4
APRILIE 1954^ ANUL VII
j
> \
CUPRINSUL
Pag.
VICTOR EFTIMIU: Sonete........................ 5
MARIA BANUŞ: îndrăgostiţii (piesă în 3 acte, 8 tablouri)......... 8
★
VERONICA PORUMBACU: Vara; O noapte|la Sinaia .......... 54
VICTOR TULBURE: Tezaur; Injfaţă; Fala ............... 57
MIHAI RALEA: Note de drum în Antile (II) ............... 61
★
DIMOS RENDIS: Cîntecul Păcii (poem) ................. 72
PETRU VINTILĂ: Mr. Guliver Pickerston în ţara uriaşilor (nuvelă)..... 92
★
CRISTIAN SÎRBU: Revedere ......'................ 118
AURORA CORNU: Maica........................ 119
VALERIA BOICULESI: Reîntoarcere în sat;iBob]*de grîu......... 120
V. EM. GALAN: Bărăgan (roman, II) .................. 123
PAUL ELUARD: Versuri (în romîneşte de Taşcu Gheorghiu)........ 202
ION GHEORGHE: Pegasul meu..................... 206
NICOLAI TIHONOV: Cilii; La un miting la ţară; In trecătoarea  Haiber (în
romîneşte de Victor Tulbure).................... 208
★
DOI SĂRBĂTORIŢI........................... 213
LITERATURA REALISTĂ INTRE 1920 şi 1944
TEODOR VIRGOLICI: Jean Bart .................... 216
PUBLICISTICĂ
DUMITRU MIRCEA: La izvoarele artei.................. 228
TEXTE ŞI DOCUMENTE
Câteva date mai puţin cunoscute din activitatea lui Camil Petrescu..... 235
Prof. M. NANU: Contribuţiuni la cunoaşterea literaturii antidinastice a lui Vlahuţâ 240'
TEORIE ŞI CRITICĂ
MIHU DRAGOMIR: Un poet al revoltei: Alexandru Macedonski....... 245
V. P.: Noi pagini ale „Poveştii omului".................. 265
L. RAICU şi I. D. BĂLAN: Semnificaţia dramei „Vlaicu Vodă"...... 269
NOTE ŞI RECENZII
SANDA MĂNOIU: însemnări despre obiectul unor satire.......... 278:
SIMION DIMA: „Niculai Călăraşul" ................... 281
E. T.: Ceva despre poeţi şi „arte poetice"   ... T .... '......... 283
REMUS LUCA: Cu privire la povestirile lui Siito Andras ......... 285-
EUGEN ATANASIU: Din opera unui maestru al satirei politice...... 288
MARIN BUCUR: „Donbas"......................... 290
AN ATOLII BARCHI: Din amintirile unui scafandru............ 294
TEREZA MACOVESCU: Friedrich Wolf.................. 296
PETRE IOSIF: Jose Marti, erou al poporului cuban ............ 300
L. DANIEL: „Literatura progresistă de peste hotare": O nouă zi se va înălţa . 305
VICTOR EFT IM IU
ÎNCHINARE LUI ANTIM IVIREANUL
Asemeni ţie, Prea Sfinţit Antime, Venii şi eu din drumul depărtării Şi graiul, poate hărăzit uitării, L-am învăţat în pravili din vechime.
Menindu-l spre amvonul înălţării, Cuvîntului ce freamătă-n mulţime I-ai dăruit balsam şi prospeţime Şi-ai întrecut pe cronicarii ţării.
îngrămădind o filă peste alta,
Şi eu, ca tine, mi-am iubit unealta.
Mai meşteri, alţii or s~o stăpînească!...
Nu ştiu, în veac, răsplata ce-am să capăt Bar voi sluji, cucernic, pin' la capăt, înalta Doamnă, limba romîneo,scâ.
11 decembrie 1952
AUTOCRITICĂ
îmi recitesc poemele solemne: Război, încoronări şi revoluţii... Legendele: Jason, argonauţii, Hercule înfruntînd pe Strîmbă-Lemne.
Elogiindu-mâ, veneau limbuţii
Oficiali, didactic să mă-ndemne:
— „Le vrem cit mai sonore, cît mai demne,
Să premiem elevi la distribuţii!11
victor eftimiu
Aceste pagini de antologie
Nu cintâ-n mine nici o nostalgie
îmi par străine, şterse, nude, mate.
In sarcofagul artei fără artă In fantasmagoria lor deşartă., Se descompun, caclavre-mbălsămate.
27 decembrie 1952
ALĂTURI DE ICOANA PIERITOARE
Alături de icoana pieriloare Să-ţi făureşti a doua ta fiinţă Făcută din elan şi din credinţă Şi dăruită lumii viitoare.
Revarsă cîntec plin de biruinţă! Furtună, apă vie şi dogoare, Azur stelar din tine să pogoare, Balsam pieirii care te-ameninţâ.
Intrece-ţi pamintească ta făptură! înalţă ziduri sau aşterne rînduri, Desăvîrşind ce alţii începură.
Şi dincolo de cele patru scînduri Va risipi lumină tot mai pură Comoara ta de vise şi de gînduri.
Eforia, iulie 1952
DECENII DACĂ TREC.
Decenii dacă trec, neîndurate, Sporesc mereu comoara ta de vise. Cortegii lungi, prin porţile deschise De tine, se prefac eternitate.
Spori-vor paginile tale scrise... Făpturile de tine-ntruchipate Te vor înconjura ca o cetate înaltă, peste veacuri şi abise.
decenii dacă trec.
7
Nemuritori, eroii tăi, urmaşii Fideli, ţi-or duce mai departe paşii, Cînd tu vei fi, de mult, o amintire.
In viaţa vie ce-ai creat-o, stemă, Vei străluci, în glorie supremă: Poetul nu cunoaşte cimitire/
8 noembrie 1952
MARIA BAN UŞ
ÎNDRĂGOSTIŢII
(Piesă în 3 acte, 8 tablouri) PERSOANELE :
MARIA VAR LAM MATEI HOLBAN
TIBERIU STOIANOVIGI CORNEL PETRĂCHESCU IOAN LAZĂR ARMÂND DIMANCEA MARCELA CARACOTTA JEAN POPOVICI CAROL EREMIA VICTOR AMBRUŞ ŞTEFAN NIŢĂ DAN NEDELCU IANCU LIPAN PETRE CAZACU
AGLAI A CAZACU ADRIAN BUDESCU ILIE BADEA
IORDACHE CHIPĂRUŞ
MIRCEA AVADIAN
NICU ARAPACHE FLORICĂ STANCIU NUŞA BONDARIUC G'HITĂ
PANTELIMON STERICĂ
ATANASIU COMETA
Acţiunea se petrece pe un
Directorul Cadrelor, 30 ani. _ Directorul general al Şantierului şi membru al Comitetului de Partid al Şantierului, 34 am. Inginer   şef   al   Şantierului,   44 am. Inginer, şeful Direcţiei mecanice, 40 ani. Inginer   referent la Direcţia generala, 42 ani. Inginer, referent la Direcţia Mecanică, 62 ani. Secretara lui Petrăchescu, 37 ani. Şeful direcţiei de Investiţii, 42 ani. Şeful direcţiei Planificării, 38 am.      _ . Secretarul Comitetului de Partid al Şantierului 32 am. Membru în Comitetul de Partid al Şantierului, 30 ani. Membru în Comitetul de Partid al Şantierului, 24 am Membru în Comitetul de Partid al Şantierului, 40 ani. Secretarul Organizaţiei de Bază P.M.R. al sectorului
,.Baraj", 30 ani . Soţia lui Cazacu,  muncitoare   25 ani. Inginer, şeful sectorului „Baraj , «j5 am. Mecanic, şeful unui atelier de reparaţii
„Barai", 40 ani. Sef de echipă la staţia de concasare, sectorul
Inginer1)1 şeful unui punct de lucru la sectorul „Baraj",
26 ani. .„ „
Escavatorist, sectorul „Baraj .22 ani. _ Şef de lucrări, sectorul „Baraj    35 am. Ajutor de escavatorist, sectorul   Baraj , 20 Ajutor' de  escavatorist,   sectorul „Baraj, Muncitor,  membru  în  Comitetul sindical,
„Baraj", 42 ani. Redactor  al ziarului. local, 28 am.
la sectorul
„Baraj"
am.
18 ani. sectorul
mare şantier din ţara noastră, în anul 1951
ACTUL I TABLOUL I
Generală a unui mare
îndrăgostiţii
Scena e goală. Prin uşa larg deschisă care dă spre anticameră, îşi face -apariţia Chipăruş. Şiret, admirativ şi ironic, cercetează mobilele, le pipăie, le încearcă.
'CHIPĂRUŞ: Tţţ... (plescăie admirativ) Catifea... (pipăie scaunele) Arcuri...
(se aşează pe marginea canapelei şi se leagănă cu plăcere copilărească.
Prinde gust şi continuă focul, instalînduse tot mai confortabil. In usa
rămasă deschisă se ivesc mai întîi Eremia şi Popovici,  care-l privesc
curios şi amuzaţi, apoi inginerul Dimancea) POPOVICI (graseiază): Pe cine căutaţi, tovarăşe? CHIPĂRUŞ (sare în sus, surprins, dar îşi revine repede): Direcţia. EREMIA: Noi sîntem direcţia.
'CHIPĂRUŞ: Greu intră omul la d-voastră. Mai greu ca-n rai. La sîn-Petru, tot mai găseşti o şoşeală, o momeală, ceva să-l îmbunezi. Dar ăştia de aici de jos, dela scară — lemn. Zic: „Vreau să merg sus". „— Asta-i scara pentru directori şi şefi. Ia-o pe a de colo". Mă duc la a de colo, alt sîn-Petru: „— Asta-i scara pentru personalul nostru". — Dar eu ce sînt. Nu sînt personalul vostru? Al cui sînt, mămicule, al cui sînt? „—Nu eşti. Tu ţii de sector. Aici nu-i şantierul. E direcţia". Zic: „Mai aveţi vreo scară?" „N-avem". Şi-a isprăvit cu tine.'
EREMIA: Dar în rai tot ai pătruns.
■CHIPĂRUŞ: Fost marinar, tovarăşe. Nu e scară, pui Mnghie. Nu-i frînghie, vii ca şarpele. Om e şi sîn-Petru. Mai întoarce capul după o fată şi-atunci tu... marinarule... Fîsss.. (gest, sunet de şarpe care se strecoară)
DIMANCEA: Şi ce te-a adus, prietene, la noi?
€HIPĂRUŞ: Permiteţi: Iordache Chipăruş, şef de echipă staţia de con-casare, sectorul „Baraj". Nu-i piatră, n-are moara ce să macine. E piatră, dai în brînci, scoţi producţie, tot degeaba. Nu ştiu ce fac, ce dreg pezevenghii, ne scot mereu sub plan.
POPOVICI: Atenţie mărită, Eremia, şah la planificare.
CHIPĂRUŞ (lui Eremia): Dumneata eşti şeful peste ei?
EREMIA (cu humor sec): Peste pezevenghi? Da.
CHIPĂRUŞ (In timp ce vorbeşte scoate din buzunar carneţelul lui de însemnări, cam soios, şi-i tot îmbie să-l ia să-l cerceteze. Doar el e atît de mîndru de însemnările făcute cu propria sa mină! Popovici îl ia cu vîrful degetelor şi-şi aruncă o privire prin el): Uite-aici, tovarăşe, negru pe alb, se vede cîte vagoane au plecat Ia descărcare şi cîte'au intrat ia noi.' Nu mai sînt eu Chipăruş, ăl de număra cu pietricelele: cinci la stînga, cinci la dreapta; cinci la dreapta, cinci la stînga. Acum nu mai poate nimeni să mă păcălească. In şase luni am învăţat si scrisul şi socotitul. Doctor m-au făcut.
DIMANCEA: Cîţi ani ai?
CHIPĂRUŞ: Douăzecişicinci plus douăzecişicinci. In inimă, optsprezece. POPOVICI (îi dă  carneţelul înapoi, ştergîndu-şi   uşor   degetele): Du-te
dumneata la „Muncă şi Salarii". Pe coridor, drept'înainte şi Ia dreapta. CHIPĂRUŞ: Numai să nu mă trimeată ăi de colo drept înainte si la stînga'
Că nimeresc iar la dumneavoastră (iese). POPOVICI: Noul stăpîn al lumii duhnea a ceva foarte neplăcut. EREMIA: Un   rachiu infect,   care se vinde pe aici.   In argoul local se
cheamă: „Te-am zărit printre morminte". POPOVICI: Oho, splendid titlu de roman! Ce rezonanţă mistică. Cu un
titlu ca ăsta, un scriitor american se lansează pe piaţă, ca o torpilă.
(visător) Auzi? „Te-am zărit printre morminte". Colosal!
J
10
maria banuş
EREMIA: Vinde pontul şi i-aţi comisionul. POPOVICI: Nu insulta un om al muncii.
DIMANCEA (pe gînduri): Ce tenacitate. La cincizeci de ani să te ase/i
intr-o bancă de şcoală, s-o iei dela a b c ' *
POPOVICI: Pardon...
J°7-arăşu! inginer Dimancea » rămas la tema a,b,c. Si^vir? /   (lr°M)-- Aşa sînt bătrînii.  Gîndesc mai încet EREMIA (ironic): Dar mai just, vreţi să spuneţi. Sever a ti mai lost cu
noi. Rau ne-aţi frecat. DIMANCEA: Sînt convins că ştii mai multă planificare de cît mine Pe .    vremea mea nu exista aşa ceva. Sînt însă lucruri pe care le înţelege
P^ir^Tf Mtrîn' Şi un Profan> ca muncitorul de adineaori.' & EREMIA: Visul dumitale e un vis de domnişoară, (declamatoriu) Un singur iubit toată viaţa! Un singur plan anual! Dar iubiţii vin şi pleacă şi fetiţa trebuie să-şi adapteze visurile, realităţii. Se schimbă iubiţii se schimba planurile... v '
DIMANCEA: Nesiguranţa asta înseamnă haos.
EREMIA: Dăscăliţi-1 pe Petrăchescu. Planificarea e prea umila sclavă
a Direcţiei mecanice. DIMANCEA: A mări planul de producţie la sectorul „Baraj" în condiţiile
actuale, e foarte, foarte nesănătos. POPOVICI: Sînteţi prea pesimist. Nu sînteţi în ton cu vremea. EREMIA: Duceţi-vă mai sus. Spuneţi că sîntem nişte imbecili, că nu ne
pricepem să organizam un şantier. Să vină alţii în locul nostru Ce
spui, Popovici?
DIMANCEA: Eu îmi critic colegii în faţă, nu pe la spate. Sînt prea bătrîn ca să-mi trădez principiile. Poate că şi loialitatea e ceva demodat. Dar prefer să rămîn demodat. V-am spus şi vă repet: mărind planul la sectorul „Baraj", primejduim utilajul. Eu, în cursul carierii mele, am lucrat pe cele mai mari şantiere din ţară... (în timp ce Dimancea, vorbeşte, Eremia, în spatele lui, îi face semne discrete lui Popovici, că bâtrînul a dat drumul la flaşnetă şi ar fi cazul ca ei doi să plece) Cînd compar utilajul ăsta modern, sovietic, cu cel pe care-1 foloseam noi atunci, am impresia că am trăit în epoca de piatră a tehnicii, în preistorie, (pauză)
EREMIA: Domnul director se Iasă cam mult aşteptat.
POPOVICI: Cînd vine, spuneţi-ivă rog să ne cheme (iese cuEremia. Scurtă pauză. Intră Maria Varlam, în costum de călătorie, cu valiza în mînă)
MARIA: Bună ziua.
DIMANCEA: Bună ziua, duduie.
MARIA: Tovarăşul director nu-i aici?
DIMANCEA: Trebuie să vină (pauză. Cei doi se examinează cu discreţie). MARIA: Tovarăşul inginer Dimancea?
DIMANCEA: Da, iertaţi-mă. Nu-mi amintesc. Cu cine am onoarea?
MARIA: Nu mă cunoaşteţi. Maria Varlam. (îi întinde mina. El i-o sărută cu politeţă bătrînească) Voi lucra şi eu aici, la direcţie. Avem o cunoştinţă^ comună. Mi-a vorbit despre dumneavoastră tovarăşul Cristea.
DIMANCEA (cu simpatie): Ah, Cristea, minunat om. De piatră să fii şi te cîştigă. Un mare cuceritor de inimi... Chiar şi bătrîne, ca a mea.
MARIA: Chiar de inima dumneavoastră se interesa. Cum o mai duceţi.
DIMANCEA: Cordul meu? îmi ştie de frică. Cum îi arăt asta (scoate un flaconaş din buzunar), se cuminţeşte.
MARIA: Şi cu munca se interesează, cum merge
îndrăgostiţii
11
DIMANCEA (reţinut): Mulţumesc.
MARIA: Sînteţi adjunct la Direcţia mecanică, dacă nu mă înşel? DIMANCEA: Nu. Am fost. Acum am un post mult mai modest. E firesc.
La vîrsta mea, nu mai ai dinamismul care se cere. Dumneavoastră?
Inginer?
MARIA: Nu. La cadre, director.
DIMANCEA: Da, da. (intră inginerul Petrăchescu) Tovarăşul inginer Petrăchescu. (Petrăchescu îi dă mina Măriei. E vizibil, că femeia îi place) Noul nostru sef de cadre.
MARIA: Varlam.
DIMANCEA (se uită la ceas): îmi daţi voie să mă retrag. îmi pare bine
că v-am cunoscut. MARIA: Şi mie, tovarăşe inginer (Dimancea iese). PETRĂCHESCU: Din vagon, direct la slujbă. MARIA (zîmbeşte): Da. Nu ştiu încă unde o să locuiesc. PETRĂCHESCU: Pentru dumneavoastră n-o să fie greu de găsit. Chiar
dacă n-aţi fi director la Cadre. MARIA: Curtenitori sînt bărbaţii aici.
PETRĂCHESCU: Ca pe orice şantier. Avem puţine femei. MARIA (rîde): Ah, de asta? Mulţumesc.
(intră Matei Holbau) MATEI (surprins): Maria! (alt ton) Bine ai venit, tovarăşă Maria. MARIA: Bine te-am găsit.
MATEI (lui Petrăchescu): Ai să-mi spui ceva? PETRĂCHESCU: Se-ntîmplă aşa cum am prevăzut noi. MATEI: I-a cuprins panica? PETRĂCHESCU: Da. MATEI: Cine?
PETRĂCHESCU: Cum aţi prevăzut. Cavalerul nostru în armură medievală
a scos primul spada, ca să apere sfînta rutină. MATEI: M-aşteptam. MARIA: Şi medievalul, cine-i?
MATEI (Măriei): Inginerul Lazăr. (lui Petrăchescu) Cine s-a mai ridicat împotriva propunerii?
PETRĂCHESCU: întreg tacîmul. Bătrînul 1-a secondat pe Lazăr. Tovarăşul inginer-şef a încercat ca de obicei să împace şi capra şi varza. Şi tot ca de obicei, a ieşit şi capra supărată şi varza jumulită, (intră inginerul Lazăr).
LAZĂR: Vă salut, tovarăşe director.
MATEI: Ce e, tovarăşe Lazăr? V-a speriat îndrăzneala noastră? LAZĂR: Cu voia dumneavoastră, nu. MATEI: Atunci?
LAZĂR: Nu avem în momentul de faţă condiţii ca să concentrăm maşinile
la „Baraj" şi să mărim planul de producţie. PETRĂCHESCU: Tovarăşul Lazăr e în război cu principiul organizării
în mers.
LAZĂR: Cu dezorganizarea în mers. Mai întîi condiţii de viaţă pentru oameni şi pentru întreţinerea maşinilor.
PETRĂCHESCU: Şi fundaţiile hid rocentralei, le turnăm cîndva prin 1980. Avem vreo grabă?
LAZĂR: Antichitatea avea o vorbă înţeleaptă: festina lente. Grăbeşte-te încet.
12
maria banuş
PETRĂCHESCU: Ca să cîntăm osanale melcului, n-avem nevoie să ne deplasăm în Roma antică. Avem noi destui melci la Direcţie, care nu l-au studiat pe Tacit şi pe Cezar, ca dumneata.
LAZĂR (lui Matei): Eu îmi menţin punctul de vedere, tovarăşe director. Voi raporta şi ministerului.
MATEI: Ei, asta-i! Rapoarte! Milităros mai eşti, tovarăşe Lazăr. Important este să găsim noi între noi metodele juste.
PETRĂCHESCU (lui Lazăr): Studenţia din Germania a cam lăsat urme asupra dumitale: metodic, autoritar, prudent... Leit inginer prusac...
LAZĂR: Cum, l-ai cunoscut cînd ai fost în Germania?
PETRĂCHESCU (susţinîndu-i privirea): întocmai, (intră inginerul şef Tiberiu Stoianovici).
STOIANOVICI (zîmbitor): Tot cu puştile încărcate? Nu-i bine, dragii mei, zău că nu-i bine. Ne ciorovăim între noi şi „Barajul" aşteaptă rezolvarea situaţiei. Uite, acum a fost la mine Ilie Badea, mecanicul dela „Baraj"...
MATEI: Tovarăşe inginer şef, noul nostru director la Cadre. MARIA: Varlam. (dau mina)
MATEI: Tovarăşul inginer Lazăr.  (Maria şi Lazăr îşi dau mîna) STOIANOVICI: Scumpă tovarăşă, bine-ai venit. Ai găsit o atmosferă cam
încărcată. Poate ai să ne ajuţi dumneata s-o înseninăm. MARIA: Baghetă magică nu am.
STOIANOVICI: Are dreptate Badea. Nu putem porni bătălia la „Baraj" — aşa cum se exprimă el — dacă nu mărim atelierele.
LAZĂR: Sînt trei luni de cînd i-am făcut colegului Budescu propuneri concrete. Nici un răspuns. Şi acum Popovici afirmă că e prea tîrziu pentru noi ateliere. Investiţiile nu mai pot face nimic.
PETRĂGHESCU: Scuturaţi-1 bine pe hahalera de Popovici şi să vedeţi cum o să poată.
LAZĂR: Eu nu scutur cireşul în August, colega. Dar putregaiul îl tai ori cînd.
PETRĂCHESCU: Asta e o aluzie la Budescu? Iată, tovarăşă Varlam, ai o mostră de felul cum noi, cei din conducere, susţinem propriul nostru prestigiu. Şi „putregai" e unul din epitetele cele mai gingaşe pe care le foloseşte tovarăşul Lazăr.
MARIA: „Hahalera de Popovici" e un epitet care măreşte prestigiul conducerii?
PETRĂCHESCU (rîde): M-aţi prins. Am totuşi o circumstanţă atenuantă. Ce vreţi? Nu s-a' născut încă omul care să-l ia în serios pe Popovici.
MARIA: Cum asta?
PETRĂCHESCU: Să vă dau un exemplu. E colecţionar. MARIA: Ei şi?
PETRĂCHESCU: Colecţionează butoni de manşetă. MARIA: Aha!
PETRĂCHESCU: Şi lucrează metodic. Nu întreprinde nimic pînă nu îşi
consultă horoscopul. MARIA: Dece?
PETRĂCHESCU: Cum dece? Ca să se orienteze în viaţă. Nu ori ce zodie e la fel de favorabilă. In Zodia Taurului te-ndrăgosteşti. In Zodia Gemenilor,, vinzi şi cumperi. Se dublează capitalul. Pe semne că în Zodia Investiţiilor, pentru ateliere, n-am intrat încă.
îndrăgostiţii
13
MATEI (ride): Ascuţită limbă are!
STOIANOVICI: Ce-o să-şi închipuie tovarăşa Varlam despre noi? Că sîntem într-adevăr la cuţite. (Măriei) Ce-aţi zice, dacă v-aş spune că direcţiile noastre colaborează totuşi destul de bine?
MARIA (zîmbeşte): Ce să spun? Nu v-aş crede, tovarăşe Stoianovici. (intră Marcela Caracota)
MARCELA (lui   Petrăchescu): Sînteţi   chemat   la telefon.
PETRĂCHESCU: Viu numai decît. (Marcela fămînepe loc, mâsurînd-o discret, dar cu insistenţă, pe Maria. Petrăchescu spune apăsat) Am spus că viu numai decît! (Marcela iese. Lui Matei) La ce oră e şedinţa?
MATEI (se uită la ceas): La şapte, la tovarăşul Stoianovici.
PETRĂCHESCU: Vă salut.
(Petrăchescu, Stoianovici, Lazăr, ies)
MATEI: Maria, dragă Maria! Nu-mi vine să cred că eşti aici, că te văd...
MARIA (zîmbeşte): Nu sînt eu. E năluca mea, Matei.
MATEI: Nici nu credeam c-ai să mai vii.
MARIA: Dece?
MATEI: La început mi s-a spus că o să capăt un şef de Cadre grozav, ne mai pomenit. Cine? Maria Varlam! Iţi închipui ce a fost pentru mine, cînd am auzit.
MARIA (zîmbeşte): Dece?
MATEI (turburat, se sileşte să treacă la un ton mai uşor): Aşa, va să zică cei doi ani ai noştri de muncă, alături, cot la cot, sînt nimic pentru tine?
MARIA: Au fost frumoşi, anii aceia dela Cluj. Primii doi ani. (pauză. Amintiri).
MATEI: Te aşteptam. Cînd, de odată, au început să circule nişte zvonuri păcătoase: că nu mai vii, că eşti trimisă undeva la Hunedoara, la Cugir...
MARIA: Poate că ar fi fost mai bine.
MATEI: Dece spui asta? Nici nu ştii ce muncă interesantă este aici. Ce-am avut noi atunci, la regională, cu Farcaş, cu Pompiliu, nimic, floare la ureche pe lîngă ce avem aici. Curat turnul Babei. Scena la care ai asistat, e fleac faţă de alte probleme pe care le am. Un cap ca al tău, limpede, disciplinat, o să facă minuni.
MARIA: Şi tu, cum te descurci?
MATEI: Poate nu mai rău de cît altul, dar nu aşa cum aş vrea.
MARIA: E bine că îl ai pe Victor lîngă tine.
MATEI: Ştii că-i aici?  (lipsit de convingere) Da, e bine.
MARIA: Cine ar fi crezut c-o să lucrăm iar împreună, toţi trei. Vechea
echipă în altă formaţie. Tot aşa vesel şi plin de viaţă e? MATEI: Mda... Cîte odată... Dar ne înveselim pe rînd. Cînd el, cînd eu... MARIA (zîmbeşte): Şi nu-i chip să vă sincronizaţi?
MATEI: E greu cu Victor. Tovarăş bun, prieten bun, nimic de zis, dar... a fost cam repede ridicat în muncă. Secretar al comitetului de Partid, pe un şantier ca al nostru, nu-i glumă. I s-a cam suit la cap. Se crede un cronometru care arată întotdeauna şi fără greş linia justă. „Vrei să nu greşeşti? Uită-te din oră în oră la aparat". Şi a devenit nervos, grozav de nervos. Poate că şi boala îl face aşa.
MARIA: Da, am auzit că trebuie să plece să se opereze. Va să zică s-a schimbat Victor. Dar tu? Tot aşa uşor te aprinzi?
MATEI (turburat): Ce vrei să spui?
14
maria banuş
MARIA: Nu, Matei, cum îţi poate trece prin minte? Am uitat de mult întîmplarea aceea.
MATEI: Pentru mine n-a fost o simplă întîmplare, Maria. (pauză) Ai crezut că-i un foc de paie. Dar a fost altceva. Ceva care nu se uită. (pauză) N'a fost o uşurinţă din partea mea cînd ţi-am cerut să-l laşi pe Pavel. Ştiam că-ntr-o zi ai să-ţi deschizi ochii, ai să vezi cît de nenorociţi sînteţi. Ştiam că ai să suferi.
MARIA: Da. „Nepotriviţi". Poţi folosi şi termeni mai tari. Acum ştiu că m-a-nşelat tot timpul. Dar nu-mi pare rău de ce-a fost. Nu-mi pare rău că l-am iubit cu pasiune, cu credinţă, că am crezut în el. Ce-mi pasă că el a fost aşa cum a fost? Eu l-am iubit aşa cum înţeleg eu, aşa cum trebuia...
MATEI: Dacă nu erai aşa, nu erai tu, Maria.
MARIA (alt ton): Să nu mai vorbim despre asta. Lucruri vechi, îngropate. S-a întîmplat aşa cum trebuia să se întîmple. (alt ton) Eu te-am întrebat despre felul tău de muncă. Dacă acum eşti mai cumpănit, mai chibzuit.
MATEI: Ce vrei? Director, răspundere. Măsor de şapte ori pînă tai. (intră
. Victor Ambruş) MARIA: Victore!
AMBRUŞ: Am auzit că eşti aici. In zbor am venit. MARIA: Neschimbat.
AMBRU^Ş: Tu te-ai făcut mai tînără şi mai frumoasă. MARIA: Da? Uite aici. (arată cît ev a fire albe de la tîmplă) Păr alb. AMBRUŞ   Ei, ei, mofturi, (lui Matei) Ţi-a venit inima la loc? MARIA (repede): Matei, e şapte. Şedinţa.
MATEI-: Extraordinară, femeia asta! Ca un ceas deşteptător. Visezi dulce,
dulce, şi de odată: ţîrr. Datoria. AMBRUŞ   (Măriei): Foarte bine, ţine-1 de scurt.
MATEI (îşi adună de pe birou hîrtiile de care are nevoie şi se pregăteşte de plecare): Am plecat, (iese. Pauză. Cei doi prieteni se privesc. Aduceri aminte curg repede)
MARIA: Ştii că m-am despărţit.
AMBRUŞ: Ştiu,
MARIA: Tu cunoşteai legătura lui Pavel cu femeia aceea şi nu mi-ai spus nimic.
AMBRUŞ: Am vorbit cu el. Nu numai o dată. Credeam c-o să-i treacă pînă la urmă.
MARIA: Nu trebuia să vorbeşti cu el. Trebuia să-mi spui mie, să fi ştiut eu. AMBRUŞ: Se uită. Ai să-ţi refaci viaţa.
MARIA: Nu, Victore. Cum îţi închipui? Intr-o viaţă există o singură dragoste. El mi-a strivit-o. Mi-a călcat-o în picioare. Se poate trăi şi aşa. Am munca mea, am prieteni, am tovarăşi.
AMBRUŞ: Cîţi ani ai, Maria?
MARIA: Vorbesc ca o babă? •AMBRUŞ: Nu. Ca o fetiţă de cincisprezece ani, care spune: „ori, ori". E în tine o flacără, pe care numai tu n-o cunoşti. Topeşte ea pojghiţa de ghiaţă, n-ai grijă.
MARIA: Nu, Victore, tu ştii, am suferit prea mult.
AMBRUŞ: Viaţa e mai puternică, Maria. Ai încredere în ea.
MARIA: Aproape uitasem. Cînd v-am văzut, s-a răscolit totul, (pauză)
AMBRUŞ: Nici Matei n-a uitat, (pauză) Tarei-e mdrag, băiatul ăsta. (pauză)
îndrăgostiţii
15
MARIA: Ce faci tu? Ce face Valeria?
AMBRUŞ: E bine. Iar eu spun ca tine: ori, ori. Plec zilele astea la Bucureşti să-mi ofer stomacul doctorilor. Ori mă faceţi sănătos, ori îmi dau demisia de la viaţă, (gest din partea Măriei) Glumesc. Mă fac bine, n-ai nici o grijă. Avem atîtea boclucuri pe aici! Cum o să dezertez, nu?
MARIA: Şi cît ai sa fii la Bucureşti, cine-ţi ţine locul?
AMBRUŞ: Ştefan Niţă. Un băiat energic, capabil. Mai are el metode de
comandă, dar o să-l scuturaţi voi, o să-l scutur şi eu şi-o să-i treacă.
Avem tovarăşi buni aici, în birou: Nedelcu, Lipan... Âi să-i cunoşti. MARIA: E bătălie mare, nu-i aşa?
AMBRUŞ: Mare, Maria. O să-ţi placă. Eu nici pînă azi n-am izbutit să
stăpînesc toate problemele. MARIA: Cum, nu eşti tu omul care nici odată nu greşeşte? AMBRUŞ (rîde):   Aha,  asta-i dela Matei cetire,   (intră Iama Lipan) LIPAN: Tovarăşe Ambruş, ce facem, mai mergem pe şantier? AMBRUŞ (în glumă, cu hotărîre): Astă seară frai. Sărbătorim un eveniment
fericit. Uite, Maria, pe unul dintre ei îl şi cunoşti. Faceţi cunoştinţă.
Lipan.  înţeleptul, prevăzătorul, câte odată cam, cam... LIPAN: Ei, lasă, lasă. N-o influenţa, (rîd)
AMBRUŞ: Nu-ţi fie frică. Tovarăşa Maria nu se lasă chiar aşa de uşor
influenţată.  (Lipan zîmbeşte şi-i strînge bărbâteşte mîna) LIPAN: Bine-ai venit, tovarăşă Maria, (lui Ambruş) Atunci, pe mîine. AMBRUŞ: Pe mîine. (Lipan iese) MARIA: Te întrebam de Matei, cum munceşte.
AMBRUŞ: Cît zece. Dar nu se ridica în deajuns deasupra mărunţişurilor.
Pierde perspectiva.  Şi dacă-1 critici, strîmbă din nas. MARIA: Mi-am închipuit.
AMBRUŞ: E prea proaspăt director. O să mai capete el experienţă. N-am grijă cu el.
MARIA: Trebuie să mă pui la curent cu toată situaţia.
AMBRUŞ: Iţi spun tot, tot. Dar sistematic. Mai întîi, luăm valiza şi-o ducem Ia casa de oaspeţi. In al doilea rînd, mergem la mine acasă şi-o mobilizăm pe Valeria pentru o gustare. Apoi stăm la taifas cît vrei tu.
MARIA: Organizatorul nu se dezminte, (rîd)
AMBRUŞ: F ain lucru c-ai venit la noi, Maria. Tare fain lucru.
Cortina TABLOUL II
In aceeaşi -vară, după cîteva săptămîni, la sectorul „Baraj", pe veranda unei barăci. Mese şi scaune de brad. In perspectivă şantierul, cu mişcarea şi vuietul lui. La distanţă, dincolo de rîu, două escavatoare în funcţiune. Din cînd în cînd trec muncitori. Amiază strălucitoare, peisaf de munte.
AR APACHE (flâcâuaş chipeş, freză ondulată. Vorbeşte convingător şi cu obidă): Zău, că de inimă rea am băut, tovarăşe secretar. Cînd nu merge esca-vatorul îmi vine să-mi iau'cîmpii, credeţi-mă. Ce naiba pasc acolo, la atelierul central? Pentru un fleac de piesă mi-1 ţin de şapte zile. Atunci, vorbiţi dumneavoastră cu Nuşa, chiar astăzi?
CAZACU (cu zîmbet subţire): Azi, mîine...
16
maria banuş
ARAP ACHE: Azi, tovarăşe Cazacu, azi. Vă rog. E foarte important. Pentru producţie. Escavatorul e ca un copil. II speli, îl ungi, îi dai ce-i trebuie, împărat eşti. Nu? Iţi face nişte bucăţi, de zici ce-ai asta. Nu se află pe tot şantierul ajutor de manipulant, să îngrijească maşina aşa cum o îngrijeşte Nuşa.
CAZACU: Şi cum? Chiar aşa a spus? Că nu mai lucrează pe escavatorul tău,  pentru că  ai venit ■ cu chef?
ARAP ACHE: Aşa a spus. Pleacă. Să lucreze cu Brăileanu. Ăl de s-a-ncurcat cu fata aia de pe-aici şi-a lăsat-o. Nu de alta. Dar păcat de o fată cuminte ca Nuşa.
CAZACU: Să plece? Nu-mi vine să cred.
IEPURE (mititel, subţirel, seamănă cu un adolescent) Dac-a zis că-1 lasă, îl lasă. Aşa coadă de drac, nu găseşti pe tot şantierul.
ARAPACHE: Sărişi şi tu în vorbă. Cînd vorbesc ăi mai bătrîni.
IEPURE: Ăi fi tu mai bătrîn, dascăl pe maşină mi-ai fost, da' tot eu sînt mai înţelept. De cîte ori nu ţi-am spus: „Uite la noi ce bine trăim, muncim, cîştigăm, a noastră e viaţa. Vrem? Mergem la cinema. Vrem? Mergem la' restaurant. Ce-ţi trebuie ţie să te îndrăgosteşti?
CAZACU: Şi zii, nu te-a ascultat?
IEPURE: Turceşte dacă-i spuneam, tot atît mă-nţelegea.
CAZACU: Bine, băieţi, o să vorbesc eu cu Nuşa. (lui Arapache) Dar bagă
de   seamă, să mai aud despre tine... (gest de pahar dus la gură) Şi
peste o lună-două, Nuşa să fie tot necalificată. Şă ştii, n-o să te lăsăm
s-o ţii cît lumea, jupîneasă pe escavatorul tău. ARAPACHE: O califieţ tovarăşe Cazacu, aveţi cuvîntul meu. In cinstea
lui 23 August. IEPURE: Să te-audă ăl de sus.
ARAPACHE: Iar te bagi în vorbă, (pleacă împreună cu Iepure) STERICĂ: Buni băieţi.
CAZACU: Noi i-ara crescut, noi i-am făcut oameni, noi îi stricăm.
STERICĂ: Cum, noi? Noi l-am trimis să se pilească?
CAZACU: Noi. Aşa de bine conducem. Aşa de bine merg lucrurile. Din
şapte escavatoare, patru stau. Dacă băiatul ăsta cuminte se-mbată,
ce să te mai miri de alţii? Oamenii-s cătrăniţi. STERICĂ (ca un pomelnic bine cunoscut): Planul nu e îndeplinit... CAZACU: Care plan? Parcă noi avem un singur plan. Noi avem unul, două,
trei, cinci planuri.
STERICĂ: Azi dimineaţă mă pomenesc cu Chipăruş. Echipa lui trebuia să primească iar primă de depăşire. Şi ce-au făcut, ce-au dres la „Muncă şi Salarii", iar i-au scos sub plan. De altul mai scapi cum mai scapi, îl' mai potoleşti. Dar cu Chipăruş, ce te faci?
CAZACU: Şi ce-ai făcut?
STERICĂ: L-am trimis la Budescu-
CAZACU: Ca să-l dea afară din birou.
STERICĂ: Puteam eu să-i rezolv chestia cu prima?
CAZACU (cu autoironie amară): Nu puteai. Nici nu-i treaba noastră. Noi mobilizăm oamenii pentru planuri care nu există, (cheamă la telefon) Alio! Tovarăşul inginer Avadian. Vino te rog pînă la punctul trei. (intră Badea).
BADEA' Tovarăşe Cazacu, e de rău. Atelierul nu mai poate să meargă asa. N-avem piese de schimb. Stau maşinile. Muncitorii stau. Barăcile pentru familişti nu-s gata. N-am ce să le mai spun oamenilor.
ÎNDRĂGOSTIŢII
17
STERICĂ: Mai i-ai şi dumneata, nea Ilie, cu cîte o glumă. Mare lucru e să fii popular. Uite la mine. Cum mă văd: „Nea Sterică, ai o ţigare?", sau le cer eu: „Nea Cutărică, ai o ţigare?". Că-i ştiuuu! Şi cum o cheamă pe soacră, şi ce belele au cu nevasta, toate le ştiu.
BADEA (sarcastic): Bine zici. Că de popularitatea dumitale le arde muncitorilor acum.
CAZACU (lui Badea): Ştii bine, tovarăşe Badea, că ne ocupăm...
BADEA: Ne ocupăm, ne ocupăm, dar de făcut nu se face. Dacă şefii nu ' stiu să descurce lucrurile, să nu mai stea aici, să se ducă la piaţă să vîndă brînză. Iar dacă nu vor, apoi ştim noi ce-avem de făcut.
CAZACU: Ce vrei? Să comanzi oamenii după calapod, ca pantofii? Ăştia sînt, cu ei trebuie să lucrăm.
BADEA: Parcă dumneata nu ştii cum se poartă Budescu cu muncitorii? Cînd intri la el, se uită la tine, de parcă i s-ar fi suit un păduche pe mînecă.
\ CAZACU: Asta e. Trebuie să-l ajutăm să se schimbe. Toţi sînt cu ochii \        pe noi. Nu putem să dezorganizăm acum munca. 'BADEA: Ăsta-i sprijinul pe care-1 găsesc la dumneata, tovarăşe Cazacu? Mă mîndream cu dumneata. Le spuneam muncitorilor: „Secretarul nostru e cineva. Avem ce-nvăţa dela el." Ei, tovarăşe Cazacu, păcat... (iese).
STERICĂ: II văzuşi? Cu catîri d-ăştia trebuie să-mi rup gura toată ziulica. CAZACU: Taci, tovarăşe Sterică, taci.
STERICĂ: Tac, dar zău nu-ţi mai pune totul la inimă, (iese)
(intră inginerul Avadian)
CAZACU: Au venit şi alelalte maşini, tovarăşe Avadian? AVADIAN: Au venit. CAZACU: Iese bine, ce zici? AVADIAN: E o acţiune interesantă.
CAZACU: Tovarăşe inginer, ştii că atunci cînd am venit aici secretar, habar n-aveam ce-i un proiect, ce-i un deviz. Multe am învăţat dela dumneata. Şi nu mi-a fost ruşine să te-ntreb. Te-ntreb şi-acum: ce crezi dumneata?
AVADIAN: E o acţiune cu sorti de reuşită. Dar mă tem.
CAZACU: Dece?
AVADIAN: Există ceva, nu ştiu cum să-i spun, parcă-i o forţă nevăzută
care încurcă totul pe şantierul nostru. CAZACU: Eu nu cred în forţe d-astea şi te sfătuiesc şi pe dumneata să nu
crezi. Dacă-s diavoli, îi scoatem noi afară, de coarne, n-ai nici o grijă. AVADIAN: Dumneata prea simplifici lucrurile.
CAZACU: Şi dumneata nu-mi spui deschis ce gîndeşti. Dece? Ştiu că eşti un om cinstit. Ştiu că ţii la şantierul ăsta. De ce nu vorbeşti hotărît?
AVADIAN: Dumneata vrei un răspuns politic. Eu nu-ţi pot da decît unul ingineresc.
CAZACU (zîmbeşte): Dacă-i just, e şi politic; dă-1.
AVADIAN: Sînt mulţi factori de care depinde reuşita acţiunii noastre.
Primo: să avem asigurate  transporturile. Secundo: piesele de schimb.
Terzo: cazarea muncitorilor. CAZACU: Şi tovarăşul Budescu ce zice?
AVADIAN: Eu am tot respectul pentru capacitatea, pentru experienţa tovarăşului Budescu, dar pe dînsul nu-1 interesează altă părere decît a lui.   (se apropie inginerul Budescu,- furios).
2 — v. romînească
18
maria banuş
şi mai stiu eu ce    ftj,       ^ t0t feluî de organism
O" poate muncitorii nu beau  m  Z B   , " Care ^ culce copiii» lucruri, nişte bucăţi de lemn    7      -,paIa' n"au C0P«? Sînt Tio unui scaun. In timp celol^eU & W j " ""'^      spa S« cm jO«/ere; Jl trîntesH   î  !'    ,     rfzca de*apâmînt si-l izL*ut„
BUDESCU T*?'    , PSă & VagMM' ™
pentru co constrain, hidrocentrala Ma^t^'f W?  Dumneata etii
cav^^tH' ™" °,e* !" t0a'e as,e"? c'™ «•
SuDMKU  E i «   °f h°ba- Di» Bomînia.
BUDESCU^esSiefaestuâ clnlt^f
decît să fericiţi pe altul.      Ş       ^ Ml~a aJuns PΫă aici. N-aveţi
CHIPĂRUŞ- T      ~   , 67">a>M^ CHIPĂRUŞ:        L/U a   .a0?1 ■?m?ale' m"ai 4^ -
CHIPĂRUŞ: Care i^it# ĂstaTi CU
el, ma.i adineauri. ..H^VT A? 6 b°a,ă c«™«. Fusei la grăunţe să macine. N-avem piatra~Pa> °U moara mea- că n~a*'e «We: „Gr4imţe? Du.te în^- -avatoare stanei el
îndrăgostiţii
19
macină". Rânjesc şi eu. „Păi, dă-mi dumneata adresa chiaburului, că asa'-vă aveţi" (îşi împleteşte degetele) „Şterge-o, empertenentulo!" —- zice el. Auzi! „Empertenentule"! Ce să-i faci? N-o fi văzut părul meu alb. Că-mi pusesem şapca, cînd îmi trîntise chestia cu chiaburul. ,Eu o şterg" — zic — „dar ce facem cu ăsta, cu catastiful?" Şi-1 scot. (scoate carneţelul şi-l deschide) El vorbeşte negru pe alb. Da, da. Că nu mai e el, Chipăruş, ăl de acum un an, să numere cu pietricele cîte vagoane au intrat şi cîte au ieşit: cinci la dreapta, cinci la stînga, cinci la stînga, cinci la dreapta. Acu' scriu eu, cu mîna mea. Şi iacă-tă, (arată carneţelul) noi aici, şi norma colea. Dece nu ne plăteşte primele? Echipagiul meu face gălăgie. „— Ia slăbeşte-mă cu echipagiul dumi-tale" — îmi zice. „Echipagiul nu face nici o gălăgie, căpitanul face, că-i trebue pentru băuturică". Căpitanul, adică eu! CAZACU: Nea Chipăruş, s-o lăsăm pe altă dată.
CHIPĂRUŞ: Fiule, nu prea-mi placi dela o vreme. Controlează-ţi busola.
Ca vaporean ce-am fost, îţi spun: dacă porneşti la drum cu aparatele
defecte, ajungi tocăniţă la rechini. CAZACU: Bine, nea Chipăruş, bine.
CHIPĂRUŞ: Nu aşa, Cazacule, nu aşa. 'fe cam rupi de masă. Ehei, busola, busola.  (Chipăruş iese. Pauză. Intră Ştefan Niţă)
NIŢĂ: Bine stăm. A trebuit să viu eu pe şantier, ca Budescu să-şi dea demisia.
CAZACU: Să şi-o dea.
NIŢĂ: Ţi-ai şi găsit momentul să dezorganizezi munca. CAZACU: Cu ticălosul ăsta nu se poate lucra.
NIŢĂ: Ticălos? Pentru că nu face sluj, cînd urli tu la el ca un huligan?
Cînd ridici scaunul să-i dai în cap? CAZACU: Nu-i adevărat.
NIŢA: Nici că l-ai insultat în faţa unui subaltern, nu-i adevărat? Şi mai
vreţi ca inginerii să se bucure de autoritate pe şantier. CAZACU: Tovarăşe Niţă, eu ştiu să dau respectul cuvenit omului învăţat. Dar ăsta îşi bate joc de toate. Scuipă pe munca noastră, pe viaţa noastră. Muncitorii îl urăsc. NIŢĂ: Hai spune, spune tot: fost legionar, fost mare antreprenor. Că noi
nu ştim. Te-ai găsit dumneata să faci descoperiri, să afli că ne urăsc.
(declamatoriu) „Munca noastră, viaţa noastră!" Da, ne urăsc. Ne-ar
lega un pietroi de gît şi ar da cu noi de fund. Ce eşti dumneata? Ce
sînt eu, pentru burjuii ăştia? Nişte nespălaţi, nişte ţoape, asta sîntem. CAZACU: Nu, tovarăşe Niţă. Nu toţi inginerii sînt aşa. Cei mai mulţi
lucrează cinstit, din toată inima. Ii cunoaştem. Ştim cum muncesc. NIŢĂ: Toţi ne urăsc. Unii pe ascuns, alţii pe faţă. Eu nu cu omul care
ne urăşte lucrez. Eu lucrez cu tehnicianul. Restul nu mă interesează. CAZACU: Nu cu omul? Cum, nu cu omul? Dar atunci cu cine dacă nu cu
omul? (brusc) Nu pot să mobilizez muncitorii cu Budescu în frunte.
Muncitorii nu mă mai cred. NIŢĂ (cu părere de rău): Măi, Cazacule, măi, cît capital a băgat partidul
în tine! Asta-i învăţat? Să te aşezi în coada maselor?  Acum să se
simtă conducătorul, cînd situaţia e grea. Treaba trebuie să meargă.
Şi-o să meargă. Numai conducerea să fie unită ca un bloc. CAZACU: Bloc? O oală spartă.
NIŢĂ: Dacă-i spartă, o s-o lipim. Trebuie să te duci la Budescu şi să-i ceri scuze.
2*
20
maria banuş
CAZACU:. Să-i cer iertare lui Budescu? Capul sub secure, da. Asta n-o fac. Nu pot.
NIŢĂ: Cazacule, tu ai mai avut o dată o sancţiune, stii bine
CAZACU: Da, ştiu. '
NIŢĂ: Vezi ce faci. Ţi s-a dat încredere. Nu lua lucrurile aşa uşor.
CAZACU: Nu le iau uşor, tovarăşe Niţă.
NIŢĂ: Atunci, ce mai stai? Du-te la Budescu.
CAZACU: Nu, tovarăşe Niţă.
NIŢĂ: Cum, nu? Să dai cu pumnul în masă, să bagi zîzanie între administraţie şi muncitori, să batjocoreşti tehnicienii, asta da? Bagă de seamă, (pauză) Ai să răspunzi. (Niţă aşteaptă efectul vorbelor sale) (Cazacu îi susţine privirea. Niţă iese. .După o scurtă pauză intră Aglaia)
AGLAIA: Dar noi nu mai mergem astăzi la masă, bărbate? (observă halul în care e Cazacu) Ce-i, Petre? Ce s-a întîmplat?
CAZACU: Aglaie, sînt eu un duşman, sînt eu un dobitoc? Ce sînt?
AGLAIA: Petre!
CAZACU: A spart buba. Cu Budescu. A fost tovarăşul Nită aici. AGLAIA: Şi?
CAZACU: M-ameninţă. îmi cere socoteală că i-am strigat lui Budescu în
faţă ce cred despre el. AGLAIA: Şi ce vrea acum? CAZACU: Să mă duc să-i cer iertare. AGLAIA: Si tu? CAZACU: Ce mai întrebi? AGLAIA: Foarte bine.
CAZACU: „Foarte bine!" Mai ştiu eu ce-i bine şi ce nu? Poate nu-i dracu' chiar aşa de negru cum îl văd eu. Poate că trebuia să-i cer iertare.
AGLAIA: Iertare! Lui Budescu? La pontaj, la mine, vin oameni în toată firea cu lacrămi în ochi: „De ce-s pontat numai cu cinci ore? De ce jumate din timp stăm? De ce ne ţin maşinile în reparaţie cu lunile? Şi cînd mergem la birou să ne plîngem, de ce Budescu şi lingăii lui ne dau afară? Au mîncat-o clinii, dreptatea".
CAZACU: Şi tu stai s-asculţi vorbe de-astea?
AGLAIA: Cum să n-ascult Eu ascult durerile oamenilor. N-am multă învăţătură, ca „alţii". Dar nu-mi astup urechile cînd aud ce nu-mi place.
CAZACU: Eu mi le astup?
AGLAIA: Lasă, că am văzut eu. Ai început să vorbeşti şi tu frumuşel, să
te minunezi de mărgeluşele care-ţi pică din gură. CAZACU (violent): Aglaie! Ia vezi!
AGLAIA: Na, uite că mor de frica ta. O să mă ascund sub masă, că ţi-ai
sumeţi.t tu creasta. CAZACU: Nu-mi arde de glumă, ştii?
AGLAIA: In '46, cînd ai venit la noi în comună, nu te temeai de nimic. Şi pe domnu' Savaot din cer îl înşfăcai de barbă, să-ţi fi stat în cale. Ţii minte, atunci cînd te pîndeau legionarii şi ţărăniştii lui Miluţă, de te-au pălit cu ciomegele şi-ai rămas la noi rănit de te-am îngrijit eu — ţii minte cum ziceai? „Aşa-i bătălia, fetiţo. Nu-i nimic, îi răpunem noi." Dece mi-a plăcut de tine? Că erai căpăţînos şi rău ca un berbec.
CAZACU: Şi acum nu mai sînt? Acum nu-ţi mai place de mine? Dă, dă. şi tu cînd dau toţi.
îndrăgostiţii
21
AGLAIA: D-apoi! Dece ţi-e frică? Muncitorii sînt cu tine. CAZACU: Tovarăşul Niţă, nu.
AGTAIA- Dar ce, el e tot una cu partidul? întreabă oamenii, să-i auzi ^ cum vorbesc despre Budescu şi codiţele lui.
CAZACU: Parcă eu nu ştiu? Nu eu trebuie să le bag mereu pumnul în gură? Cum fac alţii cu mine: „Să-l ascultăm pe tovarăşul Budescu. A dat dispoziţii tovarăşul Budescu. Să-l respectăm pe tovarăşul Budescu". Eu nu-s Badea. Pe el dacă-1 doare ceva, vine la mine, dar eu?
AGLAIA' Si tu ce dreptate i-ai făcut lui Badea?
CAZACU (amar): Dreptatea mea? „Să-l ascultăm pe tovarăşul Budescu".
AGLAIA: Si crezi că el o să plece capul? Cum îl ştiu eu pe nea Ilie, o dată o să-si încheie bumbii la hăinuţă şi-o să meargă, pîn' la Bucureşti o să meargă, şi-o să Ie dea toate pe faţă. Şi ce-o să te mai critice şi pe tine!... 0 să te critice de-o să-ţi. meargă fulgii! (intră Maria Varlam)
MARIA: Noroc, tovarăşă Aglaia, noroc, tovarăşe Cazacu. Ce v-aţi aprins asa?  (pauză) Credeam că-i vreo chestiune de-a şantierului.
CAZACU: Asa şi e, tovarăşă Maria. Aţi auzit ce-a fost cu Budescu?
MARIA: Da,' am auzit. Ce-a fost?
CAZACU: Tovarăşul Niţă m-ameninţă c-o să fiu sancţionat, pentru că spun şi eu ce spun muncitorii. Că Budescu e un ticălos. Că ne trebuie alt conducător.
MARIA: Tovarăşul Niţă a spus c-o să fii sancţionat?
AGLAIA: Da, tovarăşă Maria, aşa a spus.
MARIA: 0 să vedem. Sînt însă lucruri care nu se descurcă aşa, cît ai bate din palme. Ori cum, fii mai potolit. Cu repezeala nu faci nimic. Pînă una alta, dacă Budescu nu lucrează bine îi ai pe ceilalţi ingineri. Fă-i să lucreze mai activ. Ai destule elemente bune aici.
CAZACU: Am. Şi tehnicieni, şi muncitori. Şi-o să se facă dreptate. Sîntem mulţi, tovarăşă Maria. Ce-i unul ca Budescu în faţa noastră? Un fir de praf, un gunoi...
AGLAIA (cu reproş, cu dragoste, cu admiraţie): Iute eşti, Petre!
MARIA (zîmbeşte): Cam prea iute, tovarăşă Aglaia.
AGLAIA: Iute, şi rău, şi căpăţînos, ca un berbec, aşa eşti.
CAZACU: Cum vrei tu, aşa le-ntorci.
Cortina
TABLOUL III
Decorul actului I. Sfîrşitul verii, pe seară. Ferestrele sînt deschise. Perspectiva oraşului. Vînt uşor care face să fluture perdeaua.
MATEI: Ai şi n-ai dreptate, Maria. Şantierul e o lume aparte. N-o cunoşti încă destul de bine. Şi eu ştiu că lucrurile nu merg perfect. Dar ăsta-i rostul nostru aici, să le-ndreptăm. (alt ton). Nu-i un motiv ca să iei totul aşa, în tragic. Şi să te-ncrunţi, să fii posomorită. Cînd te-n-crunţi tu, totul se-ntunecă. Soarele intră-n nori, păsările nu mai cîntă... Cît despre mine, ce să-ti mai spun? Uită-te la mine.
MARIA: Ce tînăr eşti, Matei!
MATEI: (zîmbeşte) Sînt cu patru ani mai bătrîn decît tine.
MARIA: Nu, Matei, eşti foarte tînăr. In mine viaţa a lăsat urme mai adinei, mai grele. Mi-e teamă. Dac-am să rămîn aşa? închisă, morocănoasă, turburată de amintiri vechi? Iti aduc un suflet chinuit, Matei.
22
maria banuş
MAT^^ on altul din W. Nu
MA ml 'Tf' nici n~ai să stii Snd ' Ş 9 mea' peiUru totdeauna. O MAnlA: Şi dacă n-o să treacă?
MATEI: Am să-ţi fiu medic bun, Maria Ai =ă vezi  M, , •
a? mă lace s^ ^ -* tâ^si^i »acreDt
MATE?KaadeVărafce- Ingf0ZitOTi      ^^ia^.mC1 b—ii, nici
MARI£at^^ Wntul, simt mirosul
Ai să fii aşa cum te văd eu  cum to 7t P     ^ sâ trăiesc- ^««zăJ
MATEI: Am. să iru. (intră StoLoVTi T w      -7 ^ 3Şa' Mate*
STOIANOVICI: Le-am spLcTi a hernia
era Iepure, cînd i-a înmînat dipîomT p W * ^ ce emo«°nat cadru festiv, fmfră C'o a procedăm aşa, într-un
MATEI: Vă felicit dragif ntcî  vă Mici(' dfnT ^ U ^e «"«^
ARAPACHE: Dînsa  e Nusa  rit) t0ata lmma-
MATEI: Bravo  ati lurr fT  Londariuc'   ajutorul rneu.
din ştiind voaJS    frUm°S- Nu vă lasa^ *>âieţi. Şi daţi şi altora
NUŞA: Nicu la toţi le arată. FI nu-i ca alţii   «- ■• -
de suflet. Şi cămaşa de pe eUi ardno   r *   'nf- pentru eL E altfel
NIŢA   tinerilor): Ei   eonii   v7tf   - (intr* Niţă şi Nedelcu)
de ruşine, Lm.' ffi «^S^r^SSă "U "° daţi
«o^«/ dm &BZ«„ar/   ?   b   b'a^ 5^oa?'e& ^ ^ frunte, scoate bloc-COMETA: Of, slavă domnului, bine că v-am    sit Tn     -    , •
MATE^r ° SCUrtă ^^-SSS^
S: ^^ăit^^-tr^ dUmneata Să      Pe ?antier? bocea: „Mai bine te-ngronleeKsărL«^am,™ Maică-mea se
■soarele meu. Meserie °deLa t" Si      01\FriZer Să te iaci'
«m^V Cînd s-a deschis ZfL'J   m"am ^ frizer- ^ venit aici, Ia săpătură: iX^^^™^^™™ ^
COME^ l—
exploatat... atras de Wreaţa cTns? u™e      i- aTu1    °ful T^":
TFPT,RTa\rblm  d?Ia  mama  sa  văduvă..   '        ?     JUdL ':,,r'! buna zl J-LIURL: Nu-i văduvă, tovarăşe
COMETA: De tata dece n-ai pomenit? Asa     cîeb m,i-.       , - , •
am şi suferinţe... Si cum ii ,7 maica-sa, brăzdată de
IFP'fiiriv. n/r      * ,:      ^      m d! ajuns stahanovist5
meşteşugul? ? ma*Md, Jl lace vrăji? Nu el m-a-nvăţat
COMETA: Moment, moment i c      - ■
Iepure a începută?" ol£o" L   T7       COnfcracfc do întrecere...
Arăpacke) Si cW a ti ajuns U m Pi tanta."'trecerilor socialiste. ^« ARAPACHE: brigada toviă o N?n"   d0pTrl.'.î'1 dnsfcea Iui 23 August?
maşina ™ in^. Vine ScMmbuI' a g«sit
^ —" aSrSt^°kai5: ffi^ ai -as Lui
mm
îndrăgostiţii
23
COMETA' Aha, dumneata o califici. Cînd va fi gata calificată? ARAPACHE - De 7 Noembrie.
"tttpTTRE- In care an? (lui Cometa) Scrie dumneata acolo că-i gelos, c-o
tine legată de el şi n-o învaţă nimic. MTJS/- Ia ascultă, Sandule, ce te amesteci tu? Cum nu mă învaţă? TFPIJRF' Dumnezeu ştie ce te-o fi învăţînd !
COM FT A' Moment... moment (scrie) Deşi el însuşi foarte tînăr... se preo-cună serios de ridicarea noilor cadre... (intră Lazăr, Cazacu şi Badea) \RĂPACHE. Scrie că de-abia acum ne suflecăm mînecile, să arătăm ce "   '  .,,,!(.„!. Nu-i aşa, tovarăşe Cazacu? CAZACU (nervos): Bine, bine. ^
COMETA• Am fugit la redacţie, (tinerilor) Poftiţi, va rog. Aşteaptă iolo-"    p-rafiil. (Cometa, Arăpacke, Nuşa, Iepure iessalutînă:„Noroc, tovarăşi".
''înscena rămîn Maria, Matei, Stoianovici, Niţă, Ambruş, Lazăr, Cazaca,
Badea şi Nedelcu) .    .      ,     , „
NITĂ (lui Cazacu, aparte, cu bonomie): Aşa da, Irate, asta zic şi ou treaba. ''" Ţot e bună cîte o conversaţie ca aia de atunci, dintre noi doi, ce zici?
(îi dă un ghiont prietenesc. Apoi, adresîndu-se celorlalţi) Ei, tovarăşi,
puserăm treaba pe roate la „Baraj". Şi acum care-i sarcina cea mai
importantă? Spune, tovarăşe inginer-şsf. STOIANOVICI: Să luăm tot ce-am învăţat din experienţa asta şi să aplicăm
la celelalte sectoare, asta-i părerea mea. NITĂ- Nu asa, tovarăşe. Mai direct, mai muncitoreşte: să folosim din plin '  maşinile. „Barajul" a înălţat steagul întrecerilor? Alelalte să-l ridice
mai sus.
LAZĂR: Reporteri,  fotografi,  serbări,  felicitări!  Mascarada, papuşerie!
Copiii ăştia dau în brînci muncind, şi noi ne batem joc de munca şi
sufletul lor. NIŢĂ: Ce ai, tovarăşe? Ce ţi s-a întîmplat? MATEI: Lăsaţi-I să vorbească.
LAZĂR: Cîntă Isaia şi dănţuieşte! Mîine, poimîine tot sectorul o să he
un cimitir de maşini hîrbuite şi de fier vechi. STOIANOVICI: Ce te face să spui asta?
LAZĂR: Tu nu-ntreba. Ca inginer, ţi-am spus, ca prieten, ţi-am spus: nu mări sarcinile de plan; aţi îngrămădit maşinile iară să creaţi condiţiile necesare. Ne furăm singuri căciula.
MATEl' (lui Lazăr, Cazacu şi Badea): Dar co s-a mai întîmplat, tovarăşi?
CAZACU: Ce să se îutîmple? Crapă fierea în noi. Do ce forţează maşinile? Decenii Ie bagă în revizie cînd trebuie? Dece se compromite utilajul sovietic?
NITĂ (îl întrerupe): Destul. Asta o să discutăm în altă parte.
BADEA: Să fie cum spui dumneata, tovarăşe Niţă. Dar putem discuta cîte ceva şi aici, nu? Să vedem de cos-a oprii maşina lui Arapache. Dece stă cu motorul ars? Eu viu acum de pe şantier, nu ştie nimic bietul băiat. Mare bucurie o să aibe cînd s-o întoarce şi-o vedea că nu mai are pe co să lucreze. Nu s-a ştiut că trebuia băgată de luna trecută în revizie? S-a ştiut. Inginerul Avadian a dat dispoziţii să fie revizuită.
STOIANOVICI: Atunci?
BADEA: L-a oprit Budescu. Cică aşa a hotărît Direcţia mecanică. Şî parcă-i
singurul caz? Cu cinci maşini s-a întîmplat la fel. (pauză) MATEI (la uşă, secretarei): Să vină inginerul Petrăchescu. MARIA: Şi Dimaucea. MATEI (secretarei) Şi Dimancea.
24
MARIA BANUŞ
?Afaru\,aşa se brează.
MATElTr)esignr  reg„ lat ^ -
NEDELCU: Cine?   g "''
NEDELCu"Atît'?in('l,Cerea' şefii de ^
matei- TovarST -  !    " lua' part0?
«m«S£ * Towa?" »* *
LAZAR. Se depăşesc termenele de revizi*  „ „i,
PETRACHeS8 D   D[m- ma?""' SÎM
prevăzute pentru "evieTe^Dafdin ST'' "'"f*" meori ">™<«ele
sc„rtea2â via^a j^,™        -«olp^ maşinile, n„eori u se
noastre,' nu ™âu lpr0n"1I„eSCti™>i'il,,la' M™'<»'« do pe şantierele toate ,ai„eie.      ^ \'»^« £ 'f"»?'"» ™ grij*. sii cunoască
pktrSS'?, ;„. T  :5 speciaii de™
nedeTc-u Xnîr^n0a ™l»îneDn=ade"Lriem
DIMANCEAÎ Tinerii sinîiruS £ tg"^""""?''î «"•"*•
in viaţa lor de-a tace cu o masi, ă r v'î de ,a *»rS- N-au avui
PETHŞÂcKumP^
insuficient do operativ Trel„7(»i     î1"8 s~° sP«n, o cam crem
-as SS-KR^»*»—*-
MARIA: Ne-n^m^SeL*^
îndrăgostiţii
25
vaptT- Bine   (iese urmat de Petrăchescu, Dimancea, Lazăr, Stoianovici CAZALLK        ■ ^ ^enă rămîn Mariat Matei, Niţă şi Nedelcu.)
NITĂ^Ce porcărie! Cazul ăsta trebuie adus în faţa organelor superioare.
wp'nFLCU: Care caz? . A
niţă   Cum care caz? Cazacu. Am crezut ca şi-a băgat mmţile m cap. '   (Măriei) Te-ai făcut avocatul lui, tovarăşă Maria, şi uite că te-ai cam grăbit. ^ MARIA: Ce vrei să spui: , NITĂ- Dumneata eşti mulţumită de atitudinea lui? MĂRIA- Eu nu văd aici nici un caz Cazacu. NITĂ: Nu vezi? Dar ce vezi?
MARIA- Eu văd aici mai curînd o conducere proasta. O conducere care in loc să se sprijine pe colectiv, dă dispoziţii din birou, se rupe de teren, se rupe de muncitori. Văd mai curînd un director care stă ca Dumnezeu tatăl în nori, cu Petrăchescu la dreapta tatălui...
MATEI (o întrerupe): Stupidă comparaţie.
MARIA: O fi. Dar în orice caz tu trebuie să cobori pe pămint.
NITĂ- Atunci cum vede tovarăşa Varlam, comitetul de Partid?
MĂRIA: Am să-ţi spun acum părerea mea despre dumneata, tovarăşe Niţă, nu despre comitet. Eu cred că şi dumneata, ca şi Matei, eşti prost influenţat. Nu ştiu de cine. Da, tovarăşe Niţă, asta a părerea mea. In loc să vă ajutaţi unul pe altul, să ieşiţi din... (caută cuvîntul)
NITĂ: (sarcastic): Mocirlă.
MĂRIA: Cum vrei. Eu, impas am vrut să spun. Vă înfundaţi mai rău. MATEI: Aşa, ne înfundăm. Şi ca să ieşim la suprafaţă, ce propui? MARIA: Vreau să fac o singură propunere. Trebuie să-l scoatem numai
decît pe Budescu dela „Baraj" şi să-l observăm cu atenţie. Şi în nici
un caz, Petrăchescu n-are ce să mai caute la direcţia mecanică, (lui
Matei): Tu nu vezi că toate firele dezorganizării duc Ia el? , MATEI: Si pe cine propune tovarăşa director de cadre în locul M? MARIA: Lazăr. (câutînd) Şi Dimancea, adjunct. Cred c-aţi sezisat manevra
lui Petrăchescu. Vrea să scape de Lazăr. Să-l trimeată pe şantier.
Ochiul lui observă prea multe. MATEI: Eşti foarte perspicace, tovarăşă Varlam. Şi cu Petrăchescu, ce
să facem? Să-l trimitem la lopată, nu? MARIA: Să fie numit într-un post cu rază de acţiune mai mică. Să spargem
odată clica asta de la direcţie. MATEI: Asta-i tot? MARIA: Da, deocamdată, atît.
MATEI: Te-am lăsat să înşiri toate bazaconiile astea pentru ca să mă lămuresc ce-i în capul tău. Află, tovarăşă, că habar n-ai ce însemnează un şantier cu mii de oameni, cîte probleme complexe ridică. Află că habar n-ai ce însemnează munca cu specialiştii. Află că noi aici nu ne-am jucat, că noi aici am dus o muncă grea, ca să le creiem oamenilor ăstora o autoritate. Şi acum, să izbim aşa, cu barda, nu? Şi gata. Am învins toate greutăţile, nu? Simplu. Grozavă propunere. Să-l retrogradăm pe Petrăchescu care-i o forţă...
MARIA: Fără îndoială e şi deştept şi capabil. Dar asta nu-i destul.
NIŢĂ: Iar judeci oamenii pripit, tovarăşă Maria.
MATEI: Ce frămîntări, ce nemulţumiri s-ar creia printre ei.
NEDELCU: Eu susţin propunerea'tovarăşei Maria şi tot ce-a spus despre conducere, (lui Matei) In loc să te superi, mai bine gîndeşte-te serios.
"6 maria banus
niţă (priveşte lung la Maria si Nedelcit r»ihrej i   i a
tos, Nedelcule fM^vWj Nici £mn / i™^' Asta deloc s^ă-Plac Dumneata Li S i ^ sera. '     '  s  «"<«w ptni-ru o lime care nu-i a noa-
JJ^jtetetsriMi    N-° * ™ »*»'»v*
se aprind lumini. Maria se anrom, J„ jur*-\/     întuneca. Pn oras maria: Matei. (Matei ra^Z Zml^ f ^ Matei * '* spatele).
MATEI f5e toarce brusc si o ajmră' de mîinf)   V ■
să-ţi deschid capul? Cum sftefac 71    L^pf^' Cum
aşa cum sînt noi trehnip     ™„ /      P^ccpn ou Petrachest.ii ăştia marja: De acord.' Z St^uc m^^ă d« ei<
Şi capacitatea altora. Uite  Stoianovici   P,      !    9 ""^",! energiile
matfTt tu p,e ei? Te ^t-stitr^Atn^dt Trr şie? Te
MATEI   Nu noi l-am făcut. n-arc nici o -n mit ,    î?    un om de paie.
iniţiativă. Fără energie  Vint, lZ? 9 G' E un om slab, fără
MARIA: E demobiliza    Se S Si ceî. 6 mai CaPabiL
muncitor, dar uşuratic si ^ agîu^ S™" ^ PiId*- Deştept, MATrieSu' Să Putre^ască şi.mai Ii/     Ş    " k?i 111 Seama lui P^ră-
MATEI: Altăt^iăft
MATEU £ 1Upta de ClaSă' e tot 0 f°™ulă stereotipă»
înţelege... !W*'*&S? ?J,71     ' "7 ™ ■ M»ri». MARIA: Lasă n,ă. Nu le anroob "V, " '"'"^
maR5 KFffr^ -----
MATPî' n   -  ^/oare, dovedeşte-o. MARIA- LS-lf™- Maria-  ° 8* -den,"
VIARh' ^ari1   n* PUt6m tFăi UnuI ffirf
MAR^e^^r^. ttfă-   ^ Mă
matei• Rinn s/r   •    o-        9 Ult- (jauza)
ra'UL1' cine, Mana. Si en  /W) '/w. ■
Cortina
îndrăgostiţii
27
ACTUL II
TABLOUL IV
1 cernitul   toamnei.    Apartamentul   de   burlac  al  lui Petrăchescu, "n acelaş oraş de munte. Duminică seara. Amurg. In cursul tabloului se aprind
^m^£an apartament închiriat mobilat într-o casă veche, gospodărească. Scena, rezintă un interior de. modă veche. Bufet înalt, comodă, canapea, masă de ,6^/- Z rie la care se joacă cărţi, stelaj de lemn cu plante de interior, prăfuite, mcate61 doaă fotolii bătrîneştî şi o măsuţă. Pe pereţi, fotografii ale neamurilor lei o natură moartă. Pe bufet, aranjate ca-n raftul unei biblioteci, două-trei teancuri de cărţi- Uşă ce dă spre camera de dormit. Altă uşă în fund, cu geam acoperit de perdeluţe înflorate, şi două ferestre dau spre geamlîcul de la intrare înainte de a se aprinde lămpile, prin fereslrese vede o străduţă liniştită provincială, cu case bâtrîneşti. La masa de foc: Petrăchescu, Budescu, Popovici şi Eremia. Stoianovici chibiţeazâ. Popovici dă cărţile.
EREMIA: Pas.
PETRĂCHESCU: Am deschis. (Budescu si Popovici pun miza) EREMIA: De trei ori.
PETRĂCHESCU (îl cîntâreşte din ochi): Cacialmagiule!. Ai noroc de firea
mea aventuroasă. De şase ori. BUDESCU (asvîrie cărţile): Fără mine.
POPOVICI: All right! Eu nu-mi fac harachiri. (asvîrie cărţile) EREMIA (lui Petrăchescu): Am mers. Servit.
PETRĂCHESCU (lui Popovici) : Una. (Popovici îi dă o carte. In foc rămîn-
numai Petrăchescu şi Eremia. Ceilalţi urmăresc încordaţi jocul). EREMIA,: O sută. (pune banii)
PETRĂCHESCU (îl măsoară): Gangsterule! Plus o sută. (pune banii) EREMIA: încă trei sute. (pune banii)
PETRĂCHESCU: Mai îmi dai cinci sute şi te-am iertat,  (pune banii) EREMIA: Plus opt sute. (mişcare între chibiţi. Senzaţie). PETRĂCHESCU: Plus o mie'.  (încordarea creşte. Petrăchescu pune banii.
Eremia, dezumflat, asvîrie cărţile) EREMIA: Ia-ţi banii.
(Petrăchescu slrînge banii de pe masă. Spectatorii focului respiră uşuraţi
si se destină. Petrăchescu ia de pe bufet sticla de coniac şi toarnă în
păhărelele goale de pe masă) POPOVICI (lui Eremia): Rău ai căzut pe boc.
STOIANOVICI (lui Eremia):  Cu  Cornelică, regele gangsterilor, te pui dumneata?
BUDESCU (lui Eremia): Bluff, bluff. Dar chiar aşa, să bagi nuna în
buzunaru 1 omului... PETRĂCHESCU (despre Eremia): Se credea la el, Ja planificare, unde i se
prind toate cacialmaiolo. t POPOVICI: Ştiţi bancul cu haosul şi cu planificarea? (Eremia. face un gest:
are barbă pînă.-n pămînl) Şi ăsta are barbă? Cu Charly ăsta nu mai
e de trăit. EREMIA: II ştia şi Tutancamon. BUDESCU: Mai facem un tur.
PETRĂCHESCU: Imposibil. E opt. Am fişat pînă la şapte. BUDESCU: Ei şi? Atîta distracţie mai avem şi noi, în tîrgul ăsta păcătos. POPOVICI: Nenea Adrian nu-şi regăseşte echilibrul pînă nu-şi scoate paguba.
maria BANUŞ
KlcHESCU- Ti8 ':nePafdM' D" °Pfc. - « o oră.
Mai am ceva dTlucm ^ duminica viitoare Operezi totul.
^^Ş^^Z™,^ Ori negri? EREMIA: Cîte odată o secreS ! ^ 1ltlne sub PaPUc
POPOVICI: Geloasă ca o t Scă ° n6VaStă
STOIANOVICI- Parcă vL ,1    ~ • *
PETRĂCHESCU  Â  n[rt™^??^' dan^im Ja nunta. BUDESCU: Pe mine unul ll^ZfJrei .xnsFa.to". mi-e de ajuns. EREMIA: Ai avut^nă^S KEfer"'4
lăsăm, don Juanule etracnescu) Mai toarnă un rînd si te
EREMIA: Are nişte urechi'
ST0,^v°7Sifl1°roC! - * . Pmtni «.
BUDESCU: N„mai m ,„, M dorim ceva _ ^ pe ^
vezi sa nu sari tu în aer aprinde, dar pma la urmă
PETRĂCHESCU 3 M"SPT' Var;am e femeie ™ «ap. ■rr^iriA^rllLbCU: Masurile or fi e]P hnno   ri™ j   ~ ,
tierul n-am făcut nimic N-amfosf PTlU    î dez°rganizăm san-
ia şcoli? Da, dar cît?? Ce n^mai râmîne T C" ?*■ "in,ii"m ™cit'orii STOUMhvrapiCaPoăt? Nu ^ vTdmMn"mmC? ^ C1°bana^ ^tia c'™ o s-o
p . te&urafacea---a^-^şts
PE^HE^U-gE?tsă PE?Ştnu £ m^ ^t noi.
pe toate. ' ldSd' nu le maJ vedea Şi dumneata chiar aşa
STOlS Săraci cu duhul-
SIOIANOVICI: Fericiţi copiii nostri. Ei cresc altfel  t», .
"~^• x urme !
Vii? ărel.
îndrăgostiţii
29
-nr»Mnvirl- Ei   atunci vă las, noapte bună. ™SJ£?rT{Petrăchescu se întoarce după ce l-a condus): Şi asta crede ca BUU   să «e înalte un monument. Ii linge cît poate.
nr«Ti-"T <isă  lasă, Tibi nu-i băiat rău. E ^RĂrTTFSCU- Nu-i băiat rău, nimic de zis. Numai niţel cam naiv. PE1KAUU1- ^ ^ ^„ cînd Q ^edea ce ne coace tovărăşica de ia cadre.
EREMIA: Dar ce este?!
TiritjnvTPT- Pe s-a întîmplat?! „ urTPĂPTIESCU- Nimic, ce să se întîmple. O să ne zboare unul cite unul.
Are o siWtă oroare pentru cei toţi cu origina nesănătoasă. ppvMTA- Trăiască răposatu' tata,  c-a fost tinichigiu. _ dptr îrIIFSCU' Dar fiul său a laminat tablă în făbricuţa lui proprie. (rîsete generale) Şi socru-tău a filat viscoza tot în făbricuţa iui pro-irie    (rîsete)  Ispăşeşti!  Ispăşeşti! ^ ..
POPOVICI: Lasă omul în pace. Ce? O să plătească el păcatele întregii
EREMIA;1 Atîta timp cît lucrez, îmi văd de meseria mea, nu mă doare
nici capul. . POPOVICI ■ Dar dacă ne sboara, vorba lui Cornelica?
FREMIA- Ei si? Ce tremuri? Dacă ăştia or fi mai catolici decît papa, ce,
crezi că n-o să găsim de lucru? O să găsim, n-ai nici o grija. PETRĂCHESCU: Optimistule, optimistule!
EREMIA: Ăsta sînt. (ridică paharul) Hai noroc, (dupa ce-a baut) Hai,
Jenică, mai stai? POPOVICI: Allons, mon vieux!
EREMIA (lui Petrăchescu): Spor la „lucru",  (iese cu Popovici) BUDESCU (despre Eremia): E dat dracului. Cap de negustoraş. ^ PETRĂCHESCU: Iti dai drumul în faţa oricui. „Turme", „n linge ... be
poate? Ai cam'luat-o razna, nene Adriane. Şi cu muncitorii  la iei. BUDESCU- Asta e. Ce-ai vrea? Să le pup picioarele ca Stoianovici: PETRĂCHESCU: Ii întăriţi. Unde vrei să ajungi? Iţi rişti postul. Şi dac-ar
fi numai postul. ,• BUDESCU- Tie ti-e uşor să dai sfaturi. Stai acolo la direcţie, eşti mare
ştab. Ia'să te văd,' să ai dc-aface ca mine, toată ziua, cu brutele astea
de pe şantier. . ,
PETRĂCHESCU: Nu te văd bine. Cu temperamentul asta  vulcanic al
dumitale. ,„ BUDESCU: N-am ce să fac. Cînd vine unul de-ăştia la mine şi-mi comanda,
mi se întorc maţele pe dos. Nu mă pot stăpîni.     ^    _ „ PETRĂCHESCU: înghite, rabdă. Eu cum rabd? Cum ma stapinescr- U sa
le răsucim noi limbile astea, care ne dau nouă dispoziţii, nouă, nene
Adriane. .. ~ ,
BUDESCU: Tu ai timp să aştepţi, eşti tînăr. Ei, sa ii losţ peste graniţa!
As fi aşteptat şi eu, cu mai mult sînge rece, ca aici. PETRĂCHESCU:  Vine,   nene  Adriane,   vine,  curînd-curmd. (soneria)
(Petrăchescu tresare) BUDESCU: Te-ncurc. „ PETRĂCHESCU: Treci dincolo. (Budescu trece în camera alăturata) (i-elra-
chescu merge să deschidă uşa, se înapoiază cu Florică Stanciu. Acesta
poartă în nună o mică damigeana) ^ STANCIU (stingherit de tăcerea lui Petrăchescu): Am lost in concediu
acasă. (Pauză) Şi cum ştiu că vă plăcea ţuiculiţa mea, din Argeş... PETRĂCHESCU: Mulţumesc, nu pot să primesc...
30 maria banuş
STANCIU: N-o să-mi faceţi afrontul ăsta. (pauză)
PETRĂCHESCU: îmi pare rău, clar nu prea am timp acum să stăm de
vorbă (pauză. Petrăchescu deschide uşa spre camera alăturată. Budescu 1 intră). i
BUDESCU: Bună, Stanciule.
STANCIU: Şi d-voastră eraţi aici? Să trăiţi, domnule inginer. BUDESCU (gest spre damigeana şi Petrăchescu): Te dai bine cu stăpîniroa. STANCIU: Prieteni vechi,  (lui Petrăchescu) Ehe, grilajul de fier forjat
de pe Bonaparte, cine 1-a făcut? Nu eu? PETRĂCHESCU (rece): Da, da, dumneata.
STANCIU: Dantelă de Veneţia, (pauză) Gonită Coca ce mai face? PETRĂCHESCU: Am divorţat.
STANCIU: Aţi divorţat? Coniţa Coca! D-voastră aţi vrut? ( nu nimereşte
nici un răspuns) Ei, ce să-i faci, la donna e mobile... Coniţa Coca!
Ce vremuri! Nici nu-ţi vine să crezi. Ce vremuri! Şi acum mucezesc
în groapa asta cu Badea, cu Cazacu pe capul meu. PETRĂCHESCU: Te credeam comunist. Aud că la şedinţe vorbeşti mereu. STANCIU: Numai sindicalist. Am şi eu experienţa mea... Nu e bine să te
(se bate cu palma peste gură)... pardon de expresie... contra vîntului.
(Budescu rîde, Petrăchescu zîmbeşte. Stanciu prinde curaj) Şi cu politica
externă cum mai stăm? PETRĂCHESCU   (nerăbdător si plictisit): Ei, asta-i acum, politică externă ! STANCIU: Cînd? Cînd?
PETRĂCHESCU (arătînd damigeana): Eşti cu aghiasma sub nas. STANCIU: Vai de mine, să nu mă mişc din loc, dacă m-am atins măcar. PETRĂCHESCU: Atunci ce baţi cîmpii? I-aţi ţuica şi să nu mai vii pe
aici cu baliverne de-astea. Te rog. (îi pune damigeana în mină) STANCIU: Nu mă aşteptam la o primire ca asta. Oricum, să vă purtaţi
aşa cu-n muncitor! Şi tocmai d-voastră,  tovarăşe inginer! (pauză
grea)   (Budescu ridică damigeana). BUDESCU: Dă-o încoace, Stanciule. Cît face?
STANCIU: îmi pare rău, mă insultaţi,  (pune damigeana Ungă Budescu) BUDESCU: Mai vino pe la mine. Să vedem. Dacă am un loc mai bun în schemă...
STANCIU: Chiar că şi eu am să vă spun cîte ceva. (Mîrîie, mîrîie în tot jelui) D-voastră sînteţi mînă tare, de, nu le place. Dar stăpînul trebuie să ştie să fie stăpîn. (pauză) Ei, s-o beţi sănătos. Să trăiţi.
BUDESCU: Du-te sănătos. (Stanciu iese) Şi tu mă-nveţi pe mine să fiu s prudent.
PETRĂCHESCU: Trebuie tăiat scurt, de la început. Dacă te laşi şantajat de o lepră ca asta, eşti pierdut.
BUDESCU: Eh, şantaj! Ce i-am dat? O slujbuliţă acolo. E destul de modest.
PETRĂCHESCU: Dar ce, crezi, că ăi de la minister îşi închipuie că sîntem fete mari? Decît să te laşi intimidat de un şantajist de ăsta, mai bine-ai fi prudent acolo unde trebuie.
BUDESCU: Fiecare cu temperamentul lui. Eşti nervos. Te las, craiule, craiule... (mîngîie damigeana) Pe mine ea o să mă încălzească, la noapte, (iese, condus de Petrăchescu. Apoi Petrăchescu se întoarce, camuflează ferestrele şi uşa dinspre geamlîc, uitîndu-se cu atenţie să nu rămînă nici un colţ de geam descoperit. Verifică dacă jaluzelele sînt bine lăsate. Stinge lampa mare. Aprinde o veilleusă. Adună paharele, sticla, scrumierele. Trece în camera de dormit. Soneria. Merge să deschidă. Se întoarce cu Iancu Lipan).
îndrăgostiţii
31
LIPAN' Nedelcu şi Varlam se cramponează pe chestia debarcării. Singurul care vă susţine e Niţă. Vă susţine de parcă noi l-am fi pus. De Holbau nu ştiu ce să mai zic. Eu pînă acum n-am luat atitudine. Dar cît pot să tac? Şi numai cu Niţă alături, o să-mi fie greu să vă susţin.
PETRĂCHESCU: N-ai să mă susţii. Ai să lupţi să tiu debarcat. LIPAN (perplex): Cum?
PETRĂCHESCU: Locul meu nu contează. Infăreşte-ţi poziţiile. Susţine-o pe Varlam. Cere să fiu mutat. Să-nvăţăm dela ei, să nu ne-mpiedicăm de mărunţişuri. Să luăm metodele lor, lozincile, lor, să le-ntoarcem împotriva lor.
LIPAN: Folosirea din plin a maşinilor...
PETRĂCHESCU: Asta s-a dus. Tu nu vezi? Utilează atelierele, prelucrează muncitorii. Trebuie altceva. Organizare în mers. Tot o lozincă, dar ceva cuminte, care nu sperie pe nimeni. Ai înţeles?
LIPAN: Cum adică?
PETRĂCHESCU: Organizare în mers. Adică imposibilitatea unui control sistematic. Deci: dezorganizare în mers. Sau altă lozincă a lor. (apreciativ) Colaborare cu tehnicienii... Şi-vreţi să mă scoateţi abuziv din muncă? Nu-i nimic. Veţi plăti scump, dragii mei, dacă o să călcaţi această minunată lozincă. Terenu-i pregătit. Tehnicienii au şi început să tremure pentru posturile lor. Scoateţi-mă, şi veţi vedea ce panică o să fie printre ei, şi avîntul cu care o să mai lucreze. Dar n-o să ajungeţi voi să mă debarcaţi. Directorul nu dă aşa de uşor cu piciorul unui tehnician ca mine. Vom vedea cine-i mai tare. (îl arată cu degetul) Lipan sau Petrăchescu?
LIPAN: Petrăchescu! Sînteţi născut pentru politică.
PETRĂCHESCU: Vom vedea cine va sbura. Eu, sau madam Robespierre. LIPAN: Cum aţi spus?
PETRĂCHESCU: Maria Varlam, care se ţine de intrigi, tovarăşi, care împiedică buna desfăşurare a muncii, care subestimează pe specialişti, care-şi face o clică a ei...
LIPAN: Mă ameţiţi.
PETRĂCHESCU: Ei au şi puterea tigrului şi viclenia vulpii. Noi puterea n-o avem. Trebuie să fim de două ori mai vicleni ca ei.
LIPAN (pe gînduri: Şi totuşi, cu Holban nu-i aşa de simplu. Se ceartă cu ea, se ceartă, şi de odată le pomeneşti că spun aceîaş lucru.
PETRĂCHESCU: Orice om are slăbiciuni. Vrei să rămîi un cîrpaci în politică? După ce i-om da peste cap, o să fii ministru, (gest de protest măgulit al lui Lipan) Da, da, ai toate şansele. Cum vrei să conduci dacă nu ştii să exploatezi slăbiciunile oamenilor? Care-s slăbiciunile lui? Se aprinde uşor? Da. Se încăpăţânează? Da. Are, n-are dreptate, e totdeauna călare pe principii? Perfect. Pe ce principii călăreşte, asta ne interesează. Trebuie să-l aprindem pentru lozincile noastre. Şi apoi du-te, călăreţule. Ţin-te bine în şea şi izbeşte. Dar să nu cazi.
LIPAN: Şi dacă mă dă peste cap? Mai bine nu mă bag. Mi-e frică.
PETRĂCHESCU: Eu ţi-aş da scutire la gimnastică, dar unchiul Jim n-are obicei să motiveze absenţele. Are metode încercate pentru lecuirea fricii.
LIPAN: N-a fost vorba aşa.
PETRĂCHESCU: Du-te drăguţule, la Securitate, du-te şi te plînge. , LIPAN: Lăsaţi gluma, vă rog.
°^ maria banuş
PETRĂCHESCU: Atunci totul e în regulă   N ,i rf
once împrejurare, totu-i să fi calm  nu i n  83 f" nervos- In
coniac pe cinste. Am mai băni ?n?i         aŞa? Bem ceva? Am un
pînul cu şoferul. Ji^l^^Ţ Mm? Stă-
UPZlZIa reţinm): C- Să - D-voată   aţi   f0st totdeauna
Cortina TABLOUL V
^'^Zzs^ziîu^z^ par,i,d«',
sF««to«« « ^rc alt birm UUU-       care dau spre biroul secretarului, fmfrtf Nedelcu). dosească calităţile m scopuri mai bune
~: sas*1»* 25 *—•*-—«*.
NEDELCU: Foarte rău, tovarăşe Lipan   Dacă n,, „ch
LIPAN- A*"1 ,are,dreptate' de - ai'sustinrt-o"   ^ C°nV1I1S ca Maria
NEDElV^ Ca  si C
iNliUELCU. Şi unul şi altul au drentate   Si ™ 1 * *    Va   Ş1 Gazacu.
alături e o ticăloşie. O t^lo^Za^ZaT^ ^ ^ fund. Din stînga intră Matei Holhal W P (Nedelcu iese prin rinţa lui) Uolban. E singur cu gîndurile, cu sufe-
LIPAN: Ăsfa-i adevărat eroism, tovarăşe HnlW   r a
romane se pot întîmpla a^mZalZ^H^'J^t^ mmai în pentru o ideie. UCIU11, bd sacrifici pe cine iubeşti
MATEI: Nu-i vorba de sacrificii, tovarăşe î mar,   p      k j
nostru. Şi o feresc şi pe ea deTe^li oî P E.vorţ>a de şantierul biroul secretarului, inlă Caztu'leul cZ S/f* *» lui ca un vînat încolţit ) P ram?lL Se uita in jurul
CAZACU   (LUI    Matpi)-  Si   Hnrnnr^f "     ■ ^
MATEI- Ce? dumneata, va sa zica.
•8
i 1
îndrăgostiţii
33
MAJ?rTi (strigă)- N-o să m-asvîrliţi afară din partid, înţelegeţi? N-o
CA     g m'asvîidiţi! Smulgeţi-mi inima din piept, dar carnetul n-o să mi-1 luaţi!  (intră Maria. Pauză) ari A -Ce e  tovarăşe Cazacu?
MA7AAj- Nimic. Vin eu la dumneata, la cadre, (iese prin fund. Tăcere apăsătoare. Lipan iese discret prin stînga.)
MARIA' De ce m-aţi chemat? _ ^
mVtFT-' Tu stii, Maria, fot ce eşti tu pentru mine. Orice s-ar intimpla...
MARIA (brusc): M-ai chemat la comitetul de partid, ca să-mi faci declaraţii de dragoste? >■
MATEI: Mai de grabă aş muri decît sa-ţi lac ţie un rau.
MARIA: Intră în ordinea de zi. _
MATEI: Ascultă-mă, Maria, ai făcut greşeli mari. Ai lucrat sectar, mgust,
în' aprecierea oamenilor.  Locul tău la cadre... MARIA (îl întrerupe): Destul. Am înţeles. O asemenea hotârire n-o puteţi
lua singuri. . MATEI: Cei care trebuiau să-şi dea avizul sînt de aceeaşi părere. MARIA' Nu. Nu se poate, (prin dreapta intră Niţă) ^ NITĂ (lui Matei): începe  dumneata  şedinţa.  Vin şi   eu numaidecit. '   (Maria se îndreaptă spre ieşire) Stai puţin, tovarăşă Mana. Şezi un
minut. Judecă liniştit.  (Matei iese) Caută să ici lucrurile   ca un
adevărat comunist. MARIA: Putem să Ie luăm şi altfel?
NITĂ' Pe semne că da. Altminteri n-ai fi adunat greşeli peste greşeli. MARIA: Greşeli, poate. Dar în problemele mari, în problemele de baza, nu eu am greşit. ... NIŢĂ: Cu metode poliţieneşti? Strîngmd m jurul dumitale oameni şr
'   antrenîndu-i pe o linie a dumitale? MARIA: Metode poliţieneşti? Pe cine am antrenat?
NITĂ- Să nu vorbim acum de Nedelcu. Nu-i momentul. Dar Cazaom Dar ' Badea? Dar inginerul Lazăr? Cine i-a instruit să-i ţie sub observaţie-pe Petrăchescu şi pe Budescu?
MARIA- Eu numesc asta vigilenţă, nu poliţism. Cînd ceea ce se discuta-aici, la comitetul de partid, a doua zi e ştiut de Petrăchescu, cred că avem de ce să fim îngrijoraţi. . ^
NITĂ (o întrerupe): Tovarăşă Maria, să nu facem polemica. Vrem^sate ' ajutăm să-ti vezi greşelile. Poate că acum eşti prea turburata. Noi preţuim"capacitatea dumitale, puterea dumitale de munca Vrem să te păstrăm aici. Âm spus-o şi la minister şi ei sînt de acord bintero convinşi că la direcţia mecanică, unde se simte nevoie de iorţe, dumneata...
MARIA (îl întrerupe): Muncă de reabilitare. _ NITĂ- Muncă de încredere. Şi eu te sfătuesc s-o primeşti, lotul depinde '  de dumneata, de felul cum vei lucra. Şi sînt sigur ca lucrurile o sa meargă bine.  (iese prin dreapta; pauză. Din stînga intra Nedelcu), NEDELCU: Tovarăşă Maria. MARIA  (tresare): Da.
NEDELCU: Ce-ai de gînd? _    ,„   . .
MARIA: Plec la Bucureşti. Trebuie să arăt tot ce se intimpla aici. ^ NEDELCU: Trebuie. Nici eu. n-am să tac. Şi cu munca ce iaci? Primeştif MARIA: Nu stiu. Am să mă sfătuesc acolo. Trebue să arăt fot, tot, cum au pierdut orice simţ de răspundere, cum se duc orbeşte, deadreptul im
3 — V. Rornînească
34
maria banuş
MARINI & » «—»««« P«.t.u „umMata
ACTUL III
TABLOUL VI Cîteva săptămîni mai tîwn j,,* -
LAZAR * Tovarăşă AT
MAR/He^ tk r ^Kbat m0dmCa- P-iect«lai tehnic; lazăr: £VLe\he.te lace sa crezi?
LAZĂR: Pe^chescu . venH aTdi -
nil TaT^ 5 grijă S*t u^e^%P*T^ ^anii. mei n-a fost despachetat încă. Vrea să TriS' 9     ult,1JnuHot care
MARJA:''Da  Şi?ClCă S" »U Stea Mfo^te ' ^ ma9lmIe Ia »B-aj"
LAZAR: Dacă începem lucrării i„ i
absolut necesare, în S^K^*?'J»**™* astea ne sînt * dă dispoziţii, ca să fase d" cop ut „oul c* *°tr**°*°« Ş"e ceva spun do. ce nu sînt de acord. sTd aî c« lTTt^&m pUtut ^ citva timp, în vederea noii lucrări °St consultat acum
LA/ăT'^c-08 *lie PeWciescu» °"le     ""J1"»- Ca»lS să arii
MARIA. Gindeşte-te. Caută un mijloc   F £ ?   • nnd" 1 AZă'r - ^ ^ W^ 6 lmP°rtant-   ^an-a ia
LAZĂR: Stiu. MARIA ' LAZĂR
Haide! Sîntem aşteptaţi ^p"S\^^:^^mf^ <M""« prin
TOIANOVICI: Dem,sca,,, P8trMl0scu? & ^ ^
ÎNDRĂGOSTIŢII
35
TAZĂR: Şi tu ştii cine-i Petrăchescu. Nu face pe naivul. STOIANOVICI: Eu nu ştiu nimic. Cel care n-a greşit să arunce prima piatră.
LAZĂR: Nu de greşeli e vorba, ştii bine. De ticăloşii e vorba. E un moment hotărîtor, Tibi.   (pauză.  Se privesc)
STOIANOVICI: Ioane, te nenoroceşti. Ascultă-mă pe mine. Nu te amesteca în manevrele astea. Petrăchescu e tare. Are proptele sigure. Pe un ticălos ca el nu-1 dărîmi. Asta mi-ar trebui. Să intru în conflict cu el. (pauză. Lazăr îl priveşte)
LAZĂR: Eşti laş.
STOIANOVICI: Da. Mi-e frică. Nu vreau. Mîine, poimîme, mă mai scoate
duşman al clasei muncitoare, sabotor, sau mai ştiu eu ce. LAZĂR: Cine? STOIANOVICI: Niţă.
LAZĂR: De Petrăchescu ţi-e frică. De Niţă ţi-e frică. De   cine nu ţi-e
frică? Şi de umbra ta de pe perete ţi-e frică. STOIANOVICI: Tu n-ai copii. Tu nu ştii ce-ar fi pentru mine să-mi spună
Nelu: „De ce te-au scos, tăticule? Eşti un duşman, un burghez, un
imperialist? Ce eşti? De ce te-au scos?" LAZĂR: Şi dacă mîine,'poimîine o să te întrebe: „Tată, tu n-ai ştiut că
Petrăchescu este un bandit?" ce-ai să răspunzi? — Am ştiut, dar mi-a
fost frică, (pauză) STOIANOVICI: Nu Ioane, lasă-mă să-mi văd de ingineria mea. LAZĂR: De ingineria ta? Tu eşti inginer şef? Eşti o cîrpă. Te ţine Petrăchescu aici, în buzunarul mic de la vestă, şi face din tine ce pofteşte. STOIANOVICI:  Sînt aşa cum mă vor. Un lucru fără voinţă, pe care-1
mişti de colo pînă colo. Sînt folosit, Ioane, (zîmbeşte amar) Un obiect
folosit.
LAZĂR: Pentru că nu lupţi. STOIANOVICI: Maria Varlam a luptat. LAZĂR: Si crezi c-a dezarmat?
STOIANOVICI: Nu ştiu. Pe mine lasă-mă. (iese încet. Lazăr rămîne un moment singur, apoi iese şi el. Intră Maria şi Marcelă)
MARIA: Sînt obosită. înainte de miezul nopţii n-o să terminăm cu situaţiile.
MARCELA: Mereu  rămîneţi să  lucraţi  noaptea tîrziu.
MARIA: Dacă-i nevoie. (Marcela e sceptică. Maria adună unele hîrtii de prin dosare) Asta-i gata. (pune hîrtiile de o parte) Şi asta. După ora şase, te rog să vii la mine să-ţi dictez. (Maria ia hîrtiile şi se pregăteşte să iasă)
MARCELA: Unde le duceţi?
MARIA: In  şedinţă.   Pentru   tovarăşul Petrăchescu.
MARCELA: Lăsaţi. Le duc eu. D-voastră aveţi de lucru.
MARIA: Mulţumesc.
(Marcela ia hîrtiile si iese. Maria zîmbeşte. Se apucă de lucru. Caută ceva într-un clasor. E întoarsă cu spatele. Intră Ambruş. Priveşte lung împrejur. Maria se întoarce brusc) Victore! Cînd ai venit?
AMBRUŞ: Acum.
MARIA: Ce înseamnă asta? Doctorii au spus...
AMBRUŞ (o  întrerupe): Doctorii multe spun. Nici în cămaşă de forţă
nu mă mai puteau ţine la spital. MARIA : Te-au neliniştit scrisorile mele?
AMBRUŞ: Dimpotrivă. Au avut un efect miraculos. M-au pus pe picioare. 3*
MARIA BANUŞ
MARIA: Victore, tovarăşul Cristea a fost ieri aici. A discutat cu cei din birou modificarea proiectului tehnic. Lucrările, ştii, nu sînt puse încă la punct. Le-a atras atenţia ca nimic din ceea ce s-a discutat să nu iasă dintre cei patru pereţi ai comitetului. Şi totuşi, am indicii serioase că Petrăchescu a şi aflat.
AMBRUŞ: De unde ştii?
MARIA: De la Lazăr. Petrăchescu a şi cerut să se trimeată maşinile destinate şantierului „Uzină", pe alte sectoare. Pentru ca în momentul cînd or să înceapă lucrările pe şantierul nou, să ne trezim fără maşini. (Pauză)
AMBRUŞ: Da. (pauză) Cine cunoaşte chestiunea?
MARIA: Niţă, Nedelcu, Lipan şi Matei. Atît. Eu ştiu de la tovarăşul Cristea.
AMBRUŞ: Nu se poate! (pauză) Nu-i exclus ca Petrăchescu să vrea să trimeată maşinile fără să ştie nimic (pauză). Dar dacă ştie, atunci nu mai e vorba de o simplă flecăreală. E vorba de informaţii transmise conştient, sistematic. \
MARIA: Aşa şi este (pauză).
AMBRUŞ: Cine, Maria? Cine? Pe Nedelcu îl cunosc ca pe copilul meu. Sub ochii mei s-a format. Ii cunosc părinţii, colegii, iubirile, toată viaţa. Cu Lipan, de doi ani lucrez împreună cot la cot. E un om simplu, deschis, cinstit. Pot pune mîna în foc pentru el. Niţă, Matei, au făcut greşeli, au crezut şi cred în cinstea Iui Petrăchescu, dar asta-i altceva. Sînt tovarăşi buni, de încredere.
MARIA: Şi totuşi, nu-i o întîrnplare, nu-i prima informaţie pe care o primeşte Petrăchescu.
AMBRUŞ: N-avem siguranţă. Dar, desigur, măsuri trebuie să luăm. Am să cer dosarele celor patru, să Ie revăd chiar eu. Ah, Maria, ce îngrozitor lucru să trebuiască să-ţi bănuieşti tovarăşii, oamenii cei mai apropiaţi, (intră Badea şi Chipăruş).
BADEA: Fii bine venit, tovarăşe secretar.
AMBRUŞ: Bine te-am găsit, tovarăşe Badea. Să-mi trăieşti, nene Chipăruş. BADEA: Rău ţi-am mai dus dorul. Pe dumneata te tăiau doctorii Ia
Bucureşti şi nouă aici ne-a ajuns cuţitul la os. AMBRUŞ: Ştiu. Uite aici scrisorile dumitale. Şi ale altora. BADEA: Scrisorile mele. Dar eu nu dumitale ţi-am scris, că doar nu era
să tulbur un om bolnav.. AMBRUŞ: Nu vine muntele la Mahomed, vine Mahomed la munte. N-au
venit scrisorile la mine, am ajuns eu la scrisori. BADEA: Eşti sănătos acum? AMBRUŞ: Tun.
CHIPĂRUŞ: Tovarăşi, eu am o chestiune personală şi secretă cu tovarăşul secretar.
BADEA (lui Ambruş): Vă aşteaptă tovarăşul Lipan. A pregătit totuL
(Măriei) Spunea să vii şi d-ta dacă poţi. AMBRUŞ: Mergeţi. Vin şi eu numaidecît.
BADEA: Să ne trăieşti şi să fii sănătos. (Badea iese însoţit de Maria)
AMBRUŞ: Nene Chipăruş, nu vrei să vii niţel mai tîrziu la comitet?
CHIPĂRUŞ: Nu merge, (arată spre gît) Uite, aici îmi stă. Secret de stat...
AMBRUŞ: Atunci dă-i drumul. Numai repede, nene Chipăruş.
CHIPĂRUŞ: De unde naiba s-o apuc. Totul începe dela apă. Adică tocmai din contra, că începe contra apei. Era duminică seara, la noi, la cantină. Ii spun lui Florică Stanciu, şeful nostru de lucrări: „Măi
îndrăgostiţii
37
Florică, cum ţi se pare apa asta dulce după friptură? Facem broaşte în burtă,  ori nu facem?"
— Facem, zice el.
— Păi să nu facem, zic eu, hai să te cinstesc.
— Hai.
Si mergem noi în sat, la cooperativa. El o cinste, eu o cinste; eu o cinste, el o cinste; se făcuse cam tîrzior. Eu, de, mă ţineam bine. Nu era să se înnece marinarul într-un pahar de vin.
4MB RUS: Asta-i repede, nene Chipăruş? Mergem cu carul cu boi.
CHIPĂRUŞ: As, avion cu riacţii! Şi aşa, mormolocul ăla de apă dulce, ce să vezi? Se' muiase ca pruncuşorul în braţele mă-sii. Şi unde nu începe să bolborosească şi să scuipe tot din el: că o să-i arate el lui Petrăchescu cînd i-o veni bine la socoteală. (Ambruş devine atent) Nu acum, stie el cînd. O să spună tot, tot, că doar el, Stanciu, i-a fost ordonanţă iui Budescu pe front, la Odessa. Şi să nu-i spuie careva că Budescu n-a ucis şi n-a jefuit, că doar el, Stanciu, a venit pe tren cu mobilaşi cu geamantanele la Bucureşti. Şi ce n-a încăput la Budescu acasă, a mai dus şi la finu-său, la Petrăchescu. Că împreună au făcut, rebeliunea ■şi tot împreună au fugit cu maşina de au stat o vreme la Berlin.
— Dă-1 în gît acum, ce mai taci, îi zic eu.
— Nu nene, nu mă lasă inima, zice, să fac omului un rău. Vezi că Budescu s-a mai dedat acum cu clasa muncitoare şi se poartă omeneşte, îţi dă pas să ai şi tu o lefşoară mai cumsecade. Dar să încerce numai să-mi încurce mie socotelile. Văd ei pe^ dracu. Şi cum a zis, a şi început să horăie acolo, cu capul pe masă.
— Ce să fac cu unul ca tine, mă gîndeam. Să-mi stric pumnul pe tine, nu face. Ia să mă duc eu mai bine, personal, la partid.
AMBRUS: Nene Chipăruş, ce mi-ai spus dumneata acum e foarte important. Nuniai să nu. sufli o vorbă nimănui. Ai auzit? Ne-am înţeles?-
CHIPĂRUŞ: Secret de stat! S-a zis! (Chipăruş salută şi se îndreaptă spre usă, Ambruş îl reţine)
AMBRUŞ: Ia stai, parcă voiam să-ţi mai spun ceva. Dăruite, am uitat. A, da! Nene Chipăruş, în legătură cu secretul de stat. M-a învăţat şi'pe mine un prieten bun. Ştii cum se păstrează cel mai bine secretul?
CHIPĂRUŞ (privindu-l drept în ochi, amârît şi mucalit): Am înţeles. La uscătorie! Cum îl uzi cu vreun păhărel, cum. s-a dus dracului.
AMBRUŞ: Aşa spunea şi prietenul meu (rîde) (Chipăruş iese,  intră inginerul Dimancea)
DIMANCEA: Tovarăşul Ambruş! Mă bucur că v-aţi însănătoşit!
AMBRUŞ: Şi eu, că' te găsesc voinic ca întotdeauna.
DIMANCEA: Rezist pe poziţii.
AMBRUS: Şi treaba cum merge?
DIMANCEA: Sînt oarecari greutăţi. 0 să le aflaţi d-voastră. AMBRUŞ: Ca să le aflu, trebuie să mă ajutaţi.
DIMANCEA: (vag, eschivîndu-se de la răspuns): Desigur, desigur, (intră Matei) MATEI: Victore dragă, să trăieşti, (se apropie, schiţează un gest, ca şi cum
ar vrea sâ-l îmbrăţişeze, dar în faţa atitudinii reţinute a lui Ambruş,
se opreşte) xftl< AMBRUŞ: Noroc,' Matei!
DIMANCEA: Am onoarea, (se îndreaptă spre uşă) AMBRUS: Căutai pe cineva.
DIMANCEA: Pe tovarăşa Maria, nu-i urgent. (Dimancea iese) MATEI: Ai primit scrisoarea mea?
OQ
MARIA BANUŞ
MA?PTuşr Am Primit"°- Avem multe să ne snunom   T ,
UPAN nîm\ ([ntrâ LiPan ?l Maria) Te a?tePl dise^ă.
L.IFAN (Ui Ambrus): Am nrprftit \L i
AMBRUŞ: Vin numaidfcTt. K|
situaţia şantierului. f/ilL e?) P£u ™, «^a». să analizăm masuri grabnice. Petrăchescu şi Budescu m,; pi'°pim cîteva posturi de conducere. Iar pe sectoarell     T P°' 83 mai ramÎQă în
îm tfbnie bine încadraţi cu ^ti^^S?*** ^ ™ h& tri™-AS,(t^ Ce      ^CSÎ " '   Ş1 ^ mCredere-
MAT?I Ş0 bfă°Ca^df^nU P0t sPune mai mult mai li . o luam dela început. Am mai smm o tv
derea conducerii, dacă mi se i*^ifP i Nu~mi Pot asuma răspun-partidului.' ' da41 Seama ce SPU1- E vorba de o hotărîre a
maria- NuTo i" r"3 rep"Ză a meciu]ui> da?
MATElV ^i?CZ t^i Chi^-rM-ai destul.
preţuieşte ti&losu ăs     d!r ie"rUVSU-fIetului' *Ui Mne cît MAT FT partSI are dreptate, nu tT    "P9'^ Ş' M ^ Să recuno?"
SI; Bf^i^*£^ r6 influen^ de
Cercul se lărgeşte. îmi suprLSezTVnt^ ^ nU' tu> nu Amb™«-pe Ambruş. Pe Ambrus Pi * r* Matei" Nu 6U 11 ^ntez
altcineva. P   INedeIcu> pe Cazacu, pe mine, ne învaţă
U^nj^::SXeV^e- (^^cea, sckiţeazâ ungest
!punTem.ara?a ^ * C» «m terminat ceea ce aveam să ne
DIMANCEA^ Poa(';erminat- -(Matei iese- P^a) MARÎA^vlrog0   vaS^DilT^ T*1 CeI mai Potrivit. DIMANCEA: VinrdrmnercTla JoWeauna e momeWl potrivit.
acesta, şi vreau să Jac uz de eî ?     ^ M"ai °M °dată cu ™ ScS: Sli^'S mă prietena d-voastră.
criză. r«m6i«d; Nu de scffiin   d™ J"'*1 SPun- Trec Print™
MARIa! ~ p°trivi un,,i
DIMANCEA: M-aTconduTt^de'au^f T tînăr Ca ^ ^ii.
Desigur, destul de larg deSreft "n/COî T™1 aI m6U' Pr°Priu-făceam un titlu de rforie di?» n 'W-6e?te/lra' Ctt Contate) îmi
glone dm a nu calea mei unul din preceptele lui
îndrăgostiţii
39
MARIA- Şi care-i preceptul pe care o să-l nesocotiţi cu concursul meu?
nlMANCEA: Colegialitatea. Nici odată nu m-am amestecat în siera de activitate a unui coleg. Am avut toată viaţa oroare de intrigi, de aşa zisele lucrături. Şi asta a devenit pentru mine într-atît o a doua natură, încît adineauri, cînd tovarăşul Ambruş m-a întrebat despre greutăţile care le întîmpin, am amuţit. Dumitale însă, prietenă, trebuie să-ţi spun. (pauză) Colegul meu Petrăchescu nu lucrează corect, (pauză)
MARIA: Ce vă face să credeţi asta?
DIMANCEA: Totul. Tot felul cum lucrează el. Nici una din propunerile juste venite din partea sectoarelor, nu e luată de el în consideraţie. Dispoziţiile pe care le dă sînt haotice, ireale.
MARIA: Tovarăşe Dimancea, dece-mi spuneţi mie, în taină, aceste lucruri? Ştiţi că en le voi da mai departe.
DIMANCEA: Nu sînt om politic. Am venit aici pe şantier să-mi fac meseria. Dar nu pot să tac. Cum să vă spun? De cînd există ţara asta rcmî-nească, nu s-au făcut la noi asemenea lucrări. M-am considerat toată viaţa un patriot. Dar patriotismul meu a rămas platonic. N-am fost lăsat niciodată să-mi pun în practică proiectele pe care le visam—utopiile mele, cum se spunea. Azi mi se dă posibilitatea asta. Ii admir pe comunişti pentru energia cu care-şi pun în practică visurile. Şi vreau să vă ajut.
MARIA: Vom merge împreună la tovarăşul Ambruş.
DIMANCEA: Mi-e foarte penibil... să nu se interpreteze ca o pornire de
răzbunare, sau de arivism,  din partea mea. MARIA: Fiţi liniştit, tovarăşe Dimancea. Vă cunoaştem. DIMANCEA: Aştept să fiu chemat. Iţi mulţumesc pentru prietenia dumitale.
(iese. Maria rămîne singură. Intră Petrăchescu) PETRĂCHESCU (zîmbeşte): Singură? (Maria îl priveşte întrebător) Stau
într-un birou, la zece metri distanţă de dumneata şi mă simt totuşi
la o mie de mile marine depărtare. Ah, apropierea şi depărtarea asta!
Asa îmi imaginez raiul amestecat cu infernul. » MARIĂ. (zîmbeşte) :  De ce socoteşti în mile marine, şi nu în kilometri?
E mai romantic?
PETRĂCHESCU: Dac-ai fi trăit în alt veac, ai fi fost o mare ccchetă.
Cunoşti la perfecţie arta de a chinui. MARIA: Tovarăşe Petrăchescu...
PETRĂCHESCU: Am avut fericirea să-ţi fac o vizită. Oare m-am făcut
vinovat cu ceva? MARIA: Deloc.
PETRĂCHESCU: Atunci de ce nu mai ai nici o clipă liberă pentru mine? MĂRIA   (arătînd hîrtiile de pe birou): îmi dai prea mult de lucru. PETRĂCHESCU: Şi dacă nu ţi-aş mai da eu de lucru? Dacă n-aş mai fi
aici, în apropierea dumitale? Ăi fi fericită, nu-i aşa, să scapi de mine?
Ai refuza să mă mai vezi, nu-i aşa? Spune. MARIA: De ce să pleci? De ce să nu mai lucrăm împreună? PETRĂCHESCU: Aşa, să presupunem, (intră Marcela. Pauză) MARIA: Ai nevoie de ceva?
MARCELA   (ezită) Dosarul cu situaţiile. Pentru copiat.
MARIA: Nu-i nevoie. Ţi-am spus că-ţi dictez eu, după şase. (Marcelaîl priveşte lung pe Petrăchescu, slăpînindu-se cu greu, şi iese)
PETRĂCHESCU: Spune-mi te rog, aici, la Bucureşti, sau în Patagonia, sau oriunde m-ar arunca soarta, aş mai putea să te văd şi în altă parte decît aci, printre dosare  (sună telefonul)... şi telefoane?
40
MARIA BANUŞ
MARIA (la telefon): Da, las-o să intre. Arată-i te rog drumul spre biroul meu. (pune receptorul în furcă) Dumneata eşti un om puternic, îţi şade bine calmul. Nu-mi placi aşa.
PETRĂCHESCU: Fraza asta sibilinică, am s-o interpretez aşa cum doresc eu.
MARIA: Aştept pe cineva. (Petrăchescu iese prin dreapta) Ştie c-o să fie mutat. Ştie şi asta. Cînd i s-a spus? Cine? (cu gîndul la Matei) Doamne, Dumnezeule, nu se poate... (intră Aglaia Cazacu. Maria, stăpînindu-şi emoţia). Intră, intră, tovarăşă Aglaia. Ce te aduce la mine?
AGLAIA: Tovarăşă Maria, ştiu că nu mai sînteţi la cadre. Dar nu mai pot. Am venit la d-voastră să mă ajutaţi... Nu mai ştiu ce e cu mine. (izbucneşte în plîns, îşi acoperă faţa cu mîinile)
MARIA: Tovarăşă Aglaia, ce-i cu dumneata? Linişteşte-te. Hai, linişteşte-te. (îi ridică fruntea)
AGLAIA: Mi-e teamă pentru el, pentru Petre. Să nu păţească ceva. Umblă ca nebun. Face toate după capul lui. Nu mai ţine seama de nimic. De cînd 1-a chemat iar tovarăşul Niţă şi i-a spus că s-a isprăvit, că-1 scoate din partid, nu mai are somn, nu mai are odihnă. Uite aşa aleargă toată noaptea prin odaie, ca suveica. Şi eu stau şi mă uit Ia el, cum se canoneşte. Şi nimic, nimic nu pot să fac. (îşi fringe mîinile) Aş căra pietre de moară, aş sfărîma stînci cu mîinile mele, numai să pot să-l ajut cu ceva... (plînge) Eu sînt de vină. Că l-am sfătuit să nu se lase, să nu li se ite în coarne ticăloşilor, c-o să-i facă tovarăşii dreptate.
MARIA: Du-te acasă şi spune-i din partea mea, atît: că de la Bucureşti ni l-au trimis pe tovarăşul Ambruş. Şi că lucrurile se cercetează. Mai mult nu-i nevoie să-i spui.
AGLAIA: A venit tovarăşul Ambrus!
MARIA: Da.
AGLAIA: Ce ochi o să facă Petre al meu!
MARIA (turburată): Aşa să fii totdeauna, tovarăşă Aglaia, curajoasă, alături de el... Totdeauna... O femeie poate atîtde mult, atît de mult să-şi ajute bărbatul.
AGLAIA: Tovarăşă Maria... ai o supărare. Eu sînt o femeie simplă... nu ştiu cum ţi-aş putea ajuta. Dumneata eşti deşteaptă, învăţată.
MARIA: Nu Aglaia, nu toate lucrurile pe care le ştim sînt la fel ele importante. Dumneata ştii ce-i răbdarea, şi duioşia, şi dragostea adevărată. Dumneata ştii mult mai mult ca mine. Iţi mulţumesc, draga mea. Iţi mulţumesc pentru învăţătură. Din păcate, pentru mine e poate prea tîrziu.
AGLAIA: Nu se poate. Dumneata eşti atît de bună... MARIA: Du-te, tovarăşă Aglaia, e păcat să se mai chinuiască. AGLAIA: Pot să mai vin pe la dumneata?
MARIA: Oricînd sînt bucuroasă să te văd. (Aglaia iese) Trebuie să aflu!
Trebuie să am siguranţa! Cum? (se îndreaptă spre uşă. Intră Marcela.
E încordată. A luat o holărîre grea) Nu ştii, tovarăşul Petrăchescu e
în biroul lui? (Marcela se aşează în faţa uşii care dă spre biroul lui
Petrăchescu şi se lipeşte de uşă) MARCELA: Este. Dar n-ai să intri Ia el. MARIA: Ce vrei să spui?
MARCELA: Să-l laşi în pace. Asta vreau să-ţi spun. MARIA: Ce- înseamnă atitudinea asta?
MARCELA: N-ai să izbuteşti. Cu toate manevrele dumita'e, n-ai să izbuteşti să mă desparţi de el. E-al meu. Sînt în stare de or. e ca să-l păstrez.
îndrăgostiţii
41
MARLA (° măsoară lung. Ii vine ideia să încerce ceva. Poate prin Marcela va afla adevărul): Te nelinişteşti fără niciunmotiv. Crede-mă. Şi-apoi, acum, odată cu mutarea lui, lucrurile se simplifică şi mai mult. N-o să mai avem prilejul să ne vedem.
MARCELA: Nu ştiu ce vrei să spui. Nu ştiu de nici o mutare.
MARIA: Ei, asta-i! Te faci că nu ştii! E ridicol. Acum cîtevaminute, am vorbit cu tovarăşul Petrăchescu. Şi tocmai îmi spunea cît sînteţi de necăjiţi c-o să fiţi departe unul de altul.
MARCELA: Asta-i tot o manevră a dumitale. Dumneata l-ai învăţat să-mi spună aşa — că-1 doare că se desparte de mine. Ca să mă liniştească. Să-ţi intre bine în cap. Cornel are nevoie de mine. Cît de departe să-l trimiteţi. Nu numai pe şantierul cel nou, şi la capătul pămîntului dacă o să-l trimiteţi, tot o să m-aducă la el. Ori cîte intrigi ai face ca să-l îndepărtezi de mine. (pauză) Dacă ţii la viaţa dumitale, ia seama, păzeşte-te. (Marcela se dezlănţuie. Maria e de-o linişte de piatră. Din momentul în care Marcela i-a răspuns, Maria a căpătat siguranţa că Petrăchescu ştie şi despre modificarea proiectului cu înfiinţarea noului sector — şi despre mutarea lui. ,A căpătat deci siguranţa că Matei şi Lipan, — singurii care erau de faţă cînd Ambruş a vprbit despre mutarea lui Petrăchescu— îl informează. Cu un gest instinctiv de relaxare, după încordarea neobişnuită de pînă atunci, ea apasă ţigarea pe care o fuma, pe marginea scrumierei. Marcela observă schimbareade atitudine a Măriei, începe să bănuiască ceva, şi curînd îşi dă seama c-a comis o gafă ireparabilă) Doamne, ce vorbesc? Nici nu-mi dau seama ce spun. Ce plecare? Unde să plece? Ce vorbe ţi-am spus, tovarăşă Maria? lartă-mă, sînt înebunită. Ai milă de mine. Sînt o biată femeie îndrăgostită. Nu mai sînt tînără. Mi-e frică, mi-e frică! (Maria lace) Te implor, iartă-mă. (Maria tace. Apoi, fără să se mai uite la Marcela, îşi ia de pe cuier pardesiul şi iese, aparent liniştită. Marcela are un chip sălbătecit de panică şi de efortul intens pe care-l face, de a pricepe pînă la capăt ceea ce se întîmplă. Deschide uşa biroului lui Petrăchescu. El e cu cineva.) Vă rog, tovarăşe Petrăchescu, un moment. (Petrăchescu intră. Se sperie văzînd-o cum arată)
PETRĂCHESCU: Unde-i Maria?
MARCELA: A plecat.
PETRĂCHESCU: Ce este?
MARCELA: Sîntem pierduţi.
PETRĂCHESCU: Ce-ai făcut? Vorbeşte!
MARCELA: Nu ştiu, nu'ştiu. Eii singură i-am spus. M-a prins în cursă. A aflat      «i' -,:
PETRĂCHESCU: rine? Cine-a aflat? Ce-a aflat? Spune, că te ucid! MARCELA: Mai ia Voilam. Si ie tot. M-am dat pe fată. PETRĂCHESCU- Ce-ai dat pe faţă? MARCELA: Că slin Jo mutare.
PETRĂCHESCU' Bestie! Cum ai făcut asta Spune, spune tot, că-ţi sfărîm ţeasta !,
MARCELA: l-am cerat să te lase în pace
PETRĂCHESCU: Ea să'mă lase în pace? N i ştiai că vreau să-i cîştig încrederea, s-o fac inofensivă, «tf-i (ai'gh'-.rele? Nu ştiai, nenorocito? (o apucă pe Marcela dr mîini  îi strînge cu brutalitate încheieturile).
MARCELA: Minţi,! Nu-i   .«msi asta. Iţi dace.
PETRĂCHESCU:'"Spune, urîlurâ, cum m ai vîndut?
MARCELA: Nu H-am vutcH't. Sîntem pierduţi. Te urmăreşte. Vrea să-ţi
>
46 MARIA BANUŞ f
• \
AVADIAN: Stanciu, unde e Stanciu? t; MUNCITORUL: A şters-o. Iepure s-a luat după el.
MATEI (lui Budescu): îngrozitor. Cum s-a întîmplat? Dece nus-aul^"
măsuri?   (se apropie Avadian) BUDESCU: Amplasarea maşinilor n-o face şeful şantierului. Şi apoi pe ţ.
şantier ca al nostru, e fatal să se întîmple asemenea accidente. MATEI: Fatal? Cum fatal?
BUDESCU: In străinătate, asemenea baraje dau sute şi sute de victim
E regretabil, dar accidentele sînt inevitabile. MATEI: Comparaţiile astea ţine-le pentru dumneata. PETRĂCHESCU: Tovarăşe Budescu, n-are nici un rost. Sîntem cu tof
zguduiţi de cele întîmplate. Dar să ne păstrăm calmul. Trebuie să fii
calmi.
AVADIAN (lui Petrăchescu şi Budescu): Calmi, calmi şi nepăsători! Dat* maşinile se ruinează, sau nu se ruinează, dacă hidrocentrala se face sau nu se face, dacă oamenii trăiesc sau nu trăiesc... «
PETRĂCHESCU: Măsoară-ţi cuvintele, tinere.
AVADIAN: Le-am măsurat, le-am măsurat prea mult. Am crezut în şti inţa, în autoritatea dumneavoastră. Mi-am spus: „Eu nu ştiu să va lucrurile în mare, sînt un mic inginer executant. Sînt prea lega.' de punctul meu de lucru. Mă doare fiece mărunţiş. Fiecare maşini care se defectează. Cei de sus văd altfel. Problemele lor sînt complexe: Am   tăcut,   am înghiţit.
PETRĂCHESCU: Rău ai făcut. De ce nu ne-ai sesizat? |I
AVADIAN: V-am sesizat. De zeci de ori v-am sesizat. [; \
PETRĂCHESCU: Pe mine nu. Poate pe Eremia, pe Popovici.
AVADIAN: Pe dumneata. Şi nu odată. Nu odată te-am sesizat de greutăţile noastre, nu odată am propus soluţii de îndreptare. Altceva v-a& ascuns. Părerea mea despre dumneavoastră.
PETRĂCHESCU: Te rog, te rog. Dacă crezi că acum e momentul cel mai potrivit pentru critică, spune.
AVADIAN: Nu vă critic. Vă acuz. Vă acuz că sînteţi orbi şi surzi la tot ce ne doare pe noi. Vă acuz că prin nepăsarea dumneavoastră aţi lăsat să se degradeze o mulţime de maşini, (lui Budescu) Dumneata ai provocat nenorocirea asta.
BUDESCU: Eşti impertinent, prost şi canalie. Dacă faci pe caiafa, fă-o deştept. Ăşa n-ai să scapi de răspundere. N-ai să scapi, acuzând pfs şeful dumitale, c-a băgat escavatorul aici, ca să-î facă armoniqă, Dacă un inginer vrea să saboteze, găseşte alte mijloace. Numai un smintit îşi bagă singur capul sub secure.
AVADIAN: Sînt convins că nu eşti nebun. Dar tot aşa de convins sînt că nenorocirea s-a întîmplat din cauza dumitale. Din cauza dispreţului dumitale faţă de oameni, a nepăsării dumitale, a imprudenţei dumitale criminale, (se aud strigăte, vacarm în creştere. Se apropie muncitorii. Printre ei se află Cazacu, Badea, Chipăruş, Iepure, ele. Stanciu e prins în  mijlocul lor).
STANCIU: Ce-aveţi cu mine, tovarăşi? Ce-s eu de vină? Ce-amfăcut eu? Să plătească trîntorii care stau pe capul nostru. Nu noi, muncitorii, totdeauna muncitorii. Ei, tîlharii, ne dau ordin şi pe urmă noi sîntem de vină.
CHIPĂRUŞ: Nevinovat ca viţeluşul cînd 1-a făcut maică-sa.
îndrăgostiţii
47
AVADIAN (lui Stanciu): Nu ţi-am spus să nu bagi escavatorul aici, c-o să se-ntîmple o nenorocire? De ce n-ai respectat dispoziţiile mele? fje ce nu mi-ai spus că Budescu ţi-a dat alte dispoziţii?
•STANCIU: Ţi-am spus.
AVADIAN: Cînd? Cînd m-am sesizat eu? Cînd era prea tîrziu? J3UDESCU: Nu i-am dat nici un ordin. Eu nu m-amestec în treburile subalternilor.
AVADIAN (lui Stanciu): Spune, spune ce mi-ai spus mie. BUDESCU:  Frumoasă confruntare!  Bine-am ajuns. AVADIAN (lui Stanciu): Spune ce mi-ai spus.
STANCIU (lui Budescu): Dumneata mi-ai dat ordin. Pe cine să fi ascultat mai întîi? Pe Avadian, său pe şeful sectorului? BUDESCU: Minţi! Nu ţi-am dat nici un ordin. STANCIU: Dumneata minţi! (pauză)
BUDESCU: Credeţi ce vreţi. Inginerul Budescu nu stă la confruntare cu toate puşlamalele.
•STANCIU: Inginerul Budescu! Şi ce, dacă eşti inginerul Budescu? Crezi că mai e vremea cînd tremura sufletul în noi numai cînd ţi-auzeam numele?
BADEA: Noi nu tremurăm în faţa nimănui. STANCIU: Nu acum. BADEA: Dar când? STANCIU: Ştie el cînd.
•CHIPĂRUŞ: Aha, uite domnule, prieteni vechi.
STANCIU: Prieten cu ăsta? Numai sufletul meu ştie cîte am tras de pe urma lui.
CAZACU   (lui Stanciu): Cînd l-ai cunoscut? STANCIU (lui Budescu): Hai, domnule colonel, spune, cînd? BUDESCU: Cînd mi-am făcut datoria. Cînd am fost chemat să lupt pentru tară.
UN MUNCITOR:  Pentru  tara cui? BUDESCU: Pentru ţară.
.STANCIU: Pentru ţară ai jefuit şi viii şi morţii? Pentru ţară ai pus la zid
femei si copii? BADEA: Unde? STANCIU: La ruşi, pe front.
CAZACU: De unde ştii? Răspunde, că te rup în bucăţi! STANCIU: Pe mine? Pentru ce? Pentrucă am spus cine-i ăsta? •CAZACU:  De unde ştii?
STANCIU: Cum să nu ştiu, dacă am fost ordonanţa lui. Mă bătea. Pe toţi ne bătea, ne maltrata.
CHIPĂRUŞ: Te-a maltratat! Numai cu cîteva ineluşe şi brăţări. STANCIU: Nu-i adevărat. Niciodată. N-am luat nimic. N-am primit nimic. CHIPĂRUŞ: Lasă, puişorule, c-am mai stat noi de vorbă şi altădată. Dar
ai uitat. Haide, ia-o din loc.  (lui Budescu) Si dumneata. MAI MULŢI MUNCITORI: Hai, hai,
UN MUNCITOR: O să scuipe ei tot. (muncitorii, cu Stanciu şi Budescu în mijlocul lor, se îndepărtează. Petrăchescu a rămas singur. E palid ca un mort, dar se ţine dîrz. Se apropie de Holbau).
PETRĂCHESCU: Tovarăşe director, veniţi la birou?
MATEI: Da, da, vin, aşteaptă-mă.
48
maria banuş
PE™tS^^leS- ^Ptlamaşina. (Petrecuse îndepărta
ca7aCrnSCrŞ1 1-&U S6SiZat de tot ce se-ntîmpia pllDS lm Petra~
Uite ai\nVS o'" PIÎfS ^ Pe^hescu? finrffcî^ ^
svîrcolea sub călcîiuUo    ou   m !?dlt-N«, atunci cînd şantierul se meu, la tovarăşul meu [înde eSi »t f ■  f dumneata> Ia directorul Ai dreptate'. r.^utle'amloTt?1' ^ d™™ MATFT   A™   aŞa'-nU af ■ RăsPunde- Dece-ai făcut asta? De ce?
MUNCITOR ÎT-      S" <din baraci si"« ™ """cite,-)
învăţătura. Sînge, sudoare via ă Zl? n      ^ ^   C°Sta SCUmP
«AXE, (lm L ^tStc^X Z^XSL ^
Corii
na
TABLOUL VIII
AMBRUŞ: Ce este?
