CUPRINSUL
A. TOMA: Mergi spre vremea care vine.................. 5
★
CEZAR PETRESCU: Vino şi vezi! (nuvelă)................. 6
★
VICTOR TULBURE: întâiul vers .................... 117
★
ŞTEFAN LUCA: Ascensoare; Onoarea oraşului; Avansarea iui Chipăruş (schiţe) . . 118
★
VI. MAIACOVSCHI: Vladimir Ilici Lenin (In româneşte de^Cicerone Theodorescu) . 134
★
MI HAI RALE A: Note de drum în Antile (I)................ 193
MIHU DRAGOMIR: Balada Savului .................. 206
★
ALEX. CAZABAN: Inspiraţie (schiţă)................. . 217
★
RUSALIN MUREŞAN: Puiul do Moţ (poem)................ 220
HARALAMB ZINCĂ: Urmele; Ţambaiagiul Danilo; Povestire despre Ingro şi
Agriş (povestiri).......................... 236
ROBERT BURNS: Omul e om, să ştii i; Epitaf pentru Willie fariseul; Epigrame; Bătrânul Rob Morris; O, malurile tale, Doon!...; Rânduri despre război şi dragoste; Un roşu trandafir; Iubita marinarului (poezii alese şi traduse de Mihnea Gheorghiu) ........................ 257
ORIENTĂRI
L RĂU TU. Dezvoltarea literaturii în Republica Populară Romînă..... 262
PE DRUMUL REALISMULUI SOCIALIST
SILVIAN IOSIFESCU: Oameni   deosebiţi ................ 26
PUBLICISTICĂ
DIMOS RENDIS: Oameni şi neoameni................
TEORIE ŞI CRITICĂ
IOAN DODU BĂLAN: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte . TITUS PRIBOI: Arta tipizării la un mare scriitor..........
A. TOMA
MERGI SPRE VREMEA CARE VINE
Vremea trece, vremea vine. Toate-s vechi şi nouă toate: Ce e rău şi ce e bine Te întreabă şi socoate; Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te'ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece.
Eminescu.
Mergi spre vremea care vine. Crezi în om; ce vrea, el poate; Ce e rău preschimbă'n bine, Faur vieţii te socoate; Speră, luptă fără teamă, Fapta nu e val ce trece; Fraţi de 'ndeamnâ, fraţi de ckiamă Cum poţi sta 'mpietril şi rece?
1954
GEZAR PETRESCU
VINO SIIVEZI!
Era un unchiaş cătrănit şi ursuz
Toată noaptea, din Moldova lui, până la Ploeşti, bătrânul Dumitrache Urcan mereu s'a căznit să doarmă în tren, mereu chinuit de visuri rele.
Ghemuit pe banca din ungherul vagonului, mereu tresărea şi gemea. Mereu se svârcolea ducând mâna la piept să smulgă o ghiară înfiptă în gâtlej.
De câteva ori vecinii îl întrebară dacă nu-i bolnav cumva şi dacă nu pot să-i fie de-un ajutor.
— Nu!... N'am nimic! Nu vreau nimic!... mormăia el morocănos.
Nu cunoştea pe nimeni. Nimeni nu-1 cunoştea. Toţi aceşti tovarăşi de călătorie îi erau cu desăvârşire străini. Toţi păreau însă între dânşii dintr'o mare familie şi toţi încercau să-1 cuprindă din toată inima şi pe el în familia lor, arătându-se care de care mai prietenoşi.
Dar semnele lor îmbietoare de prieteşug rămâneau zadarnice cu asemenea unchiaş zburlit, cătrănit şi posac.
Bătrânul Dumitrache Urcan se ghemuia şi mai ursuz în posomorala-i aspră ca minteanul lui ţărănesc, ghimpoasă ca barba lui cu ţepi de arici, bănuitoare ca privirea lui verzuie, coclită şi piezişă de moşneag pe care nu l-au cruţat pâ»aă mai deunăzi niciuna din prigoanele şi înşelăciunile câte-au bântuit de veacuri tagma iobăgească.
Tovarăşii de drum s'au uitat unul la altul.
Cunoşteau ei prea bine soiul acesta de oameni din satele de departe. Rămaşi în întârziere cu primenirile ţării, răsăreau din daturile mărginaşe şi oropsite de fosta stăpânire ca din străfund de vremi, tot mai fugind încă de lume ca sălbătăciunile singuratice ale hăţişurilor de codru şi încă tot mai rânjindu-şi colţii cu vrăjmăşie ca ele, faţă de oricine, dintr'un vechiu obicei de apărare.
Poate că în alte împrejurări s'ar fi pus pe atâta, să-1 îmblânzească.
Nu însă într'un vagon de tren şi nu la miez de noapte era locul şi timpul să-i alunge mârâitul acela clănţănit într'un colţ de dinte.
S'au uitat deci unul la altul, zâmbind îngăduitor. Au strâns apoi din umeri şi l-au lăsat în plata domnului, când s'au încredinţat că n'au cu cine se înţelege.
Aveau de vorbit altele, de-ale lor, mai grabnice şi mai arzătoare: Festival... Congres... norme... întrecere...   stahanovişti... 23 August...
Fiindcă se întâmplau toate acestea în vara anului 1953, înainte de Congresul şi de Festivalul Mondial al Tineretului.
VINO ŞI VEZI !
7
— Ce pot să priceapă nişte străini ca dânşii din oîurile şi amarurile mele?.. Se uita la tovarăşii de drum pe sub sprincenele ţepoase moşneagul veşnic bănuielnic, aşa cum l-au învăţat a fi pătimirile de-o viaţă întreagă. Ce mă tot cicălesc cu iscodirile lor? Ce au ei cu mine? Ce am eu cu ei?
Drept care, fără să-i pese de tâlcul acelor îngăduitoare zâmbiri, a strâns şi el din umeri.
Bine înţeles, el era tot duşmănos şi posac, nu cu vreo mijire de surâs îmblânzit. Pe urmă, rotind ochii mocniţi de jur-împrejur la pereţii galbeni ai vagonului, la becul electric, la ceilalţi călători cu îmbierile lor zadarnic prietenoase, începea iarăşi a moţăi depărtându-se de toate şi aţipea purtat iarăşi ca de-o apă neagră, mâloasă şi vicleană unde se svârcolea să scape de stihiile visurilor rele care-i sugrumau răsuflarea.
Erau visuri —şi erau în aceeaşi vreme amintiri.
Iar toate se amestecau îndeopotrivă de chinuitoare. Toate îl târau într'un vălmăşag de peripeţii năsîlnice şi scălâmbe, zbuciumându-1 prin somn mai amarnic chiar decât crâncenele suferinţe şi umiliri îndurate în viaţa de aievea.
Căci răvaşul şi telegrama nepotului Dumitraş, care l-au scos din bârlogul cătunului de baştină să-1 ducă acum spre valea Prahovei, nu-i înveninau lui din senin somnul şi visurile. Ii răscoliseră două rânduri de amintiri vechi şi amare. Amândouă legate de două impasuri din cele ce lasă pecete neştearsă în zidirea şi în soarta unei făpturi omeneşti, ca două răni fără tămăduire. Amândouă trăite în răstimp de douăzeci de ani, cam tot prin acele locuri.
Blestemate locuri! Afurisită vale!...
Si călătorea unchiaşul pe blestemate drumuri, pre unde mai umblase el odinioară...
In tinereţe, până la războiul din 1916, nici nu auzise el despre asemenea locuri înalte şi pietroase, cu tancuri de stâncă şi cu pâraie reci năboind în clocot şi spume prin codri de brad.
Din sălaşul lui copleşit de bezne şi numai cu arară miluire a pâlpâirilor de opaiţ, din cătunul lor împresurat de smârcuri şi roind de ţânţari —pe drept cuvânt numit Viroagele—nici nu ştiuse că se aflau undeva pe lume acele stânci, cele văi, şosele şi gări, şi poduri şi vile, şi hoteluri şi cazinouri. Nici nu bănuia că se răsfăţau undeva sub soare; ba încă în ţara lui!
Şi deodată, în războiul şi-n toamna de-atunci s'a pomenit acolo.
Fără să prindă bine de veste când şi cum, s'a pomenit acolo înuniformă de oştean, sgrepţănându-se pe crestele de cremene ale munţilor de hotar şi la cumpăna apelor, luptând la baionetă pe viaţă şi pe moarte să apere acele locuri pe care nici nu le mai văzuse vreodată şi despre care nici nu ştiuse că se află pe lume, stăvilind cu pieptul puhoirea armiilor vrăjmaşe, încleştând fălcile, lovind şi clătinându-se sub lovituri, până ce-a căzut. Acolo, la Predeal, l-au străpuns gloanţele mitralierelor în coaste şi l-au spârcuifc aşchiile unei granate betejindu-i genunchiul stâng, de mai aligneşte şi astăzi în mers oricât se ţine el de dârz şi de ţanţoş.
Cărat cu regimentul în vagoanele de vite, n'avusese răgaz să se desme-ticească deplin şi să-şi dea seama de minunăţia priveliştelor.
De altminteri, de asta le ardea lor atunci? Şi pentru asta fuseseră ei descărcaţi din vagoanele de vite?
8
CEZAR PETRESCU
Cine să se mai minuneze de deşartă frumuseţe a vilelor albe cu acoperişuri de ţiglă iţindu-se printre pâlcuri verzi de brad şi roate de pini argintii? Cine să se mai uite la parcurile cu pajiştea tunsă, la potecile de nisip cernut prin sită, la şiragurile de trandafiri roşii ca sângele şi cu luciri noi cum e catifeaua?...
Răbufnirile salvelor de artilerie detunau munţii şi hăuiau în văi, apropiindu-se.
Se surpa frontul.
Goneau val-vârtej baterii, chesoane, ambulanţele cu răniţi, furgoane cu muniţii. Se iveau cai galopând pe şosea în nori de pulbere, cu ştreangurile rupte şi cu ochii năuci, venind nu se ştie de unde, mergând nu se ştia încotro.
După câteva ceasuri batalionul lor a şi intrat în foc, peste stânci şi peste râpe. Nu ştiau nici ei bine de unde venind, încotro mergând, pentru ce năpustindu-se, pentru ce răcnind, poticnindu-se, ucigând, prăvălindu-se ucişi.
Soldatul de-atunci, Dumitru Urcan, atâta a apucat el mai înainte să vadă, să audă şi să pună la inimă!
Intr'o poartă de vilă şi de parc, o cucoană grăsună şi închingată în corseturi, crăcănată, sulemenită şi cu pălăria strâmbă pe-o ureche, supraveghea încărcarea unor covoare, jâlţuri, oglinzi şi altor scumpeturi în nişte furgoane militare, mânuind ca spada o umbreluţă închisă şi ţipotindu-se cât o ţinea gura:
— Zor, mămăligilor, zor că ne-ajunge inamicul din urmă! Zor, zor, daţi-i zor!...
De fiecare răbufnire a tunurilor se învineţea şi mai conabie la faţă ca guşa de curcan; bâţâindu-se de fiecare dată şi mai năstruşnic în bălămăli parcă o străfulgerau salvele din creştet până'n tălpi. Şandramaua pălăriei îi luneca şi mai hacana pe-o ureche. îşi ştergea şi mai smuncit cu basmaua şuroaiele de sudoare, amestecându-le cu sulimanurile de pe obraji. Dar biruindu-şi groaza, nu se îndupleca în ruptul capului să părăsească scumpeturile cu pricina şi dădea încă şi mai avan din meliţa ţipărilor:
— N'auziţi, nătăfleţilor? Zor! Zor! Zor!...
Zărindu-i şi pe dânşii că se apropiau cu arma în cumpănire să ocupe poziţiile, s'a răsucit pe călcâile pantofilor, subţiri şi înalţi de-o şchioapă, stropşindu-se şi la ei, ameninţându-i şi pe ei cu frigarea umbreluşei vişinii, comandându-le şi lor cu cea mai răstită şi străpungătoare piţigăială de glas pe care-o auzise rezervistul Urcan Dumitru vreodată:
— Şi voi, ce-mi umblaţi brambura şi ce căscaţi gura? Daţi o mână de ajutor, dacă n'aţi fost vrednici să opriţi inamicul, mototolilor!
— Noi n'am fost vrednici să oprim inamicul, cucoană?... se încumetase a întreba Urcan Dumitru, pe-atunci îndrăzneţ din fire şi hâtru la vorbă. Vai de capu'nostru, mototoli! Că abia acuma ne-am coborît din tren să horhăim ca orbeţii de colo-colo...
— Aha! Abia acum aţi catadicsit să vă prezintaţi la datorie? Pă unde v'aţi preumblat? Sosirăţi cu tren dă plăcere?
— Ba am venit cu vagoanele de gite, la abator!... răspunsese rezervistul Urcan Dumitru, mai mult împins de-o pornire şăgalnică la înfăţişarea aprigei cocoşneţe, decât din cine ştie ce adâncă pătrundere a adevărului amar pe care i-1 rostea gura.
— Şi ce-i dacă v'a adus cu vagoane de vite? Nici nu-s de nasul vostru alte vagoane!... îl împunse cu ochii şi cu limba ascuţită cucoşneaţa cea aprigă, mai îndreptând asupra lui şi frigarea umbreluşei. Nu te'ntinde la vorbă şi pune mâna la treabă! Zor! Daţi-i zor, zor, zor!... P'ormă, încă una!
VINO ŞI VEZI I
9
Căscaţi bine urechile şi luaţi aminte! Nimeni nu calcă pă gazon, ca boii! Aţi auzit? Nimeni nu striveşte trandafirii cu copitele! Aţi auzit?
— Nici dacă se'ncinge lupta pe-aici? întrebă alt ostaş.
— Nici, boule! N'aveţi decât să respingeţi inamicul. Cruţaţi-Ie toate ca ochii din cap, altfel vai şi-amar de oasele voastre!... Nu vi s'a spus că asta e vila domnului vice-preşedinte al senatului, cumnatul domnului general comandant de armată!...
— Am picat rău, măi fraţilor!... se văicără al treilea bou coborît din vagoanele de vite. Chiar că s'arată cu vai şi-aoleo! Tot prin trandafiri şi păşuni de-ale mărimilor avem de luptat! Gazon! Auzit-aţi voi de gazon, de când mama v'a făcut?
Rezervistul mucalit de-atunci, Urcan Dumitru, moşneagul cătrănit şi ursuz de-acum, care se sbătea prin somn luptând cu vedeniile şi chinurile visurilor, într'adevăr nu ştia în acea vreme ce înseamnă gazon, iarba mătăsoasă, tunsă şi periată din parcurile vilelor cu alei şi pergole de trandafiri, de clematite şi glicine. Nu ştia el prea lămurit nici ce mâncare de peşte ar putea să însemne un domn vice-preşedinte de senat.
In urgisitul lui cătun, departe de vadul cel mare al trecerilor şi de luminile veacului, nu se ivise încă prilej să le afle acestea toate.
Dar din muştrul instrucţiei ostăşeşti şi din ghionturile pe sub fălci -ale vagmiştrilor învăţase în schimb, chiar de pe când .era recrut, ce grozăvenie a grozăveniilor însemna un domn general comandant de armată. La soare te puteai uita, dar la dânsul ba! Te băga în pământ cu o încruntare a privirii şi te orbea cu sclipirile atâtor fireturi, galoane, stele, epoleţi, cruci, pinteni, centuri şi. cordoane... Aşa că după ce-a ajutat la încărcarea furgoanelor militare împreună cu alţi boi ca dânsul, mai târziu, în toiul atacurilor şi contra-atacurilor, când se prăbuşeau în jurul lui camarazii de arme sfârtecaţi de schije, să se încârjoaie în ţărână ca râmele retezate de fierul plugului —îl stăpânea mai presus de orice grija să nu calce cumva pe gazon şi să nu strivească trandafirii cumva.
încât cu nespusă uşurare a răsuflat când încaierul bătăliei se stră-' mutase dinspre vilele cu parcuri, trandafiri şi gazon, spre zidurile gării unde mai toţi aveau să-şi găsească atunci ţintirimul.
Acolo i*au murit fraţii şi s'a ales el cu o decoraţie de erou
Sub acele ziduri, ale acelei blestemate gări Predeal pe nume, a văzut el mai întâi căzând şi .târîndu-se în genunchi prin moloz, cu ţeasta sdro-bită, pe frate-su mezin, Pintilie Urcan.
Acolo s'a prăbuşit într'acelaş pătrar de ceas şi fratele mai mare, Va-sile Urcan, rezervist din cele mai vechi contingente, „tătucul batalionului", cu tâmplele cărunte, cu graiul sfătos şi ochi râzători. Se prăbuşise ţinând încleştat în pumn biletele de tren pentru clasa I, galbene ca aurul; biletele trenurilor de plăcere pentru plimbarea bogătanilor şi stăpânilor de vile, a cucoanelor cu limba ascuţită de viperă, care găseau în ceasul al doisprezecelea furgoane militare să le cărăbănească scumpeturile şi porunceau boilor să nu calce cumva prea gingaşul şi pieptănatul gazon. Aşa li s'a spus: că tot ce au dânşii de apărat până la moarte e al patriei şi că toate sunt scumpe ca aurul!
Iar în jalnica lui neştiinţă de carte, frate-su Vasile Urcan, adus împreună cu toţi de pe ale lor meleaguri sălbatece în vagonul de vite, nici când şi-a dat suflarea din urmă nu se îndurase să descleşte din pumn
10
CEZAR PETRESCU
biletele de plimbare ale boierilor, galbene ca aurul şi stropite cu sânge, avutul patriei.
Poate că l-au şi îngropat, bietul, cu micul vraf de cartoane în palma bătătorită de coarnele plugului, de sapă, de coasă, de secere, dacă îl va. mai fi îngropat cineva.
De ştiut, Dumitru Urcan n'a avut parte să mai ştie vreodată.
Peste câteva clipe s'a rostogolit şi el sub zidurile surpate, în moloz, răpus de gloanţele mitralierelor şi de aşchiile granatelor.
S'a întors la lumina soarelui şi la viaţă, târziu, la spital, după nopţi de svârcolire şi de-aiureli, cu buzele arse şi cu obrajii scofâlciţi. Şi atunci, în loc de soare şi de viaţă, a dat dintru'ntâi ochii cu un domn general.
Era taman domnul general comandant de armată, care, înainte de a o împunge la goană cu automobilul cât mai departe în dosul frontului, găsise nimerit să ticluiască o inspecţie la spitale pentru „a ridica moralul răniţilor".
Oprit la patul lui, generalul comandant de armată i-a strigat deci în chip de vitejească îmbărbătare:
— Bravo, soldat! Cum te cheamă?
— Urcan Dumitru...
— Bravo, Burcan!
— Urcan, trăiţi domnule general! ... îşi îngăduise a rectifica nu mele şonţit, medicul tinerel care-1 scăpase pe rănit din ghiarele morţii. Urcan Dumitru. Erau trei fraţi în acelaş batalion; doi au căzut ucişi alături de dânsul, în aceiaşi luptă, apărând gara Predeal.
— Bravo, Ţurcanilor!... o ţinu înainte tot pe pocirile sale de] nume, generalul pe jumătate surd şi pe jumătate zaharisit încă de pe vreme de pace şi părăzi, cu surzenia şi zahariseala mai catastrofal agravate de catastrofala dezordine a războiului. Bravo Sturcanilor ! Trei fraţi într'o singură luptă? In acelaş batalion?... Ce sublim exemplu! Ce măreţ destin! Vă daţi seama ce pagină glorioasă aţi scris în istoria neamului, luptând ca nişte lei şi apărând eroic splendorile patriei de pe valea Prahovei?... Bravo, Curcanilor !...Uite, sacrificiul vostru suprem n'a fost inutil!... Eşti decorat!... Şi ceilalţi fraţi ai tăi decoraţi post mortem. Scrie-le numele, aghiotant! Trece-i pe lista eroilor... Iar ţie, bravule, îţi p'rind decoraţia pe piept cu mâna mea, să-ţi rămână un eveniment memorabil! Veţi fi citaţi în ordin de zi pe armată!... Notează, aghiotant!
Aghiotantul generalului comandant de armată, fante spilcuit şi proaspăt bărbierit, se apropiase cu o tăviţă încărcată de cruci şi medalii.
Gâfâind, fosăind, trăgând cu urechile surde Ia salvele depărtate de artilerie, generalul a luat o decoraţie la întâmplare şi i-a prins-o pe pieptul înfăşurat de bandaje, cu mâna bâţâită de tremurici ca şi pălăria cocoşneţei, spoită cu sulimanuri, fără a conteni să îndruge sforăitoarele îmbărbătări întru a ridica moralul rănitului la nivelul cel mai înalt:
— Patrie! Pagină glorioasă!... Sublim exemplu! Sacrificii supreme!... Eveniment memorabil!...
Soldatul rănit de-atunci, Urcan Dumitru, în nemărginita sa ignoranţă şi în moralul său scăzut sub orice nivel, nu ştia ce înseamnă nici pagină glorioasă, nici sublim exemplu, nici eveniment memorabil, splendori, sacrificiu suprem, sau alte cuvinte tot aşa de măreţe, cum nu ştiuse ce înseamnă nici gazon, când se răstise cocoşneaţa cu pălăria bâţâiată hacana şi cu frigarea umbreluşei la dânsul. Ştia doar că toate acele splendori erau ale altora. Şi mai ştia că pentru a le apăra muriseră vânzolindu-se în ţărână şi în moloz
VINO ŞI VEZI !
11
cei doi fraţi, lăsând de izbelişte două văduve şi cinci orfani în sălaşurile lor calice din cătunul Viroagele, împresurat de bălţi şi bântuit de ţânţari.
Decoraţia nu-i ţinea nici de cald, nici de rece; nu-i alina cu nimic durerile care-1 săgetau crâncene în piept, în coaste, în genunchi.
Nu le ţinea de cald nici morţilor trecuţi pe listă de aghiotantul cel spilcuit, să fie citaţi în ordin de zi pe armată.
Cum s'o mărturisească însă? Cum să adaoge însă toate câte-i treceau lui prin cap, turbure, învălmăşindu-se cu aiurelile fierbinţelilor de rănit? Cum să raporteze că în sublimul lor exemplu şi în destinul lor măreţ, tustrei fraţii în procesul sacrificiului suprem au dat mai întâi mână de ajutor la încărcat scumpeturile din vila domnului vice-preşedinte al senatului, în furgoanele militare de unde fuseseră lepădate la margine de şanţ muniţiile şi raţiile de pâine ale soldaţilor? Cum să-1 încredinţeze că tustrei au păzit apoi ca ochii din cap gazonul şi trandafirii din parcul domnului vice-preşedinte, cumnatul domnului general comandant de armată? Şi cum să-1 mai încredinţeze însfârşit că frate-su mai mare, rezervistul cu tâmplele cărunte, Vasile Urcan, n'a slăbit din încleştarea pumnului până la moarte biletele de tren galbene ca aurul, avutul ţării?
Se puteau spune acestea?
De unde să găsească el cuvintele potrivite pentru a le rosti atunci, aşa cum colcăiau înlăuntrul fiinţei sale sfârtecată de schije şi de gloanţe, fără să capete glas?
Sărac în cuvinte, cum sărac era de toate bunurile vieţii şi lumii — toate ale altora —s'a mărginit numai să scrâşnească de durere.
A închis ochii şi a gemut, aidoma cum geme şi acum prin somn şi prin vis, în ungherul vagonului care-1 ducea în noapte spre aceleaşi locuri şi aceeaşi vale a Prahovei.
Blestemată vale! Afurisite locuri!...
Pe urmă s'a întors în pustietăţile lui desacasă
Acestea au fost întâmplările dintâi, cele mai vechi, care-1 aşteptaseră acolo, în acea blestemată vale şi în acele afurisite locuri, întâmplări năpraznice de război.
Năpraznice, dar fără nimic prea deosebit de tot ce le-a fost scris să pătimească mii şi zeci de mii ca dânsul în toamna de-atunci, în iarnă, în primăvara şi'n vara anului următor, la Oituz, la Caşin, la Grozeşti, la Mă-răşti, la Mărăşeşti. Fiindcă bine gândind, oare câte zeci şi sute de mii de obijduiţi ai veţii; oare câte zeci şi sute de mii de săraci lipiţi pământului şi de neştiutori de carte nu mai căzuseră în războiul acela tot aşa ca fraţii lui, abia coborîţi din vagoanele de vite şi mânaţi ca vitele să apere cu piepturile lor conacuri şi vile, şi parcuri şi fabrici, bogăţii şi răsfăţate raiuri de huzur ale altora, despre care nici nu bănuiseră vreodată că s'ar fi aflând undeva, pe lume?
După alte asemenea bătălii şi după alte răni, la sfârşitul acelui război, când rezervistul Urcan Dumitru s'a întors acasă, în umilul său cătun de baştină, văduvele şi orfanii morţilor se mai împuţinaseră la număr.
Purtase grijă de asta foamea, lipsurile, molimile.
Din cele vreo treizeci şi ceva de vizunii împresurate de smârcuri şi bonzăite de roiurile ţânţarilor, l-au întâmpinat nişte arătări desculţe, aşa de flămânde şi de despoiate, cu ochii aşa de sticloşi în găvanele tidvelor, că i-au înfiorat carnea pe dânsul, oricât se învăţase el cu toate grozăviile
12
CEZAR PETRESCU
închipuite şi neînchipuite, în şanţurile războiului, pe câmpurile de bătălie, sub  rafalele de artilerie.
El era singurul fost ostaş din Viroagele, care scăpase mai teafăr la trup, apărând bogăţiile şi leagănele de dulce huzur ale altora. Avutul patriei, cică! Măreţele splendori, cum le numise generalul comandant de armată, cârid i-a prins decoraţia pe piept cu mâna bâţâită de tremurici.
La câteva săptămâni după el, l-au mai ajuns din urmă doi schilozi întârziaţi prin infirmerii şi spitale. Unul târîndu-se în cârjă cu piciorul retezat din şold. Altul orb, pipăind drumul cu toiagul.
Ceilalţi îşi lăsaseră oasele cine ştie pe unde, ca fraţii săi care putrezeau în măreţele splendori ale patriei. Afurisite splendori ale altora! Blestemate ţintirime pentru cei trimişi dela sapa şi de la plugurile lor de lemn, să moară apărând scumpeturile cucoşneţelor sulemenite fără să calce pe gazon!
întors Ia vatră, în rătăcănile şi coclaurile de obârşie, departe, hăt! departe de acele măreţe splendori, lui ce-i rămânea alta decât să ia asupră-şi povara răspunderii pentru văduvele şi orfanii morţilor? pentru oropsiţii şi nevolnicii mai slabi de înger ca dânsul? pentru cei uitaţi de stăpânire, care orbecăiau în vechiile lor bezne, mai ameninţaţi pe deasupra şi de pacostea cea nouă a închiaburiţilor de război, la pândă?
Datoria se vădea cu puterea unei porunci de dincolo de morminte, lăsată cu limbă de moarte de cei câţi nu s'au mai întors.
Urcanii se arătaseră tari de virtute, încă din celălalt veac
Neamul Urcanilor era vechi-străvechi în strânsura lor de sălaşuri.
Toţi fuseseră dârji de grumaz, vrednici la faptă, bărbaţi cu mintea ageră şi braţul de criţă.
Se păstra amintirea din tată în fiu, că tot doi străbuni de-ai lor, doi fraţi Urcani, au purces şi la cele dintâi aşezări răzleţite de trupul satului boieresc, cu vreun veac jumătate înainte. Sătui de podvezi şi de angarale, de atâţia ciocoi care porunceau şi de-atâţia slujnicari care vămuiau, amândoi şi-au temeinicii gospodăriile într'o latură mai pustie a moşiei Siliştea, departe de conacul stăpânilor, de harapnicul logofeţilor boiereşti şi de ochii hapsînilor strângători de dăjdii domneşti.
Se aciuaseră pitulaţi între o coadă de pădure şi între o coadă de iaz, plătind bezmân boierului Calist Silişteanu, marele vornic şi stăpânul altor vreo zece moşii, ca să-şi răscumpere aşa măcar o fărâmă de libertate şi un dram de pace. *
Tari oameni! Cutezătoare chibzuială! Neogoită îndârjire şi osârdie, până să treacă hotărîrea în faptă!
Ci nici cutezanţa, nici îndârjirea şi osârdia, nu le-au fost în darn celor doi fraţi străbuni, Pintilie şi Vasile Urcan pe nume, întocmai cum îi chema şi pe cei doi strănepoţi, care după un veac jumătate aveau să cadă prăbuşiţi de gloanţe şi de schije sub ruinele unei gări dintr'alt capăt de ţară, apărând vilele şi parcurile altora, splendorile patriei. Celor doi fraţi străbuni nu le-au fost în darn nici cutezanţa, nici îndârjirea şi osârdia de-atunci, fiindcă au avut parte să vadă alipindu-se de sârg la răzleţele lor aşezări gospodăreşti şi alţi obidiţi din satul cel mare, Siliştea, strămutându-şi sărăcia în ungherul acela singuratic şi îndemnându-se să-şi agonisească pâinea de toate zilele cu felurite îndeletniciri potrivite locului, departe de sfârcul harapnicelor.
Oricât de nesăţioase creşteau de la o toamnă la alta zeciuielile boiereşti, sfănţuielile slujnicarilor şi plocoanele zapciilor, ei tot o scoteau la
VINO ŞI VEZI !
13
capăt mai lesne şi mai cu spor decât clăcaşii din văzul curţii Silişteanului, din satul cel mare, unde vechilii jupoiau şapte piei de pe-un pălmaş şi vameşii visteriei,  alte şapte.
— Numai să ne ţină sporul şi norocul!... nu le venea să se încreadă unora, la sfârşit de toamnă când îşi adunau roadele muncii în poduri şi cămări. Nu ne mai plâng copilaşii de foame! Nu mai rebegesc de frig! Nu-i mai hăituiesc cu biciul vechilii la clăci şi corvezi, înainte de a li se întări oscioarele!...
— Sporul şi norocul? le smulgea pe dată vorba din gură, când unul, când altul dintre cei doi fraţi TJrcani, întemeetorii aşezărilor. Ia nu mai cobiţi ca babele! Sporul şi norocul trebuie să ne ţină. N'au încotro. Că doar nu ne-au picat plocon din cer! Noi ni le-am făcut, cu truda, cu vrednicia şi cu manile noastre vârtoase. Iar ca să ne ţină mai departe sporul şi norocul, destul să ne ţinem şi noi strânşi umăr la umăr ca pân'acuma, fugind de dihonie şi dezbinuri ca dracul de tămâie! ... Asta-i!
— Asta!... încuviinţau ruşinaţi cei cu pricina. înţelepte cuvinte! înţelepte cuvinte.
Dar deşartă înţelepciune!
Căci peste capetele lor şi peste toate înţelepciunile, ziua de mâine le-o hotărau de departe tot numai cei care aveau. în mână cuţitul şi pâinea, stăpânitorii  ţării  şi  stăpânii moşiilor.
La ce bune toate? Vrednicia? Munca pe brânci? înţeleptele călăuziri? La ce bună unirea în care n'au lăsat într'adevăr să se strecoare o singură dată dihonia şi dezbinul?
In pofida acestor prea cuminţi legăminte păstrate cu evlavie de feciorii, de nepoţii şi de strănepoţii lor, pe dânşii îi păştea altă soartă.
Norocul şi sporul nu i-a ţinut mult. Şi nici nu se putea să-i ţină
mult.
N'o îngăduiau strâmbele întocmiri ale ţării şi rânduielile anapoda ale vremii.
Feciorii, nepoţii şi strănepoţii şerbilor de pe moşii, oare nu ei plăteau fără nicio vină ispaşa până într'a şaptea spiţă pentru tot ce săvârşeau feciorii, nepoţii şi strănepoţii stăpânilor în toanele lor zălude de trântori?' Oare nu tot asupra lor se prăpăstuiau urgiile, când se socoteau mai Ia adăpost de urgii şi năpaste?
La legea asta fără de lege şi fără abatere nu se gândiseră Urcanii şi ceilalţi clăcaşi tari de vârtute, care s'au învrednicit să bir'ue toate vrăjmăşiile şi să-şi dureze sătucul lor cel nou şi chipeş, în latura cea mai neumblată a moşiei boiereşti, cu amăgirea că-şi pun aşa seminţia la adăpost, pe vecie. Nu se gândeau ei nici cei mai slabi de vârtute, pe care-i lua gura pe dinainte câteodată să cobească într'o doară ca babele. Cobeau şi plecau ochii de îndată în pământ, ruşinaţi de netrebnicele lor îndoieli.
Din păcate însă, adevărul era de partea netrebnicelor temeri şi îndoieli.
Prin ce minune adică, sorocul împilărilor şi năpăstuirilor în care crâ-şcau robii satelor de pretutindeni, mai putea păsui prea îndelung sătucul cel nou şi chipeş de-a mai mare dragul, din marginea moşiei Siliştea? Cum ar fi răbdat aşa ceva legea cea fără de lege şi fără abatere?
Vremea minunilor era încă departe.
Deocamdată se petreceau în ţară altfel de minunăţii. Stăpânitorul pământurilor şi al şerbilor, Calist Silişteanu, fusese om abraş, sgârcit de pomină, spaima satelor de pe cele zece moşii. Cât era el
14
CEZAR PETRESCU
de mare vornic, nu se sinchisea de ighemonicoanele boiereşti, îşi întorcea giubeaua pe dos şi încălţa botfori până la genunchi, cutreerând prin arşiţe şi ploi cele zece moşii într'o daradaică hodorogită ca arca luiNoe, să păstreze izvodul fiecărui sac de grâu intrat în hambare şi fiecărui mânz din herghelii, să-şi supravegheze singur chiverniselile şi robii îngenunchiaţi pe brazdă, ca să-1 cunoască de stăpân şi să-i ştie de frică.
Iar ca să-1 cunoască de stăpân şi să le bage groaza în măduva ciolanelor, pogora singur din droşcă pentru a înfige unghiile în beregata mişeilor rupţi şi flămânzi, care îndrăzneau să cârtească ori măcar să se vaicăre că-s rupţi şi flămânzi şi istoviţi de atâta robie. După ce-i scutura zdravăn cu mâna Iui, poruncea vechililor să-i mai cetluiască şi Ia obezi sau să-i întindă la scara curţii boiereşti şi să-i snopească şi mai zdravăn cu harapnicul în vreme ce-şi bea cafeaua în cerdac.
— Mai tragem, Măria-ta? întrebau vechilii când ţâşnea sângele.
— Dă-i înainte! Nu ştii să numeri?... Cincizeci am zis, să mă cunoască de stăpân şi după ce mi-or cânta veşnica pomenire, mişeii!...
Sorbind tacticos din felegeanul de cafea şi netezindu-şi barba, făcea semn cu ciubucul vechililor să oprească şi să toarne sare pe rănile vii, numai când  amuţeau  vaierele mişelului.
— Altul, la rând !...
Pentru a scăpa de pacostea unei asemenea crâncen stăpân se tupi-laseră Urcanii cei vechi din celălalt veac, împreună cu tovarăşii lor, în ungherul cel mai ferit al moşiei — şi în bună parte scăpaseră. Răsuflau. Au răsuflat şi mai cu nădejde, aşternându-se şi mai fără istov la treabă, când le-a ajuns vestea că marole vornic dăduse ortul popii, lângă lăzile lui de fier pline cu aur.
— L-au ferecat bine în sicriu?
— Ferecat...
— L-au îngropat bine în ^pământ?
— îngropat...
— I-au pus lespede destul de grea deasupra?
— Pus!... O lespede să n'o ardice trei zdrahoni ca tine cu pârghiile.
— Slavă domnului! Abia acuma putem zice că am scăpat fără nicio grijă de năsîlniciile Silişteanului. Altminteri, cine mai ştie ce-1 apuca într'o zi să ne calce pe-aicea, să muşluiască, să mai scormonească şi să mai iscodească alte crâşcări de-ale lui, pentru ca să ne facă de petrecanie!
Adesea te pândeşte pe lume un râu şi mai râu decât râul
Aici se înşelau amar Urcanii de-atunci.
Este adesea pe lume un rău şi mai rău de cât răul de care te bucurai că ai scăpat. Şi sunt urgii care te caută şi te-ajung de departe, din nevăzut, fără nicio scăpare.
Vremea giubelelor cu blană de samur şi a işlicurilor cât bostanul trecuse pentru tagma boierească.
Venise vremea ţilindrelor înalte cât burlanul de sobă şi a ifoselor risipelnice prin cele străinătăţi.
Urmaşii lui Calist Silişteanu, feciorii, fetele şi ginerii, nepoţii şi strănepoţii bapsînului sgârcit cu giubeaua năpârlită de blană şi întoarsă pe dos, înădindu-se la benchetuiri şi la risipelnică trufie, s'au aşternut şi ei pe treabă în felul lor. Altfel de treabă, răspunzând cu alt soi de urgii în
VINO ŞI VEZI I
15
viaţa feciorilor, nepoţilor şi strănepoţilor din seminţia celor doi Urcani si a harnicilor tovarăşi cu care întemeiaseră sătucul cel nou şi chipeş, de-a mai mare dragul.
Trufia şi benchetuirile cer bănet cu nemiluita.
Aurul îmbelşugatelor lanuri arate, semănate şi secerate de clăcaşi cu sudori de sânge, nu mai intra numărat galbăn cu galbăn şi cercetat zimţ cu zimţ, să zacă la întuneric în lădoaiele de fier. Se ducea pe fala veştmintelor şi a caleştilor cu armăsari mai scumpi decât greutatea lor în irmilici de argint. Dijmuirile şi globirile şerbilor adunate cu hapca de vechili într'un an, se topeau la masa jocului de cărţi într'o noapte. Iar cum toate nu le mai ajungeau risipitorilor în viaţa lor de trântori, de fudulie şi de benchetuiri, căutând ei mereu alte căi pentru o îndestulare mai grabnică şi mai din plin, moştenitorii marelui vornic sgârcit şi abraş, Calist, s'au luat la întrecere să şteargă de pe faţa pământului codrii de stejar bătrâni de veacuri, unde păscuseră bourii şi zimbrii din stema ţării.
Nedrept ar fi a spune că n'au lucrat şi dânşii cu spor.
Dimpotrivă, sporul lor a depăşit orice închipuire. In mai puţin de-o viaţă de om au dat gata codrii, până la cel din urmă stejar.
Când coada de deal a rămas pleşuvă şi spălată de puhoaie, când a început a se slei şi coada iazului, când apele adânci în care se oglindea cerul albastru şi umbra norilor de vară s'au prefăcut în smârcuri dospite unde forfoteau mormolocii, lipitorile şi salamandrele — soarta sătucului de-a mai mare dragul era pecetluită.
In mai puţin de-o viaţă de om s'a scufundat şi el în sărăcie şi paragină.
In mai puţin de-o viaţă de om a căpătat porecla Viroagele, după chipul şi asemănarea glodurilor hlisoase şi putrede unde roiau ţânţarii frigurilor de baltă.
Şi cu această poreclă a fost înscris pe hartă, după chipul şi asemănarea privalurilor şi viroagelor care despărţeau de largul lumii sălaşurile îngropate în tauri.
Multe gospodării s'au stins la rândul lor, ca pădurile zimbrilor şi bourilor despre care mai pomeneau doar moşnegii fonfi şi babele ştirbe, ca despre codrii de aramă de pe alt tărâm, din basm. Mulţi gospodari s'au risipit cu plodurile lor gălbejite de friguri prin alte părţi mai puţin vrăjmaşe, fără să se mai uite îndărăt.
Urcanii au rămas.
Nepoţii şi strănepoţii celor doi fraţi, Pintilie şi Vasile, înterneetorii aşezării, s'au încăpăţânat să nu se deslipească de nămolurile unde li se înfunda piciorul până la glezne.
— Aicea ne-au aşezat bătrânii noştri, aicea stăm! Nu ne lăsăm clintiţi locului dela matca noastră...
îndărătnicie fără nădejde, de care s'au mai molipsit şi alţi câţiva nepoţi şi strănepoţi de-ai celorlalţi foşti tovarăşi ai Urcanilor de odinioară, în amintirea scurtei amăgiri de-atunci, când flămânzii şi urgisiţii din satul cel mare, de la poalele curţii boiereşti, au crezut că-şi vor afla limanul unui trai mai omenos pentru ei şi strănepoţii lor, pe vecie. Dar acei nepoţi şi strănepoţi ai celorlalţi se prăpădeau cu zile la amăgitorul şi vitregul liman. Ii dobora sărăcia, îi doborau frigurile de baltă, beznele în care orbecăiau. Abia mai pâlpâia în ei o drojdie de viaţă, ca în opaiţele pe sfârşite din cocioabele lor, când se întâmpla să aibă opaiţ şi-o drojdie de gaz pe fund.
Pe când strănepoţii Urcanilor, pas să-i doboare ceva! Nu-i răzbeau nici sărăcia, nici beznele, nici frigurile de baltă.
Tot mai aveau vlagă să râdă şăgalnic şi mucalit printre amarele
16
CEZAR PETRESCU
oftări. Tot se mai bucurau de blândeţea soarelui primăvăratec în anii copilăriei şi hoinărelilor. Flăcăi, tot mai chiuiau la nunţi, la hore şi cumătriiv, de răsunau văile. Bărbaţi în toată firea, tot mai ţineau fruntea sus, tot mai încumetându-se să se ia de piept cu vechilii boiereşti, cu slujnicarii stăpânirii, cu strângătorii de biruri domneşti.
Şi nici copilele, nici codanele cu cosiţele împletite pe spate, nici femeile din neamul lor, nu se lăsau mai prejos.
Nu emu oameni din cei care pot sta cu braţele încrucişate
pe piept
In vremea răscoalelor din anul 1907, când pălmaşii din satul cel mare, Siliştea, încă mai zăboveau scărpinându-se sub căciulă şi codindu-se să ia o hotărîre, destul a fost să se ivească peste dealuri Urcanii din Viroagele cu furcile şi cu baltagurile lor, pentru a le desmorţi cugetele toropite.
Deodată robii şi-au scuturat cătuşele nevăzute care-i împiedicau să apuce şi ei furcHe şi baltagurile.
Deodată şi-au întors ochii încruntaţi spre conacul din deal, unde se instalase un strănepot de-al marelui vornic, Calist, tot aşa de sgârcit şi de abraş ca el, prin cine ştie ce moştenire strecurată în sânge, dealungul şiragului de urmaşi moleşiţi, risipitori, veşnic călători prin cele străinătăţi.
Şi deodată flămânzii şi urgisiţii au zbucnit în strigăte străbătute de îndârjire şi nădejde:
— Vin Urcanii!
— Fraţilor, vin şi Urcanii din Viroagele!
— Cumătrie mare, fraţilor!
Urcanii au venit din smârcurile lor şi n'au stat cu mâinile încrucişate pe piept. N'au mai întârziat codindu-se şi scărpinându-se sub cuşme, nici ceilalţi.
Curtea sumeaţă a Siliştenilor, de sus, de pe sprinceana dealului, unde vreme de peste două veacuri şerbii din vale erau întinşi la scară şi bătuţi de logofeţii boiereşti cu harapnicul; curtea cu măreţele acarete, cu turnuri, cu porţi ferecate şi gratii de fier la ferestre, s'a mistuit pârjolită de flăcări în mai puţin de-o noapte... Flămânzii s'au înfruptat şi ei odată în viaţă din pâinea albă a hambarelor pline de grâul semănat, secerat, treerat şi vânturat cu truda osândei lor de robi ai pământului. Cenuşa condicilor cu nesăţioasele zeciuieli şi globiri a sburat spulberată în cele patru vânturi. Cu sudălmile amuţite de ţărâna împinsă căluş în gură să se sature de furturile la măsurătoarea acelui pământ pe care trudeau şerbii din zori până'n noapte, vechilii au gustat şi ei ceva din pişcăturile harapnicelor câte sângeraseră până atunci an de an femeile cu pruncii la sân. deavalma cu unchiaşii şi bătrânele căzute în genunchi pe lanuri.
A fost răscoală şi prăpăd în Siliştea, nu joacă, în acea primăvară a anului 1907.
Pentru care faptă, doi dintre Urcanii veniţi peste dealuri la răfuiala cea mare au şi ispăşit fără întârziere. Unul, legat la stâlp şi ciuruit de gloanţe româneşti. Altul trimis în lanţuri la ocnă.
Dar grumazul tot nu li s'a încovoiat. In locul celor răpuşi se înălţau
alţii.
— Ce zic Urcanii? Ce fac Urcanii?
întrebarea trecea din om în om, în ceasurile de cumpănă, şi nu numai în Viroagele unde-şi duceau ei viaţa lor săracă, scufundată în tauri şi bezne.
VINO ŞI VEZI 1
17
Răsăreau nădejdi în inimile clăcaşilor din satul cel mare, Siliştea, unde vechea curte, arsă în 1907, crescuse şi mai sumeaţă din temelie pe sprinceana dealului, cu împrejmuirile de piatră încă şi mai înalte, cu alte metereze şi porţi încă şi mai zdravăn ghintuite, de cetate. Crescuse aşa de sumeaţă prin grija şi prin trecerea la stăpânire a boierului Artur Silişteanu, strănepotul marelui vornic Calist, care după răscoale se hainise şi mai crâncen la fire şi la sgârcenie, chiar de cât abraşu-i străbun. Şi crescuse curtea aşa de falnică, fără să-1 coste o para, pe socoteala întreitelor şi împătritelor despăgubiri stoarse tot de la şerbii din vale, acum mai săraci şi mai îngenunchiaţi decât fuseseră vreodată, mai flămânzi, după ce se înfruptaseră şi ei trei zile din pâinea albă.
O singură nădejde le mai tresărea prin cuget când îi ajungea cuţitul la os, adică mai în fiecare zi din cele şapte ale săptămânii:
— Ce spun Urcanii? Ce fac Urcanii?
Ce spuneau şi ce făceau Urcanii, nu era niciodală pe placul stăpâni-torilor de pământuri şi asupritorilor de robi ai pământului. Nici pe placul slujnicarilor de tot felul.
Cum şi răbufneau cu năduf pe drept cuvânt, când vechilii, când jandarmii, când subprefecţii plocoanelor, când mai adesea şi unii şi alţii, împreună:
— Ce să spună şi ce să facă ticăloşii de Urcani? Răzvrătesc şi întărâtă oamenii. Asla-i a lor!... Fără dânşii am avea linişte şi supunere, să ne vedem în tihnă de trebusoarele noaslre...
— Parcă aşa, nu-ţi vezi de ele, primarule? întrebă jandarmul şef de post, foindu-se în chingi pe scaun, la crâşma lui Codârlă, unde se adunaseră notabilităţile comunei să oisluiaseă la un pahar de vin.
— Inii văd! încuviinţă primarele, mijind a râde pe sub mustaţă, îmi văd, dar cu grijă. Dormind iepureşte... Nu ştii ce le mai trece în cap, să iscodească! Ii simţi în coastă, gata cu gura la învoieli, la măsurători, la dijmă!... Spune şi dumneata, Voicule!
Voicu, vechilul,   smiorcăia pe nări,   stupind cu oţărală pe podea:
— Soi al dracului! Neam de clănţăi, din tată'n fiu, marna lor de bandiţi!...
— Mare noutate ne-ai spus! De noutatea asta sîntem sătui ca de mere acre... N'aţi băgat de seamă că nici frigurile de baltă n'au putere' asupra lor? Ii pişcă ţânţarii, nimic! Alţii zac, gogesc* şi trec de pe laiţa gogelilor, pe nasălie, la ţintirim. Ei, pace!
•—Adevărat! S'ar zice că împunsătura ţânţarilor le face i/ecţie în sânge mai al dracului, cu sămânţa zurbei şi gâlcevilor. Până ce nu ne-ora descotorosi de dânşii, multe din păhărelele aieste de profir au să ne mai stea nouă în gât.
— Bine, bine, să ne descotorosim. Dar cum?
— Asla-i întrebarea. Cum?
— Tocmai. Cum?
Posomorât, prinîarele împingea paharul laoparte. Cu adevărat, vinul profir îi stătea în gât.
— Cum?., repeta îngândurat, întrebarea. Alţii din Viioageîe, care le ţineau hangul, s'au cărat, au pierit ori le-a pierit glasul. Îşi caută de gogeala şi de calicia lor.Nu mai zic nici cârc. Ei nu se lasă, înghiţi-i-ar Viroagele, care n'au fost în stare să le vină de hac! Şi după dânşii se iau şi Siliştenii noştri. Tuşea şi junghiul!... Ce zic Urcanii? Ce fac Urcanii?... Când îi auzi, te-apucă nebuneala. Atâta ştiu, prăpădiţii!...
2 — Viaţa Roraînească
18
cezar petrescu
Tot cheful notabilităţilor adunate la crâşma lui Codârlă, se ducea pe
gârlă.
Zadarnic îşi frământau mintea cum şi cel fel să se descotorosească de Urcanii din Viroagele, viesparul zurbelor şi gâlcevilor la învoieli, Ia măsurători, la dijme, la dări, la poruncile boiereşti şi la circulările stăpânirii.
Numai războiul a izbutit sa=i mai stârpească, pe rudă,
pe sămânţa
Dar prilejul pe care nu izbuteau slujnicarii să-1 găsească pentru a se descotorosi de Urcani, s'a iscat peste capetele şi minţile lor, după câţiva ani.
S'a iscat peste capetele şi minţile lor, atunci când a izbucnit cel dintâi mare război' pus la cale de fabricanţii de tunuri, care aveau nevoie de carne omenească pentru cele tunuri, câte se tot adunau fără întrebuinţare. Ca alte milioane şi milioane de alţi fraţi necunoscuţi ai Urcanilor din toate cotloanele lumii, au fost şi ei scoşi din cotlonul Viroageîor şi trimişi carne de tun, să-i stârpească tunurile >pe rudă, pe sămânţă.
Vechilii lui Artur Silişteanu şi slujnicarii stăpânirii şi-au frecat palmele însfârşit bucuroşi.
— Numai să nu vă scape unul din răboj!... se îngrijoraseră vechilii.
— Fără grijă!... i-au încredinţat de îndată notabilităţile într'un glas, primarele, jandarmii, notarul. Nu ne scapă niciunul şi n'o să ne mai stea în gât profirul lui Codârlă! Legea şi ordinele de mobilizare, cine le aplică şi le aduce din condei, dacă nu noi?
Aşa că mai tineri, mai bătrâni, mai pe drept, mai fără drept, Urcanii au fost încărcaţi deavalma în vagoanele de vite, să meargă de zor şi să piară apărând splendorile patriei, cum au şi pierit mai apoi încă vreo cinci, în afară de cei doi fraţi ai lui Urcan Dumitru, în alte bătălii, pe alte fronturi, nu numai sub zidurile gării Predeal.
— Drum bun şi călătorie sprîncenată! Să vă întoarceţi când v'om chema noi!... le-au urat în derâdere jandarmii, primarele şi vechilii, făcându-şi din coada ochiului. Acolo vi-i rostul şi chita voastră, să vă arătaţi cerbicia, nu aicea, unde ne-aţi scos peri albi!
Intr'adevăr, acolo au izbutit să-i stârpească ghiulelele de tun şi mitralierele, pe rudă, pe sămânţă, mai cu spor decât foamea, ticăloşia, prigoanele şi ţânţarii frigurilor de baltă, de-acasă. Acolo şi-au arătat Urcanii cerbicia şi au plătit-o cu viaţa.
Fiind ei dârji şi neînfricaţi din născare, n'au bătut nicăieri lăturile. Tot în frunte!
Fiind ei fără ştiinţă de carte, ori numai cu puţintică şi neisprăvită învăţătură, au luat de bun tot ce li spusese, când au îmbrăcat uniformele. Nu plecau să-i elibereze de sub jug străin pe fraţii lor de-acelaş grai şi de-ace-laş sânge? Nu plecau să apere avutul patriei, aşa cum 1-a şi apărat sărmanul Vasile Urcan, tătucul batalionului, care nu s-a îndurat să descleşte din pumn nici în spasmul morţii, biletele de clasa I galbene ca aurul ale trenurilor de plăcere? Nu s'au târît în şanţuri, şi în pulberi, şi n'au năvălit la asalturi şi nu s'au prăbuşit cu inima sfâşiată de schije, în vreme ce notabilii şi vechilii din Siliştea ciocneau în pace şi onor păhărelele de vin profir la crâşma lui Codârlă, descotorosiţi însfârşit de clănţăii şi cârcotaşii Viroageîor?
vino şi vezi i
19
Cei care se vor fi desmetecit cumva să priceapă adevărul cel adevărat, l-au înţeles prea târziu.
In ceasul din urmă. Ca moartea să le fie mai amară şi mai înveninată de simţimântul zădărniciei şi minciunei, pe care nu le mai puteau răscumpăra nicio decoraţie post-mortem, nicio citare în ordin de zi pe armată.
Din această lume plecase aşa dar atunci rezervistul Urcan Dumitru, cu alai. de fraţi, de veri, de cumnaţi, lăsându-şi nevasta, pe Păuna lui cu trei feciori şi două fete, acasă, în voia soartei şi îa ghiarele notabilităţilor şi vechililor, care rânjeau.
Şi în această lume se întorsese singur, alignind de-un picior, cu trupul sparcuit de gloanţe şi brăzdat de schije, într'o uniformă hărtănită şi coşcovă de petele sângelui închegat, de noroaiele tranşoilor, de pulberi, de fum, de gunoaie, de spini!
După ce apărase atâtea bogăţii şi splendori ale patriei, adică ale altora; dupăxe luptase să-i. lărgească hotarele cu alte bogăţii şi splendori, tot ale altora — netrebnicul lui cătun de baştină, bonzăit de ţânţari şi împresurat de smârcurile cu miazme dospite în putrezeai» i s'a părut încă şi mai calic şi netrebnic. Asemuindu-1 cu tot ce-i văzuseră ochii pc-aiurea, i s'a strâns inima. I s'a strâns inima şi mai chinuit cuprinsă într'un cleşte de fier, la priveliştea arătărilor flămânde şi desculţe care-1 întâmpinau: Păuna, tovarăşa lui de viaţă şi cei cinci copii; orfanii şi văduvele celorlalţi Urcani, fraţi şi veri, câţi nu. s'au mai întors; orfanii şi văduvele altor morţi şi decoraţi post-mortem din Viroagele lor, limanul amăgirilor de odinioară.
Jandarmii, vechilii boiereşti şi ceilalţi slujnicari, graşi şi cu obrajii rumeni, s'au uitat la el chiorâş.
— Bine ai venit! au încercat a se arăta bucuroşi.
El le-a răspuns măsurându-i din creştet până'n tălpi cu ochii lui verzi şi pătrunzători:
— De venit u'am prea venit eu aşa de bine, precum o vede oricine. Dar de găsit, pe mărimile voastre vă găsesc mai bine decât v'am lăsat. Rotofei şi îndesăţei, ca în ajun de Ignat! grozav v'a priit războiul!
— Ce vorbă e asta? Vai de capul nostru, câte şi mai câte nu ne-au scos nouă sufletul!...
— Se şi cunoaşte!
— Iar o iei pe struna cea veche, Urcane?
— Iar!
— Credeam că ai învăţat ceva mai bun pe unde ai umblat!
— Am şi învăţat, nu vă fie teamă.
Primarsle, pe care-1 lăsase grăsun şi acum părea umflat de două ori pe-atâta cu ţâfa, socoti mai cuminte s'o aducă pe calea împăciuirii, schimbând vorba:
— Da' multe medalii şi decoraţii mai ai pe piept! Erou în toată regula.
— Medalii şi decoraţii? Mare procopseală! Tinichele de irozi.
— Atunci de ce le porţi, dacă-s tinichele?
— Ca să le svârl în obrazul cui se cuvine, când s'o arăta nevoia!
— Când adică? Şi cui?
— Când mi-o veni la îndemână şi cui mi-o spune vorbe de ocară, că-s erou! Adică prostul proştilor!...
— Măi, măi! Altfel scria despre tine la gazetă şi altfel am fi vrut noi să te primim!...
— Cunosc. Pe targa, cu flori. Veşnica lui pomenire!
2*
20
CEZAR PETRESCU
Urcan Dumitru Ie-a întors spatele, silindu-se să nu şchiopăteze. Ceilalţi l-au privit din urmă, clătinând din cap.
— Al naibii! Care va să zică tot nu ne-am descotorosit de el?
— Noroc că a rămas fără ceata lor de zurbagii. De voie, de nevoie, are să-şi moaie clanţa ! Erou?... Iacă eroii despre care au să înveţe cu evlavie nepoţii noştri Ia şcoală!..
— La drept vorbind, locul eroilor era acolo, la bătăliile lor! Aicea, altă făină se macină, Ia altă moară.
— Sfânt ţi-a ieşit din gură, primarule!
Tuturor le cam stătea piatră de moară pe inimă şi Ie încurca rău socotelile povestea celei dintâi decoraţii a lui Urcan Dumitru, prinsă pe piept cu mâna sa de generalul comandant de armată. Istoria ajunsese şi până 1» dânşii, aşternută la timp. negru pe albul hârtiei, în gazetele de război, chiar Ia dorinţa expresă a generalului, întru a ridica atât moralul combatanţilor, , cât şi moralul populaţiei avute din dosul frontului, de teapa primarului umflat cu ţâfa, a vechililor şi jandarmilor din comuna Siliştea.
— Deştept gheneral!... bodogăni cu obidă primarele. Bine 1-a mai ales, parcă dinadins ca să ne dea nouă de furcă aici, cu ol!
Jandarmul şef de post, îl linişti:
— Nu-ţi mai face inimă rea, că am eu grijă să înaintez un raport confidenţial, să-i meargă untul! Cum adică, decoraţiile îs tinichele Ia el? Şi cum adică, erou e vorbă de ocară la el? Hchei!... Aiştea-s oamenii pe care-ni-i trimite demobilizarea acasă să facem ţară nouă de pace şi înfrăţire?... Ţi-1 joacă neică tontoroiul, să mă pomenească! Hai la Codârlă să-ţi dregi inima şi să vedem cum. se laudă cu butia cea nouă de profir care sfârâie îm pahar!...
Tară nouă, cu oameni şi năravuri vechi Urcan Dumitru avea deocamdată alte griji.
Puţin îi păsa lui de ce spun şi de ce fac vechilii şi notabilii comunei»
Lepădă tunica de ostaş cu petele scorţoase de sânge închegat :—sângele lui — şi îmbrăcă straiele sale ţărăneşti, albe şi păstrate în floride sui-fină, care fâlfâiau acum prea largi pe trupu-i uscat şi ciolănos. Se chibzul cu Păuna şi cu văduvele fraţilor. Ţinu sfat cu cei puţini câţi se mai întorseseră din război, în Viroagele şi în Siliştea.
Pe urmă, o luă în piept, ca la asalt, pentru a apăra dreptul văduvelor-şi orfanilor din cocioabele scufundate în smârcuri, după ce apărase atâtea bogaţii şi splendori ale altora.
fără s'o mărturisească, din şanţurile unde se târîse el pe brânci m> alte smârcuri, învrâstate cu şuviţe de sânge, tot se întorsese cu. amăgirea unei nădejdi.
Li se făgăduise pământ.
Aştepta împlinirea făgăduinţelor.
Prea mulţi, din smârcurile de-acolo, înălţau ochii la stelele cerului,, noaptea, cu gândul arzător numai la acele făgăduinţă. Prea mulţi erau cei care-au murit crezând în ele.
Nu sunaseră atunci, în toiul luptelor, ca un jurământ al cârmuitorilor?
împlinirea jurămintclor se amâna însă cu tot soiul de răstălmăciri şb. tertipuri, după dalina cea veche şi după năravul cu care-i mai mineiimiser& odată, în răscoalele din 19(7. Iar drepturile văduvelor şi orfanilor ieşeau jumulite din mâinile slujnicarilor.
vino şi vezi !
21
Urcan Dumitru începu deci război mai crâncen decât pe front. Şi acum ducea războiul singur.
Nu mai întreba nimeni:
— Ce spun Urcanii? Ce fac Urcanii? întrebau:
— Ce spune Dumitru Urcan? Ce face Dumitru Urcan? El ofta, scrâşnea şi se sbuciuma.
Adevărat este că se înălţau alţi Urcani; feciorii săi Lisandru, Vasilică şi îliuţă. Adevărat este că se înălţau orfanii fraţilor şi verilor îngropaţi în „cimitiriîe de eroi", pe la fostele hotare, printre splendorile vilelor şi parcurilor cu gazon... Unul cu altul, vreo şaptesprezece băieţi şi flăcăiandri. Una cu alta, vreo nouăsprezece fetişcane. îşi pusese în gând să-i crească pe toţi sub ochii lui, prin grija lui, rupându-şi fărâma de la gură. Dar ce fărâmă să rupă? Cum să facă faţă numai cu două mâini la atâtea guri şi nevoi? Şi cum să-1 ajute mintea lui singură, cu puţina-i învăţătură de carte, pentru a răspunde la afâtea încâlcite întrebări?
Şcoala era departe, în Siliştea, la cinci kilometri. II durea inima să-şi vadă feciorii şi orfanii fraţilor crescând tot în beznele neştiinţei, cum au crescut şi ei. Se afla însă vreun leac? Nu-l găsea. Stăpânirea îi dădea zor cu alte îndeletniciri mai urgente; nu se perpelea de dragul şcolilor.
Măsluia votul universal, măsluia împroprietăririle făgăduite, măsluia drepturile văduvelor «*i orfanilor de război, măsluia legi şi împrumuturi, care arvuneau bancherilor străini bogăţiile ţării.
Răsări seră sumedenie de partide politice, care de care mai democrate şi mai nouă, cu. oameni care de care mai vechi şi mai nărăviţi. Au început a cutreera satele SI 3.III! IllG CS ndidaţi la deputăţie, răcnind şi bătându-se cu pumnii în piept; jurându-se că nu-şi mai găseau somn de dragostea şi de grija poporului; 'jurând că nici nu vor să-şi găsească somnul acela care-i părăsise, până ce n'au să ducă la biruinţă dreptatea foştilor luptători de pe front.
Fostul rezerv ist cu trupul sfârtecat de răni şi cu trei decoraţii de care se scârbise, agăţatu-s'a şi el ca alţii de amăgirea acestei nădejdi. Fără preget* a răscolit întreaga suflare omenească din cătunul lui de baştină, Viroagele, şi din satul Siliştea. Fără pretret a intrat în bătălie cu îndârjirea neînfricată dintotdeauna a Urcanilor, ca sub rafalele tunurilor şi mitralierelor.
Şi ca atare, fără întârziere s'a pomenit cu capul spart de ciomăgarii în slujba boierului Artur Silişteanu, care sprijinea la deputăţie alt om al său de credinţă. Ba, până la sfârşit, s'a mai ales şi cu o mare ruşine şi cu o otrăvită ocară, fiindcă prea gălăgiosul împuternicit al foştilor luptători pentru care-şi băgase el mâna în foc şi capul sub ghioaga dălcăuşilor, n'a pregetat să-şi dea de îndată arama pe faţă.
Odată ajuns departe nu 1-a mai văzut nimeni pe deputat la faţa locului. N'a catadicsit să mai aplece urechea la niciun păs al alegătorilor. Le trântea uşa în nas, când veneau să-1 sâcâie cu. plicticoasele lor tânguiri, stârcind, cu pălăria în mână, în josul scărilor.
— N'am vreme de mărunţişurile astea! Ne-aşteaptă răspunderi mari!... Reforme!... Probleme de interes general... Ţara nu'ncepe şi nu sfârşeşte la Siliştea şi Viroagele voastre! D'aia e România mare! Nu vă intră în minte?
Iar colac peste pupăză, după vreun an, deputatul reformelor şi marilor probleme de interes general a mai fost prins şi cu mâţa'n sac, amestecat într'o afacere necurată tocmai la măsluirea unei exproprieri de moşie, în dauna foştilor mobilizaţi, a invalizilor, a văduvelor şi orfanilor de război. Gurile rele mai spuneau că n'ar fi fost străin nici de întârzierile şi amânările împroprietăririlor de pe moşia Siliştea, că l-ar fi cumpărat boierul
22
cezar petrescu
Artur Silişteanu, care, oricât de sgârcit şi hapsîn, ştia la strâmtoare să se scociorască  în pungă.
Tămăduit şi ruşinat de asemenea neiertată nălucire, simţindu-se vinovat faţă de oropsiţii câţi s'au. luat după el şi i-au dat crezare, Dumitru Urcan şi-a pus cenuşa căinţei pe capul încărunţit înainte de vreme şi spart de ciomegele votului universal. Cu fruntea în pământ, s'a tras în vizuniile cătunului de naştere, să-şi vadă numai de necazurile sale şi ale orfanilor rămaşi pe seamă.
Vechilii şi slujnicarii nu-l slăbeau însă nici acolo din ochi.
Porunca boierului Artur Silişteanu sunase cu neînduplecare, ca o osândă Ia moarte prin foame:
•— Nicio învoială la muncile câmpului cu Urcanii şi îndeosebi cu ticălosul de Dumitrache Urcan, capul răutăţilor şi instigărilor. Căsesc eu ac de cojocul lui! Caute-şi de lucru pe unde-o găsi. De la moşiile vecine să-şi ia însă nădejdea. Am dat sfoară pretutindeni să-1 cunoască, cu tot neamul lui.
Astfel, pentru Dumitru Urcan, care nici cojoc n'avea,-se găsise acul să-1 răzbească unde-1 durea mai mult.
Împreună cu tot neamul lui, cu puzderia de văduve şi orfani, a îndurat zile încă şi mai amare decât cele care-1 bântuiseră până atunci. Despre şcoala şi învăţătura feciorilor şi a orfanilor, nici pomeneală.
Abia au pospăit o clasă ori două, ca să se învrednicească a iscăli fără punere de deget. Pe urmă, s'au risipit fiecare departe la două-trei poşte, să argăţească. şi să lucreze cu ziua pe la stăpânii de moşii, pe la arendaşi şi chiaburii cei nou-avuţi de război, până la care n'ajunsese încă sfoara în ţară a lui Artur Silişteanu, strănepotul marelui vornic Calist, încă mai hain de cât el. Plecau cu lacrimi în ochi, despărţindu-se cu jale de nămolu-rilechiftite şi de roiurile de ţânţari. Se întorceau acasă după o vreme, cu o traistă de mălai şi câteva hârtioare de bancă jerpelite în. chimir, neîndurându-se a se mai lăsa duşi.
Dar nici urgisiţii, din Viroagele, nici cei din Siliştea, nu-şi pierduseră încrederea în chibzuinţă şi neştirbita virtute a lui Dumitru Urcan. Nu-I învinuiau fiindcă ademenit de-o amăgire deşartă, îi ademenise şi pe dânşii, asmuţând asupra lor vechilii stăpânului şi slujnicarii stăpânirii. Lucru trecut. Poveste încheiată. De-atunci îi frământaseră şi-i secaseră la inimă, zi de zi, atâtea alte necazuri şi amăgeli!
Tot nu mai conteneau deci a întreba:
— Ce spune Dumitru  Urcan? Ce face Dumitrache Urcan?
— Hehei! De spus, deocamdată nu mai spune nimica. Dar de făcut, cine nu-1 ştie ce face? Creşte alţi pui de Urcani, şi-i creşte în cerbicia lor veche,  a Urcanilor!...
Puii  Urcanilor se înfiripau într'adevăr.
Creşteau într'adevăr în cerbicia lor veche, pe care n'o puteau stinge prigoanele vechililor şi ale slujnicarilor, nici ţânţarii frigurilor de baltă. Ca şi cei de odinioară, ştiau încă să mai râdă cu sclipiri luminoase în ochii lor verzi, ştiau să mai chiuie şi să hăulească, să răbufnească în pământ cuşmele la horă de detunau ca săcăluşele de Anul-nou, ştiau să învârtă brâule-ţul, cum ştiau să se înhame şi la lucru, de lăsau în urmă hăt! departe, tovarăşii de muncă la coasă, la secere, Ia prăşilă, la căpiţit fânul şi lavârfuitgirezile de snopi ori şirele de paie.
Ii creştea inima ca o pâine şi lui Dumitru Urcan uitându-se la dânşii. Cum i se umezeau ochii de-a mai mare ruşine pentru un om tare ca el, ascultând gângureala copilelor de cinci-şase anişori. Cum se bucura şi el de bucuria băieţaşilor încă mărunţi, pentru care nămolurile negre, cu gur-
vino şi vezi i
23
guiele de buruieni tăioase şi grase, cu mişuneala de salamandre şi lipitori, cu fluturii şi cu gâzuliile străvezii însemnau raiul pe pământ, măcar că picioruşele goale li se înfundau în tauri şi măcar că Ie ghiorăiau maţele de foame.
— Când s'or sălta toţi, au să mai dea ei de furcă boierilor şi slujitorilor, Urcanii noştri, sireacii! îşi alina el of urile.
In aşteptarea acelor vremi ce va să vină şi nu mai. veneau, stăpânul moşiei şi slujnicarii au avut încă un prilej să mai plătească odată Urcanilor colţoşi ceva din răbojul vechilor nădufuri, îmbrâncindu-i să se scufunde mai adânc în smârcurile lor.
Boier Artur Silişteanu. folosise tot soiul de viclenii! pentru a tot amâna exproprierea părţilor de moşie prevăzute în lege. Nu-1 răbda inima să lase din ghiare un hat, un braţ de pământ, o măgură pleşuvă, o râpă surpată. Şi izbutise să le scape întregi, şi nevătămate până târziu, când pe aiurea se sfârşise de mult cu tămbălăul făţarnicelor împroprietăriri, cu discursurile şi plugurile puse în brazdă de miniştri, care nu mai văzuseră pluguri decât în goana trenului, pe fereastra vagoanelor ministeriale.
Acum nu se mai arăta niciun chip de înlăturat pe faţă, făţarnica lege.
Urma a se mulţumi cu tertipurile şi măsluelile de datină.
Iar după acele tertipuri şi măsluieli de datină îşi păstra fruntea pământurilor, trei părţi din moşie — de ti'ei ori cât scria în lege —pe numele său, al nevestei şi fetei din străinătăţi, lepădând pomană de sufletul lui străbunicu-su Calist, partea, a patra din moşie, de dealuri sterpe şi de coclauri, de lutării şi de râpi, de nisipuri şi privaluri. Le lepăda toate lihniţilor de pământ, să le-ajungă şi să se sature.
Mare fierbere şi vânzoleală în Siliştea de sub dealul conacului cu ziduri şi porţi de cetate.
Mare vânzoleală şi fierbere în Viroagele scufundate în tauri.
— Ce spune Dumitrache Urcan? Ce face şi ce ne povăţuieşte Dumitrache Urcan?
Listele erau gata de vreo câţiva ani. De vreo câţiva ani mereu primenite şi cârpite de slujnicarii stăpânirii:
— Să-i tăiem pe ăsta! Să-1 punem în loc pe celălalt, că-i de al nostru!.. Delegaţii, agronomii, şi inginerii au coborît într'o bună zi de iarnă
din automobil cu toate instrumentele şi ochianele lor de măsurătoare. Au ospătat şi au dormit la curte. Au dat veste să se pregătească oamenii pentru a doua zi dimineaţă.
Vânzoleala şi fierberea s'au înteţit. Vuiau satele. Se frăsuiau bărbaţii, nevestele, văduvele, orfanii, urchiaşii. şi babele, de n'au închis ochii toată noaptea.
— Ce spune Dumitrache Urcan? Ce face Dumitrache Urcan, că doar pe el singur din tot ţinutul, 1-a decorat pe front cu mâna lui gheneralul comandant de armată? N'a stat scris atunci în gazetă că-i erou? ...N'are şi el drept acuma să grăiască în numele nostru?...
Dumitrache Urcan s'a înfăţişat şi a grăit.
A grăit dintru'ntâi domol, cu judecată şi răbdare. Iar când domnii din comisiune i-au întâmpinat vorbele cu strângeri din umeri şi cu zâmbete de batjocoră, poftindu-1 să ia aminte cum vorbeşte şi cu cine vorbeşte, a grăit atunci după firea şi pornirea Urcanilor, cu toată cutezanţa Urcanilor. Smulgându-şi. medaliile şi decoraţiile de pe piept, scoase dinadins din ladă unde zăceau din ziua când s'a întors, le-a aruncat în spulberul de zăpadă la picioarele comisiunii. şi a întrebat domnii de faţă, să-i răspundă când luptau şi piereau muşcând ţărâna oamenii din sat, unde se afla stăpânul
24
CEZAR PETRESCU
moşiei boierul Artur Silişteanu? unde se aflau jandarmii şi pântecosul primar? unde se aflau şi domniile lor, care împărţeau acuma pământurile aşa cum le împărţeau?
De altceva n'a mai fost nevoie.
Jandarmii l-au ridicat pe sus, să-1 ducă la răcoare ca să se răcorească, măcar că era un ger sticlos de ţi se lipeau degetele de clampa uşii.
Onorata comisiune şi-a reluat apoi lucrările întrerupte, împărţind coclaurile sterpe Siliştenilor şi smârcurile, prăpădiţilor din cătunul Viroagele. Nu-şi aleseseră ei singuri, pe vremuri, tocmai acele ferice limanuri să săîăş-luiască acolo? Acum le aveau în deplină şi veşnică stăpânire, prin mila ocârmuirii şi a prea îndurătorului boier Artur Silişteanu, strănepotul marelui vornic Calist.
După îndelungi judecăţi şi luni de temniţă, Dumitrache Urcan s'a întors din nou sdrenţăros şi plin de păduchi în Viroagele de baştină, să-şi ia în stăpânire porţiunea sa de smârcuri.
Primarul cel nou, domnul Boiangiu Gostică, fost furier în armată şi adus de boier Artur Silişteanu în locul celui vechiu, fiindcă acela abia îşi mai mişca gâfâind pântecoasa făptură, 1-a luat din scurt în primire. Netezindu-şi freza cu latul palmei şi răstignindu-se pe speteaza scaunului, îl cântări şi-1 drăinălui cu ochii micşoraţi.
Apoi simţi de datorie să-i atragă luare-aminte, când i-a înmânat hârtiile:
— Bagă de seamă. Să fim înţeleşi de la început! Cu mine nu te joci... Am făcut şi eu oştirea. Şi ca fost ostaş, îţi pot declara că ogorul de care te plângi că-i aşa şi pe dincolo, nici nu-1 meriţi. Dumneata ai dezonorat armata, decoraţiile şi prestigiul de erou!...
— Şi dumneta vrei să zici că ai onorat armata la cancelarie, la partea sedentară?
— Te învit să-ţi masori cuvintele!., se îndreptă de şale pe scaun încruntându-se fostul furier, poreclit în cancelarie Bibicul, de foştii camarazi.
— Nu-i vorba de asta. E vorba că ţi s'a dat un pământ de pomană.
— Dacă-i de pomană, pofteşte de ţi-1 ia dumitale!
— N'am nevoie. Eu am destul.
— Din pomana boierului Silişteanu, ca să ne beleşti pe noi?
— Guraj!  Nu fi impertinent!
— Vorbesc cum mi se vorbeşte!
— Gura, am zis! Ridică-ţi actele, semnează de primire, şi fă stânga' 'nprejur. Scurt, mişcarea! Caută să te văd mai puţin în ochii mei.
— Din partea asta nu purta dumneata nici o grijă. Nici mie nu-mi face plăcere să te văd în ochii mei.
— Ce-ai zis?
—- Ge-am gândit, asta am zis.
— Află atunci că eu ştiu să procedez milităreşte. Află că-ţi pot dresa la minut proces-verbal de ultragiu în exerciţiul funcţiunei. Şi află că te pot expedia burduf, de unde-ai. sosit... Nu te-ai săturat de rogojină şi de păduchi?
— M'am învăţat cu păduchii şi cu rogojina pe front.
— Aici nu-i vorba de front. Aicea e o comună în care om fost chemat să introduc ordinea. Află că am să introduc aici o ordine nouă, ca pentru o Românie nouă, în care avem fericirea şi norocul să trăim! Află că voi învăţa oamenii să preţuiască acest noroc şi această fericire, pe care nu ştiu s'o preţuiască în ignoranţa lor! Află că am intenţia să disciplinez indivizii care împrăştie microbul anarhiei! Află că voi inaugura în Siliştea o eră de paco şi de frăţie! Află că... Dece zâmbeşti a râde?
vino şi vezi !
25
Primarul cel nou şi fostul vechi furier poreclit Bibicul, înălţase sprin-cenile cărbunii şi îşi încreţise fruntea îngustă, cuprins de-o nemărginită uimire. O uimire atât de nemărginită, încât era cât pe ce să bage ţigara cu capătul aprins în gură.
Avea şi drept să rămână uimit, d. Boiangiu Costică.
Cine-ar fi crezut? Gine-ar fi crezut că vestitul Urcan Dumitru, capul răutăţilor şi rebeliunilor, „microbul" dezordinei şi anarhiei, în loc să răspundă colţos la asemenea muştruiuială cazonă, zâmbea dimpotrivă foarte înveselit?
Zâmbea cumplit şi inexplicabil de vesel, cu toate sclipirile jucăuşe şi hâtre ale Urcanilor în ochii verzi, până mai adineaurea cocliţi ca mătreaţa de pe smârcurile putrede ale Viroageîor, unde era acum proprietar deplin şi ohavnic pe lotul său de oştean decorat şi citat în ordin de zi pe armată.
— De ce zâmbeşti a râde?... repetă grozav de intrigat fostul furier d. Boiangiu Gostică.
— Cum să nu zâmbesc? îmi place cum vorbeşti. Măreţ şi cu avânt!
— Ei vezi? se bucură Bibicul, aşezându-se mai zdravăn pe scaun şi scuturând scrumul ţigării cu unghia degetului mic, prelungă şi rotunjită, îmi pare mie că până la sfârşit o să ne înţelegem. Avem lucruri mari de făcut aici... Ia loc şi dumneata pe scaun, rogu-te!
—■ Mulţumesc. Stau în picioare, cum am stat de la început. Spuneam că vorbeşti măreţ şi cu avânt. Şi zâmbeam a râde, fiindcă mi-am adus eu aminte că taman aşa mi-a grăit, măreţ şi cu avânt, domnul general comandant de armată, când mi-a pus decoraţia cea dintâi pe piept...
Fostul furier, Bibicul, plutind în al noulea cer, îşi răsuci mustaţa bârligată.
— Ei vezi? Ei vezi?... Află că eu, tot printre grade superioare am trăit...
— Cine n'o vede, cale de-o poştă?
— îmi face plăcere că o recunoşti! Aşa dar şi deci, trăind şi perîec-ţionându-mi educaţia printre grade superioare, mi-am însuşit şi un mod superior de a privi realitatea!... continuă pe acelaş ton distins, d. Boiangiu Costică, zis Bibicul, ascultându-se cu şi mai mare plăcere decât îl asculta Dumitru Urcan. In consecinţă, trec în mod superior peste toate neînţelegerile, care evident şi indiscutabil au făcut o victimă inocentă şi nevinovată dintr'o persoană superioară ca dumneata până acum. Nu, nu ! Nu da din cap. înţeleg... Repet şi mă scuz că am pronunţat cuvinte atât de regretabile. M'am lăsat indus în eroare de ignoranţii pe care i-am succedat, cu succesul care se va vedea curând, dacă nu imediat şi momentan. Ca între oameni superiori să ştergem cu buretele. Repet! Avem lucruri mari, pot zice chiar măreţe de făcut aici. Lucruri superioare pentru interesul local şi pentru patrie îri general. Cu popularitatea de care te bucuri dumneata în comună fără excepţie, deşi ai suferit rigorile legii în mod nedrept şi injust, dacă ai şterge şi dumneata cu buretele şi dacă ne-ai da concursul sincer şi real, în mod cu totul superior, atunci... De ce nu şezi, ca să vorbim pe îndelete? Avem, de vorbit chestii importante, de-o superioritate pe care cei dinaintea mea n'au fost capabili şi în stare să le priceapă. îmi permiţi să-ţi ofer o ţigară?.. îl îmbie cu. tabacherea de metal deschisă. Ţigări superioare! Ţigări extra!
— Mulţumesc. Nu şed, că nu mi-i locul meu aicea şi nu fumez ţigări extra, că nu-s de nasul meu.
— Tot supărat?
26 X cezar petrescu
— Da' de unde? Vesel şi bucuros, caro nu se mai află. Ascuîtându-te cum vorbeşti, mare lucru să nu te văd într'o bună zi şi deputat!
— Crezi? se umflă în pene fostul furier, Bibicul.
— Nici na mă îndoiesc. Altfel de ce-aş spune-o? Mă pricep în treaba asta, fiindcă am luptat şi eu odată pentru alegerea unui deputat care vorbea mai puţin măreţ decât dumneata.
— La Gheorgbiţiu faci aluzie?
— La Gheorghitiu.
— Ei?
— Departe de dumneata, ca griva de iepure!
— Crezi?
— Ba bine că nu! Am început să cunosc şi eu puţintel oamenii printre care trăiesc. II Ieşi cât colo, în urmă, ia întâia vorbire...
— De altfel a şi sfârşit-o prost. S'a curăţat ca un dobitoc.
— Dumneata n'ai să te cureţi! îl asigură Dumitrache Urcan, cu sclipirile jucăuşe în ochii verzi. Departe griva do iepure!...
Plutind în visuri de mărire, dincolo de al noulea cer, primarul cel nou Boiangiu Costică zis Bibicul rămăsese un răstimp pe gânduri, urmărind cum se înalţă în tavan fumul'ţigării extra.
— Da... Poate că ai dreptate.. Nu-i exclus!... Şi ce anume te face pe dumneata, un om superior, erou citat în ordin de zi pe armată, ce te face să crezi că ar fi posibil aşa ceva?
— Nu ţi-am spus? Mai întâi de toate, măreţia cu care vorbeşti! La taraba de măreţii a deputaţilor pe care-i alegem şi pentru care ne-alegem şi noi cu capul spart, te-ai simţi ca la dumneata acasă. Aşa cum mă simt eu în smârcurile noastre clin Viroagele, unde mă duc cu acte în regulă să prind broaşte şi mormoloci pe lotul meu... răsplata sublimului exemplu şi supremului sacrificiul... Celelalte, zi-le dumneata mai departe, că le ştii zice mai bine decât mine. Rămâi sănătos!
— Dar mai stai! domnule Urcan, prietene Urcane!... încercă să-1 oprească primarul, ridicandu-se în picioare.
— Rămâi sănătos, că mă aşteaptă broaştele să mă aleagă şi pe mine împărat. Rămâi sănătos şi la mai mare!... ,
Lăsându-se la Ioc, pe scaun, după ce-şi turti pe călimară ţigara extra, omul măreţelor vorbiri începu, să-şi ciugulească mustaţa într'un cumplit amestesc de aţâţare şi de nedumerire.
— Dracul să-1 ia! Ori e prost, ori se face? Până ce n'oi lămuri, ori că-i laie ori bălaie, ideia lui numai proastă nu se poate chema. O inspiraţie superioară. Notează-o la evidenţe f.f.f. urgent şi f.f.f. confidenţial mobilizare, Bibicule!... Mobilizăm toate forţele şi străpungem încercuirea care ne ţine în mizerica rurală de aici!
Bibicul îşi răşchira picioarele întinse sub biroul cu vraful de condici şi teancurile codurilor de legi. Îşi propti ceafa în spătarul scaunului, şi după ce-şi roti ochii scârbiţi Ia încăperea cu pereţii coşcovi şi cu. harta plăşii prea strâmtă pentru, ambiţiile sale, privi în tavan, dincolo de tavan şi de-al noulea cer, fluierând cu triluri de mierloi, unul din cântecele războiului: „La Bacău, la Bacău, într'o mahala..."
De-acolo era el, acolo îşi făcuse cariera de sergent-major furier şi acolo, tot acolo, nu era exclus, cu oarecare manevre superioare, să candideze într'o bună zi pe lista deputaţilor dinpartidul foştilorluptători, de sub comanda supremă a fostului general peste toţi ceilalţi generali. Pe urmă, ţine-te, Bibicule!
Ceeace s'a şi întâmplat îndeaievea după un număr nu prea mare de ani, care-au trecut ca apa.
vino şi vezi !
27
Vremea n'are aceleaşi măsurători pentru toată lumea
Numărătoarea anilor pentru fostul ostaş de front Urcan Dumitru era alta. *
Măsura trecerea lor numai după brazdele tot mai adânc şănţuitepe obrajii lui şi ai Păunei sale. După şuviţele tot mai cărunte care le-au nins tâmplele amândorura. După cocleala tot mai mocnită din ochii verzi şi jucăuşi de odinioară, în care înviau tot.mai arar, tot mai arar, sclipirile învese-lirilor şăgalnice şi mucalite de-atunci, chiar si în toiul celor mai aprige necazuri şi scrâşniri din măsele.
Pentru fostul ostaş cu trupul sfârtecat de gloanţe şi de schije, apărând splendorile patriei, adică ale altora, se lârau greu anii acum. Nespus de greu. Se târau ca un lanţ de convoaie încărcate cu. povară de bolovani, opintindu-se prin smârcurile Viroageîor do obârşie, cu roţile înfundate până la butuc în hieiuri, când pun şi cărăuşii umărul să împingă, gâfâind, gemând, asudând, blestemând, îngenunchind şi ei alături de vitele istovite.
Noroc că întru numărătoarea acelor ani negri se mai aflau şi nişte semne alinătoare. Nişte popasuri mai luminoase.
Dumitrache Urcan se mângâia de pacostea atâtor amaruri, mai măsurând vremea şi după tinereţea cea nouă, primenită şi prelungită din fiinţa lui tot mai ursuză în feciorii şi în fetele care se înălţau către viaţă şi soare, biruind cu svârcul neastâmpărului arzător din sânge înverşunarea tuturor vrăjmăşiilor. Pe dânşii nu-i copleşea nimic. Nu-i putea îngenunchia nimeni! Nu-i cutremura groaza zilei de mâine.
Le luau. toate pieptiş, înainte.
Şi mergeau înainte hăulind, cu încrederea tinereţii neîmpleticită de şovăieli şi de îndoieli.
Destul să se uite la vlăstarele acestea odrăslite din tulpina tare a Urcanilor, pentru ca tot potopul amărăciunilor sale să se împrăştie, ca un roiu de ţânţari alungaţi cu mâna.
Tresăltările de' bucurie îi săgetau deodată cu sârme de foc inima stocită.
Iată-i, Urcanii cei vechi, din totdeauna, pe care nu-i doborîse nimeni şi nimica, iată-i întruchipaţi din nou! Cădea unul, se ridicau în loc măcar doi sau trei. Iată-i, băieţi înalţi şi chipeşi, cum a fost şi el, cum au fost şi bunicii lor; iată-i, leiţi ca dânşii, laţi în spate şi cu spor la muncă, necunoscând ce-i boala şi gogeala, nici tânguirile şi milogelile! Iată-i, Urcanii tuturor încumetărilor, întruchipaţi încăodată în flăcăiandrii aceştia cu. răspunsuri iuţi şi tăioase, gata să izbucnească în gâlgâiri de râsete după o clipă şi gata să se ia de piept cu dumnezeu în cealaltă clipă! Iată-le şi fetele, de-asemeni, ca toate din neamul lor, genate şi sprincenate, subţiri ca smiceaua şi tari cumu-i criţă, gata să învârte fusul şi o gospodărie întreagă înainte încă de a ieşi întâia oară la joc, cu sărăcuţele lor şiraguri de hurmuz la gât, singura podoabă şi zestre.
Bucuria însă nu-i era niciodată deplină. Nu dura îndelung.
II potopeau, de îndată mâhnitele mustrări părinteşti, pe care nu Ie mai putea alunga ca roiurile de ţânţari, cu mâna.
De îndată i se inohorau ochii şi inima la gândul că nu s'a învrednicit să-i ajutore pe toţi cum se cuvine, să-i ocrotească şi să le călăuzească soarta, aşa cum îşi închipuia că va izbândi fără doar şi poate cu orice preţ. Răsturnând munţi de va fi nevoie; întorcând mersul apelor în sus către izvoare de va fi nevoie; tocmindu-se rob pe viaţă de va fi nevoie. Cu ori
28
cezar petrescu
ce preţ! Nici un preţ nu-i părea prea scump atunci când erau încă în leagănul lor de prunci şi când noaptea, singur, se ridica pe furiş de lângă Păuna lui răpusă de osteneală, şi-i privea cu înduioşare şi dragoste de tată cum dorm şi zâmbesc prin somn. Se ascundea ruşinat ca de-o slăbiciune parcă, de această înduioşare şi dragoste şi făcea mereu în sine aceleaşi legăminte, pe rând, pentru fiecare, pe măsură ce alt nou-născut lua locul celuilalt, în scutecele şi leagănul de anul trecut. Era tăcere în odăiţa scundă. Se auzea numai un greere ţârâind molcom, undeva sub vatră: ţiric-ţiric! ţiric-ţiric!... Nu-mai lătra niciun zăvod în satul apăsat de bezne şi de ceaţa smârcurilor.
Micşora în opaiţ sâmburele puţintel de lumină.
Se strecura într'un târziu alături de Păuna lui, încetişor, să nu-1 simtă. Şi nu-1 prindea somnul. Cu ochii deschişi, mereu urzea şi frământa în el tot soiul de mari şi de amăgitoare plănuiri părinteşti, ca orice tată muncit de arşiţa dorinţei să-şi apere copiii de soarta-i amară şi să le afle chezăşie pentru una mai bună decât i-a fost lui hărăzit să aibă parte în viaţă.
Ţiric-ţiric ! Ţiric-ţiric !... îngâna greerul singuratec sub vatră. Ţiric-ţiric!
Pe urmă bătea din aripi cel dintâi cocoş, vestind al treilea ceas de la miezul nopţii. Răspundea altul şi. altul din ogradă în ogradă. Cobea un huhurez  a pustiu.
Se lăsa iarăşi tăcerea apăsătoare, de plumb, deasupra cătunului, scufundat în bezne, în ceaţa bălţilor, în. miasmele lor putrede.
El abia fura pe apucate din gene un pic de odihnă şi purcedea înainte de răsăritul soarelui încă mai îndârjit la osânda trudei sale fără de istov, mânat de nădejdea din nou încordată lăuntric ca o strună şi din nou întărit în credinţa'că până la sfârşit va găsi o cale — nu se poate să nu găsească una! —pentru, a-i cruţa măcar pe dânşii de chinuitoarele lui zbateri în deşert.
Iar acum., iată în ce fel îşi ţinuse el legămintele tăinuite în sine din acele nopţi!
Crescuţi în aceeaşi sărăcie în care crescuse şi el,, pradă sărăciei, ca şi el, cu însuşirile agere ale minţii înnăbuşite de buruiana cutropitoare a sărăciei; ce erau altceva, decât nişte copii sălbateci ai smârcurilor?
Fără învăţătură de carte, fără ucenicia vreunui meşteşug, fără alt pământ de plugărie în afară do batjocura lui de Iot cu tauri hîisoase, căpătat din mila stăpânirii şi a zgârcitului stăpân Silişteanu, fără o îndrumare mai chibzuită şi mai nouă întru cele ale plugăriei, cum a auzit el că s'ar fi săvârşind minuni prin aiurea locuri; —erau svârliţi în viaţă ca într'o bătălie cu mâinile goale, unde vrăjmaşul te pândeşte de pretutindeni cu sumedenia celor mai iscusite şi mai viclene şi mai ucigaşe arme. Tot aşa cum îi zdruncinaseră şi-i măcinaseră pe dânşii în război, sub zidurile gării Predeal, tunurile, obuzierele, mortierele, mitralierele, şrapnelele şi grana-tele inamicului, fiindcă în. furgoanele şi chesoanele de muniţii îşi încărcase cucoşneaţa cea sulemenită cu pălăria hacana şi cu frigarea umbreluşei scumpeturile din vila cu trandafiri şi gazon a domnului vice-preşedinte al senatului, cumnatul domnului general comandant de armată.
Când a plecat el atunci în război, după lungi' concentrări, în 1916, Lisandru, feciorul cel mare, împlinise opt ani, Ileana şase, Vasile împlinea cinci ani, Âncuţa patru, Iliuţă, mezinul, călca pe al treilea an.
Când s'a întors, în 1920, Lisandru avea doisprezece ani; Vasilică nouă; mezinul,  Iliuţă, şapte.
încă de pe-atunci o şchiopătaseră cu şcoala.
Să-i mai trimită la învăţătură departe la atâţia kilometri, să-i îmbrace,
VINO ŞI VEZI I
29
să-i încalţe, să le cumpere cărţi, caiete, plumburi, cerneală, mai găsea ea puteri biata Păuna, hărţuită de cumplitele lipsuri şi de slujnicarii cei graşi ai stăpânirii, care colindau casele să rechiziţioneze şi cenuşa din vatră, în vreme ce el apăra splendorile patriei, cu o supremă abnegaţie să nu strivească trandafirii şi gazonul cumva în copitele cailor?.. Şi de-atunci încolo, după ce s'a întors, cine s'a mai bucurat de-un răgaz pentru a mai pomeni de învăţătură? El lupta cu desnădăjduită înverşunare să le agonisească hrana de fieştece zi. Lupta încolţit din dreapta şi din stânga, încolţind la rân-du-i slujnicarii şi vechilii în dreapta şi'n stânga, să smulgă pământul făgăduit de ocârmuire pentru orfanii lui frate-său mai mare, Vasile, care pierise cu teancul biletelor galbene ele tren, încleştat în pumn; pământ pentru orfanii lui. frăţine-su mai mic, Pintilio, care pierise cu ţeasta sfărâmată de obuz; pământ pentru ceilalţi orfani ai nimănui din Viroagele. Şi când din pricina acelor necurmate încăierări a fost purtat prin judecăţi între baionete ca un tâlhar de drumul mare şi a zăcut uitat prin temniţe, lor ce le rămânea de făcut?
Să înveţe adunarea, ei care n'aveau ce aduna? împărţirea, ei cărora nu le împărţea nimeni nici dreptul lor? să înveţe istoria şi geografia patriei cu toate splendorile de departe, pe care tot alţii le stăpâneau mai căp-tuşinclu-şi   ceafa cu încă un strat de osânză?
' I-a gonit nevoia la muncile din greu, care încotro, printre străini, înainte ele a se sălta în vârstă, înainte de a li se învârtoşa grumazul şi de a li se coace mintea.
Aşa îşi ţinuse el legămintele pecetluite în sine, lângă leagănul lor de prunci, când se ridica noaptea pe furiş să se mai uite odată la dânşii 'cu ochii înnecaţi de înduioşare şi mari hotărîri! Le ţinuse taman ca făţarnicii şi măsluitorii care făgăduiseră pământ, şcoli, dreptate şi alte minciuni, câte în lună şi'n stele, când se aflau la aman, pentru, a uita de toate îndată ce scăpau de-un hop — adică de-o alegere.
Dânşii, feciorii spătoşi de acum, din leagănele de odinioară, nici gând să se tânguiască, să cârtească, să jinduiască la soarta altora mai norocoşi, să ceară ceva, măcar să strecoare în privirile lor jucăuşe vreo undă de dojana.
Asta era, vede-se, scrisă Uicanilor!
Vreme de-un veac şi mai bine să se canonească pentru a nu se lăsa ■dob or îţi de sărăcie în Viroagele lor bântuite de ţânţari. Mai apoi, în vremea din urmă, după prigoana şi poruncile hainului Artur Silişteanu, strănepotul hainului mare vornic Calist, să'pribegească şi să rătăcească de pui, cine mai ştie pe unde, pentru a căuta leac sărăciei pe-acolo.
Pornea unul; venea altul; se pregătea de plecare celălalt.
Nu prindeau rădăcini nicăeri.
Mereu îi chemau îndărăt bălţile putrede cu miasme, cu mormoloci şi salamandre, ca şi pe ceilalţi Urcani, orfanii şi orfanele morţilor în război, care s'au amestecat cu ţărâna apărând splendorile patriei, adică ale altora.
Câteodată, Dumitrache Urcan se freca la ochi. Nu-i venea să-şi crează văzului.
Cum? Acesta să fie oare tot Lisandrul lui; flăcăul acesta de douăzeci şi unu de ani, care pleca recrut la oaste? Acesta e băieţelul pe careparcă-I mai vede încă întinzând mânuţele sgâriate de spinii bălţilor şi parcă-1 mai aude, cu glăsciorul lui subţirel:
— Tătuţule, se ruga atunci, tătufule, fă-mi şi mie o moară de şindrilă ! Fă-mi o moară ca a lui străbunicu, de pe când era iaz mare la noi, cum povestea bunica astă iarnă, la şezătoare.
30
cezar petrescu
— N'am vreme acuma.
— N'ai vreme, n'ai vreme! Dară când are să vină vremea ceia să ai vreme, tătuţ'ulo?
— Bine!... Iaca ţi-oi i'ace...
Şi acesta e tot Vasilică al lui, cel care se temea de ştima mlaştinilor şi se cerea hojma cocoţat în cârcă: „Vleau.calcă ! Vleau calcă, tătuţule !" — şi acum e flăcăiandrul bătăios şi ochios de optsprezece ani, pe carc-1 ajunge Iliuţă, mezinul, din urmă?
Tot ei erau.
Ochiul său desluşea pe pieliţa lor arămie, cicatricile albe şi subţiri ale sgârieturilor şi rănilor de copii. In. fiecare mai trăia ceva din băieţaşul care-a fost, când cerea să-i facă o moară ori să-1 ducă în cârcă. Mai păstra fiecare felul lui deosebit de a izbucni în râs, do a se încrunta în mâniile vijelioase ale Urcanilor, de a-şi scutura părul cârlionţat pe frunte.
In ajun de a purcede la război, la cerinţa lor, îi măsurase pe toţi cât erau de năltuţi, crestând cu briceagul semnele pe un stâlp al pridvorului.
Băieţii de-o parte. Fetele de alta.
In ziua când s'a întors, iarăşi, la cerinţa lor, i-a măsurat de-a doua oară pe acelaş stâlp cu vechile crestături, ca să vadă şi el cât au crescut în lipsă-i.
Se îmbulzeau şi chicoteau voioşi, hârjoni.ndu-se, aşa slabi şi flămânzi şi despoiaţi cum îi găsise, cercând să-1 înşele şi să se salte în vârful picioarelor goale, ca să pară mai. înalţi.
Mare ispravă şi înşelăciune!
El i-a apăsat cu palma în creştet să stea drepţi şi alipiţi de stâlp, ca să însemne cu alto crestături proaspete de briceag, măsurătoarea cinstită.
Acum semnele acelea s'au. înegrit, s'au tocit pe stâlpul bătrân, abia se mai cunosc. Iar flăcăii au. crescut aşa de înalţi, încât îşi apleacă fruntea când intră în casă, pentru a nu se izbi în pragul de sus.
Dumitru Urcan se freca la ochi şi nu-şi credea ochilor.
Peste bucuria lui de tată pogorau mâhnirile şi mustrările, cum se lasă negurile peste băltoacele putrede de miasme. Au crescut înalţi şi vârtoşi de grumaz, flăcăii lui. Dar în ce sălbătăcie şi neştiinţă i-a crescut? Cum au să i-o ierte şi cât n'au. să-1 blesteme oare mai târziu?
îndeosebi, acestea îi erau mâhnirile şi mustrările. Numai acestea. Prea îndestule ca să-i răcească deodată sârmele de foc ale bucuriei care-i săgetau inima, să-i posomorască fruntea, să-i înceţoşeze cu o pâclă privirea înviorată de părinte.
Prin ce mi jiu ne a citirilor în zodii, ar l'i putut el bănui, soarta neasemuit mai crâncenă care-i aştepta pe tustrei, în celălalt război ce-avea să vină? De unde să ştie el de pe-atunci, că tustrei erau numai nişte osândiţi la moarte, hăulind fără grijă, râzând, cântând, trudind, mcolţindu-se cu slujnicarii cârmuirii şi cu logofeţii Silişteanului, urzind zadarnic plănuiri de viaţă lungă? Şi cum să-şi dea el seamă că nu mai avea nicio însemnătate în ce fel îi crescuse, de vreme ce creşteau doar tot pentru acelaş sfârşit, carne omenească pentru tun, aşa cum sfârşise frate-său mai mare Vasilo Urcan şi fraţine-su mezin, Pintilie Urcan, în cel dintâi război, răpuşi de schije şi de gloanţe într'un singur pătrar de ceas, sub zidurile prăbuşite ale gării Predeal?
S'ar fi prăbuşit şi el pe loc, fulgerat în inimă din senin, s'o ştie aceasta, s'o bănuiască, să-i treacă închipuirea prin gând.
Cât despre dânşii, lor nu le păsa de teama viitorului, nici cât de
vino şi vezi !
31
înţepăturile ţânţarilor,  iară putere asupra celor cu sânge de Urcani în trupurile vânjoase, agere, călite. Nu-i încerca nicio presimţire. Cunoşteau  un singur răspuns la  toate ameninţările:
— Poftească!
Le-a venit pe rând vremea oştirii; pe rând s'au dus la oştire şi s'au întors mai dârji de grumaz.
Le-a venit vremea însurătorii şi îndată găsitu-şi-au mirese după inima lor. Fetele s'au măritat şi ele tot după inima lor, a Urcanilor şi Urcanelor.
Sărăcie cu sărăcie!
Singura avere şi zestre, cele două braţe. Unindu-se făceau patru, pentruca înverşunarea luptei cu nevoile să Ie fie mai spornică.
Astfel, de cinci ori Dumitrache Urcan a stat în loc ele cinste, socru-mare, la nunta feciorilor şi a fetelor, alături de Păuna lui împuţinată ia trup, cu vlaga tot mai sleită de griji şi do necazuri, cu părul tot mai alb. Şi de nenumărate ori s'au mai pomenit tot alături, nuni-mari, la nunţile altor Urcani şi Orcane, nepoţii şi nepoatele crescute sub ochii săi, dar din păcate nu şi sub veghea lui mai temeinică şi mai îndeaproape, aşa cum îşi jurase şi aşa cum îşi închipuia când s'a întors el în Viroagele de baştină cu tunica scorţoasă de petele sângelui închegat şi înegrită de fumul bătăliilor.
Acum, ceata cea străveche a Urcanilor îşi înfiripase din nou rândurile.
Din nou purcedeau năvalnic ca zăpoarele primăverii, în ceasurile de cumpănă şi de desnădejde, când ceilalţi se codeau şi şovăiau scărpinându-se sub căciulă. Din nou cutreera printre norodul din Viroagele şi din Siliştea întrebarea cea veche:
— Ce spun Urcanii? Ce fac Urcanii?
Ce spuneau Urcanii şi ce făceau Urcanii, din nou lc stătea în gât slujnicarilor, vechililor, abraşului stăpân al moşiei Siliştea. Din nou răbufneau toţi cu vechiul năduf:
— A dracului seminţie de oameni! Nu se mai isprăveşte cu dânşii. Dumitrache Urcan rămânea mai la o parte. Rămânea în urmă. Se-
aflau cei mai tineri şi mai în putere să-1 înlocuiască. Şi nu se lăsau mai pre jos faţă de ceilalţi Urcani, cu faima lor neştirbită de-un veac şi mai bine.
EI se căznea fel şi chip să stoarcă mâlurilor şi smârcurilor depe lotul său de fost ostaş, pâinea cea de toate zilele. De prisos. Zadarnică trudă şi caznă.
Mai lesne să storci apă din piatra seacă, decât să seci asemenea gloduri zăcute şi putrede, cu mişuneala lor de mormoloci, de lipitori şi salamandre, pentru a zvînta un capăt de ogor unde să încolţească şi să dea rod boabele de porumb ori de grâu. Când s'a încredinţat că asemenea minune nu-i în puterile sale, ce n'a mai încercat apoi? Să împletească panere şi coşuri din nuielele cioatelor de răchită. Să găsească o folosinţă petecelor răzleţe de papură şi de stuf. Să crească gâşte şi raţe. Ba într'o noapte a sărit din pat şi a trezit-o din somn pe Păuna lui să se sfătuiască. I se părea că a găsit însfârşit leacul sărăciei:
— încaltea dacă-i baltă, baltă să fie! M'apuc disdedimineaţă să scobesc un tău mai adânc, pentru raci, pentru scoici şi ţip ari.
Toate îi ieşeau însă anapoda. Fără învăţătură, fără cărţi, fără ajutoare şi îndrumări, cum să nu. dea greş cu toate?
Nuielile de răchită erau prea groase. Tufele de papură şi stuf, prea
32
CEZAR PETRESCU
scunde şi rare. In prăsila de gâşte şi de raţe — dealtminteri de soiul cel mai fără de soi — năpădeau molimile să facă prăpăd prin ele.
Câteva perechi crescuseră întotdeauna pe lângă casă, fără nici un fel de îngrijire, în afară de a Păunei. Când din perechi a încercat să ridice numărul la câteva duzini, fulgii le-au mers de nu s'a mai ales nimic de ele! Iar prăsila de raci, de scoici şi de ţipari, i-au inghiţit-o nămolurile din cele dintâi săptămâni, parcă nici nu ar fi fost! >
Ceilalţi mai tineri, feciorii, ginerii şi nepoţii îşi urmau calea lor pe care o bătătoriseră încă din anii copilăriei, alungaţi atuncea de foame. Purcedeau şi acuma cu lunile la muncile plugăreşti de-aiurea, ori la tăiatul pădurilor, iarna. Se întorceau acasă, cu mult-puţinul agonisit, în chimir ori în sacii din fundul căruţelor. Tot o încropeau într'un fel. Aveau de bine, de rău, cu ce-şi târî zilele. El rămânea şi în chibzuielile gospodăreşti, de căruţă, în urma lor. Şi fiind vorba de căruţă, hai! s'a botărît a se apuca şi de cărăuşie pe la pădurile unde feciorii, ginerii şi nspoţii tăiau lemne în lunile de iarnă.
— Nu-i treabă pentru dumneata, tată!... au ţinut să-1 oprească feciorii şi ginerii. Muncă grea, opinteală, hârtoape...
—•■ Dar când m-aţi văzut voi fugind de muncă grea şi de opinteală? se burzului el. Nu tot în hârtoape am trăit şi trăiesc?
Lisandru, care tocmai îşi pregătea şi el carul de plecare, luă cuvântul în numele celorlalţi, ca un frate mai mare ce era:
— Oricum, e altceva, tată! Nu-i muncă pentru un om ciuruit de gloanţe şi de schije, să încarce butuci mai grei decât mine.
Inţepenindu-se în piciorul'de care alignea când îl răzbea osteneala, Dumitrache Urcan grăi şi mai burzuluit:
— Iacă, măi! Ce-am ajuns sub epitropia voastră? Oi fi eu gloabă bătrână, dară încă nu-s de dat la gunoi. Merg pe picioarele mele şi mă cârmuiesc după capul meu... Cât despre răni şi despre sfârtecări de schije, când m-aţi auzit voi vreodată pomenind despre ele? Poveste veche. Rămână de sufletul patriei cu splendorile ei, care ne lasă să putrezim în splendorile broscăriilor noastre! Asta-i! Mai pofteşti ceva, hojmalăule?
— Nu mai poftesc nimic! miji a râde şiret Lisandru, cu sclipirile Urcanilor în ochii verzi. Cunosc ce m'aşteaptă.
— Atunci?...
— Am zvârlit şi eu o vorbă... Credeam că-i vremea să-ţi aduc aminte, tată, că ai început a fi o leacă de bunic. Una, două, Dumitraş al meu atâta ştie: Bunicu ! Bunicu! Unde-i bunicu?
— Vrei să zici că întreabă de mine?
— întreabă !
— Şi că .nu mai poate de dorul meu?...
— Altminteri dece ar întreba? Cum deschide ochii, cu asta-i dă înainte: Bunicu! Nici tată, nici mamă: bunicu!...
Silindu-se să se arate nepăsător, Dumitru Urcan îl cerceta dintr'o latură, cu coada ochiului.
— Şi unde vrei să mă duci cu vorba, haidăule?...
— Nicăieri, tată ! Dimpotrivă, să te ţinem aici şi să nu te duci nicăieri. Să rămână un bărbat cu scaun la cap între atâtea muieri, câte se zbat singure cu lipsa noastră şi nu Ie ajută mintea ce să facă şi ce să dreagă la strâmtoare. Mai ales că dau zor care mai de care, să te facă tot bunic...
Dumitrache Urcan tăcu un răstimp... Cu mâna alunga ţânţarii care-i ţiuiau în jurul capului gol cu părul cărunt, sau poate voia să-şi alunge aşa gândurile, amintirile, moştenirile.
VINO ŞI VEZI I
33
'Poate se gândea că a venit acum rândul feciorilor să se ridice noaptea pe furiş, din aşternut, când se întorc de pe drumuri, ca să privească şi ei pe ascuns la pruncii lor din leagăn, pecetluind în tainiţele cugetului aceleaşi mari şi deşarte legăminte, pe care nu se vor învrednici să le treacă în faptă, cum nu i-a fost dat nici lui să le îndeplinească.
Rosti cu blândeţe:
— Bunic, nebunie, lăsaţi-mă în toanele mele, măi băieţi!... am datoria să tot încerc până ce-oi închide ochii. Asta-i a Urcanilor; în sângele meu şi al vostru. Nu ne lăsăm înghiţiţi de nămoluri!
— Bine, tată.
Mai mult îl durea inima pe Dumitrache Urcan că o părăseşte pe Păuna lui, singură cu săptămânile în căsulia lor, care se îngropa din ce în ce în pământ, din ce în ce mai scundă şi mai dărăpănată cu fieştece an.
Căci se scufunda şi ea tot aşa cu ficşlece an, tot mai slabă, mai puţintică la trup şi mai istovită, nefiind din neamul tare a! Urcanilor, cu sângele lor care nu se sleicşte în vine. Dar ce altă deslegare mai putea găsi nevoilor? Pe nici un Urcan, fie el cât de gârbov nu l-au hrănit vreodată feciorii ori nepoţii, să trăiască din mila altora.
Lipsea deci şi el cu săptămânile şi cu lunile. Se întorcea şi el cu o brumă de agoniseală în chimir şi cu un sac de mălai ori cu o traistă de fasole în coada căruţei.
Oamenii nu mai întrebau:
— Ce zice Dumitrache Urcan? Ce face Dumitrache Urcan? Auzeau şi vedeau. ;Fără să mai întrebe, înţelegeau că se vârcoleşte
cărând apă cu ciurul şi clătinau din cap mai cu obidă decât el, fiindcă el, tot tare de fire, îşi stăpânea obida şi amarul.
— Păcat de Dumitrache Urcan al nostru ! Nu-i drept... Merită alt rost pe lume, decât să umble de pripas cu harabaua şi cu mârţoagele lui pe unde şi-a înţărcat dracul copiii. El să ne fie măcar primar, dacă nu deputat...
— Deputat? Ce-ţi mai trăsni prin cap, bre omule? Tu nu ştii pentru cine-i deputăţia?... Pentru alde Costică Boiangiu, zis Bibicu, cum am auzit, că s'ar fi ales cică deputat în ţinutul Bacăului.
— Halal de el!
— Şi halal de ţară!
— Adică, halal şi de noi! Că şi noi suntem ţara, talpa ţării, cum ni se tot strigă la alegeri.
— Ba că chiar! Ia'n te uită ce talpă mândră şi frumoasă!... încheia omul înălţând la soare talpa desculţă, bătătorită şi scorţoasă de glodul uscat al smârcurilor prin care clefăiau. O talpă s'o pozeze şi s'o pună în stema ţării, în locul capului de bour.
Cunoscând deci toţi pe piele proprie strâmbătăţile lumii şi pidosns-ciile întocmirilor, îl căinau din inimă pe Dumitrache Urcan al lor, clătina ud din cap. Dar de întrebat, întrebau tot după zaconul cel vechi, de pe vremuri:
— Ce spun Urcanii? Ce fac Urcanii?
Fiindcă după a tuturor judecată, căutau acuma cu ochiul şi cu urechea la feciorii şi la nepoţii lui Dumitrache Urcan, să vadă ce fac şi să audă ce spun. Acum în ei era temeiul nădejdilor, măcar că se iveau rar din drumurile lor ţesute încoace şi încolo. Destul să se ivească însă pentru a trece zvonul din casă în casă.
— Fraţilor, s'a întors Lisandru Urcan!
— Bună veste! Dară dacă vrei să ştii, bucură-te că au mai picat dela drum şi Vasile cu ]lie Urcan!
— Ba dacă-i pe asta, află că s'au mai întors şi câţiva din ceilalţi Urcani!
3 — Viaţa Romînească
34
CEZAR PETRESCU
— Atunci, hai la dânşii să auzim ce spun şi ce-i de făcut cu prestaţia...
— Şi cu taxele comunale pe vite...
— Şi cu islazul...
-— Şi cu birurile...
— Şi cu pacostea de primar pe care ni 1-a cocoţat Silişteanu în cap. Al treilea în doi ani. Ii schimbă mai dihai decât noi opincile!.... Dac'au^ venit Urcanii, îi tragem noi un sfârâiac, să sughiţă...
Şi drept este că îndată slujnicarii stăpânirii, jandarmii şi vechilii Silişteanului, începeau să sughiţă, simţind că suflă un. vânt mai îndârjit printre oameni. Din nou suduiau şi din nou le stătea în gât vinul profir dela crama lui Codârlă, deşi acum erau alţi slujnicari, alţi jandarmi şi vechili; deşi Ia tejgheaua răposatului Codârlă, îi întâmpina acum, fecioru-su, Ena-cache Codârlă, frecându-şi mâinile şi vestind că a desfundat altă bute de vin.
Plini de năduf, rosteau aproape aceleaşi cuvinte ca slujnicarii, jandarmii şi vechilii dinainte vreme, parcă le-ar fi învăţat deadreptul din gura lor:
— Iar ne dau de furcă bandiţii de Urcani! Numai alt război are să ne descătuşeze de dânşii, mama lor de instigatori! Cum descăleca înapoi în Viroagele, cum nu ne mai găsim linişte şi somn.
— Tot e bine măcar că s'a potolit tartorul de Dumitrache Urcani Acela ne-ar fi dat de furcă cât zece, cum i-a mers buhul... Erou, citat în ordin de zi pe armată, să nu mai încapi de el.
— I-a ieşit lui eroismul pe nas! Vede-i-aş acuma şi pe ceilalţi eroi, îngropaţi cu casca la cap, să Ie amuţească glasul...
— Nu-i ceasul departe! Se tot aude mereu...
Potolit într'adevăr şi cu eroismul demult scos pe nas, Dumitrache Urcan, tartorul, îşi căuta numai de cărăuşia Iui prin depărtate locuri. Sporul era puţintel. Nu se asemuia cu al feciorilor, ginerilor şi nepoţilor. Dar îl răsplăteau în bună parte, fiindcă era o agoniseală cu sudoarea muncii, lui. Altă răsplată şi o mai scumpă alinare, găsea în nepotul său cel mai măricel, Dumitraş, care aştepta întinzând mânuţele: — Bunicule, bine c'ai venit să-mi faci o moară! Fă-mi mata o moară de şindrilă să se ducă vestea... O moară ştii, cum a fost a răs-răsbunicului, despre care povestea bunica Păuna astă-iarnă...
Glasul era al Urcanilor. Râsul lui, al Urcanilor. Ochii negri, ai Urcanilor. Şi neastâmpărul stăruitor, tot al Urcanilor.
Numai duhul iscoditor, întrecea calea veche şi bătătorită a Urcanilor. Frământat de nerăbdare şi aşteptare să-i. înjghebe moara bunicul cu mâinile Iui ciolănoasc, veşnic se amesteca în treabă şi veşnic punea şi el mânuţele subţiri şi sgâriate, să adauge şi să îndrepte ceva:
— Nu asa, bunicule! Stai să-ti arăt eu... Stii ceva?
— Ei....'
— Da' nu mă spui Ia nimeni?
— N'oi spune, gândacule!
— Eu am să mă fac maşinist, când oi fi mare. N'am să umblu ca tătuţu, tot cu boii şi cu caii, cu plugul şi cu sapa... Hăis, hăis! Hi, gloabelor, hi!...
— Măi măi! Şi ce fel de maşinist? La ce maşini, gângania bunicului? Inălţând  din. sprâncene,  Dumitraş răspundea foarte serios:
— Am să văd eu. încă nu m'am hotărît bine...
Dumitrache Urcan rămânea pe gânduri, cu foile de şindrilă uitate înmâna.
— Dece oftezi, bunicule?... nu-1 slăbea, Dumitraş.
— Lasă, nu le mai şti pe toate, că ai să îmbătrâneşti înainte de vreme, ca mine.
vino şi vezi !
35
El se gândea la legămintele pe care nu şi le-a mai ţinut faţă de feciorii săi când erau nişte gângănii omeneşti ca Dumitraş. Avea-vor ei parte, Lisandru, Vasile şi Iliuţă, să le îndeplinească mai norocos cu plodurile lor?
— Hai, bunicule, ce stai? Nu-i vreme de gândit! Să te ajut eu...
Unde apare d.  Nick Cristodorescu, mare petrolist, mare afacerist şi american sută in sută
Nu cu mult mai târziu, fostu-Ie-a dat oropsiţilor din Siliştea şi Viroagele să treacă prin dârdora unor repezi întâmplări şi uluitoare schimbări, care i-au ademenit iarăşi în ispita nădejdilor şi a amăgirilor, a nălucirilor.
Umbla vorba de vreo lună că zgârcitul lor stăpân, boier Artur Silişteanu, zace pe patul de moarte în palatul său din Bucureşti, cu o duzină de doftori perindându-se la căpătâi. Şi într'o bună zi — cu adevărat bună! — veni vestea că în ciuda tuturor doftorilor şi doftoricalelor, dat-a el ortul popii, ca şi marele vornic Calist de odinioară, celălalt zgârciob.
Să-1 jelească, cine? Şi de ce?
Dimpotrivă, răsuflat-au toţi cu uşurare. S'a mai dus o pacoste. Ducă-se!
Şi tot ca pe vremea când se îndurase bunul dumnezeu să-1 strângă de pe capul robilor şi pe hapsânul celălalt, marele vornic Calist, din celălalt veac, întrebările şi răspunsurile numai a înlăcrimată jale nu prea semănau.
— Ţintuitu-l-au bine în sicriu?
— Ţintuit... *-
— îngropatu-l-au bine în pământ?
— îngropat! Adică I-au pus îmbălsămat într'un fel de alt palat boieresc al morţilor, de-i zice acelui palat cavou.
—Ţ-ţ-ţ-!... se minunară cumetrele cu mâna la gură. Au şi palate pentru morţi, Siliştenii ?
— Au!... Ce, ca noi? Trei coţi de pământ, trei lopeţi de ţărână deasupra,  şi gata?
— Atunci, l-au închis acolo şi cu sipetele lui de bănet, să-şi tot numere aurul până la judecata de apoi ?
— Ei, ce mai vorbeşti şi dumneata, mătuşă Glafiră ! Crezi că bogătanii de-acuma îşi ţin banii în lădoaie ferecate, ca pe vremea vornicului Calist?... Ii păstrează la bancă, s'aducă dobânzi. Dobândă la dobândă; banul să tot fete alţi bani!... încât pre Silişteanul nostru l-au încuiat cu zăvoarele îmbălsămat într'o parte, iară bănăritul lui puieşte alţi bani, în altă parte.
— Fie şi aşa ! întrebarea tot rămâne.
— Zi! Dă-i drumul! Care întrebare?
— Intrebarea-i: aşternutu-i-au lespede destul de grea la cavâul lui, să nu mai iasă de-acolo şi să ne mai belească de chele?
— I-au aşternut! Spuneau şi vechilii, care s'au dus la praznic şi la pomană. O lespede de marmură neagră, să n'o clintească din loc nici cei trei Urcani ai lui Dumitrache, cu pârghiile!
— Slavă Domnului! Poate că ne-a mai veni vremea să ne tragem şi noi suflarea.
•— S'aşteptăm!
— S'aşteptăm. Văzând şi făcând.
împlinirea aşteptărilor se vestea deocamdată bine, pentru cei' jupoiţi pân'atunci de piele.
3*
36
cezar petrescu
, Ca şi după moartea zgârcitului de pomină, marele vornic Calist, moştenirea cestuilalt zgârciob Artur Silişteanu, a încăput încăodată pe mâna risipitorilor. Iar acei risipitori erau de data asta numai doi ia număr. Adică două: văduva sa, coana Artemiza, pe care n'o văzuse nimeni la faţă fiindcă nu-i plăcea ţara şi trăia mai mult prin străinătăţi, cum şi singurul lor odor, Bebe Silişteanu, fată născută, crescută cu guvernante, trăită şi măritată tot prin minunăţiile ţărilor de departe, unde-şi găsise cică un bărbăţel cu coroană de prinţ, dar cam slăbuţ de pungă.
Nu călcaseră amândouă niciodată pe la conacul din Siliştea.
N'au călcat nici acum.
Deci oamenii scăpaseră cel puţin din cleştele unui stăpân abraş şi sgârcit, hojma de veghe, ca un păianjen după poarta ghintuită şi după ferestrele cu gratii de fier ale conacului din deal. Căci boier Artur Silişteanu, cu toate că nu ieşea mai niciodată pe andin încăperile sale să cutreere moşia ca marele vornic' Calist, cel mereu pe drumuri într'o daradaică largă ca arca lui Noe, cu giubeaua întoarsă pe dos; cu toate că nu cobora să înşface cu mâna lui iobagii de beregată să-i scuture, ca să-i ştie de frică şi să înceapă a tremura numai când auzeau surugiii pocnind şi. roţile daradaicei duruind; cu toate că nu-şi bea cafeaua în cerdac privind, cu ochii săi cum mânuiesc logofeţii harapnicile pe spinarea celor întinşi la scară: —întocmise el alte rânduieli mai potrivite cu firea lui zăcaşă şi ascunsă, pentru a băga groaza în clăcaşii care-i munceau pământurile cu aceleaşi sudori de sânge ca pe vremea aprigului mare vornic Calist, până ce cădeau tot aşa în brânci, răpuşi pe brazdă.
El lucra numai cu condicile şi cu vechilii. Numai cu rapoarte şi cu . slujinicarii stăpânirii.
De acolo, pitit în ascunzişul lui de paing, după zidurile înalte ale împrejmuirii, cu cioburi tăioase de sticlă pe muche şi după ferestrele cu zăbrele de fier, urmărea din condici toate mişcările. De acolo, cunoştea oamenii din rapoarte, fără a se osteni să-i zărească la chip şi să stea vreodată de vorbă cu dânşii. Şi tot de-acolo, îi osândea pe nevăzute Ia flămânzire şi la pribegii până într'al şaptelea sat să-şi agonisească pâinea amară, cum notarise cu Urcanii.
Oamenii cu puzderiile lor de prunci şi necazuri erau pentru dânsul doar o înşirare de nume pe liste şi de numere în condici.
Prea destul ca să le înfigă şi aşa unghiile în beregată, fără să întindă mâna. Scria o însemnare. Trecea ori ştergea un număr în registre. Punea o cruce.
Vechilii şi slujnicarii stăpânirii executau.
Barem de-afâta scăpaseră veşnicii urgisiţi din Siliştea şi din Viroagele, să răsufle, când l-au ştiut bine ferecat în cavoul de marmură neagră dela Bucureşti, unde nu mai putea scrie şi şterge numere în condici, nici pune cruci pe liste. Au răsuflat şi mai cu uşurare, aflând în scurtă vreme din zvonuri că între văduvă şi fiica sa, Artemiza şi prinţesa Bebe de Montresor, născută Silişteanu, s'a iscat pricină de gâlceava de la moştenire, gata-gala să se cheme una pe alta la judecată, în proces pentru împărţeală. Pentru împărţeala bănetului depus la băncile din ţară şi din străinătate, pentru împărţeala palatului din Bucureşti, pentru împărţeala moşiei pusă şi pe numele lor, numai de formă, ca să măsluiască legea.
Pe urmă, lc-a venit altă veste, să-i buimăcească.
Răsărise un cumpărător pentru cele trei părţi din moşie. Un stăpân nou, întâia oară după osută cincizeci de ani, din alt neam decâtal Siliştenilor.
vino şi vezi !
