REVISTĂ  A   UNIUNII  SCRIITORILOR  DIN R. P. R.
i —————————————————_—————____________—______————_—__________————___—_
Apare sub  conducerea unui   comitet  de redacţie
6
IUNIE" 1954 ~ ANUL VII
CUPRINSUL
Pag-
MIHU DRAGOMIR: Tudor din Vladimir (poem) ............. 5
PETRU DUM1TRIU: Davida (nuvelă) ..................... 32
DEMOSTENE BOTEZ: Noaptea ..................... 74
GEORGE TUTOVEANU: Niciodată ................... 76
NICOLAE TĂUTU: Parcul Kremlinului; Dimineaţă de Iunie ....... 77
-¥■
ANA NOVAC: La începutul vieţii (piesă în patru acte)........... 78
IOAN  MEIŢOIU: Cîntecul grănicerilor marinari ............. 118
FLORIN MUGUR: In mica odaie de ţară............... 119
VIOLETA ZAMFIRESCU: Patru flăcăi; Scrie, scrie să se ştie........ 121
PETRE   IOSI.F:   Fundătura  (schiţă) ................... 124
ANTON   BREITENHOFER:   Al cincisprezecelea (schiţă).......... 132
RADU COSAŞU:   Pasiunea  (schiţă) ................... 139
★
ZO-CEN-SEC: Mamei (în romîneşte de Nicolao Ungureami); Fata de la Buzău
(în romîneşte  do  Daniel  Drăgan) ................. 147
D1MOS REND1S: Refren eroic; Lnlr-o celulă la Doflana (în romîneşte de Al.
Philippido).     . '.......................... 151
★
SON IA LARI AN: In faţa ferestrei (nuvelă)................ 154
★
ROBERT BROWNING: Cîntăreţul vrăjitor (în romîneşte de Maria Banuş) . . 168
ORIENTĂRI
ÎNSEMNĂRI: „Mic manual pentru îndepărtarea de viaţă"......... 175
LITERATURA REALISTĂ INTRE 1920, şi 1944
RADU POPESCU: Alexandru Sahia, —amintiri despre un contemporan . . . 178
TEORIE ŞI CRITICĂ
OV. S. CROHMĂLNICEANU: Cronica literară.............. . 213
N. TERTULIAN: Cui prodest?    . . '.....'............... 227
TATIANA N1COLESCU:  Arta portretului la Cehov............ 241
TUDOR VIANU: Patosul adevărului în Oedip şi Hamlet.......... 248
LUCIAN RAICU: „Despre pămînt" şi despre poezie............. 254
EUGEN LUCA: O mare conştiinţă.................... 262
EUGENIA TUDOR:   „Mesteacănul alb" ................. 274
NOTE ŞI RECENZII
AL. I. ŞTEFĂNESCU: Mult e dulce şi frumoasă.............. 280
I. D. BĂLAN: Cînd arta e apreciată cu gusturi gastronomice......... 284
L. R.: Cremenea autocritică....................... 286
G.   RICHMAN:  Scrisoare din Anglia................... 287
REVISTA REVISTELOR .....,.................. 29*
MIHU DRAGOMIR
TUDOR DIN VLADIMIR
ÎNCHINARE
Săraca slovă strînsâ-n file doar o scînteie-aş vrea să poarte din flacăra acelor zile lucind de-o slavă fără moarte.
ULTIMA NOAPTE „Eu nu mă tem de moarte..."
Lingă, turnul mut, în noapte,
străjile lungite-n iarbă
stau pe gînduri. Noaptea-i albă,
şi pe căile de lapte
trage cîte-o stea să moară.
Tîrgoviştea-a adormit.
Doar sa.lcîmii-au ameţit
de atîta primăvară.
In lumina lunii, moale,
puşti sclipesc, grele pistoale
şi stau toţi stră/erii-olaltă
şi scrutează-n noaptea-naltă:
ce se-aude acolo, sus?
Parcă-s paşi, în cerc mergînd...
Oare ce va fi făcînd
cel pe care l-au adus,
cel pe care-n răsărit
îl vor căsăpi de viu?
Noaptea parcă-a împietrit.
Umbra-i lungă. E tîrziu...
Greu de stra/â-i să stai drept
cînd un gînd nu-ţi mai dă pace,
cînd te strînge-o ghiară-n piept,
cînd te-ntrebi mereu: ce face?
Peste rîu-nvolburat
vreun dulău de stînă latră.
Sus în cuşca lui de piatră
merge-un om neîncetat. Ştie: mîine dimineaţă... geaba este... s-a sfîrşit... îşi revede-ntreaga viaţă: Ce-a făcut? Şi ce-a greşit? Merge-ntr-una-n lung şi-n lat. Pumnii parcă-ar strînge foc cînd se-opreşte-o clipă-n loc. Cine-i omul condamnat?
O JUDECATĂ
„Pe unde pun azi cocoanele voastre panglicele, vor pune într-o zi oltenii mei curelele opincilor".
Mare-i soba. Frigi pe ea patru miei întregi deodată, un cazan de ciulama şi plăcinte o covată. Dar acum, de dimineaţă, numai apă-n căzănele dă-n bulboci, face inele, numai bună de cafele. In ietacuri, nici un svon. Toţi boierii zac în somn. Dorm ciubucele în colţuri cu papuci desperechiaţi, scufele de pluş cu moţuri stau prin blide cu cîrnaţi,
6
MIHU DRAGOMIR
linguri de argint sf armate,
cobze pline cu şerbet,
cupe sparle-mprâştiale
după lungul zaiafet.
Nu-i nimic! Cînd o să geamă
dumnealui boier Răileanu
şi-o deschide-ntîia geană
răguşit cerînd: — „LigheaniC/"
vor veni în goana mare
ibriegiii grijulii
cu tacîmuri de spălat,
— ceşti şi tăvi de-argint curat — fetele vor şterge-ndală
urmele de zaiafet si bastoanele-or să curgă că merg slugile încet. Sub rotatul nuc, în curte, baş-vătaful stă la masă, căni de lut cu gîlari scurte fac cu ochiul, dar le lasă, că pîn   s-or scula boierii nu e chip să tragi un gît. Strici tot rostul calimerii dacă le-amiroşi urît. Şi întreagă slugărimea merge-ncet, ca motănimea. In sfîrşit, către amiază, cînd văzduhul c uncrop, liniştea mi se retează. Toţi, de la vătaf la rob sar ca arşi, şi-n toată graba se începe-n casă treaba. Dumnealui arhon Răileanu, om de viţă, diva nit, îşi îmbracă-ncet caftanul. Somnul l-a cam obosit. Dar aşa-i, sînt treburi multe şi iar trebuie s-asculte ce şi cum e pe moşie.
— „Ieri, mărite, n-au ieşit cinci clăcaşi în deal la vie."
— „Să muncească împătrii!"
— „Nici Culiţă, ştiţi, gră/darul, n-a venit. Dormea-n bordei. Zice că bolea, tîlharul!"
— „Dă-i o slujbă cu ardei."
— „Au murii trei robi.u
— „Ce spi N-au avut destule rude? Să muncească-n locul lui!" A-nceput arhon s-asude de atîia osteneală cîtă-şi dă cu judecata.
Robi, clăcaşi şi zeciuialâ...
Cînd le-o da odată gata?
îşi mîngîie, fără grabă
proaspăt aromata barbă,
şi, lenos, c-un gest scurtează
vorba spusă de vătaf:
— „Fă ce ştii. Cum ştii. Lucrează
Din ţărani să iasă praf.
Insă pîinea din moşie
în hambar pe luni să fie.
Eu am oaspeţi! Cheamă, dar,
pe toţi robii bucătari."
Din cerdac, de-aici, se vede
pînă hăt în prag de munţi,
cîmpul nesfîrşit se pierde
legănînd galbene frunţi
şi-a cuptor încins miroase
grîul îmbătat de soare.
Cîntă-n limbile lor coase,
cîntece legănătoare,
O, Valahie! Frumoase
sînt întinderile laie...
Trec, uşoare, prin saloane,
roabele, cu paşi tăcuţi,
pernele stropesc, divane,
cu parfumuri grele, iuţi,
că slăvitul divanit
astfel e obişnuit,
şi-n curîncl va sta la masă,
şi-o va ţine pînă mîine
(de-aia trebuie culeasă
pînă luni întreaga pline.)
Are un divan de oaspeţi:
evghenişti cu nume rar,
şi duduci cu-obrajii proaspeţi
şi-un poet chiar, din Fanar.
Că-au venit, în droşli, de-o lună
şi-or pleca cînd o vrea domnul.
Acum stau, că-i vremea bună,
vi nu-i încuscril cu somnul.
Iată, intră-aciun, alene,
un cocon, cu plumb pe gene,
soarbe-un gît de vişinap
inima să şi-o aţîţe,
prinde-o roabă, după cap,
şi-o ciupeşte drept de ţîţe.
Ţipă roaba, vrea să fugă,
cască leneş beizadeaua,
nici n-o-njură, că-i doar slugă,
ci-i dă-n cap cu narghileaua.
Da-n cerdac ce tevatură?
Ce se-aude-acum acolo?
Stă Răileanu şi înjură
TUDOR DIN VLADIMIR
(tot pe limba lui Apolo):
— „Să aştepte. Ţi-am mai zis. De-aia doar a fost trimis!"
— „Dar, slăvite, să vedeţi, are-o carte subsuoară
cu domneştile peceţi." —„JTai, să vină lingă scară." Şi prisiavul înghenunche întinzînd, umil, pit acul. Deschizindu-l dinlr-o muche dumnealui săltă calpacul şi cili încet, în silă.
— „Pentru-atîta m-ai sculat? Piei din faţă-mi, necioplilă, să aştepţi să fii chemat".
—„Ce-i, arhon, coconu-ntreabă, cu ce v-au mai supărat?"
— „Cică la divan e treabă sînt pricini de giudecat! Insă nu e nici o grabă."
O duducă a intrat.
— „P silii-mu, prea dimineaţă azi din plăpumi le-ai sculat!" Ea-i răspunde c-un oftai:
— „O, ce plixis... Pînă-acuma m-am trezit de vreo trei ori..."
— „ Las-să- ncepe m m as a-acuma psihi-mu, uităm uşor..."
Oaspeţii-n cerdac se-adunâ,
lemenele-şi fac, cu şart,
dar cam plictisiţi... De-o lună
tucsăneala nu s-a spart.
Iar sitari umpluţi cu vrăbii?
Iar halvale şi dulceţi?
Iar vin scos de sub peceţi?
Iar manele-n tactul bărbii?
Of, ce iute trece viaţa,
nici nu ştii ce hram. să porţi:
noaplea-ngînă dimineaţa,
zilele se schimbă-n nopţi.
La moşie la, Răileni
n-ai ce   face   nici de frică.
Iar lăutele să-ţi zică?
■Of, ce moleşite vremi!
Şi stau toţi îngînduraţi, abătuţi, nemîngîiaţi, nici cafeaua le prieşte, nici vinaţ na se pofteşte. Vine-un răcnet, pasă-mi-le, dinspre magazii?
—„Dar ce-i?"
— „Să trăiţi. Nimic, mărite. Pun un rob în fum de-ardei."
— „Cum, aici? Să ne răcnească în urechi tocmai acum?
Du-l la dracu' să-l găsească, nu aici, că iese fum!" Sug boierii-ncet şerbetul... Vai, nimic nu-i de făcut... Toropeala, cu încetul îi îndeasă în şezut.
— „Staţi, coconul a grăit, am găsit ceva, copii,
e cevaş mai procopsit! Tot ai dumneata scrisoare, hai să mergem la divan, mai vedem pricini, cutare... Hai, arhon, n-am fost de-un an! Bucuroşi, toţi au sării:
— „Ne! Că bine le-ai gîndit."
Şi-nir-o clipă curg porunci, se înhamâ-ndată butci, ies trăpaşi din grajduri, smei, scăpărînd roi de scîntei, hamuri lucii şi zăbale prinse cu argint, paftale, şi din casă se tot cară coşuri pline cu mîncare, şi butelci cu vinuri groase, na>-gliilele, gavanoase, covoraşe moi de lină, perne-njlorate de mînă, tot dichisul, tot tacîmul, să-şi ia evghenişlii drumul. Şi pornesc în goana mare înnotînd prin praf ca-n ape. Arnăut ii, de-a călare, îi înconjură pe-aproape. S-a-nchinat la porţi vătaful dînd cu fruntea de pămînt, pînă cînd i-a-nghiţit praful. S-a-ntors, apoi, înjurînd. Ei, de-acum e vai şi-amar. El e cel mai mare doar, şi-o să ştie cum să siringă gălbişorii colea-n pungă!
Şi în butci boierii spre divan lot pleacă, zăpuşeala verii poale-o să le treacă.
Numai colea-n magazie
8
MIHU DRAGOMIR
stă Culiţă, spînzurat, iuţea, groasa fumărie ca-ntr-un somn l-a-nfăşurat, ochii i se sbat în ceţuri, . inima tresare rar, cu cîrligele-l prind greţuri, trupu-i ţeapăn, ca un par, stă legat cu un curmei atîrnînd cu capu-n jos peste jarul roş de-ardei, strîns în braţe de fum gros. N-a ştiut cînd a venit baş-vătaful, c-un cuţit, şi curmeiul l-a tăiat. A căzut, s-a dărîmat peste focu-mprăştiat... Mîine-i iar la secerat.
it
Mîndru-i Bucureştiul, doamne, cu biserici daurite, parcă uiţi, zău, şi de foame, cînd vezi curţi grădinărite, şi palate-nalte, albe, uliţi lungi pe sub zaplaz, lipscanii, odoare, salbe, gem tărăbile de-atlaz. gură-cască adunată în ograda unui han, vinul rîde în găleată şi-n frigări cîte-un hartan, sunâ-un corn de vînătoare, trei zarafi stau la un colţ, dorm maidanele în soare, arnăuţii trec sub bolţi, — ■ba turceşte, ba nemţeşte, vînzoleală, galbeni grei, creşte Bucureştiul, creşte, nu mai e ce-a fost, ehei! Şi în mijloc de oraş străluceşte un locaş unde pravila te-aşteaptă cu dreptatea cea mai dreaptă. S-a oprit aici Răileanu coborîhd măreţ din droşti. S-a trezit întreg divanul, logofeţi, dieci şi proşti (că prostimea aştepta, ziua cînd s-o judeca.) Aşezat pe-un vraf de perne, cu ciubucul strîns în dinţi oaspeţii în jur şi-aşterne ca să fie mulţumiţi,
şi poetului îi spune:
—„Mîine mergem şi la vodă,
vezi te rog de cele strune,
poate azi ne scrii o odă!"
Şi bătînd din palme rar,
a chemat un ciohodar.
—„Pricina dintîi să vie!"
—„A mai veche-aţi spus, mărite?"
—„A mai veche, hai, să fie,
dară vezi câ-s pe grăbite!"
Au intrat jeluitorii.
Patru-cinci ţărani uscaţi
şi-unul, ochi însprîncenaţi,
nu prea-nalt, dar frunte dreaptă,
părul ca aluna coaptă
şi la chică şi-n musteţi,
cu căciulă grea de oaie
şi-un hanger la brîuleţ.
—„Ei, ce-i. pricina? Cu cine?"
—„Doamne — vorba curge rar —-
sînt trimis de ţărănime
că la noi, în Gorj, e-amar.
Ne-au luat vatra şi pădurea
cu-anasîna ni le-au luat.
Ne-a rămas numai securea,
numai lacrimă şi-oftat.
Iată-aici zapisul nostru,
iată ce ne-au jecmănit.
Scrie pe-nţeles tot rostul."
Şi se-aşlerne pe citit.
—„Lasă-l, a rostit Răileanu,
nu-i timp de letopiseţi.
Lămureşte-acum divanul
pe cine-l pîrîţi. Spuneţi."
— „Păi ştiut e că stăpînul — Gorjului e unul doar, Slătineanul e, bătrînul,
os de ban, vechi işlicar. Dumnealui şi cu feciorul..."
— „Ce, răcneşte divanitul,
mai cutezi? Să-mi dai zapisul! (Bate-n perini cu piciorul) Oare tu crezi că divanul judecă pe-un Slătineanu? Dă zapisul!"
—„Nu-l dau, doamne, Că aici e dreptul scris, anii noştri grei de foame. Asta-i sînge, nu, zapis!"
— „Taci!"
— „Noi cerem doar dreptate!" —„Taci!"
TUDOR DIN VLADIMIR
9
—„De-o vară stăm aici!" —„A, huleşti? îţi dau pe spate sfînta lege-n sfîrc de bici! Ridicaţi-l!"
Şi, grămadă, arnăuţii sar pe el, în frînghie mi-l înoadă, zmulg hangerul de oţel, ţipă lumea şi gor/anul suduie, se zbate, geme... Palide ca şi şofranul stau duducile în perne, de plăcere leşinate c-o să vadă cum îl bate. Cobză-l leagă pe oltean şi-l trîntesc pe /os, buştean, şi-i ard bice peste faţă, curge sînge prin musteaţă, părul castaniu frumos şterge praful de pe jos, c-un pistol de trei ocale mi-l frâmîntă pe la şale şi spinarea se-nconvoaie cum cad bicele şiroaie, minte ca să-i dea destulă, să nu mai aducă hulă. Şi mi-l bat şi-l bumbăcesc pin' gealaţii obosesc iar duducile şoptesc: —„Hai, arhon, ajunge-atîta!" —„DaH mai sînt şi-alte pricini! Mai turnaţi-i trei cu bîta şi-aruncaţi-l prin vecini!" Mai că mort este voinicul cînd mi-l scoate din frînghie. îl reped de-a îmbrîncitul. Nici nu poate să se ţie. Dar cînd a ajuns la uşi mai tresare, se întoarce, vrea ceva să spuie-acuş însă vorba-n gît se sparge, •dă să cadă'iar în brînci, -dar din nou s-a ridicat şi, privind cu ochii-adînci, spune-ncet şi şuierat: —„Unde staţi voi, judecind, şi cocoanele-n panglici, .vin oltenii mei, curînd, să se lege la opinci!"
Şi pe uşă a. zburat.
Sare-n şa. S-a depărtat.
—„Cine e? — Răileanu-i spume —
Trebuia pocnit la mir!" —„Cică Tudor e pe nume." —„De-unde e?"
—„Din Vladimir".
PRIBEGIE
„...am rămas mai goi decît morţii   cei   din mormînturi."
Tot pe Jiu în jos, de la Gorj la Dolj unde-i pămînt gras nu de eri de azi, unde-i grîul greu, bobul rotofeu, cam pe-acolo unde noaptea se aude cobza-n Craiova sunînd, şi boierii veselind,
îmi tot bate cale jupineasa jale, cu ciulini în poale. Da' nu-i singurică, singură i-e frică, umblă
c-un oltean bătrîn, cu-o cruce mare pe sîn,
cruce nu de lemn, ci lăsată semn de-un fier înroşit şi-n carne-adîncit, c-a fost în robire la vreo mînăstire. Şi mai umblă pe la umbră
c-un flăcău fără sprîncene
cu arsuri în loc de gene,
că l-au ars la luminare
cînd l-au prins c-un drob de sare
netrecută pe la dare,
şi nevasta-alâturea
merge şi ea, vai de ea,
cu pruncii golaşi
şi de foame graşi.
Mînă jupineasa, mină,
oamenii i-adună *
să-i ducă de mînă
în ţară străină.
Omu-şi ia, muierea,
muierea durerea,
10
MIHU DRAGOMIR
taţii-şi iau copiii, bunicii nepoţii, care-i numai unul îşi. ia doar ceaunul şi prin porumbiş noaptea, pe furiş, pleacă-n cete, măre, lot către Dunăre. Talpa
nici nu e crăpată, atîla e
de uscată, - •
ca. piatra
în foc băgată.
Boierii cînd mi se scoală
văd moşia şi mai goală,
că dintre şapte plugari
doi s-au. făcut băjenari.
Alei, boierul răcneşte
şi-n/ură de-ngălbeneşte,
da' nimic nu-i. foloseşte.
Ăi rămaşi
la scară-s traşi,
cu nuiaua desculţaţi,
să fie de cîmp legaţi.
Da' după o săplămînă
alţii au plecat pe lună
către Dunărea bătrînâ,-
că încolo tind' s-a/ungă?
La-rnpâratul, peste munţi,
ţăranii sînt tot desculţi,
şi în Moldova la fraţi.
sînt la, ţel de nemîncaţi,
in pădure la haiduci
nu mai poţi zile să duci,
şi în ţară-i
foc şi pară,
că plăteşti, pe fumărit,
vinarii şi oierit,
drurnuil şi vămuit,
pe trăit şi pe murit.
Şi-mi tot bate cale
jupineasa jale
cu ciulinii-n poale,
mînă. şi lot mînă,
oamenii, i-adunâ
sâ-i ducă de mînă
în ţară străină,
la sîrbi, la bulgari,
colo-n munţii mari,
unde-s domni mai rari,
să trăiască
doar cu frunză,
da' de bir să nu auză. Tot pe Jiu în jos, de la Gorj la Dolj, unde-i pămînt gras nu de ieri de azi, se strecoară robii unde văd cu ochii.
Pe-acolo s-a dovedit
o ceată că i-a-ntîlnit,
pe cai. călărind, hai-hui,
cum stă bine omului.
—„Unde mergeţi, oameni buni?
La moşie la slăpAni,
să le strîngeţi viile,
să le-alegeţi vinurile,
să le umpleţi beciurile
tot ca bunătăţile?"
Cel oltean bătrîn
cu o cruce pe sin,
cruce nu de lemn
ci lăsată semn
de-un fier înroşii
şi-n carne-adîncit,
c-a fost în robire
la vreo inînăstire,
îl privea. în faţă
şi scuipa cu greaţă:
—„Nu ni-e de stâpîni
nici cît ni-e de clini.
Iar dacă şi voi
sînteţi neam ciocoi.
nu ni-e nici de voi! :
Noi ne-am pribegit
că de-aşa trăit
limba ne-a-nlemnit,
şi ne-arată cale
jupineasa jale."
Şi. da să pornească
să nu zăbovească.
Da' dintre călări ieşea.
unul cu privirea grea,
cu căciulă grea de oaie,
nu prea-nalt dar frunte dreaptă,.
pârul ca aluna coajylă
şi la chică şi-n musteţi,
şi-un hanger la briuleţ:
—„Oameni  buni, mai staţi o leacă.
că tot răul o să treacă
de ne-om slrînge la un loc
şi-om porni cu fier şi foc
că la capăt de răbdare
TUDOR DIN VLADIMIR
altcum nu mai e scăpare."
Cel oltean bătrîn
cu-o cruce pe sin
îl privea şi ii spunea:
— „Cine eşti şi ce vei vrea? Care-ţi este inima?"
— „Eu sînt Tudor, sînt sluger, da' nu sînt neam de boier, sînt pandur,
fiu de război,
trecut prin cele nevoi,
oltean din codrul cu frunză,
comandir în oastea rusă."
Flăcăul fără sprîncene
cu arsuri în loc de gene,
se uita, uita, J
de parcâ-l rănea.
la pruncii golaşi
şi de foame graşi
şi spunea aşa:
—„Bunâ-i zisa ta,
pandure-ncercat
pus pe răzbunat,
oltean din codrul cu frunză,
comandir în oastea rusă.
Tare-aş ţine-n mînă
o flinlulă bună,
da' pin' ne-om porni
mi-e că om muri
şi ne-om viermui.
încercat pandur,
uită-t.c-mprejur
că şi-aşa cu toţi
sîntem ca ăi morţi,
morţi şi îngropaţi,
ba mai dezbrăcaţi."
Tudor dacă se uita
numai ochi roşiţi vedea
şi petece pe cămaşă
numai pielea, cea golaşă.
Şi femeile şi ele,
uscate sau grele,
îl priveau sub stele,
un popor trudit
şi supt,
cu sufletu-n. caznă
rupt,
un popor
vîrîl în iad
căutînd oriunde
vad,
un popor sleit, secat,
dar cu ochiul ne-mpăcal,
cu-o secure în oftat,
neam strivit, dar neam bărbat.
—„Bine, Tudor că le-a spus,
vă duceţi unde-i de dus,
da' cînd surla, o să sune
şi pandurii-o să se-aclune,
treceţi iară Dunărea
şi veniţi alăturea,
să izbim răul cu rău,
c-aşa-i de la dumnezeu."
Şi pe Jiu în jos,
de la Gorj la Dolj,
unde-i pâmînt gras
nu de ieri de azi,
unde-i griul greu,
bobul rotofeii,
jupineasa jale
cu ciulini în poale
îşi vedea de cale,
cu-n oltean bătrîn
cu-o cruce pe sin
c-un flăcău fără sprîncene
cu arsuri în loc de gene,
cu pruncii golaşi,
şi de foame graşi,
îi duce de mînă
în ţară. străină,
la sîrbi, la bulgari,
colo-n munţii mari,
unde-s domni mai rari,
să trăiască
doar din frunză,
da' de bir
să nu auzâ.
Iar Tudor cu ceata lui
sta. călare locului
şi privea în urma lor
şi vedea cu ochii lor,
că de ei era legat
cum este Jiul de vad,
că era cu ei de-o seamă
cam e pruncuţul de mamă.
Cel oltean bătrîn
cu cruce pe. sîn
i-era tată bun,
flăcăul fără sprîncene
cu arsuri în loc de gene
îi era frate pe semne,
că Tudor mi se-ncrunla.
şi coburii-ncerca
şi dădea calului pinteni
12
MIHU DRAGOMIR
ca să iasă din răspinteni şi către ceilalţi zicea: —„Hai acum pe Jiu în sus c-avem un răspuns de dus."
Şi noaptea îi înghiţea, şi cîte-o stea luneca, de parcă plîngea şi ea.
FORTĂREŢE
„Eu nu sînt făcut nici pentru avere, nici pentru muiere; sînt făcut pentru altceva."
Lingă zidul sur, de piatră cai de munte bat potcoava, arămilâ e dumbrava, ici şi colo cîte-o vatră fumegă întîiul foc,, jirul copt plăcut miroase. Bacă stai o clipă-n loc sus, pe deal, aici, pe culme, uliţele-s arătoase, satu-ţi pare rai pe lume. Azi e zi de horă-n sat? Oamenii se-nvîrt în roată, fug, revin, pămîntu-l bat. Dar ce sărbătoare-i, tată? Of, e sărbătoare mare, c-au venit pe drum bătut, turcii cei deprinşi să vină, şi-au mîncat şi au băut, şi-au luat grajdurile-n rînd şi pe ziuă, pe lumină, le-au minat cu ei, plecînd. Uite-i, chiar acuma pleacă ghioagele-nvîrlind de zor, către Dunăre, în zbor. Urlă lumea cea săracă, unul scoate un topor, boii rag şi scurmă praful, se trîntesc muieri sub cai... L-au vrut turcii pe vătaful, Tudorel, vătaf de plai, .satu-ntreg l-au răscolit, însă nu l-au nimerit.
Unde e? Cu noaptea-n gene a plecat la el, în munţi. Tot aşa-i de la o vreme. Pleacă. Tace. Ochii-s crunţi. Vesel nici n-a fost, se ştie,
nimeni l-a văzut rîzînd, doar de mult, în bătălie, printre plumbii şuierînd, cînd vedea venind osmanii, şi juca şi chiuia de săreau şi bolovanii. Doamne, cum mergea la lupt Asta, da, un comandir! Şi de-atuncea îi strâluce pe piept sfîntul Vladimir. D'ar degeaba-a fost războiul, geaba turcul l-au înfrînt. Tot nu s-a oprit puhoiul, tot n-au lege, nici pămînt. Şi blestemă bieţi oltenii cumpăna de foc a vremii, şi tot umblă-un plug nebun vrînd să se preschimbe-n tun, să se schimbe-n săbioară, colo, către primăvară, să umble niţel prin ţară... Plînge satul, ros de jaf, plîng copiii... lacrimi... fale. Ce-i cu-al plaiului vătaf, unde umblă, pe ce cale?
La Tismana-ntr-o grădină a prins jalea rădăcină, rădăcină lungâ-amară, cum a prins şi peste ţară. Tudor pe aici îmi trece drumurile să le cerce. Pentru ce şi-n ciuda cui, ştie numai gîndul lui. Rîul saltă peste pietre ca o lacrimă curat. Calul merge-n pas, cercat, cu mişcările încete. Chiar prin apă a intrat, că nu-i loc pe malu-nalt. Şi cum merg încetinel, codru-i urmează şi el, des, sălbatic, fâr' lumină, bun numai de vizuină. Cîte-o ghionoaie-arar bate prînzu-ntr-un stejar. Pînă cînd, nici nu ştii cînd, cînd eşti obosit, flâmînd, parcă-o muzică se-aude susurînd în pacea-adîncâ. Harfă grea, cu strune ude, e cascada-n vîrf de stîncă. Vultur doar să fii s-ajungi
TUDOR DIN VLADIMIR
13-
colo-n piscurile lungi. Tudor însă ştie ţara şi pe unde nici gindeşli calu-şi trece, lin, povara, doar atunci se veselea, printre colţii-urieşeşti. Şi, deodată, drept în faţă, sus, pe culmea cea de munte, unde stîncile cărunte cu cascada se răsfaţă, vezi un zid de mînăstire şters de norul cel subţire. Tudor într-acolo suie, calul pe la poartă-l lasă, poartă ca de cetâţuie ferecatâ-n zaua groasă. Colo-n dreapta, în mormînlul greu de piatră-i Nicodim. Oamenii îi spun toţi sfîntul şi-l ţin minte, din vechimi. Capul Tudor şi-l înclină, că doar Nicodim aduse slova plină de lumină şi-a durat în locuri suse ăst locaş de pomenire. In biserică e tihnă, cîţiva fraţi stau pe psaltire. Sînt în rugă? In odihnă? Lingă uşă, pe perete, încordaţi de veghe, slabi, stă un şir de Basarabi. Ard coroanele pe plete. Tudor îi priveşte lung.
— „Geaba v-aţi luptat cu-o lume, spâlînd spada-n Jiu-n spume. Am rămas tot vite-n jug!u
Dar răsună paşi pe-afar'. Stareţu-a venit: — „Ce faci, fiule? Venit-ai iar? Rasa neagră vrei s-o-mbraci?u —„Nu, părinte, nu mi-i firea, dar îmi place mînăstirea. Haide sâ-i mai dăm o roată, s-o cuprindem încodatâ."
Hău-adînc e într-o parte, în cealaltă steiul drept.
— „Hai, părinte, te aştept. Lasă naibii ceea carte." Şi pornesc pe Ungă zid, printre stînci cu colţi de fier, dacă mîinile le-niind
crezi câ-ajung pînă la cer. Tudor mînghie hangerul şi priveşte, nevorbind. Nu e-ntîiul lui colind, a mai fost pe-aici slugerul. Chica deasă se-nfăşoară printre degete de vînt. Cată-n jos, spre rîul strimt, intră-n orice chilioară, şi se-ncrede doar în vînt cînd un murmur îi strecoară: —„Stau şi patru ani aici, cu pandurii mei voinici..." Pînă-ocolu-a terminat, stareţul, de-alergătură, e cu sufletul la gură. Tudor s-a îmbujorat.
— „Locu-i potrivit cu treaba, spune el, privind spre stareţ. N-am venit nici azi degeaba! Nu-s de tihnă pismătareţ,
ci de altceva, ştii bine..." —„Ştiu, dar zău că nu-nţeleg. Baţi toţi munţii, vai de tine, ne-nsurat, sărac, ne-ntreg..." Tudor l-a privit abia: —„Nu-s făcut pentru avere, şi nu-s nici pentru muiere. Sînt făcut pentru-altceva! In curînd, aici, părinte, vor veni pandurii mei, tunuri aducînd, şi flinte, gloanţe, tot ce-i de temei. Aici, punem fortăreaţă, şi-om lupta, cit avem viaţă!"
— „Oameni, zici, ai strîns destui?"
— „Oameni, părintele, spui? Dar norodul ăsta tot,
mai sărac ca ăi din groapă, ce aşteaptă? Să înceapă o răsvală ca de foc!"
...Jos, în satu-ndepărtat plînsetul s-a înoptat.
HAIDUCII
„... Cîţi sînteţi vrednici de a purta arme împotriva vrăjmaşului dreptăţilor ţării, veniţi la mine, să vă cercetez starea vitejiei voastre."
Sub bolta codreană, colea-ntr-o poiană,
14
MIHU DRAGOMIR
luna-a răsărit,
stele-au licurit,
de s-a laminat
codru- ntunecat?
Luna nu mi-a răsărit,
stelele n-au licurit,
ci-i un jocuşor
de-al haiducilor, i
care-au tăbărît
şi au poposit .
să râsufle-o leacă,
să mai frigă-o vacă,
şi să chibzuiască
unde să pornească.
Nu-s haiduci de-o zi sau cinci,
cu inima în opinci,
sînt haiduci din tată-n jiu,
iuţi ca păstrăvul din Jiu,
neam oltean,
pui de Jian,
învăţaţi ce-i iatagan.
Da' nu-i bucurie,
da' nu-i veselie,
c-au adus cu ei
patru voinicei,
patru haducei,
pe descălecate,
fără jlintâ-n spate,
doar cu ochiul ghiaţâ,
cu cuşma pe faţă.
Jianul mi se-ntindea
la pămînl, pe jos, colea,
flinta-n pumn că mi-o strîngea
că şi fierul pîrîia.
Nu-i păsa nici de mîncat,
nici de codrul legănat,
nici de cînt,
nici de muiere,
nici de vinul gros, de miere,
că îmi tot piereau haiducii,
cum pierd frunza-n toamnă nucii.
ţara-i de polere plină,
şi la cîte-o săptămînă
flintuţele îmi răsună.
Vin în jurul lui haiduci:
— „Ia, Jiene, să mănînci, nu mai sta posomorit,
în gînduri negre vîrît.u Da' Jianu sta-ncruntat:
— „Asta-i vreme de mîncat? Să nu fiu posomorit,
în gînduri negre vîrît,
cînd haiducii mi-au murit?"
— „Au murit, Jiene, da, şi ne seacă inima,
da' le-om, face-o-ngropăciune că tot Jiu-o să răsune, ba şi Dunărea în lume de-aşa slujbă va tot spune. Şi-apoi, iată, că, în loc stau alăturea de foc trei rumîni fugiţi de bir, doar cu sufletu-n chimir!" Jianu se ridica, cuşma pe spate şi-o da şi spre foc mi se uita, şi acolo ce vedea? Trei, rumîni, mai dezbrăcaţi decît morţii îngropaţi. Unu' c-un pietroi, în faţă Lot mişca, mereu din braţă.
— „Cine eşti tu, măi creştine?
Ai fugit de rău, sau bine?"
— „Să trăieşti, haiduc Jiene, ştiu că te pricepi la semne, Culiţă-mi spune pe nume, şi-apoi uită-te la mine
şi-ai să vezi de-i rău sau bine."
Şi braţele-şi ridica,
şi braţele-i zăngănea,
şi la foc mi se vedea,
alîrnate
lanţuri grele,
să legi şase boi
cu ele.
— „Ăsla-i binele ce-l am eu de la boier Răilean." Jianu un semn făcea
şi haiducii îmi sărea şi lanţurile sfărîma. Da? Ciiliţă le lua Ungă el mi le punea.
— „Nu le las, le iau cu. mine, că aş vrea să-mi prindă bine." Şi-apoi povestea -
tot ce mai ştia de boier Răilean, şi-ntîmplarea. din divan cu voinicul cel oltean. Jianul mult se mira şi apoi îmi cuvînla:
— „Asia nu-i un comandir, de pămînt din Vladimir, luat de rus cu armia, cînd trecu şi Dunărea
TUDOR DIN VLADIMIR
şi fje turc mi-l reteza? Mi-a trimis vorbă să viu pin' la el, în sus, pe Jiu, ■că vrea să adune-o oaste pe boieri să-i ia din coaste. Da' eu nu mă duc, că rămîn haiduc." Şi-un haiduc bătrîn spunea:
— „Jur că-i el, pe legea mea!"
— „Păi de unde ştii, haiduce? Vorba mea nu vrei a-i duce?"
— „Ştiu c-am fost şi eu cu el şi cu rusul la răzbel,
iar de dus la el mă duc,
că de-aia îmi zic haiduc."
Jianu şedea
şi mai chibzuia:
'— „Poate că l-om, haiduci,
să ne-nveţe-a război.
Plecăm mîine-n zori de zi."
Da' haiducul a vorbit:
— „Jiene, haiduc vestit, ăsta nu-i de haiducit, ăsta umblă ostăşeşte,
o armie-i trebuieşte.
Şi atunci, doamne fereşte!"
Jianu întărîtat
în tot codrul a strigat:
— „încă nu s-a născut neam să-i dea porunci lui Jian! Nu-i aşa haiducilor, spaima arnăuţilor?"
Da' tăceau haiducii toţi tot privind la fraţii morţi. Nici pasărea tiu cînta, numai frunza şopotea, iar Jianu-nţelegea şi-a făcut un semn că — da!
JURĂMÎNTUL
* „Patria e norodul, nu tagma jefuitorilor."
Peste mîndre dealuri verzi, cum treci Oltul pus pe harţă, printre ceri bătrîni în scoarţă luce crucea din Hurez. Vara, iirsu-i domnitorul. Iama, lupul hămesit vine pînă la pridvorul larg de la arhondaric. Dar acum, de-o săptămînă, călăreţi pe-aicea mînă
de la miază-zi şi noapte, cîte unul, cîte doi... Au că toamna e în toi şi goldanele sînt coapte? Şi de ce au fost să vie cu toţi în musafirie cînd e stareţul plecat pînă hăt la Bucureşti, unde grabnic l-a chemat cu porunci arhiereşti? Stareţu-a plecat grăbit, dar în urmă-i a venit rang mai mare, de vlădică, c-au sărit cu toţi din somn auzind că iată, pică Prea Sfinţitu-Ilarion. Barba-i doar un puf uşor, vorba-i dulce te îmbie, vinu-i place-aromitor şi citeşte-n franţuzie. Pentru oaspeţi, cu dichis îl aşteaptă-o încăpere. Cu alţi şapte s-a închis şi mereu mîncare cere. Ce vorbesc de-o zi şi-o noapte Pun la cale care fapte? Ca să stea numa-n mătănii toţi monacii au canon de la el, Ilarion. Parcă-ar fi-n soroc de denii. Şi-ntr-o noapte-au tropotit cai la poalele pădurii. Două umbre au sărit, au sunat, a plin, coburii. Vmbrele-au găsit, pe dată, calea către stăreţie. Bat şi intră. Şi-apoi iară mînăstirea-i sihăstrie.
Dacă poţi intra cu luna prin fereştile-arcuiie vorbă ai s-auzi acuma:
— „Şi răsvala, Prea sfinţite?
— „Să schimbăm orînduiala, dar de ce să vărsăm sînge? Mai slăbim şi zeciuiala, alinăm pe cel ce plînge... Totul e să ne aducă Domn romîn. E şi divanul, cler, boierii cei de ţară... Ăştia înţeleg ţăranul. Altfel moare multă lume
şi ne va primi gheena!"
16
MIHU DRAGOMIR
— „Nu aşa citeam, anume, din gazetari, la Viena, c-au făcut cîndva franţuzii! N-au belit pe boierime? Cum, balaurii şi cruzii ştiu   ce-i aia ţărănime? Să grăiască el, ţăranul, că-i şi el gură de om!u
Unul, Tudor e, olteanul, Celălalt, Ilarion.
Împrejur, pe largi sofale, stau şi-ascultă, nemişcaţi, cam la şapte, opt, bărbaţi. Unul s-andreptat de şale si-a sărit în mijloc, drept. '— „Fraţilor, de ieri aştept ca să vină comandirul. A venit. Ce aşteptăm? Prea sfinţite, patrafirul, Biblia, — şi să furăm, cum o cere prea măritul prinţul nostru, Ipsilante. Iacă, vine răsăritul. N-avem timp de celelalte, să mai stăm de vorbărie. Doar sîntem din Eteric!"
— „Dreptu-i, drept! strigară toţi. Să"jurăm, ca patrioţi!" încăperea parcă-i plină
de tumult de oşti şi arme, parcă-i gata să se darme. '— „Să furăm!"
Urii se-nchină. Se aţine la fereastră^ luna codrilor, roşcată.
— „Staţi o leacă, dumneavostră, spune Tudor. Fie-mi dată lămurire: Prinţul vine
să ajute fapta noastră? Pentru domn e? Pentru cine? Ce armie-l însoţeşte?"
— „Prinţul nostru porunceşte să-i juraţi cu toţi credinţă. El va să se sprifinească
pe armia cea rusească, ne-ntrecută-n biruinţă." Tudor stă o clipâ-n loc. Ard obrajii, ca de foc:
— „Prinţul nu va da poruncă nimănui în astă ţară!
Am purtat destul povară precum vita cea de muncă.
Fraţi să fim! Să zmulgem jugul
ce ne-a pus pe umeri turcul
şi boierii cei hapsîni.
Fraţi să fim, greci şi romîni!
Iar de armia rusească
va veni cu el, pornim
toată oastea pandurească.
Altfel, noi nu biruim!
Pe ce-arn spus, pun jurămînt.
De-oi călca, merg în mormînt.
Solul prinţului pufneşte sub mustăţi. S-ar repezi. Dar Ilarion şopteşte:
— „Lasâ-l, că s-o domoli! Bine, fiilor. De-acum
am purces şi noi la drum. Hai, veniţi. îngenunchiaţi. Iată Biblia. Juraţi." Tudor s-a descoperit. Pune-o mînă pe scriptură iar cealaltă nu se-ndurâ de hangerul ascuţit. Cînd ridică geana deasă spre vecinu-i, deodată simte inima-nţepată. Ar ţipa, cu limba arsă, dar în geam, încet, afară, ciocăneşte cineva.
— „Am venit, Sfinţia ta. Caii toţi se înliămară." Face-Ilarion un semn
şi păşesc, pe rînd, juraţii. Scîrţîie scara de lemn. Dorm în mînăstire fraţii, însă Tudor, pe vlădică l-a oprit în uşă, drept:
— „Popo, mie nu mi-e frică nici cu dracul să dau piept. Dar să-mi spui cine-i jupînul, că i-am mai văzut caftanul". A surîs Ilarion.
„Păi, e-un frate cu rumînul, e cu noi. Boier Răileanu."
— „Da? Mă mai cunoşti, arhon Dar Răileanu s-a sm.ucit
peste scări sărind afară.
— „Popo, dat-ai sfoară-n ţară că iubeşti omul trudit. Cu-ăştia vrei să faci răsvalâ? Vino să-ţi vorbesc ceva.
Hai, să vezi ce-i aia ţară!" Si-a-nfundat căciula grea
TUDOR DIN VLADIMIR
17
şi-au ieşit. în curte, nime.
Se zbat zorii să se-aprindă.
Dintr-a codrului desime
amiroase-a jir şi-a. ghindă.
Omul ce-a venit cu Tudor
sare dintr-un colţ: — „Plecăm?"
— „Vino, Gîrbeo, că Prea Sfîntul
vrea la robi să mai intrăm."
Şi se-opresc lîngă-un bordei,
o cocoaşe de pămînt.
Da-ntr-o parte nu-i pămînt,
Nişte Urne, uşă sînt.
Trage Tudor, şi-n răcoarea .
miresmată-a nopţii clare
îl izbeşle-n piept duhoarea
unei b'olniţi stătătoare.
Zece trepte-n lut tăiate,
un opaiţ ameţit
arde-n hîrbul mucezit.
Purcă simţi o ghiară-n spate.
Jos, prin măcinate paie
oameni sînt, sau din scripturi
a-nviat ce scrie-n foaie,
iadul, cu flămînde guri?
Doamne, unde-i adevărul?
Parcâ-s oameni. Insă părul
e-ncîlcit şi lung, genunchii
ascuţiţi că mai te-njunghii.
Numai pîntecul e-umflat.
Două semne pe spinare
cam de-o palmă fiecare.
Le-a pus fierul înroşit.
Dar sînt vechi. S-au albăstrii.
Oameni sînt. Sînt goi. Grămadă.
Dorm, ca arboi-ii tăiaţi.
Dorm, sau mor, cine-i să-i vadă?
Şi copii sînt, şi bărbaţi..
Unu-n somn de se întoarce
pe-ăilalţi pe toţi îi trage,
că sînt toţi de mîini legaţi.
Şi-n clocita vizuină
doar opaiţu-ameţit
este singura lumină.
— „Ei, Sfinţite, ai privit? Cu-ăşiia rudă e Răileanu? Nu, ş-ascultă spusa mea: robul, birnicul, ţăranul, ştie el singur ce vrea." Cuviosul iese-afarâ, soarbe-un aer parfumat. Glasu-i este tremurat, fruntea parcă e de ceară.
— „Tudore, scăpăm de toate,
2 — V. Romînească
dar divanul poţi sâ-l strici? Eu vreau pace, nu vreau bici, şi cu duh de bunătate. Patria are nevoie de boieri, ţărani, de toţi..." — „Nu! Că patria-i norodul, şi nu tagma celor hoţi! Eu voi ţine ce-am furat. Haidem, Gîrbeo."
Şi-au plecat.
SABIA
„Am jurat să lupt cu pandurii mei alături cusîrbii şi grecii,, sub steagul oştirii ruseşti."
Valea Desului, secată, , zace-n bolovanii muţi, buruieni cu frunza lată cresc pe lîngă-nalţii plaţi şi drumeagul şerpuieşte din Gilotru pînă hăt unde culmea se-nveleşte în marame de omăt. Ici şi colo-ţi dau bineţe stîlpi cu zugrăvite feţe, pe care-un zugrav stîngaci pus-a litere de-o şchioapă, flori, sucindu-se să-ncape precum viţele pe-araci. Toate vor să-nsemne nume ale celor duşi din lume. Stîljni stau, tăcuţi, în şire, că-i un obicei străbun— morţii dorm în cimitire, dar'cinstirea e la drum.
Si-s mulţi morţi pe-aici, acum.
r
Dealurile-s numai poame, dar ţăranii mor de foame, munţii plini de codri sînt, dorm ţăranii pe pămînt, grele-s apele de peşti, însă toţi sînt boiereşti, dealuri line, dealuri line, potecile cu suspine...
In amiaza cea de toamnă aerul ţesînd cu fir, doi drumeţi mi se îndeamnă către satul Vladimir. Unul e-un haiduc bătrîn, altul e-un iobag romîn,
18
MIHU DRAGOMIR
e Culiţă cel fugit şi ajuns la haiducii. Merg de-o zi şi-o noapte lungă că aşa le-a poruncit Jianu, haiduc vestit, pln-la Tudor să ajungă. Şi, lingă hotar de sat, unde fagii mi se-ndeasă, pe-un tăpşan mai ridicat s-au oprit Ungă o casă, casă mică, birnuită, toată numa-n lemn clădită de la prag şi pln-la cui. Piatră de adus nu-i voie, iar cu fieru-i anevoie, că-i ca bulgărul de aur: dacâ-l dai pe mlini de faur şi ţi-l toarnă-n legea lui, nu mai ţi-e de cuie-aminte că mi-ţi scoate numai flinte. Lat de-o palmă e pridvorul, iar cînd intri te apleci, Sclrţlie, încet, uşorul şi te lasă ca să treci. Numai două chilioare. Vatră veche, oltenească, calapăr pe policioare, fuse vechi, parcă de iască, vadra cu caucul ei, lingure din lemn de tei. Dincolo, o masă joasă dintr-un greu butuc cioplită şi o laiţâ-nvelită 'c-un chilim cu flori focoase. Scaune lăiate-n bîrnă. Numai colo, sub icoană, străluceşte şi te cheamă sabia care atlrnă, cu o teacă de argint şi minerul înflorit. '-— „Slugerul acasă nu-i, spune ostenit Culiţă. Ce ne-om face, măiculiţă, ce-i ducem Jianului?'1 Dar haiducul nu l-ascultă către sabie se-ndreaptă, o desprinde, o priveşte, cîntârind-o-n mîna dreaptă. — „Ştii, Culiţă, de-unde vine astă sabie-argintuită? Ia te uită-ncoace bineta A strîns pumnul şi, svîcnită, lama a ieşit afară.
Parcă, drept, în chilioara
unde stă tăcutul sluger
s-a oprit, orbind, un fulger,
şi s-a luminat, deodată.
Spada tremură, mlădie,
parcă-i o fiinţă vie.
N-are glas ca să vorbească,
dar ce limpede-o-nţelegi
cînd te-ndeamnă-n brîu s-o legii
— „Asta-i sabie rusească, mâi Culiţă, şC o are semn c-a biruit păgînul. I-a încins-o, drept cinstire, Miloradovici bătrînul. Hei, ce oaste! N-o văzuşi rupînd inima turximii! Cînd intrau călării ruşi, sau năvala pedestrimii, zău că te trezeai şi mort! Dar tunarii! Măi Culiţă, îţi ocheau şi-o porumbiţă odihnind pe-un vîrf de cort. Doar că-n păsări n-o să tragă, fiindcă tare le e dragă! Parcă se jucau cu tunul! Nici nu se temeau de moarte. Oameni toţi unul şi unul,
că chiar şi pe Bunăparte cînd la ei a vrut să intre l-au bătut, să-i ţină minte!"
— „Dă-mi"', a spus Culiţă-ncet. A strîns garda Ungă piept
şi-a privit cum, peste lamă, sta amurgul de aramă.
— „Şi de ce i-a dat-o lui?"
— „Fiindcă Tudor, cum îţi spui, e parucic, rang cinstit!" Strîmb Culiţă a privit:
— „Ce înseamnă vorba asta? N-o-nţeleg! Ascunde-un lîlc?"
— „Tudor e ştiut în oastea ruşilor. I-au dat un pilc de l-a dus în bătălie.
E, să-l vezi atunci la muncă! Cînd lipsit-a ghinărarul el de şase ori o mie a avut chiar sub poruncă!"
— „Cum? In oastea care spui slugerul e între-ai lui?"
In odaia oltenească intră aerului noptatec. Numai sabia rusească
TUDOR DIN VLADIMIR
19
scapără, ca de jăratec,
pin' s-aude un oftat:
— „Hei, cînd vom porni odat...u
ARGEŞUL, FRATE CU NOI...
„...nici în găurile şerpilor nu veţi scăpa..."
Bun e cîmpul înverzit
să-l străbaţi din zori în seară,
dar mai bine-i de-ai găsit
Argeşul cu unda clară,
să te'-aşterni pe mal, la umbră,
să te mîngîie un vînt,
şi s-auzi încet cum umblă
gîzărimea pe pămînt.
Bucureştiul nu-i. departe,
doar o fugă te desparte,
dar aici parcă mai uiţi
toată zarva ciocoiască,
pasul greu de arnăuţi,
suferinţa omenească.
Iar de ai şi o friptură
şi un clondiraş cu vin,
păi atunci, ţine-te gură,
bucură-te azi puţin!
Chiar aşa şi. face-acum
Prea Sfinţitu-Ilarion.
Toamna dă prin luncă, svon
şi presară de-aur scrum.
Sînt vreo cinci bărbaţi voinici
poposiţi de prînz aici,"'
şi tot gustă-un Drâgăşan
din vremea lui Caragea.
Cuviosul spunea-aşa:
— „Sfînt îi vinul greu de ani! Nu-i Valahia ferice?
Doar să ştii s-o cîrmuieşli. Blînzi ţăranii sînt pe-aice ■ dacă-i mai milostivesli. Domn de-al nostru de-am avea, n-ar mai fi domnia grea... De osînda unor biruri să-i slăbim pe bieţii fraţi. Şi-atunci anii noştri-n şiruri fi-vor binecuvîntaţi!" Bucuros de tot ce-a spus ridică paharul sus.
Beau cu toţii, numai,unul
stă, se scoală, sade iar,
lot scrutînd într-una drumul.
— „Vine oare?"
— „Vine dar!
2*
Ăsta cînd a spus ceva casă faci pe vorba sa." Si aşa-i. In fundul zării se iţeşte-un nor, crescînd. Iatâ-acum se văd călării. Doi sînt. Vin alunecînd. Dintr-o clipă sînt aici. Albi de praf. Osoşi. Voinici.
— „Am venit la-timp, părinte? Haide, binecuvinteazâ!"
— „Să nu rîzi de cele sfinte, fiule. Acum te-aşează. Te-aşteptâm de dimineaţă." Dar alături a ieşit
cel bărbat nerăbdător. —• „Tudor eşti?"
Stau faţă-n faţă.
— „Da."
— „Eu sînt învăţător, Gheorghe Lazăr, din Ardeal." Cîntă Argeşul în val ca o cobză pricepută. Cu arniciul toamnei viu toată lunca e cusută. Tudor zice numai: — „Ştiu! înveţi şcoală-n romîneşte." Şi-şi dau mîna, bărbâteşte.
— „Hai, a spus Ilarion, luaţi, mîncaţi, şi-apoi e vreme să vorbim. De ce ne teme n-avem. Nu-i nici pui de domn. Slugere, nu ne spui cine
a venit aici cu tine?"
—• „Tot de-al nostru e, ţăran.
N-auzit-aţi de-un Jian?"
— „Cum? Haiducul? S-a-nvoit? Vrea să meargă după lege?"
— „După lege, negreşit. Dar pe-a noastră, se-nţelege."
Sfatu-ncepe. Ce-au vorbit — mai tîrziu s-a dovedit.
Şi, deodată, către seară, cînd răcoarea-şi ţese plasă şi prin tufânimea deasă aur roşu se strecoară, parcă se aude-o goană. Cine-i? Oare-s urmăriţi? Vine-o ceată de năimiţi scăpărînd din iatagane. Tudor şi Jianu, iuţi, intrâ-n miez de frunzătură.
20
MIHU DRAGOMIR
Ceilalţi, privind tăcuţi, stau, cu sufletul la gură. Arnâuţii au şi flinte şi-s grăbiţi. Nu sar din şa.
— „Sărutăm dreapta, părinte. N-au trecut pe-aici, cumva, nişte răzvrătiţi fugari?"
— „Răzvrătiţi? Ferească Sfintui/ Pe-aici trece numai vîntul."
— „Răzvrătiţi, Prea Cuvioase, nişte zdrenţăroşi şi hoţi. Au fugit de dimineaţă. Acum prinde-i, dacă poţi!" Şi-au plecat, cu-o suduială, către Dunăre, întins. Popa rîde: — „Ca din oală m-aşteplam să ne fi prins. Insă ei au alte treburi!" Şi s-a-ntors către zăvoi:
— „Haideţi şi ieşiţi din ierburi Nu e cine credeam noi."
Iese Tudor şi Jianu.
S-au scăldat puţin în rîu,
Dar pistoalele la brîu
neudate-s. Şi cu ei
ies .din tufe încă trei.
Doar cămaşa au pe piele,
feţe negre, supţi de munci,
de brîu spînzură-n inele
nişte cuţitoaie lungi.
Cînd îl văd pe-Ilarion
se întorc, parcă-ar fugi.
Tudor însă îi opreşte:
—„Staţi, dacă-aţi ajuns aci."
Şi se-ntoarce către fraţi:
—„Nu, nu-s hoţi de drumul mare.
De-arnâuţi sînt căutaţi
pentru altfel de-ntîmplare."
Lazăr îi priveşte, drept:
—„Aţi fugit de pe moşie?"
—„Nu, fugim de clăcăşie,
spune unul, lat în piept.
De doi ani
nu sînt ţăran,
de se poate
să fiu doar pe jumătate. Câ-s iobag şi tot plugar, da' ţarina n-o mai ar, nu-mi mai văd de plugărit, am altfel de slugărit, că muierea mea şi pruncii cu ea sînt tot pe moşie.
tot în clăcăşie da' pe mine m-au adus şi la zalhana m-au pus să tai vite cu cuţitu' şi-ăsta să-mi fie muncitu. Casa mea e pe imaş, da' eu stau colo-n oraş, şi muncesc mereu, şi nimic nu ieu, vai de capul meu. Şi-acum ne-am vorbit tus-trei de-am fugit
că nu-i de trăit,
nu sîntem plugari,
şi nici zălkănari,
sîntem numai robi
cu lacrămi în ochi.
Şi-acum am fugit
numai c-un cuţit."
Cînd a terminat de zis Tudor sare: — „Popo, hai, parcă tot aşa spuneai că a fost şi la Paris. Ştii istorii tare multe, bine-i omul să le-asculte, olar că şi la noi aşa-i, asta parcă nu credeai. Fraţilor, bine-aţi fugit! Că azi bine e în ţară s-aibe omu-o săbioară. Voi aveţi cîte-un cuţit. De le-aţi socotit pe toate şi-aţi văzut că nu se poate, iaca, mergeţi cu Jianu că vă-nvaţâ ce-i oşteanu'." Şi Jianu i-a luat, că tare era-nsetat de braţ greu şi înarmat.
Tudor se aşează jos. Parcă nicăieri priveşte. Dar pe ckipu-i neguros sfîntă ură se citeşte: —„Ei, părinte, tot ce-mi spu despre rostul omului bun se pare că-i în carte. Dar ce scria mai departe? Oameni sînt ciocoii oare, sau balauri sînt, spurcaţi? Nici cînd am să-i văd tăiaţi n-am să am îndurerare!"
Argeşul, frate cu noi, îl ascultă, din zăvoi.
TUDOR DIN VLADIMIR
ClMPIA PADEŞULUI
„Şarpele cînd iese la drum îi dai în cap şi-l omori!"
Colo-n cotul munţilor, în cuibul vulturilor, de treci de şapte izvoare nu mai poţi şâ mergi călare, că poteca se-ngustează şi se urcă drept în sus, stîncăria stă de pază, şi-alte căi să afli nu-s. Dinspre Dunăre, cîmpia ca ulcioru-i către gît. Munţii sprijină tăria ca un lanţ posomorit. In ăst loc greu de pătruns este Padeşul ascuns. Sat cit palma. Dar ţăranii aspri sînt, pietroşi, ca munţii. Pe aici nu vin cu anii taxidarii, arnăuţii, că plugarii-s şi haiduci şi cu ei nu prea te-ncurci. Dar de vin, sau de nu vin, tot e rău de cel creştin, că din plumb nu scoţi porumb, că din piatră ce să scoată, urlă sărăcia-n vatră. Popă nu-i, că-i satul mic şi n-ar cîştiga nimic, lipsa-i domn mai mare-n sat, ca un fiu de împărat. Iarna-i crudă. Gerul taie cu-ascuţite fierăstraie de te seacă la bojoc. Nu-i în sat nici un cojoc. In zăpezile sticloase moartea-şi tot ascute coase. Dar nici oamenii nu stau. Strînşi la vetrele răcite dar mereu din cute, dau, bat in furcile-ascuţite, şi cioplesc cozi de topoare, lăncile de ciobănit. Ce-i? La Bobotează, oare este timp de plugărit? Nu-i de plugărit pămînt, e de-un plugărit mai sfînt, lăncile nu-s pentru-oiţe, nici pentru lupi pădureţi...
Arde gerul, şi-n nămeţi
parcă-s cremene şi criţe.
Şi căte-un ţăran uscat
ca un pisc bătut de-urgie
tot suceşte un plug stricat
şi-l descîntă pe şoptie:
—„Pluguleţul meu nebun,
cum te-aş mai schimba în tun!
Face-te-aş de-o săbioarâ
să umblu cu tine-n ţară..."
Dacă-n asprul ger şi-n noapte
pui urechea la pămînt,
ai s-auzi cum, dintre şoapte,
umblă plugul, dus de-un cînt,
pluguleţul cel nebun,
fier de-arat şi fier de tun.
Şi dacă e-o noaptea grea
spre sfîrşitul lui Ghenar,
cînd viforniţa cea rea
hohoteşte-n cer amar,
ai s-auzi şi-un tropotit,
apoi şuier panduresc.
Padeşul s-a-ntroenit.
Stîncile de ger troznesc.
Dar de vrei să intri-n sat
te trezeşti cu-o furcâ-n piept.
Flămînzit şi degerat
un pandur de straja-i, drept.
încît viforu-n uliţă,
cam miroase-a răzmiriţă.
Către locu-acest ferit
bat, de zile-ntregi, troenii
neştiute căpetenii
ale neamului trudit,
vechi ostaşi, deprinşi cu plumbul,
sau haiduci bătrîni din munţi.
Oameni tineri sau cărunţi
ce-au prăşit, din veac, porumbul,
insă n-au avut la cină
decît bobul rar, încins,
Către Padeş vin, întins,
cu puşcoaie grele-n mînă.
Şi merg numai pe-noptat,
că-s chemaţi la tainic sfat,
colea-n miezul de păduri,
căpitanii de panduri.
Şi In ceas de dimineaţă -cind cimpia te orbeşte cu zăpada ce sclipeşte, cînd suflarea-n vînt înghiaţă, sub un soare roş, cu colţi, ies, la poalele pădurii,
22
MIHU DRAGOMIR
poporenii şi pandurii, înarmaţi, călări, mai toţi. ■—„Fraţi lăcuitori din ţară, veri de orice neam aţi fi, şarpe-n drum de-ţi va ieşi, dă-i cu bîta, de-l omoară! Nu e pravilă s-oprească răul să-l oprim cu rău! Tagma rea şi boierească nu-i un şarpe de dudău?u Cel care vorbeşte-acuma stă fre şa parcă-i turnat. Calu-i este spumă numa, bate-n loc, încrîncenat. —„Noi, obşteasca adunare, ne-om alege-un cap acu..." —„Tudore, fii capul tău!" —„Tudor! „Tudor!"
Creşte-n zare culmea munţilor albiţi. Jos, la poale-un pîlcde oameni, în opinci de fag, trudiţi, de răbdare istoviţi, către cer urcă topoare, câ-s porniţi prin codrul vieţii sâ-şi deschidă-acum cărare. ' Şi în aerul geros ca un clopot greu, răsună vestea luptei, vestea bună care-aici, în loc stîncos, încrustată-o să rămînă.
Lîngă Tudor, un oştean cu priviri săgetătoare. —„Slugere, nu-s prea puţini? Prinţul vrea armia mare!" —„Nu, Iordache, ăşti desculţi sînt de mii de ori mai mulţi! Toată Ţara romîneascâ, şi Moldova lîngă ea, strigâ-aici prin gura lor. Tot norodul truditor azi aşteaptă să pornească. De-o nădejde de dreptate vor şi ei să aibă parte!"
Padeşul parcă-i o mare — clocote de nerăbdare. Au venit în straie proaste, rupţi, lihniţi, sleiţi de drum. Dar cum pleacă-n rînd acum vezi că alţii sînt: o oaste.
Spre Tismana pleacă-o ceată, alţii către Olt, departe... Tudor îi priveşte, roată. Da: pe viaţă şi pe moarte!
VIN APELE
„Veniţi dar, fraţilor, cu tolii; ca cu răul să pierdem pe 'cel rai, casă ne fie nouă bine".
Tună primăvara, tună, Jiul apele-şi adună, şi-o sfîntuţâ de furtună îmi vesteşte vremea bună. Ascultaţi, fîrtaţi, la mine că Jiul singur nu vine!
Tot curge şi curge
şi-n Jiu mi se strînge
apa cea de munte,
pe pietre mărunte.
Tismana,
codana,
cu apa
ca mana,
Gilortu
şi Motru,
cu freamăt de codru,
A mar adia,
limpede ca sabia,
una cîte una
apele se adună,
primăvara tună,
întîi sînt pîraie,
sau numai şuvoaie
apoi cîte-un rîu
cu stejari la brîu,
pînă dau în Jiu,
Jiul oltenesc,
legăn pandur esc
drumul haiducesc,
cîntec romînesc.
Da' Jiul cît e de mare
nici că-mi a/unge la mare,
că-l ia Dunărea
de mînă,
Dunărea,
maică bătrînă
care strînge apele
de prin toate ţările,
şi trece prin ţara mea
pînâ-ntîlneşte marea.
TUDOR DIN VLADIMIR
Ascultaţi, fîrtaţi, la mine,
că Jiul singur nu vine!
Cu Tismana,
codana,
cu apa
ca mana,
cîte doi sau trei
îmi vin pandurei
prin codri merei,
cu Motru,
Gilotru,
prin   freamăt de codru,
îmi vin alţi o sută
şi din flinte cîntă,
pe-Amaradia
limpede ca sabia,
îmi vin două sute
cu securi bătute
sdrăvenel pe cute,
o sută sau zece
pandurimea trece.
Intîi sînt pîraie,
sau numai şuvoaie,
apoi îmi curg rîu
cu paloş la brîu,
pînă dau de Jiu,
Jiul oltenesc,
leagăn panduresc,
drumul haiducesc,
cîntec romînesc.
Patru sute-mi sînt în Padeş
da! tot vin mereu tovarăşi,
că apele se desghiaţâ
şi se-nvolbură a viaţă.
La Craiova în cîmpii
îi numeri pe şase mii
şi mereu sosesc,
şi se bulucesc,
ba. haiduci
de-ai lui Jian,
învăţaţi ce-i iatagan,
robi mînăstireşti
cu lănci ciobăneşti,
ba unul fără sprîncene
cu arsuri în loc de gene,
ba tunari,
cu mînă bună
ce-nvăţat-au
cum se tună
în armia cea rusească,
puşi pe turc să-l dovedească,
Ca unu' ce-are-n desagă
semn de cîte-a fost să tragă,
nişte lanţuri mari şi grele să legi şase boi cu ele,
ba şi un oltean bătrîn cu-o cruce mare pe sîn, ba şi nişte zălhânari, la brîu cu cuţite mari. Cum dă iarba-n primăvară aşa dă oştimea-n ţară, ies desculţi, că-s ăi mai mulţi, opincari şi băjenari, vin flăcăi moşnegii vin, în oastea lu' Tudorin, oltean din codrul cu frunză comandir în oastea rusă. Şi femeile în poartă cu-azimi coapte îi aşteaptă, plîng şi îi binecuvîntâ iar pandurii trec şi cîntă: —„Nu mai plînge Măriuţă vezi de Ion şi de căsuţă şi de bietele copile c-am ajuns şi bune zile. Dumnezeu fie cu voi, Domnul   Tudor e cu noiu.
Tot curge şi curge pe Jiu mi se strînge oastea cea de munte cu Tudor în frunte. Cînd Tudor trece Gilortu' au ajuns boierii Oltu' vor să-l treacă de-a înotu' că s-au prăpădit cu totu'!
Cînd Tudor trece-n.Piteşti pe drumuri îmi tot găseşti conduraşi de-ăi boiereşti. Cînd trece şi Ărgeşu' boierii-şi trag sufletu' bat mătănii la icoane, îşi schimbă cele caftane pe iţari şi pe sumane.
Tună primăvara, tună. Jiul apele-şi adună, surla de răsvală sună, şi-o sfîntuţă de furtună,
24
MIHU DRAGOMIR
îmi vesteşte vremea bună. Ascultaţi, fîrtaţi, la mine că Jiul singur nu vine!
LA COTROCENI
„...Veri-care se binelui obştesc,
vrăşmaş se va socoti".
Vreme cam de-o lună-ncoace, pe sub gerul cel sanchiu, Bucureştiul n-are pace, ziua-i mort şi noaptea-i viu, şi boierii, orice-ar face, li se pare tot tîrziu. Noaptea, la lumini de facle ies, ca puii de sub cloşti, divaniţi pe lîngă droşti, cu femei, copii şi lacre. Droştile se-urnesc din greu către munţi, către Braşeu, dumnealui arhon cutare, toate bărbile slăvite, ies prin uliţi ocolite şi gonesc pe drumul mare. Insă nu se-abat de loc printre cele mahalale. Le ,e teamă ca de foc. Lefegiii au pistoale, dar la ce-i pistolul bun cu rumînul cel nebun? Mahalalele şi ele, zumzăie, ca o stupină, după garduri de nuiele se iveşte vreo lumină, şi în raza ei se vede cîte-un fier, .cîte-un satîr, E Ignatu-acum? N-aş crede! Parcă-i altfel de hatîr. Că de cînd murit-a vodă parcă tolu-i răsturnat, stau boierii tot în sfat, dar li-i vremea de nagodă, că pe crivăţ a venit călărind, un svon cumplit. Cică-un ăla, un oltean, s-a sculat cu opincarii, blasfemînd pe toţi mai marii, şi pornit-a năpristan Către-ncoace-n capitală. Uniin-au stau la taifas, ci fugit-au la iuţeală peste munţi făcînd popas.
va împotrivi acela ca un
Alţii-au vrut, cu grea mînie, să-l bage-n sperietură, i-au trimis epistolie să se-ntoarcă-n bătătură. Insă n-a ieşit nimic. Răsvrătitul ăst calic ţine una, ca nârodul: cică patria-i norodul!
Mare zarvă-n Bucureşti prin căsoaiele domneşti...
Şi-ntr-o dimineaţă rece
săgetată-n cruci şi turle,
parcă-un /unghi prin aer trece
cînd răsună, proaspăt, surle,
şi la margini de oraş
s-a împădurit cîmpia.
Martie umplut-a glia
cu mulţime de ostaşi.
Numai corturi, corturele,
înţesate de olteni,
ba şi cinci tunoaie grele
stau de veghe-n Cotroceni.
Şi cînd şir de oaste lungă
bulucitu-s-a-n cetate,
şi au prins răsbit a bate
clopotele toate-n dungă,
cînd pe murgul lui călare
Tudor a tăiat cărare
cu o spadâ-n mîna dreaptă,
şi-n cealaltă-o pîine coaptă,
cînd în flinte se-nâlţau
căciuloaiele miţoase,
cînd pe steagul de mătase
sfinte slove fluturau,
cînd norodul da năvală
de ce întreia oştirea,
cîntec, tunet de răsvală
cuprinde nemărginirea:
— „Pluguleţul meu nebun,
azi te-ai prefăcut în tun,
în tun şi în săbioară, .
să te port mereu prin ţară!
Şi pe uliţa domnească Trec golanii şi ţăranii, Insă nu vin cu jelanii. E-adunarea cea obştească. In deal, la mitropolie sboară clopote-n tărie şi pe podul de pămînt
TUDOR DIN VLADIMIR
trăsnesc puştile în vînt şi din curţi şi beciuri reci ies, ca spadele din teci, oamenii furaţi de viaţă, slrînşi de soartă în butuc, cei ce neam de neam o duc ddar cu pleasna peste faţă. Şi în cîmp la Colentina pe de-antregul se frig miei, ploscile împart prăştina, ies din fluiere scîntei, că aşa e-n primăvară, dar mi-te acum cînd ară pluguleţul cel nebun, fier de-arat şi fier de tun. Se porneşte'olteneasca, se încinge pandureasca, sus opincă, dă-i vîrtos, că pandurii spada-au scos, cu mînie, cu folos, zi-i aşa, mărunt, cotit, că-i vremea de răsărit, zi-i bătut şi apăsat, că-i vremea de judecat. Lîngă hora romînească legănată-n tactul triştii, sună limba elinească, bat pămîntul eteriştii, tineri ce-au jurat să -moară decît să mai rabde-n ţară, în Elada lor frumoasă sabia ienicerească. Joacă greci, joacă romîni, strîns ţinîndu-se de mini, că sînt mini aspre, crăpate, mîni de luptător şi frate. Harnic este anotimpul, dînd în floare şi-n răscoală, cînd din nouri, la iveală ies Parîngul şi Olimpul. Tudor, cum priveşte totul murmură, cu vorbă rarâ-către-Iordăche-Olimpiotul:
— „Bate vîntul nou prin ţară... Ne-om izbi în multe de-azi!"
— „Nu-i nimic, a spus lordache, asta-i faptă de viteaz.
Iară cel care se teme
poaV să plece. Mai e vreme!"
Doar boierii-n vremea asta tremură, cu ochii plînşi,
c-a picat pe ei năpasta. Iată-i în grămadă strînşi, şi închişi într-o căsoaie, cu panduri strâjeri la porţi. Stau cu toţii-ntr-o odaie, muţi şi galbeni, parcă-s morţi. Şi cînd poarta s-a trîntit, din mulţime a ieşit, unul, de-i zicea Culiţă, şi zăvoru-a prins să-l tragă să-l încerce dacă-i criţă. Apoi scormoni-n desagă, şi mi-ţi scoase lanţuri grele să legi şase boi cu ele:
— „Mult le-am mai tîrît pe drum, dar le-a venit timpu'-acum!" Şi cu fierăria grea, rriartoră de cîte-a tras, poarta grea o fereca, îi punea belciugu-n nas Evgheniţii tăceau mîlc, că simţeau şi-altfel de tîlc. Unu-ncearcă două vorbe c-un pandur: — „Cînd om ieşi? Avem galbeni, grele torbe..." A zîmbit. pandurul: — „Şi? Parcă galbenii-s ai voştri? I-am muncit noi, ăştia, proştii! Iară de ieşit, cocoane, veţi ieşi, să n-aveţi teamă. Tudor chiar ne-a dat poruncă să ieşiţi scurtaţi de-o palmă. Ian uitaţi-vă ciocoi colo-n Cotroceni. Vedeţi? Stă pe coate-un tunuleţ îndreptat mereu spre voi..."
Aferim. Poţi să asculţi la rumînii cei desculţi? Dar boierii ştiu cevaş, tremură, însă aşteaptă. Tunu-ncoace se îndreaptă, dar au ei şi un chezaş, Prea Sfinţitu-Ilarion, voce blinda de amvon, om de carte şi voroavă, priceput nevoie mare jsă întoarcă o-ntîmplare, pe boieri să-i urce-n slavă. „— Tudore, vezi că boierii..."
26
MIHU DRAGOMIR
— „Nu i-ar mai ierta pâmîntul! Vrei cu iadul să mă sperii?
îmi voi ţine furămîntul, şi-am să-i tai, cum ne-au tăiat, că nu e niciun păcat!" Vreme de o noapte lungă au vorbit şi-au tot vorbit.
— „Popo, unde o s-a/ungă neamul ăsta obidit
de iertăm boierii iar? Am furat..."
— „Te înţeleg. Dar, pe sfîntul nostru-altar, eu, vlădică, te desleg. Iartă-i, nu-i mai judeca. S-or supune-n faţa ta". Tudor a oftat adine:
— „Bine, fie voia ta. Insă, pdpo, tu răspunzi că iert şerpii ăştia cruzi".
A fugit Ilarion spre boierii-nchişi cu pază, vestea să le-o dea plocon cum că Tudor vrea să-i vază şi, de-i cer cu plecăciune, o să-njghebe iar divan, şi-au să iasă la liman, Steaua lor încă n-apune.
Şi cînd lîngă foc pandurii
armele îşi curăţau,
cînd se deşertau coburii
şi ghiulele se turnau,
cînd romlni şi greci, olaltâ,
patrulau In noaptea-naltâ,
cînd din Gorj şi pîn-aici
se mişcau mii de voinici,
cînd Tudor scria solie
către vreo isprâvnicie
ce biruri să nu mai fie,
boierii se veseleau
şi mi se firitiseau,
c-or să stea tot în caftan
cu ciubucul la divan.
...Tudore, om ne-nfricat, of, de ce i-ai ascultat, de ce nu i-ai judecat! Le-ai crezut glasul spurcat. Of, atît au aşteptat, te vor vinde, le-or tăia, şi ţi-or mînca inima!
IPSILANTI
Foaie şoralea, cîntă cobza mea tot pre legea ta, că e şi a mea, tu, cobză umflată cobză deseîntată, cobză de-ălea mari, bine-i de cobzari! Tot pe strune subţirele zi-mi cînd iese soarele, soarele, mai marele, de-mi trezeşte-uliţele şi la mar'ne corturile unde stau pandurii-n ele şi-aleg .pulberea uscată,
flinta drept la semn să bată.
Da' în cortul din mijloc oamenii nu dorm de loc, că mereu se tot gîndesc şi ostile plănuiesc, şi armele socotesc, că-s porniţi să scoată-n ţară pluguleţ de primăvară. Şi-n mijlocul cel de sfat, cu cepehen îngăitănat, cu muşteţile castane, la brîu două iatagane, îmi stă Tudor, Tudorin, panduraş din Vladimir, oltean din codrul cu frunză, comandir în oastea rusă. Hei, că bun e gîndul lui că e al calicului, robului, săracului, şi nevinovatului, veri-care-ar fi neamul lui. Şi mi-ţi şade-alăturea căpitanul vechi Gîrbea, tot o cruce de pandur, cu glas rar şi părul sur, şi Iordache-Olimpiotul, ce-a trecut adesea Oltul, ba cu calul, ba înotul, grec din Grecia cea veche şi viteaz fără pereche, care-acum vorbeşte-aşa: — „Tudore, în ţara ta eşti ca altul nimenea.
TUDOR DIN VLADIMIR
27
Dară astăzi vine prinţul să vorbiţi cu dinadinsul, Ipsilante, prinţ mărit, mare oaste a pornit, mavrofori neînfricaţi, cam la zece mii bărbaţi. Şi în urmă-o să sosească mîndra armie rusească pe turc să îl dovedească." Nu şi-a sfîrşit vorba c-a răpăit toba, toba şi cu surlele, semn că vine oaspete şi de-afar s-a auzit glas cu-nvâţ la poruncit:
— „Văd că nimeni n-a venit ca să-mi spuie. bun sosit! Ieşiţi cu toţii afară
că v-aştept de-un ceas călare".
Tudor dacă auzea
sprinceana şi-o cobora
dar nici murmur nu vorbea
ci numai un semn făcea
să-i deschidă cortu-ncoa.
Prinţul mînios
sărea din şa jos
şi păşea în cort, pe iarbă,
cu-o ocară-ascunsă-n barbă,
dar făcea o temenea
şi vorba şi-o îmblînzea,
moale ca o catifea:
— „Slugere eşti gata? Unde ţi-e armata,
că mîine, poimîine,
cînd mi-o veni bine, vreau s-o iau cu mine".
— „Prinţe, şezi o leacă jos ca să vorbim cu folos. Pandurii s-au strîns din ţară cum i-ai văzut pe afară,
cu flinte sau cu topoare cu ce are fiecare.
Dacă eşti pus pe pornit und' ţi-e oastea ce-ai vestit? Unde-i armia rusească, izbăvirea romînească, romînească şi grecească?" Prinţul a clipit din gene:
— „Vine, vine, nu te teme, doar mai e şi mîine vreme".
Da' Tudor nu mi-l credea şi-i spunea pe şleau aşa:
■— „Vine num,ai din vorbire,
da' nu vine cu oştire,
că mi te-ai pornit
cam razna
şi acum duci singur
cazna.
Ruşii ar veni încoace,
da' ţarului nu-i prea place,
ţarul, prietenul tău
văd cămi-a pus un gînd rău,
mi-a luat rangul
comandir
şi pe sfîntul
Vladimir,
de parcă mi le-a dat el, nu le-am luat eu la răzbel." Prinţul negru se făcea mîna pe spadă punea şi îşi şi chema garda:
— „Slugere, neam, ne-nsemnat, calci acum pe ce-ai jurat, dar ai să fii judecat..."
Da' mai multe n-a mai spus c-a sărit şi Gîrbea-n sus, şi prin uşa cortului, pe întinsul cîmpului, măre, doar panduri erau, flintele că-şi încărcau, săbioarele sclipeau, -şi securile-aşteptau. Ipsilante a tăcut da' mi s-a posomorit, i s-a pus un nod în gît. Numai Tudor, Tuclorin, îl privea cu ochi senin:
— „Ce-am furat eu ştiu şi ţin, jurâmînt am pus să vin ■
cu ostile pandureşti
sub steagul oastei ruseşti.
Da' tu, prinţe, ce-ai făcut?
Că prin ţară mi-ai trecut
şi biruri din nou ai pus
şi pîinea toată ai dus
şi-ai pus ispravnicii tăi,
de-ăi vînduţi şi de-ăi mai răi!"
Prinţul, roş la faţă,
muşca din musteaţă
şi zicea: — „Tudore, hei,
te pui cu oamenii mei?
Vrei să te faci vodâ-n ţară
28
MIHU DRAGOMIR
şi mă dai pe mine-afară?"
Da1 Tudor cum sta înalt,
deşi nu mare de stat
parcă a crescut de-odat
ca Parîngul de bărbat:
— „Nu mi-e poftă a domni
ci mi-e poftă a-mpărţi
dreptatea
săracului,
pravila
norodului,
să tai ghiara
boierească
de pe ţara romînească, că norodul m-a adus ca pe-un fiu al lui supus." Ipsilante-nţelegea, se-nclina şi mai fierbea şi din cort că îmi pleca. Doar Iordache-Olimpiotul ce-a trecut adesea Oltul ba cu calul, ba cu-notul, grec din Grecia cea veche şi viteaz fără pereche, se-ntrista şi cuvînta:
— „Tudore, în ţara ta eşti ca altul nimenea, însă un mare rău faci cu prinţul de nu te-mpaci". Tudorin ofta din greu:
— „Iordache, viteazul meu,
eu cu grecii mă-nţeleg,
da' neghina o aleg,
că boieri
romîni
şi greci,
sug sîngele
ţării-ntregi.
Prinţul nici nu vrea răzbel, vrea doar slavă pentru el".
Foaie şoralea. plîngi tu, cobza mea, tot pre legea ta că e şi a mea, tu, cobză umflată, cobză descîntată, cobză de-ălea mari, râu e de cobzar! Cînd te uiţi pe cîmp multe corturi sînt, mult popor se-adună cu armele-n mînă,
da-n oraş dacă priveşti, multe iţe-ai să găseşti, ba boieri cu pîră, arnăuţi cu hîră, prinţul pus pe slavă, a ulcele cu-otravă, ba o cumetrie între-o boierie şi-ntre cea Anglie, ba epistolie către-o-mpărăţie — fie-le-n cap să le fie!
Foaie şoralea,
plîngi tu, cobza, mea,
struna cea mai grea!
VIN TURCII
„... să deşertăm puşca noastră m carne de turc..."
Case-s multe-n Bucureşti,
dar mai bine e în cort,
Tudor nu dă nici un ort
pe sofale boiereşti,
căci oşteanul e deprins
/os, pe-un ţol de cîmp să doarmă,
capul sprijinit pe-o armă,
paloşul la brîu încins.
Şi-apoi timpu-i de dormit?
Tot oraşu-i hîrţuit.
Veşti din cele patru zări
vin, cu norii primăverii, scrie-agentul Engliterii,
usca patru călimări, din Silistra vin iscoade doar or prinde ce-i şi cum, arnăuţii-s puşi să prade, ziua mare ies la drum. La o margine de-oraş Tudor tabăra-şi înalţă. Dincolo, pe-un cîmp golaş, stă, în cortul lui trufaş, Ipsilanti. Faţă-n faţă, Prins ca-n cleşte e pandurul. Turcii, ţarul, şi boierii, prinţul... Norii-s împrejurul oştilor reînvierii. Poate turcii-au să-i dea pace să aşterne dreptu-n ţară? Poate ţarul, bunăoară,
TUDOR DIN VLADIMIR
va trimite oşti încoace? Nicăiri vreo licărire. Doar aicea, în popor, doar în flintă şi topor, semn mai e de izbăvire, II aşteaptă-n munţi Tismana şi Strehaia, şi Novaci. Rînduită bine-n saci pentru flinte-i gata hrana.
Intră un pandur: — „Venit-a Prea Sfinţitul   să-ţi vorbească." Scurtă-i vorba pandureascâ iar privirea ne-mblînzită. Ştiu şi ei că răul vine. ' Dar n-a fost nicicînd mai bine. ■— „Tudore (e speriat Prea Sfinţitu-Ilarion), nu mai ştii că mi-ai jurat moarte să nu faci de om? Urlă-ntregul Bucureşti c-ai trimis la spînzurare arnăuţi vreo cinci, îmi pare. Te compromitariseşti!
Ipsilanti-i foc şi pară..." Tudor face sul hîrtia und' şi-a socotit armia
şi-i vorbeşte: — „Ce să-l doară
de nevoia celui rob?
Ipsilanti-i surd şi orb
pentru ăi de jos.- Iar tu
vorba zău că-li strici acu.
Ceasul nu-i de sindrofie.
Cumpăna s-a aplecat
Ăia de i-am spînzurat
duşi sînt. Şi n-au să mai vie."
— „Cum ai spus? Ai cutezat?"
— „Fost-au prinşi c-au jefuit oamenii, la drumul mare, schingiuind şi împuşcînd. De-aia le-a dat arme oare bietul ăst norod flămînd? Ramul cel uscat îl rupi! Oastea fără-o ţintă mare, oastea fără ascultare,
e o haită, doar, de lupi! Cum se-nvineţeşte zarea, doar în oaste ni-i scăparea!" Popa mîinile îşi fringe: —„Tudore, sînt toţi porniţi că-nceput-ai să verşi sînge! Nici lordache nu mai vrea să asculte vorba ta.
Iar boierii, azi, vorbiţi, plîngere-au trimis, şi rugă către prinţul..."
— Hei, părinte, spusu-ţi-am, mai ţii tu minte, că boieru-i neam de slugă? Se tîrăşte la oricine numai lui să-i fie bine." Un pandur suriu la chică vine: —„Slugere, acum Ipsilanti îşi ridică tabăra, pornind la drum. Ostile de-aici se văd. De la Dunăre, veni solul ce-a gonit o zi. l'urcii vin spre noi prăpăd."
S-a lăsat în cort tăcere. Inima auzi svîcnind, cum în repede cădere Jiul undele gonind.
— „Ei şi-acum? — şopti vlădica — E sfîrşitul cel temut..."
— „Popo, n-am sfîrşit nimica. Sîntem doar la început". Şi-nălţînduşi fruntea lată,
cu privirile semeţe, Tudor cu privirea cată colo-n munţi, la fortăreţe. Ştie lujjta bărbătească, ştie ca sosit sorocul, şi-şi încinge-ncet mijlocul mîngîind spada rusească.
— „Vestea-i rea, dar nu e proastă. Printre plumbi eu nu mă-ncurc. Deşerta-vom puşca noastră
astăzi în came de turc. Pandurimea să se-adune. Tîrgul, îl lăsăm pre el. Puneţi surlele să sune cu vestirea de răzbel." Şi-n amiaza nouroasă, surlele chemarea-şi varsă, caii ţăcănesc a ducă, tunurile se hurducă, trec panduri, ostaşi desculţi, trec glotaşi cu mers iuţit. Doar că astăzi sînt mai mulţi, ca în ziua de-au sosit. E-un norod întreg pornit. Şi pe cîmp la Cotroceni parcă bate-o vijelie
30
MIHU DRAGOMIR
Cînd trec miile de-oşteni, loc câtînd de bătălie.
Bucureştiu-n loc rămîne, legânînd, a plîns, grădini, Mîine, cine ştie, mîine soarele cînd s-o-nâlta uliţele ce-or vedea... Doar boierii-s toţi în sfat cum să se mai pregătească, mîine, colo pe-nserat oastea turcă s-o primească.
Trec pandurii iar spre munte. Tudor e călare-n frunte, ca de obicei, tăcînd. Parcă-n faţa-i gîndurată grifa ţării e-adunată. Spada îi sclipeşte-n vînt.
Doar Iordache e-ncruntat. Hei, ce gînd întunecat fierbe-acum în tîmpla lui? Tudore! Stai locului! Funii groase ţi se-ntind!
Dar el merge, neghicind.
FÎinTÎNA BLESTEMATĂ
„Mă omorîţi, tâlharilor! Dar nici de voi nu va fi bine! Cîinii şi corbii or să vă mănînce!"
Lîngă turnul mut, în noapte
stră/ile, lungite-n iarbă
stau pe gînduri. Noaptea-i albă
şi pe căile de lapte
trage cîte-o stea să moară,
Tîrgoviştea doarme încă.
Dintre nopţi, cea mai adîncă
se sfîrşeşle. Către zare
albureşte-o nouă zi
pentru cei ce vor trăi.
Din perdeaua de arini
vreun dulău de stînă latră.
Sus, în cuşca lui de piatră
stă un om, privind senin.
Ceru-i pal, a dimineaţă,
Jos, se-aude-un pas grăbit.
Omul ştie ce-a greşit.
Şi-a văzut întreaga viaţă.
Şi deodată se smuceşte Uşa mare, din ţîţîni. Arnăuţi. Hangere-n mîini. Omul nici nu se clinteşte. Vine-un miros drag şi 'reavăn de pămînt sub plug încins... Omul s-ar lupta... Dar, strîns, funia-l înhaţă zdravăn şi pe scările de stană trupul s-a rostogolit, cu-o grăbire rea, duşmană, ca un şoim în piept lovit. Stră/ile sînt adunate ■ parcă înfruntînd armate.
— „Slugere, nu este vreme de /udeţ, de celelalte. Prinţul nostru, Ispilante, te trimite-acum la moarte că te-ai tras de el deoparte. Să te-aştepte mult şi bine, Pin li s-or urî de tine!11 Slugerul, cum zace /os,
cu obrazul noroios, a zvîcnit, dînd să se scoale. Vorba-abia că i se strînge, cum un roşu strop de sînge se prelinge-n barbă, moale. Dar e-un şuier firul vorbii:
— „Voi mă omorîţi pe mine. Dar de voi nu va fi bine. Cîinii v-or mînca, şi corbii."
Parcă-ar mai fi spus ceva, dar cu primul steag de soare care s-a-nroşit în zare a trăznit o bardă grea, mîna dreaptă, de la cot, răsucită, ca un ciot, a zburat. Şi stînga-apoi. Ţipătul s-a înecat într-al sîngelui şuvoi, inima parcă-a crăpat, un picior de la genunchi, şoldul ca un om răcneşte, cad securile pe-un trunchi ce blestemă omeneşte. Tîrgoviştea-i adormită, se deşteaptă pui de grîu... Inima înebunită cade-n hăul fără frîa, şi-n lucirea orbitoare cînd loveşte iataganul, parcă-aici vezi robi în fiare,
TUDOR DIN VLADIMIR
'parcă-aici rîn/i Răileanu, parcă-aici fug oşti călare, parcă-aici gonesc haiducii... Fac hangere semnul crucii de la creştet la picioare, ciopîrţindu-l, fărhnîndu-l de s-a îngrozit şi vîntul şi-a pornit cumplit să bată, detunînd în dimineaţă, cu-apa sîngelui, curată, pe tîlhari stropind pe faţă, si umpli nd întreaga ţară pînâ-n mucede unghere .cu scrîşnitul de hangere. .Şi creştea, vuind întruna, pîny l-a adormit furtuna ce-alerga cu cozi de foc, .oprind soarele în loc, * .arborii se despleteau .de toate cîte vedeau .şi primăvara şi ea 'cu-ace de ghiaţă plîngea. Au rămas doar chiaguri groase, bucăţi de cepchcn, şi oase. .Şi cum colo-n răsărit soarele s-a-nghemuit într-un nor învineţii,
casapii, fără de glas,
au strîns tot ce-a mai rămas,
os cu os, mînă cu mînă,
c-o lopată-au aruncat
ce-a fost Tudor, în fîntîna.
Şi-apoi toţi au răsuflat.
... Doar că n-a fost timp treci
din tăcere, de odată,
se-auzi, străfund, gemînd,
din fîntîna blestemată. _
Toţi aud şuierul vorbii:
— „Voi mă omorîţi pe mine
Dar de voi nu va fi bine
Cîinii v-or mînca, şi corbii."
Şi lopeţile cu sînge prind ţârîna rece-a strînge, nebuneşte-ar uncă-ntr-una, doar s-o potoli fîntîna.
Dar cît ar svîrli pămînt, munţi de-ar pune adăpost, tot s-o auzi gemînd.
... II auzi, copilul meu? Nu-l uita. Aşa a fost.
ÎNCHINARE
Te-ai frînt sub ură şi hangere... Dar astăzi, cînd ostaşii trec, te văd păşind cu noi, slugere, şi fruntea-n faţa ta mi-o plec.
PETRU DUMITRIU
DA VI DA i
In liîrtii de vînzare şi de cumpărare de moşii de pe vremea principelui Constantin Brîncoveanu se iveşte întîia oară neamul unor Cozieni, numiţi aşa nu după Coziade sub munte unde e mînăstirea de pe malul Oltului, ci după o Cozie din ţinutul dealurilor dintre Bucureşti şi Tîrgovişte. Cozia era moşia lor atunci; în hrisoave e vorba de o jupîniţă Davida, de un Mihail, de un G recea Cozianul şi apoi de alţii, urmaşi ai lor, care au stăpînit Cozia, adăugîndu-i moşia Gîrla, moşia Slobozia Veche, moşia Dîrdori, şi altele; strănepoţii lor au cumpărat pămînturi în cîmpie, la Tătaru şi alte sate pe care le-au umplut cu ţărani bulgari. Asta s-a petrecut mai tîrziu, cînd pe poruncile domnilor Mavrocordaţi şi Callimachi, după formula 10... Voevod Bojiiu milostei gospodar zemli Vlahiskoe, şi sfîrşitul, toliko pisai Gospod,u atîta a scris stăpmul",se lipea pecetia Gospod,cu corbul heraldic, şi dedesubt iscăleau înşiraţi toţi marii dregători. Printre numele lor sgîriate cu litere colţuroase, se scriu în multe documente Şerban Cozianul Serdar, Alexandru Cozianu Logofăt, Lascarache Cozianu iarăşi Logofăt; încă de tineri, copiii lor erau mumbaşiri domneşti; unul s-a călugărit şi a fost episcopul Neofit al Rîmnicului - Noul - Severin; fetele Cozienilor au fost măritate după nepoţii lui Vodă, după feciorii lui Villara, după fraţii mai mici din neamul Pîr-şcovenilor şi al Văcăreştilor, şi pe vremea principelui Suţu Cozienii erau veri de-al doilea şi de-al treilea cu Grădiştenii, Grecenii şi Floreştii.
La 1848, Paharnicul Manolache Cozianu a fugit la Braşov din faţa revoluţiei, împreună cu fiul cel mai mare, Alexandru, noră-sa, Sofia, fata lui Gussi de la Voivoda, şi cu copiii lor care erau mici de tot; apoi s-a întors, şi-a văzut mai departe de avere, dar cu frica de revoluţie şi de împărţira a moşiilor intrată în oase. Manolache Cozianu a murit lăsînd o faimă de nemaipomenită sgîrcenie, dar şi cinci mii de pogoane la Cozia, trei mii la Gîrla, opt mii la Dîrdori, şi aşa mai departe, încît pe la 1850, fiul-său Alexandru a dărîmat casele din uliţa Culmea-Veche, a tăiat castanii bătrîhi din curte, şi a zidit o casă potrivită cu marea lui avere, bine cunoscută de importatorii de grîne englezi cu agenţii în porturile dunărene.
Casa aceasta care există şi azi, era în fundul unei curţi pietruite, cu zăbrele înalte de tuci, încoronate cu vîrfuri aurite în chip de suliţă. De o parte şi de alta a fiecăreia din cele două porţi cu grilaj de fier forjat, erau felinare mari împodobite cu frunze şi flori de-asemenea de fier. Trăsurile intrau pe o poartă şi ieşeau pe alta; se opreau la peron, la piciorul scării ovale cu multe trepte care ducea sus, la unicul cat al clădirii. înăuntru era o anticameră, iarăşi trepte, şi un salon mare cu ferestrele de Ia podea pînă la tavan
DAVIDA
33
împărţite în multe ochiuri pătrate cu arcade, â la francaise; într-o latură, două saloane mai mici, o sufragerie şi o bibliotecă în cealaltă, căci Alexandru Cozianu era un om citit, care învăţase la Paris şi supsese din cărţi o trufie la fel de mare ca sgîrcenia lui taică-său. Această trufie înşirase pe pereţi portrete apocrife ale Serdarilor, Logofeţilor şi Episcopilor din neamul lui, pictate de Theodor Aman; această trufie înşirase în salon canapele şi fotolii din tapiserie deAubusson, cu picioarele răsucite, acoperite cu trandafiri şi ghirlande cioplite în lemnul suflat apoi cu aur din ducaţi şi ludovici. Aceeaşi trufie lipise de pereţi scrinuri pîntecoase din lemn de trandafir încrustate cu flori si figuri din alte esenţe scumpe, atîrnase trei policandre uriaşe de cristal în salonul mare şi pusese într-un colţ o harfă şi un pian dreptunghiular ca o ladă pe două picioare în chip de X, un pian de o formă ciudată care apoi n-a mai fost repetată de fabricantul cu numele gravat sub capac: Gaveau, fournisseur de S. M. VEmpereur.*) Pereţii erau căptuşiţi cu mătase cu flori în salonul cel mare, cu catifele în cele mici, cu cărţi în bibliotecă şi cu stejar în sufragerie, unde mîncarea venea pe tăvi din bucătăria aflată jos, în curte, în casele slugilor, alături de grajduri şi de remiza trăsurilor, clădiri văruite şi cu acoperişuri strîmbe din şindrilă, rămase încă de la casele vechi.
Intr-o seară dela începutul primăverii lui 1860, cîteva echipaje, din care două aveau steme pictate pe lacul negru al uşilor, aşteptau pe partea cealaltă a străzii Culmea Veche. Caii ciocăneau cu copitele caidarîmul; vizitiii beau vin fiert la bucătărie; ferestrele cele înalte străluceau; se între-vedeau prin perdele roiurile de lumini ale candelabrelor. Afară cerul era roşu. la orizont, iar la zenit albastru închis, cu cîteva stele. Bătea un vînt subţire şi rece prin crengile seci ale copacilor din stradă. înăuntru însă era cald; sobele dogoreau, şi cucoanele erau în rochii decoltate, din întîmplare nu erau decît aproape numai cucoane, care veniseră în vizită în seara aceea la Sofia Cozianu.
Domnul Cozianu stătu un sfert de oră cu cucoanele, apoi îl luă de braţ pe singurul bărbat care sosise pînă la ceasul acela, domnul Lascăr Lascari, deputat al unui judeţ de la cîmpie, şi fără un cuvînt îl duse afară din salonul cel mare şi luminat în care scînteiau în aer deasupra capetelor girandolele de cristal ale candelabrelor'. Cei doi bărbaţi trecură printr-un salonaş unde nu ardea decît o candelă, şi intrară într-un al doilea, cel din urmă din partea aceea a casei şi cu desăvîrşire în întuneric, afară de dreptunghiul galben pe care-1 arunca pe jos şi pe un perete, uşa ce răspundea alteia, din celălalt salon, şi pe care venea lumina din salonul cel mare. In dreptunghiul acela se vedeau un fotoliu mare, verde întunecat şi alături o masă de lemn lucios cu trandafiri, ghirlande şi copii goi ele bronz aurit la colţuri, sub tăblie, în umbră se ghiceau alte mobile; lucea stins, abia bănuită, lemnăria aurită a fotoliilor din vremea lui Ludovic al XVI-lea. La intrarea celor doi domni, ceva se mişcă în întuneric. Domnul Cozianu întrebă:
— Care eşti acolo?
— Eu sînt, Măria ta, săru' mîna. Florica, răspunse repede un glas de femeie cam răguşit — poate de somn.
— Ai dormit aici, constată rece domnul Cozianu. Aprinde lampa. Rămase în uşe, ţinîndu-1 mereu de braţ pe Lascăr Lascari, şi aşteptă. O
femeie scundă ieşi din întuneric şi trecu pe lîngă ei, iute-iute, cu paşi mici şi repezi, cu capul plecat şi cu mîinile pe pie*pt; era legată la cap cu negru, şi cu fustă creaţă de vin albastru întunecat şi lucios. Lascăr Lascari încercă să-i vadă faţa, dar nu izbuti. Peste cîteva clipe, femeia se întoarse cu o luminare,
*) Gaveau, furnizor al Majestaţii împăratul.
H — V. Romînească
34
PETRU DUMIT.RIU
îngenunchie şi vîrî flacăra sub abajurul lămpii de pe măsuţa de lemn scump cu copilaşi goi de bronz aurit. Obrazul femeii ieşi deodată din întuneric. Se uita de aproape la fitilul ce ardea. Era încă tînără. Pleoapele îi cădeau peste ochii întredeschişi, de un verde tulbure. Obrajii îi erau netezi, măslinii. Gura zîmbea arătîndu-şi doi-trei dinţi cu goluri între ei. Cu zîmbetul acela şi ochii întredeschişi şi verzi ca o baltă stătută vara, şi cu dinţii ei putrezi, avea un aer de viclenie bestială. Lampa se aprinse şi ţiganca se ridică în picioare dintr-o singură mişcare sprintenă şi mlădioasă. Se depărta cu capul plecat şi obrazul ferit de privirile celor doi bărbaţi. Domnul Lascari întinse mîna şi o ciupi nemilos de şold, cam jos şi înspre spate; femeia însă se depărta iute, fără să pară că simţise ceva şi fără să-şi părăsească încovoierea umilită, deşi de bună seamă o duruse ciupitura.
— Cum zici c-o cheamă? întrebă domnul Lascari.
— Florica.
— Elle n'est pas mal*)
Domnul Cozianu nu răspunse. Deschidea masa cu amoraşi, care-şi arătă căptuşeala de postav verde. Dintr-un sertar scoase o pereche de cărţi. Lascăr Lascari îl cuprinse cu braţul de după umăr. Era mai scund decît stă-pînul casei, şi familiar, unsuros, cleios; se lipea de om, mîna îi era umedă şi lipicioasă, felul de-a vorbi, prietenos, binevoitor, aproape galeş, zîmbetul ce dovedea dinţi nespălaţi, obrazul alb cu barbete dese castanii, părul rar, răvăşit şi cu un început de chelie, totul semăna cu o bucată de caş care a făcut păr şi-ţi vorbeşte cu o intimitate şi o indiscreţie insuportabilă; te aşteptai ca domnul Lascari să miroasă a brînză; dar redingota-i mototolită! cravata înaltă de mătase prost înnodată, cămaşa murdară, umerii hainei plini de mătreaţă, miroseau tare a tutun bun, turcesc, şi a cafea. Domnul Lascari era foarte bogat; aşa soios cum era, îşi juca mereu în buzunar cu sunet muzical, cîţiva napoleoni din care nu scotea niciodată vreunul. II ţinea de gît pe domnul Cozianu şi-i zîmbea galeş cu dinţii murdari.
— Coane Sandule, de ce nu mi-te mărturiseşti ca unui frate? Apoi, cu ochii în pămînt, cu aerul  de-a   nu spune nimic, adăugă:
— Lumea vorbeşte că la dumneata la Cozia le topeşti pe ţărănci...
Domnul Cozianu dădu din umeri. Era un om voinic, greoi şi adus din umeri, cu o faţă plumburie, ochii stinşi, gura amară; la Paris, în tinereţe, un astrolog îi spusese că e născut sub influenţa nefastă a lui Saturn. Domnul Cozianu suferea de ficat şi era mîncăcios şi băutor; era mereu posomorit, nemulţumit de oameni, de lume şi de sine însuşi; tăcea şi clocea în sine o veşnică furie stăpînită. Doar la ţară, alergînd toată ziua peste cîmp cu cîinele şi puşca, putea să-şi mai domolească neagra melancolie. Dar acuma nu era la vînătoare. Se-ntoarse brusc spre Lascari şi întrebă:
— Ei, şi ce? Ce-are a face una cu alta?
— N-ai de ce să te superi, murmură Lascari ridicîndu-si pulpanele redingotei ca să nu se aşeze pe ele. Ca un adevărat prieten, ţi-am spus ce se vorbeşte;  te-am prevenit.
Domnul Cozianu se aşeză şi el la masa de joc şi îacepu să amestece cărţile.
— Florica e o bestie, zise el. Curvă şi otrăvitoare... Trage o carte, Lăscăruş.
— Pe cine a otrăvit? Am trSs o damă.
j~ Era un vizitiu la mine la ţară, cu care se avea ea biae... Zece. Fă cărţile, Lăscăruş. A-nşelat-o   cu altă ţigancă, şi într-o zi a murit cu
*) Nu-i urîtă.
DAVIDA
35
nişte dureri de maţe şi urlete cumplite. A mers vorba că 1-a otrăvit Florica. Cînd-te uiţi la ea, ai crede. Dar cum să ştii? Sofia o protege; a luat-o de la ţară, să n-o omoare ailaltă rivală. E prea bună Sofia cu ele.
Apoi tăcu şi nu mai fu atent decît la partida de cărţi pe care o jucau. Din salonul cel mare se auzeau rîsete; un glas bărbătesc, metalic, răsunător, se înălţa cîte odată deasupra celorlalte.
— Auzi-1 pe oratorul nostru... rîse Lăscăruş Lascari şi puse pe masă un şapte. Domnul Cozianu nu zîmbi; amar şi pătruns de fiere, îl tăie cu un opt. Avea să cîştige partida. Lăscăruş regreta polul pe care stătea să-l piardă. Se uită la Alexandru Cozianu, la faţa lui frămîntată şi suferindă, convulsată de veşnica furie şi indignare a bolnavului de ficat. Ştia că-1 poate lovi în măduvă, să-l doară cumplit; dar nu-i ajungea să ştie că poate; simţea nevoia să-şi răzbune polul pierdut. Cînd se maiauzi o dată glasul metalic din salon, Lăscăruş Lascari murmură ca la un gînd al lui:
— E adevărat că e bună coana Sofia... Apoi, fără legătură zise, pe un ton neutru:
— Sînteţi prieteni buni cu Şerban. Mi se pare că-1 aud vorbind. EU e?
— El e, murmură Cozianu fără să ridice ochii de pe cărţi.
— Sînteţi de mult prieteni? întrebă Lăscăruş, părînd că nu dă nici o importanţă întrebării, că a pus-o într-o doară. Puse o carte jos: un şapte. Domnul Cozianu i-o tăie şi pe asta, cu un zece.
— E văr de-al doilea cu Sofia.
— A, asta da, rîse Lăscăruş. Mai mult cu dumneaei e rudă.
Şi puse o carte pe masă. Vorbise prosteşte, anume. Ce putea să însemne „a, asta da" şi „mai mult cu dumneaei e rudă"? Orice, — sau nimic. Dar Cozianu stătu cîteva clipe nemişcat, cu cărţile în mînă. Apoi tăie cu o carte greşită. Lăscăruş puse repede un zece peste şaptele lui Cozianu, care de aici înainte jucă prost. Mai încolo Lăscăruş îi mai spuse:
— Vine des pe la voi Şerban, în vremea din urmă?
—• Da, zise scurt şi rece Cozianu, şi puse încă o Carte greşită. Peste cîteva minute, Lăscăruş cîştigase partida şi puse în buzunar cu o satisfacţie liniştită, napoleonul pe care Cozianu îl aruncase pe postavul verde. Cozianu stătu o clipă, ţinîndu-se de masă cu amîndouă mîinile, încruntat şi concentrat ca un om care simte o durere neaşteptată în trup. Lăscăruş întrebă:
— Mai   facem una?
— Nu.
— Revanşa dumitale, monşer. (Putea să-i mai ia un pol sau doi lui Cozianu).
— Nu, răspunse Cozianu. Renunţ. Nu mă simt bine. O să mă duc să mă întind puţin.
— Ţi-e rău?întrebă Lăscăruş cu o grije şi osolicitudine nemaipomenită. Voi să se apropie de Cozianu, să puie mîna pe el, dar Cozianu îl respinse:
— Nu-i nimic! O să mă întind aici; du-te şi stai cu cucoanele, Lăscăruş.
— Stau cu dumneata, Sandule dragă, îţi ţin de urît, zise Lăscăruş, aproape cu gingăşie.
— Du-te, omule şi lasă-mă! exclamă Cozianu scos din fire de durere.
— Bine,  mă duc, mă duc, te las; să-ţi trimit pe cineva? Ai nevoie de
ceva?
— Nimic! N-am nevoie de nimic şi de nimeni! spuse Cozianu şi suflă în lampă. Se duse pe întuneric spre un colţ unde nu mai erau fotolii franţuzeşti de catifea cu lemnul aurit şi cu trandafiri ciopliţi mărunt în el; ci un divan acoperit cu o blană de urs, şi scoarţe turceşti pe pereţi. Domnul Cozia-3*
36
PETRU DUMITRIU
nu se întinse pe divan, îşi lărgi cravata trăgînd de ea cu furie, şi stătu în întuneric, asudînd de indignare. Iar Lăscăruş Lascari ieşi din salonaşul întunecat, trecu liniştit, agale, printr-al doilea, sunîndu-şi în buzunar polii de aur ce se înmulţiseră cu unul, şi intră în salonul cel mare, cu un aer de curiozitate aţîţată. încă puţin şi s-ar fi putut aştepta cineva să-l vază că adulmecă fremătînd din nări ca un iepure. Prima Iui privire merse dea-dreptul la doamna Cozianu care şedea într-un fotoliu lîngă sobă ; şi cu aceeaşi privire Lăscăruş îl cuprinse şi pe Şerban Vogoride, care stătea în picioare lîngă Sofia Cozianu, rezemat cu spinarea de soba de teracotă împodobită cu floricele în gustul-vienez de la 1830. Vogoride vorbea tare, cu siguranţa de sine şi aerul stăpînitor care-1 făcea atît de temut în adunări. Iar Sofia Cozianu, aşezată într-un fotoliu, îl asculta şi-l privea de jos în sus, cu o linişte satisfăcută în care Lăscăruş Lascari ştia să citească mai mult decît mulţumirea unei prietene şi a unei cucoane care primeşte vizita unui musafir plăcut. Sofia Cozianu trecuse bine de treizeci de ani, şi se îngraşă. Dar era albă, sprîncenată, cu ochi negri şi blînzi şi trandafirie în obraji. Rochia de tafta roz cu dantele la mînecile scurte pînă la cot şi cu alt rînd de dantele în jurul umerilor, strînsă pe talie şi înfoiată pe şolduri după moda lansată în Europa de împărăteasa Eugenia, umplea fotoliul cu faldurile lucioase ale crinolinei; corsetul făcea să-i iasă braţele pline, umerii rotunzi, cărnoşi şi gîtul rotund de statuie, ca dintr-un potir de preţ. îşi purta părul negru în zulufi uşori peste urechi şi pe ceafă, tot ca Eugenia de Montijo, şi se mişca puţin, leneşă şi moale, cu unduiri rotunde ale fiinţei ei pline de o dulceaţă matură,.
Şerban Vogoride se prefăcea nesimţitor la această necontenită îmbiere mută, dar Lăscăruş Lascari îl ştia şi bănuia tocmai din indiferenţa asta că treaba se făptuise. Căci Şerban era un om lacom şi nedomolit înpof-tele lui, pe care şi le ascundea cu o voinţă necruţătoare, dar numai ca să şi le sature mai sigur.
Şerban era nepotul lui Nicolae Vogoride, Caimacamul, şi cel din urmă Vogoride care mairămăsese în ţară. Căci nevasta Caimacamului, CocaConachi, fata Logofătului Conachi, poetul, a plecat în străinătate curînd după moartea Caimacamului. Cei doi băieţi făcuţi cu el, au luat unul o.RuspoIi, la Roma, altul o Puy Segur la Paris, şi au muritfără urmaşi. Din fete, Maria s-a măritat cu un conte din Roma, şi n-a avut copii, iar pe Lucia a luat-o Rosetti Roznovanu, şi a doua oară Dimitrie Greceanu, ministru, mort în atentatul cu bomba de Ia Senat. Urmaşii Luciei trăiesc şi azi. Coca Vogoride, frumoasă şi elegantă, s-a măritat la Roma cu prinţul Ruspoli, primar al Romei, mai tîrziu principe de Poggio Suasa, care avea demnitate de paznic al podurilor Tibrului în vremea conclaviilor; şi i-a născut pe Constantino Ruspoli,. •căsătorit cu o Talleyrand-Perigord, apoi o fată care s-a măritat cu. un conte de la Forest-Divonne şi i-a făcut o fată, Claire, căsătorită cu Vladimir Ma-vrocordat; fiul lor, Alexandru Mavrocordat, trăia prin 1950 la Paris; iar ultimul copil al Cocăi Vogoride, Margherita, mai apoi contesă della Gherar-desca, trăieşte şi azi, trecută de şaptezeci de ani; dar astea sînt lucruri tîrzii.
Prin 1860, ultimul Vogoride aflat în ţară era Şerban. Rămăsese aici cu moşiile moştenite de la taică-său, fratele Caimacamului. Avea acuma vreo patruzeci de ani, era mare, pieptos, spătos şi începea să se îngroaşe în pîntec. Dar se ţinea drept, în rendigota neagră şi vesta albă strînsă pe talie şi care ascundea un corset. Jobenul de mătase şi-l pusese pe jos şi aruncase în el cu nepăsare mănuşile gris-perle. Stătea încordat, cu capul sus, ţinut de gulerul scrobit şi de cravata înaltă, neagră. Purta părul scurt, adus pe frunte
DAVIDA
37
în şuviţe, aşa cum îl văzuse în tinereţe la Paris pe Chateaubriand. Dar nu semăna'cu melancolicul şi romanticul ministru şi poet; faţa îi era cărnoasă şi mare, nasul gros, sprincenele stufoase, gura roşie, ochii de un albastru palid, fulgerători. Se juca mereu cu monoclul care-iatîrna de opanglică prinsă în butonieră, şi pe care-1 punea uneori sub sprinceană ca să ţintuiască prin el pe un orii care-i displăcea, şi pe care-1 sdrobea «u privirea-i decolorată şi dispreţuitoare.
__Si ce le-ai  spus, Şerbane? întrebă Sofia Cozianu. El dădu din umeri
rîzînd:
_N-are nici un rost să repet... Nu sînt orator, decît cînd mă mînie
mişăii. Da' mă mîniasem! Cucoanele rîdeau.
_. Hai, spune-ne, se rugă de el bătrîna Vorniceasa Sturdza, sprijinită
cu amîndouă mîinile în bastonul cu cap de fildeş. Nu cocheta, Şerbane. Cum a fost? Că tot tîrgul numai de asta vorbeşte.
Vogoride se mai lăsă rugat; se apăra, rîzînd fără ipocrizie, căci era prea mîndru ca să aibă vanitate. Lăscăruş Lascari se lipi de el, intim, familiar, mic şi alb şi gras:
— Spune, cucoane Şerbane, că de nu, povestesc eu şi stric tot hazul...
— "Fie; Cînd i-am văzut cum tabără pe boierime ca o haită, a început „-să fiarbă sîngele în mine. Am sărit în picioare şi nu m-am mai suit la tribună. De-acolo, de pe banca ministerială, m-am întors spre ei, spre stînga, şi am răcnit: „Domnilor! Dumnezeu i-a spus profetului lona, că dacă află măcar un om drept în cetate, o va ierta de pedeapsă. Dar dumneavoastră, nici de veţi afla un singur boier de treabă, nu veţi ierta boierimea. E adevărat că nu sînteţi dumnezei, ci oameni. Şi încă ce soi de oameni!"
Vorbise cu glasul lui mare şi metalic, ale cărui vibraţii umpleau incinta Camerei, iar ultimele cuvinte „şi încă ce soi de oameni!" le rosti cu un asemenea dispreţ, cu o asemenea veselă, neiertătoare şi nimicitoare obrăznicie, cu monoclul sub sprinceană,- şi cu ochii scînteietori de insolenţă şi sfidare, încît cucoanele din salon începură să bată din palme şi să ţipe de încântare, aşa cum izbucniseră deputaţii conservatori în şedinţa din acea după amiază, cînd ceilalţi tăcuseră, mîrîind de ură sub şfichiul insultei. Lăscăruş Lascari exclamă:
—Şi n-aveau de ce să se plîngă! Apostrofa era cu totul parlamentară-Numai tonul nu era!
Şi, vorbind, se uita împrejur, iscodind feţele aprinse de plăcere, privirea adîncă şi pierdută şi zîmbetul moale al Sofiei Cozianu, şi rîsul gros şi hohotitor al lui Şerban Vogoride jovial şi bon enfant, care făcea haz de glumă ca de a altuia. Intr-un colţ, sprijinită de pian, fiica Sofiei Cozianu, Davida, o fată de şaptesprezece ani, subţire, slabă, neagră, cu părul ca noaptea, îl privea fix pe Şerban Vogoride cu o atenţie nemaipomenită, ciudată, ca pe o fiinţă necunoscută sau un obiect uimitor şi de neînţeles. Lăscăruş Lascari se apropie de Davida, pe cînd în cercul de fotolii dimprejurul sobei se stîr-nea iarăşi conversaţia din care se deosebeau rîsul lui Vogoride şi glasul bărbătesc al Vornicesei bătrîne.
— Aferim, Şerbane, evghenisul mamei ! Oameni ca tine de-am avea mai mulţi! Aferim: vino să te sărut!
Lăscăruş Lascari se uită prin caietele de note de pe pian, trăgînd cu coada ochiului spre fata de lîngă el, care nici nu-1 observase, atît de pierdută era în contemplarea lui Vogoride. Era sveltă, într-o rochie de tafta de culoarea pieptului de porumbel, cu ape liliacii, cenuşii, roz. Avea nasul fin, încovoiat, gura cărnoasă dar palidă, ochii negri, arzători, adînci, cu
38
PETRU DUMITRIU
genele lungi şi fine, îndoite în sus; părul îi era strîns fără grijă, negru ca întunericul, cu luciri albăstrii, creţ, şi bogat. Şi pielea fragedă şi străvezie avea în ea o umbră albăstrie. Fata era necoaptă, sălbatică, tăcută. Stătea acolo, departe de cercul de musafiri, închisă în sine şi privindu-1 ţintă pe Şerban Vogoride. Lăscăruş Lascari o apucă de braţ 'cu obişnuita ' lui familiaritate, care-i îngădai să-i pipăie braţul încă prea slab,' copilăresc si o strînse tare, fără să vrea: îi făcuse poftă să strîngă în pumn braţul acela de copil. Davida nici nu băgă de seamă. El o întrebă:
— Ei, ce zici?
Fata tresări şi-l privi cu aerul ei sălbatic, închis, aproap duşmănos— Despre ce?
—Despre Şerban al nostru... rîse diplomatic Lăscăruş şi-şi arătă dinţii verzui. Fata întoarse capul şi răspunse mereu cu ochii la cercul de musafiri
— E cel mai mare om de Stat al nostru.
Vorbise cu o asemenea tărie şi convingere, de parcă ar fi rostit adevărul suprem al vieţii. Lăscăruş Lascari strîmbă din nas, glumeţ:
— îmi place că te interesează politica... Fata înălţă capul cu o mîndrie împărătească:
— Tata spune că asta e datoria unei fete de neam. Lăscăruş Lascari începu să rîdă şi vroi s-o apuce iar de braţ:
— Trebuie să stăm de vorbă atunci, să ne sfătuim... Ea îşi trase braţul cu vioiciune şi zise foarte serios:
— Dacă doreşti, poţi vorbi cu mine cum vorbeşti cu un bărbat. Lăscăruş Lascari rîse şi mai tare; îi făcea poftă această naivitate si
această salbătăcie de adolescentă. O luă de umeri părinteşte şi o trase spre el:
— Trebuie să fii nevastă de om politic, zise el. Fata se făcu palidă si murmură cu buzele uscate:
— Am să fiu.
Lăscăruş se tulbură şi zise numai pe jumătate în glumă, zornăindu-si nervos napoleonii în buzunar:
— Apăi să nu ne spui asta nouă, oamenilor politici, că te şi cere careva din noi...
Şi o apucă de mînă, dar în clipa aceea Şerban Vogoride îl şi chemă cu glas tare;
— Lăscăruş, vino încoace şi spune-le cucoanelor ce vor mişăii. Vino, vino încoace.
Şi-l trase în mijlocul cercului de cucoane, ca să-l ia de martor:
— Vor să ne fure moşiile fără să dea nimic în schimb. Ne despoaie pe noi, le dau ţăranilor, şi-apoi, cînd vor avea aceia nevoie de credite, pun mîna dumnealor pe pămînt, cu băncile dumnealor, cu negustoria dumnealor! Asta vor! Şi cred c-o să ne lăsăm despuiaţi!
— Dacă n-ai fi dumneata, zise Lăscăruş Lascari, nici n-am avea un om care să se poată împotrivi.- Vodă vrea reforma, Kogălniceanu o vrea; Rosetti, lonescu, Brătianu, toată caracuda, şi-au pus în minte să ne jupoaie...
Vorbea maşinal; lucrurile astea le spusese de mii de ori, în cercuri, în saloane, în. redacţii, la Cameră. Cu ochii trăgea spre Davida, care stătea în capătul celălalt lîngă pian şi se uita spre ei. Se uită la Vogoride, nu la el, se gîndi Lăscăruş Lascari cu o înţepătură de ciudă în inimă. In clipa asta, ar fi vrut să-l ştie plecat, sau mort, pe taurul acesta care vorbea prea tare, care era prea sigur de sine, şi oriunde se afla era el în mijloc, înconjurat de bărbaţi şi de femei, ascultat, întrebat, admirat. Dracul să-l ia, se gîndi Lăscăruş Lascari, care n-avea patruzeci de ani dar era urît şi fără haz şi nevoit să se mulţumească cu muieri ieftine, actriţe de la Union, care-1 costau
DAVIDA
39
cîţiva (dureros de mulţi, după părerea lui) din napoleonii pe care-i suna în buzunar. Dracul să-l ia pe Şerban Vogoride, nesuferit de mare şi de sigur de el! Ce găseau la vita asta cu monoclu şi cu glas ca de clopot? Tremurau pentru moşii. Se ştiau slabi, n-aveau oameni tari, oratori ca duşmanii lor; Luminăţia'Sa Beizadea Mitică Ghica asculta de ce spunea Vogoride ca de Evanghelie, şi chiar ceva mai mult; toţi erau în genunchi în faţa lui, în faţa omului providenţial. Iar tîrgoveţii, gazetarii, negustorii, Ioneştii şi Bră-tienii şi însuşi Vodă, ştiau că numai de el au a se teme, dar că de el, într-adevăr au de ce să se teamă.
Cufundat în aceste cugetări morocănoase, Lăscăruş Lascari încetă de-a mai fi vorbăreţ în seara aceea, şi se mulţumi să tragă cu coada ochiului la fata Cozienilor, nemişcată şi tainică în colţul ei — şi care se uita fix la Vogoride. Lăscăruş era amar, furios şi scormonit de o ciudă mult mai dureroasă decît adineaori, cînd fusese cît pe ce să piardă nişte bani la cărţi. N-are să mai joace cărţi. De ce să fie prost şi să piardă bani? N-are să-i mai pese nici de femei: Mamsell Fanny de la teatru era de ajuns pentru un om ca el. Un om ca el? Era mai deştept decît Vogoride; mai tînăr; mai înfometat de plăceri, nu ieftine şi uşoare (de-acelea se scîrbise). De ce „un om ca el"? Nu era tot aşa de bărbat ca Vogoride? se întreba Lăscăruş umilit şi mestecîndu-şi ura şi amărăciunea, care-1 rodeau de cînd era în umbra lui Şerban Vogoride. Ştia că Şerban era aici ca la el acasă. Nu mai putea suporta în astă seară să-l vază, unic centru al interesului oamenilor acestora. Trebuia să plece cît mai curînd, să-i lase singuri; îl mai mîngîia oarecum ideea că Şerban şi Sofia vor rămîne cu Cozianu care înţelesese aluzia adineaori, la ecarte*). Nici ei n-o să fie liniştiţi astă seară, se gîndi cu o oarecare satisfacţie Lăscăruş Lascari.
Cînd o văzu pe Vorniceasa Sturdza că se ridică, gemînd şi proptindu-se în baston, şi că se pregătesc de plecare şi celelalte cucoane, se grăbi să-i ofere^ braţul bătrînei şi să se încline în faţa Sofiei Cozianu. Lui Vogoride îi strînse mîna şi-l sărută pe amîndoi obrajii:
— Ne vedem mîine la Cameră.
Vogoride îşi trase capul înapoi, dar nu izbuti să scape de pupătura cleioasă şi de barbetele mătăsoase ale lui Lăscăruş. Nu-i plăcea să se apropie de el un bărbat, şi mai ales lividul, grasul şi părosul Lăscăruş Lascari. Rămase singur în salon cu Sofia Cozianu şi suflă pe nări, desgustat şi jucîndu-şi monoclul pe deget. Afară se auzea trapul cailor pe caldarîm şi uruitul trăsurilor care plecau. Davida nu se mişcase de lîngă pian. Şerban Vogoride se aplecă uşor spre mama Davidei şi spuse, surîzînd:
— Vous etes belle comme le four ...**)
Sofia Cozianu vroi să-i răspundă dar deodată simţi că n-au rămas singuri; se-ntoarse şi o zări pe Davida.
-— Aicea eşti? Ce faci acolo, huhurezule?
Şerban Vogoride se îndreptă şi exclamă pe un ton prea firesc:
— Sigur că-i aici; n-o văzuseşi? A stat şi-a tăcut toată seara. Nici nu te-am văzut bine, Davida.
_ — Vino-ncoace, să stai de vorbă cu noi, zise Sofia Cozianu stăpînin-du-şi cu greu plictiseala. Avea şi ea o clipă liberă, şi proasta asta mică venea să i-o strice. Ce căuta aici?
Davida însă se apropie, fără să ştie că dorinţa maică-si era s-o vadă
*) Joc de cărţi.
**) Eşti frumoasă ca ziua.
40
PETRU DUMITRIU
plecată cît mai curînd. Şerban Vogoride o privi cu plăcere. Ii puse mîna pe cap ca unui copil:
— Ce mare se face fata asta! Mîine-poimîine o mărităm...
— Nu vorbi aşa, Şerbane, că mă faci să mă simt bătrînă...
— Dumneata, cucoană, ai să fi fermecătoare pînă la optzeci de ani... şi cine te-a iubit tînără, are să te iubească şi atunci, spuse Şerban Vogoride înciinîndu-se politicos ca şi cum ar fi făcut un compliment; dar se - uita ţintă la Sofia, care înţelese că i-a vorbit cu to,t dinadinsul, şi se roşi abia văzut, de plăcere. Vogoride nu-şi luase mîna de pe capul Davidei, care închise o clipă ochii. O mîngîie uşor pe obraz şi-i spuse:
— Să te gîndeşti mîine la mine; o să am o bătălie grea la Cameră.
— O să cîştigi, zise Davida cu o aprindere întunecată şi pătimaşă care-i făcu pe cei doi să izbucnească în rîs.
— Crede în dumneata mai mult ca mine, zise Sofia Cozianu. In casa asta nu se poate spune o vorbă   despre dumneata, că sare. ca o tigroaică!
Davida zîmbi silit.
— Ce nu sînt onorabilii membri ai partidului conservator la fel de porniţi ca fetiţa asta! spuse Vogoride. Nu şi-ar mai face Vodă şi Kogălni-ceanu mendrele în ţara asta, cu negustoraşii şi cu ţăranii dumnealor...
Din fundul salonului se ivi o femeie în rochie neagră. Abia cînd intră sub cel dintîi din cele trei candelabre de cristal atîrnate de tavan, se văzu că era de aproape patruzeci de ani, blondă, cu sprîncenele bălane şi ochii verzi ca ghiaţa; gura îi era strînsă şi faţa rece şi severă. Rochia simplă de mătase neagră n-avea decît un guleraş alb şi manşete albe. Făcu o plecăciune uşoară din cap lui Şerban Vogoride; el se înclină foarte rezervat, ca în faţa unei persoane pe care n-o cunoaşte, îşi puse monoclul şi-o cercetă distant.
— Je cherchais justem^ent Davida, zise străina. Venez, mademoiselle, il est temps de vous coucker*), adăugă ea către Davida.
— Mais pas du tout, je ne veux pas **), răspunse Davida, furioasă.
— Ba da, du-te şi te culcă; are dreptate mademoiselle Marchand, spuse mama Davidei, care era atît de mulţumită să scape de Davida, încît într-un elan de bunăvoinţă pentru providenţiala mademoiselle Marchand, se-ntoarse spre Şerban Vogoride şi-l întrebă:
— N-o cunoşti încă, pe mademoiselle Marchand? Ea se ocupă de educaţia copilei ăsteia. Mademoiselle, adaogă ea pe franţuzeşte, vino să-ţi prezint pe Excelenţa Sa domnul Şerban Vogoride.
Franţuzoaica se apropie cu un zîmbet pal, amabil, gata să încline capul şi să întindă mîna. Deodată se opri. Zîmbetul îi înlemni pe faţă, apoi se şterse treptat. Şerban Vogoride îşi vîrîse mîinileîn buzunare şi se uita peste ea, în gol, ca şi cum ea n-ar fi existat, ca şi cum unde se afla ea n-ar fi fost decît aer.
Nu păru că aude nici ce-i spunea Sofia Cozianu:
— Şerbane, mademoiselle Marchand, /'institutrice  de Davida.***) Sofia Cozianu rămase şi ea o clipă înmărmurită. In întregul salon
imens şi gol afai*ă de colţul unde se aflau ei, domni un moment de tăcere apăsătoare, încordată, penibilă. Sofia Cozianu se roşi şi-i spuse pe franţuzeşte guvernantei:
— Mulţumesc, domnişoară; du-o pe Davida să se culce. Du-te, Davida. Mademoiselle Marchand se înclină, cu ochii în pămînt:
*) Tocmai o căutam pe Davida. Haideţi, domnişoară, e timpul să mergeţi la culcare. **) Nicidecum, nu vreau. ***) Profesoara Davidei.
DAVIDA
— Bonsoir, Madame. Bonsoir, monsieur. Şi ieşi ducînd-o după ea şpe Davida pe care Vogoride o mîngîie binevoitor pe cap pe cînd trecea pe lîngă el. Cum ieşiră ele, Sofia Cozianu se întoarse spre Vogoride:
— Bine, Şerbane, ce-ţi veni să-i faci afrontul ăsta bietei femei? El rîse dur:
— Draga mea, eşti prea bună la suflet; mîine ai să mă prezinţi sufra-•gioaicelor şi ţigăncuşelor dumitale de prin casă! Să te întreb eu ce ţi-a venit să mă prezinţi unei persoane pe care-o plăteşti şi o hrăneşti? Cine e mademoiselle Marchand? N-o cunosc! Nu mă interesează, şi prin urmare nu există. Cu moliciunea şi cu bunătatea dumitale, începe să uite prostimea ce se cuvine şi ce nu: de-aceea trebuie să răcnesc eu în Cameră împotriva răzvrătiţilor «şi' a demagogilor.
— Bine, dar e franţuzoaică, n-are nimic, a face cu... încercă să spună Sofia Cozianu, dar el rîse sec:
— Mîrlan franţuz, mîrlan rumîn, tot una mi-e! De la ei vin toate ideile revoluţionare, draga mea; acolo le-au intrat prostii în cap teoreticienilor noştri, cum era Bălcescu mai ieri şi cum sînt azi amicul lui, Ion lonescu, şi Rosetti, şi toată haita! Hai, să-i lăsăm în plata Domnului, că mă faci să-ţi ţin un discurs şi, adăugă el cu glas scăzut şi surîzînd, avem altele de vorbit.
Sofia Cozianu zîmbi fericită.
— Aşa, îmi închizi gura; dar tot îmi pare rău pentru biata Herminie... E o femeie cumsecade, Şerbane, nici nu-ţi închipui ce virtuoasă e, urmă doamna Cozianu rîzînd dintr-odată. Acuma, în iarna asta care a trecut, s-a îmbolnăvit, săraca, a avut friguri mari, şi a început să aiureze. Ştii ce ■tot spunea în delir? Nu-ţi poţi închipui.
— Măscări, zise Şerban Vogoride, şi. rîse gros.
— Numai la prostii te gîndeşti. Nu, dragul meu, ci tocmai dimpotrivă. "Ţipa: „Qu'onenmene un medecin pour qiiil puisse temoigner que je suiş vier gel "*)
— Săraca de ea, exclamă Şerban Vogoride, rîzînd cu lacrimi, vai, sărăcuţa, îmi pare rău de ea; şi cum, chere amie, nu s-a aflat un romînaş de-ai noştri să se milostivească de ea şi s-o scape de pacostea asta?
Rîdeau amîndoi, cînd domnul Cozianu apăru în uşa ce dădea spre -cele două saloane din dreapta. Era galben la faţă, cu cravata deslegată şi cu hainele mototolite. •
— De ce rîdeaţi? întrebă el morocănos. Apoi se uită împrejur cu o mirare exagerată şi întrebă pe un ton dezagreabil:
— A  plecat  toată lumea?
— Ce e cu tine? întrebă Sofia Cozianu. Ţe simţi rău?
— Da... Mă munceşte iar ficatul, mormăi Cozianu şi se aşeză într-uri fotoliu. Şerban Vogoride şi cu Sofia schimbară o privire iute. Şerban mai stătu cîteva clipe, vorbind de lucruri fără însemnătate, apoi se ridică să plece; Cozianu întrebă într-o doară şi fără chef: „De ce nu mai rămîi", dar pe un ton care arăta că nu mai doreşte societate. Şerban îşi luă rămas bun şi ieşi. Cozianu se duse la fereastră şi stătu acolo, uitîndu-se în întunericul de afară, pînă auzi tropotul cailor şi văzu geamurile cupeului sticlind şi licărul roşiatic al lămpilor trăsurii cum trece prin faţă-i şi dispare pe poarta cea mare cu zăbrele de tuci, printre cele două felinare de fier forjat în chip de frunze şi de flori. Apoi se-ntoarse şi veni la nevastă-sa. Era pămîntiu, şi-şi  stăpînea  cu  greu mînia.
— Ascultă, Sofio dragă. Ţi-am făcut pe plac în toate. Atunci cînd ai
*) Aduceţi un medic, să fie martor că sînt fecioară.
42
PETRU DUMITRIU
,?ri!xam Primit să dormim despărţiţi; am primit să trăieşti cum pofteşti; să^ călătoreşti singură; nu m-am atins nici de averea dumitale. Dar nu potl mă-nţelegi, nu pot răbda să mă dezonorezi. Verişorul dumitale Şerban e om mare, e tot ce vrei, dar nu se cuvine să ajung de rîsul oamenilor din pricina Iui şi-a dumitale! încă sînt eu stăpîn în casa asta, după cîte ştiut Şi spre binele dumitale, o să pun regulă în toată istoria asta. Spre binele dumitale, înţelegi? Că mîine-poimîine o să te arate lumea cu degetul, si-aî să fii nevoită să pleci în străinătate, că aici nimeni n-o să-ti mai calce în casă! Vorba multă, sărăcia omului: mîine dimineaţă plecăm la Cozia..
— Cum? Mîine dimineaţă?
^ — Mîine dimineaţă la ceasurile opt sîntem porniţi la drum! Ai ceva de zis împotrivă? întrebă Cozianu, tremurînd de enervare. Fata plumburie şir ochii tulburi îl arătau mai mult ca niciodată născut sub o constelaţie satur-niană, amară şi sumbră. Doamna Cozianu îşi muşca buzele privindu-1 ţintă.. Se gîndea concentrat, speriată. Se sili să zîmbească.
— Dragul meu, ţi-e rău, şi asta te face să vezi lucrurile în negru. De unde ai scos toate poveştile astea cu Şerban şi cu lumea care n-o să ne mai-calce în casă?
— De unde da, de unde nu, te poftesc samă crezi! strigă Cozianu tremurînd de furie. Mi s-a dat a înţelege destul de fără perdea, că lumea vede! Lumea nu e proastă cum o crezi tu. — Ce vrei? răcni el, întorcîndu-se spre o femeie care intrase.
— Nu poftiţi la masă? întrebă femeia fără să se sperie. Era aceeaşi ţigancă, Florica, care-i aprinsese lampa ca să joace cărţi cu Lascari.
— Nu! Piei de-aici!
— Du-te, Florico, zise liniştită doamna Cozianu. Culcaţi-vă toţi.. Nu mîncăm astă seară.
Aşteptă pînă se închise uşa, apoi spuse:
— Lrrmea? Să zică ce-o vrea, Sandule dragă; vorba cîntecului: „gura lumii slobodă". Dacă vrei, plecăm şi acuma. Dar vrei să ne supărăm ca Şerban? Ce-o să crează de noi? Că am înnebunit, sau că avem ceva cu el. Socoti că-i un om cu care-i bine să te cerţi?
— Nu-mi pasă de el! mugi înfundat domnul Cozianu şi începu să se-plimbe cu paşi mari în sus şi în jos. Apoi se opri brusc:
— Nu-mi vine la socoteală, cucoană, să mă facă de rîs! Mă înţelegi?' Vrei să fiu nevoit să mă bat cu dînsul în duel? Acolo o să ajungem!
— Asta ar mai lipsi! spuse Sofia  Cozianu pălind. Să-l mai şi omoril
— Poate că mă omoară el pe mine! La asta nu te-ai gîndit! rîse amar Cozianu.
— Te ştiu mai bun ţintaş, că toată ziua eşti la vînătoare, zise Sofia;: şi dacă i se întîmplă ceva, îţi dai seama ce urmează? Ai să-i ţii dumneata locul în Cameră? Ai să ţii dumneata piept lui Kogălniceanu şi lui Vodă? Cît şi eşti în stare, zise ea cu dispreţ. Est-cequ'il nous faut unedat,*) tocmai în momentul ăsta?
Cozianu se oprise, descumpănit. Fierbea, neputincios. Moalea şi blinda Sofia Cozianu îşi adună toate puterile şi îndrăzni:
— Să zicem că ţine la mine.
— Să faci bine să nu-ţi mai baţi joc de mine, rîse indignat şi amărît soţul. Ea însă urmă, neînduplecată:
-— Să zicem că ţine la mine. Eu plec fără un cuvînt. Dacă ţine ci* adevărat la mine, apoi n-are să mai fie el bun de Cameră, de şedinţe ale ca-
*) Ne trebuie un scandal
DAVIDA
43
binetului, de nimic: e în stare să lase totul baltă, şi ori să vie după noi — îţi închipuieşti scandalul şi ruina lui ca om politic — ori să-şi dea demisia şi să plece în străinătate, sau la moşie, sau să-şi facă seama.
Nu era sigură de nici unul din lucrurile acestea, dar vorbea cu o cutezanţă disperată, şi fără umbră de îndoială. II vedea pe bărbatu-său clătinat, şide aceea urmă cu şi mai multă hotărîre:
_ Dacă pleacă el, Cuza şi Kogălniceanu nu mai au nici un adversar în
partidul conservator; faţă de el, ceilalţi sînt un fleac.
_O să ia moşiile şi cu el, şi fără el! zise Cozianu încruntat şi sumbru.
Sîntem pierduţi şi-aşa. N-o să  oprească un om valul ăsta...
_Esti sigur? Iei asupra ta ce-o să urmeze?
Cozianu tăcu. începu să se plimbe iar prin salon. Abia după multă vreme, mormăi:
_Mai vorbim noi mîine.
Şi ieşi fără să mai adauge un cuvînt. Sofia Cozianu îşi trecu mîinile peste obraz şi suflă adînc. Tremura de încordare. Murmură, singură:
— Nici nu visezi tu, Şerbane... Tu nici nu ştii...
Rămase tăcută, palidă de osteneala acestei jumătăţi de ceas, zîmbind slab în gol. Foarte tîrziu, plecă şi ea să se culce. Candelabrele rămaseră aprinse şi arseră pînă spre sfîrşitul nopţii; fumegau sleite, cînd se făcea ziuă.
La vremea aceea, Davida dormea ca un copil, răsuflînd liniştit ;iar Mademoiselle Marchand stătea în pat, cu ochii deschişi, ţeapănă şi rece ca un  cadavru,  şi  se gîndea.
Cînd o dusese pe Davida să se culce, în odaia unde dormeau amîndouă, trecuse după paravan şi se desbrăcase în tăcere. Davida şedea pe pat şi vorbea:
— Nu crezi că seamănă cu lordul Byron? Nu, mai degrabă cu Chateaubriand. Ah, mademoiselle, aş fi vrut să fii de faţă cînd a povestit cum le-a răspuns liberalilor la Cameră! Era de neuitat. E un om care va rămîne în
istorie. Are mîndria şi geniul diabolic al lui Manfred, al lui Lara, al____
Mademoiselle, ştii de ce mi-am adus aminte? Mi-a citit tata din Sallust o frază pe care o s-o ţin minte pînă la moarte: contemptor animus atque superbia, consueta mala nobilitatis. Dar nu sînt lucruri rele, mi-a spus tata, ci fac parte din nobleţea spiritului, şi sînt semnele unui duh înalt şi generos: 'contemptor animus atque superbia, ipsa nobilitas.
Odaia lor de dormit era pătrată, cu un tapet de hîrtie cu flori pe pereţi, cu două paturi mari cu picioarele de bronz şi cu cîte o comodă pentru fiecare; pe una era un lighean şi o cană de faianţă: era a domnişoarei Marchand; pe cealaltă, a Davidei, un lighean de argint şi o cană mare de argint, cu o canelură în spirală înfăşurată pe ele. Mademoiselle Marchand ieşi după paravan şi se culcă, apoi suflă în luminare. Nu spusese o vorbă. Davida se gîndi puţin, apoi întrebă, cu o supunere neobişnuită:
— Mademoiselle... aş vrea să mai lucrez la lecţia de matematici... Mademoiselle Marchand nu spuse nimic.   Davida se repezi la comodă
cu o vioiciune de animal tînăr, cotrobăi într-un sertar, scoase un caiet şi începu să scrie, pe noptiera, pe-a cărei marmoră pica încet ceara ce se scursese pe piciorul de fildeş al sfeşnicului. Scria într-un caieţel cu scoarţe negre. In capul paginii puse ziua şi luna. Apoi scrise:
„Azi mi-a vorbit iar. Mi s-a părut mai mult ca niciodată că seamănă cu Manfred, deşi are ceva şi din Lara. Stăteam şi-l ascultam, cînd de odată m-a chemat şi mi-a vorbit. Mi-a spus că are nevoie de mine, mi-a cerut să mă gîndesc mîine la el, cînd îi va înfrunta pe adversari. Mă voi gîndi la tine, sivei birui, iubitul meu!
