua!... Ce vreţi! i-ar fi întrebat ăla care conducea la voi, inginerul... Vrem să lucrăm şi noi aicea! au spus ei. Da'nu intrăm decît dacă ne primiţi pe toţi trei. Noi nu ne-am despărţit niciodată şi aşa vrem să muncim şi să trăim şi de acum încolo... Bine, ar fi zis inginerul, vă primesc, că tot avem noi nevoie!... Şi-au intrat! Numai că, ce să vezi?!... toţi trei erau comunişti!... Bre, eu îţi spun ce s-aude pe la noi; se spune că partidul i-a trimis... aşa s-aude... Se zice că i-a chemat şi Ie-a spus: —'Vă duceţi la Zăvoiu, la gease. O să găsiţi acolo o baltă sălbăticită în care de sute şi sute de ani n-a călcat picior de om. în trei ani să faceţi din ea o grădină!... Şi-au venit, şi s-au apucat de muncă. Unul, cel care-i conducea, era mecanic de meserie. Ei a început să se ocupe de motoare şi de pompe, de maşini şi de tractoare... Altul, care, să vezi, fusese argat mai înainte, chiar acolo, pe moşie, a intrat 110 AUREL MIHALE lâ plugărie, la vite, la oi... Al treilea, — încliipuie-ţi! — zice că a fost inginer şi n-a spus Ia nimeni... Şi au ridicat, toţi trei, o colibă pe malul apei şi-au început. Ziua munceau, iar noaptea stăteau şi se gîndeau, şi se sfătuiau, cum să facă. Vezi, că ceea ce le spusese partidu' să facă, trebuia să facă! Aşa sînt comuniştii! Trebuia să facă din baltă o grădină şi gata!... Şi, n-a trecut mult şi s-au ridicat, şi-au spus: Staţi, nu e bine ce faceţi voi! Iată cum trebuie făcut!... Şi inginerul a scos un plan nou şi l-a pus pe masă. Gînd au văzut ceilalţi cine sînt, s-au crucit şi n-au avut încotro; au primit planul lor, după care au intrat tractoarele în baltă, au spart ţelina şi au apărut lanurile de orez şi de bumbac, de grîne şi de sfeclă, grădinăria şi toate celelalte... Ciurea apucă braţul tînărului inginer şi-1 strînse neliniştit. —...spune, m-a întrebat ţăranul acela, agăţîndu-se de haina mea... aşa este?!... Ce era să-i spun, că nu-i aşa?!... Aşa-i! i-am răspuns... Numai că oamenii au pus în poveştile lor şi ceea ce noi încă nu am făcut! Eu zic c-avem o mare răspundere, tovarăşe inginer! Sînţem datori să îndeplinim totul pînă la capăt. Vezi dumneata ce cred oamenii despre noi?! Cum puteam să spun atunci, că argatul acela sînt eu?!... Il cunoşti pe mecanic? m-a întrebat ţăranul... Da, îl cunosc! i-am răspuns... Dar pe inginer? Da, şi pe el îl cunosc!... Şi pe fostul argat?... Şi! Şi-am tăcut! Povestirea lui Ciurea produsese o impresie deosebită asupra tînărului inginer. Ii zguduise conştiinţa. Se gîndea dacă îndeplinirea visului acesta măreţ despre transformarea bălţii nu mergea prea încet, dacă faţă de năzuinţele poporului cuprinse în legenda despre ei, au făcut destul. — Aşae, tovarăşe inginer, murmură Ciurea, de asemenea gînditor... Trebuie să-ţi spun drept: simt aşa — ca o apăsare pe inimă. In tren, ştiau povestea noastră vreo zece; dar au mai ascultat-o încă vreo cincizeci... ş -au dus-o în cincizeci de sate de pe Bărăgan... Mă întreb mereu, merităm noi asta?! Ciurea tăcu fără să mai caute răspuns. Tăcea şi tînărul inginer. Privirile lor cercetau întinderile nesfîrşite de hectare de arătură. Stufărişul care mai rămăsese pe jumătatea din stînga a bălţii, uscat şi rărit, vînzolit de vînt, părea o pădure arsă. Dar încurînd acolo va stăpîni din nou aceeaşi vegetaţie sălbatică, buiacă. Zarea plumburie ascundea acum îngrămădirea clădirilor şi şirul plopilor de pe malul Lişteavei. Teama de înec adusese iarăşi în mintea lui Vlad imaginea acestor întinderi căzute pradă apelor. Se întoarseră în partea Dunării. Lui Vlad i se păru că în clipocitul molcom al undelor, apa sapă neîntrerupt în dig. Ciurea cercetă şi faţa apei şi pe a cerului scămoşat şi vînăt. — Dacă nu plouă, nu. mai e nici un pericol, spuse el. Pe dig, veneau în trapul cailor doi călăreţi: mecanicul şi primul secretar al comitetului raional. în dreptul lor opriră caii şi descălecară grăbiţi, ochii la apa ce bătea marginea digului. — Ce face, o să treacă? întrebă neliniştit primul secretar. — N-o să treacă, se împotrivi Ciurea. Dacă mai stă şi azi pe loc, de mîine începe să scadă. Se scurge la vale... Pe Vlad îl izbi înfăţişarea şi. a mecanicului, şi a primului secretar. Neliniştea de care erau cuprinşi o simţi clin tăcerea şi îngîndurarea lor. Ea nu putuse însă întuneca lumina din privirile lor — lumină care arăta bucurie şi seninătate, hotărîre. Lumina aceasta avea un izvor mult mai adine. Tînărul. inginer căută privirile mecanicului şi-şi arătă nedumerirea. Badea tresări şi-i zîmbi satisfăcut, clătinând din cap. Se apropie şi-i strînse mîna ca unui copil. FLOAREA VIEŢII 111 — O să fie bine, spuse şi el. S-au limpezit multe lucruri. Vlad pricepu că vorbea despre aceeaşi şedinţă de la raion. Cercetă faţa slăbuţă, trasă şi negricioasă, a secretarului, dar nu înţelese mai mult. în clipa aceea, primul secretar părea şi mai liniştit ca de obicei. Privea tăcut, cercetător, întinderea apelor ridicate pînă în gîtul sălciilor. Se întoarse, apoi, spre priveliştea larg desfăşurată a întinderilor bălţii. Se întoarseră şi mecanicul, şi Ciurea, şi Vlad. — Mi se pare c-aţi obosit, vorbi primul secretar, zîmbind. Apoi se adresă lui Vlad, întrebîndu-1 dintr-o dată: Ce zici, tovarăşe inginer... cum stăm cu balta? — V-am trimis planul pe următorii trei ani, răspunse Vlad şi mai nedumerit. — Tocmai despre asta vorbesc, spuse primul secretar. Adăugă, zîmbind: — Vă ştiam mai îndrăzneţi, mai visători! Şi Vlad, şi mecanicul, şi Ciurea, tăceau. Dezvăluindu-şi gîndurile, secretarul îi pusese în încurcătură. Pe dig, venea grupul oamenilor pentru pază. Unul dintre ei le luă Miele din mîini şi trase caii mai la o parte. Ceilalţi se îngrămădiră în spatele lor, toţi cu ochii spre baltă. — Planul vostru, reîncepu primul secretar, întors spre Vlad, a fost studiat de noul birou al comitetului raional. Trebuie să-i aduceţi unele îmbunătăţiri. Noi credeam că se poate după trei ani, adică la sfîrşitul planului cincinal, balta să dispară cu desăvîrşire... Secretarul scotoci în geanta atîrnată pe şold, scoase planul bălţii şi se adresă lui Vlad: Ne-amputut închipui, după planul nostru cum o s-arate balta! Va fi desţelenită întreaga suprafaţă... vor fi desecate jepcile şi întoarse... şi toate aceste pămînturi vor fi. înconjurate de un dig puternic care să Ie apere de înec... Se vor mări lanurile de orz şi de grîu, de bumbac şi sfeclă, de floarea-soarelui... grădinăria va fi de cinci ori mai mare... Veţi avea tractoare şi maşini mai multe şi mai puternice... Pe unde mai tremură stuful acum... vor bîzîi neîncetat com-binile, vor fi ateliere noi de mecanică, de strungărie, de fierărie şi. lemnărie, grajduri pentru vite şi cai, coteţe pentru păsări. Gospodăria întreagă va fi electrificată. — Păi, toate astea sînt în plan! îşi arătă Vlacl nedumerirea care-i creştea. — Sînt, mărturisi primul secretar, dar planul vostru se opreşte aici!... Voi nu v-aţi gîndit că oamenii fac toată această transformare uriaşă, oamenii noştri liberi, care năzuiesc spre fericire. Ei vor da viaţă acestor pămînturi renăscute, ei le vor cuceri pînă la capăt prin muncă şi luptă, prin dragoste şi avînt... Voi, însă, v-aţi gîndit mai puţin la viaţa lor! Dar ei trebuie să şi trăiască, să se bucure de viaţă! Inchipuiţi-vă un sat model pentru cei peste două mii de salariaţi.permanenţi... locuinţe pentru alte două mii de muncitori sezonieri... o şcoală elementară de şapte ani... un palat cultural cu sala de teatru şi cinematograf, cu bibliotecă cu club, cu săli de joc şi de sport... un cabinet medical, creşă şi cămin pentru copii! Vlad şi mecanicul gîncleau ia toate astea, înseninaţi. Imaginaţia tînărului inginer fu aprinsă ca de un fulger al minţii. Visurile lor despre transformarea bălţii căpătau, astfel, semnificaţia cea mai adîncă: totul trebuia închinat fericirii omului! Ceilalţi, muncitorii, ascultau furaţi ca de o vrajă, cu ochii strălucind. Pentru prima dată, Ciurea nu se mai încruntă. Acum nu se mai îndoia nici el că aceste visuri vor fi înfăptuite. Dar semnificaţia acestor transformări era pentru el mult mai adîncă. El îşi petrecuse treizeci de ani din. viaţă în sălbătăcia bălţii şi în robia lui Frangopol. Şi, iată că acum, pe locurile unde înainte fîlfîia stufărişul şi bălteau apele, acolo unde 112 AUREL MIHALE în hăţişuri se ascundeau lupii şi orătăniile bălţii, va fi o altă viaţă... vor fi nu numai lanuri... vor zburda copii, vor străluci în soare acoperişurile caselor, se vor lumina oamenii în şcoli şi biblioteci! — Aţi uitat, de asemenea, vorbea mai departe primul secretar, că oamenii preţuiesc frumosul, că vor să se bucure de el! De ce nu aţi'pus în pian nici o brazdă de flori?... nici o alee de plopi argintii?... nici'o perdea de sălcii?... sau un parc?! Vlad zîmbi ca de o glumă, copilăreşte. — Şi-apoi, continuă primul secretar, cu ochii măriţi, clătinîndu-şi capul mustrător... se poate să uiţi tocmai de laborator', tovarăşe inginer? .„Ştii că toate astea nu se pot face fără ajutorul ştiinţei!... Noi nu&vrem să ai vreodată motiv să ne părăseşti! rîse el. Vrem să rămîi aici pentru totdeauna! Trebuie să ai un laborator adevărat, mare şi nou, înzestrat cu toate cele de care ai nevoie pentru munca dumitale ştiinţifică ! Vlad îşi pierduse firea sub privirile prieteneşti, pline de dragoste şi căldură, încrezătoare, ale celorlalţi. Imaginea unui astfel de laborator îi atîţa şi mai mult visurile. Şi parcă toate celelalte dispăruseră din mintea Iui. îi^rămăsese în faţă, aevea, clădirea înaltă şi luminoasă, albă, a laboratorului. Se vedea iar în faţa microscopului, încercînd fel şi fel de analize, aplecat deasupra cărţilor, cercetînd. Vedea aevea şirurile de pionieri care urcau scările de piatră ale laboratorului... îi va aşeza în rînd, pe scaune, şi acolo, în faţa planşelor şi a aparatelor de tot felul, le va povesti şi le va arăta cum au pătruns părinţii lor în pustietatea şi sălbătăcia bălţii'şi cum şi-au construit ei o viaţă nouă ! — Asta e, tovarăşe inginer, îl trezi secretarul. Calea acestei lupte se deschide acum şi mai largă, şi mai frumoasă. ... Să mergem înainte. Să îndrăzneşti şi mai mult. Şi să nu te temi niciodată că vei rămîne singur. Visează, ai pentru cine! 2 După plecarea primului secretar, Vlad nu-şi mai găsea locul de frămîn-tarea ayîntată, înaltă, a gîndurilor. De fapt, primul scretar nu adusese decît scînteia care aprinsese imaginaţia lui bogată. Vlad vedea aevea, în mijlocul bălţii, acolo unde acum se întindeau încă hăţişurile şi smîrcu'rile-jepcilor, o statuie uriaşă, strălucitoare, înălţată cutezător spre cer: era statuia omului. Ea domina toate aceste întinderi scoase din sălbătăcie de geniul lui şi pentru fericirea lui. înţelese acum, mai adînc ca niciodată, că lupta pentru realizarea năzuinţelor spre fericire ale oamenilor, trebuie să fie măsura tuturor lucrurilor. „Ştiinţa, îşi spunea Vlad, nu poate exista decît dacă pune lupta sa pentru adevăr în slujba omului, a vieţii!" Pe marea legănată, galben-verzuie, a lanurilor din închipuirea sa, vedea acum aevea, înălţîndu-se cele mai frumoase aşezări omeneşti. Simţea,, chiar, parfumul florilor ce vor împodobi grădinile întru înfrumuseţarea vieţii, auzea foşnetul de argint al plopilor, întrezărea ferestrele mari şi luminoase ale şcolii, urmărea cîrdurile de copii şi tineretul pornit la joacă şi la scăldat... Poate că mai mult decît larga desfăşurare a lanurilor,'acestor locuri le-a lipsit şoapta şi zarva vieţii. Pustietatea lor va fi însufleţită de yiaţa^ oamenilor mai ales, şi mai puţin de rodul pămîntului... Şi iarăş, îi răsărea în minte satul şi oamenii care vor fi, laboratorul în care va lucra© — cu mese.îmbrăcate în faianţă, cu fel de fel de aparate, cu microscoapi aşezate în faţa ferestrelor, cu etajere pline de sticlărie... Da, acum si îndeplinirea acestui mare vis al său va fi cu putinţă ! Şi încă tocmai' acolo,, unde credea că trebuia să înceapă cu renunţarea de a'-l înfăptui! Niciodată FLOAREA VIEŢII 113 -i apăruse mai adîncă de cît acum legătura asta, dintre năzuinţele spre icire ale oamenilor şi marea sa pasiune pentru munca ştiinţifică. Nici putea să-şi dea seama unde începe hotarul dintre ele. Totul se pierdea r-o imagine luminoasă în care viaţa, visurile, năzuinţele, lupta şi munca şi a oamenilor se contopeau... „De fapt, gîndi Vlad, asta şi însemnează fi fericit! Să-ţi găseşti în această uriaşă luptă pentru o viaţă nouă, a nenilor noştri, locul tău! Să-ţi găseşti în această furtunoasă răsturnarea nii în care vechile vestigii ale unei vieţi trecute şi întunecate sînt sfărî-rnate, un drum al tău, care să ducă la acelaşi ţel pe care-1 au celelalte mii şi milioane de drumuri ale oamenilor... Da, sînt*un om fericit! constată Vlad cu emoţie. Struni frîul calului care-1 plimba agale printre arături. Porni într-un galop fulgerător, prin care încerca să se ţină, parcă, pe urmele gîndurilor. Nu călărea: plutea, zbura. întreaga nemărginire a bălţii, desfăşurată dintr-o zare în alta, se părea că nu-i ajunge. Era cuprins de beţia unei bucurii în care şi gîndurile, şi simţirea îi erau deopotrivă de tulburate, înfierbântate ca de o văpaie. Intr-un timp, se păru că Lăstun îşi domolise goana, şi-1 plezni cu pana frîului pe gît. Calul zvîcni speriat şi-şi întări fuga. Vlad închise ochi şi se lăsă purtat de cal ca de o legănare... Ajunse acasă după prînz. Abia acum simţi oboseala nopţii nedormite şi a hoinărelii lui printre arături. Se liniştise. îşi scoase cizmele şi se întinse pe pat, să se culce. Lăsase paza digului şi pregătirile pentru evacuarea în seama lui Badea şi a lui Ciurea. Acum împărtăşea şi el părerea fostului argat, după care pericolul inundaţiei trecuse. Gîndul acesta îi micşoră îngrijorarea care-1 mai împedica să se bucure de dulceaţa somnului. închise ochii, dar nu putu să adoarmă. încordarea prin care trecuse îi ţinea simţurile încă treze. Gîndurile începură din nou să-i fiarbă. Odată cu imaginea şi mai luminoasă a vieţii ce va sălăşlui în baltă, apăru şi chipul Silviei. Constată cu o uimire care-i încălzi inima, că nici chipul ei nu putea fi despărţit ele lupta lui şi a oamenilor. Dimpotrivă, abia acum înţelese semnificaţia adîncă a iubirii ei. Vlaci îşi aminti iar de ochii ei de noapte, strălucitori şi plini de duioşie. Era aceeaşi duioşie care-1 cuprinsese în clipa despărţirii de astă toamnă. Tresări. îşi simţi inima înfiorată de dor. Simţea lipsa Silviei mai mult ca niciodată. Parcă se temea să lupte mai departe fără ea. Deveniseră, pe nesimţite, tovarăşi, buni ele muncă, de luptă şi de visuri. Şi tocmai în acestea îşi aflase şi dragostea lor izvorul şi tăria, căldura şi măreţia. Sări din. pat, mînat de dorinţa de a-i împărtăşi şi ei aceste gînduri. Se aşeză Ia masă şi se apucă să-i scrie, cu toate că nu primise încă răspunsul ei la ultima scrisoare... Dragă Silvia, aşternu Vlad pe hîrtie...Trăiesc o mare bucurie şi mă grăbesc să ţi-o împărtăşesc şi ţie, cea mai scumpă şi mai apropiată inimii mele. Mi-am dat seama acum, mai mult ca oricînd, că ne aşteaptă într-adevăr fericirea. Tot ceea ce am dorii cu atîta pasiune în viaţa mea, va fi un lucru împlinit. Inchipuie-ţi că aici, pe baltă, nu se vor legăna numai lanurile pentru care împreună am visat şi am luptat, ci va înflori şi o viaţă nouă. Vom construi... Gîndeşte-le că printre sutele de clădiri ce se vor ridica, se va construi în mod special un laborator pentru mine... Ah, Silvia, niciodată nu mi-am dorit mai mult! Niciodată pînă în această clipă nu am simţit cît de larg ne este deschisă calea spre fericire. Trebuie, însă, să îţi spun că lotul va fi zadarnic dacă pe această cale nu voi fi cu tine!... Şi Vlad îi povesti în continuare, cum a venit primul secretar şi i-a mustrat că s-au gîndit prea puţin la viaţa şi la fericirea oamenilor, la frumuseţea neasemuită a vieţii noi... Auzi, Silvia... să fie flori şi să foşnească în soare 8 — V. Romînească 114 AUREL MIHALE Tînărul inginer aminti si de rfîlSl ? ■ ' aCM5te 0 s*^'"* « secretarului, de iLinaTncie-i apăreaa^unr err1"1^? duP* Plecarea gîndeşti altfel si asta mă face ,i Z7t///X ?lJencirea noastr&- Ştiu eâ nu acu/destul declar/cToS^SteTa i^S!- "* ""j??1, nostni- Mi se P™ frumoase visuri, nu va pu/eaplrinhi^vZ***1 *' rădăcini Mît de fi înfrînată în niciun fell- Vlad o mai T** **^ nu P°aU despre viaţa de la Institut desnrem,,^\ \ ° CGVa desPre Vîlsan- an şi trebuia să pleca pract3 sHermină r™! CÎnd î?i încheia ultimui promis. Cred că înţelegi V\mi?a /eZ de// ?^ && VU' a?a CUm mi'ai ţomie de ort pentru fiecare zi scrisoarea' ^icZ/tX ZSh^6 ?1 06 lîngă el. Se ridică îs trasl'ci/s tuIburatoarea senzaţie că Silvia era cutia poştală. ' Ş 1Zm6le 91 P°mi sPre administraţie, unde era erau culoti? în taltf^i t^/^ ^ Mau ^i, Oamenii înfrigurarea cu ca4 se'Sea crXea^SX N " *'? '""P*™* Ş* de la contabilitate, la masa la care ™, î? fPi Tal lnt™ singur birou, contabil. BătrînelulXivipe deasunra o bi^-f6 NlSt°T' deacoP^ Pe ™« cîndu-şi sprîncenele Pîi fă^u semn si °feIanlor. cu ramă de metal, ridicole pe/care le socotea^^ aia nu-^:rS^ -* -S-dar cu zarva "însJl^ ^P^u-i colţul. Nu O mare linişte.punei tron?»^™"S°aiea a,fara> la l™ma slabă a înserării. scria despre^cei^lS SX"X Iner^dT^^ ^ " pe care o vom duce împreună ar A b~™\ Clt de frumoasă va fi viata mea începe cu tinD^TZa^irM,//?* c* spunea viaţa Nu ştiu de ce, dar nu ^iT^iT^M ^ M * ° că nu va fi asa sZnemi /A/ A ?f aC6Sta Se va ^ cînd™-închipuit ntciodat?ca /sl^i^mTa ' - l"','""' C& na mi~am Mi-e dor de tine Vlad dar /A „ î de adine, pe altul, în mima mea... ce ne despart7vo^'i^/^^Ţ %?.indul ^^tre^mai ^ ^le ^pr^ară to/la vZ preună, putem lupta mai bine „entru „i,Jjh ,i i 1 . ' ceva...că, Im- -Tiu! făcu Vlad, uimit... S]gur că este de acord! 3 Urmă apoi, vreme schimbătoare. Primăvara <*p ar*i-« - j , ~ c» apa ceratai lfalşM pM.n limpezimife4 X™!» » sSvea0^Si FLOAREA VIEŢII 115 si alintătoare a vîntului dinspre Dunăre, întărită de mirezmele pămîntului dezgolit de omăt, cînd rece şi întunecată, mohorîtă, cu cerul de plumb, cu lumină vineţie şi vînt răsculat în porniri vrăjmaşe. Uneori, balta se desfăta în soare, cu seva din adîncuri zvîcnind spre plinirea vieţii. Alteori, se buluceau deasupra ei nouri îneguraţi ca un abur de smoală, care-o ameninţau cu potop de ape şi urlet de furtună. Nu trecuse nici primejdia înecului. Undele Dunării băteau la fel de mînioase şi de tulburi malul digului. înălţimea înfricoşătoare a apelor rămăsese aceeaşi, însemnată pe zidul de pămînt cu dantelă de spumă murdară şi îngrămădită de găteje şi trestii. începuturile vieţii din baltă bîjbîiau în nestatornicie. Viaţa oamenilor se mistuia ca sub o oprelişte la adăpostul şoproanelor de stuf. Tractoarele nu puteau intra în pămînturile care nu-şi terminaseră încă fumegarea alburie. Motoarele şi pompele trebuiau de asemenea să aştepte liniştirea apelor Dunării şi retragerea lor în albie. Numai la orezărie şi grădinărie se puteau începe lucrările de sapă, de curăţire şi adîncire a canalelor. Primele semne de nerăbdare împotriva acestei chinuitoare aşteptări le dădură utemiştii. Fiecare zi pierdută însemna timp mai puţin pentru pămîntul ce trebuia să dea de două ori roadă. Cerură, deci, încuviinţarea să pornească ei cei dintîi la asaltul de seamă al primăverii. Şi într-una din zilele cu soare, intrară—în frunte cu Vlad şi Paulina — în parcelele de sus ale orezăriei. Pe jumătate dintre ele semănaseră în toamnă orezul care-şi tremura ţesătura verzuie şi deasă ca un covor de iarbă timpurie. Pe celelalte, aruncau acum — în mustul zăpezii — sămînţa de borceag. In iunie, la vremea semănatului de orez, pămîntul trebuia să fie iarăşi gol, pentru a doua şi cea mai frumoasă învestmîntare a sa. O dată cu utemiştii, au pornit şi tractoriştii să are coamele grindurilor, iar muncitorii de la orezărie să taie canale noi în pămînturile dinspre Bogata, întinderea de o mie de hectare ce avea să fie cuprinsă în reţeaua acestor săpături nu le dădea nici lor răgaz. Toma a rupt o parte din oamenii ce lucrau la răsadniţele înjghebate lîngă Lişteava şi a intrat împreună cu ei, în ola-turile noi, lărgite, ale grădinăriei. Astfel, în ciuda ameninţării apelor, campania de primăvară începuse, totuşi, la timp. Intr-o vreme au fost şi zile mai frumoase, în şir. Atunci a venit, adus de mecanic de la raion, şi inginerul care ridicase digul astă-toamnă. Au rătăcit pe dig, el şi Vlad, o zi întreagă. Au măsurat, s-au uitat prin ocheane şi au socotit că în pripă nu se putea face nimic. înălţimea digului n-ar fi oprit revărsarea apelor, care l-ar fi ocolit pe la capete şi ar fi trecut peste coamele grindurilor. Singura scăpare era realizarea vechiului plan al lui Vlad, după care întreaga întindere a pămînturilor desţelenite trebuia înconjurată cu un dig. De aceea înclinară cu toţii să creadă mai mult în spusele lui Ciurea, care mormăia cu încăpăţînare că nu va ii încă. întors la raion, inginerul acela a cerut să i se încredinţeze lui lucrările de îndiguire şi desecare a bălţii, prevăzute în noul plan al gospodăriei. Peste cîteva zile, apăru din nou în baltă, urmat — la cîteva ceasuri — de un şir de maşini grele. — Inchipuie-ţi, vorbi el adresîndu-se lui Vlad, în timp ce faţa uscată, negricioasă, şi ochii'măslinii, i se luminară... închipuie-ţi c-o să lucrăm împreună! Ne apucăm de dig şi la vară vom intra şiîn jepci, să scoatem apa. — Mă bucur, mărturisi Vlad, strîngîndu-i mîna. O să ne daţi nouă răgazul şi siguranţa care ne trebuie pentru a vedea de semănături. Şi în aceeaşi zi, au prins a coborî în baltă maşini uriaşe şi grele de săpat, de încărcat şi de cărat pămîntul. In cap mergeau două escavatoare puternice, cu gîturi lungişi tari din şine de fier, cu cupe ce-şi arătau colţii lucitori, 116 AUREL MIHALE cu pripoane încordate de oţel şi şenile late, şerpuitoare. Le urmau buldozerele sprintene, mormăitoare ca nişte mistreţi. înfuriaţi, screperele largi şi joase, tractoarele care tîrau cisterne şi remorci cu motorină şi unsori. Zgomotul lor înfiora balta, cutremurînd pămîntul şubred şi întins. Se opriră pe grindul Bogata, unde rămaseră profilîndu-se în zare ca un semn al puterii şi minţii oamenilor, al înfrîngerii pentru totdeauna a sălbătăciei pămîntu-rilor şi apelor. A doua zi, toate aceste maşini se înşiruiră pe grind şi începură să detune şi să geamă, să sape şi să scurme, să încarce şi să care valuri de pămînt. Pe grind, nu mai era învăluirea de oameni care fusese astă-toamnă, la înălţarea digului, dar sporul şi iuţeala scurrnării părnîntului crescuse. Duduitul motrarelor întărise zvîcnetul inimii de fier a bălţii, care bătuse pînă acum numai. în bîzîitul tractoarelor ce roiau peste ogoare. Au urmat zile uscate şi reci ca ale singurătăţilor noptatice din deserturi. A bătut cu. îndîrjire vîntul de la miazănoapte, aclucmd uscăciune pustiitoare, împrăştiind nuorii îngreuiaţi de mana ploii, rid.icînd perdeluiri de pulbere peste arături. Dar în curînd suflarea vîntului s-a curmat. Vremea înnegurată s-a întors. Au năvălit nouri pîntecoşi şi negri, ca o clădăraie pră-păstioasă şi ameninţător ridicată pe apele văzduhului, închizînd cu grăbire şi spaimă orizonturile. S-a ridicat iarăşi vînt puternic dinspre Dunăre, aducînd pe aripile lui reveneala ploii. Erau semne de adîncă tulburare a vremii, semnele apropierii echinoxului de primăvară. Şi într-una din aceste zile, spre seară, a început să burniţeze. Noaptea a căzut rece şi întunecoasă, adîncă, de parcă niciodată nu ar fi fost lumină pe pămînt. Ploaia a bătut surd şi neîntrerupt peste întinderile dezgolite, a sfîşiat tăcerea stufărişului uscat şi a umplut împrejurimile de murmur înăbuşit, ca un mîrîit al părnîntului. Tractoarele, maşinile grele, esca-vatoarele — toate s-au împotmolit în glod. Zvonul de muncă şi de cîntec al firii abia trezite s-a stins. Valurile de apă spulberată au alungat oamenii sub acoperişurile de stuf de pe grinduri. Noaptea a trecut cu greu, înfiorîn-du-i cu spaima revărsării apelor. Ivirea dimineţii nu le-a alungat, ci le-a mărit înfrigurarea. Nu se arăta nicăieri nici un semn de contenire a ploii. Lumina zilei rămăsese împuţinată de parcă ceasul zorilor nu mai avea sfîrşit. Pe deasupra bălţii, ploaia măruntă şi cleasă arăta ca o plutire de pîclă cu sclipăt argintiu, spartă şi răscolită de vînt. Spre seară, vîntul a răbufnit şi mai înfuriat şi a adus deasupra bălţii nouri de smoală topită. I-a învălătucit, i-a răsucit şi i-a amestecat pînă ce în inima lor s-a iscat scînteie de fulger. O săgeată de foc i-a străpuns de la o margine Ia alta, înflăcărînd înălţimile, detunînd în depărtări. Şoproanele de stuf s-au cutremurat, iar văzduhul a gemut prelung. Ploaia a prinsa ro-poti în picături mari, dezlănţuită ca un potop al cerului. Atunci a sosit Ia Bogata vorba de primejdie trimisă ele Ciurea, care păzea umflarea Dunării, la dig. Apele veneau acum mai tulburi şi mai furioase, învolburate, semn după care fostul argat ştia că ploaia a urcat pînă în creierul munţilor şi şi-a năpustit valurile de apă asupra îngrămădirilor de omăt din păduri şi văi. Soarta pămînturilor desţelenite ale bălţii o hotăra acum dunga ele cîteva degete din malul digului neacoperită încă de ape. In această clipă, puterea omului nu mai putea ţine în cumpănă năvala apropiată a puhoaielor. La ceasul acela, mecanicul a deschis sfat cutremurător în adunarea de sub şoproanele de stuf. S-a ridicat în lumina plăpîndă a unui felinar ce se legăna sub streaşină şi a vorbit oamenilor cu calm şi hotărîre, înnegurat. FLOAREA VIEŢII 117 Hotărîră evacuarea bălţii. După socoteala lui Ciurea, dacă apele creşteau tot aşa, nu mai aveau răgaz decît pînă în zorii zilei următoare. Peste cîteva clipe, motoarele maşinilor grele, ale tractoarelor, au început să duduie. S-au auzit trozniturile de metal ale plugurilor, scrîşnetul şenilelor, zăn-gănitul fiarelor şi scîrţîitul roţilor. In strigăte şi pocnete de bici, căruţele cu seminţe au ieşit de sub şoproane, înîundîndu-se în clisă. Şi toţi şi toate, călăreţi, căruţe, tractoare şi maşini, grupuri de oameni, s-au înşiruit către drumul de pe coama grindului Bogata. Pe deasupra murmurului ploii şi în lumina fulgerelor care despicau noaptea, începuse pe neaşteptate o zarvă uriaşă, care de fapt nu însemna decît o luptă îndîrjită cu apa, cu pămîntul şi întunericul. Sus, pe grind, mecanicul şi tînărul inginer aşteptau călări, de o parte si de alta a drumului. Prin faţa lor treceau căruţele cu seminţe, greoaie, bălăcind în şleaul mocirlit. — Lipsesc şase... îi spuse Badea celui care le conducea şi care se oprise, călare, la stînga sa. Celălalt întoarse calul şi plecă în trap, urmat de Vlad, pe drumul către şoproane. Mecanicul îşi şterse faţa de apă şi-şi ridică şapca de pe ochi, scru-tînd întunericul. Tractoarele care urcaseră pînă aproape de drum nu mai veneau. Băteau pe loc, scuturîndu-se, clătinîndu-şi umbrele întunecate, luminînd noroiul şi ploaia cu lumina slabă a farurilor. — Dă-i drumul, Zamfire! strigă el, poruncitor. —Ne-am împotmolit, tovarăşe Badea, se auzi răspunsul tînguit, purtat de vînt şi apă, al celuilalt. Mecanicul smuci frîul şi porni într-acolo, îngrijorat. Se gîndea nu atît la tractoare, cît la maşinile grele care trebuiau să urce pe grind în urma lor. Descăleca din mers şi sări de-a dreptul în cabină, lîngă Zamfir. Tractorul acesta trebuia să deschidă drum şi celorlalte... ...In vremea aceasta, în liniştea celei mai ascunse dintre încăperile sale, Culică sta la sfat de taină cu lancu-orezarul. Fostul vătaf al bălţilor îl ospătase pe orezar de cu seară; acum se bucurau deopotrivă de dulceaţa băuturii din clondir. Orezarul mai pierduse din semeţie precum şi din rotunjimea trupului. Faţa se întunecase şi mai mult, şi-n ochii lui de peşte, mici, albaştri şi şterşi, aproape rotunzi, pluteau umbriri şi mai viclene. Purta acelaşi haine de dimie şi aceleaşi cizme greoaie de iuft soios. Dar hainele şi cizmele erau acum jerpelite şi roase, ponosite de asprimea traiului ce-1 dusese în baltă. Nevoia de a alunga bănuiala ce-ar fi putut cădea asupră-i, îi ceruse să arate supunere oarbă, stăruinţă şi zbatere neobosită în munca sa. Era încredinţat că reuşise multă vreme să facă asta. De astă-iarnă, însă, de cînd Nistor fusese prins la peşte, trăise încolţit de frică. Se gîndise într-un timp să fugă şi el, ca şi Codin, dar cu asta ar fi îndreptat tocmai asupra sa privirile celorlalţi. Se liniştise abia acum, în primăvară, cînd primise iar răspunderea lucrărilor de la orezărie. — M-am săturat de-aşa viaţă, dom'Marinache, şopti el mîhnit, cu glasul înmuiat de vin... Ajung cîteodată să-mi fie silă şi de mine. Drept să-ţi spun, îmi cam pierdusem şi nădejdea. Credeam că ne-au uitat pe-aicea ... Se vede, însă, că nu ne-au uitat! — De ce să ne uite? îşi întoarse Culică privirile-i răutăcioase spre el. Au aşteptat să se mai liniştească lucrurile. — Şi cine vine? îl iscodi orezarul. — Cine?... dom' Georgică, nu? Păi, cine altcineva? Adică, nu ştiu... am primit numai vorbă să fim aicea. 118 AUREL MIHALE Tăcură. Culică ridică clondirul şi turnă în pahare, încet, apăsat parcă de greoaia trecere a timpului. De afară se auzeau, îngemănate, ropotul ploii şi şuieratul vîntului şi, din cînd în cînd, răbufnirile prelungi, zguduitoare, ale tunetelor. Culică se ridică, dezlipi puţin scoarţa din geam şi privi afară. — Prăpăd... mormăi el, aşezîndu-se. In noaptea asta s-a terminat şi cu balta! Orezarul tăcea. Se gîndea să nu-i descopere cineva lipsa din baltă, tocmai la vremea asta de cumpănă. Plecase înainte de dezlănţuirea ploii, pe înserate, lăsîndu-i pe toţi îngrămădiţi sub şoproanele de stuf. — Intîrzie... se tîngui el, cuprins de nerăbdare. Culică încuviinţă îngrijorat, dar fără să-şi părăsească gîndurile. îi răsărise în minte vechea înfăţişare a bălţii, sălbatică, lăsată pradă apelor şi stufişu-lui. De această înfăţişare a bălţii fusese legată şi viaţa lui în trecut. Eh fusese stăpînul tuturor bogăţiilor ei. Frangopol dorea să vîndă peşte şi lemne, trestie şi stuf, fîn de baltă, şi-1 făcuse pe el vătaf peste toate. Pentru boier, balta preţuia mai mult ca loc bun de vînătoare, în care oaspeţii săi găseau o plăcută îndeletnicire... EI, Culică, ştia ce şi cît, şi pe unde să scoată feluritele bogăţii ale ei întru tihna vieţii sale. Acum se amăgea cu gîndul că ploaia va înălţa într-atîta sporul apelor încît acestea vor trece peste dig şi vor îneca din nou întinderile desţelenite. — Ţine digul? îl cercetă el pe celălalt. — Ţine, mormăi orezarul... cît o mai ţine! Culică îşi aplecă pleoapele uşor, să nu piardă din privirile-i lăuntrice icoana bălţii înecate. Vineţiul feţii i se lumină o clipă, iar buzele subţiri şi drepte îi tresăriră, încercate de un surîs. Ochii săi mici şi sfredelitori, ascunşi acum de pleoape, se desfătau aevea în petrecerea gîndului acesta. Se vedea din nou stăpînul bălţii. îi răsăriră în faţă spinările încovoiate ale ţăranilor, aplecaţi, cu căciulile în mîini. Amintirea glasului lor, stins şi îndurerat, înmlădiat de rugă, îimîngîie din nou auzul... „Domn' Culică, îţi ar un pogon pentru o căruţă de trestie!... domn' Culică mi-ai luat vaca la obor şi n-am ce pune-n jug!... domn' Culică !..." şi totul îi. răsună în minte ca un cîntec cu care se amăgea şi-i trezea bucuria vechilor nădejdi. Tresăriră. în drum se auzi scrîşnet de roţi şi tropot de copite, Culică ieşi afară, iar orezarul se repezi la fereastră. O umbră trecea şanţul, învăluită în ploaie. De la poartă umbra aceasta o luă înaintea lui Culică, mergînd în pas hotărît de parcă cunoştea de multă vreme locurile. Cînd îi simţi paşii în tindă, orezarul deschise uşa şi aşteptă. Omul acela, îmbrăcat cu o manta de ploaie neagră şi lungă, lucind de apă, păşi peste prag. Se trase într-o parte, cu capul învăluit în glugă, aplecat, să se scurgă apa. Cînd intră şi Culică, îşi îndreptă spinarea,trase gluga şi-şi arătă faţa. Culică împietri, fără de cuvînt, ca în faţa unei vedenii. — Ce, nu te-aşteptai să mă vezi, tată? — Nu mă aşteptam, mormăi Culică, cutremurat. Gîndul îi fugi dintr-o dată la primejdia ce-o păştea acum şi pe fata lui. De la ea trebuia, deci, să primească porunci şi în faţa ei să arate supunere. Repetă, bîlbîindu-se: — Nu mă aşteptam... — Noi îl aşteptam pe Georgică, grăi orezarul, temător. — Deocamdată, el trebuie să mai stea ascuns, spuse Stela, rece. — Va să zică aşa, mormăi Culică, îngîndurat. Nici nu-mi închipuiam ca tocmai tu să fii legătura noastră! — Eu sînt! rîse cu. îngăduinţă, Stela. Apucă apoi un pahar şi întinse mîna: — Pune-mi să beau, tată, c-am îngheţat pe drum. Stela răsturnă unul după altul trei pahare. Apoi se dezbrăcă de mantaua FLOAREA VIEŢII 119 de ploaie şi se aşeză. Orezarul descoperi în. privirile ei aceleaşi luciri răutăcioase pe care le avea şi Culică. Cîteva şuviţe subţiri şi umede de păr i se lipiseră de tîmple şi de fruntea-i îngustă şi bătrînicioasă, făcîndu-i faţa şi mai mică, şi mai urîtă. — Trebuie să terminăm repede, spuse ea arătîndu-le scaunele să se aşeze... Ce-i cu balta? îl întrebă pe orezar. — Stăm sub ameninţarea apelor, mormăi orezarul, neîncrezător în priceperea ei. — Aha! făcu Stela bucuroasă. Mai bine nici că se putea!... Şi cît trebuie să mai crească apele pentru ca să treacă digul? — Nu mult... o palmă numai. — Perfect, se izmeni Stela. Glasul ei avea însă un ton poruncitor, îşi desfăcu geanta şi scoase pe masă o schiţă şi un teanc de bancnote noi... Dumneata, tată, zise ea, aplecîndu-se deasupra schiţei, cunoşti locul pe unde apele vor putea năvăli mai uşor... 4 în puterea nopţii, ploaia, vîntul şi trăznetele care se abătuseră asupra bălţii, se întăriră. Apa cădea acum ca un puhoi ropotitor, înecînd întinsurile. Vîntul vuia, rupînd pînza ploii în valuri pe care le purta şi le izbea cu furie de pămînt. Fulgerele licăreau mai des şi mai aproape, aprinzînd întunericul, sfîşiind şi îngrămădirea de smoală a norilor. Din pustiul apelor Dunării, se ridica foşnetul aspru al undelor biciuite de ploaie şi învolburare de vînt. Pe dig, umbrele celor doi paznici erau întoarse şi răsucite de vîr-tejuirea potopului care încerca să le trîntească la pămînt. Se opriseră în!r-un timp cu spatele în bătaia ploii, învăluiţi de noapte. Ciurea îşi săltă sarica smucindu-şi umărul drept pe care avea atîrnată, pe dedesubt, puşca cu ţeava în jos. Cel de al doilea, Ifrim tractoristul, era îmbrăcat într-o manta cauciucată în care ploaia răpăia. Ascultau. Peste mugetul ploii şi al vîntului, se auzea din cînd în cînd, ca un murmur, hărmălaia ce venea din baltă. Acolo, sute şi sute de oameni se luptau acum să scoată din pămînturile desfundate şi de sub ameninţarea apelor, avutul gospodăriei. Cînd fulgerele scăpărau mai aproape şi coborau pînă deasupra grindurilor, se vedea mişcarea înceată a umbrelor care se tîrau într-o grămădire fantastică şi neagră. — Cum a zis Badea, Ifrime? întrebă Ciurea, trădîndu-şi îngrijorarea. — Că să rămîi aicea, că numai matale ştii rostul apelor. Zicea că să-i mai ducem ştire, mai încolo... Tăcură. Ifrim se întrebă în gînd de ce l-o fi pus Ciurea să repete vorbele mecanicului. Porniră iar înfruntînd spulberarea ploii, cercetînd faţa alburie a apelor ce băteau în dig. Ciurea mozolise în pumni un capăt de ţigară din care trăgea din cînd în cînd, oprindu-se. Atunci i se vedeau mustăţile sure şi bogate, bărbia şi umerii obrajilor ciolănoşi, înalţi. După un timp, Ifrim se apropie de el. — Neică Ciurea, am a-ţi cere ceva, îngăimă. Abia acum înţelese Ciurea de ce stăruise Ifrim atît de mult să meargă pe dig. — Spune, îl îndemnă. — Neică Ciurea, eu vreau să mă iau cu Paulina. — Da' ea vrea? zîmbi Ciurea, pe sub mustăţi. — Vrea, neică Ciurea! făcu prelung fostul cioban. Vrea, repetă el hotă-rît. Ba încă ieri seară mi-a spus: Tu, Ifrime, noi cînd ne luăm,c-osă îmbă-trînim înainte de nuntă? ! 120 AUREL MIHALE Ciurea rise, gîndindu-se la agerimea fetei, la focul care ardea în vinele ei. Apoi, îl întrebă: — Şi ce vrei de la mine? — Neică Ciurea, reîncepu Ifrim cu glas tremurat, întrerupt de frămîn-tare şi rugă... Neică Ciurea, matale mi-ai fost ca un tată. Pe altcineva nu mai am pe lumea asta.'... Hai cu mine, s-o cerem de la ai ei! — Să-mi pun obrazul, va să zică? ! se codi Ciurea, înadins. Şi pe urmă, de traiul ce l-o duce cu tine, să blesteme fata şi ţâţa care-a supt-o? — Neică Ciurea, şopti sugrumat tractoristul... neică Ciurea, o să fie icoană Ia casa noastră!... Zău aşa! Un fulger le lumină pe neaşteptate feţele. A lui Ciurea era plină de zîmbet şi de îngăduinţă bătrînească. A lui Ifrim însă, era cuprinsă de spaimă şi îmbujorată de sîngele care i se urcase în obraji. — Bine, bine, încuviinţă Ciurea, liniştindu-1... am să merg. 0 porniră iar pe dig, împotriva ploii. Ciurea reveni la gîndurile sale, îngrijorătoare, despre soarta bălţii. Ifrim mergea pe alăturea, plutind, ascultîndu-şi cîntecul inimii. Parcă nici nu atingea pămîntul care-i mustea sub picioare. In afară de chipul Paulinei, nu mai putea pătrunde nimic în horbota gîndurilor lui. La capătul digului, făcură cale-ntoarsă. După o vreme, se opriră iar. Ciurea se chirci pe marginea digului, aşezîndu-şi puşca pe genunchi, sub sarică. întinse mîna şi dădu de frămîntarea apelor. Aşteptă pînă ce deasupra pustiului de apă, licări un fulger. 0 bucurie neaşteptată îi încălzi inima. Apa nu mai crescuse nici cu o unghie. Gîndi acum cu mai multă siguranţă că, pînă la urmă, balta va scăpa totuşi de înec. Se ridică şi după ce-şi atîrnă iar puşca de umăr, scoase mîna de sub sarică şi apucă braţul tractoristului. — Ifrime, te duci iar la Badea. Spune-i că primejdia e mai mică, apa stă... Să cruţe oamenii. Cînd o să fie iarăşi vreme de iureş o să-i spunem noi •' Ciurea urmări umbra tractoristului pînă ce aceasta se pierdu în ploaie şi noapte. Rămase cu faţa întoarsă spre nemărginirea bălţii. întunericul şi ploaia, vîntul şi trăznetele, stăpîneau văzduhul de deasupra ei. Cîteodată cînd ghemele de foc ale fulgerelor se deşirau pînă spre pămînt, se vedeau părţi întregi de arătură. „Va să zică tot va scăpa, îşi zise el cu bucurie. în primăvara asta doar... că pe urmă o să ridicăm dig, de jur împrejur, cu maşinile ce n.e-au venit acuma. Şi-o să desţelenim şi cealaltă jumătate, şi-o să desecăm şi jepcile, şi vom întinde lanurile de la o margine la alta, şi-o să ridicăm aşezări de oameni aicea— unde sub boieri era sălbăticie... Vor fi apoi şi flori, şi soare, şi pîine, şi viaţă, şi petrecere — cum a spus primul secretar!" întunericul dinaintea sa dispăruse parcă, alungat ca de-o năvală de lumină căzută deasupra pămîntului. Şi balta, pe care treizeci de ani o ştiuse sub apă şi trestii, se desfăta în lumina aceea a minţii sale, ca o grădină. Auzea, aevea, foşnetul plopilor argintii de care vorbise primul secretar... Va fi bătrîn atunci şi va colinda grădinile şi hotarul îmbelşugat su roade, înconjurat — poate — de copiii lui Ifrim şi-ai Paulinei. Le va povesti despre viaţa întunecată şi grea amară şi ursuză, de slugă şi de cîine flămînd şi fugărit — pe care o dusese pe vremea lui Frangopol, ca despre o altă lume, de pe un alt tărîm. Le va spune cum s-au zbătut şi s-au luptat aici oamenii pentru a clădi viaţa cea nouă, cum i-a condus mecanicul, în lupta pentru fericire, ca la un război, cum le-au aprins inimile, visurile tînărului inginer... Şi deodată, gîndurile i se încurcară. îşi închipui că unul dintre copii, îi va apuca degetele uscate, cu pielea zbîrcită, şi-1 va întreba: — Da' matale FLOAREA VIEŢII 121 ce-ai făcut bunicule?... Ce să le spună c-a făcut?! se întreba acum în gînd. Am fost şi eu cu ei! —aşa o săle spună. Ne-am zbătut împreună, pentru că dintre toţi, eu cunoşteam cel mai bine viaţa care a fost, precum şi taina pământurilor şi a apelor bălţii... O, ai fost viteaz, bunicule! auzi el vocile ascuţite ale copiilor ... Nu ştiu dacă am fost, dar am luptat, pentru că pe vremea aceea nu se putea trăi fără a lupta piept la piept, cu duşmanul! Gîndurile i se încurcară iar. în faţă desluşi din nou întunecimile potopului ce cutremura tăria nopţii. îşi scoase mîna de sub sarică şi-şi şterse ochii umeziţi, ruşinîndu-se singur. Ploaia îi spălase numai pleoapele, dar nu şi adîncul lor, de unde trăirea clipei de faţă venise învăluită în abur mişcător de lacrimi. Smuci din umeri, săltîndu-şi sarica, şi porni iar pe dig, cu auzul aţintit la zvoana duşmănoasă a apelor. Pe la jumătatea digului, însă, acolo unde îngrămădirea de pămînt se ridica în coasta lacului Lebăda, simţi mişcare străină şi auzi hîrşcîit de sapă în pămînt. Ascultă bănuitor, cu simţurile încordate; iuţi pasul. în scurtă vreme desluşi pe terasamentul îngust al digului două umbre ghemuite, aproape lipite de pămînt. Simţi dintr-o dată primejdia şi alergă speriat într-acolo. în văzduh, scapără un fulger şi lumină — ca ziua — întregul tera-sament. Din întuneric, se iviră doi oameni aplecaţi peste cazmalele înfipte în dig, precum şi lucirea murdară a şuvoiului de apă care trecea prin sanţ, gîlgîind. — Staţi, clinilor! strigă Ciurea, năpustindu-se asupra lor. Cele două umbre zvîcniră speriate, ridicînd cazmalele. Apropierea neaşteptată a lui Ciurea şi înfăţişarea lui uriaşă, înaltă şi mătăhăloasă, le aduse o clipă de descumpănire. — A, va să zică şi tu! scrîşni Ciurea, recunoscîndu-1 pe orezar... şi tu erai dintre cîini?! Fostul argat smuci umărul şi săltă sarica dînd să scoată puşca. Dar clipa descumpănirii celor doi trecuse. Cînd zări ţeava puştii, orezarul învîrti cazmaua şi-1 izbi pe cineva cu putere, în cap. Ciurea gemu adînc, cutre-rourîndu-se. Picioarele i se împleticiră, se clătină, dar nu se prăbuşi. Cu o mînă apucă puşca pe dedesubt, iar cu cealaltă rupse legătura de la gît a saricii. Cînd scoase puşca, Culică îi înfipse cazmaua de-a dreptul în piept. — Na, scrîşni el... pastele mă-tii!... satură-te! Ciurea răcni prelung şi greu, ca o fiară lovită de moarte. Se prăbuşi cu sarica peste el, zvîrcolindu-se. Cîteva clipe lungi şi negre ca veşnicia trecură parcă în afara vieţii. Dar, în curînd, simţi căldura sîngelui pe frunte şi pe obraz, pe pieptul năclăit. Se zbătu sub sarică pînă izbuti să iasă de sub ea, tîrîndu-se. Se ridică în genunchi, cu degetele încordate pe patul puştii, ca nişte ghiare. Cealaltă mînă i se încleşta pe ţeava. întinse puşca. Mîinile nu-i mai tremurau. Ochiul său ager desluşi pe ulucul ţevilor siluetele celor doi care se depărtau în fugă. Ochi liniştit, cu dinţii încleştaţi şi răsuflarea întreruptă. Degetul i se zgîrci încet, cu grijă, pe trăgaci... O flacără... detunătura îl zgudui, repezindu-1 înapoi... Una divin- cele două umbre se rostogoli pe dig... îşi încleşta din nou dinţii, răsuflă adînc şi întinse iarăşi puşca. Dar vlaga mîinilor şi puterea ochiului i se risipiseră odată cu sîngele scurs. Mîna îi tremura. Văzu întunericul nopţii brodat cu un fel de ceaţă alburie în care cealaltă umbră îi juca în vîri'ul puştii. Apăsă iar pe trăgaci ...Simţi flacăra şi detunătura ca pe ceva stins şi îndepărtat... Puşca îi alunecă uşor din mîini şi căzu în noroi, plescăind... Abia acum simţi durerea... Rana din piept îl ardea ca o vatră de jar... Capul îi vîjîia... Se prăbuşi încet, cu pieptul în noroi, dar cu fruntea ridicată şi ochii deschişi... „Da, cugetă el în licărul aproape stins al gîndurilor... sfîrşitul îmi e 122 AUREL MIHALE aproape... mă duc... mi-am închinat însă cea din urmă clipă a vieţii mele, luptei pentru fericire... eu am căzut, dar sînt pe lumea asta mii şi milioane de oameni care au fost sau sînt robi cum am fost eu... Ei vor duce mai departe această luptă şi vor birui... şi se vor bucura de strălucirea vieţii noi!"... Pe frunte simţi încununarea de lumină a unui fulger şi răcoarea picăturilor de apă. Vîntul îi răsfiră prietenos pletele. Cele-din urmă licăriri de viaţa îi treziră, iar, puterile sleite... îşi înfipse degetele în pămînt, cu o îndîrjire pe care numai apropiata clipă a morţii i-o putea da... Se ridică într-un genunchi... şi în celălalt ... în picioare... Se întoarse cu faţa spre baltă, clăti-nîndu-se... Un nou fulger alungă întunericul şi ploaia, şi-i descoperi nemărginirea pămînturilor desţelenite... Lumina aceea orbitoare şi înfăţişarea nouă a bălţii i-au rămas pentru totdeauna în priviri... Ele i-au fost ultima mîn-gîiere a vieţii... Noaptea din faţa lui s-a risipit şi s-a ridicat şi ceaţa aceea alburie de pe ochi şi gînduri... Iată, vede balta aşa cum au visat-o ei la lumina capătului acela de luminare, în coliba mecanicului... aşa cum au dorit-o ei, frumoasă ca o grădină închinată fericirii oamenilor... Da, el nu va mai fi... dar au rămas mecanicul şi tînărul inginer, şi sute şi sute de oameni care vor da bălţii înfăţişarea de care vorbea primul secretar... Da, aude foşnirea de mătasă a plopilor argintii şi glasurile copiilor prinşi în joacă... surîde, cuprins de bucurie, îngăduitor... Inadîncul ochilor, simte din nou aburul mişcător al lacrimilor... Puterile îl părăsesc, picioarele îi tremură... se clatină... cade... Dar în aceeaş clipă auzi din şanţul tăiat în dig, gîlgîitul surd, înăbuşit, al apei care trecea şi se revărsa peste baltă ... Se gîndi la faţa veche a bălţii sălbatice şi pustii de viaţă, plină de ape şi de smîrcuri, de trestiiş.... aşa ar fi dorit-o iar, Culică şi orezarul... şi alţii ca el! Gîndi cu durere că, dacă numai pe unul dintre ei l-a nimerit, orezarul va rămîne — poate, nedescoperit... şi nu va ştinimeni dintre muncitorii gopodariei că duşmanul se află între ei, că se bucură de încrederea lor... că balta a fost înecată de acest cîine pripăşit pe-aici din mila lor... întrezări iar faţa bălţii acoperită de ape... tresări... „Nu, îi licări cel din urmă gînd, nu va fi aşa... Apa nu va trece!... Nu va trece!" Degetele i se înfipseră din nou în pămînt cu aceeaşi îndîrjire a ultimelor clipe. Se răsuci şi se aruncă în şanţ... îşi ridică pieptul zdrobit, dar lat şi greu, tare ca o lespede, împotriva puhoiului de apă... Pentru o clipă, puterea apelor fuînfrîntă... vuietul lor se linişti... se auzea din nou clipocitul molcom al undelor ce băteau în dig... Dar toate acestea numai pentru o clipă, căci apele se ridicară iar, şi mai furioase, şi năvăliră din nou pe şanţ. Trupul lui Ciurea fu smuls şi rostogolit de valuri, împins de parte, peste arăturile cuprinse de întuneric. ...Pocnetele împuşcăturilor au răsunat pînă departe deasupra bălţii. Sus, pe grindul Bogata, Ia punctul de trecere al convoaielor de căruţe, tractoare şi maşini, Badea şi Vlad, oamenii din preajma lor, tresăriră. Era semn de mare primejdie, din care se înţelegea că apele răbufniseră peste dig. Lucrul ăsta părea de neînţeles, căci trecuse prea puţină vreme de cînd Ifrim le adusese veste bună şi plecase înapoi. Mecanicul rămase să grăbească mersul convoaielor, iar Vlad întoarse calul şi porni la trap pe lîngă căruţe şi tractoare, către dig. Cînd ieşi la loc liber, Vlad întoarse pana frîului şi lovi calul. Lăstun dădu într-un galop silit, îngreuiat de noroi, de întuneric, de ploaie şi de vînt. Vlad călărea cu capul în piept, ferindu-şi faţa de biciuirea apei spulberate. Un fulger îi arătă umbra lungă şi dreaptă a digului, cu strălucirea de argint murdar a apelor revărsate. Gîndul unei noi pustiiri a bălţii îl cutremură. Părăsi drumul şi o luă de-a dreptul peste arături. Calul nu mai putea merge FLOAREA VIEŢII 123 decît într-un trap săltat, scoţîndu-şi cu greu copitele din pămîntul desfundat. II lovi din nou, împingîndu-1 pînă la capătul puterilor pe care altădată i le cruţa. Aproape de dig, se întîlni cu apele care înaintau nesăţioase peste pămînturile dezgolite. Rostogolirea lor se auzea doar ca un şopotit gîngav, înăbuşită de muţenia ameninţătoare a părnîntului întins. In faţa pînzei de apă, Lăstun fornăi înfricoşat, căutînd întoarcere. Vlad smuci frîul şi strigă supărat la el. Calul sări speriat şi intră în gropile din care se cărase pămînt pentru dig, pline de apă, luînd valurile alburii în piept. Lîngă malul digului dădură peste o umbră de om care se lupta cu apa ce-1 arunca mereu înapoi. — Tu eşti, Ifrime? strigă Vlad. — Eu, tovarăşe inginer, răspunse tractoristul. Glasul stins îi trăda deopotrivă, şi îngrijorarea şi spaima în care se zbătea. Vlad se ridică în scăriţe, se aplecă şi-i întinse mîna. Calul se opinti şi urcă malul digului, gemînd, cocoşîndu-se. De pe cal şi de pe Ifrim, apa şiroia clipocind. Tînărul inginer bătu gîtul calului cu palma şi o luă după tractoristul care mergea înainte, desluşind drumul Curînd, însă, tractoristul se opri. — Ce e? îl întrebă Vlad. — Un mort, bîigui el. Tînărul inginer sări din şa. Se aplecară amîndoi şi întoarseră mortul cu faţa în sus. Ifrim îi curăţă noroiul de pe frunte şi ochi, înfrigurat. — Nu e neică Ciurea, răsuflă el, uşurat... — E-e! făcu Vlad, înmărmurit. Apoi apucă braţul lui Ifrim şi-1 zori: Lasă-1! Hai, să vedem pe unde trece apa. O să descurcăm pe urmă lucrurile... înaintară alături, cu inimile străbătute de-o înfiorare rece. Calul venea după ei, la pas, răsuflînd adînc, scuturîndu-se de apă. La vreo şaizeci de paşi se opriră iar. în faţa lor, prin spărtură, apa vuia ca într-un scoc de moară, încremeniră, tăcuţi, cuprinşi de spaimă ca înaintea unei primejdii apropiate. Cînd încercă mai apoi să se apropie, Ifrim lovi ceva cu bocancul. Se aplecă şi ridică îngrozit puşca lui Ciurea. Descoperiră şi sarica mozolită în noroi. O cercetară cu mîinile tremurînde, bîjbîind, pînă ce găsiră blana din dreptul pieptului năclăită de sînge. — Neică Ciurea! izbucni Ifrim într-un strigăt deznădăjduit... neică Ciurea! Dar nu-i răspunse decît ecoul întors din pustiul apelor Dunării. Un tunet bubui undeva, departe, unde scăpărau acum şi fulgerele. Tăcerea acelei nopţi vîrtejuită de ploaie şi vînt se aşeză din nou peste împrejurimi. Se părea că însăşi firea tăinuia înţelesul atît de înfricoşător al acestor lucruri. Gîlgîitul apei, însă, şi gîndul la primejdie îi treziră repede. Vlad ridică sarica şi scotoci prin buzunarele de blană. Descoperi cîteva cartuşe pe care i le întinse lui Ifrim. El încalecă şi coborî de pe dig, de-a dreptul în valurile de apă care se rostogoleau peste ogoare. Se întorceau pe grindul Bogata, acolo unde Badea şi ceilalţi aşteptau neliniştiţi veşti de la Ciurea. Cînd ieşi la drum. Vlad întîlni grupuri de oameni care alergau spre dig trimişi de mecanic. Ii întoarse pe grind şi-i îndemnă s-o ţină pe coama lui pînă la capătul digului. Acolo, s-o ia pe terasament, pînă vor da de Ifrim şi să înceapă astuparea spărturii. Pe grind, la Bogata, calul se opri, sleit de puteri. Vlad descăleca şi-1 lăsă în drum, bătut de ploaie şi vînt. Porni pe jos, fugind. Curînd, îl întîlni pe Badea. Nerăbdarea şi grija, necunoscutul, îl minaseră şi pe acesta spre dig. Mecanicul îl recunoscu de departe şi opri calul. 124 AUREL MIHALE — Ce e, tovarăşe inginer? răsună grav, vocea lui. — Digul a fost tăiat! bîgui Vlad, răpus de oboseală... Apa trece prin spărtură şi îneacă balta. — Da' Ciurea... unde e Ciurea? strigă mecanicul, îngrozit de această năprasnică veste. — Nu e nicăieri, răspunse Vlad, încurcat. Am găsit numai puşca şi sarica lui plină de sînge, lîngă şanţ... şi-un hoit străin, pe dig. — Al cui? — Nu ştiu. Nu l-am putut recunoaşte pe întuneric... dar nu e al lui. Tăcură şi el, şi mecanicul. Prin întuneric se auzea răpăitul domoli: al ploii. Badea se răsuci în şa şi se uită spre lărgimea ogoarelor ameninţate de potop. — în afară de spărtură, nu mai e nici o primejdie, vorbi Vlad cu hotărîre, întors spre dig. Apa n-a mai crescut, iar spărtura o astupăm în cîteva ceasuri... Mecanicul se hotărî repede. Lovi calul şi porni în galop înapoi, după convoiul care-şi tîra coada pe grind. Vocea lui gravă se auzi pînă la Vlad. Oprise toată mişcarea tractoarelor, a maşinilor şi a căruţelor. Lăsă totul pe loc şi se întoarse spre dig. în fruntea oamenilor. Vlad rămăsese nemişcat, la marginea drumului. Era vlăguit pînă la neputinţă. Dar cînd şi cel din urmă om trecu prn faţa lui ca o umbră, simţi în spate botul moale şi cald al calului. — Lăstune, se bucură el... prietene! Apucă frîul şi încalecă. întoarse calul pe urmele puhoiului de oameni, fără să-1 zorească. Lăstun, însă, smuci capul, cerînd frîu liber; o luă singur la trap. O dată cu valurile oamenilor, Vlad urcă digul pentru a doua oară... ... Spărtura a fost repede astupată. Pînă-n zori s-au oprit şi ploaia, şi vîntul. Zarea răsăritului s-a ivit plumburie şi rece, tulbure. în gropile şi peste locurile joase de pe lîngă dig apa revărsată se liniştise. începuse de pe acum să se scurgă spre părţile de jos ale jepcilor. Dincolo de dig, apele Dunării, învălurate. clipoceau în zidul de pămînt care se dovedise de netrecut. Oamenii au rămas înşiruiţi pe dig, proptiţi în coada uneltelor, privind întunecaţi apele şi balta, pînă dimineaţa, cînd timpul primejdiei de înec trecuse. A răsărit apoi şi soarele: cald, biruitor. S-au îngreuiat de lumină i'iri-şoarele verzui ale grînelor înrourate. A lucit ca o oglindă şi faţa apelor. Liniştea de după furtună a cuprins, atotstăpînitoare, întinsurile. Atunci, la cîteva zeci de paşi de dig, a apărut din apă, plutind, trupul lui Ciurea. Mecanicul, Ifrim şi alţi cîţiva tractorişti mai în putere, au intrat şi l-au pescuit. L-au adus pe dig şi l-au întins pe sarică, deasupra mormanului de ţărînă ridicată peste spărtură. Ciurea avea pumnii strînşi, plini cu pămîntul de care se agăţase cu atîta îndîrjire, ochii deschişi şi limpezi, aşa cum îi mîn-gîiase noua înfăţişare a bălţii. Din pleţele-i sure, linse, picura argintul. Prin tăietura de la cap se vedea osul tîmplei, alburiu, spălat de apă, Adîncă, înfricoşătoare, i se căsca gaura din piept. Cu toate astea, înfăţişarea lui arăta putere şi linişte. Badea s-a descoperit, dezvăluindu-şi fruntea colţuroasă, ochii înneguraţi. Şi-a strîns căciula la piept în încordarea de fier a pumnului. S-au descoperit, apoi, cu mişcări încete, şi Vlad, şi Toma, şi Ifrim, şi toţi oamenii îngrămădiţi pe dig. O rază de soare a pătruns printre capetele lor plecate şi a tremurat ca o lacrimă de lumină pe fruntea lui Ciurea. Mecanicul şi-a prins pumnul între dinţi şi a gemut prelung, înăbuşit, zguduindu-se. Ifrim s-a prăbuşit peste trupul neînsufleţit, plîngînd în hohote, îmbrăţişîndu-1. A FLOAREA VIEŢII 125 îngeminchiat la căpătâiul lui, tăcut, cu ochii plini de lacrimi, tînărul inginer. Cu mîna-i subţiratică, ca de fată, el i-a mîngîiat fruntea vînătă, umedă şi rece. Din rîndul ţăranilor care săriseră în puterea nopţii într-ajutor ieşi moş Duică. Bătrînul se apropie de mort, cu capul alb descoperit, cu căciula într-o mînă, sprijinindu-se în toiag. A îngeminchiat şi, după ce-a făcut deasupra lui Ciurea semnul creştinesc al crucii, i-a ridicat mîinile pe piept. Toate feţele acelor cîteva sute de oameni au rămas împietrite de durere şi de ură. Trecerea ceasului acela de adîncă cutremurare era nespus de grea. Se aşezase peste toţi şi toate o tăcere de mormînt. Se părea că şi curgerea apelor şi a timpului, şi mersul neogoit al firii, şi strălucirea soarelui, şi creşterea ierburilor, şi vînturile, şi inimile oamenilor —toate se opriseră... 5 Zile întregi, mai apoi, gospodăria a fost cuprinsă de întristare. Parcă se roteau deasupra ei, într-un necurmat şi sinistru croncănit, cîrduri de corbi. Mecanicul pierduse rînduiala, şi a zilelor, şi a nopţilor. Moartea lui Ciurea îi cernise inima. A lăsat grija semănăturilor, pentru o vreme, în seama lui Vlad. Durerea şi ura nu-i dădeau răgaz. Lîngă hoitul lui Culică, fusese găsită o cazma de-a gospodăriei şi asta îl neliniştea. Însemna că duşmanul nu dispăruse odată cu Nistor şi Codin; îl aveau încă printre ei. Descoperirea lui era pentruel o datorie siîntă pe care amintirea lui Ciurea nu-i îngăduia s-o nesocotească. Trebuia, de asemenea, să descurce iţele în care fusese prins Culică... De cine fusese el mînat pînă la crima de pe fig?...Cu cine era atunci?!... însemnează că pe lîngă Nistor şi Codin mai este cineva care-i struneşte pe toţi. Jorj, banditul ăla, el să fie?... Ce căutase fata lui Culică a doua zi după crimă, în gară la Feteşti?... Este vreo legătură între ei?! Cînd au venit cei de la securitate pentru cercetări, mecanicul le-a des-văluitaceste gînduri. Autrecutapoi, împreună, pe la Culică pe-acasă. Deaici, cei de la securitate s-au luat pe urma fetei lui şi-au plecat la Bucureşti, unde au ajuns în plină noapte... Dar în acelaşi timp, sosise şi Stela acasă. Urcase scările la chiliuţa ei de la mansardă, grăbită, învăluită în aceeaşi manta de ploaie neagră şi lucioasă. — De ce-ai întîrziat atît? îi ceruse Jorj socoteală. Stela se opri cu spatele la uşă şi răsuflă adînc, uşurată. Jorj se ridică să-i apuce mantaua de ploaie, parcă mai liniştit. — Stai, îl opri ea... trebuie să plecăm de aici acum, în minutul ăsta. — Da' spune odată! izbucni Jorj, speriat. — Dimineaţa, murmură Stela, trebuia să mă întîlnesc cu tata în gară la Feteşti... dar n-a venit nici atunci şi nici a doua zi... Cu. siguranţă că s-a întîmplat ceva!... începuse să plîngă, încet, îngăimînd înfricoşată: —Of, doamne, dacă l-au prins! — Hai, lasă, o linişti Jorj, apucîndu-i braţul, vorbindu-i ceva mai blînd. N-avem timp de asta, acum.. Şi poate că nu i-au prins, încercă el s-o încurajeze, gîndindu-se în acelaşi timp la taică-su... Poate au fugit! împachetară repede lucrurile mai de preţ şi le vîrîră într-un geamantan. S-au înţeles, în acelaşi timp, ca afară să se despartă şi s-o ia, fiecare, pe alt drum. O vreme, aveau să trăiască aşa, ţinîncl legătura numai prin Jack. Jorj împărţi în două banii care-i avea, îmbrăcă şi el o manta asemănătoare cu a Stelei şi ridică geamantanul. — Hai, o zori el pe fată. Stela se întoarse şi luă de pe măsuţă fotografia lui, pe care o vîrî în po- 126 AUREL MIHALE setă, odată cu teancul de bancnote. Jorj deschise uşa şi-i făcu loc să iasă. Pe coridor, bîjbîiră prin întuneric, îndreptîndu-se spre scară. In capătul scării, însă, li se aprinse deodată, drept în faţă, cîteva lămpi electrice de buzunar. Jorj încercă să fugă, dar mîini puternice îi apucară braţele şi-1 opriră. Şi nici svîrcolirea lui disperată, nici ţipetele Stelei, nu ajutară la nimic. Totul era de acum pierdut. înţeleseră apoi, şi el şi Stela, că întîrziaseră cîteva clipe mai mult... ... A doua zi, mecanicul fu înştiinţat de prinderea lor. Seara a trecut mai întîi pe la mormîntul lui Ciurea, şi apoi pe la Vlad, căruia i-a spus totul. După aceea 1-a cuprins o mîhnire îndurerată, grea. S-a aşezat la masă, cu capul în mîini, şi a rămas nemişcat ceasuri întregi. Muşchii feţei nici nu i se clinteau măcar; parcă erau de piatră. — îţi aminteşti cum am început în noaptea din colibă, tovarăşe inginer? întrebă el, într-o vreme. Eram atunci numai trei inşi... Vlad, pe care-1 găsise lungit în pat, cu faţa în sus şi mîinile sub ceafă, nu-i răspunse. Tînărul inginer îşi simţi însă vederile împînzite de lacrimi. întrezărea,aevea , chipul lui Ciurea, plindeblîndeţeşi bunătate, de putere.Parcă-1 vedea, aplecat asupra planului, în coliba mecanicului. în privirile lui se sbătuseră, atunci, deopotrivă, nădejdea şi teama. Planul lui Vlad era prea frumos ca să nu creadă în el, dar tocmai de aceea şi prea îndrăzneţ ca să nu-1 primească cu îndoială. — îţi aminteşti cum se minuna? reveni mecanicul... Cum,orez? Ca-n E-ghipet?!... Şi iar 1-a cuprins mîhnirea aceea îndurerată care-1 pironi la masă cu capul în mîini. Rămase cu privirile în gol, răsuflîndadînc, prelung, fierbinte. — Şi cu cîtă îndîrjire a luptat el pentru realizarea acestui vis! tresări Badea într-o vreme. Să fie mai bine decît sub boieri, să scoatem din baltă de zece ori, de o sută de ori mai mult! —aşa zicea... Iţi aminteşti cum dorea el să-1 poarte pe Frangopol, acuma, prin baltă?! Trecu timp îndelungat pînă ce proaspăta amintire a lui Ciurea îi lăsă să se liniştească. Atunci, tînărul inginer spuse povestea celor trei comunişti, poveste pe care Ciurea o adusese de pe Bărăgan. Durerea şi întristarea li s-au părut astfel, mai dulci, luminoase chiar. I-a apucat noaptea, la aceeaşi masă, faţă-n faţă. Au vorbit şi de viitor, de datoria de a lupta pînă la capăt pentru înfăptuirea visului pentru care căzuse Ciurea. La urmă, glasul mecanicului a răsunat înăbuşit, prietenos: — Trebuie să-ţi mai spun ceva, tovarăşe inginer, pentru că altfel m-ar apăsa prea mult pe suflet... Te-ai încredinţat acum cît de mult urăşte duşmanul fericirea noastră... Vara trecută spuneai de Codin că e meschin şi învechit, rătăcit printre ingineri... de Nistor, că e birocrat şi. poate hoţ, dar că nu-s duşmani!... Tînărul inginer îşi plecă privirile. Vocea mecanicului răsună şi mai caldă, dar gravă: — Fără luptă nu putem construi, tovarăşe inginer! Duşmanul ne urăşte şi caută să distrugă viaţa noastră, visurile noastre, fericirea noastră! îl privi apoi în adîncul ochilor săi visători şi limpezi: — Ştiu că te-aşteaptă un viitor măreţ, pentru că nu se poate ca poporul să nu-ţi răsplătească priceperea şi flacăra minţii. Să nu uiţi însă, niciodată, ceea ce ai învăţat aici! Şi visurile dumitale închinate fericirii oamenilor au duşmani! După aceea, mecanicul s-a ridicat şi a plecat. Vlad a petrecut restul nopţii, răscolindu-şi cît mai neînduplecat şi mai adînc cugetul. înţelesese, nu demult, ce însemna pentru el adevărata fericire. Primul secretar îi vorbise atunci despre viaţa şi viitorul însorit al oamenilor noştri liberi. Şi Vlad descoperise că în această furtunoasă răsturnare a lumii vechi, locul său era FLOAREA VIEŢII 127 alături de milioanele de oameni care năzuiau spre fericire. Că, de fapt, tocmai aşa lupta şi pentru fericirea şi dragostea sa... Dar în cercul luminos al minţii lui, pe lîngă înfăţişarea lumii noi şi chipul Silviei, purta de acum şi chipul lui Ciurea. „într-adevăr, îi şopti cugetul, şi visurile, şi dragostea trebuie deopotrivă apărate! Trebuie să loveşti fără cruţare în tot ceea ce se ridică împotriva lor... Fără luptă nu se poate!" înţelegerea acestui nou şi adînc adevăr i-ar fi bucurat, în alte daţi, inima. Acum, însă, îl întrista şi mai mult. I se părea că tocmai pentru a putea înţelege asta, a trebuit să piară Ciurea. Parcă el era singurul vinovat.. „Să nu te îndoieşti, neică Ciurea, îi tremurară buzele... îmi voi închina toată viaţa acestui vis... visul înspre fericire al oamenilor!... Şi nu voi. uita niciodată că fără luptă visul acesta nu se poate împlini, că tocmai pentru el şi în această luptă ai căzut tu!" A luat apoi vioara şi, după ce i-a încercat strunele, arcuşul i-a tremurat pe ele, răscolitor. Melodia se înfiripă dureroasă şi tristă, cutremurător de tristă. Strunele gemeau ca de o sfîşiere a inimii. Undeva, sub boltirile cele mai adinei ale sufletului, se îngemănau ca în.!r-un ecran şi înfiorările suferinţii — dar şi ale mersului nestăvilit, înalt şi furtunos, al vieţii. Era o zguduire de avînt... Cînd îi răsări din nou în minte chipul lui Ciurea, ochii i se aburiră. Din. ei nu lipsea, însă, lumina ce-i învăluise odată cu durerea, şi inima, şi cîntecul... Aşa l-au prins zorile: cîntînd, vorbind cu Ciurea ca prieteni, ca vechi şi încercaţi tovarăşi de luptă! ... Dar trecerea timpului nu s-a oprit. S-a aşezat din nou, cu temei, primăvara. Tractoarele au duduit iarăşi peste ogoare, răsturnînd brazde adînci şi negre, deschizînd mana pămîntului. Au trecut în fugă semănătorile înlănţuite, lăsînd în culcuşul ţarinei puzderia de seminţe. Şi-au înverzit din nou pămînturile bălţii, acoperindu-se cu lanuri de-o neasemuită frumuseţe. Intr-una din aceste zile, din toiul primăverii, Silvia îşi anunţă pe neaşteptate sosirea. Vlad plecă nerăbdător la gară. Ieşiţi din iarnă, odihniţi şi graşi, caii purtau docarul ca pe o jucărie. Totuşi, lui Vlad i se părea că mergeau prea încet şi de aceea nu slăbi hăţurile nici o clipă. A purtat caii numai în galop: cînd ajunse la gară, sări din docar şi alergă neliniştit pe peron. Pînă la sosirea trenului mai era o jumătate de ceas. Timpul trecu nespus de greu. Cînd apăru în zare, lunecînd pe luciul şinelor, crescînd, silueta neagră a locomotivei. Vlad porni de pe peron în întîmpinarea Silviei înveselit, uitînd de chinul aşteptării. Trenul şuieră pe lîngă el, domolindu-şi fuga, scîrţîindu-şi frinele. Din uşa deschisă a unui vagon, Silvia îşi flutura mîna si-i zîmbea fericită: — Vlad... Vlad! Tînărul inginer fugi pe lîngă scările vagonului şi o primi în braţe, purtînd-o pe sus, ca pe un copil. — Silvia, murmură el pierdut, sărutînd-o, căutîndu-i strălucirea întunecată a ochilor... Silvia! Mi-a fost dor de tine! Silvia parcă nici nu mai trăia pe pămînt; plutea. Dragostea pătimaşă şi sinceră, clocotitoare, a tînărului inginer, o zăpăcise. Nici nu-şi dădu seama cînd s-au urcat în docar, cînd i-a adus Vlad geamantanul, cînd au pornit în aceeaşi goană a cailor.. .Se trezi deadreptul, pe drumul cîmpului învestmîntat de primăvară cu verdeaţa lanurilor, alături de Vlad. Tînărul inginer lăsase hăţurile cailor şi se uita la ea parcă neîncrezător, furat ca de amăgirea unui vis. Abia mai apoi, începură să vorbească. 128 AUREL MIHALE Vlad îi povesti iar — deşi îi scrisese—cum căzuse Ciurea. Vesi lor se întunecă; fură cuprinşi de-o tăcere adîncă şi dureroasă. MîhnLeu lor crescu şi mai,mult cînd Silvia, neputîndu-se stăpîni, îi vorbi de Lia. — Am căutat-o multă vreme, povestea ea, cu pleoapele plecate, frămîn-tîndu-şi mîinile... Abia acum o săptămînă am găsit-o în spital. Faţa lui Vlad se înnnegură. Silvia se întrerupse. ■— Spune, o rugă el. — ... la o maternitate! murmură Silvia. Vlad îşi lăsă fruntea în palmă, clătină capul şi oftă. — A născut greu,înainte de vreme... mort!... Era extrem de slăbită, galbenă, uşoară ca o umbră. Ajunsese la capătul puterilor; au măcinat-o şi boala, şi remuşcările şi deznădejdea. ...îmi pare bine că ai venit! mi-a spus—, nespus de bine! Asta îmi va da putere!... Apoi a început să plîngă. Ştii că-între timp, i-a murit şi mama, de boală şi inimă rea. Nu a iertat-o nici pe patul de moarte! Faţa lui Vlad împietri; înnegurarea îi cuprinsese acum şi adîncimile ochilor. Silvia se întrerupse iar. Tînărul inginer o privi nedumerit, rugînd-o: — Spune, Silvia... nu-ţi fie teamă. — Am fost şi-a doua zi, reîncepu fata... I-am dus nişte flori, o carte şi ceva de-ale marcării. Un ceas întreg, cît am stat acolo, a plîns; e zdrobită de tot sufleteşte. Te roagă din inimă să o ierţi... S-o ierţi, Vlade! şopti Silvia. —■ Nu ştiu, murmură tînărul inginer, scuturîndu-şi capul. Tăcură o vreme, apăsaţi parcă de-o înstrăinare. Docarul îi purta mai departe, în trapul săltat, înfierbîntat, al cailor. Cînd îşi ridică ochii înneguraţi spre ea, Silvia reîncepu: — La plecare, mi-a ţinut mîna, mult, în mîinile ei, şi m-a privit drept în ochi... „Caută să fii cu adevărat fericită!" mi-a spus. Avea dreptate, Vlad: dragostea e floarea vieţii! Eu am înţeles asta abia acum... şi e prea tîrziu.. mult prea tîrziu! întristarea ce-1 cuprinsese pe Vlad nu-1 părăsi tot restul drumului Silvia îl privea îngrijorată respectîndu-i gîndurile şi frărnîntarea; apucase ea hăţurile şi mîna caii în locul lui. în sine, se mustra că nu se putuse stăpîni şi-i dezvăluise lui Vlad şi lucrurile pe care se notarise să i le ascundă. Cînd ajunseră aproape de gospodărie, Vlad se apropie de ea, căutînd alinare şi sprijin. Silvia lasă hăţurile şi-şi întinse o mînă pe după gîtuî lui. — Ştii, Vlade, reîncepu ea cu glasul schimbat, înveselită... zilele acestea vine şi Vîlsan. Ideea ta despre obţinerea a două recolte pe an, de pe acelaşi loc, a făcut mare vîlvă la Bucureşti. Pamfil, mai ales, e entuziasmat; se mîndreşte peste tot cu tine. Zice: — Păi, şi Oprişa este elevul meu... pentru că eu l-am învăţat pe Vîlsan, şi Vîlsan pe el! — Tu te-ai apucat să faci reclamă pe acolo! o mustră Vlad. — Ce reclamă, sări Silvia... nicidecum! Pentru ca să cîştigăm timp, eu am studiat posibilitatea răsădirii orezului pe care-1 vom pune după prima recoltă. Să-1 punem, aşa, ca pe zarzavat!... —■ Interesant, îşi arătă Vlad şi uimirea şi mulţumirea. — Ei, şi pentru asta a trebuit să-i spun şi lui Vîlsan; de la el a aflat şi Pamfil, şi-aşa, toată Academia... De-asta şi vine Vîlsan! — Adică, de ce? întrebă Vlad, surprins. — Mi-a spus să nu-ţi spun, mărturisi Silvia şi rîse... dar tot îţi spun. Vine să-ţi propună, din partea lui Pamfil, ca la sesiunea din iulie a Secţiunei a doua a Academiei, să ţii o comunicare ştiinţifică tocmai despre ceea ce FLOAREA VIEŢII 129 ai făcut tu aici: despre valorificarea pămînturillor înecate şi înţelenite,, despre posibilitatea cultivării orezului în ţara noastră şi, mai ales, despre posibilitatea obţinerii a două recolte pe an, de pe acelaşi loc!... O să stea ceva mai mult. O să aducă şi material sovietic pentru documentare, şi cărţi... Vlad rămăsese îngîndurat, aproape speriat. într-un tîrziu, murmură întrebător: — ... la Academie?! — Da... închipuie-ţi, Vlade! răspunse Silvia, cu o bucurie pe care nu şi-o putea ascunde. Tînărul inginer apucă hăţurile şi mai îngîndurat. Apoi le smuci, lovi cu ele crupele cailor şi uracară în goană aleea plopilor de la gospodărie. CAPITOLUL XV Floarea vieţii 1 Profesorul Vîlsan a rămas la gospodărie aproape o săptămînă. în primele zile a colindat toate întinsurile bălţii, însoţit de Vlad şi Silvia. Au trecut mai întîi pe la orezărie, unde începuse semănatul celor o mie de hectare. Pămîntul era de acum parcelat, tăiat în lung şi lat de canaturile şi şanţurile făcute cu maşinile. Văzut de pe grindul Bogata, ogorul înnecat al orezăriei apărea ca o revărsare argintie, strălucitoare. De dincolo de grind, dinspre privai, se auzeau bătăile neîntrerupte ale motoarelor de la pompe. Au coborît apoi în lanurile abia răsărite de bumbac, de porumb, de sfeclă de zahăr şi de floarea-soarelui. Toate erau împestriţate de sute şi sute de muncitori, care treceau prin tăişul sapelor năvala ameninţătoare a buruienişului şi stufărişului pitic. Au pătruns şi în inima jepcilor, unde cîteva din maşinile grele venite în primăvara asta începuseră să sape canalul care va tăia smârcurile pe mijloc şi va da în lacul Lebăda. Cu restul maşinilor, inginerul lucra neobosit la digul ce va înconjura toate pămînturile. Aici lăsase o singură echipă, mai mult pentru a marca traseul canalului, acum, înainte ca pămîntul să fie năpădit de trestie şi papură. Vîlsan făcu observaţii preţioase tocmai asupra traseului, care răspundea mai mult necesităţii geometrice de a împărţi jepcile în două şi mai puţin înclinării naturale a terenului. Vîlsan a întîrziat, apoi, în lanurile de grîu. Ele formau la vremea asta mîndreţea cea mai de seamă a pămînturilor bălţii. Abia înspicaseră şi ajunseseră deja la înălţimea pieptului. Vîlsan a intrat într-un asemenea lan trecîndu-şi mîinile întinse pe deasupra vîrfurilor care se legănau. Cînd s-a întors lîngă Vlad şi Silvia, a zîmbit înveselit: — Precum Herodot a spus, că punînd suliţa de-a latul şi culcînd lanurile, năvălitorii au pătruns cu greu în ţinuturile dunărene... Au zîmbit şi ceilalţi doi. Tînărul inginer nu-şi ascundea mândria. Un timp, priviră toţi trei larga desfăşurare a grînelor. Se părea că balta este înecată de-o apă verzuie, tălăzuită uşor de vînt. Nici unul dintre ei nu mai văzuse pînă acum o asemenea privelişte. 