(pauză) Lipan sau Mafpî   /n„„^ i m     ulL^die şua. iţi dai seama? AMBRUS- Tina^ A* f     Avi    (pauza) Nu' na~i cu putinţă. MAR AM ,-P      Matei? N-au putut face asta. '
AMBRUŞ: Nu, Maria, nu aşa. Chinul ăsta n-are nici un r„,t 0să stin, t„i
EREMIA: Ei, şi-acum?
PETRĂCHESCU: Precum ai profeţit: „Greşesc alţii,' plătim noi".
îndrăgostiţii
49
POPOVICI (înspăimîntat): Cum adică: „greşesc alţii, plătim noi?"
EREMIA: De ce? Cine sparge, plăteşte! (pauză lungă. Lui Popovici) Ce Iaci mutra asta de cioclu? Zice rău Ia horoscop? Cutremure, , sinucideri, falimente? (pauză)
POPOVICI: N-ai nici un haz. (pauză)
PETRĂCHESCU (se uită la ceas. Cu umor macabru): Pregătesc execuţia.
Bat stîlpii pentru spînzurătoare. POPOVICI: Lăsaţi domnilor, glumele astea macabre. EREMIA: Ai speriat bebeluşul.
PETRĂCHESCU: Nu glumesc. Sînt conştient de situaţie. Dacă nu ne ţinem bine, aleluia. (pauză. Intră Niţă. Iţi caută de lucru cu nişte hîrtii de pe birou. Intră Cazacu. II priveşte lung pe Niţă. Pauză).
NITĂ (aparte lui Cazacu): Aşa-i politica, frate. Azi greşesc eu, mîine greşeşti tu.
CAZACU (sarcastic): Şi o mînă spală pe alta.
NITĂ: Ei, lasă, lasă, ce să mai vorbim. Directorul e mai ridicat politiceşte
ca mine, şi tot a dat cu nasul de pămînt. CAZACU: Holban e un om care a greşit. Dar dumneata... NIŢĂ: Ei, acum ce mai, tăiaţi-mi capul. Poftim, tăiaţi-mi capul.
(Pauză lungă)
STOIANOVICI (se uită la ceas): Tovarăşul Ambruş nu-ntîrzie de obicei. NIŢĂ: Mă duc să-i spun că sînteţi aici. (Niţă iese. Pauză. Din fund intră
Matei. Merge drept la Petrăchescu. Din biroul secretarului intră Ambruş,
Lipan, Lazăr, Maria, Dimancea, Nedelcu, Niţă)
MATEI (lui Petrăchescu): Vasăzică totul merge bine. Utilajul e în ordine. Dumneata nu ştii nimic, n-ai primit nici o sesizare, nu-i aşa? Inginerii de pe şantier n-au nimic de zis. (Matei scoate din servietă un vraf de hîrtii) Şi avertismentele, rugăminţile, apelurile astea, trimise dumitale personal de pe şantier, ce sînt? Dece le-ai ascuns?
PETRĂCHESCU: Le-am ascuns? Ce înseamnă în definitiv cererile astea? Birocraţie, formalism. Să fim oameni serioşi, tovarăşe director, lucrăm pe realităţi. Cum să pun ordine la utilaj, cînd la investiţii nu mi se prevăd atelierele, cînd la planificare, nu mi se planifică? Fără ateliere, fără cadre calificate, fără piese de schimb, eu minuni nu pot să fac. Numai Hristos a săturat cinci mii de oameni cu doi peşti.
MATEI: Vasăzică după dumneata, de vină sînt Popovici şi Eremia. (lui Eremia şi Popovici) Dar datele tehnice pe care dumneavoastră vă bazaţi, cine vi le furnizează? (Popovici, Eremia, tac) Spune, tovarăşe Popovici.
POPOVICI: Direcţia mecanică e cea care n-a fost de acord să trec la investiţii atelierele şi locuinţele noi. Se pare că pe atunci nu existau încă necesităţi tehnice pentru construirea lor.
MATEI: Ce-i aia „se pare"? Ce-i aia „direcţia mecanică", tovarăşe Popovici? Cine de la direcţia mecanică?  (Popovici tace)
EREMIA (lui Popovici): De ce taci? (despre Petrăchescu) Nu vezi că amicul nostru caută ţapi ispăşilori? Răspunde. Putem oricînd dovedi c-ani lucrat după indicaţiile lui. (Lui Ambruş) Vă putem da toate informaţiile.
PETRĂCHESCU: „Putem dovedi"! „Putem să-l zdrobim pe Petrăchescu"! Săracii de noi! Ştim cu toţii foarte bine că sîntem sclavii greutăţilor obiective, a unei crize de creştere, dar preferăm să ne sfîşiem între noi.
4 — V. Romînească
'50
MARIA BANUŞ
II înfundăm pe Petrăchescu şi-am soluţionat totul. Dovezi! Informaţii!
Nu, tovarăşi, informaţiile dumneavoastră mă lasă rece. LAZĂR: Si totuşi sînt unele informaţii, care nu te lasă rece, colega. PETRĂCHESCU: Ce vrei să spui?
LAZĂR: Te interesează atît de mult încît ti le procuri cu ori ce risc. PETRĂCHESCU: Ce vrei să spui? Ce informaţii?
LAZaR: Informaţia care te-a făcut azi să ceri expedierea maşinilor pe şantier.
PETRĂCHESCU: Nu înţeleg, ce sînt insinuările astea?
AMBRUŞ: Cine ţi-a spus despre modificarea proiectului tehnic? Cine ţi-a spus c-o s-avem un nou şantier?
PETRĂCHESCU: Nu ştiu nimic. Tovarăşe Ambruş, cum lăsaţi să fiu acuzat, fără nici o dovadă? Astea sunt calomniile, răbufnirile ticăloase ale unui om cu care n-am putut să colaborez nici odată. Şi nu numai eu. Nici direcţia. Cine vrea Lazăr, să insinuieze că mi-a dat informaţii? Poate tovarăşul director? Pentru că şi el a fost, ca şi mine, pentru metode noi, curajoase? Acum tovarăşul director dă înapoi. Nu-i nimic. Punctul nostru de vedere este cel just, tovarăşe Holban. Şi eu nu-l reneg, (lui Stoianovici) Tovarăşe inginer şef, am lucrat împreună. Eşti prezent. Vorbeşte.
STOIANOVICI: Da, sînt prezent. Pentru prima dată am să fiu prezent. Pentru prima dată am să spun ce cred despre tine. (lui Petrăchescu) De mult simţeam că-i ceva putred la tine. Dispoziţii, contradispoziţii, incoherente, fără sens. Organizare în mers? Nu. Haos, dezorganizare. Şi azi am ştiut că nu de dragul maşinilor vrei să le trimiţi pe şantier. Am înţeles că aici este ceva, că ştii ceva, că urmăreşti ceva. Dar mi-a fost frică să acţionez, să vorbesc.
AMBRUŞ: De cine?
STOIANOVICI (arată spre Petrăchescu): De el, de tovarăşul Niţă. NIŢĂ: Ce rău ţi-am făcut eu, tovarăşe? Am eu vreun interes comun cu Petrăchescu? (pauză)
STOIANOVICI (lui Niţă): Ce rău? Sînt un om cinstit. Iubesc şantierul, îmi cunosc meseria. Am putere de muncă. Ai făcut din mine o cîrpă. Mi-ai spus, nu cu vorbe — mai rău, m-ai făcut tot timpul să simt — „ai un salariu bun. Indoapă-te cît poţi. Nu eşti tovarăşul meu. Eşti o unealtă de care mă folosesc. O unealtă suspectă, periculoasă", (pauză) ■   Aşa nu se poate trăi. Aşa nu se poate lucra, (pauză)
PETRĂCHESCU: Ai să regreţi, Stoianovici. Crezi că-i momentul să loveşti, fiindcă sînt lovit din toate părţile? Dar eu am încredere în spiritul de dreptate al tovarăşilor. Nu vor îngădui să fiu acuzat fără dovezi.
DIMANCEA: Dovezi! Acuzare! Te-ai acuzat singur. Te acuză viaţa. Pentru că eşti împotriva ei. Pentru că o urăşti. Ura asta... O, Doamne, şi pentru ce? Pentru care idealuri? (pauză) Pe vremuri mă consideram un om generos, un cetăţean onorabil. Dac-ar vedea tinerii de pe şantierul nostru, cum trăiau înainte lucrătorii! Pe şantierele omului „generos", ale cetăţeanului „onorabil". O, doamne, ce mizerie... (pauză) Mă uit Ia tineretul de azi, la perspectivele lui. Cum poţi urî viaţa asta? (pauză) Ce josnic, ce meschin trebuie să fii! (pauză)
PETRĂCHESCU: Tovarăşe Dimancea...
AMBRUŞ (îl întrerupe): Tovarăşi, şedinţa o s-o ţinem altă dată. Tovarăşe Holban, tovarăşă Maria, rămîneţi, vă rog. (lui Cazacu) Şi dumneata,
îndrăgostiţii
51
tovarăşe Cazacu. (Petrăchescu, Stoianovici, Lazăr, Dimancea, Eremia si Popovici ies.  Pauză mare). LIPAN: Petrăchescu! Budescu! (pauză)
AMBRUŞ: Da, da. (amar) Şi Lazăr, Dimancea, Stoianovici, pe linie moartă. N-avem ce face cu ei. (pauză mare)
LIPAN: Fiecare avem aici partea noastră de vină. Trebuie să recunoaştem. Ce-am făcut noi? Şi eu? Ce-am făcut? Am fost pentru scoaterea lui Petrăchescu. Şi pe urmă? In loc să susţin pînă la capăt ce simţeam, am dat înapoi. M-am lăsat influenţat. Da, da, trebuie să recunosc! M-am lăsat influenţat. Dar cum să mă fi îndoit? Holban, directorul, muncitor de-al nostru... (pauză) Eu trebuie să spun ce gîndesc. (pauză ') Holban n-are ce căuta în momentul de faţă la discuţia noastră.
CAZACU:  Cum n-are  ce căuta?
LIPAN: Dumneata nu ştii ce şti m noi. Tot ce se vorbeşte aici, la noi, află
imediat Petrăchescu. De la cine, tovarăşe Cazacu? De la dumneata,
nu. Şi nici de la tovarăşul Ambruş. MATEI: N-am vorbit niciodată. N-am trădat niciodată vreun secret. Da,
sînt  vinovat. Pentru uşurinţa cu care am crezut   în Petrăchescu!
Tovarăşul Lipan are dreptate. Am devenit unealta lui Petrăchescu.
Dar fără să-mi dau seama. Informaţii însă, asta niciodată. Niciodată. MARIA: Atunci, cine? Cine?
LIPAN: Tocmai dumneata pui întrebarea asta? Foarte bine. Ajung acum şi la dumneata. Aveai relaţii de dragoste cu Matei Holban, nu-i aşa?
NEDELCU: Să înceteze! Ce înseamnă mahalagismele astea?
MATEI (lui Nedelcu): Lasă. (lui Lipan) Tovarăşa Maria urma să devină soţia mea. Ştii doar. Ne-am despărţit. Nu ne înţelegeam. Ea mergea pe un drum just. Eu, nu. ' 3
LIPAN: Drum just! Neînţelegeri! Comedie! Ştiţi cine-i acum cel mai bun prieten al Măriei Varlam?
NEDELCU: Să înceteze cu aluziile astea murdare! O cunosc pe tovarăşa Maria. E un. om, un om... (de emoţie nu-şi găseşte cuvintele) Calomniile dumitale nu o pot atinge. Pe dumneata te murdăresc, nu pe dînsa.
AMBRUŞ:^Tovarăşe Nedelcu, lasă-1 să spună ce are de spus. Dacă vrea, tovarăşa Maria ştie să se apere şi singură.
LIPAN (Măriei): Spune, rămîneai mereu cu Petrăchescu, în birou, dună ce pleca toată lumea?
MARIA: Da. Rămîneam.
LIPAN: Şi apoi, te conducea acasă.
MARIA: De vreo două ori.
CAZACU: Cum se poate, tovarăşă Maria?
iVEDELCU (lui Lipan): Dar dumneata, de unde stii?
LIPAN: Ei, asta-i! Vuieşte toată direcţia.
AMBRUŞ,: Care „toată direcţia"? Marcela Caracotta?
LIPAN (începe să se simtă pe un teren nesigur, dar merge mai departe pe drumul pe care a apucat): Nu numai ea. Vi se pare poate că-s bîrfeli. Nu sînt bîrfeli. Nouă viaţă personală a tovarăşilor nu poate să ne lio indiferentă. Dar n-aş ridica acum chestiunile'astea, dacă nu mi-aş da seama că-n dosul lor se ascund lucruri mult mai grave care trebuiesc descoperite.
AMBRUŞ: Asta vrem şi noi. Continuă.
LIPAN  (tot mai nesigur, simţind că s-a schimbai ceva în defavorea lui, dar ne dîndu-şi seama ce): Holban spune că s-au despărţit. Nu-i adevărat Tot se mai întîlnesc. Şi-n vremea asta Petrăchescu îi face vizite
4*
52
maria banuş
Măriei Varlam, acasă la ea. Nu numai relaţii imorale. Vă daţi seama: prin legătura Holban-Varlam, Petrăchescu află tot cc-1 interesează.
NEDELCU (Măriei): E adevărat că Petrăchescu venea la dumneata acasă? MARIA: O singură dată. LIPAN: Cu o cutie de bomboane.
MARIA: Da. Adevărat. Cu o cutie de bomboane. Dar dumneata de unde ştii? LIPAN: Am auzit.
MARIA: Nu puteam vorbi decît eu sau Petrăchescu. Şi eu nu i-am spus decît tovarăşului Ambruş. Iar Petrăchescu nu putea să vorbească despre asta   decît unui om foarte apropiat.
AMBRUŞ (lui Lipan): Ţi-a vorbit dumitale? h
LIPAN: Mie nu. Dar am auzit.
AMBRUŞ: De la cine?
LIPAN: Staţi, staţi să-mi aduc aminte, (pauză lungă) Nu-mi amintesc. AMBRUŞ: Curioasă memorie. Ţii minte atîtea amănunte şi pe cel mai
important  l-ai uitat. De ce nu ne-ai spus nimic pînă acum, dac-ai
socotit că e atît de grav? LIPAN: Vroiam să ştiu cît mai mult. Era vorba de directorul şantierului.
Şi bănuielile mele erau îngrozitoare. AMBRUŞ: Aşa. Rău ai gîndit. Ştiai că avem un duşman strecurat printre
noi, că ne sbatem ca să-i dăm de urmă. Ştiai că se iau măsuri, că s-a
luat în cercetare dosarul fiecărui membru din comitet. LIPAN: Da, ştiam.
AMBRUŞ: Ne-ai fi putut ajuta să aflăm cu un ceas mai de vreme. La Holban s-au găsit unele declaraţii incomplecte.
LIPAN: Da, am făcut rău. Trebuia să vorbesc mai de mult.
AMBRUŞ: Şi la tine, dp pildă, e o perioadă cam confuză, date care se contrazic.  In 40-—41, de pildă.
LIPAN: Tot ce-i posibil.
AMBRUŞ: Tu spui c-ai şomat. Şi-n unele referinţe se afirmă c-ai fost angajat
ca şofer la un antreprenor. LIPAN: Pentru foarte scurt timp. Numai de probă. AMBRUŞ: De probă ai fost cu el în străinătate? LIPAN: Nu eram angajat.
AMBRUŞ: Nu erai angajat, dar ai fost cu el în străinătate.
LIPAN: El m-a luat.
AMBRUŞ: De ce?
LIPAN: Asa, ca să-i ajut la maşină.
AMBRUŞ: 'in ce ţară?
LIPAN (ezită): In Ungaria, (ezită) In Ungaria. AMBRUŞ: Şi? (pauză) LIPAN (cu greu): In Germania. Ei şi? AMBRUŞ: De ce n-ai scris în autobiografie? LIPAN: N-am crezut că are importanţă.
AMBRUŞ: N-are importanţă? In 41? După rebeliunea legionară? LIPAN: Ce însemnează interogatoriul ăsta? Nu sînt la Securitate. AMBRUŞ: Cine era antreprenorul?
LIPAN: Tovarăşi, astea sunt metode de constrîngere. Refuz să răspund.
AMBRUŞ: Numele antreprenorului? (Lipan tace) Numele antreprenorului? (Lipan tace) Petrăchescu. A participat la rebeliune. După rebeliune a fugit. La Berlin. S-a reîntors în 43. Mare antreprenor. In 49 a reuşit
îndrăgostiţii
53
să fie angajat pe şantier. Ai continuat legătura cu el. Vă vedeţi pe
ascuns.  E  clar. (pauză) LIPAN: E adevărat, tovarăşe Ambruş. Mi-a fost frică. N-am avut curajul să
declar c-am fost şofer la un legionar. Mi-a fost frică să nu fiu bănuit
c-am avut legături politice cu el. Dar n-am avut nici o legătură.
Vă jur. N-am nimic comun cu el. AMBRUŞ:   Şi-n   timpul rebeliunii?
LIPAN: Nu-s vinovat cu nimic. Era comandant. Nu-1 cunoaşteţi. Mă teroriza. E capabil de orice.
AMBRUŞ: Fireşte. El dădea ordine şi tu executai. Ca şi aici pe şantier.
LIPAN: Nu, nu, nu. E o năpastă! Am să vă spun tot! Sînt nevinovat!
AMBRUŞ (lui Nedelcu şi Cazacu): Vedeţi dacă n-are arme la el. (Nedelcu şi Cazacu îl cercetează).
LIPAN: Am să vă spun tot. Nu mă nenorociţi!
NEDELCU: N-are arme. Pot să-l iau de aici?
AMBRUŞ: Ia-1. (Nedelcu îl conduce afară pe Lipan. Pauză) Cum m-am lăsat
înşelat! (Pauză) De-o lepădătură, (pauză) CAZACU: Un muncitor spunea astă seară: ne costă scump învăţătura. Sînge,
jertfe, suferinţe. Dar învăţăm. AMBRUŞ: Da, învăţăm. Şi nu-i deloc uşoară şcoala noastră. Trebiiie să
crezi în om, dar să-l cunoşti bine.   Să-l însufleţeşti. Să ai răbdare cu
cei ce şovăie. Să fii fără cruţare cu vrăjmaşul, (pauză) MARIA: Da, învăţăm, învăţăm să iubim.
CORTINA
VARA
&ăfate, răsuflînd din greu
peaSrî     C6'a PrlnS ** cakă '   albal clmP, Pe ampul meu.
& nmge, ninge, ninge nin°e
™ teaman aşternut sricloT*'
Zăpezile sorb fumul gros
and ~ greu - de blana 'lor SIHainge
Un plop înaLt de Ungă rîu
cajoaţa lui Manole 'gem*'
lila t V'zidit devre™>
la Slezne, pîn' la brîu,
Pînă la piept     abia n .
P™ '« SU zăpada creste""1 ~
se 2? nrmai ~~ °menete ~ 86        ridică din zăpezi.
O-ncruncişare. Un mărfar...
tZinTere' de SUb Prdatâ>
VŞ^SreZ^.ede ™> alipesc în nea şi nu în soare & trenul trece. Toate tac.
Dar şesul ştie spre ce nuntă Pornise trenul prin ninsoT Pamintul simte arzător zăpada pătrunzînd fecundă
Şl-mbrăţişînd sămînta sa eu braţe moi, în a'dîncime..
ceZîTUl mîine fără nea-ee val de oameni, ce mulţime!
VARA
55
ce-a zămislit în cincinal flori cu petale de metal, cu alte valuri va veni în arşiţele alburii
şi vor străbate lanul des, rîzînd şi-arzînd de-atîta soare, pe roşiile secerătoare... Şi-alunci, eu fi-voi la cules!
Dar nimeni nu va şti că nunţii, de astăzi martoră i-am fost, pe-un viscol fără adăpost ce-albeşte cîmpul, rîul, munţii...
Şi în suprema-mbrăţişare, voi fi şi eu pe-acelaş drum, cum mă simt una, de pe-acum, cu largul şes de sub ninsoare.
O NOAPTE LA SINAIA
Duduie în teracotă, focul viu într-o mansardă.
Iarna degetele albe şi le trece-acum pe coardă.
Sub fereastră, brazii-n bundă de zăpadă se înclină.
Strîns în chingile de ghiaţă, Peleşul abia suspină.
Către seară, sting lumina, numai flacăra să-mi cînte
şi deschid uşor fereastra, umbra nopţii reci să-mi între.
In tăcerea ca de veacuri sar de-odatâ din fotoliu.
S-a mişcat perdeaua? Parcă dînd deoparte un linţoliu,
intră-o'umbră, o stafie... Nu. In carne şi în oase,
o figură cunoscută calcă pe covoare groase,
cu căciula sa de oaie înfundată pe ureche,
spartă-n fund, că i se vede ţesătura roasă, veche;
şi zăpada se topeşte, şi rămîne o băltoacă,
unde gheata scîlciată lasă urma ei săracă.
El se-aşează greu la masă. Da. Acuma îl văd mai^ bine.
Torn vin roşu să-mi alunge spaima ce-mi trecu prin vine.
Scot apoi o'tabacheră la miros aromitoare,
ca să tragă-alesul oaspe liniştit dinlr-o ţigară.
Galbenă, pe-un cer de sticlă, se înalţă luna plină.
Pe obrazul alb se plimbă lin a flăcării lumină.
Ne privim tăcuţi o vreme. Mie-mi pare că-i un vis.
Stau doar la aceeaşi masă cu sărmanul Dionis.
— Parc-am mai trecut prin parcul dintre brazi în altă viaţă... Sînt la Peleş azi? tresare chipul răsărit din ceaţă.
— Dar de unde geografia locului ţi-i cunoscută?
— Eu castelul dintre cetini l-aş cunoaşte dintr-o sută. Doar am fost şi înăuntru: policandre şi lumină,
şi macaturi, şi brocarturi, şi fîntîne, şi-o regină
56
VESOWCA PORUMBACU can scrie aikuri „„„,,, .
Proletari iesiti dinhnu   Faufani astor vremi care-au rupt'tn^J^ ^ ^bra se aTerne ?  fsatoreasa care t%^Wlh ^i-eternl' * fiorii şi nepoţii fJZZ Z ?lată-amarul, ' ■•■Dionis sorbea L tihnTLP^carU.
^r,
noi de * Citind
V um stat o lunga nil,//d\ar^m-^mtezp0rtJul 7e?o?l7llZarat ,UCa MP*" -
^:aVi%^
Poate neobişnuit" »*™«^ IZhie {ar cînd zorii potoplTblaT ve?nicie...
catarul
6> flţl P°en contemporani, ■•.■■ok »<* cer însă iertare 7;
^tradus prozaic gr aiurea P^e fa' de supără cuvîntul ce of        fagUre miere"
TEZAUR
Lâsîncl al verii ferâgai, Rîvnind poteci nemaiumblate, Cu noaptea-n cap, cu arma-n spate, Pe roibul meu încălecai.
Şi-am mers aţa, fără să ştiu, Prin pacea codrului adîncă. Potcoava scapără în stîncă In ceasul încă vioriu.
Băteam pietroasele cărări Sub lîmpla crestelor cărunte, Pe drumurile vechi de munte, Cu duhul muntelui în nări.
De-odată zorii — luminoşi Ţîşniră-n mii şi mii de trîmbe, Şi-am auzit din nai şi drîmbe, Ţipînd sălbatecii cucoşi.
Şi în desişul unde-am mas La   gură rece de izvoare, Văzui sfioase căprioare Şi-n ele nici un foc n-am tras.
In vale răsunau tălăngi, Departe se-auzea securea, In furul meu creştea pădurea Şi seva respira prin crăngi.
Urcam spre luminosul disc, Spre culmile strălucitoare. Şi era soare! Era soare In văi, pe povîrniş, în pisc.
victor tulbure
Suiam spre mult visatul loc
ladurea prtpUa ca focul Şl r0lbul rneu părea de foc.
ntfîr/~T rotat, lutarnSala"Ul Bahei Rochii,
î l0!111. lmi dădea putere '   anPl Prinse visul meu.
'coana ţarii cu mîndrie % ^at de-atîta avuţie Spre ţară coborîi, cîntîndi
IN FAŢA
V ■
oi fi ori nu un nume-ntre poeţi
ZlmTt marea gri/e ce ~
'ntimplatoarea faimă n-are pret Nu-i ingîmfarea bun zămd u ^
% f* ?tiu, din dte-am trâlt> Am t T aU f**' * M bune.
d VOi nergepînă voi apune. Adesea-i greu: prfn ar-ti
Zidiri, întreceri îupTcu T"
Dar on       i P    cu du?manii.
naŢ pe drumul luminous t vieţi Mi-almiez ca pentru luptă aniu
tSna1:tU Câ ^ «"* CăToVt 7mea maStră Suişul, o „ S0lda^ versul îmbrăcat, înspre vră/maşi îşi fulgeră ^
Sporul doar îmi dă cuvînt să cînt nie dofană ?i cnt,
In  aţa lui eu ochii în pămînt lCl CaUd ^ P**. ci îl privesc în
fala
FALA
Cu mine singur am rămas, Cu sufletu-mi pe gînaluri dus. Şi noaptea am făcut popas Şi sufletul aşa mi-a spus:
— Ţi-i asta fala şi norocul Câ-n vremile ce ne sînt date, Iţi afli pretutindeni locul, O parte îţi găseşti în toate.
Cîndva nu desluşeai cărarea Şi bine nu puteai pricepe, Unde sfîrşeşte-negurarea Şi luminişul unde-ncepe.
Pierduţii ani sînt duşi ca fumul — Nu-i mai plăteşti tristeţii vama, C-ai rătăcit cîndva şi drumul Iţi dai prea bine astăzi seama.
Dar celui ce ţi-a dat lumină — De-ai mai trăi o viaţă încă, —■ Recunoştinţa ta deplină Nu poţi s-o spui cît e de-adîncă.
Căci te-a născut a doua oară Un steag împurpurat ca focul, De-aceea-i cald şi-i bine-n ţară, De-aceea-ţi afli-n vreme locul.
Căci orb ai fost, — şi vezi departe Şi ciung ai fost — ţi-i braţul teafă, Şi mergi pe drumul fără moarte Sub semnul roşului luceafăr.
Deşi nu stai în capul mesei, Voios poţi închina paharul, Podoabe versului tău ţese-i, Aţîţă-i pîn-la flăcări, jarul.
Şi glasul aprig ţi-l ridică, Fie-ţi cîntarea îndîrjită — Să prindă versul duh, să frigă Sub deget, struna adormită!
Chiar dacă vin spre seară unii, Mieros să-ţi spună, să te-mbete: „Ai cam uitat să cînţi lăstunii Şi toamna din bătrîni, poete.u
victor tulbure
— Nu, n-am uitat! Se vede treab Că noul vers al meu vă doare. Vă e înmănuşată laba, Dar ghiarele vă sînt tot ghiare.
Ascuns vi-i chipul în grămadă, Şi casei mele îi daţi raită. Dulău de pază în ogradă Nu voi tocmi un lup din haită.
Mieroşi sau băloşaţi de furii Cînd îmi veniţi la prag, lichele, Asmut pe voi zăvozii urii, Şi focul poeziei mele.
MIRAI RALEA
NOTE DE DRUM IN ANTILE (II*)
Jamaica, 25 decembrie
Âzi dimineaţă, Marea Garaibă îşi desvăluie toate tainele: o întindere strălucitoare, de o claritate elenă, iară confuzie, fără opacitate, fără mister. Totul înfăţişat pînă la evidenţă. Soarele, în mii de reverberaţii, lămureşte orice umbră, dizolvă toate veleităţile întunericului. Lumină universală, implacabilă, care nu iartă nici o obscuritate. Lumina omoară culoarea. Marea Caraibă e mai puţin dulceagă ca Mediterana, dar mult mai incandescentă. Abia către amiază, încep să se reveleze culorile: mai întîi un albastru azuriu, apoi un verde deschis ca frunzele proaspăt ieşite din muguri, primăvara. In fund, la poalele unui lanţ de munţi care se desenează la orizont, începe să se zărească o aşezare omenească. In faţă, pe o mică insulă stîncoasă, ruinele unei citadele, martor întîrziat al supremaţiei spaniole. Vaporul abordează uşor, lent, visător în capitala insulei Jamaica, Kingstown. La prima vedere, mai puţină culoare locală ca în Haiti. Nici pirogi cu copii negri, nici banjo-uri, nici alaiul acela de oameni care cer, strigă, cîntă, bucuroşi de sosirea străinilor. La debarcare numai, femei negre tinere oferă produsele etnografice ale insulei: cutii împletite din rafie, păpuşi de idoli răutăcioşi şi încruntaţi, pumnale cu mîner de lemn dur şi rar, vase de aramă care n-au nimic comun cu arta neagră, fabricate fără îndoială în serii standardizate la Pittsburgh ori la Detroit: „made in U.S.A." pentru a comercializa ultimele pîlpîiri autentice ale folclorului caraib.
Kingstown, dărîmat de numeroase cutremure, a fost reclădit după uniforma tipică a oraşelor americane. Reclamele uriaşe de „koka-kola", de ţigarete „Camei", de automobile „Studebaker", astupă necuviincios şi trivial cerul încîntător al locului. Acelaş miros de „gravy", de ulei de alune americane, de cuişoare, ca şi pe noul continent. Insula e o colonie a coroanei britanice. Dar pecetea engleză dispare aproape complet. Profitînd de criza economică engleză, după cel de al doilea război mondial, Statele Unite au expulzat aproape complet comerţul englez. Dovadă clară a contradicţiilor economice anglo-amirecane, mărfurile engleze nu se văd nicăieri. De la pasta de dinţi „Kolynos" pînă la stămburile colorate sau la ţigaretele „Luc-ky-Strike", dela vitrina aranjată ca în F. Street la Washingtonpînă la barurile automate, în genul „cafeterias" din New-York, totul înfăţişează fără nici o jenă modul de viaţă american.
Nu se găsesc nicăieri nici măcar mărfurile prin excelenţă ale exportului
*) Vezi „Viaţa Romînească" Nr. 2/954
62
mihai ralea
englez: stofe de lînă sau briciuri „Shefields". Totul e înlocuit cu o imitaţie americană. Numai hotelul dela marginea mării mai păstrează un stil vechi colonial englez. Ga în toate coloniile, englezii au. clădit, pentru uzul metropolitanilor şi a comis-voiajorilor lor, un loc de adăpostire confortabil, lăsînd restul oraşelor în mizeria lor nativă. Pe terasele hotelului, oameni de aspect absent, leneş, sorb din băutura tradiţională: rom slab (ca ţuica noastră) cu ghiaţă. In fundul grădinii o piscină separată de mare cu ziduri înalte. întreb dece nu s-a amenajat o plajă deschisă în locul îngrădirii ferecate care serveşte drept loc de scăldat. Mi se spune că baia pe ţărm deschis e foarte periculoasă din cauza rechinilor care se avîntă chiar pe plajă şi atacă oamenii. Odată, un rechin a sărit chiar peste înaltele ziduri pînă în mijlocul bazinului.
Pe străzile oraşului furnică o mulţime febrilă. Negresele sînt mult mai urîto aici ca în Bahamas sau Haiti. Pe lingă trupurile armonioase din celelalte insule, aici apare un schelet rahitic cu braţe lungi, slabe, cu picioare subţiri ca de păianjen. Insula fiind mai bogată, s-a exercitat o exploatare cu mult mai nemiloasă: corpurile deformate şi firave sînt rezultate clin muncile supraomeneşti Ia care erau supuşi strămoşii. Insula a trecut din mîini în mîini, dela spanioli la englezi şi fiecare stăpîn a căutat să întreacă pe predecesori în asprime şi cruzime. Ga şi în celelalte oraşe coloniale, Kingstown are trei părţi: una comercială, o alta de locuinţe mizerabile a populaţiei de băştinaşi şi în fine alta cu vile superbe, cu grădini tropicale de un nestă-pînit elan ele vegetaţie, pline de flori imense şi de arbori seculari. Umezeala şi căldura exasperează izbucnirea de viaţă a plantelor. Mi se spune că aici omul, în anumite părţi mai înapoiate ale insulei, n-are de luptat numai cu animalele junglei, dar şi cu îndărătnicia vegetalului. Dacă nu stă în fiecare zi cu sapa ori cu securea ca să stîrpescă năzuinţa de creştere a plantei, o cabană dispare sub ramurile lacome ale lianelor şi ale bălăriilor în cîteva săptămîni. Viteza de creştere a vegetaţiei e de cîţiva centimetri pe zi. Fără o grijă cotidiană, omul se pomeneşte cu un arbore sub pat ori cu o agăţătoare care a apărut în cadrul uşii.
Jamaica, 27 decembrie
Povestea Jamaicii seamănă cu aceea a tuturor Antilelor. Descoperită de Columb, insula trece apoi în mîna conquistadorilor spanioli — în solda regelui sau a feudalilor, pentru ca odată cu decadenţa spaniolă să intre încă din secolul al XVII-lea în mîna englezilor. Traficul cu sclavi negri s-a practicat aici mai mult ca oriunde. Secole de-a-rîndul a fost cea mai mare bursă a sclavajului negru. Azi populaţia neagră numără şaptezeci la sută negri de origină africană. Clasa dominantă, în afară de funcţionarii englezi şi de agenţii trusturilor americano-engleze, e aceea a corciturilor spaniolo-indiene, care formează patriciatul insulei. Pînă în secolul al XIX-lea, Jamaica a fost cel mai important centru de exploatare sclavagistă. La începutul secolului trecut se găseau aici 320.000 de sclavi. Mişcarea anti-scîava-gistă a reuşit să obţie Ia începutul secolului trecut, eliberarea sclavilor. Dar clacă liberarea formală, juridică, era atinsă, foştii robi, îndatoraţi la cămătari, exploataţi în angajamente grele, au schimbat o sclavie pe alta.
Insula produce pînă la secătuire indigo, zahăr de trestie, rom, cafea, cacao, piper etc. Majoritatea exploatărilor aparţin unor societăţi engleze, dar mai ales faimoasei „United Fruit company", societate americană care are monopolul culturii şi exploatării bananelor, portocalelor, lămîilor etc. Ca şi în Guatemala, Cuba, Nicaragua, firma e un stat în stat, cu puteri şi privilegii nediscutate. Guvernele sau guvernatorii sunt   timizi şi prudenţi
note de drum in antile (ii)
63
în faţa acestei puteri imense a banului, care dictează legi, moravuri şi guverne.
8 ★
Vegetaţia din Jamaica nu e tropicală, cu toată situaţia ei pe hartă, ci ecuatorială. Orgia de sevă, puterea şi varietatea esenţelor e imperioasă, implacabilă. Dela 'lianele împletite în savante ştofe la acăţătoarele care se caţără pînă la patruzeci metri înălţime, la florile uriaşe de infinite culori, la arborii măreţi de pîine, cocotieri cu imense nuci, coprah, bărbile spaniole, convolvus, totul formează un miraculos haos vegetal, o dezordine aşa de bogată încît viziunea pare astronomică, supra planetară în desfrîul ei copleşitor. Vigoarea exploziei de verdeaţă şi sevă atinge pe aceea din Congo ori Brazilia. Orchideele, paraziţi graţioşi ai arborilor, cresc pe coaja copacului sau printre crengi, ca vîscul la noi.
Pădurea miroase a suc de floare, de vanilie, de mirodenii. Prin acest paroxism de vegetaţie curg vertiginos printre stînci roşii ca sîngele închegat, rîuri albastre de culoarea peruzelei. E greu de închipuit ceva mai grandios, mai sublim în desfătarea nestăpînită a forţelor firii. Cînd pădurea încetează o clipă, apar cîmpurile simetric desenate de truda omului: cacao, ceai, cafea trestie de zahăr, cola, vanilie.
Din cînd în cînd ferme cu mici distilării de rom din trestie. Cele mai multe au la şosea un debit care vinde trecătorilor rom proaspăt, puţin tulbure, dar foarte aromat, care se bea în pahare mari, îmblînzit cu sifon. In dosul tejghelelor, oameni cu faţa de culoarea şocolatei, cu pălării mari pe cap, cu fulare colorate la gît, cu priviri aprige, fără omenie ori blazate şi indiferente, ca în filmele americane.
*
Pe ţărm jos, o altă populaţie sălăşluieşte decît sus în munte. Pe înălţimi s-au refugiat, la repetatele invazii, autohtonii. Ei trăiesc în ferme închise, bănuitori, avari şi duri. Sunt chiaburii locului. Jos la ţărm, domină spiritul anglo-saxon. Cîte odată scoţian. Peisajul e presărat cu capele şi biserici anglicane, sobre, aspre, cu pastorii lor austeri şi cu cimitirul înflorit alăturea. Sub scuza şi adăpostul acestor locaşuri s-a efectuat, în compromisuri de conştiinţă, scuza împilărilor coloniale. Faptul de a ţine legătura cu un pastor şi de a dota, cu o zecime din averea dobîndită pe sudoarea şi sîngele iloţilor de culoare, o capelă oarecare, răscumpăra cruzimile şi crimele.
La malul mării, cîteva plaje luxoase pentru odihna familiilor din Wall-Street, care odată cu luna Decembrie, încep să sosească în cîrduri către căldura din sud. Cîţiva englezi, veniţi pentru încheierea unor noi contracte, cîţiva potentaţi creoli din Mexic ori Cuba, majoritatea însă preşedinţi şi vicepreşedinţi de trusturi, cu fetele lor frumoase şi anoste. Pe promenadele care se întind de-a-lungul mării, profuziune deblănide vizon, dc castor, de chin-chillas, purtate de fermecătoare manechine mute, făcute parcă din ceară colorată, inexpresive şi insensibile la farmecul naturii şi la legea umană. Ele trec prin viaţă, rătăcind ca suflete postume în toate locurilo elegante, fără ecouri sufleteşti, fără frămîntări şi fără problematică. Via! a lor vegetativă şi goală se scurge monoton şi inutil între croitor, coafor şi bar.
★
Magia joacă un rol important în viaţa insulelor vest-indice. Societăţile de cult secret numără zeci de mii de membri. Simboluri, embleme, amulete
64
mihai ralea
se vad sculptate pe case, prin grădini. In timpul zguduirilor geologice, uragane, cutremure, erupţii vulcanice destul de frecvente, populaţia în masă recurge la servicii publice de incantaţii, practici vrăjitoreşti, procesiuni bizare, în care mulţimea se încadrează înfiorată de o isterie colectivă. Nenumăraţi oameni, unii cu roluri publice importante, cu cultură ştiinţifică: medici, ingineri, exercită în ascuns practica de vraci, oficiind în adunări, secrete noaptea, rituri fioroase cu.descîntece, cu mumii şi măşti, cu figuri de morţi şi adesea, după cum se spune, cu cadavre autentice. Baza acestor credinţe pe care ştiinţa nu le-a putut încă împrăştia, e fetişista— adoraţia şi amestecul unor idoli, în general răutăcioşi şi înfricoşători, la anumite acţiuni implorate de credincioşi —, ori magică, bazată pe ideia unui determinism ascuns şi revelat numai iniţiaţilor, a unor formule verbale sau practici stranii asupra forţelor naturii sau conduitei oamenilor. Apoi, ca în toate-riturile magice, influenţe miraculoase ale băuturilor preparate, filtruri, otrăvuri, narcotice cataleptice, asceze fachirice, costume complicate cu mimici şi grimase înfiorătoare. Baza comună a tuturor acestor credinţe e aceea într-o jumătate de supravieţuire a fiinţelor după moarte, a unor specii de strigoi — zombi — răutăcioşi şi nepotoliţi, cadavre care în anumite condiţii continuă să trăiască cu o porţiune de viaţă şi să satisfacă anumite blesteme la care sunt condamnaţi ei şi familiile lor. In riturile nocturne, un vraci costumat imită comportarea cadavrului: faţa vopsită cu cenuşă, ochii ieşiţi din orbite, mişcările mecanizate etc. Aceste semi-fiinţe rătăcitoare-ies Ia miez de noapte din cimitire şi se dedau la o serie de acţiuni, bîntuind în anumite locuri, — case blestemate, cimitire, grote etc.—,scoţînd gemete îngrozitoare şi prezentmd o gesticulaţie epileptică, în timp ce corul adepţilor pronunţă formule de vrajă, ciocnind asurzitor din diferite metale. Bineînţeles totul se petrece pe clar de lună, acest astru avînd, după cum se ştie, în diferite credinţe populare, anumite influenţe somnambulice.
Pe vapor toată lumea nu vorbeşte de altceva decît de misterele magiei negre. Se pare că bogătaşii americani vin pe insulă, cheltuiesc sume considerabile spre a putea să fie introduşi noaptea ca spectatori la aceste fantastice rituri. Secta principală a magiei negre de aici e aceea numită „Voodou" (Vaudous), al cărei sediu e în Haiti. In Jamaica se găseşte un fel de filială, practicînd o variantă puţin deosebită. Se pare că credinţa e foarte veche şi e adusă din Africa, din Dahomey, o dată cu sclavii negri. Ea e acceptată în. ascuns de acei care pe faţă s-au convertit la creştinism.
Cultul principale acela al şarpelui, animal fioros care trebuie îmblîuzit printr-o serie de ceremonii şisacrificii. Animalul care e sacrificat e de obicei capra.
Ceremonia e grandioasă. Ea se desfăşoară cu mase mari de iniţiaţi, de obicei într-o pădure, la miezul nopţii. Ea e condusă de preoţi superiori numiţi „papaloi" sau „hugan" cînd e vorba de un bărbat şi „mamaloi" cînd e vorba de o femeie. După uciderea victimei — sîngele e băut de cei care oficiază. O muzică de trompete şi tobe agită ritmuri stranii, fetele tinere dansează goale, după care, mulţimea ajunsă la paroxism se dedă la orgii sexuale-în tot cui'sul nopţii, strigînd incantaţii în versuri după dialectul creol. Această formă primitivă de religie a îmbogăţit folclorul şi chiar literatura cultă cu versuri, muzici şi scene dramatice. Ea tinde totuşi să scadă sau să se transforme. Totuşi articolul 249 din codul penal haitianpedepseşte atentatele magice la viaţa omului, fie prin adminstrarea de băuturi cataleptice, fie prin alte practici magice, asimilîndu-le cu asasinatul.
Magia a fost importată odată cu sclavii cumpăraţi din Africa. Dar fără îndoială, ea are o semnificaţie socială. Clasa exploatatoare are o deosebită
note de drum in antile (ii)
65
toleranţă pentru aceste practici: totdeauna oprimaţilor li s-a permis să clădească o lume supranaturală în care să-şi compenseze suferinţele palpabile ale existanţei lor reale. Cum religia oficială, întreţinută de misionari creştini, e religia clasei dominante, masele arată un spirit de rezistenţă — singurul permis în condiţia socială a Antilelor —, opunînd vechiul fond popular al magiei, dogmelor creştine. Magia în Antile e o formă de rezistenţă socială la injoncţiunile colonizatorilor. Ceremoniile cuprind de obicei şi apeluri la rezistenţa luptei contra stăpînilor albi. Numai aşa se explică de ce aceste practici absurde sînt. acceptate şi efectuate chiar de oameni de cultură. Magia conferă o vastă reţea de societăţi secrete, conspirative, unica formă de opoziţie posibilă la absolutismul colonial. E adevărat că unele culte preconizează pacific şi unirea totală a omului alb cu omul de culoare, într-o depăşire a luptei de rasă. Dar şi această concepţie pare subversivă stăpînilor care doresc să întreţină segregaţia, izolarea şi chiar prigoana rasială.
Căpitanul vaporului ne-a recomandat să asistăm astă seară, la Kingstown, la un teatru negru de periferie. E o trupă populară care vine de la ţară şi care joacă un fel de „mister" (în sensul teatrului medieval) plin de teme folcloristice de nuanţă magică. E vorba de o tînără fată posedată de un demon, care a intrat în ea şi o stăpîneşte. E adusă pe scenă într-un sicriu, în stare de catalepsie, de un grup de fete tinere între 15 şi 18 ani, prietenele şi tovarăşele ei de generaţie. Ele vin acoperite de flori, cu dansuri şi cîntece care reprezintă incantaţiile necesare spre a alunga demonul din fată. Vin apoi, costumaţi în culori pitoreşti, băieţi, apoi bătrîni şibătrîne. Cu toţii cîntă formulele care trebuie să trezească corpul din sicriu. Fetele au corpuri perfecte, de adevărată frumuseţe plastică. Rareori am putut vedea un mai desăvîrşit simţ coreografic. Dansuri populare de o dinamică şi o graţie remarcabile sînt efectuate în jurul catafalcului. Muzica ritmică intonată dinbanjouri, ghitare, tam-tamuri şi fluiere e turburătoare. Amestec de dans, cor, melopei cîntate ca refrene individuale, formează un spectacol de o sinceră şi adevărată spontaneitate, ca tot ce e autentic popular şi, în ansamblu, o reprezentaţie originală de o stranie frumuseţe.
★
Cu toată bogăţia ei, Jamaica se găseşte într-o situaţie materială şi culturală destul de grea. Concurenţa mondială a regimului capitalist o face să vîndă ieftin produsele sale. Cafeaua e concurată de Brazilia şi Cuba, trestia de zahăr de toate ţările ecuatoriale, dar mai ales de cele din Africa şi Oceania. Industria zahărului, altădată aşa de prosperă, e azi în decădere pe tot cuprinsul insulei. Romul, pe vremuri în regim de monopol aproape, e azi în rivalitate cu cel din Martinica, Haiti, Cuba şi Brazilia. Ţăranii autohtoni cultivatori de fructe sînt ruinaţi de concesiunile pe care le au trusturile americane şi engleze. Proprietatea rurală ţărănească e ipotecată pînă la un coeficient destul de ridicat din valoarea ei. Salariatul agricol e speculat pînă la limita extremă. Şomajul bîntuie în plin, iar organizaţiile sindicale slab organizate, nu sînt în măsură să organizeze un ajutor de şomaj. In domeniul sanitar, bolile sociale fac ravagii: malaria dezolează populaţia ţărmurilor joase, sifilisul mulţumîndu-se cu oamenii de pe înălţimi. Frigurile galbene apar din cînd în cînd, plus o serie de boli tropicale caracteristice regiunii. Spitalele sunt rare iar medicii, unul pentru 500.000 de oameni. Mortalitatea infantilă e îngrozitoare. Ea seceră mai mult de jumătate din cifra noilor născuţi.
Situaţia culturală nu e mai bună. Cifra analfabeţilor atinge încă
5 — V. Romînească
66
MlHAi RALEA
40—50%. Dorinţa fierbinte a Jamaicii de a avea o universitate n-a putut fi încă îndeplinită. Atîţia tineri negri ori mulatri, plini de talent şi de năzuinţa de a învăţa, rămîn la ocupaţii manuale ori, în cel mai bun caz, la un. autodidacticism haotic şi lipsit de metodă pedagogică. Numai fiii înalţilor funcţionari ori ai bogătaşilor îşi pot permite luxul de a merge la universităţile europene ori americane.
Astfel, cuceritorii metropolitani, ca pretutindeni în regimurile coloniale, n-au fost preocupaţi decît să culeagă roadele bogate ale Jamaicii, fără a se gîndi să întoarcă ceva înapoi din beneficiile realizate. Mulţi dintre oamenii de afaceri anglo-saxoni rămîn în insulă doar cîţiva ani, atît cît le trebuie ca să se îmbogăţească. După aceea ei pleacă în metropolă practicînd regula: „după mii te potopul". Chiar cei care rămîn pe loc, trăiesc cu gîndul de a părăsi într-o zi colonia. Intre timp, prosperitatea insulei le e perfect indiferentă, deoarece gîndul plecării nu-i părăseşte o clipă. La aceste condiţii speciale se adaugă desigur şi condiţiile generale ale exploatări.! capitaliste,, în caro profitul individual şi nu progresul colectiv e singurul ţel de realizat.
Havana, 30 decembrie
Intrarea în portul. Havana e grandioasă, festivă. Deasupra gurii de apă care se strîmtcaza între stînci, domină cu zidurile sale neclintite, citadela spaniolă Mor.ro Castle. Clădită acolo în vremea cînd intrarea corăbiilor cu pînze într-un port putea să fie stînjenită de cîteva tunuri de lemn, fortul a rămas glorios şi dezafectat, mărturie a unei tehnici militare de mult dispărută.
Vameşii cubaui nu sînt prea harnici. La climatul tropical, mişcările devin lente, proiectele amînate, grijile risipite. Nimeni nu se prăpădeşte pentru, treburile publice, nici chiar pentru cele personale. Astfel, după două -ore de aşteptare, funcţionarii vămii apar indiferenţi şi plictisiţi.
La prima vedere oraşul apare măreţ: bulevarde somptuoase, largi, de o perfectă acurateţa, brăzdate monumental de clădiri impunătoare. Aspectul modern al Havanei întrece toate oraşele spaniole: Madrid ori Barcelona. Acolo unde clasa stăpînilor îşi are locuinţele sau birourile de afaceri, oraşul e împodobit şi somptuos. Palatele, magazinele, cluburile laudă ostentativ puterea clasei dominante. De jumătate de veac, capitalul yankeu s-a plasat abundent în economia insulei, prefacind-o într-o provincie niţel exotică, dar plină de imense resurse pentru banii învestiţi. Miliardele de dolari s-au abătut asupra Cubei, transformîncl-o la suprafaţă într-o prosperă Elveţie. Nicăieri luxul potentaţilor americani şi al cozilor lor de topor din burghezia spaniolă, creolă ori metisă a insulei nu se desfăşoară mai insolent într-o naivă deşertăciune care provoacă desgustul sau, în cel mai bun caz, surîsui. Cele mai scumpe mărci de automobile, în care dormitează soţii obeze de bancheri ori de negustori, sau se agită noastîmpărat frumoase fete indigene urîţite de un lux de prost gust, se perindă toată ziua, în monom, la pas, mulţimea lor împiedicîndu-le orice viteză. Totul econstruit întru-un vizibil parvenitism, din materii scumpe: marmoră, esenţe rare de lemn, metale preţioase, evidenţiate ostentativ, ca jiu cumva să scape atenţiei.
Adevărul e că, atrase de fertilitatea locului, capitalurile americane au. acaparat, lăsînd cîteva fărîmituri şi indigenilor, tutunul, cafeaua şi trestia de zahăr, care fac bogăţia insulei. Dar pentru cine vrea să aibă imaginea exactă, adevărată, a „prosperităţii" cubane, n-are decît, atunci, cînd iese din port, să nu meargă direct înainte spre luminile orbitoare ale oraşului, ci să se întoarcă în mahalalele de dincolo de port. Acolo, deodată, pavajul
NOTE DE DRUM ÎN ANTILE (II)
07
cu lespezi do marmoră încetează, vitrinele strălucitoare se transformă în dughene mizere cu marfă ieftină, automobilele sînt înlocuite de fărăboanţe în care schelete negre ori cafenii, transportă, gîfîind, cîţiva cartofi ori un sac cu cărbuni. Praful străzii, nici odată stropit, acoperă cu o pulbere cenuşie o slabă vegetaţie asfixiată. Iii faţa colibelor care amintesc de şatrele de ţigani nomazi, copii sordizi şi palizi, aproape complet goi, împart cu gîştele sau porcii răcoarea unui smîrc do glod. Acesta e preţul luxului de dincolo.
★
î'iiba a rezistat oarecum mai mult decît celelalte Antile Ia curba do nimicire autohtonă a unei istorii aproape identice. Şi aici a poposit mai întîi Column. Apoi, hidalgii spanioli, atraşi de faima aurului, dar mulţumind u-so şi cu plantaţiile do zahăr şi banane, furate de la indienii striviţi şi complectaţi cu importul do sclavi negri. Populaţia albă spaniolă sau aceea uşor colorată în tonul şocoiăţii-prin amestecul lor cu resturile indiene e în număr mult mai marc ca în Martinica, Haiti ori jamaica. Sînt aici, la o populaţie de peste 2 milioane, şapte sute de mii de albi, adică o treime. Ea formează aristocraţia insulei, cumpărată şi asociată apoi cu afaceriştii americani. Astfel, în masa poporului, tradiţia spaniolă se menţine încă vie şi viabilă. Americanii şi englezii sînt detestaţi. Dacă te adresezi în limba engleză unui om do pe stradă ori chiar unui agent de poliţie, îţi răspunde invariabil în limba spaniolă ori în argo-ul spaniol al insulei, că nu cunoaşte limba engleză, deşi relaţiile de serviciu ori de afaceri îl cresc de mic în cunoaşterea limbii engleze, limba reală,cea oficială a locului răni înîi»d cea spaniolă. Oamenii de aici ţin îndărătnic la mitul spaniol. In afara tradiţiei, călcată în picioare do invazia capitalistă după războiul americano-spaniol, mitul iberic serveşte ca armă do rezistenţă, ca o opoziţie dîrză la acapararea năvălitorilor.
E evident că, în sine, spiritul latin n-are nimic comun cu populaţia mulatră care o ca şi în Mexic, mai aproape de Montezuma decît de Fernando Cortez. Totuşi, utilizat ca spirit de rezistenţă, e! are valoarea lui.
★
Capitalismul înaintat aduce cu el, fatal, conştiinţa de clasă a muncitorimii. In mahalale, din zece case, şapte şi-au pictat pe zidurile albe secera şi ciocanul. Adevărul e că din toate ţările Americii centrale şi. de sud, ceea ce se chiarnă America latină, Cuba are mişcarea sindicală cea mai bine organizată. Convorbirile cu cîţiva oameni ai muncii sînt edificatoare — oamenii vorbesc răspicat şi clas- cu admiraţie pentru Ţara Socialismului, pentru întocmirea din U.R..S.S., pentru persoana lui Stalin. Pentru orice jignire adusă unui salariat, el sc adresează imediat Confederaţiei Muncii, care are drepiul de a convoca în faţa sa pe agresor şi a întreprinde o anchetă. La hotelul nostru, un membru a] legaţiei egiptene a acuzat pe un chelner că i-a furat o sumă de bani. A doua zi, după cum ne-a povestit el, a fost chemat la Confederaţie şi obligat să probeze acuzaţia adusă. Abia calitatea sa diplomatică a contribuit să-l scoată din încurcătură.
★
Havana nu oferă numai aspectul unui oraş modern şi prosper. Lîngă cartierele ridicate sub semnul urbanismului contemporan, vestigii ale trecutului se înfăţişează în toată autenticitatea lor. In jurul, catedralei, o piaţă înconjurată de vechi palate sprijinite pe galerii de coloane, sub care se 5*
68
mihai ralea
adăpostesc „caîeterias" şi restaurante, transportă de odată călătorul în atmosfera veacului al XVJ-lea.
Multe edificii, palate ale guvernatorilor, închizînd splendide grădini tropicale sau măcar curţi interioare, „patios", pavate cu dalaj de lespezi colorate, răcoroase, îmbuibate de poveşti romantice de amor eroic ori măcar aventuros, au rămas neclintite de la data clădirii lor. Ele sînt pline de amintiri şi excitante pentru imaginaţie, prin parfumul romanelor de dragoste-creolă, violentă şi absurdă pe care-I răspîndesc şi acum. Stilul arhitectural al bisericilor e acela al renaşterii spaniole, amestecat cu acel rococo iberic care se numeşte, „curiguresc". Ca şi în Spania, dar poate mai exasperat de exotismul colonial, acelaşi mod do viaţă în acelaş timp auster şi senzual, aceeaşi ardoare mistică în care dragostea şi moartea, sîngele şi voluptatea îşi amestecă chemările. Mentalitate feudală, sterilă şi vanitoasă a „hidalgilor" leneşi, care se odihnesc douăzeci de ore pentru cîteva exhibiţii de spectaculos cavalerism, viaţă dezordonată şi infecundă, a unor bogaţi a căror viaţă goală de preocupări adînc omeneşti se refugia în aventuri căutate şi în bravade inutile.
Ce avea de făcut altceva un nobil spaniol, cînd vătavii vin au uşor aurul prin sclavi negri şi-1 ofereau pe tavă acestor nemernici decorativi? Evident, dueluri şi „tournois"-uri pentru mrejele grandomaniei ori pentru graţia înadins ridicată la preţ, ca la o licitaţie de moarte, a unei femei? Lenea şi desfrîul, favorizate de aurul furat prin asasinarea indigenilor, a dus repede descompunerea acestor aprigi „conquistadori", a acestor nesăturaţi vînători de aur. Fascinaţia acestui, metal umplea de mirare pe naivii indigeni. Montezuma, împăratul aztecilor din Mexic, consternat de lăcomia .nesăturată a spaniolilor pentru aur, 1-a întrebat pe Fernando Cortez, care e motivul pentru care soldaţii săi întreţin o asemenea pasiune pentru un simplu metal. La care cuceritorul spaniol, ruşinat, a răspuns printr'o minciună: spaniolii suferă de o ciudată boală al cărei unic remediu-e numai aurul. Şi Montezuma, de bună credinţă, a comunicat îndată vracilor săi acest preţios secret medical.
★
Dacă în cartierele vechi se păstrează încă atmosfera feudală a vechiului colonialism, în cartierele de lîngă mare se întind suburbiile luxului indecent al lumii capitaliste. Aici se răsfaţă abundenţa directorilor de bancă, a' cultivatorilor de cafea, a fabricanţilor de ţigări de foi, în vile de toate stilurile, inundate de glicine imense, de tufe incandescente de „point setter". In grădini, peste tot, jocuri de ape, fîntîni arteziene, chioşcuri japoneze, tot ce poate oferi o consolare pentru plictisul iremediabil al proprietarilor satisfăcuţi în toate, pînă la blazarea totală. Singurul accent de contrast în acest paradis fără întrebuinţare sînt cerşetorii, care prin gratiile grilajului .privesc cu jind către toate aceste bogăţii de care nu se bucură nimeni.
★
In tendinţa de a transforma totul în marfă, capitalismul a creiat prostituţia elegantă sau mizeră, la tarifuri ierarhice, după vîrstă, frumuseţe sau notorietate. Dintr-o conduită biologică şi psihică, cochetăria feminină s-a transformat într-o aptitudine economică. Intre lux şi sărăcie, Havana, „oraşul dragostei" exotice, a aşezat pentru toate gusturile şi pungile o scară de valorificare erotică pentru cele cîteva mii de fete care, în orele de promenadă, parcurg în sus şi în jos bulevardele elegante: creole de culoarea pămîntu-lui roş al insulei şi formînd un ton cu el, spaniole brune şi albe, enigmatice
note de drum in antile (ii)
69
ori expansive figuri mongoloide cu farmec minuscul şi delicat, de origină pur indiană sau importate din China şi Japonia, malaeze cu sprincene arcuite si ochi cîrpiţi, cu mişcări muzicale pe trupuri leneşe şi lascive, toate îşi prezintă seara, între şase şi opt, făgăduielile de fericire unei clientele de bogătaşi care ie privesc de pe terasele cluburilor sau unor tineri şi arătoşi samsari do femei, cu care împart banii şi plăcerile. Vine apoi plaga prostituţiei ieftine, oroarea mercenatului feminin în regim capitalist, în care demnitatea şi condiţia umană au rupt orice contact cu vreo licărire decon-ştiinţă etică. Acestea apar către ora unsprezece seara, cerşind mai mult decît invitînd parteneri săraci sau bătrîni, pentru o bucată de pîiue ori pentru o cafea Ia bistroul din colţ, din mizerie materială, clin frică de singurătate ori clin nevoie de a ajuta un copil bolnav ori o mamă bătrînă.
Ca şi la Madrid, cluburile de „afficionados" —■ „lume chic" — , sînt situate la parter, cu ieşire la stradă, pe terase late, unde exemplare putrede de lene, josnicie şi animalitate, care n-au muncit în viaţa lor o singură oră, stau răsturnaţi pe confortabilele fotei uri de rafie, cu imense ţigări în gură, profanînd cu priviri abjecte omenirea necăjită care se perindă în valurile străzii. înaintea lor. Fete ahtiate de cîteva perechi de ciorapi „Nylon" sau de un elegant evantaliu (acolo se mai poartă aşa ceva), zîmbesc complice acestor hoituri sătule, invitîndu-le la plăceri ce vor să pară necunoscute, inedite. De sub pleoape grase, cu greu ridicate ca să descopere un ochi aton şi opac, porneşte drept răspuns o privire obosită, cinică ori ofensatoare. Şi acest dialog infam se repetă, după un orar fix în fiecare seară a anului, ca un ritual de bursă în care trupuri omeneşti se oferă umilite pentru sume meschin tîrguite, câştigate din traficuri sinistre, din care nu lipsesc nici furtul, nici viţiul, nici crima. Acesta e peisajul imediat vizibil al modului de viaţă colonial, la latitudinea tropicelor. E acelaş şi la Rio de Janeiro, şi la Saigon sau altădată la Shanghai. Nevoia de puritate, de austeritate principială, de profilaxie morală devine brusc o sete organică. In călătorul încă necorupt, se infiripă de odată dorinţi aprige de răzvrătire, de antisep-sie, de dezinfectare severă, fără cruţare.
Locurile de noapte aştern peste această putreziciune un văl de artă şi do voluptate mai subtilă. Havana e oraşul dansului, moştenit de la două popoare cunoscute prin. marele lor talent coreografic: indienii şi spaniolii. Dancingurile cu numere, „show"-uri, se aliniază îndată după amurg, unul după altul. Folclorul muzical cu instrumente bizare şi turburătoare, stîrnesc frenezia dansului. Fete splendid făcute, mimează în pantomime ritmate pînă la beţie şi spasm, dansuri populare, aranjate modern după legea jazzului. Accente do melopce jalnică, malaeză sau indiană, se întretaie cu iureşul nestăpînit al cadenţei negre. Deasupra, furişate printre crengile bananierilor, în aceste grădini impregnate de copleşitoare voluptate, stelele cerului sticlesc rece, clar şi neîndurător ca o remuşcare. Alcoolul se revarsă abundent peste aceste accese de ebrietate musculară care nu se istovesc decît în zori. Sabatul întreţinut pentru desfătarea oricui plăteşte, din cîştiguri abjecte, se lăfăeşte fără nici o limită. Către miezul nopţii, de pe cheiurile pustii, oraşul întreg răsună de o petrecere parcă silită de stimulenţi artificiali, ca un ultim chef improvizat pentru un bolnav condamnat. întorşi tîrziu la luxosul hotel „Naţional", superb căţărat pe o stîncă deasupra mării, găsim în diferite baruri luminate clar-obscur, aceleaşi gemete de banjo, aceleaşi figuri congestionate de rom, aceeaşi negură groasă a fumului de ţigări de foi, plutind apăsătoare peste creiere încâlcite de somn şi băutură.
Ca şi altădată religia, diversiunea muzicalo-sexuală, stropită abundent cu alcool, formează narcoticul care abate atenţia dela preocuparea esenţială:
70
M1HAI RALEA
aceea a inegalităţii sociale. Toate regimurile exploatatoare au întreţinut cu toată perfecţiunea arta diversiunii: unii extazul religios, alţii „panem ct circenses"; în zilele imperialismului, jazz-ul, tango-ul şi cocklai.I-ul.
★
Ziua de azi e consacrată unor excursii în autocar, afară din oraş, de-a lungul" insulei, printre „haciendas", ferme ale produselor indigene. Şoselele sînt perfect asfaltate pentru nevoile transportului de mărfuri. Cîmpurile în care aceeaşi „Fruit-Company" a învestit capitaluri imense, sînt perfect lucrate cu muncă ieftină, după ultimele, reţete agronomice studiate în institutele din „Middle West". Comerţul a oprit pentru moment dezordinile sociale: totul e regulat, stăpînit de o mînă de fier invizibilă, care, fără îndoială, e aceea a banului. Mîna omului şi frumuseţea naturii dau un tablou corect, minuţios lucrat, de prosperitate aparentă. Tovarăşii mei de drum nu se lasă furaţi de vraja naturii dimprejur. Parcă fac siliţi aceste excursii. Cu toţii sînt adânciţi în lectura ultimelor ediţii, ale ziarelor comerciale. Tablouri întregi arată fluctuaţiunile cursurilor zahărului, tutunului şi. romului la bursa din Havana, care îmbogăţesc ori ruinează într-o noapte. Aceasta îi interesează exclusiv, chiar în. ceasuri de excursie şi recreaţie. Din cînd în cînd, vile somptuoase ale conducătorilor de trusturi şi carteluri. Reclamele numeroase vestind binefacerile romului. „Baccardi" sau. a ţigărilor de foi „Partagas" sau „Upmann" atrag atenţia, dacă mai e nevoie, ca zahărul, tutunul şi cafeaua cubană sînt în mîinile băncilor din Wall-Stret. E adevărat însă, că din cîştigurile imense pe care le scot americanii din produsele insulei, o parte într-adevăr mică, se reîntoarce în Cuba sub forrna cheltuielilor de plăcere pe care acest Monte-Carlo al Statelor Unite ie întreţine pentru petrecerile de iarnă ale bogătaşilor din. New-York, care sosesc aici în cohorte masive, înainte sau îndată după sărbătorile Crăciunului. Magnaţii din Hollywood, din Cleveland ori. New-York, petrec aici cîteva săptămîui în tovărăşia blondelor lor secretare. Aici se pregătesc divorţurile cu scandai ori ruinarea unui ad versar temut. Carnavalul, mai lung ca Ia Nissa, durează o lună. Duminicile, baluri mascate ori costumate se răspîndesc peste străzi, localuri, inundînd cu bună dispoziţie acest oraş al plăcerilor.
Astăzi, clientela care plăteşte, a hotărît să se deplaseze Ia ţară. E o excursie tipică spre a ne prezenta prosperitatea agrară a Cubei. Poposim la. o fermă model, cu un restaurant aşezat Ia marginea şoselei. Cele cîteva hectare sînt împărţite în lanuri mici, fiecare cultivînd o plantaţie diferită: aici un cîmp de ananaşi pitici ca grădinile noastre de varză, un cîmp de arbuşti de cafea, alături curmali înalţi de 20 de metri, fără crengi, cu o coroană ca un pămătuf pe vîrf şi pe trunchiul căruia, contra unui sfert de dolar, un copil negru se caţără în viteză pînă sus; vin apoi tufe de ceai, lanuri de trestie de zahăr, arbori de pîine, păduri de banani cu frunze imense. Ni se culeg sub ochii noştri, ananaşi proaspeţi care, presaţi la o maşină specială, se oferă sub formă de sucuri spumoase de o prospeţime delicioasă. Putem să bem cafea culeasă atunci din fermă sau zeamă de grappe-fruit şi portocale. Pentru o mică sumă, putem !ua cu noi pachetele de cafea cubană, puternic aromată, de cîteva ori mai bogată în cafeina ca aceea din Brazilia. In jurul nostru, numeroase cuşti cu păsări tropicale: canari, papagali etc. Intr-un vacarm imens, păsările cîntă sau şueră în limbajul lor. Mai potolit le răspund alte glasuri piţigăiate, ascunse în arborii dimprejur.
NOTE DE DRUM IN AN TI LE (II)
71
In toate ţările iberice, în forma de civilizaţie spaniolă, calul joacă un rol eminent. Un etnograf a observat că există două tipuri de cull ură primitivă: a boului şi a calului. Cea dintîi molcomă, resemnată, legata de lucrarea lentă şi răbdătoare a pămîntului. Omul a împrumutat ceva din comportamentul animalului cu care se ajută: blînd, tăcut, oarecum inert, fără iniţiativă, fără aventuri, cu deplasări mari şi lente de nomad. Popoarele iberice folosesc calul nu numai pentru lucrarea pămîntului, nu numai ca mijloc mai rapid de transport şi circulaţie: calul aici e o formă a vanităţii, un panaş, rămăşiţă militară a feudalismului încă trainic, la aceşti mari latifundiari de „pampas" ori „haciendas", conduită de comandă mai întîi a .)gaucho"-ului faţă de turmele de animale şi apoi faţă de turmele de iobagi. Viaţa neospaniolului se petrece în bună parte călare,—deplasarea, plimbarea, dragostea, comandamentul, toate se fac de oameni călări. Pe bulevardele, „paseos", unde seara mulţimea se revarsă în plimbări infinite, printre măreţele „Roll"-suri şi „Cadillac"-uri (mărci scumpe de, automobil), apar călăreţi mîndri, îngîmfaţi pe şeaua lor „montura", cu scări şi pinteni de argint, cu barnaşamente şi costume. Ei se dedau, pentru efectul făcut asupra fetelor de pe trotuar, la rodomontade impresionante, la acrobaţii de echitaţie, adevărate spectacole în care ei se arată foarte dibaci.
Un scriitor francez întors din Peru, povesteşte că în Peru, din grandomanie şi cavalerism, cerşetorii cerşesc călare, oferind de pe şea trecătorilor o farfurie de argint (metalul e foarte ieftin acolo), pe care colectează monezile sunătoare. Aici, în Havana, se pot vedea şi preoţi călări. Calul eun fel.de animal sfînt, de totem, care deserveşte megalomania feudală.
Arhitectura- hispanică reflectă şi ea cei doi poli ai concepţiei de viaţă feudală: peste tot domină biserica şi cazarma, sabia şi crucea, cele două mari instrumente de ameninţare permanentă cu care se păstrează ordinea feudală. Stăpînii care trag sforile în culise, lankeii, autot interesul să păstreze această orînduire. Sub pretextul de a respecta pitorescul local şi istoric, ei servesc prin această anahronică rămînere în urmă, intereselor lor palpabile, lăsînd populaţiei iluzia că i se respectă trecutul şi folclorul.
CÎNTECUL PĂCII
PARTEA La
PROLOG
Pace, Pace!
Iţi cînt aşa
Precum tovarăşul de_ luptă mă îndemnă „Tu ştii să cînţi frumos, Tu vei cînta
„. Poemul păcii!
&l a căzut la Gramrnos, In lupta pntru tine... El te-a ştiut cînta
mult mai frumos ca mine!
I
Coloane nesfîrşite,
Ai păcii luptători mărşăluesc.
Privirile li-s aţintite:
drept-nainte...
Braţele stau gata: Arma si lopata.
O, inimile
Spre limpezimi de-azur
se văd în zbor!
C aminele
îşi cer lumina bucuriei lor! Bar, zi de zi,
Aşteaptă mama în pridvor, — întoarcerea plecaţilor feciori...
Ogorul a rămas nesemănat...
~ •      . . De cîte ori?
Ciorchinii plini de poamă s-au uscat
De zece ori...
cintecul păcii
Această mamă
Dela măicuţa Zoiei de prindea
Tăria, cerbicia;
O fată clin Şanghai îi tălmăcea:
Speranţa revoluţionară,
Partidul a-nvăţat-o:
Datoria.
Coloană dîrzâ toţi înaintăm. Şi, iată,
trecem dincolo de rîu... Si-afungem la hotarul cel mai nalt.
bi
De pe culme,
Spre înălţimi putem privi!... Spre înălţimile ce-abea le-ntrezărim de-aci.
Nainte! îndrăzneţ!
De şovăi, pierzi poteca Şi luneci fără frînă... In locul tău Veni-va maică-ta Să ieie arma-n mână.
II
Această creastă este cea mai naltă: Sub pieptul stîncii văile vuesc; Un rîu de munte printre pietre saltă Şi vulturii pe-aproape străjuesc. Ici cuibul nostru —
colo,
cuibul lor. Ne ştie fiecare dintre brazi p>e nume; Cîniările le reauzirn prin văgâune, Şi soarele ne dă bineţe-n zori... Iar în amurg, când însetat se-afundă-n mare, Blajinele lui raze aurii Ni le revarsă peste noi, fuioare, ^ Ca să ne ţesern rănile de peste zi.
Iar vîrfu-acesta e atît de nalt, Că însăşi ameţeala stă buimacă, Se răsuceşte beată de neant Şi cade în abis de-a berbeleaca. ^ Iar celui ce-a făcut un pas greşit Ii auzim, cu. prăbuşirea, Doar vaerul căderii
De-al nostru cîntec bărbătesc înnăbuşit... Şi urma lui
o şterge nesfîrşirea.
dimos RENDIS
Această creastă e atît de naltă
Că nu-i pe lume o mai naltă creastă...
O! cit de naltă eşti,
Patria noastră/
III
Pace!
Eu te-am zărit învăluind în dulce-alinl Pleoapele copiilor dormind. Şi le-am văzut In Răsărit,
Intr-o livadâ-mbelşugată: Priveai de-acolo pe colnice Secer ătoar ele,
ce abăteau întinse mări de spice oi te jiicai în soarele Ce-şi culegea cîmpia-nrourată.
Eu te-am văzut Planînd,
trudită, Deasupra fabricii,
în înserare, Pe cea din urmă respirare de motoare... Cînd soarele, frăţin, încununa Cu glorie de aur, fruntea ta. Te-am revăzut
departe, Prin mahalalele deşarte, Veghind tipografia 'ilegală
T/   , .   . de ochii de iscoadă criminală;
veghind, '
„   „ alăturea de fata obosită
Ce imprima la poligraf,
cu greu,
In mii de exemplare,
Chipul tău.
Şi te-am văzul,
Plecată peste umărul vădanei
Şi-a micului orfan,
Privind înlăcrămatâ
Cum ei, cu pana,
sub Chemarea la, In loc de semnătură Făceau o mică stea.
Te-am revăzut
In fîlfîiri de aripi de hulub In sala marelui Congres... Ne-ai stat alături,
şi ne-ai înţeles!
cîntecul pac i!
V ăzutu-le-am
Cu spada care fulgera către duşman Cînd peste rîu treceau Stegarii libertăţii din Vietnam.
Şi le-am văzut: Gigantică erai In Piaţa Roşie clin Moscova,
In fruntea defilării de-ntîi Mai Invesmîntatâ-n alb strălucitor!...
IV
O. Pace, Pace, Sora tuturor!
Pace!
Tu eşti căldura vieţii noastre!
De-ai şti cum doream mîngîerea-li duioasă
Când Ura,
semănătoare de dezastre, Trecea-n cadenţă peste fălea noastră! Cînd noaptea se lăsa Şi fărdelegea complota în şoapte Treceai,
Cu pasul rondului de noapte, Şi măsurai
nenorocirea care ne lovea, Aşa cum ornicul
mĂsoarâ orele Pân-ce vestesc de zori privighetorile.
O, Pace!
In versul meu nu sînt grădini paradisiace Cu lungi alei,
înmiresmate de simetrici lei! Cîntecul meu,
e din oţel turnai, Şi eu, încă de mic l-am învăţat In beciurile închisorilor, In ciuruitul de motor Anume pus
Ca să strivească vaerul torturilor...
Aşa îl voi cînta!
Aşa
Cum se înălţa vijelios
Când am ieşit să te întîmpinăm
In vechea piaţă a Atenei:
Sindagmatos. (')
O! Cîntecul liberator
Ce aripile zborului îşi fringe
1) Piaţă din Atena, unde englezii-- în 1949 — au tras cu mitralierele împotriva populaţiei care cerea libertate, pace şi independenţă naţională.
dimos rendis
Sub mitralierele englezilor! Vai!, bucurie...
prâbuşită-n sânge! y
Pace!
Arseră casele noastre;
Mugurii pomilor mor.
Zac ale ţârii mlădiţe în negre închisori.
Nefrămîntată de pluguri şi apă,
Scoarţa pămîntului seacă'şi crapă...
Cu sînge,
doar cu sînge pămîntul se adapă. Ruinele-şi cască Rănile neoblojite, Păianjenii ţes pe la uşi oblonite. Zac pustiite
ogrăzi şi suhaturi, Mamele numără goalele paturi. Buruenit merge drumul de-a-lungul; Nicio talangă nu-ngînă amurgul, Nicio pisică prin gard nu mai lunecă, Niciun cămin nu mai fumegă.
Fug zburătoarele spre miazănoapte;
Vin avioanele,
Samănă moarte.
Marea vue.şie pustie...
Oamenii?
Cine-i mai ştie?
Şi tu colinzi în ilegalitate
pe drumurile Atenei! (Cum poţi fi ilegală tu, inim,a vieţii?) Cu mîndră demnitate de stăpînă Tu pribegeşti în ilegalitate, Ţinînd orfanii patriei de mână, Şi cu priviri îngrijorate învăluind întreg pămîntul.
VI
Eri,
Pe bădia l-au executat... Şi mama,
Cu-atîlea lacrimi a udat năframa, încît şi plînsul i-a, secat.
O, mama mea
care plîngea Cînd auzea împuşcături în stradă, Câinînd: „Sărmana maică-sa! n-o să-l mai vadă O, mama mea Ce tresărea
cîntecul păcii
Doar cînd visa că vreun copil boleşte!...
Acum, „ ,
Cu ochii ţintuiţi in gol
priveşte...
Priveşte,
Cu ochi ce nu mai ştiu nici lăcrăma, — Cadavrul fratelui de-al patrulea, Culcat,
cu. faţa-n sus,
pe masa morgei...
Scria pe foaia de înştiinţare. Cui are...
a fost executat... Vă prezentaţi...
ne-ntîrziat... Să-i ridicaţi cadavrul...
Ea, l-a privit
şi un cuvînt n-a spus, Ci, fruntea lui 'duios a sărutat-o; Apoi, trăistuţa de pe jos şi-a luat-o Si-n pasul ei mărunt s-a dus...
s-a dus...
VII
L-am întrebat pe băeţaş:
„Ştii tu ce-i Pacea? El, m-a privit cu ochi mari de mirare... In bucle-i străluceau fîşii de soare... Şi,
luîndu-şi mingea, Ieşi vîrtef,' pe uliţi, să se joace. Cînd s-a întors,
Avea obrajii ca bujorii _
şi părul răvăşit de vini,
Tîsnea din lrupu-i bucuria,
'  ' prin toţi porii,
Cînd îmi răspunse:
Tată! Eu sinth
ii
In calea mea am întîlnit bălanii;
Şi înlrebalu-i-am de tine:
Şi am văzul priviri de bunătate
Inlăcrămate,
dar senine.
Si am făcut ostaşului
aceeaşi întrebare:
Şi l-am văzut îmbrăţişînd,
78
DIMOS RENDIS
Cu limpede privire, U zine,
şantiere,
şi ogoare.
Şi-am întrebai grădina,
Păsările,
Pădurea,
Cîmpul,
Mările...
Toală natura
de bucurie fremăta Cînd numele tău, Pace, l-auzea /
Apoi,
am alergat în sus pe m,unte, — Cu capul gol, cu pletele în vânt.'.. M-am căţărat pe culmile cărunte, Şi, palmele o pîlnie făcând, Strigai spre soare-aceeaş întrebare.
El,
desfăcînd a razelor aripă, Beteală de-aur peste holde risipi/ Pe-un coş de fabrică
mai zăbovi o clipă. Şi, 1
ocolind pămîntul ca-ntr-o zi, A poposit din drum, într-o livadă, In dupa-amiaza ceea miresmată... Uimit, m-am dus de grabă să văd ce-i: Era o mamă cu micuţul ei... Ea-l legăna şi cătinel cînta,
iar pruncul
gîngurincl
îi surîde.a.
PARTEA Il-a
PROLOG
Veniţi în coloanele noaste, Veniţi să cîntăm împreună, Această viaţă frumoasă. Veniţi să înălţăm, ca pe-o flamura Spre zările deschise şi albastre A inimilor noastre lamură, Veniţi în coloanele noastre!
Şi dacă
Flămîndul plod ce nu mai lace Şi-şi cere pîinea zilnică, Cu plînsu-i, Face
cintecul păcii
79
Manifestaţie politică; Şi dacă
Blestemul mamei care-şi vede fiii Ucişi de silnicia tiraniei E demonstraţie politică; Şi dacă
Politică se cheamă
Viaţa ce-nfloreşte fără teamă
Pe plaiul paşnic al Sovieticei Uniuni,
Atunci,
veniţi cu, toţii, oameni buni, Politica s-o facem poezie Ca să-nsemnâm prezenţa-i vie In ateliere,
în biroruri,
pe şantiere,
In hămesitul pîntec
A. mii şi mii de prunci,
Veniţi atunci,
Veniţi prieteni să cîntărn
Al paşnicilor sovietici cîntec
Şi să luptăm,
Strigînd:
„Noi vrem să existăm!'1
Fireşte,
cei cu artă pură, Vor continua să ia măsură
Parcurilor,
'Tancurilor,
Dragostei,
Războiului...
Ei mestecă,
In tihnă, şi cu poftă, chewing-gumul Şi versurilor le-apreciază doar volumul, Iar autorul îşi măreşte partea Cu cît mai mult noroi conţine cartea.
Mărşăluiţi coloane înainte!
Si înălţaţi al vostru glas sonor...
Nu!
Ochii lumii nu se vor deschide Cu un romantic suspinat mieunător! Ci numai Pacea, şi-ale ei cuvinte, Sînt cîntecul şi graiul tuturor.
I
Pace!
Ţi-au pregătit de moarte: Pe gălbejite tomuri aplecaţi, „Savanţii", pîn-la cot înmănuşaţi, (Vezi bine,
dimos rendis
Ca să-şi cruţe mîinile lor fine) Amestecă acizii,
socotind
de-arîndul
Cu cîţi atomi
Şi-electroni,
Pot
Să prefacă-n pulberi Tot
Pămîntul.
Altminterea,
Sînt oameni onorabili:
Discută despre cai de cursă
( Competent) Sînt jucători la bursă
( Evident)
Şi, cu aplauze,
Toţi sînt „pentru"
Cind se linşează cîte-un negru.
Au,
vasăzică,
autoritate Cînd stau de-arîndul,
cu mîini înmânuşate,
Şi amestecă acizii,
Cu care vor umplea, bolizii
Ce-or să ne zboare în eternitate...
II
Pace!
Pieirea ta e plănuită:
Moartea se agită
Sub pseudonim,
La ONU ea apare,
Sau traversează-Atlanticul
Incognito,
Asemeni criminalului din Gestapo, Scăpat
La Nurenberg,
De la spînzurăloare.
Dar ia să ne-nlrebămj. La o adică
Au spînzurat pe cineva încaltea?
Spun unii, Ci-că,
Au spînzurat acolo Moartea...
Atunci e straniu!
Moartea voiajează i
6 — V. Romînească
cintecul păci i
8i
Pe vasele cutărei „Company"
Şi, de acolo,
Rînjetu-i sfidează...
De parcă-ar fi uitat
Cumătră moarte
Că are cîteva măsele sparte
De cînd să muşte, a-neercat
La K urse
şi Leningrad,
şi StalingradI
Rînjeşte,
Mîrîind neputincioasă,
Ca o potae izgonită de stăpâni din casă,
III
îmi reamintesc, din întîmplare De-o scenă de război, revelatoare: O stepă vastă,
aspră,
cenuşie.
Marcată doar de stîlpi de telegraf,
Cu leşuri adormite-n veşnicie...
Şi, ridieîndu-se din ■de,
Un braţ într-un veston kaki,
Cu degetele-ntinse după jaf,
Poate câtînd (în van)
Vreo boabă din grînarul ucrainean.
Sau,
poale
Cerând a-şi regăsi Propria-i tidvâ, Căci, hăt colo,
zăcea rostogolit, Un craniu, de şrapnele găurit.
IV
Ei,
Pregătesc războiul... Şi, desigur,
Sînt glasuri şi organizaţii oficiale Ce, nărăvite la cîştiguri, Le-au acordat deplina aprobare.
Fantoşele!
se iau la întrecere Să deîe bombelor bilet de trecere!...
Dar drumu-i lung,
Da-i greu să treci oceanul,
Şi, de-ai atins pe celalt ţărm limanu
Afla-vei munţii curmeziş în cale:
dimos rendis
Balcanii şi Carpaţii şi Uraţii, Şi piepturile,
oţelite stăvilare, Ce apără a Păcii largi hotare...
★
Ei poate-or fi avînd vreo trecere In gaşca lor de jafuri pe întrecere. Dar ici,
pe stradă,
lîngă noi, Te-apucă hazul cît apar de goi! Dar dacă vin, aici în stradă, La mine,
şi la tine,
să ne cîştige de corvoadă,
Apoi...
Să tot aştepte mult şi bine/ V
Iţi scriu,
prieten, cetâţean-american, Pentru că le cunosc
şi mă cunoşti.
Doar ieri,
Ne întorceam trudiţi la vatră, Doar ieri,
Cu copilaşul ne jucam
Şi-l învăţam să spună: Tată!
E blîndâ şi frumoasă ţara noastră, Miroase-a levănţică pînă-n maluri, Egeea, îi aduce svon de valuri, Şi portocalii-i înfloresc pe coastă. La orice oră,
şi,
în orice zi, Tu, care-mi eşti prieten, poţi veni.
Vom sta în tihna grădiniţii noastre,
Te vom cinsti cu azima de oaspe
Şi ţi-om aduce în ulcior de lut,
Un vin din care încă n-ai băut:
Vin gros, şi cum e sîngele de roş
Un vin de zile mari, din moşi-strărnoşi...
Apoi, la vatră, în amurgul sării
Iţi vom cînta din cîntecele ţârii;
Şi-n focul văpăiat, ce va să ardă,
Ţi-om povesti şi arăta pe hartă
A noastre bătălii de libertate...
Tu, poate, auzind aceste toate,
1
9
CÎNTECUL PĂCII
Istoria lui Lincoln ne-o vei spune...
Tîrziu, cînd focul doarme în tăciune,
Bunica va deschide lada-n care
E zestrea nepoţicăi, — cea mai mare, —
Si îţi va da velinţa cea pufoasă
In care dormi mai bine ca acasă...
Aşa mi-e gîndul,
frate depărtat, Şi nu pot sâ-nţeleg de fel, cum vine Că vor să mi-te mine înarmat, Ca să te baţi cu minei
Cum adică?
Să fac din casa mea cetate, Şi tu,
cu tancul tău să-i dai atac? Să ne măcelărim pe apucate Şi-n loc de azimă şi vin,
bunica,
Să le cinstească cu un glonţ în cap?
VI
Pace,
Ţi au pregătit de moarte/ La porţile beznelor Sunt vrajbele iezmelor: Tunuri — guri căscate
gata să latre...
Iar Fiara,
Sugîndu-şi ghiara
Cu răgete spaţiul străpunge:
— Sînge/
— Vreau sînge/
Mi-e pimniţa goalăl Uscat mi-este gîtull
— Nu-ţi dau, îi răspunde Pâmîntul, Jos laba!
De-acum înainte Sângele nu se mai vinde!
— Dar în trecut? ce eftin l-ai vîndutl
— Aşa-i,
dar a fost în trecut/ Priveşte! v Nici un strop nu prisoseşte; Mai curg înroşite pîraele încă, Şi roşu e aburul serii pe luncă, Mai fumegă încă ruine, Mai zac în paragini gradine Ce-s pradă omizii, Şi trec cu priviri mustrătoare.
DIMOS RENDIS
Agale
Pe străzi... invalizii...
Răcneşti în pustiul Jos laba spurcată' Azi este tîrziu!
— Atunci cînd?
— Niciodată/
— Dar eu am făcut cheltueli Pe tunuri şi tancuri de fier/ Şi fierul mă costă-o avere
Şi poate că jertfele vieţilor cer...
— De cazi la-nvoială cu mine Iţi dau giuvaeruri,
rubine,
întreg nestematul tezaur... *
— In roua din zori am atîtea briliante Că n-am timp să număr miliarde.
Iar luna,
îmi dă totdeauna,
Oceane de auri
— Picioarele-ţi singeră. .
dă-mi sîngele lor/
— Nu pot!
Către calme mă. urc şi mi-e zor!
— Mi-ajunge şi sîngele palmelor talei
— M.i-s mînile prinse:
lucrez la furnale/
— Dar inima.ta are sînge şuvoi/
— E dat Libertăţii,
Nu-l iau înapoi!
PARTEA III a PROLOG
De cerul lui Octombrie fulgerat, Un trăsnet,
Pămîntul a cutremurat... Şi Promeleu, —
(Cel pironit cîndva în Caucaz) — S-a desfăcut din lanţul său Şi s-a-nălţat" Ca un talaz.
Se zbate pasărea de pradă, la picioare:
Zdrobeşte o!
întreaga lume caută spre soare:
înfloreşte o!
CÎNTECUL PAC!I
Priveşte Glia:
Ea, te aşteaptă-n fiecare dimineaţă Să-i dai îmbrăţişarea ta de viaţă... Cuprinde-o l
Nu mai sta!
I-a ta!
A ta e Glia! Sînul ei fierbinte, Şi coapsa-i roditoare. Şi ale tale
Sînt mîngîerile ce-or să le-alinte!... Ia-le!...
Şi de la Baku pînă în Sibir, Pustietăţi de mărăcini şi pir S-au prefăcut în holde şi grădini; Au înflorit Şi au rodit.
Şoptit vorbeşte cerul cu furnalele,
Care-i desmiardă fruntea lată,
Iar soarele,
Sclipindu-şi zalele
Aruncă aur greu pe-a holdei roadă.
I
O, Pace!
Norodul tău e-atît de mare Pe globu-ntreg,
Că nu poţi face vreo numărătoare; Iar graniţele stăpînirii tale, Prin inimile noastre trec.
Crenguţele ce dau în floare
Sînt casa la! Cîntarea de privighetoare
E graiul tău!
Seninul cerului în soare
E chipul tău! In marş năvalnic şi triumfător, Armata Păcii
Străbate globul de la Ecuator la Pol Răsună paşii
tot mai tare,
tot mai greu:
Istoria
îşi cadenţează mersul său.
DIMOS RENDIS
— Vrea cineva Dachaul, MaidanekuP.
— Nu vrem război/ Nu vrem morminte/ Ostaşi ai Păcii,
înainte/
— Vrea cineva copiii făr-de mame? Vrea cineva mizerie şi foame?
Vom construi o lume mult mai bună! Şi graiul vieţii hotărît răsună:
— Vreţi bucuria zorilor'?
— Vrem primăvara florilor/
— Vreţi să lucească soarele?
— Vrem să muncim ogoarele!
— Vreţi fericirea pe vecie?
— Destul, destul războaie şi urgie!
II
Coloana, noastră uriaşă
înaintează,
Pe drumul larg,
ce se revarsă
In zorii purpurii;
Şi-n soarele răsare,
Toţi sîntem de o singură culoare!
In faţa noastră. Ziduri chinezeşti, Ce zi de zi Şi an de an
S-au ridicat şi-au zimţuit, Furîndu-ne lumina din fereşti, Se prăbuşesc cu sgornol... Şi din molozul lor, Trecutul, Deznădăjduit,
îşi vaicără dogitul clopot... Dar marşul nostru
trece-nvingâtor, Peste ruina, şi cenuşa lor...
Strigaţi,
Să se audă tot mai larg: Că mii de ani de ziduri chinezeşti, Ca oalele de lut Se sparg,
In faţa forţei omeneşti/ Nainte!
înainte către larg!
CÎNTECUL PĂCII
III
INTERMEZZO
Pace!
Era un flăcăiandru Lambru,
Ce   locuia într-o mansardă Din Psiri. Tuşea, —
Un fir de viaţă mai avea — (Nădefdea-n tine îl făcea să ardă.) Şi te-aştepta din zi în zi.
El a murit
rostindu-ţi numele. Era o iarnă aspră, ca nici unele, Şi l-au cărat cu dricul primăriei.
El stăruia
c-o veşnică-ntrebare, Anume, vrea să ştie Dacă armata ta e mare Şi nici că îşi putea închipui, Că oastea ta, întreagă Putea intra In cămăruţa din Psiri.
Repede, Lambrule, scoală-te
Să vezi ce uriaşă armată!
Cu aurul soarelui spalâ-te
Şi fruntea ţi-o şterge,
Cu norul pufos ca o iadă.
Lasă-ţi cămara,
Hai să primim Primăvara!...
Da,
Primăvara va să vină, Purtînd vestminte, minunate,
la portiţa din grădină, C-o creangă de migdal va bate. Iar noi,
îi vom ieşi-nainte... Şi iedera va creşte pe ulucă, Muşcata la fereastră s-o aprinde, Privighetoarea va cînta în luncă, Zefirii deşteptaţi ca din senin Vor alerga prin frunze de măslin, Iar primăvara,
zîmbet şi sclipiri, Ne va-mpârţi cununi de trandafiri.
dimos rendis
Ii vom culege
şi ne-om umple şorţurile Şi îi vom presăra prin toate colţurile, Şi sipetul bunicii îl vom umple, Şi,
cu cununi de trandafiri pe tîmple, vom răspîndi în calea omenirii Din inimile noastre, trandafirii.
Vin flăcăiandrule,
Lambrule,
Vino cu mine
Să vezi cîtă oaste ne vine!
Lasă-ţi cămara;
lat-a sosit primăvara!
Vino la joacă
în soare, Aripi să facem din razele sale, Să ne jucăm, prin livezi, In calde amiezi. Şi cînd
peste culmile roşii ca rugul Tainic va arde amurgul, Simţi-vom cum din inima tăcerii, Sburăm ca o uriaşă fluturare Spre nesfîrşitul străveziu al serii, Spre-o fericire fără de hotare.
IV
Naintel
înainte ! Popoarele pămîntului Mărşăluesc spre zori; Şi forţa lor dă tunete cuvîntului.
Nu!
Semnăturile atîtor milioane Nu-s numai rînduri vane! Ci gloanţe
făr de greş la ţintă!
înainte!
Măsura timpului o bate ornicul; Istoria o scrie hronicul:
Azi, din a Sofiei uzine Pornesc o sută de tractoare, Ca să desţelenească noi ogoare.
CINTECUI. PĂCII
Mîine,
Rîndunici vor ciripi mulţime, Pe portativul unor stîlpi înalţi, Urcaţi pe-o verde coamă de Carpaţî.
Poimîine,
în drumul său,
bătrînul soare, Văzînd colo păduri, livezi, ogoare, Mult s-o mira ştiind că chiar mai an Lăsase pe-acolo bărăgan.
Nainte! Braţul ridicat
Va fi, cu tot, cu armă, retezat/ Potrivnic stelei purpurii Nu-i braţ ce-ar cuteza lovi! Nainte!
Spargeţi ceaţa! Noi sîntem
Adevărul,
Forţa,
Viaţa!
V
Ieşiţi în stradă!
Viaţa nu îngădue hodină
Şi viaţa străzii de tumult e plină!
Plafonul străzii este largul cer,
Iar oamenii,
din sufletul lor tot,
îşi cer
alt orizont. Azi casele sînt strimte şi nevolnice, Nu pot cuprinde libertatea... Şi chiar păianjenii
prin colţuri dosnice îşi blestemă singurătatea. Azi,
viaţa zboară,
zboară tot mai larg... In miez de codru facem bivuac, Şi-un foc uriaş ne-ncinge inimile. Chiar babele
lăsară vetrele Şi din răchită împletită,
coşuri fac.
DIMOS RENDIS
Copiii,
mai mărunţi de ani, Lăsară bilele,
In schimb, fac potere de partizani.
Pe străzi şi bulevarde,
Asfaltul s-a încins,
Pămîntul arde...
Aicea noi luptăm făţiş
Pieptiş...
Cu noi e viaţa,
Libertatea.
In tabăra cealaltă: moartea.
Pe străzi şi pretutindeni ducem torţele, E Adevărul care-şi desfăşoară forţele l
VI
Măi, fraţi muncitorii Veniţi de îndată în port! Docherii ne cer ajutor; Şi braţele noastre, Şi braţele lor, Sînt toate un tot.
Ne birue zorul Tovarăşii mei, Plocoane ne-aduse vaporul: El tancuri debarcă pe chei.
Nu şovăiţi! Nu zăboviţi! Veniţi!
Nimeni nu stee să şuere! Trebuie braţe şi umere!
Noi paşnici sîntem,
Dar tancu-i blestem,
E vrajbă, şi moarte, şi jale!
Voim să trăim,
Voim să muncim!
In mare cu tancul! In mare!
Jos, marea-şi sporeşte fremătarea...
Pe chei, mulţimea freamătă ca marea.
Sînt rase, sînt ciedinte felurite,
Dar, în voinţa lor, sînt strîns unite.
Mulţimea strigă tot mai dârz, mai tare!
—In mare cu tancul! In mare!
CÎNTECUL PĂCII
91
Hei rup! încordaţi vă braţelor! Hei rup! şi-nc-odatâ măi, fraţilor!
Aceasta e fiara ce samănă moarte; Balaurul care ne fură copiii; Lăcusta ce holdele arde Şi ţara ne lasă pustie.
Acum, cea din urmă sforţare: —In mare cu tancul! In mare! ...Se cască apa, clocoteşte spuma, Şi monstrul piere pentru totdeauna. Sporeşte munca, fumegă furnale, Merg paşii hotărîţi pe noua cale.
E pace pretutindenea pe mal. Pe luciul mării de cristal
Nu-i val.
Bucureşti, 1953
In romîneşte de Vasile Cambitzi
PETRU VINTILĂ
MR. GULIVER PICKERSTON IN TARA URIAŞILOR
CAPITOLUL I
Din care se vede că Mr. Guliver Picker-ston a ajuns cu bine la fruntariile ţării, după ce mai întîi văzuse nişte cămăşi cu cu mînecile tare lungi.
Cînd, însfîrşit, hangiul ciocăni în uşa de stejar a odăii, Mr. Guliver Pickerston era de mult treaz. Hanul era o clădire veche, de piatră cenuşie, cu un singur cat. La parter era sala cea mare, scundă, cu plafonul din bîrne de gorun. De aci pînă la cele cinci încăperi dela etaj ducea o scară de lemn, din lemn atîta de vechi şi uscat, încît paşii cei mai uşori sunau îndelung caîn cutia unei străvechi alăute turceşti. Mr. Guliver Pickerston fusese trezit de paşii hangiului şi-ai hangiţei, de paşii slugilor şi-ai călătorilor zoriţi cu drumul. Fusese trezit cu noaptea-n cap. Afară era încă întuneric şi prin pătratul ferestrei deschise Mr. Guliver văzu licărul îndepărtat al luceafărului de dimineaţă. Din curtea hanului răzbătea pînă sussgomotul obişnuit poştelor cu cai. Se auzea uruitul roţii dela fîntînă, clipocitul metalic al apei deşertate în jgheabul de piatră pentru adăpatul cailor de poştă, tropot de copite şi îndemnurile repezi şi răguşite, către cai, vizitii, potcovari, rotari şi slugi. Mr. Guliver Pickerston îşi acoperi cu perna faţa şi urechile, enervat de sgomotul prea matinal, dar nu izbuti să scape de ecoul care se auzea acuma surd şi îndepărtat. Un legitim sentiment de pudoare mă împiedică (măcar că au trecut ani mulţi din dimineaţa aceea de vară) să transcriu, fie şi cu sobra gramatică englezească, înjurăturile ieşite din gura domnului Guliver Pickerston, supărat atunci că i se strica somnul de dimineaţă, ştiut îndeobşte a fi somnul cel mai dulce. Destul că atunci cînd hangiul ciocăni în uşă, domnului Pickerston îi sărise somnul şi era hotărît să se scoale şi să se îmbrace. Lucru pe care-1 şi făcu, fără grabă, tacticos, grijuliu cu fiecare amănunt, ca omul care ştie că nu se mişcă nimic fără ştirea şi învoirea lui. La dejunul luat în odaie, hangiul ţinu să-i mai spuie încăodată, curtenitor şi îndatorat:
— Aţi spus aseară că pentru întîia oară pătrunde Luminăţia Voastră în Ţara Romînească. Vă previn să călătoriţi eu mare grijă, numai între răsăritul şi apusul soarelui şi să nu vă abateţi dela drumul pe care merg carele şi rădvanele neguţătorilor. Inoptaţi în cetatea Tîrgoviştei, iar mîine veţi ajunge cu ajutorul Precistei în cetatea de scaun, la Bucureşti.
mr. guliver pickerston în ţara uriaşilor
93
Mr. Pickerston nu părea a fi om fricos. Imbucînd o felie de şuncă şi un ou fiert, întreg, găsi totuşi loc şi putere să rîdă, înveselit de teama hangiului. Lovi cu dosul palmei mînerele pistoalelor prinse la centura lată care-i încingea mijlocul svelt şi rosti plin de-o proaspătă mîndrie:
— Respectabile domn, astea sunt lucrate la Cardiff!... E în tradiţia celor ce le poartă să fie nebiruiţi.
Se ridică de pe scaun şi făcu cîţiva paşi spre uşă. Apoi se opri şi spuse:
— Dealtfel, respectabile domn, voi fi aşteptat la graniţă de către un trimis al prinţului valah.
— Rădvanul e gata, Luminăţia Voastră, vă aşteaptă.
Mr. Pickerston ieşi din odaie şi coborî în sala de jos a hanului. Cei cîţiva oameni care stătuseră pînă atunci la masă, se ridicară în picioare, respectuoşi. II ascultaseră pe vizitiul ciudatului călător străin. Vizitiul, ca şi stăpînul său, ştia nu numai nemţeşte dar şi turceşte şi se purta cu totul neobişnuit, parcă n-ar fi fost un simplu om învăţat să ţină hăţurile cailor, ci deadreptul un nobil, ori un prinţ. Poate că n-ar fi scos o vorbă, stînd mut şi încruntat ca icoana simţului Nepomuc, dacă slugile hanului şi oamenii dela staţia de poştă nu l-ar fi îmbiat cu tutun galben, ardelenesc, pentru pîntecoasa lui pipă şi dacă nu i-ar fi pus dinaintea nasului aţîţat de arome ciudate, o singură olcuţă cu rachiu de prune brumării, de prin partea locului, din ţara Bîrsei. Omul a dus olcuţa în dreptul nărilor, apoi la gură, şi după ce gustă prevăzător, întrebă uimit:
— Brandy?
Slugile nu ştiură ce răspuns să deie şi se mulţumiră să rîdă prietenos, îmbiindu-1 să bea fără teamă, pentru că — ziceau ei — asemenea băutură e în stare să scoale şi pe-un mort din cosciug. Aşa se înfiripă prietenia între ei şi străinul porni bucuros să răspundă la nenumăratele întrebări ce i se puneau cu flămîndă curiozitate şi repeziciune. In clipa cînd Mr. Pickerston fu văzut coborînd scările de la etaj, discuţia slugilor conteni brusc şi vizitiul veni înaintea stăpînului său, înclinîndu-se plin de adîncă gravitate şi demnitate, fapt care fu în măsură să mărească şi mai mult respectuoasa uimire a liotei de slugi, retrase temătoare pe la colţurile mai întunecoase ale încăperii. Mr. Pickerston întrebă dacă au venit cei. zece călăreţi şi sluga sa răspunse cu aceeaşi rece demnitate:
—• Da, măritul jude al Braşovului a binevoit să trimită pe cei zece călăreţi despre care întrebaţi.
însoţit de hangiu şi de slugile hanului, Mr. Pickerston ieşi în ograda îngustă ca un gang, în care abia avuseseră Ioc, butuc lîngă .butuc, cîteva rădvane încărcate cu poveri. Zorii vineţii începuseră să alunge întunericul şi acuma se puteau zări destul de bine amănuntele ogrăzii întărite cu ziduri înalte de piatră şi cărămidă. Se vedea frunzişul căţărător al iederei îmbră-ţişînd peretele dinspre curte ai hanului, se vedeau bine rădvanele cu roţile lor solid ferecate în fier forjat, caii înalţi, cu picioarele şi greabănele prelungi zvîcnind ca nişte arcuri de oţel, în răcoarea dimineţii'. Caii i se părură neobişnuiţi prin mărimea lor, dar mai mult decît caii şi rădvanele grele, îl uimi neaşteptata apariţie a cîtorva cămăşi de in, întinse pe-o sfoară la uscat, din meterezul zidului ogrăzii pînă la balustrada cerdacului dela catul, de sus al hanului. Se ştie despre calmul proverbial al locuitorilor insulelor britanice, încă în perioada despre care ne aducem acuma aminte, scriind aceste nepărtinitoare şiruri, nefrica insularilor britanici îşi cîştigase destulă faimă în multe părţi şi ţinuturi ale lumii. Mr. Pickerston ar fi fost înclinat să spună că faima n-a fost în clipa aceea nicidecum ştirbită, măcar că surpriza fusese aşa de neaşteptată, încît el însuşi tremură ca piftia la simpla vedere a unor
94
PETRU VINTILA
nevinovate cămăşi. Şiret ca Ulise, Mr. Pickerston vroi să-şi ascundă tremurai şi spaima, dar cămăşile acelea albe, întocmai ca nişte magnetice fantome, îi atrăgeau fără istov privirile speriate şi pînă la urmă abia îngăimă, întrebînd pe hangiu:
— Respectabile, cămăşile astea sînt sperietori pentru păsările răpitoare şi pentru vrăjmaşi?
Se aplecă în spre urechea hangiului şi îşi continuă cu glas scăzut întrebarea:
— Dece au mînecile aşa de lungi?
Neştiind de spaima bogatului călător străin, d-ar mai ales nebănu-ind că spunînd adevărul va înteţi spaima înaltului oaspe, hangiul rosti simplu:
— Oh, nu! Luminăţia Voastră se înşeală. Nu sunt sperietori, ci nişte cămăşi ca toate cămăşile.
— Cum aşa? Dar mînecile? Au pe puţin cinci coţi!
— Aşa Ie poartă oamenii. Am la han nişte locuitori din Ţara Romî-nească, de prin părţile Rucărului. Acolo se poartă astfel de cămăşi.
—■ Oh! Oh, dar atunci ţara spre care merg e locuită de uriaşi!...
Hangiul însă, îndatorat să pregătească pînă în ultimul amănunt plecarea călătorului, nu mai era atent, urmărind înhămarea celor patru cai la rădvan. Hangiul nu auzi ultimele cuvinte rostite de către Mr. Pickerston, cu toate astea, în virtutea învăţului său de a fi pe placul călătorilor care-i călcau pragul, dete afirmativ din cap. înfrigurat, Mr. Pickerston îşi pipăi încăodată pistoalele, dar oţelul de Cardiff i se păru a fi nespus de rece, ca ghiaţa, ori ca obrazul unui mort. Se gîndi brusc la sfaturile hangiului şi parcă aevea auzea vocea prevenitoare: „Să călătoriţi cu mare grijă numai între răsăritul şi apusul soarelui"...
Rădvanul fiind gata de drum, garda alcătuită din cei zece călăreţi îmbrăcaţi în zale prelung zornăitoare fiind şi ea gata de drum, Mr. Pickerston nu mai avu încotro şi se urcă în rădvan nu fără oarecare emoţie şi strângere de inimă, la gîndul intrării într-o asemenea ţară ciudată, unde cămăşile obţinute au mînecile aşa de lungi şi unde drumurile sunt nesigure, bîntuite de mari primejdii, venite de bună seamă din partea locuitorilor ţării, uriaşi.
De lîngă treapta rădvanului, hangiul îl salută încăodată pe cinstitul călător, dar acesta nu mai avea ochi decît pentru cămăşile înşirate la uscat. Şi în ochii aceia umezi şi rotunzi, chiar un necunoscător în ale inimii omului ar fi puttit zări sticlirea ciudată a spaimei. Rădvanul porni în goana năpraz-nică a celor patru cai. înspre miazăzi se zăreau culmile semeţe, împădurite, ale Carpaţilor. Pe unele vîrfuri mai înalte ale munţilor, se vedeau locuri cotropite de omăt şi călătorul nostru se înfiora din nou, învelindu-se mai bine în mantaua sa de postav englezesc...
CAPITOLUL II
Din care se vede că spaimele nu trec uşor...
Drumul îl osteni în curînd pe Mr. Pickerston. Era un drum prost întreţinut, cu nenumărate hîrtoape, iar rădvanul se scutura, ca un bolnav de friguri, din toată lemnăria şi fierăria sa. Caii mergeau în goană şi nu-şi domoleau năpraznica lor alergătură nici măcar atunci cînd întreceau val-vîrtej prin vadurile unor spumegate rîuri de munte, împroşcînd apa în lături, în tropotul copitelor, ca din nişte ciudate archebuze. In stînga şi-n dreapta
MR. GULIVER PICKERSTON IN ŢARA URIAŞILOR
95
rădvanului galopau cei zece călăreţi daţi de judele cetăţii Braşovului. Văzîndu-i călătorind semeţi şi încruntaţi, obişnuiţi cu drumul şi cu locurile acelea pline de sălbăticie, Mr. Pickerston încercă un palid sentiment de siguranţă. Hurducat fiind de rădvan, obosit, frînt, mr. Pickerston aţipi dupa oarecare vreme. Se trezea în răstimpuri, deschidea cîte-un ochi, vedea, linistindu-se, garda celor zece călăreţi şi iar se lăsa în braţele somnului. Cât'drum să fi mers aşa, nu se poate ştii, destul că într-un timp rădvanul se opri şi unul din călăreţi se'apropie de ferestruica rădvanului, rostind:
— Măria Voastră, pînă aici am avut poruncă să vă însoţim. Trezit din somn, Mr. Pickerston nu înţelese întîi despre ce anume
e vorba şi, frecîndu-se la ochi, întrebă:
— Ce s-a întîmplat?
— De aici, garda se întoarce.
— Cum asta?
— Aşa a fost porunca stăpînului nostru, să vă însoţim pînă la graniţa.
— Aici e graniţa?
— Da! De aici încolo intraţi în Ţara Românească.
Mr. Pickerston îşi scoase cu repeziciune capul prin fereastra rădvanului si privi înspăimîntat peisagiul înălţător prin cutezătoarea sa frumuseţă şi sălbăticie. Se vedeau acuma aproape de tot munţii de piatră cenuşie. Pădurea cobora pînă în marginea drumului, copacii adumbrind locul pînă dincolo de drum, în care parte se rostogolea peste cleanţuri de calcar şi grezie, -aii rîu abia strunit în albia-i de piatră. Copacii i se părură nemaipo-menit'de mari (şi ochiulnu-1 înşela). Erau unii goruni ale căror trupuri nici zece oameni nu le-ar fi putut îmbrăţişa. Un vultur trecu fîlfîind greu, pe deasupra rădvanului. Călătorul îşi ridică ochii înspre zborul păsării de pradă şi pasărea i se păru a fi de două ori mai mare decît era ea aevea.
Lui Mr. Pickerston spaima îi reveni şi crescu repede. Insă un locuitor al Engliterei, la oricîte mile depărtare s-ar afla de ţărmurile locurilor sale de naştere, găseşte la nevoie şi la un ceas greu, destule rezerve de cutezătoare energie ca să iasă din impas. Intr-acestea, Mr. Pickerston scoase din buzunarul mantăii sale o pungă rotată şi o zornăi în faţa celor zece călăreţi, spunîndu-le cu o proaspătă demnitate:
_Respectabili cavaleri, vă dau cîte douăzeci de guldeni, dacă mă
întovărăşiţi mai departe. Trebuie să mă întîmpine undeva, în drum, un trimis al prinţului valah. Cum vine respectabilul trimis, sînteţi liberi să vă întoarceţi. E bine aşa?
— Ba nu-i bine de loc.
Uimit că oamenii îi refuză aurul oferit cu atîta gratitudine, Pickerston mări suma, dar oştenii, cu totul nesimţitori la aţîţătoarea vedere a banilor de aur, răspunseră cu încăpăţînare:
_Nici pentru un sac de aur nu mergem mai departe, fiindcă altminteri înseamnă că nesocotim porunca judelui nostru. Asemenea faptă necugetată de călcare a poruncii, se pedepseşte la noi cu ferecarea în lanţuri. Rogu-vă să ne credeţi pe cuvînt că nu dorim să purtăm lanţuri.
Mr. Guliver încercă să adauge o nouă cîtime de guldeni, cîte-o sută de căciulă, dar călăreţii nu voiră nici în ruptul capului să primească şi, după ce salutară respectuos pe călător, urîndu-i drum bun şi ferit de orice supărare, întoarseră caii şi porniră îndărăt.
E greu de zugrăvit chipul unui om ca Mr. Pickerston, căzut în prada unei cumplite deznădejdi. Trînti punga în fundul trăsurii şi îşi lăsă faţa în mîini, hohotind surd, tremurînd icnit, parcă l-ar fi lovit dintr-odată drăceasca boală care se cheamă „amoc".   Locurile dimprejur nu făceau
96
PETRU VINTILĂ
altceva decît să-i mărească deznădejdea şi spaima grea. Rîul curgea, vuind ca un uriaş cazan cu smoală; codrul cu stejarii săi înalţi vuia şi el, parcă se însufleţeau armii întregi dintr-o îndelungată încremenire.
De fapt, apa aceea era ca oricare alta. Aşa sînt apele de munte, pline de clocot, doar nu curg pe prundiş şi nisip, foşnitoare ca mătasea, ci se rostogolesc peste stînci ascuţite ca paloşele de oţel. Cît despre pădure, era şi ea ca oricare alta, însă necercetată de om şi secure. Vulturii şi pajurile acelor părţi munteneşti erau mai mici decît Cutezătorii condori ai altor munţi mai falnici, dar toate aceste amănunte ale peisagiului în care se trezise, i se păreau călătorului despre care vorbim cu nepărtinire, uimitoare deadreptul şi înfricoşătoare. Desigur, vom înţelege în întregime starea lui sufletească, dacă ne gîndim că Mr. Pickerston a văzut în curtea hanului braşovean nişte cămăşi cu mînecile mult mai lungi decît sînt ele îndeobşte şi mai vîrtos dacă ne amintim cu cîtă prevedere 1-a sfătuit hangiul cum să purceadă la drum.
Şi iată că stînd aşa, în cumpănă, nehotărît dacă e bine sa se întoarcă ori să pornească mai departe, Mr. Pickerston se auzi întrebat de către umilul vizitiu şi scutier:
— Ilustrisime, caii s-au odihnit. I-am adăpat şi le-am dat un sac de orz. Porunciţi să mergem mai departe?
I se păru că vizitiul său e curajos şi plin de îndrăzneală. Lucrul acesta îl puse însă în seama ignoranţei, socotind că vizitiul său nu ştia nimic despre uriaşii în ţinutul cărora stăteau gata să intre.
Ar fi vrut să se întoarcă, dacă n-ar fi fost la mijloc un sentiment de mîndrie adîncă şi mai ales dacă nu-i revenea mereu înainte chipul surî-zător al reginei sale în clipa cînd i-a spus, Ia plecare:
— „Călătoreşti sub masca unui neguţător. Aud că e o ţară bogată la gurile Danubiului. Cercetezi locurile atent şi minuţios, consemnezi în jurnal lista bogăţiilor acelor ţinuturi pline de faimă. Ţara o administrează sultanul turcesc, dar imperiul semilunei se clatină, e pe moarte. Va trebui să ne gândim la o eventuală moştenire. Te-am ales pe dumneata, lord Grawey, apreciind curajul şi înţelepciunea dovedite în atîtea rînduri. Te-am ales fiindcă ai mai fost prin ţările orientale, în Persia şi Arabia, în ostrovul Ciprului şi în străvechiul Egipet. Aflu că ştii nu numai nemţeşte, ci şi limba elinilor, apoi limba turcă şi felurite dialecte orientale, aşa că te vei descurca mai bine decît ori care alt* supus ţi trimis al meu. Te vei numi Guliver Pickerston şi eşti negustor. Domnul să-ţi călăuzească paşii..."
Aducîndu-şi aminte de toate astea, Mr. Pickerston porunci cu repeziciune, temîndu-se parcă să nu se răzgîndească:
— înainte, Bill! înainte!
De aci încolo nu mai putu să aţipească, urmărind din goana trăsurii desfăşurarea peisagiului fastuos, ţinînd mîinile crispate pe mînerele şi socoaşele pistoalelor aşezate la îndemînă, pe genunchi.
N-a mers mult timp rădvanul, poate că nici două mile englezeşti, cînd, speriat, Bill-vizitiul opri caii atît de brusc, încît nu lipsi decît un lat de palmă ca rădvanul să se rostogolească în spuma rîului. Mr. Pickerston strînse pistoalele în mîini, gata să tragă. Auzi ropot de copite şi glas de om vorbind în limba lui Mahomet:
—• II căutăm pe Luminăţia Sa neguţătorul Guliver.
In aceeaşi clipă, ferestruica rădvanului fu întunecată cu desăvîrşire de pieptul omului şi Mr. Pickerston socoti că i-a sunat ceasul. Dar lucrurile luară o întorsătură plăcută călătorului nostru, care-1 auzi vorbind astfel pe omul ieşit în întîmpinarea lui:
mr. guliver pickerston in ţara uriaşilor
97
— Suni mehmendarul Ioniţă Dracon, trimis de Măria sa Domnul să vă întovărăşesc la cetatea de scaun.
Mr. Guliver deschise uşiţa cupeului şi coborînd, privi plin de curiozitate la făptura celui venit să-l întîmpine. Ioniţă Dracon, mehmendarul, era om nu puţin la trup, ci dimpotrivă, ciolănos tare şi lat în umeri cît un gorun în plină putere. Avea un cap cît o baniţă şi calul pe care stătea ţeapăn, cu toate că era cal cît doi la un loc, părea că abia îl mai ţine în şea. O frântură de clipă îi fu deajuns neguţătorului nostru ca să vadă că omul.care-i ieşise în cale era fără doar şi poate un uriaş, din soiul acelora care fac un pas cît cinci de-ai altora. Ii privi mustăţile negre, sburlite, îi privi obrajii sănătoşi, roşii, ca miezul înflăcărat al rodiei, îi privi palmele mari, neobişnuite, iar paloşul încovoiat de felul hangerelor turceşti i se păru atîta de mare şi greu, încît mîinile unui singur om nu l-ar fi putut ridica de jos, necum să mai izbească în vrăjmaş cu el.
In clipa cînd mehmendarul Ioniţă Dracon se dădu jos de pe cal şi aplecîndu-se, îi sărută pulpana mantăii, neguţătorul Guliver, despre care ştim că nu era lipsit de viclenie, înţelese că umbra înfricoşătoare a primejdiei trecuse cu desăvîrşire. Bucuros şi iarăşi plin de şiretenie, sărută obrazul mehmendarului, socotind că uriaşului Ioniţă Dracon îi va face nespusă plăcere gestul acela de largă prietenie. Abia după aceia, Mr. Guliver luă în seamă că Ioniţă Dracon nu venise singur, ci însoţit de-o suită alcătuită din douăzeci de călăreţi, toţi unul şi unul, înarmaţi pînă-n dinţi, ale căror braţe ţinute pe arme şi pistoale, dovedeau nesăbuită putere.
Să ne fie îngăduit a spune, măcar în treacăt, că Mr. Guliver se simţea cu. atît mai fericit, cu cît înţelegea ce cîştig îi rămăsese nedînd punga doldora de guldeni gărzii braşoveneşti. îşi dădea seama că acuma avea o gardă mai în putere, fără altă osteneală şi cheltuială decît pupatul nevinovat al obrazului lui Diacon mehmendarul.
Totuşi, încă plin de teamă, neguţătorul purces tocmai din Englitera,, luînd aminte la statura neobişnuită a mehmendarului şi oamenilor dins suita ce-1 însoţea, întrebă:
— Sînt în Ţara Romînească şi respectabili mai mari decît domnia voastră?
Nu ştim în ce fel a înţeles mehmendarul întrebarea, destul că dote răspuns aşa:
— Eu sînt dintre cei mai mărunţi, Luminăţia Voastră. Sînt alt ii, destui, mai mari şi mai puternici decît mine.
Uluit şi înfricoşat, Mr. Guliver nu mai spuse nimic şi rugîndu-I pe mehmendar să descalece şi să i se aşeze alături pe pernele rădvanului, îi făcu loc trăgîndu-se la peretele dimpotrivă al trăsurii. Mehmendarul îşi legă calul de spatele rădvanului şi se urcă alături de neguţător. Apoi, cor-tegiulporni mai departe şi, îndemnaţi de zbiciul vizitiului Bill şi de chiotele călăreţilor, caii dădură într-o goană zănatică, de credeai că se descheie,, şi nimic altceva, înferecata trăsură.
Cu coada ochiului, Mr. Pickerston se uita la mehmendarul Ion iţa Dracon, gîndindu-se la întîile cuvinte ale raportului către prea.graţioasa sa regină a ostroaveŢor britanice: „Ţara se pare că-i locuită de uriaşi, nişte oameni fioroşi la înfăţişare şi înzestraţi cu o putere puţin obişnuită..."
7 — v. Romînească
98
petru vintila
CAPITOLUL 111
Din care se văd şi alto descoperiri ale lui Mr. Guliver Pickerston.
Este locul aci să spunem că Mr. Pickerston nu era om prost şi puţin la minte, ba dimpotrivă, plin de şiretenie şi meşter mare în ce priveşte legarea şi întărirea prieteşugului. Astfel stînd lucrurile, a ştiut să şi-1 apropie pe mehmendar şi să-l uluiască din primele ceasuri cu bogatele sale cunoştinţe.
— Să nu mint — spunea el — , corăbiile noastre sînt neîntrecute. Carena lor are lemnul cel mai bun şi corăbiile sînt aşa de multe, încît întunecă mările pămîntului dela Indiile răsăritene pînă la ţărmurile Medi-teranei. Oraşele noastre sînt aşa de mari, zidite din piatră, încît te pierzi cu siguranţă pe uliţele lor răsfirate ca un păienjeniş uriaş. Regina noastră e atît de frumoasă, încît soarele păleşte în faţa chipului ei neîntrecut în blîndeţe şi farmec. Ostile noastre sînt aşa de numeroase, încît pămîntul s-afundă sub greutatea zalelor de fier şi-a minunatelor arme ce le poartă soldaţii.
Vorbind aşa, uluind fără hodină pe mehmendar, Mr. Guliver găsi timp şi loc prielnic să-i dăruiască un vig de postav englezesc, un pistol de Cardiff şi o pungă plină cu scuzi de argint, daruri pentru care Ioniţă Dracon se dovedi a fi mulţumit peste măsură şi îndatorat. Totodată, Mr. Guliver găsi clipa prielnică să întrebe despre locurile pe unde trecea în goană rădvanul. Ba chiar, ici şi colo, la locurile de popas, neguţătorul pofti să se deie jos din trăsură şi să vadă lucrurile mai din aproape. Aşa a văzut o salină, un munte de sare seînteind în lumina soarelui. A văzut şi pe locuitorii salinei, ferecaţi, lovind cu tîrnăcoapele în stînca argintoasă şi s-a ferit să mai întrebe dece-s oamenii ferecaţi, înţelegînd că şi aci, ca şi în Indiile răsăritene, pe plantaţiile de trestie de zahăr ori de tutun, erau aceleaşi rosturi. A văzut bordeiele de pămînt ale locuitorilor, hainele lor în zdrenţe, dar a văzut şi conacele boiereşti întărite cu ziduri crenelate şi-a înţeles — se vede — totul, fiindcă însemna, ca să nu uite, pe filele ce le purta la dînsul, scriind în latineşte, ca să rămînă scrisul tainic, înţeles numai de el şi de ai lui: „Mîna de lucru se pare că nu preţuieşte mai mult decît nutreţul vitelor. Cîştigul, deci, n-ar fi ştirbit de cine ştie ce cheltuieli exagerate."
Seara, cînd au ajuns Ia Tîrgovişte, Mr. Pickerston văzuse destule lucruri şi îşi complectă astfel raportul său secret:
„Ţara — atît cît am văzut —• e bogată şi comparaţie pe măsura acestor ţinuturi n-aş găsi decît în pămîntul prolific al Indiilor. Am văzut atîtea cirezi de vite, atîtea turme de oi, atîtea vii şi stupi, încît laptele şi mierea ar curge în vistieria prea graţioasei noastre regine şi împărătesc, ca un binecuvîntat potop. Sare şi aramă, aur şi argint, lemn şi fructe, cereale şi alte producte sunt pe aceste meleaguri şi cîtimi aşa de mari, încît corăbiile imperiului britanic ar fi cu totul neîndestulătoare pentru cărăuşitul lor."
O.noapte a mas neguţătorul Guliver la Tîrgovişte şi a doua zi, în zori, drumul a continuat către cetatea de scaun, către Bucureşti.
Din ce-a privit el şi din ce i-a mai povestit mehmendarul, Mr. Guliver Pickerston a înţeles că lista avuţiilor ţării dunărene aproape că nu are sfîr-şit. Şi-a mai înţeles că vornicii şi spătarii, mehmendarii şi grămăticii, căpitanii de seimeni şi copiii de casă, lipsiţi şi dornici peste măsură ar fi de mărfuri felurite, ca: oglinzi şi mărgele de sticlă, pistoale şi paftale, tutun indienesc şi dulceaţă de trestie, postavuri şi mătăsuri, blănuri şi îmbrăcăminte, botine de tot soiul, tacâmuri şi podoabe muiereşti, lucruri de care Englitera era doldora, cum e fundul mării doldora de nisipuri.
mr. guliver pickerston in ţara uriaşilor
99
Neguţătorului Guliver începea să-i surîdă călătoria şi, din ce în ce, teama de primejdii era înlocuită în inima lui lacomă de-o largă şi senină fericire. Şi iar a mai trecut neguţătorul Guliver în hîrtiile sale, alte multe felurimi de mărfuri în care bogată era Vlaho-Bogdania: unt şi seu, potagă şi cirviş, icre tescuite şi tămîie, pacele de jder, singeapuri, spinări de vulpi şi pîntece de rîs, bogăţii pe care Englitera nu s-ar fi dat în lături să le aibe.
Insă cea mai mare descoperire, tot la cetatea de scaun i-a fost hărăzit neguţătorului Guliver s-o facă. De departe, cetatea i s-a părut mare şi întinsă. Aflînd din gura mehmendarului Ioniţă Dracon că domnul valah ţine să-1 poftească la palatul domnesc, grijuliu cu înfăţişarea sa, Mr. Guliver ceru să fie oprită butca undeva, la o cişmea, să se spele cu apă şi sopon, să-şi rază obrazul şi să-şi îngrijească ţinuta, lucru pe care mehmendarul îl îndeplini, oprind butca lîngă pădurile şi locurile Mogoşoaiei. In vremea asta, a trimis om să dea de ştire că înaltul oaspete a ajuns cu bine la pragul cinstitei cetăţi de scaun. Nu şi-a ras bine obrazul Mr. Guliver, nu şi-a scuturat bine de colb straiele sale cu o croială atît de ciudată pentru locurile răsăritene în care a pătruns, nu şi-a aşezat bine pe cap peruca argintie împodobită cu panglici de mătase vişinie, cînd iată că şi veni răspunsul domnesc:
— Luminăţia Sa oaspetele să tragă la hanul Sfîntului Ion cel Mare de lîngă biserica Zlătarilor, aproape de Curtea Domnească.
Trimisul adusese şi alte ştiri:
— Luminăţia Sa e bine să-şi hodinească oscioarele la han şi mîine la amiază, are să vină o gardă de dalmotini să-1 poftească şi să-1 aducă la Curte.
Peste două ceasuri, Mr. Guliver trăgea la hanul Sfîntului Ion cel Mare, o casă a cărei curte împrejmuită de ziduri aducea cu locul de cvartir al unei • oştiri întregi. Odăile de sus aveau pălimare din lemn dăltuit şi Guliver admiră îndelung minunata dantelărie sculptată în lemnul cerda-curilor înalte. Curtea hanului aducea mult cu o piaţetă pariziană de negustori şi marchizani: chirigiii şi vizitiii deshămau caii butcilor şi rădvanelor; cîrduri de gîşte şi raţe măcăiau Ia uşile cuhniilor şi grajdurilor, porcii dolofani se tupilau pe după braşovencile pline de mărfuri, zeci de găini şi curcani răcăiau prin movilele-de băligar; şi în jurul focurilor, grupuri de oameni vorbeau şi rîdeau, ascultînd sunetele dulci ale viorilor şi fluierilor.
Pînă noaptea tîrziu, retras în odaia sa, Mr. Guliver nu putu să aţipească, din pricina zvonului bogat care venea din pătratul imens al curţii hanului.
Era cald. Vipia de peste zi nu se stinsese. Călătorul, obişnuit mai mult cu ceţurile ostroavelor septentrionale, deschise larg fereastra odăii sale, privind alunecarea uşoară a lunii şi ascultînd svonul de o turburătoare frumuseţe al cîntecelor pe care le cîntau în mijlocul curţii, călătorii aşezaţi în jurul focurilor pîlpîitoare. Cu toate că, neştiind graiul valah, nu pricepea nici iotă din cîntecul care-1 auzea, a stat o vreme în pălimar, ascultînd curgerea domoală şi sfîşietoare a cuvintelor doinei:
Frunză verde de piper, Cîte stele sunt pe cer Pînă-n ziuă toate pier; Numai luna şi cu-o stea Ştiu de patima mea...
S-ar fi părut că e vrăjit de frumuseţea melodiei. Era un lord însă şi se gîndea la cu totul altceva. întors în odaie, la flacăra tremurătoare
7*
100
PETRU VINTILĂ
a luminării de seu, scrise: „E un popor sălbatic. Am aflat că nici prinţul lor nu ştie carte şi că actele de stat sunt iscălite în locul lui de către un călugăr levantin care ştie greceşte, latineşte, nemţeşte şi limba svezilor".
CAPITOLUL IV
Un ospăţ din o mie şi una de nopţi şi un nevinovat... aliş-veriş.
Pînă la amiază, a doua zi, Mr. Pickerston avu timp berechet să-şi vadă cu osebită grijă de ţinuta în care urma să se înfăţişeze domnului ţării. Pregăti darurile pentru prinţ şi Curtea sa, iar atunci cînd veni după el, să-l poftească Ia palat, acelaş mehmendar, Ioniţă Dracon, Mr. Pickerston era gata, vesel şi încrezător în toate ce-aveau să se întîmple.
Afară, în faţa hanului, aşteptau orînduiţi fără zmintă, două sute de seimeni şi Mr. Pickerston avu încăodată prilejul să vadă că toţi erau la fel de înalţi şi spătoşi ca şi Ioniţă Dracon.
Pînă la Curte nu era drum lung. Cortegiul nu făcu niciun ocol pe alte uliţe ale cetăţii, mergînd drept către poarta cea mare a Curţii, unde sunau din trîmbiţi, surle şi darabane, slujitori domneşti fără număr.
Prinţul ţării îi ieşise înainte în pragul uşii Divanului, adică a sălii de audienţă şi judecăţi. Domnul era bărbos, avea o barbă neagră şi ochi negri, lucitori ca agatele. Era mai mult scund de statură, însă plin la trup, ba chiar rotofei. Cei o sută de boieri care stăteau muţi şi plini de vădită curiozitate pe.laturile sălii Divanului, erau şi ei, aproape toţi, rotofei şi cu obraji cărnoşi, plesnind de sînge şi sănătate, semn neîndoios că duceau o viaţă lipsită de griji. Cu toate că era vară, către sfîrşitul lui Iulie, domnul şi boierii purtau pe cap căciuli de cacom şi erau îmbrăcaţi în dulămi de samur. In degetele lor luceau inele cu pietre scumpe, iar bumbii straielor domneşti erau aşişderea bătuţi în pietre scumpe, smaralde şi rubine, tot pietre mari, cît ouăle de porumbel, lucru care-I uimi nespus pe Mr. Pickerston.
Intrînd în sala Divanului, toţi boierii îşi împreunară mîinile la piept şi îşi înclinară fruntea, în semn de cinste şi Mr. Pickerston făcu la fel, adăugind o pupătură pe mîna domnului, care-1 îmbrăţişa,, sărutîndu-1 pe frunte, ca un părinte bun şi iubitor. Mr. Pickerston ţinu — în turceşte — o scurtă cuvîntare, în care pofti viaţă lungă domnului ţării, asemuindu-1 cu Cezar şi cu zeii străvechii Elade. Domnul întoarse aceleaşi laude împărăţiei britanice.
După aceea trecură în altă sală, unde erau mesele întinse, acoperite cu ţesături de in, albe ca Omătul, încărcate cu bunătăţi care-ţi furau ochii. Domnul îl aşeză pe oaspete la dreapta sa. Feciorii domneşti îmbrăcaţi în purpură, tineri toţi şi frumoşi ca nişte îngeri, intrară în uriaşa sufragerie purtînd talere de aur şi argint pline cu mezelicuri, pentru deschiderea poftei de mîncare. Veniră întîi stridii şi homari, icre de Odriu, plătică de Snagov, udate toate din belşug cu ţuică de Văleni şi cu vişinată de Vîlcea.
Urmară apoi mîncărurile care păreau să nu mai aibe sfîrşit şi călătorului nostru îi plăcu îndeosebi „claponul îngrăşat cu migdale de Bagdad", din care, uitînd eticheta locurilor natale, înfulecă lacom, luînd hartanele deadreptul cu mîinile şi lingîndu-şi cu mare plăcere degetele unsuroase. Aşişderea a mîncat din fripturile de oaie şi fazan, bînd bucuros, în dese răstimpuri, din pocalul plin cu vin de Drăgăşani.