44
PETRU DUMITRIU
Stătu puţin, sugînd capătul tocului, apoi scrise iarăşi: „Cît de mult aş vrea să fiu bărbat, sâ-l a/ut, să lupt alături de el! Tala nu-l înţelege; mama şi mai puţin. Mama e o găină, dovadă cea mai bună e că mă crede un copil. Se înşeală! Ar trebui să aibe un spirit eroic, şi atunci dînsul ar iubi-o; dar el nu poate iubi decît o fire înrudită, la fel de bărbatâ ca a lui.'
Roase puţin capătul tocului, apoi adăugă în caiet: „L. L. mi-a spus astăzi că ar trebui să fiu soţia unui om politic: asta înseamnă că deşi pare respingător şi mărunt, e un om inteligent. Cred şi eu că ar trebui să fiu soţia unui om politic. Dar numai a unuia singur." Sublinie de două ori cuvintele a unuia singur apoi urmă: „Soţia lui, iubita lui, sclava lui. Aş vrea să-mi dau viaţa pentru el!" închise caieţelul şi se uită pe furiş la mademoiselle Marchand, întinsă sub plapomă şi nemişcată. O întrebă încet: —■ Est-ce que vous dormez? *)
Cealaltă nu răspunse. Dormea, de bună seamă. Davida ascunse caieţelul , se desbrăcă repede şi se vîrî în pat. încercă să-şi închipuie scene romantice în care jucau în rol ea şi Şerban Vogoride, dar în curînd imaginile se amestecară în mintea ei, se topiră şi peste cîteva clipe Davida dormea răsu-flînd liniştit, cu părul ei negru ca noaptea risipit pe pernă, şi cu mîna sub obraz, ca un copil.
Nu însă şi mademoiselle Marchand. Nu răspunse, nu vorbise, fiindcă îi era gîtul strîns, fiindcă se înnăbuşea şi fiindcă nu-şi putea îngădui să spună ce simţea. Zăcea în pat, nemişcată, cu trupul îngheţat, cu dinţii încleştaţi, şi nu putea nici măcar să plîngă. O frigeau ochii. Stătea şi se gîn-dea la un singur lucru. Rămase aşa toată noaptea. Cînd începu să se lumineze de ziuă, se sculă, îşi dădu cu apă rece pe faţă şi se îmbrăcă. Luă o carte şi se aşeză într-un fotoliu, dar fără să citească. Davida, cînd se trezi, îi zî'mbi copilăreşte şi o întrebă dacă s-a şi sculat:
— Voyons, quelle betise, îi spuse mademoiselle Marchand ; vous voyez bien que je suiş debout. **) De ce mă mai întrebi?
Era liniştită şi severă ca întotdeauna.
Davida oftă, se întinse şi încercă să mai lenevească în pat, dar mademoisselle Marchand trase plapuma de pe ea. In curte se auzeau glasuri şi tropot de copite. Davida sări din pat şi se duse desculţă la fereastră: trăsura de călătorie era trasă la scară.
— Ce s-a întîmplat? Cine pleacă? Plecăm undeva? întrebă ea.
— Nu ştiu nimic, răspunse mademoiselle Marchand; îmbracă-te mai repede şi ai să afli mai curînd; hai, îmbracă-te: în cămaşa asta lungă, albă, şi cu părul negru pe umeri, arăţi ca o sălbatecă: une vraie sauvage.***)
II
In aceeaşi clipă, perdeaua groasă de catifea vişinie de la fereastra doamnei Cozianu se dădu la o parte numai de două degete, apoi recăzu. In întunericul odăii cu perdelele trase, cu flăcăruia candelei care pîlpîia sub luciul stins al icoanelor de argint, Sofia Cozianu se aşeză într-un fotoliu şi aşteptă, hotărîtă ca atunci cînd Alexandru va veni să-i bată la uşă şi s-o poftească în caleaşca de călătorie care aştepta, să-l refuze ritos. Era nervoasă;
*) Dormi ?
**) Spui prostii — vezi bine că m-am sculat. ***) O-adevărată sălbatecă.
DAVIDA
45
îşi juca papucul de satin în vîrful piciorului alb. îşi trăgea pe piept halatul de mătase în care i se făcuse deodată frig. Afară tropăiau caii, scuturînd cal-darîmul cu copitele şi sforăind; se auzeau glasurile rîndaşilor şi al lui Dumitru vizitiul. Sofia Cozianu aştepta să audă bătaia în uşă, să se ridice în picioare şi să spuie: „Nu plec cu tine!"
Davida se îmbrăcase în grabă şi ieşise cu mademoiselle Marchand, care în dimineaţa aceea era galbenă, ca de ceară. Se întîlni cu tată-său, cu o manta groasă pe umeri şi o şapcă de vînătoare în mîinile înmănuşate în piele de Suedia cenuşie-verzuie. Se aplecă să-l sărute fiică-sa pe obraz, apoi se-n-toarse spre mademoiselle Marchand şi o luă la o parte să-i spună pe franţuzeşte:
_Trebuie să plec la ţară; e posibil să lipsesc mai multe luni; te rog
să-mi scrii despre progresele şi purtarea Davidei: şi, mai ales, s-o ţii strîns din scurt! Să fii severă cu ea; maică-sa, de altfel, nu te va stingheri în educarea Davidei, zise în treacăt domnul Cozianu cu un zîmbet saturnian, la care mademoiselle Marchand nici nu clipi.
— Să fii alături de ea în orice moment; să-i supraveghezi lecturile, clipele libere, tot. Nici o distracţie prosteasca: pas de sots amusements, şi matematici, istorie, latină, muncă de dimineaţă pînă seara; să nu neglijeze muzica, şi le maintien*), care e esenţial; trebuie să iasă din ea o persoană deosebită. Mă bizui pe dumneata.
— îmi cunosc datoria, zise mademoiselle Marchand cu o asemenea fermitate necruţătoare, încît amărala domnului Cozianu se risipi o clipă dînd loc unei satisfacţii posace.
— Tres Men, mademoiselle. Au revoir, zise Cozianu şi dădu uşor din
cap.
— Au revoir, monsieur. Mademoiselle Marchand înclină capul cu o mişcare rigidă, apoi se îndreptă la loc, ca o varga de oţel. Cozianu o mîn-gîie uşor pe obraz pe Davida, îşi puse şapca de vînătoare, îi făcu. lui Hector, valetul francez, semn să-l urmeze şi se sui în trăsură. Davida, în capul scărilor, vroi să fluture batista şi să strige ceva. Mademoiselle Marchand nici nu întoarse ochii spre ea, ci murmură printre buzele subţiri şi palide:
— Voyons, Davida. Sentiment în faţa slugilor? Du sentiment devant Ies domestiques?
Davida se opri brusc; apoi mulţumi politicos şi intrară în casă, în clipa cînd trăsura ieşea pe poartă şi rîndaşii închideau cele două canaturi înalte cu zăbrele de fier.
Doamna Cozianu mai sări odată la fereastră cînd auzi caleaşca grea urnindu-se şi o văzu cum iese din curte. Nu-i venea să creadă. Ieşi din odaie şi străbătu casa de la un capăt la altul, ca să se asigure că Alexandru plecase; încerca să pară liniştită, astfel ca slugile s-o creadă în deplină ştiinţă a plecării soţului ei; dar înainte de-a intră şi în odaia lui, care mirosea greu a fum de ţigară de foi răcit, nu se putu împiedica şi bătu în uşă. Nu era pe aproape decît una din ţigănci, Floarea, pe care-o adusese de la moşie şi care părea vicleană şi de o răutate animalică încît nimeni n-o putea suferi, dar pe care Sofia Cozianu. o ţinea pe lîngă sine şi o apăra dintr-un simţămînt ciudat şi neexplicabil de siguranţă şi de independenţă pe care-1 avea ştiin-du-se ascultată cu supunere de rob de acesta slugă antipatică şi căreia-i mersese duhul de otrăvitoare. Acuma, cînd se trezi că bate în uşă, îşi luă seama şi-i zîmbi Flori căi cu vinovăţie:
— Ce-o fi cu mine de m-apuc să bat în uşe...
*) Ţinuta
46
PETRU DUMITRIU
Tremura că ţiganca îi va spune: „Păi boierul doarme, cuconiţă". Dar Florica, uitîndu-se pe sub gene cu ochii-i verzi şi tulburi, care nu plăceau nimănui, rîse şi-şi arătă dinţii putrezi:
— De drag ce vi-i de dumnealui, zise ea ţuguindu-şi buzele. Sofia Cozianu rămase o clipă să se uite la ea: ce vroise să spună? Era obrăznicie vicleană, sau înjositoare cîrdăşie? Nu putea citi nimic în pupilele ca de apă de baltă ale femeii. Intră. Alexandru nu era. Nu era nicăieri. Plecase. Nu putea şti pe cîtă vreme şi unde (de bună seamă la o moşie, la Cozia său la Gîrla); plecase ca să nu mai dea ochii cu ea, ca să nu accepte, să nu recunoască; îi fusese teamă, ruşine de sine însuşi... „Fricosul!" se gîndi Sofia Cozianu cu un zîmbet de dispreţ.
De acum înainte, Şerban Vogoride veni şi mai des în casa din strada Culmea Veche; dealtfel, prietenii şi cunoscuţii îşi continuară vizitele ca şi mai înainte şi chiar şi mai mult, căci şi pînă atunci, nu mohorala şi rîsul plin de fiere ale lui Alexandru Cozianu îi atrăseseră, ci farmecul molatic şi bunătatea zîmbitOare a soţiei lui, oare acuma înflorise, rîdea, glumea, era spirituală fără răutate şi nici nu aţîţa vreo gelozie la celelalte cucoane care o bănuiau „fixată". In aceeaşi vreme, lupta politică şi duelurile oratorice în Cameră, adunau în casa Cozienilor pe oamenii de frunte ai partidului conservator care ştiau că-1 văd acolo pe Şerban Vogoride, rămas mai mult ca oricînd ultimul lor.sprijin; de altfel, foile liberale arătau că şi adversarii ştiau asta şi începuseră să strecoare în articole ameninţări nedesluşite, de care Şerban Vogoride rîdea seara sprijinit de sobă, în mijlocul salonului casei din "strada Culmea Veche.
Iar Davida urma să trăiască în visurile pătimaşe şi eroice ale sfîrşi-tului adolescenţei sale, cu capul înfierbîntat de Tacit şi de matematici, urmărită de dimineaţa pînă seara, la masă, la toaletă, pretutindeni, de atenţia, de vocea rece şi calmă, de corectitudinea de ghiaţă a domnişoarei Marchand, care-o ţinea ca într-un invizibil corset de oţel. Davida nu vedea pe nimeni din jurul ei decît pe deasupra; trăia numai în sine şi în visurile sale; nu-şi dădea seama la ce gîndesc şi ce simt ceilalţi, fiindcă ea gîndea un singur lucru şi simţea prea aprins. Cu şiretlicuri din ce în ce mai disperate izbutea să scrie din cînd în cînd în caietul cu scoarţe negre, şi să-l ascundă de vigilenţa   domnişoarei Marchand.
într-o zi, Şerban Vogoride venise la masă aşa cum obişnuia în vremea din urmă. In jurul mesei celei lungi din sufragerie, în capul căreia Sofia Cozianu, în toaletă de primăvară, rochie de mătase gris-argent cu un' jabot de dantele de Bruxelles şi nasturi de argint rîdea şi glumea fericită, mai şedeau Lăscăruş Lascari, apoi un frate al Sofiei Cozianu, deputat dintr-un judeţ din Moldova, om cu favoriţi lungi, grav şi de o mare prostie, apoi două mătuşi sărace ale Sofiei, ofilite şi tăcute şi care mîncau lacom, cu ochii în farfurie; mai era mademoiselle Marchand, mută, îngheţată, răspunzînd politicos cu „da" sau „nu"; şi, însfîrşit, Davida, care-1 asculta pe Şerban Vogoride cum vorbeşte aprins:
— ... Vodă e hotărît să facă reforma agrară; e şi el un teoretician şi un progresist! spunea Vogoride, care rostea „phroh-ghesist", cu un dispreţ sdrobitor, neîntrecut decît de acela pe care-1 punea în rostirea cuvîntului „teoretician". | Iar liberalii îl susţin numai ca să ne ia locul — sau mai bine zis locurile! Numai că n-o să se lase nimeni jupuit de averea muncită de părinţii lui, ca să-i vază pe domnii Rosetti şi Brătianu în guvern.
Davida îl privea cu ochii ei mari, negri şi aprinşi, şi uita să mănînce. Mademoiselle Marchand o întreba în şoaptă:
— De ce nu mănînci?
DAVIDA
47
Davida jiu auzea.
— De ce nu mănînci, Davida?
— Poftim? ai spus ceva?
— De ce nu mănînci!
Davida stătu o clipă, aiurită, ca trezită din somn, apoi se reculese
ai răspunse:
_Nu mi-e foame!
Si se-ntoarse iar spre Vogoride, să-l asculte.
Mademoiselle Marchand tăcea şi mînca mai departe, puţin, cu înghiţituri mici, căci îi era gîtul strîns şi numai cu o sforţare cumplită a voinţei îsi păstra calmul impasibil al feţei.
După prînz, domnii mai statură cu stăpîna casei la cafea şi coniac, roătusile se retraseră în. odaia lor, în dos, cu fereastra spre curte şi casele ■slugilor. Davida încercă să mai stea, dar maică-sa o trimise din salon:
— Du-te, feţiţo; va etudier*). Davida se ridică, nemulţumită. Lăscăruş Lascari îi ţinu partea, rîzînd:
— Las-o, cucoană Sofio: pricepe mai multă politică decît unul din noi ăştialalţi....
— Fugi de-acolo: e un copil. Trebuie să înveţe, Lăscăruş dragă, Alexandru are planuri mari cu ea; du-te, Davida.
Fata se uită la Vogoride, aşteptînd ajutor; dar Vogoride, nu era atent; îşi încălzea în palme paharul de coniac şi se gîndea, de bună seamă la şedinţa de mîine a Camerei.
Cu capul în piept şi furioasă, Davida ieşi după mademoiselle Marchand.
In odaie, o fîşie lată de lumină în care jucau fire de praf aurii, trecea printre perdelele întredeschise şi aprindea o pată dreptunghiulară pe covorul roşu. Davida trecu prin fîşia de lumină, deschise secretarul cu picioare •arcuite, cu frunze şi flori încrustate în lemnul lui gălbui, şi se aşeză în faţa lui, dar nu luă nici o carte.
— Mă socoteşte copil, murmură ea încruntîndu-şi sprîncenele. Asta arată cît de bine mă cunoaşte.
Mademoiselle Marchand trecu o clipă după paravan, apoi ieşi de acolo ■cu un caiet în mînă. Veni la Davida şi i-1 arătă:
— Vrei să-mi explici ce e asta, domnişoară? întrebă ea pe un ton glacial şi vibrant. Ce e asta?
Davida sări în picioare, palidă. Era caietul ei negru. Se repezi să-l smulgă din mîna guvernantei.
— De unde-1 ai? Cum l-ai găsit? Dă-mi-1 îndărăt! N-ai dreptul să-l «iţeşti! exclamă ea înnăbuşit.
Mademoiselle Marchand feri caietul. Davida ajunsese în faţa ei, la mai puţin de un pas. Se înfruntau, faţa neagră şi subţire, cu ochi arzători, ■şi femeia palidă şi blondă cu sprîncene şi gene decolorate, şi cu ochii verzi, îngheţaţi. Tremurau amîndouă, una de indignare, alta de o furie îngrozitoare încă stăpînită, dar care nu mai putea fi ţinută în frîu decît o clipă şi avea să izbucnească.
— N-ai dreptul că umbli în lucrurile mele! Spioano! şueră Davida.
— N-am dreptul? E datoria mea să te educ, să ştiu unde-ţi rătăceşti mintea, copil nerod! şopti cu patimă mademoiselle Marchand. Răspund de dumneata în faţa tatălui dumitale! Ce-are să spună cînd va afla ce scrie aici?
*) Du-te de învaţă.
48
petru dumitrii;
— N-ai dreptul să-i spui! Eşti o trădătoare! E josnic să-i spui I E infam *
— E infam ce fac eu? E infam idolul dumitale! In el ai găsit să adori nobleţea şi generozitatea? De el ai găsit să te îndrăgosteşti, minte de vrabie? lete de linottel Ma faci sa şi rîd! zise mademoiselle Marchand cu un rîs silnic, înveninat.
■ 7" °îai S?1iS? ,Ce ţi_ai îngăduit să spui? Iţi permiţisă-l judeci? întrebă Davida sufocata de furie şi ridică mîna să-i tragă o palmă, dar mademoiselle' Marchand 11 prinse braţul şi o împinse îndărăt.
~~ ™.loaso!.f"fllD,a^ida- Am să cer să fi gonită din casa asta t
— Să fiu gonită? Da! Să fiu gonită! Ce mai caut aici? Ce mai caută m casa asta o fimţa care mai are onoare în ea? Am să plec cu dragă inimă Jnndca nu mai pot suporta să asist la ce se petrece aici! Singurul om vrednic de stima e tatăl dumitale, şi e dezonorat, e batjocorit, iar situaţia mea nu-mi îngăduie sa spun ce gindesc şi ce văd! Da, am să plec şi să te las în admiraţia, dumitale imbecila faţa de amantul mamei dumitale!
Davida se făcu palidă de tot. Peste o clipă îngăimă:
— Ce-ai spus?
Mademoiselle Marchand îşi trase un cufăr de sub pat, deschise dulapul începu sa scoată rochii din cuiere şi să le arunce în cufăr cu o prabă febrilă' Davida se repezi la ea, o apucă de umăr şi o scutură:
— Ce-ai spus? Eşti nebună?
— Nu sînt nebună de loc, vorbi mademoiselle Marchand împachetînd mereu.   Iremura din tot trupul, şi vorbea sec şi repezit, pe nerăsuflate. , nu smt neblină; am moştenit de la părinţii mei scaun la cap
şi demnitate şi am greşit *stînd prea mult aici şi răbdînd să fiu înjosită De ce sa rabd? Smt o fiinţă mai onorabilă decît mama dumitale si amantul ei I annţii mei au muncit ca să-şi facă o mică stare; aveam cel mai bun hotel dm Nogent. I-a ruinat invidia şi răutatea oamenilor; s-a făcut drumul de iier şi_ cursele de diligentă nu s-au mai oprit în oras; a fosto lovitură a destinului pe care am îndurat-o curajos; apoi a venit la putere tiranul Bonaparte, şi tatăl meu, care era cunoscut ca republican, a fost deportat- dar smt mindra de el; era un om respectat, un om integru, nu un aristocrat corupt, depravat şi fară onoare, ca idolul dumitale care batjocoreşte patul conjugal al celui mai credincios prieten al său. Am să muncesc cu'mîinile-nu mi-e frica de muncă; da, am să plec, am să plec din ţara asta blestemată' dm ţara asta de sălbatici! Să mor de foame, dar să nu-mi pierd demnitatea! vorbi mademoiselle Marchand cu glas înnecat de patimă. Era verde la fată şi-şi ghemuia cămăşile de noapte în cufăr, cu inii,ii tremurătoare Davida'o trase de braţ şi,o aşeză cu sila pe pat. Cealaltă se lăsă, în neştire.
— Ce-ai. spus? Nu e adevărat! spuse Davida cu îndoială, într-un fel rugător, de parca o implora s-o liniştească, să-i spună că nu e decît un vis ca n-au fost decît vorbe în vînt. Mademoiselle Marchand vorbi însă cu o linişte sumbra:
—- Ba da, e adevărat.
— Minţi! ţipă Davida şi se ridică de lîngă ea. Minţi! Eşti o intrigantă şi o mincinoasă! '
Mademoiselle Marchand zîmbi pal:
— E greu să fii slugă... mai ales la nişte stăpîni de sclavi...
— lartă-mă, şopti Davida;   iartă-mă. Am fost nebună;   nu ştiam ce spun, dar înţelegi ce-nseamnă asta pentru mine? Te rog, uită cum ti-am vor. bit. le rog, nu pleca; te implor mademoiselle, je vous eu supplie, 'nu pleca nu  ma  lasa  aşa.... r
Alunecă de pe patul unde se aşezase lîngă mademoiselle Marchand,.
DAVIDA
49
căzu în genunchi şi-i cuprinse talia îngustă şi dură cu braţele; se uita la ea cu spaimă, palidă,  ca ochii rătăciţi:
_ ]\ju pleca de aci: n-am pe nimeni cu cine să vorbesc; n-am pe nimeni
pe lume! Rămîi şi ajută-mă să aflu! Trebuie să aflu! Nu cred că-i adevărat! Nu poate fi adevărat!
Era atît de îngrozită şi de palidă încît mademoiselle Marchand zîmbi rece cu un aer decis şi ferm, nu fără satisfacţie:
— Bine, voi afla.
Incepînd din după amiaza aceea, cineva care ar fi fost atent la purtarea Davidei ar fi observat că e şi mai tăcută ca pînă atunci, că răspunde monosilabic, că urmăreşte cu o atenţie duşmănoasă orice gest cît de mic al maică-si şi al lui Şerban Vogoride. Dar nimeni nu se uita la ea afară de Lăscăruş Lascari, şi acesta doar ca să se apropie de ea, s-o ia de braţ sau de talie şi să-i vorbească glumeţ şi curtenitor. Davida se scutura însă la orice atingere, răspundea scurt şi se depărta cît putea de repede. Mademoiselle Marchand părea neschimbată: rece, decolorată şi ţeapănă în rochiile ei negre, sau cafenii, sau cenuşii cu guleraşe scrobite. Pînă cînd, într-o după amiază cînd Davida fusese iarăşi trimisă la ea în odaie şi şedea pe pat, nemişcată, absentă, iar afară era soare, vorbeau tare nişte oameni la grajduri şi bătea un vînt uşor care mişca perdelele la fereastra deschisă, mademoiselle Marchand intră în odaie. Ţinuse uşa ca să nu scîrţîie, şi mersese fără sgomot. Avea o strălucire în ochii verzi şi glaciali şi un zîmbet de dispreţ pe buzele-i subţiri. Davida se ridică încet, cu ochii la ea, fascinată. Guvernanta îi făcu semn şi Davida se luă după ea. In coridorul întunecat ce ducea printre şirul saloanelor din faţă şi rîndul de odăi din spatele casei, se opriră oclipă. Uşa arcuită, cu geamuri, lăsa să se vadă lumina din salonul mare, nişte palmieri de-o parte şi de alta, şi în faţa ei uşa cealaltă, a anticamerei tot cu geamuri, şi dincolo vîrfurile aurite ale zăbrelelor grilajului, castanii din stradă şi nişte case vechi peste drum. In coridor însă era tăcere şi umbră. Mademoiselle Marchand o luă de braţ pe Davida, o trase spre adîncurile tot mai întunecoase ale coridorului, împinse o uşe care stătea întredeschisă şi dădea în odaia de toaletă a stăpînei casei. Se întrevedeau halate aruncate pe scaun, papuci pe jos; mirosea a levănţică. Guvernanta o împinseuşorpe Davida înăuntru, şi-i făcu semn spre uşa care dădea în odaia de dormit a Sofiei Cozianu, apoi se trase îndărăt şi se întoarse fără sgomot în camera Davidei, unde se aşeză într-un fotoliu, luă o carte şi stătu cu ea pe genunchi. Afară ciripeau vrăbii în curte, iar o femeie dela  bucătărie striga:
— Stane! Stane! Unde s-a dus Stan? Un glas gros dinspre grajduri răspunse:
— Mai rabdă şi tu oleacă, că n-o să crapi fără Stan! Stane, te cheamă muierea, nu-ş ce vrea. Mă, Stane, n-auzi, bre?
Dar guvernanta nu pricepea, şi chiar de-ar fi ştiut bine romîneşte n-ar fi auzit, cum nu simţea nici mîngîierea soarelui de primăvară, nu vedea nici cerul albastru, nici nu se bucura de aerul dulce şi blînd şi curat care venea în adieri pe fereastră mişcînd uşor perdelele...
Tîrziu de tot, cînd mademoiselle Marchand simţi că nu mai poate îndura încordarea şi era gata să se ridice şi să se ducă după Davida, uşa se deschise încet şi Davida intră-.- Guvernanta se ridică în picioare. Davida mergea nesigur, era urîţită, părul despieptănat îi cădea pe umeri. Trecu pe lîngă ea,se aşeză pe pat şi stătu acolo o clipă. Se trînti deodată cu faţa în pernă şi începu să plîngă înnăbuşit, sguduindu-se şi gemînd întretăiat printre hohotele care o înnecau:
— Ce josnicie.... ce josnicie... ce urîţenie....
4 — V. Romînească
50
PETRU DUMITRIU
Mademoiselle Marchand încercă să se apropie, s-o mîngîie, dar Davida sări în sus şi o respinse sălbatic, cu ochii fulgerînd:
— Lasă-mă! Nu sta aici! Lasă-mă singură!
— Prea bine, zise mademoiselle Marchand cu demnitate, şi ieşi. Seara, Davida nu se arătă la masă, spuse că se simte rău si cînd mâică-sa
veni s-o vadă, o goni ferindu-şi ochii de privirea ei. Solia Cozianu dădu din umeri — avea musafiri care o aşteptau — şi ieşi: mîine are să vadă dacă ■e nevoie sa cheme doctorul. Dar a doua zi, Davida era liniştită, ca şi cum nimic nu s-ar fi întimplat. Nu mai vorbi niciodată cu mademoiselle Marchand despre după amiaza aceea, nici despre caietul negru, nici despre Vogoride-iar guvernanta nu îndrăzni s-o întrebe; nu ştia de ce, şi nu voia să-şi mărturisească nici sieşi, dar îi era o frică nelămurită.
Peste cîteva zile, o dată, la masă, Sofia Cozianu spuse:
— Nu ştiu ce are Davida, e schimbată, morocănoasă...
Vorbea despre ea cu ea de faţă, ca despre un copil. Vogoride rîse, îsi puse monoclul şi o privi pe Davida cu bunăvoinţă părintească: ' '
— Primăvara... Chagrin d'amour*)... Spune-ne şi nouă, Davida. Fata se făcu palidă şi nu răspunse. Sofia si cu Serb an Vogoride se priviră
zîmbind şi nu insistară. După masă, Sofia Cozianu o luă la o parte pe guvernantă şi o întrebă ce are Davida. Nu cumva...?
— Nu poate fi vorba de aşa ceva, răspunse rece mademoiselle Marchand. Sînt tot timpul cu dînsa: je ne la quitte pas d'une semelle.**) Asa sînt cîte odată tinerele fete.
Ii era o teamă cumplită ca nu cumva Davida să-şi piardă cumpătul într-o bună zi şi să izbucnească; s-ar depăna firul pînă la guvernantă, si atunci... Trebuia să treacă uşor peste posomorala Davidei. De aceea, văzînd că doamna Cozianu nu pare convinsă, zîmbi discret şi murmură:
—- Poate e numai o indispoziţie fizică... La vîrsta ei, îi dă tulburări...
— Ah, da... Aşa da, zise Sofia Cozianu, liniştindu-se. Peste două-trei zile, tot la masă, nu erau decît el, Şerban Vogoride, guvernanta si Davida, palidă şi mută. Şerban Vogoride se întrerupse în mijlocul conversaţiei sî se uită la Davida: '    ' '
— Ce are fata noastră? întrebă el cu aceeaşi bunăvoinţă părintească pe care o mai avusese, şi care-i încrîncena carnea Davidei de dezgust şi de ură, fără ca el să poată măcar bănui.
Davida nu suflă un cuvînt; Sofia Cozianu însă rîse uşor şi spuse pe romîneşte, ca să nu înţeleagă guvernanta, şi cu o intimitate de care nici ea nu-şi dădea seama:
— Ei... ale femeilor... E ea copil, dar a ajuns-o legea firii... Vorbise cu un fel de bonomie rustică, de fată crescută la moşie, la
ţară, unde i-a auzit pe oamenii de la curte spunîndu-le verde- pe romîneşte multor lucruri cînd nu ştiau că-i aud boierii, şi uneori chiar cu stăpînii 'de faţă, din naivitate, fiindcă nu cunoşteau alt fel de-a vorbi de lucruri dealt-minterea fireşti şi omeneşti. De asemenea Şerban Vogoride, crescut şi el. la ţară, cu slugile, la vînătoare, şi care era foarte îndeaproape cunoscut cu femeile şi ale lor, rîse îngăduitor şi trecu la alt subiect. Davida nici nu crîcnise. Dar după masă se încuie în odaie. Guvernanta aştepta afară, îngrijorată şi neînţelegînd nimic. Bătu timid.
— Cine e? întrebă Davida, dur şi neprietenos.
*) Suferinţele iubirii **) N-o slăbesc din ochi
DAVIDA
51
— Cest moi, Davida, ouvrez.*)
— Am încuiat din greşală, zise Davida lăsînd-o să intre. Mademoiselle Marchand rămase în uşe; ligheanul ei de faianţă era pe jos, ţăndări; la fel şi cana, crăpată de sus pînă jos, cu toarta ruptă. Ligheanul de argint şi cana de argint ale Davidei nu se vedeau; în schimb, geamul ferestrei ce da spre curtea din dos, spart, arăta pe ce drum o luaseră. Davida se uita fix la guvernantă, aşteptînd o întrebare, cu o asemenea faţă încît mademoiselle Marchand nu spuse nimic, se duse după Sultana, ţigăncuşa care le slujea, se înţelese cu ea cum putu cu cîteva vorbe romîneşti şi multe semne, o trimise după geamgiu şi cumpără alt lighean şi altă cană, plătind totul din buzunarul ei; cana şi ligheanul de argint, ciocnite şi strîmbate, îşi reluară locul pe o comodă, şi nu se mai vorbi despre asta.
Dar din zilele acelea, Herminie Marchand trăi într-o teamă neîncetată şi într-o chinuitoare strîngere de inimă. Deşi nu era nici fricoasă, nici şovăitoare, se simţea strînsă între forţe care puteau s-o strivească. Regreta cîte odată că le dezlănţuise, dezvăluindu-i Davidei ce se petrecea între Sofia Cozianu şi Şerban Vogoride. Dar numaidecît îşi amintea de satisfacţia necruţătoare pe care-o simţise cînd o văzuse prăbuşită pe Davida, şi prăbuşit de pe piedestal, în închipuirea Davidei, pe Şerban Vogoride. Totuşi, acuma, Davida ora în stare de orice nebunie; chiar să şi provoace un scandal, să spuie în faţă, în mijlocul salonului plin de lume, ce credea despre Şerban Vogoride.
Ar urma numaidecît izgonirea ruşinoasă a domnişoarei Marchand (căci nu se aştepta ca Davida s-o acopere şi s-o apere în nici un fel). Şi atunci — ce? In Principatele-Unite n-ar mai avea ce căuta; Şerban Vogoride, ministru atotputernic, ar avea grijă s-o vadă trimisă peste graniţă în douăzeci şi patru de ceasuri. Şi apoi? îndărăt la Nogent, orăşel cu acoperişuri de ardezie sură, la Nogent, unde în mijlocul pieţii primăriei era fostul.H6iei desVoya-geurs, ce aparţinea acum domnului Hebrard, duşmanul şi concurentul tatălui ei şi unde n-ar mai fi decît fata lui. Marchand, falit şi deportat ca republican, indezirabil pentru liniştea împăratului. Şi săracă. Era mai uşor să înduri dispreţul şi grosolănia acestor magnaţi valahi decît milostenia rece şi ucigaşe a rudelor din Nogent. S-ar afla, de altfel, şi că a fost gonită din Valahia, şi limbutele clin Nogent, care stăteau îndărătul perdelelor să vadă cine trece pe asfaltul vechi şi cenuşiu al liniştitelor străduţe provinciale şi încotro se duce, şi să discute de ce trece şi ce-1 mînă, ar avea de vorbit despre ea, ani de zile. „Uite-o pe biata Herminie Marchand. Am fost la şcoală cu ea; era liniştită, dar mîndră şi rea. Totuşi, cine ar fi crezut? — Dar ce-a făcut? — A. fost cameristă la un prinţ rus, sau polonez, sau valah, nu se ştie bine; şi se pare că trăia cu el, sau că a otrăvit pe cineva; a scăpat de spînzurătoare dejastesse**) şi ambasadorul Franţei a trimis-o în ţară sub un nume fals! —Vai, ce-mi tot spui, verişoară: cînd o vezi, abia ai crede... — Da, dar aşa sînt soiul ăsta de femei. Doamna Lafargeera doar frumoasă ca un înger, şi-i făcea foarte bine soţului ei de petitsplats al' arsenic***)
La Nogent curge Sena, cu ape verzi şi. bulboane adînci printre maluri ierboase cu plopi şi ulmi. N-ar sta mult la Nogent, Herminie Marchand; ar ieşi într-o seară din oraş şi ar lua-o pe malul rîului pînă într-un loc mai singuratic, unde malul e înalt şi dedesubt apa rece şi. adîncă.
In cîte o după amiază de primăvară, cînd pe strada Culmea Veche
*) Eu sunt, Davida, deschide. **) Ca prin urechile acului. ***) Mîncărică cu arsenic.
4*
52
PETRU DUMITRIU
trecea vreun precupeţ întârziat, şi în curte tropăiau în loc caii de la caleaşca lui Şerban Vogoride, iar în aerul limpede plutea miros de fin înflorit şi sunau undeva departe peste mahalalele Bucureştilor clopotele celor o sută de biserici, Herminie Marchand şedea singură într-un colţ al salonului pustiu, sub sclipirea roiurilor de cristal ale candelabrelor împrejmuite de mobilele aurite şi tapisate cu flori şi cu scene din Fabulele lui La Fontaine, dar cu gîndul era pe malurile Senei, unde se jucase cînd era copil şi unde se înnecaseră odată nişte băieţi la scăldat; şi i se făcea groază şi frig.
Jntr-o zi, cînd situaţia ei i se părea mai fără ieşire ca oricînd şi se întreba de ce se născuse, ce vîrtej orb şi descreerat spulberase totul şi-i risipise viaţa, din zilele pentru totdeauna pierdute cînd ea şi cu fraţii ei şi cu părinţii mîncau supă în sufrageria cu bufet şi dulapuri, toate înalte şi vechi şi sumbre, de nuc lustruit, pînă aici,' unde era singură şi pierdută între forţele vrăjmaşe, gata să se dezlănţuie şi s-o distrugă, Herminie Marchand, care de altfel părea aceeaşi ca oricînd, dreaptă şi rece şi decolorată în rochia simplă, neagră, se trezi că domnul Lascari, prieten al casei, care fusese totdeauna politicos şi chiar amabil cu ea şi-i spunea uneori „mademoiselle Herminie", ba i se-ntîmpla să-i facă şi cîte un compliment, o luă Ia o parte pentru o clipă şi-i şopti:
— Domnişoară, aş vrea să stăm o dată de vorbă prieteneşte, despre un anumit lucru...
Mademoiselle Marchand îşi stăpîni tulburarea. Ce putea să aibe cu ea? Cu privire la ce ? Nu cumva?... Nu ştia de ce ar putea să se teamă din partea Iui Lascari, dar de săptămîni de zile era în încordare. Faţa nici nu i se clinti; întrebă, abia mişcînd buzele subţiri:
— De quoi s'agit-il? *)
— Question d'affaires**), zîmbi Lăscăruş enigmatic. Vrei să viu eu Ia dumneata, sau dumneata la mine? Aici e totdeauna lume.
— Mîine după amiază, ces dames se duc la teatru... Eu nu mă simt prea bine; am să stau acasă, murmură mademoiselle Marchand şi se depărta cu un zîmbet politicos şi o uşoară înclinare, ca şi cum ar fi răspuns la una din obişnuitele banalităţi amabile ale lui Lăscăruş; lumea din salon nu observă nimic.
A doua zi, cupeul lui Lăscăruş intră pe poartă la o jumătate de ceas după ce ieşise caleaşca Sofiei Cozianu. (Davida se împotrivise zadarnic să vie, şi se ghemuise apoi într-un colţ, ferindu-se să se atingă de maică-sa). Lăscăruş intră, întrebă: „cucoana e acasă? ", se miră cu părere de rău că n-o găseşte, întrebă „dacă nu-i acasă chiar nimeni" ; i se spuse că nu, afară de duduia franţuzoaică.
— Ei, o să am cu cine sta de vorbă pînă se-ntorc dumnealor.
Peste o clipă, mademoiselle Marchand se ivi în salon, încheiată pînă Ia gît, cu guler scrobit, părul lins şi strîns pe ceafă, şi o crinolină după moda soţiei lui Napoleon al IlI-Iea, împăratul care-1 trimisese pe tatăl domnişoarei Marchand să moară de friguri galbene în coloniile de peste mări.
Lăscăruş Lascari părea să se simtă foarte bine. Tolănit-într-un fotoliu, îşi suna nişte poli de aur în buzunar, se frămînta, avea ticuri, strîmbături, se foia în fotoliu, îşi mîngîia cu o mînă cu unghiile roase şi murdare, barbetele mătăsoase, şi aducea aminte de o bucată de brînză de Camembert care a început să se „mişte". Vorbi despre vreme, despre fierberea nemaipomenită din oraş, unde se ţineau adunări la partizanii şi la potrivnicii
*) Despre ce este vorba ? **) Afaceri.
DAVIDA
53
reformei agrare, despre o mişcare ţărănească ce părea pe punctul de a Izbucni, aţîţată de liberalii „roşii" şi chiar de revoluţionari necunoscuţi, veniţi, după cît se spunea, din străinătate şi afiliaţi cu mişcarea revoluţionară din. Europa, în si'îrşit ajunse să vorbească şi despre domnişoara Marchand, despre familia ei, despre lipsa ei de avere.
— Se vede bine că sînteţi o persoană desăvîrşit de bine crescută, de excelentă familie, dar într-o oarecare strîmtorare, pe care o suportaţi cu demnitate, zise Lăscăruş Lascari. Apoi, fără s-o privească, şi cam în treacăt, adăugă:
— Eu aş fi în măsură să vă creez o modestă bună stare... un mic capital... cu o mică rentă...
— Sper că nu-mi cereţi decît ceva onorabil, întrebă guvernanta după o clipă de tăcere.
— A, cu totul şi cu totul onorabil... văd cu încîntare că sînteţi la fel de inteligentă după cum prevesteşte fizionomia dumneavoastră; cu totul onorabil, vă dau cuvîntul meu de onoare. In două vorbe, eu ţin foarte mult la Davida; şi sînt prea tînăr pentru ca acest sentiment să aibă un caracter părintesc. Pot spune că aş face mari sacrificii ca să o pot lua de nevastă. Ştiu că prietenul meu Alexandru e un om ambiţios şi chiar cu unele fumuri de mărire care pot părea ridicole şi stupide cui nu-1 înţelege şi nu-1 iubeşte cămine. Ingîmfarea luinu e justificată decît poate de averea, care e destul de importantă, în tot cazul nu de nume, care e bun, dar de mîna a doua faţă de familiile care au domnit în Principate, dintre care Cantacuzinii au fost şi împăraţi ai Bizanţului, ca şi familii care de atunci n-au mai domnit, ca Duca sau, nu mă si'iesc s-o spun, Lascari. Totuşi, Alexandru visează pentru fiică-sa o alianţă sau cu una din familiile princiare, sau cu o familie nobilă din Europa, dar de întîia mînă, sau ce consideră el ca atare. Cred că sînteţi de destulă vreme în casă, să înţelegeţi că abia cu greu s-ar resemna el să-şi dea fata după o persoană... în sfîrşit după altcineva, încheie Lascari destul de vag. Cît despre înclinaţiile tinerei persoane, adăugă el repede, nu le cunosc, dar dumneavoastră mi-aţi putea spune dacă e cazul să sper, dacă există vreo posibilitate cît de îndepărtată, sau dacă, dimpotrivă, ar fi mai bine să renunţ...
Şi tăcu, privind-o încordat, strîmbîndu-se fără voie şi sunîndu-şi nervos polii în buzunar. Mademoiselle Marchand se gîndi cîtăva vreme, uitîndu-se la el tot atît de atent, dar cu aerul de-al cîntări.
—■ In clipa asta Davida nici nu s-ar gîndi la aşa ceva, murmură ea.
— Da, da, zise el cu. tărie, ca şi cum ar fi fost încîntat că află, şi strîmbîndu-se mereu: — Da, da, Aşa. Foarte bine. Perfect.
— Dar s-ar putea ajunge la o situaţie... la o greşeală a Davidei... care să facă inevitabilă căsătoria...
— Aşa? Aşa? Sigur... o greşeală! exclamă Lăscăruş pe un ton glumeţ, uşuratic şi politicos. Foarte bine. Perfect.
— Nu cred însă că persoana dumneavoastră, domnule, ar putea s-o atragă pe Davida în aşa măsură. V-o spun franc.
— A, zise Lăscăruş şi amuţi. Apoi începu să se foiască iarăşi în fotoliu.
— Dar... mi-ar displăcea să...
— Nu e vorba decît de aparenţa unei greşeli, zise rece mademoiselle Marchand. Destul ca să existe o bănuială din partea tatălui. Eu, ca educatoare, nu mi-aş îngădui s-o las pe pupila mea să alunece. Aici e vorba de conştiinţa mea. In ceea ce priveşte ce poate crede domnul Cozianu, ăsta e, alt capitol.
54
PETRU DUMJTRIU
Lăscăruş respiră, îi luă mîna şi i-o strînse cu putere. Mademoiselle Marchand spuse:
— Totuşi, domnul Cozianu n-o să ştie că în conştiinţa mea n-am să-mi reproşez decît o greşeală măruntă, pierderea unor aparenţe, nu a fondului, îmi risc situaţia.
— Nu face nimic; voi avea grijă, zise Lăscăruş, care în clipa aceea era hotant sa nu-i dea nici un ban guvernantei. Dar Herminie Marchand ştia că trebuia să scape de Nogent şi de malul Senei, aşa că-1 ţinu din scurt:
— Cred că întîi trebuie să aveţi dumneavoastră încredere în mine şi apoi eu în dumneavoastră... Nu ştiu dacă mă fac înţeleasă.
— Bine... Un sfert din capital acuma, la banca lîii Hillel.
— Jumătate, s'il vous plait.
— Jumătate, fie, zise Lăscăruş pe un ton. dureros si învins, plecînd capul pe piept. Se gîndea că măcar cu cealaltă jumătate are să-i tragă'chiulul.
Seara, cînd Sofia Cozianu se întoarse de la teatru cu Davida si cu cîţiva prieteni, i se spuse că domnul Lascari o căutase, că stătuse de vorbă un sfert de ceas, aşteptînd-o, cu mademoiselle Marchand, dar că apoi plecase. Ea nici nu luă în seamă ce aude; în schimb, se tulbură auzind că a sosit adineaori un om de la curte, de la Cozia, călare, cu o scrisoare de la boierul Ceru scrisoarea numaidecît; era pecetluită şi adresată ei. O deschise- înăuntru era un. plic, de asemenea închis, pe care scria „Pentru Davida". Doamna Cozianu stătu în cumpănă o clipă. Alexandru vroia să păstreze formele curteniei; nimeni n-avea să ştie că ei nu i-a scris; dar jignirea nu era mai puţin adevărată: ei n-avea nimic să-i spuie, n-avea nimic de împărţit cu ea. Dar dacă în scrisoarea către Davida se afla ceva? Rupse plicul şi citi Apoi o chemă pe Davida. Era furioasă şi i-1 întinse de departe:
— Poftim. Ţi-a scris tată-tău.
Se aflau în. anticameră amîndouă; doamna Cozianu lăsase musafirii fără ea. Davida se uită la plicul rupt, la scrisoare, şi întrebă:
— Mi-a trimis scrisoarea aşa? Sofia Cozianu tresări şi zise:
— Ce e obrăznicia asta? Să ştii că te pleznesc! De cîtăva vreme esti impertinentă Hncape-ţi în piele, că de nu îţi vin eu de hac!
— De cîtăva vreme, tac! răspunse ferm Davida, şi avea dreptate. Deşi maică-sa avea şi ea dreptate, într-un chip mai adînc, căci simţise, Ia început fără să-şi dea seama, şi nici acum în chip lămurit, ura şi sfidarea din acea muţenie duşmănoasă, acum nu găsi ce să răspundă; se'învîrti în căicîie, cu crinolina foşnind, şi intră în salon. Davida surise şters si citi scrisoarea. „Mi-e dor de tine, copila mea", scria Alexandru Cozianu. ,',Sînt foarte amârît şi simt mai mult ca niciodată nedreptatea oamenilor, făţărnicia prietenilor, lipsa de credinţă a celor care-ar trebui să ne fie credincioşi". Şi urma în acelaş stil, uşurîudu-şi acreala prin aluzii pe care nu putea bănui că Davida le va înţelege. Ei însă i se umplură ochii de lacrimi si sărută scrisoarea şoptind cu exaltare:
— Am să-ţi arăt că sînt demnă de tine!
^ Apoi îşi puse scrisoarea în sîn, încheie corsajul rochiei peste ea si intră în salon, unde bărbaţii şi cucoanele discutau cu aprindere despre apropierea tot mai ameninţătoare a luptei decisive pentru reforma agrară, pe care Vodă şi Kogălniceanu o voiau cu orice preţ. Şerban. Vogoride perora după obicei, cu spatele sprijinit de sobă. Intr-un colţ, retrasă, Davida îl urmărea cu ochii, cu o atenţie nemaipomenită, ca pe un străin, ca pe o fiinţă necunoscută. Apoi, tocmai cînd vorbea el mai. aprins, se' aşeză la pian şi începu preludiul în Do minor de Chopin, mult mai tare decît o cerea
DAVIDA
55
partitura. Toată lumea amuţi şi întoarse capul. Davida şedea cu spatele la ei şi cînta.
— Davida! Se vorbeşte aici! exclamă doamna Cozianu, nemulţumită. Davida nu auzi, sau se făcu că nu aude, şi cîntă mai departe.
— Nu face nimic; e o bucată foarte frumoasă, zise Şerban Vogoride politicos şi se prefăcu că ascultă cu încîntare, deşi n-avea nici un fel de înţelegere pentru muzică, afară de cea de cafe-chantant şi de cornul de vînătoare. Davida zîmbi singură, nevăzută de nimeni, cu dispreţ, şi cîntă pînă la capăt bucata, apoi se ridică şi se înclină morocănoasă la aplauzele musafirilor.
III
Mademoiselle Marchand se gîndise la cineva anume, încă din clipa cînd stătuse de vorbă cu Lăscăruş Lascari. Se uita la domnul Lascari cu. ochii ei verzi şi nu i se citea nimic pe obrazul decolorat cu sprîncene blonde. A doua zi se duse la banca Iui Iiillel şi se trecu în contul ei din ordinul lui Lascari o sumă însemnată în napoleoni cu capul împăratului, şi în ludovici, cu capul Iui Ludovic Filip, şi în taleri, cu efigia lui Francisc, Cezar al Austriei şi Rege al Ungariei şi Boemiei. Incepînd din ziua aceea, guvernanta, deşi părea neschimbată, la fel de rece, demnă şi ţeapănă, nu se mai ţinu de Davida ca pînă atunci. Mai ales cînd Davida îşi lua lecţia de matematici, mademoiselle Marchand citea sau broda în celălalt colţ al odăii, cît mai departe. Aerul cald al primăverii mîngîietoare intra pe fereastra deschisă şi nu se auzeau decît glasurile rîndaşilor de la grajduri, ciripitul păsărilor în copaci, şi în odaie murmurul tînărului care-i explica Davidei elementele algebrei. Profesorul de matematici încă nu împlinise douăzeci şi cinci de ani; era subţire, strîns într-o redingotă neagră, tocită, încheiată peste pieptu-i îngust şi lucioasă la coate, pe pulpane, pe la cusăturile umerilor. Tînărul era galben la faţă, iar ochii lui negri, fără luciu, stinşi, semănau cu doi cărbuni înfipţi într-un glob de ceară. Părul şi-l purta lung, după moda romantică a tineretului vremii; îi cădea pe obraji, de pe tîmplele pătrate. Era modest, tăcut, fecior al popii de la Sfîntul Nicolae Pînzari; domnul Cozianu trimisese Ia Paris la studii pe cei doi elevi mai buni din clasa în care învăţaseră, la Colegiul Sfîntul Sava, fiii lui. Unul din aceşti doi era Anghel Popescu, băiatul popii Agapit. Se întorsese de la Paris înainte de a-şi isprăvi învăţătura, căci se îmbolnăvise de piept; iar pe cînd tinerii Cozieni îşi prelungeau cît puteau şederea la Paris, el trăia aici, dînd lecţii de matematici şi aşteptînd să se facă liber un post de suplinitor la Sfîntul Sava, unde avea să fie numit fără întîrziere prin influenţa domnului Cozianu.
Intr-o dimineaţă, înainte să se ducă în strada Culmea Veche, şedea acasă, în odăiţa cu scoarţe pe pereţi şi pe lăzi, cu icoane afumate, întunecate-şi încununate cu busuioc în peretele de la răsărit; soba de cărămidă pe a cărei plită fierbea un ibric cu cafea, răspîndea o căldură prea mare pentru ziua strălucitoare de primăvară. Anghel Popescu era numai în laibărul lui cenuşiu şi în pantalonii cu genunchii tociţi; şedea cu coatele pe coapse şi se uita absorbit Ia ghetele-i scîlciate. Părul îi cădea pe obraji, şi nuise vedea decît fruntea curată şi galbenă ca de fildeş vechi. Surorile lui, Aglaia şi Aristiţa, fete de treizeci de ani, încă nemăritate, se înghesuiseră pe divanul din colţul odăii, cu o pasienţă întinsă între ele; iar popa Agapit, în hainele lui de casă, mondir încheiat pînă la gît, şalvari de atlaz negru şi papuci, şedea în faţa lui Anghel şi se uita la el cu milă şi cu mîhnire.
— Eşti o lipitoare, asta eşti, dacă vrei să ştii! îi spuse Aristiţa lui
56
PETRU DUMITRIU
irate-sau. Era subţire, slabă, cîrnă şi rea; avea o duşmănie si o scîrbă cumplită pentru bărbaţi; „bărbaţii e un ce murdar", zicea ea. — Eşti o lipitoare!
Anghel plecă şi mai mult capul şi nu răspunse. Aglaia, mai moale si mai frumoasă, tăcea şi se uita cu coada ochiului la oglindirea chipului ei în geamul unei litografii colorate cu împăratul Nicolae I al Rusiei călare si cu un coif pe cap, atîrnată pe peretele din stînga. Apoi se-ntoarse si zise cu un dispreţ alintat: or ,
_ — E un tont. Alţi fraţi îşi ajută surioara să se mărite, îi face cunoştinţă cu juni dm nobilime... Dumnealui umblă numai prin case mari si nici nu pomeneşte acolo că ar avea surori... Cucoana aia nici nu stia că are o sora; cînd m-am dus eu s-o vizitez, a făcut ochi mari, si a rîs 'si pe urmă m-a primit aşa cum se cuvine, m-a dus prin uşa a mică clin dos,'pe unde nu intra decît prietenele ei intime, mi-a dat cafea...
u —Şi pe urmă, cînd te-ai dus a doua oară, ti-a spus feciorul că nu-i acasă, şi a treia oară la fel, şi a patra aşişderea, rînji cîrna Aristiţa, care la batrineţe avea sa semene cu un cap de mort, Aglaia însă 'dădu diii umeri cu indulgenţa:
• •! ~Z'To-,1 fafca P0P" Agapit ai rămas, săraca de tine... Nu cunoşti iuza-junle din lumea bună... Avea musafiri, şi nu putea să-i lase, să bea cafea cu mine.
Aristiţa rîse strident, batjocoritor, dar Aglaia nici n-o luă în seamă f s® U1;a ,lar Pe mris> în Ioc de oglindă, în geamul gravurii din perete. Era încintata^de sine; nu găsea nici un bărbat care să-i placă, şi de aceea rămînea tata batrma. Auzmdu-le, Anghel nu se mişcase, dar o roseată întunecată îi menise obrajii supţi. Fără să-şi dea seama, clătină din cap, amar. Ce fiinţe' Ce lume! Dar Aristiţa îl şfichiui iar:
— Eşti o lipitoare! Mănînci mai mult decît aduci în casă! Nici n-ai tost m stare sa te duci ia boier să-i ceri slujba aia, amărîtule! Tot tata trebuie sa se ducă cu căciula în mînă, să se milogească pentru tine!
Anghel tresări şi ridică fruntea de parcă l-ar fi fript cu cărbune aprins-be uita la taică-su:
— Ai fost la domnul Cozianu? Să nu te duci!
— Am fost, băiete... Trebuia să mă duc, murmură popa în barba-i cărunta. Dacă tu nu te duci, trebuie să mă duc eu, adăugă el trist.
Dar pe Anghel îl apucase o tulburare şi o enervare nemaipomenită:
— Ţi-am spus să nu te duci! Ţi-am spus! Te-am rugat! Vrei să-ti cad în genunchi, să mă tîrăsc pe jos, ca să înţelegi? De ce mă chinuiesti? De ce mă umileşti, tată?
Popa tăcea şi se uita cu milă la el. I se rupea inima. Era copilul lui-Un om tînăr şi galben în straie de la Paris, tocite şi gata sase ferfeniţească. Bolnav.
— Nu-mi trebuie pomana lui! strigă Anghel şi-şi şterse un fir de scuipat de pe buze. N-am nevoie! Mai bine mă mănîncă cîinii! Mi-ajunge că am stat cu băieţii lui, ei în apartament mobilat şi eu sub acoperiş, cu o masă şchioapă şi un pat plin de ploşniţe! Mi-ajunge! Numai vreau! De ce mă-m-pingi îndărăt? De ce mă chinueşti? Tocmai tu, tată? Tu m-ai făcut pentru asta? Pentru asta? Sărut mîna pentru binele ce mi-ai făcut!
Şi-şi acoperi faţa cu mîinile, ca să nu înceapă să plîngă.
— De ce n-ai vrut să asculţi de mine? murmură popa Agapit. Acuma erai diacon sau preot, aveai casă şi nevastă şi un rost pe lume... Tu n-ai vrut. Cine a visat să se ducă în străinătăţi? Cine vorbea numai de Paris,
DAVIDA
57
şi s-a întors de-acolo bolnav şi lără credinţă? M-am luat eu după mintea ta, şi uite unde-ai ajuns...
— Unde-am ajuns? întrebă aprins Anghel, sărind în picioare. Unde-am ajuns? Crezi că aşa de rău am ajuns? Află că mai bine crap de foame cum sînt, decît să trăiesc ca un rob cu leafă! Eu., eu... Las-c-o să vedeţi voi odată cine sînt! Am stat cu voi în casă şi nu m-aţi cunoscut!
Aristiţa necheza de rîs. Ii plăcea, îi plăcea la nebunie cînd îi auzea glasul pătimaş şi îndurerat: aşa îi place unui cîine de abator cînd simte sînge cald.
.— Ce să cunoaştem? Ce eşti tu? O lipitoare, un tont, cu capul în lună! Căposule! Deşteptule! Ce ştii tu să faci? Nimic!
Anghel se uită la ea şi deodată se linişti. Vorbi cu un zîmbet ele dispreţ:
— Ştiu să fac ce nici nu visaţi voi, cu capul vostru strîmt! Se aşeză iar pe scaun,
— Ştiu să trăiesc şi să mor pentru binele omenirii... şi caut cui să-mi dăruiesc mintea şi braţul şi viaţa...
— Şi ai găsit? îl întrebă popa Agapit, cu blîndeţe şi milă, ca pe un copil. Anghel nu răspunse. Şedea cu coatele pe genunchi şi se uita la gheata dreaptă în care-şi mişca piciorul şi ale cărei crăpături subţiri se căscau la fiecare mişcare.
— Dacă erai preot, aflai ce cauţi acuma, spuse tatăl. Anghel dădu din umeri.  Popa oftă:
— Ţi-ai pierdut şi credinţa...  Nimic nu mai ai...
— Ba am ştiinţa, murmură, înnăbuşit, Anghel.
— Ce poate face ştiinţa ta?
— Poate răsturna lumea, spuse Anghel cu o tărie liniştită. Poate să-i facă pe oameni să trăiască liberi şi fericiţi, ca fraţii; să fie stăpîni ai pămîn-tului, bogaţi, puternici, toţi la fel! M-ai întrebat. Acuma ştii.
— Of, of, of, Doamne Dumnezeul meu, iartă-1 că se rătăceşte... Iartă-1, Doamne, gemu popa Agapit, lăcrimînd.
—■ N-am nevoie ele milă, spuse Anghel, întuneeat.
— Da' de bani ai nevoie? întrebă muşcător Aristiţa. Să-ţi gătim noi şi să te ţie tata din bani, ai nevoie?
— Nu mă ţine! răcni Anghel, sărind în sus. Nu v-ajunge cît vă dau? N-am să vă mai stau pe cap! N-o să vă mai fac pagubă!
îşi luă redingota neagră din cui şi pălăria înaltă care-şi pierduse luciul şi avea pete întunecate la frunte şi la tîmple; se îmbrăcă şi-şi înfundă pălăria în cap; ieşi trîntind uşa, trecu prin curte şi lăsă poarta de la uliţă deschisă. Se încheie repede, şi murmurînd chinuit, desnădăjduit şi furios. Nu mai putea îndura. In fiecare zi, în fie-e-care zi! Nu mai putea. Să-şi găsească un colţ, un coteţ, orice, unde să stea singur, să gînclească, să viseze, la ce ştia el, şi Ia cine ştia el...
Cînd trecu peste podul Mogoşoaiei, o caleaşca venea în trap mare; el umbla aşa de năuc, încît caii ajunseseră peste el, gata să-l zdrobească. Vizitiul răcni şi Anghel sări îndărăt; pălăria îi căzu pe spate şi jos în praf. Se aplecă, o ridică şi o şterse cu mîneca, roşu la faţă, sub rîsetele unor trecători. Plecă mai departe, asudat, cu ochii ţintă în gol şi cuohotărîre cumplită năseîndu-se în el, o hotărîre pe care nici el n-o ştia ce anume e, nici încotro o să-l ducă. $
Intră pe poarta de fier a casei din Culmea Veche, şi urcă scările, tră-gînd pe el şi potrivindu-şi redingota strimtă care nu mai avea mult pînă să se crape la încheieturi. Feciorul îl primi binevoitor:
— Să trăiţi, dom-le Anghel, — cu o familiaritate pe care n-o avea
58
petru dumitriu
faţă de musafirii simandicoşi. Nu era om rău, feciorul; nici nu-şi dădea seama că Anghel Popescu se strîmbă şi se încruntă abia văzut, cînd îl aude. Anghel Popescu ar fi vrut să fie primit ori cu „Intră, măi neică", ori cu închinăciunea mută rezervată boierilor; dar aşa, să fie un fel de boier care nu e boier... Trăgînd mereu de hăinuţa-i neagră, trecu prin două saloane, apoi în coridor, şi bătu la uşe.
Ii deschise guvernanta franţuzoaică, cu o veselie neobişnuită la ea. Davida abia dădu din cap. Părea tristă şi morocănoasă. Avea o rochie de mătase de un verde întunecat, strălucitor şi metalic cum e ciobul de sticlă în spărtură; lăsase deschişi doi nasturi la gît, unde se vedea o gropiţă, începutul pieptului.
— Voyons, Davida, iar eşti despletită, zise mademoiselle Marchand cu o falsă nemulţumire. In acelaş timp, trase cu ochiul la Anghel Popescu, care se uita la Davida, cu. părul ei negru, ca noaptea, cu pleoapele pure plecate, şi-şi trăgea în jos pe el redingota tocită.
— Ei, începeţi să lucraţi. Ce mai faci, domnule Popescu? Ce mai e nou în oraş? Se spune că guvernul a izbutit iarăşi să amine dezbaterea despre chestiunea   pămînturilor...
Anghel Popescu rămăsese cu furia jignită şi disperată de adineaori mocnind în el. De aceea, timiditatea şi tulburarea îi pieriră pentru o clipă şi vorbi, cu capul în pămînt şi cu tonul lui înăbuşit, încăpăţînat şi ferm:
— Domnul Vogoride luptă cu multă energie pentru apărarea nedreptăţii.
— Cum? A, asta a fost foarte bine zis: „Cu energie, pentru apărarea nedreptăţii". Mademoiselle Marchand era încîntată; repetă iarăşi fraza.
— E aproape o epigramă: vous eles bien spirituel.*)
Davida ridicase ochii şi-l privea pe Anghel Popescu pe care-1 vedea cu adevărat întîia oară. îşi scotea caietele dintr-un secretar din lemn de trandafir din care începeau să cadă încrustaţiile, şi de aceea fusese mutat din salon în odaia ei. întrebă:
— Ce e nedreptatea?
Anghel Popescu murmură, mereu cu hotărîrea mînioasă ce-1 stăpî-nise pe drum:
— Pot să vă spun ce socoteşte domnul Vogoride că e dreptate şi nedreptate. Drepte sînt privilegiile şi abuzurile. Nedreaptă, lupta pentru libertate.
Se gîndea: „Nu mai pot fi nici. sluga lor. E prietenul casei; poate că or să se supere şi să se lipsească de mine. N-o s-o mai văd. Ei şi? N-am să mai sufăr..." II durea inima, şi-i părea rău că vorbise. Dar nu se mai putea opri. De aceea răspunse şi la a doua întrebare a domnişoarei Marchand:
— Şi ce e, după dumneata, dreptatea?
— Dreptatea, domnişoară, e binele omenirii!
— Bravo, domnul meu. Se vede bine că ai fost în Franţa, spuse mademoiselle Marchand. Ce spui, Davida?
Fata se uita mereu la Anghel Popescu.
— Cred, murmură ea, cred că e o gîndire nobilă... Cest noblement pense...**)
Anghel Popescu. se aşteptase la o răceală de ghiaţă; şi iată că vorbele Iui fuseseră primite cu admiraţie. Era întîia oară cînd i se întîmpla asta, şi-l cuprinse un val de recunoştinţă pentru mademoiselle Marchand şi pentru Davida. Dar tocmai de aceea amuţi şi nu mai fu în stare să spună vreun cuvînt mai cu miez. După cîteva încercări de-a învia conversaţia la care Anghel Popescu nu răspundea decît cu „da" sau „nu", guvernanta se ridică:
*) Eşti foarte spiritual **) E o gîndire aleasă
DAVIDA
59
— Davida, am cîteva cumpărături de ia cut în oraş. Dacă vrei să iei ceaiul, suni; am să-i dau eu ordine Anastasiei.
Şi se retrase, demnă. Anghel Popescu îi dădu Davidei lecţia de algebră, simţind mereu că i se încurcă gîndurile de o bucurie tremurătoare pe care mi îndrăznea să şi-o mărturisească. Nu cumva... S-ar putea oare...? Dar Davida nu ceru ceaiul şi se despărţi de el cu obişnuita-i muţenie morocănoasă. Pe drum îndărăt, Anghel Popescu văzu întîia dată că e primăvară. Cerul era albastru, soarele tare, în curţile dimprejurul caselor cu coloane de stuc ciripeau păsările în castani şi în tei; copiii se jucau în praful, uliţelor nepietruite; şiruri de care cu boi treceau încet, depăşite la trap de echipaje elegante, cu cucoane în mătăsuri şi cu pene de struţ la pălărie; de pe trotuare domnii le salutau cu un gest larg al mîinii înmănuşate care ţinea jobenul şi-apoi mergeau mai departe pe trotuarul pe care ucenici cu şorţuri murdare făceau opturi de apă cu o pîlnie şi o cană, spre a pieri apoi înăuntrul dughe-nilor care miroseau a cafea, a peşte sărat şi a mirodenii. Clopotele băteau în turlele bisericilor, precupeţi încovoiaţi sub cobiliţe îşi strigau marfa, mahalagii tineri adunaţi pe la răspîntii vorbeau tare şi rîdeau, din grădina unui birt se auzea ţîrîit de scripcă. Anghel Popescu se opri în faţa unei ferestre pe care era lipită o hîrtie pe care scria: „De închiriat". Unde era intrarea? Se uită împrejur. O curte îngustă, umedă, întunecoasă, ca o fîntîna; în fund se vedea un fel de podişcă împrejmuită cu parmaclîc de fier; deasupra era acoperişul. Aici erau desigur odăiţe mici, cu tencuiala cojită, în care trăiau conţopişti, studenţi, slujbaşi mărunţi ieşiţi la pensie. Găsi în. sfîrşit uşa, bătu şi-i deschise o femeie grasă, în halat de macat roşu, legată la cap cu tulpan pembe.
— Aveţi de închiriat?
Da, avea. II duse tocmai sus, sub acoperişul de şindrilă, pe o podişcă cu parmaclîc de fier: o odaie mai înaltă decît largă, deşi era foarte scundă; un fel de carceră, cu un pat, o masă, un scaun, şi un scrin mîncat de vreme:
— De sertare trebue să tragi binişor, că se cam desfac şi eu nu plătesc tîmplarul; orice meremet îl faci din punga dumitale.
Chiria era de zece lei pe lună, pe care Anghel îi plăti dinainte, şi se duse să-şi ia boarfele de acasă. Popa era la biserică; surorile îl primiră cu rîse te:
— Ei, ai venit la vorba noastră? Eşti lipitoare, sau ni se pare nouă? Dar cînd îl văzură că-şi face o boccea din lucruri şi iese cu ea pe uşă,
amuţiră. Erau atît de uimite, încît nici nu se gîndiră să se ia după el, să-l vadă unde se duce. Cu o excitare a nervilor care se deosebea de o bucurie obişnuită şi sănătoasă, Anghel Popescu se mută în locuinţa cea nouă. Se uita la pereţii coşcoviţi şi totuşi nu-şi putea stăpîni un simţământ de mulţumire şide triumf. „Sînt liber! Sînt liber!" îşi zicea el, încercînd sertarele scrinului, care într-adevăr era gata să se deşchioleze în mîinile lui. „E şi mai multă mizerie ca la Paris, dar aici nu sînt din mila nimănui. Aicea n-am stă-pîn!"
Se trînti pe patul şubred şi care mirosea a vechitură şi a sărăcie şi visă, multă vreme, cu mîinile sub cap. Şi cu toate că pe fereastra iară perdele venea o lumină gălbuie, ştia el că afară e soare şi cerşi primăvară .îndrăzneala, îşi spunea Anghel Popescu, cu o înflăcărare înfrigurată, cu o încordare aproape de neîndurat a nervilor, îndrăzneala, asta-i lipsise. Şi la Paris, şi aici, fuseseră anumite împrejurări în care era sigur că viaţa şi soarta îi deschid o uşă; nu păşise înăuntru, din tembelism. „Au dreptate surioarele", îşi zise el zîmbind ironic, „că sînt căzut din lună. Dar acuma s-a isprăvit". Făcuse marea descoperire. Găsise cheia. De-acum înainte, nimic nu-1 va mai putea opri să trăiască aşa cum se socotea menit să trăiască, adică nobil, curat, pătimaş şi eroic.
60
PETRU DUMITRIU
In clipa aceea, fără ca el să ştie, Davida Cozianu se gîndea la el. Şi dea-semenea, Anghel Popescu n-avea să afle niciodată cum se gîndea la el, ce socoteli întortochiate, ce calcule subţiri, cutezătoare, nebuneşti, cotite, se ţeseau în mintea ei aprinsă care se hrănise numai cu autori clasici, de o gravitate apăsătoare, şi cu singurătate.
La lecţia următoare, mademoiselle Marchand avea de supraveghiat ceva în casă; doamna Cozianu era în vizită la Vorniceasa Sturza, bolnavă. Davida puse creionul jos şi,întrebă, cu un aer visător:
— Astăzi sînt obosită. N-ai vrea să-mi povesteşti ceva... despre Paris? Şi sună să vie ceaiul. Peste cîteva minute, cu ceaşca în mînă, Anghel Popescu se străduia să nu tremure uşor de încordare, fiindcă farfuria şi ceaşca zornă-iau, abia perceptibil, dar făcîndu-1 să roşească.
— N-am cunoscut acelaşi Paris pe care-1 ştiu oamenii bogaţi, zise el cu un zîmbet silit.
„îndrăzneală", se gîndea el, „îndrăzneală şi sinceritate".
— Sînt prin apropierea teatrelor birturi la subsol, unde aerul miroase a pivniţă şi a alcool, şi unde oameni cu feţele brăzdate, scobite, cu ochii sticloşi, beau absint ca să uite de mizerie. Mă duceam acolo nu ca să beau, ci ca să mă întîlnesc cu anumiţi prieteni...
Şi se opri. Să spună? îndrăzneala îl va salva. Numai îndrăzneala. In toate lucrurile trebuie să mergi pînă le capăt.
— Dumneata nici nu ştii, duduie Davida; dar îţi spun, fiindcă mi se pare că eşti singura persoană care poţi înţelege... Sper, — nu: cred, sînt sigur că înţelegi nobleţea revoluţiei. De acolo, din subsoluri, din odăiţele sărace ale foburgurilor, o să pornească explozia. Bonaparte şadepeun butoi cu praf de puşcă, şi azi, mîine, are să sară în aer! Şi el ştie asta. Ştie foarte bine, că doar nu-s decît doi-trei ani de cînd i-a adus aminte Orsini.
— Acela care-a tras cu pistolul în el?
— Da, acela! Eram acolo şi m-am dus să-l văd la ghilotină! Niciodată nu mi s-a părut un om mai mîndru şi mai frumos decît Orsini cînd s-a urcat pe eşafod!
Se făcuse şi mai galben ca de obicei şi ochii de cărbune stins.îi străluceau. Davida îl privea ţintă.
— Povesteşte-mi despre Orsini, îl rugă ea şi-i zîmbi — cu zîmbetul ei atît de rar şi care încă părea de copil. II ascultă multă vreme. Se juca în. neştire cu o batistă de dantelă, pe care la sfîrşit o vîrî în mînecă şi spuse:
— La noi, oameni de aceştia nu sînt...
— Eu cred că sînt şi la noi, îngăimă Anghel Popescu.
După aceea tăcură amândoi multă vreme, într-o încordare pe care fiecare o simţea numai pentru sine. Deodată, Davida îşi acoperi faţa cu mîinile şi se cutremură. Anghel  Popescu se ridică în. picioare, înfiorat.
— Duduie Davida... ce e? Ce s-a întîmplat? Ce-am făcut?
Ea nu-şi deslipea mîinile de pe faţă. Anghel Popescu făcu o mişcare, vroi să fugă s-o cheme pe mademoiselle Marchand în ajutor, făcu un pas înainte, întinzînd mîinile. Davida îşi luă palmele de pe ochi şi se uită la el, galbenă şi cu privirea arzătoare. II întrebă:
— Să-ţi spun?
Nici nu era o întrebare. Anghel Popescu, pierdut, nu răspunse.
— Aud pe cineva, şopti Davida. Şezi şi ia o carte.
Se prefăcură că lucrează. Anghel Popescu tremura. Davida îl cerceta cu coada ochiului. Nu se auzea nimic, nu se mişca nimeni. Davida se ridică şi sună. întrebă pe ţigancă unde e mademoiselle Marchand. Plecase. Anghel Popescu aşteptă să iasă slujnica; era tulburat, îi bătea inima, asuda de emoţie,
DAVIDA
61
şi se pregătea nici el nu ştia la ce clipă supremă a vieţii iui, dar Davida îi spuse:
— Te rog, acuma pleacă. Trebuie să mă gîndesc.
— Dar... de ce...
— Nu, lasă-mă, du-te. 0 să vorbim... Vino... vino mîine. Şi, în uşă, îi spuse:
— Pînă atunci, am să mă gîndesc la dumneata...
într-adevăr se gîndi la el, nu aşa cum s-ar fi aşteptat Angliei Popescu, ci cîntărindu-1, calculînd, întrebîndu-se cît şi pînă uncie se poate încrede în el. Iar Anghel stătu încuiat în odăiţa lui, sărind uneori de pe pal şi plimbîn-du-se ca într-o cuşcă; pînă ameţea, împrejurul mesei nevopsite şi unicului scaun.
Era într-o stare de exaltare care-1 făcea să nici nu poată mînca. Bea apă din cînd în cînd şi pornea iarăşi în jurul mesei. Podeaua scîrţîia cumplit. Vecinii de dedesubt bătură de cîteva ori în tavan, degeaba. In si'îrşit, cineva bătu şi în uşă; Anghel deschise şi se trezi în faţa unui bătrîn cu tichie de atlaz şi halat ca un. anteriu de negustor armean; omul i se plînse că nu se poate odihni.
— Sînt bolnav şi doctorul mi-a spus să mă plimb zece ceasuri pe zi, răspunse Anghel şi-l împinse afară. Ii venea să rîdă, i se părea că viaţa abia acum începe, că e minunată, de necrezut, că se întîmplă aevea lucruri despre care auzise sau citise în cărţi. Noaptea nu izbuti să doarmă. Nici nu voia să doarmă. Vedea mereu mîinile fine şi negricioase ale Davidei cum îi acopereau faţa. „Are nevoie de mine. O s-o salvez. O s-o ajut. N-o să-i cer nimic în schimb, decît s-o pot vedea, să stăm de vorbă ca adineaori. Ce fericire! Ce fericire!" Ar fi vrut să mulţumească, să se închine, dar n-avea cui: doar vieţii, întîm-plării — şi lui însuşi, care era îndrăzneţ şi neînfricat, gata de faptele cele mai mari şi mai eroice.
A doua zi, vibrînd de încordare, cu capul înfierbîntat, tremurînd de emoţie, sosi cu un sfert de ceas mai devreme, şi pînă să vie ora hotărîtă se plimbă pe stradă. Trei echipaje strălucitoare intrară în curte şi traseră la peron; cîţiva domni eleganţi urcară treptele şi intrară în casă, iar trăsurile ieşiră pe poarta cealaltă şi traseră la trotuar. Anghel Popescu îi privi fără invidie: de-ar şti ei ce era în el, cine era el, l-ar invidia ei. Le era superior; aproape că-i era milă de ei.
Intră şi el şi trecu, urmîndu-1 pe fecior, prin saloanele unde lumea vorbea fără să-l ia în seamă. Bătu în uşa Davidei. Deschise chiar Davida. Era singură. Avea tot rochia verde, dar încheiată pînă la gît. II pofti să şeaclă. Apoi tăcură. Guvernanta nu era acolo: plecată, de bună seamă după cumpărăturile ei, neobişnuit de frecvente în vremea din urmă.
— M-am gîndit mult la dumneata, îngînă Davida. Anghel Popescu plănuise să-i cadă în genunchi, să-i sărute mîna, dar nu putu; era ca paralizat, cu braţele şi picioarele moi.
— M-am gîndit la dumneata... şi încă nu ştiu...
— Ce? şopti înnecat Anghel.
— încă nu ştiu... dacă pot avea încredere...
— Davida... îngăimă Anghel şi alunecă din fotoliu, căzîndu-i în genunchi. Ea înţepeni abia văzut, parcă ar fi vrut să se dea îndărăt şi n-avea Unde.
— Nu ştiu dacă eşti omul pe care... îl visez eu.
Tonul îi era fals; nu visa de loc un asemenea om. Se aplecă spre el:
— Ai văzut cine e în casă la noi?
— Nu... n-am...
62
PETRU DUMITRIU
— E omul cel mai odios, cel mai infam, cel mai mîrşav! suflă Davida, aplecîndu-se şi mai mult spre el. Anghel îi simţea răsuflarea parfumată! de fiinţă tînără, şi mireasma părului spălat de ţigănci cu floare de tei si de muşeţel.
— E omul care ne dezonorează ţara, care vrea să ne ţie în întuneric, care pătează numele celor mai bune familii, tiran, desfrînat, ipocrit obraznic, un om care face ruşine pămînt ului pe care-1 calcă!
— Cine? îngăimă Anghel Popescu.
— Cine? Mai întrebi cine? Nu-1 cunoşti? Eşti mai puţin decît credeam — zise Davida şi întoarse capul. Anghel rămase o clipă năuc, apoi întrebă nesigur:
— Domnul Vogoride?
Davida îl privi drept în faţă; era atît de schimbată de patimă, încît Anghel Popescu îşi pierdu minţile de tot.
— Te-a jignit pe dumneata?
— Pe mine? Cum îndrăzneşti să gîndeşti aşa ceva? Crezi că mă poate atinge jignirea unui grecotei infam ca el? Ah, lasă-mă, văz că numai vorbele
' erau de dumneata. Te pretinzi republican şi revoluţionar, şi trebuie eu să te învăţ că n-au a face jigniri personale, n-au a face interese mărunte şi josnice, ci o cauză mai înaltă şi mai nobilă. Cred că am greşit... Tăcură  o clipă.
— Ia loc; şezi în fotoliul cela... Să sun să aducă ceaiul? întrebă Davida cu o răceală care-1 desnădăjdui pe Anghel Popescu. Anastasia adu-e ceaiul, apoi ieşi fără un cuvînt. Pe cînd nu se auzea decît murmurul ibricului de argint, Anghel Popescu întrebă:
— Şi ce trebuie să fac?
Se întristase. Se întunecase. Davida turnă ceaiul, îi puse zahăr. Clinchetul linguriţei răsună în tăcere. Anghel Popescu şopti:
— Să-ţi jertfeşti viaţa... pentru cine? Pentru negustorii şi bancherii domnului Brătianu şi ai celorlalţi...
Davida înălţă capul şi-l întrebă cu dispreţul ei trufaş şi sălbatic:
— Fiindc-o să folosească şi nişte netrebnici, mai bine să-l răbdăm pe tiran? Ce generoasă gîndire!
Anghel Popescu păli, rănit, şi nu spuse nimic dar se întunecă. Davida îi luă însă mîna într-ale ei şi murmură:
— Cred că n-aşi putea iubi decît un om care e gata să-şi jertfească viaţa pentru o cauză nobilă.
Spuse asta cu ochii plecaţi. Anghel Popescu îi sărută mîinile şi rosti anevoie:
— Bine, am s-o fac...
Davida îl privi atunci iarăşi drept în faţă, şi-i zîmbi. El o privi, cutremurat, aproape cu spaimă şi vru să spună ceva, dar nu izbuti decît să-şi mişte buzele, şi i se umplură ochii de lacrimi. Davida îi luă faţa între mîini; Anghel Popescu se înfiora la atingerea asta, şi închise ochii, iar lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Cînd îi deschise, Davida nu mai era în faţa lui. Se ridicase, subţire şi mlădioasă, şi căuta ceva în sertarul cel vechi din lemn de trandafir. Scoase din sertar un pistol şi i-1 aduse:
— E al lui tata... încărcat.
Era un pistol de duel, cu ţeava lungă, în şase muchii, şi cu minerul împodobit cu sidef.
—• Trebue să ţinteşti, aşa.
Şi-i arătă lui Anghel Popescu cum să tragă; el se lăsă învăţat, ca în
DAVIDA
63
vis. Tot ca în vis ascultă explicaţiile ei, unde îl poate găsipe Vogoride, unde îl poate aştepta.
— Zilele astea am să-ti trimit vorbă, cu locul şi cu ceasul unde-1 vei
afla.
Anghel Popescu stătea în picioare, ameţit. Davida îl îmbrăţişe şi se strînse la pieptul lui, iar el se aplecă s-o sărute, pierdut; ea îi întinse obrazul stîng, fraged şi rece. După ce plecă el, îşi şterse obrazul. Nu-i ajungea. îşi turnă apă şi se spălă pe faţă. îşi schimbă şi rochia.
Anghel Popescu se-ntoarse umblînd în neştire, se-ntinse pe pat şi seara, noaptea, dimineaţa, rămase acolo, galben, năduşit, cu creerii arzînd. Se duse apoi iarăşi la Davida, unde o găsi şi pe mademoiselle Marchand, care însă după ce-i învălui într-o privire pătrunzătoare, pe el descompus la faţă şi pe Davida neschimbată, închisă şi mută, ieşi ca să pregătească ea însăşi ceaiul:
—• Ces pauvres femmes ne savent pas ce que g'est qu'un the hien fait.*) Davida îl întrebă pe Anghel:
— Ţj-i frică?
Asta, cu un zîmbet batjocoritor şi trufaş. Anghel se îndreptă, jignit:
— Nu, zise el trist, mai voiam să te văd.
— Ascultă, şopti repede Davida, — o să am grijă să nu ţi-se-ntîmple nimic. Nu trebuie să te vază nimeni atunci... fiindcă vreau să ne mai în-tîlnim.
Angliei Popescu îşi puse mîna pe inimă. II durea de o fericire ciudată, sfîşietoare, întunecată, pe care n-o ştia şi de care nu auzise niciodată.
In zilele următoare, veni iarăşi. Vorbeau repede şi în taină. Apoi se hotărîră: mîine, Anghel avea să se ducă să-l aştepte pe Vogoride la locul potrivit.
Dar a doua zi nu se întîmplă nimic. Anghel Popescu veni spre seară. Feciorul îi spuse că duduia Davida nu e acasă. Anghel aşteptă în stradă să vadă trăsura întorcîndu-se cu Davida din oraş, dar nici o trăsură nu se întoarse pînă după miezul nopţii. Anghel Popescu veni şi a doua zi dimineaţa. Duduia Davida era „în oraş". După amiază veni iar. „Era ocupată". A treia zi mai încercă odată, şi-nţelese însfîrşit că Davida nu vrea să-l primească. Plecă încet pe C uimea Veche în jos, spre oraş.
IV
In zilele acelea (începuse vara, era cald şi bătea un vînt uscat dinspre Bărăgan) Lăscăruş Lascari începuse să fie mai agitat decît oricînd. Se plimba prin casă în halat şi papuci, cu mîinile în buzunări, şi sunînd ca deobicei cîţiva napoleoni amestecaţi cu fire de tutun. Bea cafele, umbla nervos printre mobilele prăfuite ale casei lui de burlac, cu perdelele trase şi îmbîcsite de fum de ţigări de foi şi aburi de cafea. îşi ştergea fruntea cu o batistă mototolită, pe care spre prînz, cînd căldura ajungea înnăbuşitoare, şi-o vîra între guler şi gît. Mîinile îi erau umede şi lipicioase; cerea altă batistă, îşi ştergea palmele; peste două minute, batista era mototolită şi murdară, şi mîinile lui Lăscăruş iarăşi umede.
însfîrşit, nu mai putu răbda; deschise uşa şi bătu din palme:
— Spune-i lui Nicolae să tragă Ia scară! strigă Lăscăruş în penumbra anticamerei cu perdele trase şi pe care sticlele colorate, roşietice şi albăstrii,
*) Bietele femei, nu ştiu ce înseamnă un ceai bine preparat.
64
petru dumitriu
ale marchizei de deasupra intrării, o umpleau cu fîşii de lumină roşie şi albastră în care jucau miriade de fire de praf.
Lăscăruş îşi strînse cravata, lepădă halatul şi-şi puse c haină cenuşie şi o pălărie cu fundul rotund, blestemîndu-le şi înjurînd. Avea să moară înăbuşit în guler şi cu capul fiert sub pălărie! Se urcă în trăsură, şi caii porniră la trap pe străzile liniştite, prăfuite, printre case cu jaluziile trase, printre curţile cu copaci adormiţi în soare, sub cerul albastru-cenuşiu, prevestitor de secetă. Lăscăruş simţea cîteodată că-i e frig, apoi asuda iar. De ce nu-i spusese nimic? Ce se întîmpla? Cînd intră în curtea Cozienilor, în faţa căreia aşteptau trei trăsuri în stradă la umbra unor duzi, se uită Ia ferestre. Faţada lungă şi tencuită galben, încoronată cu oribile creneluri de cărămidă, nu-i destăinui nimic. Ferestrele înalte â la francaise, erau mute, astupate cu perdele. In anticameră îi dădu pălăria feciorului:
— Boierii sînt acasă?
— E coniţa şi duduia, conaşule.
— Au musafiri?
— A venit cuconul Şerban şi Luminăţia Sa prinţul Ghica şi sora coniţei. Lăscăruş nu mai ascultă şi intră ştergîndu-şi fruntea şi gîtul gras şi
alb. înăuntru era răcoare şi umbră. Intr-un colţ al salonului celui mare, doamna Cozianu, în rochie albă, şi soră-sa Oteteleşanca, în verde deschis ca o apă, îşi făceau vînt cu evantaiurile de dantelă şi fildeş; domnii stăteau în picioare lîngă una din ferestre şi vorbeau încet.
— A, Lăscăruş, bine că ai venit, zise Sofia Cozianu. Mai spune-ne altceva decît ce auzim de un ceas; oamenii ăştia ne-au înnebunit cu politica.
— Păi, să mă iertaţi că nici eu nu pot vorbi de altceva; sărut-mîna, coniţă Sofio, sărut-mîna, Ortanso. Fierbe tot oraşul, arde mocnit. Se pregăteşte ceva: Vodă cheamă mereu oameni politici la el, Rosetti adună în fiecare seară mărimile lor şi complotează pînă noaptea tîrziu, Kogălniceanu a început să nu mai ascundă că socoteşte necesar un coup ele force*), într-un cuvînt, totul atîrnă de un fir. Respectele mele, prince; bunăziua, Şerbane. Ei, ce facem? Izbucneşte vulcanul? Ii laşi să facă adunarea de 11 Iunie?
Şerban Vogoride era ceva mai palid ca deobicei; înalt şi spătos, în jachetă neagră, cu vestă albă şi cămaşa scrobită, de un alb strălucitor, se îndreptă cu pieptul şi cu pîntecul înainte:
— Nu pot îngădui cu nici un preţ o asemenea adunare. Vor să adune masele prostimii, să le agite cu ideile revoluţionare care ne-au făcut atîta rău acum mai vreo zece ani. Nu pot îngădui; sînt un yulpoi prea bătrîn ca să cred ce se spune, că totul o să decurgă în ordine şi că n-o să se întîmpie nimic. In cîteva ceasuri ne putem trezi cu revoluţie în Bucureşti; şi Vodă nu s-ar supăra; îl cunosc bine: ar fi în stare să se puie în capul lor. Nu. Niciodată !j
Luminăţia Sa Beizadea Mitică îşi mîngîia favoriţii şi dădea din cap: da, aşa era. Vorbise oracolul, şi nu mai era nimic de adăugat. Lăscăruş Lascari se uita împrejur: unde-o fi guvernanta? Fotoliile cu buchete de trandafiri pe tapiserie, buchete de trandafiri legaţi cu panglici de mătase fîlfîind într-un vînt inexistent, nu-i spuneau nimic. Comodele pîntecoase din lemn de trandafir, harfa aurită şi pianul din fundul salonului, portretele de Aman
*) Un gest de forţă.
DAVIDA
6.5
al căror ulei lucea în penumbră, nu-i spuneau ce voia elsăştie. încetă să mai asculte ce se vorbeşte, şi se aşeză, ştergîndu-şi faţa cu batista mototolită care devenise cenuşie. Se agita în fotoliu, faţa grasă şi albă îi tresărea în ticuri surprinzătoare, răspundea deandoaselea la întrebări.
— Ce-i cu Lăscăruş? Ce-i cu dumneata, omule? se miră Sofia Cozianu cu rîsul ei plin şi voluptuos.
— Căldura, cucoană,   căldura... şi grija, răspunse sincer Lăscăruş.
._Ce, ţi-i frică? Uite, ia exemplu de la Şerban, care-i ca o stîncă
_ Lui nu-i pasă de ce-mi pasă mie, zise Lăscăruş, dar cînd le văzu pe
cucoane că ridică sprâncenele, îşi luă seama:
—■ Adică, vreau să spui că e mai curajos; eu simt că mi se cutremură pămîntul sub picioare. E grav ce se întîmplă; e foarte grav!
Vorbea de cu totul altceva, dar cucoanele crezură că se gîndeşte la politică şi le cuprinse şi pe ele îngrijorarea. Afară se auziră urnind trăsuri şi peste cîteva clipe intrară alţi musafiri: prieteni de-ai Cozienilor, doi membrii din Moldova ai adunării care ţineau să vorbească neapărat cu Şerban Vogoride înainte de şedinţa de după amiază, două fete Grădişteanu cu guvernanta lor, madame d'Aubigny, şi care veniseră s-o vadă pe Davida. Se iscă sgomot, bărbaţii se adunară într-un colţ împrejurul lui Vogoride, Davida apăru într-o rochie galbenă cu mâneci scurte, şi se retrase într-un colţ cu fetele. Sofia Cozianu rămase într-un cerc de cucoane şi de oameni în vîrstă. Lăscăruş, cu mîinile în buzunare, se plimba prin salon, uitîndu-se fără interes la tablouri şi trăgînd cu ochiul la mademoiselle Marchand, în negru, care vorbea cu madame d'Aubigny. In sfîrşit, îi întîlni privirea, rece şi verde şi impersonală. „Ce e cu ea? A. înnebunit? îmi trage chiulul? îşi bate joc de mine?" se întrebă speriat şi furios Lăscăruş şi iar începură să-l treacă sudorile. Nu fu chip să-i vorbească guvernantei nici la masă, unde rămase toată lumea, şi unde Lăscăruş mîncă mult şi repede, cu un aer  scîrbit,   şi   asvîrlind   căutături furişe spre mademoiselle Marchand.
Cînd se ridică toată lumea de la masă ca să treacă în salon pentru cafea, Lăscăruş se opri şi cînd mademoiselle Marchand ajunse lîngă el, o auzi că-i şopteşte:
— Bună ziua, domnule Lascari; ce mai faceţi? Am să vă vorbesc. Şi se depărta, fără să mai aştepte răspunsul. Dar peste cîteva minute,
cînd domnii îşi încălzeau în palmă paharele de coniac şi-şi aprindeau ţigările-, iar Davida şi fetele se adunaseră ca să aleagă o bucată din partiturile as-vîrlite pe capacul pianului, mademoiselle Marchand se apropie ca din în-* tîmplare de Lăscăruş care numaidecît o apostrofă în şoaptă, furios:
— Ce faci? Nu ştiu nimic! Credeam că ţi-ai luat anumite obligaţii! De ce nu mă ţii Ia curent?
Voia să-i aducă aminte de banii pe care i-i dăduse dar se stăpîni, de frică să n-o jignească, şi să nu se trezească şi cu banii pierduţi, şi cu treaba nefăcută. Zgârcenia, dorinţa, frica, furia, îl făceau să tremure. îşi ştergea faţa şi-şi vîra batista pe sub guler.
— Vrei să-mi explici? :
— O să vă explic, dacă-mi lăsaţi timpul pe care-1 risipiţi cu întrebări inutile, murmură guvernanta. Cred că Davida e pe punctul să-şi piardă capul pentru un petit jeune hommede rien du lout,*) o nimica toată, profesorul, ei de matematici... L-aţi văzut pe-aici, un tînăr în negru, sărăcăcios, un protejat al casei... Nu l-aţi văzut niciodată?
— Matematici? Profesor? Un june pe care 1-a trimis Cozianu la Paris?
5
*) Pentru un tînăr de nimica
— V. Romînească
66
petru dumitriu
II ştiu; dar ce-a găsit la el? Inspiră milă; e penibil, e ridicol! 11 ştiu foarte bine; are aerul de-a fi bolnav. Cum să nu-1 ştiu! Dar cît de departe au mers lucrurile? Ai băgat bine de seamă să nu se întîmple nimic? Nu vreau să viu prea tîrziu! N-am nici o încredere în...
Voia să spuie „în dumneata", dar se opri şi de astă dată.
— N-am nici o încredere; sunt foarte nemulţumit de dumneata. De ce nu m-ai ţinut la curent? Dacă-mi spuneai, n-aşi fi consimţit! E o greşală gravă!
—■ Este exact ce mi-aţi cerut, murmură rece mademoiselle Marchand.
— Nu, nu ţi-am cerut nimic, şopti Lăscăruş nervos. Şi acum ce facem? Ce faci? Ce-i de făcut?
— E din ce în ce mai nervoasă, are crize de plîns şi nu vrea să spuie nimic; azi mi-a cerut s-o las să ia trăsura şi să se ducă în oraş. Am refuzat. Atunci a acceptat să meargă cu mine împreună şi m-a implorat s-o las să coboare şi să se ducă singură, sînt sigură că la el, iar eu s-o aştept în trăsură.
— Bine, dar e nemaiauzit! E primejdios! Iţi dai seama ce se poate întîmpla? suflă Lăscăruş.
— Nu se va întîmpla nimic; am s-o urmez după un minut de Ia intrarea ei în casă, am s-o aduc îndărăt şi trimit chiar azi după amiază a scrisoare domnului Cozianu. Mîine va sosi, iarpoimîine, n-aveţi decît săstaţi de vorbă cu el. — Da, doamnă, e o bucată foarte frumoasă, şi fiica dumneavoastră o cîntă ca un înger, zise ea zîmbind politicos doamnei Grădişteanu, care se apropiase.
— Ce vreme obositoare, nu-i aşa, domnule Lascari? întrebă doamna Grădişteanu.
— E de neîndurat! Simt că înnebunesc! spuse Lăscăruş cu o convi-gere şi o tărie neaşteptată. Doamna Grădişteanu îl privi mirată, clar nu spuse nimic.
Cînd domnii începură să-şi ia rămas bun, fiindcă plecau la şedinţa Adunării, Sofia Cozianu îl opri o clipă pe Şerban Vogoride şi schimbă cîteva vorbe cu el, cu glas scăzut:
—• Te aştept diseară, şopti ea. Mi-ai lipsit zilele astea.
—■ Nu-s eu de vină, ştii bine... Vin negreşit...
— Şi vreau să mă şi sfătuiesc cu tine: Davida îmi dă de gîndit; nu ştiu ce e cu ea, e obraznică, ciudată, insuportabilă...
— Bine, o să vorbim şi de Davida... după ce se hotărăşte ce facem cu manifestarea populară de 11 Iunie, zîmbi Şerban Vogoride.
— Puzi de grijile mele mărunte, zise doamna Cozianu.
— Nu rîd, spuse el cu bunăvoinţă; dar, fiecare lucru la vremea sa, şi la locul său... în ordinea importanţei. Vorbim diseară, draga mea.
Se înclină, îi sărută mîna şi ieşi pe peron.
Lăscăruş Lascari trebuia să plece şi el tot într-acolo. Găsi prilejul să mai treacă pe lîngă mademoiselle Marchand şi să-i sufle:
— Să bagi bine de seamă... Norocul dumitale atîrnă do ce se va întîmpla... Mai ales, nimic ireparabil...
Şi plecă repede, agitat,   luîndu-1 de braţ pe Vogoride şi lipindu-se de el:
— Acum e acum, Şerbane!
Ceilalţi deputaţi vorbeau şi glumeau nervos, încordaţi, ştiind  că azi şi. mîine sînt desbaterile  hotărîtoare, că reforma agrară va putea fi amî nată sau întoarsă după voia partidului conservator, dacă azi sau mîine vor obţine majoritatea în chestiunea în aparenţă neînsemnată a manifestaţiei de 11 Iunie.
Cei ce au luat parte la această şedinţă a Adunării n-aveau s-o uite nici
DAVIDA
67
odată. Drumul pînă acolo ducea prin oraşul sdrobit de căldură, peste gîrla galbenă şi aproape secată, ce-şi scurgea apa groasă, tulbure, dinspre mahalaua tabacilor, cu mirosurile ei putrede şi pestilenţiale, aerul era uscat, praful plutea peste oraş, şi turlele celor o sută de biserici păreau mai depărtate în negura gălbuie, sub cerul de un albastru fără strălucire, apăsător, înnăbuşi-tor. Pe uliţele dimprejur se îngrămădeau grupuri de oameni, se auzeau strigăte, înspre hanul Iui Manuc şi mahalaua Lipscanilor mulţimea era deasă şi se despărţeau din ea inşi care alergau fără să se poată ghici de ce şi încotro, dar păreau să aibe o ţintă precisă şi un rost tainic şi poruncitor.' Şirul lung de trăsuri urca neîncetat, la pas, şi intra pe sub bolta turnului Mitropoliei, unde crucile aurite străluceau stins deasupra turlelor galbene ale bisericii celei mari. Mulţi deputaţi urcau pe jos; pe laturile urcuşului pietruit erau adunaţi privitori în grupuri din care izbucneau aplauze la trecerea cîteunui om politic popular. Copacii deşi şi tufişurile ce acopereau costişele dealului, pînă la zidurile vechi de mînăstire, erau plini de praf şi nici măcar rarele adieri fierbinţi dinspre cîmpie nu le tulburau nemişcarea împietrită. Toată colina părea de piatră nisipoasă, galbenă-cenuşie, pe care se tîrau ca nişte gîngănii negre trăsurile, şi ca nişte furnici oamenii în negru, cu jobenul pe cap, într-un şir necurmat. Sus, între biserica Mitropoliei şi clădirea Adunării,era înghesuială de trăsuri şi oameni. Deputaţii intrau salutîndu-se cu un aer de înţelegere cu prietenii politici şi cu o politeţă ironică şi, duşmănoasă cu adversarii.
înăuntru, în sala cea mare, cu portretul sultanului şi cu acela, mai mic, al principelui domnitor, aerulera înnăbuşitor; la început se deschiseseră ferestrele, dar la glasul primilor oratori ferestrele se umplură de capete de curioşi, şi preşedintele porunci să fie închise. De aici încolo, desbaterile se desfăş'u-rară într-o zăpuşeală apăsătoare, care aţîţa nervii. Din bănci, răcnete şi întreruperi ţîşneau în mijlocul discursurilor de la tribună. Preşedintele îşi agita âlopoţeîul. Pînă şi înalţii prelaţi, cu potcapuri negre şi văluri călugăreşti, cu cruci împodobite cu ametiste pe piept, sub barba căruntă, se arătau neliniştiţi şi chiar agitaţi, ei altădată de un calm cu totul eclesiastic. Kogălniceanu se urcă la tribună, rotofei şi pleşuv, cu un braţ de cărţi la subsuoară; le puse pe tribună şi-şi şterse ochelarii, apoi începu să vorbească. In mijlocul perioadelor celor mai avîntate şi mai generoase, pe cînd vocea-i grasă şi melodică rostogolea imagini vaste şi raţionamente strălucitoare, ochii îi alunecau uneori spre banca ministerială, unde Şerban Vogoride şedea cu capul în piept, fără să-l privească. Lăscăruş Lascari îşi ştergea gîtul, întinzînd disgraţios bărbia. Vecinul lui se aplecă spre dînsul şi-i şopti
— Leul oratoriei noastre parlamentare se teme de un singur ins. Un membru al opoziţiei, care auzise, şopti mai tare:
— Leul e Vogoride, şi dînsul se teme de Kogălniceanu! Leul a întîî-nifc un om!
— Ssl! Sst! şuerară deputaţii din băncile învecinate. Lăscăruş se mişcă iacă astîmpăr; soarele zăpuşitor încălzea geamurile, tăia în bucăţi sala cu paloşele-i de lumină, lăsînd bucăţi mari în umbră. Lăscăruş îşi feri ochii de soarele care-1 orbea. Preşedintele, biroul secretarilor şi al stenografilor, tribuna însăşi, erau în semiîntuneric; se vedeau sticlind ochelarii lai Kogălniceanu şi răsuna glasu-i mare şi cîntător, care mergea la inimă. Banca miniştrilor era în lumină; doi îşi ştergeau feţele de năduşeală; Vogoride  şedea mereu cu capul în piept.
Lăscăruş pierduse şirul, şi nu asculta. Deodată, îl văzu pe Vogoride că se ridică în picioare, şi-şi dădu seama că e tăcere. Kogălniceanu .5+
68
petru dumitriu
coborîse în aplauzele a jumătate din Adunare. Trebuia să răspundă cabinetul, şi o făcea, în numele întregului guvern, oratorul cel mai bun al conservatorilor. După obiceiul său, fără să se urce la tribună, Vogoride îşi îndreptă talia masivă şi se-ntoarse spre băncile din stînga, pe care le privi rece şi fulgerător prin. monoclu:
— A vorbit cu arta sa bine cunoscută domnul Kogălniceanu; dar s-o spunem pe şleau; chiar dacă eu aş fi de două ori mai mare orator decît dumnealui, chiar dacă aş avea un glas de sirenă, o gură de aur, nu i-aş putea convinge pe adversarii noştri. Ei şi-au însuşit cuvîntul domnului Disraeli: „Un discurs bun mi-a schimbat uneori convingerile, dar niciodată votul"!
Rîsete aţîţate izbucniră pe băncile din latura dreaptă; înalţii prelaţi zîmbiră, întorcîndu-şi bărbile unul către celălalt, In stînga, deputaţii murmurau furioşi, unul strigă:
— Aşa sînteţi dumneavoastră, nu noi!
— Domnilor, tună Vogoride şi se înveseli deodată:',— de ce să ne ascundem după principii generoase? Vreţi să le daţi ţăranilor un bacşiş sub formă de pămînt, şi să scoateţi la mezat pentru, dumneavoastră şi ai dumneavoastră uriaşele moşii mînăstireşti, şi încă mai uriaşele moşii ale statului!
Murmurul crescu.
— E cinic! spuse de la locul lui Kogălniceanu, indignat, şi se uită împrejur, căutînd parcă oameni care sase asocieze la indignarea lui. Dar numai Ia vreo doi-trei deputaţi cărunţi care mai rămăseseră dintre prietenii şi aderenţii aripei stingi dela 1848 şi-ai lui Bălcescu, mai văzu ei aceeaşi demnitate rănită. Cei mai mulţi mîrîiau, rîzînd-galben: fuseseră loviţi în punctul cel mai simţitor, în lăcomia lor nemărturisită, în mobilul cu grije şi ipocrizie ascuns al acţiunii lor politice. O vorbă ca a lui Vogoride putea să-i facă urîţi şi detestaţi de ţărani. De aceea, fără să îndrăznească nimeni a cere cuvîntul în numele opoziţiei, vreo doi se ridicară din bănci răcnind nedesluşit, protestînd, acoperiţi de clopoţelul preşedintelui.
— Vreţi s'ă vă urcaţi? Cine vă împiedică? rîse Vogoride, scofîndu-şi monoclul şi vorbind ca într-un. salon. Slujbele vă stau la îndemînă. Dar dumneavoastră vreţi totul dintr-odată, dintr-o singură lovitură! Nu vreţi să urcaţi pe trepte, ci pe umerii noştri, apoi do acolo po streaşină, şi hop pe acoperiş! Veţi cădea şi vă veţi fringe gîtul!
Strigăte indignate îi înnăbuşiră glasul.
— La ordine! La chestiune! strigă Kogălniceanu.
— Chestiunea zilei e manifestaţia pentru aniversarea revoluţiei din 11 Iunie! răcni Vogoride. Se făcu iarăşi tăcere. Şi acuma, cu. o mare gravitato, aproape emoţionat, Vogoride rosti răspicat:
— Domnilor, manifestaţia ce se plănuicşte nu se va face cu buchete de trandafiri, ci cu topoare, cuţite, suliţi, furci şi chiar puşti! Să înceteze a mai creşte pc pămîntul ţării asemenea trandafiri, al căror parfum este otrava cea mai ucigătoare pentru societatea noastră! Pacea socială, domnilor, e-scăparea ţării, şi voi preferi moartea înainte de a călca sau lăsa să se calce vreuna din legile ţării!
— Are lacrimi în ochi, săracul Şerban, zise mişcat beizadea Mitică, întoreîndu-se spre vecinii săi.
— Cer Adunării ori închiderea discuţiei, ori animarea ei pentru mîine. nouă iunie! încheie Vogoride şi se aşeză la Ioc,
— Amînarea pentru nouă, pentru zece, pentru calendele greceşti! rîse Kogălniceanu. Ce tactician! Ce abil comediant!
davida
69
— Continuăm discuţia! Discuţia! strigau cei dimprejurul său.
— La vot! răcneau conservatorii. La vot!
Intr-o încordare care putea să scapere dintr-o dată în încăierare, cu priviri sfidătoare, ameninţări şi cuvinte duşmănoase: „Ne mai întîlnim, domnule, pe alt teren!", se trecu la vot şi majoritatea conservatoare obţinu animarea. Deputaţii se ridicau, tropotul paşilor şi murmurul glasurilor învălmăşite şi aţîţate umplură sala. Kogălniceanu şi prietenii săi rămaseră între bănci şi tribună. Vogoride îşi ştergea monoclul.
— Ai fost măreţ, Şerbane, zise Dimitrie Ghica, strîngîndu-i mîna, şi cu obrajii tremurînd de emoţie, sub favoriţii cărunţi.
Vogoride dădu din umeri.
— Apăr pas cu pas un bastion pierdut, spuse el descurajat. îşi făcu loc spre ieşire, urmat de o gloată de amici politici. In uşă era înghesuială. Trecură anevoie printre oamenii adunaţi pe scări, pe care cîţiva vardişti îi ţineau cu greu la o parte. Priviri duşmănoase şi tăcere întîmpinară ivirea lui Vogoride. El îşi înţepeni monoclul în ochi şi ceru trăsura. Nimeni nu-i răspunse. Lăscăruş Lascari întrebă un vardist undee trăsura Excelenţei Sale.
— A plecat acasă, să trăiţi!
— (Jine-a spus să plece acasă? întrebă Vogoride care auzise şi era la un pas de ei, cu prinţul Ghica de braţ.
— A venit un tînăr în negru, cam galben la faţă, şi a spus că-i poruncă de la Excelenţa Voastră; m-am dus la vizitiu de i-am spus, şi-a plecat.
— Vino să te iau eu cu trăsura mea, zise beizadea Mitică. Sau urcă-te în trăsura lui Lăscăruş, că eşti în drumul lui.
Şi se duseră toţi trei la trăsura lui Lăscăruş, care-şi ştergea faţa de sudoare.
— Ne vedem mîine dimineaţă — sau poate astă seară la Sofia, m-auzi
Şerbane?
— Bine,Luminăţia Ta, fie pe diseară, spuse Vogoride, urcîndu-se în trăsură. împrejurul lor era înghesuială, vizitii strigau să se facă loc, caii sforăiau, gata să dea peste privitorii ce se îmbulzeau printre echipagii. Pe cînd trăsura se urnea încet în urma altor două ce intraseră pe sub turnul Mitropoliei, Vogoride se întoarse spre Lăscăruş:
— Ce-a fost gluma cu trăsura mea?
Lăscăruş voi să răspundă, dar amuţi deodată şi închise ochii, înfricoşat. Intraseră sub turn şi ieşeau chiar în clipa aceea. In faţăaveauorasul, cu zecile de mii de acoperişuri, cu masele de verdeaţă întunecată ale grădinilor şi ale zăvoaielor, cu turlele bisericilor sclipind în abureala roşiatică-purpurie a asfinţitului care învăpăia văzduhul plin de pulberi deasupra Cotrocenilor. Şi aici, la un pas, lipit de zidul turnului, stătea un om tînăr îmbrăcat în negru, a cărui faţă galbenă ca ceara, ai cărui ochi ca nişte cărbuni stinşi, Lăscăruş Lascari Ie recunoscu într-o fulgerare. Tînărul ridica un pistol şi-i ţintea. Lăscăruş închise ochii. Pocnetul detunăturii îi asurzi urechea dreaptă. Simţi mirosul tare de praf de puşcă ars.
O clipă nu ştiu nimic. Apoi se gîndi: „Nu m-a lovit". „Nu m-a lovit, nu m-a lovit!" răcni în el o bucurie uriaşă, şi spaima. Avea să urineze încă un foc. Dar nu urmă nimic. Deschise ochii. Fumul alb de praf de puşcă se destrăma. Se uită spre stînga: tufişurile se mişcară o clipă, apoi împietriră din nou. „A fugit".
— Ce-a fost, Şerbane? îngăimă Lăscăruş îngheţat de frică. Şerban Vogoride şedea în dreapta lui, cu capul pe piept ca pe banca ministerială. Dar nu mai avea pălărie. Pălăria căzuse jos în fundul trăsurii. Şerban era schim-
70
petru DUM1TRIU
bat la faţă, cu ochii întredeschişi, şi părea ciudat, parcă se gîndea la ceva, sau încerca să-şi amintească de ceva, din răsputeri.
— Ce e, Şerbane? Eşti amărît? se gîngăvi Lăscăruş, simţind că i se face frig. In clipa aceea auzi, limpede de tot, deşi departe, cum strigă cineva:
— In Vogoride au tras!
îşi dădu seama că e glasul lui Dimitrie Ghica. Dar nu mai ştiu de nimic, cîtăva vreme. Oamenii care se repeziră la trăsură, întrebările încâlcite, răcnetele, agitaţia vardiştilor, glasul prefectului poliţiei, Nicolae Bibescu, care striga:
— Să se închidă porţile să nu mai iasă nimeni din sală!
Toate astea nu-1 putură scoate din năuceala care-1 făcea să bîlbîie numai vorbe fără şir. întreg acel sfert de ceas fu numai zăpăceală, strigăte, agitaţie. Abia tîrziu veniră roşiorii din garda domnească, să păzească locurile şi să gonească pe nepoftiţi. Dar pînă noaptea tîrziu se adunară grupuri de curioşi care nu se puteau apropia de locurile pustii şi de sala unde rămăseseră hîrtii pe pupitre şi scaune răsturnate, dar unde nu mai  era nimeni.
V
Lăscăruş Lascari se duse acasă şi bău cafele, plimbîndu-se singur prin odaie. Ştia mademoiselle Marchand? Ce amestec avea? Ştia Davida? Ce rost avea Davida în toate astea? Lui Lăscăruş îi era frică pentru el, pentru patima lui, frică de lucrurile necunoscute care se puteau întîmpla. Seara tîrziu nu mai putu răbda, ceru cealaltă trăsură — pe cea de după amiază, cu perna plină de sînge, vroia s-o dea la carosier, să-i schimbe perna, şi s-o vîndă, cu preţ .cît mai bun — şi porni. La Cozieni erau luminate numai două ferestre. Putu intra ca prieten al casei. „Cucoana Sofia era bolnavă". Ceru să vorbească guvernantei. Palidă, cu părul netezit şi strîns în coc, mademoiselle Marchand îl întîmpină în salonul pustiu unde ardea numai o lampă:
— Cest terrible, cette pauvre madame Cozianu souffre ef/royablement,*) zise ea. Pentru Vogoride nu avu nici un cuvînt. Lăscăruş, livid şi gras, o spiona cu ochii lui tulburi:
— Da, Vogoride era un prieten bun al lor...
Guvernanta strînse buzele şi nu spuse nimic. Lăscăruş mai încercă de vreo două ori să aducă vorba despre Vogoride, dar ea tăcea îndărătnic. In sfârşit, spuse:
— Era un om rău.
„Nu ştie nimic", se gîndi Lăscăruş, care schimbă vorba numaidecît:
— Azi după amiază, aţi fost acolo?
— Da... Tînărul nu era acasă... Dar însăşi vizita e de ajuns. I-am şi trimis scrisoarea, cu amîndouă veştile, domnului Cozianu.
— Foarte bine! Foarte bine... Foarte bine!
■—Domnule Lascari... v-aţi mai gîndit la mine?
— N-ai nici o teamă, domnişoară. Cum se face treaba, eşti o persoană independentă. Nu bogată, dar cu mica dumitale independenţă materială, zise grăbit şi larg Lăscăruş. Guvernanta înclină uşor capul:
■—Mulţumesc... Sînteţi foarte generos...
— Aşa sîntem noi, orientalii... Ce face Davida?
— Are o criză de nervi, ca şi maică-sa, dar din alte motive, cred... Plînge şi nu vrea să vadă pe nimeni.
*) E îngrozitor, biata doamnă Cozianu suferă înspăimîntător.
davida
71
— Aha, aşa... murmură gînditor Lăscăruş. Bine; bună seara; am să mai viu pe aici şi mîine.
A doua zi şi a treia zi, Lăscăruş care stătuse să se gînde,ască toată noaptea, umblînd ca un strigoi şi sunîndu-şi nervos banii în buzunar, umblă prin tot oraşul. Află că principele Cuza se înfuriase cumplit de vărsarea de sînge, ceruse să se descopere numaidecît făptaşul, şi că foarte mulţi oameni fuseseră luaţi pe sus şi închişi la Plumbuita. Nimeni nu se îndoia că fapta fusese pusă la cale în cercurile din jurul lui Rosetti şi Kogălniceanu, deşi aceştia se lepădau de asasinat şi de răspunderea morală pentru el. Lăscăruş îi vizită chiar şi pe ei, spre marea lor suprindere. Ceru să le vorbească între patru ochi şi se arătă părtaş al ideilor lor, de multă vreme bătut de gîndul de a-i urma pe ei, nu pe conservatori, în arena politică. De altfel, lăsa sase înţeleagă că el ştie cine a plănuit şi cine a săvîrşit fapta; frămîntîndu-se în fotoliu, zîmbind cu dinţii lui verzui şi schimonosindu-şi faţa în ticuri şirete şi amabile, îi băgă în cap lui Rosetti: că de bună seamă „conul Mihalache" a urzit atentatul, şi că însuşi Vodă nu e străin de el, iar lui Kogălniceanu îi insinua că el, Lăscăruş, are dovezi sigure de răspunderea lui Rosetti, „ şi poate chiar a lui Cuza". Aşa, din bănueli şi zvonuri obscure, din convorbiri tainice în doi la lumina unei lămpi al cărei abajur lumina numai covorul de pe masa de lucru a lui C. A. Rosetti sau a lui Kogălniceanu, se ţesu urzeala de nesiguranţă, de vinovăţie amestecată cu triumf, care a dus, precum se ştie, la închiderea anchetei şi la neştiinţa desăvîrşită ce domneşte pînă astăzi asupra pricinilor imediate ale uciderii lui Şerban Vogoride. Dar din toate astea, Lăscăruş Lascari se alese cu stima amestecată cu oarecare teamă şi repulsie a fruntaşilor opoziţiei; iar după lovitura de stat a lui Cuza, naivii se mirară văzîndu-1 membru al Camerei, în sînul partidului lui Kogălniceanu şi C. A. Rosetti, în care partid dealtfel, ascensiunea lui a fost pe cît de nevăzută, pe atît de reală, mai ales cînd Brătianu începu să-şi întemeieze dominaţia absolută asupra partidului liberal, şi să-i îndrepte politica spre ţeluri tot mai depărtate de cele vechi.
Lăscăruş nu veni a doua zi în casa din Culmea Veche; seîntîlni cu Cozianu întors dela ţară, în îmbulzeala de redingote negre, cucoane în doliu, ofiţeri în mare ţinută şi cu o fundă neagră la minerul săbiei, ce astupau Calea Mo-goşoaiei în faţa bisericii Sărindar, unde era expus trupul răposatului, în frac, cu ordinele şi decoraţiile turceşti, ruseşti, austriace şi romîneşti scli-pindu-i pe piept, şi cu o luminare în mîini. Pe cînd trecea Cuza, urmat de ofiţerii Curţii şi de miniştri, Lăscăruş se apropie de Cozianu, careseîntîlnea cu prieteni şi rude şi împărţea strîngeri de mîini. Cozianu era întunecat ca totdeauna, şi cuprins de o agitaţie febrilă, care-1 făcea uneori să zîmbească şi chiar să rînjească un rîs nelalocul lui:
— Ce nenorocire, monşer... Ce să-i faci: loviturile soartei; da,e omare pierdere pentru ţară... (şi altuia:) — Da, monşer, şi-a făcut-o singur; eu i-am spus de multe ori, dar n-a vrut să mă asculte, era insuportabil... (altuia:)— Da, Sofia e bolnavă (şi aici se posomora iar), exagerează şi ea; toţi sîntem muritori.
Lăscăruş îi spuse discret:
— Sandule, am să-ţi vorbesc într-o chestiune însemnată...
— Bine, vino după amiază.
După amiază, Lăscăruş veni şi ceru să-i vorbească Davidei întîi, şi să nu fie anunţat încă stăpînul casei. Era în frac, şi cu un buchet de trandafiri albi în mînă. Davida trimise vorba că se simte rău, şi că nu-1 poate primi.
— Nu face nimic, mă duc eu şi-i bat la uşă, zise Lăscăruş. îl lăsă acolo pe
72
petru dumitriu
feciorul uimit şi intră în odaia Davidei. Fata sări în sus de pe scaun. Era în rochia ei verde ca măslina crudă, pusă neglijent, descheiată la mîneci şi la gît. Era palidă, cu ochii mari şi arzători, şi cu părul lucios răvăşit pe umeri. Mademoiselle Marchand se ridică şi ea în picioare si protestă: —■ Mais, monsieur...
— Ga vechi prieten al familiei, pot să vorbesc singur cu pupila du-mitale; şi am ceva foarte important să-i spun, zise Lăscărus, amabil si strîmbîndu-se de nervozitate. Lasă-ne o clipă singuri.
— Nu pleca! exclamă fata. N-am nimic de vorbit cu nimeni!
— Mă duc să-1 avertizez pe tatăl dumitale, murmură mademoiselle JVlarchand; ieşi şi se aşeză pe un fotoliu în salon. Davida rămase singură cu Lăscărus. Acesta puse buchetul pe o masă şi spuse:
— Ştii că am fost cu el în trăsură. Nimeni nu bănuieşte măcar cine 1-a omorît. Eu însă, ştiu. Eram în trăsură.
^ Davida înţepeni, dreaptă şi privindu-1 fix cu ochii ei arzători. Era slabă şi neagră şi subţire — încă un copil. Lăscărus, gras si nespălat (fracul îl făcea să pară şi mai unsuros), zise:
— Ţii mult la prietenul dumitale?
— La care prieten? suflă Davida printre buze pălite şi uscate.
Care 1-a omorît. Ştii tu. bine care, spuse familiar, aproape părinteşte, Lăscărus Lascari şi se aşeză în fotoliul părăsit de mademoiselle Marchand!
— Ştiu tot, adăugă el.
— De unde? De la cine ?
— Ce te priveşte ? Pot să-ţi spun un lucru. Vodă e scos din fire, şi vrea să-i spînzure pe făptaş şi pe complicii lui.
Nu era pedeapsă cu moartea în legile Principatelor-Unite, dar Lăscărus socotea că Davida nu ştie, şi că în clipa asta n-are să se gîndească să se asigure. Era doar un copil.
— Dacă-1 prinde, o să spuie tot; o să ştie ăia dela Agie să scoată din el şi ce n-a făcut. O să se afle şi de tine; o să fie un scandal cumplit; taică-tău îşi zboară creerii şi maică-ta înnebuneşte.
Davida se aşeză, cu mîinile pe genunchi; îi privea, rătăcită, cu gura întredeschisă. Lăscărus se apropie de ea şi-i luă mîna într-ale lui; mîna aceea mică şi rece şi fragedă îl tulbură; o lăsă şi se depărta iar: trebuia să-şi păstreze cumpătul.
— Ca om politic şi cetăţean am datoria să spun că l-am văzut ridi-cîn'd pistolul, zise Lăscărus. Tremura. Tremura şi Davida. Dar Lăscărus, tremurînd, zîmbea cu dinţii-i verzui.
— Numai că eu ţin la tine şi la ai tăi, şi n-am s-o fac. Mă duc chiar acum la taică-tău şi te cer de nevastă.
Tăcu, aşteptînd. Davida se ridică si îngînă:
— Nu...
— Ce-ai spus ? întrebă amabil Lăscărus, tremurînd. Davida căzu pe pat şi începu să plîngă. Lăscărus se apropie şi o mîngîie pe păr, pe umeri, pe spate, pe talie.
— Las-că nu-i nimic. Iţi trece. O să scapi... Tescapeu... Şi peelîlscap... Davida începu să plîngă şi mai tare, cu desnădejde,   icnind ca 'un
copil.   Lăscărus deschise uşa şi o chemă cu glas tare pe mademoiselle Marchand. Aceasta se ivi într-o clipă.
— Stai cu ea. N'o lăsa nici un pas, să nu facă vreo prostie. Şi se duse la Alexandru Cozianu cu care se încuie în biroul acestuia. Cozian'u era fericit că scăpase de Vogoride, turbat de ură pe nevastă-sa, speriat de ce-i spusese mademoisellle Marchand despre pasiunea netrebnică a Davidei
DAVIDA
73
pentru un om de nimic, al căraii binefăcător fusese el, Cozianu. Aproape că-i sări de gît lui Lăscăruş cînd îl auzi că o cere pe Davida:
— Tu eşti un adevărat prieten! zise el îmbrăţişîndu-1. Dar cu Davida ai vorbit?
— Da, şi primeşte, dacă dumneata primeşti.
— Bine că mă iubeşte ea cel puţin, murmură Cozianu, încruntîndu-se.
— O să trebuiască să vorbim şi cu coana Sofia, zise Lăscăruş.
—• E prea mîhnită acuma ca să se mai gîndească la copiii ei, rîse dur şi amar Cozianu. Nu e nevoie.
In zilele acelea, Anghel Popescu veni de cîteva ori să. întrebe de Davida, dar slugile, care primiseră porunci straşnice de la mademoiselle Marchand, îl respinseră. Ceru să vorbească guvernantei, care-1 primi cu răceală şi cu un dispreţ ucigător:
— După cum te-ai purtat în casa binefăcătorului dumitale, mă mir că mai ai neruşinarea să vii aici!
încercă să-i vorbească lui Cozianu, dar feciorii îi spuseră:
— Dom-le Anghel, nu mai veniţi, că nu e bine. E foc boierul...
Se întoarse acasă şi zăcu singur, neştiut, fără să mănînce. Cînd ieşi, nu ştia nici el peste cîte zile, şi se mai duse odată în Culmea Veche, află că boierii au plecat ca să facă la ţară cununia duduii Davida cu conaşul Lăscăruş. Se-ntoarse în neştire, se culcă şi nu se mai sculă: peste ■cîteva zile muri de friguri la creeri. Cozianu o dădu afară pe mademoiselle Marchand, deşi ea îi declară cu mîndrie că n-are nimic să-şi reproşeze, că a veghiat asupra purtării Davidei, dar că n-avea nici o putere asupra sentimentelor ei. Totuşi, guvernanta nu se împotrivi prea mult; spera să se retragă acasă la Nogent cu micul capital din care Lăscăruş urma să-i dea a doua jumătate; clar Lăscăruş îi trase chiulul, şi nu-i dădu nimic; dimpotrivă, mademoiselle Marchand se trezi la hotel, cu un mandat de expulzare: trebuia să plece din Principatele-Unite în douăzeci şi patru de ceasuri. De la plecarea ei, nu i se mai ştie urma.
Cozianu şi cu Sofia Cozianu trăiră la ţară cîţiva ani. Cozianu nu vorbea cu nevastă-sa decît strict cît era nevoie. Prin 1870, muri de o mîncare de ciuperci. Zvonurile care umblară o vreme, că l-ar fi otrăvit Florica, ţiganca cu dinţi putrezi, nu găsiră crezare. Sofia Cozianu se mărită iar, cu un baron Bodman, la Viena, şi se crede că a fost fericită.
Iar Lăscăruş şi Davida Lascari avură, încă din primii ani, cinci copii, ai căror urmaşi există şi azi. Lăscăruş a fost unul din guvernatorii. Băncii Naţionale. S-a vorbit mult despre figura enigmatică şi sinistră a Iui Eu-geniu. Caradâ, care conducea în umbră „Oculta", directoriu ascuns al partidului liberal. Dar Caradâ nu era decît o copie ştearsă a grasului şi verzuiului Lascăr Lascari, inspiratorul livid al multora din manevrele politice ale liberalilor în anii aceia, astăzi de mult uitat, pe atunci aproape neştiut dar cu atît mai puternic.A murit în Elveţia, de un cancer, iar Davida i-a supravieţuit puţin. Există un portret al ei din 1860, o fotografie făcută după metoda părăsită de atunci, a lui Daguerre. Şio altă fotografie, din 1889, la un an înainte de moarte. Prima arată o fată de vreo optsprezece ani, în crinolină şi cu fîşii subţiri de dantele la gît şi la mîneci. Faţa îi e îngustă, copilărească; Davida îşi ţine capul sus cu o mîndrie sălbatică, iar ochii ei mari şi negri privesc ca spre o soartă eroică şi. spre o lume pe care fiinţa aceasta o va cuceri. A doua fotografie e a unei femei trecute de patruzeci de ani, colţuroasă, slabă, cu gura suptă şi ochii încercănaţi; pare încăpăţînată, uscată, şi dură, iar privirea ei e pustie, plină de desnădejdea ostenită a unui om care nu înţelege,  n-a înţeles şi nu va înţelege niciodată.
DEMOSTENE BOTEZ
NOAPTE
noapte. Lampa mea cu abajur O lună plină-aşterne pe birou. Dorm oameni, lucruri, toate, împrejur. Din stradă nu se-aude un ecou.
Lumina nemişcată şi rotundă, Pune-o pecete albă de lentilă, Pe manuscrisul început, pe filă, Şi-alături face noaptea mai profundă.
Cu capul aplecat nu văd ce-i după Conturul alb al cercului lunar, Şi literele-apar ca sub o lupă Pe manuscrisul neciteţ şi rar.
Aşez arar, o vorbă, o silabă Ca pietrele-ntr-un chip de mozaic. Le potrivesc alături, fără grabă, Cu o migală grea de ucenic.
Dar liniştea aceasta dintr-odată, Parcă-a ţipat prelung ca o chemare, Că-a fost pe ne-aşteptate sfîşiată, De-un fluerat de tren din depărtare.
Şi apoi, repetat ca un refren, Prin smoala nopţii a ajuns la mine, De-abia simţit, din nevăzutul tren, Şi vuietul vagoanelor pe şine.
Prin sgomotul acela surd, vulcanic, Ca o nelinişte subpămînteanâ, Eu am văzut acolo un mecanic, Mînînd locomotiva lui în goană.
Şi ochii lui rotunzi eu l-am zărit, Tăind în beznă două puncte mici Sub piatra neagră-a cerului boltit, Printre seîntei, ca nişte licurici.
NOAPTE
75
Şi fluieratul trenului fugar, In ceasu-acel tîrziu, mi s-a părut, Ca un semnal de frate, un salut, Ce mi-a trimis mecanicul în clar.
De-aceea potrivesc aici, în şoapte, Cuvinte dăltuite, pin1 tîrziu, Ca, drept răspuns, să le trimit în noapte, Acelui om pe care nici nu-l ştiu.
GEORGE TUTOVEANU
NIC IOD ATA
Dinsym apus se-nalţă glasuri iar Vestind furtuni, vrînd codrii să-ncovoaie. Bocesc prin crînguri, urlă prin zăvoaie Şi peste sesuri bombăne-n zadar.
Scrîşniri de paloş, strigăt de războaie, Tumult, zăpor de cai, prăpăd barbar, Chemări de clopot, bucium de hotar, Tunete lungi învîrtefiri de ploaie.
Dar noi cunoaştem glasurile-aceste, Şi   toată-amara, crunta lor poveste Trăită-n largul vremilor, o ştim:
Din suferinţa noastrâ-i ridicată
Cetatea acesta-n care vieţuim
Şi n-o s-o-nvingă nimeni, niciodată!
NICOLAE   TĂU TU
PARCUL KREMLINULUI
?Intrăm pe poarta veche cît balada, Trecutul tot reînviazâ-n zare, ~r*~' Un cavaler de bronz strîns în pieptare
Şi-a ridicat de şase secoli spada...
Un tun uriaş cu ţeava răsturnată, Monumental împarte pe alee ) Regretul său câ-n ani de epopee
El n-a bufnit spre ceruri niciodată!
Şi soarele cu şutiţi ruginite 1 ■ Desprinde iar stejarilor agale,
) Cu frunze mari scînteetoare zale,
Pe care calci ca peste oseminte...
Dar iureş viu ca matca primăverii Trezeşte firea, freamătă grădina, S-a ridicat pe vîrfuri şi glicina Şi-a salutat voioasă pionierii!
DIM INE A ŢA DE IUNIE
\ îşi apleca salcîmul o creangă înflorită
Să-şi caute polenul în stupii noi din vie,
'' Cînd mi-a adus stup arul pe masa împletită
Un fagure, ca luna, cu miere aurie...
Foşnea adînc prisaca de zumzur de albină, De parcă-n stupi nu mierea ci codri-ntregi de floare,. | Livezi fără de margini şi cîmp uri de sulfină
îşi împărţeau din rodul lor picurat din soare!
Şi am sorbit din faguri o miere aromată
Spunînd: — „E rai nectarul!"
— Păi, cum, ai vrea să fie!... I Şi-a mai grăit bătrînul privind grădina roată:
' — Vezi, mierea .asta-i suptă din inima Rusiei!
i__
i'
ANA NOVAC
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
(Scene din viaţa unui institut) Piesă în 4 acte PERSONAGIILE :
ŞTEFAN POP ADAM. ELLA
DEMETRIU DAN
BOGDAN BARONEASA MATEI MARICA .ANA LIA
BALERINA ANDREI \ —
MI HAI PAVEL TIBBY
JUDY J REGISORUL DE CULISE DAMA DE ONOARE COSTUMIERA 1 MAŞINIST CURTENI, STUDENŢI
— director de teatru (Balaurul)
— directorul institutului
— actriţă
— actor
— actor
— asistentul lui Ştefan Pop
— actriţă
— figurant bătrîn
— figurantă, apoi studentă
profesorii institutului
studenţii institutului
Dreptul Ia fericire nu-1 are decît avîntă la lupta pentru el.
3l ce zilnic se Goe/./ic-Faust
ACTUL I
Grădina interioară a unui teatru, pe malul apei. In dreapta, o parte din clădirea teatrului, luminată. Reprezentaţia a început. Cînd în grădină e linişte glasurile actorilor de pe scenă se aud desluşit. O uşă mică şi cîteva trepte duc în culise. Grădina e neglijată, destul de pitorească: copaci bâirîni, mese si bănci de grădină. La ridicarea cortinei, cîteva dame de onoare de pe timpul^ 'lui Richard al treilea, trec în fugă prin scenă, ţinîndu-şi trena. In faţă, hnga o masă, stă Marica — bine făcută, cam plinuţă, de vre-o treizeci de ani, — şi Matei — figurant bătrîn. Alături, Pavel — tînăr — stă rezemat dean copac.
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
79
Toţi trei sînt costumaţi. Marica tricotează. Pe masă o sticlă, un pahar. In fund _ mişcare, agitaţie, chiar atunci cînd nu sînt indicaţii speciale pentru asta: pe scenă şi între culise se duce o muncă febrilă.
★
Acţiunea piesei se petrece într-un oraş de provincie între anii 1946-1949. Ea începe într-o vreme cînd în teatru domtna încă atmosfera şi toate racilele teatrului burghez.
UN GLAS DIN CULISE: Marica!... Maricaaa!... (Marica oftează, dă să se
PAVEh'Îoprind-o): Las-o, n-are decît să se îmbrace singură. Dumneata ai fost angajată în figuraţie, nu cameristă. E o chestiune de principiu.
MATEI (mormâind) : Din principii nu-ţi poţi plăti chiria.
MARICA (se ridică, neliniştită): De ce o fi întârziind vară-mea? ... N-a mai fost pe aici... Mă tem să nu se rătăcească singură.
PAVEL: Da'cîţi ani are vara dumitale?
MARICA: Astă vară a împlinit optsprezece, (cu duioşie) Draga de ea... şi are de-acu diplomă. E învăţătoare. Dar vrea să ajungă actriţă — e visul ei. Eu... ce să-i spun? (oftează). Mihai, logodnicul ei, a şi început să joace. In piesa asta are un rol important.
MATEI: Să joci un rol ca ăsta nu-i lucru greu.
MARICA: Dumneata joci totdeauna uşor rolurile altora.
PAVEL: Iar vă certaţi? (îşi toarnă în pahar).
MARICA: Iar bei? Eşti încă copil. Ai să-ţi bei şi fărîma de minte pe care
ţi-a dat-o dumnezeu. PAVEL: Pentru mine şi asta e mult. (rule) N-am ce face cu ea... Bine, bine,
nu mai beau. (pune paharul pe masă). MARICA: Dă-mi mîna! (îi măsoară mîneca) Acum vor să dea amîndoi examen de admitere la şcoala de teatru. Numai de-ar reuşi!... Cică ar fi
sosit o comisie anume pentru asta. MATEI: O cosnisie! (rule) Ce crezi, cîţi membri are? — Unul! De o săp-
tămînă se zbate aici ca peştele pe uscat.   Nimeni nu-1 ia în seamă.
Cît despre artă... se pricepe cît mă pricep eu la astronomie. E eismar
de profesie. PAVEL: De unde ştii?
MATEI: Mare filozofie! Pînă şi între miniştri sînt muncitori! Acu.m sînt
muncitorii la putere. Ei guvernează statul. MARICA (uluită): Singuri? PAVEL: Nu, toţi laolaltă.
MARICA: înţeleg, (pe gînduri) Acum înţeleg... (revine asupra ideii)
Adică cum vine asta? MATEI: Foarte simplu,  (se ridică, cu emfază) Prima: egalitate, egalitate
şi iar egalitate! ADAM (se opreşte lîngă el, zîmbind): Nu tocmai... MATEI: Dar pe aproape, (recunoscîndu-l, încurcai) Discutăm şi noi... ADAM: Poate a fost pe aici... Nu l-aţi văzut pe Cardaş? PAVEL: E pe scenă.
80
ana novac
ADAM: Mulţumesc, (pleacă).
MATEI: Vorbeşti de lup şi lupul la usă.
PAVEL (mirat)-. El e profesorul?... II ştiu doar! Mi-a împrumutat si ocarte (segindeşte) Vladimir...  (vesel că şi-a amintit) Maiakovski i' Carchas il stie de acasa. '"" wluaŞ
MATEI: Pe Maiakovski?
PAVEL: Pe profesor. Şi-a dat toate examenele. Dar n-a profesat din motive politice. L-au tot hărţuit... a stat şi la închisoare. Si acum su eră de nu maistru ce. Dar n-a dat înapoi. - Pînă trăiesc, zice, pînă respfr voi lupta pentru revoluţia mondiala ■ P '
MATEI: Printre paiaţe? (rîde)
MARICA: Ce, noi nu sîntem oameni ca toti ceilalţi?
PAVEL: Noi sîntem genii - o categorie specială. Dar vreau să vă întreb— cum va place noul nostru coleg, acest Cardas? Nostim nu? lace, ace, iar cmd spune ceva, i se aprind ochii. L-am întrebat odată'si ce vreţi m fond cu revoluţia asta? (schimbîncl glasul) „Vrem ca niciodată pe_acest pamint mei un om să nu mai poată fi umiliţi" (sîndilor) Ca niciodată pe acest pămînt nici un om să nu mai poată fi umilit i" Ziua lucrează la fabrica de încălţăminte, iar seara face zece kilometri pe jos numai ca sa poată striga cu alţi treizeci: „Glorie învingătorului! sau „Jos cu tiranul!"...Moare după teatru'
MATEI: N-are reumatism.
MARICA: Ce prozaic eşti! (o vede pe Ana care se apropie) Uite-o a venit I Draga mea! Frumoasa mea ! (se ridică s-o întîmpine) '
ANA: Nu mă urmăreşte nimeni?... Cum am mai fugit!... Portarul nu mă lasa sa intru. M-am strecurat pe sub nasul lui... Am venit prin culise (privind împrejur) Grădina teatrului?... Frumos
PAV^J Da' seara şi urzica e plantă de seră... Dar s-o vedeţi la lumină Ma iertaţi, (se înclină) Pavel.
ANA (Maricăi): Pe Mihai nu-1 pot vedea pînă Ia pauză, (rîde fericită) Are succes! foţi spun ca are succes! (dinspre scenă se aude o voce piţigăiată „Ce, tremuraţi? Toţi tremuraţi de frică?" '
ANA (neplăcut impresionată): întotdeauna... face asa?
PAVEL: Numai cînd vorbeşte...
ANA: Şi, de ce... o răbdaţi?
MATEI: Chestiunea stă pe dos: ea ne rabdă pe noi. Dacă soţul ei domnul baron, ar înceta să ne subvenţioneze - ne  putem   lua tălpăşiţa, . duduie  (Ana nu ştie ce să spună. De pe scenă se aude vocea lui Gloucester:   „frumuseţea ta m-a dus pe această cale IFrumuseţea ce-n vis m-a ispitit/ Ca sa ucid o lume-ntreagă /Pentru o oră pe sinul tău iubit'.)
ANA (recita): „Sa h citit cu gîndurile tale /Frumuseţea de pe fata-mi calaule/ Cu unghiile mi-aşi fi smuls/"...
ANDREI  (în costum de paf, se apropie de ea, recită):   „Aceşti ochi n-ar supravieţui frumuseţii tale!"
ANA: Cunoşti textul? Ce bine! — E bucata mea de examen.
»0chii tă1, doamna> m"au vrăjit!" (se înclină) Cardas. MARICA: Bravo! Dumneata nu eşti pe scenă? ANDREI: Ba da. (se aşează pe iarbă, posomorit). MARICA: Ce s-a întîmplat?
ANDREI: Conformaţia gurii mele e nesatisfăcătoare (toti îl privesc miraţi ) La început totul mergea bine. Strigam şi-eu împreună cu ceilalţi: „Trăiască regele Rjchard!"... Deodată, se îndreaptă spre mine, mă scoate
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
81
din rînd: „Richaard... aaa, spune aaaa!" — Dumneata — zice — articulezi greşit. „A"-ul dumitale e sărac, strimt. Cu un astfel de „a"
— n-ai ce face în teatru. MARICA: Balaurul!
MATEI: Aşa ţi-a spus? Ei, poţi să-i pui cruce! ANA: Pentru un „a"? !
MATEI: „A" sau „b", nu contează. El e directorul. Dacă lui îi place, şi un ţînţar poate juca rolul principal. Iar dacă nu — „a", „b", „c", n-ai unde face apel. Dumneata, drăguţă, poţi să te ştii Greta Garbo,
— dar să te ferească dumnezeu să tuşeşti altfel decît îşi imaginează el dinainte: pînă la moarte ai să joci acelaşi rol: „un glas din mulţime"!
ANA: Vorbeşti serios?
MATEI: Pe vreme umedă nu glumesc niciodată. Mă chinuie reumatismul. MARICA: De ce nu te duci acasă? Pune ceva cald... MATEI: Am o apariţie în actul IV. ANA ((cu interes): Ce creaţi?
MATEI: Pe mortul din dreapta. Douăzeci şi două de minute stau înţepenit, iar văduva îndurerată se învîrte în jurul meu şi mă tot scuipă, îmi vine să urlu—dar n-am dreptul nici măcar să respir: sînt mort.
MARICA (după o pauză): Să-ţi spun ceva? Pe dumneata tot te mai roade ambiţia.
MATEI (pe gîndiri): Ceva mă roade, e drept... MARICA: Nu poate fiecare ajunge un Lear sau un Hamlet. MATEI: Fiecare — nu. Dar eu aşi fi putut. Eu am avut scînteie. MARICA: Păcat că ai băut-o.
MATEI: Am băut. Dar dumneata? Şi dumneata ai băut? Cît despre talent, ai mai mult ca toţi ăştia la un loc. Totuşi, de zece ani stai în culise: „un glas din mulţime"! De ce? — Trebuie să ştii să da idin coate, asta e!
MARICA (oftînd): Trebuie să ai noroc...
ANA (se ridică brusc): Noroc! Asta au inventat-o cei care n-au curajul să lupte singuri. Fireşte, e mai uşor să condamni lumea, norocul, decît pe tine însuţi (Andrei o priveşte cu un viu interes, pauză penibilă)
MATEI (înclinîndu-se, ironic): Mulţumim... mulţumim cu plecăciune... Vom vedea cum ai să lupţi dumneata.
MARICA (rugător): Dragii mei... la ce bun?... nu trebuie...
ANA (mai potolit): Nu ştiu cum am să lupt. Ştiu doar atît, că doresc din tot sufletul, din toate puterile mele, să ajung actriţă. Dar dacă s-ar dovedi că am greşit, că n-am talent — n-aş insista nici o clipă. Aş găsi în mine puterea să renunţ.
MATEI: Crezi că alţii nu s-au gîndit la asta?... Numai că, vezi, omul aşteaptă mereu. Aşteaptă ceva... Poţi să-i spui de o sută de ori că n-are talent... Nu vorbesc despre mine: eu, cum s-ar spune, „părăsesc scena"... O spun în general... (declamă) „Fiţi mai dîrji voi, ce-mi veţi lua locul!" „Pompă vitejească, glorie plătită cu sînge, — dumnezeu cu voi: pentru Othello, soarele a apus!"... (Balerina vine în fugă dinspre culise, e cît pe aci să-l răstoarne) Ei, ei,... mă ia vîrtejul! (dispare. O fală, apoi un bărbat cu cămaşa descheiată, fug după balerină. Agitaţie, ţipete-„Ajutor"... „prindeţi-l, o omoarăl")
ANA (îngrozită): Ce e asta?
PAVEL: O bat pe balerină.
MARICA (oftează): Iar?
ANA: O bat? De ce o bat?
Q — V. Romînească
82
ANA NOVAC
PAVEL: Fură. Mai bine zis, îşi însuşeşte. Ce să-i faci? Şi baletistele trebuie să mănînce... (pauză, apoi pe gînduri) Talentul...'da, talentul... Vorbim mereu despre el... Dar ce e în fond? In ce constă?
MARICA (încet): Cine ştie?
ANA: In ce constă? — N-aş putea spune. Dar cred, da, cred căunadevărat talent nu s-a pierdut încă în istorie.
PAVEL: Pentru că pe cei ce s-au pierdut nu-i cunoaştem. Lipsesc din istorie... Gîţi au fost? Cum s-au poticnit? Cine le-a rănit sufletul?... S-au scufundat. Nimeni nu-şi aminteşte numele lor — cu toate că şi ei s-au străduit, şi ei au suferit, şi ei au filozofat despre talent...
MARICA: Ce deştept eşti!... Dumnezeu să te ţină...
PAVEL: Căutăm talentul, da, îl visăm... Privim luna: poate ne va pica de sus o Duse sau un Beethoven... Pălăvrăgim într-una: „Talentul aşa, talentul pe dincolo... ah, talentul!"... Vocea ne tremură, nasul ni se înroşeşte de emoţie. Iar în realitate, îl trădăm de o sută'de ori în fiecare zi, îl călcăm în picioare...