37
Un stăpân încă mai putred de bogat, decât zgârciobul de Artur Silişteanu.
Domnul Nick Cristoclorescu, mare petrolist, mare om de afaceri, mare inginer, mare acţionar în tot soiul de întreprinderi, mare fruntaş politic, mare proprietar de păduri,, de blocuri şi terenuri în Bucureşti, de hoteluri la munte şi la ţărmul mării.
— Ei?... s'au uitat unul la altul nepricopsiţii din Siliştea şi din Viroagele, scărpinându-se sub căciulă. Ce ne facem, măi fraţilor? Ce bucurie ne mai aşteaptă de la asemenea nou şi mare stăpân?
— Ce mare? Că nu-i mare numai odată. Cică-i de vreo cinci-şase ori
mare!
— S'auzim ce zic Urcanii!... Urcanii n'aveau însă nimica de zis.
In ignoranţa lor de sălbateci ai smârcurilor, nu prea ştiau ei ce înseamnă un mare petrolist şi un mare acţionar, cum nu ştiuseră nici părinţii lor de altădată ce înseamnă gazon, pergole, sublim exemplu, pagină glorioasă ori suprem sacrificiu, când au luptat şi au căzut apărând splendorile patriei, încât au răspuns şi dânşii strângând din umeri, cu aceeaşi nedumerire a tuturora:
■— S'aşteptăm! Văzând şi făcând...
Au aşteptat aşa dar.
Au aşteptat răsucindu-se prin somn, frământaţi de îngrijorare, ca nişte oameni păţiţi din tată în fiu ce erau.
Cine ştie ce rău mai rău decât răul îi mai pândea şi pe dânşii, cum au pătimit străbunii lor la limanul amăgirilor din Viroagele? Pe urmă au plecat la muncile plugăreşti de prin locurile depărtate ale învoielilor, care, acelea n'aşteptau.
Iar peste puţine zile s'a înfăţişat în Siliştea şi cumpărătorul, stăpânul cel nou, al moşiei, domnul Nick Cristodorescu, marele petrolist, marele inginer, marele proprietar, marele om de afaceri, marele fruntaş politic, în toate mare şi iar mare.
A apărut pe nevestite într'un automobil, bine înţeles mare. Mai mult decât mare; într'un automobil gigant şi albastru, cu geamuri de cristal şi cu o sumedenie de faruri nichelate şi de oglinzi sclipitoare, cum nu mai văzuseră încă prăpădiţii din Siliştea asemenea căsoaie lungă-prelungă, pe roate de gumă. Cu atât mai vârtos nu mai văzuseră asemenea dihanie nici câinii din Siliştea, pentru care noutate ce le supăra ochiul şi spiritul retrograd, s'au purces pe-un lătrat şi pe-un şchelălău cumplit în norii de pulbere, de-au sculat tot satul.
La clipeală năpădiră în porţi şi la garduri, pe drum şi pe poteci, babele ştirbe şi plodurile desculţe, moşnegii fonfi şi nevestele cu pruncii la sân, mai abitir ca la zavera de mult uitată a aşa ziselor împărţeli de pământuri.
Dar din automobilul lung-prelung, în locul uriaşului de atâtea ori mare ca o namilă de munte la care se aşteptau toţi potrivit zvonurilor, a coborît un omuleţ mititel şi chel.
Un domn scund şi chel, rotunjor şi îndesat, în straie cenuşii cu pătrăţele vărgate albastre şi roşii, cu obrajii trandafirii şi raşi, cu o coşcogea pipă în colţul gurii şi cu ochelari în ramă neagră încălecaţi pe-un sfârc cârn de nas, ca un rât de godac.
Automobilul se oprise ţanc în faţa primăriei.
Şi ca la un semnal, cum năpădiseră mai înainte babele şi moşnegii, plodurile desculţe şi muierile cu pruncii la sân, au dat buzna pe uşă şi toţi
38
cezar petrescu
notabilii, slujnicarii şi străjerii, care cu condeiul ori cu ţigara neaprinsă după ureche, care cu o ţidulă, cu o somaţie ori cu un tampon în mână, cum ,îl apucase vremea şi-i zăpăcise neanunţata sosire.
Toţi au rămas cu gurile căscate la automobilul cel mare şi la domnul «el mărunţel.
Nu ştiau ce să facă şi ce să îndruge, mereu îndoindu-se de şale, ploconin-du-se şi salutând, mereu aruncând ochiri furioase câinilor care nu. se potoleau din lătrat, opriţi însă la o respectuoasă distanţă.
Domnul Nick Cristodorescu i-a scos din încurcătură.
Păşind îndesat şi rar, cu chelia razachie lucind în bătaia soarelui de primăvară şi cu pipa în colţul gurii, a prins a strânge mâinile tuturora, la rând, fără alegere şi fără a lăsa timp notabililor să-şi şteargă palmele asudate de fundul pantalonilor şi do iţari.
— Nick Cristodorescu, noul proprietar al moşiei Siliştea ! se recomandă singur, scoţându-şi pipa şi slobozind o voce străfundă şi detunată de bas, întru totul neaşteptată de la o făptură aşa de scundă şi cu faţa aşa de tran-.dafirie, de prunc proaspăt ieşit din scăldătoare. Sper să devenim şi. să rămânem prieteni!...
Slujnicarii s'au bâlbâit, întrecându-se unul pe altul în temeneli. s
— Să trăiţi!...
— Bine aţi venit!
— Avem onoare!... Primarul căpătă curaj:
— Nu poftiţi înlăuntru?
— Deocamdată nu!, răspunse scurt d. Nick Cristodorescu.
— Vă duceţi sus la curte?
— Deocamdată coboară curtea aici! necheză notarul într'un soi de râs care voia să fie glumeţ şi pe care-1 frână de îndată muşcându-şi buzele, cuprins de îngrijorare şi teamă că nu. se potriveşte solemnului eveniment. Adică vin de vale oamenii curţii, logofeţii şi vechilii, contabilul, magazionerul____
Oamenii curţii veneau într'adevăr gâfâind.
După ce-au despicat roata de gospodari, de babe şi moşnegi, de ploduri desculţe şi de muieri cu pruncii în braţe, care căscau gura Ia aceeaşi distanţă respectuoasă ca zăvozii mai domoliţi din lătrături şi din mârâieli, s'au înfăţişat cu aceleaşi ploconeli, luând apoi poziţia militărească de drepţi. Nu. ştiau nici ei ce să îngaime, îndemnându-se unul pe altul.
I-a scăpat şi pe dânşii din încurcătură d. Nick Cristodorescu, scuturând bărbătos alte mâini, pronunţându-şi numele şi calitatea de nou proprietar al moşiei.
Pe urmă, uitându-se stăruitor la biciul care spânzura pe braţul unuia dintre vechili ca un şarpe, cu coada până în. colbul drumului, rosti apăsat, .cu vocea de bas încă mai străfundă şi detunată:
— Acestea nu mai au ce căuta aici! Nu. intră în sistemul meu. Trebue să dispară !...
Vechilul cu pricina, Ţugui Codârlă, fratele cârciumărului, privi şi el vinovat la biciul care-i atârna pe braţ. Nu ştia cum şi unde să-1 mistuie.
Poate că ar fi fost gata să-1 înghită, numai să facă pe placul noului stăpân.
D. Nick Cristodorescu s'a grăbit să-1 scape şi pe el din încurcătură, înaintând un pas, a înhăţat biciul de vârful subţire împletit din curele şi 1-a svârlit cât-colo, în şanţ.
VINO Şl VEZI !
39
— Precum ca să se ştie !... rosti răspicat.
Apoi, pâcâind din pipă şi rotind ochii prin geamurile bombate ale ochelarilor la mulţimea care-şi strângea rândurile fără a îndrăzni să înainteze, făcu semn oamenilor să se apropie.
— Da! Precum ca să se ştie! repetă, satisfăcut de efectul gestului său, la care ar fi aşteptat poate şi un ropot de aplauze. Daţi-vă mai încoace, dragi gospodari! Nu mănânc oamenii. Din contră, doresc, să aibă toţi oamenii ce mânca aici din belşug. Îmi pare bine că s'a întâmplat aşa şi că am avut adineaori fericita inspiraţie să mă opresc dintru'ntâi la primărie, acilea,, în inima satului, şi să nu mă urc sus, direct la conac. Doresc dela la început să cunoaşteţi că sunt un democrat şi un progresist. Doresc să dispară distanţele şi mijloacele de constrângere, ca biciul acesta, simbolul unei lumi şi mentalităţi învechite!...
Vorbind, arătase cu coada pipei spre şanţul unde a aruncat biciul.
Oamenii au întors şi ei ochii la simbolul lumii şi mentalităţii învechite, care le fripsese lor pielea din tată în fiu, de când ţineau minte.
Biciul, într'adevăr, dispăruse. Nu că l-ar fi înghiţit cumva pământul ori Ţugui Codârlă, vechilul cel mai vechi şi mai de credinţă al Silişteanu lui.
Un drac de băieţel desculţ şi rufos, îl ridicase din troscot pe furiş şi o paşlise la galop peste garduri cu prada, pocnind din goană, ca urătorii de Anul nou.
D. Nick Cristodorescu zâmbi, mai pâcâind câteva fumuri din pipă. După care, urmă neturburat, fără să-şi piardă firul vorbirii, fiindcă întru aceasta se oprise el dinadins în mijlocul satului, la primărie, cum îşi chJbzuise cu îndelungi socoteli intrarea, nu Ia voia întâmplării ori a unei subite şi „fericite inspiraţii" inventată atunci, pe loc, precum ca să se ştie.
— Da, oameni buni! Eu nu înţeleg întrebuinţarea mijloacelor de constrângere, prin vechili sau prin condici. Vechilii vor fi nevoiţi să adopte sistemul meu. Iar sistemul meu se bazează în primul rând pe folosirea progresului tehnic, a maşinilor, a metodelor de muncă înaintate, a agronomiei moderne. Voi aduce aici un agronom, cu studii şi cu experienţă, să pună în aplicare cele mai înaintate descoperiri alo ştiinţei. Vechilii şi logofeţii vor lucra sub conducerea Iui, părăsind vechile sisteme de care au. uzat până acum. Altfel, mă voi despărţi de dumneavoastră!... li se adresă direct lor. Precum ca să se ştie!
Vechilii şi logofeţii înghiţiră noduri în sec, holbându-se unul la altui. Ţugui Codârlă luă cuvântul în numele lor, lepădându-se de vechiul şi răposatul fost stăpân.
— Apoi, nu noi suntem de vină, cucoane! Aşa erau poruncile. Noi eram numai nişte ostromenturi.
— Cunosc! îl întrerupse d. Nick Cristodorescu, îndreptând coada pipei spre pieptul lui, ca o ţeava de pistol. Nu e nevoie să mi-o spui! So aplicau, aici sisteme pe care le dezaprob şi care se vor curma.
— Le curmăm, cucoane, le curmăm!... făgădui Ţugui Codârlă, în numele tuturor vechililor şi logofeţilor. Asta e şi dorinţa noastră. Să lucrăm pământul moşiei boiereşti în bună înţelegere şi cu tragere de inimă, nu în duşmănie. Nu, măi verişcanilor?
Vechilii şi logofeţii încuviinţară într'un glas:
— De bună seamă !
— Mai încape vorbă?
Glotimea satului adunată în rânduri tot mai strânse, îşi dădea coate.
— Chiar că! îmbracă lupii piele de oaie blândă!
40
CEZAR PETRESCU
D. Nick Cristodorescu se întoarse iarăşi către această mulţime, cu două sute de ochi ţintă la el.
— încât mă bucur că am avut prilejui să vi le spun toate din-tru'nceput. Precum ca să se ştie!... Am venit aici cu hotărîrea să introduc ca îu toate întreprinderile mele metodele americano. Sunt american sută în sută!
— Sunteţi american? se miră tâmp primarul Lache Pătlagină, alt fost om de încredere al fostului stăpân.
— American!... pufni în râs d. Nick Cristodorescu, înveselit foarte şi măsurându-1 de jos în sus, cu o dispreţuitoare compătimire. E un fel de-a vorbi! American în ideile şi în metodele progresiste. încolo, român get-beget, coada vacii, fiu de picher din ţinutul Iaşilor. Precum ca să se ştie! Democrat sută în sută. Dar m'am făcut singur după metoda americană; singur mi-am făcut averea după metoda americană şi tot după metoda americană îmi conduc întreprinderile.
— Atunci pricep! se lămuri în felul său primarele Lache Pătlagină.
— Ce anume pricepi, dumneata?
— Pricep acum ce fel aţi cumpărat moşia!... Aşa ceva nu s'a mai pomenit... N'aţi venit, n'aţi măsurat, n'aţi pipăit locurile, nu v'a văzut nimeni pe-aici cercetând şi întrebând... Tronc! Ştirea că aţi semnat actele şi gata! Americăneşte!...
D. Nick Cristodorescu rămase o clipă în cumpănă, ca şi cum ar fi vrut să mai spună ceva şi s'a răsgândit.
Trăgând altă provizie de fum din pipă şi împroşcând pe nas alţi nouraşi albaştri de tutun american, care miroseau a smirnă şi a smochine, întări:
— Este ceva adevărat în tot ce crezi a pricepe dumneata. Şi dacă te vei gândi mai bine, n'are să te mai mire atâta. Printre altele, sunt şi inginer. Adică înainte de toate am fost şi sunt inginer... Să citeşti un plan, nu-i grea treabă pentru un inginer! Sunt şi matematician. Pentru un om deprins cu cifrele, n'a fost grea treabă să citesc situaţia reală în condicile pe zece ani în urmă! In materia asta, regretatul Artur Silişteanu era un specialist de mâna întâia... Avea condici în dublu exemplar, le-am cerut prinprocu-ristul meu, să le examinez. Ce nevoie să mai viu la faţa locului? Am procedat americăneşte, cum bine ai spus. Iar la faţa locului am venit acum, să constat toate şi cu ochii mei, înainte de a lua măsurile cuvenite pentru a schimba sistemul... Pe urmă, când lucrurile vor fi puse pe roate şi mă voi încredinţa că mă pot bizui pe oameni de nădejde, n'o să mă vedeţi prea des pe aici. Mai am şi altele pe cap. Dinadins am venit singur, fără secretari, fără soţie, fără nimeni care să mă poată influenţa în vreun fel ori în altul, la primul contact. Acesta e sistemul meu. Precum ca să se ştie! Şi precum ca să se ştie, cunoaşteţi că în bugetul de exploatare al moşiei, voi prevedea capitolele respective pentru a sprijini şcoala, pentru a sprijini biserica, pentru a îmbunătăţi sănătatea populaţiei din sat. Poate şi alte capitole. Asta de exemplu nu-i primărie; e o cocioabă! Nu-i admisibil ca sus pe deal să se înalţe conacul moşiei cât o cetate, iar aici primăria comunei să se prezinte ca un grajd dărăpănat.
Lepădându-se şi el de fostul ocrotitor, primarul Lache Pătlagină, îngăimă uitându-se spăsit în pământ.
— Boierul Artur Silişteanu, dumnezeu să-1 ierte, era cam strâns la pungă.
— Eu nu sunt strâns la pungă! îi tăie vorba d. Nick Cristodorescu. Precum ca să se ştie! Sunt larg, foarte larg în toate chestiunele care merită. Şi nu numai întrucât priveşte instituţiile, ci şi întrucât priveşte oamenii vrednici, oamenii de muncă şi de iniţiativă. Doresc ca acest sat să ajungă un sat de
VINO ŞI VEZI !
41
oameni înstăriţi, nu cu aspectul jalnic de-acum! Loc este pentru toată lumea să încapă sub soare şi să se afirme. Asta aveam de spus. Cu bine!
— Cu bine!
— Să trăiţi!
— Să fie într'un ceas bun şi cu noroc! glăsuiră oamenii şi muierile din glotimea satului, cu tot, cu babele ştirbe şi cu moşnegii fonfi, deopotrivă de buimăciţi.
D. Nick Cristodorescu le făcu. semn prietenos cu mâna în care ţinea pipa:
— Cu bine, cu bine! Mai stăm noi de vorbă. Vom ţine sfat mare. Apoi se întoarse către grupul logofeţilor şi vechililor, încă mai buimăciţi
decât babele ştirbe şi moşnegii cei fonfi.
— Acum, noi să mergem şi să mă puneţi în curent cu situaţia. Urcaţi-vă!
— In automobilă?
— In automobil.
— Lângă dumneavoastră, coane Nicule?...
— Nick! Mă chiamă Nick, nu Nicu! Precum ca să se ştie.
— Lângă Dumneavoastră, coane Nick?...
— Lângă mine. Nu v'arn spus odată pentru totdeauna că-s democrat şi progresist sută în. sută?
Intre omul smârcurilor şi marele progresist româno^ american
Pe oamenii din Siliştea şi din Viroagele nu i-a mai prins somnul trei nopţi şi nu şi-au mai găsit astâmpăr trei zile.
Nu mai ştiau ce să creadă despre asemenea nou stăpân, cu asemenea grăiri săltate pe care nu le mai auziseră ei decât doar în pârpâra alegerilor. Dar candidaţii la alegeri îndrugau verzi şi uscate, făgăduind câte în lună şi'n stele — unul mai progresist şi mai democrat de cât altul — pentru a se cărăbăni apoi, să nu-i mai vadă şi să nu-i mai audă nimeni.
Domnul Nick Cristodorescu nu venise să ceară voturi.
Era stăpân al moşiei, şi de pleca la alte afaceri ale sale ori de prindea rădăcini sus la conac, tot stăpân al moşiei va să rămână. N'avea pentru ce să arunce vorbe de haram în vânt şi să bage oamenilor sticleţi în cap, cum se mânia întotdeauna boier Artur Silişteanu pe mosafirii trecători ai satului, la alegeri.
— Păcat că nu-s Urcanii aici! Tot ne-am mai dumiri, auzindu-i ce spun şi văzându-i ce fac.
— Da' Dumitrache Urcan? Pe el l-am uitat?
— Că bine te-ai gândit! Hai măcar la dânsul să aflăm ce spune şi ce face el.
Trei zile şi trei seri s'au înşirat dâră la Dumitrache Urcan. Bătuseră potecă nouă până la poarta lui.
El asculta, clătina din cap şi strângea din umeri.
— Ce să vă spun? Câtă vreme nu l-am văzut cu ochii şi nu l-am auzit cu urechile mele, ce-aş putea spune? Ca să mai păţesc ca atunci, când v'am tras după mine să-1 votaţi pe nemernicul de Gheorghiţiu, de mi-a crăpat obrazul de ruşine şi nu m'am mai uitat un an în ochii voştri?
— Poveste veche, bade Dumitrache.
— Veche, dară mi-a rămas Ia inimă!
— Noi. n'am pus-o la inimă. Şi Gheorghiţiu era Gheorghiţiu, deputat,
42
cezar petrescu
azi aici, mâni la Bucureşti, l'ie la dânşii acolo, la taraba lor de minciuni cum bine-i zici, 'mneata!... Cu boieru ista nou, altcum stau lucrurile. Se chiamă că-i stăpânul moşiei. Cu el avem să ne frecăm zi de zi, aicea, la faţa locului, cum ne-au frecat Siliştenii o sută cincizeci de ani, de ne-auscos sufletu' din noi. Poate că n'ar strica să-ţi faci un drum de'ncercare pe la curte si să te încredinţezi cu ochii şi cu urechile innetale, în ce ape se scaldă. Hai?
Dumitrache Urcan le-a răspuns în răspăr.
— De multe ori m'aţi văzut voi roza ud pragurile Silişteanuîui? •— Nu mai. sunt pragurile Silişteanuîui! Alt stăpân...
— Tot un drac!
— Poate că nu-i tot un   drac. Nu s'arată a fi!
— Cine s'a fript, cu. borş, suflă şi-n chişleag.
Unul dintre cei de faţă, Vintea Condurache, contingent cu el, care se întorsese din război în cârji şi tot în cârji umbla şi acuma, îl dojenea cu obidă:
— Bre Dumitrache, bre, ai tu un dar dela o vreme încoace.
— Care anume?
— Ne tai piuitu' cu două vorbe, când ni-i lumea mai dragă!
— Şi nu s'au adeverit de cele mai multe ori cele două vorbe pe care le-am spus?
— De...
— Nu, de!... Numără pe degete, lăsând laoparte numai întâmplarea cu Gheorghiţiu, care stă la răbojul meu. încolo?... Nu-i mai cuminte să vă tai eu piuitul, din vreme, cu vorbele, decât să vi-1 taie alţii cu. faptele lor, taman când socotiţi că vi-i lumea mai dragă şi cându-i prea târziu? Nu ne-a fost dat să pătimim destule? Nu. ne-au înfundat tot mai adânc, cei care ziceau că nu mai pot de dragul nostru şi că vor să ne înalţe mai sus?... N'ajung atâtea măciuci, la un car de oale dogite ca noi?...
— Bine, bine, am înţeles. Nu eşti de partea americanului nostru sută !n sută!
— Nu 's nici de partea Iui, nici împotriva lui. Aştept...
— Şi noi ce să facem? Ce să spunem? (.Ie să răspundem la toate?
— S'aşteptăm împreună...
Oamenii, frământaţi de nerăbdare, băteau pământul pc Ioc.
— Dară Urcanii ceilalţi ai tăi, feciorii şi nepoţii, când vin?
— Or veni ei la goană de pe unde sânt, când or afla câte se întâmpla aici în lipsa lor.
Incredinţându-se că nu-1 pot scoate pe Dumitrache Urcan dintr'aic sale, după trei zile s'au răspândit toţi la îndatorinţelo muncilor de primăvară, care nu cunosc păsuire. O zi pierdută nu se mai întoarce.
Dumitrache Urcan îşi căuta de treburile mărunte ale grădinăriei prin jurul casei. Primăvara nu-i vremea cea mai prielnică pentru cărăuşie.
Ceilalţi începură a trudi pe tarlalele moşiei după învoielile din iarna ori pe ogoarele lor.
Luna lui. April, se vestise secetoasă şi păguboasă. Luna lui Mai deaşij-derea. Şi dintr'odată au început ropote de ploi calde. Toate cele întârziate se îndreptau, se înviorau, şi creşteau văzând cu ochii. Semn bun! Noul stăpân al moşiei, d. Nick Cristodorescu, venise cu semnele cerului de partea sa. Mai ştii? Poate că aducea cu adevărat mana, acolo unde au trudit tot în sec, tot fără spor şi fără răsplată, robii Siliştenilor, peste o sută cincizeci de ani.
vino şi vezi !
43
La vremea aceasta, marele petrolist mic la sfat şi îndesat la făptură, într'un echipament nou-nouţ de călăreţ, cutreera singur toată întinderea moşiei, pe porţiuni calculate pentru fiecare zi, cu planul în taşca de la şold. Se oprea, stătea de vorbă cu oamenii, împărţea câte-o ţigară din pachetele pe care le purta dinadins în buzunar. Nu-i plăcea ce vedea. Strâmba din buzele rase şi pâcăia din pipă. Dar nu se pierdea cu firea de supărare. N'avea să le schimbe el toate, după sistemele sale progresiste şi americane sută în sută?
Deocamdată a şi arătat el o probă de sistem american, care-1 va fi făcut pe zgârcitul de Artur Silişteanu să se răsucească de trei ori în sicriul unde zăcea îmbălsămat.
Intrând în grajd şi măsurând cu ochii Ia rând gloabele costelive şi hrănite din sgârcenie, nu i-a fost pe plac nici un cal de călărie. A refuzat şi calul mai plin şi mai chipeş, pe care i-1 oferise vechilul Ţugui Codârlă. S'a urcat în automobilul lung-prelung, s'a dus la herghelia statului cu mare faimă în judeţ; iar până seara i-au sosit trei cai aleşi pe sprânceană, cum nu se mai pomeniseră încă în sat şi în grajdurile boierilor Silişteni, decât hăt! poate pe la jumătatea celuilalt veac, după ce răposase marele vornic Calist şi moştenitorii grăbeau să dea iama prin lăzile lui cu galbeni, napoleoni şi florini de aur. In. drum se abătuse şi pe la prefectură, la un magazin de lămpi, sistematice cu benzină şi cu site de trei sute de lumini, la un instalator de băi şi de duşuri. Şi tot până în seară au sosit meşterii să tragă fire de telefon până la curte şi să instaleze pe birou, aparatul de cuviinţă, pentru ca d. Nick Cristodorescu să păstreze legătura la orice oră din zi şi din noapte cu numeroasele sale întreprinderi, să primească ştiri şi să împartă dispoziţii.
Toate cât ai bate din palme.
La crâşma lui^Enache Codârlă, slujnicarii şi notabilii comunei nu mai pridideau, deşertând gărăi'ile de profir, ca să găsească în fundul paharelor dezlegare pentru haosul atâtor minunări, nedumeriri şi nelinişti. In odăiţa din fund, cu perdea groasă la geam, cum. se lăsa noaptea, cum se încingea sfatul „marelui cartier general", titulatură rămasă de pe vremea fostului furier şi primar în trecere, Costică Boiangiu zis Bibicul, ajuns şi deputat pentru scurtă vreme şi cu destui sorţi să mai ajungă. Altădată, îndeosebi despre el era vorba, fiindcă şi el reprezintase o minunăţie a vremurilor.
Acum era vorba numai şi numai despre noul şi chisnovaticul stăpân.
— Apoi, dacă nici aista nu-i american sută 'n sută, nu ştiu ce mai vor americanii!... strigă cu entuziasm primarul Lache Pătlagină, trântind paharul pe masă după ce 1-a golit, plescăind din limbă şi ştergându-şi mustăţile. N'aţi văzut cum lucrează? Pac, pac! ...
— Vezi să nu ne lucreze şi pe noi, tot aşa, americăneşte!... îşi mărturisi îngrijorarea notarul, om tânăr, cu trei clase de gimnaziu, neispăvite. Pac, pac! Şi. zburăm care încotro, ca potârnichile.
Primarul, Lache Pătlagină, îl linişti, cu vorbe menite să-1 liniştească mai ales pe sine. '
— N'o mai cred una ca asta! Adică, de ce să ne lucreze? Ce interes are să ne zboare dacă-1 servim cu. credinţă? dacă ne facem şi noi democraţi şi pogresişti sută 'n sută ca el?
— Ne facem, că n'avem nimica de pierdut. Numai că nu-i aşa de uşor!
— Cum, nu-i uşor? Cea mai ei'tină treabă ! Câţi democraţi şi pogresişti s'or vânturat la alegeri pe la noi, le cunoaştem acuma cântecele lor pe de rost.
— Tocmai! Le cunoaştem pe-ale lor. Dară nu-1 cunoaştem pe al americanului nostru, Nick! Ce fel de democraţie vrea el şi ce fel de progres pofteşte!., stărui notarul, apăsând pe cuvântul progres, pe care-1 rostea
44
CEZAR PETRESCU
cum se cuvine, nu ca primarul, care era un ignorant, şi nici nu isprăvise trei clase primare, deşi se lăuda că a făcut trei de gimnaziu. Ce fel de progres, ce fel de democraţie? Că sunt o sută şi una de feluri. Om nimeri noi să cântăm în struna lui ?
— Nimerim, fii pe pace. Răbdare şi tutun.
■— Atunci dă un pac de tutun, Enacache, plăteşte primarele! Şi mai adă o garafă de vin, plăteşte tot primarele'!...
Primarul, Lache Pătlagină, era gata să plătească orice şi oricât!
— Plătesc şi vă cinstesc, fiindcă mai avem un noroc.
— Ce noroc?
— Noroc că nu-s Urcanii pe-aicea, să pornească dânşii cu răfuielile lor vechi, după cum li-i năravul.
— Nu-s aicea, dar se poate să pice din zi în zi... îşi rosti îngrijorarea şi jandarmul-şef de post.
— Cu dânşii e buba. Numai ei pot să încurce iţele! Numai ei ne stau într'una în gât. Nu ne mai putem descotorosi de dânşii în vecii vecilor!... se oţărî notarul, aprinzând altă ţigară şi deşertând alt pahar de profir, ca să i se ducă Urcanii din gât. Eu nu pot pricepe cum nişte sălbateci şi nişte ignoranţi ca dânşii, au atâta trecere printre oameni? Vrei să zici că n'au?
Lache Pătlagină, primarele, încuviinţă cu năduf.
— Au ! Dacă au, au !
— Şi ce ne facem, dacă domnul Nick al nostru, cu ideile sale progresiste şi democrate sută însută, apleacă urechea la cârtelile lor?... întrebă notarul.
întrebă, ca să răspundă tot el:
— Atunci, pac! pac! ne zboară americăneşte! Şi-a pus şi telefon. Telefonează la Prefectură, telefonează Ia Bucureşti, la Minister. Te culci seara primar şi te. scoli dimineaţa particular. Ba te mai chiamă şi la cine mai ştie ce răspunderi!
— Asta n'o mai cred eu... îşi făcu primarele curaj.
— In privinţa asta era mai bine cu răposatul Silişteanu !— se dădu cu părerea jandarmul—ştiai ce vrea şi cum îl poţi mulţumi. Nu era o cimilitură sută'n sută, cu ochelari şi cu lulea... Pe urmă, nu-i de uitat nici caiafa cea  bătrână, Dumitrache Urcan!
— El stă deoparte.
•— A stat, cât a trăit Silişteanu şi cât stăpânul moşiei era Silişteanu! Dacă scoate şi el capul din Viroagele lui?
— Ii dăm la cap, cum i-au tot dat cei dinaintea noastră la cap !... se îndârji primarele Lache Pătlagină, susţinut aici şi de jandarmul şef de post. Democraţie, democraţie! Pogres, pogres sută'n sută! Da' nu. chiar aşa şi chiar pân'aicea! Enacache, băiete, altă garafă, că asta mi-o stat în gât...
A doua zi dimineaţa, garafa ultimă de profir şi toate celelalte gărăfi i-ar fi stat primarului mai anapoda în gât, dacă ar fi ştiut că d. Nick Cristodorescu se îndrepta călare tocmai spre Viroagele în smârcurile de baştină ale Urcanilor.
Lăsase cu precugetare la urmă această olatură a moşiei, fiindcă-şi avea socotelile sale.
Iar acele socoteli aveau o poveste mai veche, la care d. Nick Cristodorescu se gândea cu. oarecare melancolie, pâcâind din pipă şi lăsând calul în pas de voie, fără a mai cerceta locurile cu privirile scormonitoare prin geamurile bombate ale ochelarilor. De vreo două ori a şi smuncit frâul parcă ar fi vrut să se întoarcă din drum şi să amâne o întâlnire prea puţin plăcută.
vino şi vezi !
45
Totuşi a sfârşit prin a ajunge în cătun.
A intrat pe uliţa cu sălaşurile sărace, scufundate în pământ şi strâmbe, întâmpinat dehămăelile câinilor zburliţi şi flenduroşi.
Câini de oameni săraci, apărându-le viteaz şi cinstit sărăcia.
D. Nick Cristodorescu, american sută în sută, proprietarul atâtor hoteluri şi vile construite după cele mai înaintate principii ale confortului şi ale higienii, marele acţionar al atâtor întreprinderi prospere, se uită cu o ciudată mustrare la aceste cocioabe cu pereţii coşcovă, sub streşinile de stuf putred. Alunga şi el acum cu palma înmănuşată poate roiurile de ţânţari, poate un roi de gânduri şi de amintiri. Hm! Mai cuminte era să nu vină!
Dar calul mergea înainte scuturând din frâu şi zăbale, printre casele calice, forăind pe nări la câinii care-1 împresurau lătrând tot mai aprig.
Se ivi o babă. Se ivi un moşneag. Se ivi un băieţaş desculţ cu capul gol şi sburlit, cu iţaraşii sumeşi pe pulpe.
Baba se cruci. Moşneagul domoli câinii. Băieţaşul cel desculţ şi zburlit întrebă cu semeţie:
— Pe cine cauţi, m'neta?
— Caut casa lui Dimitrie Urcan!... răspunse călăreţul, cuprins parcă de-o îndoială.
— Pe bunicul Dumitrache al nostru îl cauţi? Eu îs nepot de-al lui Dumilraş. Iote casa lui, colea!... A treia din slânga...
Şi pe urmă, cuprins şi el parcă de-o îndoială:
— Nu cumva îi fi fiind din cei cu perceptorii şi cu darabana?
— Nu, nu! N'ai nicio grijă...
— Că altminterlea dăm drumu' la câini!... se hlizi băieţaşul sburlit, arătând spre haita zăvozilor încă mai sburliţi şi gata de încaier.
La poartă, noul stăpân al moşiei nici nu apucă să coboare din şea, când Dumitrache Urcan răsări tot aşa de sburlit, cu o toporâşte în mână, gata şi el parcă de încaier.
— Badea Dumitru Urcan?... întrebă d. Nick Cristodorescu, ccrce-tându-1 stăruitor prin ochelarii bulbucaţi, cu o vădită mirare.
— Eu sânt.
— Dumneata?
— Eu, în carne şi oase! Adicătelea, la drept vorbind, mai mult pielea şi ciolanele.
— Bun găsit, atunci!
In loc să răspundă!: — Bun venit! — omul mai mult pielea şi ciolanele, cărunt şi zburlit, cu toporişlca in mână, rosti tăios:
— Ce fel de bun găsit, se vede!
Ochii verzui şi cocliţi, cuhecrând într'o scurtă rotire cocioaba lui desciolănată de vechime şi celelalte cocioabe de-alături, spuneau prea îndestul fără alt adaos de vorbe, cât de nepotrivită e o asemenea urare de bun găsii, într'o asemenea ticăloasă strânsură de sălaşuri, unde se cuibărise sărăcia cea Iar' de nădejde, ca la dânsa acasă.
D. Nick Cristodorescu s'ar fi putut preface că n'a înţeles.
Dar rotind şi el ochii din şea prin gemuşoarele bulbucate, încuviinţă cu glasul scăzut, lipsit de dctunăturile-i puternice de bas:
— Se vede, bade Dumitre! Văd —
Numai după aceste spuse descăleca. Trecând frâul în braţul stâng şi întinzând mâna dreaptă, adaose:
— Eu sunt inginerul Cristodorescu, noul proprietar al Siliştei.
— Mi-am închipuit-o...
46
CEZAR PETRESCU
— Şi oricât ai sta dumneata cu toporîştea gata să mă iei pe goană, eu tot mă încăpăţinez să spun:—Bun găsit, bade Dumitre!
Sub ţepii lui Dumitrache Urcan tresaltă o undire de zâmbet. Schimbând şi el toporîştea din mâna dreaptă, în stânga, bătu palma.
— N'am încotro! Nu pot să te ţin cu mâna întinsă pân' la apusul soarelui. Deci, bine-ai venit pe la sărăcia noastră !
D. Nick Cristodorescu îi scutură mâna odată bărbat, proptit în botforii de călărie. Şi măcar că se uita în sus la şeful Urcanilor ca la un stâlp, porni direct Ia atac:
— Un bine-ai venit, tot numai cu jumătate do gură. bade Dumitrache?
— De la mărul pădureţ, te mulţămeşti şi cu pădureţele! Aşa mi-i fe-leşagul meu. Adicătelea, nu! Ca să vorbesc adevărat, aşa m'o învăţat viaţa a fi.
— Ştiu! Cunosc! Şi-ţi dau dreptate...
— De unde poţi şti şi cunoaşte dumneata, ca să-mi dai dreptate?
— Asta e secretul meu.
— Din gura slujinicarilor şi a vechililor?
— Nu, nu, de trei ori nu! E cu totul altă poveste. Dar s'o lăsăm pe mai târziu, bade Dumitrache! Nu se poate spune aicea, în poartă, unde văd că încep a da târcoale babele şi ţâncii, închipuindu-şi că am venit cu vreun secvest.ru ori cu vreun ordin de execuţie!... Mai, mai, să mă ia în. ghiare!...
Dumitrache Urcan se uită la d. Nick Cristodorescu în costumul său de călărie. Se uită la cal. Se uită peste umăr, la căsulia lui turtită şi strâmbă, sub acoperişul vechi şi negru de stuf, unde cuibul de vreascuri al „cocos-stârcilor săi", părea o cunună de spini, ca la fieştece sălaş din Viroagele.
Făcu un semn cu dosul palmei babelor şi ţâncilor din drum să se depărteze.
Şi grăi apoi cu o mâhnită umilire în glas, neaşteptată întru totul de la firea lui dârză.
— Iar n'am încotro!... Aicea îţi dau dumitale dreptate. Nu-i locul să stăm, aşa, în poartă! După toate datinile Moldovei, chiar cu oaspeţii cei mai străini şi mai nepoftiţi, s'ar cuveni să te poftesc în bojdeuca noastră. S'a nimerit însă zi de grijitură. Băbuşca mo, Păuna, a răsturnat toate boarfele şi cioveiele cu dosu'n sus. Iară eu — arătă toporîştea din. mână —mă căzneam să mai întăresc şi să mai înădesc cele grinzi şi proptele sfredelite de cari! încât să-mi fie iertat că nu te pot pofti înlăuntru, cu omenia noastră de datină... Fiindcă oameni tot am rămas, cu toate neomeniile altora...
•— Nici nu-i nevoie să mă pofteşti înlăuntru.
— Doar să stăm undeva în ogradă?
— Nu-i nevoie nici de asta.
— Am o ţâră de grădiniţă, cu ceapă şi lobodă pentAi borşul nostru cel de toate zile... Am sădit acolo şi câteva fire de floricele de-ale noastre, ţărăneşti. Este şi-o bancă de scânduri... Am putea sta acolo.
— N'am venit să stau! vorbi d. Nick Cristodorescu, după ce-şi aruneă ochii la straturile grădiniţei cu răsadurile acoperite de spini şi de cătină, să nu ciugulească şi să scurme orătăniile în ele. N'am venit să stau. Veneam să te rog ceva...
Inălţând a minunare sprîncenele stufoase, Dumitrache Urcan lăsă din nou să-i treacă prin ţepii obrazului o undire de zâmbet:
—Să mă rogi? Măi-măi, ce-mi aud urechile!... Neam de neamul nostru n'am auzit asemenea cuvânt de la stăpânii Siliştii vreodată. Să ne poruncească, da! Şi asta prin slujnicari şi vechili, trimişi cu şpăngile şi cu harapnicile.
vino şi vezi !
47
— Iacă, eu am hotărît să schimb rânduiala lor din capu' locului. Zic, veneam să te rog ceva...
— Anume?
•— Să fii aşa de bun, bade Urcane, şi să-mi ţii tovărăşie, un ceas, un ceas jumătate, cât aş dori să umblu prin părţile fostei moşii de-aici, din Viroa-gele.
Dumitrache Urcan se mai uită odată la noul stăpân al moşiei, la costumul său nou-nouţ de călăreţ, la calul nou-nouţ şi el. Roibul pintenog din herghelia statului, ţesălat, periat şi lustruit oglindă, cu coada retezată prea scurt, se apără pe cât de avan, pe-atâta de iară spor de roiurile ţânţarilor.
Mai întâi, asupra acestei operaţii atât de nepotrivită locului, îşi rosti părerea răspicat şi neîntrebat Dumitru Urcan:
— Prin părţile noastre, cu muscăria şi ţânţăraia de-aici, să retezi coada calului, numai treabă de om cu judecată nu'nseamnă! Când i-o lăsat 'mnezeu coadă calului, i-a lăsat-o mai cu judecată şi cu milă de-un sărman dobitoc  necuvântător. ,
— Trebue să recunosc în acest caz, că dobitocul cel cuvântător am fost eu!... mărturisi înveselit do propria sa nerozie, d. Nick Cristodorescu, aprinzându-şi pipa cu bricheta de aur. Eu am dat ordin să-i taie coada... Am obicei să-mi recunosc prostiile, bade Dumitre! Precum ca să se ştie...
— Hm! Atâta nu-i destul. Mai trebue şi drese necugetările.
— Cum şi ce fel?... se miră d. Nick Cristodorescu, americanul sută în sută.
Râzând cu toate creţurile obrazului îmblânzite şi cu sclipirile jucăuşe ale Urcanilor înviate în ochii verzi, badea Dumitrache îl lămuri cum:
•— Dacă te mustră acuma cu adevărat fapta necugetată şi dacă ţi-i milă cu adevărat de frumuseţea asta de roib pintenog cum se canoneşte cu ciotul iui de coadă pe care i-ai ciopârţit-o, apoi apără-1 dumneata atunci de ţânţari! Apără-1 ca să dregi greşala...
— Prostia, nu greşala! rectifică d. Nick Cristodorescu, pâcâind din pipă, cumplit de înveselit şi el.
— Prostia, poftim ! Ca să dregi prostia, apără-1 cu bazmaua din buzunarul de ia piept ori c'o coadă din cele lungi dealungat muştele. M'ai întrebat? Ţi-am zis-o!
— Mi-ai zis-o bine! O merit....
— Dacă-i aşa, îngăduie-mi acuma să te întreb şi eu altele.
— Rogu-te! Am să-ţi răspund cinstit...
— Rămâne de văzut! Mai întâi, răspunde-mi mie ce mai cauţi dumneata prin smârcurile şi prin glodurile noastre? Că doar nu mai fac parte din moşia Siliştea.
— Ştiu.
— Se chiamă acuma că-s pământurile noastre, cu care ne-o miluit ţara şi stăpânirea Ia împroprietărire, să ne hrănim cu ele. Să ne hrănim cu broaşte, cu mormoloci, cu lipitori şi toate lighioanele smârcurilor...
— Ştiu şi asta.
— Odată ce le ştii, ajută-mă şi pe mine să pricep ce rost şi ce pricopseală, să mai umbli şi dumneata prin tăurile în care clefăim noi?
D. Nick Cristodorescu slobozi câţiva nouraşi din fumul tutunului american aromat a smirnă şi smochine. Strivi cu palma înmănuşată un tăun pe spinarea roibului pintenog şi răspunse cu întârziere, privind în sus la Dumitrache Urcan, ca la un stâlp.
— Nimic mai simplu. Vreau să-mi dau seama cum era moşia când făcea un singur trup.
4.8
CEZAR PETRESCU
— Ehei!... clătină dm cap, Dumitrache Urcan. Atuncea te-ai trezit cam tarzior! Ar trebui s'o iei mai de departe, ca să-ti dai seama deplin iuma dm celălalt veac, când erau pe-aicea codri de 'stejar cât vedeai cu ochii şi_ se afla în locul smârcurilor noastre un iaz vestit în tot ţinutul cu crapi   cât mâna şi ştiuci   cât balaurii. '
— Mă mulţumesc şi cu atâta, cât se poate vedea. Vrei să mă însoţeşti bade Dumitrache? " "' ' *
— N'am încotro. Mergem!
— Legăm calul aici, în curte? întrebă d. Nick Cristodorescu Dumitrache Urcan se uită de-a treia oară la costumul nou-nout si la
botforn galbeni ai călăreţului, cu. aceeaşi mijeală de râs în ghimpii tenosi din barbă şi din musteţi. ' ^ "
Spuse:
^ — Nu te-aş povăţui. Păcat de mândreţele cestea de cizmulite Avem de mnotat prin gloduri, nu şagă!
— Atuncea, cum?
— Nu te desparţi de cal. Când om ajunge în tauri, dumneata te sul calare. Iar eu m:i-oi sufleca iţarii şi mi-oi descălţa opincile să Hcl'ăiesc cu picioarele goale. Noi sântem deprinşi... Numai fii bun dumneata să mai aştepţi o ţara, cat clau de veste băbuţei mele...
Rămas singur, d. Nick Cristodorescu, marele petrolist si marele proprietar al atâtor faimoase blocuri, hoteluri şi vile, îşi plimbă ochii de după sticlele bulbucate, Ia uşa unde intrase Dumitrache Urcan plecându-si fruntea sa nu^ se izbească de pragul de sus, la cocioaba strâmbă si scundă la cele câteva boarfe şi netrebnice ciovee scoase la soare pe prispă, la cununa cte spini a cuibului de berze, de deasupra acoperişului negru de stuf.
Privi la ograda sărăcăcioasă, cu şura clin fund si cu pricăjii ele straturi de lobodă şi ceapă în latura dinspre gard. Pe urmă închise pleoapele o .-lină Părea ca priveşte în el. 1
„ ,„ .In lot ce făcea acum> în feIul cum le privea toate si în întreaga lui mtaţişare, nu semăna nici pe departe cu americanul sută în'sută -are °cobo-«se din măreţul automobil lung-prelung, să lase glotimea si noi abilitai ile dm bihştea cu gura căscată. Pe faţa-i trandafirie si rasă, mai îmbujoraiS de soare şi de vânturi de când cutreera câmpuiile călare, trecu o umbră de îndoiala ciudată.
— Mi se pare că mă prostesc!... gândi în sine, scuturându-se
_     Şi când. ieşi Dumitrache Urcan din bojdeuca lui desciolănată de vechime şi de sărăcie, rosti iarăşi, voios, cu vocea detunată de bas:
— Mergem? Perfect!... O ţigară nu vrei să primeşti dela mine? —- Mulţamesc!... Mă cătrănesc cu mahorcă me.
Pe drum, nu Je-a ieşit nimeni în cale, să le dea târcoale ori să se iţească de după gardurile de nuiele.
Semnul lui Dumitrache Urcan cu dosul palmei, fusese ascultat Toti se mistuiseră, ca intraţi în pământ. Nu i-au mai lătrat nici zăvozii cei zburliţi şi ilenduroşi. Intraseră şi ei în pământ.
Numai după atâta şi încă se cunoaşte ce putere avea Dumitrache Urcan asupra făpturilor cuvântătoare şi necuvântătoare din Vhoagele lui Un semn mut dm mână ; destul ca să-i împlinească toti dorinţa si să-i a«culte hotarirea. ' ' '
Mergeau amândoi alături, prin grunzurii şi colbul drumului. D. Nick
VINO Şl VEZI I
49
Cristodorescu purta roibul pintenog de frâu, silinclu-se să lărgească paşii, pentru a se ţine de omul înalt şi uscat.
Din urmă îi ajunse cu limba scoasă un dulău sur de stână, alăturându-se de dânşii, grav şi demn, fără să se gudure.
— Aista-i Lupan al meu!... explică 'Dumitrache, plecându-so să-i netezească blana. A simţit că mergem la ştioalne, să prindem broaşte ori l-o trimes băbuţa me să mă păzească de solomâzdre. Ce-i, măi Lupane? To-a apucat şi pe tine dorul să ne vedem proprietăţile, splendorile, cum s'ar zice boiereşte?
Lupan clătină bucuros din coadă. D. Nick Cristodorescu părea că n'a luat aminte la tâlcul acelor vorbiri.
Când au ajuns afară din cătun, întrebă:
— Şi feciorii dumitale, unds-s, bade Dumitre?
— Ştii că am şi feciori?
— Ştiu.
— Unde să i'ie? La munci, pe departe, unde i-a alungat Silişteanu!.
— Acum n'au să mai aibă de ce umbla la munci pe departe. N'are să-i mai alunge nimeni.
— Rămâne de văzut!
— Te asigur eu că se va vedea curând-curând, bade Dumitre. Tot ce-a fost, nu va mai fi! De când am venit aici, le-o spun mereu tuturor, precum ca să se ştie.
■— Spuse am auzit noi multe. Faptele să grăiască.
— Au să grăiască şi faptele!
Dumitrache Urcan nu-şi rosti nicio părere. D. Nick Cristodorescu vroi să mai adaoge ceva dar se stăpâni, muşcându-şi coada pipei. Au tăcut amândoi un timp.
Se apropiau de smârcuri. Le sufla în faţă o adiere jilavă, cu miasme putrede, de apă stătută.
Din nămolurile negre, departe, se înălţau cioate strâmbeşi noduroase, negre, de sălcii. Sburau deasupra păpurişurilor răzleţe, stoluri de păsări pe care d. Nick Cristodorescu nu le cunoaştea.
Când au ajuns aproape, s'au oprit amândoi.
— Vezi şi dumneata!... giăsui Dumitrache Urcan, înti'nzând mâna. Ce să căutăm mai departe? Păcat de copitele roibui.u.i istuia aşa de frumos lustruite, să frământe glodurile cu ele. Tot cc-i de văzut, se vede şi de-aiceaf
D. Nick Cristodorescu şi-a potrivit mai de nădejde pe sfârcul de nas ochelarii cu gemuşoareie bulbucate, ca să privească mai bine. Dumitrache Urcan se uita şi el cu amar şi duşmănie şi scârbire la smârcurile unde li se înămolise lor viaţa, parcă acum le vedea şi el întâia'dată, cu ochii altuia.
Cu adevărat, scârbavnică privelişte!
Apa neagră şi chiftită se ridica numai cu uh lat de palmă deasupra pământului, acoperită cu pecingini verzui de mătreaţă. Printre smocurile de ierburi lucii şi ascuţite ca săbiile, se zăreau flori cărnoase şi păroase ca animalele vii. Dedesubt, în nămol, se ghiceau lighioane hidoase târându-se,, înnodandu-se, căutându-se, vânându-se: salamandre şi mormoloci, melci fără găoace, viermi cu o sută de picioare, lipitori înciotate alcătuind struguri băloşi, o întreagă lume vâscoasă şi veninoasă, dospind în soare.
Din smârcuri veneau valurile acelei acre dospiri.
Mici ostroave, scoţându-şi cucuiele ierboase din apa verzuie, păreau nişte abcese intrate în putreziciune.
Departe, în zarea aburită de-o pâclă umedă, sălciile moarte străjuiau pustiul, ameninţând cu. braţele lor ciunge, de cărbune, cocostârcii care
4 — Viaţa Roinînească
50
CEZAR PETRESCU
•păşind agale, pe cataligele lor galbene, îşi înfigeau din când în când în nămol pliscul lung, să pescuiască o larvă.
— Te încumeţi şi dumneata să păşeşti cu dânşii înainte, cu cizinuli-ţeic dumitale galbene?... întrebă Dumitrache Urcân.
— De prisos! îmi ajunge... vorbi d. Nick Cristodorescu, plcsnindu-se cu palma înmănuşată pe obrazul rozaliu pentru a ucide un tâutar, de altfel fără nici o izbândă. Să stăm undeva!
— Să stăm. Este o cioată, pe aicea, mai la stânga...
S'au aşezat pe-un trunchiu de salcie, prăvălit în'fata glodurilor care fermentau cu bulbuci.
Lupan, zăvodul, s'a aşezat şi el cuminte pe coadă, veghind cu ageră încordare toate mişcările de pe apele negre. Calul însă se apăra fără spor de muşte şi de ţânţari, dând din coada-i scurtă, tot mai scos clin răbdări.
— El, ce-i ele vină, sărmanul?... îl căina Dumitrache Urcau. Adică la drept vorbind, ce sântem şi noi de vină să ne canonim încă mai rău decât dânsul? Noi, înţeleg prin asta, oamenii din Viroagele, cu muierile şi cu prăsila noastră de ploduri, cei ce trebue să ne hrănim din smârcurile'care se văd. Nu crede că m'am gândit cumva ia dumneata, care ai venit numai să le priveşti şi pe urmă să te călătoreşti! Pentru călătorii care vin şi so duc ca agenţii de ^percepţie ori ca agenţii candidaţilor la deputăţie, oleacă diiî înţepăturile ţânţarilor noştri nu strică. Să ne ţină minte...
— Am înţeles! Nu era nevoie să mai apeşi atâta, bade Dumitrache. Tot nu vrei să primeşti o ţigară de la mine?
— Mulţămesc Sânt învăţat cu mahorcă noastră.
— Nici foc, nu vrei să primeşti? îl îmbie d. Nick Cristodorescu, zâmbind şi întinzându-i flacăra brichetei, de aur.
— Mulţămesc. Noi suntem deprinşi cu cremene şi cu. amnarele noastre cu iasca... Asta, când nu-s de faţă slujnicarii stăpânirii, să ne mai pârlească şi cu o amendă cât preţul unui juncan fiindcă nu folosim chibriturile'statului.
— Cunosc şi ticăloşia aceasta, bade Dumitrache.
— Multe văd că mai cunoşti dumneata!
— Ai să te miri când vei. afla şi altele pe care Ie mai cunosc...
J D. Nick Cristodorescu zăbovi pâcâind din pipă, în aşteptarea întrebării: — Ce anume mai cunoşti?
^ Dar Dumitrache Urcan se feri să întrebe. Roti palma bătătorită si ciolănoasă către depărtările smârcurilor.
— Aicea a fost iazul col marc, vestit în fot ţinutul. Pe atuncea se mai putea trăi, oricât de nesăţioşi erau boierii Silişteni cei de pe vremuri si slujnicarii stăpânirii. De asta se oploşiseră bunii şi străbunii noştri, ca la un liman al izbăvirilor.
— Unde a fost iaz mare, poate să mai fie!
— Şi încolo —- urmă Dumitrache Urcan, rotind palma spre dâmburile pleşuve, surpate şi lutoase, spălate de puhoaie —- încolo, se întindeau codri străvechi de stejar, ele pe vremea bourilor şi zimbrilor din,stema Moldovei.
•—Unde au fost codri, pot să mai fie!... spuse d. inginer Nick Cristodorescu.
— Vorbe!...
— Azi vorbe. Cu timpul, ce-ar împiedica să se prefacă în fapte? Dumitrache Urcan se răsuci pe trunchiul prăvălit de răchită, să se uite
mai cu luare aminte la noul stăpân al moşiei Siliştea. Ce urmărea omuleţul acesta, americanul acesta sută în sută? — îi licări o slabă şi bănuiclnică pâlpâire de nădejde. îşi înăbuşi însă firava pâlpâire, punându-şi frâu gurii sale şi tot mai. ferindu-se încă a cla ghies cu întrebările.
VINO ŞI VEZI !
51
Do altminteri şi d. Nick Cristodorescu se grăbi să-i alunge amăgirile -deşerte.
— Mă pronunţ ca inginer!... Un inginer are patima şi datoria să întrezărească realizările cele mai îndrăzneţe. Şi cele mai îndepărtate. Noi să ne întoarcem la cele mai aproape de puterile şi ele judecăţile obişnuite ale oamenilor. Ce-ar împiedica, deopildă aici, uit drenaj sistematic, pentru secarea  acestor smârcuri?
— Ce să împiedice? Puterile şi mijloacele noastre. Sântem nişte oameni storşi de sărăcie... Storşi din tată în fiu, do foştii stăpâni ai Siliştei, pe care din tată în fiu i-am hrănit noi, cu braţele şi cu munca noastră... Crezi dumneata că n'am încercat şi eu să fac ceva pe locul, meu de împroprietărire, care se zăreşte colo, dincolo de răchita cea strâmbă? ...
— Singur?
— Singur.
— Asta-i buba. Singur!
— Ba am. mai încercat odată şi împreună cu feciorii şi cu nepoţii, rămaşi după fraţii mei morţi în război. Că loturile noastre sânt vecine, ţin dintr'acelaş trup de smârcuri.
— Tot singuri, cum. s'ar zice! Aşa ceva nu se poate înfăptui decît într'o lucrare mare, care să cuprindă toată suprafaţa fostului lac. Ţi-o spun ca inginer.
— Am priceput-o şi noi până la sfârşit, ca oameni fără învăţătură inginerească, dar care ne-am chinuit doi ani frământând de pomană nămolurile cu mâinile şi cu picioarele. Nu-i nimica de făcut!
— Ba ceva ar fi, deocamdată, bade Dumitrache.
— Aş mai vrea s'o aud şi pe asta! Că de văzut, tot n'am s'o văd.
D. Nick Cristodorescu svâcni în picioare, aşa de repede, încât tresări şi roibul pintenog, tresări şi câinele proptit în coadă, Lupan, sburlindu-şi părul.
—■ Uite ce este, bade Dumitrache! Să vorbim fără înconjur...
— Bine că ţi-ai luat seama. Nici n'aştept altceva.
— Ce-ar fi să te strămuţi dumneata şi cu feciorii dumitale, în Siliştea?
— Pentru care ispravă?
— Să vă duraţi alte gospodării. Şi să căpătaţi alte pământuri. Pământuri de frunte.
— întreb încăodată, pentru, care ispravă?... In ce schimb?
— N ir iu ii schimb. Pământuri contra plată. Şi plată iară dobânzi, pe măsură ce produsul muncii are să vă îngăduie a achita ratele.
Dumitrache Urcan micşoră ochii. verzi, sfredelind mai pătrunzător •omuleţul care lupta cu ţânţarii, în straiele lui nou-nouţe de călăreţ.
— Şi ce te-a apucat aşa din senin, dragostea pentru noi?
— Nu-i dragoste. Interes!
— Aha! Interes. Şi ce interes?...
— Nu-i numai unul. Mai multe...
— Atunci, care şi ce fel sunt acele interese, mai multe?
—• Dumneata şi Urcanii dumitale aveţi trecere printre oameni, cum rar s'a mai pomenit într'o comună. Iar eu doresc linişte şi pace pe moşia pe care am cumpărat-o. Mai doresc şi fruntaşi vrednici, care să dea pildă de muncă pentru a îndemna şi pe alţii la muncă şi agoniseală... Comuna are nevoie de-un primar cinstit, chibzuit şi inimos. Cine ar fi mai nimerit decât dumneata?
— Se găsesc destui pentru consiliul comunal de la crâşma lui Codârlă ! Schimba Silişteanu! câte unul pe an, de la o vreme încoace.
4*
52
cezar petrescu
— Eu. nu-s Silişteanu. Mă ofensezi.
— Bine. Aştept să-ţi treacă supărarea...
Tacticos, Dumitrache Urcan răsuci încetişor ţigara groasă de mahorcă într'o foaie de manifest electoral de la ultimele alegeri, scapără clin cremene şi amnar, suflă în iască, aprinse şi trase câteva fumuri uitându-se peste-' bălţi, ca şi cum se afla singur, singurel, ca de atâtea ori când venea acolo să-cugete prin ce minune ar izbuti să scoată el ceva din acele putrede mâluri.
— Eşti tare! îl admiră d. Nick Cristodorescu.
— Tare? Uită-te mai bine la mine, să vezi ce fel de tare. Sântei» nişte oameni răpuşi...
— Ba nu! Eşti tare...
Vorbind, d. Nick Cristodorescu se apropie şi îi puse amândouă mâinile pe umeri.
Lupan mârâi, sburlindu-se.
— Vrei să-ţi spun cinstit, toate câte le am de spus, bade Dumitrache?'
— Eu am crezut că mi-ai vorbit cinstit şi până acum.
— Cinstite au fost şi cele spuse până acuma. Dar nu le-am spus toate.
— S'auzim, atunci. —■ Ai să le-auzi...
D. Nick Cristodorescu se aşeză din. nou alături, pe cioata scorburoasă de salcie. O vreme a tăcut, uitându-se şi el îndelungat peste bălţile putrede.
Apoi începu, fără nimic din încordările şi din sforăelile lui de american şi de progresist sută în sută, precum ca să se ştie.
•— Trebuie să cunoşti, că eu sânt un om de afaceri. Un temut om de afaceri... Prin toată ţara se află semănată câte-o întreprindere de-a mea. unde nici nu te gândeşti. Ba unde adesea nu m'am gândit nici eu, fiindcă o afacere aduce după dânsa altele. Dar când am cumpărat moşia asta, nu m'am gândit la nicio afacere, la niciun câştig... Aşa cum ai sădit'şi dumneata nişte flori, la capătul straturilor de lobodă, de usturoi şi de ceapă. Pentru o plăcere ca dumitale, pentru o mângâiere a ochiului. Câştig destui bani din alte părţi, ca să nu mai jupoi şi oamenii din Siliştea şi din Viroagele... Am plasat deci un capital; mă mulţumesc să nu fie un pîasament păgubos. Adică veniturile să acopere investiţiile şi nimic mai mult! Eu nu-s nevoit să trăiesc din veniturile pământului şi din jăcmăneaîa oamenilor care muncesc pământul, ca Siliştenii care au stors şi moşia şi munca robilor de pe moşie o sută cincizeci de ani. Pentru mine e un lux. Mi-am făcut o poftăT.. Şi vreau să mi-o fac până la sfârşit. Ai să mă întrebi: de ce?
Dumitrache Urcan vorbi şi el domol, fără sumeţirea îndârjită a Urca-nilor. Ci. dimpotrivă, cu sclipirea înveselită de râs din ochii verzi ai Urcani-lor, în ceasurile lor cele bune:
— Nu te întreb de ce, fiindcă nu. s'arată nevoie. Eşti pornit s'o spui şi neîntrebat.
— Drept! Aşa că fără să mă întrebi, tot am să ţi-o spun. Trebue să cunoşti că sunt un fecior de picher sărac, cu. o droaie de copii. Şi tot ce-am. auzit eu în casa noastră de copil era pământ, pământ şi iar pământ. Să avem. şi noi cinci hectare de pământ cu o casă gospodărească şi cu o livadă, cu pământ de plugărie, i se părea tatei visul lui cel mai mare. A murit, fără să-1 vadă împlinit. Eu am avut norocul să învăţ carte şi să fiu. fruntea la învăţătură. Am ales ingineria, fiindcă îmi plăceau născocirile veacului, maşinile, fabricile, uzinele; puterea omului şi a ştiinţei să prefacă în bogăţie şi putere vie, tot ce este bogăţie şi putere moartă... Mă înţelegi?
— înţeleg. Am şi eu un pui de nepot cu patima asta, Dumitraş. Un plod de vreo patru anişori...
vino şi vezi !
— Cel sbârlit, care mi-a arătat casa unde stai?
— Cred că el, dacă zici că era sburlit. A moştenit sburlcala asta de Ia mine şi patima pentru născocelile omeneşti deia taică-su, feciorul meu cel mai mare, Lisandru, care când era şi el un plod, nu-şi mai găsea astâmpăr, tot cerîndu-mi: „Tătuţule, fă-mi şi mie o moară, fătuţule!... O moară de şindrilă." Şi pot zice că se pricepe ei mai bine decât mine... Dară, ce folos? A rămas un sălbatec fără învăţătură de carte. Două-trei clase primare... Rob al pământului altora, ca şi mine... Cum mi se strânge inima.că va rămâne şi nepotu-meu, Dumitraş...
D. Nick Cristodorescu mai plesni un ţânţar cu palma înmănuşată, pe obrazul stacojiu şi rotund.
— Eu am avut mai mult noroc! mărturisi. Tata s'a făcut luntre şi punte ca să mă ajute. Pe urmă, când am prins şi eu puteri, mi-am dus învăţătura singur, la capăt. Ajutând să înveţe copiii bogaţilor, dând lecţii, ofti-cându-mă cu nişte tâmpiţi... Şi mai pe urmă, după război, am folosit împrejurările ca să prind chiag, să nu mai fiu simbriaşul altora, să înjgheb eu şi să conduc întreprinderi, să scap de sărăcie... Nu numai că am scăpat de sărăcie. Mi-am făcut o avere, cum nici nu-mi trecea prin cap să râvnesc la început... Am acuma ce n'am visat! Dar întruna mă pomeneam ros de gândul şi de dorinţa fierbinte a tatei: o bucată de pământ!... Asta mi se părea şi mie visul cel mare. Nu cinci hectare, cum visa el... O moşioară... Ştii? In lumea noastră, poţi să ai de toate: vile, fabrici, hoteluri, blocuri în Bucureşti, dară dacă n'ai şi-o moşioară, n'ai căpătat, cum. să zic eu?... n'ai hrisov de bucurie!... Aşa că am pus ochii pe 'Siliştea şi am împlinit eu visul tatei, cam de trei sute de ori pe cât visa el, fiindcă cele trei părţi ale Silişteanuîui, ale nevestei şi fetei lui, cuprind vreo mie cinci sute de hectare... De vreo trei sute de ori cele cinci hectare, pe care n'a ajuns tata să ie agonisească. Pricepi?
— Pricep. Prea bine pricep!... încuviinţă Dumitrache Urcan. Un răstimp au făcut amândoi.
Dumitrache Urcan a răsucit şl a aprins alt ciuciulete de mahorcă. D. Nick Cristodorescu şi-a îndopat din nou pipa cu tutunul american, cel mirosind a smirnă.şi a smochine fierte.
— Ţi-am spus-o, precum ca s'o ştii, bade Dumitrache!... urmă el după o vrerne. Aici nu caut câştig... Nu vreau însă nici să pierd... Un om de afaceri se păzeşte a porni pe calea asta, fiindcă atunci se tot duce la vale şi nu se mai. poate opri. Vreau ca toţi gospodarii de pe moşie să înveţe ceva în plugăria lor după sistemele pe care am să le introduc eu. Vreau să vin din când în când cu inima împăcată aici, să mă odihnesc de la treburile şi grijile mele, trei zile, o săptămână ori o lună, în conacul de pe deal, unde să ştiu că nu privesc oamenii cu duşmănie, cum se uitau la curtea Siliştenilor. Vreau să înlesnesc pe cei vrednici, să se înstărească prin munca lor... Vreau, la nevoie, să le vând unele pământuri, cu preţ omenos şi cu păsuiri de plată, fiindcă trei-patru sute de hectare mai puţin, pentru mine nu însemnează lucru mare, iară pentru oamenii,din Siliştea şi Viroagele, însemnează totul... Mijlocul să scape de sărăcie. Gândi.t-am rău?
— Rău.  nu. Dar...
— Ei, dar?...
Dumitrache Urcan se răsuci din nou pe cioata scorburoasă şi. neagră de răchită să cerceteze mai bine omuleţul cu. asemenea mari hotărîri. Clătină din cap:
— Rău nu ! Dar nu pricep do ce mi te spovăduieşti mie despre toate acestea?... Adună comuna întreagă, vorbeşte şi poate că vei găsi înţelegere.
54
CEZAR PETRESCU
— Greu...
— Greu? Pentru ce greu?
— întâi n'are să mă creadă nimeni. Au să bănuiască toţi ceva ascuns..
— Şi adică n'ar avea dreptul? Nu ui s'au îndrugat nouă atâtea poveşti să îngheţe apele, decând cu alegerile?...
— Vezi? sări iarăşi de pe locul său d. Nick Cristodorescu. N'am drep-'
Late?
— Şi oamenii n'au încă şi mai multă dreptate?
— Au, tocmai asia este!... Aşa că în al doilea rând am nevoie de cuvântul dumitale şi de încredinţarea Urcanilor dumitale, să mă creadă oamenii...
— Acum e rândul meu să spun: greu!... Cum? Vii din toată lumea: hună-ziua! bună-ziua! — şi noi să le luăm de adevăratele pe toate câte Ie spui? Cine ştie ce mai cloceşte ascuns în găoacea minţii omeneşti?
D. Nick Cristodorescu strivi alt tăun pe crupa calului.
Merse câţiva paşi în dreapta, morse câţiva paşi în stânga. îşi apăsă ochelarii bulbucaţi pe nasul scurt, se uită la bălţi, se uită la omul cărunt şi ciolănos al smârcurilor, de pe cioata de salcie; trase până în fundul plămânilor o gură de aer înmiesmat de putreziciunea bălţilor şi vorbi repede, pe nerăsuflate, cu hotărîre:
— Mai este şi a treia pricină pe care am lăsat-o dinadins Ia urmă. Eu, faţă de oamenii din Siliştea şi mai ales faţă de cei din Viroagele, mă simt vinovat cu un păcat din tinereţe. Şi mai mult decât faţă de toţi, mă apasă o vină faţă de dumneata. Nu întrebi: de ce?
— Nu întreb!   Aştept... Viaţa noastră ne-a deprins cu răbdarea...
— Eu ştiu câte-ai pătimit dumneata îndată după război, când ai venit decorat şi citat prin ordin de zi pe armată. Ştiu cum într'o clipă de clesnădejde şi de furie ai aruncat decoraţiile la picioarele comisiunei de împroprietărire şi cum ai fost apoi trimis prin judecăţi şi prin. temniţi... .
— Măi, măi! se miră fără să-şi iasă din fire, Dumitrache Urcan. Mult mai cunoşti dumneata! Şi cine s'a găsit să ţi Ie povestească?
— Nimeni... Le-am. văzut eu cu ochii mei.
— Cum?
De data asta, Dumitrache Urcan, cu toată stăpânirea-i de sine, se* pierduse cu firea. S variind capătul de ţigară în baltă, unde se stinse sfârâind, se înălţă în picioare şi se uită de sus în jos la omuleţul cu cizmuliţele galbene şi cu costumul nou-nouţ de călărie, luându-I el la zor cu. întrebările pe nerăsuflate:
— Cum? Cum ai putut să le vezi dumneata cu. ochii dumnitale?... Ce fel de vobe sunt acestea şi de ce vrei să mă prosteşti?
încercând a râde cam mânzeşte, d. Nick Cristodorescu, americanul sută'n sută, arată mai întâi spre Lupan, zăvodul, care se ridicase şi el în picioare, sburlindu-şi părul, şi rânjindu-şi colţii:
— Bade Dumitrache, înainte de a mă svârli dumneata în baltă, ceeace nu-i exclus, domoleşte-ţi deocamdată dulăul! Că altfel mă face bucăţele şi rămâne moşia Siliştea fără un stăpân cu intenţii atât de bune şi omenoase ca mine. Vă pomeniţi cu alt Silişteanu, poate şi mai hain decât el!
•— Stai cuminte, Ia locul tău, Lupan! porunci Dumitrache Urcan. Lupan se potoli supus, tot mai mârâind. însă, ca un tunet care se depărtează şi. tot jieslăbind din ochi americanul sută'n sută.
— Ei? întrebă Urcan. Cum ai putut să le vezi toate, cu ochii dumnitale?
— Le-am văzut, fiindcă eram de faţă. Făceam parte din comisiune...
— Aha! rânji Dumitrache Urcan, nu mai puţin fioros decât adineaori
vino şi vezi !
55
zavodul col zburlii când îşi arătase colţii. Făceai parto din eomisiunca caro nc-a osândit pe noi la robie şi la foame?
D. Nick Cristodorescu, americanul sută'n sută, caro învârtise în viaţa lui zeci şi zeci de afaceri, înfrângând coaliţiile a zeci şi zeci de oameni mai căliţi în asemenea treburi de căi un biet ţăran istovit de calicie şi pe jumătate analfabet dintr'un sat scufundat în .'mâicuri ca "Viroagele, în Ioc să se îiiţâuezc în călcâie şi să lucreze cu ultim atu muri ameninţătoare cum opera îndeobşte, se dovedi dc-o slăbiciune şi de -O SOVts î'aia inexplicabila pentru orcinc alţii, în afară de el. Plecând fruntea în pământ sub privirea coclită şi .răzbunătoare a ţăranului înalt şi ciolănos, vorbi cu glas scăzut, întretăiat, âibuiclnic:
— Eşti ui dreptul dumnitale... să te mânii, bade Dumitrache... fiindcă ştii?., adevărul, o parte din adevăr., o do partea du mi ta le şi a celor din satul dumitale. O recunosc. Dar numai o parte. Te rog să mă asculţi şi numai pe urmă... da, numai po urmă, să judeci...
— Pofteşte! Spune! Tc-ascult!
— Atuncea, ce eram eu în acea comisiune? Un nimic! Abia absolvisem şcoala.. Inginer, dar cu altă specialitate. Nu-mi era străină nici ingineria hotarnică. M'au numit în comisiune. Cel mai tânăr şi mai neînsemnat dintre toţi... Un băieţandru. Ca dovadă că nu m'ai recunoscut acum nici dumneata, nu m'au recunoscut nici ceilalţi din sat... Am primit dispoziţia să măsor, după planurile întocmite la minister; am măsurat. Am venit şi aici. De asta mă uitam la bălţile şi la smârcurile de faţă, mai adineaori, cum mă uit şi acum fără să-mi cred ochilor. Era o ticăloşie; dar nu-mi închipuiam că-i o ticăloşie aşa de.mare!... Mai ţii minte? Iarna geroasă, pământul îngheţat, bănuiam că nu-i cine ştie ce pământ de plugărie dedesubt, sub ghiaţă. Nu însă în asemenea hal... Şi ordinilo erau .'repede, repede!.. Comisiunea, ,cu şefii mei mai ticăloşiţi în rele, nici nu m'a lăsat să răsuflu şi să spun o vorbă. Repede, repede!... Hapsânul cel bătrân, Artur Silişteanu, stăpânul moşiei, nu m'a slăbit nici el: repede! repede!... Am măsurat, am lucrat Ia planuri toată noaptea, ştiam că-i o ticăloşie... Nu ştiam cât e de mare. Repet mereu! Nu ştiam, nu-mi dădeam seama. Şi ticăloşia era pretutindeni pe unde umblasem cu toată comisiunea. Că se mai. aflau şi alţi Silişteni, şi pe aiurea... Pe urmă, a doua zi, aidat dumneata oamenii de-oparte, ai ieşit în fruntea lor şi ai vorbit în numele lor, aşa cum ai vorbit. îmi crăpa obrazul de ruşine şi de ticăloşia la care luasem parto. Ai svârlit decoraţiile la picioarele onoratei comisiuni şi te-au înhăţat jandarmii. Ce-a mai fost pe urmă; dumneata nu. mai ştii.  Să ţi-o spun cu?
Dumitrache Urcan rosti răspicat şi poruncitor, parcă el era stăpânul moşiei, jiu omuleţul cu cizmuliţele galbene şi. costumul nou-nouţ de călărie:
— Bine! Vorbeşte ! Urmează !
— Iată ce-a mai fost! vorbi supus, omuleţul. Mai întâi, eu cel mai mărunt şi mai. neînsemnat printre toţi, am refuzat să semnez procesul-verbal. Se poate controla. Pe urmă, toţi m'au luat în batjocură, iar Artur Silişteanu m'a chemat la cancelaria lui, fără martori, şi m'a anunţat că-mi sdrobeşte cariera, cum ar călca un gândac de bucătărie sub talpă... Când a început procesul dumitale am înaintat cererea să fiu chemat martor. Nici vorbă ! Justiţia ora a lor, toate erau ale lor... Se poate controla. Cererea mea există în dosar. Nu ştiu ele ce n'a uzat de dânsa avocatul dumitale?
Dumitru Urcan râjiji amar:
— Avocatul meu? Aveam eu putinţă să tocmesc un avocat?... Şi apoi? Po urmă?... Spune, căci povestea dumitale nu-i de lepădat!...
Noul stăpâîi al moşiei. Siliştea, omuleţul cu cizmuîiţ.e galbene şi cu
56
CEZAR PETRESCU
costumul uou-nouţ de călărie, americanul, sută în sută, întârzie un timp cu răspunsul, descumpănit. Urmă, tot fără să-1 privească în ochi:
— Nu-i poveste! E adevărul curat... Apoi ce eram să fac? Mi-am văzut de ale mele. Nu-mi găseam însă pace. Decoraţiile dumitale şi cuvintele svârlite în obrazul onoratei, comisiuni, unde eu stătusem prizărit pe la coadă, au lucrat în. mine. Aşa dar asta-i ţara? Aiştea-s oameni? Aiştea vor să-mi sdrobească toată munca şi cariera mea, învăţătura, planurile pe care ţi le faci pe băncile şcolii?... Ei, staţi, atunci să vă arăt eu, nenişorilor! Şi le-am arătat! In zece ani am făcut tot ce se poate face, mi-am pus toată mintea şi învăţătura la bătaie, ca să-i văd la picioarele mele.... Vremurile erau cât se poate de prielnice pentru aşa ceva. De asta luptaseşi dumneata pentru România mare. M'am pus şi eu pe luptă! Avere, putere, zeci şi zeci de afaceri, tot ce vrei! Se târau şi se târăsc astăzi toţi. cei care-şi râdeau, de prostia mea şi nu numai dânşii, ci şi şefii lor. Ii am în mână, colea! strânse pumnul înmănuşat.
Dumitrache Urcan se uită Ia dânsul şi stupi în balta neagră şi putredă:
— Cum s'ar zice, te-ai ticăloşit şi dumneata! Ba încă i-ai întrecut?
— Alt cuvânt nu este! recunoscu fără şovăială d. Nick Cristodorescu. M'am. ticăloşit şi eu, ba încă i-am întrecut. Deşi n'am făcut niciodată o afacere necinstită; dar m'am folosit cel mai adesea de oamenii necinstiţi ai timpului şi ai stăpânirii, ca să mi le fac. Altfel, cum s'ar putea izbuti ceva în ţara noastră?... Iar când mi-a ajuns Ia ureche vestea că Silişteanu a murit şi că moştenitorii lui vând moşia, mi-am adus aminte de dumneata, de cel care eram eu atunci când ai vorbit cum ai vorbit şi când ai aruncat decoraţiile plin de mânie Ia picioarele onoratei comisiuni; s'a petrecut atunci nu ştiu ce în mine şi m'am hotărît s'o cumpăr eu. Faptă pe care am isprăvit-o în. câteva zile... Oamenii de aici cred că am lucrat „americăneşte", pe nevăzutele, după planuri şi registrele moşiei pe zece ani. Adevărul, precum îl constataţi, nu-i chiar aşa... Le văzusem mai dinainte cu ochii mei, de pe vremuri... Asta e tot!...
Dumitrache Urcan stătu un timp uitându-se lung la smârcurile care dospeau în soare.
întrebă, fără să întoarcă ochii:
— Şi de ce mi Ie spui mie?
— Ca să mă descarc. Nu le-am spus nimănui, niciodată. De când am venit aici, nu-i zi şi noapte să nu mă muncească asta. De fapt, dumitale îţi datoresc tot ce-am făcut în viaţă. Dacă încleştam şi eu pumnii, atunci, cum i-ai încleştat dumneata, rămâneam un inginer oarecare, un sinibriaş la stăpân, cum sânt alâţia, poate mai deştepţi şi mai vrednici decât mine... Fără să vrei şi fără să ştii, ai hotărît soarta mea.
Clănţănindu-şi dinţii într'un râs răutăcios, Dumitrache Urcan ţinu să spună:
— Văd că de-aici, din smârcurile Viroagelor noastre, aşa păcătos şi neştiutor cum mă aflu, am darul de a schimba soarta multora! Numai pe-a noastră n'o pot schimba... Am mai aruncat eu o vorbă a batjocură într'o zi unui oarecare Boiangiu Costică, şi i-am dat gândul năstruşnic s'ajungă deputat, ceeace a şi ajuns.
— Boiangiu? Nu cunosc! Cine ştie ce vierme!...
— Vierme, neviorme, vorba-i că a ajuns!
— Şi mă compari cu el?
— Nu te compar cu nimeni. Spun ce gândesc.
D. Nick Cristodorescu îşi îndopă din nou pipa, puse In funcţiune
vino şi vezi !
57
bricheta de aur şi împrăştie alţi nouraşi de fum albastru, cu miros de smirnă şi smochine fierte.
Netezind cu palma înmănuşată spinarea roibului pintenog care dădea semne de neastâmpăr, rosti:
— Mai bine ai spune ce gândeşti despre tot ce ţi-am istorisit, bade Dumitrache!
■— Cinstit şi fără înconjur?
— Cinstit şi fără înconjur.
— Fără supărare?
— Fără.
— Apoi atunci răspunsul meu e unul şi singur. Când e dat omului să se ticăloşească, nu scapă niciun prilej ca să le aducă toate la moara lui. Dacă Ia asta a folosit strigasea mea din rărunchi şi lunile mele de temniţă de atuncia, când ne-ai pricopsit cu măsurătorile dumitale în smârcurile pe care le văd, mai cuminte tăceam dormind pe laiţă acasă... Noi nu ne-am ales cu nimica, iar ţara s'a ales cu un mehenghiu mai mult... .
D. Nici; Crislodorescu se posomori îngândurat.
îşi spunea şi el că mai cuminte ar fi făcut să tacă. Neiertată slăbiciune! Dar era prea târziu.
— Deci despre primăria de care am vorbit, nicio nădejde să primeşti?
— Nici...
— Nu te trage inima să-ţi ajutori tovarăşii dumitale de necazuri şi nedreptăţi, ca să se ridice?
— Ba la asta, cum să nu mă tragă inima? Dar până una alta, să te vedem pe dumneata la fapte, nu la vorbe...
— Şi nu-ţi spune nimic nici ideia să te strămuţi cu feciorii dumitale în Siliştea, pe ioturi de mâna întâi?...
—Nici! Rămânem în bălţile pe care le-am căpătat la împroprietărire din mila măsurătorii dumitale...
— Fără nădejdea să-ţi schimbi gândul?
— Fără...
—■ Asta cum crezi dumneata că s'ar putea chema, bade Dumitrache?
— Cinste!.. Cinste omenească, faţă do cei cu care am îndurat sărăcia şi necazurile din tată în fiu de o sută cincizeci de ani! Vrei să mă cumperi pe mine şi să-i las pe dânşii în voia soartei?
D. Nick Cristodorescu îşi scoase mănuşile şi le trase îndărăt pe degete, fără-nicio pricină, pierzându-şi stăpânirea de sine.
— Dar nu vreau să te cumpăr, bade Dumitrache! înţelege...
— Atunci, tot ce-ţi dă prin minte să faci pentru mine şi pentru feciorii mei, de ce nu faci pentru toţi oamenii din Viroagele? Suntem aproape patruzeci de capete de familie, cu încă vreo zece perechi care aşteaptă să se gospodărească şi nu se învrednicesc, fiindcă nu-şi pot înjgheba o casă, un loc să-şi câştige traiul. In totul, aproape două sute de suflete omeneşti care se sting aicea din pricina boierului Silişteanu, dar şi din pricina dumitale. Straniu tă-i pe toţi într'o margine a Siîiştei, dă-le pământurile de care-au fost lipsiţi şi pe care le vor plăti... Dă-le putinţă să se facă oameni întregi, nu să rămână nişte sălbatici, şi atunci stăm de vorbă...
— Cum, aşa, bătând din palme?
Dumitrache Urcan îşi arătă colţii în rânjetul cel rău al Urcanilor.
— S'ar zice că eu am venit să-ţi rod pragul! M-ai întrebat? Ţi-am răspuns!
D. Nick Cristodorescu, în vremea aceasta, observă o sucitură ciudată în toate judecăţile sale. In pofida celor spuse şi hotărîte mai înainte, lucrau
58
cezar petrescu
în ol de zor acum sintţimi ntcle do proprietar ai pământului: „Trei, patru hai! zece loturi rupte din trupul moşiei, mai meargă: Nu-i un cap de ţară! Dar să sUămule un sat întreg?..."
— Dumneata ai făcut socoteala?... întrebă tot frământa udu-şi mănuşile, scoţându-le şi trăgându-le pe degete fără noimă. Aproape patruzeci de capi de familie şi încă zece însurăţei, a câte cinci hectare de familie, înseamnă două sute de hectare rupte din trupul moşiei, nu? Plus locurile din vatra satului. Una la mână! — numără pe degetul înmănuşat.Şi în Siliştea unde problema se pune la fel, dar care numără vreo mic şi ceva de suflete, cu peste trei sute de familii, mi-ar trebui măcar do trei ori po-alâta. ca să îndestulez pe cei cărora le ţipă măseaua după pământ. De unde să scot? Pentru cc-am mai cumpărat moşia? Eu nu-s nici sfânt, nici filantrop ! Sunt om... Sunt om de afaceri, ceeace am şi spus-o precum ca să se ştie!...
Dumitrache Ui can vorbi, privindu-I de sus în jos, de-a coasta.
— Ştiu. Au ajuns şi până la mine aceste spuse.
— Atunci?
— Atunci, geaba vorba, dacă nu poţi face faţă vorbelor cu fapta! Adică, dacă nu te lasă inima, iar la faptă dai aşa de repede înapoi... Şi te-aş mai întreba ceva.
— Mă rog.
— Când s'a pus moşia în vânzare de către moştenitori, după lege, n'aveau drept mai>întâi cei care muncesc pământul, adică noi, să fim întrebaţi? Scrie în lege, dreptul de... însfârşit dreptul care nu mai ştiu cum se mai chiarnă...
D. Nick Cristodorescu izbucni în râs înveselit.
— Multe mai stau scrise în lege ! Despre dreptul de preemţiune e vorba?
— Taman aşa! Dreptul, de preemţiune, ceva cam ca sacrificiu! suprem, sublim exemplu, pagină glorioasă... Ce s'a făcut cu dreptul acela?
— A picat în balta pe care o vezi! Cu. mărunţişuri de astea aveam să mă încurc! Sunt leacuri pentru toate şi eu nu mai am douăzeci şi ceva de de ani, ca pe vremuri...
— Adevărat! încuviinţă posomorit Dumitru Urcan. Ştii cum se chiamă asta în câteva vorbe?
— Voi şti, dacă mi-i spune-o!
— Ţi-o spun de la obraz... Ne-ai belit odată în folosul Silişteanului, când erai tânăr, Ia măsurătoarea locurilor! Ne-ai mai jăcuit a doua oară, în. folosul dumitate, acuma, la cumpărarea moşiei. Adevăr grăiesc?...
Una din mănuşile noului stăpân al moşiei, americanul sută în sută, fot frământată între degete, s'a rupt.
D. Nick Cristodrcscu se uită lung şi mirat Ia ea ; de ciudă o făcu mototol şi o svârli în apa mâloasă.
Lupan, zăvodul, s'a repezit de îndată în smârcuri, a prins-o în gură şi t-a adus-o plocon la picioare. Apoi se scutură de gloduri aşa de amarnic, încât îl stropi din creştet pâuă'n tâlpi pe omuleţul cu cizmuliţole galbene şi cu costumul de călăreţ nou-nouţ.
— Iată răspunsul!... încuviinţă singur d. Nick Cristodorescu, fără a se^ arăta prea supărat de întâmplare şi fără a mai încerca să se şteargă. Mi î-a dat Lupan în locul, dumitale. Adevăr este! ( ând te-ai dat de partea noroiului, de noroi ai parte... Şi totuşi vreau să fac ceva deocamdată. Mă mai asculţi, bade Dumitrache?
— Ascult! Ce să fac?...
— Până ce mă voi învrednici să săvârşesc altceva, nici eu nu ştiu ce? tot vreau să-mi împac cugetul cu dumneata.
VINO Şl VEZI I
59
— Cum şi ce foi?
Ochii verzi şi cocliţi ai hu Dumitrache Urcau îl sfredeleau stăruitor pe d. Nick Cristodorescu, noul stăpân al moşiei. După ochelarii bombaţi, americanul sută în sută îşi ascunse lucirea do şiretenie a omului do afaceri, caro învârtise şi sucise adversari mai încercaţi şi mai iscusiţi decât un sărman ţăran al smârcurilor, pe jumătate analfabet. Ţinea să nu-1 aibă împotrivă. Iscodi pe loc o ispită, pe măsura şi priceperea omului din smârcuri.
— Cum se vede, deocamdată am dat greş... mărturisi cu o ipocrită sinceritate. Avem să ne înţelegem mai târziu, când ai să mă cunoşti mai bine. Să lăsăm deci celelalte pe atunci. Acrim, să-ţi cer un ajutor mai simplu.
— Ajutor, do Ia mine?
— Da, ajutor dela dumneata, caro să fie în folosul oamenilor dumitale din Viroagele... Odată şi odată sc va putea face ceva aici. Lacul care a fost; pădurea care a fost. Eu am planuri mari, îndrăzneală şi bani berechet. Ori măcar s'ar putea face un drenaj pentru secarea bălţilor. Treabă mai îndepărtată. Până atunci, ce-ar fi să încercăm a face aici o crescătorie de gâşte?...
— Ani  încercat. Nimica!...
— Ai încercat cu mijloacele şi cu puterile dumitale. De asta n'a ieşit nimica. Cu păsări de rasă, crescute sistematic, sc schimbă chestia, nu?
Dumitru Urcan încuviinţă:
— Poate....
— Şi ce ar fi să încercăm o crescătorie sistematică de mascuri, tot de rasă?... In tovărăşie, jumătate şi jumătate? Se schimbă chestia, nu?
— Poate!... încuviinţă de-a doua oară, Dumitrache Urcan.
— Atunci îţi dau cu. o adresă la Codlea, lângă Braşov, undo am un cunoscut specialist. Nu-mi datoreşti nimic, nu-ţi datoresc nimic. încercăm! Ce părere ai?...
— De!
— Nu  de! Zi: da!...
— De!
— Da, nu. de!... Te duci singur la faţa locului, alegi, vezi ce fac şi ce dreg cei de-acolo, încerci şi aduci exemplare de rasă acasă: tot am aflat că te îndeletniceşti cu cărăuşia. Capeţi acolo, la faţa locului, şi îndrumările de cuviinţă dela specialistul care se pricepe, îndrumări de care ai fost lipsit. Dau ordin să ţi se pună la dispoziţie hrană pentru cai, bani pentru drum, scrisori, toate cele necesare. Te opreşti pe la noi în drum, am vilă la Sinaia, am vilă Ia Predeal... încercăm! Pentru mine înseamnă numai o idee, o experienţă, dacă vrei să-i spui o trăznaie, pentru oamenii din Viroagele dumitale poate să iasă o dcs.lega.re clin. ticăloşia în care vă sbatoţi în bună parte şi din pricina mea... Ei?
.— De! Să mă mai gândesc!
— Iarăşi de?...
— Să mă sfătuiesc şi cu feciorii, cu oamenii din. smârcurile noastre. ■—Haide! Bate palma, semn că nc-am împăcat...
— Stai, stai... ! surâse Dumitrache Urcan, cu ţepii obrazului ghim-poşaţi, tot ca de arici. Stai, stai, că încă nici nu ne-am certat, ca să-mi cunoşti  moara ma!...
cezar PETRESCU
Când pornit-a omul smârcurilor de-a doua oară prin măreţele splendori de pe Valea Prahooei
Treburile n:au mers aşa de lesne şi de grabnic cum îşi închipuise d. Nick Cristodorescu, americanul sută în sută, când s'a depărtat frecându-şi palmele cu încântare că-şi îmblânzise oamenii cei mai primejdioşi şi mai colţoşi  de  pe  moşie. |
Născocise la clipeală un tertip destul de iscusit. Era pe placul şi în gândul prăpădiţilor din Viroagele. 0 nădejde nouă. Dar se lovea de bănuiel-nicile griji ale păţitului Dumitrache Urcan, să nu se lase cumva vândut şi. cumpărat
Vreo două săptămâni părintele şi bunicul Urcanilor a tot ţinut sfat cu. feciorii şi cu nepoţii, cu toată suflarea din Viroagefe. Vreo două săptămâni a tot bătut drumul la fosta curte a Siliştenilor şi la primărie, să închee acte, care să stea dovadă negru pe alb că e vorba de-o tovărăşie dreaptă în care înţelege să împartă în două, cinstit, pagubele şi câştigurile, nu o pomană boierească. Apoi s'a pus să-şi hrănească vârtos căluţii, ca să le dea puteri pentru o cale aşa de lungă. S'a aşternut pe lucru să meşleruiască şarabaua largă, să-i întocmească un coviltir nou şi înalt de papură, să-şi potcovească surii.
Oamenii se frământau, cuprinşi şi ei de neastâmpăr. Mai ştii? Poate că tot se mai află undeva un dumnezeu, să-i izbăvească în ceasul al doisprezecelea. Urcanii întorşi din locurile lor depărtate, unde-i izgonise la muncile câmpului prigoanele zgârciobului Artur Silişteanu, au căpătat alte învoieli de muncă pe lanurile Silişlei. Au desfăcut învoielile vechi, iar pentru ■cele pe care le-au putut desface, ca să-şi ţină cuvântul şi să nu fie traşi la răspundere prin judecăţi, au ales pe mezinul dintre coi trei fraţi, Ilie, şi pe un văr, Todiraşcu, feciorul lui Vasile Urcan, mort odinioară în gara Predeal cu bileţelele galbene de tren încleştate în mână, să ducă dânşii munca şi învoielile celorlalţi la capăt. Treabă cinstită!
Pe chipurile tuturor răsărise puţintică lumină şi nădejde.
Venise şi agronomul cel nou, cu învăţătură şi experienţă, tocmit de d. Nick Cristodorescu să îndrume plugăria după sistemele americane sută în sută. Au sosit maşini. Au sosit şi noi vite de rasă.
Zarva şi frământarea cea mare era însă tot în ograda lui Dumitrache Urcan  din Viroagele.
Pe el, chiar, că-1 întinerise cu zece ani sămânţa atâtor nădejdi, svâr-lită de omuleţul cu cizmuliţele galbene şi cu. costumul lui nou-nouţ de călărie, acolo, lângă smârcurile unde piereau cu toţii pe încetul, do-un veac. Când isprăvea cu şarabaua, cu hamurile şi căluţii, prindea să întocmească la loc potrivit coteţe pentru mascurii şi gâştele de rasă. Iar printre picioarele Iui, veşnic se iţoa şi so amesteca Dumitraş, nepotu-său cel sbârlit, băieţelul mai mare al lui Lisandru, dându-şi şi el părerea, punând mâna, încurcând ■treaba şi zorindu-1 cu întrebările:
— Bunicule, nu mă iei şi pe mine în şarabaua?
— Unde să te iau, bre ţâncul pământului?
— Pe valea Prahovei, unde-ai fost mata gheneral şi-ai luptat!...
— Gheneral? Tu crezi că gheneralii au luptat acolo?...
— Da' n'ai fost gheneral, de-ai luat atâtea decoraţii?
— De unde mai ştii şi asta, despre decoraţii?
vino şi vezi !
61
— De la bunica Păuna! Şi parcă nu ştie tot satul? Degeaba te mai ascunzi şi păstrezi secret, că se ştie... Ei, nu mă iei?
— Ca să mai am şi grija ta?
— Ce grijă? Nu-s mare acuma? îmi port cu singur de grijă.
-—Dacă-ţi porţi singur de grijă, atunci şterge-ţi singur nasul!... Ruşinat, Dumitraş îşi ştergea nasul. Tăcea o vreme. Şi iar începea:
— Eu mi-am şi strâns buclucurile. Sânt gata!...
0 vreme, chiar se gândise Dumitrache Urcan să-şi ia şi nepotul cu dânsul. Prea se frigarea băieţelul! Pe urmă şi-a făcut socotelile şi s'a chibzuit că n'are să fie loc pentru el la întoarcere. II lua numai pe Lupan, ca să aibă o pază noaptea pentru cai, Ia cine ştie ce popasuri, în acea blestemată vale a Prahovei, în acele afurisite locuri.
L-au împuns o sută de ace în inimă, aflând într'o dimineaţă că d. Nick Cristodorescu a plecat pe neaşteptate în automobilul lung-prelung, chemat de afacerile sale în toiul nopţii, departe, la Bucureşti, poate şi mai departe, prin cele străinătăţi. A dat goana la curte, cu toate nădejdile surpate.
— Să ştii c'a uitat de mine! Ce-i pasă Iui?... Asvârle o vorbă, tu crezi în ea şi pe urmă prinde-1, de unde nu-i!
Aici se înşela Dumitrache Urcan.
Omuleţul care se înscăunase stăpân nou al moşiei, le purta toate în cap, nu în registre şi în condici ca Silişteanu!. Nimic nu-i scăpa. Nimic nu uita.
In plicul gros, înmânat de contabil, Dumitrache Urcan a găsit un mic dosar întocmit cu grijă şi numerotat chiar de mâna americanului sută în sută: scrisoare către crescătorul de mascuri şi de gâşte din Codlea, împuterniciri şi recomandaţii pentru autorităţile din drum, adresa celor două vile dela Predeal şi dela Sinaia, unde s'ar putea opri la nevoie, cheltuelile de călătorie, bonuri la magazie pentru ovăzul cailor, pentru grăunţele gâş-telor şi uruiala mascurilor de soi.
Acestea au fost mai hotărîtoare pentru el, decât toate.
Clătinând din cap, pe poteca spre casă, cu plicul înfăşurat în basma şi cu basmaua pusă la piept, să nu mototolească hârtiile cumva, îşi spunea înălţând   clin sprincene:
-— Omuleţ, omuleţ, dară om întreg! Ştie ce înseamnă cuvântul dat...
Nicio clipă nu i-a trecut prin cuget să se întrebe dece un om întreg, cu atâtea afaceri, un progresist şi un american sută'n sută, n'a trimis unul din nenumăratele sale camioane de la nenumăratele sale întreprinderi, să. aducă în viteză mascurii de soi şi gâştele într'o singură zi de drum? Nicio clipă nu i-a trecut prin gând, că d. Nick Cristodorescu, omuleţul cu ochelarii bombaţi şi demult versat în manevrarea asociaţilor săi de afaceri mari şi mici, procedase aşa dinadins, cu o ascuţită chibzuială, ca să-1 lege dintru'n-ceput de el şi să-i dea amăgirea că în altcineva nici n'ar fi avut atâta încredere pentru o răspundere atât de importantă, cum e transportul câtorva orătănii şi a unor mascuri, pe care i-ar fi putut găsi în judeţ, !a douăzeci-trei-zeci de kilometri. Asemenea pătrunderi erau peste puterea sărmanului Dumitrache Urcan, crescut şi trăit în smârcurile lui.
El mergea cu pas sprinten şi întinerit spre casă, voios cum nu mai fusese» nerăbdător să-şi grăbească şi el plecarea. Iertase şi ţinutul spre care se pregătea să plece, măcar că-1 aştepta cu atât de crâncene şi amare amintiri de război.
62
CEZAR petrescu
Nu-i mai părea aşa de blestemată acea vale a Prahovei. Nu-i mai păreau aşa de afurisite acele Jocuri de-atunci.
In zori de zi, când a purces Ia drum şi când a strâns la p Joplu-i ciolănos şi lat pe Păuna lui gârbovă şi împuţinată la trup, dânsa i-a strecurat în. mână un ziar vechi, galben, împăturit, în care zuruia ceva înăuntru.
— Ce-i cu asta, Păuna?... întrebă el mirat.
— Decorat ile şi medaliile taie de război.
— Decoraţiile şi medaliile melc de război? Nu le-am svârlil demult la picioarele cui se cuvenea?...
Păuna, cu mâna slăbănoagă agăţată ca un vrej de pieptul său, îl rugă:
— S'a găsit cine să Ie strângă atunci, mi le-a adus şi eu le-am păstrat ascunse la icoană. Ia-lo, rogu-te! Poate au să-ţi fie de folos, Dumitrache, acolo, pe unde-ai luptat în război... Este şi gazeta unde stă scris despre tine, despre sărmanul Vasile şi Pintilie. Nu ştiu citi, dară ştiu pe de rost tot ce scrie. Ia-Ie, rogu-te! Poate are să-ţi fio de folos...
Posomorit deodată, Dumitrache Urcan le îndepărtă cu latul palmei.
— Ce ţi-a mai trecut prin cap, Păuno? Tu crezi că mai ţine minte cineva, ceva, despre război?... Poveşti vechi şi înmormântate! Lasă tinichelele să zacă unde au mai zăcut...
— Vasăzică nu le iei cu tine? -— Nu.!
Păuna n'a mai încercat a stărui. Îşi cunoştea bine bărbatul. Nu. ţinea să  învenineze ceasul despărţirii.
Dar şi-a căutat de iucru, să mai ticluiască în şarabaua calabalâcul, sub coviltirul de papură împletită. Gând a pogorît, Dumitrache Urcan n'a luat aminte că femeia nu mai avea nimic în mână. Căuta să-şi mângâie nepotul, pe Dumitraş, căruia îi înnotau ochii în lacrimi.
— Bine, bunicule! Dacă nu vrei să mă iei, să ştii de la mine că tot am să mă duc singur!...
— Nu singur, Dumitraş! Să-1 iei pe Lupan, să-ţi arate drumul, fiindcă el are să înveţe a-1 cunoaşte acuma...
— Ba nu! Asta nu!...
— Iacă măi!  Şi de ce nu?
— Nici nu. vreau să-1 văd în ochi pe Lupan. Ce-i dumnealui, mare boier, să stea acolo fălos şi cbipos în şarabaua, ca să se uite de sus Ia mine,
Lupan într'adevăr,suit în şarabaua, se uita foarte de sus la Dumitraş.
Iar Dumitraş, cu amestec de lacrimi de ciudă, de pizmă şi totuşi de înveselire în sclipirile verzi din ochii Urcanilor, a scos limba la dânsul:
—• Nu.! Să ştii că nici nu-mi pasă! Când mi-a veni vremea să mă duc şi eu, să-ţi pui pofta în cui! N'am să to iau, nici dacă ai să te târâi în genunchi la picioarele mele'....
Apoi, întorcându-i spatele ca să-1 sdrobească pe Lupan sub dispreţul său, îşi mărturisi alt păs:
— Bunicule, cică pe-acolo sânt fabrici şi maşini de scos păcura din pământ...
— Or fi fiind! Ei?
— Adă-mi şi mie de pe-acolo o maşinuţă ceva or măcar nişte mutelci vechi, să fac eu o maşinuţă nouă... Să-i prind coada Iui Lupan în şuruburi şi să crape de ciudă.
— Bine, dorinţa Măriei-tale va fi împlinită!   făgădui Dumitrache
VINO ŞI V1ZZ1 !
63
Urcan, cu sclipirea de înveseliro a Urcanilor şi. în ochii lui verzi, învioraţi. Am să viu în nara ba cu o maşină cât clopotniţa bisericii din Siliştea.
— Mă mulfămosc şi cu o maşinuţă mai mititică, bunicule! Dumitrache Urcan a dat bici cailor îndesaţi şi rotofei, care s'au
aşternut Ia trap întins tropăind cu potcoavele noi, sub ochii întregii glotimi din Viroagele ieşită la porţi şi Ia marginea şanţului, să-i ureze cale bună şi întoarcere grabnică plină de spor.
.*;
Calea se vestea cu adevărat bună ia plecare: cu soarele învăluit în perdeluirj albe şi străvezii de nori văratici, ca să nu-i dogorească arşiţa; cu drumul stropit de-o bură trecătoare, ca să nu-i înnece vârtejurile de pulbere.
Noaptea poposeau la margine de şosea, dincolo de şanţ, într'un hăţiş ori la o poală de dumbravă, unde găseau o gârlă ori o fântână pentru adăpatul căluţilor. Dumitrache Urcan aprindea un foc cărăuşesc de vreascuri. Desfăcea traista cu pită; svârlea un iărăb de mămăligă lui Lupan, dulăul ne-fiind deprins cu pâinea de grâu în smârcurile lor.
Porneau pe urmă cu două ceasuri înaintea zorilor, pe răcoare.
Ca să-şi omoare urâtul, Dumitrache Urcan grăia când cu. Lupan, când ■cu Zarif şi cu Măriei, cei doi căluţi.
— Hai, măi Lupa ne, măi!... Suie-te în căruţă Ia umbră, că prea scoţi limba de-un cot!... Hai, măi căluţilor, măi, că are să fie bine!... Găsim noi leacul caliciei! Şi-a lăsat dumnezeu mâna înstârşit şi asupra noastră! In doi-trei ani nici nu ne pasă!...
De asta nici nu se îndoia.
Toate   i se   arătau pornite într'o zodie bună.
Greul şi necazurile au început abia din a treia dimineaţă.
Mai întâi au dat în şosea asfaltată uncie caii, neînvăţaţi cu o asemenea minunăţie a progresului şi a civilizaţiei, se sâiau, călcau ca pe jăratec, lunecau şi se poticneau, speriaţi de atâtea automobile, camioane şi autobuze câte se năpusteau asupra lor, guiţând din clacsoane şi din sirene să-i facă zob, nu alta. Mai apoi, a început un potop cumplit de ploi, cu tunete şi cu fulgere, să-i înnece, nu alta. — Ei,  ce  te faci?
Au luat-o cu binişorul, cleamp-cleamp, pe şoseaua cu asfaltul lunecos, unde automobilele se hartoiau Ia cotituri, în goană, pe două roţi.
Pe la Câmpina au. trecut în ropotul potopului, fără a mai zări nimic desluşit prin fuioarele sure de ploaie. De acolo înainte, prin munţi, au dat în neguri. Nu se vedea în dreapta, nu se vedea în stânga. Numai marginea pădurii,   dincolo  de şanţ.
Piscurile erau sus, în nourii vineţi.
De sub coviltirul prin care străbătea aşa, nici Dumitrache Urcan, nici Lupan, nu prea ştiau unde-i duc căluţii harnici şi cuminţi, înainte: cleamp-cleamp!  cleamp-cleamp!
Din când în când, prin ochiurile perdelii de ploaie şi de neguri se iveau târguleţe cu vile albe, cu parcuri, cu oameni care înfruntau potopul în măntăli ceruite chiar ca pentrupotop. Do vreo două ori, Dumitrache Urcan s'a gândit la cele două adrese, ale celor două vile de Ia Sinaia şi de la Predeal, proprietăţile domnului Nick Cristodorescu, să se oprească şi să ceară adăpost. Şi-a luat însă seama îndată, făcându-şi curaj şi vorbind cu Lupan:
— Ce măi, Lupa ne, măi? De apă să ne-apuce groaza pe noi? că tot apă am văzut în smârcurile noastre, unde-am făcut ochii! înainte!... Iii, Zarif! Hi, Mădeiule!...
64
cezar petrescu
^   Căluţii tropăiau cu vrednicie înainte, măcar că lunecau la urcuşuri măcar că se poticneau Ia coborîşuri. ' '
S'au oprit în ploaie, numai la un ţintirim de război, pe aproape de
t J. ©GG3 i.
Mai credea Dumitrache Urcan că poate îşi va găsi acolo mormintele iraţilor, care-au murit lângă el, apărând   splendorile patriei splendorile altora, care nu se prea vedeau acum în neguri şi în ploaie. Vasile, mort si ţinând încleştate în pumn biletele galbene al trenurilor boiereşti de plăcere Fmtihe, mort cu ţeasta sfărâmată. '
^ Păuna ^şi văduvele lor îi puseseră în traistă oarecare lumânărele de ceara galbena, sa le aprindă la căpătâiul lor. „ , tNif PomeneaIă însă de dânşii. Zadarnic a încercat a silabisi numele răzleţe de^ pe-o cruce ori de pe alta. Cele mai multe, în loc de-un nume purtau o inscripţie demult ştearsă de soare si de ninsori si de ploi- Eroii necunoscut". 1     ' " '
Eroi necunoscuţi erau toţi. . Zadarnic a încercat să aprindă ei lumânărele sărace si. subţiri de ceară lie şi Ia căpătâiul acelor „eroi necunoscuţi", printre care se ai'lau poate si Vasile şi Pintilie, cobori ţi dm vagoanele de vite acum vreo douăzeci de ani să piară luptând înainte de a apuca măcar să vadă cu ochii pentru ce splendori ale patriei luptă... ^
Vântul şi ploaia îi stăteau. împotrivă. N'a izbutit si s'a suit în căruţă cu lumanarelele nea prinse, nefolosite, dând bici cailor.
— Hi, Zarif! Hi, Mădei!... Hai, că ne-apucă noaptea...
Dm faţa lor şi din urma lor, grăbeau şi alţii în automobilele repezi sclipitoare, m ploaie, să nu-i apuce noaptea nici pe dânşii. Ii aşteptau vilele n aşteptau cazinoul, îi aşteptau sindrofiile.
Morţii, eroii necunoscuţi care au pierit apărându-le pe toate, erau demult uitaţi. Morţii cu morţii!
— Hi, căluţi!...
Crescătorul de mascuri şi de gâşte de rasă din Codlea, domnul Ferent Uabor, om lat în ceafă şi cu nişte musteţi mai cumplite decât ale lui Matiaş Corvinul, a răsucit cu plăcere între degete răvaşul domnului Nick Cristodorescu, 1-a citit şi pe urmă şi-a răsucit şi cu mai mare plăcere încă mustăţile lungi şi groase, împingându-şi pălăriuţa verde pe ceafa roşcovană.
— Foarte frumos! Bună idee!... Demult vroiam să-1 servesc pe d N ick  Cristodorescu!...
Dumitrache Urcan vorbi, scuturandu-şi apa de pe dânsul, ca si Lupan care era leoarcă.
— îmi pare bine atunci, domnule Ferenţ Gabor! Iacă, ai prilej să-1 serveşti... Dară nu cu marfă de mântuială...
— Se poate?...
Grăind, se uita însă lung la omul ciolănos şi ţepos al smârcurilor la şarabaua cu coviltir şi la căluţii istoviţi de atâta drum.
— Numai de-un lucru mă mir!... spuse cu îndoială.
— Care lucru anume?
— De ce n'a trimis domnul Nick Cristodorescu un camion, mă rog frumos? Că are zeci şi zeci de camioane... Sute!
— Poate că o fi având el zeci şi sute de camioane, dar mai multă încredere are în mine, decât în toate camioanele sale.
vino şi vezi !
65
— Tot ce se poate! întrebare iară supărare, mă rog frumos!... Aşa are să fie cam greu...
— Nu mă tem de greu, domnule Ferenţ Gabor!
— Asta se cunoaşte de la prima vedere!... încuviinţă d. Ferenţ Gabor. Poruncesc unui ajutor de-al meu să deshame caii, să-i pună la adăpost şi să le dea de mâncare. Şi până atunci pofteşte în casă să te încălzeşti cu o palincă ori cu un vinars de al nostru... Arde, dar te înfierbântă.
— Nu mă dau înlături, că m'a răzbit potopul de sus, aşa că simt şi eu nevoia de ceva să mă înfierbînte. Mulţămesc deci şi eu frumos! Dară să-mi fie iertat. Căluţii mei îi desham cu mâna me şi ţin să-i pun eu la adăpost, să primească mâncarea de la mine.
D. Ferenţ Gabor zâmbi răsucindu-şi mustăţile groase şi lungi:
— înţeleg, înţeleg, mă rog frumos! Rânduială de gospodar... Trebuie să împăcăm însă şi câinele dumitale, cu câinii noştri!... Văd că-i gata să înceapă război mare cu dânşii. Viteaz câine!..;
— Viteaz, da!...
Până la urmă, Lupan s'a împăcat şi cu câinii străini ai domnului Ferenţ Gabor. S'a încălzit cu vreo câteva paliciuri de palincă şi Dumitrache Urcan, după ce şi-a pus căluţii, la adăpost şi după ce-a schimbat o cămaşă uscată pe™ el.
Stând la taifas cu d. Ferenţ Gabor, a mai aflat cu acest prilej multe şi mărunte. Dintru'ntâi, că e cuminte să mai aştepte o zi fiindcă barometrul vesteşte că are să fie vreme frumoasă şi până atunci meşterii vor întocmi cuştile de cuviinţă pentru gâştele şi gâscanii de soi, înţepenind acele cuşti în codârlă şarabauei. Pe urmă, a mai aflat că domnul Ferenţ Gabor lucrează într'un fel de tovărăşie cu oamenii din jurul său.
Cartea puţintică din copilărie şi-a desăvârşit-o stăruitor mai târziu, cu învăţătură despre creşterea vitelor şi păsărilor. In gospodăria lor tovărăşească avea acum şi un mistreţ prins din pădure, şi-un cerb şi un urs. Toţi î mblânziţi: mâncau din mână.
Câştigau bune parale, dar le îndeplineau toate şi cu un fel de patimă. Mai creşteau şi vulpi argintii, aduse de prin ţări străine, tocmai din America, din ţara Canadei, vulpi de mare preţ, cu blana mâi scumpă decât o pereche de boi.
— Şi toate le-ai făcut dumneata singur?
— Le-am început singur, fiindcă oamenii n'aveau încredere atunci şi râdeau de mine —„ clipi din ochii mititei şi păcurii d. Ferenţ Gabor, nete-zindu-şi musteţoaiele mari. Pe urmă, s'au strâns toţi în jurul meu. fără a mai râde şi am făcut tovărăşie... Bună şi cu folos tovărăşesc!...
— Noi n'am avut parte!... oftă cu obidă Dumitrache. Tovărăşia noastră a fost numai la pagubă şi la calicie... Tovărăşie de peste o suta de ani, în nişte bălţi unde cel mult am fi putut face doar o crescătorie de ţânţari... Poate că acuma om scăpa la alt fel de crescătorii.
— Poate.
Dumitrache Urcan îl sfredeli bănuielnic cu ochii, după năravul lor, al Urcanilor, când nu-i suna ceva bine auzului.
— N'o spui din toată inima, domnule Ferenţ Gabor!
— Eu sânt <;insit, mă rog frumos! Simt de datorie să spun că nu-i treabă aşa de uşoară. Mai ales la început... . ,
— Nu mă tem. de greu! . ■
— Atuncea, cu atâta mai bine. Cinstim încă un păhărel?
— Cinstim. îmi place că vorbeşti ca şi noi...      • , / • , ,
5 — Viaţa Romînească
66
cezar petrescu
— Vorbesc aşa, că mi-s ungur după lege, da-s român! Printre români mi-am  trăit  jumătate  din viaţă.
★
Barometrul domnului Ferenţ Gabor nu minţise. A doua zi, vremea s'a luminat.
Iar în a treia dimineaţă, zi de duminecă, înainte de răsăritul soarelui, Dumitrache Urcan a pornit înapoi cu şarabaua Iui încărcată şi cu inima plină.
Căluţii, odihniţi. La umbră, pe culcuşul de paie.subcoverca de papură, •an vier şi două scroafe alese pe sprinceană; în căştile din codârlă, opt gâşte şi doi gânsaci de soi. Iar pe deasupra toate sfaturile domnului Ferenţ Gabor şi a tovarăşilor săi, toată încântarea ochilor după ce văzuse întreaga crescătorie şi sălbătăeiunile codrilor îmblânzite. Cum să nu-i crească inima? Ducea nădejde sdravănă acasă, Ia oamenii smârcurilor din Viroagele lui.
Toate se vesteau bine, până ce-a ajuns sus, Ia Predeal, de unde se deschidea Valea Prahovei. Când a ajuns Dumitrache Urcan în locurile acestea, soarele a prins a dogorî peste seamă. Sub coverca de papură, răsuflând greu de atâta căldură, cele două scroafe şi vierul au început a da semne de protestare, adică a guiţa, a geme. Căluţii se împleticeau pe asfalt, mânaţi de vâjâiala  zănatecă a automobilelor din zi de duminecă.
Dumitrache Urcan nu mai desluşea bine cu auzul, dacă guiţa un porc din şarabaua la spatele lui ori un clacson de automobil, din urmă.
— Măi Lupane, măi! oftă el. Tare mă tem c'am scrântit-o.. Mai cuminte era să facem popas ziua şi să mergem noaptea.
Lupan, cu limba roşie scoasă de-un cot, părea că încuviinţează şi el:
— Mai cuminte!
— Stai, că i-am găsit eu leacul!., se bucură Dumitrache Urcan. Ne oprim la adresa pe care ne-a dat-o boierul nostru Nick, la vila sa de la Predeal. Facem popas acolo! Şi pornim noaptea la drum...
. întrebă pe unul, întrebă pe altul. Coti la dreapta, coti la stânga— şi ajunse în faţa vilei.
Măreaţă vilă! Halal! Ştie să trăiască omuleţul cel cu cizmuliţele galbene şi cu ochelarii bombaţi pe nasul cât un sfârc!
Pogorînd în faţa porţii de fier lucrat cu ghinturi de aramă, Dumitrache Urcan a dat târcoale pe dinaintea zăbrelelor, căscând gura. Se scărpina sub pălăria slinoasă şi se minuna. Parcă le mai văzuse el pe toate! Parcă Ie cunoştea!
Semănau toate cu vila de acum douăzeci de ani, când au fost descărcaţi dânşii din vagoanele de vite să apere pe nerăsuflate splendorile patriei de pe Valea Prahovei.
Tot aşa, parc cu pajişte tunsă de gazon. »
Tot aşa, poteci cu nisip cernut prin sită.
Tot aşa, şiraguri de trandafiri roşii ca sângele şi cu luciri moi cum e catifeaua, pâlcuri de brazi verzi şi roate de pini argintii, tot aşa pergole de glicine şi de clematite.
Numai că vila era încă şi mai mare, terasele şi, mai late, parcul şi mal larg, nisipul galben al potecilor presărate de scoici nemaivăzute, cu ronduri şi nemaivăzute încă, unde se aflau mese, scaune de pânză vărgată, umbrele roşii, portocalii şi albastre....
Dumitrache Urcan s'a uitat la adresa scrisă, s'a uitat la numărul tăbliţei smălţuite de la poartă. Ca să nu dea greş cumva, a întrebat şi un trecător cu şalvari largi şi cu ochelari negri de soare:
vino şi vezi !
67
— Aici o fi stând oare d. inginer Nick Cristodorescu?
— Românul-american sută în sută? Aici, aici! pufni trecătorul fără să se oprească. Bate şi ţi se va deschide!
Luând-o de bună, Dumitrache Urcan a bătut fără să vadă butonul soneriei şi rozeta de fier forjat, şi de altminteri, fără să ştie nici la ce-ar folosi bumburuţul acela alb, chiar dacă l-ar i'i văzut.
A bătut odată, nimeni.
A bătut a doua oară, şi nu i s'a deschis.
A treia oară, s'a hotărît să deschidă poarta el singur şi să bage şara-baua înlăuntru, gospodăreşte, ca la hanurile din moşi-strămoşi, de pe vremea marelui vornic Calist Silişteanu.
A închis apoi poarta după el. A netezit căluţii pe gâtul asudat, povă-ţuindu-i să aştepte cuminţi. I-a poruncit lui Lupan să stea de strajă. Şi a pornit pe potecă să caute o intrare de pe dindos, fiindcă-şi dădea el seama că nu-i de nasul lui să intre pe terasa cea mare, cu uşile vraişte.
N'a apucat însă s'ajungă departe.
De după paravanul unui boschet de trandafiri vişinii, i-a tăiat calea un fel de cocoană înaltă; uscată toacă, în rochie de olandă albă, cu ochelari pe nas, cu obrajii de culoarea smeurei şi cu un şervet în mână. Atunci a luat el aminte că acolo se aflau doi copilaşi, o fetiţă şi un băieţel, înaintea unei mese întinse cu tot soiul de bunătăţi, bându-şi cafeaua cu lapte cu cozonac.
— Hallo!., strigă cocoana înaltă şi uscată, cu un glas străin. Ce cauţi turn'na ta? Cum intri aşa?..
— Pe boier Nick Cristodorescu îl caut! Pe domnul inginer.
— Tomn'inginer nu este. Plecat departe, străinătate. Paris, London, New-York.
— Na-ţi-o bună, că"ţi-am. dres-o! vorbi omul smârcurilor, în graiul lor, al smârcurilor.
Unul din cei doi copilaşi, strigă:
— Miss! Miss! Lasă-1 naibii, case răceşte cafeaua.
— Nu este! Atunci du-te!.. porunci Miss. II cauţi pe tumnealui, când se întoarce! Peste una, două, trei luni..
— Cam mult cucoană! Vreau să vorbesc altcuiva. Sunt de la moşia sa, de la Siliştea, om de încredere.
— Siliştea? S'a întâmplat ceva la moşie?
•—Nimic. Dară am de vorbit! Port scrisori de încredere la mine.
— Miss! Miss! strigau acum amândoi copiii. Dă-1 încolo! Se răceşte cafeaua. Vino şi ne întinde untul pe chifle şi pe cozonac.
Miss însă socoti că un purtător al unor scrisori de încredere, n'a bătut el zadarnic atâta drum. Vorbi ceva copiilor în limba sa străină şi îi făcu semn lui Dumitrache Urcan s'o urmeze pe terasă, unde-i porunci să aştepte.
El a aşteptat supus, cu pălăria în mână, uitându-se la nişte maşini mici, automobile, tancuri şi avioane, lăsate acolo de copiii de la masa din boschet. Aşa ceva dacă ar putea el să-i aducă odată şi odată lui Dumitraş!.. oftă din toate băierile inimii. Poate că peste un an, doi, se va învrednici, dacă toate merg cum au purces.
Din asemenea gânduri mai năstruşnice decât nişte năluci nebune, 1-a trezit o doamnă îndesată şi închingată, cu părul spoit roşu şi cu obrazul arămiu.
A năvălit pe uşă şi s'a înfipt înaintea lui, ca şi cocoşneaţa de pe vremuri care poruncea soldaţilor, ce-aveau să moară peste un ceas, să dea ajutor la încărcat în furgoanele militare scumpeturile din vila domnului vice-preşedintele al senatului, fratele domnului general comandant de armată. 5*
68
CEZAR PETRESCU
Nu semăna la făptură, nu semăna la păr, la îmbrăcăminte, la chip? la încălţări. Toate erau altfel, după portul cel nou al timpului. Şi totuşi semăna aidoma cu cocoşneţa de-atunci!
El rămase cu gura căscată de minunare.
Ea întrebă:
— Ce cauţi şi pe cine cauţi? Eşti dela mizeria aia de Siliştea? înainte de a se desmetici să răspundă, se ivi în uşă şi un tinerel în
straie cenuşji de alpinist, cu o sticlă în ochi, cu un pahar în mână şi cu o pereche de cărţi în cealaltă mână:
— Calmează-te, Dolly, calmează-te! Lasă-mă şi pe mine să contemplu de-aproape un sălbatec din această Silişte, noua fantezie de miliardar a. lui Nick... Un om al locuinţelor lacustre!...
Se pregătea să-1 cerceteze pe Dumitrache Urcan prin geamul înfipt sub sprinceană, cum se pregătea şi omul smârcurilor, omul locuinţelor lacustre, să răspundă cocoşneţii cu părul spoit cărămiziu.
Dar n'au avut  vreme nici unul, nici altul.
Căci în aceeaşi clipă cocoşneaţa a înălţat amândouă braţele spre cer,, lăsând să se vadă prin mânecele scurte, subţiorile rase, cu picături de nă-duşală prin talcul alb.
— Vai! Mon Dieul... Uite cine-mi intră în curte! Uite cum calcă dobitoacele pe gazon!... Ce-i cu câinele ăla? Mon Dieul Mon Dieu! Aceasta e invazia barbarilor!...
Dumitrache Urcan se uită şi el încrâncenat de privelişte până în măduva oaselor.
Căluţii lui, Zarif şi Mădei, trăseseră şarabaua peste chenarul de trandafiri pitici, intraseră pe gazon şi păşteau de zor verdeaţa fragedă, cu o nespusă plăcere. Iar Lupan ridicase un picior şi stropea trandafirii pitici cu cea mai barbară neruşinare.
— Ce înseamnă asta, boule?... se răsti cocoşneaţa la dânsul, taman ca altă cocoşneaţa de acum vreo douăzeci de ani!
— Cucoană, mai întâi află că nu sânt bou! răspunse apăsat, însă cu stăpânire de sine, Dumitrache Urcan.
— Dacă nu eşti bou, ce înseamnă asta, măgarule?
— Cucoană, află că nu-s nici măgar. Am venit după îndreptările primite de la domnul inginer Nick Cristodorescu, cum,scrie în hârtiile de faţă. Nu-s însă nici sluga lui, nici a nimănui, ca să te răcneşti dumneata la mine ca la o slugă, făcându-mă bou şi măgar.
Frângându-şi mâinile, violetă la faţă, cocoşneaţa se întoarse către junele cu sticlă în ochi, cu paharul într'o mână şi cu cărţile de joc în cealaltă.
— Şi tu asişti la toate astea, Bob, asişti impasibil? Uite cum îmi încep eu dimineaţa, care promitea pentru noi atât de delicioase amuzamente! M'apucă o criză, simt, uite, simt că m'apucă o criză de nervi!
Bob, junele cu sticla în ochi, depuse paharul şi cărţile de joc pe-o măsuţă de pe terasă. Cu mâinile libere, înainta câţiva paşi spre omul locuinţelor lacustre, poate cu intenţii agresive, să-i administreze lecţia cuvenită, după dorinţa cocoşneţei pe care o ameninţa  criza de nervi.
Dar omul smârcurilor, înalt şi ciolănos, îl privi atât de apăsat cu ochii încărcaţi de fulgerele Urcanilor în ceasurile lor de mânie, încât Bob nu ştiu ce să facă şi ce să dreagă cu mâinile libere. Scoase port-ţigaretul, aprinse o ţigară şi rosti cu un glas pe care îl voia grozav de impunător, însă îneleiat   de îndată:
— Este un adevărat scandal! Cum poţi vorbi aşa unei doamne, stimabile? Iţi dai seama?... Doamna te-a întrebat civilizat ce cauţi şi pe cine
vino şi vezi i
69
•cauţi, iar dumneata!... Doamna, care e bolnavă de nervi... Doamna, care ■e soţia domnului Nick Cristodorescu... Doamna, care e prezidenta societăţii „Crucea şi Casca" pentru a păstra cultul eroilor de război! Doamna, care...
