REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DiU S. P. R.
Apare sub ooiducerei unui comitet da redacţie
IANUARIE   1954  -  AN OL ¥11
CUPRINSUL
PagA. S. PUŞCIIIN: Evgiiojiii Oncgliin (roman în versuri) (Tu româneşte de George Lesnea) ...............................
DAN DEŞLIU : „II te fuerunt Tartari"; Un cântec; Dealul florilor; Principalul;
Zăpadă târzie ........................... 71
ir
GH. DORIN:   Directorul  nostru  (povestire)................ 76
*
MIIIU DR AGOMIlî:   Acasă;  Dunărea .................. 129
ŞTEFAN IUREŞ: Legendă străveche; Protestul cromoaui şi al altor roci tari,
Cap sau pajură; O minunată manta impermeabilă.......... 131
MIHNEA G3IEORGHIU: Scrisoarea stegarului Frătiţa........... 138
VL. CAVARÎSALI: Mânjii colectivei .................... 141
CRISTIAN SÂRBU:  Mi-am amintit ................... 142
+
STEPAN SCIPACIOV:   Drumul  spre   poezie................ 143
PE DRUMUL REALISMULUI SOCIALIST MIHAÎ GAFIŢA: Opera poetică a lui Cicerone Thoodorescu......... 152
DISCUŢII
î. NAFTA: Câteva observaţii asupra nuvelei „Biruinţa".......... 181
TEXTE ŞI DOCUMENTE
E. C. : Un scriitor român ia Potrograd în timpul Marii Revoluţii; Din publicistica  lui   Cala  Galaction..................... 188
TEORIE ŞI CRITICĂ
EUGEN STĂNESCU: însemnări pe marginea unor teme literare din istoria
Evului   Mediu.......................... 108
AL. I. ŞTEFANESCU: O izbânda a poeziei tinere............. 213
EUGEN CAMPUS: Poporul, izvor al for lei noastre............. 224
NOTE ŞI RECENZII
J'ag.
1. D. B.   Sărbătoarea   cărţii....................... 249
E.   T.:   Neglijenţe   regretabile...................... 250
M. G.: Bârna din ochiul propria...................... 252
M. VLAD: Înfloresc tradiţiile naţionale.................. 254
G. C. NICOLESCU: Clasicii literaturii în ediţii populare.......... 256
EUGENIA TUDORICĂ: Copii adevăraţi, nu copii de zahăr......... 261
B. MARIAN: „Furca de bronz"...................... 265
L. DANIEL:   Mesagiu!  lui  Dickens .  .  ,................. 267
EMILIA IOSIF: In luptă pentru  viaţă .................. 271
DOINA HANGANU:  Pagini Alese din Jack Loudon............. 274
A.S. PUŞCHIN
EVGHENII ONEGHuN
ROMAN IN VERSURI In româneşte  de   George Lesnea
vreau să'ncânt trufaşa lume; Urmând al inimii îndemn, Spre tine găndu-mi vrea
să'ndrume Un dar ce-l ştiu de Line demn. Şi demn de sufletul tău mare. De visul împlinit, măreţ, De poezie'năliăloare, De gândul simplu şi'ndrăzneţ;
Petri de vani te, îl avait encore plus d« cette espece d'orgueil qui rait avouer avec la nieme infiiflererice Ies bonnes comme ies mauvaises actions, suite, d'un sentiment de superiori te. peut-c..re imaginairc.
(Tire d'uvc leilre parliculiere. *)
Primeşte deci, cu-a mea 'ncliinare, Cântările-mi pestriţe'n dar, Hazlii o parte, parte triste, Sunt populare, optimiste, Rodite de un foc sprinţar, Imbold al nopţii nedormite, Din goana vieţii inspir ari, Al minţii reci şi cumpănite Şi ale inimii'nsemnări.
CAPITOLUL ÎNTÂI
Te grăbeşte să trăieşti, tc zoreşte să si m(eşti.
li. Viazcmski.
I
„Un unchi a/n, plin de cuviinţă; De când s'a îmbolnăvit din greu, El a cerut şi'n suferinţă Să fie respectat mereu; Cu pilda sa pe alţii'nvaţă: Dar, Doamne, asta-i oare viaţă, Zi-noapte, pe-un bolnav să'mpaci, Un pas cât colo să nu facil
Ce lucru crud, cu griji atente, Pe-un muribund să-l tot distrezi, Mereu vreo pernă să-i aşezi, Mâhnit să-i. dai medicamente Şi'n sinea la să spui, oftând: Lua-te-ar dracul mai curând.1"
IJ
Aşa, sburând în diligentă
Sburând, un tânăr şui gândea,
') Plămădit din deşertăciune, mai avea pe deasupra şi acel soi de trufie care duce la mărturisirea cu aceeaşi nepăsare, a faptelor bune cât şi a celor rele, urmare a unui simţământ de superioritate, a' prea poate închipuit.
(Extras dintr'o scrisoare particutară)
6
A. S. PUŞCHIN
Ce din sublimă providenţă, întregul neam şi-l moştenea. Amici ai lui Ruslan, Ludmileif îngăduiţi, pe albul filei, S'aduc din viaţă un ecou Prin al romanului erou: Amicul meu Oneghin, iată, Pe ţărmul Nevei s'a născut, Pe unde poate-ai petrecut, Iubite cititor, vreodată/ Cândva pe-acolo m'am plimbat, Dar eu cu Nordul sunt certat.1)
III
Slujbaş distins, al său părinte
Din datorii trăia senin,
Trei baluri da pe an, 'nainte
De-a scăpata şi de declin.
Pe-Oneghin soarta-l ocrotise:
întâi Madame — îl dădăcise;
Era poznaş, însă isteţ;
Apoi Monsieur veni la preţ:
Monsieur VAbbe, franţuz cu şcoală,
Nu~l obosea pe băeţel
Şi'n joacă-l învăţa pe el.
Nu-l plictisea cu vreo morală
Şi-l dojenea blajin şi-arar.
Prin parc plimba el pe ştrengar.
IV
Când furtunoasa tinereţe Trezi'n Evghenii noi porunci, Născând nădejdi, iscănd tristeţe, Monsieur fu isgonit atunci. Oneghin liber — ce plăcere.' Se tunse-aşa cum moda cere, E-un Dandy2) londonez la strai, In fine vede-al lumii rai. Ştia franceza foarte bine, Vorbea perfect, scria la fel, Dansa mazurca uşurel, Ştia cu graţii să se'ncline: Ce vreţi mai mult? Toţi spun — şi-i
drept,
Că-i om plăcut, şi că-î deştept. V
Şi eu şi tu, oricine strâns-a
Cultura sa, pe căi fireşti,
Şi, slavă Domnului, cu dânsa
Nu-i greu la noi să străluceşti. Oneghin, după glasuri multe (De-arbitri asprii-ai lumii culte) Era pedant şi evident C'avea un minunai talent: Cu uşurinţă despre toate Vorbea în chip fermecător, Tăceri de-atoateştiutor Păstra'n discuţii însemnate; Femeile zâmbeau pe loc De-al epigramei sale foc.
VI
Latina-i astăzi sub rugină, Dar răscolind al minţii vraf, Găsea îndeajuns latină Să descifreze-un epigraf. Vorbea de Juvenal, agale, Sfârşea scrisorile c'un vale. îşi amintea destul de şters, Din Eneida câteun vers. El n'avea chef să scurme fleacuri In praf de date, unde-alegi Letopiseţul lumii'ntregi: Dar anecdotele din veacuri, El dela Romulus la noi, Le cunoştea şi vechi şi noi.
VII
Lipsit de pasiuni înalte,
Degeaba ne-am sbâtut mereu,
Să poată înţelege,'ncalte,
Măcar ce-i iamb sau ce-i troheu.
Homer şi Teocrit? Nimicuri 1
Din Adam Smith citea prin picuri^
Era economist profund,
Dădea soluţii — ce s'ascund? —
Cum, Statu-ar creşte'n bună stare,
Din ce există mai ales,
Cum, fără aur e'n progres
Dacă materii prime are.
Dar tatăl său, la minte' ncel,
Punea pământiii amanet.
VîII
Cu toate ce ştia Evghenii N'am timp să'nşir. Insă'n ce el A. fost un geniu între genii, In ce-a fost plin de-avănt şi zel, Din tineri ani ce-a fost să-i fie
EVGHENII ONEGHIN
Osândă, chin şi bucurie,
Ce ziua-i ocupa complect,
Ce lenea i-a hrănit perfect,
Fusese a iubirii artă
Ce Nassos o slăvi în cânt
Şi pentru care el s'a frânt
In greu surghiun, bătut de soartă,
Prin stepele Moldovii reci,
De Roma despărţit pe veci.
IX, X
De timpuriu a fost făţarnic, Spera în taină; când gelos, Când credincios şi când fugarnic, Când plin de dor, când neguros. Ascultător sau mândru tare, Atent ori. plin de nepăsare, Ce melancolic şi tăcut, Ce grai de flăcări străbătut, Ce degajat amoru-şi scrie! C'un singur ţel iubea, trăia, De el să uite cum ştiai In ochi ce foc, ce duioşie, Când ruşinos, când dârz era, Ce lacrimi sub pleoapa sa!
XI
Ce nou se pricepea să pară, Candoarea o uimea glumind, înspăimânta' ndrăzneala-i rară, Stârnea plăcere linguşind. Prindea duioasa clipă-a vieţii, Naivitatea tinereţii O biruia cu-a minţii vreri. Ştia s'aştepte mângâieri, Prin rugi să ia mărturisirea, Să prindă-al inimii fior, Să stea la pândă fără zor, Apoi, când dobândea 'ntâlnirea, Ferit de ochi, numai cu ea, In tihnă lecţii îi dădea.
XII
De timpuriu printre cochete Stârnea nelinişti şi văpăi! Iar când voia, cu-aprinsâ sete, Să-i piarză pe rivalii săi, Lovea cu cruntă ironie Şi'n mreji prindea cu măiestrie! Dar voi, bărbaţi blajini de fel,
Nu v'aţi înstrăinat de el: Un soţ viclean îl mângăiase: Discipol vechiului Folbas; Şi-un moş cu bănuieli rămas Şi cel cu coarne maiestoase, De sine veşnic mulţumit De soaţă şi de prânz tihnit.
XIII, XIV, XV
Ades, el încă doarme1 n lege, Când i s'aduc scrisori la pat. Ce-i, invitaţii? Se'nţelege! La trei serate e chemat. Un bal; pentru copii serbare; Ştrengarul unde o să-mi sboare? Cu cine'ncepi? Ăst gând s'alungi: La timp oriunde poţi s'ajungi. Acum în strai de dimineaţă, Cu bolivai'-w/3) pus pe cap, Spre bulevard porneşte 'n trap. Acolo slobod se răsfaţă, Pân'ce Breguet-ul lui cel bun, l-anunţă ora de dejun.
XVI
E noapte: sania-l răpeşte.
„E-ep, e-ep!'' răcneşte-un vizitiu;
Pe gulerul de biber creşte
Sclipind, omătul argintiu.
Către Talon4) gonind se'ndreaptă,
Unde Kaverin îl aşteaptă.
El intră: dopurile sar
Şi vinul fierbe în pahar.
In faţa-i un roast-beef în sânge
Şi trufe, tot ce-i culinar
Mai fin în Franţa şi mai rar,
Pateu de S trass burg ce se frânge,
Brânzeturi de Lirnburg şi'n vas
Stă auriul ananas.
XVII
Dar setea   cupe noi doreşte, Vrea să stropească-un gras cotlet, Briguet-ul însă îl vesteşte Ca început un nou balet. Cel ce dă legi ne 'ndurăloare, Ce'n teatru-i cetăţean de-onoare, Al divelor adorator, Oneghin, se repede 'n sbor Spre teatrul ce i-e cald ca vatra:
8
A. S. PUŞCHIN
Acolo-oricine, dacă vrea, Aplaudă un Entrechat. Blamând pe Phedra, Cleopatra, Recheamă pe Moina ca, S'audă sala vocea sa.
XVIII
Ce magic loc! Aici, odată,
Fonvizin, străluci din plin:
De el robia fu'nficrală;
Aici a fost bisat Kneajnin;
Aici poporul preamărise
Pe Ozerov, ce împărţise
Simionovci, din slava sa;
Kalenin ici reînvia
Tot geniul lui Corneille, ca lava.
Şi biciuise, Şafiovscoi
Cu-al comediilor şuvoi;
Aici Dideleaii ştiu ce-i slava;
Şi-aici între culise, hei,
Sburară tineri, anii mei.
XIX
Zeiţe, unde-mi sunteţi, oarei Luaţi aminte trislu-mi glas: Vă'nlocuiră noi fecioare, Voi iot aceleaşi aţi rămas? Pot să v'ascult ca'n vremea dusă? Să văd pot Terpsiciwra rusă Venind în sbor din elizeu? Afla-va 'n scenă ochiul meu Dragi chipuri; voi avea tăria Ca prin lornelâ să ţintesc Străina lume; să-i privesc Cu. nepăsare veselia; Sâ'ncep să casc apoi, tăcut, Cu gândul dus în' spre trecut?
XX.
E teatrul plin. Prin loji sclipire; Balcoane, staluri, fierb şi sus Prin galerie-i răsvrătire; Cortina'n lături lin s'a dus: Strălucitoare, diafană, Urmând arcuşul, ca o pană, Cu nimfe'n jur plutind uşor, Istomina sta; c'un picior Ea aerul domol resfiră, E pe podea cu celălalt, Deodată sboară spre înalt, Ca fulgul când Eol respiră;
Se'ndoaie, saltă ca un duh, Şi-atinge gleznele'n văzduh.
XXI
Aplauze. Oneghin vine: Picioare calcă spre-al său loc ; De doamne lojile sunt pline; Scoţând lorneta, parcă'n joc, El le scrutează pe'ndelete Şi de figuri, de toalete Treptat de silă-a fost cuprins. Cu domni din sală, grav, distins, S'a salutai, apoi spre scenă Alene ochii şi-a 'ndreptat; S'a 'ntors alene şi-a căscat, Zicând: „baletu-mi dă migrenă, Se cer schimbări, da, negreşit, Pân' şi Dideleau m'a plictisit. 5)
XXII
Pe scenă incă-i larmă mare,
Sar monştri, cupidoni şi draci;
Lacheii încă, la intrare,
Pe blănuri dorm sau şed posaci;
S'aude încă tuse, tropot,
Aplauzele curg în ropot;
Pe-afară şi pe culoar,
Mai ard lumini de felinar;
Şi caii încă ger îndură,
In hamuri strânşi se sbat pe loc,
Iar vizitii lângă foc,
Suflănd în pumni, pe domni înjură.
Ci-Oneghin a ieşit, s'a dus...
Acasă alt costum şi-a pus.
XXIII
Pot zugrăvi cum se cuvine,
Retrasul cabinet ales,
Unde arbitrul modei vine
Să-şi schimbe hainele ades?
Toate nimicurile care
Ştiut-a Londra să le care
Pe Baltica, cii-albastru nimb,
Şi-i dăm grăsimi şi lemn în schimb;
Tot ce Parisul, cu metodă,
Produce din bănesc motiv,
Ce inventează distractiv;
Tot ce-i de lux, tot ce-i la modă:
La optsprezece ani, cochet,
Le-avea podoabă 'n cabinet.
EVGHENII ONEGHIN
9
XXIV
Pe mese bronzuri, porţelanuri,
Lulele de'la Ţarigrad,
Covoare scumpe pe divanuri
Şi stătuleţe mici de fad;
Parfumuri, pieptănuşe, pile
Şi forfecuţe mult utile
Şi zeci de perii'ntr'un dulap:
De dinţi, de unghii şi de cap;
Rousseau n'a înţeles vreodată,
Cum de'ndrăznea în faţă-i, Grimm,
Să-şi taie unghiile — ştim —
Co degajare deplasată6):
El libertatea apăra,
Dar, vezi, în acest caz greşea.
XXV
Poţi fi de treabă şi să-ţi şadă La unghii gândul, dar socot: Ce-am căuta cu veacul sjadâ? Obişnuinţa e despot. Evghenii — nou Ceadaev, teamă Avea de critici mai cu seamă. La haine el era pedant, Era un fante elegant. Trei ore zăbovea, de-aceea, Lângă oglindă, drept vă spui, Eşea din cabinetul lui Precum Venera e, când zeia Purtând veşminte de bărbat, Se duce la un bal-mascal.
XXVI
Cu toaletele lui multe, Privirea v'aş aprinde, ştiu; Eu pot în faţa lumii culte, îmbrăcămintea să-i descriu; Pretenţia e prea'ndrăzneaţă, Dar să descriu mi-e rostii'n viaţă: In limba rusă ce să-i fac? Nu-i pantaloni, jiletcă, frac; Dar văd, sunt vinovat de schisme, Că stilul meu, modest şi-aşa, L-aş fi putut oricum cruţa De multele neologisme, Deşi-am privii, destul de rar, Prin Academicul Glosar.
XXVII
Dar astăzi alte trebi ne fură, Mai bine ne-am grăbi spre bal; Spre el, Oneghin, în trăsură, E dus de trapul unui cal. Pe lângă case'ntunecoase, Pe uliţele somnoroase, Fanarele trăsurii, hăt, Cern raze vii şi pe omăt Prind curcubee să întindă; De lampioane'neon/urat, Străluce splendidul palat; Pe geamuri umbre se perindă; Mijesc profiluri de femei, De snobi bătrâni şi tinerei.
XXVIII
Eroul intră, nu se 'ncurcă, Printre lachei el, săgetând, Marmoreene trepte urcă, Cu mâna părul îndreptând; Acum e'n sală; sala plină; Trudită, muzica suspină; Mazurca e în toi acum; înghesuială, larmă, fum; Bat pinteni vfiţeri de gardă, Trec picioruşele în sbor, Vrăjite de mişcarea lor Privirile încep să ardă; Şi voci de doamne ce bârfesc, Viorile le'năbuşesc.
XXIX
In tinereţe, plin de sete,
La baluri nelipsit eram:
Acolo strecuram bilele
Şi cunoştinţe noi făceam.
Voi, soţi cinstiţi şi. fără vicii,
Vin azi să vă ofer servicii;
Vă rog să ascultaţi ce spun:
Voesc în gardă să vă pun.
Voi, mamelor, vă dau cuvântul,
Cu grijă fetele păziţi:
Lomela drept s'o aţintiţi!
De nu... de nu... ferească Sfântul!
Vă scriu aici şi stăruiesc,
Că-i mult decănd nu mai greşesc.
XXX
Eu în petreceri felurite, Destulă viaţă-am irosit!
10
A. S. PUŞCHIN
Şi azi, morala de-ar permite, Aş fi la baluri nelipsit. Iubesc sminteala tinereţii Şi forfota şi larma vieţii, îmi place-al doamnelor alai Şi picioruşele... Dar, vai, Nu veţi afla'n Rusia toată, Trei doamne cu picior frumos. Ah, n'am uitat, dar ce folos, De două picioruşe!... Iată, Sunt trist şi rece ca nicicând, Dar ne'ncetat îmi vin în gând.
XXXI
Nebun ce eşti! Când? Unde oare?
In ce deşert le vei uita?
O, picioruşe 'ncântătoare
Ce flori călcaţi să ştiu aş vrea.
Crescute'n Orient, alene,
Prin triste nordice troiene,
Voi nicio urmă n'aţi lăsat.
Covoare splendide-aţi călcat
Cu o atingere suavă.
E mult de când, de-al vostru drag,
Uitam de părintesc meleag,
De laudă, surghiun şi slavă?
A tinereţii bucurii
S'au stins ca urma-vă 'n câmpii.
XXXII
Sunt minunaţi obrajii Florei Şi ai Dianei sâni — şi ei, Dar picioruşul Terpsichorei, E mai de preţ, amicii mei; El ochiului care priveşte, Răsplată mare-i profeţeşte, Cu frumuseţa-i, chiar şi'n sfinţi, Trezeşte roiuri de dorinii. Mi-e drag, prietene Elvine, Sub feţele de masă lungi Şi'n Mai pe iarbă când ajungi, Lângă cămin când iarna, vine, Pe-al sălilor parchet lucios, Sau pe al mării ţărm stâncos.
XXXIII
Ţin minte furtunoasa mare: Pe valuri ce gelos eram! Să-ţi vin ca ele la picioare, Cu câtă patimă râvneam!
Şi glezna'n gândurile mele, Doream să ţi-o sărut ca ele! Nu, niciodatâ'n viaţa mea, Când tinereţa clocotea, Eu n'am dorit aşa de tare Pe guri Armide să sărut, Obrajii să le-alint, tăcut, Şi sănii prinşi de zbuciumare; Nu, niciodată-aşa cumplit N'am fost de patimi răscolit!
XXXIV
îmi amintesc de-odinioară:
Furat de-al visului arcuş,
La şea ţin fericita scară
Şi simt în mână-un picioruş;
Din nou îmi fierbe'nchipuirea,
Din nou atingerea-i stârnire
Ce'n sânge îmi aprinde dor,
Din nou tristeţi, din nou amor...
Dar, cum prea mult slăvim din lire
Femei trufaşe, reci minuni;
Nu-s vrednice nici pasiuni
Şi nici cântări să ne inspire;
Cuvântul, ochiul plin de-alint,
Ca şi piciorul lor, te mint.
XXXV
Cu-Oneghin ce-i? Spre pat se'ndreaptă, Trudit de bal, când zorii curg Şi tobele ce bat deşteaptă Nedomolitul Petersburg: Neguţătorul se trezeşte, Birjarul calul şi-l zoreşte, Trec lăptărese şi sonor Scrâşneşte neaua sub picior; E'n toi a dimineţii larmă; Obloane s'au căscat acum; Din coşuri se ridică fum; Brutarul neamţ, uitând să doarmă, Cu coif din ziar, exact la ceas. Deschide albu-i wasistdas.
XXXVI
Din dimineaţă făcând noapte, Sleit de-al balului tumult, In umbră dulce fără şoapte, Oneghin e-adormit demult. La prânz se va trezi în pace Şi iar din noapte zi va face,
evghenii oneghin
1
Mereu aşa, după puteri, Va face mâine ca şi ieri. Fu fericit Evghenii, oare, Când liber, tânăr, inimos, El strălucea victorios, Când viaţa-i fu o desfătare? Când în petreceri rost afla, El teafăr sau smintit era?
XXXVII
Nu: grabnic i-a'ngheţat simţirea, De lume-a fost sătul curând; Femeia n'a mai fost menirea Şi ţinta fiecărui gând: Treptat trădarea-1 istovise; Prietenia, îl scârbise; I s'a urât mâncând mereu Beef-steak în sânge şi pateu, Şi bând şampanie spumoasă, Să facă spirite, voios, Când de migrenă era ros; Deşi ştrengar de mare clasă, Dar a urât cumplit apoi Şi glonţ şi spăngi şi tărăboi.
XXXVIII
O boală crudă peste seamă, —
E timp să ştim pricina sa, —
Ce 'n englezeşte spleen se cheamă,
Iar ruşii o numesc handra,
I-a retezat treptat avântul;
Să-şi tragă-un glonţ? PăzeascăSfântulI
Nici gând să'ncerce-astfel de pas;
Dar el din viaţă s'a retras,
Ca Ghilde Harold, blazat la fire,
El apărea'n restaurant,
Nici intrigă, nici danţ galant,
Niciun suspin, nicio privire,
Nimic nu-l tulbură vreun pic,
In seamă nu mai ia nimic.
XXXIX, XL, XLI, XLII
Cochetelor din lumea m.arel Pe voi întâi v'a părăsit. Limbaja-ales azi noimă n'are, De el e-Oncghin plictisii. Mai sunt femei ce la amiază Pe Gay şi Bentham comentează, Dar conversaţiile lor Nu-i chip să le suporţi uşor.
Şi ele par aşa curate,
Inteligente şi cu har,
Atât de cuvioase par,
Aşa prudente, aşezate,
Inaccesibile... încât
Te bagă'n spleen7) numaidecât.
XLIII
Şi voi, frumoase tinerele, Ce tărzior spre-al nopţii miez, Goniţi în brişte uşurele Pe caldarâm petersburghez, Oneghin şi pe voi vă lasă. Retras din viaţa-i furtunoasă, Evghenii'n casă s'a închis, Căscănd s'a apucat de scris; Dar pentru muncă avea silă: Nimic din pana-i n'a ieşit, — Doară de-atăt n'a nimerit In tagma ceia dificilă... S'o judec însă-mi vine greu, Că'n tagma asta sunt şi eu.
XLIV
Din nou cuprins de trândăvie, Răpus de-al sufletului gol, Tot ce-i înţelepciune vie Să-şi însuşească-a vrut, domol; A strâns cărţi mii în toată graba,. Citea, citea, dar tot degeaba: Trădări, prostii, plictis intens, Nici conştiinţă şi nici sens; Se scaldă loate'n tot o apă; Şi-i învechit ce-i vechi; ce-i nou E doar al celor vechi ecou. Ca de femei de tomuri scapă Şi peste rafturi, spre popas, Tafta cernită el a tras.
XLV
Fugind de-a lumii vanitate, Să svârl povara ei am vrut, Pe-atunci mi l-am făcut ca frate. M'atrase chipul său plăcut, Pornirea-i slobodă spre visuri, Ciudata-i fire cu abisuri Şi mÂniea-i licăr luminos; El mohorîl; eu mânios; Ştiam a patimii tortură; La fel loviţi de-al vieţii toi;
12
A. S. PUŞCHIN
Cu inimi stinse amândoi; La fel ne aştepta cu ură Fortuna, oamenii cu ea, Când viaţa noastră 'n zori era.
XLVI
Cel ce-a trăit gândind, la urmă Scârbit de oameni e şi'nvins; Pe cel care-a simţit îl scurmă Năluca vremii ce s'a stins; El n'are farmecul trăirii, II muşcă şarpele-amintirii, Căinţa-l roade după plac: Acestea la un loc, îl fac Să captiveze prin vorbire, întâi, Oneghin, drept vă spui, Mă tulbura cu vorba lui; Dar am pătruns ciudata-i fire: Şi gluma plină de venin Şi-al epigramei sale spin.
XLVII
Ades în nopţile de vară, Când cerul clar şi luminos Deasupra Never se coboară8) Şi luciul undelor, sticlos, Nu joacă chipuri de Diane, Vorbind de fostele romane, De vremea când eram iubiţi, Sentimentali, de griji lipsiţi, — De-a nopţii tainică suflare, In tihnă nc'mbătarăm noi! Ca, un ocnaş ce'ntr'un zăvoi E-adus din neagra-i închisoare, Eram purtaţi cle-un vis plăcui Spre-al tinereţii început.
XLVIII
Şi sub regretele în rânduri,
Proptit cu braţul pe granit,
Evghenii-al meu stătea pe gânduri,
Cum de poet fu zugrăi'it9).
Era tăcere; sentinele
Strigau prin noapte, numai ele;
Şi din Milionaia, acum,
O droşcă durui pe drum;
Din vâsle fălfâind o barcă
Pe râul somnoros plutea:
Un glas de corn ne tot robea
C'un cânt născut din noapte parcă.
Mai dulce însă, mai cu-avânt, E'n noapte-a lui Torquatto cânt.
XLIX
Voi, adriaticelor valuri,
O, Brenta! Vin spre-al vostru Sud,
Vreau inspirat, visând pe maluri,
Vrăjitul glas să vi-l aud!
El sfânt e 'n fiii lui Apollo;
Un bard englez l-a prins de-acolo:
Prin lira lui e azi şi-al meu;
In nopţi italice şi eu,
Co tânără veneţianâ,
Ba vorbăreaţă, ba tăcând,
In tainică gondolă-arzând
De voluptăţi; — aleasă hrană,
Al lui Petrarca grai sonor,
Cu buzele-am să-l sorb uşor.
L
Când ai să-mi vii iu, libertate, E timpul! Strig cu dor în piept; Pe ţărm 10) cu vremi înseninate Şi o corabie aştept. Pe sub furtuni, sub geana zării, Pe slobodul cuprins al mării, Când voi porni pe liber val? E timp să fug de tristul mal Unde-i prolivnică stihie: La ecvator, sub  zări fierbinţi, Prin Africa cea din părinţi11) Visa-voi sumbra mea Rusie, Pe unde-am suferit, visat, Şi inima mi-am îngropat.
LI
Oneghin, ar fi vrut cu mine, Plecând, să afle-al vieţii rost; Dar, pentru ani, de sorţi haine Curând noi despărţiţi am fost. Alunei părintele-i murise. Peste Oneghin năpădise Un stol de creditori tehui. Tot omul cu jjărerca lui: Oneghin, ce ura năpasta, De-a sa ursită mulţumit, Le-a dat pe mâini ce-a moştenii, Străin de paguba aceasta: Poaie-adăsta, cu gând păgân, Sfârşitul unui unchi bătrân.
EVGHENII ONEGHIN
1
LII
Deodată după vrerea sortii, I-a scris vechilul chiar astfel: Că unchiul vrea pe patul morţii Să-şi ia adio dela el. Citind scrisoarea dela ţară, Oneghin, într'un suflet, sboară Cu diligenta, galopând, De dragul banilor. Căscând, El depe-acurn se pregăteşte De-oftări, minciuni şi de alean (Aşa începe-al meu roman); Dar la moşie îl găseşte Pe unchiul său pe masă pus, La groapă gata de-a fi dus.
LIII
De slugi e plină curtea mare; Din toate părţile, aici, Să vadă înc'o'nmormăntare, S'au strâns amici şi inamici. Pe răposat îl îngropară, Cu popi, băură şi măncară, Apoi, solemni, s'au despărţit, De parc'o treabă-au împlinit, Şi-Oneghin, iată-l la moşie! Proprietar: păduri, pământ... El ce svârlea cu banii 'n vânt, Deprins desordonal să fie, — E bucuros că vechiul drum Cu altul l-a schimbat acum.
LIV
Câmpia verde sub otavă, Murmurul apei din zăvoi, Răcoarea dulce din dumbravă: O zi şi-a doua i-au fost noi; A treia zi, pădurea, şesul, Nu-i mai treziră interesul! Ba chiar spre somn l-au abătut. Şi-Oneghin limpede-a văzut Că-i plictiseală şi la ţară, Deşi nu sunt palate, străzi, Nici baluri, foc de cărţi, parâzi, Nici versuri... şi handraua iară Ca umbra'nlrana l-a urmat, Sau ca o soaţă pe-un bărbat.
LV
Mi-e dragă viaţa liniştită Şi satul paşnic şi pustiu,
Aici mi-e lira odihnită Şi dorul de-a creia mai viu. In lin repaos cu'nserarea Pe lângă lac îmi fac plimbarea Şi far rriente-i crezul meu. In zori de zi mă scol mereu închin plăcerii ziua toată: Citesc puţin, dorm mult, visez, Năluca slavei n'o vânez. Au nu lot astfel, altădată, Trăit-am liber un răstimp Al fericirii mele timp?
LVI
Iubire, sat, câmpii senine Şi flori şi lene! — Toate-mi plac! Intre Oneghin şi'ntre mine, Vedeţi, deosebire fac: Ca cititorul rău de gură, Sau vreun patron de editură, Vreo calomnie ticluind, Figura mea aici ghicind, Să nu proclame sus şi tare Cam mâzgălit al meu portret, Ca Byron, falnicul poet, — De parcă nu am fi în stare Să scrim de alţii'n vers vioi, Ci numai despre noi şi noi.
LVII
Poeţii toţi — notez pe pagini, Iubire visătoare vor, Eu'n vis vâzut-am dragi imagini Şi sufletul icoana lor Misterioasă o păstrase; Pe urmă Muza le'nviase; Aşa, trecând uşoare punţi, Căntat-am fata cea din munţi Şi-ale Solghirului captive. Acum aud, amicii mn, Cum mă'nlrebaţi fără temei: „Din liră cui scoţi azi motive? Şi cărei fete depe-aici, Azi melodia i-o dedici?
LV III
Ce dulci priviri inspiratoare, Te-au aliniat ca să creiezi îngândurata ta cântare? Pe cine'n vers divinizezi?'1.
14
A. S. PUŞCHIN
Prieteni, zău, că pe niciunal
Vâltoarea dragostei, nebuna,
•Cu deznădejdi eu am cercat.
Ferice-i cel care-a rimat
Cu focu-i: astfel el sporise
Al poeziei sfânt delir,
Urmă al lui Petrarca fir
Şi inima şi-o potolise:
Apoi el, slavă-a cunoscut;
Dar eu iubind sunt prost şi mut.
LIX
S'a dus iubirea, vine Muza, Lumină'n mante s'a făcut. Simţirea iar mi-e călăuza Şi leg cuvinte ca'n trecut; Eu scriu şi'n inimă o pace, Distrată, pana nu mai face Pe lângă-un vers, în voia. ei, Picioare, chipuri de femei; Cenuşa nu ia foc, ştiu bine;
Mai sunt mâhnit: dar lacrimi nu-s, Curând furtuna ce-a apus Va şterge urma ei în mine: Poeme lungi în vers zglobiu, Atunci, cât zece, va să. scriu.
LX
Gândind şi ticluindu-mi planul
Şi pe erou cum să-l numesc,
Eu pân'-atunci, pornind romanul,
Capitolul întâi sfârşesc;
Privii cu-asprime'n toate cele,
Sunt contraziceri multe'n ele,
Dar nu te 'ndrepl, o spun cinstit:
Cenzurii poliţa-i achit;
La critici, truda mea tăcută,
Spre sfăşiere-o dau acum:
Sjjre-al Nevei ţărm porneşti la drum,
Creaţi une-no u-născ ută I
Şi slavă dă-mi: dezamăgiri
Suclălmi, ocări, răstălmăciri!
CAPITOLUL DOI
I
Evghenii, ros de plictiseală, Trăia'ntr'un sat desfătător, Alt om, în pacea lui domoală, L-ar fi slăvit pe Creator. Stinghera curie boierească Un deal de vânt sta s'o ferească. Sub ea un rău. In depărtări, Din fală-i înfloreau, spre zări Păşuni şi holde mari de aur; Mijeau cătune'ntre livezi, Pe şesuri colindau cirezi Şi'n umbră deasă, pe coclaur, Sta parcul vechi şi uriaş, Fiind driadelor sălaş.
II
Aşa cum trebuia să fie Era castelul boieresc: Tăcut, durat ca trăinicie, In stil cuminte, bătrânesc. Odăi înalte, larg plafonul,
O, rugi •) Horatius.
Cu stofă tapetat salonul, Pe zid în cadre-un şir de ţari Şi sobe de faianţă, mari. Azi toate-s veştede în casă Şi peniruce n'as şti s'o spun, Insă amicului meu bun De asta prea puţin îi pasă, La   fel căsca de monoton, In vechi sau în modem salon.
III
Sta unde unchiul lui trăise Şi-ani patruzeci necontenit Cu chelărcasa se sfădise, Şi 'n geamuri muşte a strivit. Pe jos stejar — podea ca nouă, Divan, o masă, scrinuri două; Nu-s pete de cerneală. Şi Oneghin într'un scrin găsi Caiet cu cheltuieli, în altul Siropuri multe, cidru clar. Din anul opt un calendar; Bătrânul, ocolind înaltul,
) O, sat!
EVGHENII ONEGHIN
15
De treburi prins din orice părţi, Nu s'a uitat şi'n alte cărţi.
IV
Stăpân pe vastele domenii, Să-şi treacă timpul mai vioi, Dintâi a cugetat Evghenii Să întocmească reguli noi. Deci înţeleptul din pustie, Apăsătoarea iobăgie Can bir uşor o'nlocui Şi robul soaria-şi ferici. De asta se întunecase Vecinul său cel chibzuit, Văzând aici un rău cumplit. Un altul un surâs schiţase; Şi .toţi deciseră ritos Că~i un ţicnit periculos.
V
La început îl vizitară; Dar cum pe-ascuns sub un balcon, I s'aducca mereu la scară Focosul armăsar de Don, Când pe drumeag, între vâlcele, Huiau trăsurile lor grele, Jigniţi de felul lui rebel, Relaţiile-au rupt cu el. „Vecinu-i prost, cu fire slută, E-un farmazon, impertinent, Bea vinuri roşii permanent, La doamne 'mâna n'o sărută; Tot da şi nu, mă rog nicicând." Aşa l-au definit curând.
VI
Pe-atunci, în salul lui, călare, Sosi un proaspăt moşier Deasemeni, pentru-a lui purtare, Vec.inii-l judecau sever. Vladimir Lenski, ce fusese Format la Goltingen, cu-alese Purtări, frumos şi elegant, Poet, închinător lui liant. El din Germania sub ceaţă, Aduse al ştiinţii preţ, Al libertăţii vis măreţ Şi-an duh ciudat, setos de viaţă, Cuvânt fierbinte de-adevăr Şi pân'la umeri negrul păr.
VII
N'a prins să-l ofilească încă Desmăţul lumii şi dureri, Credea'n prietenie-adâncă, In fete dragi şi'n mângâieri. Era cu inima curată, De dulci speranţe legănată Şi mintea încă i-o rodea Sclipirea lumii, larma sa. Cu visuri lin alintătoare Cernea'ndoielile din el, I se părea, al vieţii ţel Enigmă mult atrăgătoare: MunciJidu-şi capul prin genuni, Intrânsa slrăvedea minuni.
VIII
Co inimă ce-i i-e de-o seamă, Credea că'n veci se va uni; Că zhuciumându-se e.a-l cheamă Şi că-l aşteaptă zi cu zi; Câ-s gata chiar să intre'n fiare Amicii pentru-a lui onoare; Că ei oricând la vreun impas Var sparge~al calomniei vas. Că totuşi sunt aleşi ai sorţii, De oameni veşnic iubitori, Caceşti sfinţiţi nemuritori Cu raze vii, cu focul torţii, Ne-or lumina cândva cu-avânt Şi-or ferici acest pământ.
IX
Compătimirea, indignarea,
Iubirea binelui curat
Şi setea gloriei, visarea,
De timpuriu l-au tulburat.
El rătăcirii lirq-şi dete;
Sub al lui Schiller cer şi Goethe,
De-al lor poetic far atins
Tot sufletul i s'a aprins.
Şi muzele subFmei arte
El nu le-a ruşinat deloc;
Păstra în căntu-i plin de foe,
Simţiri înalte, fără moarte;
Al fecioriei vis suav
Şi-al simplităţii farmec grav.
X
Cânta iubirea ce'nfioară Cu căntu-i luminos, subtil,
16
A. S. PUŞCHIN
Ca visul candid de fecioară, Ca somnul gingaş de copil, Ca luna'n cer, deasupra firii, Zeiţa tainei şi-a iubirii; Cânta plecări, cânta tristeţi Şi nu ştiu ce şi sumbre ceţi, Şi trandafirii cei romantici; Cânta şi ţâri departe mult, Pe unde rătăcind, demult, A plâns tăcut sub tei gigantici; Şi viaţa stinsă'n muguri vani, Cânta la optsprezece ani.
XI
In puslnicia-i, doar Evghenii Punea pe-aceste daruri preţ; Ducând-o'n chefuri sumedenii Vecinii-i provocau dispreţ; Fugea de sumbrele taclale; Vorbirea lor, cu glas agale, De vin sau de recolta rea, De câni şi rude, — nu sclipea Nici prin simţiri îmbelşugate, Nici printr'un larg poetic foc, Prin minte sau al minţii joc, Sau arta vieţii'n societate; Soţiile, o spun pe şleau, Şi mai sărace'n duh erau.
XII
Bogat, frumos, oriunde'ndată
Era primit ca pretendent:
Aşa-i la ţară; orice fală
I-o soroceau în chip atent
Acestui semi-rus cu firea;
De cum intra, schimbau vorbirea
Şi deplângeau cu-ascuns temei
Plictisul vieţii de holtei;
Poftit la samovar e seara,
Iar Dunea toarnă, ceai rusesc;
„Ia seama, Dunea!" îi şoptesc;
Pe urmă îi aduc ghitara
Şi miorlăie (O, iată drept!):
Iubite în ietac te-aştept I...1-)
XIII
Caii casnic jug să nu trăiască, De treburi Lenski şi-a văzut; Dorea pe-Oneghin sâ-l cunoască Şi în curând s'au cunoscut.
Dar val şi stâncă, clar şi ceaţă, Poem şi proză, foc şi ghiaţă, ' Nu se deosebeau atât. La început le-a fost urât Cu felul lor, cu-a lor măsură; Pe urmă s'au plăcut; apoi Chiar zilnic se 'ntâlneau ei doi; Nedespărţiţi degrabă fură. Pe oameni, vă divulg aici, Ne-având ce face-z' jace-amici.
XIV
Prietenia nu există; Sfărmând orice prejudecăţi, Sunt zero toţi, — remarcă tristă, Iar noi — ilustre unităţi: Oricine Napoleon se crede Iar milioane de bipede Sunt simple arme. Ne'ndoios: Să simţi e-un lucru caraghios. Oneghin avea largi concepţii; Cunoscător de oameni bun, Deşi-i dispreţuia'n comun, —• Dar nu sunt legi fără excepţii: Din toţi pe unii-i distingea Şi-a lor simţire respecta.
XV
Zâmbind îl ascultase dornic: Fierbintea-i vorbă de poet Şi gândul încă nestatornic Şi ochiul inspirat, discret, —-Oneghin, noi, le socotise; Cuvântul rece şi-l oprise Pe buze caşicum n'a fost, Gândind: să'mpiedic aş fi prost Momentul său de fericire: Va face-o vremea'n locul meu; Trăiască deci crezând mereu Că'n lume e desăvârşire; Iertăm al liner'eţii-avânt Şi jarul şi delirul sfânt.
XVI
Ei discutau de toate cele, Oricând dispuşi la meditări: Ştiinţa, cele bune, rele Şi-ale trecutului cărări, Prejudecata'n veci deşartă Şi taina morţii ce nu iartă, m
EVGHENII ONEGHIN
Destin şi viaţă, toate'n rând Le judecau ei discutând. Poetul, ca răpit de genii, In vremea asta cu avânt Citea din nordicul său cânt; Şi mult prea indulgent, Evghenii, Deşi nu pricepea nimic, Cu drag îl asculta pe-amic.
XVII
Adesea, patime nebune, Preocupa gândirea lor; Scăpat de marile-i furtune Evghenii, compătimitor, Vorbea c'un slab suspin de ele. Ferice-i cel ce'n clipe grele Din foc să fugă a putut; Şi care cum le-a cunoscut; Ce-a stins iubirea prin plecare, Ce pe duşman l-a defăimat, N'a fost gelos şi a căscat Cu-amici şi soaţa lui — şi care Ce-a moştenit n'a vrut deloc Să rişte'n jocuri de noroc.
XVIII
Când al tăcerii steag ne-o strânge
Şi sub înţelepciunea sa
Al patimilor foc s'o stinge;
Şi caraghioase ne-or părea
Cu-avântul lor pierdut în nouri
Şi' niărzialele ecouri: —
Din când- în când, uitând doririi,
Ne-o place s'ascultăm cuminţi,
Furtuna patimii străine,
Mişcaţi de ropolu-i păgân;
Precum, un veteran bătrân
Urechea lacom si-o aţine
La ce spun tinerii'nire ei,
Uitat într'un sărman bordei.
XIX
De asta calda tinereţe,
Nu ţine nici o laină'n gând,
Iubire, ură şi tristeţe,
Le comentează orişicând.
Oneghin, veteran iubirii,
Sta ascultând, cum rob pornirii,
întreaga inimă, încet,
Şi-o spovedea acest poet;
2 - V. Românească
Lăiintricu-i aşa cum este Şi-l desvelea naiv, direct. Şi-Oneghin a aflat complect Iubirea lui şi-a ei poveste; Poveste plină de tumult, Ce-o ştim prea bine de demult-,
XX
Iubea cum nu se mai îu&vşt'e'. Cum doar, năvalnic şi discret. Spre a iubi se osândeşte Nebunul suflet de poet. Mereu acelaş vis oriunde, Acelaş dor care pătrunde. Aceeaşi jale şi oftări! Nici a uitării depărtări, Nici despărţiri, nici suferinţa., Nici muzele alesei vieţi, Nici vii, străine frumuseţi, Nici chefurile, nici ştiinţa: Curatul foc, oricât au vrut, Să-i schimbe'n suflet n'au putui
XXI
De mic, lui, Olga îi plăcuse, Când nu ştia de chin duios Şi a privit în vremuri duse La jocul ei copilăros; Prin umbra dulce de sub slavă,,, Ei se plimbară prin dumbravă Şi îi vedeau părinţii lor Lângă altar în viilor. Curată şi fermecătoare, In umbră şi sfielnic, ea, De-ai săi veghiată, înflorea Ca'n iarbă albe lăcrimioare; La care fluturii nu vin Şi nici albine nu s'aţin.
XXII
Poetului ea-i dăruise Cu'nlâiul vis, extaz deplin, Şi amintirea ei stârnise Pe lira-i cel dintâi suspin.. Ad:o aurite jocuri! El a'ndrăgit uitate locuri,. Tăceri şi-adâncuri de nespus' Şi nopţile când luna-i sus, — Da, luna! Lampă sub seninuri/, Ah, ei i-am închinat plimbări.
18
A. S. PUŞCHIN
Prin întuneric de'nserări Şi lacrimi vii, balsam la chinuri... Azi luna ni se pare doar Că'nlocuieşte-un felinar.
XXIII
Modestă şi ascultătoare Ca zorile când urcă'ncet, Curată ca o sărutare Sau ca o viaţă de poet. Ca cerul ochii, păr ca inul, Zvelleţa, zâmbetul, suspinul, E'n Olga — lotu-i diafan... Dar apucaţi orice roman Şi-i veţi găsi exact portretul: E graţios; dau în vileag: Cândva şi mie mi-a fost drag, Dar, vezi, mi s'a urât cu'ncelul. Cer voie, cititorii mei, Să mă ocup de sora ei.
XXIV
Tatiana-i sora... Cu-aşa nume,
Dela'nceput sfinţi-vom noi,
Romanu-acesta ce pe drum e
Şi gingaşele sale foi.
Ei şi? El e sonor, cuminte,
De timpuri vechi aduce-aminte
Si de dorinţe. Sunt dator
S'o spun pe faţă tuturor,
Că gust puţin a pus natura
In noi şi numele ce-avem
(De versuri să vorbim nu vrem);
Noi n'am asimilat cultura,
Din ea rezultă, drept vă zic.
Doar mofturi şi mai mult nimic.
XXV i
Deci fata se numea Tatiana. 1S)
N'avea mândrela sorii ei,
Nici prospeţimea, nici sprinceana,
S'atragă ochii tinerei.
Tăcută, tristă şi retrasă,
Ca ciuta codrului fricoasă,
In părintescul ei cămin
Părea că-i un copil străin.
Ea lângă mamă, lângă tată,
Să se alinte nu ştia,
.Stingheră'ntre copii stătea,
Nevrând să sburde niciodată.
Şi la fereastra ei, tăcând, Ea zile'ntregi veghea visând.
XXVI
Amica ei melancolia
Ce poarta vieţii i-a deschis,
In pacea satului, pustia
0 'mpodobea cu dor şi vis. Mânuţa-i fină ca sideful De ac fugise; iar ghergheful Nu o văzu nicicând, din zori Să coasă cu mâtasă flori. Impulsul către stăpânire : Păpuşei poruncind, posnaş, Se pregăteşte-un copilaş
Să afle legea'n omenire. Şi-ale mămicăi lecţii, el,
1 le repetă'n chip şi fel.
XXVII
N'a vrut păpuşe drăgălaşe, Ea n'a vorbit în anii duşi, De noutăţi de prin oraşe Şi despre mode cu păpuşi. Fugea de poznele sprinţare; Poveştile 'nfricoşătoare, In nopţi cu ger şi vânt buimac, Fetiţii îi erau pe plac. Dădaca-i, când cu dinadinsul, Ca Olgăi să-i  întindă punţi Strângea tovarăşii mărunţi, Ea tot nu se juca de-a prinsul; Se plictisea, fără folos, De larmă şi de râs voios.
XXVIII
Ea zorile, cu lină pace, Le'ntâmpina depe balcon, Când bolta palidă se face Şi stele pier; când fără svon Se luminează'ncet pământul Şi-i sol al dimineţii vântul Şi ziua creşte-apoi domol. Şi-atunci când iarna dă ocol Iar noaptea'nvăluie zenitul. Când linişte-i prin necuprins Şi când sub ceaţa lunii'ntins, Alene doarme răsăritul, — La ceas ştiut se deştepta, La lumânare se scula.
evghenii oneghin
XXIX
Devreme se pierdu'n romane; Trăia numai prin ele. Ol Purta în piept ca dragi icoane Pe Richardson şi pe Rousseau. Ţătuca, om din alte vremuri, In cărţi el nu vedea bleslemuri Sau vătămări, nici cât un pic; El, care nu citea nimic, Le socotea un foc; în fine, Să afle nu-i ardea nicicum, Sub perna fetei ce volum Dormea în taină mult şi bine. Consoarta lui era în ton: Nebună după Richardson.
XXX
Pe Richardson ea îl iubise Nu pentrucă-l citea uşor, . .S'au pe Lowlace că-l socotise Lui Grandison superior 14); Dar pentrucă odinioară, Alina, — o prinţesă-vară, Din Moscova, — vorbea de ei. Pe-atunci logodnic cu temei Fu soţul ei, dar de nevoie; Ea după altul suspina Ce inimă şi cap avea Şi care nu-i făcea pe voie; Fu Grandison, cuceritor, Sergent de gardă, fucălor...
XXXI
La modă eb era ' mbrăcată Ca el, cu gust ales şi rar. Când colo, fără-a fi 'nlrebată, Pe fală-au dus-o la altar. Spre-a stinge fălea ei neghioabă, Bărbatul, — om deştept, — degrabă A dus-o'n satul lui; şi ea, In fur cu cine nu gândea, Dintâi a plâns, ieşind din fire, De soţ era să dea divorţ. Apoi, deprinsă, şi-a pus şorţ, Gospodărind cu mulţumire. Deprinderea e cu noroc: Ea ţine-al fericirii loc. ]b)
XXXII
Deprinderea-i alinătoare
De suferinţi, — o ştim perfect;
2"
Descoperind o taină mare, Curând s'a potolit complect. Lucrând şi stând, află secretul Cum să-l conduci pe soţ cu'ncetul, După a ta voie. Da porunci Şi toate strună-au mers de-atunci. Veghea la munci, lucra'n odaie, Săra bureţi, străngea'n ciorap, Contabil bun — râdea pe cap, Iar sâmbăta mergea la. baie; Lovea în slugi cu pumnul boţ Şi nu se sinchisea de soţ.
XXXIII
Cândva cu sânge ea, naivă, A scris la fete în album, Numea Pauline pe-o Paraschivă, Vorbea cântat şi nu ştiu cum; Purta corsetul strâmt, fireşte, N rus, sonor, pe franţuze:: te II pronunţa uşor pe nas; Dar toate'n urmă au rămas: Corset, album, princesse Polina, Şi orice vers sentimental, Ea le-a uitat, — cu glas egal Numea Aculca pe Cellina. Cu vată-a căptuşit de tot, Scufia şi al ei capot.
XXXIV
Din suflet o iubea bărbatul,
In treburi nu se-amesteca,
Credea în ea, primindu-i sfatul
Şi în halal mânca şi bea.
Trăia în pace şi odihnă;
Din când în când, în seri de lihn
Veneau vecinii lor voioşi,
Prieteni nepretenţioşi,
Să tângu.e, să clevetească,
Să râdă'n plin de orice fleac.
Şi timpul trece; semne fac
Ca Olga ceai să pregătească;
Pe urmă cina... „Somn uşor!u
Şi pleacă musafirii lor.
XXXV
Păstrau în paşnica lor viaţă Frumoase datini strămoşeşti: Ei la Lăsat-de-Sec, în faţă Scoteau blinelele ruseşti;
20 a. s.
Ţineau pe an doar două posturi; Iubeau cântări şi hori cu rosturi; Se învârteau în căluşei; Şi la Treime, de-obicei, Când se căsca la lelurg'tie, Vârsau trei lacrimi la un loc Pe un mănunchi de busuioc; Credeau în cvas ca'n apa vie; Şi cu tradiţia 'ntr'un hang, Serveau pe oaspeţi după rang.
XXXVI
Aşa îmbătrâneau alături.
Şi'n faţa sot ului, ca'n vis,
In cele de pe urmă, 'n lături
Mormântul poarta şi-a deschis.
Intr'o amiază moarlea-l strânse;
Preabunul său vecin îl plânse
Şi soaţa şi copiii lui,
C'o jale cum n'a fost şi nu-i.
Boier de treabă-a fost şi'n pace;
Unde-i acum ţărâna sa,
Un monument grăie.şte-aşa:
Aici Dimitrii Larin zace,
Rob Domnului, sub bulgări reci
Aflat-a liniştea de veci.
XXXVII
Vladimir Lenki la'nturnare, A vizitat cu un suspin,j Umilul monun ent sub care Dormea bătrânul său vecin. Mult timp a stat cuprins de jale. „Poor Yorick"16) a'ngănat el moale, -In braţe dânsul m'a purtat. De câte ori nu m'am jucat Cu-a sa medalie de luptă! Pe Olga mi-o meni'ndelung, Zicând: „eu oare am s'ajung?..." Pe loc, cu inima ca ruptă, Vladimir, întristat şi pal, I-a scris funebrul m'idrigal.
XXXVIII
C'un epitaf ce-l întocmise Pentru părinţii din păm,ănt,
\
PUŞCHIN j
I
Atunci ţărâna le-o cinstise..
Vai! Generaţiile sânt
Al vieţii seceriş de-o clipă,
Prin voia proniei, în pripă
Răsar, se coc, se prăvălesc
Şi altele în loc sosesc...
La fel şi neamul ni s'agită,
Se'nalţă, fierbe'nlre genuni
Şi cade'n gropi după străbuni.
Veni-va vremea hărăzită
Şi ceasul cel când de nepoţi
Vom fi'mbrănciţi din lume toţi. )
XXXIX
1 Amicii mei, orice s'ar spune, Petreceţi traiul vieţii'ntreg! Pricep a ei deşertăciune Şi prea puţin de ea mă leg. Sunt orb vedeniilor toate; Insă nădejdi îndepărtate Mă tulbură din când în când: Mâhni-m'aş să mă duc curând ţ Din lumea asta, fără urmă. Nu pentru fală scriu, exist; Dar parc'aş vrea deslinu-mi trist Să-l proslăvesc cât nu se curmă, Ca pomenit să fiu măcar De-un sunet când o să dispar.
XL
Pe cineva el o să-l mişte; j Şi sorţii poate c'or să vrea Ca'n unda Lelhei, sub răslri.yle, Să nu se'nece strofa mea.
Şi poate (visuri de 'nselare!) ,! Vreun necunoscâtor, oricare,
Privind ilustrul meu portret Va spune: iată un Poet/ închinător la Aonide, Iţi mulţumise smerit, cum vezi, O tu, ce'n minle-o să păstrezi ;; Tot ce-am creat în vremi perfide, Şi ale cărui sfinte mâni Mi-or smulge laurii bătrâni.
EVGHENII ONEGHIN
21
CAPITOLUL TREI
Elle Stait fiile, elle etait amoureuse.
Malfilătre *)
I
„Hei, încotro? Ce-mi sunt poeţii!"
— „Te las, Oneghin, salve deci".
— „Nu te reţin; dar spune-mi ce ţi-i Şi unde serile-ţi petreci?"
— „La Larini". — „Asta-i de mirare. Ascultă! Greu nu-ţi vine, oare, Să-i vezi mereu de-un veac întreg?a
— „Deloc". — „Eu unul nu'nţeleg. Văd depe-acum cum sade treaba: Dintâi (m'asculţi? nu-i drept ce
spun?)
Sunt simpli ruşi de neam comun; La oaspeţi ei pun toată graba: Dulceţuri... şi etern, apoi, Vorbesc de in, de vite, ploi..." —
[[
„Nu văd vreun rău aici anume".
— „Plictisu-i răul, dragul meu".
— „Dispreţuiesc mondena-ţi lume, In cercul casnic simt că-s eu, Acolo pot..." — „Din nou eglogăt Ajunge, parc'ai fi în togă.
Dar ce-i? Tu pleci? Regret nespus. Ah, Lenski: ce-ai avea de spus. Să-ţi văd Fetida, rnăndrâ'n toate, Motiv de vis, de taină grea, De lacrimi, vers, et cetera?... Prezintă-mi-o". — „Glumeşti". — „Se
poate?".
....... „Sunt bucuros". — „Pe când?" —
„Şi-acum. Ne vor primi cu drag oricum
III
— Să mergem".
Şi-au ajuns amicii; S'au prezentat; cu bunătăţi Primiţi şi molcume servicii, Cum se primea în alledăţi. Trataţii li s'aduc în faţă; Farfurioare cu dulceaţă, Pe-o masă pun, ăupă tipic, Un şip cu apă de brusnic.
Pe-un   drum   mai   scurt  spre casă
sboară11}
IJe cât ce pot, eroii mei. Să tragem cu urechea dară Şi pe furiş, la ce spun ei.
— „Dar ce-i, Oneghin? Ca-ti întruna?"
— „Aşa casc, Lenski, totdeauna".
-- „Mai plictisit pari". — „Nu, (gal.
E 'ntunecime peste deal;
Dă bici, Andruşca: mână, mână!
Tâmpite-aceste locuri, zău!
Ştii, Laiina e simplă rău,
Dar e-o simpatică bătrână.
Mă tem: brusnic a cea de az
Să nu-mi producă vreun necaz.
V
ia spune-mi: care e Tatiana?"
„Păi, ceia care, când stăteam, Tăcută, tristă ca Svetlana, Intrând, s'a aşezat la geam".
— „Cea mică-i draga? Se 'nţelege..."
— „Dar ce-i?" — „Eu alta mx-aş alege De-aş fi poet cum e ti şi spui;
Pe chipul Olgăi viaţă nu-i. Madona lui Van Dijck e fata, Cu chipul rumen şi rotund, Banal precum e-al lunii fund, Pe bolta cea banală: gala!". Vladimir răspundea'ncr unt at, Apoi lot drumul mut a stat.
VI
La Larini apărând Evghenii, O mare vâlvă a produs Intre vecini şi rubedenii Şi toţi s'au amuzat nespus. Dispuşi, cătară să ghicnască, in comentarii să glumească
*) Ea era Iată, ea era îndrăgostită.
22
A. S. PUŞCHIN
Şi judecau, dar cu păcat, Ursindu-l Taniei de bărbat. Se afirma''n poveşti eterne, Că nunta-i lucru hotărît. Dar că se-amână întrucât Nu-s verighete mai moderne. Pe Lenski amorezul cult, Ei îl vedeau nuntind demult.
VII
Tatiana asculta ciudoasă Scornirile; visând răspuns, Co bucurie neînţeleasă La asia se gândea pe ascuns; Şi'n piept un gând căzu, palpită: E timpul ei, e 'ndrăgostită. Cum primăvara iivie mut Grăuntele'n pământ căzut, Demult a ei închipuire Ardea de dor şi chin cumplit, Flămândă de ceva sortit; Demult a inimii zbucnire Tot pieptul tânăr i-apăsa, Ea aştepta pe... cineva.
VIII
Şi s'a'mp Unit... A prins să vadă;
Ea a rostit: acesta-i el/
Vai! Zi şi noaple-i este pradă;
Fierbinte, somnu-i singurel,
De dânsu-i plin; fecioarei, toate,
Cu vrăji sporite, descântate,
li spun de el; o indispun,
Al consolării şopot bun,
Privirea servei, grijulie.
Mâhnită jjarcă'n amintiri,
Nu-i asculta pe musafiri.
Ii blestema în sindrofie,
Venirca'n neprielnic ceas
Şi 'ndelungalul lor rămas.
IX
Acum ce-atentă ea citeşte Romane dulci din alte ţări, Cum bea c'un farmec ce-o răpeşte Seducătoarele 'nşelări! De forţa visului scornite Creaţiuni însufleţite, Amantul Iuliei Volmar, Madlek-Adel şi de Linar Şi Werther, fire fatalistă
Şi Grandison, al minţii domn,1*) Ce nouă ne pirovoacă somn, Toţi pentru visătoarea tristă, Se contopiră într'un chip Şi-Oneghin este protctip.
X
Crezându-se o eroină A favoriţilor autori: Clarisâ, Iulie, D-lfină, Tatiana, prin păduri, în zori, Cu cartea'n mână rătăceşte, Ea caută şi'n ea găseşte Ascunsul foc şi v:ul vis, Tot rodul inimii deschis. Oftează, propriu i se pare Tristeţă şi elan străin Şi pe de rost şopteşte lin Eroului ei drag scrisoare... Insă eroul de pe tron In niciun caz nu-i Grandison.
. XI
C'un stil ce-auzul ţi-l alintă, Vreun creator, arzând de zel, Ades eroul şi-l prezintă Drept al perfecţiei model. El l-a'nzestrat pe cât se poate, E prigonit de nedreptate, Posidă suflet simţitor, Cap bun şi chip atrăgător. O pură pa.siune-l scurmă, Oricând eroul renumit Să se jerlfească-i pregă'it. Şi la capitolul din urmă, Păcalu-i pedepsit din greu Şi binele-i slăvit mereu.
XII
Azi toate miniile-s în ceaţă, Morala ne provoacă somn. Păcatul e iubit pe faţă, Şi în romane-i mare Domn. Sub fantezii de rost britanic, Copila are somn tiranic, Drept idoli ca păslreazd'n şir: Sau melancolicul Vampir, Sau Melmot, omul fără vicii, Sau Jidovul Rătăcitor, Corsarul sau Sbogar.19) Cu spor,
evghenii oneghin
23
Lord Byron meşter în capricii, A prins-o'n sumbru-i romantism Şi desperatul egoism.
XIII
Amicii mei, ce'nseamnă asta? Probabil prin cerescul plac, Nu voi mai fi poet şi basta; Jntra-va'n mine noul drac; De Febus nefiindu-mi teamă, M'oi scoborî   dând prozii vamă: Şi-un vechi roman, durat senin, Va   copleşi al meu declin. Intrânsul crima n'o să crească, Nici grozăvii n'am să scornesc, Ci simplu vreau să povestesc Despre-o familie rusească, Despre-al iubirii vis tăcut Şi despre datini din trecut.
XIV
Voi povesti precum bunicii, Cu vorbe simple şi temei, Cum se'ntălneau copiii, micii, Lângă pârâu sub vechii tei; Ăl geloziei chin, oftarea Şi despărţirea şi'mpăcarea, Din nou am sâ-i sfădesc, şi-apoi Am să-i cunun pe amândoi... Mi-oi aminti acele rare Cuvinte de amor aprins Şi care'n vremea ce s'a stins, Iubitei, stându-i la picioare, Pe buze-mi .răsăreau treptat, Cuvinte care le-am uitat.
XV
Tatiana, draga mea Tatiana! Cu tine plâng şi-mi pare rău; Tiran modern ai drept icoană, E'n mâna lui destinul tău. Pieri-vei;   mai'nainte însă, Tu c'o nădejde oarbă, plânsă, Chemi fericirea, vrei s'o'ncepi, Tu vraja vieţii o pricepi, Venin dorinţa-i la sorbire, Cu ochii larg deschişi visezi, Oriunde tu-ţi imaginezi Un loc de dulce întâlnire Şi-oriunde-l vezi,drept ideal, Pe-al tău ispititor fatal.
XVI
De dorul dragostei, Tatiana, Se duce'n parc, la greu impas, Deodată ea-şi coboară geana Şi-i lene să mai facă-un pas: Se'nalţă pieptul, o clipită De   flăcări faţa-i năpădită, Nu-i suflă buzele deloc, Urech-a-i vuet, ochii-s foc... Se face noapte; luna plină, Priveşte cerul până'n fund, Priveghelori   ce'n crâng   s'ascund, Cu tril răsunător suspină. Tatiana, trecză'n dormitor, Dădacii-i spune 'nceiişor.
XVII
„Nu pot dormi; e zăpuş-ală! Deschide-un geam sistai; te-ascult..."
— „Ce ai rTaliana?" — „Plictiseală: Să-mi spui din vremea de demult".
— „Dar despre ce? Odinioară, Păstram în minte o comoară De basme despre duhul rău Şi despre fete; azi e-un hău
In mine, Tania, sunt buimacă: Tot ce-am ştiut, uilat-am. Da, Venitâ-i vremea cea mai grea! Ruinâ-s..." — „In trecut, dădacă, Simţişi în inimă porunci? Hai, spune-mi, ai iubit pe-atunci?"
XVIII
— „Ajunge,   Tania!  Pe-acea vreme Iubirea   nu-şi avea cuvânt,
Că mama-soacrâ cu blesteme M'ar fi gonit de pe pământ".
— „Dar cum te-ai cununai, luneanea?"
— „Cumvrut-aDomnul. Bietul Vanea, Era mai mic şi din orfani;
Aveam doar treisprezece ani. Mult timp umblase-o peţitoare; Tăluca 'nlâi a pregetat, Apoi m'a binecuvântat. Plângeam de frică'n gura mare; M'au despletit în plâns nespus, Cântând la cununii m'au dus.
24
A. S. puşchin
XIX
Şi 'ntre străini fui fără veste... Dar tu n'asculţi ce spun colea..."
— „Ah, neanea, neanea, dor îmi este, Sunt tare tristă, draga mea:
Aş plânge plâns din cale-afarâ!..." —• „Copila mea, eşti bolnăvioară; Te'ndură, scap-o, Domn Ceresc! Ce-ai vrea, hai spune-mi, să-ţi servesc... Te voi stropi cu-agheazmâ, bine, întreagă arzi.." — „Eu nu bolesc; Eu, ştii, dădacă...  eu... iubesc..."
XX
— „Copila mea, Cel Sfânt cu tine!" Şi neanea, spre-a goni năluci, Făcea deasupra fetei cruci. „Iubesc", — ea îi şoptea, suavă
Şi tristă'n chinu-i fecioresc. „Odorul meu, tu eşti bolnavă".
— „Ah,   neanea,lasă-mă, iubesc". Şi din înalturi luna plină Cernea nostalgica-i lumină Pe-obrazul Taniei, cel frumos, Pe părul  lung şi mătăsos,
Pe lacrimi... şi pe banca unde
In faţa fetei, cu tulpan
Pe capul ei cărunt, sărman,
Bălrăna'n contăş  vechi s'ascunde;
Şi moţăie ca'n rugăciuni,
In faţa inspiratei luni.
XXI
Tatiana, dusă'n depărtare, Priveşte   lana'n ceas târziu... Deodală-un gând în ea răsare...
— „Te du, vreau singură să fiu. Dă-mi, neanea, pană şi hârtie Şi masa; somnul o să-mi vie; Cu bine". Singură-i cu ea.
Tac toate. Luna o bătea. Tatiana scrie încruntată, Evghenii''n mintea-i suveran, Scrisoarea ce-o scria spontan, Respiră dragoste curată. Scrisoarea-i gala, precum vezi... Tatiana, cui i-o adresezi?
XXII
Am cunoscut femei distante, Ca   iarna pure, reci oricând, Ne'ndurăloare, arogante,
Care-s enigmă   pentru gând; Uimea mândria lor mondenă; Virtutea, naturală trenă; De   ele îngrozit fugeam, Parcă pe fruntea lor citeam Inscripţia  ce'n iad asemeni: Lăsaţi  speranţele  pe  veci !20) Sunt pacoste'n amor, sunt seci, Se bucură dând spaimă'n semeni. Pe ţărmul Nevei, pe alei, Cred că 'ntălniţi aşa femei.
XXIII
Şi mai ciudate chiar există. Intre supuşi admiratori, C'o nepăsare egoistă Primesc omagii, rugi şi flori. Şi ce-am aflat uimit eu, oare? Că ele, aspre la purtare, Iubirea sperie 'n z':dar, Ştiind cum s'o atragă iar. Dar cel puţin compătimirea, Sau poale glasul unduios Alai pare uneori duios; Şi-amantul, frate cu orbirea, Din riou aleargă spre genuni, Momit de dragi deşertăciuni.
XXIV
Cu ce-i Tatiana vinovată, Ca'n simplitatea-i n'a'nieles Minciuna ce-i şi cum arată Şi credi'n visul ei ales? Că fără mofturi e'n iubire Urmând imboldul din simţire, Că ' ncrezătoare-i firea ei, Că dăru;tă-a fost de zei C'o 'nchipuire furtunoasă, Voinţă vie, gând senin Şi cap de fantezie plin Şi inimă de foc, duioasă? Ii veţi ierta destinul treaz Că n'are'n pasiuni zăgaz?
XXV
Cocheta rece calculează;
Tatiana, ca un copilaş,
In dragoste capitulează
Fără condiţii, pătimaş.
Nu spune:  să-i mai dau de furcă,
EVGHENII ONEGHIN
Aşa iubirea preţu-şi urcă, Mai cert spre plasa-mi o alung; Dinţii, cu vanitatea' mp ung Nădejdea; cu nedumerirea Sfarm, inima; o 'nvii la loc Apoi cu-at geloziei joc; De nu, lăsăndu-şi fericirea, Sătul de ea, vicleanul rob Din fiare scapă'n chip neghiob.
XXVI
Sunt piedici de trecit cu pana: Ca cinstea ţării s'o păzesc, Scrisoarea scrisă de Tatiana Va trebui s'o tălmăcesc. Ea rusa prost şi-o însuşise, Nicio revistă nu citise, In graiul ei natal, frumos, Se exprima anevoios, încât scria pe franţuzeşte... Dă, ce să-i faci? Repet oricum: Că nicio doamnă pân'acum Iubirea nu-şi rostea ruseşte; Era deci graiul nostru rar Exclus ca gen epistolar.
XX A7 II
Ştiu: doamnele vor fi datoare
Să 'nveţe rusa. Ce prăpădi
Cu Gând Curat21) în mâni cum oare
Să-mi presupun c'o să le văd?
Poeţii mei, au n'am dreptate
Că gingaşele adorate
Şi cărora, spăşind un vis,
In taină versuri noi le-am scris
Jurând de-a le iubi pe viaţă,
Au, toate, graiul nostru rus,.
Deşi îl stăpâneau redus,
Dar îl poceau cu-aşa dulceaţă!
Şi'n gura lor, voi ştiţi c'aşa-i?
Părea natal străinul grai.
XXVIII
Păzeşte doamne — slavă ţie! Să nu'nlălnesc la bal, că-i trist, Vreun membru de academie, Sau vreun savant seminarist! Ca gura fără zâmbet moale, Fără greşeli gramaticale Eu limba rusă n'o iubesc.
Şi poate, adevăr grăiesc, Frumoasele de azi, convinse De al revistelor scandal, Ne-or instrui, gramatical, Dând versului mijloace'ntinse; Dar eu... ce-mi pasă de-acest rost? Ea am să cred în tot ce-a fost.
XXIX
Greşita, falsa băiguială, Schimonositul grai nedrept, Ca şi'n trecut cu-a lor năvală Un freamăt îmi stârneşte'n piept; Căl-maş, de-aş putea, oleacă, Dar galicismele-or să-mi placă Ca tinereţea ce s'a şters, Ca Bogdanovici şi-al său vers. Ajunge însă. De scrisoare Să mă ocup, că-i timpul ei; Cuvântu-i dat, dar ce? Ei-ei, Ca să renunţ aş fi în stare. Eu ştiu: azi nu-i, chiar de-o porni La modă pana lui Pami.
XXX
Tu, cel ce cânţi tristeţea'n viată, 28 De-ai fi acum pe unde-s eu, C'o rugăminte îndrăzneaţă Te-aş supăra, iubitul meu: S'aşterni în melodii divine Toate cuvintele străine Ce fata pătimaş le-a scris. Pe unde eşti? Te-astept: Deschis Mă 'nchin şi îţi transmit onoarea.. Dar   printre mohorîte stânci, Lipsit de-omagieri adânci, Sub finic cer, sorbind uitarea, Pribeag, n'aude'n umbra-i grea, Cu sufletul, durerea mea.
XXXI
Scrisoarea scrisă de Tatiana, Eu cu sfinţenie-o păstrez, Citesc mâhnit şi grea mi-e pana, O 'ncep din nou şi-o tot urmez. De unde atâta duioşie, Cuvinte dragi prin stângăcie? Atât absurd, umil şi bun Şi graiul inimii, nebun, Plăcut dar parcă sub năpastă?
26
a. s. puşchin
Eu nu pricep- V'o dau, oftând, Intr'o traducere de rând, Nu pânza, copia e proastă: Freischulz, cântat banal, pe dos, De-o mână de elev sfios.
SCRISOAREA T ATI AN EI CĂTRE ONEGHIN
Fă scriu — mai mult se poate oare? Ce  încă să mai spun şi cum? Eu ştiu, puteţi cu nepăsare Să mă dispreţuiţi deacum. Dar pentru suferinţa-mi mare Al milei strop de-o să-l păstraţi, Eu ştiu că n'o să mă lăsaţi. Dintâi, am vrut să tac, uitată; Credeţi-mâ: ruşinea mea Nicicând n'aţi fi putut afla, De-aş fi nădăjduit vreodată, Ca rareori, săptămânal, Să fiţi în satul meu natal, S'ascult a voastră glăsuire. Doar un cuvânt să vă şoptesc Şi-apoi zi-noapte să gândesc Pân' la o nouă întâlnire. Că staţi restras de lume, ştim; Vă plictisiţi aci 'n pustie, Noi... cu nimic nu strălucim, Deşi ne-aduceţi bucurie.
La ce-aţi venit şi ne-aţi văzut? In satul unde-mi duc fiinţa, Nicicând eu nu ii'aş fi ştiut Şi nici ştiam ce-i suferinţa. Din suf.et chinul, neputinţa, Cu vremea ogoind (ştiu eu), M'aş fi'nsoţit şi 'n nouă casă Eram nevastă credincioasă Şi mamă bună'n felul meu.
Un altul? Nu-i pe lume altul Să-mi poată inima avea! Astfel a hotărît înaltul, Aşa vrea cerul: sunt a ta; Mi-e dată viaţa ca pe line Să te'ntâlnesc pe-acest pământ; De Dumnezeu trimis la mine, Mă vei veghea pân1 la mormânt... Tu visele-mi făceai frumoase, Necunoscut, tu drag mi-erai, Cu ochii chinul mi-l stârneai, In suflet glasu-ţi răsunase
Demult!... Nu, n'a fost vis defel!
Eu ie-am recunoscut de'ndată
Şi ameţită, 'ni ăpăială,
Mi-am spus în gând: acesta-i el!
E drept? Pe tine le-auzisem:
Tăcut, tu-mi cuvântai mereu,
Când pe săraci îi miluisem
Şi când c'o rugă potolisem
Tot dorul sufletului meu?
Şi chiar acum,, înlr'o clipită,
Nu tu, vedenie iubită,
Prin noapte fulgerând, te'nclini
Spre fruntea-mi gala să se culce?
Nu tu, şoptind cu farmec dulce,
îmi dai nădejde şi m'alini?
De eşti vreun înger ce-ocroteste, Sau vreun viclean ce unelteşte: Vreau îndoiala să-mi goneşti, Sau poate că-s iluzii, toate, Sau amăgiri copilăreşti! Menirea mea e alta, poate.... Dar fie! Soarta mea, pe veci Ţi-o'ncredinţez acum, umilă. In faţa ta vărs lacrimi deci Şi ocrotire-îi cer şi milă... Mă vezi: sunt singură'n ungher, Nu sunt de nimeni înţeleasă, Chiar mintea mi-e bolnăvicioasă Şi trebuie, tăcând, să pier. Eu le aştept: cu o privire Nădejdea 'n suflet- să-mi trezeşti, Sau visul greu să-l risipeşti, Vai, c'o firească dojenire!
închei! Mă tem să recitesc... De spaimă mor şi de sfială... Da'n cinstea ta m.ă bizuiesc Şi ei mă dărui cu'ndrăzneală...
XXXII
Suspină Tania ca năucă, Scrisoarea-i tremură în mâni; Bulina roză se usucă Pe limbă-i; simte jar sub sâni. Pe-un umăr capul ei se lasă, De sub cămaşa de mălasă S'a desgolit un umăr dalb... Şi iatâ-al lunii tatger alb Se stinge. Ici s'arată-o vale Din aburi; colo un isvor
evghenii oneghin
27
De-arglnt; din cornu-i un păstor Dă glas ca pe săteni să-i scoale. E ziuă; toţi sunt treji; senin; Dar totu-i pentru ea străin.
XXXIII
Nu vede aurora'n zare, Cu cap plecat, cu ochii grei, Stă şi n'apasă pe scrisoare Pecetea cu gravura ei. Dar uşa'ncet căscând cu mâna, Deja Filipovna, bătrâna, Pe tavă îi aduce ceai: „Copila mea, hai scoală, ha.il Dar tu eşti gata, vai de mine! O pasăre cu dulce glas! Aseară ce mai spaimă-am tras! Dar, slavă Domnului, eşti bine! Al nopţii dor s'a dus buimac, Obrajii tăi sunt flori de mac".
XXXIV
„Ah! Un servici să-mi faci, dădacă..."
— „Poruncă dă, frumoasa mea".
— „Să nu se afle... ştii tu... dacă... Dar vezi... Ah! Nu mă refuza".--
— „Mă jur pe Dumnezeu cu totul". „Trimite-ţi dar, pe-ascuns, nepotul Cu-aasl bilet la O:., ştii, lui... Vecinului... şi apoi să-i spui,
Să-şi ţie bine. strânsă gura, Să nu mă spuie lui cumva..."
— „Dar cui anume, draga mea? Eu m'am prostit, pierdui măsura. Vecini sunt mulţi, cum să-i socoti, Cum oare să-i înşiri pe toţi?"
XXXV
— „Ce grea de cap mai eşti tu, neanea!"
— „Bâtrână-s, scumpo, fără rost; Bătrână... mintea-mi slinsâ-i, Tania; Şi, vezi, cândva isteaţâ-am fost: Destul o vorbă boierească..."
— „Ah, neanea, neanea, taci şi las' că... Ce mă priveşte mintea ta?
E-o treabă cu scrisoarea mea Către Oneghin". — „Treaba-i treabă. Să nu te mânii, puiul meu, Tu ştii ce grea de cap sunt eu...
Dar ce-ai pălit şi iar eşti slabă?"1
— „Aşa. Nimic n'am, neanea, zău... Trimite-l pe nepotul tău."
XXXVI
O zi şi-a doua nicio ştire, Sculală'n zori, oftând pe-ascuns, Tatiana-i umbră şi'n neştire Aşteaptă: va primi răspuns? Sosi poetul, drept ca spicul.
— „Spuneţi-mi: unde vi-e amicul? Stăpâna casei l-a 'nlrebat:
— „Precum se vede ne-a uitat". Tatiana se sbătu în sine.
— „Că vine astăzi mi-a promis, Vladimir către gazdă-a zis:
— „Probabil poşla-l mai reţine". Cu ochii 'n jos Tatiana sta, — Parcă-o do/ană asculta.
XXXVII
E-amurg; pe masă clocoteşte Al serii samovar rusesc Şi aburind el încălzeşte Pictatul ciainic chinezesc. 'Turnat de mâna Olgăi, iată, Prin ceşti, în undă'ntunecată, Mirositorul ceai curgea Şi frişcă-un băeţaş servea; La geam sta Tania fără preget, Pe sticla rece'ncet suflănd, îngândurată, aşteptând, Scria cu minunatu-i deget Pe geamul aburit colo, In monogramă E şi O.
XXXVIII
Şi suflelu-i se'neacă'n ceaţă,
I-s ochii'n lacrimi. Dar, pe drum
S'aude-un tropot!... Fata'ngheaţă.
E-aproape!... Şi-i în curte-acum
Evghenii!... „Ah!" Şi'ntr'o năvală,
Tatiana sare'n altă solă,
Pe scări în curte, drept în parc.
Ea sboarâ'ntinsă ca un arc.
Nu cată'n urmă; vânt-străbale
Răzoare, paji: ti, punţi şi crâng,
Aleea către lac, se frâng
Mlădiţi de liliac, călcate;
Prin flori spre şipot a trecut
Şi'tiăbuşindu-se-a căzut *
28
A. S. PUŞCHIN
XXXIX
Pe-un trunchi.
„E-aicif E-aici Evghenii! O, doamne! Ce gândeşte el!" Şi inima-i, iscând vedenii, îşi face din nădejde ţel. Ea tremură, arzând. Şi-aşteaptă; O va găsi: dar nicio şoaptă... Colo'n livadă, la cules De poame, servele dând ghes Cântau în   cor   după poruncă. (Porunca-i dată cu tertip: Vlclenele cu niciun chip In gură poame nu-şi aruncă, Căci cântă cântece ruseşti: Invenţii crude boiereşti).
CÂNTECUL FETELOR
Felelor, frumoaselor, Ca obrajii fragilor, Ucu, săltaţi, voioaselor Şi petreceţi, drag lor. Vechi vă fie cănteci l; Un flăcău se'm/pintenă, Prind:-l cu des ântecul Hora noastră sprintenă. Cum se va ivi şi ne Va zâmbi, şiretelor, Zmeură şi vişine Să-i zvârliţi voi, fetelor, Şi roşaţa, fragilor Să-i zvârliţi voi, dragelor. N'asculta, flăcăule
Cântecul cu zorile. Nu pândi, măi răule, Fetele şi horele.
XL
Dar cântul lor, cu nepăsare Tatiana-l asculta sub vânt, Tot aşteptând nerăbdătoare Să-i piară-al inimii frământ, Să treacă-a feţii ei dogoare. Ci'n sâni e-aceeaşi sbuciumare, Nu trece-al feţii far de fel, Ci lot mai tare arde el. Cum fluturaşul străluceşte Zbătând aripi de curcubeu, De vreun elev străpuns din greu; Cum epuru.l se zăpăceşte, Deodată'ntr' un tufiş zărind Pe vreun puşcaş culcat şi-ochind.
XLI
La urmă ea, oftând, ca'n vise, S'a ridicai şi cu paşi grei Pomi, dar numai ce cotise Pe-ale e, — drept în faţa ei, Cu ochi scăpărători, Evghenii, Stătea cumplit, ca'n prăpădenii, Şi fata, friptă ca de-un foc, Cu spaimă s'a oprit pe loc... Dar ce-a fost d-pâ întâlnire, Amicii mei, mărturisesc, Că n'am puteri să povestesc; Vreau după lunga-mi glăsuire Să am răgaz, să beau cu voi; Voi isprăvi'ntr' un fel, apoi.
CAPITOLUL PATRU
La morale est dan» la nature des chose?.
N echer.
I, II, III, IV, V, VI, VII
Iubeşte mai puţin femeia, De vrei cât mai uşor să-i pla.ci, Şi sigur va ţâşni scânteia In mrejele ce'ntinzi dibaci. Cândva desfidul fu ştiinţă A dragostei, cu prisosinţă
Fălindu-se pe cât putea,
Se desfăta şi nu iubea.
Dar viaţa asta desfătată,
Fa maimuţoilor în rost
Prin mult slăvite vremi ce-au fost
Lowlaşii au apus odată
Cu tocul roş, înalt, cu luci
Şi cu măreţele peruci.
*) Morala se află în însăşi firea lucrurilor
EVGHENII ONEGHIN
29
VIII
Dar cine-i chiar aşa făţarnic Să spună-acelaş lucru mult Si să convingă vrând zadarnic Pe cei ce sunt convinşi demult; $'asculte obiecţii tot de-a gata, Sfărmând prejudecăţi ce fata N'avu nicicând şi n'are 'n zori La cincisprezece anişorii IJe cine nu-l trudeşte oare Ameninţări şi rugi apoi, Răvaşele pe şase foi, Inele, lacrimi şi plânsoare, Mătuşile veghind pe-aici Şi soţii care-ţi sunt amicii
IX
Evghenii-aşa da curs gândirii. In prima-i tinereţe, treaz, Fu victimă a rătăcirii Şi-a patimii fără zăgaz. Răsfăţul vieţii nu-l prea teme, De-un lucru-i fermecat o vreme, De altul e desamăgit, De vreo dorinţă-i chinuit, Isbănda ieftină-l răneşte; In larmă şi'n tăcere, el, Şi-ascultă sufletul rebel, C'un râs căscatul şi-l striveşte: Astfel, cei mai frumoşi, ca 'n vis, Opt ani din viaţă şi-a ucis.
X
Nu mai iubea nicio frum,oasă, Ci le curta aşa şi-aşa; De-a fost respins — puţin îi pasă. De-a fost trădat — se odihnea. Le căuta, dar fără sete, Le-abandona fără regrete, Uitând iubirea, ura lor; Cum oaspete nepăsător, La whisl sosind pe înserate, S'aşează; jocul de-i sfârşit, Din curte pleacă liniştii; Adoarme-apoi uitând de toate Şi'n zori el nu ştie deloc Disearâ unde-o fi la joc.
XI
Dar de a Taniei scrisoare, Oneghin, a fost viu mişcat:
Limbajul fetei visătoare
Un roi de gânduri i-a iscat;
Şi-a amintit că ea există,
De chipu-i pal, privirea tristă;
Şi'n dulce vis, ca'n pur văzduh,
S'a cufundat cu'ntregu-i duh.
Or fi văpăi de altădată
Ce-o clipă doar l-au străbătut?
Dar s'amăgească n'ar fi vrut
Ce crede-o inimă curată.
Şi-acum sburăm spre parcul cel
In care Tania stă cu el.
XII
Tăcură'n liniştea sihastră;
Apoi Oneghin i-a vorbit:
„Mi-aţi sc '■is scrisoarea, dumneavoastră,
Să nu negaţi. Eu v'am citit
Mărturisirile curate
A dragostei nevinovate;
Sinceritatea v'o iubesc;
M'a tulburat şi retrăiesc
Simţiri demult sub amintire;
N'o să vă laud, dând vreun nimb,
Dar vă voi răsplăti în schimb
Cu-o sinceră mărturisire;
Spovada mea s'o ascultaţi:
Vă rog ca să mă judecaţi.
XIII
De-a.ş vrea, ca îngrâdindu-mi viaţa Cu cercul casnic s'o cunun; Destinul de mi-ar da povaţa Ca să fiu soţ şi tală bun; Dac'a familiei aripă M'ar ispiti măcar o clipă: Soţie nu mi-aş căuta Afară doar de dumneata. Spun fără vorbe uşurele: Aflându-mi vechiul ideal, Eu v'aş alege drept loial Tovarăş al tristeţii mele, Zălog'frumosului dorit... Şi poate c'aş fi fericit! ■
XIV
Dar nu-i de mine fericirea; De dânsa-i duhul meu străin; In van deci vi-e desăvârşirea: Nu-s demn de ea cât de puţin.
30
a. s. puşchin
Să credeţi (fur pe conştiinţă) Ne va fi traiul suferinţă. Iubirii cu al ei avânt, Deprinderea-i va fi mormânt; Veţi plânge: lacrimile, pieptul Nu-mi va înduioşa, şi-i clar L-ar face să turbeze doar. Deci judecaţi ce flori, deadreptul, O să ne-ofere Himeneu Şi poate pe mulţi ani, mereu!
XV
Ce poate fi mai rău în viaţă Decât să vezi cum tot oftând Tânjeşte după soţ o soaţă, Stingheră zi şi noapte stând; Iar soţul ce valoarea-i ştie (Urându-şi soarta cu tărie) Mereu posac şi mânios, De-o rece gelozie-i ros. Aşa sunt. Pe acesta, oare, L-aţi vrut cu pieptul pur şi drept. Scriind aşa de înţelept, Cu-atăt de gingaşă candoare? Aceasla-i soarta ce hain Vi-e hărăzită de destin?
XVI
Ce-a fost, să fie nu. mai poate, Nu pot să-mi fac un suflet nou... Eu vă iubesc precum un frate Şi poate c'un duios ecou. Vreau s'ascultaţi nesupărată: Să schimbe poate des o fată Un vis uşor, pe-alt vis la fel; Cum frunzele un copăcel In primăveri cu zare-albaslră. Aşa vrea cerul cu-al său har. O să iubiţi deci iarăş: dar... Stăpână fiţi asupra voastră; Nu toţi ca mine vă pricep; Năpastele uşor încep.
XVII
întocmai glăsuia Evghenii. Nimic prin lacrimi nevăzând, Aceste vorbe sumedenii Ea le-asculta de-abea suflând. El i-a dat braţul. Tania, pală, (Cu o mişcare maşinală)
S'a sprijinit, cu ochii grei, Plecăndu-şi trist căpşorul ei. Spre casă-au mers pe-alei cotite, In casă-alături au intrat Şi nimeni nu le-a reproşat: Şi'n sat sunt drepturi fericite Şi libertatea e la preţ Ca'n Moscova, oraş semeţ.
XVIII
Eşti, cititor, de-acord cu mine,
Câ-amicul nostru s'a purtat
Cu Tania delicat şi bine;
Aici din nou şi-a arătat
A sufletului său noble'ă:
Deşi deloc din tinereţă
N'a fost cruţat de oameni răi:
Duşmanii săi, amicii săi
(Ce-acelaş lucru pot să'nsamne),
II pobrozeau în chip avan.
Nu-i om să n'aibe vreun duşman,
Dar de amici, păzeşte, Doamne/
Aceşti amici, amici, eh-hei...
Nu'n van îmi amintesc de ei.
XIX
De ce? Aşa. Să dormiteze Las negrul şi pustiul gând. Observ doar, între paranteze, Că nu sunt calomnii de rând De vreo canalie scornite, De vulg monden apoi primite, Că nu-i absurd, că nu-i banal, Că nu-i cuatren mai trivial, Pe care-amicul, pe 'ndelele, In cerc dis ins, în orice timp, Fără intenţii sau vreun ghimp, Greşind, să nu le tot repete; Da-i pentru voi ca strafa'n prag Şi ca o rudâ-i sunteţi drag!
XX
Hm! Nobil lector, sănătoase Vi-s rudele?... Cum vă'mpăcaţi? Permiteţi: veţi avea foloase De vreţi prin mine să aflaţi Ce'nseamnă rudele aceste. Aşa sunt ele, nu-i poveste: Suntem datori să le-alinăm, Cu drag respectul să le dăm,
evghenii oneghin
31
Să facem vizite la ele Pe la Crăciun, cu închinări, Sau să le scrim felicitări, Ca'nlregul an şi'n toate cele De noi să uile-apoi mereu... Mulţi ani le dee Dumnezeu!
XXI
In a femeilor iubire,
Nu'n rude sau amici să crezi,
Sub a furtunii clocotire
Tot dreptu-asupra lor păstrezi.
Aşa-i. Dar moda viforoasă,
Dar firea cea capricioasă,
Dar gura lumii'n veşnic zor...
Iar sexul drag, e-un fulg uşor.
Deaceea soaţa virtuoasă
Va să respecte cu temei
Ce glăsueşte soţul ei;
Altfel, arnica-ţi credincioasă,
Iţi vine'ntr'un moment de hac:
Amoru-i gluma unui drac.
XXII
Pe cine să iubeşti sub soare? De cine nu vom fi trădaţi? In fapte şi în vorbe, oare, De cine suntem măsuraţi? Şi cine-i cel ce nu bârfeşte? Şi cine-alint ne dărueşte? Şi cui îi place cum suntem? Cu cine traiul nu-i blestem? Vânând năluci cu chip viabil, Spre-a nu te irosi'nzădar, lubeşte-te pe tine doar, Tu cititor prea respectabil! Obiectu-i vrednic de-aşa ţel: Nu-i nimeni mai drăguţ ca el.
XXIII
Ce-a fost în urma întâlnirii?
Vai! Să ghiceşti nu-i tocmai greu!
Căci suferinţele iubirii
In tânăr piept scurmau mereu
C'un dor nebun şi cu'ntristare;
Nu, Tania, arde şi mai tare
De-o patimă fără ogoi;
Nu-i somn în pernele ei moi;
Şi sănătate, frumuseţi,
Surâs şi pace şi elan.
Pierit-au ca un sunet van; E'n noapte-a Taniei tinereţi; Precum furtuna ce-a' nvelit O zi ce-abia s'a zămislit.
XXIV
Vai! Tania mea se vestejeşte; Tăcând se stinge pic cu pic! Nimic pe lume n'o priveşte, Nu-i mişcă sufletul nimic. Din cap clintind cu gravitate, Vecinii-şi spun: E vremea, poate, Să se mărite!... Dar, dea/uns. Va trebui, aici afuns, Sâ'nveselesc închipuirea C'o dragoste când doi se plac. Amici, va trebui s'o fac, Deşi m'a frânt compătimirea; Iertaţi-mă; dar mi-e aşa De dragă Tatiana mea!
XXV
Răpit din ce în ce mai tare De-al Olgâi farmec de ne'nvins, Intr'o robie'ncânlătoare, Vladimir, sufletul şi-a prins. E'n veci, cu ea. La ea în casă Ei stau când noaptea'ncet se lasă; In zori, sub   soarele monarc, Ei mână'n mână trec prin parc; Ei şi? El beat de-aşa iubire, Cu gingaş tremur ruşinos, Cutează rar şi sfiicios, îmbujorat de-a ei zămbire, S'apuce-un cârlionţ bălai, Sau să-i sărute albul strai.
XXVI
Cu Olga'n doi fac des lectură, Citind căle-un moral roman, In care-autoru-i la natură Mai meşter ca Chateaubriand. Şi între timp el nişte pagini (Deşerte fantezii, imagini, Periculoase pentru ea) Roşind, cu grabă le sărea. Insingurăndu-se de toate, Tăcuţi, adânc îngânduraţi Ei joacă şah stând izolaţi,
32
a. S. puşchin
De masă răzămaţi în coate; Distrai e Lenski, monoton Ja turnai său cu-al său pion.
XXVII
La el acasă când soseşte, De Olga-i ocupat, vioi De dragul ei împodobeşte Albumul cu volante foi. Ba face un peisaj, de-exemplu; Morminte, al Kipridei templu; Ba un hulub pe-o liră stând, Din pană şi culori schiţând; Pe foi cu 'amintiri şi scrisuri, De semnături ceva mai jos, El scrie căte-un stih duios. Un monument tăcut de visuri, Un gând de-o clipă dăltuit, Prin ani şi ani de neclintit.
XXVIII
Aţi cunoscut provinciale
Ce-al lor album vi l-au adus?
E mâzgălit de-ţi vine jale,
Oriunde vrei şi jos şi sus.
Aici, sfidând ortografia,
Tot versuri şchioape vezi cu mia,
In al prieteniei semn
Scurtate şi lungite demn.
Vei întâlni pe'ntâia filă:
Qu'ecrirez-vous sur ces tabletLes?
Semnează: t. ă. v. Anette;
Iar ultima e mai subtilă:
„Mai mult ca mine de-o iubiţi,
Continuaţi, aici să scriţi".
XXIX
Aici găsi-veţi inimi două, O torţă, flori cu legământ Şi jurământul, scump şi nouă; Iubire până la mormânt; Aici un bard de prin oştire l-a tras un vers cu potrivire, într'un aşa album şi eu Aş seri cu drag, amicul meu, încredinţat pe cât se poale, Că fiecare moft scornit, Cu'ngăduinţă e privit; C'apoi, zâmbind cu răutate, N'or să descoase'n chip banal, De mint sau nu spiritual.
XXX
Dar voi, voi lomuri brăcuite, Biblioteci drăceşti aveţi, Albume splendid aurite, Spre chin mondenilor poeţi, Tolstoi v'a 'mpodobit cu-aleasa Lui pensulă, miraculoasă, Sau   Baralănski'n pană zeu: Să vă trăsnească Dumnezeul Când vreo femeie strălucită Quarlou-mi dă politicos, Mă prinde-un tremur furios Şi epigrama mi s'agită Adânc în suflet, ca un val, Dar tu, tu scrie-un madrigal!
XXXI
Nu scrie Lenski madrigale Pe-albumul Olgăi, visător, E-amor parfumul penei sale, Nu spirit rece, sclipitor; Ce vede'n Olga lui sglobie, El numai desjire asta scrie: C'un adevăr ce n'are frâu, Curg elegiile iui râu. Aşa, Iazâkov, îţi irumpe Din inimă un cânt nespus, Dar cui, o ştie Cel-de-Sus; Şi elegiile mult scumpe Ti-or da cândva de le culegi, Povestea vieţii tale 'niregi.
XXXII
Dar taci! Auzi? Un critic tună,
Să aruncăm, poruncă dând,
A bielei elegii cunună;
Spre fraţii barzi dă glas strigând:
„Ia mai sfârşiţi cu tânguirea
Şi mai lăsaţi orâcăirea,
Ce-a fost, ce-i dus, nu regretaţi,
Destul! Şi altceva cântaţi!"
— „Aşa-i. Şi-o să ne-arâţi spre muncă,
Vreo mască, goarne, vreun pumnal,
Şi al ideiei capital
Să-l înviem, voi da poruncă:
Spun drept, amice?"-- „Nicidecum!
Scriţi. ode, domnii mei, deacum,
evghenii oneghin
33
XXXIII
Cum se scriau în vremuri demne. Cu socoteală şi cu ţel..."
— „Doar ode, odele solemnei Dea/uns,amice; nu-i la fel? Uitaşi ce spune-un vechi satiric? Având alt gen, şiretul liric Mai suportabil ţi-e decât Poetul nostru mohorît?"
— „Dar elegia-i hău, amice; Deşertu-i jalnic, toţi îl ştim, Când scopul odei e sublim
Şi nobil..." Eu l-aş contrazice, Dar uite tac, căci nu voesc Azi două veacuri să sfădesc.
XXXIV
Visând măriri şi libertate,
Vladimir în fervoarea sa,
Ar fi compus şi ode, poate,
Dar Olga ode nu citea.
Plângăreţi barzi, ce-aţi scris: minune!
In ochii dragi citiţi? Se spune
Că pe pământ şi'n largul lui
Răsplată mai înaltă nu-i.
Ferice e iubitul care
Citeşte celei dragi ce-a scris,
Pe care-o poartă'n cânt şi vis,
Frumoasa, dulce-visătoare !
Ferice-i... deşi, ascultând,
Cu altceva-i ea poate'n gând.
XXXV
Dar ce visez rodind sub stele
Şi tot ce'n versuri născocesc,
Amicii tinereţii mele:
Dădăcii numai cu-i citesc.
Ori dup'o cină plicticoasă,
Pe un vecin, oprit la masă,
De poalâ-l prind şi'n colţ, perfid,
C'o tragedie îl ucid.
Sau, nu glumesc! In faptul serii,
De rime chinuit şi dor,
Pe lângă lac, rătăcitor,
Sălbaticele raţe sperii;
La versul meu cel muzical,
Tulind-o, sboară depe mal.
XXXVI, XXXVII
Dar ce-i cu-Oneghin? Pace daţi-if Răbdare cer, şi pe cât ştiu,
3 —  V\ Românească
Eu zilnicile-i ocupaţii
Cu deamănuntul le descriu.
Oneghin, trai de schimnic are:
La şapte, vara, e'n picioare
Şi'n strai uşor, pe lângă grâu,
Coboară dealul către râu;
Ca Byron, înotând pe-o coastă,
îşi trece Hekspcntul său,
Apoi, cafeaua, — şi ce-i rău,
Râsfoaie o revistă proastă
Şi se 'mbrăca.........
' XXXVIII, XXXIX
■Plimbări, leduri, păduri, izvoare,
Şi somn adânc şi farmec mut,
Ochi negri, mari de torcătoare
Şi proaspăt tânărul sărut,
Un cal ce din galop nu iese,
Dejunul cu bucate-alese,
Vin alb în sticle, azi ca ieri,
Singurătate şi tăceri:
E viaţa lui Oneghin, sfântă;
Treptat cu dânsa s'a deprins
Şi vara trece dinadins
Şi nicio grijă nu-l frământă;
Urâtul şi-a uitat aici
Şi-oraşul trist şi-ai săi amici.
XLf
Ce   noi numim la nord că-i vară,
E iarnă pentru cei din sud,
Apare doar ca să dispară,
S'o recunoaştem, deşi-i crud.
Şi toamna'n aier se vesteşte
Şi soarele mai rar luceşte,
Mai scurte zilele se fac
Şi umbra codrului posac
Cu foşnet trist se'mpuţineazâ,
E pâclâ peste câmpul gol
Şi gâştele, ţipând, în stol
Se duc s-re sud; se furişează
Un timp destul de plicticos;
Prin curţi noembre stă ploios.
XLI
Cresc zorii'n ceaţa tremnrândă;
Pe câmpuri tace-al muncii stup. Şi cu lupoaica lui flămândă La drum s'aţine surul lup;
34
a. s. puşchin
Simţindu-l, calul se'ncordează Şi călătorul galopează Din răsputeri şi cu fiori. Păstorul nu mai scoate'n zori Din staul turma de s'avântă Şi la năm°zi, din corn sunând, El n'o mai strânge'n ţarc nicicând; Torcând, în izbă fataas) cântă Şi-al nopţilor amic pe-un laiţ In faţa-i sfărăie-un opaiţ.
XLII
Şi iată-i ger deasupra firii, Pe şes e-argint scăpărător... (Te-aştepţi la rima: trandafirii; Ei, na-ţi-o, scumpe cititor!) Ca un parchet la suprafaţă Sclipeşte râu'n strai de ghiaţă. Băieţii'n pâlcuri alergănd,u) Sonor o taie, patinând; Cu labe roşii-acum gânsacul, Să'noate vând în luciul viu, Pe ghiaţă calcă grijuliu, Dar lunecă bufnind, săracul; Şi primii fulgi, fluturători, Ca nişte stele cad uşori.
XLIII
Ce faci la ţară pe-asa vreme?
Să le mai plimbi?   Dar salul gol
Nu poate ochiul să ţi-l cheme
Şi plictiseala-ţi dă ocol.
Să galopezi spre zări geroase?
Dar calu-i cu potcoave roase,
Păşind peste, gheţuşuri, azi,
Te-aştepţi cât ai clipi să cazi. %
Din casă cine te alungă?
Citeşte: Iată Pradt şi Scotl.
Verifică bugetul tot,
Mai sbiarâ, bea... şi seara lungă
Va trece; mîini tot astfel, deci:
Şi iarna bine-o să-ţi petreci.
XLIV
Ca Child: Harold e-Oneghin pradă Melancoliei, lenei: mat, Din somn el sare drept în cadă; Stă'nchis şi singur, abătut; Pătruns de calcule subtile, C'un tac tocit, în două bile,
Din zori el joacă biliard Şi lemnele cu trosnet ard. Coboară seara'n umbre line: El lasă jocul său hain, O masă-au pus lângă cămin; Evghenii-aşteapiă: Lenski vine In troica lui cu cai roşcaţi: Aduceţi cina, ce mai staţi?
XLV
La masă au adus îndată
Şi'n special pentru poet,
Licoare binecuvântată:
Un vechi Kliko şi-un vechi Moet.
Ca Ipokrenass). scânteiază,
Cu jocul său care spumează
(Cu multe altele la fel)
El mă vrăjeşte: pentru el
Dădeam şi ultima leţcaie.
Iţi aminteşti, amicul meu,
Câte prostii năştea mereu
Cu fermecatele-i şuvoaie?
Câte discuţii n'a deschis!
Ce versuri, glume şi cât vis!
XLVI
Dar el cu spuma-i sgomotoasă Stomacul meu mi l-a trădat Şi-acum cu inima voioasă Prefer Bordoul ponderat. De Ai mi-e firea azi distantă, Ai la fel e c'o amantă: Vin, zvăpăiat, tumultuos, Capricios şi vanitos... Dar tu, Bordo, eşti pe ştiute, Ca un amic ce-i la necaz Tovarăş totdeauna treaz Şi-oricând dispus să te ajute, Să stea cu noi după tipic: Mulţi ani, Bordo, iubit amic!
XLVII
E focul stins; peste jăratic Mijeşte-un scrum de aur fin; Se'nalţâ para lui molatic, Căldura bate din cămin. Pe horn din pipe sboarâ fumul; Pe masă, răspândind parfumul, Susură cup ele-ar ginţii. Soseşte noaptea din pustii...
EVGHENII ONEGHIN
(îmi plac licorile bătrâne. Şi amicalele minciuni, Pe-o vreme care-i din străbuni Răstimpul dintre lup şi câne, Dar nu ştiu pentru ce şi cum). Amicii meijlisculă-acum:
XLVIII
„Ei, dar Tatiana ce mai face?
Şi Olga ta?" — „Te rog, de poţi,
Mai toarnă-un pic... destul... în pace
Şi bine-sânăloşi sunt toţi.
Ai salutări. Vai, ce frumoasă
Devine Olga, cât de-aleasă,
Ce piept, ce umeri are ea,
Ce suflet!... Inlr'o zi, cândva,
Să-i vizităm; le faci plăcere;
Că, vezi, să judeci vreau curat:
De două ori i-ai vizitat
Şi nu-i mai vezi, deşi s'ar cere.
Phi... c'am uitat... sunt prost, ce vrei?
Eşti Sâmbătă poftit la ei".
XLIX
— „Eu?"-—„Da: patronul Tatianii... Olgaţa, mama, stâruiesc.
Sunt pregătiri ca şi'n toţi anii Să nu refuzi, le sfătuiesc".
— „Dar fi-vor mulţi peste măsură Şi fel-de-fel de-adunătură..."
— „De uncie! Cine-o fi? Socot: Familia şi-atâta tot.
Te rog să mergem, fă-mi favoarea. Ei, cum?" — „De-acord". — „Ah, ce
drăguţ!" —
Zicând, goli din păhăruţ
In cinstea 7'an iei, visătoarea. Apoi vorbi de Olga, iar; Aşa-i al dragostei pojar.
L
Era voios. Puţin e încă Şi-i mlre'n două săptămâni. Şi taina patului, adâncă Şi dulcea   dragoste de mâni, II adăstau cu încântare. Tristeţi, necazuri, supărare, Căscatul, lege'n Eimineu, Acum le-ar fi visat cu greu. In timp ce noi, vrăjmaşi fiindu-i, In căsnicie doar vedem Tablouri triste, un blestem, Ca'n La Fontaine26).
La ce s'o jindul Dar bietul Lenski, e ştiut, Pentru-aşa viaţă-a fost născut.
LI
Era iubit... Şi-avea ştiinţă, Ferice'n gândul său fiind; E fericit cel cu credinţă, Ce mintea-i rece, potolind, Găseşte tihnă'n voluptate, Ca 'n han drumeţii beţi din sate; Sau mai gingaş: ca'n zi de Mai Un flutur pe'nftoritul plai; Dar vai de-acel ce lot. prevede, Ce n'ameţeşte şi nu-i frânt, Urând şi ges.uri şi cuvânt Fiindcă-aşa cum sunt le vede, Ad cărui piept cercat s'a 'nchis — Să-şi piardă firea i-a 'nterzis.
CAPITOLUL CINCI
O, de, n'ai cunoaşte visele (le groază, Tu, Svetlana mea!
Juhovshi.
I
A fost un an cu toamnă lungă, Natura iarnă aştepta. Cu'mbelşuga.re îndelungă A   nins în Ianuar deabea, Prin noaptea treia. La trezire Pe geam, Tatiana, cu uimire
Văzu în zori ograda'n alb Şi gard şi şuri şi parcul dalb; Pe sticlă horbote de ghiaţă, Tot satul sub zăpezi de-argint Şi coţofene'n sbor cu-alint Şi culmile purtând pe faţă Covorul iernii, scânteind. Sta lotul luminos albind.
36
A. s. puşchin
II
E iarnă!,.. Bucuros, săteanul, Spre codru-şi face iarâş drum; Căluţul său, simţind troianul, O ia la trap, el ştie cum. ţff Tăind nămeţi, pe calea largă, Chibilca sprintenă aleargă; Stă surugiul sus pe coş Purtând cojoc şi brâul roş. Prin curte-un băieţaş goneşte, In săniuţă-i pus Grivei, Băiatu-i cal şi de frig ce-i Un degeţel îi amorţeşte; II doare şi-i ca râs in gând; Stă mama'n geam ameninţând.
III
Priveliştele-aceste, poate, Că gustul vostru vi-l deszic; Aici natura-i simplă'n toate; Şi n'are in subtil nimic. Alt bard cu caldă inspirare, Ne-a zugrăvit în versuri rare Zăpada cea dintâi sub zări Şi ale iernii desfătări.'1"') Va captivat cu ce-i întrânsul, Cu vers focos el a descris Plimbări cu sănii şi cu vis; Dar eu nu mă măsor cu dânsul Şi nici cu tine, tu'ndrăzneţ Al Finlandezei cântăreţ !Zs)
IV
Tatiana (suflet cald de rusă De ce şi cum nu'nţelegea) Cu frumuseţa ei nespusă Buşească iarnă o iubea; Chiciura 'n soare, nesfârşitul Şi săniile şi asfinţita! Când roz e-omătul sub tăceri Şi ale Bobotezei seri. După tradiii, sărbătoare Era în casa lor atunci: Şi seele, uitând de munci, Vrăjeau doar pentru domnişoare Şi 'n orice an veneau apoi Tot soţi oşteni şi tel război.
V
Credea Tatiana totdeauna
In datini din aceste părţi,
Credea'n ce prevesteşte luna, In visuri şi'n ghicitu 'n cărţi. De sem,ne Tania-i tulburată; Şi tainic orice lucru'ndală Ii prevestea ceva, spun drept, Şi presimţiri avea în piept. Motanul dacă se'ncălzeste Spălându-şi botul tacticos Ii este semn neîndoios De musafiri. Iar de zăreşte: Cu două coarne şi stingher, Crai-nou la stânga sus pe cer.
VI
Ea tremură şi-i ca de ceară. Şi-atunci când .cade câte-o stea Care pe cerul nopţii sboară Şi se sfărâmă — Tania mea, Grăbeşte-se cu'nfrigurare, Cât timp e steaua căzătoare, Sâ-i spuie-al inimii ei dor. De se'ntălnea c'un călător Călugăr care rugi îngaimă, Sau dacă-un epure roşcat Deodată drumul i-a tăiat: Pierzându-şi capul, ea de spaimă Vedea iot rele presimţiri Şi aştepta nenorociri.
VII
Ei şi? O vrajă minunată Chiar şi în groază ea-şi afla: Spre contradicţii înclinată, Natura ne-a creiat aşa. E'n sărbători. Ce bucurie! Vrăjeşte tinereţa vie, Străină de regret, de chin, In faţă-i viaţa e-un senin Nemărginit, fără cusururi; Vrăjeşte bâlrănela ce-i Cu un picior în groapa ei, Ce iot pierdut-a pe de-apururi; Nădejdea-i minte cu poveşti Şi gânguriri copilăreşti.
VIII
Priveşte Tania'nfrigurată Topita ceară, necurmat, Ea cu dantela-i minunată, Ii i-pune-un lucra minunat;
evghenii oneghin
37
Din strachina cu apă plină, Se scot inele la lumină A scos şi ea un ineluş Când sună-un cântec vechi, ghiduş: „Ţăranii-acolo sunt cu stare, Ei cu lopata strâng argint, Cântăm şi bine-ţi vrem şi-alint Şi   slavă !". Dar aşa cântare Meneşte-al pagubei şirag; Coşurca, fete, vi-e mai drag.w)
IX
E noapte; bolta luminoasă;
Cântarea stelelor duium
Răsună-a şa de-armonioasă...
Tatiana'n curte iese-acum,
In alb veşmânt, prin mica tindă,
Spre lună'ndreaptă o oglindă,
Ci în oglinda ei, curând,
Se vede luna tremurând...
Stt... paşi... e-un trecător; Tatiana,
Pe vârfuri sboară către el
Şi glasu-i sună uşurel —
Ca fluierul vrăjind poiana:
Cum vă numiţi? 30) Cu aspru ton
R ăsp unde-a c est a: Aga fon.
X
Tatiana, pentru-o vrajâ-aleasd, La sfatul neanei s'a supus: Tacâmuri două pe o masă In baie-a poruncit dc-au pus; Dar spaima năpădi în Tania... Şi eu, — cu gândul la Svetlana, Mă' nf ricoşez —■ mărturisesc... Nu pot cu  Tania să vrăjesc. Ea cingătoarea de mătasă Scoţând, se culcă cu ochi grei, Sub perna albă şi pufoasă Oglinda fata şi-a pitit. Tac toate. Ea a adormit.
XI
Şi Tania minunat visează. Părea că 'n somn, sub cerul sur, Printr'o poiană 'naintează C'o ceaţă sumbră împrejur; Printre nămeţi, vuind din valuri, Fierbea cu sg om o t între maluri,
Un larg şuvoi, adânc, cărunt. Neferecat de gerul crunt. Pră/ine două prinse'n ghiaţă Erau podeţ clătinător Peste şuvoiul tunător: Şi cu prăpastia în faţă, Tatiana, lângă-al apei joc, Nedumerită-a stat pe loc.
XII
E-o piedică supărătoare; Ea stă cârtind şuvoiu'n sat, Nu-i nimeni mâna-i salvatoare Sâ-i dea din malul celălalt. Dar, mişcă un troian, deodată, Şi cine de sub el s'arată? Un urs cumplit de furios: Tatiana ah! urlând vârtos, El îşi întinde crunta labă Spre ea; puterile strângând, Proptită'n mâna tremurând. Cu paşi fricoşi, pe puntea slabă Peste şuvoi trecu abea; Porni — dar ursu-i după ea.
XIII
In urmă ne'ndrăznind să cate,
Sporindu-şi pasul ei mereu,
Ea-ar vrea să scape, dar nu poate,
De-acest păros greoi lacheu;
El mormăind o urmăreşte;
In faţă-un codru se iveşte;
Frumoşii pini au albe dungi
De-omăt pe cetinile lungi;
Prin vârfuri de mestecănişuri,
De plute'nalte şi de tei,
Ard ale stelelor scântei;
Nu-i drum; prăpăstii şi desişuri
C'au stat sub viscoliri, le vezi,
Adânc zac toate sub zăpezi.
XIV
Ea intră'n codru; ursu'n urmă; Pân' la genunchi ea-i în omăt; Acum o creangă mersu-i curmă De gât prinzând-o, dindărăt; Acum şi de cercei o pradă; Acum pantoful în zăpadă I s'a 'nfundat şi-a dispărut; Acum basmaua şi-a pierdut:
38
A. S. puşchin
De frică, nu mai stă, o lasă; Aude ursul iureş dând, Şi chiar cu mâna-i tremurând Nu-şi saltă straiul, ruşinoasă; Ea fuge; el e după ea; Mai mult să fugă nu putea.