AXA: De ce?
P^VEL: Simplu. Pentru că nu e în lună, ci aici, aici, — în ea, în mine, îndumneata! Dar asta e prea prozaic, lipsit de mister. In sufletul omului sănătos talentul încolţeşte firesc, ca iarba în pămînt.
A>■ A (nerăbdătoare): Dă-mi voie!...
PAVEL (n-o ascultă): Numai că iarba creşte de Ia sine, pe cînd talentul trebuie plivit, trebuie îngrijit. Dar ce facem noi? De cum a răsărit, îi punem în faţă oglinda: priveşte-te, cît eşti de stîngaci, de ridicol! Cum îndrăzneşti să speri?... (pe gînduri) Odată o vom înţelege poate: nu există nimic mai sensibil, mai măreţ pe pămînt! Oamenii vor iubi şi vor stima talentul, şi îl vor păzi ca pe cea mai scumpă comoară. Atunci nu vor mai exis a suflete încovoiate, seci, — şi mie mi separe că şi cel mai mic om va fi un uriaş faţă de noi. (zîmbeşte fenat) Amin. (pauză). '
MARICA (îngîndurată): Dumneata ar trebui să scrii... da, să scrii, (undeva bate un ceas. Toti tac, pe gînduri.)
ANA: Zece.
MARICA: Zece... (cască) Şi aşa copii, azi nu vă luaţi la harţă... Andrei!... A adormit? (în întuneric nu-şi dau seama: toţi privesc într-acolo).
ANDREI (brusc, deşteptîndu-se parcă): Odată !..'. Odată vom înţelege!... Dar de cine depinde ca acest „Odată" să fie mîine, nu: azi!? Iţi închipui poate că vremea asta minunată va cădea din senin? (se ridică) Ah, ce poftă aş mai avea să vă scutur! Oameni în toată firea, tineri, sănătoşi, — în jurul lor totul clocoteşte — şi ei ce fac? Stau şi oftează „odată... peste o mie de ani!" Am auzit eă directorul vostru, balaurul,
4,Njrj n-a citit un ziar de douăzeci de ani. E cu toane ca o fată bătrînă... Dacă la noi în fabrică cineva umblă pe cap, e limpede: a înnebunit. Dar aici asta se cheamă „personalitate", „geniu"! Iertaţi-mă, dar geniile sînt inevitabil,..? (arată la cap).
PAVEL (preţios): Hotărît, noi avem ceva... specific... Conformaţia psihică a artistului, .
MARICA (izbucnind, cu furie): Conformaţie ! Psihic! Măcar de n-aţi minţi!...
Băutura, mizeria, o viaţă urîtă, ruşinoasă! ELLA (în costumul reginei Margareta, se apropie însoţită de o damă de onoare):
Ce seară plăcută! (se opreşte lîngă Pavel, cere foc). PAVEL: Mda. (o serveşte. Ella dă din cap, se depărtează. Dama de onoare
rămîne în picioare lîngă masă).
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
83
ANA (privind după Ella, vrăjită): Ea e, nu-i aşa? E minunată! E cea mai
mare artistă! . DAMA DE ONOARE: Rutină, totul e rutina. Adineauri, pe scena, am stat
lîn°ă ea. Ronţăia bomboane. ANA- Nu-i adevărat! , „ " u
DAMA DE ONOARE (dînd din umeri): Du-te de vezi... Dumneata, drăguţa,
nu erai încă pe lume cînd asta ... (îi şopteşte ceva) ^ ANA (cu dezgust): Cum îndrăzneşti?...  Dumneata ai mînji şi soarele daca
ai putea! Eşti o... o... _ u    „ „
MARICA: Am amorţit! Ah, cum am amorţit!  (se ridica, pleacă, tragind-o
după ea pe Ana) ^ . „
nAMA DE ONOARE: (privind după Ana): E noua, nu? Imenea... ha, s-o 1 luăm din loc... (nu se mişcă; priveşte sticla de pe masă) Nu mă serviţi? PAVEL (neprietenos): Unei aristocrate engleze nu-i şade bine beata. ^ DAMA DE ONOARE: Ţii la etichetă? (ridică sticla, o goleşte dintr-o înghiţitură. Lui Andrei) Şi dumneata eşti nou, nu? ANDREI: De unde se vede? u a
DAMA DE ONOARE: După ochi. Nu-i nimic, trece... Ei, rammeţi cu bine.
(iese, pauză).
ANDREI: Spune, aici la voi toţi filozofează? u PAVEL: Numai beţivii. Eu sînt o excepţie. Filozofez şi treaz. Se vede ca am
stofă    Cine stie, dacă aş fi învăţat... a ANDREI • Stii că se înfiinţează o şcoală pentru artişti? Ce te opreşte sa înveţi PAVEL- Ce mă opreşte! Glumeşti? Eu şi şcoala!     Ha-ha  eu şi şcoala (rîde) Intîi: n-am acte. Legal nici nu exist. Dm orfelinat m-au dat afară pentru comportare nerespectuoasă; din şcoala de corecţie am fugit- pe de-asupra sînt bolnăvicios. Iarna trecută am scos la capăt două'pneumonii în biserică: sfinţii au îngheţat - eu, nu! (ride) Îmi place să beau, si... principalul: n-am şcoală, n-am nici o clasa primara! Tot ce stiu e dintr-un pod. (Andrei îl priveşte nedumerit) Vopseam acoperişul, şi am găsit nişte cărţi. Le-am cărat acasă; mai bine deci să le roadă şoarecii,,nu?... Nietzsche, silogism, dialectica! Ava citit totul pînă la ultimul rînd. Dar scrisul meu seamănă cu cel al unei pisici Nu ştiu unde e „Brest-Litovsk", şi ce înseamnă asta: „Je vous plains, Monsieur"! n '
ANDREI- Tu crezi că alţii ştiu? Liceul îl dam m particular. PAVFL Vna-Z crede): Pe cuvînt? Adică, cu începere de azi, daca nu-mi mai convine să-Hac pe „curteanul III", „poftim la liceu, drăguţule, la ce facultate doreşti să te înscrii?" (înviorat) N-am hîrtn, nu ştiu nimic, dai îmi place să' învăţ! E pasiunea mea. Istorie, lilozohe- mi-i tot una îmi nlace deopotrivă. Si ce memorie am ! Daca vrei, ţi-1 spun pe Richaid pe de rost! Ăştia, aici, nu pricep. Ce-mi pasă? Tac, aştept mapreg^c mereu > (Ana si Mihai, în costumul lui Richmond, apar in fund) (. ^ , înfierbîntat). Acum pregătesc rolul lui Trofimov din „Livada cu vişin. -dar cel mai mult mă pasionează filozofia. Ce zici, artist şi hlozof! MIHAI (îşi ia rămas bun): Mă aştepţi în faţa cabinei. Roaga-te pentru mine.
ANA ((fugeaJupă el, îi face semnul crucii pe frunte): In numele tatălui, al fiului şi al simţului duh!...
PAVEL- Se spune că s-ar fidescoperit o nouă orientare: marxism, parca aşa îi zke? E ceva serios? (îşi dă seama că Andrei o priveşte pe Ana care se apropie de el. Ridicîndu-se) Dar eu... mai am ceva treaba, (se
6*
84
^ ana novac
ÎS SPre Ana) Ş1 în UialeIe ^«aste ale mulţimii, vicontele s-a
ANnRPTairIăZUr° Pn va,ră"mea?- De ce zîmbesti?
aSD   n        V1U' D,ai dacă vrei> mă voiu gîndi ANA: Dumneata...  (după o ezitare) Pot; UU1--;
ANDREI: Ce-ai spune dicâte^toLb- pT^V nU?V Iar ZÎmbe?ti? ANA (pe gînduri)- Cei mai bun? fht,l\ Q Ş ♦?"-ntre Cei mai buni> nu?" ANDREI: Da. d Dum--- f6r««c; Şi eşti sigur?
ANA: Sigur de tot? ANDREI: Da. ANA (oftînd): Asta-i bine ANDREI: De ce?
ISoRF^All^ SngUr de ceva- Ce miroase aici? aSa //- °L Dumneata nu esti sigura?
ANA (da negativ din cap. Privind în 'im-). pQ '       • ■
Neliniştită) Ce crezi 1   h C& oameml (face un pas înspre el.
hist... P     P      aula acest batrm retrograd, acest anar-
ADAM (nerăbdător); Poti să ne nrnmii • ,
BOGDAN: Momentan... ^mS; PoîrÎT ^ n   tînăr,  cu perspective de dezvoltare       " " gaS1 t0tUŞ1 Un eIement
-glumeşti şi cînd vorbeIt?ir4     ' °dat* nU ŞtlG °mul CÎnd
"   ADAM: Acum vorbesc serios. Am avut norocul să intru în mişcarea munci toreasca aproape copil. Am învăţat cîte ceva. Dar dacă Tini voi
lupta proletariatului, - dar pe el îî cred vpS r gr ldeedesPre Rnr^. imP-tant şi scump penlu noi      ' ^ ? 1306 6 lmp°r"
BOGDAN: Da... Judecind din acest punct de vedere... aveţi drentate
Dar voiam sa vă întreb — ce se aude ™ c^id «A , UI°PLate--
sorii, toată comisia de examen ar veni dhCwifal ^
văd altă solnfio   /r;„ „ •   ,    :        capitala. Din păcate, nu
ADA^%  F'^S^^S^^L vină m-ADStec!^
B0G^ v^i^S n°aSt- Să * î^m... sănaştem,
j7J 'ac^ de Profesori? Cum?
ADAM JleieîJr°S{ ^ UmhŞieJ: Dialectica nu cunoaşte imposibilul' îJl,8 }-' AŞa 6- dlalectica- (Lia izbucneşte în rîs. Bogdan se fund)   ' ° PnVe?te CU ClUdă; Adam 6 mirat- And™ - aproţuTdZ
B0GIîmpreină)): ^ ^ V* m™? <M Adam> Mă SCUZa^
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
85
ADAM (se uită după Lia): Cine e?     _ _
ANDREI- Cică-i italiancă — fată de inginer.
ADAM- Şi ce a făcu t-o să se dedice artei?
ANDREI: Plictiseala. De altfel aud că se repatnaza.
An AM- Si de ce te superi? _
ANDREI- Nu mă supăr... Ba, mă supăr! Iar l-ai jignit pe acest Bogdan. T se citea pe fată. Nu te înţeleg, zău. Sînt aproape cincizeci de candidaţi la examen — dar nici un profesor. Actorii se ţin la o parte, nu cred în şcoala asta. Apare un om: să zicem că nu ţi-e prea simpatic, dare membru de partid, se străduieşte... ADAM- Prea mult. De ce se străduieşte atît? Trebuie să cred ca e bine m-tentionat. Dar prefer pe unul care loveşte cu pumnul în masă, şi-şi apără astfel punctul de vedere. Cel puţin ai cu cine sa te baţi! lata, de pildă, directorul. De cînd sînt n-am întîlnit ceva mai imposibil. Si totuşi, diavolul ăsta bătrîn are ceva... „
ANDREI (cu necaz): Isterie! (izbucnind) Teatrul! Cîţi am l-am visat! Si acum?..   Colegii mei mănîncă seminţe pe scena... Oamenii ăştia îi-au stimă pentru artă. Nu vorbesc despre toţi. Dar cei mai mulţi sînt sau blazaţi, sau beţivi... înţeleg, toate astea se vor schimba... Dar eu sînt muncitor si... ce s-o lungim: nu-i de nune, şi gata! ^ ADAM (îl imită): „Nu-i de'mine!" (împinge sticla pe masă) Dar de cine e:... Atunci? De jur împrejur, construim o altă viaţă; iar aici, va ramme ' o gaură, ca în şvaiţer: teatrul! Nu-i de comunişti! Faci cum crezi, dragul meu, dar... (se aude dinspre culise glasul baronesei: „Lăsaţi-ma, nu ma puteţi sili!" Apare baroneasa în costumul Ladij-ei Ana. După ea costu-miera, un maşinist, regisorul de culise.) ANDREI  (se ridică): Ce e?
COSTUMIERA:  A pierdut un medalion... ^
BARONEASA (tînguindu-se): Acum zece minute îl aveam inca la git. Am observat pe scenă... De odată simt că vocea mă părăseşte... duc mina la gît (plînge) un medalion mic, cu chipul sfintei Ameln. _
REGISORUL DE CULISE (disperat): Se opreşte spectacolul... vreţi scandal.
BARONEASA: Am răguşit... Doamne! (îngenunchiază, se roagă) fecioara preacurată!... „ .    . „.
REGISORUL DE CULISE (îngenunchiază şi el): Va rog, va implor, iie-va milă de mine: am patru copilaşi...soţia mea suferă de astma (Baroneasa se roagă, Andrei iese grăbit, Adam se dă la o parte   buimăcit .
MAŞINISTUL (o scutură pe baroneasă): Sînteţi în toate minţile? be opreşie 'spectacolul, omul ăsta îşi pierde pîinea! Iar dumneata 11 tot dai cu Amelia I Ia o altă simtă, atîrn-o de gît, şi mişcă-te cu ea! (Baroneasa se roagă, nestingherită. Andrei intră, trăgînd după el pe Ana, care e foarte speriată. Vorbeşte cu costumiera) _ _
COSTUMIERA: Ce spui? (regisorului de culise) Avem aici o lata, spune ca
stie textul. ANDREI: Cu asta dă examenul de admitere.
REGISORUL DE CULISE (zăpăcit): Acum e totuna... Unde e? ( costumier ei) Imbrac-o  cu ceva.   (Anei) Ai mai vorbit pe scena?
REGISORUL DE CULISE: Doamne!... Fii atentă lasuîleur. Vorbeşte tare.
BARONEASA (încetează să se roage, se ridică): Nu te frămmta degeaba, drăguţă. (Costumierei) Un coniac! (Anei) La vîrsta dumitale prea multă' grabă strică. (I se aduce coniacul, îl dă de duşca) Rugaţi-va pentru mine.    (Vrea să plece).
86
ana novac
MAŞINISTUL (Ii taie drumul): Mai stai, cucoană, că nu-i totdeauna praznic! (Anei) Ce aştepţi? Intră în scenă! (O împinge din spate. Ana şi costumier a ies).
BARONEASA (ţipă): Ce-i asta, şarpe?... Poliţia! Să vină poliţia! (leşină) REGISORUL DE CULISE (se roagă): Tatăl nostru carele eşti în ceruri,
sl'inţească-se... O VOCE: Balaurul!  (toţi încrem.enesc). BALAURUL (cu linişte aparentă): Ce e aici, vă întreb? REGISORUL DE CULISE (mormăie): Facă-se voia ta... MAŞINISTUL: Ce să lie, domnule director? Circ!
BALAURUL: Ce? Cum?... Asta... Aţi auzit? Ieşi! Stai! (bate din picior, tremurînd de furie) Unde e? Interzic! O arestez! Cortina! Cor... (dinspre scenă se aude o voce tînără, caldă; Balaurul se potoleşte, e din ce în ce mai atent; pe faţa lui se iveşte un zîrnbet; porneşte spre scenă; ceilalţi stau o clipă nemişcaţi, apoi îl urmează. Pauză. Intră Lia cu Bogdan).
BOGDAN: ...Aşadar, aţi primit viza... Felicitări! Cînd plecaţi?
LIA: Părinţii cu sora mea — peste o săptămînă.
BOGDAN: Şi dumneata?
LIA: Eu n-am ceru t-o.
BOGDAN: Glumeşti? (pauză) Ce să cred? Eşti iresponsabilă, sau nu-ţi dai seama de situaţia dumitale? Oricum, ca un vechiu cunoscut, mă simt dator sa te previn...
LIA: De ce?
BOGDAN (solemn): Frumoasa mea adormită! In ce castel fermecat ţi-ai petrecut ultimul an? Dar de zidul chinezesc ai auzit?... (Lia dă din umeri) Ei bine, un asemenea zid chinezesc se ridică aici, sub ochii noştri, şi începînd de azi, pentru mai multe decenii, ne desparte de restul lumii.
LIA: De unde ştii?
BOGDAN: Mi-a ghicit o ţigancă... „Guvernul muncitorilor şi ţăranilor" — pum îţi place?
LIA: Nu mă pricep. Dar de ce ar fi mai rău decît alte guverne?
BOGDAN: Nu e mai rău — e mai bun — pentru spălătoreasă dumitale. Fiul ei poate ajunge general, şi în fiecare lună o să-şi poată repara pantofii. Dar pentru dumneata nu cred să aibă haz.
LIA: Şi dumneata?
BOGDAN: Eu sînt bărbat. Şi crezi că mi-e uşor? LIA: Ce ai de gînd?
BOGDAN: Deocamdată studiez situaţia, (brusc, pe alt ton) Nu înţelegi? Aici sînt în joc două mii de ani, tot ce a creat civilizaţia umană !
LIA (pe gînduri): Crezi?... (brusc) Crezi că şi pe negustorii de postav i-a creat civilizaţia umană? (schimbîndtonul, încet) De cînd mă ştiu, mi se repetă mereu: „Nu sîntem la cheremul nostru. Noi trebuie să privim lucrurile din punct de vedere practic". La 17 ani, m-au măritat cu un magazin de postav; eu aşi fi vrut să învăţ, dar magazinul era mai practic... Ştii cum mă consola mama? „Nu plînge, nici eu nu i-am iubit pe tatăl tău, — totuşi trăiesc cu el de 25 ani".
BOGDAN: Draga mea...
LIA: Nu ştiu... Din aceşti două mii de ani, nu cunosc decît 21, dar dacă ceilalţi le seamănă... (pauză) Acum, ei pleacă... Poate voi reuşi să mă înscriu la şcoala de teatru... Oricum, se schimbă ceva...
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
87
BOGDAN: Nu e momentul să-ţi vorbesc despre sentimentele mele: le cunoşti. Dar vreau să te întreb: crezi că îţi vreau binele, dezinteresat, din tot sufletul?
LI A: Cred... cred... Dar ştii ce? Lasă-mă acum! (pleacă repede).
BOGDAN: Lia! Stai, opreşte-te! (porneşte după ea) (apar: Ana, costumată, Ella, Balaurul: în urma lor, cîţiva curteni şi doamne de onoare).
BALAURUL (vorbeşte despre Ana): Cleopatra lui Shaw!
ELLA: Rozalinda!
BALAURUL: Cleopatra — şi nu mă contrazice!
ELLA: Pardon, am uitat: cu dumneata nu se poate vorbi.
BALAURUL (strigă): Cu mine?! Cu mine nu se poate vorbi?
ELLA: Sind Sie verrtikt? De ce o sperii pe copila asta?
BALAURUL (Anei, prietenos): Cum te cheamă? (Ana nu poate vorbi de
emoţie) Ai uitat? (rîde. Ciupind-o de obraz) Ha-ha-ha! De ce te temi?
Nu muşc. ANA: Dar ciupiţi.
BALAURUL: Ciupesc? (rîde) Ella! Dă-i o bomboană! N-am la mine. Hm...
de... vom vedea, (sever) Şi să-ţi intre în cap: talentul e doar aşa, pentru
drum: principalul e munca. Dacă-ţi închipui cumva că arta e o lojă
în care intri, ocupi un loc, şi-ţi întinzi fusta, — te sfătuiesc, mai |bine
mărită-te! Ai înţeles? (Ana dă din cap) Dă-i încă o bomboană! Dă-i
toată punga! Ţi-o cumpăr, (pleacă) ELLA (privind în urma lui): Imbătrîneşte. Dealtfel, era totdeauna aşa.
(întinzîndu-i punga) Sînt cu vişine.  Iţi plac?... Poftim, poftim! DAN (apare în costumul lui Buckingham. Se înclină ceremonios): „Regină,
mă mistuie flăcările." ELLA (zîmbindj: Să nu exagerăm. Dar clacă te porţi bine, am să-ţi prezint
o adevărată regină. E proaspătă, talentată. Sie ist -wirklich deîicieuse.
Cum te cheamă, micuţo? — am uitat... ANA (îmbufnată): Ana Sas. Sînt din Şirnlău, am 18 ani... DAN: Ha-ha-ha! E cam sălbatică. (îmbrăţişînd-o) Dar las' c-o îmblînzim.
(Ana îl îmbrînceşte). ELLA: Ei, ei, n-a vrut nimic rău!
DAN (rîde): De vrut ar fi vrut ■— dar de ce e rău? —■ Dacă aceiaşi ochi ar putea să ucidă!... Văd că sînt de prisos. Mii de scuze (se înclină, iese. Pauză).
ELLA: Nu te superi, dragă, dacă o bătrînă îţi atrage atenţia, dumneata, fireşte, fă cum crezi. Teatrul are o anumită atmosferă, o lege nescrisă, nu e bine s-o calci. Să nu dai impresia că ai fi mîndră, sau, în orice privinţă, deosebită de ceilalţi.
ANA (izbucnind): De ce? De ce răbdaţi obrăznicia? Sînteţi cea mai mare artistă pe care o cunosc — de ce permiteţi oricărei lichele să vă trateze astfel?
ELLA (dă din umeri): E membru în comitetul deconducere..._Crede-mă, nici nu observ. Dealtfel, pot schimba ceva?
ANA (cu convingere): Odată, cineva trebuie să schimbe! Ori va fi întotdeauna asa? Lichelele, oameni prosti si jalnici, îi vor conduce pe ceilalţi?     ' .
ELLA (zîmbeşie trist): Cît eşti de tînără!...
ANA: înţeleg, va trece. Cînd voi îmbătrîni, voi fi şi eu indiferentă, blazată.. Şi pentru asta există o lege? Poate. Dar eu n-am să cred niciodată în ea !
ELLA: Să te ajute dumnezeu... (se aşează) Vino aici, lîngă mine... răzvrătită mică. Ce făptură ciudată!... Dar ce-i, de ce plîngi? Ia te uită!
ANA NOVAC
rinta. Vre^S^^ f %c ^uL şi sufe-
ELLA o ^a«z«V; Ce pot să-ti snun eu? Fi»,     ♦ «■
poate. F       ' Spun eilifiecare trăieşte cum ştie si cum
ANA;   Dumneavoastră   cum   aţi trăit?
^kSoiT1 PUţinS m°ZOfle- ^ —*J Am trăit. r^K_se; ANA: Adineauri v-am văzut r>p -
că vi se fringe mima. AşPda b^urote^' fi^™^' ~ Credeam afin: cine sînteţi, ce fel de om? 9 ° saPtamina dm viaţă ca să
^^^S^}^^ J™** - ^teatru. In BALERINA (se învîrle pril^o»^ ^ St0mac^ IncePe-
^, De ce nu ^cuffi?     ' Seminte'   ^p! cojile peste
EjLiLA (face un gest nervos Anei) - Cine <tfnH> t„ ■ .
de ani. Am jucat-o pe O&tZP, n   i •  lnter°sează? împlinesc 47
Jar aş schimba bucuîoas» cu oricL : arSX 'r8**.116 din Eur°Pa -tînăr... Poate că în aceşti 47 ZU 7 , fc,eafar ^ e cu zece ani mai Trebuie să mă îhtiLT^
tînăr», plină de entuz£m    poftim   ăst" 1 D™eata eşti
împotriva ridurilor a fricii' ?!? poceşte ceva, o nouă filozofe
ANA (încet, cu tărie): Trenui""' t ămf ^ 7l\ ' „
toate puterile noastre! Săsimtim^într ,,n» •?        f °U adevărat> din
ELLA'S fEeMă d? ^ ^"a ătr faC6m'f— -a!
BAL^^^~
ANA: In cărţi? 7' po1' ^Ana tresare) W spun viitorul.
un băiat şi 0 fată.. g'"  UCCGS in Pîanu«Ie tale... văd doicopii,
ANA: Asta unde se vede?
BALERINA (senin): Da' ce-ii rrp711t?i /   " • - ,
dTma^Si ^i^n^        P^P Cică
Am luat zece. Banii-cuîmZw   N        f.num^ bomboanele)
ANA (încurcată): Şi de cînd    vreau săT   P   '    ^ ^ BALERINA: Cine se îngrijeşte 2118 56 ingnjeste de d™ata? ANA: Ai mamă? ' '
BALERINA fca un mic oftat): Altfel m-ar durea c-mnl? Dp r •
ANA (Jl fTL ("-l* PUnga) C°-a '«™SPt^?6      nU ^ ai\a fj-0 Vrei sa î le duci?
BALERINA: Aş! E în comă ANA: Groaznic!
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
89
BALERINA: Ce-i groaznic? Omul trăieşte, apoi moare. Aşa-i orînduit!
— Dar dumneata eşti încă tînără. ANA: Am optsprezece ani. Şi mata?
BALERINA:   Şaisprezece. Noi, din balet — îmbătrînim repede. Dar mă
grăbesc — se închide bufetul. ANA: Le vinzi?
BALERINA: Nu — le mănînc! Ştii că eşti bine? ! (porneşte) ANA: Stai... nu te-ai gîndit... n-ai vrea să înveţi?
BALERINA: Dar dumneata n-ai vrea să te plimbi în lună? Să învăţ? Pentru
ce? Ştiu destule ca să nu mă poată înşela nimeni. ANA: Totuşi, te-au înşelat.
BALERINA (mirată): Cine? (Andrei vine din fund; cînd se apropie îl observă pe Mihai; se retrage).
MIHAI: Un. sfert de oră am aşteptat în faţa cabinei. Zece minute la poartă. In total, 25 minute.   (Balerinei) Aşteptaţi pe cineva?
BALERINA: Pe dumneata te aştept! Interesant!!! (pleacă. întreabă din mers pe nişte curteni) N-aţi văzut, e deschis bufetul? (iese)
MIHAI: Te felicit!
ANA: Dac-ai şti! Şi nu mi-a fost frică! Parcă vorbeam în vis.
MIHAI: Ai reuşit să te faci de rîs! Era de prevăzut! (Ana se depărtează, îl priveşte speriată) In cabine nici nu se vorbeşte de altceva. întotdeauna ai fost sălbatică şi prost crescută. Dar acum te-am rugat de o sută de ori: caută să te stăpîneşti, sau învaţă croitoria.
ANA:  Dar...  ce-am făcut?
MIHAI: Poftim, miorlăie, asta e cel mai uşor. Ai jignit un membru al direcţiei !
ANA: Voia să mă îmbrăţişeze! MIHAI: Ei şi? Aşa e obiceiul aici. ANA: Obiceiul?
MIHAI: Nu eraţi singuri. Crezi că mie mi-e uşor? Cu ce plăcere i-aş rupe oasele acestui nemernic! Iar n-ai batistă! (scoate batista, şterge ochii fetei) Poftim o batistă! (o îmbrăţişează, lipindu-şi obrazul de al ei) Cîtă bătaie de cap voi mai avea cu tine! (pe alt ton) Deocamdată, îmi ascund pumnii. Las' să se adune socoteala. Ce crezi, am uitat?... Resturi de mîncare... pantofi scîlciaţi... Să umbli în vîrful picioarelor pe covoare străine.. Tatăl meu e fochist, dar eu am terminat liceul. Da, am răbdat, dar nu m-am îndoit nicio clipă: va veni ziua cînd toţi ăştia vor face coadă ca să prindă un singur cuvînt de al meu.
ANA: Şi pînă atunci?
MIHAI: Voi scrîşni din dinţi. încă puţin. Nu, draga mea, eu nu sînt modest. Timpul e scurt. Ce vreau? Totul. Tot ce se poate dori, visa: — succes, strălucire, gloria  cea mai înaltă, mai răsunătoare!
ANA (trecîndu-i uşor mîna pe frunte): Numai să nu ameţeşti.
MIHAI: Fii liniştită. Crezi că sînt egoist? Te înşeli — numai sincer. As vrea ca toţi oamenii să fie mulţumiţi, dar mai întîi eu
ANA: Eu, eu, eu...
MIHAI: Da, eu, eu, eu. E un păcat? Se poate. Numai că lumea e clădită
pe acest păcat. ANA: Care lume.?
MIHAI: A noastră, a chinezilor, a hinduşilor... ANA: A maimuţelor...
MIHAI: Şi a maimuţelor. Ce e asta — ironie? ANA: Tu te foloseşti de talentul tău ca de o scară.
90
ANA NOVAC
MIHAI: Mă folosesc cum vreau, cum îmi place. E al meu! ANA: Nu-i adevărat! Talentul ... dar nu-nţelegi? (se clatină) MIHAI: înţeleg, cum să nu! E tîrziu, abia'te ţii pe picioare. ANA (ca pentru  sine):   Poate îl primim doar cu împrumut, în păstrare ca apoi sa-1 înapoiem însutit celor ce au nevoie de el. Zi şi noapte ori--
™ttt Ande merg' " Văd: Stau' mă Privesc, Şi parcă aşteaptă ceva..
MIHAI: Aşteaptă să te mişti... Haidem, zăpăcită mică! Se clatină   i se lipesc ochii — dar vorbeşte, explică...
ANA (în mers): Da... parcă... totuşi, n-ai dreptate (seopreşte, îmbrăţisîndu-l rizind) Am jucat! Am fost pe scenă! Eu am fost! Nu visez!? (ies) (Andrei intra, priveşte în urma lor, se aşează pe o bancă, stă nemişcat cu capul rezemat de spetează: balerina vine în grabă, se opreşte lîngă masă
nirW^Ăi^-f0'6^' namărâ mărunţişul cu o figură preocupată).
BALERINA (il vede pe Andrei): Ce faci aici?... Stai asa?
ANDREI: Nu „aşa" — mă gîndeam..
BALERINA: La ce?
ANDREI: In general... La toate. Nu obişnuieşti?
BALERINA: N-am timp. (pauză, îşi strînge lucrurile; brusc) Ba să stii si mie mi se întîmpla uneori să stau aşa, să mă gîndesc... Dacă, să zicem din mtimplare, mi-ar pica de undeva un miiar
ANDREI: Ce ai face?
BALERINA: M-aş duce acasă... întîi şi întîi — în pat... O săptămînă întreaga nu m-aş mişca de acolo... Aş căsca, m-as întinde n-as avea nici o grijă...
ANDREI (privind-o încet, mişcat): Ai obosit?...
Cortina ACTUL II
O cabină de actor. Mobilier obişnuit: mese cu oglinzi, un colt despărţit printr-o perdea. In faţă o uşă, în dreapta alta. La ridicarea cortinei 'în scena suit vre-o zece, doisprezece candidaţi la examenul de admitere Agitaţie, atmosferă specifică dinainte de examen. Unii vorbesc, alţii repetă.
UN TINĂR (trece recitind): „Făclie de veghe pe umezi morminte "
iiinKv fVme dm dlrectia contrară): „Teodat, îţi tem domnia..."
JUDDY (tinară, fardată, în rochie ţipătoare. Balerinei, care-i ghiceşte în palmă) Zici că fac carieră?
BALERINA: Ihî!
JUDDY: Sigur?
BALERINA: Dacă-ţi   spun! (Lia intră, se opreşte în usă, nehotărîtă: în
agitaţia generală, nu-şi află locul). A DOUA FATĂ: Un coşar! (toţi fug spre fereastră).
TIBBY (vine cu Ana şi Andrei recitind nişte versuri, apoi se opreşte nrivin-
du-i): Ei? ANA: Cyrano de Bergerac!
TIBBY: Aţi cîştigat! (face o reverenţă, scoţînd de pe cap o pălărie imaginară şi se depărtează)
ANA (lui Andrei): M-am gîndit... E frumos tot ce-mi spui. Dar întîi trebuie sa mă conving. Pînă atunci nu pot face nimic.
ANDREI (gînditor): Poţi să-mi spui, cine e acest... Bergerac?
ANA (zîmbind): Un cavaler francez. A fost un om bun, viteaz, dar fără de noroc...
ANDREI: De ce?
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
91
ANA: A iubit mult o fată. Ea însă nu-1 iubea, din cauza nasului. Avea un
nas prea mare. ANDREI: Aşa? Un cavaler fără de noroc... (rîde)
BOGDAN (intră prin faţă): Examenul începe peste o jumătate de oră. (Marica se roagă în şoaptă şi-şi face cruce) Sînteţi rugaţi să aşteptaţi în sală. (O vede pe Lia, care vrea să iasă. Reţinînd-o) Ce se aude? Au plecat? (Lia dă din cap). Lia...
LIA (nervoasă): Voi reuşi, ce crezi?
BOGDAN: Sper. (privind-o nemulţumit) De ce acest tailleur? LIA (speriată): Nu e bun?
BOGDAN: Cum să-ţi explic?... Iţi vine foarte bine...(arătînd spre uşă). 1-ai văzut? Sînt muncitori, oameni simpli... Dă-mi voie să-ţi spun: îmbrăcămintea dumitale, felul cum te mişti, au ceva... ceva care distonează, stîrneşte antipatie...
LIA: Ce vrei să spui?
BOGDAN (grav): Lia, te-ai gîndit vreodată cîţi oameni se spetesc pentru
ca dumneata să-ţi bei cafeaua în pat? LIA: Nu pricep... dumneata....
BOGDAN (cu mîndrie): Da, eu am înţeles ce datorez acelora care timp de
veacuri au fost robiţi. LIA (buimăcită): Şi... de'cînd gîndeşti astfel?
BOGDAN: Din totdeauna. N-am spus-o întotdeauna, asta e altceva. De ce te miri?
LIA (se aşează): Toate mi se învălmăşesc în cap... adică dumneata... (brusc) Atunci de ce ai stăruit să plec?
BOGDAN^ Nu înţelegi? Mi-era teamă pentru dumneata. Ai o situaţie delicată... Dar azi sînt fericit. Cum să-ţi mulţumesc că num-ai ascultat?
LIA: Eşti un om ciudat, (rîde) Spune, par foarte proastă?
BOGDAN: Ştii bine cum pari... Eşti dezorientată, e firesc. E timpul să cobori pe pămînt.
LIA: Da... ai dreptate... Şi ce trebuie să fac?
BOGDAN: Lasă-mă să te ajut, e tot ce-ţi cer. Lia, am să lupt ca să intri in şcoală. Am să mă bat cu toate comisiile. Numai un lucru: puţin puţin mai multă încredere! "   ' '
LIA (privindu-l în faţă): Dumneata crezi în talentul meu?
BOGDAN: Cred că nici o altă femeie nu are asemenea ochi... draga mea... (intrat Adam, Ana, Marica, Tibby — care aduc o masă). Asteaptă-mă 0 cllPă- (lui Adam) Voiam tocmai să vă caut. (ies împreună).
ANA (Liei, care le stă în drum): Dă-mi voie.
LIA: Poftim. (o ajută să aşeze nişte scaune în jurul mesei). Sînteţi din teatru? ANA: Nu, învăţătoare. Şi dumneata? LIA: Fără profesie. ANA: Cum, nu faci nimic?
LIA: Ba da. Dimineaţa mă scol, fac baie... (brusc, provocator) Stii, mi se
aduce cafeaua la pat.
ANA (mirată): Şi de ce-mi spui mie?
LIA.: Poate vom fi colege. E bine să ne cunoaştem.
ataA:J?ă ne cunoaştem, (pauză, privind-o). Esti nefericită? LIA: De ce?
ANA: Nujtiu. Dar în cărţi, fetele bogate suferă de melancolie şi toate visează sa ajungă actriţe. LIA (rîde din toată inima): Poftim, mai întreabă-mă' ANA: Eşti măritată?
92
ANA NOVAC
LIA: Am fost. (pauză) Iubeşti? ANA: Da.
LIA: Si el te iubeşte? ANA: Da.
LIA (spontan): Şi e bine? ANA (zîmbeşte): E bine.
LIA (îi întinde mîna): Iţi doresc succes din tot sufletul... Poate o să ne mai
întîlnim... ANA: Cum? Nurămîi la examen?
LIA: Nu. Te surprinde? Am şi eu ambiţia mea. Crezi că nu pot munci? ...Dacă va fi nevoie, spăl rufe dar vreau să ştiu sigur: există un loc pe lume unde e nevoie de mine, de mine! (merge spre uşă).
ANA (îi taie drumul): Aşteaptă! Poate... mai ai să-mi spui ceva...
ANDREI (intră, cu emoţie): Vin!
PAVEL (costumat, intră, se opreşte în uşă şi anunţă solemn): Domnia sa ducele de Gloucester, Regele Angliei: Richard alIII-lea! (toţi dispar prin uşa din faţă. Intră Demetriu în costumul lui Richard al III-lea, Adam şi Ban în costumul lui Buckingham).
DEMETRIU (lui Adam): Ai întrebat deschis, şi. răspund deschis: nu primesc să fiu profesor, (se aşează în faţa oglinzii. In timp ce vorbeşte, se demachiază. Dan face acelaş lucru la masa lui) Ia loc. (Adam se aşează) Să vedem, în ordine... N-aş vrea să rămîneţi cu impresia că ar fi vorba de un capriciu, (furios) Sticla mea cu ulei! Asta e totuşi... Şi vă rog pe toţi, odată pentru totdeauna... e masa mea! sertarul meu! (dă din mînă) Vorbe în vînt... mîine cumpăr un lacăt.
DAN (rîde): De 16 ani mă sperie cu asta!
DEMETRIU (lui Adam): Iată prima problemă: timpul. Dimineaţa repetiţie, pînă la miezul nopţii — spectacol. Rămîn două-trei ore libere după masă. Te întreb — oare am dreptul să le petrec în societatea lui Goethe sau Heine al meu?
ADAM: Nu ştiu.
DEMETRIU (îl priveşte de parcă n-ar fi sigur dacă a auzit bine): Vrei să
aprinzi? Eşti mai aproape. ADAM (aprinde lumina): Dă-mi voie să te întreb şi eu ceva: aici, în faţa
uşii, ne aşteaptă vreo douăzeci de tineri. Nu-i cunosc, dar poate că
printre ei sînt doi sau cinci care ar putea să-i joace  pe Richard sau pe
Julietta. Deocamdată pronunţă greşit, se mişcă stîngaci, nu ştiu ce
să facă cu mîinile... Ce credeţi, cui să i se adreseze? DEMETRIU: Ce încăpăţînat eşti! Fac ce-mi stă în putere: mi-am oferit
cabina   pentru examen,   sînt  în comisie...   Dar pricepe odată...
Sînt artist, nu pedagog. Aceşti copii.... o problemă delicată. După
părerea mea, aici e nevoie de un specialist. ADAM: Mulţumesc. Acum sînt liniştit. Şi după părerea dumitale, de unde
să-l scoatem pe specialist? DEMETRIU: lartă-mă, această problemă... N-am predat  niciodată, nici
nu m-am gîndit...
ADAM: La orice problemă ne gîndim odată pentru prima oară. Iată, de exemplu, o problemă: v-aţi gîndit oare că toate acestea sînt doar pretexte?
DEMETRIU: (se opreşte din demachiat, gata să izbucnească, se reţine) Şi... de ce ar fi nevoie? (trece după perdea)
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
93
ADAM: Nu ştiu. In fond, aţi putea spune deschis: nu mă tot plictisi cu şcoala asta. Eu, slavă domnului, joc. Restul nu mă priveşte.
DEMETRIU (de după perdea): De ce acest ton? (Dan urmăreşte scena cu interes) Bine, nu ne înţelegem. Dar ne putem respecta reciproc principiile.
ADAM (se plimbă pe scenă, agitat): Ce principii? Sînteţi comod, vă e frică de răspundere. — Unde sînt aici principiile?
DEMETRIU (gesticulează, astfel că perdeaua dansează): Eu v-am ascultat... cu răbdare. Dacă îmi permiteţi, am totuşi un principiu: (Andrei îi face semn prin uşa din faţă lui Adam să vină) (Adam iese) Să mă lăsaţi în pace! Eu îmi fac treaba corect... corect. Mă scol dimineaţa Ia 7, nu beau, nu joc cărţi... întreabă pe oricine; cînd am întîrziat eu? cine m-a văzut beat?... Pentru dumneata, desigur, sînt un filistin... un om ridicol, meschin... (iese de după perdea, în costum de oraş, îl vede pe Dan care stă în faţa lui rîzînd; priveşte în fur): Tu ... el... a plecat?
DAN (face un semn la tîm,plă): A plecat... Că n-ai mai mult simţ practic decît masa asta — e lucra ştiut. Dar dacă nu te gîndeşti la tine... de 16 ani stăm într-o cabină! 16 ani de glorie şi insuccese...
DEMETRIU: Şi ce vrei?
DAN: Ei vezi!... Eram sigur: nici nu te-ai gîndit să mă propui pe mine! DEMETRIU: Pe tine?! Asta...  da... glumeşti? DAN  (jignit): Aşa arăt eu?
DEMETRIU: Am auzit bine? Tu doreşti să te ocupi cu tinerii, oameni în dezvoltare?
DAN: Dacă mi se plăteşte... merg şi-n patru labe. Doar cunoşti situaţia mea. Cît despre „oamenii în dezvoltare" — am fost în recunoaştere (face semn cu ochiul spre uşă) Sînt vre-o două... (Demetriu îl priveşte sever) Bine, recunosc, codul bunei morale n-a fost scris după modelul meu. Dar tu ai refuzat, e fapt. Ei bine, cineva trebuie să se ocupe de aceşti bieţi copii. Iată-mă, sînt gata! —Apropos, ştii că mi-am dat adeziunea la comunişti?
DEMETRIU: Te felicit.
DAN: Aşteaptă, întîi să mă primească... La mine e o chestiune de prestigiu: de 20 de ani sînt guvernamental consecvent, (pauză).
DEMETRIU: Spune-mi, ai cugetat vreodată asupra propriei tale persoane?
DAN: Nu te osteni, ştii doar cît e de greu să mă jigneşti. Şi, mă rog, de unde acest ton? îmi menajez pielea? Ce, tu pea ta n-o menajezi, poate? Am calculat altfel, asta-i tot. Tu ai rămas cineva, — eu m-am compromis. Am cotizat la 9 partide... Dar dacă ne uităm bine, ce am făcut? Ce-ai făcut şi tu, care n-ai îndrăznit să te înscrii nici măcar într-un club! (triumfător) Nimic!... Nimic plus nimic fac nimic. Amîndoi sîntem artişti, şi nimic mai mult!
DEMETRIU: Amîndoi... (rîde nervos) amîndoi... (vrea să plece)
DAN (se încheie grăbii): Dragul meu... (Demetriu, fără să se întoarcă, pune o bancnotă pe masă) Nu voiam să-ţi cer bani — de ce jigneşti omul din mine? (Demetriu vrea să ia bancnota, Dan o apucă) Ascultă-mă, poate ar fi mai simplu — n-ai putea să mă propui profesor de dans?... Nu?... Nu?... Sau dacă am scrie împreună o dramă... am un subiect (îşi sărută vîrful degetelor. înviorat) Ce crezi, cît se plăteşte Ia radio pentru un act? Două mii! Două acte — patru mii. Trei acte... (se plimbă pe scenă, emoţionat) Dacă ne apucăm, într-o noapte... Tu o scrii, eu introduc linia politică... Ce e? Ce mă priveşti aşa?... Nu m-ai văzut încă? (intră Balaurul, Ella, Bogdan, cu un catalog)
94
ana novac
BALAURUL: Repet, domnilor, nu vorbiţi deodată.
ELLA: Ştim, vorbeşti numai dumneata, (iau loc în jurul mesei)
BALAURUL: Asta are un substrat pedagogic. (Ellei) Hm! (pe tonul dinainte) Căci talentul e un mugure gingaş, se deschide încet, cu timiditate. De aceea, vă spun: răbdare, domnilor, răbdare, răbdare! (Ella tuşeşte) De ce stai lîngă fereastră? (intră Adam, se aşează mai la o parte)'.
BOGDAN (deschide catalogul): începem?
BALAURUL: Dumnezeu cu noi!
BOGDAN (în uşi): Antal Maria, (intră Marica; poartă o rochie neagră; e
foarte emoţionată). BALAURUL: Ei, Marica  dragă... sîntem nervoase?... Atunci să respirăm.
Calm, (strigă) mai calm! (Ellei) De ce mă calci pe picior? MARICA:   „Pajul fără grai", (pauză. Concentrîndu-se)   „Sîntem singuri,
voi   vorbi/ ne vede doar lana, tăcută..." DAN (Ellei, în şoaptă): Ce credeţi, cît se plăteşte la radio pentru un act?
(Ella nu înţelege, dă din umeri) MARICA: „Ne-aude numai turnul trist. Şi-aceşti pereţi de piatră..." DAN: Patru mii! Două acte sînt gata. Dacă'mi-aţiîmprumuta... MARICA: „Şi-aici, de-asup.ra noastră, în zarea nesfîrşită"... DAN (în şoaptă): Bani siguri!
MARICA: „Şi-aici, de-asupra noastră, în zarea nesfîrşită..." (i se fringe vocea)
BALAURUL (blînd): Nu-i nimic... ne odihnim... aşteptăm  puţin... Ei,
ei... De unde eşti, dragă? MARICA (printre lacrimi): Din Şimlău...
BALAURUL   (ca unui copil): Foarte bine! Ce comună plăcută! MARICA: Oraş.
BALAURUL: Aşa, eunoraşmai mic. (o priveşte, pe gînduri) Dar dumneata...
nu ai lucrat la Poştă? MARICA (încet, speriată): Nu mă cunoaşteţi?
BALAURUL: Cum să nu! (încurcat) La Sighişoara... poate ai jucat? MARICA: Nu mă cunoaşteţi? \(îşi netezeşte părul, face un pas spre el, privindu-l
ţintă: apoi începe să strige cu voce plină imitînd corul): „Jos tiranul, jos
tiranul!", „Călăul, călăul, călăul!" ELLA: Ce-i cu ea?
BALAURUL: Ei, ei... desigur, ştiam că te cunosc... dumneata eşti... MARICA: „Cineva în fund". „A treia voce",   „O femeie din popor". Nu
m-aţi observat? De zece ani stau în fiecare zi acolo, chiar în faţă.
N-am obiceiul să întîrziu. N-o luaţi în nume de rău... dar eu... pe
mine... sînteţi oameni învăţaţi...   dumnezeu să vă plătească... să
simţiţi numai o dată... o dată!... (iese în fugă) BALAURUL:  (după o pauză): Da... Aţi observat? Are tonuri adînci...
(lui Bogdan) Inscrie-o. Următorul. (Bogdan iese, revine cu Balerina). BALAURUL (amabil): Ia te uită! De cînd te gîndeşti să devii actriţă? BALERINA: De azi dimineaţă. Zicea o fată din balet, dacă treci la examen,
ai casă, masă — gratis. BALAURUL: înţeleg... Aşadar, nu simţi o vocaţie deosebită? BALERINA: Să ai ce pune-n supă — vocaţia vine ea!... BALAURUL (gînditor): Aşa? — Atunci să auzim   ce ştii. BALERINA: Numai o poezioară:   „Am intrat în casă /Pipa s-o aprind."
De... ei,  cel după care au numit fostul bulevard Goring... Petcjfi,
Petrjfi Sandor!
la începutul vieţii
95
DEMETRIU  (zîmbind): Şi ce crezi, de ce l-au numit după el?
BALERINA (nehotărîtă): Pentru o poezioară ca asta?! (îşi drege vocea) „Am intrat în casă /Pipa s-o aprind... pipa s-o aprind... pipa s-o aprind..." (se opreşte cu un zîmbet) La dracu' ! Şi doar ştiam! (După o clipă de gîndire) ' Acu' ce să facem?
BALAURUL (se încruntă ca să-şi ascundă unzîmbet); Ascultă... (se gîndeşte) E dimineaţă; te trezeşti... ridici capul, şi observi pe fereastră că liliacul a înflorit pe neaşteptate. Toată grădină e în floare, (segîndeşle) Poftim, restul — cum vrei. (pauză)
BALERINA (stă pe scaun, se întinde ca cineva care se deşteaptă; priveşte pe „fereastră", observă „florile", se dă jos, se. „îmbracă" în grabă: iese în „grădină", începe să rupă „florile" — unde e mai greu, se ajută cu dinţii: scuipă ce i-a rămas în gură. Tulpinile rupte le aruncă jos: cînd s-au adunat mai multe le ridică, face un „buchet", îl ia în braţe, porneşte cu el spre stradă, fără a uita să închidă poarta. începe să vîndă „florile11: „Cumpăraţi liliac, liliac cumpăraţi!" (oferă celor din jurul mesei: lui Demetriu): Nu sta pe gînduri, frumosule, cumpără domnişoarei; numai un leu bucata! (Demetriu „scoate" cîteva flori din „buchet", Balerina aşteaptă plata, el aruncă o „monetă" pe masă; moneta a căzut pe jos, Balerina o ridică, o scuipă) Să fie de saftea! (iese, înclinindu-se)
p4N (hohoteşte): Nu mai pot! Nu mai pot! Aţi văzut cum rupea florile? '^AN' Are ceva...
1 . ,jRUL: (imitîndu-l): „Are ceva..." Are talent, talent!  (intră Tibby, ',% \văr scund).
'•'" ....) u w Dumneata ce doreşti? 1 >'BY.  Am monologul nasului din „Cyrano". !kL1URUL. Poftim.
îiBBY (rti. ă): „Asta-i tot? Eu nu sînt mulţumit!
Un om ie duh,  amice, săgeţi ar fi svîrlit.
Sohirnbindde pildă glasul, eu  răspundeam aşa.
Ubiazr'c: Muşchetare, ascultă, nu-1 lăsa.
Oi':      1 să se-ntindă, retează-1 fără milă." ELLA (lui Dan, încet): Ce micuţ! Er ist wirklich komisch! TIBBY (recită): Un prieten:,, Nu se cade să bei mereu în silă,
Cu el muiat în cană: ia-ţi, omule,, ulcior.
Cu aere de pictor: E pisc? E promontor?
Un munte-ntreg arată! — Ia spune, la ce scop
— întrebi glumeţ — serveşte acest năstruşnic dop?
O fi o călimară? Cutie de mărgele?" BALAURUL: Mulţumesc, (prietenos) Unde lucrezi? TIBBY: Sînt tipograf.
BALAURUL: Frumos. Ce muncă frumoasă!
TIBBY: Nu vă osteniţi. Dacă nu mă primiţi acum, voi reveni la anul;
dacă nu mă primiţi la anul, mă întorc peste doi ani — şi aşa am să vă
plictisesc zece ani. Dar atunci vom fi cu toţii bătrîni şi nervoşi. De
aceea propun: primiţi-mă acum. BOGDAN: Doar sînt atîtea posibilităţi. Poftim,   de ce nu te înscrii la
medecină?
TIBBY: ... la drept, la textile, la veterinară — pentru că ... n-am chef, nu-mi încălzeşte inima. Ori poate că inima intră la socoteală numai de la 1 metru 70 în sus? — Port o sută de lumi în suflet, dar natura m-a înşelat cu zece centimetri. Şi... să mă plîng? Omul îşi cîştigă
96
ANA NOVAC
singur înălţimea. Bu puterea gîndului, a talentului. Priviţi-mâ-nu sînt eu înalt? nu sînt eu înalt?... Totuşi, dacă mă uit înainte, în viitor
BALAURUL (enervat): Astea le-am mai auzit! Viitor! (brusc) Dumneata eşti cu socialiştii?...
TIBBY (modest): Nu... sînt cu comuniştii.
BALAURUL: Mulţumesc... următorul.' (Tibby dă să iasă) Stai, spune drept: ai venit aici să înveţi, sau să faci politică?
da^aTto^t'1' eu nU văd aCeste lucruri  despărţite, si ca să vă explic BALAURUL   (furios): Ajunge!  Aici e examen, nu parlament! (Tibbv
iese. Lui Bogdan) Inscrie-1!... Stai!... Ce aştepţi? BOGDAN   (lui Adam): Un tînăr care promite..'.   (Intră  Iuditha). — Co-
man Iuditha. IUDITHA  (corectîndu-l): Juddy. BALAURUL: Cum? IUDITHA: Acelaşi — în engleză. BALAURUL: Şi... cu ce vă pot servi?
IUDITHA: Dacă m-aţi asculta în Julietta...  Dar vă previn:  merg pe o
cale proprie. Aduc o creaţie. BALAURUL: Aşa? S-auzim... '
IUDITHA: „Oh,  Romeo, de ce eşti tu, Romeo?... Aruncă numele tatălui tau, care poate compromite origina mea nobilă... Ah, se luminează — păcat! Trebuie să te pierzi în depărtare... Romeo, iubitul me simţi cum se zbate în sufletul meu... furtuna emoţiilor?" - F>
BALAURUL: Nu... Dar de ce te smuceşti aşa, drăguţă? Nu te poU normal?
IUDITHA: Normal poate oricine... Atunci — unde e creaţia? BALAURUL (gînditor): Aşa e... creaţia... In dreapta e o uşă. IUDITHA (speriată): Ciudat... încă din copilărie ceva mă atrăgea spre scenă...
BALAURUL: într-adevăr ciudat... La revedere.
IUDITHA (repede, febril): Am jucat ca amatoare. Un ziar german a publicat şi un articol: „Die kleine Fee". Pe româneşte: „Mica zînă"... Am şi un album cu fotografii (scoate albumul din poşetă) Asta-i un joc d'e Crăciun... aici, ca balerină... asta — de cînd'eram sugaci: „Juddy într-un lighean cu apă" — nu-i dulce? încă de pe atunci mi s-a' prezis un viitor strălucit. Am fost un copil neobişnuit de deştept.
DAN: Şi cînd v-aţi dezobişnuit?
IUDITHA: Ce ironic sînteţi! (cochet) Dar la mine ati nemerit-o: mor după ironie!
BALAURUL (ca şi cum s-ar teme să n-o lovească): Ieşi afară! IUDITHA (demnă): Vă rog, nu ţipaţi! înţeleg şi încet! Dar vă previn: ori
ajung artistă, ori... BALAURUL: Bei vitriol? Asta n-o pot împiedica. De ce plîngi? IUDITHA: Atît de tînără — şi n-am avut încă nici o bucurie... BALAURUL: O să ai — ai să naşti un copil, şi aşa mai departe. Dar acum,
ieşi   te rog. Pleacă! IUDITHA: Şi nu pot să sper?...
BALAURUL:  Poţi... Apă!  (Iuditha iese) închideţi uşile. Apă! ELLA:  (zîmbind): Cunosc acest gen: intră şi pe fereastră. BALAURUL: La dracu'!... m-a chinuit de moarte! „Juddy într-un pahar cu apă!"
BOGDAN (lui Adam): Un produs specific al marelui capital. (După catalog) Cardas Andrei!  (intră Andrei)
la începutul vieţii
97
BALAURUL (stă nemişcat, cu capul între mîini, fărăsă-şi ridice ochii):Da...
vă ascult. ANDREI:
„Multe flori sînt, dar puţine Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieţii Dar se scutur multe moarte.
E uşor a scrie versuri
Cînd nimic nu ai a spune"...
BALAURUL (ridică capul): „nu ai a spune"... ai, aaa...  (îl recunoaşte)
Mulţumesc. Următorul. DEMETR1U: Nu înţeleg...
BALAURUL (lui Andrei): „A"-ul dumitale e închis, n-ai ce începe cu ei.
Ti-am explicat odată, (enervîndu-se) Da sau nu? DEMETRIU: Permiteţi-mi să... ANDREI: Mulţumesc, nu-i nevoie! (iese) BALAURUL: Următorul! ADAM (lui Bogdan): O clipă, te rog. BALAURUL   (bate din picior): Următorul! ADAM: Aţi respins un om fără să-1 ascultaţi. BALAURUL: Şi ce doreşti, mă rog? ADAM: Chemati-1 înapoi. DEMETRIU: Şi eu sînt de părere... ELLA (ronţăie o bomboană): Şi eu, şi eu... BALAURUL: Mănîncă-ţi frumos bomboana.
BOGDAN: îmi permit să atrag atenţia comisiei asupra faptului că tînărul acesta e muncitor. Chiar dacă din punct de vedere artistic se prezintă mai slab, — politica noastră de clasă ne impune...
BALAURUL (nu înţelege): Ce vrea?
ADAM (tăios): Greşeşte! Nimeni nu impune să primim oameni  lipsiţi de
talent. Fiecare are însă dreptul să fie ascultat. BALAURUL   (blînd): Te pregăteai să fii tîmplar, sau lăcătuş? ADAM: Pedagog.
BALAURUL: Foarte interesant, (brusc) N-ai de gînd să te ocupi cu educaţia mea? —Sînt orfan! (Adam vrea să intervină, Balaurul nu-l lasă) Ajunge! Nu mă priveşte ! Din partea mea, — educaţi, săriţi, cît vă place! Dar pînă la poarta asta! Aici e teatru, pricepeţi! Aici se munceşte, se crează!
ADAM: Pentru ce? (toţi îl privesc miraţi) Cu ce scop?
ELLA: Cu ce scop? Arta a existat întotdeauna. Oare frumosul înşine nu-i scop?
ADAM: Nu.   (cu  tărie) Nu-i scop!
BALAURUL: Următorul!
DAN: Ce-aţi zice de o scurtă pauză? Domnilor, zece ani pentru o ţigară!
(toţi se ridică,  vorbesc tare, fumează) BALAURUL (îşi strînge hîrtiile de pe masă; lui Adam) :Am spus: Ajunge!
Nu mă învăţa pe mine. Sînt mai bătrîn, am văzut mai multe ca dumneata. ADAM:   Dar nu vedeţi principalul...
BALAURUL (se ridică de la masă): Spune-mi, îţi place să priveşti stelele? ADAM:  De ce?
7 — V'. Romînoască
ANA NOVAC
• BALAURUL: Calmează. Vezi aceste boabe de griş? Aproape fiecare e de milioane^ de ori mai mare decît pămîntul nostru. Priviţi de ne Sinus, nu sîntem decît o f arinii tură, o iluzie ' ADAM: Totuşi, v-aţi zbătut zeci de ani ca să păstraţi această iluzie: teatrul De ce nu v-aţi odihnit la soare? Priviţi din Sirius, sîntem o iluzie? Se poate, dar nor privim de aici. Măsura noastră e pămîntească- asta n-o poate schimba nici o filozofie. De cînd trăiesc oameni pe acest bob de gnş mciodată nu s-a dus o asemenea bătălie pentru^ viată mai buna. Nu ştiu cum e privit acest lucru pe Sirius" dar judecind cu cap pammtesc, cel ce evadează din ea e un om mărunt, jalnic în dosul oricărei teorii s-ar ascunde J '
?Îuti?tt(c« a Urmârit fSCUţia'  agitat): A?a e= ^ cred că...
iS li'6- m gef de ParCă ar alunga ° muscă- Lui Ada™): Mărunt, jalnic,  totuşi   nu te-ai jenat să baţi două săptămîni la uşa mea
ATUivei nevoie de muie, asta-i situaţia, domnule erou * ADAM: Asta-i situaţia. Iar dumneata poţi fi liniştit: abuzezi de ea din cTl'JTl      \ C, toat? astea; nu-mi pierd speranţa: am convingerea t3 a t attS VOm VOrbă & în aItă disPOzitie.
a n * m /        Ma tPm că vei renunţa la această plăcere.
ADAM (ginditor): Veţi rămîne singur. Cu dumneavoastră sau fără vom face un teatru nou.
?Ăa^tu^HL (rîde): Cine' dumneata? Cum? Mă interesează.
ADAM: Va interesează? V-o spun: greu, stîngaci, cu mii de lipsuri dar il vom face: asta e principalul. Iar dumneata ne vei privi cu mîinile încrucişate... ^
BALAURUL   (tare):   începem,   (mergind spre masă; obosit)  Cine te-a
chemat aici? / ADAM (senin): Partidul.
BALAURUL (din nou cu furie): Ce? Ce fel de partid? Eu sînt independent şi n-am sa îngădui... '
ADAM: Glumiţi? (liniştit) Teatrul e subvenţionat de baronul Fabian fabricantul de cherestea. Dacă lui îi place, jucaţi Shakespeare. Dar
pat attCoTTTre t    -P° a' vă Prezentati cu cea mai jalnică operetă. bALAUHUL: Minţi!
ADAM: Iar dumneavoastră înghiţiţi totul. Ii şi zîmbiti' BALAURUL (urlă): N-am zîmbit niciodată! ELLA: Doamne! Aţi turbat?
ADAM (cu încapăţînare): Ba zîmbiţi! Şi îi veţi zîmbi atîta timp cît vel i ii la cheremul lui!
BALAURUL (face un efort supraomenesc să se stâpîneascâ): Stii ce înseamnă asta proces fiscal?... Dumneata sugeai biberonul cînd'eu... De 17 ori ne-au rechiziţionat decorurile... Dar ce rost are? ...Sînt un om calm... un om potolit... vă rog în genunchi, nu mă scoateţi din minţi! Vă rog m genunchi... (se îndreaptă brusc, se duce la masă, bea un pahar cu apă; apoi iese cu capul sus, cu paşi măsuraţi; pauză. O clipă, toti privesc în urma, lui, încremeniţi. Danenehotărît: ar vrea să plece, dar si să rămînă. Pînă la urmă, o şterge neobservat. Ella porneşte şi ea, dar se răsgîndeşte, se întoarce de parcă ar fi uitat ceva, şi se aşează la marginea mesei, ca şi cum ar sta numai întîmplător, pentru o clipă. Bogdan, Demetriu şi Adam stau unul lîngă altul, formînd un grup.)
DEMETRIU (respiră adînc, luînd parcă o hotărîre): Bine, vom mai vedea Eu aşi fi vrut... (brusc) Iată ce-i... la politică nu mă pricep, dar tehnica vorbim o cunosc. Dacă această pregătire a mea poate fi cuiva de folos
\
la începutul vieţii
99
vă pun la dispoziţie două-trei după amieze pe săptămînă. încă ceva-propun să-1 chemăm înapoi pe tînărul ăsta, pe Cardaş. Asta am vrut să spun. Şi acum, pentru că e tîrziu, să continuăm, domnilor. BOGDAN (solemn, luînd locul Balaurului): Da, să continuăm.
Cortina ACTUL III
Sală de cursuri la Institutul de teatru. Cîndva a fost hol sau sufragerie, într-o vilă particulară. In faţă, o uşă care duce spre coridor, alta spre bibliotecă. La dreapta, o uşă spre grădină. Peretele din stînga e aproape în întregime ocupat de fereastra prin care se vede grădina. In faţa ferestrei, cîteva coloane; mese cu scaune în loc de bănci; în colţ, o catedră; în faţă, un podium pentru repetiţii. E începutul verii. Au trecut mai bine de doi ani. La ridicarea cortinei, Balaurul intră în clasă, urmatele Bogdan.
BOGDAN: Repet; e vorba de un spectacol pentru ţărani... piesa mai are stîngăcii, dar pentru un începător... merită atenţie...
BALAURUL: începător?!... De 20 de ani asasinează publicul cu jocul lui anost. Dar asta nu ajunge, 1-a apucat inspiraţia! Doamne iartă-mă, acum scrie drame!
BOGDAN: Totuşi, o încercare...
BALAURUL (nu-l ascultă): Poate ştii dumneata, de  ce  o fi mîzgălind
atîta hîrtie?... BOGDAN: Permiteti-mi să nu vă răspund. BALAURUL: Nu!
BOGDAN (după o pauză, gînditor): Cînd Vandalii au invadat Roma, n-au
observat capodoperele ce împodobeau coloanele antice. BALAURUL: Mai clar!
BOGDAN: E o necesitate istorică, ca să mă exprim astfel. Clasele care
se ridică sînt totdeauna mai rudimentare. ... Vreau să spun că.... BALAURUL: Mai scurt!
BOGDAN (oftează, ca şi cum er ceda în faţa unei forţe): Trăim sub regimul
de dictatură a proletariatului. BALAURUL (supărat): Poate că dumneata! Mie nu-mi dictează nimeni!
Şi dacă mă bateţi mult la cap, mîine îmi dau demisia, nu, încă azi!
...De ce rîzi, mă rog? BOGDAN: Au trecut doi ani de cînd ne ameninţaţi zilnic. Totuşi, dacă
nu mă înşel,  sînteţi încă aici, spre mulţumirea noastră, a tuturora.
Munciţi, predaţi... Ba mai mult: aţi început chiar să vă integraţi. BALAURUL (speriat): Eu?
BOGDAN: Nu frecventaţi oare cursurile de marxism? (zîmbeste) Dumneavoastră, protestul întruchipat! (cu patos) Ce ar putea dovedi mai grăitor forţa invincibilă a colectivului?!
BALAURUL (buimăcit),: Ce... Ce colectiv?... M-am obişnuit cu ţîncii ăştia, atîta tot. Cît despre curs... Păi, dacă nu mai auzi decît „dialectica în sus, dialectica în jos"... M-am înscris şi eu, de curiozitate... Aici nu-i nici o forţă.
BOGDAN (se înclină): Scuzaţi-mă, dar nu mi-am terminat încă referatul pentru şedinţa de azi. (Face un pas, se opreşte) Era să uit: piesa despre
7*
100
ana novac
care v-am  vorbit.   (Ii întinde un manuscris;  iese.  Balaurul face nu
IToi leÂTmZZs^-T" ? dirP™^ *"P* elnetZerZ apoi deschide manuscrisul , il răsfoieşte; începe să citească- pare întîi mirat, apoi din ce in ce mai furios. Se uită în jur, căutînd parcă ne cineva  pe care sâ-şi verse  necazul ) <-uuuna parca pe
ADAMrBa^ur»ldiSPre bWi0te^ se°Pre?te nngă bătrîn): Buna eliminata-
bat ^^^^ ^^^^'^^^^^ de'şedinţă!^* ^ ™
^Iimîl'ft^ TŞinal Ce-i'as a? j'
mlamT fiSlinlt de ?f ° dra^ă ^ d0UăZ6Ci * trei de tâlcuri. balaurti^^/ " (^m, care a început
BALAJJRUL: ^a^alu?^^"8' P°at6 ^
ADAM: „Vandalii" aceştia despre care vorbeşti dumnpniai cut;
stăteau cu analfabetismul? Pentru z^â^^^&l^Z ridica e pe cale să-1 lichideze. Ce barbarie! In ultimi anSau dih£ nu PT st^rer31 Un mm0n de °ameni aU ™' POsibilitTtetsă^
BALAURUL: Bine, bine, dar de ce ţipi?
ADAM: Pentru că mă revoltă! De ce sînteţi nedrept? Dacă vreodată o ch^,
l c^fmrdoT^oadaCă-a reSPeCtat, talentUl' daCă *'%trat0^ e curata menirea  - e clasa muncitoare I Scopul nostru
BALAURUL (nerăbdător): Bine
ADAM/«Sfa/ V1 C8le bandiţi' pr°Şti' SarIata»i? Da, dar asta nu-I schimbă .
(^faurul face un gest de nerăbdare) Nu sînteţi de acord? AdrnTt si n at »nm     mai Un lucru:      sa sPuneti de ce? ?1
iritr^L/^^W/f^: !V'('"('ral- sînt ^ dezacord în general c, toate! rcfeorfaa aferat)- Şi... ce, nu mai începe şedinţa asta od\uP (iese repede; Adam îl urmează zîmbind) ' dald!
MARICA. „Cine I „A stat de vorbă" cu directorul tttîdv a mseamna că iar va fi tămbălău la oră.
UBBY: Dimpotrivă, asta înseamnă că va fi blînd ca un mieluşel D-K-ă
tSt'catrT' £înteIegi CU,Gl dG mlnUne- <*° f*"** baTcă, sZZe nişte caiete  Lia sta rezemată de o coloană; priveşte pe fereastră; Marica şade pe podium,  lingă ea; citeşte) ,^a,ua LIA: Cînd începe lectura?
î?aBiPro: Acu?i: trebuie să vină şi ceilalţi. MARICA (ridică ochii din carte). Ce lectură?
Ît^to piesă' E Vorba s~° Jucam-la tară. Sv^^rt" In tlmpuI examenelor?! Cine a spus? aÂcJa BA°gdan- h 0 sabina politică, nu pricepi?
TTRRY   T (°fteaZă) Numai de m"a1' aj«ta dumnezeu mîine la marxism -
MAR TP A Lamarxifsm nu aJută- E împotriva principiilor lui.
MARICA: Nu cu tine vorbesc. Tu vezi-ţi de scris, (stă cu cartea deschisă
la începutul vieţii
101
dar nu citeşte; se vede că o frâmîntă ceva; brusc, ginditoare) Eu înţeleg... lumea e materială.... n-a creat-o nimeni, şi aşa mai departe... Dar atunci
cum s-a făcut? .       . ,
TIBBY (simulînd mirarea): Nu ştii? In şapte zile: m prima zi apa, in a doua zi cerul  .(Lia izbucneşte într-un ris zgomotos.)
MARICA (cu ciudă prefăcută): Mare minune! Rîde, rîde mereu... Cînd a venit la noi, era ca şi moartă... „   „ „ , .
LIA (zîmbeste): Si acum, mă trezesc în fiecare dimineaţa mmd.şi grozav de flămîndă... Mă bucură soarele, pîinea cu marmelada Nu nu-mi fac iluzii c-am să ajung o mare actriţă. Dar am ambiţie! Şi inca ceva... (se opreşte, încurcată) ■    „ ~      , „ nor
TIBBY (recită): „Cînd vorbeşte de Oneghin, o epoca 11 suna-n glas Dar nasturele de la haină de-o lună tot rupt a rămas".... Apropos, de ce nu 1-1 coşi?
TIA- (sveriată)' Cum... ce-ti veni?
TIBBY: Foarte simplu. Te duci la el, şi-i spui: „Tovarăşe director, va
lipseşte un nasture." LIA (oftează): Nu pot...
TIBBY (privind-o): Ce copil eşti! Şi doar ai fost măritata! LIA- Cînd? Nu-mi amintesc, (rîde) Nu-mi amintesc.
MARICA (se plimbă în sus si în jos cu cartea în mîna): „Irasaturile caracteristice ale Renaşterii sînt: întîi:...." ^ TIBBY (îsi astupă urechile): Stimată ciocănitoare!
MARICA:',,... Omul se eliberează din cătuşele misticismului (se opreşte, necăjită) De ce vă bateţi joc de mine?
LIA: Cine-si bate joc? . „ „  Tr, ,st,
MARICA (o imită): Cine-şi bate joc!... înţeleg, nu mai smt tinara. lnvaţ. Rîdeti dacă vă place. Dar eu simt cum mi se deschide capul asta greu... De oboseală şi de bucurie, mă podidesc şi lacrimile şi parca m-aş înnălta mereu, şi parcă în jurul meu e tot mai multa lumina! (oftează) Iar am visat examenul... In fiecare noapte.... ^
LIA: Aseară ai mîncat mult. (priveşte pe fereastră) Asta nu mai e primăvară. E vară adevărată!
MARICA' Se făcea că erau aici în clasă... Mă asculţi?... Profesorii, toţi in nep-ru, stau în jurul mesei; iar Bogdan, asistentul, îmi ace semn sa ma apropii. Spune-mi, zice, în ce an s-a născut Lope de Vega? - Lope de Vega? Dar nu-mi amintesc, nu-mi amintesc nimic. — Atunci, zice, nu te pot ajuta, şi mă priveşte cu nişte ochi, de şi acum ma apuca groaza. Ştii cu cine am cinat aseară? - De unde sa ştiu eu; - Cu Karl Marx! — zice....
TIBBY (rîde): Bună! Straşnică! (Liei) Ce zici?
LIA (distrată): Da... adică (brusc) Ce aveţi toţi cu el/ ^
TIBBY' Ce are el cu noi? N-apuci să deschizi gura, el a şi sânt. (imitind).^ Ce ne învaţă marxismul"? Dacă intră în clasă, dacă se aşează daca strănută, pe  toate le face în   numele   lui Marx şi  cu o  astlel de mină... (Lia îl priveşte ţintă) Ce-i?
LIA: Mi-am adus aminte... nimic... nimic... (Intră Mihai, se uită împrejur).
TIBBY: Ana e în grădină.
MIHAI (iritat): Te-am întrebat ceva? (vrea să iasă, dar în uşă se opreşte,
nehotărît) E singură? TIBBY: E cu Pavel, învaţă. (Mihai iese). ^ .
MARICA (oftează): Aşa o duc de doi ani, de cînd ne-am mutat la camm.
102
ANA NOVAC
Dumnezeu să-i înţeleagă: dacă se iubesc, de ce se ceartă mereu? Iar
dacă nu, ce mai aşteaptă? TIBBY: Ana e secretara organizaţiei de studenţi, iar Minai se sustrage
de la orice muncă. El joacă la teatru, se crede artist format... După
mine, e doar un încrezut. (îndreptîndu-se din umeri) Ce-o fi găsit la
el, zău că nu înţeleg. LIA: Balerina! (toţi se întorc spre ea) A adormit în grădină. In jurul ei
o grămadă de cărţi... vîntul le răsfoieşte... TIBBY: Ce să-i faci? (zîmbind) înainte de examene o apucă un adevărat
acces de învăţătură... Cică într-o noapte s-a trezit din somn, şi a început
să strige: .,Nu voiu sicriu bogat/ Făclie şi flamuri,/ Ci-mi împletiţi
un pat/ Din tinere ramuri!"  (rîd toţi) BALERINA (din uşă, somnoroasă lui Tibby): Ţie-ţi vine uşor. Ai făcut şi
liceul. TIBBY: O clasă.
BALERINA: Şi asta e ceva. Eu abia acum dau examen de semestrul doi. Eri, la istorie, mi-au picat fenicienii... Acum un an, nu ştiam cine sînt fenicienii... (repede, ca pentru sine) „Popor navigator, făceau comerţ pe ţărmul Mării Mediterane..." (se aşează pe o bancă; legănîndu-şi picioarele, visătoare) Marea Mediterană... Siria... Piramidele... Ce multe oraşe sînt!... Şi în Africa sînt oraşe... înainte nu era decît pădure, pădure, şi iar pădure... restul 1-a născocit omul... S-a apucat şi a născocit un vapor... Sau a născocit să scrie pe hîrtie! (Marieăi) De ce rîzi?
MARICA: Aşa... nu mă luaţi în seamă... iată la ce mă gîndesc: Eu, Marica Antal stau aici, şi pricep toate astea! ... Eu, Marica Antal, înţeleg Marea Mediterană... piramidele!
TIBBY: Ştii că eşti nostimă! (caută ceva; răscoleşte cărţile pe masă) Era aici, ce dracu'... Nu mi-aţi văzut stiloul?
MARICA: Da, ţin minte (toţi caută stiloul).
TIBBY (se opreşte necăjit): Nu-i!
ANDREI (intră): Ce nu-i?
TIBBY: Un stilou. Acum o clipă am scris cu el. îmi amintesc precis. ANDREI: A fost cineva?... MARICA: Numai eu şi cu Lia.
BALERINA: Şi eu. (stă în acelaş loc, nemişcată, cu ochii larg deschişi: toţi se
întorc spre ea; pauză penibilă) ANDREI: ... Vezi în căptuşeală... aşa am păţit odată cu un creion. TIBBY: Se poate... deşi îmi amintesc precis... aici parcă simt ceva...
(scoate stiloul) Ciudat... într-adevăr... extraordinar. BALERINA (izbucneşte în plîns, tremurînd din tot corpul): Nu eu! N-am
luat nimic! ... ucideţi-mă... să mi se usuce mîna!... MARICA: Ce-i cu tine? S-a găsit doar... s-a găsit! (o mîngîie) BALERINA: Să mi se usuce mîna... Voi toţi v-aţi gîndit... ştiu eu!... ANDREI: Ce prostie! Nimeni nu s-a gîndit la nimic. BALERINA: Pe cuvînt?... Pe tine te cred. Dar vezi, să nu minţi! ANDREI (solemn): Pe cuvînt! Ei haide, ajunge, caraghioasă mică... Să-ţi
cumpăr o îngheţată?... (o duce spre uşă, împreună cu Marica) BALERINA (printre lacrimi): Una mare!
(Ies toţi trei. Lia priveşte după ei, ginditoare. Intră Bogdan, vrea să treacă spre grădină, dar văzînd-o pe Lia se opreşte.)
BOGDAN (recită cu nuanţă de ironie): „Unde rătăceşte privirea-ţi blîndă oare?/ Ce e ce-n depărtare ea caută mereu? Ori poate umbra neagră a unor vremi trecute..."
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
103
LIA (fără să se întoarcă): Da, umbra neagră a unor vremi trecute... BOGDAN (rîde): A, capitolul amintirii? Parcă a plîns cineva... /Ori mi s-a
părut?... Ce mă priveşti aşa? LIA (nu imediat): In ultimii ani am vrut de multe ori să te întreb... nu
te simţi puţin... stingherit? BOGDAN (zîmbind): Iată o întrebare care-ţi seamănă! Mă simt ca oricare
altul care a înţeles... LIA (imitînd tonul lui): ...Că trebuie să lupte pentru o viaţă mai bună,
alături de proletariatul care construieşte... BOGDAN: Fără ironii! (pauză) Ce-ţi scrie surioara?
LIA: îmi trimite salutări din vîrful Alpilor. Sora mea e o turistă.pasionată. BOGDAN: Şi dumneata?
LIA: Şi eu sînt pasionată. De ce te încrunţi?
BOGDAN (sec): Vezi numai să nu ţi se facă poftă de Alpi.
LIA (rîde): De ce nu?
BOGDAN: Sînt lucruri cu care nu se glumeşte. LIA: De ce nu?
BOGDAN (întunecat): Azi eşti bine dispusă. LIA: Grozav!
BOGDAN: Lia, ce-i cu dumneata? LIA: Nimic.
BOGDAN: La drept vorbind, nu-mi place. Azi sora, mîine mama... LIA: Ei, şi?
BOGDAN: Te pomeneşti că poimîine îţi vei aduce aminte că eşti încă
cetăţean italian. LIA (privindu-l în faţă): Te pomeneşti! BOGDAN (complet buimăcit): Te previn... LIA: Dumneata m-ai mai prevenit odată.
BOGDAN (şi-a regăsit stăpînirea de sine; serios, aproape grav) .... că păşeşti pe marginea unei prăpăstii. Sînt numai două căi: cea pe care mergem noi, şi calea bombelor, adegener arii... Dumneata ai de ales, fetiţo.
LIA (nu ştie ce să creadă; cîteva clipe îl priveşte în tăcere, stăruitor, ca şi cum ar vrea să pătrundă in adîncul gîndurilor lui. Bogdan suportă neclintit examenul. Lia brusc, cu emoţie): Iartă-mă, acum o clipă eram gata să...
BOGDAN: Tîrziu. (Stau faţă în faţă, se privesc. De odată el izbucneşte într-un rîs atît de vesel, că fata se dă speriată în lături) Ştiam!... De trei ani aştept asta! Răbdare! N-ai motive să te nelinişteşti... cazul dumitale e clar:... eşti cetăţean italian, (cu o nuanţă de invidie) Cetăţean italian... Vreau să-ţi spun: în toate te poţi bizui pe mine; şi încă ceva... (dinspre culise se aud voci, gălăgie; intră Ella, Demetriu, Balaurul).
BALAURUL: Democrit!
ELLA: Aristotel!
DEMETRIU (privind în fur): Aici nu sînt. Să-i căutăm în grădină. ELLA (reţinîndu-l): O clipă! Cine a spus că la baza existenţei stă focul,
şi aşa mai departe? DEMETRIU: Heraclit! BALAURUL: N-am zis eu?
ELLA: Dumneata ai zis? Dumneata?!... Am martor!
BALAURUL: La urma urmelor, mi-e tot una. Mă supără numai că ai un
orizont atît de strimt. ELLA: Voi lua cu împrumut dintr-al dumitale! Am un orizont strîmt!
Dar cine n-a ştiut două întrebări ieri la seminar? Stai că mi-am notat...
104
ANA NOVAC
BALAURUL: Iar dumneata toceşti, o ştie toată lumea! Eşti o tocilară! DEMETRIU: Ajunge! Ajunge! Sînteţi mai răi decît copiii...  (Toţi ies
spre grădină, certîndu-se). (Lia şi Bogdan îi urmăresc cu privirea pînă
dispar.)
BOGDAN (se ridică): Plec. Curaj, şi nu uita: orice s-ar întîmpla, poţi conta pe mine. Ai înţeles? (Lia dă din cap. Bogdan îi ia mîna, o duce la gură. De afară se aud vocile studenţilor. Bogdan iese repede. Intră Ana, Marica, Tibby, Pavel, cu manuscrisul pe care Bogdan i-l dăduse Balaurului.)
ANA (Liei): Andrei n-a fost pe aici? (Lia nu răspunde) Nu l-ai văzut
pe Andrei? LIA (tresare): Nu... adică da... a fost... MARICA: Trebuie să vină.
TIBBY: La 11 avem curs. Eu zic să începem fără el. ANA: Să începem.
MARICA: Să ne aşezăm, copii, (se aşează) Cine citeşte? PAVEL: Eu. (citeşte) „Holda lui Vasile Făiug". LIA: Cum?
MARICA: Fii atentă, te rog..
PAVEL: „Dramă politică în 3 acte, 15 tablouri" (Tibby fluieră).
PAVEL: „Personagiile: Gheorghe Pîntecuţă; chiabur, Alexandrina, nevastă-sa, chiabureai, că; Vasile Făiug, ţăran sărac; Furtună, din biroul organizaţiei de bază; un tovarăş de la raion, paznici. In ograda chiaburului. Gheorghe Pîntecuţă, tip specific de exploatator, apare de după şopron cu o biciuşca în mînă. Bătînd un cîine cu sălbăticie: — Na javră, na, satură-te! Dînd cu ochii de Făiug, care tocmai trece, se sufocă, apoi prinzînd curaj: — Las-că mă socotesc cu voi, neam de calici! — Oftînd, ca pentru sine: — Dă doamne să vină mai repede americanii, ca să pot exploata din nou! (scurtă pauză, rîsete.) I-a venit un gînd, un gînd rău. Ochii lui Pîntecuţă se fac mici, ca de pisică: chiaburul ia o hotărîre şi brusc se îndreaptă spre fund. O vacă muge prelung." (toţi rîd).
PAVEL: Am terminat.
VOCI: Mai departe! Mai departe!
PAVEL (răsfoieşte textul): „Tabloul VII. In fund arde grîul lui Făiug. Primul paznic: —-Vasile, mîndreţea ta de grîu arde! Făiug priveşte lung la fiecare, apoi cade pe butuc, asudat, cu capul în palme. Tăcere grea. Furtună, punîndu-i mîna pe umăr: — Haide, mă Vasile. Nu. te lăsa doborît de ghiara chiaburului. Să n-o uiţi, Vasile Făiug, durerea ne oţeleşte pe noi! Să n-o uitaţi, fraţilor! Toţi: — N-o să uităm! — Furtună către ceilalţi: — Bietul Vasile!... No, eu mă duc la regională. Iese",  (toţi rîd cu hohote.   Pavel închide revista).
PAVEL: Văd că nu ne înţelegem... Vi se pare poate că e o glumă... greşiţi! E o sarcină, tovarăşi.
ANA (mirată): Ce fel de sarcină?
TIBBY: Lui îi place să exagereze.
PAVEL (enervat): Dar cînd vă spun... îmi place să exagerez!... (se înclină)
Vă foarte mulţumesc... BOGDAN (apare în uşa bibliotecii): Nu s-ar putea mai încet? Dincolo se
lucrează, (vrea să iasă) PAVEL: O clipă! (Bogdan se opreşte) Voiam tocmai să vă căutăm. BOGDAN: Despre ce e vorba?
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
105
PAVEL (îi întinde manuscrisul): Ne-aţi recomandat-o pentru munca ia
ţară. Cunoaşteţi piesa? BOGDAN: Odată ce am recomandat-o... de ce? ANA: E adevărat... v-aţi gîndit s-o jucăm?
BOGDAN: Citiţi-o pînă la capăt, pe urmă stăm de vorbă, (e grăbit)' TIBBY: Atunci vă bateţi joc. (Lia urmăreşte scena cu încordare) BOGDAN (se opreşte în uşă, iritat): Lucrarea a l'ost apreciată. Ciudat,
cu   toţii greşim, sîntem   nişte   proşti, numai studenţii anului III
dramă gîndesc just! ANA (dezorientată): Aici... trebuie să fie o neînţelegere... BOGDAN (insinuant): Nu-i plăcut să ai neînţelegeri cu partidul... ANA: Nu cred! Spuneţi ce vreţi, dar partidul nu poate accepta  o piesă
ca asta !
MARICA (speriată): Linişteşte-te, draga mea!
LIA (o apucă pe Marica de mînă, şoptind emoţionată): Las-o să vorbească! ANA: Vorbiţi în numele altora! Dar dumneavoastră ce credeţi? BOGDAN (demagog): Nu-i sarcina mea să judec. Cred ceea ce trebuie crezut. TIBBY  (strigă): Orbeşte? Dar cine cere asta?
BOGDAN (sentenţios): Ochiul partidului vede mai departe ca al meu. ANA:   Tocmai el m-a învăţat să-mi folosesc ochii  proprii, (disperată)
Parcă vorbim alte limbi. E atît de simplu!   Noi vă întrebăm, nu,
vă rugăm să ne spuneţi, dar sincer, din toată inima... BOGDAN: Bine, am să vă spun.    Sincer? Shakespeare scria mai bine. Dar
se  vede că problemele colectivizării nu l-au interesat, (zîmbeşte,
schimbînd  tonul)   Pentru noi, tovarăşi,   importantă e înainte de
toate intenţia, ca să mă exprim mai concret... ANA  (aprinsă): Important e înainte de toate adevărul, să credem fiecare
cuvînt! Altfel se spulberă orice intenţie! BOGDAN (ca şi cum n-ar fi auzit): ... O idee simplă, precisă! Acum nu-i
timp  de discuţii!... TIBBY: Nu pricep, vreţi să spuneţi că noi nu discutăm? BOGDAN (urcîncl tonul): Iată pe unde răbufneşte idealismul, rămăşiţele
mentalităţii burgheze! Vreau să spun că noi construim tractoare, noi
ridicăm fabrici...
ANA:  ...şi un om nou, care iubeşte arzător adevărul şi nu se lasă intimidat de fraze!
BOGDAN  (o priveşte lung, apoi pe tonul dinainte): Marii noştri dascăli,
ne atrag atenţia de repetate ori... LIA (nu se mai poate stăpîni, aproape involuntar): Unde? BOGDAN  (privind-o  ţintă): Să fim fără cruţare, fără cruţare faţă de
clementele care...   (Anei) Dumneata rîzi? ANA: Ca să nu plîng. Noi vrem să jucăm oameni adevăraţi, care gîndesc,
se bat, suferă, ca mine, ca el! Dar ăştia?... Grîul arde şi ei se uită la
flăcări, ţin discursuri, se vaită!... Şi dumneavoastră vreţi s-o jucăm!
Vorbiţi de partid... Nu ştiu, nu înţeleg, dar mi se pare că noi ne-am
înscris în două partide diferite! BOGDAN (ameninţător): Te previn...
LIA (se ridică, buzele i se mişcă, dar nu e în stare să scoată nici un cuvînt.
Iese în fugă) (tăcere nedumerită) MARICA  (seridică): Poate i s-a făcut rău..'. Doamne fereşte! (vrea să iasă) BOGDAN (îi pune mîna pe umăr): Am să mă duc eu. (Anei) Mai stăm noi
de vorbă. Pînă atunci te sfătuiesc, gîndeşte-te, caută să găseşti de
106
ANA NOVAC
unde provin aceste îndoieli, aceste idei nesănătoase! Spor la muncă, tovarăşi, (porneşte, dar din uşe se întoarce) încă ceva, disciplină, mai multă disciplina!  (iese)  (toţi stau pe loc, buimăciţi)
ANA (se îrtoarce): Ce staţi aşa?
PAVEL (posomorit): Cum vrei să stăm?
TIBBY: Idealism... rămăşiţele mentalităţii burgheze! Vă felicit! PAVEL: Nu înţeleg! Spuneţi ce vreţi, nu înţeleg!... Parcă ar fi un coşmar! ANA: Nu e coşmar. E o luptă!
TIBBY: S-a hotărît, va să zică ! Cu începere de azi, nimeni nu mai discută !
E o rămăşiţă burgheză. MARICA: O fi avînd şi el puţină dreptate, că prea mult vă sbuciumaţi
cu toţii... ANA: Termină! (toţi tac, mîhniţi) PAVEL (brusc, cu sinceritate): Ah, dacă aşi putea... ANA (ridică ochii spre el; încet): Ce ai face?
PAVEL: Un milion de afişe, iată ce! Aşi desena pe fiecare, cu litere uriaşe: „Scriitori, redactori,   critici:   publicul nu e mai prost ca voi!"... TIBBY (aplaudă zîmbind): Se aprobă!
PAVEL (înviorat): Poate că nu I-a citit pe Cernîşevski, dar şi fără asta se deosebeşte minciuna de adevăr. Da, se apropie timpul cînd versul fals va fi pedepsit ca sperjurul; demagogii vor sta în rînd cu alţi criminali, şi numai cea mai curată mînă va îndrăzni să se atingă de condei, (toţi aplaudă zgomotos) MARICA: Linişte! Lăsaţi-1, lăsaţi-I să spună! (pauză) PAVEL (ridică un pahar imaginar; vorbeşte solemn, jumătate serios, jumătate în glumă): Să închinăm în cinstea artei sfinte! In viaţa măruntă, întunecată, din trecut, — flacăra ei lumina înainte drumul. (Intră Dan, se opreşte în uşă, ascultă) Azi, iată toastul meu: Să fie arta nouă atît de îndrăzneaţă ca viaţa noastră nouă! Moarte platitudinii! Moarte făţărniciei! Trăiască noul Caragiale! Gorki al viitorului, te aşteptăm!
DAN (aplaudă): Bravo! E dintr-o piesă nouă? Pe cinstea mea, în dumneata se pierde un Cicero. Adică, de ce s-ar pierde? Dar ce voiam să spun? —■ Nu poate ajunge fiecare un Gorki. Şi personalităţi mai mici trebuie să-şi găsească un colţişor sub soare. Cum remarca nu mai ştiu care clasic: „mărunt, dar onest", (privind în jur) Cred că am întîrziat... Aici, la dumneavoastră, se ţine o lectură... (se înclină) Sînt autorul piesei. O voi citi singur, dacă îmi permiteţi... intonaţia are şi ea un rol, nu-i aşa? (în timp ce vorbeşte, studenţii se depărtează unul cîte unul. In jurul „autorului" se formează un gol. Nedumerit) Dar poate... am greşit sala... (merge spre uşă, unde se loveşte de Mihai) Scuză-mă...
MIHAI: Nu-i nimic... (Dan iese; Mihai văzînd-o pe Ana) Ce a vrut? (scoate din buzunar o scrisoare) Am găsit-o pe noptieră, (o rupe) Dacă ai să-mi comunici ceva, comunică personal.
ANA: Bine,  dar nu acum.  (Vrea să intre în bibliotecă)
MIHAI (apucînd-o de braţ): Acum! (pauză) Eşti supărată pentru că n-am fost duminică cu munca la ţară? Am să-ţi explic. Duminica fac zi de poezie. Am decis s-o petrec în aer liber... Ana, să ne lămurim odată pentru totdeauna, mă pregătesc să devin artist, nu agitator. Politica e necesară, şi aşa mai departe, dar... o pot face şi alţii.
ANA (ironic): Tu ai talent...
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
107
MI HAI: Eu im talent. Da, timpul meu e mai scump. Unde vor fi toţi aceşti agitatori cînd eu îl voi juca pe Hamlet? Ce-i cu tine? Pari obosită?...
ANA: Nimic...
MIHAI: Ana... De ce ne chinuim? De o săptămînă mă ocoleşti intenţionat.! Nu mă mai iubeşti, — spune deschis, n-am să te mai turbur. Ei? (Ana tace, Mihai rîde) Cîtă vorbărie! Nu simţi? Adevărul e simplu: stăm aici faţă în faţă, vii, sănătoşi; tremurăm unul pentru celălalt... Ana, o colibă, undeva în munţi... Jur împrejur zăpadă... înăuntru arde focul... Stăm numai noi doi...
ANA: ... Şi ne certăm! (Mihai oftează) Vezi, eu nu cred, nu pot să cred că un om mărunt poate înfăptui ceva... de seamă.
MIHAI (fluieră): ...Teorii, teorii! Dar să vedem faptele. Omul mărunt joacă al treilea rol anul acesta, pe cînd dumneata, stimată tovarăşă, ai călcat pe scenă o singură dată — din întîmplare. Ce-i drept, ţii şedinţe, (intră Andrei, se opreşte) In fond, am greşit: ai rămas doar o învăţătoare, modestă, cumsecade, —o amatoare!
ANDREI: Minţi!
MIHAI (se întoarce): Interesant! De cînd obişnuieşte biroul de partid să tragă cu urechea?
ANDREI: Nu e nevoie să asculţi pe la colturi ceea ce toţi ştiu. MIHAI: Ce vrei?
ANDREI: Aşi vrea să-ţi spun: fii om, sau nu meriţi... MIHAI (ironic): Numai că asta nu merge după merit. Uite de pildă, tu ai o mie de merite...
ANA: Mihai!... pleacă... pleacă te rog! (Mihai  vrea să mai spună ceva,
dar se mulţumeşte să-i privească ironic; iese) ANDREI: lartă-mă, nu trebuia să mă amestec, dar... ANA: Lasă asta...
ANDREI: Te căutam de fapt pentru o problemă...
TIBBY (intră agitat): Iat-o! Ascultă, Ana, următoarea problemă...
ANA (izbucnind): Nu mă interesează!
TIBBY (mirat): Atunci... e altceva... Bine, bine, am plecat, (iese) ANA (după o pauză): Cum să-ţi spun? (se gîndeşte) Ai văzut o furnică tră-gînd o povară de trei ori cît ea?... Toţi vin la mine ca la un conducător, ca la un comunist... Eu mă străduiesc, mă agit, fac propuneri cu o mutră serioasă — şi în fond mi-e ruşine. îmi vine să le strig: dar nu vedeţi că sînt mică, amărîtă, şi singură nu ştiu să mă ajut, şi... uite că-mi vine să plîng... (printre lacrimi) Aşa arată un conducător? ANDREI: Ana...
ANA (nenorocită): Poate că nu aveam dreptul să mă gîndesc la artă... N-am destul talent, (brusc) Nu-i adevărat, am talent! Simt! Atunci de co, de ce-i aşa de greu?
ANDREI (după o pauză): Fireşte, tu îţi închipui că aceste sentimente complicate sînt monopolul tău. Numai tu te întrebi, numai tu te frămînţi... (după o pauză) Mi-e şi ciudă, şi ruşine... Ce să fac? Şi acum mi se moaie genunchii de cîte ori bătrînul mă cheamă la catedră. Şi mă sbat, şi vorbesc, şi alerg toată ziua — totuşi, mereu îmi scapă, greşesc cîte ceva, şi la 26 de ani nu ştiu nici cît un licean de clasa a treia... Aşa arată un secretar de partid?... Ştii, mă gîndesc că la anul, sau peste trei ani, toate se vor schimba... Cel din urmă student va fi şi el poate mai pregătit ca tine sau ca mine. Dar n-aş schimba cu
108
ANA NOVAC
ei!... Greu, bîjbîind, aşa cum putem, noi... noi sîntem cei ce pornesc !...
(pauză) La ce te gîndeşti? ANA: La tine.  (cu spontaneitate) Ce bine că exişti! (brusc) Păcat că... ANDREI (încordat) Că?.!'.
ANA: Că nu sînt scriitoare, (zîmbeşte) Te-aşi Ii luat drept model pentru un erou pozitiv, (pauză) Voiai parcă sa mă întrebi ceva?
ANDREI (fără s-o privească): Am un examen după masă, la liceu. O problemă de geometrie... Dacă se dă o mediană şi ipotenuza unui triunghiu dreptunghiu... dar aici n-o să avem linişte. Să mergem în grădină. (ies împreună)   (intră Adam şi Lia)
ADAM: Ajunge, linişteşte-te. Zici că vă cunoaşteţi de mult?
LIA: De mici. Tata era inginer la ei în fabrică.
ADAM: Aşa? —Spune, spune te rog!
LIA: Cînd Bogdan se întorcea vara de la liceul militar, ne plimba cu maşina pe sora mea şi pe mine. Nu prea-1 sufeream... Mi-aduc aminte că-1 tutuia pe şofer... îl punea să-i spele galoşii... Maică-mea îl invita mereu şi...
ADAM: De ce aşti atît de speriată?
LIA (izbucnind cu amărăciune): A minţit... Şi-a bătut joc de mine!... L-am crezut... Mi se părea firesc: e tînăr, de ce n-ar înţelege ca mine, ca alţii?... Să fi cinstit e mai simplu — nu?... Dar el nu s-a schimbat. El ne urăşte!... E... e un duşman! Dumnezeule, parcă m-aş fi scufundat pînă la gît în gunoi! Aş vrea să fac un duş.
ADAM: Fii liniştită, vei face. După asta urmează un asemenea duş, că un an de zile vom strănuta într-una. Dar dumneata arzi toată... Ai febră. Acum te duci la cămin, în pat! Şi nu te gîndeşti la nimic... (pauză, Lia nu se mişcă) Ei?...
BALAURUL (intră fără sâ-i observe, mormăind): 11 trecute... Unde întîrzie ştrengarii? (Adam o ia de mînă pe Lia şi o trage spre uşe, ies pe vîrful picioarelor) Ieri, în culise, m-a furat somnul... iară precedent! (îşi ia locul la catedră) Mi se pare că am obosit puţin... Da... am obosit... (stă cîteva clipe nemişcat, cu ochii închişi. De afară se aud paşi, glasuri).
BALERINA (intră, face semn din uşe celorlalţi): Ssss, nu ţipaţi! (intră studenţii)
TIBBY: Nu ţip. (lui Mihai) Te întreb foarte încet: de ce n-ai venit ieri
la repetiţie? MIHAI: Mi-era lene. Te mai interesează ceva? PAVEL: Lipseşte cineva? MARICA (privind împrejur): Lia!
TIBBY: înţeleg, eşti un artist format, joci deja în teatru. Dar atunci îţi
pun întrebarea: Ce cauţi printre noi? MIHAI: Şi eu îţi pun o întrebare: de ce eşti aşa de mic? ANA: Grosolănia nu ajută. Propun ca...  (Balaurul strănută; toţi fug la
locurile lor)
BALAURUL: Ridică-te,   amice!  Vorbesc  cu  dumneata, domnule artist
format. (Mihai se ridică) Cîti ani ai? MIHAI: 22.
BALAURUL: Cîţi centimetri? MIHAI: 1,83. BALAURUL: Eşti nervos?
MIHAI: Nu. Am repetiţie la teatru. Voiam să vă rog să-mi permiteţi să plec. BALAURUL: Nu-ţi permit.  (Mihai se aşează, pauză). Mi-aduc aminte... aveam un coleg la Conservator... Numele i l-am uitat, dar după figură,
la începutul vieţii
109
„ ,™    n frnmimpfp de om! Bine făcut, cu ochi STd^pS^V re?e«rsieiearriH„mlet,Ol?en„, U.ri     6 mare speranţă! - Nimeni nu vorbea altfel despre el...
1 ,./„J. \P nnreste)- Si... ce s-a întimplat cu el?
BALAURUL -Nu' ştiu. N-am mai auzit vorbindu'se despre el. (văzînd ca BALAffl sifi     lă, nehotărît) Eşti
In meseria asta şi cărunt o iei zilmc de la capăt    Uite ce ^9^,
resui-ă bine   adînc... observă  oamenii,  viaţa... Nu, n-o oUser\a, %i-o ^ăieşte-o! ... Cît despre glorie... păcat sa alerg^ dupa ea
Gloria îi ocoleşte pe cei prea insistenţi (pauza) Du-te, sa nu mtirzn .
Dar vezi, e pentru ultima oară. MTHAI• Mulţumesc. Eu... (iese turburat) (pauza).
RAT AURUL"Tardaş! (Andrei se scoală) Rolul preşedintelui de soviet ţi-1 BAL încredinţez dumitale. Aşa am hotărît. Eşti mai apt pentru a creia
eroi pozitivi. ANDREI (cu emoţie): Nu vreau! Vreau... BALAURUL (mirat): Vreau?!
Satt?-!* S*. io*- (Anirei nu , flM,
cere cuvîntul) Dumneata de ce te irăminţi? TIBBY (ridicindu-se): Vreau să vă fac o critica!
Şî^Y-RCu:tS? vă respectăm.   Sîntem   mîndri   de dumneavoastră SlnteU printre primii artişti ai Republicii, şi în ultimii am aţi crescut
BALAURUL ^Am crescut? Interesant! Continuă, te rog! TIBBY  Metoda pe care o folosiţi cu noi e perimată... Parc-am h la n-strucţie... Ar trebui să acordaţi mai multă atenţie laturii pedagogice. BALAURUL: Serios? RAT ER1NA" L-ati citit pe Macarenko?
BALAURUL: Pe' Macarenko?... Vă arăt eu Macarenko!...   asta... da...
(din usă) Mucoşilor!, (iese furios) PAVFL (lui Tibbv): Poftim!... acum eşti mulţumit;'
TIBBY- Eu nu m-am gîndit... Să mergem după el! (porneşte Ceilalţi m   UurteazCJltgio/ Ies toţi, înafară de Ana, care rămine la locul ei,
ANDREI^vraz'să iasă şi el, dar observînd-o se răzgîndeşle. Se apropie de ea,
ANA^JS-]încet, cu disperare): II iubesc... Tot ce spune, mi-e strait nesuferit, totuşi îl iubesc! Mi se stringe mima cmd il vad... Cum e cu tmtirită? Hai, spune-mi, explica-mi!... Ce sa lac
ANDREI (se aşează lingă la. Cu blîndeţe): Nimic... îl iubeşti, loarte simplu.
ANA (cu sfială): Tu crezi în el?
ANDREI: Eu cred în tine. M11TVin; n asta n-o
ANA: Da... Tu eşti bun... eşti cel mai bun prieten... Numai ca asta n
110
ANA NOVAC
poţi înţelege..   Tu nu eşti în sf ANflRP?' eşH prea cumsecade' (aproape cu răutate) Pentru
ama p,°/tim' acum ?tii! (Pauză)        '   3 m cime' - (Privirui-o sălbatic)
i (dllPă o ezitare, neliniştit)- Q; a ANFiRPI- i? o n '^i-iiiişcuj. ţ>i... ear
ACTUL IV
~St^ o terasă largâ spre
spre poartă, alta spre interior. Pe terasă cî^vTiJf™ °fa"' 0 cărare ce d™e sînt aproape în întregime acoperi: fcT^r^/S ^^^e^^" ' /erea^a. Intre cameră si terasă 'o usăd^tii^' °,U''a mică' în stîn§a, o două fotolii, o masă de' lucru La micalea fo%^8 In Intr-un colţ, un rucksack mare dechisO Tinei>camera * Puţin răvăşită, laurul discută cu Adam. ° dlmin™ţa însorită de vară. Ba-
BALAURUL: Mai încet, mai încet.    Pe vremea nn  t u
aceasta... această dialectică Pe atunci 1 .neastf > nu se învăţa ce e alb nu e negru şi asa maVdenarte aT?h g—au ^ simPIu: sicna încă: „formalism; Cturism Wh ^ 0saPtămîni ne mai domnul Bogdan, cel mai de TeZi £ -/^t 3CUm că
clasa, care se plimbă printre nor deîffM T < rf duşmanul de cum să înţeleg asta?.    Dacăele,Wg a Tartufie!--- Te implor,
cum îi deosebeşti?... 6 duşman' "ne e prieten? Şi în general,
ADAM (zîmbind): A exist at n r^Pots a
edrept. Ştiii t^St"^^?^^; Ma ™isimplu,
diţii ştiu să citeze din cîasSi  si în fi   ? PWltnî Ce" Dar astazi> ^n^
RATAH^r-' trăiască socialismulf      Ump ce ne dau în cap' -lă din rjALiAURUL: O clină    o Hin* /
«fftat, citeşte) „In perioada "d/SrTdpf'       T*'* " lupta de clasă ia forme.. « l^X   aV3^?-?, la socialism, spus-o la cercul de politică. teS^lfţ?, '   f"^ Dumneata ai fW^j A £      pedenseoscV ? 1,l!QTotu?1'te"au tras pe sfoară!
ADAM rmc^J: Nu... Mi-e ruşine '       Spune-n^ nu ţi-e frică?
BALAURUL (satisfăcut): Aha'    /W»»,* „ „ -
nu te frămînta , dacă e nev^de Cun bunăvoinţă) Dar ştii, jenă... evoie ae vre-nn martor, cheamă-mă fără
ADAM: Mulţumesc, (pauză)
A!n^URMU-L: ,T," vre-° «««ferinţă?
ADAM: Ma odihnesc
BALAURUL: Aşa?... Bine    binp     n- ,
v       ijiuc... nme... iţi piace să urci?
l.a începutul vieţii
111
ADAM: Nu cunosc plăcere mai mare! (cu însufleţire) Poţi asemui asta cu ceva?... Dimineaţa... Puţin după răsăritul soarelui... Te caţeri spre un vîrf... o linişte, în care auzi pînă şi cum răsuflă pietrele...
ANDREI (intră prin faţă): Tovarăşe profesor, vă caută de la teatru.
BALAURUL: Să aştepte, (nu prea îi vine să plece; Andrei vrea să iasă) Stai... Unde e?
ANDREI: In grădină.
BALAURUL (nemulţumit): N-ai un moment de răgaz, (iese) ANDREI: De ce a venit?
ADAM: Să treacă notele în catalog. De cînd e vacanţă, vine m fiecare zi. Ii place să stea în grădină. (Ia de pe un raft o carte, o pune în rucksack, apoi se opreşte; zîmbind) Trei săptămîni în munţi! Nu visez? (Pe terasă apar Ana şi Marica)
ANDREI (cu emoţie): Vin!
ADAM: Da. Vasăzică, ne-am înţeles. Dacă nu merge altfel, îţi muşti limba,
dar nu te amesteci. ANA (intrînd): Bună dimineaţa.
MARICA: Pot să rămîn şi eu? Dacă deranjez, vă rog să-mi spuneţi.
ADAM: Deloc. Nu deranjezi pe nimeni. Ana dragă, mai bine zis „Caterina", — aseară, după spectacol, ţi-am strîns odată mîna; dar erai înconjurată de atîţia, şi atît de'emoţionată ... Permite-mi să ţi-o string . acum din nou. '(Stringe mîna Anei, apoi a Maricăi) Şi dumitale. (către Ana) Desigur, ai să creşti încă mult, dar eu aşi dori să rămîi mereu, în fiecare rol, tot atît de sinceră ca la acest spectacol de examen.
MARICA (fericită): Nu-i aşa?... (imitind-o pe Ana) „Nu pot... nu merge... am să mă fac de rîs!"... Două zile şi două nopţi n-a închis un ochi, n-a scos o vorbă. Cînd i-a venit rîndul, eram amîndouă mai mult moarte decît vii... Mă strecor spre culise, şi ce să vezi? Moartajmea vorbeşte, se mişcă pe scenă atît de liniştit, de parcă ar fi numai la noi în cameră, acasă.
ADAM (zîmbind): Te-a păcălit, cum s-ar spune.. MARICA (cu un oftat): Slavă domnului.
ADAM: Dar să ne aşezăm, (se aşează cu toţii) Voi fi scurt. Trenul meu pleacă peste o oră, şi am vrut să-ţi comunic personal: facultatea noastră a obţinut două locuri la Institutul de Teatru din Moscova. Pentru unul,  ne-am  gîndit  la dumneata.
ANA: La mine?... (o clipă se uită tăcut, de la unul la altul, zăpăcită parcă de bucurie; dar îşi revine brusc; cu vocea tremurînclâ) Şi... pentru celălalt? (Andrei face o mişcare să se ridice, dar întîlnind privirea lui Adam, râmîne pe loc).
ADAM: La Andrei Cardaş. (linişte. Ana se ridică involuntar; stă astfel cîteva clipe, fără să privească pe nimeni) Gîndeşte-te, Ana... Te rog clin suflet, nu lua o hotărîre pripită... O asemenea posibilitate nu ţi se dă de multe ori în viaţă...
ANx\: Ştiu... ştiu... şi vă mulţumesc, şi... (se luptă cu plînsul) Pot să plec?  (iese repede)
MARICA (necăjită): Vedeţi cum e?... Şi totul pentru acest... Of, doamne,
doamne! (dă să iasă) ADAM: Stai! Aseară ai jucat-o cu atîta haz  pe pelerină, că toată sala
hohotea de rîs. Dar în viaţă, te vaiţi mereu: „Of... vai... doamne!"
De ce?
MARICA:  Din obicei... aşa-s obişnuită. De cîte ori observaţi, vă rog să-mi
112
ana novac
atrageţi atenţia, eu am să vă mulţumesc, (oftînd involuntar) Of-of...
(dă din mină, ruşinată; iese. Adam se uită după ea, zîmbind). ANDREI: Ascultă-mă. ADAM (oftînd): A cita oară? ANDREI: A mia oară. încep...
ADAM: Gîndeşte-te şi tu, ce-mi mai poţi spune nou? Că Ana îl iubeşte? Ştiu. Că el e talentat? Ştiu. Că tu nu faci două parale? Ştiu. Că eu sînt un tiran lipsit de inimă? Şi asta o ştiu. Un singur lucru nu pricep: de ce mă baţi la cap? Eu te-am propus?
ANDREI: Dar cine?
ADAM: Consiliul, (apăsînd fiecare silabă) Consiliul profesoral. ANDREI: Şi bătrînul? ADAM: Şi bătrînul.
ANDREI (emoţionat): Ce a spus?... Cum s-a uitat?... Cum îi era faţa? ADAM: A spus: „Hm"... Apoi s-a mai gîndit şi a adăugat: „Nu mişcă rău, mormolocul"
ANDREI (fericit): Zău?... (după o pauză, mîhnit) înţelegi, de cîte ori se va uita la mine, se va gîndi: de ce nu eel aici? (Adam oftează plictisit) Şi organizaţia?... Nu crezi că sînt mai necesar aici?
ADAM: Ţi-am mai spus: nu, nu, nu ! Cred că în teatru, comunist este acela care-1 joacă mai bine pe Othello, cu o forţă mai mare! Actori, regisori, scriitori! Iată ce ne trebuie ca apa, ca aerul!
ANDREI: Şi eşti convins...
ADAM (împingîndu-l spre uşăLa revedere... Mi-a făcut multă plăcere... înainte de plecare te caut. (Andrei protestează, dar fără rezultat: e dat afară; Adam se uită după el, pe gîriduri, apoi începe să trebăluiască prin cameră; o bătaie în uşă) Da.
LIA (se opreşte în uşă): Nu vă deranjez?
ADAM: Ia loc. Nu te superi dacă îmi continui treaba? (se uită la ceas)
Mă sileşte timpul. LIA: Poftiţi... eu... numai  pentru o  clipă...  voiam să...   Am hotărît:
părăsesc institutul. Hotărîrea mea e definitivă, irevocabilă. ADAM: Cum aşa? Doar aseară a mers destul de bine... LIA: Da, numai că eu m-am plictisit să-mi meargă „destul de..." E trist
cînd cineva e „destul de bun" farmacist sau „destul do bun" croitor.
Dar să fii „destul de bun artist" — e groaznic. ADAM: Dar... ce ţi-a venit deodată?
LIA: Deodată?... Nu, nu deodată!... Ştiţi, am o cunoscut, funcţionară pe undeva... a terminat conservatorul; dar încă din şcoală i s-a prepus să se lase. Totuşi, a continuat să studieze. Şi azi, oricît de obosită se întoarce de la birou, se aşează la pian. Uneori ne întîlnim pe stradă. O întreb: studiezi? — Da, zice, studiez, şi îşi pleacă ochii. Dar eu nu vreau, nu vreau, nu vreau să fiu privită astfel!
ADAM (cu căldură): Viaţa e atît de mare!... Eşti tînără, inteligentă, ai încă totul în faţă... Numai nu plînge, te rog... terog!
LIA (îşi şterge ochii): Nu plîng... gata   (zîmbind printre lacrimi) Gata.
ADAM: Cu ce aşi putea să te ajut? De ai şti cu cîtă plăcere
LIA (ridieîndu-se aproape fără voie): la-mă cu dumneata! (se sperie şi ea de ce a spus).
ADAM (surprins, încurcat): Trebuie să pui problema la sindicat... Dar cu
ştiam că aveţi locuri la mare... LIA (cu aprindere): Dar eu iubesc munţii!... Iubesc aşa de mult munţii! ADAM (se uită la ea; nu prea pricepe; deodată începe să rîdă): înţeleg...
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
113
acum înţeleg!   (Lia aşteaptă,  cu răsuflarea  tăiată) De ce nu spui
deschis că te aşteaptă cineva? LIA (îşi întoarce privirea de ia el, obosită): Nu  mă aşteaptă nimeni. Eu
aştept.  De mult...  fără rost... ADAM: 0 fată atît de tînără? (cu hotărîre) Asta nu-i sănătos. LIA: Nu-i sănătos! (începe să rîdă nervos) Păcat... păcat că n-aţi studiat
medicina. ADAM: De ce?
LIA: Ieşeaţi un minunat doctor... de provincie, un unchiaş cumsecade, care se îngrijeşte de toţi, împarte poveţe şi-i mîngîie pe creştet: „Mai doare inimioara?... Nu face nimic... Ia două aspirine înainte de culcare!" Ah, dacă... (mai vrea să spună ceva, dar nu izbuteşte ; iese turburată; Aclam vrea s-o oprească, dar în uşă se loveşte de Pavel).
PAVEL: Le-am adus înapoi, (pune două cărţi pe masă; priveşte spre bibliotecă). Am o rugăminte: mai pot lua două? (Adam aprobă absent, Pavel scoate două cărţi) O noutate, vor să mă angajeze. Vin de la teatru, e lucru serios. Nu ştiu cine  m-a   văzut   aseară  la spectacol...
ADAM: Felicitările mele!
PAVEL: Pentru ce? — nu primesc. Vreau să-nvăţ, să-nvăţ, şi atît deocamdată. (Adam vrea să spună ceva) O clipă, ascultaţi-mă întîi. Din punct de vedere practic, ce-i drept, nu trăiesc cu banane, dar mă satur de trei ori pe zi. Mai departe: domiciliez! Am o adresă!... Uneori mă apucă o poftă nebună să intru în corespondenţă cu cineva, numai ca să pot scrie pe plic: „Institutul de arte, secţia teatru, Bulevardul Republicii 9"... Poate că pentru alţii, toate astea sînt de la sine înţelese, ca aerul. Dar eu, de cîte ori mă trezesc dimineaţa, mă gîndesc: iată că sînt student, cetăţean, un membru al societăţii! (văzînd că Adam îl ascultă distrat) Dar eu vă reţin...
ADAM: Nu... dar. ..Mă tot gîndesc la fetiţa asta, la Lia... ce om de treabă !... Cunoşti situaţia ei... Va avea mare nevoie de ajutorul vostru.
PAVEL: Mda... (după o pauză) Cu adevărat nu vă daţi seama?... Şi portarul a observat, şi profesoara de muzică, deşi are 70 de ani. Vă iubeşte!
ADAM: Ce... fel de glume sînt astea? (foarte încurcat) La urma urmei, îţi sînt profesor.
PAVEL: Acum e vacanţă. Mi-e tot una: ori mă daţi afară, ori vă spun ce gîndesc. Duminica după masă, aţi cîrpit ciorapi în acest fotoliu, cu uşile închise. Mă iertaţi, v-am zărit... De ce trăiţi astfel? Din viaţa dumneavoastră lipseşte... fireşte, dacă vă intră în concepţie, e altceva... (cu căldură) — Un cămin!... Poate că mi-l închipui atît de minunat, pentru că îl cunosc doar din vis... Ştiţi, sînt ferm hotărît să întemeiez o familie! M-am şi pus pe treabă, pînă acum, mi-am oferit mîna la şapte colege.
ADAM (zîmbind): Cu ce rezultat? (Pavel dă trist din mînă) Ce copil eşti... Nu accept, şi condamn toate astea din suflet, ca şi dumneata. Ba mai mult, zilnic iau hotărîrea solemnă de a face ordine în jurul meu: o casă, flori, perdele şi aşa mai departe. Apoi, ori n-am timp, ori intervine ceva, ori, ce e mai rău, pînă la urmă te deprinzi şi cu dezordinea... (pauză) Ştii, cîndva mă gîndeam şi eu mult la viaţa de familie... (tace o clipă) Toate astea s-au petrecut de mult... (puţin ironic) Ciorapi rupţi... sentimente neterminate... Dar nu e încă tîrziu... sînt tînăr. (îngrijorat) Nu-i aşa, nu sînt încă bătrîn? Ai dreptate, trebuie să-mi schimb felul de viaţă. Dar unde mi-e şapca? Te pomeneşti
8 — V. Romînească
114
ANA NOVAC
că întîrziu pînă la urmă. (ies amîndoi prin faţă. Dinspre grădină se apropie Balaurul şi Ella) BALAURUL (urcă scara): Zăduf! 40 de grade în Iunie! Ce o să fie în August?
ELLA: Ai tot timpul să te încrunţi atunci.
BALAURUL: Şi dacă eu am poftă să mă încrunt acum? (Ella se aşează într-un fotoliu, rezemîndu-şi capul de spetează; stă nemişcată, cu faţa la soare; Balaurul se aşează şi el). Ai spus ceva?
ELLA: Nimic, (pauză, în cameră intră Adăm: caută ceva, iese).
BALAURUL (urmărindu-l din ochi): Pleacă...
ELLA (ironic): Te pomeneşti că ai să-i duci dorul?!
BALAURUL: Eu? (după o clipă, pe gmduri) Te pomeneşti... Te cerţi cu cineva regulat timp de doi ani. Pînă la urmă, te deprinzi. Sînt omul obiceiurilor.
ELIA: Al obiceiurilor neplăcute.
BALAURUL: Aşa-i, nu sînt un om plăcut. Mie nu mi-au cărat florile cu lada.
ELLA: Iar începi? Da, mie mi-au cărat. Eu am trăit, pe cînd dumneata n-ai făcut decît să scrîşneşti din dinţi, de teamă ca nu cumva să-ţi pierzi carapacea. Pentru că în fond eşti timd, grozav de vulnerabil..', (rîde) da, da, eşti iremediabil cumsecade!
BALAURUL: Iar dumneata eşti o cochetă! întotdeauna ai fost aşa: vanitoasă, superficială... (Ella se crispează de durere) Nu ţi-e bine?
ELLA: Dă-mi mîna. (Ii ia mîna) Ne cunoaştem de 30 de ani...
BALAURUL   (bănuitor):  Şi  ce vrei?
ELLA (cu simplitate): Fă-mi un compliment... Haide, te rog... (rîde) De 30 de ani aştept să-mi faci un compliment!
BALAURUL (se ridică, ia o atitudine solemnă: vrea să vorbească, dar în clipa asta se aud paşi, gălăgie dinspre culise; uşurat) Mai aşteaptă 30! (prin faţă intră Adam cu rucksackul în spate, Marica, Andrei, Pavel).
MARICA (are în rnînă două pachete): Asta v-o trimite bucătăreasa pentru drum. Ăsta e un puîtover, vi l-am tricotat eu ; un lucru simplu, dar ţine cald. Păziţi-vă sănătatea, pentru numele lui dumnezeu!
ADAM: Mulţumesc... mulţumesc... (nu ştie ce să facă cu pachetele şi cum să dea în acelaşi timp mîna cu Ella şi cu Balaurul).
ANDE'jT: Cred că o putem porni.
BALERINA (intră cu Lia): Vasăzică nu vrei să-mi spui ce-i aia „iacobin"? LIA (nervoasă): Acum nu. Caută în lexicon! Pisăloagă mai eşti! (Balerina
iese; pe potecă se apropie Demetriu cu un ziar în mînă). ELLA (vâzîndu-l pe Demetriu): Ia priviţi-1, de ce se bucură oare? DEMETRIU: (Urcă scara în fugă, cu vioiciune): Aţi citit? VOCI: Ce?
DEMETRIU: Ziarul de dimineaţă. (îl întinde Balaurului, toţi se string în jurul lor).
BALAURUL (citeşte ziarul, ţinîndu-l mai departe de ochi): Răcitor electric de vînzare... (întoarce pagina) Fruntaşul în producţie Vasilescu Gheorghe a depăşit norma la piesele... Despre ăsta scria şi acu o săptămână.. .
ADAM: Nu, era altul.
BALAURUL: Se poate, (mormăie) Toţi fruntaşii ăştia seamănă între ei... (citeşte) 'La fabrica metalurgică din Sibiu... Cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la naştaro, r/tistul Stefan Pop... Ştefan Pop... (înţele-gînd) Ce-i asta? (începe să-şi caute ochelarii cu înfrigurare; încercînd
115
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII
PAVEL      «^^^"£3 Slit a. Nu permit nimic! Ce-i asta?... ^A^RsKrit(?^cVUS et'săafle toa'ă Republica cîţi am am?..-Nemaipomenit!
ELLA: De ce te prefaci? Eşti mişcat Nu j    leg> pur
BALAURUL: Nu-i adevărat Nu smt miŞ       , cu foamea, cu
şi simplu. De ce?... 40 d? am g J g ^ în judecat şl ţl nepăsarea, cu toţi percep tom dn ora     ş fa   & de nlcl
se scoate ultimul scaun ^ ca^ Ş1 ndeosebit. Apoi, într-o buna zi, măcar tu însuţi, ca a   avea ceva t„ regpect
^nSruf L7c^» îe^^U * »* ™ ^ - —
DEMETRIU (zîmbind): Sherlock Holmes mişca BALAURUL: Eşti mea prea tinar ca  a ma ^        &. k
pe o planeta străina... laca,m ziai , , . criticău metoda... maturitate»... - ^P™?™   ^rS S am drum spre gară.
Dar ce stăm?... Ai sa intimi... ^f^lt ca pentru sine) Toate s-au (In timp ce pornesc, mormaind  maimult      P _ cine q ^
ksturnal parcă: nu J^tţ că nu's-au răsturnat
dent, cine e profesor ■■^\^^Jrtă: J cZ^â sce/ui romînc goaZa
Ţlnd) Spune, la noi e revoluţie! iNi' Dai- ce ai crezut? . 1„t,i ele au durat mai bine de
....    u^' Daria noi?  De c=l^ eu ce iac       auj»
asta: A trăi e bine? (vaunAu-Ip>MMŢjeiih,4al SaUrinei)
uită după ei). MIHAI CAnei, care s-a ridicat): Ştiu.
ii...
ANA (cu sfială): Minai ' .   .      7 .....-------(_,e-ir
MIHAI   Oi*md-o de       oape)    Ce . ă tare... mai tare!
ANA (se ^mge te Wtinf>- S  ^Tlndreaplă- o dă în lături.
MIHAI (o strînge în braţe sălbatec ^^^a-ZoCre influenţă asu-^«^do^ Ei bine ajunge
116
ANA NOVAC
ANA (cu disperare): Ce vrei?
MIHAI: Ştiu eu?... După cum mi-a mers aseară, ar trebui să mă înscriu la altă facultate, (rîde nervos) Nu-i tot una?... De neînţeles!... Cîtă bătaie de cap, cîtă frămîntare! Şi totul pentru acest fleac de 20—30 de ani care ţi-au mai rămas...
ANA: De ce vorbeşti ca un laş? Doar tu ai voinţă! (imitînd tonul lui) Porunceşte-mi să ridic un munte şi am s-o fac!" (îl priveşte zîmbind) Cine a spus asta?
MIHAI: Am greşit. Vanitate, atîta tot. Azi mă văd aşa de rece si treaz ca
un procuror. Ei şi? Ce folos? ANA (după o pauză, schimbînd tactica) Poate că ai dreptate; tie-ţi trebuie
o muncă mai liniştită. MIHAI: Nu-i adevărat! Mie-mi trebuie teatrul şi nimic altceva. ANA: Ţi se pare numai. Dacă ar fi aşa, nu te-ai poticni la primul obstacol.
Te-ai agăţa cu dinţii! Ai lua totul de la capăt odată, de două ori, de
zece ori! Te-ai bate împotriva întregii lumi, chiar şi cu dracu!...
Ştiu pe cineva care a fost respins de patru ori la examenul de admitere
totuşi a ajuns actor celebru. MIHAI: Şi eu ştiu pe cineva care a fost respins... ANA: Şi?
MIHAI: N-a ajuns nimic. Dar nu m-ai înţeles. Ascultă, nu cu un drac, cu o sută m-aşi lupta   dacă aşi   fi sigur de mine! Dar dracul meu e aici.   (îşi   loveşte pieptul) Spune, ai simţit vreodată că te scufunzi te scufunzi, şi    n-ai de ce te agăţa, şi n-ai pe cine trage la răspundere, căci singur nu pricepi ce se întîmplă cu tine... Ca  să nimiceşti duşmanul, trebuie să-1 vezi... Dar pe ăsta, aici, cum să-1 ating?.'., (pauză) Cîndva, în liceu, eram nenorocit că merg jerpelit; niciodată  nu mă pot sătura după poftă, şi omenirea nu se grăbeşte să descopere talentul meu. Iţi aminteşti cum ne întorceam serile de la lecţii — dîrdîind, cu degetele îngheţate? Dar   ne ţineam  de mînă şi recitam, recitam... (din Heine) „In coliba de pe munte locuieşte un miner"... (cu Ana împreună) „Brazii verzi foşnesc în noapte,' luna străluceşte-n cer". (zîmbesc amîndoi) Ce bucuros aş  medita acum, aş  răbda 'de foame, aş sta cu şoarecii într-o mansardă — numai de-aş simţi din nou aşa', de mi-aş regăsi visurile!... (pauză) Se spune că talentul nu moare.' Dar amorţeşte... De cînd am venit aici, trăiam într-o veşnică încordare: să joc pe scenă! să mă realizez! Să ajung! Să ajung!.'.. Nici n-am observat că de sforţare s-a rupt ceva în mine; ceva inexprimabil, nespus de gingaş şi de simţitor... ANA: Mihai.,. Amîndoi ştim ce ar însemna pentru mine să învăţ în Uniune... Dar acum, te implor, lasă deoparte toate celelalte.  Vorbeşte asa cum vorbeşti numai faţă de tine, cînd te ştii singur. Dacă răm'în aici, voi fi soţia ta, şi vom împărţi totul, şi ne vom lupta, şi ne vom trezi împreună;  ţi-ar   fi mai uşor?... Spune, aşi putea să te ajut? (Mihai vrea să vorbească) Nu, întîi ascultă-mă pînă la capăt: (cu pasiune) Te iubesc!... Te iubesc atît de tare... atît! — înţelegi că pentru mine nu există „mult", „imposibil"?! MIHAI (o aşează lîngâel, o mîngîie în tăcere; pe gînduri): Nu... tu trebuie să pleci... (cu hotărîre) Tu nu mă poţi ajuta. Nimeni, dacă eu singur n-am să pot. M-am scufundat singur. Singur va trebui să mă înalt. ANA: Singur! (brusc) Spune, ţi-a trecut vreodată prin cap că în afară de
tine, mai există oameni care ştiu să gîndească? MIHAI: Ce prostie e şi asta?
LA ÎNCEPUTUL VIEŢII 117
ANA: Da... .«..» f^A^A^
sigur: alţii sînt şi mai slabi, şi m" nfn0/°:|• ' noastră... De doi-îţ?aminteşti de ei; dar asta ţ *mPro*a^ Pretai schimbat
*™ ani Sîntm îmePaTevSraVVe"nvă^ pSSre noi ca un^pasager cinci cuvinte -e adevărat  l * &. CQ t in aceşti
;e[Tni  spttxem^lu..   balerinei? Sa te fi gîndit vreodată: cme-i
int
trei ani, spre .
fond? Ce o să iasă?..
MIHAÎ: Ş^JUrgSffi'La ce££   Nu * înţelege W ANA (C» că nuPe oW
aici... şi aici... fal"'fanţţă si el se zbate, are idei, frămîntan. nalitate marcanta! Dai învaţă şi ei, se , ?   N , Te_al
E o întreagă lume care-ţi scapă1 Te-« ^Jt   «n^ ^ scufundat pentru că erai singur pentru ca te ai te%răi numai
If% ^nsii^^ - floarea ce creş-
Je^r^T^L se Adică brusc   face citim paşi pe terasa, apoi se aşează peo^t^ StîTîm? -"^"si cum  aş împinge o UmA^S,lP::^ -apt-  s«s Pe un deal. W ascunde faţa in
ANA (zw
l!me...'e greu... Dar de no, depinde  ™^;„™e. dimineaţa
TINA
WAN MEIŢOIU
CÎNTECUL GRĂNICERILOR MARINARI
Patrulăm prin furtuni şi rafale... Multe-nfruntâ o navă în larg, Pînă cînd de la ţărmuri natale Vin în sbor pescăruşi spre catarg.
Tu, asemeni cu nava eşti, ţară! (Tu de veacuri străpungi vijelii!) Prin furtuni fiii tăi sîngerară ' Să străbaţi către zorii-aurii.
...Hai, matrozi! Săgetaţi mar ea-albastră! Pînza ei cercetaţi, neclintiţi! Privegkiaţi, priveghiaţi steaua noastră, Ochii dragi, luminoşi, ochi iubiţi!
Vînt de foc bate-acuma din urmă — Norii-aprinşi răbufnesc în şuvoi —■ Dar stăpîni sîntem astăzi, la cîrmâ, Ţara-ntreagă-i pe navă cu noi.
Şi răzbim prin furtuni şi rafale... Multe-nfruntă ea, nava în larg, Pînă cînd de la ţărmuri natale Vin în sbor pescăruşi spre catarg...
FLORIN MUGUR
IN MICA ODAIE DE ŢARA
Coboară-nserarea uşoară
In mica odaie de ţară.
Mai şters se zăresc în oglindă
Portretele prinse sub grindă,
Mai stins strălucesc, pînă pier,
Culorile de pe lăicer,
Ba parcă şi vorba, înceată,
Mai tainic răsună deodată.
Şi pînza luminii, de in,
O lampă o-ntinde blajin
Pe-un zmeu ce visează-n ungher
întinderi albastre de cer,
Pe cîteva lucii gutui,
Pe ceasul cu cîntecul lui,
Pe mărul cel rumen, uitat,
Din care-o fetiţă-a muşcat...
Şi iată la masa cea mică, Doi oameni încet se ridică, închină ulcelele grele, Beau vin rubiniu din ulcele...
Străvechile gesturi ascund Un nou înţeles, mai profund. Şi-n zîmbetul ochilor vezi Acest luminos înţeles. Sînt anii de cumpănă-n urmă, Şi anii cumplitelor griji. De astăzi, cu ochii deschişi, Un om cu trecutul o curmă. In urmâ-ndoieli, şovăieli. Şi gazda pe toate le ştie. Din clipa aceasta, şi el Păşeşte în gospodărie.
Puternic şi grav, doi ţărani îşi prind unul altuia mîna Asprită de trudă şi ani,
FLORIN MUGUR
Fierbinte ca-n vară ţarina. Rid limpede: oaspele, gazda. E-o clipă de aur aceasta. Şi clipa nu ornice-o bat, Ci inimi cu sunet curat.
... Şi lampa întinde blajin, 0 pînză subţire, de in, Pe-un zmeu ce visează-n ungher întinderi albastre de cer, Pe mărul cel rumen, uitat, Din care-o jetiţă-a muşcat...
Discursuri, lozinci nu auzi, Nici flori, nici aplauze nu-s. Nu-s steaguri înalte, de pară, In mica odaie de ţară, E-un zmeu, sînt gutui ce lucesc.
Şi totuşi cuvinte-nfocate, Cum e „Revoluţie", poate, Nespus ar suna de firesc.
VIOLETA ZAMFIRESCU
PA TRU FLĂCĂI
Copii de ţară nouă, copii crescuţi de noi... Jucau arşice pînă tîrziu după război.
Şi-acum cu primăvara ar alerga desculţi
Ar hăuli pe dîmburi şi-ar prinde fluturi mulţi.
Şi-acum li-i a hîrfoană, dar pe tractor cînd sînt, Mijesc în ei răspunderi pentru acest pămîntI
Şi-n ochii mari, în care copilăria încă Se miră-n faţa vieţii, lumina esle-adîncă.
Hai, vino-aici cu mine, tu ce-i cunoşti puţin, Şi tu, voi toţi, la care vi-i drag de cer senin,
Vi-i drag cînd ciocîrlia spre soare sboară-ntins De griul  verde-n care un zarzăr alb a nins.
Veniţi unde brigada e-n cîmp de-o săptămînă Că n-o să găsiţi urmă de racilă bătrînă.
Vagonul lung pe roate este culcuşul lor. Vezi? Colea-n doniţi albe au apă de izvor.
Din cîmpuri osteneala aceea şi-o adună
Cînd steaua mare-a, serii le spune noapte bună.
Cînd grijuliu, trimete la ei un preşedinte Şi pline rumenită în ţest, şi blid fierbinte.
Vin negru în bărdacă şi ţuică în ulcioare,
Că braţul le-a fost harnic, şi noaptea e răcoare...
Dar munca dacă-i leagă cu dragoste de frate, Tot altă fire-s fiii veniţi din patru sate.
Tot alta-i firea celor ce-şi trec din mînâ-n mînă Bărdaca şi ulciorul cu zeama lui de prună.
violeta zamfirescu
Cînd noaptea, greeri sprinteni s-aud pe arătură, Şi mazărea sădită mai timpurie, fură
Puterea brazdei, şi-apoi svîcneşte fără preget Să pipăie văzduhul c-un fir nici cît un deget,
Aicea, la popasul tractoarelor greoaie, Vezi? Doi poate-ntîrzie în rîsete vioaie.
Da-i mustră c-o privire sau poate c-o ocară Al treilea ce-nvaţâ din cărţi în orice seară.
El poartâ-n el dorinţe ce nu se sting, nu pier, Din cărţi şi-nvie visul s-ajungă inginer.
Iar cel cu ochii negri, care cu mintea trează Priveşte la luceferi şi nu ştiu ce visează
Auzi-l! Cîntăl Taina ce inima-i purtase E-ntîia tresărire a dragostei sfioase.
Băeţii-aceştia tineri, flăcăii aceştia care Cu noua lor maşină au cucerit hectare,
Sînt fii de ţară nouă, cu ei vom răscoli
Tot ce e vechi pe mirişti şi-n inimi, într-o zi!
SCRIU, SCRIE SĂ SE STIE
O casă boierească. E spre seară. Din parc privighetoarea se îngînâ C-un ucenic ce cîntă-ntîia oară Şi poezia-i tremură în mînă.
Flăcăul scrie-n stihuri strălucirea Şi tinereţea ţării care-l creşte. Ii dogore obrajii şi privirea, Şi sub cămaşe inima-i svîcneşte...
Nu te sfii! Citeşte cît mai tare! Dezvăluie-ţi şi inimă şi gînd, Că-n casa cu oglinzi şi cu covoare Bunicu-ţi, ştiu că n-a intrat nicicînd.
Pe scaunul pe care stai acuma Boieru-n catastifuri răscolea Să-ţi jecmănească tatăl de ce bruma Avea şi poate nici nu mai avea.
Tot policandrul ăsta văzu poate Sub el un zîmbet larg de fost stăpîn. Cînd da porunci să fie despuiate Şi-n ger udate trupuri de rumîn.
-      scrie, scrie sa se ştie
Nu te sfii.' N-auzi privighetoarea? Ca ea-nvăţa-vei măestritul cint, De simţi în tine răscolind dogoarea Să dăruieşti vieţii un cuvînt!
Fecior crescut pe străzile bâtrîne Ale oraşului ce-a fost Bănie, Dacă viaţa ta de azi, de mane Ti-e dragă? Scrie. Scrie să se ştie!
PETRE IOSIF
FUNDĂTURA
Tinerii vorbesc cu însufleţire de ultimul film german. Nici unul nu 1-a văzut.
Din cînd în cînd, şoferul mormăie cîte o înjurătură împotriva beznei de nepătruns şi a gropilor ce se ţin lanţ.
Rarele becuri mînjite cu albastru par înfipte în masa de tăciune a nopţii. Un salt teribil. Nu, maşina nu s-a fărîmat. Un scrîşnet în cutia de viteză şi vechiul Ford îşi reia cursa mai domol. Dar bătrînul şofer se întoarce furios de-a binelea:
— Dumneavoastră ce vă pasă! Vă giugiuliţi în maşini şi prin cinematografe... Şi noi? încă o groapă ca asta şi s-a dus şandramaua... Lua-l-ar dracu' de război... Camuflaj şi gropi.   Că de cauciucuri şi benzină...
O nouă groapă îi înghite restul vorbelor. Fata se grăbeşte şi ea să-1 potolească:
— încă puţin, neică, şi-am ajuns. Maşina se opreşte în faţa unui bloc.
De-asupra porţii atîrna luminînd sărăcăcios obişnuitul bec albastru. Şoferul smulge banii din mîna bărbatului şi fără să-i mai numere îi înfundă în buzunarul de la piept al hainei.
Cei doi tineri coboară şi ţinîndu-se strîns de braţ împing cu greu poarta. In gangul pustiu rămîn atenţi pînă cînd icniturile motorului ca tusa astmatică a unui bătrîn şi un uruit hodorogit îi înştiinţează că maşina s-a îndepărtat. Se luptă iarăşi cu uşa grea şi după ce s-au strecurat din nou afară, pornesc păşind prudent prin întuneric. După cîţiva paşi bărbatul şopteşte:
— Parcă s-a lăsat şi ceaţă. . ti Apoi întreabă  cu teamă:
— Ai să nimereşti?
In clipa aceasta se izbeşte de o umbră, un gardian public care mormăie grosolan:
— Deschideţi ochii... camuflajul ăsta parcă-i făcut anume pentru de-al de voi...
Fata strînge mai tare braţul tînărului şi după ce se depărtează puţin, murmură cu o uşoară nuanţă de ironie:
— Nici o grijă, cu mine nu te pierzi.
După cîteva secunde adaugă cu tonul de seriozitate forţată pe care-1 foloseşte de obicei:
— Am făcut aseară o vizită de control. Şi de altfel am şi ajuns.
Acum cotesc într-o ulicioară îngustă. După cîţiva metri se găsesc în
fundătura
125
faţa unui bloc cu cîteva apartamente. înainte de a deschide uşa, tînărul se opreşte brusc şi întreabă alarmat, arătînd o umbră neagră ce se întinde de-a curmezişul ulicioarei:
— Asta ce mai e?
— Gard, ce să fie?...
— Păi bine, dar sîntem într-o fundătură...
— Ei şi, foarte bine... casa e izolată, ideală pentru... Tînărul ezită o clipă apoi se hotăreşte:
— Bine, o să discutăm înăuntru. Cred că ceilalţi au şi sosit. Coboară cîteva trepte. Fata ciocăneşte după semnalul convenit în uşa
scundă. Lumina vie, după întunericul de afară îi orbeşte pentru cîteva clipe.
Radu aproape nici nu răspunde saluturilor şi exclamaţiilor de bucurie ale celor trei bărbaţi aşezaţi în jurul unei măsuţe rotunde. Cuprinde încăperea într-o privire.
Odăiţă mică de subsol. Mobila, un pat sărăcăcios adînc ca o covată, măsuţa scundă şi cîteva taburete de diferite stiluri. Agăţată de un piron înfipt în perete, îmbrăcăminte de fată. Intr-un colţ al odăii un lighean şi o sticlă cu petrol. Intr-alt colţ, un vraf de cărţi şi caiete.
Cei trei îl privesc pe Radu miraţi de tăcerea lui prelungită.
— Să-ţi prezint gazda — zise Valentin, responsabilul colectivului — un bărbat înalt, roşcovan. E tovarăşa... şi întinzînd mîna cu un gest ceremonios spre o fată aşezată timid pe marginea patului, mormăie un nume...
Frumuseţea fetei tinere pare să împodobească încăperea sărăcăcioasă, ca un tablou minunat... Părul negru cu luciri albăstrii îi cade pe umeri în bucle bogate. Sub nasul scurt, cu nările puţin depărtate, o umbră uşoară de mustaţă scoate mai mult în evidenţă roşeaţa vie a buzelor de copil. Fata îşi ridică încet genele lungi şi parcă mai închise ca părul. Doi ochi de tăciune îl privesc cu bucuria pe care o cunoaşte de mult.
„0 simpatizantă nouă, studentă" — gîndeşte Radu. Şi după obiceiul lui, încearcă în răgazul cîtorva clipe, să pătrundă în sufletul noii cunoştinţe. „Ne admiră fără rezerve... Are încredere fără margini... Ne crede puţin supraoameni, deşi, din păcate!!...  încheie bucuros: va fi o tehnică bună."
Dar îşi reaminteşte repede şi după ce mormăie şi el un nume, rămîne încruntat.
— Ce e? Ce s-a întîmplat? întreabă responsabilul zîmbind. Pari nemulţumit!
— Da, sînt, — răspunde hotărît Radu şi continuă:
— Fundătură. . .  camera asta fără ieşire, singură. ..
— Nu-i nimic, tovarăşa are să stea cît timp lucrăm   în vestibul...
— Hm — în vestibulul de un metru pătrat, rîde uscat Radu... Dar nu de vestibul e vorba... Nu vă daţi seama că sîntem într-o adevărată cursă de şoareci?
— Aşa e, — sare Neagu, radistul — şi eu am zis la fel. Adevărată cursă de şoareci!
Neagu, culegătorul de ştiri la radio este un tînăr înalt, uscăţiv, cu o figură veşnic suferindă. Ceilalţi îl cunosc pentru uşurinţa cu care se poartă de obicei şi nu se pot stăpîni să nu pufnească de rîs.
— Tu, mai încet, îl repede responsabilul. Tu ai cunoscutele tale teorii în materie de conspirativitate. Nu susţii cînd ţi se cere să foloseşti maşina că „Agenţii nu sînt spirite fără corp" şi că deci poţi să-ţi dai seama dacă eşti urmărit şi fără automobil?