Obişnuit cu eticheta subţiată din ostroavele britanice, călătorul nostru se simţise la început nu prea în largul lui, fără furculiţă şi cuţit, dar îndem-
MR. GULIVER PICKERSTON IN ŢARA URIAŞILOR
101
nîndu-se cu destulă poftă la vin, uită repede de rang şi de poruncile etichetei, încăperea uriaşă în mijlocul căreia erau aşezate mesele de ospăţ şi desfătare a stomahurilor, porni a juca pe dinaintea călătorului cu toate nemăsuratele ei podoabe: covoare turceşti, damascuri, sfeşnice şi brocarduri. Călătorul înţelese că începuse să ameţească, dar ameţeala i se păru într-atît de dulce încît nu se putu opri din băut, ci, îndemnat de domn şi boieri, continuă să bea mai vîrtos. Unul din boieri, marele vornic, veni lîngă Mr. Pickerston şi-1 îndemnă, cîntîndu-i la ureche:
Hai să bem vin hermeziu Şi ravac şi baş-racbiu...
Călătorul bău şi ameţeala crescu în ţeasta domniei sale, făcîndu-1 limbut peste măsură şi vesel. Băgă de seamă că la stînga domnului stătea un turc pîntecos cît o bute de vin, cu capul învelit într-un turban de mătase roşă şi verde, cu ciucur scînteietor de aur. Din şoaptele marelui vornic şi din ceeace a văzut el însuşi, călătorul înţelese că turcul acela pîntecos era lîngă domn, ca o şireată ureche şi ca un neadormit ochi al padişahului din Ţarigrad. Şi, totodată, înţelese că de omul acela trebue să se apropierea să afle lucruri de preţ despre Valahia, despre orînduiala ţării şi mai vîrtos despre tainele stăpînirii aliotmane. Intr-acestea, Mr. Pickerstontot arunca priviri galeşe înspre turc, închina paharul cu el şi-i lăuda pe rînd, cînd frumuseţea turburătoare a turbanului şi-a straielor, cînd înfăţişarea distinsă a chipului său. Toate astea, Mr. Pickerston le făcu plin de prevedere, nu cumva să se supere domnul şi să rămînă jignit. Aşa că, după vreo două ceasuri de băutură şi petrecere, se alese la masă un grup aparte, alcătuit din domn, călătorul nostru, turcul pîntecos şi marele vornic. Turcul, Marele Serascher Uzun-Aga se dovedi într-adevăr a fi un om plin de ascunse puteri. Domnul nu scotea o vorbă fără tacita lui încuviinţare. Spunea, de pildă, ceva, despre un lucru oarecare, şi se uita la Uzun-Aga. Acesta clipea din ochi, ori mişca din cap şi domnul se bucura, îndrăznind să-şi continue vorba.
Au venit apoi, la o bătaie din palme a domnului, măscăricii şi comedianţii. Era între ei o indiană cu pielea ca a bronzului, cu forme pline de frumuseţe. Aceea făcu cîteva danturi în faţa lor. Aţâţaţi de aburul vinului de Drăgăşani, o priviră toţi, pofticioşi, ba chiar Marele Serascher o chemă la el şi aşezînd-o pe genunchi îi sărută gîtul prelung, spre hazul celor de faţă. In vremea asta lăutarii cîntau din cobze şi fluiere, din naiuri şi. alăute, din tambure şi clopoţei de argint, fcrmecînd auzul tuturora, îndemnînd şi aplecînd inimile la chef, cu mai multă silinţă şi patimă.
Atîta de vîrtos se bău în ceasurile acelea, încît domnul — cel din-tîi — alunecă sub brocardul mesei. Se vede că pierduse măsura şi îndată săriră într-ajutor pajii cei tineri şi-1 ridicară de subţiori aşczîndu-1 pe scaun, ţinîhdu-1 de umeri să nu cadă iar sub masă. După el, îi veni rîndul să alunece sub masă lui Uzun-Aga, *apoi marelui vornic şi însfîrşit, chiar respectabilul Mr. Pickerston simţi că nu-1 mai ţine şi încape scaunul pe perina căruia stătuse, de bine de rău, pînă atunci. Văzuse el că domnul şi ceilalţi ieşiseră pe rînd afară şi după oarecare vreme se întorseseră dreşi, cu mersul drept şi ţanţoş. Uzun-Aga îl luă deoparte pe Mr. Pickerston şi-i spuse:
— Băgaţi-vă degetul pe gît şi după ce vă uşuraţi, trageţi o narghilea cu aroma asta ce v-o dau eu acuma.
Mr. Pickerston făcu întocmai şi nu. mică îi fu uimirea văzînd că aburul ameţelii trece parcă luat cu mîna.
102
PETRU VINT) LA
Şi iată aşa, ospăţul putu să fie continuat cu puteri întinerite şi pline de spor.
Către seară, cînd domnul adormi cu capul răzămat de masă, între mîncăruri şi pocale, Uzun-Aga, împrietenit între timp cu Mr. Pickerston, îl luă pe călător, poftindu-1 să petreacă noaptea la el, spunînd că hanul, oricît ar fi de simandicos, nu se potriveşte unui negustor atît de bogat. Pickerston primi bucuros,. aflînd mai ales că Marele Serascher pusese la cale un nevinovat aliş-veriş, o petrecere orientală, cu băuturi şi danturi, cu muzică şi muieri neîntrecute în farmecele dragostei.
Pînă la casele Marelui Serascher, îi duse o butcă trasă de patru cai, păzită pe de lături de către douăzeci de ceauşi cu hangerele scoase, lucind în lumina palidă a lunii.
Inţelegînd că darurile îi fac nespusă plăcere lui Uzun-Aga, Mr. Pickerston, îndemnat mai ales de gîndurile sale ascunse, nu pregetă să-i dăruiască o pungă plină cu galbeni şi două inele grele, de aur, cu briliante. II surprinse pe Uzun-Aga încercînd între dinţi tăria unui galben din cei dăruiţi, dar se făcu a nu băga de seamă, socotind că turcul va fi fost amăgit în alte daţi cu simple tinichele fără valoare şi acuma, neîncrezător, încerca în dinţi fiecare dar. Cu multă diplomaţie începu a-1 descoase pe Serascher despre una şi alta din treburile şi raporturile împărăţiei cu Valahia. Turcul se dovedi a fi limbut, cu atît mai limbut cu cît Mr. Pickerston îi mai dărui o pungă cu galbeni. întors cu spatele, Uzun-Aga încercă din nou zimţii unui galben şi dinţii săi scrâşniră. Semn că aurul era aur curat.
— Oh, oh, începu Uzun-Aga, stăpînul meu padişahul e tare mulţumit de serviciile aduse de ţara asta dela Dunărea bătrână. Au-fost însă vremuri grele şi istoria vorbeşte cu multă amărăciune de ele, cînd tributul era nesocotit cu trufie de către unii domni mai căpăţînoşi şi războinici. Ghiaurul Ştefan din cetatea Sucevei, Mir cea şi Vîad Ţepeş, Ion Vodă şi Mihai Viteazul, au oprit scurgerea tributului către Sultan şi mult sînge rău adus-au măritei mele împărăţii.
— Dar acuma lucrurile s-au liniştit. Domnul pare să fie un mieluşel...
— Da, un mieluşel, dar un mieluşel silit să păzească o turmă de zăvozi înfricoşători...
— Nu înţeleg...
— Poporul e viclean tare şi zavergju. Nu-i an să nu işte blăstămăţii şi răscoale, iar codrii sînt plini de haiduci. Drumurile nu-s sigure şi mereu sînt atacate convoaiele cu proviant care merg către Istambul.
— Dar domnul ce face?
— Dacă n-ar fi ienicerii şi bajibujucii mei, praful şi pulberea s-ar alege de această păpuşă lacomă, beţivă şi muieratică.
—-Bine, dar tocmai un astfel de domn este cel mai potrivit să steie pe tron.
— Drept grăieşte Luminăţia Voastră, dar o păpuşă din asta, lesne e răsturnată de cel mai uşor vînt. *
— Spuneai, Uzun-Aga, de ienicerii tăi. II apără pe domn. Şi-apoi are şi el ostaşi lefegii.
— Armata este, dar... dar... nu, zău, nu îndrăznesc a spune.
— Uzun-Aga, mi-am adus aminte că vroiam să-ţi mai dăruiesc un inel, rosti Mr. Pickerston şi îi întinse în aceeaşi clipă un ine! cu un rubin cît un nasture de mare.
— Oh, oh, Luminăţia Voastră, sunteţi darnic şi înţelept...
— Spune, Uzun-Aga, dornic sunt să aflu în ce ţară am nimerit cu bogatele mele mărfuri.
mr. guliver pickerston in ţara uriaşilor 103
— Era vorba de domn... şi de oastea lui de lefegii. __Chiar asa, Uzun-Aga!
_ Lefegii?'nu-şi pun pielea în primejdie. La o încercare ceva, o mu la goană...
- Chiafacuma-s trei săptămîni, un aventurier a cercat să turbure oacea siliştea' a fost luptă crîncenă chiar pe uliţele cetăţii de scaun, au 5rsiXri întregi de case şi tare mulţi ieniceri şi lefegnau căzut ucişi, î^clT căpătăm^grabnic ajutor, ne treceau zavergm prin" loc 9i sabie.
Z P^tLUsăpatămînăeste termenul sorocit pentru trimiterea tributului.
Z ^^Sv^, tremur şi n-am somn, gîndindu-mă la «ot ielul ce primejdii. Nu-i vorbă, pe căpitanul zavergnlor l-am prms m Ifpta aceea KSm trei săptămîni' Zace închis în pimmtelc Spatane,, la Curte.
ZoHlmSiaVottră, dar luîndu-ne cu vorba asta, uitarăm de
™ %TaT^ ^aînve^t-pragul odăii se ivi un ceauş, căruia
" P™ă vină muzicanţii. Scoală-i pe toţi! Şi roabele să aducă vinuri. Scoală-1 pe cbelar. Şi bucătarii să se scoale. Şi bucătarul tnoe pentru Luminăţia Sa! Haide, repede! Te-ai întors?
SrShet^ -chil. Danţau în sunetele
SXrelor6 fluierelor, danţau cu atîta graţie încj întocmai ca dantela unor nori albi şi subţiri. Roabele cmtau cm.,ecui coi mafX't Serascberului, fiind că li se porunci de zece şi de o suta de or? să I cînle cu glasurile lor argintoaso şi adine turburătoare.
Mititică, mititică, vino-ncoace. Ba eu, neică, n-am ce face, Mititică, vin-la noi. Ba eu, neică, nu te voi... ])
Mîtat do înşelătoarea împotrivire a vorbelor cînbecului Marele Serascher se apropie de una din roabe şi se aşezară alături pe-un divan. Ii Krn semn negSSforului Pickerston să purceadă şi el la cu ceiureauneia dmtre m^SoaSSabe şi Mr. Guliver nu" pregeta să-1 asculte Jeştileb luminărilor fură stinse de mîini strecurate pe dupa draperii e mo,, nri. ferestrele zăbrelite, nu pătrunse decît lumina luni,, alunecmda pe tei "nd"aur De undeva, din odăile vecine, veneau, sunetele înmuiate aîe tamburelor^ pentru cîteva minute Mr. Pickerston uită cu desavirşire nu numTdrraportul secret către regina sa, dar îşi uită chiar nevasta şi copiii îăs?U atîta7e departe, în ceţurile lăptoase şi adînci ale ostroavelor britanice...
^Şi^r77ickerstOB învaţă eînlecul, ba chiar, a doua zi, îl transcrise astfel
în filele sale tainice: . .
Meteteka, Meteteka, venam   koozsch!     Meteteka vela noj _ Baju ueek, namtsche talsch! Baju neek, no ti voj...
I
104
petru vintilă
CAPITOLUL V
Din care se vede că iar apar uriaşii.
Nu ştim cîte ceasuri va fi dormit neguţătorul Pickerston, toropit de băutură, de farmecele roabei şi de căldura aşternutului, destul că atunci cînd îi treziră ţipete ascuţite şi salve de bubuituri din pistoale şi puşti, odaia era înecată în lumina soarelui de dimineaţă, el era singur în aşternut, iar locul unde stătuse şi se frămîntase trupul de şarpe al roabei era gol şi rece. Nu visase nimic urît şi înfricoşător peste noapte, dar în clipa cînd se trezi în bubuiturile puştilor, Mr. Pickerston sări în picioare ca ars şi întrebă cu aspră repeziciune:
— Ce-i? Uriaşii? »
Ieşi din odaie şi se opri în gang, speriat la vederea unui ceauş cît toate zilele de mare. Neguţătorul ceru să-l vadă pe Uzun-Aga şi ceauşul se duse în căutarea Marelui Serascher. Pînă atunci, Mr. Pickerston se încheie înfrigurat. Tocmai îşi lega centura peste mijlocul zvelt, cînd veni Marele Serascher:
— Ce s'a întîmplat, Uzun-Aga?
— Marele vornic a fost găsit ucis în casa lui.
— O-io-io-io! Cum aşa?
— Făptaşii au fost prinşi. Sînt oameni de-ai haiducului de-acum trei săptămîni. Au fost puşcaţi pe loc.
— Astea erau puşcăturile'auzite de mine adineauri?
— De bună seamă.
— O-io-io-io! Ce întîmpiare!
— Luminăţia Voastră, dacă doriţi, să mergem la Curte. Să-l vedeţi pe haiduc. După amiază îl judecă Divanul şi în amurg îl urcă-n furci.
—Să mergem. O-io-io-io!... Să mergem!... Şi în Englitera astfel de oameni fac cunoştinţă cu ştreangul.
V?.l Mr. Pickerston nu era om nici fricos, nici slab de inimă, dar dacă ar fi ştiut ce turburare o să-i aducă vederea haiducului ferecat în pimniţele Spătăriei, nu s-ar fi dus acolo nici în ruptul capului.
Au pornit cu butca, înconjurată do ceauşi călări, pentru mai bună pază. Au intrat în curtea palatului şi după ei poarta" grea şi-a tras canaturile ferecate. Pe domn, Mr. Pickerston îl văzu în parcul palatului stînd într-un chioşc Venetian, la dulce umbră şi răcoare, înconjurat de curteni. Domnul se juca, întocmai ca un nevîrstnic, cu un cîine alb, care sărea şi făcea tot soiul de giumbuşlucuri.
Apropiindu-se cu Marele Serascher de chioşc, Mr. Pickerston se înclină £n faţa domnului şi lăudă voioşia, sănătatea şi-blîndeţea domnului. Acesta, auzind încotro se duce oaspele său drag, îi spuse, mîngîind creştetul cîinelui:
— Deseară, la apusul soarelui, lotrul care a îndrăznit să-mi turbure liniştea se va legăna în ştreang. Rogu-vă să luaţi parte la ceremonie. Pînă atunci, puteţi coborî în pimniţele Spătăriei, să-l vedeţi. Auzit-ai, scumpe oaspe, de moartea marelui vornic? Ieri a băut şi azi e mort, intre luminări...
Mr. Pickerston se îndreptă împreună cu Marele Serascher către hrubele Spătăriei. Coborîră trepte de piatră, cîteva zeci de trepte. Aierul rece şi muced îi Iovi în obrajii înfierbîntaţi, înfiorîndu-i. Cîţiva semeni mergeau în faţa lor, luminînd drumul cu facle de răşină.
Au trecut prin ganguri ce păreau fără capăt. Au trecut de uşi grele, închise în urma lor. Au coborît trepte de piatră şi de lemn, pînă cînd an ajuns la locul unde zăcea încuiat haiducul. Locul acela era ca un dulap zidit în piatră şi cărămidă, Ioc strimt ca un coşciug şi aşa chiar era, fiindcă
M.R. GULIVER PICKERSTON IN ŢARA URIAŞILOR
105
omul părea să fie aci înmormântat de viu. Cînd 1-a văzut, Mr. Pickerston s-a dat cu un pas îndărăt, înfricoşat de căutătura şi înfăţişarea întemniţatului. 'Era un om atît de puternic, încît părea că ţine pe umeri toată greutatea cumplitei zidării. Fiare cu zalele cît mîna de groase, îl ţineau legat de zid şi la mîini şi la picioare. Marele Serascher îi şopti lui Mr. Pickerston:
— Dacă doreşte Luminăţia Voastră să vorbească cu lotrul, să poftească. E tălmaciul cu noi.
— O-io-io-io ! Ce să vorbesc? Ah, da... e foarte nimerit!... Să vorbesc! Se apropie de pragul hrubei şi întrebă:
— Cum te cheamă?
— Ion. Cum să mă cheme? Ion!
— John? Şi alt nume?
— N-am. E destul atîta.
— Dece-ai turburat liniştea domnului tău?
— Nu e domnul meu şi nici al norodului nu e. —• Cum aşa?
— Acest om scîrbavnic jefuieşte norodul. S-a turcit. Şi-a lăsat legea strămoşească jurînd să slujească Sultanului. S-a înstrăinat de norod.
— Care norod? Boierii sînt de partea lui.
— Boierii nu-s tot una cu norodul. Văzut-ai oamenii care pier, trăgînd la pluguri în locul boilor? Văzut-ai oamenii care scot din munte aurul şi argintul, fierul şi arama, sarea şi plumbul? Acolo-i gloata!
Mr. Pickerston se întoarse către Marele Serascher, iar acesta clipi din ochi şi rosti:
— E un nebun şi un răzvrătit.
Mr. Pickerston curmă cu întrebările, dar simţind o undă de milă creştinească, începu a-i spune întemniţatului pe un ton plin de dulceaţă, ca un schivnic.
— Te văd tînăr şi crud la minte. E locul să ştii că aşa e dreapta împărţeală a lumii, orînduităde dumnezeu: unii să fie supuşii blînzi ai altora. Dumnezeu n-a făcut pe oameni deopotrivă. Unii sunt ţărani, alţii negustori, alţii boieri, alţii domni.
— Minciună ! Minciună !
— Deseară vei muri! spuse Marele Serascher chicotind. Ai să mori! Au să ciugulească ciorile din tine!
— Nu cred să mor înaintea voastră, tîlharilor!
— Să plecăm, Luminăţia Voastră, spuse Marele Serascher şi fără altă vorbă, Mr. Pickerston îl urmă.
Uşa de fier a gropniţei de piatră se închise uruind greu, închizîndu-1 pe Ion în mormîntul acela înfricoşător.
Faclele purtate de seimeni luminară iar gangurile umede şi cînd ajunse la lumina zilei, în grădina palatului, Mr. Pickerston răsuflă din * adîncul pieptului, uşurat, parcă s-ar fi întors nu dintr-o pimniţă, ci de-a dreptul din Infernul lui Dante.
CAPITOLUL VI
Cititorul află acum cîteva lucruri din jurnalul secret al lui Mr. Pickerston, dar mai află şi alte lucruri pe care raportul nu le spune.
Cu cerneală de chinoroz, retras în odaia închiriată la ban, Mr. Pickersto» scrise toată după amiaza aceea, în jurnalul său secret. In curtea hanului, zăpuşeala după amiezii de vară făcuse ca larma să se stingă aproape cu totul,
106
PETRU VINTILĂ
măcar că pătratul acela uriaş era plin, ca de obicei, curădvaneşi braşovence, căruţe şi butci, cu caii şi boii dejugaţi.
'Bill vizitiul stătea de pază la rădvan, ca un cîme credincios, aşa că stăpînul său n-avea nici o grijă din partea aceea. Pana muiată în chinoroz aluneca scîrţîind pe luciul hîrtiei. Pickerston era mare meşter la scris. Însăila cuvintele cu repeziciunea unui grămătic bizantin. Ii plăcea ca literelor din capul şirurilor să le Iacă înflorituri măiestre, dantelărie fină de cerneală. Amintindu-şi de prieteşugul cu Uzun-Aga, Mr. Pickerston exagera preţul cu care cîştigase vorba înaltului demnitar turc, însemnînd fără mustrare de cuget:
„Zece pungi de galbeni m-a costat limbuţia lui Uzun-Aga, un om serios" fără prihană, a cărui bună credinţă o socotim întreagă, cu atît mai vîrtos cu cît n-are nici un viciu: nu e băutor şi muieratic, nu e lacom şi mincinos. E un mare naiv şi singura lui patimă e să joace şah, acest străvechi şi plictisitor joc persan.
„De Ia el am aflat că Valahia e o ţară cum nu-s multe pe paniîui. Aici găseşti aur chiar în nisipurile nurilor. Această ţară are^ minunate izvoare şi' puţuri de păcură, un oloi gras, care arde cu nespusă uşurinţă şi cu care oamenii din partea locului ung osiile roţilor de la rădvane.^
„Trei sute de mii de galbeni pe an, la atîta se ridică tributul către turci, "în afară de incalculabile cantităţi de miere şi ceară, parafină şi sili tră, argint şi aramă, vite şi grîu, fructe şi vinuri.
„Plin de înţelepciune a fost gîndul prea graţioasei mele regine să fiu trimes în această ţară, să cercetez cu amănuntul locurile şi oamenii, iar dumnezeu cel prea'bun, care fără preget stă pavăză în ajutorul strălucitului nostru imperiu, ne va facilita fără îndoială cîştigul acestor bogăţii fără seamăn...
„Cîteva cuvinte sunt îndatorat să scriu despre modul cu totul deosebit în care am fost primit de către Sacra Sa Majestate a Valahiei.
„La Curte, nobilii înconjurau pe principe în număr mare şi după îmbrăcămintea pretenţioasă şi costisitoare ce-o afişau, păreau a fi foarte bogaţi. Principele, cu'capul acoperit, mă aştepta la uşa sălii de audienţe, plecî'ndu-se după datina turcească şi ţinînd mîinile puse la piept. La dreapta principelui stătea Uzun-Aga, despre care am pomenit mai sus. Am rostit cîteva cuvinte şi principele înturnă într-o scurtă cuvîntare mari laude imperiului britanic. Si'îrşind convorbirea, cornurile şi trîmbiţele cîntară împreună, pentru că începuseră pregătirile prînzului ce se făcu cu cel mai mare răsunet. înaintea mea, a principelui şi a lui Uzun-Aga fură aşezate vase si farfurii de aur, la cei din mijloc farfurii de porţelan, iar la cei din coada meselor, farfurii frumos smălţuite. Cît ţinu prînzul, bucatele nu se ridicară, ci se puseră unele peste altele pînă cînd, încetul cu încetul, se înăl-ţară ca un munte. Vinurile erau alese şi foarte generoase şi, bîndu-le, oaspeţii . aveau o convcrsaţiune mai intimă şi mai plăcută.
„In urmă, cînd principele, cu un pahar foarte mare, închină în sănătatea Sacrei Maiestăţi a Reginei Engliterei şi a victoriilor sale, deteră vreo cîteva puşti si tunuri de tuci şi se făcu atîta duduitură încît se sguduiră din temelie odăile palatului şi se clătinară pe masă blidele, pocalele şi farfuriile..."
Mr. Pickerston scria mereu, fără să ia aminte că soarele se lasa către asfinţit si că se apropia ceasul cumplitei judecăţi în care domnul avea să-i deie lui Ion pedeapsa ştreangului. Era şi Mr. Pickerston invitat la marele Divan şi cînd, în sfîrşit, se trezi din preocupările scrisului, sări speriat de pe scaun şi se îmbrăcă în grabă. Apoi porni spre palat, care, după cum
MR. GULIVER PICKERSTON IN ŢARA URIAŞILOR
107
ştim, nu era departe de han. Obişnuit cu armurile seimenilor şi lefegiilor, nu i se păru lucru ciudat să vadă pe uliţe, alergând în galop, dalmatini călări, ieniceri şi lefegii. Cînd ajunse, însă, la poarta palatului şi văzu în în faţa porţii bulucul de pedestraşi orînduiţi în zece şiruri ameninţătoare, Mr. Pickerston avu o crudă şi amară bănuială că s-a întîmplat ceva neplăcut la Curte. Nu-i fu greu să intre, cunoscut fiind de căpitanul seimenilor şi în parc, îl află pe Marele Serascher care tocmai ieşea de la domn.
— Ce s-a întîmplat, Uzun-Aga?
— Haiducul a fugit. A scăpat din temniţă!
— O-oi-oi-oi! Cum asta?
— înălţimea Voastră, poftiţi cu mine şi vă povestesc totul. Nu vă mai duceţi la domn. Plînge ca o muiere şi îşi smulge părul din cap. E fricos ca un iepure.
— Bine, Uzun-Aga, să mergem împreună. Dar ştii ce ? Trimite nişte ceauşi la han să-mi aducă rădvanul la casele voastre. Şi pe Bill, pe credinciosul meu servitor.
— Prea bine, Luminăţia Voastră. Vă poftesc la mine.  Să nu vă temeţi, că punem iar mîna pe haiduc.
Mr. Pickerston află cum s-a petrecut fuga lui Ion:
— Cînd i s-a adus mîncarea, în ultima zi,—aşa-i îndătinat, să i şedea un ospăţ în lege—, i s-a strecurat în pîine o pilă. Cinci seimeni din garda temniţei erau cumpăraţi de haiduc. Au dispărut odată cu el. Un comişel, un boiernaş de la grajduri, pregătise caii cei mai. buni. şi odihniţi. Nu i-a fost greu să fugă la vremea amiezii. A ieşit cu garda după el şi oştenii de la poartă l-au lăsat, crezând că e dus, după porunca domnului, la locul unde avea să-şi deie sfîrşitul ridicat în furci. Aşa a fugit...
Marele Serascher era şi el speriat. Se vedea asta cu limpezime din felul cum vorbea, din tremurai uşor a), glasului său. Era într-o asemenea stare sufletească încît nu-şi mai putea ascunde planurile sale cele mai ascunse.
— Tributul va fi pornit către Istambul chiar niîine. Nu mai putem aştepta. O răzvrătire se pare că-i aproape de tot. Va trebui să-1 schimbăm şi pe domn. Să vină altul, care-şi aşteaptă rîndul la Constantinopol. Poporul o să se liniştească. O să-creadă că domnul cel nou e mai bun...
Toată seara şi toată noaptea, Mr. Pickerston stătu ca pe ghimpi. Temîndu-se să nu păţească ceva, se ghidi că ar fi cu totul potrivit să-i ceară iui Uzun-Aga o favoare, lucru pe care-I şi făcu a doua zi de dimineaţă:
— Uzun-Aga, dacă aş merge şi eu cu convoiul pe care-î trimiteţi la Istambul? Spui că e întărit?
— Două mii de ieniceri călări şi alte trei mii de pedestraşi.
— Şi nu-i absolut nici o primejdie?
— Nimic! Călătoriţi în cea mai deplină siguranţă.
— Oh, oh, ce vremuri trăim!
— Poate că vreţi să vedeţi festivitatea încărcări) tributului în rădvane...
— Nu e primejdios?
— Oh, Luminăţia Voastră exagerează...
— Aş merge, dacă nu e primejdios...
— E un spectacol cum nu întîlniţi în apusul Europei. E magnific!
— Să mergem!
Festivitatea încă nu începuse. Nu putea începe decît în prezenţa lui Uzun-Aga. Sute, poate chiar mii de locuitori ai cetăţii de scaun erau adu-
108
PETRU VINTILĂ
naţi în faţa palatului, pe unde aveau să treacă vistierniceii purtînd pungile încărcate cu galbeni.
Vistieria era zidită înăuntrul Curţii domneşti. Era o clădire solidă, ca o temniţă, păzită la ferestrele zăbrelite şi la uşi, de către seimeni înarmaţi cu pistoale, iatagane şi suliţi.
Scurt timp după sosirea lui Uzun-Aga şi a lui Mr. Pickerston, îşi făcu apariţia şi domnul. Era palid, tras la faţă, parcă îmbătrînise într-o singură zi cu douăzeci de ani. Avea cearcăne vinete, adînci, sub ochii nedormiţi şi privea bănuitor în toate părţile. Se linişti pe deplin numai atunci cînd îl văzu pe Uzun-Aga.
In sunetul muzicii, vistierniceii conduşi de vistiernicul cel mare, ieşiră din curtea palatului, în şir cîte unul, purtînd fiecare cîte două pungi cu galbeni. Erau sute de vistiernicei, deci erau şi sute de pungi doldora cu galbeni. In faţa palatului aşteptau rădvanele. In fiecare rădvan era cîte o ladă ferecată în cercuri de fier, şi în fiecare ladă, sub supravegherea Marelui Vistiernic, fură puse cîte 30 de pungi. Apoi, vistiernicul cel mare închidea Iada cu mîna lui şi punea pecetea de ceară roşie la încuietori.
, In tot timpul cît ţinu căratul pungilor cu galbeni, muzicile cîntară şi puştile detunară. Mr. Pickerston privea plin de încîntare, dar în imaginaţia sa cutezătoare şi într-aripată se vedea pe sine însuşi în locul lui Uzun-Aga, iar direcţia bogatului transport nu în spre Istambul o vedea, ci spre apele înecate în ceaţă, care udau cheiurile de lemn şi piatră ale cetăţilor maritime Dover, Coventry şi Londra.
Se făcură pregătirile de plecare, ienicerii şi seimenii orînduindu-se în şiruri dese, pentru paza nesfârşitului convoi. In vremea asta, domnul lăcrăma şi-1 îmbrăţişa pe Uzun-Aga, spuindu-i pe turceşte:
— Mărite Uzun-Aga, ai grijă rogu-te şi spune cuvinte frumoase despre mine în faţa stăpînului nostru, Sultanul şi Marelui Vizir. Fie-mi iertat a-ţi dărui şi ţia, Uzun-Aga, treizeci de pungi cu galbeni. O, nu te întrista pentru acest plocon neînsemnat, ca de-oi sta mai departe în scaun, îţi jur că la inima mea darnică întocmai ca pruncul meu vei fi, şi cu alte nenumărate daruri te voi blagoslovi.
Uzun-Aga răspunse cu multă dulceaţă în glas:
— Maria Ta, Padişahul te iubeşte ca pe copiii eăi, iar eu îi voi povesti cu cîtă credinţă îi slujeşti.
Domnul îl îmbrăţişa pe Uzun-Aga, iar acesta se înclină adînc, cu ochii la cele treizeci de pungi pe care abia Ie căpătase cu o clipă în urmă. După aceea, domnul veni la Mr. Pickerston şi îl întrebă:
— Oh, de ce nu mai zăboviţi pe la noi? Aşa de repede porniţi îndărăt? Mr. Pickerston îngăimă:
— Măria Ta, voi duce amintirea unui domn puternic şi drept, bus şi înţelept. Fie-mi, însă, îngăduit să plec, fiindcă treburi grabnice mă aşteaptă în ţara mea.
Mr. Guliver Pickerston ocoli adevărata pricină a plecării sale grabnice.
Agrăind domnului cuvintele de mai sus, Mr. Guliver se uită cu oarecare îngrijorare în juru-i şi i se păru că fiecare mişcare şi fiecare freamăt al mulţimii puteau fi semnele de început ale unei cumplite şi sîngeroase tur-burări. Domnul ţării făcea la fel, aruncînd priviri bănuitoare peste capetele mulţimii. Chiar şi Uzun-Aga dovedi un simţămînt uşor de spaimă în clipa cînd, poruncind slugilor credincioase să ridice de grabă cele treizeci de pungi cu galbeni, le atrase atenţia:
— Duceţi-le în rădvanul meu. Şi Baş Buluc-Başa să se aşeze pe ladă pînă vin şi eu acolo.
MR. GULIVER PICKERSTON ÎN ŢARA URIAŞILOR
109
Înzestrat fiind cu destulă şiretenie şi înţelepciune, Mr. Guliver înţelese că în sinea lor, atît domnul cît şi Uzun-Aga erau bîntuiţi de arşiţa spaimei. Intr-aceasta, curajosul călător englez socoti că bine l-au îndemnat mintea şi inima sa, să nu mai zăbovească nici măcar un minut în cetatea de scaun, loc de mare primejdie şi necaz pentru el. Aşa că se ferici în sinea lui de gîndul cel bun, dar nu-şi arătă teama, ci numai sporită grabă de om cotropit în treburi mari.
CAPITOLUL VII
Un „tournois" cum n-a mai văzut slăvitul Guliver Pickerston...
Se vedea că domnului îi vine greu să se despartă de Uzun-Aga şi, pînă la urmă, pofti să petreacă şi el, cu garda personală, măritul alai:
— Iubitul meu Uzun, aş fi bucuros foarte să te însoţesc pînă la drumul Giurgiului, Ia Slobozia. Am pregătit o serbare frumoasă, cu danturi şi daruri pentru cei foarte iubiţi de care mă despart.
Uzun nu avu încotro şiîntr-acest fel porni, în sfîrşit, cortegiul. La mijlocul coloanei, acolo unde era butca lui Uzun-Aga, îşi aşezase Mr. Pickerston rădvanul său. Bill ţinea hăţurile cailor, dar mereu privea cînd înainte, cînd înapoi, fermecat de culorile cortegiului asemuitor înfăţişării fastuoase a curcubeului. Erau acolo straie roşii şi verzi, galbene şi sinilii, albe şi cărămizii, negre şi portocalii, iar în lumina soarelui iataganele şi fierul suliţelor luceau şi scînteiau parcă erau încrustate în nestemate.
In afară de seimeni, erau două bulucuri de Călăreţi anatolieni, adică de saragele cu steagurile şi straiele lor galbene ca şofranul. Mai era un steag de lipcani, adică patruzeci de călăreţi tătari şi tot atîţia călăreţi arnăuţi. In fruntea alaiului era purtat steagul cel mare dat de Sultan la urcarea în scaun a domnului, prapure nelipsit dela nici o festivitate, iar îndărătul steagului, veneau tunurile.
Domnul mergea călare pe un cal alb, între Uzun-Aga şi măritul neguţător Guliver, cari aşişderea călătoreau pe cîte un cal alb ca omătul. Pe drum, pînă la locul numit Slobozia, unde avea să se desfăşoare serbarea şi petrecerea de adio, domnul avu loc şi vreme destulă să se văicărească fără încetare:
— Uzun, bunul meu prieten, să nu uiţi a-i spune măritului Sultan că sunt domn cu credinţă neclătită în puterea şi bunătatea stăpînului meu.
Uzun, toropit de căldură, abia răspunse:
— Am să-i spun... Am să...
Întors cu faţa către Guliver, domnul continuă văicăreala:
— Oh, supuşii ţării mele sunt perverşi şi au sufletul gata de răscoală. Nu s-au pomenit alţi oameni mai zavergii decît aceştia.
Rostind într-una astfel de cuvinte temătoare, domnul căta mereu în spre cele două părţi ale drumului, parcă se aştepta să se ivească obrazul înfricoşător al lui Ion cel uriaş. Domnul însuşi mărturisi într-o clipă de slăbiciune, că dacă l-ar vedea pe Ion zavergiul urcat în furci, i-ar reveni liniştea. Guliver tăcea şi asculta. îndărătul lor mergea „materhaneaua", muzica turcească şi oamenii acelui ciudat şi pitoresc taraf cîntau melodii tremurătoare şi leneşe, îmbietoare la visare şi somn.
Insă nici domnul, nici Uzun-Aga şi nici slăvitul neguţător Guliver, nu se gîndeau în ceasul acela la somn. Muzica lenevoasă şi tristă a materhanalei nu-i plăcu lui Guliver şi acesta îndrăzni să spună domnului:
110
PETRU VI NTT LA
— Măria ta, oare nu sînt şi cîntece mai vesele pe aici? Acesta parcă-i un marş funebru.
— Oh, da, iubitul meu oaspe, ai dreptate.
Şi de îndată, întors în şea, bătu din palme şi porunci să vină în locul materhanalei, taraful romînesc. Muzicanţii cei noi porniră să cînte nu numai din alăute, ci şi din gură, cîntec în stare să toarne chiar şi în vinele unui fricos, îndrăzneală şi curaj. Guliver se aplecă în şea întrebîndu-1 pe Uzun-Aga:
— Ce cîntă muzica?
Uzun tălmăci vorbele cîntecului în turceşte:
...„Tot voinici de-ai Oltului, Cum îi place codrului-Lungi de mînă, Tari de vînă,
Tot porniţi pentru pricină, Lungi în coate, Laţi în spate, Cu paloşe ferecate. Cu mustaţa-n barbarie Cum stă bine la voinic. Cu mustaţa cît o coadă După ceafă o înoadă Şi-şi face nodul săracul De se sperie şi dracul"...
Guliver se înfiora la auzul vorbelor şi iar îşi aduse aminte de Ion cel uriaş, omul care îi păruse a ţine întreaga zidire a temniţei pe umerii săi, omul scăpat din pimniţa spătăriei şi pîndind acum nu se ştie unde, ca o pajură înfricoşătoare. Ar fi cerut să se dea poruncă muzicii să cînte alt cîntec, mai paşnic, dar tocmai atunci convoiul ajunse la locul numit Slobozia, în afara cetăţii de scaun, unde se opri, ca să înceapă serbarea de adio.
Şi într-adevăr, slăvitul neguţător Guliver avu. de ce să fie uimit, fiindcă;tot ceeace văzu, întrecu orice închipuire asa. Pe un tăpşan întins, în prejma unui crîng de mesteceni şi arini foşnitori, fură trase roată carele alaiului şi bulucurile de oşteni. Serbarea începu cu năpraznice alergări de călăreţi şi Mr. Pickerston înţelese din tălmăcirea lui Uzun-Aga ce strigături scoteau călăreţii din gîtlejurile lor:
„Alelei, murguleţ mic, Alei, calul meu voinic, Aşternc-te drumului Ca şi iarba cîmpului La suflarea vîn tu lui!..."
Jştenii călăreau pe iepe de prăsilă şi goana era într-atît de mare, încît pămîntul cîmpului dudui sub tropotul şi frămîntarea copitelor, de parcă n-ar fi trecut o oarecare trupă de călăreţi, ci din adîncul pămîntului s-ar fi pornit şi înteţit un cutremur adevărat.
Mr. Guliver fu uimit apoi de măestria călăreţilor, care ocheau cu săgeata, din goana juganilor, căciulile asvîrlite în sus.
încercă şi slăvitul neguţător să ochească măcar o căciulă, dar na izbuti nici cu săgeata, nici cu plumbul pistolului său, după cum, cînd se
mr. guliver pickerston in ţara uriaşilor
111
aduse la vedere şi încercare un armăsar cu coama zburlită înfiorător, Guliver nu izbuti să-l încalece, măcar că se lăudase a fi priceput la cai mai vîrtos decît un comişel, spunînd că nu sunt în toată lumea cai mai iuţi şi puternici decît faimoşii cai din sînge englezesc. In schimb, cel mai umil comişel se zvîrli cu uşurinţă pe spatele armăsarului sălbatic şi-1 potrivi în scurt timp la mers, parcă n-ar fi fost deosebit cal şi călăreţ, ci una şi aceeaşi fiinţă. In faţa lui Guliver îmblînzirea calului se făcea întocmai ca în vestitul cîntec:
„Vine-un voinicel Vine-un comişel Frumuşel mi-1 bate, Mi-1 bate pe spate Şi mi-1 potriveşte Cu cioltar de fir Cu scări de oţel Şi sări pe el..."
Din ce se. dovedea ştiinţa şi îndrăzneala deosebită a slujitorilor săi, domnul se veselea mai tare şi după ce se sfîrşiră jocurile ostăşeşti, cu întinderea arcurilor şi săgetarea căciulilor, aruncarea lănciilor şi goana juganilor, se întinse masă îmbelşugată, la umbra şi răcoarea crîngului de arini şi mesteceni cu coaja tulpinelor albăca hîrfia de Egipet. La ceasul acela al prînzului, domnul se veseli peste măsură, uitînd şi de fuga lui Ion cel întemniţat şi de năpraznica moarte a Vornicului său, uitînd parcă de toate grijile domniei. Mîncările alese, udate cu rachiuri şi vinuri, îi făcură şi pe Guliver să uite de graba cu care năzuise să ajungă la bătrînele ţărmuri ale Dunării, îl făcu şi pe Uzun-Aga să uite de graba cu care trebuia să ducă lăzile cu galbeni la Istambul.
Intr-acestea, în chef şi voie bună, soarele se plecă spre asfinţit şi vipia scăzu pe încetul, adiind, din spre foşnitoarele frunzişuri ale crîngului vînt uşor, încărcat de mirezme şi răcoare. Pentru ca zvonul tarafului să nu supere urechile ascultătorilor, ci să le mîngîie întocmai ca o adiere uşoară, muzicanţii fură aşezaţi cu pricepere între tufişurile din crîngul de mesteceni şi arini. Muzica'plăcută se împletea cu foşnetul frunzelor şi cu alunecarea vîntului înmiresmat, mărind buna dispoziţie a domnului şi a suitei sale.
Departe, în cetatea de scaun, se auzeau bătînd clopotele bisericilor şi mînăstirilor, chemînd credincioşii la smerita slujbă a vecerniei. Aci însă, la marginea crîngului, vecernia se slujea fără preoţi şi schivnici, fără diaconi şi cîntăreţi de strană, ci numai cu alăute fermecătoare, cu gustări alese şi cu ameţitoare băutură.
Mr. Pickerston, î.ntrecîndu-se din nou cu băutura, se trase la un. moment dat mai la o parte şi după ştiuta regulă învăţată la curtea domnească, îşi uşura gâtlejul prea plin şi îşi limpezi capul său frumos. întors la locul ospăţului, îi spuse domnului, lăudîndu-1:
— Frumoasă ţară, frumoase obiceiuri!
Şi iar porni să mănînce cu frupt, cu mare lăcomie adică, şi să bea cu ştiuta lui,poftă şi patimă.
Inserarea se lăsa lin şi, odată cu întîile stele tremurătoare, se aprinseră la locul petrecerii faclele de răşină.
112
PETRU VINTJLĂ
CAPITOLUL VIII
Din care se înţelege că blana ursului din pădure niciodată nu se poate nici cumpăra, nici vinde.
Mr. Guliver Pickerston se duse la rădvanul său ameţit foarte. 11 pofti pe Bill să se ridice de pe lada pe care omul stătea ca pe un tron şi scoase de acolo tăinuitele sale file, pana şi cerneala de chinoroz, scriind plin de avîntul pe care i-1 dădea aburul băuturii: „Jur pe lumina ochilor mei, jur pe minerul neîntrecutului meu. pistol de Cardiff, să cuceresc pejitru slăvită şi prea graţioasa mea regină, această bogată ţară de la gurile bătrî-nului Danubiu. Averile ei sînt neîntrecute, iar locuitorii ei, semi-sălbateci, uşor de amăgit şi biruit. Dixit et signavit: Lord Grawey."
Şirurile acestea le scrisese la lumina unei facle ţinută în mîini de către credinciosul Bill şi, într-o clipă de generos extaz, Mr. Guliver îi spuse vizitiului său:
— Iar pe tine, Bill, te voi face duce de Valahia!
Bill se înclină în semn de adîncă mulţumire, dar nu uită să-şi prevină stăpînul:
— Luminăţia Voastră, cred că e vremea să vă pregătesc aşternutul în rad van. Se apropie ceasul cînd obişnuiţi să vă culcaţi...
Mr. Guliver nu-1 ascultă, ci porni iar spre locul unde stăteau la ospăţ domnul, Uzun-Aga şi căpitanii bulucurilor de oşteni ai convoiului. Guliver ajunse acolo tocmai cînd domnul şi Uzun se pupau ca fraţii, pregătindu-se să se despartă. Domnul îl sărută părinteşte şi pe Guliver, poftindu-i drum bun şi ferit de năcazuri, iar Guliver răspunse, încă îndrăzneţ şi avîntat:
— Măria ta, o să ne mai vedem! O să ne mai vedem!... întovărăşit de suita sa, domnul se întoarse în cetatea de scaun şi după
puţină vreme, cam o jumătate de ceas, se urni din loc şi convoiul, către cetatea şi schela Giurgiului. Istovit de lupta pe care o dăduse cu f rup tul, Guliver se urcă în rădvan şi, trîntit în aşternutul moale, adormi îndată.
După atîtea gînduri ce-1 încercaseră în ultima vreme, poftind şi încli-uînd la stăpînirea ţării, cum e şi firesc, Mr. Guliver avu în noaptea aceea un vis belicos. Se făcea că el venise în fruntea unei viteze oştiri, îmbrăcată în şărici şi corăbii, prin gura Bosforului, pînă la ţărmul din spre mare al Valahiei. Aci, coborî oştirea, coborî tunurile şi archebuzele, lăzile cu plumb şi butoaiele cu iarbă de puşcă şi porni către ştiuta şi rîvnita cetate a Bucureştilor. Dar ce drum a făcut în vis de la ţărmul Pontului Euxin pînă la cetatea lui Bucur, merită să vă povestesc: se făcea întîi şi-ntîi, că praful, colbul drumului era numai de aur. Atîta aur, aşa dar, încît oştenii îl luau pe botine şi cisme, caii pe copite, iar carele pe roţile lor ferecate. Oştenii s-au repezit să-şi umple buzunările cu colbul acela de aur, dar el, Guliver, le-a spus, ridicîndu-se în şeaua calului pe care călărea întocmai ca un nou Machedon, pe un nou Ducipal:
— Oştenii mei iubiţi, de ce să vă îngreunaţi mersul vostru victorios cu o cîtime aşa de meschină din aurul acestor ţinuturi? Cît puteţi duce în buzunările voastre? Cîţiva pfunzi! O nimica toată! Aveţi pacientă şi răbdare, fiindcă fiecăruia îi dau nu un buzunar de aur, ci zece saci, douăzeci, treizeci, o sută de saci! Cît vrea fiecare!
Oştenii l-au ascultat. Toţi oştenii, înafarăde Bill. Ce făcea Bill? Oh, grijuliul şi prevăzătorul Bill, mergea în urma rădvanului şi cu o lopată arunca, din mers, colbul de aur în rădvan. Guliver veni lîngă Bill şi-1 întrebă:
MR. GULIVER PICKERSTON IN ŢARA URIAŞILOR
113
— Dar ce faci, iubitul meu servitor?
— Nu vedeţi, Luminăţia Voastră? Umplu rădvanul cu aur.
Pe Bill 1-a lăsat să arunce, şi de aici încolo, colbul de aur cu lopata. Pe urmă, oştirea lui dădu faţă cu oştenii valahi.   Aceştia mergeau la luptă cîntînd:
„Tot voinici de-ai Oltului Cum îi place codrului... ... Lungi în coate, Laţi în spate, Cu paloşe ferecate..."
Mr. Guliver porunci oştenilor săi să treacă prin focul archebuzelor pe netrebnicii şi mult prea îndrăzneţii vrăjmaşi. Lupta începu. Şi fiindcă visul îl visa Mr. Guliver Pickerston şi dumnealui îl visa cum îi venea mai bine, vrăjmaşii fură nimiciţi pînă la unul. Vrăjmaşii strigau: „Dă-i, mă"! „Dă-i, mă!" şi (de ce să ascundem cititorilor adevărul?) în aceste vorbe se trezi din visul său frumos, Luminăţia Sa Guliver. Se frecă la ochi. Rădvanul nu se mai hurducăia, semn că înţepenise pe loc. Şi era atît zgomot în jur, încît la început, pradă încă visului, Mr. Guliver socoti că într-adevăr el e aci cu oştirea lui de cavaleri din Walles şi York şi că îi snopeşte în bătaie pe „semi-sălbatecii" valahi care strigau pe întrecute:
— Dă-i, mă!
— Dă-i, mă!
— Dă-i, mă!
Strigătele acestea repetate erau însă aevea. Din fundul rădvanului unde stătea în culcuşul său întocmit pentru somn şi vise, Mr. Guliver întinse o mînă şi dădu perdeluţa ferestrei la o parte. Abia atunci văzu scîn-teierile şi luciurile archebuzelor şi pistoalelor. Atunci abia, la lumina lunii, văzu frămîntarea luptei năpraznice. Lupta părea să fie destul de departe, la vreo trei sute de paşi, dar lanţul seimenilor şi anatolienilor părea a fi împins tot mai aproape de locul unde stăteau înţepenite carele, butcile şi rădvanele.
Intr-acestea, sosi la rădvanul lui Guliver şi Uzun-Aga, năduşit şi răvăşit de spaimă:
— Oh, prietenul meu, am fost atacaţi!
— De către cine?
— Pare că-s oamenii lui Ion zavergiul...
— O-io-io!
— Am vrut să fug, dar sîntem strînşi din toate părţile!
— O-io-io! Ce-i de făcut?
— Daţi-mi un rînd de straie, Luminăţia Voastră şi să spunem că sînt şi eu un englez, un călător nevinovat care m-am alăturat numai din întîmplare acestui convoi...
— Dar dacă-i zavergiul de care spui, te va recunoaşte! Şi-apoi cum o să creadă că sînt doi englezi?... Sînt cam prea mulţi! Nu te supăra, Uzun-Aga, vor spune că te-ai înţeles cu mine. Şi eu cum mai scap? Eu nici nu te cunosc. Chiar că din întîmplare m-am alăturat convoiului vostru.
— Oh, Alah, cine mă scapă?
Uzun îl lăsă singur pe Guliver şi căută, înfrigurat, scăpare în altă
parte.
In acele clipe se văzu limpede că faimosul calm britanic nu mai face nici măcar un penny. Guliver prinse a tremura ca apa izbită de cheiurile cetăţii Dover şi spaima slăvitului călător deveni aşa de mare, [încît chiar şi
8 — V. Romînească
114
PETRU VINTILĂ
dinţii începură a-i clănţăni. Şi toate astea, numai la auzul acelui îndemn înfricoşător,  repetat ca halicele unei năpraznice ploi cu piatră:
— Dă-i, mă!
— Dă-i, mă!
— Dă-i, mă!
Oh, baremi să se fi auzit numai bocnetul archebuzelor şi ciocnetul paloşelor, fără ca sgomotul obişnuit al încăierării să fi fost însoţit de strigătele acelea sălbatece:
— Dă-i, mă!
— Dă-i, mă!
Mr. Guliver vru să se dea jos din rădvan, să fugă unde-1 vor duce picioarele sale repezi, dar se simţi tras de mînecă şi auzi glasul lui Bill:
— Luminăţia Voastră, unde vreţi să plecaţi? Staţi aici, oricum, sîntem la adăpost.
Bill săracul, uitase de tipicul oricărei bunecuviinţi şi se culcuşise lîngă slăvitul său stăpîn, căutînd scăpare în aşternutul moale, de puf. Dar nici Guliver nu mai ţinu socoteala că Bill nu e decît un servitor şi, luîndu-1 de braţ, îl imploră:
— Oh, iubitul meu Bill, ai zece pungi cu aur, dacă scap cu viaţă. Apără-ţi stăpînul!
In loc de răspuns, auzi clănţănitul dinţilor lui Bill. Guliver rosti scrîsnit:
— Cîine!
Ridică iar perdeluţa ferestrei şi văzu că lanţul seimenilor era spart în nenumărate locuri şi că vrăjmaşii înaintau în spre şirul căruţelor, cu acelaş strigăt şi îndemn!
— Dă-i, mă!
— Dă-i, mă!
Mr. Guliver închise ochii şi, dintr-un instinct asemănător cu al fricoasei paseri care se chiamă struţ, îşi vîrî faţa într-o pernă, lăsîndu-şi spinarea si dosul să lucească în lumina sutelor de facle ce se apropiau ca o revărsare cumplită de foc. Ţinînd palmele lipite pe urechi, nu mai auzi decît un vuiet îndepărtat. Dacă şi-ar fi retras o singură palmă de pe pîlnia unei singure urechi de a domniei sale, ar fi auzit însă limpede, din nou, înfricoşătorul îndemn:
— Dă-i, mă!
— Dă-i, mă!
Aşa, cu urechile acoperite, nu mai auzi nimic. Asta nu însemna însă că lucrurile nu se desfăşurau îndreptîndu-se cu repeziciune în spre dezno-dămîntul lor firesc.
CAPITOLUL IX
Din care se vede că prostimea ştie să judece drept pe fiecare după faptele sale_
De cîteva ceasuri, Mr. Pickerston era ostatic al oastei de zavergii care atacase convoiul, la un loc nu departe de schela Giurgiului, loc numit „Gîmpul Găpăţinilor".
Noaptea trecuse într-o necurmată spaimă, fiindcă zavergiii aprinseseră focuri mari de tabără şi cîntaseră în jurul lor cîntece de război. Mr. Guliver Pickerston, Uzun-Aga, Bill şi căpitanii bulucurilor, toţi, cîţi au fost prinşi, s-au trezit legaţi fedeleş înăuntrul aceluiaşi cort. Pînă s-a făcut ouă, Uzun-Aga plînsese ca un copil, implorînd milă străjilor care păzeau
MR. GULIVER PICKERSTON IN ŢARA URIAŞILOR
115
cortul, străji care stăteau însă ca trunchi) de gorun, fără glas şi fără auz. Dimineaţa, cînd se lumină de ziuă, fură scoşi din cort şi duşi înaintea căpeteniei oastei de zavergii. Bănuiau că vor da ochii cu Ion, cel scăpat din pimniţa Spătăriei şi întocmai aşa a fost. Fură duşi înaintea lui Ion, care stătea în picioare, între căpitanii săi. Uzun-Aga mergea cu fruntea în jos, parcă se temea să se uite în jurul lui. Mr. Guliver la fel, înfricoşat. Numai Bill deschise ochii mari, mirat la vederea cumplitului cîmp al bătăliei. Bill nu avea imaginaţie nici măcar cît un pui de găină, dar, rotindu-şi privirile peste locul luptei, se gîndi dintr-odată, uluit: „Unde-i strălucitorul convoi cu care plecaserăm din cetatea de scaun?" îşi aminti pe dată peisagiul fastuos al convoiului, jocul culorilor de curcubeu, sclipitul armelor şi reflexele chivărelor încărcate cu pene strălucitoare. îşi aminti de straiele oştenilor, croite din postavuri albe şi roşii, verzi şi sinilii, îşi aminti de faldurile steagurilor şi fîlfîitul tuiurilor împăunate. Toate acestea le revedea acuma învălmăşite fără noimă, prăvălite în colbul drumului şi în iarba cîmpului. Toate acestea, chivere şi arme, care şi cai, oameni şi lăzi, zăceau în cîmp,  încremenite pentru totdeauna.
Dar nici Bill nu putu să se dumirească îndeajuns cu toate cîte se petrecuseră în cumplita noapte, fiindcă ajunse în faţa lui Ion, care aştepta, pare-se pregătit pentru aspră şi dreaptă judecată.
Cum îl văzu pe Ion zavergiul, Uzun-Aga începu a plînge ca un copil nevolnic, rugîndu-se de iertare, cerînd să-i lase viaţa, că are acasă la ţărmul Bosforului nevastă cu coconi mici şi nevinovaţi.
Ion zavergiul nu-i luă în seamă vorbele. Faţa lui stătea împietrită şi ochii săi căutau în spre ostatici, plini de întunecată asprime şi mînie.
Era îmbrăcat ca un ţăran oarecare, în straie de cînepă. încins peste cămaşă cu un şerpar de piele, de care atîrna un iatagan îndoit ca o coasă, Ion cel uriaş ţinea braţele încrucişate pe piept. In picioare purta opinci din piele de porc, neargăsite şi perii ţepoşi stăteau pe opinci întocmai ca mantia unui arici zburlit. Măcar că Mr. Guliver era ostatic, legat cu mîinile la spate, dar hainele lui nici nu sufereau asemănare cu straiele de om sărac ale lui Ion zavergiul. Şiret, Mr. Guliver socoti că nu-i va fi greu să-1 uimească şi să-1 înfricoşeze pe pîrlitul acela de ţăran sălbatec în faţa căruia fusese adus. Şi fără să mai piardă vremea, Mr. Guliver rosti vorbele adevărate:
— Eu nu sunt negustor, ci secretar intim al Majestăţii Sale Regina Engliterei. Sunt lordul Grawey şi cer să fiu lăsat în pace.
Slăvitul neguţător Guliver rosti aceste cuvinte în limba aliotmanului, adică în turceşte. Ion, care cunoştea graiul paginilor, îi răspunse fără zîmbet şi cu oarecare scîrbă:
— Ştim aceste lucruri. S-au aflat din filele scrise de mîna domniei
tale.
Intr-acestea, Ion cel uriaş tăcu. Lîngă el se opriră cinci bătrîni, ră-zimîndu-se în toiaguri de corn şi alun. Aveau bărbi albe, crescute aproape pînă la brîu şi mustăţi stufoase care le acopereau nările şi buzele. De bună seamă că erau aleşi să fie judecătorii celor prinşi, fiindcă Ion cel uriaş îi pofti să se aşeze pe nişte procoviţe de lînă înflorată, ceeace bătrînii şi făcură întocmai. Apoi Ion spuse:
— Să nu pierdem vremea. Să începem.
Şi tot el porni să vorbească arar, răzimat în paloşul greu şi lung cît loitra unui car de război:
—Dumnezeu ne-a stat într-ajutor să-1 'putem birui pe Uzun-Aga, şi să luăm îndărăt un numai birul în aur, ci şi mierea şi ceara, oile şi vitele,
116
PETRU VINTILA
caii si şoimii, grîul şi secara, toate cîte furase turcul din ţara noastră, gă-tindu-se a le duce la el. Lui Uzun cel rău şi lacom i se cuvine pedeapsa cruntă a morţii prin ştreang, aceeaşi pedeapsă trebuind s-o capete şi căpitanii bulucurilor de oşteni cu care luptarăm as' noapte. Bătrînii înţelepţi ce vor
a spune? ...... . . ,.
Ion se întoarse cu faţa către batrini şi-i privi adine. Unul dintre ei
rosti cu glas tremurător: ^ .
— Drept ai judecat şi noi n-aveam alta vorba şi alt stat decît tot aşa, moartea să le vină din ştreang.
— Sunt gata furcile? întrebă Ion.
— Gata! Gata! . .
— Dar cu mincinosul neguţător ce lacem? întreba iar privind către
bătrîni. „ , „ „ . ,
Aceştia se uitară la englez, îl măsurara de sus pina jos, dar nu scoaseră
o vorbă. Ion le spuse:
— Ati citit doară şi dumneavoastră filele cele tainice ale acestei iscoade. Au nu înţelepciunea bătrîneţii voastre mi-a desluşit şi mie adevărul acelui scris viclean? De ce tăceţi?
Atunci, se ridică unul din bătrîni şi apropimdu-se de Guliver, ii întrebă în turceşte:
— Am înţeles din cele scrise că ai o ţară bogată cum nu e alta pe faţa pămîntului. Atunci dece-ai rîvnit la viaţa şi la munca noastră? Te-ai jurat pe lumina ochilor că vei cuceri această ţară pentru slăvită ta împărăteasa. Aşa de puţin pret pui pe*lumina ochilor, încît în numele ei eşti gata să jă-cuiesti fericirea si libertatea semenilor tăi? Eşti un om de nimic, măcar ca întoiit esti în straie de fir si mătase. Nu-i drumeţ şi călător în ţara noastră, care să nu afle aici un blid cu mîncare şi un aşternut cald. Prieteniei ştim a-i răspunde cu prietenie. Dar dacă unii drumeţi vin ca tine, cu zîmbet plin de dulceaţă pe buze, însă cu rînjet diavolesc înăuntru şi cu pistoalele încărcate pe sub mantie, să ştii că avem răspuns pe potrivă. N-avem pistoale de Cardiff, dar avem nişte coase şi ştim a cosi, vai şi-amar de cel care cade în tăişul jor !
— Să nu mă ucideţi!... seînci Guliver înfricoşat.
— Iti lăsăm viata, să te întorci în ostroavele britanice şi să spui reginei tale că tara asta dela Dunăre nu suferă jug. Noi nu întoarcem spatele mîinii întinse prieteneşte, dar mîiniiîncleştate într-ascuns pe minerul săbiei, îi răspundem cum se cuvine.
— Atunci ce-a hotărît sfatul înţelepţilor bătrîni să facem cu omul acesta?
— Să fie trimis cu pază bună la schela Giurgiului, să fie urcat mtr-un caic şi să plece omul la ţara lui.
'—- Aşa să se facă, rosti Ion.
In aceeşi zi, trecu un rădvan către schela Giurgiului. Pe de lături mergeau călări, sase osteni. Ii bănuiai oşteni numai după armele pe care le purtau la vedere: lăncii şi paloşe, pistoale şi junghere uşor încovoiate, încolo erau îmbrăcaţi ca locuitorii de prin partea locului, cu opinci de porc mistreţ în picioare, cu obiele, cu nădragi de şiac şi cu cămăşi de cmepa. Erau bărboşi cu toţii si bărbile zburlite le dădeau o înfăţişare de asprime deosebită. In fapt, nu'păreau a fi oameni chiar aşa de răi şi de sălbatici, fiindcă rîdeau şi cîntau săltînd în şei:
MR. GULIVER PICKERSTON ÎN!TARA URIAŞILOR 117
In sfînta zi a Vinerii, Pe luciul Dunării, Măre Doamne, se zăreşte O corabie cum pluteşte, Un caic înzăvorit, Din afară zugrăvit, Inăuntru-mpodobit Şi cu sîrmă îngrădit. Şi caicul îmi opreşte Unde vîslaşul voieşte, Mai din josul vadului Vadului Venezului Und' s-adună gîrlele, Und' se varsă apele...
Omul care stătea pe capra rădvanului avea pe el straie obişnuite: nădraS de catTfea vînătă, bluză de mătasă albă, o jiletcă şi o urnea cu mfnecf strLte Pe cap purta o pălărie cu borurile mari, să nu-1 bata soarele
PreS Inîă omul care stătea în rădvan, avea pe el o îmbrăcăminte ciudată. Ruşinat! seTerea să-şi arate chipul. Cei doi călăreţi dm urma îşi aproprara
Cai{ ™l0£ nrîtlupiătît rSct^m cu omul ăsta, cum dracu-1
chiamă, cu Guliver?... .
_^De ce să se supere? Omul e viu şi nevătămat.
= Sla"Tmoaâla; dar peneje! Taci „a, că iar tal vi„e « rid.
Parcă nu-i om. ci struţo-cărnilă! _ Las' că la sche a Giurgiului se urcă în caic şi daca are vmt bun, în două tîei Iun ajunge în tara lui, sănătos şi în bună pace. Acolo se spală cu apă caldă şl sopon şi iar'îşi pune straie de mătasă. Vorba e ca pe astea n-o să le uite în veac.
CRISTIAN SÎRBU
REVEDERE
A ici fu arestat cu ani în urmă, In ani de neagră ilegalitate, Sub acest tei cu ramurile grele De flori, deasupra străzii aplecate.
E-un comunist. Şi omu-şi aminteşte De-un crivăţ sur, de-o zi de ceaţă plină, Cînd doi agenţi l-au încleştat în braţe Şi l-au zvîrlit, pachet, într-o maşină.
Nu era nimeni prin apropiere. Doar teiu-a protestat cu-nverşunare Foşnind din frunze galbene de-aramâ:
— Ce-aveţi cu el de-l duceţi la-nchisoare?
In ţară, roabă domnilor şi morţii, Te copleşea atunci obida, ceaţa. Cu greu putea răzbi o rază caldă De la Kremlin să ne ogoae viaţa.
Ei, însă, comunişti i-au stat de veghe. Iar ţara azi pe soartă e stâpînâ, Şi omul din a teiului coroană A apucat o ramură în mînâ.
In juru-i cresc lumini pe şantiere. Şi el, acum, cu teiu-n înflorire, Strîngîndu-şi mîna ca doi fraţi de luptă Se bucură de-a zilei strălucire.
Şi parcă-şi spun din ochi, fără cuvinte:
— Sîntem tot tari în muncă ne-ntreruptă! Eu dau răcoare, flori şi umbră străzii! Iar eu, curaj poporului în luptă!
AURORA CORNU
maica
JBătrîna aceea mi-a cerut aseară Să-i scriu pentru fecior, o poezie Şi să strivesc pelin în călimară, Să-i amintească-aroma lui amară De plinea ce-o mînca-n copilărie. Şi inima-i cea veche să-i re-nvie.
„Vai, fiule, că nu-mi ştii tu durerea,
Un măr de-aveam, ni-l împărţeam sfîrtale.
Dar te-a făcut din om, neom, averea,
Cu bani te-a-ncins duşmanul, cu muierea?
Dac-ai putut să zici: — „Am altă cale'1, —
Şi că: „Mînca-te-ar dinii", maichii tale.
Cum de-ai uitat cum ne-a robit duşmanul, Că pîn-la şantier, lucram la dînsul... Ai altă cale? Tu şi chiabur anul... ...Acuma ţi-este taică, maică, banul; Cîştigul ieftin, te-ai mînfit într-însul, De   nu te pot spăla nici eu cu plînsul."
Bătrîna mamă mi-a cerut aseară Să-i scriu o poezie pentru-un fiu. Era pe şantier îngrijitoare, Avea feciori şi fete muncitoare, Dar vrea uscatul ram să-l reînvia; ...De unde-ncrederea-i în vers, nu ştiu.
— Tu, maică, mă-nţelege şi mă iartă, Alt ajutor îţi dau, deşi ţi-e greu, Dar versu-mi doar prietenii şi-i ceartă, Pentru duşmani săgeată-l vreau, să ardă. Iar fiul tău, nu-i doar duşmanul tău.
Ci şi al poeziei... şi al meu.
VALERIA BOICULESI
reîntoarcere In sat
Sihastră-ncremenire... Numai stepe... Doar cîte-un uliu, în leneş zbor rotat... Cîţi prunci au supt din piepturile-ţi sterpe şi-n colburile tale s-au jucat?
Şedeai tăcut şi te ardea pustiul; pluteau în preajmă nouri grei de fum... Către măcel, pe ochi trâgînd chipiul, convoiul ţi-a zîmbit amar, din drum.
Sărată ţi-a fost lacrima şi mută... — aşa credeai că-i rînduil de sus — Dar coase cînd porneau să se ascută simţeai mocnind în tine-un foc ascuns.
...Mă-nlorc la tine iar... E primăvară. Pe dealuri peticite ară-un plug. Şi-n liniştea acestui prag de seară sprinceana zării arde, ca, un rug.
Pe uliţi strîmbe, umbra unor case, Cu streaşină pe ochi, ca nişte oale... Doar alţi salcîmi, spre cerul de mătase, mă-ntîmpină cu crengi subţiri şi goalei
0, sat al meu! Ca orbul din născare deprins ai fost cu negura şi ceaţa, lumina dimineţii, sclipitoare te-a-nfricoşat! Te înspăimîniă viaţa!
Dar, iată că-mi răsare, fără veste, un început de zid hetencuit; ca peste-o baricadă, printre creste, un roşu steguleţ a pîlpîit...
E-adevărat?E numai o părere? Nu vor să creadă ochii mei, nu vor! Şi totuşi, în acest umil decor, se toarnă fundamentul altei ere!
BOB DE GRIU
121
Mă uit la satul meu, pitit în vale, spre faldul roş privirea mi-o arunc şi desluşesc întîiul pas, pe care, cutezător dă să-l încerce-un prunc.
Eu nu ştiu de se-nalţă-aici o şcoală, un dispensar, sau un cămin de zi! * Stiu doar atît, că satul meu se scoală! Şi va porni spre viaţă!
/\celaş busuioc uscat, sub grindă, aceeaşi laiţă joasă sub părete... In geamul, cît un petec de lumină, muşcatele-au roşit, ca nişte fete.
Mi-aşterne mama scoarţa cea mai nouă şi-n paşi mărunţi o văd în toată casa; de sub ştergar a rupto turtâ-n două şi toamă-ntr-o ulcică tămîioasa.
Au tropăit în tindă, dînd de veste, doi feţi frumoşi, cu nasul cîtu-i bumbul; scot grîu dintr-o trăistuţă... spre ferestre îngînâ către cerul cum îi plumbul:
„Ca merii şi ca perii"... şi din uşă dau drumul boabelor de grîu să cadă... Apoi, grăbiţi, se-afundă în zăpadă, cu nasul îngheţat, ca de scoruşă.
In ochii mamei văd o pîlpîire; eu ştiu ce'-ar vrea bălrîna-acum să-mi zică: „Hei, noi de-aici, păstrăm cu îndîrfire ce-arn apucat din moşi strămoşi, fetică!"
Simt pasu-i apăsat şi îndărătnic... nu scoate mama mea nici un cuvînt! („E lanţul ruginit, dar tot puternic: o ţine-n loc un petec de pămînt!)
Aş vrea să-i spun ceva, dar lac din gură. M-aplec şi iau vreo două boabe-n palmă... Afară, iarna fulgueşte calmă, sub învelişul norilor de zgură...
Şi nu ştiu cum, dar fără să-mi dau seama, — în voia gîndurilor fără frîu îmi vine-aşa — cînd mă gîndesc la mama să mi-o aseamân cu un bob de grîu...
Va porni 1
VALERIA BOICULESI
Un bob de grîu din vechea piramidă a unui faraon pietrificat... Un bob de grîu cu miez nevătămat, ţinut în neagra timpului firidă...
Tu mamă, bob de grîu... ştiu câ-nvelişul e tare, cum în lume nu-i vreo piatră 1 Dar cred în line! Cred ca-n secerişul ce pline caldă-0 da, pe-a ţării vatră!
V.  EM. GALAN
BĂRĂGAN*)
ROMAN vi
Tot pregătindu-sc să fluere plecarea, Marcu Ponici, cocoţat pe podişca de unde mînuia uneori, pe vînt mare, drugul cîrmei, mai numără odată căruţele ce aşteptau podul pentru trecerea următoare.
— Bă Neculai! — strigă voios. Voi tot la fermă vă duceţi? Neculai, un flăcău deşirat, spina tec şi gălbăgios, sporovăia ceva, printre
căruţe, cu nişte prieteni. Când îşi auzi numele, se apropie încet de mal, păşind larg, ca un cocor, prin gunoiul afînat al debarcaderului.
—■ Ha? — întrebă când simţi că valurile Borcii i se zbat de-a latul, pe sfîrcul opincilor. — Ha? — şi rotunjindu-şi palma împrejurul urechii, se strădui să deosebească glasul lui Ponici dintre glasurile ce-i înşelau auzul din toate părţile. — Da, la fermă... şi arătă cu mîna spre alte două căruţe.
— Stăpînu-tău ştie? Dumnealui v-a trimis? — îi mai strigă Ponici.
— Păi... el, Gaie!—şi flăcăul, descleştîndu-şi alene picioarele intrate-n mocirla debarcaderului pînă mai sus de glezne, porni legănîndu-se către căruţa lui.
Pocnindu-şi a mustrare o palmă-n frunte, — „Cum dracu' nu m-am gîndit la asta pîn-acu?" — Ponici sări de pe podişcă şi trecu pe mal.
Fiu-său, Gustav, şedea în barca lui, ghebos, închis în sine, cu bărbia sprijinită în capătul vîslelor. Cînd văzu că taică-său vine spre el, tresări.
— Tu! — lui Ponici nu-i plăcea să-i spună pe nume; îi spunea „tu!" — Auzi? Lasă barca. Te duci la Pantelimon şi-i spui să-mi dea plugul, caii şi căruţa. — Mi-i dator nişte bani... De el n-am nevoie!... Pui tu singur plugul în căruţă sivii aici... Azi lucrezi la fermă. Ăştia... — mormăi mai mult pentru sine o explicaţie... — plătesc... la urma urmelor...
In ochii băiatului — nici galbeni, nici căprui, ca la şobolani — luci un firicel de bucurie crudă şi încăpăţînată:
— Eu mîn caii? Sau...
— Tu!
Văzîndu-1 urnit din loc, Ponici se grăbi să urce pe pod:
— Fşşşt! —flueră el, în sfîrşit, plecarea.
Se cocoţă din nou pe podişca înaltă a cîrmaciului, deschise un carnet
*) Vezi „Viaţa Romînească", Nr. 3, 1954
124
V. EM. GALAN
soios şi, plin de importanţă, începu să-şi preumble privirile dela încărcătura pestriţă a podului la carnet, însemnînd ceva.
începeau să-1 bucure, pe Ponici, schimbările de Ia fermă. Cu două zile în urmă, cînd a aflat de şedinţa de la primărie şi despre tot ce s-a vorbit acolo în legătură cu tractorul fermei — „confiscat", trecut „cu acte-n lege" prin mai multe mîini şi ajuns pînă la urmă, piesă cu piesă, în motorul şalupei lui
— Marcu Ponici s-a cam neliniştit, s-a cam înspăimîntat, şi-a bătut nevasta, s-a îmbătat, şi beat-mort, şi-a încercat tăişul cuţitului în uşa cooperativei, zbierînd fălos, că „dacă lu' ăla dela fermă i s-a făcut de cuţit, o să aibă parte de cuţit pînă-n inima rărunchilor!"
 doua zi cînd 1-a chemat Filip, s-a dus ostenit, bolnav, mahmur, gata de harţă. A aflat chiar de la început că „pînă s-o limpezi într-un fel istoria cu tractorul, podul trebue să umble fără niciun fel de istorie, ziua, noaptea, oricînd o fi nevoie!" Au hotărît că ferma va plăti „acelaş tarif ca şi particularii", au hotărît că barca lui Gustav va trece şi ea Borcea, din cînd în cînd, pe socoteala fermei, au hotărît cum să ţină contabilitatea, cum să verifice socotelile, şi s-au despărţit. Ponici, năuc încă de pe urma băuturii, a înţeles înainte de orice că „răfuiala pentru tractor nu se mai face".
In ziua aceea, podul n-a trecut pentru fermă decît odată, cu un camion din Călăraşi: aducea cherestea, fierărie, nişte stămburi...
Seara, pentru cele două treceri ale acestui camion, Ponici a cerut şase sute de lei: era cel dintîi camion trecut pe podul lui ! Fără să-şi ridice ochelarii dintre hîrţoage, casierul, Ilie Olteanu, a aprobat.
Din uşă, după ce şi-a numărat banii, Ponici s-a întors înapoi. Voia să dea altă chitanţă, pentru o mie de lei...
— Opt sute primesc eu... ori şapte,— explică el scărpinîndu-şi ceafa
— iar restul... pentru dumneavoastră... ca s-avem o bucurie... după obicei... de-nceput...
Casierul s-a înroşit, şi-a scos repede ochelarii, i-a şters îndelung cu poalele vestonului, şi numai într-un tîrziu a izbutit să îngaime în şoaptă cîteva vorbe:
— Eu cred că... cred că dumneata eşti...eşti mare neruşinat şi... şi mi-tuitor dacă... dacă-mi faci mie asemenea... Ieşi, ieşi... ieşi af... af...
Ponici a dat bir cu fugiţii. Seara, cînd Olteanu a trecut Borcea spre sat, 1-a salutat cu plecăciune adîncă — şi Olteanu i-a răspuns ca totdeauna, politicos şi parcă puţintel stînjenit. „Nu s-a supărat! —îl cîntări Ponici în gînd. Trebuiau, se vede, şase sute... ori cinci!" — se mustră el, iarăşi împăcat.  Dar îndată se nelinişti: „încep a ridica nasul ei, cu ferma!"
Acuma, disdedimineaţă, podul trecuse în contul fermei nouăsprezece oameni şi şapte căruţe. Cu totul, opt sute şi nouă zeci de lei — socoti Ponici.
„Nu-i el dracu' chiar aşa de negru!"—hotărî în sinea lui, numărînd din nou căruţele de pe pod: preotul, Fane Gaie, ei toţi, cei care-1 înspăimîn-taseră cu poveştile lor despre directorul cel nou, se grăbeau acuma să-şi mîne înaintea tuturor căruţele, plugurile şi argaţii, ca să lucreze la fermă.
„Mari coţcari!" — îi mustră Ponici cu un zîmbet; şi coborî pe pod:
— Care-i particular, care-i în contul fermei? — strigă; şi intră printre căruţe să-şi încaseze taxa „particularilor".
Cînd podul ajunse pe malul celălalt, în baltă, împrejurul debarcaderului, — linişte, pustiu, nici un om, nici o pasăre, nici o vită...
— Opreşte motorul, dracului! —zbieră Ponici, mînios dintr-odată, în direcţia şalupei care-şi tot scărpina coasta de mal, cîţiva metri mai încolo, în voia valurilor.
Era mînios pentru că nu se gîndise, atunci cînd a stat de vorbă cu Filip,
BĂRĂGAN
125
să ceară să-i fie plătite şi cursele cu golul: ferma — înţelegea Ponici deabia acuma — avea nevoie de pod numai de la sat spre baltă, dimineaţa, şi numai de la baltă spre sat, seara. Cam aşa mergeau lucrurile şi înainte, cînd nu era ferma: de ani şi ani, Ponici ţinea preţul ridicat, dovedind oricui că „cine are nevoie de pod la dus, trebuie să plătească ceva şi pentru cursa-n gol îa-ntors!"... Acuma însă, uitîndu-se la debarcaderul pustiu, îi părea că, deşi ferma nu-i plătea mai puţin decît vechii lui muşterii din Lespezi, totuşi ar fi fost drept să fie despăgubit separat „măcar două sute... sau trei!"—pentru  toate cursele-n gol.
— Opreşte, bă, motorul fi-ţi-ar... —zbieră din nou; şi, pentru că şalupistul, şi-a iscat o clipă chica zburlită în oblonul cabinei ca să-i arate cîţi oameni îi aşteptau pe malul celălalt, Ponici zbieră mai departe pînă cînd duduitul motorului încetă.
— Intri-n grevă, jupîne? — se arătă iarăşi capul şalupistului în oblonul cabinei. Nu ţi-i bine? Statul, dacă...
Ponici îl înjură scurt şi-i întoarse spatele. Aşteptînd să coboare ele pe pod ultima căruţă, începu să-şi răsucească ojigară.
— Grevă! —-mormăi tîrziu pentru sine. Ăla, dacă-i trebuie pod, să plătească! Stat, ne-stat, nu merge aşa... de pomană.
Lipi ţigara îndelung, plimbîndu-şi-o pe vîrful limbii, scapără, şi împietri cu chibritul în mînă: de pe malul celălalt, o voce cumplită, o voce în stare să spargă şi pietre nu numai faţa unui biet kilometru de apă liniştită cum era Borcea în ziua aceea, poruncea ceva — şi poruncea într-un fel cum, după părerea lui Ponici, numai un boer sau un majur de cavalerie ar fi în stare să poruncească:
— Alo băăă... auzi desluşit — ăla cu podul! Treci încoa'!
— Dăm drumul la şalupă, jupîne! — bubui îndată, sub dărâmăturile cabinei, şalupistul.
Ponici nu se simţi în stare să-i răspundă cum ar fi vrut. Aruncă chibritul care-i ardea degetele, şi, înjurînd, urcă pe podeţul cîrmei.
Căruţa cobora încă în pantă spre debarcader, cînd inginerul Matei, ridieîndu-se în picioare, şi-a potrivit amîndouă palmele pîlnie la gură şi a urlat către malul celălalt al Borcii:
— Alo băăă! Ăla cu podul! Treci încoa'!
Şi pentru că de dincolo nu i-a răspuns chiar atunci duduitul şalupei, îşi umezi îmbelşugat buzele arse şi repezi o asemenea şuerătură, încît caii, nemaiţinînd seama de poruncile vizitiului, ţîşniră într-un galop ciudat, în copci cîineşti, stingheriţi de căruţa care-i împingea din spate; trecură într-un zig-zag fulgerat printre căruţele ce mai aşteptau pe mal, şi ca prin minune, se opriră tremurînd la un pas de  apele Borcii.
Lîngă inginerul Matei, Ilie Olteanu oftă greu, ca un om trecut printr-o primejdie mare, şi, palid încă, începu să-şi şteargă ochelarii, cu mîini nesigure, de poala vestonului.
— Du-dumneavoastră — îl întrebă în sfîrşit pe inginer, care între timp sărise din căruţă, — dumneavoastră ştiţi... ştiţi să 'nnotaţi?
— Mţ !— negă Matei scurt, cu privirile aţintite mereu spre malul celălalt.
— Atunci, — îl dojeni Olteanu ţuguindu-şi buzele bosumflate—dacă nu ştiţi, dece... dece faceţi imprudenţe în... în căruţă pe... pe malul apei?
— Lauzi: a luat-o din loc! —-vesti Matei bucuros, fără ; să-l asculte.
126
V. EM. GALAN
într-adevăr, dincolo, peste Borcea, motorul şalupei se opintea tuşind bătrîneşte.
Ţeapăn, stîngaci, Olteanu coborî şi el, ţinîndu-se cu o mînă de draghina căruţei şi cu cealaltă de coada unui cal.
— Eu... — anunţă el însfîrşit o hotărîre îndelung chibzuită şi bine motivată —eu cred că de azi înainte nu... iiu mai merg într-o căruţă cu dumneavoastră decît... decît în caz de forţă absolut... absolut majoră.
Drept răspuns, Matei izbucni în rîs. Descumpănit, Olteanu îl privi un răstimp pe deasupra ochelarilor, ridicîndu-şi sprincenele a mirare, apoi, împotriva propriei lui voinţe, se pomeni rîzînd şi el. Ar fi vrut să mai spună ceva, dar, pînă să-şi adune gîndurile, pînă să-şi găsească vorbele, inginerul s-a amestecat printre oamenii care aşteptau podul: cotrobăia ca la el acasă prin căruţe, potrivea cu dela sine putere fierul plugurilor pentru brazdă mai adîncă, se mînia pe cei ce duceau în Dobrogea, pentru vînzare, nişte grîu de sămînţă cu „pe puţin zece procente măză-riche, bă!", îl făcea de ruşine pe stăpînul fiecărui berbec rîios... In cele din urmă, dădu peste un car cu nişte porumb verde, cosit de curînd. Gospodarul, un ţăran pirpiriu şi ponosit, povestea că-1 semănase „pentru mălai", dar, fie că 1-a „dat în pămînt " prea tîrziu, fie din altă pricină, porumbul a fost năpădit de buruiană, s-a-nchircit, s-a-ndesit, şi n-a mai fost pînă la urmă bun de nimic decît de-atîta: pentru oi!
— Ba el a fost bun şi încă foarte bun! — biruia glasul inginerului zgomotul şalupei care se pregătea să acosteze. Tu n-ai fost bun de nimic, că te-ai puturoşit pe coada sapei pînă ţi-a ajuns buruiana în ochi!... Vă cunosc eu, voi, ăştia: lăsaţi prăşitul pe seama lui sîn' Sisoe ... vă cunosc!
Incovoindu-se ca să poată ciocăni cu degetul în pieptul ţăranului ca-ntr-un zid căruia ar fi vrut să-i încerce coşcovă, Matei striga — poruncind sau rugîndu-se, n-ar mai fi putut ghici nimeni — că nutreţul trebuie dus înapoi în sat şi pus la murat pentru vite, pe iarnă... Dădea sfaturi despre modul cum trebuie pus nutreţul la murat în groapă, se jura că „n-are niciun schepsis să ţii oile cu asemenea delicatesuri", acuma, cînd este încă verdeaţă destulă... Ţăranul îi ţinea piept, înfipt pe loc ca un ţăruş, şi numai în clipa cînd motorul a tăcut, s-a auzit şi vocea lui, strecurată ici-colo în predica cu care-1 potopea inginerul:
— Scheps îs ori nu-s scheps, nu te priveşte pe dumneata... Nu ţipa la mine, că nu ţi-sslugă... Vaca mea nu mănîncă murături, că nu-i trăită-n tîrg, la birt, ca dumneata...
In jur, oamenii rîdeau clin toată inima, deşi nu prea înţelegeau despre ce-i vorba.
Pînă la urmă, răzbit de atîta îndărătnicie, Matei lăsă grija porumbului în plata domnului şi porni să-1 caute pe Olteanu; dar se pomeni în aceeaşi clipă învăluit de-un pîlc de oameni îmbrăcaţi ca vai de lume, duhnind acru a sudoare, a sărăcie şi a ceapă, — şi împins către pod.
— De unde, mama ciorilor, ori mai fi năvălit şi... — îşi arătă inginerul nemulţumirea în gura mare; dar nu i-a răspuns nimeni.
— Ho! —auzi undeva o poruncă. — Ce-i aici, pod ori pomană? Staţi la rînd! Să urce-ntîi cine-a venit înainte... La o parte, la o parte, hai, hai, lăsaţi Ioc pentru căruţe!...
La marginea podului, Marcu Ponici îi împingea zorit pe noii veniţi în lături. Din patru brînci zdraveni, Matei ieşi în faţă:
— Care „ho"? — zbieră, lipindu-şi aproape faţa de faţa podarului; şi ocolin.du-1 mînios, calcă îndesat pînă în mijlocul  podului. — Hei!
BĂRĂGAN
127
— strigă din nou, cu vocea aceea pe care Ponici i-o auzise nu de mult de pe celălalt mal al Borcii, —hei, domnul ăla dela fermă... Munteanu, Olteanu, Moldoveanu cum îţi zice... vin' şi dumneata!
Muncindu-se să deschidă drum căruţelor, Ponici îl cercetă repede. Nu-1 mai văzuse niciodată, pe omul acesta, în Lespezi. După chip, arăta a orăşean — funcţionar sau ceva asemănător. Era înalt, tînăr încă, puţin adus de spate; purta cizme prăfuite, o jachetă scurtă de doc verzui — cu spatele decolorat, aproape galben, şi n-avea în mînă decît o servietă mică, roasă, burduşită fără nici o măsură, şi din cauza asta legată pe deasupra cu sfoară, în cruciş şi-n curmeziş, ca un pachet de rînd. Judecîndu-1 după voce şi mai cu seamă după servietă, Ponici socotea că un asemenea om poate fi chiar „inspector de director": nu un inspector cum sînt atîţia, ci acel inspector care — auzise el — trebuia să vină în Lespezi adus de notar şi de pretor, ca să-l dea afară de la fermă pe directorul cel nou şi să „facă dreptate" pe loc pentru Răghină, pentru notar şi pentru „toţi, toţi, toţi".
Cînd căruţele, una cîte una, au început a trece pe pod, Marcu Ponici s-a apropiat tiptil, în vîrful picioarelor, de călătorul necunoscut:
— Dumneavoastră... —• începu, pierdut cu totul în umilinţă şi în respect — eu... nu v-am băgat de seamă... să iertaţi dacă... dar nu vorbeam cu dumneavoastră... — şi socotindu-şi iertăciunile primite, îndrăzni o întrebare: — Treceţi în contul fermei, nu?
— Da-ntr-al cui, într-al lu' tata? — i-a întors călătorul întrebarea, strivind sub talpă un muc de ţigară şi aprinzînd pe loc o ţigară nouă. — Porneşti odată, ori ce faci? mormăi pe urmă, apoi rămase ţeapăn, cu privirile pierdute peste ape, spre malul bălţii.
Vorbind repede, Ponici începu să-i explice regulele locului: cum podul „n-are voie să plece pînă nu se urcă atîţia cîţi trebuie", cum îşi plătesc călătoriile „particularii", cum ţine el socotelile pentru cei ce trec pe socoteala fermei... Inţelegînd însă că nu-i ascultat, lăsă explicaţiile baltă şi, cu o plecăciune, porni să grăbească plecarea.
— Voi, încotro? — le strigă celor care, pe mal, aşteptau grămadă, în picioare, să le vină rîndul la urcare. — Treceţi în Dobrogea — încercă să ghicească, — la Constanţa-n port, sau...
—- Trecem la fermă, aici, — îl lămuri foarte liniştit un tînăr; şi Ponici îl măsură cu mirare.
Tînărul nu părea de fel la locul lui în mijlocul gloatei aceleia de desculţi. îndesat, mărunţel, bucălat, era îmbrăcat binişor, în haine cam amestecate: pînză de casă, ţărănească — croială largă, orăşenească; încap, şapcă; din buzunarul de la piept al hainei, ieşeau la iveală câteva capete de creion, împodobite cu apărători de tinichea nichelată, strălucitoare... Faţa-i era rumenă, curată şi rotundă, aşa cum o au numai copiii sau ciobanii foarte tineri — şi tuleiele care-i mijeau sub nas, în loc să-l facă să pară mai matur, îl întinereau.
— Dumneata dece nu urci? — îl îndemnă Ponici.
— Eu sînt cu dumnealor, —explică, tot domol, tînărul. — Ori urcăm toţi odată, .ori aşteptăm trecerea doua...
Ponici ar fi vrut să-l mai întrebe dacă-i „vătaf sau delegat", cînd auzi în ceafă glasul „inspectorului".
— Lucrezi Ia fermă? — se răsti el la tînărul de pe mal.
- Da... Adică... acum mă duc, de drept... N-am mai fost... — şi îmbujorat ca o fată, tînărul adaogă cu oarecare mîndrie:—Mă duc cu dumnealor,
128
V. EM. GALAN
şi pe urmă rămîn cu cadrele. Dumneavoastră sînteti tovarăşul inginer Matei?
— De unde mă ştii?
— De la Călăraşi...
Fără să ia în seamă cît de vag era răspunsul, inginerul îsi continuă cercetările:
— Cum îţi zice?
— Bucuraşu Pavel.
— Şi cîţi aduci? — arătă Matei spre oamenii de pe mal, ca spre nişte ©arecari lucruri neînsufleţite.
— Patruzeci şi şase.
— Vax! — inginerul îşi schimbă nemulţumit ţigara dintr-un colţ al gurii în celălalt. — Patru-ş-şase ori nimic, tot o 'brînză-i pentru aşa plăcintă de fermă... Atunci rămîneţi la transportul următor, şi cum veniţi vă prezentaţi la mine!... şi se întoarse către Ponici: — îi dai drumul, ori ce faci?
Ponici lăsă nerumegat cuvîntul nou şi neliniştitor abia auzit — „ca-dre-le" — şi chiui  încotrova, peste capul celor de pe mal:
— Mai repede, bă, tu!...
De sus de pe costişă, călare pe coarnele unui plug aruncat în coşui unei căruţe desfundate, Gustav Ponici, asudat de fericire, mînuia de zor pe spinarea unor murgi scunzi, costelivi şi deşălaţi, o joardă groasă de salcîm. Asta, la vale!
— Or să dea-n bot, pînă-n seară, iepuroii lui Pantelimon! — mormăi Ponici cu ciudă, cînd văzu căruţa trecînd, abia-abia, de pe debarcader pe pod.
Neaşteptat, din coşul căruţei se ivi capul unui flăcău:
— N-ai'mneata grijă de cai — intră el în vorbă serios, dar, vădit, abia ţinîndu-şi rîsul. — La vale, cu uşorul, se lasă unul în nădejdea celuilalt! Da'cînd or simţi greul, nu-i mai prinzi! Aşa se-nfierbîntă caii lui Pantelimon!
Flăcăul purta o pălărie neagră, aproape nouă, dar proastă, din care, spre tîmple, scăpau cîteva şuviţe de păr castaniu. Avea ochi albaştri, sprîn-cene bogate, şi, de-o parte şi de alta a nasului, o mulţime de pistrui.
Aştepta un răspuns, dar cînd văzu că Ponici îl măsoară duşmănos şi tace, se ridică, sări din căruţă, scoase dintr-un buzunar nişte bani pregătiţi dinainte şi i-i întinse.
— Taxa, — lămuri.
Era mai înalt decît Ponici cu un cap, şi părea pe aproape de douăzeci de ani.
— Taxa, bre! — se apropie el de podar. — Trec dincolo.
— Ţie nu-ţi zice Ţiripan? — îl cercetă podarul fără să-i ia banii.
— Ţiripan — Hantaban — ce te priveşte pe 'mneata?
— Nu eşti tocmit la Zăpodeanu?
— Ba... — pe faţa flăcăului trecu repede o umbră de mînie ori de nelinişte — ... ce mă tot descoşi? Mă duci dincolo, ori nu mă duci?
— Nu te duc. Dă-te jos!
— Dece, bre?
— Aşa mi-a spus stăpînu-tău, aşa fac. — Ponici nu prea avea chef de vorbă; totuşi, băgînd de seamă nepăsarea îngăduitoare cu care „inspectorul" asculta toate acestea, şi sigur fiind că are a apăra unele reguli de viaţă care-i bine să fie auzite şi aprobate decît mai mulţi, înălţă vocea: —Tu, dac-ai fugit din slujba unde te-ai tocmit,  dacă ţi-'ai lăsat stăpînul care
BĂRĂGAN
129
ţi-a lost ca un părinte atîţia ani, n-ar trebui să-ndrăzneşti nici să te uiţi
în ochii oamenilor! . „ .„
_Z;iu?!_se miră flăcăul în batjocura... — Zici ca nu ma treci.'
— Hai, hai... — îl împinse Ponici binişor de după umeri. — Du-te ia stăpînu-tău şi-i cere iertare, că nu-ţi vrea răul...^
— Ia nu mă mai împinge, bre! - îi repezi llacaul. - Nu vrei — atîta
PagUlRîzmd cu toată gura, înşfacă din căruţă o boccea şi trecu pe mal:
_ Hai  la-ntrecere! — îi  strigă  de-acolo  lui  Ponici. ^ _
Cercetă repede împrejurimea, şi după ce a fost sigur ca mi-i mcaeri nici un ochi femeiesc, s-a dezbrăcat - goi puşcă - şi-a adunat toata averea în jachetă ca într-o raniţă, raniţa asta şi-a aşezat-o pe creştetul capului şt, petrecîndu-şi brîul de cîteva ori pe sub bărbie, a înţepenit totul de nădejde, schimbînd într-una glume cu cei de pe mal. • •
— Mă zevzecule, — si-a arătat capul şalupistul—nu-nnoţi nici zece metri si te 'duci dracului. Pe cine-ai mai văzut scăldîndu-se aici? _
— Dacă vezi că mă-nnec, vii cu şalupa şi ma scoţi — rise liripan. Dacă văd că te-nneci tu, cu lădoiul tău, viu eu şi te scot. Baţi palma:' — şi liniştit tot spunîndu-i ceva vesel lui Pavel Bucuraşu — ce anume, nu se auzea de pe pod — flăcăul se lăsă cuprins de valuri. ^
Şalupistul îşi mai preumblă privirile de cîteva ori, mustrător, de la Ponici care rămăsese cam aiurit pe marginea podului, la Ţiripan, care înainta uşor, pălmuind ritmic faţa apei, ca într-o joacă, cu braţele lui albe, vînjoase,'— apoi se trase în cabină atît de brusc, incit de pe acoperiş s-a desprins'un smoc de paie şi a căzut în apă. . . „ „
P _Nu se-nneacă, dă-1 dracului!-izbucni Ponici, ca sa răspundă odată pentru totdeauna acuzaţiilor din privirile şalupistului şi celor care, De pod îl înconjurau cu priviri asemănătoare; apoi se apropie de „inspector : —Golani—arătă el cu mînie peste umăr.—Are contract aici, e tocmit la un om în sat, si umblă fugar... Altădată l-ar fi adus înapoi cu jandarmii. Inspectorul",' strein şi nepăsător, pufăia ţigară dupa ţigara cu privirile ţintuite de malul celălalt. Ponici se repezi la hu-sau: . '       _ Tu   olosmle - te-ai tocmit birjar la ăla? De unde l-ai cules?
_Păî... — se desvinovăţi băiatul — dac-a spus că-ţi plăteşte trecerea, e^'plăteste, pigteste! — se îmbuna oarecum podarul. — Mai uită-te altădată, sila om, înainte de-al cocoţa în căruţă la tine. Grigore!... Fşşşşt! — dădu în sfîrsit semnalul plecării. — Da-i drumu''
Şalupistul' rămăsese însă cu gîndurile şi cu ochii la liripan: ama după al treilea semnal a priceput despre ce-i vorba, şi, însfîrşit, a dat drumul
motorului. tate& cursului Borcii j_au ajuns pe Ţiripan din urmă: plesnea valurile, neostenit, cu aceleaşi mişcări ritmice şi armonioase. ^
— Bă nea Ponici, —strigă careva dintre căruţe — daca-1 apuca un cîrcel, se-nneacă!—apoi aceeaşi voce, mai tare, pentru Ţiripan: — Pnnde-te
de-o ^^'^^ _hohoti flăcăul, din apă. — Mai bine... vorbea întretăiat, din cauza sforţărilor înotului - mai bine daţi... daţi de-a azvirlita cu Ponici... aici... să-1 spăl de păcate pînă...
Dintr-un salt, Ponici ajunse la marginea podului:
— Mă lepădătură, mă, veneticule — urlă aplecindu-se peste balustrada —nu mai ştii de nici o măsură, de nici o ruşine! Te spun lui stapmu-tau, ţine minte, şi...
9 — V. Romtnească
130
v. em. galan
— Ce stăpîn? — hohoti din nou Ţiripan — lui Zăpodeanu spune-i să mă pupe colea... ţine minte!
Svîcnind în apă — sprinten ca o zvîrlugă, flăcăul dădu la iveală o spinare albă, musculoasă, şi cu o plesnitură îndemînatecă de palmă arătă desluşit, tuturor celor de pe pod, în ce loc anume al trupului înţelege el că s-ar cuveni să fie pupat de Zăpodeanu.
in răstimpul cît Ponici a tăcut, uluit cu totul de-o asemenea îndrăzneală şi jignit din cale afară de hohotele celor ce-1 înconjurau, podul s-a depărtat atît de mult încît, cînd Ţiripan a mai strigat ceva, i-au auzit glasul slab, acoperit de duduitul şalupei.
— Şi diseară, să ştii. — spunea flăcăul, parcă furios, parcă vesel, răsuflînd adînc după fiecare două trei vprbe — diseară... cînd vin la'mneatâ... vin din partea fermei... că de azi lucrez acolo... şi-ai să mă plimbi... să ştii,— vrei, nu vrei... de două ori pe zi... pînă ţi s-or lungi urechile... ca la măgarul popii...
Asta depăşea cu vîrf şi îndesat ceea ce Ponici era în stare să rabde: repezindu-se în balustrada podului ca-n gratiile unei cuşti din care ar fi vrut să fugă, începu să înşire, învîrtind ameninţător pumnii în aer, toate înjurăturile şi toate blestemele care-i veneau la gură, .
Inginerul Matei îl privi cîtăva vreme dezaprobator, pungindu-şi buzele uscate, apoi, dintr-odată, îl apucă strîns de-un braţ şi-1 sili să i se uite în faţă:
— La fermă mergea ăla? —• întrebă printre dinţi.
— Eeeee... cu greu, Ponici izbuti totuşi să înţeleagă ce i se cere: — Da, el...
— Şi de ce, mă rog, n-ai spus aşa? De ce nu. l-ai luat? — inginerul lăsă braţul podarului, ca să-l apuce de guler. — Ha?
— Nu eu, domn' inspector... eeee... tovarăşe inspector... — în mîna inginerului, podarul se legăna într-o parte şi-n alta ca-ntr-o spînzurătoare, dar nu îndrăznea să se zbată. — Eu... — gemu pierdut —• tovarăşe inspector... eeee... domn' inspector...
— Bă! —îl chemă inginerul, apăsat, la ordine. — Mie să nu-mi miorlăi aici palavre. De ce?
— Are contract, tovarăşe inspector! şi Ponici, desmeticindu-se din ce în ce, începu să se desvinovăţească repede, dintr-o singură suflare. A fost dimineaţă stăpînu-său, Zăpodeanu, la mine. Are contract vizat, taxa plătită... Să vă spună oricine, că ştie tot satul, — chemă el mărturia oamenilor de pe pod, care ascultau, neguroşi acum, plini de curiozitate faţă de această întorsătură a lucrurilor. — Nu poate să plece aşa, dacă legea... Eu ce am de cîştigat?! Mie-mi plătea; da' este lege, şi-apoi mă tîrîie pe la jandarmi... complicitate de neexecutare de contract, cum se zice; sau măcar pentru mărturie... Eu, păcatele mele, n-aş vorbi dacă n-aş fi păţit-o. Nici la fermă nu-1 angajează, dacă are contract. Degeaba se duce. Eu...
încet, mîna inginerului slăbi, apoi căzu moale de-a-lungul trupului.
Faţă de contracte, de ştampile şi de iscălituri oficiale, inginerul Matei, pe baza experienţei lui de viaţă de pînă atunci, nutrea un dispreţ bolnăvicios, vecin cu ura,— şi asta în primul rînd pentru că prea adesea, înaintea gogomăniilor din unele hîrtiuţe investite cu astfel de semne — şi pe vremuri la Camera agricolă, şi mai tîrziu la A.F.S.M. — se simţea dezarmat, neputincios, aşa cum înaintea oamenilor vii nu se simţea niciodată.
îşi înfundă deci mîna vinovată în buzunar; cînd auzi însă umerii hainei de doc pîrîind, îşi luă seama, privi crunt, indignat, spre acel loc al Borcii unde capul Iui Ţiripan se vedea ca un ciudat pepene rătăcitor pe
BĂRĂGAN
131
ape, şi în sîîrş-it, pentru că Ponici era totuşi om viu şi nu o hîrtie parafată de cine ştie ce autorităţi pe care el nu era în stare să o înţeleagă, se linişti singur, tare:
—• Las'că tot vine el, nu se-nneacă! Innoată bine! —şi spre Ponici, din nou rnînios: — Cu ce-o să lucrez ferma asta, crezi tu, — nu cu oameni? — apoi, luminat de-o hotărîre care-1 bucura, hohoti scurt, ciocăni în fruntea podarului, cu vîrful degetului arătător, un desluşit „Prost mai eşti", şi-i tună între ochi, cu toată puterea vocii lui cumplite: — Eu, bă, îl angajez, na! Iar pe contractele voastre mă... — rosti cuvîntul pe şleau, cu vădită plăcere — dela etajul al şaptelea! Spune-i asta şi lui ăla... Zăpodilă, cum îi zice, — ăla cu contractul. Ca să ştie!
— Zăpodeanu, — îl corectă Ponici cu jumătate de gură, şi se grăbi să-şi găsească treabă în celălalt capăt al podului.
Acuma Ponici nu mai ştia nimic, nimic, nimic: nici ce-i, la urma urmelor, cu acest „inspector", nici dacă a făcut bine ori nu ascultînd de Zăpodeanu şi oprindu-1 pe Ţiripan să urce pe pod, nici dacă în neînţelegerea de mai înainte a cîştigat el sau „inspectorul", nici dacă a fost într-adevăr o neînţelegere sau n-a fost... Incasă repede taxele pe care le mai avea de încasat, însemnă în carnet ce mai era de însemnat, apoi, cu o hotărîre nouă, se apropie, „de inspector" şi-1 înconjură, zîmbind într-una, cu o ploaie-de întrebări pline de bunăvoinţă prietenoasă: de unde vine domnia voastră, dacă domnia voastră rămîne la Lespezi multă vreme sau nu, dacă domnia voastră a fost cândva în baltă la vânătoare, dacă domniei voastre nu i-ar place un peştişor cu icre, dacă domnia' voastră îl cunoaşte pe directorul cel nou, dacă domnia voastră 1-a cunoscut pe Calistrat Răghină, dacă domnia voastră se cunoaşte cu domnul pretor de la Paroşeni...
La început, „domnia sa" a mormăit nişte răspunsuri din care nu s-a înţeles nimic şi şi-a tot preumblat privirile dela malul bălţii la capul lui Ţiripan, tot mai îndepărtat, furat în derivă de curentul apei. Pe urmă, din-tr-odată s-a întunecat, şi-a vîrît mîna adînc în buzunarul hainei, şi a lăsat întrebările să-i treacă pe de lături.
Când a prins Ponici de veste că-şi bate gura de pomană, era prea tîr-ziu: cu sprîncenele arcuite, înălţate pînă-n rădăcina părului, „domnia-sa" a început să-i răspundă:
— Ce-i aici la tine, bă? Vamă, poliţie, ce-i? — şi mînia inginerului, odată dezlănţuită, s-a revărsat în voie:—Na: mă cheamă Matei, pe tata-1 cheamă Matei, pe bunicu-1 chema Matei, pe stră şi pe stră-străbunicu' tot Matei; sînt inginer, sînt agronom,am o nevastă, am să stau la unu Nedelea, aici în sat, o să lucrez la fermă, o să trec ca podul de două ori pe zi, sau numai odată, sau poate-o să mă fîţîi de zece ori, sau niciodată, şi n-am să-ţi dau socoteală de nimic. ŢLajunge?!
Podarul îl privea aiurit, urmărindu-i jocul muşchilor feţei struniţi cu sălbăticie pe fălcile osoase şi puternice.
— Ei, viperele dracului! — 1-a mai auzit bombănind, domolindu-se, chipurile. — Scot omul din sărite, măcar şi de piatră de-ar fi!
Pînă la mal mai erau vreo treizeci de metri. Drumul a urmat într-o tăcere înfricată, şi numai tîrziu, hăt, când inginerul Matei a ajuns aproape de sediul fermei, Ponici a îndrăznit să ridice mâna şi să-şi arunce repede pe furca pieptului semnul unei cruci tremurate:
—Ptiu, zdrahonu'l! oftă din adîncul măruntaielor.
in mintea lui, „zdrahon"era ceva cu chip de om, alcătuit totuşi dintr-un zmeu, un peşte şi-un balaur.
Departe, Ţiripan, tras de curentul apei cu vreun kilometru mai jos,
9*
132
V. EM. GALAN
se apropia de pămînt înnotând din ce în ce mai încet. Un om fugea pe mal gata să-1 întîmpine sau, la nevoie, să-1 ajute.
—■ Amară pîine ! — mormăi Ponici pentru sine, vîrînd scîrbit în buzunar caietul cu însemnări pentru fermă. Amară pîine!
In aceeaşi clipă, şalupa zmuci cablurile spre debarcaderul celălalt şi podul, fără cîrmaci, ciocni malul cu putere, năruind din debarcaderul şubred felii groase de lut sfărîmicios amestecat cu gunoi.
Ponici nu s-a mai simţit în stare să-şi înjure şalupistul pentru că a pornit, înapoi fără poruncă; s-a cocoţat pe podişca lui înaltă, strimtă, şi s-a lăsat greoi, cu pieptul de-a latul drugului cîrmei.
Pe malul dinspre sat, cel dintîi lucru pe care au trebuit să-1 facă, a fost să deslege podul de şalupă şi să-1 priponească la debarcader. Şalupa, singură, a coborît în grabă cinci-şase kilometri mai jos, ca să aducă înapoi barca lui Gustav. Asta, din pricina flăcăului aceluia domol şi bucălat, care1 spunea că-1 chiamă Pavel Bucuraşu  şi rămîne la fermă „cu cadrele".
Anume, lui Bucuraşu năzărindu-i vreo jumătate de ceas mai înainte că Ţiripan e gata să se înnece, a sărit în barcă, şi, hotărît, şi-a îndemnat tovarăşii:
— Care mai vine? Singur nu dovedesc, poate, să-1 ridic... lămuri ei cu mîinile pe vîsle.
Localnicii însă trecuseră cu podul, iar printre cei patruzeci şi şase-de oameni aduşi de dînsul la fermă nu era nici un pescar.
— Omul se-nneacă şi nu vine nimeni, bre?—se nemulţumi Bucuraşu,. gata să desprindă singur barca de ţărm.
In cele din urmă, un bihorean vîrstnic, uscat, voinic şi mustăcios, cu pălărie neagră şi cojocel aruncat peste umeri, îşi scuipă de nădejde în palme şi sări în barcă.
— No, hai dară! —şi judecă situaţia în graiul lui — călca-o-ar vaca neagră de ciubară, căz doar bărcile tot de-un om or fo' făcute, nu-s minunea lui dumnăzău... Dumneata ştii lopăta?
— Nu prea, bade Gheza.
— Ei, atuncea   dară-i bine: nici io nu ştiu!
Au pornit, s-au depărtat de mal cu chiu, cu vai, preţ de-o aruncătură de bolovan, şi de-acolo înainte luntrea a început a li se învîrti nărăvaş în cercuri tot mai strimte, tîrîndu-i fără putinţă de scăpare în voia curentului. Cei de pe mal, după ce l-au văzut pe Ţiripan ajuns dincolo, au început a găsi întîmplarea cât se poate de veselă şi potrivită pentru glume.
Rămas singur la debarcader, Ponici îşi măsura noii muşterii cu ciudă neascunsă. Erau patruzeci sau cincizeci de oameni, toţi ca unul: feţe trase,, zdrenţe, traiste dezumflate....
— Scursura iarmaroacelor! —îi categorisi pentru sine; şi aşezîndu-se pe un morman de gunoi, trecu în contul fermei pentru această cursă suplimentară a şalupei patru sute de lei — apoi cinci. Pe urmă, sleit de spaimele şi nemulţumirile acelei zile abia începute, căzu pe gânduri.
A auzit cum din sat a coborît o căruţă, apoi alta, —dar nu şi-a ridicat privirile decît într-un tîrziu, cînd cineva 1-a înghiontit uşor în spate. Era nevastă-sa.
Soioasă, astmatică, sfrijită, Ioana Ponici semăna cumva, privită de aproape, a vulpe scărmănată şi flămîndă: avea piept de flăcău bicisnic, drept ca scîndura, nas ascuţit şi buze neobişnuit de subţiri.
Ponici luă legătura cu de-ale mâncării, şi, cu nasul în strachină, ascultă veşti din sat.
In Lespezi, după spusele Ioanei, era „zarvă, Marcule, zarvă, urgie„
BĂRĂGAN
133
iad,!" Un om pe care Ioana nu izbutea să-l blesteme destul — Dincă Gio-rovan—„că numai de-atîta-i bun el, să-nvrăjbească satul"—„ridică, Marcule, oamenii, casă cu casă, şi-i alungă să lucreze pentru fermă".
—• Ce tot latri tu acolo? — se ridică Ponici cuprins de-un fior.
Ioana n-a dat înapoi. Avea dovezi: de dimineaţă, Dincă Giorovan trecuse pe la popa cel bid rîu. pe la Fane Gaie, pe la notar, pe la Zăpodeanu, —numai că Zăpodeanu 1-a gonit cu toporul—pe la alţii, mă rog, şi tot ame-ninţîndu-i că „adună satul la primărie" — Ioana nu ştia cum de era Dincă în stare să adune satul, şi nici pentru ce anume — i-a pus cu sila să-şi trimită căruţele şi argaţii la fermă pentru lucru cu ziua.
— Să lucreze, bre! — rînji Ponici, liniştit acum. Ferma plăteşte!... Eu... l-am trimis şi pe „ăla" — ocoli el, ca de obicei, numele lui Gustav — cu caii lui Pantelimon...
Dar Ioana, neauzindu-1 parcă, vorbi înainte. yA doua zi — desluşi ea — Dincă Giorovan „ridică" şi restul satului, „pe toţi până la unu, Marcule, fără alegere!"
— Rămîne pămîntul Lespezilor nelucrat, Marcule, —smorcăiacadupă mort, cercetînd cu coada ochiului împrejur, ca nu cumva s-o audă vreun străin. — Ferma-i mai mare decît toată moşia Lespezilor, Marcule, şi-ai noştri n-or dovedi-o! Vine foamete, vine pustiirea satului, că de mîine, Marcule, nu-i mai Iasă să lucreze nici în grădini: numai ferma, ferma, ferma... şi ridicîndu-se în vîrful picioarelor, şueră şoptit, cu altă voce, în urechea lui bărbatu-său:—Al lui Erhan, băiatul, adună flăcăii. Ei încep!
— Ce? Bănuind un lucru pe care nu îndrăznea încă să şi-1 mărturisească, Ponici a vorbit şi el în şoaptă, cu gîtlejul uscat dintr-odată.
— Au arme, flăcăii, Marcule: puşti, pistoale, mitraliere.... Am văzut eu: arme! — şueră Ioana, în loc de orice aite explicaţii, cu buzele lipite de urechea lui bărbatu-său.
Şi adunîndu-şi iute străchinile una peste alta în basma, porni spre sat. După cîţiva paşi însă, s-a întors din nou.
— Vine şi el! —şopti în urechea lui Ponici, arătîndu-i drumul către sat. — Ţi-am spus? !
Tresărind, Ponici s-a tras un pas înapoi: într-o căruţă cu un cal, cobora încet, ocolind cu grijă hârtoapele, Dincă Giorovan.
— Tu. Marcule, — i se îndesă Ioana iarăşi în ureche— nu te lua în cîră cu el. Trece-1 dincolo... să se ducă la ferma „ăluia".... şi lasă-1 în apele lui... pînă mîine! Ş-apoi mîine....
Făcîndu-i semn că a înţeles foarte bine despre ce-i. vorba, Ponici i-a întors spatele: şalupa se apropia de mal, tîrînd în urmă barca lui Gustav, în care un ardelean mustăcios, sburlit, ţinîndu-1 pe Pavel Bucuraşu de după umeri, striga voios şi răguşit celor de pe mal că „peştii tunie dracu-n foalele lor!' i-au luat pălăria să se fudulească cu dînsa la Brăila...
Dincă Giorovan a privit zîmbind mulţumit lumea strînsăpe debarcader, a dat bineţe, apoi şi-a urmat drumul, în lungul Borcii: nu mergea la fermă.
Cu totul nemulţumit de sine, Filip se aşeză pe-un muşuroi şi-şi cuprinse în palme obrajii dogoriţi de febră.
Stătu aşa o clipă, apoi, înciudat, pornit împotriva lui însuşi, tresări şi-şi îndreptă spinarea. Scotoci grăbit prin buzunare dupăun capăt de creion, potrivi pe genunchi o hîrtie şi începu să mîzgălească la întîmplare nişte semne fără înţeles.
N-avea de scris nimic. Voia doar să rămînă o clipă singur şi să-şi adune
134
V. EM. GALAN
gîndurile. In spatele lui, cîţiva oameni — cinci la număr — trebăluiau nepăsători împrejurul a trei pluguri. Se mişcau domol, vorbeau încet şi-şi suduiau caii cu lehamete, îndeplinind neschimbat, în toate amănuntele, tipicurile unei munci simple şi grele, aşa cum cunoşteau de ani şi generaţii.
A patra oară în dimineaţa aceea, Filip încredinţa unui asemenea orup de plugari, pentru arat, o bucată din terenul fermei. Se pregătise pentru asta: avea în buzunar un plan scris, cu schiţă şi cifre, dar....
Venise tîrziu din sat, în noaptea trecută, încredinţat că nou-cunos-cuţii lui — Giorovan, Nedeiea, Cărmiş — îşi vor ţine cuvîntul: „Pentru început, pe mîine dimineaţă, cel puţin'douăzeci de'pluguri!" — a sa rămăseseră înţeleşi.
Cînd a ajuns la fermă, în camera eliberată de Răghină pentru biroul noului director era încă lumină. Mutînd mereu dintr-un ungher în altul o lampă chioară, cu sticla îngrozitor de afumată, Olteanu împărţea în cliduri, pe duşumeaua goală, nişte hîrtii trîntite de cineva lîngă uşă, într-o movilă înaltă de jumătate de metru şi lăţită pe-un bun sfert din întreaga încăpere.
— Corespondenţa restantă din ultimul secol al... al administraţiei Răghină, — explică el; şi-şi continuă munca, gemînd demonstrativ ori'de cîte ori trebuia să-şi lipească obrajii de podea ca să descifreze cu ochii lui miopi un titlu ori o semnătură.
Filip 1-a urmărit un timp mirat, nefiind în stare să-şi dea seama dacă ceea ce face Olteanu are sau nu vreun rost.
— N-ai dat cumva de niscai instrucţiuni pentru arăturile din toamna asta? —întrebă în cele din urmă, cu interes.
— Ba am dat! — şi Olteanu brăcui cu vîrful piciorului un vraf de hîrtii abia triate. — Instrucţiuni, circulare pentru... pentru cel puţin trei toamne... Le puteţi lua definitiv pe toate pentru că la... la astea nu oblică nimeni să răspundem. °
Ridicînd circularele pe pervazul ferestrei ca pe-un pupitru, Filip le-a parcurs răbdător: zece, douăzeci, cincizeci... Pagină cu pagină, se poticnea în cuvinte noi, necunoscute sau aproape necunoscute. Nu. înţelegea pînă Ia capăt decît fraza din urmă — în care era vorba întotdeauna despre sancţionarea „celor ce nu vor aplica întocmai dispoziiiunile de mai sus". Citea din nou, cu încăpăţînare, dar lucrurile nu i se'lămureau deloc.
„... Fermele de stal care cultivă soluri nisipo-argiloase bogate în humus vor... Dimpotrivă, cele cu sol argilo-humus vor... Fermele cu sol ma'rnos vor trebui să... Cernoziom castaniu. Cernoziom ciocolat... Cernoziom obişnuit... Cernoziom degradat..."
— Ascultă, — îl întrebă în cele din urmă pe Olteanu — nu ştii cumva ce fel de sol e în balta asta? cernoziom? marnos? nisipo-argilos? bogat în humus? sărac în humus?
Olteanu îşi potrivi atent ochelarii, îl privi nedumerit, şi, foarte liniştit, tăbîrci pe fereastră un nou maldăr de circulare cu privire la arături:
— Eu nu sînt tocmai... tocmai erudit în agronomie... Poate să fie cernoziom sau... sau poate să fie humus, ori... ori poate că-s de toate amestecate... — şi adăugă sentenţios: — Bălţile Nilului am... amcititpe undeva, sunt o... o adevărată enciclopedie de plante, de animale şi... şi de soluri... Soluri depozitate sub formă de aluviuni...
Filip îşi pocni, a mustrare, o palmă în frunte: —Asta-i... Da! Stai te rog o clipă...
Fără să aştepte răspuns, luă lampa, trecu în bucătărie — şi reveni curînd purtîndu-şi sub braţ Iada de campanie.
— Uitasem — explică scurt, preocupat, dînd la iveală şapte volume
BĂRĂGAN i
r
groase, ca tart.js do carton albastru. - Enciclopedia Agr.col», Filipcsc».
INemteresimu  • i fi fosl moşier, Fihp şi-a făcut din
?adneipaiSe «a^Tu nădejde, a deschis enciclopedia Ia cuvântul
Pe-o jumătate de coloniţă, enciclopedia lămurea ca baiţile Dunam cînt nişte terenuri inundabile, bune în unii ani numai pentru pe scai e. nnăFlinescu viitorul bălţilor depindea de nişte „prispe de pamint care d^arfl^te^ temeinic, de-a curmezişul unor priva.un, ar ţine balele inundate tot anul. Despre culturi agricole, despre natura solului, nici ţile inund ale roi a f volumul pleznind coperţile cu zgomot
Un CU-tv^- -a  Xnis în sfîrşit bai Olteanu neascunzîndu-si obida. - Savantul ăsta al dumitale, moşier sau ^^8l^ despre baltă nici a suta .parte din cîte ştie Avram Moy al nosnu, măcar ca ru-i savant. Habar n-avea de nimic, na! bavaru _
Bozumflat Olteanu ridică din umeri şi-şi văzu ae circulare. fiUpdescbise totuşi alt volum; căuta explicaţia unor cuvinte lega te cît de cît de preocupările lui. Dela cernoziom, enciclopedia 1-a crimis la ZrtVra solului pe urmă la clasificarea solurilor, la categoria de sol, la sol TvădJeTpadlol la tip de sol, la pamint, la pedosferă la dispersiune la coloTde A luat notiţe, cu încăpăţânare, un ceas şi jumătate şi noţ ţele «u dovedit pînă la urmă că în decursul veacurilor solul a lost clasificat si cXoriînîio mulţime de feluri, de-o mulţime de savanţi dm toate namlbpămm soluri ectodinamomorfe şi endoclinamomorfe, on soluri de
tin' npdacah si net alters, ori zonale, azonale şi interzonale... tip P*^^™^ ;)lu,aun 4 se oprea în spate vrînd parcă sa-i crteasca
însemnările pesteumăr.^ ^ ^    ^ ceea ce vă trebuia!...
,-nnslată într-un tîrziu, cu dojana in glas. „ „
~ °° F lip a ncliis ultimul volum, I-a aşezat jos, alături şi a rămas mgin-, "cu coatele sprijinite pe genunchi, privmdu-şi duşmănos ioile de
durat, .....       —        ... -
înseninări — împrăştiate pe duşumea. , 1       1 Ba n-am găsit nimic, - explică. - Mă poarta dela Ana la Caia a din ceaslov în ceaslov... Şapte coşgogeamite biblii.9i...-işi aduse ammte de ceva si se ridică în picioare: - Ăştia n-au pc-aici vreunplan de cultura' _ arătă el documentele cliduite între timp de  Olteanu pe hnga pereţi. Ilie Olteanu şi-a răsfrînt braţele în lături: aşa ceva nu era! — Totuşi .—Filip se uită la ceas: două şi jumătate. De cîtva timp, în încăperile lui Răghină era linişte: încetase scirţntul duşumelelor, încetase huruitul mobilelor, nu se mai băteau cuie, nu mai scîîtîia nici un ferăstrău... , ixmni_
' — Dorm? — întrebă, plimbîndu-şi privirile mtr-un chip deplin lamu
ritor de la Olteanu la una din uşi.
Bănuindu-i intenţiile,   Olteanu se mulţumi să clatine dm cap, parca
înveselit, parcă speriat.
Din trei paşi, Filip ajunse la uşă: bătu întîi cu un deget, aşa cum se obişnueşte, apoi mai tare, şi în sfîrşit cu pumnul.
136
V. EM. GALAN
— Ce-i? Ce s-a întîmplat? Cine-i? — scînci careva de dincolo, după vreo cinci minute.
—■ Eu, Filip. Cu soţul dumneavoastră trebuie să vorbesc.
— Vai, vai!—se înmulţiră dincolo scîncetele. —Doamne dumnezeule!... Noaptea! Nici tîlharii.... Numai huhurezii. Dacă...
Cineva răsuci brutal cheia în broască şi în crăpătura uşii se ivi nasul lui Răghină. Lucind spre Filip un ochi mic, sîngeriu, administratorul aştepta lămuriri — icnind puternic la fiece respiraţie, a somn, a lene şi a digestie grea.
— N-am găsit nici un plan de cultură pentru toamna asta, —îi arătă Filip hîrtiile înşiruite pe duşumea.
Răghină — neclintit.
— N-aţi avut nici un fel de plan, niciodată? — încercă Filip din nou. — N-aţi primit nici un fel de instrucţiuni de la minister ori de la Călăraşi?...
—■ Dac-arn primit, — se hotărî Răghină să vorbească, —• nu le-am mîncaf. Căutaţi-le! Am dat toate hîrtiile.
— Aşa! Lămurit, Filip hotărî să-şi încerce norocul pentru cea din urmă oară: — Dar despre sol, despre pămîntul de-aicidin baltă, se ştie ceva? Cernoziom? Nisipo-argilos? Marnos?
In deschizătura uşii, ochiul administratorului luci din nou — roşietic, duşmănos şi batjocoritor.
— Asta, la academie! —auzi Filip, desluşit; şi în. acelaş moment uşa-i fu trîntită în nas.
Găsi că n-are rost să-şi facă sânge rău. îşi frecă îndelung ochii osteniţi şi reveni la Olteanu:
— Dumneata de ce nu te culci? Culcă-te. Eu... mă duc să văd ce spune şi Prodan.
L-a trezit pe Prodan, au aprins un felinar, şi acolo, în grajd, pe aşternutul de paie, au încropit în şoaptă planul de muncă pentru a doua zi. Lîngă ei, Mitu Cîrstei dormea adînc, măsurîndu-le trecerea timpului în sforăituri spornice şi regulate.
Planul nu cuprindea prea multe lucruri: întîi, — Filip urma să rămînă la fermă ca să dea de lucru plugurilor; asta în locuri cultivate şi anii trecuţi, apropiate de sediu. Intr-al doilea rînd,,— Prodan urma să meargă pe jos Ia centrul de maşini din Deliul Nou, să ceară pe baza unei adrese semnate de Filip, douăzeci de tractoare, să se mulţumească la nevoie numai cu opt, şi-asta cu orice preţ! —să aducă pentru cîteva zile1 un tehnician priceput la mecanică şi Ia agricultură. Intr-al treilea rînd, —Olteanu şi Cîrmiş vor trece cu căruţa în Lespezi, vor cumpăra zarzavaturi, oloi, grăsime, şi vor aduce o bucătăreasă ori un bucătar.
Cînd Filip sfîrşea de trecut într-o schiţă locurile unde hotărîseră începutul  arăturilor,  afară  mijeau zorile.
La sediu, Olteanu dormea îmbrăcat, de-a curmezişul laiţei din bucătărie, cu capul înălţat pe-un maldăr de circulare. S-a deşteptat buimac, a ascultat totul cu. atenţie, şi cînd a auzit că un om, Giorovan, l-ar putea ajuta să găsească bucătăreasă, a notat încet, cu degete încă amorţite, într-un carnet de telefon: în. rubrica „numele" — „domnul Giorovan Dincă", în rubrica „strada-numărul" — „Lespezi, a întreba din om în om"; rubrica a treia, destinată numărului de telefon, a tăiat-o meticulos, din colţ în colţ, prin două linii încrucişate; apoi a plecat să se spele şi să ia legătura cu Mitu Cîrstei.
Curînd, podul lui Marcu Ponici şi-a făcut prima cursă... Apoi următoarea...
BĂRĂGAN
137
... Două ceasuri mai tîrziu, aşezat pe-un muşuroi, Filip se prefăcea că scrie pentru ca oamenii să nu-1 mai întrebe nimic, să-1 lase — măcar o clipă — să-şi rînduiască gîndurile.
Ştia bine ce va urma: plugurile, unul după altul, vor începe curînd să zgîrie pe sub buruenişul fraged nişte brazde subţiri şi şovăielnice, întoarse numai pe jumătate... Va încerca şi de astă dată, pentru a patra oară în dimineaţa aceea, să pretindă brazda mai adâncă —„opt-zece centimetri, dacă nu mai mult!"... Şi din nou, oamenii vor opri plugurile, îl vor înconjura şi-i vor arăta domol, cu adîncă şi nezdruncinată convingere, că „vita-i vită, nu-i tractor!"... Că, „brazdă cum vrei-mneata se face numai la moşiile din Bărăgan!"... Că „aici, pe baltă, dacă ari adînc, rău te-ncurci.!"... „Aici, oricum ai ara, tot la praşilă s-alege alba de neagră!". „Pe baltă pămîntu-i bun, n-are nevoie de multă arătură!" „Noi, la urma, putem înhăma şi-n patru cai, dacă zici 'mneata că plăteşti; da'nu se cade s-arunci atîta muncă-n baltă!"...
Ştia dinainte ce argumente îi vor fi aduse — pentru a patra oară în ziua aceea! — ştia că nu. va fi în stare să ia o hotărîre, şi ştia dinainte cît de greu. îi va fi să mintă, să înşele, atunci cînd va rosti apăsat, cu aere de om care a cumpănit şi a răscumpănit totul: „Bine, atunci. Deocamdată să pornim aşa cum ziceţi dumneavoastră!" Şi va spune asta tărăgănin.du-1 cu socoteală pe deocamdată, ca şi cum în cuvîntul acesta ar fi fost cuprinse nişte taine ale viitorului pe care el, Filip, le-ar stăpîni prea bine...
...N-avea ce face! Se ridică, şi, cu paşi mari, porni în urma plugurilor, •cercetînd din mers, ca un cunoscător, adîncimea şi lăţimea brazdelor. Cu ani în urmă, primăveri.le, umbla la fel, fără rost, după plugul lui taică-sau: un plod îmbrăcat numai pe jumătate, poticnindu-se din trei în trei paşi în poalele cămăşii şi abia izbutind să-şi înghită plînsul. „Atunci, cel puţin —■ goni el amintirile — nu trebuia s-o facă pe deşteptul faţă de nimeni!"... îşi dădu. seama că, fără voie, călca tot mai rar, mărind distanţa dintre el şi pluguri. Asta îl înfurie: încleşta fălcile şi grăbi pasul. ■  — Tovarăşe! —■ îl  strigă  în  aceeaşi  clipă careva.
Dinspre sediu, tăind bălăriile de-a dreptul, venea un flăcău scund şi îndesat. Nu-i era cunoscut. II căuta pe directorul fermei, şi cînd află că directorul stătea chiar în faţa lui, nu se miră de fel. îşi rosti simplu numele — „Mă cheamă Bucuraşu Pavel" — şi se grăbi să dea la iveală o hîrtie: o adresă semnată de Zamfirescu într-o parte şi de Mîţă în cealaltă. Pavel Bucuraşu era „încadrat pe ziua de 20 Sept. 1948", de direcţia judeţeană a A.F.S.M.  ca „impiegat" la ferma Lespezi.
Cu gîndurile prinse încă de nemulţumirile dimineţii aceleia, Filip îşi cercetă posac, morocănos, noul. colaborator.
— însurat? — întrebă; dar înţelese tot atunci că întrebarea n-are rost: „impiegatul" nu părea să aibă nici douăzeci de ani.
— însurat, — i-a răspuns neaşteptat, Bucuraşu.
Avea douăzeci şi cinci de ani împliniţi, făcuse armata, fusese pe front „pînă Ia 73 kilometri nord-vest de Budapesta", avea şi doi copii... In Lespezi însă, lămuri el spre uşurarea lui Filip, a venit deocamdată singur.
Răspundea în fraze scurte şi precise.
Pînă la 20 Septembrie, fusese agent agricol într-un sat din Bărăgan. Făcuse, pentru asta, o şcoală specială — 3 luni. In satul lui era şi o fermă de stat. Acuma ferma mergea „binişor". Era comunist: pînă la 20Septembrie, secretar chiar, al organizaţiei de bază. Fusese propus A.F.S.M.-ului de judeţeană de partid. La Călăraşi a stat de vorbă cu tovarăşul secretar Prund. Prund 1-a criticat pentru că în sat la ei cotele cumpărate de stat la colectare
138
V. EM. GALAN
au fost depozitate astă vară în biblioteca de la căminul cultural şi organizaţia de bază n-a luat nici o măsură. Prund i-a dat şi unele îndrumări, pe care Bucuraşu le-a îndeplinit în parte: de ia Călăraşi a trecut pe acasă, şi pe urmă prin sate, în drum spre fermă, a angajat pentru Lespezi patruzeci şi şase de oameni. Bărbaţi, toţi. Zileri. Unii se pricep la tîmplărie, alţii au lucrat la orezarii, Ia vite, la grădini de zarzavat. Eu sînt acum la fermă. Prund a luat parte la o şedinţă a A.F.S.M.-ului şi A.F.S.M.-ul a trimis în Lespezi un inginer, inginerul a trecut Borcea odată cu Bucuraşu şi î) aşteaptă pe Filip la Fermă. Nu, inginerul nu-i comunist. Tot în şedinţa aceea s-a hotărît că A.F.S.M.-ul va trimite la Lespezi, în termen de trei zile, cu căruţele, cu o platformă trasă de tractor, ori cu camionul, materiale de construcţie, haine de protecţie, scule şi cărţi. Şi s-a hotărît tot atunci ca A.F.S.M.-ul să ia măsuri pentru ca centrul de maşini din Deliul Nou să trimită imediat zece tractoare la Lespezi. In şedinţă, A.F.S.M.-ul s-a obligat să obţină pentru Lespezi şi „tractoarele permanente" care erau repartizate fermei, de la Bucureşti, încă din ianuarie. Cîte tractoare vor fi, nu ştiau, în Călăraşi, cei dela A.F.S.M., pentru case încurcaseră în nişte hîrtii ce se băteau cap în cap: poate să fie cinci, poate douăzeci şi cinci... Prund i-a cerut lui Bucuraşu să comunice directorului din Lespezi că pe viitor nu vor mai primi dela judeţeană de partid „oameni gata crescuţi — mură-n gură". Filip să facă de pe acum, cu mecanicul fermei, o şcoală de conducători de tractoare, cu băieţi din sat; în. general, să-şi ridice cadrele, pe cît cu putinţă, singur: să trimită oameni Ia şcoli, şi va avea cadre!
Pavel Bucuraşu — înţelegea însfîrşit Filip — era omul făgăduit de Prund ca „ajutor pe linia cadrelor".
— Tovarăşul Prund — întrebă — ţi-a spus că o să te ocupi cu cadrele?
— Mi-a spus.