XV
Căzu n zăpadă ca răpusă; O'nşfacă ursul şi la drum; Ea'n nesimţire, stă supusă, Nu mişcă, nu respirâ-acum; Cu ea prin codru ursul sboară; Deodată 'n cale o căscioară; In jurul ei pustiu avan, Stă îngropată sub troian, Pe-un geam, lumina face-o dâră, Intrânsa-i larmă, chiot greu; Iar ursul: La cumătrul meu, Mai încălzeşte-te o ţâră; Şi'n tindă intrâ-acel pribeag Şi-o pune pe-al căscioarei prag.
XVI
Ea s'a desmeiicit şi cată: Nu-i niciun urs, e'ntr'un pridvor; In dosul uşii larmă beată, Pahare clinchetând de zor; E-un praznic? Ea'n încurcătură, Se uită printr'o crăpătură; Şi ce zăreşte?... Un prăpădi Tot monştrii 'n jurul mesii şăd: Cornut e cel cu bot de fiară, Un altul e cocoş la cap, O ştimă cu bărboi de ţap, Un   sec schelet ce înfioară, Pitici cu coadă şi-un cocor Ce-i şi motan miorlăitor.
XVII
Dar mai grozav, dar şi mai straniu: Călare pe-un paing e-un rac, Pe-un gât de gâscă uite-un craniu Sucindu-şi   roşul comanac, O moară joacă căzâceasca Plesnind aripi gălbui ca iasca; Lătrat, cântări şi râs şi hai, Vorbiri şi tropote de caii Dar ce-o fi cugetat, Tatiana, Când pe cel drag, cumplit şi nou,
Pe al romanului erou, La masă l-a zărit, sărmana/ Oneghin sta'ntre toţi făţiş, Privind spre uşă pe furiş.
XVIII
Când dă el semn: toţi bat din palme, De bea: beau toţi şi larmă fac, De-a râs: râd toţi cu mutre calme, De s'a'ncruntat: toţi monştrii lac; Deci li-e stăpân. Dela o vreme, Tatiana, m,ai puţin se teme Şi curioasă, ca prin vis, Ea uşa'ncet a'nlredeschis... Deodată-un vânt suflă şi stinse Feştilele; de vânt suflaţi, Toţi domovoii-s tulburaţi; Oneghin, cu priviri aprinse, S'a ridicat, tunând; toţi sar; Spre uşă el păşeşte rar.
XIX
Ea-i îngrozită; vrea să fugă;
Dar neputând să facă-un pas
Se sbale'n loc; ar spune-o rugă,
Să strige-ar vrea, dar n'are glas;
Evghenii'n uşă dă năvală;
Şi sub privirea-i infernală
Stă fata; isbucni'n netoţi
Un râs turbat; toţi ochii, toţi,
Copite, colţi şi trompe strâmbe,
Stufoase cozi şi coarne lungi
Şi limbi cu'nsângerate dungi
Şi degete de os, scalâmbe,
Cu toate o ţintesc pe ea
Şi strigă toţi: e-a meal e-a mea!
XX
E-a mea! răcni cumplit, Evghenii,
Şi monştrii brusc au dispărut;
Sub întunericul poenii
Ei doi şi singuri, s'au văzul;
Spre-un colţ o duce el cu pază!M),
Pe-un scaun şubred o aşează
Şi capul lui, câte puţin,
Şi-l pleacă pe-al ei umăr, lin;
Deodată, Olga intră'n casă
Şi Lenski; şi deodată-i zi;
Oneghin mâna-şi repezi
EVGHENII ONEGHIN
Şi c'o privire furioasă, Tatiana zace ca un sloi.
XXI
Şi cearta creşte, creşte'n pripă; Evghenii, brusc ia un cuţit Şi Lenski cade într'o clipă; Un răcnet de nesuferit S'aude... casa se clinteşte... Şi Tania'n spaime se trezeşte... Deja lumină e'n ietac Pe geamul îngheţat, opac, Se joacă-o rază purpurie. Pe uşă intră Olga'n salt, Ca aurora, din înalt, Ca rânduneaua cea sglobie; „Hai, spune-mi, cine ţi-e trimis? Pe cine ai văzut în vis?u
XXII
Dar ea no vede; în odaie
Stă'n pal culcată c'un volum,
întoarce foaie după foaie
Şi nu-i răspunde nicidecum.
Deşi volumul nu cuprinde
Ce vreun poci din vis desprinde,
Nici adevăruri mari din plin:
Dar nici Virgiliu, nici Racine,
Nici Scoţi, nici Byron, nici Seneca,
Nici chiar al Modelor Jurnal,
Nu pot atrage'n aşa hal:
Amici, era Martin Zadeka, sa)
Un chaldean preaînţelept,
Ce visuri tălmăceşte drept.
XXIII
Această operă profundă, Prin negustorul ambulant Putu la Tania să pătrundă, Lângă-o Malvină, tom galant, Şi numai pentru ea lăsate Cu ruble trei şi jumătate. Şi ea-i dădu suplimentar Un tom de basme, popular, Gramatici, două Petriade, Din Marmontel volumul trei Şi-astfel Zadeka din Chaldei, Tatianii în favoare-i cade, Alină întristarea-i grea Şi veşnic doarme lângă ea.
XXIV
Coşmarul mintea i-o încarcă, O. tulbură şi nu-i dă ghes; Ea să descopere, încearcă, îngrozitorul înţeles. Găsea'n sumarul alfabetic Cuvintele cu sens profetic: Furtună, ştimă, vifor, pod, Pădure, urs, căscioară, plod Şi altele. Din îndoială Martin Zadeka n'o scotea Şi visul rău îi prevestea Păţanii triste, viaţă goală. Şi multe zile, fără rost, Apoi neliniştită-a fost.
XXV
Dar, vezi, c'o mână purpurie, 3S) Azi zorii, depe culmi sub svon, Aduc cu soarele'n tărie, Voiosul Taniei patron. Din zori, la Larini casa-i plină De musafiri; au prins să vină Familii'n sănii mari, ruseşti, In brişti, chiuitei, căniţi, căleşti. Anlretu-i larmă şi'mbulzeală, Sunt oaspeţii'n salon primiţi, Lătrat, săruturi de fetiţi Şi râs şi'n uşă îmbrânceală Şi plecăciuni, chemări, porunci Şi doici ţipând şi plâns de prunci
XXVI
'Sosi cu soaţa-i cât un munte Grăsunul Pustiai.ov, aici; Gvozdin, un gospodar de frunte. Stăpân peste ţărani calici; Skotininii, pereche'naltă, Cu toţi copiii laolaltă, Dela mai mare la mai mic; Şi Pusliakov cel foarte şic; Şi verişorul meu, Buianov, Gătit, la şapca cozoroc 8i) (Cum îl cunoaşteţi, plin de foc) Şi-apoi consilierul Flianov, Un intrigant bătrân, isteţ, Mâncău, hrăpăreţ şi glumeţ.
XXVII
Cu ochelari şi cu perucă, Sosi cu neamul Harlicov, Monsieur Triquet, ca o duducă, Deabea picat dela Tambov. Ca un francez, vrând să slrâluce, Tatianii un cuplet i-aduse, Pe aria pentru copii: Reveillez-vous, belle endormie. Fu tipărit demult cupletul In almanahul vechi şi ros, Din colb la soare iar l-a scos, Triquet, făcând-o pe poetul Şi dârz, în loc de belle Nina, El scrise belle Tatiana.
XXVIII
Şi, idol fetelor bătrâne
Nădejdea mamelor cu-alean,
Din târg, mai rumen ca o pâne,
Soseşte domnul căpitan;
El intră... Ah, ce veste rară!
Primim orchestră militară!
De colonel trimisă chiar.
Va fi deci bal! E lucru clar.
Sburdaţi, fetiţelor! 8f>) La masă,
Acum, după tipicul vechi,
Şi, mână'n mână, merg perechi;
Spre Tania fetele se'ndeasă,
Bărbaţii'n faţă: cruci făcând,
Se strâng la masă zumzetând.
Deodată-o vorbă nu mai sună; Se mestecă cu mare zor, Tacămu'n farfurii detună, Pahare se ciocnesc sonor. Dar grabnic oaspeţii din sală Pornesc o zarvă generală. N'ascultă nimeni, toţi răcnesc, Discută, râd, chelălăiesc. Pe uşă, Lenski şi Evghenii. „Ah, Dumnezeule slăvii! — Stăpâna strigă: — însfârşil!" Se'nghesuie, fac Ioc mesenii Şi scaune le-aduc aici, Poftind la masă pe amici.
XXX
In faţa Taniei ei s'arată; Ea-i palidă ca luna'n zori
puşchin
Şi-i ca o ciută speriată: Priveşte'n jos; o prind fiori; Intr'însa patima sbucneşte, Se'năbuşă; nu desluşeşte Felicitarea celor doi; Spre ochi vin lacrimi în şuvoi, Să cadă leşinată-i gata; Dar fu mai tare voia ei Şi-al judecăţii drept temei. Si printre dinţi, cu 'ncetul, fata Vreo două vorbe le-a'ndrugat Şi iar pe scaun s'a lăsat.
XXXI
De scene tragico-nervoase, Leşinuri, lacrimi şi tumult, Pe care-ades le suportase: Evghenii, e sătul demult. Deja-i scârbit c'aici venise. Dar când al fetei chin zărise Şi al ei sbucium amoros, De ciudă s'a uitat în jos Şi îndârjit pe Lenski, jură Din minţi să-l scoată într'un iei Şi să-şi răzbune-apoi pe el. Şi, jubilând de-aşa măsură, El face'n gând, cu ochi distraţi, Caricaturi de invitaţi.
XXXII
Desigur, nu numai Evghenii,
Al Taniei zbucium l-a văzut;
Dar spre-un pirog cu mirodenii
Toţi ochii-atunci s'au abătut
(Cam prea sărat fu, din păcate)
Şi iată'7i sticle înfundate,
Intre fripturi şi „blanc-mange',
Deja aduc Ţimleanskoe;
Aduc pahare subţirele ■
Ca talia-ţi fără rival.
Zizi, al inimii cristal,
Motiv al versurilor mele,
Tu a iubirii viorea,
Cum mă'mbăta minciuna la!
XXXIII
C'un pocnet sticla se destupă Şi vinul spumegă încet; Ci iată, demn, de lângă cupa, Cu torturatul său cuplet,
evghenii oneghin
41
Triquet, se scoală, treaz e încă, Se face linişte adâncă. Tatiana-i sloi., Triquet cel stors, Cu foaia'n mâni spre ea s'a'ntors Şi-i cântă fals. Succes! Bisarel Felicitări! Ea'n semn de preţ, Se'nclinâ către cântăreţ; Poetul e modest, dar mare; In cinstea Taniei primul bea Şi îi oferă foaia sa.
XXXIV
Pornesc urări toţi comesenii, Ea mulţumeşte tuturor. Bar când veni la rând Evghenii, Privirea ei de chin şi dor, Intimidarea ei umilă, In suflet îi treziră milă: In faţa-i s'a'nclinat, tăcând, Privind aşa duios şi blând... Privi aşa cu anevoie? Era într' adevăr mişcat, Sau ştrengăreşte-a cochetat, Cu voia lui ori fără voie? Insă privirea lui, e drept, Ca înviat al Taniei piept.
XXXV
Detună scaunele mutate; Toţi dau năvală în salon: Precum din stupi de sbor purtate Pe-un şes albinele cu svon. Satisfăcuţi de prânz, de viaţă, Vecinii-şi suflă greu în faţă. Stau doamnele lângă cămin, Prin colţuri fetele s'aţin; Mesuţe verzi acum s'arată: Pe jucători rivali poftesc, Boston şi Lumber bătrânesc Şi Whisi-ul, renumit odată, Toţi sunt din tagma ce s'a zis Câ-s fii ai marelui plictis.
XXXVI
Deja partide opt jucară
Eroii Whistului, mereu,
Şi locul de opt ori schimbară.
Când iată ceaiul. Vremea, eu,
O 'mpart cu drag din cale-aţară
In: prânz, ceai, cină. Noi, la ţară,
Ce oră-i ştim fără dichis: Stomacul nostru-i ceas precis; Dar, apropo, spun fără scopuri, Că eu în strofele ce ţes, Vorbesc de chefuri foarte des, Despre mâncări şi despre dopuri, Caşi titanu'ntre titani, Homer, divin de mii de ani.
XXXVII, XXXVIII, XXXIX
Soseşte ceaiu'n ceşti cu dungă:
Dar fetele să-l bea nu pot,
Căci brusc prin uşi în sala lungă,
Răsună-un flaut şi-un fagot.
Inveselindu-se, ca gândul,
Şi ceaiul său cu rom lăsându-l,
Paris, provincial sadea,
Pe Olga, Petuşcov o ia;
Pe Tania, Lenski; Hariclova.
Matroana fără de istov,
E cu poetul din Tambov;
Buianov ia pe Pustiakova;
Şi'n sală toţi s'au risipit
Şi'n toi e balul strălucit.
XL
Precum Al ban, — pornind romanul (Vezi prima parte), eu, cu miez, Vrui să descriu cu tot elanul Un mare bal peters burghez. Dar dus de visuri tot 'nainte, Rămas-am să-mi aduc aminte De picioruşe de femei. Pe urma lor îngustă... ei, Destul cu rătăciri în noapte: Cum anii tineri ne-amăgesc, E timpul să rnă'nţelepţesc Şi să mă'ndrept în stil şi fapte, Ca'n partea cincea, însfârşil, Orice abateri să evit.
XLI
Ca tinereţa, nebuneşte, Cu freamăt dulce la urechi. Tot valsul vifor se'nvârteşte, Plutesc perechi după perechi. Oneghin pus pe răzbunare, Pe buze-un zâmbet tainic are. Luând pe Olga. Legănaţi, S'avântă printre invitaţi;
42
a S, puşchin
Apoi pe scaun o aşează;
Discută puţintel cu ea;
Pe urmă iar la dans o ia
Şi amândoi din nou valsează.
Toţi sunt surprinşi. Iar Lenski, şui,
Nu-i vine-a crede'n ochii lui.
XLII
Mazurca'ncepe. Ce năvală! Demult când tunetu-i tuna, Se sguduia întreaga sală, Parchetul sub picior trosnea... Acum, ca nişte doamne'n rânduri, Plutim pe lăcuite scânduri. Insă prin târguri şi la sal, Mazurca încă şi-a păstrat Tot farmecul, el nu se stinse; Şi tocuri, sărituri, mustăţi, Sunt iot aşa ca'n alte-dăţi; De modă nu-s deloc atinse: Tiranul căruia-s supuşi. Şi boală nouă pentru ruşi.
XLIII, XLIV
Buianov, duce pe Tatiana Şi Olga către-al m.eu erou: Şi-Oneghin sboarâ precum pana
Cu Olga pe parchet din nou; O poartă lent, spre ea se'nclină Şoptindu-i c'o dulceaţă lină, Pesemne-un madrigal distins Şi-i strânge mâna, — s'a aprins Pe faţa ei ambiţioasă Roşaţa. Lenski vede lot: Şi fierbe zăpăcit, netot; In indignarea lui geloasă, Când stins e al mazurcii svon,. Poetu-i cere-un cotillon.
XLV
Dar ea nu poate!... Cam nu poate?. A fost promis dela'ncepul... Oneghin... Doamne! Ce sunt toate?. Ce-aude? Olga a putut... Deabea din faşă-a fost săltată Şi e cochetă, svăpăiată! Deja la viclenii s'a dat, De/a sâ'nşele-a învăţaţi Nu'nghite Lenski lovitura; Blestemă pe femei, năuc, Coboară, calul i-l aduc Şi-o la'n galop, fiprbăndu-şi ura. Pistoale două, plumbii'n fum, Decid destinul său, deacum.
CAPITOLUL ŞASE
Lâ, sotto igiorni nubilosi e brev-j, Nascr una gente a oui'l morir non dole. *) Pelrarca,
l
Văzând că Lenski-acum lipseşte, Oneghin, iar s'a plictisit. Dansând în gânduri s'adânceşte De răzbunare mulţumit. Pe urma lui şi Olga cască Cătănd pe Lenski să-l zărească Şi cotillonul lung, sprinţar, O chinuie ca un coşmar. Dar s'a sfârşit. Toţi merg la cină. Culcuşuri pentru noapte fac Dela salon păn' la ietac. Toţi au nevoie de hodină.
Oneghin numai a plecat
Să doarmă dus la el în pat.
II
Tăcere. In salon, pe spate, Cu sgomot doarme Pustiakov Cu dolofana-i jumătate. Gvozdin, Buianov, Petuşcov Şi. Flianov, prins de-o maladie, Pe scaune'n sufragerie. Monsieur Triquet pe duşumea Cu scufă veche şi'n flanea. Colo'n iatacul Tatianei
*) Acolo, sub zile inouratc şl scurte,
Se naşte o stirpe căreia nu-i pasă de moarte.
EVGHENII ONEGHIN
Şi-al Olgăi dorm numai dudui. Dar tristă precum nimeni nu-i, La geam, sub razele Dianii, Sărmana Tania stă veghind, întunecatul şes privind.
III
Venirea lui neaşteptată, înduioşarea din priviri Şi comportarea lui ciudată Cu Olga, printre musafiri, l-au sguduit fiinţa' ntreagă; Ea'n stare nu-i să-l înţeleagă; Un dor gelos îşi face drum Şi parc'o mână rece-acum Ii strânge inima'n neştire Sub ea parcă genurJ se sbat... „Pieri-voi, — Tania a'ngănat: ■ Prin el să mor e-o fericire. Eu nu cârtesc, la ce-aş cârti? El nu mă poate ferici".
IV
Povestea mea, întruna sbor ia! Ne cheamă-un personagiu rar: La verste cinci de Krasnagoria, Pe unde-i Lenski proprietar, Trăieşte plin de energie In filosofica-i pustie, Zareţki: fost scandalagiu, Tribun al crâşmelor, chefliu Şi cartofor cu num.e straşnic, Dar azi, un bun şi neposac Părinte de copii burlac, Prieten sigur, boier paşnic Şi chiar un om perfect cinstit: Aşa-i al vieţilor sfârşii!
Ci, gura lumii, la lot pasul,
Curajul crunt i-l lăuda:
Că dela stânjeni cinci el asul
Cu-al său pistol îl nimerea
Şi că într'o luptă, el odată,
C'o exalt are-adevărată
S'a fost distins, căzând năuc
In glod depe-al său cal calmuc,
Beat-mort, l-au prins franţujii 'n
grabă:
Un scump zălog, un paraleu
Şi-acesl Regul, al cinstei zeu, S'ar mai preda, ca pus pe treabă El la Verry36) cel rotofei Să sece zilnic sticle trei.
VI
Ci, pentru-a se distra în viaţă, Făcea pe prostul, evident, Pe-ascuns şi-adeseaori pe faţă, Prostind pe cel inteligent; Deşi ades câte-o ispravă I se plătea fără zăbavă; Deşi ades, ca un mişel, Cădea 'n capcana lui chiar el; Contrazicea cu voioşie, Cu duh sau aspru da răspuns, Ştia să tacă 'ndeajuns, La sfadă chibzuit să fie, Cu drag pe tineri învrăjbea: La barieră-i aşeza.
VII
Sau îi silea la împăcare; Luau defunu'n trei, apoi, Ironizând a lor onoare, El îi mustra glumind vioi. Sed alia temporal Bravada (Ca visul ce'n iubire-i nada) Cu tinereţa a apus. Zareţki-al meu, precum am spus, Pe sub salcâmi, ajuns la saţiu, Retras din vijelie drept, Trăieşte ca un înţelept, Cultivă varză ca Iloraţiu, învaţă carte-un rol de puşti Şi creşte gâşte şi răţuşli.
VIII
Evghenii nu găsea cu cale
In seamă inima sâ-i ia,
Dar duhul judecăţii sale
Şi tâlcul sdraxăn i-l iubea.
Oricât de des, oriunde fie,
El îl vedea cu bucurie.
Deci nu fu'n zori surprins deloc
Văzând că intră şi ia loc.
După salutul de rigoare,
Tăindu-i vorba ce-a deschis,
El lui Oneghin i-a remis
44 5
Din partea bardului, scrisoare. Spre geam Oneghin a păşit Şi pentru sine a citit.
IX
Era distinsă cât se poate, O provocare sau cartel: C'o glacială claritate II chiamâ Lenski la duel. Evghenii, cum văzu ce este, S'a'ntors spre cel cu astă veste, In vorbe netede spunând Că el e gata orişicând. Zareţki s'a sculat să plece; Să întârzie nu putea: Acasă treburi multe-avea... Şi a plecat. Evghenii, rece, Rămas cu sufletu-i rebel, Era nemulţumit de el.
X
Făcăndu-şi aspră cercetare
Şi judecându-se cu rost,
Găsea că vină multă are:
Că, mai întâi, nedrept a fost,
Că a putut glumi aseară
C'o dragoste aşa de rară.
Al doilea: Bardul prost fu ieri,
Se iartă: optsprezece veri!
C'o dragoste adevărată
Pe acest tânăr îl iubea,
Să se arate trebuia
Nu minte cu prejudecată,
Nu băieţandru bătăios,
Ci un bărbat cinstit, mintos.
XI
In loc de-a se sburli ca fiara, Putea să-i vadă focul viu, In pieptul lui să stingă para Se cuvenea... „Da-i prea târziu; Zburat-a vremea prea degrabă... Vârît e în această treabă Acum. bătrânul duelist; El e'n ticăloşii artist... E bună vorba-i infernală Doar de dispreţ, când i-l cunoşti: Dar şoapta, râsul celor proşti..1' E-aici părerea generală!9'') Resort onoarei, de'ni ele gi Şi iată axa lumii'ntregi.
puşchin
XII
Poetul aştepta acasă Fierbând de ura lui pătruns. Şi, uite-l vine, nu se lasă, Zareţki c'un solemn răspuns. Pe cel gelos, ce sărbătoare! El s'a temut, pe cât se pare. Ca adversarul lui glumind Şi nu ştiu ce pretext scornind, De glonte pieptul să-şi ferească. Dar îndoială nu-i. In zori, Ei lângă moară sunt datori, Neapărat, să se'ntâlneascâ. Şi să-şi descarce reciproc: In şold, în cap, al morţii foc.
XIII
Decis pe Olga să n'o vadă Mai înainte de duel, Fierbea poetul, urii pradă; Privind la ceas, la soare, el, Din mână-a scuturat în fine Şi s'a trezit doar la vecine. Pe Olga s'o uimească-a vrut, S'o tulbure dela'nceput. N'a fost aşa: ca altădată, Poetului nefericit, Pe scări în faţă i-a sbucnit, Precum speranţa svăpăiatâ; Vioaie, vesel surâzând, întocmai cum era oricând.
XIV
„La ce-aţi plecat devreme-asearâ ? A fost al Olgăi prim cuvânt. El, tulburat din cale-afară Tăcu, cu nasul spre pământ. S'a stins necazul, gelozia, Sub ochii limpezi ca tăria, Sub felu-i simplu şi duios Şi lângă sufletu-i voios!... Privind cu umilinţă fata, El vede: e iubit şi-acum. In el căinţa-şi face drum, Iertare să-i cerşească-i gaia. Stă mut, cutremurat, sfios, E fericit, e sănătos.
XV, XVI, XVII
Şi trist, cuprins de'ngândurare, Vladimir nu găsea puteri,
evghenii oneghin
4
Ca Olgăi dragi şi'mbătâtoare Să-i amintească ce-a fost ieri; Gândeşte: „Fi-voi salvatorul? Nu las eu ca seducătorul Cu laude, suspin nedrept, Sâ'nşele tânărul ei piept; Ca viermele ce se strecoară Să roadă lujerul de crin; Ca floarea sub al lui venin, Deabea îmbobocind să piară! Prieteni, vă încredinţez Că eu pe-amici îi duelez."
XVIII
De-ar fi ştiut poetul rana Ce pe Tatiana o frigea Şi de-ar fi cunoscut, Tatiana, De-ar fi putut să afle ea, Că Lenski ori Evghenii, mâne, In umbra morţii va rămâne; Ah, poate că iubirea ei l-ar fi'mpăcat pe-amicii mii! Dar nimeni patirna-i ca para Să-i afle n'a putut vreun pic. Oneghin, nu spunea nimic; In taină se topea fecioara; S'o ştie neanea doar putea, Dar ea mereu nu pricepea.
XIX
Distrat fu Lenski'nlreaga seară,
Aci tăcut, aci vioi;
Când muzele te legănară
Aşa eşti; încruntat, apoi,
La clavecin el se aşează
Şi-aceleaşi note claviază;
Aci spre Olga a privit
Şoptind: Aşa-i? Sunt fericit.
Dar e târziu; când dă să plece,
De jale inima-i s'a stins;
Când fata mâna i-a cuprins
Ea parcă s'ar fi. rupt în zece.
Ea l-a privit cu drag nespus.
„Ce-aveţi?" — „Nimica". — Şi s'a, dus.
XX
Ajuns acasă, cu răbdare Făcu pistoalelor control, Le'nchise, şi, la lumânare,
Pe Schiller l-a deschis domol;
Ci-un singur gând îl prinde'ndatâ;
N'adoarme inima'ntristată;
Frumoasă, precum alta nu-i,
Răsare Olga'n faţa lui.
Vladimir cartea părăseşte.
Ia pana; versul lui e plin
De dragi nimicuri; curge lin
Şi sunător. II reciteşte
Cu focu-i liric de poet,
Ca Delvig beat la vreun banchet.
XXI
Pâstrate-s versurile-acele; Le dau aşa. cum le-am luat: „Voi zile-a primăverii mele, Spre ce liman v'aţi depărtat? Ce-aduce ziua-mi viitoare? Zadarnic cerc s'o văd în zare, Sub neguri stă, oricât aştept. Dar nu-i nimic. Destinu-i drept. Cădea-voi oare sub săgeată? Voi fi cruţat? E bine-oricum: Şi veghea vieţii de acum Şi somnul ce la timp s'arată; Tu zi blagoslovită eşti Şi tu'ntuneric ce soseştiI
XXII
Şi mâne zoiile-or să 'nceapâ
Şi va juca senina zi;
Dar eu, poate-am să fiu în groapă
Şi umbra tainic m'o păzi;
Şi amintirea ia, poete,
O va'nghiţi do mo a la Lethe;
Voi, fi uitat de lume; dar,
Veni-vei tu, fecioară, rar,
Pe urmă-o lacrimă să lepezi,
Gândind: el m'a iubit curat
Şi numai mie mi-a 'nchinat
Toţi zorii vieţii sale repezi!...
Prieten drag, dorinţa m,ea,
Ah, vino: sunt soţia ia!..."
XXIII
A scris şi veşted şi cu ceaţă (Deci romantism curat dealtfel. Deşi nu-l prea văd în ce-i de faţă, La ce ne-am sinchisi de el?) Apoi, când zorii cresc pe munte, Plecându-şi ostenita frunte
46
A. S. PUŞCHIN
Peste cuvântul ideal, A aţipit poetul pal. Dar numai ce căzu'n uitare, Deja vecinu-i priceput, Pătrunse'n cabinetul mul, Trezind pe Lenski c'o 'ndemnare: „Sculaţi: e şapte. Deci la drum! Oneghin pe teren e-acurn!"
XXIV
Dar se'nşela. De-un somn de moarte
Era Evghenii'nvăluit.
Şi noaptea se rărea departe
Şi-i Vesper de cocoşi primit;
Evghenii doarme'n pacea gravă.
Se 'nalţă soarele în slavă,
Iar viforu-i înflăcărat
Străluce larg; dar tot în pat
Evghenii-al nostru şi somnia
Pluteşte peste el mereu.
Ci, iată, s'a trezit cu greu
Şi-a dat înlături draperia;
îndată s'a convins uşor
Ca 'ntărziat cam multişor
XXV
El sună'n grabă. Glonţ-soseşte
Guillot, valetul său franţuz;
Papuci, halat, el îi serveşte
Şi albitura, după uz.
Dând zor, Oneghin, straiu-si pune,
Pe când valetului îi spune
Câ-l va'nsoţi, luând cu el
Cutia cea pentru duel.
Se urcă'n sanie şi sboarâ.
Ajuns, dispune cu curaj:
Şi cu pistoalele Lepage, 8S)
Guillot-l urmează înspre moară,
Iar sania, de armăsari
E dusă'7i câmp ta doi stejari.
XXVI
Nerăbdător din cale-afară
Sta Lenski lângă stăvilar;
Zareţki, pietrele de moară
Le critica, mecanic, rar.
Scuzându-se, Evghenii-apare.
Zareţki-i spune cu mirare:
„Cum? N'aveţi secundant de fel?"
Pedant şi clasic în. duel
Iubind metoda ce aparle-i, El permitea ca la pământ Să cazi, dar nu aşa, în vânt, Ci după 7-egulile artei, Cum cere datina, solemn (Deci el de laudă e demn).
XXVII
„Un secundant? — ba am, desigur!
Monsieur Guillot, un bun amic.
La prezentarea mea sunt sigur
Că nu veţi obiecta, nimic:
Deşi e-un om ca fiecare,
In schimb e un băiat dc-onoare".
Zareţki buza şi-a. muşcat.
Pe Lenski-Oneghin l-a 'ntrebat:
„începem?" — „Da!", — privind
departe,
Vladimir, hotărît i-a spus. Şi'n dosul morii ci s'au dus. Zareţki cu Guillot, deoparte, Vorbeau de-un lucru serios; Duşmanii stau cu ochii'n jos.
XXVIII
Duşmani! De câtă vreme-s, oare, Setoşi de sânge şi fierbând? Ei cei ce ieri cu desfătare îşi împărţeau şi vis şi gând! Azi se urăsc, parcă-i agită O duşmănie moştenită, Ca într'un vis îngrozitor Şi reciproc, picirea lor Şi-o pregătesc cu sânge rece... De ce n'ar râde, râs curat, Cât nu li-e braţu'nfierbăntat, Ca iarăşi împăcaţi, să plece?... Mondena vrajă însă-i rea, De-a probei fals se teme ea.
XXIX
Sclipesc pistoalele-argintate Vergeaua, sună sub ciocan, Prin ţeava glontele străbate, Cocoşul ţăcăne avan. Pe poliţi pulberea-i vărsată, Stă gata cremenea'nălţată. Guillot, cutremurai de lot, Se pitulează după-un ciot. Cernite pelerini din spate
EVGHENII ONEGHIN
47
Duşmanii leapădă; greoi, Zareţki, paşi treizeci şi doi, Măsoară cu exactitate; Amicii-s'la extreme puşi Şi-şi iau pistoalele, supuşi.
XXX
„V apropiaţii" — Stăpâni pe sine, Fâr'a ţinti, cei doi vrăjmaşi, Cu umblet care ferm se ţine, Fac în tăcere patru paşi; Sunt patru trepte mormăntale. Din mers, Evghenii-atunci, agale, Pistolul său, cu braţ întins, Să şi-l ridice 'ncet a prins; Mai fac cinci paşi .şi Lenski, iată, Cu ochiul stâng închis şi el A început să ia la ţel —■ Şi-Oneghin a tras foc deodată... Sunat-a ceasul destinat: Poetul arma şi-a scăpat,
XXXI
Ducând la piept o mână, cade. Se vede moarte şi nu chin In ochiul ce lumina-şi scade. Cum depe muntele senin, La soare strălucind grămadă, Cad avalanşe de zăpadă. Onegh'n prins de-un frig subit, Spre tânăr repede-a fugit. Priveşte, strigă... dar zadarnic: Poetul nu mai este viu. Sfârşii e prea de timpuriul O floare, ce sub vânt amarnic, S'a ofilit în zori cu-amar; S'a stins o Jlacără'n altar.
XXXII
Zăcea — şi lumea chinuită A frunţii stranie era. O caldă undă aburită Din rana de sub sân curgea. In inimă, c'un pic 'nainte, Fu inspiraţie fierbinte, Nădefdi, iubire, dor nestins, Jucase viaţa'n sănge-aprins: Acum — ca 'ntr'o pustie casă, Sunt toate m.ohorîte, reci; Ea-i amuţită pentru veci.
Stă oblonită, 'ntunecoasă. Stăpâna nu-i. Doar Cel-de-Sus Pe unde-l, ştie. Urme nu-s.
XXXIII
Este plăcut c'o epigramă
Să-ţi întăriţi duşmanul prost;
Plăcut să-l vezi cum prins de teamă,
îşi pleacă coarnele, anost,
Privindu-se'n oglindă bine —
Şi se contestă de ruşine;
Dar mai plăcut e, scumpul meu,
Când urlă tâmp: acesta-s eu!
Şi-i mai plăcut, cu eleganţă,
Să-i pregăteşti cinstit cosciug,
Ţintindu-i capul clăpăug
Dela o nobilă distanţă;
Dar să-l trimiţi la cei din lut,
E-un lucru'ntr'adevăr plăcut.
XXXIV
Dar când cu arma, 'ntr'o pornire,
Amicul tânăr v'aţi ucis,
Ce c'un răspuns, cu o privire,
Sau cu vreun fleac, mai bine zis,
Va ofensat la vreo beţie,
Sau care, însuşi, la mânie,
Va provocat să duelaţi,
Spuneţi: cu sufletul cum staţi,
Ce simţiminle-l stăpâneşte,
Când fără viaţă şi înfrânt
E'n faţa voastră la pământ
Şi 'ncet-încet înţepeneşte,
Stând surd şi mut, stând nemişcat,
Când îl strigaţi. înspăimântat?
XXXV
Cu arma'n mâna-i încleştată, De triste remuşcări răpus, Oneghin către Lenski cată. „Da, e ucis!" Zareţki-a spus. „Ucis!"... Cutremurat de groază, Oneghin, frânt, se'ndepărtează, Slrigându-şi oamenii, ca beat. Zareţki, corpul îngheţat In sanie, atent l-ăşează; Acasă duce-un groaznic dar. Simţind un mori, trăpaşii sar; Puternic sforâind, spumează Zăbalele; pe mers se pun, Pornind într'un galop nebun.
48
a. s. puşchin
XXXVI
Amici, e-o fale fără. nume, C'acest poet nu şi-a 'mplinit Nădejdile pe-această lume, C'abea 'nflorind, s'a vestejit. Dar unde's caldele frămănturi Şi nobilele lui avânturi Şi tânărul lui vis de preţ, înalt, duios şi îndrăzneţ? Şi unde-i dorul de iubire, De-a şti şi de-a munci cu har Şi spaima lui de ce-i vulgar Şi voi iluzii, tu simţire, Voi dragi năluci sublime'n vânt — Tu vis al poeziei, sfânt/
XXXVII
El spre norocul omenirii
Sau glorie, s'o fi născut;
Prin svonul, astăzi mut, al Urii,
Să fie'n veac ar fi putut.
Pe-acest poet, pe-a lumii trepte,
S'ar fi putut ca să-l aştepte
O treaptă 'naltă. Umbra sa,
O taină sfântă, undeva,
Cu sine o fi dus-o, poate,
Şi pentru noi s'a stins în ceţi
Un glas făuritor de vieţi;
Şi pân' la groapa-i n'or străbate
Al ginţilor prinos senin,
Nici imnul vremi lor ce vin.
XXXVIII, XXXIX
Dar, poate, o comună soartă II aştepta pe-acest poet, C'o linereţâ grabnic moartă Şi sufletul răcit încet. Având schimbări' drept călăuze, S'ar fi'nsurat, uitând de muze, Ferice şi cu coarne lungi, Ar fi purtat halat cu dungi; Trâindu-şi viaţa lui frumoasă. Ar fi / ăut şi-ar fi mâncat, Podagră ar fi căpătat ■— Şi-apoi, între copii, acasă, Bocit de babe, 'n pat întins, Şi între medici, s'ar fi stins.
XL
Dar orvice-ar fi fost să fie, Vai, bardul ce plutea în vis,
Iubind c'o pasiune vie, De un amic a fost ucis! E-un loc la stânga, lângă satul Unde trăise inspiratul: Doi fagi dintr'o tulpină cresc, Sub dânşii unda-şi împletesc Izvoarele din văi vecine; Plugarul stă la umbra lor; Secerătoarea cu ulcior Din holde după. ape vine; Sub crengi, lângă pârâul lent, Se 'nalţă-un simplu monument.
XLI
Sub el (când ploile s'avântă Şi-i primăvara'n toiul ei) Păstorul despre Volga cântă, Meşteruind opinci de tei. Iar orâşanca ce la ţară Soseşte'n fiecare vară, Când singură, călare stând, Pe câmpuri fuge galopând: La el fugarul şi-l opreşte, Strângând dârlogii de curea, Şi, ridicându-şi vălul, ea, Cu ochii fugitivi, citeşte Inscripţia — şt i-s ceţoşi De lacrimi, ochii ei duioşi.
XLII
La pas pe câmp ea calu-şi poartă,
Iar gânduri felurite-i vin
Şi de-a lui Lenski tristă soartă
E sufletul ei tânăr plin.
Gândea: „Ce-a fost cu Olga, oare.
Simţi mult timp durere mare,
Sau i-a trecut cum piere-un fum?
Pe unde-i sora ei acum?
Şi unde-i cel retras de lume
Şi al femeilor vrăjmaş
Blazatul, sumbrul ucigaş
Al bardului, pe moale-acum e?"
La timp, de toate şi pe şleau
Eu socotealâ-am să vă dau.
XLIII
Dar nu acuma, deşi mie Eroul meu mi-e drag nespus, Deşi, c'am să-l revăd, se ştie, Dar azi nu-s pentru el dispus.
EVGHENII ONEGHIN
k
Mă'ndeamnă anii către proză Gonind sprinţara rimă roză Şi eu — oftând mărturisesc — Că'n urma-i leneş mă târăsc. Nu vrea îmhăirănita-mi pană Să mâzgălească alte foi, Azi alte visuri dulci şi noi, Azi alte griji, în aspră goană, Sub larma lumii, sub tăceri, Mi-agilă sufletu'n dureri.
XLIV
De daruri inima-mi e prinsă
Tristeţă nouă-am cunoscut;
Speranţa'n primele e stinsă, —
Regret tristeţea din trecut.
O, visuri! Unde vi-e măndreţa?
Şi rima voastră tinereţa?
Au nu cumva, cu-a dev arat,
Cununa ei s'a fost uscat?
Au nu cumva, precum o spumă,
Spun fără elegie, da! —-
Zburat-a linereţa mea
(Cum până-acum am spus în glumă) ?
Au nu cumva s'a dus pe veci?
Au în curând am ani treizeci?
XLV
Arneaza vieţii mă'nfăşoară Şi-o recunosc cu jale'n glas.
O, tinereţe mea uşoară!
Hai să ne spunem bun rămas.
Iţi mulţumesc pentru'ntristare
Şi chinuri dragi şi desfătare,
Petreceri, larmă, vânt turbat
Şi pentru tot ce'n dar mi-ai dat;
Iţi mulţumesc. De-avânluri plină,
Cu tine'n larmă şi'n tăceri,
M'am desfătat din plin, mai ieri;
Destul! Cu sufletu'n lumină,
Pe drumuri noi acum pornesc, —
De vechiul trai mă odihnesc.
XLVI
Să reprivesc. Cu bine umbre, Pe unde-am vieţuit uşor, In lene, vis şi patimi sumbre, Cu sufletul cuprins de dor. Tu, inspiraţie le-avântă Şi'nchipuirca mi-o frământă, Trezeşte-mi inima mereu, Mai des le-arată'n colţul meu, Ca sufletul să nu-mi îngheţe, Nesimţitor şi crunt, greoi, — Plăcerile deşarle-apoi Să-l împietrească cu tristeţe, In mlaştina, în care-aici Ne bălăcim, iubiţi amici!59)
CAPITOLUL ŞAPTE
Tu Moscova-a Rusiei fiică dragă, Pereche ai în lumea asta 'ntreapră?
Dmilvii'is
Moscova natală cum să n'n iuhe?U?
Baratănzhi
A Moscovei persecutare? Ce'usamnă să vezi lumea oare? E bine undeva în viaţă?
Pe unde nu suntem de fată.
I
De primăvară i sg o nil e,
Zăpezile din culmi, vioi,
Pe şesurile potopite
Se scurg în tulbure şuvoi.
Natura, c'un surâs pe faţă,
Primeşte-a vremii dimineaţă;
Străluce cerul sine/iu,
Bătrânul codru străveziu
Cu verde puf se 'nveşmăntează.
4 — V. Românească
De prin chilii de ceară ies Albinele spre câmp dând ghes. Văioagele he'mpeslriţează; E zvon de turme; lotu-i crud; Prin nopţi priveghelori s'aud.
II
Ce tristă-mi vii, o primăvară] Tu vreme a iubirii eşti! Durerea suflelu-mi doboară,
50
a, s. puşchin
In sânge sbucium tu-mi stârneşti!
Şi ce umilă bucurie
Simt când pe chipul meu adie
Al tău răsuflet fermecat
In sânul păcii dela sat!
De ce nu ştiu ce-i desfătarea,
Iar toate câte lin trăiesc,
Ce bucuroase strălucesc,
Aduc Iristeţa şi oftarea
In sufletul meu mort demult,
Şi-i negru tot ce văd şi-ascult?
III
De ce, când s'a re'ntors frunzişul
Ce astătoamnâ s'a pierdut
Şi codru-şi freamătă desişul,
Gândim la frunza ce-a căzut?
De ce, când firea-i re'nviată,
Gândirea ni-e apropiată
De anii noştri veste/iţi,
Ce nu pot fi din nou trăiţi?
Ori. poate-o altă primăvară,
Trezită de-un poetic vis,
In amintiri ni s'a deschis,
Şi inima se infioară
Visând un alt târâm, nespus,
Cu nopţi de basm şi lună sus...
IV
E timpul: trândavi din elită,
Voi epicurieni sălui,
Voi ce-aveţi viaţă fericită,
Voi cei ai şcolii Levşin 40) pui,
Şi voi Priami cu firi pasive,
Voi doamnelor mult sensitive,
Vă ch amă primăvara'n sat,
E cald, sunt flori, văzduh curat,
Plimbăriie-s inspiratoare,
Sunt nopţi cu'ndemn ispititor.
La câmp, amici! Daţi zor, daţi zor!
In butci cu'ncârcătură mare,
In diligentă, cu alai,
Din târg pe barieră, hai!
V
Intr'o cab aşcă importată, Şi tu, drag cititor, să pleci Din târg, din larma lui turbată, In care iarna ţi-o petreci; Cu muza mea capricioasă,
Să mergem prin dumbrava deasă
La un pârâu, şi'n satul mic
Unde Eughenii-al meu amic,
In pustnicie, cu'ntristare,
Şi nu demult, iernând a stat,
Cu Tan a fiind Învecinat:
A mea iubită visătoare
Pe unde oare-o fi acum...
Şi tristu-i pas pe care drum?
VI
Deci, printre cuhni, pe valea largă
Să mergem, unde cu temei
Un părâuaş spre rău aleargă,
Prin păduricea cea de iei.
Aici dă glas privighetoarea
Şi'n trandafir sălbatic floarea;
S'aud isvoarele sub vânt —
Aici e-o piatră de mormânt,
Doi fagi bătrâni umbresc din slavă.
Pe piatră-i scris cu slove mici:
„Vladimir Lenski zace-aici,
De tânăr mort cu-o moarte bravă,
In anul... vârsta.... săvârşit.
In pace dormi, poet iubit!"
VII
Pe-un ram al fagului ce sună, Deasupra urnei, pe mormânt, Cândva o tainică cunună Se legăna uşor în vânt; In seri târzii, pe îndelete, Odinioară două fete Sub lună la mormânt veneau Şi 'mbrăţişăndu-se plângeau. Azi monumentu-i sub uitare, Potică nu mai e spre el, Pe ram cunună nu-i defel. Bătrân, cu traista în spinare, Păstorul camă abătut, Făcând opinci ca şi'n trecut.
VIII, IX, X
Sărmane Lenski! Scurtă vreme Tu de logodnică-ai fost plâns. Vai! astăzi ea suspină, geme, Iar mâne /aleri n s'a stăns. Un altul i-a atras vederea, Un altul i-a curmat durerea Cu amorosul lui alean,
evghenii oneghin
A captivat-o un ulan, Ulanu-i marea ei iubire... Şi iată-i la altar, sglobii; Ea, roşie sub cununii înclină capul cu uimire. Cu ochi aprinşi privind in /os, Pe buze c'un surâs voios.
XI
Sărmane Lenski.1 Tu'n vecie,
Colo'n locaşul celor morţi,
Te-ai tulburat sub surda glie
La vestea trădătoarei sorţi;
Sau lângă Lelhea-adormită,
In nesimţire fericită
Nu te mai tulbură vreun vis:
Ţi-e totu'n preajmă mut şi 'nchis?...
Aşa-il Uilarea-i după moarte.
Amici, duşmani, iubite, soţi,
Deodată or să tacă toţi.
Moştenitorii mai departe
Pornindu-şi mâniosul cor,
Or să-şi aprindă cearta lor.
XII
Şi vocea Olgâi, cristalină, La Larini n'a mai răsunat. La polc, chemat de disciplină, Cu ca ulanul a plecat. De plâns bătrâna se topise De fiica-i când se despărţise, Că va muri ai fi crezut; Să plângă Tania n'a putut: Doar. o paloare 'ngroziloare Cuprinse chipul ei mâhnit. Când toţi la scară au ieşit Şi năpădeau, ca la plecare, Careta celor tinerei, Tatiana i-a condus pe ei.
XIII
Şi multă vreme-apoi, sărmana, A stat privind in urma tor... Şi iată-i singură, Tatiana! Vai! Scumpul, dragul ei odor. Amica-i veche şi atentă Şi surioara-i confidentă, De soartâ-i dusă pe-al ei drum, S'au despărţit de tot deacum. 4*
Ea ca o umbră rătăceşte,
Spre parcul gol se uită-un pic...
Nu se alină cu nimic
Şi uşurare nu găseşte
In plânsul care-o podidea,
Iar inima se rupe'n ea.
XIV
Şi'n crâncenă singurătate Ard patimile mai cu spor, De-Oneghin, mult mai tare, poate, Vorbeşte pieptul plin de dor. Nicicând ta no să-l mai zărească; Ar fi datoare să-l urască Pe fratricidul cel cii-da1; Poetu-i mort... de toţi uitat. Vrăjită d -o iubire nouă Logodnica-i cu altu-acum. Şi amintirea-i ca un ''fum S'a destrămat; doar inimi două Poate-l mai plâng pe bardul rar; La ce l-ar mai /elin zădar?
XV
Era'n amurg. Cer vânăt. Râul Da svon. Un greer s'auzea. Se'mprăş'iase hora. Grâul Dormea. Pescarul foc făcea Pe malul apei care sună. Pe câmpul argintat de lună, Pe gânduri, sub cuprinsul şters, Tatiana multă vreme-a m- rs. A mers, a mers. Deodată'n faţă, Din deal ea vede un castel. Un sat şi crânguri lângă el, Un parc e lângă râu'n ceaţă. Ea cată, plină de'nţeles, Şi-i bate inima mai des.
XVI
De-o îndoială-i străbătută: „Să merg sau să mă'nion?... El nu-Pe-aici eu nu sunt cunoscută. Să văd vreau casa, //arcul lui". Din deal Tatiana-acum coboară Deal ea suflând, şi înconjoară Cu ochii tocul. E târziu... Ea intră'n curte ca'n pustiu. Dulăi lălrănd spre ea s'aruncă. La strigălu-i înspăimântat.
52
a. s. puşchin
Copiii curţii au alergat, Răcnind. Cu îndestulă muncă Goniră cânii. Şi, dând zor, Iau pe duduie'n paza lor.
XVII
„Pot să văd casa?"—Tania 'nlreabi.
Smulgăndu-se din preajma ei,
Spre-Anisia copiii'n grabă
Se dac cu larmă după chei.
Anisia soseşte1 ndată
Şi uşa mare-i descuiată.
Ea intră'n casa ce-o ştiu eu,
Unde-a trăit eroul meu.
Ea cată: în salon, deoparte.
Pe biliard un tac zăcea.
Cravaşa pe o canapea.
T aii ana merse mai departe;
Bătrâna: „Lângă-acest cămin
Boierul sta de gânduri plin.
XVIII
Cu Lenski-aici prânzea în pace, Vecinul răposat poet, Aici:—ră rog poftiţi încoace— E boerescul cabinet; Cafeaua-şî bea, aici deoparte, Vechi1 ul îi dădea rapoarte, Şi cărţi citea, din iori sculat... Boerul vechi tot ici a stat; Cândva'n Duminici, pe 'nserate, Punându-şi ochelari la geam Noi popa-prostu'n cărţi jucam... Să-l ierte Domnul de păcate, Să-i aibă oasele'n mormânt Hodina recelui pământ!"
XIX
Tatiana cu priviri smerite Priveşte'n jur, şi toate cresc Şi i se par nepreţuite. Şi ioate'n sufletu-i trăiesc Cu chin adânc şi alinare: Şi masa cu-a ei lampă mare, Şi cărţile în raftul lor. Şi paiul larg ca un covor; Pe geam, lumina diafană A lunii, colbul n discret; Al lordului Byron portret; Păpuşa cea depe-o coloană
Pe frunte c'un bicorn pieziş, Cu manele pe piept cruciş.
XX
Tatiana stă ca fermecată In cabinet. De/a-i târziu. Vânt rece-a început să bată. E noapte. Crângu'n somn pustiu. Pe râu e ceaţă şi pe maluri; S'ascunde luna după dealuri Şi Tania toi întârzia, Demult să plece trebuia. Ea stâpânindu-se anevoie, Şi lotuşi un oftat scăpând, Spre casă s'a trezit mergând. Dar mai'nainte-a cerut voie Să mai revină'n aste părţi. Ca să citească nişte cărţi.
XXI
De chelăriţa cea isteaţă
S'a despărţit. Dar peste-o zi,
Din nou veni, de dimineaţă,
Şi'n vechea umbră se trezi.
Şi'n cabinetul ce'o'nfioară
Uitând de lot ce-o înconjoară,
Stingheră, m.'-'ile şi-a strâns,
Şi multă vreme-a stai şi-a plâns. -
Dar ochii-apoi pe cărţi căzură,
N'o atrăgeau dela'nceput,
Dar felul lor i s'a părul
Ciudat. Furată de lectură,
In sufletu-i setos de vis
O lume nouă s'a deschis.
XXII
Demult Evghenii, ştie-o lume, Că ele lecturi, s'a indispus Şi totuşi câteva volume Dela disgralie-a exclus: Ghiarul şi Don Juan, cu toane Şi încă două-trei romane, In care veacul s'oglindea Şi omul nou descris era Cum e si ţâră corn promisuri, Cu sufletul lui decăzut, Arghirofil şi abătut, Hrânindu-se mai mult din visuri, Cu capul înrăit, flămând, De vane acţiuni fierbând'.
EVGHENII ONEGHIN
53
XXIII
Se mai păstrau pe multe pagini A unghiei sublinieri, Trezeau în mintea ei imagini Când le-aţintea, gândind la ieri. Cu sbucium Tania vede'n rânduri, Ce observaţii şi ce gânduri Cândva pe-Oneghin l-au mişcat, Cu ce de-acord s'a declarat. Pe câmpul lor ea întâlneşte Diverse schiţe din creion. Oriunde-a sufletului ton Involuntar se oglindeşte C'o cruce, c'un cuvânt sonor, Sau cu vreun semn întrebător.
XXIV
Şi — slavă Domnului — începe Să-l înţeleagă tot mai clar Pe cel ce n'o putu pricepe Şi-o face să suspine-amar: E-o tristă,, stranie făptură, Primejdios peste măsură, In cer sau iad avu sălaş E-un înger sau un drac trufaş? Ce-i ? Nimicirea care vine? Imitator? Sau moscovit Ca Childe Harold învăluit? Traduce fantezii străine? E-un lexicon modern, rebel? Au nu-i o parodie el?
XXV
Enigma oare-i deslegată? Cuvântul oare-a fost aflat? Demult acasă-i aileptală, Trec orele: ea le-a uitat. La ea acasă, grijă nouă, Vorbesc de ea vecine două: „Cum facem? Tania nu-i copil,— Bătrâna s'a văitat umil.
— Mai tinerică-i Olga, sora... Cu Tania cc să faci? ei-ei,
E timp sâ-i facem un temei, Ea le răspunde tuturora:
— „Nu vreau". Şi-i tristă şi tânjind Prin codru umblă rătăcind.
XXVI
„Iubeşte poate?"—„Dar pe cine? Buianov a petit: respins;
Şi Petuşcov Ivan, ştiţi bine. Pâhtin huzurul, om deprins, Se gudura, să-ţi vie jale, Şi ca un drac îi, da târcoale! Gândisem: treaba s'a făcut; Când colo baltă a căzut".
— „Cum asta, maică? Treburi grelei La Moscova, la bei Ici cu ea,
Sunt berechet din cei, ce-ar vrea"'.— „Of, Doamne! Câştiurile-s rele".
— „Să stea o iarnă şi-ai să vezi, Iţi dau cu împrumut cât crezi".
XXVII
Cu drag bătrâna se întoarnă Spre sfatul cu'nţeiept temei: Să plece hotărînd, la iarnă, Spre Moscova cu fiica ei. Tatiana află vestea 'ndată. La aspra lumii judecată Va'nfăţişa, în acest chip, Banal provincialu-i tip, Şi tualeta-i bătrânească Şi graiul ei cel învechit, Ca'n tineretul moscovit Priviri ironice să nască! Ce'ngrozitor! Nu, mai curând Rămâne'n codrul ei visând.
XXVIII
Sculându-se cu'ntâia rază,
Spre plaiuri se grăbeşte ea,
Cu ochi duioşi le cercetează
încet, spunăndu-le aşa:
„Adio vouă văi blajine
Şi vouă culmi şi dragi coline,
Şi ţie codru'n somn şi'n ceţi,
Adio sfinte frumuseţi,
Adio fire veşnic vie!
Dau lumea voastră de minuni
Pe larmă şi deşertăciuni!...
Adio libertate, ţie!
Tu soarta mea ce-mi pregăteşti?
De ce şi unde mă porneşti?
XXIX
Plimbările ea-şi prelungeşte. Ba un deluţ, ba un pârâu. Pe Tania'n loc o ţintuieşte C'un tainic farmec fără frâu,
54
a. s. puşchin
Ea ca la vechi prieteni sânguri Se duce prin câmpii şi crânguri, Să stea, cât mai e timp, la sfat. Dar vara sboară ne'ncelat, Soseşte auria toamnă. E'n tremur firea pe-orice plai. Precum o jertfa n mândru strai... Şi nordul, norii şi-i îndeamnă, Suflând, urlând — şi iată cum Vrăjita iarnă vine-acum.
XXX
Şi s'a deslănţuit din zare; Atârnă'n pence prin ulmi; Unduitoarele-i covoare Le-aşterne pe câmpii şi culmi; Şi răul ţeapăn între maluri L-au netezit pufoase valuri. Dă gerul. Bucuroşi suntem Când zburda iernii o vedem, Tatiana doar nu-i bucuroasă. Nu iese sub al iernii cer Ca să respire asprul ger Şi cu zăpada depe casă Să-şi spele faţa, umeri, gât, — Ea gerul iernii l-a urât.
XXXI
Mereu plecarea-i amânată; Trecu şi ultimul soroc; Trăsura veche şi uitată Cu greu s'a întocmit la loc. In trei chibitci sunt încărcate Po/ijiile case: toate: Castroane, scaune, poclăzi, Borcane cu dulceaţă, lăzi, Cocoşi în cuşti sunt o mulţime, Ligheane, tăvi, el cetera... Şi ce acolo nu cal Şi'n is be la servilorime E plâns de-adio peste tot: Mârţoage optsprezece scot
XXXII
Şi le înhamă la trăsură, Zor mare-i prin bucătării, Chibitci cu grea încărcătură, Se ceartă babe, vizitii. Stă pe-o mârţoagă păcătoasă Foreilerul cu barbă deasă.
La poartă servii-şi iau cu glas Dela stăpână bun rămas. Cu mers greoi şi prăvălatic, Trăsura iese printre fagi. „Adio, locuri dulci şi dragii Adio cuib mult singuratici Când oare i>â voi revedea?..." Şi, iat-o, plânge Tania meal
XXXIII
Când instruiţi pe susţinute,
Ne vom lărgi hotarul, viu;
Cu timpul (peste ani cincisute,
Cum filosofii'n table scriu)
Desigur, drumurile noastre
Se vor schimba, sub slăvi albastre:
Şosele vor uni treptat
Rusia toată'n lung şi'n lat,
Şi peste râuri, către ţeluri,
Păşi-vor poduri mari de fier,
Urni-vom munţii pâri la cer,
Sub ape vom săpa tuneluri,
Şi birturi creştineşti sadea
Prin staţii vom înfiinţa.
XXXIV
Acum ni-s drumurile proaste. 4I) Uitate poduri putrezesc, Prin staţii ploşniţe nefaste Şi puricii le prigonesc; Nu-s bin uri. Intr'o isbâ rece, Măreţ, dar hămesit cât zece, Atârnă un cârnaţ avan Şi pofta ţi-o aţăţă'n van; Pe când din sat veniţi ciclopii, In faţa unui foc s'au pus Să 'ndrejde cu ciocanul rus Produsul şubred al Europii, Blagoslovind şi roţi şi zări Şi gropile acestei ţări.
XXXV
Dar iarna ce plăcui e mersul Când este frig şi fulgii cerni E drumul, neted precum versul Cel searbăd dinlr'un cânt modern. Aulomedonii noştri sboară; Goneşte sania uşoară; Prin faţa ochilor ce ard Fug verstele cum fuge-un gard.42)
evghenii oneghin
Bătrâna, din nenorocire, De tot ce-i goană se temea, Cu caii proprii se tăra. Şi fata, cu deosebire, S'a plictisit de drumul şters. Ei şapte zile'n şir au mers.
XXXVI
Şi iată Moscova! Tezaur,
Cu sunet dulce la urechi;
Ca jarul, crucile de aur
Ard pe cupolele străvechi.
Ah, fraţii mei! Eu cu'ncântare
Şi ronduri şi grădini în floare,
Boschete şi clopotniţi, eu,
Le-am contemplat cu ochiul meu!
De câte ori în pribegie,
De sorţi amare'ndepariat,
O, Moscovă! eu te-am visat!
O, Moscovă!... cât svon învie
In pieptul meu acest cuvânt;
In el câte ecouri sânt!
XXXVII
Şi iată-acolo în dumbravă Petrovsk, castelul fără svon, Stă mândru de recenta-i slavă. A aşteptat Napoleon In van, c'o ultimă 'mbătare A Moscovei capitulare: Kremlinul vecin s'aducă chei; Nu, Moscova n'a vrut, eh-hei, In faţa lui să se închine. Nu sărbători, nu mândru dar: Ea pregătea imens pojar Eroului; depe coline, De-aici privi el, gânditor, Incendiul ei îngrozitor.
XXXVIII
Adio martor al căderii, Castel Petrovsk. Ce stai? Dă bici! Vezi, stâlpii albi  ai barierii; Şi pe Tverscaia, cu cai mici, Trăsura saltă n arcuri slabe: Pe-alâturi jug gherete, babe, Copii, jănare, băi, clădiri, Palate, parcuri, m.ănăstiri, •' Balcoane, sânii, bulevarde, Ţărani, magherniţi, negustori,
Cazaci, cochete, cerşetori, Modiste, jarmacii, mansarde, Cişmele, porţi cu lei, răscruci, Şi ciorile în stol pe cruci.
XXXIX, XL
Plimbarea asta ce doboară, Un ceas sau două s'a lungit; La Ilaritonia'n ulicioară, Trăsura veche s'a oprit. Şi, la mătuşa lor acasă, De patru ani tuberculoasă, Sosiră c'un întreg dichis. Şi uşa largă le-a deschis Calmucul, c'un ciorap în mână, Cu ochelari şi rupt caftan. Şi în salon, depe divan Ţipă prinţesa cea bătrână. Plângând, bătrănele'n amurg Se strâng la piept şi vorbe curg.
XLI
„Princesse, mon ange!" ■— „Pachette!"
—„Alino!"
„—Nici nu visam!"—„Ah, ce demult!" v—Căt stai? Iubita mea! Cuzino! Şezi — ce'nţelept făcuşi! Te-ascult! Zău, ca'nroman... mi-eudăgeana../1 „—Aceasia-i fiica mea, Tatiana". „—Ah, Tania! Să te 'mbrăţişez Sunt parcă'n somn şi aiurez... Cuzino, Grandi.sson... ţii minte?" „■—Ce Grandisson?... a, Grandissonl Pe unde-i?" — „Stă la Simion, In Moscova, ca şi'nainte, La nuntă el m'a invitat, Recent, când fiul şi-a 'nsurat.
XLII
Acesta... dar vorbim alt'dată. Aşa-i? De mâne, Tania mea, Va fi la rude prezentată. Regret, eu n'am să pot umbla; Deabea mă târîi pe picioare. Dar v'aţi trudit pe drumuri, tare; Deci la'hodină... Vă   spun drept: Of, n'am puteri, mi-e greu în piept... Chiar bucuria mă apasă, Nu doar trisleţa, draga mea, Nu-s bună de nimic, da-da...
56
A. S. PUŞCHIN
Ce bătrâneţă păcătoasă..."
Şi istovită, a tăcut;
Cu lacrimi tusa şi-a rnceput.
XLII!
Bătrâna, biata-i suferinţă, Să sufere pe fată-o fac; Tatiana'n noua-i locuinţă, Oftează după-al ei iatac. Sub draperia de mătasă, S'adoarmă, nu ştiu ce, n'o lasă, Şi clopotele'ti zori sunând, O zi de muncă anunţând, Din pat o scoală; ea, agale, La geam s'aşează, cum făcea. Se duce noaptea; însă ea Nu-şi vede şesurile sale: O altă curte vede az, Bucătărie, grajd, zăplaz.
. XLIV
Şi pe la rude-i zilnic dusă,
La mesele întinse-aici,
S'arate lenea ei nespusa
Pela bunice şi bunici.
Sosita rudă de departe
Primită-i cu plăcere foarte
Şi exclamări dela 'ncepul:
'„Vai, Tania, cum ai mai crescut!
De când te-am botezat cât este?
Eu una'n braţe te luam!
Eu urechiuşa ţi-o trăgeam!
Eu-ţi dam plăcintă ca'n poveste!"
Şi spun bunicile în cor:
„Cum anii ni se duc in sborl"
XLV
Dar nicăieri nicio schimbare, Sunt toate după vechi temei, Şi tot din tul scufie are Princesse Hellene, mătuşa ei; Tot dă cu fard Lukeria Lvovna, Toi minte-aşa Liubov Petrovna, Ivan Petrovici tot tâmpit. Semen Petrovici tot sgârcit, Cu Nicolavna Palagheia Monsieur Fiumusch e tot amic, Şi-acelaş spiţ şi soţ peltic, Ce-i membru-al clubului de-aceea,
Şi-i tot tihnit şi surd, greoi, Tot bea, mănâncă pentru doi.
XLVI
Primeşte'mbrăţişări pripite, Tatiana, între fete stând, Şi graţiile moscovite O inspectează lung, tăcând; Găsesc că-i oarecum ciudată, Provincială, afectată, Cam palidă, slăbuţă, — dar C'aşa e foarte bine chiar. Deci firea cursul şi-l urmează: La ele-acasă o poftesc, O pupă, măna-i netezesc, La modă părul i-l aşează, Făcându-i cunoscut încet, Al inimii lor drag secret,
XLVII
Succesul lor, mai mic, mai mare, Nădejdi, iluzii, îndoieli. Şi curg discuţii cu candoare Şi'nzorzonâri de mici bârfeli. Şi spre-a le răsplăti vorbirea Apoi îi cer mărturisirea Cu umilinţă'n chip deschis. Dar Tania-i parcă într'un vis, Le-ascultă vorbele'n neştire, Nimic nu înţelege ea. Şi taina ei, comoara sa De lacrimi şi de fericire, Ea şi-o păstrează, — lucru sfânt, N'o scapă nici printr'un cuvânt.
XLVIII
Ea-ar vrea să'nveţe cât se poate Din ce discută cu alţi inşi; Insă de-aşa absurditate Cei din saloane sunt surprinşi: Li-i vorba palidă, banală, Chiar bârfa lor e-o plictiseală; In intrigi, întrebări, în ştiri, In sterpele lor convorbiri, Nicio gândire nu răsare, Măcar aşa, întâmplător; Şi nu zâmbeşte mintea lor iŞi inima nu le tresare. Şi tu, nici hazul celor proşti, Deşeartă lume n'o cunoşti!
EVGHENII ONEGHIN
57
XL1X
Un grup de tineri din Arhive
înspre Tatiana'n felul lor,
Zvârlind priviri ostentative
Vorbesc de ea răuvoitor.
Un trist bufon, din cei din sală,
Găseşte chiar că-i ideală
Şi'n uşă s'a proptit, privind,
O elegie pregă'ind.
Văzând-o lângă-a ei mătuşă,
La ea Viazernski s'a oprit
Şi s'o distreze-a izbutit.
Un moş, zărindu-i dela uşă,
Şi-a potrivit peruca sa
Şi s'a interesat de ea.
L
Dar unde urlă Melpomena Cea care-i furtunoasă'n veci Şi-şi flutură cu râvnă trena In faţa unei gloate reci, Şi unde Thalia'n somnie De-aplauze nu vrea să ştie, Iar Terpsihora dă fiori f Doar printre tineri spectatori (Cum se 'ntâmpla cu tineretul Din vremea voastră şi a m.ea), Deloc nu şi-a întors spre ea Cu vreo invidie lornetul Nici doamnele din loji şi stal Şi nici expertul triumfal.
LI
Şi la Sobranie o cară: E 'nghesuială, cald, tumult, Ard lumânări şi muzici sbiară, Perecnile-s in sbor demult, Frumoase'n rochii diafane, Pestriţul cor al lumii vane, Logodnicele'n cerc sclipesc Şi simţurile le trezesc, Aici sunt eleganţii'n mediu, Aici se poartă insolent, Rotind lorneta neglijent. Aici, huzurii în concediu, Apar zoriţi, fac tărăboi, Sclipesc, seduc şi-o şterg apoi.
LII
Pe bolta nopţii-s multe stele, Femei în Moscova duium,
Dar mai frumoasă decât ele E luna pe albastru-i drum. Dar cea, de care nu cutează Să se atingă lira-mi trează, Ca luna'n măreţia ei, Stă strălucind între femei. Cu ce mândrie peste fire Ea se atinge de pământ! In pieptu-i voluptos ce cânt! Ce galeşă e-a ei privire! Dar stai, destul! Tu ţi-ai plătit Tributul unui trai smintit.
LIII
Râs, larmă, ploconeală, goană, Galop, mazurcă, vals... Pe când, Intre mâluşi, lângă-o coloană, Tatiana deoparte stând, Deloc nu vede ce priveşte, Al lumii sbucium o scârbeşte; Se 'năbuşă aici... i-e dor De viaţa cea din satul lor, De bieţii ei ţărani, de toate, De singuraticul ungher, De-al ei pârâu cu-argint din cer, De flori, de cărţile lăsate, De-aleia unde pe sub lei, El apăruse'n calea ei.
LIV
Astfel, cu gândul pribegeşte,
Uitând de lume şi de bal,
Pe când din ochi n'o părăseşte
Nu ştiu ce vajnic general.
Mătuşile, văzură lotul,
Pe Tania o ating cu cotul,
Clipindu-şi, şi aşa zicând:
„—Priveşte'n stânga mai curând'1.
„—La stânga? Unde? Dar ce-i, oare?"
,,—Ce-ţi pasă? Uită-te cu noi...
Vezi, colo'n grup cu încă doi
In uniforme militare...
S'a dus... deoparte s'a retras..?'—
Dar cine? Generalul gras?
LV
Tatiana, pentru biruinţă,
Nu te felicit prin cuvânt,
Şi schimb din drum, cu prisosinţă,
Ca să nu uit pe cine câni...
58
a. s. PUŞCH1N
Dar apropo, din mers mă 'ncetin: Eu cânt pe tânăru-mi prieten Şi mult ciudata fire-a sa. Blagosloveşte truda mea^ 0, epica mea Muză clară!
Remite-mi sceptrul credincios, Să nu colind fără folos. Destul. Din spate jos, pogoară! Eu clasicismul l-am cinstit: Târziu, dar pasu-i săvârşit.
CAPITOLUL OPT
Fare thee well, and if for ever. Still for ever fare thee well. ») Byron
I
Când la liceu, în vremea stănsâ, Senin prin parcuri înfloream, Citeam pe Apuleius, însă Pe Cicero eu nu-l citeam. Pe-atunci, prin văi, în primăvară Cu lebede pe apa clară Ce tainic albăstrea tăcut, Să-mi vină Muza a 'nceput. In studenţeasca mea chilie Pomi banchetul, ca'n poveşti, A 'nchipuirii tinereşti; Cântai a mea copilărie, Trecutu'n slava lui închis_ Şi-al sbuciumalei inimi vis.
II
Cu zâmbet lumea o primise; Succesul prim aripi ne-a dat; Derjavin chiar ne preţuise, Murind ne-a binecuvântat.
III
Şi eu, din patimi, cum mi-e firea, Drept lege fare mi-am impus, Cu gloata împărţind simţirea, Eu Muza ageră mi-am dus Pe la petreceri sgomotoase Şi la discuţii inimoase, Şi ea la chefuri nebuneşti, Cu darurile ei cereşti Sburda ca o bacantă'n soare; Ea la pahar cânta voios
Şi tineretul viforos 0 urmărea cu'nflăcărare.— Şi 'ntre amici mă lăudam Că Muză svăpâialâ-aveam.
IV
Fugii de-amicii ce s'amu.ză Departe hăt... ea m'a urmat. Ce-ades măngăietoarea Muză Pustiul drum mi-a alinat Cu farmec de j.ovcşti, alene! Ce-ades pe stânci caucaziene, Sub lună, cum Lenora, ea, Cu mine'n goană călărea! Ce-ades pe ţărmul Taur idei, Prin noapte mă ducea s'ascult Al mării vuet şi tumult, Eterna şoaptă-a Nereidei, Eternul valurilor cor Slăvind pe-al lumii Creator.
V
Uitând luxoasa capitală
Şi de petreceri ce se ţes,
Colo'n Moldova cea dornoală,
Ea, şatre de nomazi, ades,
A vizitat printre vâlcele,
Sălbătăcindu-se 'nire ele;
Zeiasca limbă a uitat
Ea pentru-un grai sărac, ciudat,
Pentru cântări ce înfioară....
Dar cadrul s'a schimbat, şi ea
Ivitu-s'a'n grădina mea:
Provincială domnişoară,
Cu ochii tiişii, sub lei bătrâni,
C'o carte franţuzeasca'n mâni.
•) Rămâi cu bine, chiar de pleci pentru totdeauna, Pentru totdeauna, rămâi cu bice
evghenii oneghin
VI
Azi Mu za-mi pentru prima dată
0 scot în vovX-ul lumesc,*3)
Privind gelos, ca niciodată,
La farmecul ei câmpenesc.
Ea printre nobili, mândre doamne,
Şi diplomaţi, brumaţi de toamne,
Şi crai cazoni, s'a dus plutind,
S'aşează liniştit privind
La 'nghesuială, la lumină,
La tualete, convorbiri,
La noi veniţii musafiri
Ce 'n faţa gazdei se înclină,
La rama neagră de bărbaţi
In jurul doamnelor grupaţi.
VII
îmi place stricta rânduială A oligarhicei vorbiri, Mândria rece, ranguri, fală Şi vârste şi deosebiri. Dar cine'n cerc select stâ'n faţă, Tăcut şi 'nvăluit în ceaţă? Străin el pare tuturor. Lui, feţele ce trec în sbor, Ii par năluci respingătoare. E spleen? Orgoliu chfSMi, Pe faţa lui? La ce-a venit? Dar cine-i el? Evghenii, oare? Chiar el? Da, el, e fapt ştiut. De când e printre noi căzut?
VIII
S'a potolit? E-acelaş încă?
E-original precum a fost?
S'a 'Mors cu vreo schimb are-adâncă?
Ce-o să ne-arate, cu ce rost?
Drept Melmot azi o să ne-apară?
Cosmopolit din cale-afară?
Un Cvaker, Childe Harold, bigot,
Sau cu vreo mască prea de lot?
Ori bun băiat cu conduită
Ca'n lume toţi, ca tu şi eu?
Oricum, acesta-i sfatul rneu:
Să-şi lase moda învechită.
încurcături destul făcu...
Vi-e cunoscut? — Şi da şi nu.
IX
De ce păreri atât de rele Avem cu toţii despre el?
Au fiindcă noi în toate cele
Decidem lesne cum şi fel,
Că sufletele 'nflăcărate
Şi egoista nulitate
Jignesc profund sau râsul nasc?
Că mintea vastă şade'n teasc,
Câ'n loc de fapte grăitoare
Ne place vorba, numai ea,
Şi că tâmpenia e rea,
Că la cei mari, absurdu-i mare,
Câ'n mediocru, lucru-i clar,
Stăm pănă'n gât şi nu-i bizar?
X
Ferice-i cel ce'n tinereţă Fu june şi s'a copt la timp, Ce-al vieţii frig şi-a ei tristeţă Le-a suportat oricât răstimp, Ce n'a visat ce n'o să poată, Ce nu s'a'?istrăi.nat de gloată, Fu crai la douăzeci de ani, La treizeci însurat, cu bani, Cel care la cincizeci, în fine, Scăpă de datorii, poveri, Ce glorii, ranguri şi averi A dobândit când se cuvine. De care-o viaţă-au repetat: N.N. e-un minunat bărbat.
XI
Dar trist e gândul că zadarnic Ni-e dală linereţa'n dar, Cam înşelat-o mult şi-amarnic, Că ea ne-a amăgit amar; Că cele mai alese dorwi, Ca f.agedelor visuri, sboruri, S'au vestejit curând treptat, Ca toamna frunza ce-a picat. E tare greu să-ţi vezi 'nainte Un şir de p; ânzuri, să trăieşti. Drept formă viaţa s'o priveşti, Să mergi cu gloata cea cuminte, Şi să nu'mparţi deloc cu ea Nici gândul, nici simţirea ta.
XII
Pe critici tu temeiu-li pune, E greu (de-acord) pe-al lumii Ca printre cei cu 'nţelepciune Să treci drept tip original,
60
a. s. PUŞCHIN
Extravagant peste măsură,
Sau o satanică făptură,
Sau Demonul meu propriu, chiar.
Oneghin (mi-e în minte iar)
Amicul după ee-şi ucise,
Atinse sec ani douăzeci
Şi şase, fără scop şi reci,
Şederea chin îi devenise,
Fără soţie, treburi, post,
Neavănd pe lume nici un rost.
XIII
Neliniştea l-a prins în ghiare, Dorinţa de-a pleca mereu (O însuşire sdrobitoare, Calvar voit şi foarte greu). Lăsat-a satul său molatic, Câmpii şi codrul singuratic Pe unde-o umbră sângera Şi'n orice zi îi apărea. Supus simţirii ce-l pornise, Dintâi umblat-a fără ţel, Dar hoinăreala lui, pe el, Ca toate'n lume-l plictisise, S'a 'ntors şi-a nimerit, banal, Ca Cealski depe-un vas la bal.
XIV
Ci'n sală-un forfot viu se 'ndeamnâ
Prin gloată-un foşnet de 'alei,
Spre gazdă s'a'ndreptat o doamnă,
C'un general în urma ei.
Ea nu era deloc grăbită,
Nici rece, vorba-i cumpănită,
Ea nu privea impertinent,
Nevrănd să placă vreun moment,
Nu imita vreo fantezie
Şi nici grimase nu făcea...
Ci simplă'n liniş.tea-i era
Părând că-i o fotografie
Du comme ii faut... (Vezi, nu m'apuc,
Şişcov, aceasta s'o traduc).
XV
Femeile s'apropiară; Bătrânele îi surădeau; Pândind privirea ei cea clară, Bărbaţii-adânc i se 'nchinau; Treceau dudui ră-indu-şi pasul; Şi umeri înălţa şi nasul Mai sus ca toţi, mai cu temei, Alături, generalul ei.
Greşeai spunând că e frumoasă, Insă de sus şi până 'n jos, N'ai fi găsit, o spun ritos, Ceeace moda maiestoasă, In cerc la Londra, sus de tot, Vulgar numeşte (Eu nu pot...
XVI
Acest cuvânt plăcut mă 'rnbată, Dar nu pot să-l traduc; apoi El este nou deocamdată, Eu cred să aibă preţ la noi. Doar epigrama cea măiastră...) Dar să mă 'ntorc la doamna noastră, încântătoare, dulce, ea La masă în salon şedea s Cu Nina Voronskaia, care E-a Nevei Cleopatră; şi Suntem de-acord şi n'om greşi, Că Nina cea subfugătoare, Marmoreană şi cu foc, Vecina nu-şi umbrea deloc.
XVII
Gândi Evghenii: „Ea să fie? Chiar ea? Desigur... Nu... Dar cum?
Din stepa satului pustie..." Lor net a şi-o îndreaptă-acum, Spre-aceea care-i sta 'nainte Şi parcă vag i-aduce-aminte De-un chip ştiut de mintea lui. „Ah, prinţe, poate ştii să-mi spui Cu cine se'ntreţinc-anume Al Spaniei ambasador?" Şi prinţul îl privi uşor. „Aha! demult n'ai fost în lume. Aşteaptă, te voi prezenta". „Dar cine e?" — „Soţia mea".
XVIII
„Deci însurat! Şi ea-i icoana! De când?" — „Demult, doi ani din
plin".
„Cu cine?" „Larina". — „Tatiana!" „Tu o cunoşti?" — „Le sunt vecin". „Să mergem". — Ei înaintează; Soţiei prinţu'nfafişează Pe rudă şi-un amic astfel. Prinţesa s'a uitat la el... Şi-oricăt de mult se tulburase, Sârmanu-i suflet fulgerat,
EVGHENII ONEGHIN
Oricât de tare s'a mirat, In ea nimic nu se schimbase: Acelaş ton ea şi-a ţinut, Răspunse calmă la salut.
XIX
Ei-ei! Deloc nu tresărise, Nici n'a roşit, nici na s'a stâns, Nicio sprinceană nu-si clintise, Nici buzele ea nu şi-a strâns Deşi-o privi cu firea toată. Dar din Tatiana de-altădală, Oneghin nu găsi nimic, Ar fi vorbii cu ea un pic, Dar n'a putut. Ea-l întrebase De când, de unde-i călător, De-a fost prin locurile lor? Apoi, spre soţ îşi întamase Tradiţii ochi; lin a ieşit... El a rămas încremenii.
XX
E-aceeaşi Tatiana, oare?
Chiar ei, cum spune-al meu roman,
Acolo'n surda depărtare,
Stând amândoi, aşa, în van,
I-a dat poveţe'n seara pală
Şi i-a făcut cândva morală?
E-a. ei scrisoarea ce-a păstrat,
Cu graiul inimii curat
Şi unde totu-i spus pe faţă;
E fata-aceea... sau e-un vis?
Pe ea o neg li/ă deschis,
In fosta ei umilă viaţă.
Şi adineaori însăşi ea
Aşa străină îi vorbea?
AAI
Din larma plină de dichisuri, Spre casă pleacă ' ngândurat; Lui triste sau plăcute visuri, Târziul somn i-au tulburat. Dar iată-un plic când se trezeşte: Diseară, prinţul N.-l pofteşte La o serală. „Vai! La ea!... Mă duc, mă duc!" şi mâzgălea Răspuns politicos de 'nclală. Cu dânsul ce-i? E vreun coşmar? Ce oare'n sufletu-i amar Şi rece s'a mişcat deodată?
E ciudă? Vanitate? Ori lubirea-i dă din nou fiori?
XXII
Nerăbdător peste măsură, Aşteaptă seara 'n frământări. Dar   bate zece; e 'n trăsură Şi sboară; e deja pe scai i; El intră cu înfiorare; Prinţesa singură apare, Ei stau, minute/e-au trecut, Oneghin graiul şi-a pierdut. Posac, ne 'ndemânaiic tare, îi răspundea, aşa, puţin, Şi capu-i greu era şi plin De gânduri mull stăruitoare. El o privea stăruitor: Ea calmă sta, zămb itici uşor,
XXIII
Dar vine soţul. El sfârşeşte Cu teie-â-lett-ul neplăcut; Cu-Oneghin el îşi aminteşte De ştrengărescul lor trecut. Ei râd. S'araiă invitaţii. Se 'nsufleţiră conversaţii Cu răutăţi ce 'n oameni zac; In faţa gazdei orice fleac Străluce nepărănd prostie; Era 'nlrerupl destul de des Fără vreun cinic înţeles Şi fără de pedanterie; Şi el, cu vioiciunea lui Cruţa urechile oricui.
XXIV
Era a capitalei floare, Din cei ce-oriunde-s întâlniţi, Şi ale modelor vlăstare, Inevitabilii tâmpiţi; Erau femei trecute, grase, Cu fiori, scufii, răutăcioase, Vreo câteva dudui erau Ce niciodată nu zâmbeau; Şi-ambasadorul, ce-i fireşte, Cu vervă 'n chestiuni de slatf Şi un băt'ăn cam parfumat Care glumea pe bătrâneşle: Intel genl, subtil, precum E azi ridicul oarecum.
62
a. s. puşchin
XXV
Era, pornit spre epigramă, Un domn grozav de supărat, Pe doamne şi pe domni de-o seamă, Pe ceaiul dulce ce s'a dat, Pe   un roman de modă nouă, Şi pe surorile-amăndouâ, Pe-omât, pe ziare, pe război. Pe-a lui nevastă şi pe noi.
Al demnităţii protocol.1 Mai poţi găsi gingaşa fată, Intr'o măreaţă, degajată, Legiuitoare de salon/ Şi din trecut veni un svon! Cum ea in noapte, ca nebună, Cât timp întârzia Morfeu, De dorul lui tânjind din greu, A stat cu ochii trişti la lună, Pe ale vieţii d umuri noi Visând să meargă amândoi.
XXVI
Era Prolasov, cel cu fumuri, Celebru doar prin josnicii, Care-şi tocise prin alb umuri Toate creioanele St. Priest; Şi-un altul dictator la baluri, Poza, ca depe pedestahiri, Precum un rumen heruvim, Tăcut şi ţeapăn cum îl ştim. Şi cel ce 'n aventuri s'agită, Scrobitul mârşav, bun de râs, Stârnea prin oaspeţi un surâs, Cu-a sa ţinută sclivisilă. Privirile schimbate 'n sbor Erau verdictul tuturor.
XXVII
Al meu Oneghin seara toată Doar de Tatiana s'a ţinut; Nu de sfioasa biată fată Şi simplă ce-l iubi 'n trecut, Ci de-o prinţesă rece 'n toate, De-o neajunsă zeitate, De 'mpârăteasa Nevei reci. Ah, oamenii Semănaţi în veci Cu străbunica vo'slră Evă: Nu vă atrage ce vi-e dat, Vă 'mbie-un şarpe ne 'ncetat Spre pomul tainic plin de sevă: Opritul fruct mereu îl vreţi, Nu-i raiul-rai de nu-l aveţi.
XXVIII
Ce transformare în Tatiana! Ce bine şi-a intrai în rol! Ce grabnic prinse, castelana,
XXIX
Iubirea nicio vârstă n'are: Dar tinereţii, dând puteri, Cu-avănt e binefăcătoare Ca ploaia caldei primăveri. Sub ploi de patimi care scurmă, Se înoiesc, se coc pe urmă, Şi viaţa, tare 'n vicleşug, Dă flori şi roade din belşug. Insă când traiul ni se trece Şi pasiunile dau zor, Ce tristâ-i moartea urmă-a lor: Cum toamna o furtună rece Preface câmpul în noroi Şi lasă codrii uzi şi goi.
XXX
Evghenii, vai, cu siguranţă Ca un copil e 'ndrăgostit, Zi-noapte el, fără speranţă, De dorul dragoslei-i topit. De raţiune nu-i mai pasă Şi zilnic el la ea acasă, Soseşte în trăsura sa; Ca umbra fuge după ea; E feri it să-i poală- pune Pe umeri blana, însfârşil, Sau dacă mâna i-a 'ntâlnit Şi numai un cuvânt de-i spune, De-i face loc printre lachei. De-a ridicat batista ei.
XXXI
Chiar de-ar muri ea nu-l zăreşte Cum se frământă şi-i înfrânt. Acasă slobod îl primeşte. Arar de-i. spune vreun cuvânt, Când i se 'nchină la primire,
evghenii oneghin
63
Când nici nu-l vede-a ei privire: Cochetă nu-i cât de puţin — In lumea mare-i el străin. Oneghin prinde să pălească: Nu-i pasă, sau nu-l vede ea? Oneghin se usucâ-aşa Şi-i gata să se ojtigeascâ. La medici e trimis de-ai săi. Iar medicii-1 trimit la băi.
XXXII
Dar el nu pleacă, ci-i în stare Să meargă la strămoşi curând; Iar Tania nici habar nu are (Aşa-s femei e oricând); El se 'ndârfeşle, nu cedează, Mai speră, stăruie, cutează; Ca unul sănătos şi brav, C'o mână slabă de bolnav Prinţesei pătimaş îi scrie. Deşi 'n scrisori, în general, El nu vedea vreun sens real; Ci-a inimic văpaie vie, S'o mai îndure nu putea. Vă dau fidel scrisoarea sa.
SCRISOAREA LUI ONEGHIN CÂT RE TATIANA
Prevăd, vă voi jigni, e clar, Cu trista mea destăinuire. Va fi în măndra-va privire Atât de mult dispreţ amar! Ce vreau?   De ce-mi deschid anume Tot sufletul, sub greu vârtej? La câte răutăţi şi glume Eu poate vă voi da prilej!
Demult, când ne 'ntălnt 'ntâm-
p Iar ea,
Eu v'am văzut înduioşarea, Dar nu 'ndrăznii în ea să crez: Mi-am înfrânat obişnuinţa, Având puternică dorinţa Ca libertatea să-mi păstrez. Şi altceva ne despărţise... Sărmanul Lenski a căzut... Eu tot ce inima 'ndrâgise, Mi-am smuls din inimă 'n trecut. Străin de toţi, eu fericirea Pe libertate am schimbat. Dar, Doamne! Cum rn am înşelat! Şi cât de grea mi-e osândirea!
Eu, să vă văd o clipă doar, Să vă urmez aşa 'n neştire, Cu ochii iubitori, arar. Să prind un zâmbet, o clipire, Să vă ascult, să vă privesc, Să vă 'nţeleg desăvârşirea, In faţă-vă eu să pălesc, Să mor... aceasta-i fericirea.
Lipsit de-aceasta-s: pas cu pas, Eu vă urmez târâş, amarnic; Mi-e scumpă orice zi şi ceas: In întristări îmi pierd zadarnic De soartă socotitul trai. Şi-aşa mi-e o povară, vai! Eu ştiu: mi-e măsurată viaţa; Dar ca s'o duc pân' la prăpăd, Nevoie am ca dimineaţa Să ştiu că peste zi vă văd...
Mă tem: în ruga mea smerită Să nu vedeţi cu ochiul crud, Scornire josnic ticluită — Şi glasul menios v'aud. De-aţi şti cât de grozav te frânge Tot dorul dragostei de-apoi, Să arzi — şi sbuciumul din sânge Cu fudecala să-l ogoi; Genunchii să vi-i prind în braţă, Şi la picioare, lăcrimând, Să spun ce voi purta o viaţă In inimă şi al meu gând; Când colo, c'o răceală v e Priviri şi grai să-ţi înarmezi, Corect şi calm să conversezi, Privindu-vă cu voioşie!...
Dar fie: să mă mai opun Nu pot eu mie, în tăcere; E hotărît: vi-s în pule'e Şi sorţii mele mă supun.
XXXIII
Niciun răspuns. Din nou scrisoare. Nimic. Mai scrie. Nu-i răspuns. Se duce la o adunare, Când colo, numai ce-a afuns Şi ea-i în faţă. Ce 'ncrunlatâ! Niciun cuvânt nu vrea să scoată. U! S'a 'nvelit ca 'ntr'un mister In asprul Boboiezii ger! Cum îşi reţine indignarea
84
a. S. PUŞCHIN
Strângându-şî buzele uşor!
El o priveşte scrutător:
Ci unde-i mila, tulburarea?
Şi lacrimi şterse?... Nu-s, o, nu~sl
Pe chip mânia urme-a pus...
XXXIV
In taină se temea, s'ar spune, Să n'afle soţul, lumea rea, De 'ntâmplâtoarea-i slăbiciune... De tot ce-Oneghin cuno tea... Nicio speranţă deci! El pleacă; Blestemă palima-i buimacă — Şi-adânc întrănsul cufundat, Din. nou la lume-a renunţat. Şi 'n cabineUs'n care-anume, Şi-a amintit de vremea când Bandraua crudă, aiurând, Gonea în urma lui prin lume, De guler ea l-a prins vârtos, L-a 'nchis în colţ întunecos.
XXXV
Şi iar citi fără s'aleagă:
Gibbon, Manzoni şi Bousseau,
Madame de Sta'el, lucrarea 'ntreagă,
Charnfort şi Herder şi Tissot,
Pe Bel cel sceptic îl citise,
Pe La Fontaine în tot ce scrise,
Şi dintre-ai noştri pe câţiva,
Nimic din mână nu. lăsa:
Şi almanahuri şi jwnale,
Ce ne educă câl-de-căt,
In care-s astăzi ocărit
Şi unde-asife; de madrigale
Mi-au dedicat cu-aşa temei:
E se mp re bene, domnii mei.
XXXVI
Ei şi? Departe-i era gândul,
In timp ce ochii săi citeau;
Trisleţă, vis şi dor, scurmăndu-l,
In suflet i se 'nghesuiau.
Dar printre-aceste triste rânduri,
Cu. ochi lăuntrici, dus pe gânduri,
El alte rânduri recitea,
Deplin în ele s'adâncea.
Erau tot tainice tradiţii
A 'ntuneca/ei vremi ce-a fost
Şi visuri fără niciun rost,
Preziceri, spaime, superstiţii, Sau lungi poveşti cu. tâlc abraş? Sau al Tatianii scump răvaş.
XXXVII
Treptat îi cade 'n amorţire
Simţirea, mintea; monoton,
Ii joacă în închipuire
Multicolorul faraon.
Ba vede: pe omăt, sub soare,
Un tânăr zace 'n nemişcare,
Ca pe-un cerceaf dormind şi 'n vis,
Şi-aude-un glas: dar ce-i? Ucis!
Ba vede duşmani de-altădată
Şi bârjilori şi laşi la sfat,
Şi tinere ce l-au trădai
Şi-amici care dispreţ i-arată,
Ba curtea cea din sat vedea
Şi la fereastră ea, tot ea!...
XXXVIII
El cât pe-aci să 'nebunească
Aşa pierzăndu-se treptat,
Sau chiar poet să se trezească —
Mă 'ndalora, v'o spun curat.
E drept: magnetica putere
Pe care versul rus o cere,
Pe-atunci n'o poseda nici pic,
Nepricepulu-mi ucenic.
Părea poet, având reţeta.
Când sta 'n nngl.er, uitat deplin,
La focul ce ardea 'n cămin
Şi miorlăia sau: Benedelta
Sau Idol mio, dând, năuc,
Pe foc vreun ziar sau vreun papuc.
XXXIX
Trec zilele; se încălzeşte; Al iernii frig se duce 'ncet; El n'a înebunit, trăieşte, Şi nici nu s'a făcui poet. E'nviorat de primăvară; Din casă iese 'ntăia oară: Unde-a trăit ca un ţis'/ar, Cu geamuri duble, solitar; In sanie, de dimineaţă, Dealungul Nevei e'n avânt; Pe sloiuri soarele-i răsfrânt; Zăpada cu-at ei strai de ghiaţă, Murdară se topeşte 'n drum. Pe dânsa încotro acum
EVGHENII ONEGHIN
65
XL
Oneghin îşi îndreaptă goana? Da, aţi ghicit; aşa e: pal, Sosîl-a 'n goană la Tatiana, Ciudatul meu original. El a intrat; un mort l-ai crede; Pe-antret azi nimeni nu se vede. E'n sală; merge: nimeni nu-i. Deschide-o uşă... Viaţa lui Ce forţă cearcă s'o doboare? .Prinţesa e în faţa sa, Şi palidă şi tristă, ea, Citeşte nu ştiu ce scrisoare, Cu faţa pală, cu ochi goi, Şi lacrimile-i curg şuroi.
XLI
Văzăndu-i suferinţa mută, Ce om n'ar fi recunoscut, Di principesa cunoscută, Pe biata Tania din trecut! Nebun de mită şi 'ntristare, Acum îi cade la picioare; Ea în tăcere-a tresărit; înspre Oneghin a privit Fără uimire sau mânie... Ea-i vede ochii rugători, Bolnavi şi stinşi, răscolitori, Reproşul mut. Şi'n ea re'nvie Cu vis şi inima 'n tumult, Fecioara simplă dedemult.
XLII
Ea îl priveşte în neştire, Şi, nesâltăndu-l depe loc, [şi lasă mâna 'n nesimţire, Sub sărutările-i de foc... De care vis e-acuni furată?... Dup 'o tăcere 'ndelungată, l-a spus încet: „Destul; sculaţi. Datoare vi-s, de m'ascultaţi, C'o explicaţie cinstită. Oneghin, cred că n'aţi uitat, Cum soarta'n parc ne-a adunat, Şi sfaturile, umilită, Pe-atunci vi le-ascultasem eu? De data asta-î rândul m.eu.
XLIII
Frumoasă şi neştiutoare
Am fost pe-atunci; cu gând curai
5 — V. Românească
Eu vă iubisem; şi ce oare Atunci în suflet v'am aflat? Cam ce răspuns? Severitate! Aşa-i? Va fost vreo noutate Iubirea fetei fără preţ? Şi astăzi — Doamne! — încă 'ngheţ, Când predica mi-aduc aminte Şi ochii reci... Dar nu v'acuz: In ceasul crâncen, după uz, Vaţi comportat distins, cuminte; Aţi fost cinstit, mărturisesc: Din suflet deci vă mulţumesc...
XLIV
Departe-atunci de vana lume Colo'n pustie, — v'amintiţi? — Nu v'am plăcut... De ce anume Acum mereu mă urmăriţi? De ce acum vi-s ţintă, oare? Au penlrucă în lumea mare Am datoria să tot ies? Că am averi şi rang ales, Şi c'un erou sunt măritată Şi curtea'n seamă-acum ne ia? Au fiindcă desonoarea mea Ar fi de toţi azi remarcată Şi-astfel aţi căpăta uşor Prestigiu mult seducător?
XLV
Eu plâng... De n'aţi uitat-o încă
Pe Tania care-a fost cândva,
Să ştiţi: mustrarea cea adâncă
Şi asprul ton le-aş prefera,
De s'ar putea să fi în stare,
Acestor patimi jignitoare,
Şi lacrimi şi acestui scris.
Dar de copilărescu-mi vis
Avuta-ţi milă   în tăcere
Şi anii fragezi rni-aţi cinstit...
Şi-acum, de ce v'aţi năruit
In faţa mea? Ce decădere!
Cum, cu-aşa inimă şi gând,
S'aveţi simţiri de sclav de rând?
XLVI
Splendoarea asta mă apasă, E-un searbăd trai sub vălul, ei. Seralele, moderna-mi casă, Succesele... In ele ce-i'-1
66
A. S. PUŞCHIN
Din inimă, cu-a ei paradă
Aş da această mascaradă,
Cu fast şi larmă la urechi,
Pe-un raft cu cărţi, pe parcul vechi,
Pe biata-mi casă primitoare,
Pe locul unde eu'n trecut
întâia oară v'am văzut,
Pe tristul ţintirim în care
Sub ramuri si sub crucea grea
E biata dădăcuţa mea...
XLVII
Aş fi putut fi fericită
Aşa uşor!... Dar, s'a sfârşit;
Azi soarta mea-i pecetluită.
Făcut-am poate-un pas greşit... ^
Mămuca mea ca'n ceasul morţii
N'a plâns; dar bietei Tania sorţii
Toţi semănau în felul lor...
M'am măritat. Sunteţi dator,
Vă rog, lăsaţi-mă. Adio!
Eu ştiu că sunteţi dăruit
C'un suflet mândru şi cinstit.
îmi sunteţi drag (la ce-aş_ minţi-o!)
Dar altuia sunt dată; deci
Ii voiu păstra credinţă'n veci."
XLVIII
S'a dus. Şi. pradă rătăcirii,
Oneghin stă parcă-i trăsnit.
In ce furtună a simţirii
E-acurn cu pieptul adâncit!
Dar pinteni se aud deodată
Şi-al Tatianii soţ s'arată,
Şi-aicea, pe eroul meu,
In clipa când i-e foarte greu,
O, lector, să-l lăsăm în pace,
Pe mult... pe veci. Pe urma-î, noi,
Destul prim lume amândoi
Am tot umblat încolo-'ncoace.
Salut deci depe ţărm. Ura!
Era şi timpul (nu-i aşa?).
XLIX
O, lector, ce rni-ai fi tu mie, Amic, duşman: de iine-aş vrea
Să mă despart cu prietenie.
Adio. Orice-ai căuta
In strofele ce-ţi stau 'nainte;
Furtuni ce ţi-au rămas în minte,
Odihna muncii cu folos,
Tablouri vii, cuvânt tăios,
Greşeli de rând gramaticale,
Dă Doamne ca in lot. ce-am scris, ■—
Pentru distracţii, pentru vis,
Sau inimă, sau chiar furnale;
Să afli-un grăuncior măcar.
Ne despărţim. Adio, dar.
L
Adio, straniul meu tovarăş,
Şi ţie ideal curat,
Şi ţie trudă. Cu voi iarâş,
De ce poetu'nvidiat
Am cunoscut deasupra humii,
Uitarea vieţii'n svonul lumii,
Discuţiile 'nlre amici.
E mult decând, vă spun aici,
Tatiana şi cu ea Evghenii,
Inlăiaşi dată, vag, cu greu,
Au apărut în visul meu,
Şi-acesl roman, printre vedenii,
Era în magicul cristal
Neclar şi încă ireal.
LI
/
t
Şi celor cui din prima parte Eu le-am citit în timp apus, Sau nu mai sunt, sau sunt departe Precum Saadi cândva a spus. Oneghin fără ei descris e. Şi-aceea care-atunci slujise Pentru-al Tatianii ideal... Mai curgi, mai curgi al vieţii vait Ferice-i cel ce-având elanul, Banchetul vieţii-a părăsit, Ce 'nlreaga cupă n'a sorbit, Şi necitindu-mi lot romanul, S'a despărţit de el în drum, Precum de-Oneghin eu acum.
evghenii oneghin
67
ADNOTĂRILE LUI A. S. PUŞCHIN LA EVGHENII ONEGHIN
1) Scris în Basarabia.
2) Dandy = elegant.
3) Pălărie â la Bolivar.
4) Restaurant vestit.
5) Semn al unei plictiseli, trăsătură demnă de Ghilde Harold. Baletele d-lui Dideloterau executate cu o imaginaţie şi cu uu farmec neobişnuit. Unul dintre scriitorii noştri romantici găsea mai multă poezie în ele, decât în toată literatura franceză.
6) Tout le monde sut qu'il mettait du blanc; et moi, qui n'en croyais rien, je commencai de le croire, non seulement par l'embellissement de son teint et pour avoir trouve des tasses de blanc sur sa toilette, mais sur ce cju'entrant un matin dans sa cbambre, je le trouvai brossant se» ongles avec une petite verge t te raite expres, ouvrage qu'il continua fierement devant moi. Je jugeai qu'un homme qui passe deux heures tous Ies matins â brosscr ses ongles, peut bien passer quelques instants â remplir de blanc Ies creux de sa peau. (Confessions de J. J. Rousseau). (Toţi ştiau că el întrebuinţa cremele; dela început eu n'am crezut lucrul acesta, dar pe urmă am Început să înclin către aceeaşi părere, nu numai pen truca culoarea feţei sale se îmbunătăţea, iar pe tualeta lui se găseau borcane cu cremă, ci deasemenea pentrucă, Intr'o bună zi, intrând dimineaţa în cabinetul său, l-am surprins lustruindu-şi unghiile cu o perie anume făcută pentru aşa ceva şi cu mândrie el şi-a prelungit această ocupaţie şi în prezenţa mea. M'am convins că cineva care-şi pierde ■câte două ore în fiecare dimineaţă cu îngrijirea unghiilor, poate să-şi mai petreacă şi câteva momente după aceasta ca să-şi complecteze cu cremă inegalităţile pielei sale. (Din confesiunile lui J. J. Rousseau).
Grimm a caracterizat astfel secolul său: astăzi în întreaga Europă cultă unghiile sunt curăţite cu o perie specială.
7) Această întreagă strofă ironică rru-i altceva dceât o laudă fină la adresa minunaţilor noştri compatrioţi. La fel, şi Bolleau, folosind reproşul, a lăudat pe Ludovic al XIV-lea. Doamnele noastre unesc cultura cu drăgălăşenia şi o severă puritate a moravurilor cu acel farmec oriental «are a impresionat-o atât de mult pe d-na de Stael. (Vezi Dix ans d'exil) (Zece ani de exil, cartea scriitoarei franceze M-me de Slael).
8) Cititorii îşi amintesc minunatele descrieri ale nopţii petersburglieze din idilele lui Gnedici:
E noapte: dar nu se întunecă norii de aur. Nu's stele, nu-i lună şi'n zare e totuşi lumină. Pe mare, departe, se vede argint pe vântrele, Iar vasele parcă plutesc pe albastrele ceruri. Lumini neumbrite pe cerul de vară lumină, De pare că zorii în urma amurgului, grabnic Aduc dimineaţa. — E ceasul cel unic de aur, Când zilele verii răpesc din întinderea nopţii; Când ochii străini cuceriţi îs de cerul cel nordic, Cu dulcea-i lumină şi tainica-i umbră vrăjită, Precum niciodată frumos nu e cerul cel sudic; Lumina-i asemeni cu farmecul nordicei fete, Ai cărei obraji cum e roza şi ochii albaştri Umbriţi sunt abea de şuviţele buclelor blonde. Atunci peste Neva şi peste Petropol stâpâne's Seri fără crepuscul şl nopţi neatinse de umbră; Atunci Filomela sfârşind ai ei cântec noptatic, Din nou reîncepe şi ziua ce vine-o salută. Târziu e; adie răcoarea; pe tundrele Nevei Lin rouă s'aşterne   . . .
E miezul de noapte; al vâslelor freamăt muţit-a
Şi Neva e'n pace; pe. oaspeţi îi strânse oraşul;
Pe ţărm niciun glas şi nici valuri pe unde; tac toate;
Arar doar un vuiet de poduri aleargă pe ape,
Doar câte un răcnet din sat, de departe, răsbate,
Pe unde prin noapte o strajă pe alta se strigă.
Dorm toate ...
(Muraviev: Către Zeiţa Nevei).
9) A zeiei blândă adiere
O simte bardul avântat,
Ce toată noaptea e'n veghere
Şi de granit stă răzămat.
10) Scris la Odesa.
11) Vezi prima ediţie din Evghenii Oneghin. (In adnotările dela prima ediţie se povestea despre originea africani a lui A. S. Puşchin).
12) Din prima parte a poemei „Rusallca Dniprului".
13) Cele mai armonioase nume greceşti, ca, de pildă: Agafon, Filat, Fedora, Pecia, sunt întrebuinţate la noi numai de către clasa de jos.
14) Grandison şi Lovlace, eroi a două romane celebre.
15) Si j'avais la folie de croire encore au bonheur, je le chereberais dans l'habitude (Chateaubriand). (Dacă aş mai avea nechibzuinţa să mai cred în fericire, atunci eu aş căuta-o In obişnuinţă).
16) „Sărmanul Yorick" — exclamaţie a lui Hamlet în faţa craniului bufonului. (Vezi Shakespeare şi Stern).
17) In ediţia anterioară, în loc de acasă sboară, era din eroare tipărit iarna sboară (ceeace fiu avea niciun sens). Criticii neînţclcgând aceasta, găseau un anacronism în strofele următoare. Îndrăznim să credem că în romanul nostru timpul este repartizat după calendar.
18) Iulia Wolmar— Noua Ileloisă, Malek-Adel — eroi ai unui mediocru roman de M-me Collin. Gustav de Linar) — erou al unei fermecătoare povestiri a baronesei Krudner.
19) Vampir — povestire, pe nedrept atribuită Lordului Byron. Melmot — geniala operă a lui Matiuren. Jean Sbogar — cunoscutul roman al lui Charles Nodier.
20) „Lasciate ogai speranm, voi ck'entrate", (Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi), în Divina Comedie a lui Dante, inscripţie la intrarea in Infern. Modestul nostru autor n'a tradus decât prima jumătate a celebrului vers.
21) Revistă editată odinioară, destul de neregulat, de decedatul A. Ismailov. Odată, edito-
s*
68
a. S. PUŞCHIN
rol s'a scuzat în /aţa publicului şi pe calea tiparului, câ de sărbători a petrecut.
22) A. E. Baratânski.
23) Revistele se mirau că o simplă ţărancă era numită fecioara, pe când domnişoarele nobiln erau numite ceva mai jos, feţişoare!
24) „Aceasta înseamnă — remarcă unul dintre  criticii   noştri — e» copilaşii se plimba eu patinele". Exact.
25) Şi de când viaţa îmi zâmbi, Iubesc poeticul Af
Cu spuma lui cea sgomotoasă, Ce samănă cu a iubi .Sau cu juneţa viforoasă.
(Scrisoare către L. P.)
26) August Laiontaine, autor a numeroase romane familiare.
27) Vezi întâia zăpada, poezia prinţului Viazemski.
28) Vezi în „Ede" de Baratânsiu, descrierea iernii finlandeze.
29) Motanul cheamă mâţa Să doarmă pe sobiţă.
Prezicere de nuntă; întâiul cântec prevesteşte moartea.
30) lu chipul acesta se află numele viitorului mire.
31) Unui dintre criticii noştri, se pare că găsea  în versurile acestea o necuviinţă, nein ţeleasă pentru noi.
32) Cărţile de ghicit se tipăresc la   noi sub firma Martin  Zadelt,  om onorabil,  care n'« scris niciodată cărţi pentru ghicit, aşa cum remarcă B. M. Feodorov.
33) Parodia cunoscutelor versuri ale lui Lomonosov: C'o mână purpurie, zorii,
Din apa linei dimineţi
Scot soarele, când duşi sunt norii, -etc.
34) Vecinul meu Buianov,
Venit-a ieri la mine, avea mustăţi stufoase Zburlit, cu puf pe haine, la şapca cozoroc...
(„Un vecin periculos"). (Din Vecinul primejdios, poem comic de Yasili Lvovici f-uşkin).
35) Criticii noştri, credincioşi admiratori ai sexului frumos, au condamnat cu tărie indecenţii, acestui vers.
36) Restaurator Parisian.
37) Vers do Griboedov.
38) Celebru maestru armurier.
39) In prima ediţie capitolul şase se termina după cum urmează:
Tu inspiraţie te-avântă Şi 'nebipuirea mi-o frământă, Trezeşte-mi inima mereu, Mai des tc-arată'ji colţul meu, Ca sufletul să nu-jni îngheţe Nesimţitor şi crunt, greoi, — Plăcerile deşarte-apoi Să-l împietrească sub tristeţe, Printre trufaşi nesimţitori, Printre nerozi strălucitori, XLVII
Printre vicleni, fricoşi, zănatici Copji de soartă cocoliţi, Tâlhari ridicoli, antipatici, Judecători corupţi, tâmpiţi. Printre bigotele cochete Şi robi de bnnăvoie'n cete, Si scenele la mndă-acum. Trădări ce au gentil, parfum, Sentinţe-a vanităţii crude, Cruzimi cumplite, îndoieli. In grinduri, vorbe, socoteli, Printre deşertăciuni zălude,-Accasta-i mlaştina şi-aici Ne bălăcim, iubiţi amici.
40) I.evşin, autur a numeroase opere din domeniul economiei, ■ii) (irădini ni-s drumurile deci:
Vn sat, peluze, o dumbravă; Destulă muncă, multă slavă Păcat: nu poţi la timp să pleci. Dela copacii — sentinele, H'oios n'au bieţii călători; Ca'n versul: venim Iracălori? lî drumul bun la toate cele. Prilejuri două numai ştim, "Vtunci cum vrem călătorim: Când Malt-Adam sau chiar Mak-Ev.a, Ruseasca iarnă-şi prinde seva Pustiitoarei năvăliri
Si drumu-I ferecă cu ghiaţă, ■ £
Iar toate urnielc-i subţiri
i,e-acopere cu puf, semeaţă.
Sau când, de-ai arşiţei trimişi
Sub secetă tot câmpul seacă,
Că muştele cu ochii 'nebişi
Pot peste bălţi uşor să treacă.
„Staţia de poştă" de Prinţul Viazemschi
evghenii oneghin
69
42) Comparaţia este împrumutată dela K..., care e atât de cunoscut prin imaginaţia-i jucăuşă. K... povestea, că fiind trimis odată curier de către prinţul Potemkln la împărăteasă, ei a, călătorit atât de repede, încât capătul spadei sale ieşind din căruţă, bocănea pe stâlpii verstelor ca pe ostreţele unui gard.
43) Roti/, serată nedansată, propriu 'zis înseamnă mulţime.
NOTE EXPLICATIVI'!
CAPITOLUL ÎNTÂI
Strofa III, versul 6: Madame — guvernantă.
Idem, versul 7: Monsieur: = guvernator.
Idem, versul 9: Monsieur l'Abbe = domnul Abate.
Strofa VI, versul 5: Juvenal (s. I-II) = satiric roman.
Strofa VI, versul 6: Vale! = sănătate!
Strofa VI, versul 8: .Eneida = poema poetului roman Virgiliua (s. I in e. u.). Strofa VI, versul 13: Romulus — legendarul întemeietor al Romei. Strofa VII, versul 5: Homer, Teocrit = poeţi din antichitatea greacă. Strofa VII, versul 6: Adam Smith = celebru economist englez.
Strofa VIII, versul 14: Ovidiu Năsos (s. I în e.n.-s. I d.e.n.) = Poet romnn. autorul poemei „Arta Iubirii".
Strofa XII, versul 10; Foblas—erou al uuui roman de Louvres de Couvrie (s XVII); numele lui se identifică cu acei al seducătorului.
Strofa XV, versul 13: Briquet = ceas cu bătaia orelor. Denumit astfel după nomele meseni lut său ceasornicar.
Strofa XVI, versul 9: Roast-beef — gen de friptură englezească. Strofa XVII, versul 11: Entrechat = salt.
Strofa XVIII, versul 4: Kneajnin Ia. B. (1 742--1791) = dramaturg, subiectele numeroaselor piese au fost luate din dramaturgia europeană şi adaptate la condiţiile vieţii ruseşti.
Strofa XVIII, versul 6: Ozerov V. A. (1770—1816) = dramaturg rus.
Strofa XVIII, versul 7: Simionova E. S. (1 786—1849) = renumită tragediană.
Strofa XVIII, versul 8: Katenin P. A. (1 792—1853) = poet şi traducător; a tradus „Cidul", tragedia dramaturgului francez Corneille.
Strofa XVIII, versul 10: Şahovskoi A. A. (1 777—1845) — dramaturg, autor a numeroase piese populare în acea vreme.
Strofa XVIII, versul 12: DidJeau => maestru) de balet petersburghez.
Strofa XIX, versul 6: Tcrpsichora = muza dansului în mitologia greacă.
Strofa XX, versul S: lstomina E. I. (1799—1 848) = balerină rusă.
Strofa XX, versul 12: Eol = zeul vânturilor în mitologia greacă.
Strofa XXXVII, versul 8: Beef-stcajc. = gen de friptură englezească.
Strofa XXXVIII, versul 9: Childe Harold =» eroul poemei Jui Byron „Peregrinările lui Cbilde Harold".
Strofa XLII, versul 6: Sav = scriitor economist francez; Bcntbam = jurist englez (sfârşitul s. XVIII începutul s. XIX).
Strofa XLVIII, versul 14: Torq.ua Uo Tasso = poet italian (1544—1 595), versuri din poemul aa.u „ierusalimul Eliberat" sunt puse pe muzică.
Strofa XLIX, versul 6: In poeziile sale lord Byron a cântat ades Italia.
Strofa XLIX, versul 13: Petra rea (1304—1374) «= poet liric italian.
Strofa LV, versul 7: Farniente = lenevi re, expresie italiană.
CAPITOLUL DOI
Strofa VI, versul 6 şi S: G-ottingen =. oraş german, unde se găsea o universitate, celebră (a sfârşitul secolului XVIII — începutul secolului XIX, prin avântul către libertatea! studenţimii. Filosof ia idealista a lui liant (1724—1 804), era populară în acea vreme printre oamenii înaintaţi, mulţumită atitudinii ei critice faţă de adevăr.
CAPITOLUL TREI
Strofa XXIX, versul 13: Parni (1 753 —1 81 4) = poet liric francez. CAPITOLUL PATRU
Strofa XIV, versul. 13: Himineu — zeul căsătoriei în  mitologia greacă. Strofa XXVI, versul 4: Chateaubriand = scriitor romantic  francez  în  prima  jumătate a secolului XIX.
Strofa XXVIII, versurile 0 şi 10: Qu'ecrirez-vous surces tablettes... t.a.r. Anette -= Pe-aceste foi ce scri-veţi, oare... cu totul a dumneavoastră, Arie ta.
Strofa XXX, versul 10: In quarto = album format mare (uit sfert de coală).
Strofa XXXII, versul 10: O mască, trâmbiţă, pumnal» emblema tragediei în arta antică.
Strofa XXXIII, versul 0: Având alt gen şiretul liric = eroul satirii lui Dmitriev, scriitor aetalcntat de ode.
Strofele XXXVI, XXXVII, versul 10: Byrou a trecut cândva Innot Helcspontul — Denumirea greacă a Dardanelelor.