9 — V. Romînească 130 AUREL MIHALE — Ba eu am mai văzut, reveni Vîlsan... am văzut în Uniunea Sovietică. Priviră iarăşi lanurile care se frămîntau. Vuitul se juca prin ele ca prin pletele unei fete. învălurarea lor se îndepărta şi deodată se întorcea, răsucită de vînt. Spicele crude şi subţiri se plecau ca într-o joacă. După aceea, Vîlsan. şi Vlad au stat închişi în laborator cîteva zile. Au discutat şi au chibzuit îndelung asupra lucrării tînărului inginer. Profesorul stăruise asupra înaltului nivel teoretic pe care trebuia să-1 aibă comunicarea acestuia. Fixaseră împreună orientarea generală a lucrării, ţelul ei: impunerea unei noi metode ştiinţifice şi de mare randament în'cultivarea pămînturilor irigate, pe baza succeselor obţinute de Vlad. Tînărul inginer îşi arătase dorinţa de a vorbi şi despre planul de perspectivă al gospodăriei. — Vorbeşte, încuviinţă Vîlsan... este necesar chiar. Fereşte-te, însă, să faci prea multă poezie. Tu, Oprişa, înclini mult spre visări atrăgătoare. Acum este mai important să dovedeşti că ceea ce voi v-aţi gîndit să faceţi aici, este posibil din punct de vedere ştiinţific... şi că tocmai de aceea v-aţi şi gîndit la aşa ceva. — Da, da! pricepu Vlad. Vreau, însă, să arăt că ştiinţa nu trebuie să piardă din. vedere năzuinţele oamenilor, lupta şi munca lor, viaţa lor. Mărturisesc, continuă stingherit tînărul inginer, că în cei doi ani pe care i-am petrecut aici, în mijlocul oamenilor şi a bătăliei lor pentru o viaţă nouă, am învăţat ceea ce nu mi-a dat îndeajuns Institutul... Poate că ăsta şi este cel mai important lucru pentru noi: lupta noastră pentru adevăr trebuie pusă în slujba oamenilor, a fericirii lor! — Evident, aşa este, îl încredinţa Vîlsan. E bine însă, Oprişa, să te fereşti să dai lecţii... eşti încă tînăr. Vlad îşi aminti de vorbele pe care secretarul i le spusese pe dig, de visul pentru care căzuse Ciurea, de icoana bălţii, transformate, icoană pe care oamenii de aici o purtau în gînduri şi-n inimă. Reveni, gînditor: — înţeleg. Va trebui să aduc vorba nu numai despre asta, ci să pun la baza lucrării, ca un temei teoretic, tocmai această idee. Va reeşi atunci că cercetarea ştiinţifică nu poate triumfa decît servind viaţa. Vîlsan plecă mulţumit de ceea ce văzuse, precum şi de adîncimea înţelegerii de care dăduse dovadă tînărul inginer. în ziua aceea, mai trecu o dată pe la orezăria mică, acolo unde se cultivau de probă două culturi. Orzul semănat astă-toamnă, pălise. Borceagul era înfforit şi în curînd măzărichea va prinde păstăi. Peste o săptămînă, va veni vremea cositului. Se încredinţase astfel şi el că, punîndu-se după aceea orez, acesta va avea tot timpul să se coacă. Dăduse aceste asigurări şi mecanicului, care nu-1 slăbise pînă ce nu aflase tot ce gîndea despre mersul gospodăriei. După plecarea Iui, Vlad se apucă de lucru. Dimineaţa vedea de treburile gospodăriei, gonind calul dintr-o margine la alta a bălţii, iar după amiaza şi noaptea, pînă tîrziu, se închidea în micul său laborator. Cercetă mai întîi cărţile şi materialul documentar aduse de Vîlsan. Apoi răsfoi caietele sale de însemnări, planurile trecute şi viitoare ale gospodăriei, şi tot ceea ce-i putea, într-un fel sau altul, ajuta. Insfîrşit, după ce totul fu strîns şi rînduit în fişe, începu să-şi discute lucrarea, în amănunt, cu Silvia. Observaţiile, neaşteptate uneori, ale Silviei, îl făceau să se gîndea-scă şi asupra unor lucruri care-i scăpaseră. Silvia se dovedise a-i fi astfel de un nepreţuit ajutor. Intre timp, trecuse şi ea la întocmirea formei definitive a lucrării ei pentru examenul de stat. De cele mai multe ori, îi apuca noaptea în laborator, aşezaţi la FLOAREA VIEŢII 131 mesele încărcate de hîrtii şi cu frunţile încălzite de lumina slană a lămpilor cu. petrol. Intr-una din aceste seri, Vlad îşi părăsi lucrul lăsîndu-şi tocul în călimară şi se îndreptă în scaun. In faţa lui, la masa de la fereastră, lucra Silvia. O privi vreme îndelungată, cum stătea aplecată deasupra hîrtiilor, cu tîmplele şi obrajii ascunşi de revărsarea părului. Ii bănuia şi mişcarea pieptului pe care bluza îi tresaltă uşor, precum şi suflarea caldă şi vie, tulburătoare, împinse hîrtiile la o parte, răscolit de gînduri. In clipa aceea, simţi şi mai adînc fiorul care de la un timp îi stăpînea cu atîta putere inima... Silvia trebuia să fie a lui, pentru totdeauna, pentru toată viaţa! Numai aşa vor avea înţeles şi munca, şi lupta, şi dragostea lor... împreună, pentru toată viaţa! Gîndul acesta îi umplu sufletul de duioşie... Să fii alături de Silvia o viaţă întreagă... ce fericire!... Tresări. Silvia îl simţise şi-şi întorsese ochii negri, strălucitori, adinei, spre el. Privirile lor se întîlniră. Vlad zîmbi stingherit, vinovat, de parcă îi aflase şi gîndurile. — Tragi chiulul, va să zică, glumi Silvia, ridicîndu-se....... şi eu care credeam că lucrezi! — De-o clipă numai... se apără Vlad. Silvia se opri în spatele lui, apucîndu-i umerii. Îşi trecu apoi degetele mîngîietoare peste fruntea şi prin părul lui. Vlad închise ochii; o înfiorare plăcută îi încerca coardele simţurilor. — Ai obosit, murmură Silvia. Hai să ieşim. Dar tînărul inginer o opri, trăgîndu-i mîinile de pe umeri pe piept. I le sărută pe rînd, mînat de aceeaşi înfiorare răscolitoare şi dulce. — Dac-ai şti la ce mă gîndeam?! şopti el. — La ce? întrebă Silvia rugătoare, lipindu-şi capul de al lui. Vlad îi simţi fierbinţeala obrazului în tîmpla ce-i zvîcnea. întoarse capul şi-i sărută lung, ochii închişi. Se ridică. — Asta nu se spune decît o singură dată în viaţă, murmură... dar nu acuma! Hai, afară! — Nu, se împotrivi Silvia, aşezîndu-se în locul lui, pe scaun... nu merg pînă nu-mi spui. — Lasă pe altă dată, se rugă Vlad. — Nu, acuma... se încăpăţînă ea. Tînărul inginer se aplecă şi, după ce-i ridică pletele negre, îi şopti ia ureche: — Mărturisirile luate cu forţa n-au valoare... mai ales în dragoste! — Bine, făcu Silvia, prelung. Ai dreptate; să nu zici pe urmă că-ţi cer dragostea cu sila! Izbucniră în rîs. Vlad îi luă braţul şi ieşiră. In prag, însă, se izbiră piept în piept cu Toma. — V-am prins, strigă înveselit subinginerul. Continuă, apoi, cu tonul schimbat: — V-am aşteptat toată după-amiaza la grădinărie şi n-aţi venit. Bine, am înţeles! îşi arătă el dinţii mari şi albi, puternici. Nu vă interesează, deci, că la orice oră din zi şi din noapte pot abate ploaia asupra grădinăriei... Vlad îi apucă braţul şi-1 împinse înaintea lor, pe uşă. — Te pomeneşti că e gata agregatul! se minună el. — Este, dar... — Toma, îl întrerupse Silvia, nici nu ne-ai spus măcar. — Bine, repetă Toma, prelung. Apoi le arătă docarul cu care venise: — Urcaţi-vă... tovarăşul Badea m-a trimes să vă iau. In drum spre grădinărie, Toma, care mîna caii, se întorcea din cînd în cînd spre ei şi le spunea, mîndrindu-se: 9* 132 a'urel MI hale — Ploaie, la comanda! Intri cu tractorul printre brazde, învîrţi robinetul şi deodată, pe o sută de metri într-o parte şi alta, cade ploaia. Cum vrei: mai tare, mai încet... Să vezi numai cum se bucură şi roşile, şi ceapa, şi ardeii... cum se înviorează şi tresaltă! Aşa îi cicăli Toma pînă la grădinărie. Silvia şi Vlad rîdeau de el, arătîn-du-şi îndoiala, atîţîndu-1 cu nerăbdarea şi neîncrederea lor. Toma se supăra şi se apuca să le spună iarăşi, de la început, cum au făcut agregatul şi cum pulverizează acesta apa, ca pe o burniţă. De cîteva săptămîni, el cu mecanicul nu mai ieşiseră din atelierele de stui' de pe grind. Cultura de orez, acum de o mie de hectare, irigarea a o parte din culturile de bumbac, precum şi grădinăria, cereau cantităţi uriaşe de apă pe care, înainte dea fi legate cu Dunărea, privalurile nu le mai puteau asigura. Inginerul care venise pentru asanare şi îndiguire, băgase o bună parte din maşinile sale în stufărişul de la privalul Dracului şi începuse să sape un şanţ drept către Vadul Lupilor. Pînă atuncea, însă, trebuia făcut ceva pentru a folosi apa din Bogata cu economie. Aşa îi venise lui Toma ideea unei instalaţii sau a unui agregat de ploaie artificială. Cînd ajunseră la grădinărie răsărise luna. Se ivise jos, deasupra pădurilor de sălcii, mare şi rotată, roşiatică. Balta, acoperită de lanurile ce trecuseră pragul verii, răsărise din întuneric argintată şi nemărginită, învăluită de taină, asemenea unor ţinuturi fermecate. In stînga, către lanurile încă pitice de orez, apa revărastă lucea ca ooglindă a pămîntului. Badea le ieşi înainte, nerăbdător,' cuprins de bucurie. După ce Vlad şi Silvia coborîră, îi îndemnă să urce pe tractorul care aştepta alăturea de şanţul cu. apă. Pe acest tractor clădiseră un uriaş schelet de metal care-şi întindea în dreapta şi-n stînga, pe deasupra pămîntului, aripi de zeci de metri, făcute din conducte perforate. Mecanicul trecu la volan şi-i arătă lui Vlad de unde se dă drumul la apă. Tractorul dudui şi porni uşor, legănîndu-şi uriaşul schelet de metal. In lumina lunii apa ţîşni din. ţevile purtate pe sus, împrăştiindu-se pe deasupra straturilor de zarzavat. Şi Vlad, şi Silvia, şi grupul muncitorilor care veneau în frunte cu Toma după tractor, scăpară un strigăt nedesluşit de uimire. Parcă se cernea o lumină cerească ce intra în pămînt. După ce opriră tractorul, coborîră şi se înşiruiră printre straturi. Vlad se aplecă şi cercetă ţărîna stropită, zarzavatul spălat şi înviorat. — Ploaie în toată regula! spuse el, înveselit. Se bucură de vorbele lui şi Badea, şi Toma, şi grupul muncitorilor. Se întoarseră apoi din nou lîngă agregatul acela uriaş şi-1 priviră împreună, îndelung, cu nespusă mîndrie. Din. ţevăria suspendată în. aer, mai picura încă apă, în stropi strălucitori de argint. Pe pămîntul umezit, umbra acestui schelet de metal se întindea atotstăpînitoare, ca un-însemn de viitor al puterii omului. ...După aceea, zilele trecură pe nesimţite. Puterea pământurilor bălţii a tresăltat în lanuri şi le-a ridicat, înverzind de la o margine la alta întinderile desţelenite. Porumbul şi floarea-soarelui au început a-şi tremura pe cîmp, în bătaia vîntului, frunzele fragede şi moi. Tractoare cu prăsitori mecanice l-au străbătut de-a lungul şi de-a latul, răscolind ţărîna şi retezînd trestia şi păpurişul ce lăstăriseră iar. S-au împlinit şi rîndurile lanurilor de sfeclă şi de bumbac, cu fire puternice şi verzi, înfrunzite, împodobind pămîntul pe alte sute de hectare. Deasupra celor revărsate din canaluri şi şanţuri, s-au ivit, ca peria, frunzişoarele de orez. Se prevestea de. pe acum o recoltă şi mai îmbelşugată decît în primul an. FLOAREA VIEŢII 133 Badea a băgat tractoarele şi în hăţişurile dinspre privalurile Mîn-tuleasa şi Ochiul Boului. Pînă la toamnă, toate aceste întinderi, de alte cîteva mii de hectare, trebuiau întoarse. Rămîneau neîncercate încă de fierul plugului doar jepcile care trebuiau mai întîi desecate şi uscate. In primăvara viitoare, însă, arăturile se vor întinde şi peste ele, cuprinzînd toate cele zeci mii de hectare ale bălţii. Se îngrămădiseră, astfel, la vremea aceasta a sapei şi plivitului din pragul verii, cele mai multe şi cele mai neîntîrziate clin lucrările părnîntului. Se simţea nevoia ele maşini, de tractoare, de oameni şi de tehnicieni — şi la grădinărie, şi ia orezărie, şi la sfeclă, şi la bumbac, şi la porumb, şi la floarea-soarelui, peste tot. Gospodăria avea nevoie de cel puţin patru ingineri, şi de cîouă ori pe at'iţia tehnicieni agronomi. Deocamdată însă munca tuturor acestora era dusă numai de Vlad şi Silvia. Şi tocmai acum plecase şi Toma la Bucureşti, pentru examenele de sfîrşit de an. Lăsase şi grădinăria tot în grija lor. Vlad şi Silvia nu mai aveau timp pentru studiu şi întocmirea lucrărilor decît noaptea. Alergau din primele clipe ale dimineţii şi pînă seara, tîrziu, de la un capăt la altul al bălţii, fără nici un pic de odihnă şi adeseori nemureaţi. Acum se hotăra soarta a mii şi mii de vagoane de pîine şi de bumbac, de sfeclă şi de porumb, de orez şi de zarzavat. Trebuiau să îndrume sute şi. sute de muncitori, să răspundă de munca şi de traiul lor. După două săp-tămîni, ajunseseră amîndoi ca nişte ogari; slăbiseră şi se înnegriseră la faţă de nu-i mai cunoşteai. Le rămăseseră neschimbate numai privirile aprinse şi visătoare, pline de puterea şi avîntul tinereţii. Şi, de cele maimulteori, îi apuca miezul nopţii în micul lor laborator, în faţa hîrtiilor sau a aparatelor cu care-şi verificau lucrările. Intr-una din aceste nopţi — Badea — care de obicei dormea în baltă, venise să rezolve unele lucrări de administraţie cu contabilul cel nou. Ieşi din biroul său spre dimineaţă. Se clătinau tăriile întunecate ale nopţii, se prevesteau, îndepărtate, zorile. In ceasul acela, ferestrele laboratorului erau încă luminate. Intră la ei cuprins de nelinişte şi grijă, îndurerat. înfăţişarea tinerilor din ultimile zile îl speriase şi scrisese la minister — pentru a treia oară — cerînd cadre noi de tehnicieni agronomi. Cînd deschise uşa, rămase înmărmurit. Vlad şi Silvia adormiseră aplecaţi pe mesele la care lucraseră pînă atunci. Păşi în vîrful picioarelor şi se opri în mijlocul încăperii, între mesele lor. Ii privi încurcat, cînd pe unul, cînd. pe altul, cu răsuflarea reţinută şi ochii înduioşaţi: Cînd se răsuci şi se îndreptă spre Vlad, Silvia tresări şi se deşteptă. Se uită nedumerită în jur, cercetătoare, şi abia apoi, după ce-1 recunoscu, zîmbi stingherită. — Doar un. sfert ele oră a trecut, şopti ea, privindu-şi ceasul ...şi cît am dormit! — Aşa nu se poate! se împotrivi mecanioul. Vorbea încet, să nu-1 deştepte şi pe Vlad ...Puteaţi să-mi spuneţi şi aranjam într-un fel. — Acuma, tot degeaba, zîmbi Silvia. Am terminat. Se apropiară amîndoi de Vlad. Capul tînărului inginer se odihnea pe o planşă în care Badea recunoscu viitoarea înfăţişare a bălţii. Cînd mecanicul îi atinse mîna, Vlad deschise ochii şi zîmbi la fel dei obosit ca Silvia. — Aşa nu se poate, tovarăşe inginer! repetă mecanicul mustrîndu-şi pe el. Vlad se ridică de la masă, freeîndu-şi ochii. Merse la fereastră şi privi un timp năvala de nebiruit a luminii. Cînd se întoarse, se îndreptă spre Badea şi. zise: — Să nu mai aşteptăm hotărîrea ministerului. Pleacă la Bucureşti, 134 AUREL MIHALE acum, o dată cu Silvia, în timpul examenului de stat. Alege trei absolvenţi, ia-1 şi pe Vişan şi mergeţi împreună la minister. Trebuie să ne aprobe... Uite şi Silvia vrea să vină aici! mărturisi el, mai apoi. — Adevărat? întrebă mecanicul, neîncrezător. Silvia îşi clătină capul, înroşindu-se. Apoi se lipi de Vlad căutîndu-i braţul de care se sprijini tăcută, tulburată. Badea înţelese, însă, şi ceea ce nu spuseseră ei. De aceea, ochii şi faţa, chipul întreg i se lumină deodată de zîmbet. Intră între ei, înveselit, şi după ce le cuprinse braţele, ieşiră să înceapă o nouă zi de muncă... Şi într-adevăr, la o săptămînă după plecarea Silviei, plecă şi mecanicul la Bucureşti. Cînd să plece însă, maică-sa— pe care o ţinuse atîta timp cu mare greutate — se agăţă de el: — Merg şi eu, Mihai, şi în drum mă laşi acasă... hai, maică! — Va să zică, tot nu vrei să rămîi, să-ţi alini aici bătrîneţele? — Nu pot, maică... mă-ntorc acasă... clac-o fi, să mor la cuibul meu. — Da-ce, eu de-aia te ţiu aicea?! glumi Badea. — Hei, maică! Dac-oi mai putea, mai viu eu. Plec mulţumită că te-am văzut la rostul tău. Da'tare e rău singur, Mihai... să n-ai tu un suflet de femeie lîngă tineJ — Bine, hai! o zori mecanicul. Bătrînă şi-a luat botinele şi scurteica nouă, cumpărate de Badea, şi se sui bucuroasă în docarul care-i aştepta în faţa casei... Cu prilejul acesta, mecanicul a trecut din nou pe la m ornantul Măriei, ca în fiecare primăvară. Peste cîteva zile Toma se întoarse de la Bucureşti şi mai însetat de muncă, mulţumit că-şi trecuse examenele printre cei dintîi. El adusese însă şi vestea că Vlad trebuia să fie în două zile la Bucureşti. Sesiunea Academiei începea mai devreme, şi tînărul inginer fusese programat să-şi expună referatul în primele zile ale lucrărilor ei. Noaptea pe care Vlad a mai petrecut-o la gospodărie trecu greu, plină de zbucium lăuntric, de emoţie şi de visuri. 2 Vlad coborî din tren în gara de Est a Bucureştilor, Ia cîteva ceasuri după prînz. Din mulţimea înghesuită pe peron, răsări pe neaşteptate Silvia, care-1 întîmpină senină, surîzătoare. Vlad o îmbrăţişa, strîngînd-o pătimaş la piept, privind-o adine în ochi. T se risipiseră dintr-o dată gîndurile îndoielnice care-1 încercau acum, înainte de şedinţa de la Academie. Apropierea Silviei îi aducea întotdeauna liniştea, de care avea nevoie. — Te-am aşteptat la toate trenurile, ciripi Silvia, bucuroasă şi mînclră de sosirea lui. Tînărul inginer îi strînse mîna şi zîmbi îndelung privirilor ei aprinse. După ce scăpară din şuvoiul călătorilor, Vlad îşi trecu geanta în cealaltă mînă şi-i apucă braţul. — Mergem pe jos? o întrebă el... Am amorţit în tren. Silvia încuviinţă. Dar abia trecură strada şi Vlad izbucni: — Ei, ce e cu examenul? De ce nu spui nimic?! — ... ca foarte bine, Vlad! se mîndri Silvia. La fel ca tine l-am luat... Tot Pamfil a fost preşedintele comisiei. „îmi face plăcerea să constat, spunea, că de la un timp dăm serii tot mai bune de agronomi. Se vede că tineretu. de-acum ştie ce vrea, ştie să preţuiască cum se cuvine ştiinţa şi rosturile oi..." Inchipuie-ţi, m-a felicitat în mod deosebit şi mi-a oprit lucrarea! Vîlsan zice c-o s-o publice, ca şi pe a ta! FLOAREA VIEŢII 135 Vlad îi strînse braţul, înveselit. — Pot, deci, să mă mmdrcsc cu tine! rîse Vlad. — Poţi, Vlad! murmură Silvia. Te-asigur că n-am să te iac niciodată de ruşine.! Porniră iar. Mergeau cu paşi repezi tinereşti. Silvia se agăţă de braţul lui, nespusele fericită; lumea întreagă era a ei. Ceea ce dorise cu atîta patimă ani întregi, era pe cale de împlinire. Vlad va fi de-acum al ei, aşa cum a cutezat în cele mai frumoase şi mai îndrăzneţe visuri. Trecură pe străzile pline de lumină şi soare, de viaţă, purtaţi de valul trecătorilor. Vlad mergea tăcut, cercetînd cu interes înfăţişarea oraşului. Silvia, însă, fremăta la braţul lui asemenea unei frunze în suflarea vîntului... „Uitaţi-vă, păreau a spune privirile-i aprinse cu care întîmpina sutele de oameni. Uitaţi-vă! Vlad este al meu. Nu-mi mai doresc nimic altceva... sînt fericită!" La cămin, urcară scara pînă ia al treilea etaj. Silvia, care luase cheia de la portar, trecu înainte, să-i arate camera. înăuntru, tînărul inginer îşi lăsă geanta pe-un scaun, şi se aşeză pe pat. Drumul îl obosise. Silvia deschise uşiţa dulapului şi scoase un costum nou. negru şi o cămaşă albă. Murmură, căutîndu-i privirile. — Iată ce ţi-a luat Badea din banii pe care i-ai dat...Iţi place? Vlad le luă şi le cercetă în lumina ferestrei. Apoi le întinse pe paf, se depărta şi. Ic privi, mulţumit. — Pentru mîine, la Academie, sînt foarte potrivite, adăugă Silvia. După aceea scoase din geantă o cravată de mătase de culoarea vişinei, şi şopti, înroşindu-se: —Ţi-am luat şi eu ceva! Vlad o îmbrăţişa, ridieînd-o de la pămînt. Apoi se răsuci cu ea, învîr-tind-o pe sus, ca pe un copil. Ii sărută ochii şi buzele, apăsat, cu patimă. — Iţi mulţumesc, murmură el. După plecarea Silviei, îşi pierdu răbdarea şi îmbrăcă hainele în faţa oglinzii. Ii veneau, de minune. El abia acum observă că se mai maturizase între timp. Culoarea şi croiala costumului îi scoteau în evidenţă zvelteţea trupului. Faţa-i bronzată contrasta plăcut cu. albul cămăşii, iar fruntea părea şi mai înaltă, cuprinsă de linişte, senină. Seara, cînd Badea se întoarse la cămin, îl găsi. la masă, răsfoiţidu-şi referatul. — N-am făcut nimic, se tîngui mecanicul, aşezîndu-se obosit pe scaun. Am alergat degeaba. Am ajuns pînă la comisia guvernamentală care repartizează noi absolvenţi. Să vedem, mi-au spusei mai întîi... îţidăm,mi-au promis apoi, dar ai puţină răbdare... Pe cine vrei dumneata, însă, nu putem hotărî decît mîine!... Tînărul inginer îşi întoarse privirile spre Badea, tresărind... —Stai, să vezi, urmă mecanicul... de tovarăşa Silvia c vorba! Eu nu mă mişc de aicea, zic, pînă nu-mi daţi cel puţin trei ingineri. Avem zece mii de hectare, cine să le cultive după carte? Nu plec! Şi-am stat toată ziua lîngă ei. Acuma, seara, dac-au văzut că nu. scapă de mine, mă ia unul deoparte şi mă lămureşte; „Cred c-o să-ţi dăm doi, asta vom putea. Sînt doi care-au cerut să fie repartizaţi la gospodăria voastră !. Pe fată, însă, deocamdată nu putem. Profesorul Vîlsan, care e în comisie din partea Institutului, no-a spus că pînă mîine nu se poate hotărî nimic"... Ei, ce zici, tovarăşe inginer? ! Vlad. nu răspunse; îşi părăsi hîrtiile, întuneeîndu-se treptat la faţă. Arăta puţin speriat, nedumerit. — Ies de-acolo, continuă mecanicul, şi fug la Institut, după Vîlsan. L-am găsit în examen. L-am aşteptat şi pe el, pînă acum... Tovarăşe profesor, zic, avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. Nu ne lăsaţi, repartizaţi-o pe 136 AUREL MIHALE tovarăşa Silvia la noi!... Să vedem, zîmbeşte el. Mîine se hotărăşte într-un fel... Cum, într-un fel?! sar eu... Sînt cerinţe şi mai mari, caută el să mă lămurească. Astă seară mă întîlnesc cu Pamfil şi-o să discutăm iar... Apoi îmi şopteşte: — Dacă e să rămînă cum am propus eu, mîine, după şedinţa de la Academie, merg personal cu dumneata şi luăm hîrtia... Badea îşi cuprinse capul între palme şi oftă. Era peste măsură de mîhnit. Continuă îndurerat: — Tovarăşe inginer, acuma mi-e frică de altceva... mi-e frică să nu te pierd şi pe dumneata! — Cum adică ? ! sări Vlad. — Zău aşa! Ce-am simţit eu, nu e bine! Mi se pare că vor să te oprească aici !... Apucă umărul tînărului inginer şi vorbi deznădăjduit: — Tovarăşe inginer, trebuie să rărnîneţi la noi! Trebuie să terminăm ceea ce am început. Oricum, dar un an — doi, tot mai puteţi rămîne, să schimbăm înfăţişarea bălţii pînă la capăt... aşa cum am visat noi de atîtea ori, împreună! — Nu mai înţeleg nimic! grăi Vlad şi mai speriat. — Promiteţi-mi, tovarăşe inginer, se rugă mecanicul. — Este de la sine înţeles, hotărî Vlad. N-am să plec nicăieri! Cu toate astea, în. noaptea aceea nici unul dintre ei n-a putut dormi. S-au zvîrcolit tot timpul în. pat ca pe-un aşternut de jar. Spre ziuă, cînd s-au mai liniştit, au început să vorbească despre treburile gospodăriei, despre planurile lor de viitor. ...A doua zi, înainte de prînz, a avut ioc şedinţa membrilor Secţiunii a doua a Academiei, în care Vlad şi-a ţinut referatul. Fuseseră invitaţi şi alţi ingineri agronomi, profesori şi asistenţi de la Institut, colaboratori ştiinţifici ai Academiei, cîţiva absolvenţi noi şi studenţi din ultimul an — conducători ai cercurilor ştiinţifice studenţeşti. Sala mare a Academiei avea balcoanele din părţi ticsite. Silvia şi mecanicul erau invitaţii lui Vîlsan. Luară loc împreună, la una din mesele de jos, lucrată în lemn masiv şi acoperită cu un cristal gros şi greu. Silvia intrase după Vîlsan, călcînd pe vîrfuri, ţinîndu-şi răsuflarea, pierdută aproape. Se aşeză pe marginea fotoliului mare şi moale, capitonat cu piele roşie. încremeni cu pumnişorii strînşi în. poală. Era îmbrăcată cu o bluză de mătasă albă cu mîneci lungi, cu îunduliţă brodată la gît. Privirile şi faţa îi erau stăpînite de nelinişte, de chinui aşteptării. In timp ce Vîlsan strîngea mîinile cîtorva dintre academicienii aşezaţi la celelalte mese, mecanicul îşi rotea privirile pătrunzătoare prin sală, cercetînd cu interes oamenii. Faţa i se lumină cînd descoperi pe peretele din fund, printre chipurile oamenilor de cultură care cinstiseră în trecut lupta poporului nostru, chipul luminos al lui Creangă, Eminescu şi Caragiale, pe care le cunoştea. Mai apoi, îşi întoarse şi el privirile, ca şi Silvia, spre uşa din dreapta. Pe acolo intrau, din cînd în cînd, cei mai în vîrstă şi mai de seamă oameni ai ştiinţei, slujitori ai acestui înalt aşezămînt. Unii dintre ei aveau capetele înălbite sau pleşuve, trupurile împuţinate, ochii ascunşi sub sticlele groase ale ochelarilor; toţi aveau o ţinută, demnă, care impunea, o linişte plină de măreţie. Siîvia tresări, cînd pe aceeaşi uşă apăru Vlad, însoţit de academicianul Pamfil. Vederile i se tulburară; îi zări ca prin ceaţă, cum urcară cele cîteva trepte ale podiumului şi se aşezară la o masă uriaşă împodobită cu înflorituri în lemn.în sală se făcu dintr-o dată linişte. Silvia simţi că înfrigurarea care-i împînzise mai întîi vederile îi cobora acum în inimă. Desluşi cu greu chipul lui Vlad şi se înspăimîntă. Tînărul inginer îşi freca neliniştit mîinile, nervos, lipsit de siguranţa pe care o avea de obicei în orice împrejurare. I FLOAREA VIEŢII 137 se păru într-un timp că-i prinsese privirile şi-i zîmbi încurajator, arătîndu-i pumnii strînşi. înţelesese, însă, că Vlad se uita doar pe deasupra oamenilor şi că toată desfăşurarea sălii îi juca sub ochi. Privirile ei se aţintiră atunci asupra mîinilor lui care se încleştaseră şi tremurau nestăpînite pe marginea mesei. In aceeaşi clipă văzu însă, cum mîna uscăţivă şi mică, albă, a lui Pamfil, se opri pe una dintre mîinile lui Vlad. Bătrînul academician începu să-i netezească mîna, liniştindu-1 ca pe un copil. Privirile Silviei străluciră; gestul acesta trezise în gîndurile ei închipuiri măreţe. Socotea că în acel moment, bătrînul academician înmîna, de fapt, lui Vlad, făclia nestinsă şi atotbiruitoare a adevărului, a ştiinţei, făclia pe care el o purtase zeci de ani de-a rîndui... „Ia-o! îşi închipuia Silvia vorbele lui. Am purtat-o prin vremuri potrivnice şi grele şi. m-am zbătut ca flacăra ei să rămînă fără de apus. Este adevărat că, uneori, a pîlpîit — ameninţată fiind de năvala întunericului — dar niciodată nu am lăsat-o să se stingă, pentru că nu mi-am întors niciodată faţa de la popor şi am crezut în izbăvirea lui... Ia-o, tu o vei. purta mâi departe şi mai sus ca noi. Vînturile vremurilor acestea nu. bat pentru ca :S-o stingă, ci pentru a-i întări lumina şi vîlvătaia!" Pamfil se ridică, apăsîndu-şi palma pe mîna tînărului inginer. Glasul său cu răsunet stins se auzi, totuşi, în sala încremenită în. liniştea aşteptării. El deschise şedinţa, spunînd cîteva cuvinte de îndemn si laudă despre munca lui Vlad. După aceea, veni rîndui tînărului inginer. Vlad se simţi stînjenit de mulţimea privirilor îndreptate asupra sa. Mîna în care ţinea acum hîrtiile îi tremura din nou. Vorbea încet, arătînd puţină stăpînire asupra gîndirii şi inimii sale înfiorate. Glasul parcă îi era străin de frămîntarea ce-i creştea în suflet. Uitîndu-se la el, Silvia rămase cu răsuflarea întreruptă. Mecanicul îşi încleşta mîinile pe braţele fotoliului, iar Vîlsan îşi mişca în neştire ochelarii cu ramă subţire de aur... Vlad se linişti însă repede; în curînd glasul îi răsună a.vîntat, plin de siguranţă şi încredere. După ce arătă starea de sălbăticie şi înapoiere a întinderilor lăsate In puterea apei şi a stufărişului, vorbi cu însufleţire despre ideea pe care o pusese la temelia planului său. Abia atunci descoperi în mijlocul celor din. sală şi pe Badea, pe Silvia, şi pe Vîlsan. Privirile sale tresăriră înviorate ca de o putere lăuntrică... Stărui multă vreme asupra muncii eroice a sute şi mii de oameni, care numai în doi ani reuşiseră să schimbe în bună parte faţa bălţii. Vorbi şi de iureşul clintii al tractoriştilor, şi de valoarea pământurilor, şi de măreţia lanurilor care îmbrăcaseră pentru prima dată colţul acela de ţară, şi de rodul îmbelşugat al celei dintîi toamne care adusese peste întinsurile bălţii mirosul şi dulceaţa pîinii... Arătă, apoi, pe fel şi fel de planşe, cum au pornit ia cultivarea orezului şi cum au strîns jumătate de vagon, de boabe de pe un hectar. Cînd pomeni despre reuşita încercării de a smulge pămîntului două roade pe an, sala fu străbătută de un murmur de uimire... Vlad aminti şi de lupta pe care o duseseră cu apele, şi de ridicarea digului, şi de descoperirea jepcilor. în cele din urmă, vorbi despre înfăţişarea de viitor a bălţii, cînd. peste întinderile scoase din puterea apelor şi a sălbătăciei se vor ridica în mijlocul lanurilor nesfîrşite, aşezări de piatră, grădini şi parcuri, pentru deplina fericire a omului... Silvia nu-şi întoarse privirile de la el decît o singură dată, cînd cercetă, mulţumită, feţele celor din jur. Pînă la un timp, urmări expunerea cu 0 atenţie nezdruncinată. Cînd. Vlad începuse, însă, să vorbească de viitor, totul 1 se învălmăşi în mintea cuprinsă ca de o ceaţă luminoasă. In această ceaţă nu desluşea decît chipul lui. înţelese astfel prea puţin din cele care urmară; 138 AUREL MIHALE nu reţinu nici întrebările la care Vlad răspunse — ajutat uneori de Pamfil,. şi nici discuţiile. Se trezi cu adevărat tocmai la sfîrşit, cînd ropotul aplauzelor acoperi vorba înceată a lui Pamfil... Bătrînul academician comunica hotărîrea Prezidiului Academiei de a-1 socoti pe Vlad colaborator ştiinţific al Academiei Republicii Populare Romîne, precum şi numirea tînărului inginer ca director al Staţiunii Experimentale pentru cultivarea plantelor irigate, pe care Academia o va înfiinţa în vara aceasta la Zăvoiu... După aceea, şi gînduri, şi simţuri, şi chipurile oamenilor — totul îi fu învăluit într-o lumină ca de vis. întinse mîna şi se agăţă de braţul lui Badea care se ridicase în picioare, bătînd din palme zgomotos şi vesel. Trecură, apoi, într-un a din camerele alăturate sălii. Erau de faţă Pamfil, Vîlsan şi alţii academicieni vestiţi care vorbeau, cu interes şi laudă despre comunicarea lui Vlad. Tînărul inginer rămase între Silvia şi mecanic, stingherit, cu gîndurile înfierbîntate. Alegerea lui ca colaborator ştiinţific al Academiei şi numirea ca director al Staţiunii Experimentale ce se va înfiinţa în baltă îi adusese pe neaşteptate împlinirea celuilalt mare vis al său, al omului de ştiinţă. Vestea aceasta îl zăpăcise. Se vedea că nici acum nu reuşise să-şi stăpînească năvala gîndurilor care-i aducea în minte imaginea laboratorului ce va fi acolo, la Zăvoiu. Cînd cercul academicienilor se deschise spre ei, Silvia îi strînse braţul. Vlad le primi strîngerile de mînă cu modestie şi respect. Bătrînul Pamfil înainta, sprijinindu-se în baston şi prezentă celorlalţi şi pe Silvia, şi pe mecanic. Acei vestiţi savanţi s-au minunat, apoi, de înţelegerea adîncă pe care. în vorba lui, Badea o arătă despre menirea şi ajutorul pe care ştiinţa îl poate da construirii unei vieţi mai bune şi mai fericite. — Mă gîndesc, începuse unul dintre ei, cu capul pleşuv, încoronat cu păr mărunt şi sur... mă gîndesc cît de radicale sînt transformările de azi, dacă această credinţă despre rostul ştiinţei a pătruns atît de adînc în popor! — Este o condiţie a progresului, interveni un altul. — Chiar a dezvoltării ştiinţei, adăugă Pamfil. Amintiţi-vă numai, cum am lucrat noi în trecut! Cînd eram ca Oprişa, nici n-am putut visa măcar la preţuirea asta. în primii cincisprezece ani de profesorat, am. avut laboratorul în. biroul meu, pe un colţ de masă... M-am zbătut o viaţă întreagă să nu mă îndepărtez de popor, dar abia acum mi s-a împlinit visul acosta, de a-i sluji cu toată patima inimii mele, de a-i întemeia credinţa într-o lume nouă, cu puterea adevărului şi a ştiinţei... Vă mărturisesc, dragii mei, se înduioşa Pamfil, întru aceasta am şi găsit fericirea vieţii mele ! Urmă o clipă de tăcere, în care Pamfil — cel mai în vîrstă dintre cei prezenţi — se aşeză într-un fotoliu, îngropînclu-sc aproape în moliciunea lui. Ceilalţi făcură cerc în jurul lui, aşteptînd. — Este o fericire să ştii, reîncepu bătrînul academician, că ştiinţa şi slujitorii ei nedezminţiţi se bucură astăzi, la noi, de cea mai înaltă preţuire !... Apoi rămase cu degetul uscăţiv ridicat în aer, a luare aminte: — Putem spune — cu mîndria şi mulţumire — pe care le datorăm poporului — că vremea nouă de la noi a deschis şi ştiinţei o cale liberă pentru împlinirea rosturilor ei: slujirea adevărului şi a poporului ! Socotesc că cea mai mare bucurie a noastră, a celor mai bătrîni, este aceea că am apucat aceste zile... Cu voi, se adresă el lui Vîlsan, acei pe care răsturnarea lumii vechi v-a prins în puterea vieţii, a fost mai uşor. Răsturnarea aceasta v-a aşezat de-a dreptul cu picioarele pe pămînt. Nu mai bîjbîiţi, simţiţi şi măreţia — dar şi tăria de neînfrînt a drumului. Cunoaşteţi mai bine decît am cunoscut noi Dcntru ce trebuie să vă bateţi şi cîtă preţuire merită lumea nouă. ! FLOAREA VIEŢII 139 Pamfil se întoarse apoi, către Vlad şi Silvia, zîmbind. Privirile îi străluciră de bucurie şi mîuclrie, deopotrivă. — Vouă, însă, şopti el ca o cîntare... vouă, aşezarea aceasta nouă a vieţii v-a pus aripi la picioare. Ce fericit aş fi, mărturisi el, fără să-şi ascundă tristeţea, să mai fiu odată ca voi! Bătrînul academician se ridică şi ie cuprinse braţele. Şopti: —Ascultaţi... vă vorbesc la apusul vieţii mele. Am fericirea că am luptat cîndva — atît cît am putut, dar cu inima curată — pentru adevăr. Am însă şi mîhnirea că nu am putut să fac tot ceea ce în vremuri de cumpănă am visat... Bucuraţi-vă de această vreme! Ea nu a existat mai înainte decît în visurile oamenilor! Sînteţi datori să nu uitaţi că niciodată pînă acum n-a fost aşa! Aveţi o misiune sfîntă de îndeplinit: serviţi poporul, cu toată puterea inimii, cu toată flacăra minţii, pentru că lui îi datorăm, cu toţii, fericirea acestor vremuri! Pamfil se întoarse la fotoliu cu paşi înceţi, nesiguri. Era adînc mişcat de însemnătatea acestei ciipe. Dar nu se aşeză; îşi luă bastonul şi reveni. — Să nu uitaţi, se adresă el tinerilor ingineri, că trebuie să cutezaţi ! Voi trebuie să îndrăzniţi şi să riscaţi de zece ori, de o sută de ori mai mult şi mai înalt, pentru că lupta voastră pentru adevăr este sortită acum pe deplin fericirii oamenilor... Gîndiţi-vă că nu toţi oamenii de ştiinţă din lume se pot bucura de această mulţumire a muncii şi a zbuciumului lor! Tăcerea lui Vlad şi a Silviei a fost adîncită şi de tăcerea celorlalţi. Paşii lui Pamfil s-au auzit ca un foşnet venit din afara timpului care nu mai trecea. Bătrînul academician s-a oprit în. dreptul ferestrei sprijinit în baston, gînclindu-se — poate — la calea vieţii lui, sau la înfăţişarea de viitor a lumii noi care acuma şe aşeza. în clipa aceea, lui Vlad i se păru că întreaga făptură a lui Pamfil lumina, ardea ca o flacără potolită dar nespus de vie şi mereu înnoitoare, asemenea unei făclii a adevărului şi a vieţii. După un timp cînd Pamfil se întoarse din nou spre el, tînărul inginer tresări şi-i ieşi înainte, încurcat. Mîna aceea mică şi albă, care-i alinase neliniştea dinainte de şedinţă, îi apucă braţul. — Oprişa, zîmbi bătrînul academician, să pui. repede staţiunea pe picioare, că nu se ştie cît o să mai rămîi acolo! 3 După amiază, în timp ce Badea era cu Vîlsan. la comisia guvernamentală pentru a obţine repartizarea Silviei la Zăvoiu, Vlad vizita, conclus de Silvia, noile laboratoare ale Institutului. Cele două clădiri începute în primăvara trecută erau complet terminate pe dinăuntru. Vlad trecu uimit prin cîteva laboratoare, cu ochii strălucind. Se opriră în noul laborator al lui Vîlsan. Era de patru-cinci ori mai mare decît cel vechi, în care lucrase şi el pe timpul studenţiei; întins, în trei-patru încăperi; înzestrat cu cea mai modernă instalaţie şi cu o aparatură, în parte încă necunoscută de Vlad. Străluceau peste tot faianţa, sticlăria, nichelajul şi alămurile. Etajere cu schelet de metal şi pereţi de sticlă păstrau cutii şi. sticluţe cu chimicale, instrumente noi şi aparate rare, de mare precizie. Cînd trecură în camera microscoapelor, Silvia se opri în faţa unuia dintre ele, îngîndurată. Trase cîrpa ce-1 acoperea şi se întoarse spre Vlad: — îl mai cunoşti? — Desigur, murmură tînărul inginer, mişcat. Priviră microscopul deopotrivă de înduioşaţi. Acum îi venise şi Silviei rîndui să se despartă de el. Vlad îşi trase scaunul şi se aşeză liniştit, ca de obicei. Cînd se aplecă deasupra lentilei, zimţurile tamburului îi înfiorară 140 AUREL MIHALE din nou vîrfurile degetelor, iar lumina întoarsă de oglindă îi străluci neaşteptat de vie... Apoi rămase gînditor, cu ochii în fereastră. In cîteva clipe, aici, în faţa microscopului, Vlad îşi desfăşură tot firul vieţii: din seara cînd venise învăţătorul să-I ducă la şcoală şi pînă în dimineaţa asta, cînd urcase pentru prima dată la tribuna Academiei. Se gîndea, de asemenea, la viitor. Silvia îi simţi gîndurile şi-i apucă braţul. — Hai, îl zori ea. Vlad se ridică, murmurînd: — Vor trece pe aici şi alte zeci şi sute de generaţii de ingineri. Dar nu ştiu de ce îmi place să cred că nici uneia dintre ele nu îi va fi dat să mai trăiască frământarea şi vijelia vieţii de acum, a luptei pe care o dăm pentru a statornici o viaţă nouă! — Da, şopti Silvia, conducînclu-1... E mare lucru să ştii că ai fost printre cei dinţii care au ajutat la construirea lumii noi. Se opriră în. faţa unui microscop de o construcţie deosebită. După ce gîndurile de mai înainte li se risipiră, Silvia lămuri: — E-al lui Vîlsan! Acum i-a venit de la Moscova. Vlad îl pipăi cuprins de admiraţie. Se uită prin lentilă şi rămase înmărmurit, în cîmpul microscopului descoperise o secţiune dintr-o frunză de orez mănată. — Eu i-am adus-o, vara trecută, de-acolo, de la Zăvoiu, spuse Silvia. De-atunci urmăreşte neîntrerupt evoluţia boalei. Pregăteşte o lucrare despre combaterea bolilor favorizate de căldură şi umezeală în culturile irigate. Se ocupă acuma de orez... — Muncă, murmură Vlad, gînditor. Muncă neobosită, neîntreruptă... Asta înseamnă — în primul rînd. — să fii cercetător! Pe birou, descoperiră un pachet cu cărţi pe care era scris de mîna lui Vîlsan: Pentru Oprişa. — la-le, spuse Silvia. Sînt ultimele noutăţi ştiinţifice. A vrut să ţi. le trimeată mai demult, de cînd m-am întors eu la examen, dar s-a răzgîndit. Zicea că tot vii încoace... Vlad despacheta cărţile şi le răsfoi, adînc mişcat de grija pe care i-o purta Vîlsan. Tocmai atunci întră în laborator Badea, cu o hîrtie în mînă: — Poftim, tovarăşă inginer, spuse el rîzînd... aveţi, numirea. Şi Silvia, şi Vlad, citiră hîrtia în fugă, nerăbdători. Tînărul inginer o îmbrăţişa apoi pe Silvia, o sărută, fără să se mai ferească de mecanic. Era numită în locul Iui, în postul de inginer-şef al gospodăriei. Badea mai scoase o hîrtie pe care o întinse pe masă, la fel de vesel. — încă doi, spuse el. — A, strigă Vlad, e Gică-vatmanul! — Şi Mircea, izbucni Silvia... ăla cu artista! — Mi-au cerut o săptămînă răgaz, îi înştiinţa mecanicul. Le-am dat zece zile! Odihniţi-vă, le-am spus, că avem tare mult de lucru... Tovarăşe director; a zis ăsta — Gică —numai la plug să nu ne pui că încolo... Inginerul-şef să trăiască, a strigat celălalt. Facem orice ne-o porunci el, ca mieluşeii o să fim! — Ha, ha, ha! izbucniră cu toţii în rîs şi ieşiră. Înainte de plecare, trebuiau să treacă şi pe la Vîlsan, pe la rectorat, unde din primăvara asta lucra şi ca prorector. Urcară scările clădirii vechi, albă ca o coajă de ou, scuturaţi încă de rîs. Vlad şi Silvia parcă nici numai trăiau pe lumea asta; mecanicul, însă, era şi mai fericit ca ei. Intrară la Vîlsan, rîzînd, împingînd-o pe Silvia întîi. Dar se opriră în uşă, încurcaţi. Vîlsan era cu Lia. Badea, care n-o cunoştea, se uita FLOAREA VIEŢII 141 cînd la Vlad şi Silvia, cînd la ceilalţi doi. Tînărul inginer dădu să se retragă dar fu repede oprit de profesor. La îndemnul acestuia, se aşezară toţi trei pe canapeaua lipită de peretele din fund. Vlad privi o clipă, cutremurat, la înfăţişarea de plîns a Liei. Fata îşi pierduse orice prospeţime a tinereţii. Zulufii părului rebel nu-i mai înfloreau la tîmple. Ochii ei mari şi albaştri, tulburători, îşi pierduseră şi strălucirea, şi înfiorarea de uimire neîntreruptă ce-1 fermecaseră. Avea acum privirile pierdute şi reci, deznădăjduite. Faţa tînărului inginer se întunecă. încremenise cu ochii la mîinile ei care frămîntau nervoase cureluşa genţii de nylon. Atunci îi răsări în minte chipul din trecut al Liei. Vlad oftă, fără să vrea, îndurerat şi trist. îşi sprijini fruntea în palme, strînjenit: „Era mai. bine dacă n-o vedeam. îmi rămăsese în amintire aşa cum o cunoscusem altădată... dar acum?!"... îşi simţi braţul strîns de Silvia; săltă capul. Desluşi cu greu cuvintele lui Vîlsan, pline de mustrare dar şi de căldură: — Unii dintre tinerii de astăzi, care cunosc mai puţin greutăţile intrării în viaţă, uită că viitorul stă, totuşi, în puterea lor, în lupta pe care trebuie s-o dea pentru a-1 cîştiga. Astăzi, la noi, orice tînăr îşi poate îndeplini chiar şi cele mai îndrăzneţe visuri ale sale! Nu-ţi trebuie decît să te avînţi cu pasiune şi elan, cu credinţă, pe drumul care l-ai ales. Să lupţi şi să munceşti pentru înfăptuirea visului tău, pentru a dărui poporului şi patriei tot ceea ce ai tu mai bun şi mai înalt... Apoi se aplecă peste masă şi după ce-şi potrivi ochelarii cu gestul său obişnuit, şopti mîhnit: — Iartă-mă... dar dumneata ai nesocotit toate astea, ai crezut că toate ţi. se cuvin de-a gata. Dumneata ai uitat tocmai ceea ce nici unul-dintre tineri nu trebuie să uite şi anume, că şi o cale liberă se cucereşte tot prin luptă! Lia izbucni în plîns, ascunzîndu-şi faţa în batistă. Profesorul Vîlsan se ridică şi, după ce ocoli biroul, se opri lîngă ea. — Ştiu, murmură el,a trebuit să plăteşti scump... dar fără aceasta nu se putea ! însă, nu totul este pierdut. Te înşeîi încă o dată — şi poate pentru totdeauna — dacă crezi asta. Societatea noastră este acum destul de puternică pentru a nu te părăsi. Te asigur că ea îţi va reda încrederea în viaţă! Lia se ridică, ştergîndu-şi ochii. — Pot, deci, să nădăjduiesc?! bîigui ea, zdrobită. — Poţi, încuviinţă Vîlsan... Mai treci pe la mine. Lia ieşi cu paşi mărunţi şi nesiguri, simţind în ceafă privirile celorlalţi, mustrătoare dar şi înduioşate. Vlad, care se dusese între timp la fereastră, se răsuci şi privi în urma ei, îndurerat şi trist. Se vedea însă că nu-1 mai răscolea furtuna patimei stinse de multă vreme. Ecoul pustiirii ei îl zguduise pentru cea din urmă dată. Urmară cîteva clipe de tăcere grea. în ochii Silviei plutea o umbrire care-i făcea şi mai întunecaţi. îi tresărise şi ei inima, dar nu-şi pierduse în nici un fel cumpătul. Simţea că ceea ce cîştigase cu atîta luptă, nu putea pierde atît de uşor. Dragostea lor avea rădăcini mult mai adînci. La temelia ei puseseră credinţa lor în viaţă şi fericire, în viitor. Vlad se liniştise repede. Mai apoi murmură, adresîndu-se lui Vîlsan. — Puteţi face, într-adevăr, ceva? Vîlsan pricepu că se gîndea la Lia. — Cred că da, îl încredinţa el. Mecanicul şi Silvia se ridicară şi se pregătiră de plecare. Vîlsan apucă umerii lui Vlad şi-i scutură ca într-o îmbrăţişare. îl privi adînc şi prieteneşte în ochi şi, după ce-i făcuse semn spre Silvia, îl întrebă: — Plecaţi împreună, nu? Asta mă bucură... mă bucură foarte mult! Să nu uitaţi că aici aţi început doar să învăţaţi şi că un om adevărat învaţă 142 AUREL MI HALE toată viaţa. Vreau să am în curînd veşti bune de la voi... Apoi îi conduse spre uşă. Glasul îi tremura: — Vă doresc să fiţi fericiţi. La revedere... Vîlsan îi urmări din prag pînă ce dispărură de pe coridor. Se întoarse, dar nu se opri la birou, unde mecanicul îl aştepta în picioare; trecu la fereastră, cu spatele spre el. Badea înţelese, totuşi, de ce îşi mişca în neştire ochelarii — de parcă lumina ele afară îi aburea sticlele. Aburirea aceea plutea, însă, pe ochii şi pe gîndurile lui, în inima-i înduioşată. — Timp de patru ani îi creşti, — auzi el glasul tremurat al profesorului— îi înveţi să facă primii paşi în ştiinţă, ca pe nişte copii să meargă... pui suflet, şi inimă, şi zbucium... Te îngrijeşti ca fiecăruia să-i crească mai repede aripi, să zboare mai departe şi mai sus. Şi tocmai atunci cînd totul pare împlinit, vine despărţirea. în fiecare an, îmi pleacă cu fiecare dintre ei, o parte din suflet. Dar nu ştiu de ce, mereu, mă simt nu mai sărac, ci de atîtea ori mai bogat... poate pentru că prin fiecare îmi întăresc an de an legăturile ce le am cu ţara, cu toate colţurile ei?!... sau, poate, pentru ca de fiecare dată să am de unde rupe, pentru fiecare generaţie, mai mult? !. Vîlsan se întoarse spre mecanicul care-şi frămînta şapca în mîini, şi-i vorbi cu rugă în priviri şi glas: — Să aveţi grijă de ei, tovarăşe Badea. — 0 să avem, tovarăşe profesor, murmură mecanicul mişcat. Apoi îi prinse mîna, i-o scutură cu putere şi-1 rugă: — Să nu ne uitaţi, mai veniţi pe la noi... vă aşteptăm! Profesorul Vîlsan îl conduse şi.pe el pînă la uşă, ţinîndu-i braţul. în prag, însă, se întoarse grăbit la birou şi luă un dosar pe care i-1 întinse. — Sînt articolele lui Oprişa şi comunicarea pe care a ţinut-o la Academie... am uitat să i le dau. Editura Academiei vrea să i le scoată într-o carte. Să le revadă repede pentru tipar... la revedere! Mecanicul îi găsi pe Vlad şi pe Silvia afară, pe scări. Dădu dosarul tînărului inginer şi porniră. Ocoliră clădirea nouă, în cărămidă roşie, a sălilor de curs şi a laboratoarelor şi intrară în parc. Gînd trecură prin umbra brazilor stufoşi şi înalţi, Vlad îi împinse înainte, către poartă, şi se desprinse de ei. Zărise printre brazi, pe banca ascunsă sub ramurile lor, pe Lia. Fata sta ghemuită pe-un capăt de bancă şi plîngea. Vlad înainta nestingherit, sigur de sine, şi se aşeză lîngă ea. Şoapta cetinilor îi aduse aminte de-o poveste veche şi de nişte jurăminte uitate. Dar răscolirea ce-i tulburase sufletul trecuse; era cuprins de-o linişte pe care numai depărtarea şi timpul i-ar fi putut-o da în alte daţi. Acum ştia că această linişte i-o dădea dragostea ce-o avea pentru Silvia... Mîna lui se opri pe capul Li ei, blînd, mîngîietoare. Fata ridică privirile, speriată. Cînd îl văzu, îşi plecă faţa umezită de lacrimi şi dădu iarăşi în plîns. Vlad îi strînse umărul, înduioşat; Lia tresări şi se uită din nou la el. — O să-ţi fie greu... murmură Vlad. Lia se opri pe neaşteptate din plîns şi-i apucă mîinile. Apoi se uită drept în ochii lui, şi Ceru, cu voce stinsă, şoptind, îndurarea cea mai de pe urmă: — Iartă-mă, Vlad ! — Te-am iertat de multă vreme, răspunse Vlad, de asemenea în şoaptă, şi se ridică. După aceea Vlad îşi urmă drumul alături de Silvia. Lia îi urmări printre cetinile bradului pînă ce dispărură pe poarta Institutului. Atunci, se prăbuşi din nou pe bancă, scuturată şi mai puternic de plîns. Era plînsul cel mai amar al vieţii sale. Ascundea în el amintirea unei dragoste şi a unei tinereţi trecute şi moarte — care nu se vor mai întoarce niciodată. FLOAREA VIEŢII 143 4 De la fereastra vagonului, Vlad şi Silvia urmăreau pieiroa nopţii. Trenul cai'e-i purta în goană nebună peste Bărăgan, fluiera din. cînd în cînd, prelung şi tremurat, vestind parcă ivirea zorilor. Oceanul cîmpiei răsărea treptat din întuneric, lărgindu-şi zările. Cerul se boltea, adîncindu-şi limpezimile către înălţimile vineţii, care deveneau pe nesimţite alburii şi apoi albastre. Clipa îngemănării dintre întuneric şi lumină se stingea. Departe, deasupra pământurilor spre care alergau, cerul se împurpura. Răsăritul era aproape; flacăra lui bătea cu dogoarea primelor învîlvorări geana nourilor străvezii dintr-acolo, învăluindu-i în purpură şi argint. în văzduh şi peste întinsuri, pretutindenea, domnea tăcerea primului ceas al dimineţii. — Cîtă linişte! şopti Silvia. Vlad o cuprinse cu o mînă pe după umeri şi se lipi de ea. Mişcarea aerului îi umfla cămaşa albă, înfiorîndu-i pieptul. Tot ea flutura şi pletele Silviei ca pe o flamură neagră. Răcoarea îi înviorase şi le alungase de multă vreme somnul. Tînărul inginer privi un timp profilul plin de prospeţime al fetei şi. deodată se aplecă şi-i sărută obrazul. — Vlad ! murmură Silvia. Ochii ei, însă, aprinşi de o strălucire neagră, arătau îngăduinţă. Silvia se ghemui şi mai bine_ lîngă el, ca într-un culcuş. îşi întoarseră iarăşi privirile spre şesuri. In clipa aceea, vîrfurile lanurilor se îngreuiară de lumină. Primele raze ale soarelui străluciră diamantin în roua ce le îmbrobona. Faţa nemărginită a holdelor îngălbenite părea înlănţuirea fermecată a unei puzderii de cioburi în care înflorea lumina. Şi cînd boarea dimineţii le legăna uşor, răscolind aroma dulceagă a grînelor în pîrgă, toată plutirea aceea de nestemate tremura în mii şi mii de ape, ca într-un vis. — închipuie-ţi cum arată lanul nostru acum! se minună Silvia. Vlad se întoarse de la fereastră şi se aşeză pe canapea, lîngă mecanic. — Tovarăşe Badea, începu el, am uitat să te întreb... ce-ai făcut cu combinele? — Le-am trimis, mormăi mecanicul trezit pe neaşteptate din gînduri... Din prima zi le-am trimis. Cred că sînt de ieri în baltă. Se aşeză şi Silvia, pe canapeaua din faţa lor. Erau singuri în compartiment. Mecanicul, care nu scosese nici. un cuvînt pînă acum, arăta obosit şi tras Ia faţă, frămînfat. Şi Vlad, şi Silvia, îl priveau nedumeriţi, întrebători. — N-ai dormit de loc, tovarăşe Badea, spuse Silvia... şi Vlad spune că nici la cămin nu v-aţi odihnit. — Nu-i bai! zîmbi mecanicul. Apoi adăugă, cu glasul scăzut: — Mă gîndesc la ceva care nu-mi dă pace. De ieri mă gîndesc într-una... ce frumos au vorbit, şi academicianul Pamfil şi profesorul Vîlsan! Trebuie să mărturisesc că mi-au bucurat tare mult inima !... Poate dumneavoastră nu vă daţi. seama, dar o mare lucru să ştii că în lupta pe care o ducem acum pentru o lume nouă, avem alături şi ştiinţa, şi pe slujitorii ei! De fapt, nici nu se putea altfel, fără a ne bizui lupta pe puternice temeiuri ştiinţifice !... N-am să uit niciodată cu cîtă înţelegere a vorbit Pamfil despre adevărata menire a ştiinţei! Şi nici patima pe care Vîlsan a pus-o în desluşirea drumului de viitor al tineretului nostru ! Toate astea se potrivesc de minune, drumul pe care dumneavostră — ca tineri ingineri — l-aţi făcut pînă acum sau pe care îl aveţi în faţă. în tăcerea de o clipă a mecanicului, se auzi sacadat, ţăcănitul de fier al roţilor. Vlad şi Silvia ascultau cu interes, surprinşi aproape. Badea continuă şi mai încet: — Unul a vorbit despre calea pe care puterea noastră populară a deschis-o 144 AUREL MIHALE ştiinţei; celălalt, despre calea deschisă tineretului, despre condiţiile care* asigură tinerilor îndeplinirea visurilor lor, oricît de îndrăzneţe ar fi ele f Mă gîndesc, însă, că n-au spus tot! Puterea noastră populară a deschis însăşi calea vieţii ! E vorba de o cale liberă pentru toţi, de libertatea poporului urgisit pînă acum!... Mă gîndesc, de pildă, la noi, cei care am ţţat viaţă şi înfăţişare nouă bălţii, cei care visăm să statornicim acolo şi bucuria vieţii.. Cum am făcut noi astea? Pentru cine?...Pentru noi! Pentru viaţa pe care o clădim oamenilor noştri!... Spuneţi, puteai măcar să te gîndeşti în trecut la aşa ceva?... Nu puteai! Pentru că însuşi izvorul vieţii era gîtuit şi calea desfăşurării ei, închisă! * Şi de ce putem astăzi? Pentru că partidul, care a deschis această cale şi a îndrumat pe ea puterea neînfrîntă a poporului, a spus: — Voi, oameni ai muncii din ţara asta... toţi acei care mai înainte aţi fost oropsiţi şi jecmăniţi, înfometaţi şi umiliţi... toţi acei care aţi bîjbîit pînă acum în întuneric, care aţi luptat şi aţi dăruit visului vostru spre o viaţă mai bună, mii şi mii de jertfe... toţi acei care aţi aşteptat cu sufletul la gură lumina acestui răsărit de vreme nouă... şi toţi acei care vă doriţi vouă şi patriei noastre un viitor strălucit... ascultaţi!... Iată care este scopul luptei noastre: fericirea oamenilor! Construirea unei vieţi mai bune şi mai frumoase!... mulţumirea poporului şi înălţarea patriei!... Am doborît pe boieri şi pe fabricanţi, am alungat pe cotropitori şi am luat în mîna noastrăfrînele vieţii noastre... Dar asta nu e destul! Trebuie să şi clădim lumea pe care am visat-o! Hai, să luptăm cu toţii, împreună! îndrăzniţi, voi, toţi acei care doriţi fericirea oamenilor! Comunişti şi utemişti, fiţi în funtea tuturor, în primele rîn-duri! Şi nu uitaţi că toţi acei care luptă alături de noi — pentru fericirea poporului — sînt prietenii noştri... iar acei care se ridică împotriva fericirii lui — sînt duşmanii noştri de moarte! — Ei! făcu după un timp, mecanicul, parcă stingherit de înflăcărarea cu care-şi dezvăluise gîndurile... spuneţi, nu e mai bine, mai adevărat, să gîndim aşa? ! — Este, murmură Vlad. Şi aducîndu-şi aminte de frămîntarea în care-şi limpezise însuşi drumul său, urmă întrebîndu-se: — Şi care este fericirea noastră, a celor care trăim în această vreme?... Eu zic că una singură, răspunse el. Să te găseşti mereu în freamătul acestei bătălii, să-ţi găseşti locul tău în. acest iureş, loc din care poţi ajuta cel mai mult această luptă!... Sfîrşi, întors spre Silvia, zîmbind: — îmi place să cred că acum eu mi-am găsit acest loc! Mecanicul îşi plecă fruntea colţuroasă, mulţumit. Apoi se întoarse, şi el spre Silvia şi o întrebă: — Ce zici, tovarăşă inginer? — Cred că nici dumneata n-ai spus tot! zîmbi Silvia. Aţi uitat amîndoi ceva ! — Ce vorbeşti?! sări mecanicul înveselit... Despre ce n-am vorbit? — Tocmai despre floarea vieţii, şopti Silvia, cu obrajii împurpuraţi şi ochii aprinşi. — Şi ce înţelegi dumneata prin floarea vieţii? zîmbi mecanicul. — Dragostea... cred că Vlad are dreptate: ea este floarea vieţii! Şi la ea nu v-aţi gîndit niciunul dintre voi! — Vai de mine! se apără mecanicul, ridicîndu-se şi plecîndu-se în faţa Silviei, cu mîna pe piept. Dar am vorbit despre viaţă şi asta prespune în orice caz şi tinereţe, şi dragoste, tot! Rîsurîi scutură apoi pe toţi trei, pînă ce, ruşinîndu-se parcă, Silvia trecu din nou la fereastră. Se gîndea la Vlad „Dragostea noastră va fi floarea.. FLOAREA VIEŢII 145 vieţii noastre! îşi zicea. Şi pentru că ea nu este o minciună, va fi o floare nemuritoare, veşnică. Ea va fi lumina vieţii noastre... şi floarea va rămîne pentru toată viaţa !" Soarele se ridicase sus, dînci şi albăstrimii cerului, ■—ca şi dropiei,— o uşoară strălucire. Deasupra lanurilor de pîine, începuse de pe acum să joace apa morţilor. în văzduh se simţea zăduful de peste zi, care părea că nu mai vine de sus, ci se ridica din pămînt. Uşurat de povara gîndurilor, Badea avea acum faţa mai luminoasă. Priviriie-i blîn.de şi liniştite deveniseră din nou visătoare, în felul lor de totdeauna. Semăna întru aceasta mult cu tînărul. inginer. Poate tocmai de aceea se şi înţeleseseră de la început. Vlad, însă, se lepădase repede de rîs şi căpătase o înfăţişare nouă. Cuvintele mecanicului despre fericirea oamenilor şi lupta pentru ea, îi treziseră în inimă fiorul unei dorinţi mai vechi. întorsăturile vieţii din ultimul timp îi întăriseră şi mai mult acest fior. Numai promisiunea mecanicului îi făcuse aşteptarea mai uşoară. — Tovarăşe Badea, îndrăzni el, am vorbit cîndvoa, vorbă... rămăsese să mai chibzuim... Ce facem? Mecanicul pricepu repede. îl întrebă' — Nu te-ai răzgîndit? — Cine? întrebă surprins tînărul inginer... Eu?!... Dimpotrivă! — Bine, îl linişti mecanicul, am să propun ca în prima adunare a organizaţiei să se discute cererea dumitale. Chipul lui Vlad se lumină. Rămăsese fără de cuvînt. — Uite, continuă mecanicul, bucuros... una dintre recomandări ţi-o dau chiar eu. îţi mai trebuie şi altele. Caută să le ai din vreme, să nu mai amînăm. Vlad duse mîna la buzunarul de la piept şi scoase portofelul cu mişcări încete. Peste privirile-i visătoare şi fruntea-i înaltă, largă, înseninată, coborî tristeţea. Dar umbrirea aceasta se lupta cu lumina bucuriei ce-i aduseseră vorbele mecanicului. — O am şi pe aceea, murmură el. Deschise carnetul de utemist şi din el ridică o hîrtie pe care o desfăcu sub privirile mirate ale mecanicului. Era împestriţată cu un scris mare şi stîngaci, dar apăsat, întocmit cu mare caznă. In multe locuri, peniţa răzbise prin hîrtie, dincolo. — E de la tovarăşul Ciurea! şopti tînărul inginer. Mi-a dat-o chiar în ziua cînd a adus din trenul de pe Bărăgan povestea celor trei comunişti. Bucuria şi tristeţea se zbăteau acum şi pe faţa mecanicului. Privirile lor rămaseră aţintite asupra slovelor pe care Ciurea parcă le lăsase în hîrtie. Vlad îi ţinea hîrtia larg desfăşurată sub ochi, ca pe un lucru sfînt. Acum, cînd se hotăra ca tînărul inginer să urce treapta cea mai înaltă a luptătorilor pentru fericirea oamenilor, să devină comunist, Ciurea nu putea lipsi dintre ei. Şi amîndoi îi simţiră aevea, şi apropierea, şi cotul ce-i împungea în coastă, şi pasul hotărît — îndreptat spre înălţimea visului pentru care căzuse. Pentru o clipă, s-au simţit din nou împreună... Ajunşi la gospodărie, porniră toţi trei, călări, de-a dreptul în baltă. La Bogata, mecanicul se abătu din drum către atelierele de stuf pentru a cerceta combinele şi secerătorile care aveau să intre peste cîteva zile în lanul de grîu. Vlad şi Silvia ţinură drumul drept, pe coama grindului, către lanuri. Erau cuprinşi de bucuria revederii locurilor de care-şi legaseră cele mai frumoase visuri ale vieţii. Lăsaseră caii să fugă în voia lor: şi Lăstun şi 10 — V. Romînească 146 AUREL MIHALE Corbu erau doritori de zbor. Pluteau într-un nour de pulbere gălbuie care le-ascundea picioarele şi-i purta asemenea unui val. Silvia se ridica uneori în scăriţe, oferindu-şi pieptul şi pletele, mîngîierii vîntului. Călărea ca într-o joacă, zburdalnică, plină de farmec şi nevinovăţie. „E-al meu, îi ţipa cugetul... e-al meu, pentru totdeauna!" Şi-şi întoarse capul spre Vlad, care gonea alături, puţin. îngîndurat, scăriţă la scăriţă. Opriră caii pe grind, în dreptul orezăriei. La picioare li se desfăşurau, larg, întinsurile bălţii. Orezul înverzise de acum faţa parcelelor pe toate cele o mie de hectare. In lumina după amiezii, pe canaluri şi printre fire, strălucea argintul apelor revărsate. Boarea bălţii aducea reveneală dinspre pădurile de sălcii şi Dunăre. Tot ea purta şi tunetele maşinilor grele care duduiau dinspre privalul Dracului, unde înălţau, digul de centură, precum şi dinspre hăţişurile jepcilor, unde săpau canalul de scurgere a apelor. în. stufărişurile îndepărtate dinspre lacul Lebăda băteau înfundat tractoarele, desţelenind pămînturi noi. Din. privai, răzbătea înăbuşit, ca din adîucuri de pămînt, mugetul bateriilor de pompe. Apa împinsă cu putere se rostogolea între malurile canalelor, tulbure, gîlgîind. — Vlad, întrebă Slvia... cum a rămas cu clădirile, cu aşezarea satului? — Tot aici, pe grindul Bogata, cum am cerut noi. Badea a şi iscălit contractul, la minister, cu o întreprindere de construcţii. Silvia se gîndea că ea va răspunde de-acum, ca inginer-şef de mersul gospodăriei. Lucrul acesta însă, n-o mai speria. îi simţea alături şi pe Vlad, şi pe Badea, şi pe Toma, şi pe ceilalţi ingineri, şi pe Zamfir, şi pe Paulina, şi pe Ifrim, pe toţi. Şi mai ales era fericită; munca ce-o aştepta aici, nu va face decît să-i sporească această fericire. îşi apropie calul şi mai mult de al tînărului inginer. — Cu staţiunea, cum aţi hotărît? îl întrebă. — Vom ridica laboratorul printre primele clădiri. Pînă în toamnă va fi gata... O să lucrăm împreună, de fapt! adăugă el, zîmbind. Dinspre atelierele către care se îndreptase mecanicul, alerga spre ei o fată în salopetă, cu părul fluturat de vînt şi pieptul încărcat de flori. Era Paulina. Cînd o văzu, Silvia îi făcu semn cu. mîna, înveselită, săltîndu-se în scăriţe. Tractorista se opri între cai şi le întinse, rîzînd, buchete mari de nuferi şi de crini de baltă, albi ca zăpada. — De cînd v-aşteptăm, vorbi ea întretăiat, cu răsufletul stins de fugă. S-au veştejit pînă acum trei rînduri de flori! Silvia se aplecă din. şa şi o îmbrăţişa. Strînse apoi la piept şi florile pe care, primindu-le de la Paulina, Vlad i le dăruise tot ei. Un timp, Paulina merse între ei, cu mîna agăţată de şeaua Silviei. Curînd privirile fetelor se întîlniră, pline de subînţeles. — Ei, cum o duci cu Ifrim? o întrebă Silvia, dintr-o dată. — Bine, se mîndri tractorista... Adăugă apoi, cu degetul lipit de buze şi glasul tainic: — Da' să nu-i spuneţi! Izbucniră cu toţii în rîs. Paulina se uită cu şiretenie la Vlad, cercetîn-du-1. Tînărul inginer rîdea uşor, purtîndu-şi privirile departe către lanuri. — Tovarăşe inginer, glumi ea, vreau să vă întreb ceva... secret! Vlad opri calul, zîmbind, aplecîndu-se din şa. Paulina se ridică pe vîrfuri şi-i şopti la ureche: — Nu-i aşa că nu mai are nici un rost să răspund de viaţa dumnea-vostră particulară?! — Ha-ha-ha! izbucni Vlad, scuturîndu-se în şa... Auzi, Silvia, strigă el. Auzi ce spune! Rîse şi Paulina şi fugi, săltînd, către ateliere. Tînărul inginer FLOAREA VIEŢII 147 îşi apropie din nou calul de al Silviei şi începu să-i spună întreaga poveste cu Paulina. Curînd izbucni şi Silvia în rîs, şi mai înveselită. Coborîră grindul şi intrară, călări, în orezărie. Cărăruia şerpuia pe coama unui cligul.eţ ce zăgăzuia apele. Lîngă parcelele pe care lucrau oamenii, descălecară. Lăsară caii să pască pe marginea canalelor şi intrară printre muncitori. Celor de pe lîngă ei, le strînseră cu bucurie mîinile, şi-i întrebară de sănătate. In cîteva clipe, toţi muncitorii de prin împrejurimi s-au strîns în jurul lor şi începură să-i cerceteze asupra celor ce-au făcut la Bucureşti. Vestea înfiinţării Staţiunii Experimentale, a numirii lui Vlad ca director al ei, iar a Silvici ca inginer-şef a gospodăriei, îi înveseli şi mai mult. Iu ciuda lui Viad, care-i făcea stânjenit semne ele împotrivire. Silvia le povesti şi despre şedinţa de la Academie. Cînd ieşiră de pe parcelă, orezarul îi întâmpină, plecat, cu privirile ochilor mici şi rotunzi, spălăciţi, îndulcite şi supuse. Vlad ascultă înştiinţarea ce le-o dădea despre mersul orezăriei, încruntîndu-se. Abia acum desluşi în ochii orezarului umbrirea ce-i întuneca. întîlnirea cu el îi aminti de bănuiala mecanicului şi-i răscoli gîndurile ca o furtună. îi ura pînă şi urmele pe care cizmele lui soioase şi murdare, scîlciate şi aproape destrămate, le pe pămîntul orezăriei. Parcă-i călca în picioare însăşi visurile... „Dac-o fi aşa, bestie, te sfărîm!" gîndea tînărul inginer. — Nu s-a întâmplat nimic? mormăi Vlad, stăpînindu-se. — Nu, îl încredinţa orezarul... Adică ce? îl întrebă apoi, speriat. — Bine, vezi-ţi de treabă! îi spuse rece. Orezarul dispăru din faţa lor, pleeîndu-se din nou. Silvia se uită la Vlad, nedumerită. După ce trecură printre muncitori, se întoarseră iar prin grind, cu frîiele pe umeri. Acolo, tînărul inginer rămase un timp îngîndurat, privind pe deasupra orezăriei. Urmărea silueta neagră a orezarului care trecea printre parcele, spre colibă. — Dar ce-ai cu el? întrebă Silvia... de ce l-ai repezit? Vlad încalecă; încăleca şi Silvia, ferindu-şi florile. Porniră mai departe, pe grind, către lanurile de grîne. — îmi pare rău că nu m-am putut stăpîni pînă la capăt, şopti tînărul inginer... Eh! oftă. Dacă-o fi aşa! — Ce e, de ce nu spui? stărui Silvia, cuprinsă de nelinişte. — Ştii cine e?... E tatăl lui Jorj! — Ce vorbeşti?! înmărmuri Silvia. — Cred că Badea a aflat mai multe, dar încă nu poate spune tot. Trebuie să demascam toate iţele duşmanilor. Mă tem însă ca pînă atunci Badea să nu-şi piardă răbdarea. Mocneşte furia în el ca într-un om turbat. îţi închipui ce-o să fie cînd o să-i înfigem şi ăstuia mîna în ceafă! O vreme, călăriră alături, gînditori, cu mîinile strînse pe frîiele smucite cu tărie de cai. Dinspre dig şi jepci, se auzeau şi mai puternice zgomotele motoarelor. Pe vînt, se simţea acum şi aroma dulceagă, proaspătă, a grînelor în pîrgă. Intrară în galop, gonind către lanuri, cu feţele săltate în vînt. Descălecară pe grind şi lăsară caii să pască iarba înflorită, împiedicaţi cu curelele frîielor. înfăţişarea neaşteptată a lan urilor îi surprinse. Frământarea largă, unduitoare şi argintată, a spicelor, părea mai mult ca un răsfăţ al pămîntului. Pe o întindere uriaşă, de sute şi sute de hectare, tălăzuiau ape galbene-verzui — strălucind în soare aromind. Se opriră la marginea lanului, alături, înfioraţi de farmec. — E nemaipomenit! şopti Silvia, cu răsuflarea tăiată de uimire. Ochii visători ai tînărului inginer străluceau. Legănarea grea a spicelor îi fura şi lui vederea. Murmură: 10* 148 AUREL MIHALE — Şi cînd te gîndeşti că numai cu două veri în urmă stăpîneau aici hăţişuri sălbatice de trestie şi stufăriş, potop de ape! — Şi că, în curînd, asemenea lanuri vor cuprinde toată balta! adăugă Silvia. Vlad îi prinse mîna şi intrară în lan ca într-o apă. înainte-le, purtate de talaz, spicele tresăltau într-o mişcare regulată în care se legănau — cînd apleeîndu-se adînc către pămînt, cînd ridieîndu-se ca într-o zbatere — pînă la pieptul lor. Vîntul se răsuci şi îndreptă toată frământarea asta a grînelor către ei. Se părea că însăşi pămînturile renăscute li se închină, mut, la picioare. Silvia se opri, înfiorată de foşnetul care crescuse. Il opri şi pe Vlad, strîngîndu-i. mîna. O linişte adîncă se statornici în jurul lor. — Ascultă, Vlad... auzi cum şoptesc lanurile! Vlad se apropie de ea, pînă ce-i simţi în coastă zvîcnetul inimii. Apoi îi cuprinse umerii şi rămaseră nemişcaţi. Forfota spicelor, auzită mai întîi ca o şoaptă, răsuna acum ca un cîntec care era deopotrivă al vieţii şi al dragostei. — SFÎRŞIT — IO AN HOREA a c h I m „Ş-ale valurilor mîndre generaţii spumegate____" Gr. Alexandrescu. Te-ai născut, Achim, pescare, Intr-o noapte fără lună, In coliba cea de trestii, Lîngă -ntunecata mare. De-ai fi fost un rege maur Nu era mai neagră firea, Mai neliniştit palatul Tresliişului de aur. Dar erai pescar, şi vină N-au puterile naturii, Dacă învelit în sdrenle Tu plîngeai pe-o rogojină. Te-aa veghiat şi ursitoare, — Fiu necunoscut al Deltei — Broaştele spărgînd oglinda Bălţilor legănătoare. Numai, marea-n nepăsare Nu ştia că-i eşti aproape, Şi-şi rostogolea pe ţărmuri Spuma apelor cu sare, Pe cînd Dunărea cea dulce, După-atîla drum prin lume, îşi lăsa în valul negru Fruntea albă, să se culce. Tu, Aclam., doar cît o broască Ai putut cînta în noapte, Şi luceferii din ceruri N-aveau cum să te cunoască. 