— A! E chiar soţia domnului inginer Cristodorescu?... grăi domol şi amar Dumitrache Urcan. Atunci s'a nimerit bine. Ca să fiu cu cugetu' împăcat, vroiam să mă descarc de-o răspundere. Anume să vă încunoştiinţez ■că în şarabaua care se vede, după hotărîrea şi îndreptările sale, ale domnului inginer Nick Cristodorescu, duc la Siliştea două doamne scroafe şi un domn vier, care nu prea arată că au să poată îndura drumul pe arşiţa asta. Şi pentru ca doamnele scroafe şi domnul vier că nu piară cumva, am socotit de cuviinţă să cer adăpost aici, la doamna Cristodorescu, până diseară, ca să urmez drumul noaptea... Asta-i toată ticăloşia de care pare-se că-s vinovat!
In ochii verzi ai lui Dumitrache Urcan tresăltau [sclipirile Urcanilor din ceasurile lor de hâtră înveselire. E adevărat, pentru cea din urmă oară, fiindcă de atunci nu 1-a mai văzut nimeni râzând.
Scoasă din ţâţâni, Doamnă Nick Cristodorescu, prezidenta societăţii pentru cultul eroilor de război, se agita taman ca cealaltă cocoşneaţă de-^acum douăzeci de ani cu pălăria hacana pe-o ureche, deşi n'avea nicio pălărie pe părul spoit cărămiziu.
— II auzi, Bob, ce impertinent răspunde? Doamnele scroafe, domnul vier!... Aşa ceva nu mi-a mai fost dat încă să aud! Şi-tu tolerezi?
— Dar ce să fac, Dolly? Aceştia sunt oamenii lui Nick! Oamenii erelor lacustre... Ne pisează cu americanismul şi cu progresismul lui sută în sută, şi se complace printre asemenea indivizi preistorici...
— Am să-1 lecuiesc eu de indivizi preistorici şi de mizeria aia de Siliştea! ameninţă doamna Nick Cristodorescu. Ori eu, ori ei!...
împăciuitor şi cu aceleaşi sclipiri hâtre din ochii verzi ai Urcanilor, Dumitrache îşi rosti nedumerirea.
— Eu mă mir de ce vă supăraţi. Zău, cucoană! N'am grăit şi eu boiereşte, civilizat adică? In loc să-i spun porcului—porc, şi scroafei—scroafă, aşa cum vorbim noi sălbatecii în nămolurile noastre, le-am spus după moda dumneavoastră mai subţire... Că-s porci de rasă, se chiamă! Nu i-am luat cu tio şi cu ho, ca pe stârpiturile noastre. Le-am spus boiereşte domnul vier şi doamnele scroafe! Ce-i de supărare?
— încetează! porunci doamna, bătând din picior.
— Sfârşeşte! porunci şi domnul Bob, băgându-şi mâinile în buzunarele pantalonilor,  ca  să  nu-1 mai încurce.
— Şi evacuează curtea! ţipoti doamna.
— Şi dispari! îi ţinu hangul domnul cel june cu sticlişoară în ochi.
— Porunciţi ca la o slugă! şi vă rog de-a doua oară a cunoaşte că nu-s sluga nimănui.. In smârcurile noastre de-acasă, aţi vorbi altfel, vă încredinţez...
Domnul Bob încercă să salveze situaţia, înaintând doi paşi şi pri-vindu-1 prin monoclu cu cel mai desăvârşit desgust.
— Aici nu eşti în smârcurile dumitale! Eşti în unul din cele mai civilizate locuri din ţara Românească. Nu te-ai uitat împrejur să te dumireşti la cap?... încât dispari! Nu-i locul dumitale aici...
— Cu tot ce port eu în căruţă să dispar? Pe răspunderea dumneavoastră?
— Te priveşte! îl împunse doamna cu privirea.
— Atunci descarc aici pe domnul vier şi pe doamnele scroafe, cu doamnele gâşte şi cu domnii gânsaci.  Ca să vă privească pe dumneavoastră!
— Numai  încearcă, obraznicule!  pufni doamna.  Crezi că nu mai
70
CEZAR PETRESCU
există jandarmi în România? Bob, telefonează, te rog! Să-1 învăţăm minte pe acest individ...
Bob fu însă de altă opinie, mai împăciuitoare. i — E un scandal ridicol şi inutil, Dolly! Ajungem fabula Predealului şi a văii Prahovei întregi... Calmează-te!—Ascultă, omule! se întoarse apoi spre Dumitrache Urcan. Vei fi având dreptate în legea dumitale, dar ai greşit adresa ! Nu aici e locul pentru a lăsa porcii şi gâştele să pască. Priveşte împrejur, ca să-ţi dai seama singur. Te povăţuiesc să pleci mai departe.
— Şi dacă pier animalurile primite pe seama mea? Cine răspunde faţă de d. Nick Cristodorescu?
— Atâta să-1 doară pe el în cot!... De asta-i pasă? Depun eu mărturie. Sunt unul din secretarii, săi... Pot paria că a şi uitat de ele. In materia asta, azi îi trece una prin cap, mâine o uită şi poimâine îi răsare alta... Fii sigur că acolo unde e, numai la porcii şi la gâştele dumitale nu se gândeşte.... II cunosc mai bine decât dumneata.
— Să plec aşa dar?
— Nimic mai cuminte.
— Atunci m'am dus!
Nu şi-a luat rămas bun. Nu i-a spus nimeni drum bun.
A tras caii de dârlogi şi şarabaua afară pe poartă, întorcându-se în urmă să privească la dările roţilor şi la gropile copitelor adâncite în gazon, cu un amestec de simţiminte ciudate. Gospodăreşte, pe de-o parte, îl durea o stricăciune fără noimă. Pe de altă parte, după câte-i plesniseră lui obrajii, toate îl răcoreau la inimă, parcă dârile roţilor şi copitelor căluţilor terciuiseră ţâfna cocoşneţei, cu tot cu gazonul nevinovat, pârdalnicul şi blestematul de gazon care-1 prigonea de-a doua oară, la depărtare de douăzeci de ani.
Suindu-se în şarabaua, îl luă la rost şi pe Lupan:
•— Bine, bre, ţicălosule, bre! Se poate tu, măi Lupane, s'o faci aşa de oaie?... Mi-a crăpat obrazul de ruşine. Cică sântem nişte sălbateci din smârcuri! Tu nu-ţi dai seama prin ce splendori ale patriei ai fericirea să călătoreşti? Ridici piciorul şi ţâşti... Tocmitu-te-ai grădinar cu stropitul trandafirilor?
Lupan, ca un dobitoc necuvântător şi necugetător ce era, nu lua aminte la splendorile patriei. In loc să se urce pocăit în căruţă şi să le admire de lângă Dumitrache, Lupan dădea buzna printre căţeluşii cocoşneţelor de pe uliţa, legaţi în lănţug, stârnind un şchelălău de-a răsunat tot Predealul.
Abia într'un târziu, la poruncile stăpânului, s'a potolit, a sărit înlăuntru şi a privit la toate de sus, triumfător, cu limba scoasă şi spânzurând de-un cot.
Dumitrache Urcan, cu ochiul său de cărăuş, a dibuit un drum lăturalnic de pădure, afară din calea automobilelor care săgetau tot mai bezmetic. A tras lângă o gârlă şi a întocmit un sălaş pentru toată ziua, coborînd pe domnul vier şi pe cele două doamne scroafe, bătându-le pripoane la umbră, dându-le de mâncare şi purtându-Ie prin gârlă să se răcorească. A priponit şi două-trei gâşte, chiar lângă apă, să se bucure, dar să ţină cârdul pe-aproape. Pe urmă, s'a aşternut cu faţa în sus, pe iarbă verde, cu ochii la cer, petre-cându-şi prin minte tot soiul de gânduri, mai mult amare acum decât bucuroase, aşa cum plecase de la casa domnului Ferenţ Gabor din Cod lea.
Intr-o vreme 1-a prins somnul. S'au odihnit şi căluţii.
Către seară, făcându-şi şi pregătirile de plecare, i-a mai venit inima la loc.
vino şi vezi !
71
Oricât de blestemată vale, oricât de afurisite locuri, are să scape de ele, cum a mai scăpat şi acum douăzeci de ani.
— Ce zici, Lupa ne?
Lupan a dat din coadă cu îndoială.
Avea el alte chestii mai importante. II perpelea o veveriţă — dihanie pe care n'o mai văzuse cu ochii până atunci—jucându-se de-a v-aţi-ascunselea, printre crengile unui fag.
— Ei? Hai, gata ! In noaptea asta dăm. greul la spate! pocni Dumitrache Urcan din bici, bucuros, fără a bănui că îl mai păşteau alte peripeţii mai năstruşnice prin acea blestemată vale şi prin acele afurisite locuri.
Odată cu noaptea, drumul s'a dovedit mai anevoios.
Automobilele plesneau, ochii căluţilor cu săbiile de lumini ale farurilor, orbindu-i cu totul, ca pe nişte sălbăticiuni ale smârcurilor, care nu prea zăriseră prea des în viaţa lor nici măcar fumegoasa aţă de lumină a unui opaiţ. Treceau, camioane şi autobuze luminate ca vagoanele de tren, aruncân-du-se asupra lor să-i prăvale în prăpăstii. Cu groaza asta şi cu încărcătura lor de mascuri şi de gâşte au străbătut tot ca pe muchii de cuţit şoseaua prin Azuga, prin Poiana Ţapului, prin Sinaia, prin codri, prin. Posada, prin Comarnic şi prin nesfârşitele Breze, la fel de năuciţi şi căluţii, şi Dumitrache Urcan, şi zăvodul, până la Câmpina.
La Sinaia, a căscat şi Dumitrache Urcan gura, în faţa Cazinoului, minunat de atâta forfoteală şi luminăţii.
— Ce panaramă-i asta? întrebase el un şofer de camion care îşi încărca rezervorul Ia pompa de benzină.
— Panaramă?... izbucnise camionagiul în râs. Chiar că-i panoramă. Âcilea-i panorama unde boierii şi procopsiţii joacă în cărţi banii munciţi cu sudoarea  noastră. ;
Un gardian, apropiindu-se, îl ameninţă cu beţişagul alb din mână, mai mult prietenos decât cu asprime.
— Ia, ia, nu-i mai trage cu propaganda, mă Tase! Nu te mai astâm-peri?... O să ţi se înfunde odată.
— Mie? Mai curând lor!
— Hai! Cărei, că te-au luat alţii la ochi p'acilea, Tăsică! Apoi, către Dumitrache Urcan:
— Şi dumneata, ce umbli noaptea pe drum? Şi dacă umbli noaptea, ce nu-ţi cauţi de drum? Cărel-cărel! Dă bici, nene, c'acilea e vadul boierilor, nu al căruţelor cu cuşti de gâşte. Nu vezi ce dă mai automobile? Expoziţie!... Toate mărcile, toate mărimile... Hai, nu încurca circulaţia. Cărel-cărel!...
El se cărase în trapul cailor, cleomp-cleomp! ţaca-ţaca! orbit de faruri, şi asurzit de clacsoane, fără să mai întrezărească nimic din măreţele splendori de pe valea Prahovei, pe care le apărase şi dânsul luptând în toamna anului 1916, şi pentru care îi muriseră cei doi fraţi: Vasile cu biletele galbene de tren, avutul patriei, încleştate în pumn; Pintilie, târîndu-se în patru labe prin moloz, cu ţeasta sfărâmată. ,
Şi când să răsufle cu uşurare însfârşit, dincolo de Câmpina, pe la ceasurile trei după miezul nopţii, atunci s'a petrecut dandanaua cea mai cu. moţ, care le-a pus capac la toate.
Blestemată vale! Afurisite locuri!
Vâjâitul automobilelor nu contenise. Acum îl ajungeau mai toate din urmă, orbindu-1 de la spate cu săbiile tăioase de lumină ale farurilor.. Se întorceau chefliii la Bucureşti, după ce pierduseră banii la Cazinou, după ce se mângâiaseră de pierderi, ospătând la baruri şi deşertând cupe.
72
CEZAR PETRESCU
de şampanie, de coniacuri, de lichioruri, de whisky, la restaurantele boiereşti.
El mergea cuminte, ţinând dreapta pe marginea şanţului, grăind din când în când cu Lupan ori cu căluţii săi, să nu-1 prindă somnul şi moţăiala.
— Ai văzut tu, măi Lupane, măi, ce mai de-a câini boiereşti se plimbau pe-aici cu automobila? Nu un păcătos şi un flenduros ca tine, în haraba! Hi, Zarif, hi, Mădei! că mâine noapte scăpăm de asfalt şi umblăm prin hârtoapele cu care ne-am deprins de când am făcut ochi!...
Se gândea chiar să întrebe a doua zi, dacă nu se află cumva drumuri mai netrebnice, lăturalnice, unde căluţii să se îndemne mai bine la mers, neorbiţi de paloşele farurilor.
Atunci, pe neaşteptate, la o cotitură, i-a ajuns unul din acele automobile zănatice din urmă, a luat şarabaua în râtul de fier şi a svârlit-o cu troz-nete şi cu pârâituri peste şanţ, deavalma cu căluţii, cu el, cu Lupan, cu gâşte şi gânsaci, cu domnul vier şi cu doamnele scroafe. La clipeală s'a înălţat către cerul înstelat al nopţii un vaier nemaipomenit: gâgâielile gâştelor, şcheunatul lui Lupan, guiţatul porcilor.
Gând s'a ridicat de jos, de cealaltă parte a şanţului, şchiopătând şi ţinându-se de mâna scrântită din încheetură, Dumitrache Urcan nu ştia la ce să se uite mai întâi. Gâştele şi gânsacii lor de soi se sburătăciseră prin popuşoaie din cuştile sfărâmate, bătând din aripi şi gâgâind să ducă în lumea largă vestea întâmplării. Domnul vier îşi dăduse obştescul sfârşit, sdrobit de roţi, fără să scoată glas. In schimb, dădeau glas ascuţit şi străpungător cele două doamne scroafe, prăvălate buştean, cu picioarele legate. Lupan şchiopăta şi el. Căluţii s'au înălţat pe picioare, scuturându-se, deoparte şi de alta a oiştei rupte. Erau deci mai mult sau mai puţin teferi.
Dumitrache Urcan a răsuflat uşurat, întorcându-şi ochii spre automobilul cu pricina.
Nici celor dinlăuntru, de-acolo, nu le era moale.
Automobilul era lung, alb, numai de două locuri, descoperit. Geamul din faţă plesnise ţăndări. O femeiuşcă cu capul gol, cu părul scurt, stătea prostită la volan şi îşi ştergea o şuviţă de sânge de pe obraz. Domnişorul de-alături, frate bun cu Bob, secretarul domnului Nick Cristodorescu, a pipăit-o, i-a şters şuviţa de sânge de pe obraz cu batista de la piept şi a mângâiat-o:
— Nu-i nimic, Jeanette!... Am scăpat eftin... Putea să fie şi mai rău. Nu ţi-am spus eu să nu te urci fa volan, după atâtea cocteluri?... Sar jos, să văd ce s'a întâmplat cu ostrogoţii din căruţă.
A sărit jos, înalt şi svelt, apropiindu-se de şarabaua desghiocată din mădulare şi de Dumitrache Urcan, după ce-a îndreptat către dânşii farurile care scăpaseră nevătămate:
— Este vreun rănit? Vre-un mort? întrebă.
— Este un mort.
— Cum? întrebă tânărul cu glas schimbat şi îngrijorat... Un mort?...
— Da! Este un domn vier, mort ca toţi morţii! răspunse Dumitrache Urcan. «
— Cum? nu înţelegea tânărul, privindu-1 cercetător.
— Un domn vier, mort şi răposat întru, domnul.
— Ce fel vorbeşti? Eşti beat?
—■ Ferească-mă cerul! N'am pus rachiu în gură de două zile. Şi mai sunt răniţi... Eu, căluţii, câinele, nişte scroafe...
—• Asta-i altă socoteală... Fleacuri... Mortul, ce-i cu el?
In acel răstimp s'au oprit şi alte automobile. Au coborît şi alţi drumeţi să vadă ce s'a întâmplat. S'a apropiat şi un agent de circulaţie de la postul
VINO ŞI VEZI !
73
său în cuşca vărgată, care se afla la câteva sute de paşi. A oprit şi un camion care venea din partea dimpotrivă, dinspre Ploieşti.
— Schimbă-te repede de la volan, Jeanetto!... vorbi şuierător printre dinţi tânărul care semăna ca un frate geamăn cu d. Bob, secretarul domnului Nick Cristodorescu şi amicul intim al doamnei Dolly, soaţa domnului inginer. Nu ştii ce înseamnă să provoci un accident când n'ai permis de conducere? Să mai complicăm lucrurile? îmi iau eu toată răspunderea...
Iar luându-şi el toată răspunderea a arătat o legitimaţie agentului în uniformă, i-a şoptit câteva vorbe şi agentul a salutat respectuos.
— Am înţeles, să trăiţi!... Se aranjează toate în doi timpi şi trei mişcări.
Drept care, s'a adresat dintru'ntâi automobilelor oprite:
— Circulaţi, domnilor! Nimic important. Un accident de circulaţie, fără însemnătate.
Toţi au plecat, în afară de camionul care venea din direcţia Ploieştilor. Apoi agentul s'a întors cu glas răstit către Dumitrache Urcan: —• Unde ţi-i felinarul reglementar de la spatele căruţii? Nu cunoşti regulamentul?
— Felinarul e tot la spatele căruţii, numai că-i spart acum. Nu eu l-am spart.
— Pretinzi că era aprins?
— Spun că era aprins. Să spună şi domnul de colo dacă nu-i adevărat. Domnul a încuviinţat. Era aprins.
— Şi unde circuli noaptea? De unde vii? Unde te duci? întrebă cu aceeaşi asprime agentul.
— Din Moldova, cătunul Viroagele, comuna Siliştea, judeţul...
— Din Moldova? se supără agentul. Ce cauţi noaptea tocmai p'acilea, din Moldova?
Dumitrache Urcan răspunse tot aşa de ghimpos, scoţând din taşca de la şold hârtiile.
— Ce caut, scrie aici! Am îndreptările mele. Sunt om de încredere, trimis cu o îndatorinţă de încredere, de către domnul inginer Niclc Cristodorescu.
— Marele petrolist?
— Mare, mic, nu ştiu. Ştiu că-i stăpânul moşiei Siliştea, de unde m'a trimis să-i aduc nişte animăluri şi păsări de soi pentru, moşie. Adică pentru o tovărăşie a noastră gospodărească, pentru ca să vorbesc cinstit. Iacă, uită-te şi dumneata, ce s'a ales ele ele!... Un vier a pierit, scroafele, mă tem că n'au mult. Gâştele s'au sburătăcit în lumea lor.
— Ce vrei să-ţi fac eu?
— Dumneata sau domnişorul de colo, trebuie să faceţi ceva! Eu n'am nicio vină... îmi trebuesc acte la mână, ce fel s'a întâmplat şi cum.
Agentul pufni a râde, dispreţuitor.
— Poate pofteşti şi un act de deces al porcului? Adresează-te în acest caz la ofiţerul stării cvile din Câmpina. Suntem pe teritoriul comunei urbane Câmpina !...
Dumitrache Urcan, în neştiinţa sa deplină de carte şi de multe alte ale lumei, nu era în măsură să simtă ironia din vorbele agentului. Dar că slujnicarul stăpânirii îl. ia peste picior, tot a înţeles.
Aşa că a răspuns tăios:
— Dumneata să nu-ţi baţi joc de mine! Să cercetezi cum s'au petrecut lucrurile şi să-mi dai hârtie la mână, ca să fiu acoperit. Cine răspunde de pagubă? Ce dovezi pot înfăţişa domnului  inginer Nick Cristodorescu, că
74
CEZAR PETRESCU
nu din vina mea i s 'au. irosit animaturile şi păsările de prăsila, ca să nu mal vorbesc despre căruţă şi de caii mei pe care i-a prăvălat peste şanţ, automobila dumnealor. Asta e datoria dumitale!...
— Nu mă învăţa dumneata datoria mea! Mai sunt mulţi deştepţi de ăştia în Viroagele de unde vii? *
— Sânt. Pofteşte acolo, să-i cunoşti!
Tânărul cel înalt şi subţire s'a apropiat, căutând să grăbească o cale de împăciuire.
— Domnule... bade... nene...
— Dumitrache Urcan mă chiamă.
— Nene Urcan, eu îmi recunosc vina. Eu am dat peste căruţa dumitale.. Şoferul de la camion, care tăcuse şi ascultase până atunci, şi în care
Dumitrache Urcan îl recunoscu pe Tase cel de la pompa de benzină din Sinaia, se amestecă în vorbă:
— Nu-i adevărat! Nu dumneata erai la volan... Era doamna care şi-a schimbat locul, mai pe urmă. Să-şi arate permisul de conducere!
— Te-a întrebat cineva? se încruntă agentul de circulaţie. Vezi-ţi de drum!
— Nici gând. Drumul e al tuturora.
— Nu te obrăznici!
— Nu te obrăznici dumneata! Eu sunt .şofer la Româno-Americana, societate unde are parte importantă dl. inginerxNick Cristodorescu. Am drept să fiu martor. Nu admit să bălmăjiţi cu procese-verbale aduse din condei, un om simplu şi necăjit care vine de pe cine ştie ce meleaguri. Asta e! Unde-i permisul de circulaţie al persoanei care a provocat accidentul?
Agentul de circulaţie bombăni descumpănit:
— Ştii cine e domnul ? E nepotul Excelenţei sale, domnul ministru de Interne.
— Aha! De asta te guduri în jurul lui ca o javră? Tocmai! E nepotul Excelenţei sale, Ministrul de Interne, care păzeşte ordinea şi respectul legilor? Cu atâta mai mult cer să se identifice persoana în chestie şi să arate permisul  de conducere.
— Dumneata ordoni şi conduci ancheta? se burzului agentul. In numele
cui?
— In numele dreptăţii şi adevărului, în numele legii şi regulamentelor pe care ai datoria să le ap'lici. Pe mine nu mă învârti aşa, ca pe-un ţăran pe care vrei să-1 bagi în sperieţi, ca să scoţi vinovaţii basma curată. Domnule nepot al Ministrului de Interne, am ori nu dreptate?
Tânărul cel înalt şi subţire îşi muşcă buzele. Ah! ce l-ar mai fi frecat pe acest ţopârlan, să-i cadă Ia îndemână!
Dar Jeanetta era fata ministrului de război, o ştersese de-acasă născocind o minciună că se duce cu prietenele Ia Snagov, şi după miez de noapte provocase un accident de automobil fără permis de conducere. Toate trebuiau muşamalizate, pentru a evita un scandal de familie. Deci zâmbi, vorbind, cu tonul cel mai prietenos şi răbdător cu putinţă:
— Inutil să mai lungim vorba. Dumneata ai dreptate. Dreptate deplină! Aş dori să achit toate despăgubirile pe loc şi toate amenzile pe care le merităm... Dar din păcate sunt... cum să zic? suntem amândoi... afif.. Fără para chioară. Nici cincizeci de lei, la amândoi...
— Cazinoul?... întrebă   Tase, şoferul camionului, râzând înveselit.
— Exact. Cazinoul!
— Poate vrei să te împrumut eu?... întrebă batjocoritor Tase.
vino şi vezi !
75
— Aşi primi cu plăcere. Numai,că suma e prea mare, ca s'o poţi avea asupra dumitale. Măcar şase, şapte mii de lei una cu alta, poate zece.
— Atâţia bani n'am avut dintr'odată la mine decând trăiesc! mărturisi şoferul.
— Vezi că am şi eu dreptate? Să încercăm atunci a aranja lucrurile prin bună înţelegere. Fii şi dumneata martor! Văd că mai ai un tovarăş.... Doi martori nu strică.
— Adevărat.
Din întuneric, păşi în lumina farurilor al doilea om, care tăcuse şi ascultase tot timpul.
— Stanică Mârzac! se înfăţişă, ducând degetul arătător la şapcă. Maistru-sondor, tot la Româno-Americană.
— S'a potrivit bine! Unchiul este şi el mare acţionar al societăţii. E prieten bun cu d. inginer Nick Cristodorescu. II cunosc şi eu. Avem legături de prietenie, chiar de familie. Maman şi cu doamna Dolly Cristodorescu...
Tase, camionagiul, îi reteză vorba:
— Lasă dumneata aceasta, că nu-i chestie de familie acilea! Fapte!...
— Rine! Fapte... Dumneata ce pretenţii ai? se întoarse nepotul ministrului spre Dumitrache Urcan.
— Ce pretenţii să am? Mai întâi să mă prezint cu faţa curată la d. inginer Cristodorescu, care mi-a încredinţat o îndatorinţă şi pe care înda-torinţă eu nu am scos-o la capăt din pricină că m'ai svârlit dumneata de-a berbeleacul peste şanţ.
— Despăgubiri, adică?
— înainte de despăgubiri, dovadă că nu eu am fost de vină. Proces-verbal semnat de martori cum s'au întâmplat toate.
— Bine. Proces verbal semnat de martori, în care îmi iau eu toată răspunderea.
— Fie şi aşa.
— Şi despăgubirile? stărui tânărul.
— Despăgubirile, de unde să le preţăluiesc eu prin întuneric?... Nepotul ministrului îi dădu zor, scoţând o legitimaţie şi o carte de
vizită din buzunar:
— Uite adresa mea. Mâine expediez telegrafic suma pe care voi crede-o de cuviinţă. Care-i adresa dumitale?
— Nu pe adresa mea! La administraţia moşiei, să fie lucru pe faţă, cinstit.
— Perfect! Şi dacă suma n'ajunge, înştiinţaţi-mă. O simplă telegramă. Mă voi executa imediat. Bine?
— Bine. Fie şi aşa...
— Dar .caii, căruţa, stricăciunile pe care le-ai îndurat dumneata? întrebă Tase. Acestea nu intră în socoteală? Ai?
— Nu. Am să mă descurc singur. Am primit bani de drum. Duc mâine căruţa s'o înciolăneze la loc vreun meşter de la Ploeşti. Iau hârtie la mână de banii plătiţi. La nevoie, duc şi căluţii la un doftor de gite. Iau şi de la el hârtie la mână. Lucru cinstit!
— Perfect! se bucură nepotul ministrului. Văd că eşti om de înţelegere. E o plăcere să am de-aface cu un om ca dumneata, nene Urcan!..
— Plăcere? clătină din cap Dumitrache Urcan... De plăcerea asta să ai parte, că mie tot plăceri de-aieste mi-au scos peri albi.
Agentul de circulaţie a dresat procesul-verbal de cuviinţă, cu semnăturile martorilor, purtând grijă să lase laoparte numele fetişcanei care conducea automobilul fără permis. Nepotul ministrului a adaos şi o decla-
76
CEZAR PETRESCU
raţie personală către d.Nick Cristodorescu, în care îşi recunoştea vina totală de partea sa şi garanta orice despăgubire prezentă ori viitoare.
— Şi gata! Putem pleca, nu?..
— Mergeţi sănătoşi şi mai răsturnaţi tot alte căruţe pe drum! le ură Dumitrache Urcan cu năduf.
Automobilul însă ne se dădea dus. Gâfâia, se opintea, mergea câţiva paşi, se oprea din nou.
— Ia vezi dumneata, domnule Tase, că te pricepi mai bine la motor!., ceru nepotul ministrului concursul şoferului dela camion.
Tase veni cu o lanternă,. Deschise capacul motorului, îşi băgă nasul înlăuntru, învârti ceva ici, altceva dincolo, pe urmă închise capacul şi spuse:
— Dă-i drumul! Are să strănute şi are să icnească o bucată devreme, pe urmă se dă la drum şi ajungeţi acasă într'un ceas jumătate, să dormiţi pe perne de puf!..
Toţi s'au împrăştiat. Au rămas pe loc numai Dumitrache Urcan cu şarabaua lui desciolănată şi camionul societăţii Româno-Americane, cu Tase şi cu Stanică Mârzac, maistrul- sondor.
— Au să doarmă pe puf, cum am să dorm eu azi!., izbucni Tase în hohot de râs. Le-am dat de lucru pe drum, să le iasă pe nas cazinoul la fiecare kilometru! Să mai ştie şi dânşii ce-i necazul!.. Acum, nene Urcane, să trag camionul la margine, să îndreptăm farurile spre căruţă şi să vedem cum stai cu necazurile dumitale!
Dumitrache Urcan se apără:
— Lăsaţi! Ce ispravă să vă mai prăpădiţi vremea cu mine? Am să mă descurc singur...
— Cum poţi vorbi aşa? îl dojeni Tase. Ce? Eşti într'un pustiu? Oameni sântem! Oameni de omenie!..
— Se mai găsesc oameni de omenie? Nu li s'a stins seminţia?
— Printre noi, da, se mai găsesc. Printre ei, nu!
Omul smârcurilor n'a avut nevoie să întrebe care „noi" şi care„ei", pentru a înţelege. A rostit scurt:
— Mulţămesc!
Apoi, la lumina farurilor, s'au pus să cerceteze victimele accidentului: căruţa, căluţii, scroafele, pe Lupan, cu piciorul însângerat şi rupt de sub genunchi. Gâştele şi gâscanii de soi se zburătăciseră în lumea lor. Scroafele, nici ele nu păreau prea .sdravene. Zdravănă nu era nici mâna dreaptă a lui Dumitrache Urcan, scrântită din încheetura umărului.
— Prost! spuse Tase.
— Mai prost de cât credeam! încuviinţă şi Stanică Mârzac, maistrul-sondor, care mirosea a păcură şi a catran. Era şi el un om de omenie. Bine le-ai făcut Tăsică, smintindu-le niţel motorul, să nu doarmă în dimineaţa asta pe perne de puf. Omul ăsta pe perne de puf are să doarmă? Să încercăm şi să chibzuim ce se poate face...
Au chibzuit şi au încercat. Căluţii erau numai jupoiaţi pe ici-colo de piele. încolo, întregi şi nevătămaţi. Dar oiştea ruptă, ştreangurile şi hăţurile, ferfeniţă. Căruţa desghiocată din încheeturi.
— Treabă lungă! Iţi dăm noi adresa unui meşter din PIoeşti!.. îl linişti Tăsică din partea asta. Până mâine dimineaţă, ce faci dumneata acilea?
— Stau pe marginea şanţului. Ca şi începe a se lumina de ziuă. N'am mult de aşteptat....
— Asta-i drept! Şi pe noi ne chiamă datoria, care nu suferă amânări.
VINO ŞI VEZI !
77
Măcar să încercăm una mai urgentă. Să-ţi punem la loc mâna scrântită din încheeturi. Rabzi la durere?
— Rabd, că altceva n'am făcut toată viaţa!
— Atunci, ţine-te bine şi nu răcni!
Dumitrache Urcan s'a ţinut bine şi n'a răcnit. Tase a înşfăcat mâna si i-a scuturat-o sdravăn, de-a văzut stele verzi.
Dar ciolanele i-au intrat în încheetură şi a putut mişca mâna.
— Asta era mai însemnat! Fumăm împreună o ţigară şi ne-am tot dus. Diseară încercăm a te căuta la meşterul cu adresa. Dacă n'ai isprăvit şi dacă n'ai plecat, ţi-om mai sta de un ajutor.
•— Mulţămesc. Să fi întâlnit tot asemenea oameni de omenie, nu-mi mai părea aşa de blestemată valea asta a Prahovei. Pe semne că sunteţi singurii doi de omenie, prin partea locului.
— Ba suntem sute şi sute. Mii. Ne-o veni rândul să ieşim şi noi la iveală!., spuse Tase. Iacă, Stanică e tot dintr'un sat ca şi dumneata. I-au plăcut maşinile şi n'a rămas să zacă acolo...
Trăgeau din ţigară. Dumitrache Urcan îşi aduse aminte cu amar'de nepotu-su, Dumitraş, care-i ceruse să aducă o maşinărie ceva şi acuma, frământat de nerăbdare, îl aştepta să se întoarcă. Cu mare ispravă se întorcea !
îşi rosti păsul şi amarul.
— Maşina şi şuruburile pe care le aşteaptă el în dar, treacă-meargă!.. Vorba-i că de acuma are să putrezească acolo şi el, ca şi noi, în smârcurile noastre, dacă toate plănuirile cu care veneam acasă le-a făcut praf şi pulbere . domnişorul cu automobilul lui. El n'are să doarmă pe puf în dimineaţa asta! Noi n'avem să dormim toată viaţa... Noi, şi feciorii, şi nepoţii, şi strănepoţii noştri, în veacul vacurilor!
— Aici, te înşeli dumneata! vorbi Tase. S'apropie si sorocul nostru.
— Ei!..
— Ascultă-mă pe mine.
— Ei! Vorbe...
— Şi mai repede decât o crezi dumneata.
Dumitrache Urcan n'a avut când să mai spună: — Ei! Vorbe! De lângă el se ridicase Stanică Mârzac, maistrul-sondor, cotrobăise în camion şi se întorsese cu un pachet înfăşurat în hârtie groasă, vânătă, pe care i 1-a pus cu sila în mână.
— Pentru nepoţelul dumitale, Dumitraş! t
— Ce-i asta?
— Deschide şi ai să vezi. Ce doreşte şi ce aşteaptă el. Deschide, că nu-i dinamită înăuntru!...
Apropiindu-se de lumina farurilor, Dumitrache Urcan desfăşură hârtia vânătă. înlăuntru era un mic ciocan, un mic cleşte, o mică nicovală, un mic strung. Toate lucioase, pline de unsoare, să le apere de rugină.
— Dar cum? Ce înseamănă toate aceste, domnule maistru?
— Spune-mi tovarăşe ori prietene, că nu-s domn ca domnul inginer Nick Cristodorescu, marele petrolist, nici domnişor ca fârţângăul din automobilul care ţi-a sfărâmat dumitale căruţa, pe la spate, hoţeşte.
Dumitrache Urcan repetă întrebarea, după dorinţa maistrului-sondor.
— Dar cum? Ce înseamnă toate aceste, prietene Stanică?
— Nimic mai simplu! Am şi eu un nepot, ca şi Dumitraş al dumitale, cu patimă pentru scule şi maşini. împlineşte patru anişori peste o săptămână şi-i pregătisem bucuria asta.
Omul smârcurilor Ie îndepărtă de la el, voind să le înapoieze:
78
CEZAR PETRESCU
— Nu pot să le primesc! Ce să stric bucuria altui pui de om, pentru bucuria nepotului meu?
— Dar nu strici bucuria nimănui, prietene Urcan! într'o săptămână n'am adică vreme să fac altele? Te rog să le primeşti, dacă vrei să nu ne despărţim supăraţi—Doar aşa!.. Mulţămesc; din toată inima mulţămesc.   Nici nu vă
închipuiţi ce bucurie are să însemne pentru el. Bietul Dumitraş al moşului!
— Bucuria, ca bucuria!... Cine ştie însă ce semn hotărîtor are să fie pentru el. Şi eu tot aşa mi-am schimbat soarta şi am luat altă cale, dintr'un dar de nimic pe care l-am căpătat de copil, dela fierarul satului...
— Oare?...
— Vremurile au s'o dovedească de m'am înşelat sau nu, prietene Urcan!
$i pentru omul smârcurilor început-au iarăşi a se scurge alţi ani grei şi amari, de război, cu alţi morţi fără morminte
Când s'a luminat de ziuă, Dumitrache Urcan a prinsa face pe îndelete înconjurul şarabauei dislocate din încheeturi şi al căluţilor cu pecingini de sânge închegat, ca să-şi dea seamă deplin, suduind şi blestemând, de cele ce-i rămâneau de încercat.
S'au mai ivit şi alţi drumeţi să privească.
Nu dintre cei din automobile, care piroteau răstigniţi pe perne, după noaptea de chef şi joc de cărţi. Asta-i durea pe dânşii! Cei ce s-au adunat erau tot plugari cu uneltele lor de plugărie, cărăuşi, cosaşi cu coasele pe umăr, babe pornite la târg din zori cu orătănii şi ouă în panere.
Se uitau, clătinau din cap, unii svârleau o vorbă de întrebare dacă pot fi de-un folos şi se depărtau în lumea lor.
Doi gospodari, într'un. fel de cărucioară pe două rotile, s'au oprit şi ei să cerceteze mai stăruitor cum stau. lucrurile. Vede-se că erau vameşi mai încercaţi ai unor asemenea accidente, fiindcă de îndată şi-au dat socoteala ce şi cum:
— L-au luatără pe la spate!
îmbrăcaţi în straie pe jumătate ţărăneşti, pe jumătate târgoveţe, erau rotofei la trup şi roşcovani la faţă. Doi gospodari bine hrăniţi:
— Iţi ucise porcul! zise unul.
— Mi I-a ucis...
— Păcat! Frumos vier!.. Nu-1 vinzi? ■— Cum să vând. o mortăciune?
— Dacă-1 cumpăr, ce-ţi pasă? Mort de cuţit ori mort de accident, scoatem din el nişte cârnaţi şi nişte caltaboşi, nişte fleici şi nişte şunci, să se bată muşteriii la prăvălia noastră.
— Sunteţi negustori? întrebă Dumitrache Urcan.
— Avem niţică cârciumioară la drumul mare, în satul care se vede. Mai mult vad pentru plimbăreţii din automobile,-decât pentru calicii din sat. Se duc la cazinou, se întorc de la cazinou; ce-i costă banii care le trec prin palmă? Bani de haram! Se opresc şi vâjjj! pornesc acasă cu plocoanele de la noi, bucuroşi nevoie mare! Ei, facem trampa?
— Nu vând! Las stârvul aici, să putrezească unde i-a venit veleatul să piară.
Cei doi s'au uitat unul la altul, dându-şi coate.
vino şi vezi i
79
—• Atunci lasă-ni-1 nouă !
— N'am nimic de zis. Lu.aţi-1 sănătoşi! Eu tot am să primesc despăgubire, pe cât se pare...
Drumeţii au prins curaj. Au cercetat mai îndeaproape şi cele două scroafe.
— Nici asta! zise cel mai pântecos, n'are zile multe. într'un ceas, tot stârv s'alege de ea... Nu-i păcat? Cere cuţit! N'o vinzi?
— Nu vând! E trecută şi ea la catastif pentru despăgubiri, dacă piere.
— Şi. dacă iei bani pe ea de două ori, strică?
— Nu pot primi. Nu-mi îngăduie obrazul de om cinstit. Cei doi şi-au dat din nou coate.
— Atunci lasă-ne-o nouă, de sufletul celui care plăteşte despăgubirile. Se vede că ai dat peste-un guguştiuc, dacă va plăti cu adevărat despăgubirile vreodată.
— Le plăteşte. Mi-a lăsat adresa şi garanţia semnăturii. Pântecosul mai cercetă scroafa, aplecându-se s'o pipăie şi s'o probă
luiască din. ochi.
— Soi bun! încuviinţă... Mare lucru să nu fie de la Codlea, de la crescătoria lui Gabor.
— Taman!
—■ Bine a crescut-o, dar de pierit tot piere. ! Mai bine să-i punem cuţitul în gât. Cât ceri?
Dumitrache Urcan stupi într'o parte, pierzându-şi răbdarea.
— Nu vând! Nu înţelegeţi omeneşte, măi oameni de omenie? Am cuvânt scris că voi căpăta despăgubire. De două ori nu pot lua bani pe dânsa...
—• Atunci, dă-o ! Fă pomană creştinească de sufletul cuiva de-a dumitale.
— Luaţi-o sănătoşi!...
— Adică s'o tăiem la faţa locului?
— Fie şi aşa...
Pântecosul îşi stăpâni clipirea voioasă din ochi, rostind către tovarăşul său:
— Mă, Trică, mă! Trage-o fugă până acasă, vină cu căruţa şi cu cuţitele mele. Adă şi-un ţol, acoperim marfa. Adă şi-un clondir de rachiu să cinstim aldămaşul.
Dumitrache Urcan se împotrivi.
—■ Nu vă osteniţi, că rachiu nu cinstesc. Dar mi-aţi. putea aduce ceva să-mi fie de mare folos, ca să mă învrednicesc a o lua din loc. Atunci primesc din toată inima şi nu zic ba. Anume o oişte, să am cu ce-ajunge până la Ploeşti.
Cei doi, din nou au schimbat priviri înveselite. Peste mare prost au dat în zori de zi! Să dea nărodul doi porci, pe-o oişte!...
— Nici-o grijă! îl asigură pântecosul. Trică, adă oiştea dela căruţa cea nouă. Şi nişte funii pentru ştreanguri, că le văd ferfeniţă. Caută şi tu. niscai curele mai vechi, niscai funii, ce găseşti şi tu ia iuţeală.
Aşa a plecat Dumitrache Urcan spre Ploieşti, cu oiştea străină în schimbul domnului vier decedat şi al doamnei scroafe înjunghiată de cei doi cârciumari şi măcelari de ocazie. Aşa a plecat mai departe în aceeaşi noapte, după ce meşterii recomandaţi de Tase camionagiul şi de maistrul-sondor i-au pus şarabaua pe roate şi i-au cârpit ştreangurile şi hăţurile. Aşa s'a dus şi la un medic veterinar să-i cerceteze căluţii care scăpaseră cu răni neînsemnate pe dinafară, să-i puie piciorul lui Lupan în lopăţele.
80
CEZAR PETRESCU
Aşa a pornit el apoi spre casă, pe drumuri lăturalnice, după povaţa şi îndreptările meşterilor, ca să scape de pacostea automobilelor.
Şi aşa s'a oprit el în cale, lângă un alt cimitir de război, părăsit şi uitat de toţi.
Scotocind în traistele sale găsise decoraţiile şi medaliile pitite de Păuna în gazeta cea veche şi gălbejită, unde scria despre el şi despre fraţii lui, în vremea războiului. In gândul său, îi trecuse dintru'ntâi să arunce medaliile într'un şanţ şi să folosească gazeta boiereşte, în nişte popuşoaie unde s'a dus după treburi, fiindcă îl tăiau la maţe nişte pârdalnice de cireşe înfulicate pe inima goală. Pe urmă, s'a cugetat că nu-i cuviincios şi creştineşte pentru memoria fraţilor Vasile şi Pintilie, care-au murit apărând splendorile patriei cu supremul lor sacrificiu. A pus medaliile, încetişor, pe mormântul scufundat, năpădit de buruieni şi cu crucea putredă a unui ostaş necunoscut, despre care poate nimeni nu mai pomenea acum.
Iar din gazeta cea veche, cu citaţiile în ordinul de zi pe armată, şi-a răsucit ţigări, aîlându-se cu banii foarte pe sponci. Cupă ce plătise tot, îi rămăsese atât cât să cumpere mălai şi să facă o mămăligă mare pentru Lupan, care nu se învoia cu pâinea boierească, şi pentru el să-şi cumpere cinci pite negre şi o cunună de ceapă. încolo, pentru cai şi pentru doamna scroafă din fundul căruţei, luase tot ce-i trebuia, cu prisosinţă. Deci, teleap — teleap! la drum, pe căi lăturalnice, fără asfalt lunecos şi fără automobile care dădeau buzna să te svârle cu râtul lor de fier peste şanţuri! Ii părea rău că nu se gândise să ceară adresa celor doi oameni de omenie, întâlniţi în blestemata vale a Prahovei şi în acele afurisite locuri, ca să le dea un semn de viaţă, când va ajunge acasă, în. Viroagele sale. Acum era prea târziu.
— Hi, căluţi! Hi, Zarif! hi, Mădei!.. Că ne întoarcem cu obrazul dogorit de ruşine ca Dănilă Prepeleac din poveste! Am dovedit că nu sântem buni de nimic... Măi Lupane, măi, se chiamă că eşti şi tu acuma invalid. Meriţi o medalie spânzurată la gât!
Lupan gemea încetişor, lingându-şi laba prinsă în lopăţele.
Tot mai bine-i în Viroagele lor, acolo, în smârcurile de baştină !
In, Viroagele lor de baştină, Dumitrache Urcan a intrat cu fruntea plecată,'răpus de ruşine. Se întorcea chiar ca Dănilă Prepeleac din poveste, cu isprăvi care de care mai boacăne, încât nici nu-i venea să le mai istorisească.
O singură bucurie a fost: Bucuria lui Dumitraş care plutea în al noulea cer, mânuind uneltele dăruite de maistrul-sondor din blestemata vale a Prahovei şi care, adunând toate plodurile din Viroagele în jurul său, mai adăogea şi unele demonstraţiuni teoretice după capul său, pe lâugă cele practice. Şi a doua mângâiere — nu bucurie — i-au adus-o lui Dumitrache Urcan banii trimişi de nepotul ministrului de Interne, încă înainte de sosirea lui la administraţia moşiei Siliştea, împreună cu. un răvaş în care-şi lua toată vina asupra sa, spălându-i obrazul de orice bănuială. Dar slabă bucurie şi slabă mângâiere! Crescătoria visată de el se înnecase în baltă. A. predat scroafa, pe doamna scroafă, agronomului, care n'avea ce face cu dânsa. Şi s'a apucat iarăşi de cărăuşie, de data asta mai pe-aproape, chiar pe moşie, unde agronomul 1-a angajat la munci ca şi pe ceilalţi U:cani.
Despre domnul Nick Cristodorescu, americanul sută în sută, cu măreţele sale plănuiri, nici pomeneală să se mai întoarcă.
A trecut vara, a trecut toamna, a trecut iarna lui 1S37 şi 1938, fără - ă-1 mai vadă nimeni la cehi. II goneau pe aiurea alte afaceri, în dârdora
vino şi vezi !
81
pregătirilor de război care svârcoleau din nou lumea, şi care pentru oamenii uzinelor, fabricilor şi afacerilor, însemnau alt prilej de câştiguri nemaipomenite, faţă de care moşia Siliştea era doar o floare la ureche.
Poate că-şi amestecaseră în toate cuvântul şi doamna Dolly Cristodorescu şi domnişorul Bob, secretarul cu monoclu, ca să-1 înstrăineze de acele plănuiri măreţe şi de acei sălbateci ai locuinţelor lacustre. Nu-i iertau lui Urcan cu urdia lui de sălbatici, cum a tăbărît într'o dimineaţă din smârcurile lui, să le strice cheful, să le strivească sub roţi splendorile gazonului şi să spurce trandafirii catifelaţi, fala grădinarului adus din Germania, care-i botezase tocmai cu numele doamnei Dolly.
D.Nick Cristodorescu a plivit din el şi ultimele fire de iarbă firavă a sentimentalismului, care nici nu şedeau bine unui om de afaceri aşa de temut. A şters capriciul moşiei dela inima sa.
Primar în Siliştea a rămas deci tot Lache Pătlagină; notarul şi jandarmii, tot cei vechi. Numai vechilul Ţugui Codârlă s-a schimbat. I-a venit gust să înjghebe el o gospodărie model, pe placul domnului Nick Cristodorescu. Şi păcat ar fi a spune că n'a izbutit, ori că„n'a tras bine cu piciorul! In urma şi după pilda lui s'au mai înfipt şi alţii la treabă, Întemeind în mai puţin de-un an o prăsila de chiaburi, care în plugărie au folosit metodele progresiste ale domnului Nick Cristodorescu, apelând la credite, la maşini şi la seminţe selecţionate; iar la jăcmănitul oamenilor au întrecut cu mult sistemele zgârciobului Artur Silişteanu, fiindcă nu mai lucrau doar din cancelarie ca el, şi după condici. Ştiau ei mai multe de la faţa locului şi aveau mai spornice puteri să strângă sărăcimea în chingi.
încruntat, posac, fără a mai şti ce-i râsul şi înveselirea, Dumitrache Urcan îşi vedea de necazuri cu o îndârjită duşmănie. Nu-şi ierta amăgirile de care se lăsase dus şi drumul lipsit de orice izbândă pe acea blestemată vale a Prahovei, în acele blestemate locuri, unde-i părea că-şi pierduse şi faima de om chibzuit şi isteţ la minte.
— Tot în duşmănie lucrezi, bade Dumitrache Urcan? — îl ispiteau unii şi alţii.
— Nu-mi mai spuneţi Dumitrache Urcan... Am să-mi schimb numele în Dănilă Prepeleac! Pot zice că l-am întrecut!..
— Dară de ce să fii supărat pe întâmplări, bade Urcan? întâmplările sunt pentru toată lumea. Nume cruţă pe nimeni...
— Uşor ţi-i a vorbi, bre Ştiubei! Dar să te văd şi pe tine plecat cu o căruţă plină şi să ajungi acasă fără porci, fără nimic, cu cuştile gâştelor de soi ţăndări şi goale, cu. caii mai beliţi de piele decât gloabele convoaielor de război, cu căruţa desfăcută de pe măsele şi cu câinele purtând laba în lopăţele, invalid! Atunci să vorbeşti!
— Apăi nu s'au plătit despăgubiri? Aud că s'au plătit mai mult de cât făceau pagubele, ca dovadă că boiernaşul cela cu automobila lui s'a simţit vinovatul cel adevărat şi cel mare.
— A plătit, nu zic, nu-1 durea mult Ia pungă! Cât ar fi dat în zece minuturi la cărţi. Dar le-a plătit curţii,, le-a plătit Cristodorescului! Eu nu m'am atins şi n'am să mă ating de un ban. Eu. am pătimit-o, eu o trag.. Dănilă Prepeleac, v'o spun eu!...
Oamenii îl lăsau în pace. Nu cârteau, nici în faţa lui, nici în lipsa lui.
începeau însă să-şi statornicească o părere pe care se fereau s'o rostească. A. început Dumitrache Urcan să capete o sucitură anapoda a minţii! Greu să te mai înţelegi, cu. el. Vede-se că 1-a lovit automobila şi pe el Ia cap, nu numai în spatele şarabauei! Altminteri, dece nu vrea să spună pe faţă,
6 — Viaţa Rommească
82
CEZAR PETRESCU
că* oricum, lucrurile merg altfel de când cu americanţul nostru, d. Nick Cristodorescu? Nu mai este crâşcarea de pe vremea Silişteanuîui. II lăsau deci în pace şi se întorceau Ia vechea lor întrebare:
— Ce spun Urcanii? Ce fac Urcanii?
Feciorii şi nepoţii lui Dumitrache Urcan mai răsuflau şi ei. Pământ de veci nu căpătaseră, căci pe cât nu se îndurau ei să-şi părăsească smârcurile Viroageîor de obârşie, pe atâta nu se mai îndura d. Nick Cristodorescu să-i procopsească. Dar au căpătat tarlale de lucru din plin în Siliştea, să-şi îndestuleze nevoile, munceau pe moşie, şi n'aveau măcar a se plânge că-s jefuiţi mai mult decât alţii la măsurători şi Ia plată. Iar pe deasupra, chibzuind şi socotindu-se, mai găsiră şi un leac pentru un vechia păs al lor, care le-a făcut până atunci multă obidă şi mult năduf. Au strămutat cu chirie în Siliştea, în casa veche a lui Ţugui Codârlă, pe văduva lui Vasile Urcan, cel mort în război cu biletele galbene încleştate în pumn, pentru a găzdui acolo pe toţi Urcanii mai mărunţi de vârsta şcolii, ca să nu mai rămână nişte pui de sălbateci neştiutori ai smârcurilor. Şi le creştea inima, fiindcă aceşti pui de Urcani ageri la minte şi cu tragere de inimă Ia învăţătură, nu-şi făceau nici neamul, nici Viroagele de ocară. Făgăduiau să curme un vechi blestem. Şi astfel Dumitrache Urcan era acum lipsit şi de mângâierea nepotului Dumitraş, care nu-1 slăbea mai înainte un pas. De altminteri nici nu-1 mai sâcâia în vremea din urmă cu rugămintea: „Bunicule, fă-mi te rog o moară!" — fiindcă dura el morile şi toate drăcoveniile meşterite mai bine decât bunicu-su, cu degetele Iui noduroase.
Anii au trecut aşa, unul după altul; mai uşori pentru ceilalţi Urcani tineri, mai grei pentru Dumitrache Urcan. Nu-i mai dobora foamea şi prigoanele de pe vremea Siliştenilor, dar tot nu vedeau nici o zare luminându-se înainte. Trăgeau înainte ca vitele de jug, doar ceva mai puţin flămânde, fără să ştie ce-i aşteaptă mâine: o muncă mai grea? abatorul? ori o zi de odihnă şi o păşune mai grasă?
De vreo două ori, d. Nick Cristodorescu, americanul sută în sută, tot s'a mai abătut pe Ia moşie în fugă, în alt automobil, încă mai lung-prelung. A trimis răspuns lui Dumitrache Urcan că vrea să-1 vadă. Şi 1-a văzut într'adevăr, în fugă, cam stingherit, ocolindu-i privirea prin sticlele bombate ale ochelarilor.
— Am încercat şi n'a mers! i-a luat el înainte. Nu-i nimeni de vină! întâmplarea!
Dumitrache Urcan s'a ţinut dârz:
— întâmplarea! Insă şi eu!... Că eu aveam răspunderea...
— Să lăsăm. Dar de ce n'ai vrut să primeşti despăgubirile cuvenite? Jumătate erau ale dumitale, după înţelegere. Banii stau neatinşi, în iada de fier a contabilului. Te-aşteaptă...
— Aştepte! Eu n'am trebuinţă de dânşii. Prostia se plăteşte. Dumneata nu cunoşti povestea lui Dănilă Prepeleac?
D. Nick Cristodorescu pufăi din pipa ou fumul aromat do smirnă şi smochine fierte:
— Eşti un om greu de împăcat!
— Dară nu ne-am certat de fel... încă...
— încă?.. Deci.tot eşti nemulţumit de ceva?
— Sânt.
— Ai avut şi oarerari neplăceri la vila mea de la Predeal. La asta te gândeşti? îmi cer scuze pentru cei care n'au ştiut să se poarte cu dumneata cum se cuvine.
VINO ŞI VEZI !
83
— Nu-i vorba de asta. Neplăcerile de-a colo şi de-atunci, le-am dat chiar acolo şi atunci la spate (El a spus alt cuvânt, mai neaoş rural). Nici nu. erau. neplăceri... Vinovatul am fost tot eu, cu mintea mea proastă.
— Atunci, care alte nemulţumiri aveai dumneata a mi le spune?... Am cercetat. Toate dispoziţiile mele au fost respectate... Nici dumneata, nici Urcanii dumitale, feciori şi nepoţi, nu cred că au a se plânge... Pământuri, în arendă omenească. Muncă, atât cât pot cuprinde braţele, cu plată în bani şi cu hrană omenească. Nu-i adevărat? Mă mint oamenii mei? Aş vrea să ştiu, căci nu tolerez...
— Nu! De asta nu avem a ne plânge. Dar era vorba de alte orânduieli cu pământurile. Nu de la an la an. Pământuri de veci...
D. Nick Cristodorescu strâmbă din nasul cam cârn. îşi apăsă ochelarii, deasupra. Mârâi, cu displăcere:
— Am spus că trebuie să mai treacă vremea! Problema încă nu-i actuală...
— Pentru dumneata, poate.. Pentru noi e de viaţă şi de moarte.
— In fine...
— înţeleg! rosti tăios Dumitrache Urcan. Se amână pe la pastele cailor...
— Dar dumneata nu vezi ce se face aici? îşi pierdu răbdarea şi d. Nick Cristodorescu. Sunt ocupat până peste cap. Dar nu pierd din vedere nici Siliştea. Am dat dispoziţii să se acorde tot sprijinul oamenilor vrednici, ca să se ridice, să-şi întocmească gospodării model, să facă un sat model...
— Şi dumneata crezi, că-s oamenii cei mai vrednici pentru asemenea faptă? Ai dat mână slobodă şi ajutor celor care să ne jupoaie ei în locul Silişteanului. Se ridică o sumedenie de Silişteni mărunţi şi mai nesăţioşi... Asta-i tot ce faci.
— Cu dumneata nu-i cale de înţeles, bade Dumitrache!
— Fiindcă-ţi spun în faţă tot ce am pe inimă? Dumneata mi-ai cerut-o, când ai venit la mine. Iacă, nu mai spun! M'am tot dus! Rămâi cu bine şi să ai parte tot de „fruntaşii" pe care-i prăseşti ca să facă din Siliştea un cuibar de hoţi de cai. Ace-tia au să ne mănânce şi nouă capul, dar au să ţi-1 mănânce şi pe-al dumitale. Ascultă pe-un om păţit. Te-a apucat într'o bună zi omenia, de m'am mirat şi eu. Dară nu te-a ţinut mult... Acum, mergi mână în mână cu cei de tagma dumitale. Asta are să te ţie mult, că o porţi în sânge. Aşa că nu avem ce ne mai spune. Pragurile n'am să ţi le mai rod. Rămâi sănătos!
Dumitrache Urcan a închis uşa cu. încetişorul, fără s'o trântească, luându-şi băţul şi pălăria de după uşă.
— Bade Dumitrache! Bade Urcane!... strigă din urma iui d. Nick Cristodorescu, fără să se mişte din loc, cu dorinţa ascunsă să nu-1 audă şi să nu se mai întoarcă cumva omul smârcurilor. I se acrise de ei! Are dreptate Dolly şi Bob! îşi spuse după o clipă. E un om imposibil.
Pe urmă, începu să sune la telefon, cerând Bucureştiui, Ploeştii, Valea Prahovei, unde-1 aşteptau, alte interese.
Moşia Siliştea se dovedea numai o angara în plus, pe care şi-o luase de bună voie pe cap. Acum ar fi fost bucuros să se descotorosească de dânsa.
Se aflau alte zeci de mii de oameni care robeau pentru dânsul în fabrici şi uzine, la sonde şi în rafinăriile de petrol, în minele şi exploatările de păduri presărate în toată ţara. Şi se apropia războiul cu paşi repezi. Asta însemna o înzecire a volumului de afaceri şi o înzecire a veniturilor. După ce umblase pe la Paris, la Londra, la New-York, la Amster-6*
84
CEZAR PETRESCU
dam, se pregătea de drum pentru Berlin, Hamburg, Leipzig, Valea Rinului, de unde-î căutau emisarii ca iarba de leac.
— Ce înseamnă Siliştea şi oamenii smârcurilor din Viroagele, pentru tot ce se pregăteşte? Ce pot să priceapă nişte sărmani ignoranţi, caro nu citesc nici gazetele? Carne de tun!...
Oamenii din Siliştea şi din Viroagele, cu adevărat că nu pricepeau nimic din toate câte se pregăteau încăodată peste capetele lor.
întrucât universul acolo începea şi acolo se sfârşea pentru dânşii., cel mult se mai încolţeau din când în când cu noua prăsila a chiaburilor, faţă de care procopsiţii cu o leacă de chiag, răsăriţi după cel dintâi război, nu fuseseră decât nişte sperietori ţapeneşifără primejdie în ogoarele de cânepă. Acuma Ite temeiuri, cu ajutorul şi sub ocrotirea stăpânului.
Nick Cristodorescu, în rarele şi grăbitele abateri prin Siliştea în unul din automobilele sale lungi-prelurigi cu care se învăţaseră câinii vajnic de neînduplecaţi la prima sosire, nu contenea să-şi exprime încântarea că se ivesc case tot mai arătoase în sat, livezi, gospodării, cu boi şi cu vaci de rasă sub şopruri, că stăpânii acestor case au tarlale lucrate sistematic şi o droaie de argaţi cărora, le ieşea sufletul robind din zori până în noapte, cum robiseră şi Silişteanuîui. Iar acei foşti vechili şi foşti robi, acum închiaburiţi, se dovedeau stăpâni mai fără milă şi omenie, chiar decât Silişteanu şi străbunu-său de pe vremuri, marele vornic Calist.
Acestea nu le vedea şi nu le simţea d. Nick Cristodorescu, americanul sută în sută.
Se oprea din fugă prin sat. îşi freca mâinile, lăudând o casă ori alta. Mai dădea porunci agronomului şi contabilului, să mai acorde şi alte credite gospodarilor „vrednici", fiindcă îi veneau cu prisos înapoi şi-i asigurau oameni de nădejde. Pe Ia Viroagele nu s'a mai dus niciodată. La întrebările vechililor despre Urca'ni, schimba vorba şi pâcâia din pipă. Nu-i prigonea, dar nici nu-i avea la inimă. Este o sucitură în firea omenească să găseşti o vină ori alta, tocmai celor faţă de care te simţi tu vinovat.
Treptat, în vremea aceasta, fără se se simtă când şi cum, unele contingente au fost chemate sub arme la nesfârşite concentrări. Oştenii scriau din cele mai depărtate capete de ţară: din Banat, dinDornelo munţilor Moldovei, din Munţii Bihoriei.
Nici nu pomeneau de întoarcere.
In schimb plecau alţii.
Veni zvon într'o noapte, că ocârmuirea ţării a preluat-o un gheneral,, care voia să ducă război alături cu ostile Iui Hitler, ca să cucerească Moscova şi să treacă prin foc şi pârjol munca noroadelor sovietice. Concentrările s'au înteţit, cu alte ordine mai de zor. într'o singură săptămână, au plecat şi cei trei feciori ai lui Dumitrache Urcan: Lisandru, Vasile şi Iliuţă, a sa cum plecase şi el pe vremuri în vagoanele de vite, cu cei doi fraţi, Vasile şi Pintilie, să apere splendorile patriei de pe Valea Prahovei. S'au dus, tot dus, şi alţi Urcani, feciorii răposaţilor de-atunci şi feluriţi veri de-ai lor. S'au golit treptat Viroagele. S'a golit Siliştea.
S'a lăsat tăcere apăsătoare, în care mai izbucneau doar suspinele mamelor şi nevestelor.
Acum, în războiul acesta de-al doilea, nu mai pleca niciunul măcar cu amăgirea că are de apărat vreun hotar, de eliberat vreun frate. Purced ea u să străbată mii de kilometri alături de panţăr-diviziile lui HitJer, prin stepe şi peste ape cu nume necunoscute, pentru a sfarmă   împreună cu aceste-
VINO ŞI VEZI !
85
oştiri prădalnice, tot ce duraseră alţi muncitori ai câmpurilor mai luminaţi la minte ca dânşii şi mai ager călăuziţi, să năruiască fabrici şi uzine înălţate de alţi lucrători ai fabricilor şi uzinelor, cu munca lor mai iscusită şi nevă-muită de trântori, despre care nici nu era îngăduit a pomeni.
Dumitrache Urcan s'a închis în el, .cu mâinile încleştate.
Iarăşi nu mai întreba nimeni:
— Ce zic Urcanii? Ce fac Urcanii?
Din nou bătătoriseră potecă până la poarta lui, să-1 întrebe:
— Ce zice moş Dumitrache Urcan? Ce face moş Dumitrache Urcan? Dar răspuns nu mai căpătau nici într'un fel. Ii privea pe toţi cu ochi
mocniţi şi străini, parcă-şi pierduse înţelegerea vremilor.
Mai străină şi mocnită i-a fost apoi privirea când a venit veste una după alta că i-au murit tustrei feciorii la rând. Iliuţă într'o parte, Vasile în alta, Lisandru undeva, la Don. Tot ce mai era viu în ei se năruise răpus. Nici nu s'a mai încumetat ca altă dată, să poarte de grijă văduvelor şi orfanilor. II ţintuia acasă, alipit de patul Păunei, boala bătrânei care s'a stins după vreo două luni tot chemându-şi feciorii.
Pe urmă a rămas singur. Un unchiaş văduvoi, ursuz şi ţepos, cu privirea coclită şi cu vorba scurtă, hârâită, duşmănoasă, ca un lătrat.
Zadarnic încerca să-1 ademenească la născocirile sale nepotul cel mai drag, Dumitraş, cu fraţii săi mai mici, Pintilie, Alixăndrel şi Ani-şoara, orfanii lui Lisandru. Zadarnic se adunau roată în jurul lui să-i ceară căldură ori să-i aducă un dram de căldură, orfanii celorlalţi feciori: Vasile şi Iliuţă. Zadarnic îi punea pe genunchi laba lui, stâlcită şi lecuită în lo-păţeie doftoriceşti, bătrânul Lupan, câinele sur şi gâjâit acum, tovarăşul de năstruşnice peripeţii de pe blestemata vale a Prahovei, din acele afurisite locuri.
Ii împingea pe toţi cu mâna domol, fără nicio sclipire caldă şi luminoasă   în. ochii posaci, cocliţi, ceţoşi.
— Lăsaţi-mă în pace. Nu vedeţi că sunt un moşneag care mai face degeaba umbră pământului?
— Bunicule, să-ţi arăt eu ce scăpărătoare ţi-am făcut!... nu-1 slăbea Dumitraş, care crescuse măricel şi. era fruntea clasei la învăţătură, dar rămăsese tot sburlit. O scăpărătoare cum au soldaţii.
El nici nu întorcea ochii să se uite.
— Lasă-mă, Dumitraş! Lăsaţi-mă, copii!... N'aveţi loc destul? Lumea e a voastră, măcar că nu v'aşteaptă cu nimic bun, cum e blestemul nostru, al Urcanilor.
Băieţandrul se înfigea în călcâiele desculţe:
— Ba nu, bunicule! Când s'o face pace, se schimbă treaba. Toată lumea vorbeşte...
— Care lume? N'am crezut şi eu. fot aşa, după războiul cel dintâi?... Nu m'am luptat şi eu pentru asta, când a venit pacea? Războiul e al lor. Şi pacea tot a lor! Soarta noastră e să pierim în. războiul lor, ucişi de tunuri, şi să ne stingem în pacea lor, storşi tot de cei îmbogăţiţi pe urmele tunurilor.
Dumitraş amuţea cu fruntea posomorită sub părul sburlit. Nu le pricepea el toate, un copilandru de şcoală ca el. Nu găsea deci ce să răspundă.
Se depărta cu toată bucuria suflată ca de-un vânt rece, strângându-şi la piept născocirile şi drăcoveniile meşterite cu atâta migală, dar care nu trebuiau, nimănui. Măcar de-ar veni odată pacea asta despre care toţi vorbesc şi nu mai vine!
Până la pace, „fruntaşii", adică hămesiţii chiaburi ai domnului Nick
86
CEZAR PETRESCU
Cristodorescu, americanul sută la sută, care nici nu se mai ivea pe la moşie, au arătat cu prisosinţă  de câte  iscuseli şi născociri mai erau vrednici.
N 'au stat să doarmă şi să se tânguie. Nici n'au aşteptat minuni de la zânele păcii.
Au tabărît ca lăcustele asupra satului Siliştea şi asupra prăpădiţilor din Viroagele, storcându-îe cea din urmă picătură de sânge. Că le învârtea şi că le sucea toate cu spor, o caiafă bătrână ca Ţugui Codârlă, fecior şi frate de crâşmar, fost vechil al Silişteanului., nu se minuna nimeni. Minunarea era de prăsila cea nouă, foşti argaţi şi slujnicari ai comunei, care se dovedeau mai aprigi iscoditori decât el. Trăgând vechilii şi agronomul domnului Nick Cristodorescu de partea lor, făcându-le şi lor bună parte, s'au întins la treabă din plin. Foiau zi şi noapte la târg cu căruţele pline, cu vite, cu mascuri şi păsări, cu saci de grâu şi de porumb, Ia preţuri întreite şi împătrite. Cumpărau eftin şi vindeau scump, —ce mare iscusinţă! Cumpărau eftin munca oamenilor, vitele lor ameninţate de rechiziţii, boii şi căluţii, vacile ba chiar şi grânele din hambarele domnului Nick Cristodorescu, care numai grija asta n'o avea. Contabilitatea era curată: tot plătită cu bani ghiaţă, la preţul oficial, cu adaus încă pe deasupra, la calitate. încât în doi ani, a treia parte a satului crescuse ca un adevărat sat model, cum îl visase noul stăpân când rat moşia; iar celelalte două treimi, se scufundau
într'o ticăloşie şi mai cumplită încă decât pe vremea Silişteanului.
— Dacă's toţi nişte netrebnici şi incapabili!... strângea din umeri şi agronomul specialist.
El, nefiind din soiul celor netrebnici şi incapabili, îşi înjghebase o gospodărie model, cu vite, grajduri, hambare şi acarete, cu trăsurică la scară şi cu fată la pension. Pe sub mână cumpăra locuri pe numele rubedeniilor pe care le pripăşise treptat, într'un an, unul, în alt an, altul. Satul model creştea şi se înfiripa tot pe spinarea prăpădiţilor şi oropsiţilor din veac.
•— Ce zice Dumitrache Urcan? Ce face moş Dumitrache Urcan? Aşa ne-a fost vorba?... veneau să se căineze văduvele şi orfanii în numele morţilor.
El privea neguros şi abia se îndura să răspundă la a zecea întrebare:
— Nu vi-i milă de mine? Ce pot să zic şi să fac eu? Am spus tot ce aveam de spus omuleţului pe care mai bine îl svârleam atunci în baltă ! Şi de făcut, am încercat să fac cât mă ajuta mintea... Nu era, însă, pentru puterile mele, un păcătos de Dănilă Prepeleac!...
•— Dar acuma, moş Dumitrache?
— Acuma, ce? N'am şi eu văduvele şi orfanii morţilor mei, cărora nu pot să le fac nimica?
— Gândind bine, s'ar spune că acuma-i mai rău decât pe vremea Silişteanului. Atunci ne jupoia unul. Se mai strecurau câţiva printre filele de condică. Acuma ne jupoaie trei zeci. Şi ca să fie toate de batjocura batjocurilor, acelui Cristodorescu, american sută în sută, cu bumbul lui de nas, i se pare că pe moşia lui e raiul pe pământ, fiindcă a făcut prăsilă de chiaburi.
Dumitrache Urcan, cu ochii lui neguroşi, vorbea tot aşa de neguros, fără a înălţa glasul.
— E întâia dată când vă spun eu.că este pe lume un rău şi mai rău de cât răul de care crezi că ai scăpat... Asta cine altul ne-a învăţat-o oare, decât viaţa noastră cea de toate zilele?...
VINO ŞI VEZI I
87
Au oenit eliberările, şi schimbările, şi împlinirea nădejdilor, dar omul smârcurilor iot posac şi duşmănos faţă. de toate a rămas
Alunei, cam nu după îndelungă vreme, a venit şi ceasul cel de mult nădăjduit. Deodată s'a surpat frontul şi s'a cin mat războiul. Oşliiosovielice, eliberînd împilaţii, dintru'ntâi din Ardeal, po rimă din Ungaria, din Cehoslovacia, din Austria, au ajuns până la Berlin, cuibarul deuncepanţăr-diviziilc lui Hitler au fost purces cu marc fală să cucerească şi să robească lumea.
Acestea lc-au aflat şi neştiutorii de carte din Siliştea şi din Viroagele. Cum au aflat şi semnele celor dintâi schimbări. La început îndoielnic© si cu opinteli, fiindcă se mai aflau îndestui Fă tui şi vicleni să stea deacurme-zisul în cale. Pe urmă din ce în ce, pe drumuri mai limpezite.
Din nou sărăcimea a bătătorit poteci la poarta lui Dumitrache Urcan:
— Ce spune Dumitrache Urcan? Ce face moş Dumitrache Urcan?
El nu spunea nimic. Le asculta toate, cu privirea neguroasă şi cw fruntea brăzdată de cutele atâtor amaruri. Pe urmă, făcea semn din mână:
— Nu ştiu nimic ! Nu mai pricep nimic... Toate-s peste înţelegerea mea.;..
— Dece peste înţelegerea noastră? Oare nu se schimbă lumea pe temeiurile în care nădăjduiam .noi, moş Dumitrache Urcau?
— Schimbe-se şi fără mine! Eu mi-am tiăit traiul. îmi ajunge... Altă vorba nu-i puteau scoate nici cu cleştele.
Iarăşi se împuţinaseră Urcanii, îngropaţi prin cele meleaguri de departe. Doi sau trei, câţi scăpaseră din stepele sovietice, au murit în pusta maghiară ori în munţii Cehoslovaciei, în războiul cel drept al eliberărilor. Dar de murit, tot muriseră! Rămaseră în sat numai orfanii şi orfanele lor, o nouă ceată tânără de Urcani, fremătând de neastâmpăr şi de nerăbdări. Acum nu mai erau neştiutori de carte. Şi acum se iviseră întocmirile de partid să le călăuzească paşii.
— Ce facem, bunicule? Ce zici?... veneau să-1 întrebe cu glasurile Io* tinere şi ascuţite.
— Nu zic nimic! Nu mai am mintea să povăţuiesc pe alţii, după ce nu m'am dovedit în stare să mă povăţuiesc pe mine.
Dumitraş se sumeţi pieptos, cu sclipirea Urcanilor în ochii verzi:
— Nu eşti drept cu noi, bunicule!... Acuma, un cuvânt al dumitale cântăreşte mai mult decât aurul...
— lacă-tă, măi, cine vorbeşte! Adică clacă ţi-oi spune eu ce cred, ai să mă asculţi? Nu... Un moşneag zaharisit! Şi în loc să asculţi spusele mele, ai să te duci tot unde te împinge inima. Este?
— Adevărat! încuviinţă Dumitraş cu ochii în pământ. Mă duc Ia meserie. Şi când oi prinde nadă acolo, îl trag după mine şi pc Alixăndrei şi pe Pintilie. Pot să-i lăs să putrezească aici, unde putrezeşte de-o sută cincizeci de ani neamul nostru, al Urcanilor?
— Atunci, de ce mă mai întrebi?
•—Fiindcă nu-ţi mai este inima cu noi, bunicule.
— Inima mea s'a uscat demult, măi băiete!... N 'avea de ce?... Na m'au bântuit destule?...
— Dar te-au bântuit tocmai pentru ceasul acesta... In loc să tc bucuri...
— Bucuraţi-vă voi! E ceasul vostru. Al meu a trecut.
Alt cuvânt, nici într'un chip nu puteau să scoată de la dânsul.
88
CEZAR PETRESCU
Nepoţii au început a se împrăştia la învăţături mai departe, la şcolile către care râvneau. Găseau de toate acolo: straie, cărţi, hrană, dascăli, călăuze... Se întorceau în vacanţă dolofani, cu sclipirile Urcanilor mai pătrunzătoare în ochi şi de-o veselie mai slobodă, înfrăţită cu însufleţirea tuturor.
Cu neputinţă însă să mai zărească o singură dată, o singură asemenea tresăltare şi în ochii bunicului Dumitrache Urcan, în jurul căruia se adunau din cea dintâi seară. Unchiaşul îşi petrecea asupra lor ochii mocniţi şi posaci. Poate că în unul recunoştea ceva din glasul şi din portul fraţilor săi, Vasile şi Pintilie, morţi în celălalt război. Poate că în altul recunoştea ceva din glasul şi din portul feciorilor săi, Lisandru, Vasile şi Iliuţă, morţi în războiul acesta din urmă. Poate îl apăsa amintirea lor. Poate îl durea soarta lor, viaţa lor scurtă şi sălbatecă, de oameni ai smârcurilor, de care n'au avut parte să se bucure. Cine poate şti ce ascundea sub fruntea cu brazde adânc şănţuite, în privirea neguroasă şi coclită, în vorbele arare, fără nici o legătură cu tot ce spuneau ceilalţi?
Nepoţii şi nepoatele ÎI părăseau. Uneori apoi, îl şi ocoleau, ca să nu le strice şi lor inima, când îi întâlneau privirea posacă.
In Siliştea, după câteva şovăieli şi clătinări, au purces şi acolo schimbări adânci. Despre domnul Nick Cristodorescu nici o urmă. Ca un american sută în sută ce era, a luat calea America, unde-1 aşteptau dolarii cu lopata, agonisiţi de robii din nenumăratele fabrici şi uzini, de la nenumăratele sonde şi rafinării, dela exploatările forestiere şi din minele de cărbuni ori de aur din Ardeal. S'a iscat zvon de o împărţeală a pământurilor şi au început chiar unele împărţeli. Seceta cumplită din cele dintâi două veri a uscat pentru întâia dată în amintirea oamenilor smârcurile din Viroagele şi a scos la ivială scheletele uscate ale vitelor împotmolite cine ştie când în nămoluri. A mai scos la iveală şi lăcomia chiaburilor proaspeţi, care s'au năpustit asupra flămânzilor să Ie cumpere pământuri, ţoale şi ciovee, pentru o desagă de mălai.
Oamenii sărmani, cu toată puzderia văduvelor şi orfanilor, iarăşi au. bătut potecă la poarta lui Dumitrache Urcan:
— Ce zice moş Dumitrache Urcan? Ce face moş Dumitrache Urcan? El a rânjit.
— Spuneţi că acuma este o stăpânire nouă şi dreaptă, a oropsiţilor. Intrebaţi-o pe ea ce zice şi ce face?
— Dar ne răspunzi chiar ca păcătoşii de chiaburi care ne pradă, moş Dumitrache!
— Nu-ţi spune acuma că m'am dat cu dânşii! Insă de răspuns, răspund cum m'ăjută mintea. Faceţi bine de nu. mă mai întrebaţi, dacă nu vă plac răspunsurile mele.
— Greu să te mai înţelegi cu unchiaşul!
— Greu.
— S'ar zice că i s'a făcut şi creeruî de os, în ţeastă ! Ştii, cum se usucă miezul de nucă în găoace...
Mai pidosnică treabă a ieşit Ia socoteală, când s'a ivit un om inimos şi priceput, trimis de partid, să afle deslegări la toate pricinile încurcate din Siliştea. Pe acel om, Toma Vrajnicu, nici n'ai fi dat multe parale Ia început. Slăbănog, într'un strai pirpiriu, tăcut şi mereu pe gânduri, a culreerat moşia şi acaretele, a cutreerat satul, s'a înfundat şi prin smârcurile Viroagelor, a stat la sfat cu unii şi alţii. Pare-se că mai lua notă de fiecare chiabur, cu averea şi felul cum îşi. făcuse averea. Pe cei dinsărăcime, înverşunaţi să le treacă toate prin foc şi pârjol, îi. potolea repede cu o singură
VINO ŞI VEZI !
89
•vorbă. După o săptămână, s'a dus la oraş— şi s'a întors cu toate deslegările, mai chibzuite decât le-ar fi pritocit cu mintea întreg satul. 0 tovărăşie trebuia întemeiată neapărat, ca să aducă un spor şi un rost treburilor, şcoală nouă neapărat, împroprietăriri individuale neapărat, şi cu o rezervă pentru ca s'o prefacă ia vreme mai târziu în sâmburul unei viitoare gospodării colective. Din aceste hectare de rezervă, o parte, după socoteala sa, se cuvenea oropsiţilor din Viroagele, cu o singură condiţie. Sase strămute cu tot satul lor în Siliştea, unde lise face ioc de vatră, pentru a se bucura de şcoală, de îngrijire doftoricească, de cămin, de biblioteci, de toate. Acestea nu meritau o cheltuială de prisos pentru un cătun care nu se putea hrăni din smârcurile sale. Pe urmă, mai târziu, a se usca terenul prin drenaj, a se construi poate locul cel vechi şi vestit care a fost, a se încerca o cultură de orez captând şi înviorând izvoarele vechi — toate erau cu putinţă. Dar mai târziu! Urgent, se cerea să fie scoşi oamenii pe care-i distrugeau frigurile palustre, din acel cimitir de nămoluri.
— Să auzim ce spune şi Dumitrache Urcan! Să vedem ce face şi moş Dumitrache Urcan! Fără a vorbi cu el, nu dăm răspuns.
— Bine, vorbiţi cu el!
— Am vorbit cu dânsul! veneau cu obidă oamenii a doua zi. Răspunsul său a fost răspicat: „Aici am văzut lumina zilei. Aici vreau să mor! Aicea-i matca noastră, a Urcanilor."
Răspunsul nu i-a plăcut de fel lui Toma Vrajnicu, omul slăbănog şi cu mintea ascuţită, trimis de partid.
— Mă duc eu să văd la faţa locului ce-i cu acest unchiaş! vesti de îndată. Rezolv totul pân' de seară.
— Are să fie greu! rosti părintele comunei, scărpinându-se în creştet. Mai degrabă aduci de-acolo în spate o piatră de moară, decât să-1 clinteşti pe el...
— Dar ce fel de om?
— Ai să vezi...
— Bine, bine! Am cam auzit eu. E omul cu cea mai mare greutate • a cuvântului în comună.
— Ezact.
— Dar asta nu-mi ajunge... încolo, ce-i cu el? Ce fel şi cum şi-a câştigat puterea asta asupra oamenilor. Un demagog, cumva?
— Cel mai drept, mai cinstit şi mai de omenie om din zece comune, nu din una.
— îmi ajunge atunci atâta!
— Numai că de la o vreme parcă s'a oprit ceva în el, parcă a îngheţat •ceva în el.
— II deşteptăm noi, fii fără grijă! Primarul clătină din cap cu neîncredere.
— Mai degrabă scoţi lapte din cremene! Că inima lui s'a făcut cremene acuma... Gândeşte: doi fraţi şi alţi vreo şapte Urcani morţi în războiul din 916; trei feciori — şi alţi vreo zece Urcani morţi în războiul de-acuma.
— Cu. atât mai mult! Schimbările de azi n'au să-i meargă Ia inimă? Am auzit că a luptat pentru adunătura lor de sălaşuri, ca nimeni altul...
— Atunci! Atunci, a luptat, de nu-i stătea nimeni şi nimic împotrivă. Acum inima i s'a ostenit şi i s'a împietrit.
— Nu pot să cred.
— încearcă...
Trimisul partidului s'a dus şi a încercat la faţa locului.
S'a întors istovit, cu faţa scofâlcită, parcă într'adevăr cărase pietre
90
CEZAR PETRESCU
de moară. Nu-i putuse smulge nimic. Nici măcar făgăduiala unei eugetărî mai târzii.
— De ce v'aţi trezit acuma? Unde eraţi, când noi ne sbăteam aici-între viaţă şi moarte?... Am mai auzit poveşti cu lacul care a fost şi poate să mai fie, cu drenajul locului, cu orezarii. Ni le-a înşirat nu de mult un* american sulă în sută, cu ochelari cât două talere prinse pe-un bumb de nas. Mai bine-1 svârleam în bălţile pe care el ni le-a măsurat, ca să ne miluiască stăpânirea cu ele drept împroprietărire fiindcă am apărat splendorile patriei...
— Noi însă suntem altceva, tovarăşe Urcan. Vom face altceva...
— Vom! Vom!... M'am săturat de vom! Murim aici şi lăsaţi-ne să murim aici, măcar dreptul aista îl avem câştigat cu sfinţenie de-un veac jumătate.
Toate în Siliştea s'au orânduit după cea mai cuminte chibzuială. Numai oamenii smârcurilor au rămas în Viroagele lor. Ceilalţi Urcani şi celelalte Urcane, mame, văduve, orfani şi orfane, nici n'au cutezat măcar a cugela la hotărîrea lui Dumitrache Urcan, de-i cuminte ori nu. Şi-au însuşit-o, fără şovăială.
— Aicea-i matca noastră de-o sută cincizeci de ani. Aicea ne-am născut, aicea pierim!
— Ce-i de făcut? îşi întrebă tovarăşii trimisul partidului după cole dintâi alcătuiri cu chin şi of.
— Nimic, tovarăşe! ■— E un catâr.
— Catâr, dară cinstit şi de ispravă. Nu putem face nimica împotriva lui.. A încercat să-1 îmblânzească şi nepotu-său, Dumitraş, venit în vacanţă
numai pentru două zile, căci îl aştepta aiurea vacanţă mai veselă şi mai spornică.
— Bunicule, tot aicea vrei să ne ţii să murim?
— Apoi multe zile trag nădejde că nu m'o pedepsi Dumnezeu să mai trăiesc! Aşa că aveţi să scăpaţi de pacostea ciolanelor mele bătrâne.... Pe urmă, faceţi ce vă tună prin cap!...
— Aud că nici n'ai vrut să mai calci prin Siliştea, să vezi ce s'a făcut
acolo.
— La ce folos şi ce bucurie?
— Să-ţi crească inima, bunicule! Taman ce visai...
— Tot ce se poate. Numai că-i prea târziu, pentru mintea mea întunecată.
Dumitrache Urcan se silea să-şi stăpânească privirea şi să n'o oprească la flăcăuaşul în care se vedea pe el, de aidoma, cu spatele lat, cu faţa luminoasă şi cu sclipirile verzi ale Urcanilor în ochi, cu moţul lor sburiit pe frunte. L-ar fi strâns la piept, i-ar fi îngânat cuvinte înduioşate şi blânde, dar o putere rea îl silea să privească mocnit în pământ şi să-şi biruie toate pornirile bune.
— De-acum, mă tem că n'avem să ne mai vedem multă vreme!... vesti Dumitraş.
— Nu-ţi mai plac smârcurile noastre?
— Dacă m'ai fi văzut ce-am făcut toată ziua, n'ai mai vorbi aşa, bunicule!
— Ce-ai făcut?... întrebă Dumitrache Urcan, deşi ştia foarte bine,, fiindcă îl urmărise pretutindeni cu ochii.
— Am colindat bălţile noastre cu Lupan... am vânat broscoi cu pietrele, ca atunci când eram de-o şchioapă şi mă învăţai să trag la ţintă. Am căutat să cunosc şi cocostârcii: ăsta-i al nostru, celălalt, de pe casa lui Culai,.
VINO ŞI VEZI !
91
altul de pe casa lui Vartolomeu Urcan! Aşa că nu mă despart fără să nu mi se rupă ceva din inimă. Dar eu în locul dumitale, tot aş muta toate cocioabele noastre în Siliştea, să trăim o viaţă mai omenească.
— Bine! Ai să le faci toate astea, când ai să fii ca mine, în locul meu.
Despărţirea a fost la fel cu vorbele... Uscată şi înstrăinată.
De atunci au. trecut doi ani. Şi deodată, astă-vară, în Iunie 1953, Dumitrache Urcan a primit un răvaş de la nepot, în care-i scria că e la odihnă pe valea Prahovei şi îl ruga să vină ca să-1 vadă, dându-i toate îndrumările unde şi cum să coboare, cui şi la cine să se adreseze, mai adăo-gându-i că va trimite la vreme o telegramă, hotărînd ziua şi trenul.
Care va să zică, l-au. dat gata! L-au stors şi acuma l-au trimis la odihnă — s'a gândit el. Şi tot a simţit nevoie de moşneag, săracul de el, să-i mai aducă o adiere din smârcurile de acasă.
Pentru a fi la înălţime, a vândut câteva gâşte şi câteva raţe, ca să înjghebe o sumuliţă de bani — cine ştie câte necazuri şi nevoi îl hărţuiesc acolo, la odihna lui?
Iar la primirea telegramei, s'a suit în tren, pornind pentru a treia oară spre valea Prahovei, după 37 ani de la primul drum în vagoanele de vite, când a fost el purtat cu fraţii lui să apere splendorile patriei.
Când pentru întâia oară Dumitrache Urcan a văzut cu ade~ o arat splendorile de pe Valea Prahooei, pentru care luptase, atunci când toate erau ale altora
Unchiaşul cătrănit şi ursuz, înfăşurat în asprul lui mintean ţărănesc şi ghemuit pe banca din colţul vagonului, călătorea de a treia oară spre acea blestemată vale, către acele afurisite locuri.
Răpus de istoveala drumului lung, bănuielnic cu tovarăşii care-i dădeau ghes cu întrebările prietenoase, mereu clipocea din ochii de huhurez. Mereu aţipea, mereu se trezea, ducând mâna la gâtlej, unde simţea un nod tăindu-i răsuflarea. Mereu se chinuia să adoarmă şi mereu se sbuc.iuma apoi, chinuit de visuri rele, năstruşnice, smintite, ca aiurelile unui copil care boleşte.
Căci de îndată ce închidea ochii, visurile se amestecau cu amintirea peripeţiilor de-o viaţă întreagă.
Iar cum se întâmpla cel mai adesea, visurile şi amintirile acelea se vălmăşeau în arătări scălâmbe. Se desfăşurau cu o iuţeală ameţitoare să-1 buimăcească, sărind într'o clipă peste ani şi peste zeci de ani. împestriţau faptele trăite îndeaevea, amarurile şi desnădejdile lui năpraznice, cu nălucirile unor închipuiri nu mai puţin chinuitoare, care nu-1 slăbeau nici prin somn, sbuciumându-1 câteodată prin vis mai amarnic încă decât suferinţele şi umilirile   îndurate în sărmana Iui viaţă de om al smârcurilor.
Acum se făcea că-i în toamna lui '916, abia coborîţi din vagoanele de vite, la vila cocoşneţei cu pălăria hacana pe-o ureche, care le poruncea lor, oţărîtă, să nu calce cumva pe gazon; şi peste o clipă se (âra în genunchi frate-său Vasile, cel mort în gara Predeal, cu biletele galbene de tren încleştate în pumn, căznindu-se să se urce în şarabaua cu. cei doi căluţi, la care se răstea cealaltă, din 1937, soaţa domnului inginer Nick Cristodorescu, ţipotindu-se cu acelaş glas ascuţit şi străpungător ca şuierul ele locomotivă.
92
CEZAR PETRESCU
— Vino, Bob! Vino să-1 alungi pe ticălosul de Lupan, să nu-mi spurce trandafirii şi să le dai afară pe doamnele scroafe, care s'au prezintat acilea fără pălării!
N'apucă să se lămurească bine din haosul acesta şi în locul lui îrate-său, Vasile, îşi dădea sufletul fecioru-său mai mare, Lisandru, strângând încleştat în pumn o morişcă de copil pe care încerca să i-o smulgă nepotu-su Dumitraş, cei sburlit, cu moţul Urcanilor pe frunte:
— Lasă-mă pe mine, tătuţule, s-o meşteruiesc eu şi să desîeg blestemul vechi al Urcanilor, ca să pornim toţi din smârcurile Viroageîor!
— Ce ştii tu, puiul tatii?... întreba bietul Lisandru, acolo, undeva, pe ţărmul Donului, ori al Nistrului, ori al Nipru lui, unde clănţăneau mitralierele şi el stătea să piară. Ce ştii, tu, puiul tatii, pui? Sărmane orfan!...
— Ştiu eu, tătuţule! Spune-i bunicului, că de la o vreme încoa nu mai vrea să priceapă.
Abia rostise Dumitraş cuvintele şi toţi Urcanii din pomelnicile de-o sută cincizeci de ani, prefăcuţi în broaşte ţestoase, se înşiruiau ca nişte tancuri pe poteci, părăsind bălţile lor şi mergând să apere splendorile de pe valea Prahovei.
— Ce-i asta?., striga d. Nick Cristodorescu, potrivindu-şi ochelarii bombaţi pe bumbul nasului cârn. Sunteţi nişte broaşte ţestoase sută'n sută, mi-a spus mie nevasta! Şi n'aveţi ce căuta în splendorile din valea Prahovei, să călcaţi o splendoare de gazon. Nu-i de nasul vostru!
— Dar e de nasul dumitale cât un bumb?... se sumeţea Dumitraş. Ce fel de nas american sută'n sută, pe care nu poţi ţine în cumpănă pe sfârc, nici măcar o păcătoasă de sodă? Vină la mine şi ţi-1 meşteruiesc eu. cu scoabe şi cu înădituri, să ţină şi un hogeag de fabrică, pentru ca să fii citat în ordin de zi pe armată, cu bunicul!
Păuna se amesteca între dânşii, împăciuitoare, ca întotdeauna:
— Dă-i mai bine medaliile şi decoraţiile tale, Dumitrache, să se ducă în lumea lui! O să-i mai dreagă nasul Dumitraş, că dintr'un bumb ca al lui nu poţi face temelie de biserică!
— Nu-i vorba de temelie de biserică, bunico! se îndârjea Dumitraş. E vorba de fabrici...
— Bine, de fabrici!...
Iliuţă, care nu era mort şi râdea cu toate -scânteierile verzi ale Urcanilor în ochi, spunea clipind hoţeşte din coada pleoapelor, ca atunci când era flăcău de băga boala în codanele din trei sate.
— Lasă-i-le lui pe toate, tătucă !... Lasă-i-le, să se tot ducă învârtindu-se ca ciocârlia, şi noi să ne-apucăm de iazul nostru cel vechi. Să-1 facem cum a mai fost.
— Ce fel de iaz fără gazon pe mal?... întreba d. general comandant de armată, de la spitalul din. 1916.
— Zor, zor, mămăligarilor, zor, zor! ţipota cuconiţa cu frigarea umbreluşei în mână. Zor, că ne-ajunge inamicul din urmă şi ţi-1 omoară pe Lisandru, pe Iliuţă, pe Vasile, boule!
— Mie, îmi spuneţi bou? se supăra Dumitrache Urcan prin vis şi. prin somn. Ce, am păscut gazonul dumitale, cucoşneaţă, să-mi spui mie bou?
— Acum îţi spun măgar, măgarule!...
Generalul comandant de armată s'a supărat şi el, încruntat, şi luând chipul fostului, furier Boiangiu Costică, zis Bibicul.
Ridicându-se măreţ de pe scaunul primăriei din Siliştea, vorbi cu o măreaţă asprime:
VINO ŞI VEZI 1
93
— Nu aşa se grăieşte unor eroi, femeie fără judecată! Nu ştii cine-s Hurco aii?
— Urcanii, domnule general.
— Ştiu! Curcanii! Nu ştii cine-s Ţurcanii?
•—Aceşti Smârcani au salvat splendidele smârcuri ale patriei! Vorbe» ste-le deci, alegând numai cuvinte măreţe, să le ridice moralul la nivelul cel mai înalt, ca unor eroi decoraţi post-mortem ce sunt. Spune-le vorbele pe care te-am învăţat eu să le rosteşti în asemenea momente, ca să aleagă boii un deputat: Pagină glorioasă! Sublim exemplu! Sacrificiu suprem! Eveniment memorabil!
Cocoşneaţa, care era acum din nou soaţa domnului Nick Cristodorescu, marele petrolist, americanul sută în sută, striga însă înainte:
— Nu-mi spune dumneata mie, că nu dumneta comanzi aici! Ii cunosc eu mai bine pe aceşti eroi care put a brânză şi sudoare. Sunt nişte nătăfîeţi aduşi în vagoanele de vite să ne calce gazonul. Nimeni nu calcă pe gazon, aţi auzit? Nimeni nu spurcă trandafirii ca acest mizerabil de câine al smârcurilor, aţi auzit? Vă arăt eu vouă eroi, să-i iasă pe nas lui Nick fantasmagoriile lui!
Atunci a păşit în mijlocul terasei şi marele vornic Silişteanu Calist, cu giubeaua şi comanacul iui, cu ciubucul de-un stânjen în mână.
— Eu poruncesc aicea, nu un cârn de american cu luleaua de un lat de palmă, ca a unui mişel de grăjdar! Şi ca atare, ordon să-i tragă acestui păcătos de Lupan, douăzeci şi cinci ia spate, cu harapnicul. Întins înaintea scării, după rânduiala cea veche... Să vă învăţ eu cum se gospodăreşte o. moşie! Frica în ciolane, sută'n sută ! Nu chiaburi răsăriţi ca ciupercile după ploaie. Să-mi aducă şi gingirilia, ca să mă desfăt privind, înjâlţul de colea!... Unde-s vechilii, să-1 înhaţe?...
In darn s'a repezit Dumitrache Urcan la şarabaua iui cu domnul Lupan, cu. domnul vier şi cu doamnele scroafe, dând bici domnilor Zarif şi Mădei, să coboare blestemata vale a Prahovei la galop, că din urmă tot i-a ajuns pe şoseaua asfaltată daradaica lui Calist Silişteanu prefăcută în automobil de sport, luându-i în rât pe la spate cu o detunare de iad, cu. şuiere şi cu chiote: bâldâbâc domnul Lupan căruia i-a sărit monoclul din ochi! bâldâbâc domnul vier căruia i-au plesnit pantalonii în fund!., bâldâbâc doamnele scroafe care şi-au pierdut pălăria hacana pe-o ureche şi dintre care, cu groază, Dumitrache Urcan a văzut că una era chiar soaţa domnului inginer Nick Cristodorescu! Ei, acum ce te faci? Cum mai dai socoteală şi pe unde scoţi cămaşa?... gemu omul smârcurilor prin somn şi prin vis, smunchidu-şi cu căngile unghiilor gulerul cămăşii care-1 sugruma, să vadă pe unde o mai poate scoate. Am. rămas dator, să nu mă mai plătesc o viaţă de om. Curat netotul de Dănilă Prepeleac!...
Rotind ochii turburi şi păinjeniţi de somnul, buimac, văzu că trenul s'a oprit într'o gară, văzu că se lumină de ziuă şi că vagonul se golea.
— Bine că toate au fost numai vis!... se bucură el. Altminteri iar mai intram la datorii!...
Şi îndată îşi pipăi traista, unde aducea oarecare merinde şi oarecare plăcinte moldoveneşti cu. poalele în brâu, făcute pentru Dumitraş, de maică-sa Frăsina, văduva lui Lisandru. Îndată îşi pipăi şi chimirul, unde împăturise despărţiţi ele banii de drum pentru întoarcere, două sute de iei înjghebaţi în taină, ca să mai îmblânzească necazurile şi lipsurile nepotului pe care şi-1 închipuia stors şi vlăguit, pe jumătate mort, în cine ştie ce păcătoasă bojdeucă de aşa zisă odihnă. Era amărît că Dumitraş îi scăpa din mână şi că se depărta pentru totdeauna de smârcurile Viroagelor lor. Dar nespus.
94
CEZAR PETRESCU
i se muia inima de dor, la gândul că are să-1 vadă după doi ani. Puiul unchia-şului, puiul Urcanilor, pui!
Atunci, abia atunci, după ce-a isprăvit de pipăit traista şi chimirul, când se încredinţa că nu-i lipsea nimic; abia atunci şi-a dat el seamă că un om cu strai de lucrător la sonde şi cu pete de păcură pe acele straie îl aştepta cu răbdare, rezemat de spătarul băncii, fumând dintr'un căpeţel de ţigară.
— Dormişi ceva, nene? întrebă zâmbind necunoscutul.
— De dormit am dormit. Dar vai de capul lui de somn, chinuit numai de visuri urîle! Că nu te slăbesc nici prin somn, parcă nu ţi-ar ajunge cele pe caro le-ai îndurat şi le înduri în viaţa de aievea!
Omul necunoscut zâmbi mai departe cu blândeţe, îngăduitor.
— Nu era anevoie de priceput că te chinuiau visurile rele, după cum te svârcoleai şi gemeai prin somn.
— Mă svârcoleam şi gemeam prin somn?
— Cumplit...
Dumitrache Urcan întrebă după un timp de vreme:
— Aicea unde ne aflăm, oare?
— Ploieşti!
— Valeu, mămulică ! Am scăpat trenul. Trebuia să schimb! începu a se frământa Dumitrache Urcan, adunându-şi catrafusele.
— Stai liniştit, nene! Nu-i nici un zor. Mai avem un sfert de ceas, pană ce pleacă trenul celălalt. Rău era dacă dormeai mai departe... De aia te trezii!..
— Dumneata m'ai trezit?
— Eu...
— Mulţămesc de faptă bună. Omul necunoscut zâmbi iarăşi:
— Mulţumeşte-mi, dar numai fiindcă te-am trezit cu duhul blândeţii. Fără să te sperii din somn şi din vis, fiindcă grozav te mai chinuiai. Nu ştiu ce-i fi văzut, dară n'aş fi vrut să fiu în pielea dumitale nici prin somn, nici prin vis...
— Adevărat! S'adună câteodată într'o noapte, să te vârcolească tot ce te-a chinuit o viaţă întreagă.
Omul necunoscut aprinse altă ţigară, zâmbind înainte şi vorbind cu prietenie:
— Astă noapte, când ne-ai răspuns tuturora morocănos la întrebările noastre...
— Să-mi fie iertat!... Ca un ţăran care nu-i deprins cu drumurile şi cu drumeţii străini...
— Lasă asta, nene! Am priceput noi... Astă noapte zic, am priceput din câteva vorbe că dela Pîoeşti mergi la Câmpina. Şi de acolo mai departe, pe Valea Prahovei, unde te aş'eaptă un nepot... ori aşa ceva... De asta am ţinut să te trezesc din somnul ăla chinuit. Şi eu merg tot la Câmpina. Facem drumul împreună. Bine?
— Măi încape întrebare? Cum să-ţi mulţămesc? Că singur umblu în bobote, ca un ţăran neştiutor ce sânt. Cum să-ţi mulţămesc? Zi!
— Nici într'un fel... Mai întâi să bem amândoi un ceai fierbinte, cu colăcel. Nu strică! Pe urmă ne urcăm în trenul nostru... Aicea-s la mine acasă. Toate le cunosc pe degete.
— Mulţămesc!
Uitându-se la omul necunoscut, Dumitrache găsi o asemănare între
VINO ŞI VEZI !
95
el şi cei doi oameni de omenie pe care îi întâlnise el pe blestemata vale ,a Prahovei, în cele afurisite locuri, în noaptea de vară a anului 1937, când îi sfărmase un domnişor şarabaua în întâmplările care-1 mai prigoneau şi acum prin. somn şi prin vis: şoferul de camion Tase şi maistrul sondor Stanică. Nu. semăna cu dânşii la chip. Nu. purta mustaţă, avea un semn la tâmpla, altfel de ochi; dară parcă erau dintr'o familie.
— Picaşi pe gânduri? îl dojeni prietenos lucrătorul necunoscut, în straiul său de om al păcurii.
— Mă iartă! se desvinovăţi Dumitrache Urcan. Gândeşte şi dumneata, câte nu buimăcesc capul unui sălbatec ca mine, care n'a ieşit decât de trei ori din smârcurile lui într'o viaţă de om. Şi de acele trei ori, tot aici, prin blestemata asta de vale a Prahovei m'au adus întâmplările...
Mestecând ceaiul cu linguriţa, omul îl cercetă mai îndeamănuntul.
— Curioasă întâmplare! De trei ori, tot pe-aicea?...
— Odată, când cu războiul din 1916, în toamnă, când am venit să apărăm splendorile patriei, într'un suprem sacrificiu, dând un sublim exemplu şi scriind o pagină glorioasă...
Omul necunoscut se strâmbă de râs, mai-niai să scape paharul cu ceai din mână.
— Te miră că auzi asemenea cuvinte năzbâtios de măreţe din gura mea?... Noi vorbim mai omeneşte prin pustietăţile noastre... Mi-au rămas însă în cap şi nu le pot uita, fiindcă le-a rostit generalul comandant de armată, când mi-a pus acum 37 ani decoraţiile şi medaliile pe piept cu mâna lui, eveniment memorabil, cum zicea el...
— Mi-am închipuit, nene, mi-am închipuit! N'ai fost singurul.
— N'am fost... Dară cei mai mulţi au fost decoraţi post-rnorlem, ca fraţii mei, morţi şi îngropaţi atunci, tot pe la Predeal, aşa că nu le-au putut auzi cu urechile lor pentru a se bucura ca mine, să le crească inima şi să le plesnească fierea, ca mie...
— Şi a doua oară?... întrebă necunoscutul.
— A doua oră, după douăzeci de ani, în 1937. Cu treburi de-ale mele, de cărăuşie, care au sfârşit cu ocară pentru obrazul meu, încât mai bine nici să nu mai vorbim.
— Iar acuma?
— Acuma, chemat de-un nepot, la o casă de a lor, de odihnă... Mi-a scris un răvaş. Pe urmă a dat şi o telegramă... Uite-le colea! le arătă sco-ţându-le din chimir, fără a se îndura să le încredinţeze străinului. Un nepot, care a lăsat pustia noastră de plugărie şi s'a apucat de meşteşug... Cică-i de-aista, cum se chiamă utre... ute... uite...
— Utemist?
— Da, utemist.
— Şi cică-i pe deasupra de cealaltă, cum se chiamă, acuma staharo... stanaco...
— Stahanovist?
— Da, stahanovist!
— Şi Ie spui toate cu un fel de lehamete, nene? Fără să-ţi tresară inima în piept?...
— Inima mea-i bătrână şi împietrită rău. Ce să mai tresară în ea?.. Inimă pustie...
Omul necunoscut îl cercetă mai îndelung, pătrunzător.
— N'ai drept să vorbeşti de inimă pustie, în vremurile pe care le trăim!...
— De...
96
CEZAR PETRESCU
Necunoscutul goli ultima înghiţitură de ceai şi plăti. Dumitrache Urcan luptă fără izbândă să-şi plătească ceaiul şi coiăcelul lui, scormo-nindu-se în chimir.
— Aici eşti oaspetele meu, la noi acasă! vorbi necunoscutul. Lasă chimirul în pace, nene!
Mergând spre trenul lor, îl întrebă apoi:
— Nu-i nicio supărare dacă doresc şi eu să aflu cum îl cheamă pe acel nepot al dumitale, utemist şi stahanovist?
— Ce supărare să fie? II cheamă Dumitru Urcan, ca şi pe mine. Dumitraş, Urcan!
— Dumitraş Urcan, nene? Adevărat?...
— Dumitraş Urcan!...
Necunoscutul se frământă, svârlind jos, pe peron, chibritul aprins fără să mai aprindă a treia ţigară.
— Dar ştii dumireata ce înseamănă asta pentru noi? Ştii dumneata ce reprezintă Dumitraş Urcan?
— Oi şti, dacă mi-i spune!... răspunse Dumitrache Urcau, stăpânin-du-şi tresăitările inimii, ca să pară nepăsător.
— Află că Dumitraş Urcan al dumitale...
— Al meu? E al feciorului meu, ucis în nelegiuirea asta de război.,
— însfârşit, al dumitale, al feciorului dumitale, Dumitraş Urcan e una din speranţele noastre cele mai mari. Unul din oamenii de mâine, care se ridică!
— Măi, măi!... se miră unchiaşul bănuielnic şi ţepos. Vede-se că toi. mai visez bâzdâgănii!... I^j
— Auzit-ai dumeata de tovarăşul Dumitru Arjan?
— N'am auzit! Dacă n'am auzit, n'am auzit, de ce să mint?
— N'ai auzit de eroul muncii socialiste?
— Iară erou?
— Nu-i amesteca unii cu alţii. Stahanovistul Dumitru Arjan, eroul muncii socialiste! Şi n'ai auzit că Dumitraş Urcan calcă pe urmele lui, cu brigada?
— Iacă n'am auzit!
— Dară pe ce lume trăieşti, nene Urca ne?
— Pe ce lume? Pe lumea în care au trăit şi trăiesc Urcanii de-d sută cincizeci de ani. In smârcurile noastre, din cătunul Viroagele, comuna Siliştea.,
— Atunci, tot ce n'ai auzit acolo, ai să auzi aici, pă Valea Prahovei,, de-au. să-ţi împuiască urechile. Urcă-teîn tren, că fiu eră de plecare! P'ormă, pân'la Câmpina tot avem de vorbit. Ăsta e trenul, nostru, cursa, ne aflăm tot în de noi.
A.u urcat amândoi şi au avut de vorbit până ce pe Dumitrache Urcan. I-a doborît un soi de ameţeală. Asculta, şi nu-şi credea auzului.
Cu neastâmpărul Iui plugăresc, mai voi să tragă cu ochiul pe fereastra, vagonului şi la locurile lucrate, ca să ia aminte la orânduielile noi de muncă din partea locului. Dar tovarăşul Neagu — acum îşi spusese şi numele — tovarăşul Timotei Neagu, nu-i lăsa o clipă de răgaz. Dăduse şi svon, celorlalţi din vagon, în straie muncitoreşti, ca şi dânsul, unii de la sonde şi rafinării, alţii de la fabricile de ciment, de hârtie, de sticlă, de postav, de bere, presărate dealungul văii, până la Predeal:
— Cunoaşteţi voi, cine-i unchiaşul de fată?
— Ei?
— Bunicul lui Dumitraş Urcan! Tata-mare al lui. Vine să-1 vadă..., Toţi l-au împresurat. Toţi nu-i lăsau răgaz o clipă, cercetân.du-1 mereu.
VINO ŞI VEZI I
97
cum a învăţat Dumitraş în şcoală, cine 1-a îndrumat către meseria de strungar, ce meşteri de frunte a mai avut în familie ca să-1 îndrumeze cu atâta chibzuială şi folos.
Dumitrache Urcan se arăta scump la vorbă, stăpânit parcă de-o umilitoare ruşine. Acuma îşi dădea el. seama cum i-au stat toţi împotrivă, lui Dumitraş, începând cu el însuşi, Dumitrache Urcan, înaintea celorlalţi si cum s-au îndârjit să-1 ţină scufundat în nămolurile lor. Aşa că bietul Dumitraş, puiul moşneagului, pui! puiul Urcanilor, pui! înainte de a se înverşuna să biruie celelalte piedeci câte se iscă în calea oricărui tânăr ucenic, avusese o luptă mai dintâi cu nepriceperea şi cu beznele din mintea celor ai săi.
— Şi te-aşteaptă la Câmpina? se bucură Timotei Neagu.
— Asta nu! Nu cred!... Iacă ce-mi scrie în răvaş! se îndură el însfârşit să-i înmâneze epistola din chimir. Cică m'aşteaptă cineva de-al său în gara Câmpina.. mă duce Ia un auto... abuto...
— La un autobuz?
— Da, la un. autobuz, unde mi-a oprit el loc în faţă, să văd şi eu valea Prahovei, măcar acuma, de-a treia oară... ,
Timotei Neagu, pregătindu-şi sacul cu scule, îl încredinţa:
— Apoi, de văzut ai să ai ce vedea, nene!... Să tot vezi şi să nu te mai saturi!
— O fi! spuse cu îndoiala celui, păţit, Dumitrache Urcan, pregătindu-şi şi el calabalâcul, de drumeţ, traistele lui sărace, roase până la urzeală.
In gară s'a dat jos din tren, silindu-se să se ţină ţeapăn de piciorul care alignea la oboseală. Tovarăşii de drum nu l-au lăsat de pripas, vrând să-i fie de-un ajutor.
Nu era nevoie.
La clipeală I-a ochit o fetişcană cu pantalonii şi cu. îmbrăcămintea dintr'o singură bucată de doc cafeniu, îmbâcsit de unsoare şi de benzină, râzându-i cu toţi dinţii, albi şi mărunţi, deşi purta pe obraz pete de unsoare.
— Unchiul Dumitrache?... Tata mare al lui Dumitraş?
— Ghicit-ai! mărturisi Dumitrache Urcan, iscodind-o cu ochii bănuitori, fiindcă nu mai văzuse încă o fată cu asemenea îmbrăcăminte chisno-vatică. — Şi mi-i de mirare cum m'ai ghicit dintr'o sută de oameni.
Fata cu. pantalonii dintr'o bucată cu bluza râse şiret:
— Nimic mai simplu! M'am luat după vorbele lui Dumitraş... Când îi vedea că coboară din tron un unchiaş ţanţoş şi cu. spinarea neîncovoiată, uitându-se la oameni să-i străpungă cu ochii, să ştii că acela-i bunicul Dumitrache Urcan! Ceeace s'a şi întâmplat...
Adevărul «nu era chiar aşa. Du mi traş spusese:
— Când îi vedea coborînd din tren un unchiaş sburlit şi ţepos care cam şchioapătă din picior ca un cocoş rănit în luptă şi se uită la ceilalţi bănuitor, ca şi cum toţi ar vrea să-i fure punga din chimir, să şti că-i bunicul! Pun rămăşag pe ce vrei şi pe cât vrei...
Şi Dumitraş avusese dreptate. După zugrăveala aceasta îl descoperise fără greş l'ata cu pantalonii cafenii. Iar zugrăveala, măcar că nu era lipsită de oarecare ghimpi ca ţepii din barba unch.iaşului, nu fusese rostită cu nici un fel de răutate, ci din dragostea cea mai deplină, căci nepotul lui Dumitrache Urcan îl aştepta cu o însetată şi nerăbdătoare dragoste, precum şi cu un anume tâlc mai ascuns.
— Să cunoşti că mă cheamă Aniţa Ludoşan şi că mi-s bănăţeancă! spuse fata. Precum să mai ştii că ai să mă vezi cam des, măcar că nu-ţi prea
7 — Viaţa RomîneascS
98
CEZAR PETRESCU
place îmbrăcămintea mea; se vede cât de colo... Dar mă mai îmbrac şi altfel. Ai să vezi şi trag nădejde că ai să te împaci cu mine, că bănăţencile mi-s date în draci... Ştiu să te ia cu drăgânele, Dumitrache baci... Ai să vezi ce casă bună facem! Pun gâtul... Acuma mergem... Te duc până'n oraş şi te predau şoferului dela autobuz, care la rândul lui are să te predea la Predeal în braţele lui Dumitraş... Fii bun şi urcă-te!
— Cum? în drăcovenia asta de cutie?
— Altcum n'ai încotro!... râse fata cu toţi dinţii albi şi mărunţi. Am fugit de la antrenamentul de sport lăsând cu învoire o tovarăşe să-mi ţină locul, că-s şefă de echipă, mă rog frumos. Stahanovistă cu răspundere. Aşa că n'avem timp de pierdut!
Unchiaşul se uita uluit cu totul la motocicleta cu ataşă lângă care îl adusese Aniţa. Să intre cu calabalâcul în cutia asta ca un leagăn de copil? L-ar râde şi mâţele din Viroagele! Ba chiar dacă ar încerca, cum are să încapă oare? Şi cine are să conducă de-a călare maşina asta cu ditai coarnele de bour? Chiar puştanca de fată, cu nădragi şi cu petele de unsoare pe obraji? Ei, drăcia dracului!... Năzbâtiile din vis, încă nu s'au isprăvit.
— Dumitraş spunea că eşti om grozav de curajos şi că ai luat toate medaliile în război, tată-mare! Apoi fă dovada! Şi până una alta, dă-mi voie să-ţi spun tată-mare, că nu-i ceasul departe, după leje.
— Ii dă mâna hoţomanului, că n'are anii mei. Şi bună alegere a făcut! In treaba asta, las' pe Urcani...
Unchiaşul vorbea, dar tot se codea să se urce în cutia pe roate. Fata cu pantalonii cafenii, cu ochii de smoală şi cu râsul care îi desvelea toţi dinţii albi şi mărunţi, îl execută pe nerăsuflate:
— Mergi pe garanţia mea! Şi cunoaşte că eu am luat premiul al doilea la curse... Nu scapi de mine: o săptămână să te port de colo-colo, să vezi ce-i valea Prahovei.
—• Valeu de zilele mele ce m'aşteaptă! Tot aicea mi-a fost mie scris sfârşitul!
— Hai, curaj!... nu-1 slăbi fata.
— Curaj găină, că te tai! oftă moşneagul.
Dar se băgă în cutie cu hotărîre, mai mult de ruşinarea ochilor străini, care se uitau la dânşii cu oarecare zâmbete, cam aşa şi pe dincolo. Iar în clipa următoare, Aniţa dădu drumul motorului în goană nebună, tot printre trăsuri şi automobile, tot printre camioane şi cisterne, tot printre care lungi cu brazi de zece metri şi tot pe muchia şanţului, de se înfipseseră unghiile cornoase ale lui Dumitrache Urcan în pereţii cutioarei de metal lăcuit, să au le desfaci nici cu cleştele.
— Apăi dacă-i treaba aşa cum înţeleg eu, atunci şi-a (găsit Dumitraş stăpânul, şi sacul, petecul!... gândi unchiaşul cu amestec de admiraţie şi de înciudare. întâia dată n'are să mai cânte cocoşul în casa unui Urcan, cât îi hăul şi dulăul! Tot găinuşa asta are să-i tragă din plisc!
Motocicleta a svâcnit la deal, a hârtoit din goană la o cotitură şi la alta, a băgat în sperieţi gâştele şi câinii, trecătorii şi agenţii de circulaţie, care râdeau salutând în loc să se mânie şi să scrie procese-verbale; s'a oprit în mijlocul oraşului şi într'o clipă Aniţa a sărit lângă el, slobozindu-1 din cuşcă şi întrebându-1 dacă i-a plăcut cum 1-a adus.
— Parcă am avut vreme să-mi dau seamă dacă mi-a plăcut ori nu?... rosti hâtru unchiaşul, cu o slabă, cu o foarte slabă pâlpâire de sclipiri în ochii verzi ai Urcanilor, risipind cocleala din privirile lui. Mi-ai luat glasul, copiliţo... nepoato.
— Aşa. Zi-mi nepoată!
VINO ŞI VEZI I
99
— Bine! Nepoato !
— Şi crezi că ai să scapi cu atâta de mine? Diseară te pomeneşti cu Ani ţa la Predeal şi te iau mâine în cutia asta şi o să te port pe unde nici n'ai'visat. Tot e zi de duminică!...
— Valeu mamă, valeu tată, ce-m'aşteaptă!
— Nu te văita, într'o săptămână ai să vezi ce n'ai văzut o viaţă întreagă în Viroagele dumitale. Mi-a spus mie Dumitraş!.. Şi mi-am pus în gând să te cuceresc, ca să mă ai pe mine la inimă înaintea altor nepoate care-au să vie, tune norocu'n ele, că oricât noroc, tot nu mi-s bănăţence ca mine! fată şi autobuzul! Am isprăvit în două minute şi apoi să mă ierţi, tată-mare, datoria mea m'aşteaptă!...
Autobuzul s'a oprit în staţie, încărcat de drumeţi. Straşnică întocmire pe roate! Vagon de tren, mai mare decât vagonul de tren boieresc de vremuri.
Aniţa a schimbat câteva vorbe cu şoferul firav şi subţirel, smochinit, de era o mirare cum mânuieşte asemenea hardughie de vagon pe roţi de gumă.
— Bunicul lui Dumitraş Urcan... prinse cu urechea Dumitrache.
— Bunicul lui Dumitraş Urcan? Mi-a spus el mie Dumitraş ceva, dară nu mi-a spus ziua... Uite, să-i fac loc acilea, alături de mine. Dacă nu i-o plăcea, am să-1 plătesc cu banii biletului. Gata?
Fata în pantaloni de doc cafeniu, Aniţa, s'a înălţat în vârful picioarelor să sărute unchiaşul pe obrazul ţepos şi a luat-o apoi la goană cu maşi-nuţa ei cu coarne de bour. Şoferul i-a făcut loc lui Dumitrache Urcan alături de el, după ce i-a pus la loc bun calabalâcul. Se mai îndesau să privească şi alţii, schimbând vorbe între dânşii:
— Bunicul lui Dumitraş Urcan!
-—Cum, bunicul lui Urcan e ţăran?... Credeam că-s meşteri din tată în fiu.
Păstrându-şi stăpânirea de fire a Urcanilor, când nu era vorba de mânie şi de-un zăpor al obştimii, Dumitrache Urcan se făcea că n'aude. Dar îi creştea inima în piept să plesnească la gândul că unul de-ai lor, un băştinaş din smârcurile Viroagelor e cunoscut, iubit şi preţuit în această blestemată vale a Prahovei, în aceste afurisite locuri, pe unde el îndurase năpraznice urgii şi ocări, fără să-i ştie nimeni de nume nici când a fost citat în ordin de zi pe armată, de generalul care-i spunea când Burcan, când Ţurcan, când Smârcan, când Curcan.
— Gata, unchiaşule? întrebă şoferul, aruncând ţigara în drum. Pornim şi am să te duc ca vântul şi ca gândul... Află că eu sunt prieten cu Dumitraş. Şi află că am primit cuvânt de la el să ţi le spun toate pe care nu le ştii, ca să te împac cu valea asta pe care o tot blestemi, fiindcă ai avut parte s'o cunoşti numai când toate, ca şi ţara, erau ale altora.
— Ţi-a spus şi asta?
— Mi-a spus-o, tovarăşe Urcan.
— Slobodă gură!
— Slobodă! Dar mai bine aşa, decât gură pecetluită, care ascunde gândul... Dece ne-a fost dat graiul? Ca să spunem, nu ca s'ascundem ce-avem de spus...
— De asta-i drept. Numai dacă ai fi trăit ca noi prin pustietăţile de unde viu, ai cunoaşte că mai cuminte era să-ţi pecetlueşti gura, decât să-i dai drumul şi să-ţi dea gândul pe faţă.
— Ehei! Dar eu în ce ţară, pe ce lume am trăit? Dumneata n'ai fost la Doftana, uite, nu departe prin preajma Câmpinei, unde te odihneai cu lanţuri la mâini şi la picioare. Fost-ai?
— Nu. N 'am fost.
7*
CEZAR PETRESCU
— Eu am fost. Aşa că nu te mai plânge! Dai' astea să le dăm naibii acum. Au fost. Au trecut! Ia priveşte! Astea-s Brezele!...
Treceau prin satele bogate, pline de livezi ale Brezelor, cu şiraguri de pomi încrucişându-se spre câmpuri şi locuri de sport. De-acolo, au coborît" spre Comarnic şi au început a urca prin Posada, spre munţii cu brazi şi cu fragi, cu izvoare şi cascade, cu viaducturi şi poduri de piatră. Dumitrache Urcan le vedea pentru întâia oară. Pentru întâia oară a văzut omeneşte, deplin, şi cetatea uriaşă de stâncă a Caraimanului.
— Aista zic şi eu că-i munte! Şi acolo ce-i? întrebă arătând spre zidirea albă în bătaia soarelui.
— Acolo-i cota 1400. Casa ele odihnă.
— Şi cine se odihneşte acolo?
— Cum cine? Lucrători de-ai noştri, dintoate ungherele ţării, din fabricile şi uzinele ţării: stabanovişti, mineri, tractorişti, metalurgişti, textiliste...
— Aleşi pe sprinceană? întrebă el bănuitor.
Şoferul nu-i luă în nume de rău bănuielnica îndoială. Nu întâia oară auzea el asemenea întrebări de Ia oamenii cu mintean ori cu zeghe ţărănească. Răspunse zâmbind:
— Da, de ce să te mint? Aleşi ca pe sprinceană! Cei mai vrednici... Sunt unii care au lucrat în contul anului 1955, pe sprinceană.
Dumitrache Urcan înghiţi un nod cât o găiuşcă şi o vreme se abţinu să mai dea zor cu întrebările.
Se mulţumea să privească şi să se minuneze întâia oară de splendorile patriei, pentru care el fusese străpuns de schije şi de şrapnele, pentru, care murise frate-său Vasile cu biletele galbene de tren încleştate în pumn şi Pintilie, târându-se prin moloz cu ţeasta sfărâmată, înainte de,a apuca să zărească măcar acele splendori.
La Sinaia, tot nu-şi stăpâni întrebările:
— Şi toate casele câte se văd, toate vilurile aceste, ale cui sunt?
— Âle poporului, case de odihnă...
— Şi aicea era Cazinăul! L-am văzut şi eu. Vadul boierilor, unde băteau la cărţi munculiţă noastră. Acuma ce-i?
— Casă de odihnă pentru, muncitori, pentru cărturari...
— Măi-măi! Asta n'o mai credeam.
— Multe de necrezut ieri sânt de crezut astăzi.
— Măi-măi! Şi asta-i una! rămase pe gânduri Dumitrache Urcan, sorbind cu ochii priveliştile pajiştilor fragede Ia poale de codru, cu izvoare şi cascade, priveliştile orăşelelor cu vile albe printre care furnicau tineri şi tinere în. straie de munte, pensionari cu pasul molatec, felurită lume de toate vârstele şi înfăţişările, în afară de cocoşneţele care le-au poruncit-,lor cu glas de ţipotit să nu calce cumva pe gazon şi în 1916, şi în 1937.
Acestea se mistuiseră, parcă nici n'au fost. Parcă le înghiţise pământul. Poiana Ţapului, Buşteni, Zamora, Azuga.
— Ei? E aşa de blestemată valea Prahovei? întrebă şoferul autobuzului. Dumitrache Urcan a făcut un semn din cap şi din mână, pe urmă din
umeri, înlocuind aşa cuvintele care nu-1 ajutau să spună ce-ar fi avut el de spus.
Şoferul a înţeles şi 1-a cruţat. P ŢT
— Iacă şi Predealul! In câteva minute te predau lui Dumitraş viu şi nevătămat. f-
Când autobuzul s'a oprit, când a coborît şi a rotit ochii cu desagii lui roşi până Ia urzeală în mână, i-a trecut o săgetare prin inimă. Nu-1 zărea pe Dumitraş. Aşa dar uitase de el ori poate zăcea stors şi istovit pe cine
VINO ŞI VEZI !