Din capătul tarlalei veneau spre ei cele trei pluguri. Filip stătu pe
gînduri o clipă, apoi, luînd o hotărîre, apucă braţul lui Bucuraşu:
— Noi... am început arăturile. Azi, prima zi. Oameni angajaţi la întîmplare, nu-i cunosc încă... încearcă dumneata, te rog, să-i hotărăşti să adîncească brazda: măcar şi cu doi centimetri!... Eu n-am izbutit!... Nu, nu cu ei, cu alţii: mai arăm în trei locuri... Şi înscrie-i, ia o listă... Am rămas azi singur la fermă, şi trebuie să văd ce facem cu oamenii dumitale, cu inginerul... Le înscrii numele şi pe urmă ne vedem la sediu, da?
i încă odată, Bucuraşu nu păru mirat de graba cu care i se dădeau primele însărcinări. Făcu semn că a înţeles şi, liniştit, păşi în în.tîmpinaroa plugurilor.
Printre magherniţele de la sediu, şerpuiau pe boarea dimineţii, ca nişte balauri scămoşi, nouri grei do praf. împrejurul stivei de porumb rămas nedesfăcut din anul trecut, oameni mulţi — cel puţin treizeci — îmbul-zindu-se în dezordine şi încurcîndu-se unui într-altul, îndeplineau o muncă din caro deocamdată nu ieşea decît praf, şoareci, strigăte, zarvă şi miros de mucigai.
Filip se opri descumpănit. Nu cunoştea pe nimeni, nimeni nu-I cunoştea pe el...
— Cine v-a pus să scurmaţi şorecăria asta? — întrebă aplecîndu-se spre urechea unui om care, aşezat într-un genunchi, mai departe de ceilalţi, desfăcea mînios porumb după porumb.
Omul îl măsură nemulţumit, dinfr-o parte, arătîndu-i cu acest prilej nişte ochi căprui şi pămătuful unor mustăţi teribil de bogate, cenuşii de praf, apoi mormăi, fără să-l mai privească:
BĂRĂGAN
139
— No, dumuăzău ştie cin' ne-o pus, că pîn-aici numai de doi stăpîni am dat: unu-ncolo — şi arătă, zvîcnind dintr-un umăr, către baltă —■ şi unu-ncolo! — arătă cu celălalt umăr către hambar.
Uşa hambarului, deschisă larg, era priponită de perete cu ajutorul unei serviete mici, de şcolar, umflată ca o traistă, şi legată pe deasupra cu o sfoară verde, ruptă, bănui Filip, din capătul unui covor. Sub rampă, căruţa fermei. Olteanu stătea ţeapăn înaintea cailor şi se străduia stîngaci să-i domolească ori de cîte ori, speriaţi de zarva neobişnuită, păreau gata s-o ia la goană.
— Ce s-a-ntîmplat pe-aici, tovarăşe Olteanu? —■ se apropie Filip. Dar Olteanu era adînc tulburat; îi trebui cîtvatimp pînă să-şi adune
gînclurile.
Nu adusese nici un fel de zarzavaturi, — explică — n-a găsit nici un fel de bucătar sau bucătăreasă, n-a luat nici măcar legătura cu Giorovan, pentru că în Lespezi, la primărie, a dat peste „un domn" care s-a urcat în căruţă şi 1-a silit să se întoarcă înapoi la fermă. „Domnul" era ingi-ner-şef la fermă la ei, „domnul" era să-l înnece pe ei, pe Olteanu, „şi caii şi căruţa, şi pe domnul Mitu Cîrstei" în Borcea — pentru că „domnul" a filierat şi caii s-au speriat... „Domnul" a pus pe urmă oamenii să desfece porumbul, iar „domnia sa" a început să „organizeze" hambarul, fără să ţină seamă că în unele despărţituri erau lucruri ale lui Răghină.
Olteanu însă nu ştia nici cum îl cheamă pe inginer, nici cine sînt oamenii, nici de unde vin...
— Bine, dar domnul ăsta, inginerul, unde-i? —• îl zori Filip.
— M-a lăsat pază îa cai şi... — în loc de orice explicaţie, Olteanu privi strîmb uşa hambarului.
Filip urcă pe rampă. In hambar, cîţiva oameni prăfuiţi pînă-n albul ochilor, amestecaseră „partea lui Răghină" cu „partea fermei" şi acum lopătau încotrova nişte ovăz, măturau... Intre ei, afară de Mitu Cîrstei — un singur chip cunoscut: un om înalt, slab, împînzit de păenjenişuri şi de paie din creştet pînă în vîrful cismelor; hlobănîndu-so pe-o pereche de picioare lungi şi cam crăcănate, omul tăbîrcea în braţe vreo zece coşuri mari, goale, înfundate unul în altul. Filip nu izbuti, la început, să-şi aducă aminte de unde-1 cunoaşte.
— Aha! —îl mtîmpină celălalt cînd dădu cu ochii de el; glasul lui împrospăta pe loc amintirile lui Filip: era inginerul-telefonist de la A.F.S.M. —Ai apărut şi dumneata, va să zică !... Pe unde-mi umbli, dom'îe? — văzînd însă în curte, peste capul lui Filip, ceva cu totul neplăcut pentru dînsuî, inginerul Matei porni spre uşă, urlînd:—He-hei! Ce-i balamucul ăsta? Umblăm după şoareci, ori facem treabă?... Tu, ăla, ia vin' de prinde ici!
Zvîrli cu îndemînare coşurile în braţele ori în capul „ăluia" de jos, sări de pe rampă şi, cîteva minute, peste zarva dimprejurul stivei de porumb se auziră desluşit numai zbieratele şi înjurăturile inginerului.
— Patru oameni la fiecare coş, s-aude?... Aşa ! Tu ici, tu colo, tu colo... Tu ce-mi stai ca o curcă plouată? Pune mîna!... Dacă-n trei ceasuri n-am isprăvit, înseamnă că... — ce anume ar fi însemnat, lămuri prin patru înjurături — ... Ce, bă? Cine ţi-a spus că nu eşti tocmit? Eşti tocmit şi răstocmit, na! Eu te-am tocmit, eu te plătesc, —hai, hai, pune mîna!... Ce mîncare? Mănînci cînd oi mînca şi eu!... He-hei, bă, ăla! Lasă şoarecii. Eşti motan? Fire-ar....
Contrariat, jignit în numele oamenilor acelora pe care-i vedea pentru întîia oară, Filip îl urmărea de pe rampa hambarului. Vedea,   simţea că
140
V. EM. GALAN
ardeleanul cel mustăcios — el, mai mult decît toţi! — e gata să sară, e gata să se ridice în numele tuturor, împotriva acestui inginer cu purtări de vechil moşieresc, şi Filip îşi dădea seama că doreşte din toată- inima ca mustăciosul să facă într-adevăr ceva... Dar mustăciosul n-a făcut nimic: s-a gheboşat, de la o vreme, asupra porumbului şi a desfăcut mai departe, repede, mînios, surd parcă.
Filip hotărî să-1 cheme pe inginer deoparte şi să-i vorbească deschis: „Chiar dacă ar trebui să-ncepem cu o ceartă !"
Cu mîinile în şolduri, Matei admiră un. timp ordinea cea nouă — care la drept vorbind nu se deosebea de cea dinainte decît printr-aceea că acum. oamenii în loc să arunce porumbul desfăcat pe jos, îl aruncau în coşuri — apoi scuipă, îşi. mută ţigara, cu limba, dintr-un colţ al gurii în celălalt, şi porni spre hambar.
— Ei, domnu' Răghină al doilea... — îistrigă lui Filip de departe... — Ţi-am uitat numele! —observă în treacăt. — Ai'mneata grijă ele ăştia. Eu mă duc să dau o raită pe teren....
Urcînd scările rampei, îi fixă lui Filip un întreg program de activitate, sever şi amănunţit: porumbul trebuia desfăcat, înhambar trebuiau orînduite „toate hodrobeile alea" într-un anume fel, „nişte ăia" trebuiau să facă rost de-o leasă şi să bată pînă-n seară tot porumbul desfăcat, pe urmă porumbul bătut trebuia întins într-o anume despărţitură a hambarului, în strat gros de-o palmă şi jumătate_____
— Dumneata, tovarăşe, rămîi aici ca inginer agronom? — întrebă Filip cît mai liniştit cu putinţă, şi cît mai încet, după ce-i ascultă circulara pînă la capăt.
Matei îi hohoti în nas. —„Halal întrebare!" îl înţelese Filip—, zbieră cîteva porunci celor din hambar, apoi, fără a se osteni să-şi domolească vocea, zbieră şi un soi de răspuns, din care Filip se strădui să nu reţină decît atîta: că inginerul Matei a venit în Lespezi ca să rămînă într-adevăr la fermă.
— Dumneata singur ţi-ai cerut mutarea? — întrebă Filip din. nou, luîndu-i braţul şi îmbiindu-1 uşor, ca-ntr-o plimbare, spre capătul cel mai depărtat al rampei.
— Eu, clom'le!... Adică ce, n-ai fost şi dumneata de faţă, la Călăraşi, cînd pleca nu ştiu unde ăla, cu camioneta Iui Zamfirescu.?... Ia ascultă, dom'le! —preocupat de o idee deosebit de însemnată, Matei îşi răsuci braţul, eliberîndu-se, apucă el însuşi braţul lui Filip, îl conduse repede cîţiva paşi, apoi, ajuns pe colţul rampei se opri, se întoarse şi-1 privi în ochi. — Ascultă! Cine-i Prund ăsta, dom'le? II cunoşti?
— L-am cunoscut...—-Filip nu vedea rostul întrebării.— Secretarul judeţenei de partid, nu?
— Da, dom'le! Naiba să-1 ia! Formidabil! —inginerul nu mai zbiera; vorbea însă cu patimă, şi în ochi îi lucea o veselie pe care Filip, ascul-tîndu-1, nu era în stare nici să i-o înţeleagă, nici să i-o împărtăşească. —■ Formidabil, pe cinstea mea! — şi grăbindu-se, vădit, să comunice cuiva nişte gînduri ce-1 rodeau de multă vreme, Matei apucă autoritar reverul hainei lui Filip. —Zău, naiba să-î ia, ce om!... A ţinut o şedinţă Ia A.F.S.M., trei ceasuri. Adică nici n-a ţinut-o el: Zamfirescu!... Atîta tot, dom'le: trei ceasuri! Şi-n trei ceasuri mi ţi i-a-ntors p-ăia pe dos, clasa una! Pricepi?... Şicalm, dom'le, calm de-ţi venea la-nceput să zici că-i nu-ş ce găgăuţă englezească!
Pornind de la propriile lui amintiri despre A.F.S.M.-ul din Călăraşi, Filip începea să înţeleagă entuziasmul lui Matei.
BĂRĂGAN
141
_ Atunci au hotărît să te elibereze de telefon? - întrebă cu un în-ceput^zîmbeţ. ^  ^ _ ^ ^   ăzîndu_se înţeles
atît de bine. Phii!... ce chestie!... Dumneata eşti comunist?
Din nou Filip nu izbutea să-i urmărească salturile de la o idee la alta. Simţea însă că Matei urmăreşte ceva, caută un răspuns ori o lămurire de mare însemnătate pentru amsul.
— Asâ'CEmUnu-s nimic, — preciza repede inginerul, pe-un ton care arăta clar\ă acest lucru nu-1 preocupă de loc. _ - Nu-s Bimxc  n-am os nimic nici înainte, nu m-am vîrît m politica in ^me&---~7°1^^' cu patimă boţind între degete reverul hamei lui Finp - ... na  ma pricep la treburi d-astea nici cît o capră, dar chiar tîmpit tot nu-s!
Se uită o clipă în ochii lui Filip, căutînd parcă o încurajare o confirmare a faptului   că   într-adevăr el,   Matei,  nu-i   „chiar    tîmpit , apoi
izbucni:^ mă iadracu. dacă înţeleg, na: au ei, va să zică, un om ca ăsta, şH ţin să clocească acolo-n Călăraşi, în ju-de-ţea-na aia. De ce, dom'le? . .
Filip nu pricepea încă ce anume vrea de la el inginerul Matei.
— Nu-i vorba de clocit... - spuse într-o doară; dar Matei, preocupat de gîndurile lui, nu vru să-l asculte.
— O fi mîzgălind el ceva pe hîrtii pe-acolo, dar... Ascultă: ăsta, dom'le face cît o artilerie întreagă. Dacă mi-1 trimite m Lespezi director, eu, cu ăsta îţi pun ferma pe roate pana-n iarna!. Zau, hai de cînd am venit aici, îmi tot sparg capul cu drăcia asta. scriem amîndoi la Minister! Lui Duma. Nu ştiu dac-ai auzit de Duma: director! Altă artilerie, si ăsta... Ii scriem tot, aşa cum este, şi cerem sa m-1 trimi-tă-ncoa' pe Prund!...   Să-l pună, dom'le, la treabă serioasa!
Ia te uită ce năzbîtii îi umblă lui prin cap!" se minună  Filip in vreme" ce Matei căuta să-i citească răspunsul în ochi.
Ii explică băbeşte că ideea i se pare cam năstruşnică, — dar Matei nu părea decît pe jumătate convins.
— Şi pe urmă — încheie Filip — ferma noastră, aşa cum este, are totuşi un director.
' — Cine, dom-le?
— Eu Nu ştiu de ce-i fi avînd o părere aşa de proastă despre mme, dar oricum, dacă' ai de gînd să-mi ceri înlocuirea printr-altcmeva, atunci trebuie să arăţi negru pe alb pe ce bază o ceri. ...
— E-te-teeee! — vădit,  Matei uitase că vorbeşte chiar directorului
fermei. 0 .
Filip se grăbi să folosească această clipă de zăpăceală, ca sa-i explice că de fapt ei - asa cum sînt! atîţia cîţi sînt! - au datoria să-şi rezolve pe cît cu putinţă'singuri şi repede toate problemele, începmd cu problema cea mai grea din toate, — încadrarea fermei cu oameni potriviţi m toate posturile Dar pentru asta ei - ei doi în primul rînd, directorul şi tehnicianul şef! - trebuie să se înţeleagă în totul dela început, sa colaboreze.
Vorbind Filip desprinse încet mîna inginerului, uitată încă pe reverul hainei lui şi o coborî binişor în jos, păstrînd-o prieteneşte în mma lui.
— Trebuie să colaborăm. Dacă vezi că greşesc ceva, spune-mi pe loc. La fel trebuie să fac şi eu faţă de dumneata: de la început — verde!
142
v. em. galan
a Şi-i spuse deschis cît de greu i-a venit cînd I-a văzut cum, abia intrat m ferma, el, mgmeru.1 Matei, se poartă „ca un vechil de moşie boierească" lata de nişte oameni abia intraţi în fermă si ei
_ Nedeprins, se vede să poarte asemenea discuţii pe-un asemenea ton prietenesc, Matei se legăna de Po un picior pe altul, stingherit, nemulţumit, lierbmd de-o ciuda pe care nu încerca să si-o ascundă
.77 0.amenii vin de cine ştie unde - nu-i dădu Filip răgaz — vin osteniţi   flammzi, dau de-o fermă-n paragină, pustie aproape, si nimeresc pe deasupra un inginer care-i mînă de-a dreptul la lucru, care-i înjură care peste-un ceas ori două are să-i ia poate şi la bătaie... In două zile' nu mai ramine unul.
• , ~~. IaJaf' dom'le, că Ştiu eu foarte bine cum... — după ce anevoie a izbutit sa mgaime aceste cuvinte, inginerul s-a dezlănţuit dintr-odată •'
- Ma rog, daca-ncep a-i gîdila-n coarne de la început, cine-mi mai desfacă porumbul? Tata? Dumitale ţi-i uşor să-mi toci aici lecţii de aia democraţie, ori luptă de clasă... ori cum îi mai zice... Am de arat sase mu de hectare-n toamna asta? Am ! '
— Exact. Şi pentru că n-o să le an singur...
— Şase   mii! — continuă   Matei   pornit, hotărît să nu audă nimic.
- Nici un hectar mai puţin! Vezi? D-aia!... Fără stare de asediu, în satrapia asta a lui Raghma poţi să ţii predici cîte vrei: nu ari cu asta, nici patru brazae. Am spus-o la Călăraşi în şedinţă, ţi-o spun si dumitale si — punct. ' '
— Şi tovarăşul Prund ce-a zis, cînd ţi-a auzit programul?
— Prund... — rînji Matei, nu tocmai mulţumit de  întrebare — Prund cica „du-te acolo şi înţelege-te cu Filip"...
— Cu mine adică...
Matei ridică din umeri. Vădit, discuţia asta, care mergea altfel decît ar ii vrut el, nu-1 interesa.
— Ei, atunci de ce nu vrei de Ioc să-ncerci să  te înţelegi  cu mine? Cunosc şi eu unele lucruri. Dumneata ştii pe ce forţe se bizu'ie ferma acuma azi!* Nu, n-ai de unde.
^ — Parcă dumneata ştii...—pufni Matei nemulţumit si plictisit în-cercmd meet să-şi libereze mîna din mîna lui Filip.
^ —Uite ce, tovarăşe Matei — îl reţinu Filip, hotărît.—Ca să mă înţelegi, iau chiar vorbele dumitale, uite: eu, în calitate de director institui pentru zece minute starea de asediu asupra inginerului sef Matei Constantin. Binevoieşte şi ascultă !
_   Pe chipul Iui Filip plutea încă o undă de zîmbet, dar ochii nu-i mai zimbeau.
~„   ~~ 9r,din Ca deIa dil'ector la subaltern? — rînji   Matei, înclestînd sălbatec fălcile.
— Exact.
Şi Filip îl sili să asculte pînă la sfîrşit un soi de dare de seamă, foarte scurta de altiel: despre terenurile fermei, aşa cum le-a cunoscut el cu ajutorul lui Avram Moţ; despre scriptele fermei, asa cum i le-a lăsat Kaghina ; despre şedinţa comisiei de însămînţări din sat si despre cele cîteva pluguri care arau de dimineaţă în baltă; despre el însuşi, care n-a fost în stare, mtr-o noapte întreagă, să afle pe ce fel de soluri trebuie să aplice circularele ministerului; despre Prodan, despre Olteanu, despre Mitu Cîrstei, despre Pavel Bucuraşu, abia venit cu cei patruzeci şi şase de oameni ai Iui — pentru care nu erau încă, Ia fermă, nici adăposturi" pe noapte, nici bucătărie, nici altceva de mîncare decît ceeace s-ar fi putut confisca de la Răghină
BĂRĂGAN
143
da, de la fostul, administrator, care la preţ oficial nu. le-ar fi vîndut nici un capăt de aţă...
Filip citea uşor în sufletul lui Matei, pnvmdu-i chipul: mime., revoltă... compătimire... apoi interes pur şi simp lu înţelegere poate. Spre sfîrşit, Matei a mîrîit chiar, printre dinţi, destul de amica totuşi, cîteva întrebări; şi în cele din urmă a izbucnit minios, inşelind  toate nădejdile
lui FlLT.n definitiv ce mă vîri dumneata pe mine în toate astea? Dacă esti director fă rost de oameni, angajează-i cum ştii, dă-le de mîncare, dă-le casă. De aia eşti director! Eu sînt tehnician: iţi spun de citi oameni am nevoie, de ce maşini, arăt unde, cum, în cit timp trebuie lucrat, supraveghez, si gata socoteala! De aia-s tehnician: pentru ca nu-s nici moaşa, nici dădacă, nici director, nici birtaş... Ei, drăcie! Crezi ca bucătăria tocmai pe mine trebuie să mă privească, la urma urmelor?
Zmuloindu-se din mîna lui Filip, inginerul porni spre uşa hambarului zbierînd din nou şi ocupîndu-se tocmai de ceea ce o clipă mai înainte părea hotărît să nu. se ocupe: ,~ A f„0„,a
— Băăă... ăla! Care ştie să liarba o mămăliga şi o oala de lasole,
să ridice mîna! i   ,   • •
S-au ridicat îndată, împrejurul stivei de porumb, trei mani.
_Tui _ aiese Matei cu siguranţă, — Vmo-ncoa'! — şi întorcm-du-se spre Filip, clipi şiret, complice:—Tovarăşe director, cheia ele la magazie la cine-i? Pregătim prînzul!... _ . „
Din faptul că nu i-a mai spus nici „dom'le", nici „domnu Raghma ai doilea", Filip a înţeles, fără să-şi pună mari nădejdi în asta, ca_ cele zece minute'de stare de'asediu l-au ridicat oarecum în stima lui Matei. ^
Păsi încet, năzuind zadarnic să mai cîştige timp. De fapt înţelegea prea'bine, n-avea încotro: cu zarvă cît mai puţină, proviziile lui Ra-ghină trebuiau confiscate! ^ .
Bucătarul ales de Matei era un om de vreo patruzeci ae am, slăbănog, mai mult gol decît îmbrăcat; faţa-i era spînatecă, gălbăgioasă, şi obrajii scofîlciţi de două găvane adînci făceau să pară că suge într-una famue ori mere pădureţe... • . .
_ cheia — se mai codi Filip o clipă, masurmdu-î, dar simţi ca Matei e gata să explice pe loc, în felul lui, despre ce-i vorba, şi se grăbi s-o ia înainte: — Cheia nu-i la mine. Trebuie spart belciugul, lacătul... _
In hambar, slăbănogul s-a dovedit a fi un om' tăcut, puternic şi priceput- n-a pus nici o întrebare, a căutat un cui, a găsit undeva o manivelă veche de tractor şi a spart încuietorile lui Răghină în cîteva secunde. A intrat înlăuntru cel dintîi, dar a ieşit îndată.
— Brînză a fost?... întrebă liniştit, înăuntru nu mai era nimic.
— Păi, dom'le...—izbucni îndată Matei — dumneata ai văzut cu ochii dumitale? Ce-avea ăla aici? ^
Filip privea năucit rafturile goale: înţelegea abia acum ca nu mobile, ci butoaie şi lăzi  huruiau noaptea pe  duşumelele lui Răghină.
— Mălai... făină... brînză... murmură cu ciudă, pentru sine. înseamnă că mai au un rînd de chei!
Matei răsuflă adine, o singură dată, îşi struni cu sălbătecie muşchii fălcilor, rînji cu toţi dinţii, înspăimîntător, tavanului, şi în aceeaşi clipă se hotărî:
— Mă duc la el! Dacă-i p-aia, mă duc la el!
144
V. EM. GALAN
Şi înjurînd înlănţuit, în icnete, porni cu paşi de uriaş. Pe rampă se opri o clipă, îşi privi ceasul, şi anunţă peste umăr:
— Peste jumătate de oră, tovarăşe director, trimiţi căruţa să-ncarce... — şi văzînd că Filip vine spre el în grabă, se apără cu amîndouă mîinihv In chestia asta, lucrez singur, pe răspunderea mea. Paşnic, iară scandal, pe cuvîntul meu de onoare! Jumătate ele ceas!... .
îşi luă servieta, lăsînd nepăsător uşa să se închidă în nasul lui Filip şi porni în goană spre casa lui Răghină.
In urma Iui, Filip se muncea zadarnic să se convingă pe sine însuşi că nu caută să-1 ajungă din urmă, nu caută să-1 descoase asupra planurilor pe care le are, nu caută să-1 oprească, numai şi numai pentru că, într-adevăr, trebuie să găsească repede ceva ca să proptească uşa.
Luă lacătul hambarului şi, potrivindu-1 sub ţîţîna uşii cu migală stîngace, de om căruia gîndurile-i umblă razna, se mustra singur, fără milă; îl sîcîiau fel de fel de presimţiri, una mai neagră decât cealaltă, si-1 scotea din sărite gîndul că nu-i în stare să facă nimic. Matei — ştia dinainte! — va sţîrni un scandal înspăimîntător... Poate că se va lua la bătaie cu Răghină, şi el, Filip, va trebui să-i despartă... Circ!... Ii era ruşine să-şi închipuie ce gîndea şi ce vor gîndi oamenii aceia despre ferma la care veniseră să lucreze... Ca director, el, Filip, a pierdut hăţurile din mină!... TJn director adevărat ar fi trebuit să "ştie dinainte o mie de mii de lucruri despre care el habar n-avea! Se ciocnea ca un.berbec de oameni, de probleme, începea o mulţime de lucruri dintr-odată şi nu era în stare să ducă la capăt nimic. A fugit de pe cîmp — da, a fugit! — şi 1-a lăsat în loc pe Bucuraşu pentru că-şi închipuia că la fermă are să se descurce mai uşor. Şi la fermă nu s-a descurcat de fel. Dimpotrivă! —• Tovarăşe director...
îmbujorat ca după o fugă bună, Bucuraşu îi întindea o listă.
Se grăbise să se întoarcă la sediu, pentru că pe cîmp nu izbutise să lămurească pe numele cui trebuiesc înscrise plugurile: pe-al argaţilor, ori pe-al stăpînilor?
— Ce stăpîni? — nu-1 înţelese Filip.
De pe rampă se vedea bine cum Matei, după ce a sunat la uşa lui Răghină, şi-a dezbrăcat haina de doc, şi-a păturit-o pe braţ, şi, cu şapca a început să-şi scuture praful'de pe cizme. „Ce rost au pregătirile astea la el?!"—se miră Filip.
Bucuraşu îi explică în şoaptă, cu aerul unui om care a dat de urmele unei crime, că plugurile de pe baltă sînt de fapt ale unor chiaburi. Si-au trimis argaţi să lucreze la fermă! Două — ale unuia Fane Gaie; al treilea
— al unui preot pe care argaţii ştiau numai că-1 cheamă „popa cel bătrîn" şi că oamenii îi spun „părinte".
In uşă s-a ivit, în sfîrşit, Răghină.
Luînd încet, cu îndoială parcă, nota din mîna lui Bucuraşu, Filip ascuţi urechea, sigur că dintr-o clipă într-alta se va auzi pînă la ei,'si poate chiar pînă în Lespezi, zbieratele inginerului. Dar n-a auzit nimic, Răghină a coborît tacticos cele două trepte, Matei i-a scuturat vîrtos şi îndelung amîndouă mîinile, 1-a bătut pe umeri, 1-a mîngîiat pe burtă, apoi 1-a împins binişor în casă şi uşa s-a închis.
— Dracu' să-i ia! gemu Filip.
— Da> — îl auzi în aceeaşi clipă pe Bucuraşu, care-1 înţelesese în felul lui. — N-au ce căuta chiaburii în fermele de stat Argaţii, da, să vină. Dar să lucreze argaţii şi să-ncaseze chiaburii, nu merge!
Lui Filip îi venea să-şi izbească ţeasta de pereţii hambarului.
BĂRĂGAN
145
— Pînă la urmă — se auzi vorbind, şi i se păru că ascultă vocea unui străin — n-or să meargă istoriile astea. Deocamdată însă, păstrează lista aşa cum este şi îasă-i să lucreze... Vedem pe urmă.
Cîtva timp mai înainte — se judecă aspru în gînd — la cîmp, tot aşa-1 rostise pe deocamdată ăsta: tărăgănîndu-1 ca un înţelept şi umplîndu-1 cu nişte subînţelesuri pe care, dei'apt, nuleavea. „Dac-arştiel ce-i încapulmeu... gîndea privindu-1 pe Bucuraşu... Dar, în definitiv, de ce să nu ştie?!"
Şi se hotărî să se sfătuiască deschis, simplu, fără niciun ascunziş, cu Pavel Bucuraşu.
Ii era greu, îi era silă de ei însuşi, dar se străduia să-şi joace rolul bine, conştiincios, pînă la capăt, şi izbutea:
Bă-trî-ne-ţeeee Ha-a-aineee gre-e-leee Ce n-aş da săăăă Sca-a-ap deeee e-e-ele Bătrîne-ţeeee...
Răsturnat picior peste picior, într-un scaun cu tălpige, inginerul Matei urlă în glumă, piţigăiat şi fals, începutul romanţei, apoi zvîrli ghitara pe-un butoi, sări în picioare, înşfacă al cincilea pahar de vişinată şi se prăbuşi din nou, hohotind, asupra lui Răghină:
— Bătrîne, bătrîne! Ţi-a pus dumnezeu mina n cap, bătrîne... Ai furat ca un porc, te-ai scos basma curată, m-ai. lucrat ca o cutră afurisită ce-mi eşti, şi eu, tembelul, să fiu al naibii dacă-s în stare să-ţi port pică... Hai noroc! Stimată doamnă, săru-mînuşiţa!
De-un bun sfert de ceas, Răghină şinevastă-sa nu se mai saturau să-l asculte. Tot ce se întîmpla de cîteva zile cu clînşii era —după cum spunea Matei — „lucrătura" lor: ei doi, cu „sfinţii lor dela Erusalim", „montaseră" mutarea lui Răghină la o fermă lîngă Bucureşti — „fosta moşie Ghica: maşină la scară, şosea asfaltată!"; ei îi pricinuiseră lui Matei nenorocirea asta, mutarea în Lespezi, şi el — „tembelul" — nu era în stare nici măcar să se supere pe dînşii... Filip? Ăsta, dumnezeu ştie cum s-a vîrît în combinaţie!... Aia, Ia Bucureşti, sfinţii patroni ai lui Răghină, ei au încurcat-o... Dar ce importanţă mai are Filip pentru Răghină? Răghină pleacă, Filip rămîne cu Matei...
Ascultau pentru a cine ştia cîta oară această istorie şi, încă nu deplin convinşi, se întrebau din ochi, muteşte, unul pe altul... Dăduseră de-o săptămînă, destule telegrame lungi şi scumpe, nădăjduiseră şi desnădăj-duiseră de prea multe ori...
După ce a repezit în umărul administratorului cea din urmă tapşă prietenească, Matei înhaţă elegant, în două degete, mîna cu care doamna Răghină se pregătea să-i toarne al şaselea pahar de vişinată:
— Stimată doamnă, săru-mînuşiţa. Cu îngăduinţa dumitale, mă declar cherchelit. Gata!... De fapt, —şi-i aruncă lui Răghină o privire plină de înţelesuri — am băut cam mult: pe mine şi pe cutra asta bătrînă, inamicul meu şi soţul domniei voastre, ne aşteaptă încă azi o mică răfuială, cum se zice, ca-ntre bărbaţi. Nu mai beau.
— Te rog numai — gunguri doamna, alintîndu-se •— să nu mi-1 strici. Bursucul meu, clacă-l las pe mîna dumitale are să...
Dar cum între timp Matei, prins de alte gînduri, îi întorsese spatele,
10 — V. Romînească
146
V. EM. GALAN
doamna-şi lăsă nerostite temerile cu privire la „bursucul" ei şi, discret se topi în bucătărie ca să asculte de după uşă.
— Asta-i, dom-le! — Matei se aşeză pe-un sac aproape gol şi spriji-nindu-şi bărbia de genunchi îl privi pe Răghină în ochi: — Ia spune Mîtă ţi-i neam? '
— Nu, — negă Răghină. Mîţă nu-i era decât prieten.
— Prieten? !— îşi plezni Matei cizmele a admiraţie.—Să stii de Ia mine-frate mai bun ca el n-ai pe lume !... Ce s-a zbătut omul'ăsta pentru dumneata ! Frate, asta ţi-i!
— Se  poate... — încuviinţă   Răghină  cu prudenţă.
— Nu că se poate: aşa este !
Şi Matei îi povesti cum s-a zbătut Mîţă pentru Răghină, cum I-a apărat cînd s-a auzit în Călăraşi de „nenorocirea" de Ia Lespezi, cum s-a o-îadit el, cu Matei împreună, la toate amănuntele... b
— Pînă şi la calabalîcul dumitale s-a gîndit, omul ăsta! înţelegi? Lichidezi aici pe loc tot ce nu-ţi trebuie. Azi, acum! Iei hîrtie la mînă dela mine şi decontezi în Călăraşi, la Mîţă...şi părîndu-i că Răghină mai stă la gînduri, inginerul sări în picioare ca să poată chema în voie, cu amîndouă mîinile, mărturia cerului: —Ce, doamne iartă-mă, ai muncit o viată întreagă şi acuma vrei s-arunci pe gîrlă tot? — Matei privi înspăimîntat în jur încăperea tixită pînă-n tavan, ca o magazie, cu lăzi, butoaie, saci, baloturi...' — Păi dacă te cari cu toate astea, pun ăia... controlul economic... gabja pe dumneata în doi timpi şi trei mişcări.
Cu nasul în pămînt, Răghină se frămînta pe scaun.
— Să vînd, zici, — mormăi nemulţumit — la preţ oficial?
— Da> dom-le! Preţ oficial, şi... — rîse inginerul, vesel — cantităţile la voia dumitale: fără cîntar!
începînd să înţeleagă, Răghină se ridică greoi.
— Dar dumneata — se apropie de Matei, sfredelindu-1 cu ochii lui mici, de mistreţ — ce scoţi de-aici?
Pe Matei, întrebarea îl luă prin surprindere.
— Eu? nimic. Eu risc... pentru mutra dumitale, — si înfrunt înd privirile lui Răghină cu un rînjet plin de sine, îşi linse buzele îndelung, şi dintr-odată, hohotind, repezi un pumn în pieptul lui Răghină:—Eh, coţcar bătrîn ce-mi eşti, ai ghicit-o! Unu-zero pentru tine... Poate că le vînd fermei, na! Asta vrei să ştii?
Administratorul rîdea încet, din fundul gîtlejului, mulţumit.
— Să ştii că merge, hă-hă-hă-hă... Să ştii că merge, 'hă- hă-hă-hă... — şi după ce a dupăcit la rîndu-i de cîteva ori umerii lui Matei, a devenit iarăşi serios: — Să vinzi pe altă mînă... Merge, să stii!... Dacă te'pricepi puţintel la scripte, merge! Numai... — tresări —     directorul ăsta nou?!
— Fihp rămîne pe seama mea, — rînji iarăşi Matei. — Hai, bătrîne-scne-ţi lista... Vin îndată c-o căruţă... Marfa trece-n hambarul fermei' Hai, hai! — îl zori în vreme ce-şi îmbrăcă haina. Bate fierul cît e cald i Nu vezi? A adus cincizeci de oameni la lucru, şi dacă-n două ceasuri nu le da de mincare, îl hăcue ca pe-o varză. Zor, bătrîne! Lista! Mie să-mi mulţumeşti, şi pe Mîţă să nu-1 uiţi cît îi trăi!... Am plecat!
— Domnu' Matei, domnu' Matei! — îşi strecură nevasta lui Răghină ' capul pe uşa bucătăriei,  — se poate şi nişte saci?
—Se poate, cucoană!
— Dar puşca, balanţele...
In urma inginerului, uşile, şi cea de la antret şi cea de afară, rămăseseră
BĂRĂGAN
147
deschise vraişte. Doamna Răghină nu se încumetă totuşi să-l urmărească. Stătu o clipă locului, clipind nedumerită, apoi trecu în cealaltă cameră; eotrobăia după toc, cerneală, riglă, creion, hîrtie, şi turuia încîntată, mai mult pentru ea însăşi decît pentru bărbatu-său.
— Frumos gest, din partea lor!... Moşia Ghica? Unde vine asta? Vai, dac-ar fi pe şoseaua spre Ploeşti!... Vii, livezi... Cine-o fi aranjat mutarea? Vîntu? Berijan?... Şi Mîţă, vai, ce om! Ce prieten!... Cum spunea tinerelul ăsta că-1 cheamă? Matei? Aşa-i e numele, chiar, sau pronumele?... Inginer?... Pare grosolan, şi cînd colo are maniere, ştii... îţi place să-l asculţi... Tu-1 cunoşti de mult?
Răghină i-a smuls din mînă uneltele de scris, le-a potrivit pe capătul unei lăzi, şi a întrerupt-o:
— Nu mai bîzîi, mă încurci... Nu-i vorba de Matei, aici. Aici e Mîţă! şi începu să îinieze repede foaia de hîrtie.
Mai departe — doamna Răghină ştia bine — orice ar fi gungurit ea, orice l-ar fi întrebat, „bursucul" ar fi rămas nepăsător, cu nasul în hîrtiile lui. Aşa că hotărî să schimbe tonul:
— Nu închei lista, auzi? pînă n-aduc şi boarfele din pod! Vindem tot, — porunci — mîine facem rost de căruţă şi poimâine plecăm.
— Bine, — încuviinţă Răghină fără să se mişte.
— Cu. vitele ce facem? — s-a mai întors doamna din prag.
— Asta nu, ■—hotărî Răghină, scurt. —Tot pe-o carte, nu joc. Iau legătura cu Zadic.
Lămurită, doamna îşi adună într-o mînă poalele capotului ei foşnitor şi porni sprinten pe scara podului, fredonînd în izbucniri de marş eroic romanţa despre „bătrîneţe haine grele".
— Alio ! Patru gealaţi la mine repede ! Tu... şi tu... şi tu... şi bucătarul... Unde-i bucătarul? Tocmai acuma şi-a găsit el să... Aha, eşti aici? Bun... Trageţi repede căruţa aia colo, Ia uşa din dos. Vin şi eu cu voi. Tovarăşe director...
Zărindu-1 pe Filip, inginerul Matei porni în goană către dînsul, dîndu-i de departe, în gura mare, un soi de raport cifrat:
— Tovarăşe director, s-a făcut! După biblie: mînca-vor calicii şi se vor sătura şi-1 vor lăuda pe domnul Mîţă... In douăzeci şi opt de minute, succes pe toată linia!... Comis-voiajor trebuia să mă fac, pe onoarea mea: grozav ce-mi umblă gura asta cîte odată !... V-am salutat! Mă duc să-ncaix... Nu, nu, dumneata să nu te-amesteci! Chestia alimentară o rezolv personal pînă la capăt. M-am dus!... După mine, galop!
Fără să se sinchisească de întrebările lui Filip, inginerul porni în goană, înaintea cailor, spre casa familiei Răghină.
Cîteva minute mai târziu, trecea spre hambar în căruţă, călare pe-o grămadă de saci, lăzi şi butoaie aruncate unul peste altul.
— Brînză, mălai, ceapă, untură, —■ îi strigă mîndru, în trecere, lui
Filip.
Descarcă încăpăţînat, muncind la rînd cu cei patru „gealaţi" toată „marfa", şi Filip izbuti numai cu mare greutate să-l convingă că bucătarul trebuie înlocuit, în echipă, cu Mitu Cîrstei, ca să înceapă, în sfîrşit, pregătitul prânzului.
Transportul următor fu trîmbiţat cu aceeaşi solemnitate:
— Mălai, brînză, afumături, zarzavat uscat, prune uscate, orez... Pe urmă, — untdelemn, saci, trei balanţe, o maşină de scris, nouă
10*
148
v. em. galan
hamuri de piele, unsprezece hamuri de frînghie, şase lacăte, o armă de vînă-toare fără percutor,jachete vechi de piele, patru perechi de pantaloni, săpun de rufe, sare, făină de grîu şi în sfîrşit o ghitară, pe care Matei, cocoţat deasupra celui din urmă transport, şi-o zdrăngănea gînditor pe burtă.
— Asta...—îi întinse el ghitara lui Filip — nu intră-n socoteală: talisman pentru mine personal, din partea lui madam aia... Răghină!...
Glumea încă, dar era potolit, trist chiar.
Socotindu-şi treaba îndeplinită, se aşeză greoi pe marginea rampei hambarului, şi bălăbănindu-şi picioarele în vînt îi povesti lui Filip totul, cam amestecat, dar destul de amănunţit.
Semnase, într-adevăr, lista lui Răghină, fără să citească pînă la capăt barem introducerea şi încheierea. A semnat-o odată în numele lui, şi de două, cu cîte un „p" înainte, în numele directorului şi a contabilului şef. Nu-i părea că a făcut ceva neobişnuit, primejdios sau murdar.
— Dumneata ştii foarte bine: nu le-am luat să le speculez — îi explică lui Filip domol, plictisit că nu-i înţeles. — Asta, una. Pe urmă,,, n-are să-i deconteze nimeni, nimic, nicăeri.Mîţă s-a curăţat.Tot în şedinţa aia, atunci; l-au suspendat şi or să-i mute: la vreo fermă, la puşcărie, nu ştiu... Asta, a doua la mînă. — Şi aducîndu-şi aminte de ceva, îşi cercetă buzunarele pînă dădu de-o ştampilă. Dumneata — întrebă — ai stampila fermei?
— Nu. .
— Răghină avea. Am confiscat-o. I-am ştampilat lista .cinstit, pe urmă am confiscat-o. Poftim! — i-o întinse cu un gest larg, teatral.
Filip n.u-1 mai recunoştea. Omul acesta, cu. un ceas înainte atît de viu, plin de-o atît de îndrăcită energie, şedea acuma înaintea iui, moale, blînd., nepăsător, indiferent faţă de tot ce vedea, tot ce auzea.
— Dar nu-nţelegi? — încercă să-l scuture di,n amorţeala lui neghioabă. Istoria asta nu rămîne aşa. Chiar dacă eu aş închide ochii! Iese de aici o încurcătură întreagă: cercetări, anchetă, justiţie, ajungi şi. la puşcărie, poate...
— N-ajung la puşcărie, — îl linişti Matei duios, moţăind parcă a somn. — Răghină... cum intră-n Călăraşi... ăia-1 şi înhaţă! Pentru altele, lasă, are el destule... Crezi că-i prost să mai scoată şi hâr'tiuţa mea? S-ar înfunda singur dac-ar scoate-o... M-am gîndit eu bine. Uh, ce l-am lucrat, matracuca! Drumul mare!...
— Uite, — încercă Filip în cele din. urmă, srrigînd aproape. Du-te la el, spune-i ce vrei şi ia-ţi hîrtia înapoi.
Matei scutură capul domol:
— Nu mi-o dă. Chiar dacă-i spun că-s sfîntul Calistrat, patronul dumnealui în came şi oase, trimis de dumnezeu în persoană, nu mi-o dă... dacă nu-i duc marfa înapoi... Dar marfa nu i-o duc...
— Mă sileşti s-aduc jandarmii, omule, nu înţelegi?
— Jandarmi! — pe Matei, ameninţarea nu-l mişca deloc: — Adu-i... Jandarmii nu-s şi ei oameni? înţeleg ei, când Ie spui...
— Şi anunţ în scris, totul, la Călăraşi, la Bucureşti...
— Anunţă... — încuviinţă Matei, zîmbindu-i din ce în ce mai blînd şi mai dulce.— De chestia asta, ar trebui scris în toate gazetele. Păcat că n-ai fost de faţă...
Adulmecă o clipă aerul, şi fără să-i pese nici cît negru sub unghie de privirile cu care-1 fulgera Filip, constată mulţumit:
— S-a descurcat ăla, cu mămăliga... Bucătar! Simţi? A pus, al dracului, şi grăsime. Păcat că nu mi-i foame!...
Coborînd de pe rampa hambarului, dădu totuşi să pornească spre malu
bărăgan
149
Borcii undo, sub cerul liber, în praf, vreo cinzeci de oameni, fiecare cu cîte o strachină în mână, stăteau în cerc împrejurul unui cazan cc-şi destrăma aburii în rămurişul sălciilor.
Filip îi apucă braţul, şi, cu forţa, îl întoarse înapoi:
— Nu vrei să pricepi nimic, omule?! Toată istoria asta, cu semnăturile dumitale, cu ştampila fermei, duhneşte urît dela o poştă. Nu putem lăsa lista pe mîna lui Răghină....
Matei schiţă, cu mîna, un gest de lehamite absolută:
— Chestia... — vorbi rar şi împăcat, în pilde — ... slă aşa: cînd. crapă o gloabă ca Răghină, trebuie s-o jupoaie careva. Dacă ai cuţit bun, o jupoi cu cuţitul. Dacă n-ai cuţit, o jupoi cum poţi. Că duhneşte, n-are importanţă...
_se hlobăiiă într-o parte, gata sase prăbuşească, se sprijini zdravăn de Filip
şi, aproape adormit, îşi ceru. scuze: — Face scorpia aia a lui Răghină o vişina tă... şaptezeci de grade!... O duzină de păhăruţe mi-au turnat. Porcii! Pe stomacul gol... zău. Mă doare capul... Nu ştiu cîacă-s beat... dar... am scăpat boii pe gîrlă... la general, oricum, am dreptate.... Altă scăpare nu era, decît poate... dacă-1 ciomăgeam pe ici pe colo... Dar dumneata... dumneata te temi de scandal... Unde naiba să mă culc? Intr-un ceas îmi trece... Pe onoarea mea.
Abia acum înţelegea Filip de unde vine moliciunea şi duioşia inginerului: îşi ascunsese beţia, bărbăteşte, pînă în clipa când 1.-a răzbit cu. totul somnul şi, poate, osteneala....
L-a culcat în grajd, pe paiele pe care dormea de obicei Prodan şi s-a dus să mănînce.
„Pînă limpezesc istoria cu lista lor, Răghină nu pleacă din Lespezi nici mort!"
Altă hofărîre, mai bună, nu-i venea în minte.
Bucuraşu îi păstrase deoparte o porţie. Strachina era acoperită cu o frunză uriaşă de brustur, dar vîntul cernuse totuşi peste mămăligă praf, nisip şi frunze galbene, lunguieţe, de salcie.
Zdrobit aproape — fiziceşte zdrobit! —de atîtea nemulţumiri, stră-duindu-se să termine de mîncât odată cu toată lumea, Filip îşi privi în sfîrşit în faţă cei patruzeci şi şase de colaboratori. Dar află chiar ele la început că nu mai era vorba de patruzeci şi şase, ci de patruzeci şi patru: trei, după ce au cunoscut ferma, după ce l-au cunoscut pe inginerul Matei, au plecat — i-a explicat careva zîmbind — „în baltă, după peşte". Oamenii fugiseră, pur şi simplu, şi lui Filip îi era limpede că tovarăşii lor n-aveau de gând să-i condamne pentru asta... In schimb, se ivise un om, venit —■ cum spunea el singur, rîzînd cu gura plină — „voluntar": un flăcău despre care toată lumea ştia că-1 cheamă Ţiripan, că trecuse Borcea înot, că se sfădise cu podarul şi că „pînă azi dimineaţă" slujise în Lespezi' la un anume Zăpodeanu.
Ţiripan era înscris în sindicatul salariaţilor agricoli, dar pretindea sus şi tare, pornit, că sindicatul lor „a încăput pe mâna chiaburilor..." Avea şapte clase primare, era cititor pătimaş de ziare şi cărţi, fusese într-un timp activist sindical „pe linie de tineret"... Cînd a înţeles că nu inginerul Matei, ci Filip este directorul fermei, i s-a aşezat alături ca să-i spună în cea mai mare taină că în Lespezi sînt o mulţime de argaţi care „ar trebui aduşi la fermă".
— Dar ei ce zic, vor să vină? — !-a întrebat Filip.
— Ei... — se codi o clipă Ţiripan — nu prea ştiu ce vor. Dacă-s la stăpîn, îi întoarce stăpînul cum vrea... La noi, care ţine mai multe slugi, ajunge mai mare şi-n sindicat... Aşa-i la noi! Acasă-1 lămureşte stăpînul cu bîta, la sindicat îl lămureşte tot stăpînul cu vorba, şi iese omul năuc...
150
V. EM. GALAN
Filip îşi aminti de plugarii lui de dimineaţă: îi trimiteau stăpînii să lucreze la fermă!...
— Ce-ar fi să ţi-i iei pe seamă? — îl încercă pe Ţiripan.
— Adică... 1-a înţeles Ţiripan îndată — să rămînă Ia fermă şi ei, nu? Mde!... se codi o clipă — ... Intr-o zi, în două, n-aş putea. Da'nici mai mult de trei săptămîni nu-i las! Mă ţin de capul lor!...
Aşa, cunoscîndu-şi oamenii şi crănţănind repede nisip cu brînză şi cu mămăligă, Filip se pomeni vorbind în calitate de director al fermei, cumpănit şi sigur de sine, despre viitoarea lor cantină: în ce loc va fi construită, pentru ce va trebui — neapărat! — ca în fundul sălii să fie o scenă, cum vor fi feţele de masă, tacîmurile, ghivecele cu fiori...
împrejur, aşezaţi ca şi el, turceşte în ţărînă, o mînă de oameni pe care nu-i cunoştea, care nu se cunoşteau nici ei în de ei, mîncau încet, ţinîndu-şi străchinile în poală. Unii îl ascultau cu interes, unii îl ascultau cu plictiseală neîncrezătoare şi cei mai mulţi nu-1 ascultau de Ioc: vorbeau în de ei,privind cum pe Borcea se scurgea încet un lanţ de şlepuri încărcate cu fîn...
VII
Şcoala din Lespezi strălucea de curăţenie, în contrast izbitor cu ţinuta învăţătorului — nu tocmai exemplară. învăţătorul era un om mărunţel şi afumat, tare modest ca înfăţişare, îmbrăcat într-un surtuc ce-i atîrna pînă-n dreptul genunchilor, ca o haină de căpătat, deşi se vedea bine că era croit numai şi numai pentru el, pe gustul lui. Pe nume — Vasile Hue.
— Aşteptaţi vreo inspecţie? •— întrebă Filip după ce s-a prezentat, uitîndu-se la duşumelele albe, la pereţii împodobiţi a sărbătoare...
Hue i-a zîmbit măgulit.
— La noi totdeauna-i aşa — şi schiopătînd înaintea musafirului, se grăbi să-i arate sălile de clasă: două camere mari, deajuns de luminoase şi plăcute, cu bănci noi-nduţe.
— Totul făcut în doi ani: muncă voluntară, materiale adunate de părinţi... greul muncii,.tot ei... Avem oameni vrednici, săritori, aici în sat! — se mîndri el.
— V-a ajutat şi primăria. ...— adăugă Filip fără să-l privească; dar Hue s-a fîstîcit: nu părea de Ioc mulţumit desprijinul autorităţilor lespezene.
—Mme... — bîlbîi — ... primăria... Ei mai au şi altele pe cap...
Filip n-a vrut să-l contrazică. A mormăit ceva nedesluşit şi s-a oprit, fără voie, înaintea unor planşe frumoase, înfăţişînd plante şi animale din regiunile muntoase ale ţării, cîteva flori mărite şi secţionate, o hartă a globului pămîntesc...
— Am un flăcău la arhitectură... —îl lămuri Hue, din spate. Cînd vine în vacanţă, îl pun la treabă. De ce să uite că a învăţat aici în sat?... Desenează binişor....
învăţătorul călca greu şi din pricina asta gîfîia. Avea un genunchi anchilozat.
— Păcătoasă treabă pentr-un şchiop, meseria de dascăl! —• glumi, simţind în privirile lui Filip o întrebare. — Baston în şcoală nu poţi purta: sperii copiii! Poftiţi aici: muzeul nostru geologic!
Filip n-avea de gîn.d să viziteze şcoala. Venise doar să-şi înscrie la învăţătură feciorul aşteptat peste cîteva zile, pe Mircea, şi venise tot odată ca să încerce dacă nu cumva, cu ajutorul învăţătorilor, ar putea găsi pentru viitoarea şcoală de tractorişti dela fermă, cîţiva băieţi dintre absolvenţii din anii trecuţi. Din politeţe, se apropie totuşi de „muzeul geologic."
BĂRĂGAN
151
Intr-un dulap sărăcăcios, făcut din scîndură de brad nevopsită, rînduiţi .cu nesfîrşită grijă şi însemnaţi prin etichete mari, albe, se răsfăţau printre hîrtii aurii si argintate, alcătuite din învelitorile cine ştie cît or sute de bomboane, nişte bolovani de piatră obişnuită şi minereuri mai rare: gresie, calcar, granit, asbest, mică, pirită, cărbune, mangan...
— De doi-trei ani, un băieţaş de-aici din sat se ocupă cu treb'şoara asta. Geolog a ajuns! învăţa în clasă la nevastă-mea. Din sat de la noi, se-ncep a ridica oameni unul şi unul... Ehei!... — ochii învăţătorului, căprui, mici, luceau întinerindu-i faţa nerasă, tăbăcită de vînturi, de tutun, de vîrstă şi de soare.
— Dar la pămîntul de-aici, din Lespezi, din baltă, nu v-aţi gîndit? — se întoarse Filip, tulburat din nou de preocupările care, cu două zile înainte, îl rătăciseră zadarnic, o noapte întreagă în enciclopedia răposatului Filipescu.
— Adică... — nu izbutea Hue să-1 înţeleagă, — ... să pun în dulap pămînt de-aici, din Lespezi?!...
— Da, desigur. E foarte important...
Imprumutînd fără voie ceva din înflăcărarea de mai înainte a învăţătorului, Filip se strădui îndelung să-i explice cît de însemnat lucru este pentru un agricultor să ştie — dacă se poate chiar din copilărie — pe ce fel de pămînt calcă: pe cernoziom? Să zicem. Dar ce fel de cernoziom? Pentru că fiecare soi de cernoziom se lucrează într-altfel. Şi pe urmă, nu-i numai cernoziom în lumea asta. Dacă-i marnos? Dacă-i nisipo-argiîos? Dacă-i sărac în humus? Dacă-i bogat? In baltă, de exemplu, sînt o mulţime de soluri. Agricultura făcută după ştiinţă...
Hue îl ascultă un timp cu atenţie, apoi, brusc, îl opri:
— Stai! —îl rugă cu toată dragostea, schiţînd chiar, spre Filip, un gest ce semăna oarecum a dezmierdare. — Stai numai o clipă, să te-audă şi nevastă-mea. Ne-ai dat o ideie straşnică.... Miliuţa!... Miliuţa!...—şi pentru că Miliuţa nu s-a ivit chiar atît do repede, Hue îl îmbie pe Filip către o uşă deasupra căreia scria cu. litere roşii: CANCELARIA.
Cancelaria — o cămăruţă întunecată, strimtă, cu un dulap de cărţi, un singur scaun, cîteva portrete pe pereţi: Stalin, Gheorghiu-Dej, Eminescu, Creangă. Sub fereastră, la o măsuţă, scria ceva învăţătoarea, Emilia Hue: o femeie durdulie, cu ochelari groşi, înrămaţi în sîrmă nichelată. In cancelarie era destul de cald, dar bătrînica tremura înfofolită într-un pardesiu negru, ros în coate, şi-şi smorcăia mereu nasul vînăt.
Hue îi povesti repede cum „a pus el mâna pe-o idee straşnică": un muzeu cu titlul „Pămîntul nostru".
— De-uin dulap facem rost uşor, — căută el să-şi convingă nevasta, — cine să ne înveţe este, — şi-1 arătă pe Filip, mîndru de el ca de-o descoperire ce i se datora lui şi numai lui. — Copiii de azi asta trebuie să înveţe, la ţară, — reveni el la ştiinţă. — Păcatul este că învăţătorii, judecind cinstit chiar după noi, au rămas azi cu ce-au apucat din şcoala lui Adam-Babadan... Cîte rafturi crezi că trebuie să pregătim? Cîte... probe? Mostre? Cum se spune?... cîte bucăţi de pămînt crezi să punem? Un singur dulap ajunge? Noi nu ne pricepem de loc...-mărturisi cu sfială, aruneînd neves-ti-si o privire de încurajare; şi îndată, desluşind pe faţa lui Filip un semn de nelinişte, se grăbi să adauge: — Noi învăţăm repede, despre asta nicio grijă!... Pentru, copiii noştri mai mărişori de multă vreme trebuia aşa un muzeu. Nu?... Straşnică idee ne-aţi dat, — îşi frecă mîinile mulţumit, uitîndu-se la Filip cu vădită admiraţie; şi mustrîndu-şi nevasta, se mustră pe sine însuşi cu blîndeţe:— De mult trebuia să ne fi gîndit, noi singuri. Asta-i acuma: metodă nouă pes*te tot...
152
v. HM. galan
învăţătoarea asculta zîmbind   si  îmh.iWof x   * ■    v . privirile  dela  bărbatu-său 1.F Win  '      ! - ^  1Ş1 phmba într-una
- Daca-i vorba de învăţătură, atunci trebuie să învăţăm îmnronn* Le mărturisi cinstit că în. ceea ce priveşte rlasiii,™di     J ,
suşi avea nevoie de şcoală. Povesti cît? cJvadesnre T b0^oc, el în-*K -^-rul Matei- cel dinfîi i^alidf, laîsTdinîi^ treaga caro va ca ca prin. baltă, prin lunca Dunării şi pdn ace te ™at Bărăganului m cahta e de om de ştiinţă, nu de vînător ori oescarS i'r t
- Atunci - se lumină Hue - noi tot avem îndrumător du corn' a tovarăşul Mate,, aşa cum spuneţi dumneavoastră. sT     MiViufă   ce a
fl d*Clmr,TZe CU i ZnleVm^^ PentrU C0Pii: Mmxl'l iţi?" dată nu n,f'n,   I ~     9 8ŞSZa *ll,P de"a curmezişul planurilor. _ Deocam-
— Aşa!... Nu prea aveţi timp    — ]-a înff>ln« u„„ r
.      Cu niciun chip" Filip nu şi-/ piltea tach S pe MaS ^sTVt şi cum vorbea el explicînd pe înţelesul unor copii, eLi do scoaîă   '    , '
T^^£*Â T^tSâiTi «*Wy^
bine.cTdSetoS^ tttTri^ul» ~ ™ ^
rinti'Per:ot"'Hr făm ^^I^^r ^ ^
Pe soţii Hue insa, întrebarea ii punea în mare încurcătură
— INoi... — se  apară învăţătoarea, parcă temîndu-se ca solul Pi «s mi spună vreo vorbă nesăbuită - ...Noi    Ce aiul o ^i J -o. *T 3
Sfătuiseră ades despre aceste lucruri si amnsr^m^ u „ „ tate de păreri, încît se întîmpla de mu e ori ca   vo bid   tlnT"? Um" seama nevesti si grija de a-i încheia fraza îi^uiă^au SnW^ " ** ^ P°
Kecunoşteau ca o iermă de stat este, în general  nn lucm on «« ■• « • i potrivit, folositor pentru o regiune întreagă^u ga ti să a^cul" cu S!Î ceasun  întregi,  noutăţi  despre minunile ştiinţei a^ico     i nwi '
ftECrUrii,m0derae> 4 -nd Filip aducea "oÎEa di 4 t^zi Şi la ferma din Lespezi, se întunecau amîndoi '-csp.zi
p«4i."IaLanoi.0i ~ mUrmU,'a triSt Şl ÎUcăPă^lat H«c - nu-i ca-n alte
sPriJinea  ^dală învăţătoarea — ...   ne  facem d««cH-, m şcoala. Mai departe nu ne amestecăm: fîecare-i liber să-s[înd ume copi uî dupa cum îl duce capul. Nu poţi să-ţi iei răspunderea    Ca îl I 1 in Sat' ^-atîta tulburare, nu-i bine să faci'pScă"      mva,--dl01' aiB1 convince™.8        ŞC°aIa' ŞW păcat! ~ 0 a*La la "ndu-i Hue, cu neclinită
rA A Dintr-asta Filip nu i-a putut scoate. N-a izbutit să afle nici pentru ce, dupa dinşn, m Lespezi e mai multă „tulburare" decît înntiV™ pentru ce şcoala ar fi putut suferi dacă" ei,, tavă ăto t  r ? fen^ pohuc de o asemenea însemnătate cum e^ mă rog, re^omandaref cîtorva
bărăgan
153
flăcăi pentru şcoala de tractorişti... Iar învăţătorii, Hue şi nevastă-sa, nu înţelegeau cum de nu-i Filip în stare să înţeleagă nişte lucruri atît de simple...
Aşa că s-au despărţit cu oarecare răceală.
„Ei, poftim, mai prinde-i capetele!"
Filip călca apăsat prin praful zgrunţuros al drumului, pierdut în gînduri. Cu organizaţia de partid din sat nu izbutea să ia legătura pentru că, mereu, David Golea, locţiitorul secretarului nu era de găsit nicăieri... De Ia primărie, nu se putea aştepta clecît Ia beţe-n roate... De la şcoală, nici un ajutor. II înspăimînta aproape gîndul că el, Prodan, Bucuraşu, vor trebui să irosească poate zile întregi dueîndu-se din casă în casă. în căutarea unor flăcăi dornici să ajungă tractorişti...
Stîrnind nouri deşi de praf, un copil îl ajunse din. urmă, îi aruncă în treacăt un. „săru-mâna" lipsit cu. totul de respect, şi goni înainte, hăulind niscai chemări ori înştiinţări către un grup de băieţi care nu-1 luau în seamă de Ioc.
— Stai, drace!  Un'  te duci?
O fată, cu cobiliţa pe umăr, aducea apă dinspre Borcea. A încercat să taie drumul fugarului, dar n-a izbutit.
— Stai, mă Nicule, ce, n-auzi!?
Nicu, într-adevăr, n-avea timp să audă. Viră cu toată viteza în lături, se strecură chiar pe lîngă coapsa fetii, îmbrînci una din căldări, primi fără păsare, după ceafă, o parte din apa revărsată, şi o zbughi înainte.
Cobiliţa, pierzîndu-şi dreapta cumpănă, s-a desfăcut înainte ca fata să prindă de veste.
— Ai!... Lua-te-ar dracu' să te ia!...
Lipăind în balta ce i s-a iezit dintr-odată sub picioare, fata îşi adună căldările goale, risipite în mijlocul drumului, străduindu-se zadarnic să-şi înăbuşe începutul plînsului.
— Ce tot drăcui, fă? N-are Borcea destulă apă? E-te la clînsa!... De dragul unor asemenea răutăţi, fugarul a săvîrşit o greşeală tactică
de neiertat: a curmat acţiunea de desprindere, începută atît de victorios, s-a oprit, şi, încrezător peste măsură în statornicia norocului lui, a pornit o ofensivă inutilă, pentru care nu era pregătit deloc. Bondoc, desculţ, îmbrăcat sumar, aşa cum îl apucase vremea, s-a apropiat alene, uitîndu-şi cu. totul graba de pînă atunci.
— Mare scofală, apa ei!... Paparuda!... —se apropia din ce în ce, iscodind într-una sfaturi în doi peri şi căutînd vorbe cît mai jignitoare, cît mai dispreţuitoare; umilinţa adversarului. îl făcea să piardă orice măsură.
Cu nasul în basma, fata smorcăi înainte pînă în clipa cînd Nicu, uitînd cele din. urmă reguli ale prevederii, veni să împungă pe rînd cu degetul cel mare al piciorului coasta căldărilor rămase în praful uliţei.
— Ce paparudă, bre ! a vărsat o căldare de apa şi boceşte o săptămână !... In clipa aceea, nemaiascunzîndu-şi hohotul de rîs, fata se repezi, îl
înşfacă de-un umăr, îl răsuci în Ioc de cîteva ori — pînă-1 'simţi demoralizat în cel mai absolut mod cu putinţă — şi în sfîrşit, adunînd repede sub braţul liber căldările şi cobiliţa, porni spre podeţul casei din care Nicu abia evadase.
— Iţi dau cînepa pe seamă şi te încui, să ştii! — îl ameninţă. Dacă nu. te-oi încuia, să nu-mi zici mie Lenuţa!
Păstrîndu-şi de bine de rău demnitatea, Nicu tăcea; se lăsa tîrît, şi cînd mîna asupritoarei îl slăbea pentru o clipă, încerca să-şi rostogolească ochii mari, albaştri, uşor bulbucaţi — acum cuprinşi în scalda lacrimilor— către acel loc depărtat unde, pe marginea drumului, se zbenguiau drăceşte, liberi ca îngerii în raiul lor, tovarăşii lui de joacă...
154
V. EM. GALAN
Nebăgat în seamă, Filip a urmărit întreaga desfăşurare a luptei. Cînd privirile prizonierului au poposit în sfîrşit asupră-i, triste, pline de rugăminţi nedesluşite, îi zîmbi cu prietenie, salutîndu-1 în limba propriilor lui preocupări.
— încotro te duce, tractoristule?
Uimit de acest salut neaşteptat, prizonierul i-a aruncat o privire mî-nioasă şi a tăcut.
— Ei, tractorist! — a răspuns fata în locul lui. — El nu-i în stare nici s-aleagă patru beţe de cînepă... E frate-meu!... Bună ziua. Mai veniţi şi prin sat?
Filip o recunoştea abia acuma: era Lenuţa, slujnica Iui Răghină. îmbrăcată în hainele ei de acasă, părea alta: mai voinică, mai matură.
— Lenuţa?! —s-a mirat. — Nici nu te-am cunoscut. Ce cauţi aici? Infoiată de-atîtea poveri ca o cloşcă, Lenuţa s-a oprit strîngîndu-şi
bine prizonierul sub aripă:
— Păi... casa mea-i aici în sat.
— Şi ferma?
— Ce am eu cu ferma?!... A lui Răghină, dacă pleacă, mi-a dat dmmu'!..-
Filip zîmbi: îi plăcea cum îşi numea fata, aici în sat, „coniţa" de la fermă: a lui Răghină...
— Şi dacă pleacă, ce? Se sfîrşeşte pămîntul cu dînsa? Poţi lucra la cîmp, la bucătărie, Ia curăţenie, la ateliere... Se fac de toate la fermă... De ce să nu înveţi o meserie? Poţi să te faci şi tractoristă, dacă-ţi place...
Fata ridică din umeri:
— Nu vrea tata. Ferma, zice, nu. se potriveşte pentru mine. ■— De ce?
— Nu ştiu.
După felul cum fata şi-a strîns buzele asupra acestui „nu ştiu", Filip a priceput că-i mai bine să schimbe vorba.
—• Tu cîţi ani ai, flăcăule? — se aplecă spre Nicu.
Dar Nicu îşi clătină capul alene, privind aiurea: „Ce se mai vîră şi ăsta unde nu-i fierbe oala?..."
— Merge pe treisprezece-, — s-a grăbit Lenuţa să răspundă în locul lui.
— Ceva şcoală ai făcut?
— Cinci clase,—se mîndri Lenuţa. — Lua premiu în toţi anii. E deştept, el...
— Şi pân-te-nsori n-ai vrea să înveţi o meserie?
De astă dată Lenuţa n-a mai ştiut ce să răspundă. Scormonind ceva cu privirile sub bocancii lui Filip, Nicu înălţă din umeri.
— Nu. vrei să vii la noi la fermă? Intr-un an, în doi ani, eşti tractorist... Pe nea Prodan îl cunoşti?
Răspunsul — tot numai cu umerii.
—■ Nu-i stă lui gândul, la treabă ! — se mînie Lenuţa în glumă, aşa cum se cuvine oricărei surori mai mari când are a face cu un frăţior căzut în mici şi vremelnice păcate. — S-a înhăitat cu un vagabond, un golan fără căpătîi, şi-şi fac de cap, dumnealor. Pe-un şantier vor să fugă... Poftim, na!
Fata îl îmbia pe Filip să privească din nou grupul băieţilor care, prinşi de jocurile lor, lărmuiau fără pic de sfială în capătul drumului, biruind cu strigăte unite croncănitul stolurilor de ciori ce se roteau necontenit pe deasupra caselor.
Părea că ştie multe, Lenuţa Cîrmiş, despre acel „vagabond" pe care-1 numea cu vorbe atît de aspre, şi a cărui amintire — Filip vedea bine — îi
bărăgan
155
aducea în ochii o strălucire limpede, luminoasă, răsturnînd asprimea vorbelor în alint şi în uimită admiraţie.
— Vagabond?
Un răstimp, Filip a rămas pe gânduri, uitîiidu-se când la Lenuţa, cînd la băieţii, aceia care voiau „să fugă" pe un şantier. Lenuţa rostise vorba şantier în duşmănie, ca pe un nume de jivină primejdioasă, de pe alt tărîm...
— Lenuţo, fată, te-ai uitat acolo-n drum, sau ce? — izbucni o voce mînioasă undeva aproape.
Sumeţindu-şi pieptul peste gard, Cîrmiş tatăl — Nistor Gîrmiş, gospodarul pe care Filip îl cunoscuse cu două zile înainte la primăria din Lespezi ■— îşi   poftea odraslele la treabă.
— Tatăl vostru? — întrebă Filip bucuros, citind răspunsul dinainte în ochii şi în făptura celor doi bărbaţi din familia Cîrmiş: tatăl şi fiul semănau ca două picături de apă.
— Da, — zîmbi Lenuţa.
•— Plai să vorbim, atunci, cu dumnealui.
A intrat în curte dimpreună cu copiii, a strîns mîna gospodarului, apoi a încercat să-i explice pentru ce, după toate socotelile ele pe lume, Lenuţa şi Nicu ar avea numai de cîştigat dacă ar începe să lucreze şi să înveţe chiar de pe acum, de la început, la fermă.
— Aşa-i! — încuviinţa Cîrmiş, din cînd în cînd, cu gravitate, nimeni nu poate spune într-altfel.
Se vedea cât de colo că pe Nistor Cîrmiş îl bucura o asemenea ospeţie, şi-i plăcea deosebit de mult felul serios, prietenos, în care se sfătuia cu el directorul cel nou al fermei. Şi-a poftit musafirul pe marginea prispei podite, a adus într-o farfurie un capăt de fagure, a adus o cană cu apă de fîntînă — pentru Filip, şi una cu. apă din Borcea — pentru el însuşi, apoi a ascultat totul cu. atenţie.
— Aşa este! Foarte bine v-aţi gîndit dumneavoastră, şi noi chiar vă mulţumim.
După ce a supt zgomotos îmbucătura lui de fagure, după ce a potrivit îndelung gălămozui de ceară pe marginea farfuriei, după ce a dat pe gît restul de apă şi şi-a pus în rînduială mustăţile, Nistor Cîrmiş a lămurit pe -ndelete, cu vorbe cît mai alese, că după părerea lui ferma este într-adevăr aşa cum a spus Filip; pe viitor, iarăşi — nimeni n-avea dece se îndoi! — toate vor fi aşa cum a spus Filip; pentru copiii lui însă, ai lui Nistor Cîrmiş, şi*mai cu seamă pentru fată, ferma nu se potriveşte!... E foarte drept că, precum se şi cunoaşte, pe Lenuţa a dat-o în slujbă la Răghină. Asta era în 1947, din pricina secetei... Dar acuma, vorbind, cinstit, pe faţă, una-i să-ţi dai copila într-o casă de oameni mai mari, ca să vadă şi ea altă lume, să audă alte vorbe, — şi alta-i s-o tocmeşti simbriaşă, ca să trăiască între slugi... Oricum, supărare nu se-ncape. Mai tîrziu, poate, dacă s-or trage şi copiii, i-o lăsa, se-nţelege, să muncească oriunde. Deodată nu se potriveşte ferma cu. dînşii şi, cît nu-i cu.sila şi cu ridicatul, el îi ţine acasă.
Pentru ca nu cumva Filip să-l mai descoasă cu privire la planurile lui în legătură cu viitorul copiilor, Nistor Cîrmiş s-a grăbit să întrebe dacă nu cumva „s-a auzit ceva nou" despre grîul acela depus de dînsul, pentru schimb, la baza de recepţie a Romcerealului... II sili pe Filip să asculte din nou, foarte pe larg, toată istoria chitanţelor şi a rezoluţiilor, îi linişti — fără să-i dea loc să spună barem un cuvînt — arătîndu-i că el, Nistor Cîrmiş, „nu se aştepta si nu pretindea" ca „încurcătura" să se „lumineze după dreptate în două zile", dar e sigur că va fi totuşi „luminată"... Pînă la urmă, ca din întîmplare, vru să ştie dacă „la dumneavoastră la fermă treburile
156
v. em. galan
merg după cuviinţă, aşa cum se şi spune: dacă-i drept că sîmbătă are să i se „plătească-n bani" pentru cît a arat el, şi d.acă-i drept că-n săptămîna ce vine, aşa cum s-aude, ferma „are să ridice" tot satul la lucru pe baltă,, — aici fiind un cui, mai ales dinspre partea femeilor cu copii mici şi a moşne-■ gilor, dacă lăsăm, la o parte oamenii în putere, ca mine şi ca oricine alţii, care şi ei au a păgubi,pe ogoraşul lor, şi-n gospodăria lor, dacă-'s ridicaţi cu anasîna...
Odată ce a izbutit să ducă pînă la capăt această ultimă întrebare, Cîrmiş a tăcut, aşteptând cu înfrigurare rău ascunsă un răspuns liniştitor'
„Asta-ţi era" — îi ghici Filip gardurile. Dar nu izbutea pentru 'nimic în lume să înţeleagă cum au încolţit în capul lui Cîrmiş asemenea gogomănii.
— Istoria cu „ridicatul" satului n-are nici un. dumnezeu, tovarăşe Cîrmiş: Cine să ridice? La naiba!   Nu  trăim în ţara lui Cremene...
— Aşa, aşa, înţeleg... se grăbi Cîrmiş să încuviinţeze, clătinînd însă capul într-un fel care spunea mai degrabă: „Vezi că te-am prins? De ce nu vrei să spui?!"
„După ce că-i nătărău, după ce că-i fricos, după ce că turuie ca o moară
stricată şi suceşte fiecare vorbă de te ameţeşte, o mai face şi pe-înţeleptul!"_
îl judecă Filip în gînd.
Socotind că n-are rost să-şi mai piardă vremea cu un asemenea om, îl asigură că sîmbătă are să se plătească, într-adevăr, la fermă, îl asigură că de grîul dela baza de recepţie are să se ocupe, într-adevăr, el personal, aşa cum Srau înţeles, îl asigură că ferma n-are de gînd „să ridice" pe nimeni şi se grăbi să plece.
Simţindu-1 supărat, Cîrmiş 1-a petrecut tăcut pînă la poartă.
— Noi... — mormăi el în loc de rămas bun, strîngînd îndelung, a împăcare, mîna Iui Filip — ... noi, precum ştiţi şi precum s-a văzut' şi alaltăeri la primărie, sîntem cu tot sufletul pentru fermă. Să nu fie bănuială dacă v-am făcut o întrebare... Lumea vorbeşte!...
— Lumea! — bufni Filip.
Se temea că, dacă va întreba ceva în legătură cu „lumea" asta, Cîrmiş îl va ţine de vorbă acolo, pe podeţ, două ceasuri încheiate, şi pînă la urmă^ ca de obicei, tot nu-i va spune nimic. Ca să-l îmbuneze, i-a mulţumit totuşi cinstit pentru oamenii pe care i-a trimis la lucru, pînă atunci, i-a strîns mîna şi a plecat.
— Cu oamenii — îl auzi însă pe Cîrmiş lepădîndu-se de mulţumirile lui — nu-s eu. Aici numai Giorovan dacă s-a amestecat, şi poate că Nedelea. Ei au. început să ridice poporul în...
„Ce ridicat?" — îl supără pe Filip, din nou, încăpăţânarea cu care folosea Cîrmiş cuvântul acesta atît de nepotrivit.
— Ascultă, — s-a  întors — unde  stă  tovarăşul Giorovan? Cîrmiş, care pînă atunci îl urmărea îngândurat şi nenorocit, a prins
viaţă dintr-odată: într -un sfert de ceas Filip a aflat nu numai unde stă Giorovan, dar şi unde a stat înainte de a se însura, şi unde-şi lasă cheia dela poartă cînd nu-i acasă nici el nici nevastă-sa, şi ce neamuri mai apropiate are în. sat, şi cîţi cîini ţine...
După atîtea lămuriri, Cîrmiş a crezut de cuviinţă să-şi ia rămas bun din nou: a strîns mîna Iui Filip, cu toată puterea, z'îmbind vesel, şi s-au despărţit oarecum în bună prietenie, siguri amîndoi că se vor mai întîlni totuşi, şi vor avea încă a-şi. spune multe.
Fără voie, Filip urmărea uimit paşii uşori, parcă de dans, ai unei bătrîne pe care o ajunsese din urmă: o bătrână înaltă, foarte slabă şi băţoasă,
bărăgan
157
care tot ferindu-se de praful drumului, îşi ridicase uşurel poalele fustei prea bogate; descoperind nişte glezne subţiri şi galbene, călca pe vîrful degetelor, abia mîngîind faţa pămîntului, ca într-un zbor, cu papucii ei de lînă.
— Ce-aţi  mai   iscodit,   împieliţaţilor?...  Tăceţi, ha?
Vocea bătrînei, neaşteptat de puternică şi scîrţîitoare, scrijela neplăcut urechea lui Filip.
Numiţii „împieliţaţi", — băieţii despre care Lenuţa Cîrmiş spunea nu de mult că „s-au înhăitat cu un vagabond" — stăteau pe marginea şanţului, aşezaţi unul lîngă altul, cot la cot, ca nişte paşnice rîndunele pe-un fir de telefon. In flancul stîng al formaţiei luceau ochii lui Nicu Cîrmiş — evadat totuşi din. nou, cu preţul cine ştie căror jertfe, dela cazna cînepii şi de sub privegherea soru-sii.
Filip urmări umbletul neliniştit al privirilor lui Nicu, şi-1 cunoscu
— peste putinţă să se fi înşelat! — pe „vagabond": un flăcău de şaptesprezece ani, negricios, zburlit, îmbrăcat într-un soi de salopetă trenţăroasă, pusă de-a dreptul pe piele. Purta la gît, sub haină, un fular albastru, curat şi cochet, şi în. picioare cizme de cauciuc lustruite proaspăt. Stătea singur pe vîrful unui dîmboc, peste drum de ceilalţi, în picioare, cu mîinile Ia spate, drept, foarte serios, şi priveghea drumul atent, de la înălţime.
Sclipindu-şi aprig ochii cenuşii, bătrîna a plutit cu paşii ei uşori pînă în faţa „împieliţaţilor", şi de acolo, fără a-şi conteni muştruluelile măcar o clipă, fără să-şi ridice privirile de pe neliniştitorul front alcătuit de băieţi, s-a răsucit de mijloc şi, din mers, s-a închinat cu trei cruci darnice spre dîmbul pe care stătea „vagabondul".
S-a închinat, şi în sfîrşit, citind niscai înştiinţări în privirile băieţilor, s-a întors de-a binelea, a privit, s-a îngrozit, a scăpat poalele fustei în praf
— şi a rămas locului, ţeapănă, cu. gura căscată: sus, în vîrful dîmbului, „vagabondul" — pregătit din. vreme, se dovedea, pentru asemenea întîm-plări — îşi proptise cumva sub nas un coşcogea bărboi de cîlţi, îşi umbrise ochii mari, negri, sub pleoapele pe jumătate căzute, asemeni celor mai tipicari sfinţi din icoanele bizantine, şi aşa, pierdut cu totul în sfinţenie şi-n schimnicie, închipuia cu degetele dreptei, alcătuite a binecuvîntare arhierească, încet, grav, solemn,   cruci şi cruciuliţe asupra bătrînei aiurite.
— Ptiu, drace! —izbuti cu greu binecuvîntata să-şi recapete glasul şi stupituî. Ce spurci tu acolo, antihristule, bagabontule, ha?
Călcînd apăsat, bărbăteşte, bătrîna îşi fîlfîi poalele fustei, măturînd adînc praful pînă la marginea şanţului, şi, pentru că nu se simţea în stare să sară dincolo ca să gospodărească după lege barba şi urechile „bagabon-tului", a rămas aşa, cu gîtul întins, aţintindu-şi duşmanul în ochi.
— Oi, mămucă! —suspină sfîntul; şi lăsîndu-şi cîlţii din barbă pe seama vîntului şi a mărăcinilor, „vagabondul", din nou cu mîinile la spate, înfruntă zîmbind mînia bătrînei, cu ochii lui negri, vii, scăpărînd. de-o diavolească bucurie.
— Oi, mămucă... —suspină — ... dar aşa de frumos te-ai închinat dumneata la mine, că de piatră de-aş fi fost şi tot mă făceam sfînt... Şi aşa de smerită te-ai ploconit, că sfînt de piatră de-aş fi fost şi tot îl făceam pe dracu-n patru ca să te binecuvîntez un picuţ... Ş-apoi, zău, nu te mai umfla aşa: ce vină am eu dacă dumneata-ţi faci cruci pe toate drumurile?... Zgripţuroaică! Ih!...
In încheiere, „vagabondul" i-a arătat vîrful limbii — şi în clipa aceea, ca la un semnal, băieţii, ţîşnind de pe locurile lor, înconjurară totul într-un praf şi într-o larmă nemaipomenită: salturi, chiote, tumbe, fărîme de cîntec,
KuZT
158
v. em. gacan
creşteau şi se stingeau împrejurul bătrînei din toate părţile, descumpănind-o cu dezordinea lor sălbatică, cu neputinţă de cuprins, de stăpînit, de înţeles...
Filip a văzut cum bătrîna, între două cruci, întinde mîinile spre el cerşindu-i mărturia sau poate ajutorul, dar un hohot de rîs nestăpînit 1-a ţintuit pe loc.
In larma băieţilor prindea miez, din ce în ce mai desluşit, un refren ciudat, prins şi repetat din. gură în gură, sacadat, reluat, întărit:
Sfîntu Ohu
0- ho-ho
1- a mai ars înc-o minune. O minune —
O-ho-ho!
... Pe drum, venea liniştit dinspre Borcea un om pe care Filip 1-a recunoscut de departe: Erhan. înconjurată de leaota băeţilor, bătrîna s-a îndreptat spre el ca spre o cerească mărturie.
Cînd l-au băgat de seamă şi băieţii, şi-au înştiinţat unul altuia primejdia, apoi, desfăcînd încîlcita horă, au sărit peste şanţuri, care într-o parte, care într-alţa, umplînd cu hohote şi şoapte mărăcînişul din grădinile învecinate.
Incleştînd cu nădejde mîneca salvatorului, bătrîna îi turui repede în ureche despre toate cîte a pătimit, i'ulgerînd duşmănos, cu ochii de buhă, ba spre „vagabond", ba spre Filip — rămas singur, nehotărît, în mijlocul drumului... Erhan a ascultat-o cu răbdare, zîmbind îngăduitor, apoi, spri-jiuind-o uşor de subsuori, o îndemnă să-şi continue calea. După ce bătrîna s-a depărtat cu patruzeci-cincizeci de metri, arătîndu-şi din nou gleznele galbene şi subţiri, Erhan s-a întors liniştit spre „vagabond", 1-a ameninţat în glumă cu degetul, şi, zîmbindu-şi mulţumit, şi-a văzut de drum. Cînd a trecut pe lîngă Filip a salutat cuviincios, dar se vedea bine că era hotărît să nu se oprească...
De sus, de la postul lui, „vagabondul" scuipă zgomotos. Nu-şi ascundea dispreţul faţă de toate cele din drum. Lăsîndu-1 pe Erhan să se îndepărteze, Filip îl privi din nou, cu atenţie. Flăcăul se apropia de vîrsta bărbăţiei împlinite: era vioi, deşi foarte slab; avea ochii mari, negri, faţa oacheşă, nas drept, bine tăiat, buzele mari, răsfrînte ca la ţiganii frumoşi, şi colţurile gurii arcuite puţintel în sus, îi dădeau un aer de veselie chiar şi atunci cînd nu voia de fel să zîmbească.
Cu un semn, Filip îl pofti, să coboare la dînsul. Ingustîndu-şi ochii ca un motan la pîndă, flăcăul îl măsură cu dispreţ, aruncă printre dinţi, y la întîmplare, o trîmbă de scuipat, şi rămase locului. Peste gardurile dimprejur s-au ivit îndată cîteva capete: clin mărăciniş, zgomote felurite arătau că băieţii sînt în totul de acord cu „vagabondul".
— Ce, te temi? — încercă Filip.
— Eu? Ha! De cine?
„Vagabondul" hohoti scurt, o singură dată, şi după ce scuipă din. nou, exact în acelaş fel şi în acelaş loc ca prima dată, sări sprinten pe drum.
— Ei, aşa se mai poate vorbi... — îl întîmpină Filip cînd 1-a văzut în sfîrşit apropiindu-se. Cum îţi zice, si'întule?
— Mie?
Din şanţ, chiar lîngă picioarele lui Filip, răsări capul lui Nicu Cîrmiş:
— Lui?... —scuturînd din spinare camuflajul de scaeţi pe care şi-1
BĂRĂGAN
159
alcătuise în pripă, Nicu se aşeză ca un aghiotant plin de importanţă în dreapta „vagabondului". — Lui îi zice Ohoho Gaga.
Unul cîte unul, băieţii îşi părăseau ascunzişurile şi sărind peste şanţuri, peste garduri, veneau să-şi refacă frontul — împrejurul lui Filip de astă dată — prelungind cu nesfîrşite o-ho-ho-uri, sopran, alto şi bariton, numele ciudat al „vagabondului". Erau vreo cincisprezece sau douăzeci de băieţi, unii de zece ani, alţii de şaptesprezece, unii blonzi, alţii oacheşi, unii scunzi, alţii înalţi...
Un timp „vagabondul" i-a ascultat mulţumit, apoi, sătul de atîta gălăgie, scuipă lung, precis, după cum îi era obiceiul, şi-i linişti:
—- Ia mai ţineţi-vă gura!... Agafton Olm, aşa mă chiamă, dacă vrei să ştii: Ohu Agafton.
— Măăă... — se minună Filip — ... Şi iese atîta o-ho-ho şi ga-ga-ga dintr-un nume scurt ca asta?!... Noroc că v-a împrăştiat omul cela... —■ îl arătă Filip pe Erhan, care, departe, cotea într-o uliţă laterală — ... Altfel cine ştie ce mai...
—■ Ăla nu-i om — îi tăie vorba, scurt, Ohu.
— Dar ce-i?
— Ăla? Ăla-i un... —Ohu scuipă, şi, cu un zîmbet răutăcios, păru să^şi amintească: — Un preşedinte.
— Unde-i preşedinte? — zîmbi Filip, neînţelegînd de ce, în mintea „vagabondului", vorbele om şi preşedinte se bat cap în cap.
— Peste tot, — lămuri Ohu uscat. Fără el nu se poate preşedinţi nimic în satul ăsta al lor.
— Preşeştiucă! — întări ca un ecou Nicu, hlizind. El se bagă peste tot, cu preşedinţitul...
— Gura! — îl potoli Ohu Agafton, repezindu-i un pumn prieteneşte în umăr.
Şi înainta doi paşi, legănîndu-se:
— Da' dumneata de unde vii?
întrebarea căzu apăsat, pe un ton care arăta că de aici înainte întreabă el, şi trebuie să i se răspundă.
îngăduitor faţă de neaşteptata întorsătură a discuţiei, Filip îi intră în voie.
— Eu — lămuri deci binevoitor — nu vin de nicăieri. Sînt de aici, de loc.
— Aşaaaa...
Ridicînd dezamăgit din umeri, Ohu Agafton îşi cercetă tovarăşii: „Ce facem cu ăsta?"
Dacă lucrurile ar fi mers bine, străinul ar fi trebuit să spună că vine într-adevăr de undeva, pentru ca Ohu să-1 poată' întreba încotro se duce, în sfîrşit să înceapă a-1 fierbe în întrebări ca: „Aşa! Şi de unde spui că vii?" Apoi: „Şi de dus, la urma urmei, încotro te duci?" Şi după aceea: „Bine, bine, înţeleg eu, da' de unde vii?"... Şi aşa mai departe, pînă cînd străinul, pricepînd că-i luat peste picior, ar fi început a se înroşi, a se îngălbeni, a asuda, a înjura, — după cum i-ar fi fost felul. Atunci — doamne! — ce horă, ce veselie nemaipomenită s-ar fi încins împrejurul lui, cinstind noua minune a sfîntului Ohoho!... Cum să nu fi fost dezamăgiţi băieţii de răspunsul lui Filip?
— De aici?
Ohu încerca totuşi să întoarcă discuţia potrivit voinţei generale: —■ De aici? Chiar de aici? — şi arăta cu încăpăţînare petecul de drum cuprins între tălpile lui de cauciuc.
160
v. em. galan
— Nu, — a rîs Filip înţelegînd gluma ca pe-o glumă oarecare, deşi poate puţintel grosolană şi ne la locul ei: — Nu-s chiar de sub pietroiul acela. Sînt directorul fermei. Aţi fost vreodată la fermă?
— Director? — îşi încruntă Ohu sprîncenele. — Director mai mare sau mai mic decît Răghină?
Pentru nimic în lume Filip n-ar fi bănuit, o clipă mai înainte, că Ohu,  „vagabondul", putea arăta atîta interes pentru treburile fermei.
— Răghină pleacă de la Lespezi, — spuse serios.
Socotea că-i bine să vorbească despre foştii conducători ai fermei în acelaş fel în care vorbea Ohu şi Lenuţa Cîrmiş: „Răghină", „a lui Răghină",
— fără nici un fel de titlu.
— Pleacă de tot? — insistă Ohu.
— Da.
— Aşa!... Şi cine 1-a... — cu un genunchi, Ohu schiţă brutal gestul prin care-i. dat afară cineva. — Dumneata l-ai dat afară?
Întrebările acestea sigure, lipsite de orice sfială, îl puneau pe Filip în încurcătură.
— In asemenea istorii... — căută el să ocolească un răspuns direct — fiecare se dă afară singur, prin purtările lui... Văd că te cam pricepi, nu?
In loc să răspundă întrebării din urmă, Ohu scuipă în lături.
— Dacă pleacă, bine face! — hotărî. Ducă-se... — înşiră cîteva înjurături, apoi, fără să-şi ascundă curiozitatea, începu să vorbească repede:
— Da' pe preşeştiucă de ce.nu-1 dai afară? Dumneata eşti de la partid? Să ştii: reacţionar ca Răghină ăla, eu n-am văzut de cînd sînt...
Lui Filip îi plăcea din ce în ce mai mult vioiciunea băieţilor, jocul lor sprinten de-a poreclele, îndrăzneala lor... Copilărise şi. el într-un sat, şi-şi aducea bine aminte de copiii de atunci, de el însuşi: copii sfioşi faţă de străini, pe jumătate sălbateci, gata să  amuţească  la orice întrebare
— cu capul în piept şi cu degetul în gură. Bănuia că băieţii aceştia au pe suflet multe blăstămăţii asemănătoare celei la care fusese el însuşi martor, dar, fără să-şi dea seama de ce, îi plăcea să vadă că au o părere faţă de tot ce se întîmplă în satul lor — şi şi-o susţin cu îndrăzneală, măcar şi prin asemenea jocuri îndoielnice...
O căruţă îi sili să lase mijlocul drumului şi să-şi caute, pentru sfat, un loc ferit. Băieţii mai mici s-au împrăştiat unul cîteunul: ştiau, pe semne, că atunci cînd Agafton Ohu, căpetenia lor, începe asemenea convorbiri serioase, lor nu le rămîne alta de făcut decît să stea lîngă el şi să se plictisească de moarte, sau mai bine să plece să-şi pună la cale singuri năz-bîtiile.
Cei rămaşi — cu totul doisprezece sau treisprezece flăcăiandri—s-au aşezat pe marginea şanţului cuprinzîndu-1 pe Filip între ei. Rare ori li se întîmplă, atunci cînd erau, ca acuma, toţi în păr, să stea de vorbă aşa, de la om la om cu cineva mai vîrstnic — şi pe deasupra străin de sat. Şi dacă s-au împrietenit, au început a se cunoaşte şi mai bine.
Ohu Agafton — el s-a prezentat întîi şi întîi, bineînţeles, era de loc dinspre Iaşi, dintr-un sat de pe malul Prutului. In 1941 avea zece ani. Intr-o zi — povestea scuipînd din cinci în cinci cuvinte — au intrat în casă la ei nişte soldaţi, patru romîni şi un neamţ, şi i-au alungat: în sat, cică, s-a făcut zonă de frontieră... Tată-său şi-a încărcat în căruţă femeia, copilul, şi s-a dus la Iaşi la prefectură, ca să caute un ajutor, o îndrumare... S-a dus dimpreună cu alţi cîţiva, şi duşi au fost. Cică-ntîi i-au vîrît la puşcărie, pe urmă i-au luat în armată... A murit pe front, laOdesa... Maică-sa, clacă a rămas singură, a vîndut calul, a vîndut căruţa şi s-a tocmit ser-
bărăgan
161
vitoare. Copilul, Agafton Ohu, a crescut de atunci pe apucate: a colindat — după spusele lui — toată ţara, a învăţat „o droaie de meserii", le-a uitat pe toate... Despre maică-sa n-a mai auzit nimic, de ani şi ani...
— Carte ştii? — 1-a întrebat Filip.
— Oho! — s-a îndesat Nicu Cîrmiş cu răspunsul. Pe şantier, el a-nvăţat toate clasele-ntr-un an!
— Ai fost pe vreun şantier? — se interesă Filip.
— El? —s-a mirat Nicu de puţinătatea cunoştinţelor lui Filip într-o problemă atît de însemnată. — El a fost pe toate şantierele din lume... Unde vrei, acolo a fost! — şi înfierbîntat de entuziasm, boboşa spre Filip ochii  lui   albaştri,   mînciru   do parc-ar fi amintit propriile lui isprăvi.
— Chiar ai fost? — insistă totuşi Filip.
Drept răspuns, Ohu îi arătă palmele — mari, puternice, bărbăteşti, muncite.
Filip luă asta drept o afirmaţie.
— Şi n-ai învăţat nici o meserie pînă la capăt? Ohu ridică din umeri:
— Am învăţat eu, dă...
— La mecanică te pricepi?
— Aiurea!... —Ohu scuipă cu dispreţ. Arn fost odată ajutor de băgător ele seamă la un compasor... Acuma poate că nici nu mai ştiu cum arată...
— Şi aici, în Lespezi, cum ai ajuns?
Intîmplarea era cam încurcată, şi cu atît mai greu de prins cu cît Ohu însuşi se mulţumea să asculte ceea ce povesteau despre dînsul — dezordonat şi repezit — băieţii. Se părea că atunci cînd şantierul pe care lucra Ohu şi-a încheiat lucrările, bună parte din tinerii care lucraseră în brigăzi au fost trimişi acasă, urmînd să primească prin poştă îndrumări asupra viitorului lor loc de muncă: era vorba să fie încadraţi — după calificări ori pentru calificare — fie pe alte şantiere, fio în fabrici. Ohu, care n-a-vea casă nicăieri, şi deci n-avea nici adresă, lucra într-o brigadă în care toţi băieţii, toţi pînă la unu, aveau şi casă şi adresă. Şi i-a fost pe atunci ruşine să rămînă în această privinţă pe urma celorlalţi: a dat o adresă la întîmplare — şi pentru că întîmplător i-a venit în minte Buzăul, a căpătat o foaie de drum pînă la Buzău. In Buzău, trei săptămîni mai tîrziu, Ia un iarmaroc, tot clin întîmplare 1-a angajat careva pentru o orezărie de' undeva, pe la Giurgiu. 0 fi fost fermă de stat, o fi fost „fermă model" moşierească — asta n-a mai afiat-o, Agafton Ohu... Se angajaseră în ziua aceea vreo sută de oameni. Au fost urcaţi într-un vagon şi au pornit. Pe drum însă a fost o istorie — Ohu nu voia să spună ce istorie anume! —• după care a coborît din tren pe unde 1-a apucat vremea şi a umblat teleleu-tănase pînă a nimerit Ia Lespezi. Acuma, de aproape un an, lucra unde nimerea, colinda balta lalomiţei în lung şi în lat, trăia într-o cotineaţă închiriată de un anume Chirea-Orbu, şi — lucrul cel mai însemnat — conducea o echipă de fotbal, prezentă aproape toată acolo, pe şanţ, în jurul lui Filip, scornea blăstămăţii care puneau pe gîncluri cîte-o bătrîna năzuroasă, şi se vedea cît de colo, jinduia din toată inima după acel început de viaţă omenească pe care o cunoscuse o singură dată de cînd se ştia pe lume — într-o brigadă a tineretului, pe-un şantier.
Cam aceasta era — după cât a izbutit Filip să înţeleagă — biografia lui Ohu Agafton. Poveştile băieţilor erau însă atît de lungi şi de încurcate încît, fără multă bătaie de cap, s-ar fi putut scoate din ele încă patru sau cinci legende, cu totul diferite, bune pentru biografia altor patru-cinci eroi,
11 — V. Romînească
162
v. em. galan
la fel de viteji, la fel de buni fotbalişti şi la fel de călătoriţi prin lume ca Obu însuşi.
înarmată cu un retevei noduros, bătrîna, care avusese a face nu de mult cu „împieliţaţii", trecu peste cîtva timp înapoi, pe cale-ntoarsă. I-a ocolit de astă dată, aruncîndu-le într-una priviri neliniştite, şi-a făcut obişnuita cruce şi n-a lepădat reteveiul decît hăt, departe, cînd a fost cu desăvîrşire sigură'că n-o mai paşte nici o primejdie.
Ohu a urmărit-o cu ochii răi, şi nu s-a putut lipsi să-i trimită la picioare, de departe, obişnuita-i trîmbă de scuipat.
Filip i-a apucat braţul.
— Ce rost are?! Asta n-ai învăţat-o pe şantier. De co-ţi baţi joc de oameni?
— Aiurea! — a făcut Ohu o mutră cît mai acră cu putinţă. —■ Ăştia, dacă-i laşi în apele lor, se închină la toate buturugile.
Ajutat din toată inima de Nicu Cîrmiş, Ohu îi povesti că în locul acela — cîndva, pe vremea turcilor, a fost o biserică. Acuma erau numai două bîrne putrede şi cîteva bucăţi de piatră.
— Aşa vine,— mormăi în încheiere Ohu: —Baba se închină Ia nişte ziduri care nici măcar nu sînt. Au fost!... Nu-i mai bine, dacă-i pe aceea, să se închine la un om viu?
— Pentru tine —■ îl dojeni Filip ascunzîndu-şi zîmbetul — poate că-i mai bine, dacă-ţi place să ţi se-nchine oamenii... Vorba-i însă că tu jigneşti lumea—
— Jigneşti lumea! •— îl îngînă Ohu, nemulţumit. Da' baba asta... Cu cîteva luni în urmă — s-au întrecut îndată băieţii să-i povestească
— baba aceea stîrnise tot satul, stricase rostul praşilei şi al treierişului cu poveşti despre nişte curcubee din senin şi nişte „sfinte fecioare" care, noapte de noapte, veneau să stea de vorbă cu dînsa despre cîte-n lună şi în stele şi-n curcubee.
„Curcubee?" Dacă baba avea nevoie de curcubee, băeţii lui Ohu Agafton s-au sfătuit, s-au înţeles — şi i-au dat curcubee pe săturate!... Au ocupat din vreme poziţii prielnice în vîrful unor salcîmi, şi-au pregătitulcele cu apă, au făcut cîteva repetiţii în taină, şi într-o duminică, la ceasul cînd uliţele satului erau mai pline, băieţii au început a cerne vîrtos, cu gura, picături de apă în razele soarelui... Dela primărie pînă hăt, dincolo de cimitir, din salcîmi au început a se destrăma din senin spre pămînt curcubee minunate, mai late şi mai înguste, după puterea bojocilor fiecăruia dintre băieţi... După întîmplarea astan-a mai vorbit numai baba despre curcubee: a vorbit tot satul! Iha, ce veselie a fost!... Atunci a aruncat cineva, un anume Marin Doi—pe care băieţii se mirau că Filip nu-1 cunoaşte— o vorbă despre „minunile lui sfîntul Ohoho". Bine a prins atunci în sat, vorba aceea!
— Poate că aţi făcut atunci o treabă bună, — încuviinţă Filip — acuma însă mă tem că întreceţi măsura... Eşti în organizaţia tineretului de-aicidin sat? — îl întrebă dintr-odată pe Ohu.
— In T. S.-ul ăstora? — scuipă Ohu.—Samă vîr la Tineretul Sătesc?... Pe şantier am fost eu, da' cu progresiştii... — Aici ce? Nu mă prinde el, Erhan, de cumătru.
— Erhan?
Amintindu-şi-1 pe Erhan tînărul — cu pantofii lui din antilopă roşie, cu tabachera lui, cu gîtul lui lung şi alb, cu aerele lui mulţumite şi încîn-tate — Filip nu se miră de fel cînd văzu de cîtă antipatie se bucură printre noii Iui prieteni organizaţia tineretului sătesc din Lespezi.
bărăgan
163
— Ăsla-i mare şi tare în ots-ul lor de-aici! — mormăi mai departe Ohu, ghicindu-i parcă gînduriie.
— Bibănelul preşeştiucii! — îl ajută, ca un ecou, Nicu, mereu vesel şi netulburat. — Acuma s-a preşedinţii agent agricol: L-a vîrît ta-su-n locul lui nea Dincă Giorovan...
Intr-o jumătate de ceas băieţii i-au înfăţişat —glumind, bătîndu-şi joc în felul lor de toate — un tablou al satului cu iţe atît do anapoda încurcate, încît Filip îşi dădea seama că dacă ar i'i încercat să lămurească po loc tot ce-i era neclar, l-ar fi apucat noaptea, şi dimineaţa poate, acolo, pe marginea drumului.
— Ia ascultăţi-mă! — se adresă, deci noilor lui prieteni, simplu, cu toată încrederea. — Ferma noastră se face şi ea, de azi, şantier. Ştiţi?
Tăcu o clipă, ca să citească în ochii ascultătorilor uimire, bucurie, neîncredere, nădejde, — apoi, făcîndu-se că nu ştie nimic despre visele lor tainice legate de-un îndepărtat şi misterios şantier pe care ar fi vrut să se trezească într-o bună dimineaţă, le vorbi despre fermă: în ce hal era, ce trebuia să fie pînă în toamnă, cîte maşini şi cîte vite aştepta să-i vină, ce construcţii se vor face...
— Erau la fermă nişte funcţionari... Horuţiu, Vasilescu...—îşi conteni la un moment dat povestirea. Ii ştiţi?
Ohu scuipă lămuritor: îi. ştia.
— Stăteau aici în sat, într-o casă...
Filip tăcu din nou. Se simţea ca un înotător de rînd, cu totul nepregătit, care pentru prima dată în viaţa lui trebuie să sară de pe o trambulină înaltă. Dar pentru că era înconjurat din toate părţile de martori la a căror stimă ţinea, sări în apă calm, ca şi cum toată viaţa lui n-ar fi făcut decît atîta:
— Acolo, cred,—continuă deci —ar fi bine să facem pentru început casa voastră, a tractoriştilor: dormitoare, club... Ştiţi unde-i? Ia s-o vedem!
Şi s-a lăsat călăuzit spre casa cu. pricina. „Cu părinţii — hotărî în gînd  — ne-om înţelege după aceea".
Cheia casei nu era la Filip. Unul dintre băieţi â pornit cu împuterniciri speciale, în galop, spre Borcea, ca să ia podul—în contul fermei — în calitate de salariat, de tractorist! Ca să-l caute pe Prodan, să-l aştepte dacă nu s-o li întors încă de la centrul de maşini din Deliul Nou, şi'să-l aducă în orice caz, împreună cu cheia.
Cînd grupul „tractoriştilor" a trecut prin faţa casei lui Nistor Cîrmiş, Lenuţa încercă din nou să-şi recapete fratele:
— Bai acasă, tu! — a prins ea mîneca lui Nicu.
— Ce vrei, bre? Nu vezi că am treabă cu tovarăşul director de la fermă — se apără băiatul. — Ce te bagi?
De undeva, dintre acareturile lui pestriţe, îi veni în ajutor neaşteptat taică-său: ' '
— Lasă-1, fato, ce ai cu el? — strigă fără să se arate. — Ia vino-n-coace! Intre timp, a înţeles Filip, prin cine ştie ce minune si pentru cine ştie cita vreme, Nistor Cîrmiş îşi schimbase gînduriie.
Eliberîndu-se clintr-o zmuncitură, Nicu păsi înainte, victorios în dreapta prietenului lui cel mai bun — Agafton Ohu, uitîndu-se cînd si cînd pe furiş, la prietenul acesta nou al amîndorura, directorul fermei care nu usese pe nici un şantier, dar care, oricum, părea să fie destul de pe gustul lui Nicu, deşi, la drept vorbind, era om mare.
164
v. EM. GALAN
Cu scîrbă parcă, Agafton Ohu a măsurat uşa şi, liniştit, a scos din buzunarul unde în deobşte se păstrează ceasul, un. piron ruginit.
— Dacă s-ar potrivi cheia mea... — îl privi el cu îndoială pe Filip; şi neprimind pe loc un răspuns desluşit, urcă treptele.
O clipă după aceea, uşa era dată în lături.
— Aşa broască... —scuipă Ohu, dezamăgit.
Filip îl.cercetă surprins, nedumerit, şi Ohu îi citi uşor gîndurile.
—• Ce, parcă-s borfaş dac-am deschis-o?! —• se apără indignat., —Asta şi-un copil o deschide. Să spună ei dacă m-a văzut pe mine cineva... Auzi, ce-i trece prin cap!....
Era în ochii lui durere, spaimă, jignire de om care se vede — pentru a cine ştie cîta oară poate — învinovăţit pe nedrept.
— Nu-i vorba de asta — se apropie Filip de dînsul. — Numai... în general... nu-i bine să te mai joci cu... —Şi luîndu-i pironul din mînă îl aruncă. — Nici odată!... Hai să vă vedem palatul!...
Ohu stătu o clipă în loc, crunt, cu ochii în pămînt, apoi ridică din umeri, şi, recăpătîndu-şi veselia, sburli în treacăt chica lui Nicu Cîrmiş şi intră în casă.
...Fostul proprietar al clădirii unde urma să locuiască tineretul fermei fusese un om cu gusturi alese: îi plăcea să trăiască în larg, şi bine. Jos, la parter, erau patru încăperi mari, despărţite prin uşi de sticlă, înalte, în patru canaturi, dublate cu perdele grele de catifea — roşie pe-o uşă, galbenă pe alta şi albastră pe celelalte două; erau încă, tot jos, trei camere mai mici, bucătăria, o mulţime de coridoare, şi, oriunde voiai sau. nu. voiai, cămăruţe-dulap în perete — adinei, reci, întunecate ca nişte carcere... Peste tot, parchet. Baie nu era. Sus, la mansardă —alte două încăperi, destul de mari, dar cu lut pe jos, cu ferestre mici şi pereţii rămaşi netencuiţi... Podul, împărţit în două: jumătate, pod propriu zis; cealaltă jumătate, cu. cîte-un horn trecînd prin fiecare perete şi acoperită cu geamlîc de sticlă groasă verzuie, fusese plănuită pentru seră... Mobilă, tare puţină: în toată casa un pat, un divan, un lavoar de tablă, cîteva mături, nişte borcane de sticlă, nişte bidoane sparte, două lămpi şi trei scrumiere. Prinsă în pioneze pe una din uşi, o coală de birtie intitulată „Inventar global", arăta că întreagă această avere fusese preluată „în stare de folosire" şi „sub uzură gravă" cu patru zile mai înainte, de reprezentanţii fermei Lespezi, Olteanu şi Prodan, de la „domnii Titus T. Horaţiu şi Guy Vasilescu aici de faţă". Din motive neînscrise pe tabel, cei doi „domni aici de faţă" refuzaseră să-şi pună semnătura sub cuvîntul „predat", caligrafiat de Olteanu pe cel mai de jos rînd al „inventarului global".
Băeţii au intrat sfioşi, îndemnîndu-se unul pe altul, dar s-au împrăştiat curînd peste tot, cucerind cameră după cameră şi lărmuind ca o mică hoardă barbară dezlănţuită.
Prodan a venit după vreun ceas, negru de supărare: pe cei dela centrul de maşini îi găsise în plină „reorganizare": directorul umbla bezmetic de la Bucureşti Ia Călăraşi şi înapoi, un. inginer care, chipurile, îi ţinea locul, prindea muşte printre vreo douăzeci de tractoare demontate; combustibil n-aveau ; tractoriştii — aproape toţi şoferi, cu maşini pe piaţă în Bucureşti ori în Ploieşti •— semnaseră contracte, primiseră cartele şi avansuri, dar nu veniseră încă la lucru; responsabilul cu cadrele era la puşcărie, iar noul responsabil nu-şi luase încă postul în primire... N-aveau, de fapt, decît unsprezece tractoare bune, şi. toate, pînă la unul, lucrau de zor pe la moşierii cu „ferme model" sau cu. resturi de cincizeci de hectare...
Aici — primul izvor al supărărilor lui Prodan. Al doilea ţinea de fermă.
BĂRĂGAN
165
Dimineaţă, după ce Filip a plecat în sat, inginerul Matei 1-a găsit cine ştie cum pe Avram Moţ şi s-a dus cu el în baltă. Oamenii au rămas să lucreze sub conducerea lui Bucuraşu. La masă, careva a aruncat o glumă: cică inginerul „a-mpuns fuga" pentru că „are maţe subţiri şi-i cade greu
mămăliga cu nisip"____     Unii au rîs, alţii n-au rîs; cinci oameni şi-au atîrnat
traistele de gît şi s-au dus „să-l caute pe tovarăşul inginer"... Au fugit, fără să-si ceară barem plata pentru cît apucaseră a lucra în două zile!... Bucuraşu n-a avut cum îi opri. „Nefăcută a fost ferma asta de la început, —strigau toti cinci — dar de-acuma se desface cu totul. Ţi-ai bătut joc de-atîta lume! Ne-ai purtat pe drumuri de pomană!"... L-au ocărît, l-au blestemat, l-au înjurat, şi s-au dus în lumea lor... Ar mai fi plecat şi alţii, poate, dacă nu veneau nişte camioane: trei camioane de la Călăraşi, de laA.F.S.M. In două, cherestea, pînză, provizii.... Intr-al treilea, al unei cooperative de construcţii
_ciment, fier şi nişte'meşteri: au contract, cică, să facă pentru ferma
Lespezi două cisterne de combustibil... Acuma, la sediu era o hărmălaie nemaipomenită: şoferii voiau acte la mînă ca să se întoarcă înapoi; cei de la cooperativa de construcţii voiau casă, mîncare şi săpători —• ca să înceapă lucrul; Hie Olteanu găsise o mulţime de lipsuri la fiecare transport şi nu voia să elibereze şoferilor acte de primire pînă nu vine Filip; Bucuraşu. se certa cu constructorii pentru că — spunea el — cooperativa trebuie să-şi angajeze singură săpătorii, fără să ia de Ia lucru oameni, angajaţi de fermă; Prodan n-avea habar despre locul unde trebuiau făcute cisternele de combustibil, si din cauza asta se certase cu şoferul cooperativei care nu. ştia unde să descarce cimentul... Se sfădeau toţi, şi oamenii care pînă atunci îşi văzuseră, de bine, de rău, de treabă, lăsaseră lucrul şi intraseră şi ei în sfadă.
Inverşunîndu-se din ce în. ce, Prodan şi-a spus păsul pînă la capăt, într-o răsuflare, clar a încheiat aproape vesel:
— Acuma, ce-o fi o fi, dar de plecat nu mai pleacă nimeni... Cînd încep ai noştri a se sfădi pentru treabă, înseamnă că o să meargă!... Ziceţi să facem şcoală de tractorişti?
Filip nu apucase să-i spună aproape nimic. Prodan, pe semne, stătuse de vorbă cu băiatul care-1 chemase în sat.
— Da, facem... Adică chiar dumneata trebuie s-o faci...
— Eu!?... —scărpinîndu-şi ceafa, Prodan se tot uita la Filip. — ...Eu?!... Păi... neam de neamul meu n-a fost profesor...
Nu-i trebui totuşi multă vreme lui Filip ca să-l convingă: dacă nu voiau să păţească aşa cum păţiseră cei de la centrul mecanic, dacă nu voiau să alerge degeaba după şoferii taxiurilor din Bucureşti, atunci şcoala trebuia pusă pe roate.
— Dar atunci cu n-am să mă pot ocupa cu nimic altceva, îşi mai întîrzie Prodan răspunsul.
— Bine, — încuviinţă Filip: numai şi numai şcoala! Altă grijă n-o să ai, decît să dai fermei, într-o lună, douăzeci-treizeci de conducători de tractoare. Te simţi în stare?...   Mecanica de bază, rămâne pe la iarnă.
Prodan îşi. legănă capul de cîteva ori într-o parte şi-n alta,amenin-ţînd parcă un duşman de departe, apoi, din adîncul pieptului, într-un o''tat greu, îşi arătă hotărârea:
—Mă prind!
Celelalte amănunte pe care Ie puteau prevedea, le-au discutat pe loc, repede: Prodan, împreună cu Bucuraşu, vor lua chiar în noaptea aceea legătura cu părinţii băieţilor, casă le obţină consimţământul şi, dacă vor izbuti, să cuprindă în şcoală şi alţi elevi decît cei din echipa de' fotbal a lui Ohu. .Băieţii vor învăţa, vor lucra, vor primi hrană, îmbrăcăminte, locuinţă şi
166
v. em. galan
vor şi cîştiga cîte ceva, chiar de la început. Cît anume, Filip nu ştia: nu găsise-pînă atunci, în maldărul de acte moştenite de la Răghină, nici o lămurire în privinţa plăţii elevilor tractorişti. Paturile urmau să fie făcute chiar de băieţi, a doua zi, parte din cherestea nouă, parte din dărîmăturile vechilor magherniţe de la fermă. Pături, cearceafuri, perne, se vor găsi mai târziu, ia Călăraşi ori Ia Bucureşti. Cît priveşte organizarea vieţii din „casa tineretului", Filip îi lăsă lui Prodan puteri depline, şi i-1 recomandă ca ajutor pe Agafton Ohu: băiatul era cel mai vîrstnic dintre toţi, se bucura de oarecare autoritate, lucrase pe şantierele tineretului, ştia carte, părea desgheţat....
Lăsîndu-1 pe Prodan să se înţeleagă mai departe singur cu viitorii lui elevi, Filip porni grăbit spre fermă. Judecind după veştile pe care i le adusese mecanicul, căuta să se deprindă dinainte cu gîndul că-1 aşteaptă numai supărări...
Deastădată însă, s-a înşelat. La fermă — bună pace. Şoferii trimişi de A. F. S. M. îşi descărcaseră camioanele, primiseră dela Olteanu hîrtii pe care lipsurile erau trecute cinstit, şi plecaseră înjurînd; delegaţii cooperativei de construcţii — trei la număr—şi-au găsit Ioc de dormit, au găsit de-mîncare şi, sătui, împăcaţi, plecaseră în sat după săpători; locul viitoarelor cisterne fusese fixat...
Pe malul Borcii, la umbra sălciilor care adăposteau bucătăria, şedea neguros, năduşit, abia gîfîind, cu căciula coborîtă neprietenos până-n mijlocul nasului, Avram Moţ. A răspuns binelelor lui Filip în duşmănie şi şi-a descleştat gura în silă:
— Păi, ce, eu-s' armăsar, crede dumnealui?!... Eu-s' om bătrîn, păcatele mele...
„Dumnealui" — era inginerul Matei. II purtase pe moşneag prin baltă-cîteva ceasuri, şi-1 obligase să meargă atît de iute, încît îl sleise de puteri... Pîna la urmă, nemulţumit, Matei s-a întors la fermă singur, şi bătrînul a izbutit să-1 ajungă din urmă abia după jumătate de ceas...
Inginerul lucra în camera eliberată de Răghină pentru biroul noii direcţii. Făcuse rost de cîteva scaune, de-o masă... („Să ştii că i le-a adăogat şi pe astea în listă !" bănui Filip). Cu un creion roş-albastru, inginerul desena ceva pe-o coală de hîrtie. Lîngă el, Olteanu scria, miop, într-un dosar.
— Aha, te-ai întors!... —salută inginerul în felul Iui, cînd îl văzu. pe Filip. — N-ai rămas cu ăia... cu... revoluţia?
— Ce revoluţie? — se opri Filip, nepricepînd dacă-i vorba cle-o glumă sau de altceva.
— Eh... baliverne! —rînji inginerul; şi arătînd lămurit, cu o mişcare a mînii, că istoria nu merită nici o explicaţie, îl pofti insistent să-i privească desenul.
Un desen simplu, ingineresc: balta lalomiţei, cu terenurile fermei. Dela Borcea până la Dunăre, o linie dreaptă, punctată, reprezenta hotarul de miază-noapte. Po această linie, Matei notase cu cifre rotunjite: „10.213 m". Pe malul Dunării linia cotea în unghi aproape drept alţi „9.814m.". — apoi revenea oblic la Borcea, închizînd triunghiul cu un „12.102 m". Din'întreaga hartă, numai suprafaţa acestui triunghi era lucrată amănunţit: privaluri, jepşi, grinduri, schiţate clar, apăsat, şi printre ele fel de fel de linii închipuind — bănui Filip — marginea viitoarelor tarlale ale fermei. In vest, hîrtia era aproape albă; ici-colo doar, linii subţiri, punctate provizoriu.
— Ei? — inginerul era nerăbdător să audă părerea lui jjFilip.
— Distanţele cum le-ai măsurat? — se miră Filip de precizia cu. care erau indicate cifrele pe laturile triunghiului,
BĂRĂGAN
167
— Cu pasul, — rînji Matei. Aici nu-ncape greşeală, la mine: un. pas __uîl metru... Sfînt!... Fac, de azi înainte, în fiecare zi un triunghi... Ei?
Aşa dar, înţelegea Filip, în şase ore Matei călcase mai bine de 32 de kilometri!
— Ei, ce zici? — îl zori inginerul, gata să-i zmulgă harta din mînă. Filip nu i-a răspuns; a scos carnetul cu propriile lui însemnări... După câteva minute, sîcîindu-1 cu nenumărate întrebări, Matei îşi
complecta harta adăogînd date noi despre fiecare palmă do loc: unde s-a mai lucrat pămîntul, unde nu s-a mai lucrat, unde sînt drumuri sau poteci folosite şi de săteni, unde sînt ogoare străine de fermă, cum.se cheamă fiecare bucată de pămînt...
— Păi bine, domnule, — întrebă inginerul în cele din urmă, cu un dram de invidie în glas — de unde ştii dumneata toate astea? Eşti de-aici de loc?
— Nu, — zîmbi Filip. — Tot cu Avram Moţ am stat de vorbă şi eu...
— Ce Avramoţ? Cine-i ăla? Nu-1 cunosc. Unde-i? Dece nu. mi-ai spus? — se ridică Matei gata să pornească pe loc, ori încotro l-ar fi îndemnat Filip, în căutarea atotştiutorului Avram. — Au ăştia, aici, un agronom, şi dumneata nu-mi spui?!...
— Nu-i agronom: e călăuzul cu care-ai fost în baltă.
Dezamăgit din cale afară, Matei s-a lăsat să cadă înapoi pe scaun.
— Hodorogul ăla?!...
Socotind că asupra „hodorogului" nu merită să-şi oprească atenţia nici o clipă, inginerul schimbă vorba. Cîteva minute, cu cea mai adîncă şi mai fierbinte convingere, înjură A.F.S.M-ul şi o cooperativă de construcţii. Printre înjurături, Filip află că dacă şoferii de la A.F.S.M. au primit totuşi hîrtii cu lipsurile de materiale înregistrate cinstit, şi dacă s-au grăbit să plece, aceasta a fost numai şi numai pentru că s-a întors din baltă, la vreme, inginerul Matei. Şi tot el, tot Matei, îi făcuse pe emisarii cooperativei să înţeleagă că n-au de ales: trebuiau să plece în sat după săpători. Locul viitoarelor cisterne, deasemeni, Matei îl notarise: inventarul materialelor primite era la Olteanu, materialele erau încuiate în magazie...
— Vii să vezi şi dumneata? — îl îmbie el pe Filip.
Şi porni spre uşă, precizîndu-i din mers în ce magherniţă au instalat magazia, de unde au luat scîndură pentru rafturi...
Filip 1-a ascultat cu interes, 1-a urmat, dar nu s-a dus la magazie ci s-a oprit lîngă sacii de ciment.
— Nu, — rosti după ce s-a gîndit un răstimp. — Cred că nu putem face aici cisternele. Avem de construit multe, şi dacă nu ţinem scamă din timp, sediul fermei are să arate  ca un iarmaroc...
— Am ţinut seamă foarte bine! — îl opri Matei, scurt. Poftim sediul! Scoase din. buzunar o foaie de hârtie, o despături şi i-o întinse.
Era într-adevăr schiţa viitorului sediu al fermei — aşa cum şi-1 imagina inginerul Matei: un careu cu latura de optsute de metri, alcătuit din construcţii simple, — nişte dreptunghiuri impecabil aliniate. In interiorul fiecărui dreptunghi — lămuririle necesare: „remiză semănători maşini agricole"... „remiză tractoare"... „cisterne combustibil"... „remiză batoze"... „grajd cai"... „îngraşă tori e porci"... () crescătorie porci" ... „maternitate scroafe" „Saivan oi (iarna)"... „hambar"... „sectorul păsări"... „grajd boi"... „grajd vaci"... „magazie"... „hambar"... „direcţie"... „hambar"... Din vechile construcţii, rămînea în picioare numai casa direcţiei şi hambarul.
— Asta este! — Considerînd, cu acest plan al său, discuţia închisă, inginerul îşi ceru hîrtia înapoi.
Filip i-o dădu, zîmbind:
168
v. em. galan
— Este şi nu prea este, — rosti. — Pe plan, văd, nu încape nici un om: numai maşini şi vite. Locuinţe nu-s, cantină nu-i,  dispensar nu-i?..
Filip credea că-i vorba de o scăpare. Dar inginerul, dîndu-şi înciudat şapca pe ceafă, se grăbi să-i demonstreze că nu-i aşa. El se gândise bine la toate. De locuinţe nu era nevoie: o parte din oameni au locuinţă în sat, şi deci n-are rost ca ferma să facă a doua oară ceea ce-i făcut o.dată. Ceilalţi, cei ce n-au casă în sat, „ar zice săru-mîna" dacă ferma le-ar da pe seamă magherniţele rămase de la Răghină şi loc de construit, ori unde în baltă: şi-ar face singuri „nişte bujde de-alea d-ale lor" din dărîmături, ar locui acolo cît timp s-ar ţine de muncă, şi dac-ar pleca, „bujdele" ar rămîne fermei... Cît priveşte cantina, — inginerul era de părere că „merge ca nuca'n perete": pe vară, zilerii puteau găti afară, şi puteau mînca pe malul Borcii. Dovada cea mai bună era la o aruncătură de băţ, unde zilerii chiar aşa mîncau, chiar aşa-şi găteau, mîncarea!... Iarna erau numai salariaţi, şi pentru salariaţi trebuia —• după părerea lui Matei — „introdus sistemul tainului": îşi ia fiecare raţia o dată pe lună — mălai, făină, brînză, afumături, ce-o mai fi — şi-şi găteşte singur acasă, în familie... A vorbi despre locuinţe, . însemna - după Matei —■ a căuta nod în papură la planul lui — care n-avea nici un cusur... Şi cum, ascultîndu-1, Filip se întuneca din ce în ce, Matei termină folosind binecunoscutul lui ton ridicat:
— Ar trebui să-nţelegi şi dumneata, Ia naiba! Eu-s' trimis aici să fac o fermă, tovarăşe director. Fermă ! Nu crîşmă! Nu hotel! Nu mitocul maicilor! Nu han! Nu...
— Tocmai! îl opri Filip; şi-i explică pe-un ton destul de asemănător: — fermă de stat, nu o exploatare moşierească, sub poalele satului. Spune-o asta cît de des vrei, ca să n-o uiţi cumva. Fermă! Fermă de stat, în sat la noi, unde orice muncitor, este om de stat... Este! Chiar dacă el n-o fi ştiind încă asta, într-un caz sau altul, este om de stat! Dumneata ar trebui s-o ştii,  în orice caz...
Matei privea supărat înlături, vrînd să arate, vădit, că de aici înainte el nu va mai spune niciuncuvînt. Uşor, Filip îi luă planul sediului din mînă şi, cu creionul, îl împărţi în două printr-o linie tremurată.
— Aici, împrejurul sediului, lăsăm loc pentru oameni: apartamentele de locuit, cantină, club... Maşinile, vitele, dincoace... Aşa că şi cisternele trec dincoace. De ce să bîzîie toată ziua tractoarele pe sub pereţii caselor? Aici, cred, — arată el un punct pe plan, şi Matei privi furiş, parcă împotriva propriei lui voinţe, — cam pe-aici ar sta bine cisternele: destul de aproape de tractoare, destul de departe în caz de incendiu... Nu"?... N-are rost să te superi. Pe răspunderea mea, lasă ceva loc şi oamenilor în planurile dumitale... Se poate? — şi cum Matei, frămînta printre dinţi un răspuns de neînţeles, Filip insistă: — Pe răspunderea mea, şi dacă dumneata nu eşti deloc-deloc de acord cu mine, atunci fă-o totuşi în baza dispoziţiilor directorului... Dar gîndeşte-te singur şi o să înţelegi... Mîin'e, cred, am putea discuta împreună proiectul dumitale: oricum, într-o zi, în două zile, începem să construim. Din moment ce avem materiale.
Cu fălcile încleştate, Matei îşi luă planul înapoi, îl strînse boţ şi şi-1 înfundă în buzunar.
—■ Mă duc, atunci, după doi oameni, —■ anunţă cu. un soi de bucurie răutăcioasă. — Mut calabalîcul ăstora în contul meu. Se reţine la salariu!... Nu-i iau de la lucru: ore suplimentare, la noapte, cine vrea...
„Calabalîcul" era alcătuit din materialele aduse de cooperativă pentru cisternele de combustibil. Mutarea cerea cîteva zile de muncă, şi inginerul,
BĂRĂGAN
169
simtindu-se vinovat pentru că indicase un loc de descărcare greşit, se pedepsea cu de la sine putere.
Matei — se convingea Filip pe măsură ce-I cunoştea mai bine —avea un fel al său de a primi părerea cuiva, cu aerul că a rămas neclintit la părerea lui. Era, în sufletul acestui om plin de toane, ceva tare copilăros, ceva nu tocmai potrivit uneori, ceva de-a-dreptul primejdios poate, cîte odată, dar totuşi ceva cinstit, o viitoare trăsătură frumoasă, care trebuia apărată, crescută, îndrumată, opusă—de pe acum chiar — atîtor trăsături urîte de care se vedea bine, inginerul nu ducea lipsă.
Porni alături de Matei spre magazie şi, lăsînd pentru moment de o parte grija locului"unde se vor construi cisternele, îi vorbi despre şcoala de tractorişti. Inginerul 1-a ascultat atent, fără să-l întrerupă şi, numai după ce s-a gîndit un răstimp, i-a apucat braţul:
— Uite, — gemu aproape, —■ în chestia cu locuinţele, cu. cantina, cu... în sfîrşit... ai dreptate. Dar cu şcoala...Mă rog, fă şcoală, dăscăleşte-i, dădăceşte-i, ciomăgeşte-i, dar dacă-ntr-o lună avem tractoare, atunci fă rost de tractorişti adevăraţi! ... In numele lui dumnezeu, fă rost de tractorişti adevăraţi!
Filip îl privi în ochi, serios:
— Aş vrea... Dar n-am alt izvor de tractorişti, pe Bărăgan, decît şcoala. Tot ce-a fost pe-aici cît de cît mecanic, morar, lăcătuş, a intrat de mult în fermele vechi... La maşini, la tractoare, dumneata te pricepi binişor? sau...
— Mă pricep —• scînci Matei, din ce în ce mai nemulţumit.
— Ei, atunci trebuie să pui umărul la şcoală. Supraveghează-1 pe Prodan, ajută-1, îndrumă-1, şi o să avem tractorişti.
— Bine, bine, — încuviinţă Matei pe acelaş ton plîngăreţ, atît de nepotrivit lui. — Ajut, îndrum... mă rog... Dar un tractor... ştii dumneata ce lucru gingaş e tractorul?! Nu, uite, nu pot. Pe cuvîntul meu: fă rost, în numele lui dumnezeu, fă rost de tractorişti adevăraţi...
— Cum — nu-i venea încă lui Filip să creadă — n-ai nici un pic de încredere în şcoala asta? In Prodan? In dumneata însuţi, la urma urmei?...
— N-am, — mărturisi scurt, Matei. — Nu-i nevoie să-mi ţii nici o predică. In general, poate că ai dreptate. Dar aici nu-i vorba de dreptate: e vorba de tractoare. Zău, dă-i o delegaţie lui ăla cu cadrele... Bucuraşu... ori... cum îi spune... pare dezgheţat., .trimite-1 din vreme, trimite-1 din noaptea asta: tractorişti a-de-vă-raţi!... Adică... — şi mînia inginerului, prea multă vreme ţinută în Mu, se revărsă cumplit asupra lui Pavel Bucuraşu, care „în loc să umble după tractorişti, după cadre, umblă după nu-ş- ce revoluţie..."
Adevărul era că, două ceasuri mai înainte, Bucuraşu lăsase toată treaba pe seama unui „ardelean mustăcios", al cărui nume Matei nu-1 cunoştea, şi plecase într-un chip — după Matei — „foarte caraghios": a năvălit în birou „ca un zănatec", 1-a silit pe inginer să fugă după dînsul pînă cine ştie unde — ca să nu-i audă careva de dincolo, dela Răghină — lra silit „să se ascundă prin buruieni", şi, gîfîind, în taină, i-a „turnat nişte baliverne gogo-nete", pentru care Matei a fost cît pe ce să-l „cîrpească". Cică un ziler, unu Ţiripan, un zăpăcit care trecuse într-o zi Borcea înnot, călărea toată noaptea gardurile oamenilor, prin sat. Se vede că ziua chiulea la lucru, altfel ar fi dormit... Da.! Şi cică Ţiripan ăsta a văzut cu ochii Iui — „pe dracu 1-a văzut, noaptea!" comentă în treacăt inginerul — a văzut că în curte la fostul lui stapîn dm Lespezi, sub o movilă de gunoi, nişte „bandiţi de chiaburaşi" ascunseseră noaptea trecută vreo zece arme si'o Iadă de'cartuşe. Ţiripan „şterpelise" cartuşele, dar ştia că noaptea asta, chiaburasii au 'de gînd să atace ferma. Dacă au ori nu şi alte cartuşe decît cele luate de Ţiripan, nu se
170
V. EM. GALAN
ştia . Satul vorbea că „directorul cel nou vrea să ridice oamenii la lucru cu sila", iar ei, „chiaburaşii", erau gata să atace ferma „în numele satului".
Cînd Bucuraşu a început să desluşească în urechea inginerului legătura dintre zvonurile clin sat şi planurile „chiaburaşilor", Matei — din partea lui—era deplin lămurit. Ascultîndu-1, Filip îşi închipuia discuţia lor cam aşa:
— Ascultă bă, eşti nebun? Ce s-atace ăia aici? Chelbea ta? Chelbea mea? Ce s-atace?!
— Nu pentru furat, tovarăşe inginer,— a încercat Bucuraşu. — Sînt chiaburi!...
— Dacă-s chiaburi, atunci au de toate, nu umblă după tîlhării.
— Tovarăşe inginer, — nu-1 slăbi Bucuraşu — trebuie să mergeţi cu noi Ia şeful de post. Să facă percheziţie pe Ioc! Tovarăşul director e în sat, tovarăşul Prodan tot în sat... se întorc la noapte... ei nu ştiu nimic... Poate^ ieşi o dandana... Veniţi?
Cînd a înţeles că Matei nu pricepe nimic, Bucuraşu a plecat „ca din puşcă" — „la revoluţie".
— Trebuia să-I pocnesc, — se căi în concluzie inginerul. — Poate-1 linişteam: nu-i prost, pare dezgheţat...
— S-au dus la şeful de post?... Măi, ce cap ai şi dumneata! Lăsîndu-1 pe inginer să hotărască singur „ce cap are", Filip, ca şi Bucuraşu cîtva timp înainte, porni grăbit spre debarcader.
... La postul de jandarmi din Lespezi, afară, pe-un cerdac larg, umbrit sub vreji de viţă sălbatecă agăţată de ulucul straşinei, stăteau grămadă Bucuraşu, Dincă Giorovan şi Mitu Cîrstei. Lîngă ei, înalt şi somnoros, un soldat cu arma în mînă.
— Tovarăşul şef face o cercetare... Nu se poate intra... —îl vesti soldatul alene pe  Filip,  de departe.
— N-am nimic cu tovarăşul şef, — se apropie totuşi Filip. — Cu dînşii aş schimba două vorbe.
— Păi... — se gîndi soldatul cu. voce tare — nu ştiu dacă-i voie... —• Nici eu nu ştiu, — îi zîmbi Filip; şi ocoiindu-1, se apropie de cei
trei.
Soldatul ridică din umeri şi-1 lăsă în pace. La post — află Filip îndată — lucrurile nu stăteau de loc bine. Bucuraşu cunoscuse abia acum, pe pielea lui, un lucru cunoscut lui Giorovan mai de demult:
— Şeful postului ţine cu chiaburii, tovarăşe director!
Găsind că altfel decît aşa nici n-ar fi cu putinţă, Mitu Cîrstei, vizitiul fermei, încuviinţa iegănîndu-şi capul într-o parte şi-n alta şi murmurînd pentru sine, mereu, un: „D-apoi cum, d-apoi cum, dacă-i şef!?"...