150 IOAN HOREA Şi, ca necunoscătorii, Nu ştiai că ai un tată Dus în larg să prindă peşte, Că-l siliră negustorii... Dar cînd ai intrat în veacuri, Jţi vesti frumosul nume Vîntul Deltei, vîntul Deltei, Plutitorul peste lacuri. Şi-ai crescut, Achim, pescare, Şi în tremur ui privirii Ai purtat mai multe doruri Ca nemărginita mare. In picioare-ai pus obiele, Şi în spate haină ruptă, Cînd pe drumuri largi de ape Te călăuziră stele. Lîngă tatăl tău, alături Ai rămas la rame,— Peste fruntea ta, val negru... Peste fruntea lui, omături... Greu era să ieşi în larguri, Şi mai greu să-ntîmpini valuri. Sprijinind mahuna-n rame, Fără pînze şi catarguri. O, de cîte ori spre soare N-ai privit, cum din adîncuri Răsărea pe scări de aur Ce piereau tremurătoare. Parcă le chema întruna, Să urmezi aceeaşi cale — Dară scara vieţii tale O împrejmuia mahuna. Ce se petrecea în lume, Cîte se mai petrecură, Numai veşnica natură N-avea cum. să-ţi poată spune. D oară lumea-nchip u ir ii Din poveştile bătrîne O vedeai parcă aevea-n Necuprinsurile f irii. Nu ştiai că-n întuneric, Ca în bronz încins bătută, Se -nălţa cîndva din ape Luna, ca un scut homeric, ACHIM Nici câ-n noaptea altei ere, In această mare-ntinsă Tăiau valuri ca de piatră Bobii vechilor galere, Şi nici nu ştiai să cauţi Printre valuri sclipitoare, Preţul firului de aur Ce-l pierdură argonauţi. Căci de apele egee N-ai fost auzit pe-aluncea. Lira lui Omir, măiastră, N-o ştiai din epopee. Ai crescut aici, departe De cuprinsurile lumii, Nici nu cunoşteai minunea Gîndurilor scrise-n carte. Te păzeau şi negustorii, Te-mbâlau şi cîrciumarii, Ca să nu cunoşti vreodată Bostul marilor istorii. Ca o salcie pletoasă Vroiau creanga minţii tale Să atîrne peste baltă Leneşă şi somnoroasă. Ca o frunză în noroaie Vroiau inima să-ţi scuturi, Ca să nu foşnească-n vînluri Şi să nu-nverzească-n ploaie. Nu vedeau că frunţii grele Nu-i găseşti în jos odihnă, Ci privind în adîncimea, Cerului cuprins de stele, Nici că lîngă pragul uşii La coliba ta cresc nuferi, Nici că -n drumul tău pe ape Te-nsoţeşti cu pescăruşii, — Cînd spre zare, din mahună Bidicai, întunecată Ca un nor, fruntea neagră, Vestitoare de furtună. Fulger aspru înălţarâ Fraţii tăi, ca niciodată, Şi-şi vestiră pe vecie Libertatea lor în ţară. IOAN HOREA Fulgerul sfarmă în zale De argint, zornăitoare, Noaptea deltei, fără margini, Piatră gînclurilor tale. O chemare ne-ntreruptă Era vuelul de valuri, Şi strălumina prin nouri Luna, ca un corn de luptă. ...Au aprins pescarii focuri Şi colibele de trestii Luminate-au fost ca-n basme, Şi-au văzut cîntări şi jocuri. Oaspeţi au venit din larguri Şi-aţi ieşit pe ţărmul mării,— Steaguri fluturau, aprinse, Sus pe vîrfuri de catarguri. Răsărea pe scări de aur Soarele, şi marea toată Era. pînzâ-mpurpurată, Impletită-n foi de lauri. Ai poftit atunci la masă Oaspeţi buni şi tu, Achime, In coliba cea de trestii, Azi în stufăriş rămasă. Şi cînd te-ai văzul stăpînul Peste lacuri, peste mare, Fiul tău stătea alături, Tu erai cu el, bătrînul. In mahune poţi să-ţi numeri Anii grei purtaţi pe ape. Valurile, ca de piatră Nu te mai cuprind de umeri. Cuierul vă poartă-acuma Ca să puneţi talionul Şi uşor e legănată Ca un peşte gras, mahuna. Iar din casă, lîngă mare, Odihnind priveşti în zare, Gîndul tău cu pescăruşii-i Neoprit, Achim, pescare. ACHIM Şi pe pagină de carte Iţi apleci privirea caldă. Numai astăzi pot să vadă Ochii tăi, visînd, departe/ Eu te-am cunoscut pe ţărmul De nisip curat al mării, Cînd ţi-ai ridicat spre mine Faţa, luminat de lună, Şi împrejmuit de umbra Trecătoare-a înserării, Fruntea ta părea, de siîncă, Barba ta părea de spumă. Liniştit era, pămîntul Prins de ape foşnitoare, Ca o neagră-ncremenire La -nceputurile lumii, Şi către abisuri negre începură să coboare Printre stropii, albi de stele Solzii de argint ai lunii. Ca un cîntec din pămînturi Auzeam cum ţi se pierde Glasul tău purtat de sălcii Şi de trestii depărtate — Valuri se roteau spre line, Şi-aplecîndu-şi coama verde Parcă-negenunchiau în faţa Unor ziduri de cetate. fur tuni Sînt dureri înnăbuşite In abisurile mării? Poate gîndurile lumii Plutiloare-s peste ape? De ce cînţi tu, fată bună, Şi de ce trezeşti în lacrimi Stelele nemărginirii, Roabe gîndurilor tale? Ai crescut aici în Deltă Nufărului alb asemeni, Ca un pescăruş în larguri Legănatu-te-ai în lotcă. Vai, dar coşurile grele IOAN HOREA Şi butoaiele cu sare încreţiră a ta faţă, Palmele ţi le crap ar ăl Numai inima-ţi ramine Veşnic tînârâ, ca valul, Inflorindu-ţi în privire Taina frumuseţii tale. Ascultatu-le-ai anume Noaptea, glasurile mării? Şi privit-ai tu, spre cerul Mult înnourat de stele? Cine ţi-a trezit odihna Scumpă tinereţii tale, Tulburîndu-te asemeni Valurilor mişcătoare? Stai acum pe ţărmuri albe Şi priveşti în depărtare — Cîntul prietenelor tale Vine de la cherhana. Pescăruşi sub.cer albastru Intr-un dans fără pereche, Peste răzvrătirea mării Trec nepăsători şi siguri. Doar departe, unde norii Cenuşii încep să urce, Sînt mahunele în voia Valurilor nemiloase. Se vestesc furtuni, şi apa Poate rupe talianul, De aceea-s duşi pescarii Să-l ridice din adînc. — „Taina locului acesta Ziua nici n-o poate spune, Numai noaptea, cînd cu stele Ne împrejmuie tăcută. L-am văzut în zorii zilei Pe Serghei, cum, în mahună Ridicat era-n lumină Şi ascuns apoi de ape. Mi l-a smuls din braţe Marea, Şi-acum ea-l îmbrăţişează,— (Talianul în furtună Chiar şi oameni poate prinde). Nu-i departe cherhanaua, Mi-am lăsat acolo dogul, Mă întorc şi iar l-oi pune Pe genunchii mei curaţi. FURTUNI Pe Serghei, îl duci în voie Val nebun, dar n-ai putere Sub noianul tău de spumă Să-i îngropi frumosul chip. Peste -adîncurile tale Fără teamă taie largul, Căci furtunile iubirii Mai de mult mi-l înnecară. WAN MEI ŢOI U înfruntarea Ea l-a privit, în ochi, cutezătoare, Şi l-a străpuns cu-aceste reci cuvinte: — „Nu frate mi-eşti, ci hoţ ele drumul mare! De ce din nou ieşitu-mi-ai -nainte?/" El tresări. Cu fulgere-n privire O săgeta. — „Să nu ţipi, tu, Mărie!" — „Ba am. să ţip, să dau la toţi de ştire Că locul tău e-acolo-n puşcărie!" — „Nu, n-ai s-o faci! — că soră eşti cu mine". —„Am fost cînclva!"—„Bai lasă, nu te-ntrece.. —„ De ce-ai venit?" — „Sînt urmărit, şti bine Ajutâ-mă, şi graniţa voi trece. Cunoşti vr-un drum mai nou? Sînt tare singur Şi hăituit prin codrii ca o fiară Ascunde-mă — şi-n zori, tăcut şi sigur Pe drum ştiut eu voi fugi din ţară". ★ Se petreceau aceste scurte fapte Dilr-un cătun, la. graniţi, nu ştiu unde. — Era tîrziu şi fulgera prin noapte Şi-un vînt tăios simţeai cum te pătrunde. O clipă-a, fost, între cei doi, tăcere; El sta în prag — o sumbră arătare Cu pâru-n vînt, cu ochii verzi, de fiere, încremenit ca într-o aşteptare. ...„Aşa a fost, străin întotdeauna Privindu-l, se gîndea acum femeia — Viclean şi rău şi iute ca furtuna... Aşa stătea şi-atunci în noaptea-aceea..." ÎNFRUNTAREA îşi amintea. Era în palruşaple. Bărbatul mort. Sta cîmpul — o arsură. Cu pruncu-n braţe se dusese-n noapte Sâ-i ceară-un pumn de boabe, la fiertură. îşi amintea. Plîngea... „Un pumn de grîne— IIai, fi milos, îndură-le!" — Zadarnic____ Şi. din cuptor iîşnea miros de pîine... Pruncşorul se trăgea spre sîn, amarnic. îşi amintea cu cîte vicleşuguri El îşi sporise an de an averea... Gemeau argaţi ca nişte vite-n juguri, Şi-şi istoveau la uşa lui puterea. Trecură ani. El spumega. O rană Simţea pe suflet vremea nouă, lotrul; Făcea pe sfînlul fără de prihană... Şi „sfîntul" într-o zi fugi în codru. Era-narmal. Prăda ca o jivină... Un zvon apoi: — C-ar fi murit în peşteri... „Şi-acum îmi cere-a inimii lumină, Ca peste graniţi să se-arate meşter? Nu, nicidecum!"!.. Sclipi un fulger iară... „Te-ai hotărît? — a glăsuit bărbatul — Sau poate vrei să mă arunci afară, Sau poate vrei s-asmuţi asupră-mi satul?" De este-aşa, poftim pistolul — trage! Ucide-mâ, ucide-mâ odată!" Tăcea Maria. El rînji: „Ei drace!"... Un fulger lung ţîşni ca o săgeată Şi-i lumină o clipă-ntreaga faţă — Sub tîmpla stingă a văzul Maria, O cicatrice,-un semn. Ca dintr-o ceaţă In minte-i reveni copilăria. Vedea acum o casă. O grădină... Ei se jucau. Mama, pe lîngă vatră... S-au hîrjonil. (El i-a cătat pricină.) Ea l-a lovit, fără să vrea, c-o piatră... Gîndea. Maria. Auzea prin noapte Pe rnaică-sa zicîndu-i parcă — „Lasă — Marie maică, e păcat de moarte Pe frale-tău să nu-l primeşti în casă..." — „Te-ai hotărît?" — „Hai, a gemul Maria Dar mai uşor, copii-mi dorm acuma". Nedesluşită, tremurînd făclia, Căla prin nouri să răzbată luna... 158 IOAN MEIŢOIU Tăcere-un timp. Privea prin geam fugarul... Apoi vorbi: „Pe cît mi-a/unse ştire Aveţi de gînd să vă uniţi hotarul In colectiv, sub noua stâpînire..." — „Da, chiar aşa. — şi ce-ţi veni?" — „Nimica/ — „Te-nscri şi tu?" — „Mă-nscriu de-o fi, la toamnă". — „La treaba asta vă împinge frica". — „Ba nicidecum — viaţa ne îndeamnă"/... Ea tresări. Chiar ieri la Sfat vorbise Şi preşedinta: — „Te înscrii, Marie?". Şi iată-acum. în cale-i se ivise El, să-i umbrească marea bucurie. Oftă uşor — „Ci nu ofta tu, proastă/ Am să-ţi trimit şi bani şi toate cele." Şi iar privi fugarul pe fereastră. — „...Mă duc să caut cîteva surcele — Vei fi flămîncl — aşteaptă doar o clipă"... — „Am să aştept"... Plecă ea din odaie... Prin norii grei şi-aprinse-a sa aripă Un fulger scurt, prevestitor de ploaie. Şi cum căta surcele mici, uscate, Un junghi de foc în suflet ii pătrunse; Se răzimă de-un pom. „Hei frate, frate..." Şi faţa-n palme-şi îngropa şi plinse. ...Sub vînt stătea — şi ploaia cădea încă Pe fruntea ei spălîndu-i-o de gînduri. Se ridică Maria-n noaptea-adincă Precum tulpina vie din pămînturi. „De-l tăinui, se-ntreba cu şoapte grele, Mai pot copiii să-mi privesc în faţă? Nu, nicidecum! Duşmanul ţării mele E şi duşmanul dragostei de viaţă." O hotărîre trainică şi vie O fulgera, o lumina-n furtună. Trecu portiţa.-N ploaia argintie Pe cîmpul sur porni ca o nebună. Insîngera. Se-mpleticea pe cale____ Se ridica —şi-ajjoi, iar înainte... Vîntul bătea cu asprele-i rafale Şi pe obraji o biciuia, fierbinte. ÎNFRUNTAREA — ...„Stai, cine eşti!" Prin noapte apărură Patrule, grăniceri — scăldaţi de ape. — „Ce e, mătuşă? — spuse cu căldură Un grănicer — murit-a vre-un aproape?..." — „Da, mi-a murit — râspiinse-alunci femeia Un frate mi-a murit, pe totdeauna... Dar mergeţi, înarmaţi, în casa-aceea!..." Şi într-acolo arătă cu mîna. ...Rămase -n cîmp. O geană de lumină Venea acum din largul depărtării... Femeia sta înaltă şi senină. De undeva se arătară zorii____ MIHNEA GHE0RGH1U pe unde fuse ion-AL-mare „Şi-am să chem fierarii toţi Ca să-mi facă patru roţi"... Plopii goi, pe-ntinsul cîmp al verii, Bat şoseaua-n cuie mari de lemn. Pe de lături, murii şi sîngerii Ies la drum, din ochi să-ţi facă semn. A-nceput să-şi scapere amnarul Peste lume vechea plimbăreaţă. Sînt drumeţ sub cerul ca cleştarul Pe poteci ţesute cu verdeaţă. Le mai ştiu aceste seri de vară Cu cover ci pilite-n dealul viei; lnvăţai aici, întîia oară, Cîntece din dragostele gliei. Prin ochian de trestie priveşte Balta, către luna tremurată. Parcă-aud un şuier, haiduceşte Hăulind prin lumea de-altădată. Bate vîntul serii printre duzi Hei, copilărie, mă auzi? ★ Pogoară vălul serii. In aer nici un zbor. Se-aşlerne peste mirişti o pulbere de sare. Tingirea lunii dată cu praf de cositor Pluteşte, printre nuferi, pe apa stătătoare. Alăturea de baltă, să scape de zăpuc, Durase boer Gută conac de cărămidă, Cu „jeţ de judecată" acolea lîngă nuc, Că se-adunau „la curte" clăcaşii cu obidă. PE UNDE FUSE ION-ĂL-MARE 161 Avea o culâ-naltâ, cu faţa la lumină Ca să s-adăpostească şi de zurbale el; Dar vezi că lon-ăl-mare ca soarele-n grădină Avea şi el o flintă, cu ghinturi de oţel... Mai povestesc bătrînii de-acel haiduc din vremuri... Alt veac şi altă lume trăieşte la conac. Acum, cînd dimineaţa îşi soarbe roua-n tremur, Răsună zvon de glasuri voinice peste lac. Trei schimburi, noaptea-nlreagâ, pe mirişti şi la treer; Se-nlrece petromax-ul cu luna de pe cer. Trec carele pe uliţi cu ţîrîit de greeri Şi duduie şoseaua sub roţile de fier. Un furnicar de lume: căruţe noi şi care Aduc de la batoze, în cergă, grîul bun. Către mirişti brigada de tineri pe tractoare Porneşte. Cîntă-o fată cu părul de tutun: „Şi iar verde de susai O veni luna lui mai Să-mi fac plug cu zece cai, Şi-am să chem fierarii toţi Ca să-mi facă patru roţi, Să trag brazda dracului Din marginea satului La curtea bogatului>'"... Ca la privighetoare îi sună glasu-n luncă Şi după ea, c-un chiot, flăcăii intră-n cor. Ascult cum bate-n cula cu temelii de stîncă Doina lui Ion-âl-mare... ...E-un tîlc în cîntul lori... Doineşte visul ţării şi împlinirea lui (Destul a ars de veacuri, în suflet la rumîn!} Şi afli-ncredinţarea, din slova ciutului, Că vremea vieţii trece, dar pildele râmînl H — V. Ronîîncasca EMILIA CĂLDĂRARU în a jun DE SECERIŞ (-îmbla vara-n bârăgane, toropită şi lălîie: I se-nclină mlădiosul, pîrguitul neam de grile, Cît cu ochiul poli cuprinde sub albastrul coperiş Nimeni n-o-nsoţeşte-n cîmpul pregătit de seceriş. Doar în ceasul cînd lumina scăpată spre-al serii prag, Pe cărarea dintre lanuri se arată un moşneag. Moşu-i vesel şi grăieşte —• mîngîinclu-le-ntr-o doară, Spicelor împovărate de a boabelor comoară... Vara pasă-mi-te-l ştie! Căci voioasă mi-l salută, Alungind pentru o clipă loropeala-i înăscută. D-apoi cum să nu mi-l ştie? An de an l-a-ntîmpinat, Cînd venea să-şi vadă lanul în ajun de secerat. Doar că poposea bătrînul mai devale-n prunclărie, Unde îşi aveau ogorul toţi trăiţii-n sărăcie; Doar că asvîrlea, moşneagul, printre dinţi sudălmi cumpl Cînd din nou vedea-nainte-i spice rare, prizărite. Se căina că nu găseşte spic voinic şi rotofei, Nici atîta cît să-si pună sus în grindă la bordei. Şi zicea că el mai bine va să calce obiceiul De-a-şi împodobi cu spice din ogorul său, bordeiul, De cît să-şi atîrne-n grindă grîu firav, neînspicat, Ca în ochii lui să aibă sărăcia, necurmat. Şi pleca spre sat, moşneagul, amărît, tîrîş-grăpiş, Şi ofta gîndind că mîine va ieşi la seceriş... Deci fireşte că se-nlreabâ cu mirări crăiasa vară, Ce-i, de-ncîntă grîna coaptă pe bătrîn întîia oară? Ci moşneagul rătăceşte printre lanuri mai departe... Toate-n inimă le-ar strînge, cum e slova strînsă-n carte Ca oricui să desluşească simplu, pe neocolite, Cît de mîndră creşte roadă pe pămînturi înfrăţite: „Voi, mlădiţe de cîmpie, voi nenumărate spice, Mi-aţi crescut întîia oară înăltuţe şi voinice; .Şi întîia oară, iată, ne-am să calc eu obiceiul, Ci cu spice prinse-n grindă mi-oi împodobi bordeiul." IN AJUN DE SECERIŞ ...Peste cîmpuri se-nfiripă prima umbră-a-nserârii. Moşul taie cu custura nişte spice acătării, Cri/uliu să nu clintească nici un bob din spicul-mumă. Şi ţinîndu-şi strîns comoara, către casă se îndrumă. Iar în urmă-i, hăt, departe, unde zarea se înclină, Se iveşte-n faptul serii prima cîmpului combină, Inotînd cu hărmălaie într-a lanurilor mare, Speriind pe-întreg cuprinsul tufe, spice, zburătoare. Vestea săgetează-n cîmpuri, holdelor zbîrlind desişul: „Mîine, mîine, chiar de mîine va începe secerişul!..." Numai verii nu îi pare vestea prea tulburătoare; Ci, privind din urmă moşul ce se pierde pe cărare, Rîde şugubăţ, că dînsa — martor nepoftit—văzuse Cum, de fapt, încă de astăzi secerişul începuse. LEONID PERV0MAISK1 PE MALUL NIPRUL Uf P O E M FRAGMENT 1 Trec sloiuri în desgheţ pe Nipru-n jos Şi nu de mult — aproape ieri, îmi pare ■— Sub cerul ca un cort întunecos Mai atîrnau nori suri ca lungi fuioare, Iar vîntu-n malu-abrupt, prelung urlînd,, Pleca stejari şi sălcii cu lungi plete Şi adunînd nămeţii, rînd pe rînd, Se mistuia prin văi pe îndelete. Cîmpiile-ngheţale, nu demult, îşi încălzeau sub nea plăpînda glie, Părînd c-aveau s-aştepte încă mult Sfîrşitu-acestei ierni cu-a ei urgie. La fel ca bobu-n brazdă-nsemînţat, Ce-şi nalţă firul, brazda s-o străpungă, Şi primăvara astăzi, dinlr-odat, Cînd totul doarme-n jur, toţi norii-alungă Şi desfăcînd aripile-i în zare, In suflu-i cald, vezi iarna cum dispare____ 2 Pe la nămiezi, o boare adiind, Primăvăratic suflu-a prins să-nceapă, Toţi mugurii învie tresărind, Iar neaua-n cîmp s-a îmbibat de apă: începe lin să susure-un izvor, Iar altul a pornit în jur să sune, Un abur peste cîmpj se nalţă-uşor Şi toate s-au trezit, păduri, păşune... Cocorii de-altădat' au revenit, Le leagănă vechi cuiburi, primăvara, PE MALUL NIPRULUI Se-aude nicovala-n tact grăbit Si-n fierărie focu-şi joacă para. Ne-aduce primăvara griji şi zor, E vremea să ieşim la cîmp în grabă, Mecanicul îşi vede de tractor Şi magazionerul are treabă, Iar agronomul, azi, plecat-a iară Cu preşedintele, la cîmp afară. 3 Şi, iată, primăvara a sosit! O simţi şi-auzi cîntînd întreaga fire, Te-mbată ca şi vinul aromit Şi-adînc respiri, cuprins de fericire. Ieşi sus deasupra Niprului pe mal, Să sorbi sclipiri de soare şi-adiere Ce lrece-n sbor, sau freamătă pe val, Cîntînd un cîntec ca o mîngîiere, Abia oglinda apei atingînd Purtîndu-şi dulce şoapta ei măiastră. Pluteşte-azurul sus adînc şi blind Prin norii străvezii deasupra noastră____ Cît farmed Malurile pier în zare Şi-auzi doar şoapte, cîntec şi chemare! Tot ce în seri de iarnă am visat, In ziua-aceasla-n plin de prim.ăvară, In dimineaţa-aceasta-atît de clară, In răsuflarea-i vie-a reînviat____ 4 Matvei Gorbenco lîngă Nipru-aşteaptă Şi vîntul primăverii-l bate blind, Spre Cercaşi, primul vapor se-ndreaptă Pe apa revărsată de curînd. Trăgind o plută grea, un remorcher Trecea pufnind şi-n urma lui se lasă Un fum albastru ridicat spre cer, Părînd că se înalţă clintr'o casă. Iar malul sting — nisip îngălbenit, Acoperit de sălcii mici roşcate — Se pierde-n fund de zare nesfîrşit Pe versle-ntregi de ape revărsate. Pe-alocuri doar, ca insule pustii Pe dîmburi, case stau întunecate, Iar peste apă, sălcii argintii Iţi par că merg sjjre mal, cătînd plecate. Iar peste Nipru, pescăruşi ţipînd îşi moaie-aripa, valul săgetînd. 166 LEONID PERVOMAISKI 5 Matvei, sfîrşlnd cu treaba, se-odihnea. Pe mal, aşa ca-n anii de-altădaV Iar mîine — de la S.M.T. — ştia Că vor sosi tractoare în sat Aşa cum vin în orice primăvară, Deşi în asta nu-i nimica rar... Dar cînd soseşte primăvara iară, Atunci le-aştepţi cu nerăbdare iar: Torni din bidon benzina-n rezervor Şi plugul taie brazdă făr-odihnă, Vin zile de-arătură şi de zor, Dar azi ai drept să te întinzi în tihnă. Laşi muşchii ca să prindă forţe noi Şi gîndul liniştit ţi se destinde Ca pasărea ce sboarâ mai vioi Şi-aripa-n libertate şi-o întinde, Pornind în sbor pe drumul drept în zare,. Iar lumea largă-n faţa ta ţi-apare. 6 In cuşma şi-n sumanul călduros, Matvei şedea pe malu-abrupt — şi-n minter Cu fiecare gînd, tot mai duios, Vechi amintiri îi trec pe dinainte De parcă primăvara i-a deschis O uşă în trecut pe căi de-altdată Şi vede munca, pacea... Iar ca-n vis,. Războiul cu-a lui urmă blestemată. In mintea de ostaş mai încercat, E-o flacără ce-aprinde bărbăţie. I-apare-ntreaga viaţă dintrodaf Cu toate cîte-au fost şi-or să mai fie, Unindu-le într-o înmănunchiere, Iţi pune-n suflet forţă, nu durere Care-ar opri încrederea în sine... Nu pier din gîndul omului, nicicînd, Nici zile de război, nici glasul blînd Al celor ce rămîn tot lîngă tine. 7 Pe front, Matvei îşi amintea de sat, Aşa cum îl ştia atunci de-acasă, Şi-azi vede, încă, satul dărîmat Atunci, în depărtarea furtunoasă. De parcă l-ar vedea prin foc şi fum De peste Volga toată-nflăcăratâ... Mînia ce jiu cruţă stă şi-acum Neştearsă-n suflet şi neturburată < In inima de-oslaş... Din Volga-n vad PE MALUL NIPRULUI Şi pîn-la Nipru, fără de hodină, Gustînd şi râu şi bine — drum de iad — Ştia că doar victoria ce-o să vină Ii poate da trecutul mîngîios De care se simţea legat cu dorul, Doar ea deschide drumul luminos Ce leagă un trecut cu viitorul! Război, foc, sînge... Drumurile-acele, Hei, cît aţi fost rle aspre şi de grele! 8 In faţă, Donul se iveşte lat... Alături de Matvei sta un soldat In vîrstă, dintr-o staniţă de fel. Matvei şedea culcat chiar lîngă el, Iar dincolo, pe-un deal ce se-ntindea Sub cerul cenuşiu, sub strat de nea, Soldatul vede garduri, case-n rînd Şi se părea că, peste Don trecînd, Deschizi doar uşa şi te vezi în casă, Unde copii şi soaţa stau să iasă, Unde odihnă, lucruri vechi ştiute Iţi sunt atît de dragi şi cunoscute... Abia se lumina, Matvei aşteaptă Racheta de semnal să sboare dreaptă Şi-n gînd, o presimţire îl munceşte... Iar cînd departe lună mortierul Şi cînd „Nainte", strigă ofiţerul, El numai la prieten se gîndeşte... 9 Prietenul, pârînd o umhră-n ceaţă, Se smulge de pe brînci şi-şi ia avînt Sâltînclu-şi trupul greu, un sloi de ghiaţâ Ce parcâ-nţepenise în pămînt... In fur, foşnea şi viscolea zăpada Şi clocoteau explozii cu grămada. Obuze, mine cad ca ploaia deasă, Fârîmi de ghiaţâ, schi/i de-oţel fierbinte Sburau în fur, iar dâra sîngeroasă Se întindea... Oslaşu-o ia 'nainte... Din staniţa-i natală, peste el, Se năpustea şrapnel după şrapnel, Obuze cad svârlind pămîntu-n lături, Dar el fugea-n picioare drept pe drum : Nici moartea nu-l mai poale-opri acum. O mină explodă atunci alături, Si-i sboară şapca, dar el într-un salt Trecu oprindu-se sub malul nalt. LEONID PERVOMAISKI 10 Sclipeşte Donu-n răsărit de soare, Ostaşii trec şi rînduri se răresc, Fîntîni răsar din ghiaţâ, ţîşnitoare, Şi-n staniţă atacuri se-ntelesc Involburate-n foc ca în furtună, Iar soarele urca, urca pe cer Şi tolu-n fur, ca un vîrtef de fier, Prinzînd şi sat şi drumuri împreună Se prăvălea pe Don în stepe moarte Şi se pierdea în văgăuni departe... Dar cel ieşit din negre cazemate, Din Slalingradul ars şi dârîmat Şi-a izbutit sâ-ndure greu-n toate, Curajul şi tăria şi-a păstrat! Di orice sat putea să vadă jalea Pămîntului cu sînge dezrobii, De sub cenuşa ce-i astupă calea, Dar nu-i era deaj'uns cît a plătit... 11 Oricărui dintre noi i s-a-ntîmplat Să intre cîteodatâ-n cîte-un sat Sau poate în oraşe liberate, Ştiind că orişicînd, din orice casă, Să-ntîmpine soldaţii, au să iasă Soţiile şi mame-nlăcrimate. Atîlea mame, doar, eliberînd, Plătind cu viaţa-i, poate, pentru asta, Era ferice cine-n sat intrînd îşi libera chiar mama, sau nevasta____ Dar cîţi din noi, cînd iar au revenit, Trudiţi şi chinuiţi de lupte grele, Gâsit-au doar un vis batjocorit Şi case-n scrum rînfind prin cercevele... Cîţi dintre noi n-avut-au clipe crunte Să plîngă-amar, cu sufletul pustiu, Şi să ne resemnăm cu frunţi cărunte Că n-am. venit la timp... Şi-a fost tîrziu! 12 Hei, dar durerea nu era mai tare Cînd pe ostaş îl poartă o cărare In spre Apus, prin ploi, prin nea şi lină, Cînd nu-şi pierdea nădejdea în zadar.,. Luptînd, visa la zile bune iar Şi revederi ce-aveau curînd să vină. In schimb, simţea în suflet ca un sloi Cînd vreo vecină îi intra în tindă PE MALUL NIPRULUI Jelind, cu cehii ridicaţi în grindă, Iar cîte-un glas amaj- rostea: „Război"I Atunci, soldatul rămînea-împietrit. Nu-i numai el... E fale-n orice casă Şi-n suflet, nu mînie i-a-încolţit Ci-o sete grea ce sufletu-i apasă Şi ca o flacără îl tot frămîntă, Iar lacrimi ard, brăzdînd adânc făgaş Şi-n sufletu-i pe veci găsesc sălaş Chemîndu-l pentru-o răzbunare sfîntă. 13 Cînd lupta clocotea pe deal ca-n smoală Matvei pierdu din ochi, în vălmăşeală Tovarăşul ce-n frunte-înainla Strîngîndu-şi cu putere-automatul... Cu capul gol, fugind, afunse-n satul In care doar spre-o casă se-ndrepta... Matvei îl vede iar cum brusc se fringe Cu tîmpla năclăită toatâ-n sînge. Ostaşul sta în curte jos căzut, Tovarăşii-i stăteau în fur grămadă Unii, strîngînd în mînă o grenadă, Sau răsucind ţigări cu-n gest tăcut. Alături, soaţa iui şedea plecată Privindu-l, cu nesaţ, îndurerată, La chipu-i drag sub sînge prins în spum Plîngea domol cu lacrimi picurate, Venind, el adusese libertate, Bar fără el, ce-i rămînea pe lume? 14 Matvei şedea atunci şi se gîndea : Tot ca ostaş să-ntîmpine ar vrea, Tot în război şi ceasu-i de sfîrşit, Stergîndu-şi de sudoare faţa-i suptă, Să urce la atac cărarea-abruptă, Să vadă-n faţa-i Niprul lui iubit... Şi de-o fi scris să moară, ca oricui, Să cadă-atunci aici pe malul lui! Să-mbrăţişeze malul înflorit, Şi să zîmbească florilor din lunci Şi norilor ce trec pe zare, lungi, Ca vestitori ai altui răsărit... Sburaţi cu primăvara iar, cocori, Vă legănaţi aripile pe nori, Jelindu-l... Glasul vi-l purtaţi departe, Că cel care-a murit luptînd cinstit, Cu viaţa lui drept preţ a biruit, Iar pentru un erou nu este moarte! LEONID PERVOMAISKI 15 Matvei îşi şterge-o lacrimă uşoară... E oare vîntu-acest de primăvară Ce-i trece cu suflarea peste pleoape, Făcînd să simtă un fior tăcut, Sau vijelia cruntă din trecut, Din stepe, din păduri, de peste ape, Din drumuri de furtună şi de pară, Ce trec acum pe rînd prin ochii lui. l-a stors această lacrimă fugară?... El vede malu-abrupt al Niprului, Albastre-ntinsuri, sate depărtate Şi-n fund cîmpii şi dealuri ondulate. La fierărie creşte fumu-n zare Şi zumzăie-un motor ca o albină, La fermă, glasuri de cocoşi se-mbină Trezindu-l în răstimpuri din visare. Apoi, din nou cu visu-nchis sub pleoapă Lin se cufundă-n el ca într-o apă... In romîneşte de Const. Argeşeanu. OAMENII $1 FAPTELE ZILELOR NOASTRE N. VÂLMARU FILE DE JURNAL DIN ÎNSEMNĂRILE UNEI DESENATOARE DE MODELE în materie de fantezie nu mă prea înţeleg cu şefa mea. Ea cere principii si explicaţii pentru orice. Cum să-i dau explicaţii? Am combinat nişte material „ecossais" cu mîneci „uni", şi-a ieşit bine. O jachetă de primăvara tare drăguţă, cu guleras alb şi buzunare aplicate. Fetelor le-a plăcut, şi cîteva au şi copiat modelul, să-1 aibă mai iute. Acasă, i l-am arătat şi lui Lili. Soră-mea e deobicci mofturoasă, şi pusă pe critică. De data asta a privit modelul cu interes. După ce-a meditat, aşa, îndelung, s-a legat numai de guleras, dar fără prea mare dîrzenie. Ce mi-a plăcut mai mult a fost că a copiat si Lili modelul. M-am gîndit să-1 propun pentru fabricare, în întreprindere, dar am şovăit multă vreme. Cum să-i explic şefei mele de ce „e drăguţă" jacheta? Mai sînt si alte probleme, dar n-aş vrea să mă văicăresc tocmai acum. Scriu „tocmai acum" din cîteva pricini. Mai întîi, fiind că am primit o scrisoare delaSergiu, şi sînt teribil de veselă. Vine; în sfîrşit, s-a hotăriţ să vină ursul ăsta stîngaci, care mi-e tot mai drag. Parcă văd că o să-mi împuie capul o seară întreagă cu necazurile lui de medic de ţară — dar ce dor mi-e să-1 ascult şi să-1 urmăresc cum se plimbă, nervos, cu mîinile înfipte în buzunare! M-am gîndit toată dimineaţa Ia el. Tovarăşa Rozalia Iliescu m-a tachinat puţin pe chestia romantismului meu, cum îi zice ea, cu toate că eu nu i-am suflat niciodată o vorbă despre Sergiu şi nici despre alte lucruri ce mă privesc numai pe mine. Rozalia, însă, ghiceşte pe semne ceva, căci a venit la masa mea, mi-a trecut mîna prin păr şi mi-a spus că aşa era şi ea, acum. vreo zeco ani, „tot romantică". Ţiu mult la ea, şi pe bună dreptate. Mi-a ajutat să mă descurc în. multe probleme — şi mie, şi altora, de la noi, de la întreprinderea F.C. „Gheorghe Gheorghiu-Dej". Cînd a_ lost cu folosirea rezervelor interne, nimeni n-a întrecut-o. La sectorul „Cinci^ a lucrat straşnic, şi a pus multe lucruri la punct. Prea e însă înţeleaptă şi prea dă multe sfaturi. ★ Azi am fost prin sectorul „Şase" şi am rămas pînă la prînz. Mă simt bine de cîto ori viu aici. înainte, mă obosea niţel zumzetul sutelor de maşini de cusut, dar e multă vreme de cînd. m-am obişnuit cu asta. Am observat o oarecare schimbare în decorul general al atelierului, dar n-am 172 N. VAL'MARU putut să-mi explic ce anume se petrecuse. Era foarte ciudat. Fiecare muncitoare şedea la locul binecunoscut, fiecare maşină era tot acolo, dar îmi intrase în cap că ceva se schimbase. Intrigată, l-am întrebat pe tovarăşul Boldişor, şeful sectorului. Boldişor a rîs cu poftă, şi n-a vrut să-mi spună îndată. „Eşti fată deşteaptă — m-a aţîţat el — ar trebui să-ţi dai singură seama". Poate că nu sînt chiar aşa de deşteaptă, fiindcă nu mi-am dat seama pînă nu mi-a spus şeful de sector. Ce era? Schimbaseră poziţia maşinii faţă de bandă, şi pretindeau c-au făcut o ispravă grozavă. „Ce mare lucru? m-am mirat eu. Să zicem c-aţi cîştigat cinci sau şase secunde"... Boldişor s-a uitat la mine ironic şi mi-a spus să fac cîteva socoteli. Să înmulţesc, zicea, cele cinci secunde cu nu mai ştiu cîte mii de mişcări, cîte face într-un schimb o muncitoare, şi ce-mi dă aici să înmulţesc iar cu nu mai ştiu cîte sute de muncitoare. Nu am avut chef să fac socoteli, dar Boldişor le-a făcut singur, şi cifra pe care mi-a vîrît-o sub nas mi-a stîrnit tot respectul. Poftim, altădată să te mai pui cu şefii de sector, cu cronometrai şi cu aritmetica! Boldişor m-a dus apoi peste tot. Mi-a arătat fel de fel de îmbunătăţiri, şi părea tare mîndru de ele. „Vino să vezi, făcea tot timpul, am instalat şi iluminaţie, specială la controlori". Uite, bine că s-au gîndit şi la asta. Ni se întîmpla, înainte, să facem combinaţii năstruşnice de culori. La un loden, să zicem, mînecile erau verde închis, iar spatele verde deschis. Haina, parcă era petecită, sau semăna cu un nostim pastel în care pictorul a asvîrlit alandala trei tonuri de „peisaj rustic". Acum am scăpat de „peisaj" în confecţii, am scăpat şi de cusăturile strîmbe. Ce simplă e, la urma urmii, folosirea asta a rezervelor interne. Mergem şi în sala de croit, şi Boldişor face tot timpul pe ghidul, îmi arată mesele late, care nu erau înainte, şi comentează ca un filozof la tot pasul: „Uite unde te duce niţică iniţiativă. Totul pare simplu, dar nu e tocmai, aşa. Trebuie să ştii să vezi în spaţiu, în timp". Dacă începe iar cu teoriile, mă las păgubaşă. La urma urmei, mă descurc eu şi singură. Dar nu, Boldişor a băgat de seamă că nu-mi plac vorbele mari. îmi arată toate schimbările, fără să mai facă cine ştie ce teorie. îi stă parcă mai bine aşa. Ei, dar şi maşina asta de tăiat mi se pare că e tot o cunoştinţă nouă. Mă apropii mai mult, curioasă. Materialul din care taie „fierăstrăul" acum, este destul de frumos. Oamenii din atelier l-au botezat „Katia". Hm, cînd spui aşa, parcă te gîndeşti la o fată de vreo şaisprezece anişori, cu. faţa suavă şi pletele blonde. Eu am douzeci şi şase de ani, şi sînt brună. Ce-ar fi, totuşi, să-mi fac şi eu o rochie din material „Katia"? ★ La banda 164 se fac fuste. Mie-mi plac mai mult cele gris, dar Boldişor strîmbă din nas cînd aude de preferinţe. Nu-i place să alegi, între confecţiile „lui". Zice că sînt toate la fel, şi orice preţuire a unei haine, făcută în paguba alteia, este iute dezaprobată şi pusă la punct. 0 mică revoluţie s-a petrecut şi aici. Bag de seamă că muncitoarele nu mai migălesc tivul cu mîna, şi din nou şeful sectorului surîde enigmatic, ca şi cum ar vrea să-mi pună araşi perspicacitatea la probă. „Cum fac?", mă mir eu. După ce mă mai chinuie niţeluş, însoţitorul meu ridică dintr-o maşină fusta şi-mi arată un oarecare dispozitiv ce seamănă, mi se pare, cu un încălţător de pantofi. Afin apoi o poveste întreagă: de unde a venit pentru prima dată ideea, cum a perfecţionat dispozitivul colectivul lui Iosif Sander şi ce fel de foloase aduce. Ceva mai încolo ne întîlnim cu Victoria Manea, controloare de calitate la una din benzi. E o tovarăşă drăguţă, de vreo douăzeci şi şapte de ani, dar pare să aibă mult mai puţin. Acum e cam necăjită, sau poate că mi FILE DE JURNAL 173 ..se pare. Nu mi se pare. Uite că-i dă înapoi nişte material Marianei Stan, nu ştiu ce să mai întărească. Mariana se întristează puţin. E o bună muncitoare, şi nu e obişnuită cu mustrările revizoarei. Poate îi e şi ruşine. Ia haina, nu iară ciudă, dar nu scoate o singură vorbă. Aş fi vrut să stau de vorbă şi cu ea, că mi-e dragă, dar nu e, acum, timpul cel mai potrivit. Merg după re vizoare, curioasă să văd ce defecte a mai găsit. Revizoarea se opreşte la o maşină şi zice: „Tovarăşă Ionescu, vezi că tighelele sînt prea înguste. Fă-le din nou". Muncitoarea ridică nişte ochi mari, tare miraţi, poate că nici ea nu-i obişnuită cu vizitele revizoarei. Dar n-am zis bine „vizitele revizoarei". Victoria Manea e numai zîmbet, şi cu greu mi-o pot închipui încruntată. Cînd îi duce Georgetei Petrescu fermoarele, să le mai întărească, îi vorbeşte ca o măicuţă unei fetiţe sburdalnice. Aşa îi vorbeşte şi Anei Broscă-reanu, veterana muncitoarelor de aici, măcar că femeia asta este mult mai în vîrstă ca ea. Cunosc şi pe un fel de campioană a benzii, pe Florie a Gruia, despre care se zice că nu arc niciodată retuş. „Cum se poate?" fac cu, minu-nîndu-mă. Victoria dă din umeri şi se face şi. mai surîzătoare, dar nu-mi răspunde precis. Poate că nu e meşteră să dea asemenea explicaţii, poate că virtuozitatea Floricăi ţine mai mult de înflăcărarea inimii decît de abilitatea degetelor. Dar, uite, s-a întîmplat ceva, şi controloarea aleargă de grabă Ia sectorul călcătoreselor. Mă duc şi eu după ea, fiindcă Bolclişor a şters-o încă de adineauri, chemat de treburile lui. Ce vrei, nu sînt toţi bărbaţii atenţi cu femeile, şi la urma urmei omul o fi avînd destule treburi pe cap. Unde mă duc, la călcătorese, văd că s-a iscat ceartă mare între cîteva fete. Una din ele, o fată grăsuţă, s-a mîniat foc pe două din tovarăşele sale. Cestelalte fac front comun, dar un front demn, şi prin. tăcere şi prin indiferenţă. Văzîndu-le că tac, Vasilica, fiindcă aşa o cheamă pe fata grăsună, se înflăcărează şi mai rău. „Zăpăcitelor — face ea, scoasă din sărite— ia sănumă mai criticaţi voi pe mine! Ce dracu!" Altă fată, un a Dumitra S toi an, se alătură celor două de mai înainte, şi le ia parte. Asta o întărită şi mai şi pe Vasilica. Uitînd cu totul de celelalte, se întoarce spre noua „inamică" şi-o aţinteşte cu furie: „Ce, le ţii partea? Tocmai tu, chiulangioaico?" Vechiul front rămîne mai departe cufundat în demna lui tăcere, dar Dumitra e gata-gata să izbucnească în plîns. Cînd vine controloarea, lucrurile se lămuresc iute. Lenuţa Svon şi cealaltă, Bălaşa, au criticat-o pe Vasilica fiindcă a întîrziat nu ştiu cîte zile la rînd. Vasilicăi i-a sărit ţandăra şi s-a pus cu gura pe ele. Cînd a intervenit Dumitra,*ea s-a aprins şi mai şi, că şi Dumitra întîrzie cîteodată. Am astfel prilejul să admir talentul pedagogic al Victoriei Manea care — iute, iute de tot— le împacă pe toate. Fiecare îşi primeşte „porţia" de critică, şi de astădată nu e deloc blîndă critica contro-loarei. Dar toate se înseninează, pînă la urmă, şi se apucă de lucru niţel ruşinate. Stau mult de vorbă cu Victoria Manea. Am şi găsit un teren comun, de pătimaşă discuţie: teatrul. Eu cunosc teatrul doar ca spectatoare. Ea îl cunoaşte mai îndeaproape, ca una ce a lucrat ani de zile costume de epocă pentru actorii de la Giuleşti. Datorită muncii ei acolo, a căpătat o pricepere deosebită în chestiuni de regie, şi parcă aş avea în faţă o autentică regizoare. Cînd critică ceva în materia asta, devine necruţătoare. îşi aminteşte că a văzut nu ştiu unde odată un Falstaff, şi nu i-au plăcut broderiile de la mîneci; s-a simţit pur şi simplu jignită. Un Falstaff trebuie să aibă, după ea, broderii greoaie şi complicate, ca un închipuit fără pereche ce esto. Deodată se posomoreşte niţel, şi mă întreabă dacă nu ştiu cumva o locuinţă mai potrivită pentru familia ei. îmi spune că stă cu soţul, şi cu băieţelul ei, Adrian, într-un apartament mic, undeva, pe Griviţa. Un fost maior de 174 N. VĂLMARU cavalerie i-a propus să se mute în locul lui şi i-a cerut multe mii de lei filodormă. Maiorul, care e întodeauna parfumat cu „tabac", şi care afectează atitudini de rîncedă aristocraţie, trăieşte de mai mulţi ani din „schimburi de locuinţe". Ea are bani depuşi, dar nu vrea să-i prăpădească aşa. O sfătuiesc să mai aştepte, şi să nu-i dea nici o filodormă maimuţoiului de cavalerist. Sînt încă mari greutăţile noastre, dar o să scăpăm şi de ele. Victoria ştia cea dintîi asta, ea care îmi spune că sectorul dă sute de haine peste plan, de cînd au început să folosească rezervele interne. Ne despărţim prietene bune. ★ Am fost la gară şi Sergiu n-a venit. Toată seara am fost posomorită şi n-am avut chef de nimic. Ca să mă împace, Li li m-a luat prin oraş şi m-a dus la cofetărie. M-a obligat să mănînc, aproape cu sila, două prăjituri de şocolată. Am cumpărat apoi cîteva plăci cu arii din opere, pentru patefonul nostru. Cînd am ajuns acasă, Lili a pus „ Aria tenorului" din „Boema". M-am întristat şi mai mult... ★ Dimineaţa m-am trezit tot cu gîndul la Sergiu, dar în tramvai l-am uitat. Mă aşteaptă atîta de lucru! Trebuie să termin un. model straşnic de primăvară, şi poate că tot azi o să începem şi cîteva modele de vară. Am ajuns tocmai la timp la fabrică şi, pînă pe la nouă, am lucrat binişor. M-a rugat apoi inginerul să mă duc la o consfătuire de producţie, cu muncitoarele de la banda patru. M-am dus. Cînd am deschis uşa, consfătuirea era în toi. Şefa benzii o critica aspru pe Teodora Grecu şi pe Georgeta Dinu pentru nu ştiu ce lipsuri. A început să vorbească, după asta, despre economiile făcute de două tovarăşe, mi se pare că una din ele era Angela Budileanu, dar fetele date de exemplu au roşit puţin şi păreau tare fistici te, nobilă reacţie a modestiei, după cum mi-am dat seama. Critica a precumpănit, însă, aproape tot timpul. S-a discutat mult despre mîneci, şi Ion Roznovan a fost scuturat bine, fiindcă din pricina lui au fost cîteva retuşuri la capătul benzii. Roznovan era tare nervos, probă că critica, întocmai vaccinului, provoacă furtuni serioase. Pînă la urmă a recunoscut însă, cinstit, că şefa ele bandă are dreptate „nouzeci la sută" (asta a spus-o de cîteva ori), şi şi-a luat angajamentul să lucreze cu mai mare atenţie. Dar a ţinut să adauge, numaidecît: — Zece la sută din critică nu recunosc. Nu e just... An toane ta Vlad a fost cam viforoasă. A fost criticată, şi ea i-a criticat la rîndul ei pe tovarăşii clin sala de croit. S-a luptat ca o panteră ca să respingă lipsurile de care era învinuită, crezînd că astfel îşi apără demnitatea. După mai bine de o jumătate de oră i-a dat, totuşi, dreptate şefii de bandă. A fost de acord că richtuitul ei nu era chiar perfect. După masă am stat mult la taifas cu Geta Pipereanu, de la sectorul şapte. In ochii mei Geta e aproape o eroină. Ea a fost tot timpul prezentă la fabrică, în zilele de viscol, şi-mi amintesc cu niţică ruşine, că eu nici n-am îndrăzni tsă ies în. curte atunci. Ca Geta au fost foarte multe muncitoare la noi. Evdochia Cosma, femeie trecută de cincizeci de ani, mi-a rîs în nas cînd, după primele două zile ele viscol, am venit şi eu la întreprindere, mai mult văicărîndu-mă. Elena Peneş a venit şi ea, a venit şi Avrămiţă,şi tovarăşul Vuh. Dar mie, mie mi se pare fapta Getei deosebită din două pricini, întîi, că Geta a venit pe jos tocmai de Ia Pipera, străbătînd mulţi kilometri prin nămeţii uriaşi, şi asta nu o singură dată. Al doilea, că Geta e aşa de FILE DE JURNAL 175 micuţă şi aşa de plăpîndă încît îţi pare mai degrabă un copil decît o fată în toată firea, de aproape douăzeci de ani. Cum o fi răzbătut ea prin nămeţi? Cum o fi înfruntat năpraznicul viscol? — La ce mai lucrezi, Getuţo? o întreb. Tot la perniţe? Geta zîmbeşte; dar ce zîmbet! Parcă a intrat soarele pe fereastră. îmi răspunde: — Sînt la şcoală — nu ştii? In sector, am trecut la maşină... — Tot cu Deciu lucrezi? — Tot cu el. — Te mai ajută? — Sigur, că da. Zice că sînt promoţia lui, numărul unu... — Te califici curînd? — Curînd. Mi-a şi mărit leafa... Apoi, nu ştiu de ce, ochii Getuţii se adumbresc. E gata-gata să plîngă. —• Ce-ai, Getuţo? — N-am nimic. Lasă... — Hai, spune-mi! — N-am nimic, tu. Zău, n-am... Caută să mă privescă drept în faţă, ca să-mi dovedească, poate, că n-are nimic. îşi muşcă buzele, crispează pumnii, zadarnic. Plînsul tot izbucneşte. Din ochii Getuţii curg lacrimi şiroaie. — De ce plîngi, Getuţa? — Aşa... Nu plîng... Nu numai trupul îi e de copil, ci şi inima. Acum plînge cu hohote. îi prind căpşorul în mîini şi-i mîngîi pletele castanii, dese. — Nu mai plînge, Getuţo. — Nu mai plîng... Dar plînge mai rău. Bag de seamă ca are un mărţişor drăguţ în piept, nişte bobocei de raţă, mi se pare, şi caut să-i abat gîndurile în altă parte. — Cine ţi-a dat mărţişorul? Geta mă priveşte pe jumătate mirată, pe jumătate surîzătoare. Pîrî-iaşul de munte s-a oprit şi el. Cîteva lacrimi, stinghere, se topesc iute printre genele negre. — Iţi place? — îmi place. Cine ţi l-a dat? — Florica. I-am dat şi eu unu... — Credeam că ţi l-a trimis prietenul tău... Iar pare că intră soarele pe fereastră. Iarăşi zîmbeşte Getuţa. — Cum să-mi trimeată? Doar îşi face armata ! Are dreptate, de la armată e mai greu să trimiţi mărţişoare. Pînă la urmă aflu de ce a plîns adineaori: mama ei e bolnavă. ★ Azi am mers în tramvai cu tovarăşul Ştefan Pădureanu. Şedea pe bancă şi citea nişte anunţuri din „Informaţia Bucureştiului" de aseară. Cînd m-a văzut, s-a sculat iute şi mi-a oferit locul, teribil de ceremonios. Este un om tare cumsecade acest Pădureanu, unul dintre acei croitori mai bătrîni care s-au schimbat mult în fabrica noastră. La lucru îl văd numai cu ochelarii pe nas, dar aici se fereşte să şi-i pună, ca unul ce se încăpăţînează să nu pară mai bătrîn decît este. Uite, frunzăreşte într-una ziarul, şi aproape că şi-1 vîră în ochi. — Pune-ţi ochelarii, tovarăşe Pădureanu. — Lasă, văd şi aşa. Pînă la Cişmigiu s-a săturat de citit. începe să povestească. Aflu 176 N. VAL'MARU prin cite a trecut cînd lucra la Jean Klein, care avea croitorie mare pe Viilor, şi ce însemna să fii calfă pe vremuri. S-a mutat apoi mai „la centru", la-vrui Petre Sorescu de pe Academiei. Zice că Sorescu era „foarte afurisit". Sîmbăta seara nu făcea plata; dădea numai bacşişuri. „N-am nici eu, mă băieţi, clienţii de azi sînt nişte lichele". E adevărat ca clienţii erau nişte lichele, dar erau lichele cu bani şi plăteau bine. Sorescu făcea croitorie de primul rang, şi-i veneau jurnale demoda direct de Ia Londra. Avea numai doi clienţi cu adevărat „pîrliţi": doi societari ai Naţionalului. Ăştia nu aveau niciodată destui bani ca să-şi scoată hainele, şi-I cam purtau pe jupîn cu vorba. Pe chestia actorilor, Sorescu găsea întotdeauna pricină să nu-şi plătească lucrătorii. Cînd ajungem la fabrică, Pădureanu sare sprinten din tramvai şi-mi întinde cavalereşte mîinile, să cobor şi eu. E foarte grăbit, însă. îmi spune că e în întrecere nu ştiu cu cine, cu unul Bărbulescu parcă, şi se scuză că nu mai are vreme să-mi povestească şi restul. îl las să meargă mai înainte, dar îmi amintesc de ceva şi mă îndrept şi eu tot spre sectorul cinci. Utemiştii s-au pus pe lucru, aici. Vitrina postului lor de control s-a îmbogăţit, de ieri, cu piese noi. Sînt şi piese bune, sînt şi piese proaste. Printre cele bune: o haină sport şi una „la două rînduri". Predomină, bineînţeles, „piesele de muzeu", cum le zic ei. Utemista George ta Andrei, şi-a cam bătut joc de aţă. „Piesa" respectivă e aranjată la loc „de cinste", cu o explicaţie în tuş, caligrafiată frumos de „tehnicul" organizaţiei. N-o văd pe-acolo şi pe Georgeta, dar îl zăresc pe. Constantin Cioromelu că dă tîrcoale „vitrinei" cu destulă sfiiciune. Pare foarte turburat. Cum dă cu ochii de mine, se preface că nu mă vede şi se întoarce, tiptil — tiptil. Seara fac drumul tot cu Pădureanu. Să fie o întâmplare, sau să mă fi aşteptat? E la fel de vioi ca de dimineaţă, şi nu-i mai tace gura o clipă. Acum îmi povesteşte despre Mircea, fecioru-său, „măgădan" în vîrstă de şaisprezece primăveri. E foarte mîndru de el. Mircea, elev la o şcoală electrotehnică, cîntă într-o fanfară şi are, după cum mă asigură taică-său, ştofă de dirijor. Mă întreabă ce să facă băiatul: să urmeze şcoala tehnică mai departe, sau să se ducă la conservator? Nu ştiu nici eu ce să-1 povăţuiesc. îmi vine să şi rîd, cîteodată. De ce mi-or fi cerînd, toţi, sfaturi? Astăzi, la explicaţia cu risipa de aţă de la „vitrină" era trecut şi numele lui Cioromelu. Mai întîi, am rămas foarte mirată. Mi-am adus însă aminte de frămîntarea lui de ieri şi mi-am zis c-o fi cerut singur să fie trecut şi el acolo, ca să fie dreptate. Nu ştiu dac-o fi adevărat sau nu ce-mi închipui, dar eu am mare încredere în .oamenii noştri. în sectorul „Cinci" „prod-sincronul" face progrese. Tovarăşa Rozalia, care a muncit mult pentru introducerea acestui sistem perfecţionat de lucru, mă sfătuieşte mereu să trec şi pe acolo. M-am dus clin nou, pe la prînz, nu atît de hatîrulei, ci fiindcă şi mie îmi plăcea sectorul. La cele şapte zone de fabricaţie se lucra îndîrjit. Am admirat vitrinele elegante făcute de tovarăşii de aici, pentru produsele lor. Tovarăşa Rozalia mi-a arătat, într-una din vitrine, nişte costumase foarte drăguţe pentru copii. Le răsucea pe-o parte şi pe alta, le cerceta tivul, apoi se dădea mai înapoi şi le privea cu o nespusă tandreţă. Am întrebat-o dacă are copii. A clătinat capul, cu oarecare melancolie, şi fireşte că îndată mi-a părut rău că am întrebat-o. Sectorul ăsta e gigant. îl cutreer mai bine de un ceas, şi încă n-am văzut tot ce-aş avea de văzut aici. Mi se pare interesant felul cum „se îmbracă" o haină. Domnia sa, haina, nu e, la început, decît un petecuţ fără pic de perso- FILE DE JURNAL 177 nalitate. Dar po parcurs acest petecuţ se transformă cu totul: „îşi îmbracă" mai întîi piepţii, apoi mînecile, în cele din urmă reverele. Dar nici acum încă nu ,.e gata pentru „întîlnirea" cu partenerul ei — pantalonul. Abia după ce se dichiseşte cu grijă, după ce se calcă şi i se pun nasturii, abia atunci se agaţă îu „stender" şi aşteaptă acolo, romanţioasă şi plină de nerăbdare, sosirea partenerului ireproşabil călcat. De la „Cinci" am urcat într-un tîrziu şi la „Şapte". „Conveierul" îmi stîr-neşte, de cîte ori ajung aici, senzaţia pe care aş avea-o intrînd într-o uzină excelent mecanizată. Este în sectorul şapte un ritm fără cusur, un ritm uriaş şi parcă copleşitor; aş scrie că este ritmul unei simfonii, dacă nu m-aş teme că odată şi odată însemnările astea o să fie citite de Lili, melomană subţire şi gata oricînd să mă ironizeze pentru stîngăciile mele literare (n-am uitat încă înţepătura ei răutăcioasă, cînd, odată, după multe ceasuri de frămîntare şi de emoţie, i-am scris lui Sergiu cîteva versuri po o fotografie). De cînd cu metoda asta a conveiorului, muncitorii din sector au căpătat o rutină demnă de stimă; ceea ce făceau înainte cu migală şi bătaie de cap, acum fac cu o uşurinţă deplină. Fireşte, ca toate cîştigurile de pe lume, nici conveierul n-a picat din cer în fabrica noastră. îmi aduc -bine aminte de frămîntarea care a fost în sectorul şapte în primăvara trecută — prin aprilie, ba nu, pe la începutul lui mai. Tocmai se întorsese tovarăşul Herman Waldner din Uniunea Sovietică, şi toţi ne strîngeam roată în jurul lui, nerăbdători să auzim ce povesteşte, curioşi să aflăm cît mai multe. Cînd Waldner a propus introducerea conve-ierului în sector, mulţi au rămas nedumeriţi şi n-au lipsit, ca întotdeauna, nici pesimiştii. Ion Deciu, unul din meşterii de aici, şi mi se pare că e cel mai tînăr, a rămas foarte turburat. Se ţinea scai de capul lui Waldner, şi nu s-a lăsat pînă n-a priceput bine de tot cum stau lucrurile cu conveierul. A început apoi sbuciumul lui Deciu, un sbucium căruia i-aş zice creator şi nobil, cu toată antipatia pe care o am pentru vorbele mari. Era tot timpul ba Ia tîmplărie, după mese, ba la atelierul mecanic, după maşini. Nici fiare de călcat nu prea erau; Deciu a găsit însă. Şi mai greu, încă, , a fost cu oamenii. Unii se descurcau anevoie cu noul sistem, iar alţii nu vroiau în ruptul capului să lucreze într-altfel. Pandalică — Nicu, cum i se mai zice, — i-a spus-o meşterului verde: — Deciule, eu nu lucrez aşa. La ce să lucrez, mă, altfel? — E mai bine, Nicule, ascultă ce-ţi spun. Nu vezi? — Nu văd nimic. Oamenii, abia se descurcă... — Aşae la-nceput. Mai greu. Dar uită-te şi tu, mă. E bandă rulantă... — Ei, lasă! Lucrez cum ştiu... —■ Toţi oamenii vor să treacă la conveier, Nicule. — Să treacă, Pandelică nu trece... — Şi cum, o să lucrezi singur, aşa? — Singur lucrez. Şi dacă nu-mi convine, plec... — Unde pleci? — Găsesc eu. E plin Bucureştiul de fabrici. — Nicule... — Lasă meştere, nu mă mai prelucra. Lucru găsesc eu, nici o grijă. E ţara mare. — Nu se face, mă, să pleci de la noi... / — Ba plec. Aseară m-am întîlnit cu unu, ştab mare la altă fabrică. „Să vii la noi, Nicule — mi-a zis — ai acord bun, cartelă, de toate". Numai să mişc un deget şi mă bagă... 12 — V. Romînească 178 N. VĂLMARU Pandelică n-a plecat însă. Azi e richtuitor plin, şi cîştigă mult mai bine ca anul trecut. I-am amintit, trecînd pe acolo, de încăpăţînarea de altă dată. A lăsat capul în jos, niţei ruşinat, dar îndată s-a pornit să rîdă cu poftă. ★: De cîte ori mă întîlnesc cu Şerbana Rotam, îmi amintesc de versurile lui Eminescu: „Colo, lîngă lampă, într-un mic iatac Vezi o fată care pune aţă-n ac; Faţa ei e slabă, de-o paloare crudă Ochii ei sînt turburi, genele asudă, Degetele repezi poartă acul fin Ea îşi coase ochii într-un tort de in; Degetele, pline de împunsături Nu mai au de sînge două picături, Vînăfă e faţa, lipsită de sînge Ochiul ei cel turbur nu mai poate plînge Cîte-un zîmbet rece rătăcea pe buză... Cine o s-o vază, cine s-o auză?" îmi amintesc, zic, pentru că această vestită fruntaşă în întrecerea socialistă, despre care ades scriu jurnalele, contrazice în chipul cel mai desă-vîrsitimaginea cusătoresei pe care o deplînge marele poet. Şerbana Rotaru este o fetişcană care radiază de zîmbet, de voie bună, de sănătate. Cînd o văd iucrînd guîerasele astea „marinar", mă gîndesc la micuţii care vor purta costumasem făcute'cu atîta bucurie de această fată voioasă. Dacă aş fi pictoriţă mi-aş alege-o ca model pentru un tablou pe care l-aş întitula, cu siguranţă, „Veselie". *i La biblioteca volantă a sectorului „Şase" s-au strîns cîteva fete. Ana Pe-trescu bibliotecara, scrie ceva în fişele ei, iar fetele cotrobăiesc cu lăcomie prin rafturi. Una din ele cîntă în surdină romanţa „Cruce albă de mesteacăn", melodie dulceagă si jalnică ce nu se potriveşte deloc cu ochii ei surîzăton. Se întrerupe însă 'îndată din falsa criză de melancolie, şi aţinteşte cu mare interes o carte. E volumaşul „Povestiri din Altai". — O fi frumoasă? o întreabă pe fata de lîngă ea. — Vai ce frumoasă e! face aceasta admirativ Ia-o tu! — Ai citit-o? — Sigur c-am. citit-o. Să vezi... Si începe să povestească, cu sinceră înflăcărare, ce i-a plăcut mai mult din carte. Melancolica de adineauri e numai ochi şi urechi. Bag de seamă că sistemul ăsta, al recomandărilor reciproce, funcţionează din plin la biblioteca volantă. Cornelia Manea a citit „Poemul pedagogic" şi-o sfătuieşte şi ne alta să facă la fel. Vera Emilia cere „Scurtei în beznă", iimdca aude ca i-o plăcut mult nu ştiu cui, mi se pare că Vilmei Polianoşi Dau să plec, dar întorc iute capul, plină de curiozitate. Bibliotecara are o jacheta verde foarte drăguţă, pe care o examinez cu un aer teribil de critic, în timp ce fata îşi vede de fişele ei... ★ Aseară a fost festival artistic la club. E interesant să iei parte la o asemenea petrecere. Lucrul în fabrică te obişnuieşte cu o anumita drămuire FILE DE JURNAL 170 administrativă a oamenilor — cu secţii, cu sectoare, cu benzi. Aci, la festival, nu sui tem decît „cei de ia Gheprghiu Dej" şi nimeni nu te mai iscodeşte ia ce etaj lucrezi şi ce fel de treabă faci acolo. Amînfcîlmt, fireşte, tot felul de cunoştinţe. La un moment dat am văzul-o pe Leiruţa Soare braţ la braţ cu Vasilica, grăsuna de la sectorul călcătoreselor. Mi-am amintit de cearta lor şi m-am mirat văzîjidu-le prietene bune. întîl-uind-o ceva mai tîrziu pe Victoria Manea, am întrebat-o: — Ce-i cu ele? Parcă nu se aveau bine... Victoria a ridicat spre mine privirea cea mai nedumerită din lume. A fost nevoie să-i amintesc, punct cu punct, cum s-au petrecut lucrurile. Atunci controloarea a zîmbit din toată inima şi mi-a zis cu un fel de mustrare: — Bine, dragă, ce vrei! Dar asta s-a petrecut acum o săptămînă... Repede mai trece timpul. Am văzut-o şi pe Geta Pipereanu, într-un grup gălăgios ele fete. — Ce mai face măicuţa ta, Geto? S-a făcut bine? Nici Geta nu părea să-şi mai aducă bine aminte. M-a întrebat, a ţi litiu du-mă cu privirea ca pe unul care se ţine de şotii: — Păi nici n-a fost bolnavă... — Cum, Geto? Tu singură mi-ai spus. Geta a tăcut, privindu-mă gînditoare. în cele din urmă am auzit un rîs cristalin: — Asta a fost de mult, draga mea... Acum e bine... * însfîrşit, Sergiu s-a ţinut de cuvînt. A dat din nou telegramă, şi de data asta a venit. Dragul de el! A mai slăbit, dar e la fel de vesel şi la fel de îndrăgostit de Topîrceanu. Zice că nu-i place la Bucureşti, dar zice dinadins, că ştie că mi-e necaz. Lasă, de data asta nu mai scapă el uşor de aici. Trebuie să stea o săptămînă întreagă, nici prin gînd nu-mi trece să-1 las să plece pînă Joi. Deocamdată, întrerup şi jurnalul. De jurnal'îmi mai arde? ★ N-am mai scris nimic, de trei zile. Şi, uite, azi mi-e iarăşi dor de jurnal. Sergiu rîdea cînd i-am spus că îmi notez în fiecare seară cîte ceva. Credea că sînt cine ştie ce dulcegării sentimentale, şi atunci m-am simţit jignită şi, ca să-i scot ideea asta din cap, i-am citit tot. Spirit iscoditor cum e, fireşte că a găsit multe lucruri neclare. — Dar cum se face că umbli în fabrică peste tot? m-a întrebat, mai întîi. A trebuit să-i explic că serviciul tehnic, unde lucrez, este un fel de creer al întreprinderii. De aici, de la noi, pornesc supremele directive ale frumosului. Aceste directive pot să fie riguros îndeplinite, sau, dimpotrivă, s-ar putea ca unii să nu ţină seama de ele. Iată de ce trebuie să te duci peste tot, să vezi, să urmăreşti... — Şi ce face, la urma urmii, o desenatoare de mode? m-a întrebat el din nou. Teribil ce pisălog mai e şi Sergiu cîteodată. Cum să-i explic toi ce fac? Studiez moda, mai înainte de toate. Trebuie să înveţi să-i îmbraci pe oamenii muncii — frumos, simplu, cu gust. De fantezie, oricum, ai nevoie. Stau adesea ceasuri întregi şi mă gîndesc la o nouă croială a reverelor, sau la cine ştie ce altceva. Cînd îmi vine în minte o idee bună, mă simt emoţionată, înfrigurată, fericită. Poate că şi artiştii simt acest soi de bucurie, dar m-am 12* ' : 180 N. VALMARU ferit să-i suflu un cuvînt despre asta lui Sergiu, fiindcă n-aveam deloc chef să înceapă să-mi vorbească despre modestie ca virtute, şi îngîmfare ca viciu... în definitiv, munca îmi e cea mai bună răsplată. Duminică am întîl-nit, plimbîndu-mă la şosea, cîteva femei drăguţe, îmbrăcate după ultimul meu model. Nici că se poate o mulţumire mai mare ca asta. Luni am stat de vorbă cu Viorica Manea, şi ea mi-a spus că adeseori simte la fel. Pesemne că simţă-mîntul ăsta de mulţumire este comun tuturor oamenilor noştri, atunci cînd ei văd că hainele, la întocmirea cărora au lucrat cu grijă şi rîvnă, aduc bucurie miilor şi miilor de cumpărători. Poate că aşa se explică şi sîrguinţa noastră pentru mai bine şi mai frumos. Oare e puţin lucru să întîlneşti pe stradă un om bucuros de hainele lui frumoase? Oare e puţin lucru cînd ştii că şi tu ai contribuit la bucuria lui?! ALEXANDRII TOMA | l-duminică 15 august a. c, a încetat din viaţă unul din cei mai de seamă poeţi ai R. P. R., laureat al Premiului de Stat, academicianul Alexandru Toma. Născut la 11 februarie 1875 în Urziceni, A. Toma a absolvit liceul la Pîoeşti şi a studiat literele şi filozofia la Universitatea din Bucureşti. Vreme de aproape 30 de ani, A. Toma a fost profesor de liceu la Ploeşti, apoi la Bucureşti, insuflînd elevilor săi dragostea pentru literatura înaintată, pentru progres social. încă de la începutul activităţii sale, A. Toma a fost puternic influenţat de mişcarea muncitorească, al cărei militant devotat a fost pînă la sfîrşitul vieţii. Educat de cercul din jurul revistei „Contemporanul", el a fost continuatorul tradiţiei literare realiste, reprezentată prin Eminescu, Coşbuc, VTahuţă, şi al spiritului poeziei populare romîneşti. Una din primele sale poezii publicată în 1896, în „Lumea Nouă", organ al Partidului social-democrat al muncitorilor din Romînia, „Trăiască Comuna!", este o croaţie în care înfierînd pe asupritorii poporului, scriitorul vesteşte cu înflăcărare vremi fericite. In acelaşi spirit progresist sînt create şi alte poezii din această perioadă ca „In aşteptare", „Secerişuri sfinte" şi altele. Măreţele evenimente din Octombrie 1917, lupta purtată de oamenii muncii din ţara noastră în perioada dintre cele două războaie au avut un puternic răsunet în poezia lui A. Toma. El scrie poezii realiste pline de vigoare şi frumuseţe artistică, pătrunse de crez în popor, în puterea sa creatoare. Poezii ca „Acesta e cîutecul pîinii amare ", „Sună toaca judecăţii" (1939) ş.a., constitue viguroase acte de acuzare împotriva regimului bur-ghezo-moşieresc. Ele rămîn ca pilde de poezie în care patosul revoluţionar e exprimat într-o înaltă formă artistică. In anii războiului criminal împotriva Uniunii Sovietice, poetul A. Toma a dat glas, în versurile lui înaripate, hotărîrii nestrămutate a oamenilor muncii de a zdrobi jugul fascist şi de a-şi cuceri libertatea, a slăvit Armatele Sovietice eliberatoare. După eliberare, poetul A. Toma, cu toată vîrsta înaintată, a cîntat în versuri avîntate victoriile construirii socialismului, lupta popoarelor pentru pace, a creat versuri care au pătruns adînc în mase, a înfăţişat artistic luminoasele perspective ce se deschid în faţa poporului stăpîn pe propria lui soartă, a militat pentru triumful realismului socialist în literatură. 182 ALEXANDRU TOMA O înaltă apreciere şi-au cîşligat măiestrele sale traduceri din poeţi ai literaturii universale; el a fost dintre primii caro au tradus creaţiile poeţilor sovietici. Membru devotat al Partidului încă din vremea ilegalităţii, A. Toma a desfăşurat neobosit pînă în ultimii, ani ai vieţii sale o largă activitate obştească. El a fost directorul general al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, membru al Comitetului Permanent pentru Apărarea Păcii. A. Toma a acordat întotdeauna o mare atenţie tinerilor scriitori. Poeţii tineri învaţă de la A. Toma să fie exigenţi faţă de propriile lor creaţii atît în ce priveşte fondul de idei, cît şi în ce priveşte forma artistică. Pentru meritele sale, acad. A. Toma a fost distins cu Ordinul „Steaua Republicii" cl. I-a, Ordinul Muncii cl. I-a, Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist", Medalia „A 5-a aniversare a Republicii Populare Romîne", Medalia „Zece ani de la înfiinţarea primelor unităţi ale Armatei Populare Romîne". In anul 1951 a fost distins cu Premiul de Stat, clasa l-a, pentru volumul „Cintul vieţii". A. Toma a lăsat opere de mare preţ, iubite şi stimate de popor. Poezia sa realistă, profund patriotică şi de un înalt nivel artistic, face parte din patrimoniul literaturii noastre, unde stă cu cinste alături de cele mai însemnate realizări. Prin moartea poetului academician Alexandru Toma, pierdem unul. din cei mai de valoare scriitori ai noştri, un creator animat de dragoste faţă de poporul nostru, un înflăcărat luptător pentru viitorul fericit al patriei. Constantin I. Parhon, Traian Săvulescu, Mihail Satloveami, Maria Banuş, Mihai Beniuc, Petre Constantiiiescu-Iaşi, Radu Cernătescu, Constanţa Crăciun, Milinii Davidoglu, Dan Dcşliu, Petru Dumitriu, Eugen Frunză, Gala'Galaction, V. £m. Galan, Hajdu Zoltân, Nestor Ignat, Eugen Jebeleanu, Barbu Lăzăreanu, lîie Murgulescu, Ştefan S. NicoJau, Emil Petrovici, Camil Petiescu, Cezar Petrescu, Veronica • Poruinbacu, Nicolae Profiri, Leon te Răutu, Mihail Roşianu, Mihai] Roller, Zaharia Stancu, Siniion Stoilov, Trăiau Şelmaru, Cicerone Theodorescu, Ştefan Vencov, Ion Vitner. secerişuri sfinte Mai prinde grînă sfîntă în strămoşeşti pămîniuri, Nu-i încă, frate, ceasul deşertelor suspine; Şi n-au murit nici marii semănători de bine Ce merg cu dreapta-n soare şi-aruncă-n patru vînturi. O, vin1 să-ţi culci urechea alăturea de mine S-auzi zvîcnind pămîntul de rodnice avînturi, S-auzi undirea sevei cu primăveri de vînturi Ca imnuri de credinţă spre mugurul ce vine. O, frate! zvîntă-ţi plînsul cu sterpelc-i revolte: Spun graiuri din adîncuri, miresme spun prin boite Că nu în multă vreme vom fi secerători... Atunci vreo ciocîrlie ne va trezi clin noapte Şi-mbrăţişaţi ferice vom asculta, prin zori: — ..Semănători de visuri, recoltele sînt coapte'1! 1903 avantg ardei /Voi sînlem valul, sîntem foiţa, Noi vă-nălţăm, — voi ţineţi torţa, Pe noi ne îngrădeşte malul, Spumăm, ne sfîşiem ale slînci — Avînt de zbor, căderi adînci —, Voi desluşiţi, prin vremi, şi spaţii, Aii jindul „mîine'1, idealul, — Menire forţei noastre daţi-ij Daţi-ne zări să tindem peste încercuirile aceste, A. TOMA Zvîrliţi spre ţeluri punţi de raze Să spargem ţărmuri şi zâgaze, — De aceea v-am suit pe creste Ca făclieri prin noapte-adîncă! Lumină! daţi lumină! încă! Mai sus azi torţa — , ceasul este — / Fierb surd în noi furtuni de veste! Sus, sus, — azi viata dă asaltul Spre largul tot şi iot înaltul! 1939 partidului Cînd stăvili pînâ-n cer ne cresc în cale, Noi, comuniştii, nu cunoaştem fale: Proptim largi umeri, toţi—', rostim „PARTID" Cad munţi de fier, căi dalbe se deschid Nu-i iarba fiarelor, nici vrăji nu sînt: Partid, tu mînui legi de neînfrînt. Lozinci din Marx şi Lenin şi Stalin Se împlinesc cu forţă de destin. Partid, tu pentru noi prin noi învingi. Sub orice pas un iad străvechi tu stingi tŞi-n orice seceră, orice ciocan, Un cuget pui cu-avînt de năzdrăvan. Şi-n orice braţ treci vlaga tuturor Din sterpe stînci să zmulgă plin izvor Şi an cu an izbînzi cît veacul seceri — Inlrecătorule mai sus de orice-ntreceri! Azi, cînd ne creşti a fi alolslăpîni, Bem crezul tău ca flăcări în plămîni Turnind nădejde, dragoste, mîndrie In munca. dezrobită pe vecie. Conducătorule-nţelept, conclu-ne! Noi zi cu zi trăim cîte-o minune. Vijelios noi le urmăm şi cu uimire Spre noua şi frăţeasca rînduire. Dar vai şi-amar de duşmanul de clasă Pînclind s-aprindă noua noastră casă. Cu el nu-i trai nici pace. — Facă loc! Partid, înalţă-ţi paloşul de joc! PARTIDULUI Căci omul nou nu-i dornic doar de spor: I-ai prins aripi şi-i sufli vînt de zbor, Şi-şi cere liber largul pămînlesc Căci aripiie-i cresc — şi cresc — şi cresc/ 1949 ŞTEFAN CAZI MIR primăvară fără moarte Lui A. Toma Cînd bezna cotropise, grea, Sleite ele nădejdi ogoare, Privirea ta întrezărea Lumina vremii viitoare. Tu pregăteai seminţe vii In tăinuite ascunzişuri, încredinţat că. s-o ivi Un timp de sfinte secerişuri. Ai dăltuit ostaşi de stei Purceşi sub flamuri de poeme In luptă cot la cot cu cei Meniţi să surpe vechi blesteme. Iar lanţul vremilor de chin Cînd fu de-a pururi să se rupă, Sorbit-ai al izbînzii vin Din roşia izbînzii cupă. Sămînţa ce-ai trudii s-o creşti Şi cu iubire să o sameni Sub raza, anilor aceşti Rodeşte-n glie şi în oameni. Şi e adînc, statornic crez Săpat în pieptul fiecărui Tot ce-ndrăznit-ai să visezi Şi-n vers ştiut-ai să ne dărui. Se-nşală unii cînd socol Că ai trecut vieţii pragul... Tu nu eşti dintre cei ce pot Să părăseascâ-n lupte steagul. PRIMĂVARA FĂRĂ MOARTE 187 Căci. anii înainte-ii curg, Căci ai, cu noi alaiuri, parte De viaţă fără de amurg, De primăvară fără moarte. orientări G. NEDOŞIVIN PROBLEMELE ARTEI REALISMULUI SOCIALIST*) i Problema realismului socialist este problema centrală a esteticii mar-xist-leniniste. De fapt, toate problemele ştiinţei marxist-leniniste despre artă au într-o formă sau alta contingenţă cu problema realismului socialist. Estetica noastră sovietică este estetica realismului socialist. Problemele pe care ea le pune si le rezolvă sînt legate direct de experienţa dezvoltării artei sovietice, de experienţa culturii societăţii socialiste. Ea reprezintă generalizarea teoretică a acestei experienţe. Din acest punct ele vedere, problemele teoriei artei şi literaturii capătă adevărata lor rezolvare în lumina principiilor realismului socialist. Sensul fenomenelor clin arta trecutului, conţinutul şi tendinţa lor istorică pot fi dezvăluite cu adevărat numai atuncî cina ele sînt înţelese în lumina problemelor teoretice şi a sarcinilor practice ale dezvoltării realismului socialist. Numai atunci cînd un teoretician al artei examinează orice problemă a teoriei nu numai pe baza materialului artei trecutului, nu numai în lumina studierii experienţei epocilor presocialiste în dezvoltarea culturii artistice, dar şi pe baza analizei caracterului şi sarcinilor artei epocii socialiste, numai atunci problemele ridicate se not rezolva pe deplin. x După părerea noastră, esenţa problemei constă în aceea că problematica artei clasice, a artei trecutului poate fi înţeleasă numai în lumina teoriei dezvoltării culturii artistice în societatea socialistă, tot aşa cum esenţa artei sovietice poate fi lămurită la rîndui său în perspectiva dezvoltăm istorice a întregii culturi artistice a omenirii. Fireşte, aceasta nu înseamnă că arta vechilor maeştri trebuie măsurată cu etalonul artei realismului socialist. Aceasta înseamnă numai că legile dezvoltării arteipot fi înţelese pe deplin numai în lumina teoriei construirii acelei societăţi în care este nimicită exploatarea omului de către om şi în care se dezvăluie posibilităţi nemărginite pentru dezvoltarea multilaterală a omului „... în care individul, eliberat de grija bucăţii de pîine şi ele necesitatea de a fi pe placul „puternicilor zilei" va deveni cu adevărat liber"1), *) în acest număr publicăm capitolele I, II, III din lucrarea „Problemele artei realismului socialist" cuprinsă în volumul esteticianului sovietic G. Nedoşivin: „Studii de teorie a artei", Moscova, 1953. J) I. V. Stalin, Opere, voi. 10, p. 134; ed. P.M.R. pag. 143. problemele artei realismului socialist 189 Iată de ce, după părerea noastră, problema artei realismului socialist trebuie examinată ca o problemă istorică, cu alte cuvinte, ca o problemă a realismului în epoca luptei pentru Înlăturarea capitalismului şi construirea societăţii socialiste, iar apoi a celei comuniste. Cu toate acestea, problema realismului socialist mai este des examinată numai din punctul de vedere al totalităţii caracteristicilor realismului socialist. Problema e pusă în felul următor: ce particularităţi specifice caracterizează arta realismului socialist? E posibil ca într-o serie întreagă de cazuri, aceste particularităţi şi caracteristici ale artei realismului socialist să fie în mod just relevate (vom mai reveni asupra acestor caracteristici), dar oricît de corect ar fi ele enumarate şi stabilite, nodul problemei nu stă în. acesta. După cît ni se pare, esenţialul constă în primul, rînd în a înţelege importanţa istorică mondială a realismului socialist în legătura lui indisolubilă cu arta trecutului cu moştenirea artei clasice şi în acelaş timp în conţinutul lui structural nou, adică în a-1 înţelege nu formal ci din punct de vedere istoric. Desigur cînd problemele realismului socialist sînt examinate în felul acesta ele capătă într-o anumită măsură, o interpretare mai largă. Vorbind despre realismul socialist, sîntem de fapt obligaţi să vorbim despre principiile, despre legile dezvoltării artei socialiste, despre esenţa artei socialiste. Dar tocmai astfel şi numai astfel ni se pare că poate fi pusă în mod just însăşi problema realismului socialist. Or, tocmai aici se ivesc destule greutăţi, căci la noi teoria artei epocii socialiste nu este încă suficient studiată în problemele ei concrete, în special în aplicarea ei la diferite forme ale artei. Studiul temeinic al problemelor esteticii realismului socialist, rămîne încă una din cele mai actuale probleme ale teoreticienilor, cercetători în domeniul artei. Iată de ce în acest capitol n-am făcut decît o încercare de a sinteti za ceea ce s-a şi spus în această chestiune şi, în parte, de a pune unele probleme care n-au fost încă îndeajuns cercetate. Aşa dar, după părerea noastră, se poate spune că problema realismului socialist este problema artei socialiste, tratată din punctul de vedere al metodei ei de creaţie. Tocmai de aceea problema realismului socialist ar trebui înfăţişată nu prin enumerarea anumitor caracteristici proprii, realismului socialist, ci din punctul de vedere al examinării problemelor fundamentale ale dezvoltării, noastre artistice: a raportului dintre artă şi realitate în societatea socialistă,a caracterului popular al artei sovietice, a partinităţii ei comuniste etc. Aş vrea să subliniez de la început că conţinutul concret al realismului socialist este o noţiune care evoluiază. Am face o mare greşeală dacă am socoti că realismului socialist îi sînt proprii, odată pentru totdeauna, anumite caracteristici invariabile, cu atît mai puţin caracteristici exterioare şi că numai operele care se încadrează „sută Ia sută" în aceste caracteristici, pot fi numite opere de artă ale realismului socialist, iar toate celelalte, nu. In acest caz, am judeca lucururile după legile logicii formale şi am păcătui mult împotriva dialecticii, care cere o abordare istorică a problemelor. într-adevăr, cînd examinăm tablourile „Preşedinta" de G. Reajski, „Intr-o veche uzină din Ural" de B. Iohanson, „Pîinea" de T. Iablonskaia ca opere ale realismului socialist, noi pornim şi pe bună dreptate de la ceea ce au comun ca formă aceste tablouri. Caracteristicile exterioare *) Asociaţia pictorilor din Rusia Revoluţionară — Organizaţie care a existat între anii 1922—1932 190 G. NEDOŞIVIN ale acestor opere sînt deosebite. Dar ceea ce au ele comun este conţinutul lor socialist, veracitatea formei lor realiste, şi aceasta face din ele modele ale artei realismului socialist. însemnătatea operei de artă pentru construcţia socialistă, pentru lupta poporului şi partidului în vederea construirii comunismului, pentru dezvoltarea culturii şi artei noastre, fidelitatea faţă de viaţă a conţinutului ci, orientarea ei ideologică — iată criteriul comun după care putem judeca măsura în care artistul a înţeles just menirea sa, a găsit drumul pentru rezolvarea problemelor vieţii, şi în aceasta se află criteriul pentru a stabili în ce măsură creaţia lui face parte din sfera artei realismului socialist. u I;n acest caz e important să ţinem seama de experienţa formării si dezvoltării artei noastre. Nu putem trece cu vederea faptul că pictura din perioada socialistă reprezintă o altă etapă a dezvoltării faţă de pictura din cel de al treilea deceniu. Putem oare socoti pe acesta bază că, deoilclă, şi unii pictori din prima perioadă a A.H.R.R.