101
ştie ce pat al unei case de odihnă! Iar când s'a apropiat un tânăr cu pantaloni albi, cu o cămaşă scurtă în mâneci şi cu cravata albastră, s'a tras umil la o parte din cale, să-i facă loc. Numai după moţul cârlionţat pe frunte al Urcanilor şi după sclipirea lor verzuie din ochi 1-a recunoscut — şi chiar atunci tot nu i-a venit să creadă.
— Bunicule! Bunicu Dumitrache!...
— Dumitraş, tu eşti?
— Eu, cine altul?
— Măi-măi, ce chelbe pe tine, să casc ochii şi să nu te cunosc! îmbrăţişarea lor a fost lungă. Unchiaşul n'a slăbit din mână desagii.
Nu i-au slăbit însă o clipă din ochi, nici prietenii lui Dumitraş care aşteptau...
— Eşti obosit tare, bunicule? întrebă Dumitraş, după ce-au isprăvit cu îmbrăţişările.
Dumitrache Urcan îşi înţepeni repede piciorul cu rănile vechi de 37 ani şi'ndreptându-şi spinarea, rosti cu semeţie:
— De, măi nepoate!... Ca să vorbesc drept, n'aş putea zice că sunt gata a mă pune Ia întrecere cu tine la săritul pârleazurilor, dar de ţinut pe picioare, tot mă ţin copăcel!...
— Atunci să lăsăm pe după-amiază, ori pe altă dată. Şi, până una alta, să te ducem la odihnă.
— Ce odihnă? Ţi-am vorbit eu de odihnă?... Spune ce-aveai în gând?... Tovarăşii lui Dumitraş, mai toţi oameni   tineri ca el, strânseseră
roata în jurul lor uitându-se cu drag la unchiaşul semeţ şi ţepos, cu mintea-nul lui ţărănesc. Se vedea bine că nepotul îl zugrăvise cu iubire pe bunic, în ciuda ghimpilor săi de arici.
— Făcusem un plan, bunicule! Ziceam, înainte de a merge Ia odihnă, să-ţi luăm barem doi bolovani care-ţi stau de mult pe inimă.
— Prea mulţi bolovani îmi stau mie pe inimă, măi Dumitraş, nepoate!
— Numai doi am zis, deocamdată.
— Zi, s'aud.
— Mai dintâi şi'ntâi, mi-am spus să-ţi arătăm vila cea cu gazon din 1916, a domnului, vice-preşedinte al senatului, pe care n'o uiţi şi mi-a rămas mie întipărit în minte cum ne-o zugrăveai când eram un plod de-o şchioapă. Ştii, vila unde striga cocoşneaţa cu. pălăria hacana, să nu. călcaţi cumva pe gazon! Şi pe urmă, vila de-a doua, a domnului inginer şi afacerist american sută în sută, Nick Cristodorescu, unde altă cocoşneaţa a ţipat tot aşa, după douăzeci de ani, să nu-i calci gazonul, când ai venit amărît acasă şi-ai ţinut-o una şi bună că ai ajuns un fel de Dănilă Prepeleac.
— Care va să zică nu. le-ai uitat?
— Cum să le uit? Poate în mare măsură ele au scurmat în mine, îndâr-jindu-mă ca s'ajung aici unde-am ajuns.
— Şi ce-ai să-mi arăţi acolo?
— Ai să vezi. cu. ochii...
Dumitrache Urcan, omul smârcurilor, stătu un timp în cumpănă, întrebându-se dacă-i cuminte, ori nu, să mărturisească în faţa acestor tineri străini, toate câte-i stăteau lui pe buze.
— Fie! încuviinţă. Fie, fiindcă trebuie să vă spun că toată noaptea m'au chinuit întâmplările de-atunci prin vis. De asta m'au vlăguit, parc'aş fi gonit pe jos pân'aici.
Flăcăiandrul cu moţul cârlionţat al Urcanilor pe frunte şi cu. sclipirile lor verzi în ochi, îl scutură cu amândouă palmele de umeri.
— Vezi c'am ghicit,/ bunicule?... Mergi, te încredinţezi cu ochii şi
102
CEZAR PETRESCU
pe urmă te odihneşti mai bine, cu inima uşurată de doi bolovani! Iar cu încetul te-om mai uşura noi şi de alţi bolovani. Se întoarse către prieteni:
— Neagule, fii tu bun şi du desagile bunicului în odaia noastră. Să-1 luăm la repezeală. S'a făcut?
— Făcut!
— Iar tu, Mitrane, trage-ţi daradaica ta, să ne duci sus la vile, cât ai bate din palme.
Unchiaşul se uită cu oarecare îndoială la junele scund şi vânjos, care-i înhaţă traistele din ghiarele încleştate. Nu-i venea să le slobozească pe mâini străine. S'a lăsat însă biruit numai de privirile ochilor în care-i părea mereu că desluşeşte unduiri de râs şi de înveselire. Ce naiba? Nu-i vremea să-şi facă nepotul de râs şi de oaie, cu bănuielile şi ticăielile lui moşnegeşti!
Pe urmă, când zări „daradaica" lui Mitran, adică altă motocicletă cu o cutie lăturalnică, la fel cu cea în care îl dusese tot pe muchie de şanţ şi prin hârtoape Aniţa din Câmpina, făcu o mutră aşa de şăgalnic speriată, încât Dumitraş izbucni în râs:
— Am priceput, bunicule! Nu mai este nevoie să istoriseşti. Acum două ceasuri te-a vâjâit Aniţa la Câmpina, de-ai jurat să nu te mai sui în asemenea drăcovenie! Ghicit-am?
— Ai gâcit! Dar măcar că am giurat pe toţi sfinţii, tot mă sui! Na! Ca să vedeţi!...
Nepotul dădu semne de înveselire, înălţat în al nouălea cer.
— Ura!... Nici n'au trecut trei ceasuri de când eşti pe Valea Prahovei şi ai început a te da cu progresul!
— Ia slăbeşte-mă cu pogresul tău! se burzului unchiaşul ţepos. Nu> mi-a ieşit mie pe nas de două ori, pogresul de pe blestemata asta de vale? Nu-mi mai oţărî sufletul, că-mi pun traistele în băţ şi-o iau teleap, teleap, înapoi, pe jos, la smârcurile noastre!...
Dumitraş îşi ceru iertare, spăşit:
— Mare greşală! Iartă-mă... Am luat-o prea repede...
— Haide-hai! îl ameninţă unchiaşul cu degetul osos. Nu crede că dacă ai să mă iei cu încetul, are să-ţi meargă mai bine, să-mi învârti capul!... încă mi-1 ţin bine înşurubat pe umeri...
— Ştiu! Ştiu!... se căina mucalit, Dumitraş. Mai lesne de răsucit capul babelor ălora de pe Caraiman! Arăta stânele uriaşe de sus, de pe muntele unde se mai zăreau încă şuviţe de zăpadă în privaluri.
— Babele, se chiamă acele pietroaie? vru să afle unchiaşul.
— Babele!...
— Apoi, după cât am priceput eu, nu te îndeletniceşti aici cu răsu-citul capului babelor de sus! Ai găsit un pui de babă mai pe jos, pe la Câmpina, care n'a împlinit nici douăzeci de ani...
Dumitraş se pieptoşi cocoşeşte:
— Aniţa? Şi vrei să zici că nu-ţi place?
— Asta-i altă babă, în ceea traistă...
Prietenii lui Dumitraş şi-au. dat ghionturi între dânşii.
— Al naibii unchiaş!... Are cui semăna Dumitraş la vorbă. Prinzând cuvintele cu urechea, unchiaşul nu Ie lăsă fără răspuns:
— Adică numai Ia vorbă? Am fost eu ager şi la fapte, atâta că .ne mergea fapta ca din piatră seacă, măcar c'am trăit în nişte smârcuri unde chiftea apa sub fiecare pas. Ei, o luăm din loc? se aşeză singur, cu sumeţie, în cutia lăcuită.
— O luăm1 Noroc, tovarăşi! Ne vedem la masă.
VINO ŞI VEZI I
103
Ceilalţi s'au împrăştiat în soarele dimineţii, pe lângă răzoarele cu flori. Tovarăşul lui Dumitraş a încălecat pe motocicletă şi a apucat coarnele de bour în mână; Dumitraş a sărit călare pe şeaua din spate. Motocicleta a luat-o la goană, pe şoseaua lată, la deal.
Mult n'au avut de mers.
— O cunoşti?. Asta-i ori nu vila din 1916?... întrebă Dumitraş, sărind jos, în pantalonii lui albi, cu pantofi de pânză albă şi cu tălpile de gumă. Am dibuit-o bine?
— Ai dibuit-o!
— întâi citeşte sus, pe poartă: Casa de odihnă, numărul 37. Casă de odihnă pentru muncitori şi stahanovişti. Pe urmă, să intrăm şi să călcăm pe gazon, fără nicio frică de nicio cocoşneaţa gata să ne ia în frigarea umbre-luţii strigând la noi, boilor!...
Au intrat. Vila căpătase multe schimbări, crescuse de două ori pe atâta; dar gazonul, pergolele de glicini, de trandafiri şi de clematite se răsfăţau în soare, cum se soreau şi oamenii pe scaunele de pai ori de pânză.
— Ca să-ţi iei un bolovan de pe inimă, bunicule! spuse Dumitraş. Şi ca să vezi cui le-au venit de drept splendorile patriei, pentru care ai fost coborît dumneata din vagoanele de vite să lupţi, apărându-le fără să le vezi, şi să moară pentru ele răposatul moş Vasile cu biletele de tren încleştate în pumn, răposatul moş Pintilie cu ţeasta sfărâmată. Eu n'am uitat nimic din ce-mi spuneai când eram un plod de-o şchioapă... Şi ca să te încredinţezi mai bine pentru ce-ai luptat atunci când nu ştiai şi nu credeai, încearcă a vorbi cu oamenii de pe scaune. Măcar că-s muncitori de prin uzine, jumătate din ei au pornit tot dintr'un cătun ca Viroagele, tot dintr'un sat ca şi Siliştea... Eu nici nu m'amestec în vorbă. Te înfăţişez lor şi mă duc să-mi caut un prieten...
Dumitrache Urcan a rămas să grăiască pe îndelete cu unii oameni de pe scaune. Cei mai mulţi citeau cărţi ori gazete. Le-au lepădat cu plăcere pentru a sta de vorbă cu bunicul lui Dumitraş Urcan, care era cunoscut în Predeal mai abitir decât el, în vremea din urmă, în satul Siliştea, de când nu mai ieşea din smârcurile Viroagelor sale.
Aproape toţi plecaseră cândva de prin sate şi mai aveau rubedenii la sate. Aproape toţi îl întrebau despre schimbările de plugărie şi ele gospodărie din locurile lui de baştină, încredinţat că bunicul lui Dumitraş Urcan, ca un vrednic unchiaş care a crescut asemenea mlădiţă orfană, trebuie să fie fruntaş al muncii şi al primenirilor din sat, deputat, preşedinte al Sfatului Popular, ori preşedinte al gospodăriei colective. Neiiind dintre cei care mint, n'a minţit. Dar n'a avut curajul să rostească adevărul întreg, mărturisind cum s'a ţinut el laoparte din toate şi cum a ţinut pe loc cătunul lui cu sălaşurile scufundate în smârcuri, lăsându-şi chiar nepotul să-şi taie singur calea în viaţă.
S'a simţit umil, stânjenit şi împuţinat. Iar la plecare, măcar că nu era nici o cocoşneaţa cu o frigare de umbreluşă să-i poruncească a nu călca -pe gazon, a păşit tot pe clelături, vinovat şi adus de spinare.
— Dar ce s'a întâmplat? Ţi-a spus cineva vorbe neplăcute? îl întrebă Dumitraş. M'aş mira!
— Nu mi-a spus nimeni nimic, măi nepoate, măi! Mi-am spus eu oarecare adevăruri neplăcute...
Dumitraş s'a prefăcut a nu înţelege prea bine.
— Acu mergem şi la vila domnului american sută în sută! Acolo să vezi, că acolo-i încă mai frumos! Schimbări sută în sută!
Vila măreaţă a domnului Nick Cristodorescu, mare  inginer, mare
104
CEZAR PETRESCU
petrolist, mare afacerist, mare american sută în sută, era acum tabără de pionieri.
Nimeni nu oprea deci pe nimeni să calce pe gazon. Dar răzoarele şi tufele de trandafiri, rondurile de petunii, oalele cu muşcate, luceau în soare mai umede şi mai proaspete decât oricând.
Iar printre priviri a trecut svon sărbătoresc de îndată ce-au ştiut că sosise în mijlocul lor utemistul şi stahanovistul Dumitraş Urcan, pe lângă altele vestit campion la săriturile în lungime ca şi la săriturile în înălţime.
S'au adunat deci, aliniaţi la rând, să-1 salute şi s'au bucurat aflând că unchiaşul. cu mintean ţărănesc şi cu obrazul ţepos de arici, e bunicul care-1 crescuse pe Dumitraş după ce-a rămas orfan. In toată bucuria lui Dumitrache Urcan, iarăşi 1-a împus însă un ghimpe în inimă. Nu-i venea să spună adevărul curat, fiindcă nici nu l-ar fi ajutat vorbele să lămurească tot ce era tulbure şi în el, simţământul acela de vină şi de minciună — măcar că nu el rostea acele minciuni, ci cei care îşi închipuiau că lucrurile s'au întâmplat pe-atunci aşa cum ar fi trebuit să se întâmple. Ca să le uite toate, a. întors ochii către terasa de unde se ivise altădată d. secretar Bob şi doamna inginer Nick Cristodorescu, să ţipe roşu de mânioasă la sărmanul Lupan, la Zarif, la Mădei, la doamnele scroafe şi la domnul vier, la omul smârcurilor cu şarabaua lui, care nu ştiuse să se înfăţişeze după toate rânduielile civilizate şi ticăloşise în chip aşa de netrebnic o asemenea splendoare de gazon.
Fără nicio pricină, în vreme ce nepotul său, Dumitraş, Ie vorbea pionierilor, el s'a depărtat spre splendoarea de gazon, a păşit lat dela un capăt ia altul şi pe urmă curmeziş, apoi s'a întors liniştit să asculte înainte. Na! Măcar cu asta se răcorise! Puteau să se tot ţipotească Ia el o sută şi o mie de cocoşneţe.
— Ei? Mai ai ceva de spus?... întrebă cu. însufleţire Dumitraş, îndrep-tându-şi moţul cârlionţat al Urcanilor pe frunte şi privin.du-1 cu sclipirile lor în. ochi. Nu eşti răzbunat, bunicule? Nu ţi s'a dus şi al doilea bolovan de pe inimă, din blestemata asta de valo a Prahovei, care nu mai este blestemată ?
EI n'a răspuns. Tăcea, încă nu uşurat de toate îndoielile. Dumitraş, ca unul care-i cunoştea bine tăcerile, nu le-a lăsat să lucreze în unchiaş.  L-a zorit din scurt:
— Ţi-a mai rămas o pietricică pe inimă? Leapădă-o şi pe ea... Ce ţi-i cu bănat în toate?
— Adevărat. Văd aici băieţi şi fete de toate felurile, pionieri şi pioniere, cum se chiamă acuma. Da-s tot de târgoveţi. Tot copii de orăşeni... Noi, ţăranii, n'avem drept să ne înfruptăm şi noi din splendorile câte se văd?...
— Adică ţi se pare că nu-s ţărani destui?
— Nu. destui! De Ioc...
Nepotul unchiaşului începu să" râdă.
— Să facem dovada la faţa locului! Ia să încercăm o probă... Chemă pe unul,  chemă pe altul, la întâmplare. Chemă şi câteva
fete.
— N'am întrebat la vreme, care de unde sânteţi. Faceţi-mi plăcerea să-mi spuneţi...
Erau şi târgoveţi, cu adevărat. Dar erau şi îndestui care strigau:
— Comuna Şipote, regiunea laşi. Comuna Dochia, raionul Piatra Neamţ. Comuna Răsterea, raionul Argeş. Comuna Vinlea, raionul Timişoara. Comuna Hordeu, Năsăud, satul lui Gheorghe Coşbuc. Comuna Neagra Şarului din Dome. Comuna...
VINO ŞI VEZI !
105
— Ajunge! Ajunge! îşi astupă urechile, râzând, Dumitrache Urcan... Dară...
— Ei, dară?... nu-1 lăsă să răsufle Dumitraş.
— Comuna noastră, Siliştea, nu se află şi ea pe lume? Mei Viroagele noastre, cu splendorile noastre de smârcuri?
— Te aşteptam! Te aşteptam la vad... rosti vesel Dumitraş. Ia cere lista pentru celălalt semestru!... Uite, s'o aducă pionierul de serviciu...
Pionierul a adus lista.
Dumitraş a străbătut repede şiragurile de nume şi s'a oprit la două.
— Citeşte, bunicule!.. Pintilie Urcan, din Viroagele. Păuna Urcan, din Viroagele, comuna Siliştea...
— Măi-măi-măi! Mi-ai astupat gura şi cu asta!... se minună unchiaşul. Va să zică, nepoata Păuna şi nepotu-meu Pintilie, au să fie aduşi aici şi lăsaţi să calce pe gazon?...
— Cât or pofti!... Măcar că eu te încredinţez că nu de asta are să le ardă lor, când s'or vedea aici. Să calce pe gazon! Au să găsească altenăsdră-vănii mai cu haz de făcut!
— Măi-măi-măi!
— Ţi-am luat doi bolovani de pe inimă, bunicule?
— Luat.
— Atunci putem merge acasă, să mâncăm şi să te odihneşti mai uşurat... Că noi aşa lucrăm. Nu cu spusele! Vino şi vezi!... Ai văzut, dar ai să mai vezi altele! Pe urmă tragi linia şi faci totalul.
★
Odaia în care au intrat era albă, cu miros proaspăt de var, cu perdele şi cu paturile albe, cu flori de pădure în ulcele albe, smălţuite, pe măsuţele de la căpătâiul fiecărui pat.
Dumitrache Urcan. păşea în vârful încălţărilor. Se linişti de-o grijă, când zări pe-un pat cele două desage ale sale puse alături.
— Avem să fim numai noi doi aici!... Erau trei, dară m'am înţeles cu tovarăşii să ne lase numai pe noi stăpâni. Unul s'a aciuat aiurea, altul a plecat în excursie prin munţi... Şi trebue să-ţi. spun de la început, bunicule, că şi eu am să cam lipsesc un număr de ceasuri pe zi... Ne pregătim de Festival...
— Cum, Festival? Ce vorbă-i asta?
— Festivalul tineretului din întreaga lume, din peste o sută de ţări şi peste o sută de popoare, care au să fie oaspeţii noştri... Tineretul lumii, care luptă pentru pace şi pentru prietenie... N'ai văzut afişe unde întorci ochii?
— Am văzut, dar n-am prea priceput...
— Ai să le pricepi toate, nicio grijă...
Unchiaşul măsură pereţii cu ochii, mobilele şi perdelele, se apropie de fereastră şi se aplecă peste pervaz să-şi. dea seama cât de mare e clădirea.
— Bune parale trebue să plăteşti aicea! Scump ! Dumitraş îl privi cu sclipirile drăcoase ale Urcanilor în ochi.
— Nu purta grijă. Am pus şi eu într'un an laoparte câţiva pitaci. Nu-s stahanovist numai de florile mărului. Plus că se fac reduceri, de stăm mai mult pe gratis.
— Şi eu care... îşi pipăi unchiaşul chimirul, unde pitise în pungă cele două sute de lei închipuite cu mare trudă şi amar. îmi ziceam: Dacă mi-a trimis telegramă, îi fi fiind bolnav, şi-i fi având nevoie de bani...
106
CEZAR PETRESCU
— Ai adus şi bani de înmormântare? hohoti mai departe Dumitraş, aşezându-se pe marginea unui pat şi legănându-şi picioarele. Să mă ierţi, bunicule! Dară de când am venit aicea, la odihnă, numai grija asta mă rodea. Cum să te aduc, ca să te împac cu locurile pe care le tot blestemai?... Şi să te mai împac şi cu altele încă... încât mi-am călcat pe inimă şi te-am pus pe jăratec...
— Chiar pe jăratec. Credeam că nu mai ajung.
— Şi acuma-ţi pare rău?
— Nu pot zice...
Uitându-se la traiste, unchiaşul îşi aduse aminte:
— Ţi-a trimis maică-ta oarecari plăcinte cu poalele în brâu, moldoveneşti, de-ale noastre... Să prinzi puteri, socotindu-te pe dric, nu un haidău şi-un melean cât ţi-i muntele, cum te-am găsit.
— Plăcinte? strigă copilăros, Dumitraş. Unde-s?
N'a mai aşteptat răspuns, s'a repezit la traistă, a desfăcut ştergarul alb şi a început a înfulica din una, umblând prin odaie, aproape ţupăind pe tălpile de gumă, cum ţupăia pe tălpile desculţe şi când era copil, în zilele aşa de rare când se putea înfrupta din asemenea bunălăţi.
— Grozave!... aprobă cu gura plină. Grozave! De unde să ştie muntenii, ce-s plăcintele cu poalele în brâu? Mai înhăţ una şi celelalte le dăm la încălzit.
îmbucând, mestecând, umblând de colo-colo şi tot uitându-se la bucata care i se împuţina în mână cu ochii copilului de odinioară, nu mai ştia cum să-şi rostească bucuria.
— S'a gândit mama la mine?
— Cum să nu se gândească, haidăule?
De pe marginea patului, Dumitrache se uita cu drag şi cu uimeală la nepotul care crescuse atâta, era aşa de chipeş şi purta haine cum n'au visat Urcanii să îmbrace de când sunt pe lume. Că-1 văzuse prietenos cu toată lumea, cunoscut de toată lumea, ascultat cu evlavie de puii de pionieri cu cravatele roşii, însemna o răsturnare nespusă în capul său de om al smârcurilor, care se încăierase cu toţi, dar nu înfăţoşa nimic pentru nimeni, de îndată ce călca dincolo de hotarul Siliştei. Iată că băieţandrul acesta avea mai multă greutate în vorbă decât sgârciobul Artur Silişteanu, chiar decât domnul inginer Niclc Cristodorescu, cu toate automobilele lui prelungi şi spusele deşarte de american sută în sută. Nu-i dovadă că se schimbase o lume pe care el nu ştiuse s'o întrevadă şi s'o priceapă?
— Şi tu, Dumitraş, ai şi tu rosturi la drăcovenia ceia de Festival, cum se chiamă?
— Se poate să n'am? Pe lângă altele, n'ai auzit? Antrenament pe deşălate. Al doilea săritor în lungime pe ţară... Asta, depe bălţile şi smârcurile peste care am învăţat să sar de copil. Al treilea săritor pe ţară în înălţime Asta nu ştiu do unde vine...
— Dela răposatul taică-tu !... rosti Dumitrache cu ochii umezi. Fiindcă pe el nu-1 mai ajungea nimeni la săritul gardurilor şi pârleazurilor, până ce şi-a găsit o Aniţă, să se liniştească la casa lui...
Dumitraş se opri. Sfârşise şi a doua plăcintă. împături frumos ştergarul cu celelalte plăcinte şi întrebă, fără să privească:
— Spune drept, bunicule. Plăcutu-ti-a Aniţa? Ce zici de ea?...
— De!...
— Aista nu-i răspuns!
— Mulţi draci trebuie să aibă într'însa.
VINO ŞI VEZI 1
107
— Nici aista nu-i răspuns, bunicule! Mă iei ca atunci când eram un plod şi te sâcâiam cu morile, ca să scapi de mine. Ce zici?
— Zic că are să-ţi vină de bac, globanule!... Are să cânte ea încasă...
— Aici te înşeli, bunicule! La ale ei e dânsa stăpână. Nu m'amestec! Dară în casă, am să cânt si eu...
— De...
Izbucnind în râs, Dumitraş îl încredinţa că are să-şi schimbe părerile diseară ori mâine, când va sosi.
— Cu drăcovenia ei de maşină?
— Cu...
— Asta n'o pricep eu. Cum poate umbla o femee călare pe-o dârdâitoare ca aceia de mi-a clătinat măruntaele în mine? Ştie măcar să învârte fusul?
— Ştie.
— Ştie să mestece mămăliga?
— Ştie...
— Multe mai ştie! Greu să pricepi ce soi de femei au ieşit acuma.
— Dar ce, ca bunica Păuna, care n'a ieşit nici de zece ori din Viroagele? Viaţă se poate numi cea pe care a trăit-o?
Unchiaşul a tăcut. Ii venea greu a mărturisi că întrebarea şi-a pus-o şi el, nu odată.
Dumitraş scoase dintr'un sertar un pachet înfăşurat în piele cafenie.
— Ghiceşti ce-i aici, bunicule?
— Mi-a trecut vremea să mai nimeresc gâcitorile.
— Atunci să-ţi arăt eu! spuse nepotul desfăcând sulul de piele. Le cunoşti?
Era mica nicovală, micul ciocan, micul strung, căpătate în noaptea de vară din 1937 dela maistru l-sondor Stanică, să le ducă nepotului— singura lui mângâiere după peripeţiile din acea blestemată vale, din acele afurisite locuri.
— Le-ai păstrat? se miră el.
— Ca ochii din cap. Nu ele au hotărît asupra vieţii mele?
— Mă gândeam că despre acel om nu ştiu nimic, nu-i cunosc adresa, să-i fi scris şi să-i fi mulţămit vreodată. Nu mi-a rămas de cât un nume, Stanică, pe celălalt l-am uitat...
— Crezi că eu nu m'am gândit? Nu l-am căutat? N'am iscodit? Parcă 1-a înghiţit pământul... Dară fapta lui a rămas. A făcut un om.
Unchiaşul tăcu iarăş un timp. Pe urmă spuse:
•— Cu adevărat a făcut un om dintr'un copil străin, acolo unde eu nu m'am arătat în stare să fac un om din nepotul meu...
Dumitraş se apropie şi-1 scutură de umeri, cu o voioasă îndârjire:
— N'o lua aşa de prăpăstios, bunicule! Toate au ieşit cum trebuiau să iasă... Ce face mama?
— Cum o ştii...
— Celălalte mătuşe?
— Cum le ştii...
— Şi plodurile mărunte ?
— Cu şcoala, în afară de cele pe care le-ai tras tu, la matca ta nouă...
— Făcut-am rău?
— Nu pot zice! Numai că se înstrăinează toţi.
■— Să-i înghită smârcurile? Mai bine! Dacă ai fi luat dumneata hotă-rîrea să te strămuţi Ia Siliştea şi să-i aduci acolo pe toţi, s'ar fi schimbat de mult şi soarta celor mai necăjiţi... Am fi luptat şi noi dc-avalma cu alde Ţugui Codârlă să-1 doborîm şi să dăm zor mai grabnic peutru a pune
1
108
CEZAR PETRESCU
pe roate gospodăria colectivă. Că doar nu degeaba-s Urcani de-ai noştri, sireacii!
— De...
—• Uitam să te întreb de Lupan, bunicule.
— S'a mântuit cu el. Mai bine. II ajunsese bătrâneţea. Orb şi surd; orb şi surd ca mine... Mă şi gândeam să-1 otrăvesc într'o zi ca să-1 scap de chinuri. Pe urmă, s'a îndurat dumnezeu să-1 strângă... L-au găsit copiii diminiaţa înţepenit pe prispă. Şi l-am îngropat sub cireşul din grădină. /'       După un timp, Dumitraş îşi luă seama.
— Ne-am întins la vorbă. Am uitat să-ţi arăt baia de alături cu tot ce trebuie.
— Baia, nepoate? Apoi eu îs om de baie?
— Nici eu n'am fost. Dar m'am făcut! Hai să-ţi arăt...
Intrând înainte în sala de baie, Dumitraş a început a da drumul la robinete: apă caldă, apă rece...
— Şi acestea-s pentru voi?
— Dară pentru cine? Gât stai aici, pentru noi amândoi.. Ceilalţi, s'or îmbăia prin vecini.
— Mare drăcovenie şi asta ! .
Iscoditor, unchiaşul se apropie cu sfială de robineţi, învârti unul, învârti altul, le închise, iar Ie deschise.
— Adică se poate face baie în cada asta?
— Fără doar şi poate! Că doar pentru asta-i făcută! Dumitrache Urcan se uită pe sub sprâncenele stufoase Ia nepot.
— Măi, Dumitraş, măi, te gândeşti că tu eşti singurul dintre Urcani care ai făcut baie aiurea decât în gârle şi ghioluri?
— Te înşeli, bunicule! Dar frate-meu? Dar soră-mea? Dar verii pe care i-am tras eu cu nada să lese Viroagele?... Crezi că ei n'au parte de baie? Şi crezi că dumneata n'ai să faci una acuma, pe dată, înainte de a merge la masă?
— Oare?
Ameninţător, Dumitraş apucă mânerul uşii:
— Ce oare? Fără îndoială! Eu şi închid uşa. Uite săpun, perie de frecat, toate cele de trebuinţă. Nici nu mă mişc de aici: fac de strajă la uşă.
— Bre, nepoate, bre!... Vrei să mă omori cu zile? Când am mai făcut eu baie în aşa cadă? Am să mă înnecoriare să-mi plesnească inima... N 'ai nici o milă de bunicu-tu!
— N'am! Aicea nu merge cu mila.
— Poate se găseşte şi un brici, o custură ceva, să-mi cioplesc ţepii din barbă?
— N'ar strica!... Briciul, uite-1 colea, pe policiul de sticlă de sub oglindă. Brici, săpun, pamatul'...
— Măi, drăcia dracului!... Parcă nu mai sânt tot eu...
După un ceas, Dumitrache Urcan era primenit în cămaşă şi iţari albi, cu pieptarul de piele pentru zile mari, bărbierit, ferchezuit şi cu ţepii albi de pe creştet mai potoliţi de unsoare; s'a cercetat în oglindă şi nu se mai cunoştea singur.
Nepotul Dumitraş I-a găsit minunându-se din toată fiinţa lui deprinsă cu multe năzdrăvănii şi pidosnicii omeneşti.
— Măi, măi, rău e când te-apucă strechea de bătrâneţe!
— De ce streche, bunicule? Ai întinerit măcar cu zece ani...
VINO ŞI VEZI !
109
— Pentru care folos?
— Pentru valea aslape care o blestemai şi care a întinerit şi ea... Numai te uită pe geam la pionieri şi la pioniere. Nu-i o plăcere să le-auzi pasul? Rap-rap! rap... rap !... Unde-s cocoşneţile care ţi-au otrăvit viaţa, fiindcă le căleai gazonul?
— Ei, lasă-le, că s'a sfârşit cu ele.
— Le lăsăm şi mergem la masă.
Bună masă! Voioşi oameni! Numai că nu tuturor le putea ţine piept, răzbit de osteneală. Dumitraş 1-a dus la culcare în odaia lui de odihnă, a bătut o inscripţie în ţintă, afară, la uşă, să-i lase lumea bunicul în pace şi s'a dus la terenul de antrenament, ca să câştige timpul pierdut.
— Diseară sau. mâine dimineaţă vine Aniţa. Iţi mai. scoate ca un rând desperi albi, bunicule!
— De asta nici nu mă îndoiesc...
Groaza nu. 1-a muncit însă prea cumplit prin somn. Nu 1-a muncit nici un vis rău. Din toate amintirile care-1 chinuiseră noaptea prin somnul zbuciumat din tren, se alesese doar o amintire blândă, care i-a îngânat cele două ceasuri de odihnă parcă dinadins ca o alinare.
— Ţiric... ţiric!... cânta prin vis sau. poate îndeaievea un greer ca în nopţile lui din tinereţe, în. smârcurile Viroagelor, când se trezea pe ascuns prin somn să-şi privească feciorii în leagăn. Feciorii morţi acum. pe meleaguri străine. Ţiric — ţiric!...
Iar pe el nu-1 chinuia nici grija zilei de mâine. Nici-o teamă. Nici-o îndoială. Căci în leagăn, nu se aflau feciorii sortiţi morţii, pentru care nu se învrednicise să le fie de n.iciun ajutor. Era Dumitraş, nepotul cu moţul pe frunte, care deschidea şiret ochii şi-i făcea semn din coada pleoapelor să fie pe pace, că la toate are să le găsească el deslegaro.
— Dar ce, tu eşti Dumitraş cel năsd.răvan. din poveste, să afli desle-gare Ia toate? Eşti un biet mormoloc din smârcurile Viroagelor, osândit să putrezeşti ca  noi aici!
— L,a asta să nu te mai gândeşti, bunicule! S'a isprăvit. Am găsit eu buruiana fermecată să desleg blestemul vechi! Ssst! Nu mai spune la nimeni. Să tăcem şi să dormim.
— Ţiric, ţiric! îngână greerul, dulce, prin somn. Ţiric — ţiric!
★
— Urcă, Urcane! Urcă, Urcane!...
Pe locul de sport pentru antrenament, glasurile sunau dintr'o sută de piepturi tinere:
— Urcă, Urcane! Urcă, Urcane!.. Bravo! Un centimetru mai sus!... Dumitraş Urcan, mai mult gol decât îmbrăcat, cu muşchii pieptului
dăltuiţi ca nişte plăci arămii, îşi ştergea năduşeala de pe frunte, privea la toţi cu sclipirile verzi ale Urcanilor în ochi, îşi ferea moţul cârlionţat de pe frunte şi se înverşuna să mai depăşească un centimetru.
— Urcă, Urcane! Urcă, Urcane! Mai ai trei. centimetri şi ai. întrecut campionatul. Hai, urcă, Urcane!
Dumitrache Urejm s'a pomenit şi el tropăind din picioare şi strigând:
— Hai, Dumitraş! Urcă, Urcane!...
Pe urmă a rotit ochii la toţi dimprejur, stingherit. Mai mare ruşinare! Ce I-a apucat şi pe el să strige deavalma cu tineretul, ca atunci când chiuia la horă şi la brâuleţ acum vreo patruzeci şi cinci de ani, cu înfocarea Urcanilor, bufnind căciula de pământ? Dar nimeni nu-i lua în nume de rău str.i-
110
CEZAR PETRESCU
gătele. Se întorceau fetişcanele şi flăcăiandrii la el, în straiele lor de sport pe care nu le mai văzuse, îndemnându-1 fără să-1 cunoască:
— Aşa, unchiaşule! Aşa, moşule! Zi-i înainte, să-i ridicăm moralul. Urcă, Urcane! Urcă, Urcane!...
— E bunicul lui Dumitraş... şopteau unii.
— E chiar bunicul lui Dumitraş, tovarăşe! Pe cinstea mea!...
— Cu atât mai vârtos, unchiaşule!... Strigă cu noi, să-i ridicăm moralul: Urcă, Urcane! Urcă, Urcane!
Dumitraş nu prea avea nevoie de multe îndemnări. Avea mpralul destul de ridicat. Şi unchiaşul îşi aminti cum i-a ridicat lui moralul, cu 37 ani în urmă generalul cel surd şi zaharisit, cumnatul domnului vice-preşedinte âl Senatului, cu faimosul gazon unde n'aveau voie să calce nici în timpul luptelor. Sacrificiu suprem! Burcane! Splendorile patriei, Ţurcanilor! Pagini glorioase, Curcanilor! Exemplu memorabil, Smârcanilor!
Aici, toţi îl cunoşteau pe Dumitraş Urcan, ca pe-un fiu al locurilor, măcar că era venit numai pentru odihnă. Aici toţi îl socoteau ca dintr'o mare familie a tuturor, în care îl cuprinseserăşipeel,omul ţeposal smârcurilor.
In jurul pleoapelor, cutele încrustate aşa pentru cea din urmă dată după păţaniile din vara anului 1937, se destindeau în sclipirea veselă a Urcanilor, veche din veac, şi bătrânul îi spuse vecinei, o fetişcană sprintenă şi ochioasă care tropăia din picioare şi bătea din palme:
— Tot mai al naibii o învârte el la săriturile în lungime! Asta a învăţat-o haidăul, de copil, în smârcurile noastre, tot sărind peste gârle şi mlaştini cu un biet câine pe care-1 aveam noi: Lupan! Apoi cine să se gândească atunci, că acele sărituri nu-s de pomană? Cică-s sport... Elelei, ce mai sport făcea el cu picioarele desculţe, fără să ştie cum se chiamă şi la ce-are să-i folosească!...
— Eşti rudă cumva cu Dumitraş, moşule?
— încă ce rudă! Bunic drept: sub ochii mei a crescut...
— Auziţi, fetelor? E bunicul lui Dumitraş Urcan! Să ne trăieşti şi să-ţi trăiască!
Fetişcana s'a înălţat în vârful degetelor să-1 sărute pe obrazul răşpă-luifc de ghimpi şi pe urmă a început iarăşi a striga într'un glas cu toţii şi cu toate:
— Mai ridicaţi bara!*Urcă, Urcane! Urcă, Urcane!
După ce s'a sfârşit cu ceasul de antrenament, când se depărtau pe şoseaua asfaltată pe sub arcadele cu urări de bun venit pentru „Festivalul mondial al tineretului pentru pace şi prietenie", hop ! şi Aniţa în maşina ei dârdâitoare cu coarne de bour.
— Cum a ieşit Dumitraş? întrebă dintru'ntâi şi întâi.
— Fain! A tăiat recordurile şi la lungime şi la înălţime!... răspunse cârdul de fetişcane. Numai de l-ar ţine tot aşa, înainte!...
— Are să-1 ţină, că nu mi-1 slăbesc eu! râse ea cu toţi dinţii albi şi mărunţi.
Apoi se întoarse către unchiaş, prefăcându-se că atunci îl vede, măcar că-1 zărise de la început. Dar mai mult o dogorea grija să afle dintru'ntâi isprăvile lui Dumitraş.
— Ce-mi văd ochii? se minună ea. Şi cum să şred ce-mi văd ochii? Te-ai schimbat într'o singură zi, cât în zece ani... Şi nici măcar nu mă săruţi pe frunte, tată-mare!.. Bag seamă cu durere la inimă că te pasionează mai mult sportul decât viitoarea noră... Apoi aşa ne-a fost vorba?...
Se înălţă în vârful sandalelor, ca s'o poată săruta unchiaşul pe frunte. Acum nu mai purta straie dintr'o bucată de doc cafenie cu pantaloni şi pete
VINO ŞI VEZI !
Ill
de ulei, de păcură, de benzină. Era îmbrăcată într'o fustă cenuşie, tot ca un fel de pantaloni, într'o bluză albastră şi cu o bască albă, înclinată boţeşte pe-o sprinceană. Nicio urmă de ulei pe obraz. Genele lungi şi cârligate, ochii ca smoala ori ca mura, buzele roşii ca vişina, părul abia adunat sub basca albă. Mare ticălos, Dumitraş! Unde a găsit el puiculeana asta de fătuţă, aşa de chipeşă şi cu atâţia draci în ea?
Fata îi simţi privirea şi se răsuci în călcâie, gâdilându-1 pe nas cu o floare pe care şi-o smulse din păr, de la ureche:
— Ce zici? N'are gust prost, Dumitraş al dumitale?
— N'am ce zice... mărturisi Dumitrache Urcan, luat prea repede ca să-i vină pe limbă un răspuns mai hâtru.
— Dar nici eu n'am gust prost? Hai, baci Dumitrache! Avem să-ţi fabricăm nişte nepoţi, să nu ţi se mai urască zi şi noapte cu dânşii!
Unchiaşul a tăcut, petrecându-şi în cuget felurite gânduri. De văzut, când va mai avea el poate să-i vadă?... Dânşii în lumea lor, el în smârcurile lui...
Aniţa îl împunse cu privirea umedă şi lucioasă a ochilor de smoală.
— Nu gândeşti bine ce gândeşti, tată-mare!
— Dar de unde ştii ce gândesc, jivină mititică?
— Mi-ai spus jivină mititică? Nici nu ştii cum îmi vine să te îmbrăţişez pentru asta... Ai vorbit musai ca Dumitraş... Jivina mititică îţi spune că nu gândeşti bine, fiindcă îţi închipui că ai să te întorci în smârcurile dumitale şi n-o să ne mai vedem vreodată... Apoi nu! Mai întâi avem să venim noi la smârcurile dumitale, să cunoaştem toţi Urcanii cei mărunţi şi orfani, pe care n'ai drept să-i înneci acolo, să-i laşi să putrezească.
— Măi, măi, ai şi început a face rânduială în neamul nostru, alUrcanilor?
— Păi, cum? N'am lăsat şi eu acasă o gloată de Luduşeni? M'o răbda inima, după ce-am plecat de-acolo, să nu mă îngrijesc şi să gândesc la dânşii? Am eu mutra asta?
— Nu zic...
— Şi pe Dumitraş, l-ar răbda oare inima pentru aşa ceva? Aşa-1 cunoşti?
— Nu zic.
— Asta-i una! A doua, nu se îndoieşte nici el. nu mă îndoiesc nici eu, că ai să iei frânele vârtos în mână...
— Cum iei dumneata coarnele de bour ale maşinuţii, cu care m'ai năucit de cap, ducându-mă ieri peste ponoare şi hârtoape?
— Exact ce-mi zic şi eu! Numai nu-mi spune dumneata. Zi-mi jivină mică! Şi află că jivina mică din faţa dumitale, are încredinţare că îndată ce-ai să ajungi acasă, ai să te gândeşti, să mi te chibzuieşti, ai să chemi la sfat văduvele şi mamele morţilor din război, ai să chemi şi pe cei mai tineri care se ridică şi aveţi să lăsaţi smârcurile—Viroagele să le înghită! — stră-mutându-vă la Siliştea... Nici să nu crezi că te slăbeşte cu asta jivina mică! îndată ce trece festivalul, ţop, şi noi acolo... Să vedem cu ochii, ce nu m'ajută mintea să văd. Şi uită-te, uită-te la jivina mică: îmi pun capul sub roţile maşinii ăştia pe care nu poţi s'o suferi în ochi, că în câteva zile avem să ne înţelegem cum nu s'a mai înţeles nimeni vreodată... N'are să te rabde inima să vezi cum îţi trece viaţa pe sub ochi şi te lasă în urmă pe drum. Ai să pui mâna vârtos pe cârmă, ai să strămuţi în Siliştea oamenii osândiţi pe nedrept la moarte şi scufundare în smârcurile Viroagelor, aveţi să întemeiaţi împreună o gospodărie colectivă ca aceea, să-i meargă vestea şi să-i frigi pe toţi chiaburii; ai să dai ajutor celor care se sbat singuri şi le stai dumneata încale, ai să ajuţi tuturora să facă din Siliştea raiul pe pământ...
112
CEZAR PETRESCU
— Mai, măi, ce-ţi mai merge guriţa! îmi dau acuma eu seama cum l-ai învârtit pe Dumitraş.
Aniţa se uită într'o parte, pe sub gene, muşcând în dinţi coada floarei smulsă de la ureche.
— Poate că m'a învârtit el pe mine. Asta nu te-ai întrebat?
— Oare?
— Cum îl ştii mai de demult decât mine, nici nu mai încape loc pentru an oare. Ce fel de oare? Te încredinţez eu că a hotărît mai mult el asupra vieţii mele, dcât eu asupra vieţii lui.
— Oare?
— Ce eram eu când l-am cunoscut? O lucrătoare de uzină oarecare. Nici prea prea, nici foarte foarte... Datorită lui am ajuns stahanovistă, şefă de brigadă, şefă de echipă sportivă. Şi când s'o pune şi el pe carte, să-şi ia diploma de inginer, nici eu n'am să stau să-1 caut în cap de pureci...
Unchiaşul începu să râdă, cu toate cutele încreţite de veselie în jurul ochilor.
^ — Şi atunci, ca să-ţi scoţi din pagubă, încerci ce fel şi cum să hotărăşti asupra vieţii unui sărman moşneag sălbatic şi fără apărare ca mine? Jivină mică!...
— Greu, mai greu de cât a bate normele dela uzina noastră. Eu nici nu fac decât să rostesc părerile lui.
— Dece nu şi le spiîne singur?
— De asta nu-i bai! Fii sigur că şi le spune el. Nu-i din cei care să-şi pună lacăt la gură. I-am luat numai cu un pic înainte.
— Şi de ce?
— Iacă, eu n'am tată-mare! Nici tată. l-au ucis pe amândoi.' Am crescut tot între văduve... Simt şi eu nevoie de un tată-mare, să mă scuture din când în când...
Unchiaşul râse, netezindu-şi mustaţa şi privind-o tot mai drăgăstos.
— Din privinţa asta, fii fără grijă. Urcanii nu-s duşi de multe ori la biserică.
Apoi,  făcând el o legătură,  despre care se tot codise să întrebe:
— Şi când aveţi de gând să vă luaţi?
— Am fi noi gata şi mâine. Dar treburile mai cer aşteptare. Trebuie un timp până să mă mute pe mine la Bucureşti, unde lucrează el. îmi pare rău că mă despart de echipă, dar n'am încotro... Pe urmă, aşteptăm să ne t'ie gata locuinţele din cartier, cu încăperile pentru noi. Două odăi, baie, bucătărie... Doar suntem stahanovişti!
Dumitru Urcan se minună din toată inima.
— Cum, baie? Chiar baie cu faianţuri şi robinete ca la odaia unde stă el?
— Chiar baie cu faianţuri şi cu robinete ca la odaia unde stă el... Ce? Muncitorii n'au drept la frai omenesc?
— Măi, măi!... se îndoi el. Nu-i fi zicând că... Aieste-s aşa, numai ca să ia ochii unora şi altora.
Abia tropăia pe loc. Rămăseseră în urmă, departe de tot. 11 luă la zor:
— Ia sue-te! La cuşcă. Vino să vezi!
— Ce să mă mai sui?... se uită el duşmănos la cutia pe roate. Îmi ajunge! Şi ce să mai văd?
— Nu, nu! Vino şi vezi, tată-mare. De asta mi-am făcut eu două zile slobode. Să te port la Oraşul Stalin, aici, la Azuga, la Buşteni, la Sinaia, la Poiana Ţapului... Să vezi că nu-s toate de ochii lumii...
VINO ŞI VEZI 1
113
— Să lăsăm pe după masă, pe niâine.
— Nici de cum! Suie! Vino şi vezi!
Dumitrache Urcan zadarnic s'a tot codit şi a încercat s'o scalde.
L-a urcat în cutie — şi vâjjj, vâjjj Ia un cămin, vâj la o casă de odihnă, vâj la altă tabără de pionieri.
Unde ajungeau, Aniţa ştia să bată la porţi, să deschidă uşi, să-1 bage în ţoale cotloanele, la bucătării şi la băi, să-1 pună în legătură cu oamenii.
— Aista-i învăţătura cea mai bună! Vino şi vezi! Ochii nu te'nşală. La masă au  stat împreună cu toată ceata lui Dumitraş, iar după
masă au intrat în odaia de odihnă. Tiptil, Dumitrache Urcan îşi tot făcea drum la baie, ca un om al smârcurilor ce era, să mai răsucească pe ascuns o drăcovenie de robinet, să se mai minuneze de-o drăcovenie de duş.
— Şi cu .Festivalul cum îi toată povestea? vroi să afle mai cu deamă-nunful. Văd. că e o frământare, de nu vă mai găsiţi nimeni astâmpăr.
— Cum să ne găsim astâmpăr?... îl luă Aniţa din scurt. A trecut vremea, când la dumneavoastră, la Viroagele, venea d. Nick Cristodorescu, americanul sută în sută, să vă îndruge verzi şi uscate, şi mulţi din dumneavoastră se frământau pentru asta. Altele sunt frământările noastre, astăzi.
Unchiaşul simţi de datorie să-şi apere o veche amăgire, în care crezuse şi el o clipă:
— Nu îndruga numai verzi şi uscate... In unele, poate credea cinstit. Dumitraş pufni, scuturându-şi moţul de pe frunte:
— S'a şi văzut cât de cinstit! Te-a purtat pe dumneata pe drumuri să-ţi amărească zilele, ca să te crezi atâţia ani un fel de Dănilă Prepeleac, parcă vina era a dumitale, nu a lui. Şi pe urină, a dat drumul la roiul viespilor din Siliştea, la chiaburii care au început să jupoie satul... satul lui model!.. Halal sat! Mai zi ceva la asta, bunicule!
— N'am ce zice împotriva adevărului. Aşa s'a sfârâit.
— Aşa s'a sfârşit şi domnia-sa s'a călătorit, lăsându-ne cu plocoanele sale... Acum vin la Festival cărturari tineri şi muncitori tineri din toată lumea. O sută de ţări. Nu vin să ceară nimic. Vin să aducă solia păcii şi a prieteniei. Vin să vadă ce ne-am învrednicit a face noi în câţiva ani, noi care eram scursoarea şi prăpăstuiţii pământului... Ia spune tu, Aniţa, cum ai vorbit la adunare săptămâna trecută?...
Aniţa roşi mac, ruşinată deodată.
— Ei, ce să mai vorbesc? S'a trecut.
— Ba nu, ba nu, spune să înţeleagă şi unchiaşul nostru... Spune cum vine ştafeta păcii şi prieteniei. Spune cum vin trimişii de peste mări şi. ţări...
Aniţa umbla prin. odaie câţiva paşi, tot roşie mac. Ce-i fusese uşor să spună într'o sală plină, îi părea acum grozav de greu să le rostească în faţa unchiaşului venit din smârcurile sale.
Se rezemă de fereastră, şi abia într'un târziu, îndrăzni:
— Iaca ce mă gândeam eu, tată-rnare. Ne-am adus deodată aminte din copilărie, dintr'un basm, dintr'o mie şi una de nopţi, despre nu ştiu ce Aladin din Bagdad, când. am auzit că a pornit o ştafetă a păcii şi a prieteniei cu o făclie aprinsă tocmai din partea cea mai de sus a Angliei, din Scoţia... Venea către noi de acolo, aşteptată în drum de alte ştafete, tot oameni tineri care nu văzuseră ţara noastră de acum, dar credeau în pacea şi prietenia dintre noroade, între care să nu mai fie războaie unde au pierit înainte de a apuca să trăiască şi să se bucure de viaţă oameni ca fraţii dumitale care au murit aici, oameni ca feciorii dumitale, ca tatăl lui Dumitraş, care
8 — Viaţa Romînească
J14
CEZAR PETRESCU
au pierit nici nu se ştie pe unde. Şi gândindu-mă la acele ştafete, cum străbat ţări şi hotare, oraşe şi sate, mări şi râuri, holde pârguite în soarele verii, îmi ziceam că fiecare dintre noi, dacă am pune urechea la pământ, le-am auzi paşii lor sprinteni, avântaţi, venind către noi şi deosebindu-se de toate miile şi miile de alţi paşi ale altora care se vânzolesc în târguri şi pieţi, în gări, în plimbări, la treburi, pe uliţă... Ce însemnau paşii acelora? Paşii oare-i duceau numai la treburile şi plăcerile lor? Pe când paşii ştafetelor care veneau, care vin şi acum către noi, nu-s paşii mântuirii noroadelor? Să mai piară alţi fraţi, ai altuia, ca ai dumitale, alţi feciori, feciorii altuia ca ai dumitale, tată-mare? Dumitraş, voi, feciorii lui Dumitraş? Ajunge!... N'am gândit şi n'am simţit bine, tată-mare?
Unchiaşul spuse un singur cuvânt răspicat şi tăios:
— Ajunge!...
— Vezi?... urmă Aniţa. Pe urmă, mă gândeam la cei care vin la Festivalul nostru şi-i aşteptam ca pe nişte fraţi de-ai noştri pe care nu i-am cunoscut. Ştii de unde vin? Din toate, din toate ungherele lumii. De acolo unde nu se topeşte zăpada niciodată şi de-acolo unde nu ninge niciodată, din oraşe unde e atâta norod mai cât în ţara noastră întreagă, şi din ostroave unde apa mării e mai albastră de cât cerul. De pe câmpuri de muncă, din uzină, din şcoli, oameni cu faţa galbenă, cu faţa măslinie, cu faţa neagră, din toate soiurile lumii, care cred într'altă dreptate nouă a lumii. Vin cu vapoare, cu trenuri, cu avioane, cu autobuze, s'apropie în fieşte ceas de noi... Cum să nu-i aşteptăm ca pe nişte fraţi şi ca pe nişte surori? Aceştia au să sape şi aiurea mormântul feluriţilor Artur Silişteanu ori d. Nick Cristodorescu, ca să elibereze lumea de robia boierului şi de urgia războaielor, strigând: Ajunge!
Unchiaşul, neîntrebat, a spus şi el:
— Ajunge!
Apoi, ruşinat, ca să nu se arate chiar un om al smârcurilor, cucerit aşa de ieftin şi de repede cu vorba, adăugă:
— Zici bine din guriţă, jivină mică !... Tot tu ai să-1 învârti pe Dumitraş să joace tontoroiul, cum ai să-i cânţi tu...
— In afară dacă cele mai multe lucruri pe care le-am spus eu, nu le-am prins dela el.
— Oare?
Dumitraş s'a uitat în tavan, prefăcându-se că nici n'a auzit...
— Măi! făcea unchiaşul. Măi, mi se pare că voi v'aţi întovărăşit să-mi învârtiţi mie capul?
— Pentru ce folos?
— Ştiu eu?...
— Mai bine să te lăsăm să te odihneşti. Mâine, Aniţa te ia în primire să te ducă la felurite fabrici şi uzine din Oraşul Stalin, din Azuga, din Buşteni. Principiul ei este: vino şi vezi!...
— Că am văzut destule...
— Tot mai ai de văzut, ca să te încredinţezi.
Aniţa şi Dumitraş au ieşit pe uşă urându-i somn bun şi odihnă sănătoasă.
După câteva clipe, când Aniţa s'a întors pe nevestite, să-şi ia un strai uitat, 1-a găsit pe unchiaşul smârcurilor aşternut jos, cu urechea plecată pe duşumea, ascultând şi el paşii despre care vorbise. Ea a înţeles. El, ruşinat, a simţit nevoia să născocească o poveste:
— Căutam un pârdalnic de bumb care s'a rupt...
— Văd, văd! Că-1 căutai cu urechea?
VINO ŞI VEZI I
115
Fătuţa râdea ca o garofiţă roşie de câmp, cu dinţii albi şi mărunţi. El, lăsând toată ruşinea Iaoparte, a spus:
— Ascultă, jivină mică! Să rămână asta între noi... Nu-i mai spune lui Dumitraş!
— Cuvânt dat, tată-mare! făgădui ea.
Şi, luându-şi straiul uitat, dădu goană să-i spună tot lui Dumitraş.
A doua zi, maşina dârdâitoare cu cutia lăcuită era gata de drum.
— Hai, tată-mare! îl zori Aniţa. Vino şi vezi!
L-a adus la uzina de tractoare şi la alte fabrici din Oraşul Stalin, să vadă cu ochii lui cum se fabricau tractoarele pentru S.M.T., să fie adâncă arătura pentru plugăria cea nouă a ţării.
-— Vino şi vezi!
L-a dus Ia Azuga, la fabrica de postav, de sticlărie şi de bere, unde-a văzut oameni plecaţi de mult din smârcurile Viroagelor şi aşezaţi acum îa rosturile lor, nemaiştiind de urgia ţânţarilor.
— Vino şi vezi!
L-a dus la Buşteni la fabrica de hârtie şi la căminul orfanilor de de război, unde a găsit şi şcolari din preajma Siliştei.
— Vino şi vezi!
După masă, împreună cu Dumitraş, au revizuit planurile.
— Ştii ce zic eu, bunicule? Rămâi până la Festival, să vezi şi sărbătoarea cea mare a tineretului din întreaga lume. Tot un fel de vino şi vezi!
— Ba aici mai lăsâţi-mă şi pe mine să vorbesc, mi-a venit şi mie graiul.
— Ei, spune atunci...
— Ce să caut eu, o cioarsă bătrână, printre voi, tinerii? •— Nu te simţi bine printre noi?
— Nu-i vorba de asta. Mai stau o zi-două şi mă pregătesc de drum, -acasă.
Scuturându-şi moţul cârlionţat al Urcanilor de pe fruutj şi scorino-aindu-1 cu privirea lui pătrunzătoare, Dumitraş întrebă:
— Mare bucurie te aşteaptă acasă, bunicule?
— Mare bucurie nu, dar o mare datorie.
Aniţa şi Dumitraş au schimbat priviri repezi între dânşii. Dar n'au întrebat.
— Nu întrebaţi? se miră unchiaşul cu clipirea veselă şi luminoasă ■a Urcanilor în ochi.
— Aşteptăm...
— Adică nu ştiţi?
— Poate ceva, ceva, bănuim.
— Mă întorc să schimb scândurile de-acolo. Acum îmi dau seama cât «de păcătos am oprit lucrările pe Ioc. In două luni mutăm toate sălaşurile Viroagelor Ia Siliştea. Şi la anul, vă poftesc la gospodăria colectivă de acolo.
Aniţa se repezi, înconjurându-i grumazul cu braţul ei subţire şi muş-•chiulos.
— Dă-mi voie să te sărut, tată-mare. Am câştigat rămăşagul. Ea desfăcu un plic pecetluit:
— Stă scris aici, sub pecete: „Tata-mare se va întoarce în mai puţin -de-o săptămână acasă să facă tot ce n'a făcut în nouă ani. Iscălit: Aniţa."
— Aniţa, ştiai, jivină mică? Şi acest haidău de nepot, sânge din ■sângele meu, el se îndoia?
— Nu mă îndoiam, dar mă temeam că tot are să fie ceva mai greu.
116
CEZAR PETRESCU
— Aşa mă cunoşti, hăidăule?
— Urcani, bunicule! Urcani...
— Dar un clenci tot are să fie.
— Care?
— Nu mă las, nici mort, până ce nu instalez la gospodăria coleric
L^ed'n^no3?1^011 '"î^ ? CU S" S^ ^ «Xi S
muceu pe noi de o suta cincizeci de ani.
Dumitraş se înălţă ţeapăn de pe marginea patului alb şi făgădui solemn ■■
— Asta ma priveşte pe mine. Edatoria mea! Şi de altfel e rămăsaeui pe care 1-a câştigat Aniţa, jivina mică, aşa cum îi spui, şi mă tenTcă |re sa ramana în veci vecilor.
VICTOR TULBURE
întâiul vers
De patru zile, rupţi şi nemâncaţi, pe puşti plecaţi, şedeam în gropi, la pândă, Mai aţipeam, din când în când, furaţi de liniştea apăsător de blândă.
Dar zorii ne-au gemut la căpătâi şi ne-am trezit în focul bătăliei. Şi mă aflam acolo 'n linia, 'ntâi', ■eu, cel mai tânăr caporal al României.
Un ordin scurt.' Svâcnirăm în asalt, Şi fraţi ne-au fost şi brazda şi tufişul. Deasupră-ne fierbea văzduhu'nalt. Fierbea sub trăznet de ghiulele Crişul.
Pe coate ne târâm, întregul rând. Şi-atunci — voiu ţine viaţa 'ntreagă minte — eu nu ştiu 'n pieptul meu ori în pământ simţii cum bate-o inimă fierbinte.
întâiul vers în suflet prinse glas — dar nu l-am scris că 'n toiul încleştării, eu n'am avut la mine alt plaivas decât trăgaciul greu al mitralierii.
Azi degetele-mi strânse stau pe toc, şi fruntea-mi pe hârtie stă de veghe Un vers cu toate rimele de foc parcă şi-acum îmi sună în ureche.
Un strop din sângele atunci prelins, luceafăr este azi pe stema ţării Şi mă 'ncălzeşte ca un foc încins şi-mi luminează fundul călimării.
ŞTEFAN LV CA
ASCENSOARE
Sebastian Turculeţ aşteaptă cu multă nerăbdare fiecare Sâmbătă. Adună în timpul săptămânii atâta acreală încât dacă nu l-ar întâlni pe Simion Frăţilă la locul ştiut, s'ar simţi nemângâiat, ca atunci când îl mustră şeful său de secţie statistică.
Locul ştiut e „Bufetul Tuşnad", masa doua de lângă geamul dinspre parc. Pe Simion îl întâlneşte fără greş în fiecare Sâmbătă. Sebastian n'a trebuit să-şi consume fierea singur, niciodată.
Simion Frăţilă îl ascultă cu răbdare şi seriozitate. Nu are proasta deprindere de-a contrazice. E sărac în vorbă. N'ar jigni pe nimeni în lume. De aceea nici nu contrazice. Chiar atunci când zice „nu", Simion, de fapt, confirmă.
— Fiecare are o bubă. Dece să răscolim vechituri? Ai şi tu, am şi eu, obişnuieşte să-i spună lui Sebastian.
Sebastian e altfel de om. Sprinten, vorbăreţ,nu-i place să fie întrerupt, nu suferă să fie contrazis. Mai potrivit om ca Simion nu şi-ar putea închipui. Faţă de el, Sebastian se simte mai deştept, mai capabil, mai plin de idei, mai nedreptăţit; are cui să se plângă, faţă de cine să se laude şi să bârfească. De multe ori se avântă în chestiuni generale, grave; atunci Sebastian ridică degetul arătător:
— Dar, ştii, frate! Nimănui.
— Mormânt! — arată spre podea, Simion.
— Oamenii nu-s toţi la fel.
— Nu, confirmă Simion.
— Sunt diferiţi, fel de fel...
— Aşa-i. Nu-i bine să răscoleşti.
— Admite însă şi dumneata. Vezi, asta-i ipoteza. Că unul nu-! înghite pe celălalt şi-1 fură. Spune,e frumos?
— Nu-i frumos. s
Lui Sebastian nu-i trebuie mult ca să isbucnească.E doar o săptămână la mijloc. Câte nu s'au petrecut în acest răstimp! In importanta instituţie sunt foarte mulţi funcţionari, sunt şi şefi şi se frământă multe. Şi cu fiecare săptămână care trece Sebastian e tot mai necăjit.
Ceeace-1 sgândăre la inimă sunt inovaţiile şi raţionalizările. Vin mereu la centrală, din ateliere, dela depouri,depe şantierele de construcţii... EI le face doar înregistrarea statistică. Sunt din ce în ce mai simple şi mai numeroase. Pune unul un şurub mai gros într'un anume loc —şi deodată se
ASCENSOARE
119
face cunoscut, e lăudat, primeşte premii, onoruri, vorbeşte la radio. Altul descoperă că zidarii ar lucra mai cu spor dacă s'ar construi o platformă ce se ridică automat, al treilea face ce face la un carburator şi străbate suta de kilometri cu 17 litri în loc de 21, al patrulea culege tinichelele asvârlite prin curte, meştereşte un aparat, le pocneşte odată la mir şi te trezeşti că bucăţelele de tinichea, înainte risipite în noroi, sunt transformate în dopuri pentru astupat sticle, al cincelea..
Sebastian e supărat pe cei care le născocesc. Pe inovatori şi raţiona-lizatori, mai ales când stă şi judecă, nu-i poate suferi. Când le înregistrează, constată că şi el ar fi putut face asta. Se consideră jignit în amorul său propriu, deposedat de-un bun care ar fi putut fi al lui. Dar i-au luat-o ceilalţi înainte. El însuşi a întârziat. Şi i-i ciudă: cu cât se descoperă mai multe, cu atât rămân mai puţine. Până la urmă lui nu o să-i rămână nimic. Dece să i-o ia înainte toţi? Parcă el nu poate gândi? E doar om al cifrelor. Aşa se amărăşte toată săptămâna, lucrează fără chef şi aşteaptă încărcat, ca un acumulator de mare capacitate, Sâmbăta şi pe Simion.
— Admite şi dumneata. Asta-i ipoteza. Când o ia înainte unul şi-1 fură pe celălalt, e frumos?
— Nu.
Simion îl ascultă şi-1 compătimeşte. într'o zi a îndrăznit chiar să-i spună:
— Fă şi dumneata o inovaţie,
— Crezi că nu mă gândesc? Zi şi noapte...
*
într'o Sâmbătă, ca niciodată, Sebastian a intrat radios pe uşa „Bufetului Tuşnad". A cerut din mers ospătarului:
— Şefule, două mici şi două mari!
L-a bătut pe umăr pe Simion şi a trecut direct la chestiune. întâi însă şi-a ridicat degetul:
— Am ceva tare de tot. Dar... ştii, frate! Nimănui!
— Mormânt, şi-a îndreptat spre podea, arătătorul, Simion.
— Am tot aşteptat. Am tot socotit. Ce să raţionalizez, ce să inovez? Căutam ceva potrivit, nu orice fleac. Nu găseam. Ar fi fost destule, mă pricep la multe. Motoare, maşini, şuruburi, dopuri... chestii răsuflate! Nu mai au răsunet. Te loveşti de ele la tot pasul. Fenomen de masă, nene, auzi? Adică toţi pot să le născocească. Asta-i treabă? Am aşteptat ceva nou şi am presimţit că vine...pluteşte... ceva pe măsura mea. Şi iacă... ieri numai.., şi să nu crezi în presimţiri? Zău că-ţi vine... cum zic, iacă... Ce crezi?
— Habar...
— Ascensoarele dela noi. Aşa-i că n'ai bănuit? Nu-i de mirare. Dar nu-ţi închipui nici acum ce e cu ascensoarele?
— Nu... îşi desfăcu braţele a neputinţă, Simion.
— Vezi? Săptămâna trecută, de trei ori defecte. Săptămâna curentă, de patru ori. Progresie a-rit-me-ti-că... în sus... calculează! într'un an sunt cincizeci şi două de săptămâni, mari şi late. Şi aceasta numai din cauză că intră buluc câte zece inşi în ele. Nu mai vorbesc de cele de serviciu. Cară ăia peste cât încape. Şeful a cerut să fie reglementată odată şi odată brambureala asta cu ascensoarele. Vezi ipotezal
— Nu.
— Voi face-o. Mi-a venit şi mie apa la moară. Săptămâna aceasta am trăit o maro bucurie, frate. Dumneata nu-1 mai ai în faţă pe Sebastian Turculeţ, statisticianui. Ca să ştii.
120
ŞTEFAN LUCA
— Nu mai spune!
— Află că-1 ai în faţă pe adrninistratorul-şef al instituţiei noastre şi în acelaş timp ai în faţă un raţionalizator, nu un oarecare Turculeţ. Ai să auzi de mine, frate.
Simion s'a ridicat şi i-a strâns mâna solemn. Au golit la repezeală câte una mică şi câte una mare. Au mai cerut odată. Apoi s'au aşezat din nou, apropiindu-şi capetele:
— Dar, ştii, frate! —- Mormânt!
Au urmat câteva sâmbete agitate. Sebastian se scufunda din ce în ce mai adânc în tainele acestor cutii paralelipipedice, care lunecă în sus şi'n jos şi care se numesc ascensoare. A socotit tot ce se poate socoti în cifre, ca un veritabil statistician. A întrebuinţat cu pricepere desăvârşită coli de hârtie, tocuri, cerneluri şi tuşuri de diferite culori.
Simion era pus fără zăbavă în cunoştinţă de cauză. încet, încet, planul se rotunjea, i se adăuga mereu ceva nou. Simion îi spunea:
— Să nu-1 jigneşti cumva pe şef. Să i-1 dai numai când ţi-1 cere. Se adânceau din nou în discuţie. Reveneau des în spusele lor unii
termeni deosebiţi, ca „lest", „greutate frecventă", „micşorarea oscilărilor"...
; -        • *:
Să ieşim acum din „Bufetul Tuşnad" pentrucă nu vom pricepe prea-multe din convorbirea misterioasă, şopotită, a celor doi prieteni. Să mergem la faţa locului.
Străbatem centrul oraşului şi cotim spre gară...
Blocul instituţiei îşi înalţă cele 6 etaje la marginea oraşului, în vecinătatea gării. Faţadă severă, ca a unui om în exerciţiul celei mai necruţătoare autocritici, sură, cu dungi late, galbene, care cad vertical.
Pe coridoare şi în birouri e întotdeauna linişte. Se vorbeşte rar şi numai pe ton scăzut. E un indiciu că instituţia e foarte importantă. Nimeni nu îndrăzneşte să ridice tonul. Cu excepţia şefilor de servicii şi a administra-torului-şef, adică a lui Sebastian Turculeţ. E un lucru cât se poate de firesc. Cu cât e mai importantă instituţia, cu atâta să se vorbească mai încet. E sfâşietor să-i auzi cum se strigă de peste drum, unul pe altul, la un „aprozar" dintr'un orăşel oarecare. Asta se mai poate trece cu vederea la un raion, la regiune însă, nu mai merge. Există doar telefoane directe şi indirecte. E adevărat că şi cutiile acestea de ebonită târâie cu atât mai strident cu cât orăşelul e mai mic.
Holul este tăiat în două de un covor cafeniu, care se prelinge pe scări până la etajul întâi. In dreapta şi'n stânga scărilor câte-un ascensor cu şase bobite albe şi una neagră indicând parterul şi etajele. Din hol se desprind două coridoare largi, care te duc la alte două ascensoare, tot pentru persoane, apoi face un unghiu-drept şi se termină în faţa celor două ascensoare de serviciu. Peste tot sunt aşezate flori.
Aceste şase ascensoare formează acum preocuparea cea mai de seamă a lui Sebastian Turculeţ, pe care l-am lăsat discutând cu Simion Frăţilă tocmai despre ascensoare.
*
Proiectul urma să fie prezentat şefului. In ultima săptămână, ascen-soarele se defectaseră de două ori. Administratorul şef Sebastian Turculeţ a fost chemat şi i s'a cerut să facă aşa cum o şti, dar ascensoarele să nu se
ASCENSOARE
121
■snai defecteze. Să se facă tovarăşul Turculeţ, luntre şi punte ca să nu mai «apară pe ascensoare hârtiuţa cu „defect".
Sebastian Turculeţ îşi încunoştiinţă şeful că dispune de un proiect, minuţios alcătuit, şi c'ar fi în măsură să i-1 expună în formă definitivă işefului peste cinci zile.
— Fă, tovarăşe, pregătirile necesare până atunci. Să fii îndrăzneţ. Curaj, şi nu lua în seamă neîncrederea cu care îndeobşte sunt întâmpinate de unii birocraţi inovaţiile şi raţionalizările. Trebuie făcută o regulă. Să nu mai urce ascensoarele brambura. Să se închidă uşa. Lămuriţi oamenii. Am toată încrederea.
Aşa a vorbit şeful. Turculeţ îşi întărea convingerea cu fiecare cuvânt .rostit: cum întăreşti un stâlp înfipt în pământ afânat, ca să nu se mai clatine, bătucind cu maiul pământul din jurul lui, aşa-1 încurajau vorbele .acestea.
— Mă consolidează, se bucura în sinea lui, Sebastian.
Prima dispoziţie a afişat-o lunea. Funcţionarii erau obligaţi să se ■cântărească în aceeaşi zi. După cântărire au primit un „bon de ascensor". Pe bon era trecută seria, ora, felul transportului (urcare, coborîre). Marţi a afişat tabelele seriilor. Funcţionarii vor circula în grupe de câte 400 kilograme. Miercuri au fost afişate planurile de transport, ale fiecărui -ascensor. Se cerea în anexă ca funcţionarii şi funcţionarele să execute cu cea mai mare repeziciune intrările şi ieşirile din ascensor. Se recomandau exerciţii speciale pentru desăvârşirea agilităţii. Ii creştea inima lui Sebastian Turculeţ. îşi imagina intrările şi ieşirile. Ii vedea ţâşnind, din ascensor unul după altul ca mărgelele pe aţă. începând de săptămâna viitoare se vor face probe ele îndemânare accentuând pregătirea celor mai greoi.
Fiecare ascensor a fost înzestrat joi cu câte două registre: urcare şi •coborîre. Se mai menţiona că până la etajul II urcarea se va face prin mijloace personale şi numai pe scări.
Vineri a afişat regimul sezonier. După constatările lui Sebastian, coborîrea şi urcarea în. ascensoare, din punct de vedere al ponderii şi volumului, variază după anotimp: iarna, omul e căciulă, şoşoni sau bocanci, palton vătuit. Cântăreşte cu 9—11 kilograme mai mult, în medie. Vara, «mul e pantalon, sandale, mai uşor cu 8 kilograme. Toamna şi primăvara, oamenii umblă cam la fel: raglan, şapcă, flanelă subţire.
La ora 10 şi 20 când a fost chemat Ia şef, Sebastian era pregătit în cele mai mici amănunte.
■— Şezi, îl îmbie şeful arătându-i un fotoliu.
Sebastian şi-a desfăşurat tabelele pe masă şi s'a aşezat.
— Spune, te ascult.
Sebastian i-a expus întâi regimul ascensoarelor de serviciu:
— Avem două ascensoare de serviciu. Este că nu sunt identice? M'am frământat multă vreme. Unu-i şubred. Nu duce mai mult de 300 de kilograme. Al doilea e mai solid. Păcat să pui mai puţin de 400 kilograme. Unul „maxim" •de 300 şi unul „minim" de 400. Am făcut calcule exacte la frecvenţă şi oscilări. Frecventa greutăţilor medii prezintă o variabilă între 250 si 340.
— Şi?
— Trebuie adăugat o greutate. Un „lest" ca acela utilizat la balonul dirijabil. Arunci „lestul", nacela urcă. Aici procesul e pe dos. Aici pui „lestul" pentru a urca.
— Mai simplu nu se poate?
— Să vedeţi ipoteza. Vine un pachet de 304 kilograme. Nu merge •în ascensorul „maxim 300", nici în „minim 400". E absolut necesar „lestul".
122
ŞTEFAN LUCA
Am pus ipoteza: avem noi funcţionari mai grei de 95 kilograme, pentru-, a înlătura oscilările?
— Şi avem?
— Avem. Bursuc are 99. E „lestul" ideal pentru „minim 400". Vin şi pachete de 250 kilograme. Omul de serviciu, 68 kilograme. Nu merge. E necesar să avem un om de 50 kilograme.
— Şi avem?
— II avem pe Sigartău; are 49. Ideal pentru „maxim 300". Oscilările de greutate sunt scăzute aproape la zero. Mai târziu vom angaja doi oameni de servici cu condiţia expresă de-a cântări exact cât e nevoie pentru,, „lest". Până atunci vă cer îngăduinţa să-i folosim pe Bursuc şi Sigartău.
— Spune mai departe.
— Am dat câteva dispoziţii în vederea ascensoarelor de persoane. Şi le-a înşirat...
— ...cântărirea... înscrierea... bon de ascensor... regim sezonier (Sebastian parcă vedea aevea îngrămădindu-se şepcile, paltoanele, bocancii), probe-de intrare şi ieşire din ascensor. Se va introduce cântărirea trimestrială, apoi-, lunară a oamenilor. Se va interzice intrarea izolată în ascensor. Pentru această ipoteză, vom pune aparate de control, de felul kilometrajelor la maşini. Vom confrunta registrul cu kilometrajul şi cu contoarele şi vom descoperi evaziunile. Deocamdată i-am obligat pe funcţionari să ne aducă dovada greutăţii corporale, autentificată de circumscripţia sanitară. Mai târziu vom cântări în instituţie. Vom cumpăra la început 8 cântare, pentru parter şi etajul VI. In anul viitor vom cere planificarea cu încă 12 cântare pentru etajele III,IV,V.
— Şi ce-ar mai trebui?
— Deocamdată o echipă de deservire, special instruită. Am şi redactat anunţul pentru ziar.
— Şi cu asta e perfect? Mai gândeşte-te. —■ Vor circula perfect.
— Vasăzică, fă-mă să pricep. Fiecare funcţionar înseriat în grupe-de 400 kilograme, la colete — „ Iest", 20 de cântare. O echipă de deservire... câţi?
— Deocamdată doisprezece... pentru a înlătura călătoriile izolate cu ascensorul. Cum se iveşte un doritor să coboare dela vreun etaj va coborî, întâi la parter.
— Dece?
— Pentrucă acolo vor aştepta echipele de deservire. Vine omul, se-cântăreşte, se formează un „lest" din echipă. Membrii echipei să fie aleşi după criteriul greutăţii. Se complectează seria de 400 kilograme.
— Şi, dacă vine vreun inspector?
— M'ara gândit, cum să nu mă gândesc? Şi la dumneavoastră m'am gândit. Avem prevăzute urcări şi coborîri speciale, solemne. Bineînţeles,, aici se permite călătoria izolată cu ascensorul.
Şeful tăcu. într'un târziu îl întrebă.
— ... interesant. Toate le-ai gândit singur?
— Da, mărturisi Sebastian. Secretul nu-1 cunoaşte decât un prieten.» de-al meu.
ASCENSOARE
123.
— Tot atâta... deobicei se procedează altfel... fără secrete... însiarşit... crezi cu adevărat că nu mai e nevoie de nimic? Ei, bine. Ascultă...
Aici şeful se ridică şi închise fereastra...
★
N'am mai putut afla nimic. Ce s'a mai petrecut oare în biroul şefului? Nu ştim.
Putem totuşi emite, vorba lui Turculeţ, două ipoteze. Suntem obişnuiţi ca o istorie să aibă sfârşit. Unele au, mai bine spus, pot avea două. Prima ipoteză.
Să intrăm din nou în „Bufetul Tuşnad", într'o Sâmbătă... La a doua masă de lângă geamul dinspre parc s'au adus două mari şi două mici. Se discută aprins.
— Tu nu ştii cum e şeful. Om de zahăr, frate. N'ai crede după înfăţişare. Are morgă, nene. Tăcut şi încruntat, prestanţă.
— Aparenţele...
— Sigur... Mi-a zis: îmi place ordinea, precizia. Toate să meargă ca ceasul, strună. Să nu se mai schimbe nimic. Dar şi eu, ehei, eram în formă. Ce să-ţi spun? I-am făcut praf pe toţi. Când am început să-i torn la termeni tehnici, când a văzut ce idei, ce stă la temelie, a tăcut. Dădea numai din cap la câte-o chestie mai tare. Si-o fi zis: Asta zic şi eu.
-Şi?
— Mi-a cerut tot, cu asprime, dar acu l-am înţeles. Ce să-i faci, poţi să te înşeli. Oamenii nu-s toti la fel.
— Nu.
— Şi ştii ce repede a înţeles? Ghici cât a durat convorbirea. —-Nu pot... un ceas, două.
— De de unde. Douăsprezece minute, frate. Rapid şi operativ.
— Asta, da.
— Să-i duc ordonanţa s'o iscălească. E un scump la vorbă. Sa convoci planificarea, cadrele, statistica pentru luni la 5.
— Frumos.
— Ce crezi? Tot alţii să facă inovaţii? Da' eu ce-s? N'am eu cap? Tovarăşe ospătar!... Ţi-am spus eu doar că nu mă las. Când unul îl înghite pe celălalt şi-1 fură, e frumos? Spune... Tovarăşe ospătar! Dar ştii că sunt grozavi ospătarii ăştia... două mici şi două mari, şefule.
A doua ipoteză. Tot Sâmbătă. Tot la masa de lângă geam. Atmosfera dela masă e alta.
— Cum îţi spun, se destăinue Sebastian. Şeful ăsta... cum să-ţi spun?' N'are morgă. Stă cu coatele pe masă şi te priveşte drept în ochi. Zâmbeşte-şi întreabă. E curios peste orice limită. M'a sucit, m'a învârtit. Glumea şi spunea că lucrurile mereu se schimbă.
— Dar dumneata?
— Crezi că m'am lăsat? Să nu crezi asta, oricine ţi-ar spune-o.
— Nici pomeneală.
— M'a torturat aşa vreo două ceasuri. Apoi zice: „N'ar fi mai simplu să lămurim oamenii, să nu se urce mai mult de şase invi odată în ascensor?"
— Nu se pricepe. E naiv.
— „N 'ar fi mai bine, zice, să se repare ascensorul şubred şi să se circule şi cu greutăţi mai mici?"
— Nu cunoaşte.
— Se vede de departe că nu cunoaşte. M'am chinuit atâta şi-am născocit atâtea» pentruce? Iţi spun eu o vorbă ca o sută. Oamenii-s de mai multe-
124
ŞTEFAN LUCA
feluri. La urmă mă întreabă: „Şi nu mai e nevoie de nimic, tovarăşe?" Eu mă crucesc. N'o fi înţeles cum devine. El încodată zice: „Eşti om al cifrelor. Ce e mai mult? 2000 sau 40.000? Ce-i mai ieftin?" I-am răspuns. ■— Vezi de unde sare?
— S'a sculat depe scaun, a închis fereastra, s'a întors spre mine... şi serios, de gândeai că-i alt om, zice: „Nu-i nevoie oare aici de-un nou admi-nistrator-şef?"
— !!!
— Aşa cum îţi spun... era serios, nu pot să-ţi faci ideie. Ai în faţă din nou pe vechiul dumitale prieten, statisticianul.
— Nu mai spune, frate!
— Să vezi şi să nu crezi. Dacă n'au ghicit-o ei întâi, cum era să mă lase pe mine? Vezi, asta-i ipoteza... Am spus eu. Şi zici că n'am dreptate?!
— Dar proiectul?
— Nu le-am lăsat nicio hârtie... Ar fi vrut ei... Ehei! Şi tot nu mă Jas... Stii, să vezi... am găsit ceva____
— Ce?
— Caloriferele.
— Caloriferele?
— Luni multe... căldură... frig. Dar ştii, frate! Nimănui!
— Mormânt!
ONOAREA ORAŞULUI
Traian Dascălu e un om la locul lui. In secţia agricolă, unde îşi îndeplineşte serviciul, intră cu precizie la ora 8 fără un sfert. Iscăleşte condica, îşi desbracă paltonul şi rosteşte un „bunădimineaţa" la care nu răspunde nimeni, pentrucă încă nimeni nu e prezent. E obişnuit să dea bineţe când întră. Se aşează la locul lui, lângă fereastră,.potriveşte călimara, controlează peniţa şi exact la ora 8 începe să scrie. Din ceas în ceas îşi aprinde câte o ţigare ■şi priveşte absent în curtea Sfatului Popular la maşinile care se duc şi. vin...
Cât timp e la locul lui, nimeni nu-1 întrerupe, în afară de şefii lui, care-i dau lucrări şi i le cer când sunt gata. Colegii s'au. obişnuit cu el aşa cum e: uscăţiv, cu nasul puţin încovoiat, cu părul pieptănat lins. Ii cunoşteau două slăbiciuni: timbrele, pasiune mai veche, şi şedinţele, pasiune ■dobândită în serviciu. Timbrele le cerea el, iar la şedinţe era trimis. Nu sc cunoaşte niciun caz în care să fi refuzat participarea la vreo şedinţă.
Cât timp e la locul lui, nimeni nu-şi bate capul cu el. Sare în ochi numai lipsa lui, adică e observat numai în absenţă. Ceva asemănător cu o adeverinţă. Când o ai nimeni nu ţi-o cere, când nu o ai, toţi au nevoie deea.
Lipsa lui e îndelung comentată:
— Unde-o fi? — se întreabă colegii.
— Bolnav?
— Oamenii uscăţivi ca el...
— E debil poate. Eu am un vecin...
— O fi alunecat... poleiul ăsta...
— Şi el e tare lunecos... poartă cauciucuri...
Toţi îl compătimesc. De obicei, absenţii sunt ori compătimiţi, ori bârfiţi. Nefiind vorba aici de avansare, bârfa e exclusă.
ONOAREA ORAŞULUI
125.
— Om de treabă.
— îndatoritor.
— Săra cu... o Ii iar în vreo şedinţă.
— Poate-i place, dacă merge zilnic.
Discuţia continuă, însă cu un subiect nou: e vorba de echipa locală de fotbal. Se va califica de astădată în „A"? De doi ani iese tot pe locul doi, în „B". Situaţie suficient de dramatică!
Dascălu nu-i capabil să refuze pe nimeni. Sotir, şeful secţiei zootehnice, îl rugase odată:
— Am ceva urgent de rezolvat. Fii bun, înlocuieşte-mă în şedinţa de mâine.
— Cu plăcere, tovarăşe Sotir.
Dascălu înţelegea. Câte n'au pe cap şefii de secţie!
— Zici numai prezent! Asta-i tot!
Cu timpul, înlocuirea a devenit obicei. Pârlog, şeful secţiei veterinare,, nedespărţitul prieten al lui Sotir, a fost al doilea.
— Ne înlocuieşti pe amândoi. Zici prezent!
Se înfiinţa, mereu tăcut, mereu „prezent". Nu era greu. Nu i se cereau rapoarte, nu lua cuvântul. Ridica doar la sfârşit mâna pentru „pentru".
După Pârlog şi Sotir s'au dedat şi ceilalţi şefi de secţie, chiar şeful serviciului agricol. Şi cum între secţiuni sunt numeroase afinităţi, pe care îe accentua problema promovării în „A" a echipei „Progresul", s'au ivit şi alţii.
Pe şeful secţiei culturale nu puteai să-1 refuzi, pentrucă face filme în sala festivă şi lui Dascălii îi plac filmele. Şeful secţiei învăţământ te bate prietenos pe umăr, şeful secţiei administrative, înainte de toate te serveşte cu o ţigară, şefa secţiei secretariat zâmbeşte cu gropiţe în obraji, când te roagă şeful secţiei... cum să-i refuzi!
într'o zi a venit însuşi vicepreşedintele, pe care nicidecum- nu-1 poţi refuza. E o adevărată plăcere să zici „prezent" în locul vicepreşedintelui, plecat să asiste la ultimul antrenament al echipei „Progresul".
Dascălu mergea cuminte la şedinţele comisiei de însămânţări, ale comisiei de treeriş, ale celei de combatere a epizotiilor, ale plantării golurilor de munte, ale curăţirii imaşurilor... Umbla şi în oraş; la sindicat, Crucea Roşie, S.R.S.C-, la „Sanepid", Ia comisia pomului de iarnă, comisia pentru „surprize" în reuniunile tovărăşeşti. De câteva ori a fost şi la şedinţele do tineret şi odată Ia comitetul de femei.
A ajuns să înlocuiască şi câte cinci tovarăşi deodată. Pentru a fi exact, şi-a cumpărat şi-un carneţel special. A ajuns să se simtă prost atunci când nu avea şedinţe după-amiază. Noroc însă că aceasta se întâmpla foarte rar. Mai ales în ultima vreme. Venise Noembrie, situaţia în clasament era din ce în ce mai încordată. Trebuiau urmărite toate antrenamentele. Era în joc onoarea asociaţiei, onoarea întregului oraş.
Etapa  hotărrtoare se desfăşoară duminică, 14 noembrie, orele 13,30.
„Progresul" are 36 puncte, după „Avântul", care se menţine în fruntea seriei cu 37 puncte. „Progresul" are însă un match mai puţin. Un „nul" cu „Flamura" nu-i deajuns. „Progresul" trebue să câştige neapărat. Agonisind 38 de puncte intră în „A".
In dimineaţa de Sâmbătă, Sotir şi Pârlog au venit la Dascălu:
— Mâine e şedinţă de analiză cu muncile agricole. Precis se prelungeşte, şi dela match, orice ar fi, nu pot lipsi.
Traian Dascălu îşi scoase carneţelul. însemnă: sala mare, ora 11 a.m.
N'a trecut mult şi a intrat şeful secţiei culturale:
126
ŞTEFAN LUCA
— Mâine la 11, în sala mare. Te rog... facem şi film.
L-a bătut apoi pe umăr şeful secţiei învăţământ. I-a dăruit o ţigară şeful secţiei administrative, i-a zâmbit cu gropiţe şefa secţiei secretariat care are o adevărată slăbiciune pentru fotbal...
Traian Dascălu îşi aşează carneţelul pe birou...
înainte de 3, cu un sfert de ceas, a fost chemat la vicepreşedinte. îşi încheie grăbit vestonul şi bătu discret.
— Uite, tovarăşe... mâine e un eveniment deosebit de aşteptat, important pentru onoarea oraşului nostru. La ora 11, te rog...
Traian Dascălii nu-şi mai însemnă. Nu era nevoie!
A doua zi, la 10,45, Traian Dascălu dădu bineţe portarului şi urcă la etajul I. In sala festivă nu era încă nimeni. îşi alese un loc potrivit, în mijlocul sălii. Avea experienţă. In faţă prea l-ar fi văzut toţi. Se aşeză...
Linişte adâncă.
La ora 11, intrară doi. necunoscuţi. Se aşezară, unul într'un colţ, celălalt în faţă. Semn că nici ei nu s'au mai văzut.
Liniştea în trei e şi mai adâncă. După ce au privit cu luare aminte masa prezidiului şi au admirat florile înşirate pe lângă pereţi, după ce-au făcut cunoştinţă amănunţit cu sala şi au preţuit pavoazarea, s'au uitat unii la alţii. Au căscat. Apoi n'au mai manifestat nicio dorinţă. La ora 11 şi un sfert a intrat pe uşă un om încă tânăr. Purta o valiză uşoară. S'a apropiat de masa prezidiului. A întrebat:
— Aici are Ioc şedinţa?
— Da.
— Eu sunt Şandra Vasile, dela regiune.
Şandru Vasile era un om voinic, roşu la faţă. Arăta înfierbântat. Se ştergea mereu pe frunte cu o batistă mare, vărgată.
— Bine.
A despăturit o coală de hârtie.
— Ia să vedem cine trebuia să vină.
Şi începu să citească cu glas tare, pe semne aşa era obişnuit.
— Vicepreşedintele Sfatului Popular!
— Prezent! răspunse Dascălu, cu faţa strălucind de fericire.
— Şeful serviciului agricol!
— Prezent!
— Şeful secţiei culturale.
— Prezent!
— Şeful secţiei învăţământ.
— Prezent.
— Şeful secţiei...
Traian Dascălu a răspuns „prezent" de patrusprezece ori. Au strigat şi cei doi necunoscuţi de câteva ori „ prezent". Onoarea oraşului era asigurată. Se făcu din nou tăcere.
Şandru Vasile se mai şterse odată pe frunte cu batista lui mare şi vărgată. Apoi vorbi:
— Prin urmare, toată lumea e prezentă. Mai am de făcut o comunicare. Eu nu trebuia să viu la şedinţă dar tovarăşul Ilarie Banu, delegatul regiunii, având probleme urgente de rezolvat, m'a rugat să-1 înlocuiesc. Aşa că...
AVANSAREA LUI CHIPĂRUŞ
127
avansarea lui chipăruş
Chipăruş sta singur la bufetul gării.Aştepta trenul. Se întorcea la tserviciu după trei săptămâni de odihnă. Căldura şi singurătatea îl îndemnau la visare, la meditaţie...
Când a plecat în concediu, vicepreşedintele i-a spus:
— Bine. Trebuie forţe noi... sunt sarcini grele... construim, tovarăşe! Şi i-a strâns mâna. Strângerea de mână ca strângerea de mână, dar
cuvintele... ei bine, ele totdeauna ascund o semnificaţie. Cuvinte ca acestea nu se spun de florile mărului. Poate e vorba de-o nouă avansare... Pildă stă Iacob, şoferul ursuz, căruia-i spuneau şi „sutamiistul". Tot cu aceste -cuvinte l-au expediat la „Vasile Roaită", la băi. Când s'a întors l-au făcut şeful secţiei administrative. Pe deasupra a fost propus şi ales deputat. Acum e membru şi'n comitetul executiv. Poftim!
— Şi sunt mulţi care au săltat aşa pe neaşteptate din posturi mici în poziţii cheie, păşind dintr'un condei, clin rândul mărunţeilor între „ştabi", .se destăinuia, destul de des, Vicenţiu Chipăruş nevestei sale.
Peste tot, —avea impresia Vicenţiu, —bătea un vânt de avansare. Toţi înaintau ca într'un tramvai la porunca unui casier guraliv: avansaţi înaintel Numai el, Vicenţiu, rămânea pe Ioc, adică se mărunţea în schimbări fără răsunet, dela un post Ia alt post.
Până acum a fost, pe rând, referent Ia Arhivă, îndrumător la Culturală, şeful secţiei presă din secretariat.
Avansare! Unde? In ce post?
Nu se poate spune că n'a avansat. Câte-o categorie, câte-o clasă tot a urcat el, în fiecare jumătate de an...
Plin de bun simţ, nu putea înţelege schimbarea decât sub forma avansării. Se pot însă compara salturile lui neînsemnate cu recordurile doborîte de Iacob, de Moldovan şi de ceilalţi?
Pe aceştia, avansarea nici nu i-a schimbat măcar. Iacob tot atât de mânjit de ulei e, după ce iese din garaj. Nu şi-au schimbat prietenii, nici obiceiurile. Ce ştiu ei?
Să avansezi! Să schimbi funcţiile! Să laşi în urmă clase şi categorii de salarizare! Ca pe nişte trepte să urci dela o masă de lucru, de vârstă şi culoare îndoelnice, la una cafenie, cu sticlă şi catifea, cu un raft elegant, umplut cu colecţiile legate ale buletinului oficial. Dela trei-patru mese înşirate într'o odaie, la o singură masă într'o încăpere. Să-ţi devie familiar luciul negru al receptorului; să-ţi intre în viaţă o măsuţă rotundă, pe care să se aşeze, masivă, o scrumieră lângă o vază pântecoasă de flori. Şi roată, în jurul ei, cinci-şase fotolii de piele cafenie, în care să te scufunzi până la gât. Şi moale şi adânc să se desfăşoare un covor „bordo",dela fereastra cu rulou până la uşa capitonată pe care s'o deschidă din când în când o secretară •drăguţă. I se năzare c'aude:
— Vă caută tovarăşul...
— Să intre!
Tatăl său, fie iertat, Petrea Chipăruş, profesor de caligrafie şi gimnastică la gimnaziul mixt, i-a spus de multe ori:
— In viaţă-i mai bine să fii mare, decât mic. Cine nu-i invidiat,
128
ŞTEFAN LUCA
nu-i om. Dacă n'ai frac, nu te cheamă la bal. E mai bine să zici „fă", decât „fac eu".
Sunt mulţi oameni cu gărgăuni. Unii suferă de patima filateliei. Alţii, mai numeroşi, se împrietenesc cu undiţa şi cu răbdarea. Spun nişte-istorii... să-şi omoare timpul acolo, la marginea apei, cu ochii lipiţi de pluta nemişcată. Şi să fim drepţi: le ticluiesc cu meşteşug, nu păgubesc pe nimeni. Alţii se'nghesuie după autografe, alţii se omoară să strângă cărţi vechi, sau să colecţioneze cravate. Sunt în sfârşit, melomanii, sportivii,. Câte şi câţi!..
El, Chipăruş, nu-i nici pescar, nici filatelist; cărţile vechi îl lasă. rece, nu-1 prea încălzesc nici cele noi; crăvăţi îi cumpără Iovuţa. Cu auz: muzical nu-i înzestrat. După părerea lui gărgăunii de felul ăstora îs păgubitori. Iroseşti banii de pomană. Deaceea nu se duce nici la fotbal.
Meteahna lui nu cere bani. In schimb aduce. Apoi, titlul... respectul tot mai evident al casierului.
La începutul începutului, Vicenţiu îşi prezicea. Avea un zar în buzu„ narul stâng, sus. Dimineaţa, înainte de-a ieşi din dormitor, îl arunca pe noptieră. In clipe încordate îl rostogolea, pe furiş, şi'n sertarul biroului. „Şase" însemna sigur-plin, „cinci" — sigur - plinuţ, „patru" era decretat „plinuţ-goluţ". Un „hm" întâmpina „treiul" iar „doi" şi „unul" însemnau „lipsă de perspective". Chipăruş însă găsea cu ingeniozitate motive să-şi pună la îndoială propriile-i aruncări.... Ori că zarul s'a împedicat, ori că n'a fost îndeajuns de concentrat asupra ţelului, sau i-a tremurat mâna. Arunca din nou până-i ieşea cel puţin un „patru",
îşi consulta şi mărunţişul. Stema aducea noroc. Cu timpul s'a obiş_ nuit să caute peste tot semne sigure. Să întâlnească o blondă, să fie servit cu stânga, să i se aprindă dintr'odată chibritul.
Prezicerile n'au devenit o pasiune atotstăpânitoare. Prezicerile au fost doar primul mijloc prin care Chipăruş voia să-şi forţeze cariera. E drept că au devenit un obiceCşi că^acum îşi încerca automat zarul, mărunţişul şi toate celelalte semne, dar avansarea le reducea la accesorii neînsemnate. Sunt alte mijloace decisive. Pescarii găsesc una-două sfoară specială, cârlige, plute, nadă, capabile să aducă la mal cei mai fantastici peşti, ahtiaţii după hârţoage parcă-s atraşi cu magnetul spre locurile în care mucezesc hârţoage îngălbenite de vreme.
In avansare, asemenea mijloace sunt greu de aflat. Nimeni nu-i dispus să te înştiinţeze asupra unui post nou şi nu te ajută să-1 obţii.
Chipăruş socotea că în avansare cel mai bun mijloc sunt „manevrele". Se închipuia uneori că e un vagon pe care trebuie să-1 aduci depe o linie secundară pe linia întâia. Ca un vagon — gândea el — e timpul să trag pe întâia „la peron". Chipăruş şi-a făurit şi câteva principii teoretice.
Şedinţa! Şedinţa-i ca un loc fermecat din care poţi să ieşi plouat sau surâzător, umilit sau biruitor.
De aceea, Chipăruş s'a hotărît să ia cuvântul în şedinţe, să se dovedească activ, plin de idei.
Chipăruş s'a pregătit din timp pentru şedinţă.
AVANSAREA LUI CHIPĂRUŞ
129
S'a cam bâlbâit de prima dată, s'a repetat. Dar a auzit pe preşedinte că i-a spus lui Braşoveanu, când ieşeau:
— Oamenii noştri-s din ce în ce mai desgheţaţi, mai activi. Chipăruş s'a încălzit, a învăţat că nu-i totul „ce zici". Poţi să rosteşti
cele mai mari adevăruri, cu cuvintele cele mai alese, dacă nu bagi de seamă „cum le zici"... Şi aici tot la Georgescu a recurs. Acesta vorbea combativ, arţăgos. înşira pozitive, apoi veştejea vijelios negativele. Totdeauna încheia:
— Da, lipsuri avem ca toţi cei care muncim. Să învăţăm dinele; afară!... din rădăcini! Tărie avem... putem. Eu cred...
Chipăruş a învăţat-o şi pe asta...
A treia învăţătură i-a dat-o tot Georgescu. E vorba de „prinderea momentului", „când să zici". Dacă vorbeşti la început toţi te uită până la sfârşit. Spre sfârşit, e şi mai rău. Nu mai e nimeni atent şi te trezeşti că dela prezidiu ţi se spune:
— Fiţi scurţi, tovarăşi. Nu repetaţi cele ce s'au mai spus. Mărginiţi-vă la concluzii.
Trebue vorbit imediat după cel mai mare grad aflător în şedinţă. Treaba e atunci uşoară:
— Tovarăşul antevorbitor, cu pricepere... adâncime... a analizat profund... avem, da, chiar eu personal... autocritic... Eu îmi iau angajamentul...
Principiile l-au ajutat să salte cu regularitatea unui ceasornic de pe o treaptă pe altă treaptă. La fiecare jumătate de an, Samoilă Neagu, casierul, îl felicita. In vorbele lui, Chipăruş citea o invidie ascunsă. Era însă bucuros. Invidia asta-i plăcea, îl flata. începu să ţină la casier, să-i dorească vorbele.
Om cu înfăţişare serioasă, gravă, îmbrăcat cuviincios, cu o faţă rotundă, cu un nas modest deasupra unor mustăţi retezate scurt şi toate acestea scăldate într'un surâs expresiv, Chipăruş impunea. Ştia să aleagă tonul potrivit când vorbea cu un şef direct, sau cu un şef peste şeful direct. Măiestrie vrednică de invidiat dovedea cu osebire atunci când se întâlnea pe coridor cu „ştabul" cel mare, preşedintele.
Chipăruş îndeplinea cu sârg toate canoanele arzătoarei lui patimi. Se silea să iasă cât mai mult în evidenţă, să fie citat în procese verbale, să figureze din când în când în prezidiul adunării, şi-a pregătit o fotografie pentru tabelul evidenţiaţilor, se agita, se frământa. Cu toate acestea, înfă-ţişarea-i rămânea senină, gravă, plină de demnitatea omului care avansează, ff Istode Roşu îi spunea câteodată lui Tănase, colegul lui Chipăruş dela arhivă:
•— Lasă-1, Vasile. Ce vrei, să lucre? N'are vreme, frate... avansează.
Istode Roşu era şi el invidios. Un invidios gras. Cineva s'a rostit odată că asta-i singura lui slăbiciune. Chipăruş se ferea de el. Istode Roşu nu-1 aproba, nu-1 contrazicea. O asemenea invidie nu-i era.pe plac. Era prea „negativă", te demobiliza. Alta, cu totul alta, decât aceea a lui Samoilă căruia funcţionarii-i mai spun şi „sămăleşte Samoilă". Invidia lui Samoilă Neagu încălzea, te umplea de încredere şi voioşie moderată, o invidie „pozitivă".
Cu Istode Roşu era şi vecin. Nu prea se aveau bine. Se cam certau nevestele. Iovuţa lui Chipăruş nu suferea copiii streini. Ei nu aveau.
— Lasă, lovuţă! Ni-s vecini. Dece să neţ punem rău cu Istode? Ce dacă copiii lor ciordesc mere?
Gândul îl poartă spre casă. Ce-o mai fi făcând Iovuţa? In trei săptămâni de odihnă la Sovata, i-a mai sporit demnitatea cu câteva kilograme. S'au sfârşit şi acestea, iute ca un vânt. Aştepta trenul.
9 — Viaţa Romtnească
130
ŞTEFAN LUCA
Era zăduf... îndemnat de arşiţă, de praf, ceru încă o halbă. Dacă o s'o aducă cu spumă multă, va fi bine.
★
Halba adusă de ospătar avea o spumă admirabilă. Altădată, Chipăruş ar fi protestat. Acum, însă, se bucură şi surâse. Semn bun.
Sosi un tren. Pentru cinci minute gara se însufleţi. Călătorii urcau, soborau, se strigau, mă rog, ca în orice nod de cale ferată.
Chipăruş contemplă cu un aer absent vânzoleala, îndeletnicindu-se cu planurile lui. Totuşi, avu timp să facă diverse aprecieri asupra noilor veniţi în staţiune. II ademeni o apucătură veche: ghicitul gradului. Bănui că omul înalt, care târa după el două geamantane, avea cam categoria X de salarizare. Mai deosebi un salariat în categoria VIII şi trăi o adevărată emoţie la gândul că în această mulţime adusă de tren şi depusă pe peron se află poate şi unul din categoria XII sau XIII. Şi eu, gândea el, anul viitor... Se înduioşa şi, pentru a se calma, goli halba dintr'o înghiţitură... Pe măsură ce forfota din gară se potolea, se adâncea din nou în preocupările lui.
In faţa ultimului obstacol, la ultimul macaz, simţea încă strângerea de mână a vicepreşedintelui. (Chipăruş, din respect, nici în gând nu îndrăznea să-i prescurteze funcţia, ca alţii, care-i spun „vicele".)
A fost simplu, simplu de tot, în iarna iui 51. Sindicatul, adică tovarăşul Braşoveanu, nu reuşea să organizeze munca la bibliotecă. Bibliotecară era Elvira. Niciun cititor nu se încumeta să păşească în bibliotecă. Un ziarist i-a scotocit şi le-a ars o critică. S'a convocat o şedinţă... apoi toate cele de cuviinţă şi Chipăruş s'a prezentat imediat la Elvira. A cerut la cărţi! Vreo douăzeci. Abia-i încăpeau în geantă. Unele le lăsa cu bunăştiinţă pe jumătate scoase din servietă. A fost citat şi înscris în proces-verbal. Se întâlnea câteodată cu vicele. Acesta-i zâmbea, faţa lui Vicenţiu se încreţea oglindind un zâmbet identic.
— Citeşti mult, am auzit.
— Da, când am timp liber.
Aşa trebuia spus. Chipăruş ştia că dacă ar fi spus altfel s'ar fi putut presupune că nu lucrează nimic. Adică, tot timpul sunt ocupat.
— Bine... n'ai vrea cumva o altă muncă? Să zicem la „cultural". Ai să fii tot între cărţi. Vin cu duiumul şi-ar trebui un om ca dumneata.
O categorie în plus şi pe de-asupra telefon interior. Şi-un subaltern. Bine.
II mai necăjeau însă vorbele pe care le-auzea. I se spunea „copertă falsă". Asta numai Istode i-o făcuse.
A fost simplu şi cu presa. Toate s'au petrecut ca şi înainte. Pentrucă 'Vicenţiu a avut grijă să rânduiască lucrurile ca el să distribuie ziarele. O ifăcea în aşa fel încât toţi să-1 vadă. Ii plăcea grozav să „controleze". Asta a fost, de fapt, ultima învăţătură moştenită dela Georgescu. Georgescu >era de părere că e mai bine să controlezi, pentrucă atunci tu nu trebue să ,s,faci". Necaz mai mare a avut însă acasă, cu Iovuţa:
— Ce ne trebue nouă 5 ziare? Ai înebunit!
— Dragă Iovuţa. Pricepe că ăştia 20 de lei o să aducă 180 pe tabela de salarizare.
— Ne-ajungea unul singur pentru ouăle pe care le trimitem noi la Mediaş cu văru-tău să le vândă'n piaţă.
— Tu nu înţelegi!
După câteva săptămâni, şeful secţiei presă a fost mutat la regiune.
AVANSAREA LUI CHIPĂRUŞ
131
S'au luat măsuri ca locul lui să fie ocupat de acela care a arătat cel mai mare interes pentru presă, acela care... Acela era Chipăruş Vicenţiu. Acum avea odaia lui, avea telefon direct. II amăra încă lipsa unui covor, lipsa fotoliilor şi mai ales vraful de ziare pe care trebuia să le citească pentru comitetul executiv, ca să cerceteze sesizările corespondenţilor voluntari. Avea pică pe aceşti corespondenţi care scormoneau şi pe dracul. Ba, unul scrisese un articolaş despre un doctor care nu era doctor decât pe certificat. Şi Chipăruş avea un certificat asemănător, cu osebire că nu era fals. Era iscălitură, era şi sigiliu, autentice. Numai că Vicenţiu Chipăruş n'avea 8 clase, cum scria acolo. N'avea decât cinci şi un sfert. Chestii vechi. Rămăsese de două ori repetent. Se'mbolnăvise de tusă măgărească când să treacă într'a şasea şi se desgustase complect de şcoală: Ajutor în treaba asta i-a fost Sorbea, directorul şcolii.
•— Frate, numai tu ştii că am nevastă chiabură. Că avem nedeclarate 2 hectare de vie şi 4 de fâneaţă. s
— O mână spală pe alta.
II înecau sudori reci când se întâmpla să-i intre în birou câte-un corespondent voluntar. Dece nu mai lasă lumea în pace?
E explicabil dece Chipăruş s'a hotărît să isprăvească şi cu această escală primejdioasă de sbor în spre uşi capitonate şi secretare drăguţe.
De aici încolo însă, sfaturile şi experienţa lui Georgescu se dovedeau prea slabe, prea copilăreşti. Şedinţa ca şedinţa, e adevărat. Gesturile, mimica, servitul ţigărilor preferate, erau bune mijloace; însă numai cu astea n'ai făcut nimic. Şi Chipăruş voia neapărat să sară din categoria X-a, să scape de presă şi de corespondenţii ăştia nesuferit de voluntari!
Chipăruş a învăţat ceva preţios din cele două avansări din 51. Anume: să încerci acolo unde aţa-i mai subţire; să cultivi slăbiciunile şefilor. Ii place şefului ceva, să arăţi că nici tu nu poţi fără acel ceva. Să te ţii cât mai la suprafaţă şi cât mai în lumină. Să te vadă toţi, să te vadă mai cu seamă „ştabul cel mare", să-i dai de gândit, să devii o problemă pentru el. Parcă auzea:
— Ce facem cu Chipăruş? Mă simt vinovat faţă de el.
— Un om atât de capabil! •—De desinteresat!
— Un om atât de avansat!
In sfat exista Braşoveanu, adică sindicatul. Mereu se ivea câte ceva. Ba că nu avem echipă de sport, ba că ar trebui înfiinţat un cor, ba reorganizată formaţia de jocuri populare... Sindicatul lucra pe „probleme". Când era vorba de sport, se făcea numai sport, când era vorba de cor, apoi numai asta se vântura.
— Asta ne arde la degete, tovarăşe.
Chipăruş descoperi în persoana sa talent şi posibilităţi pe care nu şi le închipuise niciodată, nici el.
Sportul... slăbiciunea preşedintelui... crossul de primăvară... Se nimerise o zi răcoroasă. Sufla un vânt rece. Gândeai că suflă cu ace. Şi la cross nimeni, adică foarte puţini. Intre aceşti foarte puţini era preşedintele, vicepreşedintele, şi alţii din categoriile superioare. Chipăruş se înscrise şi el pe listă.
Păşea pentru prima dată în viaţă, pe stadion. Căuta din ochi pe preşedinte, îl zări într'un grup de amatori.
— Hai, Vicenţiu, încălzeşte-te, îi strigă unul.
întâi se miră. Cum să te încălzeşti când te dezbraci pe aşa frig? I se explică.
începu să se încălzească, imediat ce se desbrăcă de haine. Făcu câteva
9*
132
ŞTEFAN LUCA
salturi îndrăzneţe pe scările desbrăcătorului, execută cu destulă îndemnare un număr important de piruete prin faţa preşedintelui.
— Dacă nu mă vede-s pierdut.
Urmă să „evolueze", săltând în jurul grupului. Grupul se deplasă la bufet, apoi se mută în altă parte... Chipăruş îi ocolea în spirale largi.
Preşedintele şi ceilalţi s'au deplasat apoi pe pistă. Se auzi o împuşcătură, apoi începu cursa. După o tură, preşedintele ieşi din cursă.
— Am îmbătrânit, spuse el. Voi ăştia, tinerii... Vicepreşedintele mai adăugă o sută-două de metri. La a doua tură
se lăsară păgubaşi şi ceilalţi. In cursă au mai rămas câţiva tineri. Urma Chipăruş, roşu de emoţie şi de oboseală. Efortul lui fu răsplătit curând. L-a văzut tot grupul, care s'a înveselit subit. Preşedintele şi-a revenit primul.
— Ar trebui totuşi dat ca exemplu.
Vorbele preşedintelui făcură ocolul birourilor. In articolul despre „cross" era scris negru pe alb: „Intre concurenţi putea fi văzut şi un om între două vârste, corpolent, care neluând în seamă frigul s'a comportat ca un adevărat sportiv. Exemplul lui Vicenţiu Chipăruş, căci aşa se numeşte, e demn de urmat." Atunci i-au cerut şi o fotografie, dar n'a putut fi afişată pe gazeta de perete pentrucă peBraşoveanu îl ardea altă lumânare la degete... Dar şi aşa până atunci, Chipăruş săltă dela X/3 la X/l. '<■■-■■
— Vezi, Iovuţă, am ţopăit un pic pe arenă şi încă 105 lei şi 75 bani mai mult la buzunar. Ii drept că-s şi responsabil sportiv onorific, de-atunci. De-acolo nu-i rost de bani. Nu-i nimic. Când voi avansa mai sus, atunci scap eu de „onorific".
— Ai dat în mintea copiilor, omule. Să te răceşti numa, c'apoi... Nu-ţi vine greu, om bătrân?
— Ştiu eu ce ştiu. Altu' nu mai alerg. Dacă-i place şefului, cată să mânci şi broaşte. Să scap de corespondenţii ăştia, c'apoi îs ştab. Bine că s'a oploşit la noi un Braşoveanu... acuma-1 arde iar ceva la degete...
Pe Braşoveanu îl ardea concursul artistic sindical. Corul deveni curând problema   nr.   1. Celelalte puteau aştepta.
Toate porniseră dela Marinescu, dirijorul. Chipăruş era şi-acum un pic supărat pe el. Când l-a examinat, să-1 treacă la o voce, i-a spus:
— Pentru dumneata n'am voce. N'ai ureche muzicală.
Apoi a auzit c'ar fi zis că el, Chipăruş, n'are ureche nici cât o răgace. In şedinţă, Chipăruş a pus problema deschis.
— Datoria tovarăşului Marinescu este să mă înveţe să cânt... puţină bunăvoinţă... atitudine... recunosc, eo lipsă... dar trecutul de tristă memorie avea interesul să nu-mi desvolte urechea muzicală... şcoala burgheză, tovarăşi, eu personal...
Cât p'aci, în focul discursului, să-1 ia gura pe dinainte şi să vorbească de exemplul său personal...
Până la urmă s'a înţeles şi cu Marinescu, mai ales că numărul coriştilor a fost sporit şi cu alţii. Chipăruş era obligat să nu crâcnească.
— Să nu cumva să cânţi! Se strică toată chestia!
A venit şi ziua concursului. Corul se înşiră pe podium. Marinescu atinse cu unghia diapazonul. II duse la ureche, apoi începu să-şi plimbe mâinile de-a supra corului.
— Solist, — şopti el—, ai grijă la intrare.
Chipăruş profită de neatenţia unui bas şi se strecură lângă Istode Roşu. Avea glas, Roşu ăsta. Glas de solist.
A fost seara cea mai memorabilă din cariera lui Chipăruş. Publicul amuţise, vrăjit de basul profund al solistului pe care-1 învăluiau ca nişte
AVANSAREA LUI CHIPĂRUŞ
133
clopoţei de argint sopranul şi altul, apoi se topea în vuietul basului, ca să apară iar urmărit de tenor. Chipăruş se trezi împins, la al doilea cântec, de-o putere nedesluşită. In urechi îi sbârnâia ceva, iar în gâtlej simţea că se petrece un proces asemănător desgheţului. II asculta pe Istode şi-1 vedea „erou".Era centrul atenţiei. Sala întreagă n'avea ochi decât pentru Istode. Preşedintele chiar... Pe Chipăruşii cuprinse invidia negativă. Mai ales când Istode fu strigat şi se aplecă, mulţumind, în dreapta şi'n stânga.
La al treilea cântec, Chipăruş nu se mai putu stăpâni. încurajat de bucuria ce se citea pe faţa lui Marinescu, se simţi transformat ca prin minune. Ceva îi gâlgâi în gâtlej. Luă cunoştinţă că are voce, că şi-a procurat voce. Ce „ureche de răgace"? Şi vocea aceasta, picată din senin, se cerea manifestată, eliberată de asprul canon al tăcerii, impus de Marinescu. îşi simţi maxilarele descleştate şi îl încercă o mare fierbinţeală... Uită de certificat, de ouăle Iovuţii, de nesuferiţii voluntari! Nu-1 vedea decât pe preşedinte. Voia să-i deslipească ochii de pe faţa grasă a lui Istode.
Şi izbucni. A fost ca un cutremur, ca un bubuit formidabil de tunet, care răscoli întreaga sală, învălmăşindu-se în cele patru voci mixte ale corului. Istode era acoperit, strivit. De surprindere, lui Marinescu i se lungi faţa încât ochii-i păreau tăiaţi vertical.
Preşedintele îşi mută privirea pe Chipăruş...
Acum, în amurgul ce învăluia peronul gării, Chipăruş nu uita privirea aceea, în palmă stăruia încă acea căldură promiţătoare a strângerii de mână şi-i sunau plăcut în urechi vorbele vicepreşedintelui:
— Trebuie forţe noi ... sarcini grele... construim, tovarăşe.
Ceeace nu înseamnă şi nici nu poate însemna altceva decât avansare. După cărţi: cu bibliotecile, după ziare: la secţia presă, te pomeneşti că mă face şeful secţiei culturale... XIII! Mamă, mamă!
Mâna i se strecură în buzunarul ceasului. Zarul se rostogoli...
In acel moment un tren zgudui peronul. Era trenul lui...
Alintat de zguduiturile trenului, Chipăruş dormi toată noaptea.
Când ajunse în centrul oraşului, se hotărî să nu mai dea pe acasă. Ardea de nerăbdare să calce pe coridoarele Sfatului... să-şi cunoască mai degrabă situaţia.
Păşi în hol. Portarul îl salută zâmbind. Trecură pe lângă el şi alţii. Nimeni nu-1 întrebă nimic. E firesc, gândi el, aşa se întâmplă când avansezi. Se vor obişnui.
Ochii îi căzură pe gazeta de perete şi încremeniră. Pe gazeta de perete era o fotografie. Fotografia lui, predată după crossul din primăvară.
Se apropie şi citi. Redăm fragmentar: „Deobicei se pun fotografii de evidenţiaţi... avem un caz deosebit... Chipăruş... cu Orice preţ avansare... Chipăruş... fals în certificatul de studii... lucrări rămase în urmă... apucături... copertă falsă... înapoi Ia arhivă..."
VL. MAIACOVSCIII
vladimir ilici lenin i
E timpul —
încep
despre Lenin să spun.
Nu doar că
amarul din suflet
s'a stins.
E timpul
că'n aspra'ntristare de-acum adâncul durerii
e'n cuget
aprins.
E timpul —
răzbată
din nou ca atunci,
un vifor de
AT       ,      . leniniene porunci.
JSu e. de noi
a bocetelor larmă.
Lenin
şi azi
mai viu decât cei vii, ne-a fost şi ni-i:
ştiinţă,
forţă,
armă!
C crabii — oamenii
chiar dacă-s pe uscat...
Atât.
cât eşti
in viaţă, murdare scoici băloase
ne'ncetal
de tine
VLADIMIR ILICI LENIN 135
Dar când
de uragan
scăpat te vezi,
răsufli,
stând la, soare
să-ţi intre bine'n oase,
te cureţi
de bârboase
alge verzi,
de mâzga roşiatică-a meduzelor cleioase.
Mă curăţ întru Lenin
şi eu de mâzga mea,.
în revoluţie
să navighez nainie,.
Mă tem
de versurile oferite la ocâ, aşa cum un copil
neadevăru-l simte...
Inconfurându-i capu'n sclipiri de diademe, aureola versului m'aş teme
c'ar ascunde
dreapta
şi înţeleaptă
şi umana
leniniana
frunte.
Procesiunile,
mauzoleele, —
protocolarul ritual pios
şi-al tămâierilor dulcegi prinos, mă'ngheaţâ gândul toate acestea că profană simplicitatea —•
cea leniniana.
Eu ca lumina ochilor mi-l apăr —
cine ştie:
să nu-l scădem
cu poleieli de acadea! Azi inima-a votat...
Alege ea: îndeplinind mandatul ei,
voi scrie.
Ger.
Moscova'n priveghiu
la focuri,
de cu noapte.
Pământul, sloi.
Lung vuel de oameni şi de şoapte.
VL. MAIACOVSCHI
— De-unde-a venit?
Ce om a fost?
Ce fel,
că toţi grăbesc
cu-atâta cinstire
pentru el?
In straie grele vorbele
ies una câte una.
Le   las să iasă.
Nu aleg niciuna.
Făurăria lor
sărăcăcioasă ce <zl
Unde-i
aceea
care să scânteie?
Avem
doar şapte zile
toate.
Douăsprezece-ore, — atâta tot. Şi fiecăruia
ni-i dat un singur lot.
Moartea,
să ceară scuze, nu se poate.
Şi dacă erele
nu ne ajung şi n'avem călindare
să'ncapă
timpul lung,
noi spunem „epocă11,
noi spunem „era".
Dormim,
de-i noapte. Ne-agităm,
de-i ziuă.
Şi mult
— adesea — batem apa'n piuă.
Iar dacă unul
pentru toţi, în lume torentele istoriei mutându-le din loc, pe alte căi
putu să le îndrume, vom spune „prooroc",
„geniu11' vom spune.
La d'astea
ce pretenţii poţi să ai?
VLADIMIR ILICI LENIN 137
Nu te-a chemat,
nici nu te bagi.
Ce-ţi pasă,
eşti călare pe vătrai,
acasă
la nevastă
dacă-i placi.
Când însă
— chip şi minte mai de soi — dăm de vreunul
mai altminteri decât noi, îl şi etichetăm: „e os domnesc"', ne minunăm: „e dar dumnezeesc".
E, bună-rea,
svârlită-aşa o vorbă fără nici un chichirez. Atârnă'n vânt
şi se destramă, fum... N'ai ce s'alegi, ce să'nţelegi,
din cofile-astea fără miez.
Cum, deci, pe Lenin
să-l masori cu-aşa ceva?
Doar a văzut
cu ochii, fiecare,
prin uşă
„era" asta cum trecea nici aplecăndu-se măcar din cap
sau din spinare.
Nu pot s'aud de Lenin,
mi-ar fi greu, cum c'ar fi fost „conducător
ales
de dumnezeu...''''
El
„os domnesc" dac'ar fi fost
„de dumnezeu ales"',
nu m'aş fi dat în lături
cu furia-a mai mare, de-a curmezişu'n calea cortegiului
să ies
împrăştiind
mulţimea'n prosternare.
Dar paşii lui Dzerfinschi
lângă sicriu.
trec grei...
Puteau cei dela, CEKA, să nu mai fie iată. ...Din câte milioane de ochi
şi din ai mei,
VL. MAIACOVSCHI
lacrimi
în ţurţuri
pe obraji îngheaţă.
Nimic oficial — cinstire sau alean, înmărmureşte inim.a, înmărmureşte gândul, înmormântăm
pe cel mai pământean
din oamenii
ce-i cunoscu
pământul.
Un pământean
dar nu din cei ce ştiu să vadă numai făina lor din ladă' Privirea-i,
dintr'un singur sbor, pământii'1 ntreg înţelegând cum geme, el a ştiut
să desluşească''n viitor
tot
ceeace-i
ascuns de vreme.
Era ca mine
şi ca voi,
ca sute de oameni din mulţime, doar
pe la ochi — de gânduri —
avea mai multe cute,
şi-avea
o mai ironică,
a buzelor
asprime.
Bar nu asprimea de satrap
care ';?, triumf să vie
strivindu-te
"' sub carul lui,
smucindu-şi hamul...
Pentru tovarăş
pâlpâia
de omenie. Mai aspru decât fierul
cu duşmanul.
Necazuri omeneşti
l-au încercat
o groază.
Cu boala
lupta ca şi noi, deseori.
VLADIMIR ILICI LENIN
Să zicem.,
biliardul
mie ochiu-mi formează.
Lui, şahul —
şahu-i bun pentru conducători.
Dela şah
la duşmanii în carne şi oase, în oameni vii
pe pionii de ieri # transformase —
şi
pentru oameni făuri
muncitoreasca dictatură
de-asupra temniţei
— capitalista tură,
Şi 'n el
şi 'n noi
ni-i scump
şi-acelaş, gândul.
Cum deci,
atât cât e,
să nu-i fac dar
întreaga-mi viaţă
şi cu'ntreg avântul, ca s'o lungesc pe-a lui
c'o clipă doar! Şi numai eu? Nenumăraţi ca mine... Nici gura să deschizi,
fără să-i chemi defel, din sate sau din mine —
cine
N'ar da năvală,
pentru el?
Eu, clătinându-mă
beat de durerea grea,
printre tramvaie
din instinct
ferindu-mă, tresar..
Cine
acum
ar plânge,
pierdută, moartea mea în doliu-acestei morţi fără hotar?
Aşa cum trec
cu steagurile'n stradă, Rusia'ntreagă
parcă
din nou
porni, nomadă.
VL. MAIACOVSCHI
...Tăie
vibrând
prin sala Coloanelor
un gând
şi-un singur geamăt e:
— dece, dece, dece...
Bat pleoape roşii, steaguri — nesfârşit şi lacrimi de zăpadă
• se scurg din elen stradă...
De reşti de doliu
telegraf u-a răguşit. Ce fapte-a săvârşit
— toţi câ-l cinstesc —
el,
dintre oameni,
cel mai omenesc?
Lui Uliănov
scurtă
i-a fost viaţa şi i-o cunoaştem bine,
zi de zi,
dar viaţa fără moarte a tovarăşului Lenin n'o poţi cuprinde
secole să scrii...
De mult,
sunt ani vreo două sule
înapoi,
vin cele dintîi veşti
despre Lenin
spre noi-
Auziţi glasul
de-aramă
şi fier
despicând
îndepărtatele veacuri, — un „Bromel-Gu/on" al vremii de ieri — glasul
primului cazan
de maşină cu aburi?