Strofa XLV, versul 5: Uipolcrena = isvorul inspiraţiei în mitologia greacă.
Strofa XLVII, versul 12: R\-presia franceză „entre chien et loup", indică   amurgul serii.
CAPITOLUL CINCI
Strofa XXVII, versul 8: Reveillez vous, belle endormie «* Trezeşte-te din somn, frumoaso. Strofa XXVII, versul 13: BeJJe Nina = Frumoasă Nina. Strofa XXVII, versul 14: Belle Tatiana = Frumoasă Tatiana.
Strofa XXXVI, versul H: Homer în poema sa „Odiseia" acordă multă atenţie descrierii .petrecerilor.
Strofa XXXVII, XXXVIII, XXXIX, versul 7: Paris — tânăr de o frumuseţe excepţional i i» mitologia greacă. Aici e întrebuinţat în sens ironic.
Strofa XL. versul 1: Albany = pictor italian din secolul XVII.
70
A. S. PUŞCHIN
CAPITOLUL ŞASE
Strofa V, versul 11: Regul = comandant roman (secolul III în e.n.) celebru prin comportarea sa în captivitatea inamicului.
Strofa VII, versul 5: Sed alia temporal = Sunt   alte  vremuri!   expresie latina. Strofa VII, versul 12: Horaţiu (s.I. în e.n.) = poet roman, a propovăduit idilicele îndeletniciri ale gospodăriei rurale.
Strofa XIV, versul 4: Vesptr — Venus, Luceafărul de dimineaţă.
CAPITOLUL ŞAPTE
Strofa IV, versul 2: Epicurieni = aci, năzuinţa   către  plăceri   permanente    (dela numele anticului filosof grec Epicur, care predica veşnica năzuinţă spre fericire drept unic scop al vieţii). Strofa IV, versul 5: Priam = regele Troiei, părinte  al  unei  familii numeroase. Strofa XIX, versul 14: Statueta lui Napoleon I. Strofa XXII, versul 5: Crliiaur şi Don Juan, poeme de Byron.
Strofa XXXIV, versul 9: Ciclopii = adică fierarii. In mitologia greacă, uriaşi care lucraţi în fierăria lui Hefaistos, zeul focului.
Strofa XXXV, versul 5: Automedonii = adică vizitii. Automedon = numele amicului ţi eonducătorului carului lui Achile în poemul lui Homer „Iliada".
Strofa XLI, versul 1: Mon ange = îngerul meu.
Strofa L, versul 1: Melpomena = muza tragediei în mitologia greacă. Strofa L, versul 5: Thalia = muza comediei în mitologia greacă.
CAPITOLUL OPT
Strofa I, versurile 3 şi 4: Apuleius — scriitor rorr>an din secolul II, autorul romanului satiri* „Măgarul de aur". Cicero = om de stat roman şi scriitor, secolul I în e.n.
Strofa IV, versul 7: Lenora = eroina omonimei balade a lui Jultovski. Strofa IV, versul 12: Nereidă = zână a mării în mitologia greacă.
Strofa VII, versul 2: A oligarhicei vorbiri --- adică  discuţiile în  cercul societăţii selecte. Strofa XIV, versul 13: Du comme îl faut... = Cum se cuvine. Strofa XXXV, versul 14: E sempre bene = Şi e distinct, expresie italiană. Strofa XXXVIII, versurile 13 şi 14: Benedetta = binecuvântata;  Idol mi» = idolul meu; cântece italiene la modă în acea vreme.
Strofa XL, versul 4: Saadi = poet persan din secolul VIII.
DAN DEŞLIU
JHUC FUERUNT TARTARI...
C^ătre Cavnic cin' se duce, pe costişi urcând uşure,, vede'n margini de pădure străjuind — o veche cruce. Cine stă să slovenească, află 'n piatra scrijelată letopiseţ de-altădatâ cu scrisoare latinească: „Fost-au pe aici Tătarii11,
— spune slova fumurie, „şi i-au frânt în bătălie riga falnicei Ungarii... Şi-au pierit mulţime mare, mai în jos de surpăturâ...u ...Veacuri de atunci trecură opt la număr, mi se pare. Chiar pleşuvul moş Axinte, care călăuză-mi este, de'ntâmplările aceste
nu îşi mai aduce-aminte...
— Ştim noi altele! —îmi spune petrecându-m,ă spre mină; N'am albit fără pricină, gârbov nu-s de zile bune!
... Drept că gârbov e bătrânul, dar cărunt—nici pomeneală: păr pe lidva-i rotogoalâ, câtă barbă arc spânul... Stăpânesc, fireşte, gândul şi surâsul ce mă'ncearcă; moşu-i vorbăreţ, şi parcă nu mă satur ascultându-l... Mergem lin în tihna serii printre brazi cu negre zale: trec din când în când pe cale cu lămpaşele — minerii, fntorcându-le bineţea
stă o clipă moş Axinte,
şi-apoi zice înainte,
băsmuindu-şi tinereţea...
— C'un pătrar de veac în urmă
s'au înfipt pe-aicea — zice,
niscai fiare venetice;
nemţi, ingleji, — o'ntreagâ turmă.
Apăi noi — cum e norodul,
ne-am cam minunat ca proştii
c'au vândut boierii noştrii
mina — cu mineri cu totul.
Ei! Dac'au vândut-o — gata!
Tot un drac — cin'te jupoaie:
roboti-vom. tot în ploaie,
tot ne-or înşela cu plata...
Numa' că, pricepi nepoate,
lupii eştia într'olaltă
aveau praxă mai înaltă
minereul cum se scoate...
Şi-am văzut atunci, la Cavnic,
fapt ce nu gândeam să fie:
Am văzut pe galerie
poliţai purtând harapnic,
şi mineri muşcaţi de bice,
prăvăliţi cu gura'n sânge,
că nu-s lacrime a plânge,
sângele ce-a curs pe-aice!
Iară când le-a fost să plece,
isprăvindu-se vânzarea,
mai avut-au îndurarea,
minele să ni le'nece,
şi-au puşcal un vechi părete
dinspre mina părăsită...
Şi atunci, într'o clipită,
apele viind cu sete
au răspuns în abataje
prăbuşind în cale totul...
DAN DEŞLU'
Eu scăpat-arn de-a înotul,
că eram la fund, de straje,
şi ţiu minte bine încă
noaptea neagră de durere,
valurile în cădere,
sfărârnăndu-se de stâncă,
ţipetele multor mume
care nu-şi aflau feciorii
şi dădeau ocol văltorii
şi-i strigau, plângând, pe nume.
si nevestele, ca moarte,
cu 'ngkeţata lor privire,
adăstând lângă eşire
pe bărbaţii duşi departe...
Pe când noi muşcam ţărâna,
de a rănilor arsură,
ucigaşii, în trăsură
se duceau, făcând cu mâna,...
...Găfâe din greu moşneagul
cum suim ia deal, pe clină:
poate vârsta e de vină,
poate-i prea pieziş drumeagul... .
— Şi-au zăcut sub jug de ape
minele părăginite
zile lungi şi chinuite,
preţ de zece ani aproape!
Mă gândeam câ'n ciudă numa'
îmi mai lasă moartea zile —
n'am visat, s'ajung, copile
raza soarelui de-acuma!
Să mai intru cu flăcăii
pe sub bolţile armate
şi s'aud îndelungate
puşeături, în fundul băii!
Să văd geană de lumină
licărind pe galerie
şi să port, cu bucurie,
oaspeţii pe-aici, prin mină:
uite armătură faină
din belşug proptind pereţii! Vezi ce chipeşi ni-s băieţii îmbrăcaţi în nouă haină! Ia priveşte ce mantale: Niciun strop nu se strecoară! Nu ca noi, odinioară, cu harapnicul în şale... Ieri — mai rebegeam în zloată, tot aceea — noi ori cănii — astăzi —iată-ne stăpânii minelor din ţara toată! ...Poale n'a zis chiar acestea moş Axinte călăuzul, mie — poate că auzul inimii mi-aduse vestea despre ce-ar fi vrut să spună fără a găsi cuvinte — şi-am grăit pentru Axinte eu—cu inima'mpreună. Şi eşind încet din Cavnic. lângă crucea scrijelată mai opritu-m'a.m odată, că-s de felul meu zăbavnic... Da, pe-aci au fost barbarii: nu   acei de care, scrie că „i-au frânt în bătălie riga falnicei Ungarii...'" Ei demult se contopiră cu legendele, cu lutul... Ci m aplec peste trecutul despre care povestiră vorbele domol rostite ale călăuzei mele spre navalele acele, între toate mai cumplite... Lupi prădalnici! Voi, piciorul pe la noi nu-l veţi mai pune! Asta răspicat vi-o spune nu poetul — ci poporul!
UN CÂNTEC
J-simineaţă-i. Şc trenul aleargă către capătul ţârii, zorit. Soarbe ochiul priveliştea largă, amiroasă a câmp înflorit...
Pe ogoare scăldate'n lumină, cu adânci unduiri de zmarald, nou născutele spice se'nclină sărutate de soarele cald.
DEALUL FLORILOK
73
Se prevede în zare oraşul... Către cer suie fumuri subţiri... Dus pe gânduri fumează ostaşul, surâzând unor dragi amintiri...
E întâia permisie, iată! Ori de-aceea-i aşa visător... II aşteaptă în gară vreo fată? De cărunta măicuţă i-e dor?
Ce-o mai fi prin uzină, băete? Cine-i meşterul strungului tău? ...Multu-s roţile astea încete! E fochistul pesemne om rău...
Ne e dor de măicuţa; vezi bine, şi de-al streşinii cuib de lăstun, şi de turnul bătrânei uzine... (Despre fată, mă rog, nu mai spun!)
Şi în vechea, tihnită căscioară, ar mai fi, pe culcuşul de pluş, ■o vioară cu şoapta uşoară şi alături - - un sprinten arcuş.
Când se duse din părţile noastre, înţeleptul recrut se gândea: — Ce să fac cu vioara la oaste? Cin' să aibe nevoie de ea?
In armată mai aspră c viaţa; de cântare nu-i lipsă de fel... Vezi, abia-i înjirase mustaţa, şi era tinerel, tinerel...
Deci află, cu voioasă mirare, la compania lui ajungând, nu doar vuiete vii de fanfară, ci şi-un flaut cu susur de vânt...
Şi-auzi, înlr'o sară târzie, chiar la clubul cu lămpi aurii, o lăută stârnind veselie şi-o armonică'n zbor auzi...
Şi atunci îl împunse aleanul după struna cu zvon cunoscut... Şî-a surâs prietenos căpitanul învoinda-l acas' pe recrut.
...Pesle-un ceas vom. ajunge acasă, şi bătrâna va plânge puţin şi-o codană va fi bucuroasă de văzduhul acesta senin,
iar vioara — curând o să spună într'un cerc de ostaşi, pe 'nserat, despre viaţa cea nouă şi bună, despre câte avem de cântat...
DEALUL FLORILOR
Siustrui sună'n frunze măngăiel... Şi cum apune soarele pe creste, ca'n codrii de aramă din poveste pătrundem lin sub rwdele făget.
Se-aude prin huceaguri un fiorini zicând ceva de dor şi de'nlristare. Sclipeşte stins devale Baia-Mare, pe apele amurgului plutind.
Aicea vin flăcăii la1 nserat
«w   fete dragi, sub aripi de pădure,
întâia sărutare 'să le-o fure
când vorbele — de mult s'au terminal.
Petreceri sunt aici de'ntâiul Mai, în floarea şi'n lumina primăverii, când ies pe deal cu cântece minerii, stăpânii-acestei mândre guri de rai.
— Pe-aici—îmi spun tovarăşii urcând, trecea cândva, spre satele mărunte, un activist cu tâmplele cărunte să semene-al partidului cuvânt.
Era miner bătrân. Se pricepea şi inima de om s'o răscolească... Şi l-a pândit o haită chiaburească acolo — vezi — la piatra din vâlcea.
74
DAN DKŞLIU
Cu şaisprezece urme de cuţit acolo l-am aflat — spre dimineaţă: cu faţa'n jos, secătuit de viaţă, strângând la piept pământul înflorit...
Foşnesc adânci frunzare împrejur, pe cerul palid suie prima rază... Alene peste dealuri adiază mirezmele noptaticei păduri.
Privesc pe gânduri iarba ce-a crescut în locul unde el şi-a dat suflarea...
Şi-o clipă-lsimt—cu toată depărtarea, alături — pe tovarăşul căzut...
Ne hodinim sub ramure de fagi, la piatra din vâlceaua sângerată. Şi-un iz de floare fragedă ne'mbată şi vin din văi flăcăi cu fete dragi
cântând ceva de dor, de fericire, şi se tot duc, de dragoste cântând, prin iarba ce se leagănă în vânt încetişor, cu mii şi mii de fire....
PRINCIPALUL
Se uită'n sus (oare de ce?) c'un aer filosof — şi-mi zice: — In artă, principalul e să fii original, amicei
Intr1 adevăr, cătănd mereu cât mai deosebit să fie, de ani şi ani colegul meu revarsă darnic pe hârtie
păuni care-şi rotesc penetul dar te'nfioară când i-asculţi nebănuind că face, bietul, ce-au mai făcut şi. alţii, mulţi
...Privesc o ciocârlie'n zori vestindu-şi lumii bucuria... Am auzit de-atâtea ori cum. strigă 'n slavă ciocârlia....
Dar viersu'n mine dă ecou şi-un dulce farmec mâ'mpresoară şi cântecu-i atât de nou, parcă-l aud întâia oară!
Să fie ea ca nimenea, atari probleme n'o frământă pesemne — pe măiastră mea: trăieşte — prin urmare — cântă.
ZĂPADA TÂRZIE
W ari anei
Privesc pe geam ninsoarea năvălita atât de fără rost în miez de Mai, ca baba-cloanţa, care nepoftită a tulburat al zânelor alai.
Ah, căi urăsc această silnicie, această toană searbădă a firii, ce face primăvara să'ntârzie din minunatul sbor al zămislirii!
Omătul alb în cernerea-i zăludă pătând întinsul verde-mătâsos, pare-un linţoliu pus de-o mână crudă pe trupul unui tânăr făt-frumos...
Abia au dat cireşile mărunte abia au spart găoacea primii pui, si alba prăvălită dela munte s'a năpustit ca'n ţara nimănui.
ZĂPADĂ TÂRZIE
75
Puterile pământului, fireşte, şi-ale luminii aprige puteri zdrobind nămeţii năvăliţi hoţeşte croi-vor1 cale mândrei prim,âveri
şi va pieri, zănateca zăpadă.' Dar, ia gândeşte, de pe urma ei câţi cintezoi n'or mai cântam livadă şi câţi cireşi vor sta fără cercei...
GH. DORIN
DIRECTORUL NOSTRU
CAP. 1
O adunare festioâ de pomina
In instituţia noastră totul era în ordine şi deodată lucrurile au început s'o   ia razna. Totul merge acum halandala. Unde lucrez? Abia dacă mai ştiu şi eu.
Adevărul e că în ultimii ani am schimbat destule locuri. Pe unde a iu trecut, am pătimit multe şi n'am plecat niciodată de bunăvoie.
Nu mă plâng, dar nici n'aş vrea s'o iau dela început. Am avut parte de fel de fel de oameni, unul mai greu de mulţumit decât altul. Unul mă lăsa de rău, altul mă Jua de bun. Ce să vă spun? Nici eu nu mai ştiu care avea dreptate!
Să mă întorc însă de unde am pornit.
Pornisem vasăzică dela faptul că în instituţia noastră lucrurile merg acum halandala.
Mai întâi să vă fac cunoştinţă cu ea, adică cu instituţia.
Lucrez de aproape un an Ia D.R.G.B.P—Asta nu spune nimic la prima vedere. Nu-i aşa? Cu puţină bătaie de cap o să ghiciţi repede despre ce anume e vorba. In zilele noastre, când jumătate din vocabularul curent a fost înlocuită cu iniţiale şi prescurtări, oamenilor li s'a ascuţit mintea şi pot să deslege fel de fel de şarade.
Ce fel de instituţie este aceasta? Este o instituţie liniştită, unde viaţa se desfăşoară domol, fără sguduiri. Totul la noi este pus la punct. Fiecare ştie precis ce are de făcut. La registratură soseşte zilnic corespondenţa în teancuri; secretariatul o repartizează celor în drept; cei în drept studiază problemele, alcătuesc referate sau întocmesc situaţii.
Directorul nostru vine. Ia oră fixă la birou; primeşte după program şefii de serviciu, care vin cu corespondenţa la semnat; iscăleşte orice hârtie, dacă e curată şi n'are greşeli de dactilograf ie.
In privinţa aceasta, trebue să vă spun, nu e de glumit cu el. înţelege toate, admite toate, numai să nu te prindă că-i aduci la iscălit o hârtie cu colţul îndoit sau cu vreo literă bătută deandoaselea. In astfel de împrejurări poţi să crezi că deodată s'a schimbat, că nu mai e el. Nu-l mai recunoşti!
Se uită la hârtia care stă liniştită în mapă, ca la o dihanie fioroasă. Se lasă pe spătarul fotoliului şi se propteşte cu amândouă mâinile de mar-
DIRECTORUL NOSTRU
77
ginea biroului, ca şi cum s'ar feri de atingerea cu un bolnav de vreo boală lipicioasă. Pe urmă spune, sau mai curând, mârâe printre dinţi:
— Nu iscălesc!
Luat repede, aşa, din senin, omul se pierde şi începe să îndruge:
— Tovarăşe director, mâine e ultimul termen când trebue să înaintăm situaţia... Noi am depus totdeauna situaţiile la timp... O să ne alegem cu cine ştie ce tărăboi...
— Nu iscălesc, repetă, adică mârâe iar printre dinţi, directorul.
— Am controlat personal toate datele. Pot să vă asigur că totul este exact, după registre, se vaicără şeful de serviciu.
— Am spus că nu iscălesc şi gata. Orice discuţie e de prisos, răspunde directorul, abia-abia stăpânindu-se să nu izbucnească.
— Suntem în întrecere, tovarăşe director! Ne-am angajat să avem până la sfârşitul lunii toate situaţiile la zi. O să ne-o ia înainte cei dela planificare, îngaimă pierd\ft şeful de serviciu, aducând-o pe latura socială a chestiunii.
— Ia-o de aici,   spune directorul tăios. Se cheamă că paharul e plin.
— Tovarăşe director... încearcă să mai adauge ceva şeful de serviciu. A adăugat. Aceasta e picătura care face să se reverse paharul. Acum
directorul începe să strige:
— Am spus: ia-o de aici! Ia-o... Suntem o instituţie cultă, tovarăşe, cultă!... Ce-o să zică cei dela minister când vor primi dela mine o hârtie unde scrie „scărnămătoare" în loc de scărmănătoare şi „cămăridă" în loc de cărămidă... La asta nu te gândeşti? ... Ia-o şi du-te. Am terminat cu dumneata pe ziua de azi.
Aşa păţesc mai ales cei veniţi de curândla noi. Odată, de două ori; pe urmă se învaţă minte şi buchisesc bine hârtiile înainte dea le aduce ia iscălit.
S'ar putea ca unii dintre dumneavoastră să se întrebe:
— Bine, bine!... Hârtii curate, bătute corect la maşină, situaţii la limp... Dar în hârtiile acestea, în situaţiile acelea, ştie cineva ce este?
Vă întreb şi eu pe dumneavoastră:
Ar mai fi fost linişte ia noi atunci?... -Dar totuşi, veţi spune... Toate situaţiile acestea merg undeva, se centralizează, se totalizează, so prelucrează! Nu vi s'a întâmplat niciodată să le primiţi înapoi?... Să primiţi mustrări şi avertismente dela forurile superioare?...
Ce să vă spun?... Aşa ceva nu s'a întâmplat de când sunt eu aici... Dar v'am spus că nu sunt de multă vreme. Nici n'am împlinit anul... Şi apoi gâiidiţi-vă şi dumneavoastră câte iniţiale şi prescurtări, adică câte instituţii ca a noastră există azi!... Înmulţiţi numărul lor cu numărul formularelor, tabelelor, situaţiilor şi rapoartelor care se cer de ministere şi cornisiuni, şi pe urmă trageţi singuri concluzia...
E limpede că mulţi sunt bucuroşi să primească situaţii curate şi formulare complectate la Limp şi .ia toate rubricile... In viaţa asta sbuciumată mai există oameni care aspiră la un pic de linişte... Şi natural, nu peste tot « ca la noi. La not e bine, sau mai bine zis, era bine până nu de mult.
La noi se îndeplinea planul totdeauna sulă la sută, ba uneori şi câteva procente în plus.
In ce constă planul nostru?... Asta n'aş putea să vă spun. Asta e treaba celor mari... Eu sunt un slujbaş mărunt, modest. Dar de îndeplinit, se îndeplinea fără îndoială.
78
GH. DORIN
La sfârşitul trimestrului, la noi se ţin cu regularitate şedinţele de analiza muncii, în sala de consiliu a direcţiunii.
Se adună toţi şefii de serviciu, preşedintele sindicatului, secretarul organizaţiei de bază şi, bineînţeles, directorul, care prezidează şi dă cuvântul rând pe rând. Fiecare se scoală şi raportează: la noi a fost aşa şi pe dincolo iar planul l-am îndeplinit o sută de procente. Apoi se scoală altul şi iar aşa şi pe dincolo, iar planul l-au îndeplinit o sută de procente şi ceva în plus. Apoi altul şi altul, până termină toţi de dat raportul. Preşedintele sindicatului face apoi o informare asupre situaţiei întrecerilor socialiste din care rezultă că în trimestrul care s'a scurs numărul salariaţilor care a fost cuprins în întreceri a mai crescut cu câteva procente. La urmă, directorul mulţumeşte la toţi şi felicită pe cei care au mai multe procente peste sută. Câteodată mustră pe alţii, pentru că nu reuşesc să facă altă ispravă decât să îndeplinească suta de procente în cap. Apoi cere celor prezenţi să facă în cel mai scurt timp propunerile de premiere, se fixează data adunării festive cu toţi salariaţii pentru înmânarea premiilor şi se ridică şedinţa, — ordinea de zi fiind cu desăvârşire sleită.
Aşa au mers la noi lucrurile trei trimestre încheiate, pe care le-am apucat eu...Alţii, mai vechi, spun că aşa au mers lucrurile la noi întotdeauna, de când există D.R.G.F.B., adică D.R.G.B.J., în sfârşit D.R.G. etc. M'am încurcat... înainte eu am lucrat la D.R.G.F.B.... Am plecat de acolo tocmai când mi se obişnuise limba şi n'am izbutit încă sămădesbăr. Se spune că vine cu timpul... Mi-e teamă însă că, dacă lucrurile vor merge la noi aşa cum au apucat-o, numai bine când m'oi obişnui cu noile iniţiale, o să trebuiască s'o iau dela început în altă parte.
Şi lucrurile au apucat-o la noi pe un făgaş neobişnuit, tocmai când te aşteptai mai puţin.
Se încheiase vasăzică trimestrul, se ţinuse şedinţa de analiză a muncii în sala de consiliu a direcţiunii... Venise şi ziua cea mare: adunarea festivă pentru împărţitul premiilor.
La noi adunarea festivă se ţine în sala de mese, la cantină. Oamenii vin, iau masa; fetele fac curăţenie la repezeală... In fund, pe o estradă, se aşează câteva mese una lângă alta şi se acoperă cu o pânză roşie; se pun şi nişte ghivece cu flori, o sticlă de borviz şi câteva pahare. Apoi unii pleacă, alţii rămân, alţii mormăe că le-a rămas mâncarea în gât.
Eu nu ştiam rânduiala şi am dat să plec... Mă grăbeam să ajung acasă mai repede, că aveam de pus nişte răsaduri de varză. Cum plecam aşa, cu felul trei învelit în şerveţel, la uşă mă trage de mânecă Ionescu dela registratură :
— Unde pleci, zice el.
— Acasă, să pun varză, că am cumpărat azi dimineaţă răsaduri dela piaţă şi se usucă, zic eu.
— Bine, dar acum vine adunarea cu premiile, zice el.
— Ei şi? Doar n'o să mă premieze pe mine, îi răspund eu şi dau să ies. Un premiu, nu zic ba, mi-ar fi căzut bine, dar cum era să-mi treacă
aşa ceva prin minte?... Eu sunt mulţumit când lumea nu mă bagă în seamă şi nu se leagă de mine. Nu alerg după premii!
— Stai aici, îmi spune Ionescu. Trimestru' acesta sunteţi la rând voi, noi cei dela registratură, biblioteca şi planificarea.. .Nu se face să nu fii de faţă! Iţi mai şi rătăceşte careva plicul.
Ii zic eu:
— Nu mă trage în ispită, că mi se usucă răsadurile şi am dat pe ele «Uimii bani dela chenzină.
DIRECTORUL NOSTRU
79
— Lasă-le pustia de răsaduri... Torni pe ele puţină apă când ajungi acasă, iar mâine iei şi ardei, şi roşii... Ştiu eu cum e rânduiala, că sunt do trei ani aici.
Dacă l-am văzut că stărue, mi-am zis: o fi ştiind el ceva!... La urma urmei, eu mi-am văzut de treabă şi n'am stat nimănui în cale. De ce la o adică să nu mă premieze şi pe mine?... Şi am stat.
A venit directorul. S'a urcat pe estradă şi s'a aşezat la masa prezidiului împreună cu alţi şefi. Din fund de unde stăteam, n'am prea băgat de seamă cu cine; poate şi din cauza emoţiei şi gândurilor care mă cuprinseseră. începusem să-mi fac anumite socoteli.
— Dacă-mi dă — îmi ziceam — o sută de lei, mai cumpăr răsaduri, iau o pereche de sandale lui fiu-meu cel mare şi nevestei un batic. ..Dar dacă-mi dă, să zicem, două sute de lei? Adică dece nu s'ar fi putut, dacă tot era să mă premieze?... Cu două sute de lei puteam cumpăra şi răsaduri, sandale la amândoi băieţii iar nevestei puteam chiar să-i iau un imprimeu de rochie; rămânea şi ceva rest... Dacă-mi dă două sute de lei, fie ce-o fi, îmi iau -de un costum de haine, am încheiat eu în gând şi am început să aplaud că se sculase directorul să vorbească.
Directorul a vorbit aşa ca o jumătate de oră. Apoi a început să-i strige în ordine pe cei dela bibliotecă. M'a săgetat prin minte: să ştii că a avut dreptate Ionescu... Pe urmă i-a strigat pe cei dela planificare, tot aşa, pe rând, începând cu şeful serviciului.
— A dracului hahaleră, Ionescu, mi-am zis iar. De unde le ştie el pe toate?
Am ciulit urechile bine, că acum, după ce terminase cu cei dela planificare, începuse să strige administrativul.
Ce să vă spun? Când am auzit că mă strigă şi pe mine, m'a luat aşa, o căldură plăcută prin toate mădularele, ca la baia turcească. Nici nu ştiu cum am ajuns din fundul sălii până la estradă. N'am înţeles nici ce spunea directorul că făcusem ele mă premiază, deşi asta tare aş fi vrut să ştiu.
— Lasă că-1 întreb tot pe Ionescu, mă gândeam eu, când am pus mâna pe plic.
Plicul era destul de gros.
— Dacă-s bumăşti de douăzecişicinci, mi-a pus dumnezeu mâna în cap: trebue să fie cel puţin trei sute de lei... Dar dacă's sute, m'a fulgerat aşa, un gând nebunesc... Dacă's sute nu mai dau pe la slujbă o săptămână; scoţ adeverinţă de la medic şi mă duc la tuşa, la ţară, să cumpăr un porc!...
Am ajuns în fundul sălii, de unde plecasem. Am deslipit binişor plicul şi m'am uitat înăuntru: erau 43 lei şi 47 bani. De ce şi 47 bani?... Asta n'am înţeles; mărunţişul nu ajungea nici pentru o distanţă Ia autobuz.
Am băgat banii în buzunar, mi-am scos batista şi mi-am şters fruntea de sudoare, că mă trecuseră toate năduşelile cât făcusem drumul până la estradă şi înapoi. Pentru 43 lei şi 47 bani asudasem prea mult!... Rânduiala era bună, nimic de zis; dar nu se făcea ca la noi, ăştia mici, să ne arunce numai o fărâmiţă. Cine ştie unde morg banii statului!...
Acum îi striga pe cei dela urma listei, însă asta nu mă mai încălzea. Nu mai puteam înoda nici firul socotelilor. Mă tot întrebam ce să fac cu banii... O să mă sfătui cu nevasta, mi-am zis. Banii — mulţi, puţini — tre-buesc cheltuiţi cu chibzuială. Ajunsesem la o concluzie înţeleaptă. Asta m'a şi liniştit. Am început să fiu iar atent.
— Tănase Plorescu, şeful secţiei „imprimate", care a asigurat mul-
80
GH. DORIN
tiplicarea tuturor circularelor şi instrucţiunilor la timp şi în bune condiţiuni, strigă directorul.
Nu se sculă nimeni.
— Tănase Florescu, mai strigă odată directorul... Nu-i prezent fanase Florescu? — întrebă el. Şi cum nu răspundea nimeni,adăugă: — Să-i ia careva plicul.
— Bine, fie, se auzi atunci o voce cam răguşită.
Şi iată că se scoală moş Tănase dintr'un capăt al sălii, îsi face loc printre mese şi se apropie de estradă, călcând apăsat.
^ Când îl vede apropiindu-se, directorul îi dă plicul cu o mână, iar cealaltă o întinde ca să-l felicite, aşa cum se obişnuia. Moş Tănase iâ plicul, dar se face că nu vede cealaltă mână a directorului. Iii loc să se întoarcă de unde venise, ocoleşte şi urcă treptele estradei. Cei dela prezidiu făceau ochi mari şi întorceau capetele după moş Tănase. Omul era cunoscut ca având unele ciudăţenii, dar aşa ceva nu se întâmplase niciodată. Moş Tănase. între timp, se urcase pe estradă şi se ţinea puţin mai la o parte.
— Tovarăşi, începu el. Iaca, direcţiunea mă premiază acum, la sfârşitul trimestrului... N'am nevoie de premiu... Luaţi-l, mă rog, înapoi, mai zise el, punând plicul pe masă.
In sală încetară ca prin farmec foşnetul şi şuşotelile.
— Bine, dar... Ştii... La noi... îngăimă directorul.
— Ştiu, da' mi s'o acrit, îi luă vorba din gură moş Tănase...  La noi" se obişnueşte aşa, pe rând, ca la moară, fiecare să se înfrupte puţintel dm fondul premial... Da' mie mi s'o acrit de regula asta!... Stau şi mă uit în faţa voastră, tovarăşi, şi mă 'ntreb ce-am făcut să merit premiu? Mă 'ntreb şi de alţii...
—- Bravo!... Dă-i 'nainte, tovarăşe, răsună deodată o voce subtiratecă. Strigase o fetişcană, ca de vreo 17—18 ani, frumuşică, ce-î drept, care se ridicase în picioare şi bătea din palme ca o apucată.
— Nu turburaţi ordinea adunării, vă rog!, interveni preşedintele sindicatului. Apoi spuse: — Tovarăşe Florescu, dumneata demobilizezi oamenii, desconsiderând o măsură atât de importantă pentru stimularea muncii, ca sistemul nostru premial.
Se vede că moş Tănase mi pricepuse ce-i spusese preşedintele sindicatului. Duse palma pâlnie la ureche şi întinse gâtul puţin spre estradă— Aud:'!... ■» •
. — Vreau să spun că dumneata ai adus o contribuţie de seamă la îndeplinirea planului în instituţia noastră, spuse preşedintele sindicatului Dumneata, împreună cu ceilalţi salariaţi din secţia „imprimate", a ti asigurat multiplicarea Ia timp şi în bune condiţiuni a tuturor instrucţiunilor si' circularelor direcţiunii... Datorită dumneavoastră, fiecare serviciu si-a îndeplinit planul, trimiţând pe teren toate circularele.
— Arză-ie-ar focu' de circulari, se oţărî moş Tănase. Pentru asta să ma premiaţi!1... Păi ştiţi ce zic oamenii din regiuni?... Să vă spun...
— Nu e cazul acum. Altădată..., interveni directorul, supărat.
— E adunare festivă, adăugă preşedintele sindicatului.
— Şi ce dacă-i adunare festivă? Lăsaţi omul să spună ce are de spus. se auzi vocea fetişcanei, care strigase adineaori.
— Spune, moşule... Să vorbească moş Tănase, se mai auziră câteva
voci.
Şi Tănase Florescu începu:
— lată, mai  zilele trecute a nimerit din greşeală la noi în secţie unul dela iaşi sau dela Bacău... Venise la Bucureşti şi sc rătăcise în clădire'.
DIRECTORUL NOSTRU
Avea omul mi năduf eu planificarea sau cu aprovizionarea, nu mai ţin minte.... S'a uitai la maşinile noastre cum sbârnao, cum .înghit hârtie albă pe o parte şi o scot tipărită pe cealaltă. A privii şi s'a minunat... „Ce faceţi voi aici?", a întrebat el. „Păi nu vezi? i-am răspuns ou, trageot circulari la maşină". „Înţeleg, spune oi iar, (veinie că avuţi mull do lucru''. „Avem, nu no plângem, i-am răspuns eu. Până la prânz trebue să mai tragem încă patru, afară de asta care e în maşină". Tovarrşul acela s'a apropiat de maşini şi a început să le privească cu atenţie. „Maşinile astea nu so strică niciodată?", H'ă întrebă el după ce privi un timp. „Păi, cum să se strice? Lo îngrijim şi suiii noi; anul trecut ]e-aiu primit din Cehoslovacia. Merg cu electrici laic". „Aha! Cu electricitate1, spuse ei. Dar când se întrerupe curentul îa uzină, ce faceţi?" INti pricepeam unde vroia s'o aducă. „La cazul ia o adică, scoatem pc cele vechi, care w învârt cu mâna, de la magazie, că nu le-am predat ia DAC Dar ji'avem nicio grijă dinspre partea asia... Cina merge ca ceasornicul. Nu se întrerupe curentul niciodată''... „Păcat!", zico el. „Cum?" zic ou şi mă fulgeră prin gând: ăsla o un ticălos de sabotor, „Păcat!, mai zice cl odată. Dacă s'ar întrerupe curentul am putea şi noi să do apucam de lucru". „Nu înţeleg cum vine vorba asta", i-am spus eu. făcând semn 3a vreo doi tovarăşi să so alio la uşă, ştiţi, ca să mi scape. „Te faci că nu 'nţelegi, zice ol. Ştii câte instrucţiuni şi circulari ai tras cu maşinile acestea numai în Juna Martie?" „Sunt însemnate în condica de evidenţă. Lo-ani tras pe toate câte ui sau dat, la timp, fără întârziere. Ara lucrat şi noaptea când a fost nevoie", îi răspund eu. „Dar la noi te-ai gândit?" „Cuiu adică să mă gândesc la voi?" „Să te gândeşti, că doar pentru noi le tragi", zice cl. „fia eu le trag pentru direcţiune, n'am dece să mă gândesc Ia voi", i-am răspuns. „Hău iaci că nu te gândeşti; nici alţii nu se gândesc şi pe capul nostru plouă cu găleata circulari şi instrucţiuni. Uite, numai în luna Martie am primii dela centrală 72 circulari şi instrucţiuni, în total 650 de pagini. Nu no ajunge timpul să le citim, să le prelucrăm şi să Se transmitem ia raioane. La noi nu sunt maşini din astea electrice, oftă ei... "Venim po furiş la birou, să nune simtă şefii, în afara orelor de serviciu, ca să nsai lucrăm câte ceva... Acum to-ai lămurit?", mă întrebă el... Ce să spun? Mă lămurisem. ..„Atunci arată-mi cum dau de planificare, că pe urmă ia aprovizionare mă îndrumă do-acolo". I-am arătat şi s'a dus. Iar noi am rămas cu gurile căscate, uilându-iie la maşinile noastre, care sbârnâiau parcă mai cu loc şi scoteau hârtiile tipărite teancuri, teancuri... Premiu să-mi daţi pentru asta? Mă lipsesc!, încheie moş 'Fanase cu un aer amărât şi începu să coboare tie pe estradă.
— Bravo! Bravo!, se auzi iar glasul fetişcanei. Ai zis-o bine, tovarăşe Klorescu. Aşa c!...
Şi începu iar să pocnească din palme ca o apucată.
— Linişte, vă rog, spuse aspru directorul, ciocănind cu stiloul în sticla cu borviz. Mă rog, dacă tovarăşul Floroscu se socoate noîndreptăţif la premiu, se cheamă că a greşit cine I-a propus... Poate că el ştie şi o metodă de îndrumat organele de teren fără circulari şi instrucţiunif Să ne-o spună şi nouă!
— Dar oamenii de ce vorbesc aşa?... Poate n'or fi trebuind atâtea, întrebă Tănaso Florescu, care nu  apucase încă să ajungă la locul său.
— Să nu ne luăm după cine ştie ce elemente înapoiate!... Direcţiunea va analiza chestiunea şi va lua măsuri, dacă va fi cazul... Să continuăm, tovarăşi... Următorul pe listă e tovarăşul Marin Gheorghe, tot dela imprimare. Tovarăşul Marin Gheorghe, dând dovadă de un zel deosebit...
— Lăsaţi, tovarăşe director, nu vă mai osteniţi... Cum să spun?.. Eu
6 — V. RomâneascS
82
GH. DORIN
gândesc tot ca şi tovarăşul Tănase Florescu, da' nu mă pricep să le spun aşa bine... N'am nevoie de premiu, asta e!, încheie el scurt şi se aşeză.
— Bravo ! Bravo ! începu iar să strige şi să bată din palme fetişcana, ridicându-se în vârful picioarelor, ca să pară mai înaltă.
Se mai treziră încă vreo câţiva să aplaude.
— Linişte, vă rog, strigă înciudat directorul. Bine! O să discutăm şi acest caz... Următorul pe listă e tovarăşa Paraschiva Sini ion. Tovarăşa Paraschiva Simion, în cursul trimestrului expirat....
— N'am făcut nici ou un. lucru mai de ispravă, sc auzi vocea Pa ras-schivei Simion... Am ajutat direcţia să împroaşte provincia cu hârtii. Nu primesc premiul, adăugă ea.
— Vasăzică e vorba de o acţiune organizată împotriva direcţiunii, izbucni directorul, slăbiudu-şi nodul ia cravată, că începea să se înăbuşe. In cazul acesta...
— Nu e nicio acţiune organizată, so auzi o voce din alt colţ al sălii. Era 11ie Nicol.au, referentul nou dela planificare, un. absolvent din ăştia tineri... Iată, eu am primit premiul, dar ascultând ce spunea tovarăşul Florescu, mi-am dai seama că nu l-am primit pe drept... Renunţ la premiu...
I lie Nicolau străbătu sala care începuse să se încălzească şi pus® plicul pe masa prezidiului.
Se iscă acum o mare însufleţire.
Se mai ridicară vreo doi-troi şi restituiră plicurile. Fetişcana ceia na mai contenea strigând bravo şi bătând din palme. Se înroşise la faţă ca un măr din cele văratice şi-i luceau ochii ca ia o diavoliţă.
Tot mai mulţi se porneau să aplaude şi să strige. Dintre premiaţi, unii se duceau să pună plicii rile pe masa prezidiului, alţii so trăgeau binişor pe lângă pereţi şi se strecurau pe uşă afară.
La un moment dat, ce să vă spun, -m'am. trezit şi eu bătând din palme şi strigând nu ştiu ce. Mă simţeam foarte vesel, şi, pe neştiute, bâjbâiam cu mâna în buzunarul dela piept, căuta rid să apuc plicul.
— Gheorghe, mi-am zis atunci în gând. la-ţi picioarele la spinare câl mai e timp. ( ă de nu, n'o să mai ai ce chibzui cu nevasta acasă.
Cum mi-am z's aşa, mi-am şi venit în fire. M'am sculat de la locul meu, m'am furiş, t tiptil până la uşă şi am luat-o la sănătoasa, fără să mă uit îu urmă. Am mai auzit, când se închidea uşa după mine, pe director strigând:
— Nu ţipa aşa, tovarăşe, că nu eşti la circ !... — Pe semne lot îa fetişcana aceea frumuşică şi cu ochii do diavol iţă.
După aceia, pe cât am aflat, n'a mai durat mult şi s'a spart toată adunarea.
A fost o adunare festivă de pomină, ce să zic!...
Dela adunarea asta, să ştiţi, se trag toate cele ce au urmat.
CAP. U
O îitâmplire cu to 'ui neobişnuit î
După adunarea festivă tot prezidiul s'a strâns în biroul direcţiei. Directorul era vânăt la faţă şi se plimba cu paşi apăsaţi dela un capăt la altul al încăperii.
— ( e e de făcut?, striga el, nu la cineva anume, ci aşa, ca să strige. Cu răspunsul nu se prea grăbea nimeni.
DIRECTORUL NOSTRU
83
— Trebue să luăm repede o hotărîre cu privire la bani, altfel se fac venii la Ministerul de Finanţe, spuse şeful contabilităţii, luându-şi. inima în dinţi.
— Cu privire la ce bani, mă rog? întrebă fioros directorul, oprindu-se din primblare.
— Ştiţi, banii din fondai premial... Instrucţiunile spun că până la cincisprezece ale lu ii  următoare... Apoi se varsă...
Directorul păru că se linişteşte; întrebă cu o voce schimbată:
— Adică dumneata ce propui? Să facem noi premieri?
— Aşa! întocmai, răspunse şeful contabilităţii, bucuros că directorul pricepuse şi se mai liniştise.
— Ţi-ai ieşit din minţi, tovarăşe, strigă directorul cat îl ţineau plămânii. Apoi continuă pe un ton tăios, adresaadu-se celorlalţi:—Dumnealui nu i-a fost destul, mai vrea premieri!
— E păcat de bani, că se pierd...Merg la economii... Eu cred că se pot găsi, adăugă şeful contabilităţii, câţiva tovarăşi, devotaţi instituţiei, care...
— tare ce?... interveni secretarul organizaţiei de bază.
— Caro mă rog, să nu se formalizeze... Înţelegeţi...
— înţeleg! Înţeleg foarte bine... Dumneata n'ai tras nici o învăţătură din cele petrecute la adunare. Situaţia e foarte serioasă, tovarăşi, mai spuse el. Ne-am birocratizat şi ani rămas în urma vieţii... Oamenii au început să ia atitudine... Va trebui să analizăm lucrurile şi să ne facem o serioasă autocritică...
— Eu totdeauna am spus... Dar dumnealor — directorul arată spre cei câţiva şefi de serviciu prezenţi — şi dumnealui, — adăugă el, arătând la preşedintele sindicatului — totdeauna cu gura: că salariile sunt mici, că de ce unii da şi alţii nu, că aşa oamenii ştiu o rânduială şi sunt mulţumiţi... Poftim mulţumită!...
— Aşa se face şi în alte părţi şi nu se întâmplă nimic, spuse înţepat preşedintele sindicatului. Dracu' ştie ce i-a pălit! Şi-apoi cine aprobă premiile?   Eu,   sau  dumneata?!
— Să nu aruncăm acum vina unii pe alţii, interveni secretarul organizaţiei de bază. Dacă s'a întâmplat aşa, înseamnă că am greşit. Dacă am greşit, trebue să  ne  facem autocritica.
— Asta aşa e!, exclamă preşedintele sindicatului. Singura soluţie e autocritica. O autocritică severă, necruţătoare.
— Să nu ne pripim cu autocritica... Să analizăm lucrurile, de acord. Dar să nu ne repezim aşa, dintr'odată, la autocritică, spuse directorul... Aici a fost o acţiune anume organizată ca să compromită direcţia. Trebue să dăm de firul ei... Vigilenţa... Duşmanul de clasă lucrează...
— Lăsaţi-o baltă, tovarăşe director, îi întrerupse secretarul organizaţiei de bază... De data asta ne-am făcut-o singuri.
Directorul se aşeză la birou şi căzu pe gânduri. Ceilalţi aşteptau nemişcaţi, pe unde-i prinsese vremea. După un timp, directorul îşi desprinse fruntea din palme şi se uită roată în jurul său.
— Se cheamă că toată lumea e pentru autocritică?, întrebă el.
— Negreşit,  spuse secretarul  organizaţiei de bază.
— Numai autocritica ne poate scoate din încurcătură, adăugă preşedintele sindicatului.
— Autocritică, autocritică, se auziră încă vreo câteva voci.
— Şi dumneata eşti pentru autocritică?, întrebă directorul pe şeful contabilităţii, care tăcuse.
— Da! Natural, şi eu...Cum s'ar putea să nu fiu pentru autocritică...
8*
84
GH. DORJN
Dar e păcat do bani. Se duc la economii mai bine de trei mii de lei din fondul premial...
— Ducă-so dracului de bani!... Parcă asta c important acum! Nu vezi că ne-am compromis cu foţii, se răsti ia ol directorul. Vasăzică autocritică, autocritică pe toată linia...
Toţi tăcură a încuviinţare.
— Bine, reluă directorul. Dacă c vorba do autocritică, alunei să ne pregătim  serios.   Ya   trebui să facem un raport, nu-i aşa?
— Dumneata trebue să-l faci în faţa adunării generale a sindicatului, preciza secretarul organizaţiei de bază.
— Nu se poate, tovarăşe, veni aşa, hodoroue-tronc, cu astfel de probleme în faţa adunării generale a sindicatului... Trebue să. analizăm mai întâi temeinic lucrurile în colectivul conducerii. Apoi vom vedea dacă e cazul să facem adunare generală.
— Nu putem, una-două, convoca adunarea generală... Oamenii sunt şi aşa destul de hărţuiţi cu problemele producţiei, îl susţinu preşedintele sindicatului.
—Dar e vorba de luat poziţie autocritică faţă do unele greşeli care au ieşit la iveală în plină adunare generală, spuse secretarul organizaţiei de bază.
— E destul dacă conducerea analizează lucrurile şi ia poziţie autocritică în colectivul factorilor de răspundere din instituţie. Lucrul se va şti...
— Dai'... încercă să adauge ceva secretarul organizaţiei de bază.
— Să lăsăm asta acum... îi întrerupse directorul. Dacă o nevoie, vom mai discuta altădată. Nu avem timp de pierdut.
— Trebue să lucrăm repede, altminteri ne mai pomenim şi la gazetă, adăugă preşedintele sindicatului.
Toată lumea recunoscu că preşedintele sindicatului avea dreptate. Trebuia lucrat repede...
Odată ajunşi la concluzia aceasta, unul câte unul, coi de faţă îşi luară seara bună dela director şi porniră spre case. Directorul rugă pe secretarul organizaţiei de bază şi pe şeful cadrelor să mai rămâe puţin.
— Mă rog, zise el după ce plecară ceilalţi. Am greşit, am greşit. Nu mă dau înlături să-mi recunosc greşelile. Am să arăt că ştiu să-mi fac autocritica, aşa, cinstit, munci ioreşle... Un lucru aş vrea însă să ştiu: cine dracu' era fetişcana aceia?
— (.'are fetişcană?, întrebară cei doi într'un glas.
— Aceea, nu prea năftuţă, frumuşică şi puţin cârnă! Coţofana aceea, care a început să strige şi să bată din palme când s'a pornit Tănase Florescu să facă agitaţie.
— Am băgat-o şi eu de seamă, spuse şeful cadrelor. Probabil a trecut pe la mine când a intrat în serviciu... Nu-mi amintesc unde a fost repartizată.
— Nici eu nu ştiu unde-o fi lucrând, dar figura mi-c cunoscută. Mi se pare chiar că am întâlnit-o odată sau de două ori, la şedinţă ia raion, adăugă secretarul organizaţiei de bază.
— Când o să înceteze odată sistemul acesta! Se angajează în instituţie oameni de rostul cărora nu ştie nici şeful cadrelor, nici secretarul organizaţiei de bază, nici directorul.
— Dacă lucrează la noi, decizia de angajare tot dumneavoastră i-a ţi semnat-o. Fără semnătura directorului n'o trece pe state.
— Ciudat! N'am observat-o până azi, dar figura ei mi-e cunoscută, şi mie de undeva-. Parcă-mi amintesc s'o fi văzut... Şi ştiţi unde?
niRLCTOPUL NOS'i'UU
85
— Unde?
— N'o să credeţi! Iii uzină ia noi, pe când eram încă în producţie.
— Cu neputinţă. Atunci ar li fost o copilă. N'avea ce căuta în uzină.
— 0 fi fost atunci mamă-sa... Afurisită coţofană! Dacă nu sărea ea, •nu eşea aşa un tărăboi din istoria asta cu premiile. Una ca asta îi întoarce şi-i răsuceşte pe băieţi după cum îi vine cheful.
— Nu î-o fi răsucit ea pe Tănase Florescu, interveni secretarul organizaţiei de bază. Are nepoţi de vârsta ei, moşul.
— Nu zic de ol. E om aşezat. Se ştie. Dar dacă nu sărea ca, rămânea singur Tănase Florescu mofluz de premiu, şi cu asta ne alegeam Dar aşa! Aţi văzut! S'au luat după el •tinerii ca să se arate grozavi.
— Nu erau numai tineri, spuse secretarul organizaţiei de bază. Erau şi femei şi bărbaţi între două vârste. Şi apoi n'are nici un. rost să umblăm după astfel de explicaţii. Pricina celor întâmplate treime căutată in altă parte.
— Lămurim noi mâine treaba asta. Să mi-o aduci neapărat aici, îi spuse şefului do cadre, directorul. Vreau s'o descos puţin... Şi acum, la revedere!... După ce termini, vino jos, te duc acasă cri maşina, mai spuse ol, adresându-se secretarului organizaţiei de bază.
Rămas singur, directorul chemă pe şeful secretariatului, care se ivi numaidecât.
— In legătură cu cele întâmplate azi la adunare, îi spuse el, va trebui să fac un raport autocritic. Pe dumneata te-aş ruga, ştii, să alcătuoşti un mic punctaj... Faci un mic punctaj, ca de obicoiu, ceva mai larg, dar vezi să fie gata repede.
Şeful secretariatului se angaja solemn să prezinte până a doua zi la prânz punctajul dorit.
După ce plecă şeful secretariatului, directorul se apucă să răsfoiască un teanc do gazete, care şedeau necitite de câteva zile.
— Când dracu' să le mai citeşti pe toate? se gândea el. Dar broşurile câte apar? Fel de fel de probleme cu caro trebue să te ţii Ia curent... Şi pe deasupra mai vin dela ministere şi comisiuni, ordine, instrucţiuni, circulari cu duiumul... Cum să mai dovedească omul?... Când să mai lucrezi, când să mai rezolvi problemele?... Nu o uşor să conducă cineva o instituţie în ziua de azi!
Ajuns aici cu firul gândurilor, se pomeni aminti ndu-şi cele povestite de Tănase Florescu ia adunare.
— Intr'un anumit fel avea dreptate moşul, îşi spuse ol. Chestiunea trebue examinată serios...
Directorul lăsă gazetele şi se adânci în gânduri, cu fruntea sprijinită în palme. Nu se ştie un.de-1 vor mai fi dus gând urile. O toropeală plăcută îl cuprinse; aţipi.
Deodată, uşa biroului se deschise. Intrară grăbiţi secretarul organizaţiei de bază şi şeful cadrelor.
— Am. găsit-o, spuse şeful cadrelor, cu un aer misterios.
— Pe cine ai găsit?
— Am găsit fetişcana în chestiune.
— La ora asta ? Unde?
— Îngrijitorii au luat iniţiativa să rămână după adunare, să facă curăţenie la cantină. M'am întâlnit cu ei jos, la ieşire. Tocmai isprăviseră...
— Uite minunăţie!, exclamă directorul. Altă dată jiu-şi făceau nici treaba lor, iar acum iau şi iniţiative!
— Fetişcana era cu ei. Discutau nu ştiu ce. N'am stat să ascult, ca
86
GH. DORIN
să nu crează că-i spionez... Am prins numai ceva despre alfabetizare. Parcă despre asta vorbeau... Am adus-o! Aşteaptă în anticameră.
— Mi se pare că e dintre fetele cele noi care lucrează la cantină, adăuga secretarul organizaţiei de bază.
— Lasă, că descurcăm noi acum toate firele, spuse directorul. Ai sa vezi cum ţi-o descos... Cheam-o înăuntru!
Şeful cadrelor ieşi. Peste câteva clipe se întoarse cu fetişcana.
Să fi avut într'adevăr 17—18 ani. Nu prea înaltă, dar nici mărunţică. Sveltă, plină de tinereţe, cu faţa rumenă, cu ochii inteligenţi, strălucitori. Nasul era într'adevăr un piculeţ cam earn, aşa cum stă bine fetelor neîmplinite.
Când a păşit pragul biroului, a intrat odată cu ea un aer de prospeţime. Farcă şi fumul de ţigară care îmbâcsea încăperea se mai risipi.
— Mă căutaţi pe mine?, rosti ea cu o voce limpede şi plăcută.
Nu era o întrebare propriu zis. Semăna mai curând cu o exclamaţie tie bucurie.
— Fi hm ! Da! Adică nu, mormăi directorul.
— 1~ ăcat,  spuse fata.
Pe faţa ei trecu o umbră uşoara de părere de rău.
— ( um păcat? (o fel de păcat?, se oţărî directorul.
•—Mie-mi place foarte mult să jiu căutată, mai ales de şefi! Fata spuse aceste vorbe cu multă sinceritate, fără urmă de sfiala sau stânjenire. Aceasta contribui să accentueze încurcătura celor trei.
— Ce aer provocator are fetişcana aceasta' Probabil că moralitatea ei îasă de dorit, spuse şeful cadrelor la urechea secretarului organizaţiei de bază. Apoi adăugă: — Sunt sigur că are o origină socială nesănătoasă.
Directorul rămase o clipă uluit de răspunsul fetei. Se reculese cu oarecare greutate, redobândi aerul lui aspru şi solemn şi-i spuse:
■— Dumneata îţi închipui că te-am chemat la ora asta pentruca ne arde de glume!
— Dar eu nu glumesc... M'aş fi bucurat din toată inima!
— Trezeşte-te, tovarăşe! Aici eşti în biroul directorului, se răsti la ea şeful cadrelor.
— Unde lucrezi?
— De când eşti la noi?
•— Cine te-a recomandat?
— Să răspund deodată la toate întrebările?, se miră fata.
— Staţi, tovarăşi, nu face să ne ambalăm, interveni directorul. Apoi către fată: — Spune mai întâi unde lucrezi.
■— I ropriu zis nicăieri. Îmi caut locul.
— ( um vine asta?
— Eu aş vrea să fiu pretutindeni, dar deocamdată n'am izbutit decât să ajut un pic la imprimate, un pic la cantină...
— "Vezi, tovarăşe, se adresă directorul cu un ton plin de reproş către şeful de cadre... Şi câţi or mai fi de ăştia Ia noi, care se plimbă fără treabă dintr'un serviciu în altul, încurcă lumea şi iau leafă de pomană:
— De mine să nu vă fie teamă, sub acest raport, spuse fata fără turbura ro. Nu sunt salariata instituţiei... Eu...
— Ei, ce spui de asta!, o întrerupse diiectorul cu un ton muşcător. Nu e salariata instituţiei, dar umblă ca vodă prin lobodă prin birouri, ia parte la adunările generale, ajută un pic pe la imprimate, un pic pe la cantină !...
— Eram sigur că n'a trecui pe la mine, spuse şefi:] cadrelor
DIRECTORUL NOSTRU
87
— Ai găsit momentul să te evidenţiez), îl mustră secretarul organizaţiei de bază. Dumneata răspunzi de oamenii care intră ir. instituţie, fie că trec fie că nu trec pe la cadre.
— Cum ai pătruns în instituţie?, întrebă aspru şeful cadrelor.
— Pe căi ocolite. Mărturisesc că n'a fost deloc uşoi, răspunse fata.
— Vedeţi, sări cu un aer triumfător şeful cadrelor. Nu stăm noi chiar aşa de prost cu vigilenţa !
— Adevărul e că acolo pătrund mai greu, unde e mai multă lipsă de vigilentă.
— Asta pentru tendinţa dumitale permanentă de autoevidenţiere, îi spuse cu ironie secretarul organizaţiei de bază.
— Tovarăşi, interveni directorul, n'are rost să ne dăm în spectacol faţă do o persoană... O persoană, care s'a introdus prin fraudă în instituţie, urmărind cine ştie ce scopuri... Dealtfel, daca nu mă. sesizam eu, cine ştie cât îşi mai făcea de cap pe aici!
Adresându-se apoi fetei, spuse cu un aer de satisfacţie, tăios şi categoric:
— Aici li-ai încheiat cariera! Cu mine!
— Nicidecum, răspunse fala liniştită, cu o nuanţă de dezaprobare în glas.
— Asta-i culmea îndrăznelii!, exclamă directorul.
— Nemaipomenit!, exclamară îutr'un glas secretarul organizaţiei de bază şi şeful cadrelor.
— Până la sfârşit îmi croesc eu drum, continuă fala, tot atât de liniştită şi de sigură pe sine. Sunt deprinsă cu greutăţile... Drumul meu nu e niciodată neted, dar de răzbit răzbesc pretutindeni, chiar acolo unde mi se pun cele mai multe piedici în cale.
Directorul.era gata să izbucneasc. din nou, dar se stăpâni făcând o mare sforţare.
— Frumos ne sade! In loc să luăm măsuri energice, ne pierdem timpul ascultând necuviinţe... Dumneata adă buletinul de identitate, se răsti el la fată. Iar dumneata, spuse el şefului de cadre, cheamă miliţia.
— N'am buletin de identitate, spuse fata neturburată.
— N'are buletin de identitate! Extraordinar!, exclamă directorul.
— Nu se poate să nu aibe. S'o căutăm în poşetă, se repezi şeful cadrelor.
— Puteţi să căutaţi, spuse fata cu un uşor tremur în glas. Drept să spun, aşa ceva nu mi s'a întâmplat nicăeri!
— Cu noi nu-ţi merge cum ţi-a mers cu alţii!, spuse şeful cadrelor, plin do mulţumire.
Luă apoi poşeta din mâna fetei, care nu opuse nici un fel de împotrivire, o deschise şi începu să scormonească în ea; mormăind, făcea inventarul poşetei.
— O batistă, un ruj do buze, un stilou, un carneţel de notiţe... Nici urmă de buletin, nici bani... Broşuri, tăieturi din gazete... Poftim ce-o interesează pe dumneaei, spuse ceva mai tare şeful de cadre: planificarea, grija faţă de avutul obştesc, lupta pentru economii, folosirea timpului de producţie minută cu minută, întrecerea socialistă, critica şi autocritica... Iată şi un articol din „Scânteia", cu privire la lupta împotriva birocratismului ... Aha! Ceva subliniat!... Hlim ! Un citat din tovarăşul Gheorghiu-Dej...Alte tăieturi din gazete: despre stilul î i muncă, traducere din „Pravda". Altă traducere din „Pravda": despre modestie... Se interesează şi de metodele sovietice... O broşură despre metoda Koîesov de tăiere intensivă a metalelor... îşi bagă nasul în toate... Are o bibliotecă întreagă în. poşetă... Apoi adăugă
88
GH. DORIN
pentru sine: Interesant... Ar trebui să notez totul pe o hârtie... Sunt o serie de materiale de care habar n'aveam!
— Ai găsit buletinul? întrebă directorul pierzându-şi răbdarea.
— N'am găsit niciun fel de buletin, răspunse plictisit şeful cadrelor. In poşetă are un fel de bibliotecă ambulantă... Materiale interesante, dar nu pol să mă pronunţ... Să mă uit şi în carneţelul de notiţe... Curios că n.'are buletin! Agenţii străini au totdeauna acte în regulă...
— Lasă acum. carneţelul de notiţe, Telefonează la miliţie, altfel stăm toată noaptea  aici,  spuse directorul.
— Dă carneţelul la mine. Mă uit eu în el până telefonezi, spuse secretarul organizaţiei de bază.
Şeful de cadre îi dădu. carneţelul şi se duse la telefon. Secretarul organizaţiei de bază se trase puţin mai la o parte şi începu să răsfoiască carneţelul; la început fără mult interes, apoi cu un interes crescând.
— Nu răspunde şeful miliţiei, spuse şeful cadrelor, după ce formă zadarnic de mai  multe ori un număr.
— Telefonează la ofiţerul  de serviciu.
— Degeaba vă osteniţi, interveni fata. Miliţia n'o să vă ajute cu nimic.   Nu mă poate aresta.
— N'are buletin de identitate, se introduce fraudulos într'o instituţie de stat şi miliţia n'o poate aresta! exclamă şeful cadrelor în culmea uimirii.
— Dumneata nu cunoşti legile ţării, complectă directorul.
— Le cunosc eu mai bine decât voi... Nu mă poate aresta pentru simplul motiv că ou nu sunt o persoană...
—• Cuuum?!, se minunară directorul şi. şeful do cadre.
— Nu. sunt o persoană, repetă fata cu multă siguranţă... Sunt o calitate sau mai bine zis, un ansamblu de calităţi.,. Nu am fiinţă materială!
, — Nu are fiinţă materială dar are batistă parfumată şi ruj de buze în. poşetă!, exclamă şeful cadrelor, sufocandu-se.
— Ai să plăteşti scump bătaia asta de joc, ţipă directorul.
— O să vedem noi cine o să plătească scump, până la sfârşit, răspunse calm fata. Nu am fiinţă materială, însă atunci când sunt însuşită de oameni, devin o forţă materială puternică în lupta pentru construirea socialismului. Sunt capabilă să rezolv probleme complicate şi să înlătur din cale fel de fel de piedici supărătoare, ca de pildă oamenii înapoiaţi şi îngâmfaţi!...
— Telefonează la ofiţerul de serviciu, ce stai şi căşti gura?, se răsti directorul, scos complect din sărite, la şeful de cadre. Telefonează la Salvare, la spitalul de urgenţă! Fă ceva!...
— Aşteptaţi, o clipă, interveni secretarul organizaţiei de bază. Chestiunea se complică... Vom vedea pe urmă dacă e cazul să facem apel. la miliţie... Să vă citesc însemnările din carneţel... Dumneaei ţinea un fel de jurnal. ,
— Asta ar mai lipsi acum!... Să ne pierdem timpul cu jurnalul intim' al unei fetişcane sărite din bălămăli!, exclamă directorul.
— Nu c ce credeţi dumneavoastră. E mai grav!... Ascultaţi...
— Pierdem timpul de pomană...
— Ascultaţi vă rog... lată prima însemnare:
22 Ianuarie a. c.
„Mi-am revăzut planul pe anul trecut. Am cam întârziat cu bilanţul, dar sunt destul de mulţumită. Am cuprins mai toate sectoarele de activitate; peste tot s'au făcut simţitoare progrese. Pot să spun asta fără falşă modestie. De altfel falşa modestie nici nu-mi stă în fire. .Anul acesta va trebui însă să lărgesc câmpul meu de acţiune. Cu toate succesele, au rămas
DIRECTORUL NOSTRU
89
Jocuri undo situaţia este deadreptulîngrijorătoare. D.R.G.B.P.. C.R.T.U.V., C.P.R.S.U.! Iată o serie de instituţii în care oamenii parcă trăiesc cu un cincinal îii urmă. Trebue să-mi concentrez atenţia asupra lor. Ar fi trebuit s'o fac încă de anul trecut, însă n'am reuşit să. cuprind în întregime munca.
28 Ianuarie
„D.R.G.B.P.! Ciudată instituţie. Nu pot afla dela nimeni care e rostul ei. Are şi un minister tutelar, dar nici la minister nu ştie nimeni ce se petrece acolo. Nici măcar ce-or fi însemnând atâtea iniţiale n'au putut să-mi spună. Cei pe care i-am întrebat afirmă că de această instituţie se ocupă ministrul personal Ca şi cum aceasta i-ar scuti de responsabilitate !
12 Februarie
„In sfârşit am izbutit să vorbesc cu ministrul. A fost foarte ocupat în ultima vreme. Se pare că nu numai eu a trebuit să aştept atât. Au aşteptat şi alţii. Dar nici dela ministru n'am aflat care e rostul acestei instituţii. El recunoaşte că şi-a luat sarcina s'o îndrume şi s'o controleze direct, dar zice el, are atâtea pe cap, că nu poato dovedi. S'a hotărît de mai multe ori să dea o raită pe acolo, să vadă ce se petrece, însă au survenit mereu alte chestiuni mai importante. Mi-a mărturisit, scuzându-se, că nici anul acesta nu speră să se poată ocupa de ea. I-am cerut să mă ajute numai să intru, că pe urmă mă descurc eu. Poate, a spus el, în trimestrul patru... Va trebui să încerc direct, s'o iau mai de jos...
— Fata asta pare să fie în relaţii intime cu ministrul, întrerupse directorul,   ca  pentru sine.
— Lăsaţi-mă să continui! să vedeţi de-acum înainte ce vine, se rugă secretarul.]
14 Februarie
„Am încercat să ajung la directorul D.R.G.B.P. Şefa de cabinet mi-a cerut să las numele, adresa şi scopul vizitei, asigurându-mă că-1 va informa pe director. Directorul mă va chema, spunea ea, când va avea timp. M'am încurcat puţin. Am dat un nume Ia întâmplare şi telefonul dela Comitetul Central al Sindicatului, ca să facă impresie, g
20 Februarie
„Am trecut iar pe la D.R.G.B.P. Mă gândeam: dacă au telefonat la sindicat, a eşit cine ştie ce încurcătură. Nici un pericol. Directorul nu mi-a fixat încă audienţa. Mi s'a spus să aştept; voi fi chemată negreşit.
- 14 Martie
„In ultimele trei săptămâni m'am interesat de mai multe ori dacă nu mi s'a fixat audienţă. Acum nu mă mai primeşte nici şefa de cabinet. îrni trimite răspunsurile jos, prin portar.
16] Martie
„La insistenţele mele deosebite, şefa de cabinet a dat ordin portarului să mă lase sus. Directorul tot nu mi-a fixat audienţă. Am încercat să aflu dela ca măcar ce se ascunde sub numeroasele iniţiale ale instituţiei.. Recunosc că aceasta a fost o greşeală de tactică. „Cum!, s'a mirat şofa de cabinet, dumneata insişti de o lună să fii primită de tovarăşul director şi nici nu ştii cum so intitulează instituţia noastră?" Mi-am dat seama că pe
90
GH. DORIN
calea aceasta n'o să mai ajung Ia nici un rezultat. Am răspuns repede ce mi-a venit Ia gură şi m'am grăbit să plec.
10 Aprilie
„Am încercat în timpul din urmă să iau contact cu secretarul organizaţiei de bază, cu preşedintele sindicatului, cu şeful cadrelor şi cu alţi şefi. Curios lucru! Nimeni nu are timp în instituţia asta! Ce-or fi făcând oare?
14 Aprilie
„Dacă am văzut că de sus în jos nu merge, m'am hotărît să recurg la cealaltă cale: de jos în sus. Calea aceasta nu dă greş niciodată! Am găsit o mulţime de oameni simpatici şi cinstiţi printre salariaţii mărunţi ai instituţiei. Am aflat o mulţime de lucruri interesante. Ce-i drept, n'am izbutit să dau de rostul instituţiei! Sunt, printre funcţionari, muncitori care au fost scoşi din producţie şi trimişi aici. Li s'a spus că merg într'o instituţie de stat nou înfiinţată, Ia o muncă importantă. Au început să-mi vorbească despre fel de fel de situaţii, tablouri, formulare, etc. N'am înţeles nimic. Mi s'a părut că nici lor nu Ie era prea clar."
— Spionaj în toată regula! Hai?, izbucni şeful cadrelor, uitându-se fioros la fetişcană.
fetişcana îl privi pe sub gene, cu un aer uşor dispreţuitor, dar nu spuse nimic.
— Nu mă mai întrerupe, spuse secretarul de bază. Ascultaţi mai departe.
18 Aprilie
„M'am împrietenit cu mulţi dintre salariaţii mărunţi din instituţie. Au început să se deprindă cu mine şi mă întâmpină cu bucurie. îmi povestesc necazurile şi nemulţumirile lor, fără rezervă. Mi se pare că niciodată n'am întâlnit o situaţie atât de grea!
26 Aprilie
„Cercetările mele au făcut progrese rapide. Principalele trăsături ale situaţiei îmi sunt clare acum.
„( u privire la rostul D.R.G.B.P.: Instituţia aceasta n'are niciun rost. Cel puţin în forma actuală."
— Ce obrăznicie!, nu se putu opri directorul să exclame.
„Ea nu face decât să dubleze atribuţiile unor direcţii din minister, continuă să citească secretarul. Probabil că ministrul, când a luat iniţiativa înfiinţării ei, se gândea să uşureze de unele sarcini aparatul central. Uitând de ea, în loc să simplifice lucrurile, le-a complicat mai rău. Va trebui neapărat să semnalez aceasta ministrului şi poate chiar Consiliului de Miniştri."
— Mucoasa! Se amestecă în probleme de stat, mormăi cu necaz directorul.
— Ascultaţi, acum vine partea cea mai interesantă:
„C u privire la oamenii care deţin posturile de conducere: şefii de serviciu sunt în majoritate funcţionari vechi, care au rămas funcţionari de tip vechi, slugarnici, fără iniţiativă, birocraţi până în măduva oaselor. Mai grav este că s'au molipsit de boala slugărniciei şi a birocratismului şi unii muncitori ridicaţi ia posturi de răspundere. Aşa, de pildă, e cazul cu şeful cadrelor..."
DIRECTORUL NOSTRU
91
— Calomnizează regimul de democraţie populară... Insultă clasa muncitoare... sări şeful cadrelor indignat.
— Dumneata insulţi regimul de democraţie populară şi clasa muncitoare prin purtarea de fiecare zi, îi replică fata.
— Nu mai are niciun rost să ascultăm... Ne-am edificat. Telefonez Ia miliţie.
— Ai răbdare, tovarăşe. Dacă am pierdut atâta timp, cel puţin să ascultăm până la capăt, spuse directorul.
— Dar nu vedeţi!, mai încercă să adauge ceva şeful cadrelor.
— ( iţeşte mai departe, spuse directorul cu hotărîre.
„Aşa, de pildă, e cazul cu şeful cadrelor. Cât a fost în. producţie, se zice că şi-ar fi văzut de treabă. Fe urmă a muncit pe linie sindicală, dar n'a dat rezultate bune, aşa că a fost trimis în aparatul de stat. După ce a fost adus în instituţie şi ridicat şef al cadrelor, s'a izolat cu. totul de mase, a devenit arogant cu cei mici şi slugarnic cu cei mari. Nu se ocupă de nevoile salariaţilor. Ascultă cu interes numai pe clevetitori, care vin şi-i şoptesc la ureche fel de fel de mahalagisme şi bârfeli. Oamenii nu-l pol suferi..."
— Interesantă caracterizare, adăugă secretarul organizaţiei de bază, ca pentru sine.
— Nu e rea deloc, spuse directorul.
— îmi pare rău, tovarăşe director, tocmai dumneavoastră...
— Am spus numai aşa, în treacăt...
— „(el mai grav lucru este că... reîncepu secretarul organizaţiei de bază şi se opri.
— De ce nu citeşti?, interveni şeful cadrelor. Tovarăşe director, a sărit o pagină...
— Sunt numai nişte mâsgăleli aici, mormăi secretarul.
— Te pot ajuta eu, se oferi şeful cadrelor.
— Citeşte, nu fă fasoane, îl îndemnă directorul. Cu o vădită neplăcere, secretarul citi mai departe:
— „Cel mai grav lucru este că birocratismul, ruperea de mase, a cuprins şi biroul organizaţiei de bază. Secretarul e un om slab. N'aş putea spune că nu e cinstit, dar nu are curajul părerilor sale şi fuge de complicaţii. In loc să ia poziţie împotriva lipsurilor, el caută totdeauna să cocoloşească lucrurile şi imprimă muncii de partid un caracter formalist.
„El şi cu. directorul poartă răspunderea principală pentru situaţia din instituţie... Directorul face atâta caz do faptul că a fost ridicat în muncă, de jos, clin uzină, încât a şi uitat că n'a fost niciodată muncitor, ci numai magazioner şi apoi impiegat de birou...
— Am crescut în sânul clasei muncitoare, întrerupse directorul.
— „El nu. se gândeşte la răspunderea lui, continuă secretarul, ci numai ia avantagiile pe care i le asigură situaţia. S'a aristocratizat şi a devenit un înfumurat periculos...
— Ajunge! Am ascultat şi aşa prea mult, strigă directorul. —- Nu v'am spus eu? îl suslinu şeful cadrelor.
— Citeşte mai departe, spuse de data aceasta fata. Hai, citeşte. Secretarul se uită când la ea, când la director, deschizând larg ochii
şi mişcând buzele, fără să scoată vreun sunet.
— Am spus!  Ajunge! Aci eu sunt stăpân. Nimeni n'a îndrăznit să spună până acum despre mine astfel de obrăznicii!...
— N'a îndrăznit nimeni, spuse fata adresându-se directorului, pentrucă dela bun început, dumneata ai introdus în instituţie o atmosferă de înă
'92
GH. DORIN
buşire a criticii... Pe cei caro au ridicat glasul să critice, i-ai îndepărtat sau i-ai promovat la munci de răspundere... î;iprovincie. Oamenii ar fi putut spune multe, ar fi putut să vă ajute, să vă oprească să nu alunecaţi pe panta pe care aţi apucat-o. Am notat şi asta în carnetul meu. Am scris şi despre atitudinea de stăpân, despre fel ui abuziv de a folosi bunurile instituţiei în folosul personal...
Atitudinea dârză a fetei zdruncină siguranţa de sine a directorului.
— ia'n ascultă, zise ol. Dar în sfârşit, cine eşti? Cura îndrăzneşti dumneata, o puştaucă de 17—18 ani...
— Şi aci greşeşti, îi întrerupse fata.
— Cum adică?
— Sunt mult mai tânără... M'am născut abia după eliberarea ţării -de către Armata Sovietică...
— Ce-o mai fi şi asta? se miră profund şeful cadrelor.
— Cine eşti? Spune, cine eşti? Nu mă mai fierbe aşa, rosti directorul pe jumătate mânios, pe jumătate rugător.
— Tot n'afi. ghicit?... Sunt doar noua atitudine faţă de muncă!...
— Frumoasă atitudine!... Să vorbeşti aşa de I ovarăşui director şi de factorii de răspundere din instituţie! exclamă indignat şeful cadrelor.
— Am pătruns în instituţie şi am să fac, ordine cu sau fără voia voastră, continuă fata cu hotărîre. Ce-a fost azi la adunare, o numai un început! Am să trag una câte una de sub voi, pernele pe care v'aţi aşternut culcuşul moale ca ţiganul din poveste... O să vă izbiţi de -mine la fiecare pas.
— Ameninţă cu acte anarhice, tovarăşe director... Trebue să luăm măsuri urgente... Nu se poate să stăm aşa, spuse* precipitat şeful cadrelor.
— Măsurile voastre nu pot ajuta la nimic. Au început să vă simtă oamenii de jos, în conştiinţa cărora am pătruns. Mă rog, nu prea mult deocamdată, dar s'a făcut începutul... Au să ridice ei probema unde trebue! La Minister, la Consiliul de Miniştri, la Comitetul. Central... Se găseşte cine să vă vie de hac!
— O să te învăţăm, noi minte, izbucni şeful cadrelor înfuriat peste măsură.
— Să no stăpânim, tovarăşi, interveni directorul. Să lămurim mai întâi anumite lucruri... Prin urmare, dumneata susţii că eşti noua atitudine faţă de muncă?... Aşa?
— întocmai!
— Cu rochiţă şic, cu batistă parfumată şi cu ruj de buze în poşetă! Halal atitudine nouă!, spuse cu răutate şeful cadrelor.
— Femeile în socialism au dreptul să fie frumoaso ca nişte regine... Nu spun de mine, adăugă fata, roşind pentru prima oară dela începutul discuţiei... Poate ştii cine a spus asta?
— Asta-i altă chestiune, mormăi şeful cadrelor.
— Nu mă mai întrerupe, se răsti la ei directorul. Să continuăm... Fiind o atitudine, so chiamă că eşti o calitate sau, cum ai spus, un ansamblu •de calităţi lipsit de fiinţă materială? Aşa?
— Exact aşa !
— Şi atunci, continuă directorul, cum explici dumneata că discutăm împreună de un ceas, că stai în faţa noastră ca toţi oamenii. îusfârşit, ca o fată ca  toate fetele?
— Suntem marxişti, îl complectă secretarul organizaţiei de bază. Nu credem. în fantasmagorii...
'       — Cu rochiţă şic... începu iar şeful cadrelor.
— Isprăveşte cu sâcâelile dumifalc, îl puse la punct directorul.
DIRECTORUL NOSTRU
93
— Va ţi ciocnii de mine pentru prima dată, serios, azi după amiază ia adunare. Până atunci existam pentru voi doar ca o reprezentare teoretică, despre care puteaţi pălăvrăgi în voie... Mi se parc chiar că dumneata, se adresă ca şefului de cadre, ai ţinui şi o lecţie despre mine?
— Nu despre asta e vorba, mârâi şeful cadrelor.
— Într'adevăr! Sunt puţin deosebită de felul cum mă prezenta dumnealui... Vali ciocnit do mine, adică ni'aii întâlnit la unii oameni — să spunem la moş Tănase Florescu — pe care nu-i credeaţi capabili să ia poziţie, să caute să priceapă care o rostul muncii lor şi să spună ce cred despre voi. Acum vă ameninţ liniştea şi culcuşul moale!... Vă sgândăr conştiinţa, dar n'aveţi curajul să priviţi adevărul în faţă, între altele tocmai din pricina culcuşului moaie.
— Dar eu le-am văzut în sală. Săreai ca o coţofană şi strigai bravo, când făcea agitaţie Tănase Florescu, spuse directorul.
— Dacă n'aţi fi avut ochii astupaţi cu hârtii şi cu perne, m'ali fi văzut şi mai bine. Ani reuşit să am azi o prezenţă destul do bună la adunare... Trag nădejde că de aici înainte am să fiu şi mai bine reprezentată în instituţie.
-- (.'o mai aiureală, spuse cu un aer dispreţuitor directorul.
— Dumneata aiurezi, nu eu, replică fata cu demnitate. Eu suni numai o viziune a conştiinţei durcitale turburi şi neliniştite.
— Şi după părerea dumilale, ce ne rămâne de făcui? întrebă ei.
— Să vă recunoaşteţi până la capăt greşelile... Să mergeţi ia cei care v'au ridicai şi v'au trimis aici şi să spuneţi: N'am meritat încrederea voastră, tovarăşi. Uilaţi-vă în ce mocirlă am ajuns să ne bălăcim. Pedepsi ţi-ne după fapte şi trimileţi-nc să muncim acolo de unde nc-aţi ridicat". Aceasta e valabil şi pentru dumneata, se adrofă ea directorului. Şi meseria de magazioner e bună... Numai că nu aveţi curajul să ffcoţi aşa ceva!
— Tovarăşe director*, iăsaţi-mă să-i arăt eu o probă de curaj, spuse răutăcios şeful cadrelor. Vedeţi doar că vrea să ne ameţească cu vorba, ca să n'o dăm pe mâna miliţiei... Telefonează dumneata, se adresă el secretarului organizaţiei de bază. Eu am să-i răsucesc frumuşel mâinile la spate şi am s'o ţin până vine s'o ridice, adăugă şeful cadrelor şi dădu să treacă la fapte...
Mâinile şefului de cadre se repeziră cu brutalitate să apuce... şi apucară în gol.  In birou nu mai. era nici urmă ele fată.  Dispăruse până şi poşeta.
Dar şefului de cadre i se părea că fata se ascunde prin colţuri; de-aceea el se rotea în neştire prin cameră, bâjbâind cu mâinile si apucând aerul în palme.
— Co-a fost asta?! exclamară într'un glas directorul şi secretarul organizaţiei do bază.
— Ce-a fost asta?! exclamă după ei şeful cadrelor, oprindu-se şi ui tându-se zăpăcit în jurul lui.
— Căutaţi prin sediu, strigă directorul. Sunt sigur că am auzit trân-tindu-se uşa. Spuneţi portarului să nu lase pe nimeni să iasă... Acum telefonez eu la miliţie!
Cei doi dădură  buzna afară din birou.
Directorul ridică receptorul, aşteptă tonul, făcu. o cifră, a doua, a treia....
„A dracului istoric, se gândea el. Zdravănă fată!... Să le-o zică lor aşa, dela obraz... Orice ar fi, mul le din cele spuse trebuesc examinate serios... Mai ales caracterizarea şefului de cadre... Sunt sigur că e noua secretară a utemeuiui, îşi mai spuse el... Bine l-a caracterizat şi po secretari Cu aşa un secretar de organizaţie de bază, nu e de mirare că am ajuns să ne birocraţi-
94
GH. DORIN
zăm... Se schimbă conducerea utemeului şi el habar n'are... — Puse receptorul pe furcă. —Ce-are a faco aici miliţia?!... Aici trebue să realizăm o cotitură în muncă... Da! Da!... fără îndoială şi eu trebue să realizez o cotitură în muncă... Şi în atitudinile mele faţă de oameni.:. Şi în viaţa mea personală, adăugă el încruntându-se... N'am să mai dau cu. apă de colonie pe piept... N'am să mai trimit femeia de serviciu cu maşina instituţiei după cumpărături în piaţă... Şi nici nevestei n'am să-i mai dau maşina, fie ce-o fi... N'am să mai..."
— Fleacuri!, se auzi deodată în spatele iui o voce cristalină, cu o uşoară nuanţă de batjocură în ea.
Directorul întoarse brusc capul.
— Cum? !... Cine?
Cehii lui se holbară cât talgerele: fetişcana, care abia dispăruse, şedea în spatele lui. Zâmbea ironic.
— Te gândeşti numai la fleacuri, continuă ea. Nu eşti în stare nici acum să vezi esenţialul, deşi sunt de acord că trebucsc lichidate şi micile abuzuri... Aici trebue lucrat cu măturoiul cel mare... Şi trebue început cu dumneata, ca să te trezeşti.
Era prea mult...
Şi pe deasupra, noua iulorvenţie a fetei îl găsise pe director într'ua moment de slăbiciune. Nu-i mai veni nici un gând agresiv. Simţi cum îl părăsesc puterile. Îşi prinse capul în mâini şi se prăbuşi cu nasul în mapa cu hârtii nerezolvate de pe birou...
( ât a stat aşa, nu se ştie. După un răstimp simţi că o mână gingaşe îl bate uşor pe umăr.
I se păru că aude glasul fetei, cu o intonaţie nouă, plină de duioşie, spunându-i:
— Hai, trezeşte-te!... Fă o sforţare!... Mai e ceva bun în dumneata... Nu eşti pierdut cu totul...
Cuvintele acestea pătrundeau în urechile lui, ca o mângâiere caldă, ca o melodie suavă... îşi ridică capul din hârtii. Ar fi vrut să ia mâna fetei şi s'o sărute... Glasul ei jiu se mai auzea. Mai ascultă o clipă...
Simţi o nouă apăsare pe umăr... Nu mai era mâna cea gingaşe. Era o mână grea, butucănoasă, care se ferea parcă să nu-1 sguduie prea tare... Auzi o voce... Dar nu mai era glasul cristalin al fetei... Era vocea cam răguşită a unui om caro fumează mult, care se străduia să pară cât mai blândă.
— Treziţi-vă, spunea vocea. E târziu... Sunteţi obosit... Directorul întoarse capul, deschise ochi mari şi privi: era portarul de
noapte, care îi bătea uşor pe umăr.
— Ştiţi, se scuză acesta când văzu că directorul s'a trezit. Va aşteaptă jos tovarăşul secretar... Spunea că i-a ţi promis să-1 duceţi acasă cu maşina... V'am găsit dormind şi am îndrăznit... Vă rog să mă iertaţi... Nu ştiu dacă... Eu zic că sunteţi prea ostenit... Toată vremea situaţii şi circulari. Nu mai are omul un pic de răgaz...
— Ai dreptate, sunt ostenit, se reculese cu greu directorul. Spune-i că viu îndată şi mergem acasă...
Portarul eşi deandăratelea.
— Ce vis ciudat, rosti cu glas tare directorul, după ce rămase singur... Cât oi fi dormit?... Dar ce importanţă are... Curios vis...
îşi luă apoi servieta, ÎI înfundă cu gazetele necitite şi plecă lăsând lumina aprinsă.
DIRECTORUL NOSTRU 95 CAP. III
încercări şi eşecuri
Şirul întâmplărilor ciudate din instituţie nu s'a încheiat cu acest vis.
A doua zi directorul a venit la birou ceva mai târziu ca de obiceiu. Era tras la faţă şi avea cearcăne vinete la ochi.
Se ştie că există unii directori care se apucă să pună în practică, ziua'n amiaza mare, fel de fel de chestii pe care le-au visat noaptea. Directorul nostru nu era de loc străin de astfel de iniţiative. Numai că de data aceasta situaţia era  mult mai complicată.
N'av fi stricat, natural, să se sîătue cu cineva. Dar cu cine? Asta ar fi. presupus povestirea întregii întâmplări, care avea destule laturi delicate.
( hestiunea cerea o matură chibzuinţă. Directorul ordonă prin urmare şefei de cabinet să nu îngădue nimănui să-l deranjeze şi se adânci în gânduri.
Intre timp, în toată instituţia se simţea case petrece ceva neobişnuit. Ce anume, nimeni nu se putea dumiri. Oamenii făceau fel de fel de presupuneri, dar erau departe de adevăr, aşa cum. s'a văzut pe urmă.
Către amiază, directorul ajunse la concluzia că singura soluţie era să grăbească cotitura în muncă.
Cu ce să înceapă însă? Asta era problema.
Să se ducă acasă, era prea devreme, să se apuce de hârtiile care aşteptau nerezolvale în mapă, nu-i dădea ghios inima. Nu se făcea să înceapă -cotitura tot cu hârtii...
Trebuia să întreprindă ceva cu totul nou, deosebit.
Tocmai atunci, încălcând rigurosul consemn, şefa de cabinet îl anunţă că şoferul vrea să-i vorbească.
Acesta intră în birou cu cascheta în mână şi cu un aer puţin încurcat.
— Mi-a scris frate-mea, începu el. Are gâşte îngrăşate.. .Dacă aţi îngădui după amiază... Nu e departe... E mai ieftin direct dela producător, adăugă el.
— Nu-mi arde do gâşte acum, i-o reteză scurt directorul.
— Ştiţi, m'am gândit... Tovarăşa dumneavoastră... Piaţa slabă... Greutăţi cu aprovizionarea...
— Asta-i maşina stalului, se răsti directorul. Pentru serviciu, jiu pentru gâşte... Să înceteze odată abuzurile astea... Să nu mai aud că maşina instituţiei este folosită pentru scopuri străine de serviciu. Ai înţeles?...
— Am înţeles, cum să nu înţeleg... Dar parcă ce?... Mare lucru e un drum până la Tunari? Totdeauna într'un ceas, un ceas jumătate, mă duceam şi mă întorceam.
— S'a terminat, tovarăşe! S'a terminat, spuse directorul pe un ton categoric.
— Dacă spuneţi dumneavoastră... Dar e păcat de gâşte... îngrăşate...
— N'am uevoe de gâşte! Am nevoe de ordine în instituţie... Asta e!
— Atunci vă rog să mă iertaţi... Mă duc la şcoală, spuse şoferul, a cărui nedumerire nu se risipise, dar care înţelesese că nu era cazul să insiste.
— Ce să faci la şcoală?... La care şcoală?...
— E trecut de unu. Trebue să mă duc să-l iau pe tovarăşei ui Mişu. Tovărăşelul Mişu e băiatul tovarăşului director.
— Da' ce, Mişu n'are picioare să vină pe ele acasă, ca foţi copiii?
— E tare plăpând, tovarăşe director, şi nu-i obişnuit. Se rătăceşte, transpiră sau, doamne păzeşte, îl calcă vreo maşină.
— la scuteşte-mă cu poveştile astea! Dumneata îl strici, spuse directorul iritat. S'a făcut aşa de mofturos că nu-i mai poate nimeni intra în voe.
96
GH. DORIN
Ce? Pe mine m'a dus lata cu maşina la şcoală?... Mergeam vara desculţ şi iarna cu ghetele sparte. Şi nu mi s'a întâmplat nimic!
— Dacă spuneţi dumneavoastră!
Directorului i se păru că surprinde o intenţie ironică  în vorbele şoferului.
• , .    ~ Să fie a?» Clim sPun Gu! E'ielegi? S'a terminat cu dusul si adusul lui Mişu!
— Am înţeles, răspunse şoferul militareşte.
AV°\ noinaiînţeJegând nimic, se îndreptă spre usă si iesi După  plecarea  şoferului,  directorul căzu din nou pe gânduri „Vis, nevis, dar la urma urmei fata  aceea avea drentate Toate
a cosi ea s noar fleacuri... E necesară o cotitură adevărată, adâncă, în muncă " Suna şefa de cabinet şi-i dădu ordin să cheme înapoi po şofer Când
acesta intra, directorul îi spuse.
„   ,~ DJl"Lc £zi Ş'-1 ia Pe Mişu de la şcoală. Fandositul -ăla o în stare se o T 53 aŞlCple °me Şt3e cât-       de 3nâi»e---  începu el aspru, apoi
— De mâine?... repetă întrebător şoferul.
„ — De mâine, uite ce, dud. la şcoală, da'ştii, nu chiar până la poartă bfne a=a?a'     ™ SUtă de metri---§i Ia ieşire, aşteaptă-1 lot acolo. E mai
Şoferul clipi din. ochi în semn că a înţeles şi plecă. Directorului i_se păru ca m clipitul acela era mai mult decât o manifestare de complicitate pedagogică. '
-Ce dracu' 01 fi având azi, de mi se pare că toată lumea mă ia peste picior?, se întrebă ei.
Pe urmă îşi aduse aminte ce avea şi căzu iar pe gânduri m- ,'\C»eif ™tifcl,rii e în legătura cu masele. Aşa spunea si fata aceea itiu! Visul asta o să mă scoală din minţi. Ce nerozie!..."
Tocmai atunci intră şeful cadrelor.' -       - Mă iertaţi. Mi-a spus şefa că sunteţi ocupat. Dar voiam să vă întreb:  mai doriţi sa staţi, de vorbă eu fata?
— Care fată?
--Cea de eri, de la adunare... Care striga bravo!
— Ai brodit-o şi dumneata! Parcă mie de asta-mi. arde acum i Caut-o dumneata şi vezi ce e cu ea... Asla-i treaba dumilale... Eu mă due sa trag o raită piin birouri.
Şeful de cadre făcu ochii  mari,  dar tăcu.
CâiuJ direciorul deschise uşa să iasă din birou, îl întâmpină sefuJ contabilităţii,  care tocmai parlamenta cu şefa de cabinet.
— O chestiune foarte urgentă, tovarăşe director.
— N'o fi ca chiar aşa de urgentă casă nu poată aştepta până mâine. Acum n am timp.
— Estejorba de restul de banidin fondul premial. Mâine e ultima zi...
— Ducă-se dracului de fond premial! izbucni directorul scos din pepeni. Ma mir de dumneata, tovarăşe!, adăugă el cu un ton usturător de reproş, subliniind cuvintele silabă cu silabă, mai. ales pentrucă în anticamera forfoteau câţiva funcţionari.
Lăsând apoi pe bietul contabil cu gura căscată, directorul iesi în hol Se_ îndrepta cu paşi hotărîţi spre.scara care ducea la etaj, puse piciorul ne prima treaptă,  apoi  se opri. 1
'   Unde să se ducă mai întâi? La statistică? La sinteză? La aprovizionare? La serviciul de inspecţie?
DIRECTORUL NOSTRU
97
Se hotărî pentru serviciul de inspecţie. Inspectorii merg pe teren. Ei au permanent contact cu organele regionale şi chiar cu cele raionale. De la ei ar putea să afle o seamă de lucruri interesante. Va reface astfel dintr'odată şi legătura cu oamenii, şi legătura cu terenul. Totuşi nu se putea hotărî să păşească pe trepte în sus.
— La ce etaj o fi serviciul de inspecţie, se întrebă el. Cine mai ştie?! Se uită pe pereţii din jur... Nimic. Nici o indicaţie. In hol ar fi trebuit
să existe o placă, un tabel, în sfârşit ceva, care să arate dispoziţia serviciilor în imobil.
— La nimic nu se gândesc birocraţii ăştia, mormăi directorul, fără să ştie el însuşi pe cine anume avea în vedere. N'au nici un pic de iniţiativă. Toată vremea trebue să stai după ei şi să-i împingi de la spate.
O îngrijitoare care ştergea praful, se apropie într'un suflet de el.
— Căutaţi pe cineva,  tovarăşe director?
Directorul se gândi o clipă s'o întrebe unde se găsea serviciul de inspecţie. O femeie simplă ca ea n'ar fi fost surprinsă. Ea bănuie că un director are destule pe cap, că n'are cum să le ştie pe toate. Pe urmă se răzgândi. „Cine ştie ce mai iese şi din asta. Poţi şti la ce să te aştepţi? Şi Tănase Florescu era un om simplu şi liniştit, care-şi vedea de treburile lui şi nu  cârtea niciodată...  Şi poftim  cum a trântit-o  cu premiile!"
■— Scările sunt murdare, spuse cu glas tare directorul. Ţi-e şi greaţă să umbli pe ele.
— Le curăţ de două ori pe zi, dar nu e chip cu forfota asta. Azi dimineaţă a tras şi un ropot de ploaie; s'a făcut noroi, se scuză femeia.
— Totdeauna găsiţi fel de fel de motive, îi curmă şirul vorbelor directorul  făcându-i semn să plece.
Pe urmă îi păru rău. Pentru reluarea legăturilor cu masele era un prost început.
— Ar fi trebuit poate s'o întreb ceva! Dar ce?... Mă duc mai bine la sinteză, îşi spuse el.
Insă nici cir sinteza n'avu noroc. Nu-şi putu aminti la ce etaj era instalat serviciul de sinteză. Nici planificarea...
— Am să merg la întâmplare, de la un etaj la altul. Măcar de ar fi la servicii inscripţii indicatoare, ca să nu fac cine ştie ce gafă... Am neglijat complect administraţia, e clar. Iată în ce hal am ajuns! Nu te mai poţi descurca în imobil!
Această concluzie autocritică îi întări convingerea că, deşi nu ştia încotro merge, se afla pe drumul cel bun.
Urcă scările hotărît până la primul etaj o apucă pe un coridor lateral. Citi tăbliţa de metal emailat fixată pe prima uşă pe care o întâlni în cale: „Serviciul de inspecţie", scria pe ea.
— Poftim, îşi zise el.
Era limpede... Fără îndoială chiar el dispusese ca serviciul de inspecţie să fie la primul etaj, cât mai aproape de conducere. Era şi normal! Dacă ar fi fost în apele lui şi-ar fi amintit imediat.
Apăsă clanţa, deschise uşa şi intră în camera inspectorilor.
Inspectorii şedeau la birourile respective şi-şi vedeau cu sârguinţă de treburile lor. Doi-trei citeau ziare, alţii ciopleau cu lamele de ras vârfuri lungi şi ascuţite la nişte creioane chimice. Un altul, mai la o parte, mânca tacticos ridichi de lună cu unt şi cu sare.
— Bună ziua, tovarăşi, spuse directorul pe un ton plin de cordialitate.
7 — V. Românească
98
GH. DORIN
Vocea directorului şi, mai ales, apariţia iui cu totul neaşteptată, pricinui o fierbere de nedescris.
Inspectorii care citeau gazetele le păturiră la repezeală, străduindu-se să le strecoare sub teancurile de dosare. Inspectorii care ascuţeau creioane mototoliră în grabă colile de hârtie pe care adunau aşchiile şi praful de creion şi le băgară în buzimări. Inspectorul care mânca ridichi de lună cu unt şi cu sare, se înecă de uimire. O ridiche mare cât o nucă i se opri în gât; faţa i se congestiona, ochii i se bulbucară în orbite; începu să se înăbuşe.
— Bună ziua, tovarăşe director... Bine aţi venit pe ia noi... Căutaţi pe cineva?... răsunară cam spart glasurile celor care apucaseră să se desme-ticească din surpriză.
— Am trecut numai ca să văd dacă v'aţi întors din regiuni, spuse directorul, silindu-se să păstreze acelaş ton cordial. „Parcă au văzut pe dracu',  aşa s'au speriat",  continuă el în gând.
— Dar dumneata ce ai? Eşti suferind? ,se adresă el inspectorului care se înecase cu ridichea.
Inspectorul, care abia îşi mai trăgea sufletul, ridică o mână, ca să-şi explice suferinţa prin semne. In clipa aceea, probabil sub efectul untului care între timp se topise, ridichea alunecă dela sine în stomac.
— Acum mi-e bine, tovarăşe director'... Nu vă închipuiţi cât mi-e de bine! Mă simt atât de fericit!, bâlbâi el, trăgându-şi sufletul.
Faţa inspectorului exprima într'adevăr atâta fericire, încât directorului i se făcu pur şi simplu greaţă.
„Câtă servilitate, se gândi el. La urma urmei ce-am făcut? M'am interesat în treacăt de sănătatea lui. De ce l-o fi pălit o fericire aşa de grozavă?... Aici suntem departe de noua atitudine, conchise el. îmi pierd timpul. Mai bine să încerc aiurea".
— După ce terminaţi rapoartele vom ţine o şedinţă împreună cu şefii de resoarte şi vom analiza situaţia de pe teren.
La auzul acestor vorbe, pe feţele inspectorilor se putu citi cea mai sinceră consternare. Aceasta îl întări pe director în convingerea că găsise cea mai onorabilă cale de retragere. Salută pe cei de fată cu un aer ceva mai puţin cordial ca la venire şi ieşi pe coridor.
Un timp după plecarea lui domni o tăcere grea.
— N'am mai avut aşa o emoţie de când mi-a născut nevasta gemeni, rupse careva tăcerea, în. sfârşit.
— M'am tăiat la deget cu lama şi nici n'a curs sânge, adăugă unul din inspectorii care ascuţeau creioane.
— Mie mi-e bine acum! Mi-e nespus de bine, declară inspectorul care se înecase cu ridichea.
Pe neaşteptate însă, pe faţa lui se aşternu o umbră de îngrijorare. -—Ce ne facem cu şedinţa?... Să vă spun drept, eu stau cam prost cu raportul.
Intervenţia aceasta, cu totul inoportună, făcu să se reînchege atmosfera de încordare, care abia se risipise.
— Nu-i chiar aşa de grav, spuse flegmatic un alt inspector, care-şi despăturise ziarul şi se adâncise din nou în lectură. îmi aduc aminte că şi acum vreo doi ani a fost vorba să facem o şedinţă de analiză, dar a intervenit nu ştiu ce şi s'a amânat... Poate intervine iar ceva, adăugă el şi se afundă la loc cu nasul în ziar.
Aceste cuvinte ale  unui om cu experienţă, puseră capăt defiuitiw
DIRECTORUL NOSTRU
99
încordării. Fiecare îşi reluă îndeletnicirile, cu excepţia inspectorului care se înecase cu ridichea.
— Anul acesta nu mai mănânc ridichi, spuse el şi se apucă să-şi cureţe unghiile cu briceagul.
' Intre timp, directorul urca scările spre etajul superior.  Nimeri la serviciul de statistică.
Acest serviciu îi făcu dela început o impresie bună. în primul rand, apariţia lui pricinui mult mai puţină senzaţie. Oamenii se sculară respectuos în picioare, răspunseră rezervat la salutul său şi aşteptară cu un aer preocupat să vadă ce-o să urmeze. Numai o referentă mai tânără apucă să scoată un „Aa", dar duse repede mâna Ia gură şi-şi potoli surprinderea. _L Vă rog să nu întrerupeţi lucrul. Am venit în trecere să vă spun bună
ziua. „  .,  . .
Oamenii nu se lăsară rugaţi. Se apucară de îndată sa-şi continue lucrul lor obişnuit. Totalizau adică" cifrele cu maşina de calculat, înscriau to talurile în rubricile respective, până se complectau o serie de formulare, apoi începeau dela capăt. Efectul surprizei fusese chiar compensat, în parte, de preocuparea de a ţine minte până la ce coloană ajunseseră cu fcotali-zările.
Directorul se simţi deosebit de bine în mijlocul acestor oameni harnici care-şi făceau munca lor modestă dar importantă, neturburaţi de prezenţa lui. Simţi pentru ei un elan deosebit de dragoste şi recunoştinţă. Plimbându-se printre mese, căuta să-şi amintească numele vreunuia din ei, unele amănunte biografice... Ar fi.vrut tare mult să lege o convorbire, aşa, ca dela om Ia om, măcar cu unul dintre ei. O figură îi atrase mai cu. osebire atenţia. Era sigur că femeia aceea între două vârste venise odată la el cu o cerere, îşi amintea precis chiar că o rezolvase favorabil. Da! Da!... Era o intervenţie pentru nişte medicamente.
— Ce mai face mama dumneataie, acum? E sănătoasă? întrebă el cu un ton plin de solicitudine.
Femeia îl privi nedumerită şi tăcu.
— N'ai venit dumneata la mine, odată, în legătură cu nişte medicamente pentru mama du mi tale?
— Sunt orfană de mică, tovarăşe director. Mama mea a murit de mult, răspunse femeia. Eu venisem pentru chestia cu lemnele de foc. Mi s'au pierdut bonurile la administrativ.
— Acum îmi amintesc Toarte bine, spuse directorul cu aerul unui om care numai cu totul întâmplător şi foarte arareori, are unele lipsuri de memorie. Ei şi? continuă el. S'a rezolvat cu lemnele?
— S'a rezolvat că a trecut iarna, răspunse femeia.
Răspunsul acesta strică buna dispoziţie a directorului. Nici atmosfera nu-i mai plăcu.
„Cine ştie câte mai mocnesc aici, se gândi el. E mai bine să nu zgânuar lucrurile... Deocamdată, până nu se face cotitura în muncă..."
— Tovarăşe director, i se adresă emoţionat un tinerel de^vreo 19---20 ani. Aş vrea să vă arăt ceva...Şi continuă fără să mai aştepte încuviinţare: — Vedeţi, am comparat formularele noastre. Formularele B3, F7 şi E5, nu se desosebesc între ele decât printr'o rubrică. Dacă la formularul B3 adăugăm două rubrici, atunci în loc de trei formulare, organele noastre vor avea de complectat numai unul...
Faţa tânărului radia de mândria legitimă a raţionaliza torului. Aceasta nu făcu însă nici o impresie asupra directorului. 7*
00
GH. DORIN
— Bine! Bine! Foarte interesant... Dar acum nu am timp. Altădată am să te chem să-mi explici mai pe larg.
Faţa radioasă a tânărului se umbri. Aceasta contribui la risipirea ultimelor resturi din buna dispoziţie a directorului.
— Vă las să vă vedeţi de treburi. Spor la lucru!, adăugă el destul de acru şi se grăbi să plece şi dela statistică.
La acelaşi etaj cu statistica se găsea şi serviciul de planificare. In biroul în care intră din întâmplare, lucrau patru referenţi, între care şi Ilie Nicolau. întâmplarea aceasta îi displăcu în mod deosebit. Ca să scape din. încurcătură se hotărî să ia, cum se spune, taurul de coarne.
— Ei, mai facem pe vitejii?, îl întrebă el ironic pe Ilie Nicolau. Sau numai de ochii fetelor... Ha! Ha! Ha!
Directorul se mândrea cu reputaţia lui de om spiritual. Judecând după hazul pe care-1 stârneau la ocazii înţepăturile şi glumele sale mai mult sau mai puţin sărate, pe seama unora sau altora, avea tot dreptul să se mândrească. De data aceasta gluma lui nu produse efectul obişnuit. Cei trei referenţi abia zâmbiră, din politeţe, iar cel vizat nu se simţi de loc stânjenit.
— Nu pricep ce vreţi să spuneţi.
— Ei, hai, nu te mai preface! Fia!Ha! Ha! Te-am văzut eu eri Ia adunare !
— Nu ştiu ce aţi văzut dumneavoastră la adunare, dar eu n'am văzut acolo nimic de râs, spuse apăsat Ilie Nicolau. Credeam că aţi venit în legătură cu consfătuirea...
— Care consfătuire?, întrebă surprins directorul.
— Am ţinut şedinţă de producţie cu întreg colectivul, interveni şeful serviciului de planificare, care tocmai intrase în biroul unde se afla directorul. Am discutat, ştiţi, în legătură cu modificarea sarcinilor de plan. Ne-am gândit — aşa au propus unii tovarăşi — că, înainte de a trimite la Minister proiectul nostru, să convocam şefii din regiuni, să ascultăm şi părerea lor. Eu am vrut azi dimineaţă să vă aduc la cunoştinţă propunerea serviciului, dar aţi fost foarte ocupat.
— Ce e nevoe de consfătuire, doar le-am cerut propuneri scrise.
— Proiectul nostru nu ţine seama de propunerile venite de jos,- decât într'o măsură cu totul neînsemnată, spuse Ilie Nicolau.
— Am ales esenţialul; nu era să ne pierdem în nimicuri.
— Aici e miezul problemei: am ales tocmai ceeace nu era esenţial, spuse stânjenit şeful planificării.
— Aţi indus în eroare conducerea instituţiei.
— Am greşit, recunoscu şeful planificării. Unii tovarăşi au studiat mai cu atenţie propunerile şi mi-au arătat lipsurile proiectului.
— Eliminaţi lipsurile, îmbunătăţiţi proiectul. Şi cât mai repede. Mai sunt puţine zile până când trebue să-l depunem.
— Poate mai sunt şi altele, interveni Ilie Nicolau. Pentru asta e nevoe să consultăm organele de teren.
— Nu putem una-două să scoatem oamenii din producţie şi să-i aducem la Bucureşti, spuse înţepat directorul.
— E aproape un an de când nu i-am mai convocat, spuse cu timiditate şeful planificării.
— Conducerea direcţiei va hotărî, încheie scurt directorul şi eşi din
birou.
Şeful serviciului de planificare eşi pe coridor după director.
— Eu sunt într'o situaţie delicată, începu el şi întinse directorului un plic.
DIRECTORUL NOSTRU
101
— Ce-i asta?
— Premiul pe trimestrul doi... Ştiţi, în serviciu la noi toţi salariaţii au restituit... Nu se face...
— Predă-1 la casierie! Ce sunt eu, curierul dumitale? Aţi căpiat, s© vede, cu toţii, mai adăugă directorul indignat şi se depărta grăbit.
„Mai bine mă duc să rezolv hârtiile care aşteaptă, îşi spuse el, Heîno-darea legăturilor cu masele este o operaţiune delicată, care cere timp." Cu gândurile acestea ajunse până în dreptul scării. Aici îl luă în primire un puşti de vreo 14 ani. Era băiatul dela ascensor.
— Am aflat că sunteţi la etajul acesta şi am venit să vă aştept. Poate vreţi să urcaţi mai sus?
— Mulţumesc, dar acum am terminat. Mă cobor.
— Vă duc eu cu liftul!
Băiatul avea o înfăţişare din cele mai plăcute. I se citea viu pe faţă dorinţa de a arăta şi el cât e de folositor instituţiei. Directorul se înduioşa la gândul că oamenii cu adevărat simpli sunt atenţi cu el şi dornici să-1 ajute.
— Am să cobor cu liftul, să-i fac plăcerea.
Când intră în lift îi veni un gând nou. Trebuia răsplătită mai larg această atenţie. Se adresă băiatului cu tonul cu care oamenii mari vorbesc copiilor:
— Ai făcut foarte bine că m'ai aşteptat... De fapt eu vroiam să mă duc până la etajul patru, dar obosisem urcând scările.
— Vă duc eu într'o clipită, spuse băiatul apăsând pe butonul respectiv. Intr'o clipită ajunseră la etajul patru.
— Să vă aştept aici?
— Nil e nevoe. Te chem când termin.
La prima uşă citi pe tăbliţa emailată: „Secţia de imprimate".
— Ei, asta-i prea de tot!, exclamă directorul şi făcu stânga împrejur, întâmplările de până atunci îl plictisiseră îndeajuns. Şi acum — colac
peste pupăză — să mai dea ochi şi cu Tănase Florescu, de la care i se trăgea toată frământarea!
„Cu nici un preţ", hotărî el.
In dreptul scării dădu iar peste băieţaşul de la lift. Nu coborîse. „Cine ştie ce mai crede şi ăsta! Acum te judecă toţi," gândi el; apoi spuse cu glas tare:
— Mi-am adus aminte că mă aşteaptă cineva jos, minţi el plin de ciudă şi continuă în sinea lui: „Am ajuns să mă tem şi de opinia unui mucos ca asta. Halal de mine!"
Când se reîntoarse în birou, respiră în sfârşit uşurat. Aici era cu adevărat linişte...
Se aşeză în fotoliu şi privi cu recunoştinţă pereţii, tapetul, uşile capitonate, biblioteca cu rafturile pline de cărţi şi cu uşile închise întotdeauna (unde-or mai fi cheile?, gândi el în treacăt). Privirea lui se opri apoi asupra mapei doldora de hârtii, care aşteptau cu răbdare să fie rezolvate. Luă binişor mapa şi o închise în cassa de fier.
— Cine ştie ce-ar mai spune şi astea, dacă ar şti să vorbească! îşi spuse el, răsucind de două ori cheia în broască.
Sună apoi şefa de cabinet şi-i spuse să dea ordin să tragă maşina la scară    Maşina îl duse, plin de gânduri negre, spre casă.
102
GH. DORIN
CAP. IV
Complicaţii
In ziua următoare directorul veni punctual Ia birou. După forfota din ajun, acum eram cu ochi în patru să vedem ce se mai întâmplă.
Mă întrebam ce-o să mai născocească azi. Te pomeneşti că iar o ia razna prin birouri. Erau încă destule locuri neumblate... Dacă şi-a pus în gând să le cerceteze pe toate, adio linişte.
Ce fel de viaţă o mai fi şi asta? Să trăeşti mereu cu frica în suflet, aşteptând din moment în moment să vină un şef peste tine, ba încă şeful cel mare... Mă gândeam că ar fi fost poate nimerit să mă plâng la sindicat. Să arăt că astfel de purtări stânjenesc îndeplinirea planului...
Pe urmă m'am răsgândit. Cei dela sindicat se ambalează totdeauna când aduce cineva vorba de plan... Dar ce ştiu eu de plan? Dacă mă întreabă, la o adică, cum e planul meu sau mai ştiu eu ce? Mai bine lipsă.
Ceva trebuia făcut. Dar ce?
— Tot cu Ionescu trebue să mă sfătui. Ăla le ştie pe toate, mi-am spus eu. Şi m'am dus Ia Ionescu, la registratură.
Ionescu îşi vedea liniştit de ale Iui. Nici nu-i păsa. Ca şi cum nu s'ar fi întâmplat nimic... M'a luat în primire dela uşe:
— De ce eşti aşa de cătrănit, nene Jorj? Ce-ai păţit? Ţi s'au înecat corăbiile sau ţi s'au uscat răsadurile de varză?
— De corăbii nu zici... Dar cu răsadurile e bine. Am făcut cum m'ai învăţat dumneata şi au ţinut până a doua zi. M'am uitat şi azi dimineaţă la ele. Au început să se îndrepte. Se prind la sigur.
— Atunci?...
— Alta-i buba, i-am zis eu.
Şi i-am povestit necazul şi frământările mele.
— Ce te supără pe dumneata dacă directorul umblă prin birouri? Asta e datoria lui... Un director trebue să le ştie pe toate. Poate să-şi bage nasul oriunde. De-aia e director!
— Eu sunt o fire simţitoare, i-am răspuns. Nu sufăr să vină şefii peste mine la tot ceasul... Mi se pune un nod în gât. Cine ştie ce nu le place şi te ia la întrebări... Asta nu e viaţă!
— Lasă, că nici dracu' nu e aşa de negru cum îl vorbeşte lumea! Scrie undeva că dacă a venit odată, o să vină deacum în fiecare zi?
— Vezi, tocmai asta e! Să trăeşti mereu în nesiguranţă.
— Ia-ţi şi dumneata unele măsuri, că şi eu mi-am luat. Uite aici! Şi-mi arătă nişte teancuri de condici clădite pe birou.
— Doamne păzeşte! Da' dumneata atâtea condici ţii de unu singur? Cum dovedeşti ?
— Eu ţin numai o condică, da' le-am scos şi pe cele din anii trecuţi, ea să facă impresie. Fă şi dumneata la fel.
— Nu pot, că mi le-a luat cu proces-verbal la arhivă. Când am luat în primire, nu mi-a lăsat decât una.
— Pune atunci nişte dosare, nişte hârtii, pune şi ziare vechi... Să fie ceva. Să se vadă că lucrezi... Cri n'ai nici hârtii?
— Am, păcatele meleU um să n'am, că s'au adunat din ultimile luni şi nu dovedesc să le trec în condică... Le-am înfundat eri în sertare când am auzit că umblă...
DIRECTORUL NOSTRU
103
— Mă prinde mirarea de dumneata, nene .iorj! Om cu experienţă! Te pierzi, de parcă acum ţi se usucă caşul la gură!
— Să-ţi spun drept, aşa, ca la un frate... Mă şi pierd!... Pe mine democraţia asta populară, cum îi spune, m'a cam zdruncinat. Nu mă simţesc în apele mele... Prea m'au purtat de colo până colo... Ba că mă raţionalizează, ba că mă simplifică, ba că sunt de tip vechi sau mai ştiu eu cum...
— Democraţia populară nu o rea, zise Ionescu, dar trebue să înveţi cum se umblă cu ea. Altminteri te lasă de căruţă!
— Păi d'aia mă pierd eu, cum zici... Că mi s'a înfundat de vreo câteva ori... Şi acum mi-e frică deabinelea. Abia găsisem un loc mai tihnit. ..Ce să fac?
—■Scoateţi hârtiile Ia loc din sertar şi clădeşte-le frumos pe birou, cum se cuvine... Să fie cât de multe, dar să stea în ordine.
— Şi dacă mă întreabă dacă sunt la zi cu înregistrările,   ce mă fac?
— Spune că eşti la zi, ce te costă?... O să se apuce el să ia hârtie cu hârtie să  vadă  de  când zace?
— O să bată la ochi că sunt multe...