*)-uluiau făcut impas important spre îinlorirea artei, realismului socialist? Aici e nevoie de o examinare concret istorică a fenomenelor. Nu întîmplător, răspunzînd poetului Bezîmenski, I.V.Stalin sublinia necesitatea unei aprecieri concrete din punct de vedere istoric a operei lor de artă, a unei aprecieri care să fie în concordanţă cu nivelul dezvoltări-artei revoluţionare sovietice în fiecare perioadă a'evoluţiei sale. Apreciind operele picturii sovietice din punct de vedere istoric, este necesar^să lămurim în ce măsură corespund ele cerinţelor dezvoltării realismului în perioada respectivă de timp. Astfel, dacă'la primele expoziţii ale A.H.R.R. mai existau multe opere slabe, timide, atît prin. conţinut cît şi prin formă, opere în. care nu se oglindea încă în suficientă măsură noul conţinutal vieţii oamenilor sovietici, cu începere din anul 1928 apar o serie de pînze mari, caracterizate prin seriozitatea ideilor, prinpreciziunea relativă a iormei realiste, şi care reflectau profundele schimbări şi transformări revoluţionare din ţară. Comparînd primele tablouri de gen ale lui E. Kaţman, cu întreaga lor preciziune în. redarea naturii, cu „Preşedinta" şi „Delegata" ale lui G.Reajski, vedem că aceste din urmă sînt viguroase prin reflectarea vie a profundelor schimbări intervenite în chipul şi în caracterul femeii din popor, schimbări, care au fost un rezultat al Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Dacă multe tablouri cu caracter istoric-revo'luţionar ale lui Vladimirov Terpsihorov, Perelman şi a altora nu depăşeau zugrăvirea pur exterioară a evenimentelor, „Nodul de cale ferată", al lui B. Johanson, operele lui M. Grekov şi ale altora s-au dovedit a fi rodul unor serioase generalizări şi în ele începe să apară conţinutul tipic al evenimentelor înfăţişate. Fireşte că dacă le-am compara cu tablourile din perioada postbelică ele ne vor părea în multe privinţe imperfecte. Chipurile eroilor lui Reajski sînt oarecum schematice, în „Nodul de cale ferată" al lui Johanson accentul este pus pe dezordinea şi dezorganizarea care domneauprintre oamenii smulşi de la locurile lor, trecuţi prin suferinţe şi rătăciţi unii de alţii. Dar principalul constă totuşi în năzuinţa de a prinde esenţa revoluţionară a fenomenului, dobo rîrea elementului vechiului şi naşterea a ceea ce este nou. Examinarea din punct de vedere istoric a fenomenelor ne obligă să vedem în aceste opere o etapă importantă în dezvoltarea artei realiste. Pentru sfîrşitul celui de al treilea deceniu, le putem socoti ca modele ale artei revoluţionare, care a devenit o armă a partidului în educarea omului sovietic. De aici se poate trage concluzia: cînd renunţăm la examinarea con- PROBLEMELE ARTEI REALISMULUI SOCIALIST 191 cretă istorică a problemei şi încercăm că stabilim „caracteristicile" realismului socialist pe baza unei singure sau a cîtorva opere de artă, aparţinînd unei anumite etape a dezvoltării, riscăm ca aceste caracteristici să nu se potrivească operelor clin altă perioadă, aparţinînd altor maeştri. Problema capătă o deosebită importanţă atunci cînd e vorba nu de cele mai bune opere ale artei noastre, ci de lucrări de valoare mijlocie. In acest caz, critica este uneori exagerat de prudentă. Ea se teme să vorbească despre realismul socialist, aplicat la opere de nivel mijlociu ale artei sovietice, deşi acestea satisfăcînd cerinţele fundamentale alo metodei, nu reprezintă totuşi o generalizare artistică excepţional de profundă. Fireşte, o metodă artistică se exprimă în modul cel mai viu şi complet în. cele mai bune opere, clar aceasta nu ne d,ă dreptul de a aplica noţiunea de realism socialist numai şi exclusiv la cele mai bune opere ale artei sovietice. Realismul critic şi-a găsit expresia atît în creaţia Iui I. Repin, cît şi în aceea a lui K. Saviţki, deşi la primul s-a exprimat în general mult rnai complet şi mai profund. „Lucrări de reparaţii la cale ferată" este o operă în felul ei extrem de vie şi caracteristică, deşi prin importanţa şi profunzimea oglindirii vieţii acest tablou este incontestabil inferior „Luntraşilor de pe Volga" al lui Repin. Tot aşa putem vorbi despre realismul socialist aplicat la opere de calitate diferită dacă aceste opere ar răspunde principalelor cerinţe ale veracităţii şi principialităţii comuniste. Ar fi fost o profundă greşeală dacă am fi pornit de la nişte criterii abstracte. întotdeauna trebuie să avem în vedere elementul principal din esenţa operei din artă, care se determină în ultimă analiză prin felul în care sînt exprimate în ea ideile comuniste înaintate cu privire la viaţa poporului nostru. Astfel, prin profunzimea şi plasticitatea dezvăluirii tipului omului sovietic înaintat cît şi prin mă-estria sa, tabloul „Stăpînii părnîntului" de A. Maximenko este incontestabil inferior, de pildă, tabloului „Pîinea"deT. Iablonskaia. Dar aceasta nu înseamnă cîtuşi de puţin că tabloul lui Maximenko nu este o expresie vie a artei realismului socialist. In felul acesta, în analiză nu trebuie să pornim de la vreun criteriu abstract, ci trebuie să încercăm să studiem în artă principiul realismului socialist în dezvoltarea sa. Viaţa însăşi se schimbă, în faţa poporului nostru se ridică sarcini noi, şi de aceea e firesc să se schimbe şi înfăţişarea artei sovietice, deşi principiile ei fundamentale rămîn, fireşte, neclintite, Acestea sînt principiile veracităţii realiste, ale partinităţii comuniste şi ale caracterului popular. Dar caracterul concret şi particularităţile artei se dezvoltă permanent în concordanţă cu dezvoltarea vieţii şi culturii noastre. Şi dacă ne-am mulţumi cu acele caracteristici formale pe care le-am luat din operele anului 1953 şi am încerca să le aplicăm la operele anului 1952, ne-am convinge că în oarecare măsură ele nu mai corespund deloc. Şi invers, dacă din operele anului 1952 am desprinde anumite caracteristici şi le-am aplica unor opere de mai înainte, am vedea de asemenea că ele nu pot fi în fotul aplicate la această perioadă anterioară. Necesitatea de a aborda din. punct de vedere istoric noţiunea de realism socialist, condiţionează după părerea noastră principiul de bază al analizei acestei probleme. Intr-un cuvînt, vom încerca să examinăm realismul socialist nu ca un „stil" caracterizat prin anumite semne formale, ci ca o tendinţă istorică de seamă a artei epocii noastre, ca o lege internă a dezvoltării culturii artistice în epoca revoluţiilor proletare, în epoca trecerii de la capitalism la comunism. Punctul de plecare va fi aici pentru noi geniala 192 G. NEDOŞIVÎN definiţie stalinistă a metodei artei sovietice ca metodă a realismului socialist, prezentată la primul congres unional al scriitorilor sovietici de către A.A. Jdanov şi A.M. Gorki. II Noţiunea de realism socialist a fost formulată pentru prima dată în 1932, de I. V Stalin. Această minunată definiţie, care a pus capăt tuturor denaturărilor existente pe la sfârşitul, deceniului al III-lea şi la începutul celui de al IV-lea în privinţa definirii metodei artei socialiste, a arătat în mod distinct celor care lucrează pe tărîmul culturii noastre artistice sensul şi orientarea fundamentală a activităţii lor desfăşurată sub conducerea Partidului. Comunist şi îndreptată spre binele poporului. Care au fost condiţiile istorice concrete în care I.V. Stalin a prezentat definiţia metodei artei sovietice, ca metodă a realismului socialist? In jurul anilor 1930—1932, s-a conturat definitiv victoria artei realiste apropiate de popor. Simţind şubrezenia poziţiilor lor ideologice, formaliştii au încercat în acesta perioadă să-şi intensifice activitatea. Din rămăşiţele grupărilor formaliste destrămate se organizează asociaţia „Octeabr". In Asociaţia pictorilor proletari din Rusia (R.A.P.H.), în. care au. intrat mulţi pictori realişti, posturile de conducere erau deţinute de formalişti şi de nişte aventuriei politici, duşmani ai poporului şi partidului, strecuraţi la conducerea asociaţiei. Dar această înviorare a formalismului n-a fost deloc o dovadă a forţei lui. Dimpotrivă, ea a fost un. rezultat ai slăbiciunii sale. Formalismul încerca să dea o ultimă bătălie cu realismul care triumfa şi se întărea. Formarea noii metode artistice era legată de anumite greutăţi ale creşterii, întrucît bogăţia noilor probleme ce se ridicau în. faţa artei în epoca construcţiei socialismului, nu putea fi, fireşte, însuşită dintr-odată fără o anumită perioadă, chiar şi scurtă, de căutări, cu atît mai mult cu cît în această perioadă se şi acumulase o importantă experienţă artistică în descoperirea noului din viaţa Ţării Sovietice, nou care avea nevoie să fie generalizat. Gîndirea teoretică — în domeniul studierii artei şi a criticii de artă —- rămînea mult în urma acestor importante sarcini. In acea perioadă ea mai era încă într-o mare măsură contaminată pe de o parte de estetism,"pe de altă parte de sociologia vulgară. De acest lucuru. au încercat să profite formaliştii militanţi pe care i-au ajutat mult tot felul de confuzionişti agramaţi, care nu înţelegeau nimic din esenţa revoluţionară a marxism-îeni-nismului. Cei ele la R.A.P.H au încercat să abată arta sovietică de la rezolvarea sarcinilor concrete ale vieţii spre desişurile scolasticei lipsite deviată; necesităţile reale ale dezvoltării artistice erau lăsate în umbră de raţionamente abstracte şi confuze. In anii 1921—1931 s-au iscat în mod firesc, printre oamenii de artă, discuţii cu pivire la metoda artistică; ele erau expresia intereselor actuale ale artei noastre, dar criticii de la R.A.P.H. şi de la „Octeabr" aduceau foarte multe confuzii în această problemă. S-a formulat teza că „materialismul dialectic" ar fi metoda artei sovietice. înlocuind cerinţele concrete cu privire la necesitatea ca artistul să-şi însuşească tezaurul de idei al marxism-leninismului, „teoreticienii" de la R.A.P.H., recurgînd la o analogie grosolan primitivă, cereau crearea „formei rnaterialist-dialectice", şi prin aceasta de fapt îşi băteau joc de filozofia marxism-leninismului. Uneori, ei reuşeau să abată pentru cîtăva vreme de la drumul lor pe PROBLEMELE ARTEI REALISMULUI SOCIALIST 193 diferiţi pictori realişti. Astfel, pictorul P. Sokolov - Skalea a pictat tabloul „Spărtura" în care a încercat, în conformitate cu cerinţele „teoreticienilor" să înfăţişeze evenimentul „în toate legăturile şi în întreaga sa interdependenţă". In acest tablou se află în centru un cuptor Martin, lîngă care muncesc udarnicii în poziţii accentuat „dinamice" (forma statică a fost proclamată ca o caracteristică a „metodei metafizice"), ceva mai la o parte stau muncitori care nu au fost antrenaţi în udarnicism, iar şi mai departe trîntorii; cu totul aproape de marginea tabloului, se află specialistul, care intenţionează să se antreneze în muncă şi, în sfîrşit, chiar lîngă cadru, în umbră, sabotorul, care se ascunde. Toate figurile sînt zugrăvite intenţionat schematic, tot pentru a fi pe placul „teoreticienilor" care afirmau că individualizarea unui chip este „un semn al gîndirii burgheze". Drept rezultat, s-a obţinut un amestec ciudat de alegorie naivă şi de diagrame ciudate. Formaliştii se străduiau din răsputeri să demonstreze că arta lor goala şi fără conţinut ar fi o creaţie făcută dură legile materialismului dialectic. Criticul de artă I. loffe demonstra, de pildă, că tablourile unuia din cei mai înveteraţi formalişti mistici, Filonov, sînt adevărata expresie a „concepţiei proletare despre lume", întrucît arta lui este „dinamică", zugrăveşte nu „o realitate empirică", ci „esenţa ei dialectică" etc. Toate aceste confuzii monstruoase, proclamate de formalişti şi de partizanii lor erau agravate şi de faptul că dezvoltarea furtunoasă a artei cu caracter sovietic, consolidarea poziţiilor pictorilor sovietici, care căutau să servească cinstit cu arta lor poporul, erau împiedicate de schemele înguste,, de grup, ale asociaţiilor răzleţe de pictori. Duşmanii poporului, strecuraţi în R.A.P.H., aţîţau conştient vrajba între pictori, eăutînd să reducă la zero roadele muncii migăloase a partidului, în ce priveşte educarea şi reeducarea oamenilor de artă. Ei îi împărţeau pe pictori pe anumite rubrici politice,, născocite, căutau să descopere la ei devieri „de dreapta" şi „de stînga", eăutînd în fel şi chip să împiedice mişcarea principalei mase a pictorilor spre realism şi popor. Partidul Comunist a condamnat cu asprime asemenea încercări de a transplanta noţiuni politice în domeniul artei. In scrisoarea către Bill-Belo-ţercovski, I.V. Stalin scria: „Cei de dreapta", sau „cei de stînga" sînt oamenii care deviază într-o direcţie sau alta de la linia pură a partidului. Ar fi deci nelalocul lui să aplicăm aceste noţiuni la domenii care nu sînt de partid, ci incomparabil mai vaste, ca literatura, teatru etc". Şi mai departe: „...a le aplica în literatură, în actuala etapă a dezvoltării ei, cînd există tot felul de curente, inclusiv curente antisovietice şi de-a dreptul contrarevoluţionare, înseamnă a întoarce toate noţiunile cu. capul în jos*). In lumina acestor indicaţii ale partidului, înţelegem limpede ce roi dăunător a avut aţîţarea spiritului de grup în perioada în care principala masă a pictorilor, situîndu-se temeinic pe platforma Puterii Sovietice, căuta calea spre culmile noi ale unei arte apropiate de popor. începea o luptă hotărîtă împotriva tendinţelor formaliste, antipopulare, care mai erau încă destul de puternice, deşi baza pe care se sprijinea formalismul era, în linii mari, nimicită în urma lichidării în U.R.S.S. a claselor exploatatoare, ale căror năzuinţe puteau alimenta şi chiar alimentau tot felul de curente ostile intereselor artei sovietice înaintate. In aceste condiţii era necesar să se distrugă formele organizatorice vechi, devenite o frînă în calea dezvoltării artei sovietice şi să se înarmeze *) I. V. Stalin, Opere, voi. 11. p. 326; ed. P.M.R. p. 359—360 13 — V. Romînească 194 G. NEDOŞIVIN arta sovietică cu înţelegerea clară a drumului său ideologic şi de creaţie. Aceste sarcini de uriaşă însemnătate au fost rezolvate de Partidul Comunist în anul 1932. La 23 aprilie 1932 a fost publicată hotărîreaC.C. al P. G. (b) ai U.R.S.S. „Cu privire la restructurarea organizaţiilor literar-artistice". Prin această hotărî re s-a pus capăt spiritului de grup, care împiedeca dezvoltarea continuă a artei sovietice. Această hotărîre i-a unit într-o singură uniune pe toţi pictorii care sprijineau platforma Puterii Sovietice şi căutau să ia parte prin creaţia lor la construcţia socialistă. Astfel s-a stabilit programul fundamental, vital al artei sovietice. In acelaşi an, 1932, într-o convorbire cu scriitorii, LV.Stalin a definit metoda artei sovietice ca metodă a realismului socialist. Definiţia lui I.V.Stalin a luminat calea artei sovietice înaintate. Ea a dat artiştilor un fir călăuzitor care asigura claritatea perspectivei, preci-ziunea principiilor, trăinicia legăturii cu interesele poporului, cu interesele construirii comunismului. Această definiţie a fost în acelaşi timp un rezultat al sintetizării profund ştiinţifice a dezvoltării artei sovietice, a caracterului acestei dezvoltări, în condiţiile construirii socialismului. Ceva mai tîrziu, în anul 1934, la primul congres unional al scriitorilor, A..A. Jdanov a explicat în felul următor esenţa definiţiei staliniste: „Tovarăşul Stalin i-a numit pe scriitorii noştri, ingineri ai sufletelor omeneşti. Ce înseamnă asta? Ce obligaţii vă impune acest titlu? Aceasta înseamnă în primul rînd că trebuie să cunoaşteţi viaţa pentru a o putea zugrăvi veridic în operele de «artă, a o înfăţişa nu în mod scolastic, nu lipsit de viaţă, nu pur şi simplu ca o „realitate obiectivă", ci a zugrăvi realitatea în dezvoltarea ei revoluţionară. Veracitatea şi caracterul istoric concret al zugrăvirii artistice trebuie să se îmbine cu sarcina transformării ideologice şi educării oamenilor muncii în spiritul socialismului. Această metodă a literaturii artistice şi a criticii literare este, ceea ce numim noi metoda realismului socialist"*). In această caracterizare completă sînt dezvăluite principiile fundamentale, însăşi esenţa metodei realismului socialist. Arta sovietică e veridică. De aceea, metoda ei trebuie definită în conţinutul ei ca fiind realistă. Dar realismul artei sovietice este un realism socialist, adică un realism care pe de o parte oglindeşte în mod veridic epoca construirii societăţii socialiste, iar pe de altă parte este străbătută de ideile socialismului, se călăuzeşte după interesele poporului şi ale partidului său — ale Partidului Comunist. Această idee a fost exprimată cu o deosebită claritate şi cît se poate de viu de M.I. Kalinin: „Scriitorul realist socialist trebuie să zugrăvească realitatea, realitatea vie, fără înfrumuseţări. Dar în acelaşi timp, el trebuie să împingă înainte prin operele sale dezvoltarea gîndirii omeneşti"**). îmbinarea veracităţii artei noastre realiste cu orientarea ei comunistă, cu sarcinile pe care Partidul Comunist le pune în faţa ţării, adică cu sarcinile construirii comunismului, această îmbinare, această legătură strînsă cu nevoile actuale ale poporului, constituie elementul principal, determinant, al metodei realismului socialist. Toate celelalte nu sînt decît o consecinţă a acestor principii. *) A. A. Jdanov. Literatura sovietică — cea mai principială, cea mai înaintată literatură din lume, GHTHL, 1934, p. 13. **). M. I. Kalinin: Despre sarcinile intelectualităţii sovietice, Gospolitizdat 1939, p. 63. PROBLEMELE ARTEI REALISMULUI SOCIALIST 195 III Să începem cu una din cele mai importante probleme ale realismului socialist, cu problema însemnătăţii oglindirii veridice a realităţii în arta sovietică. Cînd am vorbit despre arta trecutului, am menţionat lupta realismului dusă împotriva curentelor antirealiste, ca o tormă inevitabilă din punct de vedere istoric a dezvoltării artei în orînduirile sociale cu clase antagoniste. Atît timp cît vor exista clase interesate să renunţe la cunoaşterea obiectivă a realităţii, întrucît aceasta este îndreptată împotriva lor, vor apare întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, tendinţe artistice antirealiste. Ele sînt generate de însăşi esenţa societăţii cu clase antagoniste. Cu alte cuvinte, existenţa, în orînduirile sociale presocialiste, alături de realism a unor curente ostile lui, este inevitabilă din punct de vedere istoric, aceste curente născîndu-se în aceste orînduri sociale în mod firesc şi necesar. O situaţie calitativ nouă există în Ţara Socialismului. Dacă la început, clasele exploatatoare în agonie, care se agăţau de ceea ce este vechi şi sperau să restaureze capitalismul, puteau genera şi alimenta curente formaliste şi alte curente antirealiste în arta sovietică, atunci odată cu lichidarea acestor clase dispare factorul social intern, care contribuie la generarea, întreţinerea acestor tendinţe. Realismul devine o lege care determină dezvoltarea progresistă a artei, întrucît în U.R.S.S. în condiţiile unităţii moral-politice a poporului sovietic nu există forţe sociale care să fie interesate în escamotarea adevărului. Iată de ce, dacă în al treilea deceniu mai existau la noi nu numai numeroşi oameni de artă, dar şi grupări organizate care apărau activ formalismul, în cel de al patrulea deceniu, în special în cea de a doua jumătate a lui avem perioada primei înfloriri puternice a creaţiei artistice pe calea realismului socialist. Fireşte, mai există încă multe cauze ce condiţionează pînă astăzi viabilitatea relativă a curentelor antirealiste care au fost nimicite: rămăşiţele capitalismului în conştiinţa oamenilor, influenţa dăunătoare a occidentului burghez şi, în sfîrşit, chiar şi rămînerea firească a formei în urma conţinutului nou. Dar toate aceste cauze nu sînt în stare decît să prelungească pentru cîtva timp viaţa formelor artistice vechi, perimate, neiiind în stare să creeze forme noi ale artei antirealiste. In Ţara Sovietică este firească din punct de vedere istoric numai dezvoltarea realismului, a realismului socialist. Lupta partidului pentru consolidarea Iui, este aşa dar lupta pentru înfăptuirea tendinţelor necesare progresului istoric în artă. Lozinca realismului socialist este definiţia acestuia. Fiind o sintetizare a experienţei precedente, noţiunea de realism socialist apare în acelaşi timp şi ca definiţie a căii pentru creşterea continuă a artei sovietice. Această împrejurare ni se înfăţişează extrem de importantă atît din punct de vedere teoretic, cît şi practic. In ştiinţa despre artă, ca şi în alte ştiinţe sociale au existat greşeli subiectiviste, voluntariste, dezvăluite de LV.Stalin în lucrarea sa „Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S." Unii tovarăşi priveau cerinţele realismului socialist numai ca o expresie a năzuinţelor subiective ale partidului nostru, ca o sarcină care pentru prima dată se pune în faţa oamenilor de artă şi se introduce din afară în viaţă. Cu alte cuvinte, realismul socialist era considerat ca o lege a dezvoltării artei sovietice create de partid. 13* 196 G. NEDOŞIVIN Or, această înţelegere a lucrurilor, care la unii pornea din dorinţa sinceră de a sublinia rolul conducător şi îndrumător al Partidului Comunist în toate domeniile vieţii poporului sovietic, nu făcea în realitate decît să diminueze acest rol, întrucît neglija faptul că politica partidului nostru în general, şi în domeniul artei în particular, se realizează pe baza studierii legilor obiective ale realităţii şi a aplicării lor revoluţionare, cît mai consecvente, în interesul societăţii sovietice. Ar fi un subiectivism voluntarist să vedem în definiţia legilor dezvoltării artei sovietice pe calea realismului socialist un exemplu de „creare" a legilor dezvoltării artei. Realismul socialist în artă este oglindirea vieţii şi năzuinţelor ideologice ale clasei muncitoare, care se află în fruntea luptei maselor largi deoameni ai muncii pentru socialism, pentru consolidarea lui, pentru trecerea de la socialism la comunism. El a apărut în Rusia pe la începutul secolului al XX-lea. legat de dezvoltarea puternicei mişcări revoluţionare împotriva autocraţiei şi capitalismului („Mama" de Gorki), el a obţinut alte mari succese în primii cincisprezece ani de construire victorioasă a socialismului în U.R.S.S., după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie creindu-şi rădăcini mai mult sau mai puţin trainice, nu numai în literatură, dar şi în cinematografie, teatru, muzică, pictură, arhitectură, sculptură etc. După cel de al doilea război mondial, cînd lupta pentru socialism a căpătat un avînt grandios, el a devenit stindardul artei progresiste din întreaga lume. ■ Profunzimea definiţiei staliniste a metodei artei sovietice constă în aceea că ea fixează cu maximum de plenitudine şi claritate principalul conţinut al tendinţei interne, obiective, a dezvoltării artei progresiste în epoca luptei pentru înlăturarea capitalismului şi victoria comunismului. Astfel, această descoperire înseamnă descoperirea căilor de dezvoltare a artei sovietice. Aşadar, lozinca realismului socialist nu este o lozincă ce exprimă numai ceea ce doreşte partidul în mod subiectiv. Dimpotrivă, partidul „doreşte" să afirme principiile realismului socialist în practica artei, luptă pentru aceasta, elaborează în concordanţă cu aceasta politica sa în domeniul artei, tocmai pentru că el este înarmat cu sintetizarea ştiinţifică a drumului istoric, cu cunoaşterea lesdlor obiective ale istoriei artei în epoca revoluţiilor proletare şi a construirii comunismului. De aici decurre lupta partidului pentru realismul socialist, luptă determinată de particularităţile folosirii legilor sociale, întrucît aplicarea lor se loveşte deobicei de împotrivirea forţelor sociale, reacţionare, în lupta activă împotriva cărora se înfăpuieşte dezvoltarea necesară, firească. începutul celui de al patrulea deceniu a fost perioada primelor mari victorii ale artei noi. Dar forţele în curs de dispariţie ale societăţii, atît din lăuntrul ţării, cît si de dincolo de hotarele ei, nu numai că continuau în această vreme să alimenteze cele mai variate curente antirealiste, dar îşi intensificau activitatea lor ideologică ostilă, cu atît mai mult cu cît victoriile socialismului erau mai mari. Partidul nu a putut lăsa ca înfăptuirea legii dezvoltării artei sovietice să se facă de la sine. Trebuia învinsă împotrivirea furibundă din partea forTTinli^mubii, estetismului, naturalismului etc., trebuiau organizate şi jndriiTnqteVPnrtnHle tuturor oamenilor de artă, care doreau să păşească sub steagul realismului socialist. Asa si-a desfăşurat parfjdul lupta pentru realismul socialist, ajutînd tendint.oi obiecMve a dezvoltării culturii artistice sovietice să-şi croiască cît. mai repede drum. PROBLEMELE ARTEI REALISMULUI SOCIALIST 197 Acum trebuie să menţionăm un element extrem de important pentru a putea înţelege esenţa istorică a realismului socialist. E importam sa lămurim raportul dintre realismul socialist şi arta realistă a trecutului, in special raportul artei sovietice cu realismul democratic din. a doua jumătate a secolului al XIX-lea. In ultima vreme, acestei probleme i s-a acordat o atenţie deosebită în diferite studii de artă şi literatură, eăutînd să deiinească specificul" ariei sovietice, mulţi teoreticieni ai artei căutau particularităţile ei iu opunerea acesteia faţă de arta trecutului. Principiul cie abordare a acestei proiiieme era aproximativ următorul: specificul realismului socialist poate 11 aeiinit dacă se stabileşte prin ce anume el nu se aseamănă, mai mult decii aut, prin ce anume se opune realismului scriitorilor clasici. Un asemenea principiu de abordare a problemei care ne interesează îl caracteriza ele aluel şi pe autorul acestor rînduri. In unele lucrări ale mele*) am căutat să explic particularităţile caracteristice ale realismului socialist, străduindu-ma să arăt că el nu seamănă cu realismul lui Repin, Surikov etc. Deşi şi atunci protestam împotriva construirii abstracte a noţiunii de realism socialist, totuşi ajungeam deseori pe o cale pur logică la antiteza metodei artei sovietice faţă de arta clasicilor, nu atît bazînclu-mă pe practică cît pe calea unor speculaţiuni intelectuale. Asemenea teze sînt greşite. Greşeala lor constă nu numai în aceea că, vrînd nevrînd, desprindeam arta sovietică de moştenirea trecutului, diminuam importanţa măreaţă a tradiţiilor artistice naţionale. Dar şi prin faptul că, datorită acestei interpretări profund greşite erau atenuate sau clriar denaturate unele particularităţi principiale dintre cele mai importante ale artei realismului socialist. Arta realistă este în principiu o artă în stare să producă o adevărată revoluţie în conştiinţa socială. Zugrăvirea veridică a realităţii ajută forţele sociale înaintate să-şi înfăptuiască misiunea lor istorică. Forma concretă din punct de vedere istoric a artei realiste este determinată de condiţiile sociale ale epocii, de sarcinile care stau în faţa conştiinţei sociale progresiste, în conformitate cu problemele cele mai importante directoare ale epocii. In perioada în care în Italia, în marile oraşe de negustori şi meseriaşi fuseseră create unele premize pentru lichidarea feudalismului şi instaurarea orînduirii noi, capitaliste, cînd se ridica problema criticării multilaterale a relaţiilor feudale şi a afirmării îndrăzneţe a ideilor de liberate, de fericire a omenirii, arta realistă a devenit o armă puternică în lupta împotriva relaţiilor sociale care-şi trăiseră traiul. Realismul Renaşterii dezvăluie în mod limpede legătura sa organică cu cele mai înaintate mişcări ale secolului. Să luăm un alt exemplu. In Rusia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, principala problemă a fost problema lichidării iobăgiei şi a tuturor rămăşiţelor ei, problema reorganizării transformărilor consecvent democratice ale ţării. Arta realistă a acestei epoci în Rusia, deseori în pofida concepţiilor unui artist sau a altuia, contribuia la lupta pentru democraţie. Nu numai Necrasov şi Saltîkov-Scedrin, nu numai Tolstoi, care a exprimat atît „raţiunea" cît şi „prejudecăţile" democraţiei ţărăneşti, dar şi literaţii cu tendinţe liberale cu Turgheniev şi Goncearov, prin arta lor şi tocmai în limita veracităţii ei, au ajutat la transformarea democratică a Rusiei. Prin convingerile *) în special în articoul publicat în „Analele ştiinţifice ale Academiei de ştiinţe sociale de pe lîngă CC. al P. C. (b) al U.R.S.S." . nr. 11, M. 1951. 198 G. NEDOŞIVIN sale politice, Gogol n-a fost niciodată un democrat revoluţionar. Dar încă Be-linski a arătat cu o uriaşă profunzime şi strălucire că adevărul vieţii din operele marelui realist constitue o puternică armă a criticii împotriva rânduielilor iobăgiste şi anume a criticii care în mod obiectiv întră în făgaşul orientării consecvent democratice a gîndirii sociale. lată de ce realismul din arta rusă a secolului al XIX-lea, indiferent de forma în care s-a exprimat el, în mod concret servea în ultimă analiză cauzei transformării democratice a ţării. Acest lucru ne şi dă dreptul să numim realismul din secolul al XIX-lea ca fiind democratic, deşi printre reprezentanţii lui nu erau prea mulţi oameni care împărtăşeau pe faţă ideile democraţilor revoluţionari. In lumina acestor particularităţi ale raportului metodei artistice realiste cu principalele sarcini ale epocii, ne putem lămuri unele laturi noi ale problemei realismului socialist în ansamblu, şr în special legăturile lui cu realismul din trecut. Gînd începe în Rusia formarea realismului socialist? Atunci cînd în însăşi realitatea rusă s-a ridicat cu toată tăria problema nu numai a mişcării democratice, dar şi a mişcării de eliberare proletare, socialiste. I.V.Lenin a subliniat importanţa romanului lui Gorki: „Mama", pentru înţelegerea de către muncitori a misiunii lor istorice. Dezvoltarea artei realismului socialist, însuşirea acestei metode de către mereu alte grupuri de oameni de artă au marcat procesul întăririi legăturilor artei cu lupta pentru socialism. Fireşte că acest proces se desfăşoară tot mai repede după izbînda Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie, cînd în urma primei victorii de importanţă istorică mondială a socialismului au fost sfărîmate, distruse, principalele bariere sociale care despărţeau arta de masele populare ridicate la lupta pentru construirea socialismului. Dacă în secolul al XIX-lea arta realistă servea cauza transformării democratice a Rusiei, acum ea începea să slujească cauza construirii socialismului. Există o legătură organică, indisolubilă între arta realistă din trecut şi arta realismului socialist. După părerea noastră, se poate spune că (cel puţin la începutul dezvoltării) acestea sînt aceleaşi forme realiste ale artei, existente însă în noile condiţii istorice. In pictura rusă, această particularitate a dezvoltării istorice poate fi urmărită clar în creaţia lui N.A. Kasatkin, unul din cei mai consecvenţi continuatori ai operei primei generaţii de „peredvijnici" din ultimul deceniu al secolului trecut, care în perioada sovietică a devenit unul din întemeietorii artei realismului socialist. Nu în zadar A..H.R.R. care a devenit leagănul realismului socialist în pictură a fost şi din punct de vedere organizatoric o succesoare directă a mişcării „peredvijnicilor". Fireşte, în tablourile celor de la A.H.R.R. există trăsături noi faţă de operele realiştilor ruşi din secolul al XIX-lea. Aceste trăsături noi sînt condiţionate de noua realitate istorică. „Peredvijnicii" nu puteau observa şi zugrăvi poporul care se leapădă de cătuşele exploatării şi construieşte cu însufleţire o viaţă nouă. Totuşi, aceste trăsături noi, nu numai că nu rup legătura indestructibilă dintre realismul celor de la A.H.R.R. cu al „peredvijnicilor", dar ele se şi manifestă în primul rînd, în măsura în care cei de le A.H.R.R. au fost fideli celor mai bune tradiţii ale realismului democratic. Această legătură a artei sovietice cu tradiţiile clasice se dezvăluie în mod firesc, nu numai în prima perioadă a dezvoltării artei sovietice, dar şi în perioada mult mai matură a ei. Oare nu este evidentă legătura dintre metoda folosită în tablourile consacrate vieţii de fiecare zi, pictate după PROBLEMELE ARTEI REALISMULUI SOCIALIST 199 război de F. Reşednicov, S. Grigoriev şi de alţi pictori, şi genul peredvijni-cilor? Principala deosebire constă în aceea că acolo metoda realistă a fost îndreptată în primul rînd spre criticarea temeliilor societăţii burghezo-iobăgiste, spre proslăvirea luptei poporului împotriva autocraţiei şi a capitalimului, iar astăzi ea serveşte cauza socialismului, cauza educaţiei comuniste a poporului sovietic. Prin urmare, nu e vorba să se găsească deosebiri reale sau aparente dintre metoda artei sovietice şi metoda artiştilor clasici (în aceasta se află rădăcina multor greşeli, inclusiv, după cum am mai spus, a greşelilor autorului acestor rînduri), ci în a studia cum metoda artiştilor clasici devine punctul principal de plecare al luptei artei sovietice înaintate, pentru socialism. „Ajungerea din urmă" a clasicilor, despre care a vorbit A.A. Jdanov la consfătuirea muzicienilor sovietici, reprezintă procesul însuşirii culmilor metodei realiste în întreaga ei bogăţie atinsă în trecut, pentru ca arta, statornicindu-se temeinic pe acesta bază, să poată porni mai departe. In felul acesta, sarcina criticii nu constă în a „descoperi" în ce măsură portretul în pictura sovietică nu seamănă cu portretul lui Repin, sau în ce anume peisajistul nostru trebuie să evite învăţămintele lui Savrasov şi Levitan, ci tocmai dimpotrivă: în studierea metodelor, formelor de folosire a procedeelor clasicilor, în sarcinile practice de realizare a culturii artistice socialiste. Numai pe această bază este posibilă dezoltarea continuă a metodei, realiste, dezvoltare care porneşte de la practica reală a vieţii. Temelia temeliilor metodei realiste în epoca noastră, constă în aceea că astăzi zugrăvirea veridică a vieţii, corespunde intereselor fundamentale ale popoarelor care luptă pentru, comunism. Construcţia socialistă are nevoie de o interpretare veridică a realităţii. Şi, invers, zugrăvirea veridic realistă a vieţii, uneori chiar în pofida intenţiilor autorului, serveşte cauza socialismului. Un minunat exemplu în această direcţie a fost dat de I. V. Stalin în „Răspuns lui Bili-Beloţerkovski", în legătură cu „Zilele Turbinilor" de Bulgakov. Una din greşelile vulgarizatoare ale celor de la RAPP consta în aceea că rapoviştii puneau sub semnul întrebării sensul ideologic şi importanţa obiectivă a zugrăvirii veridice a vieţii. Schematizînd şi denaturînd cerinţa adresată de partid oamenilor de artă,— de a-şi însuşi cele mai înaintate idei ale secolului, ideile marxism-leninismului, —pseudoteoreticienii de la RAPP opuneau reproducerea realităţii în artă principialităţii omului de artă. Aceasta era o denaturare a bazelor înţelegerii marxist-leniniste a esenţei realismului, întrucît noi nu putem desprinde partinitatea artei de oglindirea veridică a vieţii. Proletcultiştii de la R.A.P.P. pe baza felului lor denaturat, fals de a înţelege „partinitatea" chemau la lupta împotriva tuturor oamenilor de artă care nu se încadrau în patul lui Procust, al „ideologiei proletare" alcătuit de ei. Drept rezultat, rappoviştii au frînat de fapt dezvoltarea realismului în arta sovietică. Partidul ne-a învăţat însă întotdeauna să apreciem caracterul realist al unei opere de artă, chiar şi în ca/.ul cînd artistul, în ciuda principiilor sale subiectiviste, greşite sau chiar vicioase, a reflectat realitatea numai într-o anumită măsură, veridic. Astfel, criticîndu-i pe rappovişti, LV. Stalin a arătat la timpul său că orice operă de artă trebuie apreciată după esenţa ei: „In ceea ce priveşte însă piesa „Zilele Turbinilor", ea nu este chiar atît de proastă, deoarece ea aduce mai mult folos decît rău. Nu uita că principala impresie pe care i-o lasă spectatorului această piesă este o impresie favorabilă bolşevicilor: „dacă pînă şi oameni ca Turbinii sînt nevoiţi 200 G. NEDOŞIVIN să depună armele şi să se supună voinţei poporului, considerîndu-şi cauza •definitiv pierdută, înseamnă că bolşevicii sînt invincibili, că bolşevicilor n-ai ce să le faci". „Zilele Turbinilor" constituie o demonstraţie a forţei atotbiruitoare a bolşevicilor. Desigur că autorul nu-i vinovat cîtu.şi de puţin de această demonstraţie. Dar ce ne interesează pe noi acest lucru?*). Fireşte că principiile greşite ale lui Bulgakov s-au oglindit în piesa lui, dar principalul, după cum arată LV. Stalin, constă în aceea că scriitorul a reuşit să arate într-o anumită măsură veridic, invincibilitatea bolşevicilor, a revoluţiei. Pentru a-i educa pe oameni în spiritul comunismului, arta sovietică are nevoie de adevăr. In primul rînd, de adevăr. Nu în zadar partidul duce o luptă îndîrjită împoriva tuturor manifestărilor de formalism. Formalismul este doar a denaturare a vieţii. Zugrăvind viaţa în. chip veridic, în imagini tipice, în esenţa conţinutului ei, omul de artă sovietic arată în acelaşi timp sensul celor ce se petrec, ajută să se înţeleagă realităţile şi acesta reprezintă unul din cele mai importante mijloace educative. încă în 1919, V.I. Lenin a subliniat necesitatea ca scriitorul să studieze viaţa. „Mai puţină trăncăneală politică, —a scris el în „Marea iniţiativă" — şi mai multă atenţie la faptele simple dar vii, ale construcţiei comuniste, fapte luate din viaţă şi verificate de viaţă. Iată lozinca pe care trebuie s-o repetăm mereu tuturor scriitorilor noştri, agitatorilor, propagandiştilor, organizatorilor şi aşa mai departe"**). Am vorbit mai sus de rolul uriaş pe care-1 are observarea vieţii, studierea ei minuţioasă şi amănunţită pentru crearea unor imagini într-adevăr tipice, care să dezvăluie profund esenţa realităţii. Dacă omul de artă a studiat atent ceea ce vrea să zugrăvească, se obţine adevărata artă. Fără asta „iese ceva neartistic" (Lenin). S. Grigoriev e un minunat pictor de gen şi cele mai bune lucrări ale lui se bazează pe o observare adîncă a esenţei poetice a vieţii. Dar cînd acest pictor s-a apucat să zugrăvească pe „Entuziaştii de la Kahovka" fără să fi studiat cum se cuvine obiectul dat şi prin urmare, fără să-1 înţeleagă, i-a ieşit un tablou gol, artificial. Orice „născocire" a vieţii se răzbună crunt pe artist, producîndu-i eşecuri grele de creaţie. A zugrăvi viaţa în mod veridic înseamnă a ştii să dezvălui în ea laturile şi tendinţele esenţiale, să dezvălui ceea ce are ea pozitiv şi ceea ce are negativ. In ce rezidă forţa celor mai. de seamă opere ale artei sovietice? In aceea că dezvăluind unele laturi importante ale activităţii noastre în imagini tipice, ele ajută la înţelegerea vieţii, la stabilirea unor considerente precise, partinice, cu privire la tendinţele dezvoltării ei. De aceea, cerinţa realismului de a reflecta în mod veridic viaţa este indisolubil legată de problema principialităţii artei noastre. Arta noastră este realistă tocmai pentru că este principială. S-ar putea spune şi invers: arta noastră este principială tocmai pentru că ea oglindeşte veridic realitatea noastră, ea ajunge în mod inevitabil în cele mai de seamă manifestări ale ei la principialitatea comunistă, căci aceasta este o consecinţă directă, o concluzie directă din cunoaşterea veridică a vieţii. Această legătură indisolubilă şi organică dintre veracitate şi principia- *) I. Stalin, Opere, voi. 11, p. 328; ed. P. M.R. p. 361 **) V. I. Lenin: Opere, voi. XXIX, pag. 386; Vezi şi „Lenin si Stalin despre ■construcţia de Partid", vol. II, Ed. P.L.P., 1953, pag. 73 PROBLEMELE ARTEI REALISMULUI SOCIALIST 201 litate în arta realismului socialist, poate fi înţeleasă în lumina unor probleme generale ale dezvoltării artei în epoca socialismului. In societatea socialistă s-a schimbat esenţial raportul omului de artă faţă de realitate, în comparaţie cu situaţia din epoca capitalismului. Acolo tocmai datorită veracităţii sale, realismul servea la zdruncinarea optimismului oficial al societăţii burgheze, demasca toate plăgile şi viciile ascunse ale orînduirii capitaliste şi prin aceasta, în mod obiectiv submina însăşi temeliile ei. Smulgerea tuturor măştilor însemna pentru omul de artă în epoca capitalismului, lupta împotriva societăţii în care trăia. In societatea socialistă, zugrăvirea veridică a realităţii înseamnă în primul rînd lupta pentru consolidarea şi înflorirea acestei societăţi, pentru mersul ei continuu înainte, şi în aceasta rezidă sensul social progresist cel mai important al artei noastre. Aceasta constituie izvorul patriotismului său nobil şi înalt. Patriotismul sovietic este una din cele importante trăsături ale artei realismului socialist. Dragostea pentru patria socialistă, mândria pentru succesele ei şi slăvirea acestor minunate succese în operele de artă, lupta pentru înflorirea şi măreţia ţării, ura faţă de duşmanii ei, iată însuşirile nobile şi măreţe ale artei sovietice. Vom reveni mai jos asupra problemei patriotismului sovietic ca bază dătătoare de viaţă a artei noastre, iar acum vom continua să analizăm particularităţile oglindirii realiste, veridice a vieţii în arta realismului socialist. Scopul artei realiste în societatea burgheză constă în a dezvălui viciile organice proprii acestei societăţi. In societatea burgheză, realismul este un acuzator aspru şi necruţător al orînduirii sociale dominante. In societatea socialistă, arta realistă este chemată să dezvăluie, tot aşa ca şi în societatea burgheză, esenţa relaţiilor dintre oameni, esenţa fenomenelor social-istorice. Dar în cele două cazuri, această esenţă este diametral opusă. In condiţiile capitalismului esenţa se află în oprimarea omului de către om, în morala de junglă a „luptei tuturor împotriva tuturor", în batjocorirea tuturor însuşirilor omeneşti din om. In condiţiile socialismului, esenţa se află în egalitatea oamenilor între ei, în unitatea moral-politică a poporului, în umanismul socialist. Este firesc că în societatea socialistă realismul afirmă toate aceste însuşiri şi tocmai în acest sens, din realism critic el se transformă într-un realism care afirmă şi consolidează socialismul. In arta sovietică, un rol uriaş îl joacă zugrăvirea veridică şi profundă a formelor înaintate de viaţă, a noilor şi celor mai bune însuşiri care se nasc în lupta pentru socialism, căci toate acestea au o mare însemnătate morală şi politică pentru educaţia comunistă a omului sovietic. Sprijinindu-se pe măreţele tradiţii ale clasicilor care ne-au lăsat imagini nemuritoare de eroi pozitivi, arta sovietică năzuieşte să creeze chipuri luminoase şi însufleţite de oameni sovietici, dezvăluind cu o tipizare cît mai viguroasă şi profundă esenţa fizionomiei lor spirituale. „Forţa şi însemnătatea artei realiste constă în aceea că ea poate şi trebuie să descopere şi să scoată la iveală înaltele calităţi sufleteşti şi trăsăturile pozitive tipice ale caracterului omului simplu, să creeze în culori vii chipul său artistic, demn de a fi exemplu şi obiect de imitare pentru oameni"*). Marxismul ne învaţă că lupta noului, a elementului înaintat din viaţă împotriva vechiului, a elementului perimat, reacţionar, constituie principalul *) G. M. Malenkov, Raportul de activitate al Comitetului Central al P.C.(b) al U.S. la Congresul al XlX-lea al Partidului, Gospolitizdat 1952, p. 73, Ed. P.L.P. 1952, pag. £3 202 G. NEDOŞIVIN conţinut al dezvoltării istorice a vieţii. Partidul cheamă pe oamenii de artă sovietici să descopere în realitatea noastră socialistă această luptă a noului cu vechiul, luptă prin care se înfăptuieşte dezvoltarea noastră. „Dramaturgii şi teatrele —se arată în Hotărîrea CC. al P.C (b) al U.R.S.S. „Desprerepertoriul teatrelor dramatice şi măsurile pentru îmbunătăţirea lui" —trebuie să oglindească în piesele şi spectacolele lor viaţa societăţii sovietice în neîncetata ei mişcare înainte, să contribuie prin toate mijloacele la dezvoltarea continuă a celor mai bune laturi ale caracterului omului sovietic..."*) Ur-mînd aceste indicaţii ale partidului, omul de artă îşi îndeplineşte menirea sa de „inginer al sufletelor omeneşti" în măsura în care, pe de o parte, năzuieşte să arate tot ce este mai frumos în oamenii sovietici, în creaţia lor, tot ceea ce poate servi de exemplu, iar pe de altă parte, el e chemat să lupte împotriva vechiului, a "ceea ce şi-a trăit traiul, demascînd, biciuind manifestările lui. Pentru omul de artă sovietic inovaţia în adevăratul sens al cuvîntului nu se află în căutarea unor forme noi, abstracte, aşa cum cerea critica formalistă, ci în priceperea de a găsi noul în viaţă, în priceperea de a-1 deosebi de ceea ce e vechi. Priceperea de a vedea noul în viaţă este. chezăşia succesului omului de artă. Tabloul „Iarmarocul" de A. Plastov, un mare maestru şi un experimentat observator al satului sovietic, a ieşit neizbutit tocmai pentru că autorul nu a reuşit să descifreze elementul esenţial din viaţa colhozului de după război — setea de a tămădui cît mai repede rănile pricinuite de război, de a face să renască pămîntulnatal prin muncă plină de abnegaţie şi pasiune. Iată de ce tabloul „Stăpînii pămîntului" de A. Maximenco este superior prin conţinutul său de idei pînzei lui Plastov. Colhoznicii lui Maximenco sînt adevăraţii stăpîni ai pămîntului, care se pregătesc pentru o creaţie plină de bucurii pe ogoarele nemărginite ale colhozului. In aceasta stă adevărata poezie a tabloului. Aceeaşi calitate o are şi tabloul lui F Surpin „Renaşterea", cu tot alegorismul lui de prisos. Oamenii sovietici înaintaţi, faptele lor vitejeşti, chipul lor moral, iată noul din viaţă care intră în operele oamenilor de artă sovietici, ca principal izvor al frumuseţii lor. Priceperea de a vedea noul în viaţă nu trebuie, fireşte, înţeleasă în sensul că omul de artă sovietic poate şi trebuie să zugrăvească numai acest nou. Tot ce există în viaţă şi are o însemnătate socială, poate servi drept obiect pentru arta realistă. Iată de ce e important de subliniat că întru cît în realitatea noastră mai există numeroase fenomene negative, mai există oameni falsi, una din cele mai importante sarcini ale artei, constă în a demasca ceea ce e perimat, pe cale de dispariţie. Vom analiza această problemă mai amănunţit ceva mai departe, dar acum să ne oprim asupra faptului că nu poţi observa ce şi-a trăit traiul, dacă nu ştii să vezi noul. Dacă omul de artă arată lupta noului cu vechiul, dezvăluind într-o imagine tipică, atît esenţa unuia cît şi a celuilalt, el se sprijină pe înţelegerea limpede a faptului ce anume face ca noul să fie nou, în ce anume se dezvăluie în modul cel mai hidos, caracterul perimat al vechiului. Intransigenţa pătimaşă a lui Maiakovski faţă de „tot ce este putred în viaţa socială şi în viaţa de fiecare zi", este indisolubil legată de minunatul simţ al marelui poet de a distinge tot ce este nou, tot ceea ce prevesteşte în viaţă „patria care va fi". *) „Despre repertoriul teatrelor dramatice si. măsurile pentru îmbunătăţirea lui"— Hotărîrea CC. al P.C.(b) al U.R.S.S. din 26 august 1946, Gospolil.izdat, 1950, p. 14. PROBLEMELE ARTEI REALISMULUI SOCIALIST 203 In legătură cu aceasta se ridică problema realismului şi a romantismului revoluţionar, precum şi a relaţiilor dintre acestea în arta epocii socialismului. După cum am văzut, teoria burgheză a artei s-a obişnuit să opună în mod categoric realismul romantismului. De altfel, pentru toate epocile dezvoltării artei pînă la epoca socialismului, această opunere avea un oarecare sens. Fireşte, nu pentru că aceste două tendinţe existau în mod obligator separat, ci pentru că chiar împletindu-se în creaţia unui artist, ele se aflau în relaţii opuse. Astfel, la Alexandr Ivanov găsim o contradicţie distinctă dintre concepţia utopică, în fond romantică, a tabloului lui „Apariţia lui Mesia" şi genialele cuceriri realiste în însuşirea artistică a naturii şi a omului, atît în schiţe cît şi în tablou. Curentele romantice din arta trecutului, au fost întotdeauna legate de respingerea realităţii contemporane, de negarea ei, de plasarea realităţii istorice în lumea visului utopic, a basmului. Aşa s-a întîmplat cu toate curentele romantice din perioada presocialistă. Această trăsătură este caracteristică nu numai romantismului reacţionar, de pildă, în operele lui Novalis, sau De la Roche, dar chiar şi în romantismul revoluţionar. In acest caz, visele romantice, ca un protest subiectiv împotriva monstruozităţilor societăţii burgheze, au întotdeauna tendinţa de a dobîndi înfăţişarea unei îndepărtări utopice de realitate. Astfel, Daumier, pe de o parte, este un maestru al grotescului realist, cît se poate de viu şi necruţător, în spiritul caricaturii politice, sau, mai precis, sociale, iar pe de altă parte, este creatorul unor imagini lirico-romantice ca „Don Quichotte", care în esenţa lor sînt abstracte. Dar chiar în primele etape ale dezvoltării artei realismului socialist — lucru pe caro-1 putem urmări cît se poate de bine în primele opere ale lui Gorki, — apare un nou raport între zugrăvirea veridică, reală a vieţii şi visul romantic. Romantismul din arta trecutului, ca o formă de negare a orînduiriî sociale existente, înseamnă refuzul de a accepta condiţiile crunte ale capitalismului contemporan, dar care n-a putut propune un program concret de reorganizare a vieţii, acest program rămînînd în mod necesar utopic. Am vorbit despre aceasta mai sus. De aceea, negînd contemporaneitatea, romanticii ajungeau la una din cele două concluzii posibile. Era uneori năzuinţa utopică înainte, spre viitor, deşi şi în acest caz, acest viitor nu căpăta şi nu putea căpăta înfăţişarea sa complet istorică. Nu în zadar, chiar şi la Cernîşevski, Vera Pavlova visează la cum va fi viaţa în societatea socialistă. Alteori era vorba de un romantism reacţionar, visînd la un trecut fericit. Numai din clipa în care s-a pus în mod practic probfema revoluţiei socialiste, cînd a sosit era distrugerii societăţii vechi, capitaliste şi a punerii temeliilor societăţii noi, cu adevărat libere, numai atunci visul omului de artă a putut să nu mai fie un vis utopic, a putut căpăta o formă concretă, palpabilă, legîndu-se de programul real, practic al reorganizării fundamentale a lumii. De îndată ce omul de artă, urîndu-i pe reprezentanţii înaintaţi ai societăţii începe să-şi dea seama nu numai de faptul că „secolul de aur" al omenirii se află nu în urmă, ci în faţă, dar şi de faptul că acest „secol de aur" este un scop concret, realizabil, al luptei reale pentru viaţă, că drumul acestei lupte care trece prin distrugerea capitalismului, prin revoluţia socialistă, prin dictatura proletariatului, este limpede, numai atunci devine posibil să îmbini, că .contopeşti zugrăvirea lucid realistă a realităţii şi visul îndrăzneţ şi pătimaş despre distrugerea lumii capitaliste perimate, visul despre viitorul fericit care aşteaptă omenirea atunci cînd ea se va lepăda 204 G. NEDOŞIVIN de lanţurile robiei capitaliste. Pe această bază s-a şi format arta din prima perioadă de creaţie a lui Gorki, încă dinainte de Revoluţia Socialistă din Octombrie. In aceasta constă patosul poetic al lui Maiacovski. Şi de aceea, în arta realismului socialist, romantismul revoluţionar nu este ceva opus veracităţii realiste, ci este o parte componentă necesară a însăşi metodei realismului socialist. Subliniind unitatea indestructibilă dintre realism şi romantismul revoluţionar în arta sovietică, noi vedem izvorul acestei unităţi înfăptui că tocmai în activitatea de fiecare zi a poporului, în condiţiile vieţii noastre rezidămăreţul patos eroic al construirii comunismului. Pe de altă parte, visul romantic despre viitorul fericit şi plin de bucurii se pregăteşte şi se realizează în activitatea completă, de fiecare zi, a oamenilor sovietici. Tocmai pentru că romantismul prerevoluţionar al trecutului se întemeia pe lupta „excepţională" a eroului împotriva condiţiilor „normale" de viaţă, vechiul romantism chema la viaţă imagini accentuat unilaterale, care în mod obligator depăşeau cadrul realităţii „obişnuite". Aşa sînt eroii ciclului napoleonean al Iui Graux, aşa sînt cavalerii din numeroasele tablouri „medievale" ale lui Delacroix. Eroii artei sovietice — fruntaşii producţiei şi ai ogoarelor colhoznice, oameni de ştiinţă şi militari — sînt oameni obişnuiţi, reprezentanţi ai poporului sovietic, care n-au nimic excepţional, dar care sînt oameni făuritori de mari fapte istorice. Tocmai aceşti eroi cu desăvîrşire noi au devenit eroii artei sovietice. Pentru prima dată în istorie, poporul a devenit stăpîn atotputernic al gardurilor omului de artă, iar creaţia lui istorică a devenit un izvor nesecat al inspiraţiei artistice. Maeştrii artei au creat imagini de muncitori colhoznici înţelegînd că „... munca lor „modestă" şi „neînsemnată" este de fapt o muncă creatoare care hotărăşte soarta istoriei.*) Subiectele şi motivele cele mai tradiţionale de zugrăvire dobîndesc în urma acestui fapt trăsături cu desăvîrşire noi, schimbîndu-se în mod hotărît. Există o deosebită asemănare de subiect între tablourile lui Miile în care sînt zugrăviţi ţăranii, în special „Semănătorul", şi „Renaşterea" Iui F. Şurpin. In ambele tablouri este zugrăvită munca veşnică, din timpurile străvechi, a omului pe pămînt. Dar ce deosebire uimitoare între ele! In tablourile lui Miile există ceva pios. Pentru el munca poate că nu este o ocnă istovitoare, dar o obligaţie sacră, aproape fatală a ţăranului de a lua parte la rotaţia veşnică a părnîntului. Ţăranul nu este stăpînul, ci sluga fertilităţii. Iu slugărnicia plină de smerenie cu care el lucrează pămîntul există ceva din scriptură — „e vremea de a semăna şi vremea de a strînge recolta". El este supus obligaţiei sale.de a munci. Axeasta face ca chipurile zugrăvite de Miile să fie uneori măreţ patriarhale, dar la el munca nu capătă niciodată poezia creaţiei libere, la el ea reprezintă o slujire. Principala temă la Şurpin este renaşterea postbelică a ţării.Colhoznica lui Şurpin este stăpînită de setea pătimaşă d.e a trezi din nou pămîntul la viaţă. Chipul ei este plin de un patos creator, deşi în tablou el este înfăţişat printr-un procedeu întrucîtva exterior, alegoric. Pictorul a păcătuit chiar şi împotriva veracităţii elementare, făcînd femeia să arunce seminţe în pămînt neboronit, dar aceasta era necesar pentru a crea senzaţia părnîntului ridicat de om, pămînt ale cărui straturi grele sînt martore ale puternicelor eforturi ale omului. Astfel, dintr-un exemplu concret, putem vedea cum romantismul *) I. Stalin, Problemele leninismului, ed. 11-a, p. 458; Ed. PLP p. 444. PROBLEMELE ARTEI REALISMULUI SOCIALIST 205 devine un element necesar pentru zugrăvirea veridică a vieţii în manifestările sale tipice. Proslăvirea felului în caro în mod practic, concret, se construieşte astăzi ziua de mîine, visul care se transformă zilnic în realitate, — iată una din principalele temelii ale romantismului revoluţionar, ca una din cele mai importante însuşiri ale realismului socialist. Romantismul revoluţionar presupune o luptă consecventă pentru un anumit ideal. Din acest punct de vedere, conţinutul romantismului, realismului socialist este lupta pentru construirea societăţii comuniste. Dar pentru aceasta, este din nou necesar, în primul rînd, să ai priceperea de a deosebi vechiul de nou. Căci, din punctul de vedere al cunoaşterii profunde, adevărate a realităţii, aşa cum ne învaţă materialismul dialectic, important este în primul rînd nu ceea ce pare în momentul respectiv a fi trainic, ci ceea ce apare şi se dezvoltă. Şi un realist, în adevăratul sens ai acestui cuvînt, consideră'drept element'conducător în viaţă nu ceea ce este în momentul respectiv cel mai caracteristic şi mai des întîlnit, ci ceea ce este înaintat, progresist, căruia îi aparţine ziua de mîine. Creaţia lui Maiakovski. ne dă o strălucită pildă de atitudine romantico-revolutionară faţă de realitate. Lui Maiacovski i s-a reproşat extrem de des caracterul aşazis utopic al creaţiei, lui, faptul că el ar scrie nu. ceea ce există în realitate, ci năzuind tot mereu spre „îndepărtatul comunsim". Dar pentru creaţia lui Maiakovski, deosebit de caracteristică este tocmai repulsia pătimaşa fată'de tot ceea ce este perimat, faţă de tot ceea ce trage înapoi, faţă de toate rămăşiţele capitalismului în viaţă şi în conştiinţa oamenilor noştri; şi pe de altă parte dragostea pătimaşă faţă de tot ce este înaintat înreahtatea noastră, fată de viitorul care se făureşte în creaţia practică a zilei de azi. Ceea ce mai trăieşte şi pare dominant dar este generat de trecut şi împiedică dezvoltarea formelor noi de viaţă, poate încă slabe, nu. poate fi zugrăvit în. arta realistă ca ceva de neclintit şi atotputernic. Această teză poate fi ilustrată cu ajutorul tabloului „Intr-o veche uzină din Ural" de B. Johanson. Pictorul a înţeles just dialectica dezvoltării noului în viaţă si tocmai de aceea el. a redat senzaţia clară a întregii netrăinicii lăuntrice a fabricantului, arătînd în. chipul muncitorului pe viitorul revoluţionar. In acest sens, tabloul iui Johanson este un exemplu de unitate dintre realism şi romantism revoluţionar, mai precis ele romantism care este propriu realismului socialist, ca o însuşire a lui. O popularitate deosebită au cucerit acele opere ale arteiplastice sovietice, în. care s-au oglindit în mod viu elementele noului, elementele înaintate din viata noastră, în care aceste fenomene noi, caracteristice realităţii noastre au fost tipizate. Pe la mijlocul celui de al treilea deceniu al secolului nostm au apărut aproape în acelaş timp două tablouri:„Şedinţa unei celule săteşti" de E. Ceptov şi „De la iarmaroc" de P. Koncealovski. Ambele tablouri erau consacrate'vieţii satului rus. Tabloul lui Koncealov dădea o imagine extrem de clară a naturii. Micul, tablou al lui Cepţov era mult mai modest si asi spune chiar ascetic. Dar, cu toate acestea, forţa adevărului social răm'înea de partea tabloului lui Cepţov. El â ştiut să găsească în viaţa ţărănimii trăsăturile noi, cele mai importante pentru acea epocă: trezirea maselor ţărăneşti la o viaţă politică activă, care schimba însăşi modul ae viată a satului format în decurs de secole. Koncealovski a zua'i'ăvit satul care părea, în 1926, cînd a creat el tabloul, ca fiind „tipic" din punct de vedere statistic, cu uliţele sale murdare, cu ţăranul desculţ şi întunecat, cu flăcăul teleleu şi tînăra ţărancă în basma. E oare tipic acest chip al ţăranului din acea perioadă? Da, în oarecare ma- 206' G. NEDOŞIVIN sură e tipic. E satul pe care capitalismul îl generează zi de zi, ceas de ceas. Dar Koncealovski n-a dat nici o atenţie acelor importante elemente noi din viaţa ţărănimii, care l-au bucurat atît pe Gepţov. Romantismul revoluţionar nu se reduce Ia anumite procedee artistice exterioare. Ni se pare că noi trebuie să vedem romantismul revoluţionar nu în retorică, în drapele care flutură, în gesturi patetice etc. Romantismul poate fi exprimat ca formă într-un -clip cu totul diferit. In arta noastră, romantismul revoluţionar înseamnă priceperea omului de artă de a vedea în realitatea contemporană ziua de mîine şi de a lupta pentru ea. Dar din motivele indicate mai sus, această luptă pentru ziua de mîine este o reverie fără conţinut. Esenţialul constă în a ştii să vezi noul. în viaţa însăşi. „Tribunalul sovietic" de B. Johanson conţine un romantism revoluţionar adevărat, într-o măsură mai mare decît, de pildă, „Apărarea Petrogradului" de A. Deineki, deşi în primul tablou nu există nici un element de rotorică „romantică", iar cel de-al doilea este deseori considerat din cauza patosului lui abstracto-formal ca un model de rezolvare romantică a imaginii. Să subliniem acest element extrem de important. Romantismul revoluţionar înseamnă priceperea de a vedea noul în viaţă (şi vom adăuga, de a slăvi acest nou) şi în acelaşi timp de a urî vechiul, pe cale de dispariţie, înferîndul cu ajutorul zugrăvirii artistice ascuţite, smulgîndu-i toate măştile. Important este că romantismul revoluţionar al realismului socialist se întemeiază atît pe afirmarea noului, cît şi pe negarea vechiului în egală măsură, pe studierea profundă a vieţii şi zugrăvirea ei veridică în imagini tipice. întreaga realitate, cu toată bogăţia şi varietatea fenomenelor ei, reprezintă un subiect pentru omul de artă sovietic. Tot ce este interesant în viaţă trebuie să se găsească în cîmpul vizual al artei realismului socialist. „Scrieţi adevărul" — această indicaţie a lui I. V. Stalin subliniază importanţa fundamentală a studierii şi zugrăvirii complete şi multilaterale a vieţii de către oamenii de artă sovietici. Ori ce încercări de a îngrădi în chip dogmatic sarcinile artei realismului socialist, nu pot decît dăuna dezvoltării sale rodnice. Partidul i-a prevenit întotdeauna pe teoreticienii în domeniul artei şi pe criticii de artă împotriva „prescrierii" artificiale dogmatice şi scolastice a căilor artei sovietice. In lucrările clasicilor marxism-leninismului găsim modele strălucite de marxism creator, modele de felul în care, pe baza studierii unui material poncret, se trag concluzii teoretice profunde, care corespund desfăşurării obiective a lucrurilor. Marxismul este un duşman neîmpăcat al scolasti-cismului abstract. Teoria marxism-leninismului este o călăuză în acţiune, o forţă puternică în practica socială reală, tocmai pentru că respingînd de la rădăcină orice dogmatism, oglindeşte cît mai complet şi profund esenţa proceselor care au loc în realitate. Estetica marxist-Ieninistă nu poate admite în componenţa sa formule moarte, situate în afara vremii, dogme abstracto-scolastice născocite pe cale logică. Dogmatismul este ostil însuşi spiritului teoriei sovietice a artei. Sarcina esteticii constă în a descoperi legile obiective potrivit cărora se dezvoltă arta pentru a le folosi în interesele societăţii socialiste, şi nicidecum pentru „a reglementa" activitatea oamenilor de artă sovietici. Dogmatismul abstract a căpătat din păcate o anumită răspîndire în rînduriîe oamenilor de artă şi în perioada de după război. Deşi încă la începutul celui de al patrulea deceniu, partidul a dat un exemplu de luptă împotriva dogmatizării scolastice în domeniul artei, zdrobind „teoriile" greşite PROBLEMELE ARTEI REALISMULUI SOCIALIST 207 şi dăunătoare ale celor dela RAPP, recidive ale acestora au mai avut loc şi foarte recent. Ele s-au manifestat în special în opunerea realismului socialist tradiţiilor clasice, opunere despre care am vorbit mai sus. Logicismul abstract, dogmatismul s-a manifestat într-o formă mai mult sau mai puţin distinctă şi într-o serie de alte teze care au circulat printre criticii şi teoreticienii în domeniul artei. Autorul acestor rînduri a indicat deja existenţa unei asemenea tendinţe dăunătoare, în cîteva din tezele sale cuprinse în unele lucrări anterioare închinate problemelor de teorie. In afară de cele menţionate mai sus, trebuie subliniată părerea greşită pe care am împârtăşit-o cu privire la caracterul esenţialmente „afirmator" al artei realismului socialist (vezi Culegerea Academiei de Arte: „Probleme de teorie a artei plastice sovietice", M. 1948). Deşi am subliniat necesitatea de a critica, de zugrăvi fenomenele negative din viaţă, totuşi, analizând problema ajungeam la o teză abstractă în formularea ei şi greşită în fond, că întrucît sarcina omului de artă este de a vedea noul din viaţă, înseamnă că el „trebuie" „în primul rînd" să înfăţişeze acest nou. Acelaşi dogmatism schematic şi-a găsit expresia şi în discutarea problemei esenţei tipicului. înţelegerea greşită a tipicului ca expresie a unei medii statistice pornea de fapt de la acelaş procedeu abstracto-logic de a „construi" concluzii teoretice. Desfăşurarea macanicistă a gîndirii apărătorilor acestei teze era aproximativ următoarea: dacă sarcina omului de artă constă în a studia profund viaţa, însemnează că trebuie dezvăluit ceea ce este cel mai tipic, iar întrucît cel mai tipic este ceea ce se întîlneşte cel mai des în viaţă, cererea lui Engels de a se zugrăvi caractere tipice în împrejurări tipice trebuie înţeleasă ca o necesitate dea zugrăvi ienomenele cel mai des întîlnite în realitate. Se obţinea astfel un etalon schematic potrivit căruia multe din cele mai importante teme trebuiau să rămînă pentru arta sovietică ceva tabu. Orice abatere de la regulamentul elaborat în mod scolastic stîrnea proteste furtunoase: nu e tipic! Era necesar să se spulbere această dogmă scolastică greşită, care frîna dezvoltarea vie a artei sovietice, ceea ce a şi fost făcut la Congresul al XIX-lea al Partidului în Raportul lui G.M. Malenkov, atunci cînd el a examinat problema tipicului. Intr-un capitol anterior am încercat să analizăm această teză extrem de importantă a teoriei artei realiste. Am subliniat că tipizarea este forma specifică a generalizării artistice, că tipicul este dezvăluirea esenţei în concret, în particular, că dezvăluind esenţa fenomenului, sensul lui lăuntric cu ajutorul creării unor imagini cu adevărat tipice, omul de artă realist îşi spune prin aceasta părerea sa despre aceste fenomene, dictează verdictul său şi că, prin urmare, tocmai în alegerea şi tratarea tipicului se dezvăluie partinitatea omului de artă. Astfel, în însăşi dezvăluirea profundă a adevărului vieţii în tabloul „Intr-o veche uzină din Ural" de B. Johanson se dezvăluie orientarea lui ideologică. Cum trebuie înţeles faptul că această operă este profund veridică? Aceasta înseamnă că în tablou se arată ura şi forţa muncitorului care se maturizează, viaţa sa lăuntrică şi credinţa sa în victorie, iar Ia fabricant, cu toată aparenţa lui de stăpîn, se vede teama, josnicia, inevitabilitatea pieirii lui. Oare nu în aceasta se află sensul ideologic al tabloului lui Johanson? Demascarea „teoriei" tipicului ca a unei medii statistice a dat o serioasă lovitură rămăşiţelor dogmatismului înştiinţa noastră despre artă şi în critica de artă a dezvăluit noi posibilităţi pentru dezvoltarea mai rapidă a artei realismului socialist. Prejudiciile pe care această „teorie" le aducea practicii artei au fost arătate la timpul său de ziarul „Pravda", care a publicat scrisoarea unui 