Puterea Ma/estăţii Sale Capitalul,
eC mp aratului
ne'ncoronatului,
ţinu, mai întâi,
sub călcâi,
puterea de muncă a satului.
înţesând
burta sefurilor,
jefuind
fără frică,
VLADIMIR ILICI LENIN
141
se puse oraşul s'adune,
să care...
Şi nehrănită,
gârbovă la strunguri,
se ridică
clasa muncitoare.
Ea —
cu coşuri de fabrică —
de pe-atun'ci înfrunta:
— Cu noi,
drumul spre aur
oricât de strivitor
vi l-aţi pava de zor,
dintre noi va ieşi,
va veni,
vom trimite pe unul, cândva —
om,
luptător,
judeţ,
răzbunători
Din coşuri de fabrică,
fumul
cu norii
fac front
laolaltă,
ca luptătorii.
Bolţilor duble
înnecându-le drumul fumul de fabrică
acoperă norii.
Munţi de mărfuri
printre flămânzii
Şi — surpriză —
directorul,
diavolul chel, pocneşte socolelniţa,
bombăne: „criză"...
şi-agaţă afişul:
„concedieri". Porniră muştele
să spurce
tot ce-i dulce
grâu'n silozuri
se strica, mucezii, iar pe-alături de pline
vitrine,
greu paşii şi-i duce
şomajul, lihnit...
142
VL. MAIACOVSCHI
In tristeţea cocioabelor
maţele goale prin scâncetul plozilor
ghiorăiau îndârjit:
— la muncă
sau la arme
n-aţi palmele-mi
ia-le,
apărătorule,
răzbunătorule,
vino'nsfărşit/
Voi,
cu cămilele
după noi
colonii,
voi,
în convoae
de nave 'narmate,
daţi zor
către'neinse
ca jocul
pustii...
Spumele albe-ale mării,
să salte I
Prin oazele
de palmieri,
— raiuri vii —
uile-i pe negri
cum se presară,
punând
pete-pete'n peisajul tihnit... Mugind din plantaţii-aurii,
nu-i o fiară,
e-un om
biciuit:
— „Nilul meu, Nil!
U-hu-hu-hu...
Mâlul
zilelor negre
spală-mi-l, tu! S'ajungă mai negru ca mine,
şi — greu —
un joc "''5
să se-abată
roş ca sângele meu.
Să fiarbă — albi, negri —
burtoşii,
să-i înnec
în cafea, bâldâbâc
vladimir ilici lenin 143
şVn clocotul
valvar Hor roşii
să văr
colţi de fildeş
în carnea lor svâcl
Pentru urmaşi, pentru tineri,
măcar
sângele nostru
să nu curgă'n zadar... Apari, deci, deschide cărare, răzbunătorule
cu chip de soare... Simt cum pier,
zeul morţilor
cum mă trage, tiptil.
Ruga mea
ţine-o minte
— o, Nilule, Nil/"
...Fie 'n Rusia cu grele ninsori
sau Patagonia arsă'n dogori,
maşinile,
iată,
storc din oameni sudori.
Acum,
la Ivănovo-Voznesensk, giganţii de piatră şi zgură se sgălţăie,
de-o strigălură:
— „Hei, uzina mea, uzină, tristă, galbenă lumină! Timpul nostru fără reazim, cheamă iar un Stenca Razin..."
Vor întreba
nepoţii:
— Dar ce-i capitalistul?
aşa cum azi
copiii întreabă:
— Ce-i... var-dis-tul?
Pentru nepoţi,
aici
când pe hârtie hărşii,
scriu
al capitalismului
portret de-obârşii.
Capitalismul
— ca tânăr —
ei da,
vl. maiagovschi băiat de ispravă,
vedeai că se mişcă,
întâiul la treabă
şi nu-i păsa
— nici că
muncind,
îşi cam strică fasonul, cumva.
Tricoul feudal
venindu-i strimt şi şui,
capitalismul
l-asvărli,
spori viteza, ştiind — în toate —
cam se dă din coate,
şi-avu
prin revoluţii,
o pimăvară-a lui
ba încă fredonând.
şi „Mar sili leza11...
Maşinii
el, i-a fost inventator. AI asinii,
el,
meni pe om
anume.
Şi prin maşină
a adus pe lume,
cât frunză,
câtă iarbă,
muncitori.
El sparse'n dinţi
coroane şi steme...
Astăzi, pentru
împărăţii, feude,
răspunde-abia ecoul! Ca vaca biblică''ngrâşăndu-se,
ca boul,
pe bot
se linge...
Limba-i,
parlamentul.
Trec anii,
iar muşchii
fără egal
osânză şi-i face
îmbogăţitul,
vladimir ilici lenin
şi-atâta
se umflă
— halal 1 —
că par că-i
registrul lui de profituri... Ce palate-şi înalţă,
grozăvie, oho,
şi câţi pictori
pe ziduri
şi-au scremut
tot „frumosul
Jos,
podea
— stil „empîre",
sus, tavan
— „rococo"
rar pereţi
— ă la Ludovic
ăla
„Catorzu..."
Totu 'n fur
merge şnur,
când
— obrazuri cu buci de şezuturi alese, — îl păzeşte
poliţia,
cu-ale ei feţe-fese...
La artă,
la cântec,
e surd: ce nimicuri! La fel pentru-o vacă
sunt florile'n lunci.
Estetica, etica
— farafasticuri! —
la dânsul
sunt slugi.
Al lui e
şi rai
şi infern
şi văzduh...
El vinde băbuţelor
— mare gurist —
piroane,
ba găuri
din crucea lui Christ
şi pene
din coada
sfântului duh.
Viaţa RomineascJ
VL. MAIACOVSCHi
Ne mai intrându-şi în piele
de- fel,
c'atâţia, robi
muncesc pentru el,
de fapcă,
haleală
şi somn,
în sfârşit
capitalismul
s'a moleşit. S'a moleşit —
şi stă, că-i place,
istoriei
de-acurmezişu' n drum. Nu-i chip să scapi,
să-l ocoleşti,
nicicum.
Doar,
ţăndări de-l vei face! Poetul liric,
ştiu,
el va strâmba din nas,
iar criticul
cravaşe mi-ar trage,
mi-a mai tras.:
— Dar unde-i sentimentul?
— Asta-i oratorie...
— Nu-i poezie...
— E gazetărie!
Capitalism —
cuvânt disgraţios, (e mai frumos
„privighetoare" sau „tilincâ"...)
dar la el
mă'ntorc eu,
zicăudu-rni mereu:
— Dâ-i aripă versului,
dă-i sbor de lozincă!
Voi scrie
despre toate,
nu mi-e greu.
Nu-i timpul însă,
cântece de dragoste să fac.
Eu
forţa de cascadă
a cântecului meu tie ţi-o dărui, clasă în atac.-..
vladimir ilici lenin •
Acelui care
comunismu-i pare cleşte, cuvântul „proletariat"
i-o fi cam dur, fireşte. Dar proletariatul pentru noi
nu-i un cuvânt,
e-o aprigă şi mare
cântare
ne' ntreruptă,
ce-ar da avânt.
'  şi morţilor,
la luptă.
Etajele
se fac armonică,
li-e frică...
Chemarea
din subsoluri
eta-etaj ridică!
Din fundul
orb
al hrubelor de piatră noi vom răzbi'n albastru bolţii, larg. Aşa va fi! Iar fiul clasei muncitoare
va apare
de pe acest culcuş de scânduri goale, să fie
proletariatului »
catari^.
...Dincoace,
hoit ghiftuit,
capitalul
— căci lumea pentru el e
tot prea rnicd — întinde-o mână încărcată de inele, în beregata
altuia
s'o 'njigă.
Vin!...
Zăngăne,
băngăne,
construesc metereze:
— „Nu 'map doi burjui...
Ucideţi!..." răsun'a.
Şi fiece sat
e-o groapă comună.
Oraşele
uzini de proteze. Se'nlinde
ospăţul cel mare.
148 vl. maiacovschi
Unul pândeşte la altu'n tacâm. Victoria-i pe masă,
fierbinte,
gustoasă.
— Luaţi aminte/
Vă blesteamă morminte, şi'n scrâşnete, cârfile, pe caldarâm...
Cu armele'n mâini,
din nou
vom, apare.
Vremea n'o să vă ierte,
nici noi.
El
ca un viscol va veni,
să declare
vouă
şi războiului vostru,
răsboil
Se fac, din lacrimi, lacuri
— şi multe-s pe pământ. Se fac, din sânge, mlaştini
şi-ajung de netrecut. Zadarnic singuratici visători,
minţi de copii,
se mai încumetă
să'nnoate'n utopii/
Câţi filantropi,
ca Ieremia'n gard,
de viaţă
capul
şi l-au spart/ Cred, potecuţele desculţe
ale lor,
că-s galantoane,
dar degeaba vor/,
nu-s drumuri
pentru milioane...
Capitalistul, vlăguit,
el însuş, iacă-te s'a prins în propriile-i lacăte, încât maşina lui ce-o luase'n sus,
regimul lui de-afaceri si remize
azi ca o frunză galbena'n apus
se clatină şi de-a'nvârtitelea e dus
în haosul de greve şi de crize. — Lavă de aur,
în ce buzunar
ne-am scurs, în zadar!
vladimir ilici lenin
Cine-i cu noi?
Ne batem, cu cine?
...Clasa
— milioane de cugete— •
şi -a'acordat ochii mintii,
să se afle pe sine.
Capitalului
vremea-i fura
ceas de ceas,
pălind
strălucirea lui orbitoare. Vremea
ni-l dete nouă
pe fratele Marx,
şi-al lui Lenin
frate mai mare.
.Marx/
Ne stâ'n fală,
într'o ramă de păr argintiu...
Ce-a fost el, —
iar imaginea noastră
ce departe îi trece/
Oamenii
văd un bătrân
aşa-l ştiu,
în marmura, sau
în ghipsul cel rece.
Dar când,
pe cărarea revoluţiei lor, primii paşi
muncitorii-au deprins,
o, ideile,
inima lui Marx
— ce cuptor
uriaş, au aprins! Aşa
le'nşfăca
mâna, lor hrăpăreaţă la cei prinşi cu japca,
jefuind plus valoarea,
de parcă'n uzine
el era chiar de faţă, de parcâ-ţi ştia
bătăturile'n palmă, sudoarea.
Şi-aşa
cum nici ochii
nu'ndrăzneam a'nălţa
VL. MA1ACOVSCHI
macar
pâri'la burta bancherului,
grasă,
Marx
ne-a dus
să isbim,
prin războiul de clasă,
în viţelul de aur
ce creştea
cât un taur.
Limanul
comunismului
aşteptându-l cu jind, credeam că 'ntâmplarea
l-o aduce,
doar ea!
...Marx
— legile istoriei descoperind — proletariatul
la cârmâ-l punea.
Cărţile-i,
simple culegeri de litere nu-s! Şi nu-s coloane
de cifre sărmane.
Marx,
ridicând muncitorii,
i-a dus
mai strânşi
decât cifrele
strânse'n coloane.
Le-a spus:
— După fapte <
cunoşti luptătorul.
Numai'
în practică
ideea
e vie...
Va veni,
vă va duce
— făuritorul — pe câmpuri de luptă,
nu de hârtie!'
Şi-atunci
când sfârşitul
pe-aproape-l păştea,
aşternându-şi
ideile
până'n clipa, de-apoi,
vladimir ilici lenin •    " J5J
va fi văzut,
pe Kremlin,
roşia stea,
pe Moscova
steagul cel roşu-al comunei,
ia noi.
Se pârgue
zilele
ca pepenii galbeni, pe deal... Proletariatul
ieşi
din pruncie: fortăreţele capitalului isbindu-le
— val —
le surpă,
le macină,
n'or să mai ţie.
Şi vremea
curând
izbucni în rafale:
cu vuet
şi creşteri
şi furtuni,
vine ea.
Mânia
în creştere,
aprinde răscoale, scânteia răscoalelor,
revolut i i-apr indea.
Nărav
sălbătecit,
burjui nebuni
de-alde Thiers
se-acopăr de blesteme,
iar umbra
comunarzilor străbuni în zidul criptei din Paris,
mai geme:
— Luaţi aminte,
tovarăşi,
noi n'am fost uniţi...
învăţaţi
din greşelile noastre amare.
Isbiţî
toţi odată!
Ca partid să loviţi,
pumn tare,
strâns
în   clasa muncitoare.
vl. maiacovschi
Spun, unii:
i,Noi suntem conducători"...
Sunt lichele.
Lasă
vorbele lor.
Vezi ce-ascund
pe sub ele.
Va veni
un conducător
înţelept, mai simplu ca pâinea,
ca oţelul mai drept.
Vălmăşag
de credinţe
de limbi
şi de clase,
pe roţile banului
se'nvârtea tot pământul.
Capitalul,
arici
de contradicţii ţepoase,
se'ntârea,
baionetele-arici apărându-l.
Fantoma
comunismului
străbătea Europa...
Când
pâlea'n depărtare,
când sclipea 'n zare genii.
Şi
iacă-te-aşa,
în Simbirsk undeva,
se născu
un băiat oarecare
— cu numele
LENIN.
II
Cunoscut muncitorul.
Fără carte era.
Cu buchile
limba-i se căsnea, ne'nvăţată.
Dar dacă pe Lenin
îl auzea,
pricepea,
dintr'odată.
vladimir ilici lenin ' ^53
Ţărani din Siberia-mi povestiră' ntr' o zi cum rai îşi făcură
—• cucerindu-şi —
cătunul.
Nici unul
pe Lenin
n'auzi,
nu-l citi
şi-au fost leninişti
tot unul si unul.
Văzui munţii golaşi
munţi pustii, fără an.
Nori pe brânci,
printre stânci,
se lârau de milenii...
Pe-o sută de verste
— un singur muntean.
Şi-avea'n piept,
printre sdrenţe,
insigna lui Lenin.
Aha — se va spune —
vi se pare-o minune,
vă dă gala o agrafă gingaşă
cum îşi prind
madmoazelele
cu ochii idilici!
...Nu
roşie agrafă-i ardea
prin cămaşă,
ci inima lui,
credincioasă iui Ilici.
Nu se explică asta
prin buchi ţârcovniceşti. Nici Dumnezeu nu-i spuse:
— alesul meu tu eşti!
Ca pas de om,
cu propria minte, cu munca dârză-a mâinilor sale,
răzbi spre'nainte
tăie noua cale.
Cuprinde cu ochii
priveliştea largă:
de râuri
e vânătă
Rusia întreagă, şi parcă-i brăzdată
de varga,
de mii
de harapnice
parcă.
vl. maiacovschi
Dar mai vinete
sunt vânătăile robiei, decât apa'n primâverile urgiei...
Cuprinde Rusia
cu ochii în roată, aruncă-ţi oriunde
privirile punţi: în sclipătul bolţii
un reazăm îşi cată
şi mine
şi ocne
şi munţi.
Dar mai rea "
ca ocnele, era colo 'n fabrică, robia grea...
Ţâri bogate
frumoase
s'or afla'n- lumea noastră.
din toate-or avea
— mai ştiu şi eu ce! dar pământ ca acela,
mai bătut de năpastă,
nicăeri
n'am văzut
şi nu e.
Grea-i pe suflet
obida,
greu s'o rabzi, cu-anasăna... „Pământ! Libertate! Răscoală!''''
se striga pân'la cer.
Şi-atuncea, răsleţi,
răsvrătiţii pun mâna
pe bombă,
pe revolver.
E bine, nu strică
în ţar, la adică, pistolul să toarne un încărcător, — nu-i nici vreo scofală
nu-i nici chiar de colea —
dar îl prinseră repede,
pentru gând de omor, pe-Alexandru Uliănov
din „Narodnaia volea".
Doborî unul —
vine altul
si mai turbat.
vladimir ilici lenin
Să răsbune
e gata
şi mai crâncen să fie Şi-Alexandru Uliânov
a fost spânzurat cu cei dela S' chlusselburg,
alţii o mie.
i
Erau,
anii lui llici,
doar şaptesprezece când îşi luă legământul
ca un soldat: — In locul tău, frate, vom trece! Dar noi vom învinge,
noi alt drum am luat. ...Ia poftim monumente!
Spiţe-or fi, de eroi?
El — jupan Gogoloi,
iar tu — lauri să-i pui.
Nu.
O zilnic-eroicâ
muncă în toi,
şi-a luat llici
pe umerii lui.
El învaţă
cu cei dela forje odată,
ce să faci
dacă meşterul are curea, ce să faci
să mai iei trei pitace la plată,
ce să faci
ca stăpânul
o fiertură să-ţi dea.
Mărunţişuri, desigur.
N'ai învins, n'ai sfârşit.
Nu privi,
proţăpit,
maturatele zoie. Ni-i vrăjmaş — capitalul. Ţinta-i — socialismul! Puşti ne trebue, nu măturoaie.
Tot d'astea şi d'astea
mecontenit
el ciocâne'n cei cu auzul greoi şi curând,
înţeleseră
şi s'au unit
mâinile
primilor doi.
vl. maiacovschf
Apoi au fost patru,
apoi patru sute, azi numai pe-ascuns
iar rnâine pe faţă, din aceşti patru sute
mii şi mii sunt crescute.
Chemăm
la răscoală
muncitoarele braţe.
Nu ca apa domoală,
nu ca iarba-aplecată,
ca norii
mânia
se-adună. Din cărţile lui,
ea fulger se-arată împroşcând, manifeste,
apeluri,
furtună.
Clasa
spre Lenin
se-avânta neîncetat.
Spre lumină,
prin el,
străbătea.
Şi~n puterea şi visul mulţimii scăldat odată cu clasa
şi Lenin creştea.
Aevea,
acuma,
apare /urnirea lui Lenin,
în ani tineri făcută:
— Nu singuri/...
Noi suntem
uniunea de luptă
pentru eliberarea
clasei muncitoare.
Şi-i dus mai departe,
în larg,
leninismul
de cei
la văpaia lui TI ici
crescuţi:
pe drumul Siberiei,
sângera, eroismul
ilegaliştilor
neabătuţi.
vladimir ilici lenin
i
Acuma,
noi facem,
să se mişte pământul...
Dar
dacă'n Kremlin
am descins,
şi-acolo'n fotolii
— spre mulţi —
poartă vântul
ecoul
cătuşelor,
dela Nercinsk.
...Vă spun din nou
de vulturi,
de sbcrul lor pieptiş.
Tramvaie,
trap electric,
aţâţă sborul minţii.
Cine,
din voi,
de drugii zăbrelelor cruciş,
n'a sgâlţit
şi n'a muşcat cu. dinţii?
De-ţi spargi ţeasta
de ziduri,
în celulele strimte,
după tine
ei spală;
li-i deajuns un hârdău... „Curând ai căzut, dar cu cmste pentru binele poporului tău".
In care din surghiunuri,
lui Lenin i-a plăcut
al cântecului ăsta
îndoliat tumult?
Se spunea
că mujicului
o să-i pice pe drum
socialismul,
fără capul să-şi sfarme... Ba deloc şi nici cum.
In Rusia, acum, vezi coşuri de fabrică .
luând cerul în coame, şi ■— matur — oraşul se'nvălue
c'o barbă de fum.
In rai — poftim, intraţi/ —
aştepţi să te invite?
vl. maiacovschi pe leşul burgheziei,
doar venindu-i de hac, aşa trec paşii comunismului, şirag... Proletarii conduc ţărănimea —
m ii io a ne-oropsi le.
Pe Lenin
au ei
călăuză şi steag.
Liberalul promite,
Es-Erul te'nhaţă,
grumazuri
se vede încălecănd.
Lenin
le sfârtecă frazele
pâri'la ultima aţă, şi'n toată spoiala de care ţi-e greaţă în cărţile lui
i-arată
cum sunt.
De braşoavele-atătora
nu ne mai arde;
că-i acum libertate,
fraţi că suntem
— ei zic.
De Marx înarmat,
mergând mai departe,
pe lume
e-un singur
partid bolşevic.
America
dac'o străbaţi
în expres
sau vezi
undeva prin Ciuhldma
. cum e,
„R.K.P."
înainte trei litere-ţi ies şi'n paranteze
mica literă „b".
Luneta
din Pulkovo
cercetează planete,
besactelele bolţii
scotocind pe'ndelete,
dar nu,
pentru oameni nu se ridică stea mai mare, mai vie,
ca litera mică.
VLADIMIR ILICI LENIN f
...Cuvinte, voi
în timp tocite buchii
— chiar cele mai de soi, —
ca unor pantaloni purtaţi
vă ies genunchii!
Eu, un cuvânt
mă lupt să strălucească,
s'arate pentru-oricine veşnic no
„Partidul"... — cu nemuritor ecou
în tot ce-i conştiinţă omenească,
Să fii singur!
Cui îi trebuie asta? Glasul unuia singur '
— piuit pirpiriu.
Şi cin' să-l auză?
Poate numai nevasta dacă nu e la piaţă
şi nu vine târziu.
Partidul
e. întă
adânc uragan de glasuri sudate,
niciunul în coadă;
el
sparge redutele-oricărui duşman, cum crapă
timpanele
în canonadă.
Rău e omului singur,
fără nimeni, străin.
Când eşti singur
să lupţi,
vai şi-amar! Cei mai sdraveni ca tine,
sub călcâie te ţin, ■■
şi mai slabi decât tine,
doi dacă sar.
Dar când
spre Partid
cei mici n'or să pregete, tu liftă, te culeg pe făraş! O mână,
dar cu
milioane de degete, acesta-i Partidul —
un pumn uriaş.
Singur
atât eşti:
un zero amar...
160 vl. maiacovschi
Cine-ai fi,
când eşti singur,
poftim,
nu ridici
nici butucul
de-o şchioapă măcar;
de-o casă
ce să vorbim.
Partidul —
milioane de umeri de fier unul de altul sprijiniţi, cât e'naltul. Cu Partidul
construcţii
înâlţa-vom spre cer,
ţinându-ne strâns
unul de altul.
Partidul —
coloana vertebrală a clasei. Partidul —
nemurirea cauzei noastre. Partidul —
puterea
care nu mă trădează.
Azi, rob,
dar stăpânilor
le sun, mâine, sfârşitul.
Creerul clasei
cauza clasei
puterea clasei,
gloria clasei,
iată partidul.
Partidul şi Lenin
fraţi gemeni.
Istoria-mamă
îi socoate asemeni.
Iar noi
spunând: Lenin
partidul numim, Partidul noi spunem —
la Lenin gândim.
Şi azi
se'mbulzesc
căpăţăni cu coroană,
şi burjui,
stoluri negre
ca ciorile'n iarnă,
dar muncitoreasca
lavă,
dă goană
vladimir ilici lenin 161
prin craterul partidului
isbucneşte, răstoarnă...
Nouă Ianuarie, cu tragic svon.
S'a mântuit
cu-ale popei Capon.
Peste noi, cadă gloanţe.
Peste ţar, cade crima. Legenda cu milostenia ţarului, s'a sfârşit prin dezastrul din Mukden
şi din golful Ţusima.
Destul ne-a fost!
Coarda
prea mult s'a întins/
Cartierele Presnia
pun mâna pe armă.
Se părea
că îndată
cu tronul s'a zis
şi fâlţul
burjuiului
că îndată se sfarmă.
Şi iatâ-l pe llici... La post,
zi de zi,
lui 905
deschizând
nouă cale, el e cu muncitorii,
pe baricade-aci, conducând avalanşa
întregei răscoale.
O veste vicleană trecu:
„libertate".
Şi-agaţă oamenii
panglici la butoniere.
Sus, ţarul,
la balcon
proclamă verzi şi-uscater iar dup'a „libertăţii"
săptămână de miere,
discursuri,
dulci miorlăituri,
panglicarii
le-acoperă tunul
mugind ca Hăul — şi peste sângele muncitoresc
pluti
11 — Viaţa Romînească
VL. MAIACOVSCHI amiralul ţarist
Dubăsov, călăul.
Să-i scuipi, pe albii
ce-obrazu-l mai scot
şi smiorcăie
despre-ale „Cehei" orori, când ei, uite colea,
legând cot la cot,
omoară sub bice
— pe muncitori/
Reacţionarii
sunt lupi.
Surtucarii
o făcură de oaie:
li se tulbură somnul/ Zăvorăndu-se'n case,
lumânărarii,
se-afumă'n tămâie,
se roagă'ntru Domnul.
Dar chiar şi Plehănov
îşi ia capu'n palme:
— Voi sunteţi de vină
că treaba se'ncurcă! Hârdae de sânge lăsarâţi să curgă/ Nu trebuia
să recurgem la arme...
Dar Lenin,
în schelălăiala aceasta beleagă, înfige voios
glasul lui tunător:
— Ba nu!
Să recurgem la arme!
Nu-i şagă,
şi chiar mai energic,
mai hotărîtor!
Eu văd,
într'o zi
noi răscoale. Muncitorimea din nou va isbi. Ne trebue-atac
şi nu apărare. Lozinca > masselor
aceasta va fi!
Şi anul acesta
de furii şi spume
vladimir ilici lenin 163
şi jertfele
sângelui muncitoresc, toate-or părea
ca o şcoală anume pentru furtunile
ce se vestesc.
Iar Lenin
din nou
în surghiun,
ne pregăteşte
din nou,
de furtună.
Ne'nvaţă,
— şi'nvaţă ce faptele-i spun —
şi iarăş
partidul sfărmat
îl adună.
Priveşte —
grevele învolbură anul, curând vei porni
şi prin toate vei trece.
Dar, peste ani,
se'nalţă uraganul spâimăntătorului patrusprezece.
Scriu, unii
că'ncepe ostaşul
să-ţi toarne, luleaua-aprinzându-şi, de vechi bătălii... Dar ca mondiala
tocătoare de carne,
ce Plevnă
şi care Poltavă-o mai fi? Imperialismul,
dacă-l scoţi la vedere;
cu dinţi puşi
umflând burta
parcă zici c'o să fete, e'ntr'o baltă de sânge şi tot ar mai cere: înfulecă ţâri,
le ia'n baionete.
In juru-i
lingăii
— în floare —
patrioticii,
liota nepotismului, hop,
scriu
spălăndu-şi mâini trădătoare:
vl, maiacovschi
— Să te baţi,
muncitor ule,
pân'la ultimul strt
Lumea veche —
morman
de fier vechi,
scursură
de sdreanţă umană
e azi.
...Cu tot balamucul acesta'n urechi, Zimmerwaldul,
el singur,
e treaz.
Doar c'un pumn de tovarăşi,
Lenin,
de-aci
înalţă
şi lumii arată ideile sale,
ca incendiul mai vii, glasul său,
canonadă.
De-acolo,
capitalul
bombardează al naibii, represalii'n galop vin cu flăcări şi pară... Aici,
înfruntându-le
— tunuri şi săbii —
un singur om,
chel,
cu pomeţii'n afară.
— Ostaşi!
Azi, burjuii,
prin vânzări şi trădare,
la Verdun,
turci
sau Dvina,
ne trimit inutil. Să prefacem războiul dintre popoare în războiul nostru civil!
Destul
cu prăpădul,
cu morţii, cu rănile.
Popoarele
n'au
nicio vină.
vladimir ilici lenin
împotriva burghezilor
din toate ţările,
sus steagul
războiului civil, spre lumină/
Zic, ei: tunul
nebunul,
pân'la roşu încins
o să-i mistuie-acum,
scrum
duhoare şi foc...
După aia,
mai caută omul — nici vis. Praful şi pulberea''n loc.
Urlă tunuri
'     ca lupii,
cu gâtul întins,
— In genunchi/...
sbiară iarăşi
hiena, hienii...
S'au bătut.
Pricopseală/
Şi cine a'nvins?
Unul singur:
tovarăşul Lenin.
Imperialism, tu gâtlej fără saţ, Cu-a nostra răbdare de înger
s'a zis/
Te-a răpus, în Rusia, al poporului braţ, dela Arhanghelsk
pân'la Tebriz.
Imperiul
n'a fost o puicuţă, deloc. A fost un vultur bicefal
— crudă ghiară —
totuşi noi
ca pe-un simplu chiştoc,
am scuipat
dinastia
afară.
In rugină de sânge,
uriaş peste toate,
poporul
cu foamea şi sdrenţele lui, Soviete va vrea?
Sau tot va mai scoate
castane
din foc
la burjui?
VL. MAIACOVSCHI
Cătuşele ţarului,
poporul
le-a spart.
In Rusia
bale furtuna cea mare. ...In Elveţia,
Ilici
citea — tulburat — aplecat pe-un morman
de ziare.
Ce să afli din ele/
Crâmpeie, abia...
Cu-avionul
s'ar duce,
sburând.
Muncitorilor
răsculaţi
ajutor să le dea,
acolo —
e singuru-i gând. Plecă, la voinţa partidului,
— se fac zilele, ore
în vagonul nemţesc,
sigilat cu plumbi grei.
O, dacă ştiau
aceşti Hohenzollerni
ce bombă
e Lenin
şi pentru ei!
La Petersburg, încă
bucurie-prăpăd, pupături, tontoroaie,
joacă soare'n vitralii,
dar pe Nevschi
■— panglicuţele roşii
abia de se văd
mişunau generalii...
Pas cu pas
îşi vor da
arama pe faţă,
vor trage
ţignale poliţieneşti. Au şi început
ghiare fine
să scoată
burjuii
din labele moi, motăneşti.
La 'nceput mărunţeii —
cinci obleţi la băncuţă
vladimir ilici lenin 467
şi mai mari dup'aceea —
albitură, păstrăv,
Dardanelschi pe urmă;
pruncul-sjânt: Miliucov
şi, dând ghes
spre coroană,
prinţul
Mihăiluţă.
Premierul
— o cârpă —
dar de zahăr băiat!
Nu-i un
necioplit
comisar oarecare...
E-un tenorino,
e-o fată mare, dă ochi peste cap,
s'ar tot vrea mângâiat.
Nimic
n' apucarăm
— tămâie! — din al libertăţilor
din Februarie
rod,
şi vor defensivă
şi sar, să ne mâie: — Pe front, marş pe front,
muncitori şi norod!
Şi, colac peste pupăză,
ne păzeau de istov trădători de profesie,
trădători pănă'n oase,
ba Es-Eri,
ba alţi cerberi de tip Savincdv, ba menşevicii, —
vulpi firoscoase.
Şi pe când — sub grăsimi moleşit —
oraşul începea să-şi piardă seva,
se auzi de dincolo de Neva,
pe strada Vâborg, dinspre gara finlandeză, un uruit neaşteptat:
un automobil blindat înainta 'n viteză...
Un proaspăt şi puternic vânt
din nou
e'n lume,
şi revoluţia'n talazuri s'a'nălţat
şi'n spume...
168
VL. MAIACOVSCHI
Liteinâi, bulevardul, cât se vede, e-un larg şuvoi
de şepci şi salopete: „Trăiască Lenin! Lenin e cu noi!"
— „Tovarăşi!..."
peste capetele celor dintâi sute
care-l urmau, fierbinte,
întinse mâna lui conducătoare
cu-arătătorul încânte.
„Jos social-democraţia!
Jos sdrenţele ei putrede! Să piară!
Jos cârdăşiile! Capitaliştii-afară!
„Noi suntem glasul
forţelor de jos, al muncitorilor din lumea 'ntreagâ. Trăiască Partidul
ce construeşte comunismul! Trăiască mişcarea
pentru Puterea Sovietelor!" Mulţimile uimite
văd, prima oarâ-acum, cum s'a 'nălţat sub ochii lor şi cum apare simplu de înfăptuit
socialismul — ăst cuvânt nepreţuit!
Sub ochii lor s'a înălţat pe zare din duduit de fabrici şi motoare,
Comuna zilelor de mâine
a omenirii muncitoare,
fără burghezi
şi fără proletari, şVn care robi n'ai să mai vezi
şi nici „domni mari".
Mult-împăciuitoarele
meştere-odgoane
cuvântul lui Ilici
cu toporul le taie,
şi-l întrerup
clocotinde bulboane:
— Da, Lenin!
E timpul.
Aşa e!
Dăruit balerinei
fiindcă da din picioare, castelul Cşesinscâi
e azi atelier.
Către el
se perindă
mulţimi muncitoare.
vladimir ilici lenin
Aici
se călesc
leniniştii de fier. ...Rumegi sitari, borţosule
şi te'ndopi cu-ananas?
ţi se apropie ziua!
O să-ţi iasă pe nas!
Dăm iureş
spre cei cocoţaţi
în fotolii de piele:
— Ce-mi învârtirăţi?
Ce-aţi mai halit?
ŞVn Iulie,
din ochi cântărindu-i,
le-am cotrobăit
prin beregăţi, oleacă,
şi prin burticele.
Burjuii rânjiră:
— Stricăm noi, căruţa! Ia uită-te, robii...
Cu bice să-i luăm!
Şi-i duc,
lui Kerenski,
pe hârtie, mânuţa:
— „Pe Lenin, la ţintă! Ordon!"
Partidul,
din nou
ilegal activează. La Razliv este llici,
apoi în Finlanda.
Bordeiul
şi câmpul
şi podul de casă
l-ascund,
să nu-l prindă
— sălbatecă — banda.
Dar Lenin e-aproape
deşi nevăzut. După cum merge munca
e limpede-oricui:
se vede
gândîrea-i
călăuză şi scut,
se vede
mereu conducând
mâna lui.
Cuvântul lui Lenin
află brazdă bogată
i70 VL- MAIACOVSCHI
şi cauza ncastră
îndată
rodea.
Lângă umărul muncitorului,
iată,
milioane de umeri
ţărănimea-aducea.
Şi când
am ajuns
să 'nălţăm baricade
în ziua
aleasă
a socotelii,
Lenin
el însuşi
la Petrograd e: — Puneţi capăt,
tovarăşi,
lărăgănelii!
Intervenţii de jaf,
alaiuri întregi, jug, joame, războaie,
— dacă este glagorie,
n'or să rămână
decât nişte negi pe pielea bunicii,
bătrâna istorie.
De-acolo,
spre zilele-acestea,
prin licărul genii,
capul
lui Lenin
râsâri-va pe zare
fulger
din bezna
a zeci de milenii
spre era
Comunei
strălucitoare.
Trec
zilele grele de azi,
se vor duce...
De sârg
vor da, anii noi — în vara Comunei — în pârg. Şi florile roşii de-Octombrie-or aduce fericirea
pe lume,
prea râvnitul fruct dulce.
VLADIMIR ILICI LENIN 171
Atunci
cetitorii
poruncilor vii,
frunzărind
vechi decrete
cu peceţiile vremii,
— cu toate că lacrimi nu vor mai fi — vor avea
ochii'n lacrimi
cu gândul la Lenin,
şi sângele 'n tâmple
tulburat,
va svâcni.
...Când
printre zilele trăite
scotocesc
pe cea mai luminoasă,
oricât aş scotoci,
eu de una şi-aceeaş,
îmi   amintesc —
douăze'ş'cinci,
întâia zi. Baionetele fulgeră,
fulgeră zorii.
Matrozii
cu bombe se joacă 'n căuşele palmii.
De vuet
şi-alarmă
se sgudue Smolnâi. Au benzi de cartuşe
pe piept
mitraliorii.
— Vă cheamă
tovarăşul Stalin.
Intraţi.
E-acolo.
A treia
la dreapta.
— Tovarăşi,
ce staţi?
Ce-aşteptaţi?
La Palatul poştal!
Cu blindatele... Gata.
— înţeles!
Stânga'mpre' ...Şi dispar. Iar sub lampă, le sclipi tuturora pe panglica beretei de marinar:
„Aurora".
VL. MAIACOVSCHI
Se ţăcăne, la armă, închizătoru-acu, se aleargă cu ordine,
forfotă,
se discută fierbinte...
Lenin,
din fundul coridorului, trecu
făcându-şi loc
cu umăru'nainte.
De Ilici
la luptă
conduşi,
dar
necunoscându-l
măcar din tablouri, soldaţii-şi dau ghionturi,
aruncâhdu-şi,
ghiduşi,
vorbe ca briciul,
hohotiri şi ecouri. Şi'n această furtună de fier
mult râvnită,
Ilici
cu ochii deschişi jumătate, se oprea,
îi fixa printre gene mijite, cu mâinile-aduse la spate.
Cu ochii ce nu dădeau greş
a rămas
la jlăcăul
cu ciuf
şi moletiere.
Şi parcă
şi sufletul i-l ştiu după glas,
şi parcă
şi inima,
de sub vorbe, i-o cere.
Totul,
— simţeam —
e ştiut şi e limpede în privirea aceasta mobilă: Oful ţăranului, strigâtu-ostaşului, vrerea muncitorului
dela Pulllov.
Capul lui
cuprindea
guberniVn frământare
miliarde de oameni,
şi'n zori
vladimir ilici lenin
dup'o noapte de gânduri
vine marea chemare:
— Tuturor! Tuturor! Tuturor, fronturilor, de sânge rapace, robilor, cu viaţă de câine, pradă lăsaţi bogătanilor... Puterea — Sovietelor! Pământul — ţăranilor! Popoarelor — pace! Flămânzilor — pâine!
...Cetiră: — Staţi,
vă plângem noi de milă! Şi pântecu-şi umfiară
burtă verzii:
— O să le-arate lor
Duhdnin şi Cornilov,
O să le-ar ale
Guşcov şi Kerenski!
Dar frontul
către Lenin
îşi luă zbor. Până la cel din urmă
neştiutor de carte, decretele-au mişcat
oraş şi sat,
departe...
...Lor
şi nu nouă
li s'a arătat
cum vine aia
„să le-arate lor".
Om de om
se'ndemnară
cu vorba, cu coatele, trecea ca o flacără
prin inimi, şuvoi:
„Pace — colibelor,
însă palatelor
— război
şi război şi război!"
Se lupta
în uzine,
îi scoteam din oraşe, scuturăndu-i ca mazărea
de pe păstăi.
VL. MAIACOVSCHI
Octombrie
da semnele lui
uriaşe:
conacele,
în vâlvătăi...
Eri, ţol
pentru bătăi cu nuiele
— pământul
cu tot ce-i pe el,
ţăranul
acum îl ia'n palmă, în pumnu-i cu noduri strângăndu-l, ca pe codrul de pâine
de ici,
din năframă.
Scrobiţii,
guler aţii,
scuipându-şi fierea toată, spre ţări cu regi şi conţi
o rup de fugă. ...Drum bun! Călătorie sprincenată! Noi,
şi bucătăresele
le-om face să conducă.
Deocamdată
trăiam
prin agitaţie. La urechile nemţilor,
din tranşee
sbura:
— A/unge!
Daţi mâna, măi fraţilor! Şi frontu'n mărfare
abia
încăpea.
Cu palma n'acoperi spărlură-aşa grea. Părea
— cum bărcuţa pe-o parte venea — că Wilkelm
c'o cismă cum n'avea nici ţarul, ne va şterge
hotarul...
Es-Erii'n pelerina de ploaie
descheiată,
chemau fugarii
— ce desmăţo-vorbărie !... —
VLADIMIR ILICI LENIN
bieţi Don-Quickoti
cu săbiuţa să se bată şi monştrilor blindaţi
piept să le ţie.
Striga „belicoşilor",
Ilici: — Un gest, un pas să nu faceţi!...
Rezemaţi de Partid
prin răgazul
cu pacea ruşinoasă din Brest, ce pierdurăm — în spaţiu,
câştiga-vom — în timp.
Răgaz
nu pieire, fireşte; e bine să ştii,
— isbi-voi la ţintă —
dar tu
conştient
te-oţeleşte
şi'n rândul
ostaşilor roşii
tu intră!
Emblemele cu hidra
istoricii le-or smulge — chiar să fi existat
aşa năpastă? —
noi însă
cunoscurăm
cum hidra asta suge
aici
pe pielea noastră.
„Puterea 'Sovietică goni năpasta. Nimic nu ne împiedică în lupta asta"...
Că vine Denikin?
Denîkin, la dracu! De tunuri distrus
vom reface hogeacul. Dar vine-acum Vrangliei.
Ei, şi? Tot un drac.
Se duce şi Vranghel.
Apare K ol ce ac.
Mâncăm rădăcini.
Pat, glodul ne este.
Dar purtăm,
milioane,
o roşie stea.
VL. MAIACOVSCHI
Era llici cu noi,
pe tot frontul era
pe unsprezece
milioane de verste.
Pe unsprezece miişoare
în roată,
că'n lung şi în lat
câte sunt,
vezi pe hartă!
Cu asalt
orice casă
trebue luată.
Un duşman
fiecare
avea lângă poartă.
Monarhistul, EsErul
la pândă, pe capete!
Aici muşcă şerpii.
Acolo sbor capete.
Calea
spre „Mihelsohnu
— o ştii, la uzină?
De sângele
rănilor lui llici
e plină.
Es-Erii
mai ţintesc
şi în gol.
Lovitura
tot lor li se'ntoarce, în frunţi. Dar mai rele "
ca glonţul oricărui pistol, spectrul foametei,
tifosul,
e greu să le'nfrunţi!
Priviţi —
muşte, roi
pe fârămituri...
Mai sălule-s
ca noi
în oplâsprezece. Un codru de păine-aşteptăm
— câte guri! —
zi şi noapte
pe străzi
în vânt rece.
Inchide-mâ,
ia-mă la ochi,
fă-mi ce-i vrea, uzina ţi-o dau pe-un cartof.
VLADIMIR ILICI LENIN
Având zece corpuri,
sărmana de ea,
fabrica la brichete
ţiuind
vai şi of!
Culacii'ndopau
la unişi pirosii.
îşi fac socoteala:
...n'au ei minte cu dar grâul l-ascund ...Şi îngroapă, nu-s proştii, monezi cu Kerenski,
sutare cu ţarul.
Crunt seceră foamea
săracii.
Acuma —
e care pe care!
Şi Lenin
în menghină
strânge culacii
prin detaşamente
de-aprovizionare. „Democraţi", vorbe goale,
frunză câinilor îait.
Mai ducă-se-aceste prostii
opt cu-a hrănziif
Dacă e
pe bătae,
apoi dă-i la ţurloaie... Dictatură de fier, —
iată cheia izbânzii.
Am învins
dar avem şi spărturi. Sdrelită e nava,
maşinile-s sparte.
Ce sdrenţe,
ce maldăr de sfărâmături...
La treabă!
Grăbiţi,
dregeţi toate!
Unde-i portul?
Nici farul
nu se vede din larg..
Catargul e'/i cruce
pe valuri cu toane. La bordul din dreapta
ţăranii ne trag —
Viaţa Romîneascâ
VL. MAIACOVSCHI
şi-i grea,
suta. asta
de milioane.
Duşmanii
se'nea că
îmbătaţi de noroc,
dar llici,
cum singur ştia şi putea, întoarse de-odată'n furtuna cea grea cu douăzeci de carturi
roata cârmei
în loc.
De-odată —
şî-o linişte
uluitoarei
Ţăranii'n căruţe.
grâu s'aducă
încep.
Poftim,
firme iară
— cumpărări'
— vânzare
-- ,.N. E. P.u Mijeşte-a râde, Lenin:
— Mai prindeţi forţe/ BaMa..
Ia metrul şi-l învaţă.
Rău
de n'ai învăţat.
...Parcă malul se clatină.
Eckipaju-i mirat:
— Invăţarăm furtuna.
Ce păcăleală-i asta?
Dar în golful lui llici
nava pot s'o deretice...
Legătura
cu salul,
— ăsta punct de-acostare! Şi'n docurile paşnicei construcţii-şi făcură intrare imensele,
măreţele
Republici Sovietice.
Lenin insuş
spărturile să le-astupe,
— eu drag
căra
scândurărie
şi bârne masive, şi plăci de oţel,
le-aşeza cap la cap:
VLADIMIR ILICI LENIN
Prăvălii,
trusturi,
cooperativei
Şi iarăş
e Lenin
la cârmă.
Lumină-i
pe vasul
înalt.
Rămân,
abordaje şi-asalturi,
în urmă.
Acuma,
cu munca,
da-vorn asalt.
De ceafă,
pe mal,
cei dedaţi la plăcinte!...
Ne-am retras
calculând
cum şi unde...
Retragerea-i gata.
Acum,
înainte!
B.K.P. cheamă:
echipajul, pe punte! Comuna, în secoli —
are timp berechet.
Vom uita noi
uşor,
NEP-uşorul vremelnic!
Porni-vom
de-o sută. de ori
mai încet,
de-un milion
de ori
mai temeinic.
Dar sub moarte talazuri
— mic burgheze stihii
tot mai sgâlţâie hula,
în ascuns
dă târcoale,
şi norii vestesc
cu fulgere vii
inteţirea
furtunii
universal?,.
VL. MAIACOVSCHI Cresc, ca spinii răriţi,
alţi burghezi,
alţi culaci.
Dar curând
vor fi bolţile'n vâlvătăi de oţel... Iar lucrul acesta
mai bine-i să-l faci,
decât să scrii
despre el.
La un pahar,
acum,
sau la masă,
sau mergând
la uzinele noastre, de-acasă,
noi ştim —
proletariatul
e iivingătorul,
şi Lenin
organizatorul
victoriei ds clasă.
Dela Komintern
la copeica măruntă cu ciocanul si secera,
noui-nouţe'n aramă,
toate astea,
epopeea
se cheamă a paşilor lui llici
din izbândă'n izbândă.
E grea, revoluţia —
de căruţă rămâi
şi te frăngi
când eşti singur,
cât te-ai ţine cu dinţii
Dar Lenin
era'nlre egali
cel dintâi
prin puterea voinţei
,   şi prin pârghia minţii...
Neîncetat
se ridică popoare şi braţul lui Lenin
li-i sigur îndemn.
Popoarele
— alb, negru,
de orice culoare —
se-alătură
steagului
numit Komintern.
vladimir ilici lenin
i
Burjui,
imperialiste coloane duşmane din cinci continente, salută — politici! cu politicoase jobene, coroane, către Republicele
Sovietice,
ale lui Ilici.
In ciuda urzelilor înverşunate, îţi vezi
de'ncordarea
lucrului tău pe locomotivele muncii,
nainte-avântate !
...De-odată,
o veste,
un trăznet se-abate: — cu Ilici, e rău.
III
De-ai găsi
la muzeu
bolşevic lăcrămând,
ia muzeu, cred şi eu,
s'ar sgâi
toţi grămadă. O trăsnaie ca asta, cine poale să vadă? N'ai să vezi
o trăsnaie ca asta,
nici când.
Panii crânceni,
tipar
cu fier roşu puneau numai stele'n cinci colţuri pe spinările noastre. Mamontov
cu bandele lui de vii ne'ngropară destui... In cutia de foc a locomotivei
japonezii ne-ardeau
şi pe gât ne turnau
plumb, cu flăcări albastre.
— Lepădaţi-vă! ei urlau înainte, dar din gurile'n lavă
ţâşneau două cuvinte:
— Comunismului, slavă!
In fiece jălţ,
în fiece rând, cei ca fierul şi-oţelul mai lari
VL. MAIACOVSCHI ti vedeai pătrunzând
— două'ş'două 1 anuar — în măreaţa clădire-a Congresului Sovietelor.
Se-aşezau,
schimbau zâmbete, câte-o voroavă, rezolvând una alta,
din mers,
fel de fel.
E momentul să'nceapă.
Ce-i atâta zăbavă?
Şi prezidiul,
la număr
ce-i aşa puţintel? Dece-au ochii mai roşii,
ca lojile toate?
Şi Kalinin?
e-aşa doborît!...
Semne relei
Vre-o nenorocire?
Ce-o fi?... Nu se poate!
Dar dacă
ceva
chiar cu el e?...
Se lasă i
plafonul
greoi ca un corb... Cad frunţile'n jos —
şi mai jos să se-a plece!
Se'negrea,
tremura
luciul orb,
luciul
galben ca moartea-al candelabrelor,
rece.
Scâncet frânt —
clopoţelul, din alte daţi...
Iar Kalinin,
biruindu-se, se ridicase. Lacrimile-i rămân
pe obraji, pe mustăţi.
II trădează.
I-atârnă 'n vârful bărbii,
lucioase..
Şi vâjâie gândul.
Capu-i strâns ca de-o glii ara
Şi 'n vine,
la tâmple,
bate sângele-aprins.
vladimir ilici lenin
— Ieri
la şase cincizeci, către seară, tovarăşul Lenin s'a stins.'
Anul ăsta-a văzut
cât o sută pe lume.
Trista zi
va intra în legendă
curând.
Din fier, ce geamăt stoarce
durerea fără nume!
Bolşevicii,
în hohote,
plâng.
Sfâşiere. .
Nu-i chip să te smulgi de ncleştart.
De-am afla...
Cum a fost?
Ce 'ntârzie aşa?
Ca un catafalc,
peste case plutea peste străzi, Teatral Mare.
Vlaga vieţii
ca un melc se târăşte. Chinul nostru,
dă galop, nebuneşte. Că-i soare, îngheţ
cin' să mai vadă? E, totul, prin sita ziarului, julguire ele litere,
neagră zăpadă.
La strung,
muncitorului,
glonte-i şueră vestea.
Si găndu-i,
o clipă, se pierde. Şi-amar e paharul
lacrimii-acestea
peste unelte. Şi ţăranul
cel care de puţine îi pasă că şi moartea-a privit-o în ochi
nu odată —
şi-a ferit, el, obrazul de muieri
da-l trădează
■— când şi-o Şterge cu pumnul
dâra neagră lăsata.
|84 VI.. MAIACOVSCHI
■   Văzui oameni
de cremene... (Inii
şi-au rupt
buza
muşcând-o.
Pe gânduri i
copiii stăteau, ca bătrâna; — copii — lăcrămau
cei cu barba cărunta.
fără somn
urla vântul
şi, câtu-i pământ ui, na credea, nu putea, cum să poală, că la Moscova
fiul
revoluţiei
— totodată
şi blândul.
ei laid
«-acolo, 'n sicriu, în cămăruţa' ngheţală.
Sfârşitul,
sfârşitul,
sfârşitul...
E, clară,
o raclă
de sticlă
— se vede, prin ea... Şi lumea-l ducea,
dela Paveleţchi,
din gură.,
prin oraşul cucerit de el.
îl o'ucsa.
Strada
e parcă o rană fierbinte. De Lenin
şi piatra
şi-aduce aminte.
Şi-aduce aminte,
— trec ropote lungi, —
asaltul dintâi
din Octombrie
de-atunci.
Aici,
tot ce scrie pe fiece steag, sunt poruncile lui
•—şi mai sfinte acum!
Aici,
sus,
î-aud încă turnuri, şirag,
vladimir ilici lenin
după el s'ar mai dace,
prin flăcări şi fum.
îl ştiu inimile
de muncitori.
Aici
Crengi de brad i se-aşlern,
credindoase-i rămân,
că luptând i-a condus
de izbânzi vestitor şi e, azi, peste toate, proletarul
stăpân.
Aici,
numele lui
'> de ţărani e cinstit, în cugete scris ca pe marginea cărţilor sfinte
— şi
că, prin el, e al nostru
pământul acum,
însfărşit,
la care mai finduie
strămoşii'n sicriu.
Comunarzii
din criptă"n Piaţa Roşie aci, — o, dragule dragi
parcă spun
chin suspin,
tu, îrdeşte...
şi nimic mai de preţ nu va ft ca, de-o sută de ori
să luptam,
să murim.
De-ar veni
făcători de minuni
să ne spună
că de-am vrea să murim
el din morţi s'ar trezi,
a'ar deschide — zăgazuri —
toate străzile, mii,
către moarte
în cântec
ar da lumea, nebună.
Ce folos...
Nu. Minunile nu se ivesc. Iată Lenin.
Sicriul.
Sfâşierea-i firească.
A fost om
— dintre oameni cel mai omenesc
vl. maiacovschi
t'oartă deci
şi îndură
durere-omeneascăl
Veac de veacuri,
oceanele noastre vuind
nu part ară
povară
mai sacră, cam este sicriul cel roşu plutind spre Casa Sindicatelor, peste marşuri şi lacrimi.
Abia
se-aşezase ta postul de-onoare garda'ncercată
făurită
de Lenin,
şi-aşteptau
de mult, oamenii
în nemişcare,
pe iJimitrovca,
pe Tverskâia de-alungul,
puzderii.
In şaptesprezece
nu te-ai fi îndurat: la pâine, la rând,
să-ţi laşi fata
— nici gând.
...In sfâşietorul convoi îngheţat, acum — cu bolnavi, cu copii —
stai la rând.
Cu cei. din oraşe
în rând
cei din sate, pădurea'ncercată, vlăstarul mlădiu.
trecea
ţara muncii
cu crengi aplecate.
al vieţii
lui Lenin
rod viu.
l'erindu se,
galben de veghe, slincs, pusese şi soarele privirile'n jos. Plângându-şi
pierdute nădejdi de mai bine,
treceau,
covârşiţi,
fiii Chinei.
VLADIMIR ILICI LENIN
Şi parcă ai spune că
zilele lunecă iar nopţile ies în cârcă cu ele; şi-s ore şi-s date învălmăşite; şi parcă nu-i noaptea'ncrustată cu stele ci sunt sumedenii
-— ce plâng pentru Lenin, — de negri, din Statele-Unite.
Crăpa pietrele — gerul,
punea tălpile'n jar.
N'aveai loc
pentru'un ac, de mulţime. S'ar fi'ncălzit ei unii,
bătând palmele... Dar se opreau: nu se poate, nu se cuvine.
l-apucă de ceafă,
îi scutură,
gerul
pe toţi,
încercându-ie inima caldă, dă bus na în oameni
— îi arde ca fierul prin sala, Coloanelor cu ei laolaltă.
i
De marmură,
treptele
cât o stâncă-au crescut.
De-odată,
suflarea-arnuţită în piept e: sub picior e-o prăpastie
iat-o, stai mut,
e-o prâpastîe-aici
— şi sunt doar
patru trepte.
De-o parte,
generaţii'n robii de milenii, dreptatea sunăloare-a aurului încă... O prăpastie
— şi la margine
e sicriul. E Lenin.
Iar dincolo,
comuna,
peste zarea adâncă... Doar ţruntea-i se vede
şi-aplecată spre ea, e Nade/da Conslantinovna
ca printr'o ceaţă,
Să n'aibă ochii'n lacrimi,
mai mult s'ar vedem.
VL. MAIACOVSCHI
Dar nu ochi dintr'aceştia,
aveam acum în faţă.
Plutitoarea
drapelelor
mătase, se'nclină
într'un ultim prinos:
„Adio, tovarăşe, ne-ai dus spre lumina
pe drumul tău nou, curajos..."
Gol, groaznic.
Privirea
de nimic nu s'agaţă.
Mergi parcă pe-o sârmă
cât firul de păr.
Dar,
atuncea,
o clipă
rămâi faţă 'n faţă
cu singurul
mare-adevăr... Şi sunt fericit.
Şuvoiul de sunete-al marşului ţine
ca pe-un fulg
trupul meu.
Eu ştiu
că de-acum înainte,
în mine
clipa asta
va rămâne
mereu.
Sunt fericit
că sunt si eu
o părticică'n marea noastră forţa şi-aceleaşi lacrimi astăzi că ne-apasă. Mai aprig,
mai neprihănit nu poţi să te împărtăşeşti pe lume, . din simţământul uriaş al cărui nume
e — clasă/...
Chiar de'nclinâ,
drapelele,
aripi cernite,
dar de mâine
la luptă
sub ele porneşti/ „Noi singuri, pleoapa-ţi lăsarâm, iubite, pe-ochii tăi
vultureşti".
vladimir ilici lenin
Unul altuia reazem,
să nu cadă cumva,
cu drapele în doliu,
cu ochi roşii mereu, merg oamenii — rămas bun dela llici să-şi încetinindu-şi paşii
lângă mausoleu.
Se 'mplinea protocolul — şi gata. Se ţineau cuvântări — n'au decât. Ce păcat:
clipa-i scurtă...
Durata
nu cuprinde
decât atât.
Ne-aruncarăm
în sus
privirea beteagă: ■ orologiu-i cernit de zăpadă...
Cum sar
minutarele de pe Spaskil
Nebune aleargă..
Un salt
şi va fi cel din urmă pătrar, împietriţi
în tăcere,
la ce auziţi! Le vezi — mişcare, viaţă, toate — stând... Cei care ridicarăţi ciocanul,
împietriţi! încremeneşte, nu mişca, pământ!
Tăcere-adâncă.
Marea lui viaţă s'a sfârşit. Trăgea — cine ştie —
un tun, poale-o mie... Dar toată canonada
părea un zuruit
de mărunţiş
pe-un fund de pălărie. De'ncordarea privirii,
vederea-mi se taie. Stau fără suflare. Aproape'ngheţat. Şi'n faţă-mi, prin steagurile în vălvătaie, ce negru, ce singur,
văd globul — a stat! Deasupra pământului,
sicriul, scut viu.
190
vl. MA1ACOVSCH!
Delegaţii-omenirii,
noi,
lângă sicriu -—
ca prin fapte,
poeme, răscoale, furtuni
să sporească
de-apururi
ce creem noi acum. ...Prin ger, de departe,
sub zarea căzută, din roşul tribunei străbate, fierbinte, străbate spre garda noastră, tăcută, un glas: „înainte/"
Un ordin,
de prisos
p&a'să pară. Suflarea-şi recapătă ritmul din vălmăşag. Cu greu
desprinzându-ne
trupa l-povara,
dinspre piaţă
batem pasul
în fos, in şirag.
Mulţime-potop
poartă steagul cu stea,
din nou
peste capete
înaintând... Şi tropotul potopului cercuri-cercuri făcea adâncind,
în oameni,
un gând,.
Muncitori
şi ţărani
şi ostaşi,
ti uni
gândul ăsta,
întrebarea de foc: — Fără Lenin,
Republicei greu îi va ţi!
Cine
şi cum
îi va trece în loc? Cu mâinile în sân
să mai stai?
S'a sfârşit!
VLADIMIR ILICI LENIN
— Tovarăş secretar,
uite colea,
poftim:
le rugăm să ne'nscrii
în Partid...
Uzina,
colectivul
întreg
noi venim.
Se uită burjuii,
cureaua străngându-i,
tremură
la ropotul aprig, de jos... Pentru Lenin,
patru sute de mii
dela strunguri,
sunt din partea Partidului
întâiul prinos.
Tovarăş secretar,
să iei locul, socot ■— Ne trebuie oameni
s'acopere golul. Eu, acum, sunt bătrân...
Să.-mi primiţi pe nepot
E băiat de nădejde.
E, la rând, Coinsomolnl.
Bun cârmaci
ai tu,
tânără flotă... Acum
ieşi în Iar guri,
e timpul...
La drum!
„Tot pe mări, lot pe mări azi aici, mâine 'n zări...!"'
Ridică-te, soare!
Eşti martor... E ceasul. <
Linţoliul
de doliu
alungă-l, nu sta. In rând cu cei vârstnici
copiii ţin pasul: — Tra-ta-tâm... Tra-ta-tâ...
„Un,
doi,
trei!
înfruntăm baionete. De fascişti nu ni-e frică:
VL. MAIACOVSCHI
pionierii
vin,
cete",..
Europa
cu pumnul
se-abate
spre noi?
Înapoi!
Vom fi trăznet —
voi, scrum,..
Şi-i agitatorul
cel mai de soi
însăşi
moartea lui Ilici acum. Codrii — parcă—
de coşuri de fabricâ-aleargâ,
când pe steaguri
mâinile
milioane au pus: steag Roşu, Piaţa Roşie întreagă, se smuceşte
ca un viscol
în sus.
De pe steagul acesta, din fiece sută, viu
Lenin ne cheamă,
tovarăşi şi fraţi.
— Proletari,
pregătiţi-vă
pentru ultima luptăl
Şi voi, robilor, sus/
In genunchi nu mai staţi/ Proletari, ridicaţi-vă,
oaste'ndrăzneaţăl
Trăiască revoluţia,
ea-i sorocul, ea-i gloria...
O luptă
ca asta,
fără seamăn măreaţă,
n'a cunoscut
niciodată istoria.
In româneşte de Cicerone Theodorese
MIE Al RALE A
NOTE DE DRUM ÎN ANTILE (!)
S'a spus, cu drept cuvânt, că o călătorie e o eliberare. Eliberare de mecanica cotidiană, un mic salt calitativ în şiragul monoton al zilelor. Dar dacă această constatare are partea ei de adevăr în general, ea e cu atât mai valabilă pentru eliberarea temporară din tipicul înăbuşitor al standardizării americane. In presa şi propaganda iankee se face un caz cu atât mai exagerat cu cât nu e fundat pe nimic, despre încurajarea fa spontaneitate şi originalitate pe care ar susţine-o modul de viaţă american. Oricine a stat măcar câteva săptămâni în S.U.A., îşi dă seama imediat de imensa tristeţe a uniformităţii existenţei. Acolo omul a pierit: el s'a transformat într'un sclav docil şi blând al maşinii; acolo natura nu e transformată şi stăpânită ca să îmbunătăţească condiţia umană, ea devine producătoare de venituri pentru unii, exploatatoare pentru cei mulţi. Maşina coboară adânc în-intimitatea vieţii omului. Gusturile, distracţiile, nevoile sunt distribuite în serii absolut regulate, în şabloane definitiv trasate, în canoane care apasă svâcnirile personalităţii, ca o armură de fier. Dela Atlantic la Pacific aceeaşi bucătărie, acelaş costum lansat în primăvară sau în toamnă, acelaş film, acelaş slogan. Gândirea se fărâmiţează în două, trei ticuri verbale care răsună în ecouri mereu şi identic repetate. Aceeaşi înfăţişare la porţia de îngheţată şi la stilul naiv şi grotesc al „comics"-urilor, la uniforma chelneriţelor şi la forma ghetelor, la exclamarea râsului şi la scâncetul lacrimilor. Ilya Ehrenburg a spus-o pregnant: dacă mă pot împăca cu uniformitatea pantalonilor, mi-e mult mai greu să suport pe aceea a gândirii. Din când în când câte o manifestare de căutată ori organizată originalitate (căci aici şi „originalitatea" se organizează): o expoziţie de chinuită demenţă în expunerea unor deliruri plastice, o grămădire de zgomote cacofonice care vrea să fie o simfonie, o carte în care versurile sunt prezentate sub formă de „rebus"-uri. Dar tocmai aceste izbucniri neaşteptate seamănă a accese de disperare. Ele se prezintă ca delirul isteric al unui deţinut. Ele întrec în bizarerie şi absurd orice urmă de logică umană. De pildă, adesea tablourile unei expoziţii de artă „contemporană" reprezintă o scândură negeluită pe care e bătut un cui, de care e atârnată o sfoară, la capătul căreia atârnă un portativ muzical. Alteori, căutarea ciudăţeniei se exprimă în îmbrăcăminte: atunci oamenii poartă cravate pe care sunt tipărite un articol de ziar sau note muzicale ale unui cântec la modă. Alteori, în bucătărie: atunci restaurantele oferă lapte cu castraveţi acri, sos cu parfum de levănţică şi usturoi, carne crudă de berbec cu dulceaţă de cuişoore ori cu sos de ismă: „mutton chop with mint jeley",
13 — Viaţa Rcmînească
194
MIHAI RALEA
devine mâncarea silită şi abjectă a oricărui snob. Banalitatea râncedă a vieţii mecanizate se maschează sub aceste ieşiri de ospiciu, ca dorinţa nestăpânită de a ţipa a unui om care se plictiseşte mortal.
Fabricaţia standard a oamenilor, în care nu mijeşte cel mai mic semn de sinceră personalitate, a obţinut o serie de oameni „fantoşe", traşi de invizibile sfori, cu mişcări identice şi puţine de arlechin de tablă. Într'o zguduitoare nuvelă, inspirat desigur de monotonia tipică a vieţii americane, Edgar Poe povesteşte despre un om care trăeşte această îngrozitoare situaţie: oriunde se duce, în orice împrejurare, el întâlneşte o copie a sa proprie: un om cu acelaş costum, cu acelaş surâs, cu acelaş timbru al vocii, cu aceleaşi gesturi, cu aceleaşi semne particulare. Un alt el însuşi perfect identic, îl urmăreşte peste tot. Chinuit de această sinistră copie, crezând că poate distruge tizul său, el încearcă să-1 stră pungă: dar atunci se sinucide în oglindă. Aceasta trebue să fie starea de spirit a multor americani: urmăriţi de milioane de ei înşişi, ei se exasperează de propria lor imagine, difuzată în nenumărate exemplare.
Aşa dar, într'o mohorîtă zi cu ploaie, în Decembrie, am voit să evadez. Chemarea sudului cu soare şi azur e o înclinare veşnic trează în om. Ara plecat către sunetul de sirenă al mărilor calde.
12 Decembrie.
Trenul zboară, îmbătat de viteză, peste câmpii, peste coline dezolate <Ie giulgiul brumei. Peisagiu cenuşiu şi adormitor. Rare aşezări omeneşti. Şi mai rară încă, prezenţa istoriei. Nicăieri monumente, biserici vechi, castele. Tablou de natură — neînfiorată parcă de trudă omenească. Pitorescul şi frumuseţea naturii se accentuează când e tatuată dealungul veacurilor de zbucium uman. Un scriitor francez vorbeşte de farmecul special al unui peisagiu lucrat de istorie. Dela frontiera Mexicului şi până la Quebec în Canada, istoria n'a lăsat urme pe întinsul fără sfârşit al şesurilor americane. Ni se spune însă că sudul, în apropierea Mexicului, ar prezenta această fuziune între natură şi istorie. In special oraşul New-Orleans, capitala unei pi'ovincii, trecute, în secole do frământare, prin mâinile spaniolilor şi ale francezilor, s'ar deosebi de modelul stereotip al oraşelor care imită New-York-ul. Aici e partea mai veche a Statelor Unite. Aici au descins primii colonizatori englezi, jumătate politicieni, jumătate piraţi de tipul Walter Raleigh. Virginia, Carolinele, Maryland, Charlestone, poartă nume proprii de regi şi regine, care-şi trimiteau bucanierii să cucerească noi pământuri şi să extermine alte neamuri. Pe aceste locuri s'au desfăşurat peripeţiile crude ale războaielor de Secesiune, atunci când faza patriarhal-feudală a muncii negrilor, până atunci integraţi în familii, s'a transformat în muncă-marfă, speculată pe pieţele capitaliste. Nordul, mai înaintat economiceşte, cu o industrie care cerea braţe de muncă ce trebuiau angajate oriunde se găseau pe tot întinsul ţării, a pornit lupta pentru eliberarea sclavilor negri, ca să-i poată angaja într'o exploatare ipocrită, mai blândă aparent. Libertatea muncii, afişată formal, trebuia să alimenteze nevoia de braţe a nordului industrial. Bineînţeles, lupta s'a dat la umbra unor mari şi generoase principii politice. Nu e mai puţin adevărat că războiul civil care a durat mai mulţi ani, a zguduit viaţa intimă a familiilor. Margaret Mitchell a descris-o într'un roman stufos şi patetic purtând un titlu de filosof ie fatalistă: „Pe aripile vântului".
Trenul trece peste şosele corect aliniate şi printre vile rustice, toate construite la fel, din lemn vopsit cu alb. Case de ţară fără farmec şi fără mister, toate cu aspect de hambar, construite deadreptul în inima pădurii
note de drum in antile
195
sau pe câmp, iară garduri şi deci iară curţi. Un călător de lângă mine îmi atrage atenţia că acest popor aşa de obsedat de proprietatea individuală, arată, în faptul că nu înconjură casele cu garduri, o tendinţă colectivistă. Cred că faptul n'are nimic comun cu simţul colectiv şi că totul e o măsură de economie.
Ceeace izbeşte la toate aceste locuinţe monotipe e lipsa de flori. Ferestrele nu sunt împodobite vara cu muşcate sau petunii, ca în atâtea ţări ale Europei, şi în faţa casei ochiul nu e alintat de partere pătate pitoresc de culorile vii ale garoafelor ori begoniilor, aceste zâmbete suave ale pământului. Americanii nu iubesc decorativul numai pentru plăcerea de a-1 privi. Ceeace nu. rentează, nu poate li plăcut în concepţia comună. Apoi, aceste case sunt locuite numai în .,week-end"-uri, de sâmbătă până luni. Proprietarul vine cu maşina, cu familia şi cu cutiile de conserve. Stă o zi şi jumătate şi pe urmă pleacă la afaceri ori la serviciu. Casa se închide, pustie, şi nu rămâne nimeni ca să stropească ori să sape florile.
Mlaştini stufoase, pe întinderi fără capăt, anunţă apropierea mării. Păsări de mari dimensiuni zboară lent şi buimac peste împărăţia stufurilor. Peisagii de deltă care sugerează timpuri arhaice de geneză, junglă de mocirlă cu viaţă pur animală, fără oameni, fără zbuciumul lor, fără istorie.
New-Orleans
Oraşul e aşezat într'o câmpie fertilă, la 70 de km. dela revărsarea fluviului Mississipi în golful Mexicului. Atmosferă stătută de şes mlăştinos. Aşezarea, martoră a unei. frământate istorii, e mai evocatoare de imagini ale trecutului, mai stimulentă pentru peregrinările imaginaţiei ca în restul Americii Oraşul a trecut din mâna spaniolilor în aceea a francezilor, cars i-au lăsat o pecetie mai puţin ştearsă, apoi în aceea a englezilor, în fine a fost cumpărat de americani. Portul acesta molcom şi indolent, ca un trup gol răsfăţat pe o plajă de nisip caldă, conţine în viaţa lui o bună parte din povestea pirateriei spaniole şi anglo-saxone, continuată apoi de colonialismul rasial sălbatec, din veacurile şaptesprezece şi optsprezece. Aici a fost punctul de pătrundere a conquistadorilor iberici şi francezi care au înaintat spre nord, prin albia fluviului, ajungând până la Saint-Louis, pe mii de kilometri, masacrând din sadism sau din beţia tiraniei, populaţiile indiene mirate, înfricoşate în faţa acestui flagel de oameni albi şi cruzi, neaşteptat şi nevestit de mitologiile lor. A urinat apoi jefuirea până la sleire a tuturor bogăţiilor care se colectau prin sânge şi se vindeau prin aur, umplând caicele pântecoase şi pungile armatorilor din Barcelona, Sevilla ori Liverpool. Aventurieri înebuniţi de mitul aurului şi al condimentelor, soseau cu miile. Au urmat apoi negustorii de carne neagră. Aici poposeau corăbiile cu. negri cumpăraţi pe coasta Africei la Dakar sau la Conakry. Oamenii înlocuiau animalele de muncă încă rare, iar fetele lor, mizerabile şi triste, desfrâul sinistru al vieţii de port. Mai mult ca oriunde, aşezările de piatră au crescut din lacrimi şi gemete înăbuşite de harapnice. <;ine-şi poate da frâu liber imaginaţiei, ca să-şi închipuie azi muzica infernală de gemete ale victimelor, de plesniturile de bici ale vătafilor, care au răsunat într'un sabat fără sfârşit, neturburâţe, secole dearândul, pe aceste cheiuri ale fluviului lutos, care ducea către marea caldă ecouri stinse de atâta suferinţă omenească?
Astăzji, pe kilometri întregi, societăţile maritime şi agenţiile lor, etalează liniştite şi mândre, firme care s'au clădit pe cel mai pervers car-nagiu al urii rasiale şi al poftei neistovite do bani.
In fine, New-Orleans are o istorie mai feroce decât chinurile Inchiziţiei sau e(ecât sfâşierile circurilor romane, dar are o istorie. Aceasta în_
13* /
196
mihai ralea
searoiiâ că oraşul are două părţi: una modernă, banală până la şablonizare, alia plină de fiorul oroarei şi îmblânzită de patina ceardacurilor de fier ruginit pe care atârnă leneş imense ramuri de glicină. N'or fi lipsit, în tineretul clasei celor sătuli de băutură şi cruzime, nici serenadele nevinovate, acordurile lascive de ghitară sub balcoane romantice în care apăreau, sfioase, fiicele căpitanilor de industrie, chemate de fiorul dragostei. Desigur, poeţii şi romancierii contemporani, zeloşi în a nu turbura digestia stăpânilor de azi, nu vor nota în acest oraş al iadului sclavagist, decât aceste acorduri inocente de ghitară. Dar coşmarul e aici prezent: el nu se poate transforma uşor în idilă.
15 Decembrie
. Oraşul e tăiat drept în jumătate de un imens şi searbăd, bulevard plin de nenumărate magazine cu mărfuri mediocre şi eftine. Acelaş gen ca şi cartierul comercial din F-Street, la Washington, sau capătul estic din Broadway, la New-York. Din când. în când restaurante populare în serie. Aerul e încărcat cu miros greţos de gravy (sos de carne cu ceapă), de untdelemn, de alune americane şi, ce e mai teribil, de cuişoare. Daca la această compoziţie olfactivă mai adăugaţi vaporii de benzină, aveţi mirosul obişnuit al tuturor oraşelor americane.
Alături de această parte „modernă", oraşul păstrează destul de autentic atmosfera veche franceză, contemporană cu fundaţia lui. Aşezarea a fost întocmită la începuturile veacului al XVIII-Iea de francezi. Ea a devenit în scurtă vreme capitala unui ţinut larg care cuprinde gurile fluviului Mis-sissipi, trecea peste golful Mexicului într'o serie de insHile ca Haiti, Marti-nica şi Guadelupa. Militari de ai regenţei şi ai lui Ludovic al XV-lea, comercianţi veroşi, evadaţi din închisori, piraţi, misionari catolici şi călugăriţe aşezaţi aici din dor de câştig, din frica de persecuţie religioasă ori urmărire judiciară, s'au amestecat cu populaţia indiană şi neagră şi au dat naştere la acea lume creolă, cu femei frumoase şi provocatoare de culoarea şocolăţii, cu o muzica populară sensuală şi ritmată, cu o bucătărie plină de ardei roşii şi crustacee, cu o arhitectură colonială neo-clasică, amestecând nostalgia Parisului cu gustul de libertate al savanelor, al mărilor calde şi al romantismului exotic. Piraţii, bandiţi fioroşi de drept comun, recrutaţi din evadaţii deportaţi sau dimpotrivă caractere justiţiare de revoltaţi sociali contra asupririi feudale a guvernatorilor care tiranizau poporul după modelul „vice-regilor" spanioli, mişunau în aceste regiuni, unii prădând, ceilalţi împărţind dreptate celor împilaţi şi constituind singura speranţă de justiţie a cohortelor de sclavi torturaţi. In palatul „Cabildo" din Jackson Square, fosta reşedinţă a guvernatorului spaniol, construită pe la sfârşitul sec. al X'VIII-lea se poate vedea tunelul săpat de faimosul pirat francez Pierre Lafitte care, ca şi „Monte Cristo" al lui Dumas-pere (inspiraţia e evidentă, dat fiind faptul că şi Al. Dumas-pere era creol), a evadat prin el din închisoare.
Alături de negustorii de mirodenii, de plantatorii de trestie de zahăr, îmbogăţiţi într'o singură generaţie, s'au aşezat aici, îndată după fundare, contingente masive de cler catolic sub toate formele. Iezuiţii s'au bucurat de privilegii, până la 1762, când, izgoniţi din Franţa, au fost deposedaţi şi aici de imensele plantaţii pe care le acaparaseră. La început, femeile „de treabă" erau rare. Ele nu voiau să stea prea mult într'o climă umedă şi caldă. Când Bienville a părăsit colonia în 1724, plecând în Franţa, el a făgăduit că va trimite repede un transport de femei albe. In adevăr, în 1727, un transport numeros de fete a sosit în Luiziana sub numele de „Filles â la
note de drum in anth.e
197
Cassette" („Casket girls") şi au fundal mai pe urmă ordinul Ursuliuelor. Capucini, dominicani şi alte ordine călugăreşti au invadat noile provincii. De aici caracterul care se poate remarca şi azi al promiscuităţii intre feţele clericale, foştii deţinuţi, agenţii viciului şi fetele care oferă dragoste pentru 9 noapte marinarilor debarcaţi din toate punctele lumii.
La început, cartierul franco-spaniol, „Vieux Carre", era doar un sat cu case de lemn despărţite de şanţuri adânci cu noroi, în care mişunau, după cum ne spun cronicile timpului, reptile scârboase. Au început pe urmă construcţiile caselor de piatră şi pava rea străzilor. Acestea sunt înguste şi umbroase ca în vechile orăşele de provincie din Franţa şi Spania. Gratii ruginite apără ferestrele. Balcoane de fier sunt suspendate deasupra străzii. Pe ele atârnă grele tufele bogate ale fiorii albastre tropicale care poartă, impropriu pentru suavitatea lor, numele unui navigator — Bougainville — bouganvillea. Etajele de jos sunt pitite şi întunecoase. Ca să păstreze pentru uzul „turistic" al acestei aşa de rare atmosfere arhaice în S.U.A., caracterul timpului, municipalitatea, în timpul sezonului, mai trimite câte un cântăreţ din ghitară care rătăceşte nopţile plictisit, mimând un repertoriu repetat până la saturaţie, pe uliţele înguste unde altădată se înjghebau spontan serenadele. Deasemeni oraşul păstrează obiceiurile franceze şi iberice ale carnavalului. Dela sfârşitul lui ianuarie până la mijlocul lui martie, ca şi pe Coasta de Azur în Franţa, se organizează sărbători, „i'iesta", cu care împodobite, cu fete semidesbrăcate, procesiuni cu torţe şi costume istorice. Apogeul o atins la „Mardi-gras", ca şi în Franţa, când sărbătoarea ajunge la un fel de sabat de baluri în aer liber ori în săli strimte, unde răsună în tot cursul nopţii ritmurile primitive şi îmbătătoare ale acordeoanelor.
Dar şi în tot cursul anului, viaţa desfrânată de port sudic, în ţară imperialistă, unde viciul ţine loc de principiu, se desfăşoară nesupărată de nimeni în localurile de noapte, triste în falsa lor exuberanţă. Nicăieri, nici la Marsilia, nici la Alexandria, nici la Hamburg, viaţa de noapte nu prezintă un etalaj mai comercial, mai lipsit de chef spontan ca în New-Orleans. Trei străzi lungi, paralele, adăpostesc câteva sute de localuri de petrecere. Cu începere dela zece seara până la ziuă, fiecare din ele dă un spectacol din jumătate în jumătate de oră, şi unde programul sărac, lipsit de orice imaginaţie, constă în a asista invariabil, contra unei consumaţii destul de scump plătite, la desbrăcarea complota, pe o mică scenă, a câtorva fete frumoase. Ele îndeplinesc acest ritual cu o plictiseală şi lipsă de avânt, caro nu poate să nu fie contagioasă dacă trupul spectatorilor ji'ar fi aţâţat de alconluri contrafăcute. Alcoolul curge în valuri, oameni bestializaţi urlă dement, femeile invită rece şi practic la plăceri veştede, rixole şi bătăile grupează o clipă, când într'un loc, când în altul, călătorii veniţi acolo ca să guste „orgia" vestită a sudului. Totul e organizat şi dominat de un spirit comercial simplist, cinic, obscen. într'un colţ, un marinar iankeu. vrea să vândă cui o da mai mult, o pereche de papagali de un verde strălucitor. Ofertele se ciocnesc. Păsările sunt cedate la urmă celui care oferă mai mult o sticlă de whisky. Cel care le-a achiziţionat e patronul unuia din localurile de noapte de alături. El anunţă că la viitorul spectacol cei doi papagali vor fi situaţi, pentru maximum de efect, pe umerii unei dansatoare goale. O sumedenie de gură-cască se îmbulzesc pe.de acum să-şi procure biletele necesare. Tumultul străzii se potoleşte abia către zori. Atunci coboară în strada desfătărilor cumpărate,.desgustul trist al oboselii şi acel gust rânced de neant pe care £1 lasă  deşertăciunea acestor petreceri  fără viaţă.
198
MIHAI RALEA
16 Decembrie
Americanii sunt foarte mândri de restaurantele şi bucătăria din New-Orleans. Aici se găsesc câteva restaurante francezo-creole, fundate acum o sută de ani. Se pare că bogătaşii din Wall-Street, cu pălătuşul paralizat de gustul sălciu şi invariabil al bucătăriei new-yorkeze, îşi plătesc un drum special la New-Orleans ca să mănânce la „Antoine" ori la „Arnaud". Aici se serveşte o parodie de bucătărie franceză, lipsită total de nuanţele şi fineţea acesteia, în care s'a introdus însă mult ardei roş şi tot felul de mirodenii care îi dau o savoare extrem de picantă, dar care istoveşte repede orice poftă. Preţurile însă, ca pentru orice lucru la modă în America, cu cât sunt mai ridicate, cu atât provoacă un public mai numeros. Pentru a ajunge la un loc la masă, care pare a-ţi fi acordat cu o graţie simţitor plătită, trebuie să faci coadă şi, apoi, odată instalat, să te bucuri de un serviciu în acelaş timp febril şi neglijat, care te ţine pironit ore întregi. împrejur, negustori şi bancheri graşi, congestionaţi, apoplectici, care mănâncă hulpav şi înghit după fiecare fel alcooluri tari. Figura lorcianozată, vânătă, cu. vinele tâmplelor umflate, sugerează mereu frica unor congestii cerebrale posibile. Această imagine mă urmăreşte încă după o jumătate de oră, când, pe unul din cheiurile portului, un vas de lături svârlite dela fereastra unui cargobot e disputat aprig de câţiva negri înfometaţi, in luptă cu câinii cartierului, pentru bucăţile de carne rămase printre deşeuri.
17 Decembrie
Iarăşi în tren, dealungul coastei sudice a golfului Mexic, prin împărăţia pa purei, în drum spre Florida. Peisagiu care aminteşte delta Dunării. Din când în când, ferme de crocodili. Reptilele vorace ale apelor sunt oarecum domesticite şi înmulţite ca cârdurile de oi sau de curcani. Pui mici visează leneş în stufurile calde, lângă exemplare bătrâne, impunătoare prin dimensiunile lor. Când au ajuns la o anumită mărime şi vârstă, ei sunt sacrificaţi, iar pielea lor e tăbăcită pentru poşetele elegante procurate femeilor de magazinele de lux din strada a cincea. Mi se spune că unele din aceste ferme posedă câteva mii de crocodili. Proprietarii, subvenţionaţi de bănci importante, învestesc în aceste afaceri milioane de dolari ca în alte părţi, în turme de oi ori de cai.
18 Decembrie. Jacksonville
Jacksonville e portul cel mai important al Floridei. Oraşul e banal şi fără niciun caracter. Aceeaşi grădină zoologică şi aceeaşi grădină botanică. Hoteluri uriaşe şi inconfortabile, de o curăţenie dubioasă, fără serviciu (poţi suna cât vrei, nimeni nu va veni niciodată!), pline de co-mis-voiajori. După cum în Spania, călătorul e torturat mereu de ofertele „ciceronilor" care-ţi oferă pentru o plată modestă explicaţii fantastice şi. inexacte despre operele de artă ale muzeelor, aici, cea mai mică ezitare ori timiditate în holul hotelului, îţi precipită de îndată un comis-voiajor care-ţi oferă stilouri, ciorapi Nylon, ori cutii de conserve. E adevărat că sunt mai puţin insistenţi, şi-i poţi îndepărta mai. uşor.
Miami
Excursie până Ia Miami, celebra plajă popularizată de filmele americane şi jinduită cu oftări nostalgice de fetele europene care visează la viaţa de acolo, făcută, cred ele, din tineri miliardari care îşi oferă repede viaţa şi onoarea pentru o fată frumoasă; din lux neîntrecut şi. opulenţă paradiziacă. In fond, localitatea e compusă dintr'un oraş comercial în apropierea căruia s'au construit o serie de hoteluri uriaşe pe marginea unei plaje de   nisip de câteva   zeci   de   kilometri.   Climatul  sudic,  cu palmieri,
note de drum in antile
199
portocali şi curmali, grămădeşte iarna, în special la sărbătorile crăciunului, câteva zeci de mii de vizitatori. In decembrie se pot face băi de mare. Plaja adăposteşte iarna, în permanenţă, zeci de mii de negustori din Brooklyn (cartier din New-York) cu familiile lor. Bărbaţii sunt graşi şi îmbrăcaţi cu costume excentrice, în care domină mari pătrate colorate. Femeile, cu o tendinţă agresivă de parvenitism, sunt împopoţonate dis-dedimineaţă cu pene de struţ, blăni scumpe, bijuterii ostentative şi farduri costisitoare dela „Elisabeth Arden". Preocuparea principală e de a-şi etala bogăţia, apartenenţa la clasa avută, în care banul joacă caracterul distinctiv. Pentru, această lume, omul simplu,, sărac, sobru, e un ticălos, un ratat care n'a putut reuşi. Intelectualul ori artistul sunt cântăriţi tot în bani. Dacă buzunarele sale nu sunt pline, ei sunt consideraţi, în cel mai bun caz, ca nişte bufoni amuzanţi, făcuţi să distreze „spleenul" şi plictiseala femeilor, ai căror bărbaţi câştigă frumos din varii afaceri, dar n'au timpul să se ocupe de soţiile lor.
Plaja e plină de zgomot asurzitor, de jovialitate grasă şi indiscretă. Printre grupuri, se adună în movile coji de ou, schelete de pui, cutii de sardele. Totul e gălăgios, iară pudoare, agitat, murdar. La câţiva kilometri mai la nord, într'un fermecător orăşel spaniol, cu resturi de case şi grădini vechi, s'a instalat plaja „chic" a marilor burghezi, distanţi, tăcuţi, şi duri, „Palm Beach". Aici nu mai e Brooklyn, e Wall-Street în plin. Populaţia e aproape exclusiv feminină. Bărbaţii, obsedaţi de afaceri nu-şi vizitează familia decât în week-end. Femeile, fără nicio treabă, iară nicio preocupare, rătăceasc pe străzi imbecile şi absente, îmbrăcate în „toalete" care echivalează cu bugetul pe un an al unei familii de muncitori, sau se adună către seară ia şedinţe de spiritism, de freudism sau la partide de bridge. După o lună, ele se vor întoarce la New-York (protocolul cere obligator iarna o călătorie de o lună la Palm-Beach), tot aşa de inutile şi dezafectate, povestind ce frumos s'au distrat pe coasta caldă a Floridei.
Florida e o provincie joasă, mlăştinoasă. Solul e adesea sub nivelul mării. Vegetaţia e însă superbă. Pădurile tropicale, cu plante rare, bizare, florile de o mărime neobişnuită se înşiruie una după alta. Caracterul spaniol adaugă un pitoresc care n'a putut fi înăbuşit de mecanizarea stereotipă a „modului de viaţă american". Lipseşte însă diferenţa de nivel, perspectivele de munte şi mare, cu golfurile azurii, bordate de coline ale Coastei de Azur în Franţa sau. a golfului Neapoli în Italia. Aici solul şi marea se continuă fără surpriză, la acelaş nivel.
Preocuparea „ştiinţifică" ia proporţii de pură naivitate într'o serie de manifestări ale vieţii americane. In unele restaurante, în dreptul fiecărei mâncări, se scrie în paranteză şi formula compoziţiei chimice a felului: atâta carbon, atâta azot, atâta vitamine A, B, C, etc. Apoi se indică şi numărul caloriilor conţinute. Anatole France vorbeşte undeva de perspectiva transformării bucătăriei noastre actuale, într'o alimentaţie cu pilule care ar conţine toate materiile necesare metabolismului, în proporţii exact chimice. Dar mâncarea nu e numai nutriţie, ea e şi o plăcere. Gustul nostru s'a adaptat la anumite excitaţii, la anumite deprinderi. Funcţiunea fiziologică a digestiei s'a ajustat la anumite alimente naturale şi nu chimice. Mecanicismul american voeşte să răpească omului şi această plăcere pentru a putea îmbogăţi câteva fabrici de hapuri nutritive chimice.
200
MiHAi RALEA
Această preocupare e de aceeaşi natură cu procrearea artificială prin „test-tube", care va realiza parteno-geneza, adică fecundarea artificială. Natura are însă drepturile ei şi cu dânsa nu se poate trişa.
19 Decembrie
Vaporul pe care ne îmbarcăm la Jacksonville pentru Antile, e un modest vas canadian, fără confortul transatlanticelor, dar curat şi vesel. Călătorii sunt grupaţi toţi într'o clasă unică, fără ierarhii sociale şi fără deosebiri de tratament. Vom sta câte doi sau trei în cabină, în paturi suprapuse. Spre deosebire de englezii distanţi, americanii în călătorie sunt joviali şi sociabili. Conform obiceiului, căpitanul vasului ne-a convocat pe covertă, a citit un fel de apel şi a salutat pe fiecare anunţându-i numele, naţionalitatea şi profesia. Americanii admiră titlurile oficiale, mai ales pe cele diplomatice. Acest lucru a provocat un adevărat exod de oameni care s'au prezentat şi au intrat în vorbă. Provin din locurile cele mai diverse: Texas, Iowa, Minnesotta, Colorado, etc, şi din cele mai variate profesii: procurişti de bancă, actuari de la asigurări, profesori de liceu sau. institutori, etc. Obiectul conversaţiei lunecă imediat asupra situaţiei din ţările de democraţie populară. Urmează întrebările cele mai neaşteptate: dacă copiii sărută mâna părinţilor, dacă preoţii poartă coadă ca chinezii, dacă femeile îşi înşeală bărbaţii, dacă se mănâncă iepuri, etc. etc. Dar sub toate aceste copilării, concluziile fiecăruia sunt aceleaşi cu ale celorlalţi: noi ştim că ceeace se scrie în ziarele noastre despre voi e propagandă mincinoasă; că lucrurile nu pot să fie aşa. Dar mai ales, ca un refren unanim: conducătorii noştri vor să ne împingă la război. Dar noi nu voim acest lucru. Noi nu credem că putem fi atacaţi, peste cele două oceane care ne izolează de restul lumii. Nu avem ce căuta în altă parte. Concluzii instinctiv paşnice, ca ale tuturor popoarelor când nu sunt aţâţate de conducători şi chiar atunci când sunt aţâţate cum se întâmplă cu poporul american de azi1). Din o sută de călători, am vorbit cu aproximativ şaptezeci, toţi aveau aceeaşi concepţie. Iată o consultare de tipul celor organizate de Institutul Gallup pentru sondarea opiniei publice, şi poate mult mai sinceră!
Insulele Bahamas
Bahamas constitue un lanţ de 29 insule şi insuliţe, împrăştiate în lungul peninsulei Florida. Formal şi oarecum administrativ, ele formează o colonie engleză. In fond, viaţa economică şi culturală e invadată de americani. Coborîm pentru o zi în capitala provinciei: Nassau. Clima e încântătoare: temperatura atinge iarna 25 grade, o briză uşoară, răcoritoare, adie mereu, marea e de un albastru indigo, vegetaţia tropicală abundentă, de un verde clar şi strălucitor. Nu e de mirare astfel că magnaţii finanţelor din New-York sau bogătaşii din Canada, descind iarna aici, ca englezii pe coasta de Azur a Franţei. Oraşul e un şirag de vile şi grădini doalungul malului. Populaţia e veselă şi amabilă. Ca în toate climele dulci, o lene voluptoasă le reţine mişcările devenite astfel domoale şi graţioase.
Zarea de uscat pe care a văzu t-o întâi, după trei luni de navigare, Cristofor Columb, a fost aceste insule. Prin această poartă a intrat în lumea nouă în Octombrie 1492, debarcând la San-Salvador, care se chema atunci în limba indiană „Guanahani". Frumuseţea locurilor l-a încântat, deparece el scrie despre aceste insule: „Ţinutul întrece pe departe pe toate celelalte
') Notele sunt luate iu '.948.
note de drum in antile
201
si zilele întrec nopţile în splendoare. Indigenii îşi iubesc vecinii ca pe ei înşişi; convorbirea cu ei e cea mai dulce posibilă; feţele lor sunt mereu zâmbitoare, afectuoase şi amabile. Juri că nu există popor mai bun în lume". Geeace n'a împiedicat însă evident pe stăpânitorii spanioli să extermine iute populaţia autohtonă, transportând-o să muncească până la istovire în minele sau morile de zahăr din Hispaniola (San Domingo). Din sec. al XVII-lea înainte, posesiunea engleză a adus cu ea şi flagelul pirateriei: faimosul Edward Teach, zis şi Barbă-Neagră, care a înspăimântat toată Marea Caraibă, a fost împuşcat aici în 1718. Atunci ţărmurile mişunau de gazde complice, care ţineau hanuri fioroase,ca în romanele lui Stevenson, unde turburătoare creole îşi dovedeau dragostea lor piraţilor, ascunzându-i de străşnicia poterelor. Literatura exotică romantică din Anglia la începutul secolului trecut, a povestit aceste furtunoase poveşti de dragoste şi frică. Pentru o bucată de vreme, bucanierii stăpâneau coastele jefuind şi, câteodată, împărţind dreptate celor săraci. Guvernatorii englezi nu erau siguri nici în palatele lor de reşedinţă; ei îşi umpleau camerele de dormit cu. puşti şi cu servitori armaţi. Astăzi, oraşul liniştit şi plat e locul de desfătare a bancherilor la pensie. Pe străzile vecine mării se pot vedea cărucioare cu două roate trase de negri asudaţi, în care se lăfăeşte un domn gras cu ţigară de foi în gură. Există desigur şi un „Country club" cu terase splendide deasupra coastei. Aerul dulce şi răcăritor ca un lichid, ne alintă frunţile. Dulceaţa de a trăi e irezistibilă. Calmul voluptuos al valurilor molcome, lumina irizată în refracţii infinite ne ţine într'o blândă legănare. Doar câţiva privilegiaţi ai soartei, răspândiţi pe terase, au voie să guste minunea naturii, căci şi aceasta a fost demult cumpărată, monopolizată şi vândută în fracţiuni bine retribuite.
22 Decembrie
Mările europene au istoria lor. Ele sunt populate de mitologia greacă, de duhul eroilor lui Homer, de expediţiile cruciade. Ele au fost bătute în lung şi larg de omul istoriei pe care o învăţăm. Aici marea e splendidă şi străină, frumoasă şi inexpresivă, astrală, geografică. Ea n'are poveşti de sugerat. Pe punţile vaporului, călătorii au început să se plictisească. Unii din ei citesc. Mă uit indiscret la coperţile cărţilor. Sunt romane poliţiste în broşuri cu tartaje violent şi ordinar colorate, reprezentând o femeie despletită ţipând de teroare, umbra unei mâini negre profilate pe un. perete alb, un uriaş păianjen... O tânără femeie, frumuşică şi sensibil ameţită de alcool, îmi spune că e franceză de origine, deşi şi-a uitat limba ancestrală, şi că iubeşte lectura şi literatura. îmi vorbeşte de o traducere engleză a lui „Nana" de „Ţola", apoi de o carte minunată care s'ar chema Folter şi al cărei autor e Candys (care înseamnă bomboane pe englezeşte). După povestirea conţinutului, mă dumiresc că e vorba de Candide de Voltaire.
Un german american, cu ochii metalici de hipnotizor, ghiceşte în palmă femeilor de pe bord şi, sadic, le prevesteşte mari nenorociri iminente. Cineva lămureşte că neamţul se răzbună de înfrângerea lui Hitler. Cum prevesteşte tuturor o catastrofă apropiată, se răspândeşte fără Îndoială pe promenadă zvonul că vom naufragia în curând. Fiicei mele îi prevesteşte că în câteva zile îi va muri părintele (adică eu!). Am observat deja că magul păros nu mă iubeşte. Această proorocire îndemnă însă pe fata mea la mai multă solicitudine filială faţă de mine. In ziua fixată pentru împlinirea proorocirei, fata e nervoasă şi gânditoare. Abia la 12 noaptea, când trecem în ziua următoare, ea îşi recapătă veselia. Dar o călătoare îi atrage atenţia, cu candoarea americană, că, dat fiind faptul, că e româncă, poale să fie
202
Ml HAI RALEA
vorba de stilul vechi şi că mai are deci de aşteptat îndeplinirea prevestirii încă treisprezece zile.
Nopţile sunt calde şi parfumate cu sucuri de alge aromate. Constelaţiile strălucesc pe un cer limpede, sticlos, de un albastru violet. Caut pe cer constelaţiile cerului patriei mele: carul mare, carul mic, Cassiopeea. Nu le găsesc pe harta siderală. Ele nu se văd aici în această lună. Mă simt străin şi rătăcit între oameni, moravuri şi stele dela care n'am nicio amintire.
Haiti
Sosirea unui vapor la Port-au-Prince, capitala republicii negre Haiti, e un eveniment. încă dela o distanţă de un kilometru înainte de acostare, e puzderie de ambarcaţiuni de tot felul: pirogi, bărci late, altele cu pânze mici cât un prosop, întâmpină şi apoi însoţesc vasul. Negrii din bărci, majoritatea copii, fac un zgomot asurzitor: unii ţipă şi cer alimente, alţii cântă singuri sau în cor, alţii, acompaniaţi de ghitare şi banjo-uri, intonează o muzică melancolică. Toţi se agită frenetic într'un paroxism de mişcări ale corpului întreg. Mâinile, picioarele, trunchiul, capul se sbat ca într'un acces delirant. In port, marea, fără o cută, e de o limpezime perfectă: fundul se vede clar la o adâncime de cincizeci de metri. Copiii şi tinerii sar din bărci şi cer, în dialectul lor francezo-neg.ru, să le svârli o mică monedă de argint, pe care, — aşa e ritualul — o scot cu gura din adâncimea apei. După această operaţie, moneda le aparţine. Cei mai bătrâni, din bărci, îi încurajează, îi stimulează la acest match, bătând din palme şi repetând ritmic anumite strigăte. Vaporul acostează într'un vacarm asurzitor.
Ni s'a spus maliţios înainte de a ajunge, că vom fi întâmpinaţi de funcţionari, negri dela vamă ori poliţie, în cămaşă, cu picioarele goale şi cu un joben pe cap. In fond agenţii care ne ies înainte sunt negri corect îmbrăcaţi în uniforme, politicoşi, binevoitori. Formalităţile odată făcute, suntem acostaţi de o liotă de gazetari care cu toţii în cor, simultan, ne cer în toate limbile pământului, schimbându-le repede una după alta, asur-zindu-ne total, interviewuri asupra felului cum am călătorit, asupra ceeace aşteptăm să vedem în Haiti, asupra ţării de unde suntem. Se pare că Port-au-Prince, oraşul reşedinţă, e un potolit târg de provincie, unde evenimentele cele mai importante sunt sosirea vaselor de turişti, iar materialul cel mai senzaţional al gazetelor constă din declaraţiile pasagerilor.
Haiti e una din puţinele republici „autonome" negre din lume şi singura din America. Ocupaţia franceză a fost cea mai lungă. Deaceea, limba naţională e un „pa to is"*) francez, vorbit de negri. Insula întreagă cuprinde două ţări: Haiti şi San Domingo (Hispanolia), despărţite de o frontieră artificială şi în permanentă rivalitate. Descoperită de Columb, populaţia indiană a insulei a fost repede nimicită. încă din 1512, s'a început importul de negri din Africa pentru plantaţiile de ananas, trestie de zahăr, cafea. Ocupată o bucată de vreme (până la tratatul dela Ryswick 1697) în condominiu de englezi şi francezi, a fost cedată, dela acest tratat, Franţei. Unii mulatri şi negri au reuşit să se elibereze în decursul secai XVIII-lea şi să formeze un embrion de populaţie liberă. In 1789 li s'au acordat oarecari drepturi politice. Un general şi om politic negru, devenit apoi celebru, Toussaint l'Ouverture a apărat ţara contra spaniolilor şi englezilor. Dar Napoleon l-a destituit şi înlocuit cu un general francez. Condusă de Toussaint l'Ouverture, devenit erou naţional, populaţia neagră a luptat brav cu armatele franceze. La urmă, prin diferite şiretlicuri, conducătorul negru a fost ________-J*) Dialect
NOTE DE DRUM IN ANTIL1
203
prins şi dus în Franţa, unde a murit în închisoare. De atunci el încarnează simbolul eroismului indigen şi e privit ca un iei de Jeanne D'Arc negru. Şi astăzi poporul haitian îl consideră ca pe un rival temut al lui Napoleon. In orice caz, revoluţia anticolonialistă din Haiti e prima manifestare de suveranitate naţională la o populaţie neagră. In secolul al XlX-lea, Haiti a cunoscut istoria frământată a Americii Centrale şi de Sud: pronunciamento de generali, răsturnat de conspiraţia altora generali. In 1843, San Domingo s'a declarat independent şi a format un alt stat. Intre timp, imperialismul american s'a infiltrat în plantaţiile de bumbac, indigo, zahăr şi cafea. In 1915, o nouă revoluţie a voit să alunge pe albi din insulă. Represiunea Statelor Unite a fost înfiorătoare. Pentru o mână de răsculaţi s'au utilizat gaze asfixiante, bombardamente de aviaţie şi de tunuri marine de mare calibru. Populaţia capitalei a fost pur şi simplu masacrată. De atunci, Haiti are un preşedinte de republică şi un guvern, pretins suveran, controlat de aproape de consulatele americane şi de reprezentanţii trusturilor cointeresate în producţia ţării. La cea mai mică veleitate de independenţă, guvernele sunt schimbate prin telefon dela Washington. De altfel, nici nu e nevoe de astfel de măsuri. Partidul guvernant, compus din cele câteva familii negre mai bogate e asociat cu firme americane la exploatarea economică a insulei. El e mulţumit sau, în orice caz, resemnat. Preşedintele are puteri discreţionare: el n'a convocat parlamentul de ani de zile şi guvernează cu un Consiliu de Stat care înlocueşte parlamentul, votând şi ratificând legile, constituindu-se în Adunare Constituantă, alege pe preşedinte. Acesta, la rândul său, numeşte pe care vrea în Consiliul de Stat. Opoziţia slabă şi înfricoşată primeşte închisori, amenzi şi expulzări. Astfel totul merge de minune la sugestiile ferme ale Washingtonului. Şi totuşi republica se făleşte a fi independentă! Haiti oferă, fără surpriză, votul său de Stat „suveran" la hotărîrile O.N.U. totdeauna în sensul S.U.A.
*
Insula e muntoasă. Imediat, din mahalalele oraşului, şoseaua urcă îa mari înălţimi. Aerul e răcoros şi cald în acelaş timp, tonic şi viu. Coastele sunt pline de flori. De departe ele apar ca un perete uriaş de care s'au agăţat covoare de flori tropicale: „point-setter" mari cât o floarea soarelui de un roş crud; „hybiscus" de un roz potolit şi suav; „bougainvillea" violete, cu flori isteţe ca nişte ochi inteligenţi, larg deschişi. Balsamul florilor şi puritatea aerului formează o atmosferă paradiziacă. Te întrebi cum e posibilă în această lume de rai, ura, lăcomia şi exploatarea. Şi totuşi la marginea şoselelor, cu sape în mână, schelete bătrâne de negri, trudesc din greu. Ca în toată lumea colonială, sălăşluesc alături, asigurate de o putere ascunsă în culise, luxul arogant şi mizeria resemnată cu ajutorul teroarei şi al narcozei fetişiste. Aceste populaţii prăpădite sunt cotropite de superstiţii fioroase, de credinţa într'o forţă magică răutăcioasă şi răzbunătoare, care simbolizează probabil asprimea stăpânilor. Şcoala şi cultura laică lipsesc, ca nu cumva să deştepte pe aceşti sărmani somnambuli care practică riturile magiei negre, a groazei de strigoi („zombi"), a credinţei „vaudou", la o licărire de conştiinţă. Figurile poartă mereu, în acest climat de paradis, groaza de forţe malefice supranaturale, care ajută de minune supunerea oarbă la porunca tiranilor. Doar din loc în loc, conştiinţa se iveşte uneori firavă şi instabilă, de cele mai multe ori însă de o violenţă reţinută, gata să izbucnească.
★
204
mihai ralea
Sus, în vârî de niunle, un hotel curat şi confortabil e ţinut de un patron francez. Figură dură, aspră, corp uscat şi sănătos de muntean, privire o-ţelită de om care ştie ce vrea. Ne explică că a venit în insulă de acum treizeci de ani, când. era copil, şi că de atunci n'a mai fost niciodată în Franţa. Nu citeşte ziare străine şi abia dacă ştie că între anii 1914-18 a fosturi război mondial. Trăieşte din veniturile hotelului singuratec, cocoţat pe o stâncă, din vânătoare în pădurile virgine. E însurat cu. o indigenă, cu urme de mare frumuseţe. Iubeşte natura şi afişează un dispreţ cinic faţă de aşezările urbane şi de progresele industriei. Trăieşte într'o stare-naturală, nu recurge la poliţie şi la legi, făcându-şi, când trebuie, singur dreptate. Casa e plină de arme albe şi de puşti. Porunceşte scurt şi tăios servitorilor săi negri, care-1 ascultă aiuriţi şi supuşi. Are şi o mică bibliotecă unde zărim Voltaire, Stendhal şi Anatole France alături de multe volume de Jules Verne şi Fenimore Cooper. Tipul colonialistului de vreme veche, de acum o sută de ani, egoist, împietrit, cu o morală şi filosofic proprie, insociabil, taciturn şi ursuz. Doar alcoolul — cognac francez — dacă face să-i rătăcească pe faţă flacăra repede stinsă a unui surâs. Mizantrop, trăieşte numai între flori, câini şi sclavi de culoare, ilarii clienţi, sunt trataţi corect şi rece, aşteptându-se parcă nerăbdător, plecarea lor. Tip din ce în ce mai rar, între comis-voiajorii şi agenţii colonialismului imperialist, care sosesc joviali şi mieroşi, protejaţi de armate ascunse, utilizând prestigiul lor ca să-şi vândă mărfurile cu maximum de câştig.
*
Limba republicii e oficial cea franceză, un dialect negro-francez. Prin unele sate mai mari prin care trecem apar pe străzile principale librării unde se vând. ultimele numere (întârziate cu 2—3 luni) din „Nouvelle revwe francaise" sau. din „Mercure de France". In unele vitrine am zărit şi. volume de P. Valery şi Paul Mora rid. Franţa apare ca un fost stăpân patriarhal, detronat dela putere. Cercurile de intelectuali sunt de cultură franceză: copiii lor şi ai oamenilor bogaţi îşi perfecţionează studiile la Paris. Ei se întorc cu nostalgia „Cartierului Latin" sau a cafenelelor din Montparnasse. Prestigiul cultural francez e foarte puternic. O revistă literară, „Revue indigene", în limba franceză e larg citită. In schimb şi populaţia şi intelectualii întreţin o ură surdă, dar tenace contra americanilor. Ei simt direct pe pielea lor exploatarea economică fără milă şi influenţa directă a acestora asupra vieţii, politice. Pedepsele sunt clemente atunci când nu insultă ori lezează vreun interes iankeu. In cazurile acestea, acei care cer libertate, ispăşesc cu greu acest păcat excesiv de grav.
Preşedintele partidului comunist din Haiti, mort de curând, purta numele de Jaques Roumain. Am încercat să aflu dacă numele său nu reprezintă vreo legătură cu ţara noastră. N'am putut afla nimic clar. El a fost un scriitor de talent, ale cărui romane sunt publicate în majoritate de edituri pariziene, în limba franceză. O parte din viaţă şi-a petrecut-o ca funcţionar administrativ, întretăiată de dese arestări. Partidul, simpatizat de mase, cu mulţi aderenţi ascunşi, e când legalizat, când interzis, influenţa sa e însă mare, chiar în formă clandestină, asupra maselor exploatate. Apropierea Cubei, care are un partid puternic organizat, îi oferă ajutor şi încurajare.
*
Noaptea cade lină ca o apă. unind uscatul cu oceanul, într'o pânză luminoasă, punctată ici, colo de focuri, de lumini pe bărci, de muzica blândă
note de drum jn an tile
205
a greeriior, care pretutindeni pe pământ umplu nopţile de melopeea lor guralivă şi uşuratecă. Tăcere aproape completă către miezul nopţii. Oraşul n'are nimic din atmosfera marilor centre coloniale: Havana, San Francisco. EI pare un orăşel de provincie francez cu viaţă de familie, cu cancanuri între grupuri, cu bârfeală între femei, cu culcat devreme şi cu serate demodate. Din când în când, undeva într'o stradă depărtată se aud canţonete spaniole sau italiene de mult uitate în Europa, de tipul „Palomei" sau „O sole mio". Haiti n'a fost încă revoluţionat de o mare industrie. Insula e mică, o grădină de fructe şi zarzavat, sub egida capitalului străin, cu viaţă patriarhală  şi învechită.
Muzica populară haitiană, care se pare că e remarcabilă, a fost înregistrată pe discuri modificat ori fals, în genul „beguineîor" ori „rumbelor" la modă în dancingurile din New-York şi retrimisă în Haiti. Dar indigenii nu-şi recunosc aceşti bastarzi, care răsună zi şi noapte prin localuri.
Sub atmosfera politică ipocrit liberală care voeşte să predomine, se ascunde înnăbuşită ura contra colonialiştilor americani. Gândul răfuelii e mereu prezent. Amintirea torturilor din trecut se păstrează intactă într'o tradiţie istorică veşnic vie. Un scriitor francez contemporan relatează ca amintirea colonelului Rochambeau, unul din ultimii guvernatori francezi, e încă vie. Acest despot a invitat o serie de femei haitiene la un bal funebru, într'o sală decorată cu draperii negre, în dosul cărora erau aşezate cadavrele' bărbaţilor lor, împuşcaţi în timpul cât ele dansau.
O serie de activişti progresişti zac în închisori de decenii. Bătaia şi tortura fizică fac parte clin procedura normală a anchetelor. Aceasta nu împiedică gazetele guvernamentale să proslăvească libertatea politică, garanţia drepturilor individuale după modelul constituţiei americane.
"Visul populaţiei negre e împăcarea cu albii într'o adevărată fraternitate. Magia neagră, în special ritul „vaudou" care numără mii de aderenţi, e întocmit pe ideia uniunii mistice între albi şi negri. Cum la aceste ceremonii secrete, albii nu participă (nimic nu Ie interzice), ei sunt prefiguraţi în simbol prin negri unşi pe faţă cu făină şi înfăşuraţi în lungi giulgiuri albe.
într'o dimineaţă radioasă, orbitoare de lumină, ne îmbarcăm iarăşi în drum spre insula Jamaica. Trecem prin strâmtoarea caraibă între Haiti şi Cuba. Spuma albă încalecă molcom răsturnarea valurilor. Din când|în când, peştii sbură tori descriu o traectorie curbă şi se cufundă iarăşi în adâncimi. E regiunea cea mai populată de rechini. Ni se povestesc istorii marinăreşti, care egalează în fantezie pe acele ale vânătorilor. Anul trecut — ne spune un ofiţer de pe bord — un rechin a sărit într'o corabie de pescari şi a furat cu el, ducându-î în abisul apei, un om. In fund, la orizont, lanţuri de vulcani vestesc apropierea de jamaica. In golful din ce în ce mai liniştit apar pescari, în bărci cu pânze, aşteptând zile întregi prada. Aproape de ţărm, pe o insulă, se conturează o citadelă-castel, mărturie fantastică, ameninţătoare a unui trecut neuitat încă. De aici plecau poterele contra piraţilor. In sus, la mal, se zăreşte capitala insulei Jamaica, Kingstown.
MIHU DRAGOMIR
balada savl1llii  
IWinge iar pe Bărăgan şi omătu-i ortoman, cit, mi-i latul numa'oi, numa' blănuri de ţigâi pînă hăt la Dunăre, cine să le numere, că stau una lingă altă de-au înciobănit şi balta. Ninge des, cu foloştine, negru-i doar trenul pe şine şi aleargă voinicel, cu genunchii de oţel parcă mi-i un ciobănel cu fîrlaţii după el. Ninge des şi în răstimp trece-un hanger peste cîmp, un hanger tăios şi lung, mînios alunecînd,
parcă de prăpăd flămînd.
Da1 trenul cine rni-l mînă,
îmblînzindu-mi-l cu-o mînă?
Cucu Savu
din Ploeşti,
din neamuri
muncitoreşti,
cu obraz mîn/it de fum,,
de copil plecat la drum,
stâpîn pe locomotivă
că nu-i stă nimic potrivă.
Şi în tren stau oamenii
şi. se uită pe cîmpii,
cum se cerne
şi se-aşterne
plămădeala griului
din blana omătului.
balada savului
Făurar e cu noroc, a'ngrijit pământul tot, că zăpada s-a lăsat şi-o să crească grlu 'nalt şi iarba de-acum un veac/ Alb de ziuâ-alene vine. Cald e înăuntru, bine. Ileana cea tinerică, ne-nvăţală. nevestică, dă copilului să sugă, ca să tacă, să nu plîngă. Unu' sforăie ca dracu', altu-i nemişcat ca sacu', Panaghiţă tot se'nvîrte parcă-ar' fi la el îa curte, numa un voinic bălan de pe-aici, bârâgănean, stă cu fruntea lîngă geam şi tot cîntă pentru el: — Primăvară, mama noastră, ia zăpada de pe coastă, să ieşim cu plugu-n brazdă, s-aducem pîinea pe masă, că poporu-ntreg aşteaptă pîinea nouă,dulce, coaptă!"
Şi aşa, din garâ-n gară, trenul chiuie şi sboară, ducînd oamenii prin ţară, care la sirvicul lui, care la copiii lui, care cu vreo grifă-amară, care după învîrteală...
Nici nu ştii, nu poţi să ştii cînd prind zările-a scînci, încep, măre, a grăi, ba din şoapte şopotind, ba urlînd, ba bucinînd. La-nceput a fost un vînt, apoi haită alergînd, apoi lupi, apoi mistreţi, balauri cu solzii creţi, apoi dealuri umblătoare, apoi ninsoare cu fiare, că trenul oprit în gară, aburi răsuflînd pe-o nară, a-nceput să se-ntărîte şinele să le frămînte. Pruncul s-a pornit să plîngă, geaba-i mai dădea să sugă, iar voinicul cel bălan, de pe-aici, bârâgănean,
M1HU DRAGOM1R
cu nasul lipit de geam se sgîia. şi nu vedea ce mai face cîmpia.
— Cînd plecăm? îşi zice lumea.
— Uite că plecăm acuma. Trenul iar s-a-ntărîtat s-a chinuit, asudat,
ca an cal împiedecat, da-i, cu nasu-ntr-un troian şi în spate c-un morman, se mai scutură odaV şi rămîne nemişcat. Panaghiţâ bate-n geam:
— Să vă fie de har am, că. vă bateţi foc de noi de ne ţineţi ca pe oi. Las-câ le spun eu vreo trei! Dar cînd uşa, alelei,
a urnit-o, ca, să iasă,
s-a trezit cu naiba-n braţe,
că prăpădul se pornea,
vifor ici, viscol colea,
că. nici iarnă nu era,
ci o strâbunicâ-a ei
din optsuteoptzecitrei.
Dă din stînga, dă din dreapta,
parcâ-ţi dă'n mir cu lopata,
parcă vînturile toate
cu tălpile-n far frecate,
cu cozi de lanţuri pe spate,
vor cu lumea s-o sfîrşeascâ,
s-o treacă, în ţara drăcească.
Unde-i gara? A pierit.
Se-aude-un glas ascuţit:
— Fraţilor, tovarăşi buni, nu mai staţi în tren acum. Pînă-n dimineaţă, moartea vă îngheaţă,
dacă staţi şi adormiţi, măi fraţi
nu vă mai treziţi! Şi coboară pe orbeşte lumea unde nimereşte, coboară s-afungă-n gară, vînt te ia de subsuoară, palma ţi-o pune pe gură să-ţi ia din râsuflăturâ, la un pas nu vezi nimic, le trezeşti sub tren svîrlit. In amiază dintr-odat' Bărăganul s-a-noptat, bat bătuta viscoloii
BALADA SAVULUî
209
de se-ntunecă şi sorii, ca boabele de porumb oamenii se pierd pe cîmp. Intr-o magazie veche rezem,ată-ntr-un perete nimeriră vreo cîţiva, Ileana pruncul l-avea, şi nimica altceva. Cad pe scînduri unu-n altul, aşteplînd să cadă -naltul. Ceialalţi pe unde sînt? Risipiţi ca pleava-n vînt, care-n haltă au ajuns şi-n birăuri s-au ascuns, care s-au trezit băgaţi pe unde scrie „bărbaţi", cum i-au dus vîntoasele, ca pe fronturi schijele. Măiculiţă, şi-a pornit iadul a urla cumplit, cerînd capete de om şi sate întregi plocon, Bărăganul se sucea şi-n bucăţi se svîrcolea, rogojină scuturată de-o muiere rea şi beată, şi în gara scufundată stau vagoanele-ngheţate ca nişte fiare-mpuşcaie. In magazie, la uşi, intră zăpada tîrîş. Feciorul bălan la plete smulge-o bîrnă din perete, o sfărîmă cu piciorul de parcă dă cu toporul şi aprinde-un foc colea, la mijloc, focul cît îi foc, n-are de ger loc. Stere, ceferist bătrîn, cu musteţile de fîn, om din haltă, lăcătuş, mi se duce către uşi:
— Stau colea, alăturea şi femeea-i singurea şi-i bolnavă, vai de ea! Şi pe uşă tot pleca. Da' după juma' de ceas intră, parcă făr-obraz, nu mai are nici mustaţă, are-un obrăzar de ghiaţă.
— N-am ajuns, n-am nimerit, viscolul că m-a sdrobil.
14 — Vlaţ» RomfneascS
MIHU DRAGOMIR
Şi mi-ţi caută un loc
şi mîinile pîn-la cot
şi le bagă drept în foc.
Cîtâ vreme dusu-s-a
de când urlă iadu-aşa?
Ileana cea tinerică,
ne-nvăţaiâ nevestică,
plînge-ncet pe sub basma,
setea rău o cuţila
şi boala o cuprindea,
da' nimeni n-o auzea.
Panaghiţâ stă-ncruntat
peste coş în&ovrigat,
că el coşul n-a lăsat.
In geam un troian se-mpinge
şi-năuntru iarăş ninge
şi-un cui roş în gît te frige.
— Apă! geme-ncet Ileana, ţipă pruncul, plînge mama, nimeni n-aude,
nimeni n-a vede, vai de magazia, veche! Nu ştiu cît a fost a geme că nu-i ceas pe aşa vreme, dar deodat s-a ridicat. Stere, ceferist bătrîn, cu musteţile de fîn, şi luîndu-şi e găleată s-a dus în noaptea turbată. Stă feciorul cel bălan, de pe-aci, bărâgânean, cu mîinile bolovani şi-ngînă încet din gură ca să-i ţină de căldură:
— Primăvară, mama noastră, te-au mâncat lupii pe coastă. Of, ce-aş mai tăia o brazdă s-aducem pîinea pe masă,
că poporu-nlreg aşteaptă pîinea noauă, dulce, coaptă! Zice, şi urgii răspund, cu baroase'n cîmp bătînd. Da' cît bat şi iar râsbat Stere pe uşă-a intrat, a intrat, s-a prăvălit cu găleata zăngănind, cu viscolu-n ceafâ-nfipt. In găleată apa-i piatră,
da' pe foc mi se deşteaptă, bea nevasta ne-nvăţată şi de boală scuturată. Stere-i ca un pom tăiat.
BALADA SAVULUI
lacrima-n ochi i-a-ngheţat.
— Am ajuns pe Ungă casă. da' nu mai pot merge. Lasă... Cum răcneşte iadu-n haltă stau toţi adunaţi olaltă
că şi gîndu-i zăpădit
şi-ai vrea doar s-auzi sfîrşit
horcăilu-nebunit,
parcă-adormi, ai amorţit.
Toţi stau doborîţi, muteşte,
Panaghiţă se suceşte
şi din coşul de răchite
scoate trei ouă cojile
şi de-a-ntregul le înghite
şi priveşţe-n jur de sine
să nu-l vadă oarecine,
scoate iute-un clondiraş
şi sughite-un rachiaş
şi-apoi stă iar nemişcat
ca un miel nevinovat,
oj, cădea-i-ar paru-n cap!
Da' bălanul îl vedea
şi-i zicea:
■— Fiu de căţea,
n-ai văzut
astă
nevastă
cum plîngea cu pruncu-n braţe Mă, chiabure, n-ai văzut? Sta-ţi-ar rachiaşu-n gîtl
Şi deodată-n hău şi vaier intră un cuţit în aer, ţipăt de-om înjunghiat şi la inimă secat. Nu-i ţipăt de-njunghiat şi la inimă secat, ci sirenă mugitoare, se ascute şi-acum moare şi acum iarăş o doare. Sar oameni din amorţeală da' nu ştiu ce e pe-afară, şi sirena plînge, cheamă şi viscolul o destramă. Stere, ceferist bătrîn, cu musteţile de fin, bate talpa îngheţată:
— Cere-ntr-ajutor, măi tată! Şi căciula iar şi-ndeasă
în iad înc-odat să iasă. Voinicelul cel bălan strînge şi el de suman:
— Dacă cere-ntr-ajutor.
MIHU DRAGOMIR
haide, bade, amîndoi! Şi înşfacă un topor şi s-aruncă în vifor. Panaghiţâ stă pe loc, se trăgea mai lingă foc şi-şi zicea şi-i blestema: — Duceţi-vă, na-ţi mai sta, lua-v-ar dracu' pe-amîndoi şi pe toţi ăia ca voi, şi maşina tot cu voi, da' s-ajung întii cu ea pîn-la trebuşoara mea!
Vîntul tropotea pe-afară, joc că îşi bătea de gară, sirena-avea glas de pară. Sirena ce mi-ţi era? Cînd toată lumea fugea, Savu sta cu maşina, cu fochistu-alătur ea. Baba cloanţa viscoloaie şi-asmuţea copiii droaie, maşina s-o-nţepenească, suflarea să le-o răcească, în sloiuri să mi-i zidească, să nu se mai pomenească. Pe fereştile înguste lupi de ger intrau cu sute, apa în cazan sfîrşea, cărbunii piereau sub nea, maşina abia trăia, dar Savu nu se dădea, ce gîndea şi ce făcea? Zăpadâ-n palme lua, fereştile astupa, zăpada că-mi îngheţa şi pe Savu îl păzea să-şi grifeascâ maşina. Şi ţinea cazanu-ncins, focul mi-l ţinea aprins, faţa-n flăcări se pîrlea şi-n spinare ghiaţâ-avea Cucu Savu din Ploeşli, din neamuri muncitoreşti, cu obraz mînfit de fum, de copil plecat la drum, stăpîn pe locomotivă că nu-i stă nimic potrivă! V isco loaia-nebunilă părul şi-l smulgea, smintită, şi cu funie de sloi
BALADA SAVULUI
îi lega pe amîndoi, funie sticloasă, cit omul de groasă, îi lega de roţi, de şină, să nu mai vadă lumină. Zăpezi pC' cărbuni curgeau, cărbunii nu se vedeau, cei doi numai se priveau, apa-n cazan drămuiau, da' cărbuni de-acuma n-au! Ochii le ardeau în foc, că-s trei zile la mijloc de cînd n-au dormit de loc, şi de-o zi şi-o noapte lungă viaţa viscolu-o alungă. Viscolul întră în oase, da' maşina cum s-o lase, că-i de fraţii lor lucrată şi de-o lume aşteptată, nu-i maşină, ci uzină,
dată lui Savu în mînă,
casa iui, maşina lui,
n-o lasă el greului.
Cînd n-au mai avut cărbune
fochistul a prins să sune
doar o veni oarecine.
Stere şi cu cel bălan
din morman într-un troian
s-au împins, s-au răsucit,
viforul i-a despărţit,
cel bălan mi s-a tîrît
în zăpada pîn-la gît
şi-a ajuns
de ger străpuns,
cu toporul strîns în mînă
pînă colo la maşină.
Cînd dă cu toporu-n sloi
Ungă el mai sînt vreo doi,
Că de unde, de neunde,
au venit să mi-i ajute
pe Savu
mecanicu'
că-l ţine prins viscolii'.
— Haideţi, măi, pe sloi, spărgeţi-
Şi se năpusteau băieţii
şi în tender se urcau
prin zăpadă înotau
şi în pumni
luau cărbuni
ca să ardă focul bun,
MIHU DRAGOMIR
Şi Savu ce mai făcea? Zăpadâ-n găleţi lua , şi-n cazan mi ţi-o turna ca să-nmulţească apa.