•— Lasă să fie multe. Plânge-te că nu răzbeşti singur. Spune că ar mai trebui un funcţionar. Cu asta mergi la sigur... Şefului nostru îi place să fie mulţi funcţionari... Şi acum îl ustură că anul trecut nu i-a dat spor la state.
— Deh! ( e să zic? Am să fac cum spui dumneata... Eşti mai tânăr. Ai altă pricepere pentru lucrurile astea noi. Mă duc să fac regulă până nu vine...
— Du-te, zice el. Numai fereşte-tc să mănânci ridichi, ca să nu păţeşti ca ăla dela inspecţie...
I-am mulţumit pentru sfaturi şi am plecat.
Mi-am deşertat sertarele şi am rânduit cum m'am priceput mai bine hârţoagele pe masă. Am deschis condica, mi-am pus o sugativă nouă la tampon şi mi-am zis:
— Fie ţe-o fi! Am trecut prin multe. Poate scap şi de data asta...
In timp ce nenea .lorj se frământa aşa cu problemele producţiei, directorul nostru răsfoia ziarele şi citea titlurile mai groase. Când isprăvi treaba asta, chemă la el pe şeful secretariatului.
— Ei?, zise el. E gata materialul?
— La timp ca întotdeauna, precum aţi ordonat, răspunse acesta, punându-i dinainte un dosar curat şi păturit cu grijă.
— Ai pus şi propuneri?
— Am pus, zise şeful secretariatului. Am făcut un capitol special la sfârşit. Sunt şi chestiuni tehnice şi chestiuni organizatorice, de toate.
— Mulţumesc! Lasă-mă acum să-1 studiez. Te chem eu mai târziu. După ce şeful secretariatului eşi din birou, directorul se apucă să
citească cu atenţie punctajul întocmit de el. Era un punctaj, aşa, mai larg, cum ceruse. Vreo 24 pagini. Materialul era interesant, tonul era sincer şi combativ. Cuprindea toate problemele şi, în ordine, pe puncte, erau înşirate numeroase slăbiciuni şi lipsuri, ceeace-i dădea un caracter autocritic pronunţat.
— Băiatul ăsta le observă pe toate, îşi spuse directorul. Aproape că nu i-am dat nici o indicaţie şi el a dus-o bine de tot din condei. Bun băiat!...
Rel'lexiunile directorului asupra şefului secretariatului se opriră aici. Uşa biroului se deschise şi intră cu un aer îngândurat, secretarul organizaţiei de bază.
— Mă iertaţi că vă deranjez, dar am o chestiune urgentă... S'a întâmplat ceva deosebit, foarte neplăcut.
— Iar neplăceri, oftă directorul. Am intrat într'o serie proastă
— Se pare că aşa e!, oftă după el secretarul.
— Dă-i drumul!  Deşartă-ţi  sacul cu amărăciuni.
104
GH. DORIN
— Uitaţi cum stau lucrurile. Eri seară ţineam obişnuita şedinţă do birou. La ordinea de zi aveam: punctul întâi, referatul responsabilului cu propaganda şi agitaţia, cu privire la pavoazare; la punctul doi aveam eu de făcut o informare în legătură cu unele chestiuni discutate la raion.
— Ei şi?
— Să vedeţi... Referatul responsabilului cu propaganda era pe sfârşite. Chiar eu îl rugasem să-l mai scurteze... El face totdeauna referate lungi. Deodată se deschide uşa şi intră ...  Cine credeţi?
— De unde să ştiu?
— Nici nu bănuiţi?
— Nu-mi arde de presupuneri. Spuneai că e urgent.
— Intră, deodată, tovarăşa aceea de la adunare...
— Care, de la adunare?
— Aceea care striga într'una bravo şi aplauda. Intră, cum spuneam, tovarăşa aceea, că tot nu-mi vine în minte cum o chiamă şi n'am apucat s'o întreb, şi începe:
— „Mă iertaţi...
— „Suntem în şedinţă de birou, tovarăşe, îi spun eu.
— „Păi noi tocmai cu biroul vrem să vorbim.
— „Care noi? Că văz că eşti singură.
— „Mai sunt câţiva tovarăşi afară.
— „Dumneata eşti, cum s'ar spune, şefa delegaţiei?
— „Nu sunt şefa delegaţiei, că nu suntem nici o delegaţie... Ne-am întâlnit pe coridor. Stând de vorbă am aflat că, de fapt, venisem cu toţii pentru aceeaşi chestiune. Atunci au propus unii să intre careva să ceară voie. Am intrat eu, ziceau că-s mai îndrăzneaţă...
— „Se vede că n'au greşit. Şi ce vreţi?
— „Vrem să stăm de vorbă cu biroul. Avem unele probleme de ridicat. Ne primiţi?
— „Asta nu pot să hotărăsc singur. Trebue să consult biroul.
— „le fel de consultare, tovarăşe, spuse atunci responsabilul cu propaganda şi agitaţia. Nici n'am terminat referatul. Să aştepte tovarăşii până terminăm şedinţa, că n'o fi foc.
— „Nu se poate să-i lăsăm să aştepte dacă oamenii vor să vorbească cu biroul, interveni responsabilul cu organizarea.
— „Dar nici aşa nu se poate. Pierd firul referatului.
— „Doar îl citeşti, spusei.
— „Nu-l am scris până la sfârşit.
— „Uite ce e, tovarăşe, am spus eu atunci. Lasă-ne o minută. Biroul trebue să discute problema ridicată de dumneata. O să vă dăm răspunsul numaidecât.
„Fata ieşi. Am stat noi şi am discutat, iar până la sfârşit am hotărît cu două voturi contra unu — al responsabilului cu propaganda — să-i primim şi să vedem ce vor să vorbească noaptea cu biroul. I-am chemat înlăuntru. Erau ca Ia vreo doisprezece. Era şi Ilie Nicolau dela planificare şi Paraschiva Simion, şi Tănase Florescu şi alţii.
— Era vasăzică şi Tănase Florescu, întrerupse directorul.
— Era şi el. Tocmai el a început să vorbească.
— „Eu am venit, zice el, în legătură cu cele dela adunare.
— „Aha   am zis eu.
— „După câte am înţeles, şi ceilalţi tovarăşi tot pentru asta au. venit, întreb biroul: Ce are de gând să facă?
— „Cum adică?
DIRECTORUL NOSTRU
105
— „Concret: are de gând biroul organizaţiei de bază să întreprindă ceva, ca să pună capăt birocratismului în instituţie?, interveni Ilie Nicolau, absolventul dela planificare.
— „Biroul va analiza neapărat chestiunea, am răspuns eu.
— „Aţi pus-o la ordinea de zi în aseară?, întrebă tovarăşa aceea, ştiţi, fata...
— „Ordinea de zi a biroului e un secret de partid, am spus eu.
„Toţi au început atunci să murmure, aşa că m'am hotărît şi le-am spus că ordinea de zi a biroului fusese fixată dinainte, dar că aveam de gând să ridic chestiunea la diverse, să propun să se convoace o şedinţă specială.
— „Aşa nu mai poate merge, tovarăşi, începu din nou Ilie Nicolau. Suntem tineri muncitori, membri de partid şi utemişti. Am fost trimişi la învăţătură pe socoteala statului. Şi stăm aici de pomană... Nu ia nimeni în seamă părerile noastre, oricât ar fi de juste... Ne molipsim de boala birocratismului şi a nepăsării, adăugă el, amintindu-şi probabil că la început primise plicul.
— „Eu sunt om bătrân, vorbi apoi Tănase Florescu. Mi-a plăcut totdeauna să muncesc, să-mi fac lucrul meu cum trebue şi la timp. Pe vremuri, deh! mă mai apuca şi pe mine câteodată şi mă întrebam, dece să mă frământ şi sa mă sbat, că tot nu se alege nimic din munca mea !... Nu aveam, cum se spune azi, o conştiinţă ridicată. Dar pricepeam că munca mea nu ducea la trai bun şi nu ajuta să le fie mai bine la cei necăjiţi... Munceam la Monitorul Oficial şi tipăream numai ponoase şi oprelişti pentru cei care trudeau... Acum dacă muncesc şi mi s'a luminat şi conştiinţa o leacă, vreau să ştiu că foloseşte... Să tipăresc hârtii, asta e meseria mea. Fie şi d'astea, circulari, instrucţiuni, sau cum le mai spune, dar să ştiu că e pentru socialism... Dar slujesc socialismului toate acestea?... Aţi auzit ce spun oamenii. V'am povestit... Cred că biroul trebue să ia în mână chestiunea şi s'o lămurească. Noi, ca membri de partid, vrem să ajutăm.
— „Vor şi alţii să ajute, a sărit fata. Şi utemişti, şi nemembri de partid,
— „Tovarăşe Florescu, am spus eu. Nu so poate pune aşa chestiunea... Nu zic că toate ale direcţiunii sunt bune, dar nici nu se poate spune că toate sunt rele şi că munca tuturor se iroseşte de pomană.
— „Păi, noi asta vrem, a sărit iar fata. Să adune biroul comuniştii, să analizăm ce e bine şi ce e rău în munca instituţiei!
„Aici suntem într'o instituţie centrală, am spus eu. Organizaţia de bază n'are drept de control asupra conducerii...
— „Dar noi suntem membri de partid ! Avem dreptul să ştim dacă munca noastră foloseşte socialismului... Să vină comuniştii în faţa organizaţiei de bază şi să răspundă ce fel de muncă fac acolo unde i-a trimis partidul... Să răspundă chiar dacă sunt cu mmrcă de conducere. Că întâi sunt comunişti şi pe urmă directori sau altfel ele şefi, adăugă fata.
„Ce să vă spun, tovarăşe director. E fierbere mare. Cer cu toţii să facem adunare generală... Critică fel şi chip conducerea, mai ales pe dumneavoastră... Tănase Florescu spunea că el, dacă s'a pornit, merge şi până la Comitetul Central. Şi să ştiţi că moşul e în stare să se ducă... Trebue să informez raionul...  Prea ne-am lăsat!
„Ce grabă să informezi raionul? spuse directorul. Doar am hotărît să ne facem autocritica! O să ne-o facem şi o să informăm pe urmă raionul.
— Raionul trebue să ştie acum. Nu se poate întârzia, spuse amărît dar cu oarecare hotărîre secretarul organizaţiei de bază. Mă duc laraioa. Am vrut ca să ştiţi...
Rămas singur, directorul căzu pe gânduri.
Viaţa Romînească
106
GH. DORIN
„Dela bun început ani avut dreptate, îşi spunea el. Problema autocriticii se pune nu formal, cum aveau tendinţă unii, ci serios, temeinic, adânc... Trebue să venim în faţa maselor, cinstit, cu inima deschisă şi să ne recunoaştem greşelile... Aceasta e singura cale... Singura cale pentru..."
Ajungând aici cu firul gândurilor, directorul se opri. Firele se încâlceau atunci când urma să fie precizat unde anume trebuia să ducă această singură cale...
— Dacă scăpăm numai cu autocritica, se cheamă că am scăpat eftin, se pomeni el spunând aproape cu voce tare.
Noroc că nu era nimeni în birou.
Se hotărî să mai revadă odată materialul pregătit de şeful secretariatului.
De data aceasta fu mai puţin încântat ca la prima lectură. Probabil din cauza noilor complicaţii. Materialul era interesant, dar nu putea merge aşa. Sună şefa de cabinet şi-i spuse să cheme pe şeful secretariatului.
Acesta veni imediat, cu aerul Iui plăcut, gata totdeauna să-şi îndeplinească îndatoririle.
— Am studiat materialul, începu directorul. E documentat, viu, interesant... Tonul e just, dar nivelul nu e îndeajuns de ridicat. într'o astfel de împrejurare problemele nu pot fi puse numai pe latura practică; trebue scos în evidenţă şi aspectul teoretic.
— Tovarăşe director, spuse îndatoritor şeful secretariatului. Dacă e nevoie, se face. Doar ştiţi că niciodată nu-mi cruţ eforturile pentru a fi de folos   instituţiei   şi   dumneavoastră!
— Să te mai concentrezi puţin asupra lui. Trebuesc introduse şi câteva citate bine alese. Să pui ceva şi despre atitu... Hrrhm — directorul tuşi puţin şi-şi drese glasul. — Despre atitudinea nouă faţă de muncă. Le găseşti dumneata.
— Se poate să nu le găsesc!?
— Apoi despre problema legăturii cu masele, ceva mai larg şi mai tare... Natural, în spirit autocritic, dar tare.
— Să n'aveţi nicio grijă. Am să pun tare de tot.
— Apucă-te imediat de lucru... După amiază nu veni la birou. Nu veni nici mâine dacă n'ai terminat. Stai acasă şi lucrează până îl pui complect la punct... Şi încă un lucru...
— Spuneţi, vă rog.
— Mai multă atenţie la stil... Sunt o serie de locuri unde nici nu-mi mai recunosc stilul... Parcă nici n'ar fi al meu!
— Am să-mi dau toată osteneala.
— Atunci, spor la muncă, îi spuse prieteneşte directorul.
„Bun băiat, se gândi el după ce plecă şeful secretariatului. A crescut frumos de când lucrează cu mine... In general, continuă el, oamenii cu care lucrez mai deaproape îmi sunt foarte ataşaţi... Toată frământarea din asta se trage: m'am îndepărtat de oamenii simpli de jos. Trebue neapărat să refac legătura cu ei..."
Concluzia aceasta care nu era deloc nouă, îi aduse aminte de eşecurile din ziua precedentă.
„Mai bine lipsă", îi trecu o clipă prin gând. Apoi îşi reveni. „Nu oamenii sunt de vină, metoda mea a fost stupidă. Fără oameni nu poţi fi conducător.' Pe cine dracu' să conduci dacă nu pe oameni?... Am să procedez însă cu totul altfel, planificat: în fiecare zi am să chem câte doi, trei, să stau de vorbă
DIRECTORUL NOSTRU
107
cu ei între patru ochi. Să-i cunosc, să mă cunoască şi ei mai bine. Asta-i cu totul altceva decât să dai buzna în birouri. Unii se mai şi enervează şi-ţi spun fel de fel de grosolănii!" Sună şefa de cabinet.
— Cere te rog dela şeful cadrelor, un tabel cu toţi salariaţii instituţiei.
Peste câteva minute, şefa de cabinet se întoarse cu tabelul. Directorul începu să-l studieze cu atenţie.
„Sunt mulţi, observă el. Când oare s'or fi înmulţit aşa?... S'au făcut fel de fel de reduceri peste tot, dar la noi a crescut numărul salariaţilor.,. Asta pentrucă eram o instituţie nouă, în plină desvoltare... ( âte doi-trei pe zi, nici în trei luni nu ajung la capăt... Dar nici nu e nevoie să stau de vorbă cu toţi. Esenţialul este să înceapă să mă cunoască oamenii simpli, să-i cunosc şi eu... Mai vorbesc ei între ei şi se schimbă atmosfera, încetul cu încetul... Cu cine să încep? Grea problemă... Totul e să fie oameni simpli..."
Sublinie cu creionul trei nume, care i se părură mai potrivite. Pe urmă şterse unul. Ajungeau doi... Sună iar şefa de cabinet.
— Mâine dimineaţă,la nouă şi jumătate, să vie la mine Ciubuc Gheorghe, referentul tehnic de la administrativ iar la zece Maria Popescu de Ia cantină.
— Să aducă vreo lucrare? întrebă şefa de cabinet, cu un aer de nedumerire profundă.
— Fără nici o lucrare! Am ceva de vorbit cu ei...
Vru să adauge „de la om la om", dar renunţă. Şefa de cabinet era şi aşa destul de turburată.
După ce şefa de cabinet eşi,  directorul îşi făcu un mic bilanţ al zilei.
Negativ, constată el: continuarea frământărilor în instituţie şi noile complicaţii. Pozitiv: în primul rând însuşi faptul că nu s'a lăsat dezorientat de noile complicaţii, apoi perseverenţa în direcţia cotiturii spre restabilirea legăturii cu masele şi progresul lucrărilor de pregătire a raportului său autocritic. In concluzie, directorul recunoscu că situaţia era proastă, dar elementele pozitive precumpăneau.
Având deci motive să fie mulţumit, directorul hotărî că putea pleca acasă mai devreme. întinse mâna spre buton să cheme şefa de cabinet să-i spună să iasă maşina, dar se răzgândi.
Ce-ar fi să se ducă acasă mai democratic, cu autobuzul?
„N'am mai umblat cu autobuzul cine ştie de când, îşi zise el. Şi pe vremea aceea erau numai nişte rable. Acum sunt unele noi, ZIS, se spune foarte comode... Măcar de curiozitate ar fi trebuit să merg odată!... Nici în I ro ley bus n'am umblat... E pur şi simplu caraghios când te gândeşti că sunt atâţia oameni care merg în fiecare zi cu troleybuzui, şi eu nici habar n'am cum e înăuntru! Am văzut odată un jurnal, daria cinema nu poţi să-ţi dai seama... Când vrei să examinezi ceva mai atent, se mută imaginea în altă parte... Când călătoreşti în fiecare zi, de două-trei ori, împreună cu fel de fel de oameni, afli o mulţime de lucruri noi. E ca şi cum ai asculta respiraţia maselor..." Expresia aceasta care-i venise în minte întâmplător îi plăcu... „Am să caut s'o folosesc în raport", se gândi el.
Hotărîrea de a merge acasă cu autobuzul îi spori mulţumirea.
— Când vrei cu adevărat să coteşti, nu e chiar aşa de greu, îşi zise el. Cu această concluzie optimistă, directorul ieşi din birou, opri cu un gest
şefa de cabinet care pusese mâna pe receptor să comande maşina şi plecă cu pasul uşor.
Afară era frumos; începuse să se încălzească deabinelea. O mulţime de oameni forfotea grăbită în toate direcţiile.
108
GH. DORIN
— Toţi ăştia se îngrămădesc acum spre staţiile de tramvaie şi autobuze. O să fie o înghesuială!
Ii veni în minte să se întoarcă la sediu şi să ia maşina.
„N'are rost! O să creadă oamenii că m'am zăpăcit. Voi merge pe jos. E cam departe, dar pe jos e chiar mai plăcut. Şi se cheamă că mergi tot printre oameni..."
Era chiar foarte plăcut; oamenii aveau figuri simpatice, erau bine dispuşi. După ce merse un sfert de ceas începu să se simtă obosit.
„Nu mai am obişnuinţa. Va trebui să-mi pun în program o oră de mers pe jos zilnic... Pentru început, să zicem, săptămânal."
Ajunse acasă lac de năduşeală, congestionat la faţă.
După ce se dumiri că nu era cazul să trimită după medic, nevastă-sa îl luă în primire:
— Ce sunt purtările acestea ciudate? Uite în ce hal te aduc!... Şi cu bietul Mişu nu ştiu ce ai... Iar chestiunea cu gâştele e pur şi simplu o prostie!
CAP. V
O a/armă nejustificată
Dacă astă noapte mi s'ar fi arătat cuvioasa Paraschiva şi ar fi început
— Drept credinciosule Gheorghe, ia seama!... Grijeşte-te de păcate că necuratul umblă să te piardă... Uite ce ţi-a pregătit pe ziua de azi...
Şi apoi mi-ar fi povestit cu deamănuntul ce avea să mă aştepte ia birou; aşa cum mă ştiu eu om cu frica lui Dumnezeu, poate tot n'aş fi crezut. Aş fi fost în stare, adică, să pun la îndoială încunoşliintarea cerească. Şi eu nu sunt omul care să ia în deşert poveţele sfinţilor, mai ales ale cuvioasei Paraschiva, care e patroana casei noastre. Biata soacră-mea mi-a dat de zestre casă bună, încăpătoare, cu un petec de grădină de vreo jumătate de pogon la marginea Bucureştiului... Mi-a dat-o însă goală pe dinăuntru, fără măcar un. scaun pe care să te aşezi. De singurul cui bătut în peretele dinspre soare-răsare, în odaia unde spunea ea că e bine să facem dormitorul, a atârnat icoana cuvioasei Paraschiva.
— Să ai grijă de casă şi de fată, şi să asculţi poveţele cuvioasei, ca o să-ţi meargă toate în plin, mi-a spus ea când am sosit după nuntă în faţa casei pustii, noi cu birja şi, după birjă, cotigarul cu boarfele mele de holtei.
Nu mă plâng, mi-a mers bine cât mi-a mers, adică până în anii din urmă. Că nici eu din poveţele cuvioasei n'am eşit iar în candelă am pus totdeauna untdelemn de bună calitate, dar şi oamenii erau altfel. Care cum venea, mai ales pe vremea când eram la percepţie, închidea ocbii că primeşti leafă de la stat şi aşa mai departe, şi mişca din urechi, să facă vânt, să meargă lucrurile mai repede.
Dar cuvioasa Paraschiva nu mi s'a arătat; n'am avut bătaie de ochi sau tremur de geană, nici vreun alt semn. Am pornit dimineaţa de-acasă fără vreo presimţire, ca omul care merge să-şi vază de treburile lui. Mai ales că în ajun directorul nostru îşi găsise altceva de lucru şi nu se mai amestecase să vadă ce facem noi prin birouri.
Abia apucasem să-mi scot hârţoagele şi să le clădesc după rânduiala învăţată, că mă pomenesc cu secretara şefului nostru de serviciu.
— Tovarăşe Ciubuc, îmi zise ea. A telefonat şefa de cabinet de la direcţie. La ora nouă şi jumătate punct să vă prezentaţi la tovarăşul director.
— Cum? zic eu. Ce fel? Pentru ce?
DJRECTORUL NOSTRU
109
— Aşa a zis. La nouă şi jumătate.
Am vrut să mai întreb ceva, dar n'a fost chip. Secretara a plecat repede, că şefului nostru nu-i place când trebue să răspundă singur la telefoane sau când   intră   cineva neanunţat.
A plecat şi eu am rămas... Vai de capul meu cum am rămas!
După ce mi s'au potolit o leacă bătăile inimii, cât să-mi vie la loc respiraţia, primul meu gând a fost la cuvioasa Paraschiva. îmi ziceam:
— Ea mă ştie că's simţitor... Să ştie ea de necazul care mă paşte şi să nu-mi trimită măcar un semn... Mare lucru e un semn pentru ea!... Să fi început oare sfinţii să-şi piardă puterea?, mi-a venit deodată în minte un gând păgân.
M'am pocăit cât am putut mai repede.
— Nu blestema, Gheorghe, că îţi pierzi credinţa. Cel de sus vrea să-ţi încerce evlavia şi tu cazi în păcat!
M'am oprit pe marginea păcatului, că îmi veneau fel de fel de gânduri, unele mai păgâne decât altele.
— De mâine vasăzică, trebue să începi să-ţi cauţi altă slujbă, îmi ziceam. Dar ce nevoe era să mă cheme directorul la el pentru treaba asta,
nu pricepeam deloc. Cunoscusem alte reguli. într'un caz ca acesta, te chema cineva de la cadre, îţi spunea la repezeală câteva lucruri neplăcute şi apoi îţi dădea preavizul, ba uneori chiar foaia de transfer. Plecai de la cadre amărît, treceai pe la .contabilitate şi-ţi punea nişte vize; acolo găseai mai totdeauna pe cineva să te înţeleagă, să-ţi spuie o vorbă bună şi să te câine; te duceai apoi la casierie şi-ţi primeai drepturile la zi, predai cheia dela sertar şi te duceai bun dus! Să mă scoată din slujbă, dacă e ordin şi trebue, dar de ce să mă fiarbă aşa!?
M'am uitat la ceas: opt şi jumătate. Mai aveam un ceas bun — vai de binele ăla — să mă perpelesc ca un peşte pe uscat. Şi cum nu ştiam cu ce să încep şi de ce să mă apuc, m'am gândit: „Tot la Ionescu trebue să merg."
Nu mă trăgea însă prea tare inima.
„Dacă nici cuvioasa Paraschiva n'a ştiut nimic, de nu mi-a trimis măcar un semn, de unde să ştie Ionescu?... Mai ştii, îmi zisei. Ionescu ăsta citeşte nişte cărţi, care nu se tipăriseră pe vremea sfinţilor. Şi apoi, încercarea moarte n'are! Hai să'ncerc".
Şi am încercat, adică m'am dus la registratură, Ia Ionescu.
— Te ştii cu ceva?... lartă-mă că te întreb aşa, de la obraz, îmi zise el. Nu te supăra, oameni suntem!
— Nu mă ştiu cu nimic. Nu veneam la dumneata dacă mă ştiam. De când am păţit-o ultima dată, de m'au restructurat, am jurat că nu mă mai ating... Şi m'au pus la aşa un loc, că să vrei să te-atingi şi n'ai de ce!
— Nene Jorj. începu Ionescu. Şefilor ăstora mari le vine câteodată să stea de vorbă cu slujbaşii cei mici, aşa, ca să se sfătuie... Să pipăie, carevasă-zică, pulsul oamenilor. Dacă n'o fi aşa, se cheamă că am rămas repetent la şcoala vieţii.
— Doamne iartă-mă, i-am spus eu. Pentru aşa ceva să-ţi strice liniştea şi să te facă neom! Ce mă pricep eu la treburile lui? Să se descurce singur, că d'aia e director!...
— Să fie numai asta, pe urmă să n'ai grijă. Numai să zici ca el, să nu te'neon trezi.
— Pentru aşa un sfat nu veneam eu la dumneata, că nu's de eri slujbaş. De rău să nu fie!
— De rău nu poate fi, încheie el... Să vii după aceea să-mi spui cum a fost, mai zise Ionescu, când văzu că dau să plec.
110
QH. DORIN
M'am întors la mine în birou, dar nu ştiam de ce să mă apuc.
— Mă duc jos, m'am hotărît eu până la sfârşit. Acolo mai vezi un om. Aici  te  prinde urâtul.
— Ai venit prea devreme, mă întâmpină şefa de cabinet, după ce îi spusei cine sunt.
— îmi umblă ceasul înainte. II pui aşa ca să nu întârzii dimineaţa, minţii eu. Ingăduiţi-mă să aştept aici.
Şefa m'a îngăduit. Nu e fată rea.
M'am ghemuit pe un scaun într'un colţ şi am aşteptat. Număram minutele în gând şi, cu toate asigurările lui Ionescu, mă lua cu frig în spate.
In anticamera directorului era mare forfotă. Şefa de cabinet abia mai prididea. Ba suna telefonul, ba veneau unii şi alţii.
— Nu se poate, răspundea ea grăbit.
— Tovarăşul director e foarte ocupat.
— Nu pot să vă fac legătura, e într'o şedinţă.
— Dacă e foarte urgent, lăsaţi numărul. O să vă cheme tovarăşul director când va avea timp.
— Veniţi mâine.
— Sunt din provincie trebue să plec diseară.
— Nu trebuia să veniţi nechemat. Venea altul.
— Degeaba insişti, tovarăşe, răspundea şefa de cabinet.
— Am o chestiune foarte importantă.
— Şi tovarăşul director, numai chestiuni importante are. Nu pot să-1 deranjez.
— Dar am fost amânat de atâtea ori!
— Mergeţi la serviciul de resort.
— Zice că nu se poate fără aprobarea tovarăşului director.
— Dacă zice, înseamnă că aşa e!
— Păi atunci ce să fac?
— "Lăsaţi hârtia la registratură. De acolo se repartizează la serviciul de resort. Serviciul de resort o înaintează cu referat. Pe urmă tovarăşul directei' o rezolvă. Primiţi răspuns dacă e cazul.
(Ie să vă spun? Aşa unul, apoi altul şi încă unul, iar între timp sunau câte trei telefoane deodată pe birou.
Biata fată, câtă bătaie de cap să-i facă să înţeleagă că tovarăşul director era foarte ocupat, că avea chestiuni mult mai urgente şt mai importante de rezolvat. Şi parcă înţelegeau? Aş, de unde!... Plecau bodogănind sau începeau să strige la telefon de se auzea în celălalt capăt al camerei, iar şefa de cabinet trebuia să depărteze receptorul de ureche ca să nu-i plesnească timpanele.
Se făcuseră ceasurile zece; aşteptam şi mă îngânduram.
„Bate câmpii, Ionescu. Ce fel de bine să mă aştepte? N'are timp directorul să vorbească la telefon, nu poate primi oameni veniţi cu treburi urgente din provincie, şi mă cheamă pe mine! Trebue să fie lată de tot".
Când s'a făcut de zece şi jumătate, m'a prins, aşa, o speranţă.
„Nu-i ajunge timpul, mi-am spus. A uitat de mine azi, poate uitaşi mâine, pe urmă uită de tot."
M'am sculat din colţul unde mă ghernuisem.
— Eu zic să plec...
— Nu se poate, răspunse şefa de cabinet. De-acum vă cheamă negreşit. Nu era chip de scăpare. Am rămas. Deodată începu să sbârnâie tare
DIRECTORUL NOSTRU
111
o sonerie deasupra uşii directorului. Şeia de cabinet intră înăuntru, stătu ■câteva clipe şi se întoarse.
— Intră, tovarăşe Ciubuc. Vă cheamă tovarăşul director. M'am sculat şi m'am dus mai mult mort decât viu.
Cum am ajuns în biroul directorului, nu pot să vă spun. Poate am plutit prin aer, că picioarele, la tot cazul, nu mă puteau purta; se înmuiaseră de nu le mai simţeam.
Am intrat, zic, în birou; s'a închis uşa după mine, m'am lipit cu spatele de ea şi am stat aşa, cu răsuflarea tăiată, cu ochii la parchetul care lucea. Când am ridicat ochii încetişor, mă uit în faţa mea: nimeni şi nimic.
— Ei drăcie', zic eu aproape cu glas tare, mai ştii, am greşit uşa!
— Cine-i acolo? numai ce aud în stânga mea un glas.
Masa de lucru a directorului era aşezată cu spatele spre uşa care dădea iu anticameră. Deaceea nu-l văzusem. Acum îl vedeam stând în stânga mea pe fotoliu, cu fruntea sprijinită în mâini, cu privirea cufundată într'o mapă cu hârtii.
— Eu, zic eu, pierzâncîu-mă. Eu, cu îngăduinţa dumneavoastră, Ciubuc Gheorghe, de la administrativ.
Zice:
— Vino mai aproape, ce-ai rămas pironit acolo? M'am apropiat cu sfială.
— Ce vrei?  întrebă el.
— Nimic,  păcatele  mele, ce să vreau?
— Dacă nu vrei nimic, ce cauţi aici?
îmi trecu, prin minte un gând salvator: spun că am intrat din greşeală şi mă duc într'ale mele. Numai ce aud însă:
— Ai dreptate: eute-am chemat. Uitasem. Arn atâtea pe cap ! Apropie-te. Portiţa de scăpare, pe care o întrezărisem o clipa, se închisese. Am făcut deci, la îndemnul lui, câţiva paşi.
— Hai, zise el, ce te sfieşti aşa?
„Doamne, mă gândeam eu. Mare lucru, să fii şef! Stă omul să piară lângă tine, iar ţie nici prin minte nu-ţi trece!"
— Aşa, zise el, după ce mă apropiasem. Stai jos! Uite aici, în. fotoliul acesta.
M'am îndoit de genunchi şi de mijloc în dreptul fotoliului de safian roşu: şedeam şi nu şedeam, abia atingând fotoliul, ca să nu turtesc pernele. -- Aşează-te bine, comod, spuse ei. Dar cu tot nu îndrăzneam.
— Aşează-te comod,  ridică el tonul, încruntându-se.
De frică m'am lăsat atunci cu toată greutatea pe fotoliu şi dus am fost. Am crezut că se cufundă pământul cu mine... De fapt mă înfundasem în pernele de puf, deosebit do moi alo fotoliului. Ca să-l văd pe director trebuia acum să întind gâtul şi să ridic bărbia peste bîatul de cristal al biroului.
Când m'a văzut aşezat, directorul a fost mulţumit şi m'a privit binevoitor.
— Ei, zise el. E bine la noi?
— iii ne! Ce să zic?
— Iţi place?
— îmi place, răspunsei eu minţind, căci sunt deprins cu scaune tari. —• Ţi-a plăcut dela început, mă mai întrebă el, tot binevoitor.
— La început, drept să spun, mi-era cam teamă, am răspuns eu cu mai mult curaj. „Poate n'o fi om rău", mă gândeam.
— Şi acum?
112
GH. DORIN
— Acum mi-a mai trecut. Mă simt foarte bine.
Şi de data aceasta avusese dreptate Ionescu: ce*,putea fi rău dacă directorul, înainte de a intra în materie, vroia să ştie cu tot dinadinsul dacă mă simţesc bine în fotoliu.
„Nu poate fi vorba de preaviz, nici de transfer. Hazul ar fi să mă aleg şi cu o avansare. Te pomeneşti că mă trece la a opta sau, mai ştii, direct Ia a noua. De vreme ce mi-a dat premiu, de ce nu s'ar putea şi avansare?"
Dar directorul nu lăsă să mă ducă gândurile prea departe.
— Nu ai, zise el, nici un fel de observaţii de făcut?
— Adică cum, observaţii?!, m'am mirat eu.
— Dacă ceva nu e în regulă? Direcţia vrea să ştie... De asta te-am chemat. Vreau să cunosc părerea dumitale.
„Directorul m'a chemat să probez fotoliul!, mă dumirii eu. Cum o fi aflat el că bărbatu' de al doilea a răposatei soacră-mea a avut atelier de tapiţerie şi a vrut să mă ia la parte?!"
•— Cu îngăduinţa dumneavoastră, zisei eu cu glas tare şi trecui să mă aşez pe celălalt fotoliu, care stătea dimpotrivă.
— Mă rog, făcu directorul. Cum vrei. Dar dacă nu te simţi bine, spune deschis.
— După cât mă pricep eu, spusei, totul e aşa cum se cuvine.
— Poate ai atunci de făcut vreo observaţie cu privire la situaţia din celelalte servicii.
— Serviciul meu nu-mi îngădue, răspunsei eu, ca să nu crează cumva că în loc să-mi văd de treabă, umblu de colo până colo.
Mi se părea că pricep unde vroia s'o aducă.
— Ce lucrezi dumneata?, mă întrebă el atunci.
— Acum îmi zice referent tehnic, dar eu se cheamă că tot arhivar la serviciul administrativ am rămas. Ţin arhiva administrativului.
— In cazul acesta nu se poate să nu ştii care e situaţia pe la o seamă de servicii cu care are de a face administrativul.
— Mai mult cu registratura, cu contabilitatea, cu casieria; cu aprovizionarea şi planificarea mai puţin, că anul acesta nu ni s'au dat multe materiale.
— Şi cum e pe acolo? Care e situaţia?
— Nu e rea, zisei eu, ca să nu-l supăr.
— Nu e rea, repetă el după mine. Dar cum e? E bună? „Mă prinde acum cu minciuna", îmi zisei.
— Nici prea bună nu se poate spune că e.
— Atunci spune deschis  cum e!
— Să vă spun drept, fără ocolişuri: scârţâie, asta e!
— Scârţâie, vasăzică, făcu el încruntându-se. Scârţâie tare?
— Nu prea tare... Dacă nu eşti mai simţitor, nu te supără, adăugai eu ca să-î îmbunez.
— Te rog să nu dai înapoi,  zise el.  Spune sincer   care e situaţia!
— Să vedeţi, încercai eu...
— Nu vreau să văd nimic. Suntem în democraţie populară. Pe toţi trebue să ne doară dacă ceva nu e bine... Dacă scârţâie, eu, ca director, trebue să ştiu, iar dumneata, ca salariat al instituţiei, trebue să spui. Aşa poţi fi folositor statului...
— Dar eu...
— Nu, reîncepu el. Nu vreau să ştiu nimic. Nu e tovărăşeşte să dai înapoi şi să şovăi. Trebue să mă ajuţi. Sunt interese de stat...
înţelegeam eu că erau interese de stat: pe scaune ce alta faci? Stai
DIRECTORUL NOSTRU
113
şi iar stai! Dar nu-mi plăcea că prea se înfierbântase. Cheamă acuş pe şeful dela administrativ şi-1 ia ia rost. Dumneata, îi zice, aşa şi pe dincolo şi il'ai grijă de inventar... Şi pe urmă mi-o coace el, şeful, de nu mă spăl cu toată apa Dsmboviţei. Iată din ce i se poate frage cinului!
--Ce stai aşa, mă luă la rost directorul.JVcrbeşte deschis. Fii sincer. Unde scârţâie mai tare?
Ce era să fac? Tot prost eşea, oricum aş fi întors-o!
— Mai tare, zic eu, scârţâie la. contabilitate. Acolo şeful se leagănă pe scaun. Aşa face fot timpul!
— Aşa!
— Şi după el se iau toţi. Şi ţine-te scârţâit. Fână apuci să iei o viză, îţi ţiuie urechile.
~—j â h b i
— Mă doare în suflet, mai zisei eu, da' nu pot să ascund adevărul.
—- Aşa şi trebue, tovarăşe, îmi spuse directorul cu multă bunăvoinţă. Mă bucur să constat ia dumneata, funcţionar vechi, o pildă de atitudine 3ouă faţă ele muncă. Şi în celelalte părţi, pe unde cunoşti, cum e?
— Nu se compară, zisei. Nu e o problemă!
— Sincer vorbind?
— Absolut sincer.
— Nu încerci să acoperi'nimic?
— Ce să acopăr? Că dacă s'a pornit să scârţâie, scârţâie oricât ai acoperi şi supără. Mai ales dacă eşti simţitor. Când scârţâie, trebuesc ^strânse şuruburile, ăsta e singurul leac!
— Ai dreptate, spuse directorul. Trebue să fim intransigenţi cu lipsurile... Trebuesc strânse bine şuruburile!... Asia e singurul leac, cum epui dumneata... îmi place că spui lucrurilor pe nume, nu ca alţii, care le învârt, le sucesc, de nu Ie mai afli rostul, mai adăugă el.
„E în stare să mă urce dcadrcptul la a zecea, mă gândeam eu. M'am speriat degeaba... Avea dreptate Ionescu... lată, se mai sătesc şi ezi şefi cumsecade, cu care poţi să te înţelegi. Dar nu-mi iese din cap cuvioasa Paraschiva... Putea să-mi trimită un semn bun... Nu m'aş fi perpelit atâta pe degeaba...1'
— Bun!, zise directorul, întrerupându-mi gândurile păgâne, că iar începuseră. Să vorbim acum de dumneata.
Şi am vorbit fel de fel. A vrut să ştie de toate... Pe unde sm maj lucrat; ce meserie avea tata; cu ce se ocupă nevastă-mea; cum învaţă copiii la şcoală; câtă varză se face în grădină; dacă mai trăieşte mama, mă rog, de toate, l-am răspuns aşa, mai. cu fereală. Când am terminat tot pomelnicul, mi-a strâns mâna şi mi-a mulţumit:
~-Mi-ai dat un mare ajutor în muncă...
Apoi mi-a strâns din nou mâna şi mi-a mulţumit încă'odată, [dându-mi a înţelege că eram liber să mă duc într'ale mele.
„Ciudaţi oemeni sunt şefii, mă gândcem eu plecând dela director. Se îmbulzesc degeaba unii şi alţii să intre la ei cu treburi urgente... N'au când să răspundă nici Ia telefon... Dar, dacă li se abate, iată, îşi păşesc timp să stea de poveşti cu unul ca mine şi să se intereseze cu deamănuntul de situaţia scaunelor din birouri..."
Numai să nu paţ acum vreun pocinog cu şeful administrativuluil
8 — V. Românească
114
GH. DORIN
CAP. VI
Nu e în fiecare zi-paşte
Convorbirea cu Ciubuc  îi  pricinuise directorului o reala plăcere.
„lată, îşi zicea el după plecarea acestuia. Ce înseamnă să-ţi găseşti timp să stai de vorbă, aşa, dela om la om, cu oamenii simpli!... Tovarăşul acesta, cu siguranţă, este unul din nenumăraţii oameni simpli şi cinstiţi, pe care până acum nu i-am băgat de seamă... Şi câţi or mai li ca el... Un om modest, care im se grăbeşte, dacă e chemat la director, să profite de ocazie pentru a-şi scoate în evidenţă meritele, care nu-ţi împuie capul cu tot felul de văicăreli cu privire la situaţia lui personală... Pe cât de discret se exprima despre trecut, despre familia iui, despre micile necazuri personale, pe atât de deschis şi categoric a pus problemele serviciului... E drept că la început se cam sfia... Dar e firesc! Cine s'a ostenit până acum Ia noi să ceară părerea oamenilor de jos? Oamenii nu mă cunosc. Mă socot definitiv rupt de mase, ca ceilalţi... Mai ales că acum umblă, desigur, fel de fel de vorbe... Dar i-am câştigat repede încrederea şi a vorbit sincer, fără să se piardă în nimicuri... Mi-a confirmat bănuielile mele cu privire la serviciul de contabilitate. Am simţit eu de mult că acolo scârţâie ceva... Şi am să fac aşa cum cere opinia oamenilor de jos: am să strâng şuruburile... Am să le strâng şurubul tovarăşilor dela contabilitate, până le-o ieşi birocraţia pe nas! Auzi? se indignă el... Să le ţiuie oamenilor urechile până capătă o viză!... Ei bine! Am să fac să le ţiuie dumnealor urechile. Să mă pomenească. Să ştie că regimul nostru nu tolerează birocraţia!"
Pe măsură ce reflecta mai adânc asupra discuţiei avute cu Ciubuc, analizând tâlcul celor spuse de el, expresiile folosite şi intonaţiile glasului său, directorul era tot mai uimit. Cu modestie şi conciziune, Ciubuc exprimase într'un limbaj colorat,  popular,  adevăruri profunde.
Să se facă adunare generală, dacă nu se poate altfel! Să se analizeze cum au muncit comuniştii! Foarte bine... Va veni şi el în faţa adunării să-şi recunoască greşelile. Natural, fără asta nu se poate!... Dar va arăta ei că ştie să demaşte adevăraţii birocraţi, care s'au încuibat în instituţie şi nu fac altceva decât să se legene pe scaune... Nici o grijă. N'o să le fie moale... Sunt pe calea cea bună... Legătura cu masele se restabilea!
îşi aduse aminte că mai chemase pe cineva, pentru a reface legătura cu masele. Prilejul nou aştepta desigur în anticameră. Sună şefa de cabinet.
— A venit şi tovarăşa Maria Popescu?
— A venit. Aşteaptă cam de multişor... Spunea chiar că dacă nu aveţi timp, s'ar duce să-şi vază de treabă.
— Cine a spus că n'am timp? Pentru asta am... M'am antrenat într'o •discuţie foarte interesantă cu tovarăşul care a fost adineaori... E un om simplu, dar priveşte lucrurile adânc... Spune-i să intre.
Şei'a de cabinet ieşi. Peste câteva clipe uşa se deschise iar. Directorul întoarse capul şi... pe faţa lui se zugrăvi deodată o mirare fără margini... Cu rochiţa înflorată, cu obrajii rumeni, cu ochii sclipitori de inteligenţă, intrase fetişcana de la adunarea de pomină cu împărţeala premiilor. Avea un aer serios, dar plăcut. Năsucul, o idee cam cârn, nu-i ştirbea seriozitatea ■ci-i sporea farmecul tineresc.
— Ce... Ce cauţi dumneata aici?
— Mi s'a spus că m'aţi chemat.
— Eu... Eu te-am chemat?
— Aşa mi s'a spus. De-altfel eu vroiam de mult să vorbesc cu dumneavoastră, adăugă fata fără să se turbure de primirea asta ciudată.
DIRECTORUL NOSTRU
115
— Se vede că iar... începu el, dar se opri la timp. Apăsă de câteva ori, nervos, pe butonul soneriei.
— Dar ce aveţi? Nu vă simţiţi bine?, se interesă lata. Directorul nu apucă să răspundă, căci între timp se ivise ş»fa de
cabinet. Ii făcu semn să se apropie şi să plece capul.
— Cine e dânsa?
— Maria Popescu, de la cantină. Dumneavoastră mi-aţi spus s'o chem.
— Aşaaa!... Atunci pişcă-mă puţin de braţ, şopti el.
Şefa de cabinet presupuse că directorul îşi pierduse minţile pe neaşteptate. Schiţă o mişcare să se tragă înapoi, speriată.
— Nu e ce crezi dumneata, îi ghici gândul directorul. Pişcă-mă, te rog, de braţ sau, mai bine, ia ceva, un ac, o agrafă şi înţeapă-mă adânc, adăugă el începând să-şi suflece mâneca hainei.
— Dar, tovarăşe director...
— Iţi cer un serviciu, ce dracu'! Haide repede... Să nu pierdem timpul.
Şefa de cabinet eşi în anticameră. Peste o clipă se întoarse cu un ac.
— Haide, o grăbi directorul.
Invingându-şi ultima ezitare şi ferindu-se de ochii fetei, şefa de cabinet înfipse cu putere acul în braţul directorului.
— E bine!... Aşa!... Ajunge, că ţip!... şuşotea directorul.
Şefa de cabinet mai apăsă odată acul — ca să se sature, gândi ea —, apoi îl scoase.
— De durut m'a durut, n'am ce zice... Sânge curge?, întrebă el, uitân-du-se la picătura mare de sânge care se prelingea de pe locul înţepăturii.
■— Curge, confirmă şefa.
— Mulţumesc, îi spuse directorul. Poţi să pleci...
„însemnează că sunt treaz, se gândi el... La urma urmei, poate nici n'am brodit-o rău... Nu strică să stăm de vorbă şi cu tinerii ăştia cu capetele înfierbântate... Bine le mai nimeresc, n'am ce zice!"
— Vă simţiţi mai bine acum?, întrebă fata, care urmărise cu mult interes toată scena, fără a-i pătrunde înţelesul adevărat. Va făcut penicilină?
— N'a fost penicilină... Altceva, mormăi directorul. Acum mă simt într'adevăr mai bine... Vasăzică dumneata eşti Maria Popescu...
— Da, eu sunt... Mă bucur foarte tare că m'aţi chemat. Eu vroiam de mult să stau de vorbă cu dumneavoastră. Insă şefa de cabinet îmi spunea mereu că sunteţi ocupat şi mă trimetea la administrativ, deşi era o chestiune pe care numai  direcţia o putea rezolva.
— Am fost cam ocupat îir ultimul timp... începu directorul, dezorientat de lipsa de stânjeneală din atitudinea fetei.
— Nu e vorba numai de ultimul timp... Când am aflat că m'aţi chemat, am fost totuşi foarte bucuroasă. De două ori bucuroasă...
— Adică cum, de două ori!
— Odată, pentrucă îmi spuneam că a venit timpul să ridic problema care mă frământă. A doua oară, pentrucă...
— Pentrucă?
— Mi-e mai greu să vă spun...
— Spune deschis, nu te sfii, ca dela om la om!
— E o chestiune mai delicată... Nu ştiu dacă să îndrăznesc...
— Îndrăzneşte,  îndrăzneşte, o încuraja directorul.
— Iată atunci... Mai eram bucuroasă şi pentrucă asta dovedea că nu sunteţi  chiar aşa cum se spune...
— Adică?
8"
tu;
GH. DORIN
— Adică birocratizat, aristocratizat, rupt de mase, înfundat cu nasul în hârtii, care nu se interesează de oameni.
— Frumos, n'am ce zice!, exclamă directorul abia stăpânindu-se.
— Pierdusem, speranţa că o sa mă primiţi... Unii tovarăşi spuneau că nici n'ar fi trebuit să nutresc o astfel de speranţă... Eu, deşi nu aveam ce să le spun, mă gândeam că nu se putea să fiţi chiar aşa... Doar sunteţi un om al nostru; sunteţi membru de partid... Aţi fost ridicat de jos...
— Prin urmare, voi între voi mă forfecaţi în lege!
•— De ce să ascund, acum că am început... Oamenii vorbesc... Vorbim între noi, comuniştii adică... Ne doare!
— Vă doare de mine?
— Ne doare că merge prost... Toată lumea se plânge. Oamenii din provincie sunt purtaţi pe drumuri cu săptămânile... Repartiţiile se fac halandala... Direcţia trimite mereu circulari şi instrucţiuni, dar nimeni nu îndrumă organele de teren şi nu le controlează... Despre asta s'a spus şi la adunare... Pe urmă se cer atâtea formulare şi tabele... Fiecare serviciu cere... Ne înmormântăm în hârtii.
— Nemulţumire generală, vasăzică?
•— Nu chiar generală... Sunt destui care se împacă cu situaţia aceasta... Eu nu mă simt bine şi mai sunt şi alţii. Acum se ştie.
— Şi de ce mă rog?
— Dacă conducerea nu ia în mână lucrurile, atunci nu putem ajuta... Nu se poate schimba nimic.
— Schimbările nu se fac aşa cum crezi dumneata, bătând din palme. Trebuesc oameni noi...
— Aşa spune şi şeful cadrelor, dar când vin muncitori trimişi de partid ca să îmbunătăţească aparatul, nu li se dă munci de răspundere. Iată de pildă, cu mine...
— Ai şi o chestie personală, prin urmare.
— Desigur că am... Eu sunt textilistă. Am fost scoasă din producţie şi am mers la şcoala de trei luni... Ştiţi ce fac acum?
— Lucrezi acolo, la cantină...
— Sunt ajutoare de responsabilă... Tai bonurile de masă şi le înregistrez... Dacă rămâneam în. fabrică, acum eram stahanovistă sau, în si a rşit, fruntaşe în producţie...
•— Natural, atunci şi câştigul dumitaîe ar fi fost mai mare!...
— Fără îndoială, dar nu e vorba de asta. Eu mă mulţumesc şi cu puţin. Dar să ştiu că fac o muncă folositoare.
— Să ţii socoteala la cantină, asta nu e folositor ?
— E folositor. Dar nu era nevoie de mine pentru asta... Şi nici nu era nevoie, în general, de un funcţionar în plus... Ajungea responsabila şi contabilul...
— Te plângi prin urmare că n'ai de lucru.
— Nu numai ele asta... De asta m'am plâns şi administrativului... Faţă de dumneavoastră vreau să ridic problema întregului sistem... Cadrele nu sunt bine folosite în instituţie. Oamenii tineri, care vor şi pot schimba atmosfera, sunt împinşi la munci periferice... Nu li se dă responsabilitate la nivelul priceperii şi pregătirii lor.
— Dar muncile periferice cine o să le facă?... Să-şi facă fiecare munca acolo unde e pus şi atunci o să meargă bine treburile!
— Cu asta sunt de acord. Şi alţii sunt de aceeaşi părere... Adevărul e că nu-şi fac munca lor unii dintre cei care deţin principalele funcţii de răspundere.
O!RECTORUL NOSTRU
117
— De pildă?
— Chiar dumneavoastră. Nici nu ştiţi ce se petrece în instituţie. Se spune că nici nu vă interesează.
— Cum îndrăzneşti dumneata...
— Iar în ceeace priveşte provincia...
— Ei?
— Cu atât mai puţin! Când mergeţi în provincie, adică rareori, vă opriţi prin regiuni numai cât se alimentează maşina şi se odihneşte şoferul. Asta se ştie.
— Se ştie... Se ştie... Toate le ştiţi, izbucni directorul, pentrucă vă ţineţi numai de bârfeli!
— Nu bârfim, spuse fata cu hotărîre şi demnitate. Am fost şi la biroul organizaţiei de bază şi am ridicat problema. Să se facă adunare generală... Să analizeze organizaţia de bază cum  muncesc comuniştii...
— Să se facă adunare... O să pun eu lucrurile la punct.
— De ce nu ţine seamă direcţia de părerea oamenilor simpli şi cinstiţi din instituţie?
— Lasă că ştiu eu ce gândesc oamenii simpli şi cinstiţi... Că nu eşti numai dumneata!
— Sigur că nu sunt numai eu. Mai sunt şi alţii care vor să ştie dacă muncesc pentru socialism sau încurcă lumea degeaba... Cu atât mai mult comuniştii...
— Ce fel de comunist este acela care nu munceşte pentru socialism?
— Aici e buba, tovarăşe director! exclamă fata. Muncim noi pentru socialism? Servim noi construcţia socialismului?
— In loc să vă vedeţi de treabă, pierdeţi timpul cu treburile direcţiei... Se cheamă că voi pricepeţi lucrurile mai bine decât conducerea, că sunteţi mai deştepţi, că ştiţi tot...
— Toate nu le ştim. Şi nici n'avem cum şi de ce. Dar vrem să ştim atât cât trebue ca să înţelegem rostul muncii noastre. Dacă aţi sta mai des de vorbă cu oamenii, aţi auzi mai multe decât pot să vă spun eu. Şi mai ales dacă oamenii ar şti că pot să vă vorbească deschis, ca la un membru de partid.
— Sunt oameni care ştiu asta... Acum spune pentru ce ai vrut să vii la mine, că e târziu.
— Eu am spus ce aveam de spus. Dar dumneavoastră... Doar m'aţi chemat?
— M'am lămurit. Nu mai e cazul, adăugă supărat peste măsură directorul.
După ce plecă fata, directorul se sculă de la birou şi începu să se plimbe prin   încăpere,   ca   să-şi   potolească enervarea.
„Să fie tineretul înfocat, asta e bine, dar să nu piardă măsura, să nu piardă respectul. Să nu-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala... Unde ajungem aşa? se întrebă el... La anarhie, la dezorganizare."
Când se mai potoli, se aşeză din nou la birou... Stătu un timp, savurând liniştea care se aşternuse după plecarea fetei...Se gândi să se apuce de ceva... Atâtea treburi aşteptau! Deschise prima mapă ce-i veni la îndemână şi dădu peste tabelul cu. salariaţii instituţiei.
„Să vedem pe cine să mai chem, se gândi el. Nu strică să cunosc oamenii... Câtă deosebire, de pildă, între un om simplu şi modest ca Ciubuc şi fetişcana asta, căreia i s'a urcat la cap faptul, că a fost scoasă din producţie şi trimisă la muncă în aparatul de stat... In loc să aducă spiritul sănătos, muncitoresc, îşi închipue că se pricepe ia toate şi poate să judece condu-
118
GH.   DOR !N
cerea... Ciubuc, un biet funcţionar de carieră, începe să simtă pulsul nou al vieţii, să privească lucrurile de pe platforma de stat... 11 chemi, stai de vorbă cu el, şi el dă la iveală slăbiciunile serviciului... Iţi arată unde scârţâie... Şi ea? Ea pune pe primul pian problemele personale. Că dece adică să lucreze la cantină... Parcă acolo nu e.muncă... Că în producţie ar fi ajuns stahanovistă, fruntaşe sau mai ştiu eu ce... Şi ca să-şi ascundă carierismul, se face că nimic nu-i place, deşartă sacul cu mahalagisme şi bârfeli... Am să pun eu ordine şi aici... Să n'aibă nimeni grijă... Să vedem pe cine să mai chem mâine", se întrebă el iarăşi, răsfoind fără interes tabelul.
Erau acolo multe nume necunoscute, care nu-i spuneau absolut nimic, încercă se se fixeze asupra unuia sau altuia, dar nu izbuti.
„Iar mai nimeresc peste cine ştie ce apucat, care începe să-mi toarne vrute şi nevrute..."
Ultima   experienţă   îl   dezamăgise deabiuelea.
„îmi pierd timpul... N'am dreptul să fac asta. De câteva zile nu mă mai ocup de loc cu problemele instituţiei. Parcă mi-am ieşit din fire. N'am mai rezolvat o hârtie cine ştie de când, adăugă el, uitându-se la mapa doldora, care zăcea pe birou. E cazul să mă pun serios pe treabă. Nu mai merge aşa!..."
Sună şefa de cabinet.
— Pune, te rog, să-mi facă o cafea... Una mare.
Nu peste mult, îngrijitoarea intră în vârful picioarelor şi aduse pe o tavă de argint, acoperită cu un şerveţel frumos brodat, cu feston, ceaşca mare de cafea, aburindă şi aromată... Ceaşca fu aşezată la locul cunoscut. Parcă totul se schimbase dintr'o dată şi reintrase în normal... Se ştergea până şi amintirea frământărilor din ultimele zile... In birou era acum o adevărată atmosferă de lucru... Directorul se simţi bine, restabilit.
Sorbi din ceaşca de cafea cu un sentiment de adâncă pietate, deschise mapa şi începu să ia la rând hârtie cu hârtie, parcurgându-le cu ochiul său expert, subliniind câte o frază şi aşternând cu pricepere, rezoluţiile: „Serviciul contabilităţii, să refere", „Spre cele legale", „Spre rezolvare în conformitate cu instrucţiunile ministerului", „Aviz", „Aviz", „Aviz"... După ce aşternea rezoluţiile, adăuga parafa lui bine cunoscută şi indescifrabilă. Totul se desfăşura într'un ritm susţinut. După un răstimp de stagnare, maşina reîncepuse să funcţioneze.
îşi văzu de munca lui plină de răspundere, fără întrerupere, un timp destul de îndelungat. Ca prin farmec scădea teancul de hârtii din mapa pe care scria cu litere de tipar aurite: „DE REZOLVAT" şi creştea teancul în mapa pe care, tot cu litere de tipar aurite, scria scurt: „REZOLVAT".
Activitatea aceasta îi pricinuia o satisfacţie crescândă...
Când satisfacţia atinse un anumit nivel, directorul începu să se simtă ostenit.
— Pentru azi e destul, îşi zise el. Restul pe mâine, cu capul limpede... închise cu băgare de seamă, ca şi cum operaţiunea ar fi fost dureroasă,
ambele mape... Rămase un timp visător.
„Am lipsuri, se gândea el. Şi nu trebue să mă împac cu ele. Dar cunosc problemele şi sunt devotat trup şi suflet serviciului... Dacă n'aş fi sâcâit toată vremea cu lucruri mărunte, aş lucra mult mai bine!"
Nu-1 îndemna inima să se ridice şi să plece. Trebuia să mai întreprindă ceva... Sună şefa de cabinet şi-i spuse să cheme pe şeful cadrelor. Când acesta sosi, directorul începu cu un aer preocupat:
— M'am gândit şi am stat de vorbă cu unii oameni dela noi... Sunt
DIRECTORUL NOSTRU
119
câţiva foarte interesanţi, valoroşi. Ar trebui promovaţi... Uite, de pildă ilie Nicolau, muncitor, absolvent proaspăt al unui institut de ştiinţe economice... La noi stă ca referent tehnic ia planificare... Ar trebui ridicat, dar n'avem loc în schemă... Nu e vreo posibilitate?...
— Am cerut un post bun, dar nu ni s'a aprobat, răspunse şeful eadrelor.
— Ar trebui încercat în altă parte... Ar fi bine să te interesezi dumneata, cu discreţie... E păcat să-l ţinem aşa.
— Am să încerc, răspunse şeful cadrelor. Pe la ministere au nevoie de planificatori... Poate-i găsesc un post de şef de serviciu sau chiar de director adjunct.
— Vezi, te rog... Problema cadrelor trebue privită larg, de pe platforma de stat... Să nu ne gândim numai la noi. Şi încă ceva...La cantină este o tovarăşe, una Maria Popescu. O ştiţi?
— Am dibuit-o, tovarăşe. E fata cu pricina, de la adunare...
— Ce-a fost a fost, dar e muncitoare textilistă, capabilă. în producţie ar fi putut ajunge fruntaşe, stahanovistă... E păcat să lipsim producţia de astfel de elemente. Mai ales în ramura textilă, unde sunt acum sarcini atât de grele... Te-aş ruga să te interesezi... Dacă o cer înapoi, aprobăm transferul.
— Numai să deschidem gura, că imediat o iau!
— Atunci deschide-o, dar tot cu discreţie... Dacă se simte, o să vrea să plece şi alţii... Nu ne putem lipsi.
— Ştiu eu cum să procedez. N'aveţi grijă.
— Dar pe un funcţionar, un referent tehnic de la administrativ, unul Ciubuc Gheorghe, îl cunoşti?
— 11 cunosc.
— Ce fel de om e?
— Ce să spun? Funcţionar de tip vechi. Se pare că-şi vede de treabă, dar e cam limitat.
— Limitat! Te'nşeli... Nu cunoşti oamenii. E un om modest, simplu, dar cu vederi largi. Priveşte chestiunile serviciului cu seriozitate şi adânc. Am aflat lucruri interesante dela el.
— Mă mir! N'aş fi bănuit că poate vedea dincolo de marginea condicii.
— Ce superficial priveşti oamenii! De câte ori ţi-am atras atenţia şi tot nimic... Vezi dacă nu există posibilitatea să-l ridicăm cu o clasă sau chiar două... Merită!
— Poate că avem ceva... Să'ncerc, spuse şeful cadrelor, deosebit de surprins de interesul subit pe care .directorul îl arăta pentru oameni.
cap. vii
Lucrurile iau o întorsătură cu totul neplăcută
După convorbirea cu directorul m'a apucat aşa, un fel de nerăbdare. Mă sgândărea să ştiu ce o să iasă?
Natural, am fost de i-am povestit toate lui Ionescu. Am tălmăcit noi ce-am tălmăcit şi ne-am înţeles până la sfârşit aşa: dacă mă cheamă şeful dela administrativ, e de rău; înseamnă că-mi poartă ranchiună pentru
120
OH. DORIN
chestia cu scaunele. Dacă mă cheamă şeful cadrelor, înseamnă că e bine... De când mă ştiu în democraţie populară, nu m'am aşteptat la bine din partea cadrelor! Dar uite, îmi ziceam; se mai găsesc şi altfel de oameni. M'a chemat la cadre.
M'a chemat şeful şi mi-a explicat nu ştiu ce, apoi mi-a spus că m'au ridicat la a opta, vasăzică, cu o clasă. Tot din cauza emoţiei n'am izbutit nici. de data asta să aflu din ce anume motiv zicea el. Dar nu mi-a părut aşa de rău, ca atuncea cu premiile... îmi era oarecum cunoscută pricina! Nu spun că n'aş fi fost bucuros să aud şi eu odată desluşit vorbe de laudă despre mine de la cadre, că de altele auzisem destule pe unde fusesem... Mai rău mi-a părut însă că mă urcase numai ia a opta. începusem să mă deprind cu gândul că avea să mă ridice măcar Ia a noua.
— Nu-i nimic, mi-am spus. Dacă s'a pornit, vine ea şi a noua când nici nu gândeşti!
Cum auzisem că din partea administrativului nu se arată vreo mişcare, am priceput că şeful nu îndrăzneşte să cârtească, simţind pe semne că mă aflu bine cu directorul. Aşa că acum, când mergeam cu treabă sau fără prin alte birouri, făceam ce făceam şi mă apucam să sgâlţăi binişor scaunele, să le probez dacă scârţâie. Mamă! Ce mai scârţâiala!... Notam pe furiş într'un carneţel, pe care mi-1 făcusem anume, biroul şi numele funcţionarului care şedea pe scaunul respectiv.
— De mă mai cheamă directorul, am să-i arăt că n'am primit avansarea pe gratis.
Mă simţeam acum mult mai în apele mele. Colegii începuseră să mă privească cu consideraţie. Chiar şi Ionescu.
Frământarea din instituţie se liniştise. Mă gândeam câte spaime trăsesem când se pornise, şi-mi ziceam că nu fusese chiar în pustie. Eşise ceva bun din toată frământarea!
Directorul şedea în birou şi-şi vedea de treburile lui, noi de ale noastre, alţii de ale lor.
A durat ce-a durat aşa şi, într'o dimineaţă, numai că mă pomenesc
cu Ionescu că dă buzna peste mine.
Nu mi-aş fi închipuit vreodată să-1 văd pe Ionescu în aşa stare. Nu era de recunoscut. Nu mai rămăsese nimic din aerul lui sigur de totdeauna.
„Ce năpastă l-o fi lovit? mă întrebam eu. Să i se fi întâmplat vreo nenoi'ocire în familie? Dar chiar Ia un aşa caz, parcă e el om să-şi piarză cumpătul?!"
Şi-1 pierduse de tot.
— E de rău, nene Jorj, începu el, apăsându-şi mâna pe piept în dreptul inimii.
— Aşează-te, îi zisei, crezând că îl paşte damblaua, aşa tânăr cum e... Stai aici, liniştit. Mă duc să-ţi aduc un pahar cu apă...
— N'am nevoie de apă, zice el. E foc...
„S'a zăpăcit de tot bietul băiat", mă gândeam eu.
— Păi focul cu apă se stinge!
— Focul ăsta, nene Jorj, nu ştiu cu ce-o să-î stingem. Nue foc din ăla care se iasă stins cu apă.
Ii zic eu:
— Vorbeşte mai cu tâlc omule, că nu pricep nimic. Ce tot îndrugi? Care e focul ăia să nu se lase stins cu apă? Aşa ceva nu se cunoaşte... Pe strada noastră stătea chiar un căpitan ele pompieri, pensionar,.. Vorbeam cu el...
DIRECTORUL NOSTRU
121
— Te rabdă acum să mă iei şi. în râs, se supără Ionescu... Ori crezi că d urni tale o să-ţi fie moale?
Când a întors-o aşa, mi-am dat seama că putea fi vorba de ceva serios.
— Adică cum să nu-mi fie moale?... Prea moale nu mi-e nici aşa.
— O să vezi când te-o lua comisia la întrebări.
— Care comisie?
— Păi dumneata nu ştii că a venit o comisie?
Nu ştiam de nici p comisie. Parcă trebuia sa mă întrebe pe mine. Putea veni şi fără asta.
— A venit, zice Ionescu, o comisie de anchetă.
— Aha!, spusei eu, ca să se pară că pricep, de anchetă! Şi de ce-a venit?
— Doamne, oftă Ionescu, parcă trăeşti pe altă lume. S'a dus vestea până sus că scârţâie ceva la noi. De asta a venit.
Acum crezui că mă dumirisem. Vasăzică tot de scaune era vorba.
— Uite directorul nostru, ce mai hai face din chestia cu scaunele! In ioc să le dea la tâmplar, cheamă o comisie de anchetă! L-a văzut sfântul pe şeful dela administrativ, zic eu.
— Da' ce, crezi că numai el o să intre la apă?
— Să intre la apă cei care se leagănă pe scaune, spusei eu, că şi Ionescu avea obiceiul ăsta. Eu n'am de ce mă teme. Directorul, cât e el de director, de Ia mine a aflat.
— Parcă vorbim două limbi deosebite, doamne iartă-mă! Dumneata ce-ţi închipui? Ce fel de comisie crezi că a venit?
— Cum spuseşi, că dela dumneata am aflat... De anchetă... Pentru scaune...
— Pentru care scaune?
•—Scaunele care scârţâie...La contabilitate şi aiurea. Şi la dumneata scârţâie, că te legeni...
— Păi nu de scaune e^vorba! E vorba de noi toţi, de instituţia noastră... A venit o comisie dela controlul de stat, dela direcţia treburilor şi nu mai ştiu de unde. Anchetează de sus şi până jos. Trece totul prin ciur şi prin dârmon... Umblă din birou în birou şi întreabă...
— Ce întreabă? mă speriai eu...
înţelesesem în sfârşit că era o chestiune serioasă.
— Da' ce nu'ntrebă? De toate vrea să ştie: şi ce faci şi ce nu faci, şi dece faci aşa şi nu altfel. Şi te pune să le arăţi cum faci când faci. Şi-şi bagă nasul prin toate hârţoagele, ca să vadă dacă înainte tot aşa făceai. Şi vrea să ştie şi la ce serveşte. Toate vrea să le ştie: de când eşti în instituţie, ce-ai făcut înainte, de părinţi, de avere...Şi. după ce te-a întrebat de ţi-a scos sufletul, vrea să ştie şi ce părere ai...
•— Despre anchetă?
— Nu, că asta pricep şi singuri... Despre toate în general, despre instituţie, despre munca ta... E lată rău...
—'Păi, zic, aşa m'a întrebat şi directorul de m'a urcat la a opta...
— Nu glumi, nene Jorj, că nu e de glumit. Pe Ia direcţie ai auzit ce e de când a venit comisia?
— N'am auzit, că n'am. mai fost pe-acoio în timpul din urmă.
— Du-te şi trage numai cu urechea, să auzi cum se trântesc uşile şi sbârnâie telefoanele. Directorului nu-i mai intră nimeni în voe... şi să-i auzi pe alde Tănase Florescu, aide Ilie Nicolau, alde Maria Popescu şi alde alţii, cum ridică glasul.
Acum mă turburasem de tot. Dacă comisia asta l-a băgat în sperie ţi
122
GH. DORIN
pe Ionescu, pană n'a ajuns la el, ce-o să fie când o ajunge! Dar când o ajunge la mine? Am început să mă pierd şi eu.
— N'are parte omul de un pic de linişte şi de o bucurie în viaţă, am spus eu amărît şi pe jumătate amorţit de frică. Când îmi spuneam că am dat de nişte oameni mai de doamne ajută, poftim, comisie!
— Lasă că dumneata scapi mai uşor, că n'ai ascuns decât că ai fost agent do percepţie. Cu mine e mai greu,   că sunt şi altele...
— Vai de scăpatul ăla, că de câte ori .m'au aflat, m'au svârlit în altă parte.
— Dar ai căzut tot în picioare, nu te-ai vătămat.
— Nu m'am vătămat prea tare, dar nu mai sunt ce eram. Toate astea m'au îmbătrânit înainte de vreme. Dumitale ţi-e mai uşor, că eşti tânăr.
— Se alege prost de tinereţele mele, dacă nu mă ajuţi.
— Ce putere am. eu asupra comisiei! Cum să te ajut?
— Bagă pe la dumneata pe unde ştii, dosarul acesta cu situaţii, ca s'a rătăcit nu ştiu cum pe la registratură. Dacă-1 găseşte la mine, mă înfundă deabinelea. Sunt secrete...
— Ferească dumnezeu! Numai asta-mi mai lipseşte! Du-le de unde le-ai luat, că dumitale ţi-au trebuit, de ce ţi-or fi trebuit...
— M'am uitat în ele, să mai aflu cum stăm cu producţia. La dumneata, dacă le iei, n'o să fie nimic. N'o să-şi bage nasul în toate.
— Du-le la alt etaj şi fă-le vânt după vreun dulap. O să se crează că's rătăcite, de le-or găsi. Numai nu pe aici, pe aproape...
— Mă aşteptam la un alt ajutor din partea dumitale care eu te-am ajutat întotdeauna când am putut.
— M'ai ajutat, carevasăzică, cu sfaturi. Mă plătesc, carevasăzică, la fel.
— O să mai vorbim noi altădată, spuse, aşa, ca o ameninţare, Ionescu. De asta se duc toate pe gârlă că, la o adică, fiecare aleargă să-şi scape pielea.
— Dacă e vorba de scăpat pielea, Ia ce să o scap pe a dumneatale şi nu pe a mea?
— îmi pierd timpul, zise Ionescu înciudat. Acum, că te-am anunţat, fă cum ştii, da', să ştii că nu e bine ce faci.
Zise şi plecă.
Când am rămas singur m'a lăsat vitejia ce-mi venise când m'am încontrat cu Ionescu.
„Prin urmare, tot trebue s'o iau dela început, îmi ziceam. Fă-ţi bagajele, Gheorghe, şi porneşte de-ţi caută altă slujbă..."
Mi se făcuse inima grea. Slujba se duce, cuvioasa Paraschiva nu-mi mai trimite nici semne rele, nici bune, şi l-am pierdut de prieten şi pe Ionescu.
Ce era de făcut? Nu mai era nimic ele făcut, decât să aştept să vie comisia. Dacă n'ar fi venit Ionescu la mine, m'aş fi dus eu Ia el. Dar aşa! Se încheiase şi cu asta. Am stat deci să aştept comisia, cum aşteaptă bolnavul cârna, după ce l-a grijit popa.
Am aşteptat cât am aşteptat. Pe urmă a venit şi comisia.
Nu era aşa de fioroasă cum părea din spusele lui Jonescu. Oameni tineri, e drept, dar cuviincioşi, de loc repeziţi... La întrebări, ce să spun, erau tari. Că puneau fel de fel. Dar cu răspunsul nu te înghesuiau. Te lăsau să te gândeşti, să-ţi potriveşti cuvintele. Nu păreau să lucreze cu duşmănie.
Le-am arătat ce-au vrut să vadă şi n'am putut ascunde. Le-am povestit din fir în păr, cum a fost istoria cu scaunele, de ce scârţâie, de ce m'a înălţat directorul Ia a opta. Au ascultat cu atenţie până aproape de sfârşit.
DIRECTORUL NOSTRU
123
Ar fi ascultat fără îndoială toată povestea, dacă mi se găsea printre ei unul, mai neisprăvit, care a sărit şi a spus:
— Să mergem, că dela ăsta nu scoatem nimic cu tâlc.
Se vecie că tocmai el era mai mare peste ceilalţi, că foţi au încuviinţai şi s'au dus.
După ce a plecat comisia, mi-am rânduit lucrurile pe birou, că se cam răscoliseră. Mi-am băgat hârţoagele ia loc în sertare. Nu mai avea rost să le clădesc la vedere.
— Ce-a fost de văzut s'a văzut, îmi ziceam. Să vedem numai dacă ese cu preaviz sau cu transfer,
M'am hotărît să încep, la tot cazul, să-mi caut ioc în altă parte. Nu mai găsesc eu la a opta, dar poale ia a şaptea sau fie şi la a şasea, numai să fie un loc liniştii, ur.de oamenii să-şi vază de treabă şi să nu stârnească zarvă şi comisii.
Nici a doua zi, nici a treia, nici în zilele următoare, nu s'au mai petrecut evenimente deosebite. In ce mă priveşte, ştiam la ce să mă aştept. Despre rest nu mă ducea   mintea  şi nici nu mă durea.
Comisia umbla zi de zi prin birouri, cerceta, întreba, scormonea. Oamenii, ce-i drept, se cam deprinseseră cu ea.
Discutau unii şi alţii pe coridoare:
— A fost la tine? întrebă unul.
— A fost eri, răspundea, de pildă, cel. întrebat.
— La noi se spune că vino mâine.
Şi azi aşa, mâine aşa, până într'o bună zi, zice unul:
— Stii, cu comisia!
— Ce?
— S'a terminat! Nu mai vine pe la noi. Gata!
Se terminase cu comisia şi mă găseam teafăr, sănătos. Nu. se atinsese nimeni de mine.
— Măi drăcie!, îmi spusei. Se vede că tot din chestia aia cu scaunele mi se trage şi binele ăsta. Că dela cuvioasa nu mai aştept eu ajutor... Ori se ocupă de mine alt sfânt şi nici habar n'am!
Sfântul acesta era, se vede treaba, deosebit de mare şi de influent că parcă ocrotise întreaga instituţie. Nimeni nu se clintise dela locul lui. Numai de Ionescu nu se mai ştia nimic. Umblau fel de fel de vorbe: ba că a spălat putina, ba că l-a înhăţat la arest.
încetul cu încetul se reînfiripa liniştea aceea care-mi plăcuse mie atât de mult şi de care se alesese praful în timpul din urmă.
Dinspre partea directorului, nimic. E drept că avea unele ciudăţenii, dar nu supăra pe nimeni cu ele. începuse, de pildă, să vie la birou, acum când se încălzise deabinelea, cu tunică închisă Ia gât în loc de haină. Cu asta numai Iui îşi strica... Alte ori, dădea drumul la maşină şi se ducea pe jos acasă. Tot Iui îşi căşuna... Un pic de alarmă a fost atunci când au venit zidari şi au spart găuri în pereţi, jos în hol, de au atârnat o tablă mare, pe care scria câte servicii sunt şi fiecare unde se găseşte... Pe lângă câte îndurasem noi, asta era floare la ureche!
Numai într'o bună zi, ce aflăm?
Nu mai aveam director!... Rămăsesem fără el şi altul în loc nu venea In loc venise tot un fel de comisie, de data asta dela Minister. Ce se întâmplase?
Asta se arată în capitolul următor (ultimul).
124
GH. DORIN
CAP. VIII
Toată pasărea pe limba el piere
Sosirea comisiei de anchetă descumpănise deabineiea pe director.
Comisia se prezentase la el scurt, îşi arătase îndreptările, care erau în cea mai bună regulă, şi se apucase de lucru. Explicaţii nu dăduse. De cerut nu se încumetase nici el să ceară; nu-i convenea să se arate prea surprins.
După ce comisia îşi începu lucrările, stârnind un - nou val de fierbere în instituţie, directorul trecu printr'o serie de stări sufleteşti deosebite.
Mai întâi îl stăpâni o stare furioasă.
„Vasăzică alde Tănase Florescu, Maria Popescu, ilie Nicolau şi alţii, care or mai fi, nu s'au mărginit să ceară biroului convocarea adunării generale a organizaţiei de bază. S'au apucat să trăncănească în stânga şi'n dreapta, de s'a dus vestea cine ştie unde... Tănase Florescu, Maria Popescu, Ilie Nicolau şi mai ştiu eu cine, sunt nişte oameni mărginiţi. Ei nu-şi dau seamă că trăncănelile lor pot ştirbi prestigiul conducerii unei importante instituţii de stat. Poate că sunt chiar bine intenţionaţi, dar nu-i duce capul prea departe... Dar Ministerul?... Tovarăşii dela Minister nu se gândesc? Nu se poate ca la Minister să nu se fi ştiut nimic... Controlul de stat depinde de Consiliul de Miniştri, dar desigur Ministerul a fost informat, a fost consultat... Nu se poate să nu fi fost consultat. Nu zic să se împotrivească! Nu e legal... Dar putea să-l încunoştiinţeze şi pe el... De ce să fie luat aşa, pe nepusă masă'... Asta mi-au făcut-o, fără îndoială, cei dela direcţia generală..."
Puse mâna pe receptor.
— Am să cer chiar acum să mă primească directorul, general... Cel puţin să-i spun verde, dela obraz, ce cred eu despre el şi despre toată afacerea asta...
Felul energic în care pusese chestiunea, îl făcu să lase receptorul la locul lui.
„Directorul general e un papă-lapte. Nu e capabil de niciun fel de iniţiativă... Chiar dacă s'ar fi dus careva din instituţie la el sau i-ar fi scris, până să se mişte el venea iarna... S'a lucrat peste capul lui, ca de obiceiu. N'are rost să mă iau tocmai acum la harţă cu ăsta... Ar învenina lucrurile... Asta a făcut-o ministrul singur.
„Şi ce dacă a făcut-o ministrul, se întrebă directorul mânios. Nici ministrul n'are dreptul să procedeze aşa. E împotriva intereselor instituţiei... Control să fie, că de aia există control de stat, ca să controleze, dar să nu i se slăbească autoritatea... Ministrul ar fi trebuit să-l cheme, să-l pună la curent... Altceva ar fi fost dacă ar fi ştiut dinainte că va veni o comisie... Oamenii ar fi simţit că direcţia nu e străină de acest control... Asta nu ca să le închid gura... N'au decât să vorbească. Adevărul nu supără. Există birocraţie la noi, sunt întârzieri, fel de fel de nereguli şi de încurcături... Dar nu din cauza mea... Am dat de firul birocraţilor, cu ajutorul oamenilor simpli din instituţie, şi sunt hotărît să le fac viaţa amară... Dacă direcţia ar fi ştiut dinainte, chiar comisia, ar fi lucrat mai bine, s'ar fi putut orienta mai lesne... Dar aşa?... O să bâjbâie, o să se ia după fel de fel de nimicuri... Toate astea am să le spun. ministrului... „Să ştie ministrul că aşa cum e el, cu. lipsurile lui, îşi are părerea proprie..." Am să cer chiar acum ministrului să mă primească..."
DIRECTORUL.NOSTRU
125
Puse mâna pe receptor... Formă o cifră, a doua, mai formă una... Apoi lăsă receptorul...
„N'are niciun rost, continuă el seria gândurilor. Sunt sigur că nici ministrul, cât e ei de ministru, n'a ştiut nimic din toată chestia asta... Parcă el s'a interesat vreodată serios de instituţia noastră?... „Parcă i-a dat lui personal vreun ajutor până acum?... Nici când a fost cu bugetul nu m'a susţinut cum trebue../' „Nici când statele n'au admis mărirea schemei... Nu înţelege importanţa instituţiei... Asta e: n'am fost ajutat!..."
Şi cu aceasta starea furioasă se topi, făcând loc unei stări depresive, adică de sfârşeală.
„Mă sbat de atâta vreme fără să primesc nici un ajutor... Nu e de mirare că lucrurile au ajuns aşa de prost de a trebuit să vie o comisie...Puteau să ajungă şi mai rău, dacă nu eram eu... Şefii de serviciu, nişte birocraţi, nici unul de nădejde, afară doar de cel dela secretariat... Dar ce pot face numai cu el?... Biroul organizaţiei de bază se ocupă numai de lucruri mărunte şi nu ştie să ia atitudine împotriva curentului atunci când trebue... Secretarul nu m'a ajutat niciodată... Nu m'a criticat tovărăşeşte, aşa cum se cuvine... Cum au început doi-trei să facă agitaţie, fuga la raion... Mai de mult, e drept, a încercat, dar ce fel de critică? Confuză, superficială, incomplectă. Când îl luam: „Hai, tovarăşe, dacă vrei să critici, fă-o serios, cu curaj... Analizează temeinic lipsurile, desvălue cauzele, arată căile de îndreptare"... Cum puneam aşa chestiunea, dădea înapoi, se încurca... Pe urmă nici măcar n'a mai încercat. In astfel de condiţii cel mai bun om se poate pierde, îşi spuse el cu amărăciune... Şi atunci, reluă el firul gândurilor negre... Trebue să tabere cu toţii pe mine. Şi dă-i cu anchete, dă-i cu comisii, dă-i cu rapoarte şi concluzii, şi mai ştiu eu ce!... Ce?... Ce-o să mai vină?..." se întrebă ol îngrijorat.
„Fie ce-o fi, continuă el după o pauză. Numai să se termine odată... Am să ies prost din afacerea asta. Nici nu se putea altfel... Şi cât am muncit... Cât m'am străduit... Păcat! gândi el, înduioşându-se. Păcat de strădaniile rnele! Aş fi putut să mă aştept la alt rezultat de pe urma lor şi uite ce-a ieşit!"
Dar cum nu ieşise încă nimic limpede şi definitiv, directorul trecu într'o altă stare sufletească: starea reflexivă, adică de chibzuială.
„Oricum ar fi, lucrurile nu trebuesc lăsate ia voia întâmplării..."
Se gândi o clipă să reia dela capăt încercările de restabilire a legăturii cu masele.
„Asta ar fi acum  ridicul şi periculos!"
Ajunse la concluzia că cel mai bun lucru pe care-1 avea de făcut — şi singurul de altfel —, era să-şi vază, în măsura posibilului, de treburi, să rezolve problemele curente şi să aştepte. Natural, luând anumite măsuri şi pregătindu-se pentru orice eventualitate.
Ca o primă măsură, directorul recomandă şefului de cadre să nu se grăbească cu promovarea lui Ilie Nicolau şi a Măriei Popescu. Cine ştie ce impresie ar fi putut produce în aceste împrejurări.
In al doilea rând, dădu dispoziţii şefului secretariatului să transforme proiectatul lui raport într'un memoriu către ministru. Să pună mai ales accentul pe devotamentul Iui faţă de muncă şi să o lase mai moale cu citatele, în forma ultimă, recunoscu el bucuros, raportul era impresionant, dar ministrul cunoştea desigur pe de rost toate citatele cu care şeful secretariatului împănase raportul. Nu era lucru greu. Aşa l-a asigurat de-altfel, chiar şeful secretariatului, al cărui zel nu slăbise: rezista la toate încercările. I-a recomandat să lase liberă partea privitoare Ia concluzii: avea s'o corn-
126
GH. DORIN
plecteze personal, de data aceasta, dat fiind caracterul strict confidenţial al memoriului.
In al treilea rând, directorul luă o serie de masuri cu caracter administrativ şi adoptă o ţinută sobră, inclusiv tunica închisă la gât, care-1 făcea să plesnească de căldură. Cunoaştem impresia produsă de întregul ansamblu asupra referentului Ciubuc. Ceilalţi salariaţi se arătară a fi mai curând nesimţitori la aceste schimbări.
In dimineaţa când avea să se întâmple ultimul eveniment memorabil al acestei istorisiri, directorul venise la serviciu mult mai bine dispus decât obişnuia în timpul din urmă.
Cu o zi înainte trăsese o raită cu maşina instituţiei pe Valea Prahovei şi admirase cu nesaţ frumuseţile naturii renăscute după amorţeala iernii.
Şefa de cabinet îi dădu la sosire, ca de obiceiu, un scurt şi prozaic raport. II căutase cutare şi cutare. întrebase la telefon cutare şi cutare... Şi abia la sfârşit adăugă aşa, ca un fapt divers:
— A telefonat şi dela cabinetul tovarăşului ministru. Directorul tresări şi o privi cu atenţie.
„A făcut înadins aşa, gândi el. Ca să mă'ncerce..."
— Fă-mi legătura imediat, spuse el tăios.
De la cabinet află că trebuia să se prezinte la ministru ia ora 11.
„Mai am un ceas şi jumătate, socoti el. Am timp să revăd memoriul... Probabil comisia şi-a depus raportul... Cel puţin acum o să mă descarc, îşi continuă el gândurile. Am să spun tot ce cred despre afacerea asta... E uşor să critici şi să tragi la răspundere un om, după ce l-ai lăsat să se sbată fără niciun ajutor, de unul singur."
Se aşeză la birou şi reciti memoriul.
Era documentat şi convingător. Scotea în evidenţă limpede, fără ostentaţie, meritele lui personale, arătând în acelaş timp numeroasele slăbiciuni ale muncii. Cu o logică strânsă, demonstra că nici nu se putea ajunge la alte rezultate, în condiţiile cunoscute... Lipseau concluziile. Se gândi să le scrie acum.
„Am să le expun verbal..."
Dar ce concluzii anume?
Fireşte, în primul rând un ajutor masiv de cadre, cu orice sacrificiu... Dacă se vroia cu tot dinadinsul îndreptarea situaţiei, trebuia înlocuită toată garnitura putredă de şefi de serviciu, birocraţi şi înfumuraţi... Trebuiau aduşi oameni noi, muncitori şi combativi, legaţi demasc, nuca ăştia... Şi pe linie de partid erau necesare schimbări radicale... In aceste condiţii, numai în aceste condiţii, el ar fi putut să-şi ia răspunderea...
Maşina îl duse lin, iară sguduiri, ca şi cum ar fi înţeles şi ea importanţa momentului, până la Minister.
Pe drum însă începu să-l părăsească încrederea.
„Ministrul e desigur foarte montat contra mea. Te pomeneşti că începe să strige... Cam are el obiceiul acesta când îşi iese din fire... Şi-apoi s'au adunat atâtea... Cine ştie cum o să primească propunerile mele..."
Parcă nici el nu-şi mai simţea destulă forţă ca s'o ia dela început, pe alt drum, cu o echipă de oameni noi...Cel mai nimerit lucruar fi să ceară să fie eliberat din funcţia de director... Să i se dea altă muncă, indiferent în ce sector, chiar mai mică... Va arăta el ce fel de om e...
Cu astfel de gânduri se urcă în ascensorul care-1 duse până Ia cabinetul ministrului.
Ministrul îl primi fix la ora 11. Era singur.
DIRECTORUL NOSTRU
127
„Bine cel puţin că nu începe să strige la mine de la uşă", se gândi directorul trecând pragul.
Dar ministrul, dimpotrivă, îl primi cu ceva care putea fi luat chiar drept bunăvoinţă. II pofti să şeadă, îi întinse cutia de ţigări...
— Să vorbim despre treburi. Spune ce e pe ia voi, începu el, ca şi cum nimic nu s'ar fi întâmplat.
„Te pomeneşti că nici până azi n'a aflat de comisie, gândi directorul... Oricum, el va spune tot ce are pe suflet..."
începu deci să depene pe rând, la început mai moale, apoi tot eu mai multă siguranţă, lipsurile înşirate în memoriu. Ministrul îl ascultă cu atenţie.
— Şi care sunt cauzele? întrebă el într'un târziu.
întrebarea ministrului îi dădu prilejul să-şi verse focul pe şefii de serviciu. Descrise cu lux de amănunte birocratismul lor, înfumurarea, ruperea de mase, lipsa lor de iniţiativă. Ministrul era foarte interesat de caracteristicile fiecăruia. Punea din când în când întrebări şi cerea complectări.
— Şi unde erai dumneata în timpul acesta?, întrebă el după ce directorul ajunsese Ia fundul sacului.
întrebarea aceasta era din. cele mai spinoase. Greu de răspuns. Fireşte el era acolo, în miezul problemelor, în fruntea bucatelor. .Nu se putea tăgădui răspunderea lui... Nici nu vroia s'o ascundă... Dar în astfel de împrejurări, cu astfel de oameni, ce alta ar fi putut face? A muncit din. răsputeri, din zori până'n noapte, zi cu zi. Şi-a zdruncinat sănătatea, şi-a neglijat familia. A renunţat ia viaţa personală... A făcut tot ce i-a stat în puteri.
— Şi ce crezi că ar trebui făcut acum?, îl întrebă iar ministrul, cu acelaşi ton; în care nu se putea desluşi nicio notă suspectă.
„Situaţia nu-i chiar aşa cum mi-am închipuit-o, se gândi directorul. Probabil raportul comisiei nu mi-a fost cu totul defavorabil... La drept vorbind, dacă oamenii au examinat lucrurile cu obiectivitate, nici nu putea fi cu totul defavorabil... Din moment ce ministrul îmi cere părerea în ce priveşte măsurile de luat..."
Directorul îşi aminti reflexiunile lui pe drumul spre Minister... N'ar trebui totuşi să aibă aerul că vrea să dezerteze, tocmai acum când va veni o perioadă grea de reorganizări, schimbări de tot felul, cadre noi, fără experienţă, care trebuesc ajutate în muncă, instruite.
Ministrul îi dădea timp de gândire. Nu-l grăbea cu răspunsul.
Mai erau şi o seamă de alte lucruri, care i se îngrămădeau dezordonat în minte...
Se ataşase de instituţie... Era legat de o mulţime de mici amănunte... li veni în minte biroul cu mobila lui sobră şi confortabilă...Masa lui de lucru, cu tăblia de cristal... Lampa cu abajur... Pe urmă, maşina care-1 purtase atâtea zeci de mii de kilometri. Era, ce-i drept, puţin cam obosită, dar dacă se fac schimbări radicale, va primi desigur una nouă... Chiar şi de unii oameni din instituţie era ataşat... De pildă de şofer, de şeful secretariatului, de şefa de cabinet. Apoi de alţi oameni simpli, cinstiţi şi modeşti, cum ar fi Ciubuc... Toate acestea, adunate la un loc, îl determinară să-şi revizuiască concluziile la care ajunsese pe drum, spre Minister... Erau mai bune cele meditate pe îndelete în biroul lui... Spuse cu un ton aproape neşovăelnic:
— Trebue procedat radical... Cu. măturoiul cel mare... Trebue schimbată toată garnitura de şefi de servicii... Trebuesc aduşi oameni noi, muncitori, crescuţi de partid, care să introducă un spirit nou, să formeze un colectiv de muncă bine închegat... Şi pe linie de partid trebuesc schimbări radicale...
Î23
GH. DORIN
-- Şi?, întrebă ministrul.
_
— N'ai uitat nimic?
Directorul recapitula în minte. Se părea că nu uitase nimic.
— Ai uitat conducerea direcţiei! Te-ai uitat pe dumneata, spuse ministrul. Tocmai pe dumneata!... Ţi-ai zdruncinat sănătatea... Ţi-aineglijat familia... Ai renunţat la viaţa personală... Ca să patronezi şi să te înfunzi până în gât în mocirla de care vorbeai adineauri. Despre care, de-alt-feî, n'ai spus decât jumătate de adevăr!
Directorul scoase batista şi-şi tampona fruntea inundată de broboane reci de sudoare... Şi el care nu înţelesese nimic din atitudinea ministrului! Va să zică ăsta era sfârşitul...
— Ar fi nimerit să te întorci pentru un timp în uzină... Dumneata spuneai totdeauna că-ţi plăcea mai mult viaţa de uzină decât cea de birou..,. Ai să-ţi refaci sănătatea, viaţa personală... Ai să te ocupi de familie; se pare că e nevoie... Pentru oamenii care au plecat din uzină, reîntoarcerea la matcă.e dătătoare de viaţă... O să te ajutăm să-ţi redobândeşti îndemânarea profesională, să te pui la curent cu noile metode de muncă... Aminteşte-mi ce calificare aveai?
— Eu, să vedeţi, ştiţi dumneavoastră...   Nu eram chiar calificat...
— Dar însfârşit, cu ce te ocupai în uzină?
— Magazioner, îngăintă directorul cu mai puţin de jumătate de glas.
— Magazioner!, repetă ministrul după el, cu un aer gânditor. Nu e rău! Avem nevoie şi de magazioneri pricepuţi... Dar te fac atent: la magazie se foloseau pe vremuri anumite metode... Anumite metode, care azi sunt foarte primejdioase... Citeşte, mai spuse el întinzându-i o coală de hârtie. Asta e decizia dumitale de îndepărtare din muncă. Să te prezinţi la cadrele Ministerului pentru repartiţie... De predat, nu predai nimănui.
EPILOG
Aşa s'a încheiat cariera directorului nostru!
M'a chemat şi pe mine o comisie nouă care a venit de la Minister. M'au sfătuit să merg Ia o şcoală de recalificare... Se spune că nu e chiar aşa de greu să împleteşti zîmbiluri din papură. Pe urmă poţi intra într'o cooperativă şi devii, se cheamă, sector socialist. Am s'o încerc şi pe asta...
MIHU DRAGOMIR
A C A S Ă
Câmpii întinse, iar vă regăsesc. Eu v'am purtat cu mine'ntoldeauna, dar când din nou, la. foc de lemn câinesc, mă încălzesc, şi-mi plânge'.n prag furtuna,
sunt iar vlăjgan de optsprezece ani şi-mi vin în grai uitatele cuvinte. Ce bun e geru-aici pe Bărăgan, când dai ocol, pe seară, pe la vite.
Fântâna aplecată şugubăţ mă'ndeamnă iar cu apa ei sărată. Atâtea vinuri nu mi-au fost desvăţ. Mai bine-i să-ţi vâri capul în găleată.
E-un sat, sau mahala, sau nu ştiu ce-i, nu-mi pasă dacă nimeni nu mă ştie, căci mă salut, pe rând, cu anii mei dela primară pân'la cătănie.
Şi dacă semne de-ale mele nu-s în tot ce-i nou pe-aici şi se înalţă, nu-i chiar ruşine. Umărul l-am pas, altundeva, tot pentru-această viaţă.
Bar, doamne, nu-i fetiţa de demult, ce lipăia cu mine'n praf pe vremuri? Taci, inimă, că nu te mai ascult! Te rog, o, pleoapă, nu'ncerca să tremuri!
Sc joacă vântul cu paltonul meu orăşenesc, de parcă-i batistă. —„Ce faci cu-alâtea cărţi? înveţi mereu?" —„învăţ şi eu, că-s doar colectivistă!"
MIHU DRAGOMIR
Ca'n piatră sună paşii pe pământ. Dar la cămin e-armonică voioasă. Intrăm   şi noi. Şi râd şi beau şi cânt, şi plâng, şi foc, şi-s tânăr, că-s acasă.
Îmi place fluviul pururi călător, mereu acelaş, altul tot mereu. De mic îl ştiu şi mi-a născut un dor ca el să-jni mân   şi eu cântecul meu.
Să legăn oameni şi comori pe val, să-i strâng în braţe, vara, cu răcoare, iar iarna să-mi trag pod, din mal în mal, dar cald să fie'n funduri, şi mişcare.
ŞTEFAN IUREŞ
LEGENDĂ STRĂVECHE
Demult, demult de lot
Pe când sălbăticiunile
Umblau cu duh dumnezeiesc în bot
Chiar propovăduindu-l, unele,
Pe când nimic nu fusese aflat
Despre vreo meteahnă anume,
Şi tovarăşul Iancu nu lucra la Sfat,
Şi mărginire nu era pe lume,
Aşadar laiiceputul începutului
Un melc se plânse unui fir de iarbă
Că jalea cea rea a urîtului
A prins să-l mistuie, să-l fiarbă.
Cu greu înâbuşindu-şi un suspin
Melcul spunea că parcă se destramă,
Că-i fiinţa înzestrată cel mai puţin,
Că n'a fost, nu e, nici va fi ele seamă.
Firul de iarbă, înţelept şi sfânt Se smulse-alunci din cugetări şi vise, Şi barba-i verde până la pământ Se undui, când melcului îi zise:
— „Să-ţi fereci gura, o, nefericite, „De nu, vei purcede să huleşti „Toate câte sânt rânduite „De puterile suprapămănteşti. „Ai fost blagoslovit cu haruri multe, „Le judecă, le cântăreşte bine. Melcul (smerindu-se s'asculte) Privi într'un strop de rouă, către sine Şi ce văzu? O plăsmuire şue, Trup lungăreţ, vâscos şi cenuşiu. Har în inima asta? Doamne, nu ef Arată-mi un semn, Tală, ca să-l ştiu.
ştefan iureş
Şi sfântul fir de iarbă cuvântă:
— „Te uită la ciupercă. Vezi-o?
— „Da".
— „Ce face ea"?
— „Păi ce să facă? Stă".
—■ „Să lăudăm pre domnul, mila sa. „Pătrunde-te de adevăr, că tu „Deosebit de oarecari ciuperci, „Poţi să te misii, să umbli poţi, să merg „Hai, ia-ţi chilia'n spate, şi te du!"
Prostit rămase melcul şi mijind, Ţinti către ciuperci privirea-i scurtă, Şi îmbălându-şi calea cu argint, Porni şi se târî din greu, pe burtă,
Plecarea, în zori
A fost ■— la cinci ceasuri.
Un bun călător
Nu face popasuri.
El nu s'a oprit,
Dar pe la amiază
A stat năduşit,
Ca drumul să-şi vază:
Dela muşchiul bogat La marginea pietrii, S'a deplasat Cu 2 centimetri.
Şi-atuncea o lumină orbitoare Umplu deodată mintea lui de melc, Şi el îşi spuse sieşi, cu'ncântare: „într'adevărJ Aşa e. Iată, merg!"
Transfigurat, el drumeţi mereu,
Şi desfătarea-i fu atât de-aleasă,
încât ajunse să îi vină greu
Ca vremea să şi-o mai petreacă'n casă.
El nu vedea cum, dintr'un singur salt,
Sălbaticele, negre căprioare
Ţâşneau pe piscul cel mai drept, mai'nalt
Nu, el slăvea cerescul har ce-l are.
Iepurii suri goneau ameţitor,
Deasupra lui, umplând de foşnet valea
Ogarii gâfâiau în urma lor
... Ci melcul îşi urma în tihnă calea.
Dar chiar în jurul său, atât de iuţi încât nici n'aveau când s'arunce umbră, Furnici trebăluiau cu paşi mărunţi. Melcul vedea atât:   că melcul umblă.
LEGENDA STRĂVECHE
133
Şi i-au crescut — (dar nu iavaş-iavaş Ci într'o fulgerare) — două coarne Ce'mpunseră spre ceruri, mult trufaş încât erau pe Domnul să-l răstoarne...
*
Erau acestea toate scrise
In vechiul, neştiut izvod,
Pe care soarla-l asvărlise
In colţul cel mai strâmt din pod.
Când îl dădui spre a apare
Nici nu ştiam că-i criticat
De colectiv — un oarecare
Tovarăş lancu, dela Sfat.
Nu bănuisem cine-i, cum e,
Şi dacă totuş dumnealui
Se recunoaşte'n melc anume
Eu doar atâta pol să-i spui:
— E-o simplă, pură întâmplare, La urma urmei dumneata Te simţi atins de-un' basm în care Un melc cu mersu-i se fălea?
PROTESTUL CREMENE! ŞI AL ALTOR ROCI TARI
De când avem bricheta şi chibritul, Cremenea — la ce să folosească? S'ar crede că îşi doarme-acum sfârşitul Alături de uscatul fir de iască.
Dar nu-i aşa. Căci unii, câteodată, Cu totul samavolnic o trezesc, Şi-i dau noi sarcini. Astfel supărată, Ea, cremenea, făcu acest protest:
„Tovarăşi scriitori, poeţi ai ţăriiI
(Se va'nţelege cui mă adresez) —
Voi nu găsiţi ceva mai acătării
Pentru-un om nou? Ceva mai plin de miez?
Mă văd asemănată, ştiţi, mecanic, Cu mii de inşi, mereu, la nesfârşit, Şi, cât aş fi de tare — pomenită Cu toţi eroii pozitivi — sughit.
In zorii omenirii, dai prin peşteri Lovită de amnar, am dat scânteia. Eram un lucru bun
Dar vreţi, voi, meşteri, Să-l judecaţi pe om ca'n vremea-aceea?
134
ŞTEFAN IUREŞ
Sunt toţi asemeni mie? Cred că nu! Doar „suflete de cremene" să aibe? Misiunea mea istorică trecu. Lăsaţi-mă să dorm, ducă-se naibei!"...
— Da, da! Aşa e! — întări granitul Urmat de multe, foarte multe voci. „Nu vrem să'nlocuim omului chipul. Noi suntem simple pietre. Suntem roci.
Dac'am intra noi în literatură Greoae, proaste, — încurcăm tot locul. Avem loc: în construcţii, în sculptură... Cum nc e darul, cum ne e norocul.
Dar ce idee e să umpli pieptul Unui om viu şi cald — cu.pietre tari? Şi-apoi mai e ceva; s'o spun de-a dreptul: Noi tragem foarte grea şi la cântar.
Pe când, din pagini de-a.ş putea să smulg, Eroul pretins „tare cum... sunt eu", S'ar legăna în aer ca un fulg, Şi s'ar vedea că'n el nimic nu-i greu..."
Protestul sc'nckeia cu ..luaţi măsuri". Eu l-am transcris fidel — şi- îl dădui Uniunii Scriitorilor — şi-aceasla Să-l deie iarăşi, ştie dânsa cui...
^e zici, Mihai von Hohenzollern, viaţa E plină de mizerii pe pământ? Auzi, auzi! Să nu-ţi cinstească faţa! S'ajungi pârât ca un misit de rând. Ba încă un pârlit de frate vitreg Se ţine scai să-i dai şi lui ceva. „A, nu! Să-l iee dracul! Am să-l spintec! Un glonţ în cap! Atâta o să ia!"
Ei, da, aici te recunosc, o Sire. E-un vag ecou din vechiul tău „ordon", Şi umbra ta în zid e-o plăsmuire Dinir'un strămoş războinic teuton... Dar... ce te faci cu Mircea.
■k
CAP SAU
Mollo: Frate — frate, dar brânza-i pe bani.
Să-l ia dracul!
CAP SAU PAJURA
135
— Da. Aţi mai spus. Să-l ia, într'adevăr. Dar prinţul, ştiţi, a ridicat capacul: Europa vede cum vă luaţi de păr. Grăbesle-te s'acoperi iarăşi oala.
Simt toţi că se degajă din proces Mirosul greu — când se topeşte smoala. Prea multe, sire, la iveală ies.
Gri baremi, dacă nu îl laşi să-ţi fure Nici un bănuţ din tot ce ai furat, Cedează-i sire, ursul din pădure: Frăţeşte împărţiţi acest regal!
Cum? Nici-o rugă inima nu-ţi mişcă? Nici un blestem nu le-ar clinii din loc?
... Ce-ar fi să foci cu-augustul frate — riscăI Şi ţara s'o pui miză? La noroc? Gândeşte-te: sunt şansele egale. Acţiuni, păduri, a apelor oglinzi, Petrol, cărbuni — pot fi iar ale tale. Să cadă doar pe partea ta...
Te prinzi? Ei haide! Cap sau.pajură! Asvârle! Alege...
— Capi E cu efigia mea! ... Vai, banul lor s'a dus pe apa gârlei!... Las 'să-l aştepte...
Nu va mai cădea!
O MINUNATĂ MANTA IMPERMEABILĂ
unul meu amic e posesorul (Nu ştiu dacă-i unic — s'ar putea) Unei minunate, fără seamăn, Largi şi impermeabile manta.
Despre el şl altele pot spune, Doar ia leafă omul, într'un post. Dar să iau o singură problemă: Despre critici. Criticat — a fost.
In şedinţe, fie cât de scurte Toţi din jur se iau de capul său.
— Dar dreptate au?
— Nu sunt eu omul Să-mi vorbesc prietenul de rău...
Insă, vai, gazeta de perete!... Criticile-ar trece prin oţel. Schiţă, foileton, caricatură, Ba   şi fondul — numai despre el!
ŞTEFAN IUREŞ
Dar afişul? L-ai citit? Cileşte-l! „Azi, la 5 p.m.. Im mod special Se analizează - activitatea"... ... Vezi? Anume pentru el! Halal!
Hei, ce om! La 4 jumătate, Singur cuc stând în biroul lui, Dânsul îşi încue bine uşa Şi luând mantaua dintr'un cui,
Cu un achiu de vultur cercetează: Nu-i vreo găurică pe-undeva? Ne'ncetat purtată prin şedinţe Ce e drept — s'ar fi putut uza.
Mulţumit, într'însa se'nfăşoară (Poalele mai jos de glesnei-i vin) Şi la ora 5 fără-o secundă Celorlalţi le-arată-un chip senin.
Raportorul ia curând cuvântul. Vehement, nimicitor raport. Lumea-i de părere că amicul Va ieşi din sală mai mult mort.
Fulgeră cuvintele — şi tună, Norii negri s'au îngrămădit. ... Vinovatul îşi ridică gluga înfruntând furtuna liniştit.
Iată primul ropot greu de ploaie, La discuţii, prim,ul ins înscris. Zeci de braţe'n aer. — Cer cuvântul! — Am şi eu...
— Şi eu
ceva. de zis.
Cam aşa-mi închipui şi. potopul! Câte critici, d.oa.mne! L-ar spăla Până si în măduva din oase...
... Dacă, sigur, n'ar purta m.anta.
Sub un astfel de torent năpraznic Sub un astfel de şuvoi abraş, Cred că i s'ar înmula conştiinţa Şi lui Cain, primul ucigaş.
Dar amicul meu e calm de parcă Stă şi-admiră un superb amurg. Nici un strop n'ajunge pân'la piele. Pârâiaşe pe manta se scurg.
O MINUNATA MANTA IMPERMEABILA
137
Inlăuntru-i: „... iar ascult palavre Timpul irosii în chip prostesc". Cu glas tare: „... este fust, tovarăşi. Tot ce-aţi spus, aici, îmi însuşesc".
... Ora 10. Ia sfârşit şedinţa. Singur, în birou s'a desbrăcat, Pune'n cui mantaua, să se svănte, El, în ce-l priveşte, e uscat...
Mâine va veni din nou la slujbă Cu aceleaşi lipsuri ca şi azi. Ca viteazu'n pielea sa de tigru. Stă'n mantaua lui — şi tot viteaz...
CETITORII: O manta de preţ, într adevăr.
Dar... am pune două întrebări.
Gata-s să răspund. Vă rog: pojtim. Mai întâi şi'ntâi, am vrea să ştim Nu e invizibilă cumva Larga, impermeabila manta?
Just. La început o vede clar Numai legitimu-i proprietar. Insă mai apoi, uzată'n fine Lesne o zăreşte ori şi cine.
In al doilea rând: în acest caz Când se vede pielea-i de viteaz, Dac'amicul ţi-l luăm de gât Şi-l svârlim afară, hotărît, Oare-i mai ajută la ceva Larga, impermeabila manta?
AUTORUL: Nu ştiu, zău, n'am reflectat deajuns La întreba rea-aceasla n'am răspuns' Totuşi... staţi... să mă gândesc...  un Pl(
AUTORUL: CETITORII:
AUTORUL:
CETITORII:
Nu! Nu-i mai ajută la nimic!
M1HNEA GHEORGHIU
SCRISOAREA STEGARULUI FRĂTIŢA
...„Şi s'au adunat toate aceste oşti, şi-ale noastre şi cele munteneşti cu Cazacii lui Hmil hatmanul la Cernăuţi ş'au intrat în Ţara Leşească..."
Miron Costia
..•Z,a foc de veghe şăd şi scriu, tătuţă, (Doar ştii iomnia-ta la oaste cum e) — Stau răzimal de-o roată de căruţă Să-ţi dau de veste ce fac eu prin lume. îmi strâng peste genunchi blănita svitcă Şi'n far mă uit, cu-o lacrimă pe geană, Că peste noi dă vântul zvon de scripcâ Iar eu, în suc de bo/i, întingu-mi peana. La voi e cald şi bine, cât în tindă Atârnă ce-a rămas dela Crăciun, Şi povestind isprăvi cu Buh-Oglindă, Cu mirodenii fierbeţi vinul bun...
E vorba, mâine, când s'aprinde'n zare
Pocalul rubiniu al dimineţii,
Să se pornească marea'ncumelare
Cu Panii cei trufaşi. De ieri, nămeţii
Ne-au prididit ca'n gerul Bobotezii,
Dar ştiu cazacii leac de apă vie
De ne'nvârtim mai iuţi ca titirezii]...
Cum ard ca licuricii pe câmpie Aceste focuri ostăşeşti de veghe, Mă   chearnâ-un gând în vara sinilie, La ce-am lăsat, prin sutele de leghe Departe'n stepă, la Ra.şcov în târg, Când, pe la voi, da roadă Ţării'n pârg:
Ţii minte când l-au prăvălit vrăşmaşii Pe Timus-atamanul, la Suceava, De chiuiau, fugind, tătarii paşei, Iar Leşii-şi cântăreau în pungi isprava.
SCRISOAREA STEGARULUI FRĂTIŢA
Spre Răsărit, cu inime cernite, L-am dus pe năsălie, frânt, acasă, Să-l plângă Hmil, cu ochii de părinte Şi să-l bocească tânăra mireasă. Eu pe Roxanda n'o ştiusem încă,
— Fiind un biet stegar, după obraz, Iar ea Domniţâ-Mare moldovancă, Ţinută numa'n pietre de olmaz: — Acolo'n târg la Raşcov, ca vădană O am văzut, pe Timus săratându-l Pe fruntea spintecată larg de rană, Şi-am înţeles că-i răsplăteşte gândul Ce l-a ' ndemnat pe-acel cazac, departe, Să-i apere Moldova, păn'la moarte ! Ea, nouă, — „moldovenii de credinţă", — Ne-a mulţămit, privindu-ne adânc
Cu ochii plini de-o blândă suferinţă
(Cam nu mai sânt pe lume ochi ce plângJ)
Pe urmă m'a chemat cu vorba-i lină,
Şi mângăindu-mi semnul de pe faţă,
Mi-a dat în dar o nalbă de grădină,
Dar parcă'n schimb mi-a luat din trup vieaţa.
Mă spovedesc tătuţă, că mă arde
Ca farul ista dorul greu din piept,
Cu toate că de dânsa n'a.vui parte,
Nici n'oi avea, oricât ar fi s'aştept.
M'a luat cu sine 'n urmă Hmil-hatmanul
Şi călărind prin stepa cu otavă
Aflai cum s'a bătut cu-aliotmanul
Un bun de-al lui, subl Vodă lon-Potcoavă,
Şi c'a pierit, atunci, nebiruit,
Ca şi Timus, feciorul mult iubit.
Pluteau sub norii leneşi, negii ulii,
Iar noi treceam la trap prin iarba deasă.
Cântau un cânt de stepă asaulii,
Ci eu gândeam la doamna cea frumoasă.
Şi-a zis hatman Hmilniţchi câtră mine:
— „Stegar Braliţa (el, aşa îmi spune, Zicând că brati-ori frate tot îi bine, Car fi, pe căzăceşte,-acelaş nume 1) Din neamul meu pierit-au la Moldova Ce-avui mai scumpi... Să fie 'ncepătură De-amu şi pănă'n veac, —• cum scrie Slova,— Să fim uniţi la drag ca şi la ură:
Un prietin şi-un duşman s'avem pe lume!"
Şi cum m'a prins, cu grea căutătură,
Pe sub stufoasa streaşină-a privirii,
Tot netezind uşor mustaţa-i sură,
Mi s'a părut mai 'nalt în rangul firii...
140
MIHNEA GHEORGHIU
...Mai am, tătuţă, două vorbe-a-ţi scrie
Că, — azi-îi săptămâna —, 'n Perislav,
A fost, la noi, o mare bucurie,
Cât silă grea pe şleahticul hulpav,
Căci cneazul  mare Rus, cu Hmil-hatmanul
Impreunat-au ţârile-amândouă
Ucraina şi Rusia; iară Panul
Trimis de riga leah să ne supună
Ne va afla, de mâine, împreună,
Nebiruiţi, oşteni de ţară nouă!...
«.Trimit această carte, eu, serdarul
Grigore Hăbăsescul din Ploaie,
Precum au scris-o, ieri în zori, stegarul
Frătiţa, mort pe câmpul de bătaie.
Cu-acest răvaş, în pânza cernită,
Am mai adaos floarea ofilită
Ce-am fost aflat sub zaua-i, sângerată,
Şi vi-o trimit, cu gândul lui odată;
Iar dela mine veste de izbândă,
Şi că se-aratâ semn de iarnă blândă.»
VLADIMIR   CAV ARNALI
MÂNJII COLECTIVEI
Când pleacă tata cu brigada, Eu duc toţi mânjii la păscut. Mi-s dragi când umblă cu grămada, Dar unul mi-este drag mai mult.
E cel mai sprinten şi e murg, Cu pete albe pe grumaz. Din coamă fire lungi îi curg Şi muşcă frâul cu necaz.
II las să sburde'n voia lui, Pe povârniş, la cotituri, — Acolo unde nimeni nu-i Să pască ierburi prin păduri.
El bea cu sete la izvor Şi umblă slobod prin poieni. Copita-i scapără uşor, Prin pietrele din buruieni.
Când norii-aleargâ fulgerând Şi ploaia sună prin frunziş, El vine vesel, nechezând, Mă cată singur prin desiş.
Iar seara plec în trap vioi, Călare pe căluţul murg... Zburăm spre casă amândoi, Zburăm prin vânătul amurg
CRISTIAN SÂRBU
MI «AM AMINTIT...
Mi -am amintit de-un vânzător sărman De-un moş care-şi tăra fără hodină, Prin mahalaua mea, amurgul vieţii, ' Cu o cutie de carton în mână.
Avea o faţă plină de lumină.