Bucuraşu plecase de la fermă împreună cu Mitu Cîrstei; vizitiul a înţeles uşor, din cîteva vorbe, tot ceea ce pentru inginerul Matei părea de neînţeles; a fluerat un „fi-iuuu!" plin de mirare, a rînduit în fugă mîncarea cailor, a scos din capătul ieslei o bîtă, şi înainte de a porni s-a oprit în uşa grajdului ca să îmbrăţişeze o clipă toată curtea fermei într-o privire plină de îngrijorare. „Fi-iuu!" a fluierat din nou... Şi s-a grăbit să-1 ajungă din urmă pe Bucuraşu. In sat îi aşteptau Ţiripan şi Dincă Giorovan. S-au sfătuit, şi au. hotărît să-1 strîngă pe şeful postului cu uşa: să-1 silească să facă la Zăpodeanu o percheziţie cinstită, de faţă cu. dînşii... Le-a trebuit, pentru, asta, mai bine de-un ceas: şeful se lăsa greu... In acest ceas, — au înţeles mai tîrziu —-pentru că n-au. avut cap, pentru că n-au pus pe cineva strajă la uşă — plutonierul a izbutit să trimită lui Zăpodeanu o ştafetă... Altfel n-avea cum fi!... Cînd au ajuns ei, cu jandarmii alături, în curte, împre-
bărăgan
171
jurul grămezii de gunoi scurmau găinele. Arme — nici pomeneală. Au cotrobăit împreună cu doi soldaţi prin toate şoproanele, prin toate cotloanele, au căutat în grajduri, în grădină, în casă, în pod — nimic. Zăpodeanu a umblat un timp în urma lor, înjurîndu-i, dar pe urmă s-a domolit, a scris o reclamaţie lungă şi-a înmînat-o şefului... Au întrebat vecinii — nimeni nu văzuse nimic deosebit în curtea Zăpodenilor...
...Acuma, pe baza reclamaţiei Iui Zăpodeanu, şeful de post îi oprise pentru cercetări. Stătuse de vorbă întîi cu tuspatru: voia să afle „cine i-a pus să instige oamenii". El — spunea — ştie dinainte cine şi pentru ce îi instigă, dar voia s-o audă pe şleau, din gura lor. I-a întrebat.clacă-l cunosc ne directorul fermei, dacă au stat de multe ori de vorbă cu dînsul, ce le-a spus, dacă ştiu cine-i şi de unde vine, dacă e drept că i-a învăţat să atragă la fermă argaţii care lucrau în sat „pe bază de contracte legale"...
N-a căpătat însă lămuriri mulţumitoare şi atunci s-a mîniat: i-a dat în paza unui soldat şi a început să-i cheme la cercetări unul cîte unul.
— Vrea s-o întoarcă împotriva fermei! —-înţelegea Bucuraşu. Asta-i încăpui lui!... împotriva dumneavoastră, mai cu. seamă, vreaels-o întoarcă...
— D-apoi cum, d-apoi cum, dacă-i şef!?... — îşi murmura mai departe Mitu Cîrstei răspunsul lui, potrivit Ia orice...
Filip n-avea pentru ce să mai aştepte. Dădu buzna în camera unde era cercetat Ţiripan.
Şeful de post — un bărbat de cel mult patruzeci do ani, grăsuţ, cîrn, negricios şi foarte buzat — scria ceva: ţinea condeiul numai cu două degete, şi după fiecare cuvînt scris îl învîrtea larg în aer, cu eleganţa aceea inutilă cu carc-şi clănţăne cîte odată foarfecă frizerii.
Când află că are a face cu directorul fermei, păru foarte bucuros.
— Ştiam eu c-o să veniţi! — şi desvelindu-şi dinţii într-un zîmbet larg, i-l arătă cu un gest plin de subînţelesuri pe Ţiripan.
— Exact, recunoscu Filip. — Pentru asta vin.  Ce s-a întîmplat?
— Nimic... Dealtfel, dacă am proceda după regulament şi cu domnia voastră, atunci eu aş fi dator să întreb ce s-a întîmplat, nu domnia voastră... Da... ăăăă... daţi-mi vă rog buletinul. Staţi de-atîta vreme în comună şi... In sfîrşit? Domniei voastre vi se pare o formalitate, aţi uitat, n-aţi avut timp, şi noi, la o inspecţie, tragem consecinţele... —Plutonierul vorbea într-una, sărind de Ia o idee la alta; nu aştepta pe semne nici un răspuns. — Aşaaa... îl vizăm, frumos, vă punem în ordine, şi imediat stăm. de vorbă... Cu ceilalţi oameni ai domniei voastre aţi discutat, nu?...
— Soldatul, —minţi Filip numai pe jumătate, cu inima uşoară, gîndindu-so la lunganul care dormea în post, cu arma în mînă — spunea că are ordin să nu-i lase să vorbească.
— Regulamentul! — îşi exprimă şeful postului regretul.
Viza buletinul, mînuind ştampila cu aceeaşi eleganţă, trecu datele într-un dosar, apoi reluă vorba:
Cu acest flăcău — îl arătă din nou pe Ţiripan — ştiţi cum stăm: pînă se lămuresc lucrurile, rămîne la noi.  Legea-i lege! — îsi desfăcu el braţele   într-un  gest   de neputinţă - Arestat?
— Da. Legea... —• Pentru ce?
— Domnia voastră ştiţi foarte bine: instigă oamenii, răspîndeşte zvonuri alarmiste...
— Ce oameni instigă, tovarăşe şef de post? împotriva cui? Lui Filip nu-i plăcea de loc acest cuvînt — „instigă".
172
v. em. galan
— Domnia voastră ştiţi foarte bine pe cine instigă: — Am patru declaraţii, făcute de patru oameni de Ia fermă...
— Bun... Să zicem aşa: a in-sti-gat patru oameni care muncesc la fermă, împotriva cui i-a in-sti-gat, tovarăşe şef de post?
Plutonierul îşi dezveli din nou dinţii, dar apoi, dintr-odată, potic-nindu-şi parcă gînduriie într-un primejdios obstacol neprevăzut, închise gura.
— Ei, asta este! — a tras concluziile Filip. — Indiferent de ce-ai scris ori n-ai scris dumneata în declaraţii, indiferent de ce-ai găsit ori n-ai găsit în gunoiul lui Zăpodeanu, vreau să văd cum îl poţi aresta. A instigat patru oameni muncitori — pentru ce? Ga să apere ferma statului împotriva unor chiaburi care voiau s-o atace. Ei, ţin să văd cu ochii mei dacă mai este în R.P.R., azi, un plutonier în stare să aresteze pe cineva pentru asta, măcar şi-un sfert de ceas... Ei, drăcie!
Dar se vedea prea bine că plutonierul din Lespezi nu era nici pe departe în stare de aşa ceva.
— Vreţi, va să zică, să-i eliberez pe garanţia domniei voastre? — puse el capăt, scurt, cercetărilor. — Poftim... — şi numai cu jumătate de gură, mai mult din obişnuinţă, adaogă sentenţios: — Noi... jandarmi am fost, jandarmi rămînem, legea-i lege !... Am onoarea să vă salut!... O mică anchetă, totuşi, cred că va fi necear să deschidem...
Filip nu i-a mai răspuns. A trîntit uşa şi a ieşit împreună cu Ţiripan.
...Afară înnopta. In sat — linişte, cu aburi de mămăligă, cu copii mulţi în fiecare poartă, cu schelălăit de cîini i'lămînzi... Păscînd în treacăt iarba prăfuită din şanţuri, vaci şi bivoliţe se întorceau de la cireada.
— E-eh, — oftă într-un tîrziu Dincă Giorovan. — Incă-s tari ei, la noi... —- şi după cîţiva paşi, văzînd că nu-i răspunde nimeni, continuă pe gânduri, mai mult pentru sine: — In Rusia, culaci le zicea. Cum era careva chiabur, cum îl scria la catastif: culac!... Apoi bine i-au culăcit, pînă la urmă... La noi... ca-n rai trăiesc. Nici nu-mi vine-n minte: să-i mai tîrîi la fermă?!... să-i las în zeama lor?!...
Abia acum află Filip desluşit cum au ajuns plugurile chiaburilor din Lespezi, şi argaţii chiaburilor din Lespezi, să lucreze la fermă.
— Dintr-asta au scos ei istoria cu „ridicatul" satului? — întrebă după ■ce 1-a descusut pe Giorovan pînă la capăt.
—■ Dintr-asta, — încuviinţă Giorovan, stingherit. — Acuma nu. ştiu nici eu: să-i las dracului în dumnezeul lor, sau...
Filip mergea înainte, umăr la umăr cu Giorovan şi tăcea. Ce să fi răspuns? Pentru, ce să-l fi mustrat? Ce a făcut Giorovan bine, şi de unde a început greşeala?... Sau totul, de la început, era greşit?... In ruptul capului, Pilip nu înţelegea...
—• La noi, — începu după un timp Bucuraşu — cînd s-a făcut ferma, a trebuit să mutăm pămîntul unui chiabur, unu Hariga, dintr-un cap al. satului în alt cap... Tot aşa a fost şi atunci: zvonuri! Cică ferma strămută tot satul, ferma scoate oamenii din pămîntul lor şi-i mută pe pustii... Numai că la noi organizaţia de partid era tare. Intr-o noapte, din casă-n casă, am întors tot satul în. capul chiaburului... A ieşit pînă la urmă mutare cu cîntec: n-o uită el,  Hariga, pînă moare...
— Da... — auzi Filip şi glasul lui Giorovan. —• La noi organizaţia-i tare slabă...
Oamenii povesteau încet între ei, şi vorbele lor se împleteau în gînduriie lui Filip, îl ajutau să chibzuiască... Nu, lucrurile nu mergeau de loc bine, în Lespezi. Primăria — în mîna chiaburilor;  sindicatul  salariaţilor agri-
BĂRĂGAN
173
c0]j tot aşa pare să fie; „frontul plugarilor" la fel, organizaţia tineretului tot asa; învăţătorii şi-au pus cenuşă pe cap şi zac în şcoala lor cea nouă; şeful'de post — să nu mai vorbim; organizaţia de partid parcă nici n-ar fi măcar că o mînă de comunişti sînt... Ferma? Ei şi?!... Pentru mulţi oameni din sat — Filip ar fi trebuit să înţeleagă asta încă de cînd a vorbit cu Nistor Cîrmiş! —pentru mulţi, munca la fermă pare aşa cum vor chiaburii să pară: un fel de sperietoare, un soi de blestem, de pedeapsă... Cîteva zile în urmă, în comisia de însămînţări, el, Filip, a pus cu botul pe jghg — pentru un ceas — şleahta chiaburilor, ameninţînd cu satul, cu judecata satului... Şi uite-i cum au întors ei de bine lucrurile pe dos! Acuma ei ameninţă ba satul cu „munca silnică" la fermă, ba ferma cu răscoala" satului... „ Nu, lucrurile nu merg bine deloc, —şi de aceea nu mere bine, pentru că în Lespezi nu-i încă ceea ce în satul lui Bucuraşu este: o organizaţie de partid, o mînă de comunişti în stare să dea peste cap sforăriile bandiţilor ăstora, în stare să-i ajute pe oameni să scoată chiaburii din primărie, din comisia de însămînţări, din „frontul plugarilor" — de peste tot...
Au trecut pe la „casa tineretului" — Prodan nu apucase încă să plece şi acolo s-au sfătuit în linişte.
Prodan, Ţiripan, Bucuraşu şi Dincă Giorovan au rămas în sat: ca să ia legătura cu părinţii viitorilor tractorişti, şi, în general, ca să vorbească deschis, amănunţit, cît mai multora dintre oamenii cunoscuţi lor, despre rosturile cu care' a fost stîrnit în sat zvonul cu „ridicarea silită la munca pentru fermă"...
In barca lui Gustav Ponici, Filip şi Mitu Cîrstei au. trecut, pentru cea din urmă oară în ziua aceea, Borcea... Drum încet, plicticos, sub cer fără lună, pe ape uncropite de zăpuşeala zilei...
Staaai! —- s-a năpustit asupra lor dintr-un tufan o umbră uriaşă, în clipa cînd botul luntrii a atins ţărmul.
Filip şi-a scos încet pistolul şi s-a ridicat în picioare. Lîngă el, Gustav seîncea mocnit, ca un căţel înspăimântat. Mitu Cîrstei, aşezat în faţă îşi scuipă zorit în palme, prinse capătul bîtei lui grele cu amîndouă mîinile şi  sări  pe mal.
— Staai!... — tună a doua oară aceeaşi voce; şi un om. înarmat cu o crăcăna nemaipomenit de groasă se profila pe zare; apropiindu-se ameninţător de Mitu, îl sfătuia într-un grai lipsit de orice blîndeţe: — No, şedzi. un picuţ pe loc! Ţepcneşte acolo! Tunie dracu-n... Care eşti?
— Eu-s Mitu, viziteul — se prezentă Mitu învîrtindu-şi bîta pe deasupra capului. — Să nu te vîri, că te zdrobesc, atîta-ţi spun... Ce vrei?
încet,  ardeleanul lăsă crăcăna jos:
— Apoi altdat' să zîci aşa de la-nceput. Eu mi-s strajă, no! Hotărîroa ca ferma să fie peste noapte păzită, o luase Bucuraşu, înainte
de a pleca, împreună cu acest mustăcios prieten al lui din Ardeal, Martin Gheza: doisprezece străjeri voluntari urmau să se rînduiască toată noaptea, în trei schimburi... Pentru schimbul al doilea, cel mai greu şi mai stingheritor, intrau peste un ceas patru oameni: trei zileri şi inginerul Matei. Aşa notarise inginerul singur, Ia cină, şi Gheza nu i s-a împotrivit.
Filip nu mai găsi putere — nici să rîdă, nici să se minuneze, de cîte se puteau întîmpla, într-un singur ceas, în capul inginerului Matei...
Strînse puternic mîna lui Martin Gheza, îi aprobă în totul, din inimă, iniţiativa, şi, alături de naşnicul, liniştitul, modestul Mitu Cîrstei, porni   spre sediu.
174
V. EM. GALAN
VIII
Năduşit, cu cămaşa descheiată, păros ca un urangutan, Răghină-şi rostogolea îndemînatic trupul mătăhălos printre căruţe. Tot ce se vedea pe pod, afară de caii şi de căruţele închiriate, îi aparţinea. Pe fiecare Iadă, pe fiecare covor strîns sul, pe fiecare mobilă ori sac, atîrna legată în curele aceeaşi carte de vizită: „Calistrat E. Răghină..."
La fermă, Filip, Bucuraşu, Matei, nu băgaseră de seamă nimic; erau plecaţi.
S-a înţeles cu căruţaşii asupra formelor ce trebuiau făcute în gară pentru încărcarea lucrurilor în vagon, s-a sărutat cu Zăpodeanu, cu bătrînul preot pensionar şi cu notarul, apoi 1-a luat de o parte pe Ponici:
Avea „cîţiva viţei" într-un loc pe baltă. A doua zi, către miezul nopţii, un „om al lui" din Călăraşi, un anume „domnu Mihai" — cunoscut de Ponici foarte bine— avea să aducă „viţeii" într-un „punct" anume, Ia doi kilometri distanţă de debarcaderul fermei. La ora trei dimineaţa, „încetişor, fără tămbălău", Ponici, cu podul, trebuia să aştepte acolo... Asupra preţului s-au înţeles repede, şi Răghină a achitat totul peşin, dinainte.
— Şi eu? ! — i-a strigat din urmă Lenuţa Cîrmiş cînd 1-a văzut coborînd pe mal fără s-o ia în seamă.
Fata îl ajutase toată ziua — la împachetat, la cărat... Acuma stătea pe marginea podului şi se uita lung după stăpînu-său. ,
— Tu, fetico... — s'a întors Răghină alene — ... rămîne cum ţi-am spus: dacă vrei, te duci la tată-tu, — şi-i arătă spre sat — iar dacă nu vrei, vii cu mine pe baltă. Cu mine — hohoti — n'o să-ţi fie frig la noapte, nu te ■uita că-s bătrîn...
Şi pentru că fata i-a întors spatele dintr-odată, izbucnind în plîns, Răghină şi-a bătut vesel palmele de coapse, şi, fără să mai privească înapoi, a pornit cu paşi repezi, îndesaţi, spre casă.
Un timp Ponici a rîs singur, de parcă gluma ar fi fost chiar a lui. Pe urmă îşi vesti şalupistul, cu fluierul obişnuit, că poate porni.
—• Vesel om a fost! —făcu el cu ochiul notarului, urmărind cum Răghină îşi deschidea drum prin bălării, lăsînd în. urmă, ca un mistreţ, cărare de buruieni spîrcuite; notarul încuviinţă, pungindu-şi gura a mare admiraţie, şi Ponici, rîzînd încă, se apropie de Lenuţa: — Ce plîngi, fa to? Ţi-i greu fără dînşii, mde!... Ai avut noroc de stăpîni buni, tu. Oameni ca dînşii!...
— Oameni! —pufni Lenuţa cu ciudă în basma.—Pe patru luni nu mi-au  dat leafa! N-au! Zic, de unde, că şi pe dînsul 1-a dat statul afară...
Printre scîndurile şalupei s-a ivit o clipă capul zburlit al şalupistului:
— De ce nu. te duci la sindicat? Eşti înscrisă în sindicat?
— Tu n-ai de gînd să porneşti odată? — îi răspunse Ponici în locul fetei. — Pe dumnealui, pe Răghină, de ce nu-l trimiţi la sindicat? El nu-i. dat afară? — Şi Lenuţei: —■ Cu statul, lato, e rău acuma. Când dă statul peste om...
Dar Ponici nu mai era în apele lui: niciodată, pînă atunci, şalupistul nu se încumeta să pomenească despre sindicat în faţa atîtor oameni cunoscuţi — ca notarul, ca Zăpodeanu, ca preotul cel bătrîn, şi chiar ca el, ca Marcu Ponici, la urma urmelor, stăpînul lui.
Răghină avea în baltă o cireada de peste cincizeci de capete — numai boi. Boi aleşi, tari, trăiţi în asprime, în belşugul şi-n sălbătecia bălţii, boi deprinşi să rabde chiciura şi ploaia, deprinşi cu viiturile şi cu inun-
BĂRĂGAN 175
•datiile, deprinşi să trăiască toată iarna adăpostindu-se de viscole sub clinul grindurilor, învăţaţi să se adune cerc — la nevoie — şi să hăcuie în coarzie o haită întreagă de lupi înfometaţi... Trăiau neştiuţi în inima terenurilor fermei, domni-stăpîni pe-un bent de cîteva zeci de hectare. Bent, adică o bucată de pămînt cuprinsă jurîmprejur, ca-ntr-un inel, de apă.
Pentru paza locului, a ierbii, a pădurii şi a vitelor, Răghină avea o femeie. Femeia avea în sat o casă prăbuşită, un bărbat orb, o droaie de copii şi o mulţime de necazuri. Venea în baltă odată pe săptămînă, înjuga boii pe rînd la butuc, perechi-perechi, ca să nu se sălbătecească cu totul, apoi trecea pe la Răghină, îşi dădea raportul, şi, tăcută, mută, primea o traistă de mălai şi-un drob de sare, — ca să trăiască încă o săptămînă, tăcută, mută, năucită de necazuri fără capăt...
...Străbătîndu-şi în pas gimnastic cel de al doilea triunghi topografic, inginerul Matei, urmat la vreo două sute do metri de Avram Moţ, s-a oprit în marginea acestui bent.
— Halo! —îşi chiui el călăuzul. — Cu boii ăştia, ce-i?
Avram Moţ n-a apucat să-i răspundă decît printr-un „Apăii" lung şi oitu.it ca un oftat. Lîngă tulpina unei sălcii, şedea o femeie slabă şi osoasă, îmbrăcată în straie pământii. A auzit întrebarea, a înaintat cîţiva paşi, si, sprijinindu-şi pieptul uscat într-o cîrjă ciobănească, a rămas tăcută, mută, cercetând chipul tehnicianului-şef al fermei Lespezi cu nepăsare neprefăcută. De sub broboadă îi ieşeau cîteva şuviţe de păr cărunt, dar ochii — mari, negri, cuprinşi într-un alb cu ape gălbui, alb de ghioc vechi — păreau încă frumoşi, şi tineri.
—• Ei na, sfînta Vineri! —■ rînji Matei cînd dădu cu ochii de dînsa; şi-şi repetă întrebarea: — Ge-i cu boii ăştia, babo?
Pe faţa femeii, pămîntie şi uscată ca întreaga ei înfăţişare, nu se clinti nici un muşchi. Ridică încet mîna în dreptul buzelor, şi, cu. două degete mari, late, negre, zdrobite de cine ştie ce munci, flueră scurt, de două ori la rînd. Pe urmă a rămas sprijinită în bîta ei: se uita liniştit în ochii inginerului. ■
— Eşti mută, babo! ha? — se apropie Matei cu mîinile în şolduri. Femeia a stat pe loc, lăsîndu-1 s-o privească în voie, de aproape. Intr-un
tîrziu, oftă încet, numai şi numai pentru ea, făcu un semn — „nu, nu-s mută" — şi-şi îndreptă privirile înfcr-altă parte.
Venea dintr-acolo, alarmat de semnalul femeii, un om tînăr, înalt şi suplu: cizme roşii lustruite, pantaloni cărămizii întinşi pe coapse, cămaşă lucitoare do mătase, o hăinuţă impermeabilă aruncată neglijent pe umăr, şi în cap o bască neobişnuită, ca o ciupercă uriaşă, largă şi trasă tare pe-o ureche pînă-n dreptul umărului.
— Băăă... —se minună inginerul Matei — ... ca la operetă. Vrăjitoarea, prinţişorul... — Dar cînd tînărul s-a apropiat, I-a recunoscut: —Ia-ia-iaaaa... —mai şopti; apoi strigă în gura mare: —Ce pescueşti pe-aici, cu. muta asta, bă dom'Matache-junior?
Pe numele adevărat Mihai Zadic, „dom'Matache-junior" îi era bine cunoscut inginerului Matei. Cămaşa lui de mătase, freza lui pomădată, luceau de prea multă vreme pe culoarele A.F.S.M.-ului din Călăraşi. Era feciorul lui Matache Zadic, şi tot odată asociatul lui Matache Zadic, negustor de zarzavat şi păsări în piaţa Călăraşilor... Se vedea cît de colo că întîlnirea asta neaşteptată nu-1 bucura. Nu schimbase pînă atunci cu inginerul Matei decît saluturi întîmplătoare: cînd se ciocneau nas în nas la usa lui Mîtă sau la uşa lui Zamfirescu. Şi chiar atunci, de salutat saluta mimai Mihai Zadic; Matei mîrîia doar.
176
v. em. galan
—-Eu, cu treburi... — îşi explică vag rosturile domnul Mihai. — Dumneavoastră?
— Tot cu  d-alea, — rînji Matei.
— Sînteţi la fermă, acuma...
— Sînt... Cu boii ăştia ce-i?
Domnul Mihai privi împrejur surprins, de parcă abia atunci ar fi văzut  că sînt pe acolo şi nişte boi.
— S-a lăsat de zarzavat, nea Matache tată-tu? — încercă să-I. ajute Matei.— V-aţi apucat de alte geambaşlîcuri?... Mari hoţi! Tăiaţi clandestin, ha?
Mihai Zadic şi-a răsfrînt buzele a dispreţ — pentru o asemenea idee, pentru un asemenea fel de a o exprima! —■ şi înălţînd cu nepăsare dintr-un umăr s-a întors către femeia care-i privea tăcută:
— Noi pornim mai departe, Adună-i! — porunci; apoi, pentru Matei, lămuri din mers, în loc de rămas bun:-—Nu-s ai noştri, boii, încă nu i-am cumpărat; sînt ai domnului Calistrat Răghină, unchiul meu... Vă salut!
— Ai lui Răghină?!...—inginerul fu, dintr-un salt, alături de Mihai Zadic. Ia stai, bă dom-Matache... Unde-i duci?
Muşcîndu-şi buzele ca să nu strige, Mihai Zadic scoase repede cîteva hîrtii care, după părerea lui, limpezeau totul, şi le întinse. Matei le parcurse repede: hîrtiile — scrise, semnate şi ştampilate la primăria din Lespezi, adevereau că cei cincizeci, şi doi de boi sînt proprietatea lui C. Răghină, şi arătau că Mihai Zadic, împreună cu o femeie numită Despina lui Chirea Orbu, este autorizat să-i transporte la Călăraşi, folosind mijloacele pe care le crede de cuviinţă.
Strivind între dinţi o înjurătură, inginerul vîrî documentele, boţ, în buzunar.
— Aşaaa!... —se aprobă singur. — Nea Matache să aibă grijă de zarzavaturile lui. Ăştia-s boi furaţi de la fermă — explică; apoi îi strigă femeii, care continua să-i privească în tăcere: — Duci boii la fermă, babo !...
Mihai Zadic stătu pe gînduri numai o secundă, muşcîndu-şi într-una buzele,  apoi, hotărîndu-se, tresări:
— Nu te mişti nicăieri! —porunci aspru femeii, deşi Despina lui Chirea Orbu nu părea deloc hotărîtă să asculte poruncile inginerului; pe urmă, aşezîndu-se înaintea Iui Matei:—-Vitele merg cu mine, acolo unde-a hotărît stăpînul lor, Răghină. Dumneata...
— Vax! Unde-a poruncit Răghină, duci asta! —îşi arătă inginerul pumnul, cu degetul cel mare strecurat printre arătător şi mijlociu. — Asta!... Ră, ce tîlhari! x
Lepădîndu-şi într-o clipă aerele de nobleţe jignită, Mihai Zadic sări un pas înlături şi, gata de orice, întoarse înapoi dintr-o răsuflare toate ofensele şi toate înjurăturile pe care le răbdase pînă atunci:
— Tu eşti tîlhar, că te ştiu din Călăraşi! O făceai pe mironosiţa, dar aici te-ai repezit la chilipir! Mîţă te-a trimis, nu? Spune-mi şi mie că te-a trimis Mîţă!-I-ai spus lui Răghină, l-ai prădat, spune-mi şi mie! Spune, că tu eşti hoţ, nu noi! Noi pentru boi dăm bani  cinstiţi, nu minciuni!
Cînd băgă de seamă că Mihai Zadic îşi deschide pe furiş buzunarul de dinapoi al pantalonilor, inginerul, galben ca ceara, scrîşni, şi în aceeaşi clipă îi propti sub nas un coşcogea pistol:
— Mie să nu-mi umbli cu revolvere, secătură! —urlă. —Auzi? Curajul lui Zadic s-a topit dintr-odată: zdrobit, paralizat, prostit-de
spaimă, se lăsă întors în loc ca o păpuşă de paie. Inginerul îi luă revolverul
bărăgan 177
din buzunar, îi repezi cu toată puterea un genunchi în şale şi, crunt, îl urmări cum se duce — de-a berbeleacul, de-a buşelea, poticnindu-se... Abia tîrziu, după ce a gonit cîteva bune sute de metri, Mihai Zadic şi-a recăpătat glasul:
— Ajutooor!... Nu traaage!... Ajutooor!...
Basca rămăsese la picioarele inginerului. Matei îşi aşeză în buzunar amîndouă pistoalele, apoi o ridică, o scutură, şi, cu o gravitate sălbatecă, o înfipse în cornul celui dintîi bou ce i-a căzut la îndemînă... După aceea abia, a izbucnit într-un hohot de rîs.
Băgînd însă de seamă că nici Avram Moţ, nici Despina.lui Chirea Orbu nu-i împărtăşesc veselia, tăcu, luă o joarclă, şi, el cu mîna lui, porni cireada spre fermă.
_Mosu Avrămuţă! — îl chiui după un timp, voios, pe Avram Moţ,
schimonosindu-i ca de obicei numele.—Ciomagul la umăr şi dă-i drumu-n pas de voie!... Cu direcţia ferma, coloană înainteeee... marş! —S-aude?
_Mămucuţă,   doamne... —oftă   bătrînul,   năucit de atîtea lucruri
nemaipomenite cîte-i fusese dat să vadă ; şi numai după ce şi-a făcut o cruce mare, porni în urma cirezii.
_Dumneata, babo, — se opri Matei nedumerit înaintea Despinei
lui Chirea Orbu — în ce ape te scalzi? Ţii cu. ăştia, ori cu noi?
Cînd inginerul scoase revolverul, femeia, vrînd parcă să-şi înnăbuşe un strigăt, ridicase mîna în dreptul gurii şi, fără să-şi dea seama, se trăsese înapoi pas cu pas... Acuma şedea lipită de trunchiul unei sălcii şi, murmurînd ceva şoptit, scrijila în iarbă, la nesfî.rşit, cu vîrful cîrjei ei ciobăneşti, o aceeaşi linie frîntă. Tresărind, îşi ridică privirile şi rosti simplu, cu. un glas gros, aproape bărbătesc, neobişnuit de limpede totuşi, şi plăcut:
— Dumneata, de azi înainte, să-ţi aperi zilele. EI nu iartă nici în mormînt. Să te păzeşti...
— De cine, babo? Nepricopsitul ăla?! — arătă Matei rîzînd pe urma lui Matei Zadic.
— De Răghină! — vorbi Despina mai departe, cu aceeaşi linişte. — Pe mine, de-acuma, mă ucide. înaintea lui, nici cît o muscă nu. mai plătesc, dacă i-am prăpădit boii. Cînd mi i-a dat pe seamă, a spus: „Dacă-şi rupe vreunul piciorul, îţi rup şi ţie un picior; dacă crapă vreunul, îţi crap capul". II cunosc. Să te păzeşti...
Indemnînd cireada spre fermă, Avram. Moţ se depărta din ce în ce, cu chiote şi fluierături flăcăieşti. Pe faţa inginerului Matei, semnele veseliei s-au şters. Asculta glasul femeii acesteia ş., pentru prima dată după cine ştie cîţi ani, fără pic de bucurie, împotriva voiei lui, retrăia sentimente caro, de mult, în anii adolescenţei, îl tulburaseră ades şi adînc. Atunci, în curtea spitalului unde taică-său era agent sanitar, veneau uneori ţărani ca femeia asta; cu aceeaşi cutremurător de calmă gravitate, vorbeau despre lucruri care pe el îl îngrozeau. Nu-1 îngrozeau poveştile lor pline de nedreptăţi şi suferinţe, de boli şi de nenorociri; îl îngrozea felul cum vorbeau ei despre moarte — cu linişte aproape binevoitoare, ca despre cea mai mică dintre suferinţele omeneşti, ca despre o suferinţă cu totul neînsemnată, în stare să-i cruţe de alte dureri — acestea într-adevăr mari şi grele, cu neputinţă de înlăturat — care ţineau de perceptori şi de procese, de arenzi şi de secete, de molimele vitelor şi de inundaţiile primăverii. Unii erau bolnavi rău, pe moarte, alţii, dimpotrivă, abia ieşiseră din spital însănătoşiţi; dar vorbeau la fel, şi el, Matei, elev sîrguincios la liceu, îi asculta îngrozit pentru, că îi vedea mai bătrîni decît dirisul şi simţea totuşi că au nevoie de-un ajutor pe care el, aşa tînăr cum era, ar fi putut, parcă, să-1 dea cu uşurinţă. Simţea dureros, pe atunci, că ar trebui să găsească pentru oamenii aceia doar un
12 — v. Uomînească
178
v. em. galan
cuvînt, un singur cuvînt mare şi bun, simplu şi puternic, cuprinzînd adevăratul preţ al vieţii omeneşti şi, în siîrşit, cuprinzînd tot ce nu ştiau ei să preţuiască... Tot!... Dar ce anume urma să intre în „tot" acesta, Matei n-a ştiut niciodată... A crescut, a învăţat, şi şcoala, viaţa, vreun profesor poate, i-au pus la îndemînă un cuvînt nou, în faţa căruia pălea tot ceea ce altădată îl uimea, îl i'rămînta şi-1 îngrozea: „Baliverne!"... Gînd a terminat facultatea de agronomie, pentru inginerul Matei C. Constantin, lumea era împărţită cam aşa: într-o parte, el. El, care întîmplător n-avea alt rost sub soare decît să scurme pămîntul, să-l facă pe dracu-n patru şi, fie ce-o fi, să arunce în gura cea mare a lumii grîu, orz, porumb, sfeclă, carne, lapte... Asta, la urma urmei, era o treabă serioasă, şi. dacă toţi oamenii ar fi făcut ca el, ca Matei, atunci în lume s-ar fi putut trăi binişor. Din păcate, în afară de dînsul mai erau pe lume, de cealaltă parte, o mulţime de „baliverne"
— adică o mulţime de oameni care se împiedecau unii într-alţii şi, cu „balivernele" lor — politică! generali şi majuri! femei! popi! babe! tîmpiţi! intrigi! război, protecţii, fel de fel de jigodii! — care îl împiedecau să trăiască aşa cum s-ar fi cuvenit, după părerea lui, să trăiască toată lumea. A lucrat ca inginer agronom pe cîteva moşii, a lucrat pe brînci oriunde, şi
— „Baliverne"! —ţăranii l-au urît ca pe-un vechil cîinos iar moşierii, unul cîte unul, l-au dat afară ca pe-o slugă —capabilă ce-i drept, dar incomodă, impertinentă şi plină de toane. A stat concentrat luni întregi lîngă
un pod. A fost trimis pe front, a căzut rănit grav, s-a însănătoşit printr-o minune, a refuzat orice pensie, a fost dat afară de pe alte moşii... O femeie trăznită 1-a silit să se însoare tocmai cu dînsa; a ajuns, după război, la o fermă de stat; i-a fost atîrnat de gît, în cele din urmă, telefonul A.F.S.M.-ului din Călăraşi... „Baliverne, baliverne, baliverne!..." Cînd a ajuns la Lespezi, inginerul Matei se afla la capătul unui lung proces de conştiinţă, în a cărui sentinţă suna un definitiv şi ultim avertisment: „Dacă nici acuma n-o urnesc din loc, nimic nu se mai alege de mine! Rămîne o balivernă-n plus pe lume: eu!" Dar nu ştia, la drept vorbind, co anume din viaţa şi din soarta lui trebuie '„urnit diii loc", şi nu ştia nici încotro trebuie „urnit". In rezumat, în capul inginerului Matei încăpeau alături două convingeri opuse: Prima, —■ că în viaţa lui de pînă atunci ceva n-a fost în ordine, şi. deci el trebuia „să urnească din loc" ceva, şi asta cît mai repede. A doua convingere, — că viaţa lui de pînă atunci a fost trăită totuşi cinstit, şi dacă lucrurile au ieşit pe dos, aceasta nu-i clin vina lui, a inginerului Matei, ci din vina lumii, şi deci ceea ce trebuia „urnit" ţine de lume, nu de viaţa lui. In adîncul sufletului, chiar dacă n-ajunsese încă să-şi mărturisească acest lucru, era convins că el are o mare răfuială cu lumea întreagă — şi era convins că în răfuiala asta dreptatea este de partea lui: orice om, prin urmare, era într-o măsură sau alta vinovat faţă de dînsul, orice om îi era într-o măsură duşmănos, şi orice om merita cu prisosinţă să fie tratat de el ca atare.
Cu atît mai greu i-a fost inginerului Matei să retrăiască acum,în.tr-al aproape patruzecelea an al vieţii, gînduri şi sentimente pe care şi le credea înmormîntate de mult, definitiv, printre „balivernele" adolescenţei.
Ceeace-i spunea Despina lui Chirea semăna totuşi prea mult cu „balivernele" acelea.
Era sora Iui Răghină. Soră — numai după mamă. Mama ei a slujit cîndva la conac. Şi a născut acolo un copil: careva din feciorii arendaşului... Copilul i l-au luat chiar a doua zi, iar pe dînsa au alungat-o în sat... Un timp a trăit de izbelişte. Pe urmă a găsit un om şi un loc într-un bordei. Şi au venit alţi copii. Fraţii, Calistrat Răghină şi Despina lui Chirea Orbu,
BĂRĂGAN
179
s-au cunoscut la bătrîneţe. Sunt cinci ani de atunci. Conacul vechi era dă-rîmat, arendaşilor de demult li se pierduse urma, iar Răghină, venit cine stie de unde, administra moşia de pe baltă. Balta era a unui general. Despina avea opt copii, mici cu toţii, şi de-un an bărbatul îi orbise. Un bătrîn, Spiridon Nedelea, i-a destăinuit ceea ce mama ei nu-i destăinuise decât pe jumătate, şi a îndemnat-o să meargă la fratele ei mai mare după un ajutor. L-a ascultat şi s-a dus la Răghină. I-a sărutat mîna cu umilinţă, şi, fără să îndrăznească să i se uite în ochi, i-a amintit... Răghină a ascultat-o cît a ascultat-o, pe urmă a pus mîna pe-un odgon gros, pescăresc, în care erau împletite nişte inele de fier. A zdrobit-o, a făcut-o una cu ţărîna, a închis-o într-o pivniţă şi a ţinut-o nemîncată două zile şi două nopţi. Zicea că nimic din ce spune ea nu-i adevărat, zicea că-i nebună; zicea că vrea să-i stoarcă bani, de aceea ameninţă că-î face de rîs înaintea lumii. Zicea c-o dă pe mîna jandarmilor. Ei, Despinei lui Chirea Orbu, îi era tot una... A treia zi, i-a dat pe seamă boii din bent; la început erau zece. Pe urmă au ajuns la două sute, au scăzut iarăşi — după cum i-a tot vîndut şi i-a adunat Răghină. Atunci zece erau. Răghină o iertase, n-o mai dădea pe mîna jandarmilor. Ii plătea şi un fel de ajutor, ei, orbului, şi copiilor, — o traistă de mălai în fiecare săptămână. In schimb, de atunci înainte, Despina, dacă voia să aibă zile, trebuia să fie în sat mută, aşa cum bărbatu-său era orb, ori de cîte ori o auzi vorbindu-se despre fermă şi despre Răghină. Şi trebuia să aibă grijă de boi: „Dacă-şi rupe vreunul piciorul, îţi rup şi ţie un picior! Dacă crapă vreunul, îţi crap capul! Dacă află de boi cine nu trebuie să afle, nu-i în lume ascunzătoare unde să nu te aflu!" Erau boi furaţi, pe semne. Asta era. Ea, Despina lui Chirea Orbu, a vorbit ca la spovedanie. Moartea—har domnului! — îi era aproape. Copiii, dac-or avea zile, or trăi poate mai bine decît părinţii lor. Un om, Dincă Giorovan, a spus că-i poate duce la şcoală unde se dă mîncare şi învăţătură fără bani. Şcolile sunt făcute de oameni cu stare, pentru copiii lor. Dar Giorovan spune că acuma-i altfel. Acuma copiii din părinţi săraci pot învăţa fără bani. Orbul, bărbatu-său, o trăi din cerşit. Ea a vorbit ca la spovedanie. Boii, se vede, sunt de furat. Altă vină n-are. De moarte nu se teme, şi nici de mînia oamenilor nu se mai teme. Nici de Răghină nu se mai teme. Acuma s-a isprăvit cu toate.
De zeci de ori inginerul Matei a vrut să întrerupă povestirea aceasta, dar n-a fost în stare. Dacă femeia i-ar fi cerut ceva, dacă i-ar fi lăsat cît de cît bănuiala că aşteaptă dela el măcar şi-un capăt de sfoară, dacă i s-ar fi părut că stă sau ar putea sta cîndva în vreun fel deacurmezişul planurilor lui de viaţă, inginerul ar fi repezit-o aşa cum îi era obiceiul: „Baliverne, babo !..." Dar femeia nu mai aştepta nimic de nicăieri, aştepta doar moartea, şi asta răscolea în sufletul lui Matei cotloane rămase de mulţi ani nerăscolite. Nu-i cerea nimic, nu aştepta nimic din partea lui, şi Matei se simţea din nou, în faţa ei, dator cu vorba aceea mare şi bună, pe care la şaisprezece ani a căutat-o zadarnic...
N-a găsit totuşi, nici acum, vorba aceea.
Un răstimp lung a tăcut, apoi s-a învîrtit cîţiva paşi pe loc, luîndu-şi parcă vînt, s-a oprit, s-a aplecat, şi cu toate că nimic nu arăta că femeia putea fi surdă, i-a strigat răstit, lipindu-şi buzele de basmaua ei pămîntie:
— Te văicări babo, ca o cobe, şi Răghin-al tău s-a curăţat de cînd lumea. Hai, vii cu mine la fermă ! Acolo şi-aşa au început să angajeze toate mutele... Numai... să nu mi te vîri al-dat în picioare cu văicărelile tale, c-apoi...^ Paşoî, paşol!... Moşu Avrămiţă, hei, încoloneaz-o şi pe asta!... Ce te sgîieşti, babo? Te-am tocmit Ia fermă, aia e! Munceşti, şi-ţi dau mălai pentru toată prăsila orbului. Mălai, parale, cantină,' apartament, bae, 12*
180
v. em. galan
parfum, săpun, douăsprezece fotolii, biberon şi-o apărătoare de muşte, ca să-ţi facă revoluţie tovarăşul Filip... Paşol după hodorogul ălălalt, fuga-marş!—şi după ce femeia a plecat, adaogă cu voce tare, numai pentru dînsul, un soi de concluzie: — Să fiu al dracului dacă nu fac aici o orezărie experimentală. Aia e! Să se isprăvească odată cu balivernele.
IX
Schelăria barăcii celei noi — cantina — se zărea de departe. Sub cernerea mătăsoasă a lunii, părea scheletul unui animal uriaş răpus acolo, pe malul bălţii, în vechimi depărtate. Spre dimineaţă, mîini vrednice au potrivit peste căpriorii acoperişului cele dintîi scânduri, cineva a prins în şipci cea dintîi fîşie de carton gudronat, undeva pe-aproape a prins să pîlpîie un foc de buruieni şi capete de leaturi, careva a început un cîntec, împrejurul tractorului-şcoală cîţiva tractorişti, moll'ăind încă pîine cu marmeladă, au început o turcă, — şi peisagiu 1 a căpătat altă înfăţişare, apropiată şi cunoscută.
Cînd dinspre Dobrogea a răzbătut deasupra bălţii geana soarelui, Filip, într-un docar pe două roţi, aştepta de multă vreme cursa podului: trebuia, însfîrşit, să-şi cunoască vecinii. Ferma avea cincizeci şi doi de boi, dar n-avea pentru ei nici altă hrană decît iarbă, nici pluguri ca să-i poată folosi.
Către ora nouă, a ajuns la terenurile fermei model clin Bîrsani: proprietatea avocatului, fost senator, Hector Pană Grăniceru — care, aşa cum scria pe nişte hîrtiuţe din buzunarul lui Filip, îşi schimbase la 19 August specificul clin cerealieră în plante industriale, cu prioritate orez — bumbac.
In plin Bărăgan, la aproape treizeci de kilometri de Dunăre, pe malul lalomiţei, —o moşie de două sute şi opt zeci de hectare. Pămînt drept, prelungit fără coline, fără văi, fără pomi, pînă-n marginea orizontului. Urme de culturi nu se prea vedeau: mai mult pămînt pîrjolit, păscut de oi; printre ciulini şi tufe de laur, se iscau cînd şi cînd vîrtejuri scurte de praf negru, lipicios. Din loc în loc, ogoare de porumb ca nişte insuliţe dovedeau că la ferma model se lucra încă în dijmă.
Sediul, conacul, — o casă albă, cu etaj şi cu o puzderie de balcoane; în jur, nişte hambare, nişte coteţe, nişte grajduri, nişte case mai mari şi mai mici, o livadă, — totul, înconjurat de un gard-viu. dreptunghiular, ştirb în nenumărate locuri. La cîteva sute de metri de conac, drumul se desfăcea neaşteptat în cinci ramuri egal bătătorite: peste cîmp, deadreptuî, fiecare drumeag se pierdea în vreuna dintre ştirbăturiîe gardului. Poartă nu se vedea nicăeri.
In curtea conacului, printre grămezi de gunoi, printre grămezi de fierărie ruginită, umblau alandala cîrduri de gîşte, găini, cîteva scroafe cu purcei, doi păuni cu păuniţele lor, nişte vaci, cîţiva mînji... Undeva, printre care cîţiva oameni se învîrteau în jurul unei batoze; se vedea bine că pînă nu demult treieraseră ceva. O femeie groasă desculţă, îmbrăcată doar într-o cămaşă trenţăroasă, tăie drumul docarului şi, iegănîndu-şi şoldurile cu nepăsare, se mistui, pe undeva fără să-i arunce lui   Filip barem o privire.
Lăsîndu-şi caii Ia umbra unui salcîm, Filip intră în casa uncie bănuia că locueşte stăpînul fermei. Soneria nu. funcţiona. A intrat deadreptuî într-un hol mare, plin ele cufere şi geamantane; din hol urca spre etaj o scară largă, străjuită de doi bărboşi nobili feudali do bronz, pe-al căror piedestal, printre mucuri de ţigară, cîteva sute de muşte se bălăceau în zeama unei felii de pepene. Sub scară, lîngă o ferestruică, şedea de unul singur pe un scaun
bărăgan
181
cu spetează înaltă preotul pensionar din Lespezi. Filip 1-a recunoscut îndată: şedea pe scaun, cu gambeta în poale, cu capul răsturnat pe spate, şi în mîini, sus, ca pe-un solemn pocal al ritualurilor bisericeşti, ţinea o raţă. O ţinea asa', şi cu nesfîrşită luare aminte îi sufla în răspăr un firicel de aer prin pu-ful'd'epe burtă, ca să-i poată cerceta pielea vineţie... Simţind că-1 priveşte cineva, preotul aşeză cu părere de rău raţa în gambete, oftă, îşi ridică ochii lăcrămoşi — şi când dădu de Filip se ridică stingherit în picioare, cu raţa sub braţ, şi se închină adine:
— Domnul... da, da... Cu ce ocazie... cu ce ocazie, tovărăşia voastră? Filip nu-i ascultă bîlbîiala pînă la capăt. îl lăsă să-şi descînte raţa
şi ciocăni în uşa cea mai apropiată.
— Intră, i-a răspuns tărăgănat un glas de femeie.
A intrat, dar în aceiaşi clipă a trebuit să iasă: înlăuntru se îmbrăca — sau dimpotrivă se dezbrăca—o femeie cam trecută, la care 1-a izbit un singur amănunt: părul îi era vopsit într-un roş cu desăvîrşire neomenesc, obişnuit numai la vacile de Tirol.
încercă altă uşă — şi fu întîmpinat de un tînăr: oglmdindu-se in fereastra deschisă, îşi potrivea cravata. _
— II caut  pe proprietarul fermei.
— In ce chestiune? — se interesă tînărul.
De fapt, lui Filip îi era clar că această vizită a lui n-avea, mai departe, nici un rost.' Ferma model dela Bîrsani exista numai şi numai pentruca Hector Pană Grăniceru să poată vorbi despre „specific cerealier" sau „specific plante industriale", să poată cere şi primi credite, — şi să le poată folosi pe urmă liniştit pentru cine ştie ce alte afaceri. Nimic nou. La Controlul Economic, Filip anchetase de multe ori drumul unor astfel de credite^
— Să presupunem, de exemplu — încercă totuşi — că am venit să controlez cum se folosesc la dumneavoastră creditele de stat.
— Sunteţi dela bancă sau dela minister? — se interesă tînărul; şi, fără să-şi piardă deloc cumpătul îi oferi un scaun: Luaţi loc... In orice caz, nevoie de bani avem: dacă băncile particulare n-ar fi desfiinţate, acuma, în plină campanie de toamnă, noi am oferi cu ochii închişi cincizeci la sută pentru orice sumă, indiferent termenul de plată... Ferma noastră îşi schimbă specificul pe plante industriale, a^em aprobarea ministerului, orezul cere investiţii, bumbacul tot...
„Daţi, prin urmare, cincizeci la sută mită, oricui vă mijloceşte un credit la stat?!"'—se miră Filip în gând, traducîndu-i vorbele mai pe şleau.
— Dumneata eşti chiar fiul proprietarului? — întrebă cu voce tare.
— Nu. Nepot..', —şi rîzînd, adaogă: — Nepot, secretar particular, şofer şi când venim la Bîrsani, fată-n casă, valet, şi partener la maus. De fapt, în legătură cu ferma suntem oarecum asociaţi. Daţi-mi voie, veni la Filip cu mâna întinsă: — Rudolf Trestianu-Pană, fost magistrat.
Cînd află că are al'ace cu. directorul fermei de stat din Lespezi, nu-şi ascunse dezamăgirea.
— Atunci dece a fost nevoie de circul cu creditele?! a izbucnit; se stăpîni însă, şi mai departe, chiar dacă n-a izbutit, a încercat totuşi să se poarte politicos, cordial, ca şi la început.
Nu. aveau de vînzare nici un fel de pluguri pentru boi, dar cînd erau „cu specific cerealier" ar fi avut; nu aveau, de vînzare nici un fel de furaj pentru vite, deoarece „un specific zootehnic" n-au avut niciodată; nu mai aveau nici un fel de stoc semincor la dispoziţia „Romcerealului" sau la dispoziţia ţăranilor, pentruca stocul pe care l-au avut a fost compromis prin degradare, verificată de exporti oficiali. Filip nu-i punea la îndoială aceste
182
V, EM. GALAN
„nu"-uri în întregime: era într-adevăr probabil că, în afară de ceeace a văzut el însuşi în curte, ferma model n-avea aproape nimic.
Când în hol răsunară grav paşii cuiva care cobora scara,fost-magistra-tul se grăbi spre uşă:
— Unchiul! —-anunţă răsuflînd uşurat.
— Rudi, — auzi Filip îndată un glas — ai pregătit maşina? La douăsprezece fix plecăm cu toţii. A telefonat...
Cine a telefonat, ce anume, nu s-a mai auzit. Rudi îşi avertizase pe semne unchiul că în casă sunt streini nepoftiţi.
In Bîrsani, Filip nu mai. avea pentru ce sta. Pe stăpînul fermei nu ţinea să-î cunoască personal. Porni spre uşă, dar se opri — piept în piept cu un bătrîn băţos, cu umeri laţi, străjuit dintr'o parte de preotul pensionar din Lespezi şi din cealaltă parte de Rudolf Trestianu; părul îi era prins într-o plasă, se parfumase fără socoteală, îşi dădea unghile cu ojă şi purta un halat pufos de baie, ruginiu.
— Dumneavoastră? — aţinti, el asupra lui Filip o privire albastră,
rece.
— Eu, nimic,—i-a răspuns Filip printre dinţi, ocolindu-1 cu indiferenţa cu care ar fi ocolit un stîlp. — Căutam ferma model.
— Mi s-a spus! — făcu Hector Pană Grănicerii doi paşi în urma Iui, cu intenţia vădită de a-i cere o explicaţie. — Eu sunt proprietarul acestei ferme model!
— O fi ea model; dar nu de fermă, de altceva, —îi aruncă Filip peste umăr; şi părăsi conacul trîntindu-i uşa în nas.
Pînă la Crîngaşi era cale de două ore. Filip a străbătut-o într-un ceas şi jumătate, mînînd caii — fără să-şi dea seama — mai repede decît ar fi trebuit. Pană Grănicerii... Trestianu... preotul din Lespezi... —înţelegea prea bine cine sînt, pentru ce erau împreună ; bănuia ce interese îi pot lega... Dar nu înţelegea în ruptul capului pentru ce, de cine, fusese cruţată la expropiere moşia din Bîrsani. Nu înţelegea cine şi cum izbutise s-o treacă drept fermă model... Nu putea pricepe sub poalele cui trăcsc liniştiţi atîţia tîlhari, în acest colţ de Bărăgan pe care el nu-l cunoştea încă destul... „Naiba ştie cine face aici negoţ cu amănuntul din puterea statului!"... Şi caii, simţindu-i nervii în zăbale, treceau mereu din trap în galop.
... Ferma do stat din Crîngaşi avea terenuri şi pe baltă şi în Bărăgan. In baltă zece mii de hectare, dintre CcU'G .pin 8. atunci numai două mii cultivate, iar pe Bărăgan patru mii, cultivate aproape în întregime.
Sediul era la marginea satului, şi cînd a ajuns în dreptul acestui sediu, Filip a oprit caii, a coborît, şi un timp, cu admiraţie, cu invidie, a tot privit, scărpinîndu-şi ceafa.
La drum, pe cel puţin două sute de metri — un gard nou, cu temelie albă de zid şi ostreţe elegante, lăcuite, roşii. Porţi — două: una. la un capăt ai gardului, una la celălalt. Prima te ducea pe-un drum mărginit de saîcîmi şi duzi tineri, spre remizele maşinilor. Remizele — clădiri de zid văruite de cu rînd, acoperite cu ţiglă roşie, sc aliniau împrejurul unei curţi mari, lăsînd deschisă privirilor numai latura dinspre drum. Această curte — Iui Filip îi păru uriaşă! —era în acel moment împărţită în două, diagonal, de-un şir de tractoare aliniate ca la expoziţie. Erau patruzeci şi una de tractoare de tot felul — pe roţi, pe şenile şi rutiere — dar aşa cum stăteau, în front, păreau sute şi sute... Deasupra porţii ce deschidea spre drum por-
BĂRĂGAN
183
spectiva aceasta, pe o arcadă înaltă, o lozincă: „Trăiască alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare!".
Deasupra celeilalte porţi, pe o arcadă în totul asemănătoare, — sub stema Republicii, cîteva cuvinte: „A.F.S.M. — Ferma de stat Tudor Vla-dimirescu — Crîngaşi-Ialomiţa". Aici era intrarea spre birouri, locuinţe, "magazii şi hambare, — care-şi arătau spre şosea zidurile albe, acoperişurile roşii, ferestrele înalte, alcătuind în totul un mic cartier orăşenesc, cu străzi, piaţete, pomi şi flori. Dela şosea şi pînă sub zidurile acestor construcţii, între cele două drumuri, —parc: straturi de flori mărginite de cărămizi văruite, tufe de liliac şi do mărgăritarele... sub un. umbrar de sălcii ple-toaso — două bazine de ciment pline cu apă... alei pe caro şerpuia un furtun de cauciuc negru...
Filip trase aer în piept pînă-şi umplu plămîn.ii, apoi cu .gîndul la ferma iui, se urca în docar oftînd şi deschise carnetul de note. Nu voia să uite nici un amănunt.
In poartă îl opri un moşneag morocănos, îmbrăcat într-o salopetă uleioasă, spartă-n umăr. Voia să ştie cine este şi cu cine are treabă.
— Tragi dumneata la grajd — îi explică pe urmă supărat, uitîndu-se la caii înspumaţi — întrebi de unu Dănilă şi-i spui c-am spus eu să-ţi buciume caii. I-ai gonit fără nici o socoteală... mde !... director! Parcă-i pasă?... Tovarăşul director dela noi s-a dus în birou... — îl măsură pe Filip vrînd parcă să se încredinţeze dacă merită să-i vorbească mai departe, apoi adaogă răstit: Pentr-un aldămaş. — Şi cînd Filip, ruşinat de mustrarea îndreptăţită a moşneagului a pornit să-l caute pe Dănilă, bătrînul i-a mai bombănit în urmă: — O nimerişi bine, dumneata, la aldămaş! De-acuma pînă-n seară...
De fapt, la director nu era nici un aldămaş. Dar fusese.
Biroul era încăpător, simplu şi curat. In spatele unei mese obişnuite, acoperită cu o foaie de sugativă, directorul Pamfil Viţcu, singur, cîntărea dintr-o palmă în cealaltă cîteva boabe de porumb. Era un om de cel mult patruzeci de ani, negricios, scund, bine legat, cu obraji cărnoşi, arămiţi de soare şi lucioşi. Ochii mici, vii, de-un castaniu foarte închis, îi. erau. îm-pînziţi de vinişoare roşii, aşa cum sunt deobicei ochii oamenilor voinici după ce au dormit prea puţin sau au băut prea mult. Filip a priceput repede că, indiferent dacă presupunerea dintîi stătea ori nu în picioare, presupunerea a doua era pe deaîntregul adevărată.
Dar, era deasemeni adevărat că Pamfil Viţcu ţinea Ia băutură destul de bine. A strîns mîna Iui Filip, i-a dat un scaun, şi cînd a aflat că noul director din Lespezi vine la el, în primul rînd ca să înveţe cum să-şi gospodărească ferma, s-a arătat cât se poate de bucuros.
— Schimb de experienţă? Bună ideie! — 1-a aprobat din inimă. Ne-ar fi lipsind nouă multe, dar experienţă, slavă domnului, este de unde da! — şi a deschis repede casa de fier, a scos de acolo două păhăruţe, o sticlă de coniac abia începută, şi î-a silit pe Filip să ciocnească.
— Ai mîncat?
Filip nu mîncase, şi în legătură cu faptul că nu mîncase îi povesti despre vizita lui la ferma model din Bîrsani. Ca urmare, pînă cînd li s-a adus masa, Viţcu a tăbărîfc asupra Iui criticîndu-1 cu atîta asprime încât Filip era cît pe ce să-şi iasă din sărite.
Aldămaşul pomenit de portar, coniacul băut de curînd cu Filip, aveau poate oarecare parte în tonul lui Viţcu; dar se vedea bine că despre mai mult nu era vorba. Omul îşi stăpînea deplin şi gînduriie şi limba... El simplifica lucrurile cam aşa: avînd nevoie de pluguri şi do furaje, Filip, director
184
V. EM. GALAN
de fermă de stat, s-a dus „să se căciulească" la un moşier. Sau poate a avut „să facă afaceri" cu moşierul. Ei bine, pe-un astfel de director de fermă de stat, Viţcu nu dădea doi bani! Un asemenea Tîndală nu putea fi decît sau prost, sau tîrîie-brîu, sau reacţionar!
Ii turnă în cap acestea toate, apoi, crunt, veni la Filip cu paharul întins:
— Noroc!... Să te superi, n-are rost, — spuse aspru. Bea, şi altădată nu mai umbla cu capu-n traistă. Ăştia, dacă te vîri ca musca-n vizuina lor, îţi atîrnă într-o zi o tinichea de coadă şi nu te mai descotoroseşti de ea în vecii vecilor! Mai greu daraua decît ocaua.
Se interesă amănunţit dacă Filip n-a lăsat pe-acolo vreo semnătură, dacă nu le-a deschis cumva şi lor pofta să-i viziteze ferma, dacă 1-a văzut cineva întrînd sau ieşind, şi până la urmă s-a mai înseninat.
In definitiv — socoti Filip — Viţcu avea dreptate. Intrase la conacul lui Hector Pană numai pentru că-i era în drum şi pentru că voia să vadă, întîia şi probabil cea din urmă dată în viaţa lui, cum arată o fermă model, prin ce se deosebeşte de moşiile de altădată şi de ce, în general, a fost cruţată de expropiere această moşie din coasta fermei lui... Dar Viţcu avea dreptate: în asemenea vizite, era uşor ca pînă la urmă daraua să fie mai grea decît ocaua!
—■ Nu mă supăr, — îl asigură deci. — Mai cu seamă că, de cînd sunt la voi, m-aţi început a deprinde cu critica încă de la poartă...
Ii vorbi cu căldură despre moşneagul portar, dar Viţcu se înnoura.
— La cai se pricepe, dar bîzîie toată ziua! —■ izbucni. Se ţine numai de critici! L-am trecut de la grajd în poartă şi tot nu s-a lecuit.
Filip nu vedea nici un rău în pasiunea moşneagului pentru critică şi, oricum, nu socotea că obiceiul criticii trebue „lecuit".
— Ştiu eu cîntecul! —■ 1-a întrerupt Viţcu: şi aruncînd furculiţa cît colo, se aplecă peste masă ca să-l privească pe Filip de aproape: Critică... autocritică... am citit! Eu îţi vorbesc din practică: într'o fermă, trebue să se ştie cine-i director şi cine nu-i director! cine pe cine critică ! cine pe cine ţe-sală ! — si sigur că Filip îl aprobă, îşi luă iarăşi furculiţa si-1 privi mustrător: Vezi?!
— Nu văd, — zâmbi Filip încăpăţînat. - Uite, din practică: m-ai ţesălat dumneata, şi o să-mi prindă bine; m-a ţesălat portarul şi iarăşi o să-mi prindă bine. Atunci?
— Te-a ţesălat portarul meu, nu al tău, — îl tutui mînios Viţcu. — Cînd te-or începe a ţesăla toţi portarii şi toţi grăjdarii tăi, în toate şedinţele, printre toate uşile, atunci să vii să mi te bucuri, dacă ţi-o da mîna, nu acuma.
—• Dacă m-ar critica toţi, peste tot, şi eu n-aş îndrepta nimic nicăeri, ar trebui să mă şi bată înainte de a mă da afară. Nu ţi-aş veni cu nici o bucurie!... Dar dacă nu m-ar mai critica nimeni, nicăeri, eu singur nu m-aş bizui de fel să Ie îndrept de capul meu pe toate, peste tot. N-ar ieşi nici aşa mare bucurie!
Pe Viţcu discuţia începea să-l plictisească.
— Lipsuri sînt, de ce să ne agăţăm este... Oameni şi oameni! — rosti alene, la întîmplare; apoi dădu pe gît cele clin urmă picături de coniac, căscă, se ridică, şi fără a se osteni să-şi lămurească zicala, încuie casa de bani şi-şi pofti musafirul ia o plimbare prin fermă.
Ii plăcu mult obiceiul lui Filip de a lua notiţe peste tot.
— Bine faci! Foarte bine faci! — îl aprobă cu toată seriozitatea; dar după cîţiva paşi izbucni în rîs. Eu, ca ţăranul; nu m-aş încurca de loc în hîr-
bărăgan
185
tjj_declară cu mîndrie   — dacă n-ar trebui să dau situaţii scrise. Ţin
niinte tot! — şi glumind: La cap şi la băutură, aşa ţăran cum mă vezi, nu mă dau bătut cu una cu două!
Nu se lăuda. Ţinea minte într-adevăr, tot: ştia numele fiecărui om, îi stia deasemenea porecla — şi la fermă erau, în acel moment, aproape trei sute de oameni; ştia cine şi cît a luat avans în contul lefii, — şi lui Filip îi păru că la Crîngaşi, altfel decît în restul ţării, lefurile se luau. de fapt în fiecare zi. de toată lumea, sub formă de avansuri date de director fără nici o însemnare; ştia ce a vorbit cu orice om, în doi ani de cînd era director, si ştia exact în ce măsură a fost ascultat; ştia numele fiecărei vite care avea nume — şi la ferma „Tudor Vladimirescu", din cîteva sute de vite, doar cîteva nu meritau cinstea de a purta un nume; ştia de ce boii a suferit pînă şi cea din urmă dintre oi, şi ştia cînd, de cine a fost vindecată; cunoştea în amănunt raţiile de furaj, şi ştia ora la care trebuiesc împărţite; cunoştea la zi situaţia fiecărui hambar, a fiecărei magazii şi a cantinei; ştia atît de bine istoria tractoarelor, a batozelor, a tuturor maşinilor şi a tuturor maşiniştilor care le-au avut pe seamă, încît putea vorbi ceasuri întregi despre fiecare, fără să uite nici o reparaţie, nici un accident, nici o întîmplare cît de cît însemnată pentru viaţa acelor piese de fier, de fontă şi de lemn, care într-adevăr, prin Viţcu, prindeau, viaţă, vorbeau parcă; ştia şi situaţia de pe cîmp, în cifre şi procente, pe doi ani încheiaţi... Avea   într-adevăr o memorie uimitoare.
Vorbea cu căldură şi cu pricepere. Cînd un lucru oarecare stîmea interesul lui Filip, se oprea îndelung, bucurîndu-se din toată inima pentru fiecare nou rînd. notat în carnet.
•— E drept, — recunoştea — asta-i bine s-o notezi! — şi aştepta cuminte pînă cînd carnetul dispărea din nou în buzunar.
Cînd dimpotrivă, Filip nu făcea cîtva timp nici o însemnare, se enerva:
— Asta dece n-o notezi? Dacă zici că uiţi uşor, atunci notează! — şi se străduia îndelung să-i arate că lucrul acela care lui Filip îi părea uşor cunoscut, era, de fapt, cel mai însemnat din tot ce văzuseră pînă atunci.
Uneori, cu astfel de prilejuri izbutea să găsească zeci de amănunte noi, pline de interes. Alteori, ca să scape de insistenţele lui, Filip scotea carnetul, se prefăcea că notează cîteva rînduri şi treceau mai departe împăcaţi.
Au vizitat ferma în întregime, s-au plimbat cîtva timp şi pe ogoarele mai apropiate — într-un soi de barcă pe roţi, fostă cîndva birjă la Bucureşti, veche, ponosită, dar purtată de trei cai amirabili — şi după patru ceasuri şi jumătate s-au. reîntors la sediu.
— Ei, cînd ne mai vedem? — se pregăti Viţcu să-şi ia rămas bun. Mai vii tu po aici, sau să trec eu pe la tine?
Filip nu. i-a răspuns pe loc. îşi petrecu marginea foilor carnetului pe sub degetul mare, răsfoind parcă în căutarea unui anume gînd însemnat acolo, apoi îşi privi vecinul pieziş:
— Mai ai vreo sticlă de coniac?
— Este! —îşi sticli ochii Viţcu; şi pentru prima dată după patru ceasuri şi jumătate îi dădu cîteva cifre fără să-i ceară să le noteze:
Anume, la expropiere, fostul moşier predase în Crîngaşi doi cai, patru vaci, un bou, cinci oi, un tractor, o casă, opt magherniţe şi 4.517 sticle de coniac; din această moştenire mai erau la fermă casa, tractorul, 11.510 cărămiziintrate în zidăria gardului şi 2.816 sticle de coniac.
— Ei, atunci uite cum facem, — propuse Filip. — Pînă cînd îmi răspunzi la nişte întrebări, bem amîndoi numai apă. Se poate?
186
v. em. galan
A fost cu putinţă.
In birou, discuţia începu totuşi cu oarecare greutate. Viţcu îşi pierduse vioiciunea. Privea ostenit pe fereastră şi sîsîia în strungăreaţă un cîntec ce părea mai degrabă acompaniamentul cîntecuiui pe care şi-1 cînta în minte. Filip folosi răgazul şi-şi revizui notiţele. In cursul drumului băgase de seamă că lui Viţcu nu-i place să fie sîcîit cu întrebări care pot isca discuţii, mai mult sau mai puţin polemice; îl lăsase deci să vorbească, şi întrebările le notase separat.
— întreabă! ceru după un. timp Viţcu întinzîndu-se, şi Filip îi auzi desluşit trosnetul muşchilor. Nu ţi-a plăcut ceva? .
Erau, într-adevăr, cîteva lucruri care lui Filip nu-i plăcuseră deloc. Dar socoti că-i bine să înceapă cu altele.
In primul rînd, nu. înţelegea dece-i atît de bogat înzestrată ferma de la Crîngaşi faţă de cea din Lespezi: aveau amândouă aceiaşi vechime, porniseră ele ia moşii la fel de paraginile, şi totuşi, în. doi ani, fermei din Lespezi i se repartizaseră numai două tractoare, iar celei din Crîngaşi. şaizeci şi nouă şi disproporţia era cam. aceiaşi la vite, ia materiale de construcţie, la orice... îşi punea întrebarea dacă nu cumva Răghină a primit şi el o zestre oarecum asemănătoare — şi a izbutit s-o risipească fără urmă.
Ascultîndu-1, Viţcu se posomori din ce în ce.
— Ahaaaa!... — izbucni duşmănos la sfîrşit. Procese?! — şi ridicîn-du-se în picioare începu să ţipe: Dece n-ai spus-o de la început? Sfadă vrei? N-am. chef să mă sfădesc cu tine... Du-te la Bucureşti, dacă vrei să-ţi, vîri cap sănătos sub evanghelie! du-te la comisia de arbitraj! du-te la clracu!... Nu-mi pasă ! Am eu ac pentru cojocul tău... Auzi pretenţii! Iscoada, Iuda !...
Filip nu se aştepta deloc la această furtună, şi Ia început, uimit, neîn-ţelegîndu-i pricina, îl lăsă pe Viţcu să se dezlănţuie în toată voia. încet, încet, a priceput: doi ani încheiaţi, Viţcu fusese convins că „face afaceri bune" cu Răghină, pentruca Răghină renunţa sistematic la maşinile, vitele şi materialele repartizate fermei din Lespezi, în favoarea fermei din Crîngaşi Viţcu şi Răghină au scris pentru asta, împreună, memorii lungi, în'şirînd pe larg toate argumentele pe care acum, roşu, gata parcă să explodeze Viţcu le arunca în obrazul lui Filip: ^
La Lespezi, maşinile, vitele, clădirile, pot fi oricînd înghiţite de inundaţii ; la Lespezi se poate lucra destul de bine şi cu pluguri ţărăneşti angajate cu ziua...
— Astca-s prostii! — izbucni şi Filip; dar Viţcu nu 1-a lăsat să continue.
— Prostii?! Tu singur ai spus că Răghină le-ar fi risipit... Le risipea, dacă nu i le luam eu. Tu ştii cine-i Răghină? — se pregăti el, cu o scurtă pauză, să-şi arunce în foc artileria celor mai grele argumente. — Os moşieresc! L-a făcut în buruieni un coconaş beat, şi tu vroi să-i laşi pe seamă bunul statului?... Ca să vezi unde ajungi! Du-te cu asta la comisia de arbitraj şi te alegi cu un picior colea ! — apoi, îmbunîndu-se, adăugă, cu o privire mustrătoare pe care Filip o cunoştea destul de bine: — Vezi?!...
— Ce să văd? In loc să-l înlături cumva pe Răghină, ai înlăturat ferma de stat din Lespezi. Tu ai făcut jocul lui, un el pe-al tău. Doi ani, la Lespezi a fost paragină în Ioc de fermă! Toate ciolanele moşiereşti din lume pot să-ţi sărute mîna... Ai trecut pe la judeţeană de partid în vremea din urmă?
— Am făcut ce-am putut — răspunse Viţcu propriilor lui preocupări, nu întrebării puse de Filip.
— Este la partid o hartă — îşi urmă totuşi Filip gînduriie. —• Ferma
BĂRĂGAN
187
ta-i trecută cu roşu: sector socialist! A mea era cu semnul întrebării: sector necunoscut! suspect!... Ai pus mîna şi tu. la treaba asta.
— Am făcut ce-am putut, — îşi urmă gîndul şi Viţcu. — M-a costat destul, şi aşa, fiecare şurub. Crezi că Răghină mi le-â lăsat pe gratis? Crezi că la A.F.S.M, mi le-au virat de pomană? — acum vorbea liniştit, împăcat; recunoştea, poate, dreptatea lui Filip, sau mai degrabă se gînd'ea la altceva. Nu mi-a fost ieftin, să scot din gura lupului atîta avere...
— Ai dat mită ca să... — nu-i venea lui Filip să creadă.
— Am dat mită, — încuviinţă Viţcu fără să clipească — am "falsificat şi acte, ca să înregistrez mita... Am făcut ce-am putut. Intre lupi, ca lupul urli!... O să dai şi tu...
Filip vru să-i răspundă ceva, dar Viţcu îi făcu semn să tacă, se gîndi o clipă, apoi trînti. cu toată puterea o palmă în mijlocul mesei.
— Scoate  carnetul! —porunci.   Am găsit.
II obligă pe Filip să noteze numele a două ferme de stat din judeţ, cărora li se repartizaseră pentru toamnă nişte maşini, nişte materiale şi nişte vite. Viţcu ştia cu precizie fiecare cifră, data şi locul predării, pentru' că cele două ferme, ca şi Lespezii altădată, erau pe cale să „renunţe" în favoarea Crîngaşilor.
— Directorii de pe acolo or fi tot oase moşiereşti?,—mormăi Filip cu răutate, fără să-şi ridice privirile de pe carnet.
— Nu te agăţa de fleacuri... Ţi-ain pus afacerea pe roate — fără mă-lăiaţă! Iei imediat legătura cu dînşii, treci pe la Călăraşi, prost nu eşti, n-ai de cheltuit mare lucru, şi-n două zile întorci repartizările pe vadul tău... Eu o fac pe mortu-n cucuruz! — şi mărinimos: Despre despăgubiri, vorbim, după ce te mai întăreşti. Ceva bani tot am băgat în afacerea asta: roţile mai colţate sunt gata unse, ca să ştii...
— In astea două ferme tot oase moşiereşti sunt la direcţie? — îşi repetă Filip încăpăţînat întrebarea; îşi amintea că pe harta lui Prund, amîndouă fermele erau socotite sector socialist sigur, fără semne de întrebare.
Viţcu ridică din umeri: „Ce contează? !" Dar cu vocetarese mulţumi, ca în atîtea alte rînduri, să rostească un soi de proverb:
— Fiecare pentru el, dumnezeu pentru toţi!
— Ii al al morală proletară!— scrîşni Filip; şi aşezînd carnetul de note pe masă, tăie ultima însemnare demonstrativ, prin două linii încrucişate.
Viţcu nu i-a priceput gestul.
— Morala-i una, pentru că ţi-o faci tu, — răspunse liniştit —practica-i alta, pentru că ţi-o fac alţii.
— Ţi-o fac ciolanele moşiereşti, ţi-o fac chiaburii! Dacă vrei să-ti spun cinstit unde-i rădăcina greşelii talc...
Pornit, Filip încercă să-i vorbească într-adevăr cinstit despre rădăcina greşelii lui. Dar îşi dădu seamă cu rînd că n-are nici idei, nici cuvinte destule ca sa-L poată convinge pe Viţcu. Simţea că omul acesta plin de energie, deştept şi priceput, e pe cale s-o scrîntească cumplit, voia din toată inima să-1 ajute, dar ascultmdu-şi singur vorbele era din ce în ce mai nemulţumit, încerca sa-şi aducă aminte lucruri citite sau învăţate, pomenea despre „istoria Partidului", despre „Problemele leninismului", dar nu izbutea cu niciun chip să gîndească pînă la capăt, în cuvinte limpezi si convingătoare, ceeace simţea. Viţcu ÎI privea plictisit, mustrător, dînd. din cap într-una: „Asta o ştiu eu, dar ce legătură are?"
Filip tăcu dintr-odată, apoi, cu obrajii  îmbujoraţi,  vorbi deschis: * 7~i Vifcuie: multă carie nu ştiu nici cu. Am'răsfoit, am citit,
am înţeles cite ceva... Acuma treime s-o iau de la canat;  altfel, vezi, mă
188
V. EM. GALAN
plictisesc. Ia-o şi tu de la capăt. Altfel te poticneşti, înţelege-mă. Ai început chiar să te poticneşti! Nu vezi! Te-ai gospodărit bine, dar într-un soi de bine chiaburesc! şi repetă: Ga un chiabur, aşa! Asta vroiam să-ţi spun.
Se aştepta ca Viţcu să izbucnească din. nou. Dar Viţcu îl privea nepăsător, Nu pricepuse mare lucru şi se vedea bine că gînduriie îi umblau aiurea:
— Chiabur... — îngînă. — Ce intră aici, în ferma mea, la stat intră şi la stat rămîne! — apoi plictisit, puţin nervos: Dacă te temi să nu intri la apă, te priveşte. Iau eu tractoarele şi nu mai vorbim. Voiai să mai întrebi ceva? Numai... fără supărare: mai pe scurt... şi se frămîntă nerăbdător, scîrţîind scaunul.
Filip se strădui să nu dea atenţie asprimii cuvintelor din urmă. Cifre notate de el cu un ceas mai înainte, dovedeau că ferma lui Vitcu are cel puţin treizeci de tractoare mai mult decît i-ar fi trebuit.
— Judecă şi tu. Suntem în toiul arăturilor, nu? Şi uite; tu ai la arat douăzeci şi două de tractoare; patruzeci şi. unu le ţii aici, la expoziţie, iar cu opt, ari prin sat. Ai ajuns un fel de centru de maşini, dar n-ai obligaţiile unui centru de maşini: în sat, ari cînd vrei, cît vrei, cum vrei, dacă vrei, la ce preţ vrei...
— Centrul de maşini, ară la moşieri! pufăi Viţcu. — Trebue să are cineva şi în sat. (
— Ei ară la moşieri, tu ari la chiaburi. Cu siguranţă că ari Ia chiaburi! Cu siguranţă să încasezi cel puţin de două ori cît centrul de maşini.
— Chiaburi în sus... Chiaburi în jos, — îl imită Viţcu rîzîndu-i în nas fără veselie.—Chiaburi, da, ce-i cu asta? Mie-mi plătesc, ori statului?... Te repezi!... Citeşte „Istoria partidului", citeşte „Problemele leninismului" Se vede că le-ai uitat!... Să citeşti acolo: chiaburu-i ţăran, nu-i ca moşierul. Unul e reacţionar, da, se întîmplă, dar altul nu-i reacţionar, şi cîte. unul poate-i chiar membru de partid.
Filip înghiţi în sec. Auzea pentru întîia oară despre aceste categorii de chiaburi; dar pentruca Viţcu îi cita chiar izvoarele pe baza cărora avea el de gînd să-i arate că astfel de împărţiri nu se pot face, tăcu, şi, nemulţumit, notă: „De citit împărţirea chiab: 1st. P. şi Pr. Leninism". Nota, şi se gîndea cu ciudă că printre chiaburii din comisia de însămînţări a Lespezilor s-ar putea să fie — cine ştie?! vreunul care ar cădea printre ne-reacţionari.
Viţcu îl aprobă, ca de obicei.
— Notează, bine faci! Ce nu ştii, notează... Vezi?—strînse pumnii,şi dintr-odată, cu aerul unui om care s-a gîndit bine înainte de a vorbi, hotărî: Dă-o-ncolo, n-am nevoie de nici.o comisie de arbitraj. Peste cinci zile îţi. trimit paisprezece tractoare... Mai mult nici n-am luat dela voi: şaisprezece vi s-au repartizat, paisprezece am luat... Asiguri tu combustibilul, plăteşti tu tractoriştii, le dai casă-masă, reparaţiile de campanie se fac în contul tău, şi cînd termini mi le trimiţi înapoi în bună stare. Pe iarnă stau la mine.
Generozitatea asta cădea atât de neaşteptat, încît Filip, prins de alte gînduri pînă atunci, nu izbuti să-i mulţumească aşa cum ar fi vrut.
— Iţi dau şi pluguri, pentru, boi. Ţi le dau de tot. Cadou!... Nu le-am trecut în nici un inventar, dar să nu le treci nici tu: dacă-mi trebuiesc, ţi le iau înapoi. — Se vedea bine că Viţcu înregistrase tot ce i-a spus Filip despre greutăţile fermei din. Lespezi şi, chiar dacă pînă atunci, au vorbit despre altceva, mintea lui iscoditoare chibzuia, combina, judeca, găsea soluţii. — Să nu te apuci să le îuchiriezi la toţi calicii. Am încercat eu şi pentru tine: to-alegi numai cu bătaia de cap. Le îuchiriezi plug, vor şi vite. Le îuchiriezi vite, vor şi furaj. Le dai furaj, vor şi mălai. Iar la plată, întorc buzunarele pc dos, strigă că-i scump şi te scot exploatator... Cîteodată, cu cît e omul
BĂRĂGAN
189
mai sărac, cu atîta-i mai reacţionar! —şi stăvilind dinainte, cu un gest tăios al mîinii, toate obiecţiile pe care Filip era gata să i le ridice, adaogă: Stiu, ştiu, numai că teoria-i teorie iar practica-i altă gîscă. Eu îţi vorbesc din practică... Nu eşti de acord, văd!
— Sunt de acord cu un singur lucru, — rosti întunecat Filip.
— Mă mir, din partea ta. Cu care?
— Să-mi dai plugurile. Restul gîştelor, nu ţi le cumpăr, că-s spurcate, le-ai îngrăşat pe din două cu chiaburii____—şi din nou, căuta să-i explice: Pluguri trebue să închirieze cooperativele, la preţul cooperativelor, nu la preţul chiaburilor. Fermele au alte rosturi. Tu le-ai adunat din lăcomie, le-ai închiriat din lăcomie, te-ai apucat să jefuieşti, — da, ca un chiabur sadea ! —cine ştie cîţi ţărani săraci, şi dacă nu ţi-a mers te-ai mîniat... N-am nici eu chef să mă sfădesc cu tinepînă-n seară. într-o singură privinţă nu ne înţelegem. Ori pe unde ocolim, tot acolo ajungem. Dacă n-ai cap de lemn, pricepe: faci talmeş-balmeş învăţătura partidului cu năravurile chiabureşti! calci în. străchini! înşeli partidul! furi statul, şi pînă la urmă mai eşti şi plin de fumuri, te crezi cel mai deştept om din ţară, cel mai devotat membru de partid.
— De unde scoţi tu...
Dar acum Filip ştia prea bine ce nu i-a plăcut Ia ferma din Crîngaşi, — şi despre asta voia să vorbească.
Viţcu n-a fost în stare să-1 întrerupă pe loc. Se aşeză mi bine în scaun, pregătindu-se, vădit, să-şi apere punctul de vedere cu îucăpăţînare de catîr. Dar să-1 apere cinstit, pînă la capăt, nu să-1 ascundă. Cînd Filip ştia un anume fapt numai pe jumătate, Viţcu se grăbea să i-1 arate în întregime. Vocea-i era aspră, răguşită, şi în cameră plutea parcă, tot mai apăsător, un iz de bătălie.
Da, era adevărat: în orice zi, la Călăraşi, Filip sau oricare altul, putea să vadă platforma cu marfă din Crîngaşi în. faţa prăvăliei lui Matache Zadic. Dar Filip nu ştia un lucru: Mihai Zadic, feciorul lui Matache, era chiar valorificatoruî fermei. Avea salariu, era încadrat legal, locuia în Călăraşi treizeci de zile dintr'o lună, şi Viţcu era mulţumit de dînsul: Mihai Zadic ştia „ce înseamnă să vinzi o marfă!"... Despre administratorul de ia Crîngaşi, Filip ştia doar ceeace văzuse cu cîteva zile în urmă printre zăbrelele unei prăvălii din piaţa Călăraşilor: că era prieten la cataramă cu Matache Zadic, că purta cizme de aviator şi că şoferul tractorului rutier n-avea pentru dînsul nici o stimă. Viţcu îi dădu, mohorît, amănunte: administratorul era „reacţionar, dar om dintr-o bucată". Viţcu, „îl domesticise". Altădată, unii domesticeau şoimi, iar el domesticise un fost plutonier de administraţie. Cînd fură pentru el, se zice să şoimul răpeşte; când fură pentru stăpîn, se zice că vînează. Plutonierul „lucra" pentru stat. Acum, de două zile, cineva îl arestase, dar Viţcu era hotărît „să-1 scoată"... Da, acestea erau faptele, Viţcu n-avea de gînd să ascundă nimic: din ordinul lui, pe răspunderea lui, nişte oameni ca aceştia vînd produsele fermei la preţ de speculă, unor speculanţi, şi au. instrucţiuni să nu vîndă nimănui, nimic, nici măcar o varză, la preţ oficial. Da, aşa era, şi Viţcu socotea situaţia normală,
— Citeşte întîi în „Problemele leninismului" despre nep, citeşte şi-n „Istoria partidului", — strigă, obligîndu-1 pe Filip să tacă, — şi pe urmă vmo să-mi spui că n-am voie să-i speculez pe speculanţi!... Vezi?... Speculanţii au ajuns să-mi plătească mie, stat, cu ochii închişi, cît le cer. Asta este nepul: îi baţi în piaţă, corp la corp, care pe care!... Poţi să şi notezi...
Problemele generale legate de perioada nepului îi erau'lui Filip destul de bine cunoscute: le studiase şi în cărţi, cît lucrase la controlul economic,.
190
V. EM. GALAN
le studiase şi în viaţă. Aici, Viţcu nu-1 mai putea încurca prin texte necunoscute amîndorura:
— Corp la Corp? Dar ce-i corp la corp în afacerile tale? Corb şi corb poate, tu cu Matache Zadic! Tu cu speculanţii, umăr la umăr, contra statului: contra preţurilor, contra legilor, contra disciplinii... Nepul e una, Viţcule, sabotajul alta, şi la tine nu-i nici un dram de nep!
— Eu din practică îţi vorbesc, — încercă Viţcu, o nouă apărare, strigînd din ce în ce mai pornit — şi tu vorbeşti din cărţi. Nepul ele care spui tu, vine mai tîrziu. Acuma nu. Acuma mă întăresc, string, adun puteri, şi pe urmă da: stăm de vorbă cu speculanţii Ia preţuri oficiale! Pînă atunci', nici mort!
— Te-ntăreşti tu! —izbuti Filip să strige mai tare decît Viţcu. — Dar cum te întăreşti? Ca un duşman. In calitate de duşman. Pe spinarea altor ferme, pe spinarea statului, pe spinarea celor mai săraci dintre ţărani...Da, poftim, citeşte singur, — îi întinse cele trei ordine eliberate de „Rorncereal" lui Dincă Giorovan, bătrînului Nedelea şi lui Nistor Cîrmiş.
Adevărul era că în hambarul fermei clin Crîngaşi era grîudesămînţă pentru un bun sfert de judeţ. Greutatea hectolitrică — 81,5. In documente însă — îi explicase Viţcu rîzînd — era trecut 73, „ca să nu fie luat cumva, drept grîu semincer şi trecut la stat"
Viţcu îşi reciti scrisul îndelung. Silabisea cu fălcile încleştate, ascul-tînd totodată ceeace-i povestea Filip despre ţăranii hotărîţi să samene în toamna aceia grîu comunist.
— „Grîu comunist"? Aşa au spus? — se miră Viţcu; şi oftînd adine: — Ei, cînd oi avea eu destul grîu de ăsta, comunist, deschid hambarele uite-aşa — îşi desfăcu larg braţele; dar se întunecă iarăşi, în aceiaşi clipă: Pîn-a-tunci, nimic! N-ai dreptate, să ştii! şi adădgă nepăsător ca pe-un lucru dela sine înţeles: şi, ăştia trei trimite-mi-i aici Sîmbătă după masă, la patru. Le dau legal, kilogram la kilogram... Dar dacă mai spui şi altora, dacă mai trimiţi şi pe alţii, atunci...
— Nu spun decît unui singur om, — rosti Filip fără să-i mai asculte ameninţarea pînă la capăt, — şi acela nu vine să schimbe nici un bob. Răspund de asta.
— Cine-i?
— Prund, secretarul judeţenei.
— Să nu crezi că mă tem... Spune-i, — încuviinţă Viţcu. Le dau ăstora trei, şi mai departe nimic. întîi şi-ntîi tre-bu-e să-mă în-tă-resc! Asta-i lege. încolo, se pot spune multe. Dar ce faci contează, nu ce spui.
Scrise încet pe fiecare din cele trei repartizări un „se aprobă — Pamfil Viţcu" şi i le dădu înapoi lui Filip.
— Poftim! şi cu capul în piept, pierdut în gînduri, rosti tărăgănat: Iţi dau şi furaj pentru boi. împrumut, pe-un an de zile. Poate că greşesc,'
dar îţi dau____     Să nu crezi că mă tem de tine. Eu nu mă tem de nimeni... Şi
nici să nu-ţi închipui că am vreo slăbiciune pentru tine. Eu n-am slăbiciuni. Toată povestea-i că s-ar putea să n-am dreptate. înţelegi? Mie mi s-a mai întîmplat odată, în anul patruzeci şi şase. Activist eram, la plasă aici... Eh! — îşi alungă amintirile — om trăi şi om vedea. Mai ai ceva?
Filip mai avea.
Vru să afle cum stă satul Crîngaşi cu însămînţările— dar Viţcu nu ştia nimic despre asta. Era pe la primărie o comisie, făcea şi el parte dintr-însa, dar nu dăduse pe acolo niciodată.
Organizaţie de partid în fermă nu era, şi nici grupă de partid. Era o organizaţie în sat, din biroul acestei organizaţii făcea parte şi moşneagul
BĂRĂGAN
191
dela poartă, aşa că Viţcu îşi plătea cotizaţia, dar era de părere că „n-are rost să se stupească cu portarul, odată pe lună, înaintea satului".
Despre experienţa pe care a căpătat-o lucrînd două mii de hectare în baltă, Viţcu vorbea iară plăcere. Se ferise „să ducă experienţe pe baltă", şi îl sfătuia pe Filip „să-şi ţină tehnicianul în frîu" dacă acestuia „i-ar veni chef de experienţe". Pe Bărăgan, deasemeni, nu trebuiau făcute „experienţe": pînă „se întăreşte", Viţcu era hotărît să meargă numai pe „culturi sigure"
_grîu, porumb, floarea soarelui, sfeclă. Bumbac — nu; orez — nu; la
„experienţele" astea nu ştie încă nimeni, în Bărăgan, cînd să irige, cînd să cîrnească, să prăşească, să ciupească... In schimb, Filip află dela Viţcu o veste pe care şi-o notă cu litere de-o şchioapă: ministerul agriculturii se pregăteşte să construiască jurîmprejurul bălţii Ialomiţa un dig! O sută mii de hectare vor fi la adăpost de inundaţii, pentru totdeauna!... Pînă cînd însă digul n-o fi gata, pînă cînd Viţcu nu l-o „vedea cu ochii lui" rezis-tînd la „o inundaţie ca-n 1945", pînă atunci el nu va desţeleni, în baltă, nici un hectar peste cele două mii.
In legătură cu locuinţele dela fermă, Viţcu îşi împărţea salariaţii în două. Cei dintîi aveau locuinţe în sat, şi deci „problema era rezolvată". Ceilalţi aveau un obicei: nu le plăcea să doarmă în pat! Erau la fermă două dormitoare model, cu cîte trei paturi şi somiere, cu cearşafuri albe şi pături groase, dar nu dormeau în ele decît doi funcţionari. Grăjdarii, ciobanii, îngrijitorii, mulgătorii, toţi ca unul, jurau că nu pot dormi în paturi moi — şi se culcau prin grajduri, prin poduri, vara afară... Cînd Filip vizitase ferma, Viţcu îi prezentase, mîndru, un om din această categorie a doua, un cioban. „Aşa-i că tu n-ai dormit în pat de cînd eşti?" 1-a întrebat Viţcu. Omul, deprins pe semne cu întrebarea, a răpuns rîzînd, uitîndu-se în ochii lui Filip şi bucurîndu-se dinainte de hazul directorului: „Nici n-am dormit, nici n-aş dormi. Am încercat cînd eram mic, la un han, m-am chinuit jumătate de noapte, pe urmă am ieşit afară-n drum şi de abia atunci m-am culcat ca oamenii".
— Şi crezi că ţi-ar trebui multă vreme ca să-i convingi să doarmă, totuşi, omeneşte! —încercă, acum, Filip.
Viţcu îl privi lung, muşcîndu-şi buzele, apoi, pentru a doua oară în cursul discuţiei, îşi trînti apăsat palma pe mijlocul mesei:
— Dă-o-ncolo! Tu ştii ce-o să-ţi spun, eu ştiu ce-o să-mi răspunzi... De înţeles tot nu ne înţelegem!...' Dreptate n-ai. Dar dacă mai stai pe-aici, să ştii că pleci bătut. Fără glumă... Asta-nseamnă că ai undeva ceva dreptate. Aşa-s făcut eu: cînd un om are dreptate, întîi şi-ntîi îmi vine să-l bat... Noroc! —îi întinse mîna. —Săptămîna viitoare vino să stăm de vorbă serios.
Era într-adevăr încurcat, mînios. Nu glumea decît pe jumătate. Filip socoti că într-adevăr,, cel mai bun lucru pe care-1 avea de făcut era să-l lase deocamdată cu gînduriie lui.
— Mai aveai ceva? — îl opri Viţcu iii uşă. Dacă ai, spune tot, hai, să nu. zici că te-am dat afară...
Despre un singur lucru ar fi vrut Filip să-i mai amintească: întîlnise cîteva ceasuri înainte, în curtea fermei, doi jandarmi. Ieşeau dela cantină. Un plutonier şi un sergent. Mîncaseră bine şi mult, aşa cum de altfel mînca la cantina clin Crîngaşi oricine. Fiecare drîcea sub braţ un pachet uriaş, şi Filip îşi dădu seamă uşor că în cordialitatea cu care l-au salutat pe Viţcu amîndoi, intrau şi cîteva respectuoase mulţumiri pentru aceste pachete.
192
V. em. GALAN
Viţcu a făcut prezentările de departe, voios, cu următoarele cuvinte: „Dumnealui este directorul de la Lespezi, muncitor fruntaş în turnătorie: A venit la noi, ţăranii, să înveţe ceva gospodărie. Dumnealor, se vede după haine cine sunt... Asta poţi s-o notezi: într-o fermă, dacă vrei să mobilizezi tot satul la muncă, trebue să mobilizezi întîi şi-ntîi tot postul de jandarmi la cantină".
Filip îi aminti aceste cuvinte întocmai.
— Dacă te-ai pus pe gînduri, atunci gîndeşte-te şi la asta. Numai decît!... Noroc.
Cînd docarul coti în şosea, bătrînul portar răspunse cu zgîrcenie salutului lui Filip, vesel şi plin de căldură, apoi, după ce privi atent docarul, caii, călătorul, clătină din cap cu admiraţie:
— Bine te ţii dumneata! — mormăi uimit. — Dacă bei cu el cinci ceasuri şi te mai poţi ţine-n şea, halal!
— N-am băut, tovarăşe, n-am prea băut, — şi Filip, rîzînd, opri o clipă. Ia spune-mi, tovarăşul director bea şi cînd e vesel şi cînd e supărat, sau...
Pe bătrîn întrebarea îl găsea cu totul nepregătit. Dar după ce se gîndi o clipă, răspunse chibzuit:
— La supărare numai omul slab bea. El nu-i dintr-aceia.
— Ei, atunci să dea dumnezeu ca-n săptămâna asta să postească!
— Aşa... — căută bătrînul să dibue înţelesul urării, şi bănuind ceva, încuviinţă cu un zîmbet şiret:—Să postească ! De fel nu i-ar strica... L-ai criticat, ori ce?
Dar în loc de răspuns, Filip 1-a salutat şi a dat bici cailor.
Pînă la Lespezi, ostenit ca după o muncă grea şi rodnică, Filip lăsă caii în trap uşor. Mai avea doi-trei kilometri de drum cînd, neaşteptat, îi încrucişa calea maşina lui Hector Pană Grăniceru: o maşină veche, descoperită, cu roţile crăcănate rahitic, nu înlăuntru, ci în afară. La volan
— Trestianu. Lîngă el — Pană Grăniceru. In spate, Răghină şi nevastă-sa...
Filip n-avea nicio îndoială... moşierii din Bîrsani îl ajutau pe Răghină să fugă din Lespezi cu un ceas mai de vreme, şi fără meritatul jandarm în spate... Şi îndrăzneau s-o facă acum, nu în altă zi, pentru că ştiau, că Filip nu-i la Lespezi; poate chiar pentru că Filip, el însuşi, le arătase că nu-i la Lespezi...
Urmări maşina o clipă, apoi, cu ochii lăcrămaţi de praf, dădu bici cailor.
X
In calitatea Iui de „responsabil şef mai mare", cum îi plăcea să se întituleze singur în batjocură, Agafton Ohu a izbutit să înscăuneze în tradiţiile casei comune a tineretului, chiar din primele zile, un singur lucru: debandada. Sau poate două: debandada şi gălăgia.
Intîi şi-ntîi, deşteptarea. O toacă — alcătuită dintr-un capăt de şină spînzurat pe-o cracă de salcîm — era pisată fără milă vreme de-un sfert de ceas, aşa, încît, pe-o rază de zece kilometri înjur orice fiinţă vie putea depune mărturie că elevii tractorişti de la ferma din Lespezi s-au deşteptat
— toţi pînă Ia unu — şi, fie că au apucat, fie că n-au apucat să-şi tragă nădragii, au ieşit în curte „ca să-1 înveţe ei minte pe plantonul ăsta cum se sună o deşteptare!"... Dacă se întîmpla ca plantonul cel căzut în ţîrcovni-ceasca patimă a toacei să fie un vlăjgan, voinic, făcea faţă asaltului cu pumnii sau numai cu privirile; dacă era însă mai pirpiriu, o lua la sănătoasa pe
BĂRĂGAN
193
uliţele satului, urmărit cu chiote şi fluerături înspăimîntătoare pînă cînd era în si'îrsit prins, burduşit pe loc prieteneşte, dus cu alai la spălătorul improvizat sub straşina dintr-o căldare spartă şi acolo, dezbrăcat la piele si ţinut cinci minute întregi sub duş... Bătăi adevărate nu se iscau niciodată, dimineaţa.
Urma în mod obligator — „ca pe orice şantier"! îi convinsese Ohu — adunarea, apelul, alegerea cercetaşilor şi apoi aşteptarea cercetaşilor — cu turcă saiî fără, cu fotbal sau fără.
Intre timp, „cercetaşii" trebuiau să-şi aducă în front prietenii care nu dormeau la cămin ci la părinţi.
Nu era totdeauna uşor. in primul rînd, cercetaşul trebuia să se caţăre pe poarta casei cu pricina, şi de acolo, repede, energic şi cu îndemînare, să arunce cîţiva bulgări în dulăul curţii pentru a-1 convinge că stăpînii trebuie să fie scoşi din aşternut numaiclecît. Dacă încercarea dădea greş, cercetaşul era dator'să vină în ajutorul dulăului, fluerînd vîrtos cu d^uă degete, cu trei sau în pumn, pînă cînd uşa casei sărea în lături. Dacă ieşea la lumină prietenul căutat, era bine; dacă ieşea vreun bunic sau vreo bunică descîntînd în barbă despre „puturosul" din lăuntru care „pînă ce se-ncalţă, soarele se-naltă", nu era rău. Rău era numai dacă bunicul, tatăl sau mama, se înverşunau împotriva „cercetaşului" de la poartă; dacă-1 făcea „nespălat", „deo-chiat" ori altcumva şi-1 poftea să se ducă fără Ionică, dacă era vorba de-ura Ionică, sau fără Gheorghiţă, dacă era vorba de-un Gheorghiţă...
In asemenea împrejurări nu era nimic de făcut: pe seară sau a doua zi, stăpînui casei primea din nou în ospeţie, pentru o discuţie de obicei foarte lungă, pe Prodan sau pe Bucuraşu.
Urma, la casa tineretului — „ca pe orice şantier"! după părerea lui Agafton Ohu — o nouă adunare, de astă dată, „adunare generală": un nou apel, de astă dată „apel general", şi în sfîrşit, coborîrea la pod sub comanda „urgent fuga marş!" — urlată de cel puţin cinci voci dintr-odată şi susţinută cu tărie de vaerul metalic al toacei.
Nucleul stabil al şcolii de tractorişti era alcătuit din douăzeci şi doi de băieţi. Ceilalţi, pînă la treizeci şi cinci în unele zile, erau numiţi „flotanţi""
— cu un cuvînt   încetăţenit de Bucuraşu, sau „tractorişti cu schimbul'1"
— după o expresie găsită foarte niines't de Prodan.
Erau îmbrăcaţi la fel cu toţii, în haine de doc cenuşii, largi, încinse-.-pe talie, acoperite peste tot cu clape, buzunare şi buzunăraşe îmbumbate cochet. Dacă i-ar fi putut vedea cineva atunci, dimineaţa, grupul lor ar fi arătat destul de bine... Dar nu vedea nimeni decît un uriaş vîrtej de praf: în frunte alergau solemn, cu limba scoasă, opt, ori zece dulăi înscăiaţi, şi în urma lor, tras parcă de dînşii cu hamuri nevăzute, gonea spre Borcea într-un galop prăpăstios, cu vaiete şi troznete de uragan, vîrtejul însuşi,
— numai si numai praf.
Năvăleau pe pod în iureş, şi urmînd în totul exemplul „responsabilului şef mai mare", se purtau cu îndrăzneală de tineri trecuţi peste noapte în rîndul oamenilor mari: luau vorba din gura oricui, îşi dădeau cu părerea despre orice şi foloseau într-una, jucîndu-se, cuvinte neobişnuite, abia pescuite de prin broşurile ce le umpleau buzunarele: eşapament, asolaments permanent, sau asanare, parcare, iarovizare, cazare, ori poîenizaţie, stabulaţie-, fecundaţie sau şasiu, bujiu, burghiu... Şi pentru că de cîteva ori pe zi Ioana lui Marcu. Ponici venea la pod cu două damigene şi cîteva căni, adeseori băieţii, chiar şi cei de numai treisprezece ani, chiar şi Nicu Cîrmiş, cumpărau cîte-o cană de rachiu galben ori verde — şi-1 sugeau apoi încet, grav,; încleştaţi de marginea podului, străduindu-se'. să nu lăcrămeze cumva oii
13 — V. Romînească
i94
V. EM. GALAN
să tuşească mai mult decît se cuvenea să facă un începător în năravurile bărbăţiei.
Marcu Ponici îi numea pe toţi, în gura mare, „vagabonzi". Vagabonzi, pentru că în afara celor două treceri pe zi plătite de fermă — dimineaţa şi seara — băieţii treceau ori de cîte ori voiau şi nu plăteau niciodată: se ascundeau printre căruţe, se vîrau în bărci, se agăţau de marginile putrede ale şalupei, şi dacă Ponici încerca totuşi să-i ia la rost, îi zvîrleau nişte asemenea răspunsuri, încît un strein aflat pe acolo din întîmplare ar fi putut crede că ei, „vagabonzii", sunt de fapt stăpînii podului, iar el, Ponici, nu-i decît un vagabond netrebnic. Pentru asta erau „vagabonzi"!
— Ce, — ţipa Agafton Ohu — şalupa dumitale nu umblă cu bujii şi chiulasă furate de la fermă? De ce ţipi? N-ai furat dumneata cu Zăpodeanu tractorul nostru?
Pentru asta erau „vagabonzi"! Şi pentru că dimineaţa, dacă veneau la debarcader şi Ponici nu era încă la datorie, strigau în cor, strigau de răsuna tot satul două versuri, pe care Ponici cînd se trezea după aceia, noaptea, le murmura în somn. începeau cu trei „allo!"—ca şi cum ar fi vorbit la telefon toţi odată: „Allo!... Alio!... Alio!"...
Pe urmă versurile curgeau limpezi, silabisite în cadenţă: Allo, ce faci Po-nici ne-ne Vii la pod ori azi ţi-e le-ne? Pentru asta erau „vagabonzi"!
La fermă, Prodan, de cinci zile profesor şi maistru, era cît se poate de mulţumit de cei douăzeci şi doi de elevi permanenţi ai lui: învăţau lesne, şi cît timp erau cu dînsul, împrejurul celor două tractoare-şcoală, rareori îi pricinuiau supărări. In „flotanţi" nu prea avea încredere; dar nădăjduia să-i transforme cu timpul în permanenţi.
Era sigur că ferma va avea conducători de tractoare la vreme.
Colinda pînă după miezul nopţii prin Lespezi, ca să se înţeleagă, să se reînţeleagă şi re-reînţeleagă lămurit, ori de cîte ori era nevoie, cu părinţii fiecăruia dintre băieţi. îşi începea munca la patru dimineaţa. Cearcănele i se lungeau sub ochi către jumătatea obrazului, — şi se simţea mulţumit, sănătos, vesel şi puternic cum nu se simţise nicicînd.
...Şi dintr-odată, într-o singură jumătate de ceas, Bucuraşu şi Sabri Membet i-au dărîmat toată mulţumirea!
Sabri Membet era un turc bătrîn, fără nici un dinte în gură, fără nici o calificare sigură, dar muncitor tenace, priceput la orice şi totdeauna vesel. Venise la fermă odată cu Bucuraşu, povestea la fiecare masă cîte două anecdote, şi, cu două zile în urmă, dispăruse. Bucuraşu 1-a crezut fugit. După două zile însă, Membet a reapărut, — şi Bucuraşu pretindea că Prodan trebuie să afle neapărat, chiar atunci, cum şi-a petrecut Sabri Membet aceste două zile. A ascultat, Prodan.
Sabri a început cu concluzia:
— Eu, meşter Prodan, spunem dumata aşa: popor socialismu face, ala baeţi dumata fotbalismu face! Sabri nu anecdota spunem, spunem ade-ver...
Pe urmă 1-a poftit pe Prodan în umbra unui dud, i s-a aşezat în faţă şi a povestit pe-ndelete:
Cu minciuni, cu ameninţări, cu sila, cu rachiu, — cu toate mijloacele! băieţii îl ademeniseră în casa lor din sat, îl ţinuseră sechestrat într-o cămăruţă, sub cheie, şi două nopţi de-a rîndul l-au obligat să le spună snoave în
baragam 19§
romînească lui stricată, cu vorbele lui abia şuierate printre gingii, — iar ei au rîs: şi de hazul snoavelor, şi de Sabri Membet...
Deci, noaptea, Membet povestea, iar ziua dormea. Gînd băieţii erau acasă şi nu aveau nevoie de el, se uita prin gura cheii, asculta, judeca — şi lucrurile pe care le-a văzut i s-au părut atît de neobişnuite, încît, cu toate că ar fi putut evada uşor pe fereastră,  n-a făcut-o: „Adever, meşter Prodan!"
Casa ajunsese un soi de han al nimănui. Gînd nu erau clăci ori şezători în sat, se adunau acolo patruzeci-cincizeci de băieţi: fraţi, prieteni, rachiu, tutun, joc de cărţi... Venea uneori şi cîte-o fată. „Adever, meşter Prodan!"
El Sabri, a văzut cu ochii lui cum nu odată, ci de patru ori în numai două zile, cîte o gospodărie sau un gospodar au intrat în casa comună şi, cu o falcă în cer şi una în pămînt, au cotrobăit din cameră în cameră, din cotlon în cotlon, pentru că ştiau că odraslele lor, după ce au furat ceva din casă ori au lăsat neisprăvite niscai treburi ce le-au fost încredinţate, s-au ascuns acolo. Nu era vorba despre părinţii băieţilor care lucrau la fermă; erau oameni din sat. Au venit, dar n-au găsit niciodată nimic altceva decît batjocură şi ocări: băieţii spărseseră cu de la sine putere pereţii dintre cîteva camere, deschiseseră peste tot tainiţe şi hrube, împrăştiaseră peste tot mormane de moloz, aşa că acuma, dacă vor ei, pot ascunde acolo şi o cămilă: nici dracu' n-ar găsi-o!
— Adever, meşter Prodan!
Cu o zi înainte, elevii lui Prodan nu cinaseră la fermă: s-au grăbit spre casă, şi tîrziu noaptea, un „cercetaş delegat" a venit să ridice porţiile tuturor. Pricina? Băieţii organizaseră o întîlnire de fotbal cu „reacţionarii". Echipa „reacţionarilor" se numea „Lespezi-sat", iar echipa băieţilor se numea „Lespezi-fermă". „Satul" a cîştigat cu 4—0 şi „Ferma" a luat iniţiativa unei revanşe pe loc, cu pumnii şi ciomegele. Bătaia a durat aproape jumătate de ceas. „Satul" a aruncat în luptă rezerve bine pregătite: băieţii „fermei", împreună cu susţinătorii lor, au fost bătuţi măr, unul cîte unul, şi asediaţi în casa comună. Pentru a salva totuşi ceea ce mai putea fi salvat din onoarea „fermei", băieţii au deschis fereastra cîtorva dormitoare şi au trecut la atac— folosind puterea de foc a mormanelor de moloz împrăştiate prin camere. „Satul", încercuind cazemata „fermei" la o distanţă bine socotită, a aşteptat pînă cînd „ferma" i-a aruncat la picioare cantitatea necesară de proiectile, şi atunci, folosind aceleaşi cărămizi şi bucăţi de tencuială, a atacat din nou. Dacă lupta dura atîta cît ar fi dorit cele două tabere, casa tineretului ar fi suferit mult. Dar chiar la primul asalt al „satului", o cărămidă a nimerit în fereastra cămăruţei unde zăcea captiv Sabri Membet... Sabri privise începutul partizii, dar negăsind în „fotbalismu" nimic de seamă, se retrăsese binişor pe pat şi adormise buştean. Cărămida, zdrăngănitul ferestrei, urletele de afară, l-au înspăimîntat într-un asemenea hal încît, buimac, a sărit pe fereastră numai în cămaşă şi-n izmene, cu părul vîlvoi, zbierînd ca-n gură de şarpe, gata să se ia de piept cu o oaste întreagă. „Satul" se aştepta, pe semne, să aibă a face numai cu flăcăi sau copii, nicidecum cu astfel de viteji cărunţi. Renunţînd deci la asediu, „reacţionarii" au luat-o la sănătoasa lăsînd în mîinile lui Sabri, ca prizonier de război, un băieţel ghebos, galben şi scofîlcit: Gustav Ponici. Dar Gustav se jura, seîncind, că nu-i nici într-o tabără nici în cealaltă: venise în calitate de negustor, şi, pe gaz, pe nasturi sau pe altă marfă, era gata să vîndă oricăreia dintre echipe, prin bună înţelegere, nişte şuviţe de cauciuc bune pentru praştie. Dacă prin-deai pe o crăcăna zdravănă opt şuviţe din acestea, puteai trage precis, la treizeci de metri, nu numai cu un bulgăre mărişor, dar chiar cu o jumătate de cărămidă... „Ferma" a confiscat totuşi guma în întregime, ca pradă de
13*
196
V. EM. GALAN
război, Membet Sabri a fost sărbătorit pînă noaptea tîrziu, împotriva rugăminţilor Iui, ca un adevărat erou ce era, şi, în zori, drept răsplată l-au enberat dm captivitate. 1 "
-Adever meşter Prodan!- încheie Sabri Membet, cerînd din ochi aprobarea lui Bucuraşu: „I-am spus tot, sau nu i-am spus?"
Prodan şedea pe-un morman de frunze galbene si-si frămînta mereu obrajii in palme, parca l-ar fi durut măselele.
— Ai vorbit cu. Filip? - îl întrebă în sfîrşit pe Bucuraşu.
— Da! '
— Şi?
— Unul din noi trebuie să se mute în sat.
— La ei?
— La ei. A rămas o cameră goală la mansardă.
— Tu,sau eu?
_   — Eu. Tu, dacă-ţi muţi şcoala pe brazdă, n-o să te mai poti desprinde nici o noapte. r ' 1
u — Bine, încuviinţă cu jumătate de gură Prodan; si i se citea în ochi ca acest „bmee" e stors într-o luptă grea cu sine însuşi.—Du-te tu N-am ştiut eu sa prind în mînă toate iţele... Eh, profesor!' - si după ce se mai gindi un timp, sari m picioare: —Multă uscătură printre dînşii nu-i'—rosti cu deplina siguranţă - Du-te cu toată inima. Eu îi văd la treabă, şi la treaba nu te poate el înşela, un copil...
^ După ce-şi molfăi un timp fălcile uscate, stafidite, Sabri Membet se. întoarse şi el spre Bucuraşu pentru a-şi comunica sentenţios o-rav concluziile proprii. '
— Asta vrut spunem: uschetur nu este mult. Fotballsmu este mult.».
Pavel Bucuraşu nu era dintre oamenii cărora le place să vorbească „despre viaţa şi fericire în general". Intrase în rmdul bărbaţilor, simţind-a^llc.c? bucuria vieţii unui om adevărat, liniştea si fericirea lui totul atirna de felul cum omul. acesta, oriunde ar trăi si ar munci stie' să ia pieptiş m fiecare zi, în fiecare ceas, greul cel mâi mare. Nu Var fi fost poate uşorului, care luase abecedarul în mînă cu abia trei ani si jumătate-m urma, sa găsească vorbele cele mai potrivite pentru înfăţişarea întreabă a unor asemenea gînduri. Dar pentru că de la abecedar a trecut de-a dreptul la „Istoria Partidului", pentru că ştia prea bine că sarcinile de aceea se dau şi se preiau, ca să fie îndeplinite, - a păşit pe poarta noii locuinţe părîud imiştit şi sigur, ca şi cum toată viaţa nu s-ar fi ocupat decît cu reorganizarea caselor comune ale elevilor tractorişti.
Era duminică; soarele nu apucase' încă să-şi sal to tipsia  peste dealurile Dobrogei, decît pe jumătate.
A , A îmbrăţişat într-o privire curtea părăginită, nemăturată de cine stie
cmd, a o at cuviincios bunăziua celor cîţiva băcti mai harnici ca'-e-si părăsiseră aşternuturile atît de de vreme, si, pe scara de serviciu a urcat în viitoarea lui cameră.
.   .Iniăuntru — un pat alcătuit din cîteva leaturi aruncate pe doi căpriori, un raft primitiv de scândură ncgeluită în loc do noptieră si oriunde toarte mult praf.
Cu mînecile suflecate, Bucuraşu pomi să caute o mătură si nişte
cirpe.
Cineva, prin urmare, căuta mătura! Mătura si cîrpele'     In cîteva minute, casa întreagă fierbea de activitate: cei ce dormeau au fost răstur-
. BĂRĂGAN 197
nati _ cu pat cu tot, cu aşternuturi cu tot! — peste mormanele de moloz de pe" duşumea, şi încăerare'a s-a organizat repede. Nimănui, pînă atunci, nu-i trecuse prin minte că se poate pune la cale o atît de minunată harababură, numai şi numai pentru că cineva a pomenit de mătură şi de cîrpe. Era un joc nou| un joc pur şi simplu fermecător: fiecare pumn-provo-care trebuia să fie întovărăşit de.vorbele: „Tu. nu ştii unde-i mătura? — si fiecare pumn-acceptare de vorbele: „Da'tu. nu ştii unde-s cîrpele?" După asta trebuia doar să te baţi şi să urli, pînă-ţi sîngera nasul, pînă ţi se usca gîtul, pînă nu mai erai în stare nici să-ţi ridici pumnii, nici să plîngi
măcar... _ .
Despre mătură şi despre cîrpe nu ştia nimeni nimic sigur. In ziua cînd luaseră în primire casa, un anume Filip Mislui fusese numit —• „ca pe orice şantier!"— brigadier de serviciu pe baracă. Mislui primise, între altele, cheia cămăruţei unde urmau să stea pe viitor toate mărunţişurile din zestrea comună: medicamente, mătură şi cîrpe, cremă de ghete... Brigadierul de serviciu trebuia să se schimbe în fiecare zi, după o listă alcătuită dinainte pentru toată luna... Dar cheia, mătura, funcţia de „brigadier", lista sitoate celelalte au fost date uitării chiar de a doua zi. Cît despre Filip Mislui, el lipsea.
După cercetări lungi şi migăloase, Bucuraşu 1-a găsit totuşi într-o gheretă de scînduri din fundul curţii. împreună cu doi prieteni, Filip Mislui ruînuia o pereche de cărţi de joc neobişnuit de mari. Ghereta" n-avea ferestre. Inlăuntru, —fum gros de tutun dobrogean, nefermentat, o lampă de gaz aprinsă încă, un cazan cu fundul în sus — folosit ca masă, şi trei fotolii desfundate, cu arcurile ruginite, crescute ca nişte cîrcei de plantă ciudată din podeaua de lut spre şezutul jucătorilor. In acel afumat colţ de lume, se vedea bine, timpul încremenise pe loc cu vreo douăsprezece ceasuri în urmă.
Po cărţile de joc, figurile, roase de vreme, fuseseră desemnate din nou, grozav de neîndemînatec şi grosolan, cu cerneală violetă. Cerneala se lăţise, îmbibase cartonul şi trecuse în strat gros pe palmele asudate ale jucătorilor.
Cînd îl văzu în uşă pe Bucuraşu, Filip Mislui —un băiat de cincispie-zece ani, slab, înalt, tuns chilug, căscă mirat, urmărind cum razele soarelui desfac fumul de tutun în felii, apoi, aflînd despre ce-i vorba, se sculă, înfundă cărţile într-un buzunar al pantalonilor, şi, fără să arunce partenerilor barem o privire, porni clătinîndu-se înaintea lui Bucuraşu.
Ceilalţi doi jucători se ridicară şi ei. Unul era elev al lui Prodan, ca şi Mislui, iar celălalt era singurul om care, în Lespezi, purta pantofi de antilopă roşie: tînărul Erhan.
îmbrăcat doar într-un maio murdar, slab, străveziu, cu oase subţiri, plin de pete violete ce i se prelungeau de sub nas spre urechi şi de pe frunte spre subsuori, Filip Mislui mergea agale, călcînd în hopuri, ca prin somn.
— Parcai fi un pui de stafie ! —■ rosti Bucuraşu, întorcîndu-şi privirile într-altă parte.
Nu-şi dădea seama dacă voia să-l mustre cu vorbele acestea, să-l batjocorească sau să-l compătimească.
— Aşa-i! —încuviinţă Filip Mislui răguşit, cu o tresărire plină de mîndrie. —Am căzut la patimă, cu cărţile, şi mă usuc... De-a-n picioarele mă usucă patima, şi n-am ce face!
Se vedea cît de colo că Filip Mislui îşi socotea „patima" ca pe-un dar al lui, care-1 deosebea în! rurî! va de restul lumii.
— Ia n-o mai fă pe nebunul! — îl repezi scurt Bucuraşu. —Ţi-ai
198
V. EM. GALAN
găsit cu ce să te lauzi! Pa-ti-mă! — şi privinciu-l deschis, în faţă, izbucni într-un asemenea hohot de rîs, încît Mislui se înroşi dintr-odată şi porni înainte.
Altceva nu şi-au mai spus. Mătura, nişte cîrpe de sac, un lighean şi toate celelalte erau la locul lor. Mislui le-a predat în tăcere, şi lăsînd cheia în broască, trecu într-un dormitor — dezbrăcîndu-şi haina din mers O clipă, prin uşa deschisă larg, Bucuraşu privi din nou camera aceea mare, luminoasă, cu paturile aruncate pe duşumea ca din ţăpoi, iară nici o rânduială. Cearşafurile — mai negre ca păturile. Lîngă uşă — un morman de moloz. Unul din pereţi, spart de curînd cu cine ştie ce scule barbare, deschidea perspectiva unui alt dormitor, în totul asemănător... Şi toate acestea păreau atît de nepotrivite cu ţinuta pe care o aveau băeţii la fermă, încît urcînd scara spre camera lui, Bucuraşu scutura din cap cu încăpăţânare, vrînd parcă să nege ceea ce văzuse cu ochii în această jumătate de ceas.
Către prînz, camera era gata: podelele frecate, pe pat-mindir, cearşaf, pături, pernă, pe raftuJ-noptieră se iviseră cîteva cărţi... Cînd totul a fost orînduit, Bucuraşu a mai scos din lădiţă un tablou mărişor — statuia Verei Muhina „Muncitorul şi. colhoznica", împodobit de el însuşi, mai demult, cu o ramă împletită din paie şi spice de secară. Tabloul, prins deasupra patului, şi un vas cu flori de baltă — făcut dintr-un tub de obuz lustruit cu praf de cărămidă — au schimbat atît de mult înfăţişarea camerei,, încît cînd Agafton Ohu a năvălit, fără să bată la uşă, a rămas cu gura căscată:
— Eeeee... —s-a minunat— parc-ai aştepta peţitori! ... Eu sînt responsabilul casei, ştii?
— Ştiu...
Bucuraşu vru să mai adaoge ceva, dar părîndu-i că nu-i ascultat, tăcu. Nu stătuse de vorbă niciodată, pînă atunci, cu responsabilul casei. Se cunoşteau doar din vedere.
Cu mîinile în şolduri, Ohu se aplecase tare peste noptieră şi, lipindu-şi nasul de cotorul cărţilor, cerceta cu încăpăţînare nişte titluri cărora îi era peste putinţă să le dea de capăt.
— O mulţime de cărţi! — se lăsă în cele din urmă păgubaş; şi trîntin-du-se pe pat:—ce-ţi trebuiesc atîtea cărţi?
Bucuraşu nu-şi putu stăpâni o privire de severă dezaprobare: musafirul, deşi n-avea pe el decît nişte pantaloni suflecaţi pînă sub genunchi şi o batistă vînătă legată la gît ca o cravată, era acoperit de-o asemenea scoarţă de praf. încît nu rămînea nici o îndoială că după plecarea lui patul va trebui bine scuturat şi camera măturată din nou.
— Eşti cu cadrele, zici... —vorbi Ohu, netuiburat, mai departe, neluîn-du-i în scamă tăcerea stingherită. —Pentru asta, peniru cadre, ai nevoie de atîta cărţărărie?
Zîmbea prietenos, uitîndu-se de aproape, cu mirare, la obrajii lui Bucuraşu — nefiresc de rumeni pentru un bărbat care se ocupă cu cadrele.
— Mie, — constată pe gînduri, scărpinîndu-şi zgomotos fălcile—dracu' ştie! A început să-mi crească o barbă... ceva de speriat. Intr-un an-doi nici cu coasa n-o mai dovedesc !... Ai făcut bine că te-ai mutat aici: la noi e mai vesel, mai...—dar lăsă fraza neisprăvită şi reveni la preocuparea lui de căpetenie: ■— Aşa, va să zică, pentru cadre-ţi trebuiesc cărţile...
Sporovăială flăcăului acestuia voinic şi vioi mută repede atenţia lui Bucuraşu de la praf şi de la cea de a doua curăţenie pe care va trebui s-o facă.
—■ Cărţile ? Nu, nu numaidecît pentru cadre, — lămuri deci cu bunăvoinţă: — învăţ.
BĂRĂGAN
199
— Marxism-leninism? — ghici Ohu. — Eu, nu ştiu dacă ai auzit, am lucrat pe şantier. Acolo foarte mulţi învăţau asta, marxism-leninism.
— Da... învăţ şi la şcoală.
— Eeeee... — se minună Ohu; şi ghici din nou: — Eşti student!
— Nu, nu — s-a lepădat Bucuraşu de cinstea asta. — De-abia am terminat clasa a doua de liceu. Student... în 1953... ori poate ceva mai devreme. Acum, cu reforma învăţămîntului...
— Ascultă! — î-a întrerupt Ohu. — După ce te faci student, fă-te inginer, —şi întrebă dintr-odată: —Eşti democrat?
Bucuraşu zîmbi nedumirit:
— Se-nţelege. Dar pentru ce vrei...
— Asta-i bine, să ştii! —declară Ohu, care-i aşteptase răspunsul încordat. — Inginerii trebuie să fie democraţi. La noi, cînd eram pe şantier, dracu s-o ia de treabă: a ieşit pe dos! Mi-a spus un tovarăş, comunist de la partid: lor, cică, la şantiere, le iese părul prin căciulă pînă pun mîna pe-un inginer democrat sută-n sută... Cine-i democrat, inginer să se facă!... Cum îţi place la noi? — îşi schimbă brusc albia gîndurilor.
— 'Mde!... —• începu Bucuraşu cu prudenţă. — Numai dumnezeu ştie ce-aş putea să...
— Scîrţ! —îi tăie vorba Ohu, posomorit şi bătăios. Nu-i nici un dumnezeu nicăieri! Cerul, dacă vrei să ştii, e văzduh gol-goluţ, iar stelele, lua-le-ar naiba, stau pe vînt ca să aibă reacţionarii cu ce prosti lumea... Nu mint, zău: pun capul pentru asta !
—^ Ştiu, ştiu, cam aşa-i ! — se grăbi Bucuraşu să încuviinţeze, mirat de însufleţirea cu care-i erau impuse aceste adevăruri.— Am o carte despre asta, o broşură: Origina pămîntului, sistemul planetelor... Dacă vrei, ţi-o împrumut.
— Las' c-o ştiu eu, — se feri Ohu. — Am văzut-o... — şi arătă cu un gest neglijent cărţile de pe noptieră. — Fotbal joci?
— Nu, nu-i pe raft cartea aceea, — se făcu Bucuraşu a nu-i fi auzit întrebarea din urmă.—• E în ladă, n-am scos-o... Tu, de fapt, ştii carte?
— Cînd trebuie, ştiu eu ori şi ce... Joci fotbal?
— Lasă fotbalul; nu dau turcii... Ştii carte sau nu?
— Ţi-am spus odată, bre; ce mă tot baţi la cap?! — se eneivă Ohu. —Eu cînd trebuie, ori şi ce ştiu... Dacă nu crezi, întreabă-i, na! —• arătă el curtea, unde băeţii alergau buluc după o minge. Şi ridicîndu-se: — Joci fotbal? îmi crapă măseaua după un extrem stînga...
— Păi... aş încerca.
— Atunci descalţă-to şi hai jos. La antrenament aşa se joacă... Cu ghetele, numai pe reacţionari îi cotonogim noi, la meci.
— Ştiu, ştiu... —mormăi Bucuraşu mai mult pentru sine; şi spre disperarea lui Ohu, se tot descălţă un sfert de ceas încheiat, vorbind într-una despre un cerc de lectură în comun, care trebuia înfiinţat imediat, despre o bibliotecă, despre o gazetă de perete, despre o echipă artistică sau un cor...
■200
V. EM. GALAN
— Se descalţă, bre, de parc-ar avea copite-n loc de degete, şi turuie din gură ca o soacră... — constată în cele din urmă Ohu, acru.—Ce om!... Hai, mai repede!
'—Nu turui, spun, — îl corectă Bucuraşu, desculţ în sfîrşit, ridicîn-du-se'ca să-l privească în faţă. — Tu eşti responsabilul casei, şi pe mine m-a trimis tovarăşul director să ajut să se organizeze toate astea... Casa voastră, ve.zi şi tu, a ieşit un soi de balamuc. Sabri Membet...
—-A pîrît,   smochina turcească! —tresări Ohu. — Le-am spus eu...
— Nu-i vorba numai de dînsul. E vorba de ce gîndeşte despre voi tot satul... Hai, să mergem.
Pe la jumătatea scării însă, Ohu îl opri:
— Tu vii aici ca să fii responsabil-şef cu cercul de lectură?
— Nu.
—■ Atunci cine-o să fie, eu?
— Dacă te simţi în stare, tu.
Neizbutind să-şi ascundă bucuria, Ohu sări trei trepte dintr-odată şi goni, zbierînd ceva, spre terenul de fotbal.
Echipele s-au ales repede, dar jocul n-a început: mingea era moale, şi Ohu, după o anchetă lungă, amănunţită, trebui s-o umfle cu gura.
Jumătate de ceas mai înainte — a aflat Bucuraşu urmărind cercetările Iui Ohu — un şut puternic trimisese mingea în ţepii unui gard de sîrmă. In aceeaşi clipă a apărut pe teren Gustav Ponici: nu juca fotbal niciodată, dar avea petice şi un tub de soluţie pentru lipit cauciuc. Gustav, — băieţii nu-i spuneau decît „ghebosul neamţului" sau „speculantul cel mai reacţionar"
— le-a cerut pentru petic o băşică de bou uscată. Băşica —■ ştiau băieţii
— nu-i trebuie lui: o lua pentru feciorul lui Erhan, „bibănelul preşeştiucii", care-i dădea în schimb cinci litri de gaz. Gazul, Gustav îl vindea pe bani lui taică-său... „Bibănelului" îi trebuia o băşică de bou pentru că nu ştia să înoate dar voia totuşi să se scalde la adînc, ţinut pe subsuori de-o plută... Băeţii au făcut aşa dar rost de-o băşică uscată pe care, pentru că era „puţin, puţin de tot" spartă, au cîrpit-o în cel mai mare secret cu hîrtie de bomboane şi gumarabică. Gustav n-a observat cusurul şi lo-a peticit mingea „ca din fabrică". „Bibănelul" însă, îndată după ce a dat gazul din mînă, a observat. L-a învineţit în bătăi pe Gustav — dar Gustav n-a vrut să-i dea gazul înapoi. Atunci „bibănelul preşeştiucii", care juca înter-dreapta în echipa „sat" şi era totodată stăpînul singurei pompe pentru mingi de fotbal din Lespezi, s-a răzbunat hotărînd să nu mai împrumute „vagabonzilor de la fermă" pompa lui, decît dacă-i dau „zece lei pentru fiecare suflare".
— Nişte vînt, nişte aer, şi se zgîrceşte de parcă l-ar scoate din pungă! Asta este, să fii reacţionar! — hotărî Ohu, în numele tuturor; şi umflă mingea cu gura, în duşmănie, necruţîndu-şi nici plămînii, nici muşchii fălcilor.
Străduindu-sesă nu rămînă în urma celorlalţi, Bucuraşu se lăsă cuprins, cu voie bună, în viaţa echipei.
BĂRĂGAN 201
Curînd, aruncă pe gard cămaşa, şi gonind neobosit pe-o tuşă închipuită, mereu spre poarta partenerilor, îşi legă la gît batista— semnul echipei lui. Se simţea la fel cu toţi, — tînăr şi plin de viaţă, şi găsea firesc să audă cum în îndemnurile tovarăşilor de echipă, porecla lăsată cîteva zile în urmă la vreo cincizeci de kilometri, în satul părinţilor, căpăta drept de cetăţenie în Lespezi: „Hai Păvăluc!..."—auzea. „Aici, Păvăluc!"... „Marcaţi-1 pe Pă-văluc!"...
(Va urma)
PAUL  ELVARD
GABRIEL PERI
A murit un om a cărui apărare
Era braţul către viaţă întins.
A murit un om ce n-avea altă cale
Decît ura pentru cei ce-au ucis.
A murit un om,—dar steagul luptei sale
Cu moartea se luptă, — ne-nvins.
Şi crezul lui măreţ era In tot ce năzuiam şi noi, Şi-avem şi azi acelaş ţel: Să lumineze fericirea Privirile şi inimile noastre, — Să fie pe pămînt dreptate.
Sunt cuvinte ce-ţi dau viaţă
Cuvinte limpezi şi curate,
Cuvîntul căldură, cuvîntul încredere,
Iubire, dreptate şi cuvîntul libertate.
Cuvîntul copil, cuvîntul gingăşie,
Şi unele nume de flori, şi unele nume defructe,
Cuvîntul vitejie şi cuvîntul a descoperi,
Şi cuvîntul frate şi cuvîntul tovarăş,
Şi unele nume de ţări, de sate,
Şi unele nume de femei şi de prieteni,
Şi numele
Peri.
GABRIEL PERI
Peri a murit pentru tot ce-nseamnă viaţa noastră Să-i spunem pe nume, — el a căzut străpuns. Dar prin el ne cunoaştem mai bine Să ne spunem pe nume, — Speranţa lui e vie.
prosti si răi
Dinăuntru vin, Dinafară vin, Duşmanii se-aţin. Cad din cerul nalt, Ies de sub pămîni, De ici de colo, — La dreapta răsar, Din stînga ţîşnesc, Ori în haine verzi, Ori în cenuşii, Cu veston prea scurt, Cu mantăi prea lungi, Şi crucea pieziş. La pistol fâloşi, Şi iuţi la pumnal, Mîndrii de spioni, Şi tari prin călăi, Dar grozav de trişti. Bine înarmaţi, Pînă la pămînt, Pînă sub pămînt, Ţepeni la salut, Ţepeni şi-ngroziţi De păstorii lor. De bere sătui,
204
PAUL ELUARD
De lună prea plini, Cîntînd cu glas grav Cîntec de bocanci. Au uitat cum e Să-i fii drag cuiva; Dacă ei spun da, Totul spune nu. Aur dacă spun, Totul e de plumb. Dacă umbrei lor Potrivnici vom sta, Toate-or înflori, Se vor auri. Să plece, să moară, Să m.oară ~ şi-atît. ★
Oamenii-i iubim.
Ei s-or libera.
Cînd vor străluci Glorioşii zori, Ne vom îngriji Lumii temelii Noi să-i aşezăm.
POEZIA TREBUIE SĂ AIBE CA SCOP ADEVĂRUL PRACTIC*
Dacă vă spun că-n frunze soarele din pădure E-asemeni unui pîntec ce-şi dăruie căldura, Mă credeţi,    la ispitele mele vă_nvoiţL
Daca vă spun c-al zilei de ploaie pur cleştar
In lenile iubirii răsună tot mai clar.
Mă credeţi, - şi iubirii-ndelung vă dăruiţi.
„POEZIA TREBUIE SA AIBE CA SCOP ADEVĂRUL PRACTIC" 20s
Dacă vă spun că-n ramuri, pe patul meu veghind E cuibul unei paseri ce n-a spus da nicicînd, Mă credeţi şi cu mine neliniştea-mpărţiţi.
Dacă vă spun că-n bucla unui izvor se-ntoarce Cheia prin care fluviul verdeaţa o desface, Mă credeţi, ba mai mult, mă înţelegeţi bine.