Viscoloaia-n crucea nopţii se dădea de ceasul mor-ţii cu-o falcâ-n cer % şi una-n pămînt vărsa blesteme de vînt cînd vedea că i-a fost scrisa s-o piardă-n cazan pe fisa, pe Savu să nu-l omoare ci să-i dea ajutorare.
Da' Stere unde umbla?
Baba Cloanţa mi-l prindea
şi-ntr-un zid mi-l repezea,
sîngele câ-l podidea
şi-n nămete-aluneca
şi acolo-l aştepta
casă
nouă-n var curat, nevastă
de ghiaţă-n pat.
Baba Cloanţa, ucigaşă,
în ghiaţă-l prindea ca-n faşă,
ghiaţă de foc,
cu rît de porc,
ghiaţă de ger,
ghiaţă de fier,
ghiaţă groasă,
ghiaţă de oase,
ghiaţă de ghiaţă,
inimă, taci şi înghiaţă.
Maică, feţii mei, mulle-s zile trei cînd nu ştii de-i zi sau ce-i. Cînd iadul a ostenit, soare alb a răsărit peste-un cîrnp înţepenit. Da-n mijlocul cîmpului stă maşina S avui ui şi răsuflă ostenită, da' de nimeni biruită. Ileana cea tinerică, ne-nvăţatâ nevestică, voinicelul cel bălan, de pe-aici, bărăgănean, şi toţi fraţii lor de-amar, ies de unde-au stat chirciţi de urgie fugăriţi,
balada savului
215
şt* cu drugi şi cu topoare scot maşina din prinsoare, o desfac din funii groase, că maşina cum s-o lase, -că-i de fraţii lor lucrată şi de-o lumea aşteptată, nu-i maşină, ci uzină,
dată lor acum în mînă. Panaghiţă vorbea tare, stînd cu coşul în spinare:
— Aşa, nene, repejor! Of, ed ce nu pot, să sbor, că-aici îmi pierd zilele
şi se duc trenurile!
Cel bălan din lucru-a stat
în lopată rezemat:
— Mă belea, nu taci din gură? Cînd ţi-oi da o'nvăţăturâ, toate oasele îţi moi.
Ne-om scăpa noi şi de voi! Panaghiţă ce să spună? încerca s-o dea pe-a bună şi un tîrnăcop lua şi-n sloiuri se repezea, dacă-ar fi fost după el ar fi izbit în otel, da-l vedea o lume-ntreagâ, şi-apoi el cu ce să meargă? Şi lucrau cu toţi, cu zor, dînd lui Savu ajutor. NUma' unu' nu lucra, că-n zăpezi se odihnea, neajuns la casa sa, Stere, ceferist bălrîn, cu musteţile de fîn. Pomeniţi-l, oameni buni!
Apoi după două zile,
îmi venea plugul pe şine,
taur greu, înlârîtat,
de omăt înfometat,
locul lot l-a curăţat.
Şi cînd trenul a, plecat
cine lin mi l-a minat?
Cucu Savu
din Ploeşti,
din neamuri
muncitoreşti,
cu obraz mînjit de fum,
de copil plecat la drum,
stăpîn pe locomotivă
că nu-i stă nimic potrivă.
mihu dragomir
Maşina mergea pe dată, că-i de fraţii lui lucrată şi de-o lume aşteptată, nu-i maşină, ci uzină,
dată lui Savu în mînă, casa lui, maşina lui, bucuria drumului.
Şi-n cîntarea roţilor
în gîndul oamenilor
se isca un glas de dor:
— Primăvară, mama noastră,
ia zăpada de pe coastă
să intrăm cu plugu-n brazdă,
s-aducem pîinea pe masă,
că poporu-ntreg aşteaptă
pîinea nouă, dulce, coaptă!
Asta-i fapta Savuluî şi-a tovarăşilor lui.
ALEX. CAZABAN
INSPIRAŢIE
Senatorul Grigoriţă Sturzescu, marele proprietar al moşiei Stur-zeştii din Vale, stând comod răsturnat într'un fotoliu de piele fină, cetea, cu atenţia încordată, ziarul cât un cerşaf al partidului dela putere... Deodată, se opri din cetit, mototoli foaia politică şi o aruncă deoparte ca pe o cârpă murdară.
Sprijinindu-se în coate, reuşi să-şi salte respectabilul său abdomen şi să pună pe picioare, cu mare greutate, un ti\ p voluminos, de cel puţin o sută de kilograme.
Ochii bulbucaţi şi rotunzi se bulbucară şi mai rău, gata parcă să-i iasă din cap... După un gest boiărît, prinse a măsura camera, cu paşi inegali, vorbind singur, cu glas tremurat de indignare:
„Ce prostii îndrugă dobitocul!... M'a pus să semnez o tâmpenie caro m'a compromis în faţa cetitorilor mei! Cum o să mă pot impune prin scrisul unui astfel de imbecil?"
Ca să-şi verse mai repede necazul pe „imbecilul" care l-a compromis, îşi chemă omul de serviciu...
Când omul de încredere, bătrânul Jan, se arătă în uşă, îl întâmpină răstit:
— Şi tu, ce vrei?
— M'aţi chemat... sărut mâna!...
— Bine zici!... Te-am chemat... Du-tc şi vezi dacă tânărul cel netuns care mi-a adus ziarul, mai aşteaptă în bibliotecă...
— E tot acolo...
— Pofteşte-1 să vie imediat la mine!...
Voluminosul senator se sili să-şi mai potolească mânia de care era cuprins.
II primi pe „imbecil" cu un zâmbet cleios, un fel de rânjet ironic:
— Mulţumesc, foarte mulţumesc!... Ai reuşit să mă compromiţi faţă de cetitorii mei!... Articolul d'intâi a fost bun, ce să zic? Dar articolul de azi, e o prostie!... Da, e o prostie!... Ştiu ce spun!.. Şi, mă rog, dece te uiţi aşa de mirat la mine?... Sunt supărat.. Dacă această prostie n'ar fi purtat semnătura mea, rni-ar fi fost indiferent...
— Eu ştiu?... Ce să vă spun? — se scuză autorul articolului. — Am fost, se vede, rău inspirat...
— Trebuia să fii bine inspirat! — porunci boierul. — Doar ştiai că articolul va fi semnat de mine, nu de dumneata!..Dar dumneata ai abuzat de încrederea ce ţi-am acordat-o!
218
ALEX. CAZABAN
— Vă rog, n'am abuzat... Eu v'am dat să cetiţi articolul înainte să-1 semnaţi... şi l-aţi cetit pe îndelete...
— Ce îndelete?... Doar am aruncat o privire fugitivă... Ştii tare bine că n'am timp să mă ocup de toate fleacurile!...
Scârbit de modul cum îi vorbea acest căpăţânos încrezut, autorul îl privi ţintă drept în ochi:
— Eu cred, domnule sens tor, că critica pe care o faceţi articolului meu, e prea aspră şi nici nu-i justă. Ar trebui să mai întrebaţi şi pe alţii dacă...
Fu întrerupt însă de intrarea servitorului:
— A venit conu Costache Vârtejan...
— Pofteşte-1 numaidecât... (spre autor)—Dumneata mai aşteaptă puţin în bibliotecă... Trebuie să-ţi vorbesc!...
Conu Costache, politician şi bun prieten al moşierului, nici nu trecu bine pragul şi întrebă surprins:
— Cine fu nespălatul care cât p'aci să dea buzna peste mine?
— Ia, un nenorocit! — îl recomandă boierul. Vine să-1 ajut. Zilnic mă plictiseşte, imbecilul ăsta. Azi, a reuşit chiar să mă supere!..
— Dece primeşti pe toţi golanii în casă?
— Ce să fac?.. Politica!., (schimbând, vorba)—Şi tu? Ce vânt te aduce?
— Vin dela preşedinţia consiliului... Am avut fericirea să vorbesc cu premierul... A fost de o amabilitate extremă. Apropos, a întrebat şi de tine.
— A întrebat? — se îmbujora la faţă de plăcere, senatorul.
— Şi ţi-a cetit articolul, mi-a spus.
Roşeaţa din faţa senatorului deveni vineţie... Cu respiraţia tăiată,"" se bâlbâi:
— Şi... şi... zici că... l-a cetit?
— Da... Şi i-a plăcut... S'a mirat chiar că ai talent la scris... Apoi, zâmbind, a adăugat: „Dacă Gogoriţă al nostru stă mut în timpul desbate-rilor, în schimb are mult merit..."
— Va să zică i-a plăcut! — nu putu să-şi ascundă mirarea şi mulţumirea Grigoriţă Sturzescu.
— Dece să nu-i fi plăcut?
— Vezi că... l-am scris cam în grabă!... explică moşierul.
— N'are importanţă! Ce mai vrei?... Şi să ştii că ai crescut în stima şefului! Să nu te miri dacă în curând vei fi socotit drept ministeriabil... Asta am venit să-ţi spua şi te las, că-s foarte grăbit...
După plecarea prietenului său bun, senatorul  rămase îngândurat:
„Va să zică aşa, şefule!... Stau mut în timpul dezbaterilor! Ei bine, îţi voi dovedi că pot să şi vorbesc!
Se grăbi apoi să-1 întrebe pe servitor dacă domnul cel netuns plecase cumva...
—■ N'a plecat... Aşteaptă...
— Cheamă-1 imediat...
„Domnul cel netuns", un tânăr palid, cu ochii vii, cu bucle negre care încadrau o frunte înaltă, rămase mirat găsindu-1 pe boier bine dispus.
Fu primit altfel de cum fusese primit până atunci: — Cred, tinere — se legăna boierul — că n'o să-mi păstrezi „ranchiun" fiindcă am criticat cam aspru opera dumitale... M'ai găsit într'o dispoziţie cam rea. Eram supărat din diferite alte cauze...
— Nu sunt atât de pretenţios — răspunse scriitorul.
INSPIRAŢIE
219
— Ei, acum că ne-am împăcat, ia loc, te rog, că avem de pus la cale ceva foarte important pentru noi... Uite despre cee vorba, şi te rog să fii atent: Chiar în sesiunea astea va veni şi în discuţia Senatului, un proiect de lege relativ la modificarea regimului nostru silvic. Mă voi înscrie şi eu să iau parte la discuţie. Ce zici? Ai putea să-mi scrii un mic discurs de protestare în contra devastărilor şi defrişerilor pădurilor statului?... Te poţi servi de toate cărţile din biblioteca mea... Ce zici.?...
— Voi face tot posibilul să satisfac dorinţa d-voastră!
— Eram sigur! —se însenină boierul... Te asigur că pentru munca depusă, vei fi bine răsplătit... Acum, pentru deocamdată, îţi dau o reco-mandaţie către casieria Senatului.
Mâzgălind apoi o foaie din carnetul său, adăugă:
— Te vei prezenta casierului şi, fără discuţie, vei fi plătit... Şi acum spor la muncă şi nu uita că eu voi ţine discursul, nu dumneata! Deci atenţie şi o bună... inspiraţie!
Rămas singur, reflectă:
— Dece să-1 plătesc din punga mea! Lucrează doar în folosul nostru, deci al ţării!.. Bine înţeles, cu concursul meu dezinteresat...
RUS ALIN MUREŞ AN
puiul de moţ
E mult de-atunci. Trecut-au anii
De douăzeci de ori. Mă miră.
Cireşii 'n curte înfloriră,
Cinstindu-mi singuri viaţa, anii.
In satul meu pitit pe vale,
Cu uliţi strâmbe şi bătrâne
Pe înserat cu pas agale
Coboară bacii de la stâne.
Şi'n urma lor prin munţi rămâne
Ecoul doinelor natale...
Şi e frumos prin partea noastră!
Sunt dealuri ce-şi zburlesc pădurea,
Prin ea cătam umblând pe-aiurea
Vestita „pasăre măiastră"...
E mult de-atunci... Ţin minte bine:
Aveam un prieten bun de joacă,
Prindeam hulubii de prin frasini
Ori i-alungam bătând din toacă.
II poreclisem. „Păsărilâ",
Că era meşter în capcane,
Cu el porneam la vânătoare
Cu. puşti şi arcuri năzdrăvane.
Cât pumnul, un mălai de-acasă
Duceam, în traistă amândoi.
Atât aveau ai noşti pe masă!
In colo, ce găseam şi noi:
Puneam hulubii în frigare
Pe jar să dea în rumenit,
Şi cu mălai mucegăit,
Pofteşte bade  la mâncare!
Apoi sub frasini sunători
Frumoase fluere făceam,
Ori printr'al ramurilor geam
Cu faţa'n sus, priveam, priveam...
Şi, smei îmi făuream din nori,
Băteam în toacă ziua'ntreagă
Ori rătăceam, după cireşe;
PUIUL DE MOŢ
Mi-era pădurea tare dragă,
Cu umbre răcoroase, dese...
Ci Păsăriiă lângă mine
Căruţ maestru meşterea.
Pe înverzitele coline,
Cu el ca vântul coboram.
Şi ca în basme ne credeam
Şi ne părea nespus de bine!...
Urca apoi cu el în spate
Şi'n ochii lui ghiceam un gând:
— „De ce căruţul n'o fi vrând
Să urce şi în sus, fârtate!?"
Şi zile'ntregi se tot gândea
Şi nu pierdea vr'un gând aiurea,
Doar vitele şi le pierdea,
Ce'n muget răscoleau pădurea...
★
Trece moţul pe cărare, Ţipă'n beznă o ciuvică, Dintr'un codru iese luna Mare eflt o mămăligă.
M. Beniuc („Calea moţuluiJ)
Coboram acasă pe'nserale,
Pe   când luna se 'ncurca prin nori
Şi ceream mălai. Ne amăgea
Tata, şuguind de multe ori:
„— Ia mai  mergeţi  şi  mai prindeţi lună
Nu vedeţi din deal cum vă îmbie?
Mămăliga lunii-i tare bună!
De-o'nhăţaţi aduceţi-mi şi mie.
Fratele-mi mai mic l-a şi crezut
Şi-a plecat cu traista s'o aducă.
De atâta drum i s'au făcut
La picioare gălce cât o nucă.
Tot urca aprins înspre Găina
Şi spre ea ţinea întinsă mâna...
Luna însă prinsă, jiu s'a dat
S'amăgească pe-alţii a plecat...
Seara   pruncul s'a întors plângând
Şi-a bolit trei zile după lună,
Câţi copii ca el or fi umblat
După ea pe-atunci să o supună?
Nu era mălai şi nici pământ.
Tatăl meu cioplea, flămând, ciubară,
La Arad la târg şi le ducea.
Ori umbla pe-aiurea peste ţară,
Glasul flămânzit se tănguia:
„ — Hai la doniţi bune, la ciubară!...
RUSALIN MUREŞAN
Păsârilă şi cu mine'n zori Iar plecam cu vitele de-acasă, Şi pocneam cu biciul pânâ'n nori Chinuiţi, de foame nemiloasă.
★
Odatâ'n zori spre sat urcară Maşini, şi uruind, umplură De fum moţeasca bătătură...
In vale, au oprit. Boierii
Spre deal voiră să pornească,
Prea mândră ne era pădurea
Boer la ea să nu râvnească. .
Şi au plecat în sus. Urcuşul
Le-a scos sudori pe sub cămaşă.
(Eu chiar atunci cu Păsărilâ
Cu vitele porneam de-acasă.)
Şi zăbovind un pic la poale
Dădeam maşinilor târcoale.
Dar ne-a văzut de sus boierul
Şi a strigat să spargă cerul:
— „Ia ştergeţi-o, ce-i daţi târcoale!
Maşina m'a costat parale!"
N'o mai. priviţi aşa obraznic,
Noi am fugit, l-am dat în... praznic!
Dar noaptea, hăt; flăcăi vreo cinci,
Ocara noastră s'o răzbune,
Veniră cu cuţite bune
(Să ia cauciuc pentru opinci)
Şi zgăriarâ pe maşină:
„De vor boierii, să mai vină!
Le mulţumim de cauciuc".
Cu noaptea'n spate Carul-Mare
Trecea prin cremeni scăpârând,
Scântei de stea tremurătoare,
Ca şovăiala unui gând.
Lui Păsărilă'n drumul său
Parcă-i păru de-odatâ rău
Nu că pe domni îi păgubise
Ci de maşina ce-o'ndrăgise.
Şi mai departe împreună, Păzeam chiaburilor cireada, De mere uşuram ograda Vecinilor în nopţi cu lună. Purtau pădurile de-o vreme Coroana toamnei ruginie, De-atunci, el nu mai vru să ştie Să urce vitele'n poene. Căci lui îi rămăsese'n minte Luciul maşinii ce-a trecut Şi să o mâne ar fi vrut
PUIUL DE MOŢ
Cu-atâta dragoste fierbinte! Să urce'n fuga mare dealul, Să stea'n maşină, să conducă, Maşina'n mâna lui să zboare Peste păduri ca o nălucă. Peste păduri, ori peste ape, Aşa, ca smeii din poveste... (Şi zile sta să îşi adape Cu gânduri visele aceste).
★
Era în primăvară. Vântul, Ca orice vânt, usca pământul, In sat pe drumul plin de tină Urcase o maşină iarăşi, Purtând în goană doi tovarăşi. Pădurea-şi legăna verdeaţa Pe culmile proptite'n cer, Creştea din umbră dimineaţa, In strigăt aspru de oier. Cu Păsărilă-atunci în zori Cu turma la păscut ne-am dus, Spre vârful dealurilor, sus... Privirea noastră de pe culmi Mai largă decât orişicând, Pe drumul străjuit de ulmi Maşina o văzu urcând. Şi-atunci, în zorii aurii, A tresărit sub şuba-i veche Prietenu-mi cu ochi căprii Ca două fulgere pereche. A alergat spre ea, — foşneau In urma lui cireşii'n floare — Iar pietrele de sub picioare In vale se rostogoleau. Eu am rămas pe loc o clipă, Apoi în urmă-i am plecat, Şi vântul cu a lui aripă In colb mărunt m'a'nfâşurat.
Lângă maşină amândoi, Fricoşi, în urmă ne-am oprit. Departe, turmele de oi Păşteau pe culme, liniştit.
RUSALIN MUREŞAN
Iar prietenu-mi săltând privirea Pe 'ntinsul uliţei pustii, Privind în jurul lui de-odată, Cu ochii umezi mă privi, Mai lucitori ca niciodată:
— „Cei doi tovarăşi au plecat Prin sat cu treburile lor,
Iar oamenii vorbesc prin sat Că o să capete ogor. Şi Păsărilă a cuprins In ochi moţeştile pământuri, De-aceste vorbe s'a aprins Cum ard pădurile sub vânturi... Târcoale dând maşinii^aceste, Cu teamă la motor priveam, Ori desluşeam atâtea lucruri Prin minunatul ochi de geam. N'a mai putut răbda şi-atunci El în maşină s'a săltat, I se părea că drumuri lungi Cu ea, de-atuncea, a umblat, In zbor nebun, înaripat, Peste şosele, peste lunci... Volanul a cuprins, stângaci, Ca un flăcău întâiaş dată, Când strânge'n viaţa lui, o fată.
— „Măi Păsărilă, vezi ce facil" Dar el nu m'auzea, ci, dus
Pe gânduri se'ncurca'n butoane:
— „Vezi, frate, ăstea-s cărucioare, Merg singure pe deal în sus." Deodat' un sunet prelungit
Ne-a speriat: Din întâmplare, Prietenul a nimerit Clacsonul, şi sunase tare.
— „Măi, mâi, a dracului maşină, Am apăsat-o unde-o doare!" Acum la fugă c'o să vină Tovarăşii să ne omoare!" ...Cânta o mierlă ascuţit
In dimineaţa'nrourată, In faţa noastră, deodată, Cei doi tovarăşi s'au oprit. Ne-am speriat ca de bătae, Iar Păsărilă la volan înmărmurise, şi în van Câta să iasă, căci uitase, Când în maşină se urcase, In ce fel deschisese uşa. Şoferul apăsă uşor: ■— „Ei vezi, tovarăşe, greu nu-i, Zâmbind îi spuse moţului. Şi mi te-oi dumiri acuşa.
PUIUL DE MOŢ
Cum se porneşte un motor. Prinde volanul."
— „Ce volan?'" — „Ei, roata ceea subţirică, Cu ea conduci, şi fără frică, Pe drum te. duce năzdrăvan."
— „Al cui eşti tu ?"
— „De-aici din sat. Sunt moţ. La stână m'am tocmit. Ertaţi-mâ c'am îndrăznit Şi în maşină m}am, urcat, Dar mi-a plăcut, şi când îmi place Eu fac un lucru, şi legat! Nici dracu n'are ce îmi face!" Surâse organizatorul, Lui Păsărilâ dându-i mâna: „—E bun răspunsul, pentru asta. Te-oi duce acasă cu maşina!" Şi au plecat. Iar eu ca vântul Prin sat umblai cu vestea, sfară. Nespus de tare rni-era ciudă Că m'au lăsat pe dinafară...
-k
Maşina, prin moţescul sat, Trecea pe drurnu'mprăfoşat.
— „Da, Păsărilâ mie-mi zice
, Şi-mi place calul ăst de fier".
— „Tu nu ai vrea să pleci de-aice Pe la Arad, să fii şofer?"
— „Ba cum să nu", şi vorba-i plină I se opri în gât, de pripă,
Parcă se învîrti maşina Cu el în trecătoarea clipă.
— „De vrei te iau cu noi acuma, (Tovarăşul l-a îndemnat)
Pe părul meu s'aşterne bruma — Şi tot rni-e dor de învăţat. Dar tu, la vârsta ta cea crudă! Deprins cu nemiloasa trudă!" Băiatul a tăcut, şi-o vreme, Ce să răspundă se gândi.
— „De lucru, moţul nu se teme." Răspunse'n urmă: „Voi veni!" în faţa casei veche, sură, Maşina, nouă a oprit.
Şi pentru cea din urmă oară Băialu'n casă-a zăbovii.
L-am întâlnit în drum, spre seară Ii coboram şi turma lui, Sunau tălăngile alene
15 — Viaţa Romînească
226
rusalin mureşan
Cu glas de cântec amărui.
— „Să nu-mi mai spui, eu ştiu că pleci,1'' I-am zis cu glasul tremurat.
„Pe-acolo ai de învăţat, De-acum prin multe ai să treci!1' El m'a privit — mi-aduc aminte — Mîmbrăţişat şi amândoi Cu dragoste vom ţine minte Acel amurg căzând pe foi.
*
Trecură luni, apoi un an Mănos trecu'n hambarul vremii. Băiatul poale la volan îşi scutura povara ternii — Şi poate când i-au dat permisul La piept l-a strâns înfierbântai, Cii-obrazul fraged, luminat, Simţind că-şi împlineşte visul.
Acum să vină iar pe-aicea, Să urce dealul plin de soare, Să slea'n maşină, să conducă, Maşina'n mâna lui să sboare Peste păduri ca o nălucă! Păduri cu coama legănată, Ori focuri vesele vrăjite, Cu flacără catifelată Ce-adorm privirile-obosite... Şi ştiu că în asemeni clipe Să plece-ar vrea, mâhnit, învins, Dar altă dragoste îl ţine Deasupra cărţilor aprins. De-i greu să'nveţe, vrerea-i mare! Vrea bun şofer să fie, ştiu.
— Voi, munţii mei cu vârju'n soare De-l rechemaţi e prea târziu!
Vi-i dor de el? Hei, va ajunge
Odată cu maşina sus,
Pe vârful cel mai nalt ce'mpunge
De veacuri cerul nerăpus!
Şi va striga de-acolo tare:
— „Eu, Păsărilă, moţ sărac,
Un gând mi-am împlinit, pe plac, Şi   sunt stăpân pe larga zare!''
II
Cum cântă vântu-afară'n strună! Se'ncruntâ-a neaua Moş-Gerilă. Dar cine vine? Asta-i bună! E vechiul prieten Păsărilă. In casă-i miros de gulue,
puiul de moţ
227
Odaia-i tare prietenoasă, Cu faţa trasă şi gălbue Şoferul a intrat în casă. M'am ridicat cu mâini întinse, In braţe ne-am cuprins cu foc:
— „Mâi, Păsărilâ, măi, noroc! Şi... bine ai venit, şofere!" Şoferul s'a desprins zâmbind, Tăcut şi-a desbrăcat mantaua Pe care se topise neaua
In boabe mici de mârgârint:
— „Stai fos şi spune-mi ce mai faci, Cu şoferi tul cum te 'mpaci?
Nu mi-ai mai scris?!... —Ei   lasă... slin,
învăţătura le-a furat.
Ei, bine c'ai venit. Târziu
Ţi-au dat concediu? Ai mâncat?"
— „Nu, nu mănânc, şi... n'am conced, Eu... am plecat pe totdeauna, Maşini de-acurna — eu, niciuna N'oi mai conduce, asta. cred!... Un an de zile la Arad... Am şoferit pe bulevarde. M'au criticat, şi zău, mă arde... ...Ai fost vreodată criticat?... De ce să mai rămân?"
— „Ei, drace! Ci, zău, că tare te-ai prostit... întreaga poftă mi-a pierit. Zău, ni'ai mâhnit!"
— „Eu n'am ce-ţi face."
— „Vezi, Păsărilâ, clipa când După un an ne-am revăzut,
Cum să-ţi mai spun... mi s'a părut O clipă nu ca orişicând. Ci ţii tu minte clipa'n care Te-au dus la şcoală-acei tovarăşi ? Ei, uite, tot aşa de mare Crezut-am clipa asta. iarăşi, Dar văd că nu..."
— „Ei lasă. • • lasă... Privirea şi-a ascuns şoferul, — E rău că m'am întors acasă, E râu că a venit oierul!'"
— „Poţi să te'ntorci în multe feluri, Mâi Păsărilâ, şi îţi spun
îmi pare rău că am. un prieten
Pe care grijile-l supun.
■— „Pe mine ? a strigat şoferul,
Cu ochii strălucind ca fierul,
Âscultămă să-ţi povestesc
Cu-a mea întâmplare cum a. fost
De n'am dreptate, fă-mă prost!"
228
ru salin mureşan
pi Păsărilă început
Să povestească. Prin oalae
Aprinsa focului văpae Juca peste pereţi, tăcut. Afară, fulgii se jucau Sfielnici, lenevoşi, apoi, Aduşi de vânt în pale moi, Pe geamul cald se prelingeau. Mi-a spus povestea lui şi parcă O văd aevea întâmplată Pe bulevardele-arădene Cu faţa largă şi curată:
Maşina-şcoală pe o stradă
Ca un beţiv trecut-a azi.
Din trotuare'n trotuare
Şi totuşi cu şoferul treaz.
—„ Nu stăpâneşti volanul bine!
Să nu izbeşti în vre-un castan!"
— „Tovarăşe, mă iartă, dară La car eu n'am avut volan." Privi aiurea Păsărilă, Zâmbind uşor apoi deodat' Fără să vrea izbi cu „Şcoala" In trotuarul celălalt.
— „Ei drace, ia mai cască ochii, Fii mai atent, privirea sus!" Lui Pflsărilâ ca o palmă
I-a răsunat cuvântul spus.
★
O altă zi. In goană trece Un autobus pe lângă haltă. Acum opreşte Păsărilă Dar la oprirea cealaltă. Pe semne n'a băgat de seamă, Şi pân' la urmă-i lucru mare? La o oprire ne'nsemnată Vreo zece inşi să nu coboare!
— „Mă Păsărilă, măi băiete, Când pleacă autobusul tău?"
— „Mâi las-o, nene pe'ndelete, Venii prea repede şi eu. Şi-aicea la sfârşit de rută Mai odihnesc, că-i tare greu." Şi clipele se scutur' iute,
Iar oamenii aşteaptă'n van, Trec clipele de preţ pierdute, Şoferul nu e la volan...
PUIUL DE MOŢ
in garaj, maşinile aşteaptă,
Unele de mult au şi plecat.
Păsărilâ paşii şi-i îndreaptă
S pre-auto busu'n noapte cufundat.
Vrea motorul singur să-l pornească,
Dar motorul parcă a oftai.
Şi în van mai vrea să învârtească
Păsărilâ, - al nostru manivela.
Nu-l ascultă fierul'nţepenit!
— „Iar s'o fi stricat vreo piesă pe la Autobusul ăsta îndrăcit.'
N'am putut să stau şi eu acasă, Să desfac motorul, să-l repar, Vremea bună mi-am pierdul-o, iară, Călătorii mă înjură iar!" Ceilalţi tovarăşi au pornit, Poate-acum maşinile li-s pline De tovarăşi aşteptând grăbit Să coboare'n drumul spre uzine. Zorii se apleacă spre pământ, Păsărilâ prea grăbit repară, Uite-o piuliţă, cum s'a frânt! Gura i-e uscată şi amară. Soarele strecoară în garaj Raze slabe plutitoare 'n vânt... însfârşit motorul merge strună, Păsărilâ sare la volan. Autobusu 'n goana lui nebună, Năruie troian după troian. A ajuns la haltă şi-a oprit. Păsărilâ de mânie-aprins, Pe zăpada albă a sărit. Oamenii aşteptau nerăbdători!
— „Măi şofere, de atâtea ori Prea târziu în haltă ai sosit! Aşteptăm în frig."
— „Poftim, urcaţi. Va spus cineva să aşteptaţi?/" A urcat cu faţa încruntată Şi-a pornii maşina dintr'odată, Frigul aspru scânteia sub roţi, Bolta ca o mare îngheţată Stă deasupra grea şi nemişcată. In maşină călătorii toţi S'au pornit pe râsele de-odată. Păsărilă prea mirat îşi trece Prin maşină, încruntai, privirea-O hârtie peste geamul rece E lipită, — l-a cuprins uimirea. Călători cu feţele vioaie Descifrau ce era scris pe foaie: „Păsărilă, Păsărilă, De maşină nu ţi-e milă,
rus al in mureşan
Tu când oamenii Le-aşteaptă
Deabia dormi pe partea dreaptă,
Şi te'ntorci pe cealaltă.
Halta-i plină.
Nu-i maşină?
Oare cine e de vină?
Iţi strigăm din haltă toţi:
Vai şi-amar de-asemeni moţi,
Şi strigăm să spargem norii
Vrem maşină/1
—Călătorii—" Păsărilă tare s'a 'ncruntat, L-a cuprins o ciudă de nespus, Braţul pe volan şi l-a,'ncordat De-a scrâşnit întregul autobus.
— „Cine-o fi? Acum mi-a pus cunună! Să aştepte! Dacă nu, să plece.
Nu i-oi aştepta eu de cu lună
Pe-aşa vreme aprigă- şi rece,
Şi-apoi sunt şofer şi-i dau la dracul
Nu li-s slugă cum le-ar fi lor plăcu!"
Dar mai tare râsul s'a pornit
Ca uit val răzbunător şi greu.
In oglindă roşu s'a privit
Păsărilă; oamenii mereu,
Descifrau cu râset vers de vers.
Poezia asta le-a plăcut.
Autobusul hohotea şi'n mers.
Pe asfaltul lunecos şi ud.
N'a'ndrăznit o vreme Păsărilă,
Spre hârtie mâna s'o întindă,
Râsetele pline, fără milă,
Le privea cu ură prin oglindă.
Dar de-odată a desprins hârtia
Furios şi roşu ca bujorul.
— „Mai tăceţi acum, cu gălăgia, Că-mi stricaţi de-atâta râs, motorul! Alte vorbe nu i-au mai venit.
Car fi spus el multe, dar a fost Ruşinat câ-l crede lumea prost.
Nu mai e hârtia buclucaşă,
Dar aude deseori prin hâlţi
Vocile cu ascuţiş de dălţi: „Păsărilă, Păsărilă De maşină nu ţi-e.milă Tu când. oamenii te-aşteaptâ De-abia dormi pe partea dreaptă Şi te'ntorci pe cealaltă____"
Cântecul cu vorbe de ocară
Oamenii îl ştiu pe dinafară.
Păsărilă arde de ruşine
Şi ar vrea să fugă undeva,
puiul de moţ
De aşa blestem să nu mai dea. De necaz privirile-i sunt pline:
— „Foaia-am rupt-o, n'am făcut nimic, Prea sunt iute şi eu la mânie,
Pân' la urmă, drace, ce să zic, Tot e drept ce scrie pe hârtiei"
★
De-atuncea zile au trecut Şi pe tânjală s'a lăsat, Ca un şuvoi după furtună. Nu mai citea, credea că ştie Cum să pornească un motor.
— „Nu e destul? Şi ce mai vor Şi ei cu-atâta teoriei? Profesor doară n'o să fiu. Broşurile le dau la dracul
Doar sunt flăcău şi nu mi-e placul De coada cărţii să mă ţiu. Să fiu la timp cu autobusul Atâta doar, şi-atunci e bine. Că nu mai vreau ca înainte Să râdă oamenii de mine."
★
E un club pe-o stradă liniştită Şi pe-aici şoferii se adună. Astăzi sala mare e tixită, Au şoferii multe să îşi spună. Trecătorii mai privesc de-afară Cum s'au strâns şoferii împreună. De, şedinţa nu-i o faptă rară, Dar e rară o şedinţă bună! Fum, ţigări. Şedinţa a'nceput.
— „ Măi, tovarăşi, se aude-un glas, Să vorbesc de Păsârilă-aşi vrea, Că miraţi şoferii au rămas De purtarea lui atât de rea. Călătorii toţi se plâng de-o vreme, Că-umblă rar maşina'n cartier N'au nevoie de aşa şofer! Vor în loc pe altul să îl cheme. Nu învaţă, leneş e. Şi-apoi, Sfaturi de la nimeni nu primeşte. Ce-a citit poţi număra pe deşte. N'are ce să'nveţe de la noi?"
— „Măi tovarăşi, cer şi eu cuvântul! (Păsărilă-i foc: — „Ce daţi năvală?").
— „Ia nu te băga aşa ca vântul. /" (S'au întors privirile prin sală). Păsărilă s'a sculat de-odată:
— „Nu sunt bun? E vorbă să mă schimbe Asta vreţi? Ei bine, până-acasă
RUSALIN MUREŞAN
Ştie Păsărilă să se plimbe!
— „N'ai cuvântul, frate!" — „Asta-i bună!
Şi vă rog lăsaţi-mă în pace!
Eu trăiesc aşa precum îmi place!
Acum plec... Noroc... şi... voe bună!"
Şi-a ieşit cu viforul prin plete
De-a trântit cu uşa de perete.
Afară cerul iernii rece Cernea zăpada pe trotuar, Cu Păsărilă nu se'ntrece Pe stradă crivăţul hoinar. Ajunse la cămin. Pe gânduri. Dădu târziu să se desbrace, Dar vorbele de la şedinţă O noapte nu-l lăsară'n pace! Era'nciudat. Privi'ncăperea Cu sufletul amar şi trist. Şi'n silă iar luă broşura Despre-un şofer sutamiist. O răsuci din nou în mână Apoi se dele păgubaş:
— „Sunt mare prost! S'ajung pe ăsta Când sunt o cârpă de codaş?!"
Prin dormitor îşi duse paşii Prea înciudat, strângăndu-şi gura, Se apleacă apoi de-odată Şi rupse'nfuriat broşura.
*.
Trenul trece, trenul trece, Neaua-i mare, vântu-i rece, Noaptea scutură din ramuri Flori de ghiaţă peste geamuri, Răsuflarea e amară. Păsărilă-i doar pe gânduri, Singur în căldura glugii. Somnul geana nu-i apasă. (Poate l-a uitat acasă La Cămin în clipa fugii). Trenul a oprit în gară, Intră vântul depe-afară A urcat un singur om. Plin de neaua, în vagon:
— „Bună sărat"
— „Bună..."
— „Mai găsesc vreun loc?"
— „Uite, lângă mine, Ai avut noroc".
— „Unde mergi?"
— „La Şebiş" — Omul a răspuns. Şi pe Păsărilă
puiul de moţ
L-a privit pe-ascuns.
— „Dar matale, unde?" (Omul l-a 'nlrebat) Tresărind, şoferul
N'a răspuns îndat'. ...„Merg... mă duc... acasă... Am conced de ieri! Am aproape-o lună!! Ştii... eu sunt şofer!" Şi roşi ca racul De aşa minciună.
— „Da, şofer? Ascultă, Ce mai cânt ciudat Auzii bâete,
Astăzi la Arad:
„Păsărilă, Păsărilă,
De maşină nu ţi-e milă!
Tu când oamenii te-aşteaptâ
De-abea dormi pe partea dreapt
Şi te iitorci pe ceealallă!
Iţi strigăm din haltă toţi
Vai şi-amar de-asemeni moţi!"
Vezi de-aceea-ţi spun
De-l cunoşti cumva,
Spune-i că noi, moţii
Nu îl vrem aşa".
— Vezi asta-i întâmplarea toată Prietene, şi-adevărată,
Trecând tăcuţi în lungul văii, Noi frământam omătul gros. îşi amuţise zurgălăii Pe uliţi satul sgomolos. De-odatâ pe îngustul drum Cuminte cobora o turmă. Şoferul a privit-o lung, Şi s'a trezit cu ani în urmă. (O amintire ca un fum:) Vară era, pe-aceeaşi cale Trecea un pui de moţ, oier, Aceiaşi pomi, aceleaşi pale De vânt. Aceiaşi nori pe cer. Era desculţ prin mărăcini, Cu turma, şi era flămând. II sângerau adesea spini In trupul tânăr şi plăpând. Avea uri prieten bun de joacă-E mult de-atunci, dar ţine minte. Prindea hulubii de prin frasini, Ori i-alunga bătând din toacă.. Punea hulubii în frigare Pe far să dea în rumenit,
234
RUSALIN MUREŞAN
Şi cu mălai mucegăit, Pofteşte bade la mâncare/ Şi Păsărilă a oftat Privind la mine deodată:
— „Mâi prietene, am fost argat, Dar n'oi mai fi eu niciodată! Şofer să fii, întreaga, ţară,
Să o străbaţi pe drumuri lungi,
In miez de caldă primăvară
Pe căi umbroase să a fungi.
Pe   ale patriei meleaguri
Liber să treci. Cu alţi şoferi
Cu autobusele şiraguri
Să legeni iarăşi pasageri.
Sub cerul clar, sub stele poate,
Să umbli pe străbune căi,
Pe vârf de munte cocoţate
Ori aşternute peste văi,
Să simţi cum inima-ţi tresare
Când treci, ca vântul la răscruci,
Când alte autobuse pleacă
O clipă doar în praf te'neacă,
Iar tu te duci mereu, te duci...
Şi parcă urci, şi parcă zbori,
Şi-atâtea căi, câmpii natale,
întreaga patrie în drum
Cu bogăţii îţi iese 'n cale!"
Eu am. rămas mirat: — „Dar bine,
Măi Păsărilă, ce-i cu tine?!
— „Nimic, m'a apucat aşa Un dor de meseria mea..."
★
Acasă, singur, Păsărilă Stătea ursuz cu gând-amar, Sunau la sănii clopoţeii Cu glasul mărunţel şi clar. Privea pe drum aninii, valea Şi parcă auzea din nou Tălăngile ca un ecou înspre păduri suindu-şi calea. Se ridică, şi'n lung odaia O măsură cu ochii vii, De multe-i amintea odaia Truditei lui copilării. De-odată, într'un colţ, pruncia Păstrase peste ani un semn; Zări cu inima învinsă Străvechiul lui căruţ de lemn.
— „Căruţul meu, oare cu tine Ca vântul iute coboram
Pe înverziiele coline Şi-apoi în spate te urcam?
puiul de moţ
Da, tu mi-ai bucurat pruncia, Tu mi-ai fost sâmbure de vis. Acuma văd această viaţă, Ce cale mare mi-a. deschis. Nu, visul meu, căruţul meu; Sunt moţ, şi nu se lasă moţul, Şi am fugit, cum fuge hoţul Şi n'am dat piept cu niciun greu.
*
„Prieten drag, Mă reîntorc şofer să fiu. Maşina iarăşi m'a chemat. Să nu te miri. Şi n'am uitat, Acum că trebue să-ţi scriu11.
Nu m'am mirat. Ştiam de-atunci Că nu va sta prea mult acasă. Şoferul pe drumeaguri lungi Tăia acum zăpada deasă...
— „Hai noroc, tovarăş Păsărilă, Ai adus de-acas' un pic de vin?"
— „Am adus, veniţi de beţi, tovarăşi, La maşină rezervoru-i plin".
Râd şoferii, Păsărilă râde, Mâinele frăţeşte şi le-au dat.
— „Păsărilă, stai cu noi, băiete. Ştii ce rău a fost că. ai. plecat/" Păsărilă şi-a simţit privirea Umezită'n ceaţă o clipită.
— „Măi, tovarăşi, ştiţi voi cum mi-e firea, Parcă-i o maşină învechită/"
— „Nu-i nimic, te-om afuta de-acuma Şi'mpreună-om   învăţa de-i greu, Poate peste ani ne-o ninge bruma,
Şi vom fi alăturea, mereu!" Ruşinat se simte Păsărilâ. Dar s'arată tare. E firesc... Ştiu şoferii ce-i cu el, pe semne, Dar s'au strâns în furu-i şi glumesc. Autobusul trece prin oraş, Păsărilă mânuieşte bine. De-odată drept din faţă vine Un camion, un „SKODA"-uriaş O tăbliţă, prinsă e pe geam: „Cluf-sulamiist" — zâmbea şoferul. Pâsărilă-asemeni a zâmbit, Şi de-odată mândru s'a simţit Că maşina şi-o conduce iarăşi Şi că are-asemenea tovarăşi...
HARALAMB ZINCĂ
u r m ele
Brusc, temperatura îi crescu; bolnavului i se părea că, în ciuda soarelui dogoritor, afară continuă să ningă. De necrezut: cerul era senin, fără pic de nori, iar din înălţimea lui fără de hotar, cădeau fulgi de nea, mari cât frunza de stejar. Cădeau lin, acoperind la nesfârşit drumeagurile, potecile, cătunele. Un câmp alb, neîntinat, se întindea până hăt, departe, cât vedeai cu ochii. El însă, bolnavul, nu se temea de această întindere necunoscută şi mergea înainte, afundându-se din ce în ce mai mult în nămeţii strălucitori, care-i luau vederea. Curând, omătul îi ajunse până la brâu, apoi până Ia piept şi el rămânea locului, înspăimântat de un singur gând: „Numai de-ar sosi băieţii la vreme!" Incordându-şi puterile, încercă să se smulgă din strânsoarea rece a zăpezii, dar nu izbuti. Şi o clipă, avu senzaţia că alunecă într'o prăpastie de ghiaţă care se strânge cu o repeziciune uimitoare, înnăbuşindu-2. Instinctiv, încercă să se agate de ceva nevăzut; se prăbuşi însă, sleit de puteri.
Se trezi la poalele unui munte pietros şi cenuşiu. Recunoscu muntele şi începu să îngâne cu bucurie: „E Ceahlăul... e Ceahlăul". Drept răspuns, bolnavul auzi ecoul tremurat al muntelui: „... hlăul... hlăul..." Alt om, la auzul ecoului pornit din inima înălţimilor, ar fi luat-o la fugă, în jos, spre malul Bistriţei înspumate; el însă, se minuna de parcă ar fi auzit chemarea mamei sale. După cum îi era obiceiul, dădu să se urce într'acolo de unde îşi luau. sborul norii, când albi şi liniştiţi, când negri şi întunecaţi — dar picioarele nu i se urneau. Abia acum descoperi că-l dor picioarele. Ostenit, vru să se aşeze pe un pietroi, dar în aceeaşi clipă auzi un glas duşmănos:
— Dormi, pezevenghiule? Şi de turmă cine să vadă, dracu?
In faţa lui răsări ca din pământ, jupanul Grigore. Bolnavul rămase locului, împietrit de spaimă. Se întrebă: „De unde a mai ieşit şi jupanul? II ştiam mort de mult, încă dinainte de-a pleca eu la armată !"
— Eşti ori nu sluga mea? Ţi-am poruncit ori nu, să nu mai dormi? Jupanul Grigore înjură, după care prinse să rotească deasupra bolnavului o bâtă cioturoasă. De astă dată, bolnavul răspunse, şuerând printre dinţi:
— Eşti mort, jupâne, n'ai să dai în mine... Ş'apoi, eu sunt cătană... cătană.
Grigore dispăru ca prin farmec Bolnavul încercă să se ridice, dar picioarele continuau să-i ardă, de parcă o mână drăcească le dăduse foc. Gemu: „Picioarele... mă dor picioarele..."
La căpătâiul lui apăru o bătrână. Femeia avea o faţă tuciurie, mistuită de amărăciune. începu să-1 mângâie, şoptindu-i  printre lacrimi
URMELE
237
„Ai milă de mama ta bătrână... nu pleca dela Grigore. Ce vom mânca?"
Bolnavul îi simţea mâna caldă şi odihnitoare, îi auzea şoaptele, iar atunci când deschise ochii, o zări plângând şi închinându-se. Simţi că trebue să-i răspundă. Cu greu, deslipi buzele umflate şi murmură:
— Mă bate, mamă, mă bate chiaburul...
încercă din nou să se ridice, însă picioarele i se frângeau de durere; căzu în iarba înaltă şi bogată. Picături de rouă, reci ca ghiaţa, îi împunseră pielea şi o înfiorare plăcută şi parcă de mult aşteptată îi străbătu trupul mistuit de febră. Pe neaşteptate, se pomeni în jurul său cu o turmă întreagă de oi. Animalele se apropiară de el, behăind. Şi deodată, o oaie bucălată îl privi lung şi strigă:
— Asta-i Ionică Aîupului, ciobanul nostru...
— Alupului — strigară oile în cor.
— „M'au recunoscut" — îşi zise bolnavul copleşit, m'au recunoscut..." Ar fi dorit să apuce oaia şi s'o mângâie, dar ea se dădu înapoi, speriată.
— Vai, Alupului... ce-i cu picioarele tale?
— Mă dor picioarele... picioarele, — se văita el, şi din pricina sufe-rinţii izbucni în plâns. Plânse până ce simţi, ca prin vis, o împunsătură. O linişte odihnitoare îi pătrunse în sânge, în inima, în trupul vlăguit. In jurul său, imaginile se şterseră, făcând loc unei tăceri depline...
Două zile şi două nopţi s'a zbuciumat în delir Ion Alupului. Numai în cea de-a treia zi, când prin fereastra încăperii se strecurase o rază de soare, el deschise ochii, ca apoi să-i închidă imediat. Atunci, auzi glasul unei fete.
— Tovarăşe doctor, bolnavul şi-a revenit.
Ispitit să cunoască un bolnav care şi-a revenit, Alupului deschise încăodată ochii. întâlni, spre marea lui nedumerire, chipul frumos al unei fete necunoscute. Fata şedea lângă el, pe pat, ţinându-i mâna. In spatele ei, bolnavul descoperi un bătrânel îmbrăcat într'un halat, cu o barbă mică, caraghioasă, de ţap. Bătrânelul stătea în picioare şi-1 iscodea cu ochi plini de nădejde. Alupului îi auzi vocea:
— Ei, soldatule, ai înviat... Meriţi felicitări!
Nici de data asta, lui Aîupului nu-i venea să creadă că tocmai lui i se adresează cuvintele unui bătrânel care părea să fie doctor. Prevăzător, el îşi roti privirea prin încăpere, dar în afară de un pat părăsit, aflat în vecinătate, nu descoperi nimic altceva. Se uită rugător la cei doi oameni inhalate albe, ca şi cum le-ar fi cerut: „Spune-ţi-mi, unde mă găsesc." Şi pentrucă cei doi tăceau, Alupului, cu o mişcare bruscă, soldăţească, încercă să se smulgă din pat. Un fulger de durere însă îl sfredeli în tălpi. Istovit, alunecă în aşternut. Auzi din nou glasul omului cu barbă ca de ţap:
— Ho, mai încet, degeratule!
„Degeratule!" Cuvânt care îi trezi, dintr'o dată, o mulţime de gânduri. Fără să vrea, strânse mâna fetei şi întrebă cu un glas care i se păru străin din cale afară:
— Unde sunt băieţii?
îşi frânse întrebarea, ca şi când o mână nevăzută îi făcuse semn să tacă, să nu vorbească de ceeace nu se cuvine în faţa unor necunoscuţi. Se linişti, de îndată ce auzi vocea doctorului:
— Potoleşte-te... hai, hai, fii cuminte. Băieţii's la cazarmă...
O svâcnire scurtă a inimii îl făcu pe bolnav să-şi lase pleoapele în jos
238
haralamb zincă
şi să se cufunde într'o toropeală ameţitoare. Adormi, continuând să strângă mâna fetei.
★
într'un târziu, Aiupului se trezi. Soarele asfinţise de mult, iar amurgul cenuşiu al iernii întunecase ferestrele spitalului. Constată că era singur în cameră şi un gând îngrijorător puse stăpânire pe el. Cu teamă, începu să-şi pipăie trupul, braţele; ajunsese cu degetele tremurânde la picioare şi tresări înfricoşat: picioarele îi erau bandajate. Vroi să le mişte, dar aceeaşi durere de foc îl săgeta până'n creştet. „Degeratule"... auzi el cuvintele doctorului. „Degeratule"... repetă el în gând şi încercă să-şi. amintească de cele întâmplate şi, mai ales, cum de-a fost cu putinţă ca el, soldatul Ion Aiupului, care niciodată n'a zăcut bolnav, să ajungă la spital.
★
...Poposiseră în casa unui pădurar dela poalele muntelui Alb. Se odihniseră bine, ia căldură, iar la despărţire, pădurarul pusese să fiarbă apă de ceai. Cei doi ostaşi, Aiupului şi Bucur, băuseră ceaiul la aceeaşi masă cu pădurarul singuratic. In semn de recunoştinţă pentru ospitalitate, Aiupului — cu consimţământul tacit al lui Bucur — desfăcuse o cutie eu conserve. Pădurarul se împotrivise, spunând: „E hrana voastră, băieţi... aveţi cale lungă de mers", — însă în cele din urmă cedase.
La plecare, păzitorul pădurii îi conduse până la cotul Calului, unde se despărţiseră. Pădurarul apucase spre sud, iar cei doi ostaşi spre nord, către cota FL, având misiunea de a constata dacă terenul ales de comandant pentru exerciţii era ori nu practicabil.
In ajun ninsese din belşug şi urcuşurile erau înzăpezite. Era greu de răzbit, mai ales că peste noapte se lăsase gerul, împietrind codrii, cerul, văzduhul.
Urcau tăcuţi, precum se cuvenea Ia marşuri grele, încovoiaţi, cu umerii lăsaţi în jos, cu gâturile întinse, cu privirile în omăt. Aiupului mergea înainte; celălalt venea în urma lui, la doi paşi distanţă. Amândoi păreau cufundaţi în propriile lor gânduri. Aiupului se gândea când 3a pluton şi la comandantul care-1 aştepta, când la pădurarul care-i găzduise. „Trăieşte ca un pustnic, — îşi zicea el, — nici tu nevastă, nici tu copii... Hm, ce om?! Adevărat al codrului! Şi cu câtă durere ne-a povestit despre întâmplările din. sat!"
După un timp, uită de pădurar şi se văzu aevea reîntors la unitate, în satul din vale, stând drept, ca un brad, în faţa comandantului. Acesta îi întreba: „Ai venit, Aiupului?", iar el răspundea: „Tovarăşe locotenent, misiunea ă fost îndeplinită. Terenul pentru exerciţii de tragere înclinată este practicabil..."
Pe semne că ultimele cuvinte le rostise destul de tare, căci Bucur îi întrebase:
— Hei, ce tot mormăi acolo? Zâmbi şi răspunse a şagă:
— Număr paşii făcuţi.
Să fi fost trecut de ora prânzului, când făcură un alt popas, lângă o stână părăsită. Pe cerul limpede cobora un soare cu raze înţepătoare, ca de ghiaţă. Bucur aprinse un foc de vreascuri, iar când flăcările se înălţară, sfârâind şi topind zăpada de pe cetini, cei doi îşi deschiseră   raniţele şi
URMELE
239
începură să prânzească. Bucur mânca şi îşi privea tovarăşul de drum cu ochii mici, strânşi din pricina luminii aspre a soarelui.Zise:
— Măi, Alupului, tot drumul m'am uitat la tine. Ai un mers de adevărat alpinist... mereu acelaş pas. Nu pierzi din cadenţă. Zău,—biae-i de urcat cu tine. Nu-i dai răgaz soldatului să rămână în urmă.
— Nu uita că sunt dela munte, dela poalele Ceahlăului, — răspunse celălalt. Şi nu uita că am lost cioban. Ani de zile, am tot urcat şi coborî! oile lui Grigore.
Tăcură' din nou. Fumară câte o ţigară. Apoi, Alupului scoase harta, busola, şi după o scurtă cercetare, spuse:
— Suntem pe drumul cel bun. Dela cealaltă stână, vom apuca pe scurtătură. Hai la drum...
i Porniră. După un ceas şi mai bine, cei doi soldaţi începuseră să ia pieptiş scurtătura, numită şi „a căprioarelor". Drumul era şi mai anevoios; se încălziseră şi gâfâiau din greu. Brazi înalţi, împovăraţi de omăt, îşi întindeau crengile, gemând molcom, parcă sfâşiaţi de-o grea amărăciune. Lui Aîupului i se păru că un cântec de jale pluteşte deasupra capetelor lor. Cântecul ăsta îl ştia numai el şi, pe neaşteptate, gândul îi zbură către înălţimile atât de cunoscute ale Neamţului. îşi aminti de vuietul codrilor oăzuţi sub biciuirea nemiloasă a furtunilor stârnite de mânia Ceahlăului — inimă de piatră.
Deodată, Alupului se opri şi, printre gâfâituri, strigă către Bucur:
— Priveşte!
Bucur se apropie în grabă.
— Urme! — exclamă el, lăsându-se într'un genunchi.
Ieşite din partea dreaptă a cărării, urmele tăiau poteca pierzându-se în stânga.
Alupului se lăsă şi el într'un genunchi, alături de   Bucur şi zise:
— Pe aici, a trecut nu de mult, un om.
— Bocanci cu ţinte, constată Bucur. O fi căîcătura unui ostaş.
— Nu, îl contrazise Aîupului. Bagă de seamă la formatul tălpii... Talpa bocancilor noştri are cu totul alt format.
Bucur îi dădu dreptate şi întrebă:
— Atunci?
Se ridicară în picioare, privind unul în ochii celuilalt. Alupului îşi cântări, clin obişnuinţă automatul, apoi spuse:
— Măi, Bucure, să chibzuim oleacă şi să vedem ale cui pot fi urmele astea. Ale unui pădurar? Nu, căci am vedea şi urmele câinelui însoţitor. Ale unui vânător. Nu-i timpul vânatului.
Bucur dădu aprobator din cap.
— Trebue să luăm o hotărîre. Suntem doar „veterani".
— Până la cotă mai avem, ziua-i scurtă. Ce crezi? zise Bucur.
— Eu zic să nu lăsăm urmele. Să ne ţinem de ele... să vedem unde duc.
— Şi misiunea?
întrebarea îl făcu pe Alupului să cadă pe gânduri. „Bucur are dreptate... Totuşi, urmele nu pot fi părăsite" — îşi spunea el, amintindu-şi povestirea înspăimântătoare a pădurarului... Rosti:
— Pe aici n'a călcat om cinstit.
— Şi dacă ne rătăcim? vorbi Bucur înţelegând gândurile tovarăşuluisău. Înainte de a răspunde, Alupului se mai uită odată la călcaturile ce
se pierdeau în codrul îngheţat, după care zise:
— Nu, nu ne putem rătăci. Avem la noi busola, harta, şi de hună seamă, automatele.
240
HARALAMB ZINCA
...Nevom abate din drum, apoi ne vom strădui să câştigăm timpul pierdut...
Aiupului îşi scutură iarăşi automatul, cu un gest ameninţător. Bucur, zâmbind, răspunse prin acelaş gest mut.
— Să mergem, porunci Aiupului, —şi ochii'n patru! Pătrunseră în codru şi troznetul sinistru al copacilor deveni mai
înfricoşător. Fiecare brad se tânguia într'o limbă a lui, care de care mai tainică, mai dureroasă. Bucur avu senzaţia că dintr'o clipă în alta, codrul va porni de vale, hăulind şi năruind din cale tot ce era viaţă.
înaintau totuşi, încet, privind în stânga şi'n dreapta, cu armele pregătite de luptă. Se opriră în câteva rânduri; cercetaseră harta, întrebaseră busola, după care-şi însemnară calea străbătută. La asemenea popasuri, Bucur şoptea:
— Busola, fratele nostru bun...
Şi urmele se pierdeau tot mai adânc în tainele munţilor. Cei doi soldaţi se convingeau din ce în ce mai mult că paşii din zăpadă nu puteau fi decât paşii unei fiinţe ce căuta adăpostul codrilor.
într'un târziu, urmele îi călăuziră către hotarul unui luminiş, nu prea mare şi care, în inima codrului, aducea cu un lac alb, îngheţat. Vreme de un minut, rămaseră nemişcaţi. Deodată, Bucur spuse: /
— Fum... simţi? Miroase a fum...
Aiupului adulmecă şi el văzduhul. Simţi înţepătura dulceagă a fumului îmbibat cu răşină şi se lipi şi mai strâns de trunchiul gros al unui copac. Acelaş lucru îl făcu şi Bucur. Iscodiră multă vreme luminişul. Urmele, ca nişte pete negre, se îndreptau spre celălalt capăt al luminişului. Acolo se înălţa, ca din pământ, fuiorul cenuşiu al fumului.
— O colibă... — auzi Aiupului glasul stins al Iui Bucur.
— Ihâ, — încuviinţă Aiupului şi peste chipul său roşu de frig, trecu o umbră de îngrijorare. —După mine! —porunci el.
Ocoliră luminişul, după care se opriră numai la douăzeci de metri de hrubă, feriţi de umbrele negre ale brazilor. O linişte grea, ca de plumb, se lăsa între cei doi soldaţi. Aiupului îşi auzea desluşit bătăile inimii, în vreme ce ochii lui Bucur îl priveau, întrebători. „Ei, şi mai departe?" Aiupului înţelese răspunderea care apăsa pe umerii Iui.
— Acum e acum! şopti el, scoţându-şi harta. Şi luminişul ăsta trebue însemnat.
Aiupului însemna şi încerca să fie cât mai liniştit. Totuşi, un gând ascuţit ca un vârf de baionetă îl sfredelea mereu: „Ce e de făcut? Să acţionăm? Ar fi o copilărie, o treabă nechibzuită. Nu. ştim câţi duşmani ascunde hruba. Nu, trebue să aflăm o altă cale" — îşi spunea el, privindu-şi în neştire harta.  „Trebue înştiinţat plutonul, comandantul"...
Zise:
— Bucur.
— Ce?
— Trebue să ne despărţim.
— Eşti nebun, Aiupului?
Feţele lor încinse de ger se apropiaseră şi mai mult. Fiecare simţea răsuflarea caldă a celuilalt.
— Eu rămân aici, urmă Aiupului, ia pândă. Tu ai să faci cale întoarsă. Te întorci pe urmele noastre şi cauţi să iaci urme noi. Iei harta cu tine.
—• Nu se poate, bolborosi Bucur.
— Se poate! — îl întrerupse celălalt. — Caută să ajungi cât mai repede în sat şi raportează comandantu'ui. Eu am să aştept aici. Gândeşte-te:
URMELE
241
încă în. noaptea asta schimbul trebue să fie aici. Duşmanii de soiul ăsta niciodată nu. stau prea mult locului...
Bucur îl asculta cu sufletul la gură. Pricepuse şi el că o altă cale de luptă nu există. Insă hotărîrea tovarăşului său îl nemulţumea.
— Rămân eu, du-te tu, Alupului.
Alupului tresări şi-i aruncă Iui Bucur o căutătură de parcă l-ar fi văzut întâia dată: „Ce pirpiriu e! — descoperi el. Şi vrea să rămână! Ar degera peste noapte, cum degeră ceapa!"
— Nu, Bucur, să nu ne certăm, zise el după un timp. Eu îs dela munte, pe câtă vreme tu... Hai, pleacă odată.   Locul de întâlnire aici rămâne.
Se îmbrăţişară, după caro Bucur se depărta, în pas alergător. Curând, se mistui în bezna codrului.
W,
Clipele, ceasurile, se scurgeau fără de sfârşit, în tăcere, şi Alupului nici nu-şi dădu seama când înoptase. Pe cerul smolit apăruseră primele stele de cleştar. Pâlpâiau o vreme, apoi împietreau pe bolta neagră a nopţii. Alupului urmări, jocul stelelor, iar când obosi, se trânti în culcuşul ce şi-1 făcuse. încetul cu încetul, aproape pe nesimţite, se lăsă copleşit de impresiile apăsătoare ale tăcerii şi întunericului. Deasupra lui, crengile se legănau trist, şoptindu-i svonuri de neînţeles. Fără să vrea, Alupului îşi aminti de casa călduroasă a pădurarului, de ceaiul fierbinte sorbit la despărţire.' „Hm, ce om! Un pustnic..." îşi zise el şi, în gând, retrăi cele povestite de acest om ciudat...
... Pădurarul se aşezase de cealaltă parte a mesei, în faţa celor doi ostaşi. Deşi cărunt, omul părea încă tânăr. Avea o faţă mare, nebărbierită, cu sprâncene stufoase, înălbite şi ele. Trase dintr'o lulea veche şi, după o scurtă tăcere, începu să vorbească, învăluinclu-se într'un fum cu miros de flori de câmp.
— E uh sat aici, nu departe, lângă Valea îngustă. Ii zice N...
— II ştiu,  interveni Bucur. — Am trecut de multe   ori p'acolo.
— In satul ăsta, până nu de mult, trăia un gospodar. Un ţăran, ca toţi ţăranii săraci, care toată viaţa lui a muncit pentr'un boţ de mămăligă. Avea omul casă grea: trei copii, nevasta bolnavă. Ei, tocmai Nică, •— aşa-i spunea omului ăsta, •—era primul în sat la treburile obşteşti. Când era cu reforma, cine era în frunte? Nică! Când cu alegerile'n '46, cine a sculat, satul? Nică ! Sătenii prinseră dragoste de Nică al lor. In urmă cu câteva luni, Nică a chemat satul la înjghebarea gospodăriei colective. Gospodăria era ca şi'ntocmită. Dar într'o noapte, o mare nenorocire s'a abătut pe capul lui Nică. Bandiţii i-au atacat casa. Pe femeie au omorît-o, pe copii la fel. Apoi, gospodăriei lui i-au dat foc din patru colţuri. Pe Nică l-au dus cu ei şi nici până astăzi n'a fost găsit...
Pădurarul tăcu şi privi cum se destramă rotocoalele de fum. Atunci, Alupului îl întrebă:
— Şi nu se ştie cine sunt bandiţii?
— Unii spun că în fruntea lor ar fi Florică, băiatul ăl marc al fostului moşier Oproiu...
...Alupului tresări speriat. Un scârţâit prelung, de balamale ruginite, ajunse la urechile lui. Se ridică brusc în picioare. Obişnuiţi cu bezna, ochii săi se aţintiră spre hrubă. Un bărbat înalt, spătos, purtând un cojoc desfăcut la piept, se ivi în faţă bordeiului. Stătu o vreme locului, iscodind cerul înstelat,  apoi coborî în adăpostul de sub pământ.
16 — Viaţa Romînească
242
haralamb zincă
E iarăşi linişte. Lui Aiupului i se pare că vremea se scurge din ce în ce mai greu. îngrijorat, se întrebă: „O fi ajuns Bucur? O fi raportat comandantului? Nu cumva s'o fi rătăcit?" Gerul s'a înteţit. Crengile brazilor tremură, svâcnesc, cernind fulgii de nea. Aiupului simte că frigul şi somnul îi dau târcoale, vrăjindu-1 parcă. Gerul îl cheamă, îl momeşte la căldura somnului. Pentru o clipă se Iasă furat de această stranie chemare a nopţii şi, moleşit, cade la pământ. Se loveşte însă de trunchiul copacului şi se ridică îndată. Aiupului priveşte în jur nemulţumit, ca şi cum tovarăşi nevăzuţi i-ar fi surprins slăbiciunea.
Curând după aceea, mâinile au început să-i amorţească. Fără zăbavă, şi-a scos mănuşile îmblănite şi a prins să-şi frece cu zăpadă degetele înţepenite. Mii de ace îi împungeau palmele, degetele, încălzind.u-1. înviorat, Aiupului se gândi: „Nu, gerule, nu mă dobori aşa de uşor... Sunt şi eu .dela munte!" Un sentiment puternic, de biruinţă asupra lui însuşirii aduse un zâmbet pe buze.
*
Carul mare trecuse de cealaltă parte a cerului şi soldatul se bucură: se apropiau, zorile. „Acuş vor fi băieţii, aici, — îşi zicea el mereu. Ca să se încălzească, sălta în ritmul unei sârbe pe care o îngâna, abia şoptit. Faţa iui ardea ca jăratecul. Picioarele îl deveniseră grele, butucănoase. Simţi că gerul îl ataca de astă dată prin bocanci, cu şi mai multă înverşunare. Nu mai simţi însă nimic în clipa'n care auzi din nou scârţâitul uşii cu balamalele ruginite. Se trase lângă trunchiul copacului, înviorat. Văzu ieşind din hrubă un bărbat înalt, îmbrăcat într'o scurteică îmblănită, cu o căciulă mare, ţuguiată, trasă adânc peste urechi. Un automat îi atârna de umăr, bălăbănindu-se. Bărbatul cercetă atent luminişul. După un timp, Aiupului îl auzi spunând:
— Am plecat.
Soldatul nu auzi răspunsul celorlalţi, dar îl văzu pe duşman făcând primii paşi. Se cutremură. Necunoscutul venea spre el, cu ţigara lipită de colţul gurii. Cu toate că inima îi svâcnea puternic şi mâinile îi tremurau din pricina frigului, Aiupului începu să se pregătească de luptă. Ridică cu grijă automatul, dar în aceeaşi clipă îl străfulgera un gând: „Dacă trag, totul e pierdut. Bandiţii vor prinde de veste... Şi nici de scăpat nu trebuie să-mi scape!"
Necunoscutul îşi vedea liniştit de drum şi curând nu-1 mai despărţea de soldat decât o distanţă mică. Brusc, rămase locului, ca şi când nările ar fi simţit primejdia.
Aiupului nu mai pierdu, nicio clipă. Sări pe neaşteptate în faţa banditului şi, cu o mişcare scurtă, puternică, de cioban, îi repezi cu patul ar.rn.si, o lovitură în cap. Cel atacat scăpă un icnet scurt şi se prăbuşi Ia picioarele ostaşului.
Prevăzător, Aiupului aruncă o căutătură spre bordei; codrul trăia încremenit, ca şi cum nimic nu s'ar fi întâmplat.
Trase trupul duşmanului spre culcuşul său, apoi începu să-1 cerceteze; era un bărbat trecut de treizeci de ani, cu o faţă albă, parcă pudrată ; o mustaţă groasă îi încadra gura, ca un cleşte negru...,
„In doi, timpul o să treacă mai repede" — îşi spuse Aiupului, scoţând automatul de pe umărul banditului.
ţambalagiul danilo
243
Gerul frigea. Alupului, înţepenit, privea când la prizonierul imobilizat, când la bordeiul duşmanilor. Se silea din răsputeri să-şi învingă toropeala care-1 năpădea ca un val ce nu cunoaşte îndurare. „Numai de-ar veni la vreme" — se frământa Alupului. Şi tot el se liniştea: „Bucur nu s'a rătăcit... Comandantul nu va întârzia". îşi simţea picioarele grele, ca plumbul. Capul îi vuia, iar încheieturile trupului îi păreau nişte noduri ruginite. Tresări iarăşi. Ceva tainic începuse să freamăte în jurul lui. îşi ascuţi vederea: i se păru că umbre vagi se leagănă pe lângă trunchiurile înegrite ale brazilor. Şi deodată, în lumina înşelătoare a zorilor, ochii lui distinseră două siluete. Apoi, nu mai văzu nimic. Un fior de spaimă îi tăie curajul: „Am năluciri" — gândi, şi, aplecându-se, luă un pumn de zăpadă pe care-1 duse la gură, desnădăjduit.
Cele două siluete apărură din nou. Pe chipul. îngheţat al soldatului înflori din nou zâmbetul biruinţei. Auzi ca un ecou îndepărtat:
— Alupului, noi suntem!...
Cuprins de o tulburare fără margini, Alupului se avânta spre comandant. Buza de jos îi tremura nervos, spasmodic. încercă să vorbească, însă nu izbuti. Simţi cum totul se învârteşte cu el şi, sleit de puteri, se prăbuşi în braţele care se întindeau spre el.
Uşa se deschise şi'n camera bolnavului intră fata cu părul de aur. Se apropia de patul lui, parcă plutind...
— Ei, cum te mai simţi „degeratule?" — întrebă ea, şi pe chipul ei blajin apăru un zâmbet prietenesc.
Acum, Alupului îşi revenise deabinelea. O privi cu bucurie, şi-i răspunse din toată inima:
—• Soră, când eşti lângă mine, zău, mă simt mai zdravăn.
ŢAMBALAGIUL DANILO
L-am cunoscut pe soldatul Russe Danilo într'o Duminică după amiază, în grădina largă şi frumoasă a cazărmii. Tovarăşii lui de arme făcuseră cerc în jurul său, ascultându-i cântecul. Ademenit de farmecul doinei, m'am apropiat de grup şi tulburat de ceeace vedeam şi auzeam, am întrebat un soldat:
— Cine-i muzicantul?
Am primit un răspuns scurt:
— Danilo, ţambalagiul nostru...
Am. rămas locului şi am început să urmăresc cu interes mişcările iscusite ale ţambalagiului. Acesta bătea îndrăcit instrumentul, iar din când în când, îşi ridica privirea arzătoare către ascultătorii săi. In asemenea clipe, îi zăream ochii negri, mari, catifelaţi, care, cu licărul lor copilăresc, păreau că însoţesc sborul lin al cântecului.
Puţin mai târziu, chemaţi şi îndemnaţi de melodiile sprinţare ale muzicantului, ascultătorii se prinseseră în horă. Piusse Danilo trecuse şi el, undeva, în mijlocul roţii, cu ţambalul atârnat pe după gâtul tuciuriu şi vânjos. Acum îl vedeam mai bine; era înalt, voinic, cu chipul măsliniu şi atrăgător. Cânta într'una, aplecându-şi uşor capul pe umărul drept, parcă atent la sunetele pătimaşe ce ieşeau de sub ciocănelele sale neastâmpărate.
Ostaşii nu se mai saturau ascultându-1. Mândrii de tovarăşul lor ţambalagiul, ei cereau mereu alte şi alte cântece, care de care mai frumoase. 16*
244
haralamb zincă
— Bre, Danilo, ia mai zi şi una depe la noi, din Vâlcea. Russe Danilo nu se lăsă rugat prea mult. Numai ce auzea rugămintea şi beţişoarele lui prindeau să smulgă strunelor, cu virtuozitate, sunetele unui joc cunoscut fie vlăscenilor, fie gorjenilor, fie băcăoanilor.
Tot în aceeaşi zi, mi-a fost dat să mai văd o scenă de neuitat. Un ostaş, cu o faţă aspră, bătută de vânturile reci ale munţilor, s'a apropiat de muzicant şi i-a cerut un anume cântec, din satul lui...
— E un cântec vechi, din moşi-strămoşi — au ajuns până la mine vorbele ostaşului.
Danilo a ridicat sprincenele negre şi subţiri, în semn de mirare, şi a răspuns:
— Măi, frate, cum mai vine şi cântecul ăsta, zău, nu ştiu!
Atunci cu sfială soldatul s'a apucat să îngâne cântecul la urechea muzicantului. Şi deodată, ca la o comandă neauzită şi nevăzută, dar fulgerătoare, în jurul nostru s'a lăsat o linişte deplină, ca în inima nopţii. Neînţe-legând prea bine pricina acestei tăceri spontane, am întrebat, uimit:
— Ce s'a întâmplat?
Mi s'a făcut semn să tac şi mi s'a răspuns în şoaptă:
— Psst... linişte... linişte... Nu vedeţi? Danilo învaţă un cântec. Am rămas locului mirat; flăcăii care, nu cu mult înainte, bătuseră horă
şi păreau de nepotolit, stăteau acum neclintiţi, privind mişcările celor doi. Danilo asculta încordat şi ochii lui negri căpătaseră o strălucire deosebită. Intr'adevăr, după un timp, a început şi el să îngâne cântecul,, mai întâi timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneţ, până ce'nielodia isbucni victorioasă,  spre  mulţumirea tuturor.
In clipele acestea, s'a născut în mine dorinţa de-a cunoaşte viaţa lui Danilo, de-a cunoaşte isvorul bucuriei sale, bucurie ce radia la fiecare mişcare a sa. M'am împrietenit greu cu ţambalagiul nostru; totuşi, m'am împrietenit. Numai atunci a început să-mi vorbească despre el.
Ne întorceam dela clubul uzinei din localitate, unde echipa unităţii prezentase un festival artistic. Păşeam alături de Danilo. Noaptea era întunecoasă; doar în adâncul cerului negru spuzeau stelele, palide, parcă lipsite de viaţă. Prin văzduhul încremenit plutea svonul obişnuit al nopţilor de primăvară. Până la stingere mai aveam înaintea noastră o bună bucată de vreme. La îndemnul meu, ne aşezarăm pe o bancă. Danilo tăcea, frământat de gânduri tainice. Presimţeam că se apropie clipa mult .aşteptată. Nu mă înşelasem:
— Sunt ţigan, — începu el să povestească, cu glasul sugrumat de emoţie. — M'am născut, nu departe de Buzău, într'o cocioabă aruncată la marginea satului, ca o ladă de gunoi. Din lut era cocioaba şi n'avea decât o singură încăpere. O singură încăpere la o droaie de copii — repetă Danilo. De-ai şti ce se abătea asupra noastră, când ploua! Turna cu găleata. Lutul se muia. Se făcea mâzgă, iar nouă, copiilor, ni-era mai bine să stăm afară, în bătaia ploii, decât în cocioabă. De trei ori s'a năruit blestemata peste noi şi tot de atâtea ori am ridicat-o...
N'ai să crezi; unsprezece oameni trăiam în cocioaba asta nenorocită! Nouă copii ne învârteam pe lângă fusta peticită a mamei. Insă mulţi am fost, puţini am rămas. într'un an, au murit şase... Când şi-a dat sufletul cel de-al şaselea copil — îmi aduc aminte — tata a început să se bată cu capul de pământ; şi nu de jale, ci de spaimă. De spaimă că iarăşi trebue să se ducă la primar şi să ceară loc la cimitir, pentru îngropăciune. In cele din urmă, s'a dus; aveam pe atunci şase ani şi m'a luat cu el. Primarul n'a vrut să-1 primească, ajutoarele lui la fel; dar tata s'a încăpăţânat şi l-a aşteptat
ţambalagiul danilo
245
lipit de casă, pe inai marele peste sat. Când primarul a dat să coboare, tata a căzut în genunchi şi, îmbrăţişându-i picioarele înfundate în cisme boiereşti, a început să se milogească:
— Ai milă de mine, dom' primar, lasă-mă să-mi îngrop copchilul, pe creştineşte...
Pitit după trunchiul unui stejar bătrân, eu vedeam şi auzeam totul. L-am văzut pe primar cum s'a uitat batjocoritor la tata şi l-a întrebat:
— Mă, cioară, mă, câţi pui ai îngropat în ăst an, în cimitirul satului?
— Cinci săru'mânuţa, boierule Pa răspuns tata.
— Ajunge, ce vrei să-mi umpli cimitirul cu ţigănie? — a strigat primarul şi s'a depărtat după ce l-a izbit cu piciorul pe tata, de l-a trântit cât colo. Aşa s'a făcut că cel de al şaselea frate l-am îngropat lângă cocioabă. Când l-am coborît în groapă, tata tăcea încremenit; numai mama bocea, vărsând lacrimi amare...
...Danilo îşi aprinse o ţigară şi, o clipă, se uită într'acolo unde strălucea luceafărul de seară. Urmă, după un timp:
— Despre copilăria mea nu pot să-ţi spun multe. Umblam vara într'o sdreanţă de cămaşă murdară, iar când crivăţul se pornea să şuiere, mai aruncam pe umeri şi o haină jerpelită a tatei. Ce-i drept, uneori ieşeam să mă joc, dar copiii bogătanilor din sat aruncau după mine cu coji de pepeni, cu pietroaie, cu tot ce le cădea sub mână, strigând cât îi ţinea gura:
— Crr, cioară, d'aici...
Odată—întâmplarea asta n'am s'o uit cât am să trăiesc—alergam de unul singur prin colbul drumului; mă jucam şi-mi închipuiam că sunt un călăreţ vestit. Şi când mi-era lumea mai dragă, hop, că în faţa mea răsare, ca din pământ, primarul cu ajutoarele lui. Căpetenia satului era un bărbat mărunt de stat, subţire ca o trestie, şi mai avea o faţă veştejită care mă înspăimânta. Mă feream să-i ies în cale. Acum ce era să fac? Am vrut s'o iau la goană, dar el, spre necazul meu, m'a apucat de braţ, strângându-mă ca într'un cleşte:
— Stai, mă arăpilă, încotro? îmi zice el. Ia spune frumos al cui eşti? N'am priceput ce voia dela mine. Prea-mi vorbea blajin şi asta m'a descumpănit. Am răspuns, tremurând de teamă. Iar el de colo:
— Aha, al lăutarului, păi zi aşa!
Afurisitul, părea că se bucură de-o aşa întâlnire rară. M'a iscodit el ce m'a iscodit, pironindu-mă cu ochii lui vicleni, apoi mi-a vorbit din nou:
— De eşti a lui Russe scripcarul, na, ţine şi tu o bomboană, s'o pomeneşti toată viaţa...
Nu-mi venea să cred ochilor, primarul cu mâna lui, aia uscată, îmi întindea o bomboană albă, frumos mirositoare! Până'n clipa aceea, auzisem de bomboane, acadele, dar de văzut ori de pus în gură încă nu mi se întâmplase niciodată.
— Mănâncă —îmi porunci primarul.
Am băgat bomboana'n gură, mai mult de teamă, şi am început s'o mestec cu lăcomie. N'a trecut mult şi am scos un ţipăt de durere. îngrozit, am scuipat bomboana, cape un tăciune aprins. Mi-am ars atunci cerul gurii, limba, buzele. De usturime, m'au podidit şi lacrimile. Numai primarul şi ajutoarele lui se tăvăleau de râs, ţinându-se de rărunchi. Am rup t-o la fugă, înspăimântat şi plângând de durere. Am avut însă şi noroc de un om bun, badea Gheorghe îi zicea, un ţăran amărît care trăia în vecinătatea cocioabei noastre: el m'a prins în braţe, m'a dus în casă şi mi-a dat o cană de lapte, de mi-am clătit gura. Tot el mi-a şters lacrimile, spunând:
— Blestematul, ţi-a dat o acadea cu ardei, de păcăleală...
246
HARALAMB ZINCA
Precum vezi, aşa-mi duceam copilăria — urmă Danilo aruncându-mi o privire scurtă. Când m'am făcut mai mărişor, ca scaiul mă ţineam după tatăl şi fratele meu mai mare; amândoi erau lăutari şi încă de mâna'ntâi. Tata zicea din scripcă, iar fratele din ţambal. Până la cântecele lor, nu cunoscusem nimic mai frumos, aşa că nu-i părăseam nici o clipă. Umblau ei din cârciumă în cârciumă, cântau din instrumente; iar tata îi mai zicea uneori şi din gură. Ca să-i ascult, mă aşezam pe pragul dughenilor şi mă uitam furios la clienţii care făceau zarvă în loc să asculte jalea lăutarilor.
In zilele astea negre ca păcura, *u am îndrăgit ţambalul, sunetele lui. Ehei, frumos mai cânta la ţambal fratele meu! Astăzi ar fi fost un mare muzicant, dacă...
... Danilo tăcu brusc. Părea că se oprise la hotarul unor amintiri dureroase. Mă simţeam destul de încurcat; doream din tot sufletul să ascult •povestea vieţii lui, iar pe de altă parte mă temeam ca această dorinţă să nu deschidă răni vechi. Ţambalagiul însă mă înţelese: după un timp, el continuă. Glasul îi devenise metalic, de nerecunoscut...
... Fratele meu. ar fi fost un mare artist! Dar nici el nu mai trăeşte. Iţi aminteşti de iarna anului 1942? Intr'una din zilele acelea, ne-am pomenit ia uşa cocioabei noastre cu jandarmul satului. A deschis-o, dar de intrat n'a intrat, de scârbă. Din prag a strigat către noi:
— Bă, Russe, dracu să te ia, „ambalează-ţi" zdrenţele, nevasta şi copiii, şi vin  după mine... Auzi mă... Am încremenit de spaimă.
Numai tata a îndrăznit să spună:
— Zdrenţele? Să le „ambalăm"? Nu pricep, mânca-ţi-aş.vorba... Jandarmul a strigat iarăşi:
— Bă, Russe, eşti arestat... Toată ţigănia îi arestată. Ordin dela mareşal... hai, adună-ţi boarfele şi peste un ceas să îi la primărie... Auzi mă, că te ia mama dracului...
Cu chiu, cu vai, am adunat zdrenţele într'o bocceluţă. Mama se văicărea iar tata nu-şi mai lua căutătura dela scripcă şi ţambal. Bietul om era chinuit de-un gând: „să le ia cu el ori nu?" Ne zicea: „Nu ştii unde ne vor duce: Poate la moarte? Măcar instrumentele să rămână vii şi nevătămate!" Şi la sfatul lui am îngropat şi scripcă şi ţambalul.
Satul I-am părăsit noaptea, pe un ger de crăpau şi pietrele. O lună de ghiaţă ne lumina calea ce ducea către Transnistria. Eh, nenorocită pribegie! Eram mulţi ţigani în coioană, adunaţi din cele patru zări de ţară. Ne goneau la moarte jandarmii.
Aşa am ajuns într'o noapte pe un maidan; făceam popas. Aici, mama şi-a dat sufletul. O am şi acum înaintea ochilor! In noaptea aia ne-am culcat mai mult pe omăt decât pe sdrenţe, înghesuindu-ne unul în altul. Eu dârdâiam de frig. Mama m'a acoperit cu trupul ei uscat şi a încercat să mă încălzească cu ultima suflare a vieţii sale. In zori, nu i-am mai simţit răsuflarea, iar braţele îi înţepeniseră în jurul grumazului meu. îngheţase, biata femeie.
După câteva zile, fratele meu a fugit; de atunci nimeni nu, l-a mai văzut.
Da, tovarăşe, au trecut anii aceştia, ca o apă tulbure, spurcată. Doisprezece ani am avut, când m'am întors Ia cocioaba noastră. Nu l-am mai găsit pe primar; fugise cu hitleriştii. Jandarmul mai trăia încă, dar pierduse în război un picior; umbla pe uliţele satului săltând în cârje.
De cum am ajuns, tata s'a repezit să desgroape instrumentele. Scormonea pământul cu nesaţul flămândului ce caută o fărâmă de pâine. Parcă-1 văd; a ridicat din îădiţa ei scripcă îmbătrânită de vremi, mirosind a pământ jilav, şi a strâns-o la piept, ca pe un odor scump, regăsit   după o rătăcire
ţambalagiul danilo
247
fără de nădejde. Apoi, cu degetele tremurânde, a pişcat strunele şi, chiar acolo, la marginea gropii, a cântat bătrânul cum nu mai cântase niciodată.
In zilele grele, secetoase, ale anului 45, am învăţat să ciocănesc ţambalul şi-i ţineam hangul tatălui meu. Ehei, pe unde n'am cântat... Pe câţi oameni nu i-a veselit instrumentul ăsta? şi Danilo ridică ţambalul arătân-du-nii-1 ca pe o a doua inimă a lui.
— Şi pe unde ai cântat? l-am întrebat după o pauză.
— Cântam la nunţi şi la petreceri, la morţi şi la horă. Cel mai mull însă, îmi plăcea să cânt la horă, între flăcăi şi fete de-o vârstă cu mine.
Un an mai târziu, comuniştii din sat au vrut să-i dea tatălui meu pământ dela reformă, dar el n'a primit. A mulţumit acelor oameni şi le-a spus:
— Din tată 'n fiu am fost lăutar.'., lăsaţi-mă să mor lăutar... Bătrânul îşi iubea scripca, precum ţăranul îşi iubeşte ogorul muncit
cu sudoarea frunţii.
Anii treceau. Tata se gheboşase cu totul, dar vioara nu şi-o lăsa din mână. Eu creşteam şi-mi dădeam seama că ceva s'a schimbat în viaţa satului nostru. Cine însă întocmise noile rânduieli, mintea mea de copil nu pricepea. Am văzut numai, cum noul primar ne-a scos din cocioabă şî ne-a dat altă locuinţă, omenească. Mai târziu, a venit şi-un lăutar dela oraş, dela Buzău. Ăsta ne-a înscris la Sindicatul Artiştilor. Aveam şi carnete; din ziua aia n'a mai fost cârciumar care să ne tragă chiulul la plată...
Ţambalagiul mă privi din nou; de astă dată cu o faţă veselă, şi-mi
zise.
— Ştiu, acum vrei să afli cum am ajuns la armată? Cum se face că laolaltă cu mine a ajuns şi ţambalul? Una nu încurcă pe cealaltă?... De-ai răbdare, ţi-oi povesti...
— Am cu duiumul — răspunsei eu, temându-mă ca povestitorul să nu-şi frângă povestirea tocmai la mijloc.
— Anul trecut — continuă Danilo — am fost chemat Ia armată. Tata s'a apucat cu mâinile de cap:
— Fugi, fiule, fugi undeva, cât mai departe. Cătănia nu-i pentru ţigani... acolo ţigani's luaţi numai pentru corvoadă. Fugi, Danilo, fugi cât mai e vreme!...
Ei, precum vezi, n'am fugit. Armata mă chema mai mult decât îndemnul tatălui meu. Cum se face, zău nu ştiu! Poate de unde, la horă, i-am auzit pe ostaşii veniţi în concediu vorbind cu dragoste despre cătănie? Poate din pricina uniformelor noi, care-mi furau ochii? Nu ştiu! Am lăsat ţambalul acasă, mi-am luat rămas bun la tata şi, alături de alţi flăcăi, am plecat fa cătănie. Să spun că nu duceam cu mine un grăunte de teamă, aş minţi! Mă temeam. Şi tot drumul până la cazarmă, îmi răsuna în urechi îndemnul tatii: „fugi Danilo, fugi cât mai e vreme"!
Mi-am regăsit liniştea mai repede decât nădăjduiam. Am primit haine noi, mâncare bună, la rând cu ceilalţi recruţi. Aşa am început zilele de armată. Mă simţeam bine şi puternic în noua uniformă. Dar mai puternic mă simţeam când, ■ alături de ceilalţi, mă auzeam strigat „Tovarăşul ostaş Russe Danilo".
Totuşi, după o bucată de vreme, a avut loc o întâmplare care m'a băgat oleacă în sperieţi: într'o zi, la câmp, un soldat, să-i zicem Lisandru, a strigat în bătaie de joc: „Măi, cioară, măi!" Am rămas locului, încremenit de amărăciune privind, ca un nătâng la cel care mă umilise. Am vrut să-i strig tot ce învăţasem la lecţiile politice, dar m'am pierdut cu firea. Atunci s'a petrecut ceva la care nu m'am aşteptat. Un alt soldat, din grupa noastră,
248
HARALAMB ZINCA
care văzuse şi auzise totul, a sărit îu sus şi, furios din calo afară, s'a repezit la Lisandru:
— Nu ţi-e ruşine? — a început el să-1 mustre pe Lisandru. Danilo e un tovarăş de-al nostru. Purtare-i asta? Mă uitam când la unul, când la altul. Lisandru se încăpăţânase   şi spunea:
— Da' tu ce te bagi, ce, pe tine te-am făcut de cioară?
— Da, şi pe mine. Ţi-ai râs de el, ţi-ai râs şi de grupa noastră — zicea apărătorul meu, făcând o mişcare largă cu braţul.
Abia în clipa aceea am văzut că în jurul meu se strânsese aproape toată grupa. Şi, rând. pe rând, tovarăşii mei au început să mă apere. Am simţit cum îmi creşte inima de bucurie. Mă durea însă, văzându-1 pe Lisandru, ţinând-o într'una, cu încăpăţânare: „Ei, aşa am vrut eu. Şi ce vreţi voi?"
A doua zi locţiitorul politic ne-a chemat la el; şi pe mine, şi pe Lisandru. Ne-a poftit să ne aşezăm pe scaune, lângă biroul lui, apoi l-a privit pe Lisandru şi l-a' întrebat:
— Lisandre, e adevărat ce-am auzit?
— Credeam că dacă-i ţigan i se poate spune... A răspuns Lisandru, făcându-se roşu  ca   un rac.
Atunci locotenentul major s'a Uitat la mine cu prietenie şi m'a în-, demnat:
— Tovarăşe Russe, n'ai vrea să ne povesteşti ceva din viaţa dumitale? într'o clipă, prin faţa ochilor mi-a trecut cu iuţeala fulgerului, întreaga mea copilărie. Cât de singur am fost în acel trecut îndepărtat! Şi cum mai înghi-ţeam, fără crâcnire, toate ocările!
Am povestit ceeace ţi-am povestit şi matale. Lisandru m'a ascultat tot timpul, cu capul lăsat în piept şi cu obrajii aprinşi de ruşine. Când am terminat, şi-a ridicat privirea spre mine, mi-a apucat mâna şi mi-a şoptit:
— Danilo, iartă-mă.
In ziua următoare, un alt tovarăş m'a luat de mână şi m'a dus în faţa gazetei de perete. Printre alte articole, era şi unul semnat de Lisandru. Titlul era aşa: „Am greşit"!
L-am citit, şi în gând îi mulţumeam locţiitorului politic şi celorlalţi ostaşi, care nu mă lăsaseră singur. Mă gândeam să le mai mulţumesc şi 'n alt fel, dar cum?! „Ehei, îmi spuneam eu, de aş avea la mine ţambalul, cum aş mai cânta!"
Ai să râzi, dar aşa am ajuns să descopăr că, de când îmbrăcasem uniforma, uitasem de ţambal. Şi unde, măi frăţioare, mă cuprinse un dor după ţambal, cum nu simţisem nici când. Credeam că am să mă liniştesc. Insă nu era chip. Dorul după ţambal mă mistuia aşa cum mistuie focul! Dintr'un soldat vesel, devenisem morocănos, fugeam de oameni. Numai mâneam şi mă jigărisem ca un ogar. Da, nu mai eram soldatul de altă dată şi asta mă necăjea  şi  mai mult.
Tovarăşii mei mă întrebau: „ce ai, mă, Danilo?", „ce-i cu tine"? şi mă urmăreau ca umbra pe om. Eu însă tăceam, cum tace stânca. Mi-era ruşine să Ie vorbesc despre aleanul meu. Nu ştiu dece, îmi închipuiam că vor râde de mine şi-mi vor spune: „Mă ţigane, alege: ori armata, ori ţambalul?" Iar eu nu voiam să părăsesc nici armata, nici ţambalul.
Şi din nou locţiitorul politic m'a chemat la el şi m'a întrebat: „Ce-ai, mă Danilo? Uite, tovarăşii tăi de grupă spun că ai devenit tăcut şi că eşti foarte mâhnit? Nu cumva te-a supărat iarăşi careva? Nu cumva ţi s'au spus iarăşi vorbe de ocară?"
La început m'am codit: „să-i spun ori nu?" Apoi am gândit că nu-i cinstit să nu-i spun. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am zis:
ţambalagiul danilo
249
— Mi-e dor de ţambal, tovarăşe locotenent-major... Drept îţi vorbesc: mă aşteptam ca ofiţerul să izbucnească 'n râs şi să zică: „ţiganul tot ţigan rămâne".Dar, spre uimirea mea, ofiţerul n'a râs, ci şi-a apropiat scaunul lui de al meu şi m'a întrebat:
—■ Şi cânţi bine la ţambal?
Au urmat şi alte întrebări; despre fratele dispărut, despre ţambalul meu, despre scripca tatii. Pe semne, îmi ziceam eu, ascultându-1, ofiţerului i-au rămas la inimă lăutele satului din care se trăgea!
La despărţire, locţiitorul politic mi-a spus:
— Tovarăşe Danilo, pregăteşte-te, ai să pleci îu permisie şi ai să-ţi aduci ţambalul...
— Cum, să aduc ţambalul la cazarmă? am strigat eu de bucurie.
— Da, să-l. ai lângă tine... Peste două-trei zile ai să capeţi foaie de •drum... Vezi că spre Buzău e un tren buu, de dimineaţă... interesează-te...
Ofiţerul nu şi-a ieşit din cuvânt. Două zile mai târziu eram în tren; plecat după ţambal. Ce măi? La plecare căpătasem uniformă nouă, ca de sărbătoare. Păcat că nu m'ai văzut! Străluceam din cap până 'n picioare. Mă tot uitam în geamul dela fereastra vagonului şi nu mă mai recunoşteam. Vorbeam cu mine însumi: „Tu eşti Danilo, ăla pe care-1 batjocoreau copiii de bogătani? Tu eşti ăla cu bomboana de ardei?"
Cât de mândru am păşit pe uliţele satului! Şi ce rău îmi părea că nu trăieşte fostul primar, să trec cu uniforma armatei ţării mele pe sub nasul lui, şi el să plesnească de necaz!
In faţa tatii, am luat poziţia de „drepţi" şi, cu mâna la bonetă, am chiuit. Mai mult după chiuit m'a recunoscut bătrânul. Dar se speriase rău.
— Ai fugit, Danilo? începu el să se tânguie. Mânca-te-aş, fiule, dece ai luat cu tine ţoalele astea noi... o să ai necazuri, Danilo.
A rămas cu ochii căscaţi, când i-am spus:
— Nu, tată, tovarăşul Russe Danilo nu fuge dela datorie. Am venit acasă în permisie, după ţambal...
— După ţambal? se ului la rândul lui şi tata.
— Ihâ, m'a trimis unitatea — am încuviinţat eu, luând din nou poziţie  reglementară.'
Bătrânul însă, în loc să se înveselească, se posomori. Puţin mai încolo aflai şi pricina. Ţambalul meu fusese închiriat unui alt lăutar din sat, lui Niculai Turturică. Pe ăsta îl ştiam ca pe un om hapsân la inimă. „Dacă nu-mi dă înapoi ţambalul, ce mă fac? gândeam eu cu groază... La unitate au să creadă că am spus minciuni..." într'un suflet, am alergat la Niculai Turturică şi, spre norocul meu, l-am găsit acasă. Stătea hapsânul cu picioarele în apă caldă şi cu ochii închişi de plăcere. De cum am intrat în casă, m'am şi repezit la el, cu îndârjire:
— Dă-mi ţambalul, Nea Turturică.
Hapsânul s'a uitat la mine chiorîş, apoi şi-a ridicat sprincenele încărunţite şi mi-a strigat:
— Ţambalul e al meu, nu ţi-1 dau. Vii după el la soroc, în primăvară.
— Ba ai să mi-l dai... i-am răspuns.
Şi uite aşa, am ţinut-o vreme de două ceasuri.
— M'a trimis unitatea după ţambal, hapsânule... Dă-mi ţambalul... Mi l-a dat, însă de veninos ce era la inimă, a dat cu el de pământ. „Na ţambal".
Şi parcă mi-ar fi înfipt un cuţit în coaste, aşa de tare m'a durut. Ţambalul zăcea spart la picioarele mele. Priveam ca la un copil drag, betegit pe toată viaţa. Când l-am ridicat depe jos, aveam lacrimi în ochi. Aşa stri-
250
HARALAMB ZINCA
cat, l-am dus tatei, ca la un vraci bătrân ce era. După câteva zile ţambalul se înzdrăvenise şi-i sunau coardele mai vesel, mai cu foc.
Meştere sunt  mâinile tatii!
La plecare spre unitate, tata m'a rugat:
— Fiule, să mai tragem un cântec... împreună... de despărţire... Era o noapte de vară, caldă, cu stele multe, fără suflare de vânt. Eu
m'am aşezat în pragul casei, iar tata a rămas în picioare, cu scripcă sub bărbie. Toată noaptea am cântat,şi-am zis şi de jale, şi de bucurie, şi de tinereţe şi de bătrâneţe. Am cântat cu atâta foc, încât parte bună din. sat s'a adunat   lângă casa noastră.
Ne-am despărţit în zori. Bătrânul tremura din tot trupul.
— Adevărat, fiule, că se poartă bine cu noi, ţiganii, la cătănie?— m'a întrebat el.
L-am sărutat pe faţa lui sbârcită şi i-am răspuns:
— Suntem  oameni la rând cu ceilalţi, tată...
lată, asta este povestea mea şi a ţambalului — încheie Danilo. îată-1 ce frumos e, şi ce sunet curat are ca lacrima.
Ţambalagiu! ciupi strunele şi acordurile armonioase se pierdură în tăcerea nopţii.
La plecarea mea din unitatea N., I-am întrebat pe locţiitorul politic:
— Cum se prezintă militarul  Russe Danilo? Zâmbind, mi-a răspuns:
— E unul din fruntaşii unităţii la pregătirea militară şi politică... Iar pentru talentul lui muzical, este propus să urmeze cursurile unei şcoli superioare de muzică.
POVESTIRE DESPRE INGRO ŞI AGRIŞ
Nu-i cunoaşteţi pe cei dela „samare"? Păcat! Buni ostaşi! Şi veseli! In misiuni, la instrucţie, ori în ceasurile libere, ei sunt mereu cu zâmbetul pe buze. Tocmai voia lor bună m'a îndemnat să scriu şi despre ei. Intr'adevăr, încerci un puternic simţământ de bucurie, când treci poarta subunităţii lor. La cei dela „samare", totul străluceşte de curăţenie, — dela cazarmă şi până la grajduri. Strălucesc, mulţumită aceleaşi hărnicii, şi caii şi măgăruşii, şi câinii cercetaşi. Iată şi dece-mi place să mă duc mai des în mijlocul lor, să le admir vrednicia, dar mai ales să le ascult istorioarele. Câte istorioare, întâmplări, snoave, nu cunosc flăcăii dela „samare"!! Hazul lor e vestit. întâlnirile cu aceşti ostaşi sunt de neuitat. De pildă, cum aş putea să dau uitării ultima mea întâlnire cu soldaţii-însoţitori de câini cercetaşi!
...Exerciţiul de noapte luase sfârşit. Mijeau zorile. Curând aveam să pornim din nou în marş, spre cazarmă. Ne mai despărţea însă, .până la comanda plecării, o bucată bună de vreme. Ca mai întotdeauna, în asemenea împrejurări, ostaşii se odihneau; ici un grup, dincolo un altul.'
Nimerii şi eu. în mijlocul unui grup de ostaşi dela „samare". Mai exact, în mijlocul însoţitorilor de câini. Stăteau, băieţii, adunaţi roată, cu câinii lângă ei şi sporăvăiau. Mai înfierbântat mi se păruse un soldat. Nu. ştiu ce şi cine-1 supărase, dar e! era tare mâniat. Şi deşi adia un vânt răcoros, obişnuit dimineţelor de vară, faţa Iui roşcovană era plină de broboane de sudoare...
— Cum, eu nu-mi iubesc cânele? zicea el, încruntându-şi sprâncenele
povestire despre ingro şi agriş
251
şi arătându-se gata să se ia la harţă cu cel care ar îndrăzni să răspundă afirmativ la întrebarea lui.
— Hai, Gheza, potoleşte-te — îi strigă un soldat, pe semne un prieten,
— Nu, nu m'oi potoli — urmă el. E drept, la începutul cătăniei mele nu iubeam câinii, nu iubeam niciun soi de animale... Aşa era firea mea până'n ziua când l-am cunoscut pe Ingro...
— Cuum? L-ai cunoscut pe Ingro? — izbucni pe neaşteptate un. soldat de lângă mine, care, în neştire, mângâia gâtul muşchiulos al câinelui său. L-ai cunoscut pe Ingro, pe câinele ăla vestit?
întrebarea fu pusă cu atâta căldură, încât, ca la un semn nevăzut, privirile ascultătorilor se îndreptară către Gheza cel mâniat. Vă spun drept, devenisem şi eu curios, mai ales că despre Ingro auzisem vorbindu-se ca despre un câine intrat în legendă.
— Da, l-am cunoscut! încuviinţă Gheza. —Şi încă bine: Ingro a murit sub ochii mei, — mai spuse el, şi oftă din adâncul inimii.
Un murmur, asemenea freamătului de frunze stârnit de vânt, stv'ăbătu cercul. Şi deodată, interesul ostaşilor pentru povestitor crescu şi mai mult.
— Gheza, ce mai aştepţi, povesteşte-ne! auzii un îndemn.
Gheza îşi lăsă gânditor capul în piept şi începu să grăiască neluân-du-şi ochii dela o pietricică din drum.
— „Veteranii" îşi aduc aminte. Am nimerit la „samare" trimis fiind dintr'o altă unitate, aflată în preajma hotarelor noastre. Lucrat-am acolo câteva luni pe lângă fermeiia celei unităţi. Era ea aşezată într'o căsuţă, la marginea satului. Pe vremea aia — sunt de atunci mai bine de un an şi jumătate — I-am cunoscut pe Ingro...
—■ Chiar la infirmerie?
— Chiar! Şi mi-e greu la suflet, tovarăşi, să-mi aduc aminte de ziua când l-am cunoscut cu adevărat. Apăi, din primele zile, am zărit în ograda fermeliei un câne mare, mătăhălos şi bătrân. Cânele ăsta, toată ziulica, nu făcea altceva decât stătea neclintit, ca o sentinelă plictisită, şi căta cu ochii lui turburi la cine intra ori ieşea din fermelie. Vă spun drept, mi-era scârbă de el şi pentru asta vă cer,iertare. Prea era bătrân cânele, şi prea era bălos, iar eu pe vremea aia încă nu iubeam soiul ăsta de animale...
într'o bună zi, câinele, clătinându-se de bătrâneţe, s'a luat după mine. Se ţinea aşa cum se ţine scaiul de coada oii. De scârbă, am ridicat o piatră şi am strigat la el, voind să-l gonesc: „Huo, jigodie..." Piatra n'am aruncat-o. O mână de om zdravăn îmi apucase braţul. „Să nu dai în el!" — am auzit în spatele meu o voce poruncitoare a unui sergent sanitar. „Să nu dai în Ingro!" zice el către mine. „Zvârlă piatra" mai zice.
De ruşine, am roşit ca macul, măi băieţi, dar mai ruşine îmi era că nu ştiam cine-i Ingro şi, mai ales, dece i-a luat sergentul apărarea ca unui om. Atunci l-am poftit frumos pe sergent să mă lămurească cine-i Ingro. Din gura lui am aflat că Ingro era un vechi câne-cercetaş: „spaima diversionisţilor". Tot dela el. am aflat cum Ingro a prins căpetenia unor bandiţi şi cum, luptând ca un drac, a scăpat viaţa însoţitorului, său. Zicea sergentul către mine: „Acum Ingro a îmbătrânit... e dat în sama noastră, să grijim de el".
— Da, oftă iarăşi povestitorul, iată în ce fel de câne am vrut să dau cu piatra...
— Şi cum îngrijeaţi de el? se interesă dintr'odată un însoţitor din roata ascultătorilor.
— Măi flăcăi, — reluă Gheza, drept vă spun, nici eu n'am priceput tocmai bine ce voia să înţeleagă sergentul prin vorbele „e dat în sama noastră".
252
haralamb zinca
A doua zi însă, m'am uitat !a Ingro cu alţi ochi, cu alt suflet. Abia atunci mi-a fost dat să văd ceeace nu se poate vedea de multe ori în viaţă. L-am văzut pe doctorul ăl mai în grad, făcându-i injecţii...
— Injecţii?! Ce fel?!
— Cu calciu... vitamine, şi alte drăcovenii. Ce mai la deal-la vale, încercau veterinarii noştri să-i facă bătrâneţea mai uşoară. Tot doctorul îi ştergea ochii de albeaţă cu vata muiată în boric şi-i vorbea ca unui om. Zicea doctorul:
— Ce să-i faci Ingro, aşa-s bătrâneţele!
Iar câinele îşi aşeza botul pe genunchii veterinarului şi se uita la el •cu recunoştinţă,  ca şi când i-ar fi spus:
— Doctore, apăi mai bine era în tinereţe!
Altădată, l-am auzit pe doctor spunându-i la ureche: „Ingro, am primit o carte poştală dela Felecan, întreabă de tine, de sănătatea ta". Zău, să fiu afurisit dacă spun minciună, câinele pricepuse; schelălăia de parcă ar fi fost mulţumit de veste...
— Stai, Gheza! Dar Felecan ăsta, cine era şi ce hram purta că se interesa de J.ngro?
— Purta hramul pe care-1 purtăm şi noi. Felecan a fost însoţitorul lui Ingro. Ani de zile au luptat împreună contra duşmanilor deia hotare. Astăzi e ofiţer şi, precum aţi aflat, nu l-a dat uitării pe Ingro...
— Aha! Frumos din partea lui. Da' mai. stai, Gheza, injecţiile îi făceau bine lui Ingro?
— Nu spun, nu!... L-au ajutat... I-au mai întărit. După injecţii, îl vedeam cum umblă prin curte. Apoi, îl vedeam cum se aşează la umbra unui copac, cu botul pe labe şi părea că-şi deapănă tot felul dezminţiri. Da, Ingro avea multe amintiri! Numai într'un an dăduse de urmele a opt duşmani. A avut Ingro o moarte eroică,  ca  de  adevărat câne-cercetaş...
Povestitorul tăcu brusc. Şi deodată, liniştea zorilor se făcu şi mai simţită. Undeva, departe, după coamele cenuşii ale dealurilor, cerul devenise roşietic, luminos...
— Povesteşte-ne, Gheza...
Povestitorul iscodi feţele ascultătorilor. Zării cum peste chipul lui trece o umbră de mâhnire:
— Cum spuneam, urină el, ne aflam în apropierea graniţei. într'o noapte ceţoasă de toamnă, numai ce auzim lătratul furios al lui Ingro. Până atunci nu-i mai auzisem lătratul. Nu trece mult şi mai auzim ţipetele şi gemetele unui om. Am sărit din dormitor — câţi eram acolo — şi am dat buzna.în ogradă. Ceaţa era deasă, de-ţi lua vederea. Ne-am îndreptat într'acolo de unde veneau gemetele. La lumina felinarelor am dat peste Ingro. întocmai ca pe vremuri, apucase braţul unui necunoscut. Se şbătea ăsta, ca ieşit din minţi. Cu mare greutate l-am scos din strânsoarea fălcilor lui Ingro. Necunoscutul era un duşman. Se rătăcise din pricina beznei şi a ceţei. Aşa a dat peste câne şi bătrânul nu. I-a mai lăsat. Asta a fost ultima misiune îndeplinită de Ingro.
Spre dimineaţă, Ingro a început să geamă şi să schelălăie de ţi se rupea inima, nu altceva. Vedeam cu ochii cum moartea trăgea de el. Doctorul n'a mai putut să-1 ajute cu nimic. Ii făcuse injecţie după injecţie. Ingro însă, ne căta cu ochi stinşi şi parcă ne grăia:- „In zadar, nu mai ajută la nimic... mor..."
L-am îngropat pe Ingro ca pe un soldat căzut la datorie. La îngropare a fost de faţă şi sublocotenentul Felecan. Mă uitam la el şi la cele două
POVESTIRE DESPRE INGRO Şl AGRIŞ
253
decoraţii prinse de pieptul lui; fostul însoţitor al lui Ingro îşi ştergea pe furiş, lacrimile. De patru ori Ingro îl scăpase dela moarte!
Aşa l-am cunoscut pe Ingro. EI a sădit în mine dragostea pentru cânii-cercetaşi. Nu mult după aceea, am cerut să fiu trimis la „samare" şi astăzi îl însoţesc pe Cimbru, unul din „feciorii" lui Ingro — încheie povestitorul şi se uită cu bunăvoinţă la Cimbru. Feciorul lui Ingro era un câine ciobănesc de toată frumuseţea; avea un corp alungit şi muşchiulos, iar ochii lui în formă de migdală priveau cu o expresie vie, inteligentă, ca şi când ar l'i dorit să ne confirme adevărul celor povestite de Gheza, bunul lui tovarăş.
Câteva minute se scurseră în tăcere, nu ne uitam unii la alţii şi păream cu toţii descumpăniţi. In cele din urmă, vorbi iarăşi soldatul de lângă mine, Cehăreanu Ilie, care tot timpul fusese numai ochi şi urechi...
— De bunăseamă, Ingro n'o să fie uitat niciodată — începu el şi glasul lui limpede, tineresc, mi se păru nespus de atrăgător. Nici însoţitorul lui Ingro nu va fi uitat. După mine, ofiţerul Felecan e un adevărat soldat. Şi apoi, cum să nu iubeşti un câine-cercetaş ca Ingro?! Ori ca Agriş al meu? Na, acuş mă vor lăsa la vatră şi jalea mă cuprinde la gândul despărţirii de Agriş. Nu ştiu, poate am să-mi cer reangajarea! Să rămân alături de Agriş, să ne ducem lupta mai departe... Şi cât de greu ne-am împrietenit! Nu-i aşa, Agriş?
Câinele întrebat îşi ciuli deodată urechile ascuţite în formă de V; iar ochii lui, de culoare închisă, sticliră vioi. In semn de răspuns. începu să dea dintr'un ciot cenuşiu  de coadă.
— Poftim, până şi el recunoaşte că ne-am împrietenit cu greu. Când mi l-au încredinţat, nu era decât o paţachină de câine neastâmpărat, care-mi dădea de furcă toată ziulica. De îndrăgit însă, l-am îndrăgit din prima clipă. Şi cum să nu-1 îndrăgeşti? Ia priviţi-1! Rar un asemenea câine! Uitaţi-vă la el; ce solid e construit şi ce muşchiulatură puternică are!! Zici că-i urs, nu câine. Astăzi, Agriş al meu e instruit; are la activul lui trei duşmani prinşi. Acum se descurcă, însă în urmă cu doi ani, îmi scotea peri albi. îmi amintesc, nici în ruptul capului nu voia să facă „aporte". Aruncam obiectul, el fugea şi'n loc să mi-l aducă înapoi, începea să se joace cu el. Şi se juca, nu glumă, că era tare jucăuş. Când l-am învăţat să facă „aporte", a ieşit la iveală o altă belea. Inchipuiţi-vă, la exerciţii porneam cu el în urmărirea „infractorului". Pornea bine afurisitul; mergea ce mergea, însă de cum îi ieşea un iepure în cale, atât îi trebuia. Lăsa baltă „infractorul" şi o lua razna după iepuri. Asta odată, de două ori, de trei... până când l-am desvăţat să mai fugă după iepuri. Nu-i aşa, Agriş?
De astă dată, câinele rămase neclintit; cu botul întins pe labele dinainte, cu ochii închişi, adormiţi...
— Aha, faci pe mortu'n păpuşoi, — se veseli povestitorul, iar noi izbucnirăm în râs.
— închizi ochii, nu-ţi plac amintirile neplăcute? Nu te supăra, eu am să continui, în ciuda ta. Vă aduceţi aminte, tovarăşi, anul trecut a avut loc în oraşul N. un concurs pe marea unitate. La concurs, am participat şi noi. Ne-am pregătit vreme îndelungată. La antrenament, treceam cu uşurinţă toate probele. Ba mai mult, am învăţat o probă nouă; scoaterea din apă a manechinului. La o comandă de-a mea, Agriş sărea în apă şi trăgea la mal trupul „infractorului". Vă daţi seama, lucrurile mergeau destul de bine. A venit şi ziua concursului. In comisie,, ce să vezi? Numai ofiţeri superiori! îmi tremura inima de teamă; mă uitam într'una la Agriş şi-i spuneam: „Ei, frăţioare, acum să te văd?" El însă, tăcea, aşa cum tace şi acum... După un timp, ne-a venit şi nouă rândul. La semnal, am pornit-o.
254
HARALAMB ZINCA
Ochii comisiei ne urmăreau toate mişcările. Am mers ce am mers, şi, dintr'o-dată, zdup, dintr'un. tufiş a sărit un iepure. Nici una, nici două, Agriş s'a şi luat după el. „Na, mi-am zis, am pierdut proba". Dar m'am liniştit pe dată. După câţiva metri, parcă aducându-şi aminte de ceva, Agriş s'a oprit, a lăsat baltă urechiatu! şi a pornit din nou pe urmele „infractorului". Nu ne-am clasat rău; am ieşit al doilea...
... Brusc, Agriş începu să latre întrerupând firul povestirii. Aşa cum observaserăm cu toţii, câinele lătra la însoţitor, arătându-şi. nemulţumit colţii albi şi ascuţiţi. Vă spun drept, eu mă speriasem; era o ieşire prea violentă din partea lui Agriş. însoţitorul însă zâmbi şi, tălmăcind parcă lătratul câinelui, urmă:
— Aha, nu-ţi place că povestesc numai de boroboaţele tale, pe câtă vreme, despre cele făptuite de mine, nu scot o vorbuliţă? Da, ai dreptate... Tovarăşi, Agriş are dreptate...
Ga prin minune, câinele se potoli. Mai întâi căscă, arătându-şi limba, apoi îşi aşeză din nou botul pe labe, dând însoţitorului său să priceapă că e gata-gata să-1 asculte...
—■ Să vedeţi, tovarăşi, odată, am avut faţă de Agriş o purtare foarte urâtă şi, ştiut este, că faţă de câinii noştri trebue să te porţi cuviincios... într'o zi, intru în coteţul lui Agriş şi vreau să-i dau de mâncare. Agriş însă, era indispus şi nu voia să se atingă de mâncare. Spre marea mea ruşine, eu nu l-am înţeles. Ii zic: „Agriş mănâncă!" El nu mă asculta şi se uită cu totul în altă parte. Eu, din nou: „Agriş mănâncă!" El ce face? îmi întoarce spatele şi, indiferent, se aşează într'un colţ al coteţului. De ciudă, mi-am ieşit din fire şi am ţipat la el, iar în cele din urmă, 1-amdrăcuit. Atât mi-a trebuit. A început să latre şi să sară la mine şi nu s'a lăsat, până nu m'a izgonit din coteţ. N'o să credeţi, dar şapte zile n'am fost în stare să mă apropii de Agriş. Afurisitul se supărase pe mine; nimic nu mai voia să primească din mâna mea. Aşa cum era şi firesc, comandanţii s'au neliniştit. Au început să mă întrebe: „Ce-i cu Agriş? Nu cumva e bolnav? Nu cumva ai ţipat la el?" Dacă am văzut cum stau lucrurile, am mărturisit cele petrec cute între mine şi Agriş. Atunci, instructorul m'a povăţuit să mă duc la el şi să cer iertare pentru purtarea mea necuviincioasă... îmi zicea instructorul: „Pe un câine-cercetaş nu trebue să-1 înjuri... EI simte şi pricepe totul." „Eh, mi-am zis eu, încurcată afacere! Cum să te duci la un pâine şi. să-ţi ceri scuze?" Şi dacă am văzut şi am văzut că altfel nu mă pot împăca, m'am dus la Agriş. M'am apropiat de coteţ şi am început să-i şoptesc: „Agriş, hai să ne împăcăm... Am greşit... In viaţa mea n'am să te mai înjur..." I-am dat zahăr şi, într'un târziu, ne-am împăcat. Da, Agriş m'a pus Ia respect. El m'a învăţat să nu mai înjur, şi de-atunci, zău, nu mai înjur. Aşa-i, Agriş?
Câinele îşi aşeză botul lung şi puternic pe picioarele încrucişate ale însoţitorului, aşteptând parcă mângâierea acestuia. Numai în clipa aceea î-am văzut şi mai bine blana neagră sârmoasă, ca de urs...
— Măi Ilie, tu mai bine povesteşte întâmplarea aia cu ziaristul — interveni un soldat, uitându-se la mine cu o căutătură vicleană. — Tresării: „Ce putea să i se întâmple unui confrate de al meu? Şi încă la samare?" Şi pen truca Ilie tăcea, aşteptând îndemnul celorlalţi, îl rugai şi eu:
— Hai, spune ce-a fost cu ziaristul? Ilie îmi zâmbi, apoi începu să vorbească:
— Apăi, ce să fi fost? Numai bine! S'a întâmplat abia în vara anului ăsta. Eu eram acasă, plecat în concediu. In vremea asta şi Agriş era în concediu. Precum spunea regulamentul, Agriş ieşea la câmp, dar de făcut instruc-
povestire despre ingro şi agriş
255
ţie nu făcea. Simplu spectator el privea cum ceilalţi câini lucrează cu însoţitorii lor. Ştiut este că, în asemenea împrejurări, câinii sunt trişti, îndureraţi; în general, se simt părăsiţi. Agriş al meu era tot atât de amărît.
Şi iată, — îmi spune instructorul — în zilele astea, pe câmpul de instrucţie îşi face apariţia un ziarist. Cu un carnet într'o mână, cu un creion în cealaltă, s'a apucat ziaristul să urmărească exerciţiile câinilor. îmi povesteau băieţii că ziaristul era în culmea fericirii. Ei, şi cum era şi normal, el a dat şi peste Agriş, care-mi ducea aleanul. Curios, s'a uitat ce s'a uitat la el, apoi l-a întrebat pe instructor:
— Câinele ăsta e bolnav?
—-Aşi! E numai trist, melancolic! a răspuns instructorul.
Am auzit că la răspunsul ăsta ziaristul a holbat nişte ochi cât cepele de mari. (Să-mi iertaţi comparaţia, mi se adresează povestitorul, dar e luată din literatură). A crezut că este luat în derâdere şi a întrebat iar:
— Ia mai las-o baltă, tovarăşe instructor, cum mai vine şi asta, un câine melancolic?
■— Simplu — a zis instructorul. Câinele duce dorul însoţitorului care-i plecat în concedju.
Pe semne că ziaristului tot nu-i venea să creadă şi aşa, tam-nesam, a început să se intereseze de mine, de Agriş: „Cine sunt?" „De unde sunt?" „Dacă-s frumos ori urât..." „Când mă întorc din concediu?" La ultima întrebare, instructorul a răspuns:
— Mâine trebue să se întoarcă. Atunci ziaristul a spus:
— Tovarăşe instructor, am o mare rugăminte: când soseşte din concediu soldatul Cehăreanu Ilie, anunţaţi-mă şi pe mine... Vreau să văd şi eu întâlnirea dintre însoţitor şi câine... Trebue să fie o adevărată poezie!!
Instructorul, flăcău bun, n'a avut încotro şi s'a învoit.
Dar spre necazul ziaristului, întâlnirea dintre Agriş şi mine n'a putut să aibă loc în faţa acestuia. (Soldatul se uită din nou la mine, semn că numai mie-mi erau adresate vorbele ce urmează). „Ce să-i faci, viaţa îi mult mai sucită şi învârtită decât cred unii ziarişti!!" Ce s'a întâmplat? In noaptea aceleeaşi zile, eu m'am întors din concediu. Să fi fost trecut de miezul nopţii când am ajuns în apropierea cazărmii. Ardeam de nerăbdare să-mi revăd tovarăşii de arme; să-l revăd pe Agriş, de care-mi fusese tare dor... Deodată, din beznă, mă opreşte sentinela: „Stai, cine-i?" Pe dată am recunoscut vocea groasă a lui Tudor, cel dela cai, şi i-am răspuns bucuros: „Cine să fie, măi Tudore? Eu sunt, Ilie Cehăreanu, mă întorc din concediu".
Nici n'am apucat bine să-mi termin cuvintele şi cu cine credeţi că mă pomenesc în braţe?
—■ Cu Agriş! — izbucnii eu entuziasmat.
— întocmai! Mă şi simţise, afurisitul. A sărit nebuneşte din coteţ, a străbătut în goană mare curtea, a sărit gardul de doi metri al unităţii, ieşindu-mi în întâmpinare. Sărea pe mine, mă lingea, schelălăia, de parcă-mi spunea înfr'una: „Bine ai venit... Oh, şi cât te-am aşteptat!"
In noaptea aia, am stat multă vreme lângă Agriş, apoi l-am condus în coteţ şi i-am urat noapte bună. Eram înduioşat până la lacrimi; nu mă aşteptasem la o aşa întâmpinare. Numai noi ostaşii, însoţitorii, ştim ce înseamnă sufletul unui câine-cercetaş!
Ei, şi cu gândul ăsta, m'am dus la culcare. Am dormit mai bine ca niciodată. Dimineaţa, însă, când gornistul a sunat deşteptarea şi am deschis «ochii, am făcut o nouă descoperire. Agriş era lângă mine: toată noaptea îmi păzise somnul...
256
haralamb zinca
A doua.zi, la câmp, îşi făcuse apariţia şi ziaristul; l-am văzut şi eu Instructorul n'a avut încotro şi a raportat cele întâmplate. L-am auzit pe ziarist spunând:
--Ptiu,   domnule,   ce ghinion formidabil... Am pierdut o poantă grozava... r
, Eu însă, în sinea mea, gândeam: „Ehei, tovarăşe ziarist, parcă despre întâlnirea mea cu Agriş, în lipsa matale, nu se poate scrie?" Se poate'" — încheie povestitorul, iscodindu-mă cu coada ochiului.
... Da  Ilie Cehăreanu avea dreptate. Poţi oare să nu le dai dreptate soldaţilor dela „samare"? F
ROBERT BURNS
OMUL E OM, SĂ ŞTII L.
pune nimeni capiin ştreang Săracului cinstit. Pe ticălos îl ocoleşti; Să fi sărac, dar să'ndrăzneşti,
Şi fie orice-ar fii
Ne străduim în van, ei şi?
Doar auru-i la preţ aci;
Dar omu-i om,, să ştii!
O fi săracă cina. la Şi porţi obiele de aba, Iar proştii, în atlaz se ţin Şi beau mişeii numai vin,
Gătiţi şVmpăunaţi; ei si?
Săracul tot cinstit va fi
Mai rege decât regii vii,.
Căci omu-i om, să ştii!
Priveşle-un zbir: îi zice Lord,
Se umflâ'n pene şi'n comori,
II tămîiază toţi, ei şi?
Tot de nimic va fi!
Zorzoanele-i lucesc pustii Căci omul care-i om, să ştii, Oricând îi râde'n nas. Ei şi?" Să fie orice-o fi!
Un rege-şi face Cavalerii
Marchizi, sau orice-i place;
Dar om cinstit nu poate fi
Căci. cinstea nu se face!
Au ranguri, demnităţi, ei şi? Dar fie dânşii orice-ar fi: Valoarea şi mândria ta Fac mult mai mull, să ştii/'
17 — Viaţa Romînească
258
ROBERT BURNS
Să ne rugăm deci, poate-o fi
Să vină vremea, pe pământ,
Când omul şi al său cuvânt
Rodi-vor, într'o zi.
Şi-atuncia, fie orice-o fi, Veni-va vremea, va veni, Când om cn om se va-nfrăţi. Se-apropie, să ştii!
EPITAF PENTRU WILLIE FARISEUL*)
A zi sfântul Willie-a răposai; Să fie'ntr'un ceas bun! Iar duhul lui, de s'a'nălţat, Zău, n'aş putea să spun.
la staţi! Priviţi-l, dup'un nor 11 văd acuma bine: Pluteşte, negru şi uşor, Alăturea de cine?
Ei, cine-l lîrîi.e aşa, Ţinându-l numa'n bice? Te rog Intunecimea-Ta, S'asculţi niţel aice:
Eu, nu să-l ierţi, am să te rog, Că te-aş ruga degeaba: Al Judecăţii scurt soroc Şi-a'nchis demult taraba,
Dar, Sir, îmi pari un drac cu rost, Şi n'aş voi — vezi bine, Să duci la şefii tăi un prost, Să râdă toţi de tine!...
EPIGRAME
Scrisă în biblioteca bogată a unui lord, UNOR VIERMI    "ide a aliat, expus la vedere, un tom din
--Siiaicespeare, splendid legat, dar netăiat şi
mâncat de viermi.