208 G. NEDOŞIVIN grup de cititori: „In jurul romanului „Spre ţărmuri noi" de V. Laţis"*).. Unii critici au atacat romanul lui Laţis, călăuzindu-se tocmai după greşita teorie „statistică" a tipicului. Proclamînd unele caractere (Aivar Lidum) şi împrejurări (destrămarea iamiliei Paţeplis) ca fiind „netipice", aceşti critici s-au năpustit asupra operei scriitorului leton. O asemenea critică pornea nu de la studierea vieţii, ci de la o schemă preconcepută — „aşa se înlîmplă foarte rar, prin urmare nu e tipic". In scrisoarea acestui grup de cititori s-a arătat limpede cît de greşită este această poziţie. In scrisoare se arată că faptele pe care criticii le-au proclamat drept „un fenomen întîmplător, un episod neînsemnat", exprimă în realitate particularităţile profund tipice ale perioadei istorice zugrăvite. Astfel, după cum se arată în scrisoare, „destrămarea vieţii de familie a unor chiaburim perioada creşterii mişcării colhoznice, nu este un fenomen întîmplător şi nu un simplu episod, ci o lege a vieţii". Tocmai de aceea putem spune că în romanul lui Laţis sînt arătate cît se poate de bine caractere tipice, în împrejurări tipice şi în primul rînd lucrul cel mai principal — „epopeea poporului leton, care a rupt cu rînduielile burgheze vechi şi care construieşte rînduielile noi, socialiste". Cele de mai sus arată limpede cît de dăunătoare este „teoria" scolastică a tipicului ca medie statistică, atunci cînd e vorba de arta sovietică, încape la sfîrşitul deceniului al treilea, de fapt pe aceleaşi temeiu, cei de la RAPP l-au acuzat pe Maiakovski că nu s-ar situa de poziţiile realismului. Pe de altă parte, ideologii idealişti de la „L.E.F", „Okteabr" şi alte organizaţii, socotind tipizarea ca „o generalizare statistică" s-au ridicat în cîteva rînduri împotriva principiilor realismului, şi au „demascat" pe această bază, realismul celor de la A.H.R.R. pentru lipsa unei asemenea „tipizări". In ultima vreme, dogmatismul abstract în ştiinţa despre artă s-a manifestat deosebit de clar în aşa numita „teorie a lipsei de conflict". Deşi această teorie a fost demascată în primul rînd în domeniul, dramaturgiei, unde a adus poate cele mai grave prejudicii, şi deşi în manifestările ei concrete multe lucruri sînt legate de problemele specifice ale dramaturgiei, pe care nu avem posibilitatea de a le trata în această lucrare, importanţa problemei care ne interesează acum depăşeşte cu. mult cadrul teoriei dramei. Avem în faţă un model clasic de logicism abstract în teorie, care a dăunat mult dezvoltării practicii artistice. In ce constă „teoria lipsei de conflict" şi care sînt viciile ei fundamentale? După cum am mai văzut, îngrădirea artificială, dogmatică a omului de artă, îngrădire care nu porneşte de la necesităţile vieţii, ci din scheme pseudo-teoretice născocite, subminează întotdeauna baza creării unei arte realiste de deplină valoare. Faimoasa „teorie a lipsei de conflict" a adus multe prejudicii nu numai dramaturgiei, cinematografiei şi literaturii, dar şi artei plastice. Ea îi abătea pe oamenii de artă de la adevărata studiere a vieţii şi în acelaşi timp de la zugrăvirea ei multilaterală şi plină de conţinut. Prin aceasta era slăbită şi forţa eficientă a artei, care era abătutăprin constrîngere de la problemele actuale ale vieţii realităţii noastre. Acest lucru poate fi limpede înţeles dacă încercăm să răspundem următoarei întrebări: Poate oare arta noastră să-şi îndeplinească cu toată vigoarea necesară funcţia sa social-educativă, dacă nu va lupta cu hotă-rîre împotriva răului care mai există în viaţa noastră, dacă nu-i. va demasca pe oamenii falşi care împiedică înaintarea noastră spre comunism, dacă *) „Pravda" din 25 februarie 1952. problemele artei realismului socialist 209 nu va dezvălui contradicţiile şi conflictele reale în înfrîngerea cărora se înfăptuieşte dezvoltarea noastră? Fireşte că nu. Iată de ce este atît de dăunătoare „teoria lipsei de conflict", care strecoară o schemă goală (şi în plus greşită) acolo unde omul de artă trebuie să se cufunde în viaţa clocotitoare şi multilaterală, complexă şi plină de contradicţii, pentru a arăta esenţa fenomenelor care se petrec în viaţă, pentru a-i ajuta pe oamenii noştri în lupta lor. Influenţa acestei teorii greşite în domeniul artei s-a manifestat în aceea că oamenii de artă se abţineau din precauţie de a zugrăvi o serie de conflicte luate într-adevăr din viaţă, motivînd uneori acest refuz prin aceea că asemenea conflicte sînt „rare" şi prin urmare „nu sînt tipice". De aici se vede legătura dintre „teoria lipsei de conflict" şi înţelegerea tipicului ca o medie statistică. Fireşte că la noi, în societatea socialistă, oamenii făţarnici sînt, de pildă, infinit mai puţini decît oamenii cinstiţi, adevăraţi patrioţi sovietici, devotaţi cauzei comunismului. Totuşi, şi ei sînt destui şi îşi întreprind acţiunile lor duşmănoase. Lupta împotriva oamenilor făţarnici este o sarcină actuală, direct legată de scopul comun al poporului sovietic — construirea comunismului. Prin urmare arta realismului socialist nu poate să nu demaşte asemenea oameni falsi, oricum s-ar camufla ei, oricît de puţini ar mai fi ei. Atît timp cît în viaţă se produc conflicte cu tot felul de duşmani, arta realistă, cu adevărat înaintată, nu poate trece pe lîngă ele fără să le observe. „Teoria lipsei de conflict" îşi alcătuieşte concepţia sa sprijinindu-se pe o răspîndire relativ mică e anumitor conflicte de viaţă, ceea ce duce în mod practic la înfrumuseţarea realităţii, la dezarmarea artei sovietice în lupta ei viguroasă împotriva stagnării, a înapoierii, împotriva a tot ce este conservator şi duşmănos. Aici se vede din nou în mod clar sensul tezei că problema tipicului este o problemă politică. In arta sovietică poate fi tipic un personagiu negativ? Da, fireşte, poate fi, deşi acest lucru contrazice principiile de bază ale „teoriei lipsei de conflict". Oare e tipică figura comandantului Gorlov sau o corespondentului de război Hripun din piesa „Frontul" de Korneiciuk? In conformitate cu „teoria lipsei de conflict"- ar trebui să spunem că nu şi să punem probabil la îndoială însuşi caracterul realist al acestei strălucite piese. Teoria marxist-Ieninistă a tipicului ne învaţă cum să abordăm aceste probleme. Fireşte, noi nu putem spune că oameni ca Gorlov sînt tipici pentru armata sovietică din perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Dar trebuie să înţelegem că imaginea lui Gorlov a concentrat în sine cu deosebită claritate trăsăturile caracteristice ale unei serii de comandanţi. înapoiaţi, care împiedicau armata sovietică, în prima parte a războiului, în acţiunile ei de luptă împotriva cotropitorilor hitlerişti. Şi piesa lui Korneiciuk a jucat un mare rol ideologic şi politic în anul 1942, în special pentru că în ea a fost înfăţişat chipul tipic al lui Gorlov, caracteristic pentru conducătorii militari cu vederi conservatoare. In acest personaj se dezvăluia esenţa tipului social istoric dat, iar puternicul conflict dramatic dintre Gorlov pe de o parte şi Ognev, şi întreaga armată sovietică pe de altă parte, era un conflict tipic dintre elementul înaintat şi cel înapoiat, un conflict a cărui rezolvare cu succes în însăşi realitatea avea atunci o deosebită importanţă pentru viaţă. Faptul că Korneiciuk a dezvăluit în faţa tuturor adevărata esenţă a lui Gorlov, a arătat caracterul lui tipic, a fost principala manifestare a partinităţii unui om de artă sovietic înaintat. Sarcina demascării a tot ceea ce este înapoiat şi perimat, a tot ce este fals şi duşmănos este una din cele mai actuale sarcini ale artei sovietice, care 14 — V. Romînească 210 G. NEDOŞIVIN este chemată să intervină activ în viaţă. Demascarea duşmanilor serveşte poporului sovietic drept o puternică armă în lupta pentru construirea societăţii comuniste. La Congresul al XIX-lea al Partidului, G. M. Malenkov a subliniat deosebita însemnătate a satirei, a dezvăluirii îndrăzneţe a contradicţiilor din viaţă: „Ar fi greşit să se creadă că realitatea noastră sovietică nu oferă material pentru satiră. Noi avem nevoie de Gogoli şi. Scedrini sovietici, care cu focul satirei să extirpeze din viaţă tot ceea ce este negativ, putred, cangrenat, tot ceea ce frînează mişcarea înainte. Literatura şi arta noastră sovietică, trebuie să înfăţişeze cu îndrăzneală contradicţiile şi conflictele existente în viaţă, să ştie să folosească arma criticii ca unul din mijloacele eficiente de educare"*) „Teoria lipsei de conflict" a pus sub semnul întrebării dreptul oamenilor de artă sovietici de a critica, dea folosi satira în zugrăvirea realităţii sovietice. In domeniul artelor plastice această teorie s-a manifestat într-o foarte mică măsură în operele de seamă consacrate oglindirii conflictelor de viaţă, existente în realitatea sovietică. Astăzi oameni de artă sovietici, înarmaţi cu minunatele indicaţii ale partidului nostru, dispun de toate premizele necesare pentru lichidarea acestui neajuns însemnat. E important să se pună cît mi repede capăt „teoriei lipsei de conflict" şi rămăşiţelor ei, şi în domeniul ştiinţei despreartă. Pentru aceasta este necesar să se dezvăluie esenţa ei metodologică vicioasă, origina ei pur scolastică. Nu este nici un secret că această teorie a fost „elaborată" pe cale pur logică. Partizanii lipsei de conflict în artă socoteau că în societăţile împărţite în clase antagoniste există conflicte care cer o rezolvare revoluţionară şi acest lucru se oglindeşte în artă în zugrăvirea ciocnirii lor dramatice,a conflictelor din viaţă. Dar, spuneau ei mai departe, în condiţiile socialismului nu există •conflicte sociale ce nu pot fi rezolvate şi prin urmare nici în arta realismului socialist nu există loc pentru conflict. Un exemplu „clasic" de sofistică, dar în plus unul destul de dăunător. într-adevăr, ce spun clasicii marxism-leninismului cînd arată că în societatea socialistă nu există conflicte antagonice? Ei spun că orînduirea socialistă lichidează antagonismele dintre clase, că ea se întemeiază pe baza unităţii moral-politice a poporului sovietic, pe baza prieteniei dintre popoare. De aici reiese clar că în socialism nu există şi nu pot exista contradicţii, conflicte, să spunem, între clasa muncitoare şi ţărănime sau între naţiunile socialiste frăţeşti. încercarea de a născoci asemenea conflicte în artă n-ar duce decît la o denaturare monstruoasă a realităţii, la calomnii împotriva poporului sovietic. Dar nu putem uita că epoca noastră este epoca scindării lumii în două lagăre —lagărul socialismului şi lagărul imperialismului —că încercuirea capitalistă continuă să existe, precum şi primejdia încercării de a dezlănţui un nou război împotriva U. R. S. S., că înlăuntrul ţării noastre au mai rămas rămăşiţe ale claselor exploatatoare zdrobite, oameni vii, purtători ai ideologiei duşmane. Nu trebuie uitat că mai avem de depus o muncă uriaşă pentru desrădăcinarea rămăşiţelor capitalismului din conştiinţa oamenilor. In aceste condiţii, lupta împotriva a tot ce este duşmănos înlăuntrul ţării are o uriaşă importanţă politică. Intre oamenii sovietici şi duşmanii *) G. M. Malenkov: „Paportul de activitate al Comitetului Central al P. C. (b) a U. S. Ia Congresul al XIX-lea al Partidului. Gospolitizdat 1952, pag, 73, Ed. P.L.P 1952, pag, 83 PROBLEMELE ARTEI REALISMULUI SOCIALIST 211 care se ascund şi se camuflează, oamenii falsi, există un conflict antagonic. Lupta împotriva acestora presupune lichidarea lor ca forţă socială şi aici nu este posibil decît o intervenţie revoluţionară. Aici nu poate fi nici urmă de absenţă a antagonismelor. A nu recunoaşte acest lucru înseamnă de fapt a revizui bazele teoriei dictaturii clasei muncitoare, înseamnă a aluneca pe poziţii duşmane, obiectiv contrarevoluţionare, buhariniste. In felul acesta, „teoria lipsei de conflict" se apropie la baza ei de „teoria" profund vicioasă şi duşmănoasă a stingerii luptei de clasă. Acest lucru trebuie avut în vedere pentru a înţelege primejdia pe care o reprezintă propagarea ei în arta sovietică. In practică, ea duce Ia încercări de a paraliza spiritul combativ, intransigent al artei realismului socialist, de a submina temeliile partinităţii ei comuniste. Astfel, pornind de la interpretarea scolastică, bucherească a diferitelor concluzii ale teoriei marxite, unii teoriticieni s-au dovedit orbi faţă de cele mai importante fenomene existente în viaţă şi au început să propage „teoria lipsei de conflict" să pună la îndoială necesitatea satirei, sarcinile zugrăvirii critice a anumitor fenomene care au loc in realitatea sovietică. De aici profundele greşeli teoretice, de aici tendinţa spre o primejdioasă dezorientare a practicii artistice. In ultima analiză, concepţia vicioasă pe care o analizăm, se bazează pe neglijarea principiului de bază al realismului socialist—al veracităţii şi al caracterului istoric concret în zugrăvirea vieţii, în dezvoltarea ei revoluţionară. Ea se bazează pe substituirea studierii vii şi variate a vieţii, printr-o schemă abstractă, care în realitate se opune acestei vieţi. Iar acest lucru ducea la rîndul său la aceea că unii pseudo-teoreticieni încercau să despartă arta sovietică de necesităţile practice ale luptei poporului nostru pentru comunism. într-adevăr, zugrăvirea veridică a realităţii reprezintă temelia uneia din cele mai importante însuşiri a artei realismului socialist, a caracterului său popular, consecvent şi multilateral. 14* DISCUŢII AL, PHI LIP PI DE DESPRE TRADUCERILE DIN POEZIA RUSĂ ŞI SOVIETICA Dacă aruncăm o privire asupra traducerilor din poezia rusă şi sovietică din ultimii zece ani observăm două fapte. Numărul lucrărilor în versuri traduse din ruseşte este considerabil: întrece cu mult nu numai numărul traducerilor din poezia rusă făcute înainte de 1944, dar întrece, cred, chiar numărul traducerilor din poezia universală făcute în intervalul 1900—1944. Mai demult la noi, se traducea foarte puţină poezie. Numeri pe degete traducerile bune de poezie care au apărut între 1900 şi 1944. Al doilea fapt este că toate traducerile din poezia rusă şi sovietică apărute după 1944 sînt făcute de poeţi. Bine înţeles nu toate sînt de aceeaşi calitate şi, luate în amănunt, unele din ele au lipsuri şi greşeli. Fidelitatea este controlată de confruntători cu textul şi asigurată. Greşelile sînt mai mult în ce priveşte stilul. Dar şi aceste greşeli, cînd sînt, sînt explicabile şi scuzabile într-o oarecare măsură. Din păcate încă puţini poeţi de-ai noştri ştiu atît de bine limba rusă încît să poată traduce direct din originalul rusesc. Au nevoie, de cele mai multe ori, de un colaborator, de cineva care să ştie foarte bine ruseşte şi care face o traducere textuală în proză, pe care ei o versifică şi o fac poetică. Lucrul în asemenea condiţii este multmai greu decît atunci cînd poetul traducător traduce direct din original. Traducerea textuală pe care poetul traducător o are la îndemînă este literală,prozaică deci, cu totul nepoetică, fără culoare, fără melodie, fără parfum: un conţinut amorf, fără viaţă, căruia trebuie să-i dai din nou poezia pe care bănuieşti că o are în original. Operaţia aceasta a creaţiei din nou în limba ta a originalului este necesară pentru orice traducere. Gînd traduci copiezi în limba ta originalul. Cînd însă faci această copie prin mijlocirea unei traduceri textuale, eşti ispitit ori să pui prea mult de la tine, ori să urmezi prea de aproape textul şi să sacrifici poezia în favoarea fidelităţii literale. Tonul originalului trebuie să-1 ghiceşti din indicaţiile pe care ţi le dă traducătorul textual. S-ar părea chiarcăo treabă ca asta este aproape imposibilă, sau mai bine spus că rezultatele unei asemenea trebi nu pot fi mulţumitoare. Totuşi, din experienţa mea şi din experienţa altora constat că rezultatele pot fi adeseori excelente. Constatarea asta poate fi făcută, de altfel, de oricine cercetează traducerile din poezia rusă şi sovietică apărute la noi între 1944 şi 1954. DESPRE TRADUCERILE DIN POEZIA RUSA ŞI SOVIETICA 213 Scopul expunerii de faţă nu este deloc să ofere o dare de seamă a tuturor acestor traduceri. Expunerea de faţă are de scop să înfăţişeze cu ajutorul cîtorva lucrări oarecare trăsături generale privind modul cum se lucrează traducerile din pozia rusă şi sovietică. Se vor înfăţişa de asemeni şi cîteva slăbiciuni de care dau dovadă unele din aceste traduceri. Nu vom zăbovi prea mult la amănunte; numai atît cît trebuie să scoatemîncheeri generale sau de principiu. înainte de 23 August 1944, după cum am spus, poezia rusă şi sovietică era la noi, datorită politicii anticulturale a oligarhiei burghezo-moşiereşti — în mare măsură necunoscută. Cititorul romîncu cultură literară îşi mai aducea aminte, de prin anii de şcoală, de „Şalul negru" al lui Puşkin, în traducerea lui Costache Negruzzi, de „Căruţa poştei" şi de „Ţiganii" lui Puşkin în traducerea lui Donici şi mai ştia că tot Donici s-a inspirat în fabulelelui, ba chiar a şi tradus fabule din Crîlov. Dacă ar fi vrut să cunoască poezia lui Lermontov, a lui Necrasov, un cititor obişnuit şi nu un şoarece de bibliotecă, n-ar fi găsit în romîneşte nimic. Cei care ştiau vreo limbă străină, mai ales cei care ştiau nemţeşte, cunoşteau în bune traduceri poeziile lui Puşkin şi ale lui Lermontov. Cei care puteau citi poezia rusă în original erau foarte puţini. Din poezia sovietică un cititor romîn nu găsea în romîneşte, cred, chiar absolut nimic, din cauză că politica culturală oficială a timpului era ostilă răspîndirii culturii sovietice. intr-o asemenea stare de lucruri totul a trebuit să fie făcut de la început. Şi pentru că la început a fost nevoie să se traducă mai mult proză de tot felul, lucrări de informaţie în primul rînd şi apoi povestiri scurte, care puteau fi traduse repede şi uşor, şi romane care zugrăvesc viaţa sovietică, e lesne de înţeles că poezia a fost lăsată pe mai tîrziu. Dar a mai fost şi alt-motiv, poate chiar cel mai puternic, pentru care traducerea poeziei ruse şi sovietice a cerut mai mult timp. In afară de faptul că în general poezia este mai greu, mult mai greu de tradus de cît proza, cînd a fost vorba să se traducă în romîneşte poezia rusă şi sovieică s-a constatat că lipsea unealta de muncă principală, şi anume cunoaşterea limbii ruse de către poeţii traducători. Colaborarea dintre un traducător textual şi un scriitor şlefuitor, colaborare care s-a văzut de la început că poate da rezultate mulţumitoare, putea oare să fie de fplos şi atunci cînd era vorba de tradus poezie? Cum altă cale nu era, s-a început lucrul în modul acesta. Poeţii s-au obişnuit încetul cu încetul cu acest soi de colaborare. Nu s-a lucrat întotdeauna foarte bine. Uneori, s-a lucrat în grabă, din pricină că trebuia la data aniversării naşterii sau a morţii cutărui poet să fie neapărat gata un volum de traduceri din opera lui. Cînd e vorba de o aniversare, dacă traducerea nu s-a dat la lucrat din vreme, atunci e mai bine să publici cinci poezii bune traduse de cît să tipăreşti un volum de cincizeci de poezii traduse la repezeală, adică prost. Traducerile mai slabe au fost corectate cu prilejul unor noi ediţii sau au fost făcute din nou de alţi scriitori. Aşa s-a întîmplat cu poeziile luiMaia-covski. Maiacovski e un poet cu o expresie foarte personală, dificil de tradus, cu un stil eliptic şi ritm sincopat care în romîneşte se potriveşte greu. De zece ani încoace s-au făcut la noi numeroase traduceri din Maiacovski şi sînt poeme de ale lui care au fost pînă acum traduse de mai multe ori. Abia anul acesta însă a apărut la „Cartea Rusă" un volum de „Poeme alese" care înfăţişează în sfîrşit o traducere onorabilă din Maiacovski. Acest volum este o antologie din opera poetică a lui Maiacovski şi totodată o antologie de traduceri romîneşti din această operă. S-au ales cele mai bune traduceri de pînă acum. Bine înţeles, aşa cum spune şi cuvîntul introductiv al editurii, „fără a reuşi întotdeauna şi în măsură egală să învingă greutăţile pe care 214 AL. PHILIPPIDE îe pune în faţa poetului-traducător versul maiacovschian, bogat în conţinut şi variat în resurse prozodice, aceste traduceri au menirea să facă pasul hotărîtor spre o cotitură de mult necesară şi aşteptată, în ce priveşte redarea lui Maiacovski în limba romînă." Lipsa de unitate a acestor traduceri se datoreşte fără îndoială şi faptului că sînt făcute de mai mulţi poeţi. Cu acelaş talent dar cu temperamente diferite, doi poeţi nu vor traduce niciodată la fel. Traducătorul de versuri pune în traducere şi ceva din personalitatea lui şi chiar trebuie să pună, pentru că numai aşa traducerea capătă căldura vieţii. Poezia tradusă se naşte din nou în altă limbă. Traducătorul o scrie din nou în limba lui. Numai aşa trebuieşte înţeleasă traducerea poeziei: ca o creaţie din nou în altă limbă. Asta nu se poate face decît dacă traducătorul lucrează cu toată puterea şi cu tot entuziasmul, aşa cum ar lucra dacă ar scrie o poezie originală. Este firesc deci că, lucrînd aşa (şi numai lucrînd aşa se face o traducere bună) traducătorul, poet el însuş, pune în traducere ceva din personalitatea lui. Cu cît personalitatea lui e mai apropiată de personalitatea poetului din care traduce, cu atît înrudirea de ton între traducerea lui şi original e mai mare şi cu atît traducerea e mai fidelă ca spirit şi mai frumoasă. Cîntecul poetului original a trecut deci, în traducere. Ce urmează de aici? Un poet nu poate traduce feme decît poeţii cu care-se aseamănă sau, tocmai dimpotrivă, poeţii de care se deosebeşte dar pe care îi simte şi îi înţelege adînc prin ceea ce îi lipseşte lui, aşa dar poeţii care îi completează propria lui personalitate şi cu care are o afinitate de contrast foarte puternică. înţelegem şi simţim de multe ori mai bine pe oamenii de care ne deosebim, în care aflăm însuşiri care ne lipsesc şi pe care sîntem bucuroşi .să le vedem şi să le preţuim în ei. Oricum însă, numărul celor cu care avem afinităţi de asemănare şi afinităţi de contrast nu poate fi foarte mare şi de aceea un poet nu poate traduce un număr nesi'îrşit de poeţi. Aşa dar, e bine ca un poet să traducă poeţii de care se simte atras în chip deosebit prin afinităţile de care am pomenit mai sus. Dar chiar în opera aceluiaş poet există deosebiri datorită subiectului sau pur şi simplu genului. Un poet poate scrie cu aceeaşi vigoare şi strălucire liric, epic, didactic, dramatic. Lermontov, de exemplu, a scris „Borodino" dar a scris şi „Un vis". Nici nu se poate închipui în opera aceluiaş poet o deosebire mai mare de ton decît e aceea dintre aceste două poezii ale lui Lermontov. Se poate deci foarte bine întîmpla ca un traducător să se potrivească mai bine cu una sau cu alta din aceste poezii, cu. tonuluneia sau cu tonul celeilalte. In asemenea cazuri, adică atunci cînd un poet scrie în mai multe genuri — , pe coarde diferite, — opera lui poate fi tradusă de mai mulţi traducători, fiecare din aceştia alegîndu-şi coarda care i se potriveşte mai bine. Maiacovski este în această privinţă, atît cît se poate, bineînţeles, vedea dintr-o traducere, unitar. La el deosebirea dintre poeme e de subiect, nu de ton. Tonul e acelaş în toate, violent, satiric, combativ, polemic; chiar în poemele de entuziasm liric acest ton se simte mereu. Tonul acesta e cerut totodată de firea poetului, de spiritul său revoluţionar, intransigent faţă de duşmanii revoluţiei socialiste şi de împrejurările epocii în care a trăit. Iată de ce un volum de poezii de Maiacovski tradus de mai. mulţi traducători n-are unitatea de ton şi de stil pe care o are originalul, sau, mai exact, o are în mai mică măsură decît un volum de poezii de Lermontov tradus de mai mulţi traducători, fiindcă Lermontov c mai variat în ce priveşte tonul. Să comparăm pentru ilustrarea celor spuse mai sus, cîteva fragmente din traducerile apărute în „Poeme alese" de Maiacovski. DESPRE TRADUCERILE DIN POEZIA RUSĂ ŞI SOVIETICĂ 215 Văzduh ploios, înceţoşat. Pe cer vîrtef de nori. Sub un chervan, s-au strîns la sfat Vreo cîţiva muncitori. Şi şoapta lor se-ngînă Cu stropii sub chervan: „Va fi oraş-grădină pe-aici în patru ani. Sporesc a pielei pături pe-al zărilor frâmînt. Ei stau în glod. Alături e-un felinar de vînt. De frig li-i buza afină Dar şoapta • se-nteti: „Ehe! Oraş-grădină în patru ani... pe-aci! Dacă n-ar Ii aşezarea în scară a versurilor, n-ai bănui deloc că-i Maiacovski. Un poet nu se poate însă caracteriza prin particularităţi grafice. Traducerea sună ca Bolitinoanu. Asta dovedeşte că traducerea lui Dan Dcşliu nu so potriveşte cu spiritul poeziei lui Maiacovski. Tot aşa nu se potrivesc, cred, sau se potrivesc prea puţin, traducerile din acest volum ale Măriei Banuş şi ale Veronicăi Porumbacu. Sînt cel mult corecte, dar lipsite de căldură. Iată cîteva fragmente din poezia „Nimeni" în traducerea Măriei Banuş: Ca un fund de butoi, ca un disc regulat luna veghea al Livadiei palat. De-abia răsărită scălda în lumină pămîntul şi marea Livadia şi lumea. 216 AL. PHILIPPIDE înaintea mea şed ţărani de prin Tuia, din Riazan, Cu mîinile-şi trec prin părul bălan, ruseştile bărbi îşi desmiardă. Fie ca cel ce-al sovietelor preţ încă nu-l ştie beat să fie, ca mine, de bucurie. Inversiunile, abuzul de asonante (lumină-lumea, curtenilor-poemelor, aici-mingi, odihnă-mişcă), cred că nu se potrivesc cu tonul lui Maiacovski. E drept că Maiacovski are multe asonante dar (după cum îmi spun oameni competenţi), asonantele lui Maiacovski nu dau în ruseşte un ton de poezie populară, aşa cum dau în traducerea romînească. Firea prozodiei romîneşti respinge asonantele. Maiacovski, ca să sune maiacovschian în romîneşte, trebuie tradus cît mai mult cu rime. Nepotrivire de ton este şi în traducerile din Maiacovski ale Veronicăi Porumbacu. Cred că poezia lui Maiacovski trebuie tradusă de un poet sau de doi poeţi, ale căror traduceri s-au dovedit a fi fidele răsfrîngeri ale spiritului originalului. In volumul de „Poeme alese" mi se par mai izbutite din acest punct de vedere cîteva traduceri ale lui Cicerone Theodorescu şi ale lui Mihu Dragomir. Luate în amănunt, s-ar găsi poate şi în acestea nepotriviri (provenite mai ales din cauza inversiunilor la care, într-adevăr, te silesc versul sincopat şi expresiile eliptice ale originalului); dar şi acestea trebuie să dispară, chiar dacă pentru asta ar fi nevoie de o libertate mai mare faţă de exactitatea literală; „o traducere literală nu e niciodată o traducere justă" a spus cu drept cuvînt Puşkin vorbind despre traducerile în versuri. In nici un caz Maiacovski nu trebuie să capete în romîneşte un ton Bolintineanu sau un ton Alecsandri sau un ton Coşbuc. O poezie cum e „Borodino" de Lermontov, care se înrudeşte ca ton şi ca fond cu baladele lui Coşbuc, poate căpăta în romîneşte tonul lui Coşbuc, pentru că unele balade ale lui Coşbuc, traduse în ruseşte, ar suna foarte probabil aşa cum sună „Borodino". Pentru Maiacovski însă, trebuie creat în romîneşte tonul maiacovschian. Este de altfel ceea ce au început să facă unii traducători ai lui Maiacovski. Traducerea din Maiacovski numai în felul acesta trebuie să fie lucrată. Cam acelaş lucru care s-a întîmplat cu traducerea versurilor lui Maiacovski s-a întîmplat şi cu traducerea din Puşkin. Acum cîţiva ani, cu prilejul aniversării a o sută cincizeci de ani de la naşterea lui, s-au tradus, tot în grabă, mai multe poezii. După aceea lucrul a fost început din nou, de data asta pe îndelete. Au apărut poemele „Ţiganii", „Fîntîna din Bakcisarai", „Călăreţul de aramă", traduse de G. Lesnea. Traducerile lui Lesnea sînt poetice, lucrate cu meşteşug şi au faţă de toate celelalte traduceri din Puşkin de la noi avantajul că sînt făcute de-a dreptul din ruseşte. Lesnea a dat de asemeni traducerea integrală a lui „Evgheni Oneghin". „Basmele" lui Puşkin au fost traduse, în ton popular, cu haz şi culoare de Adrian Maniu. Puşkin, a cărui operă poetică cuprinde poezii lirice, epice şi dialogate, poate fi tradus de mai mulţi poeţi, ca şi Lermontov. La editura „Cartea Rusă" este pe punctul să apară un volum de poezii alese din Puşkin, la care DESPRE TRADUCERILE DIN POEZIA RUSA ŞI SOVIETICA 217 au colaborat mai mulţi poeţi, fiecare traducînd ceea ce i s-a potrivit mai bine. Tot în acelaş mod se pregăteşte şi traducerea poeziilor lui Lermontov. Necrasov şi-a găsit un traducător potrivit în Miron Radu Paraschi-vescu, din ale cărui traduceri apărute sub titlul de „Poeme alese", mai ales prologul la „Cui i-i bine în Rusia" are un ton de poezie originală şi un sunet plin, fără poticneli. Fabulele lui Crîlov în versiunea lui Arghezi au devenit o frumoasă poezie romînească. Poezia sovietică şi-a găsit interpreţi romîni de talent. Traducerile din Isacovski ale Ninei Cassian, din Surcov ale lui Mihu Dragomir, din Scipaciov ale Veronicăi Porumbacu, dau la lectură un sunet plin, frumos, de poezie originală. Dacă în unele locuri sînt hopuri şi poticneli, asta se da-toreşte fie grabei (duşmanul de moarte al artei poetice), fie faptului că traducătorii se ţin pe-alocuri prea mult de traducerea textuală şi nu interpretează destul de poetic. Aceste hopuri şi aceste poticneli se simt şi mai mult în „Cuvînt despre ziua de mîine" de Dolmatovski, tradus de Virgil Teodorescu, (care, în schimb, a izbutit mai bine în traducerea poemului lui Luconin „O zi de lucru"), şi, mai mult sau mai puţin, se întîlnesc în foarte multe traduceri din poezia sovietică. Vina, cred eu (fiindcă mulţi traducători sînt oameni de talent), o poartă, după cum am mai spus, graba şi, ceea ce este o urmare a grabei, interpretarea prea literală şi deci prea prozaică a textului. Acolo unde traducătorul nu s-a grăbit şi a interpretat poetic textul, rezultatul a fost bun. „Vasili Tiorchin" de Tvardovski, în traducerea lui Cicerone Theodorescu, este o lucrare făcută cu meşteşug poetic. Tonul, uneori de Anton Pann, cred că este potrivit cu tonul mucalit şi şugubăţ al originalului. Din grija de-a spune neapărat tot ce spune textul, versul este cîteo-dată prea încărcat pentru scurtimea lui şi, la lectură, cam gîfîie. In asemenea cazuri traducătorul trebuie să aleagă, să spună ceea ce este absolut esenţial şi să renunţe la unele expresii de amănunt care umplu versul prea tare, îl fac greoi şi îi strică frumuseţea. Aceasta este o observaţie generală care se aplică la toţi traducătorii noştri de versuri. Cu cît se va ţine seama mai mult de asemenea observaţii şi principii isvorîte din experienţă, cu atît traducerile din poezia rusă şi sovietică din care avem de pe acum în romîneşte lucrări bune, vor fi lucrate mai bine. S-a făcut în privinţa asta mult şi se poate face şi mai mult. ÎN LEGĂTURĂ CU PROBLEMA TRADUCERILOR i roblema traducerilor de poezie este dezbătută tot mai larg în raidurile scriitorilor şi iubitorilor de literatură. Astăzi, cînd munca de traducere a marilor opere din literatura univarsală a luat un avînt deosebit, în condiţiile revoluţiei culturale, diversele aspecte ale problemei se cer discutate şi lămurite cît mai profund, pentru ca traducerile să poată avea un cît mai înalt nivel artistic. Recent, s-au terminat două noi traduceri ale capodoperei lui Goethe, „Faust", semnate de Lucian Bîaga şi de I. Iordan. întrucît publicarea unor fragmente din aceste traduceri ar stîrni discuţii printre scriitori, credem că este nimerit să propunem colaboratorilor şi cititorilor noştri o discuţie, care să îmbrăţişeze, pe cît este posibil, problema traducerilor în ansamblul ei. Ca bază concretă a discuţiei, propunem analiza traducerii cunoscutului monolog al lui E'aust în trei versiuni: cea veche, a lui I. U. Soricu, şi cele noi, ale lui Lucian Blaga şi I. Iordan. Confruntarea celor trei versiuni, credem că va prilejui observaţii interesante asupra fidelităţii traducerii, limbii, imaginii poetice, etc. V. R. W. GOETHE faust NOAPTE 1 (O cameră gotică, strimtă, cu bolta înaltă. Faust stă neliniştit pe scaun, la masă). FAUST: Cu zel aclînc am studiat Din fir în păr filosofia, Şi medicina, dreptul lot, Şi ce folos? — teologia! Şi văd acum, sărman smintit, Că de-n zadar m-am mai trudii, îmi zic magistru, doctor chiar, Dar de-un deceniu în zadar Pe drumuri fără de popas îmi duc bieţii şcolari de nas, Şi nu ştiu singur ce să zic, FAUST 219 Cînd văd că tot nu ştiu nimic! Ce-i drept, ştiu mai multe ca mulţi învăţaţi, Magistri şi doctori şi, popi lăudaţi. Ea nu ştiu de scrupul, de false păreri Şi nu cred în iadul cu draci şi dureri. Dar ori-de-ce farmec eu văd câ-s strein, Nimic nu pot zice că ştiu pe deplin. Şi nu vreau pe oameni să-i schimb dintr-odaV, Şi nu vreau pe drumul cel drept să-i abat. Şi n-am nici bunuri, nici comori, Nici slavă între muritori, Ci lupt, mereu din greu cu sărăcia. — Acuma vreau să studiez magia Poate-oi afla la spirite putere Să dezvelesc ascunsele mistere, Ca nevoit să nu mai fiu Să spun ce singur eu nu ştiu, Ci, luminat, să pot pătrunde Ce lumea-n taina ei ascunde In necuprinsul forţei, sale, Să nu mă-mpac cu vorbe goale... O, lună ce cu ochiu-ţi blind La masă m-ai găsit plîngînd De chipul care minte-mi scurmă, — De-ar fi aceasta cea din urmă Privire care mi-o arunci Mîngîietoare ca, şi-atunci Cînd mă priveai în nopţi pustii Cu ochii umezi pe hîrtiiJ... O, de-aş putea să rătăcesc Pe culmi subt vălul tău ceresc, Să mă strecor cu spiritele tale Uşor peste prăpastie-n dulcea vale, Si, dezbrăcat cle-al neşliinţei chin. S-alerg prin rouă ta, subt cer senin!... Vai, lot în carceră sînt oare? — O, blestemată închisoare, In care-a cerului lumină Pătrunde tristă şi streină Prin geamurile zugrăvite, Pe cărţile mucegăite, Pe care praful stâ-n odihnă Şi şoarecii le rod, în tihnă... Chilie-n care stă morman De vrafuri pînă la tavan. Cutii şi sticle puse-anume, Şi dincoace, de vreme roase, Unelte clin strămoşi rămase: E lumea ta!... Asta-i o lume!... Şi le întrebi de ce în piept J. W. GOETHE Sărmana inimă s-a frint, De ce durerea ţi-a oprit In zboru-i ori şi ce avînt? — In locul splendidei naturi In care Domnul te-a creat, Tu stai în peşteră, în fum, De stîrvuri şi stafii înconjurat! Inalţâ-te în slavă din abis! Acest misterios volum De însuşi Nostradamus scris Te va călăuzi pe drum! Tu vei pricepe stelele în mers Şi-a firei ne-nţeleasă lege Si-n zboru-ţi falnic vei vedea Cum duh cu duh se înţelege! In van vreai semnul să-l străbaţi Cu simţul nervilor tociţi. —Voi, duhuri, cari mă-nconf uraţi, Răspundeţi, dacă m-auziţi!... (Deschide cartea şi zăreşte semnul Macrocosmului) Ah, din această magică vedere Atîta desfătare se desprinde! întinerită simt a mea putere, Şi-atîta fericire mă cuprinde! Acel ce-a scris aceste semne pe hîrtie A fost un zeu? El zbuciumul alină, In inimă-mi strecoară bucurie, Şi-ntr-un avînt de magică lumină Atîtea taine* îmi arată mie! Sînt eu un zeu? — Văd totul clar In liniile fermecate Puterile naturei toate Ce pline de-nţeles mi-apar! Abia acuma prind să mă deştept, Şi văd ce spune blîndul înţelept: — „A vieţei carte stă deschisă, „Dar mort e simţul tuturora. „Sus, tinere! Să te mîngîie „Pe piept, pe frunte aurora!..." (Priveşte semnul) Cu toate-ntr-un întreg se ţes, Se mişcă pline de-nţeles! Cum urcă şi coboară ori-ce forţă, Ttrecînd din mîini în mîini aprinsa torţă! Din ceruri pe pămînt s-aruncă-n zbor, împrăştiind miresme-n calea lor Si vers de armonie dătător/... O, ce spectacol! Vai, numai spectacol/... O, Fire, cum să prind al tău miracol? Şi unde-s sinii tăi, acel izvor De viaţă pentru ceruri şi pămînt? FAUST Spre ei se-ndreaptă sufletul înfrînt: Ei hrană dau, iar eu le mor de dor... (Răsfoieşte cartea descurajat şi vede semnul Spiritului pămîntului)... Acuma simt un alt ecou... Tu, Spirit al pămîntului, ştiu bine, Te-apropii mai uşor de mine! Putere lînărâ îmi vine, M-aprind ca după vinul nou. M-aş avînta în lume plin de foc, Să simt durerea ei şi-al el noroc, Să-nfrunt ale furtunilor ravagii, Cu hohote să rid de naufragii... De-asupra-mi se întunecă. S-ascunde luna-n nori, Se stinge lampa. Ce fum! Ce raze roşii clipesc în jurul meu! Din bolta naltă un fior se lasă. Mă cuprinde! Te simt aproape, Spirit aşteptat! — Arată-te!... Ah, sufletul mi-au sfîşiat Simţiri nebănuite, Făptura-mi prinde să s-agite... O, Spirit! Te-ai apropiat! Şi simt că biata-mi inirnă-i a ta! Arată-te! Chiar viaţa dacă m-ar costa!... (Ia cartea şi rosteşte misterios consemnul Spiritului. Ţîşneşte o flacără roşiatecă. Spiritul apare în flăcări). SPIRITUL: Cine mă cheamă? FAUST: (întorcîndu-şi capul) Stranie arătare... SPIRITUL: Tu m-ai silit, chemîndu-mâ pe nume, Să mă cobor din sfere jos pe lurne. Priveşte-mă acum!... FAUST: Vai, nu-s în stare! SPIRITUL: Cu lacrimi arzătoare te-ai rugat Ca să m-arăt, să poţi să-mi asculţi glasul. De milă mi-am întors spre tine pasul Şi iată-mă! De ce te-ai speriat?... O, supra-omule, răspunde Unde-i chemarea sufletului? Unde? Şi inima, ce largă se deschise Şi-o lume nouă-şi făurise, O inimă ce tînâră-nflorea De dragul că la noi se va-nălţa?... O, Faust, care adîncul ai pătruns Şi cu-al tău glas la mine ai ajuns, Tu, Faust, tu tremuri laa mea suflare, Te zvîrcoleşti ca viermele-n cărare?... J. W. GOETHE FAUST: 0, chipdeflacără, să fug mi-ar fi ruşine: Sînt Faust si de-o potrivă sînt cu tine!.., SPIRITUL: In valul vieţii Şi-al faptelor zor, Mă urc, mă cobor, Mereu mă avînt. Viaţă, mormînt, Veşnic turburată mare, Ţesătură schimbătoare Viaţă plină de ardoare, La războiul vrernei ţes din ele-n taină A Dumnezeirii minunată haină. FAUST: O, Spirit, care lumea o colinzi, Mă simt aşa de-asemenea cu tine!... SPIRITUL: Cu cel pe care tu poţi să-l cuprinzi, Cu mine nu!... (dispare). FAUST (zdrobit): Nu? Dar cu cine? Cu Dumnezeu dacă m-asamăn, Să nu m-asamăn şi cu line!... (Cineva bate la ;...0 blestematul! E elevul meu! S-a dus a fericirii desfătare! Această minunată arătare Mi-o turbură făţarnicul pigmeu. In romîneşte de I. U. Soricu II (O încăpere înaltă, boltită, de înfăţişare gotică. Faust neliniştit, în scaunul său la masa de scris). FAUST: Am studiat cu rîvnă ah, filosofia Din scoarţă-n scoarţă dreptul, medicina, Şi din păcate chiar teologia, Arzînd de zel. Şi iatâ-mă acum uii biet nebun, cuminte ca şi mai'nainte. In faţa semenilor sînt magistru sau chiar doctor. De-atîţia ani înţelepciunea o încerc, îmi port de nas discipolii De-acurmezişul sau în cerc. Şi văd că nu putem să ştim nimic. Amărăciunea-mi arde inima în, piept. Sînt eu, ce-i drept, mai breaz şi mai deştept Decît acei magistri, doctori, grămătici şi popi Toţi împreună: scrupule şi îndoieli In cuget nu mi se adună. Şi nici de iad şi nici de dracul teamă nu In schimb nici bucurie n-am pe lume. C-aş şti ceva deplin FAUST Eu nu-mi închipui Şi nu mă amăgesc că aş putea Să-ndrum pe alţii sau să-nvăţ pe cineva. Nu am nici bunuri, nici argint, Nici cinste şi nici slavă pe pămînt. Un cîne n-ar putea să mai trăiasc-aşa. Din astă pricină m-am închinat magiei, pe-nclelete Nădăjduit-am prin a duhului putere şi cuvînt Să mi se desvălească vre-unul din secrete. Să nu mai jiu silit, cu fruntea în sudoare, Să spun ce nu ştiu, cînd mă-ntreabă fiecare. • Lăuntric să cunosc prin ce se ţine universul, Să văd puterile. Seminţele a toate să le ştiu. Să nu-mi încurc printre cuvinte mersul. De m-ai vedea tu, Lună plină Di chinul meu ultima oară Durerea-mi nu ţi-a fost străină. De-atîtea ori privind la tainicul tău foc Veghiam, zbuciumîndu-mă-n acelaş loc. Peste hîrtii şi cărţi, cu prietenie îmi apăreai în noaptea mea tîrzie. O, dacă m-aş putea plimba Pe măguri în lumina ta, Cu duhurile prin livezi Pe lingă peşterile verzi! Eliberat de chinurile minţii, De fumul, de funinginea ştiinţei, O, de-aş putea pe plain înalt In i-oua Firii să mă scald! Dar vai! Mai sînt în închisoare încă? In astă gaură de zid, ca de osîndă? In care chiar lumina cerului doar tulbure ajunge Prin geamuri zugrăvite ea străpunge. împresurat de tomuri sînt, de teancuri învechite, Roase de molii şi de praf acoperite. Această încăpere afumată încinsă cu hîrtie pîn-la bolta ei înaltă, De instrumente plină, unde stai împrejmuit de sticle şi retorte, de unelte Gospodăreşti aduse din străbuni anume. Aceasta-i lumea ta! Asta se chiamă lume! Şi mai întrebi cum inim,a se slrînge In pieptul tău, golindu-se de sînge Şi-umplîndu-se de teamă? Şi de ce Durerea, încercîndu-le, o stavilă îţi e? In locul veşnicei naturi, în care Ne puse Dumnezeu ca subt un verde pom, Pe line le-mpresoară-n mucegaiuri Schelete doar, de dobitoace şi de om. 224 J. W. GOETHE Ridică-te şi fugi! Afară-n larga zare! Această carte plină de secreţi De Nostradatn*) el însuşi, scrisă, Nu-ţi este îndeajuns o îndrumare? Ai să pricepi din ea al stelei mers, în zare. Iar cînd natura te îndreaptă, Puterea sufletului se deşteaptă, Inţelegînd cum duhul altui duh vorbeşte. Zadarnic o gîndire seacă Aici sacrele semne-ţi lămureşte. Voi spirite, pe lîngă mine cînd plutiţi, Răspundeţi-mi, de-ar fi să m-auziţi! ' (Deschide cartea la întîmplare şi vede semnul Macrocosmului). Ce voluptate din ce văd îmi vine Prin simţuri, ah, prin toate dintr-odată! O fericire tînărâ şi sfîntă simt Suind cu foc prin nervii mei, prin vine. A fost un zeu cel ce a scris astfel de semne, Ce-mi ogoiesc tumultul dinăuntru, Ce-mi umplu inima de bucurie, Ce-mi desvălesc în tîlcuri tainice şi demne Jur-împrefur puterile naturii? Sînt eu un zeu? Lumină mi se face mie. In trăsăturile acestea pure Natura însăşi în puterea ei se dă pe faţă. Acu de-abea pricep a înţeleptului povaţă: „A duhurilor lume nu-i ascunsă, Doar mintea ta şi inima-s închise. Ridică-te, discipole, fără mîhnire Şi scaldă-ţi pieptul-n aurorele deschise"! (el priveşte semnul îndelung). Cum toate se-ntreţes spre un întreg Şi lucrurile, unu-ntr-altul, cum se-aleg! Puterile cereşti, tot coborînd şi iar suind, Găleţi de aur una alteia-şi întind. Din ceruri se perindă la pămînt Cu aripi binecuvîntare-mprăştiind Şi armonie-n lume răspîndind. Spectacol făr-asemănare! Vai, dar numai un Spectacol pentru dorul meu amarnic! Unde te prind Natură infinită? Unde, voi sîni? Izvoare-ale Vieţii, De care-atîrnâ ceruri şi pămînt, Spre care pieptul năzuieşte însetat şi frînt, Voi izvorîţi şi adăpaţi! De sete să tînfesc zadarnic? *) Nostradamus, Michel de Notredame (1503—1566), astrolog francez care a publ cat în 1555 o cărţulie: „Les vrayes centuries et propheties". FAUST 225 (întoarce foile, cu neplăcere, şi vede semnul Duhului Pămîni ului *). Cu toiul altfel acest semn să mişcă. Duh al părnîntului, tu-mi eşti mult mai aproape. Puterile în mine mai înalte cresc, Jeratic vinul nou în mine iscă. Simt îndrăzneală să m-a vînt în lume, Durerea ei s-o pori şi fericirea, Să-nfrunt furtunile, şi în scrîşnirea Nauf ragiului să nu mă clatin. De-asupra-mi cerul se-norează — Şi Luna luciul şi-l ascunde — Se stinge lajnpa fumurie. Văd ca un abur. Roşii raze dinlr-odată Svîcnesc în furul frunţii mele, şi adie Din bolţi ca un fior Ce mă pătrunde. Te simt în preajma mea, Duh implorat. Arată-te! Simt cum din inimă-mi se rupe o fâşie. Spre noui trăiri în ceaţă Acestei nopţi simţirile mi se aprind. Cu inima, întreagă, mă dau ţie! Să mi te-arăţi! Chiar dacâ-n preţ ai cere viaţa! (El cuprinde cartea şi rosteşte tainic semnul E>uhului. Svîcneşte o flacără roşiatică. Duhul apare în flacără). D ULIUL: Cine mă chiamă? FAUST: (întorcîndu-se) îngrozitoare faţă! DUHUL: Puternic m-ai atras, neîntrerupt, • La sfera mea prelung ai supt Şi-acum? FAUST: Vai, vai! Nu-i de-ndurat! DUHUL: Cu sufletul la gură m-ai rugat S-apar, obrazul să rni-l vezi doreai! înduplecat de dorul tău nestins — Aicea sînt! Ce jalnic tremur Pe tine, supraomul, te-a cuprins? Unde-i chemarea? Unde pieptul, ce-n dureri şi bucurie, O lume şi-a creat, şi care c-un cutremur Asemeni spiritelor năzuia să fie? Faust, unde eşti, al cui e glasul ce m-ajunse, Şi care pîn-la mine cu puterea'lui pătrunsei Tu eşti acela, ce împresurat de adierea-mi, Te svîrcoleşti de leama-acurn *) In epoca feudală, ca şi în antichitate, au existat o seamă de gînditori,~cari credeau că corpurile cereşti au fiecare un suflet. Părnîntului de asemenea i s-a atribuit un suflet; astfel Paracelsus vorbeşte despre un „archens terrae" şi chiar Giordano Bruno admitea o „anima terrae". 15 — V. Koraînească 226 J. W. GOETHE Mai jalnic decît viermele în drum? FAUST: Alcătuire tu, de flăcări, să mă depărtez Din faţa ta? Eu sînt, eu Faust, semenul lăut DUHUL: Jn valul vieţii şi-al faptei durez, Mă ridic şi cobor, Pretutindeni în toate lucrez. Naştere sînt şi mormînt, O veşnică mare, Mereu schimbătoare lucrare, Viaţă în toate arzînd Pe pămînt şi-n văzduh, — La războiul în freamăt al vremii, Dumiiezeirei îi ţes un veşmînt. FAUST: Tu, care lumea largă o cutreieri, Tu, harnic duh, De line cît de-aproape eu mă simt! DU FIUL: Tu semeni duhului ce-l înţelegi, Nu mie! (dispare) FAUST (prăbuşindu-se): Nu ţie? Atunci cui? Eu cel ce după chipul şi asemănarea Divinităţii sînt, nici măcar ţie? (bate cineva Ia uşă). O, Moarte! Stiu, acesta-i el, învăţăcelul! Cel mai frumos noroc al meu se nimiceşte. Această secătură, cu capul plin de şiretenii, Tocmai acum îmi tulbură belşugul de vedenii! In romîneşte de Lucian Blaga III (într-o boltită, strimtă încăpere gotică: Faust frămîntîndu-se în faţa unui pupitru). FAUST: Pe rînd tocind filosof ia Şi dreptul, medicina, din păcate, Din fir în păr teologia, Cu zelu-nii, pe nerăsuflate: Acuma ştiu, că eu, sărmanul prost, Nu sînt mai luminat decît am fost. Magistru-mi. zic, ba doctor, n-are-a face, Că lot îmi duc, de zece ani încoace, Grămadă-nvăţăceii, pas cu pas, De-acurmezişu-n jos, în sus, de nas. Şi-acum mă mistui, toate sînt deşarte, Nimic nu ştiu nici cei burduf de carte! Sînt mai deştept decît acei neghiobi De doctori droaie, scribi, magistri, popi. Muncit nu-s de sfieli, de vre-o-ndoială, faust 227 N-am faţă de gheenă-ori drac fereală. De-apururi mi-e răpită bucuria, Nu cred, c-a dat de miezuri scâfîrlia, Nu cred, că-ntr-adevâr a mea povaţă Pe oameni îi îndreaptă şi-i învaţă. Dar n-am nici avuţii, nici aur, A lumii laudă ori lauri Ş-un cîine-ar fi sătul de-aşa cîinief Dar ţie pradă mă lâsai, magie; Ca duhul cu puterea-i şi-a sa gură, Să-mi desluşească tainica făptură. Să nu-ncep iar, cu-a frunţii năduşeală, A neştiinţii-n veci pălăvrăgeală; Ci să cunosc, să aflu-acel crez, Ce ţine lumea laolaltă-n miez, Sâmînţa firii-ntregi, cu luare-aminte, Să nu mai scotocesc printre cuvinte. O, pune capăt, lună plină, Aleanului cu-a ta luminai înfipt aci, fiinţa-mi trează Atîtea nopţi, tîrzii veghează: Plecat pe-o carte, pe-o hîrţoagâ, Mi-apari, mîhnitâ, lună dragă. Ce-aş da, să fac pe culmi, în zare, Sub dulcea-ţi clîră, o plimbare! Să zbor cu duhuri prin genune, Prin lunci în licăru-ţi minune. Scăpat de fumurile minţii, Să-i aflu-n roua-ţi leac fiinţii! împresurat de zid, mă zbat, Beci îmbîcsit şi blestemat, Pe unde chiar cereasca clîră Cu greu prin geam văpsit se vîră. Mă'mpiedic de bucoavne, vraf Ce ros de viermi şi plini de praf, C-un înnegrit strai de hîrtie, Se-nalţă pînă-n bagdadie; Borcane, hîrburi, vezi destule Ticsite, maldăre de scule, Din moşi-strămoşi păstrata şandrama: Aceasla-i — dacă-i lume — lumea mea! Ce le mai plîngi, că năpădită Ţi-e inima de dor şi-o nouă Durere-n veci netâlmăcită, Iţi taie-avîntul vieţii-n două? In loc ca-n line via fire, In care omu-i pus, s-o porţi, J. W. GOETHE C-un boi clin oase, Mr ci de morţi. Fugi! Umblâ-n ţara-ntinsă craina! Ia cartea-n care-nscrisă-i taina Chiar de-a lui Nostradamus mînă, Drept călăuză prin ţărîna! Vei şti, cum. sorii-şi calcă crugul, Cînd firea te va fi-nvăţat, Din suflet cum să-ţi lepezi fagul, Cum stă un duh cu-alt duh la sfat. Zadarnic vrea o seacă minte Să tălmăcească semne sfinte. Voi duhuri, hojma-n prejma, mea: Cînd chem, răspundeţi careva! (deschide cartea şi zăreşte semnul Macrocosmului) Ah! Ce-ncîntare la acea privire Străfulgera simţirea-mi de-odată, Simt sfîntă, proaspătă tămăduire Vărsată-n vine-n dîrdora-nvială. Zeu să fi fost, cel ce-a crescut un şir De semne, spre lăntrica mea pace? Să-mi umple biata inimă cu mir, Să-mi desluşească taina, care face Că fii-ea-n jurul meu mereu se coace? Sînt eu un zeu? Mă-nseninezi, făptură, Privind neîntinata trăsătură, Mi-apari, în freamăt zămislind, în faţă; Şi aflu-acum a magului povaţă: „Nu-i lumea duhurilor ferecată, Ţi-e sinul stins şi mintea încuiată! Hai, scaldă, ucenice de-nţelept, Cu sîrg în noi zori pămîntescu-ţi piept!" (contemplează semnul) Cum toate-un tot urzind, ţes împreună, Şi-n totul toate împletit s-adună! Puteri cereşti, urcînd, dînd să pogoare, Din mîini în mîini trec aurii urcioare! Se-mprăştie-n mireasma adierii, Pe aripi, fîlfîirea mîngîierii Din ceruri pe pămînt şi-n potrivire De sunete strâbate-ntreaga fire! Spectacol rar, dar numai un spectacol! Cum, al făpturii necuprins miracol, Voi rodnici sîni, să vă cuprind? Izvoare De-apururi vii, de care-i aliniat Şi cerul şi pămîntul? către care S-avînlâ sterpul piept, însetoşat? Tîşniţi! Şi adăpaţi! A mea-nesetare Zadarnică-i şi nu-i de stîmpârat? (Răsloeşte cu amărăciune cartea şi dă ochii cu semnul Duhului Pămîntului). FAUST Acesla-i all semn, cu alt iz: în ţărîna Îmi eşti, al humii duh, mai la-ndemînă! Simt cum sporeşte vlaga mea cu zel Şi ard, ca îmbătat de-un turburel. Mă-ncumet să m-avînt în largul lumii, Să port al lumii har ş -amarul lumii, Dîrz să mă iau cu vijelii la trîiilă, S-aduc dovada că nu mă-nspâimîntă,-Cînd e de-nnec, calartul pîrîlnd, Cad nori asupra-mi, ceţoşind, Şi-ascunde luciul luna — Feştila pîlpîie — Ies aburii! Fulgeri de flăcări Pe capu-mi scapără — se lasă Din boltă un fior Şi mă cuprinde! Te simt, plutind în furu-mi, duh dorii. Iveşle-te! In inimă adînc m-ai zguduit! Spre nouă-nsufleţire Se râscoleste-ntreaga mea simţire! Simt, simt că-Jitreaga-mi inimă ţi-e dată, Chiar de-oi pieri: arată-te! Te-arată! (Ia cartea şi rosteşte tainic Invocarea Duhului. Svîcneste o flacără roşiatică. In flacără seiveste Duhul). DUHUL: Mă strigă careva? FAUST: (întorcîndu-şi faţa) Hid chip de groază! DUHUL: Cu mare silă-ncoace m-ai chemat, M-ai smuls, sugîndu-mi sfera ne-ncetat. Şi-acum... FAUST: N-au ochii-mi vlagă să te vază! DUHUL: Nesăţios, să-mi afli vrei făptura, S-o vezi la chip, s-asculţi ce-i poate gura. Cum ruga-ţi din rărunchi, mă-nduioşează, Mă iată! — Dar ce ticăloasă groază Te-a prins, biet peste-om! însufleţirea Chemării iinde-i? Pieplu-ţi, cu-a sa, rază, Ce-ntrînsul făuri Nemărginirea? Cu sine o purta, o obloji, Şi svăpăiat, umflîndu-se, găsi Aevea cu noi duhuri, în neştire, Adîncă î ude apr o ap e-ase mu ire? Faust, unde eşti cu vocea la miloagă? Tu, care mi te mlâdiai cu vlagă? Tu eşti, ce-văluit de-a mea suflare, Ca varga tremuri pînă-n mădulare? Un vierme gîrbov, ghemuit, de teamă? FAUST: Mâ-nfrunţi tu, plâsmuire-n flăcări coaptă? Sînt eu, sînt Faust, cu, tine sînt de-o seamă! J. W. GOETHE DUHUL: In valul vieţii în vîrtej de faptă, In sus, în /os m-avînt, Ţes încolo-ncoa, -n umblare! Leagăn şi mormînt, Vecinicâ mare, Neodihnâ, nepăstrare, înflăcărat frămînt. L-al vremii vîjîind război, în taină, Urzind dumnezeiască vie hrană! FAUST: Tu-n veci haihui prin necuprins văzduh, Iţi sînt aproape, fără preget duh! DUHUL: Acelui duh îi sameni Ce-i înţeles de oameni! Nu mie — (dispare) FAUST: (zdrobit) Nu ţie! Atunci cui? Eu, al Dumnezeirii chip! Nici barem ţie? Ce pacoste! II ştiu —e-nvăţăcelul, Şi-mi spulberă kătîrul fermecat! Belşugul de vedenii de tot felul Mi-o destrăma ăst prostănac uscat. In romîneşte de Ion Iordan TEXTE J/ DOCUMENTE MIHU DRAG0M1R DATE NOI ASUPRA VIEŢII SI OPEREI LUI D. TH. NECULUŢĂ Despre Neculuţă, primul poet romîn ridicat dinrîndurile clasei muncitoare, avem foarte puţine informaţii. Aşa cum arăta Ion Vitner în studiul său, poetul n-a figurat vreodată în tratatele de istorie literară, nici măcar în addenda. Aproape singura sursă de informaţii asupra vieţii a constituit-o, pînă acum, prefaţa lui Al. Constantinescu la prima ediţie a volumului „Spre ţărmul dreptăţii", apărut la trei ani de la moartea poetului. Avînd în vedere condiţiile extrem de vitrege în care s-a tipărit cartea, o putem considera ca o ediţie ştiinţifică. Marele merit al lui Al. Constantinescu este că a adunat cu devotament poeziile publicate în ziare şi reviste, dar mai ales manuscrisele —care s-ar fi putut lezne rătăci sau distruge — însoţindu-le de o prefaţă în care a consemnat tot ceea ce se ştia despre D. Th. Neculuţă. De atunci şi pînă astăzi, volumul, urmat de alte patru ediţii (dintre care trei apărute după 23 August 1944) a purtat mesajul poetului.1) Cercetînd datele existente rămîi, însă, mirat de lacunele bio-biblio-grafice. Unde a debutat Neculuţă? La ce publicaţii a colaborat? Cînd a venit în Bucureşti? „Spre ţărmul dreptăţii" cuprinde toate poeziile sale? N-a scris decît poezii? Cum lucra? Iată numai cîteva dintre întrebările pe care şi le pune oricine. Pentru a găsi un răspuns am întreprins cercetări în presa timpului.Jt-ncepînd cu publicaţiile muncitoreşti din Iaşi şi Bucureşti. Se cunoaşte colaborarea lui la „Romînia muncitoare" şi „Lumea nouă". După ce, în 1896 şi 1897, Neculuţă colaborează din plin la „Lumea nouă literară şi ştiinţifică", nu-i mai întîinim numele decît în 1899, în împrejurări grele pentru mişcarea muncitorească. In „Lumea nouă" din 21 februarie 1899, Ion Nădejde publică un lung articol în caro îşi concentrează toate loviturile îndreptate contra partidului social-democrat. Este primul 1) Ediţia I-a, 1907, cu o prefaţă de Al. Constantinescu, „Cercul de editură socialistă". Ediţia Il-a, f. a. cu o post-faţă de Barbu Lătăreanu. Publică opt poezii mai mult ca precedenta. Ediţia 11I-a, cu o prefaţă de I. Lazu, 1946, reproduce ediţia Il-a, schimbînd doar ordinea poeziilor în număr. Ediţia IV-a, cu o prefaţă de Maria Banuş, EPLA, 1950. Numai o parte din poezii. Ediţia V-a, cu o prefaţă de Ion Manolo, Ed. Tineretului (Biblioteca şcolarului). 19o?.. Culegere. 232 MIHU DRAGOMIR manifest „teoretic" al „generoşilor". După două săptămîni, Morţun publică articolul „Vremuri grele", pe aceeaşi linie, insultînd muncitorimea. Lovitura este evident, organizată. Atunci se ridică glasul lui Frimu, care într-o serie de articole, loveşte necruţător în trădători şi în semănătorii de panică. Articolele au titluri de adevărate lozinci. („Datoria noastră", „înlături!", „Mergem înainte"..., „Nu, n-avem teamă!") şi ele ar trebui, credem, să fie adunate, alături de altele, într-un volum, care ar menţine mai vie luminoasa figură a lui Frimu. In aceste zile de luptă grea, semnătura lui Neculuţă reapare în „Lumea nouă". El publică: „Catana", „La mormîntul lui Arghir Parua", „Martiri şi călăi", „Spre ţărmul dreptăţii". Versurile au contribuit, desigur, la mobilizarea muncitorimii, lovită mişeleşte de „generoşi". „ Te-avîntă înainte!... N-ai grijă, n-ai frică, Oricîte talazuri şi slînci se ridică In calea ta, Lume! Tot at arici apare şi „Drepturile ţăranului", supliment la „Lumea nouă", unde Neculuţă este prezent cu trei „Cîntece", care n-au intrat pînă astăzi, în nici o ediţie. In raidurile muncitorilor şi intelectualilor rămaşi credincioşi socialismului, poeziile lui Neculuţă cunosc o răspîndire din ce în ce mai mare. O mărturie preţioasă, în acest sens, cuprinzînd şi un portret moral al poetului, întîlnim în articolul „Muncitori scriitori", în „Lumea nouă" din 13 februarie 1900: „Sînt nenumăraţi muncitorii care, după ce s-au cultivat în contact cu mişcarea socialistă (căci impulsiunea la cultură este cel dintîi bun ai propagandei socialiste), au colaborat scriind articole politice Ia ziarelesocia-liste şi muncitoare de pe vremuri. Olcescu, mecanic la căile ferate, Arghir Parua, lucrător cizmar, Al. Ionescu, lucrător tipograf, I. G. Frimu, lucrător tîmplar, şi poetul atît de stimat în cercurile noastre literare, colaboratorul nostru Th. Neculuţă, sînt cîteva tipuri care îmi vin momentan în. minte — de lucrători scriitori, dintre care unii s-au ridicat chiar pînă la cele mai înalte concepţii intelectuale şi artistice" După ce citează cîteva din lucrările celor amintiţi mai sus, autorul cronicii — din păcate rămas anonim — continuă: „De Neculuţă, acest ciudat lucrător manual şi intelectual în acelaşi timp, nu mai vorbesc. El s-a ridicat de mult la desăvîrşirea unui talent cultivat, fondul ca şi forma versurilor sale o dovedesc îndeajuns. Şi dacă ne pare rău de ceva, apoi ne pare rău. că nu apare mai curînd volumul lui Neculuţă. Ce palmă pentru aşazişii intelectuali care-şi duc zilele eăutînd numai armonia formelor şi negîijînd cu desăvîrşire ideea, idealul... Idealul! Nu ştiu de se va putea găsi la vreun alt artist din vremea noastră aşa de bine cristalizat idealul celor umiliţi, ca în poeziile lui Neculuţă... Dar am promis să nu vorbesc despre Neculuţă şi am vorbit atît de mult încît am să caut să nu-1 întîlnesc cel puţin 3 luni, — de teamă să nu-şi manifeste indignarea! O! Acest tip atît de ciudat prin toată viaţa sa, e de o modestie prea exagerată..." „Lumea nouă" îşi încetează apariţia, şi o mînă de oameni se grupează împrejurul lui I. C. Frimu, hotărîţi să ducă lupta mai departe. Neculuţă este la datorie. 11 găsim prezent de la primul număr al „Romîniei muncitoare" (1 ianuarie 1902). După ce seria I-a a ziarului încetează, el nu mai publică decît în „1 mai" (număr unic, apărut ia 1 mai 1904) poezia „Valuri de mătase". Este ultima poezie pe care a dat-o tiparului. ■DATE NOI ASUPRA VIEŢII ŞI OPEREI LUI D. TH. NECULUŢĂ 233 I La atît se reduce activitatea de publicist a lui Neculuţă? Colecţiile revistelor şi ziarelor nu ne mai destăinuie nimic? Iată însă că în „Romî-nia muncitoare" din 21 -28 ianuarie 1907, găsim o notiţă extrem de importantă intitulată „Pentru poeziile iui Neculuţă". După ce notează totalul de lei 342,55, strînşi pe „lista nr. 2, încredinţată celui mai vechi şi mai nedreptăţit laborant de la Facultatea din Iaşi", notiţa adaogă: „Comisiunea însărcinată cu adunarea lor (a versurilor, n. n.) a cules tot ce s-a tipărit prin următoarele publicaţii: „CarmenSylva", „Pagini literare", „Icoana vremii", „Drepturile ţăranului", „Lumea nouă literară şi ştiinţifică", „Piomînia muncitoare", l-aşi a Ii-a serie." Iată deci cheia problemei! Şi în continuare: „Pînă acum ştim lucrări iscălite. D. T. Neculuţă şi D. Niculescu". Cercetarea publicaţiilor amintite a dat rezultate dintre cele mai însemnate. Le vom nota pe rînd. „Carmen Sylva" a apărut la 12 noernbrie 1895, cu subtitlul „revistă literară şi ştiinţifică". Titlul indica numai aparent o revistă pe linia oficială. Conţinutul era net democrat. Pintre colaboratori găsim pe: G. Coşbuc. P. Muşoiu, P. Zosîn, S. Cujbă, D. Naiim, etc. Paginile cuprindeau substanţiale extrase din „Capitalul" lui Marx şi articole ca: „Determinismul", „Socialismul în Belgia", „Idealul tinerimii" (trad, din Elisee Redus), etc. Aici publică Neculuţă trei poezii: „Ţiganii", „Sortării", „Inserare", primele variante ale poeziilor cu acelaş titlu din volumul „Spre ţărmul dreptăţii". Poetul a continuat, deci, să lucreze asupra poeziilor, deoarece transformările sînt foarte mari. Poeziile respective din volum au fost publicate, credem, după manuscrise. Aceasta dovedeşte că. Neculuţă avea în vedere strîngerea poeziilor într-un volum. Iată şi alte argumente: poezia cunoscută sub titlul: „La un vandalism antisemit" a fost tipărită în publicaţia ocazională „Jos vandalii", apărută la 29 noernbrie 1897, pentru a demasca pe autorii unor provocări antisemite; în această primă formă, poezia se intitula „Vă înfrăţiţi, noroade!" şi diferă mult de poezia apărută ulterior în volum. La fel s-a întîmplat şi cu „Cor de robi." şi alte poezii. Neculuţă îşi pregătea, deci, volumul şi o confirmare găsim în articolul „Muncitori scriitori"; „Prietenii noştri, dintre tinerii intelectuali, admiratori ai lui Neculuţă şi ai Dăscălească! (o tînără ţărancă, autoarea unor schiţe publicate în „Lumea nouă"; n-a reuşit să se dezvolte ca scriitoare. N. R.) şi-au exprimat chiar gîndul de a forma un comitet care să editeze operele acestor doi scriitori socialişti şi revoluţionari. Şi n-ar fi rău". V. Anagnoste, un prieten al lui Neculuţă, care ne-a dat cîteva informaţii foarte utile, îşi aduce, dealtfel aminte, că la moartea poetului s-a găsit un pachet de manuscrise sub saltea. Aceste manuscrise au servit în cea mai mare parte, la alcătuirea volumului „Spre ţărmul dreptăţii". „Facla" a apărut doar 4 numere, între 1—22 noernbrie 1901. In nr. 4, Neculuţă a publicat cunoscutul sonet „Poporul". In „Pagini literare", revistă care a avut un rol însemnat pe acea vreme, Neculuţă" n-a publicat nimic. Autorul notiţei din „Romînia muncitoare" a fost indus în eroare, credem, de faptul că, la moartea poetului, s-a găsit printre cărţile acestuia şi colecţia numitei reviste. Colecţia există şi astăzi, la V. Anagnoste. „Icoana vremii" ascundea cele mai mari suprize. Cele cinci numere ale revistei modeste, apărute între 16 octom.brie-13 noernbrie 1894, „sub direcţiunea unui comitet", nu cuprind de loc numele poetului. Găsim în schimb pseudonimul D. Niculescu, indicat de notiţa din „Romînia muncitoare". Identificarea este uşor de făcut, deoarece cu acest pseudonim estesem- 234 M1HU DRAGOMIR nată satira „Lor", cunoscută din „Spre ţărmul dreptăţii". Dar tot D.Nicules-cu sînt semnate şi alte lucrări. Poezii ca „îndrăgostita", „Rămîi în lumea ta", „La ce?"', necunoscute pînă acum şi care pot servi la studierea începuturilor poetice ale lui Neculuţă. Se ştie că poetul a avut doi mari maeştri; Eminescu şi Coşbuc. „Rămîi în lumea ta", de exemplu, este întru totul tributară celui mai mare poet al nostru: Cu ochii marmurelor reci D urer i sfîş ieto are Privind, prin lume veşnic treci Senină, zîmbitoare, etc. „Îndrăgostită" stă sub influenţa lui Coşbuc: Mama-mi zice mîniată: Vino-ţi, fată-n minţi odată! Ce tot stai ca o nălucă? Arză-te-ar para de foc! Du-le-n şură, mulge vaca, Şi mai vezi de cel patul. Eu cu sufletul sătul De trai, plec — şi-ascult cum toaca Sună-n schit... Şi-un plîns m-apucă, Şi mă simt fără noroc! Incercînd să exprime stări pe care le cîntasera cei doi mari poeţi, Neculuţă nu reuşeşte decît să imite. Versurile aparţin, cu siguranţă, tinereţii. Cu acelaş pseudonim sînt semnate şi schiţele „Luiza" şi „Din povestea vieţii lui", primele lucrări în proză ale lui Neculuţă pe care le cunoaştem. Deşi aparţin şi ele începuturilor literare, schiţele merită atenţie, prin preocupările pe care le vădesc. „Din povestea vieţii lui" conţine un fierbinte apel împotriva ororilor războiului: „într-o zi, însă — spune eroul schiţei — vine colonelul regimentului meu şi, stînd călare în faţa frontului, ne arată cu sabia în spre reduta, turcească, zicînd: „Să mergeţi, copii, să vă bateţi cu vitejie şi cu curaj, ca să vă apăraţi cinstea, averea şi moşia strămoşească". La vorbele astea, nu ştiu cum îmi veni să-mi întorc capul, şi văzui împrejurul meu flăcăi care erau dintr-un sat cu mine, şi care n-aveau nici averi, nici moşii; ci erau săraci, lipiţi pămîntului". Jn restul revistei, în afara de N. Timiraş, singurul nume cunoscut, care semnează cîteva poezii, întîlnim numai semnături care sînt evident pseudonime: D. Azur, F.Crîng, N. Sorin, Odin, etc. Ideile, tonul, limbajul articolelor şi poeziilor sînt aceleaşi încît se naşte imediat bănuiala că revista este scrisă de un singur condei. Pseudonimul D. Azur, este în mod aproape sigur al lui Neculuţă, întrucît primele versuri din „Către codru": Sărmane codruţule Greu oftez, drăguţule, nu sînt decît primele versuri din „Codrule", publicată în "Spre ţărmul dreptăţii": Codrule, codruţule, Greu oftez, drăguţule. DATE NOI ASUPRA VIEŢII ŞI OPEREI LUI D. TH. NECULUŢĂ 235 Cele două poezii sînt variante: Sărmane codruţule, Greu oftez, drăguţule, Greu oftez şi greu mă doare Şi mă sting de pe picioare: Cînd îţi văd frunza câzînd Şi cîntările plecînd; („Către codru", de D. Azur) Codrule, codruţule, Greu oftez, drăguţule, Cînd mi-ţi văd cîntările Umplînd depărtările, Cînd văd desmierdârile Lâsîndu-ţi cărările, Şi mi-ţi văd frunza-n cărări Bătută de desmierdări... („Codrule" de D. Th. Neculuţă) Identiî'icînd, astfel, pseudonimul, integrăm operei lui Neculuţă şi alte poezii ca; „Unei proletare", „Noapte de iarnă", „Doină", şi fragmentul „Poveste". Acestea prezintă, pe lîngă valoarea lor artistică, şi o importanţă pentru studierea procesului de creaţie al poetului. „Unei proletare", de pildă, dovedeşte că, personalitatea lui se afirmă din momentul m care începe sa exprime idei noi, ideile de luptă ale clasei muncitoare. Articolele de fond ale revistei, semnate cu pseudonimul N. Sorin, atrag atenţia prin combativitatea lor, prin claritatea cu care sînt expuse principiile unei arte luptătoare. Citind toate numerele revistei, îţi formezi lesne impresia că N. Sorin este tot Neculuţă. Vom argumenta. 1) Articolele conţin, aceeaşi profesie de credinţă care se degaja din opera poetului. „Aşa dar, cînd societatea în care trăeşte artistul e aproape un cadavru (...)—tu artist,stai deoparte şine spui visele ori nostalgiile tale de mor-mînt?... Vai, dar tu nu eşti ca noi: pe tine te-a înzestrat firea cu o organizaţie mai deosebită, în tine vibrează nişte coarde mai fine, urechea ta poate prinde mai lămurii ecoul ăsta, în care se resfrînge toată fălea şi plînsul unui neam de obifduiţil De ce să nu-l asculţi? De ce să nu închegi plînsul lor în graiul tău sfînt şi nepieritor?" La fel este văzută misiunea poetului în „Valuri de armonie": Mergi, Orfeu divin... Eu, însă, trist copil, obscur în lume, Prins în umbră pîn-m-oi stinge, fără glorii, fără nume, Umilii, cu ochii-n lacrimi, voi cînta pe-a lirei coarde Sbuciumul etern al lumii, focul lacrimii ce-o arde.1 2) Unele imagini folosite în articol revin în poezii: „Societatea actuală nu mai poate sugera unui adevărat artist aceleaş senzaţii pe care le sugera acum. patru-zeci de ani. Sunetul unui bucium nu-l mai afundă acum într-o visare vagă, ci în cîntecul acela el citeşte altceva mai atingător, mai plin de viaţă: e doina, sfîşietoare a unui neam pribeag şi nenorocit care în sunetul acela de bucium n-a pus decît fălea adevărată a mizeriei lui, mizerie pe care artistul a început s-o priceapă". Ne amintim de „In amurg": 236 MIHU DRAGOMIR S-aud tălăngi la turme şi~al doinelor suspin. Streini de tot frumosul din cîmp, din văi întinse, Venind în pîlcuri-pîlcuri, cu gîndu-ntunecat, Trudiţi şi arşi de soare, în noaptea din bordei, Cu noaptea suferinţei în sufletul din ei... Ei, doborîţi de greul osîndei, răutăţii, Muncesc, bătuţi de rele, părinţi după părinţi, Cîntîndu-şi plînsu-n doină, murind în suferinţi. 3) Intîl.nim aceeaşi atmosferă, exprimată uneori aproape cu aceleaşi cuvinte: „Poale (...) ţi-ar plăcea mai mult să ne spui cît de tihnit ai dormit sub un tei, la marginea unei ape cîntătoare, în pacea blîndă a amurgului..." Versuri din „in amurg": Pe cer, amurgul mîndru îşi prinde draperia... Pe maluri aiurează răchitele şi teii... 4) Articolul „Urmele pesimismului" dezbate tocmai problema influenţei pe care o exercită Eminescu şi Coşbuc asupra poeţilor timpului, problemă care-1 preocupă pe Neculuţă. 