Responsabilul spune fraza lungă fără să respire şi se trînteşte supărat
126
PETRE IOSIF
pe taburetul său. Neagu ridică din umeri şi îsi înaltă privirea în tavan cu un aer voit indiferent.
— Şi apoi, — se amestecă fata care îl însoţise pe Radu — nu vă înţeleg, întotdeauna sînteţi nemulţumiţi... Şi ştiţi doar ce greu să găsesteo casă conspirativă.
— Măi, fraţilor — intervine cu vocea lui domoală Dragu blond şi plmuţ, întodeauna bine dispus - ce vă legaţi de fleacuri? Locul este admirabil izolat... Aici au mai ţinut şedinţe şi alti tovarăşi, — si termină rizmd: — Apoi, sîntem păziţi. Dincolo de gard este un grajd militar germano-romm, aşa că...
Radu tresare. Nu izbuteşte să scoată decît un:
— Cum?
In clipa aceasta, Valentin bate nervos cu creionul în masă:
— Ei gata, cred că am pierdut destulă vreme. Şedinţa din noaptea asta este hotăntoare pentru numărul de gazetă. Ne adunăm destul de rar cu toţii la un loc ca să ne permitem luxul să amînăm. Ar însemna săîntîr-ziem apariţia cu cel puţin două săptămîni.
— Tocmai de aceea, mai încercă Radu să-1 convingă, — pentru că sîntem cu toţii la un loc...
Ca şi cum nici nu l-ar fi auzit, responsabilul continuă:
— Avem de pregătit un număr de gazetă deosebit de important Materialul trebuie să plece mîine la tipografie. Să lăsăm exagerările si excesele de vigilenţă. La urma urmei, eu răspund.
Nemulţumit, Radu se aşeză, gîndindu-se că ceilalţi ar putea să creadă ca-i este frică. îşi dă seama că nu face bine renunţînd să mai stăxuie. Simte ca are dreptate. Nu odată s-a certat din pricina acestui orgoliu pe care 1-a numit singur, intelectualist...
— Eu am plecat, spune tehnica. De mine n-aveti nevoie. Mîine seară aştept la locul cunoscut materialul pentru tipografie. Vedeţi să nu întîrziati Dă mîna cu toţi patru, face un semn gazdei cu capul si pleacă. Fata se ridică cu greu de pe pat şi clătinîndu-se, de parcă ar fi fost' gata să se frîno'ă cînd pe un şold cînd pe celălalt, iese în vestibul. Radu o urmăreşte cu o privire plină de surpriză dureroasă:
— După revoluţie, cei mai buni chirurgi se vor ocupa de ea — cnn-deşte el. &
II trezeşte vocea aspră a lui Valentin:
— începem. Tovarăşul Dragu ne va face o scurtă expunere a situaţiei politice. La partea asta a şedinţei trebuie să asiste şi gazda.
Strigată, fata intră, şi, cuminte, se aşează la locul ei pe marginea patului. Ascultă cu mîinile căzute în poală, urmărind cu ochii umezi de emoţie. %
— Mai întîi — întrerupe Neagu — cred că ar fi bine să citesc ordinul de zi al tovarăşului Stalin. L-am prins azi dimineaţă la Radio. A fost o emisiune ioarte clară, cu dictarea mai rară ca niciodată.
In timp ce ceilalţi îşi exprimă bucuria şi îl felicită, Neagu, cu cesturi solemne, scoate dintr-o cutie de chibrituri un ghemotoc de hîrti'e subţire cît o nucă. II desface şi începe să citească rar.
Nume de oraşe ucrainene se înşiră unul după celălalt. Apoi trofeele. Mu de camioane, tancuri, prizonieri... Oamenii ascultă tăcuţi   Unii cu privirile pierdute în depărtări, alţii uşor încruntaţi.
Radu închide ochii şi îşi apasă cu degetele marginile orbitelor. Vede fumul, flăcările. Aude uruitul năpraznic al tancurilor si avioanelor, cîn-tecul continuu al Katiusei.
127
FUNDĂTURA
... Iată oraşul acesta .echi, ^^B^^aiff coloana de tancuri cu stelele lor ™f™J^ £°um se mai ţin drepte? Mai printre resturi de ziduri inegr£ |ijw*^Q deele atîmate in
au căzut neputmcioase de-a lungul
trupului.' Bărbiile, l^P^.^P^^ rosii în golurile ferestrelor?
De unde au apărut atitea ?J"f^UmonJînfc de moloz.   Apoi copii O bătrînică a ieşit parca dintrun morm afcîtea ilon?
femei ... B&trmi, Bprijimnd^ rîzînd sărută feţele
lată-i căţărîndu-se pe namilele ae ne a      . mu
strălucind de sudoare ale ostaşilor. Na departe, ,
de guri de, oţel, muzica ^clo"ei- j      le nesîîrşite de prizonieri   Ghebo- .
Pe o parte a drum   u ^c Coloa^     ascunzîndu-şi privirile, păşesc siţi, fără nici o povara mspnai e  bail m basmale colorato, de
trase în cinstea eliberăm «raselor &r ÎQ cli aceasta,
nJttV&<$^^dG 51,18 fc m atgin,,i w "
ghemelor" 11 împinge uşor în cutia chibiitun.
Apoi începe sa vorbească Uragu. „esuportat. Oamenii îşi
In odăita de subsol zăpuşeala, a deveml de ne   p        ^ „lsl.
Vorbeşte cu seriozitate, "»g'°Wu 'In   £brajii de copil s-au
"Valentin întrerupe   şi se adresează lui Radu.
— Ai scris apelul la rezistenţa:. buzunarul hainei un Radu răspunde afirmativ cu capul şi scoale
ehemotoc ca acela al lui Neagu.
— Bine, îl vom discuta mdata.
★
— In sîîrşit, am ajuns si la capăt! pe taburete Dragu se apleacă pe spate ^f^^^^S de fum. Pe măsuţă
si fac cîţiva paşi prin odaie. ^Pf?^S^ de chibrituri a lui
feg^ ^ ?1 reStoi dehîltie
8rSă- Valentin îşi priveşte ceasul brăţară ^spjrne ^uro«:        ^ ^
r E mmald "Astr    P nseemPna "să aşteptăm pînă ce se
întîrzia, ne prinde ziua aici. Abia
lasă din nou întunericul.      ^ cercetătoare continuă:
Se opreşte puţin şi dupa ce loieş.e  o pn\
128
PETRE IOSIF
— Acum, ca de obicei, Radu ia materialul şi pleacă primul. După el, noi, ceilalţi.
Radu a ieşit în vestibul. Se întoarce cu fata pe care o găsise moţăind pe un scăunaş, cu capul sprijinit de perete. Acum zîmbeşte cu ochii puţin tulburi de somn chinuit. Valentin îi mîngîie uşor părul bogat.
— Lasă, tovarăşă, se apropie vremea cînd n-o să ne mai ascundem prin beciuri.
Fata răspunde şoptit, cu privirea de odată limpezită.
— Ştiu, acum ştiu.
Radu şi-a umplut un buzunar cu ghemotoacele de hîrtie. După ce strînge mîinile celorlalţi, porneşte spre ieşire însoţit de Valentin.
Dibuind prin întunericul de pe scară, au ajuns la uşa întredeschisă a blocului. Radu se strînge voind să se strecoare fără să mai provoace scîrţîitul. In aceeaşi clipă, îşi retrage piciorul ca şi cum ar fi călcat gol pe jăratic.  Fusese gata să-1 răstoarne pe Valentin.
— Ce e, ce s-a... îngîimă acesta speriat.
Nu poate sfîrşi întrebarea. Radu i-a astupat gura cu mîna şi îi suflă în ureche:
— In faţa uşii, două ţigări aprinse...
Coboară repede scara fără prudenţa de adineaori şi pătrunde din nou în odăiţă.
Dragu îşi îmbrăcase haina şi îşi strîngea nodul lă cravată. Era rîndul lui să plece. întoarce capul mirat.
— Ce s-a întîmplat?
întrebarea asta va stărui multă vreme în mintea lui Radu. Se aşează pe un taburet, avînd pentru prima oară înfăţişarea unui om obosit. Răspunde cu un ton nefiresc de indiferent:
— Pe marginea trotuarului de peste drum, doi indivizi... Oamenii se privesc lung între ei, apoi de odată Valentin se repede la
ligheanul cu sticla de petrol cerîndu-i lui Radu:
— Dă-mi repede materialul.
Neagu care se întinsese pe pat îl ajunge dintr-un salt:
— Mai stai să vedem... Poate nu e pentru noi... Ar fi de neiertat... Cineva stinge lumina. Au întredeschis uşor fereastra. Prin crăpătura
îngustă zăresc la înălţimea capetelor lor, la vreo doi metri, mucurile de ţigări strălucind ca doi ochi de lup. Din cînd în cînd, se mişcă pe rînd, descriind curbe luminoase.
De odată, în liniştea nopţii, se aude limpede mai întîi un căscat lung, apoi o voce adormită:
— Dacă n-au ieşit pînă acuma, după obiceiul lor or s-aştepte pînă mîine seară... Pînă atunci vine echipa noastră şi-i ia ca din oală...
Celălalt rîde scurt  şi mormăie aprobativ:
— Hăhî...
Apoi prima voce reia, de data asta mai vioi:
— Ştii ce? N-are rost să stăm amîndoi. Eu mă duc sus, la „al treilea"... la Margareta... Ne-a poftit încă aseară... N-are pe nimeni acuma... Şide, nu   face să...
Omul rîde înăbuşit şi adaogă cîteva cuvinte triviale. — Mă întorc să te schimb peste un ceas. Pînă atunci, tu poţi să te mişti, să te plimbi pînă la colţul fundăturii.
Celălalt mormăie somnoros din nou răspunsul său:
— Hăhî.
Un capă  de ţigară se ridică brusc şi dispare. Jos, la înălţimea feres-
FUNDĂTURA
129
trei a rămas numai un cărbune aprins. Apoi se malta şi acesta şi se depar tează spre ieşirea fundăturii. Paşii se aud sunind ritmic pe asfalt. Fereastra se închide încet, încet. Cineva a întors butonul electric şi lumina 11 face pe toti să clipească din ochii obosiţi. Pe feţele tuturora s-a aşternut o seriozitate gravă Privirea fetei trece mai mult întrebătoare decit speriata, de i& un chip la celălalt. ^
Cîteva minute domneşte o linişte adîncă. Numai odată ferestrele zîngănesc uşor. Pe strada principală trece un camion greu.
De odată Dragu rupe tăcerea. Spune cu vocea lui calma:
— Situaţia mi se pare niţel schimbată. A rămas unul singur. Trebuie să găsim o ieşire. M-am gîndit. Iată ce cred. Sărim unul cite unul, la distanţa, în curtea.garajului. Face un gest cu mîna. Neagu vrea sa-1 întrerupă şi reia.
— Am trecutde multe ori noaptea pe lmga garaj. Poarta e întotdeauna deschisă. La ora asta, mai mult ca sigur că sentinelele moţăie m ghereta... Si...  si altă soluţie nu văd.
Cîteva clipe nimeni nu spune nimic. Caută să-şi ascundă tulburarea, să-si înfrîngă teama. In capul lui Radu stăruie chinuitoarea întrebare: Ce 's-a întîmplat? Nu cumva?... îşi dă însă seama ca acum nu este momentul să găsească răspunsul. . ,
De odată Valentin începe să vorbească rostogolind cuvintele _
— Da cred că Dragu are dreptate. Nici eu nu văd alta soluţie. Sărim dincolo la interval de zece minute. Căutăm să ne strecurăm cu grija pe poarta. Dacă ne prinde sentinela o să spunem că am intrat pe poarta, de nevoie, să . si după o scurtă bîlbîială continuă uşuratic:
— In sfîrsit, vedem noi... Se descurcă fiecare cum poate ..Important este ca Radu să scape primul. Are materialul care diseară trebuie sa plece la tipografie. Şi numai avem de pierdut nici un minut. In curind se luminează de ziuă. Atunci, totul ar fi pierdut...
Trec-iar cîteva clipe de tăcere. Apoi oamenii consimt. Radu întreabă arătînd cu capul spre fată:
— Cu dînsa ce facem? . Valentin îsi trece nervos mîna prin părul roşcat şi se adresează gazdei:
— Tu pe'la 5 dimineaţa, cînd pornesc gospodinele la piaţa, iţi iei o sacoşă o-oală şi pleci liniştită. Bine înţeles nu te mai întorci. .
Ş Fata priveşte lung boarfele agăţate de piron apoi, trist, vraful de cărţi
din colţ.. .
Radu o bate uşor pe umăr şi-i spune aproape şoptit: . .
— Nu-i nimc, tovarăşă, avem noi grijă de dumneata. In curma ai sa ai o bibliotecă maare... ^ u ___
II lungi pe a. Pentru prima oară în ultima jumătate de ora oamenii
zîmbesc.
Ca şi înainte, Radu iese însoţit de Valentin.
In vestibul îsi scoate pantofii. Ii ţine în mîna stingă. La uşa blocului se opresc să asculte.'Aşteaptă pînă cînd paşii grei ai omului ăe aiara se depărtează, apoi, după o strîngere de mînă, Radu se strecoară hotarit prin deschizătura strîmbă.
Frecîndu-se de zid, se apropie de gard. Ii este teamă să nu-1 trădeze pantalonii albi, eleganţi. Prinde cu greu din cauza pantofilor marginea de sus a ulucilor înalte si dese şi, fără să-şi poată stăpîni un geamăt, saltă pina se aşează călare pe vîrfurile ascuţite ale scîndurilor negeluite. Asculta o clipă. Nici o mişcare. Alunecă uşor pe partea cealaltă. Mărăcinii u siişie ciorapii şi îi jupoaie pielea picioarelor. Nu simte durerea.
g _ V. Romînească
130
PETRE IOSIF
Ochii caută să străbată întunericul.
De odată o lumină puternică îl orbeşte. îşi duce cu un gest de apărare
inutilă mîna la ochi.
O voce înăbuşită îi svîrle, odată cu razele puternice ale unei lanterne cuvîntul care-1 loveşte ca un bolovan în frunte.
— Halt! ' . . „ . Prima impresie pe care o are, e un miros ascuţit de piele de cisma. Alţi
paşi grei se apropie în fugă. Zîngănit de armă şi odată cu a doua fîşie de lumină:
— Ce e? Stai! Mîinile sus!
Totul s-a petrecut în cîteva secunde.
Radu are sentimentul sfîrşitului  definitiv. In cap se învălmăşesc
gîndurile: .
— Acum vor sări ceilalţi... Materialul eîn buzunar... Măcar materialul de l-aş putea svîrli undeva unde să nu-1 găsească nimenea... Totul s-a sfîrşit... Mă-mpuşcă... Să nu cadă şi ceilalţi ... Să nu vină... Să nu vină... Să ţip?... Să le dau de veste?...
Nu vede decît ţeava strălucitoare... Plutonul de execuţie... Păcat! Si mai era atît de puţin... ^ ^
De odată -tresare: se petrece ceva neaşteptat. La început nu-şi da
seama ce anume.
Cei doi oameni rîd în hohote.
De-a lungul unei fîşii de lumină se întinde un deget. Razele lanternelor se mişcă întocmai ca două reflectoare. II mîngîie din cap pînă în picioare. Radu stă nemişcat, cu braţele ridicate. In mîna stînga ţine pantofii.
O voce, înnecîndu-se de rîs, spune cu accent german:
— Te-a prins bărbat, la femeie?
Şi se-neacă într-un nou hohot. Celălalt continuă şi el rîzînd:
— Hai, zi, era s-o păţi!...
Printre sughiţuri de rîs, neamţul bîiguie în romînească lui stricata:
— Dai de băut — şi spui la noi cum a fost!
Radu rămîne cîteva secunde uluit. Doar cîteva secunde. A înţeles repede putinţa  de scăpare.
Din gura lui porneşte un potop de vorbe. înşiră incoherent o poveste cu un bărbat care plecase de cu ziuă la Ploieşti şi s-a întors pe neaşteptate:
— Închipuiţi-vă... Am sărit de la mezanin...^ Era să-mi sparg capul... Un hohot de rîs îl întrerupe, apoi neamţul îl îndeamnă:
— Povesteşte tot, tot, cum a fost.
Pe Radu îl cuprinde din nou îngrijorarea. In curînd va sări următorul. Pe unul 1-a prins bărbatul, dar doi, trei, patru... Cam mult:
— Ştiţi ce? Să mergem să bem... Fac cinste... Intervine romînul:
— La ceasul ăsta e cam greu... încă nu s-au deschis circmmile.
— Nu face nimic — sare neamţul vesel. Am eu o sticlă de coniac grozav... Adus de la Paris... Haideţi la baracă.
Radu răsuflă uşurat. I s-a părut că a auzit un foşnet dincolo de gard.
In baraca slab' luminată de o lampă cu petrol, cei doi militari se arată a fi rezervişti bătrîni.
O asemănare surprinzătoare. De n-ar fi mustaţa sură, a romînului, ţărănească, cu vîrfurile căzute spre colţurile gurii, ochii albaştri spălăciţi âi neamţului, şi mai ales uniformele... Aceeaşi spinare uşor încovoiata. Acelaş aer de oameni necăjiţi.
Imaginaţia lui Radu în legătură cu aventura lui amoroasă a secat cu
FUNDĂTURA
131
totul. Acuma însă stie că ceilalţi au trecut. In minte a început din nou sa se învîrte ca un burghiu, îndoiala: —Cine să fie? Trădare? Intîmplare?
Pe la jumătatea sticlei, oamenii oftează şi blestemă războiul. Pare că se înţeleg de minune, şi că nu sînt la cea dintîi discuţie _ ele acest fel. Românul vorbeşte de un fecior trimis în Rusia. Nu mai are ştiri de peste un an. Germanul scoate din buzunarul de la piept al tunicii o fotografie cu lacul crăpat. O priveşte lung şi geme:
— Copiii mei... Bombardamente... Oraşul meu — kaput...
Se luminează de ziuă.
★
Din casă au început să iasă femeile cu coşuri şi genţi în mînă. In fundătură si-a făcut apariţia o fată scundă. Se clatină ritmic, cînd pe un şold cînd pe celălalt. In mîna dreaptă pendulează o sacoşă goală. Doi tineri par să stea prieteneşte de vorbă în colţul străzii. Au zărit-o. Unul îl loveşte cu cotul pe celălalt. Şopteşte:
— S-o lăsăm. Se-ntoarce... Şi nu ea interesează.
După cîteva minute, o maşină încărcată cu oameni în uniformă şi cîţiva civili, coteşte în plină viteză şi intră în fundătură.
9*
ANTON BREITENHOFER
AL CINCISPREZECELEA
Era iarnă. In obloanele ferestrelor mele crivăţul suflase în voie pînă-n zori. Grija examenelor semestriale de la politehnică făcuse să nu-mi ticnească somnul, încît cu noaptea-n cap mă dădui jos din pat.'Oaspetele meu, un fost tovarăş de muncă, astăzi student prin corespondenţă, venit în Capitală pentru a da examenele, se sculă şi el.
Ne cunoşteam de mult. Cu şaisprezece ani în urmă lucrasem ca lăcătuşi în acelaşi atelier: eu ucenic, el calfă. Acum urmam aceeaşi facultate amîndoi, ca să ieşim ingineri.
După obiceiul provincialilor care ţin la colţul de ţară unde s-au născut, cum nu ne văzusem un timp, am adus vorba de Reşiţa, vechiul nostru oraş natal. L-am rugat:
— Ia spune, Wilhelm, ce s-a-ntîmplat în ziua cînd aţi dispărut aşa de odată, din întreprindere? Dacă nu mă-nşel, erai şi dumneata printre cei cincisprezece. Povesteşte-mi şi mie cum a fost.
A tăcut o vreme, privindu-mă stăruitor, adunîndu-şi gîndurile. Peste ochi parcă i s-a coborît o umbră. A strivit ţigara în scrumieră şi a început să vorbească.
— In primăvara lui 1940 nu mirosea — cum ştii şi tu, de altfel, a viorele. Tovară şii mei de laminor m-au ales ca omul lor de încredere. Ştiau bine că trăiam retras şi-mi vedeam mai mult de familie decît de politică. Fiind vorba de pîinea zilnică, n-am putut respinge această sarcină.
Insă în vara aceea înăbuşitoare a războiului ploua cu zvonuri, cu ştiri ciudate şi c>u întîmplări care scoteau viaţa din făgaşul ei obişnuit. Tinerii în cămaşă verde proclamară statul legionar, iar cînd toamna polei cu aramă frunzişul copacilor, pămîntul ţării gemea sub greutatea cismelor hitleriste şi a tunurilor care se-ndreptau de zor spre Răsărit.
Cam în vremea aceea am fost chemat într-o seară la Căminul muncitorilor pentru şedinţă. M-am dus fără chef, nu numai din pricina ploii care începuse, dar şi pentru că, de obicei, nu prea mă dam în vînt după întruniri.
— Colegi!
Aşa începea în ultimul timp Cojocaru, preşedintele sindicatului, ori de cîte ori lua cuvîntul. înainte ne spunea mai totdeauna — tovarăşi — . Faţa lui încerca să arate linişte, dar cele două şiruri ale lanţului de aur de la ceasornic tresăltîndu-i pe burtă, trădau neliniştea lăuntrică.
Vreo treizeci de muncitori stăteau înghesuiţi în jurul mesei şi fumau agitaţi. Nu-i mai văzusem niciodată atît de posomoriţi. Unii priveau pieziş
AL CINCISPREZECELEA
133
spre colţul sălii, unde, spre uimirea mea, văzui pe comisarul Cuzun, cel cu faţa ciupită de vărsat, împreună cu doi poliţişti înarmaţi. Ce tîlc avea asta oare? Cuzun, care prigonise ani de-arîndul muncitorimea, şi mai ales pe prietenul meu Ion Munteanu, lua cu sîrguinţă însemnări şi zîmbea viclean.
Cojocaru, al cărui guler tare se înmuiase de tot din cauza năduşelii, privi nevinovat şi glăsui cu sfătoşenie:
— Totuşi, colegi, capul sus! Nimic nu e pierdut! Trebuiesă-nţelegeţi că noi, socialiştii, sîntem nevoiţi să ne ţinem în pas cu vremea. Concepţia noastră socialistă s-a învechit şi e depăşită. Concepţia nouă este naţional-socialistă. Priviţi în jurul vostru! Franţa şi Polonia sînt dărîmate. Rusia abia se mai ţine pe   picioare    şi   tremură   în faţa naţional-socialismului.
— Minţi! — strigă un muncitor. In acelaş timp comisarul sări în sus. Lui Cojocaru. i se tăie răsuflarea şi fu nevoit să-şi întrerupă vorba.
Muncitorii tuşeau încurcaţi. Unii şopteau între ei. Comisarul ciuli urechile. Ce n-ar fi dat să aibă zece  perechi ca să poată auzi totul!
Eu ascultasem încordat, fără a înţelege nimic din torentul de cuvinte sau din înfăţişarea lui pe care nu i-o mai recunoşteam. Unde era muncitorul liniştit, chibzuit, de odinioară, pe care-1 ascultam cu plăcere, de la care ani de-arîndul cumpărasem ziare şi cărţi, muncitorul în care crezusem? II privii dezamăgit. Faţa lui bine hrănită şi sprîncenele ridicate îmi spuneau nu atît că se îngrăşase, ci că devenise şiret. Această schimbare mă indignă. Mă ridicai să plec, clar el mi-o luă înainte, se repezi la uşă, îmi tăie calea, ricîi-cînd mîinile şi crăcănîndu-şi picioarele. Zâmbea.
— întîi hotărîm, votăm, şi pe urmă putem să mergem acasă — zise el politicos şi mă-mpinse în sală.
Cojocaru nu luă în seamă murmurul muncitorilor. El îi tot da zor cu votarea.
— Aşadar, muncitorii romîni să se înscrie în Corpul muncitoresc legionar iar cei germani în Muncitorimea germană din Romînia! Cine este pentru propunerea mea să ridice mîna!
Se făcu o tăcere de moarte. Ce să fac? mă-ntrebam, înţelegînd că va trebui să iau o hotărîre.  Gîndurile îmi asaltau conştiinţa.
Să votez pentru Cojocaru? Asta însemna să-i votez pe fascişti. Am vorbit cu un antifascist scăpat dintr-un lagăr de concentrare german şi nu voiam să ajungem şi noi ca-n Germania. Dar poate că fasciştii de la noi nu sînt atît de răi ca hitleriştii? Poate! Cine ştie! Să aşteptăm, prin urmare, şi să vedem.
Mă uitai în partea cealaltă, la prietenul meu Ion Munteanu. Obrazul său întunecat era urîţit de cute. Vorbea în şoaptă cu strungarul ungur Szabo.
— Dar muncitorii maghiari, slovaci şi evrei ce să facă? — întrebă pe neaşteptate Szabo.
— Ţine-ţi clanţa! Nu te-a întrebat nimeni.
Şi Cojocaru cercetă arţăgos chipurile împietrite ale oamenilor.
— Ei, cine este pentru propunerea mea?
Să ne ţinem clanţa? Cum aşa? Unde era demnitatea, unde era solidaritatea, unde erau drepturile noastre, — mă întrebam. De odată începui să pricep. Ăsta era numai începutul? Aveau să se ia oare alte măsuri împotriva noastră? Trebuia să-ndurăm alte umilinţi?
Cojocaru ridică cel diritîi mîna sa moale. Doi funcţionari îi urmară pilda. Ceilalţi erau nehotărîţi. Cînd văzu că lucrurile nu merg chiar atît de neted cum gîndise el, înjură şi bătu cu pumnul în masă, de zăngăniră paharele de apă. Trei muncitori ridicară şi ei mîinile.
Eram revoltaţi de chipul în care se purta Cojocaru. Unii se uitau po-
134
ANTON BREITENHOFER
somorîţi şi oftau. Alţii luară o atitudine de împotrivire mută şi se uitau dispreţuitori la Cojocarii şi la cei care votaseră. Aruncai o privire nedumerită spre Ion şi Szabo, cerîndu-le astfel ajutor. Păreau întărîtaţi. Ion şi cu mine împărţisem cinstit, încă din copilărie, aceeaşi soartă de proletari şi rămăsesem totdeauna prieteni. Ochii lor îmi, cereau să nu votez pentru Cojocarii şi asta fu pentru mine un sprijin. Dar să votez împotriva lui Cojocarii tot nu cutezam, fiindcă voiam să-mi păstrez liniştea, slujba, şi deci pîinea de toate zilele pentru mine şi ai mei. In clipa ceea îmi veni un gînd salvator: să păstrez o ţinută de nepărtinire, de neutralitate. Da, ăsta era lucrul cel mai potrivit. De ce să-i stîrnesc pe fascişti?
Răsuflai uşurat. Intre timp se mai hotărîseră opt oameni pentru Cojo-caru. Printre ei se aflau oameni pe care direcţia uzinei, din felurite pricini, îi tocmise de curînd. Cojocaru îi strecurase şi pe ei în sindicat. Trei dintre aceştia, un romîn şi doi germani, erau naţionalişti înfocaţi.
Ion îşi dădu seama de primejdia ce ne păştea şi păli. Ochii lui, care altfel oglindeau o adîncă viaţă lăuntrică, scăpărau, de mînie. Privi cîteva clipe în ochii muncitorilor, apoi, stăpîn pe sine, se ridică şi zise tare:
— Cojocaru vrea să-nfăptuiască prin teroare visul patronilor săi. A răpi muncitorilor tocmai acum organizarea unitară înseamnă a-i lăsa pradă în ghiarele sîngeroase ale fascismului.
— Jos, comunist blestemat — răcni comisarul şi tăbărî, împreună cu cei doi poliţişti asupra lui Ion.
începură să dea în el şi să-1 tragă spre ieşire. Ion lovea în stînga şi-n dreapta. Mai apucă să strige, de ia uşă:
— Păstraţi-vă unitatea sindicală! Cojocaru vă cere votul ca să ducă masele pe o cale greşită. El a trădat şi greva din 1926. E un agent al siguranţei... al fasciştilor. Fascismul înseamnă război! Războiul înseamnă moa-a-a-rte!
Poliţiştii încercară să-i pună un căluş în gură, însă lucrătorul mic şi îndesat nu putea fi stăpînit cu una cu două. Numai după ce săriră în ajutor încă doi poliţişti, care stătuseră în faţa uşii, izbutiră să-1 tîrască pe Ion afară din sală.
Parcă m-ar fi lovit cineva în moalele capului. Glasul prietenului meu mă-nfioră din creştet pîuă-n tălpi. Mi se făcu rău. Tremuram de mînie. Amărăciunea şi durerea îmi sfîşiau inima.
Cîţiva muncitori se împotriviră cu glas tare şi se codiră să mai ia parte la vot. Cuzun se furişa pe lîngă masă, gata să intervină iar şi silea pe oameni să se pronunţe. Cojocaru continuă să vorbească pînă făcu spume la gură. Cu toate stăruinţele şi răţoielile lui, rămaseră 14 voturi. Faţa-iera aprinsă.
— Şi cine este împotriva mea? — întrebă el îndîrjit. Trei oţelari romîni îşi ridicară mîinile noduroase. Szabo făcu la fel. In cele din urmă, numărai patrusprezece mîini. Vasăzică, patrusprezece contra patrusprezece. Numai eu nu votasem încă.
Privirile tuturora se aţintiră asupra mea. Simţeam că fac feţe-feţo. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Cojocaru îmi zise prefăcut:
— Wilhelm, dumneata doar eşti muncitor german. Sper că măcar dumneata să nu fii împotriva mea.
Uitai într-o clipă tot ce-mi pusesem în gînd. Nu mai simţeam decît amărăciune şi dispreţ. Cojocaru se legase de naţionalitatea mea şi asta mă întărită din ce în ce mai mult. Ion nu mă-ntrebase niciodată de asta, după cum nu mă-ntrebaseră nici tovarăşii de lucru din întreprindere, care mă aleseseră. Aşa ne-am pomenit, lucrînd laolaltă, ca şi părinţii noştri. De ce
AL CINCISPREZECELEA
135
să desbiu tocmai eu această unitate? îmi dădui seama într-o clipă ce mare răspundere apăsa pe umerii mei. Privii ţintă în ochii lui Cojocaru.
— In asemenea împrejurări, cînd dumneata admiţi ca Ion să fie maltratat în halul acesta, nici n-ar trebui să-ţi răspund. Vrei să mă momeşti ca german? Nu mă atrage asta. înainte de toate, sînt muncitor, votez împotrivă.
Şi ridicai mîna.
Eram al cincisprezecelea.
— Dobitocule! — şueră Cojocaru printre dinţi.
Oamenii începură să vorbească tare, să strige şi întrunirea se termină într-o larmă asurzitoare.
In drum spre casă, pe cînd străbăteam, în bezna nopţii, străzile înguste, mă cuprinseră tot felul de îndoieli. Era cu mine si un muncitor de la turnătorie. O ploaie rece ne biciuia obrazul. Ne urmarăm drumul fără a scoate o vorbă. Duduitul înăbuşit al maşinilor din laminor, care de obicei îmi suna în ureche ca o muzică plăcută, de astă dată mă copleşi.
Ajuns acasă, mi-am scos îndată hainele şi ghetele ude şi mi-am pus pantofii de casă împletiţi. Rînduiala şi curăţenia din mica bucătărie mă liniştiră. Tic-tacul credincios al ceasornicului de lemn sculptat, cu cuc, scrinul cel vechi, portretele părinţilor, leagănul copiilor, colivia scatiului, toate astea îmi erau nespus de dragi şi făcură să-mi recapăt încrederea în mine.
M-am dezbrăcat binişor, fără zgomot, am intrat în cameră şi m-am furişat în pat. Nevasta şi copiii dormeau duşi. Am încercat să adorm, dar n-am izbutit. Mă gîndeam încă clacă am făcut bine sau nu. Mă întorceam cînd pe o parte, cînd pe alta. Vechile mele dureri reumatice mă chinuiau iarăşi. Afară, vîntul sufla peste brazdele de flori ofilite şi printre arbuştii de trandafiri în grădiniţa noastră. Parcă se tînguia cineva. Mă gîndii lalon. Vîjîitul vîntului se auzea tot mai slab şi mai trist. In sfîrşit, am aţipit.
De odată auzii bătăi puternice în uşa bucătăriei.
— Bate cineva, Willy... nu auzi?
Nevastă-mea, buimăcită de somn, se trezise. Am sărit speriat din pat, am dat fuga-n bucătărie şi am aprins lumina.
— Deschide, cîine, că de nu te împuşc pe loc, strigă o voce respingătoare.
De turburare, nu nimeream cheia în broască, dar în cele din urmă izbutii să descui.
In pragul uşii stătea comisarul Cuzun şi alţi doi bărbaţi în uniformă. Toţi trei purtau pelerine de ploaie, din cauciuc negru.
— Ce vrei, în toiul nopţii?
Bărbatul în cămaşă cafenie, cu zvastica pe braţ, încins cu revolver în toc de piele, îmi dete brînci, făcîndu-şi loc pentru a intra în odaie.
— Percheziţie! — îmi rînji Cuzun obraznic.
Nevastă-mea, în cămaşă de noapte şi cu părul despletit se repezi spre
mine.
— Dumnezeule sfinte!
începură să caute. Eu tremuram din toate mădularele. M-am îmbrăcat, iară să-mi dau seama. Nevastă-mea îşi îmbrăcă paltonul şi îşi potrivi părul.
Măsurai cu. privirea pe cei doi însoţitori ai lui Cuzun şi mă-ngrozii. In omul cu cămaşă cafenie am recunoscut pe Felix Wunschina, care nu se-ndeletnicea cu nimic. Părinţii lui aveau în deplină stăpînire un local de noapte, o fabrică de băuturi spirtoase şi patru case mari pe care le dădeau cu chirie. Gura lumii îi botezase pe Wunschini „hinghierii". Cunoşteam şi pe legionarul spătos, îmbrăcat în cămaşă verde. Era măcelarul
136
ANTON BREITENHOFER
Vida, fiul geambaşului ăla bogat. Alde Vida erau cunoscuţi ca oameni abraşi, şi toate gospodinele îi blestemau cu foc ori de cîte ori nevoia le împingea să cumpere carne de la ei.
Cei trei răscoleau cu sălbăticie. Scăpară vasele din mînă, rupseră pungile cu alimente şi acestea se risipiră. Aruncară pe jos îmbrăcămintea şi călcară în picioare cu cizmele lor lucrurile noastre mai de preţ, care ne costaseră o viaţă de trudă şi de răbdări. Nevastă-mea, care nu ştia ce e frica, ţipa şi blestema, aruncîndu-mi priviri întrebătoare.
Intrară în odaie şi răvăşiră paturile. Mă aşteptam că nu vor îndrăzni să se atingă de pătucul copiilor, cel puţin. Ţi-ai găsit! Wunscliina trase pla-poma de pe Elza, fetiţa mea în vîrstă de doi ani şi-i zmulse atît de brutal perna, încît căpşorul ei cu părul buclat se izbi de marginea patului. Copilul se tîngui jalnic. Nevastă-mea se repezi ca o lupoaică asupra zbirului şi-1 împinse de lîngă patul copilului. El îi dădu brînci. I-am sărit în ajutor, dar am păţit la fel. Cei doi copii mai mari izbucniră şi ei în plîns. îmi muşcai buzele, desnădăjduit.
De odată Cuzun zări etajera cu cărţi.
— Uite unde sînt cărţile acestea blestemate. Şi începură să arunce cărţile pe jos.
— Asta ce este? — întrebă măcelarul şi întinse mîna să apuce o carte cu coperţile verzi. M-am cutremurat. Era o carte primită-n dar de la Ion, cu prilejul zilei mele de naştere, cînd împlinisem treizeci de ani.
Citi mai întîi titlul şi apoi întoarse cartea pe toate părţile. Părea că-i face plăcere faptul că atît culoarea ei cît şi a organizaţiei din care făcea parte era aceeaşi.
■— „Mama" ! De cine-i scrisă? — întrebă răstit Wunschina, care părea a fi şeful.
— De Maxim Gorki.
Toţi trei se priviră nedumeriţi şi ridicară pe rînd din umeri.
— Dracu' să-i mai descurce, atîţia mîzgălitori! Sînt doar om citit, însă de mustăciosul ăsta n-am auzit niciodată. Unde s-o fi tipărit asemenea plăcintă?
--La Berlin, editura Malik — răspunse îndatoritor măcelarul.
— Aha, la Berlin! E în regulă — hotărî .Felix şi continuă să caute cu rîvnă. Răsuflai atît de adînc, încît îmi veni ameţeală. Ticăloşi nătărăi — mă gîndii eu şi mă uitai cu dispreţ la fascişti.
— Hei, veniţi aici! Am găsit — strigă Wunschina ca un smintit şi arătă triumfător două volume grele cu coperţile roşii. Cei doi se repeziră la cărţile roşii ca nişte tauri furioşi. In graba lor, răsturnară un scaun. Cuzun smulse cărţile din mîna lui Felix şi le răsfoi cu sălbăticie.
— Sha-kes-pea-re... — silabisi el neputincios şi privi întrebător pe cei doi însoţitori.
— Shakespeare? Păi ăsta este cunoscutul romancier francez—hotărî Vida.
— Francez? Da' de unde! E chiar american! — strigă cel cu cămaşa cafenie, strîmbînd din nas.
— American? — se miră Cuzun şi se scarpină, încurcat, după ureche. Apoi întrebă, prevăzător:
— Bine, dar dacă domnul este american, de ce dă să-i lege cărţile în roşu?
— De ce? De ce? Pentru că este ovrei. Ovrei din America. Ai înţeles? — lămuri Felix cu superioritate.
— Corp delict — strigă comisarul cu sîrg şi aruncă cele două volume Shakespeare pe maldărul cel mare de lucruri care le şi strînsese pe masă, ca obiecte suspecte.
AL CINCISPREZECELEA
137
Asta mă lovi în adîncul sufletului. Mi-era ruşine de nevastă-mea şi de mine însumi. Slugi afurisite ! Şi voi vreţi să faceţi educaţia muncitorimii? Nu mai tremuram. Teama se prefăcea în mînie.
In sfîrşit, isprăviră. O mulţime de ziare şi reviste vechi, bluze roşu, romane, nasturi roşii, mărgele,'ghetuţe roşii de copil — fură declarate material primejdios pentru siguranţa statului. Cuţitul de tăiat foile la cărţi fu socotit pumnal; pantofii roz ai nevesti-mi consideraţi modă de Moscova. Şi toate  astea   nimeriră în sacul  cel  mare  pentru   făină, categorisite
corpuri delicte. ^ .....
Cînd totul fu gata, am izbutit să-i smulg măcelarului un peisaj pictat de mine, pe care-1 dosise. Cuzun strecură în buzunar un briceag cu tirbuşon.
Cuzun îmi porunci să merg cu ei la poliţie. îmi trînti în spate sacul cu   păcate   şi cînd Felix ordonă „înainte" o luarăm din loc.
--- Doamne Dumnezeule, ce ai făcut Willy, dragul meu, bunul meu Willy! — t.ipă nevastă-mea desnădăjduită, şi se luă după noi.
— Li'nişteşte-te, Ana. Vezi-ţi de copii. Am fost la-ntrumre şi am votat împotriva acestor zbiri, —'răspunsei amărît. Wunschina îmi dete un picior în spate.
Ploua mai liniştit acum, dat vîntul se înteţise. Mergeam prin noroi, pe strada întunecată. De odată, două coloane puternice de foc se-nălţară de la furnale şi luminară totul în jur. Parcă mă salutau muncitorii. Simţii întărindu-se în mine o hotărîre. Acoperişurile de tablă, strălucitoare de apă ale caselor de muncitori şi pavajul prost al străzii se zăriră cîteva clipe şi apoi se cufundară iarăşi în bezna vijelioasei nopţi de toamnă.
Ajunserăm curînd la clădirea poliţiei. îmi luară sacul şi mă-mbrînciră într-o încăpere plină de oameni. Privii în jur şi recunoscui pe prietenii mei de muncă: cei patrusprezece care votaseră împotriva lui Cojocaru erau toţi acolo.
Szabo veni spre mine şi, fără a spune o vorbă, îmi strînse mîna. Căutai pe Ion, dar el nu era.
Trebuie să fi trecut de mult miezul nopţii, cînd începură interogatoriile. Mă duseră într-o cameră de la subsol. In faţa mea şedea un bărbat gras, în uniformă. După obrazul roşu de beţiv şi după nasul buretos recunoscui pe şeful Siguranţei, Voina. Am tresărit. Ochii mi se înţepeniră pe vîna de bou şi'la cleştele de pe masa omului vestit prin cruzimea lui. O dîră subţire de sînge'îmi călăuzi privirile pînă la marginea mesei. Jntr-o pată întunecată de sînge închegat se vedea o unghie, smulsă din rădăcină. Fiori reci îmi trecură de-a lungul spatelui. Şeful îmi zîmbi cu bună voinţă şi mă-ntrebă politicos, în romîneşte:
— Cum vă numiţi? Ii spusei numele.
— Maică precistă, un jerman! exclamă el în limba mea. Vorbea o germană stricată, cu accent franţuzesc. Studiase în Franţa.
— Cetăţean romîn de naţionalitate germană — am răspuns eu, căz-nindu-mă să-mi stăpînesc clănţănitul dinţilor.
— O, domnule Wil'em, lăsaţi asta cu nasionalite. Astăzi nu mai trebuie să spuneţi aşa. Astăzi voi sînteţi cineva. Aşa, vasăzică, jerman. Dar cum aţi ajuns aici Dumneavoastră? Desigur, o greşală a nerodului de Cuzun, nu-i aşa? — întrebă el şi rîse larg. Buza de sus îi dezgoli dinţii galbeni ca de cal. Rîsul lui.mă scîrbi.
— Nu. Nu-i greşală; am votat la şedinţă împotriva fasciştilor, — am răspuns eu, ceva mai hotărît.
138
ANTON BREITENHOFER
— Dar, iubite camerad, nu trebuie faci asemenea prostii astăzi, chind furer al nostru a eliberat întreaga Europă de Roşii. Dumneata, ca j'erman, nu poţi să fii contra. Gîndeşte-te ce post gras ai' putea să capeţi! Şi de la dumneata cer numai o nimica toată: să zici un da.
Propunerea lui mă umplu de mînie şi de ruşine, încît încetai să mai tremur. El însă îşi roti ochii holbaţi şi zise aproape visător:
— 0, de ce nu sînt şi eu jerman! Ce n-aş face să capăt o moşioară cu vie, undeva în Franţa, cum au căpătat atîţia gauleiteri!
Privirile mele cercetară pereţii împroşcaţi cu sînge ai acestei camere de tortură. O indignare nemărginită mă cuprinse. Fiară cu chip de om! Vasăzică, vie îţi trebuie ! îmbogăţire prin jafuri şi crime ! Asta este, vasăzică, ţelul războiului vostru blestemat!
El aştepta cu nerăbdare răspunsul meu. Mi-am strîns toate puterile spre a mă putea stăpîni. Voiam să-l fac să-mi simtă înălţimea morală şi am   răspuns măsurat:
— Vedeţi, domnule şef, eu sînt un om simplu. îmi place liniştea şi nu fac politică. Dacă dumneavoastră doriţi cu tot dinadinsul să fiţi german, vă pot da un mic sfat. Toţi schingiuitorii devin astăzi germani hitlerişti! Te asigur că dumneata nu ai mai puţine şanse decît Wunschina sau Vida! Dar, te rog să nu crezi că toţi germanii sînt fascişti!
Omul autorităţii păli, trăsăturile sale deveniră fioroase. închise ochii pe jumătate, apucă vîna de bou şi-mi dădu două lovituri peste fată. Am scos un ţipăt şi, orbit de durere, m-am împleticit.
— Comisare Cuzun, strigă el scos din minţi. Cuzun apăru şi duse mîinile la cusătura pantalonului.
— Bagă pe dobitocul ăsta numaidecît în celulă, — porunci el. Cuzun îndrăzni să întrebe:
— In celula antifascistă?
— Ce antifascistă! Neghiobule! Bagă-1 în. celula comunistă pe porcul ăsta de nasionalite jerman — răcni el de răsună tot coridorul.
Uşa celulei comuniste fu descuiată şi cu împins înăuntru. Prin ferestruica zăbrelită mijeau zorile şi am putut desluşi cîteva trupuri schingiuite.
— Willy, Willy! strigă un glas ce-mi era drag din copilărie. Mă repezii la Ion şi el mă îmbrăţişa cu mîinile-i sîngerîndc, mă strînse la pieptu-i zdrobit.
Urmară zile grele — săptămîni, luni. Rănile pe care mi le pricinuiseră Cojocaru, Wunschina şi Voina, se închiseră cu greu. In cumplita mea deznădejde, tovarăşii de celulă îmi dezvăluiră, prin statornicia, omenia şi credinţa lor nezdruncinate, o lume nouă. Era spinos drumul pe care am început să-l străbat pe vremea aceeia, în închisoare, dar ei dădu vieţii melo un cuprins nou. In ciuda măcelului care bîntuise de Ia un capăt la altul al lumii, puteam să privesc cinstit în ochii copiilor mei, ai văduvelor şi orfanilor de război. Tot atunci Partidul Comunist Romîn m-a primit in rîn-durile sale. Urmarea o ştii...
_ Aici şi-a întrerupt povestirea. Afară se luminase bine de ziuă. L-am privit în tăcere, m-am ridicat şi m-am apropiat de el. Flăcările aprinse în ochii săi albaştri mi-au dat curajul să-i destăinuiesc o dorinţă care mă frămînta de multă vreme.
— Spune, tovarăşe Wilhelm, ce să fac spre a deveni membru al Partidului?
M-a privit cu prietenie şi mi-a spus:
— Să munceşti şi să-nveţi!
RADU COSAŞU
PASIUNEA
12 octombrie 1953
Dragă Irina,
Plecarea ta neaşteptată m-a uluit. Băieţii mi-au scris că te-ai retras de la cursuri, fără nici o explicaţie. Nu vreau ca în această carte poştală să încep o discuţie înaltă, „de-a noastră", ci numai să te rog să mă lămureşti cît mai repede 'asupra cauzelor care te-au determinat să iei o asemenea hotărîre. Te rog mult. Nu-ţi mai spun că şi băieţii şi Ada şi Rodica aşteaptă la Institut vesti de la tine. Dacă mie nu vrei să-mi scrii, măcar fetelor dă-le de ştire ce faci, cum te simţi. Eu o duc bine aici, la Sighişoara. Termin curînd prima parte a filmului. Aş fi vrut să discut cu tine despre documentarul ăsta — deşi tu dispreţuieşti genul. Multe au rămas de discutat între noi. Te rog încă odată — scrie-mi un cuvînt despre tine.
Lucian
26 octombrie 1953
Dragă Irina,
Au trecut două săptămîni de cînd ţi-am scris prima carte poştală şi acum iat-o pe a doua. N-am primit nici o veste de la tine. De ce taci? Nici celor de la Institut nu le-ai scris. Ei au început cursurile şi se gîiidesc să-ţi trimită notiţele. Sînt nemulţumiţi şi îngrijoraţi în privinţa ta. De ce nu Ie răspunzi? Ti-ai uitat colegii? De decanul vostru ce să mai spun ! Cum are linişte _ cînd un student i se retrage de la cursuri? Trebuia măcar s-o lase pe detectiva de Ada să plece pentru o zi, să te vadă. Nu dă voie nimănui; a înregistrat cererea ta de re trag: re şi gata. De-aş fi eu decan la Plastice — ar fi altfel cu tine. Insf'îrşit, în februarie cînd termin filmul, voi da o fugă pînă la tine. Sper însă să nu mai fie nevoie şi pînă atunci să te întorci Ia Institut. Dar scrie-mi odată ce faci, ce ai de gînd? Totdeauna ai gîndit mai mult decît ceea ce spuneai şi făceai. Iţi plăcea să taci. Măcar acum, vorbeşte. Scrie-mi cît de mult vrei. Aştept.
Lucian 12 noembrie 1953
, Dragă Lucian,
Am primit ambele tale cărţi poştale. Nu ţi-am răspuns atîta vreme
140
RADU COSAŞU
nici ţie şi nici celor de la Institut pentru că nu mai vroiam să mă gîndesc la problema asta. Am făcut bine ce-am făcut. Iţi scriu totuşi, nu pentru a mă sfătui cu tine, nu pentru a pune în discuţie problema, ci pentru a te lămuri. Atît şi nimic mai mult. Iţi repet: hotărîrea a fost luată.
Eu m-am înşelat intrînd la Arte Plastice. Cînd am absolvit Şcoala Tehnică Sanitară şi mi s-a aprobat înscrierea la Facultate — eram ameţită ca în faţa mării nesfîrşit de albastre. Credeam că pot orice, că toţi se pleacă înaintea mea şi-mi deschid o mie şi una de porţi. Desenam bine, unii spuneau că am talent. Nu-mi dădeam seama ce înseamnă talent. Eu credeam că talent înseamnă dorinţa aceea a mea de a pune pe hîrtie şi colora ce văd. Am intrat la Arte Plastice. In anul întîi, dorinţa aceea a mea de a picta totul, a crescut; primele tablouri le cunoşti: amintirea din copilărie, derdeluşul cu un alb pe care Sterescu 1-a numit „alb de maestru", capul mamei, nu prea reuşit după spusele tale, clar totuşi cu o înclinare dulce pe umăr care-mi plăcea. Am terminat anul I şi ştii ce „proiect grozav" aveam pentru anul al doilea. Ciclul de activişti utemişti! Cine mai îndrăznise asemenea temă? Idei, îndemnuri în dreapta şi în stînga. Eu eram sigură că voi realiza toate portretele. îmi iubeam eroii, îi cunoşteam — doar atîţia ani am lucrat în organizaţie. Ardeam să dau ciclul la care nimeni nu se gîndise. Conform teoriei, totul trebuia să meargă pe roate. Şi ce-am realizat în anul al doilea? în anul al doilea nu am realizat nici un portret. Ce să-ţi mai explic? De ce nu am reuşit? De ce nu am perseverat? De ce nu m-am bătut? Teorie!
Nu am talent, dragă Lucian. Nu am talent. Cea mai mare greşeală a noastră, a tinerilor, este să luăm drept talent dorinţa noastră de a face artă. Nu poţi face nimic în artă dacă nu ai siguranţă, dacănu ai certitudinea talentului. Am auzit, la mitinguri, tovarăşi vorbind în faţa microfonului. Aveau o voce puternică, impunătoare, înmărmurind mulţimea. Era de ajuns ca să se mişte puţin la dreapta sau la stînga, să li se audă vocea fără microfon şi dezamăgirea — poate naivă — să mă cuprindă: auzeai o voce mică şi pirpirie. Aşa m-am întrebat şi eu: cît timp o să mai vorbesc în faţa unui microfon, mimînd o voce puternică? Eu am o voce pirpirie, Lucian, şi în artă nu-i ca la miting. In artă, microfonul nu o să fie niciodată convingător.
In al doilea rînd — fără să-ţi dezvolt ideea, dat fiindcă am mai discutat-o, nu cred ca Irina Scupcea să poată da vreodată ceva care să stea lîngă Grigorescu sau Băncilă. Clasicii sînt acuzatorii cei mai nemiloşi ai lipsei noastre de talent.
Mai e ceva. Eu cred că tablourile noastre trebuie să se nască din întrebări. Prin fiecare erou, să ne întrebăm şi să răspundem. Eu am încetat să mă mai întreb şi să-mi mai răspund, pictînd. A amorţit ceva în mine. O vreme am căutat să mă amăgesc: mă sileam să mă întreb! Aşa au ieşit două tablouri, ultimele, pe care nu le-ai mai văzut. Tablouri groaznice. Interogatoriile cu tine însăţi, constrîngerile cu tine însăţi nu pot să dea roade în creaţie, nu-i aşa, Luciane? Şi numai cînd ai talent, eviţi interogatoriile acestea silite, nesuferite. Dar eu nu am talent. Ai să mă întrebi cum s-a putut naşte amintirea din copilărie? S-a născut cum se nasc multe poezii reuşite la 19 ani. Acele poezii spun atît: sînt tînăr — şi multora le plac aceste două cuvinte. Dar dacă nu mai ai de spus şi altceva şi continui să faci poezie — eşti la fel de ridicul ca cel care-şi închipuie că va rămîne în istoria matematicii pentru că ştie tabla înmulţirii. Eu nu am vrut samă înnec în mediocritatea tablei înmulţirii. Prefer să-i pansez pe oamenii din satul acesta, să le alin durerile. E mai bine aşa. Mă vor iubi mult mai mult decît dacă le-aş fi pictat nu ştiu cîte tablouri mediocre.
PASIUNEA
141
Iată cum am ajuns să iau această hotărîre. Iartă-mă că ţi-am scris atîta. Toate astea le aveam de mult pe inimă. Şi pe urmă chiar tu mi-ai spus că-s tăcută. Ai dreptate. După nimic nu-mi pare mai rău decît după tăcerea din plimbările cu tine. Nu ar fi trebuit să tăcem atîta. Prietenii nu ar trebui să fie tăcuţi niciodată. _ _
0 duc bine în sat. Lucrez la dispensar şi-s mulţumită. Numai raionul trebuie să aprobe numirea mea, aici. O s-o aprobe pentru că prea mulţi sînt încă cei care întorc spatele satului. Doctorul are ceva din autoportretul lui Negulici si-ti mărturisesc că odată m-am surprins schiţîndu-1. El m-a văzut si a rîs. Âm fost tristă multă vreme. M-a rănit rîsul acela. Mama-i fericită că m-am întors acasă, dar tata strîmbă din nas; de cînd i-am explicat hotă-rîrea mea mă priveşte rar şi trist. Şi asta mă doare, dar va trece. Doar nu sînt dezertoare; am schimbat numai arma, luînd una mai potrivită. Am să scriu la Institut, după cum mă rogi. Nu am nevoie de notiţe; mai bine să-mi trimită cărţi. Cehov, mai ales. Pe tine te aştept în februarie aci. Mai scrie-mi si promit că-ţi voi răspunde. Mai scurt, desigur. Mult succes în lucrul la film. G ultimă precizare, falsificatorule: nu dispreţuiesc filmele documentare bune.
Irina 25 noembrie 1953
Dragă Irina,
Am citit scrisoarea ta de cîteva ori. Sistematică şi de o ironie rece, m-a înfuriat cu fiecare rînd. Poate şi faptul că am primit-o în acelaş timp cu o altă veste de la Bucureşti — Dana se Iasă de medicină şi face ziaristică — m-a înfuriat şi mai mult şi nu am putut lucra toată ziua. Acum mi-a mai trecut şi am ajuns să-ţi dau şi circumstanţe atenuante pentru scrisoare: tot ce mi-ai scris rectiliniu şi fără modulaţii era sedimentat în tine, precizat şi atunci poate că a fost firească expunerea aceea de motive, creînd atmosfera unei introduceri Ia o lege juridică. In orice caz, nu te-am recunoscut decît spre sfîrsit, unde au reînviat toate speranţele mele. Să nu te aştepţi la un răspuns ,',pe puncte", problemă cu problemă — ca în vechile noastre discuţii.
Eu'am impresia că tu, Dana şi alţii aţi înebunit ca moştenitorii — peste noapte — ai unei averi fabuloase.' Noi am primit în anii aceştia o bogăţie fără seamăn, am primit-o repede, fără a îndura toate durerile celor care s-au bătut pentru ea, ani şi ani de zile; poate de aceea ne-am obişnuit să fim bogaţi şi am început să rezolvăm fără bătăi de cap problemele vieţii noastre, bazîndu-ne, dintr-un condei, pe această bogăţie de nabab a cărei măreţie foarte puţini o înţeleg încă. Şi uite aşa, ca administratoare proaste ale averii voastre, tu pleci de la pictură, Dana de la medicină.
Te văicăreşti că n-ai talent. Te văicăreşti degeaba: aşa cum nimeni nu poate să-ţi dea talent, nimeni n-o să ţi-1 poată evalua, asigura. De altfel cu ceea ce în mod general se numeşte talent nici nu ajungi prea departe în artă şi nu cred să fie ceva mai inutil şi mai absurd decît zilele pierdute de un artist în căutarea definiţiei talentului. Iar cînd te apuci să şi detectezi talentul în creaţie, conform definiţiei găsite aşa cum faci tu —- situaţia îmi apare mai ridiculă decît nenorocitele mele analize gramaticale din clasele primare, cînd căutam atributul şi complementul după definiţia scrisă pe tablă de „domnu"'. Greşeala ta esenţială este că ai trecut cu o uşurinţă nemaiîntîlnită la tine, peste problema vitală a artistului —- pasiunea. « De ce ai uitat-o? De ce ai evitat-o? Cred mai de grabă că ţi-a fost frică. Dacă ai curajul cît de cît să te uiţi în ochii tăi, să sfîrşeşti cu iluzia unei
142
RADU COSAŞU
„amorţiri" a personalităţii tale — vei recunoaşte că tu ai pasiune în artă. E mult mai mult decît dorinţa de a face artă, despre care, ca şi tine, cred că, cu toată bună-voinţa, nu poate fi confundată cu pasiunea creatoare.
Tu ai însă pasiune creatoare, nu te înşela, Irina. Ţi-au spus-o nenumăraţi şi, pe cît se poate, ţi-am arătat-o în accentele din figura mamei, în amurgul acela admirabil ai „amintirii diir copilărie." Ţi-aduci însă aminte de ziua în care n-ai mîncat nimic din cauză că roşul amurgului era prost? Eu nu uit înfrigurarea cu care te aşezai în. faţa pînzei, lungile tale tirade (singurul domeniu în care erai vorbăreaţă) despre arta fără ştersături. Ţii minte crezul nostru, Irina? „Nu cred în arta fără ştersături, în manuscrisele impecabile, cum nu cred în declaraţia de dragoste cursivă, cu. fraza perlată"... Dar de filmul lăsat la mijloc pentru că, în sfîrşit, venise ideea? M-ai lăsat ca un caraghios acolo — şi n-am să ţi-o iert niciodată! Şi. după aceea, ce chef am înălţat în cinstea ideii tale — mama cu capul puţin înclinat! Acolo era pasiune, nu gest — cum spunea deşteptul acela de Cristescu, criticul nostru plastic cu inimă de piatră şi cap de lemn. In tine, dialogul acela interior — întrebări, răspunsuri — se face la temperatură înaltă, arzi, te sbaţi ca o flacără. Şi focul acesta, pasiunea, vrei să-l stingi, suges-tionînd.u-te că n-ai talent şi nu mai ai ce spune? N-ai să poţi, Irina! Pasiunea artistului nu-i gripă să te duci la dispensar, şi să-ţi treacă. La dispensar dai de un doctor ca Negulici şi fără să vrei începi să-l schiţezi, el rîde de tine şi pe tine te doare. Te doare pentru că a rîs de pasiunea ta. Cauţi motivări: „nu sînt dezertoare" şi aşa mai departe. Dar toate acestea au forţa remuşcărilor după ce ai ucis un om. înţelege însă că pasiunea nu poate fi ucisă, ea reînvie chiar de ai spulbera cenuşa ei în cele patru vînturi.Va reînvia ea şi la tine, sînt sigur! De aceea, nu intrînd la plastice te-ai înşelat, ci plecînd. Tu ai pasiune de artist, nu de soră de caritate. Dana nu va face nimic la ziaristică pentru că o va chinui mereu medicul din ea, înăbuşit, torturat.
Citind finalul scrisorii în care-mi scrii de durerile tale, m-am bucurat. Şi acesta-i începutul. Iţi urez din toată inima să te chinui şi mai mult. Niciodată nu-mi va părea rău. Aştept cu nerăbdare viitoarele tale scrisori.
Lucian 11 decembrie 1953
Dragă Lucian,
Faţă de frumuseţea urărilor tale, cred că o singură carte poştală e suficientă. Furiile tale, dezlănţuirile, semnele de exclamaţie şi de întrebare, aveau efect altădată, cînd era vorba cine dintre noi stă la coada pentru bilete la „Patria"... Acum nu-mi mai fac nici o impresie. Sîntem departe, poşta merge încet şi pînă la mine furia ta se risipeşte. Cît despre proorocirile tale, ele nu-s potrivite nici măcar unui regizor neînspirat al unui jurnal-şablon.
Află deci despre mine că sînt bine, sănătoasă, care sănătate ţi-o doresc şi ţie. Mai află că — aşa cum am prevăzut — tata a început să mă privească cu ochi mai buni. De averea noastră nu-ţi fă griji. O administrez bine şi n-am să rămîn fată bătrînă. Eu îţi urez toate cele bune, cu cît mai puţine chinuri. Poţi să-mi scrii, oricît de mult, oricît de furios.
Irina
PASIUNEA
143
1 ianuarie 1954
Iartă-mă Luciane, te rog iartă-mă; rupe cartea poştală pe care ţi-am trimis-o, uit-o. Nu ştiu cum am scris-o; totul e mincinos în ea. De la privirea îmblînzită a tatei pînă al ideea josnică a artei fără chinuri. Iartă-mă, Luciane.
E un început de An Nou cum nu se poate mai trist pentru mine. Mă tem că nu numai în cartea aceea poştală am minţit şi am sfidat prietenii, mă tem că m-am minţit pe mine însumi. Am recitit zilele acestea scrisoarea ta. Ai atîta dreptate în cele ce-mi scrii încît nici nu vreau să mă mai gîndesc la problema creaţiei mele. Nu se mai poate face nimic: a te minţi pe tine însuţi e o minciună ireparabilă. Ea paralizează în mine imaginaţia, simţirea, observaţia. Ce am să fac în noul an?
In satul nostru ninge. Domnia albului impecabil. M-am plimbat cu sania prin păduricea îngheţată, bătută de soare. Nu am văzut niciodată ceva mai frumos decît această pădurice de porţelan fin. Din cînd în cînd închideam ochii, lăsîndu-mă aşa, dusă de sanie. Aş fi vrut să aud un cîntec. Sau poate un cuvînt dela tine. Mi-aduc aminte cît doream cu toţii la Institut, acest peisaj, această linişte. Ce copii eram!
Satul, de fapt, nu are pic de linişte. Eri a venit la dispensar o delegaţie de femei. Delegaţie-n toată regula. Învăţătorul i-a pus pe elevi să taie lemne pentru gospodăria lui. Să fi auzit blesteme! Doctorul s-a mirat: ce ajutor le poate da dispensarul? Din nou hărmălaie: că au fost la sfat, la secretarul de partid, la U.T.M... au găsit închis la A.R.L.U.S. şi atunci au venit la dispensar. Ca să ştie toată lumea ce bandit, ce duşman, ce inimă de cîine, ce netrebnic e învăţătorul!
0 ceartă nemaipomenită a sguduit satul: în curtea preşedintelui sfatului, responsabilul cu alfabetizarea aproape să se bată, pentru o grămadă de lemne, cu responsabilul cercului agrotehnic. După strigătele fiecăruia, grămada de lemne era necesară „revoluţiei culturale" sau „transformării socialiste a agriculturii".
Alt eveniment istoric: la dispensar s-a prezentat alaltăieri o femeie cu un copil care avea degeraturi. Negulici al meu s-a crucit. Nu mai avusese în cariera sa de medic la sat un asemenea caz. Pentru degeraturi să vii la dispensar! „Se revoluţionează concepţia satului despre higiena!" — a sintetizat el filosofic, evenimentul.
Insfîrşit, ultima mea capodoperă: un afiş pentru începerea reparaţiilor la S.M.T.! Afiş de mare succes. Eri, plin de entuziasm, Marin Marin, secretarul de U.T.M. dintr-un sat apropiat, mi-a cerut o copie după afiş. „O copie conformă cu originalul, tovarăşă !" mi-a atras el atenţia, imitînd foarte serios gesturile şi intonaţia „primului" de la raion...
10 ianuarie 1954
Dragul meu Lucian, am primit felicitările tale pentru anul nou acum cîteva zile. Iţi mulţumesc mult — deşi, recunosc, nu mă aşteptam la ele după cartea mea poştală. Mi-au făcut atît de bine, încît mi-a fost ruşine să-ţi trimit scrisoarea pe care ţi-o scrisesem la întîi ale lunii. Faţă de optimismul tău — tot ce scriam eu acolo părea o lungă lamentare. Orice ar fi, lamentarea trebuie ştearsă din viaţa noastră. îmi închipui că zîmbeşti citind aceste rînduri şi poate te uiţi încă odată la semnătură. Nu te îndoi, Irina îţi scrie. Sînt bucuroasă, înţelege-mă, Luciane. E prima mea bucurie după atîtea luni — lasă-mă să mă bucur, omule al explicaţiilor logice şi necesare. Mă laşi să mă bucur fără explicaţii? Ştiu că nu mă laşi. Atunci, află.
144
RADU COSAŞU
Acum cîteva zile a venit la mine Tudor Moise, secretarul nostru de U.T.M. Brigadier în gospodăria colectivă, oamenii îl vorbesc „ca pe un individual" — după cum se plîngea el odată. Nu mi-a spus pentru ce a venit. Pentru că tărăgănez mutaţia, mi-am închipuit. Pe cît mă pricep, îţi redau cele ce mi-a spus, eu tăcînd tot timpul:
— Ce să fac, tovarăşe dragă? Zi dumneata, venită de la Bucureşti, ce să fac? Eu îmi bat capul cu toţi, dar de mine nici dracu' nu ştie. Parcă aş sta la capătul lumii, nu la doi paşi de raion. — Ai nivel? — Am nivel! — Şcoală de cadre? — Ei... — Eşti ridicat? Ridicat! Descurcă-te!... Uite, aşa mă fierb prin telefon, da'să dea ochi cu mine, poate pe lumea ailaltă... Ce să fac? Mă ridic şi eu!
Am zîmbit". — Zîmbeşti? Şi eu mai viu la dumneata pentru sfat. Da' tot îţi spun. Mi-am luat şi eu o sarcină: pe 6 să le povestesc pionierilor despre Creangă. De unde pînă unde, nu mai întreba. Mă ridic şi eu... Şi-mi place Creangă. Numai că aseară, făcînd punctajul — văd că n-am cuvinte. Uite-aşa: n-am cuvinte. îmi place Creangă, dar cum să le-o spun puştilor... la asta n-am nivel. Şi acum, zi, ce să fac?"
— S-o ţin eu, tovarăşe Moise? l-am iscodit. S-a sculat de pe scaun, roşu la faţă, nu a suflat o vorbă şi a şi deschis uşa, gata să plece: II jignisem. Vroiam cu orice preţ să-I împac. Şi iată ce mi-a trecut prin minte: să-i fac la repezeală cîteva desene ilustrînd oameni şi întîmplări din basmele lui Creangă; să le arătăm pionierilor completînd spusele lui, poate chiar inspirîndu-1. A sărit în sus, aplaudînd ca un copil. Nu-ţi mai povestesc cum şedea lîngă mine seară de seară, urmărindu-mi lucrul. Eu nu vedeam în desene mai mult decît o schiţă rapidă. El însă observa, analiza, insista. M-a pus dracu' să-i povestesc că Leonardo migălea la schiţe. A căpătat curaj şi a început „să emită obiecţii". M-a criticat că dau peste cap portretul spinului, amintindu-mi cît de important este ca pionierul şi aibă în faţă o figură adevărată de om rău, duşmănos. înainte de a începe lucrul la Dănilă Prepeleac, mi-a atras atenţia „să nu care cumva să iasă un chip de prostovan"... Cînd am terminat desenele, era în seara de 5, tîrziu, a cutezat să-şi ceară iertare:
— Te-am obosit, tovarăşe... Să ştii însă că pe lumea asta munca secretarilor de U.T.M.... lasă1, ai să spui că-s avangardist... Să vezi ce succes vor avea desenele...
într-adevăr, pe desene a fost bătaie şi-am primit propuneri temeinice de la pionieri să viu să le desenez părinţii, ba chiar sugestia să urmez pictura. Lui Moise i-au cerut să le povestească mai departe despre Ştefan cel Mare, Cotovschi şi Nică fără frică. (Ştefan cel Mare — pentru că învăţătorul le-a explicat prost, Cotovschi — fiindcă filmul venit de la raion era tăiat, Nică fără frică pentru că fostul bibliotecar vînduse toate cărţile şi cel nou nu s-a mai îngrijit să le aducă alte exemplare). Moise şi-a notat şi m-a întrebat ce legătură au toate astea cu Creangă. Era o întrebare pusă doar pentru a-şi ascunde emoţia. Povestise minunat.
Aş fi vrut să fii lîngă mine cînd povestea; ţi-ai fi amintit de întreaga noastră discuţie despre eroii ciclului şi-ai fi apreciat-o ca şi mine drept o imensă copilărie. Ţi-aduci aminte: am discutat atîta dacă eroii să fie frumoşi sau nu! Unilaterali! Unilaterali! Trebuia să-l vezi roşind în căutarea cuvintelor, ferindu-şi ochii de pionieri, întorcîndu-se spre desene „pentru inspiraţie", găsind ceva acolo, luminîndu-se — aşa cum nu aş fi gîndit un „chip luminos" în vre-un tablou de-al meu — apoi înfrigurarea cu care urmărea privirile ascultătorilor şi din nou „ă" —ul acela, deloc supărător, din nou apropierea de desene „pentru inspiraţie". Iţi jur Luciane, niciodată
PASIUNEA
145
n-am să uit privirea lui asupra desenelor mele! Gîndeam odată că sora de caritate Irina Scupcea îi va mulţumi pe oamenii aceştia. De cînd există desenele acestea — cu nenumăratele lor imperfecţiuni — mă gîndesc că sora de caritate Irina Scupcea e prea puţin. Poate că voi reuşi să le dau gînduri noi, acţiuni — aşa cum i-am dat lui Moise unele „cuvinte". Ştiu, încrunţi sprîncenele, acuzîndu-mă de retorism.- înţelegeţi odată, esteţi rafinaţi, că nu-i nici un păcat să fii retoric cînd iubeşti, cînd eşti bucuros, cînd eşti tînăr şi lumea e a ta!
Să-ti mai scriu despre un lucru interesant: am observat că Moise avea cuvintele lui, pe care le apropia des, cu o deosebită plăcere; îl plăcea după „Harap Alb" să spună „tovarăşi dragi"... „Harap Alb, tovarăşi dragi"... parcă trecea degetele peste o harpă. Sau: „cocoşul nostru năzdrăvan"... Se vedea că acest „năzdrăvan" îl bucură. M-am gîndit la tine şi te-am invidiat: în arta ta, omul îl poate auzi pe Moise spunînd: „Harap Alb, tovarăşi dragi"... şi-i poate vedea şi faţa în acea clipă. La noi, pictorii...
12 ianuarie 1954
Dragul meu Lucian; am întrerupt acum două zile o scrisoare pentru tine din pricina unei explozii. Ultima frază a acelei scrisori era de o banalitate desăvîrşită: scriam că la cinematograf auzi şi vezi! Lîngă această frază, era începutul alteia despre „la noi, pictorii"... Am fost atît de tulburată de acest „la noi, pictorii"... încît am lăsat definitiv scrisoarea. îmi părea explozia unui material inflamabil de care niciodată nu am fost conştientă.
Mi-aduc aminte cu cîtă precizie ţi-am explicat de ce m-am lăsat de pictură. Acum, oricît ai insista, nu-ţi pot da nimic ordonat, motivat. Ştiu atît: trebuie să reîncep ciclul. Nu există ceva mai arzător pentru mine decît reînceperea ciclului. Nici Grigorescu, nici Băncilă nu l-au cunoscut pe Tudor Moise. Eu îl cunoscpe Tudor Moise. Cu el trebuie să înceapă ciclul! Nu ştiu dacă am sau n-am talent; Tudor Moise e problema cea mai importantă acum. La explozia acelui „la noi, pictorii"... s-a asociat eri o întîmplare. Poate o vei soc-oti numai pitorească. Eu o integrez în explozie.
Prin nu ştiu ce minune, a sosit eri în sat instructorul raional. Eu nu l-am văzut. Sosirea lui şi cele ce-au urmat mi le-a povestit Moise. Ca să nu lungesc vorba, îţi voi rezuma „frecătura" primită de Moise: de ce pierde din vedere perspectiva şi se bagă în mărunţişuri — cu alte cuvinte, conferinţa despre Creangă; de ce se plînge „că nu are cuvinte" (cum de a aflat?)
— compromiţînd astfel şcoala de cadre pe care a âbsolvit-o; ce 1-a apucat să mobilizeze zugravii satului pentru desene la Creangă; în care instrucţiuni a citit el metoda aceasta cu desenele şi — această ultimă critică abia am smuls-o — cum poate el, Moise, să fie atît de orb, încît să nu-şi dea seama că pictoriţa aia îl momeşte pentru că să-i stea ca model?
M-am îmbrăcat, furioasă, şi am pornit, cu Moise după mine, să-1 caut pe instructor. Nu l-am găsit. Plecase. Moise căuta să mă îmbune, să mă facă să rîd:
— Da' lasă, că i-am spus eu deajuns... Cînd ne-om întîlni în rai
— că mai devreme n-o să ne mai întîlnim — o să-şi ceară iertare...
Deodată, se opri şi mă întrebă foarte serios:
— La drept vorbind, ce vrei să spui? Că nu mă iei ca model? Asta i-am spus-o şi eu. N-a vrut să creadă... Să fie sănătos. Dacă nu se ocupă raionul de noi, o să se ocupe pictorii. Iartă-mă că ţi-o spun. Deşi...
— Deşi?
10 — V. Romînească
146
RADU COSAŞU
— Deşi munca secretarilor de U.T.M. e... lasă, ai sa spui că-s avangardist...
Asta-i toată întîmplarea care eu o asociez exploziei. Recitesc toată această scrisoare şi îmi dau seama că nu ai să înţelegi nimic. Nu ştii cine-i Moise, ce-i cu desenele. Astăzi nu pot face nimic ordonat, cu cap...
*
13 ianuarie 1954
Tovarăşului Lucian Proda—Sighişoara.
Aşteapt'ă-mă 15 ianuarie seara în gară. Vin cu primele schiţe din ciclu.
Irina.
27 ianuarie 1954
Dragă Lucian; conform înţelegerii, iată că în prima zi a vacanţei sîntem la Irina acasă. Numai că spre uimirea noastră, Irina e plecată într-o direcţie necunoscută, după ce şi-a luat rămas bun de la părinţi în cele mai bune condiţiuni. Totuşi ne simţim obligate să-ţi dăm un scurt raport asupra celor constatate:
a) Am găsit aceste trei scrisori neterminate adresate ţie. Ca bune prietene ale tale şi ale ei ţi le trimitem, contribuind poate astfel la buna voastră înţelegere. Te asigurăm că nu le-am citit.
b) Atît mama cît şi tatăl ei susţin că în ultimile două nopţi de dinaintea plecării, Irina a desenat mult; am căutat peste tot, n-am găsit nimic. Ceea ce înseamnă că le-a luat cu ea. Subiectul, pare-se, după spusele tatălui, figuri de tineri. Să fie din nou ciclul? Să i se fi impus din nou tema? Cum?
c) Doctorul de la dispensar e profund nemulţumit. Deşi Irina nu era definitivă în schemă, el susţine că: „aşa-i tineretul din ziua de azi, mînat de pasiune.   - „ .
ol) Un grup de copii aflînd că sîntem prietenele ei, ne-a rugat sa-i aducem aminte de promisiunea făcută lor să le deseneze părinţii.
e) Responsabilul cu alfabetizarea ne-a obligat să ne notăm comanda ■lu* pentru Irina, dat fiind că afişele ei au fost apreciate la „regiune". Afiş mare: „Veniţi la cursurile de alfabetizare"... Prim-plan: un moş şi o babă în banca întîia, scriind"...
Acesta e raportul nostru, pe scurt. Nu ştiu ce avem de făcut pentru a o găsi. Plecăm înapoi la Institut. Scrie-ne acolo.
Ada şi Rodica
ZO-CEN-SEG *)
MAMEI
J^Vlamă scumpă, mi-amintesc de tine... Acum e primăvară şi mugurii pe crengile arborilor Pleznesc încît   poţi să-i auzi. Ascult chiotul vieţii în toate părţile Şi-mi amintesc de tine-ngîndurat. Tu ai mugit atunci cînd primăvara Venea în ţara mea. De-aceea, eu, cînd primăvara vine îmi amintesc de tine. ...Cînd eram copil acasă Tatăl meu a, plecat în munţi partizan S-alunge pe cotropitorii japonezi. Noi am rămas acasă cinci copii... Ţin minte că n-aveam nici un bob de orez la masă, Fratele meu de trei ani Voia mîncare, el nu ştia, nimic, Pe tine te durea inima de mila noastră, Palmele tale erau aspre de muncă; Mi-ai spus că pe cînd erai fată Aveai mîinile mai fragede, Acum se aspriseră cu totul.
Mamă, eu, te chem mereu, Dar ştiu că nu rn-auzi din mormîntul tău.
<ip Astăzi, cînd mi-amintesc de tine
vJ îmi pare râu că pe cînd   eram copil
| Nu te puteam ajuta cu nimic.
îmi spuneai atunci Să-mi apăr ţara, cînd voi fi mare I Şi vor încerca vrăjmaşii s-o atace.
Eu mi-am ţinut cuvîntul.... > La cincisprezece ani am luptat în război
J împotriva imperialiştilor americani.
i Astăzi trăiesc în Rontlînia
j Şi-s fericit că pot să-nvăţ în libertate
f Tot ce vreau.
£   - *) Tînăr poet coreean care studiază în R.P.R.
7 10*
148
ZO-CEN-SEC
Mamă, dormi în linişte,
Doi ani sînt de cînd ai murit.
Dorul meu de tine
Mă-ndeamnă să-mi revăd Coreea scumpă. Inima mea
Mă-ndeamnă să culeg un buchet de flori Ud de roua dimineţii, Şi cu el în braţe să-ţi sărut Mormîntul săpat în pămînlul Coreii.
(In romîneşte de Nicolae Ungureanu)
FATA DIN BUZĂU
I-am cunoscut inima şi chipul senin; Ochii mari şi negri, părul negru şi lung, Faţa ca mărul în pîrg Iar prin haina simplă, i-am ghicit,
trupul plin.
Am purtat în minte
Părul lăsat pe fruntea cuminte.
Dansul ei săltăreţ şi uşor;
Ochii ei cu limpezimi de izvor,
Care ştiau a vorbi mai mult decît gura
Şi care rîdeau odată cu inima.
Fata asta a suferii mult In vremea boierilor, Dragostea ei de viaţă Era călcată în picioare.
Romînia e-o ţară, minunată.
Dar cînd, oamenii plîngeau sub bici de boer
Pînă şi ochiul cerului se-ncrunta
Şi plîngea şi el.
Dar năframa, lui August veni Şi şterse de lacrimi Ochiul cerului şi al oamenilor Pentru, ca să fie de-apururi senin.
Fata din Buzău
A simţit atunci aceeaşi caldă, bucurie Pe care am simţit-o şi eu Un an   mai tîrziu, Pe celălalt meridian...
Atunci cînd soarele a dat altfel bineţe,
Ea a pornit să înveţe...
Să apere oamenii de moarte...
FATA DIN BUZĂU
2
In ţara dimineţii liniştite
Şi eu am cunoscut lacrima
Şi eu am rămas fără tată
Şi eu am cunoscut durerea mamei.
M-am bucurat şi eu de seninul ochiului ceru, De zimbetul oamenilor.
Dar s-a încruntat din nou acel ochi,
S-a acoperit de fumul bombelor americane.
Oamenii s-au încruntat şi ei,
Şi au ridicat piedica rece a armei.
Atunci am cunoscut războiul cel rău
Şi poate ca o răsplată pentru atîtea suferinţe
Am ascultat clntecul fetei din Buzău...
Pe patul alb al unui spital din Romlnia, Sora-mi cinta să-mi alinte durerea, Iar eu povesteam cum a fost bătălia...
I-am cunoscut inima şi chipul minunat Ochii mari şi negri, părul negru şi lung...
Dintre toate bunele surori, Ea era cea mai bună.
Dintre toate frumoasele, cea mai frumoasă.
Graiului meu, mai mult semne decît vorbe, Ea-i răspundea cu armonia limbii romîneşti, Şi limpezimea ochilor.
Am învăţat atunci cuvinte noi
Şi am văzut că aceleaşi doruri în suflet /
Le-avem amîndoi.
Vouă, prieteni ai mei,
Cărora acum vă vorbesc,
Vă spusei de seninătatea şi liniştea ei.
Voi, prietenii mei, Să nu credeţi că ea
E frumoasă şi liniştită întocmai ca o stea.
Ea a cunoscut amarul, nevoia,
A iubit, a muncit,
Iubeşte, munceşte
Şi ştie să lupte ca Zoia.
Am văzut-o pe viscolul greu Ziua şi noaptea mereu,
150
ZO-CEN-SEC
Printre munţi uriaşi de zăpadă, Fără să se-ntoarcă din drum Şi fără să cadă.
Alerga să aducă bolnavilor hrană,
Şi să le pună reci bandaje peste rană.
Şi am văzut-o,
Ca pe un grănicer la graniţa vieţii, Stînd nopţi după nopţi fără somn, Să nu vină moartea la om.
In dragostea ei caldă am găsit, Iubirea poporului, frate iubit.
Am înţeles atunci, ca şi în război, Cît de mari, Şi de tari Sîntem noi.
îmi povestea de Tudor, eroul romîn, Cum lupta să alunge turcimea, Iar eu de Li-Sun, marinarul, Eroul ucis de niponi.
Am văzut că popoarele noastre, Sînt fiii aceleiaşi mame istorii. Că luptele fost-au aceleaşi, Şi-aceleaşi victorii;
Şi am văzut că ţâri Din orice bătaie a vîntului, Se leagă cu sînge-n frăţie Prin inima caldă-a pămînlului, Iar inima e pururea vie.
Vouă, prietenii mei,
Vâ-mpărtăşii dragostea frăţească a ei.
O vei cunoaşte tu, fată romîncă, Şi-odată cu tine şi eu. Va creşte mai caldă frăţia, Şi-oi scrie despre dînsa mereu.
Pe orice meridian voi umbla, Voi avea alături inima ta, Fată codană din mîndrul Buzău! Mereu voi purta
dragostea la Şi-a poporului tău.
(In romîneşte de Daniel Diăgan)
DIM OS REN Dl S
REFREN EROIC
Păşesc semeţ şi dîrz, cu păru-n vînt
Şi cînt cu glas sonor şi voie bună
Şi-n orice cîntec nou pe care-l cînt
Partidul, ca un splendid refren, mereu răsună.
Chiar cînd evoc natura în ritm de tamburină Partidul se iveşte din cînt, biruitor, El, care-a, gonit norii şi-a revărsat lumină Pe drumul care duce spre-un mîndru viitor.
Şi de-mi rostesc puterea pe corzi de aspre lire Partidul e izvorul ce-mi dă avînt şi vlagă; El îmi deschide calea spre zări de fericire; Prin el găsesc tovarăşi de drum în lumea-nlreagă.
Şi dacă marşul urii mă va-ndemna-mpotriva Duşmanului, partidul va merge lîngă mine Şi sabia dreptăţii ascuţi-va
Şi mi-o va da spunîndu-mi cum să lovesc mai bine.
Din trîmbiţe de slavă cînd patria mi-o cînt Eu cînt Partid l care, fâcînd să înceteze Trufaşa exploatare a firmelor burgheze Le-a răsturnat şi spulberat în vînt.
Spre viilor se-nalţă cîntările-mi sonorei Partidul le dă, aripi s-a/ungă pîn-cleparte. Al lui e chiar şi timpul: minute, clipe, ore, Mai tare decît timpul, Partidul n-are moarte.
Partidul! Nu cunosc vreun alt cuvînt Mai plin de miez şi de avînt fierbinte, Afară doar de două mari, cuvinte La fel de-adînci şi pline: om, pămînt.
DIMOS RENDIS
Şi cînd închin o odă artei mele, Partidu-ndrumător e lîngă ea, —■ Cîntînd Partidul simt că numai el e Cel care-nvioreazâ arta mea.
Cînt. Glasul meu nu-i însă glas de privighetoare Ce-şi gîngureşte trilul pustiu în nopţi albastre; E-o notă — dar o notă din cîntecul cel mare Al oamenilor muncii pe-ntinsul ţării noastre.
INTR-O CELUIA LA DOFTANA
„CJnsprezece mai 1937"...
Şi-apoi o semnătură ce nu se vede bine. Pe-un zid, într-o celulă de la Doftana, cine A scris această dată şi pentru care fapte?
OI Va fi fost o noapte întunecoasă, grea...
Pe ferestruica-ngustă nici o stea
Nu-şi trimitea lumina ei subţire...
El nu dormea. In beznă sta veghind
Şi aştepta să prindă în privire
Lucirea roză-a zorilor mijind...
Cît o fi ceasul? Timpul e pustiu...
Aici în beznă e-ngropat de viu.
Dar gratiile-oricît ar fi de groase
Nu pot opri mireasma primăverii
Să intre în celulă... Ce minunat miroase!
Şi el şi-aduce-aminte... Ce bine-i pe un plai
Să umbli-n voie printre flori frumoase
Sorbind albastrul cerului de mai...
Sau, lunecînd în bancă pe-a lacului oglindă, Intr-o lumină dulce ca-n poveşti, Ce bine-i vîntul serii să-l laşi să te cuprindă Şi părul dragei tale cu-al tău să-l împleteşti...
Citise asta-n nişte poezii.
Da, mari sînt toate-aceste bucurii
Şi flacăra lor dulce şi măiastră
De farmec umple toată viaţa noastră.
Aşa e, da. Dar iată că aseară A fost chemat. I s-a făgăduit Că se va bucura de primăvară. - Şi-n schimb ce i se cere oare?
Nimic, zic ei, un lucru uşor de-nfăptuit:
Să-şi calce omenia în picioare...
Cît o fi ceasul? Două? Trei? O, ce-ngrozitoare
INTR-O CELULA LA DOFTANA
Sînt ceasurile-acestea care se scurg pustii! Ce mici sînt toate-acele bucurii, Ce vane sînt pe lîngă bucuria Pe care-o ai pâstrîndu-ţi omenia!
O, ce-ntuneric!... Buzele lui, iată,
Se mişcă-n beznă... Plînge el sau cîntă?
Prin noapte mintea-i vede pe fraţi cum se avîntă
La cea din urmă luptă-nversunată...
Zăreşte, iată, fruntea Carpaţilor în soare, Şi-apoi, mai jos, cîmpia de holde blonde plină Şi mari clădiri, furnale, uzine cresc în zare Scăldate într-o lim,pede lumină.
O horă uriaşă el vede cum se-ntinde In cîntec vesel de viori şi nai; De-a valma salopeta cu ea-n joc se prinde Şi hora saltă vesel sub ceru-adînc de mai.
Dar iar e întuneric. Şi iată după uşe Zgomot de paşi. Pocnesc încărcătoare De armă. E plutonul. Tresar în închisoare Toţi şobolanii-n salturi jucăuşe.
Deci s-a sfîrşit. O, grele ceasuri crunte! S-apropie plutonul. Va fi aici curînd. El îşi ridică îndrăzneaţă frunte, In umbră, fără frică, aşteptînd.
Ii vin în gînd rapoarte pe care le-a-ntocmit Pentru Partid, de-alungu-alitor ani... „Uneltele trădării ne-au lovit, Dar pln-la urmă biruim tot noi...u „Ieri au venit la miting şi ţărani..." „La sindicat am luat poziţii noi"...
Dar drumul lui deodată s-a isprăvit, prea-n pripă. A! Scîrţîie zăvorul... Vor fi aci-ntr-o clipă... Şi repede el scrie, clar şi citeţ, pe zid, Mesajul lui din urmă, suprem, către Partid.
„Noroc, tovarăşi"... Data şi-un nume, scrijălate.
O, cîte lupte, cîte izbînzi şi cîţi martiri!
Ce aspru-i drumul către libertate
Care preface crunte Doftane-n amintiri!
(In romîneşte de Al. Philippide)
SONIA LARIAN
In faţa ferestrei
Odată, în copilărie, — să fi avut, pe-atunci, vreo cinci ani—Dodu a stat multă vreme în faţa unei ferestre luminate, urmărind fiecare mişcare pe care o făceau cei dinăuntru. Intîi, a văzut o femeie care bătea un copil şi ţipa tot timpul, dar ce anume spunea — nu putea Dodu să audă. Inacelaş timp, o altă femeie şedea pe pat şi fuma, atît de liniştită, de parcă nici nu s-ar fi aflat acolo, în aceeaşi odaie în care prima femeie striga şi bătea copilul. Au apărut apoi un bărbat şi un alt copil, care şi-a pus în cap un săculeţ cu făină şi a început să se strîmbe în faţa oglinzii. Pe urmă, s-au aşezat cu toţii la masă şi au mîncat cartofi cu scrumbie, după care femeia cea liniştită şi-a pus paltonul şi a plecat, iar cei din casă s-au desbrăcat şi au stins lumina.
De multe ori de atunci, trecînd seara prin faţa unor ferestre luminate şi uitîndu-se pentru o clipă înăuntru, Dodu a încercat acelaş simţămînt al unei lumi îndepărtate şi toată neliniştea ce ţi-o dau lucrurile pe care nu le înţelegi pe deplin.
Niciodată n-ar fi bănuit însă că va privi odată aşa, de afară, prin fereastră, în casa părinţilor săi.
Dodu se apropie acum de casa în care a trăit cincisprezece ani şi nu ştie ce să-şi dorească: să vadă lumină la fereastră sau, dimpotrivă, în casă să fie întuneric, pustiu. Ştie că dacă va vedea lumină, va tresări tot de bucurie şi de frică, în timp ce, dacă va fi întuneric, se va simţi mult mai liniştit, şi mai trist...
Dar chiar de va fi lumină, lui Dodu tot n-are de ce să-i fie frică. Ştie doar bine că n-a venit decît pentru o clipă, să se uite aşa, puţin, prin fereastră, să-i vadă că mai trăiesc.
Trece fără grabă colţul şi, ca să-şi prelungească aşteptarea, de frica desamăgirii, mai merge pe strada întunecoasă vreo cîţiva paşi, cu privirile plecate, hotărît să nu le ridice decît odată ajuns în faţa casei. E lumină — a zărit-o clintr-o dată, fără să se aştepte. Lumina roşiatică de la primul geam, de lîngă poartă, geamul de la odaia părinţilor. Încă o clipă — şi o să-i vadă. Acum nu e decît o fereastră înaltă, înrămată cu albastru, prin care răzbate lumina, o fereastră cum mai sînt încă douăzeci pe stradă. Iar peste un minut nu o să fie în lume decît fereastra asta şi tot ce se poate vedea prin ea.
Ajuns în dreptul geamului, Dodu se dă cîţiva paşi înapoi, vede mai întîi lampa, pe urmă soba, dulapul. închide ochii, se mai dă unpas înapoi şi-i deschide. La masă, stau mama şi tatăl lui şi beau ceai.
Mama lui suflă din cînd în cînd în pahar şi pare că se gîndeşte undeva, departe. Pe taică-său nu-1 vede decît din spate, dar Dodu îi ghiceşte faţa
IN FAŢA FERESTREI
155
încruntată cu buzele strînse, — cum ai vedea, ducînd linii punctate, suprafeţele invizibile într-un cub desenat.
Poate că în această clipă, mama lui Dodu se întreabă numai ce supă să gătească mîine dimineaţă iar taică-săue supărat pentru cine ştie ce pereche de galoşi, rămasă Iară cumpărător. Dodu e însă convins că numai la el se gîndesc, că din cauza lui oftează mama iar tata şade — sigur — încruntat.
Ce bine i-ar fi părut să-i vadă rîzînd, să-i găsească fericiţi şi nepăsători! S-o vadă pe maică-sa cum se uită în oglindă, cum îşi piaptănă sprîncenele şi-şi pune cerceii albaştri, ea întodeauna înainte de a pleca în vizită... Sau să fie în casă luminile toate aprinse, şi mulţi musafiri, şi zgomot, şi veselie... Să-şi poată spune: uite-i, că pot trăi şi aşa... nici nu le pasă de mine, nici nu le pasă...
Nimic nu este însă din toate acestea. Mama lui suflă mai departe în ceai şi oftează, iar taică-său se ridică puţin să-şi taie o felie de lămîie şi-atunci Dodu îi vede bine faţa încruntată, cu buzele strînse.
■ ★
... Cu şapte zile în-urmă, într-o duminică la fel ca şi astăzi, Dodu a plecat, fără să se mai întoarcă, din casa părinţilor săi.
Era o dimineaţă albă, sau mai degrabă — fără culoare. Lui Dodu i s-a părut însă de un alb tăios, înfricoşător, dimineaţa aceea, pentru că tre-zindu-se din somn şi deschizînd ochii se aşteptase să fie încă noapte, să vadă din patul lui prin fereastră cerul negru, înstelat. Se simţi de aceea ca şi cum cineva l-ar fi luat prin surprindere sau l-ar fi păcălit urît, în timp ce el dormise.
Dodu s-a mirat văzînd că afară e ziuă, dar nu s-a mirat numai ci a simţit în acelaş timp, cum îi pare rău, tare rău, că nu mai era întuneric, că nu mai era noapte.
Asta însemna că ziua care începuse aducea ceva neplăcut şi că adormind, în ajun, Dodu îşi dorise ca noaptea să ţină mult, cît mai mult...
Şi Dodu îşi aminti dintr-odată de ce îi eraurîtă acea zi: pentru că nu era nici luni, nici marţi, nici vineri, ci tocmai duminică.
Iar dacă ziua care începuse se numea duminică, asta însemna că nu era şcoală şi că nu aveai unde să te grăbeşti şi pentru ce să pleci repede de acasă, să te duci, să scapi...
Dodu s-a întors cu faţa în jos, şi-a înfundat capul în pernă şi a strîns tare pleoaopelc, doar-doari-o veni iar somnul şi s-o întoarce noaptea înapoi. In loc de noapte veneau însă roiuri de gînduri neplăcute, exasperante şi lipicioase ca muştele: Dodu le gonea, iar ele se-ntorceau neobosite şi bîzîiau pînă-n pînzele albe că e duminică... duminică...
Apoi, ca în fiecare dimineaţă cînd se trezea, îi veni în minte imaginea unei fete îmbrăcate în alb, care se juca cu o creangă înflorită. Această imagine se asociase, în ultimele luni, cu chipul unei fete pe care Dodu o întîi nea îj). fiecare zi în drum spre şcoală. In realitate, fata se îmbrăca în toate culorile curcubeului şi se juca de obicei nu cu o creangă înflorită, ci cu o sfoară sau cu un elastic. Dodu îi spunea în gîndul lui, cu toată siguranţa, Veronica, şi nici prin cap nu-i trecea că adevăratul ci nume ar fi putut fi, să zicem, Eufroşind.
Dealtfel, era convins că frumos este să ştie cît mai puline lucruri despre ea, după cum îşi dorea ca nici ea să nu afle nimic despre el. Dacă o întîlnea pe stradă în timp ce vorbea cu cineva, amuţea dintr-odată, căci era sigur că a apărea în faţa ei vorbăreţ sau vesel era tot atît de nepotrivit, cum ai ronţăi covrigi în timp ce ai citi „Luceafărul" lui Eminescu.
Se iveau însă, uneori, tot felul de întîmplări nenorocite, care-1 întristau de obicei, pe cîteva zile. Aşa, de pildă, se întîlnea în drum cu Veronica, iar
156
SONIA LARIAN
el avea tocmai atunci în mînă două sticle. In asemenea ocazii, se strîngea tot, lăsa capul în jos şi-şi apropia mîinile, de corp, dar oricît de mic se făcea — tot nu putea dispare cu totul, nici el, şi nici sticlele. Catastrofa cu adevărat ireparabilă o prilejuia însă de obicei o oaie care trăia, senină şi neştiutoare, în curtea casei în care locuia Dodu. Dacă se întîmpla să treacă prin faţa casei Veronica, tocmai cînd se afla şi oaia pe-acolo, Dodu simţea că şi-ar da bucuros jumătate de viaţă, dacă în schimb oaia ar deveni deodată de cauciuc şi ar putea fi împăturită şi ascunsă în buzunar, sau dacă măcar ar apărea de undeva din cer, o pătură, pe care s-o arunce repede peste oaie.
De cînd era îndrăgostit de Veronica, Dodu simţea din ce în ce mai des că în lume n-ar trebui să fie decît flori, fluturi şi culori gingaşe, şi că nu trebuie să existe umbrele, ceapă, galoşi, oi, sticle, căciuli şi toate celelalte lucruri care fac viaţa prozaică. De mîncat — dacă s-ar putea — să nu se mai mănînce de loc sau cel mult, atunci cînd nu te vede nimeni.
... Dodu a auzit deodată şoapte din camera alăturată şi şi-atras repede plapuma peste cap. Să nu audă despre ce vorbesc părinţii lui, să nu ştie... Aşa era şi mai întuneric. Cîteva şoapte întrerupte i-au ajuns totuşi la ureche:
— Ce crede el? In viaţă, se poate trăi aşa, ca o păsărică?... I-am spus de o mie de ori... Intr-o bună zi, o să-l mănînce moliile...
Vorbeau despre el. Ca de obicei, vedeau viitoruLlui, viaţa în general, în culorile cele mai negre şi orice amănunt, uneori cu totul neînsemnat, lua în ochii lor proporţii catastrofale.
Acum, de pildă, Dodu ştia că „i-au spus de o mie de ori" se referă fie la ciorapii lui, în legătură cu care tatăl său îi repeta în fiecare dimineaţă, neobosit, să vină seara mai devreme acasă, să şi-i pună în ordine, ca nu cumva să se-ncurce perechile; fie, în cel mai bun caz, la batista pe care a uitat-o ieri acasă.
Cu Titi, frate-său mai mare, era altfel. Titi ştia „cum se trăieşte în viaţă". Mergea să se tocmească cu doamna Garoflid, cu colonelul Gonciu şi cu bătrînul Arnet şi se-ntorcea acasă cu cîte-o capă de nurci, un covor persan sau porţelanuri chinezeşti pe care storcea duminică, în talcioc, preţ dublu. „Are stofă de negustor, m-a întrecut şi pe mine..." spunea, cu ochii strălucind, taică-său cînd se întorcea de la vreo vînzare. Dacă veneau în vizită Eleftereştii sau mătuşa Matilda, cumnată cu bunica din partea mamei, Titi se amesteca şi el în discuţii, ofta cînd era de oftat, spunea şi el din cînd în cînd, ca mătuşa Matilda, „da, da... vremuri grele"... apoi se apuca să povestească „bancuri uscate" cu care cîştiga admiraţia deplină a întregii asistenţe. Dodu, în schimb, nu apărea niciodată în asemenea ocazii, sau dacă se afla întîmplător pe-acolo, stătea mut, într-un colţ, fapt care-i atrăgpa compătimirea tuturor rudelor, convinse de prostia lui înnăscută, în aceeaşi măsură în care erau sigure de deşteptăciunea lui Titi. Taică-său era şi el mîndru de inteligenţa lui Titi, care se dovedea în afaceri şi în relaţiile cotidiene, în timp ce, faptul că Dodu se ocupa, la vîrsta lui, cu matematicile superioare şi citea pe Marx, nu-i făcea, bineînţeles, nici o impresie. De altfel, era atît de încîntat de Titi, încît îi trecea acestuia cu vederea şi chefurile de la care se-ntorcea dimineaţa şi faptul că, din lene, se lăsase de şcoală. Mama, însă, îl iubea mai mult pe Dodu şi tocmai de aceea suferea, compătimindu-1 — în marea ei simplitate — pentru faptul că nu e tot atît de deştept ca şi Titi.
... De pe stradă se auzi, mai întîi slab, apoi tare de tot şi pe urmă din nou tot mai slab, pe măsură ce se îndepărta de fereastră, vocea caldă a unui ţigan care striga, punînd parcă vorbele pe-o melodie, „Măturile de măturaaaat.. trecu apoi femeia care ţipa în ficare săptămînă, cu aceleaşi intonaţii, peacelaş glas ascuţit, ca de curcă înfuriată „Smîntînă — brînză!" şi Dodu se întrebă
IN FAŢA FERESTREI
157
atunci, ca în fiecare săptămînă, dece pronunţa femeia aşa de parcă nici n-ar fi fost vorba de două cuvinte, ci de un singur cuvînt compus şi din nou îşi aminti — pentru că femeia nu trecea în nicio altă zi a săptămînii, — că e duminică.
Căută instinctiv, orbeşte, plapuma care alunecase puţin pe jos, şi vru să şi-o tragă peste cap, dar lumina zilei îl ajungea peste tot, inundîndu-1, albă, necruţătoare.
Dacă ar fi fost luni, sau marţi, sau vineri, sau oricare altă zi afară de duminică arii sărit acum repede jos din pat, s-ar fi îmbrăcat şi ar fi plecat la şcoală. La scoală, viaţa era pentru Dodu la fel de veselă şi luminoasă, ca pentru toţi băieţii de şaisprezece ani. La şcoală se petreceau atîtea lucruri, încît nu mai era loc niciodată pentru gînduri neplăcute, griji, amintiri. Evenimentele zilei se îngrămădeau vii, puternice, pline de emoţii, se vorbea despre Ehrenburg şi despre cromozomi, despre fete şi despre şah, despre Pavlov, despre speculanţi şi despre circul Krateyl. Pe urmă se rîdea de profesorul de muzică, deŞandor, colegul de bancă al lui Dodu, la care veneau tot timpul pionierii să-l întrebe cîte ceva, încît ajunsese mai rău ca o dădacă, — şi mai ales, se rîdea de tot şi de toate, oricînd şi cît de mult.
In fiecare zi, de la opt dimineaţa pînă la unu, Dodu vorbea şi el despre toate astea şi rîdea, se pasiona în rezolvarea unei ecuaţii, avea cîte o dispută cu Şandor în jurul problemei dictaturii proletariatului, înjura pe lăptărese şi pe speculanţii de talpă şi scria pe toate caietele cu litere mici de tot, ca să nu vadă nimeni: „Veronica, te iubesc". La şcoală, toţi se gîndeau în viitor. Şandor începuse cu pionierii o lucrare de grădinărie care nu avea să fie terminată decît peste un an. Dodu vorbea cu Sincoca, secretarul utemeului, despre perspectiva de desvoltare a cercului  de  matematică pe care îl conducea.
Ii veneau idei peste idei, începuse un ciclu de prezentări a .vieţii unor matematicieni iluştri, redacta o revistă matematică a liceului, se hotîrîse să-l invite la cercul lor pe matematicianul Mironescu, să aducă un aparat de proiecţie, să ţină o conferinţă despre povestea numerelor...
Pe urmă, însă, se făcea unu şi asta însemna că Dodu nu mai avea dreptul, pînă a doua zi dimineaţa, la bucuria oricărui băiat de şaisprezece ani.
Acasă se rîdea puţin. Tata era mereu încruntat şi mama vorbea veşnic pe o voce plîngăreaţă ca şi cum ar fi zăcut tot timpul în pat, fără vreo nădejde. Sub bătaia de bronz a pcudulci bătrîueşti, în odăile tixite cu haine, pantofi, blănuri, vase, pînă şi stilouri vechi, timpul nu se măsura în ani, ci în luni, săptămîni şi zile. Părinţii şi mătuşa Matilda care întreba „cît o să mai dureze oare?..." şi Eleftereştii care vorbeau tot timpul în şoaptă, temîndu-se în aceeaşi măsură de rechiziţii de camere, de restructurări şi de paralizie infantilă, făceau cu toţii impresia unor oameni care s-ar afla închişi într-o casă sortită prăbuşirii şi care ar sta tot timpul cu ochii în tavan, urmărind îngroziţi candelabrul enorm care a şi început să se clatine. Se părea că nimic pe lume nu mai poate merita calificativul de durabil, că totul e grăbit, provizoriu, trecător.
Chiar senzaţia vieţii comode pe care o duceau mai ales în ultima vreme, blana de biber a mamei, pantofii eleganţi cu talpă dublă, în culoarea oului de raţă ai lui Titi, bomboanele de ciocolată umplute cu rom şi ceasurile „Omega", semănau foarte mult cu mulţumirea tristă şi goală pe care ţi-o dă purtarea unui frac strălucitor, împrumutat pentru o singură noapte de bal.
... Din nou se vorbea în odaia alăturată. Acum nu mai erau şoapte. Vorbeau tare, strigau aproape. Era şi o voce străină, de femeie. Cine oare? A... Sica. Matahala cu geamantanul. Lui Dodu îi era groază şi scîrbă de femeia asta, de mîinile ei durdulii şi lipicioase. Nu se despărţea niciodată de geamantanul ei
158
SONIA LARIAN
scorojit, plin cu bulendre dar şi cu zahăr, untură sau cafea aromată. Singur numele ei, Sica, cuprindea şi femeia şi geamantanul.
Mama o admira pe Sica. Femeie energică. Asta însemna că Sica se ocupa ea însăşi de afaceri şi că-şi bătea cam odată la trei luni bărbatul supus şi pirpiriu, adică de cîte ori îi venea în gînd acestuia să se răsvrătească, plictisindu-se să tot spele vase şi să jumulească găini în locul nevesti-sii.
— ...mi 1-a adus azi noapte un băiat de la Oradea... unt proaspăt... na, gustă...
Dodu îşi stăpîni cu greu greaţa, închipuindu-şi cum, în această clipă, Sica vîră două degete durdulii şi lipicioase în putina cu unt, şi i le îndeasă apoi maică-sii cu sila în gură, să guste.
La Sica veneau mulţi „băieţi" din provincie. Unii îi aduceau marfă, alţii o vindeau ei înşişi mai departe, dar trăgeau la Sica o zi sau două cît rămîneau la Bucureşti şi-i plăteau pentru găzduire de obicei tot în marfă.
... Lui Dodu i se păru că alături se spune ceva în şoaptă şi imediat după asta cineva închise uşa spre odaia lui. Ii păru bine că au închis-o. Deobicei, cînd era acasă, o închidea el singur. Nu suferea pe nimeni din cei care veneau în casă — nici pe Eleftereşti, nici pe Sica, nici pe mătuşa Matilda. Nu suporta nici priveliştea lucrurilor îngrămădite în toată casa, în dulap, pe dulap, sub pat. Ii era lehamite de freza unsuroasă şi de zîmbetul imbecil al lui Titi, iar taică-său îl enerva pînă şi cînd citea, mai ales că de cînd îl ştia, de ani de zile, nu-1 văzuse în mînă decît cu două cărţi, pe care le studia conştiincios, ca pe-o biblie, — „Animalele de pe fundul mării" şi „Anecdote englezeşti".
In ultima vreme, Dodu nu mai venea acasă decît să mănînce şi să doarmă. In timpul zilei, îşi avea locuinţa într-o cameră plină cu cărţi, în care putea sta de vorbă oricînd cu înţelepţii tuturor timpurilor, — la prietenul său Valeriu Gane.
Cînd venea la Valeriu, Dodu uita dintr-odată de tot ce-i era urît în viaţa asta, de Sica şi de Eleftereşti, de faţa încruntată a tatălui şi de vocea pîîngăreaţă a mamei, de hainele vechi de pe dulap şi de certurile tîrzii, pînă la miezul nopţii : „Ţi-a trebuit uteme! Şedinţe! Nimic n-o să iasă din toate astea..."
Cam ce ar fi vrut ei „să iasă"? Un ceainic? 0 pereche de galoşi?
Valeriu, omul pe care Dodu îl iubea şi-1 stima cel mai mult dintre toţi oamenii pe care-i cunoştea, avea douăzeci şi şapte de ani şi era, înacelaş timp, mult mai bătrîn şi mult mai tînăr. Era greu de stabilit dacă impresia de bătrîneţe ţi-o dădea faptul că începuse să chelească, sau inteligenţa lui care diseca iluminozităţile cu puterea razelor Roentgen, sau poate severitatea necruţătoare pe care o manifesta faţă de ceilalţi şi faţă de el însuşi. Pe lîngă toate acestea, Valeriu îşi păstra însă seninătatea sufletească, veselia şi entuziasmul unui copil de cinci ani.
Dodu îl cunoscuse pe vremea cînd Valeriu era încă student şi bibliotecar la liceul său. Nu întîlnise niciodată un om care să l'l citit atîtea cărţi. Apoi observase de la o vreme că bibliotecarului, care era sever, ironic şi cam posac cu toţi elevii şcolii, îi făcea plăcere să stea de vorbă cu el.
Valeriu mai avea doi fraţi şi toţi trei semănau — pentru că aveau fruntea înaltă şi părul repezit în sus — cu nişte iepuri. El însuşi, Valeriu, avea mişcări vioaie, iuţi, ca de iepure. Şi se părea că în capul lui ideile sar şi ele, se mişcă, la fel de iute, de vioi.
Dodu îl asculta vorbind şi se simţea pe deplin fericit. Valeriu îi povestea din anii studenţiei, cînd învăţa vara, că era mai răcoare, într-un cavou
IN FAŢA FERESTREI
159
din cimitirul de pe lîngă căminul Matei Voevod. Pe urmă, îi vorbea despre oameni, despre cei pe care-i admira şi despre alţii pe care-i dispreţuia. Pudeau împreună de Basil Cantia, profesor de franceză şi istorie, un tip acrit, veşnic scandalizat, care nu recunoştea pe lumea asta nici un profesor, traducător, scriitor, filosof, conferenţiar, actor sau critic în afară de el însuşi, care, în schimb, întrunea toate aceste calităţi la un loc. Valeriu si Dodu imaginau un dialog între Basil Cantia şi duioasa lui nevastă, din care reieşea că personalitatea celebrului profesor, traducător, scriitor, filosof, conferenţiar, actor şi critic se realiza pe deplin abia atunci cînd, în halat şi papuci, discuta în voie şi pe larg despre găluştele pe care ar fi vrut să le mănînce a doua zi, sau despre vreme. De altfel, devenise o formulă convenţională în convorbirile lui Valeriu şi Dodu ca, referindu-se la intelectualii de felul lui Cantia care nu aveau alt ţel pe lumea asta decît mîncarea si traiul tihnit, să-i numească „Ce spui ce vreme-i azi afară?"
De cînd Valeriu îşi dăduse examenul de stat şi fusese numit asistent la facultatea de matematici, Dodu mergea în fiecare zi la el acasă. Valeriu venea tîrziu şi uneori Dodu stătea aici zile întregi singur, citind şi aştep-tîndu-1. Şi chiar dacă nu vorbeau pe urmă decît zece minute, tot se simţea fericit.
Acum, cînd Valeriu nu mai era bibliotecarul liceului, nu mai aveau prilejul, ca înainte, să confrunte impresii imediate, trăite de amîndoi. Faptul că, departe de a se resimţi de această distanţare în spaţiu, convorbirile lor cîştigară, dimpotrivă, în adîncime, îi întări lui Dodu convingerea că prietenia lor nu fine de împrejurări întâmplătoare, că nu a început vreodată şi nu poate, de aceea, nici sfîrşi.
Se întîlnea cu Valeriu pe linia unui humor de un anume fel, în structura lor profund lirică, nebănuită tocmai dintr-o excesivă pudoare a sentimentelor, în oroarea de patetism şi emfază. Pe Dodu îl uluia extraordinara putere de abstractizare a lui Valeriu şi-i plăceau mult groaza şi enervarea pe care acesta le resimţea în faţa imposibilităţii unor oameni de a îndepărta neesenţialul din judecăţile cele mai simple. Valeriu cita, de pildă, aceste cazuri cotidiene: o cucoană cumpără un kilogram de mere. După ce merele îi sunt cîntărite, ea se adresează vînzătorului: „Şi, acum, mai dă-mi te rog, un kilogram pentru cumnală-rnea, ca şi cum faptul că le cumpără pentru cumnată ar putea avea vreo importanţă în faţa acelui om care nu operează, în acel moment, decît cu două noţiuni — greutăţi şi pungi. Sau: un student îşi face autobiografia orală, într-o adunare deschisă. Ajungînd la o anumită etapă a vieţii sale, nu se mulţumeşte să menţioneze că nu a putut duce nici o activitate în această perioadă deoarece a fost bolnav, ci se apucă să înşire — nu se ştie pentru ce — numele scîlcite ale tuturor medicamentelor care i-au fost prescrise.
In ultima vreme, Valeriu lucra mai mult decît oricînd. Cu ani în urmă fusese preocupat de problemele algebrei logicii, dar neputînd desluşi semnificaţia lor, le părăsise, consacrîndu-se altor domenii de matematică. Nu de mult, aflase că în 1950 savanţii sovietici Gavrilov şi Şestacov au dat o aplicaţie a algebrei logicii în teoria proiectării schemelor cu contacte de relee. Această legătură între două domenii pe care le credea atît de depărtate, unul părîndu-i-se pur teoretic iar celălalt avînd un caracter pronunţat ingineresc, îl umplu de uimire. Avea sentimentul că descoperise profunzimi nebănuite. Cu o pasiune necunoscută de el pînă atunci, începuse să studieze memoriul  lui Gavrilov.
... Din odaia de alături nu se mai auzea vocea gălăgioasă a Sicăi. Liniştea care se aşternu deodată îl făcu pe Dodu să-şi întrerupă brusc visarea,
160
SONIA LARIAN
aşa cum tresari din somn, în tren, nu cînd se pune trenul în mişcare ci. dimpotrivă, cînd se opreşte. Auzi iară să vrea:
— ,,, O să meargă!... cu cine vrei să mă duc, dacă nu e Titi?... o să se ducă şi el odată, n-o să se prăpădească lumea dacă nu citeşte  o zi...
Drept răspuns, se auzi vocea plîngăreaţă a mamei îngăimînd ceva, înnăbuşit.
Pe Dodu îl cuprinse o ciudă neputincioasă, ca atunci cînd era mic şi-1 duceau cu sila la dentist. Parcă anume să-i mărească ciuda, taică-său îl mai şi înjosea de fiecare dată în faţa dentistului, ţinîndu-i mîinile strînse la spate, ca în cleşti. Iar mama, înţelegîndu-i mai bine sufletul, plîngea şi se ruga: „Lasă-1 Vasile, că stă şi aşa..i"
De data asta nu-1 supăra numai faptul că voiau să-l silească, să-i impună să meargă cu taică-său la talcioc. Xhi s-ar fi dus cu mai mare plăcere nici de bună voie. Simţi cum îl năpădeşte o scîrbă nemăsurată. O-, clipă, îl străfulgera gîndul că nu va avea încotro, că n-are cum să scape, că dacă Titi e plecat nu are cine să meargă. Şi imediat îi trecu prin minte: ce ar spune Valeriu dacă ar şti că el se duce?
De la o vreme, se întreba mereu: ce ar spune Valeriu? Valeriu devenise pentru el o unitate de măsură. Cînd voia să ştie dacă trebuie sau nu să-i fie ruşine de ceea ce a făcut, sau a spus, sau a gîndit, vreodată, se întreba „ce ar spune Valeriu" tocmai pentru că lui Valeriu nu avea nici odată de ce să-i fie ruşine, faţă de nimeni.
Valeriu era comunist şi Dodu ţinea minte, pentru toată viaţa, cum i-a spus odată: „In faţa partidului, ori eşti limpede ca lacrima, ori dacă nu, poţi să stai nopţile, să te îmbolnăveşti de plămîni sau să te înjunghie chiaburii, — te simţi, în sufletul tău, ca şi cum n-ai fi făcut nimic.
El, Valeriu, stătea şi nopţile şi odată Dodu aflase de la cineva, din întîmplare, cum în anul I, fiind secretarul organizaţiei pe facultate, era să fie omorît de nişte legionari. Era de necrezut uneori, cum acelaş om, care abia- cu o jumătate de oră în urmă era adîncit în cele mai abstracte străfunduri ale algebrei logicii se avînta, cu acelaş entuziasm, în discutarea problemelor cele mai practice ale învăţămîntului şi ale muncii politice în general. Putea vorbi cu exact aceeaşi pasiune, despre funcţii şi variabile, ca şi despre cămine şi grupe de învăţământ. Părea neobosit. Dar nu mai puţin sigur ştia Dodu că Valeriu era limpede ca lacrima, că nu ascundea nici cel mai mic gînd partidului. Intr-o zi venise un lingău să-l roage să dea pentru el o „referinţă" bună. Valeriu îl dăduse afară fără multă vorbă, şi deschisese fereastra, în urma lui, aproape un ceas, încît se făcuse în cameră un frig cumplit.
Dodu băgase de seamă că lui Valeriu nu-i prea plăceau cei care se osteneau mereu să-ţi amintească, printr-un anume fel de a vorbi, că sunt devotaţi partidului. II pasiona acum şi pe el să observe, pînă şi în felul cum oamenii foloseau uneori persoanele pronumelui personal o întreagă politică de clasă. Părinţii lui Dodu spuneau întotdeauna, despre comunişti, „ei", Bazil Cantia spunea „noi" chiar atunci cînd era vorba de cele mai însemnate realizări ale partidului, („noi" am făcut naţionalizarea, sau grija „noastră" pentru vechile cadre de tehnicieni) şi acest „noi'1 suna în gura Iui, ca nuca în perete, în timp ce Valeriu, în asemenea ocazii, spunea simplu şi modest, „Partidul". Cam din aceeaşi categorie cu Bazil Cantia îi apăreau lui Dodu şi unii activişti din organizaţia de tineret, cei care căutau să se învîrtească mereu în jurul lui Sincoca şi să iasă în evidenţă cu munci sgomotoase, în care să deţină un rol important, sau cei care te luau cu „tovarăşe" şi treceau imediat la un ton „de organizaţie" numai cînd încercau să te intimideze,
IN FAŢA, FERESTREI
161
uneori să-ţi impună o sarcină pe care din neglijenţă un au îndeplinit-o ei înşişi, în timp ce, în mod obişnuit, îţi spuneau pe nume şi vorbeau cu vocea lor naturală.
Valeriu nu avea de ce să se teamă, ce să ascundă sau să cocoloşească şi de aceea nu căuta semne exterioare, etichete, deşi Dodu nu întîlnise un alt om mai mîndru de calitatea sa de comunist.
Mîndria aceasta o resimţea Valeriu mai cu seamă faţă de oameni ca profesorul Maximilian, dialectologul, care îi mărturisise odată că atitudinea activiştilor de partid faţă de „specialişti" îi apare ca purtarea îngăduitoare, şi în acelaş timp plină de prevenire şi suspiciune a unor moştenitori faţă de unchiul lor nebun. In aceeaşi zi, Valeriu îi spusese lui Dodu că în faţa acestui om care .cunoaşte atîtea limbi şi dialecte încît nici nu le mai ştie numărul, are sentimentul că ştie o limbă pe care acesta n-o va înţelege niciodată. „El nu vă pricepe niciodată ce frumuseţe stă- în intransigenţa noastră comunistă. Lui, care gustă subtilitatea zecilor de nuanţe ale unui cuvînt i se pare că a fi criticat e tot una cu a fi nimicit.
Dodu înţelegea din întreg felul de viaţă al lui Valeriu că nu e de loc uşor să fii un adevărat comunist, să te ştii în faţa partidului limpede ca lacrima, dar că simţi, aşa, că meriţi să trăieşti.
Dar el, Dodu, era oare limpede ca lacrima?
La şcoală îi urmărea neobosit pe toţi cei pe care-i bănuia că ar putea fi autorii inscripţiilor duşmănoase care apăruseră în vreo două rînduri pe pereţii coridorului, iar acasă mînca din aceeaşi tocană cu nişte oameni care spuneau aceleaşi cuvinte în faţa lui, în gura mare.
Odată, cînd venise o cantitate mare de zahăr la cooperativa din colţul străzii, după ce vreme de vreo două luni nu se găsise, Dodu, se apucase să explice unei femei că nu avea nici un rost să se repeadă acum să cumpere cîte zece kilograme, şi în timp ce vorbea, simţi pe neaşteptate cum îşi pierde şirul ideilor, căci îi venise în minte imaginea bufetului de acasă, cu raftul de jos plin cu zahăr dela cooperativa din colţ.
Azi se va duce poate cu tatăl său să vîndă haine vechi, la talcioc, iar mîine dimineaţă, la şcoală, va discuta cu Şandor despre cele două ascuţişuri ale nepului şi despre îngrădirea comerţului privat.
Dodu avu deodată un sentiment de sfîrşeală absolută, simţi că nu vrea să mai ştie de nimic şi-şi găsi în cele dinurmă salvarea într-un somn întrerupt, neliniştit, din care se trezi cu capul greu, ca de plumb. Se pomeni pe neaşteptate că s-a sculat din pat, nici el nu ştie cum şi cînd.
Vru să se încalţe şi nimeri, din greşală, cu piciorul drept în pantoful stîng. Lucrul îl întărită peste măsură şi cînd, pe urmă, tot încercînd să tragă de un nod rupse şiretul de la pantof cu totul, simţi cum îl. cuprinde o' răutate nestăpînită. Constată apoi că nu-şi găseşte nicăieri cămaşa şi atunci ciuda i se transformă aproape în bucurie. Găsea acum o satisfacţie amară în postura ele victimă a tuturor împrejurărilor potrivnice, mînia surdă provocată de rezistenţa unor obiecte neînsufleţite îi dăruia o nebănuită voluptate.
Auzi de alături vocea tatălui său, întrebîndu-o pe mama dacă 1-a trezit. Era tîrziu, se grăbea, pe semne, să-l ia cu dînsul. Pe urmă, acesta mormăi ceva că se duce numai după lemne şi-l trezeşte el, numai decît, pe Dodu. „Aşa, ei lasă!" îşi spuse Dodu şi simţi o mulţumire drăcească la gîndul că s-a trezit el singur şi că ştie totul dinainte, că, cel puţin, cu luatul la repezeală, prin surprindere, nu-1 vor mai putea doborî.
Trecu repede în odaia de alături, hotărît să-i înfrunte chiar el, să-i strice tatălui său socotelile, să nu-1 găsească acolo, curo se aşteptase. Nu
11 — V. Romînească
162
SONIA LARIAN
găsi însă el, pe nimeni. Din bucătărie venea sgomot de cuţite şi furculiţe trîntite. Dodu deschise uşa cu putere, mormăi ceva, încruntat, în loc de bună dimineaţa, şi se strădui să arate că azi nu mai era cazul să-l repeadă cineva, sau să se supere, pentru că era el supărat, dinainte.
Jn bucătărie era cald şi mirosea plăcut a, mere coapte. Dodu luă din tavă un măr încă fierbinte şi, în timp ce sufla în el, se uita pe sub sprincene la maică-sa care stătea pe jumătate întoarsă şi-şi punea tocmai un şorţ alb. îşi aminti de odată cîtă plăcere îi făcea, cînd era mic, să se apropie tiptil de ea şi să-i''desfacă funda de la şorţ, iar ea să-l certe, prefăcîndu-se supărată. Mărul în care muşca acum era dulce, iar cînd maică-sa se întoarse puţin şi Dodu văzu limpede cum ea şi-a dat imediat seama c-ar fi ceva cu el, simţi că inima i se moaie cu totul. \
Dacă ea ar fi tăcut atunci şi ar fi continuat să robotească în linişte, cu aceeaşi privire tristă, lui Dodu i-ar fi dat poate lacrimile. Dar ea nu tăcu, se întoarse spre el şi atunci simţi ca deobicei că-1 copleşeşte cu dragostea  ei  prea  mare, cu grija  bolnăvicioasă,  de cloşcă:
— Ce?... S-a întîmplat ceva? Te-a supărat cineva? Ce ai? Te doare măseaua? Spune!...
Mormăi enervat:
— Nimic. N-am nimic.
II irită şi mai tare cînd o auzi oftînd din greu. Pe urmă, vru să bea un pahar cu apă şi găsi paharul ud, aşezat pe un caiet de-al lui pe care-1 uitase în ajun pe cuier, cînd venise acasă, şi care ajunsese acum aici, pe bufetul din bucătărie, în vecinătatea unui borcan cu untură şi a unei legături de pătrunjel. Paharul lăsase pe caiet un contur rotund, incolor ce-i drept dar, oricum, ud.
Dodu şterse caietul cu silă, de cămaşă, şi constată cu acest prilej că pe dosul copertei se afla înscrisă cu litere uriaşe, — cum notează lăptarii socoteala, pe cîte un zid, —o listă de rufe murdare:
„cămăşi 5,
batiste 10,
un capot,
două cearceafuri,
o faţă de pernă..."
Lucrul îl enervă cu atît mai tare, cu cît în acest caiet era cuprinsă munca lui de aproape un an încoace, — o carte de probleme pe baza ecuaţiilor de gradul II. îşi aminti deodată de toate caietele sale cu compoziţii ia care ţinea şi pe care i le prăpădiseră, cu nepăsare, — unele svîrlite într-o ladă, în pivniţă, altele vîndute cu- kilogramul, la zarzavagiu.
Se gîndi atunci, pentru prima dată — şi această răbufnire a mîndriei jignite îl făcu să se ruşineze — că la şcoală îi expuneau pînă şi caietele de notiţe Ia gazeta de perete şi că pentru lucrările cu care zarzavagiul învelea acum morcovii luase de mai multe ori premii, la diferite concursuri pe întreaga ţară.
• Auzi apoi scîrţîitul uşii dela intrare, paşii grei ai tatălui său, cu. bocancii răsunînd pe ciment şi sgomotul lemnelor aruncate. Paşii se apropiau, răsunau tot mai nesuferit şi aleaf-nnt, făceau inevitabil momentul înfruntării. Dodu simţea că tot trupul-uvse pregăteşte în vederea acestui moment, avea senzaţia că'suprafaţa pielii i se întăreşte de atîta încordare, ca o carapace. Aproape maşinal, cu un gest de apărare instinctiv, îşi luă repede o ceaşcă cu ceai, pentru ca, cel puţin, să nu-i dea prilej tatălui său să spună, ca în fiecare dimineaţă: „Te hrăneşti cu marxism! N-ai băut nici ceai... Bine, să nu bei! Ai să te prăpădeşti cu totul..."
IN FAŢA FERESTREI
163
Se ghemui într-un colţ, pe un scaun şchiop, şi-şi apropie faţa atît de mult de ceaşca cu ceai încît, atunci cînd taică-său intră pe uşă avii senzaţia că aburii fierbinţi îl învăluie şi-l feresc, nu-1 lasă gol, în faţa întîlnirii neplăcute cu acesta.
Dodu aştepta încordat, cu toată fiinţa pregătită, să-i spună, să-i poruncească să vină cu dînsul, iar el să răspundă atunci că nu, că nu se va duce, că n-are timp şi că-i e scîrbă, că nu va face lucrul acesta niciodată, în viaţa lui.
Faptul că tatăl său nu-i spunea nimic, făcînd să întârzie momentul inevitabil, îi mărea încordarea, făcîndu-1 să bănuie, — aşa cum şi era, în realitate, — că acesta prevăzuse o asemenea ripostă şi' că pregătea o introducere mai complicată, probabil un discurs lung, o expunere de principii pe care Dodu o cunoştea de mult pe din afară şi care se repeta din timp în timp cu precizia mişcării corpurilor cereşti.
—-Să-mi cauţi cheile de la geamantan... — spuse apoi tatăl său, iar mama îi răspunse:
— Ia-1 pe celălalt, că se-nchide mai bine^
Vorbeau liniştit, de parcă nici nu se sinchiseau de soarta lui, oricum pecetluită. Mai important, mai nesigur era acum geamantanul, decît el.
Dodu îşi sorbea ceaiul şi se gîndea cu ciudă cîtă vreme pierdea el zadarnic cu discuţiile, geamantanele şi maniile lor insuportabile. Dacă n-ar fi fost ei şi toată viaţa lor nesuferită, n-ar fi trebuit să-i fie azi groază să se deştepte, s-ar fi sculat devreme şi ar fi lucrat — fără să se gîndească la nimic altceva — la cartea lui de probleme. II nemulţumea faptul că problemele de un anumit tip semănau prea mult unele cu altele şi i-ar fi fost prielnică ziua de duminică în care lucrul de mai multe ore în şir i-ar fi permis o mai intensă concentrare.
A crezut că e stăpîn pe timpul lui, că o să-i fie urît să stea o zi întreagă cu ei dar că măcar o să-l lase în pace, să-şi vadă de treburi, uite însă că nici măcar asta nu-i adevărat, că pot dispune de el, de viaţa lui, ca de-un obiect, că le pricinuieşte mai puţine griji decît un geamantan.
Dar dacă nu vrea, dacă pur şi simplu nu vrea să se ducă, si dacă nu vrea nici să-i audă vorbind de sdrenţele lor murdare şi nici să 'mai vadă toate boarfele de pe dulap şi de sub pat şi nici să mai m'ănînce cu ei aceeaşi mîncare şi dacă nici nu poate să-i mai vadă.. atunci? :
Nu era nevoie pentru asta decît de un lucru simplu de tot, — ca el, Dodu, să nu se mai afle acolo, pe scaunul din bucătărie şi să nu mai fie nicăieri, în toată casa asta care-i era urîtă, să dispară, să plece. Să plece, si să nu se mai întoarcă de loc.
...Deodată tatăl său îi aruncă o privire mînioasă:
— Bea mai încet... Ţi-am spus de o mie de ori să nu înghiţi asa repede . Te grăbeşti? Vin turcii după tine? Te aşteaptă afacerile?
^ Ultimile cuvinte le spusese cu o voce în care se străduia să pună toată ironia de care era capabil, o ironie prostească, grosolană, gustată doar de el însuşi.
Povestea cu ceaiul era unul din refrenele zilnice care-i sunau lui Dodu cel mai plicticos, mai enervant. r" .ţi acum aproape o bucurie că putea să se agate de acest prilej, i se păru chiar că-1 aşteptase:
— Vrei să spun eu acum în locul tău, tot ce ai de gînd să spui mai departe? Pot să continui, ştiu totul pe din afară. „Azi ai o zi liberă, să-ti scoţi jiin^dulap toţi ciorapii şi să-i aşezi perechi, să nu se-ncurce. Bagă de seamă, să-ţi pui cărţile în ghiozdan seara, nu dimineaţa în grabă... Te hrăneşti cu marxism, n-ai timp nici să mănînci, bine, o să chemăm.un secretar 11*
164
SONIA LARI AN
să mănînce înlocui tău... Departe crezi că o să ajungi cu descreeraţii ăştia?.... Ţi-a trebuit uteme, şedinţe... Nimic n-o să iasă din toate astea !"
Spusese totul repede, cu o mulţumire nestăpînită, temîndu-se parcă să se mai oprească. Tată-său, înmărmurit, mut de mînie, nici nu încerca de altfel să-l întrerupă. Dodu vorbea acum frenetic, ca un om beat, nici nu-şi mai controla cuvintele, spunea orice, numai să zică ceva, să nu se oprească, să vorbească:
— O să urlu aşa pînă seara. Nici nu mă mai opresc. Puteţi să spuneţi orice, că nu aud. Şi la talcioc nu mă duc, asta-i sigur.
începu să vorbească mai puţin furios, mai şovăitor, căci îşi văzuse mama ascunzîndu-şi capul, îngrozită, în şorţul mare, alb şi suferea auzin-du-i, în răstimpuri, gemetele înăbuşite. De odată, învins,  se opri.
Atunci taică-său făcu un pas spre el şi-1 prinse, cu mîna stingă, de gulerul cămăşii. Cînd îi văzu privirea mînioasă deasupra lui, Dodu bănui o clipă că o să-i ardă o palmă cu dreapta, dar îi simţi mîna mare, grea, în piept şi se trezi îmbrîncit cu toată puterea, încît nimeri cu mîinile — cînd căută să se sprijine în spate — într-un lighean în care erau muiate nişte cîrpe.
Faptul că fusese îmbrîncit şi senzaţia desgustătoare a mîinilor ude, care se îmbibaseră de grăsimea cîrpelor de bucătărie şi miroseau acum a mîncare, îl umiliră cumplit, doborîndu-1 cu totul.
Apoi, îi trecu prin cap de odată că de acum, orice s-ar întîmpla, nu mai putea avea nici o însemnătate. II cuprinsese, după atîtea emoţii şi su-ferinţi o linişte ciudată, o nepăsare totală. Vedea şi auzea totul fără să se simtă nici sguduit, nici îndurerat, gesturile rugătoare, disperate ale mamei şi cuvintele înecate de mînie şi suferinţă ale tatălui:
— Ai uitat cu cine vorbeşti? Noi suntem părinţii tăi, pentru tine muncim, pentru voi, pentru copii, e totul! Suntem cu toţii servitorii tăi, şi eu şi mama şi Titi... Crezi că-i uşor de trăit, că totul vine de-a gata? Mă scol la cinci dimineaţa, îmi sacrific şi liniştea şi totul... Tu, nimic nu vrei să faci, nu vrei să ştii, nu te interesează... Ai să vii azi cu mine, şi ai să duci tu geamantanul, ăla mare, şi ai să te tocmeşti tii acolo, să vezi şi. singur, odată, cum e viaţa...
Pe urmă asistă indiferent, fără să dea nici cel mai mic semn de împotrivire, la toate pregătirile de plecare. Căra geamantanul afară şi se aşeză pe el călare în. faţa casei, în. aşteptarea tatălui său. care se întorsese după două pături cadrilate şi nişte pălării pe care avea să le ducă Dodu, în mînă. Pe stradă, nişte copii jucau, şotron. Un băieţaş cu nasul sgîriat ţipa ca din gură de şarpe: „Tanti Marilena, Costel nu vrea să mă lase să mă uit şi eu prin tubul de sticlă...", iar un altul îşi striga sora: „Auricaaaa... Vino repede cu Nero să vezi cum a ieşit soarele pe stradă!.."
Deodată, Dodu simţi că-i fuge pămîntul de sub picioare. O'zărise, în capul străzii, pe Veronica. Ea venea încoace, iară să so grăbească, uşoară, purtată parcă din spate şi nu avea nimic în mină, nu trebuia să ducă nimic. N-o mai văzuse de trei zile şi ce n-ar fi dat s-o întîlnească dimineaţa, în drum spre şcoală, dar uite că ea venea tocmai acum, cînd tată-său o să-i pună în mînă păturile cadrilate şi nişte pălării tari şi moi, în toate culorile.
Dodu fu. cuprins de disperare. I se părea acum ca un vis de neîudepli-nit, ca o supremă fericire în lume, să poţi merge pe stradă fără să duci nici o pălărie şi nici o pătură, să nu ai în mînă nimic, nimic.
Se sculă de pe geamantan şi se întoarse cu faţa spre curte, zăpăcit, neştiiud ce să mai Iacă pentru ca să fie văzut mai puţin, să nu rămînă chiar descoperit în faţa privirilor .ei. Nu se putu stăpîni să nu se uite do loc şi
IN FAŢA FERESTREI
165
văzu că Veronica mergea acuma cu privirile în jos, ceea .ce însemna că ea îl zărise şi că mergea aşa înadins, să nu-1 mai vadă. Poate că, cine ştie, se simţea şi prost, gîndindu-se la stînjeneala lui. Ştia că ea se apropie, că trebuie să fie acum foarte aproape, la doi paşi şi că tată-său vine şi el, din clipă în clipă, iar ea o să-i vadă pe amîndoi, şi geamantanul, şi pălăriile şi o să înţeleagă tot.
Ar fi putut poate să alerge în casă, să întîrzie momentul plecării dar rămase ţintuit locului, cu privirile în pămînt, îngrozit că nu mai era nimic de făcut, pierdut; iar cînd îl zări de odată lîngă el pe tată-său şi acesta îi întinse păturile, le lăsă să cadă pe jos şi se auzi spunînd pe neaşteptate, liniştit:
— Nu le iau. Mă duc Am treabă.
Ultimile cuvinte le spusese în mers, pe jumătate întors şi porni, fără să pară grăbit, în direcţia contrară celei din care venea Veronica. Merse aşa pînă în colţul străzii, ştiindu-se urmărit de privirile ei, apoi coti la dreapta şi începu să alerge, nebuneşte.
Tatăl lui, care nu înţelesese bine ce se întîmpla şi care lăsase şi păturile pe jos, de uimire, stătea acum în stradă, pe geamantan şi striga în neştire, nefiind în stare de altceva: *
— Mai vii tu azi acasă.. Ai să te mai întorci tu... Mai vorbim noi.. Copil mi-a trebuit... Copil...
Dodu era departe, nu-1 mai auzea, şi poate că nici nu mai era, de aici înainte, copilul lui.
★
Pe strada întunecoasă nu trece nimeni. E o linişte desăvîrşită, aşa că Dodu poate privi tot timpul în casă şi numai rar de tot, cînd răsună paşi, se îndepărtează puţin din dreptul ferestrei, stingherit.
Pîndeşte plin de îngrijorare orice mişcare a celor dinăuntru şi caută să ghicească, în cel mai mic amănunt, o semnificaţie dintre cele mai complicate.
Cînd. mama Iui strînge ceştile de pe masă, pune zahărul la loc şi aşează în mijlocul mesei farfuria mare, de sticlă albastră, străvezie, în care sunt deobicei chitanţe, recipise şi gheme do lînă, i se pare că ea face totul în silă, din obligaţia de a trăi. Pe urmă, cînd ea începe să scotocească prin farfuria albastră, se înfioară tot la gîndul că poate caută biletul lui, pe care I-a trimis cu cîteva zile în urmă şi prin care le dădea de ştire că trăieşte, e sănătos, dar nu se mai întoarce acasă.
Mama lui scoate însă din farfurie nişte andrele şi un ghem de lînă verde, şi atunci Dodu se gîndeşte că cine ştie, poate ea îl mai aşteaptă totuşi şi s-a gîndit să-i facă mănuşi.
Duminica trecută, după ce 1-a lăsat pe taică-său în mijlocul străzii, cu geamantanul şi cu păturile, s-a dus, ca şi cum nimic nu s-ar fi înfimplat, Ia Valeriu. A. vorbit şi a rîs mult ziua întreagă, seara s-a dus cu Valeriu la teatru, iar la înapoiere i-a spus acestuia, foarte firesc, că rămîne să doarmă la el. Valeriu n-a întrebat nimic şi a doua zi la şcoală, totul a decurs, de asemenea, normal, în afară poate de faptul neînsemnat că la geologie i s-a scăzut nota cu un punct, pentru că nu avea la el caietul."
Pe urmă, însă, cînd s-a făcut ora unu şi toţi s-au dus acasă, Dodu s-a desmeticit dintr-odată şi şi-a dat seama că lucrurile nu.erau de loc simple. Atunci 1-a cuprins un. soi de disperare, s-a simţit pierdut, rătăcit, şi a ho-tărît să se ducă imediat la facultate, la Valeriu, să-i spună tot.
166
SONIA LARIAN
L-a căutat înfrigurat, la toate etajele, deschizînd de cîte trei ori usa fiecărei săli de seminar şi l-a întîlnit, în cele din urmă, jos pe stradă. Au intrat vis-a-vis, la cofetărie, şi după ce a ascultat toată povestea, Valeriu a fost de părere că trebuie să se mai gîndească amîndoi iar pînă atunci, Dodu ;să rămînă la el.
Marţi şi Mercuri s-a simţit pe deplin liniştit, dar Joi l-a cuprins îngrijorarea, dorul şi neliniştea şi atunci, la îndemnul lui Valeriu, le-a scris un bilet. Pe urmă, în ultimile trei zile, a înţeles, încetul cu încetul, că n-o să se mai întoarcă niciodată şi că se simţea, în noua lui viaţă, curat şi liniştit.
Dormea cu Valeriu într-un pat şi vorbeau mult înainte de a adormi, iar dacă venea seara tîrziu, de la vreo şedinţă, nu era nimeni care să-l jignească, să-i spună: „ei, bine ai venit, utemistule!"
...Mama împleteşte dusă pe gînduri, iar tatălui său i-a alunecat ziarul din mînă şi a aţipit pe scaun, cu ochelarii pe nas. Capul îi atîrnă moale, cu bărBia în piept, şi pe Dodu îl doare îngrozitor să-l vadă cum pînă şi în somn e încruntat, încruntat ca pentru vecie.
Oare aşa să fi fost întotdeauna?
îşi aminteşte cum îl lua tatăl său în braţe, cînd era mic, cum îi desena elefanţi şi case, şi-i sufla, în glumă, în ureche. Intr-o zi, s-au dus împreună să-i cumpere lui Dodu o pereche de pantofi. Pantofii cei noi erau foarte frumoşi şi pentru că erau cu un număr mai mare decît fuseseră ceilalţi, lui Dodu. îi păreau atît de uriaşi, încît trei zile la rînd s-a i ţinut de capul lui taică-său să-l convingă să-i încerce şi el, că erau buni şi pentru dînsul. Pe urmă, într-o noapte, s-a trezit plîngînd în hohote, căci visase că pe tata îl urmăreau nişte pompieri şi începuseră să-l stropească din toate părţile cu furtunul, iar el striga disperat „Lăsaţi-mă!... Lăsaţi-mă".
îşi aminteşte apoi cum, într-o seară de vară, nu a putut adormi, de spaimă, pentrucă o fată îi spusese în ziua aceea că există oameni, earn iau. de pe stradă copii, îi tund şi din părul lor fac mături. Dodu nu putea înţelege cum de pot fi asemenea oameni şi se întreba mereu: „de ce? de ce? de ce? de ce? de ce?" Atunci mama s-a apopiat de patul lui şi i-a spus că totul era o minciună. Dodu a plîns uşurat şi ţine minte şi acum cu cîtă dragoste şi cu cît dor a privit-o îndepărtîndu-se, în întuneric, în rochia înflorată şi pantofii albi.
Altădată, după ce i-a făcut baie, în timp ce-1 învelea bine într-un prosop moale şi cald, mama a început să plîngă şi să-l întrebe cu cine i-ar place mai mult să stea, cu mama sau cu tata, iar cînd Dodu a răspuns că nu voia decît cu amîndoi, mama a început să plîngă şi mai tare.