Striga cu glas îmbietor şi cald:
— Hai la bomboane, opt de-un leu, bomboane... Da, numai una merită un leu!
Striga către copii, către cocoane.
... Mi-am amintit de el trecând pe lângă Nişte tarabe de comerţ de Stat, Cu vânzători ursuzi de parcă-aluncea Vreo rudă scumpă le-ar fi decedat.
Să fi fost numai că trecea pe stradă, Miros de toamnă rece, de zăpadă?
Nu. Câteodată, pe la „Aprozare" Te mai loveşti de oameni din acei Cu mutre cenuşii, că-ţi este silă Să'nlrebi, să cumperi mărfuri de la ei.
O, dacă-ar mai trăi bălrânu-acela, Şi de-ar fi vânzător la „Aprozar" Cum ar mai lăuda cu vocea-i caldă, Legumele şi fragedul mărar. Ce vesel ar striga unchiaşul meu Cu câte-o pară aromată'n mână:
— Da, num,ai una merită un leu!
Ce vânzător ar fi bătrânul meu!
STEP AN SCIPACIOV
DRUMUL SPRE POEZIE
In ultimul timp au apărut numeroase articole despre poezie, interesante şi pline de conţinut, care desbat problemele generale sau anumite probleme particulare ale măestriei artistice.
Totuşi, cu aceasta, n'au fost epuizate posibilităţile unor discuţii serioase.
Mulţi poeţi, mai ales cei în vârstă, au acumulat o mare experienţă creatoare; fiecare din ei are anumite puncte de vedere asupra poeziei şi, mi se pare, n'ar fi lipsit de interes ca ei, folosindu-şi biografia poetică şi cetăţenească, să încerce să-şi analizeze drumul, succesele şi înfrângerile lor. Acest lucru ar oferi materialul necesar unor generalizări mai largi şi ar servi la educarea  tinerilor poeţi.
O să vi se pară, poate, că nu fac altceva decât să-mi povestesc biografia. Dar nu-i aşa. Atât amintirile copilăriei grele cât şi serviciul îndelungat în rândurile Armatei Roşii, întâlnirile — chiar şi cele fugitive cu oameni de seamă ai timpului nostru şi studiile politice de mai târziu, —toate acestea au o legătură directă cu poezia. Am profunda convingere că nu poţi deveni poet fără să fi acumulat în prealabil o cantitate însemnată de observaţii, de trăiri şi impresii de viaţă. Iar dacă poetul şi-a găsit punctul său de vedere cu privire la viaţă şi exprimă idei care au răsunet în rândul cititorilor, atunci acest lucru el îl datorează, în primul rând, vieţii însăşi, celor văzute şi trăite de el. Drumul spre poezie este determinat nu numai de experienţa literară ci, înainte de toate, de viaţa însăşi, de participarea poetului la această viaţă.
M'am născut în anul 1899, în regiunea Uralului, în familia unui ţăran sărac din satul Scipaci.
Tata a murit când aveam trei sau patru ani. Despre el îmi amintesc un singur lucru: când l-am înmormântat, bunica m'a pus să arunc un pumn de ţărână pe sicriul lui. Mama a rămas cu o droaie de copii. Eu eram cel mai mic. „Capul familiei" a ajuns fratele meu, cu vreo zece ani mai mare ca mine. Bunica a fost nevoită să umble cu mine, din casă în casă, cerând de pomană. Surorile mele au ajuns servitoare.
Am învăţat, la şcoala din sat, numai o iarnă şi jumătate. Urma să împlinesc zece ani, când am fost trimis să lucrez într'un sat îndepărtat, Filatovo. Stăpânul meu m'a dus de acasă aşezându-mă la spatele lui, călare pe cal. Era duminecă, într'o primăvară timpurie. Copiii se jucau pe lângă prispe cu bulgări de zăpadă. Eram îndurerat până la lacrimi că trebuie să mă despart de mama, de tovarăşii mei de joacă. Am lucrat ca argat timp de doi ani.
144
STEPAN SCIPACIOV
La vârsta de unsprezece ani, împreună cu alţi săraci din sat, am plecat la lucru într'o mină de asbest (astăzi, pe acest loc, se află oraşul Asbest). In primul an am lucrat într'un sector unde nu munceau decât copii de tătari. Numai eu eram rus — şi cel mai tânăr dintre ei. Munca era grea. Trebuia să cernem resturile de asbest prin ciur. Deseori ochii mi se umpleau  de lacrimi
— şi nu din cauza muncii grele, eram obişnuit cu ea — ci din cauză că nu înţelegeam graiul băieţilor din jurul meu. Atunci, câte un băiat se apropia de mine ca să mă consoleze şi rostea un cuvânt duios: „malaica".
In anul următor lucram în mină, întocmai ca adulţii, laolaltă cu alţii veniţi din sat dela noi, cu toate că, spre deosebire de cei mari, care, pentru munca lor de douăsprezece ore căpătau şaizeci de copeici, — eu căpătăm doar treizeci.
Pe când lucram acolo, a isbucnit o grevă care a ţinut mai multe zile. Şi noi copiii am făcut grevă, alături de ceilalţi.
La începutul anului 1914 am intrat ca băiat de serviciu în prăvălia fraţilor Laguchin din oraşul Camâşlov; ceva mai târziu, am devenit vânzător. In prăvălie, în afară de articolele de fierărie, de manufactură şi alte mărfuri, se mai vindeau şi cărţi. Contactul acesta continuu cu cărţile mi-a trezit gustul pentru citit. Atunci mi-am dat şi mai bine seama de lipsa mea de cultură. Am început să învăţ cu un elev de liceu, plătindu-i o mică sumă pentru aceasta.
îmi plăceau versurile încă de când învăţam la şcoala noastră din sat. îmi amintesc că învăţătoarea, înainte de a ne da să învăţăm pe de rost poezia „Borodino", ne-a citit-o. Băieţilor din clasă le-a plăcut, fără să-i impresioneze prea mult—ţin minte însă că pe mine m'a fermecat. Câteva zile umblam ca năuc şi o recitam într'una. Poate că atunci, pentru prima oară, s'a aprins în sufletul meu scânteia emoţiei poetice. Pe atunci credeam că poeţii au existat, cândva, de mult, şi că în viaţa adevărată nu există niciun poet, aşa cum nu există acei viteji legendari despre care citisem prin cărţi. A trebuit să treacă destulă vreme ca să aflu că poeţii trăiesc, şi că scriu chiar în zilele noastre.
Prin anii 1915 sau 1916 am încercat să scriu pentru prima oară ceva asemănător versurilor. Am scris despre război, despre soldaţii răniţi întorşi depe front. In 1917 am început să scriu poezii şi poeme întregi despre „ţarul călău" şi despre „vampirii burghezi". Toate acestea le citeam tovarăşilor mei şi eram lăudat.
In luna Mai 1917 am fost chemat să-mi fac serviciul militar. L-am făcut în oraşul Glazov din fosta gubernie Viatscaia. Acolo m'a prins Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Unitatea în care-mi îndeplineam serviciul militar era — din întreaga garnizoană — singura care înclina cu precădere spre bolşevici. împreună cu alţi soldaţi, am dus la îndeplinire unele sarcini date de organizaţia de partid. In timpul campaniei de agitaţie pentru alegerile în Adunarea Constituantă, împărţeam şi lipeam afişe. In poezia „Glazov", în legătură cu aceasta, scriam:
Gardurile's pline de afişe până la cer, Noi le însemnăm cu cifra „Patru", Să răsune ca în Ucredilka *) Strigătul: Pentru pământ şi pace Ca un foc de armă cifra „Patru".
*) Denumirea dată de   soldaţi'aşa zisului Parlament—Ucreditelnoe Sobranie
— care, în perioada Revoluţiei burgkezo-democratice din Rusia anului 1917, rezolva problemele de Stat.
DRUMUL SPRE POEZIE 145
(In gubernia Viatscaia, lista candidaţilor bolşevici era a patra). La Gîazov am învăţat abecedarul politic. Acolo ani auzit pentru prima oară cuvântările bolşevicilor, atât de scumpe şi de apropiate inimii de soldat. Vechea armată ţaristă se destrăma. în primăvara anului 1918 m'am întors acefă.
Spre mijlocul verii 1918, ţinuturile noastre au fost ocupate de Coîceac. Curând, albii au trecut la mobilizarea populaţiei. Am fost mobilizat şi eu. Eram însă ferm hotărît să nu trag în ai moi. Am fumat atâta mahorcă încât am simţit dureri mari de inimă şi ducându-mă la felcerul unităţii, i-am spus că am dureri grozave în piept. Distrat, el mi-a ascultat inima şi, fără să cumpănească prea mult, a scris: „La partea sedentară". Am fost trecut în detaşamentul de instrucţie Nr. 27 al regimentului Camâşlovschi, la serviciul de intendenţă. Regimentul era cazat la Ecaterinburg (Sverdlovsc).
In primăvara anului 1919 am fost trimis pe front în detaşamentul de instrucţie.
Aflându-mă printre albi, nu odată am fost martorul ocular al atrocităţilor şi cruzimilor săvârşite do oamenii lui Coîceac asupra muncitorilor şi ţăranilor.
Mi-a rămas în minte pentru tot restul vieţii următorul episod tragic. Detaşamentul de instrucţie, îndreptându-se spre front, s'a oprit pentru o zi într'un sat. Întreg satul era plin de căruţe şi de harabale. Din coşul bucătăriei ambulante ieşea fum. Soldaţii, cu gamelele în mână, sc grăbeau să-şi ia mâncarea. In apropierea bucătăriei, eu împărţeam raţiile de pâine de secară. Deodată se auzi strigătul plin de desnădejde al unei femei. Cu toţii ne-am. îndreptat privirile spre costişa unui deal brăzdat de pâraie. Acolo se pregătea executarea, prin împuşcare, a unui om. Bucătarul ne-a povestit că acesta era un bolşevic din sat, arestat în aceeaşi dimineaţă. Vedeam cum soldaţii îşi îndreptau armele spre el, gata să tragă. Un băieţaş mic alerga de colo, colo, iar omul în care ţinteau soldaţii şi-a scos şapca, strigând ceva.
Am văzut apoi cum cel împuşcat era dus cu căruţa spre sat. Păşind alături de mama lui, băieţaşul se uita înfricoşat în jur. Soldaţii lui Coîceac priveau încruntaţi şi ei, întorceau capul şi se împrăştiau. Ceva în mine mă îndemna să împărtăşesc cuiva tot ce simţeam, cuvintele par'că-mi clocoteau pe buze. în aceeaşi seară am scris despre această întâmplare, o poezie. Am ascuns-o în husa lopeţii cu care săpam la tranşee, unde mai păstram şi alte versuri. După ce am fugit, trecând de partea Armatei Roşii, această poezie, chiar din prima zi a fost tipărită pe foi volante, care au fost apoi aruncate din avion deasupra poziţiilor ocupate de albi.
Am reuşit să trec pe la mijlocul lui Aprilie 1919 în rândurile Armatei Roşii, în staţia Buguruslan. Ajunsesem tocmai în divizia legendară a lui Ceapaev. Acolo am avut ocazia să-l văd pe Furmanov. Pleca undeva, călare, pe un cal obişnuit, ţărănesc. Un ostaş roşu, care se afla lângă mine, mi-a spus cu mândrie: „Acesta e comisarul nostru. E student". A apăsat, în mod deosebit, asupra ultimului cuvânt: adică, vezi bine, e învăţat, dar, priveşte, a pornit cu noi—muncitori şi ţărani—împotriva burgheziei. „Ehei, şi ce om curajos este! Nu se teme de nimic!" — a adăogat el. j
Am cerut să fiu lăsat ca ostaş în rândurile diviziei lui Ceapaev; exista însă o dispoziţie ca cei veniţi din rândurile albilor să nu fie primiţi în unităţile depe front, ci să fie trimişi în spatele frontului, pentru noi formaţii.
Comitetul gubernial al partidului comunist bolşevic rus din Samara a început să se intereseze de mine. Acest interes, după cum am înţeles eu mai târziu, se lega, în primul rând, de considerente agitatorice. Mi se cerea să iau cuvântul în adunări, povestind cele văzute de mine la Coîceac. Din
10 ~ v RomAneasc*
146
STEPAN SCIPACIOV
cauza timidităţii pe care nu mi-o puteam înfrânge, aproape că pierdeam glasul, odată suit la tribună. Abia dacă reuşeam — şi aceasta cu multă greutate, încordat — să recit din versurile mele. Primele zile, am locuit în chiar clădirea comitetului gubernial de partid, dormind pe un divan.
îmi amintesc cât de nerăbdător eram să-mi pot prinde, de şapcă, steluţa roşie a ostaşilor sovietici, dar n'aveam bani. Am vândut un ştergar cu iniţiale brodate de mama şi mi-am cumpărat steluţa.
La Samara l-am văzut, de mai multe ori, pe Cuibâşev. Mi-1 amintesc, aşa cum era, înalt, cu fruntea mare, boltită, în uniformă militară; era totdeauna vesel, plin de vervă, simplu în purtări. Odată, la un meeting, l-am auzit vorbind. Luase cuvântul în sala teatrului, în faţa ostaşilor roşii care plecau pe front. Cuvântarea pe care a rostit-o a fost de o forţă neobişnuită, de o neobişnuită putere de convingere. Ostaşii roşii îl ascultau cu ochii scânteind, gata, în chiar clipa aceea, să se avânte în luptă.
In sfârşit, eram şi eu trecut într'o unitate de ostaşi sovietici şi pentru câteva săptămâni compania noastră a fost mutată în oraşul Pugaciov. Acolo am rămas până în toamnă. Am luat parte la luptele duse împotriva cazacilor albi care reuşiseră să ajungă până la Pugaciov. In ziarul local „Bolşevic" erau publicate versurile mele. In aceeaşi toamnă a anului 1919, în timpul „Săptămânii închinate Partidului", am intrat în rândurile partidului comunist.
Coîceac intra 'n oraşul fumuriu Tranşee negre — Liliacu 'n zloată. Eu străluceam — că-i devenisem fiu Partidului, în ziua minunată.
Aceste rânduri au fost scrise şaptesprezece ani mai târziu, dar ele reflectă întocmai starea mea sufletească din acea vreme.
Spre sfârşitul lui Octombrie al aceluiaş an am fost trimis în oraşul Orenburg, la cursurile de ofiţeri de cavalerie — aşa cum se spunea pe atunci. Orenburgul, de curând eliberat de sub stăpânirea cazacilor albi, m'a întâmpinat posomorit. începuse o iarnă geroasă, bântuia tifosul. Am fost primit Ia cursuri, cu toate că nu aparţineam cavaleriei. Amîmbrăcatuniforma cursanţilor: pantaloni cu dungă roşie, scurtă îmblănită, căciulă. Nici în internat, nici în sălile de curs nu se făcea focul. Multe ferestre nu aveau geamuri. Deseori, noaptea, eram treziţi de sirenele de alarmă. Se apropia sfârşitul asprului  an  al nouăsprezecelea.
Am început să frecventez o asociaţie literară. Am frecventat-o cu entuziasm, cu o regularitate demnă de imitat. Nu odată am citit din versurile melc. La Orenburg, pentru prima oară, am auzit de numele lui Maiacovschi. Era în ora de curs. Profesorul, care ne preda tactica, fusese la Moscova şi se hotărîse să ne împărtăşească şi nouă, cursanţilor, impresiile sale din această călătorie.
„La muzeul Politehnic, l-am auzit pe Maiacovschi" — ne-a spus el,
Se'nchirceşte strada de durere N'are cum să strige, să vorbească.
Profesorul citea,  apăsând puternic asupra cuvintelor.
Aceste versuri m'au uimit prin ceeace aveau neobişnuit, fără asemănare faţă de tot ceeace citisem până atunci.
Eram un cursant destul de activ. Am luat parte la munca desfăşurată de club, am fost preşedintele (pe atunci erau preşedinţi) biroului de partid.
DRUMUL SPRE POEZIE
147
La terminarea şcolii am fost trimis la Moscova pentru un curs pedagogic de opt luni, care avea o denumire răsunătoare: „Şcoala Pedagogică Militară Superioară".
Era în Mai 1921. îmbrăcat într'o uniformă nouă de comandir, soseam pentru prima oară la Moscova.
Cu toată durata limitată a acestor cursuri, îmi însuşisem totuşi unele cunoştinţe, deşi destul de superficiale, cu privire la materialismul dialectic şi la economia politică. Dar preocupările mele nu se limitau numai la învăţătură. Căutam să absorb cu aviditate tot ce vedeam şi auzeam la Moscova. N'am lipsit dela nicio discuţie, am fost ia toate serile literare ale lui Maiacovschi dela Muzeul Politehnic, l-am ascultat pe Bloc şi am făcut personal cunoştinţă cu câţiva poeţi. Se vede însă că eram prea tânăr, atunci când sosisem pentru prima oară la Moscova. Părerile mele asupra poeziei erau vagi, gustul meu neformat. Era peste puterile mele să mă pot orienta în toată diversitatea vieţii literare din capitală. Pe atunci existau tot felul de grupări şi cercuri, fiecare având un program, un manifest propriu. Ce mai urlau şi se strâmbau toţi cei despre care Maiacovschi scria:
...Acoperindu-se cu frunzuliţe mistice, Increţindu-şi frunţile în cute, Micii futurişti, Micii imagişti, Micii acmeişti,
Se'ncurcă în păienjenişul rimelor.
Mă simţeam atras înspre poeţii proletari care, pe atunci, alcătuiau grupul literar „Cuzniţa"(„Fierăria"). In marea majoritate însă, pentru aceştia viaţa reală era înlocuită cu scheme abstracte. Totul era reprezentat în proporţii cosmice. Doar versurile lui V. Cazin şi N. Poletaev purtau în ele—deşi modest — adevărata poezie care preamărea munca şi reda realitatea noastră sovietică. In genere însă, poezia grupării „Cuzniţa" a avut asupra mea o influenţă negativă. Ea mă orienta înspre versurile abstracte, umflate. Am resimţit asupra mea şi influenţa imagismului. Acesta se manifesta în faptul că, uneori, socoteam imaginea drept scop în sine şi nu ca mijloc de exprimare.
Maiacovschi m'a uimit. îmi amintesc că, la clubul poeţilor imagişti, „Grajdul lui Pegas", am cumpărat poemul lui, „Război şi Pace". L-am citit pe nerăsuflate, chiar acolo, aşezat pe pervazul unei ferestre. Niciodată, până atunci, o carte nu mă impresionase atât de puternic ca aceasta.
După ce am terminat cursurile pedagogice (Februarie, 1922), am fost numit profesor de ştiinţe sociale în Crimeea, în cadrul armatei. Acolo am rămas până în toamna anului 1925. (La început la şcoala de artilerie din Sevastopol, apoi la cea de cavalerie din Simferopol). Serviciul îmi lua mult timp, eu însă continuam să muncesc cu stăruinţă la versurile mele şi, bineînţeles, influenţele literare pe care le încercasem la Moscova se reflectau puternic în lucrările pe care le scriam. Afară de aceasta, volumul lui Walt Whitman, „Fire de iarbă", era nedespărţit de mine.
Am îndrăgit Sevastopolui, acoperit de glorie militară. Şi, în versurile mele, au început să apară din ce în ce mai des rânduri simple, concrete. Dar desvolfarea acestui început spre realism era împiedecată de numeroasele influenţe despre care am pomenit mai sus şi, în primul rând, de imitarea naivă a lui Walt Whitman. Amănuntele vii ale realităţii înconjurătoare mi se păreau prea simple şi eu căutam poezia, nu în oamenii vii din jurul meu, ci într'un oarecare „om cosmic":
10*
143
STEPAN SCIPACIOV
Priviţi-mă,
Mi-am agăţat pământul
La degetul cel mic
Şi. am făcut din soare abajur
Eu cresc,
Mă'n tind
Şi-ascult cum strigă firea: „Mărire ţie, omule'"
In 1923, o editură din Simferopol a scos primul meu volum de versori, intitulat „Peste mormintele veacurilor". întregul volum cuprindea versuri ds genul celor citate mai sus. La' începutul anului următor am scris poemul „Imn veşniciei", cu un subtitlu: „Poem cosmic". Din fericire, din el n'a fost publicat decât un mic fragment. Şi se prea poate că încă multă vreme m'aş fi ocupat cu „cosmoretorica", dacă Tren ev — Constantin Andreevici — care pe atunci trăia lângă Simferopol, nu mi-ar fi curmat această înflăcărare. Odată, vizitându-1 în mica lui căsuţă din apropierea oraşului — acestea se petreceau în vara anului 1924 — i-arn citit „Poemul cosmic". M'a ascultat atent, apoi m'a întrebat: — „N'ai ceva scris în alt gen?" I-am citit atunci poezia scrisă de curând, „Spălătoreasă", pe care nici n'aveam de gând să i-o arăt. El a criticat aspru poemul meu „cosmic" şi, râzând, mi-a spus; „Mai bine ai scrie o poezie în care să-mi cânţi bicicleta — cred că ar fi mai de folos. Te-ai desprins de pământ". Poezia „Spălătoreasă" a lăudat-o. îndeosebi i-au placai versurile:
Se sbate'n albie, viscolul alb, Puternice, mâinile ard în apă.
Această întâlnire cu Trenev mi-a fost de mare folos în căutarea drumului just către poezie. Am mai plătit încă multă vreme tribut schematismului şi retoricei, dar în glasul meu au început să răsune, din ce în ce mai puternic, accentele vieţii.
în Ianuarie 1926 am fost transferat la Moscova, la Şcoala de Artilerie, ca profesor d« ştiinţe sociale. Dorinţa mea se împlinise: eram din nou Ia Moscova. îmi făceam timp să frecventez întrunirile literare. In acelaş an poeziile mele au început să apară în revista „Octiabr", mai târziu în „Projector" („Reflectorul"), şi altele. Au fost publicate poemele „Noaptea din Lefort", „Vântule bălai, ce fericit eşti" — pe care, şi astăzi, le includ în culegerile mele de versuri. Totuşi, şi în alte poezii publicate de mine în acea vreme puteau fi găsite —după părerea mea — destule rânduri şi strofe precise şi clare. Insă nici atunci nu eram. în stare să-mi dau seama cu preciziune ce era bun şi ce era greşit în versurile mele. Deseori, suflul lor viu se pierdea în noianul de rânduri retorice, generale, uneori destul de stângace:
Cărbune'n cuptoare .şi cântec să arzi, Noi umărul nu-l îndoim chiar de-i greu, De orice scânteie a. industriei noastre, Noi seamă să ţinem mereu.
Din păcate, erau destule versuri de felul acestora, în primele mele volume editate la Moscova sub titlul „O şesime" (1931), „In ciuda hotarelor" (i932), iar nivelul lor era în mare măsură determinat de ele. Cât priveşte poezia lirică, atât eu cât şi majoritatea poeţilor aveam încă prejudecăţi. Această atitudine a noastră era comandată de pseudo-ortodoxia rappoviştilor, care stăpânea pe atunci în literatură.
DRUMUL SPRE POEZIE
149
in 1930 a luat fiinţă Uniunea Literară a Armatei Roşii şi a Flotei (L.O.K.A.F.). Am participat în mod activ, atât la organizarea cât şi la activitatea acestei asociaţii. Asociaţia a scos o revistă, care la început se numea JL.Q.K.A.F.", iar mai târziu „Znamea". Asociaţia era destul de activă. Ea organizase o serie de întruniri literare şi vizite la diferite unităţi militare. „L.O.K.A.F." atrăgea atenţia scriitorilor spre subiectele legate de tema apărării patriei. Am început să scriu, cu înflăcărare, versuri publicistice, pe ton oratoric, fără să-mi dau seama că pentru astfel de teme, era mult mai firesc pentru mine să rămân poetul liric.
In toamna anului 1931 m'am înscris la Institutul de Pregătire a Profesorilor Roşii, Ia secţia de literatură. Pentru prima oară, după atâţia ani. schimbam uniforma militară pentru cea civilă. Dar un sentiment de recunoştinţă mă leagă pentru totdeauna de armata noastră, care a făcut din mine un om. Acest sentiment mi-a sugerat cuvintele: „Armata Roşie e sângele meu, biografia mea, şcoala mea". Cu pregătirea pe care o aveam şi cunoştinţele mele generale, îmi era greu să studiez la Institut; totuşi, Institutul a însemnat pentru mine mult, fie numai pentru faptul că, în anii de studii, m'am ocupat In mod sistematic, adâncind mai. mult ca oricând şi studiind literatura clasică rusă şi cea din apus.
Pe când studiam la Institut, am scris poemul „Cei de pe front". Nici acest poem n'a fost un succes. Deşi a i'ost scris într'un fel realist, se resimţea, în el, în mod vădit, influenţa formaliştilor. Li acest poem acordam o atenţie exagerată rândului frânt, strofelor, schimbării ritmului, etc. Din punct de vedere al ritmului, poemul a ieşit „întortochiat", greu de citit.
In ultimii ani însă am început să scriu tot mai des versuri lirice, în. care, din ce în ce mai clar, se contura drumul meu adevărat spre poezie. Am scris şi un poem mare, „Elanin", la care am lucrat doi ani. încercam, în acest poem, să rezolv problemele cu privire la raportul dintre poezie şi realitate, a locului pe care trebuie să-l ocupe poetul în viaţă. Cu toate că am reuşit să dau fragmente şi chiar capitole bune, poemul, în întregime, era nereuşit. Totuşi, munca pe care am depus-o scriind acest poem a fost pentru mine o şcoală serioasă a versificării, o şcoală a compoziţiei. Poemul era stufos, subiectul slab închegat, dar elementele lirice din poem s'au dovedit viabile şi, în următoarele mele culegeri de versuri, au intrat, ca bucăţi separate, multe fragmente dim poem: „întâlnirea din Bermamât", „Cursiştii", „Tovarăşii", „Lacrimi", „Chiar dacă viaţa ta nu este cunoscută" şi altele. Toate acestea mă caracterizau ca poet liric. Dar acest lucru s'a întâmplat în a doua jumătate a decadei anilor treizeci. Se vede că, atunci, — după multe căutări şi insuccese — găsisem tonul cel just, găsisem glasul meu propriu în poezie. Am început să mă aplec, cu mai multă stăruinţă, asupra formei, mă străduiam să-mi disciplinez versul, căutam să fiu cât mai concis, să realizez o armonie deplină între ideie şi imagine.
Aş vrea să vă dau un singur exemplu: cum am scris poezia „Beriozca" („Salcia"*), care, nu odată a fost remarcată de critică, fiind socotită ca un succes. In luna Mai a anului 1937, aflându-mă în afara oraşului, am intrat într'o casă. Trecând pragul, am zărit în chenarul albastru al ferestrei o salcie subţire, mlădioasă, cu frunzele abia înverzite. M'a uimit prin gingăşia ei feminină şi tinerească. In aceeaşi zi — mi se pare în câteva minute — am scris primele două strofe:
*) In limba rusă „Beriozca"—mesteacănul—este un cuvânt de genul fememn. Traducătorul a fost nevoit, neavând un corespondent în româneşte, să înlocuiască speţa copacului.
150
STEPAN SCIPACIOV
Aproape goalâ-i. Spre pământ Un vânt ploios ar vrea s'o'ndoaie. Ea se smuceşte, înfruntând Semeaţă, ropotul de ploaie.
ŞVn miezul nopţii, iarna'n toi, Un viscol sigur de izbândă, i i prinde umerii ei goi Şi mâna albă şi plăpândă.
Mai departe, nu găseam cuvintele, şi poezia, se vedea bine că nu era terminată. Un simţ al formei îmi spunea că mai e nevoie de o strofă, dar tocmai aceasta nu-mi reuşea. M'am sbătut o zi întreagă, dar până la urmă, am şters toate variantele. Am revenit de mai multe ori asupra textului, şi iarăşi îl puneam deoparte fără să fi isbutit. Toate variantele acestei strofe care trebuia să fie şi ultima, ieşeau, fie descriptive, fie pur raţionale şi imaginea femeii ideale care-mi era sugerată de salcie, rămânea incompletă. Aveam nevoie de o strofă care să cuprindă „nucleul" ideii, care să dea viaţă întregii poezii, aveam nevoie de o strofă care m'ar fi ajutat să desvălui caracterul femeii, tăria ei sufletească. Abia un an mai târziu, întorcându-mă la această poezie, am reuşit însfârşit să scriu şi ultima strofă:
Zadarnic vântu va'ncerca; ea-i mlădioasă, nu se lasă. Nebiruită, altcuiva rămâne pururi credincioasâl
De data aceasta, atât ideia cât şi imaginea poeziei căpătau forma definitivă.
Dela sfârşitul anului 1936 şi până la începutul Marelui Război de Apărare a Patriei, am fost membru permanent al biroului organizaţiei de partid a Uniunii Scriitorilor Sovietici şi am luat parte activă la munca acestui birou, îmi amintesc de şedinţele furtunoase, când ajungeam acasă după miezul nopţii. Tot în anii aceştia au fost scrise poeziile care alcătuiesc temelia cărţilor mele. Participarea activă la munca de partid m'a ajutat să simt mai puternic viaţa, să văd mai bine realitatea:
E primăvară pe cărări, Au stropi de ploaie iarba, ramul, Mai râde iarna'n depărtări. Deschide secretarul geamul.
Spre mâini se'ntind crengi grele, vii. Spre faţa lui înfierbântată, Un svon de avion, copii, Şi-un iz de ţarină udată.
Pământu'n flori e învelit, Iar anii se vestesc senini. ...Deslegi probleme de Partid Şi pri?r>âvara-o simţi din plin.
Cel mai mare succes mi l-a adus anul 1938. Atunci am scris peste douăzeci de poezii lirice: „Pe ţărmul mării", „Ţie", „E ora patru dimineaţa, dar eu
DRUMUL SPRE POEZIE
151
nu dorm", „Miciurin" şi altele. In 1938, poeziile mele lirice au apărut într'un volum separat. In reviste au început să apară versuri de felul acestora: „Am cărunţit", „Drumul spre sovhoz", „Două date", „Pe-aici erau necazuri pururi". Critica a început să vorbească de versurile mele. Am început să primesc scrisori inimoase şi binevoitoare din partea cititorilor. Au început să-mi scrie şi unii scriitori. In mod deosebit m'a bucurat scrisoarea lui Alexei Nicolaevici Tolstoi. După ce îşi exprima în cuvinte măgulitoare părerea sa asupra activităţii mele, el încheia:,,...trăiţi şi gândiţi în felul d-voastră. Poezia este un succes rar". Toate acestea îmi dădeau mai multă încredere în mine însumi. Pentru prima oară îmi era dat să cunosc bucuria succesului in literatură.
Ce se întâmplase oare? Se întâmplase că, odată cu victoria pe care o obţineam asupra tuturor influenţelor literare care mă trăgeau în urmă, obţineam o victorie şi asupra propriei mele reţineri sufleteşti. Am înţeles că un poet liric nu va putea desvălui lumea sufletească a omului, dacă nu se des-văluie şi pe sine însuşi. Am înţeles că, în măsura în care un poet se încrede în oameni, împărtăşindu-le cele mai scumpe gânduri şi sentimente, cu atât mai mult devine necesar şi mai apropiat cititorului său dacă, bineînţeles, este, la rândul lui, un om sovietic adevărat, dacă se identifică cu viata poporului.
In această vreme eram mai convins ca oricând că ne lipseşte un poet-tribun. Totuşi, pentru mine era tot atât de limpede şi următorul lucru: cu cât poezia este mai variată, cu atât mai mult va putea exprima sentimentele şi gândurile poporului. Poezia publicistică pasionată, satira, epopeea, poeziile pline de inspiraţie despre natură, despre bucuriile şi necazurile dragostei, cugetările, glumele — toate acestea trebuia să le găsim în poezia noastră.
Poezia decadentă, antipopulară, citită într'un cerc restrâns de admiratori rafinaţi, de mult a pierdut dreptul de a se ocupa de probleme general umane. In locul dragostei pentru oameni şi al încrederii în raţiunea omului, poeţii decadenţi propovăduiesc ura faţă de om, caută să-i sugereze scepticismul şi deprimarea. în locul înaltelor sentimente de dragoste, ei cântă senzaţiile erotice perverse. Poezia decadentă e străină de cuvintele vii legate de sentimentul matern, de prietenie, de fericirea şi durerea omenească. Toate aceste teme trebuie să-şi găsească .— şi-şi găsesc — o oglindire nouă. în poezia noastră, o poezie a înaltei, conştiinţe cetăţeneşti, a unei adevărate atitudini de dragoste pentru om.
Asemenea consideraţii îmi dădeau siguranţa în muncă, mă făceau să văd şi să înţeleg mai limpede sarcinile poeziei sovietice şi a modestului meu loc în variata şi totodată unica ei orchestră.
închei însemnările mele cu anul 1939, când, după părerea mea, s'a definitivat „autodeterminarea" mea în poezie.
Tinerii poeţi sovietici au, desigur, anumite greutăţi în opera lor de creaţie. Nici ei nu vor putea găsi, dinfr'odată, drumul lor spre poezie; biografia lor este însă complet diferită de a mea. Aproape cu toţii au avut posibilitatea să studieze încă din copilărie, să-şi însuşească cultura în adolescenţă; afară de aceasta, poezia noastră a păşit de mult pe calea largă a reflectării realiste a vieţii, aşa încât poeţii nu mai trebuie să-şi cheltuiască forţele ca să răzbească printre bălăriile tuturor „isme-lor" literare. Se prea poate însă ca şi drumul meu să fie pilduitor pentru toţi cei care nu sunt destul de perseverenţi sau pentru cei care, dintr'o săritură, nădăjduiesc să atingă Parnasul.
Din „Literatumaia Gazeta" Nr. 147, i Decembrie 195S.
PE DRUMUL REALISMULUI SOCIALIST
MIHAI   GA f IŢA
OPERA POETICĂ A LUI CICERONE THEODORESCU
in anul 1946, Cicerone Theodorescu publica poezia „Gândul", care încheia volumul său  „Cântece   de galeră":
Uneori, ca prin vis, numai cântec şi-aromă, Alte daţi, peste mări ca vasul fantoma, Fugeai, te'nchideai în cleştare şi'tigheluri...
Năzărit prin desişuri de iarnă, prin ceţuri
Licăreai nocturn, argintiu,
gândule,   — sălbăticiune
A codrilor spaimei că le-or răpune.
Azi scânteietoare geană subţire A. zorilor roşii în împlinire Gândule, pururea neîncăput, Te-am văzul —
Nu te mai dibui, mângâiat în neştire, După zăbrelele nopţii închis...
Farmec viu, fiu de vraci, cerb din vis!
Mulţi cititori, obişnuiţi azi cu versuri acoinparabil mai limpezi ale lui Cicerone Theodorescu, din poemele publicate în. ultimii ani — şi strânse de curând în volumul „Un cântec din uliţa noastră" — vor sta nedumeriţi în faţa unora dintre imaginile de mai sus. îndrăzneala comparaţiilor: gândul — vas fantomă, gândul — ochi de cerb, etc. — îi va mira şi încurca mult mai puţin decât greutatea descifrării mesajului în întregime, pe care-1 cuprind aceste versuri. Căci, în mod neîndoios, cititorii nu pol. să nu reţină sensul general   al   poemului; faptul ca
poetul mărturiseşte aici un eres artişti*, (pe care îl vom „traduce" şi dia celalalt» elemente ale poemului): ieri, gândul său hoinărea la întâmplare („peste mări ca vasul fantomă", „prin desişuri de iarnă", „prin ceţuri'', etc.) şi îi dăruia autorului
0 stare ca de vis, de extaz („numai cântec şi-aromă"), îndemnându-1 către izolarea de ceeaco e omenesc, real („te'nchideai în cleştare şi 'ngheţuri"). Atmosfera iernatica, îngheţurile şi ceţurile indică răceala, depărtarea de viaţă. Unica preocupare, chiar teama egoistă a poetului. — declarată de el — era numai ca acest gând să nu fie înăbuşit, sa nu piară cumva deatungul rătăcirilor sale!
Azi însă, —- spune poetul, — eu am devenit stăpân al gândului meu, până acum „neîncăput"! Stărilor de visare semicon-ştientă, de extaz, le ia locul conştiinţa unei misiuni, pe care gândul poetului, versul său o au de îndeplinit („nu te mai dibui, mângâiat în neştire"). Viaţa însăşi
1 se deschide (gândul nu mai poate fi închis „după zăbrelele nopţii"), ceeace dă poetului dreptul să-şi denumească gândul ca fiind geana scânteietoare, subţire încă, licărul plăpând al „zorilor roşii în împlinire". Versul poetului încearcă deci asaltul viitorului, se orientează către o luptă — noul din toate punctele de vedere.
Suntem deci în faţa unei „arte poetice" pe care Cicerone Theodorescu o profess în acel an 1946, al cărui sfârşit (19 Noom-brie) aducea definitiva înfrângere într'o bătălie deschisă, în faţa  marilor mase,
OPERA POETICA A LUI CICERONE THEODORESCU
a. forţelor reacţionare, în primele alegeri Sibere din ţara noastră.
Anul 1946 a adus pentru mulţi din poeţii atoştri necesitatea unei arte poetice, a unui manifest poetic prin care să-şi declare adeziunea lor faţă de poporul aflat în pragul unei noi ere a istoriei sale. întregul eşafodaj al orânduirii capitaliste se prăbuşea sub loviturile maselor, cărora li se arătau noi zori, noi limanuri de viaţă fericită.
„Ce mai bâlci dărâmăm!" — spunea Maria Banuş despre acest moment al istoriei noastre. Un freamăt nou, creator, plin de entuziasm se simţea pretutindeni - cu toate că orchestre ţipătoare, dirijate 4b cioclii care se foiau agonici şi trişti în fotolii, încercau să spargă timpanele cu pălăvrăgeli isterice despre „criza culturii".
In această vreme poeţii progresişti îşi afirmă crezul lor:
A'« sunt cântăreţ de sleit, 1H1s.nl salahorul gândurilor mele!
- spunea Dumitru Corbea.
Crai  cu  aspru  iz de coarnă Mers-am să culeg Ga să fie steag şi goarnă Neamului întreg.
— spunea Marcel Broslaşu.
Alt cor decât al diblelor sparte — un. cor al vieţii noi se închega, din ce în ce mai puternic; veneau alături de partid, «Je popor, alături de poeţii şi prozatorii aflaţi consecvent pe acest drum — tot mai mulţi poeţi, prozatori. Când se dărâmă clădirile igrasioase, măcinate, incapabile să mai reziste timpului — în cântecul muncitorilor care lovesc cu târ-năcoapele se simte fiorul şi avânlarea noilor zidiri ce se vor înălţa în locul fostelor ruine; tot astfel, în acel an 1946 ţi la începutul anului următor, adeziunea tot mai largă şi mai entuziastă a cântăreţilor, cuvintele hotărîte ale manifestelor lor poetice, acoperea şi reducea tot, mai mult la tăcere pe purtătorii steagului «iecolorat şi sdrenţuit al „criziştilor". Evidenţa se impunea ca atare, desmin-ţindu-i în. faţa tuturora prin fapte; tot mereu mai puţini şi mai singuri, „criziştii"
şi-au sfârşit tam-tamul, sonor la început, apoi tot mai piţigăiat şi stins, printr'o ruşinoasă tăcere şi au căutat să se aciuieze umiliţi, pretinşi pocăiţi, care pe unde putea.
Volumul lui Cicerone Theodorescu „Cântece de galeră" şi cea mai mare parte din versurile sale publicate ulterior au avut un rol important în creşterea corului poeţilor înaintaţi care aveau să se îndrepte către realismul socialist. Cu atât mai mult iese în evidenţă contribuţia sa la biruinţa poeziei noastre noi, cu cât Cicerone Theodorescu a putut fi, în anumite momente, prin unele poezii, considerat de susţinătorii „artei pure" , de apologeţii formalismului, drept o speranţă a lor. Cu atât mai mult reiese de ce trebuie să regretăm faptul că în desvollarea sa ulterioară, până azi, Cicerone Theodorescu a străbătut mai greu, şi mai încet, şi mai cu întârziere, un drum pe care alţi poeţi — Maria Banuş, Eugen Jcbeleanu, Mna Cassian — l-au parcurs mult mai repede: drumul către realism. Nu putem spune — ar fi un neadevăr — că din cauza acestei întârzieri Cicerone Theodorescu s'ar afia astăzi mai puţin aproape de realismul socialist decât poeţii citaţi mai sus. Dar trebuie să presupunem, dată Tiind marea sa putere de creaţie, fecunditatea scrisului său, că, dacă acest drum era străbătut mai repede, astăzi literatura noastră ar fi avut nu numai un singur volum de versuri minunate ale lui Cicerone Theodorescu, recoltă a celor şapte ani câţi au trecut dela apariţia „Cântecelor de galeră". Avem dreptul ca, alături de bucuria pentru „Un cântec din uliţa noastră" — unul dintre cele mai bune volume de versuri ale literaturii noastre noi, şi, după părerea noastră, cel mai adânc, mai realizat artistic şi mai compact volum de poezie apărută în. anul 1953 — alături de această bucurie să-i exprimăm autorului părerea de rău pentru irosirea unei atât de mari cantităţi de energie creatoare, depozitată în încercările şi dibuirile sterile de care, în 1946, declara că a învăţat să se despartă.
Semn că declaraţia, manifestul poetic de acum şapte ani, corespundea dorinţei sincere a poetului de a păşi pe un nou drum, dar că uneltele vechii poezii îi umpleau încă
154
MIHAI GAFIŢA
tolba sa poetică. De altfel, în ermetismul multor imagini din „Gândul", se aude clar zornăitul mistriei, al daltei şi al pensetei din „Cleştar", primul volum al lui Cicerone Theodorescu.
Poezia „Gândul" reprezintă, deci, un hotar. Poetul îşi manifestă încrederea într'o nouă poezie. Dar, ca peste orice hotar între două ogoare, vânturile nu pot fi oprite să bată; ele poartă, din ogorul plin de mărăcini, către cel mănos, ecourile mărăcinişurilor care se agită steril, incapabile de freamăt ca al copacilor sau al holdelor; alteori, vântul duce ramuri uscate, spini, sau chiar seminţe de ciulini şi ciumăfae. Dacă un spin sau o creangă — o uscătură — o poţi băga mai uşor de seamă şi-o poţi culege mai lesne destinând-o rostului ei firesc, focului, — sămânţa poate înşela adesea pe grădinar: el o poate confunda cu cele bune, o poate pierde cu totul printre boabele de ţărână. Atunci sămânţa străină poate prinde rădăcini în ogorul mănos, poate da tulpină şi crengi, flori şi fructe— dc scaiete ori de cucută — împiedecând holda să crească. Din păcate, în ogorul pe care se pregătea Cicerone Theodorescu să-l însămânţeze în 1946 au năvălit, agresive, bălării din mărăcinişul versurilor sale anterioare.
Dela mesajul exprimat în „Gândul" şi până la volumul „Un cântec din uliţa noastră", Cicerone Theodorescu a avut de dus o luptă grea, care î-a costat nopţi şi zile, multe la număr, de chinuitoare trudă şi de confruntare cu sine însuşi. Biruinţa sa concretizată în volumul recent este mare, fără îndoială. Dar „Un cântec din uliţa noastră" este doar prima redută a unei mari cuceriri; acest volum ne îndreptăţeşte să aşteptăm şirul noilor victorii, care au toate prcmizele să fie mereu mai mari. Volumul „Un cântec din uliţa noastră" şi întreaga creaţie poetică de până acum a lui Cicerone Theodorescu trebuiesc privite în lumina acestui adevăr şi în perspectiva acestei desvoltări.
Chiar din poezia „Gândul" — dar ideia poate fi găsită şi în altele—reiese că poetul era conştient de faptul că el are de renunţat la ceva, la un trecut cu care nu se mai
socoate solidar şi de care s'a desfăcut — şi are de însuşit altceva care i se arată în faţă. Versurile din „Gândul" o spun răspicat — desigur, în limbajul preferat al poetului, adică acela al imaginii dense până la obscuritate, până la ermetism: gândul poetului, respectiv conţinutul poeziei, nu mai ancorează „în cleştare şi'n-gheţuri", nu mai rătăceşte; poetul e sigur a fi găsit drumul, de a deveni geana, licărirea, scânteietoare deşi subţire, a „zorilor roşii în împlinire"— adică a vieţii noi (a socialismului, avem drept să spunem)  în  plin  proces  de înfăptuire.
Cleştarele şi îngheţurile la care face aluzie poetul şi de care se depărtează, sunt cele cuprinse în primul său volum, „Cleştar", care, după aprecierea din „Gândul", se caracterizează prin dibuiri şi izolare de viaţă. Examenul acesta autocritic este plin de adevăr, caracterizările exacte. Nu putem defini primul volum al lui Cicerone Theodorescu mai bine • decât cu propriile cuvinte ale poetului: dibuire continuă, căutare febrilă, stări de extaz şi contemplare, tendinţă acută de plutire pe deasupra vieţii (a „mărilor"), de izolare.
Toate acestea exprimate într'un limbaj poetic specific, ermetic, destinat unor 'iniţiaţi, şi nu marelui public, după cum afirmă poetul chiar în poezia care deschide volumul:
Nu sparge tu cutia vinovată Necunoscându-i sunetele. Din Vioara, aruncată fiindcă tace,
Ea, melodia cea adevărată Vibrare'naripală sau suspin, Răspunde, caldă, mâinilor dibace...
(„Vioara")
Ca orice poezie ermetică — ermeticii spun: condensat! —şi poezia de mai sus are nevoie de „traducere" în limbajul comun, inteligibil. Poetul se adresează cititorului, vorbindu-i despre poezie. Profanii nu înţeleg poezia — spune autorul — ei nu cunosc sunetele cutiei (ale viorii) — dar pentru aceasta nu poate fi învinuită vioara, ci necunoscătorul care o aruncă; numai „mâinilor dibace", iniţiaţilor, vioara le va răspunde, cântându-le cu pasiune „mo-
OPERA POETICA A LUI CICERONE THEODORESCU
155
lodia cea adevărată". Iată un crez poetic specific ermeticilor, formaliştilor: poezia privită ca apanajul câtorva. Nu e greu de înţeles că şi conţinutul poeziei urmează să fie pe aceeaşi măsură — deşi poetul nu ne-o spune lămurit aici, restrângându-se să definească numai modalitatea de construire a imaginilor, a formei artistice. Dar nu e greu să ne dăm seama cam la ce se va opri poetul când întoarcem filele volumului: „Portret" — imagini ermetice pe marginea' trăsăturilor unei figuri omeneşti ; „Pentru cântecul întârziat" — invocarea unei dragoste inexistente, sperate, în peisagiul unei izolări desăvârşite („Nu am prieten niciun om"); „Slavă în amintire"
— stare hieratică dinaintea unei dragoste care va veni prea târziu (sufletul poetului e „clopot de cleştar care a stat,/când o să bată/se va fi spart"); „Apus" — iubirea tieîmpărlăşită la care poetul tot mai gândeşte şi speră uneori („la inima'n rugină/ şi'ncearcă dornic cheile un glas") etc., etc.
Atmosfera tristă, pe alocuri funebră a acestor poezii şi a altora asemănătoare („Veghe", „Mesaj", „Moarte ascunsă", etc), nu isbuteşte însă să pună pecetea pe întregul volum, chiar dacă uneori ţipete desnă-dăjduite mărturisesc marea derută, sbate-rea continuă în care se află poetul:
Strig, mai sălbatec, mai crâncen, mai stins Timpul şi moartea,
Scriu,   mă ucide,mă  'Tribală, m'a 'nvins Timpul şi moartea.
(„Strigăt")
— chiar dacă apar şi poezii dcadreptul pesimiste, cum este „Apel":
Lasă,   Bătrâno,   omul   să trăiască Praful să shurde ''n raza lui de soare Şi viermele în manila-i crăiască Şi grănele, în adiere, pe ogoare.
Şi-ţi lasă mrenele să scânteie în mreje Ridică-ţi snopii sclipitori în furcă: Oricât te 'nfruntă, roadă ce s'alege, Ofranda ei tot către tine urcă.
Mesajul poeziei este ceţos, alâta vreme cât nu ştim cui se adresează poetul. Cine e „Bătrâna" (cu-majusculă)? Natura? Viaţa? Este evident că nici. unanici alta.„Bătrâna",
cea către care urcă orice rezultat al oricărei strădanii, este moartea. Faptul că totul pe pământ — prin însuşi faptul că totul trăieşte (un timp, adăugăm noi)—pare că „înfruntă" moartea cu legea ei inexorabilă, nu acest lucru e important, spune poetul; important este că orice astfel de tentativă are acelaş rezultat: „ofranda ei tot către tine urcă" — tot către moarte. Concluzia poeziei e deci inutilitatea eforturilor: a fi om, a îi pulbere în raza de soare, a fi vierme, etc., tot una-i! Rezultatul e acelaş şi încă e concluzie a înşelării, a iluziei că toţi aceştia ar înfrunta în mod real moartea, nefiinţa.
Spuneam că mesajul unor astfel de poezii nu izbuteşte să dea nota dominantă a volumului, deoarece, desvăluind o intensă frământare a poetului, un sbucium, o derută şi o ardere lăuntrică de un mare dramatism în poezia românească din anii 1935— 40, apar în „Cleştar" versurile cuprinzând căutările, încercările do realizare a unei poezii cu conţinut legat de viaţă, închinat vieţii.
Cicerone Theodorescu a simţit neîntrerupt această chemare, pe care viaţa în chip permanent i-a adresat-o, cu care i-a solicitat totdeauna condeiul. Poetul s'a născut şi a crescut în cartierul muncitoresc din jurul Căii Griviţa, acolo unde au fiert revolte şi s'au înfiripat năzuinţe, strânse şi canalizate de Partidul Comunist Român în mari manifestări — cum au fost zilele marilor greve din Februarie 1933 — ale forţei clasei muncitoare în drumul ei către nimicirea orânduirii burghezo-moşiereşti şi cucerirea puterii politice în stat. Tatăl poetului a fost mecanic de locomotivă; dogoarea cuptorului încins i-a secat ochii. In mintea poetului a rămas mereu vie icoana muncitorului bătrân, supt de suferinţă, orb, bocănind cu bastonul pe pietrele străzii. Această icoană era numai un crâmpei tragic, atât de apropiat sufletului poetului, totuşi numai un crâmpei din tabloul pe care-1 avea zilnic sub ochi — acela al uriaşei mizerii în care era împinsă tot mai adânc o populaţie cinstită, omenoasă, muncitoare. Toc-toc-ul bastonului purtat de orb a sunat adesea chiar sub fereastra unde tânărul de 25—30 ani migălea cu răbdare
156
MI HAI GAFIŢA
şi încetineală de alchimist versurile lui, adesea aflate la distanţă de viaţa de-a/ară ea dela cer la pământ.
Nu se putea ca acest bocănit să nu impresioneze pe tânărul poet! Nu pentrucă omul cu luminile ochilor secătuite era tatăl său! Şi nici pentrucă vreun ucenic inimos— pe nume Vasile Roaitâ, de pildă — ajuta uneori orbului să se întoarcă dela colţul străzii, din Calea Griviţei — sarcină pe care o îndeplinea de atâtea ori feciorul poet. Ci pentrucă acest bocănit era o permanentă aducere aminte a ceeace e în stare să facă din oameni viaţa în regimul bur-ghezo-moşioresc.
De aici, fără îndoială, unul din isvoarele neîncrederii în viaţă, — în genere — din partea omului lipsit de o înţelegere ştiinţifică a societăţii; generalizarea aceasta pripită se manifestă totdeauna la poetul aflat la discreţia tuturor furtunilor şi influenţelor care bântuiau din plin în epoca în care s'a format Cicerone Theodorescu.
De aici însă şi prezenţa unor elemente care, la sufletele cinstite duceau către nemulţumire, către critică iaadresa societăţii, «ătre revoltă adesea. Nu se poate spune că în cele mai multe din poeziile lui Cicerone Theodorescu adunate în „Cleştar" — adică în poeziile din perioada anterioară lui 1941 — am afla revoltă sau măcar atitudine de eritică în faţa cumplitului rău social — exploatarea—pe care poetul l-a cunoscut şi trăit din plin. Nu e mai puţin adevărat însă că nemulţumirea sa, manifestată în multe poezii din volumul „Cleştar", capătă o anumită orientare, vădind tocmai receptivitatea poetului faţă do"tematica legată de viaţă, de realitatea în mijlocul căreia trăia. Este vorba de faptul că numeroase poezii din acest volum vădesc că poetul se află într'o continuă căutare, că este continuu nemulţumit de ceeace spune — nu de felul cum spune — şi că mereu năzuieşte să» vorbească despre altceva.
„Pofticios la viaţă", poetul intuieşte un grai care „se-aude'n intervale turburător, şi cheamă" („Întoarcere la viaţă").; auzul lui prinde — chiar dacă le crede „zadarnice" — „foşnirile din funduri ce până sus pătrund"; el ştie că „fără preţ/ e cursul mai departe, al râului, Ia fund'
(„Veghe"); gândurilor negre, funebre, iscau de „noaptea care ţine şi-şi adânceşte ceaţa", poetul începe să le opună îndârjirea sa pentru viaţă:
Nu.' soarele trezeşte din scor b ari diminetif*
urcându-i iezii roşii, să pască'n răsărit".
(„Stkiţă de pe natură")
Impresiile acestea, neprecise dar existente, se clarifică treptat, în strofe care vorbesc despre efortul conştient ai poetului de a se depăşi, de a da o nouă poezie — nouă prin conţinut:
Tot ce tn suprafaţă Îmi ghemui ne'ntrempi In creşteri pătimaşe şi neştiut de niment Arunc — la fund — spre viaţa rămasă dedesubt,
Şi-un   alt glas,   vreau  de   acolo să'ncep din adâncime-mi.
Poetul începe să fie deplin conştient că s'a lăsat prins în mreje caro l-au condus pe căi străine artei, l-au depărtat de semenii săi. în „Examen" ei mărturiseşte într'un ţipăt la fel .celui din „Strigăt", acest lucru:
Locului saltă, albă, inima: In  vrejul spaimei,   ochiu  spiral de apă. Năpraznic joc de curbe,  linii, m'a Prins dcdemuU   şi,   tulbure, mă'ngroapă,
El începe să întrevadă şi alt drum, adevăratul drum al poetului („scafandru greu de aur-scump"):
Abia acum, de sus, simt şesul meu Nerăsturnat de pluguri încă!
Are însă poetul curajul să păşească pe acest nou drum pe care şi-l descoperise ca fiind singurul pe care trebuie să meargă? Finalul poeziei nu ne comunică decât geamătul strangulat de teama că nu va isbuti. într'o admirabilă imagine, poetul exprimă întreaga tragedie a acestei eventualităţi: braţele sale (intenţiile sale, încercările sale) ar fi ca acele „plante amorţite ce urcând prin apă/se 'ntind
OPERA POETICA A LUI CICERONE THEODORESCU
157
să mai ajungă suprafaţa" — dar cărora ghiaţa  isbuteşte  să   )e  curme avântul.
Poezia „Din urmă, glasul mamei" cuprinde într'un simbol sintetic dramaticul sbucium al poetului, manifestat în întregul volum „Cleştar".
Poetul redă aici chemarea tuturor elementelor înaintate care. caută să pătrundă în poezia sa, isgonind ceeace e morbid, străin oamenilor. Glasul mamei, care-1 cheamă pe poet „din urmă" — e însăşi chemarea vieţii. Din acest punct de vedere — ai realităţii vii, de toate zilele, mama condamnă poezia — să-i spunem pc nume: formalistă — pe care fiul ei o „sgârie mereu pe oglinzi şi pe ceşti". Sgâricturi pe oglinzi şi pe ceşti — iată o bună definiţie dată exerciţiilor formaliste. Fondul acestei poezii, atmosfera ei morbidă, descompusă, sunt la fel de exact numite în versurile care urmează:
Duhul ascuns fâlfâie 'n grava Linişte, rele veşti.
„Strig după tine, strigă ai tăi", — îl conjură mama, în numele omenirii. Dar acestei chemări poetul îi răspunde cu indiferenţă: cl refuză să se uite înapoi, ba chiar, în loc să părăsească izolarea în care creia, el „rupe cheia hotărîrii în broasca uşii" prin care trebuia să iasă şi rămâne „înăuntru, pentru toţi, încuiat". Rămâne pentru a-şi irosi forţa, talentul — poetul o conştient că la aceasta îi va duce izolarea — pe căi neprielnice, în rătăciri sterile:
Nu-ţi apleca din suflet grelele Frunze metalice, stelele, 'u ape Necunoscute.
Vor rugini, vor rămâne pierdute!
îi spune mama. „Vor rugini, vor rămâne pierdute!" —şi totuşi poetul rămâne în izolarea sa.
In afara afirmaţiilor despre existenţa unor graiuri din afund, a foşnetelor, a stelelor din suflet, a soarelui care trezeşte dimineaţa, poezia lui Cicerone Theodorescu din „Cleştar" nu mai cuprinde nimic.
Chiar atât — şi înseamnă ceva, fără îndoială: conştiinţa necesităţii unui nou drum. Este un semn că poetul considera
că are încă ces'a de spus, că focul lui încă nu s'a epuizat, ceeace-1 îndreptăţea pe cititorul „Cleştar"-ului să aştepte, ai nadă jduiască.
E drept că această aşteptare n'a fost înşelată ulterior de poet. Dar tot atât de drept e că însuşi faptul, că poetul se complace în afirmaţii, în doruri nedefinite, înceţoşate, aceasta îî va duce în mod inevitabil la formalism.
. In adevăr, însăşi preocuparea de a defini în imagini diferite, cât mai originale, aceeaşi şi aceeaşi afirmaţie, ajunge să se transforme în exerciţii de virtuozitate. Puţinătatea conţinutului cată a fi compensată prin imagistică savantă, construită, de-o migăleală şi şlefuială care să ascundă golul de sub strălucirea pojghiţei subţiri dela suprafaţă. Ochiului i se pot părea adesea drept diamante simple cvarţuri, dacă giuvaergiul pune la bătaie toată iscusinţa sa de bun meşteşugar pentru a le tăia şi a le lustrui. Incearcă-le însă, fă-le proba — le sgârie şi un ciob din cea mai ordinară sticlă! Contrafacerea iese la iveală!
Aşa se întâmplă cu poezia lipsită de idei, dar sulemenită în cuvinte dibaci alese! Căci—şi nu trebuie evitat cuvântul—aşa numita „densitate" a imaginilor din „Cleştar", în realitate ermetismul, acoperă cu o haină de gală mult formalism. Nu-1 face mai pulin condamnabil şi periculos, faptul că poetul ajunge să-şi dea seama do el. Că o fi conştient de plăgile care-şi imprimă pecinginile pe creaţia proprie nu înseamnă pentru un poet decât primul — şi nu cel mai important pas — aceasta s'a putut vedea şi din drumul ulterior al lui Cicerone Theodorescu — şi nu numai al lui. Poetul a mai rătăcit, chiar după mărturisirea din „Gândul". Ba chiar, într'o perioadă când nimic din împrejurările în care se desvolfa literatura noastră nu era de natură să sprijine menţinerea sau alunecarea spre formalism, în 1949, Cicerone Theodorescu a dat cea mai formalistă lucrare a sa, poemul „Din toamna lui 39". Dovadă că între conştiinţa unei stări anormale de lucruri şi hoiărîrea de a o curma există o deosebire, adesea hotărîtoare. De altfel, se mai manifestă aici. încă un aspect al contradicţiilor care caracterizează drumul
158
MIMAI GAFIŢA
poetic al lui Cicerone Theodorescu, şi anume între abordarea hotărîtă, consecventă a unui nou conţinut de idei şi între uneltele vechi, ale artei decadente, cu care poetul a alternat ani dearândul — tot atât de consecvent — elementele realiste, sănătoase, dobândite dela apariţia „Cleştarului" până azi. Despre această problemă va fi însă vorba mai jos.
Deocamdată să consemnăm că volumul „Cleştar", cu toate bunele intenţii cuprinse în multe din poezii, rămâne o carte pe care în mod just poetul însuşi a numit-o, în „Gândul", formalistă şi ermetică. Este ceeace el însuşi exprimă şi în poezia care închide volumul, poezie intitulată „Indo-eli".
Nu poate exista pentru un artist, aflat în căutarea unui drum de creaţie, dramă mai puternică decât aceea pe care i-o dă, la capătul unui bilanţ — fie şi numai pentru o perioadă a activităţii sale — constatarea că tot ce-a creat nu mai corespunde idealului său nou. înseamnă că toată experienţa străbătută rămâne o simplă experienţă şi nu o roadă, nu o recoltă obţinută trudnic. înseamnă că, de fapt, drumul n'a fost găsit încă. Este tocmai ceeace constată Cicerone Theodorescu în acest poem care încheie — desminţănd, anulând — volumul „Cleştar", deci care încheie — desminlănd, anulând — mesajul poetic al primei perioade de creaţie a poetului.
Ca în faţa unei presimţiri, dacă nu chiar a unei certitudini, poetul începe cu un preludiu tragic:
Mâhnirea, 'n adânc, a luminii,
— Ca luciul săgeţii —
îmi trece prin clocotu-mi negru, răceala.
Deci în sbuciumul lui, în sbaterea lui, („clocotul") pe care o denumeşte „neagră", poetul simte dinlr'odată ca o „mâhnire a luminii": primul somn al întrebării care vine numaidecât:
Acestea-s spicele
Aceştia crinii
Robului liric al vieţii?
Evident, nu putem fi de acord cu poetul că dealungul volumului s'ar fi făcut simţită strădania lui de a fi cântăreţul
(„robul") liric al vieţii; ceeace merită însă subliniat, este că poetul însuşi crede că ar fi trebuit să fie şi că, în orice caz, va fi de acum înainte. întrebarea aceasta, fără îndoială cinsteşte pe poet, ni-1 arată deschis, dornic pentru faptele realităţii. După obsedanta întrebare dacă pentru bicisnica recoltă pe care-o are în faţă, în paginile volumului, se pregătise şi se străduise atât — după această întrebare vădind nemulţumirea, el ajunge să blesteme poezia „pură', ajungând astfel să nege şi drumul de care el fusese atât de aproape:
Urăsc destinele V ictorioşilor Albilor îngeri Ai poeziei!
Poetul a ajuns astfel să-şi dărâme îoştii idoli, să-şi anuleze idealul în numele căruia crease până acum. Tot ce-a scris el până acum e decretat a fi „gol — asemenea lor" — îngerilor poeziei. (Precizăm: îngerii poeziei rupte de viaţă). Ca atare, piere entuziasmul faţă de ceeace-1 însufleţea altădată:
Strălucirile câte-am crezut că arăt încep, încet, să se desfierbănte.
„Gândul e — afirmă poetul — de aci înainte..." După ce ponegreşte întregul univers al poeziei salo anterioare, apreciindu-1 ca produs sub influenţa unui demon ce şi-a strecurat veninul în trupul său bolnav, poetul îşi manifestă răsvrătirea faţă de trecuta — şi depăşita — sa formulă poetică:
Eu în acest Peisagiu vulgar
Dau cu sufletul, cum aş da cu un par. Svârlu sufletul Cum aş lăsa un lest.
Eliberării de povară, poetul îi opune nădejdea sa nesdruncinată — (vizibilă şi în poezia anterioară „îndoielilor", întitulată „Trădări") — în posibilitatea unei noi poezii, a unui nou drum:
Şi aştept
Dacă mai e ceva pur
OPERA POETICA A LUI CICERONE THEODORESCU
159
Să-şi ridice din mine cândva  în azur Salvele flăcării, paloşul drept.
în sufletul poetului mai era multă dăruire potenţială, întru nimic, sau prea puţin alterată de drumul parcurs, şi care avea să rodească — „să-şi ridice... paloşul drept" — în volumul „Cântece de galeră", în unele cicluri de poezii care n'au fost publicate încă în volum — unele deloc, altele nu în întregime („Călătorii", „C.F.R.", „Jurnal de soldat", etc.)-— şi care aveau să rodească la adevărata lor putere abia în volumul „Un cântec din uliţa noastră".
Este astfel plin de semnificaţie faptul că, la capătul unui capitol al operei sale, poetul are tăria să recunoască plin de curaj că a greşit drumul. Tocmai deaceca Eugen Lovinescu îl aprecia pe poet, în 1937, a fi „dificil cu el însuşi şi cu noi". E neîndoios că era un moment dificil — nu numai pentru un critic estetizant, dar pentru întreaga artă ermetică şi formalistă -momentul în care un poet, socotit tânără şi temeinică nădejde a lor, părăseşte drumul acestei poezii, blestemând-o, pentru a-şi mărturisi hotărîrea de a apuca pe drumul fundamental opus, pe drumul realismului. Este ceeace spunea încă de pe atunci (1937) Eugen Jebcleanu, a cărui poezie se afla, în acel moment, în mreje nu foarte deosebite de ale lui Cicerone Theodorescu:
„Apariţia „Cleştarului" — spune Eugen Jebeleanu — a adus în discuţie „purismul" poeziei d-lui Cicerone Theodorescu. Terminologia abatelui Bremond a fost pusă din nou în circulaţie. Cred că ne aflăm în faţa unei judecăţi pripite. Poezia pură înseamnă o dezumanizare...
„Or, linia d-lui Cicerone Theodorescu urmăreşte şi este cu totul altceva.
„Cleştarul, strălimpezirea versurilor, nu reprezintă o realitate iniţială, ci o concluzie, o încoronare de cristale, a unui sbucium lăuntric în care s'au învolburat toate pasiunile, toate avânturile şi toate prăbuşirile omeneşti.
„Poetul a ajuns sub cupolele de cleştar ale operei după ce s'a sfâşiat şi a trecut prin porţile a nenumărate incendii.
„Concepţia poeziei pure presupune desprinderea de elementele vitaliste.
„Realizările d-lui Cicerone Theodorescu nu pot fi integrate acestei poezii. Poezia d-sale este poezie... Atâta tot. Fără niciun alt calificativ.
„Sub splendida armură de cristal, jarul emoţiei mocneşte, etern...
„Sub formele lucii şi reci ale cleştarului, experienţa poetului se străvede, fierbinte şi fecundă."
Cu toate impreciziile şi obscurităţile, reiese cu claritate că, ceeace aprecia un. poet la celălalt poet, erau tocmai ecourile datorite vieţii, sinceritatea emoţiei în faţa experienţei vieţii. Lucru pe care nu puteau să nu-1 constate — desigur, cu neplăcere — nici chiar criticii oficiali. Unul din aceştia spunea, cu prilejul apariţiei „Cleştarului": „Drama sufletului său (a poetului, n.n.) e prea violentă ca să poată să se uite în contemplaţia pură. El amestecă ritmul vieţii sale cu viaţa exterioară şi-i împrumută aceeaşi cadenţă".
Suntem deci îndreptăţiţi să afirmăm că, odată cu apariţia volumului „Cleştar", prin întrebările mocnite pe care le simţim circulând dealungul multora dintre poezii, dar mai ales prin această post-faţă care e poemul „Îndoieli", poetul se declara desfăcut de trecutul său, de trecuta sa activitate de creaţie şi că-şi nega însuşi arsenalul poeziei, uneltele (formaliste, ermetice) pe care le folosise.
Astfel, în plină descompunere a literaturii decadente burgheze, în plin vânt al influenţelor de tot felul, străine poeziei adevărate, înfr'un moment în care se arătau foarte aproape norii celei mai negre epoci ce s'a abătut poşte poporul român — epoca fascismului — în acest moment un poet derutat, plin de îndoieli, de incertitudini, îşi afla singur un drum, care avea să-l conducă apoi, în condiţii noi şi favorabile, la succesul de azi al volumului „Un cântec din uliţa noastră".
Că poetul îşi afla singur noul drum — e un fel de a spune, şi nu unul exact. Dascăl preţios i-a fost viaţa oamenilor în mijlocul cărora trăia, pe care-i iubea, viaţă despre care avea să spună şi mai târziu, în 1951:
160
MIHAI GAFIŢA
E jocurilor mari părtaşe
Şi-ţi dogoreşte iute faţa
O forfă-adăncă, uriaşe,
Cu jaru-i veşnic proaspăt, viaţa.
(„Cuvântul Autorului"—din voi. „Un cântec  din  uliţa noastră")
„Singurătatea" în care poetul şi-a des-scoperit im nou drum sc referă în special la faptul  că, lipsit de îndrumarea sigură a unei ideologii înaintate, de călăuzirea ideilor partidului — de care poetul avea să se bucure abia după  1944 — Cicerone Theodorescu isbutise totuşi să condamne hotărît   formalismul   şi   ermetismul pe care le profesa încă. Contradicţia  nu e unică în literatura noastră, şi cu atât mai puţin nu e de mirare în epoca în care scrie Cicerone Theodorescu. Numai înţelegând-o în adâncime—raportată la ansamblul poeziei din momentul respectiv — putem apfrcei* eât de mare este victoria poetului asupra sa însăşi şi asupra celor ce  căutau să-i sprijine alunecarea spre decadentism. Iar ansamblul   poeziei   româneşti   în epoca 1936—37 număra puţine glasuri care să vorbească   în   mod   consecvent realist: Minai Beniuc, în special; Dumitru Corbea, aflat la începuturile sale; Miron Radu Paraschivesca, asemenea. Versurile lui A. Tom a circulau pe ascuns, în publicaţii ilegale. încolo? Octavian Goga aflat — din cauza prăbuşirii sale politice în şovinism şi fascism — în perioada definitivei secătuiri   a  isvorului  poetic,   altădată plin de realism viguros, acum ajuns la poezia „culmilor" desprinse de viaţă ale poeziei pure: Ion Pillat, asemenea olimpian şi rupt de realitate; Tudor Arghezi, pentru alte pricini decât ceilalţi doi poeţi, dar depărtat şi el din ce în ce mai mult de realismul poeziei sale anterioare. Plutirea în sfere cât mai „pure", cât mai aeriene era ţelul poeţilor   cu „autoritate"   în epocă, Ion Barbu, în primul rând, sau Lucian Blaga. Unui condei tânăr aceasta putea să i se pară adevărata cale, adevărata poezie. Totuşi, Cicerone Theodorescu aisbutit să-şi afirme aderenţa Ia ceeace era puternic, pentrucă era legat de viaţă. El îşi declară astfel — chiar dacă aducând cu el unelte ale poeziei formaliste — adeziunea pentru linia tra-
diţiei poeziei româneşti, linie caracterizat* de legătura strânsă cu viaţa şi reprezentată de marii, noştri clasici; Alecsandri, Aiejcan-drescu, Bolintineann,' Eminescu, Coşbue, Vlahuţă.
Conştiinţa acestui nou drum apare desăvârşit de clar în poezia "îndemn", care deschide volumul „Cântece de galerii", carte în care poetul, după propria-i mărturie, „a reunit, pentru prima oară în primăvara lui 1946, o parte din poemele scrise până în toamna lui 1944". Cităm numai două strofe, dintre colo mai elocvent® pentru poziţia afirmată a autorului Îr acest volum:
Mai lasă vioară Şi-arcuş — pentru îngeri. Urechea-ţi coboară Vulcanicei plângeri.
Când iot ce efort e Al vieţii cuprinse, Dă'r^ lave încinse. Nu-i loc în retorte!
„Vulcanica plângere" care solicită acum atenţia poetului este strigătul de durere şi adesea de revoltă al poporului în anii fascismului şi ai răsboiuiui. Poetul trecuse prin aceşti, ani nu fără să le constate şi să le simtă adânc amărăciunea şi tragismul. I! vor urmări şi mai târziu amintirile, atunci când va scrie poemele largi „focul din Amnar" (1946) şi „Din toamna lui 39" (1949) — imagini alo ariilor de război. Deocamdată, după 1936, el isbuleşte să publico în diferite reviste — şi de fronda şi cu caracter independent, sau chiar do oarecare progresism, dar şi oficiale, — poezii cu orientare democratică („Călătorii", „C.F.R.") sau net antirăzboinice („Jurnal de soldat"); pentrucă în anii războiului, poetul să publice aproape numai poezie mărturisind ostilitatea lui faţă de regimul lui Antonescu. Un conţinut nou, ceva din „paloşul drept" făgăduit în postfaţa „Cleştarului", apare în aceste poezii.
Trebuie să însemnăm aici — cu amărăciune — o constatare: critica literară, opinia unor activişti din câmpul literaturii pot ajunge uneori — eu privire la câte-un scriitor — la greşeli grele şi   cu urmăr.
OPERA POETICA A LUI CICERONE THEODORESCU
161
nedorite, grave şi pentru cititor şi pentru scriitorul în cauză. 0 anumită categorisire, valabilă pentru o etapă sau pentru o parte din creaţia unui poet, este pusă în circulaţie; în mod firesc, ea nu are cum fi definitivă, nu se poate aplica, precum, o ştampilă, întregii activităţi a unui poet, cu atât mai mult atunci când. această activitate se află în plină desfăşurare, în desvoltare. O atare încercare se opune însuşi mersului normal al lucrurilor, dialecticii.
S'a spus cândva, prin 1947 — 48 că poetul Cicerone Theodorescu este un formalist şi această afirmaţie, întemeiată în cc priveşte anumite laturi, chiar importante ale creaţii salo, a început să se statornicească, să circule ca şi cum ar fi fost semnul, prevăzut cu certitudine, sub care avea să se desfăşoare creaţia sa şi în viitor. A fost aşezat un nedorit şi ne just semn de egalitate între formalism şi poezia lui Cicerone Theodorescu (şi a altor câtorva poeţi de mare talent).
Este adevărat că atât Cicerone Theodorescu, cât şi ceilalţi poeţi aflaţi în situaţie similară   aveau — mai   multe   sau mai puţine — uscături formaliste în poezia lor. Că ei erau capabili să lupte împotriva acestor uscături, o dovedeşte însăşi desvolta-rea lor, volumele de poezie, de mare valoare, apărute, —- între care „Un cântec din uliţa noastră"   este   un   admirabil exemplu. Tocmai acestei lupte nu i s'a dat atenţie. Şi aşa s'a făcut că, dela apariţia volumului „Cântece de galeră", poezia lui Cicerone Theodorescu, mijloacele noi ale artei sale, nu au mai fost analizate, ci prea rar pomenite în treacăt, cel mai adesea etichetate — cu vechea formulă, desigur — deşi între timp poetul crease poezii de valoare şi realizase admirabile traduceri cum sunt poemele lui Maiacovschi: „In gura mare", „Lenin" şi numeroase altele.
Nu pretindem că dela 1946 încoace, dela „Cântecele de galeră", drumul lui Cicerone Theodorescu a fost consecvent suitor; „Focul din Amnar" şi în special „Din toamna lui 39" dovedesc contrariul, coborîrea. Nu vrem să spunem nici că poetul însuşi n'are partea sa de contribuţie la alcătuirea „aureolei" formaliste care i-a fost conferită. Dar tocmai nediscutându-i-se
creaţia sa avansată, cum sunt ciclurile „Călătorii", „C.F.R.", nescolându-se în relief tendinţa nouă, atunci când ea apărea, tocmai procedând în mod şablonard, preconceput cu creaţia unui poet, putem ajunge să-l împingem către formalism. Cicerone Theodorescu s'a crezut îndreptăţit să apere ceeace vedea că i se ignorează şi uneori i se contestă: noul din poezia sa, începând chiar cu elementele din „Cleştar". Ne mai alegând ceeace e just să apere de ceeace nu e just să apere, el a ajuns să se transforme în apărător chiar şi a ceeace respinsese el însuşi, încă dela „Cleştar", să revină deci la formule pe care le socotise cu ani înainte depăşite.
Cicerone Theodorescu s'a întors, c« alte cuvinte, la formalism şi ermetism în expresie, în condiţiile când aborda conştient şi hotărît un conţinut nou — conţinutul vieţii noi, socialiste, în construcţie. Că a ajuns şi la exerciţii formaliste sadea, nu e de mirare. In lungul poem despre dragostea a doi tineri de pe un mare şantier, poem Ia care a lucrat ani de zile, scriind zeci de mii de versuri, poetul a ajuns la astfel de experienţe triste; el le-a apărat, din păcate, înfr'un fel inexplicabil autorului „Gândului", dar foarte firesc autorului „Focului din Amnar" .şi al „Toamnei lui 39". Chiar volumul „Un cântec din uîiţn noastră" a trecut printr'un lung proces de laborator, prelungit tocmai datorită îndârjirii poetului de a apăra ceeace trebuia să respingă şi a respins în cele din urmă.
Spune Cicerone Theodorescu undeva, în „Cântecul din uliţa noastră":
Ce cade cu hârzobul din cer şi fără trudă, Nici un folos temeinic n'a dat cândva. Şi
nu dă.
(„Munca de noapte")
Este drept — dar nici o trudă de dragul trudei, nici supraşlefuiala nu sunt indicate: ele ameninţă cu spectrul formalismului, al lucrului „în sine". In privinţa aceasta, gândul său exprimat cu două decenii înainte, în „Cleştar", ni se pare demn de reamintit:
11 — V. Românească
162
MI HAI GAFIŢA
...tSe cere, După cruzimea veche a chinurilor lungi, Să fit deopotrivă: egale în cădere Hârtia 'n cocoloaşe şi aurul în grunji.
(„întoarcere la viaţă")
Să fie, cu alte cuvinte, şi multă hârtie irosită, reprezentând truda pentru a găsi „cuvântul ce exprimă adevărul", dar să se vadă şi rodul acestei risipe: grunjii de aur, versurile bine realizate. Din păcate, prea multe sute de pagini scrise în ultimii ani de Cicerone Theodorescu au fost sortite cocoloaşelor, cu recoltă prea puţină — şi aceasta datorită faptului că gândul „văzut" de poet la sfârşitul „Cântecelor de Galeră" ca o „geană a zorilor roşii în împlinire", a rătăcit cu prea multă stăruinţă pe căi vechi, mâna sa a mişcat mult prea stăruitor coardele unei viori sparte demult şi dezacordate.
„Cântecele do galeră" pornesc dela mărturii adesea patetice ale dragostei de oameni a. poetului, ale împotrivirii sale faţă de ceeace ştirbea demnitatea şi ameninţa viaţa omenească. Dacă în „Cleştar" avem deaface cu o poezie despre propriile căutări, despre o problematică minoră, intimă, şi numai cu afirmaţii despre clocotul vieţii de care poetul se simţea atras şi impresionat — în „Cântece de galeră" el părăseşte tumul (sau cămăruţa) izolării sale şi, consecvent „îndoielilor" creatoare prin care trecuse, păşeşte în viaţa reală.
Volumul are intenţia să acuze direct, pe faţă, războiul şi pe susţinătorii lui, să plângă drama celor împinşi să moară pe câmpurile de bătaie. O face însă în maniera „Cleştarului", adică adesea ermetic şi cu mult formalism. Ermetismul îi putea apărea poetului şi ca o pavăză faţă de cenzura fascistă şi antonesciană — avea deci un motiv în plus să-l utilizeze ca modalitate de a construi imaginile. Spre deosebire de Beniuc care, în aceeaşi epocă şi tot din cauza cenzurii recurgea la simboluri realiste pentru a condamna războiul („Meliţa" etc.), şi pentru a vesti apropierea unui veac nou („An de an vas roşu înaintează" — „Iar în zori când va cânta cocoşul...
versul meu va fi păunul roşu" — „Cu mii de cai putere se crapă zorii unei alte ere", „Nu 'ncercaţi..."să legaţi în lanţuri primăvara!", etc), — Cicerone Theodorescu restrângea inteligibilitatea versurilor sale, le ermetiza, le făcea accesibile numai pentru puţini. Drumuri poetice diferite! Deaceea poezia lui Beniuc a pătruns în mase iar a lui Cicerone Theodorescu a putut fi ignorată de mase.
Şi 'n cer, răsturnată vale de rai Sclipiră luminile de putregai.
Se 'ntunecă drumul. Pier roadele. Dar Sămânţa scânteii e stea, în amnar— („Culcuş siluit")
Aceste versuri sunt concluzia unei poezii care începe printr'o enumerare de simboluri în care sunt acuzate — în maniera ermetică, desigur — ura de oameni, perfidia, setea de măcel, trădarea, adică tot atâtea crime socotite drept virtuţi de către regimul fascist din ţara noastră:
Te 'năbuşe fulgere, mori prizonier In gratii de ploaie, de sânge şi. fier,
— în aceste cuvinte vorbea poetul despre spiritul de luptă, despre opoziţia antirăzboinică pe care, vedem din versul final al poemului („sămânţa scânteii e în stea, în amnar"), nu le socotea deloc înfrânte ci doar într'un vremelnic reflux. Potenţialul lor rămânea întreg „în amnar" — în popor, suntem cu drept cuvânt înclinaţi să spunem. Atmosfera e aceeaşi în „Neua Ordnung", „Baladă", „Apariţie", „In marş", „Morţii", „Golful", „Vechiul simbol cu pescăruşi şi moarte", „La ferăstrae", „Moment de seară", „Sfârşit", etc. Se simte durerea adâncă a sufeiinţii pretutindeni, dar se simte şi începutul de nemulţumire, de protest. E semnificativ chiar şi titlul poeziei „Murmur pe 'ntuneric" ; în „noaptea" anilor de război prind să se audă opoziţii, murmure:
Dă-ni-l, dă, pârjolull De-i al nostru răndull
— Dar de ce poporul Şi de ce pământul...
OPERA POETICA A LUI CICERONE THEODORESCU
163
„Jurnal  1941"  e  o  acuzaţie directă:
Cea mai de sus spânzurătoare Pe-al meu alesu-l-a dintre popoare Să-l spânzure, în cea mai de sus Pe-al meu l-au pus.
Şi în timp ce sugerează în imagini, adesea groteşti şi repetate până la obsesie, cortegiul de nenorociri abătute asupra poporului („de leşul lui vântoasele'n hohot/Sgâlţâie, trag, ca de-o limbă de clopot", etc) — poetul rosteşte şi sentinţa:
Şi ce-a urmat cine ştie
Iertare în inima lui nu va scrie!
(Cetitorul e rugat să citească — pentru a înţelege — versul în forma următoare, limpezită, nealambicată, obţinută prin simpla intervertire a unor cuvinte: „Şi cine ştie ce-a urmat, nu va scrie iertare în inima lui").
Ideia e reluată şi în alte poezii ale volumului, dovedind în general ura poetului, ca ecou al urii poporului, împotriva războiului:
Cu privirile unite azi chemi Numai ghimpii, din câmpul de ghiaţă. Numai     ghimpii   sticlesc şi  'n azur -— şi
ie 'nvaţă
Să urăşti, să refuzi, să blestemi —
(„Hotar")
Dar ceeace e mult mai important, alături de poezii ca acestea citate mai sus, în „Cântece do galeră" poetul face să pătrundă şi ecouri ale revoltei evidente, ba chiar speranţa într'o schimbare a stărilor de lucruri, într'o victorie asupra deslăn-ţuitorilor de nenorociri.
Văzusem „sămânţa scânteii din amnar" („Culcuş siluit"); în „Răni", poetul vorbeşte despre „colţul de soare" care sângeră încă în coaste dar a cărui vrajă „se 'ndreaptă spre noaptea următoare/ Când va ieşi pe trepte înconjurat de oaste"); mult mai clar, sămânţa revoltei e vizibilă în refrenul — pus de poet între paranteze — ce revine după fiecare strofă a poeziei „Te lasă norule":
Te lasă norule, vino vecine Muntelui sur s'aţâţăm focurile La miezul nopţii, vino la mine Fără amnar s'aţâţăm focurile...
Nu mai e necesar să explicăm fiecare imagine, deoarece sensul general al acestei strofe şi al poeziei întregi reiese, aici, cu toate că ermetismul se manifestă din plin.
Cu atât mai grăitor apare neclintita credinţă, afirmată patetic, speranţa unei înoiri, a unei dreptăţi:
— Vei bate, răsbunătorule ceas!
Cred în voi, rădăcini. Cred în tine, pământ.
Şi pe tine te chem,  isbăvire, vânt crud:
Mă gâtuie, mă suduie,
Mă sfâşie, mă sguduie,
Cred în sfintele mele ruini
In fantomele lor cu coroane de spini
Şi—dospind viitoare izbucniri de lumini —
Cred în mugurii crânceni ai rănilor.
Rănile nu dau muguri, ele se lăţese cel mult, sau se adâncesc. Poetul se referă aici la ceeace rezultă atunci când durează prea îndelung o suferinţă prea mare: izbucnirea de revoltă nimicitoare, răzbunătoare.
Imaginea acestui viitor, nădăjduit cu încredere însoţeşte pe poet din ce în ce mai mult în creaţia sa: simbolul pasărei Phoenix e reînviat de autor în acelaş scop ca şi crearea imaginii cu mugurii rănilor („Pentru păsărea Phoenix"); în „Steaua căzătoare", senzaţia victoriei eatât de puternică, atât de apropiată poetului („zorii urcă 'n luptă. Viaţa mea se-apropic"), încât el se contopeşte cu poporul în marea bucurie de a-i cânta eliberarea:
Pe ceruri străpunse un drum se alege: Iiăsloamă-se lumea şi 'n goluri mă 'nece Şi steaua căzând slrăpungă-l pe-aed... Sub steaua aceasta eu cânt, în ea cred.
In faţa acestei fericiri, poetul îşi pune însăşi problema artei sale, reluând profesia de credinţă din „Îndemn":
Luptă! Nu-ţi reîncepe tristul joc In loc
Al sborului silnic In rotogol zilnic!...
11*
164
MIHAI GAFIŢA
Poemele „Va fi primăvară", „Somn fericit", „La îngânatul zorilor", sunt dominate de liniştea senină pe care ţi-o dă certitudinea. Poetul trăia clipele solemne ale eliberării şi această solemnitate imensă capătă expresii de proporţii similare. Poetul răspunde bineţelor pe care i le dă poporul afiat în pragul primăverii sale
— eliberarea:
— Mulţumim dumitale, munte bătrân, Rouă bună, noapte bună, pădure.
(tiVa fi primăvară")
Tonalitatea înaltă a poeziei, măreţia victoriei sunt însoţite de poet cu conştiinţa că există încă duşmani, există greutăţi şi nu din cele mici: „Negrul pândeşte de-desupt şi adânc" („La îngânatul zorilor"). In cugetul poetului au loc, aşadar, prefaceri şi înţelegeri noi, determinate de experienţa dramatică pe care o trăise şi care nu-l lăsase nepăsător. Versul său se vădea deschis pentru orice influenţe pozitive, care n'au întârziat să fecundeze, deşi încă palid (mai mult să gesteze), scrisul lui Cicerone Theodorescu. Poetul intra în noua eră ce se deschidea poporului nostru cu un carnet bogat în însemnări pozitive.
Totodată însă el intra şi cu tot ce adusese încă dela „Cleştar", adică o bogată recuzită specifică pceziei ermetice, formaliste.
In „Cleştar", forma artistică era în cea mai mare parte corespunzătoare conţinutului pe carc-1 exprima; alambicările expresiei, imaginile confuze, contorsionate, echivoce adesea şi aproape totdeauna înceţoşate de un nor cenuşiu, erau datorite în primul rând confuziei din conţinutul poemelor, incertitudinilor ideologice şi programatice ale autorului, care nu-şi găsise drumul, care se vedea din ce în ce mai nesatisfăcut de rodul strădaniilor sale poetice.
In „Cântece de galeră" ermetismul imaginii se află în conflict puternic cu conţinutul, care este cel mai adesea unul înaintat. „Galera", ale cărei cântece le cântă poetul, este epoca de grea suferinţă — ca la galere — de convulsii, de căutări fe-
brile şi de nădejdi arzătoare (în limita înţelegerii de atunci a poetului). însuşi faptul că a sesizat aceste realităţi şi că s'a preocupat să le exprime, este elocvent pentru orientarea din ce în ce mai realistă a poetului. Dar de mai multe ori el vine să acuze războiul şi moartea cu mijloacele potrivite decadenţilor care defăimau viaţa; el vine să cânte nădejdea şi încrederea faţă de viitor în imagini de chipul celora prin care decadenţii îşi exprimau disperarea şi spleenul; el vine să dorească şi să vestească victoria poporului, dragostea pentru oamenii necăjiţi, într'un limbaj „poetic" care adesea s'ar fi adecvat mai. degrabă scepticismului şi mizantropiei. Despre acestea, de fapt, vorbeşte poetul în „Gândul", acolo unde e sigur a-şi fi văzut, însfârşit, calea de urmat. Cicerone Theodorescu acuză, în poezia „Gândul", tocmai contradicţia, atât de vizibilă în paginile volumului său.
Cu dreptate el constată că gândul său — versul său — a avut de exprimat asprimea „iernii", hăţişurilor şi a norului dens al fascismului şi războiului:
Năzărit  prin desişuri de iarnă, prin ceţuri Licăreai nocturn, argintiu Ochi de cerb, argint viu.
(„Gândul")
In această iarnă grea, în care a strălucit viu incandescenţa poeziilor limpezi şi drepte ale lui Beniuc, poezia din „Cântece de galeră" a adus şi ea un licăr. Dar, aşa cum focul făcut din lemne de esenţă mai slabă şi adesea ude, arde încet, cu flacără puţină şi fum mult fără să dea jar, fără să dea căldură, tot astfel focul aprins de Cicerone Theodorescu a încălzit pe puţini, cu toate că poetul şi-a dorit un uriaş incendiu, Aceasta, tocmai pentrucă el şi-a alimentat focul — existent, real desigur —- nu ca pe un rug, cu lemnele cele mai potrivite. Nici căldura şi nici lumina acestui foc n'au fost de natură să răspundă intenţiei autorului. Nemulţumirea din finalul „Cleştarului" se poate aplica în parte şi „Cântecelor de galeră", cu toată esenţiala deosebire dintre aceste volume. Aceasta, din cauză, cum spuneam, că fondului realist al poeziilor  din   „Cântecele  de  galeră" îl
OPERA POETICĂ A LUI CICERONE THEODORESCU
165
corespundea de cele mai multe ori o formă artistică greoaie, ceţoasă, de aceeaşi factură ca şi în „Cleştar".
Nu vom exmplifica pe larg, pentrucă nu e nici în intenţia noastră, şi nici nu e cazul să facem o inventariere a procedeelor ermetice ale lui Cicerone Theodorescu. Vom analiza însă ceva mai amănunţit poezia „Golful", pentru a vedea cum procedeele formaliste, ermetice, isbutesc în cele din urmă să ascundă şi să înceţoşeze până la anulare conţinutul sănătos iniţial al unei poezii.
Poezia are cinci strofe şi o vom cita în întregime:
Ecouri   se-aud   în  pustiul decor
Al golfului nostru: de-adânc, de departe...
Dar golful alege, cu tragic spor
Algele putrede, scoicile moarte.
Cochilii de leşuri-molusce, cât vezi! Duratei, pe 'ncelul, sili să le 'ndrume... Suni mari naufragii în fund. El grămezi De   stârvuri mărunte   adună   din spume.
Din săruri şi scoici, în chimii de 'nceput, Migala-i meschină în rocă rezistă: Milenii de mâluri pe-aici au trecut... Şi creşte,   bătută,   cetatea   lui tristă!
Cutremurul apelor: asediu de-azur, Mai. scutură resturi, de-adâncuri, de 'nalluri Mai biciuie resturi: se 'nloarce mai par In groape cu tigrii albastrelor saliuri.
Golful se ' ngraşă de leşuri hingher. Marea-i acolo, lot neliniştită... Respins către târguri, fugar lângă cer, Sufletul golfului, e-acolo, palpită...
Trebuie să spunem din capul locului că în spaţiul — totuşi limitat — al unui articol chiar atât de larg ca acesta de faţă, este cu neputinţă să „traducem" chiar fiecare imagine  „condensată"  de autor.
Ermetismul pretinde a realiza expresia poetică în aşa fel încât într'un număr de cuvinte extrem de redus, să redea un număr extraordinar de mare de senzaţii, atmosferă, etc. Cuvântului i se atribue o valoare funcţională atât de sdrobitor de mare, încât sensul iniţial, propriu, este declarat ina-
decvat, inexistent, în orice caz sensul propriu al noţiunii pe care-o defineşte cuvântul — şi ca atare imaginea care se crează din împerecheri de cuvinte — devine pentru ermetici un balast, de care ei se dispensează numaidecât. Cuvântul rămâne să fie întrebuinţat la libera voie a poetului ermetic, asemeni sie-şi, adică despuiat de contingenţele lui reale, de legătura cu viaţa, care a determinat vorbirea. Cuvântul rămâne deci un scop în sine şi i se poate atribui orice sens vrea poetul ermetic. De aici urmarea firească e că limbajul unui poet ermetic nu seamănă cu al altui poet ermetic, prin simplul fapt că fiecare atribuie cuvintelor sensuri şi rosturi convenabile sie-şi. Fiecare poet ermetic, pentru a putea îi înţeles do cititori, pretinde a avea nevoie de o „cheie", adică de descoperirea „cifrului" pe care şi-l crează el în vederea realizării a ceeace el denumeşte imagini artistice. Odată cifrul descoperit, totul ar merge, mai mult sau mai puţin lesne. In realitate însă, nu e chiar aşa, deoarece „cifrul" poate diferi în cadrul creaţiei aceluiaşi poet ermetic şi aceasta pentru simplul fapt că, prin trecerea anilor, el suferă o serie de influenţe — fie de ordin formalist, fie realist. Fiecare poet ermetic are adesea mai multe „chei". Cicerone Theodorescu vorbea chiar în prima poezie din „Cleştar" despre asemenea „cheie": „Melodia cea adevărată — spunea poetul — răspunde mâinilor dibace1' (subl. noastră), adică acelora care posedă „cifrul", care isbutesc să-l descopere. Dealtfel „cheile" apar cu oarecare insistenţă în poezia lui Cicerone Theodorescu: cheile pe care le „sună ochiul" pentru a „deschide lacătul întors şi ruginit al soarelui", glasul care-şi „încearcă dornic cheile" pentru a deschide „inima 'n rugină" a iubitei („Apus"), cheia broaştei dela uşa prin care se iese din cămara formalismului şi izolării („Din urmă, glasul mamei") etc.
Pe de altă parte nici pretenţia că fiecare poet ar avea una sau mai multe chei numai ale sale, care-1 diferenţiază de ceilalţi poeţi ermetici, nu e mai adevărată. Experienţa arată că după puţin exerciţiu prin poezia a doi-trei asemenea poeţi, nu mai e nevoie de cine ştie ce osteneală pentru a descifra criptografiile celorlalţi.
166
MUTAI GAFIŢA
Constaţi că imaginile, adică jocurile de cuvinte încep să se repete, sau în cazul cel mai fericit pentru „individualitatea", pentru „personalitatea" poetului ermetic, încep să fie construite din elemente cu puţin diferite, dar pe baza aceluiaş calapod. Această similitudine de calapoade a fost denumită de ermetici „şcoală poetică". Cicerone Theodorescu, de exemplu, a fost decretat a fi un continuator, „pe drum propriu", ai şcoalei lui Ion Barbu. Lucrul trebuie înţeles ceva mai complex: există şi filiaţii, influenţe între ermetici, uneori mergând până la copiere servilă, lipsită de iniţiativă a „niaestruiui"-şef de şcoală.
Cicerone Theodorescu a fost influenţat şi el, începând dela amăgitorul spectru al „cheii" care i-ar asigura individualitatea şi personalitatea distinctă, până la preluarea unor clişee ale poeziei barbiene, la modă în epoca de formare a poetului. Nu e cazul să căutăm a le nota, deoarece n'ar aduce niciun folos înţelegerii problemei. Important este să remarcăm că individualitatea lui Cicerone Theodorescu s'a definit nu prin astfel de chei, ci tocmai prin părăsirea lor şi prin căutarea unui drum realist la care a şi ajuns —• târziu — şi care e cu totul limpede în volumul „Un cântec din uliţa noastră".
Să revenim la poezia „Golful", pentru o succintă traducere a sensului ei general. Golful e o regiune liniştită a mării, unde, datorită condiţiilor solului, furtunile nu isbutesc să pătrundă, dar unde marea îşi trimite valurile ca 'ntr'o revărsare cu apă stătută. Apa se primeneşte încet, dar valurile vin cu regularitate, stârnind numai senzaţia, cu totul micşorată, redusă, a răvăşirii pe care-o aduce uraganul dincolo de piciorul de pământ care separă uscatul de largul mării. Sensul acesta al golfului e cel real. Trebuie să spunem că ermetismul lui Cicerone Theodorescu se dovedeşte aici limitat, deoarece în toată poezia golful e luat în înţelesul lui strict geografic şi tot ce i se atribuie (tot eşafodajul de imagini) este ales în aşa fel încât să corespundă geografiei. Vântul realismului începe să bată, cum se vede, în „golful" retragerii şi izolării autorului, chiar prin această strictă respectare a conţinutului noţiunii pe care-o numeşte cuvântul!!
Ce se spune despre acest golf, în care se află poetul („al golfului nostru")? Spre golf vin. „de-adânc, de departe" tot soiul de fiinţe şi obiecte, şi vii şi moarte, din care însă golful alege — „cu tragic spor*
— numai ceeace este mort. Golful vrea să fie imaginea generalizată a artei poetului, iar marea, a vieţii celei largi. In strofele a doua şi a treia urmează notarea aluviunilor pe care le aruncă viaţa şi care formează substanţa artei poetului, aluviuni rezultate din marile „naufragii dela fund": precizarea că asemenea „mâluri" de cadavre s'au depozitat de milenii, deci că procesul s'a tot repetat în decursul vremii, vorbeşte despre permanenţa cu care viaţa a alimentat arta, cu resturile, cu ceeace i-a prisosit, nu cu marile furtuni. Strofa a patra spune că acest proces are şi va avea loc mereu, marea depunându-şi nestingherită — pentru a deveni ..mai pură" — recolta de stârvuri ale naufragiilor din fund cât şi alo răvăşirilor de deasupra apelor („mai scutură resturi: de-adâncuri, de 'nalturi"). Considerarea artei ca un ecou atât de depărtat al vieţii încât nu veritabilele „furtuni" (citeşte: frământări umane) pătrund în ea, ci numai nişte reziduuri purtate de ecourile pasiunilor şi patimilor umane, este evident falsă. Dar poetul merge mai departe. In ultima strofă—unde primele două versuri fixează clin nou procesul: golful înghite mereu leşurile pe care marea în continuă frământare i le aruncă
— versurrle finale afirmă un alt crez: deşi respins dela marea înfruntare care se petrece în larg, totuşi, refugiindu-se „lângă cer", „sufletul golfului" palpită tot alături de marile furtuni din largul mării, — din viaţă — lângă care se află cu toată pasiunea:
Sufletul golfului, e-acolo, palpită...
Iată deci o poezie care, cu toate definiţiile false din primele strofe, cu toate aprecierile greşite date artei ca un golf liniştit — cu toate acestea aduce un mesaj care vorbeşte despre aderenţa poetului la viaţă, prefigurează drumul său realist în viitor. Citească însă orice cititor din nou poezia şi va vedea că acest mesaj înceţoşat îi scapă mereu, şi mai ales este
OPERA POETICA A LUI CICERONE THEODORESCU
167
introdus în poezie de astfel de imagini, încât mesajul însuşi dispare din cercul înţelegerii sale.
Socotim că nu mai e nevoie de noi exemplificări, pentru a conchide că acelaşi luciu se întâmplă şi cu mesajul din alte poezii, în care strofe izolate — posibil să fie citate, cum s'a văzut — dacă sunt citite în ansamblul din care au fost scoase, se pierd, se integrează atmosferii generale de cenuşă şi confuzie. Prin aceasta, ascuţişul critic şi demascator al volumului, aşa cum l-a intenţionat poetul, este redus atât de mult, încât el a putut fi cu uşurinţă uitat de cititor, iar de critica literară ignorat sau pomenit doar uneori şi numai în treacăt în complexul poeziei româneşti.
*:
Dar, dacă în volumul „Cântece de galeră" existau nu numai puncte de pornire juste, ci existau şi poeme în care ermetismul inconsecvent al poetului dovedea puterea elementelor realiste şi lăsa să se poată înţelege pe alocuri, cu claritate, conţinutul, care era unul legat de năzuinţele populare, în schimb în „Focul din amnar" şi în special în „Din toamna lui 39", poeme de mare întindere, lirismul poetului se împotmolea deplin în formalism. Intenţia de demascare a războiului, ca bază de plecare a poemelor acestora, era astfel trădată de imaginile care nu mai lăsau să se înţeleagă nimic altceva decât un fel de atmosferă năclăită, fără nicio perspectivă,   fără niciun înţeles.
Poetul reia în „Focul din amnar" o imagine creată anterior în poemul „Neue Ordnung", care defineşte , astfel răsturnarea de valori din regimul fascist şi an-tonescian:
Bovinele treceau drept sburătoare Iar sburâtoarele trăgeau la jug.
Cu ce preţ se petrecuse această inversare de roluri, poetul arată cu violenţă chiar din  prima strofă:
Strivind-o 'n treacăt pe privighetoare Ce din aripi, o moarte, mai bătea, Catărca se 'nţelese cânlăloare: Ea, cântăreaţa, o aplaudai
Spasmele cântăreţei aflate în agonie, luate de dobitocul asasin drept aplauze de admiraţie — iată o imagine grăitoare.
Fauna zoologică mişună şi în „Focul din amnar", completată însă cu tot felul de monştri teratologici, împrumutaţi celei mai fantastice mitologii populare. Exagerarea care, aplicată după principiile realismului, ar fi putui reliefa imaginea, devine aici un procedeu „înşine", autorul cnmplă-cându-se în cele mai hibride operaţii, creând o imagine apocaliptică, de coşmar. Ţara robită apare ea o „cornută vedenie slută", strigoii ţin locul când Împilatorilor când împilaţilor, etc. Revolta poetului se revarsă într'un lung şir de bleslemede-o brutalitate şi adesea vulgaritate neartistică. Violenţa, posibilă în poezie, devine aici atât de fără margini, încât ea anulează arta, desfigurează poezia. Răzbat ici-colo accente ceva mai limpezite, e drept, dar întregul nu lasă deloc să se întrevadă scăpărarea luminoasă pe care-şi propunea poetul s'o cânte: ridicarea poporului care-şi cucereşte libertatea. De unde, o plutire în cel mai desăvârşit vag, o ancorare în abstract; poemul pare a vorbi despre suferinţă în genere,1 de pretutindeni şi de totdeauna. Iar finalul, cu stridenţa şi  artificialitatea imaginilor:
Văd munţii: ieşind vestitori din păduri Arată cu pumnul spre monştri  şi furi.
Văd   noduroasă,   rădăcina, neîmpăcata: Cu pumnii grei, cu pumnii strânşi stă gala.
nu apare deloc ca o concluzie către care să crească întreg poemul. „Focul din amnar" putea să se stingă cu mult înaintea acestor versuri, putea să continue mult după — nimic n'ar fi indicat că substanţa din care a isvorît poemul s'a terminat. Este şi aceasta una din caracteristicile poeziei formaliste, să nu ştii unde şi dece sfârşeşte!
Aceleaşi lucruri se pot spune, cu oarecari variaţii, despre „Din toamna lui 39". Aprecieri grăbite despre război, făcute ca de gazetar, într'un limbaj forţat, multe blesteme, multe jocuri de cuvinte — nu lipsite de marca exerciţiului îndelung al poetului — mult sarcasm fără să fie clar împotriva cui se doslănţuie şi, la sfârşit, o
168
MIHAI GAFIŢA
concluzie nereieşind de nicăieri din poem, dar impusă poetului de viaţă:
Şi — gata să' nfrunte războinicii aştri Din vechiu-univers în cutremure— Al nostru nu-i soare să scapete! Ai noştri nu-s oameni să tremure!
Nu trebuie să insistăm prea mult asupra acestor triste aspecte ale operei lui Cicerone Theodorescu — aspecte care puteau fi înlocuite cu altele, strălucitoare, dacă autorul şi-ar fi respectat promisiunea din „Gândul". Ele vădesc nu numai inconsecvenţa autorului, ci, mai mult decât atât, ele sunt semnilicative pentru felul cum atunci când un autor încearcă să slujească un conţinut nou cu o formă artistică veche, cu mijloace potrivite conţinutului vechi, atunci contradicţia între conţinut şi formă duce la anularea fondului însuşi, la irosirea bunei intenţii. Faptul că primele creaţii — şi încă de mare întindere — care au urmat luării de atitudine atât de clară din finalul „Cântecelor de galeră" s'au caracterizat tocmai prin opusul celor ce afirma poetul în „Gândul" şi marcau o revenire mult mai acută la mijloacele poeziei de care Cicerone Theodorescu declara că încearcă să se depărteze, — acest fapt dovedeşte că, atunci când îşi considera versul ca un reflex al „zorilor roşii în împlinire", poetul încă nu era convins deplin de valabilitatea drumului pc care apuca, sau că pornea pe acest drum fără a fi conştient de toate câte decurg de aici. Căci, nu trebuie uitat faptul că „Focul din amnar" şi „Din toamna lui 39" au fost însoţite de „Calea Griviţei", poem încă mai. întins şi în care poetul îşi propune să cânte eroicele lupte ale ceferiştilor din Februarie 1933.
Apare vizibilă în aceste creaţii preocuparea poetului pentru aşa numitele „motive poetice", care devin firul conducător al poemelor. In „Focul din amnar" era imaginea ţării robite ca o cireada diformă de necuvântătoare ; în poemul „Din toamna lui 39", spectrul zeului Marle — războiul— devine obsesia; în „Calea Griviţei" această obsesie este dată de amintirea ochilor orbi ai tatălui poetului. Pe marginea acestor motive, care ameninţă să înlocuiască însuşi
conţinutul poeziei, poetul brodează imagini peste imagini, creatoare de atmosferă, de „stare poetică". Tocmai fiindcă în „Calea Griviţei" aceste imagini au o mai mare contingenţă cu viaţ.a reală, isvorînd din. viaţa grea pe care o duceau muncitorii feroviari şi pe care poetul o cunoscuse, tocmai de aceea şi poemul e mai unitar, cititorul poate reţine — în mod încă neclar, desigur — impresii despre oameni: drama orbului pentru care în jure noapte continuă, pasiunea lui pentru muncă şi pentru maşina care, în condiţiile grele în care a fost nevoit să muncească, l-a orbit, imaginea unei gări şi a faunei exploatatorilor şi afaceriştilor de tot felul pe care-i purta trenul, etc. Poemul se încheie cu un tablou asemănător picturilor impresioniste — o aglomerare de linii şi culori — dar în care încep să se ghicească chipuri de oameni, mişcări concrete. Tocmai pentrucă el apare ca o concluzie necesară, decurgând din cele anterioare, tocmai de aceea poemul are, cum spuneam, o anumită unitate, o logică, şi ajunge să comunice ceva clar cititorului. Iată de pildă imaginea lui Roaită, ucenicul asasinat pe când trăgea sirena:
Neştiută, lângă cer, din văpăi, s'a'nălţat Arătare cumplită pesle-a morţii'ncleştare'-..Rămas   sentinelă ne'nduplecat Băiatul sus la sirenă' mpuşcal Spânzura de manelă şi'n legănare Soldaţii zadarnic trăgeau să-l doboare. Mortul trăgea de sirenă mai tare Sirena urla mai în/ricoşat.
Ucenicul Vasile, băiat de ţăran
Mai ştiu cum îl jelue, din compresoare
—Cu flaut de moarte.
Cu şuer ce arde —
Bătrânul ţevilor fierbăloare:
Aburul alb. . .
In etapa în care cei mai mulţi din scriitorii noştri luptau cu mult succes şi realizau primele opere pe baza noii metode de creaţie artistică — a realismului socialist — Cicerone Theodorescu intra, deci, cu un puternic bagaj formalist. Că încă în această epocă se vădeau la el vechile contradicţii dintre conţinutul înaintat şi forma
OPERA POETICA A LUI CICERONE THEODORESCU
169
artistică veche, o dovedesc nu numai traducerile de mare valoare din poezia lui Maiacovschi, de exemplu, ci şi lucrările sale pentru copii, chiar dacă au uneori di-formări ale adevărului vieţii: „Ograda minunată", „Năpârstoc" etc. Versurile clare, imaginile cel mai adesea pline de realism, preocuparea de a da un conţinut înaintat într'o formă artistică accesibilă cu uşurinţă — toate acestea dovedeau că poetul făcea o deosebire între ceeace socotea demn să fie înţeles de toţi (literatura pentru copii) şi ceeace destina câtorva („poezia" — între ghilimele, adică literatura pentru maturi şi anume pentru cei „iniţiaţi").
Iar după apariţia „Căii Griviţa" şi după reeditarea, în 1949, a „Cântecelor de galeră", „precedate de Cleştar şi întregite cu Focul din amnar" cum subintitulează autorul — Cicerone theodorescu n'a mai apărut, vreme de aproape cinci ani, decât cu câteva, puţine, volume pentru copiii cei mai mici şi cu versuri tipărite prin diferite periodice (excepţie făcând traducerile, de care poetul s'a preocupat permanent).
Spuneam şi mai sus că absenţa volumelor Iui Cicerone Theodorescu n'a fost spre folosul literaturii noastre. Ea s'a datorit şi felului în care critica a ignorat sau minimalizat contribuţia poetului anterioară „Focului din amnar" (repetăm că cicluri întregi, valoroase ale lui Cicerone Theodorescu n'au fost încă adunate din publicaţiile unde se află risipite) dar s'a datorat şi felului în care autorul s'a menţinut într'o îndârjită şi adesea ostentativă „independenţă" faţă de ceeace toţi scriitorii noştri fruntaşi înţelegeau prin poezie. Şlefuitorul migălos şi. atent, poetul conştient că fiece cuvânt are valoarea şi rolul lui în poezie, meşteşugarul desăvârşit al versului care e Cicerone Theodorescu, a făcut adesea loc autorului poemelor „Focul din amnar" şi „Din toamna lui 39". El a ajuns uneori a reduce poezia la şlefuirea migăloasă, la înflorat şi iscusit combinat joc de imagini, Ia paradă de meşteşug pentru a sădi —-spunea poetul — în fiece cuvânt, în fiece împerechere de cuvinte, sensuri pe care, în mod logic, nu le puteau cuprinde decât în accepţia ermetismului. Nesprijinit de critică, neindicându-i-se cu claritate ele-
mentele sănătoase, de bază, atât din „Cleştar" cât şi — mai ales — din. „Cântece de galeră" şi din ciclurile „Călătorii", „C.F.R.", nestudiindu-se în mod adânc, competent şi convingător pentru cititori si pentru poet ermetismul şi formalismul creaţiei sale, Cicerone Theodorescu a putut ajunge pe această poziţie, caracterizată când prin aşteptare resemnată, când prin recrudescenţe şi isbucniri violente — destul de rar în spiritul realismului socialist — şi. totdeauna prin migală stăruitoare pentru a da strălucire versului, aşa cum singur o mărturiseşte în numeroase prilejuri. Din acest punct de vedere, al grijei pentru cuvânt—dar nu alunecată spre cultul exclusiv al cuvântului — din punct de vedere ai grijei pentru strălucirea limbajului poeziei, creaţia de azi. a lui Cicerone Theodorescu este un exemplu, şi nu numai pentru scriitorii tineri!
Poetul a biruit însă — biruindu-se pe sine. Idolatria pentru cuvântul „în sine", a ermetismului, a devenit — la lumina înţelegerii pe care i-a dat-o marxismul şi teoria realismului socialist — conştiinţa artistică a creatorului de mare talent, exigenţa artistului care crează, din febra zilelor de azi, versuri pentru eternitate.
Truda lungă a dat roade şi în cugetul său au apărut limpezimile cristaline — cleştarul în sensul perfecţiei formei adecvate la conţinutul înaintat — clemente indispensabile poeziei durabile, care înfruntă timpul. Multe din poeziile din „Un cântec din uliţa noastră" au claritatea şi concizia efigiei, avântarea sobră a versului clasic. Aceste calităţi aşează volumul „Un cântec din uliţa noastră" între marile succese ale poeziei noastre noi, iar pe autorul lui între cei mai buni reprezentanţi ai literaturii noastre pe drumul realismului socialist.
*
Pentru a analiza mai bine acest volum, trebuie să pornim dela titlu: „Un cântec din uliţa noastră". Nu trebuie să trecem sub tăcere faptul că, iniţial, poetul intenţiona să-l numească „Munca de noapte", să adune în el numai acele poezii care exprimau crezul poetic al autorului şi, ca să spuneam aşa, „răfuiala" sa cu toţi acei pe
170
MIHAI CARTA
care îi socotea adversarii noii sale poziţii, de apărător al formei vechi în poezia cu conţinut nou.
Tematica volumului s'ar fi restrâns şi, date fiind formele iniţiale ale multora din poezii („De vorbă cu un tânăr", „Muncade noapte", unele din ciclul „Cocoşi de tablă"), dat fiind şi faptul că poetul urmărea să includă şi unele poezii care exprimau mai clar poziţia sa contradictorie din ultimii câţiva ani — cititorul ar fi avut o imagine şi mai trunchiată a activităţii poetului Cicerone Theodorescu. Au fermentat însă în conştiinţa sa tendinţele şi spiritul nou care călăuzesc întreaga noastră activitate literară, a biruit de fapt viaţa, de caro poetul n'a fost niciodată cu totul rupt dar de care s'a depărtat adesea atât de mult, încât numai vagi ecouri îi mai ajungeau.
A biruit amintirea orbului care bocănea cu toiagul pe caldarâm:
Cârmaciule şi veghea mea, o tată, IMu te desparţi de mine niciodată.
Mereu in sborul gândului, m'ajungi, Sunt dela tine, toate... Sunt de-atunci,
La fiece greşeală din trecut,
M'ai cercetat pe gânduri şi tăcut.
La fiece greşeală nouă, azi, Mă cercetezi în suflet şi obraz.
La fel şi azi, când am. o bucurie,
îmi spui: s'aştept pe cea care-o să viei
(„Pe Griviţa  la noi")
Cântecul din uliţa noastră — e cântecul pe care autorul îl închină Griviţei, luptătorilor ei din trecut şi oamenilor ei de astăzi. Poetul priveşte oamenii Căii Griviţei ca pe simbolul luptei eroice în vremuri grele, al forţei constructoare din zilele noastre. „Uliţa noastră" este astfel imaginea întregii ţării.