Dar dacă, fără-ocoluri, eu strada mea o cînt,
Şi ţara ca o stradă întinsă, nesfîrşită,
Voi nu-mi mai daţi crezare, vâ-ascundeţi în deşert.
Căci mergeţi fără ţintă şi fără-a şti că omul Prin luptă şi unire descoperă noi forme Ca să explice lumea şi ca să o transforme.
Cu-un singur salt al inimii cu mine vă voi duce,
Sunt fără vlagă,-am trăit şi mai trăiesc şi azi,
Dar mă uimeşte graiu-mi făcut doar să vă-ncînte,
Cînd aş voi ca liberi să fiţi, spre-a vă uni
Cu algele şi jerba de foc a aurorei
Dar şi cu fraţii noştri ce construiesc lumina.
In roniîneşle de Taşcu Gheorghiu
ION GHEORGHE
PEGASUL MEU
A m plecat din satu-mi, am plecat Ca un, /i'/.stp.'-, rodii să aduc. Şi momind un cal cu-un măr murat M-am svîrlit pe el şi hai, năuc.
Două dealuri, două văi trecui. Drumul — floare la ureche-a fost, Că deşi era al nu ştiu cui Murgul nu era un murg prea prost.
Şi-am plecat la drum fără popas, Cel din urmă deal voind să-l sar. Dar căzînd, acolo mi-a rămas Deşirat poznaşul armăsar.
Plîns-am dup-aceea, plîns-am mult. Da un moş în cioareci a venit:
— Ia ascultă, Ioane. — Te ascult.
— Hai cu mine, nu mai fi mîhnit.
M-a luat de mînă şi m-a dus Undeva, pe vîrfuri de Carpaţi Şi-am văzut din vârful cel de sus Herghelii de cai neînfrîiaţi.
Coborînd cu jar pe-o tavă-ntins, Să aleg un cal cu zbor de ciută, Numai răpciugoşii s-au întins, Nici un pintenog de doamne-a/ută.
— Hai, nepoate, ia-l pe care vrei.
— Da nu-mi tot vorbi moşnege-n dodii Ăştia — parcă-s cai s-aduci cu ei Păcură şi gaz, nu rodii,
PEGASUL MEU
Ta nu vezi? Au doar scaeţi în cozi. Nici tu şea, nici frîu cu zurgălăi... — Mi-au mai spus-o ei şi alţi nerozi Dar plecînd, doar oase-s azi pe căi.
Vezi, că rodiile din poveşti Nu se-aduc cu cai de împrumut. Ia-ţi un cal; de-i ştii să-l îngrijeşti Vei răzbi, ca Prîslea, ne-ntrecut.
...Şi-oi porni de-acum la drumul greu După rodiile din poveşti Că-mblînzit tot creşte murgul meu Mînzul doinei noastre strămoşeşti.
Nl COLA I T1H0N0V
CILII
(Ulii)
f) ■
eieu n-aş fi amintit — Dar e o tristă întîmplare... In C araci cerul e-negrit
De cilii — păsări răpitoare_
Mai sînt pe lume corbi si ciori Şi mierle sînt şi coţofene,
Cu sumedenii de culori
Cu-albaslre, verzi sau roşii pene..
E ciliu-ntreaga zi grăbit
Şi nu ştii unde înnoptează.
Pe unde-o fi vr-un hoit zvîrlit
Privirea lui e veşnic trează.
Azi cilii aripa-şi desfac
In Jrt*?"1™? S£ StrînS grămadă.
Jn poit s-a. încărcat bumbac
Şi-i un balot dea/uns să cadă...
Muncea în port un om sărman Cu faţa de amar brăzdată.
Balotul greu, ca un ciocan
Cazind, l-a omorît pe dată.
Englezul n-a clipit măcar
Şi-a. zis cu voce liniştită:
— haloliil, mcărcaţi-l iar
Şi asvîrliţi această vită.
— Cine-i ia locul? şi deodat
In Caraci asta s-a-ntîmplat
Şi nu * o- ntîmplare rară.
LA UN MITING LA ŢARĂ
209
E lucrul reluat pe chei
Stăpînă-i liniştea-n tot portul.
Şi-n miez de noapte paznici răi, In stepă azvîrliră mortul.
Dar cine-i omul aruncat?
Muncea în portul Capitalei. Acuma pentru el se bat
In noapte cilii cu şacalii.
Ospăţul e justificat
Cînd cilii, hoitu-l împresoară. Natura doar le-a-ncredinţat
Această muncă sanitară.
Dar corbii albi, ce au de spus?
Mai negri sînt ca cilii-n suflet; O, cilii cruntului apus
Ce-ţi sug şi ultimul răsuflet!
Pe drugi de aur jefuit
Urzesc omor şi vîlvătaie.
Ei în norodul chinuit
Cu foamete lovesc şi taie.
Vai, vouă hoţi! N-o să plătiţi,
Salvarea voastră nici prin aur,
Cînd umbra celor schingiuiţi
Se va-nălţa de pe coclaur.
Pe lume azi de mai plutiţi
E-a voastră ultimă-ncercare, Veţi fi cu gîtul frînt, o ştiţi,
Zdrobite-or fi aceste ghiare.
Cum asvîrleaţi, veţi fi svîrliţi
Pe vr-un maidan al Capitalei
Şi pentru voi, înnebuniţi,
S-or bate cilii cu şacalii.
Iar cilii sanitari vor fi
Să cureţe pe-ntreaga fire
Aceste hoituri, încă vii,
Fie-n surtuc, fie-n mundire.
LA UN MITING LA ŢARĂ
Voi ■bea un om la miting, într-o seară: — Sînt din Bunir. Argaţi au fost ai mei, Pămînt n-aveau să semene secară Şi-n schimb, aveau — din moşi— un obicei.
14 — V. Romînească
210
NICOLAI TIHONOV
Şi obiceiu-acesta a fost: muntenii Cu plugul cimitirul l-au întors, Să crească-n el nu umbra buruienii, Nu lespezile de mormînt, ci orz.
Svîntînd ţăranul lacrima din pleoapă Celor din gropi le cuvînta aşa:
— Feriţi-vă! Salvaţi-vă din groapă, Căci peste groapa voastră voi ara.
Dar azi, e ziua de apoi a lumii? Pămînt n-avem. De griji sîntem bătuţi, Oricărui, din Bunir, îi spun anume:
— E vremea plugul iarăşi să-l ascuţi.
Şi celor care-ţi pun pe umeri jugul, Tu să le strigi cu glasul răzvrătit:
— Salvaţi-vă 1 Din nou se-arată plugul Să are întunericul cumplit!
IN TRECĂTOAREA HAIBER *)
Trecătoarea Haiber, vezi, Ca un zid spre ceruri suie. Jos: e largul meterez, Sus: e-nfiptâ-o cetăţuie.
Drumul duce şerpuind Către piscuri îndrăzneţe. Şi din nou vezi răsărind Turnuri, stîlpi şi fortăreţe.
Stă ascuns un fort stingher Ca un lup, zburlind grumazul, Să nu poată prin Haiber Nimenea să-ţi poarte pasul.
Armele, de ce nu bat? De ce, oare, tac rachete? Prin Haiber acum străbat Oamenii din Soviete.
Sîntem veseli şi vioi! Ce să măsurăm pîrîul ? Apa-i mică pentru noi Nici cît să ne scalde brîul:
*) Trecătoarea Haiber — un defileu îzigust în munţi,  cea mai importantă cale în India dinspre nord, din Afganistan.
IN TRECĂTOAREA HAIBER
Nicăieri un copăcel. Iarba-i aspră-n calea noastră. Numai ziua, cătinel, Creşte ca o lavâ-albastră.
Nici o pasăre şi nici Pomi. Doar stîlpi pe metereze Ştiu cîte pieiră-aici Regimentele engleze.
Au păşit dar n-au putut Să-nspăimînte, să reţină, Colţul stîncii, aspru, mut Neînfrînt de nici o mină.
Kipling, prost ai năzuit. Iţi văd paginile şterse. Tommy calea şi-a sfîrşit: Prin Haiber prea rău îi merse.
Clar: că n-au fraternizat Albii cu autohtonii. Dorm ai tăi somn împăcat Şi-i mănîncă scorpionii.
Iată pentru ce acum Fortul nu-nspăimîntâ munţii. Cui să-i dea folos şi cum Slîlpii unei vechi construcţii?
Linişte în văi adinei. Doar războiu-n tihna sumbră Se ridică de pe stînci Ca o seculară umbră.
Pe-al cărărilor oblînc Trec femei, desculţe, crunte. Aplecate, vreascuri string, Pe opritul drum de munte.
Casele-s precum le vezi, Pietre roase-n vînt năpraznic. Ura faţă de englezi Este singurul lor paznic.
Poate drept englez te ia. Şi englezul i-e duşmanul. Cînd privind în faţa ta Te măsoară greu palanul.
Parcă-n piatră e cioplit. Ochii ficşi şi faţa suplă. Pare-o clipă domolit, Dar e gata, iar, de luptă.
212
NICOLAI TIHONOV
Goală-i casa de patan, ' încălzită de-un, jăratec Ce mocneşte an de an: Libertatea-i de sălbatec.
Astfel, printre stînci de fier Ne-ntîlnind în cale piedici, Am trecut, noi, prin Haiber, Liberi oameni sovietici.
Va romîneşte de Victor Tulbure
DOI SĂRBĂTORIŢI
Sărbătorim în primăvara aceasta pe doi scriitori fruntaşi ai literaturii noastre: Gala Galaction împlineşte şaptezeci şi cinci, iar Camil Petrescu şaizeci de ani de viaţă.
In 1948, vorbind despre activitatea sa literară, Gala Galaction mărturisea: „Am preferat şi cercetat cu deosebire pe nevoiaşi şi pe prigoniţi şi nu făceam altceva decît să continui primele mele atitudini de copil din tîrgul Roşiorilor, iubind prietenia dintre oameni, pacea tuturor şi dreptatea."
Simpatizant sincer şi devotat al mişcării muncitoreşti de la noi, scriitorul saluta în tinereţe Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, participa prin scrisul său la sărbătoarea internaţională a muncitorilor de 1 Mai, sau evoca în pagini emoţionante, calde, figura marelui luptător I. C. Frimu. Paginile numeroaselor reviste socialiste, în care Gala Galaction a fost adesea prezent, consemnează din plin participarea scriitorului la dezbaterea diferitelor probleme ale timpului, ataşamentul său sincer la lupta proletariatului nostru pentru o viaţă mai bună, alături de critica la adresa societăţii'capitaliste de care este străbătută adesea opera literară a lui Gala Galaction.
Inima omului adînc îndrăgostit de oameni a vibrat puternic şi neîntrerupt pentru cei mulţi şi oropsiţi de orînduielile nedrepte ale societăţii capitaliste, iar pana iscusitului povestitor a zugrăvii în imagini artistice de un puternic realism, dramele oamenilor simpli de pe plaiurile dunărene: duşmănia cruntă dintre doi fraţi pentru o femeie şi o moştenire, goana după înavuţire („Gloria Constantini"), drama sufletească profundă a unui tînăr preot căsătorit, care se îndrăgosteşte de soţia tînără şi frumoasă a unui bălrîn negustor bulgar („De la noi la Cladova"), povestirea tragică inspirată din folclor (unde elementul fantastic nu întunecă deloc realul, ca în toate povestirile cu caracter fantastic ale lui Galaction) a unor tineri (el e ţigan şi ea domniţă), care se iubesc şi încearcă zadarnic să învingă barierele sociale („Copca   Rădvanului" ).
Evocarea unor epizoade de un intens dramatism din trecutul zbuciumat al istoriei poporului nostru, de pe vremea zaverei, cînd năvălitorii turci omorau pruncii, chinuiau oamenii, pustiiau satele în calea lor („La Vulturi"), judecata dreaptă şi ura omului din popor însetat de drejjtate faţă de asupritori — („Lîngă apa Vodislavei"), formează de asemeni subiectul unora dintre nuvelele realiste ale marelui povestitor, care a îmbogăţit proza noastră cu imagini de o mare forţă artistică, scrise într-o armonioasă limbă romînească — unde îndrăzneala neologismului se îmbină perfect cu sfătoşenia şi savoarea arhaismului cronicăresc.
Acelaşi ideal umanitarist pentru care scriitorul a militat întotdeauna il întîlnim şi în romanele sale („Doctorul Taifun", „Papucii lui Mahmud").
214
DOI SĂRBĂTORIŢI
Cea mai mare şi mai valoroasă parte a operii scriitorului adine iubitor de oameni Gala Galaction, în ciuda unor influenţe mistice care s-au făcut uneori simţite în scrisul său, râmîne ca un dar nepreţuit pentru poporul nostru, pentru acei oameni simpli pe care i-a înţeles, în al căror viitor a crezut şi la a cărui înfăptuire participă astăzi.
La şaizeci de ani de viaţă, Camil Petrescu poate contempla cu satisfacţia de neegalat a unui mare creator, o operă durabilă care, prin adîncime realistă, democratism şi o rară cunoaştere şi înţelegere a sufletului omenesc se impune istoriei literare; poate contempla drumul parcurs de la întîia sa scriere, drama „Jocul ielelor" — în care vibraţia unei generoase simpatii pentru cauza socialistă se face simţită incontestabil, limitată însă si apăsată mereu de obsesia unei dreptăţi umane absolute — culmi/tind cu marea trilogie a epocii revoluţionare de la 1848 „Un om între oameni", operă în întregime clădită pe concepţia ştiinţifică despre istorie a clasei muncitoare. O astfel de încununare a evoluţiei scriitoriceşti a lui Cărnii Petrescu nu e un miracol; logica personalităţii sale artistice, formată în zbuciumul societăţii romîneşli dintre cele două războaie, l-a adus, pe scriitor la înălţimea la care se află astăzi. Opera sa, rod al unei conştiinţe critice dintre cele mai pătimaşe şi mai active cunoscute în istoria literaturii romîneşli, s-a opus de la început, principial, primejdiei formalismului, artificialităţii, convenţionalismului calofil, — termenul este al scriitorului. Scrisului „caligrafic", fără idei, artei convenţionale a actorului care îşi umflă vocea în căutarea unei virtualităţi în sine, Camil Petrescu i-a opus o literatură a adevărului vieţii. Pentru a realiza această senzaţie covîrsitoare a vieţii, a îngrămădit în „Patul lui Procust" — negli-jînd legile compoziţiei clasice — comentarii, scrisori, articole din presa vremii, versuri, studii de astronomie, ample note de subsol. Camil Petrescu a pornit de la convingerea sănătoasă că viaţa însăşi, în dramatismul ei autentic, este superioară celor mai înalte frumuseţi pe care le poate oferi arta. Cînd eroul piesei ^Mioara", RaduV ălimăreanuişi dă seama că femeia pe care o iubea deznădăjduit sfîrşeşte inevitabil prin a deveni amanta milionarului Drumea, el trăieşte incomparabil mai puternic durerea iubirii, decît arcuşul, fie el şi vrăjit, al viorii pe melodia „Cîniecului dragostei". Din acea zi în care înţelegerea nedreptăţii sociale răscolind .conştiinţa tînărului, pe atunci student în filosof ie, Camil Petrescu, a făcut să se desprindă din el scriitorul — adică omul care „are ceva de spus", după cum el însuşi notează în subsolul unei pagini din „Patul lui Procust" — preocuparea pentru problemele sociale rărnîne dominantă în opera sa. într-adevăr, opera de proză si teatru a lui Camil Petrescu — ridicată în mijlocul ostilităţii criticii si a cercurilor literare burgheze — se ajlâ sub semnul protestului, violent, desfăşurat cu pasiune ne-întîlnită în literatura noastră de la marii scriitori clasici. Scriitorul si gazetarul despre care ni se povesteşte în „Patul lui Procust", George Dernetru Ladima, chemat să conducă un ziar care exprima opinia unei dizidente liberale împotriva unor anumite cercuri din partid, luat de pasiunea unei critici violente, uită pur şi simplu de unde a pornit, cine sînt p/vprietarii gazetei, ajungînd „a ataca acum întreaga clasă conducătoare". Cazul nu este unic înopera autorului „Patului lui Procust". Ap?vape nimic n-a cruţat Camil Petrescu, nemulţumirea sa s-a declanşat împotriva întregului sistem burghez, de la vîr-furile oligarhiei financiare denunţate în romane si articole de ziar publicate la. „Omul liber", pînă la manifestările cele mai subtile ale suprastructurii burgheze, arta expresionistă, pe care a ironizat-o nu numai în piesa „Mioara". Critica înverşunată a moralei burgheze, a vulgarităţii şi platitudinii femeii burgheze, acest dezgust. nemărginit care în nici un caz nu se poale confunda integral cu formula unui atroce misoghinism prin care critica explica opera lui Camil
915
DOI SĂRBĂTORIŢI
■   n f,   Patul lui Procust" cu demascarea vieţii politice burgheze, Pelrescu, se asociază ia »Paif™ ™K denuntarea inumanitălii războiului im-iar în „Ultima noapte dedrago^^f^ie adus de epidemia macula-perialist. Tabloului „eroic   de c°™*y™™"    sumbră a dezastrului real. lurii siropoase patriotarde i se opun burghezăi revine obsedant
Tragismul vieţii ^^^\^^^ie^rn^t de la lucrările în mai toate scrierile lui Cărnii [^CU^uTLi\ pînă la nuvelele publicate dramatice „Mioara", „jfocul ^^''J^ Zn^amnil la o viaţă umilitoare, în ultimii ani. P^J^u^d%pTsăTvîndă demnitatea de om şi de de nesuportat, pentru ca nu esiRf%^d) \jricina mizeriei, după ce adunase creator; Ladima,este adus ia slrtHf^'^ „ buzunarul său
ban cu ban, „ca o zestre", o suma ^^^^^ înjositoare, că el, după sinucidere, va ^latura poaţei^pQ\ suferise de foame. Critica scriitorul Ladima,   un om in toata fvea , ma    ,    ,   , înţdegere
.simplu, a cărui expresie este ac^J^^^^ndu-şi cJera de creator, impresionant al unui simbol. Sci iiloruicaie i u ^
a ştiut în ultimul său mare ^^^^ţ^Zul adevărat al operei mase.de oameni simpli mai mul l dat ^ZZJ a lăsat în urma sa. Concen-sale-are dreptul unei depline mu,^ ^ ^ ^e am ^ fg
Mnd tradiţii dintre cele nun bun*aînţegerea adîncirmi şi Z^uZmZZVi ^nalmUluiNicolae Bălcescu,cea mai iubita şi luminoasă'figură a istoriei poporului ^in
Astăzi sîntem mindn de % ?*lr/'f^"i.i Îresu/Ze^ întot-
rodnici în activitatea lor creatoare.
Redacţia
LITERATURA REALISTA INTRE 1920 şi 1944
TEODOR VÎRGOLICI
REALISMUL OPEREI LUI JEAN BART
In 1901, apărea pentru prima dată în literatura noastră un „jurnal de bord", semnat cu numele celebrului corsar francez din secolul al XVII-lea, Jean Bart. Cel ce semna astfel şi se afirma de la bun început prin paginile de jurnal naval, era ofiţerul de marină Eugeniu P. Botez. Şi de atunci, de la începutul de veac, timp de trei decenii, Jean Bart a dat literaturii noastre un şir întreg de articole, de impresii şi amintiri din călătorie, volume de schiţe şi nuvele, iar în 1933 romanul „Europolis", cea mai mare şi mai reprezentativă lucrare a sa. La apariţia lor, lucrările lui Jean Bart dovedeau pe scriitorul cu o măestrită pană, cu vii posibilităţi creatoare. Mai presus de toate dovedeau însă pe scriitorul care se străduia să redea în imagini artistice realităţile vremii sale, oamenii şi locurile pe care le-a cunoscut. Opera lui Jean Bart, pătrunsă de un adînc realism, de un vibrant umanism şi patriotism, îşi trage seva din dragostea scriitorului pentru oameni, pentru cei umili şi năpăstuiţi de vitregiile vremurilor, din dispreţul său faţă de societatea burgheză.
Jean Bart a putut da, pe lângă interesante pagini din viaţa maritimă şi impresionante pagini de critică, atît Ia adresa societăţii burgheze de Ia noi, cît şi la adresa unor mari state capitaliste prin care  a călătorit, deoarece a  fost legat
prin fire trainice de viaţa şi sufletul poporului nostru, fiind tot odată şi un simpatizant al mişcării socialiste. Apropierea de mişcarea socialistă a constituit elementul determinant al orientării realiste a scriitorului, încă de la începutul activităţii sale.
Concepţiile sănătoase ale scriitorului s-au plămădit în vremea anilor de studii din laşul răscolit de ideile noi, propagate de mişcarea socialistă care, atunci, după 1880, se afla în plin avînt. Revista „Contemporanul", care apăruse la 1881, era, după cum mărturiseşte Jean Bart, „evanghelia acelei vremi"; ea exercita o puternică influenţă şi asupra tinerimii studioase. Pentru a-şi procura revista, Jean Bart fură din scrinul mamei sale o pereche de mănuşi de mătase pe care le dă fetei din casă a Iui Ion Nădejde, în schimbul unui maldăr de reviste, din păcate toate din acelaş număr. Ca elev, Jeau Bart fuge de ,1a şcoală şi se oferă ghid pe străzile laşului ţăranilor veniţi la întrunirile socialiste, iar în vacanţe împarte pe ascuns ţăranilor broşuri cu conţinut socialist. Când se afla la şcoala militară, la o inspecţie în pupitrul său — cum povesteşte scriitorul — „ofiţerul de serviciu a descoperit cu groază o întreagă bibliotecă subversivă", din care cauză a fost băgat la carceră „în porţie numai cu pîine şi apă". In anii de studii, scriitorul s-a încălzit la flacăra ideilor înoitoare. Au fost ani de precizare a conduitei morale, a atitu-
JEAN BART
217
dinii sale faţ,ă de viaţă. „Atei şi revoluţionari din fragedă copilărie — mărturisea mai târziu Jean Bart, — noi dispreţuiam şcoala cu programul şi disciplina ei rigidă, dar căutam cu sete lumina ştiinţei, binele şi frumosul. Ne pregăteam pentru o luptă imaginară, aşteptată într-un viitoi\ apropiat, şi ne întreceam devorînd cu nesaiiu, în nopţi albe, cărţile doctrinelor nouă şi îndrăzneţe, produse de concepţia materialistă a secolului'1. In acel moment, în 1894, pe frontul literaturii noastre avea loc disputa teoretică dintre partizanii „artei pentru artă" şi cei ai „artei cu tendinţă", dispută provocată de o conferinţă a lui Tony Bacalbaşa ţinută la Ateneu. In această luptă de principii este atras şi Jean Bart, care se dovedea a fi un conştient susţinător al „artei cu tendinţă", ca singura artă adevărată.
Ideile pe care Jean Bart le-a afirmat şi pentru care a militat în anii tinereţii, în anii de formaţie morală şi intelectuală, aveau să-l călăuzească în. tot drumul vieţii, găsindu-şi expresia artistică în operele sale. Legătura cu mişcarea socialistă a sădit în sufletul scriitorului o puternică dragoste pentru masele populare asuprite, precum şi o aversiune făţişă faţă de potentaţii vremii şi de slugarnicii lor susţinători. Doveditoare în acest sens nu sînt numai lucrările sale literare, ci şi unele amănunte din biografia sa. Faptul că Jean Bart a păstrat toată viaţa în muzeul său personal o panglică de ta bereta unui marinar rus revoluţionar de pe crucişătorul Potemkin, care s-a refugiat la Constanţa,   este semnificativ.
Ca partizan al „artei cu tendinţă", Jean Bart nu putea da decît o literatură realistă, pătrunsă de adevăr. Crezul artistic că „literatura trebuie să fie materială şi nu metafizică'1 (materială în sensul de realistă), afirmat de el însuşi, ca o profesiune de credinţă, a stat la baza creaţiei sale literare. Chiar din primele lucrări pe care le publică în acei ani, unele din ele iscălite cu numele Trotuş, în ziare şi reviste ca „Munca", „Munca literară şi ştiinţifică", „Lumea nouă", „Adevărul", „Pagini literare", se observă acest lucru. Una dintre aceste lucrări de început, schiţă „Mărgărint beţivul", pu-
blicată în „Lumea nouă" în 1896, închide în ea un viu sentiment de revoltă împotriva nedreptăţilor sociale. Schiţa demonstrează că oamenii cu suflet curat şi sănătos sînt îndobitociţi şi dezumanizaţi în urma acţiunilor   ticăloase   ale exploatatorilor.
Pe măsura îmbogăţirii experienţei de viaţă, scrisul lui Jean Bart va aduce o problematică nouă. Ca şi alţi scriitori din epoca imediat următoare după 1900, cum sînt Paul Bujor, I. I. Mironescu, N. Dunăreanu, V. Demetrius, G.C. Vissarion şi alţii, cu care va avea puncte comune, Jean Bart foloseşte cu predilecţie povestirea, naraţiunea cu tematică bogată, prevestitoare a epocii romanului care va începe  după primul război mondial.
*
In trecut, scriitorul era prezentat, în general, ca un simplu reporter marin, îndrăgostit de ţinuturi exotice, un cronicar al peripeţiilor şi călătoriilor navale. Latura socială a scrisului său a fost mai întotdeauna îndepărtată din obiectivul discuţiilor, ocolită sau anihilată sub sentinţe mistificatoare. Singurul critic care a pus în adevărata lui lumină sensul operei lui Jean Bart, a fost G. lbrăileanu. încă din timpul vieţii scriitorului, G. lbrăileanu sublinia că el este unul din continuatorii unor bune tradiţii ale literaturii noastre realist-critice de la sfîr-şitul secolului al XIX-lea şi că opera sa este alimentată de aversiunea faţă de nedreptăţile sociale. „D. Jean Bart, —■ scria G. lbrăileanu, — prin data cînd a început să scrie, prin concepţia de artă, prin problemele care-1 preocupă, prin atitudinea faţă de viaţă, are puncte comune cu literatura dintre 1880 — 1900, literatură de probleme, literatură cu caracter critic, literatură înclinată spre satiră. Caracterul acestei literaturi este nemulţumirea. Nemulţumirea provocată de situaţia scriitorului în societate şi de mizeriile  celor mulţi".
Vorbind despre realismul lui Jean Bart, trebuie însă să clarificăm o problemă importantă şi anume, în ce măsură opera sa a fost influenţată de ideile poporanismului. Prin activitatea sa la revista „Viaţa Romînească",  Jean   Bart a fost
218
TEODOR VIRGOLICI
trecut în mod mecanic în rîndul scriitorilor poporanist! şi considerat ca atare.
Cu Jean Bart s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat şi cu alţi scriitori grupaţi în jurul „Vieţii Romîneşti", Calistrat Hogaş, Gala Galaction, Spi-ridon Popescu, Paul Bujor, I. I. Mi-ronescu şi alţii. Aceşti scriitori nu erau indiferenţi faţă de problemele importante ale societăţii de atunci. Unii dintre ei,— printre care şi Jean Bart —, simpatizanţi ai mişcării socialiste, nutreau sentimente de adîncă ură faţă de nedreptăţile sociale. Alţii, însufleţiţi numai de idei umanitare, se străduiau să participe activ la îmbunătăţirea soartei maselor largi populare. Atracţia lor spre poporanism s-a manifestat în direcţia luptei pentru ridicarea stării materiale şi culturale a ţărănimii. Avînd o sinceră dragoste faţă de ţărănimea exploatată, o adîneă înţelegere faţă de durerile ei, scriitorii din jurul „Vieţii Romîneşti" au socotit bun în poporanism numai interesul pentru această ţărănime. Apropiindu-se de poporanism, în operele lor s-au infiltrat însă în mod implicit şi unele din tezele greşite ale acestui curent. Dar peste preceptele şi prejudecăţile poporaniste se afirmă cu vigoare realismul. In opera acestor scriitori realismul a devenit aspectul predominant deoarece, pornind la zugrăvirea unor aspecte concrete ale realităţii de atunci, aceşti scriitori s-au condus de un ascuţit spirit obiectiv, s-au străduit să arate adevărul, fără înfrumuseţări şi denaturări. Chiar şi în acele cazuri cînd se pornea iniţial de la o teză poporanistă, realitatea a fost atît de vie încît s-a impus cu putere, făcînd din opera care se vroia poporanistă, o operă realistă.
Nuvela lui Joan Bart „Datorii uitate", este elocventă în acest sens. Aci, autorul porneşte iniţial de la teza poporanistă a „datoriilor uitate" faţă de ţărănime ale intelectualilor ieşiţi din rîndurilc ei şi încearcă să demonstreze că oraşul este cel care întunecă, perverteşte şi dezumanizează pe cei plecaţi din aşa zisa viaţă luminoasă
a satului. Prin felul cum a fost concepută, nuvela trebuia să pledeze pentru teza ridicării ţărănimii prin intelectualii pro-
veniţi din rîndurileei, prin acţiuni culturale. Ea are însă altă semnificaţie.
Acţiunea nuvelei se petrece într-un sat dunărean, în care soseşte un grup de ţărani veterani de la 1877, originari din Cuzăni, de prin părţile Bacăului, pribegiţi din ţinuturile Dobrogei unde era vorba să fie colonizaţi. Ei se întorceau spre vetrele lor, plini de amărăciune şi necaz, deoarece în Dobrogea fuseseră lăsaţi în voia soartei, neprimind nici pămînt, şi nici un fel de ajutor. Cheltuind ultimii bani cu drumul, şi ne mai avînd ce vinde, se văzură imobilizaţi în portul necunoscut, fără nici un sprijin şi fără nici o înţelegere. Tocmai în acele momente de grea cumpănă sînt întîlniţi însă de profesorul Petre Corbu, originar şi el din Cuzăni, care îi recunoaşte. Momentul întâlnirii profesorului cu veteranii constituie axul tezei poporaniste. In sufletul profesorului se trezesc atunci acele „datorii uitate" faţă de satul şi oamenii din mijlocul cărora a plecat, în-străinîndu-se. Sub impulsul acestor sentimente bate la uşile tuturor autorităţilor administrative ale oraşului şi ale portului, solicitîiidu-le înţelegerea şi ajutorul pentru veterani. Peste tot întîlneşte însă numai indiferenţă, dispreţ şi batjocură. Descurajat, îşi sacrifică economiile făcute pe numele copilului său, numai pentru a-i salva pe bieţii oameni. Felul în care se închee nuvela relevă o puternică influenţă a diversiunii poporaniste. In gestul final al profesorului se întrevăd clar filantro-pismul şi individualismul în acţiune pe care le promova ideologia înapoiată a poporanismului.
Aparent, s-ar putea crede că nuvela este îmbibată de poporanism. Dar peste toate aspectele poporaniste, nuvela prezintă un tablou veridic al aparatului administrativ al statului burghezo-mo-şieresc. Urmărind peregrinările disperate ale profesorului pe la toate notabilităţile * oraşului şi ale portului, pentru a obţine sprijinul necesar pentru ca veteranii să se întoarcă la vetrele lor, şi descriind cinismul şi perfidia cu că re aceste notabilităţi îl resping pe profesor, scriitorul a zugrăvit în mod realist toate caracteristicile aparatului de stat burghezo-mo-şieresc.  Personajele   aparţinînd forurilor
JEAN BART
219
conducătoare din oraş şi din port reprezintă însuşi aparatul de stat burghezo-moşieresc. Prin aceste personaje, scriitorul a creat imagini, artistice de o remarcabilă forţă realistă, criticînd şi demas-cînd prin ele corupţia, putreziciunea, demagogia patriotardă şi birocratismul aparatului de stat al vechii societăţi. Agentul vamal, înăcrit în birocratism, se poartă cu atîta bestialitate faţă de ţăranii nenorociţi, încît e în stare să-i impună şi la taxa de debarcare, ascun-zîndu-se în dosul legilor: „mă rog, toate formalităţile, după cum zice legea'1, este fraza pe care o repetă în mod obsedant. Primarul oraşului, care stă toată ziua în „biblioteca" din centru, cu „volume" în formă de sticlă, pline cu ţuică, vrea ca de 10 Mai să aducă veteranii să defileze, însă de cei din port nici nu vrea să audă. Directorul prefecturii vădeşte acelaş profund dispreţ şi aceeaşi brutală nepăsare faţă de suferinţele ţăranilor. „Să facă ce-au făcut şi pînă acum", răspunde cu cinism la rugăminţile Iui Petre Corbu de a-i ajuta. Lipsa de patriotism şi demagogia deşănţată îl caracterizează şi pe acest „cîrmuitor" al poporului. La balul organizat de Societatea funcţionarilor publici, el cere ca bărbaţii să fie îmbrăcaţi în redingote, iar fetele în costum naţional deoarece, spune el, „nu trebuie să ne fie ruşine de portul nostru ţărănesc. La ori ce ocazie trebuie să fim mari patrioţi". Dar atunci cînd e vorba de veteranii pribegi, refuză categoric orice ajutor. Şi prefectul, ca şi primarul şi sub-prcîectul, manifestă un antiumanism feroce. Auzind că veteranii sînt ameninţaţi să moară de foame, răspunde perfid: „Dar pînă acum de ce n-au muril'i", propunînd să fie expediaţi înapoi în Dobrogea. Iar dacă nu vor, „atîta pagubă".
Scriitorul a mînuit cu asprime biciul satirei şi al criticii demascatoare, ţintu-indu-i pe aceştia la stîlpul infamiei.
Cînd Petre Corbu, dezamăgit şi îndurerat, merge singur prin noapte, gîndind: „Desigur, sînt două lumi aparte", verdictul asupra realităţii este afirmat. într-adevăr, sînt două lumi. Dar nu două lumi opuse, după concepţia poporanistă: sat şi oraş. Refuzul tuturor autorităţilor de a-i ajuta
pe veterani, purtarea lor criminală, nu reprezintă „oraşul infernal" poporanist, ci putreziciunea, corupţia, birocratismul, falsul patriotism al statului burghezo-rno-şieresc. Acesta este sensul adevărat şi în aceasta constă adevărata valoare a nuvelei. In alte lucrări însă, în care scriitorul a pornit la zugrăvirea realităţii de pe cu totul alte poziţii decît cele poporaniste, realismul se manifestă fără să fie umbrit de puncte de vedere eronate. In schiţele şi povestirile lui Jean Bart găsim tratate izolat unele probleme din „Datorii uitate". In ele, scriitorul îşi manifestă deschis nemulţumirea şi revolta sa împotriva racilelor şi nedreptăţilor sociale, folosind în deosebi, satira muşcătoare, ironia demascatoare. Atitudinea antipatriotică şi antiumană a statului burghezo-moşieresc faţă de veteranii dela '77 este reluată şi condamnată şi în schiţa „Bădiţa Gîlcă". Pentru a arăta falsitatea, ipocrizia şi demagogia patriotardă ce se ascundeau în inscripţia „Patria recunoscătoare", aşternută sub portretul eroului Butnariu Petre, Jean Bart înfăţişează soarta veteranului Bădiţa Gîlcă, .ajuns cerşetor. In schiţa „La Conferinţă" întîlnim o lume asemănătoare cu cea din „Datorii uitate". Descriind o şedinţă la prefectură, consacrată combaterii holerei, Jean Bart relevă atît demagogia vorbitorilor din aparatul de stat burghezo-moşieresc — toţi persoane sus-puse, — cît şi incapacitatea acestora de a realiza ceva practic, nefiind interesaţi cîtuşi de puţin în asigurarea şi apărarea vieţii maselor populare.
Şi în „Datorii uitate", caracterul odios al justiţiei burghezo-moşiereşti era înfăţişat de scriitor. Moş Stan îi spunea lui Petre Corbu că zadarnic se tot judecă pentru pămînt cu boierul din sat, deoarece acesta „a cumpărat pe primarele şi pe notar, care acuma sînt de-ai lor, şi ţin-te la amînări şi avueaţi, mă rog, cum îi treaba judecăţilor". In schiţa „O protestare postumă" însă, justiţia burghezo-moşierea-scă reprezintă obiectivul principal al criticii scriitorului. Conflictul schiţei este axat pe tragismul vieţii ţăranului Andrei Penişoară care înnebuneşte tocmai din cauza fărădelegilor justiţiei din trecuta orînduire.   Aflîndu-sa   în   duşmănie cu
220
TEODOR VIRGOLîCî
perceptorul, Pehişoară e declarat mort de către autorităţile comunale, aliate cu perceptorul, şi e deposedat de pămînt. Luînd calea judecăţii, el nu reuşeşte însă să facă dovada că n-a murit (!) Este luat drept nebun, e bătut, arestat, batjocorit, şi pînă la urmă ajunge cu adevărat nebun. De aceea, ori de câte ori vine la oraş, se abate pe la tribunal, bagă capul pe uşa sălii de judecată şi, cu ochii ţintă la statuia femeii cu ochii legaţi şi cu balanţa dreptăţii în mînă, strigă cu ură: „huideo!... Ho!... Ho!... Chioaro!... Ho!..." Cuvintele pe care Penişoară le adresează statuii Justiţiei cuprind întreaga semnificaţie a schiţei. Ele reprezintă însuşi protestul vehement al scriitorului faţă de justiţia coruptă a burghezo-moşierimii. Schiţa conţine în ea un humor sarcastic*. Faptul că ţăranul nu poate să facă nici cum dovada că se mai află încă în viaţă şi că, apoi, vine şi adresează acele cuvinte statuii Justiţiei, nu-1 înveseleşte şi nu-1 distrează pe cititor. Dimpotrivă, îi stârneşte un sentiment de compătimire pentru suferinţele ţăranului, şi totodată dezgust şi o aspră mînie împotriva prostiei şi îngustimii morale a „împărţitorilor" de dreptate din trecut. In spatele rîsului, se ascunde amărăciunea şi o atitudine protestatară.
Ca ofiţer de marină — Jean Bart a putut cunoaşte viaţa porturilor noastre, atmosfera specifică şi caracteristicile instituţiilor lor, dar, mai ales, oamenii care le populau. Volumele „Schiţe marine" şi „In deltă", iar mai apoi romanul „Euro-polis", aduc în scenă imagini realiste din această lume a porturilor, a oamenilor care-şi împart viaţa între uscat şi apă. Jean Bart a ales din realitate unele aspecte, mărunte în aparenţă, însă deosebit de semnificative şi concludente. In aceste lucrări realismul constituie elementul de bază, predominant.
Schiţa „Fără permis de export", este una din cele mai sarcastice satire pe care Jean Bart le-a îndreptat împotriva aparatului funcţionăresc birocrat din porturile capitaliste. Şeful vămii, care nu permite să fie îmbarcat pe vapor, odată cu cele
120 de vaci, şi uii viţel născut chiar în momentul îmbarcării, pe motiv că n-are permis de export, constituie imaginea tipică a funcţionarului birocrat din trecut, cu orizontul îngust, înlănţuit de „litera legii", păzitor al ordinii burgheze. Prin însuşi felul lui de a vorbi, şeful se dovedeşte a fi un parvenit, un redus intelectuali-ceşte. „Nu admit nici cea mai mică murdărie— se răsteşte el. Dacă voi găsi o urmă de murdărie, vă evacuez instantaneu din   incinta docurilor" (subl. ns.).
Alături de autorităţile civile din port, scriitorul critică şi satirizează şi autorităţile militare. Semnificaţia unei lucrări cu o asemenea tematică se amplifică însă, prin imaginea plină de veridicitate a antiumanismului armatei burghezo-moşiereşti, a caracterului ei odios şi barbar. Schiţa „Trei dezertori", a cărei acţiune se petrece în garnizoana unui port, este revelatoare. Pierind în urma exploziei unei torpile şase soldaţi, în procesul verbal sînt trecuţi numai trei, ceilalţi trei fiind daţi dezertori, spre a se uşura vina comandanţilor. Plutonierul care regizează o asemenea acoperire a vinei, face parte din fauna de personagii dezgustătoare similare şefului de vamă din „Fără permis de export" şi autorităţilor administrative din „Datorii uitate" sau „La conferinţă". Realismul lui Jean Bart constă tocmai în oglindirea veridică a acestor caractere tipice în împrejurări tipice. Atît şeful vămii, cît şi celelalte personaje, îşi desvăluie esenţa caracterului lor în împrejurări specifice, tipice poziţiei lor.
Experienţa sa proprie de viaţă, contactul cu mediile şi oamenii pe care îi zugrăveşte, cunoaşterea lor temeinică, i-au dat scriitorului posibilitatea să meargă pe drumul artei realiste. Realismul lui Jean Bart rezidă şi în caracterul obiectiv al relatării faptelor de viaţă. Scriitorul nu a ascuns nimic, nu a lăsat la o parte nimic din ceea ce afla în cercetarea realităţii,nu a căutat să o înfrumuseţeze cu nimic. Opera sa este o oglindă fidelă a realităţii.
Schiţele şi povestirile lui Jean Bart excelează prin   simplitatea,   prin conci-
JEAN BART
221
ziunea şi claritatea cu care sînt scrise. Fiecare schiţă sau povestire închide în ea un bogat material de viaţă, redat însă cu o mare economie de mijloace. Digresiunile, comentariile sînt evitate, fiecare fapt constituind o verigă într-un lanţ de fapte. Ideile sînt grupate strîns, într-o înlănţuire logică. Cu toate acestea ele nu vizează un aspect izolat, un caz aparte, ci permit o amplă generalizare. Vameşul din „Fără permis de export" sau „Cafeaua şefului", plutonierul din „Trei dezertori", primarul, sub-prefectul, prefectul din „Datorii uitate" şi „La conferinţă", poliţaiul corupt din „Prima dată"— toti aceştia nu sînt cazuri unice ale realităţii de atunci. Prin ei, scriitorul a dat o amplă generalizare, prezentîndu-i ca esenţă a forţei sociale a societăţii burghezo-mo-şiereşti•
Specificul schiţelor şi povestirilor lui Jean Bart îl constituie îmbinarea liricului cu epicul. O anume nuanţă afectivă, de natură ţirică, predomină peste tot. Ea derivă din însăşi structura personalităţii scriitorului. Omul purtat zile nesfîrşite pe întinderea mărilor şi oceanelor, cu ochii pierduţi în zarea dintre cer şi apă, ' cu inima cuprinsă de nostalgia depărtărilor, de farmecul peisajelor maritime, înzestrat cu o sensibilitate deosebită, îl simţi în fiecare pagină. îmbinarea acestei sensibilităţi cu materialul faptic cules din realitate, din care rezultă acea nuanţă afectivă, specifică scrisului său, este realizată cu deosebită măestrie de Jean Bart. De aici provine şi caracterul de însemnări al schiţelor şi povestirilor. Deşi sînt scrise la persoana a treia, simţi totuşi persoana scriitorului care intervine în atmosfera naraţiunii, ca într-un carnet de impresii, asupra celor văzute. Schiţele şi povestirile lui Jean Bart au de aceea şi un caracter oarecum meditativ. Ele par a fi mai mult nişte reflecţii asupra realităţii.
Prin acel „Jurnal de bord" pe care Jean Bar,), îl tipărea în 1901, se inaugura la noi un nou gen, al memorialisticei de călătorie. Prin el pătrundea în literatura noastră «candida   navă   cu   pînzele desfăcute",
cum remarca Q. Călineşcu într-un articol scris la moartea scriitorului. însemnări de călătorie ale unui navigator, care să aducă cu ele imagini şi impresii din lumea marină, din drumurile peste mări şi oceane, nu existau în literatura romînească. In afară de jurnalul de călătorie de la Tobolsk, prin Siberia, pînă în China, la Pekin, al Spătarului Milescu şi de „însemnare a călătoriei mele" a lui Dinicu Golescu, se mai numărau „Peregrinul transilvan" al lui I. Codru-Drăguşanu, însemnările lui Nicolae Filimon, ale lui Dimitrie Bolintffîeanu, precum şi notele lui Vasile Alecsandri referitoare la misiunile sale diplomatice. „Jurnalul de bord" al lui Jean Bart, pe lîngă faptul că aducea un sector al vieţii a-proape necunoscut în literatura noastră, dădea tot odată şi un impuls puternic dezvoltării memorialisticei literare. încă dela apariţie, însemnătatea şi valoarea lui au fost atît de evidente, încît şi Academia Romînă a fost silită să-i acorde premiul Adamachi.   v ~~
După „Jurnal de bord", Jean Bart a continuat pe această linie, dăruind literaturii noastre, paralel cu lucrările inspirate din realitatea de la noi, numeroase articole de impresii şi însemnări din călătorii navale, schiţa satirică „Intrarea cîinilor în Anglia este strict oprită", iar în anul 1926 acele „Note dintr-o călătorie în America de Nord", grupate în volumul „Peste Ocean". La baza însemnărilor de călătorie ale lui Jean Bart stă realismul, descrierea veridică, a faptelor de viaţă, a oamenilor şi a locurilor. In realizarea lor, scriitorul a pornit cu bună" ştiinţă de la principiul just, sănătos, al oglindirii obiective a realităţilor, respin-gînd goana după exotic, după senzaţional, înzorzonarea şi înfrumuseţarea gratuită. Faptul că Jean Bart nu a urmărit pitorescul în sine şi exoticul, ci viaţa şi oamenii de prin alte locuri în adevărata lor faţă, reiese cu claritate şi din mărturisirile sale făcute în 1927 într-un interviu acordat revistei „Viaţa literară": „In însemnările mele de călătorie, — spunea Jean Bart — am căutat să îmbin în mod armonic pitorescul cu veridicul. Pierre Loti, în operele lui, a făcut numai literatură. Japonia, aşa cum apare, din M-me Crisanlheme nu este
222
TEODOR VIRGOLICI
cea adevărată. Japonezii nu sînt numai păpuşi de hîrtie şi flori colorate ci şi oameni de acţiune şi iniţiativă, rivalizând cu europenii".
Obiectivitatea care 1-a călăuzit pe Jean Bart în schiţele şi nuvelele care zugrăvesc realităţile din trecut de la noi, se face simţită cu prisosinţă şi în însemnările sale de călătorie. In nuvelele lui, scriitorul apreciază şi dă verdicte asupra realităţii.
„Jurnalul de bord", cît şi notele din „Peste Ocean", demonstrează că ceea ce 1-a atras şi 1-a interesat în primul rînd pe Jean Bart în călătoriile sale, au fost oamenii. Dar nu oamenii ca fiinţe exotice, pline de curiozităţi şi pitoresc în sine, de genul celora din scrierile lui Pierre Loti, ci oamenii reali, cu dramele, pasiunile, sentimentele, bucuriile şi suferinţele lor proprii, privite în legătură organică cu realităţile în care trăiau. Din paginile însemnărilor de călătorie răzbat viu căldura, simpatia şi înţelegerea cu care scriitorul zugrăveşte, în primul rînd, pe acei oameni în viaţa cărora se petrec puternice drame. Astfel, în însemnările făcute cu prilejul trecerii prin Synope, punctul central îl ocupă figura tînărului revoluţionar turc deportat în acele locuri. Scriitorul se ocupă cu precădere de zugrăvirea acelui tînăr, pentru că a văzut în el un om care îşi sacrifică viaţa luptei pentru dreptatea şi libertatea poporului său. Redînd discuţia avută cu el, Jean Bart reliefează înălţimea idealurilor lui, superioritatea lui morală. Tînărul îi spune că a luptat pentru fericirea poporului turc, împotriva „acelei mici pături conducătoare... trînlori care în atingere cu civilizaţia europeană au ajuns mai răi şi mai tîlhari ca înainte11, şi de aceea îşi macină zilele în acele ţinuturi îndepărtate. Este evident că simpatia şi căldura cu care Jean Bart îl zugrăveşte pe tînărul revoluţionar turc, pornesc din adîncul inimii sale, din corespondenţa de idei şi năzuinţi. Aceeaşi dragoste şi înţelegere faţă de oamenii asupriţi şi năpăstuiţi de vremuri o mani. festă Jean Bart şi în zugrăvirea pescuitorilor de bureţi de pe insula Kalimno, care mor în anii tinereţii, doborîţi de tuberculoză,
în contrast cu viaţa de huzur şi desfrîu a celor care-i exploatează.
In călătoriile sale, Jean Bart nu s-a simţit nici odată desprins de sufletul oamenilor cu care străbătea împreună întinsul apelor, înfruntînd cot la cot furtunile de pe mări şi oceane, împărtăşind aceleaşi bucurii şi aceleaşi suferinţi. Din această cauză, Jean Bart a putut să zugrăvească chipurile marinarilor din echipajul vasului, cu acelaş spirit înţelegător al sufletului omenesc, cu acelaş vibrant umanism. In ochii marinarilor el a citit nostalgia depărtărilor, dragostea şi dorul de ţărmurile natale, pasiuni şi sentimente adînci omeneşti. A văzut deseori cum seara „se string în grup oameni din acelaş sat şi povestesc sau cîntă aşa cum simţesc şi inima-i îndeamnă*, notînd că nu e un singur cîntec, cîntat în cor sau de un glas deosebit, „ci sînt crîmpee frînte de-atîtea voci în parte, şi fiecare-şi cîntă încet şi pentru sine, de jale, de dor sau de iubire, — cîntece vechi de cine ştie cînd, aduse cu dînşii din vatra părintească, ori   altele   învăţate  pe  urmă  în armată".
Călătoriile îndepărtate puteau predispune lesne pe scriitor să alunece pe panta cosmopolitismului, să se extazieze în faţa aşa zisei „lumi civilizate" a occidentului, să uite sau să-şi renege dragostea fierbinte pe care dovedise că o are faţă de poporul său, faţă de ţara sa. Acest lucru nu s-a putut întîmpla însă, deoarece Jean Bart a păstrat mereu vii în inima şi sufletul său sentimentele şi idealurile spre care năzuia. Notele şi însemnările de călătorie dovedesc, pe lîngă adîncul lor umanism, şi puternicul sentiment patriotic de care era animat Jean Bart. Scriitorul nu uită că este fiul unui popor care năzuieşte de veacuri o viaţă liberă, dreaptă. Şi de aceea scrisul său se transformă deseori într-o adevărată pledoarie întru apărarea celor mulţi şi asupriţi din ţara sa. Patrio-tismuLlui Jean Bart se manifestă pregnant, mai ales în acele cazuri cînd are prilejul să vorbească despre emigranţii romîni, despre acei cari pribegesc prin ţinuturi îndepărtate, mînaţi de speranţe deşarte că vor găsi o viaţă mai bună.
Ajungînd în Cleveland, autorul este întîmpinat cu  o nespusă bucurie de ro-
JEAN BART
223
mînii sălăşluiţi acolo. Redînd discuţia avută cu ei, are prilejul să demonstreze, prin înseşi cuvintele lor, care au fost cauzele plecării: „Apoi munceam pămîntul grofului ungur, — îi spune un ardelean, — care nu te lăsa nici să mori, nici să trăieşti. Şi mai făceam şi cătănia acolo, lira greu de tot. Şi cînd am văzut noi că fug într-acoace ca să scape de sărăcie saşii şi ungurii, am început a veni şi noi tot mai mulţi".
Descriind viaţa / emigranţilor romîni în America, Jean Bart a demonstrat cu o mare forţă de convingere, pe baza realităţilor văzute, că visul lor de îmbogăţire în America nu este decît o uriaşă minciună. Elocvente, sînt rîndurile în care scriitorul evocă traiul mizerabil al emigranţilor romîni în Pittsburg, în „ţafa oţelului": „Acolo, seara, în Hamstead, mizerabilul Ghetto al Pittsburgului, am înlîlnit grupuri de emigranţi, ardeleni de-ai noştri, întorcîn-du-se de la munca din fabrici. Cu sufertaşele de metal în mîini, cu surtucele prăfuite, aruncate pe-un umăr, călcau greoi, tăcuţi, întunecaţi. Pe figurile lor obosite se cunoşteau dungile şiroaielor de sudoare, prelinse din praful de cărbune depus pe obrajii pămîntii, supţi de munca silnică...1''' Cît de pătrunse de adevăr sînt aceste pagini ale lui Jean Bart, o dovedeşte însuşi folclorul nostru, în care cei trecuţi prin o asemenea viaţă, au cîntat cu durere zadarnica şi chinuitoarea lor pribegie. Iată, spre exemplu, cît de grăitor este acest cîntec popular cules din ţinutul Făgăraşului :
D-auzil-arn o minciună Că America-i ţară bună, Ţară bună şi bogată Şi de bani esie-ncărcată. Şi pleca oameni mereu, Pus-am gînd să plec şi eu, Foarte mult m-am pregătit,
Ceasu1 plecării a venit.
Cu nevasta m-am iertat,
Copiii i-am sărutat.
Bate, Doamne, bate, bate,
Bate frunza mărului
Şi ţara Englezului;
Că Bnglezu-i cîine rău,
Ne pune la lucru greu, Şi strigă gohed1) mereu.
Viaţa zbuciumată a emigranţilor romîni, dragostea sa nestinsă pentru aceşti oameni, i-au smuls lui Jean Bart accente de sincer şi adînc patriotism: „Noi am vrea să se întoarcă toţi acasă", răspunde scriitorul unui afacerist american care se plîngea că pierde mult din cîştigul lui prin plecarea emigranţilor. Şi a dat un astfel de răspuns pentru că a văzut şi a simţit puternic dorul lor de ţară, durerea, tristeţea dezrădăcinării. Chiar cînd doreşte ca emigranţii să se întoarcă acasă, el ştie însă că nici în ţară nu vor găsi o situaţie mai bună.
însemnările de călătorie au un puternic caracter critic, demascator. Cu o deosebită ascuţime se manifestă aceasta în notele din călătoria în America, cuprinse în volumul „Peste Ocean". Jean Bart a criticat şi a satirizat realităţile întunecate din America nu pentru că la noi ar fi existat o altă situaţie, o viaţă colorată în roz. El a dezvăluit caracterul societăţii americane de pe poziţia de pe care a dezvăluit şi caracterul societăţii burghezo-moşiereşti de la noi, în numele aceloraşi idei sociale şi politice. America descrisă de Jean Bart este ţara în care fărădelegile, injustiţia socială şi forţa   ucigătoare a   banului constituiesc caracteristicele   principale.   Scriitorul a văzut şi a descris în mod obiectiv realităţile. „Statuia libertăţii"  din   New-York, din „Oraşul diavolului galben", cum 1-a numit Gorki,  îi apare ca „o femeie enorm de grasă, îmbrăcată în fier şi aramă, pe un colosal  soclu  de granit",   într-o postură impozantă,  „speriind lumea" şi nici de cum luminînd-o   cu torţa aprinsă pe   care o ţine în mînă. Clădirea bursei îi apare ca un „lăcaş    sinistru,    înălţat    numai pentru cultul   banului",   iar  instituţia   în sine „un   imens  tripou  patronat  de  stat". Cu cîtă aversiune şi dezgust a privit scriitorul această importantă instituţie a ţării dolarului,  reiese cu claritate din rîndurile referitoare la imaginea bîlciului infernal din jurul său: „In delirul beţiei de speculaţie, toţi urlă sălbatec, ţipă strident, fără să înţeleagă ceva,  aleargă şi se îmbulzesc în
) Gohed (go ahead) (engl) — dă-i înainte!
224
TEODOR VIRGOLICI
grupe, care se jac şi se desfac îmbrîncindu-se cu pumnii  strînşi,   cu ochii injectaţi, cu spume la gură". Rînd pe rînd şi celelalte instituţii sînt descrise cu aceleaşi cuvinte tăioase,   pline   de   forţă demascatoare. Presa americană  nu este   altceva decît „o   pură  întreprindere   comercială. Cum ar fi o bancă sau o societate de asigurare"; iar proprietarul oricărui ziar „nu este decît un abil om de afaceri, un mare n,egustor de noutăţi". Jean Bart mai constată că şcoala este departe de a fi un mijloc de pregătire ştiinţifică. Dezgustat, scriitorul arată că la   Academia   militară   americană, spre exemplu, elevii au două zile pe săptă-mînă   libere  special  pentru  flirt, cînd fetele, unele însoţite de mame, vin să-şi etaleze  în  faţa  bărbaţilor necunoscuţi, graţiile. Lipsa oricărei preocupări pentru cultură şi artă este sublinată prin înseşi cuvintele rostite de cei ce aparţin acestei lumi. Venind vorba de aspectul dezgustător al sgîrie-norilor, un afacerist american îi spune:  „Nici  nu căutăm să   facem arhitectură sau artă. Construim ca să cîştigăm cît mai mulţi bani. Cu tipul acesta de case avem maximum   de  cîştig". Scriitorul se revoltă în faţa efectelor catastrofale pe care modul de viaţă american le are asupra oamenilor.   „Maşinismul   acesta exagerat are ceva sinistru şi rece. Goana asta nebună după   cîştig,    transformînd   mijlocul în scop, a viciat sufletele, distrugind   tot ce poate înfrumuseţa existenţa omenească" — notează Jean Bart. Pătrunzînd în esenţa modului de viaţă american, Jean Bart a surprins între altele şi rasismul feroce promovat de această aşa zisă „ţară a libertăţii". El a văzut „localul în care se anunţa că intrarea negrilor şi a clinilor este oprită", a văzut cum soţia unui medic, la teatru „o protestat energic   la casă pentru că s-a aşezat în stalul de lângă ea,  un negru", — a văzut şi încă multe alte acte de barbarism şi n-a putut să tacă.
însemnările de călătorie ale lui Jean Bart sînt, în esenţa lor, reportagii literare de o deosebită valoare artistică. Ele şi-au păstrat pînă astăzi un caracter viu, actual. Valoarea literară a însemnărilor
de călătorie constă în aceea că, în realizarea lor, Jean Bart a utilizat ca mijloc de reflectare a realităţii imaginea artistică, mijloc specific literaturii.
Să   ne   gîndim numai   la înfăţişarea afaceristului   american care dispreţuieşte arta  şi  frumosul  pentru  că  nu-i aduc nici un cîştig; imaginea este edificatoare pentru un anume aspect al modului de viaţă american. Jean Bart nu consemnează rigid, în   fraze  stereotipe,   diferite întîmplări şi    evenimente    din    drumurile sale. Viaţa nenorocită a pescuitorilor  de bureţi de pe insula Kalimno este zugrăvită prin contrast cu cea a exploatatorilor. Iacbtul marelui bogătaş englez  Rotschild, venit „în navigaţie de plăcere prin orient", care străjuie ca un spectru insula Kalimno, este simbolul întunecat al acelei tragedii umane. Prin  antiteză, scriitorul reuşeşte să sugereze puternic caracterul celor două lumi. In timp ce iachtul „falnic, nemişcat, se odihneşte adormit pe luciul apei", pe ţărm trec, îmbrăcate în negru, văduvele pescarilor, iar „în tăcerea  nopţii se   aud încă mereu aceleaşi ciocănituri metalice, cadenţate, — e   munca chinuitoare şi fără de răgaz, e veşnica luptă a celor micişi slabi". Jţ\imi-nînd accidentalul, faptul divers nesemnificativ, senzaţional, Jean Bart a făcut din însemnările   sale de călătorie adevărate lucrări literare de o permanentă actualitate şi de un continuu interes. Consemnînd date  autentice, reale, autorul a tipizat, a dat imagini artistice de o adîncă semnificaţie. Tînărul   revoluţionar  turc din Synope nu este  creaţia imaginaţiei lui Jean Bart. El a existat în realitate, aşa cum apare din „Turnai de bord". El este însă un personaj tipic,   deoarece reprezintă un caz plin de semnificaţie, reprezintă   esenţa   forţelor   sociale, progresiste. Jean Bart a introdus în literatura noastră   limbajul   spe'cific lumii navale. In paginile  „Jurnalului de bord" şi ale celorlalte însemnări   se întîlnesc o serie întreagă de denumiri legate direct de viaţa de pe vas. Jean Bart se dovedeşte un bun şi iscusit mînuitor al cuvîntului. El reuşeşte să redea  imaginea mării în furtună printr-o acumulare succesivă de cuvinte
JEAN BART
225
cu o anume sonoritate, prin plasarea lor în fraze scurte, cu ritm viu, trepidant, prin folosirea unor expresii sugestive. Astfel, întinderea apei „se agită, se frămîntă din toate părţile, formîndu-se în dealuri negre cu crestele albe de spumă, în văi adinei, fără fund, mutate în acelaşi timp de la un loc la altul într-o goană ţară sfîrşit, într-un foc ameţitor, fără astîmpăr". Alteori, prin folosirea metaforei, a alegoriei sau a comparaţiei, Jean Bart crează imagini poetice de o pătrunzătoare frumuseţe şi expresivitate, cum e aceasta a descrierii înaintării rapide a vasului prin întinderea neagră şi pustie a apelor: vasul „în goana lui nebună11, pare „o pasăre de noapte, ce într-o legănare sbuciumată îşi moaie vîrful aripelor desfăcute în negrul apei şi al pustiului întins, fără margini". Vîntul, cerul, stelele, sînt deseori zugrăvite ca nişte elemente cu însuşiri umane. Cînd Barba-Spira moare, „...vîntul din spre largul mării, se-ngrămădea şi el, făcîndu-şi loc prin mulţime, şi, ca un vechi şi bun prieten, adiind uşor, îi mîngîia fruntea, răsfirîndu-i pletele  şi   barba  lui albă..."
Prin bogatul lor conţinut de idei şi prin realizarea artistică, însemnările de călătorie ale lui Jean Bart rămîn şi astăzi opere literare valoroase, opere ale unui scriitor realist.
★
Din 1901, când apare „Jurnalul de bord", timp de trei decenii, Jean Bart a dat literaturii noastre schiţe, nuvele şi povestiri, note şi însemnări de călătorie. Către sfîrşitul vieţii sale însă, Jean Bart s-a hotărît să-şi încerce puterile într-o operă de mai largă respiraţie, scriind astfel romanul „Europolis." Această carte sintetizează întreaga sa experienţă de viaţă, reunind probleme multiple şi variate, tratate anterior în mod izolat în nuvele şi schiţe.
„Europolis" este primul roman din literatura noastră care oglindeşte în el viaţa porturilor. Acţiunea romanului se desfăşoară în micul port cosmopolit de la gurile Dunării, Sulina, conflictul de bază gravitînd în jurul venirii din America a lui Nicola Marulis, fratele lui Stamati Marulis, cafegiul din faţa debarcaderului. La 15 — V. Romînească
vestea sosirii lui Nicola, colonia grecească din Sulina începe să fie stăpînită de o halucinantă agitaţie. Toţi speră că „americanul" va aduce cu el valize întregi de dolari, carnete de cecuri la cele mai mari bănci ale apusului, etc. Nicola soseşte însă numai cu cîteva valize pline de obiecte de uz casnic. împreună cu el soseşte şi Evantia, fiica sa, rodul căsătoriei lui cu o negresă. Considerat putred de bogat, Nicola Marulis e sărbătorit ca un erou antic întors dintr-o lungă odisee, e copleşit de onoruri, de ofertele celor mai rentabile afaceri, iar Evantia e curtată ca o adevărată odraslă de milionar. Refuzul „americanului" de a întreprinde ceva, de a învesti un capital cît de mic în vreo afacere, e considerat ca o şiretenie. Dar această fierbere produsă de sosirea aventurierului se stinge în scurtă vreme. Prin intermediul bătrînului Logo-ridis, „înţeleptul" coloniei, se descoperă că Nicola Marulis e mai sărac decît un umil funcţionar .şi că nu s-a ocupat cu nici un fel de mare afacere în America, ci a fost timp de 40 de ani deportat în Guyana în urma săvîrşirii unei crime. La această veste, Nicola cade în cea mai cruntă dis-graţie, stîrneşte împotriva lui furii nemăsurate; începe, atît pentru el cît şi pentru Evantia, un adevărat calvar. Nicola e ameninţat cu expulzarea, considera trenegat, străin, nu găseşte nicăieri de lucru, nimeni nu vrea să-i dea vreun ajutor. In cele din urmă e atras într-o afacere de contrabandă. E prins însă şi împuşcat. Evantia, constrînsă de împrejurări şi neavînd cu ce trăi, decade şi ajunge punctul de atracţie într-o tavernă din port. Măcinată de tuberculoză, moare într-un spital.
Romanul „Europolis", expresie a maturităţii artistice a lui Jean Bart, are o dublă semnificaţie. In primul rînd, aduce o imagine vie, realistă, a portului romînesc din trecut. In al doilea rînd, demonstrează convingător ideia că îmbogăţirea oferită de America nu estedecît un fetiş, în ultima analiză o minciună. Aceste aspecte ale conţinutului romanului erau prezente, fie în nuvele şi schiţe, fie în „Jurnal de bord" şi însemnările de călătorie. In „Europolis", optica scriitorului capătă dimensiuni  mai  largi,   de   mai adîncă
226
TEODOR VIRGOLICI
pătrundere, creind o imagine mult mai complexă. Portul, cu problemele şi atmosfera lui specifică, din „Datorii uitate" şi din celelalte schiţe, este acelaş şi în „Europolis".
Pentru a zugrăvi caracteristicile portului cosmopolit din trecut, atmosfera ce domnea în el,  psihologia specifică a oamenilor care-1 populau, Jean Bart a axat romanul pe un  conflict complex, cu ramificaţii multiple, care a permis ca acţiunea să se desfăşoare pe mai multe planuri. Conflictul central este declanşat de venirea lui Nicola, presupus, îmbogăţit. Prin Nicola Marulis, eroul central al romanului, Jean Bart a putut zugrăvi întreaga imagine  a lumii portului, de acest personaj fiind legat întregul fir al naraţiunii.  Nicola Marulis acţionează puţin-; el este mai mult un pretext, un punct spre care converg toate acţiunile, oamenii şi realităţile din jur raportîndu-se direct la persoana lui. Vestea sosirii lui  Marulis deşteaptă „sentimente, pasiuni, iluzii, gelozii, invidii, ură şi răzbunare, slîrnind într-o singură zi, în acest colţ  uitat de  lume, furtuna patimilor..." Odată deslănţuită această furtună, atmosfera lumii portului cosmopolit din trecut începe să se contureze în mod clar: intrigile şi urile personale încep să se manifeste alături de aceste  tendinţe. Compatrioţii lui Nicola din colonia grecească îşi revendică prioritatea   în    chestiunile comerţului maritim, sperînd că prin ajutorul „americanului" îşi vor putea extinde larg afacerile şi vor putea întreprinde mari acţiuni filantropice în folosul coloniei lor. Cei din administraţia   portului,  autohtonii, cum sînt şeful vămii, conul Tudorache, „naţionalist feroce",  şi şeful poliţiei, Petrăchel Petraşcu, „ultimul vlăstar al unei vechi familii boiereşti   din fundul Moldovei", se aprind de mînie numai la ghidul că cei din colonie se vor îmbogăţi prin venirea lui Nicola. Intrigile şi urile, dezbinările şi duşmăniile se manifestă însă în scurt timp şi pe plan familial. Intre familiile lui  Stamati   Marulis  şi   Nicu Politicii, frizerul portului, primul   frate, al doilea cumnat al lui Nicola, se naşte o duşmănie nepotolită, o ruptură totală, fiecare reven-dicîndu-şi dreptul de a-1 găzdui şi îngriji pe „bătrînul" milionar, cu gîndul ascuns
de a se înfrupta mai uşor din presupusa bogăţie.
Intervin în scenă oameni specifici locului, cu obiceiuri de asemeni specifice. Sînt hamali, armatori, piloţi de vapoare, căpitani, marinari, afacerişti — fiecare cu rolul lui determinant. Specificul locului se relevă la un grad mai înalt, odată cu sosirea lui Nicola Marulis. In planul acţiunii îşi face apariţia Comisia Europeană a Dunării care calcă peste regulele ei rigide de castă, de stat în stat, primind în cercurile ei pînă atunci închise pentru orişicine, pe „americanul" bogat şi pe Evantia. Figurile afaceriştilor care îl asaltează pe Nicola cu cele mai atrăgătoare oferte se conturează cu claritate, deşi în linii generale. Un afacerist englez îi propune fondarea unei societăţi de salvare la Dunăre, un fost maior romîn vrea să-l atragă în „comp-tuarul" Romîno-American de „credit intern, „import şi export"; un levantin visează să întreprindă împreună expediţii în Marea Nordului, pentru export de icre negre. Şi alţii mai mărunţi, mînaţi de setea de aur, îl încolţesc pe „american" cu propuneri asemănătoare.
Un loc important îl ocupă galeria de oameni care au numai o legătură vremelnică cu portul, tipuri morale deos'ăbite, cum sînt ofiţerii de marină ce încheagă relaţii sentimentale cu lumea feminină a portului. Romanul prezintă prin contrast două figuri distincte, conturate prin legătura lor cu Evantia. Ofiţerul Neagu, primul care se îndrăgosteşte de Evantia, reuşind să înfiripe o idilă, este caracterizat prin sinceritate, prin curăţenie sufletească şi pasiune, deşi suferă de timiditate şi stîngăcie. Este însă înlăturat prin metode brutale de către celălalt ofiţer, Deliu, fostul amant al Penelopei, soţia lui Stamati Marulis. Deliu apare ca un cuceritor de profesie, ca un Don Juan care se foloseşte de metode sadice. Legătura lui cu Evantia nu se bazează' pe nimic uman. El a pus rămăşag că o va seduce pe Evantia şi reuşeşte să realizeze acest lucru. Atitudinea lui dezgustătoare iese şi mai bine în relief când se vede încolţit de gelozia Penelopei. Pentru a scăpa de amândouă fuge ca un laş, distrugînd
JEAN BART
227
sufletul Evantiei şi făcînd-o pe Penelopa să se sinucidă.
Europolis" zugrăveşte cu mult realism tragedia Evantiei. După ce tatăl ei ajunge pe "drumuri şi apoi moare  împuşcat în timpul    contrabandei,     Evantia întil-neste aceeaşi ostilitate şi acelaş cinism din partea tuturor. Orice dorinţă sincera de a munci cinstit, îi este respinsă. Fără prea multă experienţă de viaţă   şi fără să cunoască bine lumea,  Evantia cade în mrejele patroanei unui cabaret din port. Jack tapeurul, care o   „protejează", este un veros şi barbar profitor de pe urma •coruperii Evantiei. Când aceasta, distrusă de tuberculoză, e gata să nască în spital, el o părăseşte cu uşurinţă, dovedindu-şi bestialitatea!  Descriind decăderea Evantiei, viaţa ei din cabaret, Jean Bart a făcut o vehementă critică la adresa acelui întunecat aspect al porturilor din trecut, reprezentat   prin   mulţimea de cabarete şi taverne în care se perverteau  şi se călcau în picioare sufletele oamenilor.
In „Europolis", imaginea portului din trecut este redată în mod veridic, realist, în prezentarea aspectelor negative făcîn-du-se simţită din plin critica şi satira scriitorului. In unele locuri însă, linia justă pe care a mers scriitorul în zugrăvirea realităţii este umbrită de puncte de vedere înapoiate. Sub influenţa ideologiei burgheze, Jean Bart nu a putut să descifreze bine în realitate sensul unor fapte. Datorită acestei cauze, el ajunge să prezinte greva muncitorilor din port, îndreptată împotriva acelora care vroiau   să-i dea de lucru lui Nicola Marulis ajuns pc drumuri, drept o grevă cu caracter naţionalist, şovin.  In roman   muncitorii fac grevă nu împotriva unui om care a înşelat atîta lume printr-o presupusă bogăţie şi grandoare, ci împotriva lui Nicola Marulis, ca om de altă naţionalitate  decît ei. Cu toată această parte întunecată, romanul  „Europolis"  rămîne   totuşi  o operă de seamă a literaturii noastre, care zugrăveşte în culori vii, autentice,   un aspect al trecutei societăţi.
Opera lui Jean Bart, prin realismul şi umanismul ei, prin simplitatea formei sale artistice, a fost iubită şi preţuită şi în trecut de poporul nostru. Ea a corespuns sentimentelor unor largi pături populare.
In 1932, când „Adevărul literar şi artistic"   a   organizat   o   anchetă printre scriitorii noştri de frunte din acea epocă, referitoare la „cea mai plăcută amintire literară" a lor, Jean Bart a dat un răspuns pilduitor, care vorbeşte de la sine despre dragostea cu care oamenii simpli primeau opera sa. Cea mai plăcută amintire literară a lui Jean Bart se leagă de o întîmplare petrecută  în  portul  Constanţa; trecînd pe una din străzile portului, Jean Bart este oprit de un simplu băiat de prăvălie care îi adresează aceste cuvinte emoţionante: „... am şi sărit de la tejghea... n-am putut să mă stăpînesc când v-am văzut... că mie îmi place aşa tare cum scriţi... mai cu seamă cartea asta din urmă cu chestia ceea cu vaca din port... că mie nu-mi scapă nici o carte de-a d-voastră... Cum iesă una nouă o cumpăr îndată şi o citesc   toată   noaptea...   parcă mănînc ceva bun şi dulce care merge drept la inimă... eu am făcut numai trei clase, dar am aşa o patimă.!, că dacă dau de-o carte care îmi place o citesc, de trei, patru ori..."
In mărturisirea pe care o  face, Jean Bart  a arătat însă şi cui îi era străină şi de loc pe plac opera sa. Relatînd o discuţie avută în tren cu o coconită „cu privirea galeşă,   obrajii fragezi  pictaţi cu artă,   sprîncenele   smulse  şi încondeiate artificial", Jean Bart  a scos puternic în relief că lumea acestei coconite nu putea suferi o operă pătrunsă de adevăr, de umanism şi patriotism. Coconita, după ce află că persoana din   acelaş  compartiment este scriitorul Jean Bart, îi adresează aceste cuvinte: „Sînt adorabile, delicioase, poeziile d-voastră despre mare. Le savurez... şi mă îneîntă mai cu seamă muzicalitatea versului   d-voastră..."   Alăturînd aceste două imagini — a băiatului de prăvălie şi a coconitei, Jean Bart a dovedit el însuşi pentru cine scria, cui se adresa, şi cine îl iubea şi-1 înţelegea.
15*
PUBLICISTICĂ
DUMITRU M IRC EA
LA IZVOARELE ARTEI
Mai dăunăzi, citeam cu mare plăcere cuvîntările fruntaşilor în agricultură publicate prin ziare şi, cu acest prilej, îmi reînviară în minte imagini din viaţa ţăranului, mai vechi şi mai proaspete. Cele vechi — de pe vremea cînd şi eu, alături de părinţi şi fraţi, năcăjeam pe nişte petece de pămînt; cele proaspete — adunate în zilele de colind pe întinsurile patriei, ca reporter, ca scriitor... în documentare, cum s-ar zice.
Năcazurile vechi s-au dus — deşi nu pot să le uit — şi-a rămas aproape de inimă doar freamătul muncii dătătoare de pîine. Citind cuvîntările, îmi părea că-i văd pe acei harnici truditori cum cercetează de cu seară uneltele, rostuindu-Ie în car, cum se scoală la mijirea zorilor apucînd către pămînturi, cum se încordează pe pluguri, îndemnînd vitele... Simţeam în ochi ameţeala ce te cuprinde după prima zi de plug — se învîrte'cumva pămîntul cu tine —, auzeam şi păsările veselindu-se în văzduh. Şi-mi venea dor să simt iar în podul palmelor svîcnetul coarnelor de plug, să cînt o doină păşind agale pe brazdă, să-mi umplu pieptul cu rnireazmâ cîmpului răscolit, adusă de vîntul reavăn al primăverii!...
Trecute bucurii fără întoarcere! Amintirea voastră, îndurerate si fericite zile ale primei tinereţi, rămîne netulburată în inima mea!
^ Pe atunci, pe cînd mă săltasem către şasesprezece ani, am suit dealul Copăcelului, am tăiat către Rotundu şi, de pe Podirei, am privit cum ară la Todica tractoarele. Două erau. Cu trei brazde fiecare. Şi de patru zile arau; adică de patru zile şi de patru nopţi. Inurmă-le, veneau boii trăgînd grape şi semănători. Todica, stăpîn a peste două sute de hectare, purta de grijă ca averea lui să crească an de an, nu cumva să aibă cu un vagon de cereale mai puţin...
Pe întregul hotar albeau cămăşile oamenilor ieşiţi la plug. L-am văzut pe George al lui Trifu cu caii lui slăbănogi, Letca şi Cezar, pe Andone cu văcuţele lui Mîndrolea şi Joiana, pe Pavăl Rîcianu'cu Siloi şi Rujana, pe Mustea cu bivolii... Şi ei purtau de grijă să rodească pămîntul ca să' nu bată peste iarnă la uşa ferecată a cine ştie cărui îmbuibat şi să se întoarcă amăgiţi cu trei cupe de mălai. Dar pe cîtă vreme amărîţii din satul meu aşezat undeva la spatele lui dumnezeu, lucrau după rînduiala învăţată neam de neamul lor, Todica folosea mîndreţe de maşini care umpleau hotarul cu gălăgia lor, auzindu-se tocmai din dealul Cătinei, cale de cinci kilometri..
LA IZVOARELE ARTEI
229
— Aş a-i! mi-am zis atunci. Cine are, are! Socoteam—ca mulţi alţii — că aşa-i scrisă şi sortită din veac viaţa omului pe pămînt: cîte unul tare şi mare; cei mai mulţi amărîţi şi vai de capul lor.
Această amintire mi-a răsărit mai în toamnă, cînd stăteam de vorbă cu tovarăşul Gheorghe Covrig, preşedintele gospodăriei colective din satul Popeni, raionul Dorohoi. Badea Gheorghe e un om uscăţiv şi vînos, mărunţel, ager şi neadormit. De trei ani e ales mereu preşedinte al gospodăriei. Aşa vrea adunarea generală.
Vorbeam despre recoltă. Au avut şi ei o mîndrenie de păpuşoi! Să se ascundă haiducii printr-însul, ca-n Codru Iierţii... L-am întrebat cum a făcut şi mi-a răspuns. Cuvintele lui le-am reîntîlnit în ziare, rostite de nişte oameni care nu-1 cunosc pe badea Gheorghe, de bună seamă, nici n-au auzit măcar de dînsul... dar foloseau aceeaşi înţeleaptă învăţătură. M-âm bucurat peste măsură de acele cuvinte. întîi, pentru bucuria oamenilor; al doilea, pentru că mi-am dat seama că ei muncesc azi mai bine, mai chibzuit decît Todica, fostul bogătaş din hotarul satului meu. L-au întrecut în ştiinţă şi-n putere pe Todica! „Am făcut arătură adîncă de toamnă şi-am păstrat zăpada pe cîmp, spuneau acei oameni dezvăluind secretul recoltelor bogate, am îngrăşat locul, am pus cultivatorul, grapa, prăşitoarea, de atîtea şi atîtea ori, am semănat după ştiinţă, am făcut polenizarea şi am cules o roadă mai bogată ca oricînd"...
Cum să nu te bucure asemenea izbîndă?!
Dar tot atunci mi-a mai spus badea Gheorghe că într-o zi, întîlnind un om care ara ca vai de capul lui, ici brazdă, colo greş, mai mult scărpinînd pămîntul, 1-a întrebat:
— Ce vrei tu să scoţi de-aici, Ioane?
— Mălai... ce să scot?
— Din aşa arătură, măi frate?
—• E, dacă dă dumnezeu, se face; dacă nu dă, geaba osteneală! Badea Gheorghe s-a uitat cu înţelegere, şi la om, şi la bietele dobitoace amărîte care se încordau într-un jug prea greu pentru puterile lor, şi-a zis:
— Aici, Ioane, doi dumnezei să dea, şi tot nu iese mălai după nevoia ta... Asta nu-i treabă ce faci tu...
— Apoi, dacă altă putere n-am...
Omul, nu voia — pe semne — să vadă că alături de ogorul lui duduie o putere în stare să tragă brazda de două palme adîncime în cel mai îndărătnic pămînt. Nici nu s-a ostenit să treacă pe la Căminul Cultural să răsfoiască o broşură cu sfaturi agrotehnice, nici nu şi-a deschis urechea la conferinţele agronomului de la raion. S-a lăsat, ca acum două mii de ani, în grija lui dumnezeu, ale cărui hambare, zice-se, sînt pline de bunătăţi. Dacă vrea le dă, dacă nu, omul se cuvine să rabde. Aşa ştie dînsul că,stă scris în cărţile vechi şi sfinte despre rînduiala lumii. Iar alte cărţi, cu altă învăţătură, se vede că nu mai cunoaşte.
— Aşa-i omul nostru! a încheiat badea Gheorghe. Se lasă greu, chiar dacă-1 tragi către mai bine. Anevoie se clinteşte de pe credinţele vechi!
—■ Pînă la urmă tot se clinteşte, bade Gheorghe.
— Ehe! Păi, noi ce facem aici? Nu-i arătăm zi de zi, prin munca noastră, cum să pună ştiinţa la treabă?
Asta se petrecea în Moldova. Dar tot acolo un moşneag de vreo şaptezeci de ani, ceangău, care vorbea cu s în loc de ş, cu z în loc de / — aşa cum rostesc unii ceangăi —•, compara munca lor cu a boierului...
— Boierul, tovarăşe, semăna lucerna şi trifoi. Când creştea lucerna pînă la genunchi băga plugurile cu cîte patru boi şi-o întorcea sub brazdă,
230
dumitru MIRCEA
în plină vară. Toamna îi trăgea altă arătură în curmeziş şi-o lăsa să degere şi s-o pătrundă zăpada. In primăvară svîrlea păpuşoi... Şi creştea —maica domnului! — ca pădurea. Noi, amărîţii, ce facem? întoarcem lucerna subt brazdă? Ferit-a sfântul! Noi am mînca-o cu rădăcină cu tot...
— Se poate munci mai bine decît boierul, moş Cadar.
— Oho, ştiu, tovarăşe. Dar poţi? Asta se poate numai aşa ca-n Rusia. Nu i-am dat întru totul dreptate moşului Cadar. I-am servit nişte
exemple de ţărani cu gospodărie individuală întîlniţi prin Ardeal, care învăţaseră să smulgă pămîntului roade îmbelşugate, cercetînd cărţi şi, mai ales, deschizînd amîndoi ochii asupra rînduielilor de muncă de la gospodăriile de stat şi colective. Moş Cadar a clătinat din cap cu amărăciune şi-a zis:
— La dumneavoastră în Ardeal altfel ştiu oamenii să poarte gospodăria...
Şi iar n-am putut să-i dau dreptate întru totul. Ştiam că la mine în sat, de pildă, nimeni nu se osteneşte cu arătura de toamnă, toată lumea seamănă primăvara în arătură proaspătă, nu se cunoaşte rostul grăpatului de cîteva ori ca să păstrezi umezeala în pămînt, praşila se face numai de două ori, o dată cînd porumbul e în trei frunze şi altă dată cînd ajunge pînă la genunchi. La a doua praşilă se muşuroieşte. Ce să mai vorbesc de polenizare ! Nici pomeneală ! Oamenii aşteaptă mila lui dumnezeu, care, îndurător de felul lui (aşa scrie la evanghelie!), se cuvine să ajute cucuruzului să lege, întru bucuria pământenilor. Iar cînd le-am spus cam cum s-ar putea face dumnezeu mai milostiv, folosind praşile mai multe, polenizare şi alte asemenea chestii, au clătinat neîncrezători din cap: „a, nu se poate, tovarăşe."
— Ba se poate, zic. Dacă nu credeţi, întrebaţi-i pe colectiviştii din Grebeniş. Anul trecut — ştiţi c-a fost secetă pe la mijlocul verii — cucuruzul a legat greu, slab şi întîrziat. Colectiviştii au scos însă dublu la hectar faţă de individuali. De ce? Pentru că au folosit întocmai ştiinţa agrotehnică.. Iată cum devine domnul dumnezeu mai milostiv!
Vecinii mei, ţărani cărunţi, m-au privit cu neîncredere. Mă privea întocmai şi tata.
Şi-atunci le-am vorbit despre mijlocaşul care, în romanul meu, poartă numele de Văsieş. El trăieşte undeva în împrejurimile Dejului, pe valea mănoasă a Someşului. Bine înţeles azi e colectivist, dar înainte de-a fi, reuşise pe ogoarele lui să facă nişte minuni şi să scoată uluitor de multă recoltă. Că din nepriceperea unora a fost considerat chiabur, asta-i altă poveste. Lucrul s-a îndreptat la vremea sa.
Destul că povestea lui Văsieş i-a interesat pe unii din consătenii mei. Şi ei aveau, ca Văsieş, trei, patru, cinci hectare de pămînt, o pereche de boi, cîteva braţe de muncă. Au luat cunoştinţă că Văsieş, după ce culegea roadă şi-o punea la păstrare, după ce încheia semănătura de toamnă, se apuca de arat pentru primăvară, adînc! Pe acea arătură se ostenea să reţină cît mai multă zăpadă! Iar în primăvară nu mai ara! Dădea cu cultivatorul. Făcea trei-patru praşile. Iar în vremea legatului umbla prin porumbişte şi scutura polenul.
— E greu asemenea lucru, fraţilor?
— A, nu... dar, vezi... Mda. Se poate.
— Faceţi şi voi. Şi, mai ales, înainte de-a face, răsfoiţi cu luare aminte cărţile de agronomie de la Căminul Cultural.
N-o să mă mir dacă Ta toamnă, mergînd acasă la tata să gust din strugurii lui cunoscuţi roată împrejur pentru dulceaţa lor, va veni la mine vreun bade Alexandru, ori Augustin, ori Ion şi-mi va spune că a încercat rînduielile din agrominim, ca Văsieş. N-o să mă mir, dar o să mă bucur că,
LA IZVOARELE ARTEI
231
prin mijlocirea unei cărţi în care arăt cum s-a ostenit Văsieş i-am ajutat si pe alţii să-şi rostuiască altfel viaţa. Oamenii m-au crezut pentru că întărisem vorbele mele aşa:
— Să nu credeţi că-i închipuire şi scorneală scriitoricească povestea lui Văsieş. Nu, Văsieş trăieşte. Ca el mai sînt mii şi sute în ţara noastră. Dacă vrei, bade Ioane, îţi dau adresa, scrie-i şi primeşti răspuns. Mai mult: îţi plătesc biletul de tren să stai cu el de vorbă. Dar să te ţii bine: cînd are oaspeţi de-omenie ca dumneata, badea Văsieş obişnuieşte să scoată din pivniţă cîteva căni de vin roşu! Am avut plăcerea să-l gust şi eu şi—să nu se supere tata — nu avea vin mai rău. Deloc!
Asemenea lucruri se pot cunoaşte cutreierînd meleagurile ţării, ames-tecîndu-te în viaţa oamenilor care scriu zi de zi istoria Patriei. Mai sînt şi altele, şi e bine de spus. Iacă, într-o zi de vară stăteam la umbra unui salcîm, alături de un tînăr organizator de partid în gospodăriile colective. Era un flăcău negricios, vînjos, scund şi ager. In ochii mici îi fulgera cîte o privire vicleană, iar cînd rîdea —■ şi rîdea des — făcea gropiţe în obraji şi-n bărbie.
Am stat în preajma lui mai bine de-o săptămînă. Mărturisesc cu părere de rău că, dacă-1 cunoşteam înainte de-a scrie „Pâine albă", altfel ar fi fost zugrăvit Melchior. Mai adevărat. Prietenul meu, fost ajustor, lucra de patru ani ca organizator de partid în gospodării.
Din locul de unde stam, pe o culme, se vedea nu departeun sat mărişor.
— In satul ăsta am fost trimis mai an, să văd cum stă treaba. Se aflase la raion că-i vorba de înfiinţarea unei gospodării colective. Bun! Stau Cît stau, adulmec încoace şi încolo, mă întind la vorbă cu oamenii şi aflu, cu mare mirare, că cea mai mare propagandă pentru colectiv o fac chiaburii.
Tovarăşul meu conteneşte vorba şi cată spre mine să vadă efectul povestirii lui. într-adevăr, pe faţa mea se zugrăvise cea mai neaşteptată stupoare.
— Ei, ce zici, tovarăşe scriitor?
— Zic că-i greu de crezut.
— Aşa m-am gîndit şi eu la început. Mă bag aşa dar cu amîndouă mîinile în afacerea asta. Iţi spun că m-a apucat durerea de cap. Eu eram obişnuit să mă bat cu duşmanul care se împotriveşte colectivizării, nu cu unul care ia asupra Iui sarcinile muncii de lămurire. Trecusem, cum îţi spun, prin multe. Eram obişnuit să mă bat, deci, cu un potrivnic. Totuşi nu m-am lăsat şi pînă la urmă am biruit. Ce se vîntura prin sat, tovarăşe? Iaca: „vrem colectiv fără sărăcime ! Vrem colectiv fără cumunişti!" Aha-a-a ! prin urmare asta este! Păi, stai frăţioare, că aici miroase cale de-o poştă a duşmănie. Cum adică fără sărăcime şi fără comunişti?
Ce crezi dumneata că urmărea duşmanul? Să facă vrajbă între mijlocaşi şi sărăcime, să trezească neîncredere în comunişti, să alcătuiască grabnic un colectiv de oameni nelămuriţi în care să strecoare cîţiva oameni de-ai lui. Nu-i aşa că s-ar fi ajuns la un fel de balamuc? Nu-i aşa că peste două-trei luni praf s-ar fi ales de colectivul acela? Pe urmă, tot duşmanul ar fi venit cu vorbe: „ei, vedeţi oameni buni, cum e la colectiv? Vedeţi la ce vă îndeamnă comuniştii?" Mai du-te după asta şi-i lămureşte pe oameni să înjghebeze gospodăria colectivă! Este, tovarăşe scriitor?
— Este, întăresc eu, straşnic subiect de nuvelă!
— Ehe! A văzut chiaburimea că nu merge cu împotrivirea pe faţă, că-i dau oamenii de treabă, peste sfîrlă, şi-a încercat metode noi. Ce, el n-are cap pe umeri? Află că şi duşmanul gîndeşte al dracului de bine!
232
DUMITRU MIRCEA
Bine înţeles, mi-am notat toate astea, m-am dus în satul cu pricina şi-am avut prilej să aflu mai multe. Mai ales despre prietenul meu organizatorul. Cunoscusem un tip, un viitor erou de carte şi un subiect. Cunoscusem şi încercările duşmanului de-a lupta împotriva noastră, cu arme noi... El se adaptează; la atacurile noastre născoceşte contraatacuri viclene, îndeobşte sprijinite pe nelămurirea, pe înapoierea oamenilor, pe concepţiile de mie-proprietar ale majorităţii ţăranilor. Iată, de pilda, ce-mi spunea astă-toamnă un om de prin părţile noastre venit la Bucureşti:
— Bune lucruri, nimic de zis, se încep acuma, tovarăşe. Dar noi purtăm frică. Uite, trebuie să sporim producţia la hectar, aşa-i? ca să avem bucate mai multe. Bine! Să zicem că eu scot în anul ăsta trei-patru mii de kilograme porumb. După ce se uită bine tovarăşul cela de la finanţe, vede că eu pot să plătesc impozit mai mare, cotă mai mare... doar am produs mai mult. Şi-atunci mă arde! Aşa-i? Şi-n loc de cîştig, mă trezesc cu pierdere. Stăi, că n-am terminat. Dar dacă la anul eu nu mai pot scoate atîta? îmi scade impozitul şi cota? Nici pomeneală! Ba, te pomeneşti că mă bagă şi la sabotaj! Aşa că-i mai bine să stau locului!
L-am privit cu luare aminte pe badea Nicolaie, mijlocaş cu patru hectare de pămînt. Nu-mi puteam închipui cum a ajuns la asemenea gînduri. II cunoşteam om care s-a zbătut din totdeauna să aibă recolte bune. Astă vară era plin de încredere în regimul nostru; cum de i s-a topit încrederea în cîteva luni? Zic:
— De unde gîndurile astea, bade Nicolaie?
— Aşa umblă vorbele...
— Dumneata ştii foarte bine — ori ai uitat? — că legea colectării stabileşte cota după suprafaţa şi calitatea pămîntului, nu după cîtimea recoltei. Ştii?
—• Ei, ştiu, cum să nu ştiu... Dar vezi dumneata: dacă se suceşte? Am luat toate hotărîrile, rapoartele, cuvîntările şi i-am arătat că bănuielile lui n-au nici un temei. S-a lăsat convins cu greu, dar s-a convins. —- Vezi, tovarăşe, noi nu prea ştim. Ascultăm şi noi ce spune lumea.
— Astea-s născocirile duşmanului, bade Nicolaie, ascultă-mă pe mine. Vrea să sape, cît îl mai ţin puterile, lupta noastră pentru un trai mai bun. Ai văzut cum te-a prins? Ţi-a vîrît un şarpe în suflet şi dumneata, în loc să-1 striveşti, l-ai ocrotit cu luare-aminte. Duşmanul încearcă. Uite ce mi-a povestit un om care a contractat cu statul o vacă. Ia seama. A venit la el un chiabur.,,—-Ai contractat vaca, Achime?" —• „Da, mi-a ajutat dumnezeu." —• „Hei, Achime, cine poate şti? In anul ăsta ai vacă de contractat. Dar la anul o să ai?" — „N-o să am, vezi bine. O să contractez viţelul." — „Aha ! Vezi? Dar statul ştie, măi Achime, că tu ai fost în stare să-i dai o vacă, nu un viţel. Şi-are să te ia la rost să-i dai vaca. Ori vacă, ori te ia mama dracului! N-are să-ţi rămînă nici coadă de vită în ogradă!"
Achim s-a uitat chiorîş la duşman, a ochit un ciomag şi s-a luat după el pe uliţă suduind de se încrîncena cerul: „— Apoi, de-astea vii tu să-mi spui, închinarea şi evanghelia? Vrei să-mi spurci sufletul?! diavole bălţat!" —-şi zvîr! cu ciomagul. Fugea creştinul de-şi pierdea papucii.
Iaca, Achim a fost om luminat, bade Nicolaie, nu s-a lăsat prostit de amăgirile duşmanului...
— Adevărat! Straşnic gospodar! rîse badea Nicolaie.
Numai că cele povestite de badea Nicolaie m-au pus pe gînduri: „Iacă ' îmi spuneam, cît adevăr stă în vorbele prietenului meu, organizatorul de partid. Duşmanul caută metode noi. O să aveţi de furcă, fraţilor, cu dînsul".
LA IZVOARELE ARTEI
233
Mă adresam în gînd miilor de muncitori, stahanovişti şi fruntaşi în/ muncă, tineri şi vîrstnici, care pleacă la ţară ca tehnicieni să ajute la sporirea recoltei. Ii aşteaptă bătălii grele pe aceşti viitori Davîdovi ai literaturii noastre! Cine se îndoieşte de izbînda lor?
O să-i întîlnim, cît de curînd în S.M. T-uri, la gospodării de Stat, colective, în sate, cine ştie în ce cătune pierdute pe după dealuri! O să-i întrebăm ce-au săvîrşit şi vor răspunde, după firea lor cumpănită, cu modestie, că nu mare lucru, lăsîndu-ne libertatea să cercetăm. Ei obişnuiesc să răspundă prin fapte, nu prin vorbe. Vor grăi faptele despre ei. Iar din aceste fapte se vor încheia povestiri, nuvele şi romane, apărînd în literatura noastră oameni de felul minunatului Davîdov al lui Şolohov.
Pentru asta însă, se cuvine să ostenim, să cunoaştem în de aproape frămîntrea satelor, epoca istorică în care trăim, bătălia pentru recplte bogate! An de an, Partidul aduce în viaţa satului elemente noi. Inii aduc aminte cum a fost împărţită moşia lui Todica din hotarul satului meu, cum au venit pe sate echipe de muncitori voluntari să repare gratuit uneltele plugăreşti, cum au început — şi cu cîtă neîncredere! — ţăranii să folosească tractoarele statului, cum a răsărit, din ce în ce mai puternică, mişcarea pentru colectivizare... In satele noastre, de la un capăt la altul al ţării, e un uriaş proces revoluţionar, dramatic, răscolitor. Nu există trăitor pe sate care să rămînă în afara acestui clocot gigantic... Aş putea zice că nu rămîne în afara lui nici un locuitor al ţării noastre! Nimeni!
e de la sine înţeles că nici noi, scriitorii, nu putem rămîne de-o parte. Literatura trebuie să participe direct, activ, cu nestăvilită forţă, în bătălia aceasta fără precedent în istoria ţării noastre. Există atîtea frumuseţi în viaţă, încît te doare inima că nu le poţi cuprinde pe toate de odată. Fără îndoială, cele mai frumoase frumuseţi (îngăduiţi-mi să spun astfel!) se găsesc în oameni, în faptele lor...
Pe mine, pe lîngă astea, mă atrage şi din alte pricini călătoria prin satele noastre.
îmi place nespus de mult s-o iau din loc, cu o raniţă nu prea bucşită în spinare şi să bat la uşă de gospodari, să pătrund la gospodării colective, de Stat, în S.M.T.-uri. E o grozăvie să dormi într-o noapte de vară în fîn, sub spuza stelelor, fermecat de ţîrîitul greierilor! Şi mai grozav e să picoteşti, tot în fîn, într-o şură, ascultînd ploaia care cade adormitor pe acoperiş, să uruie tunete, iar fulgerul să aducă în beznă scînteierea luminii! E o minunăţie!
Bine înţeles, sînt şi greutăţi. Dar, dinainte trebuie spus, că fără asta călătoria n-are farmec, nu-i deplină. Uneori ajungi trudit de umblet şi n-ai unde pune capul. Te întinzi pe o laviţă cu raniţa căpătîi. Alteori n-ai ţigări în vreme ce aştepţi cinci ceasuri un tren care totdeauna trece noaptea... S-a isprăvit şi merindea... Dar cît de bucuros te afli cînd vine acarul de serviciu, desface din ştergură pîine, slană şi ceapă verde, te vedecă-ţi sticlesc ochii şi te îmbie: „poftim, tovarăşe!" După asta scoate ţigări şi se apucă de povestit... Şi nici nu ştii cum trece noaptea.
De cîte ori nu mi-a fost dat să petrec asemenea frumoase ceasuri! Sosit acasă straşnic de obosit, frînt, cu faţa trasă, bătută de soare şi de vînturi, bucuria nu mă părăseşte. Oamenii şi faptele lor hodinesc între file de caiet, abia aşteptînd clipa întruchipării în imagine artistică. Gînd izbutesc mă bucur ca de-o victorie a noastră, a mea şi a lor, a acelor oameni de neasemuit care, pin viaţa lor, adapă izvoarele istoriei şi izvoarele artei, mlesnindu-ne nouă, făurarilor, să întocmim arme care să-i ajute în lupta lor pentru mai bine, pentru viaţă din ce în ce mai înflorită.
234
DUMITRU MIRCEA
Literatura e o astfel de folositoare unealtă. Se cuvine s-o perfecţionăm necontenit, hrănind-o, adăpînd-o din nesecata bogăţie a vieţii poporului nostru. Se cuvine să cunoştem bine viaţa asta, s-o iubim, s-o cinstim pentru ca ea este izvorul nesecat al operelor noastre. Şi s-o lăsăm moştenire urmaşilor imagine a ceea ce am fost în stare să înfăptuim.
TEXTE $1 DOCUMENTE
CÎTEVA DATE MAI PUŢIN CUNOSCUTE DIN ACTIVITATEA LUI CAMIL PETRESCU
DEBUTUL
Este încă prea puţin cunoscut /aptul că începuturile literare şi publicistice ale lui Cărnii Petrescu aparţin anilor dinaintea primului război mondial si sînt strîns legate de redacţiile unor ziare cu un puternic caracter progresist. Nu a fost de loc valorificat de istoria literară faptul semnificativ că debutul său publicistic, scriitorul şi l-a făcut în paginile „Rampei" şi„Faclei" lui N. D. Cocea, aceasta din urmă fiind tribuna înaintată care exprima adese ori în articole neînfricate revendicările şi protestele maselor muncitoare împotriva oligarhiei. Influenţa acestei perioade şi a activităţii lui N. D. Cocea din anii aceştia au lăsat o amprentă durabilă asupra concepţiilor si a creaţiilor literare ale lui Camil Petrescu. Veneraţia pentru pamfletarul progresist şi-a exprimat-o deschis în protestul pe care-l adresa. în paginile „Cuvîntului Liber" (18 Aprilie 1925), cu prilejul suprimării samavolnice de către guvernul liberal a ziarului „Chemarea": „Ar fi să nu cunoşti nimic din frămîntarea sufletului romînesc dela 1910 încoace ca să nu-ţi dai seama cît a însemnat pentru cultura românească neastîmpărul lui Cocea..."
Sonetul-fabulă pe care îl reproducem aici şi care a fost publicat în revista „Capitala" (23 Aprilie 1916,), poate fi considerat ca un reflex al acelui protest vehement pe care presa legată de mişcarea muncitorească la care colaborase şi Camil Petrescu, îl ridică împotriva participării la războiul imperialist, o mărturie a stării de spirit a tînărului Camil Petrescu, turburat adînc de obsesia dezlănţuirii războiului imperialist, cu sufletul coclit de amărăciunea mizeriilor pe care le aducea acest „potop" „martirilor vremii rele şi-ai nevoii". Finalul e de un sarcasm am,ăr la adresa minorităţii profitoare care-si făcea din această calamitate dezlănţuită asupra popoarelor o sursă de huzur şi „veselie". „Şi-n timp ce lumea pare condamnată /De valul unui nou potop să piară/ E uimitor ce veseli sînt broscoii". Starea sa de spirit din această perioadă sbu-ciumatâ a caracterizat-o cu decenii mai tîrziu însuşi scriitorul, evocînd pe tînărul student care se întorcea. „într-o sîmbătă din Mai 1916, cu obrajii încinşi de invidie şi dezgust, cu pumnii strînşi de înfrigurare" de la o „bătaie de flori" dela Şosea, pe tînărul răscolit de imaginea corolelor florilor — vestigii ale petrecerii iresponsabile, ameslecîndu-se lîngă rigolele trotuarului cu bucăţile de ziare ce purtau titlurile „ giganticei măcinări de la Verdun". Studentul în filozofie de 22 de ani înţelegea că „Leibniz nu avea dreptate", „că lumea asta nu e cea mai bună cu putinţă". Această stare de spirit a generat prima versiune a piesei „Jocul Ielelor", care se voia „drama imperativului violent şi categoric al „Dreptăţii Sociale", ca şi această modestă fabulă, care poate fi considerată prima lucrare literară publicată a unuia dintre cei mai remarcabili scriitori ai literaturii noastre contemporane, Camil Petrescu.
N. T.
236
TEXTE ŞI DOCUMENTE
SONET
(fabulă)
JPsalmodierea ne-ntreruptă-a ploii E tristă ca un cîntec de-ngropare, Iar cei ce trec pe străzile murdare Sînt palizi şi tăcuţi ca şi strigoii.
Tăcuţi viseazâ-n jilţuri solitare Martirii vremii rele şi-ai nevoii, Boemii pesimişti —• şi chiar eroii Gîndesc la ţările scăldate-n soare.
Odaia friguroasă-ntunecată, Se pare o cavernă cuaternară, Din care tot nu se topiră sloii.
Şi-n timp ce lumea pare condamnată De valul unui nou potop să piară E uimitor ce veseli sînt broscoii.
C. P. „Capitala" (1916) Nr. 4
FICŢIUNE ŞI REALITATE
Jn romanul lui Camil Petrescu, „Patul lui Procust", există un episod foarte semnificativ pentru moravurile presei burgheze. Eroul principal, George Demetru Ladima, poet şi gazetar talentat, conduce o vreme cotidianul „Veacul", ziar comanditat de industriaşul Lumînăraru şi de deputatul Nae Gheorghidiu, vechi politician liberal. ^Om de o cinste exemplară, Ladima e indignat de ticăloşiile vieţii politice, de cinismul cu care cîrmuitorii jefuiesc banul public, de mizeria şi exploatarea care domnesc în Romînia burghezo-moşierească. Pentru întîia oară la conducerea unei mari gazele, Ladima înţelege să scoată la lumină, fără menajamente, tot putregaiul patronat de guvernele vremii.
Lui Gheorghidiu, momentan în dizgraţie politică, îi convin aceste intenţii; graţie efectelor lor, el scontează abil să-i intimideze pe Brătieni şi să-şi aranjeze o reintrare sgomotoasă în viaţă parlamentară. Un timp, „Veacul" are deci mînă liberă si astfel izbucneşte pe tema industriei de Stat o violentă campanie de presă, transformată treptat datorită vehemenţei revoltei redaclorului-şef într-o adevărată demascare a întregului sistem social.
Camil Petrescu dă în subsolul paginilor romanului textul integral al cîtorva din articolele pentru care, în curînd, Ladima va trebui să plece de la conducerea ziarului.
Foarte interesant e că aceste articole de ascuţită critică socială au apărut cu adevărat, şi anume în „Omul liber" fl930,), sub semnătura lui... Camil Petrescu.
Nu e lipsit de interes nici fajjtul că în redacţia „Omului Liber" pare să se fi petrecut în acei ani ceva foarte asemănător cu ceea ce se întîmplase în redacţia „Veacului". In paginile acestui cotidian, aparţinînd vestitului politician liberal naş şi nun al unui număr incomensurabil de electori în diferite mahalale, volubilul Jean T. II. (Tehaş) Florescu, Camil Petrescu desfăşoară o vie activitate publicistică, începută prin note critice la rubrica „Intre Oglinzi
TEXTE ŞI. DOCUMENTE
237
Paralele" şi terminată cu violente filipice împotriva, claselor stăpînitoare şi a oligarhiei dela cîrma ţârii (v. „100 de milioane 100" sau „Proasta circulaţie", articole reproduse mai jos).
Curînd insă J.T.H. Florescu e reprimit cu surie şi trîmbiţe in partidul liberal, conducerea recunoscînd în sfîrşit „justeţea liniei apărate de cunoscutul tribun", etc. etc.
Ca în roman, după această turnură pe care o ia campania, colaborarea scriitorului la „Omul Liber" se răreşte, ca să dispară apoi complect.
O. s. c.
CAMIL PETRESCU
PROASTA CIRCULAŢIE
Sergentul din mijlocul străzii ridică şi coboară băţul, parodiind în faţa Operei pe dirijorul din năuntru. Automobilele cu fotolii adînci ca mormintele, gătite şi iluminate pe dinăuntru ca nişte buduoare, dintr-o lume ireală, se urmează, cerîndu-şi nerăbdător, cu ţipăt aristocratic de claxoane, locul. E mare manifestare de artă, v-o spunem serios, şi fotoliul, scăldat într-o baie de lumină electrică, a fost plătit cu 1.500 de lei, exact preţul a cinci sute de pîini.
Şi iată acum, aliniate ca un parter de flori şi plante, femeile cu umerii rotunzi, gîturi marmoreene mîngîiate de coliere, mîini albe încheiate de aur şi platină.
Sîntem domnilor, o ţară bogată, fără îndoială.
Asta a putut constata eri şi băieţaşul care, flămîrizind de două zile pe străzile Capitalei, după ce a privit vreme îndelungată galantarele de la băcăniile împinse pînă în stradă şi pînă în nările celor flămînzi, s-a decis să fure o pîi'ne de la o gheretă din marginea oraşului.
Nu l-au tentat nici homarii şi langustele de la Ciobanu, nici şalăul cu spinarea lată de o palmă de la Teişani, nici rodiile, nici perele învelite în vată ca nişte păsări bolnave. El nu vrea decît o pîine şi e mai greu pentru unii, în această ţară, să aibă o pîine, decît pentru alţii să trimită acasă un coş cu icre negre, brînză scump putrezită şi pateuri cultivate încă înainte de gîtuirea păsării.
Băiatul acesta n-avea decît 16 ani, şi mintea lui necoaptă a putut gîndi stupid, că e mai bine să fure, cu pereţii stomacului uscaţi şi lipiţi de foame, o pîine, decît să aştepte şi să încerce a obţine de la Stat o furnitură. Greşeală scump plătită, căci a fost împuşcat de către simbolul ordinei noastre sociale, domnul sergent din post.
Coliba puturoasă, cu trupuri măcinate de mizerie, alături de palate cu multe camere, în care, pe divanuri, pe mescioare, fiecare obiect, aruncat parcă la întîmplare, reprezintă o valoare care ar schimba destinul unui om, asta e Capitala simbolică a noastră.
E o proastă distribuţie în ţara asta, ca într-un corp bolnav distribuţia smgelui. Unele organe pleznesc de congestionate ce sînt, şi altele care lîn-eezesc, se atrofiază, se descompun, pentru că pînă la ele, în acelaşi corp, nu ajunge nici o picătură din lichidul nutritiv.
La aceeaşi oră, dacă un aeroplan ar putea zbura deasupra acestei Capitale şi pilotul ar putea privi, ca în poveste, prin acoperişuri, ar vedea în aceiaşi timp alături de aşternutul cu zdrenţe în care femeia cu trupul mîncat
238
TEXTE ŞI DOCUMENTE
de tuberculoză îşi alăptează copilul, şi dormitorul luxuos, cu trupul curtezanei neroade, frămîntat de voluptate, după ce a fost aţîţat de bunătăţi specioase, plătite din jaful banului public.
Sufletele copiilor se ofilesc de la duhoarea vieţii din jurul lor încă de mici. La 16 ani sînt împuşcaţi adolescenţi pentru că fură o pîine, iar la 20 de ani studenţii îşi string tîmplele în mîini deasupra cărţii, nu numai pentru că, ameţiţi, nu mai pricep nimic, dar ca să-şi potolească printr-o crispare, crampele foamei.
Ce viitor ne pregăteşte această hidoasă congestie a organismului social, ce posibilităţi putem întrevedea în ţara lefurilor de 4 milioane anual, care balansează cu pensiile de 500 de lei lunar?
Ce suflete pot creşte într-o astfel de mocirlă morală?
Lişiţă tremurătoare, scoici flasce şi nuferi, frumoşi poate, dar paralitici, cînd noi avem nevoie de stejari şi brazi, de animale sănătoase, îmbătate de aer proaspăt.
Trebuie să luăm aminte. E prea multă suferinţă aci şi prea multă juisare neruşinată. Organe prea.bine nutrite, năclăite de grăsime..,, şi inimi prea secătuite şi deznădăjduite.
Se pare că în asemenea maladii, chiar şi medicina a revenit acum la anumite procedee terapeutice, care în ultimul timp cereau numai cîteva lipitori, dar care într-o vreme foloseau şi operaţii curajoase.
„Omul liber" — Anul 1930, Luni, 31 Martie
100 DE MILIOANE 100
— Ca să rotunjim cifra, să scriem numai o sută, cu toate că-mi prisosesc cîteva zeci. Prin urmare o sută de milioane-de lei reprezintă poliţele false primite de Banca Naţională şi trecute acum în contul statului.
Mărturisiţi sincer, dacă pricepeţi ceva. Cum e posibil ca să se fi numărat la ghişeele băncii noastre principale o sută de milioane de poliţe cu cîte două giruri false, pe poliţe reescontate? Hotărît lucru, nu e de crezut! Căci încă-odată, pare-se, nu e vorba de poliţe dubioase, pe care tot statul le va plăti şi care se ridică şi ele la vre-un miliard şi ceva (De asta, ce să mai spunem, căci. pînă or apare rîndurile acestea, Creditul Ipotecar a şi luat naştere, aşa încît băncile după ce îşi vor fi scos de mai multe ori capitalul cu dobînzi ele 35 la sută, realizează acum şi suma împrumutată, căci o garantează — cine? Statul fireşte — Statul, pur şi simplu).
Nimeni nu mai are ruşine în ţara asta? Nu se întreabă domnii aceştia mari, ce or să zică milioanele de nevoiaşi, care luptă aspru cu sărăcia şi sînt' gîtuiţi de lipsuri?
I se vinde omului lucrurile din vatră, îi moare soţia din naştere la spital, îi rămîn copiii nedaţi la şcoală, pentru că nu mai are de unde împrumuta, garantînd cu munca lui, cu bruma de avere pe care o are, măcar cîteva mii de Iei acolo, şi în timpul acesta, sute şi sute de milioane se acordă tuturor escrocilor, tuturor interlopilor din marginea unei anumite societăţi fără control. Un biet mic negustor e dus la faliment, pentru că el, nelucrînd cu străinătatea, nu a speculat asupra monedei, ci a rămas la capriciul pieţei, încearcă disperat să găsească o sumă ridicolă şi e trimis de la Ana la Caiafa, zile şi săptămîni, şi iată că domnul cu maşina la scară se prezintă numai, şi în timpul cît fumează o ţigară în cabinetul directorului, hîrtiile i se şi
239
TEXTE ŞI DOCUMENTE
- Cînd se ştie cît de cumplit de ^ft^J ^ 1£ S-C^
^J^tS*».*^ pro8tii, m. dac, r^^&3°,X?°
d?ă) ^ 8 -in Tara Romînească, nimeni nu are
către Stat:      _ orn1icat de cîteva ori. In J, aia nom 1& un ml
dar acoperă toate afacerile p gtatul
Prof.   M. NANII
CONTRIBUTIUNI LA CUNOAŞTEREA LITERATURII ANTIDINASTICE A LUI VLAHUŢÂ
In literatura antidinastică, Vlahuţă este cunoscut prin foiletoanele publicate în ziarul „Lupta" (1887), intitulate: „Scrisoare către cititori", „Auri sacra fames"1) şi prin poezia „1907", apărută prima dată în revista Viaţa Romînească" (1907). Toate au fost semnate cu numele autorului.
In afară de aceste texte, dintre care unele au fost retipărite de curînd în volumul „Din literatura antimonarhică" (Biblioteca pentru toţi, 1950), Vlahuţă a publicat şi altele, sub diferite pseudonime. Cităm dintre aceste texte pe unul din cele mai importante „Visul regelui" („Epoca" An. I. Nr. 222 din 20 Aug. 1886), scris sub pseudonimul Mirmidon.
Că pseudonimul „Mirmidon" aparţine lui Vlahuţă nu poate fi nici o îndoială. Vlahuţă a publicat schiţele „Unvecin", „Dincă Buleandră", la început sub acest pseudonim, Mirmidon, în ziarul „Lupta" (1887), apoi le-a tipărit sub semnătură proprie în volumul „Din goana vieţii" (1882). Scris cu un an mai înainte, „Visul regelui" anticipează, prin tematică, pe „Auri sacra fames".
Foiletonul are o temă asemănătoare: exploatarea maselor populare de către regele avar şi lacom  de bani.  Alegoria   mai directă a acestui foileton îi sporeşte forţa satirică.  Alegoria şi aluzia sînt   înlocuite prin orezentarea   directă a   regelui în  aspecte   ridicule.   Finalul   visului se aosebeşte de acel al basmului din „Auri sacra  fames".   In locul devierii dramatice a morţii împăratului, avem zugrăvirea răscoalei poporului, mintindu-ne versurile poeziei  „1907".  Imaginea caraghioasă a regelui ™uduit de spaima visului este conturată puternic: după ce regele visase poporul răsculat i-a luat comoara, el trimite a doua zi popii palatului */ băncuţă ştearsă, cu însărcinarea de a se ruga mai cu foc şi cu evlavie pentru Iniştea şi siguranţa Mafestăţii Sale".
De asemenea, corespondenţa lui Vlahuţă cu Caragiale cuprinde pasagii antidinastice. Aceste pasagii au fost omise din textele publicate de către istoricii literari ai regimului burghezo-moşieresc. Aşa s-a întîmplat cu scrisoarea lui Vlahuţă către Caragiale, datată „15 Iunie 1906", care trebuie cunoscută în întregime aşa cum este manuscrisul 14/1950 dela biblioteca Academiei R.P.R. Scrisoarea către Caragiale la Berlin, Vlahuţă a trimis-o dela Plăineşti, unde se retrăsese pe tot timpul Expoziţiei de la 1906, nu-
*) Expresie latină al cărei sens e: goana nesăţioasă după aur.
TEXTE ŞI DOCUMENTE
241
mită de el „marele tămbâlău", care căuta să ascundă mizeria şi suferinţele poporului sub „hîrtia poleită" şi „sub crengi de brad". Interesantă este scrisoarea necunoscută pînă acum a Iui Vlahuţă către Christu Grecescu, naşul său, scrisoare datată tot din 1906, care cuprinde astfel de cuvinte de adevărat rechizitoriu împotriva regelui: „Mi-a spus cineva în tren că Regele, adresîndu-se profesorilor universitari, le-ar fi spus: „Formaţi caractere". Dacă nu s-a găsit un om să-i răspundă: „Caractere? Dar ce să faci cu ele, Măria Ta? Să le strici? In patruzeci de ani, ce om de caracter ţi-a putut rămîne prieten? Pe cine ai iubit dintre oamenii, într-adevăr cinstiţi şi minări ai ţării acesteia? Uită-le în furu-ţi şi vezi cu cine-ţi prăznuieşti ziua cea mai însemnată a vieţii tale. Acestea-s „caracterele" cu ştampilă regală, la formarea cărora ai lucrat atîta vreme, cu toate multele şi puternicele mijloace care ţi-au stat în mînă".
★
In sfîrşit, o altă problemă nouă în legătură cu literatura antidinastică a lui Vlahuţă este aceea a variantei poeziei „1907", aşa cum apare în manuscrisele lui Vlahuţă, aflate la Biblioteca Academiei R.P.R. Publicarea acestui material este necesară pentru reconsiderarea operei lui Vlahuţă.
Poezia publicată în revista „Viaţa Romînească" şi apoi în volumul de poezii (1909) a avut un mare răsunet. Clica regelui o declară incendiară şi cere pedepsirea autorului. Prietenii îi iau apărarea. Constantin Miile i-o republică pe prima pagină a ziarului „Adevărul" (30 Mai 1907) şi în numărul imediat următor, în foiletonul intitulat „Un om", scrie: „In ţara noastră cu suflete mici şi pline de josnicie, desigur că poetul care a avut curajul să spună regelui adevărul va fi lovit. Ce va păţi Vlahuţă, nu putem şti, dar desigur încercarea cel puţin se va face ca să i se plătească scump acest curagiu. Ce are a face urmările. Poetul şi-a făcut datoria... Există cel puţin unul în această ţară, care ştie să gîndească drept, care minuneşte şi să vorbească drept". Intr-un alt număr al ziarului, articolul redacţional se termina cu cuvintele: „Să sperăm că versurile lui Vlahuţă vor deschide ochii regelui şi ochii pentru realitatea lucrurilor şi priceperea pentru rostul vremii".
Vlahuţă este întrebat într-un interviu dacă a ţintit pe regele Carol sau regele din poezie e numai un rege de fabulă. Poetul răspunde: „N-aş dori să se creadă că retractez, căci n-am nimic de retractat. Mă apăsau de mult cele spuse în 1907; trebuiau spuse. Şi ce bine m-am simţii după ce le-am spus. I-a, durut rău pe unii şi au ţipat ca din gură de şarpe... Ce-mi pasă de ura celor puternici şi de micile lor răzbunări. Eu preţuiesc viaţa prin binele pe care-l pot face, prin adevărul pe care-l pot spune". („Adevărul", 23 Iunie, 1907)
Discuţia în jurul acestei poezii a fost mult prelungită de ziarele şi revistele vremii. Varianta găsită în manuscrisele lui Vlahuţă de la biblioteca Academiei R.P.R., e mai puternică decît forma publicată. Are o strofă mai mult. In această strofă, din lumina stîrnită de răscoală, reapare în faţa^ regelui „Adevărul", care fusese îmbrîncit pe scară de slugi. Poezia capătă astfel o altă perspectivă, arată drumul şi victoria „Adevărului". De altfel şi subtitlul poeziei, „Al lămuririi foc",'deşi e tăiat de poet, indică intenţia şi sensul pe care el a vrut să-1 dea poeziei. Strofa finală e redactată în două forme. Una din ele este tăiată de scriitor. O cităm şi pe aceasta:
Şi-apasă inima. Ce tare-i bate, Ca dinlr-o casă-n flăcări se râpede. De-afarâ o lumină mare bate, Dar ce-i lumina asta în cetate?
16 — V. Romînească
242
TEXTE ŞI DOCUMENTE
Ca-n faţa unui spectru-nmărmureşte, Din flăcări „Adevărul" îl priveşte, Cu braţele pe piept încrucişate.
Forma definitivă din manuscris,   cuprinzînd numai patru versuri, ca şi celelalte 32 de strofe, au redactarea următoare, păstrată de autor:
A, ce lumin' aici? de unde bate? Ca-n faţa unui spectru-ncremeneşte, In prag stă Adevărul şi-l priveşte Cu braţele pe piept încrucişate.
Manuscrisul este important şi pentru a urmări munca scriitorului în procesul de creaţie. Desele ştersături pînă la definitivarea formei, prin găsirea cuvîntului sau a expresiei care să exprime cît mai bine ideea, arată drumul parcurs de poet. Dăm un singur exemplu. Pentru a reda frămîntarea şi suferinţa poporului, Vlahuţă, prin gura Adevărului se adresează regelui prin versurile:„Ţara, Mafestate/E-n  durat greu. Tu  nu-i auzi suspinul".
In manuscris, poetul a încercat patru formulări („E-n ceasul greu"; „e-n cumpănă"; „o duce greu; „e-n sbucium grea")-pmă. să ajungă la cea mai expresivă: „e-n durat greu".
Exemplele pot fi înmulţite. Ele arată continua preocupare a lui Vlahuţă pentru limba şi stilul în care şi-a scris opera.
Dăm mai jos în întregime pamfletul „Visul regelui" şi scrisoarea către Caragiale.
VISUL REGELUI
Prînzise bine, asistase la spectacol şi acum fericitul rege, în patu-i moale, cu ochii închişi, în aşteptarea somnului, îşi lăsa molatecele gînduri să lunece îndărăt, către acele vremuri de slrîmtoare, în cari se muncea mult şi căpăta florini 'puţini şi care acum, pare c-ar face parte dinlr-o altă existenţă, atît sînt de depărtate. Ce vînt norocos, cugeta el, m-a aruncat în această blagoslovită ţară, şi ce mari şi de necrezut sînt minunile ursitei, cînd vrea ea să te procopsească, aşa, 'pe negîndite! Cu aceste reflecţii, milostivul nostru rege
adormi. „ .      . „
De multe ori, lucrurile la care te-ai gîndit de cu seara, iţi revin in vis sub o formă mai clară şi ţi se desfăşură într-un fel de peripeţii de basme, ca şi cum toate s-ar petrece 'sub farmecul unui descîntec. Sînt visuri, în care ţi se pare c-ai trăit un veac de om, şi care te poartă în cîteva minute prin atîtea locuri şi evenimente, încît, cînd te deştepţi din ele, simţi în tine o oboseală fizică ş-o ameţeală ca şi cum... dar să lăsăm aceasta şi să venim mai de grabă la visul
regelui: , „  „ .  , -
Se făcea într-o sală de cazarmă. Trist, cu coatele pe masa, îşi slnngea în palme capul greu de oboseală şi de gânduri amărîte. Cum sta aşa, o mînă. îl atinse pe umeri, îşi întoarse capul şi văzu un chip frumos, cu ochii ca doi luceferi şi cu-n zîmbet infernal de atrăgător.
— Vino cu mine...
— Unde? bîlbîi el înlemnit.
— Ce-ti pasă? vino cu mine. Eu sînt norocul tău.
TEXTE ŞI DOCUMENTE
243
Si glasul acesta îi fermeca auzul, ca un cîntec dulce şi ademenitor. îşi luă chipiul şi eşi. Afară era o lună frumoasă ş-o tăcere sfîntă, care-l înfiora. Străbătu oraşul, — văi şi dealuri se precipitau îndărătul lor. Era un mers fulgerător de iute în liniştea nopţii. Se simţea uşor ca o umbră. Curios lucru, îşi zicea el în gînd, n-am aripi, nu sbor şi cu toate astea merg aşa de repede, fără să ating pămîntul cu picioarele...
D-asupra luna se ştergea încetul cu încetul. Stelele prinseseră a se stinge. Ei mergeau mereu. In faţa lor, de după creasta unui munte, încetişor răsărea soarele şi brazii. Se îmbrăcau într-o pară roşietică. Norocul întinse mîna înainte...
— „De acolo se pornesc bogăţiile cîmpiei hărăzite ţie".
Şi-ntr-o clipă fură în creştetul muntelui. Acolo se opriră puţin. Cîm-piile pline de bucate curgeau de vale, lucind în bătaia soarelui ca nişte valuri de aur topit. Din deal în deal se ridicau străfile uriaşe, nemăsuraţi codrii, adăpostul fiarelor şi cuibul haiducilor. — „De aicea şipînăîn malul celei mai late ape, cît cuprinzi cu ochii, şi cît nu poţi cuprinde cu ochii toată ţara aceasta frumoasă, cu hotare depărtate în larg şi-n curmeziş, cu bogăţii fără măsură şi cu viteji fără frică de moarte, toată este a ta, şi domn te vei chema peste aceste ţinuturi".
Tînărul Domn se înfiora de atîta fericire. El vrea să zică ceva, dar norocul îi înţelese gîndul şi patima, şi-i făcu semn să-l urmeze. Intr-o clipă se pomeni în faţa unui palat enorm. Străbătură o sală lungă, tăiată-n marmură şi se opriră-n faţa unei uşi mari de fier, deasupra căreia era scris „Geld, Geld, Geld". Uşa se deschise scîrţîind a greu pe ţîţîni, şi cînd văzu el în mijlocul odăii largi mormanul colosal al banilor de aur, se asvîrli c-o lăcomie sălbatică asupră-i şi, culcat pe piept, îşi îngropa faţa şi braţele pînă-n subţiori în acele bucăţi de metal, aşa de strălucitoare, aşa de lunecoase şi aşa de pline de răcoare şi de farmec. Aşa, scăldîndu-se, rămase multă vreme, ş-un fior de o rară voluptate părea că-i străbate cald prin tot trupul şi-l adoarme. De-asupra se auzea huruit de roţi, ca într-o moară, şi pe fghiaburi largi mereu curgeau de sus bani de aur. Norocul îl duse şi-i arătă minunata alcătuire şi rînduială a lucrurilor. Era o adevărată moară, şi-i desluşi cum are să toarne-n coş pădure, oştiri, popor, şi toate acestea, măcinate, au să se prefacă-n aur. El zise: „gut... selir gut!" şt iarăşi se asvîrli pe grămada de bani. Era aşa de fericit!
Dar de odată moara se opri. Norocul se făcuse nevăzut. Un tumult de glasuri venea de-afară, din ce în ce mai violent. Palatul se clătina din temelie. Geamurile dîrdîiau ca de un cutremur şi mormanul, risipindu-se ca ceva viu, lunecă de sub el, pînă ce-l lăsă cu pieptul şi cu braţele pe scînduri...
De odată sbucni o bubuitură groaznică, şi pereţii parcă se porniră să cadă peste el...
Sguduit de spaimă se deşteptă. Stete ameţit cîteva minute. Apoi se sculă şi începu să se plimbe prin odaie. Nu se făcuse încă ziuă. Afară ploua cugăleala. Din cînd în cînd un fulger se svîrcolea în întuneric şi cîte-un tunet huruia prelung şi violent ...Afurisit vis, rosti el pe gînduri, şi-şi şterse fruntea fierbinte şi asudată.
A doua zi, popa Pariaţi, primea o băncuţă ştearsă din partea regelui cu însărcinarea de a se ruga mai cu foc şi mai cu evlavie pentru liniştea şi siguranţa Majestălii sale.
Iubite frate Caragiale,
S-a ars de-atunci ce-a fost de ars. Iar acea bucăţică de istorie, aşa de frumos ferecată, o păstrez cu sfinţenie antică în mîna unui cunoscător. 16*
244
TEXTE Şl DOCUMENTE
Trecu şi marele Tămbălâu. Au defilat toţi vicleimiştii. S-au schimbat bineţuri de sărbătoare; Regina a spus lui Ventura: „Noi sîntem confraţi".
Si s-a împărţit şi pomană. Ţăranii au căpătat cîteva spitale; tîrgoveţh — foarte mulţi decoraţi. Camera a votat Regelui o statuie. Regele a făcut la Casa Coco-Durnitrescu et Comp." o mare comandă de caractere pentru Fritz probabil ca să aibă si el ce strica. (Pasagiul acesta subliniat de noi a fost omis atunci cînd a fost publicată în 1939, — M. N.) De sute de mu de ori s-au spus zilele acestea „Domnie glorioasă", „Progrese uimitoare" şi toate bărbile solemne, şi toate cheliile guvernamentale moţăiau în tactul cădelniţei: „Aşa e, aşa el" ;
Tot vechile, scîrbos de învechitele şiretlicuri de „auguri . Singura nota de reţinut din toată hărmălaia asta de pehlivani, care foacă-ntre ei pe bănişoru noştri Uite popa nu e popa", este iradeaua doctorului Obreja prin care ni se dădeslegare să mîncam — ghici ce .. nu fii ticălos! — carne de cal! Da dragul meu carne de cal! Stii că e posibil s-avem şi noi un ministru. Cel puţin, pe banca ministerială vom fi bine reprezentaţi. Cu Barbu — că de el e vorba — se va ridica şi demnitatea de ministru (ce-a afuns azi — te cutremuri, nu alta ceval) Multă sănătate dela toţi de pe aici.
Te îmbrăţişez cu dor
A. Vlahuţă
Plăineşti, 15 Iunie 1906.
TEORIE ŞI CRITICĂ
MIHU DRAGOMIR
UN POET AL REVOLTEI: ALEXANDRU MACEDONSKI
In frămîntatele zile ale primăverii lui 1875, cînd ecourile războiului franco-german, care dărîmase în pulbere imperiul lui Napoleon al III-lea, se împleteau cu svonurile despre alte pregătiri de război, locuitorii Capitalei au citit în ziarele înţesate mai ales cu ştiri externe, o notiţă' sumară, anunţînd arestarea unui tînăr, care, sub paza a doi călăraşi, a fost pornit de la Craiova, spre Bucureşti. Fărădelegile de care trebuia să răspundă în faţa judecăţii erau enunţate cam confuz. Arestatul nu avea decît 21 de ani şi o meserie destul de ciudată: era poet. Unele ziare, trecînd peste motivele invocate în mandatul de arestare, au arătat adevăratele motive: tînărul fusese arestat pentru două poezii îndreptate contra lui Carol 1, poezii care, urmînd după o serie întreagă pe acelaş ton, îl înfuriascră prea rău pe trufaşul prusac, venit să „civilizeze" cu orice preţ populaţia micului stat de Ia gurile Dunării.
Dar nici în celula de la Văcăreşti, unde a stat trei luni şi jumătate, poetul n-a,. dat dovezi că s-ar fi cuminţit. Poeziile ieşeau, una după alta, de după gratii, şi, din paginile ziarelor progresiste, înfierau şi-şi băteau joc de banda de jefuitori de la cîrma ţării.
Ironizînd „grija" de a i se fi acordat o „subvenţie" zilnică de doi franci (alocuţiunea pentru întemniţaţi), poetul se adresa guvernanţilor:
Chiar şi dumneavoastră, în. recunoştinţă, Dacă la putere vom sui şi noi, O declar aicea, şi în conştiinţa, Vă vom da subvenţii demne de ciocoi! Fără de distincţii, şi pe fiecare, Domnilor miniştri, vă vom mulţumi, Vă vom da odae, foc şi luminare Şi cinci franci pe zi.
(Doi franci)
Cînd a venit rîndul procesului, se formase o puternică opinie publică, şi instanţa s-a văzut nevoită să-l achite pe acest poet incomod, pornit să spună pe faţă adevărurile cele mai crude. Lunga luptă pe care Alexandru Macedonsle avea s-o ducă cu societatea timpului său era declarată.
încă dela primul său volum de versuri, intitulat: „Prima verba", apărut cînd poetul avea doar 18 ani, Al. Macedonski face să răsune o coardă bărbătească, combativă.
Deocamdată pline de naivităţi, sub influenţa prea directă a lui Bolintineanu, pe care de altfel 1-a preţuit întotdeauna ca pe un mare poet, versurile cheamă poporul la luptă:
...hai şi te ridică, Inima domnească ţi-esle inamică!"
( O vocej
246
MIHU DRAGOMIR
Volumul mai cuprinde poezii scrise încă de la 12 ani, cărora autorul nu le mai „corege greşelile", meditaţii, rime amoroase, şi chiar o „poemetă-satiră" de mai mare întindere, intitulată „Scriitorul". In fruntea volumului sînt aşezate poeziile „Dedicaţiune — iubitei mele mume" şi „La defunctul meu părinte, general Alex. D. Macedonski". In mic, şi cu mijloace artistice încă reduse, „Prima verba" conţine trăsături pe care poetul le va adînci, mai târziu, cu stăruinţă.