•in filele nepreţuite, Hai, viermi, daţi iama! Dar la copertele-aurite, Vă rog, luaţi seama!...
*) E vorba de William Fisher, staroste do biserică, vestit pentru intoleranţa şi făţărnicia sa religioasă.
BĂTRÂNUL ROB MORRIS
259
OCHII PAROHULUI
Că-i Minciuna'n ochii lui, Ţin îndată să desmint; Ochii spun că dumnealui E-un pungaş: deci. nu ne mint!
UNEI HANGIŢK
Ai şi nuri, pe cât ai fumuri, Că şi eu te-am tâmîiat. Te pricepi să iei uiumuri Dela câţi la poartă-ţi bat, Dar, ce-i drept, le pui tacâmuri Domnul fie lăudat! Eu, de-aş tot umbla pe drumuri, Pe la poartă nu-ţi mai cat!...
BĂTRÂNUL ROB MORRIS
rege bătrânul Rob Morris în sat; Stâ'n frunte la mese, din toţi mai moţat. In lăzi are galbeni şi turme'n câmpie Şi-o fată mai are, lui scumpă şi mie.
Frumoasă ca ziua blajină de vară, Şi dulce ca fânul cosit către sară, Mai blândă ca mielul cu albu-i caleap, Şi dragă, mai dragă ca ochii din cap.
Trăieşte ca lorzii moşneagul bondoc, Iar tala,'n colibă, un biet sărăntoc; Mă uit şi la mine: halal amorez Cu fleandura'n spate, mă uit şi oftez.
Se crapă de ziuă şi ziua nu-mi place, Iar noaptea, durerea şi-amarul se'ntoarce, Şi umblu pe uliţi ca duhul cel rău, Eu singur cu dorul din sufletul meu.
Dece n'a fost, doamne, ceva mai săracă, Cum mie de dânsa, de mine să-i placă! Atât de uşor mi-ar fi fost s'o aştept, Pe cât, azi, durerea mă sângeră'n piept.
260
ROBERT BURNS
O, MALURILE TALE, DOON !...*)
O. malurile tale, Boon, Cum de'njloresc mereu, Şi-ţi cântă păsări prin aluni, Când plânge dorul meu?
Nu vezi că inima mi-o frâng Cu ciripitul lor De dragoste, iar eu îmi plâng Amarul zilelor?
Aht. vezi că inima mi-o frâng Când ciripesc aşa, . Iar eu amarnic mă frămînt Şi-mi blestem, dragostea?
Trecut-am iarăşi, dragă Boon. Prin crângul din vâlcea, Şi toate păsările spun De mine şi de Ea,:
Be-un trandafir îmbobocii Pe fir ca mărăcinii, Pe care Ea, mi l-a răpit Şi mi-a lăsat doar spinii...
RÂNDURI DESPRE RĂZBOI ŞI DRAGOSTE
Pe mări, sau, pe uscat, Războiul Să-l proslăvim, nu face: Al dragostei război e soiul Be lupte, care-mi place.
Belşugul, sub al Păcii dom, Slăvindu-l aş petrece: Mai bine, zău, mai faci un om, Becăt să spinteci, zece!
Mulţimea celor necăjiţi îmi. spune Că omul vrea să aibe tihnă'n lume; Brăzdar de plug şi-ar făuri, din spadă Şi-ar amuţi războinica paradă:
Uniţi frăţeşte'n, cauza comună,
Toţi ne-am zâmbi cu-o inimă mai bună
Şi-aceeaşi minunată legiuire
Ar lumina, atunci, întreaga fire'
*) Râu din Scoţia.
iubita marinarului
UN ROŞU TRANDAFIR
Un trandafir e dragostea, Un roşa trandafir: Şi dulce ţese, draga mea, Al cântecului firi
Atât de mândrâ-i — şi în gând O am numai pe ea—, Că voi iubi-o până când Şi mările-or seca.
Pân'ce şi mările-or seca, Iar soarele-o topi .Bătrâne stânci, pe draga mea Mereu o voi iubi.
Te las cu bine, draga mea, Acum te las cu bine! Şi m'o întoarce dragostea Din depărtări, la tine.
IUBITA MARINARULUI
Somnul mi-este alinare, Când aud talaz de ape; Dragul mea de peste mare, Parc'aş fi de tine-aproape!
Frica arde ca o boală Ce nădejdile mi-aţine; Mâna cată'n perna goală, Parcă umbra ta, cu mine!
Cine nu cunoaşte dorul Celui dus pe mări departe, Ii zâmbeşte aurora, Şi de sbucium n'are parte:
Mie numai noaptea-mi place,
Când din fundul depărtării,
Somnul dulce e-o ghioace
'N care vuie valul mării, t
Poezii alese şi traduse de Mihnea Gheorghiu
ORIENTĂRI
L. RĂUTU
DEZVOLTAREA LITERATURII ÎN REPUBLICA POPULARĂ ROMÎNĂ
Procesul de făurire a unei literaturi noi, înaintate, ce se inspiră din lupta maselor populare pentru statornicirea noii orînduiri sociale şi participă ea însăşi în mod activ la opera de transformare a societăţii, constituie unul din cele mai importante aspecte ale revoluţiei culturale care se desfăşoară în ţările de democraţie populară.
Călăuzindu-se de învăţătura marxist-leninistă, Partidul Muncitoresc Romîn acordă o neslăbită atenţie dezvoltării literaturii romîne, îmbogăţirii continue a fondului ei de idei, ridicării măiestriei artistice a scriitorilor.
După eliberarea ţării şi doborîrea dictaturii fasciste, ideologii reacţiunii burghezo-moşiereşti, presa partidelor reacţionare, intens sprijinite de propaganda imperialistă, au dus o luptă înverşunată pentru a încerca să împiedice intelectualitatea creatoare de a se alătura forţelor democratice. Propagarea „teoriei" reacţionare a artei pentru artă — armă preferată a burgheziei în lupta pentru ruperea creatorilor de popor, ţipetele isterice despre o pretinsă „criză a culturii" în Romînia, jalnicele încercări de a determina în rîndurile scriitorilor „o grevă a tăcerii", ameninţările anonime în stil fascist — toate au fost încercate de agentura claselor exploatatoare şi toate s-au dovedit zadarnice. Scriitorii, în masa lor, au răspuns chemării partidului de a crea opere de artă cu un bogat conţinut ideologic şi de o înaltă valoare socială.
Cu multă grijă şi atenţie, cu înţelegerea deplină a drumului evoluţiei lor, partidul a ajutat pe scriitorii aparţinînd generaţiei mai vechi să găsească drumul către o creaţie literară pătrunsă de ideile avansate ale timpului nostru. Alături de clasicul literaturii noastre — Mihail Sadoveanu—, al cărui nume este larg cunoscut şi dincolo de hotarele ţării noastre, alături de vechi participanţi la lupta antifascistă (A. Toma, G. Bogza), desfăşoară în prezent o intensă activitate creatoare numeroşi alţi scriitori, al căror nume este de mult intrat în istoria literaturii romîne, ca Cezar Petrescu, Camil Petrescu, V. Eftimiu.
Critica cîteodată aspră, dar adînc principială făcută de partid unui număr de poeţi care purtau balastul greu al feluritelor concepţii decadente a salvat pe aceşti poeţi de sterilitate artistică,' determinînd un veritabil avînt al creaţiei lor poetice. O dată cu aceasta, în anii puterii populare în literatura noastră au apărut numeroase nume noi de tineri scriitori — pro-
DEZVOLTAREA LITERATURII IN REPUBLICA POPULARĂ ROMINĂ £63
zatori, poeţi,, dramaturgi, critici — ieşiţi din rîndurile clasei muncitoare, ţărănimii muncitoare, intelectualităţii.
La baza întregii activităţi a partidului în domeniul creaţiei literare, ca, de altfel, în toate domeniile creaţiei artistice, a stat şi stă teza leninistă potrivit căreia „...materialismul include în sine, ca să zicem aşa, partinitatea, obligîndu-ne la fiecare apreciere a unui eveniment să ne situăm în mod direct şi deschis pe punctul de vedere al unui anumit grup social". Faptul că marea majoritate a scriitorilor romîni, scriitori aparţinînd tuturor generaţiilor, membri şi nemembri de partid, prin. operele lor şi activitatea lor obştească participă activ la grandioasa operă transformatoare, întreprinsă de partid în vederea dezvoltării economice şi culturale a ţării, construirii socialismului, asigurării păcii şi apărării intereselor naţionale ale Romîniei, constituie un succes de seamă al politicii partidului în domeniul culturii.
ir
Regimul de democraţie populară a dat scriitorului posibilitatea neîngrădită de a scrie nu pentru desfătarea unui cerc de snobi rafinaţi, sau. pentru satisfacerea nevoilor comerciale ale editurilor particulare, ci pentru a oglindi în opera lui temele mari ale epocii contemporane, figurile nobile ale ziditorilor vieţii noi, înaltele lor călit; ţi morale. „Libertatea de creaţie — spunea marele critic şi democrat-revoluţionar rus Belinski — se acordă uşor cu slujirea contemporaneităţii: pentru aceasta nu este necesar să te constrîngi să tratezi teme, să-ţi violezi fantezia; pentru aceasta este necesar doar să fii cetăţean, fiu al societăţii tale şi al epocii tale, să-ţi însuşeşti interesele ei, să-ţi contopeşti năzuinţele cu năzuinţele ei".
Apariţia temei, noi şi a eroului nou este, incontestabil, fenomenul cel mai deseamă şi cel mai îmbucurător în literatura noastră. Intot mai numeroase opere ale prozatorilor, poeţilor, dramaturgilor noştri se oglindesc diferite aspecte ale procesului de transformare revoluţionară a societăţii: eroica luptă a clasei muncitoare pentru a ridica ţara din starea de înapoiere economică, procesul complex de trecere a ţăranului muncitor pe căile agriculturii colectiviste, lupta acerbă între vechi şi nou în toate domeniile vieţii sociale, făurirea omului nou, purtător al unei noi concepţii despre viaţă, al unor noi şi superioare norme etice. Dramaturgul M. Davidoglu se inspiră din viaţa şi truda oamenilor muncii de la „cetatea de foc" a Romîniei — uzinele metalurgice Reşiţa; scriitorii Eusebiu Cam ilar, Maria Banuş, Ion Istrate, Aurei Mihale au creat opere consacrate luptei pe care o duce partea înaintată a ţărănimii pentru transformarea socialistă a agriculturii; Lucia Demetrius creează figuri de tineri intelectuali ai timpului nostru; oameni simpli ai Patriei noastre — marinari şi pescari — sînt eroii povestirii recentp a scriitorului Petru Dumitriu.
intr-un trecut nu tocmai îndepărtat, în poezie, îndeosebi în cea lirică, predomina formalismul şi individualismul. Cu cît poezia era mai „ermetică", adică mai inaccesibilă raţiunii sănătoase a poporului, cu atît epata mai mult pe criticii, burghezi estetizanţi.
In anii din urmă şi aici s-au petrecut schimbări semnificative. Au apărut poeme epice scrise cu talent, care redau tabloul muncii şi luptei eroice a oamenilor muncii din ţara noastră, poezii lirice, al căror erou trăieşte viaţa contemporanilor săi, împărtăşeşte bucuriile şi durerile lor. Cititorul nou, avid de tot ce e cu adevărat frumos, de tot ce este bogat în. idei, primeşte cu. multă căldură poeziile şi poemele unor poeţi ca M. Beniuc, E. Jebeleanu, Dan Deşliu, Veronica Porumbacu, Cicerone Theodorescu,  Eugen Frunză.
Multe dintre operele de seamă ale poeţilor noştri sînt consacrate luptei
264
L. RAUTU
popoarelor pentru pace, demascării feţei hidoase a imperialismului american, solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii, sentimentelor de dragoste şi recunoştiinţă pentru poporul sovietic. Tradiţiile trecutului de luptă al poporului romîn sînt reînviate într-un număr de opere remarcabile ale scriitorilor noştri, ca admirabila carte a lui M. Sadoveanu. „Nicoară Potcoavă", romanul lui Camil Petrescu despre marele patriot romîn Nicolae Bălcescu, cărţile lui Al. Jar despre lupta maselor populare în anii de ilegalitate. Demascării usturătoare a regimului burghezo-moşieresc din Romînia îi sînt consacrate cărţile scriitorului Zaharia Stancu „Desculţ", „Dulăii". Se des-voltă — deşi încă prea încet — literatura satirică (piesele lui A. Baraugâ, fabulele lui M. Breslaşu etc.).
Alături de operele scriitorilor romîui,'în R.P.R. se dezvoltă o bogată creaţie a scriitorilor aparţinînd minorităţilor naţionale. Cărţile scriitorilor maghiari din R.P.R. — Asztalos Istvan, Kovâcs Gyorgy, Horvath Istvan şi alţii se bucură de o largă popularitate în întreaga ţară. La Tg. Mureş, centrul administrativ al Regiunii Autonome Maghiare, apare un almanah în limba maghiară, iar la Timişoara — un almanah în limba germană. Recent a apărut în limba germană o culegere cuprinzînd poezii scrise de poeţi germani din R.P.R. şi o culegere de poezii ale poeţilor sîrbi.
A trecut vremea cînd scriitorii progresişti nu-şi puteau edita scrierile, cînd cărţile celor mai buni scriitori apăreau într'un tiraj de 2—-3.000 exemplare. Partidul, clasa muncitoare, au pus Ia dispoziţia scriitorului un imens şi receptiv auditoriu. Tirajele cărţilor de literatură sînt în prezent de 5—6 ori mai mari ca sub regimul burghezo-moşieresc, multe din ele apărînd în decurs de cîţiva ani în cîteva ediţii. Tirajul total al cărţilor originale de literatură în 1953 s-a ridicat la peste 4.100.000 exemplare, revistele de literatură şi almanahurile apar într-un tiraj de 35.000 exemplare, dintre care 10.000 de exemplare în limbile minorităţilor naţionale. In ţara noastră, unde bibliotecile erau o raritate, funcţionează în prezent peste 200 de biblioteci regionale, raionale, orăşeneşti, 5.000 de biblioteci ale cluburilor şi colţurilor roşii sindicale, peste 12.000 de biblioteci săteşti.
Fiecare succes al prozatorilor, poeţilor, dramaturgilor noştri este salutat cu dragoste şi cu căldură de masa cititorilor. Această dragoste şi atenţie din partea oamenilor muncii constituie pentru fiecare scriitor legat de popor un izvor de mari satisfacţii, întărinda-i totodată .conştiinţa responsabilităţii pe care o are în faţa Patriei sale în opora de educare a oamenilor, constructori ai socialismului, capabili să biruiască orice greutăţi.
Ar fi, desigur, cu desăvîrşire greşit ca realizările arătate să dea naştere unui sentiment de aufoliniştire. Literatura noastră mai rămîno şi azi în urma vieţii, în. urma izbînzilor pe care le repurtează, în luptă curajoasă cu greutăţile, oamenii muncii, în urma prefacerilor care au. loc în viaţa socială şi mai ales în conştiinţa oamenilor.
Scriitorii noştri adeseori se mărginesc să oglindească în operele lor fenomene bine cunoscute. Mulţi dintre ei reuşesc mai anevoios să întruchipeze în opera lor teza expusă la Congresul a! XlX-lea al P.C.U.S. de G. M. Malenkov că tipicul exprimă cu maximă ascuţime şi plinătate esenţa forţei sociale date şi nu este pur şi simplu lucrul cel mai răspîndit, ceva ce se repetă des, ceva cotidian.
înţelegerea îngustă a tipicului duce la sărăcirea realităţii şi a conflictelor ei. Astfel, în numeroase romane şi nuvele consacrate transformării socialiste a'satului găsim acelaşi conflict, aceleaşi forme de manifestare ale luptei de clasă, personaje asemănătoare. Or, formele de manifestare ale luptei
dezvoltarea literaturii in republica populară romina 265
«de clasă şi, în general, conflictele proprii perioadei de trecere de Ia capitalism la socialism sînt mult mai variate, multilaterale, complexe în viaţa reală.
Rod al superficialei cunoaşteri a realităţii noastre, pe care unii scriitori o studiază doar pe calea aşa-numitelor călătorii de „documentare", este schematismul, care se manifestă cu deosebită pregnanţă în zugrăvirea eroului pozitiv.
Cititorul nostru l-a îndrăgitpe eroul cărţii maestruluiMihailSacloveanu, Mitrea Cocor, pe eroul poemului lui Deşliu, comunistul Lazăr Cernescu, căzut în lupta cu duşmanii, a îndrăgit pe muncitorii înaintaţi din piesele iui Davidoglu, pe ţăranul colectivist Toma Gavrilaş, eroul romanului lui Dumitru Mircea. Din păcate, însă, în multe romane, poeme, piese de teatru, -eroul pozitiv nu este decît o palidă arătare, o schemă lipsită de viaţă, cu un limbaj şablonard, neavînd nimic comun cu eroii adevăraţi ai vieţii noi, ţplini. de sevă, de energie clocotitoare, de optimism, de abnegaţie, avînd un orizont tot mai larg de idei şi de cultură.
Schematismul unora dintre operele scriitorilor noştri este folosit de mohicanii apolitismului în poezie, care declară lupta de clasă drept un „subiect nepoetic", şi visează o „pauză" în lupta de clasă, pentru a-şi putea dedica opera lumii mici a unor mici pasiuni intime. Scriitorii legaţi de popor, şi în primul rînd scriitorii comunişti, îşi văd misiunea în neşovăitoarea ■combatere a apolitismului, în urmarea principiului realismului socialist, de a extrage poezia vieţii din adevărul vieţii, demonstrînd prin pilda vie a -operelor lor că dramaticele conflicte ale vremii noastre, coliziunile ei, lupta titanică a clasei celei mai înaintate a societăţii împotriva forţelor întunecate -ale trecutului sînt subiecte demne de mari opere poetice.
In unele cărţi — chiar valoroase — care au drept personaje pe duşmanii socialismului se manifestă uneori una din varietăţile apolitismului, încercarea de a găsi justificări filozofice sau psihologice acţiunilor duşmanului. Or, principiile fundamentale ale artei realiste cer ca scriitorul să-1 arate pe duşman în adevărata sa înfăţişare abjectă, în toată goliciunea lui, smul-ţ.gîndu-i toate măştile de pe faţă.
Metoda realismului socialist, întemeiată pe principiul leninist al 'partinităţii în literatură, cere creatorului redarea veridică, Istoriceşte concretă, a realităţii în desvoltarea ei socială, îmbinînd o astfel de redare a realităţii cu sarcina educării oamenilor muncii în spiritul socialismului, cu sarcina de a lumina, după expresia întemeietorului literaturii, sovietice, Maxim Gorki, ţelurile înalte ale viitorului socialist. Pe acest drum rodnic, în lupta împotriva oricăror curente duşmănoase esteticii marxist-leniniste merg :astăzi tot mai mulţi scriitori din Republica Populară Romînă.
Realismul socialist cere ca ideilor şi temelor mari să le corespundă o formă artistică adecvată. El presupune, în special, o exigenţă maximă d'aţă de forma poetică, o preocupare continuă a creatorului pentru ridicarea măestriei sale. Esteţii burghezi, foarte îngăduitori faţă de forma poeziei •atunci cînd e lipsită de fond, atacă adeseori forma pentru a viza fondul nou. Răspunsul dat acestora de poeţii noştri trebuie să fie crearea de opere care să întruchipeze unitatea între un fond bogat în idei şi o măiestrie înaltă in formă.
Realismul socialist continuă tot ce are mai de preţ moştenirea realistă ■ a scriitorilor noştri clasici. Intr-o schiţă de rezoluţie asupra culturii proletare, Lenin scria: „Nu născocirea unei noi culturi proletare, ci dezvoltarea «elor mai bune pilde, tradiţii, rezultate ale culturii existente din punctul de
266
L. RAUTU
vedere al concepţiei despre lume a marxismului şi al condiţiilor de viaţa şi de luptă a proletariatului în epoca dictaturii sale".
Revoluţia culturală înfăptuită de regimul democrat-popular, lichidarea în ritm rapid a analfabetismului, extinderea reţelei de şcoli, biblioteci, cămine, au făcut operele clasicilor literaturii romîne accesibile unor mase de milioane de cititori. Aniversarea lui Eminescu, Creangă, Caragiale a căpătat caracterul unor mari serbări populare. Operele clasicilor literaturii romîne sînt eliberate de falsurile ticluite de lacheii literari ai claselor exploatatoare; ies la iveală opere ale clasicilor pe care reacţiunea le-a ţinut ascunse timp de decenii.
In opera de valorificare a moştenirii literare a trecutului, partidul nostru se călăuzeşte de celebra teorie a lui Lenin cu privire la existenţa a două culturi în fiecare cultură naţională. In lumina învăţăturii leniniste, teoria şi critica noastră literară trebuie să continue munca deja începută de. analizare ştiinţifică a operelor literare ale trecutului. Ea trebuie să lupte împotriva rămăşiţelor dispreţului prolet-cultist faţă de moştenirea culturală, ca şi împotriva tendinţelor de a trata „în bloc" întreaga literatură a trecutului sau întreaga literatură dintre cele 2 războaie mondiale, condu-cîndu-se de indicaţia lui Lenin că proletariatul ia din cultura trecutului numai ceea ce este înaintat, democratic.
Celor două culturi i-au corespuns două linii de dezvoltare în literatura romînă a trecutului: una era linia decăderii poeziei, a servilei ploconiri cosmopolite în faţa produselor de descompunere a literaturii burgheze, linie ce a dus majoritatea exponenţilor ei în rîndurile reacţiunii politice şi a obscurantismului ideologic. Cealaltă era linia literaturii înaintate, realiste, legată prin mii de fibre de popor, de viaţa şi năzuinţele lui. Tradiţiile acestei literaturi le continuă şi le dezvoltă scriitorii de astăzi în Republica Populară. Romînă.
Scriitorii noştri învaţă din operele nemuritoare ale clasicilor literaturii mondiale şi mai ales din cele ale clasicilor ruşi. O uriaşă înriurire binefăcătoare exercită asupra scriitorilor romîni literatura sovietică, adevărata şcoală de realism socialist, de artă înaltă, o şcoală de slujire a intereselor poporului, a cauzei socialismului, păcii, fericirii popoarelor. Au fost traduse în romîneşte sub îngrijirea unor scriitori de seamă opere ale Iui Gorki, A. Tolstoi,. Şolohov, Fadeev. Poeţii romîni marcanţi au. tradus în ultimii ani poezii- şi poeme ale lui Maiakovski, poezii ale lui Surkov, Şcipaciov, Tvardovski, Isakovski, Gribaciov.
Hotărîrile C. C. al P.C.U.S. în problemele literaturii şi artei, articolele din „Fravda" asupra problemelor de literatură sînt studiate şi dezbătute cu. profund interes de scriitorii şi criticii noştri.
In dezvoltarea literaturii noastre un rol de mare însemnătate îl are Uniunea Scriitorilor din R.P.R. Preocupat de a asigura scriitoriilor condiţii favorabile pentru creaţie, Partidul Muncitoresc Romîn şi guvernul democrat-popular au creat Uniunii Scriitorilor largi posibilităţi de activitate. Uniunea Scriitorilor are la dispoziţia sa Fondul literar, case de odihnă, o Casă a scriitorilor la Bucureşti, Şcoala de literatură „M. Eminescu", editează reviste şi almanahuri.
Periodic Ia .Uniune au Ioc dezbateri asupra problemelor creaţiei literare. Trebuie recunoscut însă că ceea ce s-a realizat pînă acum, în acest din urmă domeniu, încă nu este satisfăcător. Dezbaterea problemelor celor mai arzătoare ale creaţiei literare, o dezbatere curajoasă, bazată pe lupta de păreri, fără ocolirea problemelor acute, fără menajamente neprincipiale,, dar şi fără metode „administrative" în critică, vor constitui cea mai bună.
dezvoltarea literaturii in republica populară romi na 267
formă de lămurire a problemelor luptei pentru realismul socialist, pentru avîntul continuu al creaţiei literare, pentru zdrobirea manifestărilor făţişe sau mascate ale ideologiei burgheze.
Interesele dezvoltării literaturii noastre cer o serioasă îmbunătăţire a activităţii organizaţiei de partid a scriitorilor, mai multă iniţiativă din partea acestei organizaţii în organizarea dezbaterilor creatoare. Organizaţia de partid a scriitorilor trebuie să-şi intensifice munca în vederea profundei însuşiri de către scriitori a învăţăturii marxist-leniniste, să lupte pentru o cît mai activă participare a masei de scriitori la viaţa obştească, pentru o cît mai strînsă legătură a creatorilor cu realitatea.
Scriitorii noştri au marea fericire de a trăi şi crea în epoca unor prefaceri gigantice în istoria omenirii, epoca victoriilor socialismului, epoca creşterii continue a forţelor păcii şi progresului. Nici o epocă a istoriei n-a furnizat creatorilor o bogăţie asemănătoare de teme mari, de probleme arzătoare, de caractere umane cu o atît de multilaterală viaţă sufletească, niciodată scriitorul nu s-a adresat unor mase atît de largi de cititori.
Poporul, recunoscător scriitorilor pentru tot ce au creat mai de preţ, aşteaptă de la ei noi opere de înaltă măiestrie. Nu încape îndoială că scriitorii din Republica Populară Romînă, îndrumaţi şi călăuziţi de Partidul Muncitoresc Romîn, vor şti să creeze oţfere care vor îmbogăţi tezaurul culturii noastre naţionale şi vor contribui la triumful operei de transformare socialistă a societăţii, de educare în spiritul socialismului a maselor de oameni ai muncii — creatori de valori materiale şi spirituale.
Articol apărut în „Pentru Pace Trainică, pentru Democraţie Populară", Nr. 8 (276) din 19  Februarie 1954
PE DRUMUL REALISMULUI SOCIALIST
SILVIAN IOSIFESCU
OAMENI DEOSEBIŢI
Cu privire la reflectarea literară a comunistului s'a stabilit un consens că, deşi s'au tăcut pe această cale progrese incontestabile, ele sunt încă prea puţin mulţumitoare faţă do ceeace trebuia făcut. Există acele personagii care, pe drept cuvânt, sunt preţuite de cititori, de scriitori şi do critici. Le întâlnim îii poeme de Beniuc, Deşliu sau Iureş, în unele romane şi nuvele ale lui Mihail Sadoveanu, Alexandru Jar, Petru Dumi-triu, în piese ale lui Mihail Davidoglu, Aurel Baranga şi Nicolae Moraru, etc. Dar confruntate cu multiplicitatea de aspecte ale vieţii, chiar unele dintre aceste personagii apar prea sărace. Ceeace exprimă ele e prea puţin faţă de ceeace realitatea de fiecare zi, din orice domeniu, arată cu puterea fără replică a faptelor. Şi ne lovim mereu de faptul că lucrări cu însuşiri-reale, care izbutesc să plăsmuiască un şir de personagii caracteristice şi vii, se mărginesc, atunci când abordează figura comunistului, la bine cunoscute şi palide apariţii, recurg la scheme mai mult sau mai puţin deghizate.
In critică, concepţia statistică asupra tipicului a făcut în această problemă ravagii mai puternice încă decât în alte domenii. Predominarea aspectului statistic s'a manifestat în multe cronici şi articole sub forma simplistă a inventarierii. Examinând un roman, un. poem sau o piesă, mulţi cronicari căutau să vadă dacă sunt măcar consemnaţi înfr'însa organizatorul de grupă sau secretarul organizaţiei de bază, dacă se menţionau unele
şedinţe ce li se păreau indispensabile. In caz contrar, urmau automat caracterizări bine cunoscule scriitorilor: „nu se vede partidul, organizaţia nu apare în ansamblul ei".
Acelaş procedeu de inventariere stătea la baza multor articole de aşa zisă sinteză despre „chipul organizatorului de partid" ori „al secretarului". încă acum câteva luni, „Viaţa Românească" propunea criticilor un articol despre „figura secretarului de raion în literatura noastră". E neîndoios că procedând astfel, revistele şi autorii unor asemenea articole ar putea examina cu răbdare şi meticulozitate felul cum sunt reprezentate în proza, poezia şi dramaturgia noastră diferitele funcţii de partid fără ca la capătul acestor consideraţii literaro-statisfice nici ei, nici cititorii să nu afle mai mult decât ştiau la început.
Problema reflectării comunistului în literatură face parte din aceea mai vastă — a eroului pozitiv — şi nu se poate despărţi de ea. In viaţă, comuniştii nu pot fi înţeleşi şi apreciaţi în calitatea lor de comunişti, decât în legătura lor cu massele, în fruntea acestora. Nu există o separaţie între  comunişti şi ceilalţi eroi înaintaţi.
Şi viaţa, şi arta cunosc noţiunea de „comunist fără de partid". Ar fi greşită şi profund dăunătoare o categorisire literară care, mergând împotriva esenţei însăşi a tipului de comunist, să-1 studieze izolat şi scolastic.
E însă sigur că există trăsături specifice comunistului,   decurgând   în  marea lor
oameni deosebiţi
269
majoritate din faptul că acesta aparţine unei forţe organizate şi conducătoare, că prin prezenţa lui îu viaţă şi în cărţi el reprezintă forţa partidului, rolul lui revoluţionar şi transformator. Tot din această cauză, în afară de asemenea aspecte specifice, diferenţiale, un număr de trăsături comune eroului înaintat în genere, cuprind accente cu o Intensitate deosebită când e vorba do comunişti. Din acest punct de vedere se poate vorbi de probleme specifice privitoare la plăsmuirea artistică a comunistului — fie că e vorba de literatură, de plastică, de cinematografie, *
Din multiplicitatea problemelor pe care le ridică reflectarea în literatură a „oamenilor cu o structură deosebită", să ne oprim ta câteva mai însemnate: mijloacele prin care poate fi transpusă literar ideea de bază a forţei organizate şi conducătoare reprezentate de partid, consecinţele pe plan artistic ale reuşitei sau eşecului în zugrăvirea comuniştilor, discutarea modului cum apar în literatura noastră câteva dintre,trăsăturile comune tipurilor de comunişti şi în special a felului în care e înfăţişat eroismul revoluţionar. ★
E un adevăr admis în general că forţa organizată şi conducătoare as§ partidului trebue exprimată în literatură ; nu prin scheme de trăsături pozitive care se pot schimba între ele. ci prin personagii divers individualizate. Aşa cum a subliniat C. Simonov în raportul ţinut la Plenara Uniunii Scriitorilor Sovietici, reflectarea artistică se face nu prin „chipuri", ci prin caractere. ft §!§
Expunerea artistică a acestor trăsături esenţiale pentru personagiile de comunişti nu se poate reduce la un detaliu, la o lipitură sau chiar numai la o scenă izolată. Importanţa ei pentru caracterizarea unui tip do comunist cere ca o asemenea idee să se desprindă din ansamblul operei, din desvoltarea generală a acţiunii şi a personagiului.
într'un şir de lucrări literare cu caracter direct de document, aceeaşi idee de bază apare cu toate consecinţele sale. Forţa organizată a partidului subsists şi se des-voltă   în   cele   mai   aspre împrejurări.
sub ocupaţie, în închisoare, în lagăr. Şi în ea, în această forţă organizată şi conducătoare, găsesc comuniştii principalul isvor de tărie proprie, capacitatea de a acţiona eficace.
însemnările unui. partizan cuprinse în lucrarea lui Feodorov „Obcomul clandestin în acţiune" au un excepţional interes documentar. Autorul, activist, comunist de frunte, secretarul unui comitet regional, a condus unul dintre cele mai mari detaşamente de partizani din Ucraina.
întreaga primă parte a volumului arată cum, fără a se lăsa învins sau descurajat de împrejurările neobişnuit de aspre, Feodorov caută legăturile întrerupte cu grupurile de partizani rămaşi în spatele frontului. Singur, Feodorov poate acţiona puţin., pe dibuite. Cititorul arc împreună cu el un simţământ de bucurie când grupurile izolate de partizani se reunesc într'un detaşament cu forţă de acţiune infinit superioară.
Reîntâlnim ideea aceasta, desprinzându-se din desvoltarea generală a acţiunii, în diverse opere din literatura noastră. In romanul „Oţel şi pâine", Ion Călugăru arată cum, pentru a-şi putea duce la capăt misiunea şi transforma întregul spirit şi fel de muncă la uzinele siderurgice din Hunedoara, noul director, activistul Pavel Ilie, izbuteşte numai în măsura în care acţionează lângă el o organizaţie de partid puternică. Punerea pe baze noi a organizaţiei de partid — până atunci foarte slabă — şi acţiunea activiştilor trimişi de Comitetul Central sunt condiţiile necesare pentru schimbarea şi progresul uzinei. E regretabil însă că pe aceşti activişti trimişi, să sprijine acţiunea lui Pavel Ilie, pe Anton Dana lache, pe Mateică Toniescu ori pe Nataliţa Crăciun, romancierul nu i-a individualizat îndeajuns, pentru a putea întări ideea de acţiune transformatoare organizată pe care o exprimă ei.
Deaseraeni, în „Pâine albă" do Dumitru Mircea, desfăşurarea întregii acţiuni arată că, pentru a se putea îmbunătăţi munca gospodăriei colective şi în general pentru ca viaţa în satul Plopşor să se lumineze, e neapărat necesară însănătoşirea activităţii comunişti]or.
270
SILVIAN IOSIFESCU
In infernul lagărelor de concentrare hitleriste, hotărîrea şi organizarea comuniştilor îi ajută pe ei şi pe ceilalţi deţinuţi care se strâng în jurul lor să supravieţuiască ca oameni. Acesta este şi înţelesul titlului unei opere ca „Unde este unire" de losif Nedelcu, cutremurător reportaj care a fost prea puţin discutat de critică. Cartea aceasta descrie existenţa unui grup din sutele de mii de oameni „înfometaţi, raşi în cap, aliniaţi la umbra crematoa-relor cu hornuri înalte şi negre, mirosind a carne arsă". însemnările arată cum treptat, din spiritul de împotrivire, din dâr-zenia comuniştilor, se naşte organizarea.
„Acolo unde individul e înfrânt, organizaţia poale să izbutească. Şi organizaţia luă fiinţă. Fără adunări, fără şedinţe plenare. Din necesitate. Fără nici măcar pretenţia de a se numi organizaţie. Vlad ştie cine e Mir on, Miron cunoaşte pe Pons, Pons are legături foarte strânse cu Alvarez şi aşa mai departe. Nu se fac desbateri lungi; nu e nici locul, nici timpul. Nici nu se spune că există o organizaţie. Dar se discută soarta lui Pablo sau a lui Pedro".
In lagăr, organizarea ridică .forţa de rezistenţă şi tăria morală a din ce în ce mai mulţi deţinuţi, duce la constituirea unei reţele de legături în mai toate serviciile —comuniştii, mai ales cei germani, erau specialişti pe care hitleriştii se vedeau nevoiţi să-i folosească. Organizaţia clandestină a lagărului izbuteşte să salveze multe vieţi preţioase din loturile care erau mânate periodic la crematoriu, să pedepsească şi să intimideze pe acei „capo" recrutaţi în special dintre „verzi", dintre delicvenţii de drept comun, hoţi, excroci, homosexuali, — care deveneau uneltele bestiale ale SS-iştilor. Izbutesc chiar să construiască un aparat clandestin de radio şi să soarbă zilnic din veştile victoriilor sovietice nădejde, putere de a rezista existenţei lor de coşmar.
Propunându-şi să transmită sub forma romanului un însemnat material documentar, A. G. Vaida s'a împiedecat de serioase deficienţe artistice. Este însă un merit care nu trebuie minimalizat al volumului „Scântei în beznă", acela că, din toate faptele rela-!ate, se desprinde ideea aceasta deosebit de
preţioasă a forţei nebiruite pe care o reprezintă organizarea. Comuniştii nu pot fi nici înfrânţi, nici demobilizaţi. In ciuda teroarei, spionajului, percheziţiilor, unitatea, organizarea, puritatea teoriei revoluţionare sunt păstrate. Comuniştii din închisoare nu rămân niciodată singuri, ci sunt mereu un detaşament unitar de luptă. Şi când unul e lovit, răsună în toată Doftana strigătul: „Nu bate!"
Burghezia încearcă să strecoare agenţi în rândurile lor — simpli borfaşi, repede depistaţi, ca spărgătorul Carcalete—ori mult mai primejdioşi borfaşi ideologici, cum e trădătorul Timofte. Unitatea şi disciplina comuniştilor închişi, legătura pe care reuşesc s'o păstreze permanent cu organizaţia din afară îi ajută să învingă, să reziste celulei H şi schingiuirilor, să reobţină drepturile — precare, mereu încălcate — de deţinuţi politici.
In măsura în care scriitorul porneşte dela cunoaşterea adâncită a realităţii, reflectarea prin personagii a forţei organizate pe care ei o reprezintă devine deci o problemă generală a operei. Dar aceasta nu înseamnă deloc că scriitorul nu trebuie să urmărească transpunerea mai expresivă, mai convingătoare a acestei idei prin selectarea unor anumite momente, ori prin folosirea unor anumite procedee compoziţionale.
Unui dintre cele mai frecvente mijloace folosite e descrierea a diferite genuri de şedinţe.
Fireşte că procedeul nu poate fi condamnat în sine din capul locului. Şedinţa e un mijloc foarte important de deliberare colectivă, de fixarea unei opinii şi poziţii comune. Când se abuzează de şedinţe, când se alunecă în şed internau ie, reflectarea literară se face în mod critic, şi Maiacovschi ne dă imaginea de neuitat a capetelor care stau la şedinţă despărţite de trupurile ce sunt ocupate la alte şedinţe. Dar chiar în afară de asemenea excese, care risipesc timpul şi energia oamenilor, literatura nu poate ignora un aspect însemnat al vieţii şi al muncii.
Trebuie s'o realizeze însă prin mijloacele ei proprii. Romanul sau piesa nu se pot substitui procesului-verbal de şedinţă. Când se mărginesc la aceasta — şi lucru
OAMENI DEOSEBIŢI
:se întâmplă destul de des —ele reuşesc să facă plictisitor şi greoi ceeace în viaţă poate l'i pasionant. Avem atunci acele interminabile relatări de tipul procesului-verbal naturalist, în care nu mai vedem oameni ci puncte de vedere asupra unei probleme, în care tehnicismul abundă, autorul având iluzia că îşi dovedeşte astfel seriozitatea documentării.
Şedinţele pot fi interesante şi. necesare in literatură — negreşit, fără abuz — în măsura în care luminează relaţiile dini re personagii, în măsura în care atenţia scriitorului se îndreaptă în primul rând asupra •purtătorilor de idei.
Astfel redă Nagy Istvan în romanul „La cea mai înaltă tensiune", momentul ■ do cotitură al naţionalizării, aşa cum îl •trăieşte Raroly Bucşi în şedinţa la care e chemat pentru a fi numit director al uzinei. Aşteptarea... Sentimentul că dincolo de rapoartele lungi şi obositoare se pregăteşte anunţarea unui eveniment de seamă. „Nu se poate să mă fi chemat aci .numai ca să ascult rapoartele". Apoi anunţarea evenimentului şi entuziasmul, mândria victoriei, care izbucnesc. Nedumerirea iui Bucşi, care „tocmai se gândea că el narea ce căuta aici, deoarece căile ferate sunt de mult ale statului", în momentul când i se anunţă numirea ca director la altă întreprindere. Bucuria şi sentimentul unei mari răspunderi... Scriitorul redă astfel momentul de răscruce pe care actul grandios al naţionalizării îl reprezintă în desvoltarea eroului său.
Şedinţa descrisă trebuie să cuprindă deci un moment semnificativ pentru relaţiile dintre personagii, un moment în care conflictul de poziţie să se dezvăluie, fie acut, fie latent, dar cu intensitate. Dea-ceea un anumit dramatism, care nu trebue să fie dramatizare artificială a situaţiilor, este inerent descrierii ei.
Să ne amintim de demascarea lui Mateica din romanul lui Petru Dumitriu. Maftei, organizatorul de partid, pune problema demascării lui Mateica în faţa maselor şi prin mase, a izgonirii lui de pe şantier, fără ca acesta să simtă că e bănuit de fapte încă mai grave decât hoţiile ■comise de el şi oamenii lui, că sunt urmă-
271
rite legăturile lui de duşman şi spion. Mateica e nevoit să participe ia adunare. Şi dramatismul scenei constă în creşterea mâniei maselor, când ele allă mereu alte. şi alte fapte, şi în felul cum Mateica, încolţit, izolat de toţi încearcă să folosească simularea autocriticii, dar se simte cum spaima îl îimeacă, îrsteţindu-i ura: „Ii ura, îi ura mai ales în clipa asta, când îi era mult mai frică. Ura lotul la ei, mâinile puternice de mecanici... Şi apoi feţele... da, ura şi feţele, arse de soarele de pe câmpuri deschise şi slobode, felele biciuite de nisipul adus de vântul stepei, privirile pe care se ferea să le întâlnească. El îi ura şi ei nu ştiau... încă nu ştiau..."
Fireşte că nu toate şedinţele pot avea caracterul acesta de conflict acut. Dar ele îşi păstrează dramatismul chiar când antagonismul dintre foiţele ce se înfruntă e exprimat prin fapte în aparenţă mărunte, care lasă să se străvadă ura duşmanului prin izbucniri răzleţe. La şedinţa de constituire a colhozului din. „Pământ desţelenit", culacii nu se încumetă să lovească deschis. Dar încordarea care domneşte în acest moment în Gremeacii Log e exprimată de glasul întârziat, plin , de ură, care răsună în fundul întunecat al sălii, ameninţându-1 pe Davîdov: „Nu ne mâna cu de-a sila/ Tiioc ţi-a luat odată sânge, asta   ţi se mai poate întâmpla".
Dar, oricât de necesar s'ar arăta pentru dezvoltarea acţiunii unui roman sau a unei piese, descrierea sau punerea în scenă de şedinţe, e cu totul simplistă convingerea atâtor autori, că e suficient să pună pe câţiva comunişti să vorbească în cadrul uneia sau mai multor şedinţe, pentru a scoate în relief forţa organizată a partidului.
Să ne gândim la un pasagiu din romanul lui Petru Dumitriu. Sosit la sectorul lui de lucru, Maftei. se hotărăşte să convoace prima adunare de partid Pe „un loc pustiu, nisipos şi până atunci încă necălcat de camioane.
Scoase din buzunar un cui, îl bătu în scândurică şi scăndurica în stâlp; apoi bătu stâlpul în pământ. lucra liniştit, fluierând. După ce termină, făcu trei paşi îndărăt, ca să-şi privească opera. Pe
silvian iosifescu
scândură scria cu vopsea roşie: Organizaţia de Bază P.M.R.".
Pe rând, dintre trecători se opresc unul câte unul, comuniştii, muncitorii de pe şantier, ţărani cu căruţele. Se adună şi aşteaptă ora începerii adunării anunţate.
„Omul se aşeză pe jos fără un cuvânt. Nişte muncitori noi veniţi îl zăriră de departe şi se apropiară, cu legăturile pe umăr sau cu lădiţele ţinute de toartă. întrebară ce e acolo. Citiră şi ei foaia de hârtie şi doi dintre ei rămaseră. Aşa, din minut în minut, în vreme ce furnicarul de oameni, căruţe şi maşini se frământa pe şantier, aici se adunau aşezaţi, sau în picioare, strânşi unii lângă alţii, cei vreo zece-două-zeci de comunişti ai şantierului".
Cu privire la această scenă, critica a relevat pe bună dreptate o serie de greşeli de amănunt, care denotă o anumită superficialitate: faptul că nimeni nu se gândeşte să verifice calitatea de membri de partid a celor adunaţi, etc. Dar împrejurarea descrisă de Petru Dumitriu rămâne o admirabilă reprezentare artistică a unei idei pline de măreţie. Nu şedinţa pro-priu-zisă interesează acolo. însemnat e fapul că într'un loc pustiu, scândurica de lemn bătută în stâlp, sediul improvizat de partid adună în jurul lui oameni veniţi din felurite locuri, cu stări şi ocupaţii deosebite, care se trausformă îndată într'o forţă activă şi unitară.
Asemenea situaţii trebuie să ştie să discerne scriitorii din multiplicitatea de fapte pe care le oferă realitatea, extrăgând din-U'ânsele întreaga lor semnificaţie.
★
Comunistul nu acţionează mânat de vreo mistică a producţiei sau a luptei în sine. Scopul acestei producţii şi al luptei pe care o duce îi este clar şi. prezent. Umanismul socialist pune progresul şi fericirea omului ca ţel suprem, ca lege fundamentală. Comunistul îşi subordonează acţiunile acestui ţol, fericirii poporului său, pe care o ştie solidară cu fericirea omenirii muncitoare în general. Patriotismul socialist corelat cu internaţionalismul proletar apare ca o dată esenţială pentru lipul de comunist.
De aici grija, interesul activ faţă de o» — nu faţă de o noţiune, de o abstracţie — ci faţă de oamenii din jurul său, faptul că orice comunist se simte responsabil de desvoltarea acestor cameni, că nu poate rămâne nici o clipă nepăsător faţă de bucuriile sau suferinţele lor. încrederea masselor faţă de cei pe care-i simt şi-i vor conducători, precum şi încrederea comunistului în mase, în forţa şi sprijinul pe care-1 reprezintă sentimentul lui de răspundere în faţa acestor mase, necesitatea imperioasă de a cunoaşte direct şi nu prin cifre sau rapoarte ce simt şi ce gândesc ele, devin trăsături esenţiale-pentru caracterul comunistului.
Şi de aici trebuie deci isgonite dela început rezolvările schematice, fie de tipul frazelor declarative prin care un scriitor dă personagiului un fel de certificat de strânse legături cu masele, fie alte şabloane, genul ele şedinţe pomenite cu activişti care ţin cuvântări şi cu glasuri din masă care mulţumesc pentru prelucrare.
Să ne gândim la una dintre scenele cele mai puternice ale romanului „Pământ desţelenit". Din cauze multe şi felurite — între care se numără şi propriile greşeli stângiste ale Iui Davîdov, folosite de culaci — în colhozul din Gremeacii Log se iscă nemulţimiri din. ce în ce mai grave, care duc până la rebeliune. Femeile vor să deschidă hambarul colhozului ca să împartă grânele şi cer lui Davîdov cheia. Acesta refuză, încercând să păstreze tonul glumei. Din ce în ce mai mânioase, femeile încep să-1 lovească. Loviturile se înteţesc cu cât Davîdov se arată mai nepăsător şi continuă să glumească:
„— Leliţelor! Iubitele mele scumpe/ Nu-' mai cu băţul să nu mă bateţi, le ruga el, pişcându-le pe cele mai aproape de dânsul, în timp ce-şi ferea capul şi se silea din răsputeri  să zâmbească.
Femeile îl loveau fără cruţare în spatele lat şi încovoiat, care răsuna sub lovituri. El numai mărăia din când în când, îşi scutura umerii şi — cu toată durerea — încerca să glumească".
La un moment dat, Davîdov, sdrobit de  lovituri  şi  plin  de  sânge, pronunţă
OAMENI DEOSEBIŢI
273
câteva cuvinte care arată că, chiar în clipa aceasta când oamenii întărâtaţi s'au ridicat împotriva lui chiar, sub lovituri, el păstrează limpede în minte sensul întregii sale activităţi şi nu poate simţi ură faţă de cei pentru care luptă. Momentul e de neuitat. Şolohov notează şi glasul neaşteptat de răsunător al lui Davîdov, şi lumina din ochii săi:
„— Tolu-i pentru voi, ticăloaselor] — zise Davîdov cu un glas neaşteptat de răsunător, purlându-şi în jur ochii plini de o lumină stranie; pentru voi facem asta] Si chiar voi mă ucideţi. Ah, ticăloaselor] Nu vă dau cheile\ Aii priceput! Aşa-i] Nu vi le dau".
O asemenea atitudine îi va permite lui Davîdov ca în şedinţa ce are loc după potolirea începutului de răzvrătire să ştie să vorbească oamenilor cald şi hotărît, să le arate că ei, comuniştii, ştiu să facă deosebirea între cei înşelaţi şi între cei care i-au înşelat. Glumind din nou pe socoteala unei fete care se arătase mânioasă pentrucă nu isbutise cu toate loviturile să-i smulgă un geamăt, Davîdov foloseşte prilejul pentru a afirma din nou, răspicat, hotărîrea de luptă a bolşevicului:
„...Ar fi vrut să-i cad în genunchi, să-i cer cruţare şi să-i dau cheile dela hambare. Dar noi, bolşevicii, nu suntem făcuţi dintr'un astfel de aluat, cetăţeni, încât oricine să facă din noi lot ce vrea. In războiul civil m'au bălul junkerii, dar nici ei n'au scos un cuvânt dela mine. Bolşevicii n'au stat în genunchi înaintea nimănui şi nici n'au să slea vreodată. Aşa e!"
Atunci, în chip firesc, răsună cu căldură din fundul sălii „un glas mişcat şi vesel de bas:
— ,.Să trăieşti Davîdov] Halal să-ţi fie] Că nu ne porţi pică... Şi nu ţii minte răul... Oamenii se frământă. ■■ Nici nu îndrăznesc să-şi ridice ochii... Li-i ruşine... Nici. femeilor nu li-i îndemână... Doar avem să trăim împreună. Hai, Davîdov, să zicem aşa: cine şi-o mai aduce aminte de ce-a fost, să-i sară ochii din cap. Ce spui?"
Pe de altă parte, este o temă deosebit de importantă, şi în literatura noastră încă insuficient abordată, aceea a ruperii legăturii cu masele, a alterării caracterului unui 18 — Viaţa Romînească
comunist prin aristocratizare, a degenerării iui (-"'u a. şi niveau In , bcii.ii iul cie onoare", Mihail Davidoglu a ştiut să desprindă cu acuitate consecinţele unei asemenea ruperi de mase. Aşa apare Slratulat. 11 vedem din ce în ce mai adânc pradă stihiei mic-burgheze, acope-rindu-şi individualismul şi vanitatea bolnăvicioasă alint ându-şi comodităţile şi tabieturile, preocupat mereu numai să se pună el în valoare, să iasă el cu faţa curată şi împins astfel la cele mai mârşave fapte.
Sentimentul de răspundere faţă de mase e redat, de neuitat, într'un pasagiu din amintirile lui Feodorov.
Vizitându-şi un tovarăş bolnav, adăpostit de o bătrânică, ea însăşi bolnavă şi de o fetiţă, Feodorov e rugat de fetiţă să le trimită o legătură de lemne: ,Dacă e cu putinţă... trimileţi-i bătrânei noastre o legătură cu lemne. Măcar înainte de moarte, zice, aş vrea odată să facem un foc să fie cald...
Am făgăduit, bineînţeles, să trimit lemne chiar a doua zi. Dar s'a întâmplat că în dimineaţa următoare nemţii ne-au forţat, să dăm o luptă mare. Ne-am bătut cu eî până la căderea nopţii. In ziua următoare a fost deasemenca o mare încordare. Abia peste două zile am putut trimite ostaşi ca lemne  pentru Sidorovna...
Dar ostaşii s'au întors spunând că bătrâna murise şi casa-i bătută în scânduri.
Nici n'apucasem s'o văd ia. faţă. Auzisem doar un glas răguşii de bătrână şi atât Mi-a fost tare ruşine că nu i-am îndeplinit la timp dorinţa"
Sentimentul acesta de ruşine, de vină al conducătorului comunist fală de un orn pe care. chiar fără voie, nu l-a putut ajuta şi căruia a fost silit să-i înşele aşteptările, e caracteristic pentru raportul dintre comunist şi mase.
In acest raport esenţial este rolul de educator şi organizator al comunistului.. Influenţa e reciprocă şi învăţând masele, comunistul învaţă dela ele. Dar. fiind alături de mase şi , puţin deasupra lor", reprezentând o forţă organizată de luptă, activistul  de partid este acela care contribuie
274
SILVIAN IOSIFESCU
•esenţial la transformarea mulţimei în înasă conştientă.
In câteva lucrări .clasice ale literaturii sovietice apar astfel de caractere de conducători. Ei nu sunt descrişi ca supraoameni, au slăbiciuni pe care şi le înfrâng, •dar conduc în împrejurări grele o masă, o «educă şi o ajută să se transforme. Astfel e Levinson al lui Fadeev, lângă care partizanii devin revoluţionari disciplinaţi, «în acelaş sens acţionează Cojuh din „Torentul de fier" al lui Serafimovici, ori comisarul din „Tragedia optimistă" de Vişnevschi.
In literatura noastră — ţinând seama de condiţiile respective — o înrâurire asemănătoare o exercită Mitrea Cocor asupra ţăranilor din Malul-Surpat. Când, după anii de război, conştiinţa ţăranilor din Malul-Surpat s'a transformat şi puţini au mai rămas la resemnarea amară a bătrânului Ţiglea, comunistul Mitrea.educat de Voicu Cerneţ sau de „profesor", e acela care orientează revolta şi hotărîrea oamenilor din sat. Conduce la început răfuiala din ultimul capitol al cărţii. Dar din spusele şi atitudinea lui Mitrea, înţelegem că nu la această etapă se va mărgini pentru oamenii din Malul-Surpat „ieşirea într'un veac nou al luminii".
Comuniştii reprezintă o forţă organizată a cărei unitate o apără, după cum apără puritatea teoriei revoluţionare. Aspectele acestea sunt inseparabil legate. Fracţionis-mul, pătrunderea duşmanului în. interiorul partidului, are în general loc prin încercarea de a mina, de a altera teoria revoluţionară. Aşa că reflectarea literară a «comuniştilor şi a luptei lor nu poate face abstracţie de conflictul ideologic şi tactic, după cum nu poate trata acest conflict «a pe un corp aparte, neîncorporat în roman.
Sunt aici probleme grele de transpunere artistică a unui conţinut important de viaţă şi nu se poate spune că scriitorii noştri le-au rezolvat întotdeauna cu succes. E simplu să introduci aceste probleme direct în comentariul autorului sau în lungi dialoguri, aşa cum procedează, de pildă, A. G. Vaida. In „Scântei în beznă", autorul consacră lungi pagini unor asemenea   „momente   politice"   expuse fie
direct, fie prin gura câte unui personaj Bârlădeanu sau Rainer. Dar asemenea paranteze îngreunează lucrările şi nefiind direct legate de acţiune, riscă să fie trecute cu vederea de cititori şi deci să fie minimalizate. Prezentarea unor asemenea probleme nu se poate face în afară de personagii, de relaţiile şi desvoltarea lor.
Acest adevăr de bază al cunoaşterii artistice — încorporarea în imagine a tot ceeace vrea să comunice scriitorul cititorului — nu trebue înţeles în sensul relativizării, subiectivizării unor probleme de bază ale teoriei revoluţionare. Raportarea la personagii nu poate însemna ca devierea de dreapta ori de stânga să fie prezentate drept simple chestiuni de temperament, ceeace ar bagateliza primejdia pe care ele o constitue, sensul lor contrarevoluţionar.
Dar scriitorul e dator să arate complexul de factori care-1 împing spre deviere şi până la urmă spre trădare pe cutare sau cutare personagiu.
In această privinţă, ar trebui studiate mai deaproape câteva opere literare sovietice, cum sunt „La capătul nopţii" de Popov, ori „Scântei" de Socolov.
In romanul lui Popov. în special raportul dintre o anumită poziţie ideologică şi cel care o expune e arătat în toată complexitatea lui. Romanul acesta descrie perioada grea a rcacţiuirii stclîpiisislo ?-i se încheie cu licăririle care vestesc noul avânt al revoluţiei. Popov scoale în evidenţă complexul do factori caro-! mână pc vreun personaj sau altul pe tiuia leninistă sau împotriva ei. Pavel, povestitorul, nu se păstrează pe această linie, în virtutea vreunui har tainic. II orientează dela început cinstea şi puritatea lui tinerească, combativitatea îl menţine şi-1 "întăreşte, adâncirea învăţăturii marxist-leninisto, contactul permanent şi real cu masele muncitoreşti. Toate acestea îl fac să se apropie de Sunduc, să înveţe dela acest bolşevic călit. Educaţia primită de la Sunduc îl va ajuta pe Pavel să urmeze drumul just' în cele mai grele împrejurări, când legăturile sunt rupte, când activitatea men-şevicilor, provocările şi calomniile agenţi-ţilor Ohranei, strecuraţi în partid. înteţesc atmosfera tulbure, ceţoasă, care derutează
OAMENI DEOSEBIŢI
275
pe mulţi activişti. Pavel comite şi el uneori greşeli, iscate în deosebi de precipitarea lui tinerească. Dar factorii de care am vorbit îl fac să poată reveni asupra acestor greşeli şi să progreseze.
Romanul lui Ivan Popov scoate la iveală interdependenţa dintre caracterul şi poziţia ideologică a personagiilor. O anumită trăsătură negativă îl îndreaptă pe un personagiu pe calea devierii. Astfel, moliciunea vogetariană îl împinge pe Vi-chenţie spre împăciuitorism, orgoliul in-telectualist,- dispreţul şi izolarea de masse ale lui Lefortovschi, ori dorinţa de frai comod şi de parvenire a lui Alexandru Blagov, le împinge pe aceste personagii spre lichidatorism. Iar apoi, însăşi situarea pe asemenea poziţii le modifică şi descompun caracterul, îi fac să se rostogolească din ce în ce mai departe, până la trădarea făţişa şi la contrarevoluţie.
Semnificativă este, din acest punct de vedere, evoluţia lui Blagov. Gând Pavei, evadat din deportare, îl întâlneşte prima oară, Blagov, bolnav şi înăsprit, a început să-şi piardă credinţa în revoluţie şi rosteşte fraze defetiste, pline de amărăciune şi scepticism, care provoacă revolta lui Pavel. Mai apoi, acesta îl reîntâlneşte la Moscova. De astă dată, Blagov nu sc mai mărgineşte la consideraţii melancolice şi sceptice. El a descoperit că e mai comod să ducă în locul vieţii de revoluţionar hăituit de poliţie, existenţa de ..socialist legal" aprobat de Stolîpin. Dcasemenca îşi dă seama cât de căutaţi de burghozie sunt, foştii revoluţionari. Îşi ascunde poziţia şi convingerile reale după fraze şi n anevre foarte perfide. Mai naivă, lulia, soţia lui, îi declară fără ocol lui Pavel:
„Acum Saşa e invitai să scrie la toate revistele. Vino, vreau să mă laud fală de dumneata, ce bine o ducem. I-am cumpărat lui Saşa un fotoliu de piele. Dealtfel, s'a şi îngrăşat puţin şi se simte cu mult, cumu.lt mai bine... Lucrează la administraţia Ten-trosoiuzului, în. sectorul cooperaţiei muncitoreşti... E pur şi simplu îndrăgostii de parchetul din  locuinţa noastră..."
Dintre scriitorii noştri, Alexandru Jar a izbutit în prezentarea câtorva personagii din ciclul Gri vi ţa — Ţugui şi mai ales Crihan — să facă această legătură între carac-
18*
ter şi poziţia politico-idoologică a personajului. In câteva fraze este surprinsă influenţa vieţii călduţe din familia lui Crihan, cu înrâuriri mic-burgheze care îl trag înapoi, îl fac să devină în lupta ceferiştilor, adeptul compromisurilor şi tergiversărilor. După o şedinţă în care s'a manifestat încă mai şovăitor ca de obicei, Crihan se întoarce acasă. Soţia lui, fată de zarzavagiu înstărit, îl întâmpină. „E^a îmbrăcată cu un capot înflorit şi mirosea a apă de colonie". Îmbrăcămintea, pieptănătura trădează încercarea stângace de a imita ,.pe doamnele din lumea mare".Pe masă, rânduite cu grije, stau bunătăţi trimise de socru, mere, şuncă, unt, brânză. Crihan gustă câte puţin din toate şi visează „la vremea când va îmbătrâni şi el, când se va retrage la ţară, pe pământurile moştenite dela socru-său, unde va trăi liniştit, cetind şi plimbându-se".
In această atmosferă, sfaturile de prudenţă ale soţiei lui îşi fac loc în sufletul lui Crihan: ,.N'o să-ţi dea înapoi Horja al tău şi niciun comunist din lume lumina ochilor." — Crihan e suferind de ochi — „Putem trăi şi fără de-alde ei. Tala ne trimite pachete"... Urmările se vor arăta în comportarea ulterioară a personajului.
Şi în opera lui Alexandru Jar. şi în literatura noastră, în genere, asemenea începuturi Ircbue ex linse, genei alizalo Numai astfel, prin personagii, poale căpăta în operă prezentarea problemelor ideologico şi tactici: ini portanta pe tare o aiv; în \i-iţă.
«r
Asandei Constantin, MafU-i, Lazăr dela Rusca ori Renieş Mibai! Buznea ,. Fireşte că lista caracterelor de comunişi i din literatura noastră, şi cu atât mai puţin cea a eroilor înaintaţi în genere nu se mărgineşte la câteva nume. Dar, din păcate — şi lucrul acesta îl subliniază şi autorii, şi criticii— lista nu c deloc foarte bogată, confruntată fiind mai ales cu ceeace oferă şi cere realitatea. Discuţiile, articolele, revin mereu la câteva exemple. S'ar părea că intimidaţi de bogăţia şi complexitatea unei. realităţi insuficient cunoscute, mulţi scriitori au găsit cu cale, fie să, ocolească problema fie s'o rezolve într'un număr de şabloane mai vechi  sau mai proaspete.
276
silvian iosifescu
In multe opere figura omului de partid rămâne, de fapt, pe planul al doilea, pe fondul acţiunii, chiar dacă măsurând după numărul de pagini, vedem că ea e pomenită des. Aşa se întâmplă în „Noul oraş" de Ştefan Andrei şi în mare măsură chiar în prima ediţie a romanului lui Petru Dumitriu. Cât despre şabloanele folosite, ele sunt nenumărate, şi cercetând principalele probleme ne vom lovi de unele dintrînsele.
Care sunt consecinţele abordării timide sau chiar ale ocolirii unui lip fără de care înţelegerea realităţii noi nu poate fi deplină?
Una din cele mai des întâlnite este prezentarea comunistului în afara acţiunii, sau în defensivă.
Unul dintre cele mai izbitoare şabloane — pe care critica le-a remarcat adesea în special în nuvelistica noastră, şi care au stârnit cu prilejul diverselor dezbateri o justificată iritare autocritică din partea înseşi a scriitorilor—este procedeul acţiunii rezolvate prin sfatul secretarului sau organizatorului de partid. Schema e binecunoscută. Pus în. faţa unei probleme — o inovaţie când e vorba de industrie, o încercare a chiaburului de a-1 ademeni în sat, — muncitorul sau ţăranul muncitor se frământă în prima parte a nuvelei. Formele prin care se concretizează aceste frământări depind de puterea de plăsmuire a respectivului autor. In partea a doua, are o convorbire cu secretarul de partid, al cărui nume a mai fost menţionat de câteva ori sau care a fost chiar prezentat în câteva rânduri; în general, autorul ştie că nu se cuvine să introducă un personaj principal doar la sfârşitul operei. De pe urma acestei convorbiri, iese pe deplin lămurit. Inovaţia e perfectată sau acceptată — respectiv chiaburul e demascat. La asemenea grosolane calapoade e redusă prezentarea omului care este şi trebuie să fie motorul transformărilor revoluţionare, astfel sunt redate şi complexitatea transformării unor oameni, şi lupta pe care o implică acţiunile rafinate şi felurite ale duşmanului. Dar există cazuri când scriitorul nici nu consideră necesar să descrie direct scenele şi se mulţumeşte să le consemneze stenografie în două fraze lozincarde. Iată, astfel, cum se
rezolvă în nuvela „Biruitorii" de Ion Jipa un conflict destul de complicat: „Când trimisul raionului le grai despre datoria lor de ziditori ai socialismului la sate şi de apărători ai păcii între popoare, în mâinile colectiviştillor apăruseră de acum unelte de muncă, arme împotriva celor ce cred că roata vremii se poate întoarce îndărăt, fie şi prin vărsare de sânge".
Unii scriitori nemulţumiţi pe drept cuvânt de această schemă a comunistului — confesor sau dătător de sfaturi — au încercat s'o completeze, altoind-o cu altă schemă, împiedicaţi fiind de necunoaşterea realităţii de a pătrunde în lumea lăuntrică a eroului lor şi de a justifica legătura dintre comunişti şi mase prin trăsăturile morale ale omului de partid, prin aptitudinile de conducător, au recurs la şablonul de tipul „personalităţii puternice şi severe", cu priviri de oţel.
In trecut, unele edituri îl împrumutase pe eroul lui A. C. Doyle —Sherlock Holmes— şi publicau sute de broşuri — scrise de obicei de un salariat flămând al editurii — cu aventurile acestui detectiv vestit prin perspicacitatea şi forţa lui deductivă. Pe copertă, pentru a se dovedi cât mai plastic cu putinţă de câtă agerime şi forţă morală dispunea eroul, chipul lui Sherlock Holmes era prevăzut în dreptul ochilor cu câte o mică săgeată, dovadă de netăgăduit a privirii lui inteligente şi pătrunzătoare.
Experienţa lui Sherlock Holmes — în. versiunea editurii Hertz — pare a fi. folosit-o Tiberiu Vornic, care în „Povestea lui Toma Ferigă", nuvelă apărută în colecţia „Albina", ni-1 descrie pe Mehifor Darie „având fulgere de lumină în ochi", iar despre Macovei, vicepreşedintele Sfatului Popular, ne spune că: „aşa glas ciudat avea câteodată că, auzindu-l, simţeai cum. ţi. se urcă. un s^oi de ghiaţă pe şira spinării": Astfel de caracterizări pot servi pentru un dresor de circ. Pentru relaţiile dintre comunişti şi mase, ele sunt inadmisibile şi jignitoare. Tiberiu Vornic e un scriitor de real talent şi tocmai deaceea este o mare greşeală că a trecut dela „Oameni sub patrafir" la asemenea şabloane şi la asemenea fabricate.
OAMENI DEOSEBIŢI
277
Asemenea şabloane — cu diferitele variante pe care le adoptă unii scriitori — au comun o trăsătură esenţială. Personagiile, reprezentând un tip uman pe care scriitorii nu-1 cunosc şi nu-1 înţeleg îndeajuns, sunt privite şi descrise exclusiv exterior. Chiar când nu sunt reduşi la o funcţie de sfătuitori sau confesori — multe personagii do comunişti sunt descrise exclusiv vorbind şi mişcându-se.
Maftei, din a doua versiune a romanului lui Petru Dumitriu, Filip, din „Tehnicul şi-a făcut datoria", reuşesc să ne dea impresia de exponenţi ai unei forţe organizate, inseparabil legată de popor şi conducându-1, pentrucă scriitorii nu s'au mulţumit numai să le noteze dela distanţă gesturile şi actele. Fără a aluneca în psihologism, scriitorii ne descriu personagiile frămân-tându-se,   căutând şi reflectând.
Lucrul acesta ar putea părea dela sine înţeles; analiza constituie doar un mijloc de bază al tipizării realiste, atunci când nu caută bizarul şi morbidul şi când nu izolează viaţa sufletească de faptele şi comportarea generală a personagiilor.
Se ştie că limitarea la manifestările exterioare ale individului caracterizează o parte din literatura americană de astăzi. In psihologie, curentul, „behaviorist", aşa numita psihologie a comportamentului, ajunge să tăgăduiască pur şi simplu conştiinţa şi să reducă conţinutul psihologiei la reacţiile faţă de diferiţi „stimuli". Există larg răspândită o tendinţă „beha-vioristă" în literatura americană de astăzi, şi scriitorii se mărginesc să-şi descrie personagiile în diferite acţiuni, umblând, mâncând sau „iubind" — aceasta, în genere, foarte minuţios — le înregistrează cu aceeaşi migală de fonograf dialogurile şi se feresc să facă măcar aluzie la vreun sentiment, o reflecţie, o stare mai complicată de conştiinţă. E, de fapt, un aspect al naturalismului de formă extremă, care domină în literatura decadentă. Din acest punct de vedere, psihologismul, ca şi „behaviorismul", sunt în literatură forme doar în aparenţă opuse ale naturalismului. In amândouă cazurile, individualitatea omenească e pulverizată, fie în analiza unor stări de conştiinţă izolate şi situate în general la marginea patologicului, fie în reacţii reduse la mani-
festările câtorva instincte La bază se află, în ambele cazuri, acelaş dispreţ pentru om.
Cauzele sunt foarte deosebite şi fireşte că nu o asemenea concepţie antiumană îi împinge pe unii dintre scriitorii noştri să se ferească de a ne arăta ce simt şi ce gândesc comuniştii pe care se încearcă a-i descrie. Dar consecinţele faptului că mulţi scriitori ocolesc abordarea cu curaj a acestei probleme, că se mărginesc să ne prezinte dela distanţă nişte eroi pe care nu-i cunosc îndeajuns din viaţă, riscă să trezească în mintea cititrrului analogii cu o asemenea săracă şi anumană literatură „behavioristă".
In literatura sovietică, în cadrul tendinţelor proletcultiste şi rappisto — combătute cu hotărîre la vremea lor — a existat un şablon al „omului în manta de piele". Critica sovietică îl menţionează adesea când vorbeşte de concepţii dăunătoare în prezentarea literară a comunistului. Despre acelaş „om în manta de piele" şi despre fraţii lui mai mult sau mai puţin travestiţi, care mai rătăcesc prin unele opere, a vorbit şi Constantin Fedin, în unele discuţii avute cu scriitorii, în timpul vizitei pe care a făcut-o în ţară noastră. „Omul cu manta de piele" s'a născut din concepţia profund greşită a rappiştilor, care îl descriau pe comunist separat şi de fapt izolat de masa celor fără de partid, un conducător oarecum misterios şi inaccesibil. Era firesc ca despre un personagiu păstrat într'o aureolă *de mister şi privit de departe să nu se menţioneze mai mult decât un amănunt şters şi nesemnificativ. Mantaua de piele, precum măştile din teatrul antic, era menită să reprezinte simplist pe omul energic, de acţiune. De fapt, ascundea şi omul şi eroul, ascundea trăsăturile bogate ale unui tip superior al umanităţii, al „omului de structură deosebită".
Frocedeul pseudo-individualizării sau pseudo-umanizării despre care s'a vorbit atât de mult în literatura noastră în ultimii ani, e înrudit îndeaproape cu cel al „omului în manta de piele". Scopul pare a fi opus. Mantaua de piele avea drept scop să-l separe pe comunist, să-l prezinte într'un fel de „splendidă izolare" — sever şi distant.   Pseudo-umanizarea încearcă să-l
278
SILVIAN IOSIFESCU
apropie, atribuindu-i o slăbiciune. In amândouă cazurile însă, această aşa-zisă individualizare e făcută exterior, mecanic, nu caracterizează. Ambele procedee pornesc dela* ignorarea comunistului aşa cum se manifestă în viaţă, şi se bazează pe încercarea de a reconstitui schematic un personagiu.
S'a vorbit destul de mult de Mladin din „Cumpăna luminilor". Poate prea mult chiar, căci s'ar fi părut că numai acest personagiu e caracteristic pentru falsa umanizare. Această menţionare stăruitoare a unui aceluiaş exemplu, se datore-şle desigur contrastului între însuşirile scriitoriceşti incontestabile ale lui Nicoiae Jianu şi modul simplist în care el îl caracterizează pe Mladin. Redus la două-trei detalii principale — câteva ciudăţenii de caracter — Mladin rămâne de-a-lungul acţiunii o umbră ascetică. Dar falsa umanizare e departe de a se întâlni numai în romanul lui Jianu. Cele mai multe dintre şabloanele pomenile au acest scop. Dacă şabloane de felul ochilor cu fulgere şi a glasului care îngheaţă ale lui Tiberiu Vornic vor să-1 aşeze pe comunist pe inaccesibile piedeslale, altele, mărginite adesea la un gest, la o frază, au drept scop să sugereze simplist complexitatea, să dea adâncime unui personagiu care n'are măcar contururi. Există chiar variante ale bine, cunoscutuului şablon — „secretarul care dă sfaturi" — , care îl fac confident în dragoste. Maxim, din „Noul oraş", discută cu Maria despre dragostea lui Cristea şi a lui Udrea pentru Măriuca şi dă indicaţii concrete de muncă:
„Porniră amândoi printre oameni. Maxim îi povesti lot ce ştia despre Cristea, Udrea şi Măriuca.
— Mă gândeam, să stau cu de vorbă cu Măriuca, dar uite, cred că e mai potrivit să-i   vorbeşti, dumneata.
Maria merse un timp în tăcere, apoi spuse hotărîlă:
— Bine, am să.-i vorbesc.
— S'o iei binişor! Copiii, ăştia îmi dau de gândit cu dragostea lori"
Cronicile literare consemnează mereu şi adesea repetă stereotip unele observaţii, pentrucă se lovesc în multe lucrări — chiar
în cele ale unor scriitori fruntaşi — de aceleaşi contraste.
In nuvela lui Eusebiu Camilar „Dreptul la viaţă", sbuciumul lui Gavriluţ, băiatul de pripas, stors de vlagă de unchiul său, Ciofu, chiabur deghizat în mijlocaş, felul cum ajunge Gavriluţ, să-şi înţeleagă şi să-şi ceară cu curaj dreptul — e, în. câteva momente, dramatic. Cu mijloace şi din indicaţii diverse se încheagă şi personajul Ciofu, iscusit şi dur, sub vorbele lui unsuroase. Când este vorba însă să ni-1 descrie pe Mardarie — muncitorul trimis provizoriu ca preşedinte — scriitorul se mărgineşte aproape la o singură trăsătură: mânia. „Mânia îi. înăbuşi glasul, încât tăcu, să şi-o biruiască..." „Mardarie' tăcea, tăcea pesemne pentru a-şi stăpâni răsufletul greu care-l înăbuşea tot mai tare". E necesar şi caracteristic ca scriitorul să-i descrie pe activiştii do partid însufleţiţi de neînduplecată ură împotriva duşmanilor. Dar, trimis să rezolve o situaţie grea, care-i cere reflecţie, putere de convingere, o situaţie în care trebue să smulgă unui chiabur masca de mijlocaş şi să lămurească pe oameni, Mardarie nu se poate mărgini la icniri, fraze îndârjite şi bătăi cu pumnul în masă. Nu e de mirare că, redus la asemenea mijloace, Mardarie ia măsuri greşite, care se apropie de deschiaburire şi pe care scriitorul le prezintă drept fireşti.
Prezentarea cenuşie a personajelor do activişti prin notaţii exclusiv exterioare, e izbitoare într'un roman merituos al unui scriitor tânăr cum o „Noul oraş" de Ştefan Andrei.
Cu prospeţime, e urmărită evoluţia celor doi tineri, Cristea şi Udrea. Dar s'ar părea că curajul lui Ştefan Andrei în abordarea eroului înaintat merge numai până la utemişti. Maxim, secretarul de partid, zugrăvit omniprezent, intervenind peste tot, rămâne o umbră între umbro şi numeroasele consemnări seci, sau făcute cu privire la el, nu reuşesc să se închege într'o individualitate semnificativă. Este unul din exemplele izbitoare de secretar de partid prezentat ca o funcţie şi nu ca un caracter.
Prezentarea ştearsă, mărginită adesea la perspectiva exterioară a  tipului  de co-
OAMENI DEOSEBIŢI
27,9
inunist se răsfrânge şi îu organizarea acţiunii operelor, în compoziţie. Aceasta se poate observa dacă comparăm versiunile în care au apărut două dintre cele mai valoroase romane ale literaturii noastre noi, „Drum fără pulbere" de Petru Dumitriu şi „Cumpăna luminilor" de Nicolae Jianu.
Remarcând însemnătatea deosebită po care o are apariţia romanului lui Petru Dumitriu în desvoltarea operei acestuia şi pentru proza noastră în genere, critica a subliniat cu dreptate că există un raport direct între unele lipsuri de ordin compoziţional al romanului şi selectarea eroilor. Romanul lui Petru Dumitriu începea în prima sa versiune cu un şir de capitole care trasau drumurile folurito ale diferiţilor eroi. II vedeam pe Maftei comunistul, pornind dela uzina lui din Ardeal, pe Mitică Rusu, pe şoferul Victor Folosea, venit cu spaimă'n suflet să uite de o crimă în care, fără vină, fusese amestecat, pe Achim pescarul ori pe zidarul Chirsan.
Acest mod de construcţie intenţionat răsfirat în povestiri paralele se dovedea necesar şi de o mare expresivitate. El arăta cât de feluriţi oameni se adunau pentru o mare construcţie, cum se uneau existenţe şi firi deosebite care aveau să creeze un colectiv unitar şi să se transforme în iureşul construcţiei. Dar mai târziu, impresia de dispersare se păstra. Scenele se înşirau — acţiuni în vederea întrecerii, sabotajele dela cantină— dar nelegate de firul acţiunii,  păreau a o ţine în loc.
S'a arătat de către unii critici că principala cauză a acestei fragmentări parţiale a romanului — parţiale, căci acţiunea se unifica iar în ultima lui parte — era faptul că autorul urmărea în special evoluţia inginerului Pangrati. Centrând acţiunea pe transformarea acestuia, pe lărgirea orizontului său de specialist entuziast, dar practicist şi apolitic, Petru Dumitriu a fost nevoit — din dorinţa foarte explicabilă de a da o viziune de ansamblu problemelor de viaţă po care le punea sectorul — să adauge episoade care nu se legau de linia generală a desvoltării personagiului (unele scene dela cantină, sau altele din însăşi munca pe sectorul N.)
Un lucru, asemănătors'a petrecut cu prima versiune apărută în „Viaţa Românească"
a romanului „Cumpăna luminilor" de Nicolae Jianu. Şi aici romanul se centra pe un personaj cu perspectivă limitatft,. şovăelnic, inginerul Vancu împreună cm el, cititorii îi întâlneau pe constructorii şantierului, pe inginerul Dragoş Voinea, pe-subinginerul Toma Dobândă, pe sudorul! Smola, pe utemistul Moise Găldău şi p.e-duşmani ca înveninatul inginer Gaşpar ori preotul catolic Cortobius Pare limpede însă că la un moment dat autorul şi-a dat seama că, păşind alături de Vancu, nici nu poate crea imaginea de ansamblu a şantierului, nici nu poate reda momentele» de epic grandios ale începuturilor, bătălia cumplit de grea cu natura sălbatică, cu văile abrupte şi cu apa Corundului. Şi nevoind să renunţe la aceste aspecte şi nici să modifice compoziţia romanului, a recurs la procedeul convenţional al povestirii intercalate. Toma Dobândă e pus să-şi amintească de prima perioadă a şantierului. Sunt aici imagini de marc frumuseţe, dar ide întrerup totuşi firul acţiunii şi fac corp aparte. Spre deosebire de Petru Dumitriu, în ediţia apărută în volum, Nicolae Jianu s'a mărginit — în această privinţă — să intorvertească ordinea capitolelor şi să înceapă romanul cu povestirea lui Toma Dobândă, fără să rezolve totuşi problema  de compoziţie.
Sunt necesare, în această privinţă, unele precizări, căci altfel s'ar putea aluneca dela o idee justă la un dogmatism, simplist şi dăunător.
Nu există reţete fixe dc compoziţie şi astăzi n'am putea concepe tratate de stil ca acelea pe care lo-a zeflemisif Caragiale. Organizarea acţiunii reprezintă transpunerea ideii genei ale a operei în desvoltarea personagiilor şi a relaţiilor dintre ele. Aşa că, pentru fiecare operă, exprimarea ideii generale prin acţiune devine o problemă pe caro scriitorul trebue s'o rezolve, organizându-şi astfel momentele acţiunii încât să nu risipească sau să acopere ideea generală a operei, ci s'o expliiileze cât mai intens prin evoluţia personagiilor şi prin relaţiile dintre ele. Sunt multe şi diverse episoadele din .Secerişul" Calinei Nicolaeva. Toate — dela momentele do început, ieşirea la pădure cu ciondănelile oamenilor şi cu asprimea lui Bortnicov, până
280
SILVIAN IOSIFESCU
la scena finală a secerişului — contribue ia scoaterea în lumină a ideii principale. In condiţiile societăţii sovietice, oricărui individ şi oricărei colectivităţi rămase în urmă, fie ea colhoz sau chiar raion codaş, îi* este oferită putinţa de a progresa, de a trece în rândul fruntaşilor, iar procesul acesta se realizează în funcţie de iniţiativa şi conştiinţa comuniştilor. O dovedeşte drumul oricărui personagiu — evoluţia lui Vasili şi cea a Avdotiei, a lui Petro sau a Frosei.
Aşa dar, pentru orice scriitor adevărat, pentru orice autor al unei opere epice sau dramatice—căci în lirică există probleme corespunzătoare, dar specifice — compoziţia nu se poate reduce niciodată la însăilarea întâmplătoare de momente, la peripeţii înşirate „cum îi vine" scriitorului şi nici la folosirea mecanică a unui procedeu.
Desigur, scriitorul nu crează din nimic, el are în faţă experienţa literară a înaintaşilor pe care trebuie s'o adâncească şi s'o preia. Se pot deosebi, de exemplu, în romanele marilor clasici, mai multe feluri de compoziţii — acţiunile paralele şi alternate ca în „Război şi pace" şi „Ana Karenina" de Tolstoi — povestiri centrate pe un grup de personagii — Eugenia Grandet de Balzac — lucrări scrise la persoana întâia, sub formă de memorii sau jurnal, de roman epistolar ori de alternare: povestirea e începută de un personagiu şi reluată de un altul ca în „La răscruce de vânturi" de Emily Bronte, etc. Asemenea modele sunt preţioase, indispensabile şi numai formaliştii încearcă să-şi epateze cititorii, supralicitându-se în. cele mai năstruşnice procedee de compoziţie, care relativizează şi psihologi zează operele respective. Dar dacă romancierul nu e obligat să-şi inventeze în întregime procedeele de compoziţie, nu e mai puţin adevărat că gradul şi proporţia în care le foloseşte, precum şi ordonarea, trierea momentelor, constitue o problemă ale cărei date se schimbă nu numai dela scriitor la scriitor, ci şi dela operă la operă.
Pentru a putea exprima un anumit conţinut de idei, scriitorul e obligat să-şi aleagă diversitatea personagiilor şi faptelor pe care o solicită anumite personagii de prim plan,
să pună accentul pe anumite fapte. Altfel cade în uniformizare naturalistă şi compoziţia se destramă. Nu e vorba de false ierarhizări în alegerea personajelor, care ar duce la sărăcirea literaturii. Scriitorul poate să-şi centreze opera pe un tip de şovăitor sau chiar pe un personaj negativ. Petru Dumifriu sau Nicolae Jianu ar fi putut prea bine să scrie romanul educării unui intelectual apolitic, a lui Pangrati sau respectiv a lui Vancu. Nimic nu-1 opreşte pe scriitor să aşeze pe primul plan caractere negative şi să descrie forţele înaintate doar în conflictul lor cu asemenea personaje negative. Există exemple ilustre. Pentru a desvălui descompunerea intelectualităţii burgheze, Gorki a creat o operă monumentală în jurul figurii pe deplin odioase a lui Klim Samghin. Calea cazacilor către revoluţie, Şolohov a descris-o urmărind drumul unui erou care se pierde, pentrucă în ciuda unor preţioase însuşiri, s'a rupt de poporul său.
Dar—şi exemplele din Gorki sau Şolohov o arată limpede — alegerea unor personagii centrale implică şi o anumită perspectivă, mai largă sau mai îngustă. Nu poţi zugrăvi în ansamblul ei o mare construcţie a socialismului, axându-ţi opera pe un personaj, a cărui perspectivă, în. stadiul de desvoltare în care-1 arăţi, rămâne mărginită. Şi atunci e firesc că din dorinţa de a avea o reflectare mai largă a realităţii, să adăogi capitole şi episoade ce nu se sudează  cu restul operei.
Am făcut această paranteză cu privire la unele probleme ale compoziţiei, căci ele se leagă nemijlocit do cele pe care le pune reflectarea comunistului în literatura noastră, atât în. ce priveşte realizările cât şi lipsurile.
Nu se poate cere scriitorilor să-şi aleagă personagiile de prim plan numai dintre comunişti. Dar o cert că pentru a reda dintr'o perspectivă de ansamblu vreun aspect al realităţii din ţara noastră în transformarea ei de fiecare clipă — scriitorii trebue să ştie să prezinte direct şi dinlăuntrul lor pe oamenii care exprimă motorul- acestor schimbări. Duşmanii nu sunt înfrânţi dela sine, construcţiile socialismului nu se ridică singure, şovăitorii nu se transformă în luptători fermi
OAMENI DEOSEBIŢI
281
numai prin procese interne, şi nici muncitorii mijlocii nu devin stahanovişti fără a fi educaţi şi îndrumaţi. In toate schimbările, din orice colţ al realităţii şi-ar porni opera, scriitorul se vede pus în faţa sarcinii majore de a zugrăvi forţa care face posibile toate aceste schimbări. Şi pentrucă el nu zugrăveşte forţe abstracte ci pe oamenii care le exprimă, trebue să creeze personagii de comunişti care să stea în centrul acţiunii şi să conducă evenimentele, nu să le suporte — conducători activi ai oamenilor, nu personagii în defensivă.
O dovedeşte compararea dintre cele două prezentări ale personagiului Maftei, în cele două ediţii ale romanului lui Petru Dumitru. In prima ediţie, spre deosebire de alte figuri de comunişti, de Mitică Rusu, de pildă, Maftei, bine caracterizat la început, devine mai şters deahin-gul filelor din carte. Cititorul nu pricepe -de ce sc mărgineşte să zâmbească enigmatic şi nu reacţionează activ la faptele din ce în ce mai suspecte ale lui Mateica, la atitudinile echivoce sau chiar făţiş ostile ale inginerului Angelescu, şeful şantierului N.
In ediţia a doua, Maftei devine cu adevărat erou principal. II vedem, dealun-gul paginilor, convingându-se din ce în ce că Mateica e duşman şi, conducând acţiunea de demascare, Petru Dumitriu îl prezintă pe Maftei de astădafă nu ca pe o figură ci ca pe un caracter — şi liniile generale se precizează în trăsături mult mai individualizate. Maftei ne este prezentat reflectând, visând, iubind — deasomeni transformându-se în munca de pe şantier, învăţând din greşeli şi progresând. Şi unificată în jurul lui Maftei, acţiunea urmează un fir continuu, compoziţia se strânge. Dacă eliminarea primelor capitole — care descriu căile deosebite ale -personagiilor— poate fi pusă în discuţie, întregul roman, în această a doua ediţie, creşte în dramatism arătând mai intens puterea de a transforma viaţa şi oamenii, a clădirii socialismului.
Astfel, în operele caro îşi propun să zugrăvească direct, în ansamblul ei, o colectivitate — şantier, uzină sau sat — prezentarea în centrul acţiunii a eroilor
înaintaţi şi în special a comuniştilor joaca un rol unificator. Centrându-şi acţiunea asupra personagiilor care conduc procesul de transformare, care au perspectiva politică largă a acestui proces, au conştiinţa ţelului, a mijloacelor necesare, a piedicelor şi duşmanului — scriitorii pot să cu-prindă ansamblul grupului să implice în acţiune personagiile şi faptele esenţiale.
Lucrul acesta e mai evident în cazul zugrăvirii unui marc şantier, sau unei uzine în care diversitatea aspectelor, înlănţuirea dintre oameni veniţi din locuri deosebite, cu mari diferenţe de nivel şi mentalitate, îl pot împinge pe scriitor să se risipească.
~k
Iii ce măsură se poate vorbi de trăsături comune diverselor personagii de comunişti? Care e în această privinţă raportul dintre realitate şi reflectarea ei literară?
In arsenalul de calomnii anticomuniste, basmul uniformizării s'a tocit grozav. Specialiştii presei imperialiste nici nu-1 prea folosesc şi caută mijloace mai. abile. Căci viaţa a arătat inepţia acuzaţiilor de uniformizare aduse comunismului, scoţând la iveală că tocmai acolo unde există diversitate aparentă, se ascunde în realitate uniformitatea, stereotipul — la tipurile omeneşti pe care le-a creat imperialismul şi le oglindeşte literatura lui. Anarhia sufletească, mărginirea la lumea instinctelor nu înseamnă deloc bogăţie. Oricât de diverse forme ar putea lua manifestările unei sexualităţi exasperate, nezăgăzuite de nici o inhibiţie morală, oricât s'ar suprairifa autorii de romane „negre" să imagineze forme mai complicate de sadism, ele provoacă până la urmă, în afară de contractarea diafragmei, şi un. simţământ de tragică monotonie. Paginile şi eroii lui Horace Mac Coy ajung să semene ae nedeosebit cu cele ale lui James Chase sau ale altuia. Anti-intelectualismul, sărăcirea sufletească şi reducerea la manifestările cele mai fruste ale instinctului, duce în mod fatal la uniformitate.
E suficient să ne gândim la eroii literaturii sovietice ca să înţelegem adevărul dialectic   că tocmai acei care
282
SILVIAN IOSIFESCU
exprimă mai deplin esenţa unei forţe sociale înaintate sunt personagiile cele mai bogat diferenţiate — că nu individualismul capitalismului muribund, ci tocmai socialismul îngăduie desvollarea multilaterală a individului. Societatea socialistă stimulează libera desvoltare a tuturor posibilităţilor omeneşti, după cum ea singură ' permite neîntrerupta creştere a forţelor de producţie. Şi a lega aceste două fapte, nu înseamnă asimilarea a două planuri deosebite. ISumai omul eliberat de exploatare, eliberat de teama care atârnă deasupra existenţei oricărui salariat din lumea capitalistă, stăpân pe munca şi pe destinul său, poate progresa, dând cale liberă aspiraţiilor, proiecteler şi visurilor cele mai îndrăzneţe. De aici sentimentul unui orizont larg deschis pe care-1 dau în special romanele sovietice pentru tineret, tocmai pentrucă descriu oameni în formare, oameni care simt că le sunt asigurate posibilităţile de a-şi transforma visul în faptă.
In grade, fireşte, diferite, corespunzând cu altă etapă istorică, literatura noastră şi a celorlalte ţări care clădesc socialismul, reflectă acest tip uman, la care viaţa biologică nu e împuţinată, dar e armonizată şi subordonată unităţii intelectuale şi morale a individului. Variaţiunile individuale sunt aici nelimitate. Căci cu cât e omul mai bogat, cu atât în jurul unor linii de bază ale individualităţii, gruparea variatelor sale trăsături şi aptitudini ia forme mai felurile. Să ne gândim la câţiva dintre eroii pe drept cuvânt atât de familiari din literatura noastră sau sovietică. Să comparăm dincolo de trăsăturile morale de bază, comune şi tipice pentru comunist, diversitatea de caractere pe care o reprezintă Levinson al lui Fadeev, Davîdov al lui Şolohov, Uvadiev al lui Leonov, comisarul din „Tragedia optimistă" do Vişnevschi ori Alioşa din „Secerişul" Galinei ISicolaeva, Batmanovdin „Departe de Moscova", Crîlov sau Minaev din „Furtuna" şi „Al noulea val" de Ehrenburg. Acelaşi lucru dacă ne gândim la personagiile citate, la cei mai realizaţi eroi ai literaturii noastre.
Despre uniformitate se poate vorbi în operele care, necunoscând din viaţă diversitatea   figurilor   de   comunişti, le
reconstituie din birou şi, în loc să creeze caractere, adaugă încă o unitate la galeria de fantome şi şabloane.
Personagiile plăsmuite astfel sunt în-tr'adevăr uniforme, căci reprezintă scheme ideale, cărora numai viaţa le lipseşte. Critica sovietică a atras atenţia asupra primejdiei poleirii, a prezentării de personagii idealizate, care reprezintă adiţionări de calităţi, dar nu oameni.
Reuşita creerii de oameni deosebiţi în literatură depinde de felul în care .scriitorul ştie să vadă unitatea în diversitate şi să-şi dea seama că între ceeace e cuprins în ideea de om şi calificativul deosebit nu există antagonism, ci creştere şi împlinire.
In „mărturisirile" făcute la un joc în familie, Marx îşi alegea ca maximă preferată versul lui Terentiu: „Homo sum, nihil humani a me aiienum puto" (Sunt om, nimic din ce e omenesc nu-mi e străin). Asupra acestui răspuns ar Irebui să reflecteze mai adânc cei,care crează în artă figuri de comunişti. In acelaş spirit e descris şi Şahov prin cuvintele lui Caţ, în ultima scenă din „Marele cetăţean":
„Era la fel ca noi, dar puţin deasupra noastră. Avea ochi ca ai noştri, dar ceva mai ageri, se gândea la lucrurile la care ne gândim şi noi, dar mult mai adânc.
Credinţa îi era mare, dragostea îi era mare şi ura îi era mare".
E un lucru de bază, şi nici un scriitor caro va confunda caracterul deosebit al reprezentantului avangardei revoluţionare cu sărăcia sufletească nu va' izbuti să descrie decât variante ale „omului cu manta de piele", şi nicidecum comunişti.
Ascetismul n'are nimic comun cu morala comunistă, cu omul comunist.
„A opune moralei egoiste, individualiste — morala ascetică, — scrie criticul sovietic Riuricov — înseamnă în mare măsură a face o opunere convenţională. Nici una nici alta nu sunt caracteristice omului sovietic, cu conştiinţa lui organic consolidată în decursul zecilor de ani de putere sovietică, conştiinţa unităţii dintre personal şi social. Ascetismul este un egoism întors pe dos; el este bazat pe aceeaşi interpretare hipertrofică intelectualistă a personalităţii, interpretare prin care per-
OAMENI DEOSEBIŢI
soiialilatea tlo%iiie criteriul principal în rezolvarea tuturor problemelor mondiale.
înseamnă o diminuare inadmisibilă a trăsăturilor comunistului să-l vedem redus doar la câteva trăsături sau să i se nege, de fapt, sectoare importante ale vieţii sufleteşti, afective sau spirituale."
Pornind dela concepţia poleirii, scriitorii s'au temut să-i acorde cele mai elementare sentimente de familie. Când au făcut-o, s'au mărginit la simple însemnări, l-au pus în câte-o frază să-şi amintească de familie sau să scoată din când în când din buzunar fotografia copiilor.
Cititorul e în drept să ceară scriitorului să-i prezinte comunişti care să iubească viaţa sub toate formele ei, nu monahi gravi şi rigizi, ci oameni care trăiesc cu intensitate, care iubesc, urăsc şi gândesc mai adânc decât ceilalţi. Sunt oameni care visează — nu visul steril al fugii de viaţă, — ci acela care anticipează acţiunea, înţelegerea ştiinţifică, mai adâncă, a realităţii, îi face capabili de aceste anticipări, le permite să-şi imagineze cum va arăta, în liniile ei mari, lumea pentru care luptă. E bine că Alexandru Jar, N. Moraru şi A. Ba-ranga şi alţi scriitori i-au descris pe comunişti visând cu glas tare şi imaginându-şi , bucuria victoriei, aşa cum, cu douăzeci de ani în urmă, Alexandru Sahia îl punea pe eroul său, Filip, să-şi închipuie cât de mare va fi bucuria unui muncitor ca Bozan, îndrăgostit de munca lui, atunci când va fi   stăpân   pe   produsul   acestei munci:
„Gândi: „Dacă -fabrica aceasta ar fi a muncitorilor, dacă ea ar fi organizată după legi proletare, slăbănogul acesta de Bozan ar înnebuni, şi lustrul bielei lui ar întrece soarele... Ce înţeleg directorii, acţionarii cu cefile răsfrânte peste guler? Ştiu ei. că în. clipa aceasta, un 'muncilor plânge de dragul unei locomotive?"
Prin unitatea de caracter, prin erar-hizarea tendinţelor şi subordonarea lor cauzei generale pentru care luptă, se formează acele trăsături dominante, tipice comunistului.
Astfel, comunistul căruia viaţa îi cere să acţioneze şi să conducă, e în mod necesar un tip activ, voluntar — ceeace nu înseamnă că trebue să fie şi brusc, arogant, fulgerând din ochi. Desigur că
283
în unele opere apar şi figuri de comunişti cu caracter contemplativ, uneori chiar abulici — să ne amintim de Serghei din „Cimentul" lui Gladcov — dar semnificaţia lor e în general critică.
Deasemeni, lumea spirituală bogată, nivelul ridictat de conştiinţă sunt la fel de caracteristice. Comuniştii trebuie să pătrundă şi să aplice în viaţă o concepţie de adâncimea şi amploarea marxism-le-ninismului. In activitatea lor revoluţionară se călăuzesc după o concepţie ştiinţifică, trebue să înţeleagă, să prevadă, să hotărască, trebuie să fie în stare să detecteze noul, sub toate formele, în începuturile lui timide. Superficialitatea, îngustimea, soluţia mecanică riscă să ducă la o bătălie pierdută. E deci cu atât mai inadmisibil să ne fie prezentate drept comunişti, tipici, personagii care aproape că nu gândesc şi se mulţumesc să reacţioneze la situaţii complicate fie dând cu pumnii în masă, fie înăbuşinduse de mânie.
Tipul comunistului este deci un produs uman de plenitudine şi bogăţie. Dar setea de viaţă nu degenerează în atitudini de juisor şi nici diversitatea în hamletism. Superioritatea lui morală e obţinută prin subordonarea întregii sale personalităţi cauzei partidului şi poporului său, cauzei generale a proletariatului. De aceea, patriotismul larg şi pasionat este o trăsătură de bază a caracterului de revoluţionar. Şi el se îmbină armonios cu capacitatea de a vibra şi acţiona, cu cauza revoluţiei în orice ţară, cu internaţionalismul proletar. In „Interogatoriul" lui Al. Jar, sub obişnuitele nume franceze îi vedem luptând împotriva ocupanţilor fascişti, revoluţionari din multe ţări, pe românul Toma, pe ungurul Clişcă. Scriitorul izbuteşte să no arate cum dragostea pentru ţara lor îndepărtată, despre care vorbesc adesea cu aprindere, îi face să lupte mai ierni pentru libertatea Franţei. Momentele acestea ale luptei solidare a proletariatului în Spania, în rezistenţa franceză, despre caro au scris Al. Jar sau Petro Iosif, ar trebui să inspire mai mult pe scriitorii noştri.
In romanele care vorbesc despre lupta în ilegalitate, ni se arată comunişti nevoiţi să renunţe adesea la bucurii esenţiale. Dar ei n'o făceau de dragul sacrificiului în
.284
SILVIAN IOSIFESCU
sine. Intrând în închisoare, comuniştii nu se despărţeau de familie cu inima uşoară. Ştiau că renunţarea e cerută de luptă, de cauza revoluţiei şi niciun comunist adevărat nu s'a lăsat ademenit spre trădare, deşi era un procedeu obişnuit pentru poliţiştii şi judecătorii de instrucţie ai burgheziei să fluture speranţa libertăţii şi gândul revederii familiei pe sub ochii desobişnuiţi cu lumina ai celui închis.
In acel extraordinar document omenesc şi artistic pe care-1 conslitue „Reportaj -cu ştreangul de gât" al lui Iulius Fucik, e descrisă o asemenea scenă. Să ni-1 închipuim pe prizlonierul slăbit de lovituri, care de pe urma torturilor a stat săptămâni în agonie, pe revoluţionarul acesta care e şi un mare, un autentic artist, îndrăgostit de Praga lui, plimbat pe străzi într'o zi aurie de toamnă:
„Odată. într'o seară, după un interogatoriu de mai multe ore, m'a băgat într'o maşină şi m'a dus prin toată Praga la Hracin.
— Ştiu cât de dragă li-e Praga. Priveşte-o. N'ai vrea oare să le întorci aici? Ce frumoasă este Praga l Şi va rămâne tot aşa şi după ■ ce tu nu vei mai fi...
Ştia să ademenească. In seara aceea de vară, Praga, atinsă de suflul toamnei ce se apropia, era învăluită într'un fum albăstrui, ca bruma strugurilor în pârg; ea le îmbăta ca vinul, nu le mai saturai privind-o... Ii răspunsei:
— ... va fi şi mai frumoasă când n'o să mai fiţi voi aici..."
Fucik nu ne ascunde că această renunţare se realizează cu clipe de amărăciune provocate de nepăsarea pe care are impresia că o citeşte pe faţa unora dintre trecători, cu regrete. Dar umbra de amărăciune şi regretul se topesc repede la flacăra dragostei de oameni a aceluia ale cărui ultime cuvinte scrise sunt: „Oameni, v'am iubit, veghiaţiV
Astfel, ciocnirea între aspiraţii şi sentimente nu-i duce pe comunişti la permanentă şovăială. Şi nici rezolvarea nu are loc neverosimil de simplu, fără sbucium. Dar comuniştii nu rămân la acest sbucium ci îl depăşesc în acţiune.
Trăsăturile morale ale comunistului nu sunt date, dela început, printr'un lei de revelaţie mistică. Ele ies la iveală,
se desvollâ se tiantlciuiă dau.riu< a< Oui.ii educative a partidului şi a împrejuiăriior. Comuniştii nu pot fi zugrăviţi perfecţi, ci perfectibili. Învaţă dela tovarăşii lor, deasemenea dela oamenii pe care-i conduc şi educă, învaţă din experienţa lor de viaţă. Nici procesul acesta nu poate avea loc lin şi fără greutăţi. El implică erori şi contradicţii, de a căror rezolvare depinde evoluţia  ascendentă  a personagiilor.
Sunt lucruri pe care scriitorii, teoretic le ştiu şi le admit. In scris însă, obiceiul de a polei duce la frecvente îndepărtări dela aceste adevăruri elementare. Aceasta se observă în primul rând la personagiile de comunişti descrise dela distanţă, din pomenita perspectivă exclusiv exterioară. Cum ar putea evolua personagii despre care nu ştim dacă şi ce simt, năzuiesc, gândesc. Ele nu fac decât să se mişte dela un. loc la altul, dela o situaţie la alta. Dar chiar în opere care nu rămân limitate la descrierea seacă şi distantă, mai întâlnim personagii principale prezentate dela început perfecte şi imuabile.
I s'a reproşat lui Petru Dumitriu că aducându-1 pe Maftei într'un loc nou de muncă, cu totul deosebit de uzina unde lucrase, l-a zugrăvit orientându-se cu uşurinţă, fără efort, în situaţii complexe. Observaţia e justă pentru primele pagini ale romanului, dar în ansamblul celei de a doua versiuni, Maftei e departe de a fi prezentat ca un personaj infailibil. Mult mai izbitoare e această lipsă în felul cum e înfăţişat Toma Gavrilaş al lui Dumitru Mircea. Descriind în romanul „Pâine albă" stările de lucruri dela gospodăria agricolă colectivă din Plopşor, Dumitru Mircea arată cum, în activitatea gospodăriei se desvăluie o serie de însuşiri preţioase ale lui Toma Gavrilaş — entuziasmul şi fermitatea, sensibilitatea la nou, etc. Şi totuşi, se face simţită în prezentarea lui Toma, ca o deficienţă foarte reală, acea neînţeleasă infailibilitate cu care l-a înzestrat autorul lui. Toma găseşte fără greş răspuns la orice problemă, face faţă oricărei situaţii. Nimeni nu poate pricepe cum de a ajuns tânărul acesta să se situeze într'atât deasupra celorlalţi membri ai gospodăriei colective şi a celorlalţi comunişti  din sat.   Din această cauză,
OAMENI DEOSEBIŢI
285-
Toma rămâne un personaj static, căci numai perfecţiunea nu e perfectibilă. Mai veridică îi pare cititorului creşterea lui Toader Covrig, alt personaj din carte, care se sbuciumă să-şi stăpânească temperamentul furtunos şi în lămurirea oamenilor să înlocuiască prin forţa cuvântului argumentul irezistibil pe care-1 reprezintă pumnul său noduros.
Se întâmplă ca scriitorii, vrând să evite asemenea personagii statice, să recurgă la soluţii facile, care nu pot duce la evoluţia veritabilă a eroului. In locul unei evoluţii, scriitorul îşi descrie eroul în două stadii — unul iniţial şi altul final. Metoda seamănă puţin cu anumite sisteme de reclamă farmaceutică — fotografia unui bolnav vindecat — înainte   şi   după tratament.
Desigur, mişcarea se constată comparând două poziţii succesive ale obiectului care se mişcă. Dar evoluţia unui om n'are caracterul de deplasare lineară. Etapele intermediare nu pot lipsi şi scriitorul nu se poate mărgini să le descrie una după alta, ci trebue să ne facă să înţelegem cum se determină una pe alta, cu sguduirile şi chiar cu eventualele răstimpuri de dare înapoi.
Cele spuse cu privire la- unitatea de caracter a comunistului obţinută prin subordonare şi nu prin sărăcirea vieţii spirituale ne pot ajuta să înţelegem mai limpede un aspect esenţial — eroismul revoluţionar.
Şi aici viaţa oferă scriitorilor modele care înalţă conţinutul noţiunii de c„;. Fiecare popor îşi are eroii lui, ai lui şi ai tuturor popoarelor. Şi caracteristic pentru mişcarea revoluţionară a clasei muncitoare este că eroismul tinde că capete din ce în ce mai mult un caracter de masă, să fie din ce în ce mai mult acel eroism al oamenilor simpli, despre care ne vorbesc atâtea opere literare sovietice.
Pentru cei care zugrăvesc eroi. şi acte de eroism ale revoluţionarilor, prima problemă care se pune esle de a păstra trăsăturile esenţiale ale acestui eroism, de a j u cădea în concepţia idealistă şi mistică.
Un act, nu poate fi eroic indiferent de conţinutul său. Concepţia burgheză despre etica nscezei, a sacrificiului conceput, în
sine, despre care vorbea Riuricov — constă tocmai în separarea actului do semnificaţia lui socială, în ruperea lui de lume şi opunerea lui.
Concepţia idealistă asupra eroismului, are surse istorice diverse. Provine şi din asceza creştină şi din diversele forme pe care le-a luat individualismul în decursul anilor. Chiar când Andre Mal-raux, conducătorul de batalioane de asalt gauliste, a părut a păşi o vreme alături de mişcarea revoluţionară, deosebiri esenţiale îl separau de ea în modul de a concepe lupta şi sacrificiul. închişi fără putinţă de ieşire în lumea lor, obsedaţi de gândul decrepitudinii şi morţii, personagiile lui Malraux practicau riscul şi aventura ca o sfidare adusă acestei obsesii. Totul se petrecea la majoritatea acestor eroi într'un univers înăbuşitor al indivizilor ce nu pot, comunica unii cu alţii. Ei oscilau între încercarea de evadare în sexualitate şi între actul primejdios. Iar deviza riscului, a existenţei presărate cu pericole suna grozav de asemănător cu acel „vivere pericolosarnente" al fasciş-ştilor, în numele căruia s'au comis asasinate în masă şi s'au clădit crematorii.
In trecut, cultul eroismului în sine s'a ivit la unii scriitorii ca un protest. In. meschinăria societăţii burgheze din Grenoble, alături de Cherubin Reyle, notarul ipocrit, avid de arginţi şi de bigota mătuşă Seraphine, Stendhal şi-a creat idealul „spaniolismului", al gestului cutezător. Era un răspuns romantic menit să şocheze şi să înspăimânte burghezia incapabilă să. priceapă fot ce nu se putea evalua în bani.
Indiferent de varietatea tipurilor, individualismul concepe actul eroic ca t> problemă de decor, de gest „frumos" şi gratuit.
Există un formalism etic şi el exprimă — ca şi formalismul estetic — poziţii opuse celei ale clasei muncitoare. Căci etica marxistă nu recunoaşte un eroism în sine, indiferent de conţinutul şi scopul urmărit, după cum nu recunoaşte eroi şi. personalităţi istorice „în sine". Valoare» activităţii unei personalităţi istorice e-legată de sensul în care a mers această, activitate — pentru sau împotriva forţelor înaintate şi progresului. Actul eroic
286
SILVIAN IOSIFESCU
este cel cave serveşte poporului, forţelor înaintate.
„Eroism reacţionar" este un termen contradictoriu în sine, consecinţa unei concepţii individualiste, care priveşte doar forma actului, şi pune un semn de egalitate între orice fapte ce par a depăşi egoismul, par a reprezenta un sacrificiu de siao. Lafcadio, eroul lui Andre Gide îşi înţeapă piciorul cu un stilet pentru fiecare gafă ce a comis-o. O face pentru a-şi oţeli caracterul şi a deveni un fel de „supraom" amoral. Lafcadio sfârşeşte prin a arunca din tren un bătrân inofensiv, — ca să-şi dovedească sieşi că poate săvârşi o crimă gratuită. Exerciţiile fakirice ale lui Lafcadio nu intră desigur în ocupaţiile cotidiene ale unui individ. Cine le-ar putea denumi eroice?
Eroismul comuniştilor se deosebeşte esenţial de acest cult al formei „eroice".
Este, după cum am văzut, făcut totdeauna în vederea unui ţel. Acest ţel, eroul şi-1 reprezintă limpede şi lui îi subordonează întreaga sa activitate, întreaga sa lume de gânduri şi sentimente. Este un eroism al conştiinţei, al omului lucid şi puternic. Nu importă exaltarea ci hotărî rea calmă. Sensul eroismului de fiecare clipă pe. care l-a cuprins viaţa lui î\ico-lae Ostrovski este tot atât de clar pentru oricine cunoaşte faptele acestei vieţi, cât i-a fost scriitorului luptător. Ostrovski a ştiut tot, timpul cui şi-a închinat fiecare fărâmă r'o putere. Srriiudu-şi cărţile, cu sforţări supraomeneşti, orb şi paralizat, Ostrovski con funia lupta pacaro o începuse ca adolescent îr. brigada Cotovski.
Conştiinţa ţelului face cu neputinţă eroismul gratuit făcut în sine. indiferent dacă serveşte sau nu. Dimpotrivă, asemenea fapte născute din exaltare, primojduiesc zadarnic existenţa unui luptător şi sunt pe drept sever condamnate. Aceasta nu înseamnă că faptele eroice trebue înfăţişate cu răceala cu care un jucător de şah îşi face mutările. Ar fi o abatere dela reflectarea realităţii să se ignoreze ce temperatură emotivă ridicată implică actul eroic, patosul revoluţionar, tensiunea sufletească. Dar ceeace caracterizează unitatea de caracter a comunistului este că acesta nu se abandonează impulsului necontrolat, exaltării.
Actul fireşte, poate să eşueze, dar el trebuie să lie cântăm peuuii a servi L suficient să comparăm două scene din două lucrări ale lui Alexandru Jar.
Moartea ostaşului Asaudei Constantin din „Undeva pe Dunăre" cuprinde elementul acesta de zădărnicie. Spre deosebire de modalul său Alexandru Malrosov, fapta lui Asandei nu părea, mai ales în prima ediţie a cărţii, a avea sens pentru ţelul căruia îi servea. Condiţiile în care avea loc capturarea bandei lui Buşuleaşă făceau iniţiativa lui Asandei inutilă, însemna luarea unui risc necerut de împrejurări. In noua ediţie, actul lui Asandei este mai motivat, fără a fi totuşi, în întregime, convingător. Dimpotrivă, tehnicul Pilip, care moare în spital, fără a-şi da numele şi fără a-şi revedea familia, este obligat la acest sacrificiu ele regulele severe ale conspiraţiei. Valoarea actului creşte pen truca sacrificiul este necesar şi uman. Jar sugerează aceasta în câteva rânduri  de  o intensă   forţă emoţională:
„Lui Filip, întrebarea aceasta i se păru neobişnuită.. De mulţi, ani, idmeni. nu-i ceruse saşi spună numele adevărat. Viata clandestină, întâlnirile conspirative, responsabilitatea postului sau îi interziceau să-şi desvîluie identitatea legală. Era doar un ilega '.ist.
— Părinţii?
— Mut (if Poate că trăiau; de mult nu mai primise veşti dela dânşii. Rupsese orice legaturi cu ai săi. ca să nu le primejduiască li her la tea.
— Căsătorit? Filip tăcu. --Divorţat, văduv?
Inima lui Filip svâcni. Strânse pleoapele. O imagine crescu luminos în întunericul de o clipă. Clătină din cap:
— Nu. Apoi cu voce flinsă: Necăsătorit!
Patetismul nu se poate nicidecum confunda cu sentimentalismul—şi tranziţiile dela forţa concentrată şi sobră a dragostei sau urei ce angajează întreaga personalitate a eroilor la fraze adesea dulcege sunt la fel de supărătoare ca trecerea bruscă dela câteva măsuri de Beethoven la o romanţă suspinată de mandoline. Şi asupra acestui fapt trebuie să-şi îndrepte atenţia mulţi scriitori ai noştri. Confuzia între patetism
OAMENI DEOSEBIŢI
287
şi sentimentalism o face uneori şi Al. Jar, punându-şi eroii să vorbească cu un timbru care nu e al lor, care le contrazice esenţa. Aceasta se resimte în mai multe pagini din „Sfârşitul Jalbelor' şi din „Marea Pregătire", dintre cele consacrate în special lui Vasile Roaită.
Eroismul comuniştilor e conceput şi redat realist. Actele sunt săvârşite de oameni şi nu de semi-zei. „Nimic din ce e omenesc nu mi-o străin". Oamenii aceştia pot simţi teama, pot cunoaşte şovăiala unei clipe. Caracteristic este că nu rămân la teamă şi la şovăială, că le domină, le depăşesc. Într'o scenă foarte frumoasă din „Zile şi nopţi", căpitanul Saburov trimite într'o misiune primejdioasă doi oameni, cu care luptă cot la cot de ani de zile.
„Să nu le fie teamă de moarte? Se temeau de ea cât se temea şi el. Să le spună că aceste case trebue să fie cucerite, cucerite cu orice preţ?... Dar dacă lucrul acesta n'ar fi fost absolut necesar, ar fi pornit oare oamenii, acum, pe întuneric, spre necunoscut şi moarte? Fără doar şi poate că era un lucru absolut necesar. Şi în loc de orice cuvânt, cu o mişcare repede şi mută, îi apucă de umeri pe înaltul Gordienco şi pe firavul Parfionov, îi îmbrăţişa pe amândoi cu măinile-i lungi şi. noduroase şi, tăcut că şi  înainte, le dădu drumul."
„Laşul rnoa.ro de mii do cri, viteazul doar odată", spune Shakespeare. Comunistul poate cunoaşte teama de o clipă, dar nu se păstrează în acea prelungită moarte pe care o constituie spaima turbure, anxietatea paralizantă.
Şi pentrucă ştiu să domine şi să subordoneze totul ţelului, cauzei partidului şi poporului lor, comuniştii ştiu să trăiască şi să moară cu demnitate, luptând până în ultima clipă.
Din toată literatura consacrată închisorilor şi lagărelor — lucrări cu caracter documentar, reportaje sau amintiri — se desprinde un fapt cu semnificaţie adâncă. In condiţii în care teroarea raţionalizată, bestialităţile hitleriştilor făcute cu statistici şi cu înaltă organizare tindeau să înjosească omul. să-l transforme într'un animal epuizat şi înspăimântat, comuniştii au fost acei care au salvat demnitatea omului. S'au păstrat pe ei şi pe cei din jurul lor oameni
în cele mai cumplite şi mai degradante împrejurări. Au contribuit la aceasta forţa lor de organizare, combativitatea de neînfrânt, certitudinea victoriei po care au păstrat-o mereu şi au insuflat-o celor din jur.
E suficient să comparăm tonul general şi faptele din „Unde este unire", cu amintiri de felul celor publicate în 1948 de o fostă deportată, Nora Diamantsfein, care nici în faptele redate, nici în atitudinea cu care le evocă nu depăşeşte un individualism mic-burghez, zoologic. Printre frazele în care răsună tânguirea persoanei „de familie bună" ajunsă în condiţiile subumane ale lagărului, străbate câte o mărturisire semnificativă: „Eu aveam temperatură. Celelalte fele, la fel. Dar nimeni nu se îngrijea de cealaltă, preocupată de sine însăşi."
Romanul „Evadare" de Alexandru Jar a fost criticat, între altele, pentru felul sectar în care sunt prezentaţi comuniştii. Aceştia se izolează între ei, constituind un fel de grup separat în cadrul lagărului dela Drancy. Critica se dovedeşte îndreptăţită, şi greşala vizată contrazice tocmai faptul că şi atunci când erau puţin numeroşi, comuniştii ştiau să strângă în jurul, lor pe necomunişti. Dar şi în „Evadare", şi mai ales în „Interogatoriul", e scos în relief contrastul dintre atitudinea omenească şi laşitatea oamenilor de felul lui .lean Valpin, gata, pentru a fi eliberat, să lingă cizmele S.S.-ilor şi să facă, delirând de entuziasm, elogiul nietzseheanismului şi „culturii supraoamenilor".
Cu aceeaşi demnitate şi cu aceeaşi permanentă hotărâre de luptă cu care trăiesc, comuniştii ştiu să moară. Nu există la ei mistica morţii ce caracterizează po fascişti. Seninătatea cu care e întâmpinată o situaţie fără ieşire nu e niciodată resemnare. Scrisorile condamnaţilor la moarte — cele de care vorbeşte Stephau Hermelin în „Rândul întâi", scrisorile luptătorilor francezi din Rezistenţă, scrisorile lui Ethel şi Julius Rosenberg — respiră toate aceeaşi fermitate şi aceeaşi dragoste de viaţă. Conştiinţa că „pentru bucurie au pierit", cum scrie Maria Banuş — că lupta pentru care cad progresează spre victorie, aşa i^uiii  suna u.uiua scrisoare  a   lui Ethel
288
SILVIAN IOSIFESCU
Rosenberg către copiii ei, le dă tărie, calmă seninătate, care nu e niciodată oboseală sau fatalism
In acelaşi mod înfruntă pe duşmani Lazăr Cernescu — „Lazâr dela Rusca" — în episodul prinderii şi uciderii eroului. Dan Deşliu a ştiut să scoată la iveală imensa superioritate morală a comunistului singur, dar nu izolat.
Oamenii aceştia mor iubind viaţa, iubind masele pentru fericirea cărora au căzut, şi mor "luptând ; când împrejurările au făcut-o cu putinţă, ei au pierit dând o ultimă lovitură duşmanului.
„într'o sâmbătă din toamna aceasta,— notează Josif INedelcu în „Unde este unire" —  unul  dintre   crematorii   sare  în aer.
Deţinuţii care lucrau la crematoriu erau exterminaţi după un stagiu de trei, patru săptămâni. In tot timpul acestei munci li se dădea alimente alese şi băutură. în abundenţă. Erau mai. mult beţi decât treji.
Echipa de acum nu era însă nicidecum dispusă să fie exterminată. Şi-a procurat din timp explozibile.
Pe capo l-au aruncat de viu în crematoriu. Au minat un cuptor şi l-au aruncat în aer. Apoi. au. încercat să evadeze
Au fost prinşi şi exterminaţi cu toţii."
Jertfa necesară, participarea la acţiunea primejdioasă, rezistenţa de neclintit la schingiuiri, atitudinea fermă şi demnă în faţa morţii, sunt. făcute de comunişti cu simplitate, fără urmă de retorism. Comuniştii nu caută să moară „frumos", nu-şi regizează moartea sau acţiunile eroice, alegându-şi gesturile sau frazele. Şi tocmai de aceea asemenea fapte, ca şi paginile literare care le descriu credincios — au nobleţea şi frumuseţea supeiioară a actelor excepţionale făcute cu simplitate.
In această privinţă, mulţi dintre scriitorii noştri au alunecat în ispita descrierii de acte şi jertfe decorative. Unele momente puternice 'sunt astfel ratate şi retorismul, ca un duş, face să coboare temperatura afectivă, scade sau risipeşte cu desăvârşire patetismul, hu trebue să se facă o confuzie între afirmarea răspicată a convingerii revoluţionare şi prezentarea ei retorică. Se ştie că, la procese, comuniştii foloseau boxele şi dreptul —cât de ameninţat.
cât de precar — de a-şi spune cuvântul în apărare, ca pe nişte tribune de propagandă revoluţionară. Dar afirmarea răspicată, argumentată, nu se confundă cu fraza bombastică, cu mărginirea la lozincă Finalul piesei „Pentru fericirea poporului" sau <tuaj sowiii din tipografie se resimt de asemenea s< aderi. In ,Sub ruine", una dintre nuvelele cuprinse în culegerea „Soarele din anii grei" de A O Vaida, un deţinut politic îngropat sub zidurile Dof-tanei, e pus să-şi rememoreze neverosimil de sistematic, clar şi ordonat, întâmplările din zilele anterie are, să recapituleze mental diverse cuvântări şi (apte.
Să ne gândim la eroii din „Tânăra gardă" ori din atâtea romane sovietico de război. Să ne întoarcem la exemplul pe care ni 1 dă în viaţă şi în literatură, Iulius Fucik. Iată scena confruntării cu soţia lui:
,,E adusă soţia mea.
— 11 cunoşti?
îmi ting sângele ca ea să nu vadă... De fapt e inutil; sunt plin de sânge peste tot, îmi picură chiar din vârful degetelor.
— // cunoşti?
— Nu, nu-l cunosc/
Spunând aceasta, nici măcar o privire nu i-a trădat groaza. Draga de ea! Şi-aţinut promisiunea de a nu mă recunoaşte niciodată, deşi acum nu mai, arc niciun rost".
Două replici de câteva cuvinte şi acel amănunt do neuitat — gestul comunistului torturat, căruia îi curge sângele din degete şi cai'c încearcă totuşi zadarnic să. ascundă omului drag starea în caro se află..
Cu aceeaşi sguduitoare sobrietate în dialog şi descriere c redată şi arestarea soţilor Jelineck, „oameni simpli, în care în. timpuri normale, nimeni n'ar fi văzut nişte eroi".
„Când. am fost arestaţi, erau unul lângă altul; el palid, ea cu roşeaţa tuberculozei în obraji. In ochii ei licărea spaima. în timp ce, în câteva minute, cei dela Gestapo răsturnau cu susul în jos locuinţa ei atât de ordonată A întors capul spre soţul ei şi a întrebat:
— Papa   ce va fi acum?
El nu fusese niciodată prea vorbăreţ. I-a răspuns liniştit, cu vocea lui obişnuită".
— Ne vor trimite la moarte Maria. Ea na scos niciun strigăt, nu s'a clătinat.
OAMENI DEOSEBIŢI
289
dar cu o mişcare uşoară, i-a luat mâna sub ţevile  revolverelor  îndreptate   asupra lor".
Ar fi— între altele— de folos scriitorilor care vor să descrie asemenea oameni şi asemenea fapte, să recitească din când în când pagini din Fucik. din Fadecv. din Simonov ori Cozachievici. Vor simţi astfel că glasul eroismului e totdeauna cald şi plin, că poate fi, după clipe, răsunător sau şoptit, dar că nu sună niciodată grandilocvent.
★
Discuţiile asupra tipicului au clarificat în bună parte o confuzie care dăinuia în trecut. Nu se mai consideră tipul ca un fel de ideal unic — spre care tinde literatura unei epoci — ci s'a arătat că o anumită forţă socială e exprimată, după condiţiile locale şi istorice, de o multiplicitate de tipuri, că există tipuri pozitive şi negative, reprezentând forţe sociale opuse. Marele negustor, bolnav de avariţie, dela începutul veacului trecut, Grandet al lui Balzac, se deosebeşte de negustorul din Bucureşti, Hagi Tudose, şi de înaintaşul său din veacul al XVIll-lea, Harpagon al lui Moliere.
Dar istoria literară confirmă faptul că pentru forţele înaintate ale unei epoci, pentru clasa care, într'un anumit moment istoric reprezintă progresul societăţii, există tipuri care exprimă tocmai ceeace au aceste forţe înaintat şi preţios.
In faza ascensiunii burgheze s'au creat astfel, dela Machiavel şi dela ceilalţi reprezentanţi ai umanismului, personagii sfărâmăfoare de vechi şi ruginite credinţe, cu încredere în raţiune şi în posibilităţile omului de a acţiona asupra lumii. Asemenea tipuri se caracterizau doci prin energic şi îndrăzneală intelectuală. Pe de altă parte, reprezentanţi ai unei clase care cerea cu înverşunare concurenţă şi piaţă liberă, tipurile acestea cultivau individualismul şi personalismul.