Calea Griviţei e o prezenţă frecventă în volumul „Un cântec din uliţa noastră", întregul ciclu „Pe Griviţa la noi..." o mărturiseşte: „Poveste din uliţa noastră", „Generalul nostru", „Pe Griviţa la noi", ele. Apoi alte poezii din celelalte cicluri,
mai ales din „Să nu te uiţi cu ochi de ghiaţă" evocă aspecte, crâmpeie deviată, deasemens „din uliţa noastră".
Dar Calea Griviţei e o prezenţă vie în toată creaţia de până acum a lui Cicerone Theodorescu. Volumul de faţă, cu întreaga sa bogăţie de viaţă, ne apare astfel ca rod al unor preocupări şi elaborări îndelungi ale autorului. Şi în „Cântece de galeră", şi în ciclul „C.F.R." este evocată Calea Griviţei şi, desigur, în poemul care-i poartă numele. Poetul continuă astfel, prin volumul de faţă, o tradiţie a scrisului său şi anume una realistă, aceea care l-a însoţit, chiar vag uneori, şi mai ales caro l-a susţinut totdeauna să nu se piardă cu totul.
Volumul „Un cântec din uliţa noastră" este deci şi un bilanţ şi o promisiune & poetului: a legăturii cu viaţa, a preocupării de a continua şi desvolta latura cea mai fecundă, cea mai valoroasă a poeziei sale. Pe de altă parte, unele poezii din ciclul „De vorbă cu un tânăr" şi în general „artele poetice" („Limba noastră", „Cuvântul autorului", „Cântarea ce v'o 'ntorc") şi o serie de fragmente cu privire la rostul artei din poeziile „Din Eminescu", „Neam de făurari", „Certificatul de alegător", „Şablonul", „Ce face tata", „Rondelul cuptorului cald", etc. — toate acestea formează o altă latură a scrisului lui Cicerone Theodorescu, şi anume aceea a profesiunilor de credinţă, a chemărilor la o literatură de înalt nivel, latură inaugurată cu „îndoieli" din volumul „Cleştar", continuată cu „îndemn" şi „Gândul" din „Cântece de galeră" şi ilustrată de alte poezii din aceste volume. Reiese chiar şi din aceste două exemple că poezia lui Cicerone Theodorescu din noul volum nu e un „fenomen meteoric", nu e rodul unei renunţări a poetului la caracteristicile şi temele sale preferate, ci e o reconsiderare, în condiţii noi, pe baza unei ideologii înaintate, a propriei opere. In acest sens. şi numai în acesta, este just să se vorbească despre „cotitura" realizată de Cicerone Theodorescu în creaţia sa. Din acest punct de vedere, volumul „Un cântec din uliţa noastră" este un. început.
Nu mai avem de aface, ca în „Cleştar", cu o profesiune de credinţă, finală, care
OPERA POETICĂ A LUI CICERONE THEODORESCU
171
să răstoarne conţinutul volumului; nici promisiunea   în  mare  parte desminţită
— şi de volumul pe care-1 încheia şi de plachetele care aveau să-i urmeze — cum s'a întâmplat cu „Gândul" din „Cântece de galeră".
De data aceasta avem concret, în volum, t'uprinse ilustrările profesiilor de credinţă, roadele promisiunilor îndeplinite. Pe lângă ciclurile amintite şi care vorbesc despre viaţa şi năzuinţele oamenilor de ieri şi de azi, despre probleme ale literaturii, volumul mai cuprinde poezii oglindind lupta pentru pace pe plan internaţional şi un ciclu de usturătoare şi deosebit de precise demascări la adresa unora dintre rămăşiţele vechiului regim, prezente în viaţa practică şi în mentalităţile unora dintre oamenii de azi. Cele cinci cicluri, a căror tematică se întrepătrunde adesea, oferă cititorului o adevărată desfătare, în care ecourile experienţelor străine poeziei nu mai apar decât rar şi în mod cu totul neesenţial. Socotim că Cicerone Theodorescu a depăşit o fază care l-a imobilizat un timp şi pe care o caracterizează cu ironie — avertizând pe toţi poeţii — în rondelul „Ce face tata":
— „Ce face tata, păpuşicăV
— „Nimica, ce să facă, scrie..." Aşa spunea 'n copilărie, Neştiutoarea fată mică.
Memento plin de gingăşiei Da, mâzgălici, să-ţi fie frică:
— „Ce face tata, păpuşică?"
— „Nimica, ce să facă, scrie..."
Ca tot ce scrii ■— adânc să fie, Te 'nţeapă şi-azi ca o urzică Acest răspuns, mustrare vie, Pedagogia lui unică:
— „Nimica, ce să facă, scrie..."
Socotim că nu e lipsit de interes să arătăm că, până în ultima clipă dinaintea tiparului, în şpalt chiar, versul al doilea din strofa a doua suna: „Da, formalist bătrân, ţi-e frică". Poetul se referea la el însuşi, utilizând o formulă cu care singur se ironiza — cu amărăciune şi, evident, respingând aprecierea — dar care formulă spunea mult despre felul în care era privit
(şi adesea nu fără temei) Cicerone Theodorescu în anii de după „Cântece de galeră". Dacă destăinuim cititorului acest „secret" de creaţie, o facem tocmai încredinţaţi — aşa cum e încredinţat şi poetul — că etapa la care se referă el a fost depăşită. Chiar dacă autorul mai are de luptat pentru plivirea versurilor sale de uscături ca „noroiul ridicat în coadă", ca „şerpii şuierând în sus" („Cum a semnat sondorul Popa"), de vreascuri ca acelea din construcţia, pe alocuri confuză, a „Discuţiei cu Constituţia", şi chiar de impurităţile din unele din strofe, în care, străduindu-se să stabilească asemănările dintre munca poetului şi munca minerului, ameninţă uneori să se rătăcească într'un labirint de procese tehnice sau de imagini neclare. De data aceasta vântul poartă din ogoarele trecutului numai crengi uscate şi spini, uşor detectabili, prezenţi încă tocmai pentrucă poeziile respective sunt create în etapa în care nu se produseseră clarificările de azi. Asupra acestor poezii poetul a lucrat mai puţin—lucru firesc, credem, chiar şi numai pentru raţiunea de a lăsa cititorului putinţa să urmărească desvoltarea unui drum poetic, a unui proces străbătut.
Artele poetice ale lui Cicerone Theodorescu îndeamnă pe cititor şi, ca atare, pe cercetătorul literar, să întreprindă investigarea volumului tocmai ţinând seamă de ele, confruntând u-le mereu cu realizările. Nu e o întâmplare că fiecare ciclu este introdus sau încheiat cu câte o astfel de artă poetică — prefaţă sau concluzie a cuprinsului respectivului ciclu. Astfel de confruntări vor aduce cititorului concluzia că poetul nu se desminte decât într'o singură privinţă, şi atunci nu prin ceeace promite sau conchide în vreo poezie, ci prin ceeace constaţi că lipseşte în genere volumului. Ciclul „Cocoşi de tablă" are drept „prefaţă" rondelul „Am luat rondelul", unde autorul îşi afirmă intenţiile sale satirice faţă de „cei rămaşi în coadă", pe care îi va biciui în ciclul respectiv:
Am luat rondelul, nu o spadă. Cu el nu fulger pe tâlhari. Nu scot, ca la duşmanii-amari. Chiar toate armele din ladă.
172
MIHAI GAFIŢA
In adevăr, poetul ţintuieşte la stâlp, înfige în insectare, arde ca pleasna biciului o seamă dintre păcatele cele mai urâte şi dăunătoare, moştenite dela regimul trecui. într'un cuvânt, el biciuieşte mentalitatea burgheză — şi o face cu o mare eficacitate.
Dar cititorul se aşteaptă şi doreşte să cunoască şi „armele mari" de atac ale poetului, împotriva „duşmanilor-amari". Cicerone Theodorescu dă mai puţine bătălii cu aceştia, cu duşmanii direcţi, dinlăuntru şi din afară ai construirii socialismului. Evident, nu se poate pretinde unui poet să includă într'un volum toate temele posibile şi nici chiar oglinda tuturor preocupărilor sale. Dar nu putem în acelaş timp să nu ne exprimăm regretul că o pană atât de viguroasă ca a lui Cicerone Theodorescu nu dă în acest volum arme suficiente — pe măsura preocupărilor sale din alte sectoare tematice — şi împotriva duşmanilor de clasă. Aceasta ar fi legat un alt fir tot atât do valoros şi de puternic al creaţiei sale, anume acela din „Cântece do galeră", „C.F.R." şi „Calea Griviţei" în ce priveşte lupta împotriva fostelor clase exploatatoare. Peisagiul atât de crispat din „Carnet" (publicat în „Viaţa Românească", 1938) unde:
Fabrica exală larg miros de fân
şi de pacuri: joarte bun pentru plămâni
şi unde,
Cuminţi soldaţii, pe la porţi, ca pruncii Reabilitează bucuria muncii
— acest peisagiu întregit cu aceiaşi soldaţi, care, în 1933 trag în muncitorii grevişti:
...cei mari au crezul că li se cere să muie abatorul la ateliere
(„Calea Griviţei")
s'ar fi completat, firesc, cu lupta de azi împotriva celor ce mai uneltesc ca să readucă asuprirea şi teroarea.
E de nădăjduit că această latură valabilă a creaţiei lui Cicerone Theodorescu nu va rămâne mult timp în afara preocupărilor sale şi că poetul va scoate din ladă, mai des decât o face acum, şi artileria sa
grea care, lăsată prea mult timp în uitare, ar putea să ruginească!
Pe linia confruntării artei poetice cu conţinutul volumului, pulem face multe înşiruiri pe grupuri tematice. Ni se pare însă mult mai important să semnalăm că poetul a fost cu deosebire receptiv la fenomenele noi ale vieţii, la aspectele care prefigurau conturul omului nou din ţara noastră, apariţia conştiinţei socialiste. Un sondor care salvează o sondă dela erupţie, punân-du-şi viaţa în primejdie („Cum a semnat sondorul Popa"); un inovator frământat de idei măreţe, ţintind uşurarea muncii oamenilor („Tovarăşul Cazan Dulgherul"); un grănicer care apără cu preţul vieţii Patria de spioni şi sabotori („Sandu grănicerul") ; perspectivele deschise de Constituţia R.P.R. („Discuţia cu Constituţia"); dragostea şi grija cu care sunt crescuţi cops ii în ţara noastră („Fereastra", „Atenţie! Copiii", „Poveste din uiiţa noastră", etc.) şi dragostea cu care au fost primiţi copiii coreeni („Fata care nu plânge"); apoi aspecte şi chipuri de pe şantiere de construcţie („Treburi", „Aişe") etc. etc., iată numai câtova din faptele şi oamenii ce întruchipează noul în ţara noastră şi care îşi găsesc un loc cuvenit între „Cântecele din uliţa noastră". Poetul se dovedeşte astfel consecvent angajamentului pc care şi-l ia faţă de cititor şi faţă de Maiacovschi, dela care poetul, a învăţat nespus de mult şi al cărui ajutor a avut partea sa foarte importantă de contribuţie în limpezirea căilor de desvoltare ale lui Cicerone Theodorescu:
Aşa cum dela Maiacovsclu ştiu, mă simt dator
să n'o spun mai târziu acum vreau să v'o spun din  capul locului... E-un adevăr — şi 'n inimă-i dogoritor ca   para jocului.
Cicerone Theodorescu a fost prezent, mai ales în ultimii doi ani, în mijlocul multor evenimente însemnate din viaţa poporului nostru. Tocmai din problemele care s'au pus mai cu ascuţime în aceşti ani, din realizările dobândite de oamenii muncii în aceşti ani, îşi ■ trage isvorul
OPERA POETICA A LUI CICERONE THEODORESCU
173
cea mai mare parte a poeziilor „din uliţa noastră", împrejurare care face ca volumul să fie străbătut de un puternic suflu al actualităţii celei mai vii. Această latură a actualităţii „Cântecului din uliţa noastră" se împlineşte prin forţa artistică a autorului de a tipiza aspectele oglindite, cântate de el.
Poezia lui. Cicerone Theodorescu vorbeşte astăzi despre oameni. întregul volum e populat de o mare mulţime de chipuri vii, care, aproape ca într'o lucrare epică, în orice caz ca într'o vastă frescă,scmişcă, se frământă, fiecare cu problemele şi năzuinţele sale. Ii iccunoaştem — sunt oamenii din „uliţa noastră". împrejurările — dramatice sau luminoase -- pe care ei le străbat, prefigurează o întreagă epocă străbătută do poporul nostru.
Un copil care so joacă', nevinovat, cu coiful de hârtie, pe strada lui liniştită, lipsa lui de grijă; fericirea naivă a celor şapte-opt ani; sborul posibil al destinului lui, toate acestea vin să fie curmate de criminalele bombardamente din 1944: strada e prefăcută în moloz, din copil se mai văd pantofiorii, cârlionţai mângâiaţi de vânt, coiful aruncat de suflul bombei. Această imagine vorbeşte de trecut.
Şi iată alta, din aceeaşi uliţă, după ani: o maşină sboară pe lângă coloana de ostaşi care trece întâmplător pe acolo. Maşina c plină de copii, gălăgioşi şi fericiţi. Sunt schimbul de mâine — ei vor clădi şi vor apăra pacea. Deocamdată însă, sub privirile deschise ale ostaşilor, micuţii se plimbă în maşina pe care scrie: „Atenţie! Copii!" Este o imagine a viitorului, pe care simpla confruntare a celor două grupuri do oameni-ostaşi şi copii ne-o redă în semnificaţia ei exactă: pentrucă aceşti omuleţi de 3, 4 şi 5 ani să poată să-şi împlinească destinul, oamenii în uniforme, de alături, trebue să apere pacea, pe care şi micuţii, la rândul lor, o vor apăra.
Cele două poezii sunt constituite după procedee asemănătoare: autorul fixează un tablou pe care îl compune din elemente alese cu grijă. Şi în unul şi în celălalt sunt descrise de poet, comunicate şi comentate lucruri văzute de el. Primul tablou e static, pentrucă se referă la trecutul mort şi pentrucă vorbeşte despre o întâm-
plare dramatică; poetul meditează, se întreabă cu privire la o bucată de ziar: ce va fi fost ea în joaca puştiului zdrobit de dărâmături? Totul crează atmosfera de tristeţe, îl cheamă pe cititor să plângă îndurerat.
Celălalt tablou e deasemenea comunicat, comentat de poet, dar el e dinamic, luminos, sonor, pentrucă vorbeşte despre viaţă, despre viitor. Autorul ne invită să ne bucurăm, încrezători că suntem tari, să râdem cu copiii.
Modul cum, cu mijloace asemănătoare, autorul crează atmosfera potrivită pentru împrejurări diferite de viaţă, poate fi urmărit mai clar încă în „Poveste din uliţa noastră"
Poetul aduce de fapt aceleaşi două epoci faţă în faţă, ca şi în „Generalul nostru" şi „Atenţie! Copii!".
Uliţa era străbătută în trecut de duba poliţiei care venea să ridice pe câte un muncitor. Tabolul e redat prin ochii unei fetiţe, care vede arestarea părinţilor ei. Sgomotul oricărei maşini devine pe „uliţa noastră" avertismentul unei întâmplări dramatice:
Când lumea aude motorul, Scrâşneşte ca frânele 'n roţi... îşi lasă ferestrele, storul... ...Şi noapte, şi pândă, e 'n toţi.
După ani, copilul fetiţei de altădată vede şi ei o maşină — numai că de data aceasta:
Ce sgâlţâie caroseria? ...Şoferul nu spune nici pâs: Ii joacă în ochi bucuria Ce saltă, maşina, de râs...
In hohot pufneşte motorul, In tumbele repezi de roţi... îşi nalţă ferestrele storul... Şi soare, şi viaţă, e'n toţi!
De chiol maşina e plină, De râsul atâtor copii.
După care concluzia autorului, solidară cu a tuturor oamenilor din „uliţa noastră":
— „Or ţi-e de mirare, vecină?"
— Vecine, copil să lot fii!"
174
MIHAI GAFIŢA
Deoparte: noapte, pândă în toţi cei adăpostiţi după storurile trase; de altă parte, soare şi viaţă în toţi cei ce ridică storurile când aud maşina, al cărei claxon e acoperit acum de larma dinăuntru.
Dragostea poetului pentru copii e mare. Lumea aceasta a micuţilor el a cântat-o adesea, pentrucă i-a vorbit despre viitor într'un chip deosebit. Deaceea, dealtfel, Cicerone Theodorescu a scris în ultimii doi ani mai multe volume pentru copiii cei mai mici — între care trebuie menţionată „întâmplarea din grădină" ; despre această copilărie el are prilejul să mediteze cu tristeţea luminoasă a tatălui care vede că puii de om de altădată au devenit peste noapte oameni. Mihaela şi Păunită apar să populeze cheiul dela Mangalia, să-şi numere anii („Ai treisprezece ani. Eşti mare/ La doisprezece erai mică"), să aducă un suflu de viaţă în poeziile acestui volum. Fac parte dintre chipurile care vor intra în tradiţie, aşa cum a intrat de pildă acel „copil al nuştiu cui" din „Iarna pe uliţă" a lui Coşbuc sau ca „Băieţel" din amintirile lui Mihail Sadoveanu.
Copiii introduc în creaţia lui Cicerone Theodorescu nu numai lumea gândurilor şi problemelor lor — gânduri şi probleme ale anilor între cinci şi treisprezece—dar şi întreaga problematică a părinţilor care se gândesc la viitorul lor („Fereastra", „Griji", etc). Concluzia acestui ciclu de preocupări din poezia lui Cicerone Theodorescu este necesitatea luptei pentru pace. Şi iată cum pacea apare ca o condiţie indispensabilă  a vieţii  fiecărui om.
In acelaş fel conchide autorul şi despre eforturile oamenilor maturi. Sondorul Popa semnează pentru pace cu sângele pe care şi-l varsă pentru a salva avutul poporului:
Azi vin tovarăşi din petrol, Privesc la dreapta-mi în proteze: — Da, ciotul braţului meu gol El, numai el, n'o să semneze!
Dar, greu cileaţă, scrisa mea Cu litere de chiaguri groase, Pe lanţ, pe granic, pe podea, Destul de bine mă semnase...
Tot astfel cu viaţa îşi pecetlueşte lupta sa pentru pace grănicerul Sandu.
Cicerone Theodorescu izbuteşte astfel sS afirme şi să demonstreze, pretutindeni în poezia sa, necesitatea luptei pentru viaţă, concluzie a vieţii însăşi. Măestria poetului face ca aceste „cântece din uliţa noastră" să pătrundă adânc în inima cititorului şi să rămână acolo, chipurile de oameni cara apar să-i fie de neuitat.
Un alt ciclu de preocupări, concretizate în poezii care conturează cu exactitate chipuri de oameni, sunt acelea ale reprezentanţilor faunei dominate de mentalitatea burgheză, pe care poetul îi satirizează în rondeluri, într'un mod care face ca aceste poezii să constituie definiţii clasice ale respectivelor păcate. In cele mai multe dintre aceste rondeluri, poetul creiază de fapt biografia specimenelor pe care Ie satirizează, urmărindu-lo în manifestări tipice, în care caracterele lor se desvăluie din plin. Dopul isteţ, ca orice clop de plută, este privit în mediul care îl împinge la suprafaţă: în lumea lichidelor. Cât de inconsistentă şi informă e apa, dar până şi ea are totuşi mai multă greutate decât dopul care pluteşte la suprafaţă. Portretul moral e construit cu aceeaşi grijă, din elemente adecvate. Filosof ia dopului e că pentru „a răzbate" în viaţă nu e numaidecât nevoie să fii Esop, să cugeti adânc, ci doar să „pluteşti uşor" şi să ai oarecare isteţime (citeşte: şmecherie). Nu e vorba aici despre parvenitism — despre Dinu Păturică al lui N. Filimon sau despre Julieit Sorel al lui Stendhal din „Roşu şi negru" — ci de incapacităţile care se împing mereij în locuri la care n'au dreptul, despre ceeace Gogol a demascat prin Hlestacov. Violenţa demascării pe care-o face Cicerone Theodorescu, exactitatea portretului, forţa artistică a redării, fac ca specimenul acesta să-l putem defini în viitor cu titlul de: dop isteţ. Aşa cum do pildă funcţionarului servil îi zicem Pristanda, cum ne-a învăţat Caragiale, iar demagogului şantajist, Caţavencu.
La lei, rondelul „Bobului de var" aduce în atenţia cititorului, ca într'o lentilă măritoare, pe cei care chiar în mica lor lume înseamnă puţin, dar care o fac pe grozavii, socotindu-se valori absolule, tocmai fiindcă nu se compară cu adevăratele valori. Iepurele care a vrut să se sinucidă, ere»
OPERA POETICA A LUI CICERONE THEODORESCU
175
fându-se cel mai nenorocit animal fiindcă de el nu se teme, nu se sperie nimeni — deci fiindcă el e cel mai fricos —s'a simţit profund reconfortat când a văzut că broaştele sunt şi mai fricoase decât dânsul.
Faptul că broaştele se tem şi se sperie de iepure, nu înseamnă că iepurele e curajos — el se va îngrozi şi mai departe şi de umbra lui. Bobul de var este în stare să revoluţioneze cele câteva picături de apă din eprubetă — aceasta nu înseamnă că explozia lui poate răsturna un munte. Căci, dacă-1 pui chiar şi într'un umil ibric, într'un mediu cu foarte puţin superior eprubetei, el „s'a stins şi nu se mai repetă".
Se mai pot cita numeroase exemple de astfel de dibace portretizări. Ne vom opri numai la rondelul despre birocrat:
El ştie tot ce-i de făcut] Atât nu ştie doar: să facă... Se 'nşurubează pe şezut... Şi pun'te la taifas, neneacă!
Sever chibiţ, duios mamut, .Dorindu-ţi binele, te freacă: El ştie tot ce-i de făcut! .Atât nu ştie doar: să facă...
Se vâră spadei tale, teacă.
Fidel — să nu greşeşti — ţi-e scut.
Dela birou, etern limbut,
Ifu-i chip să te mai ierte-oleacă...
El ştie tot cc-i de făcut!
(„Dela birou")
Este limpede că poetul a pătruns aici până în esenţa fenomenului. In literatura noastră s'au scris până acum multe lucrări— mai ales în proză — despre birocrat, dar cele mai multe au conturat numai tipul funcţionarului încet la treabă, tipicar, uneori incapabil, vrednic mai mult de compătimire, cel mai adesea om necăjit, victimă a unui regim trecut. Un birocrat static, — ca să spunem aşa, de fapt un singur aspect — şi nu cel mai periculos al birocratismului. Cicerone Theodorescu ni l-a dat însă pe birocratul în ofensivă, agresiv. Flecar, demagog, el ştie să dea lecţii tuturor, dar el însuşi nu se pricepe la nimic, încurcă totul, iroseşte timpul
lui şi al altora. Pretutindeni spectator, pretutindeni însă pretins doctor al tuturor problemelor, el se împăunează cu titlul de atotfăcător, când nu face nimic, de salvator al omenirii, când el pur şi simplu face umbră pământului degeaba, ba chiar căutând cu iscusinţă să paralizeze şi pe cei ce activează, să-i frâneze („se vâră spadei tale, teacă"), să reteze avântul şi curajul oamenilor, demobilizându-i („fidel— să nu greşeşti — ţi-e scut").
Neîndoios că, pentru definirea birocratului, versurile:
El ştie tot ce-i de făcut! Atât nu ştie doar: să facă...
vor rămâne ca o admirabilă formulă... ştiinţific de exactă şi, în plus, de mare circulaţie datorită frumuseţii formei artistice.
Alte rondeluri sunt clădite în alt mod şi anume pe baza unor aprecieri, deasernenea riguros exacte şi cu o mare forţă de generalizare poetică. „Pe drumul tău", „Cu critica pe târguiala", sunt astfel de exemple.
Rondelul e o formă fixă de poezie, ca sonetul de exemplu. într'un număr mic de versuri (dintre care unele revin în aceeaşi formă sau în forme cu puţin schimbate), cu rime deasernenea fixe, poetul e obligat să redea un conţinut foarte bogat.
Important este şi ca versul sau versurile care se repetă să fie cele care definesc mai din plin ideea abordată, axând astfel rondelul. Cicerone Theodorescu a isbulit ca în cele două cicluri de rondele, „Cocoşi de tablă" şi „Să nu te uiţi cu ochi de ghiaţă", să. dea poezii de o mare valoare, prin condensarea la strictul necesar pentru reliefarea ideii la un cât mai înalt nivel artistic. Cu adevărat se poate spune aici că nici un cuvânt nu poate fi de prisos, sau măcar cu valoare îndoelnică. Din felul cum a muncit Cicerone Theodorescu ia realizarea acestor cicluri, reînviind această formă veche de poezie — în care un Al. Mace-donsky dăduse lucruri de valoare — orice tânăr scriitor are de învăţat în ce priveşte utilizarea cu rost precis a cuvintelor. Este cu totul altceva decât la ermetici. Munca lui Cicerone Theodorescu a avut aici drept ţintă să aleagă cuvintele care exprimă
176
MI HAI GAF1ŢA
cel mai înalt, mai bogat, ideia. Poetul a mai arătat cu aceste cicluri cum specii vechi de poezie ca rondelul, utilizate în mod just, capătă o nouă valoare de expresie atunci când sunt puse să îmbrace un conţinut înaintat. Nu se poate spune niciodată că rondelul, sonetul, elegia, pastelul, etc. — ar îi specii preferate de burghezie sau de decadenţi. Speciile, genurile literare, nu au caracter de clasă, ele intră în categoria acelor instrumente care, ca şi limba, servesc la comunicarea unui conţinut — care, el e de clasă. Invitaţia lui Cicerone Theodorescu de a reînvia formele clasice ale literaturii merită să fie primită de foţi scriitorii noştri. Faptul că tot în rondeluri poetul a dat şi cântece de dragoste, şi poezii despre copii, adică a utilizat o specie pentru diferite conţinuturi, aceasta este o ilustrare a adevărului că nu există genuri şi specii vechi sau mici. „Mici" pot fi atitudinile artiştilor faţă de genuri şi specii! — cum spunea scriitorul sovietic Serghei Antonov în articolul său despre schiţă.
Vrem să încheiem aceste consideraţii cu privire la volumul „Un cântec din uliţa noastră" cu câteva cuvinte despre poeziile „De vorbă cn un tânăr" şi „Munca de noapte".
Prima dintre ele este o profesie do credinţă cu privire la atitudinea pe care trebuie s'o aibă artistul faţă de critica justă şi faţa de cea nejustă, şi, implicit, despre atitudinea pe care ar trebui s'o aibă critica literară faţă de opera de artă. Sunt sfaturi date unui tânăr, sfaturi în care poetul îşi afirmă încrederea în adevărata critică, aceea pornind dela viaţă şi apreciind creaţia din punctul de vedere al vieţii. Poezia, cu toate lungimile ei — uneori datorite şi reluării în forme oarecum, apropiate, a unor aceloraşi sfaturi — rămâne un îndemn valabil, realizat cu o mare forţă de convingere, din care orice scriitor, nu numai tânăr, are de reţinut lucruri bune. Sfaturile sunt rezultate ale unei experienţe pe care poetul a străbătut-o vreme de ani. Orientarea acestor sfaturi este de aceea mereu către viaţă, către legătura cât mai strânsă cu realitatea, către popor.
Pădurea   oamenilor, vie, Tot urcă... Urci cu ea pe creste. Un cântec orice frunză ştie. Copacul, ştie o poveste!
Din vârfurile 'n soare vine Un aer limpede şi tare. Răcoarea respirând spre tine Simţi ramurile 'mbălăioare.
Nu din Olimp, dela Apollo Ci din popor, adânci şi. vii Şi proaspete 'nlăriri, de-acolo Cu noi alături vor veni.
Oricâte vreascuri să oprească Privirea cerului albastră, Nu-i uscătură şi nu-i iască Să'nece primăvara noastră!
Dar, dacă sfaturile date unui tânăr demonstrează în întregime că unicul criteriu al muncii literare trebuie să fie viaţa, în „Munca de noapte" această ideie apare înceţoşată în parte, mai ales în partea—cea mai mare de altfel — unde se vorbeşte despre asemănările muncii poetului cu a minerului.
Cicerone Theodorescu porneşte dela o prezentare a faptelor: iată, spune el, câte se petrec în lume, şi bune şi rele. Faţă de aceste fapte, poetul, scriitorul în genere, ia atitudine şi încearcă să sprijine viaţa nouă:
Victorie a vieţii, a vieţii noui anume,
Şi el vrea să le-ajute ca să mfloreşli în lume!
...Bogat de munca zilei,
cu tâmpla mai fierbinte, Ar despica o sulă de drumuri. înainte! Din ţări şi mări, la uşă-i bat ale lumii toate Ecouri—lupta, visul... E noapte. Iar vor bate.
Chemări clocotitoare îşi urcă pătimaş Puterea fără tihnă, îndemnul uriaş.
Şi parcă îl îndeamnă şi parcă îl încearcă Nedesluşite chipuri, voci cunoscute... Parcă (Suflând   în pumni,  prin gerul istoriei)
i-ar spune:
„— Aprinde-nc şi nouă,
pe vatră, un cărbune!"..
Deci, în cămara sa, atunci când poetul se retrage la „munca de noapte", el este bogat, cu tolba plină de fapte.
OPERA POETICA A LUI CICERONE THEODORESCU
177
Până aici toate merg bine. De aici însă începe o neclaritate, pe care nu izbuteşte s'o acopere compararea continuă a muncii poetului cu munca minerului, deşi elementele acestei comparaţii sunt cu multă măestrie alese şi redate. Munca de noapte începe să se desfăşoare oarecum independent, sau nu în deplină legătură cu experienţa de peste zi a poetului.
Se arată că faptele observate au făcut ca ideia — deci generalizarea fenomenelor
— să se depoziteze în straturi, de unde apoi ea cheamă pe poet:
— Eşti lu, idee scumpă?
— Sunt eu, dar ca 'ntr'o stâncă — încătuşată 'n şisturi nestrăbătute încă.
Jocul dintre obiectiv şi subiectiv începe să apară dominant: „ideia" parc a avea o viaţă proprie, independentă de conştiinţa poetului, ea zace în realitatea obiectivă şi poetul, nu face altceva decât să o „elibereze", aşa cum de pildă doctorul Faust se munceşte să deslănţuic, „să elibereze" forţe ascunse şi misterioase. In această privinţă poetul ajunge la miuimalizarea rolului acliv, creator al poetului, la rectificarea teoriei oglindirii, unde factorul subiectiv are .importanţa sa — şi nu una neînsemnată. Pur şi simplu „a elibera ideia" din şisturile unde ea ar „zace" gata constituită, este o afirmaţie care nu duce la o muncă în sine, necălâuzită de spiritul de partid. Poezia „Munca do noapte" ajunge, astfel, să afirme viaţa, dar să ignoreze, sau chiar să nege partinitatea artistului care cântă viaţa. Apoi, apare foarte puţin în poezia aceasta conceptul de artă, de imagine artistică a lumii, înlocuite cu conceptul ideie, care se potriveşte mai mult ştiinţei.
Aceste neclarităţi ale poemului „Munca de noapte" se datoresc prea strânsului — şi nu îndeajuns de controlat—paralelism, între munca de extragere a cărbunelui (între munca manuală, deci) şi cea dc creaţie artistică (spirituală) care, amândouă au specificul lor. Par a răsuna aici, în „Munca de noapte", ecouri ale felului cum considera altădată Cicerone Theodorescu munca artistului. De altfel, este singurul ioc undo se poate vorbi despre mi as! fel (ie ecou
12 - V. Romanei,
îii volumul „Un cântec din uliţa noastră". Căci, în genere, poetul reconsideră multe din imaginile poeziilor sale de altădată adecvându-le ncului conţinut, conform cu poziţia sa înaintată do astăzi. Avem astfel, în volumul „Un cântec din uliţa noastră", nu numai o ilustrare concretă a drumului parcurs de poet, ci şi [o mărturie a modului cum poetul înţelege să nu-şi renege sau să-şi ignoreze activitatea şi isvoarele de inspiraţie din trecut. Câteva exemple sunt elocvente.
Poezia atât de dramatică „Generalul nostru", în care e vorba despre un copii sdrobit sub dărâmăturile bombardamentelor— se mai vedeau doar doi pantoîiori, un coif de hârtie şi părul fluturat de vânt, de părea că puştiul se joacă de-a v'aţi ascunselea—această pcezie este vestită de o alta, nu mai puţin dramatică, scrisă în timpul bombardamentelor şi publicată în „Cântece de galeră":
...rămâne rană'n ochi
Profilul de fetiţă cu funde de deochi
Cu funde roşii'n ceafă şi sângele'n
şuviţe
Strâns împlelit pe umeri, în codiţe...
(„Moment funerar")
Reluând tema, poetul o amplifică în volumul recent apărut şi-i dă semnificaţia unei întâmplări, „din uliţa noastră", patetic act de acuzare adus războiului, pledoarie fierbinte pentru pace.
Tot asfel, mama care în „Cleştar" nu isbutea să-l convingă pe poet să renunţe la „sgârieturilc pe oglinzi, şi ceşti", —- la formalism — („Din urmă, glasul mamei"), îl binecuvântează pe poet în anii noştri, cu bucuria împlinirii şi cu certitudinea că viitorul nu mai e o taină sau un liman de neatins pentru poet:
Iar mama
— Umbră vie ce negurile taie Ca dinlr'un basm, năframa I-o întinde:
— Ai să birui!
(„Munca de noapte")
La fel, tatăl orb din „Calea Griviţei" rovine ii.t ioni! „în uliţa noastră" dar nf fti.
MIHAI GAI'TŢA
de elocvent în tăcerea lui, când feciorul greşeşte sau isbândoşfe (,,1'e Griviţalanoi").
Şi în sfârşit, preocuparea de a căuta mereu imagini noi, expresii originale pentru acelaşi şi acelaşi conţinut — preocupare devenită exerciţiu formalist în volumul „Cleştar", în „Focul din amnar", în „Din toamna lui 39", — prilejueşte o modalitate de investigare a realităţii, atunci când poetul e ancorai puternic în viaţa „uliţii noastre". In „Fanfaronii", poetul caulă noi imagini, noi simboluri,nu pentru aceeaşi ideie, ci pentru definirea faunei „fanfaronilor", în diferitele variante şi specii, înfierându-i fără milă, în toată goliciunea lor:
Mărunta străzii pulbere, se'nfruntă Cu'n ciucure, lâng'un pantof nesoţ:
..... ..Vâ'ntrec pe toţi! Voi fi...cea mai
măruntă'1'
»- „Mă! Eu suni ciucure! Eu sunt cu mol!
O veche cârtită săpând orbeşte, Minerul salului se socoteşte. Un iepure, ce prăpădeşte prazul, Se crede cuşma lui Mihai Viteazul!
Cele cinsprezeee „tipuri" de fanfaroni, prinşi în strofele poeziei, avertizează pe cititori asupra unor forme foarte diverse pe care le îmbracă îngâmfarea, suficienţa, autoliniştirea, mulţumirea de sine, lăudăroşenia, etc. — adică lot atâtea aspecte ale mentalităţii burgheze, care va fi apoi pe larg satirizată, în complectare, în ciclul „Cocoşi de tablă".
lată deci cum poetul îşi îmbunătăţeşte mereu mijloacele artistice, caută noi căi, imagini, de data aceasta valabile, pentru a comunica un conţinut — valabile tocmai pentrucă sunt dictate de necesitatea de a transmite idei înaintate.
Varietatea tematică, amploarea necesară cu care sunt tratate ideile, cu excepţia, spuneam, a unor elemente din „Munca de noapte" în special, dar şi din altele (ca .Discuţia cu Constituţia", unde se produce o inflaţie formală neecrută de conţinut), bogăţia ritmurilor şi rimelor, precizia utilizării cuvintelor, modul în care titlurile înseşi şi repartizarea pe cicluri contribue la transmiterea clară a intenţiilor poetu-
lui — toate acestea sunt dovezi ale marei arte a lui Cicerone Theodorescu.
îndeosebi, unele dintre rondele pot fi apreciate ca fiind desăvârşite: „Rondelul dopului isteţ", „Dela birou", etc, Deasemonea nu putem să nu menţionăm tot aici unele formulări pe care mai sus le numeam de perfecţie clasică din „De vorbă cu un tânăr", lată definirea locului poetului în complexul literaturii:
Un cântec, orice frunză şlie, Copacul ştie o poveste.
Vorbind despre lipsiţii de talent, rataţi ca scriitori, dar gălăgioşi nevoie maro, poetul îi numeşte:
Mari dascăli plini de'nvălutui a, Mici repetenţi ca scriitori.
sau, definind poezia de larg orizont, poetul reia o imagine folosită de Gorki, exprimând-o în versuri de o precizie rară:
Înaltă fie-ţi deci cântarea! Tu, bolţi de cântec să ridici... La noi, pe culmi, e largă zarea. De jos — ft zările sunt mici.
Nu e exagerat deloc dacă, Ia lectura unor astfel de poezii sau fragmente dr poezie, cititorul se gândeşte la formulări de mare precizie ale lui. Eminescu, Coşbuc. Beniuc. Poezia lui Cicerone Theodorescu într'acolo tinde. Rămâne ca viitoarele volume să confirme sfatul, pe care bătrânul fată orb îl dă fiului poet:
La fel şi azi, când am o bucurie
îmi spui:   s'aştept pe cea care-o să vie!
★
Există în „Cântece de galeră" o poezie foarte semnificativă pentru felul îu care Cicerone Theodorescu aprecia forţa imensa a poetului:
Aş găsi pentru piatră noi. tăişuri de sapă V'aş întoarce'n fântână, vii, isvoarele
basmelor
Aş umblu după leacuri peste mantele
iasmelor
V'aş tdaee'n pustie pâini, burduf uri mapă.
OPERA POETICA A l.UI CICERONE THEODORESCU
179
Pentru noi, la iubire globiintreg l-aş
împinge
Vas desface din tâmple chinga'uciusă
a fierului. Arzătoarelor bice şi blestemelor cerului Le-aş muia'nfricoşurea şi urgia le-aş stingi,
Şi clădite cu sânge şi călite în fiere Spre barajele viselor, pururea faur, Mi-aş urca cerbii robi, cu cimentul de aur: Doar mândria'n tristele, numai mila 'n
durere.
Poetul socoate aici că ace puterea pe care Eminescu o arăta: aceea de a „creea o altă lume pc-astă lume de noroi" („Epigonii"). Reiese de aici conştiinţa pe care încă de atunci o avea poetul despre rolul artei ca educator al maselor, ca armă în vederea transformării conştiinţelor. Dar finalul poeziei arăta că poetul nu poate să-şi îndeplinească acest rost al său, să-şi pună în mişcare forţa de care c capabil, pentrucă este ţinut în lanţuri.
Suntem îndreptăţiţi să înţelegem că poetul se adresează societăţii omeneşti în genere, nu exploatatorilor, că el nu aspiră a deveni „poet de curte" al culărui burlă-verde.
Azi, poetul Cicerone Theodorescu apreciază din plin libertatea mult dorită, se bucură de ea, crează după cerinţele sufletului său larg, plin de iubire pentru oameni.
Că au existat ezitări, răvăşiri în sufletul său, e adevărat — o spune el însuşi. Dar legătura cu poporul l-a salvat. Toi despre societatea omenească — de data aceasta însă despre societatea dominată de libertatea pe care o cunoaşte ţara noastră — vorbeşte poetul când arată în „Copacul din pădure", că se socoate apărat, salvat de către uriaşa pădure pe care-o reprezintă poporul:
...O scorbură-şi făcuse veacul în carnea lemnului, şi, neagră, Părea să năruie copacul Mâncând puterea lui întreagă.
Şi-apoi, furtuni neiertătoare! îi fuge, dedesubt, pământul... E amelil. O să-l doboare. Dă buzna, şi duşman, dă vântul.
Şi când se clatină de-osândă Când vântul intră cu tăişul E-o forfotă, pe jos, flămândă, Dă să-l înece grohotişul...
Dar din adâncuri, seva buna. Inundă scorbura, o trece. Tot viul maduvii se-adună Să ţină piept, în vântul rece.
Şi viul măduvii sporeşte Simţind frunzarele vecine Cum îl înconjură frăţeşte, Cum toi la adăpost l-ar ţine.
Tocmai pentrucă pădurea l-a apărat, ca pe un pui drag al ei, tocmai de aceea poetul rămâne credincios pădurii—poporului—-prin toate fibrele fiinţei sale, prin însăşi raţiunea sa de a fi:
Şi-o scorbură îşi află leacul! Şi răni oricât de-adănci şi dure. ...Cu ţoală frunza lui, copacul Vorbeşte astăzi de pădure.
Poetul are dreptate să se declare azi un cântăreţ popular. Volumul „Un cântec din. uliţa noastră", rod al unei largi experienţe de viaţă, al dragostei mari pentru popor, o mărturiseşte. De aceea, Cicerone Theodorescu poate considera de pe acum că prietenii săi, zecile de mii de cititori, îi vor du răspunsul pe care orice scriitor aflat în slujba poporului îl doreşte şi-l aşteaptă şi despre care poetul vorbeşte în „Rondelul făurarului".
De-mi spui că-ţi plac, o sulă fac... Iţi trebue? Mat fac o mie. Unelte   sdravene... Să lie! Nu  mull. Măcar atât: un veac.
In slrac de oţel le'mbrac. La munca ta vreau să le'mbiel De-mi spui că-ţi plac, o sulă jac... [ţi trebue? Mai fac o mie.
Şi'n   cel mai greu amar, sunt leac Uneltele ce-(i dărui ţie. Şi când ţi-e sufletul sărac, Plămadă-s pentru bucurie!
De-mi spui că-ţi plac, o sută fac. ,.
12*
180
MIHAI GAFI'IA
Cicerone Theodorescu poate şi trebue să se apuce cu temei să făurească sutele şi miile de arme pe care să le adune în volumele viitoare, mereu mai bogate şi
chiar mai frumoase încă decât cântecele „din uliţa noastră". El e dator să făurească astfel de arme, pe care poporul le aşteaptă, pentrucă ele trag bine şi cu folos!
D1SCUW
I. NAFTA
CÂTEVA OBSERVAŢII ASUPRA NUVELEI

„BIRUINŢA"
1 Nuvela scriitorului Mircea Şerbănescu, „Biruinţa", a fost cunoscută de publicul nostru cititor din paginile „Vieţii Româneşti" şi apoi, într'o formă   modificată, din volumul editat de E.S.P.L.A.
într'un articol din „Viaţa Românească" nr. 9, intitulat „O temă importantă în nuvelele unui scriitor tânăr", se analizează „Biruinţa" precum şi alte lucrări ale aceluiaş autor, apărute în periodice, atât din punct de vedere al tematicii cât şi a) realizării conflictului şi personagiilor.
Autorul articolului, tov. Minai Gafiţa, sintetizează în încheiere aprecierile sale, arătând că: ... „Mircea Şerbănescu este un tânăr prozator care mai are mult de câştigat în ce priveşte oglindirea veridică a vieţii, — dar în acelaş timp el a şi obţinut însemnate succese pe acest drum, pe care nuvela „Biruinţa" este, în multe privinţe, o biruinţă a autorului".
Dacă tov. Gafiţa are dreptate atunci când vede perspectivele de des-voîtare ale autorului, greşeşte trăgând concluzia că lucrarea este o operă reuşită.
Dela bun început trebue subliniat că nuvela are unele calităţi reale şi vădeşte că tovarăşul Mircea Şerbănescu este un tânăr scriitor talentat. Tocmai din această cauză, concluzia articolului din „Viaţa Românească" ar fi fost mai just formulată în felul următor: nuvela de faţă „ar fi putut fi" o biruinţă a autorului, dacă acesta ar fi fost îndrumat şi criticat la timp.
Literatura noastră are nevoie de lucrări care să trateze viaţa muncitorilor din industrie şi nuvela „Biruinţa" răspunde acestei necesităţi. Este incontestabil, deasemeni, — şi aci tov. Gafiţa are deplină dreptate — că autorul a izbutit în alegerea unor personagii tipice pentru vre-
In nr. 9 al revistei noastre a apărut articolul „O temă importantă în nuvelele unui scriitor tânăr", de M. Gafiţa, care a dat o apreciere în general pozitivă nuvelei „Biruinţa" de Mircea Şerbănescu.
In ultimul timp au sosit la redacţie, din rândurile cititorilor, critici referitoare la articolul şi nuvela amintită. Publicăm în nr. de faţă unul dinire articolele primite şi-l supunem discuţiei, întrucât se referă la una din problemele cele mai actuale alo literaturii noastre: oglindirea vieţii clasei muncitoare în operele literare.
182
I. NAFTA
murile noastre şi în zugrăvirea unor trăsături psihologice şi stări sufleteşti, ceeace constifue chezăşia unei forţe scriitoriceşti care poate fi des-voltafă.
„Biruinţa" atacă o temă interesantă — alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare —concretizată în desvoltarea unui atelier de reparaţii pentru piese de mori.
Acţiunea nuvelei începe cu trimiterea unei echipe de muncitori fruntaşi dela Fabrica Metalurgică Timişoara la Atelierul Mecanic Orăşenesc. Anton Pârva, conducătorii] acestei echipe, îşi dă imediat seama că la atelier treburile merg prost, jiu numai pentrucă întreprinderea se află la începuturile ei, dar şi pentrucă este şi rău condusă şi administrată. Atacurile lui, în dorinţa de a îndrepta munca, îl ţintesc în special pe directorul Mese-cian, care, deşi ridicat din rândurile muncitorilor, s'a îngâmfat, s'a rupt de mase, s'a birocratizat. In ciuda unor mici fricţiuni care au loc la început între noii veniţi şi muncitorii mai vechi din atelier, colectivul se sudează curând şi se arată dornic să muncească pentru, a dcsvolfa micul atelier. La creşterea avântului muncitorilor contribue şi închegarea organizaţiei de partid, în frunte cu noul secretar, Anton Pârva. Muncitorii încep o luptă cu conducerea pentru terminarea localurilor şi pentru stabilirea unui sistem just de salarizare. Rezistenţa pe care o întâmpină din partea conducerii este pusă întâi pe seama incapacităţii şi îngâmfării directorului Mese-cian. După înlăturarea acestuia şi fuga contabilului Nicolau, care se demască drept duşman de clasă, muncitorii încep să spere în îndreptarea lucrurilor. Este ales director Veseli nov, un vechi maistru al atelierului, elădirile s'au terminat şi birourile conducerii se mută lângă atelier. Din-tr'o întreprindere primitivă, acesta s'a transformat într'o mică uzină. Pârva merge chiar mai departe şi are ambiţia să înceapă fabricarea de prese mecanice pentru cărămizi, ceeace ar constitui o noutate pentru ţara noastră; se fac chiar primele încercări şi proiecte. Cu această ocazie, inginerul Grozdea se trădează ca un vechi, şi înrăit duşman al clasei muncitoare, care a sabotat dela început atelierul. EI este arestat, iar noua întreprindere încadrată de oameni oţeliţi în încercările prin care au trecut, îşi croieşte drum înainte.
Acesta este, în linii mari, firul acţiunii. Mai intervin în nuvelă şi alte conflicte şi personagii secundare (neînţelegerile familiei Mesecian; idila acestuia cu Alico, o agenta a duşmanului; legătura dintre Pera, fratele lui Veselinov, şi aceeaşi Alice, numită de astă dată   Vi inodora, etc.).
Precum se poate vedea, tema nuvelei este nouă şi interesantă; scriitorul avea posibilitatea să desvolte un conflict dramatic, să creeze personagii care să trăiască şi să se transforme în. faţa noastră, a cititorilor.
într'o oarecare măsură, autorul a reuşit să închege conflictul şi să exemplifice un aspect al alianţei de interese dintre sat şi oraş. In special, prima jumătate a nuvelei înfăţişează viu strădania muncitorilor pentru ridicarea atelierului, în opoziţie cu nepăsarea directorului şi obstrucţia veninoasă a duşmanilor. Sunt de relevat de asemeni unele trăsături psihologic* bine prinse la Pârva, Mesecian, soţia lui Pârva.
Problema care se pune însă este: a reuşit autorul să ne înfăţişeze oameni vii, cu. caractere bine conturate şi veridice, a reuşit el să emoţioneze cititorul, să-i menţină atenţia încordată până la sfârşit, să-i insufle dragoste şi stimă pentru eroii pozitivi, ură şi d.esgust pentru duşmani? Din păcateţ răspunsul, la aceste întrebări este în cea mai mare parte negativ.
Din studierea ultimului raport al tov. Simonov, se desprind o seric de concluzii interesante, care surit valabile, în anumite cazuri, şi pentru
CÂTEVA OBSERVAŢII ASUPRA NUVELEI „BIRUINŢA"
183
lucrările noastre dramatice, precum şi pentru unele romane şi nuvele apărute la noi.
Citind nuvela ..Biruinţa", nu poţi să nu fii izbit de faptul că cea mai mare parte din concluziile raportului se potrivesc ca o mănuşe personagiilor acestei lucrări si, în parte, şi acţiunii ei. Să examinăm de pilda felul în care autorul ne-a zugrăvit în nuvela figurile eroilor pozitivi, respectiv comuniştii Anton Pârva şi Branco Veselinov.
într'adevăr Pârva si Veselinov sunt oameni fără cusur, combativi, plini de elan, tot atât do buni în producţie pe cât sunt de buni comunişti. Numai că mergând pe linia idealizării personagiilor, autorul nu a reuşit să le insufle viată, să le dea si unele din slăbiciunile valabile pentru orice fiinţă umană. Este drept că pe Anton Pârva l-a pus la un moment ual să aibă acele „îndoieli" inerente unui comunist, conform unor anton oare cred că aceasta reprezintă „indiciul principal al profunzimii caracterului (Simouov.)
Este drept deasemeni că pentru a-l umaniza pe Pârva, ni-I prezintă plimbându-se cu familia duminica (plimbare care începe cu întrebarea didactică a eroului: „Ce lucruri frumoase din oraş vom mai vedea astăzi ?)
Tot astfel trei pagini, şi nu mai mult, au fost consacrate vieţii personale a iui Veselinov îl vedem'făcând treburi gospodăreşti, gândindu-se la fratele lui si ducându-so la teatru. Altminteri, Pârva şi Veselinov se ocupa exclusiv'de problemele producţiei, consacvându-le toate gândurile şi Irani ânfări io Jor.
Această prezentare unilaterală a personagiilor duce la şablonizarea şi schematizarea lor. Eroii se pierd în lungi discuţii şi dialoguri, mijloc facil pentru autor, evitându-i exemplificarea ideilor prin fapte: astfel, pentru a ilustra nivelul politic al comunistului, are loc următoarea convorbire dintre Anton Pârva şi un muncitor, care nu este membru de partid :
-- „Spune-mi, Toni, clece vezi in mai bine ca mine? Can jurul nostru, sub ochii noştri, cad aceleaşi lucruri..."
— „Partidul, Matzi baci, — răspunse Pârva, străbătut de o neaşteptată emoţie, —- el ne ascute privirea şi inima şi mintea ..."
De ce nu lasă autorul ca cititorii să tragă singuri concluziile din. faptele eroilor?
Sau iată o mostră di ntr'o discuţie intimă între Pârva şi soţia lui.
__jYw e nevoie să ne întrebe ei (imperialiştii n. n.), noi le-am spus
părerea"şi le spunem în fiecare zi câte ceva despre dorinţa noastră fierbinte de a trăi paşnic şi fericii ".
Tonul lozincard se manifestă şi în. vorbăria, la fiecare ocazie, despre construirea socialismului.
Astfel, discutând cu soţia sa despre desvoltarea atelierului, Pârva spune:
— „Plănuia/n că am putea fabrica în atelierul nostru ceva nou, de car» să fie nevoie pentru construirea socialismului".
Tot secretarul organizaţiei de bază spune unui muncitor pe care caul să-l convingă să nu părăsească atelierul:
__ Doar cei dela Ambalajul Metalic au acelaş ţel ca noi: să construias că socialismul".
Iar Veselinov, căutând să-l consoleze pe fratele său, pe care-1 bămi este desamăgit în dragoste, spune:
a
184
I. NAFTA
— „Peste un an, doi, ai să fii inginer agronom. Ai să pleci într'un sat, ai să lucrezi pentru transformarea socialistă a agriculturii".
Mergând pe aceeaşi linie a conturării personagiilor prin vorbe şi nu prin acţiunile lor, autorul se lasă furat de cuvinte şi ne dă imaginea falsă a unui comunist care, după ani de activitate de partid, trebue să se lovească de greutăţi, pentru a-şi da seama că problemele de producţie au un caracter politic:
— „De când lucra la Atelierul Mecanic Orăşenesc, îşi dădea din ce în ce mai bine seama că problemele de care se loveau la tot pasul, aveau un caracter politic — şi că ei trebuiau să le judece ca atare".
Am. mai spus că eroii schematici ai lui Mircoa Şerbănescu sunt desprinşi do viaţă, cu durerile şi bucuriile ei, nu cunosc altceva decât munca şi problemele producţiei.
Acest lucru este mai puţin izbitor la Pârva, care este înfăţişat ca soţ şi tată caro se plimbă cu copiii şi soţia, şi face planuri de viitor, deşi scenele sale de familie sunt fugare şi „cusute cu aţă albă".
Lui Veselinov însă, autorul i-a croit o viaţă de ascet, căruia orice sentiment omenesc îi este străin. Iată numai două exemple:„BrancoVeselinov se grăbea în ziua aceea spre casă. Mergea cu pas iute, ţinând după obicei mâna în buzunar; nice na luă aminte la schimbările pe care zilele lui Octombrie le făcuse în jur. Peste creştetele castanilor se aşternuse o fină poleială aurie, care bătea din ce în ce mai mult în roşu. Lăcătuşul călca tot mai des frunzele căzute la pământ din coroanele bogate, dar glasul lor trist era prea slab ca să a/ungă până la urechea lai."
— „Branco nu prea ştia cum ar fi mai potrivii să se poarte cu un om căzut într'o asemenea nenorocire, căci desigur, socotea el, nu poate fi vorba decât de o poveste de dragoste nefericită. Cum se alinau oare durerile unui îndrăgostit? Cum trebue procedat ca să mângâi o inimă rănită în cele mai tainice sentimente ale ei? Branco nu se pricepea de fel".
De subliniat că acestea sunt singurele pasagii în care Branco Veselinov ar fi avut ocazia să-şi desvălue sentimentele intime, omeneşti, dar ele nu au fost folosite.
Datorită acestei schematizări a personagiilor pozitive, cred că tov. Gafiţa exagerează când spune că eroul principal din „Biruinţa" este o „realizare de merit a nuvelisticii noastre".
★
Personagiilc negative nu sunt mai izbutite, deşi sarcina autorului era aci mai uşoară. Tipurile au fost bine alese şi acel trio alcătuit din intelectualul vândut burgheziei, femeia dornică de o viaţă de lux şi plăceri şi fostul ofiţer, obişnuit să terorizeze şi să fie temut, ar fi putut duce la crearea unor caractere puternice, verosimile.
întâlnim însă o serie de mijloace eftine, arhicunoscute. Iată clasica privire metalică a duşmanului de clasă:
— „Minodora îi strânse braţul. Ochii ei sclipiră ca oţelul..."
De unde la început duşmanii sunt abili, găsesc metode rafinate pentru a lovi în încercările de desvoltare a atelierului, sunt maleabili, schim-bnndu-şi atitudinea după oameni şi moment, spre sfârşitul nuvelei îşi pierd brusc toată iscusinţa de sabotori şi spioni şi cumulează greşală după gre-şală, parcă dinadins, spre a da câştig de cauză eroilor pozitivi. Cred că nici nu se poate o exemplificare mai bună a ceeace numeşte tov. Simonov „jocul de-a cine pierde câştigă".
CATENA OBSERVAŢII ASUPRA NUVELEI „BIRUINŢA"
Astfel Alice, caree o femeie rafinată şi l-a atras pe Pera "Veselinov, ju-eându-i comedia dragostei, se grăbeşte să-şi desvăiue dorul după viaţa de huzur a burgheziei din ţările capitaliste, deşi pentru o spioană încercată ca ca, era clar că o asemenea atitudine putea da de gândit chiar unui îndrăgostit.
Fostul ofiţer Nicolau îşi părăseşte brusc postul, unde îşi câştigase autoritate printr'o trudă stăruitoare, într'un moment când situaţia nu-i era compromisă încă, demascându-se astfel singur.
inginerul Grozdea, — care este cel mai bine conturat din trioul duşmanilor — dapă ce a înşelat încrederea tuturor pe un parcurs de 150 pagini, a reuşit să-l ducă de nas pe îngâmfatul director Mesecian, l-a indus în eroare chiar pe integru! Pârva, începe să comită subit prostie peste prostie. Minte că i s-ar fi refuzat la Minister autorizaţia de fabricare a preselor de cărămizi, deşi şi pentru un copil era clar că acest lucru se putea controla foarte uşor. Aceasta, deşi Grozdea a acţionat până aci ca un duşman periculos şi inteligent.
In momentul experimentării presei Ia fabrica de cărămizi, montează special maşina greşit, iar la planuri comite intenţionat greşeli de calcul. Şi după astfel de procedee naive, inginerul mai este pus să se întrebe cu naivitate, la pag. 188, într'un monolog întreg, care să îie cauza case simte încolţit şi unde a gresii.
ir
Figura cea mai interesantă a nuvelei, deoarece aduce un tip nou, din studierea căruia cititorul poate să înveţe mult, este aceea a directorului Mesecian.
Prin acest personagiu, autorul a vrut Sci demonstreze cum, datorită presiunii stihiei mic-burgheze. un muncitor devotat cauzei clasei sale poate ajunge un aliat inconştient al duşmanului. Ideea a fost bună şi în mare măsură Mesecian este eroul cei mai realizat din nuvelă. Ajuns la o situa ţie socială şi materială bună, Mesecian se lasă îmbătat de noile sale atribuţii. Prin îmbrăcăminte, maniere, prietenii noi, el se rupe treptat de clasa sa, se aristocratizează: începe să uite şi de învăţăturile Partidului, nu mai suportă critica, se izolează de mase. Cuprins de birocratism şi orbire politică, el cade complect sub influenţa duşmanului, care-] foloseşte ca pe o unealtă a sa. Autorul o reuşit să arate reflexul acestor schimbări şi în viaţa intimă a eroului; îndepărtarea de soţie, care nu i se mai pare demnă de el, indiferenţa faţă de copil, etc.
Mircoa Şerbănescu a greşit însă în forţarea acestui personagiu în aşa măsură încât îl face neveridic.
„Caracterul omului, spune Marx, este determinat, de împrejurări".
Dar datorită căror împrejurări, un fost muncitor al Uzinelor Reşiţa sub regimul burghez, şomer mult timp, care după 23 August a activat o perioadă ca agitator de partid în satele de pe graniţă, deci un om cu o conştiinţă oe clasă şi cu o pregătire politică, s'a transformat în acest birocrat rupt de învăţătura Partidului?
Nevasta lui Mesecian îşi explică astfel schimbarea: „poate voia să se răzbune pe trecut, sau poate că în timpul scurt cât fusese şofer pe un taxi particular, fiind în direct contact cu boierimea, căpătase anumite deprinderi urîle." Aceste explicaţii rămân simple enunţări şi nici decum motivări cu o bază materială.
Pot oare ele explica până şi uitarea calităţii de membru de partid? ( „In sfârşit, în întreprindere n'avem decât doi membri de partid... Adică şi eu... trei."), sau neprincipialitatea împinsă până la îndreptarea lipsurilor namni
186
I. NAFTA
pentru a nu avea neplăceri din partea organelor puterii de stat:„să faci bine să iei măsuri, ca să nu se mai întâmple din astea. Că o fi careva în stare să adreseze reclamalie la Osloia şi atunci să vezi ce plăcintă ne mai pică în capi".
Este de remarcat că dintre toate porsonagiile, Mesecian este singurul care are o evoluţie în nuvelă şi singurul care, bănuim, la închiderea cărţii, că se va transforma, că se va întoarce la concepţiile sănătoase, în care l-a educat Partidul.
Din păcate însă, autorul a scăpat ocazia de a înfăţişa în faţa cititorilor, schimbarea lui Mesecian; ea este prefigurată la un moment dat în treacăt şi sugerată doar la sfârşitul cărţii.  Toate  aceste   greşeli în contura rea personagiului, îl desprind de viaţă, îl fac „inventat".
Să vorbim, pe scurt şi de unele personagii secundare.
Iată-1 de pildă pe Marinescu, unul dintre muncitorii vechi ai atelierului." După ce se subliniază dela început că este comunist, Marinescu o prezentat ca un om flecar, uşuratec, mânat d einterese materiale; mai încolo, secretarul de partid îl suspectează de prefăcătorie („Nu e sincer deloc. Nu-mi place! Ar trebui să vedem mai îndeaproape ce e cu el"); la şedinţa de partid, în care se desvălue uneltirile duşmanului contabil Nicolau şi se critică în general lipsurile comuniştilor din atelier stă „ca ţintuit, ascultând cu ochii pierduţi". Mai departe este arătat ca meseriaş mediocru, pentrucă 20 de pagini mai târziu Pârva să insinueze — pe nedrept — că ar fi montat intenţionat greşit piesa. Insfârşit, în momentul arestării sale, Groz-dea se gândeşte cu regret că n'a ştiut să-l folosească pe Marinescu.
Cititorul rămâne probabil foarte nedumerit asupra acestui personagiu. Este el un duşman sau o unealtă a duşmanului? Atunci dece nu este demascat şi stigmatizat la sfârşitul cărţii? Este el numai un vorbăreţ şi un pierde-vară? Dar atunci de ce nu protestează când e acuzat pe nedrept, dece are atitudine de vinovat? Explicaţia acestei, oscilări poate fi găsită în articolul tov. Gafiţa, care a fost scris probabil asupra primei versiuni a lucrării. într'adevăr, tov. Gafiţa citează un pasaj care-1 arată pe Marinescu ca fost chiabur şi, care azi, lipseşte din nuvelă. Scoţând însă acest atribut social al eroului, atât autorul cât şi redactorul au omis să elimine pasagiile care-i fixau trăsăturile psihologice, specifice. De aci contradicţiile şi neveridicitatea personagiului.
Altă figură nereuşită este Tătaru, care dintr'un funcţionar birocrat, servil, plin de sine, se transformă subit şi misterios într'un funcţionar destoinic, plin de iniţiativă şi combativitate.
Tot o figură palidă şi slab conturată este Pera, fratele lui Veselinov, care pare că a fost creat numai pentru a prilejui prinderea sabotorilor 'a sfârşitul nuvelei.
a
Din cele arătate, nu trebue trasă concluzia că nuvela „Biruinţa" este o lucrare care nu trebuia să vadă lumina tiparului. Pentru tematica ei, pentru unele lucruri frumoase care au fost suficient expuse în articolul tov. Gafiţa, desigur că apariţia ei era bine venită, cu condiţia ca materialul să fi fost mai mult lucrat şi îmbunătăţit, cu ajutorul redacţiei din editură.
Critica tov. M. Gafiţa păcătuieşte tocmai prin. aceea că nu scoate la veală cu destulă tărie lipsurile nuvelei, provenite din insuficienta adân-irc a problemelor de către autor. Cred că nu ajutăm un scriitor tânăr.
CATKVA OBSERVAŢII ASUPRA NUVELEI ,,BIRUINŢA
187
dacă, entuziasmandu-ne pentru tematica bine aleasă şi unele aspecte izbutite ale conflictului sau personagiilor, nu criticăm lipsurile esenţiale ale metodei sale de creaţie, alo procedeelor sale artistice. A. Fadeev, în. cuvântarea rostită la Plenara a XIV-a a conducerii Uniunii Scriitorilor Sovietici, a arătat primejdia unui critici elogioase, făcute în jurul unei lucrări neglijente, pentru aşa numita ei ,,idce utilă".
Tocmai pentrucă materialul lui Mircca Şerbănescu oferea destule posibilităţi să dea naştere unei lucrări valoroase, critica făcută ar fi trebuit să-l ajute pe scriitor în creaţiile lui viitoare.
Cadrele editurilor noastre, dar mai ales criticii noştri literari, au un rol însemnat: acela de a analiza cu grijă şi dragoste, dar şi cu exigenta, cu principialitate, literatura noastră.
Cititorii aşteaptă cărţi din ce în ce mai bune. Scriitorii noştri cei consacraţi şi cu atât mai mult cei începători, trebue ajutaţi în modul cel mai just, pentru ca operele lor să corespundă cerinţelor maselor, .pentru ca literatura noastră să înainteze cât mai mult pe drumul realismului socialist.
TEXTE SI DOCUMENTE
UN SCRIITOR ROMÂN LA PETROGRAD
ÎN TIMPUL MARII REVOLUŢII
Colecţia de periodice a Bibliotecii Academiei R.P.R. oferă uneori cercetătorilor prilejul unor descoperiri surprinzătoare. Uitată de mult şi de mulţi — poate chiar şi de aceia care au cunoscut-o în timpul scurtei ei apariţii curând sugrumată de cenzură — se păstrează în rafturile bibliotecii o broşură nearătoasă: colecţia necompletă a revistei „Chemarea", săptămânal de formatul unei cărţulii, prin. care un. grup de tineri duceau, în Iaşii refugiului din 1917—18, bătălia împotriva guvernului, împotriva brătienilor.
In Ianuarie 1918 se anunţă, cu. totul semnificativ sub brălioni, un şir de articole care să desvăluie crimele regimului brătienist. M'a apărut decât cel dintâi articol. Dar acesta este deosebit de interesant pentrucă, drept argument pentru demonstrarea tezei, serveşte aici relatarea pe larg a păţaniilor scriitorului N. D. Cocea, păţanii pe care autorul articolului le consideră cu. drept cuvânt ca piese zdrobitoare în dosarul procesului, ce va trebui să fie intentat brătienilor, regimului lor de samavolnicie şi teroare din timpul războiului.
Aflăm astfel din paginile cu titluri grase ale acestui document acuzativ că scriitorul N. D. Cocea a fost arestat samavolnic de zbirii lui Brătianu. Un comisar rigid, însoţit de jandarmi, i-a percheziţionat casa în mod barbar, l-a dus Ia Siguranţă, unde i s'a luat interogatoriul, şi cum nu i se putea aduce o învinuire precisă, Cocea a fost transportat în grabă, în mare taină, în lagărul dela Negreşti. Ca o supremă favoare, Cocea ceruse să fie trimis în faţa Curţii marţiale: Ştia ce se putea întâmpla în aceste vremuri celor transportaţi astfel, îji mare taină, tocmai pentrucă nu existau dovezi care să constate măcar pretextul unei condamnări indezirabile: „dispăreau" adesea fără urmă, cu binevoitorul concurs ai. călăilor ce executau ordinele criminalilor dela guvern.
Cocea abia se întorsese din Rusia. In timpul guvernului Kerensid scosese ziarul „L'Entente", un fel de semioficios al tuturor legaţiilor Antantei. Se pare că ziarul — publicat la început numai în limba franceză, — era destul de bine informat şi deci căutat. Avea corespondenţi în diferite centre, ceeace-i îngăduia să fie imediat la curent cu toate mişcările populare, frecvente în această epocă agitată. Mai târziu, ziarul şi-a mărit formatul, şi-a sporit numărul paginilor şi a început să publice ca adaus o pagină în limba rusă.
TEXTE Şl DOCUMENTE
189
N. D. Cocea se afla la Petersburg în noaptea Revoluţiei. A trăit acolo, la faţa locului, momentele acelea cutremurătoare. Clipele acelea i-au rămas adânc întipărite în minte, în inimă.
Cu entuziasm a vorbit întotdeauna şi tuturor despre ceeace a văzut
acolo.
Despre aceste lucruri, N. D. Cocea nu a vorbit numai, ci a şi scris. A scris înfruntând cu îndrăzneala-i caracteristică primejdiile Sa care se expunea.
Articolele, rămase de atunci îngropate în filele unor ziare cu viaţa scurtă — ucise de nenumărate ori de cenzură şi reînviate de tot atâtea ori din propria lor cenuşă ca pasărea Fenix, -- constituie mărturii impresionante. Ele ne arată că scriitorul, chiar dacă nu a devenit un comunist, se declara atare până şi în incinta parlamentului burghez, înfruntând urletele indignate ale „aleşilor naţiunii din România Mare", (in cuvântarea ţinuta în parlament pen Ini a înfiera legea poliţistă a lui Traucu-Iaşi, care interzicea grevele, Cocea se neclară „bolşevic şi revoluţionar"). Scriitorul a fost entuziasmat de clocotul şi energia revoluţionară a celor ce clădeau o nouă lume, lumea visată şi de el.
In preajma sărbătorilor de iarnă ale anului 1919, când ţara se afla sub călcâiul guvernului reacţionar, Cocea nu-şi pierde nădejdea şi îndeamnă şi pe alţii să nu si-o piardă. Căci Crăciunul acesta nenorocit aduce totuşi un mare dar, spune el: victoria armatelor roşii împotriva iulervenţioniştilor: „Dacă înăuntrul (urii suntem amăgiţi în credinţele noastre şi înşelaţi în speranţele noastre, dacă de sfintele sărbători ale naşterii mântuitorului am rămas zadarnic cu mâinile întinse după daruri himerice, dacă Marele Cartier mai există, dacă cenzura şi starea de asediu mai supravieţuesc, dacă politicienii sunt sătui, iar poporul tot flămând de pâine, de justiţie şi de libertate, s'avem încredere lotuşi, să na ne pierdem nădejdea în ziua, de mâine, să nu stăm, asemenea vilelor, cu privirile pironite numai în pământ, ci să le ridicăm până la înălţimea omului, să ie rotim în jurul nostru, să le aruncăm departe peste munţi, peste ape. Ridicali-vă privirile din pământ, noroadelor, şi priviţi în zare, tovarăşi! Armatele roşii dela nord îşi oglindesc astăzi flamurile în valurile Mării Negre".
Cu acolaş entuziasm întâmpină Cocea declanşarea revoluţiei în alte ţări ale Europei, mărUirisindu-şi speranţa că valul revoluţionar va cuprinde întregul continent şi, îndeosebi, nu va trece iară a purifica mlaştinile Dâm-boviţei, „unde se bălăcesc cu atâta delicioasă impudoare şi fac atât de zadarnică larmă brotăcei brătienişli, lakiş'i sau averescani".
„Avalanşa - scrie el — înaintează mai curând decât îndrăzneam să bănuim, ea, coboară din îngheţurile Rusiei polare spre înfloritoarele cetăţi industriale ale Germaniei şi, îşi oglindeşte de pe acum flamurile roşii şi puritatea idealului în valurile {{inului. înaintarea acesta vitejească nu e făcută să ne răpească orice speranţă. S'are/n încredere. Ca mâine vom vedea-o poate lucind uşor pe cheiurile Senei, nivelând malurile Tamizei sau oprindu-se mirată în mlaştinile Dăniboviici..."
întotdeauna luptase Cocea împotriva naţionaliştilor şovini, împotriva falşilor patrioţi, care, la adăpostul bâtelor huliganice şi al discursurilor de romantism sforăitor asupreau masele de români şi-şi vindeau ţara pentru un blid de linte. La flacăra vie a revoluţiei socialiste scriitorul descifrează şi mai clar problema naţională. .Îndrăzneşte să condamne regimul putred din propria sa ţară şi să vorbească admirativ despre Rusia revoluţionară.
Recunoscând posibilitatea unor greşeli în propria tabără, în rândurile mişcării muncitoreşti dela noi, în care oportunismul se lăfăia încă în voie la trădătorii conducători social-democraţi, scriitorul îşi exprimă cu hotărîrc dispreţul faţă de oportunist.! şi dragostea faţă de Uniunea Sovietică.
190
TEXTE Şl DOCUMENTE
Pe lângă articole care mărturisesc adeziunea sa principială la lupta revoluţionară a comuniştilor, scriitorul ne-a lăsat câteva lucrări în care înfăţişează aspecte din clefăşurarea Revoluţiei. Ca reprezentant al ziarului „l'Entente", a cerut şi a obţinut audienţă la Institutul Smolnâi, unde se afla sediul comisarilor poporului. Iată cum îl descrie Cocea, insistând asupra aspectului său de cetate inexpugnabilă, apărată de oameni din popor, „veseli, buni de gură şi prietenoşi":
„Sediul comisarilor poporului e la marginea Petrogradului. Opt-nouă kilometri de făcut cu trăsura. Ajung pe la 11, rebegii, îngheţat, în faţa focului mare care arde şi zi şi noapte la poarta institutului. Noroc că am timp să mă încălzesc până-mi vine permisul de intrare. In tovărăşia soldaţilor din garda roşie, veseli, buni de gură şi prietenoşi, timpul trece repede. In sfârşit, după un sfert de ceas mi se aduce răspunsul că pot intra în palat. Urc treptele printre trei rânduri dc puşti, de tunuri, de mitraliere. Institutul e baricadat ca o cetate. La uşa principală „altă gardă". O parlamentare de câteva secunde şi-ai trecut. Greul însă e acum. O tovarăşă, scurtă, grasă, urâtă foc, mă examinează de sus şi până jos prin ochelari şi-mi purică actele literă cu literă".
Cu un caracter literar mult mai puţin pronunţat, dar de dimensiuni mult mai ample, este lucrarea intitulată „Cum se face revoluţia", publicată în foiletonul gazetei „Chemarea" şi rămasă, clin păcate, neterminată. Încă de când se anunţase numai intenţia lui Cocea de a publica atare lucrare, au şi început atacurile furibunde ale reacţionarilor. Nici nu. era de aşteptat altceva. Curând după masacrul din Piaţa Teatrului Naţional şi puţin înainte de declanşarea grevei generale, într'o vreme când burghezo-moşierimea, înspăimântată de creşterea valului revoluţionar, nu se codea să recurgă la cele mai brutale mijloace de represiune pentru a stăvili ceeace nu putea fi stăvilit, — într'o astfel de vreme să scrii, o carte intitulată semnificativ „Cum se face revoluţia", şi în. care să lămureşti experienţa pilduitoare din Uniunea Sovietică, echivala aproape cu un act făţiş de răzvrătire, cu un îndemn direct la revoluţia socialistă. Ce-i drept, lucrarea are caracterul unor amintiri personale (Subtitlul sună: „Note şi amintiri din Rusia revoluţionară"). Dar sub aspectul acesta constata tiv al istorisirii unor fapte trăite şi sub tonul adesea didactic-informativ, se întrevede gândul adresat realităţilor din ţara noastră, şi tendinţa de a trage cu rigoare ştiinţifică, concluzii valabile pentru un regim de exploatare relativ asemănătoar.
De altfel, exponenţii claselor stăpânitoare nu au avut măcar răbdare să vadă şi cum va scrie Cocea. Le era de ajuns că scrie. încă din Ianuarie, înainte de publicarea foiletonului, apare în „Renaşterea Română" un fulminant articol semnat de Eugen Goga, în care el condamna pe Cocea pentru crime de bolşevism, şi-l ameninţa că în curând va fi silit să intre „în mormântul nefiinţei".
In ciuda încercărilor de intimidare, lucrarea a apărut, după câteva amânări, — începând cu Nr. din 9 Febr. 1920. Capitolul I poartă titlul: „Sub giulgiul iernii", şi înfăţişează situaţia din iarna şi primăvara lui 1917. Capitolul II, intitulat „Pâine! Pâine!", zugrăveşte în culori sumbre înfometarea populaţiei şi apoi declanşarea grevei. Fără alte subtitluri, foiletoanele următoare povestesc încercarea maistrului Prilopopov de a înneca greva în sânge, momentul emoţionant când Cazacii îşi întorc brusc caii şi pornesc paşnici în fruntea demonstranţilor; în sfârşit, atacul barbar al trupelor de politie. Acesta este ultimul capitol care nu s'a păstrat. Despre desfăşurarea revoluţiei burghezo-democratice din primăvara lui 1917 şi despre revoluţia socialistă din toamna aceluiaşi, an, care ne-ar fi. interesat îndeosebi, Cocea nu a mai apucat să scrie, sau, în orice caz, textul nu ştim să se fi păstrat.
1:1. O.
;: \m şi document!-;
191
CUVÂNTAREA ROSTITA DE N. D. COCEA ÎN PARLAMENT, IN ŞEDINŢA CONSACRATĂ LEGII POLIŢISTE A LUI TRANCU-IAŞI
D. Cocoa se urcă la tribună în momentul când incinta Camerei răsună de cântecele manifestanţi lor socialişti care trec în procesiune prin faţa parlamentului, protestând împotriva legei scelerate şi poliţiste care încearcă să răpească dreptul la grevă al muncitorilor,
D. N. D. Cocea: Domnilor deputaţi, dvs. ştiţi că sunt două feluri de şcoli critice: e şcoala veche, aceea care analizează opera de artă, un volum, o pânză, o statuie, fără să ţină seamă nici de împrejurările în care a fost făcut, nici de personalitatea autorului ei. Această şcoală a murit. Avem apoi şcoala modernă, aceea care analizează opera de artă, o studiază, o discută, atrage atenţia asupra părţilor ei frumoase, căutând să o interpreteze prin împrejurările mediului ambiant şi în acelaş timp, prin concepţia, prin viaţa, prin sufletul autorului ei. Cu o lege, care na este îndefinitiv decât o operă de artă mai reuşită sau mai puţin reuşită...
D. Dr. N. Lupii: Mai inferioară.
D. N. D. Cocea: Cu o lege se poate aplica întocmai sistemul critic al şcoalei moderne. Alunei când discutăm o lege, de pildă legea d-lui Trancu-Iaşi, în loc să luăm textul arid al articolelor, să le discutăm pe fiecare în parte, vom avea în vedere ca să nc dăm seama de. valoarea ei, de împrejurările în care a fost făcută, precum şi de personalitatea autorilor ei, adică a cl-lor Trancu-Iaşi şi Ioa-niţescu... Domnilor, na o să fac fraze mari, nu o să fac încăodată uşorul proces al clasei diriguitoare din ţara românească. Am să viu numai şi numai cu cifre. Şi atunci, în faţa cifrelor, când vă voi dovedi că de o parte este mizeria şi nevoia iar de altă parte este un exces de bună stare materială, când veţi înţelege că legea d-lui Trancu nu se adresează decât în favoarea celor de sus si în paguba celor de jos, atunci dvs, să judecaţi imparţial şi să spuneţi cine are dreptate: autorii acestei legi poliţiste sau reprezentanţii partidului socialist îndărătul cărora stă m.assa imensă, a muncitorilor care defilează şi acum prin faţa palatului.
O voce din majoritate: Sunt nişte inconştienţi! (sgomot, întreruperi, protestări)
D. Dr. N. Lupu: Este o massă de roinâui organizată şi mai conştientă decât dvs. (zgomot, protestări)
D. N. D. Cocea: Sunt peste 40.000 de muncitori români care defilează.
Voci din majoritate: Sunt internaţionalişti, sunt bolşevici.
D.N. D. Cocea: Sunt internaţionalişti care au totuşi o patrie. Sunt internaţionalişti care nu, contestă nici dreptul, nici existenţa naţiunilor. Dar vă voi arăta eu la timp cine sunt naţionaliştii dos. Iată cifrele d-lor. Am făcut o statistică, nu de toate, căci era imposibil, întrucât sunt prea multe societăţi anonime în Bucureşti, dar o statistică a câtorva societăţi culese la întâmplare din „Monitorul Oficial" unde şi-au publicat bilanţurile de pagube sau câştiguri pe ultimii ani. Sunt societăţile pe care le apără de greve şi de muncitori, legea D-lui Trancu. Sunt societăţile de jaf în care se ascund „patrioţii" aşa de scumpi inimii actualului guvern.
...Iată de pildă „Societatea pentru industria textilă" într'o ţară în care muncitorii n'au cămăşi sau le plătesc cu 150 lei bucala şi n'au haine sau le plătesc cu 1000 lei costumul. Capitalul Social al „Industriei textile" ede25.000.000 lei. Beneficii pc anul 1919: 4.479.757 Ici. Rezerva acumulată în ultimii ani: 4.035.000 lei, prin urinare 8,500.000 lei la un capital de 25.000.000.
...Oricât aţi protesta d-lor, prin legea d-lui Trancu-Iaşi se răpeşte muncitorimii dreptul la grevă, iar în schimb capitaliştilor străini care se. ascund de
192
TEXTE ŞI DOCUMENTE
cele mai m,ulte ori sub firmă românească le daţi în mâini această lege ca să gătuiască pe muncitorii români.
Domnilor deputaţi, răspund la întrebarea d-lui ministru al Muncii care este situaţiunea din Rusia... E adevărat prin urmare că mizeria e mare, că suferinţele sunt atroce. Dar mai presus de aceste mizerii e un fapt care le covârşeşte şi le îndulceşte. E faptul că actualii conducători ai Rusiei, spre deosebire de conducătorii noştri, trăiesc şi suferă la fel cu imensa majoritate a poporului rus. Delegatul Sovietelor îmi spunea aseară că însuşi Lenin trăieşte mai modest şi mănâncă mai prost decât cel din urmă muncitor al Republicii Sovietelor (întreruperi, sgomot mare, exclamaţii). Docă şi una şi alta sunt adevărate, veţi trage o singură concluziune, un singur învăţământ: căînRom.ănia unde, spre ruşinea noastră, s'au găsit asemenea socialişti, n'avem încă revoluţie socială înfăptuita, pe când în Rusia, unde Lenin şi tovarăşii lui dela conducerea statului fac asemenea acte de abnegaţiune şi de sacrificiu, revoluţia s'a înfăptuit şi rezistă tuturor atentatelor. Această Rusie Sovietică condusă de asemenea oameni, a fost în stare să înfrângă trei armate organizate şi să aibă azi cea mai formidabilă armată în orientul european, pusă în slujba celui mai mare ideal. (zgomot, protestări)
O voce: E o ruşine să vorbiţi astfel!
D. N. D. Cocea: Ruşine e să minţim şi să ascundem adevărul.
CUM SE FACE REVOLUŢIA! , de N. D. Cocea.
In luna Martie a anului 1917, cu toată asprimea gerului, viaţa continua vie şi intensă în centrul Pelrogradului. Tramvaiele înaintau, cu icniri anevoioase, e drept, dar repezi şi numeroase; săniile se încrucişau, clinchetănd vesel din clopoţei şi râzând uşor pământul în sbor de răndunele; automobilele puternice spintecau troienele, lăsând părţi adânci în urma lor; trotuarele furnicau de lume; în geamlâcurile vaste se îngrămădeau, sub broderia de argint a florilor de gliiaţă, plante exotice, fructe rare şi toate bunătăţile pământului. Ici şi colo numai, în dreptul puţinelor brutării de pe Newski, cozi interminabile se întindeau dealungul clădirilor, se lipeau de zidurile murdare asemenea muşchiului, se târau, desnădâjduitor de încet, lamentabile procesiuni resemnate de flămânzi şi de cerşetori. Dar puhoiul de viaţă luxoasă trecea pe lângă dânsele fără să le atingă şi, probabil, fără să le vadă. Sub linţoliul imaculat de zăpadă, departe de câmpurile groaznice de măceluri şi străină de durerile şi jertfele războiului, vanitoasa capitală imperială îşi petrecea zilele şi nopţile în braţele desfătării. Restaurantele clocoteau de râsete şi clocoteau de cântecele tarafurilor de lăutari; şampania curgea; pietrele scumpe sclipeau pe degete, pe braţe, pe grumaji şi în priviri; mărgăritarele albe străluceau pe sâni şi în gurile întredeschise; oraşul întreg, beat de vin şi de luxură, se culca între pernele şi aşternutul lui de ninsoare, ca în alcovul unei prostituate. Zadarnic glasuri profetice se ridicau din ce în ce mai dese şi mai vindicative.
In mijlocul unei curţi factice şi glaciale de şambelani, de lachei înzorzonaţi, de ofiţeri muiaţi în fireturi, în plăci şi în decoraţii, dar din care nici unul în zilele revoluţiei n'a murit pentru iară, — de doamne înalte cu faţa sulemenită, cu sănii şi braţele cuirasate de giuva.ericale şi cu seul mâncat de râie raspuliniană, în rni/locul curţii aceştia de slugi, de politicieni, de popi, de că,-
TEXTE ŞI DOCUMENTE
193
lugări, de iluminaţi şi de saltimbanci, doi oameni, o femeie posomorită şi acră, împărăteasa Alexandrina Teodorovna, dureros înclinată asupra fiului ei ca asupra unui mormânt şi răsvrătilăca o furie asupra acelora care îi asasinaseră duhovnicul, stăpânul şi amantul; şi un biet nevolnic Neculai al II-lea, ţarul tuturor Ruşilor, şeful suprem al bisericii şi oştirilor, autocratul de drept divin, insensibil ca un iconostas, egoist ca un idol, vindicativ cum numai proştii şi laşii pot să fie, închis hermetic în muţenia lui stupidă, rumegând vecinie acelaş gând obscur între două sticle golite, sărmană marionetă heraldică trasă de sfori nevăzute şi de mâini dibace, ursită să moaie printr'o ironică deciziune & sorţii, în sângele miilor şi zecilor de mii de condamnaţi politici, steagurile imperiului, pentru republica socialistă de mâine.
Aceştia aveau în mâinile lor debile destinele unui popor de o sută optzeci de milioane de oameni. Pentru dânşii trăiau în robie, mureau în surghiun sau sângerau pe fronturi, floarea tinereţii şi a intelectualităţii ruseşti.
Niciunul n'a avut curajul să privească realitatea hidoasă în faţă, şi cu preţul unui portofoliu, să oprească imperiul pe marginea prăpasliei. Unul câte unul, abătuţi, cu spinarea încovoiată, ca şi cum din tavanele aurite s'ar fi lăsat, greoi, destinul râsjjunderiior iminente, cei din urmă sfetnici ai celui din urmă ţar părăsiră sala de şedinţă.
In urma lor, rămas singur, Protopopof ridică dispreţuitor din umeri şi, cu un surâs de înaltă satisfacţie flulurându-i pe buze, putu să se socotească,, pe bună credinţă, stâlpul de granit pe care se puteau rezema în linişte: imperiul,., coroana şi dinastia. Hoardele revoluţionare puteau de acum să viei Destinele patriei erau încă odată în mâinile lui solide. El singur, la. ora târzie, în pusi-lanimitalea şi laşitatea universală, veghea asupra capitalei adormite. Cu conştiinţa împăcată, mulţumit de el însuşi, apăsă butonul soneriei, dădu ordinele draconice pentru a doua zi şi, aşezăndu-se la masă, cu propria lui mână, scrise pe adresa Ţarinei, la Tzarskoe Selo — „Plebea răsvrătită va fi zdrobită. Garantez liniştea şi singuranţa Capitalei" Şi fără o ezitare, fără o tresărire de remuşcare, semnă: Protopopof...
O tăcere de moarte se lăsă din cerul încremenit. Clipă cumplită. De unde va porni glonţul? Cine va da semnalul? Cât sânge nevinovat va curge în gheţurile Nevei?
Un ordin scurt. Primele rânduri de cazaci au ridicat suliţele. Dar le-au ridicat în dezordine. Ceva imprecis, ca o ezitare, a paralizat braţele. Mulţimea a înţeles. Un glas sfâşietor de femee ţipă desnădâ/duit:
— Nu trageţi în fraţii, mamele, în surorile voastre! Alte glasuri înăbuşite de plâns sau grele de blestemuri, spintecă văzduhul:
— Cazaci, fie-vă milă de noi!
— Murim de foame!
— Vrem pâine!... pâine!...
Ameţită de ţipete, împinsă din spate, mulţimea acum înaintează. Câţiva cazaci ameninţă, alţii, cu ochi mari şi blânzi, dau sfaturi cuminţi de răbdare şi de potolire. Puhoiul însă înaintează mereu, irezistibil.
Şi atunci, miracol!
După o ultimă parlamentare, ca la un semnal, într'un tropot surd de copite şi un sgomot sonor de arme, cazacii îşi întorc caii şi, în ordine desăvârşită, în pas de paradă, pornesc în fruntea mulţimii, zâmbitori şi ironici, sub ochii înnebuniţi de spaimă ai brigadelor poliţieneşti. Pe urmele lor poporul năvăleşte urlând. Valurile lui se revarsă. Steagurile, fâlfâie aprinse în razele soare-
13 — ^ Românească
194
TEXTE ŞI DOCUMENTE
lui. Femeile cântă, copiii cântă. Poporul întreg cântă imnul lui de răzbunare şi de biruinţă. N'au apucai bine însă să intoneze primele strofe, şi-un urlet de durere străbătu până la ţărmul celălalt. Un poliţist a ridicat sabia în aer şi a lovit. Semenii lui, buimăciţi o clipă, s'au recules. O şarjă nemiloasă aruncă îndărăt primele şiruri de manifestanţi. Săbiile sclipesc în soare. Carabinele pocnesc singure. Sângele curge cald, generos şi roş, cele dintâi picături şi pârae de sânge ale revoluţiei de mâine, schimbând linţoliul de zăpadă al Petrogradului imperial într'un început de flamură socialistă. Sub potcoavele cailor cad femei şi copii. Nagaicele brăzdează cu vârci adânci feţele muncitorilor. Dar muncitorii înaintează. Cu piepturile lor goale numai, cu braţele lor dezarmate, cu numărul lor nesfârşit, ei copleşesc brigăzile poliţieneşti, îe resping, le învălue, le înneacă. Un foc de revolver pocneşte. Un comisar cade în sânge, cu ţeasta sdro-bitâ. Alţii se rostogolesc lângă dânsul, mai aproape, mai departe.
„Chemarea", luni, 9 Februarie 1920.
LENIN
In noaptea de 25 spre 26 Octombrie 1917, lupta fusese caldă. Pe străzile care duc la palatul de iarnă al ţarilor, puştile şi mitralierele părăiseră neîntrerupt dela orele 4 înainte. In spre miezul nopţii tunul bubuise pentru întăiaş dată în Petrograd. Guvernul provizor capitulase. Kerenski fusese nevoit să fugă. Victoria era întreagă, netăgăduită, a proletariatului revoluţionar. Lai noaptea, sala cea mare de şedinţe a Sovietelor era plină. Oratorii se perindau la tribuna roşie. Proclamau, cu gesturi înflăcărate şi cu glasuri răguşite, triumful revoluţiei. Un vuiet continuu ca zgomotul mării, umplea sala imensă. Uşile se izbeau de. perete. Muncitorii întârziaţi, cu ochii aprinşi, cu feţele înegrile de pulbere de puşcă intrau armaţi, priveau aiuriţi şi cădeau ca plumbul în fundul fotoliilor. Din cinci în cinci minute veşti uimitoare de noi lupte, de noi victorii ridicau sala în picioare. Poşta cedase. Cazarma cadeţilor era înconjurată. Cutare regiment predase armele. Arsenalul căzuse. Urlete sălbatice salutau fiecare ştire şi glasuri sumbre intonau „Internaţionala". Oratorii se perindau mereu la tribună. Dar sala clocotea de strigăte, de vuet, de ură şi de răsbunare.
Deodată, însă, se făcu o linişte de moarte. Toate privirile, ca hipnotizate, se aţintiră spre un singur punct. Un om între două vârste, scund, chel, urât, îmbrăcat corect, cu un vraf de hârtii la subţioară, înainta cu paşi mărunţi, în spre tribună. îşi aşeză liniştit hârtiile pe masă, le desfăcu, le răsfoi câteva minute, aruncă asupra mulţimii o privire scurtă, tăioasă, în care parcă licărea vag un zâmbet şi începu să citească.
'Citea cu glas sigur, calm şi monoton, ca o prelegere universitară. Citea fără să-i tresară un muşchi, fără să i se vadă pe faţă nici una din formidabilele emoţii ale zilei, citea cumplitele decrete care proclamau pentru înlăiaşi dată pn lume egalitatea economică şi socială a oamenilor, cari luau pământul fără despăgubiri din mâinile proprietarilor, cari socializau industrii, case, averi, totul, fără să lase piatră pe piatră. Sala tăcea ca împietrită. Nici un aplauz, nici o aprobare, nici o discuţie, nici o împotrivire. Numai braţele cari se ridicau mecanic în aer. la sfârşitul fiecărui articol, votând legile organice ale celei mai profunde revoluţii sociale, cu iuţeala fulgerului.
TEXTE Şî DOCUMENTE
195
Un ceas şi 35 ale minute, cu ceasornicul în mână, a ţinut citirea.
Iar când a venit rândul ultimului articol, al aceluia care încorona^ într'o singură frază toată opera de pace şi socialism a mar ei nopţi1) revoluţionare, Lenin aruncând hârtiile răvăşite, a ridicat şi el braţul în aer, a votat şi a lăsat să-i cadă palma, întinsă, grea, masivă, peste toate privilegiile trecute, ca un cuţit de ghilotină.
NIC U ARĂ AL LUMEI „Chemarea", 20 Aprilie 1919.
DIN PUBLICISTICA LUI GALA GALACTION
Cu N. D. Cocea, Gala Galaction a fost mai mult decât prieten: frate. Din adolescentă, când în anul 1892 s'au cunoscut pentru prima dată pe băncile liceului „Sf. Sava", au rămas mereu alături, tovarăşi de năzuinţe şi de lupte în ciuda "unor diferenţe temperamentale şi chiar de opinii destul de marcate.
„De N. D. Cocea — mărturisea Galaction mai târziu, după 23 August — mă leagă deapururi aceeaşi credinţă, fără de bătrâneţe, în idealul artei si al omeniei".
Din vremea primului război mondial, prietenia lor duce la un slert de veac. Ea se dovedise capabilă să înfrunte vitregia vremurilor, intrigile oamenilor. „E o mângâiere mare în noianul zilelor cari se cern peste noi din ce în ce mai triste si mai albe, să te gândeşti că îţi rămân câţiva prieteni", — spunea Galaction în Februarie 1916, după multe tribulaţii şi după multe greşeli săvârşite nu numai de alţii dar şi de ei înşişi, în acele vremuri turburi.
Când, după război, s'au. întâlnit în Bucureşti, unul dintre acei cărora Cocea Ie-a înfăţişat experienţa sa din Rusia revoluţionară, a fost „prietenul de totdeauna". Ecoul impresiilor de atunci ale martorului înflăcărat ce fusese Cocea, îi descoperi şi astăzi, cald încă, sub cenuşa trecerii atâtor ani, în sufletul lui Galaction, în tremurul emoţionat al glasului său când îţi vorbeşte  de  aceste lucruri.
Cuvintele lui Cocea căzuseră pe un teren fertil,-îndelung pregătit. Nu odată în trecut, cei doi prieteni participaseră din tot sufletul şi cu toate puterile Ia lupta masselor asuprite împotriva silniciei regimului de exploatare, nu odată visaseră împreună la vremuri când posibilitatea unor atari silnicii va fi smulsă din rădăcini. ^
Acum, iată, în Rusia visul' lua formele concrete ale realităţii.
Precum cu zeci de ani în urmă, în paginile cutezătoare ale revistelor lui Cocea „Facla" şi „Viaţa Socială", tot astfel şi în primii ani de după monstruosul măcel imperialist, regăsim alături numele celor doi ^prieteni în paginile „Chemării". In timp ce Cocea înfrunta cu violenţa-i obişnuită pe reprezentanţii vechiului regim nu numai prin scris, dar şi prin cuvântul răspicat în 'chiar bârlogul acelora, Galaction publică articolul „Exemplul iui Lenin". Blândul propovăduitor al dragostei între oameni găsea aci accente puternice de condamnare a regimului burghezo-moşierosc dela noi, opunându-i imaginea unei alte vieţi şi a unor alt fel de conducători, a vieţu noi pe care, prin luptă revoluţionară, şi-o făurea poporul rus condus de Lemn.
1) n. d. Cocea se referă la noaptea de 25—26 Octombrie 1917.
13"
196
TEXTE ŞI DOCUMENTE
Revoluţia din Octombrie a avut, aşa cum se ştie, o influenţă hotărî-toare şi asupra dezvoltării mişcării muncitoreşti de la noi din ţară. Luptele au luat un caracter mai aprig, mai neînduplecat.
In faţa avântului revoluţionar al maselor, stăpânii — înspăimântaţi de prezenţa în lume, atât de aproape, a statului socialist — recurg la măsuri barbare de represiune. Cu durere şi respect vorbeşte Galaction despre un muncitor căzut victimă acestor criminale uneltiri ale burgheziei.Privind mormântul încă proaspăt al fruntaşului muncitorimii, Galaction i se adresează în stilul său caracteristic, de un emoţionant patetism, dar cu iz religios: „Scump prieten, inimă fierbinte, suflet de apostoli Ai voit să mântueşti pe fraţii tăi, ai voit binele poporului, ai voit să potriveşti cu rindeaua ta — tâmplar sublim — nodurile şi scri/iliturile blestematei trupini sociale"... Iubeam avântul tău, veneram sfânta'ta sinceritate şi mă plecam adânc, cum mă voi pleca întotdeauna, înaintea crezului tău socialist".
Dar scriitorul nu se lasă copleşit de durere. Nu numai sentimente de pioasă reculegere îi cuprind sufletul atât de receptiv. Privind mulţimea tot mai numeroasă a celor ce participau la manifestaţia de 1 Mai în acei ani, el se simte purtat de valul biruitor al avântului revoluţionar.
E. C.
ÎNTÂI MAÎ
... E întâi Mai, sărbătoarea Muncii şi a proletariatului unit din lumea întreagă. Dar ziua se vesteşte nouroasă şi umedă. O ploaie fină, aci reţinută, aci jucăuşă în văzduhul cenuşiu şi rece, învăluie toată dimineaţa acestei zile. La amiază şi după amiază, câteva ore de întrerupere, iar seara o largă şi generoasă aspersiune.
Cu toate acestea, pe Şoseaua Jianu, spre cunoscutul Bordeiul-Vechi pelerinajul e nesfârşit. Cei optimişti îşispun şi spun şi altora: —Esemn bun,e semn de fericire şi de propăşire. Cineva de lângă mine se exprimă cu convingătoare încredere:
— In toată această mulţime pe care o stropeşte ploaia, parcă văd o comoară de seminţe, îngropată spre rodire. Din fiecare bob, atins de ploaie, vor răsări la anul, zeci şi sute de alte boabe. Din fiecare socialist pe care-l udă ploaia, la acest întâi Mai 1919 vor creşte, prin .generaţie de propagandă, zeci şi sute de socialişti, la anul, întâi Mai 1920.
Mă plimb prin parcul larg, trec printre grupele cari se odihnesc pe iarbă, ospătează sau se învârtesc în horă şi mă bucur de bucuria tuturor. Au atâta drept să se veselească, aceşti copii ai lui Atlas, atotsprijinitorulf
E atât de legitimă sărbătoarea aceasta, poate, singura întreagă şi plină sufleteşte  într'un  an de  zile întregi
E lume de toată mâna, cu toate înfăţişările şi de toate vârstele. Sînt muncitori care deabea au avut vremea sau putinţa să schimbe câte un amănunt în portul lor de muncă. Sînt funcţionari comerciali, care se arată îmbrăcaţi cu îngrijire. Sînt femei în număr considerabil, unele purtând şepcuţele încasatoarelor de la tramvai, altele îmbrobodite, altele cu capul gol, multedoamne, în chip corect şi simplu. Dar sânt şi copii, mulţi copii, veniţi cu părinţii lor sau cu amicii lor. Şi gândul că toată această lume a pornit cu mic cu mare, ridicată în sus de o convingere mai mult decât politică, de un avânt aproape religios ţi se impune la fiecare pas.
Un amănunt mult instructiv este că soldaţii francezi nu lipsesc. Douăzeci, trei-zeci de soldaţi francezi socialişti, s'au perindat eri la grădina de întâi Mai, amestecându-se, vorbind, fraternizând cu socialiştii români. Printre oratorii cari au luat cuvântul a fost şi un soldat francez.
TEXTE ŞI DOCUMENTE 197
Se simte în toată această lume trăind credinţa în marile destine pe cale
de ^Ycelacare umple mima, impresionează pe oricine şi contagioneazâ
Chiar WXii^Vteptatta lor, când sânt atât de mulţi, când trec prin viata £oZ împovăraţi atât de greu şi când bunătăţile vieţu s'ar. putea, atât de 'utor revartiza mai drept şi mai frăţeşte!
de uşor repa t t   ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ noroc şi de spo
viitor Grupurile se despart, horele încetează, mesele se ridica. Toate adapos-tu\%e stnt Pite Afară dik grădină, sub umbrarele celor câteva cârciumi de la răspântie, lumea, deasa ca pena. „„mane ve
O parte dintre festivanţi votează refugierea la Flora, aici aproape, pe
■.nwmm KivpleH  La Flora, simbolică idee! ....        - ,
şoseaua Kiselef. La ,       ^ ^ fc ^ d
masă hngtmasă, au făcut un şir lung de
Flora în acest local atât de cunoscut şi de scump privilegiaţilor societăţii noastre a răsunat întâia oară, a răsunat profetic Internaţionala:
Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii, Voi osândiţi  la foame, susl
„Chemarea", 20 Aprilie
TEORIE ŞI CRITICĂ
EUGEN STĂNESCU
însemnări pe marginea unor teme
literare din istoria evului mediu
Există o deosebire esenţială între literatura — cu teme din istoria evului mediu — de astăzi, şi producţia de acelaşi gen din trecut. Scriitorii noştri de astăzi au ştiut şi în parte au isbutit să evite capcanele cu care acest fel de teme literare pândesc literatura de bună calitate, mai ales când scriitorul nu este înarmat cu o concepţie ştiinţifică despre istorie şi n'are o imagine — rezultată din documente — veridică a vremurilor de altădată.
Simpla răsfoire a multora dintre aşa zisele romane sau nuvele istorice, mărfuri produse „industrial" în vremea regimului burghezo-moşieresc, oferă spectacolul unor trăsături care n'au nimic de împărţit nici cu literatura nici cu adevărul istoric. Pluteşte greu în paginile acestei „literaturi" — ca naftalina într'o încăpere neaerisită — paseismul siropos, idealizarea searbădă, transfigurarea idilică a trecutului după cea mai autentică reţetă a refugierii în trecut. Autorii acestei literaturi aveau nevoie de evocarea, sub astfel de culori,a trecutului nostru istoric pentru a evita Scylla şiCharybda prezentului, pe ale cărui mări, dacă ar fi căutat aventura, cu siguranţă că şi-ar fi sdrobit corăbiile literare.
Ar fi greşit însă să credem că o prăpastie cu fund depărtat despărţea această imagine falsificată a trecutului medieval de prezent; o punte de firească complicitate lega trecutul, „aşa cum era gân-
dit", de prezentul, „aşa cum era voit". Referindu-ne la titlul unui recent articol al lui Silvian Iosifescu, trebue să spunem că şi aceşti scriitori vedeau, în felul lor, trecutul cu ochii prezentului, dar cu ochii prezentului lor, de slugi devotate ale unui regim vrăjmaş prin firea sa frumosului autentic, singurului tezaur de valori adevărate'— poporul — vrăjmaş din această pricină a tot ce e bun şi măreţ din moştenirea trecutului. Şi, de fapt, aceşti ochi ai prezentului lor sunt cei care au falsificat imaginea corectă a unui trecut ce nu le aparţinea. De aceea, scriitorii de astăzi, privind trecutul cu ochii prezentului, trebue să folosească ceeace prezentul „nostru" oferă ochilor ca posibilitate de a fi mai pătrunzători. întocmai după cum savanţii de azi, faţă de cei dinainte, au la îndemână pentru cercetarea universului infinit instrumente tot mai puternice, concepţia marxist-le-ninistă a istoriei dă putinţă istoricilor şi scriitorilor să pătrundă adânc în tainele trecutului, să-i forţeze porţile până acum ferecate. Dar în câmpul vizual trebue să rămână stăpânitoare realitatea istorică din ce în ce mai cognoscibilă, sub tot mai multe aspecte, mai în adâncime, aşa cum
a fost în perioadele altădată înnecate în bezna ignoranţei — dar istorice ca atare; altcum înseamnă a imita „misterele" medievale, în care senatorii romani apăreau adesea în zale de cavaleri medievali.
ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNOR TEME LITERARE
199
Această problemă alcâlueşte însuşi conţinutul încercării de faţă.
★
No vom referi mai întâi la unele probleme cu caracter general, de a căror înţelegere justă ţine alegerea corectă a ceeace este tipic pentru o epocă, cunoaşterea realistă a ceeace este cu adevărat vechiu şi cu adevărat nou, înfăţişarea colorată, vie a luptei dintre vechi şi nou, încadrarea personagiilor şi a acţiunii în vremea în care trăiesc şi se desfăşoară ca într'o casă care e într'adevăr a lor>
★
Operele clasicilor marxism-leninismu-lui conţin o serie de teze fundamentale privitoare la istoria evului mediu, a căror aplicare c complect valabilă şi în ce priveşte ţara noastră. Valorificarea acestor teze este obligatorie pentru construcţia literară a unui profil autentic de epocă istorică, care să evite repetarea monotonă a aceloraşi însuşiri şi aspecte. In primul rând, trebue să ţinem seama do periodizarea ştiinţifică a istoriei medii, de faptul că evul mediu nu curge dela un capăt la altul al său ca o apă al cărei debit se află mereu sub aceeaşi presiune, între pereţii unei albii totdeauna la fel de largă, ci se subţie şi se îngroaşe până când se varsă în matca mai largă a noii orânduiri. Scriitorii, literaturii de epocă trebue să cunoască întortocherile albiei şi cofele acestei ape a istoriei, altfel rămâne în picioare riscul ca veacurile medievale să semene între ele, aidoma caselor dintr'un parc de locuinţe ieftine.
A nu ţine seama de perioadele evului mediu, aşa cum le-a cunoscut „în mare" ţara noastră (feudalismul timpuriu, fărâmiţarea feudală, centralizarea statului feudal, descompunerea feudalismului), aceasta deschide drumul amalgamării neştiinţifice şi neliterare a veacurilor istoriei medii şi împiedică totodată înarmarea scriitorului cu o capacitate crescută de a alege ceeace e tipic, de a da conţinut concret luptei dintre vechi şi nou într'o epocă anumită, de a rezolva just problema forţelor înaintate ale so-cietă ţii,
O acţiune literară altfel, se poate desfăşura în perioada fărâmiţării feudale şi altfel în perioada centralizării statului feudal. Dacă ar fi să ne oprim numai la două elemente esenţiale: decorul politic general şi ideile politice dominante, ele nu sunt aceleaşi. In primul caz stăpânesc, impozante, castelele feudale, centre ale puterii senioraie, pe care se aşează întreaga viaţă social-economicâ ce tocmai din această cauză e fărâmiţată, redusă la pulsaţii locale. In al doilea caz, decorul vieţii politice e altul: în locul a sute de castele feudale, un singur edificiu atotputernic, curtea, curtea domnească sau regală, sediul puterii centrale care & înlocuit prin luptă puterea fărâmiţată a baronilor; în primul caz, ideia politică dominantă este a „republicii aristocratice"
— formă de guvernământ a fărâmiţării feudale şi a puterii divizate între marii seniori care se ciocnesc între ei în cadrul războaielor civile feudale; în al doilea caz, ideia dominantă este a monarhiei feudalo-absolutiste, în fruntea statului feudal aflându-se o autoritate centrală unică, expresie a intereselor generale, nefărâmiţate, alo clasei stăpânitoare. Şi aceasta e valabil pentru toate perioadele sub felurite aspecte.
In această privinţă, un exemplu pozitiv de o valoare deosebită îl oferă romanul lui Mihail Sadoveanu „Fraţii Jderi", frescă plastică a Moldovei într'o anumită perioadă a evului mediu. Cât de fireşti, în raport cu periodizarea istoriei medii, sunt personagiile acestei cărţi. In lupta îndârjită . a autorităţii centrale pentru îngrădirea fărâmiţării feudale ies la iveală, neînvăluiţi în ceată, purtătorii ideii înaintate   de  centralizare: Ştefan şi Şendrea
— şi în acelaş timp purtătorii ideii învechite ale puterii locale: boierii rebeli. In acest fel şi trecerea dela o perioadă la alta şi lupta dintre vechi şi nou, şi problema a ceeace e mai înaintat în societate au fost rezolvate în deplină armonie cu epoca istorică firească.In această carte, ca şi în altele, Mihail Sadoveanu a dovedit o înţelegere profundă a evului mediu românesc, pe care istoricii burghezi, de altădată, deşi oameni pe meserie, n'au isbutit-o nici   pe departe.
200
EUGEN STĂNESGU
Dar nu aceîaş lucru se poate spune în legătură cu alte lucrări ale literaturii noastre istorice. Astfel, în „Moşia oamenilor slobozi" de C. Ignătescu — (dealtfel o carte realizată) deşi acţiunea se petrece în plină descompunere a feudalismului — ea e centrată pe o organizaţie social-economică tipică pentru comuna primitivă sau, cel mult, în unele condiţii, pentru trecerea la feudalism: revenirea la obştea devălmaşe. Din cauza ignorării a ceeace este tipic pentru fiecare perioadă a evului mediu, din cartea lui G. Ignătescu reese că purtătorii noului împotriva vechiului sunt apărătorii obştei devălmaşe, ceeace e profund greşit. Iar în „Haiducii" lui Victor Eftimiu, cu acţiunea în aceeaşi epocă, în care printre elementele înaintate ale societăţii se află orăşeni, negustori şi meseriaşi, ascuţişul mâniei populare e îndreptat şi împotriva acestora, nu numai împotriva boierilor apărători ai vechiului mod de producţie, ceeace nu e tipic pentru această epocă.
Deasemenea, de o deosebită importanţă sunt indicaţiile clasicilor marxism-leninis-mului cu privirile la trăsăturile caracteristice ale orânduirii feudale, indicaţii preţioase pentru construcţia unei imagini realiste a societăţii medievale, şi mai ales a raporturilor fundamentale dintre exploatatori şi exploataţi. Vom folosi aci definiţia de sinteză dată de Lenin în „Desvoltarea capitalismului în Rusia", în care arată a fi caracteristic pentru feudalism: predominarea economiei naturale (slaba producţie de mărfuri), legarea ţăranului de pământ, iobăgia (constrângerea economică), dependenţa personală a ţăranului de moşier (constrângerea extra-economică) şi în sfârşit nivelul scăzut al tehnicii. Aceste trăsături definesc (nu intrăm în amănunţiri obositoare) organizaţia economică tipică a evului mediu, moşia feudală, împărţită în „pământ ţărănesc" (dat în folosirea ţăranilor pentru existenţa lor) şi „pământ boieresc" (pe care „supramunca" ţăranilor dependenţi se realizează numai pentru boieri) şi care funcţionează ca o întreprindere economică administrată   de  boier   în  folosul său.
Ori, multe din. romanele istorice care se ocupă cu viaţa ţărănimii noastre în
evul mediu, lasă să persiste o serie de confuzii în legătură cu aceste probleme. Desigur că în această privinţă o răspundere mareo poartă medieviştii care n'au ajutat pe scriitori prin lucrări de sinteză să înţeleagă ceeace este propriu în ce priveşte raporturile dintre clasele fundamentale.
In astfel de lucrări de valoare ca ^Mitruţ al Joldii" de C. Ignătescu şi „Brazdă şi paloş" de R. Teodoru (aflat în manuscris la Editura Tineretului), domneşte o deplină confuxie în problema raporturilor dintre iobagi şi boieri. Acestea par determinate exclusiv de o serie de servituti feudale (dijma, claca, etc.), nelegate de baza economică a moşiei feudale, încât cititorul se poate întreba pe drept cuvânt din ce trăiesc ţăranii. Claca prestată de ţărani pentru dreptul de folosinţă al loturilor de pământ care le erau acordate înăuntrul  moşiei   feudale, faptul acesta este trecut cu vederea în romanele mai sus amintite, în care origina reală a acestei servituti   feudale   este    ignorată. Din această cauză se pierde — atunci când se referă la acesta — conţinutul concret al procesului de agravare al exploatării (sporirea   zilelor  de clacă şi micşorarea pământurilor acordate în folosinţă). O altă greşeală cu privire la aceeaşi problemă fn cărţile amintite, este tendinţa de a considera iobăgia ca o instituţie de dată recentă, rezultat al înrobirii silnice de către boieri a obştilor de ţărani liberi. In această privinţă se uită două serii de fapte: întâi că obştiile erau rămăşiţe ale comunei primitive, şi în al doilea rând că iobăgia e tot atât de veche ca şi orânduirea feudală, constituirea raporturilor de producţie feudală însemnând totodată şi constituirea iobăgiei ca instituţie feudală fundamentală. In acest sens, R. Teodoru în cartea sa crează două tipuri (cu caracter generalizator) de societăţi ţărăneşti (Cremenarii: obşte liberă, şi Drăgoieştii: sat de iobagi), al doilea tip desvoltându-se în chip invariabil din primul; ba mai mult, infirmân-du-şi teoria, autorul îi consideră pe toţi membrii   obştilor libere ca foşti boieri. Ori isvoarele istorice ne arată că înghiţirea obştilor libere de către boieri nu creiază iobăgia ci o întăresc numai. Şi în sfârşit, a treia greşeală în aceeaşi problemă este
ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNOR TEME LITERARE
201
considerarea în aceleaşi lucrări, ca şi în altele, ca tipic pentru tot evul mediu a unui proces istoric tipic pentru epoca constituirii raporturilor de producţie capitaliste şi anume: exproprierea ţăranilor de pământ. In general, ţăranii liberi atunci când cad în stare de iobăgie, cad împreună cu pământul de care rămân legaţi. Deslipirea de pământ se produce abia în epoca descompunerii feudalismului, a acumulării primitive a capitalului (sec. XVIII-XIX). De aceea, e greşit să se vorbească de un asemenea proces în cărţi ca „Mitruţ al Joldei, „Brazdă şi paloş" etc. In schimb, în „Moşia oamenilor slobozi" nu se pomeneşte de acest proces social-economic, care este firesc tocmai pentru epoca acţiunii cărţii.