5) Autorul nu poate fi N. Tirniraş, care n-a avut decît contingenţe vagi cu mişcarea muncitorească; articolele dovedesc temeinice lecturi din Marx, Engeis, Darwin, etc. (popularizaţi la noi de „Contemporanul" şi de presa socialistă). Unitatea concepţiei ne lasă să credem că toate pseudonimele sînt ale unei singure persoane. Cum D. Niculescu şi D. Azur s-au. dovedit a fi D. Th. Neculuţă, este foarte probabil că N. Sorin intră în aceeaşi categorie. Cît despre F. Crîng, cine parcurge lungul studiu „Cauza imoralităţii în artă", este îndrituit să-şi formeze credinţa că are de-a face cu aceeaşi pană care a scris „Asupra artei", din care am dat citatele de mai sus. Dar, astfel sfcînd lucrurile, s-ar impune concluzia că revista „Icoana vremii" a fost iniţiată, editată şi scrisă de D. Th. Neculuţă! (Anul venirii lui în Bucureşti este, deci, înainte de 1894). Cîştigîndu-şi din greu existenţa, poetul muncitor s-a hotărît, totuş, să dea viaţă unei reviste, prin care să-şi răspîndească crezurile artistice! Este explicabil de ce „Icoana vremii" n-a putut apare decît în cinci numere. Ele consemnează, totuş, strădaniile poetului, lupta lui pentru o artă legată de clasa muncitoare, de popor. In „Icoana vremii" aparafticolele: „Asupraartei," „Epoca de transiţie", „Urmele pesimismului", „Beţie do cuvinte", „Critic"?, „Cauza imoralităţii în artă", două poeme traduse (de fapt adaptate) în proză din Victor Hugo. Revista mai cuprinde: începutul lui „Werţher" de Goethe, poezii populare din colecţia G.Dem. Teodorescu. Orientarea revistei era: pentru o artă legată de clasa muncitoare, însuşirea învăţăturii clasicilor literaturii universale şi romîne, legătura cu creaţia populară. Orientare realistă, crez combatant. Cunoaşterea acestei perioade din viaţa lui Neculuţă îi întregeşte personalitatea, ni-1. face şi mai apropiat. Muncind din răsputeri, pentru a-şi cîştiga o existenţă mizeră, Neculuţă găsea totuş timp să se cultive, să scrie, sa fie un adevărat agitator. DATE NOI ASUPRA VIEŢII ŞI OPEREI LUI D. TH. NECULUŢĂ 237 Viaţa de mizerie a poetului ne este cunoscută. Cîteva documente, găsite în arhiva Institutului Medico-legal 1), ne permit să reconstituim mai clar ultima perioadă a vieţii sale. îată, de exemplu, declaraţia dată de V. Anagnoste la moartea poetului: „Cunosc pe Dumitru Niculuţă 2) de mult timp, fiind şi prieteni. Ştiu că suferea de dureri de piept încă de 2—3 ani. Acum în urmă o săptămână abia, se văita foarte rău. Sîmbătă a venit la noi Ia atelier, a făcut 4 ore în loc de 1/2 oră, aceasta cu multe pauze. S-a înapoiat acasă şi fiindu-i imposibil a veni a luat o trăsură. Din cauza sdruncinăturii i-a venit mai rău, căci dîndu-se jos din trăsură, cînd a intrat în curte, a căzut de durere şi ameţeală şi s-a lovit la frunte de colţul zidului, provocîndu-i-se o plagă, din care cauză a curs puţin sînge." Proprietăreasa casei din şoseaua Ştefan cel Mare 19, unde a locuit poetul declară la fel: „Se ocupa cu cizmăria, dar lucra 2—3 ore şi apoi se odihnea 2—3 ore." La „Observaţiuni", în dosar se notează: „... nu putea să muncească decît o oră cel mult." Boala îl nimicise. In acelaşi dosar am găsit şi un „inventar", alcătuit de comisariat, la moartea poetului, din a cărui înşiruire indiferentă, locuinţa lui Neculuţă ne apare înaintea ochilor într-o imagină zguduitoare. Singurele mobile sînt: — 1 pat de fier; o masă; un cufăr cu diverse cărţi, un cuier; o lădiţă cu scule; 2 scaune. Restul inventarului: o saltea de paie; o cuvertură de lînă; o pernă; 2 farfurii; o cratiţă; o lampă; un cearceaf roşu; o cămaşe; o perie; etc. Boala necruţătoare de care a suferit (aortită cronică) 1-a prăbuşit tocmai cînd el putea da clasei muncitoare, literaturii, opere de adevărată maturitate. Zadarnic am căutat o însemnare, cît de vagă, asupra morţii lui Neculuţă, în presa vremii! Ziare muncitoreşti nu apăreau, iar celelalte... Singurul omagiu scris.îl aduce „Adevărul", organul partidului social-democrat din Austro-Ungaria, ziar care apărea, în romîneşte, la Budapesta, şi care îi reprodusese, cu un an înainte, cîteva poezii. Necrologul este tipărit în fruntea ziarului, înaintea articolului de fond. Iată acest interesant document: „D. Th. Neculuţă a răposat în 17 octombrie în oraşul'Bucureşti (Romînia). Această tristă veste ne-o aduc nourii cei trişti îmbrăcaţi în doliu... Cine a fost D. Th. Neculuţă? El a fost un luptător al proletarilor romîni din Romînia, întemeietorul cercului „Romînia muncitoare". A fost de meserie cizmar sărac, dar cu o minte bogată, care după truda sa şi baterea de cap cu învăţătura, s-a ridicat în înălţime. Umbla printre muncitori, şi le arăta calea cea dreaptă de mîntuire, dar cînd îl cuprindeau durerile, atunci sbura ca filomela şi ne cînta în versuri durerile noastre, durerile lui. Lăcrămaţi proletari, că a murit poetul, filomela noastră. Nu ne mai cîntă nouă, moartea l-a răpit. El s-a mutat la odihna ve-cinică. Fie-i memoria neuitată". In curînd, la începutul lui octombrie, se va împlini o jumătate de veac de la moartea aceluia care a fost primul nostru poet muncitor. Printre 1) Dosar nr. 240 din 4 oct. 1904. 2) In dosar se înLîlneşte numele poetului numai sub această formă. 238 MIHU DRAGOMIR omagiile atît de meritate, o ediţie într-adevăr ştiinţifică este absolut necesară. Acest „luptător al proletarilor romîni" trebuie să rămînă printre noi, cu versul său avîntat. ★ Publicăm mai jos cîteva dintre poeziile lui Neculuţă, necunoscute pînă acum, precum şi studiul „Asupra artei". ASUPRA ARTEI Sîntem aproape ale zorile unei noi epoce artistice. Amurgul răposatei arte a fost grozav de urît... Copiii ei s-au sbătut din toate şubredele lor forţe ca să-şi întărească armele de luptă, dar rnediul în care s-au născut a fost prea aspru pentru ei, copii schimonosiţi şi anemici, ca să nu se stingă, ca nişte specii intermediare, în grozava luptă pentru trai. Se aşteptau instrumente mai sănătoase, harfe cu sunete mai pline şi mai adevărate, care să îmbărbăteze inimile, să ne arate viaţa în toată, complexitatea ei... Şi aşteptarea asta n-a fost zadarnică. Semnele s-au arătat. Un curent de viaţă nouă a, început să însufleţească harfele, pînzele, peltelele şi daltele artiştilor... Şi dacă mai sînt dintre aceia care iau răsăritul drept amurg, apoi efectele product lunilor lor, fie cît de puternice pentru moment, se vor întuneca treptat sub razele puternice ale noului soare. Şi nu e nefirească schimbarea, aceasta de transiţie a artei. Dar pentru, a se lămuri mai bine chestia — şi aceasta o facem pentru acei cari n-au voit încă, să înţeleagă, ori că deşi înţeleg destul de bine ce s-a spus şi ce spunem şi noi în această privinţă, un ce lainic îi opreşte de a se despărţi de aceea ce le-a fost aşa de drag pînă acum şi de care o mare parte din viaţa lor a fost strîns legală — zicem, pentru a lămuri mai bine această chestie, vom căuta să arătăm ce este arta şi ce rol are ea în desvoltarea morală a omenirii. Nu mai încape îndoială că un artist trebuie să aibă, neapărat un ideal comun cu al unui politician sincer şi convins de pildă, sau cu al oricărui alt luptător, care are ca ideal mersul înainte al omenirii. Insă marea diferenţă ce pare a fi între artist şi semenii lui, este deosebirea sistemului de luptă. Căci ce este artistul? Dacă nc-am lua după teoriile metafizice, am zice că artistul e o fiinţă supra-omencască, inspirată din altă lume, cu totul streină de aceea în care trăieşte, şi a venit între noi numai, ca să ne uimească cu imagini de prin stele, din lumi prevăzute, unde fantezia lui, aşa de puternica, a lucrat de şi-a clădit palate negrăit de frumoase... N-am voi să o mai lungim cu metafizicismul, căci ştim bine unde duce el. Chestia aceasta s-a lămurit de alîlea, ori. E destul să ştim că teoria aceasta şi-a trăit traiul numai ca simplă teorie: ea n-a pulul fi transformată într-un adevăr. Să presupunem însă că misia artistului ar fi într-adevăr aşa cum o zic partizanii metafizicii, ca să ne ridice prin lumi visate, sau să ne cînte propriile lui sentimente egoiste... Nu-i vorbă, ridicarea aceasta în lumi fantastice, ca să uităm pe o clipă patimile şi suferinţele care se frămîn.iă ca o mare înfuriată, sub noi şi să ne ridicăm de-asupra în lumi nevăzute, în domeniul fanteziei, ar fi frumoasă pentru un moment... Dar te întreb, artistule, întru cît conlribuieşti tu, prin asemenea artă, la emanciparea fraţilor tăi de fos, care sufăr, şi care de la tine aşteaptă îndrumarea pe o cale mai bună către un liman mai sfînt şi mai frumos! Arta nu este decît o zugrăvire exactă a lumii din afară, dar o zugrăvire măiastră, aşa încît ceea ce a produs artistul să fie un colţ adevărat de lume şi viaţă. Şi să presupunem că artistul a luat să zugrăvească o parte DATE NOI ASUPRA VIEŢII ŞI OPEREI LUI D. TH. NECULUŢĂ 239 rea şi putredă a societăţii... Prin talentul lui, prin puterea lui de zugrăvire, ne prezintă adevărul aşa. de îngrozitor încît ne cutremură de realitatea lui şi, printre unii din noi, ar trezi chiar energia de a, lupta pentru înlăturarea lui. Aşa dar, cînd societatea în care trăieşte artistul e aproape un cadavru înţesat de paraziţi cînd din toate părţile nu auzi decît un plîns sfîşietor de mizerie, glasuri înăbuşite de spectrul hidos al foamei, cînd vezi toată larma asta de glasuri confuze şi desperate care, însetate de un liman, se abat aproape fără nici o rază de nădejde; cînd. milioane de vieţi se sting fără adăpost şi fără hrană, într-un veac unde gîndirea oenienească a adus mijloace care să înlesnească lupta pentru trai cu natura, iar nu lupta dintre om şi om... — tu, artist, stai deoparte şi ne spui visele ori nostalgiile tale de mormîntl... Vai, dar tu nu eşti ca noi: pe tine le-a înzestrat firea cu o organizaţie mai deosebită, în line vibrează nişte coarde mai fine, urechea la prinde mai lămurit ecoul ăsta în care se resfrînge toată jalea şi plînsul unui neam întreg de obifduiţi! ■— De ce să nu-i asculţi? De ce să nu închegi, plînsul lor în graiul tău sfînt şi nepieritor?... Poate e drept să ai şi momente de acelea cînd pe tine, suflet abătut, te cuprinde un dor nebun de o linişte eternă, de Nirvana... Poate, în truda ne-sfîrşită a sufletului tău, ţi-ar plăcea mai mult să ne spui cît de tihnit ai dormi sub un tei, la marginea unei ape cîntătoare, în pacea blîndă a amurgului... Te credeam. Şi în noi se deşteaptă cîteodată o asemenea nostalgie vagă. Dar cît de măreţ ar fi atunci cînd ţi-ai socoti viaţa legată de a tuturor celorlalţi care sufăr, — şi care sufăr poale mai mult decît tine! Negreşit că aici nu pomenim de aceia care fac din pesimismul lor un decadentism degradator: vorbim, numai de aceia care simt şi îşi exprima sincer ceea ce simt, fie decepţionişti, fie şi mai în bine crezători. Am spus la. începutul acestui articol că o nouă epocă artistică e destul de firească. Societatea actuală nu mai poate sugera unui adevărat artist aceleaşi senzaţii pe care le sugera acum patru-zeci de ani. Sunetul unui bucium nul mai afundă acum într-o visare vagă, ci în cîntecul acela el. citeşte altceva mai atingător, mai plin de viaţă: e doina sfîşietoare a unui neam pribeag şi nenorocit care în sunetul acela de bucium n-a pus decît jalea adevărată a. mizeriei lui, mizerie pe care artistul a începui s-o priceapă. Şi aceasta este arta care ne trebuie acum. La noi, cîţiva scriitori de talent ne-au dovedit că mizeria acestei societăţi e destul de mare, ca să nu le mai atingă coardele inimii-—şi bătăile sufletului omenesc să nu-i preocupe mai mult de cît nostalgiile vagi. Negreşit că inepţiile la noi apar cît de dese; dar acestea, nu ne preocupă. E destul că puţinii scriitori de talent pe care îi avem, deşi stăpîniţ.i încă de acel decepţionism caracteristic veacului, totuşi au început să se pătrundă de marile principii moderne şi să-şi umple întrucîlva sufletul şi de „viaţa celorlalţi". (Icoana vremii, anul I nr. 1, Bucureşti, 16 octombrie 1894, semnat N. Sorin) CĂTRE CODRU (în formă populară) Sărmane codruţule, Greu oftez, drăguţule, Greu oftez şi rău mă doare Şi mă slîng de pe picioare: Cînd îţi văd frunza căzînd Şi cintările plecînd, Şi-aud plînsul vîntului, Vîntului pribeagului, Prin sînul h.uceagului... 240 MIHU DRAGOMIR N-ai mai fi, toamnă pustie... Codrul să nu te mai ştie, Să nu-ţi ştie numele, Numele şi brumele! Că mereu ni-l pustieşti, Apele-i posomorăşti, De cîntări îl sărăceşti... Şi ni-l baţi cu ploi şi vînt De-i cerni frunza la pămînt, Şi mi-l laşi să plîngă-n loc, Cum plîng eu fără noroc! („Icoana vremii", anul I, nr. 1, 16 oct. 1894) NOAPTE DE IARNĂ Cumplit se sbate firea.. Parcă E-n agonie de-aş da duhul l Fum de omăt, cernut în valuri, Străbate lumea şi văzduhul... Şi-i groază şi potop! In lume Parcă-a bătut clipa pieirii! Răcneşte viforul... Din toate... Răsare glasul tînguirii! ]/întule, vîntuţule, Ce tot plîngi, drăguţule? Ce lot plîngi, ce tot jeleşti, Prin sate cînd pribegeşti? Lasă plînsul, dragă frate, Nu-mi fă zile-ntunecate, Că destul jalea mă bate, Şi-mi umple oftările Casa şi cărările, Şi mi-e traiul fiere-amară, Inimioara foc şi pară, Trupul de nevoie supt Şi straiul sărac şi rupt! Du mai bine, du departe, In zări de plumb, în aer rece, Se mişcă negre ramuri goale, Iar vîntu-n ele tainic spune Legenda lumilor de jale... Acum e noapte, vifor, groază... In lume-i chin amar, şi plîns... O, noapte, cîtă lume tristă Pe veci cu tine nu s-a stîns! („Icoana vremii", anul I, nr. 3, 30 oct. 1894) CÎNTEC Jalea vieţii fără parte, Du, mă frate, peste mări Cel fălit, cele oftări! Şi-alungă-mi din piept mîhnirea Şi-mputerniceşte-mi firea: Sus pe deal şi fos pe vale Să tot cînt voios pe cale, Să cînt doină voinicească, Şi nădejdea să-mi tot crească, Inima să nu se frîngă, Bieţii ochi să nu mai plîngă, Puterea să nu mai stea Plecată ca salcia! („Drepturile ţăranului", anul I, nr. 2, 25 iulio 1899. reprodus în „Adevărul", Budapesta, anul l nr. 6, 20 sept. 1903) CÎNTECE I E •ate, frate norule: Greu pllngî frăţiorule Pe căile vînlului De jalea pămîntului Şi eşti negru frăţioare, Ca straiul de-nmormîntare, Ca noaptea fără de stele Ca. fălea inimii mele! II Inimă, de ce le frîngi Site sbaţi şi mereu plîngi Ca pruncul fără de mumă, Ca lunca arsă de brumă? Lasă-ncolo inimioară Plînsul foc şi fălea pară! Că prin toate ţările Uncie cresc oftările Şi-a sculat nădejdea vîntul, DATE NOI ASUPRA VIEŢII ŞI OPEREI LUI D. TH. NECULUŢĂ 241 Să bată cu el pămîntul, Şi din ea s-alunge-odată Lunca-nlreagâ să mi-o bată, Plînsul tot şi jalea toată!... („Drepturile ţăranului", anul I, nr. 4, 22 august 1899; reprodus în „Adevărul", Budapesta, anul I. nr. 8, 4 oct. 1903) UNEI PROLETARE Tu ce te-mbeţi cu basme, pe-al speranţei val albastru, Legănîndu-te cu gîndul, visînd umbra unei vieţi Ideală şi senină ca lumina unui astru, Ca o dulce primăvară, cu eterne dimineţi, Spune clacă nu eşti jiradă amăgirilor deşarte, Arzînd lumea ta de gînduri pe-al iluziei altar, Nevăzînd a luinei crudă întocmire ce desparte De a vieţii fericire pe sărmanul proletar... Rupe vălul amăgirii ce ai minţii ochi îl leagă, Inimă ce plîngi în chinuri, gînd bătut de-al grijii vînt, Nu uita că numa-n lupta ce-a cuprins o lume-nlreagă Vei gusta, luptînd eroic, mîngîierea pe pămînt! („Icoana vremii", anul I, nr. 4, 6 nov. 1894) RUINE (din Victor Hugo) Mormîntul unde odihneşte Belus se macină de vremuri în mijlocul pustiului.... Ruină, el şi-a pierdut zidul de granit verde şi cupola măreaţă, rotundă, şi învecinată cu nourii. Acum, din ea păstorul vine să-şi caute pietre pentru praştie. Acela care, seara, trece prin această cîmpie fioroasă, aude chiar zgomotul ce-l face şacalul prin ronţăitul dinţilor... Umbra aici este mai deasă, noaptea mai adîncă. Iar călătorul, cerând cu bastonul marginile bolţii ruinate, rosteşte vag: „Aici să fie acela care odinioară era zeul Belus?" ' Mormîntul este aşa de bălrîn că nu-şi mai aduce aminte! NEMBOD (din Victor Hugo) Nemrod era un suveran măreţ, asemenea unui zeu; numele lui este pe Babei, sublima colină; sceptrul lui trufaş cuprindea spaţiul care se întinde de la marea apusului la aceea a răsăritului; Baal l-a făcut îngrozitor vieţuitoarelor de la cerul sfînl la iadul spurcai, puindu-i în mîni frînele lumii. Dacă cineva ar fi zis: — „Nemrod va muri", cine l-ar fi crezut? El trăia... Acum însă acest om a dispărut. Unde? Pustiul este adînc şi vîntul sunător... 16 — V. Romînească LITERATURA REALISTĂ INTRE 1920 şi 1944 EUGEN CAMPUS N. D. COCEA - UN MAESTRU AL PAMFLETULUI LITERAR „Nf« exislă forţă de inerţie în lume care să nu poală fi frînlă de voinţa omenească"1) Sînt cuvintele lui N. D. Cocea. Cuvintele unui luptător. Piedir.ele, pericolele nu l-au speriat niciodată. Cu cît erau mai mari, cu atît pornea mai impetuos la luptă, convins că nici o forţă din lume nu' poale împiedeca pînă la urmă victoria cauzelor drepte, că nimic şi nimeni nu paate absolvi pasivitatea, renunţarea laşă la acţiune. Opunînd gazeta sa presei vîndutc, Cocea scrie în articolul-program care deschidea noua serie, din 1925, a „Faclei", după suspendarea şi confiscarea de către cenzură a „Chemării": ,.Inlr-o ţară de muţi sau de limbuţi, cu gura şi coloanele închiriate cui dă mai mult, holărîrea noastră e să vorbim răspicat, să spunem tot ce ştim şi să nu închidem .niciodată adevărul sub obroc". Acte de luptă cutezătoare sînt cele mai bune scrieri ale lui Cocea, în indiferent ce gen, începînd cu lucrările sale de tinereţe şi sfîrşind cu cele din pragul morţii. Dar, în primul rînd, pamfletele sale. In istoria literaturii noastre, N. D. Cocea răm îne în deosebi ca un maestru al pamflet ului literar. Făcînd. bilanţul vieţii sale, Cocea conchidea: ,.Am trăit... mult. Am trăit intens" 2) ]) „Către cititori", Facla, 17 iulie 1925. ") N. D. Cocea: „Pagini din viaţa mea". „Contemporanul", 1949 In notele autobiografice scrise Ia cererea „Contemporanului", puţin înainte de moarte, şi pe care gazeta nu a apucat să Ic publice decît după acest trist eveniment, în semn de omagiu, nu răsună nici un accent trist, demobilizant. Asupra acestor pagini se profilează, nu umbra neagră a morţii, ci aripa luminoasă a vieţii atotbiruitoare. Chiar dacă se gîndea că într-o bună zi va fi silit să părăsească lumea, aşa cum îi este dat fiecăruia, scriitorul dorea ca ziua respectivă să fie „cît mai departe cu putinţă, — fiindcă nu-i un păcat să iubeşti viaţa". E adînc emoţionantă această patetică adeziune la viaţă a unui om care nu mai avea mult de trăit şi a cărui mărturisire spontană sună cu atît mai tragic cu cît ea e cuprinsă înrînduri ne ajunse, printr-o absurdă înlănţuire de împrejurări,să vadă lumina tiparului decît cîteva zile după moartea autorului. Chiar atît de mult timp nu a trăit Cocea. 68 de ani... Nu în acest sens trebuie înţeleasă afirmaţia lui. A trăit 'însă intens pen tru că a cunoscut oameni mulţi şi locuri diferite, a luat contact cu medii sociale diverse, a fost contemporanul unor evenimente importante pentru istoria ţării noastre şi chiar a lumii întregi: răscoalele din 1907, războaiele imperialiste din 1913 şi 1914, Marea Revoluţie din Octombrie, luptele revoluţionare ale muncitorilor, creşterea fascismului în Europa, al doilea război mondial şi eliberarea ţării noastre de către Armatele Sovietice, instaurarea regimului de democraţie populară. Şi toate N. D. COCEA, - UN MAESTRI aceste medii şi locuri diverse, toate aceste evenimente, scriitorul nu le-a străbătut ca un simplu spectator pasiv, ci ca un participant activ. Intensitatea trăirii, a participării la viaţă, la luptă, este o caracteristică esenţială a omului Cocea şi totodată baza activităţii lui scriitoriceşti. Şcoala oficială, i-a trezit numai dezgust. Despre unul din dascălii săi de lipul lui Marius Cbicoş Rostogan, profesorul de istorie din clasa a treia, îşi va aminti mai tîrziu cu ură, povestind cum acesta izbutise să-i facă antipatic pînă şi pe marele Rafael. Vorbea despre opera lui ,,în acelaş stil ditirambic, în care ne lăuda faptele lui Ţepeş-Vodă şi vitejia marelui căpitan Carol I la luarea Plevnei" a) Ca elev, Cocea citea însă foarte mult singur, în afara obligaţiilor şcolare. Dobîn-disc astfel o cultură temeinică şi destul de cuprinzătoare, care depăşea cu mult nivelul ■ obişnuit la virala respectivă. In clasa a treia de liceu, era elev intern la Sf. Sava. N-a dus-o de loc uşor. Nu numai cu profesorii, dar şi cu colegii. Cei mai buni dintre ei îl ţineau la distanţă. Vedeau în el un coconaş răsfăţat. Vedeau în ol pe fiul maiorului Cocea, ofiţerul care tocmai atunci organizase un atac împotriva unei gazete ce îndrăznise să publice cîteva articole anti-dinas-tice. Era acesta şi un semn al vremurilor. Lupta între forţele progresiste şi cele reacţionare devenise acută. Mişcarea muncitorească se întărise, şi în acei ani—189293— se trecea la unificarea cercurilor socialiste din ţara întreagă, în cadrul partidului social-democrat al muncitorilor din Romî-nia. Pe de altă parte, forţele reacţionare nu se mai mulţumeau nici pe tăi'îm cultural cu dispute teoretico. Vremea controversei relativ academice din deceniul precedent trecuse. In noile polemici împotriva celor care îndrăzneau să critice instituţiile sacrosancte ale statului burghezo-moşieresc erau declanşate calomniile perfide, diversiunile şovine şi, în ultimă instanţă, acte de provocare, samavolnicii şi atacuri huliganice. *) N. D. Cocea, „Spre Roma" pag. 57 AL PAMFLETULUI LITERAR 243 \ ...Şi totuşi, pe fiul maiorului Cocea îl vom găsi mai tîrziu de partea cealaltă a baricadei, alături de mişcarea muncitorească. Lucrul nu s-a petrecut uşor şi de la sine. „Crescut în belşug, ca mai toţi copiii burgheziei— mărturiseşte scriitorul —credeam că ar fi, de ajuns un pic de bunăvoinţă de o parte şi de alta, ca viaţa să se schimbe într-o poemă şi pămîntul într-o grădină de desfătări. Mi-au trebuii ani şi ani de dezamăgiri, de încredere zdrobită, de experienţe avortate ca să deschid ochii. I-am deschis în sfîrşit". (Interviu: „De vorbă cu N. D. Cocea", publicat în „Facla", 16 Martie 1931). In anul 1897—98, extern în clasa VH-a la Sf. Sava, se află încă în faza visurilor utopice. La Sf. Sava îl rcîntîl-neşte pe colegul clin clasa a III-a, Gri-goro Pişculoscu (Gala Galaction). Intre aceşti doi tineri talentaţi şi cu intense preocupări pentru cultură, se leagă o prietenie caldă ce va dăinui de-a lungul întregii lor vieţi. Anul 1897 este şi anul debutului în literatură. Sub pseudonimul Nely, adolescentul publică poezii şi schiţe în „Foaie interesantă", săptămînal ilustrat la care colaborau I. L. Caragiale, G. Coşbuc, A. Toma, Cerna, Gheorghe din Moldova, D. Teleor, etc. şi care, înccpînd din luna iunie, purta pe copertă inscripţia: „Apare sub îngrijirea lui George Coşbuc". Tînărul care la 30 noembric 1897 abia împlinise 17 ani, avea însă planuri mai îndrăzneţe. In toamna acelui an cînd legase prietenia cu Gala Galaction, 1 îi mărturisise acestuia că lucra la un roman pe care vroia să-1 termine în curînd şi că avea nevoie de o prefaţă. Gala Galaction s-a oferit să i-o scrie cl. într-adevăr, îa primăvara anului 1898, a ieşit de sub teascurile tipografiei „G. Cucu" romanul „Poet-poetă" (data: noembrie-aprilie 1898), cu o prefaţă semnată de Grigore Pişculescu. Tonul entuziast al prefaţatorului — explicabil prin dragostea ce-o purta autorului şi prin tinereţea amîndorura—nu e justificat prin valoarea efectivă a cărţii. Vorbind despre debutul său ca romancier, Cocea scria în 1931: „Mi-aduc aminte cu oarecare roşeaţă în obraji de un roman 244 EUGEN CAMPUS publicat la 16 ani. Noroc că nu-1 cunoaşte nimeni". In ciuda erotismului obsesiv care stăpîneşte cartea, lucrarea cuprinde totuşi unele elemente pozitive: bogăţia coloritului şi armonia uneori cuceritoare a limbii, precizia observaţiei şi anumite ecouri ale frămîntărilor sociale. Atît trăsăturile negative cît şi cele pozitive sînt semificative pentru drumul de mai tîrziu al scriitorului. -¥- Pe coperta interioară a romanului „Poct-poetă" fecundul autor anunţa: „Vor apare în curînd: „Nebunii-nuvele. In pregătire Mariuca: roman". Volumul de nuvele se pare că a apărut tot în 1898. „Cu acelaş sentiment vag dar insistent de stinghereală îmi aduc aminte— povesteşte Cocea —şi de primul meu volum de nuvele, imprimat cam tot în zilele acelea. Şi unul şi altul, erori ale tinereţii!" Gala Galaction de asemenea îşi mai aminteşte de un volum apărut sub pseudonimul Nely în 1898, intitulat „Copil din flori". In anii următori publică totuşi puţin; plecase la Paris, pentru studii. Intr-o vreme cînd Franţa întreagă era agitată de afacerea Dreyfus şi Zola scria celebrul său „J 'accuse", tînărul Cocea participă cu entuziasm la lupta pentru reabilitarea lui Dreyfus, la lupta pentru dreptate pentru salvarea demnii aţii umane. „Cot la cot cu muncitori, cu artişti, cu intelectuali —povesteşte el — urlam cît puteam împotriva regimurilor de nedreptate şi intoleranţă". („Pagini din viaţa mea"). Lupta aceasta a dus-o mai departe, atunci cînd, întors în ţară, a înfierat prin articolele publicate în „Adevărul" şi „Facla", caracterul de clasă al justiţiei în regimul burghezo-moşieresc. La Paris, Cocea a ascultat cu emoţie glasul de tribun al lui Jean Jauresşia luat contact cu socialiştii şi sindicaliştii francezi. In 1903 îl găsim proaspăt licenţiat în drept al facultăţii din Bucureşti, tipă-rindu-şi teza „Asupra fundamentului pedepsei". Curînd după aceea însă intră în magistratură şi-şi ia în primire postul într-un orăşel de provincie. In loc să devină un om „respectabil", un magistrat „de nădejde", servitor supus al claselor stăpînitoare, tînărul judecător a rămas un om cinstit, care privea cu simpatie pe oamenii simpli. In schimb, pe aşa zişii intelectuali ai oraşului şi pe sfăpînii acestora, i-a urît. Materialul de viaţă adunat atunci şi apoi mereu îmbogăţit, i-a servit mult mai tîrziu la alcătuirea cărţii sale „Vinul de viaţă lungă". Dar luptătorul Cocea nu putea aştepta atît de mult. Ne mai putînd răbda mîrşăviile descoperite în culisele solemnului palat al justiţiei burgheze, a izbucnit. Ca magistrat avusese prilejul să cerceteze dosarul muncitorilor din portul Brăila, cărora li se înscenase un proces pentru că îndrăzniseră să lupte împotriva marilor exploatatori de cereale şi a armatorilor din port, organizînd o grevă. Indignat de nedreptatea organizată sub egida jusliţiei, Cocea publică în „Adevărul" articole care i-au atras fulgerele şi trăznetele zeilor din Olimpul burghez. Ministrul de resort dispune să fie îndepărtat din magistratură şi Cocoa e silit să-şi dea demisia. Astfel, în 1906, îşi încheia „cariera" magistratul Cocea. In locu-i apare în arenă pamfletarul Cocea cu rodnica-i activitate. La baza acestei noi şi principale activităţi nu stă numai revolta individuală a unui om cinstit. Vocaţia de pamfletar a lui N. D. Cocea nu poate fi înţeleasă în afara revoltei maselor populare, aşa cum ea s-a manifestat cu deosebită violenţă în acea vreme dominată de răscoalele ţărăneşti din 1907, nu poate fi înţeleasă fără a ţine seama de legătura scriitorului cu mişcarea muncitorească organizată, din rîndurile căreia a făcut parte multă vreme şi alături de care s-a aflat întotdeauna. Mişcarea muncitorească, slăbită în mod trecător prin trădarea aşa zişilor „generoşi", prinsese puteri noi sub imboldul revoluţiei ruse din 1905. Sub conducerea lui Frimu şi a altor fruntaşi de nădejde, se organizează sindicatele (1906), şi ceva mar tîrziu (1911), se reorganizează şi partidul social-democrat. La această muncă de reorganizare a mişcării muncitoreşti participă şi N. D. Cocea cu entuziasmul şi energia ce-1 N. D. COCEA, — UN MAESTRU AL PAMFLETULUI LITERAR 245 caracterizează. In 1907, îl găsim membru activ al Cercului „Romînia Muncitoare" din Brăila, luînd parte regulat la şedinţele clubului muncitoresc din Sir. Braşoveni colţ cu sir. Roşie şi vorbind la întruniri. Acum cunoaşte Cocea mai îndeaproape pe oamenii din popor şi învaţă să-i pre-ţuiască. împreună cu oameni ca acel Moş Ştefan (despre care-şi va aminti cu drag rnai tîrziu într-un articol din „Adevărul", 10 Martie 1913), a pus bazele sindicatului muncitorilor din portul Brăila. Lucrează de asemenea în redacţia ziarului „Dezrobirea" (organ sindicalist săptămînal cu sediul la Cercul local al „României Muncitoare"), publicînd sub semnătură proprie sau sub pseudonimul Ni-co'ară al Lumii, articole în caro îndeamnă ia unirea forţelor muncitoreşti şi la organizarea lor în sindicate. După cîteva luni de apariţie, gazeta a fost suspendată. La Academia R.P.R., se păstrează scrisoarea prin care, în numele gazetei, Cocea explica de ce nu au mai fost trimise bibliotecii exemplarele pentru colecţie: „Domnule Bibliotecar, Ca răspuns la onor Dvs. din 15 XI a.c, am onoarea să vă răspundea ziarul „Dezrobirea" şi-a suspendat apariţia în urina prigonirilor întreprinse de guvernul liberal împotriva muncitorimii. Cînd împrejurările vor permite reapariţia ziarului, ne vom face- o plăcută datorie să-l trimitem Academiei Romîne. Primiţi, Domnule Bibliotecar, asigurarea stimei ce vă păstrez, p. administrator, N.D. Cocea". Prigonirile în treprinse do guvern ui liberal împotriva mişcării muncitoreşti după răscoalele din 1907, le-a simţit Cocoa nu numai în chipul acesta, ci şi direct, după închiderea clubului şi expulzarea unor fruntaşi socialişti din localitate. Cocea a fost şi el arestat do Siguranţa din Brăila, ţinut cîtăva vreme şi apoi trimis mai departe, la Buzău, unde a rămas închis mai bine de o lună în prevenţie. După eliberarea din închisoare, îşi continuă cu aceeaşi energie munca în rîndu-rile mişcării muncitoreşti. Publică acum în „Romînia Muncitoare", organul central al Sindicatelor şi organizaţiilor social-democrate, înfierîndu-i pe liberali şi în genere politica claselor stăpînitoare, şi demascînd caracterul diversionist al agitaţiilor cu privire la pericolul „instigatorilor" şi al „anarhiştilor" (articolul „Zi-i mamă guşată", în „Romînia Muncitoare", 28 oct. 1907.) In primul Congres al partidului social-democrat (31 ian. 1910), Cocea este delegat al cercului „Romînia Muncitoare" şi unul dintre raportori. Susţine în faţa Congresului raportul cu privire la programul politic. Punînd concluzii în calitatea sa de preşedinte al acestui Congres constitutiv, I. C. Frimu, declară: „De asemenea şi tov. N. D. Cocea merită elogiile noastre pentru stăruinţa ce a depus în diferite împrejurări spre binele mişcării". („Romînia Muncitoare", din 7 febr. 1910). Nu e de mirare deci că atunci cînd se fixează candidaturile pentru alegerile din 1911, lista partidului social-democrat cuprinde după numele lui Frimu pe al lui Cocea (Aceasta, pentru colegiul 2 Ilfov. Cocea mai figura şi pe lista colegiului 2 Cameră, Brăila). Este un moment culminant în activitatea lui Cocea în cadrul mişcării muncitoreşti organizate. In faţa Congresului, unul din cei mai buni fii ai clasei muncitoare îi aducea elogii, iar în listele electorale ale partidului el figura imediat după cel ce-i fusese nu numai tovarăş şi prieten, ci şi îndrumătorul său şi-al altora. „In mişcarea socialistă de pe vremuri, n-am cunoscut fire mai complexă şi mai simplă în acelaşi timp — scrie el despre Frimu. Solid ca o slîncă de granit şi maleabil ca un bulgăre de ceară. Bun ca plinea caldă, şi tăios ca lama unui cuţit... Din cuvîn-tările lui abrupte şi din inima lui caldă am învăţat mai. multă ştiinţă umană decît în toate operele cărturarilor". ★ Anul 1910 reprezintă şi din punct de vedere literar un moment însemnat în activitatea lui N. D. Cocea. Este anul cînd apar primele publicaţii conduse de el: săptămînalul polemic „Facla" şi revista lunară „Viaţa socială". Prin energia ei tinerească, prin atacurile curajoase împotriva puternicilor zilei, împotriva racilelor caracteristice regi-' mului burghezo-moşieresc, „Facla" şi-a cîştigat simpatia tuturor oamenilor cin- 246 EUGEN CAMPUS ştiţi, devenind un post înaintat de luptă în perioada premergătoare primului război mondial. De la început, directorul noii publicaţii se situează în mod conştient pe o poziţie de luptă. Cu dispreţ muşcător vorbeşte despre presa pusă în slujba claselor stăpînitoare. despre puzderia de gazete „izvorî te din interesele înguste şi egoiste ale unei caste sau coterii politice". „împotriva şi de-asupra lor — se afirmă în articolul - program — „Facla" va agila flacăra unui ideal neînvins de cultură şi de dreptate socială... Ea va zgudui toate energiile, va trezi toate conştiinţele, va arde putregaiurile inutile care înăbuşă viaţa politică-, intelectuală şi socială a acestei ţări". Este semnificativ modul în care pamfletarul revine mereu la amintirea însîngc-ralului an 1907. Trei ani după ce răscoalele au fost înecate în sînge, într-o vreme cînd, după o atare „victorie", clasele stăpînitoare îşi exercitau cu şi mai multă înverşunare exploatarea, Cocea îndrăzneşte să-i îîîfrunte pe cei ce se socoteau acum invulnerabili. Ii înfruntă în numele acelor mase populare ce se ridicaseră la 1907 şi. înţelege lupta sa ca o continuare directă, cu alte mijloace, a aceleia ce se desfăşurase atunci. „Cei vechi îşi transmiteau din mînă în mînă, din generaţie în generaţie, focul sacru. Ca şi dînşii, în ziua celei de a treia aniversări a marii răscoale ţărăneşti, la ultimele răsfrîngeri ale incendiilor din primăvara anului 1906, aprindem Facla aceasta". In cuprinsul primului număr al „Faclei", articolul cel mai important este col închinat aniversării răscoalelor şi intitulat „Jertfa celor douăsprezece mii". Mimînd stilul „oficial" al unui cronicar de curte ' impasibil faţă de suferinţele poporului, scriitorul lasă să picure între rînduri amărăciunea corozivă a indignării sale: „Povestea e simplă şi pe înţelesul tuturor. In al patruzecilea an al domniei M. S. regelui Carol, cînd nu se stinseseră încă ultimele ecouri ale toasturilor oficiale, s-au răsculat ţăranii, robi sălbatici, leneşi 'şi inculţi de pe întinsul nesfîrşit al moşiilor boiereşti. Fără să fie nepoţi de politicieni şi de miniştri sau măcar alegători cu trecere pe Ungă deputaţi, au îndrăznit să ceară pămînt, învoieli mai uşoare, dări mai puţine şi mai multă dreptate". Mai departe se face relatarea modului cum „glorioasa armată" a „Maiestăţii Sale" a fost trimisă „să liniştească spiritele", subliniindu-se apoi, în fraza imediat următoare, realitatea înfiorătoare ce se ascundea sub această formulă eufemistică. Tabloul se încheie cu imaginea cutremurătoare a acelui nesfîrşit drum de cadavre pe care, „după socoteala unui statistician bizar", regele ar fi putut să meargă de la palatul său şi pînă la parlament „păşind pe un covor moale de carne ţărănească". An do an „Facla" revine asupra răscoalelor din 1907. Fiecare articol constituie nu numai un omagiu, la adresa celor ucişi atunci dar rămaşi vii în amintirea poporului, ci şi un violent act de acuzare, un rechizitoriu necruţător căruia trecerea vremii îi adaugă mereu alte piese convingătoare. Infăţişînd spectacolul deprimant al scrânciobului electoral, arătînd cum „guvernul care a urcai treptele puterii proplindu-şi picioarele în sîngele închegai al ţărănimii" a sta! ne tulburat la cîrmă pînă cînd a ■venit sorocul să fie înlocuit de celălalt partid, Cocea scrie în martie 1911, cînd se împlineau patru ani de la răscoală: „Ce-i pasă d-lui Marghiloman dacă robii de pe moşiile boiereşti crapă de foame, robii aceştia care nu sînt buni. nici măcar să alerge la curse... Ce-i pasă cl-lui. Brălianu de această, ţărănime umilită, care se lasă împuşcată, batjocorită, călcată în picioare, fără să crîcnească şi fără să răzbune pe asasinii ei? Şi mai presus de toate, ce să-i pese regelui Carol de soarta ţârii acesteia, cînd din nevoile, din durerile şi din foamea ei, el poale să stoarcă milioane, să. asigure puritatea dinastiei şi să prefacă în aur lacrimile şi truda poporului?" Prin patosul lor, aceste întrebări pun în lumină prăpastia dintre cele două lumi, a exploataţilor şi exploatatorilor. Purtaţi de gradaţia ascendentă a acestor vehemente întrebări retorice, urcăm ca pe nişte trepte către înţelegerea întregului mecanism specific regimului al cărui suprem şi tipic reprezentant este regele, / N. D. COCEA, — UN MAESTRU AL PAMFLETULUI LITERAR cel care preface în aur lacrimile şi truda poporului. Tema răscoalelor revenind ca un leit-nioliv capătă, în paginile „Faclei" şi în genera! în activitatea lui Cocea, semnificaţii multiple şi diverse, prilejuind o critică multilaterală şi necruţătoare a sistemului de exploatare, dînd acestei critici o tonalitate şi profunzime deosebite. Orizontul „Faclei" nu se limitează însă la problema ţărănimii. Nu trebuie uitat faptul că, în 1907, legăturile lui Cocea cu mişcarea muncitorească, în rîndurilc căreia activa zi de zi, erau foarte strînse. Fără a fi direct o gazetă a mişcării muncitoreşti, „Facla" sprijinea lupta proletariatului. Apar aci articole despre socialiştii dinainte de 1900, despre 1 Mai în trecut, articole dc luptă împotriva renegaţilor deveniţi fruntaşi ai partidului liberal, articole de caldă adeziune la acţiunile curajoase ale muncitorimii („Greva din Brăila", „Greva tipografilor", „Războiul social" etc). Vorbind în „Jertfa celor douăsprezece mii" despre mizeria maselor exploatate, Cocea prezenta nu numai tabloul suferinţelor îndurate de ţărani, ci şi tabloul asupririi muncitorimii de la oraş. El arată că, după răscoală, atît la sate cît şi la oraşe situaţia a devenit încă mai grea decît înainte. Sub pretextul unui pretins pericol anarhist dovedit prin „atentate puse la cale în cabinetele siguranţei generale" („cazul Jelea"), partidul liberal a luat măsuri draconice împotriva muncitorimii industriale. A resfrîns dreptul la asociaţie, a interzis întruniri, a dispus confiscarea unor gazete, a intentat procese şi a condamnat fruntaşi ai muncitorimii: „un. vînt sălbatec de rcacţiunc suflă asupra ţării". Cînd Frimu este condamnat de justiţia burghezo-moşiercască, „Facla" publică, sub semnătura Lux, nota do o. şfichiuitoarc ironie intitulată „Condamnare meritată". Prefăcîndu-sc de acord cu verdictul, revista arată că această condamnare era inevitabilă în urma comportării curajoase a luptătorului. Intr-un articol redacţional intitulat „Activitatea noastră" (4 sept. 1910), direc- 247 torul „Faclei" afirmă răspicat că revista a tins să fie şi a fost „a clasei muncitoare şi a acelora care i-au îmbrăţişat năzuinţele". Iată deci dc unde vine forţa pamfletelor Iui Cocea; din contactul cu clasa muncitoare, din contactul cu masele largi populare ce so răsculascră în 1907. Pamfletele lui sînt expresia acestei revolte a maselor asuprite. Legătura cu masele i-a îngăduit lui Cocea să sesizeze problemele esenţiale ale vremii, să meargă pînă la rădăcina relelor constatate, să nu se piardă în polemici mărunte. Profunzimea şi vastitatea acţiunii critice, ambele chezăşuite de contactul cu lupta revoluţionară a poporului, iată trăsături esenţiale ale adevăratului pamfletar. Prezenţei acestor trăsături se datoreşto locul însemnat po care N. D. Cocea îl ocupă în istoria culturii noastre. Am avut şi alţi pamfletari, unii dintre ei de egală, dacă nu chiar superioară virtuozitate. Dar mulţi dintre ei n-au devenit forţe puternice de care adversarul să fie obligat a ţine seamă, n-au ajuns să intre în. conştiinţa publică şi în istoria literaturii ca mari pamfletari, reprezentanţi dc seamă ai genului. Motivul e foarte simplu: săgeţile lor ţinteau adesea obiective meschine, porneau dintr-un suflet dominat de preocupări egocentrice, dintr-o inimă care nu băl ca în ritmul generos al revoltei populare. Obiectivele pamfletelor scrise de Cocea în aceşti ani sînt dictate de necesităţile luptei democratice în momentul respectiv. Nimic nu scapă focului ucigător al satirei sale: exploatarea ţăranilor şi a muncitorilor industriali, comedia vieţii parlamentare şi identitatea întru nemernicie a liberalilor şi conservatorilor chemaţi pe rînd la putere de către exploatatorul învosfmînlat în purpură regală, justiţia coruptă servind fără ruşine interesele murdare ale stăpînilor, putreziciunea morală a „înaltci"sociefăţi,şovinismul propagat cu surle şi trîmbiţal de la înălţimea catedrelor universitare, etc. După şase luni de la apariţia „Faclei", Cocea putea scrie cu îndreptăţită mândrie: „Fie împotriva partidelor istorice, care n-au istoric în trecutul lor decît jaful şi exploatarea nemiloasă, fie împotriva barba- 248 EUGEN CAMPUS riei naţionaliste care ameninţa să asfixieze într-o împletire de suspine, de vaete şi de ură forţele vii ale acestui popor, fie împotriva celor cari, ca indivizi, încearcă să profite de nepăsarea şi de tembelismul nostru oriental ca să se strecoare fără inteligenţă, fă-răsuflet şi fără muncă la situaţii nemeritate, ne vom lupta şi vom afirma mereu punctul nostru de vedere cinstit şi sincer democratic. Ca şi pînă acum nu vom ierta nimic şi nu vom cruţa pe nimeni, de la cel din urmă jandarm rural ascunzîndu-şi nedreptatea şi teroarea în depărtarea satelor şi pînă la jandarmul rural din fruntea ■ guvernului şi de la picioarele tronului, nu vom uita. pe niciunul din cei care trăiesc din mizeria mulţimii şi din miazmele reacţiunii politice". Acţiunea unui pamfletar este cu atît mai importantă cu cît pentru atingerea obiectivelor esenţiale, indicate de mînia poporului, el duce o luptă continuă şi perseverentă, folosind cu pricepere mijloace numeroase şi variate, organizînd şi conducrnd campaniile ca un adevărat strateg. Arta de strateg a lui Cocea poate fi desluşită urmărind fie şi pe o perioadă limitată conţinutul revistei pe care o conduce. Pivotul numărului 1 al „Faclei" îl constituie articolul despre 1907 în care, ca într-o uvertură simfonică, sînt împletite în jurul temei principale diferite alte motive ce vor fi dezvoltate ulterior (situaţia exploataţilor, partidele politice, dinastia, sugrumarea libertăţilor, legile reacţionare, etc.). Un alt articol deschide campania de lungă durată împotriva şovinismului. Insfîrşit, cîteva probleme de importanţă relativ mai mică sînt puse fie sub forma unor scurte articole, fie sub forma notelor şi comentariilor de la rubrica „Polemici". Cele două campanii mari sînt continuate apoi cu străduinţă şi necruţătoare consecvenţă. Curînd „Facla" cere sase instituie o anchetă pentru a se stabili numărul real al morţilor din 1907 („O anchetă necesară"), acuză pe liberali şi în special pe Brătianu că au măsluit cifrele pentru a-şi ascunde crimele, îşi urmăreşte adversarii pînă în pînzele albe, aducînd documente, contes-tînd şi refâcînd socoteli („Cum a fost primită propunerea noastră", „De ce stăruim", „Comunicatul guvernului în chestiunea represiunii", etc.), sfîrşind în cele din urmă prin ţintuirea vinovaţilor la stîlpul infamiei („I. I. C. Brătianu a minţit"). „Facla" ■ afirmase de la început cu hotă-rîre: „Ţara cere adevărul şi-l va afla. Muşamaua e bună pentru gheşeflurile mari şi mici, dar nu poate acoperi multă vreme un ocean de sînge". Cu aceeaşi stăruinţă este dusă număr de număr şi cea de a doua campanie, împotriva şovinismului: apar articole cu caracter teoretic, polemici bine argumentate cu privire la anumite teze false, dar şi atacuri directe la adresa propagatorilor naţionalismului şovin, punerea pe două coloane a plagiatului lui A. C. Cuza, parodia unui curs ţinut de acesta ia unversitate, etc. Rostul adînc al campaniei este explicat astfel în articolul redacţional intitulat „Tonul nostru": „...ne dăm seama că atîta vreme cît naţionalismul va pustii minţile şi va împietri inimile, mişcarea noastră democratică va avea mereu în faţa ei piedica aceasta". Arătînd că şovinismul a crescut „în mijlocul complicităţii" tacite a multor intelectuali, revista condamnă atitudinea de pasivitate şi se bucură cînd constată că după luni de luptă s-au ivit şi alte glasuri care să se alăture „Faclei": „A fost greşeala noastră, a tuturor, care avem credinţă în idealurile ele înfrăţire omenească, că am lăsat pe şefii hoienlotismalul romînesc să-şi organizeze sotniile negre şi să otrăvească tara cu teoriile lor... va fi pentru totdeauna meritul „Faclei" că a dat. semnalul luptei. Simpatia cu care a fost salutată iniţiativa noastră este o dovadă că răspundem unui sentiment public..." („Reacţiunea"). Simpatia aceasta a luat o formă deosebit de liotărîtă atunci cînd A. C. Cuza a cutezat să intenteze proces de calomnie „Faclei". Juraţii, oameni cinstiţi şi de bună credinţă, au răspuns negativ la întrebările judecătorului şi campania aceasta s-a încheiat deci cu o victorie. Desluşind cititorilor semnificaţia verdictului de achitare, redactorii „Faclei", triumfători după un an şi jumătate de luptă, strigau cu încredere: „...opinia publică este cu noi..." („Procesul nostru"). N. D. COCEA, - UN MAESTRU AL PAMFLETULUI LITERAR 249 P e lîngă aceste două campanii centrale, „Pact a" pregăteşte terenul pentru o campanie împotriva regelui şi începe să lovească sistematic, pe rînd, diferitele ele-i mente pe care se bizuie regimul: astfel, în nu mărul doi apare un atac puternic i împotriva liberalilor, partid pe care N. D. Cocea îl va urmări cu ura sa timp de zeci de ani. acţionai d parcă în numele celor asasinaţi la 1907 de către guvernul Brătianu. „Liberalii — spune el demascînd demagogia „democratismului burghez"—şi-au' însuşit numai pentru ei libertatea să lovească în toate libertăţile publice." Pentru a nu lăsa loc la interpretări greşite cu privire la o eventuală superioritate a conservatorilor, numărul trei al „Faclei" dă o puternică lovitură şi acestora, arătînd prăpastia ce-i desparte de popor. Insfîrşit, în numerele următoare atacul izbeşte în celelalte instituţii ale regimului: biserica („Biserica în descompunere"), justiţia („Justiţia de clasă"), şcoala („Uni. versitatea noastră" etc.). Pe măsură ce timpul trece, „Facla" nu ! numai că duce la capăt campaniile începute t şi-şi lărgeşte sfera atacurilor, dar recurge ; ia forme din ce în ce mai variate şi mai eficace. încă din 1910 apar, ce-i. drept i încă sporadic, caricaturi. Nu sînt prea ! bine realizate artisticeşte, dar ideea de la care pornesc e deplin edificatoare. Iată, de pildă, în numărul zece, caricaturi intitulate „Naţionalistul romîn" şi înfă-ţişînd ţărani care, înjugaţi la pluguri, ară cîmpul boierului. Sub desen se poate ,j citi declaraţia moşierului naţionalist: ] „Eu îmi muncesc moşiile numai cu ţărani | romîni". p Incepînd din 1912, fiecare număr al \ „Faclei" are pe copertă o caricatură. Carica- turile acestea — lucrate do Isor, pictorul dc mare talent pe care Cocea îl descope-! rise şi-1 ajutase să se afirme — au con- tribuit în mare măsură la popularitatea ; revistei. Imbrăcînd forma concretă a ' imaginii plastice, atacurile dobîndeau o eficacitate mult sporită. Colaborarea aceasta între Cocea şi lser s-a dovedit extrem do rodnică. După o scurtă perioadă în care pe verso I, copertei se tipărea numai un scurt comen- i tariu al caricaturii — de pildă: Apărătorul Constituţiei, — „Facla" a introdus obiceiul de a publica pe contrapagină un pamflet virulent, de obicei sub forma unui portret satiric. Astfel de portrete-pamflet sînt scrise de diferiţi redactori ai „Faclei", dar în primul rînd de Cocea, deschizînd drumul celorlalţi, dîndu-le tonul. Galeria de portrete literare satirice, ilustrată prin caricaturile de pe copertă, a pasionat pe contemporani şi a rămas pe drept cuvînt celebră. Cele două imagini — cea plastică şi cea literară — se completau reciproc, folosind din plin mijloacele specifice artei respective, ţintind cu aceeaşi necruţătoare vervă satirică în inima adversarului, dezvăluind esenţa fenomenului combătut. Cine dintre cei care au răsfoit vreodată colecţia „Faclei" au mai putut uita, de pildă, imaginea respingătoare a Ploşniţei regale, sau tragica Alee Ferdinand, străjuită de spînzurători la umbra cărora se vota Noua Constituţie? Tot în 1912, „Facla" inaugurează uu alt mod de atac. Pînă atunci, chiar pentru campaniile mari, folosise exclusiv ceea ce am numi tactica lineară: o serie de lovituri succesive repetate cu perseverenţă pînă la zdrobirea adversarului. Acum, recurge uneori şi la tactica atacului masiv, frontal. Un număr întreg este consacrat unei singure probleme care este disecată sub toate aspectele. Atacul devine astfel concentric. In locul unei serii de împuşcături, un adevărat bombardament nimicitor, izbind simultan toate poziţiile inamicului, măturînd metru cu metru terenul atacat. Iată, de pildă, numărul special închinat magistraturii (7 iulie 1912). Pe copertă, caricatura de rigoare, înfăţ/işînd un judecător umflat de îngîmfare şi îmbuibare, dormitînd în timp ce se hotărăşte, conform prescripţiilor, soarta unor oameni. Pe verso, portretul moral al magistratului sub titlul „Hoitul"; pamfletul este construit pe ideea că magistratura burgheză o putredă, un hoit ambulant. Urmează apoi o serie de articole despre: „Cine ne prepară judecătorii", „Justiţia la sate", „Justiţia la popi", „Magistratura oligarhică", „Justiţia de clasă". Numărul cuprinde dc asemenea o serie de caricaturi precum: „Visul magistratului romîn" (Ah, dac-am avea şi noi ghilotină!), „Cum se cuceresc 4 250 EUGEN CAMPUS măririle" (tîrîndu-lel) „Cariera" (Copilul nostru e crud, prost şi leneş — o să facem diutr-însul un, magistral") ele. Cerce tînd conţinutul revistei dc-a lungul cîlorva ani, constatăm o organizare sistematică a ofensivei, o treptată dezvoltare în amploare şi adîncinie, o creştere a puterii de foc a armei utilizate de pamfletar. Nu trebuie să tragem de aci concluzia greşită că avem de-a face cu un plan fixat Înainte pînă în cele mai. mici amănunte şi rupt de realitate. Dimpotrivă, acţiunea pamfletarului este atît dcstrîns legată de actualitatea vie, încît în afara acesteia îşi pierde orice raţiune de a fi. Nu faci operă eficace de pamfletar dacă nu izbeşti în ceva care reprezintă un pericol actual, într-un duşman a cărui prezenţă se face simţită într-un fel sau altul. Atunci, de unde acea impresie de ofensivă sistematică, do dezvoltare progresivă pe planuri şi cu mijloace din ce în ce mai ample, pe care ţi-o dă ansamblul operei marilor pamfletari, pe care ţi-o dă şi opera lui Cocea? Pentru că pamfletarul adevărat poate şi trebuie să utilizeze evenimentele, împrejurările vieţii în continuă 'desfăşurare pentru a duce tot mai departe lupta lui, transformând faptele inedite ale actualităţii în piese alo unui dosar mereu mai complet, dezvăluind sensul profund al unor fapte în aparenţă banale. Am văzut cum, pornind de Ia aniversarea răscoalelor din 1907, N. D. Cocea ajunge să pună în discuţie toate marile probleme ale vremii, însăşi esenţa regimului burghezo-moşieresc. Tot astfel, pînă la ultimele implicaţii şi consecinţe merg articolele care, pornind, de la anumite fapte particulare, discută problema justiţiei şi altele: „Cînd un partid şi justiţia unui partid ajung în halul acesta de descompunere, de decădere morală, de porniri răzbunătoare şi crude, e un semn că în sînul clasei pe care o apără şi o reprezintă totul e putred, totul e viciat, lotul e mort şi că nu e departe ziua primenirii generale, cînd totul va fi plătit şi răsplătit cu vîrf şi îndesat" („Justiţia de clasă"). Actualitatea vio este izvorul activităţii pamfletarului. Ea — şi nu hotarîri din birou—îi dictează cînd şi cum să treacă Ia alte forme de atac. Numai că prilejurile pe care le oferă actualitatea trebuiesc înţelese, şi folosite just, iar aceasta pamfletarul nu o poate face decît partici-pînd intens la viaţa poporului, învăţînd să descifreze tot mai profund sensul evenimentelor pe care le trăieşte. Propria Iui experienţă de viaţă, activitatea in rîn-durile mişcării muncitoreşti îl ajutase mai demult pe Cocea să înţeleagă esenţa de clasă a justiţiei burgheze. Mai demult se trezise în el dorinţa de a izbi în acest putregai învesimîntat în intangibila robă a magistraturii; schiţase chiar cîteva atacuri. Ofensiva cea mare a pornit-o însă după o îndelungată pregătire şi atunci cînd viaţa i-a oferit prilejul nimerit: scandaloasa afacere a tramvaielor. „Panamaua naţională", cum numeşte el această neruşinată dai' caracteristică potlogărie în stil mare a politicienilor brătienişti, a făcut posibilă şi necesară punerea în discuţie a justiţiei burgheze în ansamblul ei, a făcut posibilă şi necesară recurgerea la numărul special închinat magistraturii, la acea catapultă, armă neutilizată înainte. Niciodată pînă atunci potlogăriile politicienilor nu luaseră o atare amploare. Niciodată pînă atunci nu cutezaseră magistraţii să-şi servească stăpînii cu atîta cinică neruşinare*, niciodată pînă atunci nu se ivise prilejul de a ridica la proporţii nebănuite valul de indignare ce cuprinsese pături sociale diverse, făcîndu-le să desluşească şi ele caracterul de clasă al justiţiei puse în slujba exploatatorilor. „La lumina procesului tramvaielor — scrie „Facla" în articolul „Magistratura", semnat Justin — ne-am trezit în braţele ei (ale justiţiei — n.n.) asemenea bărbatului caro după o noapte de iluzii şi de iubire s-a deşteptat dimineaţa în patul unei prostituate". Limbajul acesta violent, uneori cu expresii voit „deochiate", menite să scandalizeze făţarnica pudicitate a filistinilor, este caracteristic polemicilor din revis- n. d. cocea, — un maestru al pamfletului literar 251 tele conchise de Cocea. , Dar, aşa cum scriitorul însuşi a subliniat în repetate rînduri, şi aci nu era vorba de o predilecţie pentru violenţă ca atare, ci de folosirea mijlocului celui mai adecuat scopului urmărit, dc alegerea armei celei mai eficace în condiţiile date: „Facla," e un. organ de luptă. — citim în „Bilanţul unui an" — o revistă de polemică săptămânală, un strigăt mereu reînoit contra nedreptăţii, contra asupririi, contra ipocriziei. Sîntem prea violenţi. Dar într-o ţară cu o clasă slăpîniloare coruptă, pînă în măduva oaselor, imorală şi hrăpăreaţă, o clasă guvernantă organizată în bande, care se încaieră în faţa prăzii, cu o justiţie de vînzare şi cu o administraţie de mercenari, nici o violenţă nu e nejuslificală." Cea mai importantă dintre campaniile întreprinse de „Facla" este aceea împotriva monarhiei. Urmărindu-i desfăşurarea, ne apare deosebit do clară arta strategică a temutului, pamfletar. Atacul nu este îndreptat numai împotriva unui anumit rege, în speţă Carol I. Folosind din plin împrejurările concrete, particulare, pamfletarul îşi conduce astfel campania încît ea creşte neîncetat ca o avalanşă, dărî-mînd în iureşul ei toalc instituţiile ce servesc interesele exploatatorilor. Do aci şi marea însemnătate a acestei campanii care purica în discuţie şi condamna întregul regim burghczo-moşJeresc, în fruntea căruia stătea cocoţat regele. Cu astfel de concepţii despre rostul luptei sale antimonarhice — concepţii care decurg în linie directă din ideologia clasei muncitoare şi constituie o reluare a tradiţiei campaniilor antimonarhice duse dc gazetele muncitoreşti de la sfîrşitul veacului precedent — nimic din ce se petrecea în ţară nu-i putea fi indiferent pamfletarului. Orice fapt nou, just interpretat, se alinia în ordinea de bătaie, se încadra organic sistemului fot mai. vast, mai bine închegat al ofensivei declanşate. Toate aspectele vieţii alimentau în mod firesc campania antimonarhică. Larîndu-i, campania arunca fascicolul ei de raze „luminoase şi arzătoare" asupra tuturor aspectelor vieţii, dezvăluind faţa adevă- rată a lucrurilor, arzînd fără cruţare putregaiurile. Se îndeplinea astfel şi cu acest prilej năzuinţa atît de plastic exprimată în articolul-program al „Faclei": „Fie ca raza ei să lumineze, focul ei să încălzească, flacăra ei să ardă, fără părtinire, fără -cruţare". In cadrul acestei campanii, redactorii „Faclei" dezvăluiau poziţia dc mare moşier a regelui, complicitatea lui cu asasinii răsculaţilor din 1907 („Regele, complice al asasinilor"), situaţia lui de marc industriaş şi dc opresor al muncitorimii („Ploşniţa", „10 "Mai, zi de ruşine"), rolul său nefast în politica internă a ţării ca „arbitru" între cele două partide istorice chemate perind să se înfrupte din buget („Regele oligarhiei, 1907", etc), prăpastia dintre el şi poporul pe care nu numai că-1 exploatează şi-1 oprimă, dar e gata să-1 şi vîndă străinilor („Ghişeftul regal"), rolul său în promovarea şovinismului şi acoperii'ca adevăratului exploatator („Regele şi cămătarii satelor"), etc. Inccpînd cu implicaţiile cuprinse în articolul „Jertfa celor douăsprezece mii" din primul număr al „Faclei", continuînd cu articole diferite, publicate în numerele următoare, campania capătă o amploare mereu sporită în 1912—1913, constituind un punct culminant al întregei activităţi polemice a revistei. Pornind de la imaginea palatului regal, căruia îi dă valoare dc simbol, N. D. Cocea înfierează astfel esenţa „politicii" regelui Carol I.: „Cu cele două aripi tur. lite la pămînt ca două labe de pradă, cu zidurile dintre ferestre, în fond ca un şirag de dinţi, palatul regal pare sini' bolul vieţii şi aspiraţiilor regelui Carol. Rege cămătar, rege viril pînă la galbenile chipiului în afaceri şi gheşefturi, rege interpus ca un samsar între partide ca să poată lua comisionul lui din fabrici, din petroluri, din zahăr, din hîrtie, din acţiunile societăţii de tramvaie... („10 Mai, zi de ruşine"). Sau, într-o formulă şi mai cuprinzătoare, care, în cîteva propoziţii indică atitudinea regelui faţă de ţărănime şi muncitorime, faţă de problemele politicii interne şi externe: „Armata ta ai trimis-o să îm- 252 EUGEN CAMPUS puste cetele de ţărani flămînzi. Pumnul jandarmilor tăi l-ai ridicat asupra satelor. Din viaţa muncitorului romîn ai făcut momîie de spaimă şi de groază pentru fraţii lui de pretutindeni. Politica ta, spion prusac, ulan care ne-ai adus în cutele mantalei tale numai necinste şi ruşine, a încercat să sădească în sufletele noastre o ură absurdă împotriva poporului din dreapta Dunării" („Marele căpitan"). La 20 iulie 1912 apare în „Facla" articolul „Ploşniţa", semnat de Alex. Fili-mon. înfuriat pste măsură, uitîndu-şi o clipă prudenţa, Carol dă porunca să se intenteze revistei proces de lese-majestate. Jn loc de a da înapoi, „Facla" îşi înteţeşte atacul: organizează un număr special închinat dinastiei. Intr-unul din articole se face declaraţia sfidătoare: „Maiestatea Sa la bară cu redacţia „Faclei". Ce şansă pentru noi, modeşti mînuitori ai condeiului..." Cu toate că, între timp, temîndu-se de ecoul pe care l-ar putea avea un atare proces, regele revine asupra ordinului dat, revista publică un reportaj satiric de la procesul care n-a mai avut loc. (Reportajul „Procesul nostru" ocupă un întreg număr al „Faclei"). Ceea ce imaginase „Facla" în 1912, avea să se petreacă aevea în 1923,de sigur cu multe şi nu mărunte schimbări datorite noilor condiţii istorice, într-o perioadă de înăsprire a teroarei poliţieneşti, de suprimare brutală a libertăţilor. Dar şi în aceste condiţii Cocea nu dă înapoi. El ştie că nici un fel de zid nu poate opri cuvîntul ce exprimă adevărul. Incununîndu-şi întreaga operă de pamfletar cu un gest impresionant, el scrie: „Primesc provocarea. Nu voi fugi de proces... Vom ciocni paharele împreună. Şi dacă, cum e lezne de prevăzut, al meu se va sparge, de-un lucru cel puţin sînt sigur: că în numele străvechii şi ironicei fatalităţi, conţinutul lui va împroşca de. sus şi pînă fos toată mantia şi toată purpura regală" („Procesul Cocea—regele Ferdinand"). In legăturile lui cu mişcarea muncitorească Cocea a cunoscut şi momente de şovăială. Pamfletarul n-a stat întotdeauna cu o egală consecvenţă pe poziţiile cele mai înaintate ale proletariatului revoluţionar. Presiunea ideologică a claselor stăpînitoare, presiune atît de puternică în stadiul imperialist al capitalismului, l-a influenţat pe Cocea în unele momente în aşa măsură, încît l-a făcut să părăsească vremelnic poziţiile de luptă ale mişcării revoluţionare. Aşa s-a întîmplat în 1914, cînd scriitorul s-a lăsat furat de agitaţia războinică a unor cercuri burgheze romîneşti, de curentele social - şovine din conducerea mişcării muncitoreşti de la noi, ca şi de simpatia sa oarbă pentru Franţa. Aşa se explică faptul că ajunsese să nu vadă caracterul imperialist al primului război mondial, să condamne pe oricine nu era gata să intre în război alături de Antantă împotriva Garmaniei. Cocea şi-a înţeles greşeala abia mult mai tîrziu, după ce a asistat la ororile războiului; după ce a văzut cum au fost asasinaţi mişeleşte fii credincioşi al poporului muncitor numai pentru că nu vroiau să renege ideia internaţionalismului proletar (articolul „Max Wechsler", „Chemarea" , 2 iunie 1919) ; după ce a văzut cum năzuinţele maselor au fost înşelate şi de data asta, cum aceleaşi partide istorice jăcmăneau acum, în beneficiul aceleiaşi coaliţii burghezo-moşiereşti, o ţară mai întinsă, bogăţii mai mari şi robi mai numeroşi („Darul de Crăciun", „Regele Ţărănimii", în „Chemarea" din 7 ianuarie şi 17 martie 1920) , după ce a zărit răsărind zorii unei alte lumi în Petcrsburgul revoluţionar. N. D. Cocea se afla la Petersburg în zilele Revoluţiei. A trăit acolo, la faţa locului, momentele acelea unice care despărţeau în două istoria omenirii, deschi-zînd o nouă eră, era socialismului. Clipele acelea i-au rămas adînc întipărite în minte, în inimă. Infruntînd cu îndrăzneala-i caracteristică pericolele la care se expunea — puţin după ce se întorsese în ţară a şi fost arestat şi închis în lagărul de la Negreşti, ca suspect de bolşevism — Cocea a povestit prietenilor şi a scris în presă despre ceea ce văzuse şi înţelesese în Rusia revoluţionară. Cu toate nelămuririle care mai stăruiau în conştiinţa lui, Cocea a fost entuziasmat de clocotul şi energia revoluţionară N. D. COCEA, — UN MAESTRU AL PAMFLETULUI LITERAR 253 a celor ce clădeau în Rusia o nouă lume, lumea visată şi de el. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că, revoltat de regimul burghez şi sfidîn-du-1, scriitorul se declară „bolşevic" şi revoluţionar chiar şi în incinta parlamentului, înfruntînd urletele indignate ale aleşilor naţiunii din „Romînia Mare" (Cuvîntarea rostită de Cocea, pe atunci deputat, împotriva legii poliţiste a lui Trancu-Iaşi care interzicea grevele). Pagina cea mai impresionantă pe care a scris-o Cocea despre Revoluţia din Octombrie este cea închinată lui Lenin („Chemarea", 20 aprilie, 1919). Cu o mare forţă dramatică este înfăţişată agitaţia furtunoasă din iroaptea de 25 spre 26 octombrie... „Un vuiet continuu, ca zgomotul mării, umplea sala imensă. Uşile se izbeau de perele. Muncitori îniîrziaţi, cu ochii aprinşi, cu feţele înnegrite de pulbere de puşcă, intrau armaţi, priveau aiuriţi şi cădeau ca plumbul în fundul fotoliilor. Din cinci în cinci minute, veşti uimitoare de noi lupte, de noi victorii ridicau sala în picioare". Textul evocă apoi. liniştea profundă care se aşterne asupra adunării atunci cînd apare Lenin şi citeşte decretele Puterii Sovietice, decrete ce nu lăsau „piatră peste piatră" din toate aşezămintele trecutului. Tabloul final reţine gestul simplu al lui Lenin care, citind ultimul decret, zvîrle deoparte hîrtiile răvăşite şi ridică braţul pentru a vota şi el. „Iar cînd a venit rîndui ultimului articol, al aceluia care încorona într-o singură frază toată opera de pace şi. socialism, a marii nopţi revoluţionare, Lenin, arunci iul hîrtiile răvăşite, a ridicat şi el braţul în aer, avolat şi a lăsat să-i cadă palma întinsă, grea, masivă, peste toate privilegiile trecute, ca un cuţit de ghilotină". Cu un caracter literar mai puţin pronunţat, dar de dimensiuni mult mai ample, este lucrarea intitulată „Cum se face revoluţia", publicată în foiletonul gazetei „Chemarea" şi rămasă din păcate neterminată, încă de cînd se anunţase numai intenţia lui Cocea do a publica o asemenea lucrare, au şi început atacurile furibunde ale reacţionarilor. Nici nu era de aşteptat altceva. Curînd după masacrul din Piaţa Teatrului Naţional şi puţin înainte de declanşarea grevei generale, într-o vreme cînd clasele exploatatoare, înspăimîntate de creşterea valului revoluţionar nu ezitau să recurgă la cele mai brutale mijloace de represiune pentru a stăvili ceea ce nu putea fi stăvilit — într-o astfel de vreme să scrii o carte intitulată semnificativ „Cum se face revoluţia" echivala aproape cu un act făţiş de răzvrătire. De altfel, exponenţii claselor stăpînitoare nu au avut măcar răbdare să vadă şi cum va scrie Cocea. întrucît scria despre Rusia revoluţionara şi anume „Cum se face o revoluţie", în ochii lor „crima" era evidentă, dosarul închis. De aceea nu e de mirare că încă din ianuarie, înainte de publicarea foiletonului, apare în „Renaşterea Romînă" un fulminant articol care îl condamnă pe Cocea pentru „crima" ele bolşevism şi-1 ameninţă că în curînd va fi silit să intre „în mormîntul nefiinţei". Pamfletarul nu se lasă intimidat nici de data aceasta. Cu demnitate, el răspunde zdrobindu-şi adversarul cu dispreţul oamenilor cinstiţi faţă de „patrioţii de meserie": „Brr, d-le Goga!x) Ce suflet de asasin ai sub apariţia de om amabil şi de conviv chefliu! Şi cum m-aş alarma la rîndui meu, şi cum m-aş speria, frate, şi cum aş căuta un răspuns documentat şi serios aiurărilor d-tale din Renaşterea, numai că alături de... „dărîmători de meserie", cum ţi-ai intitulat d-la articolul, mai există şi naţionalism şl patrioţi de meserie, al căror singur merit şi singură superioritate asupra mea e că dumnealor exercită o meserie extrem de rentabilă". In ciuda încercărilor do intimidare, după cîteva amînări, lucrarea a apărut totuşi, înccpînd cu numărul din 9 februarie 1920. Ea cuprinde multe pagini grăitoare care înfăţişează prăpastia dintre exploataţi şi exploatatori, luxul şi desfrîul claselor stăpînitoare sfidînd mizeria cruntă a x) E vorba de Eugen Goga, semnatarul articolului. 