Nu c cazul să urmărim aici modul cum au evoluat — coborînd — aceste tipuri
caracteristice pentru burghezie, dela oraal Renaşterii şi până la produsele de descompunere, dominate de nelinişte şi spaimă, din literatura de astăzi a imperialismului. Dar în mersul istoriei, evoluţia se realizează ascendent, pe o bază superioară. Şi tipurile singurei clase a cărei eliberare implică eliberarea întregii societăţi, tipurile care-exprimă forţele cele mai înaintate ale proletariatului revoluţionar sunt calitativ deosebite faţă de cele pe care le cunoaşte trecutul.
Am văzut cum din cele mai bune opere ale scriitorilor de orice limbă se conturează figura omului deosebit — figura lui nci-dealizată, în care elementul „deosebit" izvorăşte din cel de om deplin, printr'un proces de transformare, de creştere.
Zugrăvind asemenea eroi, în acelaşi timp veneraţi, înţeleşi şi apropiaţi, nu statui pe socluri, scriitorii oferă modelele prin care literatura acţionează asupra vieţii din care s'a inspirat, contribuie la sarcina educativă a artei. Dar în măsura în carecrează modele, deci tipuri vii şi nu poze trandafirii decupate din hârtie, scriitorii crează şi documente pentru viitor. Cei mai mulţi dintre scriitori au ajuns să înţeleagă adevărul că scriind adânc şi pasionat despre astăzi şi pentru astăzi scriu şi pentru viitor, îşi asigură perenitatea operelor lor.
Despre faptele din zilele noastre, oamenii viitorului vor avea variate izvoare de informare — lucrări de istorie, gazete, statistici — vor avea mai ales înseşi realizările materialo ale construcţiei socialismului, combinatele, hidrocentralele, palatele culturale, stadioanele. Pentru cunoaşterea acelora care au clădit toate acestea, principalul izvor va fi arfa. Din cărţile, tablourile ori filmele pe care le creăm, vor desluşi urmaşii noştri trăsăturile celor care în fruntea poporului, nedespărţiţi de el, îl. conduc spre socialism.
Este pentru scriitorii noştri o sarcină de; cinste, dar şi o mare responsabilitate.
19 — Viaţa Romînească
PUBLICISTICA
DIMOS REND IS
OAMENI ŞI NEOAMENI *)
Pagini scrise cu sânge. In fiecare din cele 600 pagini ale cărţii, ideia aceasta îţi stăruie permanent în minte. Dar cum s'o tălmăceşti altora? E doar o frază banală, a fost spusă şi repetată despre multe cărţi literare şi istorice. Totuşi, cum altfel ai putea spune acestei cărţi intitulate „Yura" decât: pagini scrise cu sânge! N'ai alt cuvânt. Este sângele a mii şi mii de eroi ai cărţii, care sunt în acelaş timp şi autorii ei. Fiindcă „Yura" n'are un anumit autor. Mii de deportaţi politici în insula Yura au colaborat la făurirea acestei cărţi. In literatura universală greu vei găsi o carte asemănătoare. Aşa se scriu numai marile enciclopedii. Şi o asemenea enciclopedie este şi cartea aceasta, alcătuită în iadul insulei Yura din cele 4.000 de însemnări scrise de către deportaţi. Numai că această enciclopedie are un conţinut aparte. De o parte, îţi înfăţişează bestialitatea, teroarea, neomenia, imoralitatea, înşelătoria, perfidia, violenţa, crima. De cealaltă parte— vitejia, etica, patriotismul, omenia, cinstea, rezistenţa, voinţa. De o parte stau neoamenii, do cealaltă, — Oameni!
Pe această stâncă aflată în mijlocul mării Egee se înfruntă două lumi: un ev mediu de inspiraţie americană şi forţele unei lumi noi, de neînvins.
I
„La 11. VII. 1947 — precizează cartea — a sosit la Yura primul transport de deţinuţi politici: 551 de deţinuţi". Data aceasta îşi are importanţa ei istorică. In decursul veacurilor, Yura a cunoscut şi alte date. Istoricul roman Tacit menţionează că era să se trimeată acolo un condamnat. Dar împăratul Tiberiu s'a opus: „Când acordăm cuiva dreptul la viaţă, trebuie să-i dăm şi mijloacele de trai." (Tacit, Anale, Cartea IV-a, Cap. XXX). Acestea se petreceau în primul secol al erei noastre. Şi Tiberiu avea dreptate. Pe această insulă nu putea vieţui o fiinţă umană. Yura e o stâncă măturată de vânturi, lipsită de orice vegetaţie: vietăţile, în afară de şerpii şi şobolanii care abundă, nu pot trăi acolo. N'are nici ape, nici pământ. Insula este pustie şi nelocuibilă. Diverşii criminali politici, reprezentanţi ai guvernelor de teroare care n'au ezitat nicio clipă să-şi sprijine regimurile prin vărsări de sânge, au şovăit chiar ei să folosească această stâncă drept loc de deportare pentru adversarii lor. Cu o singură excepţie, a sângerosului dictator al Romei,
*) Yura, Ed. „Grecia Nouă", ediţia franceză, 1953
OAMENI ŞI NEOAMENI
291
Silla, care a trimis acolo 80.000 de adversari politici. Dintre aceştia, în câţiva ani, n'a mai scăpat cu viaţă niciunul.
Au trecut secolele şi Yura a i'ost uitată. Hitleriştii au trimis pe Yura un număr de luptători patrioţi greci, însă după două-trei luni i-au strămutat. Stânca a rămas doar cu furtunile, şerpii şi şobolanii ci. Dar iată că imperialiştii americani şi-au amintit de ea.
Tiberiu socotise că atunci când i se acordă cuiva dreptul la viaţă trebuie să i se lase şi oarecari mijloace de trai. Americanii au gândit altfel: „Dece să-i executăm? Salvele fac sgomot şi ne dau de furcă cu opinia publică. Mai de grabă îi trimitem să moară la Yura şi ne liniştim."
Astfel, cronica insulei Yura îşi deschide iarăşi paginile: „La 11. VII. 1947 (Oameni! e vorba de secolul al XX-lea !) a sosit la Yura primul transport de deţinuţi: 551 de deţinuţi.
„La '.14. VII. 1947 au sosit 269 de deţinuţi".
„La 17. VII. 1947 au sosit 1.361 de" persoane".
Şi transporturile continuă. Încă 650, 750, şi 1080. Aproape 20.000 de oameni au fost torturaţi la Yura. A fost o vreme când numărul deportaţilor aflaţi pe insulă atinsese 10.000.
Fondatorul lagărului Yura a fost englezul Whilkam. Dar antrepriza este americană. Whilkam a jucat doar rolul „expertului"; el a vânturat întreaga Mare Egee, găleată cu găleată, şi însfârşit a descoperit stânca exterminării. Doar era „expert". Imperiul Britanic, în dominaţia lui îndelungată, a trebuit să aibă şi asemenea experţi. Altfel, nici stăpânirea lui nu putea fi prelungită. Erau multe la număr popoarele „barbare" care trebuiau „civilizate", ca să încapă în gura leului britanic. Aşa dar, în speţă, e vorba de o colaborare între imperialismul englez şi american. Fiindcă ele îşi „uită" contradicţiile de câte ori e vorba de colaborarea în vederea exterminării a mii de oameni, de construirea unor asemenea monumente de „civilizaţie", ca Yura, Macronissos... Doar nu zadarnic se spune că au venit în Grecia tocmai pentru apărarea civilizaţiei!
Prima dovadă a „civilizaţiei" imperialiştilor englezi în Grecia, o avem în Decembrie 1944: „Venim să salvăm civilizaţia de comunişti", se declara în mod oficial şi Churchill a dat celebrul ordin: „Nu ezitaţi să deschideţi focul!" Englezii şi-au instalat bateriile de artilerie pe Acropole, la Partenon, şi de acolo bombardau cartierele răsculate ale Atenei. Dar poporul? Comuniştii? Ei n'au răspuns provocării, au stat fără apărare sub şrapnelele morţii şi n'au atacat Acropole. Era pe vremea când oamenii îşi dărâmau casele, transformându-le în baricade: „Ale noastre sunt, le vom reclădi", spuneau ei, aceiaşi oameni care sunt astăzi torturaţi la Yura. Era pe vremea când ei îşi jertfeau viaţa pentru libertatea patriei. „Aşa îşi găseşte sens viaţa noastră", gândeau oamenii, aceiaşi oameni care azi sunt exterminaţi la Yura. Şi tot n'au lovit Partenonul: „El este al omenirii", strigau ei, aceşti adevăraţi apărători, ai civilizaţiei! Şi aşa a început ocupaţia engleză.
Anul 1947 înseamnă cu aproximaţie începutul stăpânirii americane. Inaugurarea oficială: Yura! Neronii Romei pălesc! „Vom construi multe Partenonuri" au promis ei, şi s'au ţinut de cuvânt construind iadul dela Yura, dela Macronissos. La Macronissos s'a construit un templu, desigur nu templul Victoriei înaripate, nici al zeiţei Artemis, ci templul care poartă numele regelui Greciei: Biserica Sfântului Paul. Zeci de mii de oameni au fost torturaţi, au înebunit şi au murit ca să construiască această biserică. Şi culmea; în loc de paie, în tencuială s'a folosit părul deţinuţilor. O construcţie destinată să servească drept biserică! Un Partenon ridicat lupă inspiraţia
19"
292
DIMOS RENDIS
americană !... Comandanţii hitlerişti ai lagărelor dela Dachau şi Buchenwald, îşi scot pălăria în îaţa spiritului practic american.
„Singura noastră crimă este faptul că ne iubim patria şi o vrem, liberă si fericită. De aceea am fost asvârliţi pe această insulă a morţii. De aceea ne extermină prin toate mijloacele. Nimic insă nu ne va înfrânge. Nimic nu ne poate înfricoşa. Şi chiar dacă astăzi trupurile noastre au fost schilodite de torturile îndurate atâţia ani, sufletele noastre sunt mai dârze ca oricând, iar voinţa noastră de a învinge este de neînfrânt. Facem din Yura. o cetate a libertăţii şi a, cinstei. Şi dacă gloanţele călăilor nerăpun, şi dacă mor dintre noi în  fiecare   clipă,  suntem   mândri de moartea, noastră. Ne facem datoria".
In asemenea cuvinte, autorii deţinuţi rezumă cauzele deportării lor, suferinţele lor, voinţa lor de a trăi, credinţa lor în victorie. Cuvintele acestea capătă o şi mai mare forţă, alături de paginile jurnalului vieţii lor:
„15. II. 1949 — deţinutul Araloghianis A. a, fost torturat. Şi-a pierdut cunoştinţa".
„16. VIII. 1948 — deţinutul Alexopolos Tli., în urma torturilor, a avut violente hemoptizii".
„3. X. 194.8 — sute de răniţi."
Alături de acestea, alte însemnări:
„20. VIII. 1947 — Suntem fără pâineI"
„21. VIII. 1947 — Nici azi nu avem pâine".
„10. IX. 1947 — N'avem pâine."
Pâine, apă, medicamente nu există; în schimb, abundă bătăile, torturile, crimele! Şi în afară de crimele izolate — crimele în masă:
„Fluerături sinistrei Paznicii s'au pitulat pe brânci, gata sâ tragă cu mitralierele. O ceată de criminali înarmaţi se reped asupra deţinuţilor, care sunt aşezaţi pe jos. începe lupta. O luptă adevărată! Sângele curge caii bătăliile cele mai crunte. Vreo trei tovarăşi sunt târî ţi într'o văgăună. Iar când într'un târziu se lasă tăcerea, mai stăruie doar un urlet sinistru". Un ceas la Yura!...
„Un jandarm apucă cu amândouă mâinile o lopată, şi izbeşte cu toată puterea, în capul deţinutului, Calogherachis Gheorghis. Efortul i-a fost atât de mare încât i-au săltat ambele picioare, ca, atunci când isbeşti în butuc cu toporul. Spectacolul este îngrozitor. Iţi poţi închipui un flăcău plin de viaţă schimbat, într'o clipă într'o masă, informă de carne şi sânge". Da, aceasta înseamnă o secundă la Yura!
Astfel s'au scurs şi se scurg anii, aşa e viaţa la Yura, în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut.
Dar deportaţii nu cedează. Ei se apără, se organizează, luptă. Li s'au dat corturi putrezite, găurite; ei le-au cârpit, rupându-şi hainele, au săpat în jur şanţuri pentru scurgerea apei de ploaie. Ei se apără. „Nu vom muri la Yura!"
Torturile urmăresc un singur scop: „Ori semnezi, declaraţia de pocăinţă, ori vei muri." Dar deopotrivă cu chinurile corporale ei le îndură şi pe cele morale: „Scrie soţia ta — comunică administraţia — că-ţi mor copiii de foame. Semnează aci, dacă vrei să. poţi ieşi ca să-i ajuţi! Funcţionează şi un birou special pentru treaba, asta,: „Biroul readaptării naţionale". Cum îşi pierd cuvintele sensul lor!
Unii, puţini, la capătul suferinţelor, s'au încovoiat şi au semnat. Dar ceilalţi deţinuţi i-au ajutat. Ei au revenit asupra primelor întăriri. Şi biroul
OAMENI ŞI NEOAMENI
293
a trebuit să-şi schimbe firma: „Biroul de contra-declaraţii" —• ceeace înseamnă că cei ce semnaseră, depun cu primejdia vieţii lornoui declaraţii prin care-şi retrag pe celelalte. Iată cum sună o astfel de contra-declaraţie: Cu voce tare strig către întregul popor grec; el să mă audă: „Simt alături ele tine şi nici odată n'am crezut în acele cuvinte ticăloase, pe care sub ameninţarea morţii am fost constrâns să le semnez şi să admit că eu le-aş fi scris. Voi lupta alături de line, popor grec, şi voi rămâne credincios principiilor partidului celui mai curat, partidului comunist.  Tandaridis Nicos."
Sunt şi alte rânduri în această carte care arată măreţia luptătorilor din Yura. In muncile istovitoare şi inumane pentru construirea închisorilor, mulţi deţinuţi s'au ologit. Bătăi, schilodiri, foamete, muncă istovitoare. 70 la sută dintre deţinuţi sunt tnberculoşi: sută la sută sunt bolnavi de stomac, de rinichi. Totuşi deţinuţii nu se gândesc la starea lor. Gândul lor se îndreaptă spre Grecia. Ei scriu: „40.000.000 ore-muncă au fost irosite inutil... s'au cheltuit 100.000 lire sterline pentru construirea închisorii... zeci de sate din Grecia s'ar fi putut reconstrui cu asemenea eforturi". Murind, ei arată drumul salvării Greciei: „Destul sânge, destule închisori — vrem pace, reconstrucţie".
*,
Yura are monştrii ei. De patru feluri sunt schingiuitorii eroilor dela Yura: furtunile, şerpii, şobolanii şi neoamenii. Aceştia sunt slugile stăpânirii americane şi ale monarho-fascismului. Colaboraţioniştii invadatorilor hitlerişti, hoţii, asasinii, trădătorii de patrie: Papadimitropolos, Glastras şi Buzachis, sbirii lagărelor din Grecia, „medicii" Hionis şiAntipas, şi preotul Procopios... O singură frază pronunţată de oricare din aceste slugi este suficientă pentru a Ie caracteriza murdăria sufletească. Papadimitropolos: „Când inima voastră va mai avea trei bătăi, atunci o vom trimite la Siros, nu ca să vă vindecaţi ci ca să pieriţi." „Medicul" Hionis: „nu consider pe nimeni tuberculos dacă nu scuipă sânge în faţa mea... Dacă muriţi, paguba'n ciuperci..." „Medicul" Antipas, către unul care suferea de ochi: „Aici nu-i prăvălie pentru ochi de schimb". La fel sunt şi alţii care au dispus injectări fără desinfecţia siringii, pentru ca toţi deţinuţii politici să se îmbolnăvească de tuberculoză şi de boli venerice, aduse de către deţinuţii de drept comun... Medici! Oameni de ştiinţă! Oameni educaţi de colegii lor americani, iniţiatorii războiului bacteriologic! Omorîţi oamenii! Propagaţi bolile! Iată pentru ce v'aţi sacrificat voi, Hipocrate, Pasteur, Filatov!
„Preotul" Procopios (nu ştim dacă a apucat să „slujească" la biserica Sântul Paul din Macronissos, fiindcă această biserică a ars), spunea: „Faptul că pedepsele corporale continuă, ne arată că aceasta este voinţa lui Dumnezeu. Suferiţi, fiindcă nu v'aţi răscumpărat încă păcatele. Bătaia oboseşte şi chinueşte trupul, dar vă purifică sufletul". Şi un astfel de om se intitulează preot. Sunt şi alţi preoţi, aceia deportaţi la Yura, însă aceştia sunt oameni adevăraţi.
Procopios a înfiinţat un curs de catechism în care Carabatis şi Xitalis spuneau de obicei rugăciunile. Unul dintre aceştia şi-a ucis logodnica şi soacra, iar celălalt mama şi sora, deoarece au refuzat să le dea bani. Aceştia erau oamenii care spuneau rugăciunile anume alcătuite şi care erau pline de cuvântul „pocăinţă". Adică: ne pocăim că am luptat pentru libertatea poporului, ne pocăim că suntem oameni.
Insă eroii din Yura nu se pocăesc!
A mai fost şi un alt duhovnic, episcopul Filaretos, care s'a dus la Yura
294
DIMOS REND IS
ca să -vorbească deţinuţilor: „Sau vă băgaţi minţile în cap, sau veţi muri. S'a terminat cu comunismul".
Şi peste toate aceste mârşăvii domnesc Glastras şi Buzachis. Iată cum i-au caracterizat scriitorii acestei cărţi: „Glast/as reprezintă spiritul hitlerist de exterminare, violenţa bestială; Buzachis este exponentul tacticei americane.  Şi amândoi sunt criminali."
★
„Yura" constitue, pe de o parte, un document al violenţei şi al barbariei, iar, pe de altă parte, un document al eroismului. Această carte a apărut în 1952 în greceşte, iar în 1953 în ediţie franceză. Editura caro a tipărit-o, a editat şi „Cartea de Sânge" Nr. 1, o carte scrisă de către deportaţii şi întemniţaţii din Grecia, cuprinzând date în legătură cu execuţiile deslănţuite împotriva luptătorilor greci. Această carte cuprinde şi poemul tânărului poet grec executat, Costas I.annopoulos, „Ultimul cântec", care a fost distins cu premiul I, la cel de al 3-lea festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor.
Un alt fapt care te impresionează în această carte este claritatea spiritului şi conştiinţa aprinsă a oamenilor care auscris-o. O muncă sistematică, organizată, o lucrare scrisă cu migală, în condiţiile unei crunte terori. In „Instrucţiunile" cuprinse în carte, autorii arată modul cum poate fi folosit mai bine materialul. Scriind, ei nu se gândesc la ei înşişi, la deportaţii de pe Yura, ci se gândesc la toţi deţinuţii, cerând eliberarea lor, se gândesc la Grecia pe care o doresc liberă şi fericită, se gândesc la întreaga omenire. Ei luptă pentru încetarea vărsării de sânge, pentru desfiinţarea lagărelor de exterminare.
...Cercetaţi cartea cu atenţie. In fiecare pagină — sânge. In fiecare rând. suferă un om, se chinueşte o familie. Din fiecare capitol se desprind figurile vajnicilor eroi care au apărat dreptul omului de a fi om. Cu nimic nxi poţi compara această carte. Doar cu reportajul Iui Julius Fucilc. Numai că monştrii din Yura nu sunt hitlerişti, ci greci şi americani. Oamenii sunt aceiaşi, poporul, luptătorii săi plini de abnegaţie, curaj şi cu credinţă fermă în victoria cauzei lor drepte. Nimeni nu geme, nimeni nu se plânge, toţi luptă. Şi protestele lor nu sunt plângeri, ci lovituri date călăilor. Sunt avertismente date omenirii, ca acela al lui Julius Fucik: „Oameni, v-am iubit, — ve-ghiaţi".
Citind cartea, te cuprinde mânia: „Să se desfiinţeze insulele morţii! Libertate pentru deportaţii greci, aprigi luptători ai păcii".
Pline sunt închisorile Greciei, pline sunt lagărele de exterminare. Smochinii servesc drept spânzurători. Măslinii sunt tăiaţi pentru a servi la construirea de aeroporturi. Dar poporul nu-şi pleacă fruntea. Se uneşte în frontul său democratic şi luptă pentru a zădărnici planurile monarho-fasciştilor şi ale stăpânilor lor. Poporul grec îşi uneşte glasul cu glasul popoarelor, pentru pace. „Luptăm pentru ca să apărăm zorile unor zile fără foamete şi fără război", a spus eroul naţional Nicos Beloiannis. Poporul şi cei mai buni fii ai săi luptă pentru pace, pentru relaţii prieteneşti cu toate ţările, cu toate democraţiile populare şi cu Marea Uniune Sovietică.
Această voinţă şi credinţă în victoria finală se degajă din întreaga carte. Citind-o, nici o clipă nu te cuprinde disperarea. Cei torturaţi vin să-ţi dea curaj şi încredere:
„Şi-ar fi închipuit poate cineva că, în aceste condiţii, deţinuţii din Yura îşi. pierd curajul, se supun. Nici odată nu se întâmplă însă acest lucru. Cu cât creşte bestialitatea călăilor noştri, cu atât se intensifică şi dârzenia noastră.
OAMENI ŞI NEOAMENI
295
Cu atât mai mult credinţa noastră devine mai puternică şi rămânem încrezători, cinstiţi, demni, aşa cum ne cere poporul nostru. Noi suntem aceia care învingem la Yurau.
*
Pe nici o hartă nu e însemnată Yura. „O stâncă lipsită de însemnătate, pierdută în mijlocul Mării Egee — s'a gândit guvernul — îi vom deporta acolo ca să piară." S'a înşelat însă. Insulele sunt lormate din şiruri de munţi submarini. Un astfel de munte este şi Yura, o creastă de munte pe care mii de luptători deportaţi şi-au stabilit reduta luptei lor împotriva morţii. Pe această stâncă, pe această culme ce poartă numele de Yura, mii de deportaţi luptă pentru apărarea Greciei, pentru om, învingând moartea.
In Grecia sunt multe redute de acest fel.
In româneşte de Vasile Cambitzi
TEORIE $1 CRITICA
WAN  DODU BĂLAN
TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE SI VIATĂ FĂRĂ DE MOARTE
Dealcngul sbuciumatei sale istorii, poporul nostru şi-a călit fiinţa într'o neîntreruptă luptă pentru dreptate şi libertate, pentru scuturarea cătuşelor robiei, în care vitregia vremurilor l-a ferecat cu atâta cruzime. De nenumărate ori, smei cu semiluna'n frunte i-au pârjolit pământul şi i-au spulberat colibele; balauri cu capete încoronate i-au înghiţit copiii în războaie prădalnice, iar oameni spâni înveninaţi de viclenie, laşi şi lacomi de putere i-au înşelat buna credinţă şi i-au vândut interesele. A luptat şi a pătimit muît poporul, dar niciodată încrederea sa în viaţă şi într'un viitor fericit nu i-a putut fi înfrântă.
Smcilor înrăiţi el le-a opus Feţii săi frumoşi şi vitejii baladelor; sângelui, flăcării şi morţii le-a opus isvorul cel cu apă vie din care adăpându-se, eroii obosiţi în lupte se'nvredniceau de tinereţe fără bătrâneţe şi de viaţă fără de moarte.
In clocotul acestei înverşunate lupte împotriva duşmanilor şi-a creat poporul nostru literatura sa, una dintre bogatele şi frumoasele literaturi populare ale lumii. In creaţiile sale, el şi-a cântat vitejii căzuţi în lupte, frumuseţea ţării şi dragostea de patrie, munca, leagănul în care şi-a petrecut zilele primei copilării, codrul cu apele, munţii cu văile, oile şi carul cu boi, desiiădejdea şi încrederea, dragostea şi durerea, bucuria şi moartea. Poporul şi-a cântat în artă întreaga sa istorie, datorită  acestei nemărginite bogăţii de
idei şi sentimente. Creaţia populară — în ciuda unor aberante teorii ale folcloristicei burgheze, care vedea în ea nişte fărămituri căzute dela masa literaturii culte — a devenit isvorul şi sprijinul literaturii noastre. Dar nu numai la noi ci la toate popoarele şi în toate timpurile creaţia populară a exercitat o mare influenţă asupra literaturii culte. Cercetările unor savanţi renumiţi ne confirmă că, începând cu literatura vechilor Indieni, a Egiptenilor, a Chinezilor, a Greciei Antice în care au apărut Iliada şi Odisseia, opere care au stârnit admiraţia atâtor veacuri, şi urmărind aşa cele mai de seamă creaţii ale literaturii universale, în toate vom găsi puternice ecouri ale literaturii populare. Să ne amintim numai că motivul faustic, până a ajunge la Goethe a circulat mult în literatura populară germană din timpul evului mediu, că la baza uneia dintre cele mai strălucite tragedii ale lui Shakespeare „Regele Lear" stă o veche baladă engleză, că ideia „Demonului" lui Lermontov a fost stârnită de un mit popular caucazian, că izvorul de inspiraţie ai lui Eminescu pentru a creia „Luceafărul" l-a constituit basmul „Fata din grădina de aur", ca să cităm numai câteva din nenumăratele exemple de acest fel, pe care ni le oferă literaturile, tuturor popoarelor. Vorbind despre acest lucru, Gorchi conchidea : „Cele mal bune producţii ale poeţilor din ţara noastră — fi-a« tras seva din comorile creaţiei colective,   unde încă
TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FARĂ DE MOARTE
297
din vechime sunt date toate generalizările poetice, toate chipurile şi tipurile preamărite... Gelosul Othello, lipsitul de voinţă Hamlet şi desfrânatul Don Juan — ţoale aceste tipuri au fost create de popor înaintea lai Shakespeare şi a lui Byron..."
Intr'adevăr, şi în literatura noastră începând cu cărţile vechi, cu povestirile pline de farmec din filele cronicilor, cu legendele lui Neculcc, cu „Lupta dintre Inorog şi Corb" a lui Uimitrie Cantemir, trecând prin începuturi le literaturii noastre moderne, prin perioada paşoptistă, prin creaţia lui Alecsandri, Bolintineami, Hajdeu, Eminescu, poeţii „Contemporanului", Cosmic, Iosif, şi până la creaţia sadoveniană, literatura noastră populară a constituit un isvor de realism şi frumuseţi poetice pentru cei mai de seama scriitori ai noştri. Opera tuturor marilor creatori ai literaturii române ne confirmă această ideie şi, mai mult decât atât, aproape toţi au lăsat mărturii directe, mărturii din care cităm numai câteva rânduri din Mihail Sado-veanu, care spune: „Am găsit în ea elemente de valoare diamantină, care s'au răsfrânt în opera mea proprie. Am avut pentru poezia populară o înţelegere pururi trează şi mi-a plăcut s'o descopăr şi am ştiut a o descoperi'1 („Anii de ucenicie", pag. 303). Chiar în perioadele de dominare a maculaturii burgheze, literatura populară a fost unul din izvoarele care a menţinut realismul literaturii culte progresiste şi a ferit-o cu tăria unui antiseptic de „boleş-niţa decadentismului" (expresia este a lui Delavrancea). Curentele decadente au neglijat folclorul, sau când s'au apropiat de el au utilizat numai aspectul său formal şi ceeace poporul crease sub influenţa nefastă a ideologiei claselor exploatatoare.
In vremea aceasta, curentul sănătos de inspiraţie realistă din literatura populară nu secătueşte, ci dimpotrivă este continuat cu succes de poeţi ca A. Toma, Emil Isac, Magda Isanos şi Mihai Beniuc. Aceşti poeţi, fără să folosească în modul cel mai evident folclorul, adică în aspectele lui exterioare, îşi alimentează cu iscusinţă poezia lor din esenţa arfei populare, continuând cu succes linia realistă a literaturii noastre clasice. Astfel A. Toma, sub influenţa  mişcării  muncitoreşti, reuşeşte
să se orienteze de timpuriu spre tot ce era mai sănătos şi înaintat în literatura dela noi, spre modelul lui Eminescu, Coşbuc, Vlahuţă şi alţii şi spre felul minunat în care aceşti clasici au ştiut să-şi însuşească experienţa poeziei populare.
A. Toma, însuşindu-şi uneori direct, alteori prin intermediul poeţilor înaintaşi trăsăturile de bază ale folclorului, îşi poate fructifica cu succes talentul său, dând poporului nostru o poezie luptătoare, sinceră şi dramatică, străbătută de fiorul liric al poeziei populare. Pătruns de adevărul că:
Decât în slujba nopţii Luceafăr, — mult mai bine Să mori pălind spre ziuă Ca jertfă a luminii
poetul A. Toma îşi închină întreaga sa poezie luptei pentru triumful luminii, pentru zdrobirea exploatării şi a împilării. Uneori, când drumul luptei i se'n-negurează, asemenea poetului popular el se adresează codrului ca unui bătrân strateg al luptelor sociale, spunându-i:
Vin la tine, frate codru, După sfat şi mângâieri — Spune, când îţi moare totul, Codru cum renaşti şi speri?...
Ca şi poetul popular, A. Toma capătă puteri înmiite prin înfrăţirea cu codrul, înţelegând dela acesta că trebue să creadă şi să spere:
Ca un arbor ce sub trăznet, încă tinde mâini spre cer!
Crezând în triumful vieţii şi în izbânda poporului, A. Toma îi cântă lupta şi suferinţele, din punctul de • vedere al poeziei populare, reuşind să creeze lucrări de un rar dramatism cum e sonetul „Vecernie", sau poezii în formă populară ca „Doina nazistului," „Pe ogor ce nu-i al tău", „Războinicii", etc.
Unul dintre poeţii care şi-au însuşit în modul cel mai creator tezaurul literaturii populare, în elementele sale esenţiale: atitudinea faţă de viaţă, frumuseţea,
298
IOAN DODU BA-LAN
vigoarea şi limpezimea versului, sinceritatea sentimentului şi profunzimea gândirii este Mihai Beniuc.
Răsărit de pe „apa sonoră şi limpede a Desnei", „De pe culmile cu păduri ale Dealului Mare" de unde'n copilărie poetul vroia să atingă cerul cu mâna, Beniuc porneşte: „Cu sania fără clopoţei" trecând „peste zăpada şi noroiul veacului" şi „urcând cu cai înaripaţi":
Spre creste de vis Spre vis de creste Vis nedescris Nici în poveste.
intră în literatura noastră: ca „ţăranul printre snopi de grâu", „masiv şi greu în vreme", „cu un car cât dealul de poeme, murmurând o doină trist, molâu". Intrarea aceasta cu murmurul doine pe buze e firească pentru Beniuc, pentrucă spune el:
Sunt copilul unui neam sărac
Bieţi români, ce scormonesc pământul,
Vnde-şi au părinţii lor mormântul.
Tare-mi este neamul ăsta drag.
Ei m.i-au fost credinţa'n toi de luptă.
Fiul lor, azi poale ie sunt tatăl
Aurul vieţii mele iată-l:
Carne sunt din carnea voastră ruptă!
El a dormit cu capul pe glia pământului însângerat şi lăcrimat do străbunii lui iobagi şi a auzit în noapte „şuer de piatră pe tăiş de coasă", fapte care au făcut ca aceste suferinţe ale gloatei să clocotească în poezia lui ca viforul. E firesc deci, ca poezia Iui Mihai Beniuc să cuprindă în ea toată comoara sufletului popular: revolta împotriva asupririi, cinstirea strămoşilor care-au murit luptând pentru zile mai bune, dragostea, înfrăţirea cu natura, atât de caracteristică poporului sau demnitatea şi libertatea exprimate în versuri ca acestea:
Rătăcesc ca un câine fără stăpân Viaţa1 n lung şi'n lat. Dar nu port'pe grumaz urmele lanţului Aş rupe cu dinţii, cătuşele de pe mâini. Ori mi-aş muşca mâinile Lăsându-le'n cătuşe duşmanilor:
Libertate, libertate, Pentru tine.."
(„Tovarăşii copilăriei").
Este adevărat că influenţa poeziei populare se vădeşte în creaţia lui Beniuc dinainte de 23 August 1944, mai puţin în forma versului — şi mai mult în caracterul şi atmosfera generală a acestei creaţii.
Pe Beniuc, ca şi pe Eminescu, nu l-a înşelat simplitatea şi claritatea poeziei populare, cum îi înşeală pe unii poeţi, care privind în limpezimea poeziei populare — asemeirea copilului care priveşte într'o adâncă apă limpede, — mi-şî pot da seama de adâncimea ei.
El a înţeles că simplitatea poeziei populare presupune profunzimea de gândire, frumuseţea lirică.
, Fără îndoială că nu putem urmări aici
/
pe larg aceasta problemă caro ar necesita un studiu special. In această privinţă, din creaţia lui Beniuc vrem să dăm un singur exemplu, pe care să-l raportăm la un aspect din măcstria lui Eminescu. S'a arătat do multe ori, cât de mult da to roş te-Eminescu poeziei populare atât în ceeace-priveşte concepţia sa asupra lumii, cât şi în ceeace priveşte exprimarea artistică a acestei concepţii. Am vrea să aducem o nouă confirmare în legătură cu acea capodoperă a lui Eminescu, cunoscută, în prima variantă, sub numele de „Mai am un singur dor". Se ştie că în opera lui Eminescu luna apare de nenumărate ari fie cu numele obişnuit, însoţit do un atribut, fie prin apelativul respectiv urmat de-o comparaţie: „După deal răsare luna ca o vatră de jăratic", fie metaforic „regina nopţii" sau „a tot ştiutoarca". Cum s'a ajuns ia această din urmă metaforă? încercăm un răspuns. In credinţa poporului, luna are calitatea de a şti multe lucruri despre om şi mai ales despre tainele omului. Doaceea, anumite lucruri, cu totul infime, poporul încearcă să i le ascundă. Există cântece populare care no vorbesc despre această credinţă. PoefuS popular spune:
Bagă, doamne, luna'n nor Să mă duc unde mi-e dor,
TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE
299
Bagă, doamne, luna'n stele Să mă duc unde mi-i fele.
sau:
Lună, lună. eşti nebună Că răsări noaptea pe luncă Să vezi mândra un' se culcă:
sau:
„Numai luna cu o stea
Ele ştiu durerea mea", etc. etc.
Variantele din poezia lui Eminescu „Mai am un singur dor" ne arată că Eminescu n'a ajuns dintr'o dată la această expresie; poetul a căutat mult cuvântul „A tot ştiutoarea", menit să exprime sensul adevărat al gândului, găsindu-1 numai după lungi căutări, tocmai în concepţia populară. Un nume mai expresiv nu putea da Eminescu lunii. Fără îndoială că „A tot ştiutoarea" ora col mai potrivit, fiindcă luna, mai mult ca oricine, i-a cunoscut viaţa şi i-a luminat cărările. Şi deaceea, după moartea lui, poetul doreşte să:
Reverse dulci scântei A tot ştiutoarea, *      De-asupra-mi crengi de tei Să-şi scuture floarea.
Eminescu, deci, pe baza unei „credinţe" populare creează o admirabilă metaforă care în contextul strofei străluceşte ca o lună plină pe un cer înseninat. Beniuc, în poezia „Meliţa", găsind lucrurile într'o fază mai avansată chiar în sânul poporului, crează dintr'o metaforă un simbol. Cum? Poporul, având imaginea distrugătoare a războiului, l-a asemănat cu o meliţă, dând astfel o metaforă puternică şi expresivă. Pornind de aci, Beniuc crează un impresionant simbol al războiului care distruge şi înghite cu lăcomie nenumărate vieţi omeneşti — fără să i se pomenească vreodată numele:
Vrafuri   albe — oase — împresoară Meliţa, meliţa.
Iar ea, flămândă, mânca, mancă... Meliţă, mai vrei? — Mai adă încă! Vrafuri albe — oase — împresoară Meliţa, meliţa
Aderenţa lui Beniuc Ia lupta partidului, legătura sa puternică cu poporul, îl ajută ca, după 1944, să se anunţe intrând în literatură, de data aceasta nu cu carul cu poeme, ci ca „toboşar al timpurilor noi". Acum poetul îşi ia rămas bun dela unele cântece vechi, care mai purtau în ele mici necazuri   personale,   pen truca, spune el:
Pe linia dreaptă a razei solare In zare
Nou drum $'a deschis pentru mine.
S'a deschis acest drum nou nu numai pentru Beniuc, ci pentru toţi poeţii Patriei noastre, legaţi de popor, şi deaceea el îndeamnă pe toţi să-şi schimbe cântecele vechi cu cântecele noi, care să răsune puternic ţ>e întinsul ţării. Cântecul ce se cerea în ţară trebuia să fie: ,,— Nu clopote bătute'n dungă ci cântec de îndemn la muncă". Bătaia clopotului în dungă este cunoscută de toată lumea ca fiind strigătul trist al începutului de război, şi Beniuc, poet al poporului său iubitor de pace, îi ascultă glasul înălţând cântece noi de muncă, de care poporul nostru, intrat pe făgaşul construirii socialismului, are nevoie.
Asemenea cântece sunt create de un număr tot mai mare de poeţi care au pornit sub steagul de luptă al Partidului, constituind un front puternic al poeziei luptătoare. Unii dintre ei au scris versuri pline de ură la adresa regimului burghezo-moşieresc şi înainte de 23 August 1944, cum sunt A. Toma, Emil lsac, M. Beniuc, D. Corbea, Miron Radu Paraschivescu, etc., iar alţii, mai tineri, se ridică abia acum sub îndrumarea Partidului ca Dan Deşliu, Veronica Po-rumbacu, Eugen Frunză, M. Dragomir, Victor Tulbure,etc.
Din 1944, când, după o expresie a unui cântec popular:
A venit o zi frumoasă • Pentru ţărişoara noastră; Frumoasă ca flori de lei August douăzeci şi trei,
dragostea şi preţuirea poeziei populare de către poeţi noştri, creşte şi ea. In aceste condiţii poezia populară îşi îmbogă-
300
IOAN DODU BĂLAN
ţeste simţitor conţinutul, cu teme specifice epocii noastre, cântând ziua eliberării, pe marele Stalin şi armata sovietică eliberatoare, Partidul, reforma agrară, Republica, gospodăria colectivă, dragostea de viaţă nouă şi pacea. Nenumărate cântece culese în ultimii ani sunt mărturie vie a avântului pe care l-a luat literatura noastră populară, constituind adosea un exemplu pentru literatura cultă. Poeţii noştri, făuritori ai unei literaturi noi realist-socialiste, recunosc adevărul că, asemenea eroului din mitologia Greciei vechi, Anteu, care oridecâte ori Jua contact cu pământul căpăta puteri invincibile, tot aşa şi poezia română în decursul desvoltării ei a cunoscut înfloriri deosebite când s'a adăpat din „clara, aromata băutură a poeziei noastre populare", cum o numeşte Eminescu. Aceasta îi convinge să se inspire cu dragoste din nemărginita bogăţie a creaţiei populare. Realitatea desmintc afirmaţia reacţionară a lui E. Lovinescu, care în a sa „Istorie a literaturii române contemporane" spunea că „disociaţia literaturii culte de literatura populară este pe cale de a deveni postulatul epocii noastre. Literatura română a intrat şi ea în faza de desvoltare a tuturor literaturilor culte în sensul diferenţierii de spiritul popular..."
După'1944, în lupta pentru formarea unei literaturi noi, socialistă'n conţinut şi naţională în formă, poeţii dela noi valorifică poezia populară, apreciind-o şi dcsvoltând-o în mod. creator. Cele mai de seamă opere poetice ale literaturii noastre clasice au fost realizate cu ajutorul continuu al literaturii populare; tot astfel opere dintre cele mai valoroase ale poeţilor do azi datorează nespus de mult folclorului.
Să ne amintim numai de „Chivără roşie", „Fiul Patriei", „Cântec despre tovarăşul Gheorghiu-Dej" de M. Beniuc, „Lazăr dela Rusca" şi „Minerii din Maramureş" de Dan Deşliu, „In satul lui Sahia" şi „Bălccscu" de Eugen Jebeleanu, „Doina Craiovei" de Veronica Porumbacu, volumul „Anii. tineri" de Dumitru Corbea, etc.
Aceste realizări ale poeziei noastre au putut fi creiate numai în   urma unei
înţelegeri adânci a creaţiei populare, numai atunci când poeţii şi-au însuşit concepţia artistică a poporului. Şi, poporul, fără să cunoască principii do estetică formulafe'n teorii savante are o concepţie justă asupra artei şi a rolului ei în societate. Principiul de bază al concepţiei populare despre arfă este acela că arta trebue să fie expresia vieţii în toată complexitatea ei. Reiese cu limpezime acest lucru din toată creaţia populară, cuprinsă , în diferite colecţii de folclor dela Alecsandri încoace. Nu există niciun cântec, cu adevărat popular, şi niciun basm creiat pentru simplul joc al fanteziei. Toate îşi au rostul lor în oglindirea şi îndrumarea vieţii poporului, în sprijinirea luptei lui pentru mai bine.
In ceeace priveşte concepţia populară asupra creatorului de artă, la fel ca este cu adevărat ştiinţifică. Cu un an în urmă, în cadrul acţiunii destinate unor culegeri, de folclor într'un sat din Ardeal, un informator bătrân a ţinut să-şi exprime părerea sa în această privinţă. „Eu cred — spunea el — că poeziile astea le fac numai ăi păţiţi, altcum de unde să-ţi vie'n cap atâtea lucruri!"
Ce însemna în limbajul acestui om „cei păţiţi"? însemna cei care-au trăit intens faptele cântate, cei care-au cunoscut puternic un sentiment: iubire, ură, tristeţe, desnădejde, încredere, bucurie, etc. înseamnă deci, cunoaşterea adâncă a vieţii şi-a lumii înconjurătoare. Din această cunoaştere şi trăire intensă a „lumii" ia naştere în oamenii din popor înzestraţi cu talent, — poezia, arta.
Sbuciumul vieţii, bogăţia ei, a determinat, aşa dar, pe poetul popular să ticluiască versuri. Poporul creiază atunci ' când e încărcat de gânduri, când sufletul îi e frământat de doruri, exaltat de bucurii, chinuit de jale, ori însetat după îndeplinirea nădejdilor. Când neastâmpărul celor „trăite" îl arde ca un jar pe inimă, poetul popular simte necesitatea imperioasă de a-şi comunica prin poezie gândurile şi sentimentele sale:
Eu nu cânt că ştiu cânta Făr' să-mi stămpăr inima. Cine m'aude cântând
TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE
301
Crede că n'am niciun gând, Dar atâtea gânduri am Câte zile-s într'un an, Ş' atâtea gânduri mă mancă Câte păsărele cântă.
Frunzişul codrilor şi-al munţilor noştri, plopii şi sălciile văilor, merii şi perii grădinilor sunt plini de cântecul păsărilor şi poetul popular îşi măsoară gândurile cu numărul lor. Numai încărcat de gânduri, poporul începe să cânte,s ă creeze artă.
Inima poetului popular este aşa de plină de viaţă, încât el consideră că timpul redus în care se desfăşoară o viaţă de om este insuficient pentru a i-o cunoaşte în întregime:
De s'ar afla cineva Să-mi citească inima Ar citi. pân'ar muri Şi tot n'ar mai isprăvi.
Inspirată după un cântec şi o sănătoasă părere a poporului despre poezie, privită ca necesitatea imperioasă de a spune ceva, — despre creaţia artistică văzută ca un rod alunei îndelungi frământări şi al. unui puternic ataşament la viaţă, — poezia Măriei Banuş, „Ţara mea" este un fel de mărturie a tuturor poeţilor noştri, care şi-au însuşit această viziune artistică a poporului:
Eu na cânt că ştiu cânta Dar mi-e dragă tara mea Eu nu cânt că ştiu să cânt Dar mi-e drag acest pământ.
Munţii mari, îneguraţi, Codrii, tineri, legănaţi.
Crângul cu potecile, Lumea cu nădejdile.
lubindu-şi ţara lor liberă, cu munţii mari şi'nneguraţi, iubind crângul cu potecile şi lumea nouă cu nădejdile ei, şi urând trecutul întunecat, poeţii noştri scriu şi se inspiră tot mai mult din literatura populară şi tot mai mult îi folosesc învăţămintele.
De data asta ci îşi pol însuşi cu mult
mai mult folos învăţămintele din creaţia populară, având la îndemână un mijloc preţios în. aprecierea esenţei fenomenelor sociale şi a felului cum aceste fenomene au fost întruchipate în formă artistică: ştiinţa marxist-leniuistă. Astfel, în poeme ca: „Fiul patriei", de M. Beniuc, „Doina Craiovei" de V. Porumbacu, „Bălcescu" şi „In satul lui Sania" de Eugen Jebeleanu, sau. „Lazăr de la Rusca" şi „Minerii din Maramureş" de Dan Deşliu, figurile unor neînfricaţi luptători pentru cauza poporului au putut fi redate în toată măreţia lor, ca expresii ale esenţei forţei sociale celei  mai avansate.
Deşi sunt scrise în tonul şi atmosfera baladelor populare, poemele de mai sus, apreciind istoria şi figurile istorice în procesul lor dialectic, oglindesc diferenţele calitative existente între eroii baladelor şi eroii vremurilor noastre. Eroul „Doinei Craiovei", deşi este un continuator al luptei înaintaşilor, datorită ţapului că duce aceasta luptă în condiţii specifice, într'un mod organizat şi de pe poziţiile istorice cele mai avansate, de pe poziţiile clasei muncitoare, nu so confundă cu   un haiduc:
IVu, azi nu. mai duc Pe drum un haiduc, ci în fala lor un conducător.
El devine conducător tocmai fiindcă continuă tradiţiile de luptă cele mai progresiste ale poporului nostru, şi apare în „Doina Craiovei" ca o încununare a tuturor figurilor do luptători clin trecut. Deaceea, în faţa tribunalului burghez de la Craiova, cl   se prezintă:
Ca nepot
al haiducilor,
ia vremea
răscrucilor,
ca urmaş
al lui. Horea,
ca urmaş
al lui Tudor,
şi stând în faţa tribunalului, nu ca acuzat ci   ca   judecător, el cere exploatatorilor
302
IOAN DODU BĂLAN
socoteală în numele poporului, pentru toate fărădelegile săvârşite. De aceea, lupta organizată a tovarăşului Gheorghiu-Dej, lupta Partidului, prin măreţia şi perspectiva ei luminoasă deşi e „geamănă" cu  lupta  haiducilor  „nu-i seamănă":
cum nu seamănă
pârâul
cu marea,
Martie
cu vara,
fereastra,
cu zarea!
Lupta aceasta fiind justă, exprimând năzuinţele seculare ale poporului, este sprijinită de popor din tot sufletul şi orice strădanie a burgheziei de a-1 rupe pe popor, de această luptă, este zadarnică.
Printr'un procedeu artistic împrumutat de la literatura populară, Veronica Po-rumbacu reuşeşte să redea zădărnicia acestei strădanii într'un mod convingător. Iată cum arată acest procedeu. într'o poezie populară, o fată îi cere unui flăcău s'o ia de nevastă. Flăcăul refuză, dar ea insistă cu încăpăţânare. Pentru a-i demonstra mai convingător inutilitatea insistenţei ei, flăcăul îi spune:
Ea le voi lua Când se va vedea Lupu cu cercei Umblând după mei, Vulpea cu mărgele Culegând surcele Şi-un iepure şchiop într'un vârf de plop.
Veronica Porumbacu folosind în mod creator acelaşi  procedeu se întreabă:
Poţi să'mprejmueşti şi să despărţeşli
codrul,
de frunză
firul
de pânză, vadul, de Jii muma, de fii noaptea,
de stele
cu-un gard de nuiele?
Evident, nu! şi aceasta fiindcă luptând în numele Partidului, tovarăşul Gheorghiu-Dej era „Fiul cel mai bun al Patriei," şi patria cu întreaga ei natură, ca o mamă bună, îşi adăpostea fiul. Do aceea, multă vreme l-au căutat copoii Siguranţei „să-l soarbă'n lingură de apă" şi nu l-au găsit. Imaginea aceasta a legăturii indestructibile a „Fiului" cu Patria este redată de M. Beniuc în versuri de o rară forţă poetică. Copoii Siguranţei:
L-au căutat în neguri L-au strigat în vânturi, I-au oprit înnecuri, In atâtea rânduri, I-a oprit furtuna, Câmpul, fiara, pomul Şi întotdeauna Stăvili le-a pus omul Căci simţea poporul Cine e Gheorghiu Că i-au dus ei dorul Din tală în fiu.
Dar într'o zi grea, „Fiul patriei" este prins şi'ntemniţat în „temniţi rele, din rele în grele". Viaţa ade venit mai aspră, anii de temniţă erau mulţi. Poetul nu precizează numărul lor, dar îl sugerează ingenios:
Şerpii din undrele S'au făcut vergele, 4u crescut grinzele Groşi, ca trupu'n şele Erau şerpi şi scorpii Ca'n temniţa Corbii —
Prin amintirea temniţei lui Corbea, poetul ne indică lot odată şi izvorul de inspiraţie al acestei imagini. Şi aici procedeul este acelaş. Covârşit de frumuseţea imaginii creată do poetul popular, Mihai Beniuc utilizează elemente ale acesteia în străduinţa de a zugrăvi cât mai puternic tabloul închisorii. Iată cum spune poetul popular:
In temniţă m'am uscat, că'n ea de când am intrat, din chica ce mi-a crescut
TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE
303
mi-am făcut
de aşternut, cu barba m'am învelit, cu mustăţi m'am şlergărit. Aicea, când am intrat, ce-am văzut, când m'am uitat?
Bâjbâiau
şerpoaicele
şi erau
ca acele,
broaştele
ca nucile, năpârcile ca undrelele. Acum sunt şerpoaicele, maică, sunt ca grinzile, broaştele
ca ploşcile şi năpârci ca buţile.
Beniuc reuşeşte să realizeze uneori lucruri la înălţimea celor mai bune producţii ale poporului, într'un chip original, lărgind şi desvoltând procedee existente în creaţia populară. Astfel; pornind dela procedeul popular, care constă în înzestrarea naturii cu calităţi omeneşti, poetul face o personificare atât de puternică, încât natura ia înfăţişarea unui voinic ,;iomân îmbrăcat în port naţional:
De-ai privi-o'n mare De departe foarte Cu căciula-i mare Dată într'o parte Cum o'mbrână răul la mijloc de-alatul Dunărea e brâul, Cuşmă c Carpatul — Zău că-ţi vine-a zice: Să trăieşti voinice!
★
Limpezimea gândurilor exprimate constituie o trăsătură esenţială a folclorului. Pentru realizarea acestui lucru, pentru a scoate cât mai în relief şi într'un mod • cât mai plastic sensul ideilor sale, poetul populai' îşi redă gândurile în chip analitic, desfăcute în părţile lor componente. Datorită acestui fapt, cel care citeşte poezia respectivă are posibilitatea să insiste în mod separat, şi mai mult, asupra fiecărei părţi, reuşind astfel să prindă mult mai bine şl mai sugestiv o ideie.
Iată cum e redat  mobilul plecării lui Costea la Galaţi din Balada „Doica":
Azi e limi şi mâine-i Marţi, Pleacă Costea la Galaţi.
După această enumerare a zilelor săptămânii, precedeu des folosit de popor pentru a concretiza noţiunea timpului, care este un termen abstract, urmează o serie de emistihuri conţinând fiecare o noţiune nouă, distinctă, spre a nu fi confundată cu alta dintre cele multe care compun ideia fragmentului:
Să ieie sare
La mioare,
Şi bolovani,
La cârlani,
şi terîţe
La oiţe,
Şi glugi mari
La cei zărari
Şi opinci
I-,a cei voinici.
In acelaş fel procedează şi Veronica Porum-bacu, de exemplu, în „Doina Craiovei" când. redă mărturiile muncitorilor veniţi la procesul tovarăşului Gheorghiu-Dej:
iŞ7 vin în zăpor
L-,a judecători,
Nu spun de-un om,
spun de viaţa lor,
de foamea
din traistă,
de prunci,
de nevastă,
şi de ura noastră.
Aceste versuri ne amintesc de o altă particularitate a folclorului, de data aceasta din domeniul sintaxei; şi anume, faptul că specifică poeziei populare este aşa numita structură paratactică, datorită căreia raporturile dintre cuvinte nu sunt exprimate prin forme cauzale ci sunt numai uşor indicate prin ordinea cuvintelor. Acest procedeu contribuie mult la înviorarea poeziei, la desfăşurarea ei mai dinamică şi îndeosebi la întărirea puterii de emotivitate
304
IOAN DODU BĂLAN
Interesant de remarcat este şi faptul cum unii poeţi, îndeosebi Mihai Beniuc şi Dan Deşliu, au utilizat anumite expresii consacrate din vorbirea nppulară, care dau operei lor un farmec şi o coloratură deosebită şi-i ajută la conturarea mai precisă a personagiilor. Iată câteva exemple:
—„Cine-i? De unde vine?
— Taci că-i bine ! Zicea poporul".
„Şi cât ai zice crezul ei pe loc Au pus bisericilor foc".
(„Chivără Roşie")
„Om de bună seamă Om şi jumătate".
„Ar dori să-l soarbă 'n Lingură de apă", etc. etc.
(„Fiul patriei")
sau la Dan Deşliu:
„Dar ca leader nu e altul: trup vânos, spinare lată, inimă înfierbântată, apoi ăsta om odată!"
şi nu-1 rabdă inima
să nu mai zică ceva.
Râd ortacii râd de mor
— Bată-1 ploaia de fecior!"
(„Minerii din Maramureş")
Dar, nu acesta este lucrul cel mai interesant, când vorbim de corelaţia dintre poezia lui Dan Deşliu şi folclorul nostru. „Lazăr dela Rusca" şi „Minerii din Maramureş" ridică pe această linie probleme mult mai importante!
Prin soarta eroului şi prin conflictul dramatic, poemul „Lazăr de Ia Rusca" aminteşte de câteva balade populare, dintre care în mod deosebit de „Mioriţa". Desigur că se naşte imediat întrebarea: cum Lazăr de la Rusca, figura centrală a poemului, care este una din cele mai frumoase întruchipări artistice a omului de tip nou. din ţara noastră, este pus pe-acelaşi plan cu ciobanul fatalist din „Mioriţa"? In literatura populară,ca şi în cea cultă, cercetătorii burghezi au inter-
pretat fenomenele tendenţios, de 'pe o poziţie duşmănoasă. Astfet, din cele peste 220 de variante alo baladei „Mioriţa", în care ciobanul Moldovean are atitudini diferite, în unele din ele luptându-se chiar cu col Ungurean şi cu cel Arrâu-cean, ei au ales o singură variantă, pe baza căreia au caracterizat în mod fals atitudinea întregului nostru popor în faţa vieţii şi a morţii, ca o atitudine fatalistă. Poemul, lui Dan Deşliu dă un răspuns pe calea artei, acestei teorii reacţionare, demonstrând prin. atitudinea eroului său că poporul nostru nu-i fatalist, ci dimpotrivă ştie să lupte şi să moară eroic pentru un ideal măreţ. '
Lazăr dela Rusca e un om simplu, animat do un mare ideal, acela ca „din măruntele ogoare să facă ogorul mare".
Acelaşi Lazăr şi cu arcuşul lui:
îs lumina satului,
zâmbetul norodului
şi /'unghiul chiaburului.
şi de aceea ţărănimea muncitoare îl îndrăgeşte pe Lazăr ca pe un călăuz în lupta pentru o viaţă mai bună, iar chiaburii îl urăsc de moarte. De aici se deslânţue conflictul puternic între Lazăr şi chiaburi, care în fond este conflictul dintre două lumi.
Şi aici, ca şi în „Fiul Patriei" şi în „Doina Craiovei", ideologia clasei muncitoare a ajutat poetul să valorifice tezaurul poeziei noastre populare. Lazăr este tur om nou cu perspective larg deschise spre socialism, iar versul şi imaginea populară îl înfăţişează în chip fericit:
In dunga Banatului pe cărarea muntelui, în drumul oierilor la crucea pădurilor, umblă către Rusca'n jos om voinic şi luminos.
In drum spre sat, lui Lazăr îi iese'n cale o bandă de chiaburi care-I prinde şi-1 târăşte în. văgăuna munţilor. Lazăr c singur şi dezarmat, bandiţii sunt şase şi înarmaţi pânâ'n dinţi, dar superioritatea
TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢA FĂRĂ DE MOARTE
305
lui morală iese cu atât mai mult în evidenţă. Apostrofarea curajoasă şi plină de demnitate, pe care o face Lazăr chiaburilor, este asemănătoare apostrofărilor haiduceşti din baladele populare:
— „Alei, răilor, alei, strigă Lazăr spre mişei, slabă vi-i tăria, slabă, nici cât jumătate boabă, nici cât fir, nici cât grăunte, dar a noaslră-i cât un munte."
Dispunerea cuvântului la începutul şi sfârşitul unor versuri, asemenea ca'n poezia populară, indică cititorului ideia pe care trebue să cadă accentul. Lazăr, după sălbatice schingiuiri este ucis de către chiaburi. Fapta aceasta mârşavă revoltă întreg poporul, şi, tot ca'n poezia populară, întreaga natură participă la această revoltă. De aceea la moartea lui Lazăr:
Vuiau munţii de mânie, vuia peştera pustie, vuia codrul cu izvorul şi vuia, vuia poporul.
In „Minerii din. Maramureş", Dan Deşliu redă într'o versificaţie variată eroismul în muncă al oamenilor noi din ţara noastră. Realizarea varietăţii formei poemului în conformitate cu ideile pe care le exprimă, este încă unul dintre învăţămintele pe care Dan Deşliu şi le-a însuşit dela poezia populară.
Povestirea lui Remeş, care dă un puternic imbold la luptă, povestirea lui Toader doinitorul, care inspiră eroilor un avânt deosebit şi încredere în viitor, sunt făcute în versul melodios şi cald al cântecelor populare.
Anumite trăsături ale eroilor sunt caracterizate ca şi în baladele populare. Eroul e când sfătos, când ironic, când plin de humor sau de blândeţe.
Iată cum e redată caracterizarea lui Neculai de către tovarăşii săi:
Neculai cu trei neveste, lu eşti   ăla din poveste: „—liaida   măi, de ospătaţi] — Da posmagii ţi-s muiaţii"' 20 — Viaţa Romînească
Râd ortacii, râd cumplit. —Rine l-a mai potcovit] Remeş ăsta-i limbă lungă, ştie oamenii să'mpungăl Iară Neculai săracu' se face roşu ca macu' că n'are minte destulă şi-i cu musca pe căciulă.
Deasemenea caracterizarea lui Remeş este realizată de tovarăşii săi sub forma vioaie a unei ghicitori:
— ... Cine-i iute la mânie? Remeş este, cin' să fie?
Prin astfel de caracterizări, Dan Deşliu izbuteşte să ne dea chipuri vii de oameni, cu felul lor de a fi, cu gândurile şi năzuinţele lor.
★
Poemul „Războiul" de Mihu Dragomir apărut în numărul 9/1953 al „Vieţii Româneşti" ne dă prilejul să discutăm pe larg unele probleme alo corelaţiei dintre poezia cultă şi poezia populară.
In acest poem, Mihu Dragomir datorează foarte mult valorilor poetice pop"Sare, din poeziile cu tema războiului. Imag: ea generală pe care ţi-o lasă poemul asupra războiului este întrucâtva asemănătoare cu aceea pe care ţi-o lasă lectura unei colecţii de cântece şi doine de război.
Cu toate că viziunea poetului asupra războiului se identifică cu viziunea poporului, poetul nu recurge numaidecât la ritmul şi versul popular. El îşi alege acele ritmuri şi rime pe care în diferite momente ale poemului le crede potrivite pentru a exprima conţinutul de idei. Poetul na foloseşte versul popular decât atunci când desfăşurarea poemului o cere. Astfel, folclorul se integrează organic în poem şi contribue din plin în capitolele rcspcr.fivela sublinierea ideii poetice. In atmosfera generală a unei balade bătrâneşti, poetul Mihu Dragomir, cu o pricepere deosebită, încheagă într'o reuşită creaţie poetică aproape toate speciile poeziei noastre populare. Dela cântecul de dor şi jale, de la doina de cătănie şi război, până la cântecul  înnegurat al  desnădejdii  şi la
306
IOAN DODU BĂLAN
blestemul cel mai sincer şi mai violent, toată această gamă sufletească a poporului român concretizată în cântec, este exprimată cu multă măiestrie de Mihu Dra-gomir. Ca într'o puternică frescă realistă, poetul prezintă tabloul înfiorător al societăţii româneşti în perioada ei de fascizare, mizeria şi robirea ţării de hitlerişti, războiul criminal împotriva Uniunii Sovietice dus de capitalişti în pofida sentimentelor şi atitudinii poporului  nostru. Iată, de pildă, un aspect dope front. Nu e toiul luptei. E un moment de relativă linişte. Dar ce linişte înfiorătoare: ostaşii, sleiţi de oboseală, aşteaptă cu gamela în mână „ciorba puturoasă". Unul dintre ei, Gheorghiţă, e trimis cu doi prizonieri la brigadă. Pe drum, Gheorghiţă răsuceşte câte o ţigare pentru prizonieri şi le-o întinde. In momentul acesta soseşte  un  hitlerist, scoate pistolul şi-i împuşcă pe toţi trei pentru „fraternizare". Acum:
Cei trei zăceau în drum, alăturaţi. Şi vântul le foşnea un cânt pe câmp, din sute de viori de porumb.
Şi iată tabloul satului. Voinicii şi-au lăsat în brazdă coasele şi plugul. Cu ochii storşi  de  lacrimi  şi-au  părăsit părinţii şi iubita şi-au plecat. Satele au rămas pustii. Copiii cresc goi şi flămânzi ca să alimenteze maşina de război. Ajunşi feci oraşi, pleacă şi ei rând pe rând ca toţi ceilalţi  şi nimeni im mai vine. In locul lor se întorc din când în când la primărie hârtii ^albe cu înştiinţarea: „Mort pentru patrie". De unul nu se ştie nimic. ^ In acest capitol, poetul a simţit nevoia să-şi îmbrace gândurile în formă populară. De ce tocmai aici? Fiindcă poetul a înţeles just legătura organică a temei cu forma şi şi-a dat seama că forma artistică cea mai potrivită pentru a reda trăirile sufleteşti ale oamenilor din sat, în ansamblul de fapte ate poemului, este forma folclorului.
Cu sufletul îndurerat, cu ochii sfredelind tainele depărtărilor, fata, „floarea fără creangă", îşi aşteaptă în poartă iubitul despre care nu se ştie nimic:
Ca o floare fără creangă •Se tot uită'n sus şi'n jos. Drumu-i sur sau omălos, Da' pă el nimeni nu vine, Câţi îs traşi în ţări străine . La război şi'ntunecime. Poarta plânge din ţâţâni ea suceşte-o cârpă'n mâini, inima cu ea-şi. suceşte, da' nu şi-o mai răcoreşte. Salu-i gol, inirna-i goală,
numai lacrimi pică'n poală, că războiul tot mai ţine, pleacă toţi, unu' nu vine.
După acest sfâşietor tablou al aşteptăm, fata „floarea fără creangă" prinde glas şi într'o izbutită doină nostalgică cere sprijinul naturii, acest străvechi prieten al poporului.
Mihu Dragomir umanizează elementele naturii întocmai ca'n poezia populară şi muntele devenind văr cu fata singuratecă, aceasta îl roagă:
Munte verde, vere munte, mai apleacă-ţi nalta frunte ţi m,â suie-acolo sus să văd badea unde-i dus, că-l aştept de vreme lungă să ne cununăm cu nuntă.
^ Muntele nu poate să-i răspundă, dar mtreabă norul călător, acesta întreabă „soarele arzător":
soarele — steaua câmpul şi neaua
Ziua'ntreagă, noaptea'nlreagă Stă o fală, stă în poartă,
şi fata află că pentru a-i putea vedea trebue să plece departe, pân' Ia Volga Călăuzită de aceleaşi elemente ale naturii fata, bătând drumuri lungi desfundate de tunuri, întreabă asemenea eroinei din poezia populară „maci şi buruieni şi ierbe', despre iubitul ei căruia-i face un portret concis din caro reies trăsăturile esenţiale ale acestuia, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihic:
— N'aţi văzul de-un soldăţel, românaş de prin Muscel,
EREŢE FARA BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢA FAR A DE MOARTE
307
amărât şi desculţat cu arma pe-aici purtat? Ochi castane coapte, sprâncene de noapte, inimă cât şapte.
Nimeni nu-i răspunde nimic; doar natura îi indică undeva în zare depărtarea. Cu dârzenia caracteristică femeii din popor, fata porneşte mai departe în căutarea iubitului. Dar, deodată, tot natura soră îi desleagă taina:
Luna se'nroşa
iarba fâşia
şi de-odată se-auzea
glas sub ea şi lângă ea:
— Bine-ai venit mândra mea.
' De sub pământ, iubitul ei îi spune să nu mai aştepte, să se mărite, că şi el s'a însurat „c'o groapă din Stalingrad". Ca şi'n „Mioriţa", moartea e văzută ca o nuntă. Dar acest fapt nu atenuează sentimentul de durere ci, dimpotrivă, îl accentuează. Neîmprumutând mecanic elemente din poezia populară, ci ţinând seama de condiţiile specifice în care „se'nsoară" eroul său, poetul nu-i aduce nuntaşi:
Brazi şi păltinaşi, Preoţi munţii mari, Paseri lăutari Păsărele mii Şi stele făclii!
ci:
O mie şi cinci soldaţi şi vreo şaizeci de gradaţi, şi încă un corp da dorobanţi.
'Dl loc de cunună la cap
am avut schija de brand
şi'n loc de lumini aprinse
nemţi treceau cu arme ntinse.
La fel a procedat în ceeace priveşte respectarea naturii specifice, în care omul îşi duce viaţa, şi Mi hai Beniuc în „Fiul Patriei", contribuind în acest fel la lărgirea şi îmbogăţirea noţiunii denatura. Iată cât de puternic şi sugestiv e redat tabloul morţii eroilor ceferişti dela Griviţa:
20*
La Griviţa, mări. Muncitorii ţării Cumplit au murit Şi nu s'au bocit. Ci în loc de ramuri Ii plângeau dinamuri, Şi'n loc de izvoară Ii boceau motoară, Şi ţipau cu vaer Trenurile'n aer, Şi plângea sirena Din toată puterea De rupea tăria Cât e România!
Fata din „Războiul", în hohote de plâns, pleacă, mergând încet pe câmp, „că'n tot locul nuntaşi sunt". Durerea e mare, de nedescris.Natura, cu toată forţa ei măreaţă, participă revoltată la durerea fetii:
Luna se'nroşea mai greu,
ierburile-oflau mereu
şi pământul ca o apă,
se mişca din groapă'n groapă,
că nuntaşii se'ntorceau
fetii vorbă-i trimiteau.
Vorbele aruncate de fată „mareşalului", conţin un blestem plin de revoltă şi ură, şi de o forţă pe care numai blestemele realizate'n literatura populară i-au putut-o asigura:
— Mareşale, mareşale, de le-ar lua apa la vale, să se stingă neamul tău, cum ai vrut să-l stingi pe-al meu, să rămâi ne putrezit, în inimă c'un cuţit, mort să  fii şi să auzi, stârv să  fii şi să asuzi, să te ude'n asfinţit o ploaie de plumb topit, să le răcorească'n zori şerpi sugând din subţiori.
însuşirea creatoare a folclorului, a măestriei creaţiei populare nu este un lucru uşor. Fenomenul acesta cere un studiu îndelungat, o apropiere pricepută şi pasionată de esenţa creaţiei populare. Din
308
IOAN DODU BĂLAN
păcate, unii poeţi rămân adesea la suprafaţa creaţiei populare, rm pătrund în conţinutul măcsfriei acesteia, nereuşind să creeze decât un simulacru de artă.
Printre multe altele, un exemplu grăitor de o greşită folosire a folclorului în poezia cultă ni-I oferă poemul lui Ion Istrati „Balada Bicazului".
Mulţi poeţi scriu în vers popular, considerând probabil că e mai uşor sau, uneori, din convingerea că versul popular poate ascunde mai bine lipsa de idei şi sentimente. Astfel, unii poeţi, şi s'a observat aceasta îndeosebi la începători, fără să cbibzuiască mult la faptul că un anumit conţinut cere o anume formă îşi scriu cu rost sau fără rost majoritatea poeziilor în formă populară. După ei, lucrul e simplu. Măsura scurtă a versului, rime specific populare în nominativ sau acuzativ plural, interogaţii, repetiţii, frunză verde şi poezia e gafa.
Poemul lui Ion Istrati „Balada Bicazului", apărut în 1951, suferă tocmai din pricina unei asemenea atitudini. Compus din două părţi — prima parte prelucrând o legendă dintr'un trecut îndepărtat, iar partea a doua înfăţişând aspecte din viaţa şantierului hidrocentralei de la Bicaz, poemul nu reuşeşte să ne dea decât o imagine foarte palidă a trecutului şi prezentului, a oamenilor şi a faptelor lor. Conflictele sunt deslânatc, oamenii trăiesc numai prin portrete fizice, adevărat, uneori făcute cu talent, dar faptele lor, viaţa lor interioară este ştearsă, lipsită de expresi vitale.
Iată cât de sec, gazetărcşfe, prezintă poetul grandioasa muncă a oamenilor dela Bicaz:
Can   venit   voinici din Iară, Cu cazmale, cu topoară Cu ciocane şi cu răngi, Cu li.ărleţe şi cu spăngi.
C'au venit nu şagă, La toţi căli li-i dragă, La toţi câţi li-i voia Să curme nevoia Să-şi facă'mpreună
O viaţă mai bună. Viaţă nouă, cu dulceaţă Cum partidul ne învaţă.
Dacă poetul ar fi pătruns în laboratorul intim ăl creaţiei populare, ar fi văzul că acolo enumerările nu se fac numai pentru a îngrămădi noţiuni noi ci au o funcţie estetică, aceea de a contura şi reliefa cât mai mult ideia centrală a cântecului. Or, aici, această îngrămădire do unelte întunecă chipul omului. Lăsându-se furat numai de aspectul formal al versului popular, poetul a neglijat în mare măsură conţinutul de idei pe care trebuia să-l exprime poemul său.
EI nu a studiat legile specifice de creare a imaginei artistice în poezia populară, procedeele prin care poetul din popor reuşeşte să ne stârnească emoţia, ci mergând la suprafaţa fenomenului, a luat uneori pur şi simplu versuri şi cântece întregi din folclor pe care nu le-a putut închega în construcţia poemului. Un cântec ca acesta:
Bistriţă, cu al tău val
Trece-rnă />e cela mal.
Să mă treci.
Să nu rnbiieci
Că n'ai bani să mă plăteşti
Nici copii, să mă jeleşti.
îl găsim în multe culegeri de folclor. Nu strică faptul că poetul a folosit în întregime un cântec popular atât de frumos, ci faptul că nu l-a asimilat îndeajuns cu întreg poemul, apărând aslful ca o pastişe. Altfel, aceste cântece rămân ca firele de aur într'un pumn de nisip. Şi aurul îji acest caz, este evident că nu aparţine poetului.
Mai pot fi amintiic destule poezii care denotă un fol stângaci şi superficial de utilizare a folclorului, în caic nu se ţine seama că folclorul nu poate fi folosit în mod mecanic, în mod absolut exterior. Folclorul este bun atunci când prinde rădăcini organice în operă, când „nu oslo tras de pâr", ci când este solicitat de însăşi ideia operei". (M. Isacovsti, „Măeslria poetică") şi exemplele de folosire creatoare, măiastră, po care ni  Ie oferă   opera lui
TINEREŢE FĂRA BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢA FARA DE MOARTE
309
Eminescu, Coşbuc, Beniuc, etc., sunt grăitoare în această privinţă.
*
Din analiza poemelor amintite până acum, se desprinde concluzia că specia poeziei populare din care poeţii noştri s'au inspirat  în  mod  deosebit   este balada.
Nu s'a vădit în aceeaşi măsură preocuparea de a se învăţa dela folclor, şi în ceeace priveşte  crearea de poezii lirice.
Lirica populară a constituit, şi îndeosebi, în condiţiile ideologice în care noua noastră literatură se dezvoltă, poate constitui un exemplu fericit de felul în care poeţii îşi exprimă sentimentele lor cele mai intime fără să cadă în egotism sau în situaţia ridicolă de a plânge fără de idei „suferinţă înth;puite". Exprimând cu forţă şi cu profunzime concepţia poporului despre viaţă, despre varietatea fenomenelor vieţii, despre destinul oamenilor, despre dragoste, etc., lirica populară a fost şi va rămâne un isvor nesecat de învăţăminte pentru poezia cultă. Din felul genial în care poetul popular a ştiut să rezolve o problemă deosebit de gingaşă în redarea ei în artă, cum e aceea a dragostei, şi ţinând seama de faptul că unii poeţi consideră că prin specificul ei poezia de dragoste trebue să ducă în mod inevitabil la intimism (sau la o pustietoare izolare a poetului de lumea în care trăieşte), se pot trage câteva concluzii demne de luat în seamă. Poetul popular nu-şi sărăceşte eroul liric de toată bogăţia vieţii, nu-i reduce trăirea la un singur sentiment, fie el chiar sentimentul dragostei. Niciodată sentimentul acesta nu se manifestă singular, nu-1 ţine pe om într'o stare de lâncezeală sau extaz searbăd, care să-1 stânjenească din activitatea lui obişnuită. Dimpotrivă, acest sentiment se exercită în formele lui cele mai fireşti, în toate momentele vieţii îndrăgostiţilor. Adeseori se socoteşte prolet-cultism încercarea unor poeţi de a prezenta dragostea în strânsă legătură cu procesul de producţie, deci cu o parte esenţială a vieţii oamenilor. Nenumărate exemple din lirica populară demonstrează că această concepţie este profund greşită. Nu poate fi vorba de pre-
zentarea dragostei în regiuni exotice sau în spaţii intersiderale, fiindcă în realitatea vieţii nicio dragoste nu se petrece în lună. Sentimentele de dragoste, care stăpânesc eroul liric popular îl întovărăşesc pe om la plug şi la coasă, pe fată când toarce sau ţese sau când, cu batista iubitului la brâu, ea seceră cu drag la grâu .
Poezia populară de dragoste, în societatea bazată pe clase antagonice, nu este stăpânită de acea pace lină, plasată în afara conflictelor de clasă, sub oblăduirea acelui aşa zis etern omenesc. Poetul popular nu-i rezervă eroului său liric un anumit loc şi anumite ore din zi anume pentru dragoste; dragostea devine parte integrantă a vieţii eroului.
De aceea ea nu este o poezie apolitică şi atemporală. Ea exprimă adeseori înfruntări între exploataţi şi exploatatori, între săraci şi bogaţi, atitudini de revoltă şineîmpăcare dintre cele mai variate.
Sinceritatea poeziei de dragoste, felul profund şi realist în care sunt cântate diferite sentimente omeneşti, atmosfera specifică pe care o crează poezia lirică populară, prezenţa naturii şi multe altele pot constitui modele pentru poezia noastră nouă, cum dealtfel au constituit pentru poezia lui Eminescu, Coşbuc, Iosif, etc.
Şi în ceeace priveşte literatura pentru copii, folclorul poate fi un isvor nesecat de inspiraţie şi de învăţăminte.
Poetul popular, ţinând seama de particularităţile psihice ale copilului, a reuşit să-i prezinte acestuia lumea înconjurătoare într'un chip realist, cu imagini vii şi atrăgătoare, cducându-1 şi instruindu-1.
Modele maestre de construcţie, întâmplări încântătoare, graiul poetic concret, care impresionează plăcut urechea şi imaginaţia copilului, cuvinte melodioase, aliteraţii, repetiţii vioaie, rima sprintenă şi suavă, ghicitori, proverbe, etc., iată ceeace pot întâlni scriitorii noştri în creaţiile populare pentru copii.
310
IOAN DODU BĂLAN
La capătul acestui articol putem spune că literatura populară a însemnat pentru literatura noastră realistă cultă un isvor de tinereţe fără bătrâneţe şi de viaţă fără de moarte. Şi ceeace trebue reţinut în mod deosebit este faptul că, aşa precum din
filoanele de aur nu se ia numai culoarea, nici poeţii nu trebuie să ia numai aspectul formal al poeziei populare, sub oblăduirea căruia să înşire cuvinte în ritm trohaic şi să ,le numească: poezie.
TITUS PRIBOI
ARTA TIPIZĂRII LA UN MARE SCRIITOR
Un mic gospodar, mijlocaşul Anton Paţeplis, şi-a început viaţa pririlr'o faptă neruşinată: a părăsit o tânără argată, după ce î-a făcut un copil; şi nu s'a mulţumit cu atât: s'a îmbulzit pe la casele chiaburilor ţinându-le hangul, a încercat să se căpătuiască pe seama nevestelor mai puţin arătoase, chiar slute — a avut trei — dar bogate; lenevind, mutându-se depe vatră pe cuptor, şi-a pus copiii la muncă, i-a ţinut ca pe nişte argaţi. Iată însă că în pragul bătrâneţii, fără să-1 silească nimeni şi fără gânduri vrăjmaşe, a intrat cu hotă-rîre în colhoz.
Ian Lidum, un zdrahon de bărbat cu suflet simplu, limpede şi îndrăzneţ, e zvârlit în închisoare pentru activitate revoluţionară bolşevică; unicul său copil, Aivar, ajuns după o odisee înspăimântătoare în ghiarele chiaburului Taurini, este crescut dc acesta; cu o clipă înainte de a aluneca în lagărul fasciştilor, se rupe de Taurini şi, printr'un complex dc împrejurări din care nu lipseşte întâmplarea, îşi reîntâlneşte tatăl care luptă eroic împotriva invadatorilor fascişti; treptat, treptat, îşi înţelege tatăl şi îi împărtăşeşte ideile şi sentimentele, idealurile de luptă; munceşte cu râvnă pentru Patria Sovietică, este ales preşedinte de colhoz.
Copiii aceluiaşi tată, Bruno Paţeplis de o parte, şi Ana şi Ian Paţeplis de cealaltă parte, trăiesc sub acelaş acoperiş şi se duşmănesc de moarte; Bruno ajunge un vătaf fascist şi moare împuşcat, Ana şi Ian sunt devotaţi cu trup şi suflet Puterii Sovietice. Puţin obişnuite sunt aceste întâmplări, dar oare se pot ele înlănţui
firesc pe linia aceloraş caractere, oglindind limpede esenţa vieţii sociale?
Ultimul roman al marelui scriitor leton Vi lis Laţis „Spre ţărmuri noi", dă un răspuns afirmativ şi convingător,
„Spre ţărmuri noi", un roman al maturităţii artistice a lui Vilis Laţis, este strâns legat de experienţa lui literară anterioară, pe care o continuă şi o desvoltă. Lumea de probleme şi frământări, lupta pentru libertate şi fericire a oamenilor muncii pe care scriitorul a descris-o impresionant încă în anii debutului, în. „Oraş cu cinci etaje", „Pe mările lumii", „Păsări fără aripi", şi mai târziu în cunoscuta carte „Fiul pescarului", iar în ultimul timp în „Furtuna", roman distins ca şi „Spre ţărmuri noi" cu Premiul Stalin, această lume reînvie de data aceasta în sbuciumul vieţii, satului leton, a ţărănimii letone exploatate, care rupe hotărît cu orânduirea capitalistă şi se îndreaptă spre viaţa colhoznică. Romanul „Spre ţărmuri noi" desfăşoară o grandioasă frescă istorică a vieţii trăite din 1920 până astăzi de către poporul leton, — căci principalul erou al romanului este de fapt poporul. Se găsesc înscrise în paginile acestei cărţi perioade de un mare interes pentru cunoaşterea istoriei Letoniei: viaţa grea sub călcâiul burgheziei, a domniei absolute a chiaburilor „luminaţi", dc teapa onctuosului Taurini, perioada înviorâtoafj dar scurtă a stăpânirii sovietice, apoi regimul-sinistru al fascistului Ulmanis, anii războiului şi, în fine, cei ai înfloririi, ai biruin-
312
TITUS PRIBOI
ţel mladiţelor socialiste în Letonia Sovietica  de astăzi.
Pentru desvoltarea acestei teme măreţe, scriitorul şi-a ales ca loc principal al acţiunilor, unul dintre satele letone, aşezat undeva lângă o mlaştină adăposti-ftoare de vipere.
Mulţi, cei mai mulţi eroi ai romanului sunt legaţi prin înrudiri familiare sau prin relaţiile care se stabilesc între oamenii cu un loc de naştere comun, între vecinii şi locuitorii aceluiaş sat. Ian Lidum este fratele Hsei, unchiul lui Arthur Lidum, fiul lisei, şi tatăl lui Aivar, care temporar poartă numele lui Taurini — un alt lan şi Bruno, sun' copiii lui Anton Paţeplis, ace! flăcău trândav şi ticălos care-o părăseşte pe lisa, — deci ei sunt veri cu Aivar Taurini şi fraţi după tată cu Arthur Lidum. în fine, multe dintre celelalte personagii sunt aduse în orbita acţiunii de raporturile de clasă care există între oamenii din acelaş sat. Cu toate acestea, „Spre ţărmuri noi" nu este de fel un roman de familie, aşa cum s'au scris atâtea în. veacul trecut, ci un. roman pătruns de dinamica luptei sociale, de profundul conţinut ideologic al luptei pentru libertatea  poporului leton.
Unul din aspectele acestei lupte, care se va amplifica şi va creşte în cele peste şase sule de pagini, este cunoscut de cetitor chiar din primele pagini ale cărţii, ©dală cu apariţia lisei Lidum.
Scriitorul îşi prezintă eroii într'un moment greu al vieţii ' lor, foarte potrivit totodată pentru a ne face o părere dela început asupra caracterului, a soartei, a intenţiilor fiecăruia. Fermecătoarea argată lisa Lidum, sau după numele care nu e scris în nici o condică, dar pe care i-1 dă întreaga obşte a satului, „frumoasa lisa", se întâlneşte pe un drum de iarnă cu pretinsul ei logodnic, Anton Paţeplis. lisa, îmbrăcată prost, rebegită de frig, îşi duce într'o săniuţă copilul, pe micul Arthur. Anton trece triumfător într'o sanie, alături de sluta Lina Melder, pe care el a preferat-o lisei, biruit de pofta unui trai de huzur, călduţ şi îmbelşugat. Chiar numai din prezentarea acestei situaţii, înţelegem şi viaţa lipsită de bucurie a lisei,   şi  nedreptatea  orânduirii   care a
lăsat să fie alungată pe drumuri cu un copil, să fie batjocoriţi oamenii. săraci de către coi înstăriţi, ca Paţeplis, şi în fine planurile acestuia de îmbogăţire. Logodnica lui Anton svârle câţiva bani copilului, dar lisa îi aruncă înapoi: — „Nu puteţi răscumpăra nimic cu un petec de hârtie... Puneţi-l la ciorap, să aibă ce risipi copiii voştri". Atunci când copilul întreabă: „Mamico, nenea ăla mustăciosul... e un om bun?'1 — ea răspunde: „Nu puiule! E un netrebnic!", şi odată cu această sentinţă neînduplecată, cunoaştem o latură a sufletului lisei, dârzenia specifică familiei lor, tatălui, ei, luptătorul ucis după ticăloasele represiuni din 1905, dârzenie pe care cetitorul o află şi în caracterul lui Ian Lidum şi al lui Arthur, şi al Iui Aivar. Ca o amplificare a dramatismului acestei scene, atât de plină de semnificaţii, scriitorul proiectează în spatele ei decorul sumbru, parcă mişcător al mlaştinei şerpilor. Pornind dela procedeul obişnuit al scriitorilor de a sincroniza stările sufleteşti ale eroilor cu fundalul obiectiv, Vilis Laţis îl modifică într'o formă interesantă, sugestivă. El pomeneşte dela primele rânduri ale romanului de existenţa unei infecte mlaştini, care în timpul marilor averse îneacă pământurile ţăranilor, ofrăvindu-le viaţa. Ca un adevărat pământ blestemat, acest câmp, împânzit de apă bâhlifă, înspăimântă sate întregi, şi cu toate acestea nu se poate face nimic. Chiaburul Taurini are o moară hodorogită pe apele vecine'şi secarea mlaştinii i-ar reduce cât de cât veniturile. El se opune secării mlaştinii. Scriitorul vede aici mai mult de cât un accident geografic. El ridică acest amănunt ia rangul unui simbol cu largă forţă do generalizare socială, face din ol imaginea vieţii mizerabile la care era condamnat poporul leton în timpul burgheziei, prin despotismul şi prin puterea blestemată a proprietăţii private. Scriitorul lasă să so petreacă în jurul acestei mlaştini toate întâmplările tragice, dureroase pentru, popor, leagă de proiectul asanării ei visele celor mai dragi eroi ai cărţii; aici se ascund bandele criminale ale fasciştilor, aici încearcă fasciştii mai târziu un sabotaj; la asanarea
ARTA TIPIZĂRII LA UN MARE SCRIITOR
313
terenului mlăştinos gândesc Ana, Arthur, Aivar şi Ian Lidum. Ceva din aceste mlaştini au în caracterele lor personajele odioase ale cărţii, bunăoară ultima nevastă a lui Anton Paţeplis, cicălitoarea maşteră -Lavisa, cu limba ascuţită, despre care, cu subtila artă a sugerării, scriitorul ne spune că şuerâ printre dinţi ca viperele. Şi, ducând, până la capăt logica simbolului, scriitorul încheie romanul odată cu terminarea lucrărilor de asanare a terenului. „A'Vtî să te mai poţi ridica niciodată împotriva noastră, vicleano, urgie blestemată1', şopteşte cu ură mocnită, Ana, şi ea so adresează nu numai mlaştinii otrăvitoare ci şi ticăloasei orânduiri bur-geze pe care. această mlaştină o simbolizează.
Gonită pe drumuri, lisa începe trista viaţă a femeilor părăsite, cu veşnicile hărţuieli ale burghezilor, care, judecând totul după raporturile din clasa lor, cred că le pot cere orice în schimbul avan-tagiilor materiale; lisa rezistă însă —nu ispitelor, căci pentru ea viaţa de întreţinută a unui bărbat oarecare nu cons-titue o ispită — ci opresiunilor, ameninţărilor că va fi dată afară. Iu lisa Lidum, în femeia aceasta energică, dârză, demnă şi modestă, Vilis Laţis a dat expresia unor trăsături ale sufletului poporului leton, a setei lui de libertate, de viaţă omenească.
Tot ceeace în roman este legat de lisa, e învăluit într'o atmosferă plăcută şi apropiată, pe care însăşi privirea ei mângâietoare o aduce, încântând cetitorul, fennecându-1; nu degeaba Anton Paţeplis, trezit din rătăcirile lui de o viaţă, murmură cu amară resemnare: „lisa Lidum... cea mai mândră dintre toate felele pe care le-am cunoscut".
Dar lisei, frumuseţea i-a adus şi îi aduce mai mult supărări decât bucurii; în societatea în care trăieşte, unul dintre atributele naturale ale omului, frumuseţea, devine o piedică în desvoltarea lui, atâta timp cât ol nu vrea săşi-o comercializeze, să o transforme în mijloc de satisfacţie pentru stăpâni, lisa însă nu este o burgheză, ci o fiică a poporului, cu suflet cinstit şi mai ales o mamă carc-şi iubeşte copilul cu abnegaţie, care munceşte până
în miezul nopţii aplecată deasupra albiei de rufe pentru a-şi trimite copilul la şcoală. In această bătălie pe care o duce pentru existenţă, ea îl întâlneşte pe Ian, aşa cum alţii, au întâlnit alţi comunişti; ţi din acest moment începe să trăiască un proces de lărgire a conştiinţei; dela suferinţa personală ea se ridică până la înţelegerea suferinţei întregului popor şi intră în rândul luptătorilor. In lisa Lidum scriitorul a desfăşurat imaginea mamei care creşte în lupta pentru viaţa sa şi a familiei sale; acesta a fost drumul lisei, care reprezintă esenţa socială a unui fenomen mult mai răspândit în viaţa miilor şi miilor de fii ai poporului, care, luptând la început pentru propria lor existenţă au ajuna sub influenţa comuniştilor să se ridice la înalta conştiinţă a revoluţionarilor, care ştiu că soarta lor nu poate fi despărţită de cea a poporului, care luptă pentru eliberarea poporului.
In Ian Lidum., scriitorul a oglindit un alt drum; Lidum este un activist de partid. Pentru el, dela început, totul se contopeşte cu lupta pentru libertatea poporului, pentru comunism. Când poliţiştii fascişti vin să-1 aresteze, el se adresează astfel soţiei sale: „Linişteşle-ie, Olga... Ştiu, o să vă fie greu la amândoi... poale mult mai greu decât inie... De mine să n'ai grife, am să rabd lot ce mi-o fi dai să îndur, tu gândeşte-te la Aivar, fă iot ce poţi să-l creşti, să ajungă un om adevărat. Cândva ţi-oi plăti însutit tot, până la ultima sudoare, până la ultima lacrimă... I-am vrut binele şi iui... şi ţie... Am vrut binele tuturor oamenilor cinstiţi... larlă-mă pentru necazul pe care vi l-am pricinuit". E o emoţionantă măreţie îa această scuză „pentru necazul ce vi l-am pricinuit", scuză care nu tăinuieşte nimic prefăcut, care este expresia unui suflet ales, a puterii de jertfire, de un cuprinzător orizont uman: profund răsună în aceste cuvinte simple dc rămas bun, cealaltă coardă, dominantă înviata comunistului Lidum :„i-am vrui, binele şi lui şi ţie, tuturor oamenilor cinstiţi", în care sentimentele proprii capătă acea gravă adâncime şi severitate pe care le-o dă contopirea cu lupta poporului.
Ian Lidum este un. om de o construcţie
314
mus PRIBOI
atletica, un uriaş blând, aşa cum sunt de obicei oamenii puternici, lipsiţi de agresivitate în raporturile zilnice, tocmai pentrucă-şi dau seama de forţa lor; în cazul lui Lidum, conştiinţa forţei are isvoare mai adânci: cunoaşterea clară a ţelurilor revoluţionare, caro-i dă acea limpezime a gândurilor, simplitate, calm şi îndrăzneală în raporturile cu asupritorii. Când stăpânul lui îl ameninţă că se poartă prea aspru cu clienţii, Lidum nu se înspăimântă şi-i răspunde: „...cu v'as sfătui, stăpâne, să vă amintiţi că şi vremea boeriei s'a. dus ţi că le-am făcut de mult răvaş de drum baronilor. Dacă o nădăjdui careva să le ia locul, apoi să aibă grijă mai întâi să-şi aleagă mormântul unde să-şi odihnească ciolanele. Noapte bună, stăpâne". Aluzia la încercarea chiaburilor de a se îmbogăţi peste măsură ca şi prevestirea soartei ce-i aşteaptă, lasă să se întrevadă că sub haina argatului se ascunde un om cu o conştiinţă înaintată, cu clara înţelegere a situaţiei sociale.
O astfel de conştiinţă era primejdioasa pentru burghezia letonă, care-1 arestează pe Lidum şi, înscenându-i un proces, îl svârle pentru doisprezece ani. în închisoare. Sunt puţine paginile în care este descrisă viaţa lui din închisoare, suficiente totuşi pentru a lumina esenţa a două lumi diferite: lumea deţinuţilor politici, cu uimitorul lor curaj, cu moralul lor de o parte, şi lumea bestiilor dela cârma ţării de altă parte. In celulele întunecoase şi umede se desfăşoară o aprigă luptă pentru călirea conştiinţelor; arestaţii citesc, se cultivă, îşi fac educaţia colectiv, luptă cu teroarea administraţiei. Romanul le face să vezi cum, chiar în aceste condiţii, se pregătesc acele relaţii pe care Marx le numea umane, relaţii care abia după doborîrea puterii burgheze se vor putea generaliza pentru toată societatea. Momentul de grevă a foamei pe care o fac. „politicii", e unul dintre cele mai impresionante momente ale cărţii. Scriitorul îl descrie cu realism, fără să ascundă greutăţile luptei, fără etalarea unui eroism fals, punând în lumină lupta pe care o duc deţinuţii pentru a învinge propriile lor suferinţe. Şi, ceeace e un leit motiv al personagiului Lidum, revine şi aici: „Dar
eşti şi tu om, Ian Lidum - îşi spunea el în gând. Şi tu trebue să poţi birui ceeace au isbut.it să birue. alţii..." Şi această auto-îmbărbătare, atât de omenească, ni-1 apropie pe Lidum, ne crează posibilitatea să-l înţelegem de fapt, să-l vedem ca po un erou minunat, o mândrie a oamenilor, pe care-1 putem lua ca exemplu. Semnificativ este pentru aceste momente faptul că Ian Lidum îşi pane cu generozitate în slujba tovarăşilor rezistenţa lui fizică de uriaş, şi atunci când toţi sunt vlăguiţi de grevă, el ia asupra sa toate muncile.
Desvăluind numai aceste câteva momente de intens dramatism —şi încă autorul ar fi creat o imagine pregnantă a unui activist comunist, a umanism ului său, căci. nu. există latură mai umană decât acea a luptei pentru triumful comunismului. Romanul întregeşte însă imaginea personagiului, desvăluindu-i alte faţete ale caracterului. Un bărbat eăfit în lupte, meritând postul de ministru într'un guvern al poporului, un om cu o fire reţinută, trăsătură care se spune că e un semn al profunzimii sentimentelor, şi-a pierdut unicul fiu. Cum se poartă el în această situaţie? Fiul iui a fost educat de chiaburi, care a vrut să facă din el un. „pui de lup", un pui de fascist. Ce va face comunistul Lidum ? Cum  se va  purta el?
Scena este iscusit pregătită. Printr'o întâmplare, Ana se întâlneşte cu Aivar; luptau amândoi. în divizia letonă din cadrul armatei roşii, dar se văd acuma pentru prima dată. Ana e surprinsă vâzându-1 pe fiul chiaburului Taurini în rândurile ostaşilor roşii şi socoteşte de datoria ei să-l informeze pe Ian Lidum despre tot trecutul lui Aivar, pe care-1 cunoaşte. La scurt timp după plecarea Anei, la Lidum vine Aivar. Ce se va petrece în sufletul tatălui, cum îl va primi el mai ales după informaţia dată de Ana Paţeplis? Ciocnirea sentimentelor părinteşti cu cele legate de datoria lui, de om de partid, este sigur, va da o tensiune deosebită relaţiilor dintre tată şi fiu, şi aşa se şi întâmplă. Scena începe penibil: „In compania mea", spune Aivar... — „Compania noastră", îl între rupe coreclându-1 Ian Lidum, căruia după cum ne atrage atenţia scriitorul prin tr'o  justă  observaţie   psihologică, neîn
ARTA TIPIZĂRII LA UN MARE SCRIITOR
315
crederea faţă de omul din faţa lui i-a ascuţit atenţia, severitatea, până la sesizarea minimelor greşeli în care se poate reflecta ideologia străină. Dar tensiunea dispare; Aivar îşi povesteşte viaţa, lălăi şi fiul se regăsesc şi, cuprinşi de emoţie, se îmbrăţişează.
Scenele următoare, în. care se întâlnesc şi discută Ian şi Aivar, fără a-şi pierde acel caracter specifi c pe care îl aduce prezenţa tatălui şi a fiului, năvala atâtor emoţii stăpânite, explicabilă, — nu s'au văzut de douăzeci de ani, — nu îmbogăţeşte numai istoria unor raporturi familiare ci te ajută să cunoşti o altă ramură a acestui suflet mare care este Ian Lidum, cu sentimentele lui limpezi, intense, pline de o sobră forţă bărbătească.
Când Taurini şi banda lui încearcă să-1 câştige de partea lor pe Aivar, acesta pus în faţa unei situaţii grele — căci autorul caută aceste situaţii — îl întreabă pe Ian Lidum: „ — Şi acum, ce să fac, spune? Ce să-i răspund lui Taurini?" Lidum nu răspunde şi înţelegem de ce, vrea să ştie ce credo Aivar. „Liniştii, cu o figură plină de gravitate, Lidum îşi adânci privirea în ochii, lui Aivar: — Ce crezi tu că trebue să faci?", întreabă la rândul lui —şi simţi în întrebarea aceasta şi prudenţa „liniştită" a activistului, şi îngrijorarea părintelui care,„ca o figură plină de gravitate", aşteaptă un răspuns hotărîtor pentru fericirea lui şi a fiului său. Cetind aceste scene pline de dramatism lăuntric stăpânit, — Lidum Ian este o fire reţinută, izbucneşte arare ori — nu poţi să nu admiri arta cu care a reuşit Vilis Laţis să dea un atât de profund conţinut, să-ţi câştige atenţia prin subtila îmbinare a ceeace este legat de viaţa particulară a omului, âe realităţile lui de familie, cu ceeace ţine de viaţa întregii societăţi.
„Ascultă băiete, spune la un moment dat Ian Lidum lui Aivar, mai întâi şi'ntâi nu tuntem noi oameni care să-şi plece capul ţi să suferim., noi luptăm". Tâlcul acestor cuvinte luminează concepţia comunistului Lidum, care nu vede viaţa ca o suferinţă, ca o trăire în sihăstrie, ci caută fericirea ei în luptă, în cucerirea a tot ceeace este şi poate deveni omenesc. Această concepţie activă asupra fericirii
explică tenacitatea cu care şi-a căutat fiul, pe Aivar, tenacitate nu numai de părinte ci şi de comunist, cu care a luptat pentru a-şi reeduca fiul. Şi, respectând adevărul vieţii, scriitorul arată cum pe acest drum Ian Lidum se loveşte de ameninţări şi intrigi, de calomnii, şi cum nimiceşte el toate acestea „ridicând sus făclia   adevărului".
In ultima parte a romanului, îl. găsim pe Lidum ca ministru adjunct în guvernul noii Letonii; a făcut un salt uriaş pe treptele societăţii, dar pe deplin explicabil prin capacitatea lui şi, în primul rând, prin acel devotament conştient şi nemărginit faţă de cauza poporului, faţă de comunism. In acest salt se răsfrânge un drum istoric parcurs de o întreagă clasă socială.
Romanul aduce în paginile lui şi însufleţeşte o mulţime de personagii provenind din diverse straturi ale societăţii, mai ales ale satului în care se petrece acţiunea. Sintetizând în lisa şi Ian două tipuri de activişti diferiţi ca nivel politic, ca orizont, ca biografie şi caracter, scriitorul care urmăreşte să dea o imagine largă a poporului leton încleştat într'o luptă neînduplecată cu burghezia, arată cum alături de aceşti activişti, ajutaţi de ei, se ridică cadre noi, mai ales din rândurile tineretului. In condiţiile vieţii de argaţi pe care o trăiesc acasă, Ana şi Ian se rup de familie şi se avântă în luptă revoluţionară; înaintea lor, pe acelaş făgaş, pornise Arthur,  fiul lisei.
Vilis Laţis identifică prin zugrăvirea câtorva din personagiile sale — al căror drum spre comunism nu este deloc uşor— încrederea lui în oameni, în puterea de germinare a fondului bun omenesc. Este dela sine înţeles că o femeie ca lisa renaşte în epoca sovietică, şi oameni, ofiliţi sub vechiul regim, ca Ana, se înviorează sub curentul vieţii socialiste; este însă desigur mai puţin obişnuit ca un Anton Paţeplis, mic gospodar care ani de zile a stat pe cuptor râvnind să intre în rândurile chiaburilor, să ajungă un colhoznic de nădejde. Şi totuşi un asfel de fenomen se poate petrece în viaţă, spune Vilis Laţis cu marea lui încredere în oameni şi în puterea de rodire
316
TITUS PRIBOI
a ideilor comuniste. „Ce suflet întortochiat, se gândea Lidum. Până mai ieri, un ticălos fără pereche, ţi-era şi silă să-i întinzi mâna, şi ia te uită acuma, cine ar fi crezut că în el era un sâmbure de omenie?". Şi prin imaginile cărţii, Vilis Laţis confirmă gândurile lui Lidum despre Anton, călă-uzindu-se şi aici după principiul marelui adevăr al vieţii.
In treacăt fie spus, sub acest aspect cartea pare că vrea să pledeze în faţa cetitorului pentru o mare încredere în puterea de perfecţionare a omului, de desvoltare a iui până la un nivel superior de conştiinţă, uman, odată ce acel om, cu sufletul bântuit un timp de poftele şi năravurile lumii vechi întră în contact cu purtătorii valorilor umane , cu comuniştii. Cartea, sub acest aspect, este o convingătoare dovadă a uriaşei puteri de purificare şi îndreptare pe care-o au ideile proletariatului asupra omenirii, a imensei lor energii de asanare a conştiinţei de putregaiuriie lumii vechi. Astfel, prin întruchiparea acestui adevăr, se reliefează una dintre ideile scumpe autorului, una din acele idei care creiază specificul romanului său.
Nu poţi să nu admiri îndrăzneala cu care porneşte scriitorul la desvăluirea drumului făcut de Anton Paţeplis. Ce fel de încredere îţi poate inspira acest omuleţ, cu setea lui ele înavuţire, ce simpatie îi poţi purta după toate câte le face, începând, cu părăsirea lisei? împotriva acestei antipatii ale cetitorului, scriitorul dovedeşte, pas cu pas, convingător, cum Paţeplis este un. om care, împins de condiţiile clasei lui nu are ce face şi trebue să treacă alături de noua orânduire colhoznică. El ilustrează acest fapt printr'o pătrunzătoare analiză marxistă, scoţând ia iveală, de sub aparenţa fenomenului, esenţa lui social-istorică.
Paţeplis este unul dintre mijlocaşii care aspiră mai mult decât alţii spre înavuţire. „Două suflete într'un suflet", cum spunea Lenin, numai că sufletul de proprietar îl frământă mult pe acest mijlocaş, îl împinge la fel şi fel de încercări şi combinaţii. Se însoară din interes; pentru avere, o ia pe sluta Lina Melder care-i.   face  un   copil,   pe   Bruno. Dar
Lina moare, socrii nu-i mai dau pământul la care nădăjduia şi astfel în loc de avere s'a ales cu un copil, o gură în plus. Prima afacere i-a eşuat; gospodăria, de care nu se prea îngrijeşte, în loc să înflorească intră pe nesimţite în paragină. Anton însă nu disperă. Se însoară pentru a doua oară, cu Cristina, dar şi soţia aceasta pe care o pune la lucru, ca pe o argată, moare, şi iată cum printr'o altă întâmplare, în loc să scape de mizerie, să poată să lenevească, se mai alege cu încă un copil, viaţa lui devine şi mai grea. In fine, se însoară pentru a treia oară, totuşi nu se trezeşte din visurile lui alimentate de ceasurile de toropeală şi de ţuică dăruită de prietenii săi chiaburi; plăuueşte pentru Ana căsătorii din care să fragă un folos, fel şi fel de himere. In timpul fasciştilor, Anton nu se amestecă în politică, dar pentrucă cetitorul să nu-şi facă vreo i-îluzie în privinţa lui, romanul desvăluie brutal adevăratele motive ale acestei rezerve: „E prea leneş şi prea egoist pentru asta", pentru activitatea politică, îi explică Ian, Anei. Cartea arată că mai sunt şi alte motive; nu-i. convine să dea lapte şi celelalte cote ocupanţilor fascişti dela care el nu are nimic, mai ales atunci când el însuşi nu o duce prea bine. Apoi Anton Paţeplis este un om închis din fire, chiar ursuz, un individualist care-şi drămuieşte cu grije avutul, cât rimai are. Intre timp, Bruno se înhăita cu fasciştii. Bruno, fascist, Ana şi Ian, comunişti, cum se poate asta? Ca un adevărat maistru, Vilis Laţis arată cum, sub raporturile de familie, mocnesc cele de clasă, cum în aceeaşi familie relaţiile se modifică, se sfărâmă sau se întăresc, luând cele mai neaşteptate întorsături şi desnodăminte. Bruno are în familia lui Paţeplis un loc deosebit, el e nepotul bogaţilor Moldcri, dela care Anton speră să obţină ceva avere. Bruno creşte în familia mijlocaşului Anton, dar îngrijirea de fiu o primeşte dela chiabur; dela Ian şi Ana, Bruno nu are ce aştepta: ei sunt folosiţi ca argaţi neplătiţi.
Bruno, urmând drumul blestemat al averii, ajunge terorist fascist şi va fi împuşcat. Ultima speranţă de înavuţire a lui Anton Paţeplis se destramă. Viaţa   se   desfăşoară    înainte; raportu-
ARTA TIPIZĂRII LA UN MARE SCRIITOR
317
rile materiale care se stabilesc între el şi copiii lui, — ca o răsfrângere a luptei sociale — capătă accentele unui conflict de clasă; Ian şi Ana îl părăsesc ca nişte argaţi care au fost exploataţi ani de zile. lată astfel cum, în urma unor întâmplări, în desvollarca luptei sociale care îi smulge pe Ana şi lan, Paţeplis rămâne aproape singur; odată cu moartea ultimei solii, ajunge la sapă de lemn, dar nici acum nu disperă, îşi aduce aminte de lisa şi de fiul său Arthur; după ce 30 de ani i-a renegai, se duce să le ceară iertare. Şi de data aceasta, cu un aspru realism, Vilis Laţis arată faţa adevărată a personagiului zugrăvit. Pare că nu vrea un moment să ne înşelăm asupra lui Anton Paţeplis, pare că vrea să ne spună." acesta este Anion Paţeplis, omul Anton Paţeplis, şi cititorul recunoaşte da, el este, cu caracterul lui, şi nu putea acţiona altfel.
Scena întâlnirii este una dintre cele mai artistice ale căiţii. Anton vine cu un coşuleţ plin cu colaci din făină nouă, îmbiind-o cu o prostească naivitate pe lisa, cu mirosurile aromatice ale darului lui, care aduc pană un iz din visul fericirii molcuţe şi nătânge spre care a aspirat el toată viaţa. Începe să se căineze cu o jalnică tristeţe obraznică şi revoltătoare în lăcomia ei, şi e dat afară. Mână caii cu o disperare înciudată şi ajunge acasă; de pe fală parcă i s'a dat, o jos o crustă fe tare a purtat-o inconştient toată viata. Telul în jur pare schimbat. Scena acestei radicale prefaceri, a schimbării orizontului care se întinde pe câteva pagini, este iarăşi de o înaltă artă, demnă de pana marilor scriitori. Paţeplis se trezeşte, se uită în jur, îşi dă seama că a trăit strâmb, şi mai ales că-1 aşteaptă mizeria, că e singur.
Momentul în care îşi vede gospodăria e primul în care îşi dă seama do poziţia lui de părăsit în societate. Se poate spune că întreaga viată a lui Anton PatepUs este o luptă neîntreruptă între el şi societate, între visele lui, rupte de viată, şi adevăratul drum pe care îl dicta poziţia lui de clasă, dar pe care el nu voia să-1 vadă. In momentul în care aceste vise dc.arte se topesc, el îşi dă scama pe ce lume tr...eşle, şi acest om „care se agăţase de viaţă
cu toată forţa manilor lui vân joase", care nu voia să piară în mizerie, să se distrugă, nu are ele ales decât colhozul. Mai-danicov din „Pământ desţelenit" făcea în faţa colhoznicilor bilanţul gospodăriei lui şi dovedea cu cifre că nu are? cum 06 sălta din sărăcie dacă nu renunţă la proprietatea privată. Acesta a fost drumul lui Maidanicov. Drumuri însă suni mulle. Anton Paţeplis, bunăoară, nu-şi face această socoteală mult timp, ci caută chiar să treacă din rândul mijlocaşilor în cel al chiaburilor, se însoară cu femei bcgale, născoceşte fel de fel de planuri pentru a se înavuţi, dar, odată ce rămâne singur, în loc să-şi păstreze măcar averea lui puţină, se ruinează.
Anton Paţeplis trebue să recunoască că doar colhozul îl poate scăpa dela ruină; drumul lui reflectă astfel o trăsătură caracteristică ţărănimii mijlocaşe, caro se convinge cu timpul că salvarea din sărăcie nu-i poate veni decât dela munca în colectiv. Întâmplările prin care trece pentru a-şi da seama de acest, adevăr, faptul că Anton Paţeplis a luptai în fond împotriva unei atari soluţii, face cu atât mai mult să iasă la iveală justeţea acestei soluţii. Astfel, mulţumită arfei scriitorului, cunoaştem un alt drum al mijlocaşului, spre viaţa colectivă. Mult mai puţin obişnuit decât cel cu care ne-a familiarizat literatura noastră, dar pe deplin convingător.
Patosul încrederii în om îşi găseşte o şi mai categorică ilustrare în diurnul atât de accidentat şi neprevăzut pe care-l străbate tânărul Aivar Lidum. Apăsat încă dela începui de o soartă excepţional de vitregă, el ajunge, la vârsta la care alţi copii lac castele dc nisip, în cocioaba împuţită a unui ţăran, unde trebăluieşle în limita .şi peste limita puterilor lui. Cunoaştem, cu ajutorul personajului Aivar, câteva din aspectele de descompunere complectă a burgheziei. No referim la acel târg odios în care copii găsiţi pe drumuri, fără apărare, sunt cumpăraţi de ţărani mai înstăriţi după ce au tost pipăiţi şi evaluaţi pe criteriul după care se negociază vitele, adică forţa fizica, dinţii, etc. După ce trece prin acest calvar, Aivar este adoptat de către Taurini. 1 se deschide odată cu aceasta belşugul material, dar climatul
318
TJTUS PRIBOI
sufletesc rămâne într'o mare măsură ostil şi chiar duşmănos. Romanul explică pe deplin fapta lui Taurini, care nu înfiază un copil din filantropism, ci pentru motive economice întemeiate. El, care este un om calculat, a avut nenorocul să nu aibă nici un copil. Afacerile lui merg strălucit, dar cu o mută disperare vede că averile care fac însăşi conţinutul vieţii sale i se vor risipi după moarte, vor ajunge în mâini străine. Istovit de această lăcomie, dorind să prelungească într'un fel stăpânirea asupra avuţiilor lui prin urmaşii legali, el îşi cumpără un viitor asociat, şi-l alege după exteriorul lui plăcut şi sănătos, îi face o educaţie în spiritul calculului rece al proprietarului burghez. Dar, fără îndoială că în această situaţie, când tatăl adoptiv se apropie de fiul său cu intenţiile reci, ale negustorului care-şi pregăteşte asociatul, lipsit de duioşie, de acea spontană afecţiune părintească, comunicativitatea sufletească este minimă şi o nevăzută perdea rece se strecoară în relaţiile dintre părinte şi fiul său adoptiv. Cu toate acestea, nu ne putem face iluzii asupra forţei de împotrivire a lui Aivar, asaltat de valurile , educaţiei burgheze. Singur, Aivar ar fi fost înecat cu totul, dacă înclinaţiile lui spre adevărul şi binele din viaţă, simpatiile spontane pentru oamenii simpli, cu un suflet'cinstit, în mijlocul cărora trăise până atunci, nu ar fi fost stimulate de bătrânul Lang-stîni, care îngrijeşte de grădinile tatălui său şi de argatul Arthur Lidum. Este explicabilă înclinaţia lui Aivar spre prietenia cu aceşti oameni oropsiţi, de vreme ce el însuşi, înainte de a păşi în casa lui Taurini, a făcut parte dintre ci. Grădinarul Langsfîni, un ţăran sfătos, crescut şi deprins cu raporturile de omenie dintre muncitori, împrumutând ceva din firescul naturii în mijlocul căreia trăieşte, le-o cam trânteşte stăpânilor săi, chiaburului Taurini, fără să fie pedepsit. Vârsta înaintată, obiceiul de a spune pe şleau adevărul cu un fel de ciudă, pe care ceilalţi îl tratează cu indiferenţă, ca pe o ciudăţenie, ca pe un tic, i-au dat unele prerogative de care el se foloseşte în deplină conştiinţă, plivind cu multă tragere de inimă buruienile sădite în inima lui Aivar. Ecouri
adânci au în mintea lui Aivar şi cuvintele usturătoare pe care i le spune Arthur; toate acestea fac ca la o vârstă la care ceilalţi „pui de lupi" sunt nişte adevărate vlăstare de burghezi, tânărul Aivar sa şovăie între cele două atitudini faţă de viaţă: a lui Langstîni şi a lui Taurini. Vilis Laţis nu-şi tratează cu îngăduinţă eroul. Aivar încă şovăie, dar nu-şi dă limpede seama de rătăcirile lui, nu înţelege toată nemernicia familiei, a clasei care l-a educat. De aceea şi ruptura lui d» Taurini nu se face din motive politice: el nu se desparte de tatăl său vitreg, pe care nu-1 poate suferi, pentru că este chiabur. Scriitorul explică această despărţire prin motive mult mai largi, prin izvoarele fierbinţii iubiri, tinereşti. Trecerea lui Aivar dela o poziţie la alta se face prin acel fond general omenesc, sănătos, al capacităţii pozitive pe care o are de a iubi sincer, fără meschinărie, cu pasiune. Aivar o iubeşte pe Ana, esto gata să facă orice pentru ea. Odată ce ea pleacă cu patrioţii care se retrag din calea fasciştilor, hotărîrea lui e luată; se adaugă la asta scrisoarea sosită întâmplător, prin care află de existenţa părintelui său adevărat. Şi el, Aivar, părăseşte casa lui Taurini. Este pe deplin explicabil. Dar cu aceasta nu s'au încheiat socotelile lui cu Taurini, cu educaţia pe care a primit-o. Până să ajungă un duşman al mediului în caro a trăit, el mai are de parcurs un drum lung, care trece mai întâi prin. câmpul frământat de explozii al războiului; în focul lui, în focul marilor încercări, transformarea se petrece mai uşor, cu toate că ţelurile lui Aivar nu coincid cu ale oamenilor sovietici întru totul; el este numai unul dintre luptătorii carc-şi apără pământul patriei, cotropit de fascişti. Şi, cu aceeaşi neabătută stăruinţă, scriitorul urmăreşte pas cu pas evoluţia eroului său, care se petrece direct, sub educaţia oamenilor noui care-î îndru-mează fără a-i acorda însă mare încredere, îl ajută fără a înceta să-l verifice. Ducând, aşa cum ne-a obişnuit, conflictul până la capăt, romanul zugrăveşte ciocnirea dintre Aivar şi Taurini. Abia acum socoteşte scriii.orul că s'a încheiat capitolul Aivar, că  lupta lui Aivar cu Taurini,
ARTA TIPIZĂRII LA UN MARE SCRIITOR
319
de fapt a lui Ian Lidum cu Taurini a luat sfârşi t.
Fără îndoială că destinul lui Aivar nu este dintre cele mai banale, statistic vorbind, nu e un caz de masă, dar „în concepţia marxist-leninistă tipicul nu înseamnă nicidecum o medie statistică oarecare. Tipicul corespunde esenţei fenomenului social istoric dat şi nu este pur şi simplu lucrul cel mai răspândit, ceva ce se repetă des, ceva cotidian'. Fenomenul ruperii unor elemente din rândurile fostelor clase slăpânitoare şi trecerea lor alături de popor este mai de mult cunoscut. In secolul trecut, şi legat de revoluţia burgheză, acest proces era numit „byro-nism", asupra lui atrage atenţia Marx şi Engels în „Manifestul Comunist". De asemenea, importante observaţii în legătură cu această problemă, s'au făcut în „Pravda.", cu prilejul discutării cazului lui Aivar. Într'o scrisoare trimisă de un grup de cititori cu care redacţia s'a declarat de acord, se combate părerea acelora care socotesc că „cearta în familia lui Taurini este un fenomen întâmplător şi constilue un episod neînsemnat. Vilis Laţis, în romanul său, zugrăveşte perioada de trecere dela stăpânirea naţionalistă, burgheză, în Letonia, spre orânduirea colhoznică sovietică, dela gospodăria individuală ţărănească, spre orânduirea colhoznică în sat. Trăsătura caracteristică acestei perioade constă în aceea că sfarmă vechile rânduieli şi principii, vechile obiceiuri şi năravuri". Şi, arată „Pravda", în continuare, sfărâmând aceste vechi rânduieli, „ridică frate contra fratelui şi copii. împotriva părinţilor, destramă şi risipeşte familii printre care şi familiile de chiaburi. Deaceea nu e nimic întâmplător că această furtună a mişcării poporului a dat năvală în familia chiaburului Taurini şi a risipii-o".
„Pravda" arată că drumul lui Aivar e pe deplin, semnificativ şi tipic.
într'un articol adresat tinerilor scriitori, Gorchi amintea că întruna din schiţele primite era vorba despre un muncitor care-şi petrecea toată ziua strângând viormişori pentru bogaţii amatori de pescuit. Felul în care ora redată întâmplarea, făcea ca aceasta să nu aibă nicio semnificaţie, nici un sens, şi Gorchi atrăgea
atenţia tânărului scriitor că nu întâmplarea ca atare era nepotrivită pentru artă, ci tratarea, faptul că autorul nu reuşeşte să scoată conţinutul ei la iveală, să arate esenţa acelui fenomen, să facă din schiţa sa un act de acuzare împotriva regimului care osândeşte un om sănătos să-şi irosească forţa pentru desfătarea unor trândavi. „Artistul trebue să posede aptitudinea generalizării, tipizării fenomenelor", spunea tot Gorchi; fără ştiinţa care te ajută să înţelegi partinic realitatea, fără marxism-leninism, fără aptitudinile necesare acestei înţelegeri a esenţei, nu există artă realistă, nu poţi fi un adevărat artist.
Arta ultimei cărţi a lui Vilis Laţis, „Spre ţărmuri noi", se sprijină pe puterea de a descoperi esenţa in manifestările ei cele mai puţin bătătoare la ochi, cele mai „ascunse". Multescenedovedesc acest lucru, ai impresia că scriitorul le caută. Ne gândim, printre altele, Ia continua împletire între sentimentele legate de viaţa personală, de familie şi prietenie şi cele ţinând de îndatoririle sociale, care constituie urzeala atâtor scene; comunistul Ian îşi întâlneşte fiul educat la chiaburi, Aivar e pus în faţa tatălui său vitreg, Ana şi Ian Paţeplis iau cunoştinţă de moartea fratelui lor. Anton Paţeplis o caută pe lisa şi se reîntâlneşte cu ea, ce-rându-i iertare după se nu s'au văzut treizeci de ani, etc.— toatesceneîn care, fără o deplină siguranţă în zugrăvirea personagiilor, nu este greu să aluneci în schematism, să dezumanizezi. Ne gândim la felul în care a descris eroii săi înaintaţi, pe Ian Lidum, Ana, lisa, şi desigur la arfa convingătoare cu care a fost realizat drumul Iui Anton Paţeplis şi al lui Aivar. Nici unul nici altul nu merg pe o cale ştiută, cunoscută do cetitor mai dinainte, din literatură. Se va spune însă: bine, este posibil un fenomen în felul celui petrecut cu Aivar, în general, este posibil, dar în cazul lui Aivar, trecerea lui de partea cealaltă nu se produce prin intervenirea unor elemente întâmplătoare? Faptul că Anton Paţeplis este părăsit dc toţi, nu e urmarea purtării lui faţă de fisa, faţă de Ana şi Ian, a ghinionului pe care l-a avut, murindu-i prima   soţie dela care putea
320
titus priboi
obţine avere, nu e, în fond, tot urmarea unor întâmplări? Unde se vede aici esenţa? Oare cu altă fire, Anton nu ar fi fost înconjurat de ai săi, oare nu s'ar fi ţinut el departe de colhoz dacâ-i reuşeau afacerile? Aceste, întrebări, în care se vădeşte nedumerirea, reflectă un alt aspect al concepţiei tipicului ca o statistică oarecare.
Este, desigur, întâmplător faptul că Aivar se întâlneşte cu Ana, că astfel o poate îndrăgi, dar nu e întâmplător faptul că refuză partida bogată, avantajoasă pe care i-o oferă părinţii şi preferă o fată săracă şi simpfă. In acest fapt „particular şi întâmplător din viaţă", scriitorul a des-văluit o „semnificaţie generală şi înaltă", cum ar spune Dobroliubov, conţinutul încă sănătos al sufletului lui Aivar, faptul că el n'a fost copleşit cu totul de educaţia primită. Scriitorul nici nu se sfieşte să arate că acest fapt îl interesează, şi anume conţinutul sufletesc al eroului său, esenţa acestui conţinut pe care el îl zugrăveşte şi-I explică din perspectiva marxistă a formării omului, sub influenţa împrejurărilor. „Nemţii sunt un popor de criminali şi pân ă ce sămânţa lor nu va fi stârpită de pe faţa pământului, omenirea n' o să poată avea tihnă, . spune Aivar, iar lan Lidurn se gândeşte: „Bietul copil...ce harababură e în mintea lui crudă. Dar cum ar putea fi altfel, când aproape douăzeci de ani l-au îndopat cu neroziile lor..." In fine, scriitorul ne spune că, faţă de vărul său Arthur, „Aivar rămâne întotdeauna oarecum ferecat în sine. Arthur simţea asta, dar încerca să explice felul de a fi al lui Aivar prin educaţia pe care o primise". Este fără îndoială întâmplător faptul că prima soţie a lui Anton moare, dând o lovitură hofărî-toare planurilor lui de îmbogăţire, faptul că şi celelalte soţii îi mor, dar aceste întâmplări conţin şi o „semnificaţiegenerală", îl fac să sărăcească pe Anton Paţeplis, îl împing   mai   repede   spre colhoz.
Este sigur că în viaţa lui Anton Paţeplis s'au strecurat lucruri întâmplătoare, dar pe fiecare din ele scriitorul le-a anali-
zat marxist, a extras din aceste întâmplări esenţa, iar în cazul defaţăa pus în lumină, convingător, factori care au dus la transformarea lui Anton Paţeplis; în fine, a închegat din totalitatea momentelor pe care le-a trăit Paţeplis o imagine tipică, şi în această privinţă altceva nici nu mai poţi să-i ceri. Şi astfel revenim la ideia exprimată mai sus: fără putinţa de a înţelege viaţa, de a-i da o interpretare marxistă şi a o oglindi artistic, fără îndemânarea de a exprima esenţa social-isforică a fenomenului, nu există arlă.
Direct legată de această problemă este cea privitoare la sfera artei, Ia lărgirea tematicei ei. O listă exhaustivă a tuturor problemelor ce pot fi atacate, a elementelor întâmplătoare sau nu care se pot integra în imagine, este absurd să încerci a o alcătui. Faptul că cineva cere altcuiva să cumpere ţigări este semnificativ? -Depinde. In „Desfăşurarea", do Marin Preda, acest faptînfâmplătorareun tâlcmai adânc, dă la iveală transformarea esenţială petrecută în sufletul ţăranului llieBarbu. Dacă totul s'ar fi petrecut într'o altă situaţie, între chiaburi sau din pricina neatenţiei lui Ilie, elementul respectiv ar fi fost lipsit de semnificaţie. Cu alte cuvinte, rămâne să ştii, să găseşti acel „fapt particular şi întâmplător din viaţă" plin do „o semnificaţie generală şi înaltă". Şi această povaţă, cartea lui Vilis Laţis o dă nu numai prin imaginea lui Aivar sau a lui Anton Paţeplis, ci şi prin felul în care îi zugrăveşte pe lan Lidum, lisa, Ana, toate personagiile sale.
Sunt, în romanul lui Vilis Laţis, numeroase observaţii asupra omului, scene simple dar pline de dramatism, subtile scene construite pe fundale cu jocuri de lumini, care, când prin identitate, când prin contrast, amplifică stările sufleteşti. Dai' mai. presus de toate „Spre ţărmuri noi" aduce o înaltă conştiinţă partinică, vădeşte un artist stăpân po arta tipizării   realiste   a   fenomenelor vieţii.
O
C/1 NO