Pe marginea ideii pe care am enunţat-o mai înainte, amintim acum, numai în treacăt, că o parte însemnată a literaturii istorice cu teme din istoria evului mediu are drept subiect marile mişcări seismice care sgudue până în adâncuri rânduelile feudale (poemul lui Florea Rarişte, romanul „Răscoala iobagilor" al lui I. D. Muşat, etc.) In deslănţuirea acestor mari mişcări seismice un rol hotărîtor îl joacă legea elaborată de clasicii marxism-leninismului a concordanţei obligatorii a relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie. Acţiunea acestei legi fundamentale a istoriei se vede prea puţin în literatura noastră istorică, iar încercările sub formă de simboluri nu sunt, uneori, reuşite. (I. D. Muşat, în noua sa versiune a „Răscoalei iobagilor", de pildă, rezolvă problema desvoltării forţelor de producţie la începutul veacului XVI-lea prin descrierea unui plug „ultramodern" aruncat pe piaţă de Fuggeri). Cu astfel de naivităţi e greu de explicat desfăşurarea complicată a istoriei.
Valorificarea tezelor clasice prin evitarea unor astfel de „averse" literare va da acestor opere ţinuta înaltă pe care o impun cerinţele crescânde ale cititorului de azi.
Evocarea literară a trecutului istoric obligă scriitorul să fie înarmat cu o documentare ştiinţifică, cu ajutorul căreia să
poată clădi, curăţită de orice impurităţi, acţiunea episodică cu decorurile şi oamenii ei. Această documentare nu poate fi aceeaşi ca pentru întocmirea unei lucrări ştiinţifice. Pentru îndreptăţirea tezelor sale, cercetătorul trebue să unească calitatea cu cantitatea, seriozitatea izvoarelor şi controlarea lor unele prin altele, cu cantitatea referirilor care, cu cât sunt mai multe şi mai sigure, cu atât demonstraţia e mai fără greş. Scriitorul, a cărui lume de idei este diferită de cea a omului de ştiinţă, nu trebue să răspundă aceluiaşi fel de exigenţe documentare. In operele sale faptul istoric se împleteşte cu fabulaţia; din această cauză, faptul istoric trebue să fie real, iar fabulaţia verosimilă (In romanele istorice ale lui Mihail Sadoveanu, de pildă, fabulaţia e de multe ori dominantă, dar tot ce se petrece în aceste romane, chiar dacă e imaginat,putea să se petreacă). De aceea, scriitorul trebue să citească, desigur, mult, ca să aleagă însă ce e esenţial pentru tema aleasă, pentru realitatea faptică şi verosimilul fabulaţiei, pentrucă încorporarea în epocă să se înfăptuiască prin toate fibrele ale căror legături trainice construiesc imaginea urnii trecut istoric nedenaturat în aspectele sale esenţiale.
Tocmai din această cauză aparatul documentar de care are nevoie scriitorul,prin condensarea sa la ceeace e esenţial, nu poate fi oricare. Accentul trebue să cadă pe informaţia directă, pe tot ce oglindeşte nemijlocit o anumită epocă eu oamenii ei, ideile ei, stilul ei, atmosfera ei generală: documente, inscripţii, croniei, memorii, folclor, literatură cultă, opere de artă, toate ale vremii. Numai în acest fel scriitorul va putea pătrunde cu adevărat în tainiţele intime ale vremii care-1 preocupă, va putea desveli de crusta timpului conştiinţa socială a acelei vremi, va putea evita, aşa cum vom vedea mai departe, primejdia modernizărilor forţate, a lipsei de concordanţă dintre personagii şi epoca lor.
O astfel de informaţie este cu mult superioară celei de mâna a doua, înfăţişată în primul rând prin lucrări monografice; acest din urmă fel de informaţie nu trebue folosit cu precădere, cu atât mai mult cu cât noua ştiinţă istorică din ţara noas-
202
EUGEN STĂNESCU
tră a dat la iveală până acum puţine lucrări monografice. De pe urma acestui fapt, scriitorii sunt tentaţi uneori să folosească lucrările istoricilor burghezi, ceeace de multe ori duce la deformarea imaginii trecutului istoric. Această constatare e valabilă pentru mai toată literatura istorică apărută în ultimii ani. In „Mitruţ al Jol-dii", autorul se ţine în chip vizibil aproape de făgaşul indicat de Xenopol şi a folosit prea puţin din bogăţia de culori vii cu care unele informaţii (călătorii, memorii, etc.), au îmbogăţit imaginea acelei epoci. Victor Eftimiu, într'un loc din „Haiducii", plăteşte tribut concepţiei burgheze privitoare ia caracterul „venetic" al regimului fanariot; iar Laurenţiu Fulga, în „Ion Vodă Cel Cumplit", e prizonierul fără spirit critic al romantismului lui Haşdeu, desconsiderând isvoarele directe în favoarea unei monografii vechi de aproape o sută de ani.
O serie de alte lipsuri ale literaturii noastre istorice de azi sunt legate de folosirea acestui fel de informaţie. Astfel, cronologia desfăşurării istorice este de multe ori confuză sau greşită. Fără discuţie că nu este permis să se ceară scriitorului acea precizie cronologică fără de care nici nu se poate închipui o lucrare de istorie cu adevărat ştiinţifică. Dar fazele desfăşurării istorice trebuie respectate, în linii, generale, şi în operele literare, altfel însăşi cauzalitatea istorică reală dispare strivită de învălmăşirea unor evenimente a căror ordine e încurcată. Respectarea ordinei reale a momentelor istorice e necesară şi pentru dozarea justă a acţiunii, pentru asigurarea acelui crescendo şi des-crescendo necesar, care nu poate fi despărţit de firul istoriei, bine înţeles când e vorba mai ales de romanţarea factologiei istorice. Un exemplu concludent în această privinţă este romanul lui I. D. Muşat despre răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan (în manuscris la „Editura Tineretului"), în care întreaga desfăşurare a răscoalei este încurcată, episoadele principale puse într'o ordine imaginată de autor (nediferenţiindu-se faza ofensivă de cea defensivă a răscoalei, încercuirea Apusenilor de armata imperială situată înainte de asaltul Devei şi nu după, ceeace e cu totul absurd, etc.). In poemul Iui Florea-
Rarişle, desfăşurarea răscoalei din. 1437, dealtfel foarte fugar sugerată, este atât de învălmăşită încât dispar cu totul din ea "acele momente de rară intensitate istorică în care puterea ţărănească a sdro-bit, pentru o clipă, forţele nobililor. In piesa sa, Laurenţiu Fulga simplifică încordarea prelungită a răscoalei din 1574 în faza sa finală (bătălia nedecisă dela iezerul Cahulului, bătălia de distrugere dela Roşcani), lipsind în. acest fel de măreţie sfârşitul de domnie al Iui Ion Vodă „Cel Cumplit". Cu totul confuză este descrierea de către Florea-Rarişte a planurilor de dispoziţie ale forţelor iobăgiste la 1514 şi eronat înfăţişate din cauza documentaţiei insuficiente împrejurările predării lui Doja. In schimb, în „Nicoară Potcoavă" al lui Mihail Sadoveanu, în care un episod de numai câteva săptămâni (Noembrie-Decembrie 1578) este descris cu o amănunţime care a folosit tot ce a putut să ofere ca ştiri documentele interne şi externe, oglindeşte un respect pentru cronologia istorică ce poate impune oricărui om de ştiinţă.
Numai modul de informare arătat mai sus poate asigura înfăţişarea justă a at-mosferii generale a vremii. In acest sens, deosebit de importantă este dozarea echilibrată a detaliilor, în aşa fel încât scriitorul nici să nu treacă peste detalii, nici să se piardă în ele. Prin detaliu se poate combate ceeace e vag, „în general", fără viaţă, fără culoare; prea multe detalii însă deformează adevărul istoric şi repro^-duc mai de grabă o construcţie factice pe care oamenii, vremii n'o puteau vedea ca atare. Detaliile trebue să ilustreze peisagiul natural şi civilizat în mijlocul căruia trăiesc oamenii; gusturile, sentimentele, gesturile lor principale ; deaceea, ele trebuesc să rezulte din prelucrarea atentă a izvoarelor directe, prin despărţirea a ceeace c esenţial de neesenţial. Revenind la literatura noastră istorică, ca să ne referim la un singur aspect, izvoarele medievale sunt pline de amănunte în legătură cu viaţa colcăitoare a oraşelor noastre la sfârşitul veacului al XVl-lea, pline de dugheni şi ateliere meşteşugăreşti, gata să-şi apere libertăţile dar şi să sprijine domnia  în orice   acţiune antiboie-
ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNOR TEME LITERARE
203
rească. laşul colorat şi viu, cu sutele sale de dugheni pe ale căror tărăbi se vindeau toate mărfurile Orientului şi Occidentului este absent şi în „Mitruţ al Joldii" şi în piesa lui Laurenţiu Fulga; în locul său, imaginea-şablon a unor turnuri de biserică şi, a clădirilor domneşti. Iar Bucureştii, în cartea lui R. Teodoru, ridicat în chip exagerat la rangul de metropolă, este înfăţişat deasemenea cu un schematism convenţional, pe care numai câteva ştiri din isvoarele directe îl puteau în lătura.
Neglijarea unor exigonţe esenţiale pentru o literatură istorică de nivel înalt, ca folosirea tezelor elaborate de clasicii marxism-leninismului şi a unei solide documentări ştiinţifice, deschide drum celei mai grave primejdii ce poate pândi acest fel de literatură: infiltrarea denaturărilor anacronice. Denaturarea anacronică constă în neconcordanţa oamenilor şi acţiunilor cu epoca în care trăiesc, neconcordanţa exprimată adesea prin aplicarea unor clişee-tip, bune pentru toate vremurile şi care au la bază, în generai, neînţelegerea caracterului istoric al societăţii omeneşti. Anacronismul, dacă nu e înlăturat, poate transforma opera literară într'un fel de teatru de păpuşi, pe a cărui scenă personagiile nu vorbesc şi se mişcă de la sine ci „sunt puse" să se mişte şi să vorbească într'un anume fel. In literatura istorică, astfel de personagii care n'au nimic comun cu vremea lor par mai de grabă fabricate în laborator, „homunculi" zămisliţi în recipiente, vorbind conform cu indicaţiile unui suflcur poruncitor (în cazul nostru voinţa arbitrară a autorului).
O formă frecventă de anacronism este tendinţa spre modernizare, adică interpretarea greşită a formulei „trecutul cu ochii prezentului", sau altfel zis transpunerea forţată a prezentului în trecut, învest-mântarea trecutului în hainele zilei de azi.. Astfel se simplifică până la denaturare — pentrucă se recurge doar la o soluţie formală, — obiectivul esenţial: lămurirea tuturor problemelor pe care le ridică trecutul istoric cu ajutorul puternicelor instrumente de cunoaştere pe care
le avem azi: tezele clasicilor marxism-leninismului şi soluţiile date în numeroase probleme de ştiinţă istorică marxist-le-ninistă, numărul important de izvoare publicat până astăzi. In loc de aceasta se pune pur şi simplu semnul egal între trecut şi prezent — în ce priveşte arhitectura omenească — (ca şi cum decorurile ar putea fi altele iar oamenii nu), se „politizează" formal trecutul, nu prin accentuarea a ceeace este tipic, nu prin scoaterea în evidenţă a firului roşa care străbate toate epocile: rolul masseior, lupta dintre asupriţi şi asupritori, -2-dar care e împletit altfel în fiecare epocă în parte—ci printr'o simplă tehnică scenică se schimbă doar decorul.
Toate acestea pot izvorî din neglijarea caracterului istoric al societăţii omeneşti, în general, şi din neglijarea caracterului istoric al conştiinţei sociale în special. Întotdeauna conştiinţa socială reflectă condiţiile vieţii materiale ale societăţii, dar modul în care se operează reflectarea este dependent de baza economică a fiecărei epoci istorice. Ori, purtătorii conştiinţei sociale sunt oamenii. Aşa dar, scena istorică oferind spectacolul unor altfel de decoruri, trebue să ofere totodată şi spectacolul unor altfel de oameni. Desigur că nu poate fi lăsat de o parte ceeace se poate numi prea bine „eternul, omenesc", visurile, năzuinţele, simţămintele de totdeauna ale oamenilor —dar limbajul (ideistic, lexical,afectiv,etc.) prin care se exprimă toate acestea diferă dela epocă la epocă. A reda aceste diferenţe în toată complexitatea lor subtilă, iată un obiectiv de seamă al măestriei literare, pentru a izbuti în acest fel să închidă în paginile unei cărţi oameni vii şi adevăraţi.
Oamenii nu numai gândesc altfel, dar şi simt altfel în societatea feudală decât în cea capitalistă. Sentimentul onoarei, de pildă, altfel e conceput de un feudal, altfel de un capitalist. Alta e dragostea în feudalism şi alta e dragostea în capitalism, dacă ne referim numai la membrii claselor exploatatoare, al căror portret psihologic e mai uşor de reconstituit deoarece isvoarele mai ales la ei se referă. Dar nici şerbul nu gândeşte şi simte în
EUGEN STĂNESCU
204
aceeaş fel cu clăcaşul. Desvoltarea forţelor de producţie şi transformarea relaţiilor de producţie cu tot ca aduc ele în schimbarea concepţiei oamenilor despre baza economică a existenţei lor (de pildă, influenţa pe care poate s'o aducă locul preponderent pe care-1 ocupă banul ca formă principală a avuţiei la sfârşitul evului mediu), transformă în general universul oamenilor, şi cel ideistic, şi cel moral, şi cel psihologic.
Aceasta în ce priveşte comparaţia dintre cele două orânduiri succesive; dar în chiar cazul orânduirii feudale, conştiinţa socială nu e staţionară, ci îmbracă forme diferite după epocă. Schimbările ce au loc în producţie şi în bază dealungul feudalismului, trecerea dela o producţie restrânsă de marfă la o producţie mai largă de mărfuri, înlocuirea treptată a valorii principale; satul, cu valoarea principală: pământul, ruperea echilibrului tradiţional dintre „rezerva" seniorului şi „delniţele" ţărăneşti, crează aceste diferenţe. Din această cauză nu în acelaş fel se exprimă ura ţăranilor împotriva boierilor sau atitudinea orăşenilor faţă de nobili, nu aceleaşi interese leagă şi despart pe oameni între ei în toate perioadele evului mediu..
înţelegerea justă a acestor diferenţe este legată de înţelegerea justă a societăţii şi în general a lumii în care trăiesc oamenii pe care opera literară are menirea să-i transforme în personaje literare. Aşa cum într'o epocă în care lipseau telescoapele astronomii, chiar geniali fiind, nu puteau cunoaşte nebuloasele din care se împrospătează universul (tehnica înapoiată limitând dela sine aripile geniului), tot aşa societatea feudală, prin însăşi natura ei determină un anumit tip de conştiinţă socială care nu poate fi depăşit decât în cazuri cu totul excepţionale (şi deci nu tipice). O societate ca societatea feudală, prin codificarea ei oficială compartimentată rigid, în care clasele se numeau „stări" tocmai pentrucă erau concepute ca neclintite, o lume ca lumea feudală, „regionalizată" din cauza slabelor căi de comunicaţie în care tot ce trecea de hotarele unei regiuni era de   domeniul    basmelor   fantastice, o
lume care trăia, şi mânca „pe loc", cu orizonturi geografice sărace; o lume şi o societate de acest fel construeşte dela sine limite de netrecut ale conştiinţei sociale (şi peste care nu pot trece nici cei mai îndrăzneţi revoluţionari). Referin-du-ne mai ales la problema forţelor înaintate ale societăţii, o astfel de societate determină o anumită convieţuire a vechiului cu noul în gândirea şi în comportarea celor ce luptă pentru victoria noului. Acest dozaj trebue redat realist de scriitor atunci când încearcă să fixeze ceeace se poate numi cu termeni ai vremii noastre nivelul politico-ideologic al eroilor pozitivi. Un anacronism des întâlnit în. acest sens este înzestrarea unor eroi cu o capacitate de înţelegere a problemelor social-politice care nu e deloc potrivită cu vremea lor, căreia îi sunt specifice concepţii ce nu îngăduiau cunoaşterea aprofundată a structurii societăţii şi a forţelor motrice ale istoriei.
Omul lumii feudale nu e limitat numai de ansamblul societăţii în care trăieşte ci şi de faptul că în cadrul acestei societăţi el face parte dintr'o anumită clasă. Membrii claselor societăţii feudale tră-esc în acelaş univers moral şi psihologic, dar apartenenţa la clase diferite crează diferenţe care trebue sesizate şi exprimate. Boierii fac tot ce pot să menţină în toată puterea ei exploatarea feudală, ţărănimea se luptă să scuture cătuşele asupririi, orăşenimea îşi apără împotriva feudalilor privilegiile, între nobilimea mică şi mijlocie şi marea nobilime luptele feudale se ţin lanţ. Dar, în general, soluţiile pe care şi. Ie încbipue aceste forţe sociale în luptă sunt limitate; ele nu sunt legate de răsturnarea societăţii ei sunt imaginate conform cu această societate. Ţăranul şerb luptă să devină liber şi îşi închipuie că această soluţie este complectă; micul nobil, urmăreşte să devină mare nobil, iar marele nobil luptă să devină prinţ suveran, sau în cazul cel mar rău, „prinţ suveran" pe propria sa moşie. Chiar şi partea cea mai înaintată a societăţii, orăşenimea şi viitoarea burghezie, prezintă în lupta ei un program care „încape" între limitele societăţii feudale;  abia în perioada des-
ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNOR TEME LITERARE
205
compunerii feudalismului, programul oră-şenimii revendică înlocuirea însăşi a relaţiilor de producţie feudale. In societatea feudală, ca şi în celelalte societăţi împărţite în clase, oamenii exprimă interesele directe ale clasei din care fac parte.
Iată limite ale constanţei sociale de care scriitorul trebuie să ţină seama pentru a evita transformarea eroilor săi în visători utopici pe care istoria nu i-a creiat chiar cu atâta abundenţă.
Astfel de oameni care sunt ai vremii lor,    a    căror   viziune poli'tico-socială este a lumii feudale, şi nu a unei alte lumi, sunt eroii nuvelelor lui Ncgruzzi şi Odobescu, a multora dintre romanele istorice ale lui Mihail Sadoveanu. Motoc este un boier care reprezintă punctul de vedere al clasei sale cu privire la problemele principale ale momentului istoric, gata la orice pentru păstrarea privilegiilor boierimii, şi pentru servirea intereselor turceşti, pentru în asprirea asupririi poporului şi opunerea la întărirea puterii domneşti, etc;  aspiraţii, fireşte, istoriceşte reale în a  doua   jumătate   a   veacului   al XVI-lea. La fel Chiajna (cu  toată antipatia autorului), reprezintă în interiorul clasei conducătoare    poziţia    contrară: lupta pentru   realizarea   unui   puternic stat feudal  bazat   pe   o    puternică autoritate centrală (expresie a intereselor generale ale clasei boiereşti), în stare să pună capăt  anarhici  interne şi pustiitoarelor lupte feudale civile, capabilă ca atare să e'heme   pe   boieri   „la   ordine" — adică puncte programatice fireşti ale domniei la mijlocul veacului al   XVI-lea. In „Neamul Şoimăreştilor" al lui Mihail Sadoveanu, Tu dor Şoimaru nu arată ca un revoluţionar al vremurilor noastre ci exact, cum. putea să fie atunci: un conducător al ţăranilor liberi mânaţi de ură împotriva boierilor hrăpăreţi, gata să sprijine domnia atunci când aceasta îşi îndreaptă ascuţişul săbiei împotriva boierilor turbulenţi, dar nu făuritor de cine ştie ce construcţii social-politice imaginare.
In paginile literaturii istorice apărute îu ultimii doi-frei ani, se pot găsi astfel de eroi isbutiţi în bună măsură şi care a» poartă masca discordantă a altor epoci.
Un astfel de erou este Mitruţ al lui C Ignătescu, purtător de cuvânt al năzuinţelor fireşti ale ţăranilor şerbi ii în ale cărui cuvinte şi idei societatea feudală se oglindeşte aşa cum era, imprimându-i limitele ei naturale. Un astfel de erou (cu forţă folclorică), în parte isbutit, este Ali-sandu din „Haiducii" lui Victor Eftimiu, a cărui naturaleţă a acţiunilor este numai în parte întinată de un program politic pe care istoriceşte fie spus, nu-1 putea avea. Dar pentrucă ne referim la aceste cărţi, nu acelaş lucru se poate spune despre unchiul lui Mitruţ sau sora lui Alisandu, înclinaţi către o îilosofie so-cial-politică nefirească pentrucă presupuneau cunoştinţe pe care nici oamenii veacului al XVI-lea, nici oamenii veacului al XVIII-lea nu le puteau avea (de exemplu cunoaşterea raportului real de forţe dintre domni şi boieri, a caracterului de clasă al statului, etc.) Deaceea e cu totul nepotrivit a pune în gura unor astfel de personagii lozinci ca: „slavă celor mulţi şi obidiţi". Tot aşa într'o carte ai cărei eroi sunt reali istoriceşte(„Moşia oamenilor slobozi"), autorul neţinând întru totul seama de tiparele mentale ale oamenilor din acea vreme ne oferă o soluţie anacronică a conflictului dintre generaţii în-lăuntrul boierimii (tânărulboiersupărat pe tatăl său, aderă „revoluţionar" la obştea ţărănească). Anacronismul se poate manifesta nu numai în probleme ci şi în termeni, noţiuni. (Victor Eftimiu, de pildă, în piesa rnai sus pomenită, vorbeşte de chiaburi în veacul al XVIII-lea). In alte lucrări se vorbeşte pentru veacul al XVIII-lea de „conştiinţă naţională, comunitate naţională".
Greşit este înfăţişată mai ales din acest punct de vedere figura lui Ion Vodă „Cel Cumplit" atât în cartea lui C. Ignătescu cât şi în piesa lui Laurenţiu Fulga. El este înfăţişat ca un domn al poporului, ca un reprezentant al maselor populare, ca şi cum un domnitor ar fi putut pe de o parte să renunţe la apartenenţa sa de clasă, iar pe de altă parte să depăşească caracterul de clasă al statului în fruntea căruia se afla. In acel moment istoric, a aprecia ca progresistă o atitudine  politică  nu  se reduce la decretarea
206
EUGEN STANESCU
unei anumite personalităţi ca reprezentantă a poporului.Lupta domniei pentru curmarea anarhiei boiereşti,pentru restrângerea puterii boiereşti, deci pentru ridicarea statului feudal pe o treaptă superioară de organizare, era o luptă progresistă. Deaceea Ion Vodă este sprijinit de popor. Dar această alianţă momentan impusă de momentul istoric şi de claritatea politică a domnitorului nu trebue să ducă la concluzia că domnitorul este al poporului şi nu al clasei din care făcea parte.Astfel sunt fireşti greşelile lui Laurenţiu Fulga care, neglijând aceste date, I-a înzestrat pe Ion Vodă „Cei Cumplit" cu un program revoluţionar de guvernare, care urmărea pur si simplu înlocuirea boierimii cu ţărănimea, ca clasă conducătoare în statul feudal.
Insă denaturări anacronice supărătoare caracterizează în primul rând cărţile lui. 1. D. Muşat. In aceste căiţi a căror tematică este axa'tă pe răscoalele ţărăneşti din evul mediu, cele mai multe dintre personagii n'au niciun fel de realitate istorică şi sunt puse să gândească şi să vorbească în legătură cu problemele care, nu numai că"nu se puteau pune atunci în felul gândit de autor, dar nu se puteau pune de loc, deoarece nu erau probleme ale vremii. Ei sunt înfăţişaţi ca adevăraţi „filosofi ai istorici". Astfel, Gh.Doja nu este numai conducătorul viteaz şi credincios al cetelor do ţărani răsculaţi împotriva asupririi feudale, dar totodată şi un cutezător teoretician politic, făuritor al unui plan de înlocuire a statului feudal cu un stat „ţărănesc" şi caro, pentru punerea la punct în amănunţime a acestui plan, „importă" husiţi din Boernia,etc. Horia,de asemenea, nu e numai conducătorul răsculaţilor din Munţii Apuseni alături de Cloşca şi Crişan, ci mai ales un politician subtil care a înţeles dedesubturile politicii lui. losif al II-lea, a înţeles că există o contradicţie de intereseîntro puterea imperială sprijinită de orăşeni şi aristocraţia transilvană şi că ţărănimea trebue să exploateze aceste contradicţii în folosul ei, etc. Ba mai mult chiar, într'un anumit pasagiu al cărţii sale despre răscoala din 1784, nu numai că toate personagîiie principale ştiu că se trece dela o orânduire la alta, dar toate cunosc ca-
re trebue să fie strategia necesară a burgheziei şi a iobăgimii în această perioadă. Pe acelaş făgaş Florea-Rarişte îl descrise pe Doja predicând comunismul „egalitar" ca şi cum acesta ar fi fost revendicarea principală a iobăgimii. Aceste anacronisme supărătoare ţin totodată, după cum vom vedea ceva mai departe, de înţelegerea greşită a rolului personalităţii în istorie, dar mai. ales de ignorarea a ceeace e firesc şi tipic în cazul nostru din punctul de vedere al gândirii social-politice într'o anumită epocă. Doja, Horia, tovarăşii lor de luptă n'au fost şi nu puteau fi marxişti-leninişti; ei nu puteau avea o concepţie ştiinţifică despre societate, noţiunile de clasă, de luptă de clasă, noţiunile politice legate direct de împărţirea societăţii în clase, toate acestea nu puteau interveni în modul de exprimare al gândirii lor, chiar dacă îşi. dădeau seama că fac parte din rândurile asupriţilor, chiar dacă acţiunea lor se integra în lupta generală de clasă a epocii. I. D.Muşat merge chiar până acolo în denaturările anacronice, încât consideră că person agiile sale ştiu că trăiesc în orânduirea feudală, punând în gura lor interminabile discursuri despre feudali, burghezi şi ţărani, cu o terminologie de parcă acţiunea cărţilor sale nu s'ar petrece cu veacuri înaintea zilelor noastre. Deaceea, un procedeu supărător al acestui autor,dar care este o problemă mai mult de tehnică literară, constă în modul tehnic în care autorul „interpretează" istoria. Dinlr'odată acţiunea se întrerupe, se deschide o paranteză de 5—10 pagini şi autorul începe o scrie de prelegeri privitoare la istoria^ evului mediu; aceste discursuri „ex cathedra" într'o operă literară alcătuiesc, de fapt, deasernenea o formă a denaturărilor anacronice.
Cu totul deosebită în această privinţă esto tehnica folosită de Mihail Sadoveanu sau de autorul romanului „Brazdă şi Paloş". In aceste cărţi, autorul nu explică niciodată istoria, personagii le nu ţin discursuri interminabile; un singur personagiu, firesc prin însăşi funcţia sa (confesorul Iui Ştefan cel Mare sau diacul lui Miliai Viteazul), într'un chip subtil, de desăvâr-
ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNOR TEME LITERARE
207
sită eleganţă literară dă cheia acelor prohlerne care fac parte din însăşi carnea epică a cărţii. Şi în acest fel cititorul poate înţelege procesul istoric fără întreruperi obositoare.
După trecerea în revistă a acestor câteva aspecte de caracter general legate de problemele literaturii cu teme din istoria evului mediu, socotim necesar să zăbovim încă asupra câtorva aspecte de caracter special, probleme importante ale istoriei patriei noastre.
O astfel de problemă este imaginea concretă a lumii feudale a Ţărilor Române, problemă legată de resturile influenţei nefaste pe care imaginea greşit construită cu privire la feudalitatea românească de către  istoriografia burghezo-moşiercască, le mai poate întreţine încă. Se ştie că în lipsa   lor    dc    patriotism, numeroşi reprezentanţi   ai    istoriografiei burghczo-moşicreşli au încercat să răpească orice valoare  proprie unor principale episoade ale istorici noastre,  considcrându-le fie pur şi simplu  ca o oglindire mecanică înăuntrul  hotarelor   noastre   a istoriei generale,  fie    determinate,    fără rădăcini proprii, de circumstanţe externe. In felul acesta, revoluţia  din  1848 nu era altceva decât o marfa  străină importată din Franţa, nerecunoscută ca băştinaşă, dat  fiind  caracterul   „eminamente paşnic" (după părerea  istoricilor burghezi) al maselor asuprite din ţara noastră — iar cristalizarea statelor feudale de sine stătătoare era  în  acelaş  fel prezentată ca acţiunea  personală  a  unor dcscălecălari care, în mijlocul sălbăteciei noastre, au adus cu ei statul feudal dc peste munţi.
Această tendinţă se împletea îndeaproape cu o alta, tot atât de dăunătoare, care urmărea să scoată complet într'o seric dc perioade ale ei, istoria ţării noastre din circuitul istoriei generale, s'o transforme într'un caz „aparte" al istoriei generale, ţara noastră fiind imaginată ca o regiune „miraculoasă", ocolită de fluxurile şi refluxurile istoriei. Prin lărgirea tot mai mult a albiei acestor idei s'a putut ast-
fel afirma inexistenţa feudalismului lanoi, şi aceasta în primul rând pentru a nega existenţa claselor sociale fundamentale din feudalism, existenţa unor asupritori şi a unor asupriţi şi crâncena luptă de clasă dintre ei, condiţie necesară pentru, construirea imaginii falsificate a unei lumi „de basm", în care oamenii trăiesc în pace, împăcaţi cu soarta lor, lume în care chiar şi ţăranii liberi devin iobagi „de bună voie". In fapt, deci, trebuia negată existenţa feudalismului pentru a fundamenta negarea luptei de clasă în trecutul nostru istoric.
Resturi ale influenţei acestor falsuri burgheze mai persistă încă în paginile literaturii istorice apărute în ultimii ani, adăpostite sub imaginea unui feudalism înapoiat, nedesvoltat, rămas împietrit la începuturile sale, fără a fi în stare să civilizeze la modul feudal plaiurile româneşti. Şi din această cauză cititorul, parcurgând paginile acestor cărţi, poate rămâne cu impresia unui peisaj sălbatec acoperit  de   păduri şi întretăiat ici colo de ogoare. Este adevărat că în evul mediu o  parte  importantă  din suprafaţa ţării noastre era acoperită de păduri, dar aceasta   e tipic pentru întreaga   Europă feudală şi corespundea tehnicii înapoiate a agriculturii medievale. Dar izvoarele aduc din belşug   informaţii cu privire la des-voltarea agriculturii ca ocupaţie principală a producătorilor de bunuri. De altfel, nici nu s'ar putea explica  altcum tendinţa crescândă a boierilor de a cotropi pământurile ţăranilor şi de a înrobi munca acestora. Deasemenea, în aceste cărţi („Mitruţ al Joldii",  „Brazdă şi Paloş" etc.), peisajul general al Moldo vii şi Ţării Româneşti  este   lipsit   dc   semnele concrete (arhitecturale între altoie) ale puterii feudale. Lipsesc astfel castelele feudale, domneşti  şi  boiereşti,  dosi sunt numeroase mărturiile privitoare la existenţa lor; în locul  lor apar pricăjite şi  rustice curţi domneşti şi boiereşti din paiantă săracă, conform cu imaginea strict rurală, patriarhală   a   feudalismului   românesc, înfăţişată mai înainte. Cu fotul străină de această imagine falsă este, de pildă (ca să dăm un singur exemplu) splendoarea curţii   lui  Vasile  Lupu  în   legătură cu
208
EUGEN STANESCU
eare un călător britanic contemporan spunea că grajdurile domnului moldovean meritau a fi invidiate şi de regele Angliei. Şi realitatea istorică este de partea acestui exemplu.
Totodată trebuie serios îmbunătăţit peisajul strict rural al acestui feudalism conceput ca populat numai de boieri şi de ţărani, de conace boiereşti şi bordeie ţărăneşti. Izvoarele cele mai îndepărtate vorbesc de oraşele depe teritoriul patriei noastre (numai în Dobrogea veacurilor XII—XIII se pare ' că au existat peste optzeci de aglomeraţii urbane). Cu atât este mai resimţită lipsa de importanţă, în aceste cărţi, a peisajului urban, citadin, în epoci mai apropiate (veacurile XVI—XVII). In cărţile lui C. Ignătescu, în piesa lui Laurenţiu Fulga, etc. de exemplu, este absentă cu totul viaţa colcăitoare a oraşelor, cu aspectele ei variate şi multicolore, şi din această cauză lipseşte orăşenimea ca forţă socială ce se desvoltă. Literatura, istorică apărută în ultimii ani s'a ocupat doar în trecere de frământările şi răscoalele orăşeneşti, deşi acestea joacă un rol important în evoluţia orânduirii feudale. Iar I. D. Muşat nu se sfieşte chiar să pună în gura conducătorilor răscoalelor ţărăneşti adevărate tirade antiburgheze.
înlăturarea de pe scena istoriei a păturilor orăşeneşti, cu îndeletnicirile şi năzuinţele lor, cu lupta lor persistentă dusă pentru ocuparea unor situaţii mai privilegiate, pentru cucerirea unui loc în viaţa publică pe care-1 ocupau deja în viaţa economică, înlăturarea acestor aliaţi fireşti ai domniei poate duce la împiedicarea înţelegerii unor importante probleme legate de desvoltarea feudalismului, la pierderea din vedere a luptei dintre vechiu şi nou, ţinând seama că orăşenimea era în acel timp o parte înaintată a societăţii.
In acest fel credem just ca scriitorii noştri să fie fideli unei imagini a lumii feudale româneşti, care să fie în armonie cu trăsăturile feudalismului în general.
O temă preferată a literaturii noastre istorice, apărută în ultimii ani, este cea a răscoalelor ţărăneşti din  evul mediu.
Aceste valuri puternice ale maselor populare în mişcare,  care izbesc necontenit la temelia orânduirii existente surpând-o cu vremea, au atras, prin măreţia forţei lor, în chip firesc, atenţia scriitorilor. Momente \ de maximă încordare a mâniei populare, răscoalele ţărăneşti nu trebuesc privite ca momente unice în felul lor, ci ca verigi alo unui lanţ neîntrerupt, lupta permanentă, zilnică a maselor ţărăneşti împotriva asupririi feudale. Masele ţărăneşti nu se răscoală   în  fiecare  zi  împotriva boierilor feudali, dar gradul şi formele exploatării determină găsirea unor forme de răspuns prin luptă, care se succed fără întrerupere: chemarea boierului în faţa judecăţii domneşti,  nesupunerea  la  lucru,   fuga, etc. Acest caracter permanent al luptei ţărăneşti este trecut, într'o oarecare măsură, cu vederea în unele din operele literare cu teme din istoria evului mediu. De multe ori (de pildă, în „Mitruţ al  Joldii", în „Bobâlna", şi   „Doja"  lui Florea-Rarişte, în  „Moşia   Oamenilor  slobozi"), masele ţărăneşti 'par a sta vremi îndelungate în nemişcare,   pentrucă   dintr'odată nemişcarea să se transforme într'o puternică deslănţuire a furiei populare. In „Răscoala iobagilor" de I. D. Muşat, ţăranii asupriţi duc cu ei amintirea Bobâlnei, ca a unui eveniment îndepărtat, cu prilejul căruia, de demult, iobagii au lovit Ia   rândul lor în asupritori, ca şi cum între 1437 şi 1544 nobilimea s'ar fi bucurat  de cinste din partea iobăgimii.
In operele literare care tratează această temă, scriitorii noştri nu valorifică într'o justă măsură tezele elaborate de clasicii marxism-leninismului cu privire la caracterul răscoalelor ţărăneşti din evul mediu. Astfel, e neglijat caracterul spontan al acestor răscoale care izbucnesc prin trecerea calitativă a luptei iobăgiste dela o formă inferioară la o formă superioară, prin debordarea, în anumite momente, de către mânia ţărănească, a formelor obişnuite de luptă. Aceste momente sunt în general determinate de exploatarea feudală, peste puterea de îndurare a oamenilor, de ameninţarea de către lăcomia boierească a substanţei gospodăriei ţărăneşti. In acest fel înfăţişează Mihail Sadoveanu în „Neamul Şoimăreştilor" răscoala ţăranilor împo-
ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNOR TEME LITERARE
209
triva boierului Stroe, ca o flacără puternică acumulată din sute de scântei anterioare. In acelaş spirit, Radu Teodoru în romanul său despre Mihai Viteazul descrie răscoala îndreptată împotriva Iui Dan Vistiernicul, ca isbucnire firească a şerbilor din evul mediu. Şi în acesată privinţă, greşelile lui I. D. Muşat sunt deosebit de grave: acest autor îşi imaginează că răscoala ţăranilor moţi din 1784 a fost organizată conform unui plan amănunţit timp de ani de zile, ca o complicată operaţiune militară, Ia a cărei punere la punct a participat chiar şi împăratul Austriei (autorul confundă aci ceeace e subiectiv: mentalitatea înapoiată a oamenilor, credinţa lor în împărat cu ceeacee obiectiv: însăşi autorizaţia împăratului), iar conducătorii răscoalei sunt înfăţişaţi ca adevăraţi strategi trecuţi prin înalte şcoli ale artei militare a vremii. Aceasta contravine adevărului istoric, ştiut fiind că răscoalele ţărăneşti din evul mediu au fost în chip obişnuit înfrânte, deoarece pe de o parte n'au fost organizate pe baza unui plan de campanie, iar pe de altă parte armamentul ca şi tactica militară folosite de cetele ţărăneşti erau net inferioare acelora ale adversarilor. Nu este întâmplător, din acesta cauză, că răscoalele sunt de fapt înfrânte în faţa unei mari cetăţi pe care n'o pot cuceri şi ca atare nu-şi pot fixa un puternic punct de sprijin (Doja în faţa Timişoarei,  Horia în faţa Devei, etc.).
Clasicii marxism-leninismului, analizând caracterul răscoalelor ţărăneşti din evul mediu, au arătat că importanţa istorică a acestora sta, între altele, în faptul că dealungul veacurilor ele au demonstrat existenţa unor imense rezerve de energie revoluţionară în rândurile maselor ţărăneşti. Unii dintre scriitorii noştri au urmat această indicaţie şi au înfăţişat în frumoase pagini vitejia eroică a maselor ţărăneşti, dispreţul lor pentru moarte în lupta împotriva asupritorilor, voinţa de a pune capăt unei orânduiri nedrepte. Dar nu toţi. Suntem nevoiţi să recurgem din nou la exemplul lui 1. D. Muşat, deoarece acest autor a falsificat în problemele esenţiale imaginea răscoalelor ţărăneşti. Astfel, ceeace înfăţişează el nu este avântul revoluţionar al maselor,
14 — V. Românească
ci furia sălbatecă şi inconştientă vecină cu bestialitatea şi care nu poate duce la nimica bun, trăsături cu care acest autor vrea să caracterizeze aceste puternice mişcări de masă din trecutul nostru istoric. Deaceea, nu poate părea curios că în cartea sa despre răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, nobilii şi ofiţerii imperiali sunt portretizaţi cu mai multă simpatie decât răsculaţii. O altă greşeală gravă a acestui autor şi care ţine, deasernenea, de ignorarea a ceeace este caracteristic în răscoalele ţărăneşti, este neglijarea faptului că, spre diferenţă de proletariatul revoluţionar, iobăgimea răsculată nu putea pune nimic în locul orânduirii împotriva căreia lupta. (Deaceea a-i presupune lui Doja sau lui Horia idex de „şefi de stat" estecu totul absurd).
O problemă care trebuie deasernenea pusă just de către scriitori în legătură cu răscoalele ţărăneşti este cea a aliaţilor ţărănimii în lupta ei, şi, e vorba. în primul rând, de orăşenime. Aceşti aliaţi sunt fie aproape trecuţi cu vederea (în poemele lui Florea-Rarişte, de pildă), fie priviţi ca un balast trădător şi şovăielnic care împinge la înfrângere răscoalele iobâgeşti (I. D. Muşat). A. acorda orăşe-nimii medievale trăsături de caracter care sunt ale burgheziei în declin nu înseamnă numai a denatura adevărul istoric, dar în acelaşi timp a falsifica imaginea veridică a ceeace este viu şi se desvoltă în societate. Dacă, în ţara noastră, orăşenimea n'a putut fi un aliat viguros al ţărănimii într'o bună parte a evului mediu, aceasta se datoreşte insuficientei, desvoltări a oraşelor şi nu caracterului trădător al orăşenimii. Poate din această cauză în literatura noastră istorică ce tratează această temă se vorbeşte atât de puţin de lupta comună a ţărănimii şi a păturilor săi ace dela oraşe, a orăşenimii plebeiene, fapt care ar îmbogăţi cu mult conţinutul epic al acestei literaturi.
Şi însfârşil credem că tema răscoalelor ţărăneşti — formă superioară a luptei de clasă — nu trebue ruptă nicidecum de firul general al istoriei la care participa incorporată cu totul.
★
210
EUGEN STANESCU
O altă temă proferată de autorii de opere literaro cu subiect istoric este lupta de veacuri a poporului român împotriva cotropirii şi jugului turcesc. Crearea unor opere literare valoroase axate pe această temă este o contribuţie însemnată la difuzarea, în rândurile oamenilor muncii din ţara noastră, a tradiţiilor glorioase de luptă ale poporului nostru. In general, scriitorii noştri, cititori credincioşi ai cronicarilor iubitori de patrie şi a altor izvoare oglindind îndeaproape vitejia poporului în lupta împotriva turcilor, au înfăţişat eroismul poporului în culorile vii ale adevărului istoric. Deaceea, ne vom mărgini numai la câteva însemnări scurte pe marginea câtorva din operele literare de acest fel.
Din aceste opere, de pildă, ar trebui să reiasă diferenţa ce există între lupta poporului nostru pentru păstrarea independenţei, lupta împotriva cotropirii turceşti şi lupta pentru recâştigarea independenţei. Trebuie să se înţeleagă, şi să se reflecte în opera literară, că nu aceeaşi este „ lupta dusă în vremea lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepos şi Ştefan cel Mare şi cea dusă în vremea lui Ion Vodă, Mihai Viteazul şiDimitrieCantemir. Şi aceasta nu pentrucă ar exista vreo deosebire în ce priveşte eroismul dc luptă al maselor, dar formele luptei sunt deosebite în aceste două epoci. Şi, deaceea, altfel so poate petrece acţiunea literară în prima epocă şi altfel în a doua.
In prima epocă lupta se desfăşoară sub steagul statului feudal. Statul feudal, de- sine stătător, conform funcţiei sale externe, se apără de cotropirea turcească şi anărarca e cu atât mai pozitivă cu cât baza de masă (ţăranii liberi) a luptei este mai largă; de aci explicaţia victoriilor lui. Vlad Ţepos, Ştefan cel Mare şi a altora. In a doua epocă, statui feudal nu mai e de sine stătător,ci cu întregul său aparat se află în mâinile turcilor (îngustarea bazei de masă a luptei antiturccşli prin aservirea ţărănimii a fost cauza principală a acestei situaţii); funcţia externă de apărare nemaiputându-se exercita asupra turcilor, lupta antiotomană po plan de stat, din formă permanentă devine episodică, constând, în smulgerea, pe cale violentă,
a statului feudal de sub controlul turcesc (răscoala antiotomană); în aceste condiţii, misiunea luptei permanente, zilnice, împotriva jugului turcesc e preluată do popor, care o duce cu glorie şi obligă în unele momente domnia să se asocieze la această luptă.
In cazul primei epoci, acţiunea literară rămâne mai ales fixată de pregătirea şi desfăşurarea marilor bătălii victorioase, în care victoriile poporului nostru, sub conducerea unor comandanţi iscusiţi, au oprit o clipă ofensiva otomană, aşa cum isbuteşte să realizeze Mihail Sadove.anu îti „Fraţii Jderi" lupta Moldovei împotriva agresorului turc în cea de a doua jumătate a veacului al XV-lea. In cazul celei de a doua epoci (cu toate că şi acum există lupte de importanţă), acţiunea literară e fixată mai ales de forma luptei permanente, zilnice, pe care o duce poporul împotriva ocupanţilor otomani: tulburarea comunicaţiilor turceşti, aruncarea în aer a pulberăriilor otomane, atacuri răsleţe asupra raialelor turceşti, sabotarea prestaţiilor datorate Porţii, etc, — care n'au dus la eliberare, dar care au întreţinut vie, nestinsă, flacăra luptei împotriva cotropitorilor. Deaceea, în unele cărţi ca „Mitruţ al Joldii" şi „Brazdă şi Paloş", tăria luptei antiotomane este pusă la încercare din cauza faptului că autorii, confundând a doua epocă a luptei antiturceşti cu prima, au centrat acţiunea tot în jurul marilor lupte, picrzâudu-se din vedere măreţia luptei de zi de zi a poporului.
Scriitorii noştri, în operele lor, au dat toată atenţia solidarizării boierimii cu interesele jugului turcesc, temelie a regimului dominaţiei otomane în ţara noastră. In „Nicoară Potcoavă", în „Mitruţ al Joldii", în „Brazdă şi Paloş" există pagiui puternice dc demascare a rolului infam, odios, jucat dc boierimea ţărilor române în procesul de cădere sub povara jugului turcesc. Personagii (de altfel reale istoriceşte) ca Irimia Pârcălabul şi Dan Vistiernicul devin în acest fol prototipice a ceeace este mai negru în trădarea de patrie. Dacă în cartea lui Mihail Sadoveanu însă acest rol istoric nefast al boierilor este zugrăvit cu o limpezime în faţa căreia poate păli de invidie istoricul de
ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNOR TEME LITERARE
211
meserie, la celelalte opere unele adnotări ar fi necesare. Nu e just, aşa dar, ca în legătură cu poziţia faţă de jugul turcesc marii boieri să fie împărţiţi în douăainii trădători şi alţii credincioşi ţării. Istoria patriei noastre ne arată că marii boieri, toţi, cu rare excepţii, au fost trădători şi au pactizat cu duşmanul secular, zi de zi şi mai ales în momente când încordarea forţelor poporului tindea la scuturarea jugului turcesc. Deaceea contravine adevărului istoric tendinţa unor autori ca G. Ignătescu, L. Fulga, Radu Tcodoru şi alţii de a înconjura scaunul domnesc — atunci când acesta se află în fruntea luptei antiotomane —cu o serie de boieri excepţii dela „regula" trădării. Deasernenea la operele literare care tratează aceste teme o necesar a fi mai limpezit mecanismul trădării. In aceleaşi cărţi, boierii apar uneori ca indivizi izolaţi, plătiţi de turci ca să trădeze, imagine destul de depărtată de aspectul mult mai grav ai lucrurilor, deoarece boierimea trădează ca o întreagă clasă: solidarizarea cu interesele jugului turcesc nu este a intereselor particulare ale boierului ci a intereselor de clasă ale boierimii (care considera preferabil haraciul — plătit de altfel de popor — de cât finanţarea războiului antiturc). Lăsând unele confuzii în această privinţă, Laurenţiu Fulga, în piesa sa, îngăduie ca trădarea boierească să plutească în vag, Iară o strânsă logică a faptelor.
Discuţia acestei probleme recomandă seniorilor totodată să valorifice mai mult tezele lui Mars şi Engels privitoare la roiul dominaţiei otomane în frânarea des-voltării istorice a popoarelor subjugate de turci.
*
Socotim necesar să încheiem încercarea de faţă cu câteva înseninări privitoare la locul pe care trebuie să-l ocupe îu aceste opere literare masele populare creatoare ale însuşi procesului istoric.
Întemeietorii socialismului ştiinţific, Marx şi Engels, au stabilit încă de acum o sută de ani şi mai bine că istoria societăţii este în primul rând istoria modurilor de producţie şi totodată istoria producătorilor bunurilor materiale, istoria
14*
maselor populare. Poporule făurit istoria fiindcă prin munca lui el a creat toate valorile materiale şi culturale care au dat un conţinut concret istoriei. Portretul măreţ al forţei creatoare a poporului este astfel zugrăvit de Maxim Gor-chi: „Poporul nu esle numai forţa care crează toate valorile materiale, el este unicul şi nesecatul izvor al valorilor spirituale, primul poel şi filosof în . timp, primul prin frumuseţea şi genialitatea creaţiei sale, creatorul tuturor poemelor mari, al tuturor tragediilor depe pământ şi al celei mai măreţe dintre ele — istoria culturii mondiale".
In desfăşurarea marilor evenimente ale istoriei, poporul este în fapt tribunalul suprem care a decis soarta societăţii. Acele mari evenimente care au determinat momentul în caro masele ridicate la luptă, cu toate puterile lor, au imprimat istoriei un curs mai rapid, au fost mai ales războaiele de eliberare şi revoluţiile. Rolul maselor a fost hotărîtor în epocile în care popoarele, apărându-se de nimicire, au transformat în pulbere şi cenuşă ur-diilc cotropitoare. Rolul maselor a fost hotărîtor în timpul revoluţiilor — „săr-bătoarele istoriei"—în epocile do trecere dela o formaţie socială la alta, în epocile prăbuşirii, cu sgomotul asurzitor al s-toriei, a lumilor măcinate de vreme. Deşi mult mai puţin conştiente decât azi, — când sunt înarmate cu învăţătura mar-xist-leninistă—de rolul lor do făuritoare ale istoriei, rolul maselor a fost deci hotărîtor în trecut.
Masele, ca atare, trebuie să dea viaţă plină şi caldă paginilor operelor literare cu subiect istoric. Masele trebuie să fie văzute şi simţite; în fruntea maselor a,par personalităţi care nu pot fi înţelese altfel decât ca exprimând aspiraţiile şi nădejdi ile m aselor — condiţie Iară de care o personalitate istorică nu poate fi închipuită decât ca o piramidă deşartă, purtată la întâmplare de voinţa valurilor de nisip.
In tratarea unor subiecte ca răscoalele ţărăneşti sau lupta poporului nostru împotriva jugului turcesc, pe primul plan trebuie să stea activitatea neîncetată a maselor, izvorul de forţă al conducătorilor în acţiune ; energia revoluţionară a maselor tre-
EUGEN STANUSCU
buie văzută mişcând, ca o cheie nevăzută, toate şuruburile întâmplărilor mari sau mici care însufleţesc istoria unui popor. Şi piedestalul înalt pe care masele unei epoci, — ale căror visuri au durat multe construcţii utopice — îşi urcă conducătorii, nu trebuie înţeles de noi la aceleaşi dimensiuni. Deaceea, este profund greşită şi din această perspectivă concepţia unor autori ca Florea-Rarişte şi I. D.' Muşat care-şi ridică eroii principali cu mult deasupra maselor, înzestrându-i cu telescoape magice prin care văd,  „pe cer senin", viitorul, în vreme ce poporul rămâne fixat, cu preocupările sale directe, de „banalitatea" momentului istoric respectiv. In felul acesta
Gh. Doja sau Horia nu mai sunt eroi reali ai istoriei, ci ficţiuni produse de concepţia greşită a cultului personalităţii în istorie. A-i readuce în rândurile poporului, ale cărui năzuinţe au ştiut atât de bine să le exprime prin lupta lor, înseamnă in primul rând a integra adevărul istoric m drepturile sale.
Astfel, aceste opere literare vor putea, ca şi folclorul — această minunată creaţie a geniului popular - să oglindească cu credinţa obligatorie viaţa adevărată, plină de pasiuni şi bucurii, de suferinţă şi de îndârjire, a principalului erou al istoriei României, poporul patriei noastre.
AL. I. ŞTEFĂNESCU
O IZBÂNDA A POEZIEI TINERE *)
V
romurile noastre au întors poezia !a rostul ei iniţial de însoţitor al omului în . faptă. Dela epopeea aedului antic, menită să înflăcăreze inimile războinicilor porniţi să-şi apere patria şi până la verbul incandescent al „scării" maiacovschiene care eternizează artistic măreţul, salt din Octombrie 1917 al omenirii, poezia a însoţit totdeauna lupta pentru trecerea în fapte a năzuinţelor superioare ale omului.. Deţinător al capacităţii do a gândi şi de a şi înfăptui gândurile, omul utilizează aceste însuşiri ale sale pentru a ajuta la transformarea lumii, a naturii, a societăţii.
Combătând cu energie concepţia decadentă burgheză care făcuse din poezie o firavă floare de seră atunci când nu era o plantă deadreptul veninoasă, poezia noastră de după eliberare şi-a reluat rolul ei firesc de minunată unealtă a omului, intorcându-se la izvorul neîntrecut al creaţiei populare, învăţând dela marii barzi ai trecutului nostru Eminescu, Coşbuc şi dela marii poeţi sovietici, care duc mai departe explozia lirică a lui Maiacovschi, poeţii noştrii de azi, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, ca să nu cităm decât pe câţiva, au reuşit să redea poeziei rostul ei măreţ de însoţitor şi luminător al omului, pe drumul atât de complicat care duce la eliberarea lui morală şi. fizică, la crearea unei societăţi superioare, societatea comuni stă.
Trăsătura principală a poeziei noastre
noi, poezie care păşeşte cu curaj pe calea realismului socialist, este întoarcerea poetului către om. Şi poezia lui Miai Beniuc. şi poemul Bălcescu al lui Eugen Jebeleanu, şi poemele Minerii din Maramureş sau Lazăr dela Rusca ale lui Dan Deşliu, au în centrul lor omul, omul înaintat al epocii. Spre aceasta poozio care vorbeşte despre oameni, care însoţeşte omul în înfăptuirile sale. milioanele de noi cititori se îndreaptă cu entuziasm, o înţeleg, o iubesc şi-i dau cinstea cuvenită.
Eliberarea câmpului nostru poetic de falsa luxuriantă a diferitelor ipostaze ale decadentismul ni a creat condiţiile unei veritabile înfloriri a nobilei arte a versului. Această înflorire este un numai de substanţă dar şi cantitativă. Numai în 1953 au apărut o serie de volume de debut ale unor tineri poeţi ca Aurel Rău. Al. Andriţoiu, Ştefan Iureş, Florin Mugur, etc. Şi sunt încă mulţi tineri poeţi de talent care-şi rotunjesc de pe acum viitoarele volume în paginile larg deschise ale presei noastre. Iu poezia noastră există succese remarcabile care se străduie să ţină pasul cu succesele pe care oamenii muncii din patria noastră le au în alte sectoare, de activitate. Dar şi aici, ca şi pretutindeni, grija asigurării unui înalt nivel calitativ este esenţială. Analiza pe caro o vom face mai departe asupra operei unuia dintre aceşti poeţi tineri, va arăta, credem noi, că şi în poezia noastră   tânără   înflorirea   cantitativa a
*) Ştefan Iureş:  Cuvânt despre tinereţe, E.S. f'. \,. A., 1953.
214
AL.   I. ŞTLFĂNF.SCU
producţiei e însoţită în mod permanent de efortul pentru ridicarea nivelului calitativ al creaţiei.
★
Ştefan Iureş este un tânăr poet cetăţean. Citindu-i versurilc simţi că ai alături pe unul din constructorii socialismului în ţara noastră. Poetul „a lucrat" pe şantierele dela Bumbcşti, Hunedoara, Bicaz sau Bucureşti (Carnetele de brigadier; Trandafirul), a primit şi a exercitat dreptul de vot când a împlinit optsprezece ani (Primul vot), a învăţat să cunoască trecutul poporului său, atât asuprirea de veacuri (La Peleş), cât şi lupta pentru eliberare condusă de „partidul marc muncitor" (Ucenicul Partidului). El a studiat tezaurul moştenirii noastre literare şi-1 cântă pe Emincseu sau pe Cara-giale. (Iar raza ei abia acum; Premieră 1879). Acţiunea uriaşe, tumultuoasă a partizanilor păcii găseşte ecou în sufletul poetului (O flacără trece frontiera). Tot aşa şi lupta comuniştilor francezi (Părerea lui Jeannoi şi-a Franţei) sau eroismul poporului grec (Copilul lui JVikos). In acelaş timp, poetul nostru cetăţean este frământat dc problema eternă a dragostei (Alături; La fel de proaspătă; Romanul prescurtat al unei căsnicii). Toate aceste preocupări nu-1 împiedică pe Ştefan Iureş să cânte măreţele eforturi ale constructorilor socialismului în patria noastră, «eînool atul drum spre cultură şi calificare al masselor muncitoare (Fata din turnul de foc; Sudorul; Cu căluţul); elanul întrecerilor socialiste (Cântec de petrecere), patriotismul fără margini al poporului, eliberat (Aşa a fost în Baltica). în sfârşit, poetul atât de tânăr nu şovăie să atace problema complexă a intelectualităţii în statul de democraţie populară (Actorul), problema rosturilor artei (Podului).
Am făcut această enumerare tematică nu pentru a arăta, de pildă, că problema transformării socialiste a agriculturii lipseşte din buchetul tematic al volumului. Marele scriitor sovietic Uya Ehrenburg a arătat de curând, în articolul, său din „Znamia", că aceasta nu poate fi o critică valabilă oricum. Realitatea revoluţionară a zilelor noastre şi viata îu general sunt atât de bogale, încât ar fi cu totul
iluzoriu să cerem unui artist să le reflecte în întregime, sau chiar în majoritatea domeniilor lor celor mai importante. Problema principală a operei de artă este mai puţin cât reflectă din uriaşul panou orizontal al vieţii, cât mai degrabă cât de adânc este sondajul vertical în sufletul oamenilor, care se frământă pe parcelele esenţiale alo acestui panou în eternă vibraţie.
Totuşi înşiruirea are un temei. Ea ne demonstrează una din caracteristicelc personalităţii poetice, evident încă în formaţie, a poetului. Iureş are o liră multi-cordă. Curiozitatea artistului este largă, stăruitoare, curajoasă. Poetul vibrează la problemele epocii sale, şi la probleme foarte variate. Existenţa acestei curiozităţi este o premiză favorabilă, atât pentru bogăţia conţinutului cât şi, aproape secvent, pentru vastitatea arenei poetice pe   care   evoluiază   Pegasul poetului.
Desigur, alegerea fericită a aspectelor din viaţă pe care artistul îşi propune să le cânte este doar un prim pas, indispensabil, dar un prim pas. Principalul este dacă munca poetului reuşeşte să concretizeze îu imagini puternice, vii, ceeace poetul pătruns dc spiritul său partinic a selectat din univers.
Trebue să spunem fără ocol, că Iureş a reuşit să înfăţişeze la un ridicat nivel artistic, clocotul vieţii contemporane. Şi credem că origina acestui succes trebue căutată în atitudinea poetului fală de oameni. Iureş a ştiut să se plaseze în poezia noastră tânără pe acelaş făgaş încarc au mors spre succesele lor poeţii Bcniuc, Jebeleanu, Deşii u, aşa cum arătam la început. Desigur, el nu oste încă la înălţimea acestor contemporani, dar drumul pe care a pornit este o primii garanţie  în   acest sous.
Caracteristic pentru densitatea cu care c zugrăvit omul în creaţia poetică a lui Iureş ni se pare poemul Rolul. Un mare actor, crescut la şcoala veche, departe de lupta socială, interpret strălucit al lui Othello sau Hamlet, nu reuşeşte să creeze un rol „simplu" după părerea lui, „un om sovietic". La primele critici artistul so îudârjcşle şi  reia rolul:
O IZBÂNDA A POEZIEI TINERI
lib
Şi forţa'nlregii maestru
0 strânse penlru-un om sovietic. .
Oglinda-l răsfrângea jucând La teatru şi la el acas\ El repeta câle-un cuvânt Cu zeci de mlădieri în glas.
Dar nici după acest studiu prelungii, personajul nu se încheagă:
_. ,.Nu, nu te face să Iresalli". ii spun colegii de muncă:
Nu, nu-i nevoie de oglinzi, De prea subtile intonări. Un lucru trebuie: să tinzi Să-i semeni mull, înlr'aderar.
Conştiinţa profesionala il _obl g.« pc actorul nostru să încerce a mţelegc pe oamen- noi din jurul lui. Atunci abia 7lm despre măreţia latelor^ialis£ despre eliberarea emulul de exploatare, despre semnificaţia adâncă a luptei pentru ST Se  duce în mijlocul muncit
cercun de aiU*i amauni, , despre liamlct, se integrează cu alto Sie în ritmul obştesc devme un activist social. Desigur, el n'a rutat olul ;c care va Uebui să-l realizeze odată si odat ă:
Si asa se'nlruchipă'ntr'o zi Un 'om sovietic, viu, fierbinte, Pe care sala-l îndrăgi, Pe care-avea să-l fină minte.
Stârni aplauze - entuziaste Sovieticul din rol - dar fliu Că aiulase ţării noastre Să crească propriul său fiu...
Construcţia acestui poem este foarte^ să cu greu se pot găsi strofe care ar putea Ssl în pruna parte se sc^ază meaturi scurte, ascuţite, un admirabil portret rafal eroului. Odată cu pari» a doua când se pune problema noului 10I ac om tele dramatice se îndesesc. Poetul mtic
Ccrîlictul din sufletul eroului are un cor tur foarte marcat. In partea a treia, eroul pleacă să cunoască viaţa. Enumerarea la care recurgo poetul nu mai este tot atât de fericită ca mijloacele de pana acum. Sunt destul de palide strofele cu dulgherii, care-s' în întreceri. Este adevărat, şi e bine că pentru a reda creşterea iurlunoasa a clasei muncitoare, poetul recurge ta^ui element care face parte dm mediul med a
apropiat al actorului: dulgherii cai o fac
decorurile. Totuşi, este puţin, pentru ce
ar   vrea   să sugereze.
De altfel în această parte se afla p
miele  imagini  sărace ca:
într'un lung stol Sburară pagini iuţi prin faţă.
sau exprimări şablonarde, ca de pildă, eroul „prim în jurul său, m viaţa , cum alic zări îl cbeamif, ^iat^Je teneiu. Mult mai convingătoare sunt stic.-Me care descriu activitatea eroului m mijlocul muncitorilor, felul m carp el este să se apropie de ei. In schimb
Conţinând   idei   şl   senUmente adânci, îufăţişând  într'o  imagine puternica «n crâmpei pasionant din realitatea noaslia, poemul Bolul ui se pare printre cele ma. reaLate ale poetului. El reuşeşte sa redea îu mod foarte convingător, m doua-tn pagini,  esenţa unui întreg proces tpo I,/ transformare    suîlclcasc;i    cu n.aic bogăţie de nuanţe, aşa cum t-ai .oua nuvelă sau cbiar un roman.
Cam acelaş univers de ,det se afla ş. u arta poetică co deschide volumul Curant despre tinereţe:
buinţează
dialogul, replica,
exclamaţia.
5i   nu  te plimbi prin vială caprin târg, Călcând domol şi ţâră neastâmpăr,^ Gustând de ici, ciupind colo  cu sârg Spunând în dreapta şi m stânga: „Curr.pa,.
exclamă autorul, dojenind pe un ia^jnor Poet   obiectivist, eclectic   sau i atuialis , care crede că talentul eslc totul in arta In primul rând este important co spu. ^ abia în al doilea rând cum spui. Aita nu
216
AL.   [. ŞTEFANESCU
are rost decât dacă ca foloseşte omului, poporului:
Dar pentru asia trebui' — line minte — Să fi şi tu în linia întâi"!
Să treci, prin burniţi, vântul să le sufle Să nu te plimbi prin viaţă. Să trăieşti. Şi vei vedea cum se adună'n suflet înalte simţăminte omeneşti.
Concepţia justă a poetului militant este înfăţişată cu vigoare, şi nici verva satirică împotriva falşilor profeţi nu este de dispreţuit. Lipseşte însă din îndemnurile adresate poetului unul important, şi anume acela că opera de artă nu poate fi cu adevărat partinică dacă ea nu dovedeşte o înaltă măestrie. S'ar putea obiecta că n'a fost intenţia autorului de a da o artă poetică completă în acest poem, că asta este treaba esteticii, lotuşi,, lipsa unui astfel de îndemn ni se pare semnificativă. Semnificativă atât pentru poemul acesta cât şi pentru întreaga producţie de până acum. a tânărului poet. Nu vrem deloc să spunem, anticipând asupra altor consideraţii pe care le vom face mai departe, că Ştefan Iureş nu are măestrie artistică. In Rolul, poemul analizat mai sus, se vede că măestria nu lipseşte autorului, şi încă într'un grad înalt. In Poetului, piesă mai puţin realizată decât Rolul, se întrevăd însă unele clin primejdiile care pândesc pe tânărul poet. Există aci strofe slabe ca:
Iar oamenii doresc ca tu să-i bucuri Cu zorii ce se rumenesc deplin, Iţi cer să desluşeşti acum, în muguri, Bogatul rod al zilelor ce vin.
unde exprimarea c prolixă şi vagă. Dease-menea imaginea finală, care vrea să redea raportul just dintre poet şi clasa lui, dintre artist şi poporul lui, este superficială:
Şi eşti dator ca iarăşi să recazi Cu ploaie şi cu ropot greu de grinden i, Fertilizând seminţele de azi, Sclrobind neghina lumii, pretutindeni.
Dacă ploaia binefăcătoare a artei poate „fertiliza seminţele de azi", desigur că „ropotul greu de grindeni" nu poate decât să distrugă, nu numai neghina dar şi lanurile de grâu. Mai sunt şi alte inadvertenţe îu acest poem (expresii greoaie ca: „recazi", „paloş scăpărănd", „căi de cât dc preţ"; „dar dintre ei mereu sunt mai puţini"; ,.//-'  furi";   „sdrobind neghina".)
Faptul că tocmai în poemul care deschide volumul, care este şi o artă poetică, totuşi într'o măsură măestria artistică e minimalizată şi ca ideie şi ca realizare artistică, ni s'a părut demn de a fi relevat.
Dar, după cum am mai spus, principala calitate a poeziei lui Iureş este că în centrul ei se află omul, năzuinţele lui, frământările Iui. Şi nu un om oarecare ci omul zilelor noastre, omul avansat care construieşte  societatea  nouă, superioară.
Să facem cunoştinţă cu acest om.
Iată pe Maria, Fata din turnul de foc, copila de pe Mureş care a învăţat atât de repede meşteşugul zidăriei:
Anii de ucenicie I-ai gătat în două luni. Taina'ntreag-a meseriei Când ai izbutit s1 aduni?
Maria este unul dintre acele milioane de oameni minunaţi, pe care partidul clasei muncitoare îi aduce la lumină, dârzi, sinceri, oameni, care construiesc cântând. Truda Măriei e zugrăvită cu măiastră sobrietate:
Aduseseşi dela ţară Dor mult şi puţin mălai. Nu ciopleai şamota doară: Viaţa ta o şlefuiai.
Tot aşa, în comparaţie cu construcţia plină de jertfe a Meşterului Manole, munca Măriei este eliberată, optimistă, plină de dragoste:
...Cânţi Mărie Şi-aşezi harnic cărămizi, Ştii: furnalul o să ţie Fără ca în el să'nchizi
Pe cel drag. Dar, între ziduri, Caldă, inima ţi-o pui.
O IZBÂNDA A POEZIEI TINERE
217
Neclintită ca granitul Fi-va temelia lui.
Cânţi, Mărie! Cântă tarei
Surprinzând omul în procesul muncii, legând imaginea prezentului de tradiţia naţională, tragică dar nobilă a Meşterului Manole — poetul reuşeşte să ne comunice fiorul autenticităţii, să reflecte veridic măreaţa noastră realitate. Există şi în această poezie strofe reci, grăbite, uncie chiar cu iz   proletcultist,   ca  de pildă:
Fontă: ies tractoare noi, Fontă: creşte înc'o sondă, Fontă: bec în sat la noi. ... Ţara ntreagă cerc fontă.
unde, în locul doritului strigăt plin de elau, ne întâmpină geam a dogită a exclama tivul u i n esus ţi n u t.
Poetul ştie să surprindă fericirea modestă şi minunată a vieţii de familie (Primul voi). Francisc, tânărul miner, a împlini! 18 ani. Acasă îl aşteaptă mama, mezina Gali. Tatăl, miner şi el, „tânăr e, cu păr cărunt", povesteşte familiei sale, azi fericită, despre vremurile grele de altă dată. Apoi priveşte cu dragoste la flăcăul lui:
Ce spui Francisc! In Noeinbrr Vei vota întâia dat'. Noi le-am aşteptat, ca'n liste Să ne scriem toţi deodaV!
Eu plec ochii: — „Nu te superi, Zău, nu vreau să-mi porţi necax. Dar... eu n'am avut răbdare. Ştii... eu m'am înscris chiar aii!
Modestia şi avântul tinereţii, chibzuinţă şi experienţa de muncă şi luptă a tatălui, dragostea fără margini a mamei, sburdălni-cia mezinei Cati, prânzul modest dar îmbelşugat, toate aceste elemente ale poemului sunt realizate cu mijloace simple, naturale, cu un humor sănătos, care situează poezia printre cele mai realizate, ale poetului.
Asemănător bătrânului miner, este meşterul din Cântec de petrecere, care a fosl întrecut  de  proprii   lui „băieţi".
Credeţi voi că mi-e necaz
Dacă rnă'nlrecurăţi.... Chiar de-ar fi aşa, de azi
Cugetul mi-l curăţ.
Povestind ce greu i-a fost când a învăţat meseria, înfrăţindu-sc cu tinerii lui tovarăşi de muncă, bătrânul meşter ridică vesel paharul:
„Pentru meşteri tinerei'" „Pentru casă nouă!" „Bem şi pentru ochii-acei Care ne plac nouă!"
deoarece:
Multe'nlrecen inca suni
De acVnainlc. Doar la tâmplă sunt cărunt;
lnima-i fierbinte]
Sprinteneala metrului popular, utilizarea meşteşugită a dialogului, humorul îmbelşugat, sunt mijloacele prin care poetul isbufeşto să redea atmosfera ele înaltă etică a întrecerii socialisto, a noilor relaţii dc. muncă între meşter şi ucenicii săi.
Iureş este întotdeauna preocupat de probleme umane. Cu multă profunzime, descrie el în poezia Ca căluţul, reac-ţiunile sufleteşti ale ţăranului cărăuş Achim în faţa tehnicii înaintate, concretizate în apariţia ca din basme a excavatorului. Achim, aşa s'a pomenit din strămoşi,   cu cotiga şi. cu calul:
„Eu cotiga n'o voi umple. Trebue să-l cruţ. Ce mă jac... ce-o să se'nlâmple Fără de căluţ?"...
La vederea escavatorului, care-i pare o fiară apocaliptică, murgul lui Achim tresare şi fuge cu căruţă cu tot. Intre murg şi Achim, caro a reuşit să-l întoarcă, urmează o conversaţie mută. Cum să nu se  sperie  căluţul:
Când tu însuţi, uluit
O priveşti, Achime?... Un grăunte s'a clintit
Astăzi şi în tine.
218
AL.   I.   ŞTEFAN F-SCU
Ca marc dragoste de oameni, poetul se opreşte în jurul acestui fapt mărunt. Cu delicateţă, el scoate la iveală gândul nou ce-a înflorit în cugetul lui Achim, care se simte cuprins de admiraţie faţă de escavator, de milă faţă de calul lui costeliv:
TacL.. Dece nu-li duci carului?
Nu ştii ce-i cu tine. ... Tare ţi-i mărunt căluţul,
Tare-i slab, Achime.
Poetul reuşeşte să surprindă momentul esenţial, clipa marei transformări clin sufletul lui Achim, care va deveni escava-torist, o imagine sugestivă pentru fenomenul larg al trecerii la tehnica avansată a   marei industrii.
Astfel de oameni, ca cei de mai sus, sunt în mai toate poeziile lui Iureş. Şi brigadierii din Ucenicul Partidului şi tânăra  fată  din  Trandafirul, care:
... întocmai ca băieţii
Apasă greu pe muchia lopelii.
dar:
Tot vei cunoaşte'n trandafiri, odată, Ceva din gingăşia ei de fată.
şi marinarii depe vasul Plehanov din poemul   „Aşa a fost în Baltica."
Poetul se apropie cu dragoste şi curaj de aceşti oameni noi, iar cântecul lui este sincer, convingător. Este cântecul acela caro'nsoţeşte omul în fapte. In poezia lui Jnres, munca ocupă un Ioc important şi acesta este unul din meritele sale deosebite.
Tot atât de curajos atacă poetul şi tema dragostei. In La fel de proaspătă. Alături, sentimentul iubirii este grav, delicat, statornic:
Mai visăm şi azi cu voce tare, Mai. tăcem şi azi ca la'ncepui... Numai rădăcinile uşoare In adâncuri, trainice-aa crescut.
sau plin de exuberanţă, pentru tovarăşa de şantier:
Treacă vremea, mult zorităf Eu, tot tânăr voi cânta Zldu'ntreg şi cărămida Ce-o primesc din mâna ta...
Foarte reuşit ni se pare Romanul prescurtat al unei căsnicii în care, folosind versul şi ironia maiacovschiană, poetul so ridică cu tărie împotriva vechilor concepţii despre căsnicie, concretizate în menţinerea rolului minor al femeii în societate. Un tânăr activist îşi scoate soţia din producţie şi o rupe de tovarăşii ei utemişti, reducând-o la rolul de „casnică":
Cc spuneţi voi,
prieteni:
de-acest dresor
de păsări?
Dar despre fala cure,
doi ani,
abia'ndrâ-ni
Să piue
în spaţiul
acestei colivii?
— Dresaj burghez
se cheamă.
Să-l spulberăm,
năprasnic!
Aşa
să se încheie
romanul nostru casnic'.
Un poem bine construit, de factură viguroasă este Aşa a fost în Baltica. Inspirat din epopeea reală a vasului românesc Plehanov, ai cărui marinari au avut de întâmpinat mari greutăţi în Marea Baltică, când în urma unei puternice furtuni vasul a fost avariat, Aşa a fost în Baltica este un adevărat imn al patriotismului socialist. Poemul începe cu o evocare a „natalelor iubite maluri", „căsuţele cu geamuri mici, j prin care se zăreşte marea", semne ale nostalgiei „marinarului de cursă lungă". Faptul că navighează pe un vas al Republicii îi face însă pe oameni  să simtă că:
... Şi totuşi, patria-i aproape E până şi. aci, pe vas.
O IZBÂNDA A POEZIEI TINERE
219
Dar marinarii şliu că marea e „făţarnică":
... Aşa a fost şi'n Baltica. Privea cu ochii răi şi verzi, Şi dinir' odată, tulbure, Imp o trio inel u-n i-se' n m ers Jură ca să ne spulbere. Vântoasele, vuind turbat, Cu ghiaţă ne izbiră''n coaste, Şi noapte de catran a stat Deasupra capetelor noastre.
In lupta cu elementele naturii, vasul si oamenii primesc lovituri grele. Un catarg se năruie. Telegraful amuţeşte. După multe ceasuri, se rupe şi cârma. Nu mai e decât o singură scăpare: să svârle'ncăr-cătura'n mare. Aşa făceau pe vremuri marinarii, ca să-şi salveze viaţa. Dar încărcătura de pe vremuri era a bogatului armator, a exploatatorului. încărcătura dc azi este rodul trudei cinstite a poporului. Este proprietatea obştească. Cum se va'n-toarco fiecare acasă, cu preţul acestei fapte nedemne?
Căsuţele cu geamuri mici Prin care se zăreşte marea, Ne vor primi cu întrebarea: Cu ce preţ aţi ajuns aici?
Prin eforturi supraomeneşti, eroicii marinari ţinând cârma cu mâinile, reuşesc să reziste furtunii. Legătura telegrafică e restabilită. Cu greu vasul ajunge cu încărcătura neatinsă, într'un port scandinav:
.La ţărmul vechii Scandinavii Pescar, matroz, femeie, ţânc, Priviră cu respect adânc Spre rănile deschise-a navei. Căci ei ştiau că vasul vine Dinir1 un pori liber, fără robi, Deaceea multe mii de ochi Cătau eu dragoste spre tine.
Pătruns do suflul fierbinte al dragostei de ţară, poemul Aşa a fost în Baltica con-stitue pentru Iureş un examen greu, trecut cu succes. Poetul se avântă spre marile teme, spro poemele mai largi şi respiraţia
lui nu so dovedeşte scurtă, versurile sunt pline, emoţionante, de un dramatism sguduitor.
Tot astfel în O flacără treee frontiera, sentimentul universal al luptei pentru pace, adâncimea şi măreţia lui, semnificaţia lui eroică sunt redate cu ajutorul peisajului impresionant al Alpilor. Ştafeta păcii vine din Italia la Viena, peste crestele Alpilor. Sunt ordine nemaiauzite, date de imperialişti, ca ştafeta să fie oprită la graniţă. Dar graniţa-i. pe Al pi, şi-i iarnă. Natura   nu-i   aici prietenoasă:
Pe colţi de cremeni calcă vârful tălpii. Nici jepii n'au găsit aici teren. Şi parc un hohot sgâllâie lung Alpii Când omul se agaţă de licheni.
Dar tinerii luptători pentru pace nu se înspăimântă. însufleţiţi de idealul lor, ei se caţără pe culmi .de neatins. Torţa lor pâlpâie   uneori  mai slab:
Dar iarăşi, se înalţă, strălucind, Şi-o poartă făclierii mai departe, împrăştiind o pulbere dc-arginl Pe-acesle stânci plecate peste moarte.
Biruind greutăţile, aşa cum voinţa popoarelor va birui uneltirile imperialismului în agonie:
■î'
Sus, unde numai vulturul pleşuv Vâslind cu aripi largi mai poate trece, S'au întâlnit, cu'n strigăt dc triumf, Italienii şi austriecii.
Viziunea poetică este grandioasă şi iarăşi trebue să subliniem căii centrul poemului stă splendoarea gestului uman; ca şi, de altfel, atunci când autorul vrea să cânte lupta popoarelor condusă de comunişti, împotriva asupritorilor din propria lor ţară, dublaţi de mercenarii imperialismului american. Iureş nu se pierde în generalităţi. Lupta muncitorilor francezi apare în toată grandoarea ei invincibilă, din povestea micului Jeannot care s'a sculat noaptea dintre ai săi şi, cu creta în mână, a plecat pc străzi, să umple Parisul cu lozinca populară ,.Să fie liber Jacques Duclos".
220 AL.   I. ŞTEFANESCU
Scria; se ridica de jos;
Şi se mustra, de-odată singur:
„Ce tot scrii strâmb! Parcă ai friguri!
Când scrii DUCLOS — să scrii frumos!"
Prins do slugi le guvernamentale, Jeannot e salvat de mulţimea care tocmai manifesta împotriva năvălitorilor. In ţara în   care    copiii    luptă   ca  Jeannot, nu
poate fi înfrânt poporul, nu mai pot fi mânaţi  oamenii   pe  drumul  ucigător al
războaielor de cotropire:
... Degeaba agenţii siguranţei îşi freacă talpa de pământ! Nu. pot să şteargă ei nicicând Părerea lui. Jeannot — şi-a Franţei.
In Grecia fascistă, Copilul lui Nikos e în temniţă, ca o mărturie vie a spaimei care i-a cuprins pe asupritori:
lloiărît-au pe prunc să-l îulănţue; Deţinut chiar din scutec mereu, Poate n'o să se-aprindă 'n el flacăra Care-a. ars în părintele său...
Spre deosebire de unii poeţi, la care „faptul concret", de a cărui necesitate ei îşi dau scama, dar pe care nu reuşesc să-l aleagă şi să-l prezinte convingător, devine, o simplă manieră, Iureş ştie să aleagă momentele şi personajele. Multe din poeziile Iui sunt de fapt nişte povestiri, şi care nu sunt doar versificate, ci sensul lor adânc uman c trecut prin apa tare a poeziei şi înălţat   la   valoarea tipicului.
Dacă aceasta este o calitate a poemelor de mai mică întindere, pe de altă parte Se poate spune că poetul nu migăleşte îndeajuns Ia poemele mai mari, nu le lucrează îndelung, nu are tăria să renunţe la părţile lor slabe, superficiale, să întărească şi să adâncească părţile bune. Iată dece Urmaşii lui Boaită, poemul de cele mai. mari proporţii, este în ansamblu nereuşit. Sudura între brigada de astăzi, care năzuieşte să poarte numele atât de scump de Vasile Pioaită, şi povestea însăşi a eroului clasei noastre muncitoare, nu este trainică. Prea evidente apar diferitele părţi, legăturile sunt cu totul exterioare. Tinerii din brigadă sunt slab indi-
vidualizaţi şi între tabloul împestriţat al excursiei şi povestirea gravă a lui Cercel despre Vasile Roaită, este un dezacord sensibil. Deasernenea, salvarea şarjei de fontă, care închide poemul, e dominată şi umbrită ele povestea despre Vasile Roaită. Poetul n'a înţeles că una din cele două acţiuni trebue să servească doar de pretext sau cadru celeilalte. Aplccându-se cu egală intensitate asupra amândorura, autorul a vrut să bage două săbii în aceeaşi teacă, şi în caz că acest lucru reuşeşte, e cert că ori teaca, adică unitatea poemului se sparge, ori una din săbii este deformată. Aci este clar că tema din actualitate a pălit mult în faţa evocării lui Vasile Roaită, care constitue fără doar şi poate, partea cea mai realizată a poemului şi una din creaţiile cele mai valoroase ale poetului.
Povestea lui Cercel despre Vasile Roaită este printre lucrările cele mai adânci care s'au scris până acum despre jertfa măreaţă a tânărului ceferist. Versul foarte scurt, fremătător, bătăios, a slujit rodnic şi cu credinţă intenţiei poetului. Povestirea debutează furtunos, în rânduri aprige:
Nu se mai poale. Picuri de ură umplu paharul până la gură. Stă să ne'neee jalea, amarul. A7u mai încape. Spargeli paharul?
Hotărîrea comuniştilor de a se sfârşi cu. jalbele, de a face grevă, se răspândeşte eu   iuţeala fulgerului:
Vestea pătrunde ca o stăpână'n casele scunde trase 'ntr'o rână.
Curând, între muncitorii din. restul oraşului şi grevişti se stabileşte un viu contact. Cei de afară aduc merinde, „cei dela IIer-dan au adus pâine". Înăuntru se ţin me-etinguri. Iată pe Vasile Roaită care pătrunde printre pichete:
O IZBÂNDA A POEZIE! TINEKE
221
Printre pichete trece un tânăr. Trupu-i subţire, 'nalt şi mlădiu. Joacă'n privire licărul viu. Neleda-i frunte largă-i şi dreaptă. Simţi că ascunde minte' nleleaptă. Vrerea deplină-i: Pe mulţi întrece! Anii adună-i: nouăsprezece!
Recunoscând într'unul din înflăcărat vorbitori pe dascălul său dc partid, Roaila îi iese înainte. Şi iată că i se transmite marea sarcină, aceea de a face ca sirena sa sune fără răgaz. Plin de o sfântă emoţ.e, Roaită trece
la îndeplinirea ei:
Inimă, astfel să baţi mereu: cu chiot aprig în mersul tău. Poslu-ţi de luptă în focul grevei, e-un post de seamă. E-o luptă-aeve. Marea încredere n'ai s'o înşeli, inimă, sâmbure cald, de oţel.
'"Curţile atelierelor gem de lume. Muncitorii 'se îndârjesc din ce în ce. Glasul sirenei îi înfierbântă. In oraş, burghezii tremură înspăimântaţi. Guvernul criminal ia hotărîrea să reprime greva. In curând, răsună primele împuşcături. Vasile Boaita vede măcelul. Sufletul lui tânăr se cutremură, dar nu cedează:
Se'nfiorase.
Ci sta, sunând!
„Roailă nii-şi calcă Niciun cuvânt..."
Măcelul continuă. Roaită sună mereu, lată că acum a căzut şi dascălul lui. In curând el însuşi este atacat:
împuşcătura. Gloniele'n pântec. ... Dar tot se-aude marele cântec.
încă o rană, rană adâncă... Marea chemare mai sboară încă.
Rănit de moarte,  Roaită. se. stinge:
Pasărea roşie'n zare s'avântă sus, peste norii negri şi grei. Marea chemare din 33...
Poemul reuşeşte cu prisosinţă să comunice patosul revoluţionar al zilelor de crâncenă luptă dela Griviţa. întregul fragment   intitulat  într'o  ediţie posterioare Ucenicul Partidului e scris într'un ritm încordat, trepidant, sguduitor. Pentru a reda succesiunea vertiginoasă  a evenimentelor, multilateralitatea aspectelor dela Griviţa,   autorul   face   uz   de mijloace foarte variate. Astfel, povestirea decurge când la persoana întâia, când la a doua, când la a treia. Fără prea multe ocoluri se trece   dela o treabă la alfa, sau dela un erou la altul, accentuând astfel dramatismul acţiunii, sugerând nenumăratele planuri pe care se purtau luptele, reuşind să dea o imagine   fulgurantă   e  drept, dar convingătoare, a întregii situaţii social-polilice  în   esenţa  ei'.   Poetul utilizează contrastul,   exclamaţia,    hiperbola. Un exemplu dc utilizare nimerită a tehnicii este, de pildă, numărătoarea pâinilor, pe care muncitorii dela Herdan le aduc greviştilor, si care subliniază solidaritatea  celor dinăuntru cu cei de-afară, hotărîrea dârză de care sunt cuprinşi, vălmăşagul luptei, comunicarea rapidă, aproape gâfâită, a veştilor:
Pâinile sboară ca nişte mingi.
... cincisule patru... ... cincisule cinci...
— Aducem încă, dar nu s'a copt.
222
AL.   i. ŞTEFĂNESCU
. . . cincisule şapte... ...cincisule opt...
Credeau că sla-voni
cu lânced braţ,
dar nu ne dăm noi!...
— Să nu vă daţi!
... cincisule nouă... ... cincisule zece...
Din mână'n mână îndemnul trece.
Cu Ucenicul Partidului, Ştefan Iureş a dovedit că este un poet adevărat, cu mari posibilităţi, caro aşteaptă să fie dcsvoltate printr'o muncă mai stăruitoare, mai atentă ca cea do până acum. Pentrucă aici, în lipsa aparentă a unei munci îndelungate asupra versului, stă problema principală a creaţiei sale în momentul de faţă. Intr'devăr, fără să trecem peste slăbiciunile de concepţie, cum am văzut în unoîo poeme, sau cum ar fi de pildă chiar înfăţişarea escavatorului din Cu căluţul, mai degrabă sub aspectul unei tehnici monstruoase decât foarte avansate, sau tratarea noconcludontă, schematică, a temei fostei monarhii în poemul foarte slab construit La Peleş, irebuc să însemnăm aci că principala scădere a poeziei iui Iureş, şi mai ales principala scădere a maestri ei sale artistice este modul grăbit, neglijent, superficial în care rezolvă problema limbii. Marca majori lato a poemelor lui Iureş şuieră dope urma acestei consideraţii scăzute pe care autorul o acordă cunoaşterii şi mânuirii limbii. Aceasta, cu atât mai mult cu cât alături de siluiri grosolane ale limbii există pasagii întregi de mare frumuseţe, din caro credem că nu mai e nevoie să cităm. Dar, deşi am citat şi greşeli privind limba, credem că aici oslo cazul să mai dăm uncie exemple, ele nefiind greu de găsit şi având clarul să-l facă pe poet să reflecteze mai adânc asupra acestei probleme.
lată, do pildă, cum cuvântul „târgoveţ* o luat în sens de „cumpărător" în loc de acela dc „orăşan" (Poetului). Să notăm că termenul „adâncat", în loc de adânc, este aproape dispărut din limbă, ca şi verbul
„a recădea" (inventat, credem, de Dimitrie Bolintincanu) astăzi întrebuinţat destul de rar, mai degrabă cu sens moral „a recăzut. în vechea lui meteahnă", dealtfel şi aici, , credem, doar prin analogie cu „a decădoa". Sunt cuvinte vulgare: „se aţine", „strică văzduhul". Cuvântul „crunt" e întrebuinţat nepotrivit, ca adjectiv, „pe lângă lanuri", „holde bălaie", „crunt însetate".
Există unele exprimări greoaie, dc diferite categorii. De pildă: „un covor dinlr'acele", „regele-aceia", „saloanele-acelc", repetiţie necerută de intenţia artistică pe o distanţă doar de 20 versuri (La Peleş) sau:
— Ei, pe foştii stăpâni înţelege-i. JSu puneau ei pe ţară temei. Cu dispreţul stăpânilor, regii Preţuiau numai aurul ei.
unde ultimul ei poate avea un dublu sens.
In alt poem, Fala din turnul de foc, găsim eliminarea supărătoare a articolului enclitic, nefirească limbii noastre (afară de unele idiotismo, ca de pildă „era numai urechi"):
Cei din jur ciulesc urechi
Să înalţe zidărie
Biet Manote nu putea.
sau eliminarea silită a propoziţiei (ca îu' contabilitate):
Douăzeci şi doi zidari.
In Aşa a fost în Baltica se găsesc exprimări   de   acest fel:
Tot povestind către copii
(se poale „vorbi către cineva", dar „se. povesteşte cuiva") sau „antena, nu ţinu furtunii" (construcţie forţată). Nu se spune „încă nemaivăzut" (La Peleş) deoarece încă esto conţinut în nemaivăzut. Uneori sunt alăturări cacofonice:
Cu cât sănge-allăd'aiă-l plăteam.
sau
cumpătat sta.
O IZBÂNDA A POEZIEI TINERE
223
Pentrucă suntem la înşirarea acestor inadvertenţe mărunte în parte, grave'n ansamblu, vrem să atragem atenţia poetului şi asupra unor neglijenţe stilistice, in doar câteva strofe ale aceleeaşi poezii, (Carnetele de brigadier) se găsesc „file de argint", „poveste de argint", „timpul aurit". Acestea sunt bijuterii false. S'ar mai putea înşira unele şabloane stilistice şi pasagii obscure, dar credem că nu mai este nevoie pentru, a dovedi că în vederea stăpânirii temeinice a limbii, tânărul poet trebue să studieze cu multă atenţie literatura noastră populară, marile opere
ale literaturii noastre clasice şi contemporane.
Ştefan Iureş este un poet tânăr, dar un poet autentic. Poemele lui cântă viaţa nouă a patriei noastre în accente puternice, realiste, impresionante, pătrunse de spirit de partid, de dragoste profundă şi nestăvilită faţă de popor. Adâncind mereu, cunoaşterea oamenilor şi a vieţii, fiind mult mai exigent faţă de propria sa artă ca până acum, învăţând dola clasici şi dela marii poeţi contemporani, suntem siguri că Ştefan Iureş va reuşi în scurtă vreme să justifice încrederea pe care şi-a cucerit-o printre cititorii săi de astăzi.
EUGEN CAMPUS
POPORUL, IZVOR AL FORŢEI NOASTRE
v-me  mentă cu adevărat  numele de erou în viaţa reală şi caro sunt raporturile dintre erou şi mase? Ce este un erou literar, cum trebuie înfăţişaţi oamenii în opera literară pentrucă oglindirea realităţii în imagini artistice să fie veridică — pentrucă pcrsonagiilo respective să fie tipice? Iată probleme care frământă, care trebuie să frământe pe orice scriitor adevărat, probleme de a căror justă înţelegere teoretică si adevărată realizare   practică   depinde în bună măsură valoarea creaţiei artistice. Concepţia marxist-leninistă despre tipic . aduce lumina şi aci, dela ea se cuvine să pornim.   După   cum   sc   ştie, tovarăşul Malencov a definit tipicul - drept „ceeace exprimă   în  modul  cel  mai plin  şi mai expresiv   esenţa   forţei   sociale respective" Aşadar, pentru a fi tipic, orice erou literar trebuie să exprime esenţa unei forte sociale a unui gmp social. Nu satisface' cerinţele de bază ale artei realiste decât acel personaj literar care întruchipează în mod viu trasaturile cele mai caracteristice ale unei anumite categorii sociale, într'un anumit moment istoric. In măsura în care un personaj literar nu ne îngăduc prin înseşi particularităţile sale individuale  să descifrăm aceste trăsături caracteristice grupului social respectiv, în măsura în care el reprezintă un caz izolat şi nesemnificativ, nu mai avem de a face cu o creaţie realistă care ajută la cunoaşterea si transformarea realităţii, ci cu opusul oi, cu o creaţie care falsifică adevărul  viol ii, deşi pretinde a fi o copie fidelă a realităţii.
In pofida afirmaţiilor pscudo-manriste ale unor  critici bucheri, ne este astăzi /dar tuturor că noţiunea de tipic se aplică şi personajelor care reprezintă chipuri de duşmani de clasă. Şi acestea pot şi trebue sa fie tipice. Şi acestea pot şi trebuie să exprime esenţa forţei sociale respective uaca  împlinesc  cerinţele  artei realisle pcrsonagiilo negative nu sunt nici ele' „cazuri   nesemnificative,   ci întrupează trasaturile cele mai caracteristice ale unui grup social.   Marea  forţă demascatoare caracterul profund tipic al unor personagii' ca acelea create do Gogol, Scedrin, Balzac Shakespeare, sau, în cuprinsul literaturii noastre   clasice,   de   Caragiale, decurge dm faptul că ele desvăluie fără cruţare ceeace   constituie   esenţa   forţei sociale respective, ceeace caracteriza pe exploatatorii dm acel moment istoric.
Numai că, aşa cum ne învaţă clasicii marxismului, exploatatorii nu au constituit nici odată dealungul istoriei decât o infima minoritate faţă de masele populare exploatate.
Personajele negative exprimă deci esenţa unui grup social relativ restrâns.
Personajele pozitive, dimpotrivă, exprima - în ultima instanţă - esenţa forţei sociale progresiste, năzuinţele maselor lanri populare. Noţiunea de erou pozitiv - în literatură ca şi în viaţă - este deci indisolubil legată de aceea a maselor, eroul fund expresia cea mai puternică si cea mai clară a acelor trăsături care constituie însăşi esenţa maselor populare, chiar dacă
POPORUL, IZVOR AL FORŢEI NOASiRE
225
acolo, în sânul maselor, ele apar mai puţin reliefate, Insuficient de desvoltale încă.
In opoziţie cu concepţia reacţionară, idealistă despre istorie, marxismul consideră desvoltarea societăţii ca un proces natural istoric, care se desfăşoară conform unor legi independente de voinţa oamenilor. Hotărîtor pentru orînduirea socială respectivă este modul de producţie, nu bunul plac al unor aşa zise personalităţi istorice.
Istoria societăţii este istoria modurilor de  producţie, care  so  succed dealungul veacurilor, istoria desvoltăfii forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie Principala   forţă   de   producţie   o constituie producătorii bunurilor materiale, oamenii muncii.   De   aci   decurge teza marxistă fundamentală că masele muncitoare constituie   forţa   constructivă  hofărîtoare a istoriei şi că deci „istoria desvoltării sociale este totodată  istoria a înşişi producătorilor de bunuri   materiale,  istoria maselor celor ce muncesc, care sunt forţele fundamentale ale procesului de producţie  şi   care produc bunurile materiale necesare existenţei societăţii". Adevărata istorie este deci „istoria maselor celor ce muncesc, istoria poporului" l) Negând existenţa unor legi obiective, sociologii reacţionari se situează pe poziţii subiectiviste.  Pentru a servi intereselor claselor exploatatoare, ei reduc întreaga istorie la intervenţiile unor personalităţi extraordinare, la acţiunile regilor, comandanţilor militari, etc. Disproţuind masele, dispreţuind oamenii muncii, ei promovează cultul personalităţilor, cultul „supraomului". Berfrand Russcl, filosoful englez a cărui celebritate în occident este direct proporţională cu reacţionarismul său, nu se siîeştc să facă următoarea afirmaţie absurdă: „Eu cred că dacă în. secolul 18 vreo sută de oameni ar fi fost omorîfi încă din copilărie, nu ar mai fi existat lumea modernă". Iar colegul său american şi   concurent   întru   reacţionarism John Cewey, declară ritos, cu accente mistice: „Oamenii deosebiţi, înzestraţi  cu capaci-
i) I. Stalin—Cursul scurt de istorica P. G. U. S.
15 — V. Romanească
tatea divină de a prevedea sunt acei care fac istorie'"2) (sublinierea noastră).
Dimpotrivă,  gânditorii   matcrialişti, a căror viaţă şi muncă erau închinate progresului,   fericirii  poporului,   au combătut întotdeauna atari teze   reacţionare şi au scos în evidenţă rolul hotărîtor al maselor. Aşa au procedat la noi Nicolac Bălccscu, strălucita figură do gânditor şi luptător revoluţionar de care, cu drept-cu vânt, este mândru poporul nostru şi a cărui tradiţie progresistă  o  dezvoltă  creator,  în noile condiţii de astăzi, clasa muncitoare. Bălccscu spunea că istoria „nu trebue să se ocupe doar de oarecari persoane privilegiate, dar să ne arate poporul   român  cu insti-tuţile,   ideile,  sentimentele   şi obiceiurile lui.   îu   deosebite   veacuri".   Tot astfel, M.  Kogămiceanu, care în alte privinţe vădeşte   confuzii,   a   văzut just această problemă, ceeace dovedeşte democratismul său.   „Până  acum — arată el — toţi acei care s'au îndeletnicit cu  istoria naţională n'au avut în privire decât biografia domnilor, nepomenind nimic de popor, izvorul a tuturor mişcărilor şi isprăvilor şi fără care siăpâni-torii  n'ar fi nimica".
Fundamentarea strict ştiinţifică a rolului maselor populare a dat-o însă numai învăţătura marxistă. Marxismul demonstrează că personalitatea de seamă joacă un rol important în viaţa socială numai în măsura în care ea exprimă fust interesele poporului, interesele clasei înaintate a societăţii, purtătoare a progresului social, cea care luptă cu neclintită hotărîre pentru realizarea ţelurilor întregului popor muncitor.
Dacă acţiunea personalităţilor este lipsită dc condiţiile obiective necesare, dacă ea contravine legilor obiective ale dezvoltării istorice, acţiunea rămâne ineficace, se spulberă în vânt. Orice încercare de a înfrânge aceste legi esto dinainte sortită eşecului. Oricât de puternică şi strălucitoare ar fi o personalitate, dacă ea nu se contopeşte cu năzuinţele poporului, dacă se opune progresului, statura ci aparent uriaşă se dovedeşte a fi în cele din urmă o înşelătorie sinistră: în locul unei adevărate
2) Vezi Constantinov—Poporul, creatorul istorici, Pravda nr. 179/12747
226
EUGEN CAMPUS
personalităţi istorice, care-şi pune pecetea pasului pe granitul din care c durat edificiul isterici, descoperim un simplu aventurier periculos, un omuleţ bicisnic, cocoţat pe picioroange cu echilibrul instabil, dar care a avut neobrăzarea să şi le ascundă drapându-se solemn şi sfidător în mantia istoriei.
Adevăratul erou în istorie este deci numai cel caro exprimă interesele poporului. Eroul în literatură, eroul pozitiv tipic este numai cel caro prin trăsăturile sale individuale exprimă năzuinţele maselor populare, numai cel care este astfel construit încât să rămână legat prin mii de fire de mase. El reprezintă oarecum esenţa potenţată a poporului, imagine profund veridică, echivalând într'un anumit sens cu rezultatul acelei exagerări conştiente, acelei reliefări despre care tovarăşul Maloncov spunea că, departe de a exclude tipicul, îl scoate în evidenţă şi îl subliniază mai deplin.
★
Eroul pozitiv al vremurilor trecute este cel caro lupta pentru realizarea năzuinţelor de atunci ale maselor populare: scuturarea jugului exploatatorilor dinlă-untrul şi dinafară hotarelor ţării, cucerirea libertăţii socialo şi a independenţei naţionale.
Aşa îl întâlnim, realizat cu măestrie, în creaţiile poporului, acest cel mai mare clasic al nostru.
Gruia lui Novac întruchipează năzuinţa poporului nostru de a scutura jugul turcesc. Ridicarea până la proporţii legendare a forţei eroului nu înseamnă o abatere dela realism, ci marchează admiraţia poporului faţă de vitejii caro înfruntau cu arma în mână pe turci şi exprimă încrederea optimistă a poporului în propriile sale forţe. Când îl zăresc pe Gruia care cutezase să vină la Ţarigrad şi să-i înfrunte în propriul lor bârlog, Turcii — „câtă frunză, câtă  iarbă" — se reped  asupra acestuia:
Şi pe loc ei s'aduna jŞi de Grue s'anina, Şsi cu Grue se lupta Şi pe Grue mi-l lega Cu trei funii de mâlasă,
Din ele să nu mai iasă.
Dar când Grue se'ntindea,
Două funii se rupea,
Numai una rămânea,
Una lungă noduroasă,
Cât un braţ voinic de groasă.
Dispreţul faţă de cupiditatea turcilor şi încrederea în forţele eroului apar puternic reliefate în scena sosirii la Ţarigrad a bătrânului Novac, cu desagii plini cu galbeni, ca să-şi răscumpere fiul căzut în captivitate:
El desagii deşerta. Turcii iot năvală da, Şi pe jos se tăvălea, Unul pe-altul se' mpingea. Iar Novac că alerga Pe Grue mi-l deslega, Un paloş în mână-i. da Şi din gură cuvânta: — Bate tu marginile Eu să bat mijloacele, Că le ştiu soroacele.
Acelaş contrast izbitor între eroul popular şi adversarul lui, contrast menit să reliefeze dragostea poporului, pentru cel co întruchipează idealul său, îl întâlnim şi în balada lui Toma Alirnoş. Numai că aci adversarul este Manea:
Stăpânul
moşiilor Şi domnul
câmpiilor, Manea slutul
şi urâtul.
In timp ce se preface a lua plosca întinsă cu dărnicie de către Toma, Manea îl răneşte mortal, înfigându-i paloşul în pântece. Dar Toma Alimoş nu găseşte odihnă până nu pedepseşte pe mişel. Goana lui Toma în urmărirea lui Manca şi uciderea acestuia este imaginea artistică a răzbunării implacabile pe care poporul o pregăteşte împilatorilor săi. Aşa cum i-a ajutat în luptă, întreaga natură a patriei se apleacă plină de dragoste asupra eroului în agonie:
codrul se cutremura, ulmi şl brazi, se clătina,
POPORUL, IZVOR AL FORŢEI NOASTRE
227
fagi şi paltini
se pleca, fruntea de i-o răcorea,
mâna
de i-o săruta şi cu freamăt el plângea. Murgul, jalnic răncheza, cu copila că-mi săpa: groapă mică că-i făcea fanişor îi aşlernea, floricele că-i sădea, ca trei lacrăini le stropea, drumu'n codri c'apuca şi mergea, măre, mergea, pâiila paltinii trăsniţi, la voinicii poposiţi.
înfrăţirea aceasta între popor şi pământul strămoşesc precum şi hotărîrea de a lupta împotriva exploatatorilor este exprimată mai direct prin glasul eroului liric <5in doine:
Codre, codre, înfrunzit, Codre frumos înfrunzit Ţine-mă'n line ferit Cu frunză acoperii
(Sub poale do codru verde)
Sau:
Lase-m'oi de răr.ăşie Să apuc în haiducie Ca să-mi fac sfântă drcplaie Cu cea gheoagă de pe spale, Să-mi aleg judecători Cei stejari neslrâmbălori.
(Cântecul răzeşului)
Legaţi de popor, inspirându-se din „izvorul, pururi reîn tineri lor" ai folclorului — termenul este al lui Eminescu — clasicii noştri s'au putut opune cu succes tendinţelor reacţionare în artă, au izbutit să-şi ferească opera dc veninul perfid al culturii burgheze în * descompunere şi au creat chipuri expresive dc croi populari.
Chiar atunci, când prezintă figura unui domnitor, clasicii, nu se opresc asupra-i pentru acest atribut al său. Cecace-i interesează în figura lui Gelu, Mircea, Ştefan sau Minai Viteazul este faptul că, în momentul istoric respectiv, ei s'au pus în fruntea luptei maselor poporului  pentru indepen-
15*
denţă. Numai în măsura în care ei. au fost purtătorii acestei năzuinţe esenţiale a maselor în epoca respectivă, numai în această măsură ei şi-au câştigat dragostea poporului şi deci şi a scriitorului legat de popor, numai în această măsură ei au meritat să devină personagii principale alo operii, eroi pozitivi tipici în operele care oglindesc veridic realitatea acelei epoci.
Măeslria clasicilor stă în felul cum ştiu ei să sublinieze legătura strânsă dintre erou şi mase, în multiplicitatea şi eficacitatea mijloacelor pe care ci le utilizează pentru, a marca prin imagini artistice caracterul   popular   al eroului.
Iată, dc pildă, tabloul din „Moartea lui Gelu" (G. Coşbuc), tablou care prin conţinutul şi prin patosul .imaginii aminteşte de momente similare din creaţia folclorică. Vocvodul care a luptat până la ultima suflare pentru, a apăra libertatea pământului strămoşesc, este. grav rănit. Calul, tovarăş   credincios   de luptă,  îl slujeşte şi în pragul morţii: scurmând cu copitele îi face culcuş de veci în pământul drag ai patriei. Un astfel de erou care s'a contopit cu patria sa, cu poporul său, nu poate muri. Amintirea  lui reprezintă  o  chemare la luptă. Făclia va fi preluată dc urmaşi.
De aceea, apare firesc finalul emoţionant, răscolitor prin energia şi optimismul \ ictorios al versurilor ce răsună ea o fanfară:
Şi-armat voi ieşi eu afară, Şi veseli vom trece noi iară Prin suliii. şi foc înainte, Să ţie potrivnicii minte Că-s vii, când e vorba de ţară, Şi morţii'n morminte!
Să ne oprim o clipă asupra unei imagini, dc astă dată din poemul „Paşa Hassan". Cum este zugrăvit aici chipul lui Minai Viteazul? încă din prima strofă, poetul, insistând asupra forţei de neînvins a voe-vodului, sugerează totodată id3ca că acesta nu este decât unul — deşi cil mai vajnic _ dintre ai săi. Vodă, care trece printre şirurile duşmane „cu fulgeru'umână, cărare făcând", este urmat îndeaproape de întreaga „oştire română": Si 'n urmă-i se 'ndeasâ, cu vuei curgând
oştirea română.
228
EUGEN CAMPUS
Însăşi structura strofei este folosită aici pentru a sublinia ideia. Cuvintele „oştirea română" sunt aşezate în ultimul vers al strofei, versul scurt, caracteristic coşbucean. Venind după pauza cerută de finalul versului, anterior, aceste două cuvinte cad răspicat, vestind cu mândrie esenţialul şi desfăşurând parcă larg în faţa cititorului perspectiva măreţului tablou al oştirii române ce-şi croeşte drum prin mulţimea nenumărată a duşmanilor.
Astfel pregătit, momentul culminant al întâlnirii dintre Mihai şi Sinan, nu mai reprezintă apoteozarea unui domnitor supraom, ci chipul tipic al unui erou popular, expresie veridică, puternic reliefată a esenţei forţei sociale respective:
Sălbaticul vodă  e'n   zale şi'n fier Şi zalele-i zuruie crunte, Gigantică  poart'o   cupolă  pe frunte, Şi vorba-i e tunet,  răsufletul ger, Iar barda din stănga-i ajunge la cer, Şi   vodă-i   un munte.
Toate mijloacele, începând cu arta portretului dinamic şi sfârşind cu alegerea cuvintelor care prin conţinutul şi chiar prin sonoritatea lor să sugereze ideia necesară — sunt folosite în aceste strofe cu pricepere de maestru. Cetitorul înţelege şi simte că imaginea hiperbolizată a lui Vodă, nu este altceva decât expresia clară a forţei năpraznice a poporului căruia, atunci când îşi apără libertatea, nimic nu-i poate sta împotrivă, nici un cuceritor, fie el oricât de mândru şi urmat de oricâte oşti prădalnice.
Ideia această fundamentală, profund patriotică şi progresistă, stă şi la baza primei părţi a Scrisorii a îll-a, care constitue, incontestabil, una dintre cele mai frumoase pagini ale literaturii noastre clasice. Ca într'o orchestraţie vastă, simfonică, de o neasemuită bogăţie, adâncime şi claritate, se împletesc aci diferitele clemente, se succed într'o creştere organică diferitele părţi ale compoziţiei, închegându-se într'un tot armonic, care emoţionează şi transmite cu lipezime mesajul de idei.
Asistăm întâi la visul de mărire al sultanului şi la înfăptuirea acestui vis prin foc şi sabie. Şi uriaşul imperiu ajunge
la malul Dunării. Baiazid, expresie tipică a forţei cotropitoare, înrobitoare, se ciocneşte de Mircea, conducătorul unui popor nu prea mare, dar care-şi iubeşte libertatea mai presus de orice.
înfăţişând într'o strofă mulţimea cotropitorilor care „vin de 'ntunecă pământul" la propriu şi la figurat, Eminescu notează discret, în ultimul vers:
„Num,a'n   zarea   depărtată sună codrul de
stejari"
Versul este precedat de câteva puncte de suspensie caro indică parcă şi grafic prăpastia dintre cele două elemente ale tabloului.
E, în acest punct dc suspensie, o „tăcere înfricoşată, ca înaintea unei furtuni". Cuvântul „numai" (numa'n zarea depărtată) întăreşte această impresie dc opoziţie, de ameninţare ce creşte. Codrul de stejari care sună în zarea depărtată stă parcă de strajă acolo. Este imaginea pământului patriei şi a poporului înfrăţit cu acest pământ. Acum sună numai, dar, dacă se va deslănţui furtuna, va vui înspăimântător, prăbuşindu-şi forţele asupra duşmanului.
Mircea este expresia tipică a acestui popor şi a acestui pământ paşnic, dar slrăjuindu-şi treaz libertatea, gata de a înfrunta la nevoie puhoiul ce întunecă pământul, al cotropitorilor. Prin trăsăturile sale individuale („un bătrân atât do simplu după vorbă, după port"), prin atitudinea şi felul său de a se exprima care sunt numai ale lui, dar sunt totodată caracteristice pentru poporul său, Mircea este zugrăvit de poet în aşa fel încât se impune ca un autentic erou popular indestructibil legat de mase.
De aceea, în cuvintele cu care, plin de demnitate, cl înfruntă pe îngâmfatul cuceritor, descoperim glasul întregului popor român: mai mult chiar, descoperim chiar glasul tuturor popoarelor iubitoare de pace şi libertate. Intr'aceasta stă caracterul profund tipic al acestui personaj creat de Eminescu. Deaceea au şi devenit atât de populare versurile prin care Mircea îşi încheie cuvântarea:
POPORUL. IZVOR AL FORŢEI NOASTRE
229
Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul Şl de-aceea toi ce mişcă 'n ţara asta, răul,
ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este. Duşmănit vei fi de toate făr'a prinde chiar de
veste.
N'avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Carenuse ' nfioreazăde-a ta faimă, BaîazidJ"
Dacă la începutul ciocnirii, codrul suna în depărtare, iată-1 acum dezlănţuit. Cuvintele lui Mircea se adeveresc: „Tot ce mişcă 'n ţara asta, râul, ramul/mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este". Clocoteşte întreaga natură a patriei, clocotesc ostile pornite să apere pământul drag. începutul magistralului tablou al luptei — tablou care reprezintă momentul culminant al simfoniei — marchează această împletire a puterilor omului cu acelea ale codrului, înfrăţirea dintre popor şi natura patriei:
Şi-abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce
mal sbucium Codrul clocoti de sgomot şt de arme şi de
bucium...
Cercetarea folclorului şi a clasicilor noştri ne oferă şi prilejul de a respinge interpretarea simplistă a raportului dintre erou şi mase. Să nu ne închipuim că este neapărat necesar ca scriitorul să înfăţişeze pe erou în mijlocul maselor. Nu e vorba aici de prezenţa fizică. Ceeace importă este ca eroul să fie expresia acestor mase, să întruchipeze năzuinţele lor, să fie caracterizat prin cele mai înalte trăsături morale  ale poporului.
Corbea stă întins, departe de orice fiinţă omenească, şi vreme atât de îndelungată, încât în temniţa aceea întunecată unde: „Sade 'n apă /până 'n sapă/ /şi 'n noroi/ până 'n ţurloi", vietăţile au avut .timpul să crească apreciabil:
Aicea, când am intrat,
ce-am văzul când m'am ui lai?
Băjbâiau
şerpoaicele
şi erau
ca acele,
broaştele
.ca nucile.
năpârci ca undrelele. Acum sunt şerpoaicele, maică., sunt ca grinzile, broaştele ca ploşcile
şi năpârci   ca buţile.
Şi totuşi, izolat în temniţa sa întunecoasă, Corbea este strâns legat de masele populare. Viaţa lui, acolo în întuneric, este o imagine a vieţii întunecate a poporului exploatat. Dorul său de a scăpa din temniţă, este dorul întregului popor asuprit de veacuri, care tânjeşte după libertate. Agerimea minţii sale şi tăria braţului său, curajul, sunt virtuţi caracteristice poporului. Superioritatea, sa morală faţă de duşmani este superioritatea morală a omului simplu din popor faţă de exploatatorii cu suflet de fiară sau de slugă. Victoria sa asupra domnului, a boerilor şi a slugilor acestora constitue împlinirea anticipată a visului din totdeauna al maselor ce gem sub jugul exploatării:
Corbea, dacă-mi ajungea de pe cal descăleca, tocma 'n casă că-m.i intra: Ştefan-Vodă tremura, boierii încremenea. De frică ce le era, ei la masă că-l poftea. Dară Corbea ce-mi făcea ? El la masă nu şedea, 'n pragul
uşii se punea, paloşul
în mâini lua, mănecile-şi sumeţea, pe boieri că rnl-l tăia: sânge la glezne era.