...A început să îngheţe, tot stînd aşa, nemişcat, lîngă fereastră şi îi vine în minte că dacă ar intra acum în casă mama i-ar da imediat un ceai fierbinte şi i-ar pregăti bucuroasă o baie şi i-ar da şi un prosop moale şi  cald,   şi  ar plînge iar ca atunci, cînd era el mic.
De odată mama lui se ridică şi începe să caute ceva în dulap. Scoate un palton verde ţipător, cu nişte nasturi uriaşi, apoi scotoceşte într-un raft în care sunt svîrlite nişte stofe, un halat şi o manta de ploaie.
Dodu ar vrea să-i strige să închidă repede dulapul, să nu-i amintească iar de toate astea, acum, cînd se gîndeşte numai la lucruri frumoase.
încearcă să-şi reia firul gîndurilor, să-şi închipuie cum ar fi, dacă ar intra acum m casă. Mama i-ar da deci un ceai, i-ar pregăti o baie, i-ar da un prosop moale şi cald. Ar plînge. Poate şi tata l-ar ierta, s-ar bucura de întoarcerea lui, nu l-ar întreba nimic. Sau poate că l-ar întreba şi el ar povesti, le-ar explica totul, iar ei ar asculta cu îngăduinţă. Dar cu cea mai largă bunăvoinţă de care erau în stare, l-ar putea ei oare înţelege vreo-
ÎN FAŢA FERESTkEÎ
167
dată? L-ar asculta în cel mai bun caz ca pe un nebun. L-ar compătimi şi s-ar purta mai cu grijă, ca faţă de un smintit. Orice le-ar spune ar suna, în faţa lor, ca într-o limbă străină.
Ar prefera deaceea să-şi bea ceaiul tăcut, să nu spună nimic, să-l lase mai bine pe Titi să-şi ciripească bancurile lui. Ei l-ar crede atunci doar prost, ca de, obicei, şi-atîta tot.
Dodu se gîndeşte că nu e uşor să ştii cum cele mai frumoase lucruri pe care le-ai gîndit şi simţit în viaţă şi care îşi găsesc răsunet nu numai în sufletul prietenilor dar şi la oameni străini, nu vor fi niciodată înţelese sau măcar bănuite de chiar părinţii tăi.
... Mama lui ia paltonul verde, ţipător, şi-l pune la loc, în dulap. Se întoarce apoi cu mişcări încete, vine mai aproape de geam şi cînd îşi ridică privirea să se uite la ceas, pe Dodu îl cuprinde deodată o frică îngrozitoare că s-ar putea ca ei să-i descopere, să-l vadă acolo, lîngă fereastră, să-l cheme înăuntru şi să trăiască iar, ca înainte, printre toate lucrurile care-i sînt urî te şi-l înăbuşă; s-o vadă iar pe Sica, să audă din nou, în fiecare dimineaţă şi seară povestea cu ciorapii, cu ceaiul, cu şedinţele, cu secretarul care să mănînce în locul lui, să audă suspinele mătuşii Matilda, svonurile reacţionare aduse de Titi şi care-1 enervează numai cît sunt de imbecile, să fie nevoit să care pălării şi pături şi poate să devină şi ol, cu încetul, un vîn-zător de haine vechi.
Instinctiv îşi acoperă faţa cu mîinile şi deodată, fără să-şi dea bine seama  cînd,  se  îndepărtează, îngrozit.
Sînt părinţii lui şi poate l-au acoperit de sute de ori noaptea, cînd el striga din somn că-i e frig, şi l-au veghiat cînd era bolnav, şi au îmbătrî-nit de grija lui, dar nu mai poate trăi cu ei, orice s-ar spune.
Dodu simte pentru prima dată, de cînd a plecat de acasă, că-i dau lacrimile şi se sileşte să nu se mai uite înapoi cu toate că oricum, nimic din ceea ce se petrece dincolo de fereastră nu mai poate fi văzut, a rămas doar o fereastră luminată, ca atîtea altele.
ROBERT BROWNING
CÎNTĂ RE TUL VRĂJITOR
O POVESTE PENTRU COPII /
Undeva, înspre Soare Apune, Lîng-o cetate vestită în lume: Un tîrguşor. Zidul lui e scăldat De un rîu molcom, adine şi lat; Un loc mai frumos nici nu s-a aflat. Dar cînd începe povestea de vale, Acum. cincisute de ani şi ceva Să-i vezi pe tîrgoveţi aşa Trişti, chinuiţi — era o falei
II
Şobolani!
Se luptau cu cîini, omorau motani, In leagăn muşcau copilaşul, Mîncau din putină caşul, Lingeau bucătarului din farfurii, Despicau butoiaşele de scrumbii, Cuib făceau domnilor, în pălării. Femeilor chiar, — de mă crezi — Taifasu-l stricau, Atît chiţăiau şi ţipau în nenumăraţi bemoli şi diezi.
III
In cele din urmă, întregul norod
La Primărie se strînse în goană.
„E clar", strigară ei, primaru-i nerod,
„Cît despre Sfat — ruşine! — să dăm de pomană,
„Mantii scumpe împodobite cu blană,
„Unor proşti cari nu pol sau nu vor să ştie
„Cum să scape oraşul de-aceaslă urgie.
„Fiindcă sînteţi graşi şi bătrîni, vă-nchipuiţi
CÎNTAREŢUL VRĂJITOR
169
„Câ-n mantiile scumpe veţi sta liniştiţi? „Sus, Domnilor.' Spargeţi-vă capul niţel, „Pacostea asta stîrpiţi-o-n vreun fel, „Sau de nu, tălpăşiţa v-o luaţi, frumuşel!" La asemenea vorbe, Primar şi Sfat, Cu spaimă mare au tremurat.
IV
Un ceas întreg au stat şi au stat,
Pînă spuse Primarul cu glas visător:
„Pe-un ban mi-aş da mantia de dregător;
„0, de-aş putea peste ziduri să zbor!
„E uşor să spui cuiva: „Bate-ţi capul!"
„Al meu, uite, parcă plezneşte, săracul,
„De cît îl bătui şi tot n-aflai leacul.
„Pentru-o cursă, o cursă, o, ce n-aş da!"
Dar ce se ivise pe cînd el vorbeai
Un deget, în uşe, uşor ciocănea.
„Doamne!" strigă Primarul, „Ce s-a-ntîmplat?"
(Mic arăta Primarul de stat,
Cum şedea în grăsimea sa cufundat;
Ochiul tui, nu mai umed, nu mai lucios
Decît o stridie cu miez lunecos,
Se-aprindea doar la prînz, cînd vreun sos unsuros
De poflă-i sucea burdăhanul pe dos.)
„Scîrţîie ghetele doar pe covor?
Orice îmi sună a rozător,
Face să-mi treacă prin piept un fior."
V
„Intră!" strigă Primarul, părînd mai mare;
Şi iată intrînd o stranie-aratare,
Cu haină lungă, lungă, din cap în călcîie,
Jumătate roşie, jumătate gălbuie;
El însuşi lung ca o frînghie,
Ochi vii, albaştri: gămălie;
Pâr blond, lăţos; piele-arămie,
Pe obraji niciun smoc; un fir în bărbie;
Pe buze un zîmbet uşor ce adie.
Ghiceşte: ce hram poate irisul să ţie?
Şi care de care stăteau s-admire
Pe omul ciudat, înalt şi subţire.
Spuse unul: „Parcă, fără de ştire,
Străbunul, vestind judecata de-apoi,
Din mormînt sculat, a venit către noi!"
VI
El păşi înainte spire masa cea mare, Zicînd: „Cu voia Voaslră-s în stare, Prin tainică vraje s-atrag după mine,
170
ROBERT BROWNING
Orişice fel de vieţuitoare.
Ori'ce-aleargâ, se tîrîie,-nnoată sub soare
Cînd fluier, în arma mea se aţine.
Şi-n primul rînd vrafa-mi e necruţătoare
Cu-acele fiinţe răufăcătoare:
Cîrtiţâ, viperă, şobolan;
Oamenii-mi spun Cîntăreţ Năzdrăvan."
(Atunci la gîtul lui ei văzură
O galbenă-roşie legătură,
La fel ca şi portu-i împestriţat,
Şi-un fluier la capăt purta aninat;
Văzură şi mîinile-i fremătătoare,
Jucînd parcă-n aer de nerăbdare,
Să cînle pe fluierul cel legănat
Deasupra vestmîntului vechi şi ciudat).
„Deşi doar un biet Cîntăreţ Năzdrăvan,
„Stîrpit-am pentru-al Tătarilor han
„Oşti mari de ţînţari ucigători,
„în Asia, eu l-am scăpat pe sultan
„De-un neam cumplit de vampiri sugători,
„Cît despre cei ce vă turbură-aşa
„De curăţ cetatea de râzători
„O mie de ducaţi mi-ţi da?"
„Nu una! Cincizeci!" au strigat
Miraţi, Primarul şi al său Sfat.
VII
în stradă Cîntăreţul păşi,
Zîmbind un zîmbet abia mijit,
Parcă ştia el ce vrafă-ar dormi
In fluierul său liniştit.
Şi, ca un meşter iscusit,
Pe fluier buzele-a-ncreţit.
Şi ochii, verde-albaslru-au licărit,
Ca focu-n care sare ai svîrlit.
Şi-abia scoase trişca trei note, subţire,
Că parcă-mprejur murmura o oştire,
Din murmurat se făcu mormâială,
Din mormăit se făcu bombănealâ,
Şobolani, şobolani în roslogoleală,
Şobolani mari, şobolani mici, şobolani uscaţi
şi cămoşi şobolani, Bălrîni gravi, barosani, săltăreli domnişori, Taţi, mame, unchi şi verişori, Cozi ridicate, mustăţi ca peria, Familii întregi, cu duzina, cu seria, Fraţi şi surori, şi bărbat şi soţie, Pe cîntăreţ îl urmau pe vecie. Din stradă-n stradă trecea fluerînd, Ei pas cu pas îl urmau dansînd. Pînă dădură de rîul sus pomenit, Unde, în valuri, cu toţi au pierit.
CÎNTĂREŢUL VRĂJITOR
Numai unul, asemeni lui Cezar, voinic,
A trecut înnot şi a dus cu sine
(Ca luliu Cezar manuscrisul iubit)
Comentariul, în ţara Şobolănimii.
In el sta scris: „La-ntîiul fluierat ascuţit
„Auzii un sunet ca un ghiorăit,
„Şi ca de mere coapte, mustoase,
„Cînd. încep sub teasc să se lase,
„Ca borcane ciocnite de castraveciori,
„Ca uşi deschise larg la cămări,
„Ca cepuri trase din butii, pe rînd,
„Ca doage sărite la putini cu unt;
„Şi se făcea că un glas aerian,
(Mai dulce decît cîntarea uşoară
„A harfei) striga: „Bucuraţi-vă, o, şobolani,
„Lumea, s-a preschimbat în uriaşă cămară;
„Ronţăiţi, plescăiţi, mestecaţi;
„Dejunul şi prînzul şi cina luaţi.
„Şi tocmai atunci cînd se făcea
„C-o bute de zahăr în preajmă-mi lucea
„Precum un soare şi. mă îmbla:
„Ce stai? Hai, ronţăie-mă, hai!
„Sub val, în rîu mă scufundai."
VIII
Bătură clopote-aşa tare '
Că tremurau şi foişoare.
Strigă Primarul: „Hai, luaţi prăjini.
„Cuiburi aflaţi, astupaţi vizuini,
„De la dulgheri şi zidari luaţi povaţă,
„Să nu rămînâ-n tlrg nici pomeneală
„De şobolani!" — cînd deodată ciudata faţă
A Cîntăreţului, iat-o în Piaţă
Şi: „Mia, mea de ducaţi, vă rog, după-nvoia
IX
0   mie de galbeni! Primarul păli.
Adunarea şi ea se-nvineţi.
Căci ospeţele Sfatului aveau trebuinţă
De cele mai scumpe vinuri de viţă.
Jumătate din bani le-ar ajunge din plin
Să-şi umple beciul cu viţă de Rin.
Să plăteşti, o sumă atît de-nsemnală
Unui golan cu haina bălţată?
„Şi-apoi", spuse Primarul, clipind mucalit,
„La rîu treaba s-a sfîrşit,
„Am văzut cum guzganii se-nneacă pe rînd
„Şi ceea ce-i mort cred că n-o fi-nviind;
„Aşa, băiete, nu sîntem oameni să ne codim,
„Datoria ne-o facem şi iţi plătim
„Ceva de băut şi de cheltuială.
172
ROBERT BROWNING
„Cît despre-aşa numita-nvoialâ, „A fost doar o glumă, nu-ncape-ndoială, „Şi-apoi paguba ne-a făcut mai calici; „O mie de galbeni? Cincizeci! Ţine-aici!"
X
Strigă Cîntăreţul, la faţă schimbat:
„N-am vreme de glumă şi nici de-aşteptat!
„La cină fi-voi la Bagdad.
„Astfel cuvîntul mi l-am dat,
„Chiar Bucătarul Şef îmi face
„Alese feluri, tot ce-mi place
„Căci din scorpii una n-am lăsat vie
„Intr-a Califului bucătărie.
„El n-a stat ca voi la tocmeală, aşa!
„Să vă văd că-mi ciupiţi dintr-o biată para!
„Şi-apoi cui mă scoate din fire de tot
„Şi eu ştiu alt cîntec din fluier să-i scot.u
XI
„Cum? Socoti că voi răbda, strigă Primarul
„Să fiu mai prost tratat ca bucătarul ?
„Să fiu jignit astfel de-un nemîncat
„Cu fluier şi cu strai bălţat?
„Ne ameninţi pe noi? Fă ce pofteşti!
„Din fluier suflă pînă ce plezneşti."
XII
Şi înc-odată în uliţă păşeşte,
La buze fluierul el duce iară.
Fluierul neted, lung, din trestie uşoară,
Şi nu suflă de trei ori bine
(Dulci sunete atît de line
Că tot văzduhul îl vrăjeşte)
Şi iată, se-aude foşnind, parcă ar trece vuind
Voioase mulţimi, izbind, înghiontind, în puhoi venind,
Picioare mici tropăind, saboţi bocănind,
Mîini mici ropotind, limbi mici piuind,
Ca puii cînd trag la grăunţe, cu jind,
Ieşeau copiii din case fugind,
Toţi băieţaşii şi toate fetiţele,
Toţi obrajii rumeni şi toate cosiţele,
Toţi ochii sclipind şi toate guriţele,
Săltîncl, ţopăind, strigînd şi gonind,
Vraja, din cîntec urinau chicotind.
CINTĂREŢUL VRĂJITOR
173
XIII
Primaru-amuţise. întregul Sfat
In stane de piatră părea preschimbat.
Nu puteau să strige, nici un pas să facă
Spre puştii fremâtînd de joacă.
Numai din ochi puteau urmări
Ceata vrăjită, în cîrduri zglobii.
Şi ce tortură pentru Primar
Şi Sfatu-i falnic — ce calvar —
Cînd Cîntăreţul, din Strada înaltă
Coti în partea cealaltă,
Spre rîul larg ce vîfîia
Şi-nspre micuţii lor venea.
Dar luînd-o-apoi către Apus,
Spre Munte paşii lui s-au dus.
Copiii-n urma lui se-adună,
In piepturi bucuria sună.
Nu, muntele nu-l va sui
Şi fluieru-i va amuţi,
Copiii voştri s-or opri!
Dar, vai, la, munte-au stat şi iată,
S-a fost deschis vrăfita poartă,
0 peşteră s-a fost deschis.
Cînta el, dulce, într-adins,
Copiii îl urmau ca-n vis.
Cînd toţi în peşteră-au intrat,
Şi pjoarta-n veci s-a ferecat.
Oare-am spus tot? Nu, unul şchiop,
Nu a ţinut atît la joc.
Şi după ani, cînd îl mustrai
Pentru că-i trist — îl auzeai:
„Urît e tîrgul nostru, de cînd ei sînt departe,
Şi nu pot să uit că doar eu nu am parte
De-acele privelişti, mîndre ca-n vise,
De Cîntăreţ şi mie promise.
El spunea că ne duce-ntr-o ţară senină,
Şi tare aproape, cu tîrgul vecină.
Ape-acolo ţîşnesc, şi arborii cresc,
Şi florile altfel se-mpodobesc,
Şi. toale-s stranii, şi se-noiesc,
Şi vrăbii mai, mîndre-s decît păunii,
Mai, iute ca ciuta aleargă cîinii,
N-au viespile ace-olrăviloare
Caii-au aripi vultureşti din născare.
Şi tocmai cînd eram mai fericit
Că beteşugu-mi fi-va lecuit,
Fluierul se opri şi-nmărmurit
Mă pomenii la Muntele Vrăjit,
Fără. de voia mea rămas afară.
Şi-acum, şonlîc, eu trec jirin uliii iară,
Nimic nu mai aud despre-acea ţară.
174
ROBERT BROWNING
XIV
Vai, vai, sărmana cetate!
Multe capete-atunci au aflat
De ce intră mai lesne cămila prin ac,
Decît în rai sgîrcitul bogat.
De la Miazănoapte la Miazăzi
Primarul pămîntu-mpînzi
Cu soli cari să dea Qîntăreţului veste
Că oricîţi arginţi şi galbeni rîvneşte
Va căpăta cu vîrf şi-ndesat,
Doar să se-ntoarcă de unde-a plecat,
Şi-n urmă-i s-aducă pierduţii copii.
Dar văzînd că-i deşartă orice solie,
Că jucăuşii-s pierduţi pe vecie,
Ei făcură o lege, ca niciodată
Zapis să n-aibă tărie nici dată,
De nu poartă alături de zi, an şi lună,
Aceste cuvinte-nsemnate la urmă:
„Atîta şi-atîta de cînd s-a-ntîmplat,
„La o mietreisuteşaptezecilea leat,
„In douăzecişidouâ-ale lunii Cuptor."
Şi ca să rămînă-ntipărit tuturor,
Ultimul drum al copiilor lor,
l-au spus acelui loc întristător:
Strada   „Cîntăreţul Vrăjitor".
Cine cîntă pe-aici din flaut ori lăută
Poate fi sigur că slujba-i pierdută.
Tîrgoveţii nu rabdă nici iarmaroc,
Nimic ce e vesel, în jalnicul loc.
Dar unde peştera fusese odată
Au scris pe-o coloană povestea ciudată
Şi-n catedrală, pe geam zugrăviră,
Aceeaşi poveste ce încă ne miră.
Cum fură copiii răpiţi din cetate,-
Pe geamnri şi astăzi sînt toate pictate.
Dar tocmai era să uit de urmare:
Intr-un ţinut, departe, spre Soare Răsare,
Trăieşte alături de băştinaşi
Un neam străin, cu port de oraş,
De care vecinii grăiesc cam aşa:
Părinţii lor ieşit-au cîndva,
Dintr-o închisoare subpământeană, >Unde-i mînase-o putere vicleană, 'j'.o Dar cum şi de ce, nu-şi pot lămuri.
XV
Aşa dar, cuvîntul să-l ţinem, copii. Şi-acelui ce la greu ne-a sprijinit, De i-am promis ceva, să-i dăm cinstit.
In romîneşte de Maria Banuş
ORIENTĂRI
ÎNSEMNĂRI
„MIC MANUAL PENTRU ÎNDEPĂRTAREA DE VIAŢĂ"
. Literatura noastră şi-a cucerit dragostea cititorilor, a căpătat însemnătate socială, tocmai în măsura în care a izbutit să înfăţişeze cu forţă artistică adevărul bogat al vieţii, temele arzătoare ale actualităţii.
Se ştie că realismul socialist nu numai că implică combaterea viguroasă a prezentării formale, plicticoase şi false a realităţii, combaterea oricăror şabloane sau „reţete" literare, dar şi dezvăluie scriitorilor singura cale pe care pot lichida şablonizarea şi schematismul: cunoaşterea multilaterală a vieţii, însuşirea măestriei.
-.: Cîte odată însă chestiunea aceasta simplă şi clară e întoarsă cu capul în jos.
In numărul 3 al revistei „Viaţa Romînească" a apărut un aşa-zis „Mic manual pentru uzul făcătorilor de literatură". Intr-o formă care se doreşte glumeaţă şi satirică, autorii „manualului" caută să demonstreze că ei s-ar război cu şabloanele literare. Desigur, satirizarea şablonismului ar fi fost un lucru bun şi necesar, menit să lovească în cauzele şabloanelor, în ceea ce frînează dezvoltarea literaturii.
îndeplineşte „manualul" pomenit aceste condiţii? Ii îndeamnă oare pe acei scriitori care n-au izbutit încă să scape d«v şabloane să înfăţişeze artistic, mai competent şi adîncit temele actualităţii, să-şi ridice creaţia la înălţimea vieţii de azi? Sau, poate combate şabloanele din lucrările cîtorva scriitori mai tineri, lipsiţi de experienţă şi prost orientaţi, şabloane culese de prin vechi scrieri decadente, de mult aruncate de cititorila lada de gunoi a literaturii?
Nimic din toate acestea! Dimpotrivă, „manualul", ironizînd un şablon sau altul, lasă să se înţeleagă de fapt că dacă un scriitor „îndrăzneşte" să descrie nu un răsărit de soare oarecare, ci unul văzut din preajma, să % :^va, a unei gospodării colective, atunci — oricît de tare ar străluci soarijv în scrierea respectivă — autorul e „pierdut", a căzut într-un „şablon", a intrat în raza batjocoritoare a „micului manual". Şi aşa mai departe: dacă îndrăgostiţii sînt fruntaşi în producţie sau. studenţi la o şcoală de inginerie, dacă eroii sînt îmbrăcaţi în salopete, dacă în jurul unei hidrocentrale se aprind luminile, dacă scriitorul n-a uitat problemele alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare...
Intrucît însă oricine vrea să scrie despre viaţa de astăzi va trebui să constate că în realitate răsăritul soarelui se vede şi din preajma gospodăriei
176
ÎNSEMNĂRI
colective, că muncitorii continuă să lucreze îmbrăcaţi în salopete, că fruntaşii în producţie se îndrăgostesc mai departe şi că alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare este o temă centrală a zilelor noastre, s-ar putea crede că, peste tot, cum te atingi de o temă actuală, de viaţa contemporanilor noştri, eşti ameninţat de „şabloane", te pîndesc prevederile tipărite sau subînţelese ale „micului manual".
O astfel de „combatere" a şablonului încearcă de fapt să-i intimideze pe cei mai buni şi cei mai mulţi dintre scriitorii noştri — acei care tratează cu îndrăzneală şi succes temele complexe ale actualităţii — căutînd să-i sperie că oricum ar scrie despre viaţa de azi, vor fi acuzaţi de şablonism.
E regretabil că un scriitor talentat şi serios ca Remus Luca şi-a pus şi el semnătura de autor sub o asemenea „producţie". Dacă frumoasei sale nuvele „Ana Nucului" i s-ar aplica prin absurd criteriile „micului manual", ea ar fi osîndită ca „şablon" iar autorul ei ca „făcător de literatură".
Cum e posibil ca o revistă de însemnătatea „Vieţii Romîneşti" să dea dovadă de o atare lipsă de răspundere? In loc să publice „manuale" de acest fel, revista ar face mai bine să combată şabloanele literare reale, să-i îndrume pe scriitori mai activ pe calea cunoaşterii vieţii şi să promoveze în paginile ei, cu toată hotărîrea, opere literare consacrate muncii creatoare a constructorilor socialismului.
O VIZITĂ LA GRĂDINA BOTANICĂ LITERARĂ
Cine răsfoieşte revista „Tînărul scriitor" — revistă care are şi unele merite — sau cine răsfoieşte alte cîteva publicaţii literare, capătă uneori impresia că a nimerit într-o adevărată grădină botanică. Mai fiecare tînăr poet care se respectă ţine să precizeze în versuri că el aparţine unei anumite specii de pom sau copac şi nu alteia: stejar, brad, mesteacăn, gorun, frasin,, molid, etc., iar fetele, la rîndul lor, îşi declară apartenenţa la diferite specii, de flori.
La prima vedere această abundenţă vegetală pare îmbucurătoare: care dintre iubitorii literaturii nu s-a desfătat citind versuri minunate, în care poeţi inspiraţi, folosind imagini din natură, izbuteau să insufle idei şi sentimente de mare adîncime şi intensitate?
Din păcate însă, acum e vorba de un şablon, de o simplă modă literară, un soi de pălărie vegetală pe care şi-o pune poetul care n-are nimic important de comunicat. El declară că e cutare specie de copac, că rădăcinile lui sînt 'adînc înfipte în pămîntul ţării (aceasta e partea „actuală", „politică" a poeziei), că frunzişul i se pierde în nori, că el ţine să se ştie că e... nemuritor — şi cu asta poezia s-a terminat.
Oamenii muncii din ţara noastră luptă cu succes pentru ridicarea nivelului de trai al întregului popor, înving greutăţi, construiesc o nouă orîn-duire: ei au o viaţă spirituală tot mai bogată, învaţă, îşi însuşesc o înaltă concepţie morală.
Cum îi însufleţesc oare în aceste eforturi unii poeţi?
„Uriaş precum gorunul/ Din pămînt crescut-am falnic", scrie în „Tînărul scriitor" poetul Aurel Covaci, identificîndu-se discret cu poporul; — „M-aş vrea o floare mică, ne-nsemnală" — îi răspunde timid Valeria Boiculesi în „Gazeta Literară". Intre timp tînărul Aurel Covaci s-a răzgîndit; în poezia „Gînd despre nemurire" el îşi exprimă între altele speranţa că, atunci cînd. va pieri, „Din trupa-mi un stejar va fi să-nvie" şi admite chiar şi eventualitatea unei flori: „Stefar — sau floare plină de polen, / Poeţii-n versul lor au să mă cheme".
ÎNSEMNĂRI
177
Alt autor, Ion Acsan, care înainte scrisese versuri legate de preocupările poporului, s-a transformat acum în brad: „Privind în jur mă simt ca prin minune / Un brad cu fruntea-n bolta albăstrie". Minunea e că şi tînărul Teodor Balş se compară tot cu un brad, adăugind modest că operele lui se vor înălţa peste ani şi peste lume.
Poet cu unele poezii reuşite la activul său, Mihai Gavril (îngrijorat poate de declaraţiile despre nemurire ale „copacilor" ceva mai tineri) se simte ameninţat de nişte misterioşi „lotri" şi răspunde demn din revista „Flacăra": „Am crescut ca un molid/ Mai înalt între molizi".
Şi aşa, poporul îşi vede mai departe de treaba lui, iar diferiţi copăcei — din care n-am dat decît cîteva exemple — se ceartă care dintre ei e „şi mai şi" Nici critica literară nu rămîne însă mai prejos... In „Tînărul'scriitor"' Paul Diaconescu se ocupă de Andi Andrieş, tînăr autor al versurilor Isi înalţă bătrînul stejar/străvechea şi deasa lui barbă". Criticul ajunge la următoarea constatare îmbucurătoare: „In vegetaţia literaturii noastre cresc alături de stejari, tinerele mlădiţe... care... vor aduce contribuţia lor la cîntecul general al pădurii". Ce sfaturi îi dă autorul tînărului „lăstar" pentru a deveni „copac falnic"? Fireşte: „Să se bucure de paza şi pilda stejarilor" mai mari şi „Să-şi lase frunzişul la bătaia vieţii"... (Textual!).
^ Partea umoristică mai rezidă în faptul că asemenea autori îşi închipuie că sînt originali, că „au scăpat de şabloane"! Trebuie să recunoaştem că în ce priveşte copacii, într-adevăr gorunul nu seamănă cu mesteacănul; însă poeziile în genul celor de mai sus seamănă toate ca două picături de apă cu şabloanele poeziei burgheze evazioniste, sfrijite, înstrăinate de viata poporului. Asemenea autori — dintre care unii nu sînt chiar atît de tineri — dau dovadă de lipsă de îndrăzneală în sesizarea şi înfăţişarea poeziei vieţii şi luptei^poporului. Ei fug de realitatea multilaterală,'infinită, socotind-o „apoetică", şi îngînă pînă la saţietate acelaşi cîntec despre o natură sărăcită abstractizată; pînă şi natura — atît de minunat înfăţişată de poeţii legaţi de popor — păleşte şi se vestejeşte sub pana neinspirat'ă a ruperii de viată a sărăciei  de   idei. ' '
Unde este însă spiritul de răspundere al redacţiilor? De ce unele publicaţii, chemate să-i îndrume pe scriitori, în loc de a 'combate ticurile literare şi şabloanele, apolitismul şi sărăcia de idei — dimpotrivă, le încurajează activ? Nu foşneşte un pom pe lîngă redacţie, fără să fie pus imediat în coloanele revistei.
Cititorii protestează cu tărie împotriva acestor manii literare şi cer ca revistele să publice şi să scoată în evidenţă opere cu adevărat reuşite demne de a fi citite — şi există destule — să-i ajute efectiv pe acei tineri autori „rătăciţi în pădure" să se reîntoarcă la înfăţişarea vieţii poporului, singura cale pe care se poate verifica şi dezvolta talentul oricărui scriitor.'.
(Din „Scînteia", nr. 2972 / 14 mai 1954)
12*
LITERA TURA REALISTĂ ÎNTRE 1920 şi 1944
RADU POPESCU
ALEXANDRU SAHIA, -AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN (ii)*)
V
Aminteşte-ţi că pe la începutul acestor amintiri epistolare, ţi-am vorbit de vacarmul epocii de atunci, silnică armonie din care se desprindeau cîteva note fundamentale, în cea dintîi se exprima geamătul de durere şi scrîşnetul de mînie izvorîte din adîncul suferinţelor maselor populare apăsate de toată greutatea crizei. Cea de a doua era un amarnic tropăit de cizme. Ei bine, am ajuns şi la acest capitol, am ajuns la organizata, hidoasa ofensivă fascistă, des-lănţuită în această perioadă de vîrfurile capitalului monopolist. Fascismul purta cizme. încălţat cu ele, porni de la Berlin şi de la Roma, revărsîndu-se spre toate colţurile Europei. O lavină. Dar o lavină dirijată, — şi o lavină aşteptată, dorită, invitată de către clasele stăpînitoare din numeroase ţări în care orînduirea capitalistă se clătina din temelii. O asemenea ţară a fost, evident, şi Romînia.
Ca din pămînt, cu banii bancherilor şi industriaşilor, haita cîinilor de pază ai capitalismului fu pusă pe picior de război. Adoptînd în totul tehnica hitleristă, fasciştii noştri declanşau teroarea, începînd şi sfârşind controversa socială cu pumnul, cu ciomagul şi cu revolverul.
In scurtă vreme, atmosfera devenise insuportabilă. Oraşul se transformase într-un fel de ţară a nimănui, cu zone care nu puteau fi traversate decît cu cel mai ■mare risc, zone cunoscute de toată lumea,
*) Vezi „Viaţa Romînească" nr. 5/954
ca Vlăsiile bîntuite de bandiţi, şi unde, dacă te angajai, trebuia să te aştepţi că vei ieşi jumulit. Astfel de regiuni erau:1 toată porţiunea cuprinsă între podul Minai Vodă şi Podul Izvor, bulevardul Schitu Măgureanu pînă la liceul Lazăr şi bulevardul Elisabeta pînă în dreptul Monitorului Oficial. Acest patrulater constituia o adevărată tabără întărită a armatei verzi. în colţul bulevardului Schitu Măgureanu cu cheiul Dîmboviţei, se găsea faimosul cămin al mediciniştilor, leagăn al huliganismului, din care răzbătea pînă departe, odată cu mirosul de tocană, urletul răguşit al imnurilor legionare, alternate dumineca şi sîmbăta cu prelungită scîrţîială de tango. Pe partea cealaltă a Dîmboviţei se afla o aşa zisă Casă Albastră, în care adversarii urmăriţi şi prinşi erau introduşi pentru aplicarea unor torturi ceva mai savante,care nu rare ori s-au sfîrşit cu moartea (dar niciodată cu o intervenţie sinceră şi hotărîtă a autorităţilor), însfîrşit, între căminul mediciniştilor şi tipografia Gutenberg, pe chei, se instalase „Casa Verde", sediul central al Legiunii, unde tot după modelul hitlerist, se găseau în permanenţă formaţiuni paramilitare gata de acţiune, înarmate pîna-n dinţi, între toate acestea se înălţa pe un monticul, biserica Sf. Ilie Gorgani, un fel de Saint Denis al Legiunii, unde se făceau slujbele, te-deumurile   şi   prohodurile hagiologiei
ALEXANDRU SAHIA, - AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN
179
fasciste şi unde militanţii, îngenunchiaţi, primeau absoluţi uneij, maximă pentru crimele trecute şi viitoare, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Simţului Duh.. Această citadelă edificată în plin oraş avea totuşi un punct slab, o poartă neapărată: tipografia Monitorului Oficial. Muncitorii tipografi nu suportau vecinătatea legionară şi, de mai multe ori, cînd au fost provocaţi, le-au aplicat „băieţilor" corecţiuni aspre şi neuitate. De aceea legionarii evitau acel unghi al citadelei, iar omul hăituit de ei putea respira uşurat odată ce ajungea destul de aproape de ferestrele luminate ale tipografiei pentru a lansa un strigăt de ajutor. Asemenea se petreceau lucrurile în jurul facultăţii de Medicină, în jurul Universităţii (adică în chiar inima oraşului), al Politehnicei sau al Academiei Comerciale. La fel pe strada Brezoianu, unde trona redacţia hidoasă a hidosului „Universul", al cărui director de sinistră memorie luase la un moment dat nobila iniţiativă de a-i face pe „romîni" să ardă în plină stradă ziarele şi cărţile democratice. La lumina flăcărilor acelor autodafeuri, şi mînjiţi cu funingine, mirosind a gaz, multe capete au spart „băieţii" pentru a afirma drepturile romînilor de a-şi pune căluşul în gură şi de a-şi vinde la mezat teritoriul naţional.
Pe măsură ce complicitatea cu autorităţile se consolida, metodele se perfecţionau, îndrăzneala creştea, astfel încît, în scurt timp, oamenii n-au mai fost pîndiţi numai pe o stradă ceva mai întunecoasă, ci atacaţi direct în case, în redacţii, în instituţii, şi mai totdeauna cu intenţia suprimării. Un director de gazetă a fost împuşcat în biroul său de la redacţie. Rectorul Universităţii din Iaşi s-a trezit atacat în stradă, ziua în amiaza mare şi terciuit sub ochii trecătorilor, iar un prim ministru liberal asasinat între vagonul ministerial şi audienţa regală, din eroare, căci „bietul" om se pregătea să netezească, cu forme, drumul dictaturii fasciste.
Că toate aceste fapte nu infirmau cu nimic consanguinitatea dintre burghezie şi fascism, o dovedeşte în primul rînd atitudinea generală şi continuă a partidelor burgheze faţă de legiune, şi
în al doilea rînd, cu prisosinţă, atitudinea lor comună, nedesminţită faţă de poporul muncitor, faţă de proletariat şi faţă de partidul comunist.
Cu toate că numai într-un an, doi, partidele fasciste acumulaseră munţi de crime de drept comun, de atentate la siguranţa statului şi de trădări naţionale, ele nu au fost niciodată dizolvate şi scoase din lege, sau cînd au fost, de formă, n-au avut decît să-şi schimbe numele pentru a dăinui mai departe în arenă, intacte, neturburate. Legionarii au candidat la absolut toate alegerile care au avut loc în ţară în acea vreme, făcîndu-şi propaganda în deplină libertate, ba, mai mult, e-xercitîndu-şi teroarea nestînjenit. Partidul naţional-ţărănist le-a oferit un pact electoral de totală egalitate, iar partidul liberal a colaborat la guvern cu şefi legionari,în momentele premergătoare luării puterii. Dar mai semnificativă decît toate aceste acte politice a fost atitudinea morală a burgheziei faţă de acest flagel: niciodată, în public sau în conversaţii particulare, tinerii fascişti, încărcaţi de crime şi infamie, nu erau numiţi altfel decît „copiii noştri". Legionarii făceau un pogrom: „copilării!" —spunea surîzînd burghezia, „le mai taie nasul jidanilor!". Legionarii făceau o crimă, două, trei şi ameninţau cu moartea pe toţi „democraţii" în bloc: „cu copiii ăştia nu-i de joacă, sînt grozavi!" —• exclama o leacă înfricoşat şi mult admirativ burghezul romîn. Un guvern oarecare aresta cîţiva legionari şi închidea căminele studenţeşti: „ce-au cu ei, domnule!"— se indigna acelaş, „că n-o să-i omorîm pentru atîta lucru; doar sînt copiii noştri!"
In schimb, faţă de idealul democratic, de muncitorime, de partidul comunist, frontul comun al fascismului cu partidele burgheze a fost o realitate trainică, permanentă, indiferentă la fricţiunile de suprafaţă, oricît ar fi fost ele de dramatice şi spectaculoase. Acord deplin pentru desfiinţarea ultimelor resturi de libertate, acord desăvîrşit pentru instalarea teroarei împotriva elementelor democratice, acord total pentru tragerea cortinei asupra culturii progresiste, populare. Acord fanatic, mai ales, pentru combaterea prin orice
180
RADU POPESCU
mijloace a partidului comunist şi a oricărei încercări de cunoaştere reciprocă între poporul romîn şi popoarele sovietice, între cultura romînă şi cea sovietică, între ţara noastră şi U.R.S.S.
Teroarea legală nu era mai puţin amarnică decît teroarea extralegală. Arestul preventiv se prelungea topindu-se în închisoare definitivă, pragul dintre ele, — mandatul de arestare şi confirmarea, — dispă-rînd cu totul pentru muncitori şi democraţi, închisorile gemeau, arestaţii aşteptînd claie peste grămadă, cu lunile şi cu anii, o judecată fără cauză şi fără şansă. Pentru o întrunire în care se cerea respectarea zilei de opt ore şi salarizare umană, cel puţin zece „instigatori" se alegeau cu temniţă de Ia cinci ani în sus. Fiecare număr din presa ilegală a partidului era considerat „atentat la siguranţa statului", pedeapsa fiind munca silnică. Presa legală era interzisă, iar cînd vreo gazetă publica un articol antihitlerist, cînd făcea o aluzie anticanibalică sau afirma existenţa Uniunii Sovietice, represaliile curgeau potop. întîi, cele de fapt, directe: năvala legionarilor înarmaţi în redacţie, masacrarea cîtorva redactori, distrugerea mobilierului şi a colecţiilor, arderea ziarului în stradă, în mijlocul unui cerc de hotentoţi urlători. Apoi cele legale: cenzura, confiscarea gazetei cenzurate, în sfîrşit suprimarea, de cele mai multe ori însoţită de arestarea redactorilor şi a colaboratorilor.
Iată cum se face că atmosfera devenise irespirabilă. Tropăitul cizmelor acoperea glasul şi călca slova. Libertatea, generozitatea, progresul izgonite, terfelite, ucise în rate, căutau un liman, un adăpost, braţe puternice care să le ocrotească, minţi agere şi suflete îndrăzneţe care să le restituie drepturile. Tot ce mai era nealterat, viu, bun în această lume s-a îndreptat spre clasa muncitoare. In fruntea muncitorilor, partidul comunist aduna toate forţele pentru a pune o stavilă în calea lavinei.
S-au făcut minuni. Comuniştii izbuteau să închege — şi repede —frontul tuturor forţelor democratice şi progresiste, opuse frontului comun al forţelor burgheze, reacţionare şi fasciste. Voinţă de fier, energie inepuizabilă, idei cuprinzătoare,
scopuri clare, iată secretele acelor realizări, care au făcut că ponorul romîn nu a fost niciodată rob resemnat al fascismului, că libertatea n-a murit pe acest pămînt, că arta şi cultura noastră au dăinuit şi au ieşit la lumină. Acum, cînd lupta aceasta atît de grea a devenit a trecutului, cînd victoria e a prezentului, acum se poate exclama într-adevăr: „Ce nume, ce oameni, ce fapte!"
Rînd pe rînd, repede, apărură organizaţiile necesare, unităţile de luptă: „Comitetul Naţional Antifascist", cu ramificaţii în întreaga ţară, „Amicii U.R.S.S.", „Asociaţia Studenţilor Democraţi" cu celule în universităţi şi facultăţi, comitetele de luptă pentru pace, şi altele, multe altele, după necesităţile zilei şi chiar ale clipei, căci acest război, în acelaş timp de mişcare, de poziţie şi de guerilla, lua formele cele mai neaşteptate. La sediile modeste ale acestor organizaţii, care de multe ori erau chiar domiciliul unuia din membri, mereu supraveghiate şi filate de poliţie, mereu atacate de huligani, mereu ameninţate cu sigilarea şi de atîtea ori evacuate cu ultima brutalitate — oricine nu iubea cizma, biciul şi războiul, afla sentimentul solidarităţii colective şi găsea cuvîntul clar cu care se putea înfrunta furtuna: dictatura fascistă înseamnă mizerie!, fascismul înseamnă război!, rasismul e o minciună, o diversiune grosolană pentru spargerea unităţii celor care luptă! Nu cădeţi în ea!
Dar era nevoie de presă. Cuvîntul tipărit, „proectilul tipografic", cum 1-a numit mulţumit, Puşkin, bate departe. Prin presă trebuiau treziţi din teamă şi amorţeală cît mai mulţi oameni cinstiţi, trebuiau mobilizaţi la luptă comună împotriva fascismului şi a războiului.
Trebuia presă.
Propaganda fascistă se revărsa în valuri prin zeci de cotidiane şi periodice, îndo-pînd craniile,năucind minţile, şi mai ales încereînd să înăbuşe în faşă orice veleitate de rezistenţă. Tipografiile mari aduceau noi rotative pentru a putea face faţă comenzilor de cotidiane, hebdomadare, bilunare, lunare şi trimestriale care, în limbajul polemicei zilnice sau al îndoctrinării solemne, proclamau acelaş imperativ al asasinatului: fizic şi intelectual. Banii
ALEXANDRU SAHIA, - AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN
181
curgeau gîrlă, pe trei albii: din Berlin (Reichsmark de la Propaganda Ministe-rium); din cassa de bani a marilor industrii autohtone; şi din fondurile, secrete sau nu, ale statului.
Asemenea mijloace dădeau „băieţilor", care pînă atunci vorbiseră de „gratuitatea" culturii/ o stare de „revelaţie", o sete de „har", so simţeau „împărtăşiţi", cuprinşi de un entuziasm „mistic", de o chemare „sfîntă", conştienţi de o datorie „jertfelnică", încălziţi de un sînge „dac", gata de „nuntă" (moarte), „mucenici", „arhangheli", „carpatini".
Trebuiau scoase la suprafaţă sforile care mişcau această gigantică păpuâerie, trebuia împunsă băşica de săpun, trebuia spus adevărul.
Trebuia presă.
Greutăţile erau nenumărate, enorme, aproape de neînvins. O presă direct comunistă era imposibilă, partidul fiind scos din lege şi presa sa ilegală, care apărea şi circula în ciuda tuturor greutăţilor, neavînd libertatea unei largi campanii de lămurire, care să vizeze un public de nuanţe cu totul diferite. S-a impus atunci ideea unei prese independente, fără nici o apartenenţă făţişă de partid, o presă a cărei linie politică şi culturală, bazată pe principiile apărării drepturilor şi libertăţilor democratice să poată fi îmbrăţişată şi susţinută de masele cele mai largi.
Partidul se adresa, cu o chemare simplă şi umană, tuturor celor care erau gata să-şi pună forţele şi capacitatea lor în slujba luptei împotriva fascismului. Mulţi oameni, foarte mulţi, au răspuns cinstit, şi-au făcut datoria cu sinceritate. Dar, cum ţi-am mai spus, datoria aceasta implica tărie de caracter, curaj, hotărîre. Au fost unii care după ce au pornit, au rămas în drum, au rupt-o Ia fugă, au dezertat.
Aşa s-a întîmplat şi cu o serie de intelectuali, poate într-o măsură ceva mai mare. Cîţi, după ce prin răspunsul lor au întemeiat nădejdea unui luptător în plus, a unui post bine apărat, a unei misiuni îndeplinite, cîţi au tremurat, cîţi au fugit, cîţi au trecut cu arme şi bagaje exact în tabăra duşmana!«»Mulţi intelectuali au răspuns însă cu cinste apelului hotărît al mişcării antifasciste, înţelegînd gravi-
tatea primejdiei şi răspunderea ceasului, nevoia imperioasă de primenire a atmosferei socialo, de înviorare a culturii, de restituire a demnităţii umane, pe care o cuprindea acest apel. Oameni ca prof. C. I. Parhon, ca Mihail Sadoveanu, A. Toma, Gonstantinestu-Iaşi, iar printre cei mai tineri Geo Bogza, M. Beniuc, oameni ca Sahia, ş.a. dovedeau că intelectualitatea romînească era capabilă să se alăture luptei împotriva barbariei fasciste.
Lui Sahia i-a revenit sarcina să creeze o publicaţie care să strîngă în jurul ci forţele scriitoriceşti, să le educe în spiritul ideilor Partidului, în spiritul luptei democratice consecvente. Redacţia trebuia să fie o redută, dar trebuia în acelaş timp să fie o şcoală. Invăţînd pe alţii, scriitorii trebuiau să înveţe ci înşişi, să se formeze ca luptători (principialitate, curaj, disciplină, încredere, perseverenţă), ca scriitori (concepţie ştiinţifică asupra vieţii şi istoriei, realism, simplitate, limpezime, originalitate), în sfîrşit ca oameni (onestitate, intransigenţă, puritate sufletească, etc).
VI
Din momentul intrării la „Dimineaţa" pentru reportajul „câinilor striviţi" şi pînă în primăvara anului 1932, Sahia publicase şi prin alte ziare şi reviste, învăţase bine meşteşugul gazetăresc.
La „Facla", ca redactor al paginii a Il-a, Sakja a putut scrie ceva mai mult, căci aci munca nu-i era urmărită pas cu pas. Directorul ziarului se arăta îneîntat de hărnicia redactorului literar, care cu încă trei tineri se obliga să-l scape de grijile unei pagini întregi.
Hotărît să dea glas învăţăturii şi chemării Partidului pe orice petec de ziar sau de revistă care i s-ar fi pus la dispoziţie, Sahia înţelegea şi el să folosească această situaţie.
îşi alătură cîţiva studenţi abia intraţi în facultate, preocupaţi de problemele artei dar şi de problemele sociale, băieţi cu minţi agere, talent „cît le trebuia", ca nobleţea lui Cyrano de Bergerac,entuziaşti, cinstiţi şi curajoşi. Cu modestia lui caracteristică, îi declară „redactori" egali cu el ai paginii a doua, şi se puse la lucru.
182
RADU POPESCU
Bună treabă a făcut Sahia la „Facla", şi aş vrea să-ţi vorbesc mai mult de această latură a activităţii sale publicistice, din păcate complet uitată. In răstimp de aproape trei luni, cît a durat colaborarea lui la pagina a Il-a a „Faclei", Sahia a izbutit să fixeze formula unei prese literare cu totul deosebită, vestitoare a „Bluzelor Albastre" de mai tîrziu, vestitoare a publicisticii noastre literare de azi. Era o mică revoluţie în publicistica epocii: idei noi, material nou, tratare nouă. Pentru că pagina a Il-a apărea sub semnul „literatură-artă" — bine delimitată, mai ales prin supravegherea administraţiei, de restul politic al gazetei — Sahia a dovedit că acest domeniu este destul de vast pentru a dezbate în el toate problemele momentului, şi el a ştiut să le enunţe cel puţin pe toate, păstrîndu-se, cum i se cerea, în domeniul „strict literar".
Neputînd fi vorba de angajarea unor largi dezbateri teoretice, de expuneri critice şi istorice, şi cu atît mai puţin de o susţinută şi amplă polemică de idei, Sahia a considerat că argumentul cel mai convingător în promovarea unei literaturi a actualităţii, a realităţii, a aspiraţiilor şi luptei maselor muncitoare, era însăşi prezentarea acestei literaturi, în multiplele realizări ale scriitorilor sovietici sau ale scriitorilor progresişti din întreaga lume. Prezentările din „Facla" ale unor autori pînă atunci complet necunoscuţi, au stîrnit o mare curiozitate în -rîndurile intelectualităţii, şi în spiritul multora au însemnat începutul unor orientări decisive. Astfel se face că în pagina a Il-a din „Facla" au apărut pentru prima oară poate la noi, numele lui Leonid Leonov, al lui Ilya Ehrenburg, al lui Aragon şi al altora. Prezentarea unui scriitor sovietic sau progresist comporta un articol portretistic, cuprinzînd datele informative principale privitoare la operă şi, fără excepţie, sublinierea valorii exemplare a unei astfel de literaturi, pe care Sahia ar fi vrut s-o vadă urmată în deplină originalitate naţională şi de scriitorii romîni. După un amplu articol privitor Ia Leonid Leonov, urma traducerea unui destul de lung capitol din „Bursucii". Articolului referitor la Ehrenburg, îi urma un fragment dintr-un
roman al său apărut în acea| vreme, şi acesta a fost singurul semnal românesc despre marele scriitor sovietic. A mai apărut şi un articol închinat lui Maxim Gorki, al cărui jubileu de 40 de ani de muncă literară era sărbătorit atunci de scriitorii sovietici şi de scriitorii liberi din toate ţările lumii. Graţie Iui Sahia, publicistica ro-mînă nu s-a făcut vinovată de mitocănia unei absenţe totale de la o astfel de sărbătoare a culturii progresiste. Literatura progresistă din celelalte ţări şi-a făcut şi ea apariţia în coloanele paginei a Il-a a „Faclei", prin articole despre Th. Dreiser, Johannes Becher şi, în sfîrşit, prin traducerea fragmentară a poemului „Frontul Roşu" de Louis Aragon. Poemul constituia o denunţare clară a manevrelor războinice şi fasciste ale burgheziei şi, în versuri lungi şi arzătoare ca nişte rafale de mitralieră, desemna vindictei aprige a maselor trădările social-democraţiei, cerîndu-le să realizeze frontul comun al tuturor oamenilor cinstiţi şi, în acelaş timp, frontul comun al tuturor popoarelor înrobite capitalului în jurul ţării de libertate şi dreptate socială, în jurul Uniunii Sovietice. Această din urmă invitaţie era implicată în ultimul vers al poemului care se încheia cu scandarea iniţialelor: „U.R.S.S.!", „U.R.S.S.!" Publicîîid poemul lui Aragon, Sahia arăta care este drumul intelectualilor şi, înainte chiar de aceasta, care le este datoria: a participa la bătălia socială, a lua atitudine făţişă în acest conflict — căci în Romînia cei mai mulţi intelectuali se aflau încă în acel moment pe poziţia indiferentismului şi a apolitismului absolut. In acelaş timp, punînd în mişcare ideile curente privitoare la libertatea artistică şi la libertatea scrisului, Sahia încerca şi o acţiune de solidarizare a intelectualilor romîni cu poetul francez: Aragon fusese, pentru acest poem, pus sub urmărire penală, ca atentator la siguranţa   burgheziei franceze.
Dar culmea acestei înoiri a ideilor care circulau pînă atunci în literatura romînă o reprezenta un articolaş semnat de Sahia la 21 Martie 1932 şi intitulat „Lemn şi literatura proletariană". Sensul articolului este cuprins integral într-un masiv citat din Lenin privitor la literatura pe care o
ALEXANDRU SAHIA. - AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN
183
aştepta muncitorimea, şi la aspiraţia ei de a cunoaşte marea literatură a tuturor timpurilor. Comentînd pe scurt acest citat, Sahia subliniază datoria scriitorilor de a nu subpreţui gustul şi puterea de înţelegere a clasei muncitoare, dorinţa de a cunoaşte adevărata artă sub aspectele ei majore.
Nu ca pe un exemplu pe care l-ar fi oferit contemporanilorsăi odată cu exemplul lui Leonov, Ehrenburg, Dreiser, Aragon, ci ca un act de credinţă faţă de, principiile pentru care milita, Sahia a publicat în „Facla"nuvela sa „Revoltă în Port", într-o versiune care diferă prea puţin de cea definitivă, din ediţiile actuale ale operelor sale. Faptul povestit era „proaspăt", cum se spunea în limbaj gazetăresc. Inmormîn-tarea unui muncitor, interzisă cu brutalitate de autorităţi, se terminase cu o ciocnire violentă între muncitori şi armată. Sahia aflase întîniplarea la cealaltă gazetă, acolo unde nu se ocupa de „pagina a Il-a", şi unde îndîrjirea muncitorilor de a-şi apăra măcar libertatea de îngropăciune, comunicată telegrafic prin corespondenţii locali luase, după aplicarea măsurătorilor ziaristice în vigoare, forma şi proporţiile „faptului divers". Dar Sahia, care o aflase ca reporter, o reconstitui ca scriitor şi, pe drumul dintre două redacţii, faptul divers se transformă în fapt tipic, luînd forma patetică a unui episod cu semnificaţie istorică şi cu substanţă de viaţă: Sahia începuse munca pentru oglindirea realităţii în artă.
încă ceva mai e de semnalat în legătură cu activitatea lui Sahia la „Facla". In numărul din l&februarle 1932, se anunţă ca o intenţie a întregii redacţii publicarea unei colecţii „Bluze albastre". Iată unde apare pentru prima dată numele atît de frumos, care rămîne pe veci legat de numele lui Sahia şi de începuturile unei noi literaturi în ţara noastră. Fără îndoială că titlul îi aparţine lui Sahia, numai lui. Un vis. în dorinţa lui de acţiune, în setea de a vedea realizîndu-se o literatură nouă prin fuziunea idealurilor poetice cu ţelurile luptei proletare, Sahia făcea neîncetate planuri de publicaţii, care dacă nu încălzeau nopţile lui îngheţate, cel puţin le scurtau. Ziare sau reviste literare, el le imaginase, le plănuise şi le cântărise în
gînd, căutînd şi alegînd formula cea mai potrivită unui scop publicistic cu totul inedit, astfel că în mintea lui se aflau gata constituite colecţii întregi, începînd cu materialul literar şi ideologic şi sfîrşind cu formatul, paginaţia şi litera (Cred c8 de la Ibrăileanu n-a existat un om mai pasionat pentru această manifestare de cultură care se numeşte o revistă). Printre atîtea modele şi idei pe care le crease şi le şlefuise îndelung, ca un artizan, exista şi un titlu care-i era cu deosebire scump: Bluze Albastre. Avea mai multe, toate bune: Veac Nou îi aparţinea de asemenea. Dar „Bluze Albastre" i se părea cel mai reuşit: clar, plastic, cuprinzător! Atît de cuprinzător şi atît de sugestiv, încît nu ştia cuni să-l utilizeze mai bine: pe o revistă, pe o colecţie de editură, pe un ziar, pe o bibliotecă? Ar fi putut tot atît de bine să-l ţină numai pentru el, să-l fructifice în opera sa literară, ca titlu al unei culegeri de reportaje, al unui volum de nuvele, sau chiar al unui roman. (Să nu rîzi: mulţi tineri scriitori se apucau pe atunci să scrie un volum numai pentru că „aveau" un titlu, ceea ce nu era nici pe departe cazul lui Sahia, plin de idei, de talent şi elaborînd cu mare uşurinţă). Dar asta nici nu i-a trecut prin cap, căci tot ceea ce avea mai bun, el se simţea dator şi fericit să dea luptei comune, acţiunilor şi operelor colective.
Sahia s-a grăbit, cu o bucurie care.se simte în fiecare rînd, şi care nu se simte de obicei în scrisul lui, să anunţe apariţia „colecţiei Bluze Albastre", consacrată muncitorilor şi editată într-un format „pe măsura buzunarului de la piept" al salopetei proletare. Nici n-a trecut o lună de zile, şi „Bluzele Albastre" suferă prhrra lor transformare, încă înainte de apariţie: la 7 martie, sub titlul „Despre Bluzele Albastre", se anunţă apariţia unei reviste bilunare. Nu e greu de înţel.es ce şe va fi întîmplat: în practică, dificultăţile unei biblioteci periodice trebuie să se fi dovedit greu de trecut, în timp ce, pe de altă parte, caracterul combativ al publicaţiei periodice se impunea ca mai util. In sfîrşit, peste două săptămîni se anunţă din nou apariţia „Bluzelor", revistă săptămînală.
184
RADU POPESCU
^ Chibzuită pregătire, îndelungată gestaţie, in timpul căreia Sahia îşi stăpînea nerăb-dările^continuîndu-şi  munca   la „faptul divers", stimulînd în rîndul adolescenţilor de la „Facla" pasiunea pentru problemele sociale,   intransigenţa   ideologică, ataşamentul pentru lupta clasei muncitoare, extinzînd această şcoală la cît mai mulţi tineri, în cadrul unui adevărat cenaclu ambulatoriu, cu şedinţe improvizate cînd în biroul lui de la „Dimineaţa" (pe care ţi l-am descris), cînd în cămăruţa din strada Regală (cît mai rar, din cauza pereţilor de lemn care admiteau în cenaclu şi  pe locatarii  apartamentului  cu toţi musafirii lor), cînd la cafenea, cînd la unul, cînd la altul, cînd în Cişmigiu sau la Şosea, ori  unde, în.  timp ce venea cea mai frumoasă primăvară pe care am trăit-o vreodată în acest oraş pe atunci atît de urîtşi de deprimant iarna. Lui Sahia i se părea că primăvara se apropieimbrăcată în bluză albastră, că parfumurile, culorile şi luminile ei constituiau cadrul festiv al unei lumi noi. 0, neuitată primăvară a anului 1932, cînd o mînă de adolescenţi au înţeles că libertatea e luptă, creaţia e luptă, demnitatea e luptă, că viaţa
t°a!ă e. luptă — au intrat în luptă, călăuziţi de un tovarăş abia mai vîrstnic decît ei, care se apăra de admiraţia lor, de încrederea lor, de dragostea lor, spu-mndu-le: „Inspiraţia mea nu e a mea, e a Partidului! Secretul lumii noi e al Partidului! Cuvintele mele nu sînt ale mele, ci ale Partidului! Există In ţara asta a noastră un partid înţelept şi puternic, care luptă pentru a ne scoate pe toţi din asfixia vieţii burgheze, şi pe muncitori, şi pe ţărani, şi pe intelectuali, care vă aşteaptă şi pe voi, tineri pelerini ai idealului, şi nu vă. cere decît ca entuziasmul vostru de o clipă să devină convingere de viaţă, credinţă nezdruncinată, ca avîntul care v-a cuprins să devină îndrăzneală şi voinţă!" Da, neuitată primăvară a anului 1932, cînd cîţiva adolescenţi au auzit în cea mai bună clipă a vieţii lor, prin vorbele unui prieten scump, cuvîntul Partidului!
Te miri de tonul meu care a devenit dintr-o dată liric? Tocmai dorinţa de a-ţi transmite amintirile mele cu cea mai riguroasă exactitate, mă obligă să-l adopt,
mi-1^ impune, peste voinţa mea. Căci a fost într-adevăr un moment de lirism maxim înviata lui Sahia, cînd l-am văzut fericit şi vesel fără nici o reticenţă, de o veselie exuberantă potrivită vastei lui, de o fericire care-i cuprindea cu voluptate pielea, muşchii, oasele scăpate de gerul întunecat al iernii, cu obrazul roşu, cu nara palpitîndâ, care adulmeca primăvara ca pe un prilej de mari realizări, de bătălii hotărîtoare: era ca un marinar care simte că a început să bată vîntul în pînzele navei lui, care ridică ancora chitind, şi cîntecul acesta e singurul itinerar al celor mai fastuoase mări şi oceane.
VII
Şi „Bluze albastre" n-a apărut. Lupta politică impunea cu stringenţă necesitatea mult mai urgentă a unui' ziar precumpănitor politic, într-un moment în care fascismul dădea asaltul puterii. Trebuia un ziar care să răspundă, să demaşte, să mobilizeze. Sahia a înţeles prea bine toate aceste argumente şi, fără să piardă o fărâmă din entuziasmul de care era stăpân t, începu munca. Dar păstră pentru un moment mai favorabil, un. moment în care va putea pune accentul pe activitatea literară, titlul scump inimii lui. Astfel, primăvara veni cu „Veac Nou".
Pe la mijlocul lui martie, Sahia îşi adună tinerii colaboratori şi Ie declară:
— Băieţi, scoatem o gazetă, o gazetă numai a noastră. Ce ziceţi?
— Ce să  zicem? — răspunseră băieţii. Grozav!
Venea tocmai la timp. Cu toată indiferenţa directorului, colaborarea la „Facla" devenea dificilă. Dacă el nu se ocupa, se găseau alţii care să-i atragă atenţia că una din paginile gazetei lui se înroşeşte simţitor şi... nu-i bine.
— Cum o să-i zicem?
— Vreau să vă întreb şi pe voi. Ce-aţi >,ice  de   „Veac Nou"?
— „Veac Nou". Nu-i rău!
— E original.
— Spune destul.
— Spune tot.
— Şi în manşetă — adaogă Sahia — mai punem trei cuvinte, în scară: „Poli-tic-Muncitoresc-Social".
ALEXANDRU SAHIA, - AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN 185
— Perfect! Cînd îi dăm drumul?
In alte împrejurări, prima întrebare a băieţilor ar fi fost: „De unde bani?" Dar acum îl cunoşteau prea bine pe Sabia, aveau atîta încredere în el şi începuseră să înţeleagă cu totul altfel rostul muncii lor, aşa că o asemenea problemă trecea cu totul pe planul al doilea.
Şi „Veac Nou" apăru într-adevăr, la 2 aprilie 1932. Ba mai mult, a avut un local de redacţie propriu, a cărui adresă figura pe frontispiciul gazetei, la locul cuvenit. Era pe strada Sărindar, una din cele mai scurte străzi din Bucureşti, dar care părea să aibă, cînd era vorba de adăpostit redacţii de ziare, o elasticitate ciudată, o capacitate misterioasă, nici odată depăşită de numărul, uneori de necrezut, al publicaţiilor ce se învecinau, se înfruntau şi se vrăjmăşeau, cot la cot, în bătrînele şi prăfuitele ei imobile. Nici o stradă din oraş nu-şi afirma cu mai multă siguranţă o viaţă proprie.^Mirosurile împreunate ale bucătăriilor restaurantului „Modern" (monument al Bucureştiului de atunci), ale balurilor şi cizmelor Cercului Militar, ale somnului dospit, de voiajori comerciali şi ale nopţilor active ale hotelului „Royal Palace", ale demagogiei provinciale a unui club politic dizident al partidului liberal — cele patru mari clădiri care o străjuiau în cele două capete şi nu aparţineau presei — nu alterau cîtuşi de puţin mirosul de cerneală de tipar, hîrtie impregnată cu gaz şi plumb topit, care se revărsa în valuri calde din subsolurile tipografiilor, împînzind stăpînitor întreaga stradă şi inîiltrîndu-se chiar, prin cele două extreme, pe calea Victoriei şi pe Brezoianu, pînu la mari distanţe, ca un fluviu al cărui şuvoi puternic împinge apele mării spre larg, îndulcindu-le pînă departe de ţărmuri. In memoria mea, a noastră a tuturor celor de atunci, strada Sărindar aşa rămîne. Şi dacă printr-o minune, pe caldarîmul Sărindarului ar începe să înflorească trandafirii Şirazului sau ai Vardarului învăluind-o în esenţele lor îmbătătoare, noi vom simţi mereu, numai apropiindu-ne de ea, mirosul cald al cernelii tipografice şi al plumbului topit.
Redacţia „Veacului nou" se afla în imo-
bilul imens, la colţul cu străduţa numită pe atunci Oteteleşanu, care ducea din Sărindar la poarta depozitelor Teatrului Naţional. Avea mai multe intrări, pe ambele străzi, dar cea pe care trebuia să pătrunzi pentru a ajunge la „Veac Nou" se afla pe Sărindar, chiar în faţa „palatului" hibrid, amorf, asimetric, al celor doi gemeni ai presei de mare tiraj, „Dimineaţa" şi „Adevărul". Sahia nu avea decît să treacă drumul pentru a continua, la el acasă, pe un plan superior şi larg, activitatea lui de la „cîinii striviţi". Totuşi, numai atît nu era suficient, căci odată ajuns la intrarea casei din faţă, începea urcuşul, enorm, nesfîrşit, ameţitor, al unei scări care cu cît se ridica mai sus, cu atît părea să scoboare mai adînc în măruntaiele pămîntului, din cauza întunecimii care o cuprindea de la un etaj la altul ziua şi noaptea. Ce nu aflai astfel,—în lumina chioară a unui ochi de geam, sau a vreunui bec de cel mai redus voltaj, îmbrăcat în sîrmă, — că se adăposteşte între pereţii acestui labirint vertical? O şcoală rapidă de dactilografie, stenografie şi limbi străine, căreia toată lumea i-a citit timp de vreo douăzeci de ani reclama prin ziare, dar nimeni, niciodată, nu i-a cunoscut vreun elev sau nu i-a utilizat vreun absolvent; o întreprindere de „agentură şi comision" se găsea uşă în uşă cu „D-ra Mary Andry", tristă dar ospitalieră domnişoară, pentru ca un etaj mai sus să dai peste altă firmă de „agentură şi comision", alături de una de „import-export" şi de un „institut" de cosmetică şi înfrumuseţare, de redacţia unui ziar sportiv, apoi, căţărîndu-te, orbecăind, alunecînd pe substanţe indescifrabile şi aspirînd variate mirosuri de rezi-duri, să afli că ai trecut pe lîngă un loco tencnt-colonel „din infanterie", pe lîngă o agenţie de pariuri hipice, pe lîngă lăcaşul de adunare al uneia din cele o mie cincisute dc secte ale „ziditorilor de ziua a şaptea", iar mai sus, la un cot al scării, o săgeată de catran desenată pe perete, te trimitea poruncitor la „Dinulescu, artist-plastician dentar", lîngă a cărui uşă locuia o altă domişoară tristă şi ospitalieră, precum şi solemna „Marna — cerneluri şi produse chimice", în timp ce deasupra, în şi mai mare întuneric,   „Judith — flori
186
RADU POPESCU
artificiale" făcea concurenţă naturii în faţa literelor de o şchioapă, scrise cu creta pe lemnul uşii, care anunţau pe „Discret — detectivi particulari", vecini cu prea simplul „Ionescu-umbrele - corsete", şi iarăşi un „organ" economic şi comercial, şi altă agentură, şi altă domnişoară tristă şi etc... şi un „căpitan de cursă lungă", şi „Revista Spiritului" (!?) şi un „Depozit" (de ce? al cui? în ce scop?) şi un „Urgent — mutări - transporturi", şi toţi aceştia şi toate acestea, în întunericul permanent şi în mirosul de mucegai străvechi, păreau numele unor umbre, resturi de şterse inscripţii, o enormă necropolă cu cadavre suprapuse generaţii după generaţii, şi cînd picioarele începeau să se împleticească, ochii să se înceţoşeze, cînd simţeai că ai ajuns la cele mai de jos straturi de morminte, atunci, ştiai că ai ajuns la etajul VII, în vîrful clădirii unde scara înceta direct în faţa unei uşi, a unei singure uşi, pe care era lipit „capul" primului număr al „Veacului Nou". Numărasem pe atunci treptele interminabilei ascensiuni, cu o curiozitate copilărească şi sportivă. Am uitat cifra, dar ceea ce ştiu, ceea ce simt mai bine ca atunci,e că pentru a ajunge la „Veac Nou" trebuia să urci mult.
Redacţia se compunea dintr-o singură cameră, care, neaşteptată minune, era luminoasă ca o poiană pe vîrf de munte: fiind situată atît de sus, depăşea cu mult defileul zidurilor, al calcanelor, hruba curţilor interioare, şi sorbea prin două ferestre nu prea mari, cantităţi uriaşe de lumină, cu o sete pe care o trăgea parcă din tînjirea tuturor etajelor de dedesubt. Lumina creştea şi prin albeaţa virginală, strălucitoare, a pereţilor, a căror vărui-re Sahia o urmărise cu îndîrjire, pentru a alunga, strat după strat, jegoasele depozite cenuşii ale anilor. Lăcaşul nu era mai mare decît o cameră de spital, şi poseda ca mobilier trei mese înguste de scîndură de brad, puse pe căpriori, dar îmbrăcate frumos în hîrtie albastră, ca nişte cărţi de şcoală. La ferestre, de asemenea, erau perdele albastre, ieftine dar proaspete, totdeauna trase înlături pentru a lăsa lumina să pătrundă şi privirea să sboare departe, peste răscoala acoperişurilor care se încălzeau în soarele primă-
verii. Pe un perete era lipit un afiş mare, de propagandă antirăzboinică, al cărui autor era,mi se pare, Kâthe Kolwitz. In sfîrşit, pe un altul, Sahia scrisese, cu cretă albastră, jumătate în glumă, jumătate în serios: „Cine intră aici trebuie să-şi facă revoluţie în creer". După cum vezi, în lipsa roşului, interzis, culoarea cea mai răspîndită era albastrul: albastrul „Bluzelor" pe care îl aşteptam, îl doream, îl simţeam venind. '
Tare i-a fost dragă lui Sahia această redacţie, singura pe care a avut-o, singura în care s-a simţit acasă, el, omul care avea locuinţă, deseori, dar n-a avut niciodată cămin. Căuta să sosească dimineaţa cît mai de vreme, şi de cele mai multe ori era primul care deschidea uşa redacţiei, gîfîind la capătul urcuşului, îmbujorat, zîmbind. Se aşeza la una din cele trei mese, sau se rezema de fereastră, şi scoţînd ochelarii începea să-i frece apăsat cu batista: prima mişcare. Multă vreme m-a enervat durata absurdă a acestui gest ritual; pe urmă am înţeles că era pauza lui de reflecţie şi de plănuire, cînd se aduna în el însuşi. Scotea ochelarii ca şi cum ar fi închis o uşă în urma lui, şi, despărţit de lume, se gîndea liniştit, neturburat, la ceea ce avea de făcut, de scris, de întreprins. Că frecatul îndelungat al ochelarilor, departe de a fi un tic şi. o stare de absenţă, ascundea un intens travaliu interior, o dovedea încleştarea fălcilor, care în acele clipe se repeta de nenumărate ori. Ţi-am spus că ăsta era la el semnul hotărîrii, al voinţii; observînd gestul dulce, liniştii, monoton, cu care mîngîia sticla ochelarilor, îl comparam cu pulsaţia năvalnică a maxilarelor, şi înţelegeam că Sahia se întreba, îşi răspundea, hotăra. Hotărîrea, mai ales, o simţeam imediat, căci o vedeam sancţionată de ritmul dur, parcă sonor, al strîngerii fălcilor. Ştersul ochelarilor se termina absolut întotdeauna prin punerea acestei peceţi pe un gînd pe care de multe ori mi-l împărtăşea, pe o hotărîre pe care aveam s-o vedem, fără nici o îndoială, transformată în fapt. Restabilind apoi contactul vizual cu cei care-1 înconjurau şi se obişnuiseră să respecte ceea ce noi numeam „meditaţia în întuneric", Sahia li se adresa zîmbind:
ALEXANDRU SAHIA, - AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN
187
— Ei, măi băieţi, hai să facem planul numărului. V-aţi gîndit ce soriţi?
Erau acolo colaboratorii lui cei mai fideli, prietenii cei mai credincioşi, discipolii cei mai entuziaşti, precum şi alţii mai noi. Nici unul nu ezita:
— Eu aş scrie ceva despre criza capitalismului american.
— Eu aş „face" un foileton despre căile culturii revoluţionare.
_M-am gîndit că n-ar strica un articol
dens, amplu, despre sociologia curentelor avantgardiste.
— Eu aş vrea să scriu un pamflet despre evoluţia partidelor politice,burgheze sub presiunea noului  ideal revoluţionar...
Sahia asculta cu mare atenţie, nota cîte ceva pe o hîrtie.dar mai ales consulta o alta pe oare o scosese din buzunar şi pe care se vedeau diferite însemnări numerotate. Apoi răspundea fiecăruia pe rînd:
— E interesantă ideea cu criza capitalismului american, dar cred că ar fi mai bine să scrii un articol despre scumpirea pîinii. Ştiţi că s-a scumpit pîinea cu un leu?
Cei mai mulţi nu ştiau.
— Tu, cred că ar fi mult mai nimerit să scrii un articol despre congresul I.O. V.R. Problema acestor zeci de mii de oameni cărora guvernul nu le plăteşte pensiile, lăsîndu-i absolut muritori de foame, e mai actuală decît analiza curentelor avantgardiste.
Fără nici o pauză, parcă fără să remarce dezumflarea succesivă a colaboratorilor, Sahia trecea la al treilea:
— Scrie un pamflet, e o idee bună, dar scrie-1 despre declaraţiile ministrului Instrucţiunii, că avem prea mulţi titraţi. Accentuează aberaţia politicii anticulturale a guvernului, care se plînge de prea mulţi învăţători în ţara cu cel mai mare analfabetism din Europa, de prea mulţi medici în ţara cu cea mai accentuată mortalitate infantilă, cu cele mai multe cazuri de boli sociale... înţelegi? Cu fapte, fapte precise...
Şi mai departe:
— Tu, ocupă-te de ' asigurările sociale. Arată că această enormă organizaţie birocratică nu îşi îndeplineşte rolul, că e numai praf aruncat în ochii muncitorimii, şi în plus, prin bugetul ei enorm, o ventuză,
o lipitoare nesăţioasă care suge banul muncitoresc. Am să-ţi dau eu unele fapte întîmplate zilnic şi cîteva cifre...
Urma un moment de tăcere dezamăgită. Sahia presimţea parcă o replică, aştepta...
Intr-un tîrziu, unul protesta, bozumflat:
— Bine, mă Alecule, dar revoluţia...
— Asta-i revoluţia!...
Răspunsul, afirmat cu blîndeţea şi cu liniştea care nu-1 părăseau niciodată în relaţiile cu prietenii, cu colaboratorii, cu oricine nu era inamic politic, avea totuşi o greutate inimaginabilă, lovea parcă direct în moalele capului. Toţi simţeau că el poate comporta explicaţii,— oricîte, — lămuriri, — nenumărate, — dar discuţie în nici un caz.
Sahia nu întîrzia de altfel să dea toate acele lămuriri şi explicaţii, care au constituit pentru o bună parte din generaţia noastră lecţia cea mai rodnică, îndreptarul cel mai hotărît, şi în care găsesc astăzi cel mai elocvent document pentru înţelegerea întregii lui personalităţi. Şi nu rareori la lecţiile astea au asistat pînă la douăzeci de oameni, înghesuiţi la maximum în cămăruţa aceea căreia valurile de tutun îi topeau pereţii dîndu-i o atmosferă ceţoasă de port. Nu era nici pe departe un orator, şi nu găsea în potrivirea şi rostirea savant cadenţată a vobelor nimic din minora voluptate a genului. Cred că dacă ar fi trebuit să profeseze avocatura, cum făceau cei. mai mulţi din cei care-i erau colegi la Facultatea de Drept, ar fi fost un profesionist mediocru şi plictisit, căci n-avea nici cea mai măruntă atracţie pentru scolastica juridică seacă, mărginită la cîteva texte de lege. Nu avea de asemenea nici tonul doctoral, destul de curent în acea generaţie, care se desvoltase în bună parte în atmosfera universitară, sub influenţa câtorva profesori iluştri. In sfîrşit, nu era nici un causeur, formulă intelectualo-mondenă a epocii în care intelectualitatea a început să pătrundă, tunzîndu-şi pletele şi îmbrăcîndu-se decent, în saloanele burgheziei, şi a cărei primă caracteristică era lipsa totală de pasiune, alături de estetism şi dispreţul pentru substanţele tari ale vieţii. Nu avea nimic din toate acestea, şi totuşi, într-o formulă a lui personală (sau care mi se părea mie atunci
188
radu popescu
cu totul personală), a fost unul din cei mai convingători, mai fermecători vorbitori pe care i-am cunoscut. Calmul cu care rostea cuvintele, tonul scăzut, aproape monoton, fără intonaţii solemne, fără izbucniri de harţag, formularea limpede, simplă, aproape elementară, nu excludeau cîtuşi de puţin pasiunea cea mai arzătoare, şi, de multe ori, lirismul cel mai pur. Dar în timp ce calmul acesta avea de efect să demonstreze, parcă pe deasupra vorbelor, adevărul celor pe care le spunea, şi să transmită convingerea că îndoială nu poate exista, că aceasta este soluţia problemelor dezbătute, aceasta şi nu alta, — pasiunea credinţei sale o lua înaintea cuvintelor, şi ridica, invincibilă, sufletul ascultătorilor la temperatura propriului său suflet. Capacitatea, atît de rară, de a stîrni, prin sinceritate, cele mai bune forţe sufleteşti ale ascultătorilor, Sahia o avea, în vorbă ca şi în scris. Iar noi, cei ce-1 ascultam, simţind că, deşi încărcate de elementele celor mai reci constatări teoretice, cuvintele lui pornesc direct din inimă, le primeam la rîndul nostru, direct în inimă.
— Mă băieţi, poate că am greşit eu, că nu v-am mai atras odată atenţia asupra rosturilor cu totul noi ale gazetei pe care o scoatem noi acum. Iată ce m-am gîndit să scriem, în cîteva rînduri, în articolul nostru program.
Şi scoţînd o altă hîrtie din buzunar citea cu acelaş glas, dar ceva mai rar:
„înţelegem să ne adresăm, în gazeta noastră, largilor mase populare şi nu minorităţii omnipotente. Vom încerca, în scrisul nostru, să apărăm interesele acestor majorităţi sociale, să le exprimăm năzuinţele, să le fim cinstit şi fără părtinire adevărat purtător de cuvînt...
— Şi cred că trebuie să mai adăogăm următoarele. Continua să citească, încă şi mai rar, şi chiar cu un uşor, imperceptibil tremur în glas :
„Nu ne vom da înapoi întru îndeplinirea hotărîrii noastre, nici de la munca fără preget, nici de la sacrificiu".
Ţinînd încă ochii aţintiţi pe hîrtie, ca şi cînd ar mai fi citit acolo descrierea tuturor consecinţelor unui asemenea angajament,   Sahia  strîngea  puternic din
fălci. Ţîşnirea vie a maxilarelor, părea o lampă aprinsă pe neaşteptate, pentru a arăta tensiunea enormă atinsă de curentul vieţii interioare.
Apoi, întoreîndu-sespre colaboratorii lui, întreba:
— Sînteţi de acord?
Răspunsul era de data aceasta grav, emoţionat, aproape şoptit. Cum n-am fi fost de acord?
— Atunci, a continuat el, înţelegeţi că de la programul acesta nu ne putem abate. Numai programul acesta justifică apariţia noastră...
S-a întrerupt o clipă, a făcut un gest care sugera deopotrivă durere, bucurie, mîndrie, un gest neînsemnat, indescriptibil şi enorm, pe care l-am înţeles toţi cu o înfiorare:
— ... sacrificiile care se fac pentru ca gazeta  să apară...
Apoi cu tonul obişnuit, convingător:
— ... şi de altfel, numai el garantează succesul nostru, care va fi mare, vă asigur!
— Gîndiţi-vâ atunci, care sînt interesele maselor populare, ale largilor mase populare, cumspuserăm mai adineaori. Teoriile noastre savante, articolele noastre literare, pamfletele noastre violente sau ironice, nu fac doi bani dacă nu le transformăm în instrumente bune de luptă. Şi lupta noastră nu poate fi decît un capitol din lupta generală, care a început fără noi şi care va continua cu sau fără noi. Trebuie s-o cunoaştem, să ne încadrăm, să fim utili. Deci, trebuie să cunoaştem viaţa de fiecare clipă a maselor, viaţa aceasta care e lupta însăşi. „Veac Nou" e pentru noi un prilej extraordinar de a cunoaşte viaţa. Am fi nişte nebuni, şi poate şi mai rău: nişte escroci, dacă am vedea în el un prilej de a ne depărta de viaţă, aşa cum fac toate celelalte reviste şi gazete pe care le scot de dimineaţă şi pînă seara băieţii din generaţia noastră.
S-a oprit un moment, stingherit parcă de un atît de lung discurs, şi a privit aproape speriat feţele celor care-1 ascultau, vrînd să citească, plin de aviditate, în ochii lor o înţelegere care l-ar fi scutit să mai ia, fără voia lui, această atitudine de învăţător, să iasă din rînduri,
ALEXANDRU SAHIA, — AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN 189
unde modestia şi timiditatea lui îl îndemnau să rămînă egal şi amestecat cu toţi.
Pauza se prelungi. Trăgîndu-şi răsuflarea lung, pentru a anunţa apăsat, solemn şi îndîrjit în acelaş timp, adaogă:
—- Lupta poporului, a clasei muncitoare, iată calea culturii revoluţionare! Nu există idei, dacă ele nu au de scop orientarea practică, justă, în realitatea înconjurătoare, a cărei configuraţie e în neîncetată transformare. Ce fel de idei sînt, dacă ele nu ne ajută acum, imediat, la rezolvarea unei probleme care frămîntă mari mase de oameni? Să nu vă închipuiţi că dacă aveţi convingeri marxiste, nu puteţi fi intelectualişti tot atît de orbi, de surzi, de muţi chiar, ca şi toţi intelectualiştii care profesează fel de fel de parascovenii, pe care voi aveţi pretenţia să le combateţi. Ruperea de viaţă se numeşte oricînd teamă de realitate, fugă de răspundere, laşitate în faţa misiunii de om şi de intelectual.
Tăcu brusc, apoi se repezi spre masa lui şi, scormonind cu mîna printre hîrtii, cărţi, clişee şi reviste, luă creta albastră şi se îndreptă cu ea spre perete. Noi, răscoliţi pînă în adîncul sufletului, îl priveam aproape cu teamă, ca şi cînd ne-am fi aşteptat să citim acolo, scrisă cu mîna lui, o sentinţă aspră care ne-ar fi despărţit de el, de „Veac Nou", de toată această lume de idei şi de luptă spre care ne simţeam atraşi, împinşi irezistibil de exemplul şi cuvîntul lui. Darel,scriind încet pe suprafaţa aspră a zidului, începuse să rîdă, să rîdă cald, înnecat, cum îi era obiceiul, ca de o glumă căreia noi nu trebuia să-i atribuim nici o răutate, nici un subînţeles personal, nici o ameninţare, o glumă prietenească, plină de dragoste. Rîsul lui risipi teama de o clipă care ne cuprinsese, dar cuvintele scrise de el acolo, cu slova mare, apăsată: „Intelectualismul e socialismul fricoşilor!", mulţi le-au înregistrat cu o emoţie de neuitat, ca pe o lege de existenţă.
VIII
„Veac Nou" se năştea astfel din viaţă, şi viaţa inunda din toate părţile „Veac Nou".  Coloanele  ziarului  păreau nişte
canale prin care realitatea curgea gîl-gîind, al căror rost era unificarea într-o singură imagine organizată, limpede, substanţială^ vieţii sociale romîncşti. Rămîi uimit azi, cînd răsfoieşti colecţia ale cărei file au îngălbenit de mult, de căldura umană care se degaja din acele linii, de precizia cu care faptele sînt orientate spre un înţeles unic, de adevărul care se înfăţişează pregnant, surprinzător, decisiv. Că în numai patru pagini „Veac Nou" putea să ofere o hartă completă a evoluţiei forţelor sociale şi politice, a situaţiei economice a maselor, a luptei dusă de aceste mase sub conducerea Partidului, aceasta se datoreşte siguranţei ideologice a lui Sahia, faptului că Sahia era ajutat, călăuzit fără încetare de Partid. Aici aminteşte-ţi de hîrtiuţele cu notaţii pe care le tot scotea de prin buzunare, cînd, în redacţie, proceda la întocmirea planului şi sumarului fiecărui număr.
Sfatul Partidului era, de altfel, exprimat într-un singur cuvînt, acelaş pe care Sahia n u pregeta să-l dea colaboratorilor săi: viaţa. Pentru colaboratorii lui şi pentru el însuşi, Sahia lăsa de altfel viaţa să se rostească direct: nu numai prin conţinutul faptelor, dar şi prin graiul oamenilor. Din prima clipă, uşa redacţiei a fost deschisă pentru a primi pe mesagerii anonimi ai inspiraţiei şi ai vieţii. Zeci, sute de oameni au luat în piept după o zi de muncă istovitoare nenumăratele trepte ale hardughiei sărindărene pentru a ajunge în redacţia „Veacului Nou", în care vîntul de seară al oraşului strecura, odată cu umbra, un vag, destrămat, muribund parfum de liliac.
O mult mai puternică mireazmă aduceau acolo vizitatorii nocturni ai redacţiei, îmbrăcaţi încă în haine de lucru, încruntaţi după nenumăratele sîcîieli din care era alcătuită fiecare zi de convieţuire cu patronii, cu directorii, cu contramaiştrii, apăsaţi de greutăţile care se adăogau fără încetare vieţii muncitoreşti, de loviturile primite, de cele pe care le aşteptau: mireazma vieţii şi a luptei.
Am remarcat atunci un fapt care mi-a dat de gîndit: deşi în redacţie se găseau mai totdeauna la ora aceea cel
190
RADU POPESCU
puţin cinci inşi, muncitorii se îndreptau cu o mare siguranţă de cunoştinţe vechi spre Sahia, ceea ce dădea un înţeles aproape glumeţ întrebării care răsuna, fără ca nimeni să-şi dea seama o bună clipită după ce îi strînseseră mîna:
— Cine este domnul Sahia?
Mulţi îl cunoşteau, desigur, de la „Adevărul", din peregrinările lui prin fabrici, din alte zone de activitate în care pătrundea singur, dar cei mai mulţi îl vedeau pentru prima oară, şi totuşi mergeau drept spre el, şi cred că ar fi fost cu totul miraţi, neîncrezători, dacă la întrebarea  lor  formală:
— Dumneavoastră sînteţi domnul Sahia? — el ar fi răspuns: — Nu, dumnealui e, sau: dumnealui de colo.
Vedeam în asta dovada că Sahia devenise, prin activitatea lui, foarte cunoscut în cercurile muncitoreşti, că muncitorii vorbeau despre el, îl comentau, îl descriau. Cînd soseau acolo, ei erau siguri de înfăţişarea lui Sahia, pe baza unui portret vorbit cu elemente foarte sigure, şi desigur foarte complecte.
Veneau şi studenţi, veneau şi funcţionari, au venit chiar — ferindu-se grozav, privind cu teamă în toate părţile-^- şi cîţiva militari, şi fiecare, individual, în grup, deschideau o fereastră asupra unei lumi întinse, ■complicate, adînci, în neîncetată frămîntare, în care unele semne sigure începeau să dovedească un singur elan.
Şi toţi povesteau. Mă miram uneori, cum zidurile nu sar în aer sub presiunea acelei spovedanii din care îşi arăta figura cumplită exploatarea şi suferinţa multiformă, aceeaşi pe tot întinsul ţării. Şi nu mă mir că azi încă, „Veac Nou" pare o scoică în care mai vuieşte glasul acelei lumi. Glasurile vizitatorilor se însoţeau, căci deseori vorbeau mai mulţi în acelaş timp, grupaţi în colţurile camerii, în jurul unei mese, şi corul acesta vorbit era înfricoşetor. Mizerie, înşelăciune, moarte... boală, şomaj, luptă... abuzuri, silnicie, luptă...
Ascultam cu toţii, muţi. Creioanele alunecau vertiginos pe albele pîrtii de hîrtie, ridicîndu-se în aer ca nişte păsări, numai  pentru  a  descrie cînd şi cînd
dezordonate looping-uri de stupoare. Nu pot să-ţi spun că şi Sahia asculta. E prea puţin. El, care cînd făcea o anchetă, cînd pregătea un articol, sau chiar cînd circula fără scop precis cu ochiul aţintit asupra lumii nota mereu, nota nesăţios culegînd ca o albină, rămînea în serile acelea, de foarte multe ori, nemişcat. Nici condei, nici hîrtie — şi braţele, de multe ori încrucişate într-un gest care-i era familiar. Asculta? Nu: sorbea, absorbea, recepta. încremenirea lui nu era decît rezultatul unui imens efort, poate inconştient, de a se lăsa pătruns de cuvintele acelea, cu tot ceea ce ele cuprindeau ca realitate vie, ca viaţă: locuri, fapte, oameni. Fiecare cuvînt pătrundea adînc şi începea să participe instantaneu la chimia lui interioară. Ceilalţi, oricît de impresionaţi, de sensibili, ascultau ştiri, înregistrau informaţii. El, printr-o alcătuire sufletească deosebit de favorabilă, imagina în mod spontan viaţa însăşi şi se lăsa pătruns de ea.
Nu mă îndoiesc că atunci, în serile de la „Veac Nou" s-au născut în mintea lui Sahia şi Filip, şi Bozan, şi Rogoz, Leib Goldenberg şi Haralambie Oanţă, căci cel puţin o parte din ei şi-au dovedit existenţa literară fără întîrziere, apărînd în „Bluze Albastre", după numai două luni.
Tîrziu, oamenii plecau, lăsînd o hîr-tiuţă, un protest, un memoriu, sau nelă-sînd nimic în afară de tot ce lăsaseră, şi mulţumind învforaţi pentru ascultarea prietenească şi atentă. Aceasta îi dădea lui Sahia, după ce privea lung în urma lor, descifrînd încă şi din sgomotul paşilor care se înneca încet, încet pe scări, nu ştiu ce cuvînt nespus, prilejul unei observaţii pline de tîlc:
S— Ce ciudate sînt raporturile noastre cu aceşti oameni! Ei vin aici, osteniţi, nemîncaţi, hîrţuiţi, ne aduc toată bogăţia asta de fapte şi idei din care noi scoatem cel puţin gazeta, şi tot ei ne mulţumesc nouă. Ce lecţie pentru intelectualitate!
Iar altădată, după o tăcere încremenită de două-trei ore, îşi îndemna colaboratorii, cuprins de o sete de mişcare, de acţiune, care nu mai putea aştepta parcă nici măcar pînă a doua zi:
ALEXANDRU SAHIA, — AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN
191
— Hai, măi băieţi, dacă nu le-am mulţumit, cel puţin să le fim recunoscători!
Şi zîmbind grav, căci îndemnurile lui nu aveau nici odată tonul autoritar al unui „şef", se punea pe scris. L-am găsit într-o dimineaţă, tocmai spre amiază, după ce-1 părăsisem pe la unu din noapte, aplecat încă asupra măsuţei înguste, aşa cum îl părăsisem. In jurul lui îşi încovoiau uşor colţurile, risipite, foi albe de hîrtie de ziar, acoperite de scrisul mărunt, cu linia subţire, cu desenul foarte fin, scris ce-1 caracteriza atît de bine, ca nişte mici valuri de spumă pe întinsul colilor albastre în care era îmbrăcată masa. Scria încă. Faţa nu i se vedea de loc, căci datorită miopiei, apleca ochii foarte aproape de hîrtie. Din această cauză, umerii se ridicau mult în sus, îngropînd şi mai mult capul într-o atitudine stranie, împietrită. Singurul lucru viu, mişcător, era mîna, mîna dreaptă care- ţinea condeiul. Am privit deci mîna fără să vreau, căutînd în ea viaţa prietenului meu, a cărui nemişcare fără chip îmi dăduse, nu ştiu de ce, un fel de şoc de spaimă. Mîna mi 1-a dat pe al doilea, de altă natură. Era crispată pe creion, cu toată puterea degetelor, care tremurau parcă în încordarea maximă a articulaţiilor. Era în ea o hotărîre, o forţă nebănuită şi   poate 'chiar  o  spaimă involuntară.
O mînă în atac direct, care loveşte, striveşte, strînge arma cu furie. Creionul uşurel, părea de dimensiuni enorme, de o greutate nebănuită: o lance, o puşcă apucată de ţeava pentru a lovi la cap. Fără a mă fi gîndit vreodată în mod special la acest fapt, mi se părea că instrumentul de scris se ţine în mînă abia atins, că degetele nu-1 apucă ci mai mult îi ţin echilibrul în mersul pe hîrtie, mîngîindu-1, cum se cuprind toate bunurile delicate: gîtul viorii, tulpina florilor, mîna iubitei. Mîna lui Sahia îmi dovedea contrariul, îritr-un chip sguduitor: condeiul ca armă, mînuit cu toată puterea mîniei,în lupta literară. Cînd a ridicat ochii spre mine şi m-a privit cu mirare, cape o limbă de ceasornic care-1 readucea în timp, zîmbetul lui bun şi cald a şters cu greu impresia războinicului dezlănţuit pe care mi-1 dezvăluise mîna lui la lucru.
Aproape înfricoşat, l-am întrebat încetişor:
— Ce-ai scris, Alecule, toată noaptea? îmi scutura mîna prieteneşte, surîdea
vesel şi plin de dragoste, dar răspunsul era evaziv:
•— Am scris şi eu... ceva...
Am insistat, cuprins de o curiozitate nestăpînită, provocată desigur de bănuiala acelei lupte îngrozitoare cuprinsă în paginile risipite în faţa mea, şi din care nu întrezărisem, o secundă, decît mîna lui înarmată cu creionul, dînd lovituri hotărîtoare:
—E ceva în legătură cu ce ne-au spus aseară muncitorii  ăia de la „Vulcan"?
Şi-a scos ochelarii şi, cu. privirea aproape oarbă aţintită asupra hîrtiei, a rostit după o lungă pauză, ca un răspuns bine cîntărit:
— Ştiu şi eu?... Ceva în legătură cu viaţa...
Apoi a început să strîngă foile, repede. Zadarnic am tras cu coada ochiului: nici un titlu.
In aceste condiţii, şi date fiind şi cauzele care hotărîseră renunţarea momentană la „Bluze Albastre", vei înţelege uşor de ce producţia literară propriu zisă ocupă un loc atît de mic în „Veac Nou". (Două mari poeme de Johannes Becher, aspre, întunecate, despre şomaj). Frămîn-tările din viaţa socială, explicaţia lor politică, demascarea fascismului, constituiau prin ele înşile teme şi fapte cu înfăţişări nenumărate şi cu o valoare mobilizatoare excepţională. în nr. 1, articole despre: scăderea neîncetată şi insuportabilă a salariilor, noua lege a chiriilor, despre frontul unic al tuturor partidelor burgheze pentru a rezolva criza po spinarea maselor muncitoare, despre mişcările studenţeşti, demascînd propaganda huliganică în rîndurile tineretului şi despre rolul infam jucat de social-democraţia romînă pentru a paraliza orice veleitate de apărare şi acţiune populară. Apoi fapte, fapte, fapte: greva de la Atelierele Municipale din Bucureşti, conflictele muncitoreşti de la fabrica Albert Geisler (una din cele mai mari industrii ale pîinii de pe vremea aceea), şomajul în sectorul IV Verde (cu dezvăluirea unor realităţi
192
RADU POPESCU
cumplite: şomerii primeau 400 grame de pîine de trei ori pe săptămînă, iar din luna ianuarie — eram în aprilie — nu mai primiseră absolut nimic), execuţiile fiscale sălbatice dezlănţuite fără frîu în lumea ţărănească.
Pagina a treia a ziarului s-a numit de la primul la ultimul număr: „Fabrici —Uzine — Ogoare", titulatură necunoscută pînă atunci în presa romînă, şi în ea se înghesuiau, prin mijlocul celor mai ingenioase soluţii de paginaţie şi a caracterului de tipar cel mai mic posibil, corespondenţele, comunicările, informaţiile culese din toate unghiurile ţării, revărsîndu-se şi în pagina a doua şi a patra, cu forţa realităţii care se cerca cunoscută.
Sahia a scris, în nr. 1, în afară de acel mic cuvînt programatic pe care ni 1-a citit în prima seară de redacţie, articolul de fond intitulat „Salariile", dezvăluind în chip teoretic şi pamfletar adevăratele cauze ale curbelor de sacrificiu impuse maselor producătoare de bancherul străin şi de capitalistul autohton, cei doi patroni ai statului burghez.
In nr. 2, Sahia ataca, tot în articolul de fond, şi în miezul ei, problema şomajului. După ce arăta cauzele adevărate ale şomajului, perspectivele păturilor muncitoare în condiţiile crizei, încheia astfel: „Muncitorimea proletară deşi- căzută în şomaj, trebuie să-şi dea seama, odată pentru totdeauna, că salvarea nu stă decît în spiritul ei de organizare şi acţiune demnă". Acest pasaj poate servi ca deviză întregului ziar: e leit-motivul lui, refrenul lui, legea lui. Sub titlul „împrumuturile Romîniei şi plata lor", un articol demască din nou rolul nefast al capitalului internaţional care, în plinul crizei, găsea prilejul unor exploatări viitoare aruncînd încă un os burgheziei romîne şi introdu-cîndu-şi direct vătafii în economia naţională. Un articol despre I.O.V.R. (invalizii, văduvele şi orfanii primului război mondial), care fuseseră călcaţi în picioare în cursul unei tragice manifestaţii pentru revendicarea pensiilor legale. O analiză exactă a situaţiei ţărănimii în urma aplicării conversiunii, din care rezultă că ţăranii muncitori au fost obligaţi să scoată din focul crizei castanele fierbinţi ale moşierilor şi
chiaburilor. Şi apoi faptele, faptele din care am să-ţi menţionez pentru numărul acesta numai relatarea unui proces înscenat unor muncitori comunişti, soldat cu 179 de ani de temniţă distribuiţi la 32 de inculpaţi! Dar în acest întuneric, ai să auzi răsunînd din nou sunetul de flaut al „Bluzelor Albastre". Se anunţă apariţia lor, ca revistă de literatură, pentru data de 23 Aprilie, şi chiar cu sumarul primului număr. Nici de data asta n-au apărut...
Hai să privim puţin şi numărul 3. Vei vedea şi tu, care nu cunoşti totuşi, direct, moravurile statului   burghez  de atunci, dacă  în   momentul  în   care burghezia îmbrăca, în obscure vestiare, uniforma neagră a fascismului, se mai putea tolera o  asemenea  gazetă.   Articolul   de fond este evident tot al lui Sahia, şi se intitulează: „Inundaţiile". Era molima cea mai gravă care lovea cu regularitate, aproape în fiecare primăvară, diferite regiuni ale ţării.   Sute, mii   de   oameni rămîneau pe   drumuri,   goi   puşcă,   săraci lipiţi pămîntului, muritori de foame  din cauza incuriei partidelor politice, care nu făceau cele cîteva nu prea complicate lucrări publice care ar fi prevenit repetarea fatală a catastrofei. Această năvală cumplită a apelor în viaţa sărăcimii, arăta nivelul ridicat al corupţiei şi descompunerii administraţiei burgheze, care scotea şapte piei de pe contribuabilul sărac pentru a învesti bani în cheltuieli somptuare, de poliţie şi de armament. Sahia arăta în articolul lui, ce bine se oglindeşte în apa turbure a rîurilor  umflate   chipul cinic al burgheziei  şi chema pe  oamenii sărmani, pe oamenii nenorociţi, să se recunoască între ei şi să-şi caute o nouă cale de ajutorare. Mai departe:articol despre scumpirea pîinii, articol intitulat: „Acordul Iorga-Cuza-Hit-ler",   arătînd   că  burghezia romînă făcuse actul său de supunere în faţa fascismului german încă înainte de venirea acestuia la putere; articol intitulat: „Pil-sudski în Romînia", denunţînd adevărata cauză a prezenţei în ţară a dictatorului militaro-fascist al Poloniei,-— pregătirea războiului antisovietic şi asigurarea bazelor de atac în ţările de la frontiera Uniunii Sovietice; articol intitulat „Social-demo-craţia", cu atacarea bonzilor demagogiei
ALEXANDRU SAHIA, — AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN
193
Muncitoreşti, agenţi harnici ai executivei burgheze. Iar ca fapte, reportaj, corespondenţe, un mănunchi de un patetic nemaiîntîlnit: un vast reportaj asupra situaţiei muncitorimii ceferiste, cuprin-zînd în esenţă următoarele caractere: salarii scăzute în cursul anilor de criză cu 65—-75%, potop de amenzi şi concedieri fără drept de apel, şi, în sfîrşit, concedii forţate, neplătite; un alt reportaj înfă-ţişînd viaţa de mizerie absolut sub-umană a muncitorimii de la fabrica de mătăsuri „Galia", una din cele mai prospere, din punct de vedere capitalist, industrii din acea vreme; o corespondenţă privitoare la o grevă ce avea loc atunci la „Reşiţa", citadela capitalismului industrial romîn; în sfîrşit un protest limpede, vehement şi documentat împotriva arestării cadrelor de conducere ale tineretului de la Sindicatele Profesionale. Era prea mult!
într-o noapte, în clipa în care patru inşi întorceam colţul străzii Sărindar cu strada Oteteleşanu pentru a lua drumul locuinţei lui Sahia, pe care-1 conduceam regulat pînă acasă pentru schimbul ultimelor impresii — , ne-am trezit parcă învăluiţi în suflul unei explozii. Zvîr-liţi încolo şi încoace, încovoiaţi, loviţi cu capul de perete. Un fel de mîrîit uman, unit cu precizia şi duritatea loviturilor, ne-a făcut să înţelegem repede despre c'e e vorba: inevitabilul atac al huliganilor fascişti. Strada era pustie, cu ceva artificial în semiobscuritatea ei, ca un decor special amenajat pentnj o piesă cu gangsteri. Cred că erau cel puţin o duzină. Nişte umbre imense, din care nu se distingeau decît enorme clăi de păr: animale, fiare. Era de mirare aproape că le auzeai arti-culînd gîfîit: „Bolşevici! Sahia, Sahia!... Jidani... Comunişti... Ăsta e Sahia... Ji-danu' ăsta cu ochelari..." Deşi viaţa gînduri-lor dispăruse odată cu simetria lumii înconjurătoare (felinarele mi se păreau pe acoperişuri, caldarîmul îl simţeam în cap, ferestrele caselor sclipeau sub picioare), m-a străfulgerat totuşi un gînd: „Au să-l omoare!" Atunci, cu o precizienemai-pomenilă, aşa cum se aud căzînd cioburi de geam în tăcerea cosmică dintre două rafale de uragan,  am  auzit spărgîndu-se
13 — V. Romînească
pe asfalt, cu un sunet aproape cristalin, ochelarii lui Sahia. Mi-am zis: „Acum e orb, e pierdut". Ce încăpătoare sînt clipele în timpul unei lupte, şi ce imense distanţele dintre ele cînd timpul stă pe loc, cînd durerea unei lovituri devine singura dimensiune a lumii! Vedeam, auzeam, simţeam cu o acuitate care atingea perfecţiunea, o mulţime de episoade ale acestei bătălii întunecate, în care sînt sigur că un spectator calm de la o fereastră n-ar fi distins decît un ansamblu haotic de membre agitate şi de sunete confuze. Vedeam chiar mai mult, lucruri care se petreceau în afară de teatrul imediat al luptei: astfel am observat cum la mai puţin de douăzeci de metri de noi, doi gardişti de noapte urcau agale strada Matei Millo spre Teatrul Naţional, privind indiferenţi spre această binecunoscută lor dramă politică; am auzit, notă cu notă, ridicîndu-se lin din subsolul clădirii în care era instalat pe atunci un bar foarte căutat după miezul nopţii de lumea „şic", finalul unei melodii de dans grozav de gustată, numită „Ein spanischer Tango", şi chiar aplauzele dansatorilor opriţi pe discul parchetat, cerînd repetarea. La vreo doi, trei paşi mai departe, l-am zărit stupefiat pe Sahia, proptit în zid, înconjurat de vreo trei-patru găligani care se căzneau să-l doboare. Se bătea. Se bătea nebuneşte, cu o energie inumană, îşi pierduse nu numai ochelarii, dar şi pălăria. Chipul alb, peste care se înălţa şuvoiul părului, era înspăimîntător.Buzele care la el existau numai prin surîs, dispăruseră, se topiseră, gura devenind doar o cută prin care se simţea evadînd respiraţia şuierătoare. Această faţă fără nici o linie, pe care nici ochii lui opaci nu făceau un contrast de culoare, era masca însăşi a urii şi a îndîrjirii. Am înţeles că nu-şi vedea adversarii. De aceea violenţa cu care-şi rotea sau repezea pumnii avea ceva măreţ, căci părea pornită împotriva nu a doi, trei bătăuşi, ci a unei lumi. Din întunericul în care-1 cufundase pierderea ochelarilor, Sahia îşi identifica duşmanii cu mult mai bine, şi se arăta în faţa lor hotărît să nu fie înfrînt, hotărît să lupte pînă la capăt. Ce putea fi, atunci, acel capăt, cum şi-ar fi dat seama? Dar simţea desigur
194
RADU POPESCU
că lupta în sine era o dezlegare a unei clipe atroce, pe care el o înfrunta cu toată lumea de idei, de credinţe, de imagini purtată în adîncul conştiinţei, mereu prezentă în el, în permanenţă trează şi mobilizată. De aceea, puterea dezlănţuită a acelui corp plăpînd era cutremurătoare, şi sînt sigur că i-a uluit şi pe derbedeii care credeau că au să-l doboare dintr-o lovitură. Mi-a trecut prin minte mîna lui de luptător încleştată pe creion, şi am simţit încă odată ce neîntreruptă comunicaţie, cîtă perfectă unitate era între lumea interioară a acestui om şi lumea exterioară, că visul şi lupta erau termeni comuni amîndurora.
Nu ştiu, orbit de propria mea durere, dacă pînă la urmă a căzut sau nu. La un moment dat s-a produs o derută în rîndul agresorilor. Desigur că indiferent de reacţiunile individuale ale combatanţilor, orice luptă are un vuiet al ei. El a atras de sigur în stradă pe cîţiva din muncitorii echipei de noapte din tipografia „Dimineţii". Cînd s-au arătat în capul străzii, huliganii noştri au trecut, printr-un reflex extraordinar, direct de la atac la fugă. Am zărit dintr-odată grupul întreg tropăind în susul străzii, şi am mai auzit un glas oribil care a strigat spsr:.■, „Hai, bă Eflimie, dă-i drumu, că-i groasă!" Cum muncitorii le luaseră urma, au coborît atunci din spre Calea Victoriei, în pas alergător, vreo cinci-şase poliţişti, care le-au protejat retragerea punîndu-se în calea urmăritorilor, după toate regulile păstrării ordinei. burgheze.
Ne-am adunat şi noi de pe jos cum. am putut, privindu-ne năuciţi, temîndu-ne parcă de fiecare mişcare pe care trebuia s-o facem., aşleptîndu-ne să ne prăbuşim din nou într-un morman de oase sdrobite şi muşchi terciuiţi. Eram livizi, şi cînd respiram, sniţeam cămăşile lipindu-se de răni jilave şi fierbinţi.
Sahia, cel mai rău lovit, căci el fusese în mod special vizat, a început de îndată să ne pipăe, pe noi întîi, pentru a-şi da seama de importanţa daunelor. Zîmbetul reapăruse imediat, duios, de frate mai mare care-şi protejează ţîncii loviţi în accidente la care el parcă nici n-ar fi participat. Ne-a îndemnat să mergem la
el acasă, să ne odihnim, sa sit» v . >a î fire, să bem cîte un ceai. Voia du >> ingri jească, să ne mîngîie.să ne alinte. Şi în timp ce noi toţi căutam să-l st ci aera pe el, cel mai rănit şi pe deasup. . lipsit, din cauza pierderii ochelarilor, ac- siguranţa pasului, el vroia să ne ajute, să       . njine pe toţi. Am rămas la el pînă 3 . /,<>r"<, ş: deşi avea printre altele o rar   -1-st ui tin >- . la ceafă—o lovitură de box-  >.   1 lucea sa clipească  oridecîteori întorc a > apul, 111 s-a ocupat decît de noi, ca f - ustdic, ca un prieten, ca un tovarăş. In     , ce jicrbea apă pentru ca să ne oblojii     i-îin «<uu,e ne-a explicat glumind că (     obişnuit cu bătăile din  cea mai  franci.4 copîlSno. Apoi s-a extaziat de comportarea noastră a fiecăruia, în timpul atacului liîdea, glumea, minţea, observîndu-ne < u ochiul plin de grijă, încercînd orice ca sâ slîmeasoă şi pe buzele noastre un zîmbet. A făcut chiar mai mult: a cîntat!
Spre dimineaţă, cînd moralul tuturr-părea să se ridice sensibil doasnpai i'nttir» plării, cînd s-a convins că într-adevăr o considerăm ca pe un incident fără nici o importanţă şi fără nici o consecinţă, s-a rezemat de peretele de scîndură al camerii şi ne-a cîntat cu vocea lui micuţă, falsă, atonă, un vechi cîntec muncitoresc, care începea liniştit, astfel:
Lăsaţi întristarea şi grija de o parte...
pentru a se termina afirmativ, profetic, aşa: *
Veni-vor şi zorii zilei de lumină Cînd jugul cel negru îl vom sjărîma.
Ultimele două versuri formau un refren, cu melodia amplă, cu fiecare silabă bine marcată, pe care Sahia îl repeta aproape şoptit. Ai auzit vreodată acest cîntec? Eu nu l-am auzit decît atunci, o singură dată, din gura lui, şi nu l-am mai uitat, n-am mai putut uita virilul îndemn la sacrificiu din prima strofă, şi nici afirmarea plină de greutate a victoriei în cea din urmă. Şi nici un altul nu mise părea mai frumos.
Zorile veneau într-adevăr, dar nu chiar ale „zilei de lumină", ci ale unei noi zile de suferinţă şi de luptă. Noi ne despărţeam
ALEXANDRU SAHIA, — AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN
195
în sfîrşit de Sahia, la uşa apartamentului adormit, mulţumindu-i şi spunîndu-i la revedere. Atunci unul 1-a întrebat, jumătate în glumă, jumătate în serios, arătînd circular spre feţele noastre pline de vînătăi, de cucuie şi de urme de sînge: — Ce zici, mă Alecule, şi asta tot „viaţă" e?
II văd şi azi, în pragul acelei uşi umbrite, cu gîtul gol, cu cămaşa ruptă, slab, palid, arzător însă de pasiune nestinsă. Şi-l aud încă răspunzînd, rar, grav, din adîncul luminilor lui sufleteşti:
—Tot viaţă e... dar care trebuie să moară!
Intîmplarea aceasta petrecută în noaptea de 18 aprilie—ce primăvară era! umblam cu toţii de mult în haină şi cu capul gol — nu putea totuşi rămîne fără urmări, în privinţa ziarului însuşi. Huliganii nu prea se mişcau de capul lor, şi orice acţiune a „tineretului naţionalist" era, mai subtil sau mai brutal sugerată de Siguranţa Generală şi de ministerul de Interne. Aceste atacuri erau ca buzduganul zmeului din poveste, care precede şi anunţă apariţia căpcăunului. O acţiune cu caracter oficial, dacă nu legal, era de prevăzut. Era de prevăzut, de asemeni, şi de temut, ca odată cu ziarul să nu dispară vreun an, doi, şi Sahia. Succesul „Veacului Nou", activitatea neîntreruptă în cercurile muncitoreşti, talentul, notorietatea şi autoritatea morală pe care numele lui le reprezenta în toate acţiunile democratice, îl puseseră în primul plan al atenţiei guvernamentale, îl desemnau cu siguranţă  unei  vindicte poliţiste.
Se găsi pentru. Sahia un nou adăpost, necunoscut, şi aceasta fu ocazia despărţirii Iui definitive de cămăruţa din str. Regală. Trebuia să dispară pentru cîtva timp de la adresele ştiute, de oriunde putea fi găsit cu uşurinţă şi luat „ca din oală".
II părăsisem pe Sahia în zori. După amiaz,ă, cînd pătrundeam din nou în redacţia ziarului, nu l-am mai găsit la locul lui obişnuit. Un nor de apărare îl învăluise. Avusese totuşi răgazul să mai urce odată treptele memorabile, să dea ultimele dispoziţii pentru desăvîrşirea apariţiei numărului 3, să-şi strângă arhiva personală şi să adreseze un salut şi un îndemn cola-
13*
boratorilor pentru această neaşteptată perioadă de separaţie. După obiceiul lui, îl scrisese cu cretă albastră pe zid:
„Lăsaţi întristarea şi grija de-o parte..."
Cei mai mulţi, care nu cunoşteau evenimentele nopţii, îl citeau şi reciteau nedumeriţi, cuprinşi de sentimente contrarii. Cei care le cunoşteam, abia dacă pricepeam ceva mai mult. Dar cuvintele cîntecului pe care le auzisem şoptite cu atîta forţă de prietenul nostru, „zorii de lumină" întrevăzuţi în zori de sînge şi dezgust, ne ajutau să aşteptăm evenimentele cu tărie şi să privim cu încredere spre locul necunoscut unde îl simţeam mereu cu aripile deschise.
Am aflat mai tîrziu că în aceeaşi zi, omul de afaceri al societăţii proprietare a imobilului ceruse, cu motive futile, achitarea chiriei redacţiei pe trei luni înainte.
0 serie de vizitatori obişnuiţi, dar tăcuţi, ai redacţiei, îşi încetară apariţia... Tipografia începu de asemeni să pretindă achitarea ziarului cu anticipaţie. Aerul părea să se rarefieze în jurul „Veacului Nou", în timp ce ameninţări necunoscute băteau din aripi negre în lumina radioasă a primăverii.
1 mai se apropia, cu două profiluri, ca medaliile antice: unul de lumină, altul de întuneric. Cădea, în anul acela, într-o duminică, zi de apariţie a „Veacului Nou".
Mai activ decît oricînd, Sahia comunica cu redacţia prin mijloace proprii, trimetea articolul său de pagina I-a, idei, informaţii, tot planul gazetei. Cîţiva l-au putut vizita chiar, în adăpostul momentan în care-1 ascunsese Partidul, undeva pe lîngă actuala piaţă Stalin, şi l-au găsit incapabil să se obişnuiască, să accepte acest lucru atîtde nou: a fi păzit, a fi protejat. Ruperea contactului cu lumea exterioară,cu mediul obişnuit al activităţii sale, îi dădea o mirare nervoasă, care se exprima într-o nevoie neînvinsă de acţiune. Scria, scria toată ziua, toată noaptea: lectura i se părea o lîncezeală. In cele vreo două săptămîni cît a durat recluziunea lui de atunci, a întocmit în linii generale întreg planul romanului „Huliganii lui Dumnezeu" (pierdut, trebuie să ne convingem azi, pentru vecie), scriind vreo două-trei capitole. In momentele în care primea vizitele celor de la „Veac Nou," devenea absolut febril. Numai cine 1-a văzut atunci poate înţelege
196
RADU POPESCU
imensitatea torturii acelui aproape un an de zile de ţintuire la pat, din pat în pat, din spital în spital, fără hîrtie, fără condei, fără acţiune şi luptă, numai cu odihnă, hrană, medicamente, mijloace precare, arme slabe, cu care a dat cea mai grea bătălie a vieţii lui, singura pierdută.
Materialul s-a trimis la tipografie, şi patronul n-a început culegerea ziarului pînă n-a primit suma datorată, care de obicei se achita în momentul în care gazeta era gata. Apoi a mers strană: culegerea era grăbită, corecturile se făceau la iuţeală, paginaţia se executa la perfecţie ! Muncitorii micii tipografii, miraţi de atîta solicitudine patronală faţă de un ziar democrat, clătinau din cap. Miercuri dimineaţă înainte de 1 mai, ziarul a intrat în maşini.
Era o tipografie veche, pe lîngă fosta casă a anticarilor, cu o imensă curte bolovănoasă: atelierele se aflau instalate într-o clădire lungă, joasă, fostă desigur magazie sau grajd. Neavînd decît maşini plane, tragerea dura cîte două sau trei zile, căci patronul nu vroia să utilizeze pentru o comandă atît de neînsemnată decît o singură maşină, în care se puneau întîi pagina a doua şi a treia, apoi pagina întîia şi a patra. De data aceasta, cuprins de o serviabilitate fără margini, puse la dispoziţie două maşini, care lucrau concomitent, trecîndu-şi foile de la una la alta. Pe la ora şase întreaga ediţie era gata, ziarul se afla împăturit în două teancuri mari, foarte uşor de încărcat şi transportat. Exact în clipa în care cu un fîşîit uşor de frunză tomnatecă, ultimul exemplar aluneca pe stinghiile de lemn aproape încremenite de întreruperea curentului, un comisar de poliţie şi patru agenţi îşi făcură intrarea în atelier. Un muncitor care se îndrepta spre uşă purtînd pe o tavă de plumb o serie de texte culese legate cu sfoară, se opri brusc, apoi înainte de a porni din nou, scuipă sonor şi scîrbit într-o parte. Ceilalţi dădură din cap, mormăind cu înţeles: „Aha"! Apoi încrucişară braţele, şi, neclintiţi pe locurile pe care se aflau, încît poliţiştii erau obligaţi să le dea ocol ca unor coloane ce s-ar fi ridicat dintr-odată în calea lor, priviră, priviră lung, fix, cu setea unor oameni care presimt că vor da cîndva o mărturie. întregul tiraj fu confis-
cat pe loc, iar doi redactori care se aflau de faţă pentru a organiza operaţiile de distribuţie, arestaţi prin simpla declaraţie a comisarului.
Redacţia cu mese albastre, cu ferestre larg deschise, a fost sigilată a doua zi. Gazeta era suprimată. Am mai privit odată de sus, frămîntarea roşiatică şi plumburie a acoperişurilor, am mai ascultat murmurul oraşului şi am mai citit, pentru ultima oară, spre a ni le săpa adînc în suflet, sentinţele scrise pe zid cu creta albastră:
„Lăsaţi întristarea şi grija de-o parte..."
Şi ne spuneam în gînd: „Nebunii! Imbecilii ! De o mie de ori nebuni şi imbecili, care cred că un lacăt pe o uşă va pune capăt luptei pentru libertate. Că un lacăt pe o uşă e şi un căluş pe glasul din Fabrici-Uzine-Ogoare. Că un lacăt pe o uşă poate opri pe Sahia din drumul lui!"
Niciodată, ca în acea ultimă clipă nu am simţit mai profund că „Veac Nou", ziarul lui Sahia, nu poate muri.
Aşa a dispărut „Veac Nou".
★
Simt, dragul meu prieten, că sfîrşitul acestui capitol din viaţa lui Sahia trebuie să însemne şi sfîrşitul acestor amintiri. Cum, o să-mi spui, dar „Bluze Albastre", dar Griviţa şi procesul de la Craiova, dar călătoria în Uniunea Sovietică, şi atîtea altele? Ştiu, dar îţi răspund: tocmai de aceea, da, tocmai de aceea, tocmai acum.
„Bluzele", Griviţa, Uniunea Sovietică, lupta lui politică şi literară dusă pînă în pragul morţii,însumează cinci ani din viaţa lui Sahia, — vai, numai cinci, ultimii cinci — care reprezintă ceea ce Geo Bogza a numit în viaţa Oltului, „treapta marei istorii". Cu „Veac Nou" am şi pus de altfel un pas în această fază în care el reprezintă capitolul preliminar, ultimul în care eu îţi mai puteam vorbi despre Sahia, cel cunoscut de aproape, tînărul începător, gazetarul şi scriitorul primilor paşi, luptătorul încă adolescent ieşit cu viziera ridicată în întîmpinarea vieţii. Trebuie să mă opresc. Măcar un moment. De aci înainte viaţa lui duce chiar spre miezul de foc al luptelor, se amestecă şi se topeşte în bronzul istoriei.
De altfel, numai   acest (Sahia ţi-era
ALEXANDRU SAHIA, - AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN
197
mai puţin cunoscut. Chipul acestuia, trăsăturile lui profunde, portretul acelor zile care au fost treptele închegării şi desăvîr-sirii personalităţii lui, iată ceea ce îţi putea ajuta, într-o măsură mai mare sau mai mică să-l înţelegi pe celălalt, luptătorul cu nume slăvit, a cărui activitate, ale cărui titluri la admiraţia şi recunoştinţa unanimă nu m-ai aşteptat pe mine pentru a le afla.
In fond, eu m-am lăsat în voia unor evocări ale propriei mele vieţi, în care Sahia apare ca un tînăr între alţi tineri, făcînd împreună primii paşi în viaţă; diferenţele sînt încă neînsemnate, şi numai după o bucată de drum observi că pasul unuia e mai elastic, mai sigur, mai rapid. Oricît te-ai căzni, nu-1 mai poţi ajunge: la capătul drumului străluceşte ceva, spre care el se duce purtat de o forţă pe care tu nu o ai. Din tovarăş de plecare, a devenit deschizător de drum şi călăuză. Ce fericire că-ţi arată calea, că punînd piciorul în urmele lăsate de el eşti sigur de a nu te rătăci!
Distanţarea aceasta a lui Sahia de restul generaţiei sale se petrecea pe nesimţite, pe măsură ce el pătrundea mai adînc în sufletul epocii, cu voinţa, cu inteligenţa şi cu talentul pe care le avea. Pe atunci, nu ne apăreau atît de evidente, şi la această orbire nu puţin contribuia el însuşi, prin prietenia lui generoasă şi devotată, totdeauna aceeaşi, prin modestia lui nedesminţită. Am presimţit-o un moment, atunci cînd am văzut pe uşa redacţiei primului ziar condus de el lacătul aplicat de Siguranţa fascistă. M-am convins abia de-a lungul anilor care au urmat. O măsor deplin mai ales azi, cînd a trebuit să scormonesc şi să ordonez acest noian de amintiri pentru tine. Pentru a merge mai departe, pentru a vedea cum Alecu al primei noastre adolescente se transformă în Sahia de mai tîrziu şi se confundă cu Alexandru Sahia cel de azi, scriitorul consacrat, amintirile •devin insuficiente. Poate că altă dată, ajutat chiar de curiozitatea ta pasionată, de dragostea pe care am încercat să ţi-o transmit, voi reuşi să-ţi complecfez şi această imagine.
Obişnuieşte-te   deocamdată însă cu acest Sahia al începuturilor pe care am în-
cercat să ţi-1 evoc cît se poate de fidel, împrieteneşte-te cu el, iubeşte-1 ca şi mine. Şi să continuăm totuşi să vorbim despre el, adăogînd cîteva cuvinte despre opera lui literară, care intră în preocupările imediate ale tînărului vostru cenaclu.
IX
După ce s-a întors în ţară, din U.R.S.S., Sahia revenea într-una asupra clipelor petrecute la Congresul scriitorilor revoluţionari :
— Ascultîndu-i pe Jdanov, pe Gorki, pe Aragon, pe toţi ceilalţi, am înţeles bine ce însemnează realismul socialist, care sînt condiţiile de elaborare ale unei . arte cu totul noi, arta erei socialiste, ce imense sînt perspectivele ei... Şi m-am gîndit la ceea ce scriem noi aici, la cum scriem noi...
Ce examen neaşteptat, ce patetică şi necruţătoare confruntare a operei lui cu principiile pe care le auzea formulate de cei mai mari creatori ai literaturii sovietice şi ai literaturii revoluţionare din lumea întreagă! înclinat cum era spre cele mai aspre judecăţi ale acţiunilor lui proprii, obişnuit să se scruteze nemilos pentru a descoperi fie şi germenele unei slăbiciuni, al unei erori sau măcar al unei oboseli, modest cum n-a fost altul — desigur că acea autocritică tăcută şi solitară pe care şi-a făcut-o în timp ce sorbea nesăţios cuvintele, figurile, atmosfera Congresului, a fost arzătoare. Şi totuşi, cred, — şi sînt fericit să cred aşa, şi sînt convins că nu mă înşel — că rezultatul acelei confruntări nu a fost pentru el nemulţumitor. Căci, oricît de modest, oricît de exigent şi de sever cu sine însuşi, nu avea de loc, ţi-am mai spus-o, înclinaţia maladivă, mania periculoasă de a se chinui, de a se desconsidera în mod absurd şi gratuit. Era lucid. Se cunoştea bine, se măsura exact. Şi deşi învăţăturile Congresului l-au îmbogăţit enorm, deşi conştiinţa lui artistică a căpătat acolo noi aripi şi orizonturi noi, n-a ajuns totuşi la concluzia că trebuie să şteargă şi să ardă ceea ce scrisese pînă atunci. Rezultatul examenului a fost mulţumitor. N-a descoperit in opera lui nici o eroare gravă, nici un compromis.
198
RADU POPESCU
începutul era bun. Putea sta acolo, cu fruntea sus. Şi-ţi spun că sînt fericit de această credinţă a mea, pentru că în scurta lui viaţă, şi în atît de scurta carieră scriitoricească, acela a fost de sigur unul din puţinele momente de mulţumire personală absolută.
Primul Congres al scriitorilor revoluţionari, moment atît de solemn în dezvoltarea literaturii sovietice, în orientarea literaturii progresiste din întreaga lume, ne dă şi un fir de plecare în cercetarea operei literare a lui Sahia. De la tribuna de pe care a lansat, privind parcă drept în ochi pe toţi artiştii, gînditorii şi savanţii lumii, cutremurătorul strigăt: „Cu cine sînteţi voi, maeştrii ai culturii?", Maxim Gorki a adresat tot atunci tuturor scriitorilor contemporani următoarea invitaţie: să descriem toţi o anumită zi, oricare, din viaţa popoarelor care zac sub orînduirea capitalistă, s-o descriem cu toate suferinţele, grevele, luptele, crimele care se învălmăşesc într-un caleidoscop uriaş în cursul a 24 de ore! Şi vom vedea atunci din ce e făcută viaţa omului epocii noastre în cel mai tragic moment al existenţii sale!
Ei bine, cea mai mare parte a operei lui Sahia era scrisă — ţi-am spus — în acel moment. Şi totuşi, privită în ansamblu şi în adîncime, ea pare să răspundă invitaţiei lui Gorki.
O zi din viaţa poporului nostru, în acele vremuri crîncene, iată ce este opera literară a lui Sahia.
Şi totuşi, sînt numai cîteva nuvele, de dimensiuni nu prea mari, de dimensiuni, ca să zic aşa publicistice — care, adunate la un loc, abia fac un volumaş. Şi totuşi ceea ce am spus e adevărat: o zi, o întreagă epocă din viaţa poporului nostru se găsesc întregi în această vreo sută de pagini.
Să reţinem deci, de la început, ca pe o calitate majoră a talentului lui Sahia, enorma  lui  capacitate de cuprindere.
O asemenea calitate se manifestă atunci cînd artistul capătă o poziţie clară faţă de viaţă şi faţă de artă. Poziţia aceasta, Sahia a dobîndit-o însuşindu-şi concepţia „marxistă asupra vieţii, învăţătura de luptă a Partidului. Datorită convingerilor lui intelectuale şi  morale, talentul n-a
rătăcit şi n-a ocolit. Sărind cu uşurinţă peste detaliul nesemnificativ, Sahia a ştiut să descopere şi să vadă în realitatea complicată, esenţa fenomenului social-istoric.
Concepţia ştiinţifică marxist-leninistă îl dispensează de aşteptarea timpului, şi filtrînd realitatea prin această concepţie, el este capabil nu numai să desprindă din ea adevărul istoric al prezentului, dar chiar să imagineze fără şovăială viitorul. Iată în ce constă marea putere de cuprindere a talentului său, cuprindere a unei epoci întregi, după cum am spus. Această afirmaţie trebuie înţeleasă în sensul că opera lui Sahia cuprinde temele fundamentale ale existenţei acelei epoci. Viaţa de mizerie şi exploatare a ţărănimii, viaţa de exploatare şi luptă a muncitorimii, diversiunea rasială, şomajul, militarismul, lupta împofriva războiului, sacrificarea artei în. regimul capitalist, iată pe scurt temele literaturii sale epice. Sahia este scriitorul epocii cînd inamicul Nr. 1. al maselor populare era fascismul, expresie a reacţiunii maxime a vîrfurilor burgheziei şi moşierimii. Caracterul comunist, caracterul partinic al literaturii sale constă în fidelitatea strădaniilor scriitorului faţă de obiectivele politice ale Partidului, în încrederea că acest punct de vedere expri-mînd esenţialul realităţii . joacă un rol genetic în realizarea operei de artă.
In faţa atacului masiv al fascismului cu scop precis: declanşarea războiului anti-sovietic, asasinarea ultimelor drepturi democratice, cultivarea diversiunii rasiale şi ateroarei militaro-huliganice,—Partidul chema masele populare la realizarea unui obiectiv istoric fundamental: lupta împotriva fascismului, pe baza unui front larg, înnăbuşirea acţiunilor sale războinice, demascarea caracterului anti-social al diversiunii rasiale. Partidul comunist esle prezent în nuvelele lui Sahia; el vorbeşte prin conştiinţa luptătoare a muncitorimii din „Uzina vie" şi „Revoltă în Port", căci precizia, forţa şi adevărul unor personaje ca Bozan, Filip, Mihail, Simion, Rogoz, izvoresc din faptul că ei sînt oameni educaţi în spiritul lumii comuniste de către Partid, şi numai acest fapt dă explicaţia  definitivă   a  comportării lor
ALEXANDRU SAHIA, — AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN 199
eroice în viaţa de fiecare zi. In celelalte ■nuvele, în care materialul nu mai este luat din viaţa muncitorimii, ideologia clasei muncitoare se rosteşte prin conştiinţa autorului, al cărui punct de vedere este cu pasiune acela al Partidului. Spiritul de Partid şi viziunea realistă a artei dau punctul de plecare şi scopul operei lui Sahia.
Cercetînd de pe poziţiile analizei ştiinţifice a marxism-leninismului, în lumina învăţăturii Partidului, realitatea socială din ţara noastră, Sahia a izbutit — îţi spuneam — o prezentare esenţială a problemelor fundamentale ale vieţii sociale romîneşti din deceniul 4 al sec. XX. şi, în acelaş timp, o bogată înfăţişare a claselor şi păturilor sociale. Muncitorimea, ţărănimea, mica bughezie şi intelectualitatea, sînt reprezentate în fiecare din. nuvelele sale prin ceea ce destinul lor are mai esenţial. Literatura lui Sahia este o antologie socială vie a acelei epoci, metodică şi exactă, cum puţini au încercat şi au reuşit s-o facă atunci. Astfel încît, fără analiză minuţioasă şi îndelungată, fără descripţie monotonă şi conflict complicat, fără „frescă", fiecare din nuvelele lui Sahia reprezintă un document minunat al diferitelor înfăţişări ale societăţii din acei ani.
Pentru că greul luptei antifasciste îl ducea clasa muncitoare, pentru că în jurul şi sub conducerea acesteia urmau, să se grupeze toate celelalte pături asuprite şi exploatate ale societăţii, Sahia a închinat două din nuvelele sale, primele sale nuvele, proletariatului conştient, barieră a asaltului fascist, promotor al unei lumi noi. „Uzina vie" şi „Revoltă în Port" sînt înfăţişări ale proletariatului în caracteristica sa cea mai categorică: lupta. In ambele nuvele Sahia evidenţiază emoţionanta solidaritate a muncitorilor. în prima povestire, toţi muncitorii luptă cu patronatul şi înfruntă gloanţele armatei pentru un picior de lemn: Bozan, căzut victimă a unui accident de muncă soldat cu o amputare, nu a putut obţine de la lăcomia patronală o proteză. Toţi muncitorii intră în grevă, apoi luptă cu armata pentru a impune patronatului cumpărarea acestei proteze. Victimele sînt, desigur, numeroase, şi prima este Bozan
însuşi. Dar muncitorii nu cedează, şi nuvela se încheie simbolic înainte de sfîrşitul luptei, care continuă astfel în afară de cadrele povestirii, în viaţă, pînă la victoria finală. In „Revoltă în Port", dokerii fac grevă, apoi luptă din nou cu armata pentru a impune o revendicare elementară: înmormântarea, după regula muncitorească, a unui tovarăş căzut tot în condiţiunile vitrege ale muncii salariate capitaliste. S-ar părea că în această nuvelă muncitorii au fost înfrînţi, deoarece cortegiul lor este risipit de armată, iar năsălia purtată de doi tovarăşi este pornită înapoi spre port. E numai o aparenţă; de fapt, nuvela se sfîrşeşte cu tabloul deosebit de tragic al celor doi muncitori care duc, nici ei nu ştiu unde, trupul tovarăşului lor. Gălăciuc rămîne astfel neînmormîntat, continuînd să rătăcească pe umeri muncitoreşti ca un îndemn de invincibilă îndîrjire proletară.
Aceste două nuvele bogate în învăţăminte, tindeau să demonstreze într-o epocă în care individualismul mic-burghez făcea ravagii şi netezea calea fascismului, " că singura posibilitate de apărare în faţa din ce în ce mai crâncenei exploatări capila-liste era încadrarea într-o colectivitate de luptă şi aspiraţii comune împotriva ofensivei oligarhiei fascizante. Oamenii care ajunseseră pe atunci la cea mai înaltă conştiinţă a acestui adevăr erau muncitorii, şi forţa lor organizată dădea un exemplu elocvent tuturor oamenilor cinstiţi şi exploataţi din ţară. Cu toate că Bozan moare, cu toate că Gălăciuc nu este înmormântat, cu toate -că asupra celor două nuvele pluteşte atmosfera sumbră a mizeriei, a exploatării şi a morţii, ele sînt totuşi cele mai puţin triste din întreg ciclul Iui Sahia. Cauza este, fără îndoială, că oamenii de aci nu prezintă nici o urmă de mizerie morală. Cugetul lor este limpede şi bogat, sufletul le e cald şi generos, hotărîrea dîrză şi definitivă. Lupta înnobilează, dă curaj şi încredere şi dezvăluie forţa invincibilă a clasei celei mai revoluţionare a societăţii. De aceea, atmosfera nuvelelor, deşi dramatică, şi uneori chiar, sîngeroasă, nu este apăsătoare, ci aspră, pură, cu orizonturi vaste, în care se ghicesc liniile unei lumi noi. Această atmosferă nu o vom mai înlîlni
200
RADU POPESCU
iri nici una din celelalte nuvele ale lui Sahia, căci în ele vom afla, cu incertitudinile, resemnările sau izbucnirile ei, lumea diversă a ţărănimii, amicii burghezii, a intelectualităţii, pe care Partidul comunist se străduia să o trezească la lupta împotriva fascismului.
Iată „Ploaia din iunie": pe cîmpul Bărăganului ars de un soare torid, de un soare care secătuieşte şi mineralizează, Petre Măgăun, ţăran sărac invalid de război, tată a şapte copii, seceră alături de soţia sa rodul aproape compromis de secetă al amărîtului său pogon. Atmosfera ecrîn-cenă. Soarele e asasin, cîmpul pare un cadavru. Oamenii aşteaptă ploaia absolut ca pe o salvare. In clipa în care încep să se adune nori ce par promiţători, nevasta lui Petre Măgăun se prăbuşeşte epuizată pe ţarină şi dă naştere la doi copii. Reacţi-unile lui Petre Măgăun sînt ale unui disperat: splendidul fenomen al fecundităţii îi apare ca o calamitate; el repetă ca un maniac: „Unsprezece guri de hrănit... Unsprezece guri". Imaginea îngrozitoare a perceptorului cu sîngeroasele execuţii ale fiscalismului burghez îl face să geamă. Prin ploaia care începe, Măgăun transportă acasă lăuza cu cei doi prunci şi plînge, şi nu ştie de ce plînge, şi lumea îi apare absurdă, haotică, răsturnată, cu nechezatul cailor flămînzi agăţat în pomi. în timp ce noii născuţi pătrund în casa părintească, întîmpinaţi de plînsul fraţilor mai mari ca de un tragic imn simbolic, Petre Măgăun constată că însăşi ploaia atît aşteptată a fost o iluzie, o înşelătorie care a durat cîleva clipe, fără consecinţe. Şi pleacă năuc, nsă afle la cîţi le-a mai ridicat astăzi pentru bir boarfele11.
„Ploaia din iunie" este un instantaneu dramatic al situaţiei nenorocite a ţărănimii sărace, sub dubla apăsare, a statului burghez şi a exploatării moşierilor şi a chiaburilor. Ea pare lipsită de perspectivă istorică şi de analiză socială, dar iarăşi totul nu este decît o aparenţă: căci scopul nuvelei si ideea ei fundamentală este să arate că ţărănimea muncitoare a atins treapta ultimă a mizeriei economice şi a singurătăţii sociale. Alianţa cu muncitorimea este singura scăpare din ghiarele unei existenţe în care pînă şi ploaia este o
iluzie. De aceea, valoarea realistă a bucăţii, ca şi scopul ei exemplificator, atîrnă de realizarea în adîncime şi în intensitate a vieţii ţăranului sărac. Observîndu-1 în clipa în care înseşi simbolurile vieţii devin catastrofe groaznice, Sahia a pătruns pînă în fund drama socială şi a evidenţiat-o în trăsături largi, halucinante.
O altă porţiune a realităţii sociale dinaintea celui de al doilea război mondial este cuprinsă în nuvela „Şomaj fără rasă": este vorba de diversiunea rasială sub forma sa antisemită, organizată-de burghezie în scopul de a încerca să spargă unitatea oamenilor muncii loviţi din ce în ce mai groaznic de plăgile capitalismului. Eroii sînt Leib Goldenberg, fost negustoraş de cartier, falit, muritor de foame, şi Hara-lambie Oanţă, fost umil funcţionar de origină rurală; într-un cuvînt, personaje amorfe, de pe treapta ceamai de jos a micii burghezii. Căutînd cu disperare mijloace de existenţă, li se propune funcţia degradantă de măscărici pentru reclama unor magazine comerciale. Ambii acceptă propunerea, dar simţindu-se decăzuţi din demnitatea lor mic-burgheză, ei încep să se ascundă unul de altul, prietenia lor altădată trainică se destramă, şi această ruptură ia, în spiritul lui Leib Goldenberg explicaţia antisemitismului. întîmplarea-i face să se întîlnească faţă în. faţă ca angajaţi ai aceluiaş magazin. înstrăinarea lor îşi găseşte astfel explicaţia şi prietenia se reînoieşte în lumina experienţei care dovedeşte aberaţia antisemitismului şi necesitatea solidarităţii tuturor celor exploataţi. Elementul de originalitate al acestei nuvele constă în alegerea eroilor din lumea mic-burgheză, acea lume a meseriaşilor, micilor negustori, umililor funcţionari particulari care a fost cumplit lovită de criză, aşa cum ţi-am spus mai de mult. Tribulaţiile celor doi dezrădăcinaţi sociali sînt de o mare rezonanţă umană, întreaga desfăşurare a nuvelei, bogată în fapte de viaţă, este de o simplitate şi de un firesc desăvîrşit, iar caracterele eroilor, despre care vom mai vorbi atunci cînd vom cerceta realizarea personajelor, de o autenticitate fără stridenţe.
Tot problemei antisemitismului, de astă dată îmbrăcat în haina şovinismului militar
ALEXANDRU SAHIA, - AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN
201
şi războinic, îi este consacrată nuvela „Execuţia din primăvară". Subiectul nuvelei este simplu, iar tema aminteşte pe „Iţic Strul dezertor" al lui Liviu Rebreanu, ceea ce nu dovedeşte decît vîrsta apreciabilă a practicilor criminale ale burgheziei militariste. Soldatul Isidor Abramovici este condamnat la moarte şi executat în timp de război, pe baza unei înscenări oribile, al cărei instrument, pînă la un punct, par să fie naivele şi duioasele testimonii ale soldatului ţăran Raţă Ion. In clipa execuţiei, cei doi au o ultimă convorbire în care ţîşneşte sentimentul reciproc şi profund, dar obscur, al unei frăţii indestructibile. Eu îmi îngădui să cred că prin rapida desfăşurare a stărilor sufleteşti, prin individualizarea puternică a eroilor, prin scoaterea în evidenţă a grozăviei faptelor, nuvela lui Sahia este superioară nuvelei lui Rebreanu. In orice caz, eu cred că ea constituie culmea creaţiei literare a lui Sahia. Dar pînă vom dovedi aceasta să reţinem ideea că Sahia a cercetat problema antisemitismului sub formele ei cele mai grave, şi că în „Execuţia din primăvară" antisemitismul e demascat ca instrument de război, aşa cum în „Şomaj fără rasă" fusese demascat ca instrument de diversiune socială. Astfel, Sahia combătea dintr-odată două din caracterele fundamentale ale fascismului, căutînd în acelaş timp să deschidă ochii, printr-un exemplu de sguduitoare valoare umană, tuturor celora care se mai înşelau asupra scopurilor fascismului şi care, vai, erau primele victime.
Războiul fiind însoţitorul inevitabil al fascismului, armata devenise în epoca aceea instituţia cea mai importantă a statului. Iar armata de atunci era după chipul şi asemănarea^fascismului. Spiritul ei era agresiv, şovin şi antipopular. Servind şi apărînd burghezia, ofiţerimea cultiva un dispreţ medieval pentru om şi cetăţean, şi o ură feroce faţă de orice afirmare de demnitate umană sau dreptate socială. De aceea, trecerea obligatorie prin stagiul militar, prin care începea viaţa cetăţenească a individului, constituia cea mai penibilă încercare; sentimentul general era acela că viaţa incepe cu doi ani de puşcărie; şi existenţa, mai ales a ţăranilor şi muncitorilor, era apăsată, tur-
burată, modificată într-un chip chinuitor şi nedefinit, întîi de aşteptarea celor doi ani, apoi de amintirea lor. Armata îşi afirma de altfel existenţa în mod din ce în ce mai insolent, în toate domeniile vieţii: în politică, în cultură, în şcoală. Umbra militarismului, a unui militarism de cel mai vulgar tip prusac înăbuşea, enormă şi brutală, orice veleitate de existenţă „civilă". Militarismul era o realitate sălbatecă a acelor zile, şi lupta împotriva lui făcea parte integrantă din lupta împotriva fascismului. De aceea Sahia, care a cunoscut foarte bine armata, — întîi ca elev de liceu, apoi ca ostaş încorporat şi plimbat prin diferite unităţi disciplinare (asemenea lui Taras Sevcenco) ca „element periculos ordinei publice", —-a atacat în miezul ei această oribilă realitate care se învestmînta în cele mai sacre zorzoane, confiscînd pentru sine, în exclusivitate, noţiunea de „patrie". „Moartea tînărului cu termen redus" înfăţişează adevărul vieţii militare, şi acest adevăj e: mizerie şi teroare; rezultatul: moarte. Nelămurit dar puternic, sentimentul acesta începe să pătrundă conştiinţa mulţimii. Pe patul de suferinţă, soldatul primeşte de la mama sa o scrisoare, cu aceste rînduri teribile în simplitatea lor „... Am auzit că la armată se bate, că vă mănîncă păduchii şi mîncaţi numai mămăligă mucedă.