254 EUGEN CAMPUS maselor populare. In portretul ţarului regăsim cele mai tari şi virulente culori din paleta pamfletarului N. D. Cocea, duşman neîmpăcat al monarhilor. Cu un adevărat patos revoluţionar, Cocea descrie avîntul de luptă al maselor de grevişti, demonstraţia, ridicarea baricadelor. Cînd, în faţa presiunii irezistibile a masei, cazacii, emoţionaţi şi ei, îşi întorc caii şi pornesc în fruntea mulţimii, c un moment de intensă şi viguroasă bucurie colectivă: „Pe urmele lor, poporul năvăleşte intrînd. Vaiurite lui se revarsă. Steagurile fîlfîie aprinse în razele soarelui. Femeile cîntă. Copiii cînlă. Poporul întreg cîntă imnul lui. de răzbunare şi de biruinţa1. Intr-o serie de alte articole publicate ele asemenea în „Chemarea" din acest an (1919-19201), precum şi mult mai tîrziu în romanul „Fecior de slugă", întîlnim accente de admiraţie faţă de Revoluţia Socialistă din Octombrie, faţă de lupta victorioasă a Armatei Roşii împotriva inţervenţioniştilor. „Riclicali-vă privirile din pămînl, noroadelor — strigă el cu sufletul îndurerat de mizeria în care se sbate încă, după inutilele jertfe din timpul războiului, propriul lui popor — priviţi în zare, tovarăşii Armatele Roşii de la nord îşi oglindesc astăzi flamurile în valurile Mării Negre'' („Dar dc Crăciun"). Victoria armatei muncitorilor şi ţăranilor îi apare ca singura rază luminoasă pe cerul întunecat al acelor vremuri de amare deziluzii. Mai categoric încă este afirmată această idee în „Avalanşa".Vorbind despre mişcările revoluţionare apărute în alte ţări ale Europei, scriitorul îşi exprimă răspicat nădejdea că valul revoluţionar va cuprinde întregul continent şi n u va frece fără a purifica mlaştinile Dîmboviţei, undo „se bălăcesc cu alîla delicioasă impudoare şi fac atît de zadarnică larmă, brolăceii brălienişti, lachişti sau averescieni". !) „Răspunzătorii" — publicat în „Chemarea" de la 27 martie 1919, Cronică - tragedie la 17 aprilie 1919, „Dar de Crăciun" la 7 ianuarie 1920, „Avalanşa" la 31 martie 1920, etc. Asupra aceste perioade vezi şi un articol al subsemnatului: „Un scriitor romîn la Petersburg în timpul Revoluţiei" „Viaţa Romînească" Nr. 1,1954, ★ Scriitorul constată cu amărăciune în anii stabilizării relative a capitalismului că iluziile pe care el, ca şi atîţi alţi oameni cinstiţi le-au nutrit cu privire la ceea ce se va întîmplă după război, se năruiesc. In această epocă de întărire a reacţi-unii — asemănătoare în acest sens cu anii de după 1907 — pamfletarul se simte obligat să-şi reia lupta. Condiţiile sînt incomparabil mai grele, fenomenele mult mai îngrijorătoare: „Ca şi în urma răscoalelor ţărăneşti din 1907, un vînt cumplit de reacliune suflă asupra ţării... Sub pavăza protectoare a guvernului liberal, în exasperarea sufletelor şi patimilor răscolite de război, încolţesc într-o măsură necunoscută pînă acum, germenii urii de rasă, de religie, de naţionalitate" („Facla reapare", în Facla, 6 ianuarie 1923). „Tocmaipentru căs-au întins negurile înăbuşite şi s-a lăsat greu întunericul asupra tării, pentru că s-a coborît răutatea în inimi şi s-a lăbărţai ignoranta peste ■ capete, tocmai pentru asta apare „Facla literară1']... scrie N. D. Cocea. N-am fi romîni şi n-am fi. oameni dacă am deznădăfdui dc viitorul ţării acestea. N-am mai fi demni să trăim în epoca aceasta mare de zguduiri şi de prefaceri, profunde dacă clin. egoism sau din laşitate am renunţa la luptă şi am tolera ca de pe cîmpiile înflorite ale ţării, spre cerurile spuzile de stele să se înalţe, în. loc de imnuri, mugetele animalelor cuzisle" („Credinţa noastră" în „Facla literară", 1 februarie 1923). Pe măsură ce situaţia internaţională şi internă se agravează, pe măsură ce procesul fascizării vieţii politice din ţara noastră se accentuiază, scriitorul îşi afirmă din ce în ce mai răspicat adeziunea la lupta proletariatului, înfrunfînd cu curaj riscurile sporite ale unei atari atitudini. In paginile „Reporterului", începînd din 1933 şi pînă în 1937, pamfletarul publică atacuri fulminante împotriva regimurilor fasciste din Italia şi Germania („Procesul incendierii Reichstagului", „Germania a deschis focul asupra Europei"), trăgînd „semnalul de alarmă" pentru ca oamenii de bună credinţă să înţeleagă „iminenţa cataclismului" şi să se unească în luptă, să oprească la timp „cu mijloace efective atentatul imperialismului contra umanităţii". M. D. COCEA, — UN MAESTRU AL PAMFLETULUI LITERAR 255 La 7 noernbrie 1937, cînd primeşte sarcina de a prelua conducerea acestei gazete, la 20 de ani de la izbucnirea Revoluţiei din Octombrie, scrie în articolul redacţional intitulat „Către cititori": „Nimic nu e mai efemer pe lume ca durata tiraniilor. Nici rugurile, nici temniţele, nici surghiunul nu le-au putut asigura trăinicia. Toate s-au prăbuşit cu vremea". îndeplinirea acestor cuvinte protetice pe meleagurile patriei noastre, Cocea a avut norocul s-o şi trăiască. ★ In istoria literaturii noastre întîlnim numeroase lucrări cu caracter de pamflet, începînd chiar cu vremea cronicarilor. Multe din paginile operei lui Radu Popescu sau ale Cronicii Anonime au acest caracter. Acelaşi lucru se poate spune într-o anumită măsură despre scrieri ca „Viaţa lui Constantin Cantemir" şi „Istoria hieroglifă" de Dimitrie Cantemir, „Cronica lui Şincai", etc. Numărul acestor lucrări creşte în secolul al XIX-lea, îndeosebi în preajma revoluţiei din 1848. Se cuvin citate aci pagini mai puţin cunoscute, cum ar fi „Starea Ţării Romîneşti, acum în zilele măriei Sale Caragea Voevod, pe vremea asiclosiei" (lordache Golcscu), „Fă-mă tată să-ţi seamăn" (C. Bălccscu), „Noul acatist al marelui voevod MibailGrigoriu" (Kogăl-niceanu), „Ziua bună a luiMihai către deputaţi", „Mihai şi guvernul său",etc. Dai' se cuvin citate şi lucrări mai cunoscute, cum ar fi unele scrieri în proză sau versuri alo lui Bălcescu, Cr. Alexandrescu, Al. Russo, C. Bolliac, Alecsandri precum şi ale marilor clasici din generaţiile următoare: tiaşdeu, 1. L. Caragiale. Tradiţia aceasta a fost preluată de scriitorii de la „Contemporanul": A. Bacalbaşa, C. Miile, Tr. Demetrescu etc. Fără a fi deci primul care să fi practicat pamfletul, Cocea este totuşi acela care, preţuind şi ducînd la înflorire tradiţia înaintaşilor, a făcut din acest gen centrul de gravitate al creaţiei salo literare şi, prin succesul obţinut, i-a sporit considerabil prestigiul, cîşligîndu-i astfel dreptul deplin de cetăţenie în cuprinsul literaturii, ca specie literară la fel de valoroasă ca oricare alta. Pamfletele lui N. D. Cocea sîntextremde variate atît în ceea ce priveşte conţinutul cît şi în ceea ce priveşte mijloacele,artistice folosite. Tocmai această unitate între conţinut şi formă le-a conferit marea eficacitate în luptă şi o deosebită însemnătate în viaţa noastră literară. Multe dintre pamflete atacă pe rege, dar nu atît ca persoană cît ca supremă expresie a întregului regim pe care el îl patronează în calitate de mentor şi complice gras plătit („Palatul, gazdă de hoţi"), „Viţelul de aur", „Motive vesele şi triste", „Regele ţărănimii",) etc. In „Rabatul", „Nemţii în Romînia", etc., e înfierată trădarea intereselor naţionale de către dinastie şi de către clasele stăpînitoare. Alte pamflete vorbesc cu indignare despre făţărnicia partidelor istorice, despre identitatea intereselor pe care sub aparenta diversitate şi adversitate, acestea le reprezintă . în calitatea lor de exponenţi ai monstruoasei coaliţii întru exploatare („Congresul şobolanilor", „Sfîşierea constituţiei", „Strigoii", etc.). Ca şi atîţia alţi dintre predecesorii săi, Cocea descrie cu sarcasm „Comedia parlamentară", farsa aşa zisei democraţii burgheze („Camerele s-au deschis, comedia începe", „Parlamentul s-a deschis", „Parlamentul neputinţei") înfierează atît pe liberali („Vin Brătienii", „Hienele") cît şi pe conservatori („Corabia conservatoare se înneacă", „Măgarul lui Buridan"), vorbeşte cu sarcasm de nulitatea celor care pretind a conduce destinele ţării în calitate de miniştri („O audienţă la Excelenţa Sa d. Em. Porumbarii"), arată că politica lor nu e altceva decît o meschină tîrguială de afaceri („Tocmeala", „Majoritatea") într-o ţară în care totul se vinde şi se poate cumpăra cu bani („Pax vobiscum). în culori sumbre este înfăţişată exploatarea la sate şi la oraşe, din vremuri îndepărtate şi pînă în epoca sa („Dunărea romînească"), prăpastia dintre exploataţi şi exploatatori în vreme de pace şi în vreme de război („Soldatul romîn", „Armata ţării", etc.) Intr-o serie de pamflete oste dezvăluit caracterul de clasă al justiţiei burgheze („Justiţia" „Tabu", „Revoltă?" „Hoitul"), eînfieratăputreziciunea aricişi a culturii burgheze. Intr-altele este purtată lupta necruţătoare împotriva obscurantismului, a şovinismului şi fascismului. Cu vigoare neobişnuită " este 256 EUGEN CAMPUS dusă campania de dezvăluire a ororilor războiului şi de demascare a intenţiilor anexioniste ale clicii stăpînitoare („Eroii", „Milionul Brătienilor", „Stăpîna pămîntului," „Realitatea", „Cronica-tragedie", etc.) Cu neclintită încredere în forţa poporului, a clasei muncitoare („Căderea prefectului Atanasii", „Activitatea noastră", etc) sînt înfăţişate luptele revoluţionare ale maselor, grevele („Greva din Brăila", Războiul social", „Greva generală"). Acestea şi nenumărate alte probleme (autorităţile la sate, în armată, libertatea cuvîntului, votul universal, ecoul revoluţiei ruse din 1905, etc) formează tema pamfletelor lui Cocea. Varietatea nu este însă echivalentă cu haosul. Temele nu sînt alese la întâmplare. Constatăm că în fiecare perioadă, ele decurg din cercetarea şi sesizarea problemelor celor mai acute ale momentului. In pamfletele publicate în „Facla" dinainte de război, focul satiric este concentrat în primul rînd asupra dinastiei ca exponentă a coaliţiei burghezo-moşiereşli, şi împotriva şovinismului ca fenomen tipic de otrăvire a spiritelor. Situaţia este asemănătoare în perioada ulterioară primului război mondial, cînd activitatea pamfletarului se desfăşoară la revistele „Chemarea", „Facla" şi, mai tîrziu, la „Reporter" sau „Era nouă", acestea din urmă publicaţii în strînsă legătură cu P.C.R. Şi acum obiectivele atacului sînt dictate de însăşi realitatea momentului istoric respectiv. Cu energie tinerească, sfi-dînd primejdiile, combate Cocea pe cei care calomniau Uniunea Sovietică sau pe comunişti, luptînd cu hotărîre împotriva fascismului. însufleţit de un patriotism adevărat a scris pamfletarul atît înainte cît şi după război. De aceea a izbutit să identifice duşmanii cei mai periculoşi ai poporului din perioadele respective. De aceea a ştiut să lupte prin pamfletele sale — adevărate baricade — cu o încredere şi o forţă izvo-rîte din contactul cu poporul, cu clasa muncitoare. înzestrat cu un incontestabil talent, a găsit de fiecare dată mijloacele artistice cele mai potrivite pentru a „zgudui energiile", a „trezi conştiinţele" şi a „arde putregaiurile". Se impune şi o a doua observaţie. Nu numai că, în epoci deosebite, a atacat problemele cele mai acute cu mijloace artistice cele mai potrivite, dar chiar atunci cînd problema pare să fie aceeaşi, Cocea ştie să o trateze după caz, în mod deosebit. Cercetând de pildă pamfletele îndreptate împotriva naţionaliştilor şovini, împotriva Brătienilor sau împotriva monarhiei înainte şi după primul război mondial, constatăm că tema capătă de fiecare dată o altă coloratură, alte implicaţii. Scriitorul a ştiut să dezvăluie caracteristicile esenţiale alo epocii, aşa că atari pamflete îngăduie cititorului să reconstituie procesul istoric, transformările sociale intervenite în decursul anilor. Atacul împotriva naţionalismului şovin vizează astfel, după război, diversiunea fascistă. Condamnarea Brătienilor ia în această perioadă aspectul unui rechizitoriu împotriva unui partid care, folosind mai departe o frazeologie demagogică despre democraţie, nu mai are nimic comun cu democraţia şi ocroteşte sub pavăza sa mişcări huliganice („Sub ■ pavăza guvernului liberal încolţesc într-o măsură necunoscută pînă acum, germenii urii de rasă, de religie, de naţionalitate'1). Tot astfel, regele este atacat sub semnul diferitelor aspecte pe care le lua politica reacţionară a Curţii în susţinerea regimului de teroare şi samavolnicie. Să ne oprim asupra acestui din urmă exemplu. In „Viţelul de aur" („Facla" 1913), atacul este îndreptat împotriva regelui Carol, cunoscut pentru lăcomia lui fără de margini. Insislînd însă asupra acestui aspect, scriitorul nu satirizează numai un anumit rege cu apucăturile lui, ci o caracteristică esenţială a monarhiei ca atare, a regilor avizi do bunuri strînse din munca poporului. Scris în 1913, — în vremea cînd, cu binecuvîntarea monarhici, burghezia şi moşierimea din ţara noastră acaparau un teritoriu aparţinând poporului bulgar şi se pregăteau să participe la alto războaie imperialiste — pamfletul lui Cocea, centrat pe această nesăţioasă poftă de aur, de castele şi moşii a regelui capătă o semnificaţie şi mai amplă. N. D. COCEA, — UN MAESTRU AL PAMFLETULUI LITERAR „Viţelul de aur" are caratcerul unei schiţe foarte scurte. Preludiul îl constituie bubuitul de tun din dimineaţa zilei de 10 Mai. „Un bubuit de tun trecu In tremur deasupra capitalei. Ferestre îngreunate de vitralii se zgîlţîiră uşor şi o rază pierdută, de zi, pă-pălrunse în castelul regal." Acesta e cadrul schiţat numai în cîteva linii. Ferestrele palatului sînt „îngreunate de vitralii", sugerînd luxul greoi al palatului, dar şi dificultatea cu care pătrunde aci lumina, adevărul. Ideea prăpastie! dintre rege şi popor este întărită prin momentul imediat următor. Regele se trezeşte şi în primul moment se sperie: „deschise brusc ochii, îi holbă cu spaimă în întuneric"... Spaima regelui arată, cît de precară e în fond stă-pînirea lui, cît de falsă e strălucirea acestei zile „festive", dacă şi într-o atare zi prima reacţie spontană a monarhului e teama să nu se fi răsculat poporul. Urmează apoi un scurt portret fizic şi moral, realizat printr-un şir de date autobiografice recitate ca un monolog interior. Din nou, pentru ultima oară, lovitura de gong a bubuitului de tun. Şi decorul rămînînd acelaşi îşi schimbă tonalitatea, devine altul: „O rază de soare ca un fir de aur, străbătu în lung iatacul şi se împleti între degetele lui". Brusc se schimbă şi tonalitatea monologului interior; se schimbă stilul. Monologul autobiografic devine „imn, de recunoştinţă, cîntec imens de slavă pentru puterea infinită a aurului", frazele capătă amploare de perioade, cu repetări insistente şi enumerări bogate: „aurul îi modelase înţelepciunea, aurul îi netezise căile politice, aurul îi dăduse şi-i asigurase victoria. Prin aur dobîndise totul: slugi, lachei, politicieni, miniştri, suflete, caractere, suflete de vînzare. Nimic nu-i rezistase. Nimic nu se împotrivise aurului. Puterea Iui era puterea eternă a Viţelului de aur". Finalul în crescendo de apoteoză îl înfăţişează pe rege în gen unchi at, cu mîinile înfăşurate în lumina de aur, rostindu-şi parodia de rugăciune în acompaniamentul grotesc al accluiaş bubuit de tun ce vrea să fie festiv. In 1913, Carol se affa în culmea puterii sale şi era un act de curaj civic să-1 înfrunţi pe cel pe care presa burgheză îl numea „bătrînul" şi „veneratul" rege. 17 — V. Romînească 257 Cu atît mai mult era nevoie de curaj să-1 ataci după 1918 pe Ferdinand, proclamat cu aceeaşi sfidătoare ipocrizie „rege al tuturor romînilor" şi „realizatorul visului de veacuri al poporului". Cocea era conştient de pericolul la care se expunea scriindu-şi pamfletul antidinastic „Răspunzătorul", în timp ce ţara întreagă gemea sub teroarea legilor marţiale şi clasele stăpînitoare se pregăteau să voteze, cu surle şi trîmbiţe pseudo-democralic\ constituţia din 1923. Dacă îndrăznelile dinainte de război se soldaseră numai cu persecuţii şi procese, de data aceasta sfăpînii aveau să treacă la fapte şi mai grave. După un răsunător proces, Cocea a fost condamnat Ia 18 luni închisoare şi întemniţat efectiv pînă la ispăşirea pedepsei. Inpamfletul „Răspunzătorul", cadrul evocării lui Ferdinand are cu totul alt aspect. El cuprinde întreaga ţară sub stare de asediu, în preajma votării constituţiei din 1923. Frazele se înşiruie scurte, sacadate, punctate parcă printr-o izbitură de pumn în masă, mareînd indignarea creseîndă a povestitorului. Ea izbucneşte în final într-o frază amplă, plină cu cuvinte tari, brutale: „Satele sînt încercuite şi izolate. Nimeni nu se poate urni din comuna lui fără prealabilul „ausweis". (n.n. barbarismul sugerează vremea ocupaţiei germane). Pumnul fan-darmului şi baioneta soldatului slăpînesc ţara de la un capăt la altul. Zapciii sînt stăpîni, generalii guvernează. Iar guvernul, palid, de spaimă îndărătul zidului de tunuri, puşti şi mitraliere, înregistrează actul de naştere al constituţiei lui avortate în duhoarea pestilenţială a împuţitului parlament din Dealul Mitropoliei". Partea a doua a pamfletului nu mai are caracter de tablou, ci de rechizitoriu. Caînfaţa unuinevăzut tribunal alpoporului, regele Ferdinand şi regimul burghez sînt traşi la răspundere printr-o argumentare strînsă, logică, de procuror necruţător. Chiar cînd, ironic, pamfletarul pare să caute scuze în apărarea lui Ferdinand, acestea îl izbesc mai arzător („Istoria ne învaţă că mulţi, regi înconjuraţi de camarile ab fee te, sau slabi de înger, sau muieratici, sau beţivi, n-au fost, vinovaţi totdeauna de faptele sfetnicilor şi slugilor lor". Enumerarea gradată a diferitelor alternative, echiva- 258 EUGEN CAMPUS lează aci, stilistic, cu o însumare a tuturor acestor „calităţi" pe care, cu ironică mărinimie autorul le acordă monarhului. După o serie de întrebări retorice, printr-o nouă schimbare de ton, finalul cade drastic, ca o lovitură de măciucă: „Baionetele, oricît de numeroase, n-au apărat niciodată pe regii nemernici de inevitabila răspundere1'. Mereu adecvate ţelului urmărit, mijloacele folosite de N. D. Cocea sînt extrem de variate. In „Holera", de pildă, tabloul se desfăşoară tot vast, dar nu pe dimensiunea spaţială ci pe cea temporală. Asistăm într-o rapidă cavalcadă— de-a lungul anilor şi secolelor — la ravagiile holerei, înfăţişate în culori impresionante. Abia ultimul rînd aduce — surpriză motivată artistic — atacul direct: ravagiile liberalilor, ale brătienilor sînt mai rele decît ale holerei. Foarte adesea pamfletul ia forma unui portret satiric. In „Facla" şi „Chemarea", dar şi în romanele lui Cocea, întîlnim o întreagă galerie de monştri înfipţi pentru veşnicie în acul necruţător al satiricului. Sînt în acest insectar ca într-un infern în miniatură: politicieni liberali, conservatori şi ţărănişti sau social-demo-craţi; miniştri şi prefecţi; generali, avocaţi, ziarişti, agitatori naţionalişti, pse-udo-filosofi şi arivişti fără scrupule; cetăţenii „turmentaţi" de băutura otrăvită ce li se serveşte zi de zi la întrunirile politice ale regimului; boieri cartofori şi libidinoşi; judecători corupţi, notari tiranici şi totodată slugarnici, etc. etc. Procedeele portretistice sînt de asemenea foarte variate. Personajul este prezentat uneori printr-o mai mult sau mai puţin amplă biogralie, punctată prin împunsături satirice sau prin invective ce stigmatizează cu fierul roşu pe criminalii respectaţi şi cinstiţi de societatea burgheză (G. Dissescu). Alte ori biografia este agrementată prin intercalarea, la loc potrivit, a unor anecdote semnificative circulînd pe seama respectivului (V. Gh. Morţun). In „Hienele", silueta Brătienilor este conturată printr-un procedeu cu totul neaşteptat: un tablou geografic- zoologic, înfăţişînd hienele pe întinderile nesfîrşite ale continentului negru: „Trec hienele. Sub cerurile crepusculare, în zarea frâmi ntală de cruci, de lespezi funerare şi de morminte, trec hienele tăcute, sumbre, cu coamele sburlite de fiorul etern almorţii. Cînd noaptea s-a lăsat întinzînd crepul ei de doliu peste durerile pămîntului şi cînd stelele tremură în depărtare, cimitirurile îndepărtate se populează de oaspeţi înfometaţi. Sînt hienele". Tipul naţionalistului şovin cu pretenţii de savant atotştiutor este redat pregnant printr-o scurtă scenetă, cu personaje care dialoghează între ele. Asistăm la discuţia între „Naţionalist" (ucenic înflăcărat al savantului) şi „Domnul cu scaun la cap". Finalul este şi aici surprinzător ca o bună lovitură de teatru: pe stradă, prin faţa cafenelei, trece magistrul, fluturîndu-şi barba ameninţător în urmărirea unui copil de evreu. Naţionalistul uită să-şi plătească consumaţia, iese în stradă şi urlă cu entuziasm de prozelit convins lozincile şovine. In romane, unde spaţiul mai larg permite o dezvoltare amplă, acelaş personaj este surprins de obiectiv în momente diferite, încaresedemască dinceîncemai profund. Sînt alăturate în mod semnificativ portrete satirice în serie ale unor oameni în aparenţă deosebiţi dar în fond tot atît de venali şi odioşi: politicieni liberali şi ţărănişti, generali „salvatori ai neamului" şi miniştri „patrioţi" de tot soiul („Fecior de Slugă"), tipuri de intelectuali de provincie cu suflet meschin („Vinul de viaţă lungă"), stîlpi de cafenea şi „esteţi" rafinaţi, supra modernişti de toate speciile („Andrei Vaia"). Trebuie spus că într-a-ceasta şi stă în primul rînd valoarea unor romane ca „Fecior de Slugă", care prezintă epoca dinaintea şi din timpul primului război, prinzînd în centrul tabloului figura arivistului, şi „Andrei Vaia", care face rechizitoriul demagogiei naţional-ţărăniste, sau a unor piese de teatru: „Canalia". Ca şi în pamflete, Cocea îşi propunea prin lucrările sale epice sau dramatice să demaşte fără cruţare descompunerea morală a claselor stăpînitoare, mocirla vieţii lor. n. d. cocea, — un maestru al pamfletului literar 259 întrebat de un ziarist dacă viitorul său roman cuprinde elemente de „scandal", Cocea răspundea afirmativ, precizînd: „Dacă prin scandal înseamnă să pui degetul pe anumite răni şi să spui lucHirilor pe nume, aşa sînt" „Facla," 6 Martie 1935) Din păcate, unele cărţi ca: „Nea Naie", sau într-o măsură chiar „Andrei Vaia" alunecă în naturalism. Violenţa verbală şi descrierea turpitudinii morale părăsesc intenţia satirică şi sînt cultivate ca un scop în sine, se transformă în trivialitate. Rămîn însă în „Fecior de slugă" şi „Andrei Vaia" pagini admirabile de demascare care-şi păstrează şi astăzi actualitatea. Interesant e aci şi modul în. caro autorul construieşte portretul - pamflet al personajelor sau mediului satirizat, ţi-nînd seama de posibilităţile deosebite ale genului. Prima parte a romanului „Andrei Vaia" — de exemplu — nu e altceva decît un vast pamflet îndreptat împotriva vieţii politice burgheze şi a demagogiei naţional - ţărăniste imediat după război. Pamfletul se desfăşoară într-o succesivă alternare de planuri, conducînd printr-o gradaţie ascendentă către finalul culminant. Asistăm întîi la viaţa satului: ţăranii îi povestesc lui Vaia, gazetarul cinstit, legat de popor, necazurile lor. Oamenii ascultă cu bucurie făgăduielile eroului. Acesta, la rîndul lui se simte întărit sufleteşte la contactul cu oamenii simpli. Urmează apoi, în contrast, scenele în care ni se arată ce păţesc ţăranii după plecarea gazetarului. Din nou o rază de lumină: copiii din sat vin să-1 caute pe Vaia. Apoi, iarăşi brusca schimbare de planuri: lumea politicienilor ţărănişti; Andrei, izbuteşte cu greu să pătrundă la unul dintre ei. Un alt interludiu luminos: Andrei, acasă, dă nădejdi copiilor. Din nou în lumea politicienilor: Andrei asistă fără să vrea cum se încheie tîrgul între adversarii politici, pe spinarea ţăranilor. Şi, în sfîrşit, momentul culminant: copiii asistă la şedinţa Camerei,. în care partidele politice burgheze, guvernanţi şi opozanţi, se împacă acoperind sub un zgomotos entuziasm „ patriotic" afacerile încheiate în comun. Atît în lucrările ample cît şi în cele de dimensiuni reduse, Cocea dovedeşte o 17* mare capacitate de a prinde esenţa unui fenomen sau personaj prin mijloacele specifice satirei. Portretele sale satirice pornesc de la descoperirea ingenioasă a unei trăsături dominante, pentru evidenţierea căreia concură apoi toate elementele portretului-pamflet. Iafă-1, de pildă, pe Titu Maiorescu, vorbind elegant fără a spune nimic nou şi trezindu-se din amorţirea după ani de tăcere politică în care nu a făcut nimic. Portretul îl prinde duerndu-şi mîna la ureche cu un gest automat: „Aud". Vrea să audă ce spun stăpâni, ce spune regele. E simbolul politicianului burghez şi al pseudo-intelec-fualului. Astfel, fie că-i numeşte sau nu, Cocea stigmatizează în pamfletele sale nu indivizi izolaţi, ai categoriei moral-so-ciale respective, ci tipuri artistice în care individualul serveşte pentru a pune în lumină generalul. Arion, de pildă, este prezentat ca tipul burghezului pentru care totul e de vînzare şi totul poate fi cumpărat, plătit. Pe această linie este realizat atît portretul fizic cît şi cel moral al lui Phere-lcidy. Politicianul e prezentat astfel: „Mustăţile lungi, pleoştite, ascuţite, descind din Fanar". întregul pamflet e construit apoi ca o dezvoltare a premizelor închise în această primă caracterizare a portretului fizic: Pherekidy este un exponent al putreziciunii morale a Fanarului, din toate punctele de vedere. „Unsuros ca o lipitoare muiată în ulei de riţină, adormit, cu priviri piezişe de cartofor obişnuit să-şi alunece ochiul pe cartea vecinului". Portretul se încheie subliniind obiceiul politicianului de a-şi pune mîinile la spate după ce a spus ceva: „E deprinderea veche a mîinilor să aştepte pe furiş bacşişul". La Cincinat Pavelescu, dintre toate trăsăturile fizice, pamfletarul so opreşte de la început asupra uneia: calviţia. Pavelescu poartă „o chelie imensă, prodigioasă, strălucitoare, admirabilă. O chelie glorioasă înimpudicitatea ei superbă..." Scoţînd în evidenţă printr-o avalanşe de epitete „măreţia" şi „impudicitatea" acestui atribut al persoanei mondenului poet, Cocea ţinteşte să sublinieze imediat că e vorba şi de un atribut moral al omului, 260 EUGEN CAMPUS şi de o caracteristică a operei sale. Poeziile lui Cincinal Pavelescu, înşiruire de nimicuri elegante rostite cu aerele unui tînăr dandy, sînt desuete, vechi, de o graţie căutată, artificială, ca pretenţiile omului îmbătrînit, ridicol prin încăpăţânarea cu care vrea să rămână mereu ce a fost odată. Cu amară ironie, încheie deci pamfletarul, reluînd ca un refren afirmaţia iniţială şi constatînd acum fără posibilitatea de tăgadă, ca un verdict de condamnare: „Poetul Cincinal Pavelescu e chel şi bătrîn". Uneori trăsăturile fizice şi morale ale personajului sînt sugerate în ceea ce au ele esenţial, prin punerea întregului portret sub semnul unui simbol luat din lumea animalelor. Brătienii se conturează pe fundalul celor mai respingătoare animale: hienele. Alex. Bădărău apare cu „un aer vag de pasăre de pr,ad.ă", ca un vultur din alt veac. Comparaţii prelungite pînă la ultimele consecinţe, surprinzătoare hiperbole intenţionat monstruoase, subliniază efectele satirice ale portretului-pamflet, realizat cu multă pricepere şi în ceea ce priveşte folosirea limbii. Minulescu e „plin de sonorităţi neaşteptate, ca pivniţele cimentate de la Chartreuse'1, în glasul lui răsună „cînd o zăcătoare lovită cu capul, cînd o butie împinsă spre ieşire, cînd un gol poloboc..." Verva satirică şi inventivitatea inepuizabilă a pamfletului se vădesc şi în utilizarea figurilor de stil şi a limbii, manifestîndu-se direct într-o serie de butade semnificative, consideraţii surprinzătoare, formule concluzive care reliefează ideea de bază şi conferă pamfletului agerime. Despre Pompilu Eliade, Cocea spune: „Dacă aş fi bogat, l-aş cumpăra, să-l păstrez ■ posterităţii într-un borcan cu spirt". După ce a prezentat biografia avocatului şi politicianului afacerist Dises-cu, pamfletarul adaugă: „Am lăsat să vorbească faptele. Căci, dacă mi-aş lăsa să vorbească numai revolta, simt bine că anumite siluete de oam.eni. n-ar putea fi descrise decît cu piciorul". ★ Acti vitatea lui N. D. Cocea a avut un ecou puternic în conştiinţa contemporanilor. De zeci de ani, din vremea „Contemporanului", nu se mai pomenise ca o revistă să aibă un atît de larg răsunet în public, cum l-a avut la vremea ei „Facla" luiN.D. Cocea. Nenumăraţi cititori aşteptau cu nerăbdare apariţia ei săptămînală şi-i urmăreau cu pasiune campaniile cutezătoare. Glasul revistei pătrundea şi dincolo de hotare. Corespondenţa lui Caragiale cu Zarifopol ne arată cum, de acolo, din Germania, marele nostru clasic se interesa îndeaproape de campaniile „Faclei", cerîndu-i prietenului său sâ-i trimită anumite numere care nu-i parveniseră la timp şi exprimîndu-şi. simpatia faţă de caracterul combativ al materialelor publicate. Eficacitatea atacurilor „Faclei" se poate măsura nu numai prin răsunetul lor în masa cititorilor. Revista aceasta şi altele înruditeei, „Viaţa socială", „Rampa", etc., polarizează la un moment dat numeroase forţe culturale în jurul ideologiei clasei muncitoare. Pe lîngă nume strălucite în domeniul plasticii, cum ar fi acela al lui Iser, în-tîlnim în paginile acestor reviste numele unor scriitori însemnaţi din epoca respectivă. In „Viaţa Socială" şi-au publicat lucrările Dimitrie Anghel („Calvarul florilor", „Garda imperială"), Gr. Topîrceanu („Nopţi", „Ceasornicului meu", „Unei doamne"), V. Demetrius (diferite schiţe şi poezii), Barbu Nemţeanu, Iuliu Săvescu.ş. a. m. d. In „Cronica", înrudită şi ea cu „Facla", publică P. Panaitescu Perpessicius şi De-mostenc Botez, etc. Printre cei care şi-au făcut ucenicia la publicaţiile conduse de Cocea se numără şi Camil Petrescu. Amintindu-şi mai tîrziu de acele vremuri, el scrie o caldă pledoarie în favoarea pamfletarului ce-i îndrumase primii paşi în literatură, condamnând cu vehemenţă regimul de teroare fascistă ce ordonase suprimarea unei gazete a lui Cocea şi arătînd cît de puternică şi bi->-nefăcătoare a fost influenţa exercitată de N. D. COCEA, — UN MAESTRU AL PAMFLETULUI LITERAR 261 acesta asupra dezvoltării culturii noastre. „Facla" — spune Camil Petrescu în acel articol — aducea „un suflu intens de viată nouă în politică, literatură şi artă". Şi adăuga:. „Ar fi să nu cunoşti nimic din frământarea sufletului romînesc de la 1910 încoace ca să nu-ţi dai seama cît a însemnat pentru cultura romînească neastîmpă-rul lui Cocea..." Cum se explică această influenţă? Cum de se string în jurul acestor publicaţii talente de frunte? înregistrăm şi în această privinţă un fenomen căruia nu-i putem găsi asemănări decît în perioada anilor 1890. Din multe puncte de vedere, „Facla" şi „Viaţa Socială" ne amintesc de „Contemporanul" sau „Literatură şi Ştiinţă", marile reviste cu conţinut ştiinţific şi literar legate de mişcarea muncitorească. Tradiţia glorioasă a acestor reviste o vor duce mai departe, înnoi condiţii, cînd în fruntea luptei clasei muncitoare păşeşte Partidul Comunist Romîn, publicaţii ca „Era Nouă" sau „Reporter", conduse de asemeni de N. D. Cocea. Apariţia acestor gazete coincide în timp cu momente de intensificare a activităţii mişcării muncitoreşti, cu momente de sporire a avîntului luptei maselor. Nu este o coincidenţă lipsită de semnificaţie. Creşterea aceasta a avîntului de luptă explică de ce, în această perioadă, publicaţiile combative legate de mişcarea muncitorească exercită o atracţie deosebită asupra scriitorilor, alăturîndu-i, pentru totdeauna sau măcar pentru o bucată de vreme, frontului literaturii care milita pentru realizarea năzuinţelor poporului. Pe acest avînt de luptă al maselor se sprijină şi din el decurge eficacitatea acţiunii lui N. D. Cocea. Tocmai pentru că în glasul pamfletarului izbucnea strigătul de revoltă almulţimilor, tocmai pentru că în forţa cuvintelor sale se simţea ceva din forţa de neînvins a maselor revoltate, s-au temut de el stăpînitorii mai mult decît de orice alt polemist, fie el cît de talentat, şi l-au urmărit cu. ura lor înverşunată. Greutăţile pe care le-a întîmpinat Cocea în publicarea scrierilor sale sînt caracteristice pentru piedicile puse în calea unui scriitor cinstit şi combativ de regimul oligarhic din trecut. Pe înaintaşii săi, pamfletarii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, documentele oficiale îi declară „netrebnici", „cuprinşi de duhul cel turburător", precizîn-du-se cu indignare că „au ajuns într-o atît de mare nesimţire dobitocească", încît cutează „a zice şi către stăpînire cuvinte de îngrozire". In secolul al XX-lea, cînd a scris Cocea, stilul oficialităţiilor s-a schimbat, dar atitudinea de ură împotriva stîrni-torilor de „vînturi" prin „scîrbavnice scrisori" a rămas în esenţă aceeaşi. Intr-un interviu dat în 1931, autorul povesteşte că, în urmă cu cîţi va ani încercase să scrie teatru: o comedie şi o dramă. Prezentate la două teatre diferite, comedia a entuziasmat, drama a speriat, nici una n-a fost jucată. La putere erau liberalii, pe care scriitorul nu încetase să-i atace. Scriitorul constată cu luciditate şi amărăciune: „Nici un director de teatru n-ar fi îndrăznit să-mi puie numele pe afiş". Şi al doilea argument, tot atît de „temeinic": „Probabil că lucrările teatrale aveau prea subliniat caracterul actualităţii". Desigur că N. D. Cocea nu greşea. Chiar dacă piesele lui aveau lipsuri serioase, nu acestea, ci calităţile lor — .şi în special actualitatea şi acuitatea problemelor aduse în discuţie, necruţătoarea vigoare a atacului — determinau punerea lor la index. Dar stăpînii zilei nu se mulţumeau întotdeauna numai cu presiunea aceasta indirectă — ce-i drept greu de suportat. Foarte adeseori articolele lui Cocea apăreau forfecate de cenzură. In unele epoci, spaţiile albe întreceau pe cele rămase neccnzurafe. Cu cenzura a dus Cocea o necontenită bătălie, luptînd cu perseverenţă şi neslăbită energie pentru a-şi rosti totuşi cuvîn-tul acuzator. Epuizînd imprecaţiile, profesiile de credinţă, apelurile patetice la luptă, recurgea şi la... şotii. In articolul „Visuri şi şotii", se delectează imaginînd cum ar reacţiona diferiţi demnitari dacă li s-ar spune adevărul în faţă. Multe pasagii au fost evident, cenzurate, şi avi rămas albe. In finalul articolului, autorul îşi imaginează intrarea solemnă a regelui în parlament, pentru a-şi rosti mesajul: „Dar cînd, în arale nemaisfîrşite, în zornăit de pinteni şi zăngănit de săbii, 262 EUGEN CAMPUS în clinchete de decoraţii, însăşi majestalea sa regele Ferdinand îţi face apariţia, atunci... atunci... Zgîrci\ domnule cenzor, poţi să-ţi lungeşti urechile foarfecilor pînă la mine". (Anticipînd intenţia cenzorului, scriitorul jucase un renghi... de data asta, lăsase el însuşi spaţiu alb). Tot ca un lei de protest satiric, ziarul poartă titlul de ,„Chemarea cenzurată"... Ca represalii aduse aceluia care se războia împotriva lor cu multă îndrăzneală, folosind arma deosebit de eficace a pamfletului satiric, oficialităţile ordonau confiscarea stocului de exemplare existente sau chiar suspendarea revistei şi punerea gazetarului sub stare de acuzare. E deosebit de ilustrativ în acest sens episodul din anul 1919 al acestei lupte continue. „Chemarea" fusese suspendată. Gazeta reapare imediat sub numele „Chemarea roşie". E suspendată şi „Chemarea roşie". Reapare sub numele de „Facla". Peste cîteva zile e suspendată şi „Facla". Reapare sub numele de „Torţa", cu un clişeu ce are următoarea legendă: „S-a stins „Facla! Aprinde-te, Torţă". Curînd e suspendată şi „Torţa". Şi toate acestea în mai puţin de 15 zile! Totuşi, Cocea nu dezarmează. In noua gazetă, „Revolta", el publică o notă cu titlul „Cartuşe", în care anunţă că, din prudenţă, pentru a putea duce lupta mai departe, a înscris la Tribunal alte titluri de gazetă ce vor fi utilizate în caz de nevoie: „Steag roş", „Talanga", „Baricada", „Focul", „Şobolanul", „Otrava", „Otrava şobolanilor "(n.n. şobolanii sînt Brătienii), „Şoricioaica", „Răscoala". Pentru a reduce la tăcere pe un astfel de adversar, autorităţile nu s-au sfiit să-1 arunce la închisoare. Cocea a fost închis înainte de primul război mondial, la Brăila, la Buzău, în lagărul de la Negreşti (Moldova) în timpul războiului, iar după război la Craiova (18 luni!!) şi la închisoarea Văcăreşti din Bucureşti. Nici acest lucru nu 1-a intimidat. Procesele sale de lese-majesfale le-a transformat în atacuri publice împotriva dinastiei, şi a regimului. Nu e de mirare că în astfel de condiţii Cocea nu şi-a putut da pe deplin măsura talentului său în opere mai cuprinzătoare şi mai îndelung cizelate. Totuşi, dacă nu a scris decît tîrziu şi puţine opere de mai mare amploare, cauzele stau, într-o anumită măsură, şi în el însuşi. Deşi lucrările sale par aşternute dintr-un condei, Cocea scria greu, migălind fraza pînă ce găsea forma care să-1 mulţumească. Foiţele pe care obişnuia să scrie erau supraîncărcate de ştersături şi îndreptări. Dar N. D. Cocea nu numai că scria greu, dar se şi hotăra greu să se apuce de scris. Lucrările mai mari le amina mereu. Făcea planuri peste planuri, anunţa prin gazete ori povestea prietenilor romane şi piese de teatru, ca „Măriuca", „IlarieSfîn-tul", „Spaime", „Inadaptabilii", „Otrava", „Familia Popescu" etc., pe care le avea în minte şi pe care urma să le aştearnă foarte curînd pe hîrtie. In ultimii ani ai vieţii începuse o lucrare autobiografică intitulată „Cînd mugurul dă în. floare" şi făcuse planul unui mare roman despre societatea romînească între cele două războaie. Cînd era vorba să treacă la realizarea acestor planuri, spunea: „Mai tîrziu. Am timp". Era atît de îndrăgostit de viaţă, încît nu se hotăra să se lipsească nici o clipă de contactul nemijlocit cu torentul ei vijelios. Profera să trăiască şi să lupte ca om de acţiune, iăsînd creaţia literară de mari proporţii pentru la bătrîneţe. Moartea 1-a surprins însă pe neaşteptate, în noaptea de 1 februarie 1949. Chiar şi numai în cît a apucat să scrie, Cocea ne-a lăsat o moştenire de preţ. In ciuda teoriilor estetizante, tocmai prin caracterul lor strîns legat de actualitate, pamfletele lui Cocea n-au pierit. Ele, ca şi paginile cele mai reuşite din romanele scriitorului trăiesc şi vor trăi. Asemenea oricărei alte speci i literare,pamfletul în fruntă vremea, în măsura în care reliefează prin mi j-loacele sale specifice, esenţa fenomenelor sociale oglindite. Cele mai multe dintre pamfletele lui Cocea împlinesc aceste cerinţe. Ceea ce spunea el despre romanul rămas nescris „Familia Popescu", este valabil pentru întreaga sa operă de pamfletar, atît cea răspîndită în colecţiile gazetelor, cît şi cea cuprinsă în capitolele cu caracter de vehement pamflet satiric din romanele sale. In această viguroasă operă de pamfletar, societatea din timpul regimului burghezo- N D. COCEA, - UN MAESTRU AL PAMFLETULUI LITERAR 263 moşieresc, „cu miniştrii, misiţii, învîrtiţii şi slujbele ei se va recunoaşte ca într-o oglindă.... va trece mărturie viitorului înfiptă ca o ploşniţă într-un ac". Se adeveresc astfel cuvintele profetice rostite pe vremuri de prietenul nedespărţit al pamfletarului, Gala Galaction: „Cînd va veni vremea ridicării lacătelor de la sipetele memorialiste, cînd casele noastre vor fi albe şi curate, acest om cu suflet de auroră şi de vijelie va apărea aşa cum a fost — un generos protagonist al vremii sale"... TEORIE $ I CRITICĂ NESTOR IGNAT CU PRIVIRE LA VALORIFICAREA MOŞTENIRII CULTURALE *) Valorificarea moştenirii culturale este una din cele mai însemnate probleme ale construirii culturii noastre noi, socialiste în conţinut şi naţionale ca formă. Cultura socialistă este indisolubil legată de progresele culturale din trecut. Constructorilor societăţii şi culturii socialiste le revine sarcina istorică de a prelua fot ce e valoros în literatura şi arta mondială şi, în primul rînd, în cultura naţională, de a dezvolta marile cuceriri culturale ale trecutului, în condiţii noi, superioare, spre culmi nemai-a tinse. Oamenii muncii preţuiesc din toată inima operele înaintate ale literaturii şi arfei naţionale a trecutului pentru că ele au oglindit adevărat şi profund viaţa, ajutîndu-ne astfel să cunoaştem mai bine trăsăturile morale, năzuinţele şi dezvoltarea istorică a poporului rom în. Călăuziţi de idei democratice asupra artei, mililînd cu pasiune pentru înfăţişarea adevărului vieţii, clasicii literaturii şi artei roinîneşti au adus o mare contribuţie la dezvoltarea formei artistice. Unul dintre cele mai mari merite ale scriitorilor noştri clasici constă în făurirea şi şlefuirea limbii romîne literare; ei ne-au lăsat moştenire un minunat instrument de expresie, capabil să comunice cele mai profunde şi complexe gîndiri şi sentimente. Literatura şi arta naţională înaintată a trecutului constituie un adevărat tezaur al poporului romîn, o strălucită întruchipare a geniului, a forţei lui creatoare. Poporul romîn este mîndru că din rîn-durile sale s-au ridicat mari gînditori şi artişti ca Nicolae Bălcescu şi Mihail Eminescu, Ion Luca Caragiale şi George Coşbuc, Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu, Theodor A,man şi Nicolae Grigorescu. Operele lor sînt mereu vii, iradiază lumină şi căldură, aducînd strădaniile şi cuceririle spirituale ale unor vremi apuse, în vadul cel mare al luptei de azi a poporului pentru deplina sa înflorire materială şi culturală. I Burghezia şi moşierimea, sfăpînind aparatul de stat şi învăţământul, fondurile culturale, academia şi editurile, au încercat timp de multe decenii să falsifice istoria literaturii şi artei roinîneşti, au împiedicat operele literare şi artistice înaintate să devină un bun al poporului şi să-şi exercite însemnatul lor rol social-educativ. Istoria a dovedit că, în trecut ca şi astăzi, singurii şi adevăraţii păstrători şi moştenitori ai tradiţiilor naţionale ale poporului romîn, ai moştenirii culturale, sînt oamenii muncii, este partidul clasei muncitoare. Bizuindu-se pe învăţă- •) Articol apărut în „Scinteia" din 16 Iulie 1954, Nr. 3026 CU PRIVIRE LA VALORIFICAREA MOŞTENIRII CULTURALE 265 tura marxist-Ieninistă, partidul a chemat intelectualitatea noastră să desfăşoare o măreaţă activitate patriotică de valorificare a tezaurului cultural al trecutului. Partidul a sprijinit cu căldură toate eforturile rodnice depuse în această direcţie şi a combătut cu tărie manifestările atitudinii cosmopolite, nihiliste, faţă de moştenirea culturală, ca şi tendinţele vulgarizatoare, denaturările adevărului istoric. încă din. primii ani de după eliberarea ţării s-a produs astfel o cotitură hotă-rîfoare, au fost dobîndite realizări însemnate în opera dc valorificare a moştenirii culturale, îndeosebi în domeniul literaturii. Se poate spune, cu legitimă mîn-drie, că cele mai de seamă creaţii ale literaturii romîne a trecutului au fost redate poporului. Printre cei care au scris articole, studii, opere literare, au ţinut conferinţe închinate clasicilor literaturii romîne, problemelor moştenirii culturale, se află scriitori ca Mihail Sadoveanu, Camil Pctrescu, Cezar Petrescu, Mihai Beniuc şi mulţi alţii. Au apărut monografii valoroase şi volume de studii critice cu privire la Bălcescu, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, Neculuţă şi alţii. Toate a-cesfea au adus, în scurt timp, o mare contribuţie la cunoaşterea şi înţelegerea justă, în lumina adevărului istoric, a moştenirii literare şi la înlăturarea falsurilor istoriografiei burgheze. O realizare pozitivă în înfăţişarea ştiinţifică a istoriei literaturii romîne o constituie manualul — recent apărut pentru clasa a VIII-a. Roadele valorificării moştenirii literare se văd şi în dezvoltarea creaţiei literare originale. Cele mai bune opere literare dc astăzi stau mărturie că scriitorii noştri au început să studieze cu pasiune literatura clasică şi să fructifice marile ei învăţăminte. Cu. interes arzător poporul nostru ia cunoştinţă de comorile sale literare. La aniversarea centenarelor lui Bălcescu, Eminescu, Caragiale au participat cu entuziasm , alături de fruntaşii culturii noastre şi de reprezentanţi de seamă ai culturii popoarelor prietene, mase foarte largi, ceea ce a transformat aceste centenare în adevărate sărbători naţionale ale întregului popor muncitor. Opere ale scriitorilor sărbătoriţi, ca şi opere ale lui Budai-Deleanu, Alecsandri, Bolintineanu, Creangă, Coşbuc, Vlahuţă şi alţii au apărut în tiraje care depăşesc simţitor numărul total de volume tipărite din aceste opere de-a lungul multor decenii ale stăpînirii burghezo-mo-şiereşti. Nemuritoarele comedii ale lui Caragiale s-au jucat pe scenele noastre de mai multe ori decît în întreaga perioadă de pînă la 23 August şi sînt reprezentate cu un mare succes pe scenele teatrelor din UR-S.S., din ţările de democraţie populară şi din alte ţări. Puterea democrat-populară a iniţiat şi a organizat o vastă operă de editare şi popularizare a clasicilor, a literaturii realiste, sfărîmînd zidul pe care-1 ridica burghezia între popor şi scriitorii săi din trecut. Aceasta este una dintre cele mai mari realizări culturale ale regimului nostru de democraţie populară. .* Cu toate aceste succese trebuie spus că istoriografia şi critica literară rămîn încă în urma cerinţelor tot mai mari pe care le ridică necontenit dezvoltarea literaturii noastre noi, creşterea nivelului cultural al poporului. Studierea ştiinţifică a moştenirii literare înaintează extrem de încet. N-au mai apărut monografii consacrate clasicilor şi altor scriitori realişti din trecut. Nici pînă astăzi, de pildă, criticii şi istoricii literari n-au dat atenţia cuvenită operei unuia dintre cei mai mari poeţi ai poporului nostru — George Coşbuc. Preocuparea sporită în ultima vreme a ziarelor şi revistelor pentru problemele moştenirii literare n-a dus încă nici pe departe la înlăturarea lipsurilor lor serioase în acest domeniu. Revistele literare continuă să nu publice articole şi studii generalizatoare cu privire la problemele teoretice şi practice ale moştenirii literare şi nu se încumetă aproape niciodată să treacă la analizarea compe- 266 NESTOR IGNAT tentă, temeinică, a prefeţelor şi a modului în care sînt făcute reeditările scriitorilor din trecut. Publicaţiile de specialitate n-au acordat atenţia cuvenită lucrărilor de istorie literară apărute. La unii critici şi istorici ai literaturii, ca şi în unele redacţii, se manifestă tendinţa de a apare în arena publicistică numai la anumite prilejuri festive şi, mai ales, după ce problemele complexe ale valorificării critice a operei unui sau altui scriitor au fost analizate. La baza acestei tendinţe stă adesea lipsa de îndrăzneală şi de spirit de răspundere — străine criticii marxiste — „prudenţa" excesivă în formularea unor păreri proprii, originale. O mare răspundere pentru rămînerea în urmă a istoriografiei literare îi revine Institutului de Istorie literară şi Folklor al Academiei R.P.R., (director: acad. G. Călinescu) a cărui activitate continuă să fie cu totul nesatisfăcătoare. Zadarnic au aşteptat pînă în prezent iubitorii de literatură publicarea de către institut a unor lucrări strict necesare, consacrate clasicilor noştri, participării lor la frămîntările sociale, la lupta poporului, concepţiilor lor estetice realiste şi democratice, măiestriei artistice şi limbii literare în operele scriitorilor realişti din trecut etc., lucrări menite să contribuie la lămurirea problemelor actuale ale dezvoltării literaturii noastre. Pe drept cuvînt mulţi cititori şi scriitori se întreabă: cu ce se poate ocupa un institut de istorie literară dacă a dat uitării tocmai valorificarea critică a moştenirii literare? Şi în activitatea de popularizare a literaturii realiste a trecutului, deşi s-au obţinut mari succese, se pot constata în ultima vreme unele rămîneri în urmă. în timp ce, de pildă, la o editură principală ca E.S.P.L.A. se depune uneori prea mult zel pentru pregătirea de „culegeri" din opere literare în care cu greu. se pot găsi urme de realism, mulţi dintre scriitorii de seamă din trecut sînt neglijaţi sau pur şi simplu uitaţi. Foarte mult a întîrziat editarea critică a operelor lui Dimitrie Cantemir, Barbu Delavrancea, Alexandru Macedonski, a lucrărilor de critică literară ale lui C. Dobrogeanu-Gherea care, în timp ce în politică a avut o poziţie oportunistă, reformistă, dăunătoare mişcării muncitoreşti, pe tărîmul criticii literare a desfăşurat o activitate valoroasă, combătând concepţiile lui Maiorescu şi ale altor ideologi reacţionari. S-a editat prea puţin din operele unor scriitorii ca N. Filimon, Cezar Boliac, Ion Ghica, M. Kogălniceanu, B.P. Haşdeu, Ion Slavici, Em. Gîrleanu, din operele scriitorilor paşoptişti şi ale celor din grupul revistei „Contemporanul". Editarea operelor complete ale lui Mihail Eminescu se desfăşoară cu o mare încetineală; nu s-a pornit încă la pregătirea unor ediţii complete a operelor lui Caragiale, Coşbuc şi ale altor clasici ai literaturii noastre. Este necesar ca editurile care se ocupă cu operele literare ale trecutului, să-şi revizuiască planurile de perspectivă în lumina problemelor actuale ale valorificării moştenirii literare, acordînd atenţia cuvenită reeditării clasicilor şi luînd măsuri pentru lichidarea cît mai grabnică a golurilor existente. II în rezolvarea justă a tuturor problemelor moştenirii culturale piatra de temelie este învăţătura leninistă despre existenţa a două culturi în societatea împărţită în clase antagoniste şi despre lupta neîmpăcată dintre aceste culturi. „în sînul fiecărei culturi naţionale — spune Lenin — se găsesc elemente, fie şi nedezvoltate, de cultură democratică şi socialistă, fiindcă în sînul fiecărei naţiuni există mase de muncitori şi exploataţi ale căror condiţii de viaţă crează în mod inevitabil ideologia democratică şi socialistă. Dar în sînul fiecărei naţiuni există şi o cultură burgheză (iar în majoritatea cazurilor chiar o cultură ultrareacţionară şi clericală) şi, ceea ce trebuie să remarcăm, nu numai sub formă de „elemente", ci sub formă de cultură dominantă". Cultura dominantă din ţările imperialiste face parte integrantă din suprastructura capitalismului în putrefacţie, CU PRIVIRE LA VALORIFICAREA MOŞTENIRII CULTURALE 267 ca atare funcţia ei este de a servi interesele de clasă ale burgheziei. în acest scop cultura decadentă burgheză de astăzi proslăveşte pe de o parte jugul imperialist şi proclamă „veşnicia" capitalismului, iar pe de altă parte se năpusteşte împotriva a tot ce e înaintat şi progresist, încearcă să infecteze poporul cu cele mai retrograde idei, să-1 abată de la lupta pentru libertate socială şi naţională şi să-1 împingă pe drumul dezlănţuirii unui nou război mondial. Literatura şi arta decadentă contemporană sînt false şi putrede din cap pînă-n picioare şi duc la negarea însăşi a artei. Cultura înaintată, democratică, din ţările capitaliste este produsul unui şir de perioade istorice şi înglobează operele literare şi artistice realiste ale trecutului şi prezentului, care au oglindit just, în mod critic, realitatea vremii lor, au exprimat aspiraţiile poporului; ea înglobează toate elementele de cultură democratică şi socialistă. Cultura înaintată, inclusiv cultura înaintată din etapa ascendentă a capitalismului, nu face parte din suprastructura capitalismului în putrefacţie, ci, dimpotrivă, a slujit şi slujeşte poporului, îl înarmează cu cunoaşterea adevărată a realităţii trecute şi prezente şi îl însufleţeşte în lupta împotriva asupritorilor, pentru libertate şi progres. Prin natura şi funcţiunea lor, aceste două culturi — cultura înaintată, legată de popor, expresie a năzuinţelor sale şi cultura decadentă, reacţionară — sînt deci direct şi radical opuse una alteia; între cie se desfăşoară o luptă neîmpăcată. Marxismul a dovedit că nu există „artă pentru artă", arfă „gratuită", că în orice societate împărţită în elasc antagoniste operele artistice au şi nu pot să nu aibă un caracter de clasă, aparţin uneia sau alteia dintre cele două culturi. La baza luptei dintre cultura înaintată şi cea reacţionară stă lupta de clasă înverşunată dintre exploataţi şi exploatatori, stau contradicţii sociale, insolubile în condiţiile capitalismului. Această teză fundamentală marxist-leninistă este confirmată pe deplin de istoria literaturii şi artei mondiale. De- oarece literatura şi arta realistă s-au născut şi s-au dezvoltat în lupta împotriva curentelor antirealiste, reacţionare, istoria literaturii şi artei este istoria luptei seculare dintre concepţiile democratice, înaintate, şi concepţiile reacţionare în artă. Lupta dintre cele două culturi se desfăşoară din plin nu numai în creaţia literară şi artistică, dar şi pe tărîmul atitudinii faţă de literatura şi arta trecutului. Burghezia propagă, pe de o parte, dispreţul cosmopolit faţă de ceea ce este înaintat, valoros în moştenirea culturală, încereînd să lipsească astfel poporul de una din armele sale cele mai puternice în lupta pentru o viaţă mai bună; pe de altă parte, burghezia cultivă diverse teorii de esenţă naţionalistă, ca faimoasa teorie a „torentului unic" care, în numele unei aşa-zise „unităţi" naţionale a literaturii şi artei, al unei arte naţionale fără contradicţii interne, caută să înglobeze în acest aşa-zis „torent unic" laolată cu operele înaintate, şi operele literare reacţionare, vrăjmaşe poporului, să înşele şi să dezarmeze intelectualitatea şi masele muncitoare, abătîndu-le de la lupta de clasă. Iată de ce în problema moştenirii culturale partidul clasei muncitoare duce o luptă pe două fronturi: atît împotriva atitudinii nihiliste, proletcultiste, de negare a valorii moştenirii culturale, cît şi împotriva atitudinii de preluare necritică, în bloc, a întregii culturi a trecutului, inclusiv ceea ce este reacţionai', antipopular şi antipatriotic în această cultură. „...Noi luăm din fiecare cultură naţională — spune Lenin —numai elementele ei democratice şi elementele ei socialiste, le luăm numai pe acestea şi în mod exclusiv în opoziţie cu cultura burgheză, cu naţionalismul burghez al fiecărei naţiuni". Clasa muncitoare valorifică comoara moştenirii culturale naţionale luptînd cu hotărîre şi perseverenţă împotriva culturii putrede capitaliste şi pentru lichidarea tuturor rămăşiţelor şi influenţelor cosmopolitismului şi naţionalismului. 268 NESTOR IGNAT III Unii tovarăşi şi-au însuşit teza leni-nSVCU Privire la combaterea oricărei atitudini negative faţă de moştenirea culturala, fapt desigur lăudabil; ei nu au mjeles insă adînc şi nu şi-au însuşit si a doua teza leninistă-indisolubil legată de cea dintîi _ allume necesitatea băe a Prelua numai ceea ce este valoros în literatura naţională a trecutului si de a respinge ceea ce e putred, reacţionar. Ignorarea caracterului critic al valorificam moştenirii iiterare i_a dus aceştr tovarăşi la susţinerea unor păreri greşite, îndeosebi cu privire la literatura dintre cele două războaie mondial, unii scriitori au propus edililor ca, alături de operele realiste, să retipărească şi producţii ale literaturii decadente din perioada dintre cele două războaie mondiale. Revista „Tînărul scriitor" (nr. 1 -1954) a dat curs „nor păreri dăunătoare cu Pnvrre la poezia decadentă din perioada Luînd iniţiativa bună de a contribui la valorificarea literaturii dintre cele doua războaie, revista „Viata Romînească" a publicat unele studii valoroase, cu caracter ştmţific, CUm sînt ^ ^ L. Rebreanu şi G. Topîrceanu,-semnale de Ov. S. Crohmălniceanu. In revistă au apărut însă şi articole care au lăsat cur lorilor impresia că redacţia nu este mea pe deplin clarificată în aceasta privinţă. Lipsa în revistă a unui punct de vedere critic, limpede formulat ca ş. propunerea de reeditare a unor' semton a care tendinţele reacţionare au fost dominante, sînt de natură să creeze -confuzii, sugerîud ideea nejustă a preluam „în bloc" a literaturii din aceasta perioadă. Se ştie că întreaga istorie a literaturii romîne ~ ca, dealtfel, şi întreaga istorie a literaturii universale - ne oferă un tablou viu al luptei ascuţite dintre cultura legată de popor şi cultura reacţionară, dintre realism şi antirealism de-monstrînd astfel categoric cît de greşită este orice preluare necritică a moştenirii literare. Fireşte, perioada dintre cele două războaie mondiale nu face excepţie de la aceasta regulă generală a istoriei Dimpotrivă, istoria arată că lupta dintre cultura democratică şi cea reacţionara a ajuns la apogeu în. ţara noastră tocmai ,n perioada dintre cele două războaie mondiale, ca urmare a putrezirii rapide a societăţii hurghezo-mosiercsli si a ascuţirii luptei de clasă ' ' Perioada dintre 1920 şi 1944 a fost o perioadă de sălbatică reactiune de cnneena exploatare a maselormuncitoare de mrobrre deplină a ţării de către" imperiahştii occidentali, de instaurare afascismului şi transfomare a Românei intr-un cap de pod al războiului cri-minai antisovietic. Exploatatorii băştinaşi, monarhia prusaca, stapinii imperialişti au făcut totul pentru a subordona cultura telurilor lor antinaţionale, pentru a' corupe intelectualitatea şi a o izola de popor. Clasele, exploatatoare au cultivat literatura fascistă, menită îndeosebi să capteze tineretul, să-i infiltreze veninul naţionalismului, să-1 transforme într-un instrument de represiune împotriva maselor muncitoare şi în carne de Lun pentru războiul de cotropire. Mistică bizantinizanta, şovinismul sălbatic pr0-povaduirea supunerii oarbe fată de voinţa „şefilor fascişti, mitul „sîngelui" şi cultul morţii, idealizarea înapoierii „patriarhale şi „întoarcerea la Evul Mediu _ propagate de trădători ca Nichi-for Crainic Radu Gyr, Aron Cotruş, Mircea Eliade ş, alţi exponenţi ai hu-hganismului în literatură - au urmărit scopuri de clasă precise si fălise- la şcoala lor au crescut bandele de'asasini ale garzn dc fier. Burghezia nu numai că a generat si a promovat literatura reacţionară dar a cău tatm acelaşi timp să înăbuşe literatura înaintată, tradiţiile luminoase ale acesteia Marrr clasici ai literaturii romîne - Eminescu Coşbuc, Caragiale - erau socotiţi ■■demodaţi „depăşiţi", în timp ce snobi'. literari cădeau în extaz în faţa producţii- CU PRIVIRE LA VALORIFICAREA MOŞTENIRII CULTURALE 269 lor decadente ale unui Valery sau O'Neill şi ale imitatorilor lor autohtoni. Copierea modelelor literare decadente apusene — dadaism, suprarealist», ermetism — transforma arta într-un joc de cu--vinte sterp şi găunos. In mrejele decadentismului burghez au căzut şi unii scriitori talentaţi şi de bună credinţă, care au trebuit apoi să ducă o luptă grea pentru a se scutura de balastul formalismului. Niciodată cultura înaintată, legată de popor, n-a avut de întîmpinat în dezvoltarea ei condiţii mai vitrege ca în perioada dintre cele două războaie mondiale. împotriva unora dintre scriitorii progresişti critica burgheză a ţesut conspiraţia tăcerii ; operele altora au fost arse în pieţe publice; mulţi au avut de înfruntat cea mai neagră mizerie. Chiar scriitorii realişti care au dobîndit notorietatea, creau cu conştiinţa că glasul lor răsună în pustiu, că între ei şi masele poporului se ridică zidul negru al analfabetismului. Ca o monstruoasă plantă parazită, cultura burgheză reacţionară tindea să acopere şi să înăbuşe tot ce era curat şi luminos. Doborînd de la putere clasele exploatatoare şi aruncînd literatura şi arta decadentă la lada de gunoi a istoriei, clasa muncitoare şi partidul ei au salvat cultura poporului nostru din grava primejdie de a deveni sterilă, de a se rupe de viaţă, de lupta poporului pentru un viitor fericit. Dacă nu poate fi ignorat sub nici un motiv răul imens pricinuit de decadentismul burghez, ar fi tot atît de greşit să se subaprecieze însemnătatea moştenirii culturale înaintate a anilor 1920—1944. Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost o perioadă de mari frămîn-tări sociale, de intensificare a luptei oamenilor muncii de Ia oraşe şi a ţărănimii împotriva exploatării şi a jafului burghezo-moşiercsc; s-a născut şi s-a dezvoltat un puternic curent democratic, antifascist în rîndurile intelectualităţii şi ale micii burghezii. Cu toate „cordoanele sanitare" organizate de burghezie, victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, uriaşele transformări economice şi culturale ale Uniunii Sovietice, au arătat oame- nilor muncii din ţara noastră calea eliberării lor sociale şi naţionale. în această perioadă a luat fiinţă Partidul Comunist din Romînia, s-a desfăşurat lupta eroică a clasei muncitoare, în frunte cu comuniştii, pentru democraţie şi independenţă naţională, pentru pace şi socialism., pentru o cultură înaintată legată de popor. Toate acestea au exercitat o puternică influenţă, directă sau indirectă, asupra dezvoltării creaţiei literare şi artistice. Procesul prin care au trecut mulţi scriitori are un caracter complex, este plin de frămîntări, de căutări ale drumului just şi, uneori, de ocolişuri şi rătăciri. Nu numai scriitorii care s-au alăturat luptei clasei muncitoare, dar toţi scriitorii cu adevărat valoroşi care nu şi-au trădat arta, păstrînd legătura cu marile tradiţii culturale ale trecutului şi cunoscînd viaţa poporului asuprit şi huzurul dezgustător al exploatatorilor, n-au putut să nu oglindească veridic în operele lor măcar unele laturi esenţiale ale realităţii. Marea linie realistă a literaturii noas tre a fost continuată în această perioadă de operele realiste ale unor scriitori ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, G. Topîrceanu, Cezar Petrescu, de operele unor scriitori influenţaţi direct de lupta clasei muncitoare şi de ideile partidului, ca Alexandru Sahia, A. Toma, Geo Bogza, Mihai Beniuc, Ion Călugăru, M.R. Paraschivescu, D. Corbea. Cele mai bune opere literare din anii 1920—1944 sînt tocmai acelea care au reflectat realist viaţa poporului, lupta muncitorilor şi ţăranilor muncitori, nemulţumirea, revolta şi năzuinţele acestora. Fără îndoială că, în privinţa scoaterii la iveală şi a studierii a tot ce s-a creat valoros în perioada dintre cele două războaie mondiale, mai este destul de făcut. Opere ale unor scriitori ca Ion Agîrbi-ceanu, N.D. Cocea, G. Ibrăileanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Victor Ion Popa, Mihail Sebastian, Mihail Sorbul, G.M. Zamfirescu, aşteaptă să fie analizate ştiinţific. Desigur, exemplele date mai sus pot fi îmbogăţite. Trebuie preluat cu căldură şi populari- 270 NESTOR IGNAT zat tot ceea ce e înaintat, realist, şi res-pms cu toată liotărîrea tot ceea ce e putred, fals, reacţionar în literatura dintre cele doua războaie mondiale. Marxismul cere studierea concret-isto-nca a fiecărei opere literare, a contradictor ei, stabilirea rolului pe care 1-a jucat fiecare scriitor în procesul de dezvoltare, a hteraturii şi societăţii, fixarea critica a limitelor sale. Unii critici ignoră însă această cerinţă fundamentală. Ei raţionează cam aşa-la orice scriitor găsim o parte bună şi mia rea: sa luăm deci partea bună şi să nu mai vorbim de cealaltă...! „Clasicii au fost desigur oameni mari Atunci de ce să mai amintim laturile negative ale operelor lor, limitele istorice"?— şi-or fi spus, de pildă, cei ce publică prefeţe apologetice în „Biblioteca Şcolarului" (Editura Tineretului). Nu-i de mirare că o asemenea „metodă" duce la denaturarea adevărului istoric. Pentru a ajunge la concluzii juste, pentru a da o apreciere ştiinţifică asupra operelor literare, istoricii literari trebuie sa se adreseze adevăratei metode de investigare a realităţii - dialectica materialista - sa integreze întotdeauna opera si scriitorul studiat în procesul istoric de dezvoltare, în. întreaga viată a epocii Aceasta este o obligaţie care-i revine nu numai studiului critic de proporţii ci şi memorialisticii, articolului de ziar si oricărei aprecieri asupra unui scriitor întrucît de redarea adevărului istoric nu poate fi scutit nimeni. Gu ce idee justă se vor alege, de pildă, cititorii articolului „Macedonski centenar" („Tînărul scriitor" nr. 3-1954), de prof. Tudor Vianu cînd autorul uită să le spună că, pe lîngă meritele sale incontestabile în creaţia literară Macedonski a fost şi unul dintre primii scriitori din ţara noastră în ale cărui opere s-au manifestat influente decadente? O apreciere tot atît de unilaterală a acut şi tov. Ion Pas cu privire la opera lui Constantin Miile („Gazeta literară" Amil I, nr. 11). Vorbind despre laturile' pozitive ale activităţii lui Miile, autorul a trecut cu uşurinţă tocmai peste fap- tul ca Miile a fost şi un reprezentant al liberalismului burghez care, după cum asupra poetului un dublu efect: bucuria prezentului contrastează puternic cu jalea amintirii timpurilor trecute de asuprire burghezo-moşierească. El e cînd. uimit, plăcut surprins de ceea ce descoperă, nou, înfloritor, neaşteptat, în calea sa:: De cînd au răsărit pe Coasta Popii Aceste şiruri dese de puieţi Şi profilat în alba. depărtare Scheletul unei sonde prin nămeţi'? cînd se întoarce întristat spre trecutul de asuprire, şi din lumea amintirilor scoate la iveală aspecte întunecate ale vieţiipoporului: O, timpuri ce se şterg din amintiri, De cînd pe Mureş se porneau răscoale, Tăcut-au zoonurile-adîncl, străvechi. Ce ne vorbesc de cîmpurilc goalei Pe-aici pe unde pasul mi-l aud, Pe unde rîul pe sub ghiaţâ trece, Erau aduşi feciorii şi minaţi ■ Sub pa/urile mari, austriece. Şi mulţi, pe-aiurea. şi-au găsit mormîntul Di munţi streini lîng-un pîrîu uitat Şi frunzele în fiecare toamnă Cu fale i-au cuprins, i-au îngropat. Numai că, uneori, adresîndu-se mai des amintirii, poetul se opreşte cu precădere asupra trecutului întunecat de exploatare, iar ceea ce-i spune prezentul rămîne estompat, şters; sentimentul de bucurie, de prospeţime pe care-I oferă noul se pierde, şi precumpănitoare rămîne amărăciunea amintirilor, ca-n pastelul „Meleagurile copilăriei", ncpublicat în volum, deşi ultima strofă încearcă o revenire la prezent: Feciorii morţi cu vr■emile se uită Ca lucrurile simple şi fireşti., PE DRUMUL UNUI POET TÎNĂR 299 Ci voi renaşleii mod frumoase încă, Meleagurile mele-ardeleneşti. în acest final consolator eroul liric nu reuşea să se facă ecoul omului zilelor noastre. Ideea cu care so încheie acest paslel al lui Guighianu merge pe urmele unei filozofii a resemnării. Jertfa feciorilor morţi „sub pajurile mari austriece11, poetul o consideră ca pe un „lucru simplu şi firesc", iar uitarea care se aşterne asupra lor, de asemeni. Ori, aceasta resemnare şi cufundare în uitare nu este de loc proprie omului nou al plaiurilor noastre. Trebuie să remarcăm şi faptul că pastelurile lui Gurghianu plutesc adesea într-o atmosferă de atemporalitate, care în unele poezii este dc-a dreptul izbitoare. Tendinţa aceasta se manifestă şi în acele pasteluri („Meleagurile copilăriei", j.Cîmpuj'ilc" sau chiar „Pastel") în care poetul caută să evite pericolul apolitismului prin anexarea sau intercalarea artificială printre versurile referitoare la natură, a cîtorva elemente care să dea culoarea epocii noastre (existenţa tractoarelor pe cîmp, a unor perdele de puieţi, a unei sonde noi, a unor brigăzi, etc.) Ea este cu totul evidentă într-un pastel ca „Iarna în cîmpic", în care amprenta epocii noastre este cu totul absentă.': Şi faptul e regretabil, mai ales cînd e vorba de un tînăr poet talentat ca A. Gurghianu, care în cele mai multe poezii ale sale nu este rupt dc viaţă, ci,dimpotrivă, manifestă un viu interes pentru realitatea în care se vrea mereu prezent. ★ O problemă de ordin general pentru tinerii noştri poeţi, po care o ridică şi volumul de versuri al lui A. Gurghianu, este problema limbii. Deşi în multe cazuri tînărul poet clujan dovedeşte o înţelegere jus;a a folosirii limbii, cu ajutorul căreia crează imagini frumoase, clare, apar însă adesea platitudini şi prozaismc rimate dc genul acestora: Doi s-au înlîlnit în drum: —Să trăieşti, nene Mihai, Zice Negrea. Cum mai stai? Parcă le grăbeşti spre casă, Bine faci, găina-i grasă, etc, etc. Uneori se întâlnesc pcezii în care.dedragul păstrării măsurii versului, poetul sacrifică acordul gramatical, ori claritatea exprimării: Puică dalbă ni se cere Cu picioare galbene, Dcdiţel să samene; Aici, probabil poetul a vrut să spună că picioarele puichii trebuie să fie galbene ca să semene cu dediţelul, — dar cititorul nu e obligat să deslege obscurităţile şi versurile cu o gramatică chinuită. în general se observă în unele poezii ale lui A. Gurghianu o insuficientă grijă pentru exprimare, care se vădeşte în ciudăţenia şi neinteligibilitafea construcţiilor unor fraze de felul acestora: Sînt unii. cu lotul zmintiţi Ca Mihai bunăoară. Şi iată, pe-acesta-ar vrea Bătrîna anume să-l coase (?!) Alteori poetul spune trivialităţi: Căci multe lucruri nu le simţi pe plac Ideile de-ţi vin de la stomac în sfîrşit, scrisul propriu al unor cuvinte este compromis: Nu pot ascunde-n urma la nici cînd. Ale-nchisorii ziduri fremăfînd. Imaginea din urmă nu e demnă de un poet care se respectă. Acordînd atenţia necesară limbii folosite, ferindu-se de orice banalităţi şi platitudini existente încă în număr destul de mare în versurile volumului, împletind talentul său de sensibil pastelisl, pe care-1 apreciem cu sentimentele noi şi puternice caracteristice oamenilor muncii din ţara noastră, căutînd să înţeleagă şi să pătrundă mai în adîncime faptele de viaţă importante asupra cărora îşi opreşte privirea, A. Gurghianu va da acordurilor lirei sale trăinicia adevăratei arte. T AM ARA GANE DE LA PREISTORIE LA ISTORIE...*) Î In conştiinţa iubitorilor de literatură de la noi s-a statornicit temeinic imaginea neştoarsă a ostaşului Vasili Tiorcîiin. Marea artă a poetului Alexandr Tvar-dovsld, care a creat această imagine vie, stă tocmai în capacitatea de a trezi în cititor sentimentul puternic de comunicare directă cu eroul, — o emoţie artistică simplă, umană şi firească, aşa cum e şi povestea aceasta a eroismului dezbărat de orice poză sau caracter declarativ. Te bucuri ori te întristezi alături de vrednicul apărător al pămîntului natal, Vasili Tiorchin — sol al descătuşării popoarelor din ghiarele fascismului, îi guşti snoavele pline de humor sănătos, te întăreşti sorbind din optimismul lui nesecat, care îi dă vigoarea necesară pentru a birui pînă şi moartea; împărtăşeşti cu el tot sbuciumul momentelor grele de cumplită bătălie, gîndurile Iui despre război sau amintirile din viaţa de pace, încrederea fierbinte, nestrămutată, în izbîndă. Măreaţă în simplitatea ei, figura ostaşului sovietic Vasili Tiorchin capătă, cu tot anonimatul ei, dimensiuni de semnificaţie istorică. înalta concepţie a răspunderii faţă dc popor, faţă de istorie, imprimă întregii creaţii a lui Tvardovski un caracter profund popular, izvorît din cea mai autentică principialitate partinică comunistă. Iată do ce atenţia poetului se îndreaptă spre momentele cruciale din viaţa poporului sovietic, momente care prin semnificaţia lor istorică ating cadrele vieţii umanităţii în general. De altfel, la baza marilor sale poeme — „Calea spre socialism", „Ţara Muravia", „Vasili Tiorchin", „Casa de lîngă drum" — nu stă un episod oarecare, particular, soarta unui individ, ci fenomene de mari proporţii istorice. *>■ Poemul „Ţara Muravia", po care cititorii noştri au prilejul să-I cunoască în versiune romînească, oglindeşte unul din procesele istorice esenţiale ce au avut loc în Uniunea Sovietică în jurul anului 1930 şi anume: procesul de transformare, în condiţiile edificării socialismului, a psihologiei ţăranului dominat pînă atunci de instinctul proprietăţii private, mai precis drumul ţăranului mijlocaş spre socialism, spre viaţa nouă, colhoznică. Eroul poemului este — aşa cum arată subtitlul primei ediţii apărute în 1936 — „cel din urmă ţăran cu gospodărie individuală". Subiectul e simplu: ţăranul mijlocaş Nichita Morgunov (în graiul popular Morgunoc), sclav al prejudecăţilor seculare, nedorind să intre în colhoz, porneşte în căutarea „Ţării Muravia", care în reprezentarea lui se conduce după vechile norme ele viaţă ale ţărănimii patriarhale: Pămîntul peste versle-ntregi E lot al tău, Tu sameni, şl-apoi iu culegi *■) „Ţara Muravia", de Alexandr Tvardovschi, „Cartea Rusă", 1954. DE LA PREIST©R1E LA ISTORIE. 