Puţin timp apoi, poetul intră în arena publică, cu arme complexe, ca director al ziarului „Oltul", pe care îl va scrie singur, aproape în întregime, vreme de trei ani. Articolul din fruntea primului număr, apărut la 14 noembrie 1873, începe astfel: „Tot omul este dator a contribui după puterile lui la binele ţării în care s-a născut şi care~l nutreşte", pentru a încheia cu o frază încărcată de explozibil: „Acei care ne vor despoia de munca noastră, să-i facem să tremure sub urgia poporului. Cetăţeni, noi sîntem. şase milioane/" Această „profesie de credinţă" — cum şi era intitulat articolul,— i-a dat poetului puterea să reziste, în timpul lungii şi sbuciumatei sale activităţi literare. Dintru început, el s-a vrut poet-cetăţean.
Fire pasionată, trecînd cu violenţă peste orice convenţii burgheze, hotărît să spună numai adevărul, orice s-ar în-tîmpla, tînărul poet n-avea prea mari şanse să pătrundă în lumea literelor care, pe acea vreme, era cu străşnicie păzită de culturalii monstruoasei coaliţii. Atitudinea sa antidinastică, considerată la început ca o ieşire lesne de înlăturat, se transforma într-o adevărată şi susţinută companie de demascare. Ziarele venerabile — care începuseră să ia forma şi tonul celor occidentale, publicînd, alături de panglicarii patriotarde, reclamele marilor case de comerţ austriace, franceze şi germane, sau încă timida şi neoficiala cotă a bursei — vedeau cu mirare cum o foaie nesusţinută de vreo forţă financiară se menţine şi se răspîndeşte tot mai mult. Caracterul independent al lui Al. Macedonski devenea tot mai supărător. Fiecare număr al ziarului aducea două-ţrei poezii, pe lîngă articolele dintre care unele merită
cu prisosinţă să facă parte din orice antologie a pamfletului romînesc. Versurile nu încearcă să voaleze, în nici un fel, părerile autorului. Claritatea lor devine o calitate poetică, ura faţă de ciocoime este exprimată nervos, lapidar:
In curînd această ţară Iară se va ridica! Voi ce   credeţi c-o să moară Ascultaţi: Ea n-o să moară!
N-o să moară I
Ci pe voi vă va-ngropa Vă va-ngropa!
(Un cîntec)
Adesea versurile exprimă un crez care, desigur, înspăimînta pe guvernanţi, ca în poezia „Ce-aş vrea":
Aş vrea poporul să fie rege, Rege odată bietul popor, Ca-n lanţuri grele să nu-l mai lege Salariatul zis „domnitor".
Cînd se sărbătoreşte ziua de 10 mai şi scribii oficiali o exaltă în ode a căror grandilocvenţă este gras plătită, Macedonski exprimă părerea celor mulţi şi asupriţi:
In palat e veselie, dar pe strode e tăcere, Trecătorul poarlă-n faţă întristare şi durere. In Palat se banchetează, în Palat e sărbătoare, Insă-n urbe predomneşte o tăcere cobitoare. In Palat e sărbătoare, căci e astăzi 10 mai, Zi în care Carol-Vodă urcă-n tronul lui
Mihai.!
(10 mai)
Lupta dusă, pe calea versului şi a presei, contra lui Carol ' Hohenzollern avea să continue mulţi ani, aducîndu-i lui Macedonski dragostea oamenilor simpli şi fiind, în acelaş timp, explicaţia ostilităţii cu care poetul a fost întâmpinat de oficialitatea culturală.
Ne putem lezne închipui ce ecou aveau pamfletele de genul celui publicat în „Oltul" şi „Romînul" sub titlul „O respectuoasă cerere guvernului", în care Macedonski îşi bate joc, cu o vervă scăpărătoare, de înfumurarea  lui   Carol şi de
UN POET AL REVOLTEI: ALEXANDRU - MACEDONSKI
247
servilismul guvernanţilor grupaţi în jurul lui:
„Reformarea codicelui penal, impunînd presei noi îndatoriri, cari, prin dificultăţile inerente oricărui început, vor putea să rămînă uneori neîndeplinite, presa adresează guvernului următoarea respectuoasă cerere:
Articolul 77 prevede pedepse aspre contra celor care prin presă ar comite vreo ofensă contra persoanei Măriei Sale Domnitorului, sau „contra vreunui alt membru al familiei Domnitorului".
Insă Măria-Sa Domnitorul fiind fără îndoială din cea mai numeroasă familie princiară din Europa, ţi presa democratică romînă neavînd niciun exerciţiu în genealogia familiilor princiare, guvernul este rugat foarte respectuos să binevoiască a publica prin Monitorul Oficial un tablou lămurit de membrii vechi şi ilustrei familii a Măriei-Sale Domnitorul Carol I al Romîniei (Karl — Eitel — Friedrich — Ziephyrin — Lud-wig — principe de Hohenzollern — Sigm.a-ringen — etc — etc — etc—) şi anume, precum zice art. 77 aliniatul 3:
„Rudele Măriei-Sale ascendente şi descendente şi colateralii pînă la al treilea grad, precum şi afinii de aceeaşi categorie", adică rude ale ascendenţilor şi descendenţilor şi colateralilor,   pînă   la   al   treilea grad".
In numerele următoare, articolul este republicat, cu următorul adaos:
„Observaţiune importantă. Apărînd în public respectuoasa cerere de mai sus, s-a produs următoarea observaţiune importantă pe care cu respect o supunem guvernului:
O familie atît de numeroasă ca a Măriei-Sale Domnitorului Carol I, dobîndeşte necontenit noi membri, fie prin naşteri, fie prin căsătorii, pe care presa romînă este în imposibilitate a-i cunoaşte.
Guvernul mai este dar respectuos rugat să ne ţie necontenit în curent cu naşterile de ambele sexe, şi cu toate căsătoriile ce se vor săvîrşi în ilustra familie a Măriei-S ale Domnitorului Carol I."
Dar poetul nu se mulţumea să atace cu spada versului sau a pamfletului. El scrie lungi şi documentate studii, ca, de pildă, „Despre Dinastie., Absurditatea acestei  instituţiuni în secolul nostru. Nesta-
bilitatea ei. Răul la care dă naştere". Ironia se împleteşte cu  argumentaţia strînsă:
„Toate aceste lupte şi agitări (pentru ocuparea tronului, n. n.) au fost şi sînt o stavilă necontenită mersului progresului,, au ruinat naţiunile fără vreun alt folos decît acela al înlocuirii unui despot prin-tr-un altul, adesea mai rău.
Dinastia este dar condamnabilă —, după cum este de condamnai şi punerea monarhilor mai presus de legi, adică nerăspunderea ce li se acordă în teorie.
Termin prin a ruga pe cei care o susţin să nu se sbîrlească, căci nu voesc prin acest articol să-i tratez de regresişti. Din contra: aceşti domini sini progresişti, cu mica diferenţă însă că sînt progresişii-îndărâtnici, după cum sînt şi conservatori distrugători; voiesc să zic prin expresiunea de progresişti-îndărălnici, că progresează de-a-ndăratelea!" („Telegraful", anul V, nr. 1103, 119 (1875).
In acelaşi timp însă, alături de vehementele pamflete ale poetului, „Oltul", ca şi alte ziare la care colabora, îi adăpostesc şi unele producţii literare care ne miră astăzi prin incoloarea lor, „lamentaţiuni" de genul celor care abundau la poeţii minori pre-eminescieni. Poetul Macedonski, conştient de sarcinile sale sociale, nu-şi găsise încă instrumentul potrivit. Menirea artei o vedea însă, limpede, şi se adresa astfel condeiului său:
Eu de tine niciodată Pin' acuma n-am roşit: De o viaţă nepătată împreună am trăit. Persecuţii, calomnie, In picioare le-ai călcat Şi lovind în tiranie Steagul sfînl l-ai ridicat! Mi-ai dat zile şi putere Şi crescîndu-mă de mic, Mi-ai fost ultima avere, Mi-ai fost singurul amic!
(Odă la condeiul meu) Această temă, misiunea poeziei, revine, mărturisind preocupările poetului. O întîl-nim în „La muze" („Pe despoţii ce-o sfîşief ca demoni ne-nduplecaţij In oricare poezie) Muzelor, îi înfieraţi!") In „Odă la şoarecii din odaia mea" („şi cînd chiar
248
MIHU DRAGOMIR
se află anii/ Care pana-şi înjosesc,/ Fii ai nopţii şi-ai minciunii/ Ce tîrîndu-se trăiesc"), şi o vom mai întâlni de multe ori, de-a lungul carierei poetice a lui Macedonski.
Cristalizarea personalităţii sale poetice nu va întîrzia. Fiind mereu în primele rîn-duri ale bătăliei, împrăştiind, cu o dărnicie rar cunoscută, poezii, studii, articole, poetul îşi şlefuieşte neîncetat versul şi fraza. El nu se fereşte să atace temele cotidiene, intervenind, cu biciul satirei, în campanii electorale („Marşul bătăuşilor") lovind în presa afaceristă, („Darul ziarului „Pressa"), în miniştri, (Brătianu) în legi şi mai ales în capul orînduirii, regele. Dacă această activitate, de zi de zi, 1-a făcut uneori să alunece pe panta versificării facile, pe de altă parte 1-a împins, în procesul creaţiei, să caute formele cele mai directe, mai simple, mai artistice. In timp ce Titu Maiorescu propovăduia arta pentru artă, îndepărtarea olimpică a poetului faţă de viaţă, Macedonski îşi punea condeiul, nemijlocit, în slujba poporului, pe care-l visa rege.
Odată cu încetarea apariţiei „Oltului", activitatea lui Macedonski se mută la „Telegraful" şi la o serie de ziare, unele dc un format minuscul, mărturisind lipsa oricărui sprijin financiar.
Războiul pentru independenţă se apropie. Tonul general al presei se umflă de-un patriotism prefăcut, se rostesc vorbe mari despre vodă şi oamenii săi. Poetul nostru, ocupat cu redactarea unuia dintre multele ziare pe care le-a condus, este la datorie. „Armatei romîne", „Vînt de primăvară", mai târziu „Stegarul", proslăvesc vitejia soldaţilor noştri, cauza dreaptă pentru care lupta poporul. Iată, de exemplu, „Vînt de primăvară". Cu mijloace surprinzător de simple, el construieşte o imagine care creşte, asemenea unei furtuni, de la un tunet îndepărtat pînă la dezlănţuirea irezistibilă. Mai întîi, voit idilic:
...Rîndunelele-şi {ac iară Cuibul sub coperămînt, Bate vînt de primăvară,
Bate vînt!
apoi prevestitor:
E un semn de vijelie Sub al norilor vesmînt... ...Bate vînt de primăvară.
Bate vînt!
versul devine purtător de groază:
...Pruncul ţipă, mama plînge, Tatăl cată la pămînt: Bate vînt a bălţi de sînge, Bate vînt!
pentru ca, în final, să cuprindă strigătul unui întreg popor:
...Ţară scumpă, sau tu vie, Sau noi toţi, toţi în mormînt! Bate vînt de vitejie,
Bate vînt!
Este într-adevăr semnificativ că această poezie, care exprimă atît de puternic zilele premergătoare războiului din 1877, a rămas înmormîntată în ziarele vremii, deşi poetul a introdus-o în volumul din 1882. Mai nimic, de altfel, din ceea ce scrisese pînă la această dată, n-a mai văzut" lumina ediţiilor. Versurile erau încărcate cu prea multă ură împotriva burghezo-moşierimii, erau încărcate cu prea multă dragoste pentru popor! Cîntăreţ al războiului din 1877, Macedonski ne-a rămas necunoscut sub acest aspect, ca şi sub cel de luptător antidinastic.
Dar sub ce aspect 1-a putut „recunoaşte" burghezia? Vom vedea îndată. Eveni- * mentele se precipită şi „cazul" Macedonski este pe punctul de a-şi avea un dosar. Rămîne să survină duar momentul prielnic.
In 1880, Macedons'd face să apară revista „Tarara", îndreptata exclusiv împotriva palatului şi camarilei. Revista a cunoscut un adevărat succes de public, multe din versurile publicate aici devenind populare:
Azi în ţara romînească Plîng ţăranii nemîncaţi. Vodă, Vodă să trăiască, Iar ţăranii să muncească, De-aia sînt din cer lăsaţi!
(Să trăiască Vodă
UN POET AL REVOLTEI : ALEXANDRU MACEDONSKI
249
Poeziile întrebuinţează refrene care se întipăresc, pentru multă vreme, în mintea cititorului:
Aibi speranţă, toboşare... Din senin ieri a tunat! Răzbunare! Răzbunare!
La palat,
La palat, S-a scos ţara la, mezat!
(Cetăţeanul şi toboşarul)
Refrenul este, de altfel, după cum s-a văzut chiar din p uţinele citate de pînă acum, folosit cu stăruinţă de Macedonski pentru a scoate în relief ideile principale. Mai tîrziu, repetiţia va deveni un element de bază al măestriei sale poetice.
După ce „Tararaua " îşi încetează apariţia, Macedonschi, care îşi cîştigase un prestigiu foarte neplăcut pentru patronii literelor de pe atunci, se hotărăşte să dea viaţă unei reviste literare, intitulată, simplu şi sugestiv, „Literatorul". Izvorul inspiraţiei sale este cu adevărat nesecat şi revista duce, printre cititori, un şuvoi de poezii, articole, schiţe, polemici.
Prea tînăr încă, dornic de o recunoaştere pe care oficialitatea nu i-o putea da, poetul este considerat, de cei grupaţi în jurul revistei, un maestru. Ia fiinţă şi o societate „Literatorul", cu filiale în mai toate oraşele ţării, atingînd în curînd cifra record pe vremea aceea, de 1800 membri. Apar primele „Nopţi" din seria care se va sfîrşi cu celebra „Noapte de decembrie". Arta sa poetică se desfăşoară, strîns împletită, în jurul celor doi centri: lirismul şi satira, aşa cum va proclama singur, în diferite ocazii.
Poetul încearcă să cucerească şi scena, şi, în seara de 15 noembric 1880, Teatrul Naţional îi joacă două piese într-un act, în versuri: „ladeş" şi „Unchiaşul Sărăcie". Ultima, piesă care s-a reluat şi în stagiunile 1881—82 şi 1887 —88, se termina cu vorbele „introducătorului", referitoare la soarta unchiaşului cu un nume atît de simbolic:
Dar are să sosească o vreme ce-aşteptăm, Şi-atunci vom fi în stare deplin să i-o
schimbăm,
O vreme de dreptate, de muncă, de frăţie Şi nu va mai fi-n lume, prisos,—nici
sărăcie!
Piesa a iscat discuţii, pe care Macedonski le rezumă astfel, în interesanta notă care însoţea publicarea piesei în „Literatorul":
„Parterul, în timpul reprezentării, era despărţit în două tabere, dintre care una susţinea că ideile din piesă sînt socialiste. Pentru dumirirea tuturor, declar că dacă a tinde către un timp în care să nu fie.:. prisos, nici sărăcie, este a fi socialist, sînt în acest caz socialist în toată puterea cuvântului'1.
Este lesne de înţeles, pentru oricine cunoaşte cît de sumar epoca, că lucrurile nu se puteau sfîrşi cu bine. Era vremea voevodatului cultural maiorescian, care nu putea admite o altă forţă în afara „Convorbirilor literare". Macedonski, de-altfel, atacă fără teamă politica „olimpianului", acuzîndu-1 că aserveşte ţara, cu bună ştiinţă, capitalismului german, reprezentat la noi în mod direct de Carol I. Apariţia, încăpăţînat de regulată, a „Literatorului", spiritul independent al animatorului său, care nu se sfieşte să se atingă de persoane cît de suspuse, crează relaţii încordate, care se manifestă, deocamdată, prin instituirea unui cordon al tăcerii împrejurul numelui său. Chiar cînd este pomenit, nu este socotit poet, ci un fel de zurbagiu al scrisului. Dar putea Maiorescu, reacţionar învederat, să procedeze altfel cu un poet care nu respecta nici măcar divina dinastie?
Cu toate acestea, socotind probabil că poetul mai poate fi domolit — era încă tînăr!—şi adus pe făgaşul cel „bun", Maiorescu îl invită la şedinţele „Junimii", unde, într-o seară de la începutul lui 1882, citeşte vestita lui „Noapte de noembrie". In r însemnările zilnice", în care Maiorescu nu uita să-şi noteze exact costul hotelului sau al trăsurii, în desele lui călătorii, şedinţa este notată astfel: „Citit Macedonski (teatral şi arogant) poezia lui „Noapte de octombrie, sau noembrie". Ministrul estetizant simula confuzia, deoarece este evident că nu-1 putea mulţumi poemul, ca versurile lui tăioase:
Oraşul sta pe vale, culcat cu nepăsare... Pe uliţi se-aprînsese lumini de felinare... Trufia în trăsură, mizeria pe fos, Lărgea prin tot oraşul un haos sgomotes..
250
MIHU DRAGOMIR
Şampanie la Capsa beau mulţi făcînd
paradă
De golul cel din creieri, de plinul cel
din ladă...
Maiorescu se simţise, desigur, vizat, în aceste sarcastice meditaţii ale poetului:
...sau premii academici căzură-asupra mea Cu gloria lor falsă şi suma lor mai grea? Cîntat-am, la ocazii — aşa precum se
cîntă,
Măriri de contrabandă sub m.asca lui
Caton,
Şi-n cele două taberi ce zilnic se
frămîntă
J ertfit-am vreodată la glorii de carton? Fundal-am oare-n ţară Republici
dintr-acele, Prin care-aiung atîtea dinastice proptele?
Pentru asemenea versuri, Macedonski nu putea primi binecuvîntarea lui Maiorescu. In schimb, cu „Noaptea de noembrie", Macedonski marca o etapă superioară a dezvoltării sale artistice. Şi dacă, pe lîngă profunzimea concepţiei şi biciul de foc al satirei, se auzeau şi disonanţe de origină naturalistă, acest tribut nu era atît de greu cît avea să ajungă peste cîţiva ani. Deocamdată, poetul era în plină ascensiune. Concepţia sa asupra artei nu putea avea puncte comune cu acea a lui Maiorescu şi „colaborarea" s-a oprit aici.
Pe lîngă „Noaptea de noembrie," ciclul „Nopţilor" mai cuprindea, în acel timp, puternica „Noapte de ianuarie", în care poetul declară că arta lui se adresează celor mulţi şi oprimaţi, apoi „Noaptea de februarie", în care pledează pătimaş pentru eliberarea femeii de sub milenarul ei jug.
Numai aceste poeme ar fi fost de ajuns ca poetul să fie considerat printre cei mai de seamă mînuitori ai versului.
Dar dacă Macedonski a socotit, pe bună dreptate, că drumul său este altul, în acelaş timp a comis şi una dintre marile lui greşeli, pe care oficialitatea burgheză avea s-o speculeze şi care-1 va urmări şi după moarte. Angajat în lupta împotriva junimismului, vechi adversar al partidului conservator, el a socotit o apă şi un pămînt
pe toţi cei care colaborau la „Convorbiri literare" sau „Timpul", şi chiar în şedinţa la care ne refeream a privit neînţelegător — ca pe un adversar — spre cel care, dăduse versuri care ridicau poezia romînească. pe culmi nebănuite — Mihai Eminescu.
In 1882, apare primul volum însemnat de versuri al lui Macedonski, în care el îşi adună cea mai mare parte a poeziilor risipite prin presa vremii, şi în primul rînd în „Literatorul". Volumul este precedat de un studiu în care poetul îşi arată, crezul său artistic. Poezia pentru care militează este poezia socială, în care el recunoaşte „adevăratapoezie a inimii, şi acestui gen aparţine o mare parte din poeziile cuprinse în volumul de faţă". „Noulgen pecare acest, volum cutează să-l inaugureze—spune poetul — e mai bărbătesc în durere, şi un condei inspirat va putea să tragă foloase dintr-însul, făcînd ca durerea să vorbească adevărata ei voce, adică cu „simplitate". Majoritatea poeziilor din volum dovedesc din plin această teză. Iată, de exemplu, „Ocnele". Coborînd în lumea celor osîndiţi de justiţia burgheză, poetul încearcă să afle cauzele adînci ale acestei cumplite realităţi. Oare cei înmormîntaţi în fundul ocnelor sînt vinovaţi într-adevăr?
Eu m-am coborîl în ele plin de-a lor
imensă taină Şi ca într-un vis fantastic le-am parcurs
şi le-am visat, Catacombe îmbrăcate într-a negurilor
haină,
Cum îşi prelungesc reţeaua pe sub muntele
tăcut.
Zgomotul de voci confuze pare şi-azi că-l aud încă, Cîte inimi, sfărlmate, dumnezeule-am
văzut!
Cîte chipuri sigilate de o suferinţâ-
adîncă,
Umbre searbăde şi triste pe la ochi-mi
n-au trecut! Am, văzut şi tinereţea în deplina-i
bărbăţie
Cu suavele ei forme şi cu muşchii ei
de fier,
Cu privirea ei în care arde-o stea de
poezie.
UN POET AL REVOLTEI : ALEXANDRU MACEDONSKI
251
Ridicînd de disperare pumni nemernici
către cer.
Jn zadar sînt însă toate! Cel ce intră-
aici odată, Vinovat, sau poate numai dus de un destin barbar Inimă, putere, viaţă, să-şi sdrobească singur cată.
Şi să lase-orice speranţă pentru veşnicie
afar!
Dar poetul nu se mulţumeşte doar să constate. Ca nişte fulgere repezi, despicînd întreaga boltă a conştiinţei, cad întrebările:
Ce?... Se naşte omu-ntrînsul cu a răului
menire?
Merge el ca să omoare numai pentru-a
omorî?
Ce? Tîlhar te-aţii la drumuri pentru
gustul de răpire? Ce? N-aştepţi pînă ce foamea vine a
te doborî? Ce? I şti vinovat cînd iarna se coboară
să le-ngheţe, Fără s-aibi o bucătură, tu, nici copilaşii
tăi?
Ce? N-omori şi-i laşi să moară, pe cînd
pot să se răsfeţe Intr-a banului orgie,   bogătaşii nătărăi? Dar ce drept mai mult ca ţie le-a dat
dumnezeu sub soare? Pentru dînşii-a făcut numai ca pămîntul
să dea rod? Îmi iei pîinea, îmi iei viaţa, şi îmi ceri
să nu te-omoare? Eşti bogat — dar din spinarea bietului popor nerod!
Răspunsul vine, clar, neşovăitor:
Vai! Ce-am convenit cu toţii a numi societate,
Mult mai demnă ca tîlharii e de-acesl cumplit locaş!
spune poetul, punînd degetul pe rană, dezvăluind cauza cauzelor, nedreptatea orînduirii sociale.
Misiunea pe care Macedonski o acordă poeziei este exprimată fără nici un echivoc. „Poezia are în lume o misiune mare, — spune el, aceea „de a înobila sentimentele şi de a biciui'viciurile. însăşi poezia trebuie să aibă reflexele sale- asupra societăţii şi epocii."
Este meritul lui Macedonski că în acea epocă, cînd influenţa maioresciană devenea din ce în ce mai simţită în cultura noastră, s-a plasat pe poziţia înaintată a poetului luptător, punîndu-şi condeiul nemijlocit în slujba poporului său.
Poezii ca „Satira epocii", „Formele", izbeau drept în faţă pe asupritori. „Către viitorime" nu este numai o demascare, ci un adevărat avertisment dat celor ce vor veni:
Urmaşi! Oricît de mare veţi crede-a
noastră fală, Feriţi-vă de-a trece prin poarta
triumfală Prin care-această ţară de-un veac a
defilai,
Căci dacă avem astăzi şi rege, şi regat. Putem de azi pe mîine s-aven
şi-mpărăţie, Dar fără libertate şi fără romînie!
Alături de asemenea versuri viguroase volumul mai ascundea însă bizarele „armonii imitative" din, „Inmormîntarea", de exemplu, în care poetul cade în căutări sterile de sonorităţi:
Un an,-dînd d-ani, leag-an d-an, d-ani vani
Versul ar cuprinde, chipurile, sunetele clopotului!
Acelaş procedeu formalist îl întîlnim şi în „Ecourile nopţii":
Inima-mi ce se îmbată, Bată,
Bată căci beat de amor, Mor!
Pe braţe-mi iată se-nclină Lină
Viaţa să-mi ceară i-aş da, Dai
In acordurile masive ale poeziei lui Macedonski însă, aceste preocupări nu par, deocamdată, periculoase. Majoritatea volumului militează pentru „adevărata poezie a inimii", poezia socială.
Atitudinea n-a rămas, desigur, fără ecou. Poetul este declarat şef de şcoală literară— ceea ce se potrivea bine cu ambiţiile lui — de către grupul de scriitori adunaţi în jurul „Literatorului", în timp ce oficiali-
252
MIHU DRAGOMIR
I Ioa culturală continuă să păstreze o tăcere semnificativă. Dar tăcerea este curmată curînd de un articol publicat în „Convorbiri literare", în care volumul lui Macedonski este supus unei analize dogmatice şi, bineînţeles, rău voitoare.
Autorul articolului, Petre Th. Missir, nici nu încearcă să analizeze mai îndeaproape versurile poetului. Obiectul criticii este mai ales prefaţa. Argumentaţia este specific maioresciană:
„Modelurile sale de poezie socială... părăsesc cu totul tendinţa de a reprezenta idealul frumosului, şi sînt o reproducere în versuri a unui conţinut străin sferei estetice". A „înobila sentimentele şi a biciui viciurile" înseamnă, deci, a părăsi sfera estetică, din care, după cum se ştie, Maiorescu izgonea şi patriotismul.-
„Ce se poate observa — spune Missir — din punct de vedere estetic, acestor două strofe socialiste, relative la conduita secolului nostru:
Care-a fost „a ta", — răspunde? Lumea toată-ai despărţit Şi-ai trunchiat-o-n două taberi Cei ce au şi cei ce n-au!
Jos cu taberile tale. Toţi s-avem, că toţi muncim! Şi pămîntu-acesta mare Să dea roade tuturor.
Sublinierile aparţin lui Missir, care vedea în aceste versuri „socialiste" din poezia „Cîntec de renaştere" un atac direct la sacrosancta împărţire a lumii în exploatatori şi exploataţi. Declaraţia lui Macedonski cu privire la „Unchiaşul Sărăcie" fusese reţinută.
Riposta „Literatorului" este deosebit de violentă, dar din păcate fără nici o bază ştiinţifică. Poetul se lasă pradă vechilor sale visuri de glorie — la care socotea că atentează „Convorbirile"— comparîndu-se, ca, şi în alte ocazii, cu Byron, de-asemenea neînţeles de contemporani.
După aceasta, relaţiile lui Macedonski cu „Convorbirile literare" se rup pentru totdeauna.
Subliniem şi mai sus, că, văzînd în „Convorbiri literare" un adversar, Macedonski a înglobat în această noţiune pe toţi cei
care colaborau la această revistă. In felul acesta a alunecat pînă a-1 considera şi pe Eminescu un inamic personal. Cu aceasta ne apropiem de evenimentul care avea să joace un rol hotărîtor în viaţa lui şi în destinul operei sale.
S-a vorbit destul de mult despre atitudinea lui Macedonski faţă de Eminescu. Macedonski, scriitor fecund, fire impulsivă, îşi pulveriza o mare parte a talentului într-o serie nesfârşită de versuri, articole, polemici, epigrame, asaltînd neîncetat gloria de care era însetat. Admiraţia cu care cititorii începuseră să-l înconjure pe Eminescu, i se părea lui Macedonski că-i este răpită lui. Complexul poetului neînţeles îl rodea adînc.
In Iunie 1883, Eminescu intră în spital, doborît de boala necruţătoare care peste cîţiva ani avea să-i fie fatală. Macedonski înserează în revista sa o epigramă nemilos de nedreaptă, în care — deşi era dedicată unui X — se vede clar că este vorba de cel mai mare poet al nostru.
Faptul n-a rămas fără urmări. Imediat după apariţia numărului care conţinea nefericita epigramă, a izbucnit un adevărat scandal. Prietenii şi admiratorii lui Eminescu au publicat prin ziare articole numind epigrama lui Macedonski „o infamie" şi curînd după aceasta împotriva „Literatorului" s-a stîrnit o furtună de proteste.
Rigid, ca întotdeauna, Macedonski n-a înţeles să ofere nici o explicaţie faptului, declarînd că el are dreptul să adreseze epigrame oricui. Mai mult decît atît, cita cazuri în care mari scriitori ai lumii i-au atacat pe adversarii lor, atunci cînd aceştia se aflau în situaţii grele, sau chiar după ce muriseră.
Desigur, această atitudine n-avea cum să-i fie favorabilă. Dimpotrivă.
Abonaţii încep să-i înapoieze revista, poetul este primit cu ostilitate oriunde se duce, iar numele lui devine în curînd simbolul atitudinii anti-eminesciene. Pe vremea aceea, faptele păreau că se îmbină logic. Astăzi, însă, după ce s-au scurs mai bine de 70 ani, judecind cu obiectivitate, putem înţelege mai adînc cauza scandalului care a urmat. Nimeni nu poate să nege sau să diminueze nepermisa răutate a lui Macedon-
UN POET AL REVOLTEI : ALEXANDRU MACEDONSKI
253
ski; în acest caz, nimeni nu poate escamota faptele. Dar... să încercăm să scrutăm istoria literară. Au fost destui oameni de litere, sau oameni politici care l-au atacat pe Eminescu, sau l-au privit cu dispreţ. Maiorescu însuşi, căruia îi plăcea să pozeze în descoperitorul şi susţinătorul lui Eminescu, a fost dintre aceştia. Mite Kremnitz notează asemenea intervenţii ale lui cu privire la autorul „Luceafărului": ,...mă întreb dacă nu care cumva uitasem să-l jac să simtă distanţa socială care ne separa, spunînd că aceşti boemi uită adesea cuviinţa... "Deci Maiorescu nu se ferea să-şi arate părerea despre acest paria. Eminescu, de altfel, cunoştea prea bine valoarea aprecierii patronului „Convorbirilor": „Tot acum pricep — spunea el — de ce Jacques Negruzzi îmi da a-nţelege că d. Maiorescu mă ajuta mult, jăcînd să jiu cunoscut, adică un fel de celebritate pe care eu n-am rîvnit-o nicicînd, dar mai ales din partea d-lui Maiorescu, care s-o fi lăudînd cu talentul meu, fără să ştie că mie nu-mi prea place lauda d-sale lipsită de sinceritate, avînd tot interesul să cîştige cu numele meu un credit moral revistei „Convorbiri literare"...
Nu este cazul să menţionăm pe toţi acei care l-au atacat sau insultat pe Eminescu, dar este cel puţin straniu să constatăm că dintre toţi aceştia numai Macedonski avea să suporte consecinţe atît de grave, mergînd pînă la îndepărtarea sa sistematică din viaţa literară. De atunci şi pînă după 23 august 1944, Macedonski n-a figurat în manualele şcolare. Ediţiile poeziilor sale apăreau extrem de rar şi în tiraje ridicule. Critica literară burgheză îl menţiona ca un caz aparte, subliniind mai ales atitudinea sa anti-eminesciană. Cîţi nu ştiu despre Macedonski decît că a scris această epigramă? Pentru ce acest tratament faţă de unul dintre cei mai însemnaţi poeţi ai noştri?
Răspunsul este limpede: cercurile junimiste — pe linia cărora au fost conduse destinele „culturii" noastre pînă la eliberare — au găsit un prilej minunat pentru a scăpa de o prezenţă incomodă, arătîndu-1 pe Macedonski drept duşman declarat al lui Eminescu, abătînd astfel atenţia opiniei publice de la adevăraţii autori
ai dramei eminesciene. Ţapul ispăşitor fusese găsit. Se obţinuse un dublu rezultat.
In felul acesta, poetul care ani de-a rîndul atacase în mod făţiş dinastia prusacă, poetul care declarase că poezia socială este adevărata poezie a inimii,, poetul care cînta suferinţele poporului, — era înlăturat.
R eacţiunea lui Macedonski faţă de acest eveniment nu a fost cea. mai fericită. Căutînd la început să braveze situaţia, el a pornit un război împotriva tuturor. Dar poezia lui Eminescu îşi găsise un ecou prea adînc în inimile oamenilor, pentru ca o astfel de atitudine să poată avea şanse de succes. Socotindu-se nedreptăţit, Macedonski încearcă să se expa-trieze, citînd din nou exemplul lui Byron.
Mai înainte de a pleca, svîrle, însă, o imensă sfidare celor ce-1 ostracizau:
Să mă spele de insultă nu mă-ncerc să fac
apel
La un veac ce nu cuprinde decît patimă în
în el...
şi se încrede, din nou, în dreptatea viitorimii :
Dar cînd patru generaţii peste moartea mea vor trece,
Cînd voi fi de-un veac aproape oase şi cenuşe rece,
Va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin
Şi-al meu nume, printre veacuri,
înălllndu-se senin,
Va-nfiera ca o stigmată neghiobia duşmănoasă,
Cît vor fi în lume inimi şi o limbă romînească.
(Epigraf)
El se străduieşte să-şi creeze o nouă carieră poetică în Franţa, unde se stabileşte pentru un timp, dar fie lipsurile materiale, fie dorinţa de a se arunca din nou în viitoare, îl readuc în ţară. Cu o perseverenţă care îi caracterizează întreaga viaţă, Macedonski încearcă să continue lupta în ciuda tăcerii care se aşterne, din ce în ce mai grea, împrejurul operei sale.
După „Noaptea de februarie", în care
254
MIHU DRAGOMIR
acuza „secolul de filantropie" de soarta nedreaptă a femeii, după „Noaptea de ianuarie", în care declara, încăodată, că arta sa este legată de cei mulţi şi asupriţi, Macedonski dăruieşte poeziei romîneşti un poem de cea mai autentică esenţă lirică. Cine n-a auzit celebrul vers:
Veniţi: privighetoarea cîntă şi liliacul e-nflorit
în care se adună, parcă, toată mireasma şi minunea primăverii?
„Noaptea de mai" este expresia deplinei frăţii a naturii cu omul căruia îi comunică forţa ei înoitoare:
E mai şi încă mă simt tînăr sub înălţimea înstelată,
Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălţase o secundă
Şi stînca tot rămase stîncă, şi unda tot
rămase undă... Se lumină întinsa noapte cu poleieli
mîngîietoare, Şi astăzi e parfum de roze şi cîntec de
privighetoare.
„Noaptea de mai" devine un îndemn Irezistibil, răscolind toate energiile creatoare. Coborînd „la gîtul ei cu sălbi de aslre", porunceşte dealurilor, văilor, pasărilor — „să cînte!" E lementele naturii se .supun, pregătind, firesc, drumul poetului care „sfidează atingerea durerii'1:
Iar cînd şi mie-mi zise „cîntă!", c-un singur semn mă deşteptă, Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o
scară sfîntă... In aeru-mbătat de roze, veniţi: —
privighetoarea cîntă!
Cu „Noaptea de mai", Macedonski trece în rîndul celor mai buni poeţi ai noştri. Puţini au mai exprimat, ca el, legătura profundă dintre cîntecul biruitor al firii şi arta poetică, faptul că poetul preia din „glasul buciumului, la focul aslrelor aprins", din „voci de frunze şi de ape" din „cîntecul de privighetoare", —- din realitatea obiectivă, adică — cîntecul său propriu, arta sa poetică.
Măestria lui Macedonski s-a îmbogăţit mult. Limba nu mai are alăturări near-monioase, multe versuri se gravează în memorie de la prima lectură. Repetiţia, procedeu favorit al poetului, nu se mai face pe calea simplă a refrenului. In „Noaptea de mai" se întrebuinţează un procedeu oarecum asemănător glossei, dar simetria este mult mai puţin evidentă. Cînd citim   al treilea   vers al poemei:
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru
se va stinge
îl reţinem, dar urmăm cursul impetuos, al versurilor. Mai târziu, cînd imaginea artistică a atins un punct culminant în:
Veniţi:   privighetoarea   cîntă   şi liliacul
e-nflorit
poetul revine la versul citat, pe care-1 ia ca punct de plecare pentru o altă des-voltare a imaginii. Faptul se repetă cu o serie de versuri — de-o importanţă bine stabilită. Versurile cele mai sugestive te urmăresc , ca nişte ştafete, ajungând la timp acolo unde trebuie să deschidă un nou drum.
După „Noaptea de mai", însă, tocmai cînd poetul putea păşi mai departe, convins că „nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit", orizontul creaţiei sale începe să se întunece.
Din Franţa, el adusese o nouă pasiune, — pentru poezia simbolistă, care începuse să fie la modă în cercurile elitei literare. Interesul său pentru tot ceea ce era nou este plasat.de data aceasta greşit şi încercările de a scrie poezie simbolistă în franţuzeşte sau în romîneşte nu demonstrează  decît  că   poetul  se depărtează treptat   de   rădăcinile   adevăratei sale inspiraţii. Vechile „larnentaţiuni" capătă vigoare,  de data aceasta îmbrăcate în haina „simboiism-instrumentalismului". Sterpele căutări din „un an dînd d-ani leag-an d-an d-ani vani" devin preocupări principale. îndepărtat de cititori, de public, Macedonski începe să scrie pentru un mic cerc de admiratori, care, dealtfel, părăsesc, rînd   pe   rînd,   corabia   împotmolită a „Literatorului".
El se extaziază de efecte pur formale:
UN
POET AL REVOLTEI : ALEXANDRU MACEDONSKI
255
Do-mi-sol-la Vesel cîntaţi din gusla. Trăsura la scară se-opreşte,
Do-mi-sol-la, A zilei regină soseşte,
Vesel cîntaţi din gusla.
Do-mi-sol-la, Apusul e roz şi lila.
Aşterneţi-i patul de grabă,
Re-do-do-mi, Mireasa se simte cam slabă, Voeşte puţin a dormi...
Re-do-do-mi, Voeşte, dar nu va dormi...
Sol-la-sol-la, E rîndul acestui cucernic, Vesel cîntaţi din gusla...
Sol-la-sol-la Tot cerul e roz şi lila.
In „Moftul romîn", Caragiale sficniu-ieste, număr de număr, într-o rubrică specială intitulată „Parnasul romîn", aceste producţii, parodiindu-le nemilos, ca m aceste „terzine acrobatiste-simboliste":
Gîndurile-o dor De scumpu-i odor; Mai las-o! o, dor!
Vino, adorato, Fericirea-aral-o... Scapă-mă, Eratol
Cînd Macedonski îşi însoţeşte poeziile de note explicative de genul: „poezie simbolist-mstrumentalistă", „întîia cercare simbolistă în romîneşte", şi altele de ace-laş gen, Caragiale îşi însoţeşte parodiile de note asemănătoare: „In 14 versuri 32 de noţiuni simboliste şi dintre acestea 21 simple şi 2 compuse".
Iar cînd poetul va publica versuri ca:
In ochii mei adînci, pe brînci un faun priveghează,
Visează straniul deliciu al sdrobitorului viol,
Hipnotizări ce prevestesc rînjind împrăşiiază
Şi-n fund de fragede calicii dislilă-n silă vitriol...
„Moftul romîn" le va reproduce, pur şi simplu, arătînd că „n-au avut ceva mai bun" pentru rubrica parodiilor.
Este epoca în care creaţia lui Macedonski atinge punctul   cel mai de jos, coborîndu-se în mlaştina naturalismului. Firul subţire,  aproape neobservat pîna acum, al antirealismului, se îngroaşe, se înmulţeşte, sub influenţa literaturii decadente occidentale, devine o plasă deasă, care ameninţă să înnăbuşe opera celui care dăduse „Noaptea de noembrie" şi „Noaptea de mai". Cel care fusese numit capul şcolii „poeziei sociale",  era acum „şeful" simboliştilor romîni. " Urmărind, însă, în cadrul creaţiei Im Macedonski,   lupta   dintre   aceste două ponţii   ireductibile,   este   interesant sa constatăm că biruinţa formalismului era departe de a fi deplină. Covîrşit de influenţele poeziei decadente franceze, poetul nu părăsise cu totul albia realismului. Iată, de exemplu, „In arcane de pădure":
In arcane de pădure întuneric
ce-nspăimîntă,
Frunza tace lîngă frunză şi copac lîngă
copac;
Noapte tristă, noapte mută, noapte
moartă, cer opac —
Dar privighetoarea cîntă, dar
privighetoarea cîntă.
In arcane de pădure vijelie ce spăimîntă, Trăznet roşu ce-nfăşoară şi surpare de
potop;
Pentru ce e armonie o mînie fără scop, Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cîntă.
In arcane de pădure grozăvie ce spăimântă, Aurora-ntîrziată nu s-arată sub frunziş, întunericul în cale i s-a pus în curmeziş— Dar privighetoarea cîntă, dar
privighetoarea cîntă.
Această admirabilă descriere, subordonată unei idei atît de profunde, această poezie realistă, este publicată cu subtitlul:... „poezie simbolistă-instrumentalislă", şi cu o adnotare în care se afirmă că este „întîia cercare simbolistă în romîneşte1 şi că „fiecare vers are tendinţa către „instrumentalism". In continuare: Versul: „Pen-
256
MIHU DRAGOMIR
tru ce e armonie o mînie fără scop" şi versat: „Aurora-ntîrziată nu s-arată sub frunziş, sunt curat instrumental iste". Poetul confunda, din fericire nu pentru toate poeziile scrise în această epocă, rimele interioare eu... instrumentalismul...
In „Arcane de pădure", departe de a fi o poezie simbolistă, descria cu mare putere de sugestie însăşi lupta care se dădea în sufletul poetului, căruia „întunericul în cale i s-a pus în curmeziş".
O serie de poezii, unele grupate în cicluri cu titluri ca „Idile brutale", „Parfum mascul", etc., se răspîndesc prin reviste şi ziare. Un număr neînsemnat de tineri, rupţi de viaţa poporului, atraşi în vîrtejul decadentismului care făcea ravagii în cercurile intelectualităţii din Apus, îl proclamă pe Macedonscki „şef" al simbolismului romînesc. Mai tîrziu, cînd simbolismul va avea şi teoreticienii săi, un Ovid Densuşianu va recunoaşte în Macedonski pe părintele poeţilor decadenţi. Chiar Macedonski, de altfel, încearcă să-şi teoretizeze noua poziţie, declarînd, de exemplu, în articolul „Poezia viitorului": „Rolul de căpetenie în poezia 'modernă îl are poezia simbolistă complicată jrfe instrumentalism". Şi (recu-noscînd că „acest gen... provoacă rîsete") se lansează în jalnice argumentări: „Este evident pentru oamenii ce nu sînt lipsiţi de cultură muzicală, că sunetele închise, precum, î, u, ă, cît şi sunetele grave ea: a şi chiar o, sînt menite să deştepte senzaţiuni dintre care cele întîi vor fi note triste şi întunecate, iar cele de-al doilea tonore dar solemne". Iată-1 dar pe poet redus la căutarea vocalelor sau consoanelor, în locul imaginii artistice! Iar cînd vorbeşte despre imagini, Macedonski afirmă un crez naturalist: „Faunul este imagina lubricităţii bestiale ce-şi are sediul în fiecare om".
Tot atunci îşi scrie şi unicul său roman, „Thalassa", subintitulat „marea epopee", în care paginile de minunată descriere a naturii sînt înnecate de povestirea unui amor sadic: Pe insula Lewki, doi tineri, Thalassa şi Caliopi, trăiesc singuri, descoperind toate legile dragostei. Cînd Thalassa nu mai cunoaşte nici o satisfacţie, se hotărăşte pentru „senzaţii noi";
o ucide pe Caliopi, apoi se aruncă în valurile mării.
Macedonski nu era însă omul care să poată trăi departe de societate. Poetul era dublat de-un gazetar combatant, care nu putea lipsi de pe baricade.
Campania antidinastică se continuă, cu aceeaşi vervă necruţătoare: „Provoace regele Carol un plebiscit, — măsura nu este revoluţionară ci absolut constituţională, — provoace un plebiscit liber şi nu va avea astăzi între cinci milioane de romini o sută de voturi. Din nenorocire, regele Carol se află tot atît de mulţumit pe tronul său ca şi primul său ministru pe banca sa ministerială şi plebiscit nu va provoca..." („Stindardul  ţării", 1888).
El îşi bate joc de falsa libertate a presei şi de pretenţiile literare ale reginei: „Avem libertatea presei (...) cu condiţia să nu ataci pe nimeni. Chiar o critică literară poate să mă ducă la Văcăreşti, căci de spun că Carmen Sylva n-are idei, mi se va zice că atac un cap coronat, şi că un cap coronal trebuie să aibă idei" (ibid).
împrejurul lui se petreceau evenimente care aveau ecou în orice suflet cinstit. Reprimarea sîngeroasă, de către guvernul junimist, a răscoalelor din 1888 îndîrjiseră şi mai mult ţărănimea săracă, adusă la sapă de lemn de exploatarea moşierească. Răscoalele ţărăneşti se ţin lanţ. Problema agrară este în centrul preocupărilor. Muncitorimea, care începea să se organizeze, devenind o clasă pentru sine, îşi crează partidul ei, propagînd deschis ideile socialismului ştiinţific.
In primăvara lui 1894, răscoalele ţărăneşti izbucnesc din nou, urmate de represiunile în care se specializase burghezo-moşierimea. Atunci, poetul face să apară „Lumina", ziar cu orientare democrată. Macedonski publică prea puţine poezii noi în paginile ziarului. Reproduce însă din abundenţă, din producţiile anterioare. (Şi este foarte interesant să se urmărească republicările, care arată poeziile ce întruneau simpatiile autorului). In schimb, articolele lui umplu gazeta. In primul număr se începe publicarea unui articol-studiu, „Pămîntul", în care se desbat problemele cele mai acute ale epocii: „Răscoalele periodice ale unei părţi însem-
un poet al revoltei : alexand.ru macedonski
257
nale   de  populaţiune   rurală   sînt nişte avertismente ce se    dau la   diferite epoci guvernelor  şi   societăţii   întregi. Proletariatul rural creşte şi se înmulţeşte, mulţumită jumătăţilor de măsuri,  iar uneori sferturilor de măsuri".   Macedonski înţelege că răscoalele se datoresc mizeriei nemaipomenite în care trăiau ţăranii şi este cu totul alături de ei: „Mişcările ţărăneşti au început să fie prea dese pentru ca ele să nu fie expresiunea unei nemulţumiri legitime sau ale unei. stări nenorocite. Ţăranul romîn este cel mai răbdător. A. dovedit-o   în  cursul veacurilor.   A suferit împilările   hoardelor   ce   s-au    vărsat la diferite epoce peste sînul patriei. Dacă el se ridică astăzi, este că nu mai poate face altfel"...
Pana care scria aceste rînduri, pătrunse de dragoste fierbinte pentru cei exploataţi, putea oare să mai scrie mult timp cu apoasa cerneală a formalismului? Nu. Din contactul direct cu suferinţele poporului, Macedonski trebuia să-şi lepede „simbolism-instrumentalismul" şi să redevină poet-cetăţean. El scrie o serie de articole în care regăsim pamfletarul din „Oltul", articole care n-au fost pomenite niciodată ca făcînd parte din opera lui. Sub influenţa mişcării muncitoreşti apar articole ca „Proletari", „Socialismul în Romînia", „Dela proletar la proletari", în care se apropie de înţelegerea ştiinţifică a societăţii. Iată-1 vorbind despre proletari: „Am cunoscut pe cîţiva dintre cei. bine înzestraţi de natură. Străluceau prin simţire, prin cunoştinţe variate, prin o pricepere surprinzătoare în toate direcţiunile activităţii omeneşti; erau, în sfîrşit, şi cinstiţi, şi muncitori, iar viciuri n-aveau.
Cu toate acestea, ei şi copiii lor, sau ei şi familiile lor mureau de foame. Sărmanii!
De-a lungul podului Mogoşoaiei i-am cunoscut şi de-a lungul podului Mogoşoaiei s-au dus şi se duc la Belu.
Şi toţi, toţi, puteau să aducă foloase reale societăţii, ţării — fiecare în felul său şi în cercul său —dar astfel sîntem organizaţi că o societate fără proletari ni s-ar părea o lume pe dos. Nici n-am putea trăi fără ei, după cum odinioară boierii 17 — V. Romînească
n-ar fi putut să trăiască fără ţigani, pe care să-i  batjocorească în toate felurile".
Această atitudine cinstită rămîne însă pur sentimentală. Confuzii grave îl opresc pe poet să înţeleagă mai adînc mecanismul social. Totuşi, întrucît aceste idei ţîşnean din realităţile dureroase ale vremii, au valoarea lor necontestată şi dovedesc că strunele poetului aveau să încerce, curînd, un cîntec adevărat. Astfel, legătura cu durerile celor mulţi avea să-l salveze.
Aceasta se simte şi în creaţia lui. Din marasmul în care fusese purtat de „Idilele brutale", cînd scris-a poezii ca „Pe sînurile tale macre", Macedonski începe să se scuture, treptat, de apăsarea decadentismului. Poezia „Lewki", scrisă în 1899 şi apărută doi ani mai tîrziu, este grăitoare în această privinţă. înflorită sub pana poetului în timp ce lucra la romanul „Thalassa", poezia este un imn adus frumuseţii naturii. Ideea este aceeaşi ca în „Noapte de mai", „Pădurea", „In arcane de pădure" şi alte poezii închinate naturii vindecătoare a rănilor căpătate în inegala luptă a vieţii:
De sidef şi de-aur roşu sub al cerului azur, Svelta insulă-apare şi sporeşte, minunată, Sărutată cînd de valuri, cînd de vînturi
asaltată,
Printre-ocolul spumei albe, — crini regali,
jur-împrejur!
Ancorează, marinare! Iată, noaptea s-a.
lăsat...
Şi tu, stîncă solitară, fii cu braţele
deschise:
Iţi sînt frate, căci ca tine sînt şi culme
şi abise,
Şi-ţi aduc un corp în zdrenţe, şi un
suflet ultragiat.
Da, şi „culme şi abis", era poetul tras încă, spre fund, de întunecimea din care căuta să scape. Poezia mai suportă riscul unor versuri goale, „potire hieratici", „mistice-mbătări", sau „ochi de îngeri plini de raze". Dar vechea busolă a fost regăsită şi poetul nu se îndreaptă spre insula Lewki ca Thalassa, ci ca vechiul Macedonski :
258
MIHU DRAGOMIR
Vai de răi! fără-ncelare de-al lor aur
torturaţi — Chinuiţi de conştiinţă, îngrijaţi fără-ncetare Pentru ei natura, veşnic, farmec n-are-^
voce n-are,
Şi sub stele sau sub soare trec ca morţii
de-ngheţaţi.
O nouă perioadă de avînt creator se deschide în faţa • lui Macedonski.
Dacă „Lewki" arată că procesul de clarificare începea să se apropie de sfîr-şit, anul următor, 1902, marchează biruinţa strălucită asupra rătăcirilor formaliste. Una din temele care-l urmăriseră multă vreme pe Macedonski, şi pe care încercase s-o fixeze mai întîi în proză, în "romîneşte sau în franţuzeşte, capătă viaţă, în imagini de o vigoare impresionantă:
Pustie şi albă e camera moartă... ■Şi focul sub vatră se stinge scrumit... Poetul, alături, trăznil stă de soartă, Cu nici o scinteie în ochiu-adormit... Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
Şi. nici o scînteie în ochiu-adormit.
Pustie şi albă e-ntinsa cîmpie... Sub viscolu-albasiru ea geme cumplit... Sălbatică fiară, răslriştea-l sfîşie — Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit... E-n negura nopţii un alb monolit...
Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.
Aşa începe vestita „Noapte de decembrie", în care se parc că Macedonski a adunat cea mai vibrantă parte a durerii, înţelepciunii şi măostriei sale.
Poem de profundă respiraţie lirică, „Noaptea de decembrie" este construită pe un fond de idei majore, extrase din îusăşi „lupta vieţii", cum spunea poetul. Viaţa trebuie să aibă un scop măreţ. Oricît ai realizat, la un moment dat, oricît de bogat este rodul străduinţelor tale, nu trebuie să to mulţumească. Trebuie să priveşti înainte, mai departe, să mergi înfruntîud pericolele cele mai mari, uofăcînd nici un compromis, să mergi către  ţelul îndepărtat dar care justifică
însăşi viaţa ta. Acesta este — exprimat stîngaci şi incomplect — îndemnul „Nopţii de decembrie".
Eroului i se oferă toate mulţumirile vieţii burgheze:
Şi el e emirul, şi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint şi de aur,
Şi faruri de pietre cu flăcări de sori...
E în plenitudinea foiţii:
Şi el e emirul, şi toate le are... E tînăr, e farmec, e trăznet, e zeu,
El priveşte totuşi, altundeva, mai departe:
Dar zilnic se simte furat de-o visare... Spre Meka se duce cu gîndul mereu, Şi-n faţa dorinţei — ce este — dispare Iar el e emirul şi toate le are.
Această ţintă a vieţii— simbolizată prin Meka — este însă greu de atins. Cumpăna oscilează între satisfacţiile prezentului şi greutăţile viitorului:
Dar Meka e-n zarea de flăcări—departe— De ea o pustie   imensă-l desparte, Şi pradă pustiei cili   oameni nu cad? Pustia-i o mare aprinsă de soare, Nici  cîntec de pasări, nici pomi, nici
izvoare — Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.
Hotărîrea este, însă, luată, şi, în fruntea caravanei, emirul porneşte, nu fără a vărsa o lacrimă de regret pentru ceea ce. lasă în urmă. Versurile se succed, purtînd imagini mereu mai surprinzătoare. Vechea predilecţie a poetului pentru repetiţii devine, în „Noaptea de decembrie" un element de prim ordin al măestriei poetice. Dacă pînă acum repetiţia, refrenul, era întrebuinţat mai ales pentru a sublinia o ideie, acum ţese toate părţile componente ale poemului, ca un sistem nervos. In „Noaptea de mai" versurile erau reluate, la anumite distanţe, pentru a constitui noi puncte de pornire. Acum, reluările, repetiţiile, au căpătat funcţiuni multiple. Ele servesc la trecerea dintr-un peisaj în altul, la gradarea sentimentului, ca un crainic prevestitor sau ca un ecou în-lîrziat, colorînd, întregind, dînd poemei
UN poet al REVOLTEI : ALEXANDRU MACEDONSKI
259
caracterul unei adevărate simfonii. Iată două strofe în care sînt puse alături cele două personaje centrale:
Din apa fîntînii pe care o ştie In urmă, mai cere, odată, să bea... Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie... Aceeaşi e apa spre care venea Copil, să-şi alinte blîndeţea în ca — Şi-ntreagă, jîntina, e tot cum o ştie.
E tot cum o ştie — dar, searbăd la faţă Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă... Mai mult e ca iadul, sdrenlos, şi pocit. Hoit falnic de bube — de drum prăfuit, Viclean la privire, şi searbăd la faţă.
Drumul spre Meka se desfăşoară, de aci, pe două planuri. Emirul ia în piept adversităţile, dar nu se abate de la drumul drept, bărbătesc:
Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici
izvoare...
Şi el naintează sub flăcări de soare... In ochi o nălucă de sînge — în gît Un chin fără margini de sete-arzătoare... Nisip, şi deasupra cer roşu — şi-atît — Şi toţi naintează sub flăcări de soare.
Obstacolele devin, mereu mai grele, caravana se împuţinează, pînă cînd emirul rămîne singur. Şi atunci:
... părere să fie, sau ea? In zarea de flăcări, în zarea de sînge, Luceşte... Emirul puterea şi-o strînge... Chiar porţile albe le poale vedea... E Meka! E Meka! şi-aleargă spre ea.
Una din marile calităţi ale poemei este tensiunea crescîndă. Fiecare vers sporeşte vibraţia, încît, la un moment dat, atmosfera devine fierbinte şi cititorul simte i ă goana emirului are ceva din propria-i viaţă. Cînd, ajuns la capătul puterilor, emirul vede Meka, ale cărei ziduri albe „lucesc-strălucesc", poetul săvîrşeşte una din acele imagini care-ţidau sentimentul de a fi alături de miezul adevăratei arte:
Dar Meka începe şi dînsa să meargă Cu păsuri ce-n fundul de zări o răpesc, Şi albele ziduri lucesc, — strălucesc.
17*
Cavalcada nebună către ţinta care se îndepărtează continuă, pînă cînd emirul zăreşte cum:
... în Meka străbate drumeţul pocit, Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit.
Moartea emirului, lipsit de marea bucurie a realizării, ne îndurerează, dar nu ne decepţionează. Sensul strădaniei lui — lupta neînfricată cu greutăţile — rămîne viu. Şi atunci cînd poetul face, cu aceeaşi măestrie, trecerea spre lumea reală, versurile cad grele, ca nişte învăţăminte:
Dar luna cea rece, şi-acea duşmănie De lupi care urlă — şi-acea sărăcie Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă, Sînt toate pustia din calea cea dreaptă...
Prin această pustie a trebuit să treacă Macedonski. Şi, aidoma emirului, a pornit s-o străbată fără teamă, urmărindu-şi crezul artistic.
Cu „Noaptea de decembrie", ciclul „Nopţilor" se încheie, înscriind în poezia noastră cîteva realizări de prima mărime. Pe drept cuvînt observă tovarăşul I. Vitner că „Nopţile" completează în mod fericit „Scrisorile" lui Eminescu şi sînt o admirabilă manifestare poetică a realismului critic". Această observaţie poate trezi interesante analize, lămuritoare pentru înţelegerea dezvoltării poeziei romîneşti.
De la această dată, opera lui Macedonski se va desvolta din nou, pe căi luminoase, în ansamblul ei.
Spiritul agitat al poetului se mai angajează, însă, în ciocniri periculoase, cum ar fi apărarea plastografului Caion, în cunoscuta şi ridicula acuzaţie contra lui Caragiale. Pentru un moment se pare că se vor reedita zilele din 1883. In cele din urmă însă, Macedonski regretă greşeala faţă de marele dramaturg, acest „uriaş al condeiului", cum îl numeşte   el însuşi.
In 1904 apare „Le beau Danube bleu", revistă care urma probabil să se adreseze mai mult străinătăţii. Aici îşi publică Macedonski o bună parte a poeziilor în limba franceză. Tot aici întîlnim sclipitoarele scenete „Pălăvrăgeli şi politeţi de altă dată şi de astăzi", în care sînt biciuite
260
MIHU DRAGOMIR
moravurile politice, identitatea de interese a liberalilor şi conservatorilor:
„Două partide, două sisteme (la guvernare, bineînţeles, deoarece în opoziţie este unul singur: al promisiunilor).
— Vom face asta; vom face ailaltă; vom curaţi serviciile publice ; îi vom da fiecăruia după meritele sale; nu vom mai comite greşelile făcute odată; ne vom, înconjura de oameni capabili. Acestea sînt cele mai mărunte dintre momentele curente întrebuinţate de unul sau de altul dintre cele două partide, din momentul din care le scapă din mînă bugetul".
Şi aceste scenete — ca atîtea alte lucrări — au rămas ascunse în paginile revistei, fiind abia acum scoase din nou la lumină.
Dar poetul mai avea de urcat o treaptă, care-l va apropia şi mai mult de înţelegerea adevărului vieţii. Cel care strigase în „Cintec de renaştere" că împărţirea lumii în exploataţi şi exploatatori trebuie să dispară, şi se adresa, în versuri înflăcărate, viitorului, începea să vadă mai clar acest viitor. In „Paris-journal" din 27 septembrie 1913 apare sonetul „Le Louvre", scris în 1911.
Sonetul începe cu o descriere făcută de mîna unui maestru care stăpîneşte culorile şt crează un tablou fără greş:
Clos-mure gisait mort le Louvre — el de
par lout
V'Immidile montait en rouille sur Ies
pierres,
El comme eu de moussus el tres vieux
cimelieres
Des relents affadis se degageaienl de iovi.*)
') Dăm poezia în traducerea noastră:
Mort, zace Luvm-nchis în ziduri funerare, Pe pietre creşte-o mî'/gă-apoasă, ruginie. Şi ca-ntr-un cimitir străvechi ierbos, adie Din orice colţ miasme greie,-apăsătoare,
Trecutul n-are-n el vreun sorţ să crească-n soare, Incliis-au regii pleoapa moartă pe vecie Ducînd şi larma spadelor în bătălie, Adesea crudă, pururi sfidătoare.
In van de-aici, trulaş, imperii se-nălţarâ, Şi-n glorie şi aur şi-au ţesut vestmîntul. Nimic nu mai re-nvie ce-i sortit să piară..
Dar a venit Comuna, a zguduit pămîntul, S-a-nvăpăiat de torte cerul, orbitor, şi-o poartă s-a deschis spre largul viitor.
In acest cimitir este îngropat trecutul însuşi, ucis de o implacabilă lege a firii:
Le passe n'avail plus en son jeu nul alout Les rois avaient ferme pour jamais lews
paupicres:
Avec eux s'eteignaienl le grand bruit de
rapieres
Dangeureuses parfoi.s, insolenles surtout.
De la contemplare, poetul trece la înţelegerea cauzelor adînci care mişcă societăţile omeneşti:
Deux em,pires, en vain, en des coups de
vertige
Y surgirent, vetus de gloire ou de prestige: Rien ne petit raviver ce qui tend, a finir.
De remarcat această concluzie clară, ca o sentinţă, în care se exprimă cu o concizie măiastră un adevăr dialectic: „Nimic nu mai re-nvie ce-i, sortit să piară!" Într-adevăr, lumea veche nu mai putea reînvia. Deşi era încă puternică, era condamnată. Noul trebuia să triumfe:
Maisla Commune vint—et se heurlant aux
porches
Le sol trembla — les cieux furent brules
de torches
El la breche s'ouvril sur  le large avenir.
De data aceasta, Macedonski nu se opreşte la constatarea faptelor, sau la analizarea cauzelor. £1 caută soluţii. In Luvru el vede un gigant mormînt de piatră, în care zace trecutul însuşi, ucis de o implacabilă lege a firii, legea care vesteşte  întotdeauna  biruinţa noului.
Sonetul „Le Louvre" este punctul cei mai înalt al viziunii Iui Macedonski asupra vieţii, constituind o culme a realismului său critic, apropiindu-1 şi mai mult de năzuinţele şi lupta celor mulţi.
începutul războiului îl găseşte pe Macedonski preocupat de alte genuri literare. După ce, în 1902, îşi adunase o bună parte a poeziei sale, în „Cartea de aur", el începe piesa „Moartea lui Dante", apărută postum, în ediţia îngrijită de prof. Tudor
AL REVOLTEI : ALEXANDRU MACEDONSKI
261
Vianu. Ideia de bază a piesei este caracteristică temperamentului şi felului de a gîndi   al   lui   Macedonski.   Dante, pe patul  de moarte,   luptă   din răsputeri împotriva sfîrşitului, deoarece mai are încă de scris o ultimă parte a „Divinei Comedii." Voinţa poetului este mai tare decît moartea, pe care o întîrzie, pentru a-şi îndeplini opera. Tenacitatea urmăririi ţelului din „Noaptea de decembrie", este dusă aici mai departe. Extrem de interesante sînt şi notele lui   Macedonski:  „O grijă de căpetenie a mea a mai fost să redau sufletul lui Danie şi pe al epocii lui, condiţium ce nu puteau să fie realizate de cît în temeiul unor studii şi cercetări lungi   şi amănunţite. E adevărat că am fost ajutat pentru aceasta şi de obijduirea ce era  în propriul meu suflet, ca şi de epoca dantescă a propriei   mele   ţări,   sjîşiată,   schingiuită şt stăpînită ca şi Italia uriaşului poet, de cîteva familii care   au asvîrlit-o către pieirea de
azi..." • - a
Aşagîndea, deci Macedonski, atunci cmd, partidele politice făceau demagogia cea mai deşănţată pledînd pentru una sau alta din cele două tabere imperialiste încleştate în război. Apoi, deodată, spre sfîr-şitul vieţii, în anii plini de lipsuri de la sfîrşitul războiului, lira sa face să răsune acordurile rondelurilor, al căror maestru a rămas în poezia noastră.
Mulţi au văzut în rondeluri un exerciţiu de virtuozitate, Într-adevăr, Macedonski supune această formă fixă şi-i dă o viaţă nouă, dar pentru a-şi exprima un tumult de sentimente şi idei. Natura, pe , caro a cîntat-o de atîtea ori, îl îmbie într-o desfăşurare de mari frumuseţi:
Mai sînt încă roze, mai sînt Şi tot parfumate şi ele Aşa cum au fost şi acele
Gînd ceru-l credeam pe pămînt.
e stele
Pe-alunci eram falnic avîttl. Priveam, dintre oameni, spr, Mai sînt încă roze, mai sînt, Şi tot parfumate şi ele.
Ideea din „Noaptea de mai" şi „Lewki", a puterii vindecătoare a naturii, revine:
Şoptiri şi cîntece vrăjite O-mpăciuire torc sub plute Ca flaute şi alăute La scocul morii părăsite.
Amărăciunile trăite In stinse zări rămîn pierdute. Şoptiri şi cîntece vrăfile. O-mpăciuire torc sub plute.
Macedonski ştie să pună în evidenţă o idee puternică, cu ajutorul unei imagini, ca în „Rondelul cascadelor de roze":
Urcînd pe pomi, zîmbind pe casă, Se surpă rozele grămadă, Sau întocmesc cîte-o cascadă Pe vreo alee mai retrasă.
Parfumul lor purtat în stradă Intinde-a lui subţire plasă...
Urcînd pe pomi, zîmbind pe casă,
Se surpă rozele grămadă.
De-oricîte stăvili nu le pasă. Sînt un torent, sînt o cascadă Ce-n voia soarelui se lasă, Dar ce, de cum sfîrşesc să cadă, Reurcă-n pomi, zîmbesc pe casă.
Un pastel, s-ar putea spune. Dar cît de sugestiv ne imprimă ideea înfruntării „oricîtor stăvili" şi a voinţei, niciodată sfîrşite, de a învinge.
Strigătul nedreptăţitului izbucneşte iar, cu toată amărăciunea celui care era calomniat şi îndepărtat sistematic din viaţa literară:
Aceşti contemporani ai mei.
Fac ne-ncetat acelaş sport;
De treizeci de-ani îmi tot zic mo/i,
Tot mai pizmaşi şi mai mişei.
Un tablou colorat, de petrecere duminicală, ascunde mizeria celor asupriţi:
Sena curge numai spume, E-nflorilă ca un plai. La Bellevue e val de lume Flori de zarzăr. Cer de mai.
262
MIHU DRAGOMIR
Dragosti, muzici şi parfume Sînt al zilii dulce grai, Dar în fundul bielei hume Tot e groaznic orice trai. La Bellevue e val de lume.
Alături de tablouri luminoase, ca acele din „Rondelurile rozelor", versurile îmbrăţişează, cu aceeaşi măestrie, tablourile întunecate ale războiului imperialist:
Bubuiri ce nu-ncetează Sînt un tunet unison, Nori se bat la orizon, Tot apusul sîn^erează.
State noi se-nfiinţează,
Prăbuşit e cîte-un tron____
Moartea-şi plimbă monoton Coasa ei ce vieţi retează. Nori se bat la orizon.
După cum se vede, departe de a-i limita cîmpul de creaţie, forma fixă a rondelului i-a folosit lui Macedonski pentru a exprima o gamă largă de sentimente şi idei. Nu întîmplător a ajuns poetul la această formă, pe care a stăpînit-o perfect. Am spus că „Noaptea de decembrie" este o simfonie, în care motivele revin, se suprapun, merg alături, într-o orchestraţie bogată, năvalnică. Acelaş lucru se petrece şi cu rondelurile, grupate de poet pe cicluri, în care fiecare piesă adaugă ceva melodiei generale.
Dacă în „Prima verba" poetul îşi anunţa liniile mari ale creaţiei sale — dragostea de viaţă, satirizarea epocii, frumuseţile naturii, amintirile unei copilării senine — în rondeluri întâlnim aceleaşi teme, ajunse aici după ce i-au străbătut mai toată opera. Unele acorduri obosite, sau încercările de a evada din realitate, din „Rondelurile de porţelan", sînt consecinţele negrei perioade formaliste, care dăduse „Idilele brutale" sau volumul de versuri în limba franceză „Bronzes". Deşi îşi revenise, poetul, mai purta, încă, resturi ale rătăcirilor sale.
In aceşti ani, Macedonski, dezgustat de societatea burgheză, care voia cu tot dinadinsul să-i anuleze opera, încearcă să-şi creeze un refugiu în cenaclurile care, dealtfel, au funcţionat mai tot timpul pe
lîngă maestru. Cei care I-au cunoscut au lăsat preţioase amintiri despre casa poetului, deschisă mai ales tineretului avid de artă. Interiorul era îmbrăcat de fantezia efervescentă a poetului, dar nu dintr-o vană ambiţie de aristocratizare, cum au înţeles unii, ci din nevoia acută de a se ridica deasupra nedreptăţilor. Tov. Claudia Millian, care a avut bună voinţa să ne încredinţeze câteva pagini ale amintirilor ei, scrie: „In interior avea scaune în chip de tron şi stofe care aminteau mălăsurile orientale. Trăia într-un pseudo-vis de basm şi se îmbăta de poezie trăindu-şi o ciudată euforie şi citea „Nopţile" lui cu o încîntare de nedescris. Plutea ca într-o muzică şi în această uimitoare beţie încerca să sfideze imensa durere a existenţei, lui sărace11. Rănit de „lupta vieţii", simţind desnădejdea care-i pusese „pe beregată uriaşul ei picior", poetul încerca să-şi creeze o lume a iui, curată, eliberată de suferinţe. De aici şi evazionismul din „Rondelurile de porţelan", ultimul reflex al greşitelor   concepţii   de odinioară.
★
Dacă locul lui Macedonski în poezia noastră a fost mereu neclar în istoria literară alcătuită de burghezie, critica noastră din ultimii ani, pornind la rezolvarea acestei probleme, a emis o idee care ni se pare cu totul nejustă. Incercînd să explice oscilaţiile şi lipsurile poeziei macedonskiene, s-a tras o linie despărţitoare: „începuturile valoroase ale „creaţiei" şi „caracterul decadent al creaţiei lui Macedonski din ultima parte a vieţi sale". După cum ne-am străduit însă să arătăm, această afirmaţie contravine adevărului. „Noaptea de decembrie" şi „Luvrul" nu pot fi scrise într-o perioadă de decadenţă, ca şi cele mai multe din rondeluri! Influenţa decadentismului, care părea că i-a cuprins definitiv creaţia, este înfrîntă şi, în ultima parte a creaţiei sale, Macedonski se găseşte iar pe linia majoră. Atunci scrie şi nuvela fantastică „Oceania-Pacific-Dreadnought" in care, cu toate confuziile, viziunea sfîrşitului epocii capitaliste este deosebit de pregnantă; atunci scrie „Cum poţi ajunge bogat şi puternic"   (cu subiectul   luat  din „Aşa
un poet al revoltei : alexandru macedonski
263
se fac banii"), primul scenariu de fi lin din literatura noasfiă. in articolele din ultima serie a „Literatorului" răsună aceleaş accente din „Oltul" sau „Lumina": „Un alt punct pentru care guvernul merită toată lauda — scrie ei cu f.mavă ironie — este legea agrară ă muncii silnice pe cinci ani, cu dreptul pentru stăpinire ca ţăranul să fie transportat oriunde e nevoie de muncă. Ii ceva atingăior de părintesc ca guvernul să caute neîncetat să procure muncă sătenilor, căci tocm.ai prileful muncii ie liţisea celor care s-au dus să-şi verse sîngele pentru ţară. înainte vreme voiau — nefericiţii] — să muncească şi n-aveau ce. Latifundiarii sînt, de astă dată, obligaţi să dea de muncă ţăranilor, după ce dînşii vor fi sfîrşit cu cea a pămîntului lor, şi cum zisul pămînt eaşade puţin, ce s-ar fi căit ţăranii, fără generoasa şi binecuvîntata obligaţiune a. latifundiarilor!" („Literatorul", 14 iulie 1918). Iar cînd aruncă o privire asupra poeziei timpului, el se ridică împotriva versului decadent: „Acest din urmă vers nu este nici chiar vers. Iii este neputinţa unei anumite categorii de scriitori de-a da la iveală versuri bune, iar o astfel de neputinţă dînşii şi-o ascund sub bombasticele denumiri de poezie simbolistă ori decadentă. La o aşj, povîrnire contribuie mult, pe lîngă ignoranţă şi neîndemînare, şi dorinţa de a sc singulariza, cît. şi, uneori, cea de a face acrobaţie în faţa cititorilor. Din punctul de vedere general, cei, care scriu versuri ce nu sînt nici proză, nici versuri, o fac numai pentru că nu pol să scrie altfel, iar sub eticheta symbolismului şi decadentismului, rimele proaste şi rytmul greşit se schimbă în minuni ale artei". („Literatorul", 29 iunie 1918).
Putem spune că în aceste rînduri, Macedonski îşi condamnă propriile greşeli, iepădîndu-se de acea parte a operii sale care eşuase în „simbolism-instrumen-talisni".
Dincolo de confuzii şi de rătăciri, prin întreaga viaţă a lui Macedonski trece firul roşu al dragostei pentru poporul său. Ochii lui încercau să vadă departe, în viitor; şj cînd citim [rîndurile de mai jos, scrise cu doi ani înaintea morţii, simţim, parcă, că poetul s-a gîndit la noi, ia minunatele zile de azi: „Văd epoca cea
mare... La se desluşeşte ochilor, strălucită cum n-a fost alta. Politicianismul este desfiinţat. Tot. ce e simţire şi cultură, let ce e cugetare şi energie, e mobilizat. Poeţi mari se destăinuesc şi destind aripi largi. Ştiinţa calcă şi ea, printre romîni, cu păsuri de uriaş. Şcoli, sînt peste lot. Caracterele s-au format. Sufletele se înalţă. Invidia dispare. Genial, talentul, munca, cinstea şi suferinţa sînt respectate. Romînii îşi iubesc ţara, şi nu mai sînt maimuţăreala străinilor. Văd.— văd epoca cea mare". („Literatorul", 22 decembrie 1918)
Cu aceste gînduri, privind cu încredere viitorul poporului său, Macedonski moare în 1920, dispreţuit şi hulit de protipendada politică şi literară, iubit de puţini, cei care îl cunoscuseră îndeaproape şi se adă-paseră din nesecata lui putere de creaţie. Moare într'o noapte de noembrie, aşa cum cîntase el singur, cu zeci de ani înainte.. Presa burgheză înregistrează cu indiferenţă cinică moartea poetului. „Universul" Ia care colaborase, strecoară două rînduri grăbite, în subsolul paginei a doua, între reclame şi cota bursei. In ziua cînd convoiul mortuar urca spre cimitirul Şerban-Vodă, în dealul Patriarhiei se deschidea sesiunea parlamentului burghezo-moşieresc, începea din nou comedia legiferării monstruoaselor jafuri din averea ţării, jucată cu ifos de stăpînii oraşului pe caro poetul — aşa cum scrie cu patru decenii înainte — îl părăsea:
...Cu-nlreaga lui satiră de lux şi de păcate, Cu .oameni ce declamă strigînd: Patriotism, împinşi de-aceleaşi patimi şi-acelaş egoism, Cu corpuri fără inimi şi ţeste fără creiri. Sub care cinlă-atîţiu sl ideii, şi -atîţia greeri; Oraş în care zilnic, — dreptatea, în genunchi, De corbii sugrumării e roasă la rărunchi: Prăpastie în care virtutea esle-o crimă, Şi crima, cea mai neagră, virtute mai sublimă. Comoară renăscută, ce poartă-n al ei sîn Pe lîngă-a ei pieire, pe-a neamului romîn.
(„Noaptea de noembrie").
Omul, atît de incomod pentru oficialitate, încetase din viaţă. Dar opera nu putea fi înmormîntafă odată cu el, în sicriul sărac „ce părea să-i continuie şi dincolo de viaţă mizeria care 1-a răscolit zi   de zi",  cnm scria unul dintre ziare.
264
MIHU DRAGOMIR
Dacă ziarele de mare tiraj tăcuseră, presa democrată cinsteşte memoria poetului luptător. „Un revoluţionar: Macedonski", se intitulează necrologul din „Chemarea" lui! N . D. Cocea; „A ţinut cu o mînă lira poeziei, cu cealaltă biciul... A fost un procuror pentru noi, şi pentru generaţia lui un revoluţionar".
★
Anii au trecut. Disputele personale s-au uitat, supărările s-au călătorit în nefiinţă odată cu purtătorii lor. Din ce în ce mai mult, Romînia era împinsă pe drumul pierzării, spre fascism, de burghezia înhămată la carul imperialismului englez sau german. Opera lui Macedonski rămî-nea mereu în umbră, pînă a fi aproape uitată. Atunci cînd aventurierul Carol al 11-lea începeasă-şi facă mendrele de dictator, pătimaşele versuri anti-dinastice ale lui Macedonski erau cu grijă lăsate să se pră-fuiască în colecţii, alături de sclipitoarele lui pamflete şi de cea mai mare parte a operei. Din manuscrisul volumului de rondeluri, o mînă interesată sustrage în drumul spre tipar, poezii pe care nici azi jnu le cunoaştem dar le putem bănui conţinutul, după titlul lor: „Rondelul Franţei burgheze", „R ondelul ticăloşilor".
Cînd Ion Pillat face să apară o „ediţie", ridiculă cu cele 30 de păginuţe ale eî, nu ezită să scoată din „Noaptea de noembrie" partea de critică socială, motivînd, sincer, că este... incomodă. Cît despre masiva operă anti-monarhieă, editorul o declară o „frondă copilărească" (atît de copilărească, încît 1-a condus pe poet la puşcărie). Cît despre învăţămîntul oficial, Macedonski nu intra în limitele lui. Cu opera niciunui alt clasic al nostru nu s-a procedat atît de făţiş, atît de duşmănos. Singura excepţie o constituie ediţia îngrijită de prof. Tudor Vianu, care, deşi nu cuprindea o mare parte a operei valabile, a însemnat, totuşi, unica încercare serioasă de a pune în circulaţie opera poetului.
Cu toate că analiza poeziei lui Macedonski era făcută de pe poziţii estetizante, prof. Tudor Vianu îi sublinia esenţa: „Un fir de poezie satirică şi socială se împleteşte în întreaga operă a lui M acedonski."
Adevărul este că noi, generaţia tînără, l-am cunoscut pe Macedonski fragmentar, şi mai ales din svonuri literare. Scriitorul pasionat, care a făcut atît sînge rău duşmanilor poporului, poetul generos, gazetarul mereu prezent la datorie, încurajatorul celor mai tineri, — a rămas uitat, ca şi cînd n-ar fi existat vreodată. Şi cînd, după o vreme destul de lungă, figura lui adevărată mi s-a reconstituit încetul cu încetul în faţa ochilor, din vrafurile de reviste şi ziare ale vremii, am avut sentimentul de-a fi regăsit un vechi şi bun. prieten, după o lungă despărţire, care  îmi  scrisese doar rar şi în grabă.
Drumul lui a fost spinos; uneori a rătăcit; a fost pătimaş, şi patima 1-a orbit uneori, făcîndu-1 nedrept. Dar, peste acestea, mesajul operei sale, revolta sa, răsună puternic şi pur în inima oamenilor care cred în viaţă şi luptă pentru a o face frumoasă, liberă şi bogată. Cei cărora s-a adresat poetul nu l-au uitat:
Voi, care cunoaşteţi viaţa sub oricare formă
— Voi,
Frunze veştede purtate de răţuşte prin noroi, Voi care-aţi umblat pe uliţi fără haine,
fără pîine, Şi v-aţi dus prin ploi şi sloată cum se duce
cîte-un cîine, Ridicind în lupta vieţii frunţi  semeţe de
ero i,
Voi, nesiguri nici de astăzi, şi nesiguri nici
de mîine,
Voi puteţi a mă-nţelege,   căci voi singuri
aţi trăit...
V-a fost frig şi v-a   fost   foame,   însă nu v-aţi umilit.
Cei care nu s-au umilit niciodată, ci au luptat, oamenii cei mulţi şi simpli, sînt acum siguri şi de ziua de astăzi, şi de cea de mîine. Ei construiesc, cu mîinile lor, societatea în care dreptatea nu mai e strîmbătate, ca pe vremea poetului. Cinstind viaţa de luptă a poetului, ei scot la lumină tot ceea ce el a dat mai bun, şi îl aşează printre poeţii iubiţi ai poporului nostru.
La împlinirea unui veac de la naştere, Alexandru Macedonski revine, — luminos şi viu, în inimile pentru care a cîntat.
NOI PAGINI ALE „POVEŞTII OMULUI"
Du
Juminică. Pe strada luminată Trece-un lucrător vorbind cu-o fată. Ea cu-o batistă albă-n brîu, la fustă. El cu-o cravată roşie şi-ngustă. Pud amîndoi o clipă, apoi tac... Ea muşcă-n gură flori de liliac Dintr-o crenguţă veştedă şi moale Ce-şi pleacă vîrful bolnav de petale.
(„Povestea Omului")
Prima oară am citit aceste versuri la ?ece ani de la apariţia lor, într-un moment în care Demostene Botez se conturase de mult ca poet al melancoliei provinciale. Cei doi tineri cu crenguţa lor de liliac înflorit făceau parte din „povestea omului pe care a încercat s-o închege în scrisul său   autorul   multor volume cu aceeaşi temă „Povestea omului" nu a fost pentru Demostene Botez doar titlul unei plachete  ci strădania vieţii lui, înrudita, prin aspiraţia de a înţelege drumul omului, cu strădaniile tuturor poeţilor autentici.
Rîndurile de faţă nu au pretenţia de a fi un studiu mai mult sau mai puţin amănunţit al versurilor trecute şi prezente, al graficului evoluţiei unui poet. Ele vor numai să fixeze răspîntia unui artist care începe să înţeleagă sensul strădaniilor, sensul povestii omului, cu mai multa putere, cu mai mult avînt, - acum cînd părul i-a încărunţit,-decît în volumele sale din tinereţe îmbibate de melancolie.
Ce a determinat ştergerea tristeţii ra-sfrîntă înainte în fiecare vers şi cum s-a produs schimbarea  opticii  poetului, pe
care o mărturiseşte recentul său volum de versuri, primul pe care îl publica dupa
Eliberare? .
Ar fi nedrept să reducem primele sale acorduri de jale la influenţele „atmosferice ale epocii salo de debut, la rudenia, in parte   voită,   cu   cîntăreţii   apuseni a! provinciei, cu Verhaeren ori Rodenbach; după cum ar fi simplist să conchidem ca priveliştea laşului trezea fatal regrete şi tristeţi. Pricinile sînt mult mai adînci dewt aceste superficiale coincidenţe, şi Demostene Botez e, în felul său, caracteristic pentru un şir de poeţi care au privit cu dragoste şi compasiune suferinţele semenilor lor, fără să fi putut înţelege cauzele acestor suferinţe:
Omule, ce urci pe şcheli mereu Cărămizi, de dimineaţă pînă seara, Cum as vrea să-ţi port şi eu povara S-o-mpăriim — să nu-ţi mai fie greu!...
Omule, care-ai bătut la uşa mea Gol si flămînd şi-aproape fără grai, Ia-mi hrana mea şi cel din urmă strai Şi bucură-te cît vei mai putea.
Omule, care-ai trecut pe lîngă mine Purtînd tăcut dureri ce nu le spui, Dacă-ai iubit durerea ori şi cui — Dă-mi sarcina tăcerilor din tine.
(„înfrăţire",  voi.  „Zilele vieţii", 1927)
Apropiat sufleteşte de oamenii simpli, cu dramele simple, cu bucuriile lor mărunte, Demostene Botez nu ştia încă de ce
266
v. p.
le era dată această soartă. Şi neştiind, neînţelegînd, netrăgînd consecinţele, e firesc că a simţit ameninţarea săbiei lui Damocles ce atîrna peste capul fiecărui om simplu în aproape fiecare moment al vieţii şi „poveştii" lui. In momentul în care poporul, în marşul spre socialism, 1-a antrenat şi pe cîntăreţul oraşelor bătrîne şi al tristeţii planînd ca o ceaţă peste tot şi peste tcate — ceaţa aceasta a început să se rupă şi Demostene Botez a parcurs vechile sale itinerare poetice cu alţi ochi. Omul care ieri plîngea soarta semenilor săi asupriţi, înţelege azi că are dreptul, datoria şi posibilitatea de a lua parte directă la schimbarea ei, împreună cu tot poporul său. Poetul ros de nelinişti şi singurătate, poetul care se hrănea din trecutul unui „bătrîn oraş al tinereţii" sale, îşi deschide noul său volum prin versurile răspicate:
Mă-ntorc acum spre viitor cu faţa. Lumina lui îmi trece-adînc prin pleoape Şi oamenii îmi sînt şi mai aproape Şi parcă m-a luat de mină viaţa.
Spre viitor lot sufletu-rni îndrept, Mereu ca floarea soarelui, spre soare.
E sentimentul nou, care se transmite din cele  mai   bune  versuri   ale volumului.
Apropierea de oameni prin înţelegerea lor adîncă, lărgeşte orizontul poetic. Demostene Botez nu mai e cîntăreţul tristeţii ieşene, deşi peisajele oraşului său natal sînt zugrăvite poate cu cea mai bogată paletă din volum. El se vrea poetul — cărunt — al unei patrii tinere a cărei viaţă nouă înţelege s-o apere în fiecare clipă. Acesta e sensul poeziei-manifest „Tu ce-ai făcut?", acesta e gîndul intim al dialogului unui om simplu, trecut prin trei războaie, care vorbeşte contemporanilor, prietenilor săi, în numele încercărilor trecute:
Azi, omule, e mult de cînd te ştiu Ai ca şi mine părul argintiu Şi din trecut, obrazu-adînc brăzdat Eşti ca şi mine din acelaş leat. Eu ştiu c-am fost odată amîndoi, Vecini într-o tranşee, în război.
Aş vrea să stăm de vorbă ca doi oameni,—
Dacă-ai făcut războiul, mi te-asameni.
Vorbesc ca veteran din trei războaie.
Am vieţuit în şanţuri şi noroaie,
Prin lungi şi subterane coridoare
In care moartea se-ascundea de soare.
Şi eram tînăr... cornul înflorea,
Pe dealu-mpădurit din faţa mea.
Imaginile, puternice în simplitatea lor, se? succed rapid:
Ţi-aduci aminte de soldatul smead Ca fulgerai sub poala unui brad? Parcă-aţipise lîngă-un cîrd de oi, Nu somn de veşnicie în război.
Iar altul, — parcă-l văd, în ochi şi azi, Dormea cu mîna dreaptă sub obraz Pe drum, lîngă-un ogor de cucuruz, Ca un copil... svîrlit de un obuz.
Evocînd atîtea frîngeri ale vieţii omeneşti, pe care nici un om demn do acest simplu şi mare nume nu le mai vrea repetate,, poetul se adresează şi tovarăşilor care „au bucuria cea fără nume/de-a descifra, de-a face-o nouă lume", mamei, care, mai tare ca oricine iubeşte viaţa pe care o crează, o hrăneşte „cu sîngele fierbinte" şi o creşte cu grijă. In numele amintirilor fără seamăn de grele, ale războiului, poetul cere azi fiecăruia nu doar să iubească pacea, ci să militeze pentru ea:
Nu e destul să nu vroiţi război, Ci să luptaţi alăturea de noi. E-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Să nu rămînă nimeni deoparte! Să se ridice lumea care tace In lupta asta mare pentru Pace. Prea mult a pătimit cînd a tăcut, Ne-or întreba nepoţii: „Ce-aţi făcut?"
Voi toţi de azi, contemporanii mei, Ce faceţi azi, în anii-aeeştia grei Cînd soarele răzbate viu prin ceti, Ce faceţi pentru Pacea care-o vreţi? Nu este singur nimenea din voi, Priviţi o clipă numai înapoi: Alături vin la nesjîrşit, coloane De oameni, mii şi mii, şi milioane, Şi merg în pas, că toţi ştiu azi ce vor, Se-adaugă popor lîngă popor, Oştirea păcii în acelaş gînd...
NOI PAGINI ALE ,,POVEŞTII OMULUI'
267
Ce lungă e distanţa dela compătimirea mutilaţilor de război, dela Invalidul care-şi suna obsedant paşii pe pavaj pînă la poziţia de pe care azi poetul poate pune întrebări şi da îndrumări la zece ani dela eliberarea patriei noastre!
Ce drum a parcurs Demostene Botez dela poezia Copoului răvăşit de vînturi, a uliţelor ieşene care se hrănesc cu amintirea gloriei apuse, pînă la cîntarea laşului care primeşte cu dragoste de bunic, copiii încercatei Coree! Poezia, conţinuînd linia interioară a manifestului poetic „Tu ce-ai făcut?", o adînceşte, unind emoţia îndrăgostitului întristat la vederea oraşului prin care a trecut războiul, cu elementele noi care-i îmbogăţesc viaţa. Trecerea de la ieri la azi se face pe nesimţite, ca printr-o ridicare de un semiton:
Bătrîn oraş al tinereţii inele, Pe-aicea am iubit şi am visat, In piatra ta mi-e primul pas săpat, Şi primul vis, pe-aicea-i,  printre stele.
Oraş străvechi, ce răni. cumplite ai, Şi-adînci, şi-abia încinse cicatrice, Şi ce înalt au prins să se ridice Alţi tineri lei sub soarele de Mai!
...Şi din trecutul ca un nor de ceaţă, Spre care mă purtau vechi nostalgii, De-odată o sirenă auzii, Chemîndu-mă spre viitor, spre viaţă.
Şi m-am trezit privind în jur apoi: Devale spre liolboca şi Socola, înalte coşuri susţineau cupola Văzduhului boltit pe Iaşii noi.
laşul care se naşte din nou, primeşte „cald, cu braţele-amîndouă copiii veniţi de-atîta de departe":
Din ţara lor vitează şi frumoasă, In care ei azi n-aveau un „acasă" —
E ca un răspuns al oraşului întreg la întrebarea pusă anterior de poet: „Tu ce-ai făcut?".
★
Spuneam înainte că Demostene Botez nu şi-a schimbat sursa de inspiraţie, ci modul, poziţia de pe care o priveşte. Ii sînt la fel de apropiate străzile cartierului său, mahalaua pe care se plimbau cei doi tineri cu o floare de liliac în gură. Dar, ca un om căruia viaţa i-a deschis ochii, el vede mult mai multe şi mult mai mult   în   aceleaşi locuri.
Poezii ca „In cartierul meu" ori „Lacul Tei", sînt o dovadă că documentarea poetului nu e doar o excursie ad-hoc, ci o înţelegere a realităţii în mijlocul căreia respiri, umbli, trăieşti. „In cartierul meu" relatează cu un lux agreabil de descripţii, o întîmplare a zilelor noastre. Un ţăran obişnuit să nimerească străzile din oraş, avînd drept indicaţie topografică un vechi maidan înconjurat de ruinele războiului, se pomeneşte într-o nouă geografie: unei grădini i-a luat locul primăvara, cu „o iarbă verde ca poiana" cu „flori dese învîrtindu-se în horă". Intîmplarea, minoră în aparenţă, are sensuri mai adînci, pe care poetul le luminează în final:
In gîndul care-a înflorit aici, Pe locuii altă dată cu urzici, Ca şi în seva ce ridică-acum Spre ceru-nalt petale şi parfum,, E vrerea oamenilor care-au vrut Să termine cu ce-a fost în trecut. Se vede urma palmelor lor late Pînă-n urzeala frunzelor palmate.
Mai larg şi mai animat, întîmplarea se repetă în poezia „Lacul Tei". Eroul găseşte pe fostele locuri paraginile, unde se juca altădată cu alţii, un parc în mijlocul căruia, pe aleea de onoare, dă cu ochii de fotografiile foştilor săi tovarăşi de joacă, în faţa cărora aşează ca omagiu, pe un panou, un mac roşu rupt din iarbă. E un gest de dragoste faţă de cei ce-au crescut odată cu noi şi peste noi — e un sentiment de recunoştinţă pe care mulţi l-am  încercat  nu odată!
Din locurile iubite de poet, peisajul cîmpenesc ocupă un loc de frunte. In general, Demostene Botez e un pastelist cu liniile precise, şi nu numai sensibile. In   pastelurile   sale   săteşti   se observă
268
v. p.
aceeaşi schimbare a tonalităţii. Aici, cauza e şi mai evidentă. Momentele trăite într-o gospodărie colectivă îi dau poetului care a fost s-o vadă, sentimentul sigur al viitorului, exprimat direct. Acest sentiment îl are şi faţă de orfana ce-şi scrie adeziunea la gospodăria colectivă, şi faţă de oamenii care vin la plivit şi faţă de ciobănaş, şi faţă de tractoriştii care răstoarnă brazda şi faţă de cei ce vin la colţul roşu ca la a doua lor casă. Vîntul, iarba, grîul, viţa de vie, sînt privite cu dragostea şi optimismul unui om liber şi zugrăvite cu migala unui îndrăgostit de natură. Din aceste momente nu lipsesc însă acordurile grave care amintesc de trecut. (Portretul chiaburului care porunceşte argatului flămînd să arunce porcilor baniţa de cucuruz), şi mai ales imaginea puternică a dreptăţii făcute de justiţia populară unei ţărănci pe care fiul unui chiabur a vrut s-o necinstească. In „Judecata", Ileana Agafiţei din Covaci cunoaşte forţa nouă care, de la masa de judecată, îi e prietenă ei şi numai ei. Poetul care a colindat tribunalele ca avocat (şi nu e greu să-ţi aminteşti notaţiile amare pe seama profesiei în volumul său „Comedia umană"), crează azi imaginea unei justiţii noi, menite să apere poporul şi nu să consacre prin hotărîri, asuprirea şi nedreptatea.
Demostene Botez a încercat să portreti-teze şi figurile celor ce făuresc, în pojarul din preajma cuptoarelor, oţelul. Necunos-cînd însă îndeajuns mentalitatea nouă a muncitorilor din uzină, poetul se menţine mai mult la amănunte exterioare, izbutind să transmită emoţie numai atunci cînd vorbeşte despre propriile sentimente, despre admiraţia sa faţă de făuritorii tuturor bunurilor de care se bucură azi poporul. („Pe frontispiciul unei expoziţii industriale"). Dar şi aici ideia nu e încă sudată cu sentimentul, ca în poeziile cele mai grăitoare din volum. O dovadă, de astă dată negativă, că documentarea nu poate oferi poeziei decît materialul, pe care poetul trebuie să-1 transfigureze prin întreaga sa experienţă de viaţă.
Dar, deşi se întinde pe decenii, experienţa de viaţă a lui Demostene Botez e departe de a se fi încheiat. Omul, care la 60 de ani participă cu pasiune la viaţa literară, poetul care-şi împărtăşeşte meşteşugul versului în redacţia revistei „Tînărul Scriitor", are drumul deschis în faţă. Un drum pe care-l priveşte azi de pe poziţiile avansate ale poporului, un drum care ne îndreptăţeşte să aşteptăm în versurile sale viitoare, continuarea firului început odată cu întrebarea capitală ce şi-o pune fiecare om în faţa conştiinţei lui: „Tu ce-ai făcut pentru pace?"
V. p.
L. RAICU si I. D. BĂLAN
SEMNIFICAT „V LAIC U
Spuneau unii istorici literari — mai ales dintre cei care în dauna seriozităţii ştiinţifice făceau concesii snobismului, — că dacă Eminescu, să zicem, ar fi scris numai „Luceafărul", încă ar fi fost de-ajuns pentru a-şi cuceri autoritatea de care el se bucură în virtutea întregii sale opere, înţelegîr du-se prin aceasta că poemul „Luceafărul" ar concentra în el semnificaţia creaţiei eminesciene, luată în totalitatea trăsăturilor ei. O astfel de afirmaţie a reuşit să degenereze repede într-o platitudine, într-o înfloritură de stil, cu care unii istorici literari s-au deprins să încheie în chip de apoteoză, aprecierile date operei unor scriitori. Ca să fim drepţi, singur, „Luceafărul", nu ne poate lămuri, la urma urmelor, asupra măreţiei talentului lui Eminescu.
Există totuşi un caz, probabil unic în istoria'iteraturii romîne, cînd o singură operă caracterizează pe deplin un scriitor, îl aşează în ierarhia de valori pe care istoria literară, şi vremea în deosebi, o stabilesc, şi anume cazul operei dramatice „Vlaicu-Vodă" de Al. Davila. Infr-adevăr, oricît ar părea de curios, Davila a scris în afară de „Vlaicu-Vodă" doar o panto-mimă de care nimeni nu-şi mai aminteşte, nişte poerii slăbuţe şi articole de ziar lipsite de prestigiu literar. Drama, prezentată pentru prima oară publicului la 12 februarie 1902, chiar în regia autorului, a fost călduros întîmpinată. Şi s-a bucurat de o largă preţuire, dacă nu luăm în considerare neîntemeiata învinuire ce i s-a
IA DRAMEI -VODĂ"
adus la un moment dat — de a fi fost sustrasă de Davila din hîrtiile lui Alexandru Odobescu — care, la drept vorbind, nu avea de ce s-o tăhruiască dacă ar fi scris-o.
în paginile de faţă, cu prilejul reluării piesei pe scena Teatrului Armatei din Bucureşti pentru prima dată în ultimii zece ani, o vom discuta în lumina ei reală.
„Vlaicu-Vodă" nu a împărtăşit soarta maşteră a altor opere care, de la publicare şi de-a lungul vremii au fost privite cu ostilitate, sau în jurul cărora s-a organizat o conspiraţie a tăcerii; excepţie face un articol scris chiar la apariţia piesei, de Bogdan Duică, în care, cu o neînţelegere pentru fenomenul literar modern, specifică acestui istoric literar, se   contestă   dramei   orice noutate.
In general, piesa a fost primită de critică cu simpatie, începînd cu politicoasele cronici dramatice din presa vremii şi culminînd cu aprecierea de „capodoperă" dată de G. Celinescu în Istoria literaturii romîne. (Entuziasmul a scăzut în Compendiu, unde „Vlaicu-Vodă" e tratată mai cu rezervă, ca „una din cele mai bune drame istorice ale noastre").
De-a lungul anilor— după expresia unui critic — pijsa era adusă „în răstimpuri, cu solemnitate, la lumina rampei, ca o zestre naţională". N-au lipsit, bineînţeles, nici explicaţiile tendenţioase, nici străduinţele criticii idealiste de a mistifica sensul real al piesei, conţinutul ei ideologic. Eugen Lovinescu numeşte drama
270
L. RA1CU ŞI I. D. BALAN
„naţionalistă", şi deplasează interpretarea conflictului de pe planul politic pe cel strict religios, rezumându-1 la o obişnuită ceartă religioasă, la înfruntarea între ortodoxism şi catolicism, care e un element al conflictului, dar nu-1 epuizează. O interpretare realistă dă dramei G. Călineşcu în Istoria literaturii, combă-tînd pe acei ce-1 desprindeau pe Vlaicu din complexul social al epocii sale; astfel că eroul piesei apare — pus în anume condiţii specifice, spre anul 1400 — ca un domnitor romîn „trist de mizeriile ţării",  luptând alături de poporul 'său.
Nu se poate reduce această piesă la un conflict pur religios şi nici la jocul unor sterile complicaţii psihologice — cum au procedat criticii cu orientare ideologică burgheză.
Drama istorică a lui Davila învie atmosfera şi oamenii din anii domniei lui Vladislav Basarab, care a stat în tronul Munteniei între anii 1364- 1372, epocă tulburată de frămîntări în lăuntrul ţării şi de ameninţări din afară. In acest moment, relaţiile  dintre  domnitor  şi  mama sa vitregă,   Doamna Clara,  se  află într-o maximă încordare, exprimînd în ultimă analiză încleştarea factorilor politici care se opuneau unii altora. Vlaicu-Vodă e un voevod ale cărui interese exprimă interesele ţării şi pe care un patriotism sincer îl face să lupte cu toate mijloacele unui iscusit diplomat împotriva Doamnei Clara, care   reprezintă   şi   sprijină tendinţele expansioniste ale craiului unguresc. Aşa dar, mesajul ideologic al piesei exprimă lupta poporului romîn în acel veac împotriva expansiunii străine şi a catolicismului,   pentru   păstrarea independenţei. Piesa îşi are semnificaţia ei în epoca în care a apărut   (1902), cînd independenţa ţării era  iarăşi în primejdie; astfel că Davila   este departe de a fi un simplu ..laudator   tempori  acti",   el continuînd înţelegerea realistă a trecutului istoric al poporului, menţinîndu-se, în acest sens, pe linia tradiţiei patriotice ilustrată în literatura romînă de Bălcescu, Al. Odo-bescu, Eminescu. In veacul pe care, după expresia   lui   Eminescu,    l-au năpădit „saltimbancii şi irozii", Al. Davila aduce imaginea glorioasă a unui   moment în
care lupta poporului romîn pentru păstrarea libertăţii sale cunoaşte o deosebita strălucire. Ca şi Eminescu în „Scrisoarea a IlI-a", A. Davila invocă pilda luptătorilor pentru libertate din trecut, ca o ripostă dispreţuitoare adusă „patriotismului" fariseic cu care-şi drapau nulitatea şi chipul   odios potentaţii vremii:
O eroii care-n trecutul de măriri vă
adumbriseţi, Aţi ajuns acum de m,odă de vă scot din
le topise fi
Şi cu voi drapîndu-şi nula, vă citează
toţi nerozii, Meslecînd veacul de aur în noroiul greu
al prozii.
Rămîneţi în umbră sfîntă, Basarabi şi
voi Muşatini, Descălecători de ţară, dătători de legi şi
datini.
De jjaceea piesa „Vlaicu-Vodă" constituie un adevărat, manual de patriotism impus contemporanilor, pe care „Strămoşi" din „trecutul de mărire" i-ar privi „cel mult ironici". ^Lecţia pe care Vlaicu o oferă nepotului, său Mircea Basarab, cînd acesta cade copleşit sub povara unor frămîntări sufleteşti ce nu înseamnă nimic în faţa durerilor ţării, a chinurilor ei adevărate, ne dă măsura reală a înălţimii morale şi a frumuseţii idealurilor cuprinse în această operă. In /versuri dintre cele mai frumoase şi mai pătimaşe scrise vreodată în limba romînă, se rezumă sensul tragic al condiţiilor pe care poporul romîn a avut a le înfrunta de la începuturile zbuciumatei sale istorii; sînt acele condiţii care conturează fondul întunecat al epocii lui Vlai cu:
Chinuri? Tu vorbeşti de chinuri? Chin,
a inimii bătaie? Chin? o clipă de nădejde, o-mboldirs, o
văpaie
Ce s-aprinde cu-o privire, ce cu-o lacrimă
s-a stins
Şi din care numai rodul jără vlagă iese-
nvinsl
Chi nurii Dar deşleaptă-ţi mintea, dar te
uilă-n neagra zare! De eşti om, fă-ţi ochii roată peste ţară şi
hotare.
SEMNIFICAŢIA DRAMEI „VLAIGU VODĂ"
271
■Chinuri!... Dar priveşte sinul bietei
noastre de moşii. Numără, de poţi, pe dînsul urmele de
vrăjmăşii ;
Prin palaturi, prin colibe, jos, la şesuri,
sus la munte! Despicate de cu veacuri, rănile-i sînt
încă crunte;
Sabie şi foc, din vale,- din deal,   sabie şi
foc!
Ani de groază şi de sînge mulţi!... de
linişte, de loc! Veşnic lupta pentru lege, veşnic lupta
pentru nume.
Hotărît, drama istorică romînească de la Gheorghe Asachi şi pînă în timpurile cele mai apropiate, nu cunoaşte un caracter mai puternic înfăţişat, pînă în nuanţele cele mai subtile şi complicaţiile lăuntrice cele mai contradictorii, decît ne-a dat Alexandru Davila în „Vlaicu-Vodă".
La o vedere superficială, s-ar putea bănui în Vlaicu Vodă un caracter viciat de ipocrizie şi de o cinică lipsă do principii. Unii critici s-au lăsat conduşi de aparenţe şi într-adevăr i-au interpretat pe Vlaicu ca pe o întrupare a doctrinei lui Ma-chiavel asupra Principelui. In realitate, el simulează cu o mare artă umilinţa, spiritul de supunere, neutralizînd astfel vigilenţa factorilor ostili, în primul rînd Doamna Clara şi baronul Kaliany; procedează astfel atîta vreme cît aceştia aveau toate condiţiile de a-şi păstra superioritatea, cînd orice înfruntare pe front deschis ar fi fost poate un gest mai bărbătesc, în înţelesul convenţional al cuvîntului, dar fără eficacitate în conţinutul său. In primele acte, cînd împrejurările politice externe nu sînt încă favorabile, când coaliţia cu craiul sîrbesc era încă neîntemeiată, rudele aflate în captivitate, atmosfera în ţară ceţoasă, iar forţele risipite, orice manifestare brutală s-ar fi vădit, strategic vorbind, puerilă, iar practic, fără consecinţele aşteptate. Doamna Clara şi baronul Kaliany, cărora li se dă iluzia guvernării, afişează bunăvoinţa caracteristică despo-ţiior mulţumiţi de ei. Vigilenta acestora e înşelată, iar Vlaicu, sub aparenţa sme-
reniei, observă, concentrează abil forţe şi aşteaptă cu răbdare ziua nimerită. Tactica aceasta nu-i oferă lui Vlaicu satisfacţii imediate; curtenii îl cred naiv sau prost, iar acei prieteni care nu-1 învinuiesc de laşitate, rîd pe seama caracterului său lipsit de independenţă. Pala, pajul   Doamnei   Clara,   spune deschis:
Vlad, cucernicul voevod,
Este domn fără domnie şi voevod fără
norod.
Şi că-i domn e că se-ndură
buna lui dădacă, Doamna.
Prietenii, cei mai mulţi, văd în el o unealtă docilă a catolicismului: Azi e robul Doamnei Clara, prin
urmare-al Craiului, Ea domneşte şi prinlr-însa în ţara
noastră Romînească Au ajuns de-oparle Craiul, de-alta Papa
să domnească.
sau, în cel mai fericit caz, un domn slab şi fricos.
Vlaicu suferă că trebuie să se arate neputincios, cu atît mai mult cu cît aparenta sa laşitate angaja ţara întreagă. („Prin tăcerea-i ne-njoseşteu). Conflictul acesta lăuntric nu se desfăşoară neted, şi sînt cazuri cînd nevoia de a striga adevărul clocoteşte în sufletul domnitorului care, cu tristeţe, se vede rău privit de cei ce-i erau prieteni. Ridicîndu-se deasupra acestui conflict lăuntric, Vlaicu izbuteşte să joace pînă la capăt.rolul său întru smerenie, vădind o mare abilitate de strateg.
Criticul contemporan cu Al. Davila, Bogdan Duicâ, nu sesiza acest conflict şi făcea din propria-i obtuzitate un defect al operei, scriind: „In toată domnia nu-i nici un suflet care să ştie ce vrea! Cum s-ar putea deci să iasă o acţiune cu adevărat dramatică din această izolare a lui? Acţiunile dramatice sînt cu atît mai interesante cu cît mai de grabă se înţeleg scopurile lor. Vlaicu, însă, ascunde tot. El înlătură conflictele, înlătură faptele, este nedramatic". Slăbiciunile piesei, pedant semnalate de Bogdan Duică în ar-
272
L. RA1CU ŞI I. D. BALAN
licolul amintit, sînl, tocmai calităţile ei cele mai de seamă, din aparenta izolare a domnitorului de cei din preajma sa pornind de fapt dramatismul piesei, în momentele ei cele mai încordate. Din păcate, concepţia limitată a lui Bogdan Duică este împărtăşită, cel puţin în liniile ei teoretice, dacă nu şi în consecinţele ei practice, şi de un critic care— în general — vădeşte o înţelegere sănătoasă a dramei, cum este Ion Trivale: „...Această acţiune ascunsă, mascată, nu poate da acel mare şi violent conflict dramatic pe care o acţiune făţişă l-ar fi putut produce. Dacă aplicăm cu onestitate acest principiu, am ajunge fără îndoială să desfiinţăm şi piesa   „ Hamlet"!
Dealtfel, a întemeia, cum critica literară a făcut îndeobşte, complexitatea lui Vlaicu pe ciocnirea între aparenta sa smerenie şi ţelurile pe care le urmărea, încă ni se pare insuficient. De obicei se afirmă că în primele trei acte, Vlaicu se poartă cu umilinţă, pentru ca în actul al patrulea şi al cincelea, să se desvăluie. In realitate caracterul lui Vlaicu urmează o evoluţie mult mai complicată, pe linia omenescului celui mai autentic; masca strategiei sale este savant studiată spre a evita stridenţa, neverosimilitatea. De exemplu, faţă de Banul Micbede, unul din curtenii săi intimi, el nu-şi mărturiseşte intenţiile — momentul nu era încă oportun, încrederea Doamnei Clara fiindu-i încă necesară, — dar nici nu păstrează obişnuita sa poză de smerenie necondiţionată, — aceasta l-ar fi compromis definitiv faţă de boierii săi credincioşi — ci manifestă un soi de binevoitoare compătimire, suficientă totuşi pentru a-i marca poziţia:
Ah! Pricep! Sărmanii! Ei nu văd, orbiţi de ţeluri şi de patimile
lor
Nodul înnodat de datini între scaun şi
popor.
Strategia sa se bizuie alternativ pe factori diferiţi, de care ştie să se folosească ingenios. Politica sa de pace sau de război, o explică, de obicei, în chip diplomatic, nu prin cauzele esenţiale, de care era conştient, ci prin diferenţele de temperament   ale  sfetnicilor  ee-1 înconjoară:
Ciudată treabă: fiecare mă vedeţi
Dăruit cu-o-nsuşire ce voi singuri o aveţi!
Vă-nşelaţi şi iu, şi dînsul. Şi dovada cea
mai bună
E că Dragomir cînd vine. goarna de război
răsună
Iar că tu cînd stai la curte, tace goarna
de război.
Cu alte cuvinte, 'Vlaicu este obligat să joace rolul omului resemnat în faţa împrejurărilor, pe care în realitate el însuşi le provoacă. In felul acesta el îşi cîştigă simpatia sfetnicilor cărora le atribuie propria lui voinţă şi însuşirile care-i aparţin. Dacă aceasta este strategia lui faţă de curtenii cei mai apropiaţi, faţă de. Doamna Clara mimează în continuare aceeaşi supuşenie, evitînd ciocnirea frontală.
Dorind prietenia boierilor, el nu-1 poate accepta totuşi pe Mircea Basarab sprijinit de boieri — ca un anticatolic înverşunat — pe tronul Moldovei, căci această împrejurare ar face inevitabilă căsătoria lui Mircea cu Anca — sora domnitorului, pe care Vlaicu din motive politice o hărăzise craiului sîrbesc. Se află într-o foarte dificilă dilemă, cu atît mai mult cu cît şi Vlaicu-Vodă era ostil domniei în Moldova a lui Laţcu Vodă, supus credincios al papalităţii. Ambele tabere îl învinuiesc de trădare şi, în cele din urmă, Vlaicu, deşi îndurerat că boierii săi nu-i cunosc adevăratele ţeluri, este silit de împrejurări să apară în postura unui laş mergînd împotriva propriei lui dorinţe de a-1 vedea pe Mircea Basarab — ca pe un factor anticatolic — în scaunul domnesc al Moldovei. Odată decis, Vlaicu mimează fără şovăire:
Ce-auzii? Ce vor? Ce spun?
Mi s-a tulburat auzul? Sau visez?
Ori sînt nebun? Mă-nşelai sau zisu-mi-sa c-aşi fi
prîsiăvil izvodul Cu menire să răstoarne la Moldova pe
Voevodul
Laţcu, banul meu prieten? Cum că însumi
eu am dat O asernenea-nvoială? Cum că eu, deci,
am. trădat?
semnificaţia dramei „vlaicu voda"
273
Jucînd ou atîta seninătate rolul omului supus, boierii, care luptă pentru independenţă, îl cred iremediabil pierdut pentru cauza lor. La un moment dat, conflictul ajunge atît de complicat, încît orice greşeală a lui Vlaicu i-ar fi fatală. Atunci cînd Vlaicu consideră momentul oportun sosit, destăinuie boierilor taina pe care de atîta vreme o purta în sine: duşmănia lui cu Doamna Clara. Izolată de aliaţi, Doamna Clara este împinsă la acţiuni extreme şi puţin chibzuite: încercarea de a-1 ucide pe Vlaicu nu izbuteşte, grăbind deznodământul conflictului. Actul al cincilea, dezvăluind întru totul adevăratele gînduri ale domnitorului patriot, confirmă extraordinara luciditate a politicii urmate de Vlaicu cu o consecvenţă neabătută. Finalul dramei are măreţia unei apoteoze şi Vlaicu îşi poate permite pentru întîia oară să strige adversarilor săi învinşi adevărul pe care atîta timp, cu o fantastică încordare a voinţei îl înăbuşise în sufletul său, în ciuda tuturor umilinţelor:
Tu la Ludovic vei merge, îi vei spune Craiului Că n-a fost şi nu e Vodă Vlad vasalul lui, C-amîndoi  ne-om  înţelege   după placul
meu şi-al lui.
Acum Grue se jertfeşte pentru a salva viaţa domnitorului, şi Vlaicu Vodă, cutremurat de cri'ncena durere a pierderii celui mai scump tovarăş al său, se ridică pînă la lucida conştiinţă a sensului luptei sale, rostind aceste cuvinte care concentrează semnificaţia întregii opere:
Toţi v-aţi îndoit de mine, toţi m-aţi
renegai vreodată. .Pentru toţi, cîndva, cocoşul lui Sîn
Petru a cînlat. Numai el, poporul, fostu-mi-a statornic
ne-ncetat.
Caracterul lui Vlaicu se ridică la valoarea unui măreţ simbol, a cărui semnificaţie ni se pare nimerit de a fi dezbătută. Vlaicu Vodă vădeşte trăsături de caracter specifice poporului român. El are în firea sa ceva din înţeleaptă ironie a ţăranului care, în secole de dureroasă experienţă şi-a creiat o mască de aparentă
18 — V, Romînească
resemnare, de umilinţă în faţa destinului, sub care clocotea o nebănuită demnitate, o lucidă conştiinţă a propriei valori şi a superiorităţii sale asupra duşmanului vremelnic, o consecvenţă neştirbită, — elemente care, de-a lungul istoriei, au compus o adevărată strategie populară, în cele din urmă victorioasă.
Anumite trăsături ale figurii lui Vlaicu no duc cu gîndul la „Scrisoarea a îll-a" a lui Eminescu, unde ne întîmpină Domnul Mircea: „Un bătrîn atît de simplu după vorbă, după port", aparent umil şi plecat în faţa trufaşului Sultan, dar, în fond, stăpînit de cea mai autentică demnitate. El se arată îngăduitor şi bun, înţelegător adînc al faptelor; atît de adînc, încît pare stăpînit de un fel de fatalism al istoriei. Dar, în realitate, totul nu e decît o  înţeleaptă diplomaţie:
Orice gînd ai, împărate, şi oricum vei 'ţ
fi sosit,
Cît sîntem încă pe pace, eu îţi zic:
Bine-ai venit!
.Despre partea închinării, însă, Doamne,
să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război
ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma
a ta cale, Să ne dai un semn şi nouă de mila
Măriei-Tale.
Ceea ce încă nu înseamnă fatalism şi resemnare în faţa destinului.
Omul cel mai apropiat de Vlaicu, principalul său sfetnic, e Grue, erou plin de semnificaţie, simbolizînd sprijinul voe-vodului pe forţele populare. In interpretarea sensului acest personaj simbolic, care nu rosteşte nici un cuvînt pe tot parcursul acţiunii, criticul Aurel Martin — într-o cronică din „Viaţa Capitalei" — se dovedeşte stăpînit de principii dogmatice cînd decretează că: „Fără îndoială, concepîndu-1 într-un anume fel, în afara conflictului, Al. Davila s-a orientat greşit". După părerea noastră, nu e chiar fără îndoială că Davila a „greşit". De altfel, cu cincizeci de ani înainte, de aceeaşi tăcere a lui Grue se mirase şi Bogdan Duică, apreciind-o ca o slăbiciune, închipuindu-şi pur
274
L. RAICU ŞI I. D. BĂLAN
şi simplu .că Davila a uitat să-l puie pe Grue să vorbească! De fapt, această tăcere asociată şi cu faptul că Vlaicu se sfătuieşte Ia fiecare pas cu Grue, din priviri, îi conferă un aer de solemnitate, de măreţie olimpică. Profesînd o filozofie a tăcerii, Grue simbolizează înţelepciunea modestă a poporului. Este important de subliniat că Vlaicu ia întotdeauna marile hotărîri, „aruncînd o privire de înţelegere către Grue" sau după ce „a schimbai o privire cu Grue", „a aruncat ochii la Grue", „a cătat pe sub gene la Grue". Cînd Vlaicu, exasperat de criza de orgoliu agresiv al Doamnei Clara vrea în sfîrşit să izbucnească, pentru că simte că altfel, se înnăbuşe, vede gestul potolitor al' lui Grue şi se stăpîneşte liniştit la gândul că există pe lîngă el Grue romînul, care, singur nu-1 crede laş, ipocrit. Rezemîndu-se pe Grue, voevodul poate continua în linişte abila sa strategie. Alexandru Davila îi opune în piesă, iui Vlaicu-Vodă, pe Doamna Clara, care simbolizează forţele negative, ostile poporului, tipul acelei femei de mare virilitate politică („mulier impotens"), reprezentat în literatura noastră cu tematică istorică de Doamna Chiajna a lui Alexandru Oclobescu, sau chiar de Vidra din drama lui Bodgan Petriceicu Haşdău „Răzvan şi Vidra", deşi aici se urmăresc idealuri de altă natură. Doamna Clara este o fire energică şi voliţională, e însetată de putere, devorată interior de o adevărată hipertrofie a propriei personalităţi:
„Da; nevoie! zis-ai bine?
Am, ajuns să am nevoie de-apărare, ca
oricine!
Eu, ce-am împărţit cu Vodă Alexandru,
tatăl tău,
Cîrmuirea, pentru care făurii e duhul
meu;
Eu, ce port şi pentru line mîndra stemă
basarabă,
— Grea povară, pentru care biata-ţi
frunte e prea slabă,
Eu; ce sînt spre mînluirea ta
ş-a-nlregului norod,
Eu, de viţă palatină, cu soţie de
Voevod,
Eu, eu, pavăza domniei, sufletul ce
duce ţara,
Eu, puterea, eu, stăpîna, în sfîrşit eu,
Doamna Clara, Am ajuns de rîcul lumii, ş-al boerilor
ş-al tău
înfruntată, dosâdilă, o batjocură, eu! eu!
Momentele de omenie îi sînt cu de-săvîrşire străine. Lucru ce a scandalizat pe unii critici, care nu credeau în verosimilitatea unui tip de femeie într-atît lipsită nu numai de feminitate, dar şi de cea mai elementară umanitate. Caracterul ei nu e totuşi schematic, automat, al unei unice formule: „eu, eu"... cum susţinea Eugen Lovinescu, şi nici nu dovedeşte prin violenţa ei agresivă o lipsă totală de abilitate. Se aliază cu boierii contra lui Vlaicu, pretextînd că luptă ca Anca să ia un soţ băştinaş, pe Mircea Basarab, simulează că ia apărarea lui Groza, a cărui oropsire, în realitate o dorise şi o ceruse. Lipsită cu totul de prudenţă ni se pare şi nouă cînd cere boierilor, fără o serioasă argumentare, să-l ucidă pe Vlaicu; cînd boierii refuză, cînd, deci, ea s-a convins de ostilitatea acestora, pleacă, nu înainte de-a le destăinui omorul ce va fi săvîrşit de către Pala. Lipsa de prudenţă ni se pare excesivă chiar pentru un caracter de asemenea impulsivitate.
Intre Vlaicu şi Doamna Clara, caractere a căror constituţie sufletească este deosebit de trainică, îşi clatină fiinţa lipsită de orice echilibru lăuntric Mircea Basarab, nepotul Domnului şi iubitul Ancăi, fiica Doamnei Clara şi sora dinspre tată a lui Vlaicu-Vodă. Caracterul lui este sub nivelul mijlociu al evenimentelor, personalitatea lui reală este departe de ceea ce bănuiau cei care îşi puseseră încrederea în el. La începutul piesei, Mircea trăieşte numai pentru Anca şi numai prin iubirea ci, rupt cu desăvîrşire de problemele mari care frămîntau ţara şi epoca, izolat prin iubire de orice altă preocupare. Dragostea sa măruntă şi egoistă înnăbuşe în el orice licărire de ideal înalt, orice sentiment patriotic:-
...la ce mi-s bune sînge,   neam, străbuni
şi nume?
Nu. Iubirea ta mi-e totul, Anca mea,
pe-această lume
SEMNIFICAŢIA DRAMEI ,,VLAICU VODA'
275
Din această pricină, avînd o viziune mărginită asupra vieţii, el refuză propunerea boierului patriot moldovean Groza şi a altor boieri şi moşneni munteni care-l cereau domn al Moldovei în locul lui Laţcu,  vasalul catolicismului:
...  La  ce mi-e slava? Anca mea să mă
iubească
Şi de mi s-ar da domnia — dac-aceasta
s-ar putea! — Eu m-aş lepăda de dînsa, ca să fiu cu
Anca mea.
Această indiferenţă faţă de slavă—generată de-altfel de un egoism mascat prin iubire — nu-1 caracterizează multă vreme. In curînd, o sete aproape bolnăvicioasă de mărire, provocată de propunerea boierilor şi aţîţată de ambiţia reţinută, totuşi, a Ancăi, îl copleşeşte şi se deşteaptă tulburat „de-odată, din al fericirii somn":
Au trezit în mine-o rîvnă ne-mpăcată:
de-a fi domn! Ax domni, a fi puternic, de-o putere
uimitoare;
A privi o lume-nlrea'gă jos, departe, sub
picioare;
A ji omul fără seamăn, într-o ţară
şi-un popor;
Ambiţionat şi viciat pînă la satanism de dorinţa de a domni, atunci cînd Vlaicu se arată a nu fi de acord ca el să ocupe scaunul domnesc al Moldovei, Mircea urîndu-1 pe Vlaicu îşi afirmă mai categoric dorinţa de a domni:
Da, oricum, prin orice mijloc, prin
trădări, prin răzvrătire, Vreau domnia, da, oriunde; vreau coroana,
pe-a oricui.
Vodă sprijinind pe Laţcu, vreau de-acum,
coroana lui.
In finalul actului al V-lea, Mircea Basarab, auimat de ambiţii, încearcă uciderea domnului,dar tentativa eşuifază. Cade îusă jertfă credinţei pentru domnul ţării Grue romînul. Vlaicu îl absolvă pe Mircea de orice vină şi îl aşează sfetnic
18*
în locul lui Grue, rezolvare care ni se pare nefirească, necorespunzătoare curgerii naturale a faptelor, menită doar să grăbească încheierea conflictelor secundare în vederea deznodămîntului.
Conflictul piesei „Vlaicu-Vodă", care urmează o desfăşurare obişnuită operelor de tipul clasic, „Hamlet" să zicem, ur-cînd de la expunerea factorilor în luptă şi a dispoziţiei în care se află la un moment dat pînă la deznodămîntul ce aduce cu sine rezolvarea tuturor problemelor — este un conflict de caractere, aşa încît, cu foarte mari dificultăţi, şi numai ris-cînd repetarea unor lucruri de-acum spuse, îl putem desface de judecarea caracterelor şi analiză în sine; folosul constă doar în a adînci raportul între caractere, în linii generale, stabilit mai înainte, şi a-1 concentra într-un conflict unic. Intre cela două caractere fundamentale ale dramei, Vlaicu-Vodă şi Doamna Clara, pe ciocnirea cărora se întemeiază conflictul, se poate stabili un echilibru. Ambele caractere sînt tari, de neînduplecat. Vlaicu arată o linişte olimpică pînă şi în acele momente în care demnitatea sa umană este simţitor pusă la încercare, iar Doamna Clara continuă să sfideze, —cu dreptul stăpînitorului absolut — chiar şi în scenele din actul al V-lea, cînd deznodămîntul era decis. Vlaicu, însă, beneficiază de un netăgăduit avantaj în raport cu Doamna Clara, nu numai prin înălţimea idealului propus — el este un domnitor caro, ca şi Mirceaîn„Scrisoarea a III-a" îşi apără „sărăcia şi nevoile şi neamul" — faţă de josnicia morală a intenţiilor acesteia, ci şi prin acea supleţă inteligentă a personalităţii sale în funcţie do împrejurările nefavorabile, factor care, în cele din urmă hotărăşte. Fără îndoială există în piesă momente în care Doamna Clara vădeşte agerime, abilitate, ca de exemplu în scena în care o sorteşte pe Anca lui Mircea Basarab, pentru a împiedeca alianţa cu craiul sîrbesc şi a-1 învrăjbi pe acosta cu Vlaicu-Vodă; în acest moment de,mare încordare dramatică ea îşi ascunde perfid intenţiile sub aparenţa unei lăudabile preocupări de a păstra puterea ţării unui domn autohton; ea îşi drapează  acum   intenţiile,   cu abilitate
276
L. RAICU ŞI I. D. BALAN
calculată, sub steagul protector şi inviolabil al iubirii de ţară, al patriotismului. Acum Doamna Clara se află în afară de primejdie, bine situată din punct de vedere strategic chiar pe poziţiile vrăjmaşilor ei, a principiilor pe care structural nu le poate suferi, cu alte cuvinte ea combate pe adversari cu propriile lor argumente, cu propriile lor arme, cu propriile lor principii (datină, neatîrnare, domn neaoş). In acest moment ea şi-a cucerit un spaţiu strategic uimitor de trainic, aşa cum nu avusese nici în momentul celui mai deşănţat autoritarism. Raportul de forţe e răsturnat, se provoacă dezordine şi destrămare în tabăra adversă, boierii se despart de Vlaicu, iar domnitorul însuşi, luat prin surprindere, e dezorientat. Refuzînd căsătoria Ancăi cu Mircea Basarab, Vlaicu-Vodă cade imediat sub învinuirea de colaborare cu obscuri factori străini. Ciocnirea e deosebit de intensă şi conferă piesei un caracter de încordat dramatism. Conflictul se orientează spre deznodămîntul cunoscut, din momentul în care Doamna Clara, neposedînd acea supleţă în acţiune, care, mereu, îl caracterizează pe Vlaicu, se expune făţiş loviturilor, fiind izolată pînă şi de acel factor pe care se sprijinea în cea mai mare măsură: baronul Kaîiany. Există în piesă un moment care concentrează întreaga semnificaţie a înfruntării între Vlaicu şi Doamna Clara, caracterul specific al mijloacelor de luptă folosite de fiecare factor în parte indicînd în favoarea cui va evolua şi va fi decis în cele din urmă conflictul. Ne referim la scena 2-a din actul II, care aduce prima oară faţă-n faţă pe Vlaicu cu aparenta sa smerenie camuflînd abil ironia — şi Doamna Clara, cu un temperament de o energie virilă incontestabilă, dar liniar pînă la orbire. Doamna Clara năvăleşte în scenă, după notaţia autorului, „ca un vîrtej", fiind întîmpinată prin contrast de o adîncă plecăciune a lui Vlaicu-Vodă, care o întreabă respectuos: „Doamna noastră, ce nevoie'?" In întrebarea lui Vlaicu, Doamna Clara vede numai moliciunea şi umilinţa, nu şi acea subterană ironie pe care. pînă şi topica frazei ne-o indică. Orbită de orgoliu, Doamna Clara nu descifrează ironia perfect acoperită a între-
bării şi se deslănţuie fulgerător, pradă unei vijelioase crize de autoritate. Scurtimea sacadată a replicii, succesiunea rapidă şi şuierătoare a frazei caro cade ritmic, denotă o energie impulsivă, categorică, care-o Împiedecă să descopere sensuri subterane, întîmpinărilor pline de blîn-deţe ale lui Vlaicu:
Da! nevoie! Zis-ai bine!\ Am ajuns să am nevoie de-apărare, ca
oricine...
Şi criza de orgoliu se declanşează cu o intensitate din ce în ce mai mare. Mai întîi îşi expune meritele, negiijînd total ceeace s-ar putea numi demnitatea personală a preopinentului oi, totuşi domnitor al ţării („Eu, ce port şi pentru tine mîndra stemă Basarabă"); apoi îşi strigă nobleţea genealogiei („Eu, de vită palatină, eu, soţie devoevod", etc.); apoi, cuprinsă din co în ce mai mult do un orgoliu care a deviat în furie, renunţă la datele memoriei, proclamând rolul ei istoric, în formule condensate („Eu, eu, pavăza domniei, sufletul ce duce ţara — Eu, puterea, eu stă-pîna...") pentru ca, în cele din urmă. definitiv sugrumată de orgoliu, să arunce ca nefolositoare drepturile ce-i revin din punct de vedere personal, politic, istoric, invocînd supremul, zdrobitorul argument: „Insjîrşit eu, Doamna Clara!" Şi, la această criză deşănţată de autoritate, domnul ţării, căruia în fuga frazelor i se aruncaseră vorbe măgulitoare de tipul „biata-ţi frunte e prea slabă", răspunde cu inocenţă: „Cine ţi-o tăgăduieşte'?" Nu-i greu de presupus că Vlaicu-Vcdă, manevrînd o asemenea perfectă tehnică, deţine de la început o decisivă superioritate în ce priveşte sorţii victoriei. Interesant de relevat este faptul că nici Vlaicu nu e construit în virtutea unor gesturi, uniforme. Şi, pornind de la scena iniţială analizată mai sus, vom vedea că nici el nu suportă la nesfîrşit, ca un mecanism fără viaţă, autoritatea sfidătoare a mamei sale vir trege. Sînt momente cînd, exasperat de crizele de^ orgoliu şi autoritate ale Doamnei Clara, Vlaicu e gata să izbucnească deschis, ameninţînd să năruie tot ceea ce cu o diplomaţie atît de calmă izbutise
SEMNIFICAŢIA DRAMEI „VLAICU VODA"
277
să realizeze pînă atunci; potolit însă de o privire înţeleaptă a lui Grue, în virtutea unui suprem act de voinţă, rosteşte vorbe care nici pe departe nu-i exprimă gîndul adevărat, cum cititorul s-ar aştepta, ci, dimpotrivă, tocmai acum se preface copleşit de o uluitoare smerenie :
Că te vreau în veci stăpînă, naltă
Doamnă, tot nu ştii? Sînt mai vîrstnic decît tine, totuşi,
m,am.ă vreau să-mi fii. Ce rn-aş face eu, sărmanul, de nu te-aş
avea pe tine? Să mă luminezi' în cale-mi cu vederile-li
senine,
Să duci grifa cîrmuirii şi să porţi pe
fruntea ta
Sarcina coroanei mele, ce nu pot, nu
pot purta!
Gestul dizolvă ţeapănă vigilenţă a Doamnei Clara. Pedepsirea unor boieri este amînată şi, deocamdată, se oferă sacrificiului căpetenia lor, — sub pretextul că o pedeapsă colectivă ar fi un prilej de răscoală.
*
Desigur, drama lui Davila plăteşte într-o oarecare măsură tribut unor ştiute păcate ale romantismului: — nu puţine scene, mai ales cele de dragoste, sînt excesiv sentimentale, melodramatice; prin-
cipiul romantic al antitezei între eroi este urmărit cu o prea evidentă stăruinţă; limba păcătuieşte uneori prin introducerea nemotivată a unor neologisme de o dată foarte recentă; există de asemeni unele anacronisme uşor vizibile, cum ar fi tendinţa lui Vlaicu de a forma un stat centralizat al tuturor romînilor în preajma anului 1370:
Da, da! te-nţeleg, Michede.  Vis măreţ
e să domnească Basarabii peste-ntregul neam de limbă
romînească!
Mai sînt greşeli de cronologie istorică cum ar fi — printre altele — faptul că ni se pomeneşte de existenţa mînăstirii Snagovului în acea epocă dinainte de 1400, în realitate ea fiind construită sub domnia lui Vlad Ţepeş.