Mama lui Iliuţă a primit o depeşă de la regiment c-ar fi   murit prin spitaluri..."
Eroul nuvelei, Antonie Serdici, nu este un soldat din marea masă a cetăţenilor ţărani şi muncitori care făceau stagiul militar timp de doi ani sau trei ani, ci este ceea ce se numea atunci, cu o vocabulă comică, un „teterist", adică unul din intelectualii privilegiaţi, care, pe baza diplomei de bacalaureat, petrecea în cazărmile burgheziei numai un an. Aceşti intelectuali se recrutau în cea mai mare parte din fiii micii burghezii şi ai ţărănimii cu stare, căci un ţăran sărac sau un muncitor, cu greu putea spera, în şcoala burgheză, să ajungă pe culmea ameţitoare a bacalaureatului. Sahia şi-a ales un astfel de erou pentru a deschide ochii micii burghezii: în clipa în care armata devine sprijinul direct al fascismului războinic, instrument orb al intenţiilor agresive alemarii burghe-
202
RADU POPESCU
zii imperialiste,—spune el—soarta tuturor celorlalţi este egală şi aceeaşi, intelectualii trebuind să se vindece de iluziile patriotarde, de speranţa rîncedă a integrării în sînul burgheziei posedante, şi mai ales de individualismul lor inert şi funest. Iată de ce, la mormîntul lui Serdici, mort de Irig într-o cazarmă burgheză, memorialistul său strigă în numele unui tineret care se trezeşte la o nouă conştiinţă, adevărul: „Ce interesează hainele lui Serdici (tînărul fusese înmormîntat numai în cămaşe şi izmene, din lipsă de haine), sau coşciugul de aşchii? Aii auzit voi despre patrie? Despre steagurile patriei, despre plinea patriei, despre ororile şi crimele patriei?" Atacarea problemei militarismului în chiar esenţa sa, conferă nuvelei lui Sahia, în afară de toate celelalte calităţi ale sale, un loc durabil şi o fizionomie proprie în literatura noastră de denunţare a armatei burgheze.
„întoarcerea tatei din război" şi „Pe cîmpia de sînge a Mărăşeştilor" constituie un tot, şi deromţă războiul imperialist, ca o inspăimîntătoare apăsare asupra întregii lumi nevoiaşe, simple, muncitoare. Războiul imperialist, ca ameninţare neîncetată, ca lugubră amintire şi sîngeroasă perspectivă a lumii capitaliste, pîndea în acei ani ca Sfinxul la porţile Thebei, svîrlind asupra vieţii o lumină lividă.. Dacă victimele primului război imperialist sînt personificate în prima bucată de un umil profesor de liceu, cauza este că Sahia a vrut să atragă încă odată atenţia intelectualilor asupra răspunderii lor, şi chiar asupra riscurilor pe care le implică pentru ei prea îndelungata lor pasivitate. Dar trecînd în cîmpia de sînge a Mărăşeştilor, victimele nu mai au nume, nu mai au identitate şi stare socială. Un singur element distinctiv, rezultînd din opoziţia miilor de invalizi tăcuţi ca demagogul burghez care face, de pe tribună, propaganda noului război; recunoscînd în el pe reprezentantul marii burghezii imperialiste, al fascismului în mers spre un nou război, înţelegem că toţi ceilalţi, lumea victimelor, sînt laolaltă muncitori, ţărani, intelectuali şi mici burghezi, unificaţi într-o singură calitate: carne de tun, — reduşi la o singură trăsătură: „material, uman brut".
Figura tatălui întors de pe front cu un picior de lemn, este de o gravă semnificaţie simbolică: el nu crede că e pace, el nu se poate obişnui cu viaţa obişnuită din timp de pace. De aceea se comportă, din cînd în cînd, în sînul familiei, la şcoală, pe stradă, întocmai cum. se comporta pe front: strigă, ordonă  şi,   cuprins  de o spaimă animalică, o rupe la fugă şi se asvîrle pe burtă pentru a se apăra de imaginare obuze. E dus la ospiciu, apoi eliberat, nevindecabil.  O acomodare între cele două comportări pare să se stabilească, acompaniată   de   repetarea maniacală a întrebării:   „Credeţi  voi   lucrul acesta?... Aţi văzul voi pacea? Voi, cu ochii voştri?" E  un   personaj deosebit   de interesant, şi noi, comentatorii de azi, ne întrebăm în primul rînd: E într-adevăr nebun? Cînd 1 se înmînează decoraţiile, spune:,,—Prostii, Lisabelo!...  Ipocrizie.   Toate statele, auzi, toate statele şi-au decorat morţii, şi dacă milioanele de schelete ar reapărea acum., li s-ar agăţa de coaste cîte-o decoraţie şi-ar trebui să. moară a doua oară... de foame. Uite, e»~nu-mi mai recapăt catedra. Ce uşor este să dai în schimbul unei vieţi o jucărie..." E nebun acest om? Sau numai pare nebun, pentru că e un om care a pătruns prin  experienţă  personală  infamia războiului imperialist, care simte, care ştie că pacea imperialistă este precară, că repetarea catastrofei, în care omul simplu îşi dă viaţa în schimbul unei jucării, va fi inevitabilă atîta vreme cît lumea îşi păstrează aceleaşi condiţii de existenţă. Dacă mintea încă turbure a micii burghezii înconjurătoare nu pricepe avertismentul acestui om, adevărul lui este totuşi atît de puternic încît  e înregistrat de natură: „Eram singurii oameni în lot cîmpul. Dar mi se părea că fiecare pom, fiecare bulgăre, fiecare colţ de iarbă au văzut şi au închis în   ei goana   nebună   a talei din cîmp". Dar încă cineva păstrează amintirea acestei lecţii a „nebunului": copilul său, generaţia următoare, care va veni în persoana autorului să confrunte amintirile copilăriei pe cîmpia Mărăşeştilor.  Generaţia aceasta, care ascultînd cuvîntul Partidului avea să ducă lupta antifascistă şi antirăzboinică are, pe locul masacrului, revelaţia injustiţiei şi grozăviei războiului. Toate i le strigă, toate
ALEXANDRU SAHIA. - AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN 203
i le dovedesc. De la invalidul care declară: „Sub noi putrezesc, de 18 ani, să vă intre în cap, de 18 ani, resturile celor care au luptat la Mărăşeşti. In satele lor i-aşteaptă de 18 ani în şir nevestele, cîrdul de copii, casa, vitele, pămînlul. Şi ei nu s-au mai întors", pînă la natura sărăcită, care păs-strează urma războiului ca pe un groaznic memento: „Fire de rugi şi rochia rîndunicii işi tîrăsc cu trudă vrejurile printre bulgării uscaţi. Ochii boului nu pot să reziste acestui cîmp în care colţul cel mai. mărunt de viaţă se înalţă doar pentru scurtă vreme.
„Ţoale florile şi toată verdeaţa lui n-au mirosul şi frăgezimea adevăratelor ierburi. Undeva, în dosul petalelor sau în inima polenului, floarea din această cîmpie trebuie să aibă pata negrului de doliu". Sau hohotul cutremurător al pămîntului însuşi: „Se aude iarăşi un plînset. dar un plînset înfundat, care vine parcă din inima pămîntului."
Cu o ciudată natură rănită, cu vocile grave ale mormintelor, cu oamenii ciopârţiţi care foiesc într-o agitaţie halucinantă, această viziune infernală a războiului de după război, este de un. irezistibil efect literar şi de o eficacitate maximă. Ideea că lupta împotriva războiului trebuie să fie opera comună şi indispensabilă a tuturor oamenilor simpli, idee care ne-a devenit ;ţzi atît de familiară, a căpătat atunci o strălucită afirmare prin aceste două nuvele.
Gherlaş, eroul nuvelei „Moartea înghi-ţitorului de săbii", a fost o mare vedetă internaţională a circului şi music-hallului. El a cunoscut o glorie ce s-a dovedit efemeră, deoarece setea de senzaţional, expresie a mercantilismului artistic burghez, 1-a eliminat din rîndul „stelelor" cu renume.
Acum este un artist ambulant, în permanent turneu cu căruţa, prin sate, unde mai găseşte încă graţie în faţa naivului public rural. Numărul său de senzaţie este înghiţirea săbiilor. Intr-unul din aceste popasuri, Gherlaş este acuzat de şarlatanie de către plutonierul de jandarmi, şi publicul, pînă atunci binevoitor, îi devine, sub îndemnul acestuia, ostil. Somat, pentru ^ovadă de onestitate artistică „să înghită baioneta plutonierului". Gherlaş execută
şi acest ultim tur de forţă, după care se prăbuşeşte mort. „Moartea înghiţitorului de săbii" este requiemul artei şi al artistului într-o societate mînată de interes meschin şi lipsită de ideal, dominată de bruta militară, simbol ea însăşi al teroarei sociale şi spirituale, personaj prevestitor al obscurantismului burghezo-fascist.
Cu aceasta am epuizat tematica nuvelisticei lui Sahia. Cred că în zadar ai căuta în istoria acelei vremi o altă temă fundamentală a existenţei sociale, absentă din volumul lui. Cele nouă nuvele reprezintă nouă momente esenţiale ale vieţii societăţii româneşti dintre 1930 şi 1940, ca nouă bătăi de clopot semnalizând trecerea acestei societăţi prin porţile principale ale drumului său istoric. E o operă de chintesenţă.
★
După cuprindere, trebuie să notăm o a doua calitate profundă, determinantă, excepţională: concentrarea. Dacă ân nouă nuvele el a izbutit să îmbrăţişeze toate marile probleme ale vieţii sociale dintre cele două războaie, a izbutit în acelaşi timp să concentreze în ele subiectul unor dezvoltări literare care depăşesc cu mult proporţiile genului adoptat de el, realizat de altfel în formele cele mai puţin întinse.
Concentrarea maximă a subiectului, simplificarea descripţiei pînă la limita indispensabilă, are o cauză care nu e greu de bănuit: Sahia a scris toate aceste nuvele în focul luptei zilnice, scopul lor era să trezească şi să mobilizeze la lupta antifascistă şi la campania de apărare a păcii; era deci necesar ca ele să apară, şi anume să apară în presa şi rcvisLele periodice care duceau această campanie. De aceea ele au, cum ţi-am spus, proporţiile publicisticei. Dar măestria scriitoricească dezvoltată atît de timpuriu 1-a făcut să reducă bogatul lui material de fapte şi idei, fără ca prin aceasta adevărul imaginii, autenticitatea faptului şi valoarea emoţiei să piardă cîtuşi de puţin din intensitatea lor creatoare. Sahia n-a fost singurul artist care a supus creaţia lui acestor concentrări, acestor simplificări dictate de iureşul şi viteza bătăliei. El este, artisticeşte mai ales, contemporan cu Kăthe Kolwitz, animatoare a luptei ma-
204
RADU POPESCU
selor prin cîteva linii magistrale, şi cu Henri Barbusse, cu care are, ca om şi ca scriitor, atîtea trăsături comune.
Aşa dar, cuprindere vastă, concentrare maximă, surprinzătoare. Iată calităţi majore ale literaturii lui Sahia.
S-a spus, s-a spus mai ales pe vremuri, că nuvela exclude analizele sufleteşti minuţioase, explorările adînci, stările interioare complicate, ea cuprinzînd din om numai atît cît este necesar pentru dezvoltarea şi dezlegarea unui episod epic limitat. Multe din cîte s-au spus s-au uitat, s-au dovedit caduce, infirmate de experienţa creaţiei. In ce priveşte literatura realistă, Sahia a dat una din cele mai serioase des-minţiri unor asemenea legi şi catalogări. In afară de faptul pe care l-am afirmat mai sus că în nuvelele lui sînt concentrate tot atîtea romane, omul însuşi se înfăţişează complex, viu, neciopîrţit. Căci omul este posesorul unei unităţi psiho-morale de nezdruncinat, care se exprimă integralîn fiecare act al vieţii, punînd pecetea ei pe fiecare gest, pe fiecare reacţiune, în fiecare detaliu al existenţei. Dacă scriitorul cunoaşte elementele constitutive ale acestui complex interior, care sînt totdeauna ale unei clase, ale unui mediu, al unui anumit stadiu de evoluţie socială, — el va putea oricînd să înfăţişeze un om esenţial, adevărat, chiar în cadrul unor portretizări rapide, chiar în condiţiile unei acţiuni limitate.
Sahia a înfăţişat viaţa sufletească a unor oameni în neîncetată mişcare, şi anume antrenaţi în acţiuni care reprezintă înfruntarea maximă a forţelor sociale. E în joc destinul lor, o hotărîre decisivă e iminentă. Sînt clipele încordării maxime ale vieţii, ba chiar, de multe ori, clipele unei încordări şi mai teribile încă, aceea a despărţirii de viaţă.
După cum acţiunea neîncetată solicită încordarea supremă a muşchilor, — omul munceşte, atacă, se apără, într-un cuvînt luptă — scopul ei pretinde mobilizarea tuturor resorturilor interioare. Conştiinţa cunoaşte şi ea momente de încordare, întocmai ca şi muşchii, şi această încordare scoate în evidenţă trăsăturile de caracter specifice ale omului ca într-o planşă anatomică. Tot ce e constitutiv, esenţial, profund, se manifestă deplin, la lumină,
şi se lasă observat cu precizie de cel care a ştiut să declanşeze acest proces.
Eroii lui Sahia sînt observaţi nu numai în momentul acţiunii, dar şi în colectivitatea celor cu care acţionează împreună sau cu care se găsesc în conflict.
Alegînd încadrarea în acţiune şi în masă drept criterii determinante în descoperirea psihologică a personajelor, Sahia nu s-a înşelat de loc, căci aceste criterii se dovedesc extrem de fecunde, singurele fecunde. In lumina lor, personajele capătă nu numai variaţia individualităţii proprii, dar şi un caracter de adevăr, de autenticitate, de umanitate pe care nu mulţi scriitori au izbutit să-l realizeze. Liricul visător Bozan, sobrul Filip şi pateticul Rogoz, - Mihail, tăcut şi lucid precum şi frămîntatul, nerăbdătorul Simion, constituie începutul unei galerii de tipuri muncitoreşti, a căror complexitate, preciziune şi forţă de adevăr — trebuie s-o declar, plin de regret — nu o văd încă egalată în epica noastră actuală.
Desigur că principala cauză a reuşitei nuvelelor lui Sahia trebuie căutată în faptul că -el a cunoscut perfect, direct, muncitorimea, viaţa ei de toate zilele, acţiunile ei profesionale şi politice. Aici şi-au dat ultimele roade, cele mai bune, neîncetatele anchete reportericeşti, nenumăratele seri de sfat cu muncitorii, faimoasele carnete de notiţe şi arhiva de scrisori despre care ţi-am vorbit, şi mai ales propria lui activitate de luptător politic, care era condiţionată în spiritul lui de identificarea cît mai deplină cu ideologia şi conştiinţa clasei muncitoare. Contactul cu realitatea, observarea vieţii, numai ele fac posibilă realizarea literară a unor oameni vii, diferenţiaţi, individualizaţi. Dar asupra acestui atît de variat material omenesc, Sahia a lucrat cu un talent şi cu o intuiţie artistică remarcabilă din toate punctele de vedere.
Cu cît conştiinţa de clasă este mai puţin dezvoltată, cu atît eroii lui Sahia sînt reduşi la o mai mare singurătate umană şi sufletească, implicit la o mai redusă înţelegere a faptei la care participă, la o mai mică putere de apărare. Astfel, pe trepte deosebite, descendenjte faţă de stadiul conştiinţei muncitoreşti, ne
ALEXANDRU SAHIA, - AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN 205
apar ţăranul sărac Petre Măgăun, cei doi şomeri, foşti mici burghezi pe cale de proletarizare, Leib Goldenberg şi Oanţă, soldatul Izidor Abramovici şi soldatul Raţă, şi aşa mai departe. Treapta cea mai ne-, fericită a singurătăţii sufleteşti, a abandonării totale a omului, o reprezintă Gherlaş, înghiţitorul de săbii.
In nuvelele lui Sahia, Gherlaş reprezintă, cum am spus, singurătatea morală absolută în faţa societăţii decăzute, şi un al doilea caz atît de tragic în această direcţie nugăsim. Dar Sahia a scris şi publicat în anul 1932 o nuvelă care se numeşte „Vrabia". Eroii sînt un student şi o studentă care, în lipsa unor potrivite şi onorabile mijloace de studiu, s-au obişnuit să studieze anatomia pe propriile lor trupuri, pe care în clipa lecţiei înseamnau organele, muşchii, ţesăturile, cu cretă albastră. In scurt timp, fiecare din ei e tatuat din cap pînă în picioare, nemai înfăţişînd decît un trup parcelat cu cretă, ciudată şi zadarnică hartă anatomică. O firească svîcnire tinerească îi îndeamnă într-o zi spre dragoste.  De ambele  părţi,  încercarea se dovedeşte o spaimă şi un eşec dezgustător, în urma căruia fiecare din ei rămîne singur în amurgul deprimant, sfîşietor, al unei zile de toamnă. Aceasta e acţiunea nuvelei, care-şi trage titlul de la soarta unei vrăbii decapitate şi jumulite de tînăra studentă, în golul clipei de aşteptare care precede lecţia decisivă, din maşinală înclinaţie spre disecţie. Sensul nuvelei nu e greu de ghicit. In'lumea şi în morala burgheză, omul este redus la un complex de organe utile, forme anatomice şi reacţiuni fiziologice, dar cu desăvârşire „golit de substanţa sa umană" (după expresia lui Marxîntr-una din „Scrisorile către Kugelmân"); el nu mai e capabil de a se înălţa şi de a trăi cu puritate şi plenitudine nici măcar sentimentul atît de firesc, atît de uman, al dragostei. „Vrabia" este moartea iubirii în societatea burgheză. Cred că e interesant să-ţi precizez că „Vrabia " a apărutîn revista lunară „Azi", numărul pe aprilie 1932. Aprilie 1932! Data   apariţiei „Veacului Nou". Interesantă şi de loc întâmplătoare coincidenţă! In clipa în care se avînta spre apriga bătălie socială, Sahia adresa un lucid adio măreţului sentiment decapitat,
a cărui imitaţie grosolană şi trivială începea să umple paginile literaturii erotice burgheze.
Dacă, deci, am considera conştiinţa de clasă ca pe un centru solar al psihologiei individuale, putem afirma că diminuarea treptată a acestei conştiinţe atrage o sărăcire a vieţii sufleteşti. Elisabeta Gălăciuc — un exemplar din miile de femei din popor purtînd în firea ei pecetea a ani de exploatare — nu pricepe nimic din condiţiunile în care se pregăteşte şi se desfăşoară în-mormîntarea soţului său, şi deci nu participă nici cu mintea, nici cu sufletul, ia acţiunea măreaţă a tovarăşilor lui de muncă. Toată activitatea ei sufletească se reduce la solicitarea monotonă a ceremoniei religioase: „Auziţi, tovarăşilor, strigă din cînd în cînd vocea aproape stinsă,   ne trebuie preot, nu vreau fără preot". Prezenţa masei muncitoreşti nu-i trezeşte sentimentul impresionant, bogat, al solidarităţii proletare: ea  „priveşte prostită gloata de oameni din jurul ei". In general, ea nu înţelege nimic, şi reacţiunea ei este de o dureroasă monotonie: „Plînge în neştire, prosteşte", „ţipă, ţipă în neştire", „priveşte prostită", „Elisabeta plînge", „nu spune nimic", „se ridică de jos absentă", „nu-şi mai dă seama de nimic". Prin toată această închircire sufletească răzbate din cînd în cînd, violent dar tot atît de monoton, instinctul matern:   „ — Copiii,   aveţi   grife  de copii, sînt  copiii lui Gălăciuc"—şi mai departe: „Vă e foame, spune ea, ştiu, aşteptaţi, nu mai e mult. Şi judecă cu mintea ei cum are să le aslîmpere foamea." E prima^ şi ultima oară în tot cursul nuvelei cînd Elisabeta Gălăciuc dă dovada unei activităţi spirituale. Sărăcia sufletească a Elisa-betei Gălăciuc apare şi mai categorică prin contrastul cu conştiinţa de clasă a muncitorilor care o înconjoară şi cu care se află într-un neîncetat şi patetic dialog. La cererile ei de a se chema un popă: „ — Sigur, răspunde, cineva (subl. n) ca s-o liniştească, ne va întîmpina în drum, fii liniştită. Dar nimeni nu s-a gîndit la un asemenea lucra.
Un popă, şi desigur un popă gras... Ce rost şi-ar fi avut o burtă îmbuibată peste măsură,   între  hamalii  ăştia  deşălaţi de
206
RADU POPESCU
muncă____ De doi ani, portul îşi înmormântează morţii fără popă)
Aşa, convoiul numai din muncitori, văduvă şi copii, arată demn. Numai femeile subjugate superstiţiilor mai doresc preotul, dar ele nu sînt ascultate". Iată cum răspunde conştiinţa înaintată a muncitorimii în timp ce convoiul face primii paşi pe drumul ce duce spre luptă, glasului rătăcit, şovăelnic, pierdut, al celui care n-a păşit încă pragul solidarităţii spirituale a proletariatului.
Incertitudinea vieţii interioare, lipsită de sprijinul solid şi fecund al conştiinţei luminate, se manifestă în mod simi-lar şi la Izidor Abramovici, soldat romîn executat, în urma unei înscenări oribile, într-o primăvară de război. Acesta nu arată prin nimic că. înţelege mecanismul social a cărui victimă cade, şi care este odioasa şi banala diversiune rasială. De aceea, dominat în general de o stupoare brută în faţa nedreptăţii care i se face, şi uneori de o frică aproape animală, singurele lui reacţii " sufleteşti sînt contradictorii şi incoherente, incapabile, să ducă pînă la fapt, adică pînă la o apărare oarecare sau la o valorificare de ordin ideal a sacrificiului. Astfel, el caută cu desperare o afirmare a presentimentelor lui obscure, din ochii străini ai furierului. La acuzaţia cinică a colonelului: „ — Eşti trădător, soldat Abramovici, eşti trădător!"'. „Soldatul sări un pas înapoi — îngrozit". Apoi, continuînd să stea drepţi, cu mîna pe vipuşcă, e ispitit de gînduri îndrăzneţe dar absurde: „Dacă aş sări acum pe masă şi i-aşi plesni cu vîrfurile bocancilor muchiile capului?"... sau: „Dacă aş intra sub birou şi înăllîndu-mă cu el în spate m-aş prăbuşi, răsturnîndu-l sub mine?...", rezultatul acestor gînduri fiind: „lipi nervos palmele de vipuşca pantalonilor..." pentru ca numai după cîteva secunde să se arunce în genunchi spre a strînge de pe jos hîrtiile răvăşite de gestul enervat al ofiţerului. Cînd acesta dă ordin să fie dus la închisoare, şi în clipa aceea el a înţeles soarta care îl aşteaptă, „Abramovici ţipa într-una, fără nici o măsură, înnebunit: „Pentru ce, pentru ce"... Manifestările lui ulterioare cele mai energice exprimă aceeaşi enormă dezorientare sufletească, aceeaşi nedumerire omorîtoare
în faţa dezlănţuirii mecanismului social: „ordin, ce e acela ordin?..." sau: „Cîte ordine vor fi existînd pe lumea aceasta?"... Şi mai departe: „De ce mă executaţi? Ce-am făcut? Dumneata ştii?" cu adaosul enorm: „Ştie cineva"? Şi, în sfîrşit, aproape în ultima clipă, adresîndu-se tovarăşului de o noapte, acum unul din ce douăzeci şi unu ai plutonului de execuţie: „Tu ştii ceva, camarade Raţă?" Izidor Abramovici este, „funcţionar, contabil la o fabrică de spirt", un om pentru care „secretele" mecanismului căruia îi cade victimă, sînt încă necunoscute. Ca şi Elisabeta Gălăciuc, el reprezintă o conştiinţă înapoiată, nedezvoltată pe plan social şi colectiv, una din acele conştiinţe destul de numeroase încă în epoca în care a scris Sahia.
Desigur că nu astfel, ca nişte inşi care acceptă resemnaţi loviturile soartei, vor reacţiona muncitorii cu conştiinţa înaintată, muncitorimea întreagă care reprezintă cea mai dezvoltată, cea mai cuprinzătoare conştiinţă a epocii. Pentru a sprijini revendicarea unui singur tovarăş de muncă, accidentat, toţi muncitorii sînt gata să lupte pînă la sacrificiul suprem. Cînd cineva anunţă în „Uzina vie" că direcţia uzinei va chema poliţia: „Nu face nimic, răspunse Rogoz, un muncitor cu faţa subţire, cu părul răvăşit". Iar cînd apar soldaţii, purtători ai ordinului de execuţie, ca şi în cazul lui Izidor Abramovici: „Vine armata, strigă Rogoz, dar lucrul acesta nu spune nimic. Nu vom părăsi curtea şi nici în uzină n-are să intre nimeni." Iar Mihail, din „Revoltă în port", exprimă în numele tuturor, ho-tărîrea calmă de a înfrunta orice forţe ostile, întrebuinţînd aproape aceleaşi cuvinte: „Prietenă Elisabeta. îţi înţelegem, disperarea. Trebuie însă să te slăpîneşli. Nenorocirea care a căzut peste capul tău poale să cadă peste soţia oricărui muncitor. Acum îţi aducem o veste şi mai tristă. Cei. patru tovarăşi care au mers să trateze cu stăpînul n-au putut să obţină încuviinţarea de a însoţi pe Gălăciuc pînă la mor-mînt. Dar asta nu înseamnă nimic. Noi nu le vom lăsa singură. Te rugăm însă să ai toată încrederea". Apoi ei se îndreaptă în mod deliberat spre ciocnirea cu armata, şi
ALEXANDRU SAHIA, — AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN
207
hotărîrea aceasta capătă proporţii nemaipomenite de curaj, de voinţă, de generozitate, căci dacă în „Uzina vie" prilejul imediat al luptei era o proteză pentru un invalid al muncii, de data aceasta e vorba numai de ultimul drum al unui cadavru. Dar muncitorimea pătrunsă de spirit de clasă, conştientă de menirea ei istorică, vede dincolo de aceste obiective neînsemnate un ţel suprem, un ţel unanim, spre care lupta este singurul drum: „Muncitorii sînt înconjuraţi din toate părţile. Mihail însă continuă să strige —: Nu părăsiţi, şoseaua,   aşa,   înaintaţi. ■■"
Unirea într-un sentiment fundamental sau lipsa conştiinţei solidare a destinului istoric, determină deci caracterul 'relaţiilor între oameni şi subliniază alcătuirea lor individuală, drama umană a fiecăruia. Leib Goldenberg şi Oanţă, prieteni vechi, încep să se înstrăineze unul de altul tocmai în momentul în care greutăţile vieţii, şomajul necruţător, ar fi trebuit să-i alăture într-o comuniune sufletească activă, în încercarea de a înţelege împreună situaţia lor socială. Mizeriile lor comune devin secrete personale impenetrabile, păzite cu arţag, aproape cu duşmănie: cei doi fug unul de altul, scufundîndu-se într-o singurătate tragică, fără ieşire. „Dar nu mi-ai spus ce ocupaţie ţi-ai găsit?" îl întreabă Leib pe Haralambie. „Ce te interesează pe line? izbucneşte Haralambie Oanţă. Mă priveşte pe mine şi n-am să-ţi dau cont..." iar mai departe: „N-am să te întreb niciodată. Şi să nu-mi spui, că nu mă interesează!..." Concluzia lui Leib este în ordinea realului: „Şi Haralambie a devenit un antisemit!" Sămînţa hidoasă a diversiunii se arată în haotica viaţă interioară a micului-burghez. Cînd Leib găseşte o ocupaţie de măscărici la uşa comerţului capitalist, lucrurile se repetă aproape identic: „Mă ocup cu un fel de reclamă" declară Leib.
— „Reclamă?   întrebă   Oanţă surprins.
— Da, aşa ceva.
Goldenberg se sperie la gîndul că vecinul lui ar putea să-i afle noua ocupaţie...
— Faci reclamă mergînd sau de pe loc?
— Ce vrei să spui?
— Pe mine reclama m-a interesai întot-
deauna, încercă Oanţă să-i explice, vădit încurcat"... etc.
Acest joc de-a v-aţi ascunselea a doi şomeri care se vor întîlni în uşa aceluiaşi magazin făcînd pe paiaţele capitalismului, are un aspect de un tragic profund, căci el nu este decît o formă a unei fugi de sine însuşi a omului lipsit de conştiinţa solidarităţii în lupta de clasă. Ei sînt oameni cu puternice resturi individualiste, cu mentalitate şi pudoare mic burgheză, pe care numai forţa implacabilă a faptelor îi va sili să deschidă ochii, să se recunoască fraţi, şi solidari, şi să exprime acest lucru în convorbirea finală:
„Merseră unul lîngă altul, cu inimile trezite şi luminate.
— Acuma ştiu, vorbi Goldenberg tîrziu. Ştiu de ce te supărat pe mine. Credeam că mă urăşti fiindcă sînt evreu. Ai venit la înmormintarea lui Simon şi pe urm.ă n-am. mai ştiut ce să cred...
Haralambie răspunse tîrziu:
— Iţi înţelegeam teama, Leib. M-am gîndit şi eu la asta- Am lăsat însă să mă crezi aşa decît să fiu descoperit. Acum, ai. aflat toiul, şi de lămurire nu mai ai nevoie... Dar cum aş putea eu să te urăsc pentru că eşti evreu? N-aş mai avea nici timpul pentru răutatea asta... Nu suferi şi tu cît mine? Nu ne bălăcim, în aceeaşi apămurdară. a mizeriei? Ura asta, Leib, este tot o născocire  a   bogaţilor!..."
Realitatea socială a apropiat în. si'îrşit pe cei doi oameni, prin bîjbîieli îndelungate, după refuzuri încăpăţînate, la capătul unor suferinţe cu atît mai mari cu cît au fost trăite în singurătate: diversiunea rasială e lichidată. Ultimele rînduri ale nuvelei: „Noaptea era caldă. Crăpau mugurii liliecilor şi. mirosea în aerul mahalalei a rod. Se trecea de fapt pragul iernii, către tinereţea unei primăveri adevărate", anunţă zarea, depărtată încă, a unei lumi noi, al cărei prag îl constituie hotărîrea şi puterea oamenilor de a vedea limpede în procesul social.
Cît de simplă, de măreaţă şi de emoţionantă apare comuniunea sufletească a muncitorilor, oameni cu. sufletul deschis, oameni strîns uniţi pe toate planurile existenţei, totdeauna tovarăşi. Iată-1 pe Filip din „Uzina vie", aplecîndu-se   asupra vieţii
208
RADU POPESCU
familiale a lui Bozan, şi în acelaşi timp dezvăluindu-i-o pe a lui, într-o patetică împărtăşire a tuturor greutăţilor pe care le duc pe umerii lor puternici:
„ — Tovarăşe Bozan, te-am auzit adeseori povestind prin fabrică, despre cei trei-patru copii ai dumitale cu poftă de şerpi după lapte, l-ai săturat vreodată ?...
— Nu te înţeleg, tovarăşe Filip.
— Ei, nu mă înţelegi. Acum cîteva zile vorbeai lîngă cuptoare despre şerpişorii dumitale, care te-au înnebunit cu atîta lapte..."
Şi mai departe, tot Filip:
„ — Ascultă, tovarăşe Bozan. Vei vedea, am să-ţi spun. M-am gîndit la mine, la mine cînd eram mic. De cîte ori tata se întorcea de la oraş, aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părţi, după numărul fraţilor şi surorilor mele. Lucrul acesta se petrecea de cîteva ori pe an. îmi reamintesc cum mîncam bucăţica aceea de pîine. Lingeam fiecare fărîmilură şi niciodată nu mă săturam. îmi spuneam: „să am eu o jimblă întreagă" şi toată copilăria n-am avut-o. Acum te-am auzit pomenind ceva despre mama ta, despre sat şi nu ştiu cum mi-au venit în cap copiii tăi nesăţioşi după lapte, poate ca mine atunci, după jimblă. Şi le-am întrebat: i-ai săturat vreodată?"
Bozan lăsă capul în jos asemenea unui vinovat care-şi mărturiseşte fapta.
„— Nu, nu i-am săturat! Le-am făcut în schimb nişte castroane mari de tablă şi ei se bucură pentru că sînt mari. Nu le-am văzut pline niciodată.
— Eu credeam că-i saturi!
— Nu, este aşa, la fel cu jimbla dumitale.
Şi Filip, însoţit de Bozan, a intrat în fabrică."
Mă aflu din nou copleşit de bogăţia de idei, imagini şi atmosferă a acestui pasaj, neştiind ce să pun în evidenţă mai întîi. Pornisem să subliniez contrastul dintre viaţa sufleteascăîmbucătăţită, şovăielnică, aproape oarbă, a unora dintre eroii lui Sahia, şi viaţa sufletească de neîncetată comuniune, de bogată eflorescentă, de înţelegere şi asistenţă reciprocă în suferinţă a muncitorilor cu conştiinţa înaintată. Pârtiei-
pînd cu atîta intensitate la suferinţele paterne ale lui Bozan, care, neputîndu-si sătura „şerpişorii" a recurs la soluţia, de o sfîşietoare ingeniozitate, a castroanelor mari pentru a crea iluzia de lapte mult, e natural ca Filip să-şi rişte viaţa pentru a-1 salva pe acesta din valurile de plumb topit, apoi să şi-o rişte iarăşi, poate chiar să moară (căci nuvela nu spune care e soarta lui Filip în ciocnirea cu armata), pentru a obţine despăgubirile pe care tovarăşul său accidentat are dreptul să le pretindă de la patron. Sînt manifestări pe planuri deosebite, ale aceluiaş sentiment uriaş care exprimă vastul suflet proletar.
Dar din citatul nostru ies în evidenţă multe alte trăsături ale talentului lui Sahia de a crea oameni şi viaţă. Prin două, trei fraze, uneori doar prin cîteva cuvinte, el e capabil să cheme la existenţă realităţi întinse şi complicate. De pildă, viaţa de crîncenă mizerie a poporului sub exploatarea capitalistă se relevă în toată grozăvia ei prin ceea ce am putea numi, în acest pasaj, momentul jimblei şi momentul laptelui.
Dar aci mai găsim ceva: o trăsătură proprie lui Sahia, de a crea anumite fiinţe care nu participă de loc la acţiunea epică, de o prezenţă cu totul efemeră, de cele mai multe ori numai evocată, uneori chiar lipsită de nume omeneşti. Sînt, aceste fiinţe, aproape nişte abstracţiuni, şi care totuşi se înrădăcinează în atmosfera nuvelei, determină în bună măsură configuraţia celorlalţi eroi, a eroilor activi, şi care, lipsite aproape cu desăvîrşire de existenţă materială, se afirmă în povestire şi durează în memorie ca nişte proecţii ale unei lumi din afara cadrului limitat al operei. Geneza acestor ciudate personaje constă în identificarea lor cu o trăsătură precisă, caracteristică şi pregnantă, care. acoperă restul şi absoarbe toate detaliile necesare portretului obişnuit. Astfel sînt aceşti copii ai lui Bozan, de care se vorbeşte în dialogul citat mai sus, şi care, pornind de la setea lor de lapte niciodată satisfăcută, comparată cu a şerpilor devin „şerpişorii". Nimic nu este mai turburător din punct de vedere literar, decît faptul că întreaga atmosferă a nuvelei începe să fie impregnată de prezenţa acestor ciudate fiinţe
ALEXANDRU SAHIA, — AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN
209
despre care nu ştim nimic altceva: nici ce nume poarLă, nici ce vîrslă au, nici cum arată. Şi totuşi, după ce în cursul unui scurt dialog, copiii au fost numiţi de cîteva ori, întreaga existenţă a lui-Bozan este încadrată de ei, accidentul lui capătă o rezonanţă imensă prin acţiunea lor neîncetată în spiritul cititorului, în sfîrşit, moartea lui devine încă şi mai cumplită, mai inadmisibilă, mai monstruoasă, prin realitatea ei impalpabilă dar tenace. Ei planează fără încetare pe deasupra „Uzinei vii", şi,în clipa deslegării maxime, a morţii, apar ţin în d în mînă castroanele lor de tablă niciodată pline.
Acelaşi lucru se întîmpla cu cei doi copii ai Elisabetei Gălăciuc, despre care povestitorul declară concis că se numesc Avram şi Marcu, şi că sînt „blonzi şi supli'1. Numaidecît cei doi copii îşi pierd rudimentul de identitate pe care li-1 conferise numele, pentru a deveni în tot cursul acţiunii, „blonzii". Dar abia atunci, ca prin înlăturarea unui obstacol, ei încep să capete o existenţă majoră, care are doar un punct de plecare, culoarea părului infantil, şi nici o limită. De-a lungul drumului tragic parcurs de tatăl lor mort, înainte spre mormîntul care-i e refuzat, înapoi spre portul unde şi-a găsit moartea, „blonzii" dau poate cea mai tragică notă a acestui convoi funebru rătăcitor. . „Şerpişorii" şi „blonzii" au o stranie putere. Chipul lor este nedefinit, dar prezenţa lor este în acelaşi timp imponderabilă şi apăsătoare. De tumultul luptelor de atunci, „şerpişorii" şi „blonzii" rămîn nedespărţiţi, invizibili şi fluizi, purtîndu-şi castroanele de tablă sau agă-ţîndu-se înspăimântaţi de fustele mamei lor.
In opera lui Sahia trebuie urmărit omul, căci scriitorul însuşi n-a urmărit altceva. Sahia nu contemplă natura, care o aproape absentă din bucăţile lui, nu fixează şi nu descrie decorul acţiunii dincolo de indicaţiile absolut necesare înţelegerii faptelor, nu face nici măcar un portret fizic mai amănunţit al personajelor, căci acesta ar presupune o staţionare, un moment de repaus. Nu „în fugă", ci pentru că atît este absolut necesar, el ne relevă din înfăţişarea fizică a fiecărui erou cîteva trăsături menite să-l distingă precis în
ansamblul uman şi apte să ajute la dezvoltarea bogată a portretului moral. Astfel, despre Bozan aflăm numai că e „slăbănog", cu obrajii „supţi", în timp ce Filip e „masiv, cu muşchii reliefaţi puternic" şi „ras în cap", iar Rogoz ne este arătat „cu faţa subţire, cu părul răvăşit". Uneori nici nu le vedem figura, personajul fiind văzut din spate, ca în cazul lui Mihail care c „înalt, cu spatele lat şi braţe vîn-joase." Alteori personajul este cuprins într-un portret colectiv, fără caractere somatice, cum e cazul soldatului Raţă, pe care totuşi îl vedem mult mai bine amestecat între „soldaţi, asemenea miilor de pe front: slabi, deşiraţi, rupţi, cu ochii înnebuniţi de moarte, cu mantăile ca de lut", pentru ca mai tîrziu să ni se arate două trăsături strict individuale: „mărunt, cu ochii sticloşi", dintre care cel puţin una — statura — nu e în mod obişnuit din cele mai elocvente. Despre făptura fizică a lui Izidor Abramovici, una din cele mai vii şi mai autentice existenţe umane din literatura scriitorului, nu aflăm decît prin amintirea lui Raţă, că avea „chipul lung şi osos". în sfîrşit, despre aspectul fizic al lui Leib Goldenberg şi Haralambie Oanţă, nu ştim absolut nimic. Şi aşa mai departe, absolut cu toţi eroii lui Sahia. Şi totuşi, eroii lui Sahia sînt oameni vii, concreţi, individualizaţi în chip definitiv, care dau operei un covîrşitor suflu de viaţă şi rămîn în memorie, cu fizionomii şi destine proprii, inalterabile.
Cui se datoreşte acest fapt? Desigur ordinei şi purităţii concepţiei literaro a lui Sahia. Principiul creator al fiecărei nuvele este ideea, cadrul general al acţiunii şi al oamenilor îl constituie necesitatea şi direcţia luptei. In opera lui Sahia,'viaţa interioară primează asupra efemerului înveliş exterior, ea constituind adevăratul chip al omului — şi atunci detaliul fizic poate fi sacrificat necesităţii de a nu întrerupe nici măcar o clipă cursul năvalnic al acţiunii. Eroii lui sînt, făpturi reprezentative, tipice pentru largi grupuri sociale. Leib Goldenberg şi Haralambie Oanţă reprezintă şi sînt întreaga categorie a micii burghezii lovită de criză, înnebunită de şomaj, ameninţată de di-
14 — V. Romînească
210
RADU POPESCU
versiunea rasială. Invalizii de pe cîmpia Mărăşeştilor, intelectualul înebunit de amintirea războiului, Serdici din „Moartea tînărului cu termen redus", reprezintă şi sînt reprezentanţi tipici ai poporului muncitor, oameni simpli, intelectuali, ţărani şi mic-burghezi, victime ale războiului imperialist, victime ale teroarei militariste şi şovine. In sfîrşit Bozan, Filip, Mihail, Simion, Rogoz reprezintă şi sînt detaşamentul de avantgardă al proletariatului conştient, pornit la „lupta cea mare". Desprinzînd caracterul reprezentativ, universal, din fiecare caz particular, Sahia a făcut încă de mult o aplicare admirabilă a procedeului tipizării. Şi procedeul acesta 1-a ajutat să realizeze, în forme individuale, concrete, diferenţiate, în figuri umane, destinul unor numeroase categorii sociale.
In eroii lui Sahia nu poate fi vorba de nici un fel de „simbol", concepţie sterilă care se realizează de cele mai multe ori printr-o schemă rigidă, printr-un şablon, prin pierderea tocmai a coeficientului viu, uman, al personajului. De aceea, eroii lui pot ţine uneori scurte cuvîntări înflăcărate, fără să pară artificiali, şi fac unele profesii de credinţă, fără să devină sarbezi şi spălăciţi; vigoarea ideilor exprimate de ei este vigoarea unui act de viaţă care nu poate fi înlocuit în acel moment cu nimic altceva, care caracterizează în acel moment, maxima tensiune sufletească a omului.
Sahia se dovedeşte capabil să urmărească reacţiile sufleteşti, de la atitudinile fundamentale şi permanente, pînă la cele mai secrete fulgere de o clipă ale conştiinţei. O pildă: Izidor Abramovici se găseşte pe locul execuţiei.
— „Cîţi soldaţi sînt în plutonul acela? întreabă deodată Abramovici, ca speriat de o arătare neaşteptată.
—- Douăzeci şi unu... Ar trebui să fie treizeci...
— Şi vor trage toţi douăzeci şi unu de gloanţe?
— Da..."
Apoi, în clipa din urmă:
„/ se legară ochii cu o fîşie de pînză albă. Puseră apoi pămîntul peste el, în-gropîndu-l pînă la mijloc.
Gîndi: douăzeci de gloanţe au să fie — pentru că Raţă nu trage" (s. n.)
Această ultimă cîntărire a morţii, care pare să diminueze cantitativ, să devină mai acceptabilă, mai uşoară prin prezenţa între executori a unui suflet fratern, este de o autenticitate umană excepţională.
Gestul, mişcarea, manifestarea exterioară, considerate ca limbaj şi concluzie a unui substrat sufletesc, sînt cu uşurinţă depăşite de Sahia, care coboară în adîncurile vieţii psihologice, pînă în zonele cele mai secrete, pînă acolo unde ea nu mai dă glas în afară. Astfel, în nuvelele lui vom întîlni deseori acea ultimă formă de vieţuire a conştiinţei, a cărei investigare Gernîşevsld o sublinia ca pe o caracteristică a talentului lui Tolstoi, numind-o „monologul interior", sau „monologul psihic". Sahia nu dă acestui monolog aceeaşi întindere, căci pe el nu-1 preocupă priveliştea acelor asociaţii de idei şi imagini care-1 preocupase pe Tolstoi. El urmăreşte punerea în evidenţă a caracterelor sufleteşti ale omului.
Iată, spre exemplu, conţinutul ultimei clipe de viaţă a lui Bozan: „Se gîndi la Filip: „ce face Filip? Sigur, se luptă, se luptă pentru piciorul meu de lemn. Toată muncitorimea luptă pentru un picior, dar care ascunde în el nenorocul altor sute de picioare. Filip, Filip... jimbla"... Apoi răsăriră cei patru copii ai lui ţinînd în mîinile întinse castroanele largi de tablă. Moleşeala crescu, inundîndu-i ochii, inima".
Monologul interior al lui Izidor Abramovici este şi mai scurt, trecînd ca un fulger prin senzaţiile organismului năpădit de moarte, dar cuprinde revelaţia frăţiei simple, calde, cu ţăranul romîn: „Simţi că-l acoperă sînge mult, cald, şi se frînse uşor de deasupra mijlocului, lunecînd cu obrazul stîng peste faţa pămîntului umed. Apoi o altă năvală de sînge, un izvor de sînge fierbinte.
Insă, printre toate acestea, i se păru că aude un plînset, plînsel puternic de ţăran. Gîndi : „Desigur, plînsetul lui Raţă".
Dealtfel, ca tehnică literară, Sahia utilizează în mod frecvent monologul. Cele două bucăţi intitulate „în cîmpia de sînge a Mărăşeştilor" şi „întoarcerea
ALEXANDRU SAHIA, - AMINTIRI DESPRE UN CONTEMPORAN
211
tatii din război" constituie de fapt un singur monolog, în cursul căruia scriitorul trece în revistă urmările dezastruoase ale războiului imperialist, dar mai ales perspectivele încă şi mai dezastruoase deschise omenirii muncitoare de pregătirile în vederea celui de al doilea război îndreptat împotriva Uniunii Sovietice de către coaliţia statelor imperialiste. Din cînd în cînd, şuvoiul interior al gîndurilor ia contact cu cadrul exterior prin întrebările care ritmează întreaga desfăşurare a monologului, ca nişte solemne afirmări ale realităţii: „De ce a alergat tata?" „Pentru ce au murit oamenii aceştia?" „Cine plînge?". Alegerea acestei formule e cu deosebire potrivită aci, unde Sahia, pentru a sublinia mai mult grozăvia războiului viitor decît pe aceea a războiului trecut, imaginează găsirea printre oseminte a unui picior intact, oferirea acestui picior tatălui invalid, tatălui care nu are puterea de a mai crede în realitatea păcii, şi întreabă pe fiecare: „Credeţi voi lucrul acesta?... Aţi văzut voi pacea? Voi, cu ochii voştri?"
Tot monolog e şi bucata „Primăvara", scrisă cu intenţia şi pe dimensiunile unui simplu articol de revistă. (Pe bună dreptate este pusă însă la un loc cu opera literară). Autorul vrea să dea o imagine de  ansamblu  a  situaţiei  economice şi politice a Europei şi a ţării noastre în primăvara   anului   1935.   Dar  o expunere completă a faptelor ar fi cerut un spaţiu lung, cu riscul aridităţii sau al alunecării în pamflet. In acelaşi timp, el nu vrea să renunţe la impresia izvorîtă din varietatea faptelor, nici la orbita vastă, continentală. Adoptînd tonul monologului interior,  faptele se pot prezenta aparent învălmăşite, dînd impresia haosului lumii capitaliste, sunînd alarma asupra fascizării şi pregătirii războiului şi scoţînd în relief situaţia mizerabilă a maselor. Ele se pot înşirui fără legătură aparentă, prin alăturări şi succesiuni brusce, aşa cum curg de obicei în mintea omului frămîntat de gînduri: de la invalizii brutalizaţi de guvern, la şomaj, apoi la evenimentele din Grecia (intrată şi ea pe făgaşul aventurilor fascisto-militare), apoi la repudierea tratatului de la Versailles de către Ger-
14*
mania hitleristă şi, de acolo, în cadrul aceluiaş aliniat, la teorarea anti-populară din Bulgaria; apoi trecem prin denunţarea profiturilor scandaloase ale marelui capital autohton şi a exploatării sînge-roase a muncitorimii, ajungem în ghetto-ul Varşoviei şi la persecuţiile antisemite din Romînia, pentru a aluneca la soarta amarnică a ţăranilor. Pe neaşteptate, transcriind exact marea putere de surpriză a gîndurilor, autorul se transportă în Uniunea Sovietică, din care aduce în planul articolului o fărîmă de mare forţă evocatoare: „Nu rareori mă gîndesc şi la Rusia. Peste pămînlul ei nesfîrşit, am colindat vreme de trei luni.
„Nijninovgorodul o fi acum inundat de corăbii. Pe malurile Volgăi cu spinarea gălbuie, or fi tresărit florile roz. Că în stepa Ucrainei, că pe la Zaporoje au răsărit demult grînele, sînt mai mult decît sigur".
In sfîrşit, după această imagine de lumină, belşug şi forţă introdusă în fondul întunecat al articolului ca o anluminură, gîndul poposeşte brusc, cu accent grav, pe sentimentul dominant, pe ideea fundamentală: „Primăvara asta mi se pare ca o floare neagră — în forma unei trîmbiţe de alarmă".
Cu acea putere de concentrare pe care o remarcam la începutul acestui capitol, ca> o caracteristică a epicei sale, Sahia a strîns într-o coloană de ziar o cantitate enormă de fapte, a pus faţă în faţă haosul negru al lumii capitaliste cu orînduirea luminoasă a societăţii sovietice, denun-ţînd pregătirea războiului, sub forma unui monolog interior de o rară eficacitate din punct de vedere mobilizator şi de o tot atît de rară măestrie literară.
Spre aceste fugare considerente de tehnică literară m-a dus, aproape fără să-mi dau seama, urmărirea modului în care Sahia   crează oameni.
Mă întorc deci înapoi pentru a-ţi spune că oamenii creaţi de el corespund din toate punctele de vedere adevărului vieţii şi artei adevărate.
Prin ei vei înţelege sufletul unei epoci întregi, cu rupturile, cu limitele şi perspectivele lui, suflet şi epocă dureroase şi patetice, pe care puţini scriitori le-au înţeles
212
RADU POPESCU
şi le-au. trăit eu sinceritatea umană şi artistică a lui Sahia.
De aceea cuvîntul, (raza, imaginea, descripţia, îşi pierd în opera lui Sahia din importanţa lor obişnuită. Bogăţia caracteristică a acestei opere stă în concepţia autorului despre viaţă şi artă, în împletirea atît de fericită a unui bogat fond de idei cu trăirea palpitantă a realităţii. Asupra multora din aceste idei eu nu ţi-am putui atrage în mod suficient atenţiunea: e datoria ta să le descoperi şi
să le adînceşti, la lectură. Căci fără să se manifeste didactic şi predicator, ideile constituie fondul dătător do siguranţă şi de echilibru al prozei lui Sahia, întocmai cum enormul lest de plumb închis în scheletul corăbiei, nevăzut, îngăduie navei să plutească majcstuos şi catargelor să se încline şi să se ridice pline de graţie deasupra valurilor. Opera lui trebuie citită cu mare atenţie, recitită, meditată, căci nu poate fi pătrunsă dintr-odată, şi farmecul ei incontestabil se arată cu încetul.
TEORIE   SI CRITICĂ
Ov. S. CROHMĂLNICEANU
CRONICA LITERARĂ
TINERI NUVELIŞTI: SILVIU PODINĂ („MLAŞTINA"); FRANCISC MUNTEANU („LENTA"); REMUS LUCA („ANA NUCULUI")
w\^i.aţa Romînească" reînfiinţează o „cronică literară" permanentă, şi-mi cere să mă însărcinez cu redactarea ei. Mulţumesc pentru cinste, însă daţi-mi voie, măcar înainte de a porni la lucru, să ţin o cît de scurtă pledoarie în favoarea acestei îndeletniciri despre care se aud mai des cuvinte de ocară, decît vorbe de laudă.
Cititorii nu trebuie să se alarmeze; n-am de gând să expun aici o listă a necazurilor breslei; intenţia n-ar corespunde nici cu cadrul festiv, nici cu spaţiul disponibil. Este însă foarte necesar să nu confundăm o îndreptăţită nemulţumire faţă de slăbiciunile criticii noastre, faţă do îngustimile sau miopiile reprezentanţilor ei, cu subestimarea funcţiunii critice în genere. Greşală ar fi gravă, cu atît mai mult cu cît sub steagul izgonirii criticilor din Parnas, nu rareori se ascund tendinţe extrem de suspecte, începînd de la sustragerea muncii literare de sub controlul obştesc şi mergînd pînă la aşezarea ei într-un regim călduţ de tămîie-re reciprocă. Conform unui asemenea spirit, criticul începe să fie tratat, în mediul scriitoricesc, cînd cu un dispreţ prevenitor, cînd cu o ironie miloasă. Fiecare autor care se respectă, are mica lui istorioară despre „bîzîitul" insidios al acestor „muşte la arat", şi cele mai sum-
bre temperamente artistice îşi descoperă brusc humor în vecinătatea „domniilor lor, tovarăşii critici". Acoperită de oprobiu, meseria acestora riscă să devie inavuabilă între oameni cinstiţi, fapt pe care îl relevă cu îngrijorare şi revista „Teatr" (Nr. 4-1954), citind întîmpla-rea, povestită nu de mult la redacţie, de un critic teatral. Omul călătorea într-un compartiment de tren cu mai mulţi pasageri. La un moment dat, s-a iscat o discuţie despre profesiuni şi cei de faţă s-au grăbit să se recomande, pledînd fiecare pentru ocupaţia sa. A vorbit un inginer, un profesor, un aviator... Numai criticului îi venea peste mînă să recunoască public că practică o meserie care recoltează atîtea injurii, şi după cîteva momente penibile, plin de ruşine s-a prezentat drept ziarist.
Există o tristă prejudecată în lumea literelor. După ea, criticul e un personaj născut sub semnul scorpiei şi caracterizat prin exces biliar. Ca Totem al tribului său canibalic se convine foarte uşor să fie aleasă bufniţa, veghind deasupra tomurilor bră-cuite şi îmbrăţişîndu-le cu o privire fixă, pînditoare, funebră. De altfel, ca tip literar, — se argumentează — criticul nu s-a întrupat din zelatorii   marelui Ho-
214
OV. S. CROHMALNICEANU
mer, ci din Zoii, denigratorul lui. Pe acesta din urmă, antichitatea 1-a şi descris ca un moşneag acru, ras în cap şi purtînd o barbă lungă în vădit contrast cu scurtimea mantalei, care-i ajungea abia pînă la genunchi. Bucurîndu-se numai cînd putea vorbi oamenii de rău, Zoii — adaogă cu tîlc legenda — căuta mereu alte mijloace spre a se face urît, lucru care pînă la urmă i-a reuşit atît de bine, încît concetăţenii săi l-au omorît cu pietre.
Nu se poate spune că imaginea ne flatează — şi apoi ea se dovedeşte, pe lîngă toate, nedreaptă — cu atît mai mult cu cît critic n-a fost numai Zoii ci şi Aristarc, judecătorul sever, dar fără greş al fiecărui vers din „Iliada".
Nedreaptă e pînă la urmă şi ascultarea numai a acelor mărturii scriitoriceşti, care se plîng de fărădelegile criticii dea lungul secolelor.
Se pot cita, — mai greu — dar se pot cita şi depoziţii favorabile. Iată, de pildă, cum îşi amintea după 30 de ani Dosto-ievski, prima întîlnire cu Belinski: „M-am oprit în colţul casei lui. Era o zi senină, priveam cerul, oamenii care treceau, şi cu toată fiinţa simţeam că în viaţa mea se produsese un moment solemn, o schimbare radicală, definitivă, că s-a început ceva cu totul nou, însă aşa cum nu puteam bănui în visele mele cele mai pasionate! O, trebuie să fiu demn de aceste laude". Şi iată ce elogiu cald adus criticii adevărate, cuprind rîndurile scrise de M. Sado-veanu la moartea lui Garabet Ibrăileanu, „prietenul unic":
„Totdeauna aveam o simţire ciudată şi delicioasă în acelaşi timp, cînd în convorbirile noastre îndelungi mă simţeam pătruns şi explicat pînă în adînc cu o simpatie în care şi omul, nu numai artistul îşi căuta partea. In epoca aceasta Ibrăileanu exercita—îmi dau seama — o impresie delicată şi fină asupra mea, orientîndu-mă. Astfel mi-a fost învăţător pînă ce legătura mea cu viaţa şi cu lucrurile, la vîrsta de care vorbeşte Dante, s-a desăvîrşit (Viaţa Romînească" — Aprilie -Mai—1936: „Prieten unic").
Desigur că păcatele noastre reale, ale criticilor — tributul plătit diferitelor con-
cepţii streine de rosturile artei, spiritul de clan, impostura şi nepriceperea sub forme mai vechi sau mai recente — nu sînt streine de sentimentele sensibil deosebite cu care unii dintre fraţii noştri scriitori obişnuiesc să ne onoreze.
Desigur că, — şi noi am putea povesti diverse istorioare despre felul cum unele „talente" cer o mai entuziastă subliniere a artei autentice, şi o mai necruţătoare denunţare a contrafacerilor literare, sub-înţelegînd prin acesta perifrază, în prima categorie producţiile proprii şi în cea de a doua... restul. Desigur că am putea vorbi despre lectura articolelor critice într-un mod special scriitoricesc, numărîn-du-se dintr-o ochire de cîte ori a fost pomenit recenzatul şi în ce ordine ierarhică, despre susceptibilitate şi despre altele.
Dar toate acestea, nefiind la rîndul lor decît aspecte diferite ale unor unice năravuri, proprii lumii pe care luptăm să o îngropăm pentru vecie, nu scuză nimic şi nu îndreptăţesc sub nici o formă perpetuarea în societatea noastră a jalnicei prejudecăţi amintite.
Partidul clasei muncitoare a respins şi respinge cu hotărîre orice încercare de subestimare a rolului criticii în viaţa curentă ca şi în viaţa literară.
Dimpotrivă, prin menirea pe care o capătă şi răspunderea care-i revine în procesul formării unei noi literaturi, critica e ridicată de concepţia proletariatului revoluţionar asupra culturii la o însemnătate socială, necunoscută în trecut, şi exigenţa sporită a celor mai buni scriitori, ca şi a noului public cititor faţă de activitatea noastră pleacă, în primul rînd, de la o astfel de atitudine fundamental deosebită. Ţinînd seama de ea, e evident că nimic nu poate spulbera mai degrabă atmosfera dezagreabilă care poate fi încă întreţinută de unii în jurul criticului, decît ridicarea activităţii acestuia la nivelul cerinţelor vremii. Numai o critică principială, slujitoare sinceră a cauzei poporului pe tărîmul producţiei bunurilor spirituale şi apărătoare curajoasă a drepturilor lui Ia o literatură mare, adînc umană şi demnă de epoca socialismului, poate asigura îndeletnicirii noastre un prestigiu incontestabil.
CRONICA LITERARA
215
I se reproşează criticului că-şi face funcţionăreşte meseria, că urmăreşte conţinutul cărţilor ca un contabil balanţa de profit şi pierderi sau inventarul general. Foarte trist, dar ce oare dacă nu conştiinţa unui cu totul alt rol social, îi poate trezi acea pasiune nobilă, care să-i toarne în scris ardoarea luptătorului?
„Sînt un literat ,— viaţa şi sîngele meu aparţin literaturii ruse" — spunea Belin-ski întărind aceste cuvinte cu fiecare rînd scris.
In critica noastră, imaginile din cîmpul armelor sînt foarte frecvente; în materie de bătălie efectivă, criticii însă preferă mai de grabă partea sedentară. E timpul ca foarte combative declaraţii de luptă să fie înlocuite cu combaterea concretă a diferitelor forme prin care ideologia burgheză încearcă să se infiltreze în creaţia literară, îmbrâcînd pentru circumstanţă vechile clişee formaliste sau naturaliste chiar şi cu haine mai puţin bătătoare la ochi.
Se observă, pe bună dreptate, că multe cronici şi articole nu ridică probleme, nu stîrnesc discuţii şi trec prin viaţa literară nebăgate în seamă, ca umbrele morţilor  dinaintea lui Odyscu.
Dar cum se poate scăpa din plictiseala constatărilor: „mie-mi place", „pe mine mă lasă rece", decît apelînd la generalizările şi principiile  de  bază alo arfei realiste?
Numai o critică principială, pătrunsă de spirit de partid, poate suscita într-adevăr discuţii rodnice, pasionante. Numai ea poate găsi tonul cel mai just, entuzias-mîndu-se fără a deveni părtinitoare sau oarbă şi indignîndu-se fără a nedreptăţi sau a confunda arena literară cu piaţa ghilotinei.
„Zoil-ilor" criticii noastre, „capetelor pătrate", de care se plînge poetul Cicerone Theodorescu, nu strică să li se aducă aminte din cînd în cînd, că ideea de principialitate, conform concepţiei marxiste, n-are nimic de-a face cu dogmatismul. Dimpotrivă, pornind de la considerarea artei ca o oglindire a fenomenelor tipice din viaţă, în infinita lor multitudine şi varietate, nimic nu-i e mai străin realei principialităţi decît conformitatea diferitelor materiale literare cu cîteva cala-
poade confecţionate ad-hoc şi folosite drept standarduri universale.
In faţa unei asemenea critici obişnuite să opereze cu formule prestabilite, Dobroliubov spunea că autorii se simt întocmai ca ţăranii aduşi înaintea comisiilor de recrutare ţariste. Criticul îi aşează în rînd şi ureîndu-i pe cîntar le strigă: „Bun!" sau „La stînga-mprejur!", după cum corespund sau nu greutăţii cerute. „Aici socoteala ţi se face repede şi categoric — notează marele democrat revoluţionar, — iar dacă mai crezi în aşa zisele legi eterne ale artei imprimate prin manuale, n-ai să scapi de o asemenea critică niciodată. Ea îţi va demonstra prin A + B că ceea ce admiri nu face doi bani şi că dimpotrivă lucrurile care te adorm, te "fac să căşti sau îţi provoacă dureri de cap, constituie fără posibilitate de tăgadă adevăratul tezaur al artei'1 (Dobroliubov: „O rază   de lumină").
Ajungem, cu alte cuvinte, la una din cele mai grave probleme ale prestigiului criticului, exactitatea cu care experienţa confirmă aprecierile lui. Ca în ori ce domeniu, teoria se verifică prin practică şi pînă la urmă cele mai sublime demonstraţii estetice ne lămuresc definitiv, dacă ajung să descopere un Eminescu în Vasile Militam, sau un Caragiale în Nicu Metz.
A înţelege cu adevărat legile ariei înseamnă a reuşi să le studiezi şi să le aplici în toată complexitatea manifestărilor lor concrete, l'ăcînd cît mai sensibile şi altora rezultatele obţinute.
Nu ştiu dacă aceasta se numeşte gust sau talent critic, dar pentru profesiunea noastră, am convingerea că e un lucru foarte important, şi asupra lui timpul îşi pune o sentinţă fără de apel, care mă înfioară.
Simt nevoia să adaug o pledoarie specială pentru „cronica literară", ca formă deosebită de exercitare a funcţiunii critice, cu atît mai mult cu cît în legătură cu ea, pe lîngă prejudecăţile generale pomenite, există altele speciale, chiar în. rîn-dul oamenilor de meserie.
Urmărind, în primul rînd, actualitatea vieţii literare, discutînd atîtea cărţi noi apărute, dintre care numai cîteva vor învinge vremea, cronicarul poate avea impre-
m
216
OV. S. CROHMĂLNICEANU
sia că stă prea departe de umbra eternităţii, în pacea căreia cercetătorii gloriilor consacrate alcătuiesc studii grave pe teme clasice şi universale. Cronica literară — de ce să o ascundem — e pîndită într-adevăr de primejdia raportării la unele lucruri efemere. Dar unde mai mult decît în cronica literară, nemijlocit legată de actualitate, are criticul prilejul să-şi dovedească într-adevăr priceperea? Unde poate găsi o mai directă satisfacţie creatoare, decît în participarea nemijlocită la promovarea unei noi literaturi, la sprijinirea tendinţelor înaintate încălzite de flacăra reală a talentului şi la respingerea diferitelor pseudocreaţii sau expresii artistice ale unor concepţii reacţionare?
In sfîrşit, nu mai insist asupra faptului că extinderea exerciţiului cronicii literare periodice ar mai face să dispară din catastiful păcatelor criticii noastre, o serie întreagă de paragrafe, dintre care cel al ruperii de actualitate nu cîntăreşte puţin.
Cronica literară — spun unii— e prin natura ei limitată şi oarecum circumscrisă prea strîns la obiect. In cîteva pagini n-ai cum să analizezi o lucrare sub toate feţele ei, nu te poţi ridica la probleme generale şi te pocneşti de marginile foiletonului ca un bondar prins sub borcan.
Şi aci e — bine înţeles — ceva adevă-.rat. Dar continuitatea cronicii îl obligă cît do cît pe critic să lege, să confrunte diferitele aspecte ale fenomenului literar. La noi,, tocmai datorită absenţei cronicii periodice, funcţionează foarte adesea un fel de loterie a cărţilor. Cutare trage numărul cîştigător, adică are norocul sau nefericirea să suscite interesul unuia dintre critici şi atunci volumul respectiv devine obiect de studiu, fiind disecat şi supus la mai multe experimente decît broaştele lui Galvani. Alte zeci de cărţi apărute n-au în schimb parte nici măcar de un rînd. Aşa se face că în presa noastră literară nu s-a scris nimic despre versurile necunoscute ale lui Eminescu, apărute pentru întîia oară în ediţia critică a Postumelor, că o nuvelă ca „Bijuterii de familie" de Petru Dumitriu a rămas fără cronică literară, că romane ca „Nada Florilor" de Mihail Sadoveanu, „La cea mai  înaltă  tensiune"  de   Nagy Istvan,
ş.a.m.d, au trecut aproape neobservate.
Cronicarului nu-i sînt îngăduite asemenea omisiuni. El e dator să consemne fiecare apariţie demnă de interes şi să-i acorde atenţia cuvenită.
O grupare, o organizare şi implicit o generalizare a fenomenelor celor mai semnificative din viaţa literară i se impune cronicarului, dacă vrea să-şi exercite în adevăratul înţeles al cuvîntului meseria. Deasemeni şi o ierarhizare, o cîntărire a epitetelor menite să situeze la justa lor valoare diferite cărţi sînt absolut necesare într-o muncă unde, dacă despre toate lucrările cercetate se stabileşte că sînt „deosebit de valoroase", „remarcabile" sau „interesante, dar cu unele lipsuri", însuşi efortul cheltuit pentru asemenea rezultate se arată van.
O dreaptă şi deloc uşuratecă apreciere a însemnătăţii fiecărei cărţi ne-ar scuti şi de alte efecte ale aceleaşi loterii literare, prin mecanismul căreia opere foarte bune, nimerind pe mîna unor critici ursuji, capătă pe lîngă tradiţionala săpu-neală două trei laude, mîrîite cu jumătate de gură, în timp ce lucrări mediocre sau pur şi simplu proaste sînt prezentate publicului, de recenzenţi cu inima largă şi entuziasmul facil, drept realizări fără cusur.
In sfîrşit, îngăduind prin caracterul ei continuu, urmărirea unor idei şi înclinaţii individuale, cronica literară e o formă foarte nimerită de afirmare a personalităţii critice.
Cum se vede, cu toate neajunsurile ei, promptă, vioaie, combativă, permanent ancorată în actualitate, cronica literară rămîne o formă a criticii foarte populară. Sainte-Beuve o compara cu activitatea medicului prezent în fiecare dimineaţă la căpătîiul bolnavului şi adăuga cu humor, că tot ce se poate spune pentru sau contra utilităţii medicinii, poate fi spus cu şi mai mult temei pentru sau contra utilităţii acestei critici practice, de care, în literatură, nici cei cu o sănătate înfloritoare nu se pot dispensa.
★
Dezbaterile în jurul problemelor tipicului au avut cu certitudine efecte rodnice
CRONICA LITERARA
217
pentru proza noastră, şi dovada cea mai bună o oferă însuşi nivelul artistic al producţiei nuvelistice din ultima vreme. Lucrăi'ile unor tineri ca Remus Luca („Ana Nucului"), Fr. Munteanu („Lenta") şi ceva mai puţin S. Podină („Mlaştina"), se ridică simţitor de-asupra operelor obişnuite de debut, înscriindu-se ca realizări efective ale creaţiei noastre literare actuale.
Pe drumul deschis de Petru Dumitriu cu „Vînătoarea de lupi", de Marin Preda cu „Desfăşurarea", sau de Suto Andrâs cu diferite schiţe din seria „Pornesc oamenii", Fr. Munteanu, S. Podină şi Remus Luca înaintează în inima satului răscolit de prefaceri adînci.
Cu mai multă sau mai puţină îndrăzneală, cei trei autori citaţi au părăsit diferite şabloane devenite clasice pentru schematismul nostru „cel de toate zilele" şi, înzestraţi, fireşte, cu darul de a şti să întruchipeze în chipuri şi situaţii vii ceea ce văd, au trecut la studierea realităţii, a raporturilor complexe şi variate dintre oameni, cu un ochiu atent, neadormit.
Rezultatele n-au întîrziat să se arate. In realitatea satului, în formidabila ruptură de o lume veche, de inerţia aşezărilor ei seculare, tinerii noştri nuvelişti izbutesc să descopere ciocniri dramatice, tipice pentru marele proces al pornirii ţărănimii muncitoare pe drumul socialismului.
Nouă, în aceste nuvele, nu e numai capacitatea de a individualiza figurile eroilor, ci într-o mare măsură şi situaţiile, prin care viaţa îi sileşte să treacă. Naraţiunea nu mai rămîne doar o suită de întîm-piări ilustrative urmărind metodic, corect, şi oarecum independent de existenţa individuală a oamenilor, diferite aspecte ale transformărilor revoluţionare din sat; destinul diferitelor categorii sociale se împleteşte aci cu destinul particular al principalelor personaje într-o unică istorisire interesantă şi pe cît e nevoie neprevizibilă. Pentru cine nu cunoaşte celălalt fel de exemple, observaţia riscă să pară bizară, dar ea nu face decît să constate cu satisfacţie că nuvelele au căpătat, însfîrşit, un subiect, ceea ce din punctul de vedere al epicii şi al cititorului înseamnă foarte mult.
In „Mlaştina" şi în „Lenta", conflicte puternice, scoţînd la iveală cum în relaţiile familiale se resfrîng cu violenţă aspecte ale luptei de clasă, susţin dramatismul desfăşurării episoadelor.
Nuvela lui Silviu Podină se caracterizează chiar prin căutarea laturii tragice a unor asemenea conflicte.
Singurul fecior al lui Simeon Podaru, unul din ţăranii necăjiţi, caro s-au zbătut o viaţă-ntreagă să iasă din sărăcie, a intrat tocmai acum, cînd pentru cei sărmani se arată şi alte vremuri, în cîrdăşie cu lipitorile satului.
Vasile s-a încurcat cu Iulia, fata chia-bului Găldău, a luat-o de nevastă, i-a făcut un copil şi, din ce în ce mai strîns legat de socru-său, îi înlesneşte să învîr-tească diverse afaceri necinstite, îl înscrie în întovărăşire iar cînd oamenii, treziţi, încep să murmure, se ridică în apărarea bogătanului cu toată autoritatea de preşedinte al Sfatului Papular din sat.
Se face sensibilă astfel ideea cuprinsă şi în titlu: există o logică implacabilă a luptei de clasă; ea nu admite poziţii împăciuitoare şi cel care păşeşte pe terenul lunecos al compromisurilor se afundă pe nesimţite, mai devreme sau mai tîrziu, în mlaştina necinstei şi trădării.
Naraţiunea păstrează o reală tensiune dramatică, pentru că autorul nu simplifică brutal situaţiile în vederea reuşitei demonstraţiei. Dimpotrivă, el o face mai convingătoare, neignorînd ţesătura foarte complicată a raporturilor dintre oameni, particularităţile lor psihice şi rolul fiecăruia din aceşti factori în desfăşurarea acţiunii. De pildă, însuşi cazul lui Vasile Podaru, nu se prezintă chiar atît de simplu. Găldău nu e oficial chiabur. Lipsa de vigilenţă a organizaţiei de partid din sat şi a organelor puterii populare locale, i-a permis să se dea drept mijlocaş. Numai bătrînul Podaru, dintr-un instinct sigur do clasă şi amin-tindu-şi cum s-a purtat cu el Găldău, nu vrea să creadă că lupul şi-a schimbat părul. De aceea, Simeon Podaru şi-a izgonit de acasă feciorul, cînd a auzit cu cine vrea să-l încuscrească. Acum nu-i calcă în casă, a rămas în afara întovărăşirii şi strigă pe toate drumurile că el nu face frăţie cu chiaburii. Dar sînt destui
218
OV. S. CROHMĂLNICEANU
oameni care, ca Vasile, spun că bătrînul n-are dreptate, că e pornit din cine ştie ce vechi arţag împotriva unui om harnic şi aşezat. Unii, otrăviţi de şoapte veninoase, cred că dacă însuşi părintele preşedintelui rămîne în afara întovărăşirii, la mijloc trebuie să existe o înţelegere ascunsă între tată şi fiu. In consecinţă, se ţin la rîndul lor de-oparte, făcînd tot felul de ipoteze. Mai mult, o vreme ne pare că însuşi Găldău caută cu dibăcie să-i întreţină lui Vasile iluzia că procedează just, că se poartă doar înţelegător cu un om cumsecade, ceea ce n-are de ce să-i strice.
Cursul precipitat al evenimentelor, formele tot mai ascuţite sub care se desfăşoară lupta de clasă, acţiunea Partidului pentru sdrobirea denaturărilor liniei sale, sfîşie aparenţele acestea înşelătoare, delimitând categoric forţele sociale care se înfruntă şi dezvăluind într-un mod viu esenţa majorităţii personajelor.
Spuneam că o tendinţă interesantă, originală, a nuvelei lui Silviu Podină, constă în reliefarea laturii tragice a conflictului prezentat. Intenţia e bine servită parţial de drama bătrînylui Podara şi a-nevestei lui. Autorul dovedeşte că se pricepe să releve zbuciumul unor firi simple, dar puternic stăpânite de sentimentul demnităţii umane.
Ca şi la Ilie Barbu, eroul lui Marin Preda, ura de clasă, duşmănia împotriva celor care o viaţă întreagă şi-au bătut joc nestingherit de satul întreg ia la Simeon Podara o formă tipică pentru foarte mulţi ţărani încă nedeplin ridicaţi la o clară conştiinţă politică. Oamenii îi ştiu bine pe chiaburi, deşi nu prea vorbesc de ei, deşi s-ar părea că soarta lor îi lasă indiferenţi. E de ajuns însă ca în cadrul noilor aşezări, viclenia şi cutezanţa duşmanului să-şi caute iarăşi loc, ca o mînie surdă să le răscolească în suflet cu o intensitate sporită vechile mizerii şi umilinţe. De aceea, îndîrjirea disperată cu care — în ciuda unor întîmplări nefericite — oameni ca Simeon Podaru refuză să accepte ideea că lumea e tot a celor de o seamă cu Găldău, capătă o încordare tragică; tragice sînt şi împrejurările în care pînă la urmă dreptatea se îndepli-
neşte dar bătrînul îşi pierde unicul fecior.
Autorul se dovedeşte în această direcţie un bun observator al firii omeneşti, indicînd printr-un gest, prin cîteva vorbe spuse cu amărăciune sau obidă măcinarea lăuntrică a lui Simeon Podaru, stoica bărbăţie cu care suportă întîi singurătatea împovărătoare a bătrâneţii şi neînţelegerii din jur, apoi consecinţele prăbuşirii lui Vasile şi eşecul ultimei dureroase încercări părinteşti de a-1 recâştiga.
Acesta atmosferă tragică e întărită inteligent de reacţiunile mamei. Femeia îl asistă ca o umbră înspăimântată şi mută pe Podaru, aprobîndu-1, deşi în sufletul ei se ghiceşte slăbiciunea dragostei materne. Pe furiş, Marfa, cu toate interdicţiile bătrânului nu se îndură să nu-şi viziteze fiul şi să-şi ia măcar pentru cîteva clipe în  braţe nepoata.
Cînd după prăbuşirea lui Vasile, Simeon vorbeşte de aducerea în casă a Flori ţei şi se interesează dacă fetiţa îi seamănă, femeia se grăbeşte bucuroasă să-i dea toate asigurările în această privinţă, dar se opreşte brusc, speriată, dîndu-şi seama că s-a trădat.
In ciuda asprimilor, afecţiunea tristă, dar foarte profundă care, în scena muncii la cîmp, sau a discuţiei despre viitorul lui Vasile, părăsit de nevastă-sa, îi apropie, în durere, pe cei doi bătrâni, contribuie de asemeni la reliefarea laturii tragice a conflictului.
Autorul caută elemente tragice şi în procesul alunecării lui Vasile sub influenţa duşmanului de clasă. Dar tragicul, ca şi comicul, nu sînt categorii în sine, care se pot urmări independent de semnificaţia obiectivă a faptelor şi înfîmplărilor descrise.
Dacă, de pildă, eroul Iui Silviu Podină ar crede efectiv, cu toată sinceritatea, că Găldău nu e chiabur, că e datoria lui să-l apere de nişte exagerări stângiste, dacă de socru-său l-ar lega numai dragostea pentru Iulia şi nu mărunte ambiţii sau visuri de căpătuire, aţâţate- uşor prin câteva „împrumuturi" discrete, dacă într-un cuvînt Vasile ar fi un om cu reale calităţi morale individuale, şi, orbit, s-ar situa dintr-un impuls mai presus de voinţa şi înţelegerea lui pe poziţiile claselor condam-
CRONICA LITERARA
219
tiate de istorie, fiind zdrobit prin acţiunea inexorabilă a legilor acesteia, atunci, poate într-adevăr peste drama lui, ca peste drama lui Grigorie Melehov, s-ar profila o umbră tragică.
Dar Vasile Podaru e un caracter inconsistent, în a cărui prăbuşire nu se pot descoperi elemente tragice decît întune-cînd ideea nuvelei, colorînd ambiguu situaţiile şi alterîndu-le valoarea tipică. De aceea, nici nu văd în eroul principal
— spre deosebire de tovarăşul S. Damian
— „un personaj literar izbutit" („Gazeta Literară", Nr. 2)
Este Vasile Podaru un ambiţios, un om dominat de orgoliu, avid de putere, cum încearcă să-l definească notiţa critică amintită? Dacă ar fi aşa, pare stranie credinţa pe care eroul nuvelei i-o păstrează lui Găldău, grija de a-1 apăra cu orice preţ. In fond, un socru cais învîrteşte afaceri necurate şi despre care mai şi umblă vorbe că ar fi chiabur, constituie pentru un arivist o ghiulea serioasă legată de picior. Ideea de a-1 abandona la momentul oportun pe Găldău, de a-şi face din demascarea lui o platformă politică, i s-ar fi impus unui asemenea om mult mai repede şi ar fi fost pusă în practică imediat cu cinism, nu atît de tîrziu şi cu atîta neîndemînare copilărească.
S-ar putea obiecta că la mijloc erau „ochii umezi ai Iuliei" — cum spune tovarăşul Damian — micile ajutoare băneşti ale chiaburului, în sfîrşit, atîtea şi atîtea avantaje la care Podaru nu putea renunţa prea uşor.
Dar tocmai toate acestea nu definesc un orgolios, un om pătruns de sine şi îmbătat de visul dominaţiei celor din jur, ci mai degrabă un individ lipsit de personalitate, stăpînit de cîteva biete slăbiciuni şi gata să se comporte din pricina lor ca o cîrpă. In sfîrşit, chiar dacă am admite, de dragul discuţiei, că într-un caracter, ambiţia, orgoliul, setea de putere, nu sînt incompatibile cu diferite slăbiciuni, de dragul cărora omul respectiv ar fi gata să facă orice, încă nu e greu de văzut că Vasile Podaru nu acţionează într-un fel sau într-altul după impulsurile contradictorii ale aceluiaş caracter, ci în conformitate cu necesităţile subiectului (orgolios,
îndărătnic cînd trebuie să rupă cu taică-său, să respingă criticile tovărăşeşti ale lui Mihai Rotaru sau să nu admită chiar după dezastru ipoteza că nu va mai fi preşedinte al Sfatului Popular; moale, abulic, cînd trebuie să intre în voia Iuliei sau să satisfacă interesele chiaburului). In realitate, pe de o parte situaţiile închipuite, întreaga intrigă ca şi comportarea celorlalte personaje, presupun un caz tipic de descompunere morală, provocat nu numai de concursul cîtorva împrejurări potrivnice, dar şi de efectul unor vicii lăuntrice ascunse. Pe de altă parte, tendinţa de a scoate elemente tragice şi din prăbuşirea lui Vasile Podaru, cheamă într-un fel sau într-altul ideea unei fatalităţi, care-1 duce pe erou la pierzanie, oarecum împotriva voinţei sale şi în virtutea unor sărmane slăbiciuni omeneşti.
Autorul a încercat să împace în construcţia personajului aceste două idei artistice care se cam bat aci cap în cap, provocînd numeroasele inconsecvenţe amintite. Situaţiile devin, de la un moment dat ambigue: Vasile e, de fapt, părtaş cu chiaburul, aju-^ tîndu-se din banii lui şi iscălindu-i în schimb diferite autorizaţii. Dar se lasă deschisă şi ipoteza că omul îl crede pe Găldău nevinovat şi socoteşte măsurile cerute împotriva lui greşeli politice, care-i vor îndepărta pe mijlocaşi de întovărăşire. Cu toate acestea, cînd întîmplările iau o anume întorsătură, Vasile se arată dispus să-I denunţe pe Găldău, stabilind însă cu el o prealabilă înţelegere. Nota tragică urmărită cu orice proţ în prăbuşirea unui asemenea individ îl dezvinovăţeşte vrînd, nevrînd, alterează esenţa procesului vulgar de corupţie prin care personajul trece şi-1 îndepărtează pe autor de sfera tipicului.
★
Cu mult mai mare siguranţă e condusă desfăşurarea conflictului în „Lenta", nuvela lui Francisc Munteanu. Caracterele sînt aci mai expresiv conturate, individualizarea e mai vie. Ca urmare, logica după care se produc reacţiunile eroilor are o stringenţă imperioasă, iar autorul dovedeşte că ştie să-i facă faţă.
Nuvela   defineşte   mai   concludent o
220
OV. S. CROHMĂLNICEANU
dramă personală interesînd soarta personajelor principale, şi comportînd totodată prin implicaţiile ei im adînc şi multiplu sens social, antrenind în discuţie probleme ale vieţii colective.
Şi din îndemnul părinţilor, şi dintr-o preferinţă uşuratecă pentru ceea ce i s-a părut cîndva lucrul cel mai de preţ, Lenta a făcut o căsătorie proastă. Deşi ţinea la Gheorghe, un flăcău din sat, 1-a luat de bărbat pe Goldiş, preşedintele gospodăriei colective. Acesta era, ce-i drept, cam trecut, dar se purta chipeş, juca bine ceardaşul, şi după socoteala ei de atunci, nu era puţin lucru să devii nevasta unuia din oamenii cei mai bine văzuţi din sat.
Dar nici bunăstarea din casă, nici darurile şi atenţiile cu care o copleşeşte Goldiş, nu-i ţin tinerei femei de cald. Ei i se face repede dor de fetele şi băieţii care muncesc în brigadă, de glumele şi jocurile lor, de serile vesele de la Căminul Cultural. Lentei îi e urît să stea mereu între cei patru pereţi ai casei, cu un om mult mai bătrîn ca ea şi pe care nu-1 iubeşte. Femeia tînjeşte; ceea ce fusese în sufletul ei o simplă înclinaţie juvenilă, devine acum dragoste adevărată. Lenta îl caută pe Gheorghe şi se asvîrle cu un fel de frenezie în braţele lui.
In diferite discuţii, întrebările ridicate de unii cu privire la corectitudinea morală a acestei femei exprimă, pe lîngă o tristă opacitate, un foarte enervant ton puritan, amintind modul de a se irita al lui li. Sanielevici, care scria indignat: „Naturalism este cînd în Năluca o pui pe Zamfira să-şi înşele bărbatul, aşa, ca o trecere de vreme, „fără să fie pentru asta femee rea!" Naturalism este cînd în „Hanul Boului" îmi cînţi adulterul ocazional al hangioaiei cu povestitorul, ca cea mai înaltă poezie a vieţii! (Te-ai luat după Caragiale; dar la dînsul hangioaica e văduvă. Şi acolo mai este şi altceva decît dragoste curat trupească". (Morala d-lui Sadoveanu — Poporanismul Reacţionar).
Cum se face că şi în cazul nostru există asemenea spirite care se întreabă ce semnificaţie are dragostea eroinei? Este doar evident că Lenta e un om simplu, fără o prea bogată înţelegere a transformărilor
din viaţa socială. Tipic, semnificativ în toată comportarea ei, e însă sentimentul frust, nelămurit, dar foarte puternic, că noile vremuri îi dau dreptul la o viaţă întreagă, frumoasă, fericită. Cu o ardoare naivă, Lenta se smulge de sub seculara supunere faţă de soţ şi de părinţi, nu se sinchiseşte de gura satului, şi câlcînd în picioare prejudecăţile, ascultă glasul inimii. Ieşirea aceasta a fluturelui din crisalidă e urmărită cu fineţe. începutul e ezitant, greu. Tînăra nevastă se opreşte descumpănită în uşa Căminului Cultural, izbită de muzica viorilor şi de zgomotul vesel al jocului, ca de un vînt aţîţător şi primejdios. Are gesturi nervoase, înciudate, de sălbătăciune înspăimîntată. Cînd îl regăseşte pe Gheorghe, se simte cuprinsă de
0 sfiiciune copilărească, pierdută. Nu îndrăzneşte să-i vorbească lui Goldiş, amînă ziua lămuririlor, se frămîntă, dar dragostea-i dă îndrăzneală şi iniţiativă: „Prostule... doamne cît eşti de prost...", ii spune cu un fel de tandreţă şireată flăcăului, cînd acesta o întîlneşte pe uliţă şi rămîne încurcat, neîndrăznind să
1 se uite în ochi: „ca un copil care aşteaptă să fie prins cu o faptă rea".
Lenta e foarte departe de alegerea uşuratecă făcută nu de mult. Acum ea îşi creiază din dragostea ei o întreagă raţiune de existenţă, care prin intensitate, pasiune şi sinceritate se ridică treptat la un real sens moral. Lenta capătă sentimentul obscur că la temelia legăturii ei cu Goldiş stă ceva strimt, nedrept, urît. Nu o mai sperie atît de mult muntele prejudecăţilor, ci ideea duplicităţii. Lovitura cea mai grea o primeşte cînd, fugită de la Goldiş, Gheorghe o întîmpină cu temeri şi calcule, n-are ca ea îndrăzneala unor gesturi necugetate, dar făcute cu o mare spontaneitate, din adîncul inimii. Odată pornită, tînăra nevastă nu mai vrea să dea îndărăt şi cînd Gheorghe, ca şi părinţii o trimit acasă, zdrobită, se gîn-deşte mai de grabă să fugă în lume decît să reia viaţa de altă dată.
Lenta nu-şi înăbuşă pornirile sufleteşti, pentru că presimte vag cum, în ciuda miilor de piedici care-i stau în cale, lumea nouă din jurul ei nu îngăduie silnicia şi nedreptatea.   De   aceea,   instinctiv, ea
CRONICA LITERARA
221
ghiceşte un prieten în Gherdan, secretarul organizaţiei de partid, omul care de la început n-a văzul cu ochi huni căsătoria lui Goldiş. E interesant că o asemenea dramă cotidiană, tratată de nenumărate nuvele şi romane, are loc de astă dată în cadrul noilor realităţi sociale, oglindite foarte viu de natura inedită a intrigii, ca şi a desfăşurării întregului conflict: Preşedintele, dornic să-şi ţie nevasta ca o cucoană, a folosit banii gospodăriei ca să-şi clădească o casă arătoasă, să-i cumpere Lentei tot felul de nimicuri, şi acum se zbate încurcat între ameninţarea de a fi dat de ' gol şi necesitatea do a-şi vinde, pentru acoperirea lipsurilor, sacii cu grîu din pod, prea devreme şi nu la preţul cel mai bun. Antoniu, fratele închiaburit al lui Gheorghe, încearcă să profite, cu ajutorul socotitorului Vărzaru, de impasul lui Goldiş, spre a-şi aranja intrarea în gospodărie. In sfîrşit, dragostea ilicită între Gheorghe şi Lenta ia în sat un aspect politic, dînd loc la tot felul de scorniri pe seama raporturilor colectiviştilor şi aducînd apă la moara duşmanului. Ceea ce se petrece în casa preşedintelui, ca şi în casa lui. Podaru din „Mlaştina", raporturile familiale ca şi cele amicale, se îmbină strîns cu problemele mari ale vieţii satului, devenind elemente însemnate în rezolvarea acestora. Slăbiciunile lui Goldiş, ambiţia, orgoliul, tranzacţiunile dubioase pe care e gata să le facă spre a-şi vrăji nevasta arătîndu-se om cu dare de mînă, dorinţa secretă de a-şi păstra totodată şi sacii cu grîu, toate scot Ia iveală, cu forţă, expresii diferite ale instinctului de proprietate încă puternic în multe conştiinţe. Sbătîndu-se să iasă din lanţul unei căsnicii nefireşti, Lenta se ciocneşte tocmai, de sistemul relaţiilor bazate pe acest instinct, pe morala egoismului brutal. Oricît de cuviincioase aparenţe ar fi îmbrăcat lucrurile, Goldiş, de fapt, a cumpărat-o de la părinţi şi acum încearcă s-o păstreze prin aceleaşi mijloace. Imaginea complexă a raporturilor sociale şi morale vechi o completează figurile tatălui şi mamei Lentei: bătrîna mijloceşte cu diplomaţie o căsătorie avantajoasă, iar bătrînul împotrivindu-se mai mult de formă, îşi dă asentimentul  plictisit, întrezărind cu
oarecare interes ideea de a fi trecut în postul de grăjdar prin protecţia viitorului ginere.
Corect, deşi mai palid, întruchipează o nouă mentalitate Gherdan, cu neastîmpărul lui de a se amesteca nu numai în problemele de producţie ale oamenilor, ci şi în problemele lor sufleteşti, sau Gheorghe, a cărui neîndemînare copilărească şi veşnică preocupare de a nu stârni vorbe, nu exclude totuşi o anume consecvenţă şi scrupulozi-tate morală, vizibile în scena discuţiei cu secretarul, şi apoi în cea cu fratele său Anton.
Francisc Munteanu vădeşte ascuţime în individualizarea caracterului. Astfel, voluntar, impulsiv, cu un fel de străşnicie a hotărârilor în care se citeşte bunul gos-pod-ar, omul activ şi capabil să se impună, Goldiş dă o imagine foarte exactă a ceea ce a făcut-o pe Lenta să se înşele. Sentimentul apăsător că se lasă tîrît împotriva voinţei sale în acţiuni primejdioase, preşedintele şi-1 ascunde prin excese de autoritate, ţipă la Vărzaru, îl repede; Antoniu, viclean, umblat prin lume, priceput cum să ia oamenii, schimbă cu dibăcie registrul sentimental în discuţia cu Gheorghe. La început e smerit, pocăit, un moment ameninţă, face apel la amintirea mamei din mormînt, apoi, cînd se loveşte de aceeaşi îndărătnicie, încearcă să treacă problemele principale pe un plan de bagatelizare şi. întreabă, rîzînd silit:
„Măi, Gheorghe, ce lume mai e şi asia: trebuie să se ascundă frate de frale, părinte de părinte..."
Preocupat de urmărirea tensiunii mereu mai ridicate a conflictului, Francisc Munteanu se opreşte puţin asupra descrierilor, nu însă într-atît încît să nu fixeze cîteva detalii picturale de efect pentru coloritul viu. şi divers al scenelor: Lenta are obrazul alb „ca o năframă spălată", „ochii mari, negri şi umezi", buzele mai roşii decît cizmuliţele noi din picioare. Goldiş îşi cântăreşte în palme grîul din pod,noaptea, la lumina unui lămpaş; boabele-i par arămii ca aurul vechi şi umbra i se caţără fantastic pe acoperiş pînă la horn, croind sentimentul unei prezenţe inoportune în încăpere; Gheorghe se trezeşte buimac din somn, cînd Lenta, fugită de acasă, îi
S3
222
OV. S. CROHMĂLNICEANU
bate în fereastră şi o întîmpină caraghios, încurcat, în cămaşa lungă de noapte.
Discutînd despre compoziţie, admitem în general că opera de artă formează un tot unitar, în care elementele componente se determină reciproc. Dar metoda contabilităţii părţilor pozitive şi negative în critică infirmă foarte adesea cu o mare seninătate acest postulat. Zeci de recenzii vorbesc despre personaje foarte vii, bine conturate, care iubesc, stau de vorbă sau se luptă cu fantome. Cum e posibil aceasta, rămîne să-şi explice cetitorul singur.
Pare paradoxal, dar în orice lucrare literară, un artist îşi caracterizează eroii nu numai cînd se ocupă de ei direct, ci şi atunci cînd descrie alte personaje, cu care cei dintîi vin într-un fel sau altul în contact.
Portretele lui Bezonov şi Teleghin, poetul crepuscular şi inginerul întreprid, plin de o cuceritoare simplitate, sînt în acelaş timp portretul Daşei din „Calvarul" lui Alexei Tolstoi. Cum fata ezită multă vreme între cei doi bărbaţi, fiecare din trăsăturile lor morale îi definesc implicit caracterul, înclinaţiile şi aversiunile.
Dacă doamna de Renal ar fi o femeiuşcă uşuratecă, toată problematica morală a lui Julien Sorel s-ar prăbuşi în trivialitate, şi eroul lui Stendhal ar deveni cu totul altceva. Multe lucrări publicate neglijează însă flagrant efectul unor asemenea interdependenţe existente între caracterele personajslor. Fără a cădea într-un fel de absolutizare pedantă, e totuşi evident că ideea unei opere adevărate, concepţia, tendinţele ei, străbat atît de viu fiecare element component, încît unitatea creaţiei se impune chiar şi împotriva unor accidente istorice. Nimănui nu i-ar trece prin gînd să-i facă un cap Victoriei de la Samotrace sau să complecteze braţele Venerei din Millo. Semnificaţia întreagă a acestor capodopere ni se comunică foarte bine în ciuda dureroaselor amputări pe care le-au suferit. Tot aşa o eroare artistică serioasă nu rămîne localizată într-un punct, ci se transmite mai mult sau mai puţin ca- un fel de cangrenă ascunsă în întreg romanul, nuvela sau piesa respectivă.
In „Mlaştina", de pildă, liniile şovăi-
toare în construcţia caracterului lui Vasile Podaru, nu rămîn fără efect asupra contururilor celorlalte personaje. In măsura în care autorul lasă echivocă răspunderea eroului în desfăşurarea evenimentelor întîmpla te, şi ne cheamă într-un fel să-l compătimim, străşnicia bătrînului ca şi fermitatea secretarului de partid se golesc de caracterul omenesc şi ca-pătă o notă rigidă, inumană, în directă contradicţie cu linia caracterelor respective. Nici nuvela lui Francisc Munteanu nu e scutită de asemenea erori, din fericire fără repercusiuni atît de grave. Astfel, socotitorul Vărzaru e un personaj interesant şi bine caracterizat în ceea ce-1 priveşte. In raporturile cu Goldiş, el se înscrie totuşi ca o apariţie curioasă. Pizmuitor şi servil, păstrînd legături cu chiaburii, dar dîrdîind de spaimă să nu-şi piardă postul, Vărzaru e tipul slugoiului care-şi ascunde o ură neputincioasă şi aşteaptă momentul cînd poate lovi nestingherit pe la spate. Asprimea aproape brutală, umilitoare, cu care-1 tratează Goldiş, e explicabilă şi exprimă sentimentul culpabilităţii preşedintelui, repulsia sa pentru faptul că a trebuit să intre în cîrdăşie cu un asemenea individ, să se dea pe mîna lui. E bizară însă reacţiunea lui Vărzaru. Acesta se poartă tot timpul ca un complice mărunt, terorizat de voinţa unui criminal versat, împins să scoată pentru acesta castanele din foc şi lăsat apoi cu cinism sase descurce singur. Cînd pornesc la oraş şi Goldiş emite ideea ca socotitorul să se ducă la Antoniu şi să-i ceară cu împrumut nişte bani, Vărzaru încearcă să se împotrivească, se zbate şi pînă la urmă cedînd, se gîndeşte mort de frică: „Iar vrea să mă înfunde preşedintele! Doamne, afută-mă   doamne, nu mă lăsa..."
La întoarcere, cînd Goldiş îşi manifestă satisfacţia că lucrurile au ieşit pînă la urmă aşa cum a vrut el şi-i strigă plin de sine lui Vărzaru: — „No, vezi că te-ai temut ca o fleanţă?... Prostule!" — acesta tresare „ca şi cum l-ar fi pălit cu o palmă" şi se gîndeşte ulcerat: „Dumnezeul mamei lui, eu mă zbat să-l scot din încurcătură şi pe urmă tot el îşi bate foc de mine.. N-are inimă. Dacă l-ai despica, în locul inimii i-ai găsi un bolovan. In viaţa lui
CRONICA LITERARĂ
223
n-a zis Goldiş o vorbă bună. Şi toate îi merg ca pe roate. Nici grîul n-a trebuit să şi-l vîndă, şi de datorie a scăpat, nici obrazul nu şi l-a pus la bătaie. Toate cele le face cu mîinile altora. Şi-i cinstit ca nimeni altul în sat. Doamne, clacă nu mi-ar fi teamă de el, doamne ce i-aş putea face!..."
Episodul aruncă un reflex ciudal asupra firii preşedintelui care, disimulat, capabil să-şi svîrle fără ezitare peste bord complicele, spre a se menţine la suprafaţă, ar părea, un moment, personajul cel mai ■odios al nuvelei. Ideea aceasta se împacă însă mai greu cu tonul sincer şi patetic al autocriticii din final, cînd Goldiş îl demască pe Antoniu şi-şi mărturiseşte greşelile înaintea oamenilor. Spre deosebire de ceea ce se întîmpla în „Mlaştina", inconsecvenţele amintite, referindu-se strict la raporturile cu Vărzaru, nu pulverizează unitatea de caracter a personajului, deşi strecoară ceva tulbure, neprecis în portretul lui.
★
Faţă de „Mlaştina" şi „ Lenta", nuvela „Ana Nucului" de Remus Luca, se situează într-o anumită privinţă pe o poziţie mai înaintată. Artistul nu se mulţumeşte să scoată în evidenţă noul doar ca o prezenţă surprinzătoare în viaţa zilnică a satului, ci caută să prindă în centrul povestirii figura unui tip uman inedit, reprezentativ pentru creşterea uriaşă a nivelului cultural şi a conştiinţei maselor ţărănimii muncitoare.
Ana Nucului este într-adevăr un astfel de personaj. Intre clipa cînd rămîne singură, înspăimîntată, în mijlocul odăii pustii, fără geamuri, cu pereţii coşcoviţi — sediul căminului cultural din Nima, a cărui directoare a devenit — şi clipa cînd în ovaţiile sălii din Tîrgul Mureş primeşte emoţionată pe scenă buchetele de flori şi felicitările juriului la concursul echipelor de dans, se înscrie o adevărată epopee a muncii acestei femei inimoase, a stăruinţei, tactului, hărniciei şi energiei cu care a urnit un sat întreg din întuneric.
Ana Nucului e o figură tipică pentru mii şi mii de femei din ţara noastră, eliberate abia în regimul puterii populare
de sub o dublă sclavie, socială şi familială, chemate abia acum la o existenţă întreagă, omenească.
In firea eroinei lui Remus Luca se fac vizibile o serie de energii latente ale poporului, trezit la viaţă tocmai de acest proces revoluţionar. Impresionant e modul în care atribute proprii feminităţii se valorifică în viaţa obşteasaă. Ana Nucului e o femeie tăcută, nu cine ştie ce frumoasă, dar cu nişte ochi „albaştri ca floarea de in", privind „cu patimă lumea". Spiritul organizatoric, ştiinţa cu care se pricepe să orînduiască lotul în gospodăria ei săracă, Ana le aduce şi în munca la Cămin. Ea răscoleşte satul, îi pune pe utemişti pe jar, organizează echipă de dans, cerc de alfabetizare, conferinţe, teatru, cu o perseverenţă şi pricepere uimitoare.
In toate acestea aduce însă şi ceva din farmecul ei, din arta cu care încălzeşte prin cîteva scoarţe, printr-o cusătură, pereţii şi mobilierul casei, printr-un gest, printr-o privire, întreaga viaţă a lui Petrea Nucului. Deşi o privesc curioşi, puţin intrigaţi că o femeie de-a lor din sate acum „directoare", oamenii sînt molipsiţi de seriozitatea şi gravitatea modestă a Anei. Ea vorbeşte potolit, lungind vorbele ca un cîntec, dar punînd o puternică pasiune în tot ce spune. Pe nesimţite, voinţa Anei se insinuiază în conştiinţa celor din jur. Mai bombănind, mai scărpinîndu-se în ceafă, cei din Nima se rup din amorţeală şi se lasă atraşi de intensitatea acestei pasiuni în care arde cu o mare puritate însăşi nădejdea lor într-o viaţă mai bogată şi mai frumoasă.
Interesant e că pînă şi Petrea, bărbatul Anei, cu toată firea lui închisă, refractară înoirilor, e mişcat, undeva, în fundul sufletului, de aceeaşi nădejde. Pe el însă, experienţa unei vieţi dure, întunecate, l-a învăţat să-şi apere cu zgîrcenie, să-şi ascundă cel mai mărunt bun personal.
Petrea e şi el însetat de fericire, de o altfel de viaţă, dar o prea mare bucurie îl sperie, i se pare peste măsura norocului lui. Ca ţăranii chineji, care se fereau să-şi laude copiii spre a nu stîrni invidia zeilcr, Petrea se teme, nu cumva farmecul Anei să fie descoperit şi de alţii şi să-i fie răpită astfel mica lui fericire casnică. însingurarea lui mohorîtă  e o încercare desperată de
224
OV. S. CROHMÂLNICEANL
a-şi păstra nevasta, succesele ei îl înveni-» nează treptat împotriva Căminului Cultural şi a noilor forme de viaţă, împin-gîndu-1 pînă la fuga de acasă şi întoarcerea în argăţie la Nadlag Chioru, vechiul lui stăpîn.
Istoria biruinţei Anei Nucului şi a ridicării Căminului de la Nima, e totodată filmul emoţionant al diferitelor aspecte prin care satul ia contact cu binefacerile culturii. Remus Luca fixează cu humor o suită de episoade, semnificative pentru acest proces, şi cu totul noi pentru proza noastră. Macavei Savu îşi descoperă talente propagandistice. El explică pătruns de importanţă sensul revoluţiei culturale:
„— Ce? Voi credeţi că aşa lesne se face socialismul? Apoi credeţi rău. Socialismul nu te primeşte fără cultură. Acolo te întreabă: „Stai un pic. Da' cultură ai"? N-am! — „Apoi fă bine şi învaţă..."
In faţa ascultătorilor scandalizaţi se avîntă în consideraţii teoretice cu privire la forma pămîntulul. „— Uite, bunăoară, am crezut şi eu pînă jiu de mult că pămînlu-i ca o plăcintă. Aşa credeau toţi. Şi voi, aşa aţi crezut. Unii mai cred şi acum.
— Da' cum să fie? murmură Măria cuprinsă de spaimă.
— Acum de bună seamă, că trînteşte una!
— Apoi nu-i aşa! Nu-i ca o plăcintă. Ii ca un bostan."
Flăcăii condiţionează intrarea în echipa de dans în funcţie de perechea cu care vor juca; o lectură din „Mitrea . Cocor" e întîmpinată de intervenţii care constată spontan tipicitatea caracterelor: „Asia s-a îniîmplal la noi, la Nima!"; iar înfiinţarea cercului de alfabetizare aprinde satul, oamenii începînd: „a visa noaptea cîrlige şi liniuţe şi a bîigui prin somn „O-u", Ou!"
Faţă de Silviu Podină şi Francisc Munteanu, Remus Luca dovedeşte hotărît o mai pronunţată personalitate artistică. Imaginea lui e mai particulară, poartă mai vizibil marca unei individualităţi poetice. In prefaţa volumului, indicînd humorul, sensibilitatea, stîngăcia prefăcută, şireată, drept note caracteristice ale unor tablouri ţărăneşti care amintesc prin  stil  pe   Breughel   Bătrînul, Petru
Durnitriu a fixat cu ascuţime elementele acestei individualităţi.
într-adevăr, cu minuţia naivă a primi-Livilor e pictată scena din casa lui Pasca Romulus: Raveca şi cu şase copii ai lui Pasca cinează tăbărîţi în jurul unui ceaun cu lapte aburind; fiecare are în mîna stîngă un boţ măricel de mămăligă,, iar în dreapta o lingură şi execută o mişcare plină de expresivitate, înfulecînd grăbit şi lacom din mămăligă şi purtînd cu o mare băgare de seamă de la ceaun spre gură lingura de lapte. Pe un scaun cu trei picioare, capul familiei, mîngîindu-şi nasul mare de forma unui cartof, domină grupul, deasupra căruia curge lumina moale a unui foc de coceni de cucuruz, pîlpăind pe vatră, în timp ce cadrul tabloului rămîne în întuneric pentru că odaia e plină de un fum înnecăcios.
Şezătoarea din casa Istinei Vîşa, hora din curtea . Creţului, repetiţiile echipei de dans oferă alte exemple similare. Aş adăuga că, asemenea meşterilor primitivi, Remus Luca ştie să integreze firesc în această atmosferă scene suave, cum ar fi de pildă cea a împăcării sfioase dintre soţi, sau viguroase, aprinse de o pătimaşă violenţă, ca povestea ţiganului Pecia şi a nevestei  dintîi a Iui Nădlag.
Dar în nuvela lui Remus Luca, mult mai mult decît în „Lenta" şi chiar decît în „Mlaştina", există o destinare epică, lungimi, paranteze literare, pe parcursul cărora cititorul călătoreşte moţăind.
E vizibil, spre deosebire de celelalte două nuvele, că aci conflictul individual din viaţa personajelor principale (ciocnirea Ana-Petrea) e legat într-un mod artificial de conflictul respectiv social (ciocnirea dintre forţele pornite să lumineze satul şi cele interesate să-l ţină mai departe în întuneric).
De aceea amîndouâ conflictele nu se condiţionează reciproc, momentele cînd Creţu încearcă să-i pună beţe-n roate Anei, cînd chiaburul îşi arată colţii, nu introduc elemente noi în raporturile dintre cei doi soţi, nu ascut sau atenuează contradicţiile lor, care de desfăşoară pe cu totul alt plan.
Dealtfel, ambele conflicte rămîn exterioare povestirii, nejucînd un rol determinant în desfăşurarea acţiunii. Aceasta
CRONICA LITERARA
225
se dezvoltă adeseori independent de necesităţile caracterizării eroilor principali şi merge mai mult pe linia ilustrării' diferitelor forme sub care munca de la Cămin trezeşte din inerţie satul.
Ori arta compoziţiei unei cărţi, a cînlă-ririi lungimii şi importanţei fiecăruia din episoadele ei, ţine de preocuparea dezvăluirii caracterelor centrale, prin care ideea operei respective se face sensibilă.
Ideea caracterului previzibil al tipurilor literare, e confirmată de numeroase mărturii ilustre scriitoriceşti, arătînd cum în procesul elaborării operei destinul anumitor personaje tinde să se împlinească parcă de la sine, parcă în virtutea unor cerinţe interioare, cîte odată opuse chiar voinţei romancierului. Puşkin povestea că nu s-ar fi aşteptat ca Tatiana să-l părăsească pe Oneghin, şi Tolstoi a fost nevoit să s;himbe sfîrşitul „învierii" pentru că Ne-kliudov şi Maslova nu aveau de gînd să se căsătorească, aşa cum prevedea planul romanului.
Cînd există cu adevărat, previzibilitatea comportării personajelor arată că artistul a izbutit efectiv să exprime tipicul, esenţa   fenomenelor  social-istorice date.
Cititorul, căpâtînd prin intermediul artei o cunoaştere mai profundă a vieţii, e învăţat să înţeleagă legile ei obiective. De aci puterea lui de a bănui, de a deduce comportarea eroilor cărţii.
Observaţia necesită totuşi o completare, tocmai în legătură cu ceea ce face ca o carte să fie interesantă şi alta plictisitoare. Adevărata previzibilitate a tipurilor literare trebuie înţeleasă ca o formă a verosimilului artistic. In cursul desfăşurării acţiunii, comportarea personajelor principale poate fi numai în parte anticipată. Mai de grabă noi putem spune ceea ce e imposibil să facă un erou, decît ceea ce el va face cu adevărat.
Dacă la mijlocul romanului „In căutarea absolutului", cineva ne-ar spune că Balthazar Claes îşi va ţine jurămîntul de a nu mai intra în laborator şi, devenit un soţ şi tată model, va păstra doar în suflet pentru tot restul vieţii nostalgia cercetărilor sale abandonate, dacă dimpotrivă altcineva ne-ar asigura că, ros de remuşcări, eroul va porni în secret altă
15 — V. Romînească
serie de experienţe, de astă dată cu utilitate practică şi ducînd la refacerea zestrei Margaretei, n-am prea fi înclinaţi să dăm crezare nici primei, nici celei de a doua afirmaţii, ambele contrazicînd datele previzibile din comportarea personajului lui Balzac.
Noi simţim că Balthazar Claes nu poale-să-şi întrerupă cercetările, nici să le dea-, alt curs, că va face lotul spre a căuta mai departe absolutul, aceasta fiind însăşi; raţiunea existenţei sale. Dar pînă unde; vor merge sacrificiile, ce forme vor îmbrăca şi cum se va păstra pură pasiunea luă pentru adevăr în viitoarea unor încercări inumane, iată ce nu ştim şi vrem să aflăm citind cartea, căutînd în fiecare nou episod o cunoaştere mai profundă a eroului, o semnificaţie mai adîncă a ideii artistice  pe   care   o întruchipează.
E evident că aceasta se comunică prin ansamblul unei opere şi nu doar prin cîteva din elementele ei.
Pe Tartuffe, pe Hamlet, pe Rascolni-coff îi înţelegem cu adevărat abia la sfîrşitul tuturor situaţiilor prin care au fost obligaţi să treacă, deşi trăsături ale firii lor ni s-au făcut cunoscute şi mai înainte. E şi firesc să fie aşa, altfel tot interesul cititorului, toată curiozitatea lui literară s-ar risipi brusc şi nimeni n-ar parcurge sute de pagini pentru a afla ceea ce ştia de la început. Cele mai previzibile personaje sînt cele schematice, dar evoluţia lor ne lasă indiferenţi. In înţelesul unei complexe figuri literare e înglobată şi experienţa de viaţă a cititorului, şi cu cît aceasta e mai bogată, cu atît generalizările la care s-a ridicat artistul au mai multiple şi mai adînci rezonanţe. De aceea, la intervale de timp, recitim cărţile mari şi găsim în ele mereu lucruri noi, deşi intriga şi desnodămîntul ne sînt de mult cunoscute. Cînd succesiunea episoadelor nu dezvăluie treptat caracterul eroilor şi curiozitatea cititorului e solicitată exclusiv de complicaţiile acţiunii, soarta unei cărţi se sfîrşeşle odată cu ul-timile ei pagini. Romanele poliţiste, de pildă, nu se recitesc niciodată, şi atunci cînd „misterul" e cunoscut, ele nu rezistă nici la prima lectură.
226
OV. S. CROHMĂLNICEANU
Reprezentîndu-ne mai exact „compoziţia" sau „construcţia", ca artă a desvăluirii caracterelor prin care se exprimă ideea unei cărţi, ne e şi mai uşor să înţelegem de ce baterea pe loc, istorisirea unor episoade amuzante în sine, dar nesemnificative pentru îmbogăţirea trăsăturilor morale ale personajelor principale, introduc cîlţi într-o lucrare epică, risipesc atenţia cititorului.
E tocmai ceea ce se întîmplă cu o serie ■de scene din „Ana Nucului". Ele constituie — luate aparte — schiţe reuşite, dar nu aduc în ansamblu nimic nou în definirea caracterului eroinei şi în adîncirea ideii nuvelei. După momentul cînd cercul de lectură de la Cămin rezistă cu succes atracţiei exercitate de hora organizată în curtea Creţului, peripeţiile diferite legate de acelaş episod se dovedesc inutile şi fastidioase.
Pasagii întregi din istoria organizării cercului de lectură, a corului sau a echipei teatrale, deşi au hazul lor, rămîn absolut egale în ceea ce priveşte dezvăluirea firii personajelor principale şi pot juca unu! rolul celuilalt fără o prea mare pagubă.
In schimb episoadele menite să reliefeze sbuciumul Anei şi al lui Petrea, procesul moral în virtutea căruia eroii îşi biruie slăbiciunile, sînt foarte rare şi aceasta e consecinţa directă a ocolirii contradicţiilor vieţii, a ciocnirilor din realitatea socială. De aci decurge şi tonul de pastel idilic pe care-1 capătă cîte odată tablourile, trecînd de la Breughel la Kimon Loghi (v. de pildă, cum sînt zugrăvite acţiunile premeditate ale duşmanului sau unele scene de entuziasm colectiv).
De la arta cu care Remus Luca învie o autentică atmosferă ţărănească şi spiritul adevărat al snoavei populare, dispensîn-du-se de cuvinte rare, cu colorit strident, şi istorisind faptele într-un limbaj sobru, stăpînit, ar avea de învăţat mulţi dintre tinerii noştri prozatori.
Iar pentru că în ultima vreme se vorbeşte despre „îmbogăţirea" limbii, l-am sfătui pe Francisc Munteanu, a cărui proză e colorată de precizia şi sugestivitatea notaţiilor, să lase altora „achiziţii" pitoreşti ca „îmboţi" (îmboţindu-şi poalele), „oluri" (gata să scape olurile din mînă), „frămîntul" ce punea stăpînire pe sat, grinzile „crustate", „şogore", „vigan", ş.a.m.d.
N. TERTU LI AN
CUI PRODEST?*)
Dacă ne-am lua după studiul închinat evoluţiei poeziei lui Cicerone The-odorescu („Viaţa Romînea'scă" Nr. 1/1954), s-ar crede că tov. Mihai Gafiţa, autorul acestei lucrări, are o concepţie estetică superioară asupra criticii şi istoriei literare, considerîndu-le şi practi-cîndu-le ca nişte specii înalte ale artei epice, în care realul şi ficţiunea se împletesc armonios şi fantezia criticului are rol hotărîtor. Aci criticul adaptează cu o artă de invidiat materialul istoriei literare la necesităţile şi exigenţele impuse de către specificul genului epic: introduce situaţii şi personaje de ficţiune, interver-teşte cu multă îndemînare datele istorice, contopeşte fapte desfăşurate în realitatea istorică la intervale de un deceniu, organizează „piesele" reale astfel ca „scenariul" său să capete „finaluri de act" rotunde şi patetice, înlătură cu premeditare mari cantităţi de fapte care nu intră în concepţia ingenioasă a „scenariului" imaginat, etc. etc.
Şi „principiile" de la care pleacă tov. Mihai Gafiţa în studiul amintit nu sînt mai puţin surprinzătoare, şi în contrast vizibil cu opiniile judicioase, valabile, apărate şi aplicate de el în numeroase articole preţuite de cititori. Aci, urmărind evoluţia pe drumul realismului socialist a unui poet, care azi e printre luptătorii de frunte pentru o poezie nouă, în slujba poporului (dovadă remarcabilul volum de versuri „Un cîntec din uliţa noastră"), dar care a fost în tinereţe
prizonierul formalismului sub una din formele sale cele mai virulente, ermetismul, criticul nostru reabilitează ideea dezvoltării evolutive, line, unitare, prin acumulări şi eliminări succesive, manifestînd o nepăsare evidentă pentru concepţia dezvoltării complexe, contradictorii, întreruptă de salturi şi rupturi violente; se arată obsedat de ideea continuităţii şi filiaţiei neîntrerupte în dezvoltare şi, ca un veritabil partizan al evolution) sinului şi al schemelor filozofice a priori, se străduieşte să încadreze şi să rotunjească materialul faptelor vii ale realităţii în -aceste tipare. Numai astfel se poate explica de ce tov. Gafiţa consideră că dezvoltarea poeziei lui Cicerone Theo-dorescu de la formalismul net, ostentativ şi evident al ermetismului din „Cleştar" (1936), la versurile de un puternic caracter realist, popular, din „Un cîntec din uliţa noastră" (1953), ar fi un miracol, un „salt" de neînţeles, un „fenomen meteoric", dacă nu am găsi încă în ermetismul barbar al unor versuri din trecut prefigurat acest drum, dacă nu am descoperi acolo o tradiţie realistă — fie şi cu preţul unor eforturi de necrezut ale minţii şi voinţei. Este neîndoios că autorul articolului din „Viaţa Romînească" nu s-a simţit deloc stingherit de faptul că nu are nimic comun cu metodologia marxist-leninistă pe tărîmul cercetării literare tendinţa de a nivela drumul sinuos, contradictoriu al dezvoltării unui poet, că nu are nimic comun cu metodologia   marxist - leninistă idealizarea rătă-
*) „Cui îi foloseşte?". — Pe marginea articolului „Opera poetică a lui Cicerone Theodorescu" de Mihai Gafiţa („Viaţa Romînească" nr. 1/954)
15*
228
N. TERTULIAN
cirilor unui scriitor, tendinţa de a descrie drumul său ca pe acela al unei dezvoltări evolutive, unitare, ca un şir de acumulări succesive. Criticul nu a înţeles mai ales că nu are nimic comun cu ştiinţa marxist-leninistă tendinţa de a căuta o apropiere, o filiaţie între ermetism şi realismul poeziei noastre, tendinţa stranie de a descifra în cele mai obscure şi re bărbaţi ve exerciţii formaliste dintr-o perioadă de tinereţe a unui poet talentat gînduri înaintate, elemente realiste, profesii de credinţă progresiste, minimalizînd astfel lupta grea, dramatică, pe care artistul a dus-o împotriva rătăcirilor sale din trecut, ca şi succesul realizărilor de azi. In scopul de a acredita ideea că sub ermetismul îngheţat al multor versuri din „Cleştar'- se ascunde un puternic filon realist, că numeroase poezii reflectă o nemulţumire a poetului care ar căpăta „o anumită orientare, vădind tocmai receptivitatea poetului faţă de tematica legată de viaţă, de realitatea în mijlocul căreia trăia", plin de acea fantezie şi acel spirit de invenţie despre care vorbeam la început, criticul se dedă la nişte exerciţii ciudate. Intr-o poezie de o obscuritate voită, el descoperă nişte sclipiri care printr-o intuiţie secretă i se par indicii preţioase ale acelei „receptivităţi a poetului faţă de tematica legată de viaţă". Iată o poezie intitulată atît în ediţia din 1936 cît şi în cea din 1943, cu preţiozitate, „Rezignare în vital". Printr-o uşoară omisiune, criticul îi dă titlul mai „realist" din ediţia revăzută în 1949: „întoarcere la viaţă". Poezia începe cu următoarele versuri:
Slîrv, inima-necată, n-o cauţi şi n-o cruţi. Din trupul care setea îţi satură şi trece Bătaia i se-aude, tîrziu ajuns — din puţ— Strigăt, în ghizd de piatră rotund,
la tîmpla rece
Iar cînd, sunînd părerea de rău ca o
strigoaică
încalecă schelete de silă şi urît. Cu sîrme — reci — de aur, vertebra luîn-
d-o gaică
Le tragi pe-un cui în umbră s-atîrne
şi-atît.
şi continuă la un moment dat cu strofa:
Tu, pofticios la viaţă, jos, îmbulzit de trai, Sjinleşte-ţi amorţirea de-o febră şi de-o teamă Să   ai răspuns lucarnei de sus prin care
grai
Se-aude-n intervale, turburător şi cheamă.
Folosind metoda „extracţiei" abile, criticul alege versurile şi expresiile care s-ar putea adapta „scenariului" construit în prealabil cu ingeniozitate. Cu o adevărată artă a „prestidigitaţiei" literare—obţine următoarea „interpretare" ilustrînd dorinţa poetului de a se apropia de viaţă: „Pofticios la viaţă", poetul intuieşte un grai care „se aude la intervale turburătoare şi cheamă" („întoarcere la viaţă"). Cu această metodă, în versurile cele mai obscure, criticul descoperă „chemări" către viaţă, căutări realiste pe care nimeni nu le bănuia. Latura comică a chestiunii începe acolo unde tov. Mihai Gafiţa, nefiind prea expert în a găsi „cheile" poeziei ermetice, ignoră adevărata intenţie a poetului ascunsă în asemenea „enigme", pe care exegeţii versaţi ai poeziei ermetice le descifrau astfel: „Autorul voieşte a spune următoarele: In trupul meu, căruia îi satisfac toate plăcerile lumeşti, inima, sediu al idealului, a rămas un stîrv. Eu nu mai am vreme să-i ascult chemările şi ea bate, neînţeleasă, departe ca într-un puţ. Sau, mai simplu: Carnea a învins în mine spiritul. In stil dodonic transcripţia e aceasta:
Stîrv inima-necată, n-o cauţi şi n-o cruţi, etc."
Iată, aşadar, cum o poezie construită pe unul din clişeele banale ale poeziei decadente: conflictul între „carne" şi „spirit", între „apollinic" şi „dionisiac", a devenit sub pana criticului Mihai Gafiţa o piesă ilustrativă a tezei că poetul căuta să se apropie de viaţă, ascultînd chemările ei.
Intr-o meditaţie cufundată în cel mai pur solipsism şi  încheindu-se astfel:
Neslobodă   în   moarte,   tu rîul în îngheţ. Foşnirile din funduri ce pînă sus pătrund Zadarnice auzul le simte, fără preţ E cursul mai departe, al rîului, la fund.
CUI PRODEST ?
229
In alb, pereţii patru, ies — stafii — din
pămînt
Stînd umăr lîngă umăr cu spatele la noi.
A ia, singurătatea, închis, aş vrea s-o cînt— Si să mă duci în cîntec, ca mărilor un sloi.
(„Veghe")
tov. M. Gafiţa descifrează prin operaţii de alhimie, sensibiliLatea poetului la chemările vieţii. Criticul comentează astfel versurile citate mai sus: „auzul lui (al poetului), prinde — chiar dacă le crede „zadarnice"—foşnirile din funduri ce pînă sus pătrund"; el ştie că „fără preţ e cursul mai departe al rîului la fund..." Astfel, printr-o operaţie simplă şi categorică simbolurile au fost rezolvate şi criticul vrea să no convingă cu seninătate că „foşnirile" sînt chemări ale vieţii (epitetul „zădărnicie", care nu intră în schema criticului, a fost repede bagatelizat) şi că rîul care curge la fund ar fi însuşi drumul formalist, considerat autocritic de poet ca „fără preţ".
Intr-un pastel („Schiţă de pe natură"), ce pare să figureze o meditaţie nocturnă învăluită într-o uşoară tristeţă:
Prin gîrla ploii, peste pietrişul rar, vei
lua-o
Al stelelor spălate, trecîndu-l ca un
prund.
Nu-i luna dealtădată să mai apară, ca o Pisică albă, strînsă în jurul ei, rotund.
Filozofezi: şi noaptea ca mîine o să treacă... Dar încălzit prea tare şi hidralat de cer Ca laptele dă-n brînză şi zîmbetul şi-oleacă
De-amărăciune-n zîmbet pluteşte ca în zer.
In noaptea care ţine şi-şi adînceşte ceaţa Te   pierzi pe totdeauna, te-ntuneci, ai
murit.
Nu! soarele trezeşte din scorburi dimineaţa Urcându-i iezii roşii, să  pască-n răsărit,
criticul, nu numai că nu observă viziunea estetizantă, preocupată nu de expresia vreunei emoţii vii, reale, ci de interpretarea decorativă a răsăritului soarelui comparat   cu „iezi roşii care pasc în răsărit"—
—dar descoperă în acest pastel o luptă gravă cu semnificaţie ideologică: „gîndurilor negre, funebre, iscate de „noaptea care ţine şi-şi adînceşte ceaţa", poetul începe să le opună îndîrjirea sa pentru viaţă :
Nu! soarele trezeşte din scorburi dimineaţa urcîndu-i iezii roşii, să pască-n răsărit".
Sociologismul cel mai plat (risipirea uşoarei melancolii odată cu răsăritul soarelui, transformată în „îndîrjirea pentru viaţă") se aliază aici cu indulgenţa de neîngăduit faţă de cel mai evident şi mai declarat formalism.
Pînă  şi  într-o  poezie  care proclama făţiş,   deşi  în aceleaşi versuri chinuite, voinţa poetului de a-şi purifica arta de orice emoţie vie, de orice pasiune directă, omenească („vreau inimii văpăi de sînge în nămol, /Adine către nisipuri să-i calc, să rabde, pînă /Cînd voiu ucide focul ce-o - îmbrăţişează gol/  Şi aripile roşii scrum alb ori să-i rămînă/ etc"), poezie în care se manifestă   în   modul   cel mai acut subiectivismul şi cultul tipic decadent al claustrării şi ferecării creatorului în„ eul" său izolat de viaţă, de „focul" sentimentelor reale („Tot ce în suprafaţă îmi ghemui ne-ntrerupt/ In creşteri pătimaşe arunc în adîncime-mi/ Ca, neştiută viaţa sfîrşită dedesubt/    Să-ncep   de-acolo   glasul meu neatins de nimeni" (s. n.)tov. Mihai Gafiţa descoperă „efortul conştient al poetului do a se depăşi, de a da o nouă poezie — nouă prin conţinut". Faptul ar putea să apară uluitor, de neconceput, dacă nu i-am găsi explicaţia în aceea că pentru a-şi susţine interpretarea, criticul s-a folosit nu de textul real al poeziei, aşa cum a apărut în volumul din 1936 analizat, ci de un text modificat de către Cicerone Theodorescu în 1949 şi publicat în ediţia revăzută a versurilor sale. Aci, după primele două strofe net formaliste, finalul poeziei suna astfel:
Tot ce în suprafaţă îmi ghemui ne-ntrerupt In creşteri pătimaşe şi neştiut de nimeni Arunc la fund — spre viaţa rămasă
'dedesubt
Şl-un alt glas, vreau de-acolo să-ncep din adîncime-mi.
N. TERTULIAN
230
Dar procedeul criticului nu rămîne mai puţin inadmisibil, căci nu este de conceput a te folosi de versuri revizuite în 1949 pentru a ilustra o teză care susţine eforturile spre realism ale poetului în „Cleştarul" anului 1936.
In volumul „Cleştar" se află şi o poezie intitulată „îndoieli". Poezia, plină deaceleaşi imagini obscure nu vrea, pare-sc, să exprime decît o simplă criză lirică a poetului nemulţumit că nu inai simte ecoul vechilor sale versuri, de care se simte înstrăinat şi pe care le reneagă. De aceea îşi făgăduieşte în viitor un cîntec mai pur, care să se ridice „în azur" din străfundurile subiectivităţii sale („Şi aştept/ Dacă mai e ceva pur/ să se ridice cîndva din mine-n azur/ Lin, simplu şi drept"). Iată textul poeziei:
Mîhnirea,-n adînc, a luminii — Ca luciul săgeţii —
îşi   trece  prin   clocotu-mi   negru răceala.
Mă-nţeapă spinii. Mă ţin scaeţii. Sînge-n buricele Degetelor
Mi-a dat. Simt bicele Şi oboseala Pregelelor.
Mi-o sparge vinele Teapa veciei Dragostea roşilor — Mele înfrîngeri — Urăsc destinele Victorioşilor Albilor îngeri Ai. poeziei.
Tot ce-am scris, gol, Asemenea lor,
îmi răceşte, udă, o suflare de nor. îmi acopăr, vînăt, c-o bucată de ţol Nemulţumirea se uită-ndărăl. Gîndul, e-de aci înainte, Strălucirile cîte-arn crezut că arăt încep, încet, să se desfierbînte.
Surd, metal ascuţit mă pătrunde Dar durerea e-a mea Bogăţie nesmulsă a bălţii imunde Nufăr şi limpede stea.
Inlărindu-şi din  picuri   veninul fiolei
Reale, străine, în tine culcuşul,
Iţi fu — sunetului — lot mai trudnic
urcuşul
Melodic lemn rezignat al violeil
Eu pe acest Peisagiu vulgar
Dau cu sufletul, cum aşa da cu un par, Svîrlu sufletul Cum aş lăsa lest.
Şi, aştept,
Dacă mai e ceva pur
Să se ridice cîndva din mine-n, azur
Lin, simplu şi drept.
Această poezie cu o idee banală exprimată hieroglific, „cifrat", îi dă tov. Mihai Gafiţa adevăraţi fiori de extaz ; criticul construieşte pe cîteva pagini o întreagă exegeză a poeziei, face în jurul ei un sgomot şi un scandal nemaipomenit, considerînd-o ca o cotitură în orientarea ideologică a poeziei lui Cicerone Theodorescu, ca pe un mesaj capital al poetului, care ar proclama în versurile ei renegarea formalismului şi voinţa de a păşi pe un nou drum în poezie. In elogiul acestei poezii, glasul criticului devine patetic: „Nu poale exista pentru un artist aflat în căutarea unui drum de creaţie, dramă mai puternică decît aceea pe care i-o dă, la capătul unui bilanţ— fie şi numai pentru o perioadă a activităţii sale — constatarea că tot ce-a creat nu mai corespunde idealului său nou! înseamnă că toată experienţa străbătută rămîne o simplă experienţă şi nu o roadă, nu o recoltă obţinută trudnic. înseamnă că, de fapt, drumul n-a fost găsit încă. Este tocmai, ceea ce constată Cicerone Theodorescu în acest poem (e vorba de poezia „îndoieli" n. n.) în care. încheie desminţind, anulînd — volumul „Cleştar", deci care încheie — desminţind, anulînd—mesajul poetic al primei perioade de creaţie a poetului" („Viaţa Romînească", Nr. 1/1954, pag. 158).
Nu putem decît să ne manifestăm o profundă îngrijorare pentru folosirea, în cercetarea literară, a unor asemenea metode menite să transforme, cu ajutorul fanteziei critice nelimitate  într-un proces
CUI PRODEST?
231
ideologic capital, o biată şi banală criză lirică însoţită de cîteva sclipiri ale nemulţumirilor şi „îndoielilor" poetului, faţă de versurile sale mai vechi, într-o renegare a formalismului şi un mesaj pentru realism, o poezie impregnată ca însăşi în toată structura ei de formalismul, cel mai evident. Cu asemenea metode, tov. Mihai Gafiţa, care în repetate rînduri a atacat cu îndrăzneală manifestări ale influenţelor ideologice antirealiste în poezia noastră, trebuie să-şi dea scama că se deschide calea integrării „paşnice" în poezia realistă, progresistă, a celor mai virulente poezii decadente în care şi-au exprimat „nemulţumirile" vagi, „cugetările" şi. „îndoielile" Mallarme aiurea, sau la noi   Ton Barbu, Lucian Blaga, ş. a.
In interpretarea pe care o dă acestei poezii   reprezentative   pentru abjurarea conştientă de către Cicerone Theodorescu a formalismului  versurilor  sale anterioare din întreg volumul „Cleştar", criticul se bizuie tot timpul pe faptul că versurile amintite sînt aşezate la sfîrşitul volumului, ceea ce ar căpăta un înţeles simbolic, „îndoielile" referindu-se în   mod logic la toate versurile din plachetă. Acesta este pentru criticul nostru un argument hotărîtor în susţinerea tezei sale, căci este limpede că dacă poezia ar fi fost una oarecare de la începutul sau mijlocul volumului şi ar fi fost urmată   de alte versuri net ermetice şi  formaliste,  întreaga interpretare s-ar prăbuşi ca un edificiu de carton. Tocmai, de aceea se şi exprimă criticul în concluzia „analizei" sale:  „Sîntem deci îndreptăţiţi să afirmăm că, odaia cu apariţia volumului „Cleştar", prin întrebările mocnite pe care le  simţim  circulînd  de-a,   lungul multora dintre poezii,  dar  mai  ales prin această postfaţă care e poemul „îndoieli", poetul se declara desfăcut de trecutul său, de trecuta sa activitate de creaţie şi că-şi nega însuşi arsenalul poeziei,  uneltele (formaliste, ermetice)   pe   care   le folosise".    Dar vai, trebuie să  constatăm cu tristei,ă că tov. M. Gafiţa nu e numai victima unor grave confuzii ideologice ci şi a unei   grabe şi superficiali lăţi rare în munca sa de in formaţie şi documentare. Căci este într-adevăr uluitor să constatăm, după sgomotul pc care 1-a făcut în  legătură   cu   iaptul   că poezia
„îndoieli"    este    postfaţa volumului, după  concluziile   cu   caracter ideologic pe care le-a tras din această observaţie, că poezia respectivă nu este nici în ediţia din 1936 a „Cleştarului", nici în ediţia a Il-a din 1943, ultima din volum, ci este situată ca o poezie oarecare printre multe altele, în mijlocul volumului. Poezia este urmată de numeroase versuri cu un caracter formalist evident  (vezi,  între altele „Punct    transcedental"),. ceea  ce arată limpede că poetul însuşi a fost departe de a da versurilor în  discuţie înţelesul unei concluzii cu. caracter de renegare a formalismului, aşa cum a vrut să ne încredinţeze cu un zel demn de o cauză mai bună colegul nostru. Ne întrebăm dacă este oare compatibilă cu seriozitatea profesională a unei opere de exegeză critică menită să contureze drumul unui poet care a izbutit să   ajungă   pe   poziţii  înaintate  şi a cărui   luptă   dureroasă   cu   ceea   ce îl trăgea   îndărăt    oferă   atîtea învăţăminte, — propagarea cu mare  sgomot a unor teze bazate pe  informaţii complet false, dacă este compatibilă cu seriozitatea profesională analiza pe pagini nenumărate a unui volum de versuri necer-ectat (căci este evident că tov. Gafiţa nu a citit   volumul  analizat pe spaţiul a o treime   din   articol,   mulţumindu-se cu lectura   cîtorva   poezii   republicate în ediţia „Cântecelor de galeră" din 1949, unde poemul „îndoieli" e într-adevăr ultimul din ciclul „Cleştar", trăgînd însă concluzii nete cu privire la poziţia ideologică a poetului în 1936-1937)?
In străduinţa sa bizară de a „reabilita" versurile din „Cleştar", de a descoperi elemente realiste şi profesiuni de credinţă anti-formaliste într-un volum care de fapt oglindea în alura lui dominantă efectele jalnice ale ermetismului asupra creaţiei poetului, criticul mai produce şi alte metode ingenioase de demonstraţie. LI susţine teza într-adevăr uimitoare că de fapt critica estetizantă a vremii ar fi întîm-pinat cu ostilitate volumul şi, în special... poezia „îndoieli", în care Eugen Lovincscu ar fi constatat cu nemulţumire voinţa de a păşi pe drumul realismului. Iată ce scrie autorul articolului din „Viaţa Romînească": „Este astfel plin de semnificaţie faptul
232
N. TERTULIAN
Că, la capătul unui capitol al operei sale, poetul are tăria să recunoască plin, de cura; că a greşit drumul. Tocmai de aceea Eugen Lovinescu îl aprecia pe poet, în 1937, a fi „dificil cu el însuşi şi cu noi". E neîndoios că era un moment dificil — nu numai pentru un   critic   estetizant,   dar pentru întreaga artă    ermetică   şi  formalistă — momentul în care un poet, socotit tînăra şi temeinică nădejdea lor, părăseşte drumul acestei poezii, bleslemînd-o, pentru a-şi mărturisi hotărîrea de a apuca pe drumul fundamental opus. drumul realismului". In faţa acestei afirmaţii   surprinzătoare — căci   ni   s-ar fi părut  într-adevăr  curios  ca  nu numai Mihai Gafiţa ci şi Eugen Lovinescu să fi descoperit în „Cleştar" o orientare opusă formalismului- ne-am adresat izvoarelor de informaţie ale criticului. Dar, vai, şi aci constatările sînt întristătoare. Iată textul pasajului din Lovinescu, din care extrăgînd cuvintele „dificil cu el însuşi şi cu noi", tov. Gafiţa încearcă să ne convingă că avem de a face cu mărturia unei... intrări în dificultate a criticului formalist faţă do aşa zisa orientare realistă a fînărului poet: „...E supărător să-i caracterizăm talentul prin chiar titlul cărţii  „Cleştar".  Luciditatea  lui Cicerone Thedorescu nu trebuie însă să    ne ruşineze de a-l constata ca exact: poezia lui trezeşte, în adevăr, impresia unei arborescente aquatice, izolate prin geamul rece al globului de sticlă. Artă de maturitate şi nu de elan. Aproape nu e poezie, cu inspiraţie de altfel certă, în care să nu sim,ţ,i intenţia de a împiedeca materia lirică venită în fuziune, fie chiar şi prin obstacolul unei topice verbale neobişnuite, ce stînjeneşle — o clipă — adeziunea totală  pe care o merită acest artist dificil cu el însuşi şi cu noi". Este evident că ne aflăm în faţa unei aprecieri elogioase, făcută bineînţeles de pe poziţiile criticii impresioniste, după cum este limpede că rezerva diplomatică cuprinsă în cuvintele: „dificil cu el însuşi şi cu noi", se referă explicit la complicaţiile verbale, excesive ale poetului ermetic („obstacolul unei  topice verbale neobişnuite"), care-I stinghereau pînă şi pe un adept al ermetismului ca Eugen Lovinescu. Ne este pur şi simplu imposibil să înţelegem prin ce magie sau artă a devina-ţiei se poate interpreta acest citat ca o mărturisire a impasului criticii estetizante în fa-
ţa unei orientări realiste. Credem însă cu fermitate că asemenea metode de „aranjare" a citatelor pentru a susţine artificial o teză şubredă nu au nimic comun cu seriozitatea ştiinţifică a muncii criticului literar. Cît   priveşte   reacţia   criticilor formalişti la   apariţia   volumului „Cleştar", este instructiv, de pildă, să cităm începutul unei cronici  publicată în „Vremea" (no-embrie, 1936) de către Pompiliu Constanti-nescu. Textul arată o vizibilă satisfacţie a partizanilor „artei   pentru artă" la apariţia   „Cleştarului",, considerat  ca o victorie a orientării către formalism şi a ruperii poeziei de realitatea socială. „Astăzi,    cînd   poezia   se   grăbeşte   a se confunda cu politica — scria alarmat Pompiliu Constau tinescu—începe să fie ciudat un ciclu  de poeme care nu se anexează nici dreptei, nici stîngei. Şi oricît ar aparţine un poet unei estetice altădată vădit revoluţionară  (estetica   ermetismului, n.n.), izolarea lui într-o sublanţă strict personală e considerată o atitudine perimată. Politica subminează literatura, fie sub pretextul moralismului rău înţeles, fie sub masca înşelătoare a sentimentelor colective"... Şi concre-tizîndu-şi afirmaţiile, criticul se referă elogios la volumul lui Cicerone Theodorescu: „Poezia sa are într-adevăr ceva din transparenţa şi. răceala cristalului, este un fel de strădanie de a da simţirii o formă geometrică... ' filiaţia ei din   ceea ce s-a numit ermetism nu. poate fi negată". Iată, aşadar, cu cîtă   satisfacţie felicita  critica burgheză orientarea   apolitică, formalistă a volumului unui tînăr poet rătăcit în mrejele decadentismului.  In această lumină este limpede că sarcina criticii literare marxist-Ieniniste de astăzi nu este cîtuşi de puţin aceea de a „tămîia" asemenea rătăciri, de a le trata cu apă de trandafiri, de a le absolvi prin integrarea lor paşnică în „realism", ci aceea de a le supune unei critici aspre, intransigente, spre a ajuta poetului Cicerone Theodorescu   să se eli-breze definitiv de recidivele lor, să înţeleagă   şi mai profund prăpastia, antagonismul de neîmpăcat care desparte poezia sa de astăzi, iubită de popor, de versurile ermetice care ;ăceau deliciile criticii estetizante   acum   două   decenii, spre a reliefa în sfîrşit cît mai puternic re-
CUI PRODEST?
233
alizările efective ale poetului, noutatea şi originalitatea lor.
★
Pentru oricine este limpede că în analiza fenomenului literar, nu are nimic comun cu metoda marxist-leninistă preocuparea sterilă, dăunătoare, tipic obiectivistă, dea „folosi" caracterul obscur, echivoc, sibilin al unor simboluri din poezia formalistă pentru a le atribui — prin contrabandă ideologică — un înţeles progresist, un conţinut viu, realist. La baza acestei preocupări stă o gravă confuzie teoretică.