301 E tot al tău. E totu-al al tău: şi deal şi văi, A ta e miere a-alb inelar, E puţu-al tău, sînt pinii-ai tăi Şi chiar şi roadă pinilor. Compoziţia poemului este construită pe elemente convenţionale, de basm, care se împletesc strîns cu cele reale. însăşi călătoria lui Morguncc, semifantastică, semireală, în căutarea unei ţări imaginare, guvernată de legile proprietăţii private, nu este decît o formă alegorică prin care autorul redă ciocnirea dintre tendinţele individualiste (rămăşiţe ale trecutei orîn-duiri) şi principiul nou al colectivismului. Tocmai acest conflict istoric stă la baza sensului adrne al poemului şi el se vădeşte nu numai în ciocnirea dintre reprezentanţii forţelor sociale, dar şi în frămîntările, în şovăielile înseşi ale lui Morgunoc, ilus-trînd dualitatea psihologică a ţăranului mijlocaş, în care se luptă două elemente contrarii: pe de o parte tendinţa de mic proprietar, pe de alta aceea a truditorului "de pămînt. Acest proces complicat şi anevoios, tipic pentru acea epocă, îl urmăreşte Tvardovski în poem, demonstrînd cum în peregrinările sale, ciocnindu-se de realitatea vie, Morgunoc se convinge de superioritatea sistemului colhoznic, ajunge să înţeleagă şi să recunoască adevărul şi superioritatea colectivizării. Autorul e destul de sgîrcit în ceea ce priveşte datele biografice alo ţăranului Nichita Morgunoc. Din poem aflăm puţine lucruri despre viaţa personală a acestui căutător al unei fericiri iluzorii, stăpînit de visuri sterpe despre o ţară inexistentă. Prejudecăţile vieţii întunecate de veacuri s-au statornicit atît de adînc în sufletul lui Morgunoc, încît micul său petec de pămînt îi pare singurul mijloc posibil de existenţă. El nu concepe altfel de viaţă, şi, mînat de idealul său fantomatic, îşi înhamă calul iubit la căruţă şi pleacă de acasă „spre un ţărm îndepărtai'1, ca să caute ţara fără colhoz: „Muravia, Muravia, bătrîn pămînt bogat". Dintru început, autorul îl plasează pe eroul său într-un cadru real care cuprinde semnele epocii încordate a colectivizării, clocotul vieţii în perioada primului plan cincinal, cînd în Uniunea Sovietică se puneau bazele noilor relaţii, socialiste, la sat. Acest fapt tipic este redat în epizodul trecerii rîului pe un pod plutitor: Scrîşneşle podul sub poveri, Invălmăşeala-i grea; Dau buzna-n drum un curier Şi-o babă cu boccea. Iar podul — bietul — lunecă Precum un carusel; Şi merg conduşi de-armonică Dulgherii din artei. Foşnind cîmpiile se-ntind, Fug slîlpii rînd pe rînd, Trec trenuri repezi huruind, Trec rîuri murmurînd — Infr-un alt episod revine imaginea ţării în plin avînt constructiv: Duduie tractoarele-n dumbrăvi, 'Trenuri iv.ţi dau. patriei ocolul, Suie avioanele în slăvi Şi vapoarele-nconjoară Polul. Simbolic este de asemenea sensul epizodului „ca-n poveşti" despre baba şi moşul care „singuri-singurei", „într-o izbă viaţa-şi duc". Dar „Primăvara-n spume apa dă năvală peste ei..." şi basmul cu baba şi moşul care se cramponau de vechile forme de viaţă: „Eu din izba mea, de-aice, Nu m-oi duce, că nu vreau! Să mă lină-acuşi poporul? D-apoi ce? Eu mi-s beteag?" se încheie cu triumful concepţiei noi despre viaţă: Apele s-au dus ca spuma. Izbei soarelc-i stă-n faţă... „Bătrînico, de acuma Vom începe altă viaţă". Autorul subliniază în decursul poemului varietatea şi complexitatea căilor pe care apucă diferite personaje: popa cel hoinar, 302 TAMARA GANE chiaburul Bugrov, mijlocaşul Morgunoc, ţiganii deveniţi colhoznici, minunata figură a tractoristului, care „pilot va fi — se ştie" : In lume, drumuri sînt — duium, Sînt căi prin orice loc Şi merge, merge pe-al său drum Nlchita Morgunoc. Fiecare capitol, fiecare epizod al poemului constituie o nouă fază a procesului de transformare prin care trece conştiinţa lui Morgunoc, ilustrînd trecerea de la epoca „preistoriei" eroului său — adică a satului vechi — la adevărata istorie a ţărănimii muncitoare care începe odată cu orînduirea colhoznică. Dintr-un rob al părnîntului, Morgunoc va deveni adevăratul lui stăpîn. Găsim multe asemănări, multe puncte comune între eroul lui Tvardovski şi personajul Kondrat Maidannicov din „Pămînt desţelenit" al lui M. Şolohov. Acest proces de transformare a conştiinţei lui Nichita Morgunoc nu este înfăţişat desprins de realitate, ca un proces în sine, ci dimpotrivă, ca fiind determinat de factori obiectivi, do fapte de viaţă, de elementele luptei de clasă — care atinsese o intensitate deosebită în vremea aceea: Pîn' la mormînl mi-or fi vrăjmaşi, C-au fost bandiţi, nu oameni. Azi unde eşti tu, Sleopca Prad Şi clasa ta de fame ni? In orice loc pe cr.de frece Nichita în c$nl .irca Mura viei, această ţară legendară făurită ele propria lui închipuire dispare treptat din conştiinţă, se destramă şi se împrăştie ca ceaţa, pe măsură ce Morgunoc vede uriaşa masă a poporului din viaţa reală, care munceşte cinstit, construind un trai omenesc, o viaţă de belşug. Ciocnirea cu lumea trecutului întunecat îl convinge do contradicţia de neîmpăcat între idealul făurit de el şi realitatea sovietică pe deoparte, iar pe de alta de falsa reprezentare care se înrădăcinase în conştiinţa lui despre forţele ostile acestei orînduiri. Chiaburul Ilia Bugrov, a cărui viaţă Morgunoc o lua, înainte vreme, ca nor- mă dc conduită şi pe care rîvnea să-1 aibă ca oaspe în casa lui, îi dă o lovitură din cele mai grele. Ieşind în calea lui Nichita ca cerşetor, Bugrov îi fură noaptea calul — pe Surul, prietenul lui iubit; mare este durerea lui Morgunoc: Mi l-a furat un chiaburoi Un lotru şi-un neom. Nu era cal de orice soi, Nu cal, ci-aproape om. Şi. tihnă n-am, n-am somn ades, Fug visele înlături.■■ Parcă-l aud gonind pe şes Ori nechezînd pe-alături. Copilele parcă-i aud, i-Simt calda-i răsuflare, Foşneşte ierbarişul ud Sub iutile-i picioare. Tăceau cu toţii. ■■ Morgunoc, Tăcea-nlristat şi dînsul, Trăgîndu-şi şapca peste ochi — Mi-l înecase plînsul... Cu Surul se sfătuia Morgunoc cînd îl prindeau îndoielile dacă să intre sau nu în colhoz: — Mă-ntreb, măi, Surule, aşa: Ce zici? Să intru oare? O altă dezamăgire încearcă Morgunoc în peregrinările sale cînd ajunge în satul Ostrova, locuit de ţăranii care, ca şi el, se opuneau cu îndărătnicie orînduirii .colhoznice. S-ar părea că aici ar trebui să găsească el fericita „ţara Mura via", şi totuşi, cît de primitivă şi sărăcăcioasă e viaţa acestor ţărani: Căsuţe scunde răsfira Sub soare, salul Ostrova... In. ziduri—găuri cîte vrei, Nu-i coperiş la izbe Şi coşuri fumegă doar trei La treizeşlrei de prispe. De altfel, imaginea satului apare simbolic învăluită într-o atmosferă de basm, ca şi DE LA PREISTORIE LA ISTORIE. 303 «uni oamenii s-ar afla undeva într-un loc uitat de lume, în afară de timp şi spaţiu: Şi Ostrovenii n-au habar Ce zi e, cit e ceasul. Impresionat de sărăcia acestor oameni, ÎNichita Morgunoc începe să-şi dea seama «le inutilitatea căutărilor sale: Pierdut, Nichita simte cum Se slrînge jalea-n suflet, Ce ştie-acum. După atîta umblet'! Fondul lui cinstit de ţăran muncitor învinge tendinţele individualiste ce-1 trag înapoi către „preistorie". Atunci cînd rătăcitorul popă îi propune să se asocieze cu el, încereînd să-1 convingă do avanta-giile unui cîştig uşor: Am mănoasă meserie... Om trăi şi om vedea... Nichita îi răspunde: Dar ai calea la, părinte, Iar eu am calea mea. Structura lui de om obişnuit să trăiască din munca proprio reiese şi din discuţia cu chiaburul Bugrov. Nichita, care iubeşte munca, îl îndeamnă să muncească: „Manca nu e grea, să nu te temi de muncă", la caro Bugrov îi răspunde: „... n-are rost" căci „mîna iu; mă-ndeamnă". Mare este mirarea lui Morgunoc cînd nimereşte într-un colhoz de ţigani: Se uimeşte Morgunoc: Pe cîmpia joasă. Vezi ţigani, din loc în loc, Cum se duc la coasă. El spera să-şi găsească aci calul furat şi cînd colo vede munca liberă a unor oameni cinstiţi care, constrînşi în trecut să ducă viaţa nomadă, aveau faima unor hoţi de cai. Şi omul muncii din cl, natura lui de truditor al pămîntului, învinge: Vin miresme dinspre lan, Munca e voioasă, Că s-ar vrea printre ţigani Morgunoc, la coasă. Nichita Morgunoc se convinge de avantajele vieţii şi muncii pentru ţărănimea muncitoare într-o mare gospodărie colectivă abia cînd, după ce trecuse „prin mii de sate aproape", ajunge să vadă un colhoz înfloritor şi asistă aci la o nuntă, unde bătrînii cu înfăţişare patriarhală cîntă şi joacă alături de tineret. La întrebarea lui Morgunoc pentru cîţi ani au plănuit să trăiască „aşa cu-ndeslulare?"—preşedintele colhozului, Frolov, îi răspunde: „Dura-va-nveci de veci... Da, va dura!" Om cinstit, dar naiv în rătăcirile lui deşarte, Morgunoc.se trezeşte la realitate: — Doar nn-s un lerchea-berchea, eu, Doar nu sînt omul cel mai rău. El îşi dă scama de superioritatea morală a ţăranilor muncitori care au intrat în colhoz şi construiesc o viaţă nouă. Plină de tîlc este întîlnirea de la sfîr-şitul poemului cu bătrînul dezamăgit de morala lumii vechi, căruia Morgunoc îi împărtăşeşte şovăielile sale şi visurile despre ţara Muravia. Acest bătrîn, care a găsit calea cea adevărată spre colhoz, îi răspunde: Nevoie cine ar avea De-o ţară ca Muravia, Cînd viaţa clocoteşle-n jur Şi cînd e mult mai bine — (Izbi loiagu-n colbul sur) In ţară-aici, la tine'! Se-aşlerne, uile-n sus şi-n jos O cale neoprilă. Peripeţiile prin caro trece Morgunoc, peripeţii avîncl uneori aparenţa unor situaţii hazlii şi atitudini naive, sînt de fapt acumulări cantitative dintr-un . proces dialectic de transformare a conştiinţei omului caic, de la stadiul mentalităţii „mujicului" frece în mod necesar, prinlr-un salt calitativ, la concepţia superioară, proprie ţăranului colectivist. Furtul calului lui Morgunoc depăşeşte de bună seamă cadrul unui fapt divers, menit 304 TAMARA GANE să caracterizeze rapacitatea şi viclenia. Autorul proiectează în poem adevărul unor relaţii sociale existente în trecut, avînd temeiuri în apriga luptă de clasă, determinată de procesul de diferenţiere a ţărănimii. Truditorii părnîntului — ţăranii muncitori—erau sortiţi să suporte jugul bogătaşilor, care-i spoliau fără milă, aşa cum Nichita Morgunoc se înhămase la că-ruţa-i văduvită de cal: Iar mujicul, stors de gîndurl Se căina şi aştepta... El nu prea ştia ce-i graba Ci ar fi scuipat, şi-apoi Ar fi tras în ham, ca gloaba Drum de mii de verste noi. Blestemînd această lume Ar fi tras în ham, mereu. întîlnirea cu oameni înaintaţi ca Frolov, care îl ajută pe Morgunoc să se elibereze de vechile lui prejudecăţi, capătă de asemenea valoare de simbol. Patosul muncii constructive, al slujirii patriei socialiste îl însufleţeşte pe comunistul Frolov care, „dreapta cale a urmat, ce-a arălal-o Lenin", şi ar vrea să colinde ţara pentru ca toţi oamenii muncii să afle: „Ce viaţă-i astăzi viata mea Şi viaţa ţării mele."' Elemente de basm, ca, de pildă, reproducerea legendei populare caro imagina pe Stalin în „anul marii cotituri" cutreerînd ţara călare pe un roib pentru a sta de vorbă cu ţăranii despre păsurile lor, sau însăşi călătoria lui Morgunoc, care, deşi durează numai o vară, înregistrează evenimente începînd din 1929 şi pînă în 1934—36, capătă de simbol. Regăsindu-şi Surul, pe care călărea acum popa cel pribeag, Morgunoc se hotăreşte să se întoarcă pe meleagurile sale natale. în drum i se înfăţişează un tablou cu fotul diferit de acela pe care-1 zugrăvise autorul la începutul poemului, tablou care evocă semnele unei epoci mai avansate din punct do vedere al tehnicii: Pe slîlpi, lungi sîrme ţluiesc, Şi colo-n depărtare, Oraşe mari, oraşe cresc, Dc parcă-s năvi pe mare. Cresc grînc.Pasc pe cîmp cirezi, Uzini se-nalţă-n stepe. Dar exagerarea voită, conştientă, a unor fenomene şi situaţii nu face decît să scoată în relief ideea centrală a poemului — triumful vieţii colhoznice, idee care se realizează în mecanismul interior al personajelor, în dinamismul acţiunii, în fondul realist al situaţiilor. Deşi acest poem, ca şi „Vasili Tiorchin" de altfel, „început... Sfîrşit... Nu are...", se vede limpede că Nichita Morgunoc renunţă, pînă la urmă, la prejudecata după care în viaţă „totu-i sorocit": Putere, minte sau noroc, Şi traiu-navuţit! şi că el nu va mai dori, aşa cum îi mărturisise lui Stalin, să: B.ămînă-un om ciudat de-acum Doar unu-n ţara toată. ★ Materialul pe care-şi construieşte poemul Tvardovski este luat din viaţă, iar în prelucrarea lui artistică poetul se inspiră din limbajul viu al poporului, dincîntecele, basmele şi proverbele caracteristice creaţiei populare orale, care se îmbină organic în ţesătura realistă a poemului. Procesul de descătuşare, anevoios şi complicat, al lui Morgunoc, este urmărit de autor în amănuntele lui cele mai semnificative, de la caracterul spontan, instinctual al refuzului de a intra în colhoz, pînă la trezirea conştiinţei de clasă şi revelaţia istoriceşte determinată a noului care triumfă asupra mentalităţii înrădăcinate de veacuri. Cu tot umorul unor întîmplări şi ironia fină abia strecurată, poemul este străbătut de tragismul situaţiei lui Morgunoc ca reprezentant tipic al acelei categorii sociale care, deşi năpăstuită în trecut, totuşi nu s-a putut orienta dintr-odată pe făgaşul noilor forme de viaţă socialiste. Frămîntările lăuntrice ale eroului ating diapazonul tragicului, cu toată gama suferinţelor umane. Călătoria şi poripeţi- DE LA PREISTORIE LA ISTORIE. 305 ile lui Morgunoc, departe de a avea un caracter de aventură, sînt documente umane vii ale unor stăruitoare căutări de a găsi o ieşire, un răspuns, un drum real spre fericire. De aceea, izolarea vremelnică îi pricinuieşte lui Nichita atîfea chinuri: „Se-ntinde drumul lung, stingher,/iar /alea nu se curmă... Şi orice s-ar spune, hai-hui/ doar pe Nichita-l vezi/drumar pe-această lume" . Apoi îndoiala care-1 cuprinde la sfîrşit dacă va mai fi primit în colhoz sau nu, dacă merită încrederea celor ce construiesc o viaţă nouă, demonstrează creşterea, maturizarea conştiinţei lui Morgunoc, un om apt să se integreze în această viaţă. Dinamica interioară se acordă cu versul lapidar, de multe ori eliptic. Personajele trăiesc nu numai prin particularităţile lor individuale cît şi prin forţa climatului social care le dă substanţa, conciiţionînd psihologia lor, conştiinţa şi manifestările lor exterioare. Succesiunea aproape calei-doscopică a situaţiilor (în aparenţă epizo-dicc, fără o legătură internă între ele), scoate de fapt în valoare varietatea fenomenelor în plină prefacere revoluţionară din realitatea sovietică a acelei vremi. Nimic artificial, nimic forţat sau declarativ în viziunea asupra lumii, nici cea mai mică tendinţă de idealizare a materialului uman sau istoric. Visurile utopice ale lui Morgunoc — eroul pe care autorul îl configurează cu atîta simpatie şi înaltă înţelegere umană — se dărîmă de la sine, asemenea unui don-quichottism modern, cu accente romanţioase, anacronice, şi. chiar dacă pînă la sfîrşit nu-l vedem pe Nichita Morgunoc muncind cu zel pentru propăşirea colhozului, încheierea poemului ne sugerează transformarea ce s-a produs în conştiinţa lui, noua cale pe care va apuca după ce moşneagul drumeţ îl convinge că va fi primit în colhoz: — De este-aşa, ce vesel mi-s! Spun asta cu căinţă. Dar chiar.de m-ar lua în rîs, Mi-o fi cu folosinţă. Pe mii de verste tot mi-e clar Cil ţine-n larg azurul. 20 — Viaţa Romînească Hei, cîte zile-muncă în dam Am drumuit cu Surul! Atît tematica cît şi elementele compoziţionale ale poemului „Ţara Muravia" au rezonanţe comune cu marele poem-epopee al poetului democrat-revoluţionar N.A. Necra-sov: „Cui i-c bine în Rusia". Ideea diriguitoare şi concluzia ce se desprinde din „Ţara Muravia" apar ca un răspuns pe care, în condiţii istorice noi, îl dă Tvardovski la întrebarea pusă de marele său înaintaş. In acest poem, atît de actual pentru noi prin tematica sa ca şi prin conţinutul de idei, toate imaginile create de Tvardovski, figura lui Morgunoc, situaţiile în care este plasat, conflictul central şi procesul dialectic în care se încheagă conştiinţa omului nou sînt tot atîfea simboluri ce corespund unor fenomene istorico concrete. Tocmai în această capacitate de a da faptelor şi evenimentelor reale semnificaţia de simbol — aceasta . fiind una din particularităţile specifice creaţiei lui Tvardovski — stă marea valoare artistică a poemului său. * Şi acum cîteva cuvinte despre tălmăcirea în romîneştc a poemului. Tînărul poet Aurel Covaci a izbutit, într-o măsură, să se identifice cu vibraţia artistică a originalului. Atmosfera, dinamismul şi tonalitatea generală a poemului lui Tvardovski şi-au găsit corespondenţe valabile în versiunea romînească, dar numai parţial. Traducerea, în general merituoasă, păcă-tueşte prin unele asperităţi supărătoare de limbă şi versificaţie, prin redarea inegală a imaginilor în intensitatea şi conţinutul lor, ştirbind astfel din unitatea ei organică. Cea mai mare slăbiciune a traducerii stă mai cu seamă în sărăcia rimelor, în structura versului, care de multe ori şchiopătează în desfăşurarea lui ritmică precum şi în folosirea unor expresii improprii sau a unor regionalisme care n-au darul de a valorifica coloritul specific al textului original. Strofe slab realizate, plate, deslînafe, de genul celui de mai jos se întîlnesc destul de des: Şi zăcea sub droşcă... Parcă Ii zicea: 306 TAMARA GANE „Mînă; graba nu mă cearcă. U ite-aşa..." — Ar fi o minune Insă uite, zău, Eu mă tem, pot spune, De căruţă, rău. Sau allele confuze, în cave predicatul trebuie căutat în strofa precedentă, ca de pildă în versurile: Ziua marilor frămînturi Cum foşnea din grîne, grea, Peste-întinsele pămînturi Iar mujicul, stors de gînduri, Se căina şi aştepta. La pag. 11 se foloseşte o expresie improprie atît ca sens cît şi gramatical: — Ce prohod e? — , Vinul mare! — Cine-l dau? Cu toată latitudinea unor" inerente licenţe poetice, aici este o forţare a limbii, căci un prohod se cîntă, se zice, se slujeşte şi nu se dă şi chiar dacă în răspuns urmează substantivul la plural, se spune: Cine-l dă? La pag. 6 în locul imaginii sugestive a desprimăvărării apare aceea a iernii: Omătul argintiu s-a prins, Ici-colo, de-un tufiş. Şi-i alb de parcă-i şi el nins Acel meslecăniş. Ritmul trepidant al capitolului al XVIII-lea—• descrierea nunţii într-un colhoz — cu efecte sonore atît de surprinzătoare prin spontaneitatea lor, ca ropotul impetuos al unei cascade, unde imaginile şi ideile sînt prinse parcă din zbor şi strigăturile alternează cu tonul grav, solemn, al strofelor închinate noilor relaţii în sinul ţărănimii colhoznice — toate acestea pălesc în versul chinuit oarecum al versiunii romîncşti. Alteori — inversiunile nefireşti, forţate, îngreuiază lectura, potic- nindu-se în construcţii puţin poetice, care nu reuşesc să redea stilul lapidar, laconismul naraţiunii şi preciziunea imaginilor lui Tvardovski. Nu poţi fi de acord cu expresii ca „piepţii-i voiniceşti" — vor-bindu-se despre cal, şi nici cu inadvertenţa între „Surul" şi „murgul" care revine de cîteva ori în decursul poemului. Toate aceste scăderi distonează izbitor cu unele capitole şi pasaje realizate artistic, vădind realele posibilităţi ale poetului-traducă-tor. Aşa, de pildă, o tonalitate majoră au primele strofe din cap. III şi V, iar capitolele VI şi mai ales IV te încîntă de-a dreptul prin ţinuta lor artistică. Nu ne putem reţine de a nu cita cîteva strofe din cap. IV — remarcabile prin fidelitatea lor artistică faţă de original. Ritmul nestăvilit al versului conturează relieful plastic al imaginilor: Pe drumul lung prin colbul sur Purcede-un om, de zor, Z.ări limpezi sînt jur-împrejur De-asupra nori uşori. Şi ierburi groase-au năpădit, Ca şubele se-ntind, De două zile-au înfrunzit Mestecenii de-argint. Şi. seve curg pe vergi de soc, Curg seve alburii, Şi cu cît merge Morgunoc, Mai verde-i pe cîmpii, E cald ca-n luna lui cuptor Şi calul saltă-n frîu; Se vede-un negru cîrd de ciori Ce ciugulesc din grîu. Iar brazdele s-au rînduit Lungi, late şi adinei. Pămînlu-i un colac dospit Ce-ţi vine să-l mănînci. Cititorul de astăzi, dornic să găsească în literatura epocii noastre răspuns gîn-durilor şi sentimentelor ce-1 frămîntă, este RECENZII „CINE-I DE Pînă la apariţia în limba romînă a romanului „Cine-i de vină"?, cititorii din ţara noastră au avut posibilitatea de a cunoaşte doar una din laturile vastei şi în acelaş timp variatei activităţi a lui Herţen: activitatea de gînditor, de filozof materialist (ilustrată prin articolele şi studiile publicate în culegerea de „Opere filozofice alese", apărută în editura „Cartea Rusă"). Odată cu publicarea romanului „Cine-i de vină"?, marele democrat-revoluţionar se înfăţişează în faţa cititorului nostru şi ca scriitorul cu o reală forţă de zugrăvire a lumii sociale, ca un profund cunoscător al vieţii omeneşti. Romanul lui Herzen este un răspuns la marea întrebare ce răscolea conştiinţa gîndi-torilor înaintaţi din Rusia secolului al XIX-lea: cine e de vină? Cine poartă răspunderea nedreptăţii şi asupririi maselor, a oprimării şi degradării intelectualului cinstit, a destrămării familiei şi a umilirii personalităţii umane? Şi Herzen, pagină cu pagină, descoperă pe vinovaţi, chemîndu-i la judecată în numele poporului. Scriitorul demonstrează că, în ultima analiză, vinovatul principal este însăşi orînduirea socială întemeiată pe asuprire şi nedreptate. La întrebarea: ce-i de făcut? rămasă însă fără răspuns în romanul lui Herzen, va răspunde mai tîrziu un alt mare scriitor şi gînditor re-voluţionar-democrat, Cernîşesvki, indicînd drept model de viaţă comportarea lui Rah-rnelov, revoluţionarul care luptă pentru înlăturarea exploatării şi a inechităţii sociale. * Două lumi opuse, cu interese, preocupări şi idealuri diferite se conturează sub pana 1) A. I. Herzen, „Cine-i de vină?" _.VIMĂ?"*)" realistă a lui Herzen: lumea vinovaţilor şi aceea a victimelor. In obscuritatea unei vieţi monotone, lîncede, se profilează contururile obeze ale soţilor Negrov. Două existenţe parazitare, trăgînd după ele o biografie seacă, banală, se înfăţişează în faţa cititorului. „Oamenii aceştia de treabă — remarcă ironic scriitorul trăiau fiindcă apucaseră să se nască şi continuau să trăiască în virtutea instinctului de conservare". Nici un ideal nu animă viata stearpă şi plictisitoare a N e-grovilor, viaţă a 'cărei uniformitate seamănă cu pendularea limbii unui ceasornic. Aceasta însă nu împiedică pe moşieri să întunece viaţa altora, să umilească şi să batjocorească pe acei care nu stau pe aceeaşi treaptă socială cu dînşii. In virtutea calităţii de boier, Negrov îşi ia dreptul de a distruge viaţa ţărănoii Avdo-lia Emalianovna, de a dispune de ea ca de un obiect oarecare. In virtutea aceleeaşi calităţi, soţii. Negrov supun pe fiica Avdo-liei, Liubonca, la cele mai grosolane jigniri cart în conştiinţa fetei lasă crestături adinei şi dureroase. Deşi sînt inculţi şi mărginiţi, moşierii şi înalţii funcţionari din romanul lui Herzen îşi dau aere de intelectuali, îşi permit să „atace" unele probleme culturale. Negrov se sileşte să dea „verdicte" asupra inutilităţii limbii latine, aşa cum ar da, de pildă,, ordine vizitiului său. „E o limbă cu totul nefolositoare" — spune el cu privire la limba latină „Medicii, bineînţeles, au nevoie de ea, că doar n-o să vorbească pe înţelesul bolnavului, ca să afle omul că mîine dă ortul popii! Dar nouă la ce ne-ar sluji, rogu-te?" Preşedintele tribunalului E.S.P.L.A. 1954. \ „CINE-I DE VINĂ ?'■ 309 \ din N. N. se avîntă în discuţii „literare" cu un consilier, „care nu citise nimic în afara hotărîrilor administraţiei guberniale" ţi îşi încearcă „ascuţişul critic" pe opera lui. Puşkin: „Ştiu, şi încă prea bine, că toate periodicele de astăzi îl laudă pe Puşkin, l-am citit şi pe Puşkin. Versurile sînt bunicele, dar le lipseşte ideea, sentimentul, şi pentru mine, dacă lipseşte asta (arată însă din greşeală partea dreaptă a pieptului) toate sînt o vorbire goală!" Ochiului critic al scriitorului nu-i scapă nici birocratismul care înfloreşte nestingherii în aparatul de stal ţarist. Figura lui Osip Evseici, pe care îndelungata experienţă funcţionărească l-a transformat într-un fel de „doctrinar" al birocratismului este caracteristică. Lui Osip Evseici „nicicînd nu i-a trecut prin minte să facă vreo legătură între ceea ce lucra pe hîrtie la birou şi existenţa reală a unor circumstanţe şi personaje la care aceste hîrtii se refereau. Dosarele erau pentru el ceva abstract, o înlănţuire de adrese, comunicări, rapoarte şi referate, aranjate într-o anumită ordine şi crescînd la număr după anumite reguli". Pe o vastă întindere în spaţiu şi timp (pentru că autorul îşi clădeşte romanul pe o serie de biografii care converg către firul central al acţiunii), se desfăşoară tabloul uriaş, întunecat, al societăţii feudale din Rusia. Pînă aici am desprins doar cîteva figuri din acea categorie pe care am, numi-o „a vinovaţilor". Ironia lui Herzen. este o ironie tristă. Zîmbetul provocat de humorul scriitorului, humor de o factură deosebită, este însoţit de o strîngere de inimă dureroasă. Din altă lume decît cea a paraziţilor,— dintr-o lume tristă, din, lumea nevoită să alimenteze huzurul celor kcare o apasă, Herzen desprinde alte figuri, privite cu compasiune, cu o înţelegere adîncă şi cu o dragoste mărturisită. Evocînd căsuţele modeste, povîrnite de ani, în care trăiesc „oamenii preocupaţi de gîndul dacă vor avea ce mînca a doua zi", Herzen spune: „Căsuţele acestea se vor nărui în curînd, în locul lor vor apărea altele noi. şi nimeni nu-şi va mai aduce aminte de ele; şi totuşi, acolo, între zidurile lor, s-au născut şi au crescut oameni, au clocotit pasiuni, s-au perindat generaţii după generaţii, cu toate că despre aceste existenţe nu se ştie mai mult decît se ştie despre sălbaticii din Australia. Ca şi cum omenirea le-ar fi scos în afară de lege, igno-rîndu-le cu desăvîrşire"... Intr-una din aceste căsuţe a văzut lumina zilei Dmitri lacovlevici, fiul bunului, dar oropsitului medic Cruţiferski. Medicul Cruţiferski este una din victimele societăţii ostile în care trăieşte. Toată clientela îi este luată de un medic lînăr şi ignorant adus de un moşier. Soarta bătrînului Cruţiferski este soarta intelectualului cinstit, înzestrat, care într-o societate ingrată este dat de-o parte, strivit, tocmai pentru cinstea, modestia şi capacităţile lui. „Viaţa medicului Cruţiferski a fost o luptă eroică, îndelungată şi • uriaşă, pe un tărîm lăsat în întuneric, iar răsplata i-a fost doar pîinea de toate zilele, pentru a doua zi, şi teama de a fi lipsit în viaţă de ea". De aceea acest intelectual plin de avînt, însufleţit de dragostea de a crea, dea fi folositor umani lăţii, se ofileşte înainte de vreme, devine gîrbov şi istovit. Purtînd stigmatul originei „obscure", în faţa societăţii „înalte" plăpînd şi de o exagerată sensibilitate, Dmitri Cruţiferski va fi expus la nesfîrşite umiliri. El e nevoit să îndure grosolăniile şi ofensele lui Negrov şi ale infidelei sale soţii, care în sufletul său prea sensibil au o rezonanţă dureroasă, chinuitoare. In casa lui Negrov, el se simte ca într-o apăsătoare captivitate. „Tînărul era ca o pasăre care nimerise singură într-o colivie. Prizonieratul îl înăbuşă, dar tînărul nu schiţează nici un gest de împotrivire, nici o acţiune de revoltă. O singură dată Cruţiferski îşi exprimă cu glas tare indignarea faţă de purtarea lui Alexei Abra-movici: atunci cînd acesta din urmă îi cere cont (cu cinismul şi lipsa de delicateţe care-l caracterizează) asupra dragostei tî-nărului pentru Libonca. Dar protestul acesta este singular, este un, accident în viaţa lui Cruţiferski. Neholărîrea şi pasivitatea, resemnarea în faţa cruzimii vieţii, dublate de o falsă, viziune asupra lumii, de idealism, îl transformă în, cele din urmă .pe erou într-o falnică epavă omenească. Cruţiferski este doborît de dragostea soţiei sale pentru Beltov şi sfîrşeşte prin a deveni alcoolic şi bigot. Tragismul vieţii lui 310 DAN SOREANU Dmitri Iacovlevici este acela al intelectualului cinstit, dar umil, şi care din pricina nepartici-pării efective la viaţa socială, la o activitate largă pentru un scop luminos, din pricina idealurilor sale înguste şi a închistării în viaţa familiară, se prăbuşeşte la cea dintîi lovitură mai puternică. Deşi are un sfîrşit nu mai puţin tragic. Liuba Cruţiferskaia întîmpină în alt mod loviturile pe care i le destinează viaţa. Ea încearcă să se împotrivească, în felul ei, să protesteze, chiar dacă o face izolat şi oarecum naiv. Jignirile Negrovilor deşi o fac să sufere, nu le primeşte cu umilinţă, ci cu demnitate, cu un dispreţ tacit fală de cei care o jignesc. Cruţiferscaia nu împărtăşeşte resemnarea soţului ei, scepticismul şi mizantropia cu fumuri „idealiste" ale acestuia. Ea aspiră către idealuri înalte, perspectiva ei este largă, dorinţa „de a face ceva" este vădită, începe să-l iubească pe Beltov, tocmai pentru că acesta era răscolit de aceleaşi probleme mari şi însufleţit de idealuri, pe care ea le-a înţeles. Nenorocirea Liubovcăi este aceea că Beltov, „omul de prisos", nefiind capabil să-şi realizeze aspiraţiile, să construiască puntea între năzuinţă şi realitate, fuge. In afară de aceasta, în conştiinţa femelei (toloda,tă soţie şi mamă) se dă o luptă chinuitoare între dragostea pentru soţ şi copil pe de o parte, şi dragostea pentru Beltov pe de altă parte, luptă care o macină. Lipsa de înţelegere a egoistului Cruţiferski contribuie la prăbuşirea femeii, dar dragostea pentru Beltov şi visurile ei avîntate ră-mîn neatinse. O figură interesantă este doctorul Crupov, un protestatar holărît, care observă cu ironie falsitatea şi putreziciunea societăţii moşiereşti şi rupe cu brutalitate vălul ce-i acoperă plăgile. Printre altele, el demască duplicitatea şi convenţionalismul familiei în societatea feudală: „In viaţa familială de la noi domneşte un fel de convenţionalism; există numai ceea ce se vede, ca într-un decor de teatru; dacă nu s-ar vedea că soţul îşi ceartă soţia, că părinţii îşi sîcîie copiii, nici nu s-ar putea bănui măcar ce au comun oamenii aceştia, dece-şi amărăsc zilele reciproc şi de ce trăiesc împreună". Luciditatea şi optimismul doctorului Crupov se opun fumurilor „idealiste" şi scepticismului îngust al lui Cruţiferski. Cititorul se alătură argumentelor logice dictate de bunul simţ, ale doctorului. Joseph, preceptorul lui Beltov, este un visător înlîrziat, un entuziast trecut de 40 de ani, care se consacră cu veneraţie activităţii de educare a tinerelului. Principiile sale sînt umaniste: „Numai iubirea pentru aproapele tău, numai iubirea faţă de binele tuturor să-ţi fie scop", spune el într-o scrisoare adresată lui Beltov. Dar marea eroare pe care o comite Joseph şi pe care „mai tîrziu" o va regreta, este aceea de a fi insuflat lui Beltov principii, „pure", rupte de realitate, de a-i fi oferit un tablou idilic, edenic, al vieţii. Mama lui Beltov şi preceptorul „au făcut totul ca el să nu poată înţelege realitatea vieţii; au căutat cu grijă să-i ferească privirile de tot ce se petrecea în lumea asta mohorîtă, şi în loc să-1 facă să guste din amărăciunea realităţilor zilnice ale vieţii, i-au insuflat idealuri strălucitoare; în loc să-1 ducă în piaţă şi să-i arate sălbăticia şi lăcomia gloatei avide de bani, ei l-au dus la un spectacol feeric de balet, asigurîndu-1 că şi în viaţa de toate zilele domneşte graţia şi îmbinarea armonioasă dintre mişcări şi sunete..." Această educaţie i-a fost fatală tînărului Vladimir, l-a lăsat nepregătit, dezarmat în faţa asprimilor vieţii. Pe Beltov, Dobroliubov l-a considerat, pe bună dreptate, unul dintre acel „oameni de prisos" care şl-au făcut cunoscută prezenţa în multe din cele mai. însemnate scrieri literare din secolul al XIX-lea („Evghenii Oneghin" de Puşkin, „Un erou al timpului nostru" de Lermontov, „Rudin" de Turghe-nlev, „Oblomov" de Goncearov, etc.). Beltov este, datorită atît educaţiei „de sihastru" pe care a primit-o cît şi mediului nefavorabil în care trăieşldţ un rob al principiului în sine, al idealurilor şl aslpraţlilor „pure". El se dovedeşte a fi incapabil de a desfăşura o activitate serioasă, incapabil de a dărîma acel zid chinezesc care desparte (pentru dînsul) principiul de aplicarea lui în viaţă, teoria de practică. Despre oamenii de felul lui Beltov, Dobroliubov spune că „se dovedesc cu toţii neputincioşi în faţa pasiunii unor împrejurări adverse, toţi devin în egală măsură nuli atunci cînd trebuie să desfăşoare o activitate ade- „CINE-I DE VINA ?' 311 •varată şi serioasă"1). Beltov încearcă pe rînd diverse profesiuni, dar în fiecare poposeşte un scurt timp. Este funcţionar, dar se plictiseşte, învaţă medicina, se ocupă cu pictura, dar toate îl plicilsesc deopotrivă, începe să rătăcească prin bătrîna Europă, dar curînd îşi dă seama că pretutindeni e musafir, că în timp ce toţi oamenii fac ceva, el trîndăveşle. Beltov vede rnai departe şi mai adînc decît contemporanii săi, îşi dă seama de anomaliile sociale, dar nu luptă pentru stîr-pirea lor. „Beltov şi Rudin — spune Dobroliubov — oameni însufleţiţi de năzuinţe cu adevărat înalte şi nobile, nu numai că nu fuseseră în stare să se pătrundă de necesitatea unei lupte dîrze, pe viaţă şi pe moarte, împotriva împrejurărilor de care se simţeau apăsaţi, dar nici nu şi-au putut închipui că o atare luptă ar fi cu putinţă într-un viitor apropiat"3). Atît Beltov cît şi ceilalţi din galeria „oameniior de prisos" se prezintă ca nişte „caractere puternice, strivite de un mediu defavorabil"3). 1) Dobroliulov, Opere Alese. Art : „Ce este oblomovismul?" Ed. „Cartea Rusă", pag 104 2) Ibidem, pag. 105 3) Ibidem, pag. 104 Ceea ce-l caracterizează pe Beltov este conştiinţa că e un om superior, că ar fi putut deveni cineva, dar că aceasta nu se va întîmpla. Beltov este conştient de inutilitatea sa, de incapacitatea de a activa. El recunoaşte cu tristeţe că e un om de prisos: „fapt este că sînt un om inutil"; sau „nu-i boală mai rea decît conştiinţa inutilităţii forţelor tale". Se pune însă întrebarea: oare Beltov n-a dat nimic pozitiv societăţii, oare a fost cu desăvîrşire un om nefolositor? Nu, Beltov a adus ceva pozitiv, cu toată miopia şi dezorientarea sa, cu toată neputinţa de acrea ceva durabil. Acest „ceva" îl constituie ideile sale înaintate şi patosul cu care le afirma, protestul (fireşte destul de vag) împotriva orînduirii feudale. Dovadă o constituie ara cu care era înlîmpinal de clasele dominau te. Moşierii şi înalţii funcţionari îl urau „simţind că Beltov reprezintă un protest, un fel de demascare a vieţii lor, un fel de ripostă împotriva întregii ei rînduieli". Dar cei care vor transforma protestul nedesluşit şi şovăitor într-o luptă activă, revoluţionară, nu vor fi Beliovii sau Rudinii (care au evoluat în Oblomovi), ci democraţii revoluţionari, „tînăra generaţie" cum îi numeşte Dobroliubov, din care vor face parte atît Herzen cît şi Dobroliubov. Dan Soreanu REVISTA REVISTELOR CONTEMPORANUL (Nr. 407-408, 23. VII—30.VII.1954) Lărgindu-şi în mod simţitor obiectivul prin publicarea de materiale interesante cu privire la diferite probleme ale artei (teatru, cinematografie, plastică, muzică) şi ştiinţei, revista „Contemporanul'1 — din acest punctele vedere — şi-a sporit utilitatea. O vădită moliciune, însă, a cuprins sectorul literar al revistei. Observaţia nu se referă numai la cantitatea sau proporţia diferitelor materiale (în cîte un număr se publică un reportai uriaş care cuprinde o pagină de revistă şi o poezie sau două, articolele de critică lipsind în mare măsură), ci şi la calitatea lucrărilor publicate. Astfel, Dragoş Vicol în poezia „Patriei." reconstituie cu material şi mijloace împrumutate de la alţii (Eminescu, Beniuc) o atmosferă ce nu corespunde realităţii noastre. Poezia începe cu un ton săltăreţ, haiducesc: Eu drumuri multe am bătut în viaţă; Atîtea mari furtuni m-au şfichiuit Atîtea arşiţi greu m-au toropit... în care poetul mimează neexpresiv după unele cunoscute versuri ale lui Mihai Beniuc. După ce ne pune imaginaţia într-o mare încurcătură transformînd poetic „pădurea" într-un fluier (...„pămîntul frate mi-i, pădurea, fluier"...) poetul comiteo mare Impietate .rupînd din Eminescu bucăţi de versuri, ca apoi să scrie: Şi dacă-n ram se coe atîtea poame Şi-n lanuri grîul freamătă în vînt, E că pe însoritul... Poezia continuă pe acelaşi ton dulceag, avînd darul miraculos de a arăta viaţa noastră lipsită de orice greutăţi şi contradicţii. Talentul lui Nicolae Labiş se realizează inegal în cele două balade pentru 23 August. De la poezia „Spre înaltul cel mai înalt", închinat alpiniştilor care în cinstea zilei de 23 August vor înălţa drapeluri pe piscurile neatinse pînă acum, ne aşteptam la o mai profundă generalizare poetică. După ce începutul poeziei crease un fundament durabil pentru o construcţie poetică valoroasă: Spre înaltul cel mai nalt, Către creste de bazalt, Unde nu mai nasc izvoare Şi nici negre căprioare... poetul întrebuinţează mijloace poetice uzate care întunecă ideea poeziei. In schimb, cealaltă poezie, „Ca-n zece milenii": deşi cuprinde unele versuri prea abstracte şi asociaţii poetice riscate, se ridică totuşi la înălţimea unei poezii valoroase. Mîndria poetului, asemănătoare mîndriei sălbatice a naturii, capătă forme de o remarcabilă forţă poetică: A văzut cineva cu ochii vii cum se mişcă Soarcle-n cercuri înalte pe cer? A văzut cineva munţii veşnici năseîndu-se Din straturi de calcar, de nichel şi fier? Noi într-un deceniu văzut-am aevea, Ca-n zece milenii rapide, crescîndj O patrie nouă — din plaiuri flămînde Şi suflete noi — din durere renăseînd. REVISTA REVISTELOR 313 Izbutit ni se pare reportajul „Prin bătrînul şi veşnicul tînăr Iaşi" de Al. Ivan Chilia; reportajul „Cu alt simţămînt le-ntîmpin, vale a Jiului" de II. Rohan, este străbătut pe alocuri de o exaltare nefirească şi uneori autorul recurge la figuri stilistice improprii („...străbăteau drumul •de la suprafaţă spre rinichii pămîntului"). JVu ştim în ce măsură este sugestivă compararea galeriilor subterane ale minei cu nişte rinichi (care din punct de vedere anatomic au o funcţie precisă ) , dar lucrarea evocă destul de bine vremurile grele, eroice prin care au trecut minerii din Valea Jiuluit schiţînd uneori şi profiluri umane. Din păcate, ultima parte a reportajului, care se referă laviaţa de azi a minerilor din Valea Jiului, este mai puţin realizată şi mai mult expozitivă. Sectorul de critică literară este foarte puţin reprezentat în ultimele numere ale revistei „Contemporanul". In cadrul discuţiei asupra cîntecului de masă, Ion Va-silescu publică articolul despre „Cîntecul satiric"; fără intenţii analitice adinei, articolul conţine unele idei interesante, cum ar fi folosirea tradiţiei populare în acest gen de cîntec, problemă ce ar trebui discutată mai departe. „Concluziile la discuţia despre limba operelor literare" sînt, după cum. recunoaşte si articolul respectiv, „departe de a avea pretenţia de a fi lămurit problemele ce s-au ivit". GAZETA LITERARA (Nr. 19-20, 22.VII — 29. VII. 1954) Ţ)acă nu putem spune că „Gazeta Literară" s-a sincronizat pulsului vieţii noastre, lucrul acesta ţinînd încă de domeniul idealului, nu-i putem contesta totuşi preocuparea vădită de a se afla în centrul unor probleme actuale. Ultimele poezii publicate în gazetă atrag luarea aminte prin varietatea temelor. Trebuie subliniată în primul rînd prezenţa lui Cicerone Theodorescu, care în „Blok-notes-ul polonez" transmite imagini din ţara prietenă. Uriaşa umbră a luiKos-ciusco, simbol al luptei pentru libertate al poporului polonez, stă de strajă măreţelor realizări şi idealuri: Dar vezi — în slavă—dealul cu cetate Al lui Kosciusco... Aprigă, înaltă, Aicea e Polonia, cealaltă: Kosciusco! Parc-ar zice: Libertate („Cracovia" ) După ce creează imaginea unei manifestaţii de 1 Mai din cunoscutul centru miner („Stalinogrod"), Cicerone Theodorescu, în acelaş ciclu,publică poezia de o deosebită forţă emotivă „Oşwiencim". Poezia nu este numai un înflăcărat mesaj pentru pace, ori tabloul tragic al demenţei cotropitorilor fascişti, ci şi o exprimare limpede a valorii libertăţii pe care şi-a cucerit-o poporul polonez. Poezia evocă o atmosferă grea, apăsătoare; în faţa acestei situaţii, fiecare element invocat îşi simte existenţa ameninţată: Ţigara e amară. Un chibrit Şi-a dat suflarea, iute pîlpîind Cuvintele, doar fumegă şi — iute — Se sting, în scrum se risipesc, pierdute. Poezia este străbătută de o sonoritate gravă. Infiecarevers, cuvîntulparcă transmite imaginea crimei: Cuvintele se ghemuie în fund. Fiinţe parcă sînt! Să nu răspund... ... Cu braţele înnebunind spre uşe, Sculpturi incandescente, de cenuşe... Un sentiment de gravitate străbate întreaga poezie, fără a se transforma într-o amară filozofie mic burgheză. Patetică este ura neiertătoare a poporului care construieşte o viaţă nouă: Apus... Pămîntul — în văpăi tresare! El înfierbîntă altfel de cuptoare. 314 REVISTA REVISTELOR E altul focul. Şi se-aprind în el Sculpturi incandescente, de oţel. Cuvintele au os şi carne-acu Şi se ridică — pumn — şi strigă: Nu! Deosebit de interesant se anunţă a fi poemul lui Mihu Dragomir „Tudor din Vladimir'1. Fragmentul publicat în'„Gazeta Literară" , redă cîteva întîmplări prin mijlocirea cărora poetul reînvie atmosfera vieţii sociale în preajma răscoalei lui Tudor. Ni se dezvăluieo latură rnai puţin cunoscută pînă acum a talentului lui Mihu Dragomir, şi anume forţa epică. Acţiunea poemului — aşa cum este concepută (după cum reese din fragmentul publicat), conţine în sine episoade şi întîmplări care pot reconstitui foarte bine epoca, prin dezvăluirea obiceiurilor, moravurilor, şi în primul rînd prin crearea de oameni ai epocii. Semnalăm, însă, că în lectura poemului am fost obligaţi să recitim de cîteva ori unele fragmente pentru a putea înţelege despre ce e vorba. De exemplu: „Oaspeţi în ceardac se adună/Temenele-şi fac, cu şart/Dar cam plictisiţi... de o lună/tuscă-neală nu s-a spart." Inspirîndu-se din. recentul succes al conferinţei de la Geneva, Ştefan Iureş scrie „Mesaf luptătorilor de la Geneva". In preajma zilei de 23 August, poetul Eugen Frunză îşi cîntă dragostea: faţă. de partid („Stegarul) , îndrumătorul scriitorilor patriei noastre, iar Nicolae Tăutu închină versurile întitulate: „Desrobitorii", eliberatorilor patriei. Tînărul poet Nicolae Şloian, a publicat în ultimele numere ale „Gazetei Literare"două. poezii. Prima: „împreună", este o poezie modestă, în care ideea prieteniei oamenilor noi este întunecată uneori în unele versuri neizbutite şi lipsite de emoţie: Cînd zile noi prin luptâ-au prins să vină, înaripaţi, — cu slobodele zori Am năvălit în iureş, spre lumină, Ca albatroşii cei cutezători. In cealaltă poezie: „Dreptul meu", e lăudabilă atitudinea tînărului poet îndreptată împotriva cosmopoliţilor aroganţi: Foşti domnişori sătui de-nvăţătură, Aşa cum eu am fost de sărăcie, Pe unde pot mă-mproaşcă toţi cu ură Şi vin să-mi ceară socoteală mie. Versurile sînt sincere şi străbătute de-o îndreptăţită mîndrie a omului simplu, căruia i s-au deschis astăzi perspective luminoase: Că an de an învăţ prin şcoli mereu Nu mă fălesc ca un curcan prin sat, Dar o mîndrie am; e dreptul meu: Că şi-un argat ajunge învăţat! In versurile libere ale poemului „Fericirea mea" , tînărul Daniel Drăgan, pe un tonadesea prea retoric, încearcă să-şi motiveze poetic atitudinea sa de om nou în societate. Poetul spune că deşi nu şi-a vărsat sîngele pentru viaţa ce-o construim, şi-a pus inima „la temelia acestor prefaceri". Ne aşteptam însă la o dezvăluire mai amplă a legăturii dintre eroul liric şi popor. Legătura este probată destul de facil, prin faptul căiubila eroului a fost omorîtă de duşmanul de clasă. Fără îndoială că eroul liric încă nu a descoperit esenţa legăturii între el şi clasa sa. Cu toate acestea versurile sînt pline de delicateţe atunci cînd descriu chipul iubitei şi cuprind unele accente tragice atunci cînd eroul îi deplînge moartea. In ultimele numere ale revistei proza a fost mai puţin reprezentată. O lucrare reuşită se dovedeşte a fi schiţa „Scrisoarea" a tînărului prozator loan Grecea. Schiţa surprinde cu perspicacitate firea eroului într-o întîmplare obişnuită din familie. Moş Toma, un ţăran, primeşte de la colonelul regimentului în care feciorul său Ion îşi făcea stagiul militar—o scrisoare. Această întîmplare cu totul obişnuită, devine un prilej' fericit de dezvăluire a firii personajului. Ion, fiul lui Moş Toma fusese în saţ un flăcău cam sburdalnic, ceea ce îl face pe Moş Toma să cugete că fiul său a comis o greşeală care a cdras nemulţumirea comandantului. Această bănuială se întemeiază şi pe amintirea unei întîmplări petrecute în ţară cu cîţiva ani în urmă. Un alt flăcău fugise din armata burghezo-moşierească, fapt care a declanşat o adevărată dramă în familia sa. Pe Moş Toma îl cuprind gînduri rele. REVISTA REVISTELOR 315 Fir «cumpătată, dar bănuitoare, el trece prin momente ale grea încercare, frămintîndu-se în cele mai negre presimţiri. Din fericire, conţinutul scrisorii este contrariu aşteptărilor, Ion fiind evidenţiat în armată. Principala calitate a schiţei constă în faptul că reuşeşte să contureze bine un caracter. Lucrarea ar fi cîştigat mai mult dacă s-ar fi lipsit de un episod convenţional, intervenţia unei fete pe care o jucase Ion înainte de a pleca la armată, şi care la vestea că flăcăul a fost evidenţiat, sugerează deodată eventualitatea unei căsătorii. Şi în ultimul timp, „Gazeta Literară" a continuat o foarte bună tradiţie publicînd materiale, care ne sînt de un real folos, din critica şi estetica sovietică. Astfel, articolele „Mica trilogie" de Z. Papernîi şi „Esenţialul în viaţă şi dramaturgie" de C. Simonov constituie nu numai un exemplu pentru critica şi estetica noastră, dar răspund unor probleme ce frămînlă viaţa noastră literară. La zece ani de la eliberarea Patriei noastre, se impunea necesitatea unor articole-bilanţ despre luptele, realizările şi lipsurile ce le avem în literatură. Un arti- col asupra poeziei marelui deceniu a şi apărut sub semnătura Veronicăi Porumbacu. In critică se mai remarcă, articolele: „Calea spre sufletul copilului" de Mir on Dragu, „Un poet al tinereţii" de V.Mîndraşi „Nucleul unui ciclu de romane" de Mihnea Gheorghiu, articole ce se evidenţiază prin actualitatea problemelor abordate, dar care suferă ca putere de analiză. Cu o îndreptăţită bucurie a întîmpinat D. Micu succesele poeţilor din Cluj („Realizările poeţilor din Cluj"). Probleme noi ridică articolul lui S. Damian: „Unele recidive ale naturalismului"; scris cu combativitate şi acuitate critică, articolul se ridică împotriva manifestărilor naturaliste în literatura noastră, combălînd îndeosebi naturalismul ce se manifestă în unele lucrări satirice, prin înregistrarea impasibilă, anlidialectică a fenomenelor negative din viaţa noastră. Rubrica de note şi comentarii în ultimele numere riscă, să devie o rubrică de simple informaţii. Reac-livizarea acestei rubrici este mai mult decît necesară. D. C. TÎNĂRUL SCRIITOR (Nr. 4-5, aprilie-mai, 1954) Y)in lucrările în proză publicate de revista „Tînărul Scriitor" merită a fi discutată, atît pentru calităţile cît şi pentru lipsurile ei, nuvela lui Ion Lăncrănjan,, „Cordovanii". Lectura acestei nuvele ne relevă un talent autentic, de o evidentă forţă epică, ceea ce însă nu l-a ferit îndeajuns pe tînărul prozator de unele deformări naturaliste (mai ales în prima parte a povestirii). Nuvela este scrisă într-un stil viguros, inspirat cu pricepere din experienţa artistică a clasicilor literaturii noastre. In mod deosebit se observă influenţa lui Slavici (vezi „Moara cu noroc", figura lui Lică Sămădău), a lui Liviu Rebreanu (vezi romanul „Ion"), a povestirilor pline de vigoare ale maestrului Mihail Sadoveanu, de unde tînărul autor a învăţat multe lucruri privitoare la tehnica povestirii şi la utilizarea unei limbi poetice îngrijite şi îmbogăţite prin folosirea creatoare a limbii populare. Autorul narează materialul faptic într-un mod degafat, fără încorsetări aride, fără a încălca însăregulele elementare ale compoziţiei povestirii, ale construcţiei ei artistice. Povestirea reuşeşte să ţină cititorul toată vremea atent, interesat de acţiune. Dar această capacitate de a reţine atenţia cititorului nu se întemeiază întotdeauna pe zugrăvirea realistă a elementelor tipice din viaţă, lunecîndu-se adesea spre o preocupare excesivă, exagerată — vădind influenţa metodei, naturaliste — pentru scenele violente, de dezlănţuiri fiziologice necontrolate. La început, ni se dă o imagine fugară a unei mulţumitoare stări de linişte şi împăcare în familia Cordovanilor.Oamenii (Cordovanii): Lugo-jan Androne (tatăl), Simion (fiul),Lae (fiul 316 REVISTA REVISTELOR cel mai mic ) care-şi povesteşte înlîmplările ,sînt fericiţi. E o familie plină de demnitate: „Am trăit laolaltă, cum am nimerit-o şi cum s-a putut. In faţa găzdoilor nu ne-am plecat. Umblam cu cuţitul după şerpar şi cu bîta-n mînă". Cordovanii erau oameni cumsecade, dar şi amarnici la mînie: „Nu odată ne-am luat cu alţii de piept — ne spune Lae —pentru o brazdă de loc şi pentru altceva. Ne-am bătut cu alţii, dar între noi, nu. Pînă în primăvara aceea păcătoasă nu ne-a ştiut nimeni cum am trăit şi ce-am făcut." Dar iată că brazda aceea de pămînt pentru cqre se luau cu alţii de gît, setea de pămînt, văzut ca proprietate capitalistă, roade ca o rugină legătura de fier a familiei Cordovanilor, slîrneşte neînţelegeri, dezlănţuie patimi şi acţiuni animalice între frate şi frate, între tată şi fiu. Androne Lugofan, aliat cu fiul său Simion şi cu o „cu.rviştinău, soţia acestuia,se bat cu Lae pentru pămînt. începe o ură câinească între ei, care stăruie peste conştiinţa lor ca o negură grea, înfiorătoare. Se taie cu securea, se lovesc cu furca, se pîndesc peste tot, se ameninţă; ura creşte, lăcomia de pămînt o alimentează din plin. In furul lor se ţese întreaga imagine a satului. Se amintesc simbolic oameni care s-au stins pe front, se tîrguiesc căsnicii după tipul societăţii capitaliste, pe care oamenii cu o voinţă mai puternică le refuză (vezi atitudinea Parascăi, iubita lui Lae, faţă de bogătanul de la Sebeş), alţii sînt viciimile lor; oamenii beau la crîşma chiaburului Ieronim, care-i exploatează sînge-ros; cîţiva membri de partid ţin şedinţe acasă, la unul dintre ei; forţa lor, firavă la început, creşte, şi după cîţiva ani satul începe să se schimbe. Se înfiinţează o gospodărie colectivă. In furul ei, chiaburii şi alţi duşmani ai poporului stîrnesc o atmosferă de împotrivire. Oamenii se înscriu cu mai multă sau mai puţină tragere de inimă. Pe cei mai slabi, zvonurile îi derutează. Simion se-nscrie şi el din vreme. Lae, însă, se încăpăţînează. Bătălia dusă pentru pămînt i-a crescut pofta de proprietate privată. Continuă judecata cu fratele Simion. La început, gospodăria merge mai slab; Lae se bucură că n-a intrat şi el. Dar în toamna viitoare, cînd se împart roadele, rămîne uimit de cantitatea de cereale pe care a luat-o fratele său. Secretarul de partid din sat vede în Lae un om cu un fond sufletesc cinstit şi nu vrea să-l lase să se piardă. După îndelungi frămîntări, Lae se dumireşte şi vrea să se împace cu Simion. — „Măi, frate Simioane, glia ne-a despărţit, glia să ne unească. Destul ne-a încălecat ea pe noi, s-o mai încălecăm şi noi pe ea... Şi-apoi, las'să vadă tot satul ce pot, eînd e vorba de Cordovani". Cu această perspectivă se încheie nuvela lui Ion Lăncrănfan. Trebuie semnalat un pericol care — ignorat — ar avea consecinţe nefaste asupra dezvoltării ulterioare a tînărului prozator. D in nuvelă răzbate adesea ideea ne]ustă că dintr-o sete atavică, bolnăvicioasă pentru pămînt, din cauza unei iubiri mistice a gliei, au loc ciocnirile şi dramele dintre oameni. Ori, trebuie făcută delimitarea între această idee şi aceea că la baza conflictelor din mediul ţărănesc stă proprietatea privată capitalistă, care-l subjugă pe om şi ucide în el toate sentimentele frumoase. Această din urmă idee apare toluşi înceţoşată. Se poate vedea astfel acel imn al gliei de la pagina 9 (Nr. 5), pe care Lae îl rosteşte transfigurat, ca pe-o rugăciune a părnîntului: „Cine zice că glia i făptură moartă, fară viaţă şi fără suflet, minte!... Glia-i vie, trăieşte şi răsuflă ca omul!" etc. Şi-apoi, întocmai ca Ion al Glanetaşului, Lae, privind pămînturile din Obreja, rosteşte înecat de pofta de pămînt: ţ,Oi pune sfăpînire pe jumătate din lucrurile noastre şi i-oi fugări pe toţi de-acasă. Şi din sat i-oi fugări!" Şi apoi face exact acelaşi gest pe care cu vreo 40 de ani în urmă l-a făcut în Nordul Ardealului Ion al Glanetaşului: „Aşa mă socoteam eu în vreme ce ieşeam din vale, de la Calea Amară. Şi-n căuşul dreptei frământam nişte ţărîna luată din locul nostru din Obreja" (sublinierea noastră). De asemenea, pentru a reda şi mai mult autenticitatea vieţii satului nostru din perioada de după 23 August 1944, cînd lupta de clasă ia formele cele mai ascuţite şi mai variate, era necesar ca această luptă să fie şi mai reliefată. Lupta dintre chiabu-rime şi ţărănimea muncitoare este adeseori umbrită de lupta din familia Cordovanilor. Grigore Kiriţescu publică în numărul 4 REVISTA REVISTELOR 317 nuvela „Se topesc zăpezile", în care ne înfă-jişează figura unui tînăr muncitor, Şerban, plecai din Bucureşti să lucreze la o staţiune de maşini şi tractoare, unde îşi dezvăluie toată priceperea şi toată abnegaţia lui în munca pentru construirea socialismului, pentru dezvoltarea agriculturii noastre pe baze ştiinţifice Prezenlîndu-ne trăsăturile noi ale acestui tînăr muncitor înaintat, autorul nu reuşeşte să păstreze peste tot o anume sobrietate artistică, lăsîndu-se furat de unele aspecte neesenţiale, „şmechereşti" ale eroului, oglindite şi în limbajul acestuia, elemente care îşi pierd pitorescul şi farmecul atunci cînd nu sînt dozate cu chibzuinţă. Alexandru Popescu în „In drum spre casă", poposind la moş Banu Bădilă îi. desvăluie acestuia un adevăr care slîrneşle în familia moşneagului o adevărată dramă. Povestirea e simplă. Cu ani în urmă venise-n sat la ei un ins care i-a cunoscut fata şi apoi i-a cerul-o în căsătorie. Căsătoria are loc şi. în scurt timp Săcăreanu (ginerele), ajunge să aibe munci obşteşti în Sfatul Popular. In preajma alegerilor, cînd moş Banu Bădilă află că înainte ginerele său a fost un duşman al poporului, un asupritor al celor umiliţi pe o moşie boierească —pleacă apăsat de durere şi necaz la Sfatul Popular să-ldenunţe. In „Trandafirul ofilit", Ion Friduş ne prezintă chipulodios al unui funcţionar, Ghiţă Popescu, arivist intrigant şi făţarnic, care umblînd să submineze poziţia şefului său Vasile lonescu, „un bălrînel bolnav şi ramolit", cum îl credea el, ajunge pînă la urmă să. cadă el însuşi îngroapă pe care i-o sapă acestuia cu atîta perversă răutate. „... Totuşi", o scurtă schiţă a lui. V. Nicorovici, menită să satirizeze scriitorii cu. „un nivel ideologic scăzut", care se documentează superficial şi-apoi merg ţanţoşi în. redacţii unde refuză orice observaţie — fie ea oricît de justă — putea fi mai ascuţită şi mai spirituală. In reportajul literar „Intr-un sat pe vatra Mureşului", Adrian Cernescu vorbeşte despre transformările revoluţionare care au avut loc în salul Cucu, unde s-a înfiinţat o frumoasă gospodărie colectivă. Intîlnim aci figuri de oameni noi, ca brigadierii de pe cîmp, ca îngrijitorul de porci Brendus baci sau ca ciobanul gospodăriei Neică Chirian, oameni. îndrăgostiţi de muncă, preocupaţi necontenit de creşterea avutului gospodăriei, a rezultatelor muncii lor. ■k Dacă în proză am înlîlnit unele materiale valoroase, inspirate din realitatea zilelor noastre, din anii gloriosului deceniu, în poezia din numerele 4 şi 5 ale „Tînărului. Scriitor", oamenii şi faptele lor, din aceste vremi de luptă şi izbîndă, sînt prezentaţi cu sfială. In multe poezii nu-i înlîlnim deloc. In poeziile sale din nr. 4, BorisBuzilă încearcă să prezinte unele aspecte ale noului din patria noastră dar reuşeşte prea puţin, deoarece bazîndu-şi construcţia poeziilor pe antiteza trecut-prezent, nu izbuteşte să ne insufle sentimentul puternic al noului, care se dezvoltă, şi învinge vechiul. Aceasta, fie din pricină că. antiteza e făcută artificial, fie că prezentarea trecutului este mai puternică de cît a prezentului (vezi poezia „Valea Frumoasei"). Cititorul rămîne, în urma lecturii mai mult impresionat de întunecatul trecut decît de zorii vieţii noi din patria noastră. Mai fericit inspirate sînt însă poeziile „Caimanul" (omul care face de mîncare muncitorilor forestieri), „Flueraşii", „Furca" şi „Şcoala", unde poetul reuşeşte să ne înfăţişeze oameni noi, o viaţă nouă, rod al transformărilor revoluţionare cares-au petrecut la noi în ultima vreme. Interesantă este poezia „Şcoala", în care poetul arată cu cîtă dragoste învaţă limba rusă copiii oamenilor de pe malurile Frumoasei. Deşi clădirea şcolii a rămas cu aceeaşi înfăţişare modestă de slînă, interiorul ei, în care răsună astăzi cuvinte despre Lenin şi versuri din Maiakovski, este înseninat şi sufletele copiilor mult mai luminoase. Ceea ce îngreuiază adeseori, versul — de altfel lucrat cu meşteşug — al poeziilor lui Boris Buzilă, este abuzul de regionalisme. Num,ai în trei strofe intîlnim, puse parcă ostentativ, patru regionalisme care nu sînt numaidecît necesare pentru a creia culoarea locală a poeziei: bai, circă, bolîndă, păing, ci dimpotrivă, îi dau un aer arhaic care umbreşte elementul nou pe care poetul vrea să-l afirme în poezia sa. Andi Andrieş scrie un fel de fabulă sau poezie cu lîlc, despre „Papagalul" ce: 318 REVISTA REVISTELOR Semeţ se crede-n sinea lui cît creasta munţilor înalţi... Dar stă acolo unde-1 pui Şi spune numai ce spun alţi. Radu Cîrneci, în „Mulţumire", îşi exprimă bucuria în faţa lanurilor întinse şi îmbelşugate de grîu, care-i amintesc însă şi de-o vreme întunecată, cînd poetul, copil fiind, păştea trei miei pe lîngă drumul din marginea lanului, pe-atunci boieresc, şi cînd vătaful i-a împuşcat un miel de lîngă el. Amintirea este dramatică, stîrnind ura neîmpăcată împotriva acelor vremi de asuprire, şi întărind dragostea pentru lanurile noi de grîu. Mai slabă, prin idilismul ei, este poezia „Zi de martie" a aceluiaş autor. Ion Petrache publică poeziile „Intîlnirea pe graniţă", „Scrisori" („Răvaşul instructorului" şi „Răspuns"). Prima poezie ne vorbeşte despre vigilenţa soldaţilor armatei noastre populare, care apără cu sfinţenie hotarele patriei din faţa oricărui duşman ce-ar îndrăzni să le atingă. Unele versuri sînt însă confuze. Astfel, cînd soldatul îi aminteşte „domnului Jean" pe care-l prinsese la graniţă, despre felul brutal în care l-a maltratat în 1945, cînd grănicerul de acum era ucenic în fabrică: —Să v-amintesc. Era în '45: In fabrică un grup de ucenici, Lipea pe ziduri manifeste. Nu? Cînd pe culoar patronul apăru, înverşunat, spre el v-aţi năpustit. Cititorul rămîne cu impresia că domnul Jean s-a aruncat înverşunat împotriva patronului, cîtă vreme mai jos autorul arată că furia domnului Jean s-a dezlănţuit asupra grupului de ucenici. Poetul trebuie să lucreze cu mai multă grifă la claritatea poeziilor sale, căci astfel de echivocuri strică tot farmecul poeziei. In nr.5, Florin Mugur publică două poezii: „La atac" şi „Rîul celtînăr", dintre care prima ni se pare reuşită şi interesantă_ Iată un citat în care se arată cum pe locul unde altă dală s-au desfăşurat victorioase ostile lui Ştefan cel Mare, acum trec colectiviştii: Aici, unde-n străfunduri armuri fărmate zac, Şi unde zac oştenii unor străbune veacuri, Inaintează-o nouă oştire la atac, Dar fără strai de zale şi fără-nalte steaguri. Păşesc colectivişti spre depărtări, tihnit, In soarele văratec, la prăşilă ieşiră. Şi pare curcubeul ce slava l-a boltit Arc de triumf sub care rînduri lungi se-nşiră. Inaintează-n tihnă şi s-au pornit să cînte. înaintează fără din cale să se-abată. Duşmanii au de ce să se-nspăimînte Şi de această paşnică armată. Trebuie semnalate însă unele nepotriviri de limbă care dăunează reuşitei poeziilor sale. Vasile Balaşca publică poeziile „Focuri de răscoală" („Calea Robilor"), „In poaina luminată", „Focuri pe dealuri" şi „Un fel de plată", în care într~o seamă de versuri frumoase, de factură populară, vorbeşte despre chinuita viaţă a ţăranului nostru în timpul regimului burghezo-moşieresc. Deşi tînărul poet a ştiut să înveţe cu succes din frumuseţea şi tehnica versului popular, în mare măsură el a rămas numai la atît, neexplorînd conţinutul bogat în idei şi sentimente al poeziei noastre populare. Dea-ceea poetul ne'folosindu-se de un bogat material de viată, forţa dramatică a poeziilor sale scade, se poticneşte adeseori în goluri, şi poezia alunecă pe versuri lipsite de idei, fără să lase urme în sufletul cititorului. Frumoase sînt însă descrierile de natură, imaginile în care tînărul poet a ştiut să prezinte natura ca participant activ la sentimentele omului, reliefîndu-i stările sale sufleteşti: Glasul vîntului se pierde pe drumeag de codru verde. Cu seînciri de uşurare Vîntul zace în frunzare. Drumeţind din sat vecin Şapte oameni vin şi vin... După ce oamenii bat cale lungă povestindu-şi necazurile şi nevoile, la auzul lor: REVISTA REVISTELOR 319 Crengile tresar oftînd murmură din cînd în cînd. Stelele-au ieşit din strungă, luna bate frunza-n dungă. Un merit al revistei „Tînărul Scriitor" îl constituie grija cu care descoperă şi publică noi tinere talente din cenaclurile literare. Astfel, numerele de care ne ocupăm publică poeziile: „Păstrează şi-acum B ărăganul" şi „Reîntoarcere" de Ioana Albotă, „Să nu mă-ntrebi" de Vanda Maria Panaitescu, „Taina" şi „Rîndunica" de George Iancu, „Povestea cucului" de Aurel Schwartz, „Azi noapte, munţii" de Teodor Balş, „Mureşul" de Ion Filip, „Copăcel" şi „Poetul ce scrie din birou" de Ilie Tudor (ţăran muncitor din regiunea Craiova) , „Cîntecul partizanului spaniol" şi „Cîntecul deţinutului grec" de Nicolae Fătu, precum şi traducerea poeziei „Invitaţie" de tînărul poet din. R ,P .D. Coreeană, Kim-Un-Be, student la Facultatea de filologie din Bucureşti. Acest lucru nu exclude însă exigenţa şi o mai serioasă îndrumare a tinerilor poeţi, în vederea satisfacerii unor cerinţe elementare ale poeziei. La sectorul de „însemnări critice", deşi e publicat articolul „Cîteva probleme ale creaţiei tinerilor scriitori", apărut în aprilie în „Scînteia", în care se spune limpede că; „Tinerii scriitori simt necesitatea ca revista „Tînărul Scriitor" să le dea un mai mare ajutor în ce priveşte orientarea lor în problemele concrete ale construcţiei socialiste, să publice mai multe articole de îndrumare a începătorilor, să intensifice schimbul de experienţă al tinerilor scriitori în. problemele cele mai actuale", — aceste imperioase cerinţe, care au menirea să contribuie din plin la creşterea tinerelor talente din domeniul literaturii, încă nu şi-au găsit o suficientă rezolvare. Se simte nevoia unui mai mare număr de articole, recenzii şi note ale lucrărilor tinerilor scriitori din care să se tragă adevăruri generale, sfaturi preţioase pentru îndrumarea tinerelor condeie. Totuşi, se poleita unele realizări în această privinţă. Aşa este articolul scriitorului. Al. Philippide despre „Arta traducerii", din care tinerii scriitori îndemnaţi să tra- ducă din poezia altor literaturi pot învăţa lucruri dintre cele mai folositoare. De asemenea demne de amintit sînt articolele „Cuvîntul ce exprimă adevărul" de Gh. Bulgăr şi „Din experienţa cercului literar „Al. Sahia" din Buzău" de Gh. Ceauşu. Este adevărat, însă, că în ceea ce priveşte analiza operelor unor scriitori consacraţi sau mai cunoscuţi, acest sector a făcut progrese evidente. Putem cita în acest sens articolul lui D. Micu despre „Anii împotrivirii" de Geo Bogza— intitulat „Reportajul- Poem", „Aristofan, poetul cetăţean" deGh. Bulgăr şi o cronică de Titus Priboi la „Ana Nucului". Prin sesizarea specificului personalităţii artistice a lui Geo Bogza, a genului în care scrie autorul şi a frumuseţii poeziei sale poetice, articolul lui D- Micu se înscrie printre aprecierile competente care s-au emis în ultima vreme despre „Anii împotrivirii". Criticul demonstrează că opera lui Geo Bogza, scrisă în, anii dominaţiei burghe-zimii şi moşierimii — „anii împotrivirii" — „este expresia unei revolte, a unei îndîrjiri neînduplecate împotriva odiosului regim de asuprire" şi arată cum Geo Bogza „a ridicat reportajul la nivelul celei mai autentice arte". Argumentul esenţial pe care criticul îl aduce — pe drept cuvînt — în explicaţia rnăestriei artistice a lui Geo Bogza, constă în faptul că: „scriitorul trăieşte necontenit în miezul fierbinte al faptelor. Izvorul tuturor emoţiilor estetice pe care le comunică aceste pagini se află în această trăire intensă a problemelor pe care le ridică ele". Articolul nu este lipsit însă de un anumit pedantism al limbajului, care pe alocuri vrea să învăluie în haina noutăţii anumite locuri comune. S lab şi confuz ni se pare articolul „Eminescu şi cîteva din părerile sale despre artă". încă de la titlu, în care intervin elemente de statistică, spunîndu-şi „cîteva din părerile sale despre artă", II. Zalis dă dovadă de neînţelegerea noţiunii de concepţie despre artă, de derută şi lipsă de orientare justă. In afara repetărilor unor adevăruri arhicunoscute, susţinute în mod statistic prin citate tot atît de cunoscute, autorul articolului emite nişte teorii asupra lui Eminescu, 320 REVISTA REVISTELOR cu totul ciudate şi superficiale. Superficialitatea articolului o confirmă şi neglijenţa cu care a fost scris. Versurile eminesciene cu acea distinsă muzicalitate, cu acel farmec gingaş, şi-adese ori trist, sint apreciate parcă de un vechi tambur armurier: „fiecare vers (al lui Eminescu n. n.) devine o gură de tun prin care poetul deschide focul cu violenţă împotriva întregii poezii convenţionale care se complăcea în divagaţii sterile, goale de conţinut". Iar cînd vorbeşte despre frumuseţea limbii lui Eminescu, despre preocuparea poetului dea păstra şi îmbogăţi limba în spiritul graiului popular, H. Zalis are exprimări ca acestea: „Eminescu s-a împotrivit cu înverşunară încercărilor unor filologi din epocă care..." sau: „Poet de o pilduitor de înaltă conştiinţă artistică... (N-o fi greşii, dar nu sună bine), După II. Zalis, Eminescu „s-a străduit să pătrundă viaţa şi să o exprime în stihuri la înălţimea frumuseţei". Lăsînd la o parte exprimarea, ne întrebăm numai, cum concepe autorul articolului frumuseţea? Aşa, o frumuseţe în sine, înălţată undeva sus, sus de tot, pe care poeţii se străduesc s-o ajungă? Credem că astfel de sfaturi nu sînt de loc folositoare tinerilor poeţi, ba dimpotrivă, îi îndrumă pe căi greşite. Dar ca să nu lungim prea mult discuţia, să arătăm sentinţa'pe care o dă II. Zalis asupra locului lui Eminescu în literatură noastră: „In lumina tuturor acestor precizări, Eminescu trebuie considerat prin opera sa, nu. numai o culme a romantismului romînesc, ci, în acelaşi timp, o punte de trecere de la romantism la realism în literatura noastră". Sentinţa este simplistă şi eronată, străină de cunoaşterea adîncită a dezvoltării literaturii romîne moderne, unde nu întîlnim un curent romantic de sine stătător pînă la Eminescu, prin care s-ar face trecerea la realism. V. Cîrlova, Grigore Alexandrescu, Bo-lintineanu, Hrisoverghi, Alecsandri, Negruz-zi, Odobescu şi alţii nu au în acelaşi timp în opera lor şi elemente., romantice şi elemente realiste? Desigur că daj Deci Eminescu nu este o punte de trecere de la romantism la realism, cu atît mai mult cu cît şi după el, şi chiar după Coşbuc, în literatura noastră întîlnim concomitent cu realismul, elemente romantice. In privinţa recenziilor ede dorit ca să fie discutate mai multe lucrări ale literaturii noastre noi, şi în deosebi ale tinerilor scriitori. Şi aceste lucrări să fie cercetate cu mai multă răspundere din partea criticilor literari, căutîndu-se specificul fiecărui tînăr scriitor, lipsurile lui cele mai caracteristice pentru a putea fi ajutat să le evite. I. B. Rugăm stăruitor pe cititorii şi colaboratorii noştri să ne comunice observaţiile lor critice privitoare la materialul publicat de noi şi să ne facă sugestii şi propuneri referitoare la cele ce doresc să găsească în cuprinsul revistei. •k MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ. REDACŢIA: Bd. Ana Ipătescu Nr. 15, Raionul I. V. Stalin, Bucureşti Telefon: 1.83.85, 1.94.91 şi 2.20.40 ADMINISTRAŢIA: Bd. Ana Ipătescu Nr. 15, Raionul I. V. Stalin, Bucureşti Telefon: 1.17.92 ABONAMENTE ANUALE : lei 60 ABONAMENTE SE FAC LA OFICIILE POŞTALE, PRIN FACTORII POŞTALI ŞI DIFUZORII VOLUNTARI DIN ÎNTREPRINDERI ŞI INSTITUŢII. Faceţi abonamente pe 3, 6 şi 12 luni.