Nu-i greu de apreciat că inadvertenţele semnalate sînt detalii — poate inevitabile cînd e vorba de zugrăvirea unui trecut istoric consemnat doar în liniile lui mari de cronici şi letopiseţ© şi care, în ultima analiză, nu sînt de natură să submineze trăinicia monumentului de poezie ridicat de Al. Davila; monument pe care — precum ne-am. ostenit să dovedim — avem destule motive a-1 respecta şi păstra. Cînd înşirăm numele clasicilor literaturii noastre (Eminescu, Creangă, Cosmic.) s-ar cuveni să nu mai uităm a-1 numi şi pe Al. Davila.
NOTE $1 RECENZII
însemnări despre obiectul unor satire
e poate vorbi, în ultimul timp, de o dezvoltare a celor mai operative forme ale creaţiei satirice: fabula, parodia, rondelul satiric, schiţa satirică, pamfletul, ş. a. m. d. Deopotrivă, scriitori fruntaşi ca Marcel Breslaşu, Cicerone Theodorescu, Nina Cas-sian şi tineri scriitori ca Ştefan Iureş, Ştefan Luca, Tita Chiper, Florin Mugur, Simion Pop, etc., şi-au îndreptat lăiuşul satirei lor împotriva unor fenomene negative ce frînează mersul înainte al societăţii noastre.
Pentru succesele înregistrate de creaţia satirică din ţara noastră este semnificativă contribuţia adusă de Cicerone Theodorescu, care şi-a consacrat o parte din valorosul său volum „Un cîntec din uliţa noastră" satirizării unor fenomene negative, unor deprinderi ale vechii, societăţi. In capitolul „Cocoşi de tablă" sînt demascate cu multă vervă satirică: birocraţi sau fanfaroni, îngîrnfaţi sau superficiali, drapaţi cu aparenţe strălucitoare, capete obtuze, linguşitori de profesie.
„Rondelul unui bob de var" sau „De la birou", „Motorul mic de la Slănic" sau „Rondelul dopului isteţ", sînt pagini de remarcabilă satiră, ce dezvăluie în toată goliciunea sa, nulitatea mascată în aparenţe pretenţioase, „amabilitatea", „bunăvoinţa", care ascund de fapt cel mai respingător oportunism. Cu simţul care nu dă greş al unui mare talent satiric, Cicerone Theodorescu foloseşte arma rîsului pentru a separa — cum spune Belinski — adevărul de minciună, pentru a descoperi sub aparenţele înşelătoare adevărata, odioasa faţă a unor fenomene negative, duşmănoase. Iată ce activă forţă biciuitoare poale avea — eînd e bine întrebuinţată — arma satirei.
Autorul şi-a ales rondelul ca forma cea
mai nimerită personalităţii sale artistice pentru a-şi bate joc de aceste rămăşiţe triste. Prin conţinutul nou cu care-l învesteşte poetul, rondelul devine incisiv, caustic, proprietăţile sale specifice (ritmul, numărul fix de versuri, revenirea unui vers) slujind de cele mai multe ori ideii, scopului propus. Primul vers — care conţine de fapt miezul satirei — şi care revine batjocoritor, în final, ca un fel de susţinere a ideii expuse, ca o tiflă dată obiectului satirizat, dă o mare valoare şi expresivitate poeziei. Scos în evidenţă prin această repetare, versul atrage atenţia asupra esenţei fenomenului satirizat. De exemplu versul „El ştie tot ce-i de făcut!" devine leii-motivul birocratului, omului de nimic, care nu ştie decît să dea sfaturi.
In acelaş timp în creaţia satirică a lui Cicerone Theodorescu se face vizibilă o tendinţă greşită,, caracteristică şi altor creaţii satirice, tendinţa de a-şi orienta focul criticii exclusiv spre fenom,ene negative ca: birocratismul, înăbuşirea criticii de jos, îngîmfarea, ele, fenomene negative într-adevăr dăunătoare — ocolindu-se însă demascarea directă, necruţătoare a duşmanului de clasă şi a uneltelor sale. In ciclul de rondeluri „Cocoşi de tablă", înlîlnirn o strofă care ne provoacă nedumerirea:
Am luat rondelul, nu o spadă, Cu el nu fulger pe tîlhari, Nu scot, ca la duşmanii mari, Chiar toate armele din ladă...
De două ori este discutabilă această mărturisire. In primul rînd, cel care parcurge capitolul respectiv întîlneşte alături de superficiali şi încrezuţi — pe care cu ajutorul rondelului poetul vrea să-i în-
ÎNSEMNĂRI DESPRE OBIECTUL UNOR SATIRE
279
drepte _ Şi adevăraţi „tîlhari", duşmani mari". Ce mînă de ajutor să-i dai omului 'fără de principii, oportunistului care se pune bine în orice regim, cu orice preţ? Acesta este un duşman periculos care trebuie demascat cu holărîre şi alungat dintre noi. Cu el trebuie dusă o luptă făţişă de clasă. Simpla înţepătură nu e întotdeauna o armă eficace; pentru duşmani trebuie scoase chiar toate armele din ladă.
Printre armele menite să fulgere, să lovească fără cruţare duşmanul, rondelul poate şi el să figureze fără nici un fel de rezerve. Apoi o altă nedumerire a cititorului. De ce oare îşi limitează talentatul poet sfera satirei sale la acest sector îngust: „propriile noastre rămîneri în urmă"? Nu mai avem destui duşmani de clasă, aici, Ungă noi, în interiorul ţării, fără să mai vorbim de cei de peste hotare, care să fie satirizaţi?
Cînd încă există un sector capitalist în societatea noastră, cînd fostele clase exploatatoare folosesc formele cele mai perfide de-a lupta împotriva construcţiei socialiste, este oare fast ca majoritatea formelor operative ale satirei să-şi limiteze obiectivul de luptă numai da „propriile noastre rămîneri în urmă" ?
O revistă satirică cum e „Urzica" se mulţumeşte să rezerve un spaţiu redus — cîteva caricaturi şi epigrame — biciuirii duşmanului de clasă, acordînd uneori în schimb loc unor platitudini de genul „Instantanee" de Sorin, Răşcanu — sau unor farse lipsite de consistenţă, de un humor artificial, ca schiţa „Tocul" de Nic. Tazadan. In schimb, duşmanul ne este arătat neputincios, stînd liniştit în casă în papuci şi cu dinele în braţe, uitîndu-se necăjit pe fereastră la muncitorii care pleacă la odihnă (desene apărute în nr. 4—106—28 febr. 1954, în „Urzica").
Este oare admisibil ca sub titlul de „catrene transatlantice" demascînd, imperialismul agresiv, să apară epigrame ieftine, calambururi de soiul:
„Reclama ne-asurzeşte ca o tobă;
„Romanul este nemai pomenit"...
Pe mine drept să spun m-a încălzit
Dar după ce l-am întrodus în sobă.
Tăiuşul satirei este tocit, demascarea nu e făcută cu „spada". Barem o epigramă de
genul celei intitulate „Meci de fotbal la Chicago" („Urzica" din 18 febr. 1954) este lipsită total de orice urmă de humor, fiind o plată versificare cu pretenţii de satiră. lat-o:
A fost un meci cu faze foarte bune De cele mai gigantice proporţii: Atît s-a „tras" la poartă şi-n tribune Că nu mai pridideau (să care morţii).
„Greşeşte împotriva  adevărului vieţii acel artist care nu pune în acord rîsul cu definirea   calitativă   a   fenomenului, şi în locul demascării satirice recurge la humor sau în locul humorului mînuieşte biciul   satirei"    — scrie   criticul sovietic Borev   în articolul său „Un gen al armei celei mai iubite". Şi se pare că, din păcate, un asemenea dezacord între rîs şi definirea calitativă a fenomenului face ca multe lucrări   satirice   ale   noastre   să-şi piardă eficacitatea. Dacă alegi la întîmplare humorul,   nelinînd  seama  de   obiectul ales, rişti  să  transformi  satira  într-o strălucitoare dar nefolositoare hîrlie colorată, bună doar de şagă şi nu de luptă. De felul în care ştii să foloseşti — din arsenalul pe care îl ai la îndemînă — arma potrivită, depinde dacă vei cîştiga sau nu bătălia. Numai o înţelegere   adîncă   a   esenţei fenomenului, o  orientare fustă către fenomenul negativ tipic,   va   arăta  scriitorului  satiric calea de   urmat.   Clasicii  satirei  universale sau scriitorii,   noştri   clasici,   în  primul rînd Caragiale,  apoi Bacalbaşa şi alţii, ne-au dat   exemple  de  felul  cum — în funcţie de obiectul ales — au folosit humorul sau ironia,  sarcasmul sau pamfletul.
Ca şi în alte domenii ale literaturii, şi în literatura satirică se manifestă un fenomen atît de dăunător ca schematismul. Desigur că el se manifestă felurit, în funcţie de varietatea de specii ale poeziei satirice — fabulă, rondel, parodie, epigramă—sau în schiţa satirică. Astfel mi se pare că înlocuirea unui conţinui viu, generalizator, a moralei ce trebuie să reiasă nemijlocit din fabulă cu „morala" de 4 versuri lipită la un conţinut palid, fără -putere de generalizare, se numeşte schematism în fabulă.
280
SANDA MANOIU
Dacă La Fontaine sau clasicul nostru fabulist Grigore Alexandrescu au reuşit ca în cele 4 versuri finale să confirme esenţa fabulei întregi, trebuie arătat că unii dintre tinerii noştri fabulişti — păstrînd doar forma acestei morale finale — n-au învăţat de la clasici tocmai esenţa fabulei lor. Unei fabule, ca a lui Ştefan Iureş — apărută în „Viaţa Romînească" Nr. 1— 1954 („Legendă străveche"), care nu are putere să generalizeze suficient fenomenul satirizat: îngîrnfarea unor oameni de nimic care se socotesc — în raport cu alţii şi mai nuli — superiori, i se adaugă în mod gratuit în introducere şi în final o morală, o trimitere directă, străvezie la anumite persoane (fie ele şi tovarăşul Iancu de la Sfat). Dacă autorul ar fi reuşit să creeze o fabulă de valoare, cu putere de generalizare, cum sînt de pildă unele fabule ale lui Marcel Breslaşu, n-ar fi trebuit să recurgă la introducerea forţată a acestor elemente, care de fapt fac corp străin cu restul poeziei. Bună să fi fost fabula, şi „Tovarăşul Iancu de la Sfat" s-ar fi recunoscut singur şi fără invitaţia directă a poetului. Vorba ceea:
Cui nu ştie să strevadă adevărul printre gînduri, geaba i-1 mai pui la coadă formulat în patru rînduri...
Problema cea mai însemnată a literaturii noastre satirice în momentul de fală rămîne, deci, obiectul ei. Faptul că scriitorii noştri se îndreaptă numai către un singur aspect al fenomenelor negative ale societăţii, satirizarea rămînerilor noastre în urmă, şi nu atacă deschis, curajos, fala odioasă a duşmanului de clasă, este un fenomen nejust. Această rămînere în urmă a literaturii satirice faţă de viaţă, lipseşte lupta noastră de o armă dintre cele mai preţioase — arma rîsului. Dacă ne vom mulţumi să-i lăsăm de o parte pe Caţavenci şi Trahanachi, dacă-i vom feri de ■'icul satirei noastre, ei nu vor rămîne în schimb cuminţi şi liniştiţi asemeni caricaturilor din „Urzica". Lupta de clasă din ce în ce mai ascuţită în ţara noastră impune scriitorilor noştri mobilizarea tuturor mijloacelor lor satirice pentru demascarea şi biciuirea duşmanilor construcţiei socialiste.
Sanda Mănoiu
NICULAI călăraşul
1 Vuvela „Niculai Călăraşul" continuă în creaţia literară a lui C. Ignătescu evocarea literară a trecutului. De data aceasta însă, pe scriitor l-au atras evenimente mult mai apropiate de zilele noastre decît acele din „Moşia oamenilor slobozi" sau „Milruţ al Jolclii", şi anume răscoalele ţărăneşti de la 1888. care, la vremea lor, pe lîngg. că au fost un strigăt aspru şi viguros al revoltei împotriva mizeriei de nedescris la care exploatarea moşierilor a adus ţărănimea, au constituit şi o prevestire a răscoalei de la 1907.
Scriitorul şi-a ales, pentru a arăta un aspect al răscoalei, un sat din jurul Botoşanilor, în care nevoia de pămînt, mizeria şi exploatarea ţăranilor n-a îmbrăcat forme violente — ca incendierea conacului boieresc, împărţirea grînelor din hambare, etc. La Dumbrăveni n-a fost decît încercarea — poate prea mult chibzuită şi tărăgănată în
povestirea lui C. Ignătescu — de a împărţi pămîntul boieresc, încercare reprimată cu armata, ca şi în alte locuri. Sînt arestaţi cîţiva „capi", foşti combatanţi în războiul de independenţă, sînt schingiuiţi şi pînă la urmă eliberaţi. La Dumbrăveni nu s-a potolit arzătoarea sete de pămînt a 'ţăranilor; oamenii s-au ales totuşi cu ceva: nu mai cred că ar exista o lege, tăinuită de boieri, nu mai cred în comisii care trebuie să vină să-i împroprietărească. Ei înţeleg totodată că şi subprefectul, şi. colonelul dorobanţilor, şi moşierul ori arendaşii le sînt la fel de ostili, că puterea de stat lucrează în interesul exploatatorilor.
Niculai, nepotul bătrînului ţăran Dumi-trache Ponici, figura centrală a cărţii, participă direct la răscoală. Primăvara în care oamenii, flămînziţi şi minţiţi de 11 ani cu împroprietărirea s-au ridicat ca să ceară pămînt,  l-a găsit  în armata, folosită ea
.NICULAI CĂLĂRAŞUL"
281
instrument de represiune, căiăraşcu schimbul. El a participat chiar la o acţiune de reprimare într-un sat, de care documentele şi ziarele vremii amintesc ca de un loc unde soldaţii, ţărani şi ei, n-au executai ordinele de a trage în fraţii lor disperaţi şi flămînzi. Despre această întîmplare, Niculai, venit în concediu, povesteşte cu plăcere şi mîndrie: „Cît ai bate din palme, erau descălecaţi -şi cu puştile la ochi, după regula noastră, a călăraşilor. Şi aşteptam aşa. Iar cînd a răcnit maiorul: „foci" s-a sbătut inima în mine. Dar s-a sbătut de geaba. Nimeni n-a tras! A rămas maioru cu sabia în mînă şi s-a făcut alb ca varul. Vagmistrul a izbit cu pintenii de i s-a ridicat calul în două picioare şi a răcnit la noi, gîtuit: „Ce"? Dar noi stăteam încremeniţi, cu puştile la ochi, parcă eram de lemn. A mai strigat odată maiorul: „Foc!" şi pe urmă tăcerea s-a făcut şi mai mare. Oamenii care se vînzoleau pe toloacă au rămas întîi încremeniţi şi înspăimîntaţi. Credeau că-i împuşcăm! Cînd au văzut însă cum merge treaba le-a venit inima la loc şi au început a răcni şi mai tare şi a arăta pumnii către colonel şi subprefect".
Niculai apare, deci, de la început, ca unul din acei tineri pe care legătura sufletească cu poporul, omenia simplă a omului din popor, îi fac să nu devină unelte oarbe. El a putut să-şi dea. seama de actul odios la care era obligat să participe şi n-a devenit călăul părinţilor şi fraţilor săi. întors apoi în sat, într-un scurt concediu, el le-a înţeles şi mai mult nevoile, sărăcia şi năzuinţa lor vitală de a avea un petec de pămînt pe care să muncească. Participarea lui la încercarea ţăranilor din Dumbrăveni de a împărţi pămîntul boierului Balş apare, de aceea, firească. El pune în această acţiune pricepere, şiretenie, isteţime şi energie. Vorbeşte cu oamenii din sal, cu femei şi cu fele, ca să participe la împărţirea moşiei boierului, îndeamnă soldaţii, duşi în sal să nu tragă şi trimite printre ei pe mame şi pe felele îndrăgite. Niculai e şi un tînăr plin de viaţă, căruia, cu toate că ţine la Profiriţa lui Moş lordache Chihaia, îi place mult să glumească cu felele şi-i merge vestea de „hîrbar" şi „cîine de şapte uşi". Există în el înclinarea de a fi totdeauna gata de glumă şi de rîs. Legătura sufletească ce-l leagă de
Cobur, calul său, care-l însoţeşte şi la oaste, pune în valoare gingăşia morală, felul hîtru de a fi al eroului: „Mare tîlhar eşti, măi Cobur! rîse călăreţul, bătînd cu palma gîtul calului. Vrasăzică cunoşti şi tu de departe, locurile şi satul, şi pădurea aceea! Numai că acolo, la pădure, îi cu primejdie, măi băiete! Că dacă ne prinde Moş lordache Chihaia, ne rupe picioarele! Zice că noi, adică, umblăm după Profiriţa! Auzi tu ce vorbe ne scoale el nouă? Noi care căutăm numai bureţi şi fagi şi sîntem nişte flăcăi cum nu se află mai cinstiţi şi mai cumsecade!"
Calităţile sale sufleteşti reies şi din. întîm-plările pe care le trăieşte, în urma reprimării răscoalei. E arestat, schingiuit cu cruzime, ca şi ceilalţi ţărani de altfel. I se string degetele de la mîini cu uşa, e bătut, înflă-mînzit. Nici bătăile însă, nici cel mai barbar mijloc de tortură, toaca majurului Jarcă, nu-i pol smulge mărturisirea de a fi instigat la răscoală.
Rămîne mul pînă la urmă, ca să nu îngreuneze soarta celorlalţi ţărani arestaţi. „Spune oamenilor — lasă el vorbă — să nu se deie de gol. Că eu nu-i pîrăsc! Spune-le aşa: să aibă credinţă în mine!"
In faţa muţeniei lui, autorităţile n-au ce face şi toţi arestaţii sînt eliberaţi, din. lipsă de probe.
Merită atenţie acest personaj al cărţii, căruia, în cadrul nuvelei, i s-a dedicat un loc de frunte, pentru că, în bună măsură, scriitorul a reuşit să creeze în el un om viu, cu o bogată viaţă sufletească, un om pe care legătura trainică cu poporul din care s-a ridicai îl ajută să nu devină călăul fraţilor săi.
Prin imaginea sa se reliefează o principală trăsătură a răscoalei de la 1888 —- fraternizarea frecventă dintre soldaţi şi răsculaţi.
Scriitorul reuşeşte de asemeni să arate bestialitatea mijloacelor folosite de guvernul conservator în înăbuşirea răscoalei.
La Dumbrăveni au venit artilerişti călare şi un regiment întreg de dorobanţi, iar colonelul lor n-a ezitat să ordone o şarjă împotriva ţăranilor care n-aveau nici un mijloc de apărare. Mai puternic este redată cruzimea reprimării în paginile despre chinurile la care au fost supuşi ţăranii arestaţi, despre bătăile sălbatice şi torturile
282
SIMION DIMA
menite să asigure anchetatorilor mărturisirea instigării la răscoală. Această imagine este întregită de autor prin redarea pustiului în eare a rămas satul păzit de dorobanţi. Cititorul îşi poate face o idee de ceea ce însemnau de fapt ordinea şi liniştea de eare pomeneau, triumfători, prefecţii în telegramele   către   ministrul  de Interne.
Sînt aşa dar în nuvelă multe elemente care dovedesc înţelegerea unor aspecte importante ale realităţii pe care le înfăţişează autorul, mai ales în ceea ce priveşte înfăţişarea personajului principal, cît şi în crearea unor scene de viaţă.
Ca şi în lucrările anterioare ale lui C. Ignă-lescu, limba în care e scrisă nuvela „Niculai eălăraşul" valorifică cu măiestrie frumuseţea graiului popular:
„Şi aţi vrea, straşnic aţi vrea să aveţi şi voi pămînt atîta cît vă trebuie! Numai eă vă faceţi socoteala că cine trage jăratecul «u degetul altuia, nu se frige! Aşa-i? Apoi, dacă nu bănuiţi, şi iepurele tremură de frică toată viaţă lui şi tot în ţăpuşă, deasupra jarului, o sfîrşeşte. Eu văd că voi vă daţi după deget. Dar cu buze de fată mare nu se fac ouă roşii, măi oameni buni! Iar omul fricos rămîne pe jos! Şi de cînd lumea, cel care nu se duce la rîşniţă de mila grăunţelor, moare de dorul mămăligii! Eu aşa ştiu: puiul care nu sparge găuacea moare înnăbuşit în ou!"
Dar cartea pune şi unele probleme legate de cunoaşterea adevărului istoric şi de felul mm cunoaşterea neîndestulătoare a realităţii duce atît la simplificarea acesteia, cît şi ta sărăcirea fondului epic, a mijloacelor de expresie   ale scriitorului.
Pare de pildă neveridic şi neconvingător modul în care autorul redă pregătirea răscoalei. Evocînd un sat ca multe altele ale Romîniei acelor ani, sînt redate la început cîteva elemente pentru a sugera mizeria ţăranilor şi ura lor în faţa nedreptăţilor sociale. Acest fapt, logica desfăşurării lucrurilor creau însă necesitatea de a arăta o altfel de stare psihică a masei, în care nu puteau domina îndoiala şi şovăirea, întrucît satul, prin mizeria în care trăiau ţăranii, nu era deosebit de altele în care oamenii s-au răsculat. Elementul dominant al acestei psihologii nu putea fi decît o puternică ură şi revoltă,
mînia violentă şi neînduplecată. De aceea sînt nefireşti, lipsite de veridicitate, timorarea, îndoielile şi frica din vorbele unor ţărani întîlnite în primele capitole.
Din aceeaşi tendinţă de simplificare a realităţii sociale, lipseşte cu totul din povestire una din forţele sociale esenţiale — moşieri-rnea şi arendaşii —dacă facem abstracţie ae chipul unui vechil, extrem de palid conturat, el neparlicipînd direct la nici o acţiune. CU priveşte ţărănimea, ea apare în paginile cărţii ca fiind o masă omogenă, deşi la acea epocă de după reforma agrară de la 1864 se făcea simţită stratificarea ei.
Necreînd împrejurări în care unii eroi episodici să acţioneze, ei nu sînt individualizaţi decît foarte şters. Vorbirea lor n-are nimic personal, iar pentru a-i deosebi, autorul îi înzestrează cu cîte o particularitate adeseori exterioară: Toader Pomparău are fundul pantalonilor enorm, e înalt şi slab; vagmislrul artileriştilor este „negricios şi încruntat", subprefectul Barbă poartă „două bărbi lungi şi cărunte, care-i ascundeau obrajii şi-i cădeau pînă peste guler". Adeseori autorul caută să suplinească lipsa scenelor de viaţă, vii şi puternice, prin convorbiri şi discuţii între ţărani, prin generalităţi de felul acestora:
„S-au adunat de mult, au vorbit, s-au jăluit şi s-au sculat mînioşi împotriva boierilor şi ciocoilor, şi slugilor lor, şi împotriva rînduielilor şi nedreptăţilor vieţii acesteia".
Problemele discutate mai sus prezintă cîteva aspecte a legăturii care există între cunoaşterea realităţii şi desăvîrşirea artistică a operei literare, precum şi faptul că în opera lui C. Ignăteseu continuă încă să se simtă necesitatea adîncirii muncii de înţelegere a epocilor trecute.
Povestirea se înscrie ca o încercare de a înfăţişa aspecte şi oameni din răscoala ţărănească de la 1888 — valoroasă mai ales prin modul original de a înfăţişa un erou ridicat din popor, care, şi în condiţii neobişnuite, grele, păstrează ■ vie legătura şi  comunitatea  de simţire cu poporul.
Simion Dima
CEVA DESPRE P0ET1 SI ..*RTE POETICE"
CEVA DESPRE POET! ŞI -ARTE POETICE"
283
Cam de cînd există poeţi si P^T.^l eă au existat şi acele „arte P°«™JnU^ sensul tratatelor de poezie), ci^« nP jesii de credinţă", care cuprind ^ aprecieri ale ^.^T^Z^e Se eunosc ^^Zienea deslăi-asemenea   „arte poetice , u
în zUele noastre, şi m^alcsd^
aparlţia   ^slor   ^ ^nici  sau tineri dintre poeţii noştri _ a devenit  un  fapt   destul ae E,e însă foarte explicabiP^ J^a tie ce se înlîmpla aşa, azi, mai m tiZd   poeţii se simt datori să înfăţişez, ;0p^i»U marele său artei lor, crezul lor artistic
7     „f :„M- că în ultima vreme, E de observat insa ca ■ a1es unii poeţi tineri au început sa scrie mai ales unii pu Almanahul literar"
asemenea poezii (vezi „Almauatuu din cluj^Nr. 12/1953) toto»"*'-™^ firesc   pentru   dînşii,   care   au mea ^ o"cale  lungă de viitor şi modul optativ, poeziile lo, expri :Z mai ales armamente,   expuneri de Program, dorinţe Jtc. ^ Se intimpa gusţinute de
„arte P™™    T*'e\i(X  a  aut0rului lor restul  activităţii poetice '^l puţin asta este ocluzia la ci^ ^
ctitorul poeziilor din numărul 12 al Al ulitorul po l m
manahului pe  îyoâ),  <-«' ; care sînt scrise nu dovedeşte M^enUseri Ztate   din partea  autorilor respectivi, nu denotă o adevărată ţinută artistica.
Oprindu-ne la două ^rte poetice de acest Ul "acelea ale lui Aurel R^V Felea-^ vedem care e dorinţa fierbinte a acestor poeţi, care e angajamentul pe care 9,l iau
7- IA    Rău- „Sub steagul acestei
credinţa (A. m»- " . „,« 1 P.te r,,„nci" « V Felea: „De ziua mea ), este %„Zt din primele versuri, de tonul um-'P de«HZala care răzbate din poezia lui A. Rău, de pildă:
Ochii-mi un drum căutau în etern, Cînd deodată veacul în faţa Versul, de sus mi-1 strigă patern
de atitudinea poetului care arnintesUje alocuri de gestul biblic m »ua ml», a Facerii:
Raspuns-am atunci: risipească-se ceaţa Sub steagul   acestei porunci ma aştern.
Cu toată „poza" supărătoare a poetului, arsurile slîmesc totuşi o oarecare c»»o zltate  cititorului,  ce  se  întreabă ca, porunca" sub steagul căreia vrea sa
:^Sv» lament sre», dar frumos, avînlat:
Voi arde sub steagul acestei porunci,
Pînă la ultima torţă v,oi arde. Fina ia uiv, j meu
Si cel mai frumos şi mai nun vu Să-l scrie comuniştii pe placarde.
Interesant si promiţător!   Tînărul poet vrea să fie un militant, un aprig luptai, TZulsău să fie cuvînt înainte comunis-Zo    elenilor celor mai înaintaţi ai epocii I1 I. măreţe! Cu o astfel de promisuu1 -   intă  cine oare nu s-ar aştepta ca Aurei rJ:1 l^eziile care acela    număr   al   „Almanahului acest ^poetice") să cînte viaţa, să fluiere bucuria?
TJerieur, nimeni!
Z8 Uainte de a trece mai depart vedem care este „crezul poetic   al IniVuAoi
de autocritică.
dar încă tot n-am izbutit să-ntrec măsura mijlocie,
Victor Felea mărturiseşte că iubeşte:
lumina, voioşia, al tinereţii zîmbet clar, şi primăverile, şi glia din holdele care răsar. Si cred în oameni...
284
E. T.
Cu acest tezaur de simţăminte tinereşti şi demne de invidiat, poetul îşi exprimă dorinţa cea mare:
Vreau doar un vis să împlinesc, Simt flacăra-i svîcnind fierbinte Cîntările ce făuresc Să ducă viaţa înainte.
Iată dar cele două angajamente, cele două dorinţi ale lui Aurel Rău şi Victor Felea.
Insă e lucru ştiut că orice angajament nu înseamnă o vorbă aruncată în vînt: el se verifică la timpul său (sau cel puţin trebuie să se verifice) prin practică. 'In cazul de faţă, orice cititor este îndemnat sa urmărească aplicarea în practică a acestor două angafamenle ale poeţilor. Intr-un fel, cititorul are prilejul să facă acest lucru pentru că fiecare dintre „artele poetice" respective sînt urmate de cîte un ciclu de trei poezii semndie de aceiaşi autori.
Astfel,  după profesia de credinţă: „Sub steagul  acestei porunci" de Aurel Rău, urmează  trei poezii, toate avînd ca titlu cite un nume de plantă sau fruct: „Floarea de stîncă", „Sălciile plîngătoare", „Mărul roşu". De ce atîta vegetaţie? se întreabă nedumerit cititorul. Iar după ce le va fi citit are lot dreptul să-şi pună altă întrebare:   „Bine,   bine,  vegetaţie,  vegetaţie — şi   mie-mi  plac florile de stîncă, sălciile plîngătoare,   merele roşii, dar de ce atîta aromă de veşted şi mai ales ce legătură au toate   astea cu dorinţa poetului care voia ca: „Cel mai frumos vers al său/să-1 scrie comuniştii pe placarde"? De altfel, toate aceste trei poezii  sînt simple înregistrări ale unor stări de spirit ale poetului (admiraţia pentru floarea singuratecă de pe stîncă, mcînlarea  pe care i-o  oferă contemplarea sălciilor bătute de vînt, nostalgia pe care i-o provoacă  un  măr  trimis din livada părintească şi care-i aminteşte de copilărie). Cititorul  nu   descoperă   de    loc în aceste trei poezii  pe   entuziastul poet militant din „arta poetică" care le precede.
Ne amintim că în a sa „artă poetică" Victor Felea îşi manifesta dorinţa:
Cântările ce făuresc, Să ducă viaţa înainte
Ca poetul vrea, e bine, dar să vedem cum se împacă această dorinţă a sa cu celelalte poezii. Dar aici, ca şi în primul caz amintit decalajul între declaraţia, angajamentul poetului - făcută pe un ton pretenţios uneori - şi roadele pe care le „scutură din pomul poeziei" este evidentă.
Care sînt motivele celor trei poezii ale lui r elea ?
Nostalgia bolnavă care-l cuprinde pe poet străbălînd străzile (pe unde a trecut cindva cu iubita), ca să-şi amintească de ea („Trec pe străzi") ; aşteptarea serii care va aduce cu ea amintirea chipului iubitei depărtate („Aştept") şi îndemnul pe care Şi-l dă poetul lui însuşi _ dimineaţa -înainte de a începe o zi de muncă ('„Cînd ■ luceafărul dimineţii"):
„Bucură-te de viaţă!"
iată, pe scurt, configuraţia de sentimente şi idei a celor trei poezii care urmează ariei sale poetice.
Din cele spuse pînă acum n-am vrea sa se tragă concluzia greşită că am fi împotriva artelor poetice în general si a artelor poetice scrise de poeţi tineri, in special, nici chiar împotriva scrierii acestui fel de poezie, deşi în. ultima vreme se scriu mai multe „arte poetice" decît poezii.
Am vrut numai să remarcăm, cu regret că unele arte poetice scrise de unu poeţi îşi Pierd valabilitatea din vina numai a autorilor lor, care nu le preţuiesc ca pe nişte angajamente serioase, condamnîndu-le prin atitudinea lor să rămînă nişte poezii declarative, formale.
Poporul nostru, cu marea sa înţelepciune, a dat aprecierea cuvenită acelora care, împărţind cu dărnicie promisiuni în dreapta şi stînga (dar care nu şi le ţin şi se dezic prin fapte) spunînd, pe bună dreptate că: „Butiile goale, mai multă gălăgie fac".
Le urăm tuturor poeţilor tineri care scriu „arte poetice" să facă în aşa fel încît să se ferească de şfichiuiiul acestui usturător proverb.
E. T.
CU PRIVIRE LA POVESTIRILE LUI SOTO ANDRAS
CU PRIVIRE LA POVESTIRILE LUI SQTO ANDRAS
285
Siito Andras povesteşte cu extremă simplitate întîmplări de fiecare zi, despre nişte oameni simpli, obişnuiţi de la tara; cu un ion firesc, aproape cotidian, adesea mucalit, foarte apropiat de stilul povestirii populare, el   îti   comunică   fapte   aparent mărunte, avînd mereu aerul a sublinia cu modestie premeditată: Ce să-i faci? La noi nu prea se ivesc oameni grozavi; la noi toate-s mai măruntele. Iar în aceste înlîmplăn cunoşti, de fapt, chiar dacă nu stai să cugeti prea mult, adîncile frămîntări ale satului zilelor noastre, aspecte tipice ale uriaşei transformări revoluţionare prin care trece ţărănimea muncitoare din patria noastră.
S-ar părea  că-i  doar  supărarea unui părinte, jignit de mezina sa, care nesoco-tindu-i „poveţele",   se  duce   la  şcoala de tractorişti - („A şaptea falit); m realitate, e noianul de prejudecăţi relative la „inferior tatea" femeii, care mai mocnesc sub cenuşa «i mai zbucnesc din cînd în cînd cu flacăra ' mare.   Iar cînd   în  faţa pricepem fetei, Bako Mărci dă înapoi, împăcîndu-se oarecum cu situaţia, înţelegem că mai e nevoe încă de multă muncă   educativă   pma -a destrămarea acestor prejudecăţi. Aceeaşi lupta oentru   eliberarea  femeii,   împotriva prejudecăţilor şi a vechii mentalităţi, o cunoaştem si în „Cuvîntul tău să fie al nostru" dar 'aici sub un aspect nou; aici dementul nou   înaintat, se impune cu mulla forţa, aici masa îşi impune voinţa alegînd deputat o femeie. Din înlîmplarea lui Bagi lanoş ( Jncurcătură") , care-şi sfarmă mintea: oare ce să jacă cu atîţia bani cîţi a primit pentru munca sa în gospodăria colectivă, şi - ros de lăcomia „proprietarului" care s-a trezit în el - H „împrumută" cu camătă respectabilă unui speculant, pricepem cît de greu se lasă smulse rădăcinile lumii vechi din mentalitatea unora   dintre  oameni. lal-o pe micuţa Bogar Suzana, o fetiţă orfana, servitoare la un chiabur („Bogar Suzana pleacă") . Ea îsi ia rămas bun de la cunoscuţi, de la rude. Pleacă la şcoala de muzica, la orai   E-o întîmplare mărunta, dar ne dezvăluie un aspect esenţial, tipie, din viaţa de azi a salului nostru: revoluţia culturala. Acţiunea povestirilor lui Sulo se petrece,
după cum e şi firesc, în salul ardelenesc maghiar, şi cea mai mare parte a eroilor săi sînt   ţărani unguri; iar Sulo ştie sa surprindă   cu   multă  pricepere trăsăturile specifice,   caracteristice  din  viaţa acestor oameni - şi aceasta nu numai în aspecte exterioare, cum e de pildă prezenţa notarului chiabur,  slugă a grojului („Izbinda în   zori"),   ori    a   abatelui   catolic care acoperă   pe   delicvenţii   chiaburi („Lelea Aniko îşi dă seama"), ci mai ales prin specificul fizionomiei oamenilor care se dezvăluie puternic în fapte de fiecare zi prin jelui de a gîndi, de a se certa, de a glumi. In esenţa lor însă, toate   înlîmplărde povestite de Suio Andras sînt valabile pentru oricare  sat  din ţara noastră. Această jra-mîntare de proporţii uriaşe, care duce la înlocuirea vechilor relaţii economice şi sociale dintre oameni   prin relaţii noi, «re loc si în celelalte sate. Bogar Suzana, slujnicuţa care pleacă  la şcoală să se jacă artista şi care trimite vorbă fostului   ei   siăpin sa cumpere cu salariul neplătit „cuie de sicriu ; Kati - a şaptea fată - care pleacă sa se facă tractorislă fără voia tatălui ei, şi chiar Koronka Mihaly care se omoară muncind, i-ără să-si dea seama, în folosul chiaburului, 'pentru 'o gloabă care . „moare de mana , ( Cînd   Ui   lipseşte  o  doagă"), seamănă leit cu alli ţărani din altă parte a ţării, sînt şi ei doar   ţărani  porniţi spre viaţa cea   nouă,   ori   iinîndu-se   încă încleştat,, fără noimă de soarta lor veche. Şi aceasta este o alia calitate importantă a povestirilor lui Sulo Andras.
Cînd   spunem   „simplitate"   relativ la povestirile lui Suta Andras, trebuie neapărat să facem o remarcă: această simplitate nu priveşte conţinutul, ci forma; în povestirile sale   Suto   nu sărăceşte viata înfăţişată, dimpolnvă, prin simplitatea stilului sau reuşeşte să realizeze o  imagine complexa a vieţii salului. Această observaţie e valabilă "în  general pentru   toate povestirile sale _ chiar dacă el nu realizează o imagine complexă în fiecare din ele. Mai bine decît oriunde, acest lucru ni se impune cu deosebită evidenţă în „Bogar  Suzana pleacă . Aici înlîmplarea povestită este foarte ma-
286
REMUS LUCA
runtâ, dacă o privim superficial — o fetiţă, în ajunul plecării ei la şcoală îşi ia rămas bun de la rude şi cunoscuţi. Dar cîle nu aflăm despre sat numai urmărind-o în drumul ei de la casă la casă: că-i copilul din flori al unei biete servitoare, acum bolnavă de moarte, că însăşi Suzana este servitoare, că singura zare luminoasă în viaţa ei de pînă acum a fost vocea ei frumoasă. Cît de bogate în semnificaţii sînt gesturile celor două ţărănoi care-i iau una năframa şi cealaltă pieptărelul, ori al femeilor care îi aduc cîteva daruri modeste; citeşti şi îţi spui: da, aşa sînt oamenii. Cîteva pagini, un fapt mărunţel, şi cîtă bogăţie de idei în imaginea artistică înfăţişată.
Această complexitate a imaginii, realizată cu mijloace simple, constituie una din calităţile importante ale scrisului lui Siito,
O altă caracteristică a acestor povestiri, o aflăm în stilul lor direct, concis. Construcţia simplă, fără ramificaţii sau ocolişuri, o mare sgîrcenie în folosirea cuvîntu-lui, notaţii 'scurte, foarte sugestive, dialog viu, ţesut pe elemente autentice ale limbajului popular, nespus de multă naluraleţă, dau povestirilor lui Suto acel preţios caracter popular, despre care s-a mai vorbii, care nu-i lesne de realizat şi care-i de fapt şi linia personală de dezvoltare a scriitorului.
Despre sat, Siito notează: „Aşa, văzut din deal, satul era ca mai de mult. Casele mărunte, îngrămădite laolaltă, de parcă le-ar fi speriat cineva. Iar mai în colo, turnurile castelului sfredeleau cerul, iar coşurile sale înalte fumegau vesele" („Iz-bîndă în zori"). întreaga istorie a satului pare ascunsă în aceas ă notaţie lapidară. Despre o femeie, Siito notează:
„Era o femeie cu faţa blinda, pe care a rămas întipărit un singur gînd: „Doamne dumnezeule, ce să fac de mîncare?" („Izbi ndă în zori") şi ai biografia ei.
„Parc-ar fi un conducător de oşti, aşa stă la masă Bako Mărci. Păi cum altfel, cînd e singurul bărbat la casă?! In colo numai muieri: şase fete şi nevasta. " („A şaptea fată"). Şi-l vedem întreg pe acest ţăran supărat pe femei. Mai lîrziu, cînd se întoarce „a şaptea fată" conducînd tractorul şi-i cere să deschidă poarta, — „Badea Mărci doar clipeşte, ca găina la soare, încreţindu-şi fruntea, dar nu se urneşte:
— Dar ce-i? Te-ai şi apucat să porunceşti aici? mormăie tresărind. Totuşi, pe urmă deschide poarta de nuiele şi aruncă nişte priviri, de parcă s-ar fi născut şi cea de-a opta fată."
Iar după ce Bako Mărci se încredinţează că fata lui a. arat fără greş, la masă... „din carne, Kati-mezina primeşte bucata cea mai mare. Aşa ceva nu s-a mai pomenit Ia casa lor. La asta nici prin vis n-ar fi. îndrăznit vreuna să se gîndească."
Pînă la urmă Bako Mărci n-are încotro şi spune:
— „Pînă acum, eu am fost singurul bărbat la casă. Dar acum, după cum văd, am fi doi. Eu şi Kati-mezina".
Iată numai puţin — şi tradus destul de palid din bogăţia care se ascunde sub simplitatea stilului lui Siito Andras.
Stăruie însă în unele din povestirile lui Suto Andras o meteahnă care uneori devine supărătoare. Ferindu-sc de complicaţii fSra rost, Siito fuge uneori chiar şi de acele complicaţii care ar fi fost necesare, pentru că aşa se înlîmpla şi în viaţă. E evidentă această „fereală de complicaţii" în special în „Lelea Aniko îşi dă seama" — care n-a apărut în volumul tradus în romîneşte, şi în „încurcătură". In ambele, deznodămîn-lul „cade" brusc, înainte ca dezvoltarea conflictului să fi atins punctul maxim, ceea ce duce la trunchierea nu numai a construcţiei ci şi a ideii. In prima, chiaburul criminal care se ascunde sparge capul activistului cu o piatră ca să fie astfel prins mai curînd, —dînd autorului mai puţină bătaie de cap— iar lelea Aniko să se dumirească mai lesne, în cea de-a doua, după ce Bagi Ianos împrumută banii cldaburului, afli din „spusa" autorului, că „toţi cîţi erau în casă, prin ogradă sau lîngă motocicletă, porniră... să-i ceară socoteală domnului Puskaş"... Şi lotul s-a încheiat cu bine. De aici vine şi acel iz de idilism, despre care s-a vorbit în legătură cu unele din povestirile lui Sulâ. Andras.
Mai e nevoie apoi de adîncire în ce priveşte aspectele luptei de clasă pe care le aduce Suto în povestirile sale, şi care în general sînt just sesizate (de pildă în,„Bogar Suzana pleacă", în, „Izbîndă în zori", şi pînă la un punct, chiar şi în „Lelea Aniko îşi dă seama").   Uneori însă se strecoară
cu privire la povestirile lui soto andras
287
o notă forţată, de căutat, neveridică. Astfel, în „Cînd îţi lipseşte o doagă", întreaga istorie cu calul biitrîn şi beteag cumpărat tocmai de la chiabur, ca unica justificare a dependenţei lui Karonka Mihaly de chiaburul Komahozi, e prea subţire şi prea puţin reală. Acest conflict, chiar aşa cum este, nu-i imposibil, dar e foarte puţin probabil în 1952 (cînd a fost scrisă schiţa) şi. într-un sat unde există şi gospodărie colectivă. (In plus, chiar fratele celui dus de nas de către chiabur, este colectivist).
Ar mai fi multe de spus pe marginea volumului lui Sulo Andras şi, sp>re bucuria noastră, mai multe şi mai ales bune, şi destul de rar mai puţin bune. Ar fi interesant de urmărit, de pildă, cum foloseşte Sulo în
mod creator elementele de stilistică populară; zicala, proverbul şi chiar versul popular în caracterizarea oamenilor şi situaţiilor, cum îşi însuşeşte moştenirea preţioasă a marilor realişti maghiari şi chiar ecoul acestui fenomen de influenţă reciprocă dintre folclorul romîn şi cel maghiar în Ardeal.
Aici însă, ceea ce s-ar numi cu oarecare îngăduinţă „competenţa" noastră, se împiedecă; evident, aceasta ovor face cu pricepere criticii maghiari din. ţara noastră, spre folosul — fără îndoială — atît al scriitorului Suta Andras, al cititorilor săi, cît şi al literaturii noastre noi.
Rerrnis Luca
din opera unui maestru al satirei politice*)
La o serală literară, Maiacovski a primii un bilei pe care scria: „Versurile dumneavoastră nu vor dura o veşnicie. Ele vor fi repede uitate". Acestor pronosticuri, Maiacovski le-a răspuns prompt, cu verva-i inepuizabilă: „Reveniţi peste o sulă de ani. Vom mai  sta  de vorbă".
Răspunsul se potriveşte de minune acelora care au socotit şi mai socotesc încă poezia agitatorică lipsită de calitatea durabilităţii în timp.
O semnificaţie adîncă o capătă cuvintele lui Maiacovski, dacă le raportăm la un gen de seamă al poeziei agitatorice: satira politică. Această formă de exprimare vie, concentrată, a atitudinii militante faţă de actualitatea politică a fost, şi mai este încă, apreciată ca fiind un gen de „o zi.", a cărui existenţă încetează odată eu perimarea evenimentului ce a servil drept sursă de inspiraţie scriitorului.
Dacă satirei politice îi este proprie sau nu calitatea durabilităţii în timp, la aceasta dă un răspuns hotărît şi opera unui alt mare poet sovietic — Dernian Bednîi — care, alături de Maiacovski, a pus bazele satirei politice în poezia sovietică.
Demian Bednîi şi-a începui activitatea literară în plină teroare a cenzurii ţariste,
în 19T2, la „Zvezda" şi „Pravda". înseşi condiţiile ilegale de luptă în care a începui să se dezvolte talentul său puternic l-au îndreptat pe Bednîi către forme alegorice de exprimare a ideilor. In acest sens, fabula lui Crîlov a găsit în Bednîi un admirator şi un continuator. După victoria .Revoluţiei, satira politică a lui Bednîi capătă formele cele mai variate, mai atractive, mai originale. In fabulă, în foileton, rimat sau în epigramă, Bednîi se dovedeşte a fi un maestru al satirei politice. Culegerea „Figuri cunoscute" apărută nu de mult în traducerea lui Geo Dumi-treseu la Editura „Cartea Rusă", ilustrează într-o măsură înflorirea pe care a cunoscut-o satira politică sub pana lui Demian Bednîi.
Servindu-se de fapte concrete — simple ştiri din ziare — Bednîi întreprinde o uriaşă acţiune de demascare a lumii capitaliste, a politicii războinice şi de subjugare practicată de imperialismul americano-englez. Poetul fiind înarmat cu cunoaşterea ştiinţifică a situaţiei internaţionale, săgeata satirei sale nimereşte direct la ţintă, distrugi nd poleiala propagandei capitaliste, lăsîndu-l pe cititor să vadă veritabila şi sinistra imagine a lumii burgheze.
Astfel, el a stigmatizat cu fierul roşu al satirei   sale figuri   de  ipocriţi politicieni
*) Demian Bednîi: „Figuri cunoscute", Ed. „Cartea Rusă" 1953
288
eugen atanasiu
burghezi, duşmani învetcraţi ai păcii, contemporani lui: Chamberlain, Lloyd George, Hoover, Coolidge, Kellog. In dosul frazelor mieroase cu care se împăunau aceşti vînători de resurse de materii prime şi piele de desfacere, poetul descifrează adevăratele lor ţeluri:
Ca nişte heruvimi „ei cîntă!" Dar gîndu-ntreg li-e la război! Măgar e-acela ce se-ncîntă De „pacifistul" tărăboi.
Alte epigrame sau foiletoane rimate prezintă cititorului chipurile dezgustătoare ale social-democraţilor de dreapta ca Thomas sau Bevin, agenţi ai capitalului în mişcarea muncitorească sau tipul slugii plecate a Wall-Street-ului, excrocul Cian-Cai-şi. Comentariul satiric direct, simplu, expresiv, care însoţeşte faptele înfăţişate, a dat satirei politice a lui Bednîi o deosebită forţă demascatoare. Pornind dela dalele expuse în ziare, autorul face generalizări artistice privind practicile sistemului capitalist faţă de clasa muncitoare, faţă de mişcarea de eliberare din colonii, faţă de primul stal socialist din lume, Uniunea Sovietică. Cît de actuale şi deplin justificate de rostogolirea cercurilor guvernante ale Statelor Unite ale Arnericii în mocirla fascismului, apar cititorului de astăzi versurile scrise în 1929 de Bednîi:
Spre bezna căror grote-anume Se-ndreaptâ Ţara cu Dolari?
Sau, referindu-se tot la efectele procesului de fascizare şi aţîţare războinică din Statele Unite ale Arnericii, poetul a scris în 1929:
Ah, ce mai trai E în America!
Drept rimă ai putea să-i dai: „Isterica".
Ciclul de versuri satirice intitulat „Umbre chinezeşti" confirmă, odată mai mult, profunzimea generalizării artistice, care a dat atîta strălucire talentului poetic al lui Bednîi. In acest ciclu, poetul loveşte cu, versul său incisiv în, imperialismul hrăpăreţ care, la adăpostul unei perdele de minciuni ipocrite, comitea cele mai barbare crime împotriva poporului chinez. In acelaş timp, Bednîi, vorbind în numele poporului său,
afirmă solidaritatea de nezdruncinat a oamenilor sovietici şi credinţa lor în victoria revoluţiei chineze:
Se bat cu pumnii-n. piept şi latră furioşi Că vor răpune China... ei, „civilizaţii"... Cum vrut-au şi pe noi în anii sîngeroşi.
Ci noi, fiind alături de toţi oprimaţii, Strigăm: „jos laba de pe China, ticăloşi! Nu veţi înfrînge răsculaţii!"
Anii care au trecut din 1927, cînd au fost scrise aceste versuri şi pînă astăzi, au dat o minunată confirmare istorică previziunii lui Bednîi. „Titanul de cinci, sute de milioane" căruia poetul i-a prevăzut victoria, construieşte acum patria sa liberă şi prosperă.
Forţa satirei lui Bednîi constă, aşa dar, în primul rînd, în direcţia fustă o orientării ei. De aici. marea forţă agitatorică a acestei originale cronici artistice a actualităţii politice pe care o realizează Bednîi în foiletoanele sale rimate. De aici, datorită şi valorii sale poetice, popularitatea, satirei lui politice în epoca în care a creiat, — iar pentru noi, astăzi, actualitatea ei nedesminţilă de trecerea anilor.
Varietatea mijloacelor satirice utilizate de poet, tendinţa către o necontenită simplitate în exprimarea ideilor, precum şi. limba bogată în zicale, expresii pitoreşti, refrenuri şi cuplete populare ruseşti, dau versurilor sale prospeţime, claritate. Afirmîndu-şi într-un vers violent satiric ura împotriva duşmanilor Statului Sovietic, Bednîi dă glas sentimentelor patriotice ale poporului, făcîn-du-se el însuşi reprezentantul acestor sentimente. De aceea, el semnează versurile sale satirice cînd „Demian Bednîi — ţărănoiul dracului", cînd „Demian Bednîi. — comisar al poporului, fără nicio atribuţie". Astfel, foiletoanele sale satirice nu devin altceva decît un dialog permanent cu duşmniul, în care fie că acesta răspunde — prin gura vreunei „figuri cunoscute"—fie că, pur şi simplu, primeşte replica satirică la una din acţiunile sale. Aceasta nu micşorează grija în selecţionarea materialului informativ, care este evidentă, fie că. poetul se opăreşte asupra unor evenimente de mare răsunet (proiectul „Federaţiei Statelor Europene" al lui Aristide Briand)
din opera unui maestru al satirei politice
289
interpretează şi-l satirizează. Auzi ce stat! Nu-ţi vine-a crede. Nu muncă fac, - ci rugăciuni Te uiti că-i mic, c-abia se vede, Şi-aduce atîtea stricăciuni.
scrie poetul despre Vatican.
jroia aspră împletită uneori cu o nota de humor reiese astfel din stabilireaunei opozita violent  satirice   între aparenta şi
"fecele mai multe ori, activa joacă un rol important în satira lui Bednu.
Ce rînjet hîd, duhnind a crimă... Lua-v-ar dracu să vă ia! ^ Vi-i frică vouă nu de clima, Ci de-oamenii din ţara mea.
, - „nrinl ne marginea unei declaraţii exclama poetul pe mu,b Tnhn<:nn iăeuie în parlamentul britanic de Johnson ţacuic ui y minitlrul britanic
Hiks, care a afirmat ca ministrul o al afacerilor interne nu are nici o puieie asupra... climei din Rusia.
Satira intitulată „Casa Tellier pliază parlamentul francez în decorul casc TW,r^ "cunoscuta casă de rendez-vous decade Gun de Maupassant. Bednîi deschide sfera buy ae ma y «„tirice destinate
lamă a unor comparaţii satirice ae
\» atmosfera si moravurile depula-să sugereze atmosjua ?
ţilor reacţiunii franceze:
... doi deputaţi, în parlament, s-au contrazis pe-ncăieratele de.au rămas aproape în deshabille-La fel se păruiau prostituatele din stabilimentul „Casa Tellier" notează poetul referindu-se la o ştire din 7 martie 1931, care anunţa o trecea avui loc în camera deputaţilor din Pana Ztreun deputat si ministrul adjunct al coloniilor.
Prin forţa satirei sale şi prin ingemo-ziZa Inepuizabilă cu care a ştiut sa^aga mijloacele cele mai potrivite de expresie Demian Bednîi a fost poetul cetăţean, exemplu pentru contemporani si un miS moil pentru poeţii satirici ai epocii noastre.
Eugen Atanasiu
D O N B A S"
/, pragul sfîrşitului timpuriu al vieţii m o 'îLnunare a carierii sale scriitoriceşti 7ica recunoştinţă pentru oamenii şi locuri natale    cu o dragoste aprinsa pentru tot ^secons,uiseînanii.PuteriiS^e,
Boris Gorbatov a scris romanul „Donbas In paginile romanului   vorbeşte nu numai scriitorul, dar şi fiul credincios al acestor meleaguri pe care si-a petrecut copilăria şi a admirat   liniştea măreaţă a nopţilor de
pe parcursul acţiunii romanului Sub "pretextul unor însemnări de ^netauU, biografice, Boris Gorbatov ne poarta prin an! 1930-1936, în ţinutul Donbas, and Zncitorilor de aici le revenea d^Hea statului sarcina patriotica de a mari con siderabil producţia de cărbune. Metodele şi
jg _ V. Romînească
uneltele tradiţionale de munca moştenite din tală în fiu de mineri, erau învechite. Ele se potriveau prea bine cu vremea in care minele purtau numele copiilor proprietarului olandez.
Cartea fixează imaginea uriaşa a biruinţa omului liber. Anii în care se petrece acţiunea romanului sînt anii decisivi pentru noua economie. In faţa istoriei, Ţara Sovietica va da un examen al viabilităţii şi superior -tăUi regimului său politic şi economic In ILustHe ca si în agricultură, muncitorii au, de făcut o „a doua revoluţie .
Un suflu nou aduc în activitatea mineri o, tinerii veniţi aci la lucru. „Ruptura din Donbas, adică dezechilibrul dintre planul de producţie şi livrarea cărbunelui dn minele de aici, este soluţionată prin pitTa a voluntară a unui număr de treizeci
290
MARIN BUCUR
de mii de tineri comsomolişti. Printre aceştia se numără şi cei zece tineri din Cibiriachi, — eroii romanului lui Gorbatov. Tinerii Abrasimov Victor şi Voronco Andrei primesc propunerea comitetului raional al comsomolului din localitate şi pleacă în Donbas.
Rom,antismul epocii noi se leagă de realitatea şi practica construirii socialismului. Visurile năzuite de oamenii sovietici se îndreaptă în direcţia planurilor lor de viitor, a scopului final spre care tind prin luptă. Ele nu vor rămîne iluzii deşarte, imposibil de transpus în viaţă.
La ce nu visează Andrei şi Victor? Şi desigur că ar fi putut îmbrăţişa oricare din ocupaţiile la care se gîndeau. Comsomolul le-a propus însă să meargă în Donbas, acolo unde era nevoie de ei.
Afunşi în Donbas, au de luptat cu oameni învechiţi, înţepeniţi în tiparele vechi de muncă, care socotesc drept aberaţii propunerile pentru inovaţii ale tinerilor mineri.
Ţara e un adevărat şantier. Planurile oamenilor sovietici de a îmbogăţi şi înfrumuseţa patria lor sînt aşa de uriaşe şi de multiple, încît pare un vis spre care năzuieşte întreg poporul. „Ţara întreagă visa; cum să nu viseze băieţii din Cibiriachi? Ţara întreagă era cuprinsă de delir: ritmuri noi, spaţii, drumuri, săpături de temelii şi escavatoare. Ţara întreagă era în mers, în mişcare. Cum să nu fi fost băieţii noştri atraşi de depărtări?"
Acţiunea romanului se concentrează în jurul celor doi tineri din Cibiriachi, Victor şi Andrei, absolvenţi ai şcolii elementare. Sînt, aşa dar, la o mare răspîntie în viaţă. Se vor mulţumi cu ce au învăţat pînă acum, vor culreera pe oriunde îi va purta setea de necunoscut, proprie acestei vîrste, sau vor închina întreaga energie a adolescentei unor idealuri înalte, caracteristice epocii pe care o trăiesc? — este întrebarea pe care ne-o punem după lectura primelor pagini.
Andrei şi Victor vor să plece cu orice chip din localitatea natală. Chiar dacă s-ar deplasa la Nejin, localitatea cea mai învecinată, şi tot ar fi mai mulţumiţi decît să rămînă în Cibiriachi. „Ce-i, la urma urmei, fericirea? Andrei şi Victor s-ar fi îngrozit dacă  li s-ar fi spus că sînt
osîndiţi să trăiască, să îmbătrînească şi să moară la Cibiriachi, pe uliţa unde se născuseră. Nu, nu! Oriunde, numai acolo nu! Fie chiar şi la Nejin, cu şcoala lui tehnică de morărit, numai la Cibiriachi nu. La această vîrstă, „a trăi" înseamnă pentru băieţi „a te vîntura". Cînd nu ai decît 17 ani, nu ştii să îndrăgeşti oraşul natal, care îţi pare că nu are alt merit afară de acela de a te fi născut în el. Mai tîrziu, începi să-1 iubeşti, aşa cum îţi iubeşti bătrîna mamă, cu puţina ei ştiinţă de carte, şi cu rochia ei veche, de pînză groasă". Pe malurile rîului oraşului natal stau amîndoi şi se gîndesc la ocupaţia pe care să şi-o aleagă. Erau însă nedecişi. Nu se puteau hotărî la calea pe. care să rămînă toată viaţa. „Da, trebuiau să plece! îşi spuneau lucrul acesta de trei sute de ori pe zi, dar pînă la urmă tot n-o luau din loc. Nu izbuteau să-şi aleagă calea." Numai, însă, că pe orice cale ar fi apucat, nu s-ar fi rătăcit. Dintre acestea, trebuia aflat „drumul lor propriu, unic şi sigur" pe care ei nu-l descoperiseră.
Dar tinerii nu sînt lăsaţi să-şi macine în zadar visurile. Comsomolul îi propune în lotul „celor zece" pentru Donbas.
Procesul de formare al acestor tineri este greu. Abia propus, şi Victor care ultima dată voia să se facă artist de cinema, e cît pe aci să refuze, că doar nu în mină — socotea el, — se va putea realiza. Nici mai tîrziu Victor nu este hotărît să îndrăgească meseria de miner. Greutăţile din mină îl fac să-i displacă şi mai mult această ocupaţie. Astfel încep să se contureze principialele elemente ale conflictului pe care se întemeiază romanul lui Boris Gorbatov. Conflictul îmbracă forme din ce în ce mai ascuţite, ajungînd să ia aspectul luptei dintre erou şi restul colectivului. Autorul urmăreşte cu grijă sbuciumul din sufletul lui Victor. Conflictul este cu atît mai puternic cu cît Victor se caracterizează printr-un temperament aprins, impulsiv. El pare plictisit de meseria aleasă şi ar fi gaia în aceste clipe s-o dea pe oricare alta. Nu-l leagă nimic de mina din Donbas, dar nici nu ştie de ce anume ar trebui să se apuce ca să-şi găsească rostul. Lozinca din dormitor care îndruma la muncă pe mineri, îl oboseşte. In abataf este găsit de secretarul de partid, dormind. In concepţia
„DONBAS'
291
lui Victor din acea vreme, acte eroice nu puteau face decît marinarii sau aviatorii.
In şedinţa de analiza muncii, drept pedeapsă este'chemat pe estradă în fala minerilor. Era pedeapsa cea mai cruntă pentru un tînăr vanitos ca Victor.
Autorul a reuşit să dovedească în aceasta scenă că Victor nu a ajuns la tăria sufleteasca şi maturitatea de judecată a omului sovietic.
Andrei îl urmează, şi pe drum îl convinge să se întoarcă. Treptat, îşi dă seama şi Victor că rămînînd în afară de colectivul din mina „Crutia Maria", nu va putea trăi Spiritul de aventură şi de sacrificiu este canalizat în munca din mină, în vederea măririi  producţiei   de cărbune.
Andrei este un temperament potolit, cu o judecată matură asupra vieţii oamenilor, bine orientat în orice mom.ent. El poate pune în lucru mari opere; în schimb, cu oameni de felul lui Victor se pot realiza cu mai multă uşurinţă. Prin temperamentul lui aprins, el izbuteşte să realizeze practic orice
plan măreţ. ■      In procesul sufletesc al lui Victor, se ras-frîn°e   întocmai ca seninul cerului într-un stro°p 'de rouă, dramatismul epocii de construire a socialismului.
Inovaţia lui Andrei, care are la baza principiul diviziunii muncii după criterii ştiinţifice, n-o puteau face decît doi tineri ca 'el şi ca Victor, ale căror trăsături de caracter se'conjugă într-o unitate perfectă.
Inovaţia lui Andrei şi Victor găseşte o puternică opoziţie în rîndurile minerilor bălrîni, oameni muncitori şi cinstiţi, cu o îndelungată experienţă de muncă, care lin însă mortis la vechile norme. Propunerea lor este luată drept o aberaţie. Chiar muncitori de bună credinţă, cînd e vorba să sprijine inovaţia celor doi prieteni, o consideră din unghiul  lor de vedere limitat.
Victor, nedecisul .şi fugarul de mai înainte, este răscolit de dorinţa de a întrece pe Sta-hanov Folosind întreaga capacitate de muncă a maşinilor noi aduse în mină şi muncind în chip organizat, cei doi prieteni ajung să-si realizeze visul. Nu numai atîta, reuşesc chiar să dea mai mult cărbune decît 'dăduse Stahanov! Şi indicele graficului nu va rămîne înţepenit nici la cantitatea de cărbune dată de Stahanov sau de Victor. Din colectivul minerilor au răsărit alţii,
19»
care au fost la fel de preocupaţi de mărirea producţiei. De acum se încinge lupta pentru a da cît mai mult cărbune. A fost o mare victorie, acţiunea lui Stahanov, dar oamenii sovietici nu s-au mulţumit cu atît. Dovadă că imediat ce se aude de rezultatul dat de Stahanov, Victor reuşeşte să dea şi mai mult, iar alţii îl vor depăşi şi pe el.
Din roman reiese pe deplin ideea că mişcarea stahanovistă nu este o acţiune individuală.  Ea  a fost  pregătită  de masa de muncitori înaintaţi, şi Stahanov nu a făcut decît să dea expresie acestui avînt. Andrei şi Victor sînt simbolul unei prietenii sincere 'şi adînci, care caracterizează tineretul sovietic. In numele prieteniei, Andrei nu îngăduie lui Victor să părăsească mina, iar Victor îşi va ajuta tovarăşul să-şi realizeze inovaţia. Prietenia le uneşte forţele şi îi face să reziste piedicilor.  Colectivul de tineri din mina Donbasului   trăiesc cultivi nd din plin acest sentiment.  Pe  Mit ia Zocarco, pe Seriofa Oceretin, sau pe Svellicinîi, nu are ce interese să-i despartă. Dimpotrivă, îi. interesează faptul că  Victor  nu-şi îndeplineşte noima  şi vor să-l ajute.
Tinerii, au alături de ei pe minerii bălrîni, buni muncitori, devotaţi regimului sovietic. Sînt oameni care şi-au dus viaţa numai în mină. Nu este o onoare mai mare pentru un locuitor al Donbasului, decît aceea de a fi miner. Mîndria ocupaţiei lor nu vor să le-o ştirbească nimeni. Pentru minerul „moş Proc'op", poţi avea titlul nobiliar numai dacă moşii şi strămoşii tăiau fost mineri. Nobleţea în concepţia acestui om simplu se măsoară după muncă.
Condiţiile noi de viaţă au înlăturat disensiunea dintre generaţii; căci şi minerii din generaţia lui Procop Maximovici şi tinerii care abia au învăţat să mînuie ciocanul în mină urmăresc acelaş ţel. Toţi au aceleaşi năzuinţe, pe toţi îi uneşte acelaş ideal.
Boris Gorbatov a redat prin Juravliov, cel de al doilea secretar al comitetului orăşănesc de partid, şi prin Neceienco, secretarul de partid din mină, tipuri de comunişti. Pe Neceienco lupta partidului l-a dus pretutindeni. Trăind într-o perioadă de prefaceri, Neceienco, înţelegînd măreţia luptei dusă de poporul sovietic, a răspuns tuturor chemărilor partidului.  El este  înzestrat cu acea
292
MARIN BUCUR
convingere şi conştiinţă a omului de partid, care îl pol duce pînă la sacrificii.
După ce reuşeşte inovaţia lui Victor şi Andrei, cei mai buni mineri sînt aduşi la Kremlin. Partidul a fost preocupat de această inovaţie ca şi minerii din Donbas. Ba la Comitetul Central se cunoştea chiar şi ceea ce nici Victor nu-şi putuse da seama cînd i se oprise tubul cu aer în timpul probei. Fusese la mijloc o încercare de sabotaj, pe care Victor n-o prevăzuse şi nici pe urmă nu se gîndise asupra ei. Printre mineri se mai aflau duşmani ca Makivciuc, m,ascat în miner, care încerca, folosind mijloacele cele mai meschine, să împiedice realizarea inovaţiei. Andrei şi Victor nu se dau învinşi în faţa acestor încercări murdare; dimpotrivă, devin mai îndîrjiţi şi mai holărîţi de a-şi realiza visul. Iar oamenii înrudiţi cu Mahivciuc, putini cîţi au mai rămas, vor fi zdrobiţi de noua ofensivă a oamenilor muncii.
Compoziţia romanului „Donbasu, ridică probleme interesante. Scriitorul stăpîneşte cu abilitate tehnica de construcţie a romanului, îmbinînd atmosfera sobră a încordării tuturor forţelor pentru victoria politicii economice a partidului, cu poezia muncii, cu bucuria oamenilor că pot să dăruiască patriei lor tot ce au mai bun.
In primele capitole, cînd tinerii nu ştiu de ce să se apuce, cînd n-ar avea prea multe de spus despre ei, scriitorul apare în roman ca un al treilea personaj; îi analizează şi-i urmăreşte cu o grijă părintească, pas cu pas. Andrei şi Victor îi sînldragi romancierului chiar şi în acest timp. Se simte aici încrederea fără margini în om, în posibilităţile lui creatoare, dragostea pentru acest valoros capital.
Şi. într-adevăr, plecaţi de pe meleagurile lor, tinerii s-au prins fraţi burii cu oamenii şi minele Donbasului.
Mai tîrziu, cînd Victor fuge, scriitorul apare într-un episod nou, în aşa. fel încît prezenţa sa este pe deplin motivată. Venind din armată, se nimereşte în acelaş tren cu tinerii din Cibiriachi, care nu ştiu încotro ar vrea să meargă.
Faptul că scriitorul apare denenumărate ori în acţiunea rom.anului, lasă cititorului şi mai mult impresia lecturii unor fapte de viaţă reală, cunoscute de Gorbatov în activitatea lui de reporter şi ziarist.
Şi în urma eforturilor miilor de oameni de felul lui Andrei şi Victor, Donbasul pare o regiune nouă. Peisagiul care desfată ochiul prin pitorescul său, cît şi instalaţiile tehnice care împlinesc acest decor, au luat fiinţă din mîna omului liber. Un adevărat imn de slavă închină Boris Gorbatov omului, pentru că lui i se datoreşle minunea schimbării Donbasului. „Omul! Iată de ce îmi este dragă priveliştea Doneţului: fiindcă ea este creată de mîna omului. Da, natura a nedreptăţit ţinutul meu natal, nu i-a dat nici rîuri largi, nici păduri verzi, nici ierburi mătăsoase. Dar omul n-a vrut să se împace cu darurile sărace ale naturii. S-a făcut el însuşi dumnezeu şi şi-a creiat în stepă poduri, rîuri şi dealuri. De aceea în Donbas nu se spune „pădurice", ci „plantaţie", nu se spune „lac", ci „bazin". Chiar cea mai mare şi cea mai frumoasă pădure de aici — cea dela Volico-Anodolski — a fost plantată în întregime de mîna omului".
Imaginea devine grandioasă. Realizările oamenilor aparţin parcă unor făpturi, uriaşe din mitologie. Mintea şovăie adesea să creadă că braţul unui om a putut schimba cursul unui fluviu, sau că a tăiat drum printr-un lanţ de munţi.
Romancierul cîntă puterea de nebiruit a omului, lăsînd să se întrevadă prin aceasta măreţia epocii noi. „înălţimile ce albăs-tresc în zare nu sînt create nici de dumnezeu şi nici de vreun cataclism geologic. Omul le-a scos lopată cu. lopată de sub pămînt şi le-a clădit în piramide. Roşeaţa aceasta a cerului de deasupra stepei nu este nici fulgerare îndepărtată, nici soare; este omul, care a dat drumul şarjei din furnal şi forţa lui de stăpîn s-a revărsat pe jumătatea cerului. Dar iată că zarea a început acum să tremure într-o lumină albastră, feerică, nepămîntească: ce frumoasă e! Nu este o stea care a alunecat pe bolta cerului, ci omul; e un electrosudor care munceşte pe un şantier nou. Dar acolo — uite, uite! ce punte multicoloră se arcuieşte atît de fermecător pe cer? Nu e curcubeul, nici coada unei comete strălucitoare, şi nici Aurora Boreală. E o masă incandescentă de cocs care iese din furnal şi, frîngîndu-se de rampă, iradiază toate culorile spectrului
,,DONBAS'
293
solar: nu există pe pămînt un spectacol mai frumos şi mai fantastic!"
Natura e maiestoasă şi îmbietoare, pregătită anume să sărbătorească victoria celor doi prieteni. Există o deplină concordanţă între atmosfera pe care o degajă acest tablou şi liniştea şi fericirea oamenilor Donbasului. Timbrul liric al acestei descrieri ne aminteşte de descrierea nopţilor de vară din ţinuturile căzăceşti de Gogol: „Frumoasă e noaptea deasupra minei, în Donbas, la începutul lui Septembrie: e caldă, blîndă, prietenoasă. Un corn de lună se leagănă deasupra turnului de extracţie, pe cer nu se văd stele, în schimb ele mişună pe pămînt: sînt minerii cu lămpile lor. Totul în jur e dezmierdat de strălucirea  fragedă, verzuie, a lunii.....
„In astfel de nopţi, e dulce să iubeşti, dulce să visezi; în astfel de nopţi respiri mai în voie şi totul ţi se pare mai uşor.
In astfel de nopţi, se hotărăsc căsătorii, se scriu primele versuri, se fac jurăminte".
Numeroase sînt pasagiile în care scriitorul curmă pentru un moment acţiunea, ca glasul lui să vorbească cu aceeaşi emoţie despre Don-basul său drag. Pasagiile lirice sînt un fel de mici poem,e în proză, a căror sinceritate şi căldură te apropie şi mai mult de frumuseţea şi viaţa din Donbas. Ele răbufnesc dintr-un suflet agitat şi legat prin toate arterele de pămîntul  cu  miros de cărbune.
Traducerea romanului lui Gorbatov oferă cititorilor noştri posibilitatea cunoaşterii unei mari opere literare închinată vieţii.
Cartea, prin tematica şi realizarea ei artistică, bucurîndu-se şi de o traducere îngrijită, care reuşeşte să descopere specificul stilului lui Boris Gorbatov, este un model de creaţie pentru prozatorii noştri de azi.
Marin Bucur
DIN AMINTIRILE UNUI SCAFANDRU *)
e curînd, în „Editura Tineretului1'1' a apărut volumul „Meşterii din fundul apelor", al scriitorului sovietic C. Zolotovski. Conţinutul cărţii oglindeşte o lume, pe cît de neumblată, pe atît de plină de farmec: lumea pe care o cercetează scafandrii.
Cele mai felurite meserii le găsim în plină activitate în adîncul mărilor: lăcătuşi şi nituitori, sudori" şi zidari, cu toţii scafandri, lucrează cu entuziasm, asemeni celora din marile uzini de pe uscat.
Pentru a fi scafandru, nu este suficient să fii un bun cunoscător al lăcătuşeriei sau sudurii, de pildă, ci e nevoie de indemî-nare, curaj şi pricepere, pe lîngă o bună constituţie fizică, deoarece viaţa scafandrului este plină de greutăţi şi primejdii care doboară pe cel ce nu este pregătit să le înfrunte.
Scafandrul lucrează aproape totdeauna pe teren neumblat încă de nimeni, de aceea munca lui merge mînă-n mînă cu surpriza şi aventura.
Mulţi scriitori burghezi au scris despre scafandri, prezentîndu-i ca oameni pe care numai setea de cîştig îi   trimite în adîn-
curile mărilor, oameni al căror ţel erau comorile de aur şi nestematele ascunse de ape. Ei\ căutau aventura, o aventură de jaf şi de on\or, în care toate sentimentele care-l înobilează pe om sînt înlocuite cu sentimente meschine, cu lăcomia şi ura împotriva omului. Se pomeneau oare „eroi" ai vechilor cărţi de aventuri, care să coboare în necunoscutul oceanelor, împinşi de altceva decît de necurmata sete de averi? Erau oare sentimente de umanitate acelea care-i împingeau într-o lume necunoscută, era oare dragostea faţă de om, sau tendinţa de a pătrunde misterele naturii în scopul uşurării vieţii omeneşti? Oricît ne-am strădui, nu vom găsi astfel de sentimente în aşa zisele cărţi de „aventuri pentru tineret". Dictonul Jiomo homini lupus" a devenit un fel de leit-motiv, pe care autorii romanelor de aventuri puşi în slujba sacului cu bani improvizează variaţiuni, plasînd acţiunea  în diferitele domenii  ale vieţii.
Insoţindu-l pe C. Zolotovski în peregrinările lui, vom descoperi o lume puţin cunoscută tineretului, dar cu atît mai atrăgătoare  prin noutatea ei.   Autorul ii
*) C. Zolotovski, Meşterii din fundul apelor, Ed. Tineretului, 1953
294
anatolii barchi
conduce pe cititor cu pricepere in lumea adîncurilor apelor, arătîndu-ne bucuriile şi necazurile vieţii de scafandru. De la prima pagină, Zolotovski ne captivează, ne prinde în mrejele povestirilor sale. Citind, te simţi participant la acţiunile scafandrilor, te bucuri şi te întristezi odată cu ei. Cartea lui Zolotovski înfăţişează figura omului nou sovietic, deprins să lupte cu greutăţile şi să le învingă. Imaginea scafandrului Podşivolov se conturează puternic prin curajul şi. caracterul său hotărît, prin calmul său, care l-au ajutat să iasă victorios din cele mai grele situaţii. Prin trăsăturile caracterului său, Podşivolov întruchipează omul care luptă pentru o cauză nobilă, omul pentru care dragostea de patrie, dragostea de om este mai presus decît orice. Diferitele situaţii în care este pus şi modul în care el reuşeşte să le rezolve, oglindesc puterea de muncă şi spiritul de sacrificiu. Ca într-un film, ni se desfăşoară în faţa ochilor lupta pentru instalarea cablului electric necesar alimentării unui oraş asediat de fascişti. Sub bătaia furtunii şi focul avioanelor inamice care avariaseră vasul, marinarii şi scafandrii continuă lucrul cu îndîrfire. Nimic nu-i poate opri.
„Podşivolov era mereu asvîrlit peste tăişul havurelor de oţel care-l izbeau în piept, şi vedeam cum la fiecare lovitură de baros se ridică în sus o turbureală cafenie bătînd în ruginiu.
— Ieşi! îi striga mereu nenea Misa, ne mai putînd suporta priveliştea asta.
Podşivolov nu răspunse şi-şi văzu mai departe de treabă". Patriotismul fierbinte care ia însufleţit pe Alexandru Matrosov, pe Meresiev sau eroii Tinerei Gărzi, ia îmbărbătat şi pe el, i-a dat forţe noi. In mintea lui sălăşluia imaginea oraşului cufundat în întuneric. Oraşul trebuia să primească lumina cu orice preţ. Pentru aceasta, Podşivolov a luptat cu preţul vieţii.
Zolotovski, el însuşi scafandru, este eroul principal al multora din povestirile sale. Aceeaşi "abnegaţie, acelaşi spirit de sacrificiu îl întîlnim şi la el.
împreună cu echipa sa, este chemat să astupe crăpăturile unui bazin de ţiţei ce ameninţa să inunde ogoarele colhozului vecin. Munca în petrol este irtult mai grea decît cea în apă. Ţiţeiul distruge cos-
tumele de cauciuc punînd în pericol viaţa scafandrului. Zolotovski coboară în bazin. Petrolul i-a atacat costumul, iar mirosul puternic îl sufocă:
„Mă simţeam strivit, mi-era cald, mă înnăbuşeam. Mirosul de ţiţei pătrundea prin costum. Prin multe locuri fusesem în viaţa mea, dar prin aşa ceva încă nu trecusem niciodată".
Totuşi, el găseşte forţele necesare ducerii la bun sfîrşit a muncii încredinţate. Ce ia îmbărbătat şi i-a insuflat aceste forţe, ne-o mărturiseşte el însuşi în momentul cînd, costumul fiind distrus, este chemat afară.
„Ah, ce păcat, mă gînd.eam, toate sforţările colhoznicilor vor fi zădărnicite şi pe lîngă ele şi munca noastră se va irosi!" Smulge parîma de semnalizare din mîinile tovarăşilor săi şi r amine. Continuă  lupta mai îndîrfit:
„Sufocat de mirosul de ţiţei, m-am prăbuşit peste sacul cu argilă, greu de zece puduri, rid.icîndu-1 de parcă ar fi fost o simplă cărămidă. Do unde am avut atîta putere nu-mi dau seama! Nici nu mai ştiu cum l-am aruncat peste pînza de velă. Am simţit numai curgînd peste mine ceva fierbinte, de parcă mi-ar fi deşertat cineva în cap un ceaun cu casă abia luată de pe foc. Nu mai ţin minte nici cum m-am ridicat în sus. Mă simţeam vesel şi nu-mi păsa   de nimic".
Pentru astfel de comori se luptă eroii adevăratelor romane de aventuri. Sub focul artileriei inamice, ei despolrnolesc vasele sau culeg minele, curăţă bazinele de filtrare a apei, instalează conducte sau pun temelia unei hidrocentrale. In paginile cărţii „Meşterii din fundul apelor" urmărim şi trăim alături de ei întreaga complexitate a muncii scafandrilor. Autorul reuşeşte să ne înfăţişeze viaţa lor sub toate aspectele. Stilul este viu, colorat şi presărat cu un humor specific îndeobşte celor ce trăiesc pe mare.
Deşi. personagiile sînt mereu altele, deşi locul acţiunii nu este niciodată acelaş, Zolotovschi reuşeşte să redea figura tipică a scafandrului sovietic. Cartea este scrisă sub formă de scurte povestiri, amintiri din viaţa de scafandru.
DIN AMINTIRILE UNUI SCAFANDRU
295
In relatarea faptelor, autorul respectă principiul ce trebuie să stea la baza oricărei povestiri ale aventuri sau f antaslico-şliin-ţifice: premizele trebue să fie reale şi ştiinţifice. Adresîndu-se tineretului, cartea are un mare rol educativ, începind cu descrierea mediului şi a muncii scafandrului şi termi-nînd cu expresiile tehnice, folosite cu în-demînare; toate contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor şi la lărgirea orizontului maselor largi ale tinerelului şi şcolarilor.
De asemenea cărţi are nevoie tinerelul din patria noastră, cărţi pentru care, din păcate, scriitorii noştri nu manifestă suficient interes.
Forma aleasă şi îngrijită în care este prezentată o carte, contribuie de asemeni mult la ridicarea valorii acelei cărţi.
Cărţile de aventuri necesită o bogată ilustraţie. Volumul „Meşterii din fundul apelor" ne atrage de la prima vedere. Coperta are o mare putere sugestivă. Ba însăşi sugerează conţinutul cărţii ce-o ai în faţă. I. Mar-chievici a dat dovadă de multă pricepere în alegerea ilustraţiilor, căutînd ca ele să reprezinte momentele critice ale acţiunilor. Din păcate, în destule locuri, traducerea, prea „cuvînt cu cuvînt", dă naştere la tot soiul de confuzii.
Iată ce spune bucătarul Borodulin despre scafandri:
„Degeaba Ie-a ieşit numele scafandrHor de căutători de perle". Cu toată bunăvoinţa,
nu se poate găsi în nici o gramatică romînă regula după care e construită propoziţiunea.
Găsim însă nu numai inversiuni, ci şi fraze greşit construite, care duc la denaturarea adevărului.
Nichituşchin plecase în căutarea unui ponton. De sub picioarele lui ieşeau băşici de aer.
„Băşicile acestea însă le scotea o algă cafenie, — fucus — atunci cînd se spărgeau plutitorii de pe tulpina ei. La un moment dat, o meduză roşie, un animal de pradă, cu tentacula lungă ca de caracatiţă, a acoperit-o cu pălăria ei uriaşă; el însă s-a răsucit sub ea.şi s-a tras deoparte."
Iu primul moment sîntem convinşi că acea meduză roşie, animalul de pradă, a înşfăcat o „algă cafenie" (deşi cacofoniile sînt neplăcute chiar şi pentru algele cafenii). Trebuie însă să ne schimbăm repede părerea, căci constatăm cu uimire că „el s-a răsucit sub ea şi s-a tras deoparte".
Nu se poate, cu toate acestea, spune că traducerea este întru totul neizbutită. In mare parte este redat coloritul bogat al. limbii. De asemeni expresiile marinăreşti sînt subliniate cu pricepere. Toate acestea contribuie să ofere cititorilor o carte care atrage masele de tineret cărora le este adresată cartea.
Anatclii Barchi
FRIEDRICH WOLF
J-ta începutul lui Octombrie anul trecut, ziarele au publicat vestea morţii unui mare scriitor şi patriot german, Friedrich Wolf. Dispariţia acestui dramaturg, romancier nuvelist, şi autor al unor frumoase basme şi povestiri pentru copii, constituie o reală pierdere pentru literatura germană şi pentru literatura mondială, cît şi pentru frontul luptătorilor pentru pace.
Drumul parcurs de Friedrich Wolf se aseamănă cu acela al altor scriitori germani din generaţia lui, ca Johannes Becher, Berthold Brecht şi alţii care, în ajunul primului război mondial treceau prin ex-
perienţa expresionismului, pentru ca, apoi, alături ndu-se luptei clasei muncitoare germane, trăind drama poporului german şi cunoscînd procesul de dezvoltare a literaturii sovietice să ajungă pe poziţiile realismului.
Friedrich Wolf s-a născut la 23 Decembrie 1888, la Neuwied, pe Rhin, într-o familie de burghezi. încă din tinereţe, după terminarea liceului, cadrul vieţii burgheze i s-a părut. prea strimt şi, ca un protest împotriva acestei vieţi, s-a angajat ca simplu marinar pe un vas comercial. După cîţiva ani de călătorii   prin    lumea   întreagă,   Wolf se
296
TEREZA MACOVESCU
hotărăşte să studieze artele plastice la Mun-•chen, însă în scurtă vreme devine student ■în medicină.
Primul război mondial, la care Wolf a participat ca medic militar, a zguduit puternic conştiinţa acestui om, gata să cerceteze şi să înţeleagă problemele care frămîntau atunci lumea. Prăbuşirea şi înfrîngerea Germaniei, şi mai cu seamă ororile războiului văzute pe front, iau transformat pe Wolf într-un răzvrătit şi apoi într-un luptător conştient împotriva provocatorilor de războaie. încă din noem-brie 1918, în zilele revoluţiei din Germania, Wolf s-a apropiat de mişcarea muncitorească germană, de care nu s-a mai despărţit pînă la moarte. In vremea revoluţiei, a fost membru al Consiliului Central al sovietului de muncitori şi soldaţi din Saxonia, iar în ianuarie 1919 a participat la Dresda la marea manifestaţie de protest organizată de muncitorime împotriva asasinării lui Karl Liebknecht şi a Rozei Luxemburg, cu care prilej' a şi fost arestat. Friedrich Wolf a. rămas mereu credincios convingerilor lui revoluţionare şi poporului german.
In 1917, în tranşeele din Flandra, Wolf a scris prima sa lucrare literară, piesa „Moliammed", urmată de drama „Das bisst duu (Acesta eşti tu). Amîndouă piesele sînt scrise de pe poziţiile expresionismului, însă chiar de pe atunci, scriitorul Wolf încearcă să transpună în opera lui probleme care îl frămîntau. Mai clar se vede aceasta în comedia „Die schwarze Sonne" (Soarele negru), în care unul dintre personagii, făcînd un rechizitoriu societăţii în care a trăit, spune: „Noi cu toţii am minţit... Dacă în afară eram zei, înăuntru eram diavoli... cu cît eram mai putrezi, cu atît eram mai aroganţi; cu cît eram mai bogaţi, cu atît eram mai săraci... A fost o minciună îngrozitoare, pe care n-aş mai vrea s-o trăiesc."
La un an după apariţia piesei „Die schwarze Sonne", în 1922, în viaţa lui Friedrich Wolf se produce o schimbare. Mergînd ca medic în provincie, el vine în strîns contact cu poporul şi mai ales cu muncitorii din mahalalele oraşelor industriale din Suabia. Astfel, el cunoaşte problemele oamenilor simpli şi le studiază viaţa, ceea ce-l ajută să   înţeleagă şi mai bine lupta clasei mun-
citoare. In opera literară a lui Wolf încep să apară figuri realiste, iar scriitorul nu mai este un entuziast utopic, ci dovedeşte o înţelegere ştiinţifică a dezvoltării societăţii.
In Suabia, în 1923, Friedrich Wolf scrie marea sa dramă istorică „Der arme Konrad" (Sărmanul Konrad), inspirată din lupta revoluţionară a ţăranilor germani purtată în 1514. „Der arme Konrad" era denumirea primei organizaţii a ţăranilor iobagi din Germania de sud, care s-au ridicat cu arma în mînă pentru eliberarea lor de sub fugul seniorilor feudali. Această mişcare, împreună cu aceea a organizaţiei „Bundschuh" (Opinca), au precedat marele război ţărănesc german din 1525, alcătuind germenele luptei pentru unitatea germană, luptă al cărei stegar a fost, în prima parte a secolului al XVI-lea, revoluţionarul Thomas Munzer. „Noi trebuie să întindem mîna fraţilor de peste Main", spune Miinzer acum mai bine de patru sute de ani. Această lozincă ia preocupat pe Wolf, dar mai cu seamă ia atras în anii de după cel de al doilea război mondial, cînd problema unităţii poporului german era mai acută decât oricînd. Dealtfel, înainte de a muri, Wolf lucra la un scenariu de film despre viaţa, lui Thomas Munzer.
Drama „Sărmianul Konrad", deşi arată înfrîngerea ţăranilor, se termină cu aceste cuvinte pline de speranţă: „Steagul fîlfîie încă... Fraţilor, nu în toate seminţele vedeţi fructe... nu fiţi abătuţi; a fost totuşi un lucru mare pe care l-am făcut... cauza nu a fost pierdută, fraţilor, ea nu a fost pierdută... odată se va întoarce!"
Aceeaşi credinţă în viitor este exprimată şi în scena finală a dramei „Die Matrosen von Cattaro" (Marinarii din Cattaro), închinată revoltei flotei auslriace, în 1918, revoltă terminală prinlr-o înfrîngere. In ultima scenă, eroul principal are o atitudine asemănătoare.
Wolf punea aceste probleme în perioada Republicii dela Weimar, cînd muncitorimea germană, trădată de soci al-democr aţii de dreapta, suferea înfrîngeri şi cînd trebuia sădită în conştinţa maselor ideia că pînă la urmă victoria va veni. Dealtfel, succesul acestor piese pe scenele teatrelor din diferite colţuri ale Germaniei arăta că scriitorul sesizase ceea ce era esenţial în situaţia in-
FRIEDRICH WOLF
ternă şi că masele găseau oglindite propriile lor frămîntări   în  dramele  lui Wolf.
Creşterea mişcării muncitoreşti din Germania a determinat şi creşterea conştiinţei politice a scriitorului, care în 1928 a devenit membru al Partidului Comunist German. De aici înainte, se observă în creaţia lui Wolf o schimbare în sensul că problemele partidului devin problemele artistului, constituie principala sa preocupare. In 1930, cînd criza economică din lumea capitalistă atinge proporţii nebănuite, Friedrich Wolf a scris piesa „Tai-Yang erwacht" (Tai Yang se deşteaptă), în care scriitorul îşi lărgeşte cîmpul preocupărilor sale sociale şi prezintă diferite aspecte ale capitalismului ajuns în stadiul său imperialist. In acelaş timp, în cărţile sale este din ce în ce mai puternic oglindită solidaritatea internaţională a proletariatului. Piesa „Tai-Yang erwacht" vorbeşte despre suferinţele muncitorilor chinezi. In ediţia complectă a dramelor sale, apărută în 1952, Wolf scrie că „povestea micei ţesătoare din Shanghai, Tai-Yang, cu suferinţele ei, cu drumul ei greu, aparţine astăzi istoriei. Totuşi, trehuie să ne aducem aminte şi să măsurăm distanţa ce separă ridicarea Chinei din starea de aservire feudală, distanţa de la vînzarea de oameni pînă la dezvoltarea Chinei populare..."
N-au trecui decît trei ani de la reprezentarea acestei piese care însemna o poziţie înaintată a scriitorului şi Wolf a trebuit să pornească pe drumul exilului. Hitler aruncase peste Germania vălul negru al fascismului, cei mai mulţi fii ai poporului german, fie că intrau în bezna temniţelor, fie că erau forţaţi să se expatrieze. Din 1933 şi pînă la prăbuşirea nazismului, în centrul operei lui Wolf a stat problema luptei antifasciste  şi   a   eliberării Germaniei.
In „Professor Marnlock" — dramă scrisă în vara anului 1933 la Paris, unde scriitorul se afla în prima etapă a refugiului său,— Wolf tratează problema rasială în Germania. In această piesă, Friedrich Wolf ştie să abordeze ideile cele mai înalte cu deosebită forţă artistică. Tragedia chirurgului evreu, profesorul Marnlock, este tragedia multor mii de intelectuali burghezi evrei, care, pînă în ultima clipă nu vroiau să creadă in   bestialitatea   rasiştilor,   care   au avut
297
naivitatea să se încreadă în legalitatea stalului burghez,  să profeseze   apolitismul ştiinţei.
Modul cum tratează Wolf această problemă este o mărturie a clarificării lui ideologice, a patriotismului. înflăcărat şi a maturităţii sale artistice. Cu această piesă el deschide seria unor drame zguduitoare, toate avînd. drept temă lupta împotriva fascismului. Pe aceeaşi linie cu „Professor Marnlock" se situează piesa „Doktor Wanner" — scrisă în Uniunea Sovietică în 1943, în care este prezentat un medic german, căsătorit cu o doctoriţă franceză.Soţia lui participă la mişcarea ilegală, ajutînd la evadarea patrioţilor francezi, aduşi la spitalul lor.
întors de pe front după ce fusese rănit, doctorul Wanner îşi recunoaşte, ca şi profesorul Mamlock, greşelile făcute atunci cînd socotea că lotuşi se poale trăi onest în Germania hitlerislă.
Wolf a voit ca prin această piesă să lovească în acei intelectuali germani care, din naivitate sau din convingere colaborau cu fascismul, slujind regimul hitlerist şi trădînd astfel poporul german.
Dealtfel, tema corupţiei instaurate de fascism a fost tratată de Wolf mai pe larg în piesa „Was cler Menscli saet" (Ce seamănă omul), în care sînt înfăţişate brutalitatea şi corupţia naziştilor în teritoriile din, Uniunea Sovietică cotropite vremelnic. Chipurile liidoase ale acestor năvălitori, hoţi şi criminali de rînd, jefuitori ai bunurilor populaţiei şi ucigaşi ai copiilor şi bătrînilor darprelinzînd că au o „misiune civilizatoare", sînt redate cu o excepţională putere de demascare, dezvăluind pînă în adîncuri bestialitatea şi putreziciunea morală a fasciştilor.
Opera scrisă în emigraţie de Friedrich Wolf a fost o armă ascuţită îndreptată împotriva fascismului german. Marele dramaturg a rămas credincios lozincii lansată de el în 1928, la Congresul membrilor şi activiştilor scenelor populare germane (Ar-beiler-Theaterbund): „Kunst ist Waffe" (Arta este armă) . Această lozincă a constituit firul conducător al întregii sale creaţii artistice şi, plecînd de la ea, Wolf s-a situat pe o fermă poziţie partinică, ridieîndu-şi arta la. înălţimea luptei revoluţionare a mişcării muncitoreşti.
298
tereza macovescu
Wolf n-a disperat nici. o dală în faţa „mizeriei germane" • (Marx), ci a fost un revoluţionar legat de realitate, căutînd să înţeleagă această reeditate, s-o reflecte veridic în opera lui şi s-o schimbe.
Intr-un esseu scris în 1947 şi intitulat: „Probleme contemporane ale teatrului", Wolf afirmă că „teatrul trebuie să fie expresia umanismului şi în acelaş timp a conştiinţei naţionale a poporului nostru". Ideia aceasta, o lega de aceea că teatrul trebuie să fie o arină împotriva nazismului şi împotriva întregii reacţiuni politice şi culturale. Scriitorul sublinia astfel încă-odaiă caracterul militant al artei.
★
Wolf era şi un talentat romancier. In 1938, în emigraţie, Friedrich Wolf a scris romanul „Ztvei an der Grenze" (Doi lîngă graniţă) alcătuit pe baza „rapoartelor tovarăşilor care făceau legătura ilegală peste graniţă",   cum precizează  însuşi autorul.
Hans Doll este un muncitor german refugiat după venirea lui Hitler la putere, trăind într-un sat mic, la graniţa Cehoslovaciei cu Bavaria. Pentru autorităţi şi pentru locuitorii salului, el este un ţăran sărac numit Wenzel Langer, dar pentru partid este activistul comunist Doll, care are de îndeplinit misiuni grele:
Greutăţile cărora trebuie să le facă faţă acest curajos luptător sînt din cele mai. mari. De ţăranul harnic şi cinstit, Langer, se interesează şi fasciştii lui Henlein, care vor să-l câştige pentru cauza lor. Ei îi propun să muncească într-o fabrică de textile şi Hans, pentru a nu slîrni bănuiala fasciştilor, trebuie să accepte. Tocmai atunci izbucneşte în fabrică o mare grevă. Hans nu poate să se amestece. Rezerva lui este socotită de către ceilalţi muncitori drept trădare. Frămîntarea eroului este deosebit de intensă. Dorinţa lui. fierbinte de a participa la lupta tovarăşilor lui, nu-l poate face însă să treacă peste disciplina activităţii sale de ilegalist şi să-l arunce cumva în braţele poliţiei.
Hans jiu rămîne multă vreme izolat de muncitorii din fabrică. Partidul trimite la el pe conducătorul greviştilor şi acesta, înţelegînd situaţia lui Doll, îi ajută să capete forţe noi. Dar noul  prieten, cura-
josul Franz, este a doua zi împuşcat de un fascist. Loni, soţia lui Hans este aceea care iniţiază cu prileful înmormîntării lui Franz un „concert mortuar" cum nu s-a mai auzit pe meleagurile lor. Wolf desfăşoară toată forţa lui. artistică în descrierea acestui „concert" alcătuit din sunetele sirenelor dela toate fabricile din oraş şi din împrejurimi: înmormîntarea se transformă într-o demonstraţie a forţei muncitorilor.
„Cei care merg în cortegiul funerar — spune Wolf descriind tragicul concert, — aud cum sînt aprobate (sirenele) de întreaga ţară. Ei ştiu că lîngă fiecare sirenă stau sute de prieteni care strigă: Sîntem cu voi! Să nu vă fie frică! Ei sînt tari numai dacă voi sînteţi slabi!... Şi sirenele urlă..."
Urmărit de Gestapo, Hans reuşeşte totuşi să-i previe pe tovarăşii de peste graniţă, din Germania. El dispare, dar nu părăsind munca, ci trecînd în Germania, în, adîncă ilegalitate, und.e-şi continuă activitatea revoluţionară.
*
După dezlănţuirea celui de al doilea război mondial, Friedrich Wolf a fost internat de guvernul lui Daladier şi Pelain într-un lagăr de „suspecţi politici" în Piri-neii de Nord. Scriitorul a creat aici piesa istorică „Beaumarchais", iar ca medic el a îngrijit pe  tovarăşii  de  lagăr bolnavi.
Scăpat din prizonieratul burgheziei franceze, Friedrich Wolf a ajuns în Uniunea Sovietică şi a lucrat ca medic pe frontul de la Stalingrad. Aici, printre soldaţii germani, făcuţi prizonieri de Armata Sovietică, Wolf şi-a dat seama nu numai de înfrîngerea militară a nazismului, ci şi de prăbuşirea morală a hitleriştilor. încă de pe atunci, în faţa scriitorului Wolf — ca şi în faţa alitor alţi germani cinstiţi — se ridica problema răspunderii poporului german pentru ceea ce hillerişlii comiseseră în numele său. Această problemă l-a frămînlat adînc. La baza romanelor „Der Russen-pelz" (Blana rusească) şi, „Heimhehr der Sohne" (întoarcerea fiilor in patrie) scrise în, Uniunea Sovietică, stă ideea luptei împotriva minciunii răspîndite de hitlerişti despre aşa zisul caracter naţional al războiului  nazist   şi  recunoaşterea adevărului
FRIEDRICH WOLF
299
că poporul german a fost purtat împotriva voinţei sale în războiul anlisovietic şi că nu el trebuie făcut răspunzător de crimele acoliţilor   lui Hitler.
întoarcerea în ţară a constituit pentru scriitorii germani exilaţi din cauza lui Hitler începutul unei noi perioade în viaţa lor. Vreme de treisprezece ani, 'cît Germania zăcuse sub domnia hitlerismului, se petrecuseră multe evenimente, multe schimbări, noi probleme apăruseră în faţa scriitorilor. Teme noi, apărute, ca şi noua Germanie, pe ruinele trecutului şi din perspectiva viitorului, cereau să fie oglindite în opere literare. Şi Friedrich Wolf a fost printre primii scriitori care au trecut la înfăptuirea acestei sarcini.
In comedia „Butgermeister Anna" („Primarul Ana", I960), Wolf tratează problema luptei de clasă la ţară, în perioada de după reforma agrară, în zona răsăriteană. Scriitorul prezintă o femeie germană eliberată de vechile prejudecăţi moştenite din vremea Capitalismului şi care, ca primar într-un sat, luptă cu dîrzenie împotriva tuturor piedicilor puse de chiaburii satului, cît şi împotriva birocraţiei.
La sfîrşi tul anului 1952, Friedrich Wolf a publicat romanul: „Manetekel", o carte îndreptată împotriva isteriei războinice din Statele Unite. Bun cunoscător al vieţii din Statele U ni ie şi al moravurilor clasei stăpînitoare, Wolf demască cu putere şantajul moral organizat de aţîţălorii la război din Statele Unite. Un fabricant de adăposturi blindate antiaeriene, pentru a putea să-şi 'vîndă marfa mai repede şi în cantităţi cît mai mari, profită de svonul că pe cerul american ar fi apărut nişte uriaşe „discuri sburăloare", pretinse a fi ruseşti. Panica, odată stîrnită, ia proporţii, cuprinde tot .mai, mulţi oameni, însă comuniştii dezvăluie adevărul în această poveste, fapt care atrage mînia fabricantului respectiv şi celora  care îl susţineau.
Subiectul acesta îi dă. ocazie lui. Wolf să facă' o adevărată secţiune în societatea americană, zugrăvind-o în complexitatea ei, începind cu marii capitalişti şi ajungind pînă la oamenii simpli, înrolaţi în lupta pentru pace. Cu o forţă realistă impresio-
nantă, Wolf crează figura industriaşului Clerk, a unui ofiţer degenerat şi ticălos şi, în opoziţie cu aceştia, figurile cîtorva muncitori, dintre care se desprinde aceea a comunistului Lee. Pentru că Lee demască mîrşăviile lui Clerk şi ale ofiţerilor din Stalul Major american, şi ale lui Clerk în special, el cade ucis de oamenii angajaţi, de acesta.
Ultimul roman al lui. Wolf, „Manetekel", ajută la cunoaşterea adevăratei vieţi din Statele Unite, fiind o demascare usturătoare a  aşa  zisului   „mod de  viaţă  american".
•k
Prin moartea lui Wolf, literatura germană a pierdui un maestru al dramaturgiei, un seriilor de o sensibilitate excepţională.
Poporul german a pierdui un fiu credincios, a cărui permanentă preocupare a fost soarta poporului şi, problemele atît de sbuciumatei. perioade prin care a trecut Germania în prima jumătate a veacului nostru.
Friedrich Wolf s-a desvollat în strînsă legătură cu masele populare şi experienţa vieţii sale a determinat o creştere continuă a acestor legături.
Anii trăiţi în Uniunea Sovietică au fost pentru scriitor ani de maturizare politică şi artistică şi, în acelaş timp, i-au dat ocazia să-şi lărgească şi să-şi adîncească dragostea pentru popoarele sovietice, prin a căror luptă eroică patria lui a scăpat de hillerism.
In ultimii ani ai vieţii, Wolf a fost preocupat îndeosebi de unitatea Germaniei şi atît ca om politic cît şi ca scriitor el n-a precupeţit nimic în vederea realizării, dorinţei ce însufleţeşte pe toii germanii cinstiţi: unitatea ţării.
Opera lui Wolf, care merită să fie cunoscută de masele largi din, ţara noastră, rămîne ca o mărturie a muncii unui mare artist, călăuzit de o concepţie militantă despre artă, concepţie sintetizată de el însuşi în formula: „Arta este armă".
Tereza Macovescu
300
PETRE IOSIF
JOSE MARTI
J~lotărîrea luată la începutul anului trecut de Biroul Consiliului Mondial al Păcii de a comemora pe Jose Marti a fost întâmpinată cu profundă emoţie de popoarele iubitoare de pace din lumea întreagă.
■Cu legitimă mîndrie a. primit micul, dar bravul popor cuban Hotărîrea comemorării împlinirii a 100 de ani de la naşterea celui mai bun fiu al său, clasicul literaturii cubane, erou naţional, luptător pentru libertate şi apărător al valorilor umane.
Şi astfel, de-a lungul anului care s-a scurs, rnem,oria lui Jose Marti a fost cinstită alături de aceea a ilustrelor figuri ale civilizaţiei umane: Ciu Iuan, Rabelais, Copernic, Van-Gogh şi Emerson.
In Cuba, anul 1953 a fost declarat An, Centenar al  lui Marti.
Azi, în condiţiile înteţirii luptei pentru pace şi libertate naţională în Cuba şi în întreaga Americă latină, chemarea pasionată a poetului de la sfîrşitul secolului trecut, capătă o deosebită semnificaţie, devine o contribuţie viguroasă, o armă puternică în această luptă istorică.
Iată dece un scriitor columbian îl numeşte pe Jose Marti, „lider — conducător-actual al Arnericii Latine".
într-adevăr, scurta sa viaţă mai puţin de 45 ani — a oferit-o în întregime numai patriei sale în care s-a născut. Mai. .toate ţările Arnericii de Sud îi notează prezenţa activă pe perioade de timp mai lungi sau mai scurte.
Iar după moartea sa, de la care a trecut mai mult de o jumătate de veac, cei mai consecvenţi luptători pentru libertatea şi fericirea poporului cuban se consideră cu mîndrie urmaşii săi.
Departe, sub tropicul Cancerului, în lungul şir al arhipelagului Antilelor, se află Cuba, insula de care s-a isbit Colurnb în urmă cu patra veacuri şi jumătate, crezînd că a ajuns în Indiile visate.
Va fi fost şi el uluit de frumuseţea fără seamăn şi bogăţiile imense ale pamîntului acesta necunoscut. Şi apoi au venit alţii şi mereu alţii care n-au fost nevoiţi să scormo-
nească mult pentruca să dea de i omori nesecate de platină, aur, fier.
Pe pămînt, aşteptau doar să fie culese cu mîna, nemărginitele plantaţii de trestie de zahăr, cafea, tutun, — cunoscut ca cel mai bun din lume, — bumbac...
De atunci, de-a lungul veacurilor, s-au abătut asupra Cubei nesfîrşite legiuni de tîlhari şi ucigaşi de toate soiurile. S-au perindat pe-aici bande de corsari englezi, francezi şi olandezi, piraţi de meserie, exterminînd fără cruţare mîndra şi încrezăloareapopulaţie a caraibilor, în numele caselor lor regale, cu steagul negru al morţii pe catargele corăbiilor.
Dar cei mai perseverenţi au fost colonizatorii spanioli.
Timp de patru veacuri, în numele catolicismului burbonilor ei şi-au îndeplinit misiunea „civilizatoare", începînd cu uneltele inchiziţiei lui Torquemada şi continuînd cu cele mai rafinate mijloace de jefuiri şi masacrare.
In locul populaţiei indigene, lichidată în întregime, Cuba, ca mai toate ţările America latine, a fost populată, în afară de colonizatorii spanioli, cu un număr imens de sclavi negri vînaţi de prin pădurile Africii ecuatoriale.
In ciuda teroarei sălbatice a stăpînit ori lor s-a desvoltat o populaţie inteligentă şi mîndra, arzînd de dorinţa unei vieţi bune şi fericite. întreaga istorie a insulei este fră-mîntată de un lung şir de lupte pentru libertate.
Jose Marti apare ca un meteor în momentul culminant al acestei bătălii dramatice, în ultima jumătate a veacului trecut.
Viaţa sa de scriitor şi de patriot şi-a închinat-o în întregime luptei pentru libertatea şi independenţa patriei.
S-a născut la Havana la 28 Ianuarie 1853, fiu al unui subofiţer din armata regală spaniolă.
împotriva voinţei părinţilor săi, care visau pentru el „strălucita" carieră de copist în Celaduria, urmează liceul, relevîndu-se ca un element cu calităţi excepţionale.
Nu împlinise încă 16 ani cînd s-a aruncat cu hotărîre în. lupta pentru eliberarea poporului său. împreună   cu un grup de to-
jose marti
301
varăşi de virsta sa editează în condiţii grele publicaţiile „Divanul", „Şchiopul" şi „Patria liberă". In primul număr al unuia dintre aceste ziare apare poemul său dramatic „Abdala", în care creează, sub forma monologului, spus de eroul piesei, un minunat şi înflăcărat apel la luptă:
Iubirea, mamă, pentru patrie
Este ura neînfrîntă pentru cine o asupreşte Este veşnica ură pentru cel ce o atacă
şi mai departe:
La luptă veniţi! la luptă!
Şi de scut să-ţi slujească, o patria mea
înflăcărarea inimilor noastre.
Poporul a învins, Abdala moare fericit adresîndu-se tovarăşilor de luptă:
E, ce dulce e să mori cînd mori lupfînd curajos pentru a-ţi apăra patri a!
Este evident că activitatea revoluţionară a liceanului Marti a fost imediat înregistrată şi urmărită cu deosebită grijă de poliţia colonizatorilor. Curînd. se organizează o clasică provocare. Projitîndu-se de un incident sîngeros, săvîrşil de nişte soldaţi spanioli, Jose Marti, împreună cu tovarăşii săi este arestat şi după cîteva luni de schingiuire este condamnat la 6 ani de închisoare grea. Trece prin numeroase temniţi cu regim de exterminare, iar în 1871 este deportat în Spania unde, cu toată supravegherea atentă a poliţiei, reuşeşte să-şi desăvîrşească studiile. Mai hotărît ca oricînd el continuă cu şi mai multă înverşunare lupta pentru eliberarea patriei sale. Neputînd uita ororile văzute şi trăite în temniţele cubane, scrie celebra broşură intitulată:„ închisoarea politică în Cuba," un necruţător act de acuzare împotriva Spaniei colonialiste. In cei trei. ani cît mai rămîne în Spania studiază la Madrid şi la Saragosa, dreptul, filosofia şi literele.
In acelaş timp, duce o activitate revoluţionară extrem de intensă. Stabileşte legături slrînse cu patrioţii exilaţi şi societăţile separatiste, scrie articole polemice strălucite în ziare, pronunţă zeci de discursuri înflăcărate şi recită versuri în întruniri nocturne clandestine.  In sfîrşit, profitînd de scurta
perioadă republicană spaniolă din acei ani, publică broşura „Republica spaniolă faţă de revoluţia cubană".
Această lucrare este Caracterizată de istorie ca o vibrantă dizerlaţie pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor Cubei şi totodată o puternică demascare a ipocriziei, a duplicităţii guvernului republican burghez faţă de colonii. Jose Marti înţelege limpede că noii slăpînilori, foarte liberali în vorbe, nici nu se gîndesc să renunţe la ultima posesiune colonială spaniolă din America, care le aducea profituri uriaşe.
Reprezentanţii capitalului financiar tunau şi fulgerau împotriva autocraţiei monarhice în metropolă, dar ajunşi la putere, paralel cu declaraţiile demagogice, continuau cu şi mai multă sălbăticie jaful şi aplicau din ce în ce mai rafinate şi mai crunte metode de exploatare.
Marti înţelege că singura salvare este calea luptei revoluţionare. „Drepturile nu se cerşesc — spune el — ci se smulg".
In 1875, părăsind Spania, pleacă în Mexic unde colaborează la „Revista Universal" şi îşi prezintă la Teatrul Principal piesa „Amor con amor se paga". („Dragostea cu dragoste se plăteşte"). Apoi trece prin Havana şi se stabileşte, pentru scurtă vreme, în Guatemala, unde primeşte posturi la catedra de literatură franceză, engleză, italiană şi germană a Universităţii şi predă istoria filosofiei la Şcoala Normală centrală. Se reîntoarce în Mexic unde se căsătoreşte Aici publică broşura „Guatemala".
Cînd un coleg al său progresist, director al şcolii centrale, este destituit, Marti părăseşte demonstrativ catedra, în semn de protest. Profitînd de o amnistie, se întoarce în Cuba, de unde, numai după un an este din nou deportat în Spania. De dala aceasta rămîne aici doar cîteva luni, în care timp îşi manifestă convingerea. în existenţa a două Spânii: una hrăpăreaţă şi egoistă, a pumnului de exploatatori monarhici, clericali şi burghezi; cea de a doua a poporului spaniol, generoasă, eroică, lot atît de chinuită şi năzuind către libertate ca şi. poporul său.
La începutul anului 1880 Marti pleacă la New-York unde, după o scurtă deplasare la Caracas în Venezuela, rămîne fără întrerupere timp de 11 ani.
302
petre iosif
Nenumăratele sale peregrinări în ambele Americi, în numeroasele state mai mari sau mai mici, n-au fost simple călătorii turistice. Peste tot numele său a devenit cunoscut, pentru că pretutindeni s-a interesat de-aproape de problemele specifice ale popoarelor respective, militînd pentru rezolvarea lor revoluţionară.
De aceea întreaga Americă latină îi cinsteşte memoria şi îl revendică. Insă, în atît de sbuciumata sa viaţă, fie ca profesor universitar în Guatemala, fie ca redactor al vreunui ziar din Venezuela ori Mexic, sau conferenţiar în Costa-Rica ori San Domingo, Jose Marti nu încetează nici o clipă să se gîndească şi să lupte pentru eliberarea scumpei sale patrii.
El munceşte zi de zi fără pic de odihnă. Colaborînd la numeroase publicaţii progresiste scrie articole, studii, atacă aspectele cele mai diverse ale vieţii sociale.
In articolul „Mexico şi Statele Unite" publicat în 1886, exclamă: „De ce fire subţiri depinde soarta acestei sărmane ţări mexicane, însîngerate dar admirabile! O, nu, simpatia nu poate sta la un loc cu gura  leului!"
Mare parte din opera publicistică a lui Jose Marti scrisă la New-York îşi păstrează pe deplin actualitatea.
Cu perspicacitate şi vehemenţă el demască cohorta de „regi" ai monopolurilor atotputernice, hotărîţi să sacrifice pacea şi liniştea popoarelor din pofta nemărginită de profituri uriaşe.
Marti vede limpede cauza mizeriei mereu crescînd.e a oamenilor muncii din America. El denunţă astfel capitalul hrăpăreţ numindu-l: „Uriaş necruţător aşezat la uşa tuturor căminelor nevoiaşe". încă în 1880, în articolul „Adevărul asupra Statelor Unite" el atribuie Arnericii de Nord: „caracterul crud, inegal şi decadent... precum şi existenţa tuturor violenţelor, discordiilor, imoralităţilor şi dezordinelor de care sînt învinovăţite popoarele hispano-americane. " Una din preocupările principale ale lui Marti este combaterea calomniilor imperialiştilor împotriva poporului cuban. El foloseşte în polemicile sale expresii tari, fără nici un menajament. „Cunosc — spune el — monstrul pentru că am trăit în mărun-taele sale".
Dar, ca şi în Spania, omul politic de largă viziune, poetul generos, acela care va cînta:
Cri sărmanii pământului Vreau soarta să-mi leg
înţelege că şi aci, în „măruntaiele monstrului" sînt în realitate două Americi. El descoperă repede adevărata Americă a muncitorilor şi ţăranilor săraci, America lui Jefferson şi Lincoln, alta decît America trusturilor şi a  afacerilor sîngeroase.
„Republicii acesteia — scrie el — îi sînt inerente inegalitatea, nedreptatea şi brutalităţile proprii monarhiilor".
In articolele şi conferinţele sale publice, Jose Marti atacă cu îndrăzneală cultul individualismului, se ridică împotriva spiritului afacerist (dominant în Statele Unite) a presei „lipsite de scrupul, fanfaroană şi incultă". Marti demască cu violentă ideologia rasistă folosită ca instrument de subjugare a maselor populare.
Cu o clarviziune uimitoare, Marti întrezăreşte pericolul de moarte pe care-l reprezenta forţa crescîndă a tînărului, dar nesăţiosului imperialism american, pe care-l numea plastic: „republica imperială". In ultima scrisoare redactată înaintea morţii, el scrie : „Mă aflu în fiecare zi în situaţia de a-mi da viaţa pentru ţara mea, pentru datoria mea, de a împiedica la timp ca independenţa Cubei să fie ameninţată.
Antilele subjugate — spune el mai departe — ar constitui baza de operaţiuni a republicii imperiale, o fortăreaţă a Romei americane. Antilele independente ar fi graniţa  independenţei   Arnericii latine".
In 1889, cercurile capitaliste pun deschis problema anexiunei Cubei, chipurile din considerente „protectoare".
Marti răspunde plin de indignare, într-o scrisoare publicată în „Evening-Posl", că toţi cubanii cinstiţi nu doresc, nici nu simt nevoia încorporării  Cubei la Statele Unite.
Prefigurînd viitoarele aşa zise conferinţe pan-americane, în iarna lui 1889—1890, are loc la Washington, sub presiunea Statelor Unite, conferinţa Statelor americane. Jose Marti intervine energic şi arată că adevăratul scop al conferinţei era atragerea ţărilor Arnericii latine în bătălia pe care Statele
JOSE MARTI
303
Unite se pregăteau să o dea împotriva restului lumii, şi cere cu hotărîre deplina libertate economică a ţării sale, ca bază a independenţei ei. politice. Articolele lui Marti şi poeziile lirice scrise de el atunci, străbătute de neliniştea pentru soarta ţării sale, au constituit fără îndoială o contribuţie însemnată la nereuşita conferinţei imperialiste.
Timp de 11 ani cît a trăit în America de Nord, Jose Marti s-a dedicat muncii de pregătire revoluţionară.
Extrem de bogata sa activitate publicistică nu l-a împiedecat, ci dimpotrivă l-a ajutat, să creeze o minunată operă literară care se îmbină strălucit cu lupta politică.
El intră în istoria literaturii universale ca un model de scriitor, de poet, care face din versul său o puternică armă de luptă pusă în slujba năzuinţelor poporului său şi ale întregii umanităţi. In această perioadă publicăpoemul „Ismaelillo", lipăreştevolumul „Versuri libere" în 1882 şi „Versuri simple" în 1891. Extrem de variată este activitatea sa literară cuprinzînd piese de teatru şi nuvele ca „Prietenie funestă". Redactează de asemenea o revistă închinată copiilor: „Vîrsta de aur".
O atenţie deosebită a acordat Marti traducerilor din literatura progresistă. In acest scop colaborează activ la nenumărate reviste de pe continent ca:„ La Nacion" din Buenos Aires, la „Economistul american", „Lalino-americanul", la „Opinia publică" din Montevideo, „Republica" din Guatemala şi încă la multe altele. In toate aceste publicaţii, ca şi în ziarele „Manufacturierul" din Filadelfia, sau în „Evening-Postu va trata mereu problemele arzătoare ale patriei sale.
Marti activează de asemenea în numeroase societăţi culturale progresiste ca Academia de Ştiinţe şi Belle Arte din San Salvador şi „Prietenii ştiinţei" din Caracas, şi dea-semeni la „Societatea Literară Hispano-Americană" pe care o pjrezidează şi unde ţine o serie de conferinţe înflăcărate închinate libertăţii.
Situaţia specifică a ţărilor Sud Americane, desvollarea lor industrială slabă, cu un proletariat de abia în formaţie, au făcut ca concepţiile politice ale lui Marti să aibe unele trăsături utopice, ca el să vadă rezolvarea
problemei prin crearea unei Republici democratice independente, bazată pe mica proprietate ţărănească şi cucerirea bunei stări generale prin învăţământ.
Totuşi Marti credea cu hotărîre că singurul drum pentru eliberarea Cubei este revoluţia populară, războiul de independenţă naţională.
Cu aceeaşi hotărîre se ridică el împotriva asupririi şi a sclaviei, în aceste frumoase şi simple versuri:
Eu ştiu din adîncul gîndirei
Că printre suferinţe fără număr
Ale oamenilor, sclavia
E marea suferinţă a omenirii.
Intr-un alt poem evocă neşlearsa amintire a întîlnirii din vremea copilăriei sale cu un grup de sclavi ţinuţi  în lanţuri:
Roşu ca în pustiul uscat Saltă soarele la orizont. Un sclav mort a luminat, Zăcea la poale de munte.
Un copil l-a văzut, tremură Pentru cei ce gem, de pasiune, Şi la picioarele mortului jură Cu sînge crima s-o răzbune.
Jose Marti nu şi-a uitat jurămîntul de copil. In anul 1890 începe să ducă cu perseverenţă munca de pregătire a insurecţiei populare. El înţelege că fără un partid revoluţionar insurecţia nu poate avea sorţi de izbîndă.
Marti izbuteşte să organizeze un mare număr de grupuri alcătuite din emigranţii cubani şi porto-ricani mai întîi într-o Ligă, apoi. în Partidul Revoluţionar Cuban. El stabileşte statutele şi realizează o slrînsă înţelegere cu generalii Maximo-Gomez şi Antonio Maceo, care vor fi capii militari ai răscoalei. In tot timpul acesta el îşi continuă activitatea poliiico-lilerară. Elaborează în 1891 un valoros studiu asupra conferinţei monetare a Republicilor Americane, care conţine aprecieri şi învăţăminte deosebit de actuale. Un adevărat program de guver-nămînt. Cu banii strînşi de muncitorii din manufacturile de tutun scoate ziarul „Patria", în 1892. In articolul editorial Marti expune-cu limpezime scopurile finale ale mişcării:
304
PETRE IOSIF
răsturnarea tiraniei şi transformarea Cubei într-o republică democrată şi independentă.
In tot acest timp, Marti cutreeră Statele Unite vorbind din fabrică în fabrică, scrie manifeste şi îşi răspîndeşle discursurile pe foi volante. Sprijinul principal în toată această acţiune îl avea în Ligă, cuprinzînd mii de muncitori negri.
In articolele sale el evocă trecutul de luptă al poporului. Amintirea unor eroi ca Bolivar şi Jan Martin, căzuţi pentru libertatea Americii de Sud este exprimată în gînduri de o mare actualitate: „Aceştia sînt eroi-: acei care se hat pentru a face libere popoarele, sau acei care suferă în sărăcie şi mizerie pentru a apăra un mare adevăr. Acei care se bat din ambiţie pentru a înrobi oamenii sau alte popoare, pentru a avea mai multă putere, răpind libertatea altor popoare, nu sînt' eroi, ci criminali".
Din Septembrie 1892 pînă la începutul insurecţiei armate, Marti cutreeră Mexicul, Panama, Costa Iiica, Haiti, Jamaica, San Domingo şi nenumărate localităţi din Statele Unite, unde se află grupaţi emigranţii cubani.
Jose Marti înţelege că lupta trebuie grăbită, că pe lîngă asuprirea şi exploatarea spaniolă care trebuiau să fie înlăturate, se ridicau norii ameninţători ai „Republicii imperiale".
La începutul anului 1895 începe,războiul de independenţă naţională. In Aprilie, Jose Marti, inspiratorul şi organizatorul principal al revoluţiei cubane debarcă pe insulă şi, la 10 mai, moare în cea dintîi ciocnire la care participă în primele rînduri ale bătăliei de la Dos Rios, ca o confirmare supremă a întregii sale activităţi pasionate patriotice. Moare cu faţa la soare, aşa cum şi-a   prezis sie-şi şi celor buni şi cinstiţi:
Eu sînt bun, sînt bun, Voi muri cu faţa la soare.
De abia după trei ani, în 1898, Cuba îşi capătă independenţa formală. S-a întîmplat aşa cum prevăzuse Marti, cum se temea că o să se întîmple. Din colonie spaniolă, Cuba. a devenii o ţară dependentă economi-eşte şi politiceşte de Statele Unite.
Dar în Cuba şi în toate tarile Americii Latine, creşte ura şi mişcarea populară antiimpcrialislă. Sub conducerea Partidului Socialist Popular, întregul popor cuban luptă eroic împotriva dictaturii lui Batlista. împotriva pregătirilor unui nou război imperialist.
în acelaş timp Cuba, ţara tuturor bună-taţilor, ocupă un loc însemnat în geografia foamei. Toate bogăţiile pămîntului ei. sînt vîndute monopolişiilor americani care se străduesc să perpetueze în lume imaginea unei Cube idilice, ţară a Havanei, a rumbei şi a pastoralelor, avînd ca decor plantaţiile de zahăr şi cafea.
Foamea, mizeria, bolile cele mai distrugătoare,, odată cu biciul vătafilor, iată adevărata realitate a ţării în care creşte zahărul:
Patria mea e tare dulce pe afară Te-mbie, da-i amară înăuntru,
spune marele poet Nicolas Guillen, care ne-a vizitat ţara în urmă cu doi ani.
Dar poporul cuban, mindru şi călit, luptă eroic pentru libertate, o viaţă mai bună, pentru pace. Mereu prezent în mijlocul poporului său este Jose Marti. Cuvintele sale înflăcărate, versurile sale sînt publicate azi în ziarele şi revistele progresiste din Havana, mobilizînd şi îndemnînd la luptă, la continuarea operei sale minunate.
Pe drept cuvînt, Partidul Socialist Popular se consideră păstrătorul celor mai bune tradiţii martiniene. Preşedintele său, marele poet Guan Marinello, a fost de curînd arestat şi se află în aceleaşi temniţe prin care a trecut Jose Marti la 16 ani.
O NOUĂ ZI SE VA ÎNALŢĂ
305
„Se află în lume — spune marele scriitor sovietic Ilya Eltrenburg — o insulă mică cu un des Lin mare. Descoperirea Arnericii a începui prin Cuba şi astăzi, peste multe secole, Cuba ne ajută să descoperim sufletul adevăratei Americi".
I iră îndoială ci unul dintre fiii acestei
insule mici, care a luptat pentru destinul ei marc, a fost şi Jose Marti.
Pentru dragostea sa nemărginită pentru viaţă, pentru fericirea oamenilor, Jose Marii a fost cinstit anul acesta de sute de milioane de oameni, ' de aceia despre care declara că de ci „vrea să-şi lege soarta".
Petre losif
LITERATURA  PROGRESISTĂ DE PESTE HOTARE
O NOUĂ ZI SE VA ÎNĂLŢA*)
omanul lui Dominique Desanti „A bras le corps" pune mereu, faţă în faţă, forînd pînă în adîncurile lor, două lumi: oameni diferiţi — după cum aparţin clasei exploatatorilor sau celor exploataţi — interese opuse, concepţii de viaţă deosebite, mijloace felurile de luptă, în cadrul unei acţiuni care se petrece în Franţa anului 1950.
„A bras le corps" s-ar putea traduce: a înşfăca zdravăn, a le lua la trînlă. Şi, ceea ce reiese din acest roman este tocmai lupta corp la corp pe care oamenii din întreaga Franţă, oameni cărora comuniştii le deschid perspectivele unei vieţi diferite de cea pe care nu trăit-o, o duc pentru înfăptuirea idealurilor lor.
„A bras le corps" aduce şi alte semnificaţii. Cartea conslilue şi o cronică, de zi de zi, a vieţii oamenilor simpli. Este un act de denunţare a exploatării şi. a corolarului acesteia — provocarea la război. Este un strigăt de alarmă şi un avertisment; expresia solidarităţii oamenilor muncii, indiferent de mediul cărora aparţin. Este viaţa Parisului întreg, al aceluia pe care trebuie să-l cunoaştem: Parisul cartierelor
muncitoreşti înnecale în ceaţă şi în praf de cărbune; al străzilor înguste — atît de înguste încît casele pun. stavilă luminii soarelui; al vieţii subterane în metrouri, al vieţii mărunte căreia, singură dragostea îi poale da frumuseţe. Este Parisul „laudis-urilor" — al cocioabelor în care familii întregi locuiesc îngrămădite claie peste grămadă; Parisul „bistro-urilor" — al micilor cîrciumi-cafenele — dar şi al muncii din marile uzine şi ateliere; al manifestaţiilor cu cîntecul „Marseillezei" pe buze, al coloratelor serbări populare. Este Parisul care îşi poartă iubirile la umbra vechilor catedrale, pe malurile Senei, în squarurile umbroase, Parisul care surîde vieţii, care suferă dar ştie şi să lupte pentru a curma suferinţa zilelor de mîine.
Parisul: „un oraş plin de mizerie, de efort anevoios, dar şi de lumină, un oraş cu viaţa multiplă, ca o zi din viaţa lor".
Izolîndu-se de acesta, iată şi. celălalt Paris: al arterelor largi şi luminoase în care s-au instalat ocupanţii străini şi exponenţii lor „indigeni"; Parisul plăcerilor deşarte, al vieţii trîndave; al marilor birouri patronale şi directoriale, de care se ciocnesc
*) Dominique Desanti, A bras le corps, „Ies Editeurs Franţais Reunis", 1953 20 — V. Romînească ......
306
L. DANIEL
delegaţiile muncitoreşti în justele lor revendicări. Este Parisul acelora care, după ce au fraternizat cu hitlerişlii fraternizează acum cu exploatatorii străini, caută să în-năbuşe aspiraţiile spre o viaţă mai bună a clasei, muncitoare şi, pentru aceasta, uzează de. toate armele care le stau la îndemînă: concedierile arbitrare, lock-out-urile, sabo-tafiil industriei naţionale, încercarea de subminare, prin elemente trădătoare, a unităţii clasei, muncitoare, scăderile de salarii, arestările fruntaşilor muncitorimii.
Intre aceste două lumi ciocnirile sînt inevitabile. Luptele pentru eliberarea tinerei Ra.ymon.de Dien, a lui Henri Martin, care s-au opus politicii de exploatare colonialistă şi războiului, au arătat că acolo unde există unitate de acţiune, victoria este totdeauna   de partea proletariatului.
In această luptă se va ilustra şi eroul romanului lui Dominique Desanli, frezorul Michel Berrier. Muncind într-o uzină de avioane care devine, în virtutea aşa zisului plan de ajutorare Marshall simplă staţie de montare a aparatelor produse în S. U. A. — comunistul şi activistul sindical Midiei Berrier va continua lupta pe care alîlia alţii, înaintea lui au iniţiat-o, şi. o va continua cu succes. Ca fiu al poporului francez, el rămîne credincios idealurilor de libertate şi independenţă care-l minaseră în lupta de Rezistenţă împotriva ocupantului hitlerist. Va fi printre primii — alături de alţi comunişti şi activişti ai. Confederaţiei Generale a Muncii — alături de intelectualii cinstiţi, care să susţină dreptul la muncă, la un minimum de salariu, care să protesteze împotriva concedierilor abuzive şi care să exercite o presiune puternică asupra uneltirilor acelora care ar vroi să Urască Franţa într-un nou război. întocmai ca şi alţi. predecesori ai lui va fi. ameninţat, arestat, supus schingiuirilor. Acţiunea de solidaritate a munci-
torilor însă, dinamizaţi de atîtea ori. de el, îl va susţine, îl va face să depăşească multiplele piedici care i se pun în cale.
Michel este un tînăr comunicativ, entuziast, el pune pasiune în tot ce întreprinde. Curăţenia lui sufletească, forţa lui fizică, încăpăţînarea cu care îşi susţine argumentele, bărbăţia lui o farmecă pe Gilberle, fiică de burghezi, crescută într-un mediu putred de falsi esteţi, în bunăstare şi ferită de griji. Gilberte are totuşi un fond sufletesc cinstit; ea vrea să-şi schimbe felul deviată, aspiră spre o îm.prospătare, doreşte din tot sufletul o dragoste curată, şi mai doreşte să părăsească mediul prăfuit, stătut în care se sbătea zadarnic, fără a găsi. o portiţă de ieşire. Michel îi oferă această scăpare.
Pe plan reslrîns, cele două lumi care se înfruntau, se vor ciocni şi în legăturile care îi apropie pe cei doi. tineri. Aşa cum sînt conturaţi de autoare, ei ne apar într-adevăr ca doi exponenţi a două moduri de viaţă, de gîndire şi de simţire. Prin dragostea sa, prin exemplul vitejiei şi bărbăţiei sale, Midiei o va apropia pe Gilberte de ţelurile sale. Tot dragostea o va face pe Gilberte — nu fără frămîntări, nu fără reveniri şi îndoieli — să se alăture tînărului Michel. Trebuie să remarcăm, aici, că „transformarea" Gilberlei nu s-a făcut brusc. Dominique Desanti a ştiut să evite o schematizare a personajului tinerei fete în. scopul ilustrării triumfului noului asupra vechiului. Gilberte este o fiică de burghez, care, după îndelungi examene de conştiinţă, îşi dă totuşi seama că, în balanţa vieţii, dragostea este cea care atîrnă cel mai greu. Autentic şi veridic este şi Michel Berrier, adevărat fiu al Franţei muncitoare, demn urmaş al comunarzilor şi al eroilor din Rezistenţă. Bine conturate sînt şi celelalte personagi ale romanului, comuniştii şi muncitorii fără de partid, oameni pentru care viaţa din uzină se împleteşte,   la tot pasul, cu cea
O NOUA ZI SE VA INALŢĂ
307
din familie, oameni pentru care activitatea socială nu se opreşte în pragul locuinţei, care îşi susţin revendicările, care înfruntă şi teroarea, şi arestările, dar care ştiu să iubească, a căror viaţă este vie, pasionantă.
Pe Dominique Desanti o cunoaştem din articolele sale publicistice. Combatantă lio-tărîtă pentru pace, observatoare atentă a realităţilor din patria sa, tînăra ziaristă ne arată, cu romanul său, că este şi o adevărată scriitoare. „A bras le corps" este un moment viu al istoricelor lupte care se duo astăzi în Franţa pentru o viaţă mai bună, pentru pace. Departe însă de a face o con-
semnare seacă a evenimentelor atît de actuale, autoarea a ştiut, împletind aspectele vieţii de toate zilele cu aspectele de luptă socială, să ne dea pagini emoţionante de viaţă. O sensibilitate ascuţită prin contactul permanent cu masele, cu eforturile lor, o dragoste nespusă pentru oameni, înţelegerea pe care o are pentru durerile şi bucuriile lor, aduc contribuţia lor preţioasă la succesul unei cărţi al cărei mesaj este convingerea că din tenebrele de astăzi, va răsări şi pentru Franţa o zi nouă de lumină, strălucitoare.
L. Daniel