Ea e exprimată cu o limpezime extremă de ideea cuprinsă în frazele următoare ale articolului de care ne ocupăm: „In „Cîntece de galeră" ermetismul imaginii se află în conflict puternic cu conţinutul, care este cel mai adesea unul înaintat", sau „fondului realist al poeziilor din „Cîntece de galeră" îi corespunde de cele mai multe ori o formă artistică greoaie, ceţoasă, de aceeaşi factură ca şi în „Cleştar". Asa dar, după opinia criticului, versurile din volumul „Cîntece de galeră" ar exprima un conţinut viu, realist, în imagini ermetice, impenetrabile gîndirii normale. Simbolurile acestor poezii ar fi obscure, dar gîndurile pe care le exprimă ar avea un conţinut obiectiv, realist, gîndirea poetului ar fi justă, clară, pe deplin valabilă, dar expresia e* poetică este alambicată, ceţoasă, ermetizantă — acestea sînt raţionamentele care stau la baza tezelor tov. M. Gafiţa. Prin analiza critică, simbolurile şi alegoriile s-ar rezolva însă, şi poeziile ne-ar apărea în valoarea lor deplină, cu un conţinut puternic progresist. In concepţia criticului, dacă gîndurile sale poetul le-ar fi exprimat neted, fără complicaţii, poezia ar fi fost pe deplin realistă. E tipică în acest sens afirmaţia tov. Gafiţa că între „Meliţa" lui M. Beniuc şi o poezie obscură de Cicerone Theodorescu, scrisă în perioada războiului (de pildă „Culcuş siluit"), deosebirea ar sta nu în conţinut — care ar fi acelaş—ci în modul de expresie, primul folosind „simbolul realist" (!) cel dc-al doilea imaginea ermetică. Este evident că în concepţia tov. M. Gafiţa ermetismul şi formalismul acut ce caracterizează multe din poeziile vechi ale Iui Cicerone Theodo-
rescu din „Cîntece de galeră" (1946) îşi află izvoarele nu în rătăcirile gîndirii poetului, nu într-un mod de gîndire subiectivist, anti-realist, ci într-o tehnică dificilă a expresiei, în complicaţiile filologice. Este tot atît de evident că străvechea maximă a clasicului Boileau „ce qui se congoit bien, s'exprime clairement1)" este considerată de criticul nostru ca perimată în simplismul ei grosolan. Ori, este evident aci că din cîmpul vizual al criticului au dispărut cu totul asemenea teze de bază ale ştiinţei marxist-leniniste, ca teza unităţii indisolubile între limbă şi gîndire sau ca teza estetică după care forma şi conţinutul nu sînt două entităţi separate unite în opera de artă, că ideea, „fondul" nu există undeva în spaţiu, în afara imaginii în care e încorporată ci că forma artistică este realitatea nemijlocită a conţinutului, învelişul ei material, cu care se află într-o unitate de nedesfăcut. Limba nu are o funcţiune autonomă, nu este o realitate „în sine", care prin jocul funcţiunilor ei imanente, fără intervenţia gîndirii, ar putea complica, ermetiza un gînd neted, clar, just; nu există o limbă goală şi nu există o imagine poetică goală, lipsite de substratul gîndirii, după cum nu există gînduri nude, eliberate de „materia naturală" a limbii, de percepţiile şi reprezentările corespunzătoare. Limba este un mijloc de comunicare, învelişul material al gîndirii şi este limpede că un limbaj poetic obscur, ermetic, sibilin, nu este decît învelişul material, transparent, al unor asociaţii disparate, lipsite de logică obiectivă, expresia unei viziuni singulare, a unei gîndiri obscure, arbitrare, pur subiective. Nu poate exista o contradicţie între semnificaţia unei fraze şi expresia ei, după cum nu poate exista în general o contradicţie între gîndire şi limbă; inadecvarea expresiei— despre care vorbim uneori — se da-tore.şte totdeauna unei gîndiri inadecvate, unei confuzii intelectuale; inadecvarea se referă întotdeauna la contradicţia între fenomenul real al vieţii şi oglindirea lui necorespunzătoare — în gîndirea şi limbajul nostru.
Cînd într-o poezie de Ion Barbu întîlnim versul bizar: „Atîtea clăile de fire stîngi",
1) Ceea ce este bine gîndit, este clar exprimat.
m
234
N. TERTUUAN
perplexitatea e firească, căci nimeni nu va înţelege că e vorba de „razele soarelui". Dar dificultatea nu stă în cuvintele rare, neobişnuite, ci în gîndirca poetului formalist. Cuvîntul „stingi" este în geometrie atributul care desemnează curbele spaţiale, spre deosebire de cele plane. „Clăile de fire stingi" ar trebui să desemneze aşadar în intenţia poetului ermetic o realitate comună, obişnuită: razele soarelui (aplicînd metoda „interpretării" acestor oracole sibiline şi entuziasmîndu-ne brusc în respectiva poezie de o realitate luminoasă, tonică, dătătoare de viaţă, cum este soarele, nu sîntem departe de a-1 reconsidera şi pe Ion Barbu, exprimîndu-ne eventual un regret fugar că conţinutul „sănătos", „luminos", a fost exprimat într-o imagine cam ceţoasă!) Dar este evident că ar fi să ne înşelăm cumplit, dacă am considera că versul are un conţinut limpede şi că doar exprimarea e dificilă: obscuritatea nu vine dintr-o dificultate filologică, ci din faptul că versul exprimă nu realitatea razelor solare, ci bizara şi strania asociaţie pur subiectivă—şi de aceea inaccesibilă oricărei minţi normale — care s-a petrecut în gîndirea poetului între razele solare şi curbele spaţiale numite în geometric „stingi". Modul de gîndire al poetului ermetic se bazează aşa dar nu pe oglindirea fenomenelor obiective ale realităţii, ci pe asociaţii stranii, obscure, cu totul subiective, al căror înveliş material nu face decît să transmită această obscuritate. Viciul e în gîndire, nu într-o tehnică dificilă a limbajului. Tovarăşul M. Gafiţa nu a înţeles că în poeziile ermetice ale lui Cicerone Theodorescu simbolurile sînt obscure, sibiline,nu prin tehnica gramaticală dificilă, ci prin faptul că ele simbolizează nu o realitate obiectivă (dacă ar fi aşa n-am mai putea vorbi de obscuritate şi semnificaţia ar fi limpede), ci reprezentări singulare ale poetului, asociaţii arbitrare, strict subiective, „eliberate de realitate". Chiar dacă am admite că la origină ele au un. punct de plecare în viaţă, prin singularizarea reprezentărilor orice punţi între imaginea poetică şi realitate sînt rupte.
, Ermetismul — detaşament de frunte al poeziei formaliste — nu este nici la Paul
Valery, nici la Ion Barbu, o simplă tehnică gramaticală, ci este expresia estetică a unui mod de gîndire idealist, subiectivist, a unei ideologii profund reacţionare. Tocmai acest lucru nu l-a înţeles criticul Mihai Gafiţa şi definirile pe care le dă el ermetismului izbesc puternic prin obiectivismul lor, prin totala lor lipsă de spirit critic combativ, faţă de unul din cele mai reacţionare curente ale poeziei decadente: „Ermetismul pretinde a realiza expresia poetică in aşa fel incit într-un număr de cuvinte extrem de redus, să redea un număr extraordinar de mare de senzaţii, atmosferă, etc. Cuvîntului i se atribuie o valoare funcţională atît de zdrobitor de mare, încît sensul iniţial, propriu, este declarat inadecvat, inexistent; în orice caz sensul propriu al noţiunii pe care o defineşte cuvîntul — şt ca atare imaginea care se crează din împerecheri de cuvinte — devine pentru ermetici un balast, de care ei se dispensează numaidecît." (Cerem iertare pentru greutăţile în înţelegerea acestei fraze şi a altora, dar tov. M. Gafiţa ţine parcă să exemplifice şi prin stilul său critic, cu ajutorul unor construcţii gramaticale cam ciudate, posibilitatea ermetismului gramatical.) „Cuvîntul rămîne să fie întrebuinţat la libera voie a poetului hermetic, asemeni sie-şi(l), adică despuiat de contingenţele lui reale, de legătura cu viata care a determinat vorbirea (! ?). Cuvîntul rămîne deci un scop în sine şi se poate atribui cu orice sens vrea poetul ermetic. De aici urmarea firească e că limbajul unui poet ermetic nu seamănă cu al altui poet ermetic, prin simplul fapt că fiecare atribuie cuvintelor sensuri şi rosturi convenabile sie-şi. Fiecare poet ermetic, pentru a putea fi înţeles de cililor, pretinde a avea nevoie de o „cheie", adică de descoperirea „cifrului" pe care şi-l creiază el în vederea realizării a ceea ce el denumeşte imagini artistice (!). Odată cifrul descoperii, totul ar merge, mai mult sau mai puţin lesne. In realitate însă, nu e chiar aşa, deoarece „cifrul" poate diferi în cadrul creaţiei aceluiaşi poet ermetic şi aceasta pentru simplul fapt că prin trecerea anilor, el suferă o serie de influenţe — fie de ordin formalist, fie realist (!?!)■ etc.etc. etc. („Viaţa Romînească" nr. 1 /1954, pag. 165). Există în această definire a ermetismului o  asemenea îngră-
CUI PRODEST ?
235
mădire de confuzii, începînd de ia reducerea ermetismului la o simplă exhibiţie de cuvinte, pînă Ia studierea influenţei pe care o are... realismul asupra modificării „cheilor" poetului ermetic — încît este imposibil a mai descurca ceva. Apare evident însă că departe de a defini ermetismul în spirit critic, combativ, ca o manifestare dintre cele mai virulente în poezie a ideologiei reacţionare, a filozofiei idealiste, tov. M. Gafiţa îl „explică" pe îndelete, studiindu-1 cu impasibilitatea anatomistului, redueîndu-i sensul la acela al unei exhibiţii de cuvinte rare, fără să pomenească măcar un singur cuvint despre semnificaţia ideologică, de clasă, a acestui curent literar reacţionar. Cuprinsul ideologic obscurantist al versurilor poeţilor ermetici de vază este însă evident.
Poezia „Timbru" de Ion Barbu începe cu următoarea strofă:
Cimpoiul veşted luncii, sau fluerul în drum Durerea divizată o sună-ncet mai tare... Dar piatra, — înrugăciune, a humei disputare Şi unda logodită sub cer, vor spune — cum,?
Dificultatea în înţelegerea versurilor nu stă atît în limbaj, cît în descifrarea unghiului de vedere al poetului, care Ia analiză se arată a fi unul mistic. Iată comentariul pe care îl făcea Tudor Vianu acestei strofe: „Poetul atribuie un cîntec nu numai cimpoiului şi fluierului, dar şi pietrei mute şi reculese, pămîntului gol în fala lui dumnezeu, undei călătorind sub privegherea augustă a cerului. Elementele naturii sînt puse în legătură cu o transcedenlă care le domină, şi acestui elan spiritual al creaturii celei mai obscure şi mai umile, îi caută poetul expresia lui muzicală. Dar reprezentările pe care le pune în mişcare această ipoteză poetică cu privire la viata mistică a naturii au un caracter intelectual..,." Poezia aceasta nu este aşa dar o exhibiţie de cuvinte rare, ci expresia unei ideologii mistice, spiritualiste, traducînd în poezie cunoscutele teze ale filozofici idealiste despre animismul naturii, despre „spiritualitatea" materiei — idei aparţinînd arsenalului idealismului celui mai reacţionar.
Nu ne este îngăduit să considerăm ca
simple combinaţii bizare de cuvinte nici aceste versuri, de pildă:
E temniţa în ars, nedemn pămînt De ziuă finul razelor înşală; Dar capelele noastre dacă sînt, Ovaluri stau, de var, ca o greşeală.
Atîtea clăile de fire stingi!
Căsi-vor gest închis să le rezume,
Să nege dreaptă linia ce jrîngi:
Ochiu în virgin triiinghiu tăiat spre lume?
Din punctul de vedere al oglindirii realităţii, — singurul punct de vedere just — versurile acestea sînt de o absurditate totală, ele îşi capătă un înţeles numai în lumina idealismului mistic, obscurantist, a cărui expresie poetică sînt: „Razele care pătrund în temniţa de „nedemn pămînt" sînt ale marii lumini spirituale. Ele pornesc din ochiul triunghiular al divinităţii, care îşi asumă această formă limitată pentru a stabili legătura cu lumea, cu acea lume în care capelele noastre stau „ca o greşeală". Dar poetul doreşte dincolo de lumina văzută marea strălucire a spiritului pur şi. aspiraţia lui. cheamă gestul capabil să prelungească în infinit raza care a trebuit să se frîngă pentru a privi către creatură..." (T. Vianu: „Ion Barbu", Cultura Naţionala, 1935). In poezia lui Ion Barbu caracterul ininteligibil, obscur al simbolurilor poetice se leagă aşa dar de modul de gîudiro mistic, de concepţia idealistă, platoniciană, care conferă fiecărei imagini un înţeles accesibil numai „iniţiaţilor" şi o delectare prizonierilor misticismului şi idealismului reacţionar.
De asemenea reprezentări subiectiviste, iraţionale ale realităţii,— e interesat de observat — că însuşi poetul se desface în activitatea sa de om de ştiinţă, de cercetător preţuit al discipiinii matematice.
Greşeala capitală, de natură obiectivistă a tov. M. Gafiţa este de a fi redus ermetismul la o problemă a combinaţiilor de cuvinte stranii, de a fi nesocotit caracterul subiectivist, antirealist al conţinutului poeziilor ermetice, de a fi încercat să sfărîme unitatea dintre limbă şi gîndire, dintre formă şi conţinut în analiza poeziilor formaliste. De aceea aplicaţiile
■
236
N. TERTULIAN
acestui punct do vedere fundamental fals, încercînd să „extragă" din poezia veche, perimată a lui Cicerone Theodorescu („Cleştar" şi „Cîntece de galeră"), un conţinut realist, legat de viaţă — au un caracter jalnic, lamentabil. Criticul îşi alege ca obiect de demonstraţie poezia „Golful" din volumul „Cîntece de galeră":
Ecouri se-aud în pustiul decor Al golfului nostru: de-adînc, de departe... Dar golful alege, cu  tragic spor Algele putrede, scoicile moarte,
Cochilii de leşuri-moluşce, cît vezi! Duratei, pe-ncetul, sili să le-ndrume... Sînt mari naufragii în fund. El grămezi De stîrvuri mărunte adună din spume.
Din săruri şi scoici,  în chimii de-nceput, Migala-i meschină în rocă rezistă: Milenii de mîluri pe-aici au trecut... Şi creşte, bătută, cetatea Iul tristă!
Cutremurul   apelor:   asediu de-aiur Mai scutură resturi, de-adîncuri de-nalluri Mai   biciuie  resturi:   se-ntoarce  mai pur In groape  cu  tigrii  albastrelor salturi.
Golful se-ngroaşă de leşuri stingher Marea-i acolo tot neliniştită... Respins către  târguri,  fugar  lîngă cer, Sufletul golfului   e-acolo, palpită...
Este evident că obscuritatea acestei poezii nu stă în dificultăţile limbajului, ci în sensul ascuns al simbolului. Iată acum descifrarea acestui sens ca fiind un mesaj al unei gîndiri înaintate într-o interpretare prin care se poate demonstra orice: „Ce se spune despre acest golf, în... care se afla poetul („al golfului nostru")? Spre golf vin „de-adînc, de departe" tot soiul de fiinţe şi obiecte, şi vii şi moarte, din care însă golful alege — „cu. tragic spor" — numai, ceea ce este mort. Golful vrea să fie imaginea generalizată a artei poetului (deducţie magică, N. T.), iar marea a vieţii celei largi. In strofele a doua şi a treia urmează notarea aluviunilor pe care le aruncă viaţa şi care formează substanţa artei poetului, aluviuni rezultate din marile „nau-
fragii de la fund"; precizarea că asemenea „mituri" de cadavre s-au depozitat de milenii, deci că procesul s-a tot repetat în decursul vremii, vorbeşte despre permanenţa cu care viaţa a alimentat arta cu resturile, cu ceea ce i-a prisosit, nu cu marile furtuni. Strofa a patra spune că acest proces are şi va avea loc mereu, marea depunîndu-şi nestingherită — pentru a deveni „mai pură" — recolta de stîrvuri ale naufragiilor din fund, cît şi ale răvăşirilor de deasupra apelor („mai scutură resturi, de-adîncuri, de-nalturi") . Considerarea artei ca un ecou atît de depărtat al vieţii încît nu veritabilele „furtuni" (citeşte: frământări umane) pătrund în ea, ci numai nişte reziduri purtate de ecourile pasiunilor şi raţiunilor umane, este evident falsă. Dar poetul merge mai departe. In ultima strofă — unde primele două versuri ficsează din nou procesul: golful înghite mereu leşurile pe care marea în continuă frămîntare i le aruncă — versurile finale afirmă un alt crez: deşi respins de la marea înfruntare care se petrece în larg, totuşi, refugiindu-se „lîngă cer", „sufletul golfului" palpită tot alături de marile furtuni din largul mării — din viaţă — lîngă care se află cu toată pasiunea: Sufletul golfului, e-acolo, palpită..."
Despre aceeaşi poezie, după ce face cîteva rezerve fanteziste, criticul scrie în concluzie că: „aduce un mesaj care vorbeşte despre aderenţa poetului la viaţă, prefigurează drumul său realist în viilor". Citind această „interpretare realistă" a unei poezii formaliste, urmărind arta cu care criticul navighează prin ceaţa mărilor şi golfurilor poeziei ermetice, oricît de greu ne-ar veni să supunem unei analize logice amestecul frazelor şi -ideilor destul de puţin coerente şi aruncate de-avalma, nu putem să nu ridicăm cîteva întrebări elementare: pe ce temei logic — nu fantezist — interpretează tov. Mihai Gafiţa golful Ca simbolul artei poetului? Ce sens are în acest caz definirea artei ca un organism care se hrăneşte cu materiile cele mai abjecte (stîrvuri, cochilii moarte, alge putrede, etc)? Cum poate fi criticul atît de halucinat de propriile sale plăsmuiri încît, pentru a-şi justifica interpretarea, atribuie poeziei imagini inexistente, de pildă „furtunile", pe care sîntem invitaţi
CUI PRODEST ?
237
să le interpretăm ca „frămîntări umane", deşi versurile nu vorbesc deniei o furtună? Prin ce logică miraculoasă îşi îngăduie criticul să interpreteze versul final în care poetul afirmă că „sufletul" golfului e „fugar lîngă cer", ca o semnificaţie a alăturării poetului la marile frămîntări ale vieţii? Este în tot acest text un atît de mare dispreţ, pentru gîndirea logică, pentru cerinţele ei elementare, încît nu poţi să nu fi indignat şi să nu te întrebi cum de a putut apare în „Viaţa Romînească", în anul 1954, o asemenea babilonie!
Apare evident că întreaga metodă de analiză a poeziei se bazează pe stabilirea unor echivalenţe arbitrare (golful ar fi arta, marea ar fi viaţa, deşi în această lumină nu e deloc clar de ce poetul consideră arta ca depozitara cadavrelor vieţii; sufletul golfului fugind „lîngă cer", palpi-tînd acolo, aceasta ar însemna „aderenţa poetului la viaţă", etc., etc.). Criticul ignorează adevărul elementar că conţinutul unei poezii nu există undeva în afara imaginii, ci se desprinde din însăşi logica dezvoltării imaginilor, din transparenţa simbolului folosit de poet. Dacă poezia „Golful" ar fi avut un conţinut viu, real, simbolul „golfului" ar fi fost transparent şi cititorul ar descoperi în transparenţa lui realitatea simbolizată, reliefată în poezie printr-o analogie fericită (acesta e, de pildă, cazul poeziei „Meliţa" a lui Beniuc sau a unor rondeluri actuale de Cicerone Theodorescu). M. Gafiţa nu a înţeles că simbolul „golfului" este aici obscur, ceţos, echivoc, tocmai pentrucă el simbolizează nu un fenomen al vieţii, ci o asociaţie de gîndire arbitrară, strict subiectivă, o viziune singulară a poetului. Neînţelegînd acest lucru, neînţelegînd că la baza formalismului acestei poezii se află nu limbajul dificil, „criptic", ci un conţinut subiectivist, M. Gafiţa a comis greşeala capitală de a căuta în realitate, în viaţă, sensul unor poezii ermetice care-şi aflau inspiraţie şi orientare într-un arbitrar pur subiectiv, străin de frământările adevărate, tipice ale conştiinţei omenirii în acea vreme.
O asemenea gravă confuzie ideologică, nu numai că reduce lupta împotriva formalismului la lupta împotriva unui mod de expresie şi nu împotriva unui mod de gân-
dire, a unei concepţii estetice subiectiviste, dar dă naştere şi acelei metode primejdioase de a adula şi îmbrăţişa cele mai făţişe versuri formaliste, profilând de simbolurile lor obscure, echivoce, pentru a le atribui un conţinut progresist, înaintat. Metoda aceasta grosolană, antiştiinţifică este deosebit de primejdioasă întrucît ea substituie demascării intransigente a formalismului, „integrarea paşnică" în poezia realistă, progresistă, a versurilor aparţinând celor mai reacţionare curente alo poeziei decadente dintre cele două războaie. Dacă critica noastră literară ar continua să utilizeze metoda folosită dc M. Gafiţa pentru a absolvi de formalism şi a integra în realism versurile ermetice, nu este deloc exclus ca „interprefînd" după asemenea procedee o poezie de Lucian. Blaga şi extrăgînd din ea în mod arbitrar versurile :
Cu linguri de lemn zăbovim lîngă blide lungi zile, pierduţi şi străini. Oaspeţi suntem, în tinda nou ii lumini la curţile dorului. Cu cerul vecini.
Aşteptăm să vedem prin columne de aur Evul de foc cu steaguri păşind şi fiicele noastre ieşind să pună pe frunţile porţilor laur. („La curţile dorului")
să se ajungă a le descoperi sensuri revoluţionare (după schema: Cei „cu linguri de lemn" devenind masele populare care ar aştepta „evul de foc cu steaguri păşind", ceea ce ar putea echivala cu... revoluţia), fără a se vedea că de fapt poezia este expresia unor căutări mistice a năzuinţelor tipice poeziei reacţionare către un „tă-rîm Iranscedent", către „tinda noii lumini" eliberată de lumea reală apăsătoare.
★
Marxism-leninismul ne cere ca analizînd drumul complex de dezvoltare al unui scriitor să facem aceasta multilateral şi în mod obiectiv, fără a ne eschiva de la o apreciere directă şi limpede a fenomenelor complexe, fără a înfrumuseţa sau a înegri istoria, scoţînd la iveală pentru fiecare etapă a dezvoltării scrisului său tendinţa
238
N. TERTUL.I AN
principală şi determinantă a creaţiei sale în acea etapă. Eroarea ideologică fundamentală a studiului publicat de revista „Viaţa Romînească" stă în faptul că autorul lui a încercat, folosind o metodă falsă, antiştiinţifică, tipic obiec-tivistă, să atenueze prin artificii dubioase tendinţa net formalistă a unor volume de versuri publicate în primele etape de dezvoltare a poetului Cicerone Theodorescu („Cleştar" şi „Cîntec de galeră"), să le „convertească" la realism, denaturînd astfel în mod grosolan adevărul istoric, Superficialitatea rar întîlnită cu care s-a informat criticul pentru alcătuirea articolului său l-a împiedecat însă să dezvăluie adevăratele versuri cu efective elemente realiste create în anumite momente încă în această primă etapă de poet, acele versuri remarcabile — e drept puţine — care într-adevăr prefigurau pe poetul „Cîntecului din uliţa noastră", al „Certificatului de alegător" şi al „Căii Griviţei".
Imaginea distrugerii fizice şi a alienării muncitorului sub capitalism, a transformării lui în robot, în unealtă brută, mecanică, organismul însuşi pierzîndu-şi parcă funcţiunile omeneşti şi redus la funcţiunile mecanice ale maşinii, condamnat ca în locul hranei să mestece „lignit şi huilă/cocs şi fontă şi moarte" — este descrisă în această poezie cu accente tragice, aspre,  răscolitoare,   intitulată „Foame":
Lihnite-n harţi, cu mugete de vite
Huruie vii ţevării scorojite,
Ftizice jghiaburi
Arse-de-acizi
Mîncale de aburi,
Coclite de-oxizi.
Maşina poticneşte, Oloagă.
Injectoarele nu mai vor Să tragă.
O ţin ca în cleşte,
Nu rnai e nici un spor,
Turnători, cazangii, fierari Montatori, modelări, strungari! Menghina fălcilor scrîşnească silă,
Mestecaţi lignit şi huilă, Cocs şi fontă şi moarte.
Maşina trebuie să meargă  mai departe. („Viaţa   Romînească",   ianuarie 1938)
Aceste versuri, rămase în mod inexpli-' cabil nepublicate în volum pînă astăzi, — cu atît mai preţioase cu cît au fost scrise în anii creşterii valului negru al reacţiunii fasciste şi marc în d o încercare semnificativă a poetului de a se elibera — fie şi temporar — de subiectivismul acut al majorităţii poeziilor sale din anii anteriori (1926—1936),— nu sînt nici măcar menţionate de criticul M. Gafiţa în studiul său.
O altă poezie intitulată „Cocorii" („Tri-unghiu de argint pentru ochiul magic"), desfăşoară în versuri aspre, scrîşnite, un tablou întunecat al suferinţelor muncitorimii ceferiste exploatate, tablou remarcabil prin vigoarea.sa, însă alterat din păcate în ansamblul poeziei de efluviile unui misticism religios, de care poetul nu se eliberase încă:
Strung, menghină, zid, fontă. In fiecare om e Un suflet greu ca fumul furnalelor spre cer. Pe cînd ciclopii-n iureş, astmatice fantome, Lung lunecă   pe şine smucit  şi prizonier.
Măselele-n zăbală de oţel; încheietura Pătrunsă de cătuşe; strivit fiece os; In fiere (şi ea caldă) se mai clăteşte gura Şi doar sudoarea trece cuţitu-i răcoros.
In clocot, desnădefdea, ca fonta în cuptoare, Sbătută-nfum şi flăcări,topită prea-ndelung, De nimeni pricepută, nelrasă în tipare — Tîrziu, cine va şti-o meşteşugi în strung?
(„Viaţa Romînească", aprilie, 1938)
Nici această poezie nu este măcar amintită de criticul nostru, preocupat însă asiduu să potrivească diferite „chei" fanteziste la versurile cifrate din volumul „Cleştar". Asemenea versuri mult mai apropiate de suferinţa şi mînia clasei muncitoare exploatate, vădesc cu adevărat acea „receptivitate a poetului faţă de viaţa, de realitatea în mijlocul căreia trăia" şi nu viziunile solipsiste, singulare, din „Cleştar", pe care criticul s-a străduit
CUIPRODEST?
239
cu sforţări lamentabile să le „restaureze" din exilarea lor dreaptă în lagărul formalismului şi să le „convertească" la „realism". Ştiinţei marxist-leniniste îi este însă străină idealizarea realităţii, escamotarea laturilor negative, disimularea contradicţiilor şi prezentarea trandafirie, parada clădită pe fals şi minciună. Cu atît mai puţin este compatibilă cu marxism-leninismul cocoloşirea manifestărilor ideologiei burgheze, eclectismul, edulcorarea formalismului, dizolvarea veninului influenţelor decadentismului din creaţia de început a lui Cicerone Theodorescu, în apa de trandafiri a laudelor deşarte de care poetul nu are nevoie, cu atît mai mult cu cît el merită astăzi laudele cele mai întemeiate. A. A. Jdanov îi avertizează pe istoricii filozofiei asupra tendinţei primejdioase, străină spiritului ştiinţei marxist-leniniste, străină spiritului de partid, de a căuta şi „descoperi" în mlaştina filozofiei burgheze reacţionare fel de fel de lucruri „pozitive" şi Idei „preţioase", tocind astfel antagonismul de neîmpăcat între cele două linii în filozofie, idealismul şi materialismul. N u vegetarianism ul fără colţi, nu spiritul de conciliere, nu „aureolarea" manifestărilor culturii burgheze reacţionare prin căutarea sterilă în grămezile de gunoi a unor mărgăritare ascunse, caracterizează atitudinea filozofiei şi criticii literare pătrunse de spirit de partid, ci combativitatea şi intransigenţa faţă de influenţele ideologiei burghezo, atitudinea tăioasă în care fiecare cuvînt trebuie să fie „asemenea unei săbii care loveşte în adversar", după memorabila caracterizare dată de Jdanov spiritului în care a scris Lenin cartea sa îndreptată împotriva filozofiei idealiste. Articolul redacţional publicat în „Pravda" cu privire la moştenirea lui Maiacovsld, înfiorează tendinţele unor cercetători de a căuta în poezia futuristă anumite laturi pozitive, în loc de a demasca direct şi cu hotărîre caracterul profund reacţionar şi esenţa antipopulară a unuia din detaşamentele artei burgheze.
Cum pot fi înţelese la adevărata lor valoare versurile de tribun înflăcărat al poporului din „Certificatul de alegător",
versuri însufleţite de mînie, ură şi sarcasm la adresa duşmanului ipocrit şi venal şi respirînd puternic mîndria maselor care şi-au cucerit libertatea, decît opunîndu-lc poeziei   cufundate   în subiectivism din „Cleştar",   rătăcite  în căutarea  nu ştiu cărui „punct transcedental"?  Cum poate fi  mai  bine  măsurată  valoarea acelui vibrant imn închinat creaţiei intelectualului nou, care simte ureînd din adînc seva  glasurilor   poporului  său şi aju-tîndu-1 să-şi   biruie  descurajările, amărăciunile,   oboseala,   chinurile „muncii de noapte", decît opunîndu-le obscurelor şi minorelor „crize lirice" din „îndoieli"? Cum poate fi mai bine măsurată valoarea poeziei de astăzi a lui Cicerone Theodorescu decît confruntînd gingăşia de un farmec rar a   multor  versuri dedicate copiilor şi căminului, cu versurile izvo-rîfe altă dată   din  contemplarea realităţii   „cu  ochi   de  ghiaţă"? Nu, nu o înrudire şi o continuitate organică leagă versurile   din   „Cleştar"   şi   „Cîntece de galeră" de cele din „Un cîntec din uliţa noastră"—cum vrea să ne încredinţeze articolul din „Viaţa Romînească" — ci un antagonism de neîmpăcat desparte acea poezie veche,  perimată,  descinzînd din estetica „actului pur de narcisism", de poezia însufleţită de nobilul umanism socialist, de ideile patriotismului şi internaţionalismului proletar (vezi emoţionantele poezii despre copiii coreeni). Nu prin „automiş-care", prin „autodeterminare", prin dezvoltare  evolutivă,   continuă,   unitară, a ajuns Cicerone  Theodorescu  la poeziile sale de astăzi, întîmpinafc cu dragoste de oamenii muncii, ci printr-o luptă grea, chinuitoare,  complexă, a  cărei biruinţă este în primul rînd rezultatul îndrumării pline de grijă a Partidului, atenţiei deosebite cu care Partidul a sprijinit cu căldură tot ceea ce era nou în creaţia sa şi a criticat cu severitate recidivele vechii sale poezii. Şi poate că nu vom găsi la niciunul dintre poeţii noştri o mărturie mai vorbitoare a influenţei regeneratoare, transformatoare pe care   a   avut-o ideologia socialistă, ideile   Partidului, succesele construcţiei socialiste  asupra dezvoltării  unui poet rătăcit mult timp în gheţurile formalis-
240
N. TERTULIAN
mul ui — decît comparînd versurile din „Cleştar" şi „Cîntece a de galeră" cu cele din „Un cîntec din uliţa noastră".
Cui îi poate folosi inventarea unor elemente realiste în opere caracterizate prin formalismul cel mai net? Cui îi poate folosi „aureolarea" formalismului cu bla-
zonul „realismului"? Cui îi poate folosi disimularea conţinutului reacţionar al unor detaşamente ale poeziei decadente ca ermetismul, şi integrarea paşnică a unor versuri evident formaliste, tradiţiei realiste a poeziei noastre? Cui prodest, tovarăşe Mihai Gafiţa?
50 AM DE LA MOARTEA LUI A. P. CEHOV
T ATI AN A NICOLESCU
ARTA PORTRETULUI LA CEHOV
Cehov a intrat în literatură într-o epocă din cele mai triste pentru istoria Rusiei. După cum eşecul răscoalei decembriste a atras după sine întronarea „veacului crîncen", tot astfel avîntul revoluţionar din 1860 a fost urmat de o epocă de triumf a reacţiunii celei mai deşănţate, legate de numele ministrului Pobedonosţev şi al ţarului Alexandru al III-lea. Narodnicis-smul degenerase definitiv în cea de a doua perioadă a sa într-o mişcare liberală, gata oricînd la compromisuri cu ţarismul. Marxismul şi mişcarea revoluţionară a proletariatului se găseau în faza de început ; chiar dacă în adîncuri clocotul nemulţumirilor maselor era puternic, răbufnirile sale la suprafaţă aveau un caracter sporadic. La suprafaţă domneau apatia şi somnolenţa. Pobedonosţev îşi întinsese „aripile-i de cucuvae" peste întreaga Rusie şi nu mai era „nici zi, nici noapte", era doar ,,umbra acestor aripi uriaşe", cum spune poetul A. Blok. Teroarea reacţiunii învăluise ţara într-o negură adîncă. Oamenii „se temeau să vorbească tare, să scrie scrisori, să citească cărţi, să facă cunoştinţă unii cu alţii, să ajute pe cei săraci, să înveţe carte" — aceste cuvinte din nuvela lui Cehov „Omul din cutie" caracterizează, cum nu se poate mai bine situaţia din Rusia de pe la 1880.
In această atmosferă de suspiciune, denunţuri, urmărire şi prigonire a oricărei manifestări de independenţă în gîndire sau acţiune, prospera platitudinea, trivialitatea, laşitatea. îndeosebi, în păturile mic-burgheze, aspiraţiile nobile, năzuin-
ţele superioare tindeau să fie înlocuite prin „idealul" unei vieţi tihnite, sătule, Ia adăpost de orice frămîntări şi neplăceri, pe care le-ar fi putut pricinui preocupările obşteşti. Spiritul mic-burghez, meschinăria, banalitatea înfloreau din plin.
Opera Iui Cehov este un protest vehement împotriva filistinismului, a laşităţii, a minciunii cultivate de teroarea şi arbitr.arul poliţienesc, de politica de sugrumare a libertăţii şi de oprimare a personalităţii umane.
Inteligenţa sa ageră, pătrunzătoare, ca şi minunatul său talent, i-au permis lui Cehov să sesizeze de îndată esenţa lumii în care trăia şi care se definea perfect prin domnia absolută a platitudinii. Credincios glorioaselor tradiţii realiste ale literaturii ruse clasice, Cehov a socotit că menirea sa ca scriitor este de a zugrăvi „adevărul necondiţionat", „adevărul cel mai curat", de a da în miniaturile sale — schiţe şi nuvele— un tablou viguros al anilor de marasm în care a trăit. „Cehov — a spus "Gorki — avea talentul de a găsi pretutindeni şi de a scoate în evidenţă platitudinea. Acest talent este semnul unei exigenţe foarte mari faţă de viaţă şi el nu se naşte decît din dorinţa fierbinte de a vedea omenirea trăind simplu, frumos, în armonie. Cehov a fost totdeauna un judecător aspru şi necruţător al platitudinii."
Scriitorul a declarat război platitudinii în domeniul în care ea se simţea cu adevărat la ea acasă, stăpînă deplină, în domeniul vieţii cotidiene, a relaţiilor de fiecare zi. Dar Cehov nu a înţeles să fie un fotograf
16 — V. Romînească
242
TAT I ANA NICOLESCU
al acestei vieţi. Descriind diferiţii reprezentanţi ai micii burghezii, ai funcţionări-mii, ai aristocraţiei sau ţărănimii, el a zugrăvit, de fapt, o vastă frescă—tristă, sumbră—a Rusiei cufundate în întuneric şi marasm. Belicov şi Ociumelov, Prişîbeev sau Ionîci nu sînt numai nişte indivizi, fiecare cu fizionomia şi biografia sa proprie. Ei sînt nişte simboluri ce definesc o lume şi o epocă. Sub pana iscusită a lui Cehov, elementele banale, aparent întîmplă-toare, s-au transformat în generalizări artistice, întruchipîndu-se în personaje tipice. Astfel, întîmplarea hazlie din „Cameleonul" atrage atenţia cititorului asupra unui fenomen social din cele mai respingătoare şi mai primejdioase prin consecinţele sale, — a oportunismului. Anecdota morţii funcţionarului speriat că a fost nepoliticos cu un superior a devenit o schiţă de ascuţită critică socială, condam-nînd slugărnicia, ploconirea în faţa celor puternici, . dar mai ales condamnînd societatea în care omul e preţuit numai după funcţia pe care o deţine. Povestea tristă a lui Panica Jucov este grăitoare pentru viaţa mizeră a milioane de copii în societatea capitalistă.
Personajele atît de numeroase, care trăiesc în schiţele şi nuvelele lui Cehov, întruchipează esenţa lumii şi realităţii în care ei îşi duc existenţa. Fie că sînt reprezentanţi ai „ordinei", ca Ociumelov sau Prişîbeev, sau victime ale arbitrarului şi asupririi ca doctorul Raghin, ori pur şi simplu nişte filistini care decad treptat, dar sigur, în mocirla unei vieţi meschine, ca doctorul Starţev şi Nicolai Ivanîci, sau nişte apariţii de-a dreptul patologice, ca Belicov, fie că sînt firi cinstite, dornice şi demne de altă viaţă, dar care se înăbuşe şi-şi ratează existenţa ca Dîmov, Catia sau Anna Sergheevna, fie că sînt simpatici sau antipatici scriitorului şi cititorului —ei sînt cu toţii purtătorii trăsăturilor caracteristice ale societăţii ruseşti din ultimele decenii ale veacului al XlX-lea.
In acelaş timp eroii schiţelor şi nuvelelor lui Cehov au o vastă semnificaţie ideologică. Prin personajele sale, prin portretele lor fizice şi morale şi-a exprimat scriitorul poziţia, atitudinea sa critică faţade oame-
nii şi societatea timpului său. Schiţele lui Cehov sînt în general foarte scurte, foarte concise. In marea majoritate a cazurilor acţiunea, intriga sînt reduse la maximum. De fapt, cele mai multe din schiţele lui Cehov sînt portrete. Dimensiunile restrîn-se elimină intervenţiile şi digresiunile autorului. Cehov a fost chiar acuzat de obiectivitate exagerată, care a fost interpretată în mod cu totul fals drept indiferenţă faţă de bine şi de rău, ca absenţă a unor idealuri sau chiar a unor idei pozitive. Răspunzînd acestor atacuri, scriitorul a ţinut să sublinieze că în spaţiul res-trîns al genului schiţei, introducerea elementelor subiective ar fi în dauna clarităţii portretului şi a conciziunii naraţiunii în ansamblul.ei.
Cehov nu'Şi trădează prin nici un cuvînt dispreţul faţă de Belicov şi ura faţă de orînduirea care a generat în masă „belicovi". Dar „omul din cutie" vorbeşte de la sine, şi fizionomia lui morală este unul din cele mai viguroase acte de acuzare pe care literatura rusă clasică — atît de bogată în opere realist-critice — le-a pronunţat asupra regimului ţarist. Acelaş lucru se poate spune despre Ionîci sau Prişîbeev. Personajele zugrăvite do scriitor sînt cea mai nimicitoare satiră, cea mai necruţătoare demascare a moravurilor şi rîn-duielilor din Rusia ţaristă şi demonstrează atitudinea evident negativă a autorului, deşi acesta nu apare nici o clipă şi nu-şi trădează prin nici o intervenţie discursivă, declarativă, punctul său de vedere.
Atenţia scriitorului trebuia să se îndrepte, deci, spre zugrăvirea cît mai plastică a personajelor, spre crearea unor tipuri cît mai reliefate. De altfel, Cehov spune într-o scrisoare: „Toată energia artistului trebuie să se concentreze asupra a două forţe: omul şi natura".
Dar tipicul în artă nu se poate dezvălui pe de-a-ntregul decît în trăsăturiind ivi-duale. De aci rolul important ce revine descrierii trăsăturilor individuale ale personajului, deci rolul important ce revine portretului ca parte integrantă din zugrăvirea personajului.
După cum se ştie, ceea ce caracterizează în genere creaţia lui Cehov este conciziunea.
ARTA PORTRETULUI LA CEHOV
243
El ştie să dea unei schiţe de dimensiuni mici un bogat conţinut ideologic, ridi-cînd-o la înălţimea şi valoarea unei creaţii epice de amploare. „Conciziunea este soră cu talentul", „a scrie cu talent înseamnă a scrie pe scurt", „ştiu să vorbesc pe scurt despre teme lungi", spunea scriitorul, insistînd asupra conciziunii, ca una din condiţiile esenţiale ale unei opere de artă.
Conciziunea caracterizează şi portretele lui Cehov. El ştie să zugrăvească omul din cîteva trăsături. Cîteva cuvinte, o frază-două, şi portretul apare plin de relief.
De pildă, despre negustorul Spicikin nu ni se spune decît o singură frază: „ce ticălos... grozav îi plac decoraţiile şl socoteşte drept otreapă pe cel de gilul sau la butoniera căruia nu atîrnă vre-o decoraţie." („Decoraţia"). Imaginea unui. om uricios, ursuz, mărginit, apare foarte limpede din portretul pe care scriitorul îl face eroului său Gradusov („Din lac în puţ"): „... un bătrîn înalt, cu o frunte îngustă ce nu prevestea nimic bun, cu sprincenele stufoase şi ,o mică medalie de bronz la butonieră." Sau iată portretul unui bătrîn funcţionar, Efim Zaharici Fendricov, „un om cărunt, .cu barbă, cu cheile respectabilă şi o burtă serioasă". Figura micului elev Petia, •cam greu de cap, este prinsă foarte bine în aceste cîteva trăsături: „unbăeţaşde 12 ani... rotofei, roşu în obraji, cu o frunte mică şi un păr ţepos, ca de ariciu..."(„Meditatorul") Portretul lui Andrei Efimîci Piaghin, care „preţuieşte peste măsură inteligenţa şi cinstea, dar căruia îi lipseşte .voinţa şi încrederea în dreptul său de a crea în juru-i o viaţă inteligentă şi cinstita", caracterizează din plin firea slabă, incapabilă de aefiune a eroului din „Sala nr. >6". Despre Belicov, „omul din cutie", iii se spune că umblă întotdeauna, chiar şi pe căldură, îmbrăcat în şoşoni, cu umbrelă, cu palton vătuit, cu gulerul ridicat, şi pentru a fi şi mai ferit de orice contact cu lumea exterioară îşi pune ochelari negri şi vată în urechi, iar cînd se aşează în .trăsură cerc să se tragă coşul.
In zugrăvirea personajelor, Cehov subliniază de obiceiu una sau două din trăsăturile esenţiale, cele mai marcante, şi care de obiceiu corespund esenţei fenomenului social, criticat prin eroul respectiv. Cuprin,
subliniind acest procedeu, spunea că Cehov „întocmai ca un chimist cu experienţă, determină iute şi cu precizie greutatea specifică a omului, calităţile lui... şi ştie să schiţeze în două-trei trăsături de penel esenţa firii acestuia". Cele mai adeseori e vorba de o trăsătură fizică care-ţi sare în ochi. In schiţa „La frizerie", în figura lui Măcar Cuzmici Blestkin, Cehov a căutat să scoată în evidenţă dorinţa acestuia de a fi un tînăr „cu şic": „un om de vreo 23 de ani, murdar, nespălat, dar îmbrăcat cu pretenţii de eleganţă". Mireasa Daşenca din schiţa „Căsătorie din calcul" este caracterizată pe deplin, dintr-o singură trăsătură: „pe chipul ei sînt zugrăvite toate virtuţile afară de una singură: capacitatea de   a gîndi".
Plutonierul Prişîbeev are o faţă care „parcă le înţeapă", Andrei Andreici, negustorul cuvios, dar hain la suflet, are faţa „grasă şi brăzdată, ca de nişte vîlcele", Evgraf Ivanovici Şiriaev, un cîrpănos şi un tiran al familiei sale are „un gît scurt şi îndesat". Chipul anormal de păros, „cu sprlncene dese ce cad peste ochi", „cu o claie de păr încîlcit, nepieptănat^de ani de zile" („Delicventul"), subliniază mărginirea, înapoierea, firea sălbatică a ţăranului Denis, dar în acelaş timp caracterizează şi situaţia ţărănimii în genere in societatea capitalistă.
Scoţînd în evidenţă o anumită trăsătură în figura personajului, Cehov revine asupra ei, o reia, astfel încît ea capătă un relief deosebit şi devine atotdominantă. Acest procedeu al sublinierii unei anumite trăsături fizice, pentru a zugrăvi cît mai pregnant portretul personajului, apropie pe Cehov de Lev Tolstoi. Să ne gîndim, de pildă, la portretul Măriei Bolconscaia, în descrierea căruia ni se atrage mereu atenţia asupra ochilor ei lucitori. La fel şi Cehov, vorbind despre Lida, una din eroinele nuvelei „Casa cu mezanin", o caracterizează mereu prin cuvintele „frumoasă, dar severă". In nuvela „Stepa", zugrăvind chipul straniu al lui Solomon, acest răzvrătit împotriva domniei banului şi a slugărniciei, autorul insistă în repetate rînduri asupra zîmbetului lui ironic şi a privirii lui dispreţuitoare. In descrierea înfăţişării   preotului   Iacob   din nuvela
16*
244
TATIANA NICOLESCU
„Coşmar" ni se spune de cîteva ori că are „chip de babă".
Procedeul acesta al scoaterii în relief a unei anumite trăsături dominante din figura eroului, ţine de concepţia lui Cehov asupra locului personajelor în economia generală a nuvelei sau schiţei. De obiceiu, scriitorul dă caracterizarea dezvoltată doar a eroului principal, celelalte personaje sînt numai schiţate şi formează un fel de fond, care prin culorile lui antagonice sau complimentare scoate în relief şi mai puternic anumite aspecte ale figurii personajului principal. De altfel, Cehov a vorbit el însuşi despre acest procedeu al său într-o scrisoare, spunînd: „... din masa de eroi şi semieroi alegi numai un personaj... îl situezi pe fondul naraţiunii şi-l zugrăveşti numai pe el, numai trăsăturile lui le conturezi; celelalte personaje le împrăştii pe fond,...—şi obţii ceva ce-ţi aduce aminte de bolta cerească: luna,— mare, singură — înconjurată de puzderie de stele foarte mici".
In nuvela „Ionici", familia Turkin alcă-tueşte fondul pe care apare şi mai reliefată figura lui Ionici.Această familie, „cea mai. cultă din oraş", ne dă posibilitatea să ne facem o idee despre mediul în care trăieşte doctorul Starţev şi să înţelegem şi mai bine abrutizarea sa.
Superficialitatea şi banalitatea societăţii în care se complace Olga Ivanovna („Din floare în floare") scoate şi mai puternic în evidenţă—prin contrast—nobleţea sufletească şi superioritatea intelectuală a lui Dîmov. Tot aşa, în antiteză cu vulgaritatea soţului său şi a soţiei lui Gurov, Anna Sergheevna ne apare şi mai gingaşă şi mai luminoasă în schiţa „Doamna cu căţelul".
Bineînţeles că această concentrare a tuturor elementelor nuvelei sau schiţei în jurul eroului principal duce la crearea unor figuri de o rară vigoare şi de o adîncă valoare tipică.
Tocmai de aceea atîtea personaje ale lui Cehov au devenit—ca şi cele ale lui Gogol— figuri cu adevărat simbolice, iar numele lor adevărate definiţii ale unor anumite fenomene sociale. Belicov şi Prişîbeev pot sta foarte bine alături de Manilov sau Hlestacov. Şi aşa cum vorbim despre
manilovism ca fenomen social, putem acorda o valoare socială şi figurii „Cameleonului" sau „omului din cutie".
★
„In artă nu trebuie să dispreţuieşti nici un mărunţiş—spunea Tolstoi,—căci se poate întîmpla ca vreun nasture pe jumătate descusut să arunce lumină asupra unui aspect din viaţa personajului dat. Nasturele respectiv trebuie neapărat înfăţişat. Dar e necesar ca toate sforţările, inclusiv nasturele pe jumătate descusut, să fie îndreptate exclusiv spre înfăţişarea esenţei interioare a fenomenului şi să nu distragă atenţia de la ceea ce este principal şi important spre particular, spre fleacuri..." Cehov a urmat întotdeauna acest sfat al marelui său contemporan şi dascăl întru literatură. Portretul n-a constituit niciodată pentru el un-scop în sine, ci doarunul dintre mijloacele-de dezvăluire a esenţei personajului, de definire a tipului.
Prin zugrăvirea trăsăturilor fizice ale-eroului, ca şi prin descrierea îmbrăcă-minţii lui, a mediului în care trăieşte, a condiţiilor materiale în care se desfăşoară, existenţa lui, Cehov a urmărit totdeauna, înfăţişarea psihicului, a caracterului, a poziţiei faţă de viaţă, a orientării ideologice a respectivului personaj, cu alte cuvinte făurirea unui tip.
Fizicul comun, vulgar, este de cele mai adese ori un indiciu al mediocrităţii intelectuale şi al vulgarităţii sufleteşti, Cehov este un maestru al caracterizărilor., ucigătoare prin ironia lor. E limpede pentru orice cititor cît de mărginit trebuie să fie orizontul intelectual al domnişoarei Podza-tîlkina („înainte de nuntă"),*pe care scriitorul o descrie cn următoarele cuvinte: „Domnişoara Podzatîlkina este remarcabilă prin aceea că nu se face remarcată prin nimic. Inteligenţa ei n-a văzul-o nimeni şi n-o cunoaşte nimeni — de aceea nici nu vom vorbi despre ea. fizicul ei este din cele mai obişnuite: nasul ca al lui tăticii, bărbia ca a mămichii, ochi de pisicuţă, pieptul potrivit..." Figura aceasta ştearsă fiziceşte este cu toul banală şi din punct de vedere intelectual. Preocuparea ei principală în lume o constituie bărbaţii înalţi şi purtînd de preferinţă numele Rolland..
ARTA PORTRETULUI LA CEHOV
245
O pereche foarte potrivită pentru domnişoara Podzatîlkina este logodnicul ei domnul Nazarev, înzestrat de asemenea cu un fizic şi un intelect din cele mai banale, mai plate: „de statură mijlocie, cu o faţă albă,   care  nu  exprimă  absolut nimic..."
In schiţa „Grasul şi slabul", slugărnicia, ploconirea micului funcţionar în faţa persoanelor sus puse, cu funcţiuni superioare în ierarhia administrativă, este redată foarte sugestiv — între altele — şi prin metamorfoza fizică a personajelor, oglindind în mod direct stările lor sufleteşti. Cînd slabul află că fostul său coleg de şcoală şi prieten din copilărie, pe care-1 interpelase cu familiaritate, este consilier secret, el „păli, încremeni; apoi chipul său deveni numai zimbet, un zîmbet uriaş ce părea că varsă scîntei... Trupul i se ghemui, i se gîrbovi şi parcă i se îngustă"... Iar bărbia lungă a nevestei sale „deveni ţi mai lungă". In nuvela „Ionîci", viaţa spirituală şi intelectuală a lui Starţev este redată destul de laconic. Transformarea acestui medic entuziast, muncitor, romantic, capabil de sentimente puternice, într-un burghez preocupat numai de bani şi de mîncare, ne este sugerată prin trăsăturile fizice. Ionîci „s-a îngrăşat, a făcut burtă, respiră greu şi umblă cu capul dat pe spate". Iar scena în care Ionici îşi numără cu lăcomie banii pentru a-i depune la o societate de credit, completează imaginea. Cu un procedeu similar este zugrăvită şi figura Măriei Şelestova („Profesorul de literatură"). Cînd poetica şi graţioasa Maria Godcfroy devine o banală matroană dintr-un orăşel de provincie, preocupată numai de bucătărie, de oale cu lapte sau smîntînă, înconjurată de pisici şi cîini, dispare şi gingăşia ei fizică. In locul siluetei graţioase, apare o femeie corpolentă, cu gîtul şi umerii plini.
Foarte adesea la Cehov, în zugrăvirea tipurilor, un rol important îl joacă nu numai portretul fizic, dar şi descrierea unor elemente exterioare, precum îmbrăcămintea.
Interesant de analizat sub acest aspect este, de pildă, portretul lui Egor Vlasîci din schiţa „Vînătorul". Egor nu este îmbrăcat ca un ţăran. El poartă straie de orăşean. Zugrăvindu-i   vestmintele,   Cehov subli-
niază mereu înclinarea lui Egor de „a fi elegant". El poartă pantaloni ca ai boierilor, şapca albă cu cozoroc de piele este de asemenea ca la boieri. Aceste amănunte vestimentare sînt grăitoare pentru felul de a fi al lui Egor. El se consideră superior ţăranilor, refuză să ducă o viaţă ca a acestora, vrea să „audă vorbe delicate", să „bea ceai bun", să „doarmă pe un pat moale". Egor s-a rupt de sat şi trăind pe la curţile boiereşti ca vînător, a devenit un egoist şi un înfumurat.
îmbrăcămintea caracterizează şi deosebirea de psihologie între Vanda şi Nas-tasia Canavkina („Un bărbat cunoscut").
îmbrăcămintea groasă, ochelarii negri sînt ca un fel de strat izolator care împiedică contactul lui Belicov cu lumea exterioară, de care se teme atît, inspăimîntai mereu ca „nu care Cumva să seîntîmple ceva".
Foarte interesant este zugrăvită figura poliţaiului Ociumelov—cameleonul. Desigur că Cehov ar fi putut să-l descrie pe Ociumelov în chipul cel mai amănunţit, insistînd asupra diferitelor detalii vestimentare, începîndcu chipiul şi terminînd cu cizmele. Fidel principiului conciziunii şi accentuării elementului celui mai caracteristic, scriitorul s-a oprit asupra unui singur amănunt: mantaua cea nouă pe care în cursul naraţiunii poliţaiul o scoate şi o îmbracă de cîteva ori, după cum căţelul se dovedeşte a fi sau nu al generalului.
Superficialitatea, prostul gust şi trivialitatea caracteristice Olgăi Ivanovna apar foarte limpede din descrierea interiorului pe care şi-l aranjează această admiratoare a oamenilor excepţionali, veşnic în căutare de noi celebrităţi.
„In salon, Olga Ivanovna acoperise toţi pereţii de sus pînă jos cu. schiţe desenate de ea sau de alţii, în ra me sau fără rame, iar lîngă pian... aranjase un colţişor frumos, deşi cam înghesuit cu umbreluţe chinezeşti, şevaleuri, tot felul de pelicule multicolore, pumnale, busturi, fotografii... In sufragerie a tapisat pereţii, cu tablouri ieftine, a agăţat opinci şi seceri, în colţ a pus o coasă şi o greblă şi a făcut o sufragerie în stil rusesc. Pentru ca dormitorul să semene cu o peşteră, a acoperit tavanul şi pereţii cu draperii, din postav închis, deasupra paturi-
246
TATIANA NICOLESCU
lor a agăţat un felinar de Veneţia, iar Ungă uşă a pus un manechin cu halebardă".
In caracterizarea personajelor joacă un rol important şi natura, peisagiu!, dar mai ales atitudinea omului faţă de natură. Iarna grea, zăpada mare, seara, fac parcă parte integrantă din durerea ce sfîşie inima lui lona („Melancolie").Tu genere, meschinăria, trivialitatea, spiritul mic-burghez sînt incompatibile cu iubirea şi înţelegerea naturii, şi Cehov a subliniat în repetate rînduri acest lucru. Să comparăm, de pildă, bucuria care năvăleşte şi încîntă sufletul lui Egoruşca în timpul călătoriei prin stepă şi indiferenţa unchiului său, preocupat numai de gîndul de a-şi aranja afacerile în modul cel mai avantajos.
Desigur că nu se poate vorbi despre procedeele de zugrăvire a tipurilor în opera Iui Cehov, fără a spune, măcar cîteva cuvinte, despre limbajul folosit, deşi acest subiect este foarte vast şi merită o atenţie specială.
Conciziunoa, considerată condiţie de bază a operei de artă, cere o severă selecţionare a mijloacelor stilistice şi folosirea lor, ca să spunem aşa, cu o deosebită economie. Cehov alege din limbă elementele cele mai potrivite fenomenului pe care ele urmează să-l exprime, dar în acelaş timp cele mai simple şi mai accesibile. Scriitorul a fost totdeauna un duşman al înfloriturilor şi cuvintelor de prisos.
Limba rusă, bogată şi mlădioasă, a fost în mîna iscusită a lui Cehov un minunat instrument de modelare a tipurilor. Scriitorul a folosit totdeauna limbajul cel mai caracteristic, mai propriu respectivului personaj. De pildă, plutonierul Prişîbeev vorbeşte o limbă în jargon, în care termenii cazoni se împletesc cu ecouri din circulare şi adrese oficiale, ceea ce caracterizează din plin pe acest slujbaş plin de rîvnă al ţarismului.
Foarte interesantă şi semnificativă pentru figura lui Ociumelov este metamorfoza limbajului său, care împrumută aceleaşi culori de cameleon. Poliţaiul este deprins să brutalizeze şi să ameninţe oamenii, dar în acelaş timp să se ploconească şi să linguşească pe superiori. Schimbările în felul de a vorbi al lui Ociumelov au un rol . important în desăvîrşirea portretului came-
leonului: „N-am să las chestiunea asta... Am să le arăt eu lor cum să lase aşa clini... Este cazul să ne ocupăm de domnii aceştia care refuză să se supună regulamentului... Am să-i. trag o amendă de are să. mă ţină minte şi să ştie ce înseamnă să laşi cîinii sau alte vile haimana... Eldirin, află al cui e clinele şi fă un proces verbal. Iar clinele trebuie ucis imediat" — se răţoieşle poliţaiul atîta timp cît nu ştie al cuie animalul. Atunci cînd află însă că stâpînul cîinelui este fratele generalului Jigalov, îşi schimba cu desăvârşire felul de a vorbi: „Cîinele e o vietate gingaşă... ce căţel drăgălaş!... ce vioiul... le-ai supărat, strengarule... puişorule drag..."
Cuvîntul preferat al Ini Belicov, „an-tropos", subliniază trăsătura tipică a „omului din cutie", pentru care limba greacă şi antichitatea sînt un refugiu, încă o cutie în care se închide pentru a fi cît mai izolat de lumea şi de realităţile contemporane.
★
Epoca în care a trăit Cehov, aceeaşi cu a lui Lev Tolstoi, a fost genial definită de Lenin în următoarele cuvinte: „Perioada dintre anii 1862-1904 a fost în Rusia o astfel de epocă „de răsturnare", o epocă în. care ce ea ce era vechiu se năruia irevocabil, în văzul tuturor, şi. ceea ce era nou abia se aşeza, iar forţele sociale care creau această aşezare, s-au arătat pentru prima oară în fapte, pe o scară largă naţională, abia în 1905, într-o acţiune de masă, deschisă pe cele mai diferite cîmpuri de activitate."
Cehov a murit cu un an înainte de revoluţia din 1905, repetiţia generală a lui Octombrie.
Scriitor sensibil, care a sesizat în chip atît de viguros trăsăturile specifice vremii sale, Cehov nu putea rămîne impasibil în faţa frământărilor care însoţeau ridicarea proletariatului revoluţionar. In operele din ultimii ani,orientarea scriitorului se schimbă simţitor. Pesimismul, tristeţea, consecinţe fireşti ale contemplării lumii belicovilor, ionicilor, a Olgăi Ivanovna Dîmova fac loc încrederii în viitor: „A sosit timpul... Se apropie o furtună puternică. Vine! E aproape. Ea va smulge din societatea   noastră  lenea,   indiferenţa, pre-
ARTA PORTRETULUI LA CEHOV
247
judecata faţă de muncă, plicitiseala, putreziciunea... " — spune Tuzenbach în „Trei surori". Scriitorul Eipatievschi, un contemporan al lui Cehov, îşi aminteşte că în ultimii ani de viaţă Anton Pavlovici devenise de nerecunoscut: „Deşi grav bolnav, se interesa de evenimentele politice, de demonstraţiile muncitorilor... devenise un „credincios11. Cehov credea că viaţa va fi mai bună, dar nu peste 200 de ani cum o spun eroii operelor sale, ci că Rusia se găseşte în pragul acestei vieţi, că toată Rusia este pe punctul de a se reconstrui şi că va fi o viaţă nouă,   luminoasă, veselă...11
In ultima sa piesă „Livada cu vişini", scriitorul a salutat cu căldură apropiata apariţie a vieţii noi: „Adio, viaţă veche! Te salut, viaţă nouă" — spune Ania—şi în glasul ei tînăr răsună glasul Rusiei noi, glasul Rusiei tinere, ce se ridică pe arena istoriei.
Deşi Cehov n-a participat direct la mişcarea de eliberare a poporului rus, toată opera sa— pătrunsă de iubire de om, de" ură faţă de tot ceea ce-1 asupreşte şi-1 face" sclav, — a slujit acestei eliberări. Tocmai de aceea creaţia lui Cehov a fost atît de apreciată de Lenin. Iar M. I. Calinin îşi amintea că în ilegalitate Cehov era unul dintre scriitorii cei mai citiţi: „El ne îmbărbăta, sădea în noi o ură de neîmpăcat faţă de despotism, faţă de arbitrarul poliţienesc." Şi astăzi, ca şi atunci, Cehov loveşte fără cruţare în toţi cameleonii şi beli-covii, demascînd pe toţi cei care se tem de nou, se opun noului, pe toţi cei care încearcă să împiedice mersul înainte al omenirii. Opera sa este un aliat preţios şi credincios în lupta pentru făurirea unei vieţi noi, şi libere, paşnice şi fericite.
■
TUDOR VIANU
PATOSUL ADEVĂRULUI IN OEDIP ŞI HAMLET
T ragedia greacă ridică în faţa cititorului modern întrebări cărora cercetarea nu osteneşte să le caute soluţia. Ce anume explică faptul că, încă de la începutul secolului al V-lea al erei vechi, adică într-un moment atît de îndepărtat al evoluţiei sociale şi morale a omenirii şi într-un mediu de popoare atît de deosebite de Greci, nu departe de teribilul jug al despotismului persan şi în apropierea Egiptului, cu numeroasele lui urme ale fetişismului străvechiu, gemînd sub apăsarea faraonilor, se înalţă în faţa noastră construcţia uimitoare, atît de luminoasă în ordonanţa ei, susţinută de spiritul unei mari mîndrii umane, a tragediei greceşti? Nici unul din popoarele care i-au înconjurat pe greci şi i-au însoţit în timpul desfăşurării istorice a vieţii lor, n-au dat nimic asemănător cu tragedia grecească. Ceea ce s-a numit atîta vreme „miracolul grecesc" este, mai întîi, miracolul tragediei. Cine a întrebuinţat pentru prima oară această expresie a vrut, desigur, să se refugieze într-un agnosticism menit să îndepărteze factorul istoric din explicaţia operelor literare. Noi însă ne putem reprezenta acel moment următor primelor războaie medice, cînd Atena, mîndră de libertăţile cîştigate împotriva invadatorului, le consolida pentru toţi cetăţenii ei. A urmat vremea democraţiei lui Efialtes şi Pericles. Dar şi pînă atunci, tragedia fixează momentul  acestei înălţări a omului, a
gestului său de revoltă împotriva tuturor tiraniilor care-1 apăsaseră mai înainte. Es-chil va veşteji trufia sacrilege a Perşilor, va celebra, în „Hiketidele" monumentul înfrîngerii vechilor violenţe în raporturile dintre sexe, va proslăvi, în „Orestia," originile justiţiei instituite, apărută odată cu înlăturarea vechii justiţii răzbunătoare asîngelui. Dar, mai cu seamă, în „Prometeu înlănţuit", va da glas revoltei împotriva tiraniei lui Zevs şi va prooroci prăbuşirea acestuia. încă din primul ei moment de seamă, tragedia va aduce deci mărturia ei de laudă pentru toate înălţările omului, a tuturor victoriilor lui împotriva violenţei şi subjugării. Demnitatea omenească a obţi-nutîn tragedia grecească primul ei monument. Pe altarul tragic arde mereu focul veneraţiei pentru menirea speţei noastre.
Mîndria eroului tragic luptă împotriva destinului, adică împotriva acelui element inuman pe care Grecii îl recunoşteau mereu prezent în orînduirea lumii şi contra căruia eroul se ridică fie prin protestul, fie cel puţin prin resemnarea lui îndurerată. Multă vreme, generalizările criticii literare au văzut în destin singurul factor propulsiv al evenimentelor tragice. Cu toate acestea, este evident că destinul nu este singur răspunzător de ceea ce se petrece în tragedie. La desfăşurarea acţiunii tragice colaborează şi caracterele eroilor, reduse de obiceiu la o singură pasiune dominantă. Răzbunarea
PATOSUL ADEVĂRULUI IN OEDIP ŞI HAMLET
249
inspiră pe Oreste şi pe Medeea, pietatea pe Electra şi pe Antigona, iubirea de •oameni pe Prometeu. Intîmplările tuturor acestor eroi sînt determinate nu numai de Moira lucrînd din afară, dar şi de alcătuirea lor lăuntrică, de caracterul lor. Ba chiar în dezvoltarea tragediei, de la Eschil Ia Euripid, influenţa caracterelor a devenit precumpănitoare. Teofrast va consolida doctrina caracterelor. Menandru le va introduce în comedie.
Printre caracterele omeneşti şi pasiunile «are le constituie, Sofocle a înfăţişat în Oedip caracterul unui cercetător, dominat de pasiunea adevărului. Este adevărat că figura lui Oedip a fost astfel primită din tradiţia legendară, şi este de asemeni un fapt cu totul izbitor, pentru cine studiază pe vechii greci, că pe cînd toate popoarele Antichităţii au venerat în eroii lor fie pe oamenii de acţiune, fie marile personalităţi morale sau religioase, numai Grecii au proslăvit, în Oedip, puterea unei inteligenţe geniale, pe deslegătorul enigmelor Sfinxului, adică ale încîlcitelor întrebări pe care natura obscură şi crudă le pune ■oamenilor. Interpretarea modernă a mitului lui Oedip a încercat să explice soarta acestui erou prin faptul că, despărţindu-se de natură ca inteligenţă cercetătoare, şi siluindu-isecretele, Oedip a devenit o fiinţă anti-naturală, expusă abaterilor celor mai grave împotriva naturii. Este evident că Grecii nu s-au gîndit la aşa ceva şi că grozăviile pe care eroul le săvârşeşte, fără să ştie, erau, pentru ei, numai efectul lucrării destinului. S-ar fi putut întîmpla însă ca aceste grozăvii să rămînă acoperite, dacă pasiunea eroului pentru adevăr nu le-ar fi scos la lumină şi nu l-ar fi dus la acea desnădejde care-1 face în cele din urmă pe bătrînul rege înţelept, părintele şi binefăcătorul patriei sale, să se orbească şi să pornească pe calea aspră a surghiunului. Marele dramatism al tragediei lui Sofocles provine din cucerirea treptată a adevărului teribil, din dorinţa trează de a-1 afla, din acel patos al adevărului care strînge probele, înaintează din etapă în etapă a formării certitudinii, pînă cînd tot adevărul iese la iveală.
Voinţa de claritate a lui Oedip este tot timpul prezentă. El n-are să ascundă nimic.
Cînd Creon îi aduce răspunsul oracolului din Delfi, potrivit căruia ciuma nu va înceta la Teba decît atunci cînd asasinul regelui Laios va fi pedepsit, Creon îi spune, arătînd gloata Tebanilor adunaţi în preajma palatului:
Dacă doreşti s-asculţi în faţa lor
Ce voi să-ţi spun, pot să vorbesc îndată
Sau vrei mai bine în palat să mergem.
Oedip nu vrea să aibă nici o taină. Ii răspunde deci lui Creon:
Vorbeşte-n faţa tuturor. M-apasă Doar soarta lor nenorocită, nu a mea.
Creon îi înfăţişează răspunsul oracolului. Hotărîrea lui Oedip de a cerceta împrejurările morţii lui Laios este limpede şi puternică din primul moment:
Mi-e dat acum să fac din nou lumină.
Adică aşa cum a făcut atunci cînd a dezlegat enigmele Sfinxului. Soarta lui este oarecum a omului teoretic, veşnic în căutarea adevărului. El cere deci Tebanilor să-i destăinuiască tot ce ştiu despre moartea lui Laios:
Aceluia ce ştie din ce mînă Primit-a moartea Laios Labdacidul, Aceluia îi cer să mi-o vestească.
Este chemat profetul Tiresias. Acesta refuză, la început, să releve taina morţii lui Laios. Tiresias se lamentează:
Vai, groaznic e să ştii lot adevărul Cînd nu e de folos celui ce ştie.
Refuzul lui Tiresias i se pare abominabil lui Oedip :
Ce zici? Ştii tot şi nu vrei să vorbeşti? Vrei tu să pierzi poporul şi cetatea?
Şi faţă de declaraţia lui Tiresias că adevărul va ieşi la iveală, chiar dacă îl va învălui în tăcere, Oedip insistă pentru dezvăluirea lui:
îmi spune deci ce-i gala să se-arate.
■
250
TUDOR VIANU
Tiresias destăinuieşte, în fine, adevărul înspăimîntător: Oedip şi-a ucis tatăl şi trăieşte într-o legătură incestuoasă cu mama lui, cu Iocasta. La început, întreaga lui fiinţă se ridică împotriva acestei revelaţii. Tiresias este un profet mincinos. Desigur, Creon, fratele Iocastei, a urzit o intrigă neagră împotrivă-i. O îndoială îl asaltează totuşi. Şi cum Tiresias se pregăteşte să plece, Oedip îi strigă:
Stai! Stai! Cine mi-au fost părinţii?
Tiresias răspunde în termeni obscuri: Ziua de azi te naşte şi distruge.
Oedip doreşte însă un răspuns limpede:
Vorbeşti nedesluşit şi în enigme.
Urmează interogarea lui Creon şi acuzarea acestuia. Cînd însă Creon începe să-l întrebe la rîndu-i, pentru a-1 apropia de grozăvia adevărului, Oedip nu pregetă să răspundă cu toată claritatea:
Nu voi tăgădui ce mă întrebi.
Iocasta vrea să-l abată de la presimţirea funestă: Profeţiile sînt dese ori mincinoase. Oracolele se pot înşela. Dar cînd alte indicii se adună, cînd află că Laios a murit într-un loc şi în împrejurări asemănătoare acelora în care a ucis altă dată pe călătorul întîlnit pe drumul dintre Corint şi Teba, îndoiala creşte ameninţătoare în sufletul lui Oedip: O Zeus, ce-ai hotărît să faci cu mine?
Mi-e teamă  că bătrînul orb văzut-a bine.
A rămas un martor al trecutului ceţos din care venea Oedip. E un păstor bătrîn, trăind în pustietate, departe de Teba. Oedip doreşte să-i fie înfăţişat îndată. Iocasta este mirată de.aceste insistenţe, dar Oedip o lămureşte:
Doresc să-l văd, Regină, căci mi-e teamă Că tot ce mi s-a spus a fost prea mult.
Soseşte crainicul din Corint care-i aduce vestea morţii regelui, a lui Polib. Oedip
este chemat să ocupe tronul. Meropa, presupusa lui mamă, îl aşteaptă. Oedip respinge însă chemarea. Oracolul lui Apollo i-a prezis că-şi va ucide tatăl şi că se va căsători cu mama lui. De aceea a fugit altădată din Corint. De aceea refuză să se înapoieze acum. Crainicul este în măsură să aducă o alinare temerii lui chinuitoare, prin dezvăluirea unei taine vechi: Oedip nu este fiul iui Polib şi-al Meropei; un păstor 1-a găsit pe cînd era prunc, în văile Citeronului, şi crainicul 1-a adus perechei regale, lipsite de copii. Dar această destăinuire, menită să aline turburarea lui Oedip, îl asvîrle într-o nelinişte încă mai grozavă. Tragicul situaţiei atinge aici punctul cel mai înalt. Zadarnic încearcă din nou Iocasta să-l facă să renunţe la cercetarea lui,   Oedip se opune:
Nu le voi asculta atîta timp Cît limpede n-oi şti aceste toate.
Oedip trebuie să vadă şi să întrebe pe păstor. Bătrînul i se înfăţişează. Dar cînd acesta, ezitînd să spună tot adevărul, declară că ar fi preferat să-şi găsească moartea mai de mult, Oedip îi replică cu asprime:
O vei afla de nu spui adevărul.
Cine era copilul găsit? Un copil născut încasa lui Laios. Un copil de-al lui Laios sau al unui sclav?
Vai, iată ce-i. mai groaznic să rostesc!
se tînguie bătrînul. Dar Oedip îi răspunde:
Şi eu s-ascult! Dar trebue s-ascult".
Cînd, în fine, întreaga împrejurare s-a lămurit, Oedip exlamă:
Vai, totul iese-acuma la iveală! Lumină, străluceşle-mi încă-odată
Şi pentru cea din urmă oară, mie
Ce m-am născut din tată şi din mamă
Din care n-ar fi trebuit să nasc.
Astfel, setea de adevăr a lui Oedip nu se astâmpără decît atunci cînd ajunge să
PATOSUL ADEVĂRULUI IN OEDIP ŞI HAMLET
251
posede toate elementele convingerii sale formate împotriva şi spre distrugerea lui. Nu încape îndoială că dorinţa de claritate a lui Oedip determină înaintarea acţiunii în tragedia lui Sofocle. Destinul îndîrjit împotriva eroului a creiat o situaţie de fapt, dar nevoia acestuia de adevăr o desleagă. Printre eroii tragediei greceşti, Oedip este singurul stăpînit de o astfel de pasiune, care a fost desigur a multora dintre contemporanii poetului. Ne găsim într-o vreme care l-a văzut pe Heraclit bătrîn şi cînd au trăit Empedocle, Anaxagora, Prota-gora şi Democrat, Gîndirca teoretică şi pasiunea adevărului au serbat mari triumfuri în epoca democraţiei ateniene. Legendarul Oedip a putut deci deveni un erou reprezentativ al acestei epoci.
Nueste,în adevăr, izbitorfaptul că atunci cînd, după milenii, gîndirea teoretică şi patosul adevărului se refac încă odată în vremea Renaşterii, apare din nou un erou, a cărui soartă se încheagă din împrejurări externe, darşi din pornirea lui de a zmulge măştile, din scrupulul cunoaşterii exacte, din voinţa trează de a stabili adevărul? Acest erou, a cărui relativă asemănare cuanticul Oedip se impune spiritului, este Hamlet al lui Shakespeare. Ca şi tragedia lui Sofocle, „Hamlet" este drama depistării unei ciime, susţinută în desfăşurarea ei de patosul pentru adevăr al eroului. Cînd fantoma i se arată lui Hamlet, el o urmează pentru a primi revelaţiile ei. Prietenii vor să-l împedlce, dar el li se opune:
De ce să-mi. fie teamă? Nu mi-e mai scumpă viaţa ca un ac. Iar sufletului, ce-ar putea să-i facă Nemuritor cînd e, la fel cu el? Îmi face semn din nou; îl voi urma.
Hamlet află că tatăl lui a fost ucis de Claudius, actualul rege, care s-a căsătorit cu mama lui. Hotărîrea de a-şi răzbuna tatăl s-a format din primul moment în spiritul lui Hamlet. Dar fapta răzbunării este amînată. Numeroşi comentatori au crezut a recunoaşte în Hamlet un caracter ezitant, un abulic. Hamlet el însuşi se acuză în marele monolog de la sfîrşitul actului al II-le.a. Apăruseră, la curtea regelui   Danemarcei, actori rătăcitori ai
vremii. Sînt vechi cunoştinţe ale tînărului Hamlet. Piesa repetată în faţa prinţului, îi prilejuieşte acestuia reflecţii amare cu privire la sine. Dacă actorii însufleţesc în asemenea măsură ficţiunea, dacă ei trăiesc cu atîta putere sentimente străine, care ar fi purtarea lor dacă ar fi stăpîniţi de dureri reale? Comparaţia cu ceea ce i se pare a fi insensibilitatea lui, îl face să se acuze cu asprime. Totuşi, ezitarea lui Hamlet nu provine atît din slăbiciunea voinţei cît din faptul că convingerea lui cu privire la crima regelui Claudius n-a dobîndit întreaga ei consistenţă. Umbra tatălui său ar fi putut să fie o arătare înşelătoare:
Fantoma ce-am văzut, ar fi putut
Să fie-un demon. Dracul cîte-odată
Putere are să se învestească
Cu chip seducător. E cu putinţă,
V ăzîndu-mă slăbit şi melancolic
(Căci e puternic faţă de aceia
Ce sunt ca mine), să mă amăgească,
Pierzîndu-mă. Vreau deci dovezi mai limpezi.
Hamlet nu este un simplu veleitar, dar nici un impulsiv. Fapta nu poate urma la el decît convingerii formate. Ea închee un proces intelectual mai îndelung şi foarte scrupulos. Astfel ajunge Hamlet să pună la cale un adevărat experiment psihologic. Am auzit, spune Hamlet,
Am auzit că oameni vinovaţi, Privind la teatru, sînt în sinea lor Cea mai profundă — atîta de atinşi De arta scenei, că îşi dau pe faţă Nelegiuirea. Crima, cum. se ştie, Deşi nu are limbă, lot grăieşte Cu voce uimitoare. M-am gîndit Să pun pe-actori asasinarea tatei Să joace-n faţa unchiului. Privirea-i Voi cerceta, îl voi pătrunde-adînc. De voi vedea că-i turburat, aluneca Ştiu ce-mi rămîne de făcut.
Ca şi Oedip, Hamlet vrea deci să ajungă la cunoaşterea adevărului, eliminînd orice urmă a îndoielii şi nesiguranţei. Chipul de a ajunge la adevăr diferă pentru cei doi eroi. Dacă ne gîndim că ştiinţa procedurii criminale distinge între instrucţia
252
TUDOR VIANU
acuzatorie şi cea inchizitorie, adică între aceea care îşi propune să adune toate probele menite să circumscrie exact faptul criminal şi aceea care urmăreşte mărturia directă a vinovatului, atunci putem spune că Oedip pune în mişcare procedura unei instrucţii acuzatorii, pe cînd Hamlet instituie o instrucţie inchizitorie. El vrea să-l aducă pe Claudius la mărturisirea, într-un ■ fel oarecare, a crimei sale. Des tăinuieşte deci lui Horaţio planul făurit:
In faţa regelui se va juca o piesă In care-am introdus un episod Ce seamănă cu moartea tatei, astfel Precum ţ.i-am povestii-o. Cînd va-ncepe, Ia seama bine, cu întreaga forţă A sufletului tău, ce face unchiul. Dacă ascunsa vină nu se-arată, Atunci, să ştii că ce-am văzut n-a fost Decît un duh din iad şi-nchipuirea Ce mi-am făcut e neagră deopotrivă Cu nicovala lui Vulcan.
Reprezentaţia are loc şi dă rezultatele aşteptate. Zguduit de înfăţişarea faptelor care aminteau de-aproape pe acele ale crimei sale, regele se ridică în prada unei adevărate terori şi părăseşte sala de spectacol. Mărturisirea s-a produs. Convingerea lui Hamlet s-a format şi drumul către fapta răzbunării s-a netezit pentru el. Hamlet va acţiona.
Dacă tragedia lui Sofocle poate fi pusă în legătură cu marele avînt teoretic al democraţiei ateniene, cînd omul recunoaşte în cercetarea adevărului, în claritatea neturburată amintii, una din ţintele cele mai înalte ale vieţii sale, drama lui Shakespeare poate fi pusă şi ea în relaţie cumarile progrese Me inteligenţei în epoca lui. Figura lui Hamlet, culeasă din cronica medievală a lui Saxo Grammaticus, este interpretată de Shakespeare în spiritul Renaşterii. Hamleteste un om al Renaşterii prin patosul adevărului care-1 animă. Un caracter ca al lui n-a existat şi nici n-ar fi putut exista în vreun monument literar al feudalităţii. Este adevărat că cercetarea adevărului i se impune lui Hamlet, ca şi lui Oedip, nu numai din pasiunea omului teoretic pentru adevăr ci şi dintr-o necesitate etică, din nevoia dea sancţiona abjecţia, crima şi minciuna.
Totuşi scrupulul intelectual al lui Hamlet nu este contestabil. A trebuit ca mercantilismul englez să învingă contra-refor-ma spaniolă, odată cu dezastrul Invincibilei Armade & lui Filip II, a trebuit ca negustorii englezi să cucerescă mările şi continentele îndepărtate şi să simtă nevoia unei ştiinţe puse în serviciul întreprinderilor lor, pentru a se forma acel spirit liber şi acele metode exacte ale cercetării adevărului, ale căror documente filozofice se vor arăta curînd. Francis Bacon se găsea atunci în epoca de construire a operelor pe care le-a consacrat stabilirii metodologiei moderne a ştiinţelor. De di-gnitate et augmentis scientiarum apare într-o primă formă în 1605. Hamlet apăruse în ediţia in-quarto cu un an mai înainte. In 1620, după moartea lui Shakespeare,Bacon va publica Novum organum scientiarum. Ideile lui Bacon erau acele ale vremii sale. Bacon va preveni pe oamenii de ştiinţă de pricina diferitelor erori în care poate cădea inteligenţa omenească, de toţi acei idoli care opresc progresul adevărului, distingînd printre aceştia pe idolii peşterii, idala specus, reprezentările produse de alcătuirea intimă a spiritului omenesc. In acelaş chip, Hamlet devine atent faţă de înşelările posibile ale fanteziei lui. Destăinuirile fantomei ar fi putut să fie nişte idola specus. Bacon a propus experimentul, adică observaţia în condiţii create de observator, ca metoda cea mai bună a stabilirii raporturilor cauzale dintre fenomene. Un experiment instituie şi Hamlet. Observarea lui Claudius el vrea s-o facă în condiţiile create de el. După cum am spus, scena spectacolului reprezentat în faţa regelui este un experiment psihologic; Oedip şi Hamlet caută deopotrivă adevărul. Dar Hamlet vrea să-l stabilească prin mijloace care aparţin în chip evident timpului său.
Desigur, adevărul pe care-1 caută Oedip şi Hamlet nu este un adevăr teoretic şi general, ci unul în legătură cu împrejurările lor cele mai particulare. Dar chiar în condiţiile cele mai speciale ale vieţii, omul se poate comporta, fie mînat de scrupul intelectual, de dorinţa de claritate şi precizie, fie stăpînit de duhul neadevărului şi al minciunii. Şi cînd, într-o societate, inteligenţa teoretică face mari progrese,
PATOSUL ADEVĂRULUI IN OEDIP ŞI HAMLET
253
apar şi caracterele stăpînite de patosul adevărului. Aşa s-a întîmplat în vremea democraţiei ateniene şi a Renaşterii, cînd Oedip şi Hamlet reprezintă nişte tipuri omeneşti limpezite în munca de cultură a vremii. Dimpotrivă, cînd patosul adevărului scade într-o epocă, atunci cînd lumea veche se apără faţă de adevărurile care înaintează, apar şi caracterele timorate în faţa adevărului sau acele care întreţin minciuna sau se înfăşoară în vălurile fanteziei înşelătoare. Astfel de caractere a descris, de pildă, Ibsen în dramele sale. Problema adevărului în relaţiile practice ale vieţii a fost una din cele care l-au preocupat mai puternic pe marele dramaturg norvegian. In „Un duşman al poporului", Dr. Stoc-kmann declară: „Nu are nici o importanţă dacă o societate mincinoasă se prăbuşeşte". Iar în „Stîlpii societăţii" ni se spune: „Libertate şi adevăr,iată stîlpii societăţii!" Epoca lui Ibsen a păcătuit adeseori împotriva adevărului şi, de aceea, printre personajele lui există mai multe care, departe de a fi stăpînite de patosul adevărului, par mai degrabă dominate de fantezia înşe-
lătoare şi laşe. Voi aminti două dintre aceste personagii. Unul este Peer Gynt, a cărui pornire fabulatorie înaintează peste victime, peste bătrîna lui mamă, peste iubita credincioasă Solweigh. Celălalt este,în „Raţa sălbatică", fantastul laş Hjalmar Ekdal, care, după o revoltă sterilă, se înapoiază în minciuna călduţă a casei lui, dar aduce sacrificiul fiicei sale, a Hedwigei. Rezumînd situaţia, un personagiu,dr. Relling, raţio-cinatorul piesei, rosteşte maxima: „Minciuna vitală este principiul stimulant: luaţi unui om mijlociu minciuna vieţii şi. îi luaţi în acelaş timp fericirea". Această laudă a minciunii stă într-un contrast izbitor,cu patosul adevărului, cu îndîrjirea de a-1 afla* care însufleţeşte pe Oedip şi Hamlet, chiar cu riscul prăbuşirii lor. Ibsen ne aduce astfel, o dată cu caracterele amintite, un ecou al adîncei crize morale cu care sfîrşea secolul al XIX-lea, o dată cu epoca decadentismului burghez. Din adîncimile mileniilor şi veacurilor se ridică însă figura eroilor inspiraţi de patosul adevărului, exemplari pentru toate societăţile sănătoase.
LUCIAN RAICU
„DESPRE PÂMÎNT/' ŞI DESPRE POEZIE
o regretabilă absenţă — întreruptă în răstimpuri prin manifestări palide — absenţă prelungită de fapt pe o durată de aproape trei ani, Maria Banuş revine, vrem să credem definitiv, în frontul literaturii, prin publicarea într-unui din primele numere ale „Gazetei literare" a poemului de mai largă cuprindere „Despre pămînt". Impasul temporar în care s-a găsit la un moment dat creaţia unuia dintre cei mai remarcabili poeţi contemporani a fost explicat, la timpul nimerit, de critica literară, ca o expresie a depărtării de viaţă, a neaderenţei scriitorului la actualitate, la marile probleme arzătoare, concrete pe care le ridică lupta maselor muncitoreşti şi ţărăneşti pentru înfrângerea împotrivirii forţelor duşmănoase şi pentru construirea socialismului; cum era de aşteptat, acest impas a fost rezolvat prin acel unic mod capabil să vindece de sterilitate creaţia unui autentic artist: apropierea de realitatea prezentă prin redarea spiritului vremii noastre în opera literară. Impasul pare a fi depăşit prin scrierea acestui poem inspirat de faptul că Maria Banuş, parti-cipînd la o consfătuire ţinută Ia Consiliul de miniştri cu ţăranii muncitori fruntaşi, a descoperit în acest eveniment mari semnificaţii, adică a găsit prilej de poezie într-o împrejurare pe care cercetînd-o sub aspectul valorii sugestiilor poetice, esteţii burghezi ar proclama-o iremediabil „prozaică".
Răspunzând unor sarcini politico de cea mai arzătoare actualitate — lupta pentru lichidarea rămânerii ân urmă a agriculturii, pentru sporirea productivităţii muncii agricole, pentru introducerea metodelor agrotehnicei ânain-tate, pentru dezvoltarea neântreruptă a sectorului socialist la sate ân condiţiile împotrivirii crescânde a elementelor capitaliste — poemul „Despre pămînt" cuprinde ân sine o valoare exemplară de nepreţuit pentru toţi scriitorii noştri. Poemul este o admirabilă lecţie dată acelor promotori ai apolitismului ân literatură, care promovează sub steagul originali-lităţii tendinţe burgheze străine poporului. Apariţia poemului demonstrează concret că operele literare valoroase, durabile, aparţin acelor scriitorii care militează cu pasiune în slujba unor sarcini politice actuale, de mare însemnătate, că sprijinirea obiectivelor de luptă ale Partidului este nu numai o sarcină de onoare pentru scriitori, ci şi o condiţie absolut vitală pentru crearea unor opere literare într-adevăr remarcabile.
Poemul „Despre pămînt" cuprinde şi consolidează cele mai valoroase elemente ale creaţiei Măriei Banuş, inaugurată cu două decenii în urmă; el face mai uşor sesizabile trăsăturile distinctive ale poeziei Măriei Banuş — aduce unele accente noi în creaţia sa, o îmbunătăţeşte simţitor, dezvoltă în bună măsură realizările dt\ pînă acum.
,DEPRE PAMINT" ŞI DESPRE POEZIE
255
Notele de specific femenin ale creaţiei Măriei Banuş, legate de ceea ce era în ea femeia-poet, note pe care critica în trecut se grăbea să le înregistreze pe primul plan, cu satisfacţie şi aproape exclusiv, nu rnai sînt acum izbitoare ; poate şi din pricina caracterului temei tratate.
Ceea ce a fost pînă în anii din urmă în poezii de o reală frumuseţe, reprezen-tînd un pas pozitiv în dezvoltarea creaţiei Măriei Banuş glasul „Femeii" «are îşi apără cu un gest aprig „puii" de urgia dezastrelor, ceea ce a fost pur şi simplu strigătul pătimaş „al femeii" ■ce creşte copii, „vorbele mamei ce se scoală în zori/ şi aprinde focul/ şi pune apa fierbinte", „glasul mamei" „ce-şi vorbeşte noaptea/ cînd ceilalţi dorm" a devenit acum, printr-o manifestă lărgire a orizontului, glasul poetului exprimînd sentimente tipice înaintate ale întregului popor. Manifestările de feminitate, sentimentul maternităţii pătimaşe, existente în registrul liric specific al Măriei Banuş, s-au întregit în chip fericit cu expresia — vădită în poezii de larg răsunet cum ar fi „Patronul" şi „La masa verde" şi deplin consolidată în poemul „Despre pămînt" — a unei limpezi concepţii ştiinţifice asupra vieţii şi militînd nu numai în sensul idealurilorgeneral-umanitare, dar şi pentru realizarea istoriceşte-concretă a sarcinilor legate de lupta actuală pentru .socialism a poporului muncitor. însăşi realitatea ce i se înfăţişează poetei e calitativ alta; spectacolul deprimant al anei ţări „bolnave" care i se oferea cu mai bine de zece ani în urmă:
Am străbătut o ţară Adîncă de groază, Am coborît pe o scară Fără văzduh, fără păsări, Privelişti erau acolo Şi chipuri ca-n cealaltă lume, Dar stinse, desfigurate De-o groază fără de nume,
genera natural în poeta cu linii do orizont indecise, nebuloase, sentimentul „groazei nebune", sentimentul apăsător al îngrijorării pentru destinul omului. Se ridicau atunci întrebări copleşitoare,
ceţoase, ca un murmur obsedant („De ce?/ De ce?/ Pentru cine pătimeşte norodul?") Spaimei fără nume, sentimentului imposibilităţii depăşirii unui destin tragic, groazei pentru soarta copilului, apăsării nedefinite fără soluţie („Vin să ne ia/ Vin să ne ducă...") îi corespundea atmosfera de incertitudine, de vag alarmant care dădea nota sumbră, caracteristică poeziei Măriei Banuş în acea vreme. Vrem să spunem că aici' nu era vorba numai de o realitate deprimantă, impu-nîndu-se reflectării artistice, ci de o atmosferă interioară specifică, legată de tot ce aparţinea atunci fondului de sensibilitate al poetei. Urmărind creaţia Măriei Banuş pe tot parcursul dezvoltării sale, se poate uşor constata nu numai o clarificare a concepţiei, a viziunii asupra vieţii,* ci şi o modificare pe linii esenţiale a temperamentului artistic, a particularităţilor distinctive de tonalitate, a modului personal de a fi. Poeta a cîş-tigat în tonalitate, în modul de expresie, o neclintită siguranţă, o gravitate solemnă conferită fiecărui cuvînt, fiecărui vers rostit, un timbru răspicat; în poezia Măriei Banuş fiecare cuvînt răsună acum în auzul vrăjmaşului ca o ameninţare, răsună primejdios ca o bătaie de pumn în masă; este ceea ce în poemul „Despre pămînt" delegatul abstract, prototipul claselor exploatatoare recunoaşte în ţinuta fermă, gravă, sigură de sine, a făuritorilor de azi ai destinului ţării:
Şi ceea ce-i mai înspăimîntător, Este ceva, un „ce", în mersul lor, In vorba lor, în felul cum privesc, Ceva ce spune: „Da, este firesc Şi drept să fim stăpîni cei ce muncim, Iar nu păpuşi jucate-în vicleim.
Da, e un „ce" cu totul fioros,
In lumea asta ce s-a-nlors pe dos!...
E ceva din acest „ce" ameninţător, foarte primejdios pentru vrăjmaş, şi în poemul Măriei Banuş, în felul apăsat cum rosteşte poeta fiecare cuvînt, în felul în care se succede un vers după altul cu o certitudine implacabilă, ca o sentinţă:
a
256
LUCIAN RAICU
Da, mergi şi spune. Fă-i, de poţi, să vadă, Această nouă, stranie plămadă
De care-i bine să te ţii de-o parte
Să n-o aţîţi, să n-o încerci, că-i moarte.
★
Inovaţia realizată de Maria Banuş în acest poem, febrila căutare de imagini şi forme capabile să exprime dramatismul şi conflictele vieţii, ne oferă un nou prilej de a reflecta asupra conţinutului noţiunii de originalitate. Banalitatea, repetarea monotonă stereotipă sînt incompatibile cu arta: ele ne plictisesc pînă la oboseală şi uneori pînă la exasperare, bineînţeles. Cînd ne este dat să citim într-un număr nesfîrşit de poezii cum fluviul, după o descriere fără duh, este în cel din urmă comparat, în final, în virtutea unui „gînd năstruşnic" cu „poporul", cînd se afirmă, în altă poezie, că bradul nu e pur şi simplu brad ci simbolul legăturii cu poporul, deoarece are rădăcinile „adînc înfipte" în pămînt şi e de neclintit la bătaia „cumplitului vînt", ne nemulţumeşte monotonia acestor lucrări, banalitatea imaginilor literare folosite pentru a exprima idei scumpe. Dar dezaprobînd stereotipia, banalitatea, nu ne arătăm încîntaţi nici de ostentativele, artificialele manifestări de pretinsă originalitate, în realitate o formă sau alta a snobismului steril, cu care unii poeţi vor să ne alunge plictiseala. Iată, de pildă, că apreciatul poet A.E. Baconsky, socotind epuizate mijloacele exprimării entuziasmului faţă de noua realitate, se vrea lună — nici mai mult nici mai puţin, — ca să sclipească palid pe cer: „Ci mai ales ca luna mi-ar plăcea", şi apoi, bănuind că prietenii nu l-au înţeles bine, avînd în vedere ineditul curios al năzuinţii, confirmă:
„Ca  luna, prieteni,
„Ca   luna mare şi plină
„Să răsar într-o noapte foarte senină
„Privind cu ochi de palidă lumină.
după care, prevenitor faţă de eventualele obiecţii, nedumeriri, etc., se explică:
„Dar asta. e de neînchipuit;
„Cine a mai văzut om
„Să răsară pe boltă ca luna?
„Şi totuşi, chiar de n-am să urc în spaţii,
„Voi   apărea mereu, voi apărea mereu
„In  lumea fiecărei generaţii,
„Voi  răsări mereu,
„Voi  răsări mereu!"
Original în înţelesul propriu al cuvântului —poemul lui A. E. Baconsky nu este; cel mult este bizar, trădând aspiraţii ciudate, dar asta nu e deajuns pentru a stârni aclamaţii, deşi, evident, poetul a urmărit ostentativ cucerirea aclamaţiilor, a unor mirări admiratoare din partea cititorului ; gestul ostentativ nu poate însă acoperi uscăciunea conţinutului, reala lui lipsă de originalitate, fadoarea ideii,, deficienţele de autentică sensibilitate. Tocmai ân asta constă falsa originalitate: poetul nu are de spus un lucru într-adevăr deosebit, interesant, şi atunci simulează preocupări ieşite din comun, neobişnuite, sperând să impresioneze pe naivi.
Maria Banuş nu a urmărit cu orice preţ originalitatea; ea şi-a propus pur şi simplu: să scrie versuri despre semnificaţia unei consfătuiri la care au participat trei sute de oameni de la ţară; şi totuşi poemul „Despre pămînt" nu numai că nu este-un poem banal, dar izbeşte prin noutate, printr-o autentică originalitate, prin faptul că nu seamănă cu nici o altă producţiune artistică din trecut sau, din prezent. Originalitatea poemului stă în conţinut, ea decurge din noutatea realităţilor descrise, din perspectivele noi, pline de sens, pe care le desprinde poeta, din faptul că acei oameni pe care Maria Banuş i-a observat Ia Consfătuire reprezintă într-adevăr un fenomen cu totul? original, nou, necunoscut pînă acum,, nedescoperit; poeţii cu veleităţi bizare-pot să-şi stoarcă în fel şi chip fantezia, nu vor zări acolo lucruri mai noi, mai originale decît cele oferite de viaţa noastră, decît, de pildă — faptul că ţăranul,, cunoscut în vechea literatură ca o fiinţă stăpînită de ignoranţă şi înapoiere, încrâncenat în prejudecăţile sale, discută ca. un om luminat, aproape ca un intelectual, se sfătuieşte cu conducătorii Statului despre-
.DEPRE PĂMINT" ŞI DESPRE POEZIE
257
problemele muncii pămîntului. Dialogul cu prototipul claselor exploatatoare, luat în sine, are, desigur, ceva bizar; în cazul de faţă însă, originalitatea procedeului stă în aceea că permite poetului să reliefeze cu şi mai multă pregnanţă lucruri esenţiale pentru viaţa noastră de astăzi: reacţiunea înverşunată a fostelor clase exploatatoare, panica şi spaima reprezentanţilor acestor clase, îmbinate cu ura lor veninoasă împotriva construcţiei socialiste; formele specifice ale luptei de clasă în momentul actual ş. a. m. d.
Colocviul, dialogul cu acest abstract „domn fost", nălucă a trecutului, nu trebuie judecat ca un act fizic, de înfruntare a unor caractere cu existenţă fizică. Tipicitatea conflictului se realizează aci ca o înfruntare de simboluri, concentrând elementele cele mai caracteristice ale forţelor sociale reprezentate.
Invocarea prototipului negativ e un mijloc artistic, dar nu e un artificiu, ci se întemeiază pe un proces psihologic natural, cum ne vom sili să explicăm. Invocarea fictivă a acestui prototip e un act psihologic petrecut în imaginaţia autorului, după. cum probabil automat s-ar fi petrecut în mintea şi sufletul oricărui om al muncii care a participat la Consfătuirea de la Consiliul de miniştri, a urmărit în presă dezbaterile, sau, pur şi simplu, a auzit de convocarea acestei consfătuiri. Oricine, în acest caz, emoţionat de noutatea evenimentului posibil doar în zilele noastre (ţărani discutînd la Consiliul de miniştri, ca în propria lor casă, despre problemele muncii cotidiene „cum ară, cum plivesc"!^ cu atît mai mult poetul —a cărui imaginaţie şi sensibilitate vibrează mai puternic, a avut revelaţia unei mari semnificaţii. Şi e firească atunci întrebarea : cam ce-orzice potentaţii de ieri aflînd cum oprimaţii de altă dată s-au adunat să discute treburile lor, în palatul impunător în care şi ei discutau despre pămînt, dar în înţelesul: „cu cît pămînt" să astupe gura flămîndă a ţăranilor, cît pămînt să cotropească în războaie, de jaf. Emoţia evenimentului recheamă în minte amintiri, se produc asociaţii care, topite laolaltă, 17 — V. Romînească
crează o stare de spirit favorabilă înaltei poezii; acum, bineînţeles, realul se îmbrăţişează cu ficţiunea.
Poemul începe sobru, printr-o descripţie în linii apăsate: „Preşidenlia : marmnri, scări, coloane/ Decorul cere fracuri şi galoane'1. Amintirea aduce în mintea poetului vremea aceluiaşi decor populat de exponenţii cei mai caracteristici ai stăpînilor de altădată: „Ecouri surde în covoare zac / De pinteni şi botine moi de lac /Prin apele oglinzilor mai trec/Năluci venind din marele în-nec/Chelii, monocluri, umeri albi pudraţi/ Surîsuri de excroci şi diplomaţi..."
Ni se dă prilejul acum să înţelegem", felul specific în care Maria Banuş vede eroii negativi prin reliefarea pe primul plan a făţărniciei lor caracteristice, prin sublinierea nepotrivirii între amabilitatea aparentă şi intenţiile ascunse, substratul moral duşmănos: „Paşi moi, pufoşi. Ochi ascuţiţi, la pîndă / Ameninţări sclipesc sub vorba blîndă". Atmosfera în care poeta preferă să-şi fixeze tipurile odioase este, cum se vede şi la lectura altor poezii, aceea de moliciune perfidă, amintind fiarele care-şi ascund colţii şi poftele prădalnice sub mişcări feline, leneşe,înşelătoare. De la ironie, poeta urcă la vehemenţă; domnii aceştia, „diplomaţii" cu maniere elegante şi rafinate, „între două glume" „tîrgue" războiul, pun la cale asasinarea copiilor, a oamenilor nevinovaţi. Vocea poetului păcii şi liniştii casnice, a poetului ridicat în apărarea copiilor e înecată, sugrumată de mînie şi versul irupe retoric. Acolo, la Consiliul de miniştri, diplomaţii burghezi tîrguiau războiul;
In care nu vor merge la atact Nici domnii, cu botinele de lac,
Nici fanţii cu pompon şi eghilete. Sumane rupte, rupte salopete
Vor dezbrăca bărbaţii în cazărmi,
Va fluiera un tren spre negri ţărmi...
Şi mame, în catrinţe şi basmale, Vor sta cu ochii goi, pe prispe goale.
258
LUCIAN RAICU
Şi întrebarea de care vorbeam •— oe-ar zice domnii dacă ar vedea cum în acelaş palat al Consiliului de miniştrii, stau acum la sfat foştii lor robi şi sclavi salariaţi — se iscă logic în momentul în care tensiunea interioară a poemului a -urcat pînă la vehemenţa declanşată. Tensiunea retorică a versului e la fel de ridicată în momentul fictivei convocări a unui „delegat", a unui „oaspe":
Şi ce mai oaspe! De-ar avea puteri, Cum ar mai face el din astăzi, ieri,
Cum ar mai trage-n noi, niţel, cu tunul, .Să nu rămînă, de sămînţă, unul.
' 'Ciim am arătat, ar fi absurd să considerăm acest „delegat" ca pe' un erou real,1 un duşman de clasă concret. Bino-îlfţeles că aceste cuvinte: — „Ce. caută pe-aict' ăceăstă'bandă? —' / Probabil iot ceva de''propagandă?"daCă ar fi rostite de uh erou negativ, obişnuit în viaţă şi în operele literare, i s-ar aduce "obiecţia că se aut'odemască, că e schematic! Ceea ce însă nu ateiiuiază tipicitatea prototipului! Dimpotrivă, reacţiile sale, atitudinea generală exprimă cu mare forţă de generalizare atitudinea claselor duşmane construcţiei socialismului,' spaima, apăsarea, groaza fără soluţie pe care reprezentanţii acestor clase riu se poate să nu le resimtă din partea noii orânduiri'care se ridică şi-i covîrşcştc:
Acel ceva gigantic, monolit,
Ce creşle-n jurul meu ca de granit,
Şi creşte şi mă-năbuşe,   m-apasă". ;
E o spaimă care nu-1 dezarmează ci îl determină să se arunce în luptă cu forţe înzecite : „Şi totuşi, totuşi, spun : care pe care / Şi totuşi spun: nu, nu mă sinucid,/ „Căci paradisu-i mai puţin splendid/ „Decît acel pe care l-am pierdut/ Mai lu.pt.    Mai sper.  Şi fac ce-i de făcut."
★
Particularităţile personalităţii artistice a autoarei poemului „Despre pămînt", am încercat să dovedim că sînt evidente într-o   mare   măsură,   în primul rînd în
modul specific de înfăţişare a duşmanului de clasă; trebuie să spunem că în această privinţă poemul „Despre pămînt" nu reprezintă un lucru cu desăvîrşire nou, fără precedent în creaţia Măriei Banuş, ci o încununare, prin consolidarea şi dezvoltarea unor elemente anterioare. Ne amintim — cazul e cel mai pregnant — de imaginea acelui prototip al claselor expropriate din cunoscuta poezie „Patronul". Portretele realizate sînt în liniile lor mari similare. Facem, totuşi, observaţia că în „Patronul", reacţia care concentrează măsurile de împotrivire ale claselor exploatatoare: „Nu-s mort s-o ştii / Par mort dar nu-s! / Nici singur nu-s j Mulţi domni în frac / mai au cîte ceva de spus / deşi se-afundă-n jilţ şi tac", întrece în sugestivitate şi plasticitate reacţia corespunzătoare a prototipului din poemul „Despre pămînt", insuficient de expresivă, deşi în linii generale justă, după părerea noastră.
Tendinţa specifică Măriei Banuş, de a contura figuri negative într-un anume fel despre care am vorbit — „monştrii alene" "' („Dărîmăm",) — se manifestă de altfel nu numai în „Patronul", ci într-un număr necrezut de mare de alte poezii. De pildă, în poemul despre Doftana, replicile călăului consemnate la persoana întîia sînt fixate pe aceeaşi falsă amabilitate şi ipocrită „omenie": „Putem fi prieteni / Fii om de-nţeles j Dă-i naibii pe ăia; că vii nu mai ies j Ne-aduci cîte-o ştire, ţinem noi seama. Păcat să ie cureţi: / Păcat. Ai o mamă". Tradiţia o însă mai veche decît am crede. Dacă ne referim, de pildă, la o poezie cum este „Somnul rentierului", scrisă cu zece ani în urmă, linia ascendentă a acestei continuităţi se face repede vizibilă. Versurile care descriu spasmele somnului rentierului":
Totul îmi sug! Sîngele, duhul, Casa, pereţii, Grădina, văzduhul, Nimic nu-i al meu, al meu.
Să stea
Să nu mă ducă:
„DEPRE PĂMÎNT" ŞI DESPRE POEZIE
259
Cine?
Să nu înceapă cu mine.
Cine?
Nu ştiu.
Se-ntîmplă ceva,
Să stea.
N-am nicio vină.
Vreau somn.
Vreau linişte.
O rădăcină,
Un mal,
O . scăpare,
De ce nu mă iartă?
redau coşmarul reprezentanţilor claselor parazitare în faţa inexorabilei apropieri şi înfăptuiri a unor mari transformări revoluţionare, dar aici atitudinea poe7 tului nu este limpede marcată din punct de vedere ideologic; panica nu defineşte decît o singură latură a stării de spirit a păturilor dominante. De la „Somnul rentierului" la poemul „Despre pămînt" — trecînd prin acea excepţională realizare care este „Patronul" — Maria Banuş a străbătut un proces ascendent. Cităm din acest ultim poem, magistrala înfăţişare, unică în poezia noastră, a imaginii forţelor duşmănoase la pîndă; tabloul e realizat cu mijloacele cunoscute: intenţii odioase., duşmănoase, strategic ascunse sub o icoană inofensivă:
Pe cînd la noi, cu artă camuflaţi Tovarăşei ia  toartă  numai fraţi,
Şi fii de luptători, din moşi-slrămoşi Curaţi, spălaţi, ca din etuvă scoşi,
Stau la  birouri, sfinţii motănaşi,
Ce nici n-au dat cu botul pe la caş...
şi mai departe :
El nu va merge-n blană şi melon,
Va sta smerit, cu  şapcă-nlr-un cotlon,
La slujbă îşi va pune „mînecuţe" .Şi  masca  lui  cu  zîmbele drăguţe.
Acest izbutit portret moral merită cu atît mai mult toată preţuirea, cu cît, în numeroase cazuri, poeţi . talentaţi, in-tenţionînd să dea un. tablou tipic al duşmanului de  clasă şi  deplasînd centrul
de greutate de la dezvăluirea esenţei morale, a stării de spirit, a fizionomiei sufleteşti, la o violenţă exterioară realizată prin epitete neconvingătoare —au eşuat. Nu mai departe decît în numărul acesta al revistei „Steaua", citim poezia lui Aurel Gurghianu intitulată „Vrăjmaşul", în care tipul negativ promis prin titlu este indicat şi „făcut praf" printr-o avalanşă de epitete. Cu privire la Vrăjmaş ni se oferă următoarele indicaţii: „mînă ucigaşă", „pungile sub ochi", „văi-căritul otrăvit" etc. De asemeni, „Vrăjmaşul" mai este: „stîrv", lup", „lacom", „nesătul", „ca o căpuşă", etc. Lucrul devine cu atît mai surprinzător cu cît chiar Aurel Gurghianu, într-o notă publicată în acelaşi număr al revistei este foarte violent faţă de acei poeţi care definesc pe eroii lor negativi prin elemente exterioare, stereotipe, de ex. „osînză": „ca şi cînd — scrie poetul cu dreaptă ironie — osînza ar fi singurul element prin caro am   putea  caracteriza pe exploatatori".
*
După ce a participat la Consfătuirea de la Consiliul de miniştri alături do Maria Banuş şi de alţi scriitori fruntaşi, Zaharia Stancu a scris un articol în în care a împărtăşit cititorilor impresiile sale. El a scris: „Nici unul din aceşti ţărani sau dintre aceste ţărănci care participau la Consfătuire nu semănau cu ţăranii şi tărăncile pe care-i ştiam pînă acum. cîţiva ani trăind prin satele şi cătunele noastre". Maria Banuş a sesizat acest aspect original, cu totul nou al drumului pe- care au pornit ţăranii muncitori din satul . romînesc. Impresia dominantă cu care cititorul rămînc după lectura' poemului „Despre pămînt" este a emoţiei pricinuite de noutatea acestui fapt; poemul izbuteşte în mare măsură să schiţeze tabloul schimbărilor intervenite în viaţa ţărănimii noastre, schimbări structurale, legate de procesul revoluţionar care se petrece în prezent în satul romînesc. Iată imaginea splendidă a mîinilor aspre, mînuind cu gravitate condeiul:
SS9S
■
260:
LUCIAN RAICU
...Rădăcini Vînoase, negre, din pămînt iscate Par mîinile ţăranilor, culcate
Pe mesele acestei săli somptuoase. Şi rădăcini se mişcă. Noduroase,
Condeiul   string.   Notează   în carnete. Şi năduşesc. Şi scriu. Atent. Încete.
E într-adevăr încă rar întîlnită în poezia actuală această imagine a vieţii ţăranului. Ea consemnează existenţa unui tip de ţăran cu totul nou, esenţial deosebit de tipul de ţăran reflectat în operele literare realiste din trecut. E spaţiul uriaş de la Mitrea din „Baltagul", cu mintea înceţoşată, ale cărui replici cad cu în-tîrziere şi monosilabic, parcă din altă lume, la ţăranul muncitor înaintat al zilelor noastre, luptător lucid, luminat, pentru socialism, tipul de om al pămîn-tului în care se-mpletesc marile virtuţi păstrate prin datină, cu o largă înţelegere a actualităţii. Nimic nu s-a alterat din bogăţia fondului sufletesc al ţăranului, din înţelepciunea şi ironia lui pătrunzătoare, din frumuseţea morală a sentimentelor lui; toate acestea sînt urcate acum la o mare înălţime prin noua înţelegere a lumii, printr-o asimilare a noului spirit al epocii noastre: „E vorba lor din aur, ca din cronici. / Dar critică modern, severi, ironici / — Pe agronomii, nevăzuţi, pe birocraţi / Şi pe năravuri proprii-s supăraţi''. E o înţelegere a conţinutului tradiţiei, din care se elimină tot ce ţine de un trecut înapoiat, mizer şi fără întoarcere. E sentimentul căruia îi dă energică expresie şi poetul Mihai Beniuc în „Trăinicie".
Nu-mi pare rău să piară multe cele, Sumanul rupt şi garduri de nuiele, Bordeiele de stuf, mălaiul muced Şi tot ce mai dospeşte rău în cuget.
In a fi arătat sensul însemnatelor transformări intervenite în conştiinţa maselor de ţărani, stă unul din principalele merite ale poemului Măriei Banuş. Cert este că poeta a reuşit să reliefeze semnificaţia revoluţionară a schimbărilor survenite, şi asta nu e puţin lucru; revoluţia aceasta este de o atît de mare însemnătate încît
devine comparabilă, spune mai departe poetul, colosalelor mişcări cosmice. A cerceta cum omul devine prima oară conştient de destinul său, posedînd capacitatea de a-I influenţa, este de fapt a întrevedea o ştiinţă a cercetării modului de naştere a noi pămînturi nedescoperite încă.
Vedem deci, în poemul recent al Măriei Banuş, patosul marilor aspiraţii, punerea unor importante probleme sociale; poemul are idei multe şi îndrăzneţe, într-o măsură mult mai mare ca alte creaţii ale Măriei Banuş. Nu este însă mai puţin adevărat că în efortul demn de laudă de a exprima o viziune totală a vieţii de azi, sub toate aspectele, poeta nu a înregistrat peste ţot biruinţe la fel de mari. A vrut să pună prea multe probleme, să nu lase nimic în afara tratării poetice, şi a căzut uneori în superficialitate, în prozaism ; pasagii întregi sînt ratate sau în orice caz sub înălţimea ansamblului. Poeta a încercat astfel, deşi compoziţia nu o cerea, să dea o expresie figurată şi totuşi concretă, unei probleme cum este aceea a alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, nesezisînd că întregul poem e, într-un fel, o ilustrare a acestei teme şi crezînd că se cer pasagii speciale consacrate acesteia. Alianţa este, aşadar, figurată artificial în convorbirea fiului muncitor cu tatăl său, ţăran muncilor venit la Consfătuire. Fiul ţine o lecţie tatălui lui, indicîndu-i sarcinile, în timp ce tatăl ascultă smerit. Pasagiul are un supărător ton didactic:
„De-ţi stau în drum, să dai ca în năpîrci,
Auzi tu, tată!" spune orăşanul, „Destul (i-ai tot întors pe dos sumanul.
Simbolul exploatării devine „smeoaica", cu privire la care povaţa  sună astfel:
Tu dă-i la cap, că-i crunta sărăcie, / Şi-i glasul cutrei   ce-ţi   plătea simbrie, etc.
★
Originalitatea creaţiei Măriei Banuş se traduce şi într-o viziune lipsită de mărginire şi prejudecăţi asupra limbajului po-
„DEPRE PĂMÎNT." ŞI DESPRE POEZIE
261
etic. Maria Banuş arată că se poate scrie despre ţărani şi altfel decît într-un limbaj aşa-zis „rural" (denaturarea grosolană a adevăratului limbaj al ţăranilor), în realitate rudimentar, primitiv, indicînd sărăcia vieţii lăuntrice. Poemul demonstrează că într-o operă literară care îşi propune să scrie despre ţărani, se poate folosi nu numai o problematică importantă ci şi un limbaj corespunzător, cu resurse de expresie moderne (este de fapt ceea ce a arătat şi Camil Petrescu în romanul „Un om între oameni", într-un mod strălucit.) Nu e vorba numai de faptul că în poem se pune teoretic problema reflectării ilustrată cu termeni de critică literară pur şi simplu: „a reda", „a evoca", „a întruchipa". Dar cum redau:
Şi cum isc eu cuvîntul ce evocă Strălucitoarea, unică epocă
întruchipată în acele gesturi?
Poeta a folosit un limbaj bogat în neologisme capabile să surprindă un evoluat fond intelectual. Ea a fost determinată la aceasta şi de faptul că în limbajul oamenilor de la ţară au pătruns termeni noi; cuvinte ca: „experienţă", „experimentări", „iarovizare" nu sună strident în poem ci, dimpotrivă, slujesc autoarei în a sugera în chip expresiv noul spirit ce pătrunde în satele noastre.  Termenii neologistici slujesc adeseori la individualizarea eroului  negativ,   la  sublinierea veleităţilor sale exotice, a preferinţei pentru expresiile „manierate", de origină neromînească. Pentru eroul negativ, visul e „fetid", spectacolul ce i se prezintă: „O, trist spectacol deprimant" ; în sfîrşit, termenii neologistici capătă  şi funcţia de a lărgi şi a nuanţa expresia comentatorului, a eroului liric în   aprecierile   date   feluritelor situaţii sau peisagii. Astfel, „domnul fost" e un „prototip"   (termen   de  analiză), scenele trecutului sînt „tragice imagini", faptul petrecut sub ochii noştri e „cosmică minune". Fiind o operă literară despre pămînt, despre ţărani, poemul Măriei Ba-
nuş face astfel, în această privinţă, o convingătoare demonstraţie a cuvintelor lui Kalinin: „Nu există o creaţie specifică ţărănească. Unii spun că pentru ţărani e nevoie de o anumită limbă, dulceagă, artificială. Acest lucru nu este adevărat". Acolo unde poeta nu a înţeles pînă la capăt acest lucru, săvîrşind inconsecvenţe prin introducerea — rară, e drept — a termenilor şi expresiilor „neaoşe", „rurale", neavînd nimic reprobabil în sine, dar nepotriviţi în raport cu stilul şi limbajul poetic caracteristic Măriei Banuş, ca „zeghi", „apănură", „amiroasă" etc, efectul e supărător, strident. De asemeni, nejustificată ne apare preferinţa autoarei pentru termeni vulgari, necorespunzători particularităţilor stilului specific poetei. Cităm astfel:   „cutră",   „codoşlîc", etc.
Mai trebuie, în sfîrşit, semnalate unele regretabile erori de limbă, ca în cazul versului: „Glasu-i plin de ură şi de spleen", în care cuvîntul spleen capătă un sens cu desăvîrşire impropriu; alteori, vrabia inofensivă, înzestrată cu un sufix augmentativ, devine simbolul duşmanului de clasă: „Fă-ţi ochii ageri, tineri, vultureşti",/ De vrei pe-acest vrăbioi să-l dibueşti" ş. a.m. d. Limba pare uneori insuficient de îngrijită, există destule versuri prozaice, scrise în grabă, şi eclipsa produsă apare cu atît mai regretabilă cu cît poemul „Despre pămînt", cu calităţile mari pe care le-am subliniat, reprezintă o încununare a creaţiei de pînă acum a Măriei Banuş.
împotriva prejudecăţii potrivit căreia există scriitori fixaţi temperamental doar în tratarea anumitor teme, după o activitate literară întinsă pe o durată de aproape două decenii, după ce critica literară s-a pronunţat sentenţios asupra profilului personal, asupra „universului" specific creaţiei sale, Maria Banuş a scris după piesa „Ziua cea mare", o nouă lucrare inspirată din viaţa ţărănimii muncitoare şi a scris în aşa fel încît a adus poeziei noastre actuale un succes considerabil.
EUGEN LUCA
O   MARE CONŞTIINŢĂ
5 1
N j-mi pot imagina xtn singur cititor cinstit care să' deschidă culegerea de reportaje şi pamflete ale scriitorului Geo Bogza fără să încerce un sentiment de adîncă emoţie şi mîndrie. Emoţie, fiindcă reportajele şi pamfletele sale sînt, de fapt, mărturia unei conştiinţe care a vibrat puternic la toate nenorocirile ce s-au abătut asupra poporului nostru, asupra umanităţii, în anii grei de fascizare a ţării, 1934-1939. Mîndrie, fiindcă într-o vreme cînd mulţi dintre profesioniştii scrisului au servit conştient sau nu clasele exploatatoare — alături de Al. Sahia, Geo Bogza se număra printre aceia, puţini la. număr, care s-au aflat pe baricada ideilor celor mai înaintate şi cu pana lor au slujit poporului, au luptat pentru dărîmarea orânduirii bur-ghezo-moşiereşli şi a fascismului. In acele „timpuri întunecate", Geo Bogza — alături de Al. Sahia — a fost unul dintre puţinii care nu numai că n-a terfelit, dar a cinstit înaltul titlul de scriitor şi ziarist. Cele peste 600 de pagini ale volumului „Anii împotrivirii" sînt străbătute de un umanism care dau cărţii o forţă lirică, un patos cum în puţine poeme ţi-e dat să înlîlncşti. Datorită acestui umanism înalt, răscolitor, pamfletele şi raportajele sale, scrise sub imperativul unei necesităţi politice de moment, avînd deci un caracter oarecum ocazional,' şi-au păstrat nealterată valoarea lor, forţa de a mişca sufletele, de a sgudui conştiinţele. Datorită acestei veneraţii a scriitorului pentru Om, a admiraţiei cu care el priveşte pe stăpînul universului, a încrederii sale
de nezdruncinat în capacitatea lui creatoare, în forţa raţiunii salo, datorită pasiunii cu care poetul se dăruie luptei pentru mobilarea omului, el a reuşit să ridice genuri ziaristice, ca reportajul şi pamfletul, la înălţimea artei celei mai valoroase. Alături de reporter, de pamfletar, se află totdeauna nu numai un gîndiţor, dar şi poetul care vibrează din toată fiinţa sa atunci cînd i se dezvăluie spectacolul măreţiei sufletului omenesc. Iată-1 de pildă, contemplînd o ţărancă simplă din Munţii Apuseni, care muşcă dintr-un măr. Această scenă „banală", pe care un ochi obişnuit nici n-ar fi reţinut-o, lui Bogza îi dezvăluie întreaga măreţie a oamenilor ale căror suferinţi le zugrăveşte în reportajele sale intitulate „Ţara de piatră".
Situînd-o pe această ţărancă alături de femeile simple şi nobile în acelaşi timp, din poemul biblic, Geo Bogza nu uită să prezinte toate titlurile ei de adevărată nobleţe: „Şi intre gesturile vechi de două mii de ani (s.n.) ale acestei femei clin Munţii Apuseni, urmaşă a Dacilor şi Agalyrşilor şi gesturile femeilor din biblie nu era nici o deosebire. Aceeaşi eleganţă neînvăţată, necopiată după modele de dinafară, ci pornind dinlăuntru, din fundul oaselor. Aceeaşi nesilită divinizare a elementelor naturii, marea bucurie de a intra în contact cu ea. Marea bucurie de a vedea lumina soarelui, de a face gesturi, de a mesteca între măsele esenţa pămînlului concentrată în sfera primordială a unui măr."
In   acest  înălţător  imn,   Geo Bogza,
O MARE CONŞTIINŢA
263
definind adesea .prin negaţie calităţile unei ţărănoi dintr-o văgăună a Apusenilor, „eleganţă neînvăţată, nccopiata", etc., reuşeşte nu numai să ne comunice măreţia muntencii, dar să sublinieze totodată micimea celor din „societatea înaltă", a oamenilor ale căror gesturi studiate, artificiale, înlocuiesc de cele mai multe ori simţirea. Ce alta decît un imn închinat omului puternic care se află într-o luptă continuă cu natura maşteră ce-1 înconjoară, e descrierea pasionantei epopei care ne înfăţişează diferite etape ale mărci, neobişnuitei bătălii pe care o dau Moţii pentru a smulge stîncii o baniţă de porumb?
E în reportajele lui Geo Bogza o puternică doză de poezie, o poezie aspră, gravă, care zguduie adînc conştiinţele, care ţâşneşte din însăşi viaţa înfăţişată şi pe care autorul refuză s-o dilueze prin ornamente artificiale. Acestei poezii nu-i dăunează nici unul din procedeiele socotite prozaice, de care e nevoit să uzeze reporterul. Astfel, Geo Bogza utilizează uneori cifre statistice. El ştie însă să folosească în aşa fel aceste date seci încît să mărească şi mai mult forţa de a zgudui conştiinţele, fiindcă înseşi cifrele acestea sînt astfel încorporate în materialul de viaţă încît reliefează grandoarea oamenilor simpli pe care îi înfăţişează.
Forţa omului atotputernic e slăvită şi atunci cînd sînt înfăţişate primejdiile de moarte pe care le înfruntă cu atîta calm şi minerii, şi căutătorii de aur, şi muncitorii petrolişti, şi tăbăcarii nevoiţi să muncească în condiţiile capitalismului.
Geo Bogza reuşeşte să dezvăluie eroismul acestor oameni care, cu mîinile lor produc bunurile materiale cele mai preţioase, nu numai înfăţişîndu-i direct în acţiune, în-fruntînd primejdiile, ci şi indirect, arătînd îngrijorarea cu care soţiile lor le aşteaptă în fiecare seară întoarcerea. Iată, de pildă, neliniştea cu care femeile Moţilor căutători  de aur aşteaptă pe cei dragi:
„Ca şi în satele de pescari, femeile au acelaşi fel de a fi în faţa vieţii, acelaşi fel de a-şi aştepta bărbaţii plecaţi undeva unde îi pîndesc primejdiile mortale. In lipsa lor, salul pustiu, tăceri, tristeţi; o femeie sau un copil trec strada şi din fiecare amănunt- se vede că oamenii sînt   aici parcă
pe malul unui ocean, în preajma unui lucru de pe urma căruia în fiecare c lipă se pot aştepta  la mari nenorociri."
Nu există o singură pagină în reportajele lui Geo Bogza care să nu slăvească frumuseţea spirituală a oamenilor simpli: Vorbind despre ataşamentul Moţilor faţă de stîncile colţuroase şi brazii înalţi din regiunile lor natale, contemplîndu-i pe.-Moţii întorşi din cîmpie, extaziaţi în faţa; acestor giganţi de gresie, Geo Bogza sugerează cititorului frumuseţea spirituală a acestor oameni care trăiesc atît de intens sentimentul' frumosului, care parcă îşi 'oglindesc sufletele lor proprii în strălucirea acestei frumuseţi aspre, colţuroase: „Aşezaţi pe băncile de lemn ale vagonului, Mvţii priveau munţii.' Erau colţuroşi, prăpăstioşi, acoperiţi cu zăpadă într-o parte şi alta a drumului, tari, de gresie, formaţi din stînci aspre şi învălmăşite. Moţii îî priveau. Tăcuţi, pe gînduri, cu fruntea încruntată, pleoapele lor se închideau şi se deschideau, lăsînd să se strecoare munţii înlăuntru, în fîşii subţiri, ca şi cum ar fi fost o băutură rară pe care ar fi vrut s-o guste cît mai îndelung. Erau Moţi care se întorceau din cîmpie. Nu priveau munţii. Ii sorbeau  încet printre pleoape."
Frumuseţea sufletească a omului simplu din popor e slăvită însă mai ales în poemul înălţător în care poetul îl cîntă pe Horia, întruchipare a virtuţilor, a geniului poporului nostru. Forţa sguduitorului poem închinat lui Horia e sugerată şi prin aceea că Geo Bogza îl lasă pe cititor să înţeleagă greutăţile pe care le implică schiţarea profilului moral al acestui erou. Pentru caracterizarea lui Horia, poetul e nevoit să pornească do la o seamă de trăsături care, prin ele înşile vorbesc despre grandoare, dar care lui i se par insuficient de grăitoare, nepotrivite. Tăria lui Horia s-ar putea astfel compara cu aceea a munţilor în mijlocul cărora eroul a trăit, şi a luptat. Imaginea care s-ar dobîndi astfel despre acest conducător al ţăranilor răsculaţi ar fi însă — socoate poetul,— denaturată. De aceea, pentru a închega icoana acestui martir, poetul îl prezintă în paralelă cu un alt mare răzvrătit, cu Avram Iancu, el însuşi întruchipîhd tăria munţilor.
■
264
EUGEN LUCA.
Geo Bogza reuşeşte să transmită cititorului ideea superiorităţii lui Horia, fără să diminueze cu nimic personalitatea întru totul remarcabilă a lui Avram Iancu. Dacă Avram Iancu are măreţia şi tăria munţilor în care s-a născut, Vasile Nicula Ursu este el însuşi „un munte interior" (s.n.) de o mare îndîrjire, concentrînd în lăuntrul lui, esenţa cîtorva veacuri amare de iobăgie şi bestialităţi feudale.
Comparaţia, avînd la început doar menirea de a dezvălui bogăţia vieţii sufleteşti a lui Horia — e apoi reluată şi împinsă pînă la limitele ei extreme. Muntele acesta interior, care i-ar corespunde lui Horia — continuă poetul — „ar trebui să fie ceva de neînchipuit, esenţă de granit, cremene, stîncă fulgerată, un lucru unic în lume". Poetul se arată însă nemulţumit şi de această comparaţie şi, pentru a transmite direct cititorului ideea măreţiei lui Horia, citează o serie de fapte în legătură cu sfîrşitul tragic al eroului său. Aceste fapte sînt însoţite de scurte comentarii care se împlîntează cu forţa unei sentinţe în conştiinţa cititorului, ca aceasta, de pildă: „Măcelărit cu toporul, şi halci din trupul Iui spînzurate în patru sate diferite, el trece totuşi în istorie ca un om de gresie tare, pe care nimic nu l-a putut sfărîma".
Apoi paralela cu Avram Iancu e reluată iar. Pentru a sublinia superioritatea lui JHoria, autorul face observaţia subtilă că: „figura lui Avram Iancu, mult mai apropiat de noi în timp, este mult mai vagă, mai nebulos conturată", pe cînd aceea a iui Horia se desprinde din negura veacurilor „masivă şi compactă". Geo Bogza loloseşte apoi o seamă de amănunte biografice (cum ar fi, de pildă, vîrsta la care cei doi revoluţionari s-au angajat în luptă), de detalii referitoare la înfăţişarea fizică a celor doi eroi, în aşa fel încît fiecare din ele să pledeze în favoarea tezei sale, justă din punct de vedere istoric. Aceste det; Iii şi amănunte vin să ilustreze o idee şi să pregătească o nouă generalizare. Ele sînt organizate, de aceea, într-o gradaţie care îi permite autorului dezvăluirea unor noi aspecte ale măreţiei lui Horia. Gradaţia culminează cu elementul cel mai convingător. Avram Iancu a fost un   intelectual   romantic,   la înălţimea
căruia se aflau mulţi intelectuali avansaţi ai epocii, pe cînd Horia este un ţăran aspru, chiar şi dur, dar unic în felul său, inegalabil.
Horia este întruchiparea nobleţei supreme a oamenilor simpli din Munţii Apuseni. Dar stima poetului se îndreaptă nu numai spre Horia ci şi spre milioanele de oameni simpli, care au iubit, ca şi Horia, cu o sete de nepotolit libertatea, care s-au luptat pentru libertate cu un eroism inegalabil, cărora ideea supunerii Ie este cu totul străină. In acest sens, deosebit de convingător este capitolul „Munţii Apuseni" cu care se deschide amplul reportaj „Ţara de piatră". Două lucruri sînt preţioase în Munţii Apuseni şi le-au făcut faima: oamenii şi aurul, însuşi faptul că poetul situează pe acelaşi plan aceşti oameni săraci, pe de o parte şi aurul pe de alta, denotă cu cît respect se apropie el de eroii reportajelor sale. Asociaţia nu e întîmplătoare, aruncată din neglijenţă, ci pe ea se află structurat întreg poemul cu care se deschide această admirabilă carte a „ţării de piatră". La baza poemului se află o analogie, o analogie grandioasă de care numai un poet dotat cu o imaginaţie atît de bogată şi eu o sensibilitate atît de ascuţită ca aceea a lui Geo Bogza e capabil să creeze. Poetul asociază destinului aurului, care se află în şuviţe subţiri, abia perceptibile între stîncile acestor munţi, destinul oamenilor vieţuind în acest ţinut duşmănos:
„...Se vede înăuntrul minelor cum aurul n-a lăsat liberă o crăpătură în care ar fi putut să se ascundă. Se vede afară, între crestele înalte ale munţilor, cum oamenii, la rîndul lor, au folosit, pentru a se adăposti, cele mai înguste văi, cele mai strimte şi mai încurcate văgăuni. După cum s-au furişat ei cît mai adînc, cît mai între stînci, se poate bănui ce mare era pîrjolul care îi împingea din urmă. Se poate imagina cum au năvălit cu toţii, masă compactă de oameni, lichefiată de spaimă, şi întocmai ca aurul, s-au scurs printre crăpăturile stîncilor, s-au adunat cîte doi, trei, într-un gol mai mare şi au rămas acolo, nemişcaţi, lipiţi de stîncă, veacuri întregi." Comparaţia e apoi reluată pentru a înfăţişa întreaga viaţă de sbucium
O MARE CONŞTIINŢA
265
a Moţilor, care, asemeni filoanelor de aur au fost exploataţi cu sălbăticie de către barbarii fioroşi care i-au supus celor mai grele cazne, au smuls din ei ultima picătură de vlagă, cum din munţii stîncoşi au stors ultimul dram de aur. Poetul nu găseşte alte imagini pentru a sugera cumplita tragedie a acestor îndrăgostiţi de libertate, care, fugind de barbari, au intrat într-o robie şi mai cruntă încă decît imaginile luate din universul minerului, fiindcă numai exploatarea în accepţia tehnică a cuvîn-tului, numai tragedia munţilor sfredeliţi şi bombardaţi e asemănătoare cu cea a oamenilor care-i sfredelesc şi bombardează.
„S-a întrebuinţat împotriva acestor oameni focul, li s-a pus dinamită în măruntaie, au fost săpaţi cu dalta şi cu ciocanul, li s-au rupt oasele, li s-a scos măduva din şira spinării, au fost găuriţi, sfredeliţi întocmai ca şi minele de aur, au fost urmăriţi pînă în fundul lor cel mai adînc, pentru a vedea ce mai ascund acolo, pentru a stoarce din ei ultima picătură care o mai puteau da. Au fost exploataţi în sensul infamant şi în sensul tehnic al acestui cuvînt. Au fost exploataţi ca nişte mine de aur, cu sete, cu îi.verşunare, cu patimă nebună. Dalta şi sfredelul stăpînilor i-au găurit, i-au ciuruit, le-au ajuns pînă-n. măduva oaselor pe care au supt-o flămînzi, afară."
Poetul arată cum aceste suferinţe au alimentat focul răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan, la care au participat cu atîta entuziasm minerii iobagi. Răscoala a izbucnit purificator, cu flăcări uriaşe; şi el se închină plin de cucernicie în faţa urmaşilor direcţi ai acestor mari însetaţi de libertate şi dreptate, în faţa acestor oameni simpli care sînt totuşi, „os din osul lor (al lui Horia, Cloşca şi Crişan. n.n.) rupt sub roată, sînge din sîngele lor curs sub loviturile biciului."
Această dragoste, respectul acesta profund pentru omul care luptă cu înverşunare pentru libertate, ne explică de ce în faţa unei femei spaniole îmbrăcată în negru, cu obrazul întunecat şi asprit, în faţa unei simple femei care, la poalele Pirineilor, cu pumnul ridicat înspre cer, îi blestema pe dictatorii fascişti şi pe generalii asasini, poetul trăieşte sentimentul de a asista la un spectacol unic prin măreţia lui, la un spectacol a
cănii semnificaţie e de o tulburătoare intensitate: e spectacolul suferinţei umane ajunse la limita ei maximă şi în acelaşi timp a siguranţei că această suferinţă nesfîrşită va fi curmată, datorită tocmai tăriei care îşi află izvorul în durere, că autorii acestei suferinţe îşi vor primi dreapta, cuvenita răsplată:
„Generali spanioli şi dictatori ai Europei, luaţi seama! O femeie din Spania v-a blestemat! O femeie din Spania v-a blestemat. Dacă aş fi văzut o sută de tunuri îndreptate asupra voastră, încă m-aş fi gîndit că aţi putea scăpa. Dar am văzut o femeie blestemîndu-vă. Felul cum pumnul ei strîns se ridica spre cer, felul cum rostea cuvintele, m-a făcut să înţeleg că n-o să scăpaţi. Oricît de tîrziu, oriunde veţi fi ascunşi, blestemul ei are să vă ajungă. Generali rebeli şi dictatori ai Europei, nimeni n-o să poată risipi norii încărcaţi de trăznele pe care blestemul poporului spaniol i-a îngrămădit asupra capetelor voastre.
Luaţi seama! Nimeni n-o să vă poată scăpa!"
E în această ultimă pagină din „Tragedia poporului basc" cea mai înaltă expresie a încrederii poetului în forţa pe care o reprezintă conştiinţa oamenilor simpli, a popoarelor, cea mai înaltă expresie a umanismului  său larg, atotcuprinzător.
Umanismul acesta atotcuprinzător explică forţa revoltei sale, pasiunea dogoritoare cu care Geo Bogza îi înfierează pe duşmanii Omului, pe toţi acei care-1 batjocoresc pe Om şi îl exploatează, îl degradează, degradîndu-se totodată ei înşişi. Pe poet îl revoltă în primul rînd faptul că societatea burghezo-moşierească, fascismul, încearcă să distrugă în om sentimentul demnităţii sale, încearcă să-l transforme într-o brută capabilă doar de - extraordinare eforturi fizice sau într-un mecanism executînd automat o serie de mişcări stabilite şi cronometrate cu exactitudine matematică.
Dezumanizaţi, executînd mecanic anumite operaţii ce presupun un mare volum de muncă — aşa-i apar primii muncitori tăbă-cari cu care ia contact în una din tăbă-căriile bueureştene:
266
EUGEN LUCA.
„Doi cîte doi, încovoiaţi sub un drug de lemn pe care duceau un hîrdău plin cu murdărie. El înşişi, din cap pînă-n picioare leoarcă de murdărie, avînd drept îmbrăcăminte un sac fără nici o formă, pe care zoile   se   depuseseră   în straturi.
...Seara se duc acasă; dar oricît s-ar spăla aceşti oameni, cînd duc plinea la gură nu le miroase a pîine, ci a piele udă, de animal mort".
Poetul, care a călătorit de-a lungul si de-a latul ţării, nu numai cu carnetul de reporter şi creionul în mînă, dar şi cu sufletul pregătit să încerce toate suferinţele pe care milioane de oameni le îndurau atunci în ţara noastră, întîlneşte domnind pretutindeni murdăria. Murdăria îngrozitoare, care-I degradează şi-I înjoseşte pe om, căreia omul nu i se poate sustrage, care apasă asupră-i ca o fatalitate. Iată, în fundul „minelor particulare" din Roşia Montana, „poli să priveşti ore întregi faţă, mîinile sau hainele acestor oameni; de fiecare dată ai să descoperi un nou amănunt, o nouă urmă a muncii lor îngrozitoare. Hainele sînt numai petice şi la peticele acestea s-au adăugat alte petice. Noroiul a venit peste ele, le-a îmbibat, le-a îngroşat, le-a făcut scorţoase, altoite cu piatră. M.îinile la fel. Obrajii la fel".
Oamenii erau uneori nevoiţi (ca ţiganii din „Valea Plîngerii") să trăiască într-o murdărie respingătoare. Cu şobolanii se aflau într-un continuu' război:
„Trăim cu ei, maică, de-avalma, că n-avem ce le face. Ne cam mănîncă mămăliga, îi mai gonim noi cu ciomagul, dar atunci se fac răi şi muşcă. Dacă îi laşi, cotrobăie peste lot, dar nu se dau la om. Dar copiii tot trebuie să-i păzim. Spurcăciunilor le place carnea crudă. Li s-o fi urît şi lor cu hoituri. Acum doi ani, pe iarnă, au ros o babă de vie. Cum o fi dormit, că n-a simţit de loc. Dimineaţa s-a trezit plină de sînge şi cu ceafa mîncală".
Meritul lui Geo Bogza constă şi în aceea că el subliniază tot timpul, fără să alunece pe.panta retorismului gol, ci pe baza unor argumente solide care se traduc în imagini literare de o sguduitoare forţă, că această murdărie care-1 degradează şi-1 abrutizează pe om, care distruge în om senti-
mentul propriei sale demnităţi, este efectul exploatării capitaliste.
Poetul citeşte în ziar o. informaţie care relatează despre moartea a doi curăţitori de latrine, în timp ce curăţau o hazna. Sînt doi flăcăi, unul de 20 de ani, altul de 28 de ani, alungaţi de foame, din satele lor.
Poetul trăieşte întreaga tragedie care e închisă în această lapidară informaţie. Intr-o seară îmbălsămată de primăvară au murit în fundul unei latrine doi tineri, care fie numai şi prin tinereţea lor, încă meritau o altă viaţă decît aceea pe care o trăiseră.
Frotestul poetului izbucneşte violent. El. e adresat celor ce i-au condamnat la o astfel de moarte degradantă pe tinerii aceştia care aveau dreptul, la viaţă, la o viaţă frumoasă, luminoasă. Protestul poetului e adresat politicienilor demagogi, care, în timp ce vorbesc despre progresul ţării şi fericirea poporului, conduc în aşa fel treburile obşteşti încît îi silesc pe feciorii de plugari nevoiaşi să devină curăţitori de latrine.
„Ce moarte degradantă. Ce moarte ticăloasă, pe care, la drept vorbind, n-ar fi meritat-o decît unii oameni politici din ale căror fapte şi. vorbe se degajă atîta pestilentă. Nu bieţii Gheorghe Bărbuţă şi Alexandru Doboş, ci ei, infamii politicieni, ar fi trebuit să-şi dea sfîrşilul în hasnaua din strada Salvator, dacă ar fi adevărat că păsările pier pe limba lor."
Dar capitalismul a sluţit, a batjocorit pînă şi natura, ca şi cum ar fi vrut să distrugă orice frumuseţe, tot ce ar putea stîrni în sufletul omului sentimente înalte, nobile. Semnificative în acest sens sînt pastelurile petrolifere ale lui Geo Bogza. Peisajul petrolifer — oglindind însuşi sufletul celor ce exploatau pînă mai ieri în Valea Prahovei aurul negru din adîncul pămînfului şi sîngele oamenilor — e prezentat ca o Mesalină dezlănţuită. E un peisaj pervertit, cu ierburile arse ca de acid sulfuric, un peisaj plin de „fistule adînci prin care răsuflă inflamabile", murdărit de păcura, care „se scurge ca o sudoare stoarsă în spasme".
Această murdărie, această slutenie domi-
O MARE CONŞTIINŢA
267
natoare constituie însă numai un aspect — şi poate cel mai puţin violent—de atentat la demnitatea omului muncitor, de abrutizare sub capitalism.
Reportajele lui Geo Bogza . dezvăluie alte forme mult mai ascuţite încă de a lovi în demnitatea omenească, de a schilodi sufletul omului. In capitalism, omul muncii trăieşte ca un sclav, în care se încearcă a se inocula, încetul cu încetul, sentimentul inferiorităţii, ca un sclav care trebuia astfel dresat, încît să primească şi să exc.ute fără murmur ordinele, să se închine în faţa stăpânilor săi, să se umilească, să accepte orice insultă, orice batjocură.
De aceea întreaga ţară îi apare poetului revoltat ca o vastă cazarmă în care domneşte cea mai brutală disciplină cazonă, ca o vastă închisoare în care gem milioane şi milioane de oameni ai muncii, ca o cuşcă imensă cu care se joacă politicienii venali şi corupţi.
Nu oameni liberi—ci roboţi îndobitociţi, cerşetori sau puşcăriaşi — aşa-i vor patronii pe lucrătorii lor. Şi prin toate mijloacele posibile ei se străduiesc să-şi atingă ţinta, să distrugă tot ce e omenesc în om.
„Lucrătorul trebuie să fie respectuos din cap pînă în picioare, respectuos pînă în măduva oaselor, atunci cînd vreo nulitate birocratică trece pe Ungă el. Iar atunci cînd trece directorul, trebuie să îngheţe de respect. Respect cînd i se laie din salariu, respect cînd e amendat, respect cînd e dat afară. Respect, cînd moare de foame". • La schele, demnitatea omului e călcată mai brutal încă în picioare.
„In schele, — notează Geo Bogza — începe să curgă cu adevărat şi ţiţei, şi sînge."
Exploatatorii simt însă îndîrjirea celor pe care-i exploatează. Şi pentru că se tem de dânşii,, „în epoci de concedieri, inginerii Irec călări, cu   revolverele încărcate"'
Injosiţirsînt şi Moţii care caută în afun-duri aurul din care se fac decoraţiile miniştrilor şi bijuteriile cucoanelor. După ce scoboară în mină, un lacăt greu închide capacul intrării. Lacătul nu e scos decît atunci  cînd minerii ies.
Muncitorii tăbăcari ies din uzină ca dintrk) închisoare, cu mîinile ridicate în sus, ca nu cumva unul din aceia care-şi
lasă în fabrică bucăţi de plămâni să ia o bucată de talpă.
îngrozitor e însă faptul că acei criminali, care comit cea mai odioasă crimă cu putinţă — înstrăinarea omului de propria lui esenţă — dobîndesc ei înşişi un sentiment de superioritate, un dispreţ total pentru cei din truda cărora huzuresc. Ei consideră orice atingere cu aceşti oameni, jignire la adresa lor, o nelegiuire abominabilă. Ei nu numai că-i dispreţuiesc pe muncitori, dar, ceea ce o mai grav, reuşesc să transmită acest dispreţ unei categorii întregi de oameni având o relativă bună stare şi dorinţa de a se sălta ân ierarhia socială. De aceea, chiar atunci când. societatea de tramvaie din Bucureşti a ânlocuit vechile •remorci cu remorci noi, comode, o seamă întreagă de domni şi coniţe preferă să aştepte o jumătate sau chiar o oră un tramvai decît să călătorească într-un. vagon de. clasa Il-â, alături de muncitori şi nevoiaşi. Poetul care asistă la acest spectacol trăieşte sentimentul dureros că se comite o crimă îngrozitoare faţă de nişte fiinţe cărora li se cuvine toată cinstea şi izbucneşte vehement: „Rîioşii!"
Rîioşi,nedemni de a sta alături de oamenii simpli şi curaţi sufleteşte sînt tocmai fandosiţii şi fandositele cărora le repugnă acesta apropiere. Iată concluzia pe care o trage Geo Bogza din acest fapt „banal" • —dar atît de grăitor pentru situaţia jalnică a omului muncii în cadrul orânduirii capitaliste. Acestei înjosiri continue i se adaugă imposibilitatea satisfacerii celor mai elementare necesităţi materiale, fapt care sădeşte în om sentimentul nepulinţii sale.
Eroii acestor înspăimântătoare tragedii pe care o trăieşte sub capitalism omul, sînt şi sondorii care forează ţiţeiul în Valea Prahovei, şi Moţii care scormonesc aurul în fundul minelor, sînt tăbăcarii care îşi cheltuiesc picătură cu picătură sângele îa fabrici, şi spălătoresele care de' la cinci dimineaţa şi pînă seara tîrziu robotesc necontenit; sînt croitorii din atelierele întunecoase şi rău mirositoare, şi sclavii prinţului Ştirbey care, 17 ore în şir, „scăldaţi în sudoare mînuesc tot timpul tablă, foarfeci foc şi cositor"; sînt truditorii ogoarelor care, într-o ţară „eminamente agricolă", se sting de foame şi pelagră, îşi trimit feciorii să
268
EUGEN LUCA
vîndă pe străzile Bucureştiului ciocolată şi covrigi, sau pleacă ei înşişi să salaho-rească pentru cîţiva gologani în oraş; sînt ţăranii dormind laolaltă cu vitele; sînt vînzătorii ambulanţi, care îi apar scriitorului ca nişte adevăraţi supravieţuitori a unui mare cataclism. „Ţara crapă de foame!" se intitulează unul din zguduitoarele pamflete ale scriitorului. „Infamia salariilor petrolifere", se intitulează un capitol din vastul său reportaj „Lumea petrolului". „Sărăcia din Ţara Moţilor"— unul din cele mai impresionante capitole ale „Ţării de piatră" — „Gură de om, gură de cline" — un altul. Dar nu numai aceste fragmente, ci volumul în ansamblul său dezvăluie marea tragedie a foamei, a frigului, a lipsurilor insuportabile, a bolilor distrugătoare în ghiarele cărora se sbăteau, fără nici o speranţă, toţi oamenii muncii în Romînia burghezo-moşierească.
Poetul, uneori, ca în „Ţara de piatră", descrie în culori tulburătoare tabloul acestei suferinţi unanime:
„In Ţara Moţilor nu sînt decît brazi, oameni, topoare şi stlnci. Mizeria n-are cum să le folosească pentru a creia un spectacol halucinant, aşa cum se petrece în ţările de pămînt, în mahalalele marilor oraşe. Ţara Moţilor e o ţară de piatră unde şi sărăcia e aspră şi tare ca piatra".
De multe ori, el comunică drama pe care o trăiesc oamenii muncii prin simple informaţii, care însă sînt astfel plasate în context încît dobîndesc o forţă uriaşă de a pune în mişcare imaginaţia cititorului. El ne informează astfel că minerii n-au la prînz decît un boţ de mămăligă şi castraveţi acri, că lucrătorii din fabrici se mulţumesc cu un sfert de pîine şi castraveţi amari; copiii Olteniei, care vînd ciocolată pe străzile Bucureştiului, se mulţumesc să consume zilnic doar pîine, fără nici un alt aliment. „Jumătate de litră de untură, de doi lei boia, de cinci lei zahăr, o sută de grame degriş, în astfel de cantităţi îşi fac tlrguie-lile nevestele lucrătorilor celei mai mari rafinării din Europa".
Şase dimineaţa e ora plinii negre pe care femei şi copii o duc spre casă pe străzile periferiilor, ţinînd-o strîns la piept, în dreptul inimii", terorizaţi de gîndul că s-ar
putea întîmplasă lise răpească această bucurie, cu sentimentul că au comis un delict.
Iată de ce poetul, care se vrea şi reuşeşte să fie expresia conştiinţei umane însăşi, nu poate suporta în tăcere acest spectacol dezolant al mizeriei.  Iată de ce poetul trimite în cele patru colţuri chemările sale zguduitoare la revoltă. Dar pentru ca revolta să poată da roadele scontate, poetul   nu   se   mulţumeşte   numai să înfăţişeze mizeria, ci caută întotdeauna să dezvăluie cauzele mizeriei, arătînd piesă cu piesă în ce constă mecanismul capitaliştilor de jefuire a muncii lucrătorilor, făcîndu-ne să asistăm operaţie cu operaţie, la modul cum funcţionează acest mecanism. La sondele petrolifere, ameninţîndu-i cu închiderea întreprinderilor şi prin concedieri — patronii reuşesc să scadă lefurile. In birourile tăbăcăriilor există un vast registru în care „un funcţionar c^huşiu scrie în el cifre lîngă cifre. Fiecare cifră, fiecare nouă operaţie aritmetică, urmăreşte să mai rupă o bucată din pîinea lucrătorilor. Să scădem salariile cu 5 la sută, să-i punem să lucreze într-un tempo accelerat, în 8 la sută. Să stoarcem din ei sînge mai mult cu 3 la sută. Păianjenii negri ai cifrelor apar în registre, iar în casele lucrătorilor plinea se împuţinează, In interiorul fabricii motoarele merg mai repede, mai istovitoare, şi seara lucrătorii ies cu capetele năuce, cu plămînii în agonie".
Rar un scriitor a ilustrat mai convingător prin mijloacele artei literare, modul în care capitalismul jefuieşte prin plusvaloare munca lucrătorului, decît Geo Bogza în cele două pagini în care vorbeşte despre registrele din birourile fabricilor de piele.
Tehnica poetului e deobicei aceasta: începe prin a crea o imagine a mizeriei oamenilor muncii; apoi arată cauzele sociale cărora li se datoreşte ea ; înîncheere, crează o nouă imagine impresionantă a mizeriei. Tabloul dobîndeşte astfel un caracter unitar, armonios, capabil să sguduie mai puternic conştiinţele, să le pună în mişcare. O astfel de imagine de final este, de pildă, poemul „In nopţile de lună, femeile torc cînepă", a cărui acţiune se petrece într-un decor fantastic,
O MARE CONŞTIINŢA
269
de legendă. In miez de noapte, după ce viscolul s-a potolit, cînd luna apare deasupra crestelor înzăpezite, „în dosul ferestrelor de la casele pierdute pe coaste, încep să apară nişte rnogîldeţe, un fel de momii omeneşti. Sute, mii, zeci de mii. Sînt femeile Moţilor, care au simţit că afară trece luna şi s-au apropiat de geamuri să-şi toarcă furca de cînepă. Ele înşele în cămeşi aspre de cînepă".
Geo Bogza reuşeşte însă să pună în mişcare resorturile cele mai intime ale cititorului, nu numai prin aceste zguduitoare imagini ale mizeriei fiziologice şi morale în care sînt aruncaţi oamenii muncii sub capitalism, ci mai ales prin «ceea că el subliniază necontenit că în contrast cu această degradare, care-şi are cauza în mizeria oamenilor muncii — există lenea, huzurul şi desfrîul celor bogaţi.
Reportajul „Orele zilei", de pildă, este în întregimea lui construit pe contrastul dintre felul cum îşi duc viaţa oamenii din periferii, care se scoală la 5 şi la 6 dimineaţa, şi cei din centru care se scoală la 11—12.
Autorul se opreşte la ora 12, la miezul zilei, ora cînd „din cel mai înalt punct de pe cer, soarele luminează totul foarte bine". E ora cînd contrastele acestea îmbracă formele cele mai violente, ora cînd lucrătorii, plătiţi prost, întrerup munca şi „scot din buzunare sferturi de pîine şi desfac din bucăţi de ziar castravete murat", dar şi ora cînd „monştrii iscălesc hîrtiile pe care le scot din buzunar amicii lor politici", ora cînd se fac marile afaceri, marile hoţii.
Reliefînd contrastele izbitoare din Ro-mînia burghezo-moşierească, Geo Bogza nu rămîne nici o clipă indiferent. El găseşte întotdeauna acea formă de a-i chema pe oamenii muncii la lupta pentru dobîndirea libertăţii şi a unei vieţi omeneşti, pentru recîştigarea propriei lor demnităţi umane, el găseşte acea formă care poate avea cel mai puternic ecou în sufletul lor. In acest sens, deosebit de semnificativ ni se pare reportajul „Gură de om, gură de cîine", în care, după ce arată cum, în ciuda tuturor persecuţiilor la care sînt supuşi, vînzătorii ambulanţi reuşesc să reziste, să se menţină,  să trăiască aşa cum
trăiesc, dar să trăiască totuşi, poetul, în concluzie, strigă entuziasmat: „Toţi oamenii care luptă pentru pîine, pentru viaţă, ajung în cele din urmă învingători".
O astfel de chemare la luptă nu putea să nu aibă^un profund ecou în rîndurile oamenilor cărora le era adresată, în rîndurile oamenilor pe care poetul îi stimează adînc, în rîndurile muncitorilor şi ţăranilor.
Murdăria, oricît ar fi ea de îngrozitoare, distrugerea sentimentului demnităţii omeneşti, oricît de dureroasă ar fi ea, condamnarea la foamete şi ger, oricît de revoltătoare, nu constitue însă în capitalism limita degradării fiinţei omeneşti. Capitalismul urmăreşte distrugerea oricărei vieţi sufleteşti, nimicirea psihică a omului — iată unadin concluziile la care ajunge Geo Bogza.
Şi nu numai atît.
Capitalismul duce şi la exterminarea fizică a omului. Capitalismul este o mare uzină a morţii. Zilnic, în Valea Prahovei, în adîncul minelor, îşi pierd oamenii viaţa sau rămîn schilozi pe viaţă. In tăbăcării, la fel; în fabrici sînt prinşi de curelele maşinilor şi transformaţi într-o masă amorfă de carne însîngerată; spălătoresele cad pe ciment, ameţite de aburi şi slăbite de foame ; mor de tuberculoză lucrătorii croitori; pier îngheţaţi, se sinucid neştiuţi de nimeni, şomerii. Există în reportajul „Lumea Petrolului" un capitol intitulat „Accidente".
Capitolul e redactat în stil de proces-verbal, fără nici o pretenţie literară; şi totuşi rar veţi întîlni un tablou mai zguduitor al suferinţei omeneşti sub capitalism, un rechizitoriu mai violent al acestei orîn-duiri în care omul e socotit doar un obiect, un obiect care poate fi cu uşurinţă înlocuit şi care de aceea nu trebuie conservat. Rar veţi întîlni tragedii mai sfîşietoare comunicate în cîteva rînduri doar, tragedii din care să ţîşnească focul unei revolte mai sincere, a unei indignări mai omeneşti. Fiindcă faptele prin ele înşele sînt vorbitoare şi fiindcă toată truda poetului constă doar în aceea de a le alege pe cele mai tulburătoare şi de a le înfăţişa într-o gradaţie ascendentă, astfel ca la sfîrşitul capitolului cititorul să aibă sentimentul că a parcurs toate abisurile infernului, că se întoarce din hăurile iadului în care a
270
EUGEN LUCA
lepădat, ca o boală, toate iluziile sale în îndreptarea capitalismului, în posibilitatea existenţii vieţii omeneşti sub capitalism.
înfiorător este acest sistem de exterminare fizică, dar el este cu atît mai barbar, cu atît mai sălbatec cînd se exercită şi asupra a ceea ce e mai plăpînd şi gingaş, asupra copiilor. Geo Bogza dezvăluie plin de revoltă, cum acestui sistem de exterminare fizică îi cad victime şi copii, copiii care scoboară în abatajele înguste ale minelor aurifere, unde nu pot intra maturii, şi copiii care robotesc zilnic 17 ore în şir şi nu se bucură nici de repaus duminical de la fabrica de conserve de pe domeniile feudalului Ştir-bey, copiii negustori ambulanţi, cărora poliţiştii şi agenţii sanitari le aruncă vitriol în obraz, fără ca procurorul, acelaş procuror care condamnă la zeci şi sute de ani de puşcărie oameni nevinovaţi să se sesizeze barem, -
In numele Omului care e mîndru de trecutul său, care are încredere nelimitată în forţele raţiunii sale, a afectivităţii şi voinţei sale, în numele Omului care ştie că are dreptul să fie stăpîn al Universului şi care vrea ca smulgîndu-se din robia naturii să-şi făurească o viaţă frumoasă şi îmbelşugată, poetul Geo' Bogza condamnă în reportajele sale cu o forţă artistică într-adevăi'j uimitoare, sistemul capitalist, în întregul său. E o sentinţă fără apel. Iar pentru anii în care a fost dată — iui act de curaj de care numai o mare conştiinţă ca aceea a lui Geo Bogza sau Al. Sahia, o conştiinţă luminată de învăţătura Partidului îl putea îndeplini.
E sentinţa dată în numele clasei muncitoare, care şi-a asumat rolul de a-1 elibera pe Om din această sclavie. Şi Geo Bogza credea cu fermitate, încă din vremurile acelea întunecate, în eliberarea Omului,în forţa clasei muncitoare. Cît de grăitor e, în acest sens, tabloul desprins parcă din paginile Apocalipsului, în care e înfăţişată coloana sondorilor mărşăluind noaptea 15—20 km. cu torţe în mîini, către satele lor. E în acest marş nu numai imaginea vieţii chinuite pe care au trăit-o sondorii sub capitalism. Oamenii cu torţe dobîndesc în poemul lui Bogza şi simbolul de eliberatori şi de luminători ai maselor, care se dăruie cu toată   fiinţa lor acestei lupte: „Toţi
oamenii dorm, pămîntul pare pustiu, dar sondorii merg întreaga noapte, ducîndu-se peste dealuri spre satele lor, negri la faţă, în, mîini cu torţe fumegînde.
Celor ce-i văd trecînd prin întuneric, ei par eroii. unei nescrise legende".
.< *
Intre Geo Bogza pamfletarul şi Geo Bogza reporterul nu se poate face o distincţie precisă, tot aşa după cum nu se poate face o distincţie între reporterul Bogza şi poetul Bogza. Pentru că Geo Bogza este totdeauna, şi atunci cînd scrie reportaj, şi atunci cînd face pamflet, un mare poet, pentru că adesea pamfletul e încorporat în reportaj sau pamfletul transformat într-un fel de reportaj. Amplul reportaj „Lumea petrolului" conţine pagini întregi de acidulată satiră la adresa capitaliştilor, pamflete de o virulenţă extraordinară. Iar unele pamflete ca „Nopţi de ger", de pildă, sînt adevărate reportaje, care vădesc o adîncă cunoaştere a vieţii şi a oamenilor, o bogată experienţă de viaţă şi o intensă trăire a sentimentelor pe care poetul îşi propune să le sugereze cititorului, o comuniune cu oamenii ale căror suferinţi le descrie. De aceea, atunci cînd am vorbit despre reportaj, ne-am văzut nevoiţi Să ne referim adesea la unele pamflete ale sale. Acum, cînd ne propunem să vorbim despre pam fletele sale, ne vom vedea uneori siliţi să ne referim la unele din tre reportajele discutate mai sus.
Esenţial este însă faptul că prin reportaj şi pamflet autorul a urmărit acelaşi obiectiv şi a folosit cu aceeaşi măestrie cuvîntul. Esenţial este că în pamfletele sale — în numele Omului — Geo Bogza condamnă sistemul capitalist, fascismul, condamnînd reprezentanţii săi şi cele mai reprezentative instituţii politice şi de stat, prin care o mînă de oameni terorizează masele muncitoare. Esenţial este că în pamfletele sale Geo Bogza pune foarte ascuţit şi cu mare curaj cele mai grave probleme ale vremii: problema foametei şi a şomajului, a pregătirii războiului antisovietic, a fascizării ţării, a rezistenţei maselor, că el demască pas cu pas toate manevrele politicienilor venali care înşeală sau încearcă să înşele poporul şi că o face totdeauna astfel
O MARE CONŞTIINŢA
271
încît niciodată să nu se repete, să (ie mereu nou, interesant nu numai prin ceea ce spune dar şi prin felul cum spune.
Astfel, pe magnaţii petrolului îi înfăţişează mai întîi într-un tablou colectiv („Industria neagră a petrolului" şi „Harta geografică şi morală a industriei petrolifere"),'pentru ca mai apoi să înfăţişeze portretul unui singur rechin al ţiţeiului („Cariera unui om ' politic").
Pentru a închega portretul colectiv al marilor petrolişti, Geo Bogza porneşte de la constatarea că tradiţia industriei petrolifere în ţara noastră e tradiţia fraudei, a hoţiei, jafului şi asasinatului. In paginile care urmează el nu face decît să arate cum s-au desfăşurat aceste crime, ca să reliefeze mai întîi trăsăturile esenţiale ale acestei tagme. La început, petroliştii i-au jefuit po ţăranii cărora le-au răpit pământurile; apoi s-au jefuit, excrocat şi înşelat între ei, cu brutalitate. După ce tradiţia a fost stabilită, trebuia să se arate că ea e continuată. Pentru aceasta pamfletarul introduce eventuala obiecţie a unui naiv care s-ar îndoi că petroliştii sînt credincioşi acestei tradiţii, tocmai pentru a putea face astfel trecerea încît să-i lovească dintru început şi puternic pe aceşti tîlhari.
„Veţi spune: Astea s-au petrecut de mult, la începuturile petrolului. Acum petroliştii sînt oameni subţiri, oameni cu mănuşi. Cîtă dreptate aveţi! In adevăr, bandiţii şi-au pus mănuşi." Şi în continuare, fără să uite a enumera titlurile cu care ei se împodobesc, meri tele pe care le revendică, averile fantastice pe care le posedă, Geo Bogza dezvăluie modul cum ei contravin cu bună ştiinţă codului penal, cum ei calcă în picioare legile de ei alcătuite, la „ora marilor lîlhării", la „ora cînd jură domnii  directori, generali" .
Odată această trăsătură esenţială dezvăluită, autorul se opreşte în pamfletul următor asupra altor aspecte caracteristice ale acestei tagme de jefuitori. Cu scîrbă vorbeşte poetul despre imoralitatea acestor regi ai petrolului, despre lipsa lor de cultură, despre ignoranţa lor crasă. „Mulţi muncitori — notează pamfletarul — citesc romane poliţiste, dar şi „Mama" lui Gorki. Semii-zeii industriei petrolifere nu citesc nici Odată nimic' In mi rile a'' şi sufletul
lor e întunericul umed al pivniţelor în care se tîrăsc reptile". Plin de revoltă, scriitorul se întreabă apoi cum asemenea personaje din Caragiale pot trece drept -personalităţi. El aduce noi, mereu noi şi incontestabile dovezi ale prostiei, ignoranţei şi imoralităţii lor, pentru ca după ce le-a dezvăluit ridicolul să reia, la un ton şi mai înalt, întrebarea, să amintească apoi succint hoţiile revoltătoare la care se dedau şi să închee cu constatarea că aceşti inşi ridicoli, analfabeţi şi imorali, domnesc nestingheriţi şi despotic asupra a zeci de mii de oameni.
„Sînt directori generali. Se aleg deputaţi. Sînt oamenii lui: zio, zice; zice, zic. Aceste personaje imorale şi ridicole, aceşti „neicu-şori" ai industriei   petrolifere, „zic" soarta' a zeci de mii de muncitori".
Pentru a creiona portretul unuia din rechinii petrolului, autorul arată că un ins lipsit de orice merite, poate, datorită unui şantaj amoros şi prostiei conducătorilor societăţilor petrolifere şi vieţii politice locale, să facă şi carieră politică şi carieră „profesională", carieră politică, fiindcă cei de la club îl credeau tare în societatea' petroliferă, carieră „profesională", fiindcă cei din societate îl credeau tare la club.
In unele pamflete — şi dintre cele mai ascuţite — Geo Bogza foloseşte cumăestrie ironia. El afectează nepăsarea faţă de faptele istorisite, o detaşare de ele, indiferenţă chiar. Forţa unor astfel de pamflete se datoreşte tocmai contrastului dintre modul în care sînt redactate, un mod piin care lasă impresia acceptării faptelor, şi conţinutul grav al acestor fapte do neacceptat. Acest procedeu e folosit de Geo Bogza cu precădere în acele pamflete în care-şi imaginează o convorbire cu un foarte original prieten pianist. Pianistul vorbind despre visul tuturor oamenilor politici burghezi de a ajunge miniştri, simulează naivitatea că aceasta s-ar datora numai influenţei nefaste pe care o exercită asupra lor cuvîntul desemnînd funcţia. După ce înşira ie succint „calităţile" unui candidat la funcţia de ministru" şi sugerează în ce constă activitatea sa („se întinde pe canapea rostind cu ochii închişi: ministru, sînt ministru...), pianistul propune  ca pentru purificarea
272
EUGEN LUCA
moravurilor politice funcţia să fie denumită cu alt nume, cu aceea de făcăleţ.
Cuvîntul însă sugerează de minune şi prostie şi nepricepere şi inactivitatea acelora care se lăudau că au în mîinile lor destinul poporului, cîrma naţiunii, etc. Or, acesta era obiectivul scriitorului.
Alteori, Geo Bogza nu numai că simulează acceptarea stării de lucruri pe «are o condamnă, dar mimează chiar un fals respect pentru cei pe care-i biciuieşte. In „Porcul", de pildă, adresîndu-se într-o formă foarte reverenţioasă unui porc fenomenal sosit în Capitală pentru a fi arătat într-o baracă la Moşi, îl asigură că în Bucureşti va face, ca toţi porcii, o carieră strălucită, că ţara îi va da limuzină şi dacoraţii, dacă, asemeni tuturor celebrităţilor şi potentaţilor zilei, se va hotărî să fie nu numai un porc, dar şi un porc de cîine.
Geo Bogza porneşte adesea în pamfletele sale de la un fapt în aparenţă neînsemnat, dar care dezvăluie ridicolul unor personaje politice care auîn mîna lor pîinea şi cuţitul. Astfel, pe Mussolini îl caracterizează în numai jumătate de pagină. II caracterizează reliefînd trăsătura sa esenţială: ridicolul, provenind din fanfaronada acestui personaj, care ţine monumentul lui gata pregătit în spatele frontului, şi îl inaugurează de îndată ce a- pătruns în oraş.
Alteori porneşte de la un fapt mărunt în aparenţă pentru ca, prin asociaţie de idei, să se ridice la largi generalizări. Poetul se duce la poştă şi vede că tocurile *cu care cetăţenii scriu adresele pe plic sînt legate cu lanţuri, pentru a nu fi furate. Această constatare îl face să se gîndească la faptul că multe condeie erau în acea vreme în lanţuri şi să protesteze astfel vehement împotriva cenzurei. Apoi, poetul, prin asociaţie, se gîndeşte la ziariştii şi scriitorii vieţuind în ţările capitaliste, unde nu fusese încă întronată cenzura, unde, chipurile, exista deplina libertate a presei. Şi stilourile acestor scriitori şi ziarişti sînt în lanţuri, conclude poetul: în lanţurile marelui capital. Iată cum, pornind de la un fapt mărunt, prin asociaţii de idei, Geo Bogza a protestat împotriva unei stări de lucruri intolerabile din ţară noastră, şi a demascat cu toată
tăria în acelaşi timp minciuna libertăţii scriitorului în societatea burgheză.
Geo Bogza nu face în unele pamflete decît să transcrie un scurt dialog sau o informaţie, pe care nu le însoţeşte de nici un comentariu, dar care, prin ele înşele constituie o condamnare a societăţii, ca în pamfletul în care arată cu ce se hrăneşte zilnic un copil de ţăran ajuns negustor ambulant pe străzile Capitalei, sau în pamfletul „A dispărut o fată desculţă". Sînt deasemeni pamflete în care Geo Bogza, concentrînd în cîteva pagini tragedia unui singur individ, dă imaginea zguduitoare a tragediei pe care o trăieşte întreg poporul, ca în „Eu cu cine votez?". Infă-ţişînd tragedia unui ţăran care vara sala-horeşte pentru 30 de lei pe zi în oraş şi care nu ştie cu cine să voteze pentru că toate partidele apărau interesele boerilor şi nu ale muncitorilor, poetul arată că întrebarea aceasta nu şi-o mai punea atunci un „proprietar" beat, printre sughiţuri, ci un muncitor care nu bea decît apă cu care se stinge varul şi nu sughiţe decît de foame — şi conclude:
„Sînt in ţară la noi sute de mii de oameni care nu au cu cine vota. Oricît ar da ocol orizontului politic, nu vor putea găsi un singur partid pe care, votîndu-l, să aibă sentimentul că-şi pun soarta în mîinile lui, fără teama de a fi înşelaţi/"
Minciuna democraţiei burgheze e astfel dezvăluită pînă la capăt. Nu rareori, Geo Bogza împrumută în pamfletele sale formele folosite în trecut de Caragiale. Astfel, pentru satirizarea mişcărilor fasciste, a „ideologiei" şi programelor lor, a demagogiei şi procedeelor lor de a-şi asigura „popularitatea" şi victoria în alegeri, Geo Bogza a scris o seamă de pamflete, intitulate: „Cioara noastră" — după modelul „Ro-mînii Verzi" de Caragiale. Iar sarcasmul pe care-1 atinge în aceste pamflete Bogza, nu este mai prejos decît acela al înaintaşului său.
Procedeele pe care le foloseşte Geo Bogza în pamfletele sale sînt foarte variate. O formă cu totul originală de a protesta împotriva cenzurii este aceea de a simula că vrei să scrii despre nimic, că trebuie să scrii despre nimic, că despre orice lucru este interzis să scrii. Alteori Geo Bogza
o mare c
îi pune pe cei satirizaţi să se autodemaşte, ca în „Vocabular electoral", de pildă, unde humorul amar se împleteşte cu satira ■violentă. In fiecare pamflet, Geo Bogza foloseşte alte procedee şi fiecare frază, fiecare cuvînt este astfel plasat încît poetul să poată dezvălui şi condamna în cadrul unui pamflet în. care dezbate o problemă, mereu alte şi alte aspecte, mereu alte şi alic Moravuri ale societăţii burghezo-inoşiercşti. Poetul este însă de cele mai multe ori indignat, de o indignare carc-ţi răscoleşte sufletul, care te îndeamnă să iei şi tu poziţie. E indignat cînd scrie despre specula deşănţată şi şariataniile fabricanţilor de medicamente; indignat cînd scrie despre falsurile şi potlogăriile justiţiei, care muşamalizează fraude de milioane comise de oameni politici, generali, care află totdeauna mijloace să-i absolve pe cei mari de crime îngrozitoare, dar care, în schimb, condamnă la sute de ani de închisoare oameni nevinovaţi; e indignat de mocirla morală în care se sbate burghezia, de relaţiile bazate pe interese meschine duşmănoase în familia burgheză, unde, asemeni vieţii sociale, cel tare îi exploatează pe cel slab, unde unul îl degradează pe altul, degradîndu-se; indignat do minciunile presei fasciste care numesc eliberatoare trupele sălbatice ale lui Franco, indignat că jandarmii ucid mii de ţărani, că în închisori comuniştii sînt supuşi unui regim de exterminare în timp ce hoţii ce se socot „buni romîni" şi patrioţi organizează adevărate orgii; indignat de mizeria în care se sbate întreaga ţară, indignat de lăcomia preoţilor, de jaful comis cu manualele şcolare, cu abecedarele, într-o ţară de analfabeţi, indignat de diversiunile organizate pentru a abate atenţia opiniei publice do la problemele lor vitale.
Nu rareori poetul cere celorlalţi creatori să trăiască ei înşişi această indignare, să cunoască ei înşişi viaţa, s-o oglindească în operele lor şi să protesteze vehement împotriva tuturor relelor ei.
In reportajul „Tăbăcarii" aflăm această invitaţie patetică la o artă realistă, care
S1ŞTIINŢĂ 273 \
să oglindească suferinţele oamenilor muncitori :
„La şase seara, cînd sirena fluieră, cîteva sute de braţe cad moarte jos. Talentaţi dansatori şi dansatoare ale ţării mele, voi care aţi redat în dans cum cade pasărea lovită de plumb, cum trebuie să se mlădie trupul la o poezie de Arghezi, duceţi-vă şi munciţi o săptămînă, zi de zi, într-o tăbăcărie, şi pe urmă veniţi şi redaţi cum cad moarte braţele lucrătorilor la ora şase seara. Ar fi un dans al timpului nostru, care ar exprima viaţa şi chinul a mii de oameni".
Au fost artişti care n-au ascultat atunci, această înflăcărată chemare. Nu puţini au fost coi pe care pînă atunci poetul îi socotise oameni întregi, cu conştiinţă, şi care în împrejurările grele au abdicat de la conştiinţă. Scriitorul Bogzan-a încetat o clipă să înfiereze fascismul, să creadă cu toată fiinţa sa în viitorul luminos al Omului, în eliberarea lui, şi să sădească în sufletul cititorilor săi neliniştiţi, speranţa:
„Dincolo de spaime şi oroare, rămîne viaţa voastră şi a întregii omeniri, împotriva căreia nimic nu se poale face. Oameni, prieteni, fiţi calmii Nimeni n-o să vă poată scoate din drumul vostru care rămîne măreţ", — aşa se adresa Geo Bogza cititorilor săi, poporului, în momentele de grea cumpănă prin care a trecut, în momentele cînd se cerea să vorbeşti ocolit, prin pilde, despre „Marea lecţie a zăpezii".
In acele momente, el îşi exprima credinţa că „nimeni n-are să poată opri primăvara să se întoarcă şi să fie slăpînă pe tot pămînlul, deasupra tuturor celorlalţi vremelnici stăpînitoare" şi trăia bucuria intensă de a şti că nu e singur, că alături de el se află milioane de oameni care n-au murit, care nu vor să moară, că el este „carne şi sînge din carnea şi sîngele umanităţii."
Primăvara visată cu aprindere de oamenii muncii din patria noastră a venit. Şi nu mic este meritul lui Geo Bogza că a vestit-o în plină iarnă a fascismului.
18 — V. Romînească
EUGENIA TUDOR
„mesteacănul alb"
iJînt clipe în viaţă cînd oamenii trec prin încercări mai grele uneori decît şi le-ar  fi  putut închipui  vreodată, cînd urgia care se abate ca din senin asupra lor îi sileşte să se manifeste în toată plenitudinea lor. Asemenea clipe cumplite aduce după sine de obicei războiul, care răstoarnă şi zguduie din  temelie viaţa paşnică şi activitatea normală de fiecare zi a oamenilor. In astfel de situaţii excepţionale,  care obligă la participare — şi o asemenea situaţie a fost pentru oamenii sovietici Marele Război de Apărare a Pa-ti-ici, — se dezvăluie esenţa caracterului oamenilor, ies la iveală cele mai adînci şi  mai  neobservate   trăsături sufleteşti 'ale lor. Vieţile se întrepătrund parcă mai puternic ca de obicei, destinele se împletesc mai strîns în lupta unită a colectivităţii împotriva pericolului care-o ameninţă. In romanul său despre Marele Război de Apărare   a   Patriei,    scriitorul sovietic Bubennov zugrăveşte în chip artistic cum într-o astfel de situaţie   grea,  cei mai înaintaţi dintre oamenii sovietici — comuniştii _ au înţeles din prima clipă să lupte cu înverşunare, să urască cu toată puterea pe duşman şi să-l învingă. O asemenea structură deosebită  au unii  dintre eroii romanului,  ca  Ozerov,  Matvei Iurghin, Anfisa Marcovna Macharica. Alţii, şi aceştia nu erau puţini,   datorită   „atitudinii lor blajine", datorită „stării de spirit corespunzătoare perioadei de construcţie paşnică" — cum o-numeşte I.V.Ştalin1) — erau la
x) I. V. Stalin—Despre Marele Război al Uniunii Sovietice pentru Apărarea Patriei. Ed. p. Lit. pol. 1953, pag. 12.
început mai mult nedumeriţi de'noua şi neobişnuita situaţie. Iată cum caracterizează comunistul Iurghin această stare de fapt, undeva la începutul romanului:
„E ca şi cu stupul de albine... Cînd îşi bagă ursul laba în stup, ies albinele roi. La începui, pînă să se dumirească ce s-a întîmplat, zumzăe şi bîzîe şi-i dau lîrcoale. Dar cînd înţeleg ele că ursul vrea să le prade stupul, atunci să le vezi. II împresoară, se năpustesc asupra lui... şi dă-i, doamne, ursului picioare să poală fugi!" Şi asemeni albinelor, aceşti oameni blajini şi paşnici au învăţat să lupte şi au devenit neînduplecaţi şi dîrji în încăerarea cu duşmanul. Acest drum îl parcurge eroul principal al romanului lui Bubennov, Andrei Lopuhov şi tatăl său, Erofei Kuz-mici.
Alături de fresca grandioasă a unui asemenea proces de călire a omenilor înaintaţi, scriitorul urmăreşte cu deosebită atenţie şi demască fără cruţare pe acei oameni cu mentalitate învechită, individualişti fricoşi şi Iaşi, ca locotenentul Lozncvoi. Dacă în timp dc pace ei reuşiseră să-şi ascundă adevărata lor faţă şi să se strecoare prin viaţă sub masca de oameni cumsecade, acum, în perioada de grea încercare pentru întregul popor, pe care a impus-o războiul, n-au putut să se mai ascundă, n-au putut să mai treacă neobservaţi, ci au fost constrînşi să se „dezvăluie" în încercarea cumplită, luîndu-şi în cele din urmă pedeapsa binemeritată.
\
.MESTEACĂNUL ALBN
275
Războiul a năvălit cu brutalitate asupra tuturor oamenilor sovietici. Pe mulţi i-a zmuls de lîngă familiile lor şi i-a împiedecat să-şi continuie sau să-şi desăvîr-şească activitatea din timp de pace. Asupra tuturor a aruncat un văl de îngrijorare. Asupra lui Andrei,   un   tînăr colhoznic din satul Olhovca, devenit acum soldat în armata sovietică, urgia războiului hitlerist s-a abătut cu aceeaşi furie ca şi asupra întregului popor.  Dar tînărul paşnic şi blînd, căruia-i plăcea să muncească în linişte alături de familia sa, nu e pregătit pentru   această   înfruntare   cu moartea, aşa cum sînt căpitanul Ozerov, sau sergentul Matvei Iurghin, cu care Andrei devine mai   tîrziu   foarte   bun   prieten. Prima ciocnire cu războiul, de-alffel, nici nu-i provoacă lui Andrei decît o melancolie adîncă, mai precis o durere grea că s-a despărţit de ai săi şi de natura frumoasă pe care a îndrăgit-o din copilărie. In primele zile de front, Andrei Lopuhov e la fel ca în zilele paşnice petrecute în satul său; bunătatea şi blîndeţea se răsfrâng ca nişte raze luminoase pe trăsăturile frumoase   ale   chipului   acestui flăcău „cu ochi limpezi   ca izvorul". Revederea peisajului patriei, bîntuit de toamnă şi război, îl umple de tristeţe şi de nelinişte. Retragerea neîncetată din faţa inamicului, părăsirea  locurilor dragi,  a cîmpiei de lîngă Olhovca, a mestecenilor albi care i-au legănat copilăria, îl umplu de o durere adîncă. „Pînă cînd? Pînă unde?"... se întreabă el deznădăjduit, ca un om care nu înţelege ce se petrece în jur. Pe aviatorul german   pe care-1 ia prizonier regimentul  său,  în   apropiere  de Olhovca, Andrei îl priveşte cu milă, îl hrăneşte cu supă de tăiţei, şi nu înţelege de ce căpitanul  Ozerov se supără şi nu-i aprobă fapta bună pe care el o făcuse. Dar în drum spre front, priveliştea înspăimîntătoare a pămîntului său drag, sfîrtecat de bombele  şi  proiectilele  duşmane, imaginea pomilor zdrenţuiţi şi rupţi, a cadavrelor de oameni şi de animale care umpleau laolaltă cîmpurile răscolite de război, îl zguduie adînc  şi-l trezesc parcă. Feţele plînse şi triste sau împietrite de durere ale femeilor, care şi-au pierdut copiii în timpul bombardamentelor   germane   şi   care se
tîrăsc în urma căruţelor încărcate la în-tîmplare cu cîteva boarfe, mulţimea de bătrîni şi de copii fugind speriaţi din faţa cotropitorilor, înseamnă pentru Andrei primele momente ale războiului. Şi priveliştea dureroasă şi pustiită care i se desfăşoară înainte, e parcă prima lovitură grea primită din partea duşmanului. Blîndeţea şi bunătatea flăcăului milos dispar undeva în adîncul sufletului şi nu se mai arată la vederea duşmanului. In sufletul sensibil al eroului are loc o puternică transformare, iar în conştiinţa sa începe să ia contur din ce în ce mai precis imaginea reală, justă, a duşmanului pe care înţelege că trebuie să-l înfrunte şi să-l învingă. Şi odată cu ea, apar în conştiinţa şi în sufletul lui Andrei primele licăriri ale acelei „uri sfinte" de care vorbeau Ozerov şi Iurghin, şi care a constituit una din armele cele mai sigure şi mai eficace ale luptei poporului sovietic împotriva duşmanului fascist. Autorul urmăreşte cu atenţie şi cu pătrundere evoluţia psihologică a eroului său, determinată de împrejurările îngrozitoare ale războiului. Astfel, el notează cu precizie primele reacţii ale lui Andrei în toiul celei dintîi încăe-rări cu duşmanul. In prima ciocnire cu tancurile germane, Andrei, care participa pentru prima dată la o asemenea bătălie, are momente de zăpăceală şi de uimire. Ca unul care nu-şi dă seama de pericolul ce-1 ameninţă, el nu se poate abţine să nu exclame cînd aiurit, cînd înciudat: „Bre, ce fum! Ca de iad!" sau: „Pliu, ticăloşii!"
Dar de la uimire şi ciudă, Andrei trece la clipe de groază adevărată, cînd moartea apare de jur împrejur prezentă şi pîndeşte lacomă  de-asupra oamenilor.
în asemenea momente înspăimîntătoare, caracterul tare al lui Andrei rezistă urgiei şi se căleşte, pregătindu-se pentru noi atacuri, noi înfruntări.
La el, şi la cei asemeni lui, datoria faţă de popor, faţă de partid, înving spaima de moarte.
Nu la fel reacţionează însă în prima clipă a luptei locotenentul Loznevoi, a cărui figură autorul o opune eroului principal.
Fricos din cale-afară, temîndu-se să nu
1.8*
276
EUGENIA TUDOR
fio omorît de vreo bombă, Loznevoi e surprins pe cîmp împreună cu alţi doi camarazi în timpul unui bombardament hitlerist. Cuprins de panică, îşi lasă ostaşii în voia soartei şi aleargă disperat să-şi caute un adăpost. Teama de moarte c la el atît de puternică încît are un acces de invidie, pe'care nu şi-o poate reţine, la vederea unui şoarece ce se plimba în voie prin faţa lui, nepăsător la colo ce se întîm-plau în jurul său: „Şi fără să-şi creadă ochilor, Loznevoi zări de odată în faţa lui, pentru a doua oară, acelaşi şoarece de cîmp. Ca şi cum nimic nu s-ar fi înlîmplat, ieşise din vizuină şi aduna grăbit firişoare de pai, îşi vedea de treabă, vesel şi grijuliu, şi lui Loznevoi îi trecu prin minte că şoarecele acela o să supravieţuiască, fără îndoială, că o să-şi adune în adăpostul lui grămăjoare de grăunţe, că o să ierneze la căldură şi osăîntîmpine o nouă primăvară..."
încă de ,pe acum, cititorul bănuieşte evoluţia viitoare a lui Loznevoi şi începe să-l privească cu dezgust şi cu neîncredere. Dar autorul întregeşte imaginea şi cu alte amănunte. După ce se termină bombardamentul, privind în jurul său, Loznevoi descoperă foarte aproape de el o cizmă care, la început, i se pare că seamănă cu a sa. Gîndul că ar fi putut râmîne fără picior (căci la o cercetare mai atentă, Loznevoi observă că cizma era aruncată lîngă el cu piciorul sfîrtecat în ea) îl umple de groază. Se pipăie însă şi constată că el are amîndouă picioarele, că cizma era a unui alt tovarăş. Constatarea îl umple de o bucurie animalică, la fel de puternică ca şi spaima prin care trecuse, bucuria că el a scăpat teafăr şi că altul e cel care a suferit.
Scriitorul sovietic urmăreşte în mod alternativ dezvoltarea eroilor, opunînd adesea un caracter altuia, reuşind să le definească astfel şi mai bine, pe unul cu ajutorul celuilalt. Această continuă con-trapunere a caracterelor, această permanentă şi dialectică ciocnire a ideilor, a concepţiilor diferite ale personajelor în faţa aceloraşi împrejurări, oferă mereu impresia do realitate şi dă romanului multă claritate şi unitate.
Astfel, în opoziţie cu meschinăria şi josnicia lui Loznevoi, îl înfăţişează Bu-
bennov pe căpitanul Ozerov, care, în momente tot atît de grele ca şi. acelea prin care trecuse Loznevoi, are reacţii diametral opuse. Atunci cînd ostaşii neobişnuiţi . cu războiul fug din faţa tunurilor germane, Ozerov nu se ascunde într-un adăpost, fără să mai ştie de ceea ce se petrece în jurul lui ca Loznevoi, ci reuşeşte să-i oprească pe ostaşi şi să se impună în faţa lor ca un om curajos şi cu multă stăpînirede sine. Prin exemplul său, Ozerov reuşeşte să le insufle ostaşilor curai şi încredere, să şi-i apropie. Rănit grav, abia mai putînd să so ţină pe picioare după o bătălie în care regimentul îi fusese decimat, Ozerov îşi infringe durerea şi merge o noapte întreagă pe jos, în fruntea coloanei do soldaţi, ca să ajungă din. urmă linia frontului. Cînd începe bombardamentul german, pe Loznevoi nu-1 mai interesează soarta oamenilor care sînt cu el. Răspunderea pe care o simte însă Ozerov faţă de popor şi faţă de oamenii care-i fuseseră încredinţaţi, ura puternică faţă de duşman şi dorinţa fierbinte de a-1. învinge îi dau tăria să-şi biruie durerea şi să meargă mai departe.
încă înainte de a în cepe lupta, de a da ochi cu duşmanul, Loznevoi consideră că războiul e ca şi pierdut, că el e condamnat la o moarte sigură. Ozerov — şi asemeni lui gîndeşle şi simte în primele clipe ale războiului Matvei Iurghin — este încredinţat că victoria nu e prea depărtată, că o va cîştiga fără îndoială poporul său. Ca Ozerov şi Iurghin. învaţă tot mai mult să gîndească Andrei. Plămădit dinfr-un material tare, ca şi marea majoritate a camarazilor săi, Andrei va păşi alături de Ozerov, de Iurghin, înainte spre victorie. El va învăţa să lupte şi să urască, să înfrîngă pe duşman. El va străbate un drum anevoios, dar un drum mereu ascendent. Autorul notează, cu un fel de amărăciune cum, după prima încăierare cu moartea, privirile limpezi ale lui Andrei Lopuhov se înăspriseră iar felul său de a fi arăta din cc în ce mai vădit pe omul care a îndurat multe. Din flăcăul visător şi naiv Andrei devine pe front un om cu hotărîri sigure şi nestrămutate, iar sufletul i se umple de o ură din ce în ce mai mare
.MESTEACĂNUL ALB'
277
faţă de duşmanul hain. Acum flăcăul nu se mai miră copilăreşte de fumul pe care-1 stîrnesc bombele şi maşinile de război. Andrei înţelege cum să urască şi cum să lupte. De data asta, în luptă, el se adresează bitleriştilor ca omul plin de ură şi le strigă: „Hei, suflete de nâpîrci, hei suflete 'haine!" E strigătul omului care-şi cunoaşte duşmanul şi-l judecă aşa cum se cuvine.
De la primul popas la Olhovka pînă la lupta din preajma Moscovei, Andrei se schimbă enorm. Flăcăul milos şi naiv ■care-1 ospătase cu supă de tăieţei pe prizonierul hitlerist în apropiere de Olhovka, au pregetă acum să-l omoare cu sete pe acelaş fascist care-i cotropise ţara, care chinuise femei şi copii nevinovaţi. Conştiinţa limpede că lupta sa este o luptă dreaptă şi simtă, convingerea nestrămutată că duşmanul trebuie răpus cu orice preţ, sînt de data asta sentimentele care-1 însufleţesc. De aceea, nu mila, ci scîrba, nu compătimirea, ci ura. îl îndeamnă pe Andrei să fie printre primii care să pedepsească cu mîna lor pe trădătorul de patrie Kuzma Iarţev, frate bun cu Loznevoi, omul care se schilodise singur ca să nu mai lupte. E în acest gest al lui Lopuhov, dovada cea mai evidentă a patriotismului, a bogăţiei şi frumuseţii sale sufleteşti, a dezvoltării caracterului său în urma învăţămintelor pe care le primeşte neîncetat, de la viaţă, de la război. Autorul arată că Andrei a rămas în esenţă el însuşi, dar împrejurările vieţii, marea şi dureroasa şcoală a războiului i-au dezvoltat trăsături noi, l-au îmbogăţit mult. La vederea unor peisaje, asemănătoare celor contemplate înainte de a intra în această şcoală grea unde a învăţat să lupte, Andrei simte el însuşi depărtarea dintre el, cel de atunci, şi ol, cel de acum, are din plin sentimentul maturizării sale:
— „Ţoale şi le amintea limpede dar, lucru ciudat, i se părea că toate cîte fuseseră nu se petrecuseră acum o lună, ci demult, poale în tinereţe, poale chiar în copilărie..."
La examenul greu al războiului, nu va rezista însă Loznevoi.
*
Urmărind drama interioară a unor oameni ca Erofei   Kuzmici,  tatăl  lui An-
drei, — paralel cu decăderea vertiginoasă a lui Loznevoi — Mihail Bubennov arată, de fapt, cum apropierea oamenilor de popor şi înţelegerea sufletului poporului, identificarea cu acesta, aduce înălţarea sufletească, salvarea din prăpastie, iar celor care se depărtează de popor, pieirea.
Dintru început, Erofei Kuzmici nu-şi dă seama care este drumul său în aceste vremuri de grea încercare. Ca şi Loznevoi, el priveşte cu teamă retragerea armatei sovietice. E cuprins de aceeaşi neîncredere în forţele poporului soA'iefic ca şi Loznevoi, şi nu poate pricepe de unde atîta încredere în victorie la Anfisa Marcov-na, cuscra sa:
— „Da, repede mai fug ai noştri! Şi Erofei  Kuzmici   slobozi,   fumul   pe nări.
— Iacă, au părăsit salul fără luptă...
— Da1 ce, cuscre, asta înseamnă că fug? se înfipse Macharica, uitîndu-se undeva pe lîngă capul lui. — Aşteaptă numai s-o ia nemţii din loc şi atunci să vezi, goană! Mai. ceva ca la ai noştri! N-ai. să-ţi crezi ochilor, cuscre. Ştii, vorba ceea: Cine vine nepoftit, se întoarce prăpădit.
— Se-nlelege, dacă or avea ai noştri putere...
— Ehei, or să aibă! Şi Macharica izbi atît de tare cu coada biciului în streaşină gardului,  încît. Erofei Kuzmici tresări."
Ca şi Loznevoi, Kuzmici se teme de fascişti; se gîndeşte că aceştia îi vor jefui avutul, şi-şi pune problema cum să se izoleze mai bine ca să reziste furtunii. Răbufnirile individualiste ale acestui ţăran muncitor,—care în timp de pace, sub regimul sovietic, mai încercase odată să-şi afle singur norocul dar se întorsese în sat ruşinat şi trenţăros, ce rînd să fie primit şi el în colhoz, — se văd şi la începutul războiului. In aceste momente, cînd el nu prea are sentimentul colectivităţii, — atît de puternic la oameni ca Anfisa Marcovna şi Osip Mihailovici,—Erofei Kuzmici îşi mai dă în petec din cînd în cînd, clezvă-luindu-şi pornirile sale de mic proprietar, rămase ascunse undeva în fundul sufletului în scurtul răstimp cît fusese în colhoz. Crezînd că se schimbă vremurile, ca şi Loznevoi, şi auzind că fasciştii distrug avutul colhozurilor, Erofei Kuzmici propune obştei   să   împartă   grînele şi ufi-
278
EUGENIA TUDOR
lajul din magazie. Bineînţeles   că propunerea sa nu este primită de capii ob.ştei rămaşi în sat, Anfisa Markovna şi Osip Mihailovici, iar înfruntarea Iui Kuzmici cu aceştia îl cam descumpăneşte. In urma înfruntării, Erofei însuşi îşi dă seama că între el şi comuniştii din sat există deosebiri mari, iar oamenii de asemeni îl simt depărtat de ei, străin de interesele lor. Această depărtare îi face pe oamenii din Olhovka să-l considere agent al ocupanţilor nemţi, în timpul cît el este, fără voia sa, staroste în Olhovka ocupată de fascişti. Dar pe cînd oamenii încep să-l socoată tot mai depărtat de ei, tot mai străin, Erofei Kuzmici îşi dă seama că el nu poate să fie sluga hitleriştilor, că locul său nu e decît alături de poporul său. De aceea, nici nu îndeplineşte ordinul de strîngere a grînelor, ba îi anunţă din timp pe oameni ca să le ascundă şi să nu dea fasciştilor nici un bob. Apoi se preface bolnav, ca să nu fie nevoit să îndeplinească poruncile fasciştilor.   In  tot acest răstimp, Erofei Kuzmici se aştepta ca oamenii din sat să vină la el şi să mai schimbe o vorbă, pentru că vestea despre boala sa se răspîndise în toată Olhovka. Dar nu-1 vizitează nimeni. Atunci constată înspăimîntat că oamenilor din sat nu le pasă de el, că nu-1 mai socot de-al lor:
„•— Erofei Kuzmici se gîndi cu amărăciune că oamenii i-au întors spatele, că toţi din sal se uită acum la el cu neîncredere ţi poale chiar cu duşmănie". Gîndul că oamenii din Olhovka l-ar urî, că s-ar putea chiar să moară fără să se reabiliteze în faţa consătenilor săi pe care-i iubea, îi provoacă bătrînului groaza: „Dar dacă o să moară într-adevăr, din cine ştie ce pricină, aşa, pe neaşteptate (asta li se întîmplă doar şi oamenilor care arată minunat!) — dar dacă o să moară înconjurat de ura nedreaptă a poporului? La gîndul acesta, Erofei Kuzmici se înspăimîntă: nu, asta nu! Nu se cuvine să moară aşa!"
Bătrînul vioi şi aspru, căreia începutul războiului se ţinea zdravăn şi mîndru, se încovoaie sub povara gîndului îngrozitor că s-a depărtat de ai săi; expresia feţii lui se schimbă uimitor, şi pe ea se întipăreşte, în cute adînci, suferinţa. Sentimentul apăsător al înstrăinării de popor
îl macină atît de mult, dorinţa de a-i regăsi din nou pe ai săi îl stăpîneşte atît de puternic, încît, atunci cînd hitleriştii vin în ograda sa şi-1 jefuiesc, ca şi pe ceilalţi oameni din sat, fără deosebire, are o mare bucurie: „Foarte bine! Foarte bine că mi-aţi luat tot! Acum sînt şi eu la fel ca toţi ceilalţi — înţelegeţi voi asta? Nu, voi nu înţelegeţi... Eu însă ştiu ce înseamnă asta şi mie nu-mi pare rău de nimic!" — se adresează el, în gînd, hitleriştilor.
In timp ce bătrînul s,e apropie din nou de oameni, de popor, scriitorul sovietic arată cum Loznevoi, care nu se simţea prin nimic legat de poporul său, merge spre prăbuşire.
Din unealtă a fasciştilor, Loznevoi ajunge treptat un duşman înrăit al tuturor acelor oameni sovietici, în rîndul cărora se părea c-ar fi stat şi el cîndva. Lui Loznevoi nu-i plăcuse   niciodată   să muncească, pentru că nu fusese educat în spiritul acesta. Pentru el nu existase nimic mai important pe lume decît propria sa persoană — şi  unicul sentiment  care-1 domina era dorinţa de a se apăra de tot ce l-ar fi putut lovi pe el. Armata nu 1-a interesat decît pentru a face „carieră", şi nu a reuşit să-i inspire nici un moment dragostea pentru tovarăşii săi. Pe Loznevoi nu-1 interesează dacă se înjoseşte sau nu, dacă-şi calcă în picioare demnitatea de om;  el urmăreşte  un singur  lucru: să scape de la moarte. De la Erofei Kuzmici, unde stătuse argat un  timp, Loznevoi trece în slujba nemţilor,  fără  să aibă nici un moment impresia că ceea ce face este împotriva poporului său, pentru că nu-1 interesează acest lucru. El nu cunoaşte şi nu înţelege ura poporului faţă de hitle-rişti. Se miră că femeile din Olhovka, scoase la muncă pentru ca să deschidă drum prin zăpadă maşinilor nemţeşti se împotrivesc să iasă la muncă. In această împotrivire el nu vede o atitudine patriotică,   pentru că nu   ştie şi nu vrea să ştie ceînseamnă patriotismul. Lui Loznevoi îi era indiferent cefei de uniformă purta, ce fel de prieteni avea, ce anume făcea, numai şi numai   ca   să se menţină la suprafaţă.
Dacă   la început înaintarea armatelor
.MESTEACĂNUL ALB'
279
hitleriste îl speriase, după ce îmbracă uniforma de poliţai în slujba ocupanţilor, înaintarea armatei fasciste adînc m inima tării sale, îl umple de admiraţie. In urechile lui sună acum straniu şi caraghios vorbele bătrînului Erofei Kuzmici despre apropiata victorie a poporului sovietic despre puterea nemăsurată a acestuia, şi-l fac să se enerveze:
— Dar ce poate să facă poporul tău? — strigă Loznevoi supărîndu-se dintr-odată. -Ce o să facă, mă rog, cu mîinile goale? Uite ce armată, şi vezi. n-a făcut nimic. Germania a pus mîna pe toată Europa, pe toate fabricile şi uzinele ei..."
Cu lipsa de scrupule a celui care n-are patrie, el umblă să-i predea invadatorilor pe partizani, jefuieşte pe oamenii sovietici, pîrăşte fasciştilor pe cei care l-au ajutat cîndva   să   se-ascundă, într-un cuyint, devine un duşman periculos. Curînd insa, el îşi primeşte răsplata fărădelegilor sale şi moare ucis chiar de mîna uneia dintre lepădăturile de o seamă cu el. Depărtarea de popor, lupta împotriva poporului, l-au nimicit.
Ajuns la capătul primelor două cărţi ale acestei epopei, cititorul nu are nici un moment impresia că a uitat ceva, că nu a reţinut vre-un personaj sau că nu i-a pătruns semnificaţia. Compoziţia romanului permite  cititorului  să  urmărească fara greutate desfăşurarea acţiunii pe cele doua mari planuri pe care le are în vedere autorul : lupta ostaşilor în prima linie a frontului, si cea a populaţiei, rămasa sub ocupaţia fascistă, în frunte cu partizanii.
Dezvoltarea paralelă şi interdependenta a destinului eroilor, prin contrapunerca lor continuă, permit cititorului să urmărească cu un interes mereu cresemd succesiunea momentelor şi să extragă cu uşurinţa semnificaţia numeroaselor şi emoţionantelor
episoade din care este compusă acţiunea.
Prezenţa neîncetată a autorului, carele face simţită atît în tonul cu care smt relatate întîmplările, cît şi în caracterizarea eroilor, în descrierea peisajului rusesc, participarea sa intensă la cele povestite (atitudinea de simpatie faţă de Andrei Lopuhov, de înţelegere faţă de Erofei Kuzmici, batjocoritoare şi intransigenta faţă de Loznevoi), împlinesc imaginea măreaţă şi emoţionantă a uriaşei bătaia pentru apărarea patriei sovietice.
NOTE SI RECENZII
MULT E DULCE ŞI FRUMOASĂ...
(Note dintr-o călătorie prin meleagurile publicisticii noastre literare)
CE-I CRITICA LITERARĂ?
Critica literară este sau nu este literatură? Iată o frumoasă şi complexă problemă, poate arhidezbălulă, prilej posibil pentru articole docte sau chiar ştiinţifice. Nu intenţionăm a scrie un astfel de articol. Semnatarului acestor rînduri modeste, problema i se pare a fi rezolvată. Adică: critica literară este şi nu este literatură în acelaş timp. Nu facem sofisme, ci emitem o judecată dialectică. Căutînd să reflecte tendinţele obiective ale dezvoltării literaturii şi. să contribuie la îndrumarea ei, şi concretizînd această reflectare în noţiuni, raţionamente, critica literară se apropie de disciplinele ştiinţifice. UHlizind din belşug imaginea artistică, fiind mult tributară personalităţii artistice a celui, ce o creează, opera de critică literară se apropie de artă. De aci nu scoatem concluzia: critica literară este un gen hibrid, ci: critica literară csle un gen complex. Ea face parte tocmai din acele forme ale cunoaşterii, în care gîndirea silogistică, discursivă şi cea în imagini se împletesc, se întrepătrund, în proporţii desigur variate, de la caz la caz. Opera de critică literară convinge deci atît prin argumente şi demonstraţii cu caracter ştiinţific, cît şi prin imagini artistice.
Cuvintele de mai sus n-au alt scop decît pe acela de a dovedi necesitatea pentru orice încercare de critică literară de a avea nu numai. un. nivel teoretic ridicai, dar şi un nivel artistic ridicat (chiar dacă uneori această din urmă exigenţă ar ajunge să se rezume la stil sau limbă).
In cele ce urmează vom da unele exemple din. activitatea semnală sau na a unora dintre criilcii noştri, care dovedesc că nu totdeauna
sînt conştienţi de caracterul complex al gen ului literar în care se exercită, neglijînd cînd unui când altul din. cei doi factori, logicul şi artisticul, şi uneori chiar pe amîndoi.
„SÎNT DE SERVICIU!"
In publicistica noastră există o plagă destul de întinsă şi care trebuie combătută cu energie: articolele numite „de serviciu". Acestea se caracterizează prin trei trăsături fundamentale: sînt lungi, sărace în idei, şi lipsite de valoare artistică. In general, ele au darul nefericit de a compromite tema tratată. Există şi încercări de critică literară „de serviciu."
Aşa de pildă, în „ViaţaRomînească" Nr. 11/ 1953, a apărut o recenzie despre una din capodoperele literaturii sovietice: „Bursucii" de Leonid Leonov. Ce se constată? Tot timpul cît recenzentul „redă" conţinutul cărţii, el are o exprimare îngrijită, variată, artistică. Inda lă ce trece la consideraţii critice, limbajul recenzentului se îngustează brusc, zbălîndu-se între cîteva expresii cu virtuţi de bumerang. Un astfel de bumerang este formula (pe care încercăm s-o expunem matematic) „A" comunică ideea că „B"... Iată diversele faze ale acestei formule de-a lungul celor 10 pagini ale recenziei: „Cum reuşeşte Leonov să comunice totuşi semnificaţia..." (p.34.7); „Schimbarea care s-a petrecut în viaţa eroului comunică însăşi schimbarea care..." (p. 347). „Autorul readuce totuşi în scenă uncie personaje pentru a comunica ideea că..." (p. 347), „... autorul comunică nu numai ideea că..." (p. 349). „Romanul „Bursucii" are meritul de a comunica ideea deosebit de preţioasă că..." (p. 350). Lipsa
MULT E DULCE ŞI FRUMOASĂ.
281
aceasta... comunică ideea inexplicabilei înfrîngeri..." (p. 353), „ideia căc... comunicată prin" (p. 354), „Sentimentele complexe... sînt sugestiv comunicate prin" (p. 355). „Superioritatea Iui Pavel... e astfel •comunicată... de la început." (p. 355). „Autorul reuşeşte să comunice... ideea că..."
(p.356)......„conţinutul ideologic pe care
l-ar putea comunica» (p. 357).
Acaslă patimă pentru verbul „a comunica", le face să te întrebi dacă ai în fală un critic literar, sau un referent tehnic de la Ministerul •Comunicaţiilor, cu dibăcia stilistică pe care o mărturiseşte totuşi varietatea „comunicărilor". De altfel, în recenzia respectivă se mai pot înlîlni şi alte abuzuri ligvislice, ca, de pildă, substantivele: eveniment, sentiment, transformare, semnificaţie ; adjectivele: deosebit, semnificativ, puternic, justificat, sau verbele: a reliefa, a sublinia, a înfăţişa, a sugera. Recordul   îl   deţin   totuşi verbele.
De sigur, repetarea cuvintelor, care sînt legale nemi j loci t de gîndire, duce la repetarea ideilor, adică la puţinătatea lor mascată pyrin repetiţie, ca la teatrul de operetă, unde regimentul în marş e jucat de aceiaşi zece adori   care ies pe  o uşă şi intră pe alta.
Poale n-am fi făcut atîta caz, dacă în „Contemporanul" din 9 aprilie 1954, nu am fi citii o recenzie a aceluiaşi cronicar despre o altă mare creaţie a literaturii sovietice, „Al noulea val" de Ilya Ehrenburg. Trebuie să recunoaştem că aci autorul a renunţat la procedeul „A" comunică ideea că „B"... Ceea ce ne-a bucurai la începui. Apoi însă, am constatat că „lupul păru-şi schimbă, dar năravul ba". „A comunica" a cedat scena lui „a reliefa". Astfel, în cele două coloane (alic vremuri erau la „Viaţa Romînească": 10 pagini) aflăm că: „Ehrenburg reliefează faptul că...", „scriitorul sovietic reliefează cu o mare forţă artistică ideea că", „autorul reliefează prin numeroase episoade şi personaje faptul că"... „Ehrenburg a reliefat cuo mare forţă artistică faptul că...", „El reliefează aceasta prin două note de...", „Ehrenburg reliefează convingător superioritatea vieţii sovietice..."
Pentru un tînăr critic literar ce se doreşte conştiincios ca tov. Eugen Luca, asemenea crase neglijenţe stilistice sînt de neiertat. Arn ţinut să le reliefăm şi să i le comunicăm,
convinşi fiind că va reuşi să le elimine rapid şi radical.
O paranteză: faptul că preferinţa trece atît de brusc de la un verb la altul, odată cu schimbarea publicaţiei, dă de gîndit şi asupra preferinţelor verbale ale redactorilor respectivi, care nu sînt de loc mai puţin vinovaţi de cît Eugen Luca.
Asta nu-i însă, din păcate, totul. Cerem iertare cititorului că trebuie să cităm pentru a treia oară, dar nu se poale altfel. De data aceasta isprava se petrece în „Flacăra" Nr.l (32) din 1 aprilie 1954. Avem prilejul să citim o nouă recenzie despre „Bursucii" lui Leonid Leonov, însă (sic) tot de Eugen Luca. De data aceasta sînt doar 3500 de semne tipografice. Formula „A" comunică ideea că „B", nu este întrebuinţată decît de trei ori, iar „reliefarea" o singură dată, în fraza finală. Poate vă întrebaţi de ce nu reproducem şi aceste trei ipostaze ale formulei „A" comunică ideea că „B"...'?Foarte simplu. Pentru că sînt la fel cu cele din „Viaţa Romînească". Dar nu numai „ele" sînt la fel. Surpriza cea mai dezagreabilă este că recenzia din „Flacăra" s-a confecţionat cu ajutorul foarfecei, care a fost folosită (şi vai! cu ce înde^iî nare) împotriva (sic) cronicii din „Viaţa Romînriscă". Jumătate din cronica „Flăcării" es.i „copiată" din „Viaţa Romînească". Singura diferenţă esle că prin neglijenţa redacţiei, Seni a Rahlecv a fost botezat acum Senia Raider.
De dala asta lucrul este mai grav. Nu putem accepta această „industrializare" a unei cronici literare din partea autorului ei. Nu putem accepta nici. ignoranţa vădită, nici metoda de „digest" a redacUrului paginei de critică literară de la „Flacăra". Astfel de practici sînt, după părerea, — credem — unanimă,   inadmisibile   în.  presa noastră.
RĂTĂCIND PRIN 12 JUMĂTĂŢI DE COLOANĂ
Cu totul altfel se prezintă neglijenţa stilistică la un. critic mai versat, cum esle Iov. Vera Călin. In cronica literară din „Romînia Liberă" din 28 martie 1954, despre marele roman al lui Ca.mil Petrescu „Un om între oameni", nu înlîlnim repetiţia obsedantă aliată cu sărăcia ideilor. Dimpotrivă, ideile, printre care multe juste
282
AL. I. ŞTEFĂNESCU
sau interesante, abundă. Din păcate, neglijenţa sintactică, topică, mai rar de vocabular, a criticului,  le întunecă uneori.
Iată, de pildă, prima frază: „Există în trecutul popoarelor, momente şi figuri care-şi păstrează mereu neştirbită forţa mobilizatoare şi pe care, evocîndu-le în operele lor, artiştii slujesc lupta prezentului". Cuvintele „şi pe care" au darul de a introduce o propoziţiune relativă, al cărei înţeles râmîne cu totul obscur. Mai corect, deşi poale nu elegant, ar fi fost: „...şi pe care, evocîndu-le în operele lor, artiştii le utilizează pentru a sluji lupta prezentului".
O altă confuzie sintactică se află cîteva rînduri mai jos: „...scriitorul realist-socialist alege... ciocnirile cele mai dramatice, pe luptătorii vorbind în modul cel mai convingător în numele maselor asuprite". Corect era: „luptătorii care au vorbit...", altfel se înţelege că sînt aleşi „luptătorii, în momentul cînd vorbesc", sau, mai grav, că „scriitorul alege vorbind".
Desigur, cu efort; cititorul înţelege despre ce-i vorba, dar expresia trebuie să fie artistică,   nu scîlciată.
Tot în această cronică înlîlnim inadvertenţe regretabile ca: o „uvertură care deschide", cineva care „zvîcneşte impulsiv", o „curăţenie (sic) sufletească", „creşterea acestui om deosebit" (Bălcescu), „dăscăleşte fetele... cu privire (sic) la demnitatea femeia-scă", etc. Un critic preţuit cum e Vera Călin, trebuie să fie mai atent cu uneltele sale lingvistice.
6 ALINIATE PENTRU   60 DE SCRIITORI
„Editura Tineretului" ne-a dăruit o frumoasă şi emoţionantă publicaţie. E vorba de „Almanahul Tinerilor Scriitori". Aprope 60 de tinere condeie au colaborat pentru a dura acest volum. Stihurile şi povestirile lor dovedesc forţa literaturii noastre, drumurile multiple pe care i le deschide tot mai larg lupta neobosită a clasei noastre muncitoare. Despre această carte, despre semnificaţia ei pozitivă, ar fi trebuit să se scrie mult mai mult decît ceea ce a apărut în presă pînă acum.
Rîndurile ce urmează se referă doar la „prezentarea" acestei cărţi, la un aşa zis „cuvînt înainte", care duce de fapt „înapoi". Cuvîntul înainte  al acestei cărţi seamănă cu nodul
dizgraţios pe care un om neîndemînatec îl face la sforicică pe care a înşirat mărgăritare.
„Cuvîntul" e foarte scurt. O pagină. Evidentă, încă de la început, apare desconsiderarea conţinutului cărţii. Dar: „non multa, sed multum", gîndeşti. Adică, în limbajul nostru: nu cantitate, ci mai ales calitate. Lectura? din. păcate, duce la concluzia că aici nu le descoperi nici pe una nici pe alta. S-o luăm pe alineate (nefiind decît C>).
In primul aliniat, afli că vei întîlni „zeci de semnături noi, cele mai multe necunoscute" (deci unele semnături noi sînt de fapt ceva mai vechi). In a doua frază a acelui alineat afli că unele lucrări „au apărut în reviste şi ziare... iar altele-văd pentru prima oară lumina tiparului". Foarte logic, zici, unele noi, altele necunoscute. In a patra frază a aceluiaşi alineat afli că „unii dintre ei (scriitorii n.r.) au început să publice, alţii n-au întîlnit opinia publică", şi începi să te enervezi pentru că baţi pasul pe loc.
In sfîrşit apare o idee nouă (în acelaşi alineat!): „aceşti începători de talent... anunţă prin scrisul lor sosirea unui nou şir de combatanţi cu arma pe de preţ a literaturii".
Desigur, nu înţelegi suficient de ce „noul şir de combatanţi" nu este format chiar din autorii prezentaţi în culegere, cum era firesc.
Alineatul al doilea arată că „Bineînţeles tinerii scriitori cuprinşi în acest volum mai au de învăţat multe din tainele măestriei oglindirii vieţii noastre, atît de pline, în paginile lucrărilor literare". După ce reuşeşti să admili expresia „tainele măestriei' oglindirii vieţii", nu mai poţi fără o justă indignare, să accepţi că viaţa „e plină" „în paginile lucrărilor literare", aşa cum ţi-ar indica pîrdalnica de gram.atică.
In alineatul al treilea afli că principalele trăsături care se desprind „limpede şi stăruitor", „din parcurgerea paginilor", sînt: „aerul proaspăt", „conţinutul zvîcnind de viaţă", „elanul tinereţii" fi „hotărîrea de luptă"...
Treci cu greu peste aceste aprecieri critice în cea mai mare parte de ordin biologic, şi abordezi, senin încă, alineatul al patrulea.
Aci afli că „cine  parcurge săptămînal
MULT E DULCE ŞI FRUMOASĂ.
283
presa noastră întîlneşte zi dc zi nume proaspete..." şi eşti tentat să-ţi închipui că citeşti un material humoristic. Imediat urmează o frază care începe cu „Dintre aceştia... (se acordă cu numele proaspete de mai sus). Tot aici „se reia11 o idee din primul paragraf. De unde prima dată începătorii de talent „s-au hotărît să păşească cu îndrăzneală pe drumul creaţiei literare", acum ei „semnează încercări literare îndrăzneţe".
In sfîrşit, în alineatul al cincilea, afli că „Almanahul Tinerilor Scriitori" îşi propune să strîngă în paginile sale speranţele scriitoriceşti ale fiecărui an" şi te întrebi dacă ceea ce ai citit încă în al doilea alineat : „Almanahul Tinerilor Scriitori îşi propune să prezinte anual pe aceşti începători de talent", a fost greşit.
Cu totul istovit, ajungi la al şaselea (şi ultimul) alineat. Afli acum că le-ai înşelat, că deşi în primul alineat încercările literare „au apărut în cursul anului 1952", aici, la al şaselea etaj al bîlbîielii prefaţatorului, ele fac parte din „recolta anului 1953" care „e bogată".
Anonimul „cuvînlător" mai aruncă o ultimă frază la a cărei citare renunţăm şi... dispare.
Două lucruri sînt de reţinut:
1. Că dacă ar exista un cod penal literar, „cuvîntălorul" ar fi pasibil de sancţiuni în baza a cel puţin „şase alineate", ca de pildă: lipsa de idei, bîlbîiala prolixă, agramatismul, acţiuni împotriva logicei elementare, atentat împotriva limbii literare, dispreţuirea cititorului, ele.
2. Că s-ar fi găsit cu siguranţă multe pene iscusite ale marilor noştri scriitori, care ar fi ştiut să prezinte cititorului cu strălucire şi cu adîncă dragoste, dăruirea de început   a   celor 60 de tineri scriitori.
'Tovarăşi cititori, săriţi peste „cuvîntul înainte" al Almanahului Tinerilor Scriitori şi veţi nimeri. într-o grădină minunată cu multe mere de aur.
UNELE GREŞELI DE FORMĂ ÎNTR-UN ARTICOL DE FOND
In primul număr al „Gazetei. Literare" a apărut un articol-program intitulat „Gazeta noastră literară". Fără a ne îndoi de orien-
tarea generală justă a acestui articol, trebuie totuşi să semnalăm unele inadvertenţe.
Astfel se afirmă că „arta realist-socia-listă are o funcţiune educativă a poporului" (corect gramatical: o funcţiune „de educare a poporului").
Mai departe, citim: „Uriaşele succese ale literaturii sovietice... stă (sic) în faţa tuturor scriitorilor", dezacord de care nu ne îndoim că e vinovată corectura.
Nu senţelege în fraza: „înşişi scriitorii din Republica Populară Romînă împlinesc 10 ani de activitate literară liberă", rostul cuvîntului „înşişi".
In altă frază, vorbindu-se despre „succesele hotărîtoare" ale scriitorilor noştri, se arată că „ele se cer curăţate de orice „arici" al duşmanului încă nestîrpit în întregime sau de putregaiul ce mai stăruie în conştiinţa oamenilor". Ni se pare greşită afirmaţia — ieşită astfel din cauza exprimării defectuoase — că în „succesele hotărîtoare" ale literaturii noastre s-ar afla diverşi „arici" ai duşmanului.
Cele de mai sus, şi alte impurităţi ale articolului neconsemnate aici, trebuie să dea de gîndit redactorilor „Gazetei Literare". Deşi înţelegem ce însemnătate are problema „tracului", credem totuşi că acolo unde din primul număr am citit proza de înalt nivel a maestrului Sadoveanu, a lui. Geo Bogza, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Paul Georgescu, unde au răsunai stihurile îndelung dăltuite ale poeţilor Mihai Beniuc, Cicerone Theodorescu, Marcel Breslaşu, nu pot fi. admise neglijenţe de genul celor semnalate.
EXISTĂ ŞI EXEMPLE BUNE?
Există. Şi nu vrem să pomenim de marii, clasici, de arta lucidă a lui Caragiale, de verbul înflăcărat al lui Belinski, de tumultul lui Gorki. Sînt modele greu de atins, deşi nu cu neputinţă. Celor discutaţi mai sus le-am recomanda să ia model de la tovarăşii modeşti şi. serioşi, care lucrează împreună cu ei pe acelaş ogor: de la Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu. Iată, de pildă, un pasaj din articolul „Roadele bucuriei" de Paul Georgescu, apărut în acelaş număr al „Gazetei Literare", în, care a apărut şi „fondul" de care am vorbit. Parafrazînd într-o măsură pe poetul despre care scrie, Paul Georgescu se exprimă astfel:
284
AL. I. ŞTEFĂNESCU
„Peisajul are totdeauna la Beniuc o semnificaţie emotivă, expresia plastică a unor sentimente. Cel mai adesea e un peisaj stîncos, aspru. Pădurea romînească freamătă de furtuna răscoalei. In noapte se aude un şuier de piatră pe tăiş de coasă, muntele durerilor umane se înalţă majestuos, iar de fiecare creangă a copacilor codrului său spînzură cîte un om ucis de boieri. De pe cocoaşa munţilor coboară, trepte cu trepte, în haine albe, cu coase drepte, strănepoţii lui Horia, în vreme ce în oraşe mulţimea se leagănă în valuri largi, ca marea strigînd cu vocile furtunii, fluturînd din steaguri şi placarde. Oceanul
geme, gen unele fierb, bolizii fulgeră incandescent în spaţii. In urmă, veacurile de asuprire ard, transformîndu-se în mormane de ruine.
Iar poporul în uriaşa sa mînie, peste netrebnicii exploatatori, răstoarnă Carpaţii".
Adevăr grăit-a poetul: Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim...
„De-a.şa falnică unealtă, vrednici noi să fim", — îşi permite să adauge, cu voia dumneavoastră,
Al.  I. Ştefănescu
CÎND ARTA E APRECIATA CU GUSTURI GASTRONOMICE...
Cineva semnează în Nr. 1 al revistei „Steaua" de la Cluj, cu iniţiale minuscule (d.c.) o notă despre schiţa „Mămăliguţă cu brînză" a lui Sulă Andrâs — notă care comite, după părerea noastră — o majusculă greşală în înţelegerea şi aprecierea respectivei lucrări. Pricina sentinţelor estetice eronate e lesne de înţeles, cînd observăm că „d.c." apreciază „Mămăliguţă cu brînză" gastronomic, după legile artei culinare, ca şi cînd ar discuta un capitol din „Cartea cu bucale" a lui M. Sevastos, să zicem, şi nu o bucală literară. De aceea, nu mică i-a fost dezamăgirea autorului notei, cînd a trebuit să constate că „schiţa conţinea, din păcate, prea multă ...mămăliguţă şi prea puţină brînză..." Dar pînă aici, fiind vorba de gusturi proprii, nu avem nici o obiecţie şi respectînd înţelepciunea celor vechi ne conformăm dictonului „de guslibas..." Ce să faci, îi place omului mămăliguţă cu mai multă brînză! Treaba lui... n-are decît... Lucrurile se schimbă însă cînd „d.c." afirmă că „lotul e ticluit în această schiţă. Ticluit cu meşteşug — e adevărat — dar ticluit: aranjai, făcut, imaginat după un sistem ce-şi are dinainte stabilite măsurile şi cantităţile — gramele şi linguriţele". Vai, dar se pare că ne-am pripit cu delimitările, deoarece iată că autorul continuă să aprecieze arta literară tot în felul artei culinare: uneori  mai  modern,  folosind   cînlarul cu
„gramele", alteori mai rudimentar, folosind modesta „linguriţă" a gospodinei.
Acolo însă unde „d.c." încearcă lotuşi o analiză literară, el neglijează materialul artistic al schiţei, iese din dalele ei principale, simpli]"icîndu-le grosolan şl ajungînd pînă la urmă să desfiinţeze complet o creaţie izbutită.
Cu asemenea procedee, nu e greu de anulat valoarea celor mai de seamă opere ale literaturii universale. Ce înseamnă, de pildă, în limbajul lui. „d.c." „ticluit, aranjai, făcut, imaginat după un sistem ce-şi are dinainte stabilite măsurile şi cantităţile." Din text nu reiese limpede: personajele pozitive? Muncitorul, lănos, Jozsi, saa situaţiile şi felul în care ele apar în schiţă? Sau, în sfîrşit, poale chiar tema, care nu prea pare să-l  incinte pe autorul notei?
Dar să vedem mai precis ce conţine schiţa „Mămăliguţă cu brînză" şi cum, o discută „Steaua".  E vorba de o  poveste simplă:
Un ţăran ca gospodărie individuală, Kelernen Antal, merge la oraş şi vinde brînză ureînd preţul din ce în ce mai mult, pînă cînd, ajunge să ceară 20 de lei pe o grămăjoară. Neavînd încotro, o femeie îi cumpără brînză chiar cu acest preţ exagerat. La oraş, Kelernen are un frate muncitor care se însurase de curîud. Kelernen, după ce vinde toată brînză, merge să-l viziteze, şi cu această ocazie să-i cunoască nevasta.
CTND ARTA E APRECIATA CU GUSTURI GASTRONOMICE
285
Spre stupefacţia lui, femeia care-l primeşte
— cumnată-sa — era tocmai cumpărătoarea ultimei grămăjoare de brînzi. Pînă aici, după părerea lui „d.c", lotul e bine. Dar Sîilo Andrâs — constată „d.c." — face imprudenţa şi „introduce pe neaşteptate în scenă o seamă de personaje abstracte, simple purtătoare de semnificaţii social-politice pozitive. Apare întîi de toate şi cu totul din senin lănos colectivistul, fratele mijlociu al lui Ani al", etc. etc. Afirmaţia că lănos apare din senin, în genul unui „deux ex machina", e cu totul gratuită. Fiind zi de lîrg, nimeni şi nimic nu-l putea opri pe lănos să vină şi el după diferite treburi la oraş şi cu această ocazie să-şi viziteze fralele. Nimic nu e aici ticluit, făcut numai din necesităţi tehnice. Ceea ce însă îl supără pe „d.c." şi mai mult, esle faptul că lănos „vine să contrabalanseze în ochii cititorilor efectul penibil produs de fapta fratelui său mai mare, ţăranul cu gospodăria individuală, şi că, pe de altă parte „un cumul de virtuţi este şi fratele mai mic al lui Antal, muncitorul". Aşa dar, muncitorul nu mai. apare din senin — şi din acest punct de vederescapă de dojana criticului —, dar are un alt defect, fiind „un cumul de virtuţi", nu are slăbiciuni, lipsuri. Se pare că şi aici intervin gusturile gastronomice ale autorului notei
— omul preferă acriturile, chiar cînd bea lapte!
De aceea personajele amintite i se par nefireşti şi le consideră „personaje-megajon" introduse în scenă de autor numai pentru „a-şi susţine tezele".
Fără îndoială că prin felul lor de-a fi, prin structura lor psihică şi prin poziţia socială, aceste personaje susţin şi ilustrează anumite fenomene obiective ale vieţii noastre, ale raporturilor dintre sat şt oraş, dar nu întruchipează de loc nişle teze subiective, impuse de autor realităţii. De aceea, credem că prezenţa lui lănos şi Iozsi nu constituie nicidecum un defect ci, dimpotrivă, o calitate a schiţei lui Suto Andrâs. Şi apoi să nu uităm că într-o schiţă scurtă, autorul, oricît de talentat ar fi, nn poale face analize sufleteşti adinei şi îndelungate, deoarece ar înneca însuşi faptul de viată semnificativ pe care îl prezintă printr-o prea stăruitoare analiză a reacţiilor tuturor personajelor. Pe SCilo Andrâs  îl interesează în primul
rînd cazul lui Antal, şi. acestuia îi face o analiză realistă. Celelalte personaje sînt schiţate într-atît încît să poală creia conflictului un mediu veridic, ceea ce e de ajuns pentru o schiţă. Poate oare fi neglijat rolul important pe care îl joacă Joszi, soţia acestuia, şi lănos, în lecţia serioasă de cinste ce i se oferă lui Antal? Discuţiile lor frăţeşti, dar de o fină şi educatoare ironie, îl sguduie pe Antal pînă-n adîncul sufletului.
Nici o dojana nu i se adresează direct, dar Antal, om cu un fond sufletesc cinstit, are destul bun simţ pentru a fi profund tulburat. Cumnată-sa îi spune lui Joszi: „— Brînza asta mi-a adus-o nenea Antal. A fost tare drăguţ. Zice: „am adus-o însurăţeilor". Această gingăşie şi delicateţă voilă a cumnatei sale îl ustură cu atît mai teribil pe Antal. Zgîndărind mămăliguţa cu furculiţa, lănos împinge dojana mai departe: „— Păi uite ce-i, mă Antal, îi fi adus tu în cinste la neamuri, da' tot nu te-a răbdat inima să nu bagi şi un pic de brînza de vacă!". Discuţia referindu-se la unul care a vîndut brînza scump pe piaţă, lănos se înfierbînlă la vorbă, Antal se frămînlă încereînd să se scuze, cînd. de odată,   Joszi   îl  spune cu îngrijorare:
„— Antal, tu ai ceva cu plămînii?
„— Eu, cu plămînii? Cu ai mei?
„— Da, că aici nu-i prea cald şi tu totuşi eşti asudat. Eşti numai apă pe frunte!"
Tortura mereu agravată a lui Antal Kelemen, ruşinea care-l copleşeşte tot mai mult — aceasta esle ideea pe care o dezvoltă schiţa, şi suferinţele cumplite ale bietului Antal sînt zugrăvite cu acel humor fin, specific lui SiXlo Andrăs. Ciudat cu cîlă seninătate a trecut autorul notei, din „Steaua" peste acest motiv esenţial al schiţei!
Am dat numai rezumatul comportării personajelor pozitive — fără nici o analiză. Nu intenţionăm asta — socotind că e îndeajuns pentru a arăta că avem de a face cu oameni care trăiesc cu autenticitate în situaţia dată, că au un rol artistic hotărîtor în schiţă, „d.c." însuşi, de altfel, pare a fi nedumerit de obiecţiile sale, înlrebîndu-se: „poate autorul crede într-adevăr că prin metoda „prelucrării" ori a situaţiilor jenante cei suferinzi de boala speculei pot fi brusc vindecaţi şi redaţi tagmei (era mai nimerit
286
I. D. BALAN
un alt cuvînt fără echivoc, n. n.) pozitivilor)?".
Facem aici modesta observaţie că ţăranii mijlocaşi nu sînt cronic suferinzi de boala speculei. Nu aceasta este esenţa firii lor. Fără a avea intenţia de a dovedi exces de zel teoretic, am aminti teza leninistă despre dublul caracter al ţăranului mijlocaş: pe de o parte spiritul său de proprietar, şi pe de altă parte de om al muncii; din aceste două trăsături, cea dominantă este aceea de om al muncii, care trebuie educată chiar prin prelucrări, nepuse, însă, între ghilimele. De aceea schiţa „Mămăliguţă cu brînză", prin tema ei deosebit de actuală şi de importantă, înfăţişată în imagini artistice convingătoare, ni. se pare reuşită, menită să contribuie la dezvoltarea trăsăturilor pozitive şi la înlăturarea celor negative din firea unor ţărani mijlocaşi de felul lui Kelernen Antal, personajul principal al schiţei. Aceasta a fost intenţia autorului şi credem că a realizat-o.
Faptul că  Siito  Andrăs n-a ţinut aci
seamă de proverbul invocat de „d.c": „frate, frate, dar brînza-i pe bani", ni se pare un merit al schiţei. Uneori, se întîmplă ca şi proverbele să nu se potrivească. Alegerea unui fapt de viaţă în care tîrgul se face între neamuri e destul de ingenios. El are o forţă educativă mult mai mare asupra lui Antal şi-l doare mult mai mult, făcîndu-l să transpire ca un bolnav de plămîni. Pînă la acest incident, Antal avea sincera convingere că tot ce face el e firesc şi onest. Dar Suto Andrăs demonstrează că atitudinea eroului este reprobabilă. De aceea, autorul poate fi satisfăcut că a izbutit prin schiţa sa să facă — chiar prin intermediul „pieţii" — educaţie civică. Iar convingerea lui „d.c." că Kelernen Antal „a învăţat — credem noi — să se ferească pe viitor, ca de foc, de a mai amesteca negustoria cu treburile familiare" — se sprijină pe iluzii şi nu pe pretinsele defecte reale ale schiţei.
I. D. Bălan
CREMENEA AUTOCRITICĂ
Publicarea în ultima vreme a unui considerabil număr de fabule, mareînd binevenita reînviere a unei specii satirice dintre cele mai iubite şi mai. populare, ne îndeamnă să facem cîteva observaţii privitoare la problema caracterului realist al simbolului şi în general al alegoriei în fabulă.
Simbolul, se înţelege, nu poale fi. stabilit în chip arbitrar, şi ar fi ridicol ca într-o fabulă, boul să reprezinte pe omul inteligent iar mielul pe despotul nemilos. Scriitorul sovietic Serghei Mihalcov a fost criticat pe bună. dreptate pentru o fabulă a sa în care elefantul joacă rolul mii ticălos, cînd se ştie că în tradiţia populară elefantul e văzut ca o fiinţă plină de duhul blîndeţii.
Credem că în mod cu totul arbitrar a înzestrat Ştefan Iureş în fabula „Protestul cremenei", cu modestie şi elan autocritic cremenea, punînd-o să recunoască nedreptatea ce se face sufletului omenesc atunci cînd e comparat cu ea: „Tovarăşi scriitori./ Voi nu găsiţi  ceva mai  acătării/ Pentru-un
om nou? Ceva mai plin de miez?",— şi mai. departe — „oamenii./ doar „suflete de cremene" să aibă?" O idee estetică cum e aceea a complexităţii, sufletului uman c în  mod  nepotrivit debitată de cremene.
In cadrul unei fabule de acest fel, cremenea ar fi putut protesta cel mai mult împotriva nedreptăţii ce i se face cînd e comparată cu obiecte de valoare inferioară ei... Cît priveşte judecăţile de critică literară, pe acestea le putea emile scriitorul însuşi, fără a mai recurge la o alegorie atît de ciudată.
In legătură, cu acest fapt ne întrebăm de ce oare Florin Mugur a simţii tentaţia irezistibilă de a compune neapărat o fabulă, atunci cînd el voia pmr şi simplu să critice pe oamenii capabili, care nu-şi pun meritele în se/viciul colectivităţii? Dezbaterea acestei 'nsemnate probleme asupra căreia se opreşte Florin Mugur e plasată fără nici o justificare în lumea licuricilor, din care autorul desprinde două tipuri (am fi atraşi, fără voie, să adăugăm — de oameni). Mai întu:
CREMENEA AUTOCRITICA
287
Unu! de-o frumuseţe fără seamăn E ca o flăcărue-ntre scîntei
— Cu-a soarelui lumină frate geamăn. Se plimbă şi singuratecul drumeţ Prin locuri depărtate, fără zor Sclipirile-şi socoate prea de preţ
Să bucure un simplu muncitor.
Alături de licuriciul astral de tipul luceafărului, apare un licurici modest, cu lumină „tulbure şi slabă". Apariţia acestuia din urmă provoacă rîsul licuriciului astral : „hi-hi" şi „Ha-ha-ha". Alunei licuriciul modest, cu lumină slabă răspunde:
— Rîzi de cinci minute, frate N-ai isprăvit?
E drept puţine inimi luminez
Cu razele-mi puţine,
In timp ce tu luceşti şi mult şi bine...
Dar vreau să ştiu atîta: Pentru, cine?
Pot exista cîini mai obraznici şi cîini mai modeşti ca înfabula lui Gr. Alexandrescu, dar a stabili diferenţieri de viziune a lumii între licurici e iarăşi o ciudăţenie foarte puţin poetică.
Din fabula lui V. Nicorovici şi Ilie Purcaru : „Despre şobolanul cel viclean şi motanul gură-cască", — care nu e fabulă decît prin titlu şi prin aceea că personajele în loc să poarte nume proprii omeneşti, se num.esc şoarecele şi pisica — cităm cîteva versuri. Şobolanul a zis motanului: „Vin să vă slujesc cu zelul credinţei mele cele mai vii/ şi drept dovadă iată aceste acte şi aceste hîrtii". Pisica răspunde: „Bine, sînt do acord/ Mîine să-ţi iei ser-
viciul în primire," ş.a.m.d. Ce legătură are această discuţie cu raportul natural existent între şoarece şi pisică? Unde este aici simbolul realist şi. cum serveşte el la reliefarea ideii poeticei
Un admirabil exemplu de alegorie realistă   ni-l.   oferă   fabula    Ninei Cassian „Critica de jos". Fabula e deajuns de cunoscută ca s-o mai. analizăm aci. Lăsăm deoparte personajele centrale şi atragem doar atenţia asupra unui. fapt de detaliu. Veveriţele,    fiinţe   deobicei   cuminţi, fricoase, inofensive,    de   o   modestie    care slîrneşle simpatia,     constituie   în    fabulă o bună parte   din  auditoriul    şedinţei convocată de leu, în vederea exercitării criticii de jos; veveriţele sînt participanţi, modeşti, umili, care   ascultă  cu  docilitate  discursurile şi cărora nimeni  nu  le cere părerea. Lie na scot nici un cuvînt, dar reacţiile lor tipice sînt notate de autoare în vederea reconstituirii realiste a atmosferei. Veveriţele se aşează cuminţi una lîngă alta, cînd leul scoate un răcnet   grozav,  „veveriţele   scapă conurile jos",  cînd leul devine ameninţător, veveriţele „îşi pipăie gîful cu lăbuţele". Cînd leul   declară   şedinţa    închisă, „veveriţele în grabă, se-mpiedică şi cad unele peste altele, apoi   o   zbughesc  care încotro". Analogia a aici verosimilă prin suprapunerea perfectă e însuşirilor animalului ales drept simbol, cu particularităţile tipice ale personajului uman subînţeles.
Simbolul, în fabulă, nu e o gratuitate, ci ţinteşte reliefarea ideii. Şi dacă el nu e clar, bine ales, fabula devine un fel de glumă, al cărei haz trebuie abia explicat.
L. R.
SCRISOARE DIN ANGLIA
In Anglia de astăzi, valorile şi ideile burgheziei, pînă şi însăşi capacitatea burgheziei de a produce idei, decad şi îşi pierd viabilitatea. Societatea burgheză se destramă în timp ce clasa muncitoare, — deşi contaminată încă — în parte — de o oarecare apatie — îşi adună forţele, învaţă să-şi cunoască puterea în bătălia neîntreruptă cu vechea clasă dominantă, se îndreaptă inevitabil spre îndeplinirea rolului ei istoric.
Acest conflict între vechi, şi nou se oglindeşte sub aspectele cele mai. diferite, se manifestă pe toate planurile, inclusiv în literatură.
Decăderea literaturii burgheze corespunde crizei actuale a capitalismului; decăderea ei. e un produs specific al acestei crize. Capitalismul reduce produsele culturii la rolul de „acadele pentru maimuţe"; literatura   şi   arta   burgheză îndepărtîndu-se
288
G. RiCHMAN
mereu de viaţă, devin jucării de prisos, bune pentru bogătaşii cu timp liber, un simplu capriciu pentru gusturile „rafinate", în fond pervertite ale elitei burgheze. Artistul, îndată ce talentul său nu mai este solicitat de către clasele suprapuse, este un ostracizat. Interesul pentru cultură scade treptat nu numai în rîndurile burgheziei ci şi în păturile largi ale micii burghezii. Activitatea culturală se mărgineşte la vizionarea unor filme, picturi proaste şi, întâmplător, la lectura cîte unei cărţi de la biblioteca locală, toate privite printr-o mentalitate îngustaşi mărginită...
Trecerea în revistă a romanului englez din secolul al douăzecilea implică redarea imaginii unei societăţi ale cărei valori se descompun treptat, asemenea unei corăbii vechi care se desface. Romanul fiind un studiu de caractere dezvoltat printr-un şir de experienţe, nu poate să evadeze cu totul din realitate, să omită cu desăvîrşire tipurile reale şi situaţiile de viaţă. In general vorbind, pînă acum în Anglia romancierul de merit (şi eu discut acum numai despre literatura valoroasă) este de origină burgheză şi scrie despre clasa pe care o cunoaşte, adesea în mod critic, dar niciodată cu deplina înţelegere a Structurii de clasă a societăţii luate în întregul ei.
In timpul ultimilor 50 de ani, tehnica romanului a continuat să se dezvolte din punctul de vedere al stilului, al caracterului şi   al atitudinii.
Totuşi, această literatură se deosebeşte de realismul secolului al nouăsprezecelea. Atunci cînd citim pe Jane Austin, Dickens, Thackeray, sau ori care alt nume mare am pomeni, sîntem conştienţi că e vorba de o societate statornică, în care oamenii ştiu în ce relaţii se află unii faţă de alţii. Caracterele se dezvoltă în întregime în limitele povestirii, în cadrul acţiunilor pe care le îndeplinesc.
Dar încă din primii ani ai secolului, figurile proeminente ale literaturii, con-tinuînd să folosească forma clasică a „narării vieţii", introduc atmosfera de nesiguranţă, atmosfera de idei şi valori care se află sub foc şi se sting încetul cu încetul.
Galsworthy arată în „Forsyte Saga" dispariţia treptată a unei familii tipic burgheze. Wells,   prin   ideile   sale    utopice, atacă
lumea industrială. Benell scrie despre olari,, despre o lume aspră, şi cenuşie de lucrători. V/alpole, Compton Mackenzie, Somerset Maugham, E. M. Forsler, mai tîrziu Priestley şi D. Ii. Lawrence, deşi fiecare e deosebit de celălalt, totuşi toţi oglindesc această lume nouă, înspăimîntătoare, nestatornică, în care nimeni, nu ştie încotro mergem. Şi pe linia aceasta, există un fel nou şl semnificativ de a înfăţişa caracterele. Realitatea a devenit supărătoare, scriitorul se apleacă asupra lui însuşi şi este din ce în ce mai interesat de gîndurile sale intime, de dorinţele şi ideile, de ciudăţeniile şi visările sale. Domină personalitatea şi. conversaţia, şi nu. experienţa de viaţă, realitatea. In acest sens pol fi citate cărţile lui James Joyce : „Ulyse" şi. „Finnigansr Wa/ce". Deasemeni, Virginia Woolf zugrăveşte cele mai subtile reacţiuni ale personajelor ei mai degrabă mărginite, şi romanele el sînt pătrunse de tristeţe, ca o frunză îngălbenită. In acelaş timp, spiritul unei stări, de lucruri proaste este indicat de către scriitorii satirici Evelyn Waugh, Rose Macaulay, Margharita Laski, Hyams, care se mulţumesc să arate deficienţe şi-i lasă pe cititori să simtă că „asta este natura omenească" şi că prin urmare „nu e nimic   de făcut".
De la război încoace, cronicarii şi scriitorii au deplîns în ziarele mari lipsa unor noi romane bune; s-a dezbătut problema unor lucrări maestri t scrise, care rămîn lotuşi nedesăvîrşite pentru că nu. sînt opere de artă definitive, aceasta datorită faptului că romancierii nu pol să hotărască asupra eroilor lor.
Acelaş iz de decadenţă, şi rupere de viaţă domneşte şi în mersul de rac al poeziei. Ajunsă pînă la ultima limită a expresiei conţinutului searbăd şi disperării apatice, această poezie nu e accesibilă decît unui public foarte redus de intelectuali, o poezie stâpînită de ideile predestinării morţii şi blestemului. Fiecare poet cercetează lumea interioară cu orizontul ei mărginit. Conţinutul poemelor arată puţine contingenţe cu viaţa cotidiană a oamenilor; într-adevăr, cu excepţia unor poeţi progresişti, versurile sînt o repetare perimată a „veşnicilor adevăruri" asupra dragostei şi transceden-ţei  frumosului.   N-au   mai   existat figuri
SCRISOARE DIN ANGLIA
289
profetice ca Milton şi Blake, cu degetele pe pulsul vremii. Chiar şi „rozul pal'' al anilor 1930 a perorat un timp despre fraternitatea oamenilor, şi apoi s-a întors către apa stătută într-o atmosferă de apatie obosită, retrăgîndu-se către soluţii personale. Aceşti poeţi adepţi, ai „rozului pal" n-au înţeles nici odată rolul clasei, muncitoare ca hegem,on al societăţii, nu s-au ridicat niciodată peste limitele lor intelectualiste, casădevină o forţă exprimînd voinţa maselor. In ultima vreme, împingerea poeziei în afara vieţii sociale, Incapacitatea poetului de a spune ceva semnificativ, de a stăpîni cuvintele cu energie şi vioiciune — toate aceste simp-lome de degenerare au devenit şi mai evidente.
Nu există un sistem stabil de valori după care poetul să se poată conduce, ci numai o vagă rătăcire. Lucrurile se petrec astfel mai ales printre tinerii poeţi, — generaţia care se ridică. Aceştia scriu cu oarecare meşteşug, dar versul lor esle sec şi steril, temele — înguste şi personale, lipsite de vigoare. Nu se dau soluţii pentru problemele   recunoscute   ca importante.
★
Care este în Marea Britanie literatura care să indice posibilitatea ieşirii din acest impas? Trebuie menţionată activitatea creatoare a unor romancieri cu o concepţie marxistă ca Lean's Grassu, Gibbons, Dora Lessing, Jack Lindsay. Fără îndoială nu sînt încă suficiente elementele progresiste existente în romanele reallsl-crilice, în pacifismul unui Alex. Comfort, în poezia socială cu teme din viaţa minerilor din Walles a lui. Idries Davies.
Un factor important îl constituie propagarea ideilor înaintate în. mediul literar, ceea ce permite scriitorilor să aibă o înţelegere mai clară a forţelor sociale. In felul acesta cultura poale deveni o parte integrantă a luptei pentru socialism, căci ea militează pentru pace şi o viaţă mai bună, împotriva imperialismului şi culturii descompuse a Statelor - Unite, sprijină lupta împotriva colonialismului. Puterea mereu crescîndă a activităţii politice a clasei muncitoare se vădeşte acum în lozinca sprijinirii tratativelor conferinţei celor cinci mari puteri, în protestele împotriva războaielor colonialiste, în cererile pentru ridicarea salariilor. Această creştere a nivelului politic
19 — V. Romînească
duce implicit la dragostea pentru cultură şi dorinţa de a crea mereu valori culturale'i Partidul comunist stimulează şi conduce această mişcare uriaşă prin pamflete, lecturi publice şi întîlniri, prin „Daylight", un ziar care publică poeme şi scurte povestiri cu circulaţie în fabrici şi în organizaţiile progresiste, prin ziarele sindicale şi de partid, o ganizînd discuţii despre importanţa moştenirii noastre culturale şi felul în care concepţia marxistă înţelege problema aprecierii moştenirii culturale şi a valorificării ei; toate aceste metode sînt de-acum folosite. Scriitorul progresist este încurajat să folosească critica şi autocritica, să vină în contact cu masele şi să înveţe de la ele. In Scoţia, partidul conduce lupta pentru păstrarea şi difuzarea frumoaselor balade populare şi a tradiţiilor populare şi de încurajare a literaturii printre muncitorii industriali.
In acest proces de dezvoltare, creşte convingerea că viaţa zilnică şi lupta oamenilor simpli de astăzi trebuie folosite ca material de inspiraţie. E nevoie de o înţelegere deplină a conflictelor sociale, a tendinţelor care se înfruntă şi a faptelor care caracterizează oamenii din societatea noastră, înţelegere care poate proveni numai din cunoaşterea socialismului ştiinţific. Mai presus de toate, umanismul socialist, credinţa în demnitatea omului, incapacitatea de a: transforma condiţiile lui de viaţă şi de a reuşi realizarea aspiraţiilor sale, toate acestea trebuie să contracareze apatia şi reformismul atît de răspîndite acum. Din acest punct de vedere umanismul marilor scriitori din trecut oferă multe învăţăminte. N-are nici un rost, în literatură, să adaugi unei scene un limbaj politic livresc şi să-ţi închipui că ai făcul-o să devină progresistă. In felul acesta obţii numai o lucrare lozincardă, nu zugrăveşti în nici un caz vreun aspect realist al vieţii. Scriitorul trebuie să înţeleagă situaţiile şi caracterele în mod politic, din propria lui experienţă. Scriitorul englez se apropie tot mai mult de cunoaşterea literaturii din Uniunea Sovietică şi din ţările de democraţie populară.
Literatura înseamnă mai mult decît o simplă reflectare a vieţii, e o parte integrantă din viaţă, ea adînceşte şi lărgeşte experienţa oamenilor, ajutîndu-i să trans-
"290
G. RICHMAN
kforme viaţa. Aspiraţia către o viaţă mai 'i>ană, lupta pentru realizarea acestei vieţi este acel spirit animator de vigoare care influenţează istoria contemporană a omenirii, constituind singura atitudine valabilă
în Anglia anului 1954. Şi pe măsură ce acest spirit va birui în societate, vom asista la o nouă înflorire a literaturii în Anglia.
G. Richman
REV IS TA   RE VIS TEL OR
GAZETA LITERARA
(Nr.   7-9,   29.IV—13. V. 1954)
D in materialele beletristice apărute în acest răstimp în „Gazeta Literară", fragmentul din povestirea maestrului Sado-veanu „Şcoală în lunca Dunării" se cuvine semnalat, evident, în primul rînd. Cu savoarea inegalabilă a humorului său învăluit cu o duioşie specifică, marele artist alcuvînlului ne istoriseşte întîmplări dintr-o gospodări» colectivă. II cunoaştem astfel pe moş Bîra, un cioban vechi şi destoinic, care munceşte aici cu vrednicie şi pricepere; el. nu. şi-a pierdut cîtuşi de puţin acea sfătoşenie înţeleaptă atît de proprie eroilor lui Sadoveanu; bătrînul povesteşte fermecător o întîmplare a sa din alte vremuri „cîad năpăstuiţii îşi eăutau strînab dreptatea".
Binevenită este şi publicarea unui fragment din vol. IV al vastului roman „Lanţuri" de Ion Pas.
Poezia e bogat reprezentată în gazetă. Maestrul A. Toma consacră versuri avîn-tate tabloului 1907 al lui Octav Băncilă, evocînd lupta ţăranilor flămînzi, în acel an furtunos, ridicaţi pentru dreptate.
In „Cristofor Columb", Mihai Beniuc slăveşte amintirea îndrăzneţului navigator, în care vede un simbol al omului neîn-frînt,   învingător al  tuturor obstacolelor:
Zic rechinii: Ăsta e Columb, Vrea ceva ca aurul mai scump. Zic balene: Ăsta-i Cristofor, Vrea un ţărm bogat, cuprinzător. Şi s-amuză spuma jucăuşe: Are să ajungă în cătuşe! Dar Columb, cu pînzele-i în vînt Vede-n somn, pămînt, pămînt, pămînt!
O poezie inspirată, cinstind memoria 01-găi Bancic, semnează Letiţia Papu. Mihu Dragomir satirizează cu inteligenţă, în „Ultima întîmplare a bâtrînului bard Horaţiu", pe cei care tulbură odihna autorului vestitei „ars poetica", prin nenumăratele lor profesiuni de credinţă poetice.
Unele din versurile tipărite în aceste numere se menţin însă, în general, în cadrul unor generalităţi vagi. ce le imprimă o tonalitate minoră şi o fadoare pe care nu le putem decît regreta. Astfel, N. Tâutu înfăţişează — pur decorativ — un „1 Mai" la Moscova:
Eu am văzut pădurea de flamuri, rubinie; Urcînd spre Piaţa Roşie, imensă,
foşnitoare, Uriaşă primăvară, o gravă simfonie —Nălţa nestăvilită de-aici, de lîngă
soare.
Valeria Boiculesi se doreşte „o floare mică, ne-nsemnată":
Cînd vîntul primăverii dă să bată, cînd din pămîntul reavăn aburi ies, m-aş vrea o floare mică, ne-nsemnată, un fir de iarbă, undeva, pe-un şes...
Poezia lui N. Labiş „Bădiţă Ioane", scrisă cu un vers de o vigoare reală, dar uneori împinsă pînă la ostentaţie, aduce an fapt de viaţă interesant, plin de dramatism.
Materialul epic al poeziei e abundent, încît se poate serie cu el un adevărat roman. Poale că de aceea poemul e uneori prea stufos şi greu de urmărit — mai ales că unele
19*
292
REVISTA REVISTELOR
versuri nu"sînt suficient lucrate; asperitatea limbajului e uneori supărătoare.
Dintre articolele de critică literară, ne atrage atenţia cronica lui Paul Georgescu la poemul „Războiul" de Mihu Dragomir, intitulată „Pădurea amara'. Autorul studiază cu seriozitate opera dezbătută, dez-vâluindu-i fondul de idei, arătînd că poemul, prin caracterul zguduitor al experienţei străbătute de eroul liric în anii celui de al doilea război mondial, rămîne o mărturie preţioasă a unei întregi generaţii, un act de condamnare a fascismului şi a oricăror încercări de a provoca un nou război. Criticul reuşeşte în acelaş timp să dea o evocare artistică a atmosferei, a sistemului de imagini din „Războiul"; de cîte ori apreciază un episod realizat, criticul vibrează şi transmite cititorului emoţia sa prin evocări colorate, pline de poezie, prin parafrazări şi sintetizări inteligente ale imaginilor, prin cîte un citat semnificativ plasat cu meşteşug în ansamblul articolului. Iată, de pildă, cum este reconstituită — din înseşi imaginile existente în poem — atmosfera războiului, influenţînd starea psihologică a eroului liric: „Ţara s-a-ngălbenit în ves-tdăne", soldaţii se scufundă în somn ca în scăpare şi cad în somn ca pomii retezaţi. Abătuţi, buimaci, mărşăluesc prin stepă: casca frige, obrazul e rigid, gura de iască, păşesc încruntaţi, iar păsările zboară tipînd peste ei". Pătrunzătoare şi convingătoare devine astfel analiza calităţilor şi slăbiciunilor poemului.
Cele'spuse despre „Pădurea amară" sînt valabile în parte şi pentru cele două articole ale lui M. Pelrovcanu cu privire la volumul de versuri:" ,;U n cîntec din uliţa noastră" de Cicerone Theodorescu (nr. 7—8). Este evidentă şi aici preocuparea de analiză amănunţită a poeziilor şi de sugerare a timbrului lor specific. Criticul reuşeşte să dea aprecieri întemeiate despre poeziile lui Cicerone Theodorescu, dovedind că e greşită părerea celor ce văd în acest poet un meşteşugar al versului abstract, inlelectualizal, golit de emoţie. M. Petroveanu se ţine însă peste măsură de strîns legat de materialele analizate, fiindu-i parcă teamă să nu depăşească oarecum hotarele volumului, ridicîhd probleme mai generale, sinletizîn-du-şi   observaţiile,  trăgînd   concluzii mai
largi, valabile şi pentru alţi poeţi. Această limitare la judecăţi particulare despre diferite poezii studiate izolat lipsesc articolele de puterea de generalizare şi de o valoare independentă, ele pulînd fi citite cu folos numai avînd în faţă volumul „Un cîntec din uliţa noastră" şi alternînd lectura pasajelor critice cu aceea a poeziilor analizate în respectivele pasaje.
Este pozitivă tendinţa autorului cronicii de a-şi forma un stil: fraza e lapidară, simetrică, cu intenţii aforistice, fixînd precis ideile; trebuie semnalată primejdia unei oarecaripreţiozităţi, formulările sunînd uneori mai solemn decît o cere conţinutul.
La rubrica „Cronica literară" sînt publicate o cronică la romanul lui Dragoş Vicol „Valea fierului", semnată M. Gafiţa, şi alta la romanul „Mesteacănul alb" al lui M. Bubennov, apărui într-o nouă ediţie; aceasta din urmă aparţine lui S. Damiăn. Scrisă cu entuziasm, cronica lui M. Gafiţa are însuşirea de a încuraja pe tînărul autor al romanului şi de a îndemna pe cititori să ia în mînă cartea. Păcat însă că autorul cronicii se străduieşte într-o măsură insuficientă să-şi argumenteze admiraţia pentru roman, să demonstreze în ce constau calităţile cărţii elogiate. In cronica sa, S. Damian prezintă romanul „Mesteacănul alb" de M. Bubennov, despre care spune că „este" o amplă frescă a vieţii poporului sovietic în perioada Marelui Război de Apărare a Patriei". Din păcate, cuprinsul articolului nu reflectă bogăţia vieţii înfăţişate în. roman, afirmaţia de mai sus a criticului negăsindu-şi astfel în cronică un suport. S. Damiăn, recurge la un procedeu nerecomandabil — acela de a izola din ansamblul romanului cîteva personaje şi de a le caracteriza pe fiecare în particular. In acest jet, cronica se transformă într-o succesiune de portrete izolate, ce nu pot da o imagine fidelă a conţinutului cărţii din. care au fost extrase.
In nr. 8 al „Gazetei literare" găsim un articol, „Specificul gîndirii artistice în creaţia literară" semnal Henri Wald, articol care nu prezintă un interes deosebii, cum promite solemn' titlul. Autorul expune pe un ton profesoral teoria leninistă a reflectării, cu aerul de a ţine o lecţie unor studenţi începători, după care încearcă să determine
REVISTA REVISTELOR
293
„forma specifică a relaţiei, a legăturii dintre idei şi reprezentări, dintre logic şi sensorial"—proprie gîndirii artistice. Autorul articolului nu reuşeşte însă decît să emită consideraţii generale şi îndeobşte cunoscute, precum aceea că „Balzac nu a oglindit atacurile tot mai hotărîte ale burgheziei franceze împotriva nobilimii printr-o serie de legi şi de cifre, ca un economist sau ca un statistician, ci ca un mare artist, prin intermediul nemuritorilor lui eroi"... etc.
Inlr-un  chip  neplăcut   surprinde afir-
maţia aruncată, în fuga condeiului, ca un lucru de la sine înţeles, că scriitorul Camil Petrescu s-ar face vinovat de stabilirea unei opoziţii între „deducţia logică" şi „deducţia concretă". Pe un ton cam pompos H. Wald se referă la o simplă mărturisire a scriitorului Camil Petrescu, despre unul din procedeele muncii sale artistice, mărturisire care în nici un caz nu se voia teză filozofică şi care era în orice caz mai aproape de specificul gîndirii artistice decît multe consideraţii din articolul amintit.
CONTEMPORANUL
(Nr. 394-396, 23.IV—7.V.1954)
. Lucrări beletristice originale au apărut puţine în numerele respective din „Contemporanul". Dintre ele merită să fie subliniată poezia lui Cicerone Theodorescu „Frumuseţea e a noastră" (nr. 395) — cîntec al bucuriei de a trăi o primăvară luminoasă în ţara noastră, unde oamenii, construin-du-şi o nouă viaţă, fac să răsară şi o nouă frumuseţe în faptele lor:
...Căpetenii, glorii, arte, Oameni simpli şi eroi, Ce izvoare fără moarte Frumuseţea — scoate-n noi!
Frumuseţea ţi-iese-n cale — Mai prejos nu-i cu nimic — Şi-n surîsul mamei tale, Şi-n profilul de bunic.
Ori sub chipul de nevastă, Ori în joaca de copil... ...Multă-i frumuseţea noastră. Vezi-i chipul, află-i-1.
Ioanichie Olteanu, care se afirmase cu vreo cîţiva ani în urmă ca un poet înzestrat şi de o reală originalitate, revine în frontul poeziei după o absenţă cam îndelungată. Versurile lui în „Amintirea Olgăi Bancic", evocă figura neuitatei luptătoare comu nişte.
fon Brad semnează în nr. 394 două poezii:
„Plecăm la ţară/" şi „Paznicul de cîmp". Prima cuprinde strofe frumoase, mai cu seamă în partea în care satirizează cuconaşii, coniţele, stăpînii. de ieri ai pă-mîntului. romînesc, obişnuiţi să se extazieze romantic în faţa peisajului rural, văzut vilegiaturistic. Poezia cade însă în idilism şi capătă un supărător ton convenţional, cînd trece la înfăţişarea satului de astăzi, spre care, pentru a da un nou avînt agriculturii, se îndreaptă echipe de muncitori înaintaţi:
Căci eu aud foşnirea de mătasă A spicului mai plin ca orişicînd Şi rîsetul copiilor la masă Şi suflul cald al bunului pămînt.
Scrisă într-un limbaj plin de haz, cea de a doua poezie schiţează portretul unul hîtru, paznic de cîmp.
In aceste numere au apărut cîteva articole valoroase. Articolul scris de N. Tertulian cu prilejul sărbătoririi celor 60 de ani de viaţă ai academicianului Camil Petrescu, cu tot spaţiul relativ restrîns oferit de pagina de ziar, îmbrăţişează întreaga operă, literară a scriitorului. Articolul nu se rezumă la o simplă prezentare, ci pune în lumină concepţiile ce străbat creaţia lui Camil Petrescu, poziţia lui ideologică, formele în care se exprimă.— în diverse lucrări — revolta împotriva orînduirii capitaliste, nonconformis-mul autorului „Jocului  ielelor". Criticul
294
REVISTA REVISTELOR
urmăreşte evoluţia concepţiei despre lume a scriitorului, arălind saltul realizat de el după eliberarea patriei noastre, prin lucrări de mare valoare ca piesa „B ălcescu" şi romanul „Un om între oameni".
„Contemporanul" are un mare merit de a fi organizat o foarte utilă şi substanţială discuţie în legătură cu problema limbii operelor artistice. In nr. 396 al ziarului, îşi spune cuvîntul în problema limbii literare Tudor Vianu. Definind ce trebuie înţeles prin „bogăţie" şi „transparenţă", Tudor Vianu demonstrează cu exemple bogate luate din opera scriitorilor noştri că e greşit a pleda exclusiv pentru una sau celelalte din aceste calităţi ale limbii. Limba oricărui scriitor autentic e transparentă, limpede. Scriitorii formalişti cultivă o limbă fals „bogată", menită să impresioneze prin bizareriile ei. Dar, oare — transparentă fiind — limba marilor scriitori e săracă? Nicidecum. Ea poale cuprinde un număr mai mare sau mai mic de cuvinte şi expresii (potrivit necesităţilor de conţinut), dar nu e niciodată inexpresivă, săracă. Cizelarea limbii, munca asupra cuvînlului esle absolut necesară pentru scriitorul realist, care — spre deosebire de scriitorii formalişti — foloseşte cuvîntul nu pentru a face senzaţie, ci pentru a-şi exprima cît mai plastic gîndurile, ideile. „Bogăţie şi transparenţă a limbii? Foarte bine. Avem nevoie şi de una şi de alta. Dar cată ca bogăţia să nu fie mincinoasă şi preocuparea de transparenţă să nu te abată de la armonia cuvînlului rostit", — aceasta e concluzia articolului.
Reluînd „Eterna problemă a limbii literare", şi întemeindu-se pe concepţiile despre limbă ale marilor scriitori sovietici Gorki, Alexei Tolstoi, Fedin, — Cezar Petrescu conchide în nr. 397 că limba trebuie să fie „integrată operei de creaţie, făcînd parte din ea, modifieîndu-se mobil de la operă la operă pentru a preciza prin ea însăşi o intenţie şi o atitudine a autorului". Limba poporului nostru — arată Cezar Petrescu — e şi bogată, şi muzicală, şi precisă şi transparentă. Citind' exemplele marilor artişti ai cuvîntului Caragiale şi Sadoveanu, Cezar Petrescu arată că problema limbii nu trebuie pusă unilateral, că bogăţia sau sobrietatea limbii e determinată de întreaga structură a operei respective.
Interesanta discuţie e în curs de desfăşurare.
In contrast cu materialele substanţiale citate mai înainte, o uimire adîncă produce lectura reporta/ului lui Dumitru Popescu „Vocea e ca planta," reportaj închinat concursului echipelor artistice ale căminelor culturale. Incepînd chiar de la bizarul titlu, reportajul esle un model de scriere neglijentă, în care autorul, încereînd să facă „literatură", scrie ca şi cum discuţia despre limbă din paginile ziarului s-ar desfăşura pe altă planetă. Cu alte cuvinte, autorul reportajului izbuteşte să ilustreze cum se poate scrie nici bogat, nici „transparent", ci mai degrabă „prăpăstios' . Iată cîteva formulări citate la înllm-plare:
„Şi deodată, sala erupse ca un vulcan. Ga dintr-o singură gură izbucni melodia umplînd spaţiul pînă la refuz, apoi intensitatea începu să descrească, clocotul să scadă, să se întoarcă parcă sub formă de şuvoaie înapoi spre crater, din toate colţurile sălii" (Ce imagine, dumnezeule/)
Mai departe:
„A găsit-o înlîmplător directorul căminului cultural păscînd o vacă pe vîlcea, şi i-a auzit vocea caldă, catifelată".
„Cu timpul şi-a învins sfiala, vocea a crescut odată cu ea". („creşterea vacii şi a „vocii" nu e o apropiere lipsită de humor/). Alta:
...„Vocea e ca o plantă" — mi-a spus la sfîrşitul repetiţiei dirijorul, şi parcă am văzut în mîinile lui o tulpină firavă cu frunzuliţele subţiri pe care o întindea cu ardoare soarelui s-o încălzească, să-i dea viaţă, s-o înalţe cît mai sus". (Esle cert: tov. Dumitru Popescu e un poet carese ignoră/).
„La căminul cultural există un caiet de prezenţe. II răsfoieşti. Filele sînt toate la fel, cu coloane lungi, tăiate în pătrăţele, cu un semn care se repetă în fiecare pătrăţel: litera p. Miclea Eliza: p. Hudiţă Georgeta: p. Tudor Virgil: p. Roşea Petre: p. Şi zilele se scurg una după alta prin sita acestor p-uri". (imaginea finală are o graţie, pe care cititorii noştri o vor aprecia) .
In sfîrşit:
„Corul din Posesii se primeneşte în fiecare an, aşa cum se primenesc în fiecare primăvară fluviile, cu apele pîraielor de munte, umflate. Primăvara aceasta a adus în albia
REVISTA REVISTELOR
295
corului încă 60 de oameni mînaţi de chemarea către artă".
„Cum trebuie să le ţii piept, cum să îndrepţi pe albia (din nou „albia" — s.n.) largă a muncii colective, disciplinate, dorinţele curate ale oamenilor, împovărate uneori de balastul deprinderilor înapoiate?",  etc. etc.
Este de mirare şi cu totul de neînţeles
cum şi-a făcut loc în paginile unei publicaţii de seriozitatea şi prestigiul „Contemporanului" un asemenea material care tratează o temă importantă în fraze ilariante, şi care pus în paralelă cu discuţiile valoroase despre limbă, trezeşte cititorului reflexia populară: teoria, ca teoria, dar practica ne omoară I
STEAUA
(Nr. 1,  aprilie 1954)
Noua ipostază în care se înfăţişează revista clujeană, indică sporirea forţelor scriitoriceşti din străvechiul burg al Transilvaniei, creşterea hotărîtă (cu toate poticnirile) , a tinerilor care din toamna anului 1949 depun eforturi merituoase pentru a scoate lunar o publicaţie menită să contrlbue la înflorirea literaturii noi din ţara noastră. Nu putem, de aceea, decît să salutăm ivirea Stelei ca un fericit eveniment literar.
Acest prim număr al revistei aduce mult material poetic, datorat, în cea mai mare parte tinerilor. Astfel, în afara cîtorva poezii postume ale mult regretatului Etnii Isac şi a două poezii de Mihai Beniuc, versurile poartă semnăturile: A. E. Bakonsky, Aurel Rău, Victor Felea, Leonida Neamţu, Aurel Gurghianu.
Cele cîteva „Cîntece" scrise de Emil Isac în pragul trecerii sale în împărăţia umbrelor ne-au prilejuit emoţii din cele mai răscolitoare. Scrise pe. palul de suferinţă, unele nelerminate, aceste poezii exprimă o sfîşiere sufletească autentică, foarte deosebită de tristeţea cosmică iremediabilă şi adesea mimată a diferiţilor „cîntăreţi bolnavi". In poezia lui Emil Isac există dimpotrivă o împăcare duioasă, un sentiment dureros şi în acelaş timp de mulţumire la gîndul că pămîhtul cu care se uneşte va continua în veşnicie să germineze   viaţă   şi frumuseţe:
Primeşte-mă pămîntulecape unprietenbun Şi fă să crească din mine trandafiri Şi de glasu-mi pe care numai tu îl auzi ce-o să-ţi spun Pămîntule, simt că o să te miri.
Pămîntule  ţie îţi dau trup, cîntec şi gînd,
Să mă dezbraci pe veci de păcatul greu Şi la mormîntu-mi nimeni să nu stea
plîngînd,
Numai stelele să nu uite ce-am fost eu.
In inima poetului îndrăgostit de oameni vibrează chiar şi în aceste clipe ultime, odată cu presentimentul propriului sfîrşit, înfiorarea pentru mama coreeană ce şi-a pierdut copilul în războiul năpraznlc:
...Copilul tău nu mai zîmbeşte.
Nu mai zîmbeşte.
Nu-i mai poţi spune poveşti,
Nu-ţi aduce din pădure veşti,
II aştepţi cu pîine caldă şi nu vine,
Cu mînuţa nu-ţi mai bate la fereşti,
Nu-ţi mai cere sărutare.
Cui să-i dai îmbrăţoşare,
Cui să-i calci cămeşa albă,
Cui să-i legi din scoici salbă?
Peştişorii cui să-i prinzi
Ca la vatră foc s-aprinzi?
In ogradă singură te duci.
Cui să-i aduni în poală nuci?
Numai umbra te petrece,
N-are glas pămîntul rece.
Nu mai rîde, nu mai plînge,
L-ai născut în chin şi sînge...
296
REVISTA REVISTELOR
(Poezia se opreşte aici, de oarece Parcele au tăiai firul vieţii poetului înainte ca el să fi putut scrie versul următor).
Deosebit de mişcătoare este şi poezia „Minerului," rămasă din nefericire deasemeni neterminală.
Minerule  care trăieşti şi munceşti în pămînt
Şi duci în ciocanul tău viaţă,
Cu cel mai frumos cîntec al meu . te cînt
Şi cum aş vrea să te sărut pe
faţă...
Mihai Beniuc semnează două poezii, „Fulgere şi stele" şi „Viitor". In ele regăsim vigoarea de totdeauna a acestui neobosit cîntăreţ al vremurilor noastre. Iată prima poezie, demnă să stea alături de neuitatul său „N-am putut să cînt în cîntec":
Că fulgeri, pana mea, ori scaperi
stele,
Nu-mi pasă mie, n-are ce să-mi
pese.
Pot fi şi stele cîntecele mele Şi fulgere ce urme n-o să lese.
Dar de e stea, să fie stea polară Ce-arată drum spre căutatul port; De-' fulger, să topească-n foc şi
pară
Tot ce e putred şi uscat şi mort.
Unele din versurile poeţilor clujeni tineri vădesc o îmbucurătoare dezvoltare a experienţei artistice. Aurel Gurghianu cîntă prefacerile săvîrşile în conştiinţa tinerilor ţărani muncitori care altădată îşi găseau bucuria doar petrecînd „la joc de cărţi în crîşma blestemată", iar astăzi organizează din propriu imbold şezători la căminul cultural:
Artiştii, mei — doar astăzi de-i
cunosc
Aici în sat — cînd serile-i adună, Cînd sar în dans strigînd şi se-nvîrtesc Şi zurgălăii la picior le sună...
Poetul cîntă de asemenea bucuria de a-şi şti părinţii intraţi în gospodăria agricolă colectivă, hotărîrea înflăcărată de a apăra
pacea livezilor, a grădinilor şi a oamenilor acestei ţări. In „Aviatorul" înfăţişează un copil care face planuri de a construi un avion („...în curînd, bădiţă, / Te duc cu avionul pe mata!"j.
Leonida Neamţu, un poet foarte tînăr, dar reprezentînd o frumoasă promisiune, cîntă, în „Doi prieteni", frăţia de arme ro-mîno-sovieticâ în timpul luptelor pentru nimicirea fasciştilor, iar în „Sînt fericit că munţii..." dezvăluie semnificaţiile gestului unor pioneri care plantează pueţi în văile munţilor despăduriţi:
...Mlădiţele vor creşte, mari vor fi, Luînd pădurii celeilalte locul, Ca şi copiii care într-o zi,
Cînd peste ani le va veni sorocul, Mai bine decît noi vor stăpîni Stihiile: şi aerul şi focul.
MI uite versuri, din păcate, datorită unor poeţi mai cu experienţă, nu aduc nimic nou, ba dimpotrivă se caracterizează printr-o îngrijorătoare tendinţă de a fugi din realitate, de a căuta o artificială orginalitate prin atitudini singulare, bizare, străine de gîndurile şi sentimentele poporului.
A. E. Baconsky semnează trei poezii, „Martie" „Salcîmi" şi „Cîndva. ca luna". Parcurgîndu-le, rămîi însă decepţionai că poetul a cheltuit apreciabil talent şi muncă pentru a compune nişte lucrări ce rămîn fără răsunet în sufletul cititorului din zilele noastre. Amîndouă scrierile exprimă sentimente individualiste, prin care poetul ridică o barieră între lumea sa şi viaţa oamenilor din jur. In „Salcîmi" sînt cîntali copacii cu care poetul s-a înfrăţit în copilărie şi care astăzi, poate retezaţi, trăiesc doar în amintirea acestuia. In afară de problematica înduioşare pentru soarta bieţilor salcîmi, poezia nu exprimă absolut nimic altceva. Efectul celeilalte poezii asupra cititorului e pur şi simplu ilariant. Aici nu numai că sînt ocolite ideile şl năzuinţele caracteristice epocii noastre, dar poetul dă glas unor aspiraţii specifice mai de grabă somnambulilor. Eroul liric s-ar vrea vultur sau, preferabil, un astru nocturn:
REVISTA REVISTELOR
297
...Ci mai ales ca luna mi-ar plăcea —
Ca luna, prieteni,
Ca luna mare şi plină
Să răsar într-o noapte foarte senină.
Privind cu ochi de palidă lumină...
Izvorul unor asemenea bizare viziuni onirice, e bine cunoscut. Nu încape nici o îndoială că redacţia revistei clujene e îndatorată să lupte pe viitor cu toată intransigenţa împotriva oricăror recidive ale curentelor   decadente   de   tristă amintire.
O poezie, „Copilul fierarului", e semnată — nici nu-ţi vine a crede — Aurel Rău. Tînărul poet care a cules numeroase aprecieri favorabile cu prilejul apariţiei volumului „Mesteacănul", reliefează artificioase şi întristătoare exerciţii minulesciene, în-cercînd să turtească cititorii prin scrierea versurilor regulate în scară şi căutarea unor imagini năstruşnice.
„De sus, /din geam,/ se revarsă /acum/ veselia — şuvoi pătimaş/ Uzine, /două,/ cu săbii de fum/ duelează/ festiv/ pe oraş"... etc. Asemenea „teribilisme" nu impresionează pe nimeni, dar compromit un poet talentat.
Sectorul de poezie al acestui număr se întregeşte prin două sonete de Michelangelo Buonarroti, în traducerea lui Lucian Blaga, şi prin poemul „Contele Nulin" de Puşkin, transpus în romîneşte de Ioanichie Olteanu.
In acelaş număr, „Steaua" publică un fragment din noua versiune a romanului „Pasărea furtunii" de Petru Dumitriu, roman pe care „Editura Tineretului" îl va pune în curînd la îndemîna cititorilor.
Cronica literară e deţinută, în acest număr, de D. Florea-Rarişte, care scrie despre poezia lui Mihai Beniuc din ultimii doi ani. Considerînd că în evoluţia lui Beniuc s-ar putea stabili trei etape, prima cuprin-zînd creaţia din anii negri ai regimului burghezo-moşieresc; a doua, versurile din primii ani de după eliberare, în care poetul luptă pentru înnoirea mijloacelor sale poetice; iar a treia, etapa actuală, marcată prin apariţia, în 1951—52, a poeziilor „Letopiseţi," „Cronică din mina de cărbuni," „Stema ţării", etc, cronicarul analizează detailat versurile apărute în ultimii 2-3 ani. Cam didactică şi menţinîndu-se mai mult la constatarea problematicei poeziilor, analiza creaţiei actuale a autorului „Mărului de lîngă drum" nu e lipsită însă de utilitate. Avem, în această cronică, o privire sintetică asupra versurilor lui Beniuc neadunate încă în volum, o descripţie conştiincioasă a lor şi o sumedenie de consideraţii ce. lămuresc mai deplin conţinutul şi semnificaţia diverselor poezii.
In restul numărului: cronica dramatică, în care Silviu Gal analizează spectacolul cu piesa „Un flăcău din oraşul nostru" de C. Simonov; recenzii: la „Bursucii" de L. Leonov, semnată de Leon Baconsky, la „Insula misterioasă" de Jules Verne, semnată de Leonida Nearnţu, la „Micul dicţionar ortografic", semnată de Liviu Onu; carnet sovietic (articolul „Poezie şi gîndire" de A. Adalis, tradus din „Litera-turnaia Gazeta"). Numărul este completat de note scrise uneori cu nerv dar mai multe ori   cu... nervi.
TINARUL SCRIITOR
(Nr. 3, martie 1954)
Acest număr aduce o abundenţă de versuri, semnate, unele, de tineri poeţi pe care cititorii i-au mai întîlnit în paginile publicaţiilor (Vasile Iosif, Vasile Moldoveanu), altele de începători, de existenţa cărora acum luăm cunoştinţă (Nicolae Dumbravă, li. Vulpescu, Ion Teodorescu, etc.) In multe din versurile acestora găsim elemente valoroase. In „April", Vasile Moldoveanu cînlă cu vioiciune tinerească această lună" a primăverii, în  „Utecista",
acelaşi poet slăveşte bărbăţia unei tinere luptătoare care, prin tăcerea ei dîrză în faţa schingiuirilor, a grăbit venirea primăverilor noi. în patria noastră.
Mihaela Monoranu jeleşte, în „Cărarea", un ostaş căzut în luptă cu fiarele fasciste, iar în. „Cîntecele noastre" îşi exprimă solidaritatea cu lupta eroicului popor coreean, în strofe străbătute de dragoste şi duioşie.
Ceea ce te izbeşte de la prima vedere în majoritatea versurilor publicate de „Tînărul
REVISTA REVISTELOR
298
scriitor" în nr. 3, este predilecţia aproape exclusivă a colaboratorilor fie pentru teme istorice, fie pentru teme descriptiv-con-templative. Unele din aceste poezii izbutesc din loc în loc să trezească interesul cititorului. Cele mai multe se menţin însă la nivelul unor platitudini obositoare. In plus, şi unele şi celelalte vădesc o îngrijorătoare ocolirea temelor majore, a problemelor acute ale vieţii, tinerii poeţi mulţumin-du-se a urma căi bătătorite şi a versifica fraze banale despre primăvară, ca acestea:
Cîmpurile-mbracă nou veşmînt Tresărind sub ploi înfiorate. Legănate, undele de vînt Zvonuri de tractoare duc prin sate.
(V. Moldoveanu: „Primăvara")
De-a-dreptul dureroasă e senzaţia pe care o încearcă cititorul, dînd peste versurile unor poeţi care se complac să şlefuiască în manieră formalistă cuvinte de o sonoritate înşelătoare: ,
Stea lucioasă, galben fir prins de boltă, Altair.
Printre mii de constelaţii îţi resfiri lumina-n spaţii
ani şi secole în şir, bumb de soare, galben fir, stea lucioasă, Altair.
(N. Dumbravă: „Altair")
sau:
...simfonic, în acorduri vegetale concentric leapădă cornoase zale...
...împlîntă-n cer albastru de legendă vibrantă strună de smicea atentă...
(R. Vulpescu: „Stejarul")
Străduinţa de „a stiliza" limba în scopuri pur formale duce la siluirea ei, la denaturarea spiritului limbii romîne. Există astfel în versurile lui R. Vulpescu o împletire nefirească decuvinte, carese vor a fi „neaoşe", cu neologisme stridente, nechemate de o necesitate strictă în poezie, ci numai de dorinţa tînărului poet dea semăna cu cine ştie ce nefaste modele decadente sau de a părea „ultra original":
Sămînţa asla-mplăloşată-n solzi
sonor învie pădurene bolţi; Pentru unele noţiuni simple, pentru sentimente sincere, tînărul Vulpescu „nu găseşte" expresii în limba noastră de azi şi simte nevoia să le smulgă parcă din ucazuri domneşti: „Dau închinare, vouă, mîini de maică".
Peezia în vers popular „Cîntec de flintă", nu esle străină nici ea de un iz mucegăit, de o viziune romanţioasă a haiducului. înclinaţiile spre arhaizare în expresie şi imagini decurg direct din ruperea de realitate, de problemele concrete ale vieţii.
In poezia „Meşter de fluier", pe lîngă o serie de inadvertenţe cu privire la materialul din care se execută instrumentele populare de suflat:
„Cresta în lemnul moale de mesteacăn Caval la pruncii aromind în leagăn, Cioplea lung tulnic din gorun de criţă"
(tulnicul şi cavalul nu se execută prin „crestare" şi „cioplire", şi niciodată din astfel de arbori) îşi face loc o prezentare falsă şi idilică a unui sat în care nu mai există luptă de clasă, conflicte sociale.
Ci-n sîrbe, în ciulendre şi bătute Horeşte satul strîns    şi pe-ntrccute.
Poate din aceeaşi tendinţă de a se exprima într-o limbă a actelor domneşti : „Zidit-am io"... şi din necunoaşterea exactă a unor cuvinte: „Răstălmăcim străbunele vorbiri/ Prin colbul auritelor pisanii", Gheorghe Tomozei „răstălmăceşte" într-adevăr sensul exact al luptei poporului nostru în versuri specifice viziunii poeţilor naţionalişti din preajma celui de al doilea război mondial, care ţipau mereu despre „latinul nostru sînge" şi despre „sîngele valah":
Cumplite   vremi le-am răsturnat în praf, Am înălţat spre fericire poduri, Din prea vărsatul-sîngele valah.
Esle de neconceput ca asemenea triste răbufniri ale poeziei gîndirisle să-şi găsească loc într-o revistă menită să promoveze şi să îndrumeze creaţia tinerilor scriitori pe făgaşul  realismului socialist. *
REVISTA REVISTELOR
299
Tinerii poeţi vor trebui să înţeleagă că deprinderea de a potrivi cu virtuozitate cuvintele, nu valorează nimic dacă nu e subordonată unor năzuinţi nobile, dorinţei de a sluji idealurilor poporului muncitor.
O notă aparte în concertul poeziei din revistă o aduc versurile lui Vasile Iosif, care îşi propune să cînte diferite aspecte ale muncii constructive a făuritorilor vieţii noi: munca dintr-o tîmplărie sau dintr-o fierărie, activitatea dintr-o gospodărie colectivă, zidirea unui grajd obştesc. Poetul reuşeşte pe alocuri să sugereze avîntul lucrătorilor, ritmul însufleţit al muncii („—Bateţi bine lutul, frate,/ Ca să fie zidul gros;/ Nici un vifor, cît o bate,/ Să nu mi-1 mai deie jos!"). Din nefericire, poetul se mărgineşte, în cele mai multe cazuri, să redea aspectul fizic al muncii, patosul ei exterior, de suprafaţă. Versurile sale sînt lipsite de o perspectivă mai largă; ele nu depăşesc un anumit entuziasm facil, de paradă, uneori cu  efecte comice:
Ich-icb-ich, icneşte moşul Cînd pocneşte cu barosul. Aşa negru cum îi el, Nalt, voinic şi sprintenel, Pare moşul tot flăcău Cînd loveşte în ilău...
Prin menţinerea la asemenea superficialităţi, poetul nu izbuteşte să exprime adevărata poezie a muncii, măreţia ei, versurile rămînînd prozaice.
In acest număr citim o schiţă interesantă, semnată de Liana Moldovan, elevă din Cluj. Tînăra autoare satirizează cu talent
birocraţia unor activiste din biroul organizaţiei U.T.M. al unei clase de fele. Cu o gravitate comică ele pierd timpul în şedinţe nesfîrşile pentru a „organiza organizarea muncii1', în timp ce elevele conştiincioase îndeplinesc fără formalităţi inutile sarcinile ce le revin, chiar înainte ca biroul U.T.M. să fi ajuns la un punct de vedere comun asupra lor.
Schiţa Anei Lungu „Agronomul" are unele pasaje ce dovedesc calităţi literare, dar toată construcţia ei este lipsită de suport. Un activist de partid trece prin satul unde munceşte nevastă-sa într-o gospodărie colectivă şi nu o găseşte acasă, deoarece — îl informează colectiviştii — e pe cîmp cu agronomul. Bărbatul devine gelos, se fră-mînlă, se poartă ciudat cu soţia întoarsă între timp, pentru ca în sfîrşit să afle că agronomul e... o femeie.
Rubrica de critică se deschide cu un medalion al lui Macedonsky semnat de Tudor Vianu. Este păcat că rîndurile însufleţite care evocă figura poetului nu fac nici o rezervă asupra laturilor decadente din creaţia lui, păstrînd un caracter apologetic. Recomandaţia făcută tinerilor de a învăţa de la Macedonsky îşi atingea adevăratul scop dacă dezvăluia limpede şi elementele negative din moştenirea autorului „Nopţilor", cu atît mai mult cu cît printre tinerii poeţi colaboratori ai revistei influenţe formaliste se fac simţite.
Restul materialelor critice nu depăşesc în general nivelul unor rezumate oneste (observaţii mai adîncile conţine recenzia lui Mihail Cosrna la volumul de versuri al lui Ştefan Iureş).
D. M.