★
O situaţie asemănătoare întâlnim într'u-na din lucrările clasicului nostru în viaţă, maestrul M. Sadoveanu. După co a fost muncii în chinuri de bocrul Răducan Chiorii, Constandin Motoc s'a lârît afară din sat „şi s'a ridicai pe plaiurile cele înalte, către Rarău", devenind „om fugar din lume şi pribeag în pustie". In codrul nepătruns trăia şi haiducul Vasile cel Maro, care i-a devenit mai târziu pricien
230
EUGEN CAMPUS
şi învăţător. Deşi sălăşîuiau în acea pustie, departe de aşezările omeneşti, nici Motoc şi nici Vasile cel Mare nu sunt înfăţişaţi rupţi ele semenii lor. Dimpotrivă, drama lui Motoc, atât de personală, este în fond drama   ţăranului   care   e    la cheremul boierului ce se socoteşte stăpân absolut asupra vieţii oamenilor de pe moşia sa. Caznele la care este supus Motoc sunt o imagine a caznelor la care era supus orice ţăran care cuteza  să  înfrunte pe boier. Tipică   este   deasemenea   căutarea unui refugiu în codrul, nepătruns, codrul frate cu românul năpăstuit. Drumul lui Con-standin Motoc, dela durerea înăbuşită la revolta făţişă, este drumul maselor ţărăneşti  asuprite,  care vreme îndelungată rabd au împilare, pentrucă  abia într'un târziu, când cuţitul le ajungea la os, să pornească la luptă sub conducerea celor mai cutezători.   Dc aceea, povestea lui Constandin Motoc, cel ce se retrăsese în săl-bătecie, nu este o simplă dramă personală a unui om rupt de mase, ci o istorie tipică pentru acele mase exploatate de care el rămâne legat prin mii dc fire nevăzute. De aceea, „răzbunarea" lui nu este răzbunarea unui individ pentru  răul   ce i-a fost pricinuit, ci un act ele justiţie, o judecată în numele poporului exploatat, un „judeţ al sărmanilor" cum spune M. Sa-doveanu în sugestivul titlu al nuvelei. Cuvintele rostite înainte de a-1 pedepsi pe boier sunt grăitoare în acest sens: „ — Ne-am înfăţişat...  ca să facem un judeţ, după vechi obicei. Căci pînă la judecata cea din urmă, a lui. Dumnezeu, neavînd ascultare    nici   la   ispravnicii,    nici la Divan, cală să facem dreptate singuri cu braţul nostru.   Pentru   muiere le iertăm, luminate  slăpîne, — dar   am tremurat cu capu'n  gard şi cu glesnele'n  ghiaţa morii, şi cu picioarele 'n buluc şi cu ochii în fum. de   ardei,   slupindu-ne   sufletul,   şi ne-ai ars   cu   harapnicul; ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otravă viaţa, căci ne-am adus aminte de toate în zilele şi n'am găsit nici într'un fel alinare şi izbîndă! Ne-am înfăţişat   să-li   plătim,   cucoane/"
★
Unele dintre cele mai strălucite exemple de eroi pozitivi lipici măiastru realizaţi,, pe baza unei juste înfăţişări a legăturii lor cu masele, le găsim în literatura clasică rusă. Să ne amintim, de pildă, do Cutuzov din „Război şi pace" de Lev Tolstoi. Dacă structura acestui personaj se resimte întrucâtva de anumite confuzii ideologico ale lui Tolstoi cu privire Ja esenţa procesului istoric, în ansamblu structura lui este o   dovadă   vie   a  măreţiei simple,, caracteristică eroului strâns legat de mase. Calmul său, lipsa oricărui zbucium steril, încetineala plină de încredere, îşi au rădăcina în legătura profundă dintre acest comandant ele oşti şi poporul său, a cărui libertate o apără, sunt expresia puterii de neînvins a poporului   însuşi în drumul său spre progres, a legilor obiective ale  procesului  istoric.   Trăsăturile sale individuale, care, privite dintr'un punct de vedere îngust ar putea părea defecte, capătă o nouă semnificaţie tocmai datorită faptului că sunt aureolate de legătura sa intimă cu. masele. Se întâmplă cu Cutuzov un fenomen asemănător cu transfigurarea bruscă a unui chip urât de adolescent,   atunci când — precum   o lumină. interioară — se   aprinde   vâlvătaia unei nobile emoţii sau îl însufleţeşte vraja unui   zâmbet cald.   In Cutuzov noi nu mai vedem pe omul   aparent molâu şi distrat, ci pe marele comandant de oşti,, a cărui putere se trage din uriaşa forţă a poporului, o întruchipare vie a acestei forţe.
Un caz deosebit dc instructiv îl reprezintă personagiul Rahmetov din romanul „Ce-i de făcut" al lui N. S. Cernâşevschi. Cernâşevschi a creat acest tip, conştient că el constituie încă o raritate în societatea rusă din epoca aceea. O recunoaşte dealtfel explicit într'un pasaj din roman,, în care declară că a întâlnit „numai opt exemplare din această rasă". Dar Cernâşevschi subliniază cu dreptate: „Ei sunt puţini, dar cu ei înfloreşte viaţa tuturor, fără ci viaţa s'ar acri, ar lâncezi, ei sunt puţini, dar ei dau tuturor oamenilor putinţa să respire, fără ei oamenii s'ar înăbuşi... Iii viaţă ei înseamnă ceeace e esenţa în ceai, buchetul într'un vin bun; dela ei vino forţa şi aroma; ei reprezintă floarea'
POPORUL, IZVOR AL FORŢEI NOASTRE
231
celor mai buni oameni1 (sublinierile noastre). Din înseşi formulările lui Cernâ-şevschi, se vede că, deşi l-a conceput pe Rahmetov ca pe un caz singular, ca pe un „om deosebit", o „natură superioară", el a înţeles că atari oameni nu sunt interesanţi şi demni de admirat decât în măsura în care ei reprezintă anticipativ noul, care acum abia se înfiripă, dar se va dezvolta biruitor mai târziu, în măsura în care ei, cei puţini, reprezintă tot ce este mai înalt în sufletul tuturor, în măsura în care ei păstrează contactul cu masele: „ei sunt puţini, dar cu ei înfloreşte viaţa tuturor".
Creând în Rahmetov chipul tipic al luptătorului revoluţionar rus din acea epocă, a democratului revoluţionar, expresia cea mai înaltă a năzuinţelor întregului popor, Cernâşevschi a dovedit că realismul clasic rus a atins acea culme de pe înălţimea căreia devenea posibilă descifrarea viitorului şi adeziunea entuziastă la acest viitor. El a dovedit că clasicii ruşi au ştiut să dezvălue acea formă subtilă a tipicului care este elementul nou, mlădiţă a viitorului, care va birui prin luptă asupra vechiului tocmai pentrucă reprezintă ceeace este esenţial, tocmai pentrucă el, noul, se situează pe linia dezvoltării societăţii, desvoltare condusă de legi obiective,  de neînfrânt.
Învăţătura marxistă şi — pe plan artistic — metoda realismului socialist, a făcut posibilă o mai clară şi adâncă perspectivă, învăţând din experienţa literaturii sovietice şi străduindu-se să-şi însuşească fot mai deplin metoda realismului socialist, scriitorii noştri au dezvoltat în mod creator tradiţia clasicilor, au descoperit calea pentru a înfăţişa în mod cu adevărat just şi chipul eroului popular al vremi-lor trecute.
In această privinţă, literatura noastră a înregistrat succese deosebite.
Cea mai nouă lucrare a maestrului Sadoveanu, povestirea istorică „Nicoară Potcoavă", constitue o nouă biruinţă a acestui scriitor căruia legătura cu poporul îi conferă „tinereţă fără de bătrâneţe şi viaţă   fără  de  moarte"  pe   care — spun
basmele noastre — o obţine cel ce soarbe apa vie. Mihail Sadoveanu a sorbit din această apă vie, care, pentru scriitor este viaţa şi creaţia poporului.
Nu are rost să facem aci o analiză a povestirii. Voim numai să subliniem că una dintre consecinţele, fericite ale aplicării metodei realismului socialist a fost tocmai luminarea mai justă a raportului între erou şi mase. Abia în noua povestire virtualităţile închise în „Şoimii" au înflorit deplin. Dela înălţimea concepţiei sale de astăzi, ceeace scriitorul a simţit în primul rând nevoia şi ceeace a izbutit efectiv să facă, a fost să ridice pe Nicoară Potcoavă la rangul de erou popular, ceeace motivează situarea Iui în centrul povestirii. Reconsideraudu-şi şi opera din tinereţe, scriitorul a înlăturat, pe de o parte, orice element care putea întuneca sensul social al misiunii lui N icoară şi capacitatea sa de a fi un exponent al năzuinţelor poporului în acea vreme. Pe de altă parte, scriitorul a situat în centrul atenţiei legăturile lui Nicoară cu masele populare. Problema esenţială care frământa poporul în secolul al XVI-lea, era lupta pentru a scutura jugul otoman, luptă co se împletea cu aceea împotriva boerilor şi exploatatorilor vânzători de ţară. Aceasta este şi sarcina pe care şi-a asumat-o Nicoară, sarcină căreia îi închină toate eforturile sale. „Răsbunarea" împotriva celor ce l-au trădat pe Ion Vodă nu este decât forma concretă sub care se manifestă această judecată făcută în numele poporului. „Nu intrăm în Moldova după dobîndă,— spune el — ci pentru a face judeţ vînză-lorilor." In numele lui, crainicii vestesc: „Domnul nostru Nicoară pe sărmani îi ocroteşte, pe cei trufaşi îi loveşte". Până şi în vis, când aiurează pe patul, dc suferinţă, îl urmăreşte ideia misiunii sale: „Doamne, luptal-am după puterile mele"... — se justifică ol nu atât faţă dc Dumnezeu, cât faţă da sine însuşi. — „Am apărat pe sărmanii lumii şi am ridicat sabia împotriva nedrepţilor deregălori ai ţării acesteia"... Nenumărate sunt momentele şi mijloacele prin care scriitorul subliniază legătura lui Nicoară cu masele populare. Pe ori unde trece Nicoară în drumul său de întoarcere către Zaporoje, toţi şi toate îi
232
EUGEN CAMPUS
sunt prieteni, oamenii şi pământul patriei îl sprijină în lupta lui, îl apără împotriva duşmanului. Cuibul său din Za-poroje este loc de întâlnire pentru toţi răsvrătiţii împotriva nedreptelor orânduiri, pentru toţi cutezătorii caro vor să lupte pentru a dărâma pe împilatori. Când, după o temeinică pregătire, el porneşte lupta, în jurul steagului său se strâng masele populare asuprite, răzăşi în primul rând,  dar şi iobagi.
In poezie, sfârşitul anului precedent ne-a adus un dar de preţ, poemul lui Eugen Jebeleanu: „Bălcescu". Folosirea metodei realismului socialist l-a ajutat şi pe E. Jebeleanu să dea o imagine veridică a epocii istorice pe care-şi propunea să o înfăţişeze, l-a ajutat să creeze în „Bălcescu" figura tipică a eroului popular din acele vromi. Poetul a ştiut să arate convingător că viaţa lui Bălcescu se împleteşte cu aceea a poporului său. Personalitatea eroului se conturează prin istoria poporului, ea nu devine clară decât pe fundalul măreţ al revoluţiei dela '48. Căci evenimentele istorice ale acelor ani au cerut sânge din sângele lui luptătorului neînfricat ce a stat în fruntea maselor, după cum au cerut sânge din sângele acestor mase, făuritoare ale istoriei. Larga cuprindere în timp şi spaţiu a poemului, — care ne poartă pe aripile sale, dela cocioaba iobagului până la palatul domnesc din Bucureşti, până în portul Brăilei sau până în Ardeal şi chiar până la Paris, dela înaintaşii revoluţiei dela '48 până la urmaşii lor de azi — această largă cuprindere ca din sbor do vultur conferă o vastă perspectivă nu numai revoluţiei dela '48, dar şi lui Bălcescu însuşi, clădind pentru statura lui monumentală soclul şi fundalul potrivit pentrucă silueta lui să so detaşeze cu claritate.
Ineă din prolog, poetul subliniază această profundă legătură a eroului cu viaţa poporului său. El a întruchipat tot ce avea mai bun poporul, năzuinţa sa spre libertate, voinţa sa de a lnpU. Do aceea a şi fost eficace acţiunea lui, dc aceea a putut ajuta poporul să vadă mai limpede, să-şi înţeleagă mai bine dorurile şi drepturile, să pornească cu mai multa bo-tărîre la lupiă:
Trecând prin văi însângerate, Veni Bălcescu, dârz, din zare, S'ajute flăcării'nălţate Să crească vâlvătaie mare;
O   vâlvătaie uriaşă
Ce-ar strânge'n juru-i, minunată,
întreaga lume nevoiaşă,
Copiii celor frânţi pe roată.
Acesta a fost deci rolul lui Bălcescu: de a ajuta flăcării revoluţionare a maselor asuprite „să crească vâlvătaie uriaşă".
Caracteristic pentru acţiunea — tipică unui adevărat conducător de a scoate la lumină forţele latente ale maselor —este raportul dintre Bălcescu şi bătrânul clăcaş Ion Ologu. Întors dela Paris, Bălcescu îşi regăseşte prietenul parcă mai amărît şi descurajat. II îndeamnă să nu desnă-dăjduiască, să pornească la luptă laolaltă cu alţi năpăstuiţi:
Pumni ai doi, nu-s singurei, Slrânge-i, nu boci în ei.
Efectul acestor cuvinte asupra bătrânului este redat cu măestrie în poem, des-văluind sugestiv raportul caracteristic dintre conducător şi mase:
Tânăru-a tăcut, dar parcă Fulgere se tot descarcă. B ălrănu-l priveşte'n fală: Parcă, a ieşi din ceaţă. Nu   mai e al nimănui, Parcă tânărul e-al lui. Clăcaşii pe plug plecaţi, Parcă-i simte acuma fraţi.
însăşi compoziţia poemului scoate în evidenţă legătura aceasta dintre erou şi mase. în fiecare moment al acţiunii, poetul nu no povesteşte numai coeace fâptueşfc şi gândeşte Bălcescu, ci înfăţişează şi scene în care apar masele de exploataţi, or.,-i din rândul acestora cum ar fi Ion. Ologu sau Mihail sin Radu. Aceste scene capătă în poem semnificaţia unui al doilea plan — un plan. do adâncime, — poate mai revelator decât primul. Din alăturarea acestor două planuri, figura marelui democrat revoluţionar reiese mai deplin, mai convingătoare în  patosul ci
POPORUL, IZVOR AL FORŢEI NOASTRE
233
'revoluţionar, în patriotismul ei înflăcărat. Este — pe planul artistic al imaginilor — ca un fel de permanentă verificare prin faptă a justeţei atitudinii iui Bălcescu şi a sincerităţii ataşamentului său faţă de popor.
In episodul dela închisoare, îl aflăm pe Bălcescu gândindu-se la suferinţele clăcaşilor şi amintindu-şi întâmplarea cc-1 cutremurase în copilărie: ciocoiul rânjind şi izbind cu parul până ce-1 ologi pe Ion. Gândul iui Bălcescu se împleteşte cu cântecul de ură şi mânie al lui Mihail sin Radu: ,,/a'ra ascultă, mă ciocoi, /Până când o să jupoi/ Şi pe ţară şi pe noi" ?
Tot astfel, mai târziu, în cântul 3, după o largă trecere în revistă a suferinţelor de pe întreg cuprinsul ţării, tabloul menit parcă să confirme justeţea hotărîm revoluţionare a lui Bălcescu, ne este înfăţişat Ion. Ologu târînd către ţintirim sania pe care zac întinşi fără suflare cei doi copii ai săi morţi de foame. Iar gândul «lăcaşului zboară departe, în „Francia", la prietenul şi sprijinitorul său, Bălcescu. Lupta acestuia împotriva naţionalismului şovin este confirmată prin introducerea — în cuprinsul cântului care povesteşte drumul lui Bălcescu în Ardeal — a unui ■episod emoţionant. Poposind în coliba unei văduve, eroul află din jelania acesteia cum i-a murit bărbatul într'o încăerare cu ungurii. Femeia şi-a răzbunat soţul, răpunând pe ucigaş. Dar a constatat cu durere că duşmanul nu era duşman, ci un om sărman ca şi ei, victimă ca şi ei a învrăjbirii'naţionale aţâţate de grofi.
Când vorbeşte Bălcescu, înfruntând pe complotiştii care au pătruns în palat pentru a aresta guvernul revoluţionar sau înfruntând pe Fuad Efendi venit pentru a sprijini pe boierii trădători, în glasul lui — ca şi în glasul lui Mircea din Scrisoarea a III-a a lui Eminescu — auzim glasul întregului popor. Dc aci, din rădăcinile sale adânc înfipte în pământul patriei, îi vine eroului forţa sa. Comentariul liric al poetului subliniază acest fapt. Singur şi neclintit în faţa duşmanilor, Bălcescu nu e totuşi singnr:
Tânărul nu-i singur, E cu el poporul.
Şi în oclul ăştia Mari, adânci, umbroşi, E-o putere care Urcă din strămoşi, Dela răsvrătiiii Ce luptarăm vremuri,— Braţ ce nu se frânge Şi de care tremuri.
Ca şi în „Mitrea Cocor" al maestrului Sadoveanu, în poemul lui E. Jebeleanu este sugerată cititorului, prin mijloace de
0 mare forţă artistică, ideia preluată creator din folclor: eroul popular nu moare niciodată, el învinge timpul, trăind peste veacuri în lupta celor ce duc mai departe şi ridică pe o nouă treaptă tradiţia sa revoluţionară:
... Un veac trecu. In cimitirul Italian îndepărtat, Stă îngropat de-un veac valahul Cu cei săraci îmbrăţişat.
Dar inima-i cu noi e, 'n ţară, Vitează, tânără şi vie-i. E pretutindeni unde-i luptă, In fumul des al bătăliei.
★
Nu întotdeauna scriitorii noştri au izbutit în. strădania lor do a îndeplini cerinţele metodei realismului socialist, atunci când îşi propuneau să înfăţişeze chipul eroului pozitiv al vremilor trecute. Neres-pectarea acestor cerinţe a dus întotdeauna şi la o gravă derogare dela o prezentare justă a raportului dintre erou şi masă, problemă care — aşa cum am încercat să arătăm — este esenţială în conturarea unei figuri tipice dc erou pozitiv.
Vom aminti numai două cazuri extreme.
In romanul lui 1 .D. Muşat „Răscoala iobagilor" şi, mai. de curând, îa poemul „Doja" ai lui I. Florca-Rari.şte, figura marelui conducător al iobagilor aparo întunecata, falsificată. Şi aceasta pentrucă autorii nu au. ştiut să facă din personagiul creat dc
01 un vrednic reprezentant al iobagilor răsculaţi, pentrucă n'au ştiut să centreze întreaga desfăşurare a acţiunii pe forţa progresistă, făuritoare de istorie a poporului şi reprezentantul acestei forţe, eroul revoluţionar.   Dimpotrivă, acestei
234
EUGEN CAMPUS
greşeli i-au adăugat şi alia: au lăsat să se strecoare printre trăsăturile morale ale personagiului unele note cu totul străine unui atare tip, şi aceasta îndeosebi în ceeace priveşte raporturile sale cu masa. Aşa, de plidă, în romanul lui, I. D. Muşat insistă fără rost asupra situaţiei lui Doja ca mercenar al breslelor din Cluj, sau asupra pasivităţii sale atunci când este arestat. Iar în poemul iui Florea-Rarişte asistăm la o scenă foarte curioasă în care Doja apare ca un om cu totul străin de preocupările maselor, ba chiar adoptând o atitudine de comandă brutală şide dispreţ. El îi ameninţă pe oamenii care au tăcut la sosirea lui, că-i va străpunge cu sabia. Chiar după ce primeşte răspunsul cerut, el nesocoteşte plângerile justificate ale ostaşilor şi îl ironizează cu un dispreţ deadreptul ciocoiesc, apostrofându-i astfel:
Cum? Ce spui... Ori poale că mi-idals'aud Glas venit pe vânturi de pe ceea lume! Despre care viaţă trăncăniţi (!) anume? Nu cumva de rouă e pământul ud Şi vă poartă gândul spre culcuş de puf ?
(subl. ns.)
De altă natură este îndepărtarea dela adevărul istoric în lucrări cum ar fi piesa — altfel valoroasă — a lui Laurenţiu Fulga. Aci. autorul a căzut în extrema cealaltă. El l-a prezentat pe Ion Vodă ca pe un fel de voovod al ţăranilor, preocupat să le facă dreptate acestora împotriva boierilor, să desfiinţeze exploatarea feudală. Este evident că avem a face aci cu o artificială „înfrumuseţare" a eroului, căruia i se atribuie preocupări incompatibile cu poziţia sa de clasă şi cu epoca respectivă. Ion Vodă poate şi trebuie să fie înfăţişat ca un erou pozitiv. Dar el merită acest titlu nu pentru o
imaginară şi imposibilă atitudine dc domnitor „marxist" în plin ev mediu, ci pentru reala şi nobila sa strădanie de a organiza un stat centralizat puternic şi de a scutura jugul otoman sub care gemea ţara.
In acest sens — şi numai în acesta — el  este expresia năzuinţei   arzătoare a
maselor, căci în această perioadă se punea cu acuitate, în faţa poporului, român, problema cuceririi independenţei..
Eroul pozitiv al "vremurilor noastre-este omul care exprimă năzuinţele cele mai fierbinţi ale maselor în această epocă, făurirea unei vieţi fericite prin: construirea socialismului, pacea şi frăţia între popoare.
In fruntea luptei pentru realizarea acestei năzuinţe se" situează clasa muncitoare condusă de partidul ei de avânt-gardă, căci ei îi revine misiunea istorică de a doborî capitalismul şi. de a făuri societatea nouă în care să dispară pentru-totdeauna orice formă de exploatare a omului de către om.
Cel mai înaintat dintre eroii pozitivi ai vremurilor noastre este muncitorul, şi în primul rând muncitorul comunist,, el fiind în mod firesc expresia celei, mai înaintate forţe din epoca noastră, şi deci expresia cea mai directă, mai puternică, a însăşi esenţei, năzuinţelor poporului.
„Partidul Comunist — se spune răspicat în Tezele publicate cu prilejul a 50 ani de existenţă a P.C. al U.S. — îndeplineşte cu succes rolul de conducător şi organizator al maselor populare, pentrucă reprezintă uniunea de luptă a comuniştilor tovarăşi de idei, strâns uniţi prin unitatea de concepţii, unitatea de acţiune şi, disciplină. întreaga activitate a Partidului Comunist este pătrunsă de credinţa profundă în popor, în energia revoluţionară a oamenilor muncii. Partidul nostru porneşte dela aceea că muncitorii şi ţăranii care crează toate bunurile vieţii sunt adevăraţii făuritori ai istoriei, că „va învinge şi va păstra puterea numai acela care crede, în popor, care se va cufunda în izvorul creaţiei populare vii "(Lenin). Forţa partidului constă în legătura lui indisolubilă cu poporul. Forţa poporului constă în unirea   Iul  strânsă  în  jurul partidului?''..
Poporul a jucat întotdeauna rolul hotărîtor în istorie. Dar, de când în fruntea poporului a păşit, călăuzindu-i, partidul de tip nou al clasei muncitoare, forţa poporului a crescut uriaş. Căci partidul
POPORUL, IZVOR AL FORŢEI NOASTRE
235
este „marxism-leninismul în acţiune". Ştiinţa marxistă îngăduie cunoaşterea legilor de desvoltare a societăţii şi deci arată cu claritate drumul ce trebuie urmat. Drumul acesta îl urmează masele, numai ele constituie forţa care, pe acest drum. necesar, făureşte istoria, făureşte viaţa fericită spre care năzuim. De aceea sublinia Marx că teoria devine o forţă materială atunci când pune stăpânire pe mase. Iar Lenin preciza caracteris-ficele esenţiale ale învăţăturii marxiste subliniind tocmai faptul că marxismul se deosebeşte de toate celelalte teorii socialiste prin minunata îmbinare a unei perfecte lucidităţi ştiinţifice în analiza stării obiective a lucrurilor şi a desfăşurării obiective a evoluţiei, cu cea mai hotărîtă recunoaştere a însemnătăţii energiei revoluţionare, a iniţiativei revoluţionare a maselor — precum şi, bineînţeles, a unor anumite persoane, grupuri, organizaţii, partide care ştiu să simtă şi să realizeze legătura cu clasa socială respectivă.
Ca orice partid comunist, Partidul Muncitoresc Român şi-a bazat întreaga lui politică pe acest principiu, de bază. In expunerea făcută la 22 August 1953, tov. Gheorghiu-Dej spunea: „In elaborarea politicii sale, partidul porneşte dela interesele fundamentale ale poporului. Practica arată că aplicarea principiului comunist al îmbinării experienţei conducătorilor cu experienţa maselor face ca politica partidului să reprezinte nu numai înţelepciunea şi voinţa partidului, ci şi înţelepciunea şi voinţa întregului popor muncilor''.
Partidul se călăuzeşte după principiul că, după cum nu este îngăduit să te situezi în coadă faţă de mase, tot astfel nu e îngăduit să pierzi contactul cu masele. Urmărirea strictă a acestei preocupări devine o necesitate mereu mai stringentă pe măsură ce sarcinile cresc în amploare. „Cu căi este mai mare avântul, cu cât este mal mare amploarea acţiunilor istorice — preciza Lenin — cu atât este mai mare numărul oamenilor care participă la aceste acţiuni şi, dimpotrivă, cu cât este mai profundă transformarea pe care vrem să o înfăptuim,  cu atât trebuie să sporim mai
mult interesul şi atitudinea conştientă faţă de ea, să convingem de necesitatea ei noi şi noi milioane şi zeci de milioane de oameni." Partidul a ştiut să ridice la activitate creatoare milioanele de oameni ai muncii din ţara noastră, eliberate de jugul exploatării dinţară întunericul în care erau ţinute de clasele stăpâni to are din trecut.
Toate cuceririle regimului de democraţie populare sunt rodul acestei activităţi creatoare a maelor călăuzite de partid. Tot mai numeroase sunt în ultima vreme dovezile care vorbesc convingător despre larga participare a maselor la treburile ţării. Sunt încă proaspete în mintea fiecăruia cifrele uriaşe care indicau numărul acelora care au luat parte la discutarea proiectului noii Constituţii a R.P.R. şi au făcut propuneri. Activitatea sfaturilor populare — aceste organe prin caro poporul îşi exercită în mod larg dreptul de a conduce în ţara în care acum el e stăpân — se dezvoltă mereu. Creşte necontenit amploarea întrecerilor socialiste. In primul semestru al acestui an, întrecerea socialistă a cuprins aproape 71% din totalul muncitorilor şi funcţionarilor. Creşte dea-semeni mişcarea stahanoviştilor. In aceeaşi perioadă numărul lor se ridica la 16.000, iar acel al fruntaşilor în producţie la peste 250.000. Impresionante sunt şi cifrele care vorbesc despre sporirea continuă a numărului propunerilor de inovaţii, dintre care foarte multe sunt găsite utile şi puse în practică. Anul trecut, de pildă, au fost puse în practică peste 11.300 inovaţii. Tot mai larg se dezvoltă şi acţiunea corespondenţilor de presă. In ultima vreme, toate ziai'elc au publicat nenumărate sesizări venite din rân dul oameni lor muncii, care puneau, cu hotărîre probleme foarte juste şi exercitau astfel cu eficacitate critica de jos.
Punând în practică învăţătura marxistă după pilda gloriosului P.C.U.S. — Partidul Muncitoresc Român a subliniat în repetate rânduri importanţa hotărî-toare a strângerii contactului cu masele. El a luptat şi luptă cu energie împotriva oricărei încercări de a reînvia cultul personalităţii, iar în sânul partidului, împotriva oricărei încercări dc a înfrânge principiul conducerii colective.
236
EUGEN CAMPUS
Aventura criminală a lui Beria — zădărnicită datorită unităţii de nezdruncinat între partid, guvern şi popor, — a arătat că atari tendinţe dăunătoare există încă şi că ele pot constitui şi astăzi o armă periculoasă în mâna duşmanilor. De aceea, în amintitele teze publicate cu prilejul a 50 de ani de activitate a P.C.U.S., se subliniază necesitatea de a desrădăcina din practica muncii de propagandă a partidului prezentarea ne justă, nemarxistă .a rolului personalităţii în istorie, prezentare care-şi găseşte expresia în propagarea, străină de spiritul marxism-leninismului, a teoriei idealiste a cultului personalităţii. „Cultul personalităţii este în contradicţie cu principiul conducerii colective, duce la diminuarea rolului partidului, al centrului lui conducător şi la scăderea ■activităţii creatoare a maselor de partid şi a poporului sovietic, şi nu arc nimic comun cu concepţia marxist-leninistă, cu privire la m.area însemnătate a activităţii îndrumătoare a organelor de conducere şi activiştilor cu munci de conducere'1,
Intr'adevăr, marii conducători ai partidului, clasicii marxism-leninismului, au combătut întotdeauna abaterile dela aceste principii. Stalin spunea: „Fii devotat clasei muncitoare, partidului ei si stalului ei. Asta e necesar şi e bine. Dar nu confunda acest devotament cu devotamentul faţă de anumite persoane, cu acest van şi inutil moft de intelectual". Cât despre întemeietorul socialismului ştiinţific, este prea cunoscută aversiunea sa pentru orice încercare făcută chiar de oameni bineinten-ţionaţi, de a-l ridica deasupra celorlalţi. Ne amintim cu respect şi admiraţie de aceste cuvinte cuprinse într'una din scrierile sale: „...Din antipatie pentru orice cult al personalităţii n'am admis niciodată în timpul existenţei Internaţionalei să ■devină cunoscute numeroasele mesagii în care se recunoaşleau meritele mele şi cu care eram sâcâit din diferite ţări — nici n'am răspuns vreodată la ele, doar că din ■ când în când mustram pentru ele".
Principiile acestea formulate atât de limpede şi hotărît în scrierile clasicilor marxism-leninismului şi în documentele de partid sunt în genere cunoscute tuturor. Dar cunoaşterea teoretică nu echivalează
în mod automat cu realizarea practică. Pentru a transforma în faptă vie aceste minunate principii, pentru a le realiza efectiv în munca de zi de zi în împrejurările complexe ce ţi se ivesc în cale la tot pasul, e nevoie de o muncă neobosită, de o dragoste neţărmurită faţă de popor şi partid, e nevoie de o înaltă principialitate.
Dificultăţile cele mai mari se ivesc sau devin mai evidente îndeosebi în această fază a muncii efective, aş spune a muncii pe teren. Aşa se întâmplă atât cu activiştii sociali cât şi cu acei activişti pe frontul literaturii, care sunt scriitorii. Eventualele insuficienţe în cunoaşterea teoretică a problemelor şi în special în cunoaşterea vieţii, se vădesc nu atât când discută teoretic, în birou, planul propriei lor opere sau al altora, ci mai cu seamă în realizarea concretă, prin imagini artistice, a planului respectiv.
A înfăţişa just chipul eroului pozitiv al vremurilor noastre, şi îndeosebi al celui mai înaintat dintre aceşti eroi, comunistul, este o sarcină extrem de grea, mult mai grea decât aceea de a înfăţişa veridic chipul eroului pozitiv al vremurilor trecute. Şi nu e de mirare să fie astfel: viaţa socială a devenit mult mai complexă, mult mai complexă este şi personalitatea oamenilor noi, constructori ai socialismului. Aşa se şi explică faptul că figurile realizate de eroi pozitivi ai zilelor noastre sunt mai puţine numeroase de cât cele care întruchipează eroi din trecut. Este aceasta o slăbiciune firească, dar nu mai puţin serioasă a literaturii noastre, slăbiciune pe care putem şi trebue să o lichidăm cât mai grabnic.
Nu e însă mai puţin adevărat că, pentru a se orienta în complexitatea vieţii sociale moderne şi a sufletului omului nou, scriitorul dc azi este mult mai bine înarmat. El are la îndemână — sau în orice caz poate avea, şi deci trebuie să se străduiască să aibă cât mai deplin însuşită — învăţătura marxistă, busolă nepreţuită. El are la îndemână o metodă care reprezintă un salt calitativ, faţă de realismul din trecut, metoda realismului socialist, iar în ceeace priveşte mânuirea adecvată a acestei metode, îi stă la în-
POPORUL, IZVOR AL FORŢEI NOASTRE
237
demână pilda scriitorilor sovietici, deschizători de drum. Aprofundând studiul marxism-leninismului, îmbogăţindu-şi necontenit cunoaşterea vieţii, însuşindu-şi metoda realismului socialist şi învăţând din experienţa scriitorilor sovietici, muncind fără preget pentru a da poporului opere de un înalt nivel artistic şi ideologic — au cucerit scriitorii noştri frumoasele succese cu care ne mândrim, Mergând mai departe pe această cale, vor înlătura petele de umbră ce mai întunecă pe alocuri operele lor, vor obţine noi succese şi mai înalte.
★
In problema esenţială pentru reliefarea chipului comunistului, raportul eroului cu masele, avem încă mult de învăţat din literatura sovietică.
Voropaev — minunatul erou creat de Pavlenco în „Fericirea" — nu concepe viaţa decât ca o luptă continuă pentru fericirea tuturor.
Pavlenco n.i-1 înfăţişează ca pe un om plin de energie, optimist. Nici un fel de efort, oricât de mare, nu-l sperie. Nici cele mai grele primejdii, nici cele mai mari suferinţe nu-i pot răpi bucuria de a trăi. Şi totuşi, la un moment dat, el este nefericit. Când? Atunci când în mod vremelnic, se simte inutil societăţii, rupt de tovarăşii săi de luptă, singur. Singur cu el însuşi, în pacea neturburată a unei vieţi tihnite, dar fără de orizont. „M'am desprins de fericire ca dint?-'un avion — spune Voropaev cu amărăciune. Totul a rămas acolo, glorie, prieteni, lotul, toiul". Întreaga desfăşurare a cărţii, dar şi fiecare scenă în parte şi chiar fiece replică — aşa cum se vede din cuvintele citate mai sus — comunică prin imagini artistice convingătoare ideea esenţială: nu există fericire mai mare decât aceea de a fi în mijlocul tovarăşilor, în primele rânduri ale maselor, în lupta pentru realizarea năzuinţelor poporului. Nu există pentru omul înaintat, pentru eroul vremurilor noastre, altă nefericire mai mare decât aceea de a fi rupt de mase, de a deveni inutil luptei comune, chiar dacă poţi duce o viaţă fără griji.
La Voropaev, desprinderea de tovarăşi
reprezintă un accident fără consecinţe, ceva exterior personalităţii lui şi deci trecător. A fost grav rănit în luptă şi, la ieşirea din spital, nu i se mai îngăduie să se reîntoarcă pe front, cu sănătatea şubrezită şi cu un picior amputat. Colonelul erou se simte inutil şi pleacă să-şi petreacă într'un orăşel din sud concediul nelimitat. Dar abia ia contact cu realitatea de aici, şi începe să-şi dea seama că şi aci este un câmp de activitate, un câmp de activitate în care şi el, infirmul, poate fi de folos. Strângând din ce în ce mai mult-legăturile cu oamenii din. partea locului, se situiază în. fruntea lor şi-i conduce la atac: atacul pentru înlăturarea cât mai grabnică a consecinţelor războiului, pentru construirea cât mai grabnică a comunismului. Şi Voropaev e din nou fericit.
Urmările nefaste ale unei reale pierderi a contactului cu massele sunt înfăţişate cu vigoare într'o altă carte sovietică: „Cavalerul stelei de Aur". Dramatismul acestei prime părţi din lucrarea lui Babaevschi, rezultă din prezentarea curajoasă a conflictului inevitabil ce se iscă întotdeauna între nou. şi vechi, între Serghei Tutarinov care exprimă năzuinţa fierbinte a maselor de a merge înainte, şi secretarul raional, care, tocmai pentrucă a pierdut contactul cu masele, le frânează avântul în loc de a li-1 stimula, punându-se în fruntea lor.
O problemă interesantă în ceeace priveşte raportul dintre erou şi mase întâlnim în „Pământ desţelenit". Prin tot ceeace face şi gândeşte, Davâdov ne apare ca un erou înaintat al vremurilor noastre, un adevărat om sovietic, exponent al celor mai înalte idealuri ale poporului său. Totuşi, la un moment dat izbucneşte un conflict aparent înfro el şi mase. Când refuză să le predea cheia hambarului, mulţimea se repede asupră-i şi-l loveşte chiar. S'ar părea că se află faţă în faţă două tabere: de o parte a baricadei mulţimea înfuriată, de altă parte a baricadei, Davâdov.
Mai poale fi vorba aici de legătura dintre erou şi mase? Se mai poate spune că el exprimă năzuinţele lor? Aparent, nu. Dar numai aparent. Căci chiar şi în aceste împre-
238
EUGEN CAMPUS
jurări — mai precis spus, tocmai în aceste împrejurări — când eroul înfruntă masele, el le rămâne credincios, se situează în fruntea lor. Le rămâne credincios, apă-rându-le pe ele împotriva lor însele, apărând cele mai profunde şi înalte năzuinţe ale lor împotriva unei dorinţe momentane stimulate de duşmani care le-a invadat sufletul cu. năpraznică violenţă, dar care în fond sunt superficiale şi trecătoare, lipsite de orizont. Mai mult decât atât: se poate spune că în această împrejurare, Davâdov apără interesele întregului popor împotriva unui grup restrâns, care în acea clipă nu-şi înţelege clar propriile interese pentrucă nu a învăţat încă să vadă destul de departe şi pentrucă influenţa duşmanului de clasă mai are încă putere asupră-i.
învăţând clin experienţa literaturii sovietice, scriitorii noştrii vor izbuti să rezolve unele dintre problemele atât de dificile ale înfăţişării veridice a eroului vremurilor noastre.
Aşa, de pildă, înfăţişând perioada luptei în ilegalitate a partidului în piesa „Pentru fericirea poporului" de N. Morarii şi A. Baranga, sau lupta conspirativă împotriva ocupanţilor fascişti în „Moartea iui losif Clisei" de Al. Jar, autorii ecu creat opere veridice şi profund dramatice pentrucă au ştiut să redea în imagini emoţionante idoia esenţială a indestructibilei legături dintre croi şi mase.
A.scuiizâudu-se sub nume fals, mereu hărţuit de poliţie, căutând şi găsind adăpost pentru o clipă în casa unui om cinstit, supus la cele mai rafinate şi diabolice chinuri în biroul somptuos al comisarului dela Siguranţă, Buznea nu o nici o clipă singur. Mereu şi pretutindeni ol simte umărul tovarăşilor, păstrează contactul cu masele, deşi clasa stăpânitoare încearcă zadarnic să-l izoleze, tăindu-i astfel dela rădăcini puterea, făcându-1 inofensiv. întâlnim aci, pe un alt plan, în condiţii istorice schimbate, o situaţie similară cu aceea din balada populară Corbca sau din istorisirea lui Mihail Sadovcanu „Judeţ al sărmanilor". închis între zidurile reci ale temniţei sau ascunzându-so în creerii munţilor, izolat în biroul cu pereţii capitonaţi undo i se ia interogatoriul la Siguranţă,  eroul nu-şi pierde   contactul cu
masele, a căror năzuinţă le exprimă; tocmai din această indestructibilă legătură cu poporul îşi soarbe puterea de neînvins. Corbea sare cu calul său năzdrăvan peste zidurile uriaşe ale palatului şi pedepseşte pe . asupritori, Gonstandin Motoc, ajutat de haiducul Vasile cel Mare coboară din munţi şi trage pe boier la răspundere pentru toate fărădelegile săvârşite împotriva poporului. Minai Buznea îşi înfruntă călăii cu neasemuită dârzenie şi mai târziu, la proces, se transformă din acuzat în acuzator, un acuzator care condamnă întregul regim burghezo-moşieresc în numele maselor populare.
Tot astfel se petrec lucrurile cu losif Clisei. Nici el nu se simte şi nu este de fapt singur în lupta sa. Aceasta, în pofida faptului că anumite condiţii concrete specifice rezistenţei faţă de ocupantul fascist îl obligă să se ascundă, să acţioneze conspirativ, să atace de unul singur automobilul nazistului. Dacă moartea lui losif Clisei este atât de emoţionantă şi inspiră nu desnădejde tragică ci optimism şi bărbătească energie combativă, este pentrucă acolo, în beciul în care l-au încolţit duşmanii şi din care pare că nu mai există nici o scăpare, Clisei nu e singur. Moare în bezna beciului umed, departe de ai săi, şi totuşi alături dc ci. Căci moare luptând, moare cu conştiinţa că şi-a făcut datoria până la capăt, că a ajutat după puterile lui ia realizarea năzuinţelor tuturor oamenilor liberi şi că lupta lui va fi dusă de alţii mai departe, până la victoria finală.
Se poate spune, în general, că lucrurile caro au drept tema lupta în ilegalitate sunt reuşite, în măsura în care ştiu să oglindească în imagini puternice conflictul dramatic esenţial al acestei epoci: lupta ce să dă între forţa stăpânitoare a regimului, care încearcă zadarnic să izoleze pe eroi de masele populare, pentru a-i face inofensivi şi între forţa eroilor care exprimă năzuinţele cele mai. înalte ale maselor şi a căror legătură cu masele este tocmai deaceea indisolubilă, forţă care, în acel moment istoric era încă adesea învinsă, dar purtând perspectiva biruinţei finale.
Dar, şi după ce ţara este eliberată şi
POPORUL. IZVOR AL FORŢEI NOASTRE
239
poporul ia în mâinile sale puterea, duşmanul rămâne încă destul de puternic. Ascuţirea luptei de clasă în perioada de construire a socialismului este o teză marxistă de bază, a cărei valabilitate o confirmă zi de zi faptele pe care le trăim cu toţii.
Eroul pozitiv al epocii este muncitorul înaintat — fie că munceşte în producţie, fie că munceşte ca activist social. Ţelul lui care e totdeauna ţelul întregului popor muncitor,   nu poale fi atins decât prin-tr'o luptă holărîlă împotriva tuturor acelora care se opun cu disperare ofensivei victorioase a forţelor socialismului. Numai sesizarea justă a acestui conflict esenţial fără nicio tendinţă dc a-i toci ascuţişul pe linia idilizăm, dă operii caracterul dc veridicitate. Numai în cadrul unui atare conflict puternic se pot contura personagii tipice. Căci eroii înaintaţi nu. sc nasc prin generaţie spontanee, ci sc călesc îii focul luptei cu duşmanii poporului, în luptă cu influenţa mentalităţii retrograde, în lupta cu dificultăţile de tot felul care mai există încă în pofida afirmaţiilor false ale celor care văd   fotul   în.   roz, ştiut fiind că binele nu cade din. cer dintr'o dată, ci trebuie abia cucerit prin efort susţinut.
Construindu-şi opera pe baza unui atare conflict puternic, a izbutit Dan Deşliu să dea   apreciatul  său   poem   „Lazăr dela Rusca". Datele esenţiale alo conflictului au cerut în mod firesc preluarea creatoare a elementelor folclorice. Sesizând în mod just faptul că eroul vremurilor noastre este muncitorul  înaintat,   poetul  a   ştiut să ridice, prin imaginile artistice create, figura comunistului Lazăr dela Rusca până^ ia înălţimea  unui  adevărat erou popular. Poemul a îmbrăcat în mod firesc haina adevărată a unei balade, în care, cu tonul simplu dar impunător, specific vechilor rapsozi, se povestesc de data aceasta nu faptele vitejeşti ale lui Gruia, Toma Ali-moş sau Corbea, ci  actele nu mai puţin eroice, dar de altă natură, alo unui om înaintat al vremurilor noastre. Oricât de mari sunt deosebirile care decurg în mod necesar din diversitatea realităţilor oglindite, ceeace apropie chipul unui Toma Almioş de acela al lui Lazăr dela Rusca este caracterul lor de eroi populari: precum Toma
Alimos în epoca respectivă, tot astfel Lazăr în epoca noastră constituc expresia cea mai înaltă a năzuinţelor profunde ale maselor populare. Întreaga viaţă a lui Lazăr este închinată slujirii poporului, marea şi permanenta lui preocupare o constituie lupta pentru făurirea unei vieţi fericite. Numai că, luminat de învăţătura partidului, cl ştie acum care este drumul —- singurul drum — care duce către acea fericire visată do veacuri dc masele oamenilor  muncii:   construirea socialismului.
— „Alei, neam   de chiaburoi,
noi suntem ăi lari, nu voi!
Ura toată strânsă stivă
de ne-aţi pune-o dimpotrivă,
lot om face unul marc
din măruntele ogoare.
Că poporul dacă vrea
nu-l. opreşte nimenea!
Şl pentrucă vede mai clar pentru alţii, îi poate ajuta să păşească mai sigur şi repede pe acest drum al înfăptuirii năzuinţelor din totdeauna. De aci, din adânca lui legătură cu masele, îi vine iui Lazăr tăria de a-şi înfrunta călăii, chiar atunci când aceştia sunt pe punctul de a-1 ucide. Lupta lui fiind lupta întregului popor, — lupta unui popor ce deţine un post înaintat în frontul în ofensivă al socialismului şi caro se ştie urmat îndeaproape de mulţimea fără număr a tuturor celor ce urmăresc acelaşi ţol —- cl ştie că nici moartea nu-l poate înfrânge. Cauza tuturor, cauza făuritorilor istoriei, a celor ce se situează pe linia de dezvoltare necesară procesului, este o cauză până la urmă întotdeauna victorioasă:
— „... Nu scăpaţi voi cu omor
de dreptatea din popor!
'Tovarăşii s'or scula,
pe voi crunt v'or /adecă.
pe mine ni or răzbuna!...
Dacă în „Lazăr dela Rusca" avem un chip luminos şi veridic de activist social, în „Cetatea do foc" întâlnim una dintre figurile reuşite de muncitori înaintaţi ce-şi desfăşoară activitatea în producţie. Pavel. Arjoca s'a contopit până într'atâta cu năzuinţa poporului de a construi cât mai
240
EUGEN CAMPUS
repede socialismul, încât întreaga lui viaţă constitue un asalt dat timpului: cât mai mult oţel, oţel de calitate cât mai bună, pentrucă asta înseamnă mai multe unelte şi deci mai multă putere şi bogăţie în mâna poporului. Pavel ştie rostul şarjelor lui în mersul poporului, spre socialism. Munca pentru el este o bucurie, este însăşi viaţa lui. Numai când înfrânge   greutăţile ce se  ivesc în muncă, numai când depăşeşte normele lucrând în fiece zi mai bine decât a lucrat ieri, simte că trăieşte din plin, că participă  la   lupta  victorioasă   a întregului popor pentru socialism. Acolo, în „cetatea de foc", în uzină, el încearcă o senzaţie tonică asemănătoare cu aceea a aviatorului, care străbătând spaţiul cu o viteză nebună simte, percepe viteza aceasta materializată în vâjâitul aerului, pe caro avionul său îl spintecă în înaintarea victorioasă. Acela simte biruinţa sa asupra spaţiului; el, oţclarul, simte biruinţa sa asupra timpului. Maestrul oţelar Pavcl Arjoca biruie timpul, dar nu pentru voluptatea ameţitoare a vitezei în sine,  voluptate  care se gustă  dc unul singur, ci pentru a ajuta astfel poporul să-şi .atingă mai repede ţelul: construirea socialismului.
De pe această poziţie ideologică înaltă, pătrunsă de patriotism socialist, de pe această poziţie care este a partidului şi a întregului popor muncitor, combate şi învinge Pavel Arjoca pe duşmanii care încearcă să saboteze producţia uzinei dând rebuturi, făcând să explodeze un cuptor din oţelărie, împiedicând refacerea furnalului şi chiar asasinând oameni. Şi. tot dc pe această poziţie se opune Pavel şi propriului său tată — „muncitor cinstit, dar înapoiat politiceşte," cum îl. caracterizează el cu amărăciune. Scenele în care stau faţă în faţă cei doi Arjoca, bătrânul maestru furnalist şi tânărul maestru oţolar, sunt pline de dramatism. Iar unul dintre elementele esenţiale care marchează deosebirea dintre poziţia înapoiată a celui dintâi şi înaintată a celuilalt, o constitue raportul lor cu masele. Deşi. cinstit şi iubindu-şi meseria, bătrânul furnalist are un orizont relativ limitat. El trăieşte pentru sine însuşi şi pentru familia sa. Mai departe nu
vede. Deaceea, când i se pare că nu e apreciat suficient, sau când e îndurerat că fiu-său cel mic a pornit singur în munţii Semenicului să-i urmărească pe sabotori, refuză să mai urce la furnal, deşi îşi dă seama că numai el, cu îndelungata-i experienţă l-ar putea repune în funcţie. Dimpotrivă, Pavel Arjoca vede lucrurile mai larg, dincolo de cercul îngust al propriei persoane şi al familiei. Familia lui e întregul popor muncitor, cu a cărui soartă se identifică.
Una dintre scenele cele mai puternice este aceea din actul III. Bătrânul Petru Arjoca refuză să mai urce la furnal şi şi-a cerut ieşirea Ia pensie. Stă acuma acasă, nu prea mulţumit de el însuşi, dar încăpăţânat. In camera alăturată sc odihneşte Pavel, care şi-a pierdut vederea când şi-a salvat tovarăşii ameninţaţi, să piară, ucişi de explozia cuptorului. Silvia — soţia bătrânului Arjoca — izbucneşte în plâns, văzând cum îşi bruftulueşfe Petru pe vechii lui prieteni, care încearcă să-l convingă să renunţe la atitudinea sa duşmănoasă.
Din discuţia emoţionantă dintre Petru Arjoca şi Silvia reiese convingător, prin mijloacele artei, ideia că desprinderea de mase înseamnă moartea morală a eroului, căci un om adevărat nu poate trăi izolat în cochilia egoismului său, ca o cârtiţă în galeriile ei întunecate; „care nu împinge mai departe la carul vieţii, e un mort, care nu poale aştepta altceva mai bun decât moartea", după cum spune, cu dreptate, Silvia. De fapt, şi Petru Arjoca simte confuz acest lucru, numai că nu. vrea să-l recunoască încă. Se zbate, răcneşte, nu atât pentru a convinge pe alţii, cât pentru a so convinge pe sine însuşi. Tot cc c bun şi cinstit în cl, îl cheamă alături de ceilalţi, alături de masa celor ce muncesc. Şi tocmai dc aci rezultă drama sa profund omenească, emoţionantă. Deaceea ne cutremură strigătul care izbucneşte din adâncul sufletului său de muncitor. „Nu, eu nu sunt un duşman!"
Dacă desprinderea de mase echivalează cu moartea morală, legătura intensă cu
POPORUL, IZVOR AL FORŢEI NOASTRE
241
masele şi cu partidul care îmi ruinează calea acestor mase conferă eroului putere nemăsurată, viaţă fără de moarte: „Chiar dacă ochii i-au fost întunecaţi — spune Silvia despre Pavel — din lăuntru el vede departe, peste ani şi ani, şi vede numai viaţă".
Parcă pentru a confirma scenic cuvintele Silviei, acestea se materializează în acţiunea personagiilor. Pavel intră în odaia bătrânilor. N'a mai avut răbdare să stea culcat, aşa cum i-o prescris medicul. K ora când ar fi putut să se destupe cuptorul Nr. î. Şi de aci, de departe, el, cu ochii legaţi, participă la munca tovarăşilor săi. Pentrucă duşmanii i-au răpit vederea, o roagă pe mamă-sa să privească în zare şi să-i spună cum este fumul ce se ridică deasupra cuptoarelor. Şi când înţelege, după culoarea fumului, că lucrurile nu merg bine la cuptorul cinci, intervine grabnic, chemând la telefon platoul: „Dă-mi pe Linu, ori spune-i dumneata să nu joace gazul la cinci, că-i şarjă pentru axul intermediar al troliului. Ori ăsta vi-e ajutorul ce-1 daţi lui Sucec şi echipei lui Coroni?..."
Din aceeaşi scenă rezultă şi o altă ideie esenţială: într'un regim în care poporul e stăpân, nu mai există nici un fel de antagonism între interesele personale şi cele ale colectivităţii, aşa cum se întâmplă în regimul bazat pe exploatare. „Să nu ridici pereţi între casă şi uzină", spune Silvia. Oamenii înaintaţi sunt conştienţi de această identitate între personal şi social. Numai cei ce sunt încă stăpâniţi de mentalitatea retrogradă, promovată de duşmanii poporului, nu văd încă clar cât de firească este o atare contopire în societatea de azi. Desfăşurarea conflictului în „Cetatea de foc" dezvoltă această ideie cu mijloacele specifice teatrului. Desno-dământul dramei vine atunci când şi bătrânul Petru Arjoca ajunge să înţeleagă că, în ţara noastră, cea mai eficace, singura rezolvare reală a problemelor personale este aceea pe care o aduce participarea la lupta pentru rezolvarea problemelor care interesează întreg poporul. Tabloul spectaculos din finalul actului IV apare motivat artisticeşte şi nu artificial, pentrucă este concluzia firească a întregii desfăşurări 16 -• V.-Românească
a conflictului şi demonstrează scenic un adevăr pe care realitatea nouă a zilelor noastre îl confirmă la fiece pas.
*
Ne-am oprit numai asupra acestor două exemple: Un tip de activist social şi un tip de muncitor în producţie. Am fi putut analiza oricare dintre lucrările de seamă alo literaturii noastre. Concluzia ar fi fost aceeaşi: problema raportului dintre erou şi mase constituie o problemă esenţială în conturarea figurii eroului pozitiv tipic pentru vremurile noastre.
Acelaşi lucru îl demonstrează veridic procesul de descompunere morală, de decădere a eroului. Deşi are slăbiciuni, nuvela lui Mircea Şerbănescu intitulată „Biruinţa" (Viaţa Românească, nr. 6/1953) este interesantă din acest punct de vedere. Muncitorului Mesecian i s'a încredinţat un post de răspundere: a fost numit director al Atelierului mecanic orăşenesc. Dar, cu vremea, omul acesta cam molâu şi lesne încrezător, cu destul de serioase rămăşiţe de mentalitate retrogradă, a pierdut contactul cu masele, s'a „boierit". înfăţişând acest proces, scriitorul notează cu pătrundere diferitele semne exterioare care-1 dezvăluie. Utilizând mijloace artistice variate, el sugerează cititorului ideia că Mesecian începe să semene cu inginerul Nik, duşman periculos, lup camuflat în blană de mieluşel. „Prietenia" dintre cei doi îşi dă primele roade, aparent inofensive. Mesecian se surprinde pe sine imitând felul de a vorbi al inginerului şi repetând ideile aceluia, caşicum ar fi fost ale sale. Când nevastă-sa, credincioasă tovarăşă de muncă şi de viaţă, se plânge că dă din ce în ce mai rar pe acasă, el răspunde „plin de importanţă", privindu-se mai departe în oglindă pentru a-şi aranja toaleta (amănunt deasemenea semnificativ):
„Ce lot vorbeşti tu acolo? Un director ca mine are multe treburi de pus la cale. Are şedinţe, relaţii, colaboratori cu care să stea de vorbă, are răspundere... Un director ca mine trebuie să trăiască în plinul vieţii sociale, căci doar e în fruntea ei; doar n'o să bată marginilel"
Ceva mai încolo autorul notează, cu perspicacitate: „Mesecian recunoscu vorbele
242
EUGEN CAMPUS
obişnuite ale lut Nik, el recunoscu chiar încercarea din partea lui de a le pronunţa rar şi apăsat, puţin cam nazal, întocmai aşa cum făcea inginerul".
Pe Mesecian constatarea aceasta îl surprinde, dar nu-l supără. Dimpotrivă. El nutreşte pentru Nik o admiraţie fără margini, considcrându-1 tipul omului „superior", ultima expresie a „culturii", a rafinamentului, un ideal pe care şi el tinde să-l realizeze. Constatând efectele pe care „prietenia" cu inginerul le produce, cititorul—mai perspicace decât Mesecian,— începe să descopere în Nik un exponent al claselor exploatatoare, un duşman. Astfel, întreaga desfăşurare a acestui episod şi în genere a întregii nuvele demonstrează prin imagini că desprinderea de mase duce în mod inevitabil — cu sau fără voie, — în tabăra duşmanului.
Scriitorul subliniază faptul, că Mesecian se simte străin în propria lui casă. Şi c firesc să fie aşa căci atmosfera de aci a rămas o atmosferă muncitorească, în timp ce el, fără să-şi dea scama, a şi făcut primul  pas spre duşman.
Pe Mara, — soţia lui de care pe vremuri îl legase o dragoste sinceră şi o tovărăşească încredere — începe dintr'o dată să
0 vadă cu alţi ocbi. I se pare „o femeie bătrână, urâtă, acrită", care vrea să-l ţină legat „ca pe un viţel lângă par". Hotărîrea
01 fermă de a rămâne mai departe în producţie, i se pare o absurditate, aproape o insultă personală, acum când e director: „Câştig eu destul ca să vă ţin în larg..." Cufundat din ce în ce mai mult în mentalitatea retrogradă, Mesecian uită că munca reprezintă pentru un om adevărat şi mijlocul de a-şi satisface nevoile materiale, dar totodată drumul cel mai direct prin care participă la lupta tovarăşilor, a poporului, la viaţă.
Deşi îşi iubeşte fiica şi suferă văzând-o cum tânjeşte, nu are timp — e preocupat de propriile lui aventuri de dragoste —■ şi nu vrea să vadă cauzele mai profunde ale acestei stări. Degeaba îi atrage atenţia soţia: „Fetii nu-i lipseşte nimic, nu-i lipseşte mâncarea, dece nu vrei să înţelegi? Ei îi lipseşte viaţa pe care a trăit-o11'. Ascunzând u-şi capul în nisip ca struţul, directorul boierit refuză să vadă că şi la fata
lui apar semnele unei descompuneri morale, rezultat al pierderii contactului cu masa oamenilor muncii. încăpăţânat, el repetă cu îngâmfare, demascându-şi involuntar tendinţa de a merge mai departe pe drumul ce-1 apropia de tabăra duşmanului: „Atâta timp eât voi fi director, nu va munci nicăieri... poate c'o mărit... Ia înlreab-o dacă nu vrea să se mărite cu un... cu un... să zicem inginer..."
Străin se simte Mesecian şi la întreprindere, printre foştii tovarăşi de muncă pe care acum îi ţine la distanţă. Din aşa zise motive obiective — regisatc în fond de inginer — îşi instalează birourile într'un apartament luxuos din centru, în timp ce atelierele se află la marginea oraşului, într'o stare de condamnabilă delăsare. Atitudinea lui de îngâmfare boerească îl îndepărtează din ce în ce mai. mult de muncitori. Nici atunci când, în şedinţa organizaţiei de bază, este aspru criticat, nu-şi însuşeşte critica, încearcă să se „apere", se socoteşte nedreptăţit, insultat. In zadar i-a spus răspicat secretarul, punând concluziile şedinţei:,, întreprinderea noastră are capul rupt de trup, nu pentrucă nu suntem la un loc, ci pentrucă directorul nostru nu se simte îndeajuns legat de noi. Atitudinea tovarăşului Mesecian dovedeşte aceasta încă odată. Noi îi cerem să-şi revizuiască concepţia asupra sarcinei pe care o are... Tovarăşul director a uitat de autocritică. E bine să-şi aducă aminte de ea, căci e membru de partid".
Cu alte vorbe —■ adecvate situaţiei şi firii ei — îi spune acelaş lucru şi soţia sa, care gândeşte sănătos, muncitoreşte: „For-beşti aşa, ca şi când ai să rămâi director cât lumea] După cum văd eu că te porţi, nu-i d'a bună. Nu aşa se poartă un comunist. Semeni din ce în ce mai mult cu boierii la care spălam rufele pe vremuri]"
Dar, în loc de a recurge la singura soluţie eficace: 'schimbarea atitudinii, strângerea din nou a contactului cu masa oamenilor muncii, Mesecian se izolează deci şi caută apropiere şi mângâiere la „prietenul" său Nik. Aşa procedează după scena cu soţia sa, privindu-se încăodată în oglindă pentru a-şi potrivi „cam pe o sprânceană" pălăria de fetru moale şi zbughind-o cu un oftat de uşurare la întâlnirea din casa lui Nik.
POPORUL, IZVOR AL FORŢEI NOASTRE
243
Aşa procedează şi după şedinţa organizaţiei de bază. Scriitorul notează cu pătrundere, marcând prin imagini ideia aceasta a izolării de mase: „Mesecian a plecat furios, n'a mai vrut să stea de vorbă cu nimeni. S'a dus acasă şi s'a închis în camera lui, plimbându-se până târziu noaptea, ca într'o cuşcă" (sublinierile noastre).
Când s'a trezit în cele din urmă, era prea târziu. Dezastrul se produsese. Pierderea contactului cu masele, atitudinea lui de îngâmfare boierească şi de gură-cască pusese în primejdie bunul mers al întreprinderii, îngăduind duşmanului să-şi exercite nestingherit acţiunea de sabotaj şi-i distrusese familia: fata, înşelată de acelaşi Nik, se sinucisese.
★
Dacă în lucrări cum sunt nuvela „Biruinţa", piesa „Schimbul de onoare" de Mihail Davidoglu, etc. se arată în mod direct urmările tragice al desprinderii do mase, alţi scriitori au folosit armele comicului în vederea aceluiaşi scop. Apariţia în ultima vreme a unui număr de lucrări care dau din nou viaţă genului pe nedrept lăsat în părăsire al fabulei şi unor schiţe satirice, deosebit de interesante, ca do pildă „Cişmele şi noroi" de tânărul scriitor Ştefan Luca şi, acum în urmă, publicarea comediei „Mielul turbat" de Aurel Baranga — toate acestea dovedesc că scriitorii noştri au tras învăţămintele necesare dela lucrările Congresului al XIX-lea~al P.C.U.S. şi că au trecut la realizarea, în practică, a acestor învăţăminte.
Faptele acestea existau în viaţă. Scriitorii treceau însă pe lângă ele fără a le observa sau fără a avea curajul să atace răul din rădăcini, în opere combative.Cuvintele cuprinse în raportul tovarăşului Ma-lencov Ia Congresul al XIX-lea al P.C.U.S. le-au deschis ochii, le-au amintit că, în calitate de activişti pe frontul cultural, au sarcini do mare răspundere, sarcina de a promova cu dragoste noul, dar şi de a combate cu energie necruţătoare tot ce e vechi şi putred. Ori, însemnătatea literaturii satirice derivă din faptul că ea este menită să exfirpeze din viaţă „tot ceeace este negativ, putred, cangrenat, tot ceeace frânează mişcarea înainte".
16*
In fabula sa intitulată „Critica de jos", Nina Cassian prezintă antipodul realei legături cu masele. Poeta sesizează just faptul că într'un regim democratic, chiar şi cei care dispreţuiesc masele, sunt siliţi a consulta masele. De aci rezultă adânca semnificaţie a comicului din savuroasa scenă în care leul îşi convoacă subalternii ordonăndu-le să-l critice:
LEUL: (cu o bătaie formidabilă 'n masă) Prieteni şi fraţi!
V'am chemat aici,  în astă seară, pentru 'niâia şi, poate, ultima oară, -   ca să mă cri-ti-caţi!
Aţi. înţeles? ('mârâie înfundat) N'aşteptaţi să vă invit sau să vă dau
ghies,
Vreau, să mă criticaţi   (în crescendo)
neapărat.
ne 'ntârziat,
neîncetat,
neînfricat,
concret şi neînduplecat!
Iar când constata că, totuşi, nimeni nu se hotărăşte să-l critice, se înfurie şi strigă cumplit: „Criticaţi-mă numaidecât,jCă vă iau de gât!"
Puterea dramatică a comediei „Mielul turbat" rezultă din faptul că autorul a ştiut să contrapună — în cadrul unui conflict puternic dezvoltat, cu mijloacele specifice ale comicului — forţa de neînvins a maselor populare, şi forţa, primejdioasă, a celor ce se opun intereselor poporului.
Dacă figura lui Spiridon Biserică ne este atât de simpatică în ciuda anumitor trăsături care, la prima vedere, cel puţin, par ciudăţenii şi slăbiciuni, este pentrucă recunoaştem în el un om conştient, ca atâţia alţii din popor. In cadrul cabinetului tehnic al marii întreprinderi unde se petrece acţiunea piesei, el este oarecum un izolat, căci, aşa cum se petrece în viaţă, elementele putrede nu acţionează fiecare pe cont propriu, ci caută întotdeauna să-şi organizeze un mediu favorabil acţiunii lor nefaste, grupându-se în cadrul unui sistem închis, bazat pe sprijinire şi acoperire reciprocă.   Numai  aşa se  explică dece
244
EUGEN CAMPUS
descoperirea lor este atât de dificilă. Numai aşa se explică dece — evident, numai temporar —• sistemul acesta închis al complicilor se poate menţine neştirbit, deşi constituie un corp străin în cadrul întregii societăţi.
Prins în ghiarele sistemului închis al complicităţii criminale, s'ar părea că blândul şi îndatoritorul Spiridon Biserică va fi zdrobit. Cititorul simte însă toată vremea că nu va fi aşa, că nu se poate întâmpla aşa ceva. Căci dacă în cercul îngust al cabinetului tehnic din întreprindere el este un izolat, Spiridon este indisolubil legat de masa oamenilor muncii, de sistemul cel cuprinzător al întregului stat de democraţie populară, în care poporul este stăpân şi vrea, ca şi modestul inovator Spiridon Biserică, să construiască socialismul cât mai grabnic. Izbucnirea violentă a lui Spiridon în momentul când complicii, socotind că-1 au acum la mână, cred că-şi pot permite să-l izgonească, este pregătită gradat prin diferite elemente semnificative. Deşi aparent în contradicţie cu caracterul eroului şi constituind astfel un bun element de surpriză dramatică, ea se situiază pe linia esenţei caracterului respectiv şi apare astfel perfect motivată şi necesară artisticeşte. Cititorul îl înţelege şi-l aprobă din toată inima pe Spiridon, când acesta, ieşindu-şi din fire, spune verde în faţa tuturor ce gândeşte despre ei şi-şi proclamă dreptul de adevărat stăpân, dreptul poporului stăpân astăzi în ţara sa:
„Biserică: Mie să nu mi se dea voe să întru în uzină? Cine o să mă oprească, voi? Mă daţi afară din casa mea? (îşi iese treptat din fire) Păi, voi şliţi cine sunt eu? Voi ştiţi, mă neisprăviţilor, cine sunt eu? (lui Cristescu direct) Mă dai afară pe mine?
„Cristescu: (bate cu pumnul în masă) Taci!
„Biserică: Nu bate cu pumnul în masă c'o strici şi te pun s'o jjlăteşli! Că-i a mea! Toi ce-i aici e al meu! Şl mă doare. Şi de dumneata mă doare, c'al ajuns să te poarte Cavafu de sgardă! (lui Toma) Şl de tine mă doare... Ce te sgâieşli aşa la mine, mă molie mâncată de molii... Inimă acră! Vine omul cu ceva nou aici, şi tu, în loc să vezi ce-i bnn, te repezi să faci pe deşteptul,
să-i găseşti cusuru'... Şi tu (lui Bontaş) ce te hlizeşti?...
„Bontaş:Nu mă hlizesc,tovarăşeconsilier...
„Biserică: Iar m'ai avansat? Nu pune mâna pe perie, încă nu. m'a numit... Ntt dau doi bani pe voi...
„Cristescu: Dafi-l afară!"
Cu o clipă înainte, inginerul şef Toma Cristescu găsise cu cale să-şi exercite vigilenţa tocmai în raporturile cu Spiridon. El, care se lasă dus prosteşte de nas de inginerul Mircea Cavafu, duşman camuflat; el, sub ai cărui ochi crescuse ca o buruiană uriaşă, ce acoperă totul, sistemul birocratic instaurat la cabinetul tehnic dc către şeful acestui cabinet Toma Dumitrescu; el, care patrona—cu un zâmbet de înţelegere—agitaţia sterilă a delegatului sindical Tache Imireanu, cel ce alerga veşnic grăbit dela o şedinţă la alta fără a sta nicăieri şi socotind că-şi îndeplineşte cu prisosinţă „munca" dacă cata-dixeşte să semneze procesul verbal în care erau consemnate hotărîri despre care nu avea cunoştinţă; el, acest ridicol şi sinistru tip de gură-cască, rupt de mase, care pusese în primejdie uzina prin lipsa lui de vigilenţă, el îndrăzneşte să fie drastic cu Spiridon, omul cinstit, reprezentantul acestor mase. Folosind un procedeu clasic, utilizat cu pilduitoare măestrie în operele lor de Gogol în literatura rusă sau Cara-giale în literatura noastră, autorul îşi obligă personagiul să se autodemaşte prin chiar replicelo sale. Plin de îngâmfare, se răsteşte la Spiridon:
„Cristescu: Te rog să ne explici ce căutat la strungărie.
„Biserică: Am lucrat.
„Cristescu: La ce?
„Biserică: La cheia lui Perjoiu.
„Cristescu: Asia s'o spui altora, nu ţi-ai găsit omul. Drept cine mă iei? Ce-ţl închipui că sunt eu? Un gură-casca?".
In ce-1 priveşte pe Toma Dumitrescu, el este tipul birocratului, al omului care trăieşte numai printre şi pentru scripte, al omului care, din cauza mormanelor de dosare, nu vede şi nu vrea să vadă viaţa, oamenii. Izolându-se în citadela sa cu hârţoage numerotate meticulos, el este cu totul rupt de mase şi deaceea nu numai că   trăieşte alături de viaţă, ci efectiv
POPORUL, IZVOR AL FORŢEI NOASTRE
245
frânează mersul înainte al societăţii. Mai mult sau mai puţin conştient de răul pe care-1 pricinueşte, el ajunge să sc teamă de orice l-ar putea smulge din beatitudinea sa colbăită, rutinieră, ajunge un duşman al noului, al vieţii. Ducând până la ultimele consecinţe — de un mare efect comic — premizele acestui tip, autorul îl pune pe Toma să-şi adreseze lui însuşi rezoluţii pe care le scrie şi le semnează tot el (în ceeace priveşte executarea la timp, asta e altă chestie), sau îl pune să răspundă Ia telefon astfel:
„— Da, cabinetul tehnic. Responsabilul. Chiar responsabilul. Nu. Nu primim nimic. Nicio propunere, nicio inovaţie. Mâine. Azi s'a terminat! Avem comisie. (Sublinierea noastră)
Cea mai mare satisfacţie o resimte Toma atunci când poale — măcar acolo •— în cugetul său scriptologic — să pună stavilă noului, apăsând parafa de amânare pe dosare şi expediând astfel cât mai multe dintre ele înapoi. Se mai şi laudă, apoi, cu randamentul muncii sale. într'adevăr, numărul dosarelor astfel „rezolvate" e considerabil.
Autorul izbuteşte să desvăluie o trăsătură esenţială a birocratului: ura faţă de ceeace e nou, ura faţă de viaţă, dispreţul faţă de masele populare, acum stăpâne ale vieţii, dispreţul faţă de minunata lor activitate creatoare.
Pe desvăluirea acestei trăsături esenţiale a birocratului se bazează comicul de înaltă calitate din scena cercetării dosarelor. La primele dosare, Toma se bucură că găseşte motive de amânare, deşi referatele arată clar că propunerile de inovaţie sunt foarte interesante: le lipseşte acestor dosare unul din cele trei elemente regulamentare pe careToma le repetă ca o formulă stereotipă, adăugând apoi cu satisfacţie a doua formulă, ce-1 caracterizează pe el personal: „Sc amână". Iată însă şi un dosar care conţine toate elementele. Ce va mai putea spune chiţibuşarul?
„Măria: Dosar numărul două sute treizeci şi opt cu anexa. Prezentă propunerea, prezentă schiţa, prezent referatul. ~'
Toma: Nu se poate! (a luat şi el dosarul) Păi, nu aşa, nenicule, nu-mi umbla mie '-n cioara vopsită... Schiţă, nercglemcnto.ră:
nedimensionată... (Măriei, triumfător) Păi, ce, pe mine mă duce? Se amână/"
Dispreţul acesta ciocoiesc faţă de mase şi faţade activitatea lor creatoare este ceeace-1 apropie pe Toma de colaboratorul său Bontaş, inventatorul ventilatorului per-petuum-mobile, tipul omului care aleargă după cai verzi pe pereţi,tocmai pentrucă e rupt de masse şi nu-l interesează nevoile lor reale, şi de superiorul său, inginerul şef Cristescu. Autorul subliniază că această trăsătură îi apropie şi de inginerul Cavafu, indicând astfel natura oi duşmănoasă: pe acest drum al nepăsării faţă de nevoile maselor, aparent atât de inofensive la maniacul Bontaş — se ajunge în linie dreaptă către tabăra duşmanului de clasă. In limbajul lor specific, aceasta e ceeace spun scenele comice în care apar aceste   personagii negative.
Interesantă din punctul dc vedere al problemei care ne preocupă—raportul dintre eroi şi mase — este şi desvoltarea conflictului. Oglindind veridic realitatea, comedia lui A. Baranga, ca şi fabula Ninei Cassian scot în evidenţă, prin situaţiile create şi prin desvoltarea acţiunii, că balanţa înclină cu necesitate în favoarea forţelor noului. Şi din comedia „Mielul turbat" rezultă cu claritate ideia că în statul în care poporul e stăpân,până şi cei care dispreţuiesc masele sunt obligaţi să adopte masca făţarnică a respectului faţă de popor. Acesta e sensul admirabilei scene bufe în care toţi se învârtesc în jurul lui Spiridon Biserică, pe care l-au numit prim consilier al comisiei de inovaţie, pentru a îndeplini cerinţa regulamentului referitoare la prezenţa obligatorie a unui muncitor inovator în componenţa comisiei. Acesta este sensul şi al teroarei continue sub care trăesc complicii auzind că a sosit în oraş un grup de corespondenţi pentru a face un raid-anchefă. Spaima lor faţă de presă, e spaima unor netrebnici în faţa opiniei publice, în faţa forţei uriaşe a maselor populare călăuzite de partid, sudate prin voinţa lor comună de a construi socialismul.
Dar massele sunt prezente pretutindeni, tocmai pentrucă — aşa cum spunea Emi-nescu — ele sunt „şi. număr şi putere". Raidul-anchetă se dovedeşte a fi fost simplă închipuire:  cu  atât mai. semnificativă,
246
eugen campus
mai demascatoare apare agitaţia frenetică pe care a produs-o. Degeaba răsuflă însă uşuraţi împricinaţii. Nu era nevoe să vină cineva din afară. Poporul îşi avea reprezentanţii săi acolo, în uzină: pe secretarul de partid Ionescu, pe Spiridon Biserică şi pe atâţia alţi muncitori cinstiţi. Lovitura de teatru, a finalului are această înaltă semnificaţie. „Bine că n'a trecut şi pe la noi", spune Toma cu un oftat de uşurare când află că raidul a avut loc la Craiova. — Cine ştie în ce belea mai intram". Cortina cade pe replica lui Ionescu: „Ba a venit raidu1. A fost. Aici în uzină. Aici la noi. A fost raidu'. Acu' nu ne mai rămâne decât să tragem, concluziile".
★
Este foarte bine când scriitorii prezintă personagii şi aspecte negative pentru a le biciui cu mijloace satirice. Profund, dăunătoare este însă acea prezentare a unor astfel ele personagii care sunt date drept oameni înaintaţi. Abateri grave dela adevărul vieţii s'au produs în. literatura noastră şi ele au fost combătute cu vigoare de masele de cititori, de presa de partid. Sunt cunoscute şi au fost la vremea lor amplu desbătute cazurile unor cărţi în care personagii cu mentalităţi şi. comportări străine de clasa muncitoare erau date drept muncitori înaintaţi, drept eroi pozitivi tipici ai vremurilor noastre. Fără voia lor, autorii acestor lucrări naturaliste înjoseau chipul omului înaintat al vremurilor noastre, căci personajele create dc ei. şi prezentate cu simpatie ca pilde demne de urmat, nu puteau revendica în niciun chip prerogativele pe care autorii respectivi li le acordau cu dela sine putere. Ceeace le lipsea în primul rând acestor personaje pentru a fi imagini veridice de oameni înaintaţi era legătura cu masele.Nici unul dintre aceste personaje nu putea fi considerat ca exponent al celor mai profunde năzuinţe ale poporului.
In poezie s'au înregistrat deasemenea cazuri similare de falsificare a adevărului vieţii. Ele au luat aci îndeosebi forma intimismului.
Intimismul a fost deasemenea combătut atât în cuprinsul unor articole critice, cât şi în cadrul consfătuirilor organizate
de Uniunea Scriitorilor. In fond, intimismul înseamnă tot o falsificare a chipului eroului pozitiv, o greşită înţelegere a raportului său cu masele. Numai că aci nu mai c vorba de eroul epic, ci de cel liric. Pretinzând a vorbi în numele oamoni-lor înaintaţi ai vremii noastre, în numele poporului, eroul liric din poeziile intimiste este în fond nu exponentul maselor populare, ci reprezentantul unei mentalităţi retrograde, iji.dividual.iste, egocentrice.
Învăţătura marxistă arată că, în perioada de construire a socialismului, departe de a se stinge, lupta de clasă ia forme tot mai îndârjite.. Pe măsură ce creşte ofensiva socialismului, cresc şi eforturile disperate ale duşmanului, ale cărui acţiuni sunt cu atât mai periculoase cu cât — tocmai sub presiunea ofensivei victorioase a forţelor socialiste — el se vede obligat să recurgă la mijloace fot mai ascunse, mai subtile Armele ideologice sunt unele dintre aceste mijloace subtile. Nu avem deci dreptul să considerăm că dacă într'o anumită vreme am dat bătălia împotriva influenţei ideologiei duşmane, ea a fost definitiv şi pentru totdeauna înlăturată.
Intr'adevăr, în ultimul timp s'au ivit cazuri noi de falsificare a adevărului vieţii, atât pe panta naturalismului cât şi a intimismului. Lipsa de contact cu masele, insuficienta cunoaştere trăită a vieţii constituie un teren propice pentru exercitarea influenţei ideologice a duşmanului de clasă. Aşa se explică faptul că s'au scris şi au văzut lumina tiparului acum, de curând, lucrări în caro eroi epici sau lirici pretindeau a fi eroi pozitivi tipici, deşi na exprimau năzuinţele poporului muncitor, deşi erau în fond străini de clasa muncitoare.
Aşa, de pildă, în „Cultura Poporului" Nr. 3/953 s'a publicat piesa „Mohora tractoristul" dc Gh. Martiniuc. Mohora acesta este un om îngâmfat, lipsit de tact în legăturile lui cu ţăranii. Din desfăşurarea piesei pare să rezulte că metoda constrângerii întrebuinţată de el şi de alţii pentru a-1 determina pe mijlocaşul Ispas să cedeze, ar fi justă. Evident că un atare personagiu nu merită să fio dat drept erou pozitiv tipic, drept o pildă
POPORUL, IZVOR ÂL FORŢEI NOASTRE
247
demnă de urmat. Şi tot aşa procedează autorul, care-şi învăluie personagiul lai în atmosfera unui entuziasm fără rezerve.
In „ Almanahul Literar" din Cluj a apărut romanul „ Pasagerii de pe corabia beată" de M. Zaciu, lucrare cu însemnate calităţi, dar şi grave greşeli. Există aci un personagiu care ocupă funcţiunea dc secretar al organizaţiei de bază dintr'un institut de lingvistică. Spun „ocupă funcţia", pentrucă în bună măsură mentalitatea persongiului în îndeplinirea sarcinci sale de mare răspundere nu diferă de aceea a unui funcţionar lipsit de orizont, care-şi îndeplineşte orele de serviciu. In faţa acţiunilor duşmanului, pcsonajul este atât de dezorientat, atât de lipsit de resurse, îşi aduce aşa de târziu aminte să se consulte cu alţii, legătura cu masele este aşa de inexistentă, încât te întrebi ce nenorocită formă până acum necunoscută, de birocratism scriitoricesc, l-a împins pc scriitor să-l conceapă atât de anapoda.
„Almanahul literar" din Cluj a publicat în ultima vreme şi o serie de poezii cu caracter intimist, al căror erou liric pretindea să fie, — dar nu merită câtuşi de puţin — un exponent al năzuinţelor celor mai înalte ale poporului nostru. Acesta o cazul cu poeme ca „Manifesul", „Rutină" şi ciclul din Bulgaria al lui A. E. Bacon-sky, sau „Romanţa" de A. Rău, despre care a vorbit articolul din „Scânteia". Mai mult chiar: s'a încercat la Almanah şi un fel de teoretizare camuflată a acestei poziţii care în fond echivalează cu dispreţul faţă de mase. In studiul despre poezia do dragoste, scrisă de Dan Costa în nr. 7 al „Almanahului", se vorbeşte despre sentimente intime „individuale" şi despre sentimente „gregare", înţelegând prin acest termen pejorativ, compromis de utilizarea lui rău intenţionată în sociologia reacţionară, tocmai sentimentele cele mai înalte ale poporului.
★
In afară de asemenea cazuri de grave confuzii ideologice, mai există o serie de lucrări în care chipul eroului pozitiv este întunecat din cauza nercalizării imaginii artistice. Ori, după cum se ştie prea bine, tipicul în artă implică redarea gene-
ralului prin particular. Atunci când scriitorul nu izbuteşte să întruchipeze esenţa fenomenului social istoric dat într'o figură precis individualizată şi care să exprime tocmai prin aceste particularităţi individuale, unice, trăsăturile cele mai caracteristice pentru întregul grup social respectiv, atunci imaginea artistică rămâne palidă, ştearsă, neconvingătoare.
Un lucru care trebue să dea de gândit scriitorilor este faptul că chipul celor mai înaintaţi eroi ai vremii noastre, activiştii sociali cu posturi do răspundere, sunt adesea mai palid conturaţi decât alţi eroi.
Aşa se întâmplă cu Munteanu din „Cetatea de foc", cu Sofronie din „Iarbă rea" de Barangâ, etc. Nici unul dintre aceste personagii nu e înfăţişat ca un adevărat conducător de mase, nici unul nu este astfel integrat în acţiune încât din imagini şi nu clin declaraţiile autorului să rezulte că merge efectiv în fruntea maselor pentrucă, purtător al învăţăturii partidului, exprimă într'o formă mai reliefată cele mai profunde năzuinţi ale poporului şi tocmai de aceea are capacitatea do a îndruma mai repede energia creatoare a maselor pe făgaşul care duce cu certitudine la victorie, pc făgaşul legilor obiective ale procesului istoric, legi pe care marxismul le desvăluie omului îngăduin-du-i astfel să-şi făurească viitorul.
într'o formă mai gravă, aceleaşi lipsuri apar în lucrări ca „Oraşul nou" de Ştefan Andrei, lucrare nu lipsită de calităţi reale, dar în care chipul activistului social este atât de palid, legătura lui cu masele atât de slab prezentată prin mijloacele specifice artei, încât presonagiul se topeşte în vânt. In locul lui, în locul unui om viu, în locul unui adevărat erou pozitiv, rămâne o siluetă vagă ca un fum părelnic, caro dispare şi el lăsând în unnă-i — vestigiu al unei presupuse prezenţe — un simplu glas, glasul autorului care rosteşte discursuri neconvingătoare pentrucă nu pot suplini lipsa eroului.
★
In acest articol ne-am propus să facem un bifanţ al întregii noastre literaturi în ceeace priveşte problema modului în care este înţeles şi. redat raportul dintre erou şi mase.
248
EUGEN CAMPUS
Am vrut numai să scoatem în evidenţă importanţa hotărîtoare pe care o are această problemă pentru o justă prezentare a chipului eroului pozitiv. Lămurirea ci din punct de vedere teoretic în legătură cu definiţia marxistă a tipicului ni se pare că merită o largă dezbatere. Aprofundarea teoretică a diverselor aspecte ale problemei va înlesni serii torului o justă orientare.
Atât însă nu este de ajuns. Precum am încercat de asemeni să arătăm prin analiza directă a textelor, în artă ca şi în viaţă, măsura ultimă o constitue verificarea prin practică. In arfă, practica înseamnă crearea imaginei artistice. Dată fiind indisolubila legătură între conţinut şi formă, dată fiind unitatea dialectică dintre general şi particular în imaginea artistică, numai exprimarea precis individualizată a trăsăturilor celor mai caracteristice grupului social respectiv ne poate convinge.
Atunci când este vorba de chipul eroului pozitiv, reuşita este condiţionată de măsura în care e oglindit în mod just, prin imagini expresive, raportul eroului cu masele, de măsura în care se arată convingător că eroul exprimă cele mai profunde năzuinţă ale maselor populare în epoca respectivă. Aşa, de pildă, dacă Toma din „Pâine albă" de Dumitru Mircea, ne entuziasmează în anumite momente alo cărţii, este pentrucă acolo el ne apare concret ca un exponent al năzuinţelor esenţiale ale poporului. Dacă totuşi, el nu e întotdeauna destul de convingător, explicaţia trebue căutată în faptul că, într'o anumită măsură, eroul o înfrumuseţat artificial, el substituindu-se nejustificat tuturor celorlalţi factori de răspundere. Toma devine astfel un fel de factotum care rezolvă singur toate greutăţile. In jurul, lui se clădeşte un fel de mit, aproape un cult. Toţi îi cântă, osanale, toţi îl ridică în slăvi, începând cu bătrânii satului şi sfârşind cu conducătorii organizaţiilor dc partid, ba indirect — chiar şi chiaburii. Nu începe să semene asta mai curând cu cultul personalităţii, decât cu concepţia marxistă despre erou? Aşa dar, în măsura în care Toma, în loc do a fi un exponent al maselor, se ridică
deasupra lor şi e prezentat aproape ca un fel de supraom căruia i se închină un cult nemotivat, eroul îşi pierde conturul concret şi devine o plăsmuire neconvingătoare.
Insfâr.şit, ne-am îngăduit să sugerăm în cuprinsul articolului de faţă, pe ce drum trebuie să mergem pentru a dezvolta succesele obţinute şi a evita repetarea greşelilor. E drumul pe care-1 recomandă partidul, al cunoaşterii aprofundate a învăţăturii marxiste şi a vieţii, al însuşirii experienţei clasicilor şi a literaturii sovietice.
Clasicii noştri s'au străduit să fie exponenţi ai celor mai profunde năzuinţe ale maselor. Pe baza acestei legături cu poporul, ei au putut crea, în opera lor, chipuri de autentici eroi pozitivi, lirici sau epici.
Să ne amintim cuvintele înflăcărate ale lui Coşbuc, cuvinte care exprimă atât de limpede crezul tuturor marilor creatori:
Sunt inimă1 n inima neamului meu
Şl câni şi iubirea şi ura-i —
Tu focul, dar vântul cc-aprlndc sunt eu;
Voinţa mi-i una căi una mereu
In toate-ale noastre măsura
Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt.
Pe această tradiţie glorioasă a înaintaşilor noştri să ne sprijinim. Să o dezvoltăm creator în condiţiile noi de astăzi, stră-duindu-ne să devenim, la rându-ne, oameni înaintaţi ai. vremurilor noastre. Fiece moment al vieţii noastre, fiece rând pe care-1 scriem, să fie luminat de convingerea neclintită că numai participarea ia lupta poporului poate chezăşui. o viaţă demnă şi o operă utilă, durabilă.
Chipuri veridice de eroi pozitivi ai vremurilor noastre nu vom putea crea decât în măsura în care vom fi realmente însufleţiţi în întreaga noastră activitate de dorinţa vie dc a merge în pas cu poporul, în primele rânduri ale luptătorilor, în măsura în care vom fi pătrunşi de adevărul că esenţa eroului pozitiv stă în legătura lui indestructibilă cu masele, precum fot această legătură cu masele constitue trăsătura do bază a scriitorului realist.
Pentru a putea să exprime năzuinţele poporului, trebuie ca, aşa cum spunea Coşbuc, poporul să fio „izvor şi ţinlă" a tot cocaco faci, a toi. ceeace cânţi.
NOTE $1 RECENZII
sărbătoarea. cărţi!
In ultimii ani o importantă sărbătoare i'a încetăţenit adânc în tradiţia culturală a poporului nostru. E sărbătoarea cărţii. Calendarele n'au înregistrat-o încă, dar cu toţii ne-am obişnuit cu gândul că ea se celebrează spre sfârşitul anului, oferindu-ne astfel un prilej de satisfacţie în faţa unei recolte literare bogate. Inir'adevăr, te cuprinde bucuria în faţa numeroaselor opere artistice, pe care ni le-a adus anul 1953. Bucuria e cu atât mai mare, cu cât ştim că aceste creaţii nu mai sunt destinate unui grup restrâns de privilegiaţi, ci întregului popor, care contribue cu elanul său la înflorirea patriei noastre, la crearea unor bogăţii spirituale deosebite. Acum. literatura noastră, ca şi celelalte arte, se află în plin avânt. Analfabetismul dispare. Răbojul ----- chiar şi pentru păcurari — rămâne o amintire a altor vremi şi cartea se citeşte eu dragoste şi  cu înţelegere.
Scriitorii vârstnici şi cei tineri scriu despre trecutul glorios al poporului, despre frumuseţea vremii în care trăim. Editurile publică lucrări în tiraje de neconceput în trecut, atât din literatura populară şi din clasicii noştri, precum şi din operele scriitorilor contemporani. Niciodată opere ale literaturii universale aparţinând unor nume celebre ca: Balzac, Tolstoi, Hugo, Gogol, Analole France, Dickens, Gorchi, Jack London, M aiacovschi, Şolohov şi mulţi alţii, n'au cunoscut în patria noastră o atât de mare răspândire. Mulţi vor gusta din savuroasa operă a lui Anton Pann „cel isteţ ca un proverb", vor reciti „Ţiga-niada" lui Ion Budai-Deleanu, prima epopee eroi-comică a literaturii noastre scrisă cu scopul de: „a forma şi ft introduce
an gust nou de poezie românească", îşi vor linişti sufletul la calda şi viguroasa operă a lui Ion Creangă, la humorul duîos al lui Topărceanu sau la versurile adânci şi solemne ale lui Panali Cerna. Unii vor soarbe aerul de munte, înviorător şi curat, din opera maestrului Mihail Sado-veanu şi se vor întovărăşi, poale, cu Vitoria Lipan din romanul „Baltagul", pornind spre Dorna în căutarea soţului dispărut. Alţii se vor înfrăţi cu Tudor Şoimaru, acel răzeş mândru şi voinic din romanul „Neamul Şoimăreştilor" şi vor participa împreună cu el la sfârşitul boarului Stroie Orheianu. Vor colinda cu eroii povestirilor cuprinse în volumul al VHI-le-'i din „Opere" de acelaşi autor. Cititorii vor cunoaşte societatea românească din preajma şi <le după primul război, mondial, din romanul „întunecare" de Cezar Petrescu, vor urî războiul fiind îndureraţi de drama nefericitului. Radu Comşa,
Prin retipărirea în excelente condiţii grafice a unor opere din literatura universală şi naţională, clasicii români şi. străini au primit o înaltă preţuire. Literatura originală a anului 1953 ne înfăţişează deasemenea un tablou bogat şi îmbucurător.
G. Câlinescu, autorul romanului „Enigma Oliliei" şi al mitului mongol „Şun" sau „Calea neturburată'", reapare în proza publicată în săptămâna cărţii cu romanul „Bietul Ioanide". Important fiindcă îmbrăţişează aspecte din viaţa intelectuali lăţii, temă puţin abordată până acum în literatura noastră şi, în al doilea rând, fiindcă se ocupă de o epocă pe care alţi scriitori n'au oglindit-o încă în mod suficient în lucrările lor. E vorba de epoca imediată dinaintea
250
I. D. B.
şi din timpul dictaturii legionare, epocă înfiorătoare şi plină de nenorocire pentru poporul nostru.
Mihai Beniuc, poetul a cărui poezie a isvorît din revolta şl lacrima iobagilor, cântăreţul lui Doja, al lui Horia şi. al „Fiului Patriei", a publicat o culegere de versuri patriotice care vor răscoli multe suflete şi multe inimi, le vor aprinde mai puternic.
Talentatul tânăr poet Al. Andrlţoiu a publicat în luna Decembrie volumul de poezii „In ţara moţilor se face ziuă". Volumul constitue una dintre cele mai frumoase realizări poetice ale anului şi în acelaş timp o mare speranţă pentru viitor. Printre succesele poeziei noastre se numără volumele de poezii „Laude" de Miron Radu Paraschivescu, „Prietenii mei" de Veronica Porumbacu şi „Floarea soarelui" de De-mostene Botez. O carte care încununează creaţia poetului Cicerone Theodorescu, este volumul de poezii „Un cântec din uliţa noastră".
In domeniul prozei, deasernenea, pe lângă numele unor scriitori bine cunoscuţi, ne întâmpină nume noi, sau în orice caz nume care până acum au semnat lucrări de mai mică întindere. Astfel merită toată atenţia romanul lui Dragoş Vicol: „Valea Fierului", nuvela de aventuri „Cazul R. 16" de Haralamb Zincă, basmele Georgetei I sir aii, povestirea f anlasllco-şiiinţifică „Vălurea" de Viorica Huber, sau romanele pentru pionieri şt şcolari „Inimoşii" de Gica luteş, „Marea bătălie dela Iazul Mic" de Octav Pancu-Iaşi. Sunt numai câteva clin multele şi variatele cărţi pe care le-au dai scriitorii în ultimul timp literaturii noastre.
Un fapt deosebit de interesant pentru grija faţă de literatură şi de tinerii scriitori
îl constitue un „Almanah al tinerilor scriitori" care înmănunchiază creaţii în versuri şi proză ale unui număr mare de începători într'ale scrisului. Au apărut deasernenea volume colective de schiţe şi nuvele valoroase ca: „împreună" sau „In pas cu viaţa". Cartea „Teatru pentru pionieri", are un rol educativ şi instructiv deosebii atât prin valoarea literară a pieselor căi şi prin indicaţiile scenice, de regie şi costumaţie, care însoţesc fiecare piesă. Volumele de reportaje „Şantierele luminii" şi „Pe întinsul patriei noastre", semnale de mai mulţi scriitori, sunt o oglindă vie a frumuseţilor patriei noastre şi a realizărilor măreţe dela noi.
Cu prilejul decadei cărţii sau cu puţin înainte, au apărut şi volumele de critică literară „Pentru literatura vieţii noi" de Mihail Novicov, „Despre scris şl scriitori" de prozatorul Cezar Petrescu şl „Despre poezie" de Mihai Beniuc, „Articole şi cronici" de O.S. Crohmălnlceanu, culegerile de articole: „Literatura noastră clasică" şi „Din literatura noastră nouă". Lucrările acestea aduc o contribuţie binevenită la desvoltarea literaturii noastre şi la iniţierea şi lămurirea cititorilor, prin tratarea unor probleme legate de fenomenul literar şi prin analiza critică a unora din cele mai valoroase opere ale scriitorilor români şt străini.
Operele amintite în aceste rânduri sunt numai câteva spicuiri din bogata recoltă literară a anului 1953, apărută mai ales în ultimele luni în ţara -noastră.
Mulţi cititori vor păşi în anul care vine mult mai întăriţi şi mult mai luminaţi de flacăra nepieritoare a cărţilor.
I.   D. B.
neglijenţe regretabile
jQ-pariţia „Almanahului tinerilor scriitori", — primul dinlr'o serie de asemenea publicaţii care vor apărea anual, consemnând astfel realizările celor mai tineri mânuitori ai condeiului din ţara noastră, — înseamnă, fără îndoială, un lucru nou şi
frumos care merită să fie relevat. Despre importanţa deosebită a unui asemenea almanah, despre problemele pe care le ridică lucrările sale este necesară o discuţie mai amplă, ceeace trebuie să facă presa noastră literară cât mai neîntârziat.
NEGLIJENŢE REGRETABILE
251
Deocamdată însă e vorba de felul superficial, neatent în care s'a lucrat la „Editura Tinerelului' acest volum, menit să fie valoros prin lucrările ce-l alcătuiesc. In paginile Almanahului apar într'adevăr, — aşa după cum se spune în „Cuvântul înainte", alături de multe nume noi, nemaiîntâlnite încă în paginile revistelor — şi numele unor tineri scriitori care au mai publicat până acum, ca Sonia Larian, Tamara Pânzaru, Ion Petrache, etc. In număr mare, dintre cei care semnează în paginile Almanahului, sunt tineri studenţi, dela Şcoala de Literatură „Mihail Eminescu". Şi fiindcă e vorba de Şcoala de Literatură, privind „tabla de materii" a Almanahului, cititorul îşi închipuie că, aşa cum titlul nuvelei „Cişmele şi noroi" de Ştefan Luca a devenit prinlr'o metamorfoză „Cişmele si noroi" (deşi este cam mare deosebire între cişmea şi cismă) iar în dreptul numelui lui Mircea Bonda a dispărut paranteza în care se indică localitatea de unde vine tânărul seriilor (aşa cum apare la toţi ceilalţi semnatari) — cititorul poate să creadă că, tot datorită unei neglijenţe redacţionale sau vreunei greşeli de tipar, lipseşte numele unuia dintre cei mai talentaţi poeţi'tineri, azi pe băncile acestei Şcoli — Nicolae Labiş. Dar răsfoind paginile Almanahului, cititorul se convinge numaidecât că nu e vorba de o greşală de tipar la tabla de materii ci că, lucru curios, tânărul poet nu există în acest volum. După cum nu sunt publicaţi aici, nu se ştie din ce pricină, nici alţi tineri scriitori, care încep să fie tot mai cunoscuţi, şi anume dintre cei mai activi, ca: Radu Cosaşu, Nicolae Ţie, E. Mândrie,ele.
Sunt unele oglinzi în ale căror ape dacă priveşti, îţi apare strâmb, pocit orice chip.
Fără să fi fost în intenţia Editurii, unele pagini ale „Almanahului Tinerilor scriitori" sunt ca nişte asemenea oglinzi, care reflectă „strâmb"  chipurile  unor  tineri poeţi.
Iată câteva exemple.
Desigur, Editura şi-a propus să prezinte spre publicare în paginile Almanahului lucrările cele mai reprezentative, respectiv cele mai realizate în momentul alcătuirii volumului, ale tinerilor scriitori, sau cel puţin aşa bănuieşte oricare cititor care răsfoeşle   volumul   şi   care   speră să cu-
noască nivelul atins la un moment dat de tinerii scriitori. Dar dacă pentru unii dintre tinerii care semnează în volum acest criteriu este într'adevăr respectai,pentru alţii nu poate fi vorba de aşa ceva! Astfel poetul loan Horea, care a publicat destule poezii frumoase în revistele şi ziarele noastre, apare în Almanah cu o poezie pe care, la prima vedere, cititorului i se pare că a mai citit-o undeva... Zicem „i separe", fiindcă îi e cam greu să recunoască, — - după ce a citit-o mai întâi în Nr.   12  din Decembrie
1952 al revistei  „Poezie,  cântec, joc," .....
poezia pentru copii intitulată „Drum în munţi". Pe lângă faptul că nu este nici cea mai reprezentativă pentru loan Horea — fiindcă el a publicat de atunci şi alte poezii mult mai bune — poezia aceasta apare în Almanah într'o cu totul altă formă decât cea iniţială şi transformată ca prin minune într'o poezie pentru oameni mari! Tăindu-i primele şase strofe, mai eliminându-i alte vreo opt-nouă, care cuprindeau nişte descrieri de natură făcute la nivelul micilor cititori — că doar poezia era pentru copii — mal lăsând apoi la o parte ici una, dincolo două, ori cinci strofe care păreau că se adresează în mod special copiilor, Editura prezintă astfel cililorului pe tânărul poet loan Horea. Dar, cu toate străduinţele de a transforma într'o poezie pentru oameni mari o poezie pentru copii, printr'o asemenea operaţiune, care n'avea cum să reuşească decât să o anuleze, Editura nu i-a făcut niciun serviciu Iul loan Horea, dimpotrivă nu l-a prezentat cititorilor aşa cum trebuia.
Asemenea „operaţii" s'au mai efectuat — iot fără succes desigur — şi la poeziile altor tineri scriitori. Astfel, poezia Aurorei Cornii „Maislrul" a suferit şi ea o amputare, de data aceasta numai la sfârşii: au fost scoase ultimele cinci strofe ale poeziei apărute  în Viaţa Românească Nr.  5 din
1953 — destul însă ca poezia să apară ciuntită. Adăugând şi greşeli regretabile de tipar (un vers repetat într'un loc necorespunzător, în locul unuia care lipseşte) înţelegem lesne şi uimirea cititorului care nu va pricepe mare lucru din această poezie, şi necazurile autoarei de a fi astfel prezentată publicului.
Nici cu cealaltă poezie din Almanah n'a   fost   mai   norocoasă   Aurora   Cor u.
252
E. T.
E vorba de „E clipa plecării, iubite", apărută în „Contemporanul" şi din care nu s'a scos decât ici colo câte un cuvânt ca la versul al doilea din strofa a noua: „Ge dar mai de preţ să dan ţării" — unde ultimul cuvânt lipseşte —- ţi nu s'a transformat decât câte-o rimă ca în aceeaşi strofă, la versul al patrulea: în loc de „Pe braţul tău, scutu-apărării", apare „Pe braţul tău, scutu-apărăm". Nu mare lucru, dar destul ca să se schimbe sensul versului şi să iasă un lucru caraghios. Pe când iniţial versu-
rile sunau: „munci-voi mai bine, ştiind Pe braţul tău scutu-apărării" — în Almanah citi/n: „munci-voi mai bine ştiind/ Pe braţul tău, scutu-aparăm" de unde reiese că „apărăm sculul" (şi nu ţara) „pe braţul iubitului"! Sunt numai cătevadin lipsurile de care suferă redactarea „Almanahului tinerilor scriitori", dar care dovedesc insuficienta atenţie şi superficialitatea cu cure se mai lucrează în Editurile noastre.
?.. T.
bârna din ochiul propriu...
In nr. 10/1953 al „Tânărului scriitor" a apărui o succintă dar violentă, notă semnată de Al. Andriţoiu, cu privire la o grosolană contrafacere de folclor, petrecută într'un volumaş apărut la „Editura Tineretului. Cu dreptate se indignează poetul Andriţoiu— şi „Tânărul Scriitor" bine a făcut că a dat ospitalitate în paginile sale acestei indignări — împotriva decretării unei falnice însăilări de versuri proletcultiste şi formaliste, drept poezie populară, Cu atât mai mult are dreptate Al. Andriţoiu — şi, alături de el, „Tânărul Scriitor" — să ia poziţie împotriva acestui evident fals cu cât respectiva lucrare, lipsită de orice valoare artistică, dar dată drept autentică „poezie populară", apăruse într'o broşură încă acum patru ani, sub semnătura aulo-torului ei de drept şi de fapt.
Luarea de atitudine a „Tânărului Scriitor" trebuie deci privită ca o contribuţie la acţiunea de curăţire a literaturii de impurităţi şi contrafaceri care se pretind artă.
Din păcate, însă, în nota din „Tânărul Scriitor" intervin şi unele constatări şi aprecieri de alt ordin, care ne fac să o examinăm şi sub all aspect: acela al modului cum uneori, purtaţi de avântul nobil al indignării fuste, anumiţi polemişti nu mai sunt atenţi la propriile slăbiciuni şi greşeli, de multe ori asemănătoare acelora împotriva cărora ei lună şi fulgeră. Este tocmai ceeace i se întâmplă lui Al. Andriţoiu, atunci   când   vorbeşte   despre   „greşeli de
limbă" strecurate în prefaţa volumului apărut   la   „Editura 'Tineretului."
Semnalăm în treacăt aici, că mulţi autori ai unor asfel de note socoi că le-ar lipsi combativitatea sau puterea de convingere dacă n'ar copleşi pe „adversar" cu sarcasmul lor superior. Procedând la fel, Andriţoiu critică prefaţa amintită pentru o lipsă de acord a unui adjectiv cu substantivele pe care le însoţeşte. Pentrucă, exact în fraza următoare ironiei, autorul notei să comită el însuşi o lipsă de acord gramatical. El scrie: „doine şi balade a (în loc de ale) căror texte..." ele. Tot astfel el şfichiueşte Editura pentru greşeli de punctuaţie în prefaţă: „în ortografia românească nu sunt destule virgule?"
— întreabă ironic Al. Andriţoiu. Lăsăm la o parte faptul că problema virgulelor se încadrează în punctuaţie şi nu în ortografie; dar nu pulem să nu constatăm că însuşi autorul notei cade, ceva mai departe, într'o greşeală demnă de sarcastica sa observaţie, făcăndu-ne să ne gândim că virgulele nu există totuşi pentru a fi puse oriunde, chiar şi între subiect şi. predicat, aşacam face el, când scrie: „... Cititorul, va constata" ...etc., şi nici între substantiv şi atributul său genetival ca în exemplul:_ „forţa de creaţie, a poporului".
Măcar atunci când criticăm şi ironizăm
— tocmai pentru a ne păstra prestigiul ironiei şi autoritatea criticii — se cuvine să fim atenţi, să nu cădem noi înşine chiar
BÂRNA DIN OCHIUL PROPRIU
253
în greşelile pe care le impulăm. Şi trebuie să spunem că, din acest punct de vedere, nota lui Al. Andriţoiu mal are şi alte neajunsuri. De pildă, socotim că supărarea sa este neîntemeiată pentru folosirea pluralului „biciuri" în loc de bice; ambele forme au circulaţie; ultima, e drept, mai mare. Apoi, fiindcă e vorba de folclor, nu înţelegem deloc uimirea pe care autorul notei o arată în faţa expresiei „brazda de sub plug"; el pare a o socoti neromânească, în orice caz „nefolclorică". Spre clarificarea sa, cităm dintr'un pluguşor:
„Semne bune de belşug pentru brazda de sub plug".
Deasernenea, fiindcă el impută Editurii greşeli de limbă, putem să-i arătăm că atunci când. spui: „zece versuri... corespund exact ambelor culegeri", înseamnă că acele „ambe culegeri" sunt comparate cu un al treilea text cu care corespund. Insă, în cazul la care se referă autorul notei, nu avem decât două texte care sunt comparate intre ele, deci, corect ar fi fost: „zece versuri... corespund exact în ambele culegeri", sau „la ambele culegeri..." De astfel nici: „corespund exact" nu e o expresie prea fericită! Şi mai sunt în nota cu pricina şi alte asemenea nepotriviri, pe care dacă autorul nu şl-a dat osteneală să le evite, atunci redacta trebuia să i le semnaleze sau chiar să i le înlăture deadreptul, ea însăşi. Insă în redacţia „Tânărului scriitor", şi în special în sectorul „însemnărilor critice" şi al „Recenziilor", se manifestă un mare dispreţ faţă de precizia ştiinţifică a formulărilor. Lucru care duce inevitabil la greşeli ideologice. In acelaşi nr. 10/1953, recenzia lui Em. Manu despre volumul de „Schiţe şi nuvele" al lui I. A. Bassarabescu este un exemplu grăitor.
Este destul de prost că revista a putut publica o recenzie plină de atâtea platitudini, formulări lipsite de sens, sau deadreptul caraghioase, care se mal şi repetă de câte trei şi patru ori dealungul celor două pagini şi jumătate. De pildă: „opoziţia de nemulţumire a autorului" — ca şi cum ar exista o opoziţie de... mulţumire! Alt exemplu: „critica... o găsim şi la M. Sadoveanu şi la Cezar Petrescu în parte,
dar la aceşti scriitori ea formeazăopreocupare parţială..." (sublinierile noastre). Fără să discutăm dacă e adevărat sau nu, să exw minăm formularea din punctul de vedere al greşelilor de limbă: precizarea „în parte", referitoare la Cezar Petrescu, vrea să arate că la M. Sadoveanu preocuparea respectivă se manifestă nu „în parte", cl „integral"; de aici în primul rând contradicţia cu finalul unde se spune că şi la M. Sadoveanu preocuparea este parţială, şi în al doilea rând pleonasmul fală de aprecierea dată la  Cezar   Petrescu.   Al  treilea    exemplu:
finalul fiecărei schiţe îţi dă în mod gradat trăsătura întreagă a eroului"; un final, şi încă al unei schiţe, nu poate da „în mod gradat" nimic, cel mult schiţa întreagă o poate face „în mod gradat", iar finalul poate cel mult să încheie sau să culmineze ceeace întreaga schiţă făcuse „în mod gradat" etc. Mai există şi o serie de afirmaţii gratuite sau neconlrolale, citate, puse ca să fie, fără nicio legătură cu ce-a fost şi ce urmează,   — şi alte asemenea.
Că astfel de lucruri au putut fi tipărite căpătând girul redacţiei este, cum spuneam, destul de prost. Dar ce să spunem despre astfel de formulări, cu pretenţia de-a fi juste: „I. A Bassarabescu trăieşte tocmai în perioada de afirmare în ţara noastră a imperialismului, sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui al XX-lea... Burghezia se rupsese în două: deoparte mica burghezie, ridicolă în dorinţa ei de îmbogăţire şi în convingerea că posedă puterea, şi de alta marea burghezie unită cu moşie-rimea la dispoziţia imperialismului străin". Ruperea burgheziei — până atunci, probabil, omogenă! — în două părţi: mica şi marea burghezie, aflate, pare-se, în relaţii antagonice — iată o descoperire neaştepată! Dar autorul merge mai departe pe acest drum. „Actualizând" schiţele lui Bassarabescu, el ajunge la o nouă inovaţie în materie de politică: „Mica burgezie, spune el, nu e lichidată încă", •— (în ţara noastră) — de unde concluzia că un obiectiv al politicii noastre ar fi „lichidarea" micii burghezii, nu reeducarea ei.
„Inovaţiile" autorulut recenziei nu se opresc aici, din păcate, ci încearcă şi domeniul esteticii. Comicul, scrie ritos autorul, „e realizat de diferenţa de nivel istoric între"
254
M. G.
...etc, iar mai jos: „comicul apare prin contrastul social... etc."
Insuficienţa şi superficialitatea cunoştinţelor teoretice ale autorului recenziei sunt evidente. Ele se vădesc şi în atitudinea faţă de literatura pentru copii, pe care o minimalizează definind-o ca pe un soi de literatură „uşoară". Bassarabescu — spune autorul — „nu e un autor de schiţe uşoare, un scriitor al copiilor •—■ şi totodată se ajunge să se facă din schiţă un „gen" literar: „Bassarabescu a recurs la schiţă ca gen literar."
Ne oprim aici cu exemplificările, care ar putea fi mult continuate. Vrem să grăbim însă concluzia, care ni se pare a fi foarte clară pentru oricine: redacţia „Tânărului Scriitor" trebue să se preocupe îndeaproape de exactitatea şi caracterul ştiinţific al formulărilor. Autorii, în cea mai   mare parte   tineri,   trebuiesc ajutaţi
direct, prin muncă amănunţită asupra textului. Aproximaţia, lucrul de mântuială; neglijenţa, — toate ajung să semene confuzii, să înveţe pe tinerii, care abia pun mâna pe condei, o vorbire greşită, imprecisă, sau chiar să le indice drept linia partidului bazaconii ca acelea despre lichidarea micii burghezii.
Să ne îngrijim de paiele din ochiul vecinului, fără îndoială, să-l ajutăm să şi le scoată, dar aceasta să nu ne îndemne a trece cu vederea coşcogea bârna din propriul nostru ochi! Pentru aceasta este strict necesară ridicarea cunoştinţelor ideologice şi culturale ale redactorilor la nivelul minim pe care trebuie să-l atingă cunoştinţele unui om care are sarcina să îndrume. Redactorii dela „Tânărul scriitor" nu trebuie să piardă niciodată din vedere acest lucru
M. G.
înfloresc tradiţiile naţionale
In ultimul număr din Noembrie şi în primul din Decembrie, ale revistei progresiste franceze „Les letlres francaises", cunoscutul scriitor Louis Aragon semnează două articole deosebit de interesante cu privire la tendinţa tot mai accentuată manifestată în poezia franceză actuală, de revenire la tradiţiile naţionale. Aragon pleacă dela exemplul lui Paul Eluard care, în ultimii ani ai creaţiei şi ai vieţii sale, se întorsese la versul „în adevăr ritmat, în adevăr rimat", după cum îl numea el însuşi. Utilizarea acestui vers, specific poeziei populare tradiţionale franceze, Aragon o consideră ca un semn al preocupării „de părăsire a individualismului formal în poezie".
Primul articol al lui Aragon a pricinuit, în mod firesc, reacţii diferite. Poeţii „moderni", adversarii versului cadenţat şi rimat, au protestat vehement în numele „libertăţii" artei, al spiritului de „inovaţie", al luptei împotriva „anchilozării", etc. — adică aceleaşi cunoscute şi răsuflate argumente pe care le invocă formaliştii de tot
felul, atunci când aşa zisa lor artă este denunţată în toată goliciunea şi sterpăciunea ei. Totodată însă, articolul lui Aragon a făcut să sune şi altfel de coarde. Poeţii, cărora mirajul „artei pure", al libertăţii desăvârşite a versului — atât de „desăvârşită" încât nu mai e poezie — nu- le-a atrofiat sentimentul patriotic, au răspuns cu bucurie marelui scriitor francez şi şi-au manifestat încrederea în forţa tradiţiei naţionale, în semnificaţia pe care-o are pentru literatura franceză . în condiţiile actuale, reluarea versului cu ritm şi rimă, caracteristice poeziei naţionale franceze. De pildă, iată ce-i scrie lui Aragon, Guillevic, un poet pe care Aragon îl defineşte ca având un loc „cu totul singular în poezia contemporană", caracterizat prin „negarea pe care poezia sa o aduce versului, cadenţat şi rimai": „Iţi trimit, scrie Guillevic, un poem „bine, ritmat, bine rimat" (nădăjduesc!). I-am simţit nevoia (versului clasic) după citirea celor scrise de tine despre Paul (Eluard, re. n.) privitor la chestiunea aceasta! Mă
ÎNFLORESC  TRADIŢIILE NAŢIONALE
255
voi întoarce şi eu la el? (la versul clasic, n.n.) Nu ştiu. Poate mă exersez"...
Cuvintele acestea, venind dela un poet ca Guillevlc, a cărui poziţie faţă de versul clasic nu s'a desminţit niciodată în activitatea sa poetică, de peste douăzeci de ani, capătă un sens deosebii. Ele sunt mărturia unui poet care a căutat mult, pe drumuri ocolite, adevărul în artă, şi care, după o îndelungată şi adesea grea experienţă, e silit să constate că tocmai situarea pe pozi-ziţia poporului, integrarea în specificul naţional, asigură poetului posibilitatea afirmării depline a personalităţii sale creatoare.
„Versul tradiţional francez — spune Aragon— este un element esenţial francez, este un element esenţial al moştenirii poporului nostru, în care se exprimă în plenitudinea sa caracterul naţional al poeziei noastre"; el contrazice puternic o linie creată foarte recent, de aproximativ optzeci de ani, de acei poeţi care au căutat „să inventeze în acest domeniu (al poeziei, n. n.) un mod al lor de a vorbi". Este drept, spune Aragon în continuare, că spiritul în care unii din aceşti poeţi străbăteau noile experienţe, a fost de natură să împiedice împotmolirea poeziei franceze într'o lâncezeală nedorită şi nefastă desvol-lării unei arte adevărate. Versul liber, la unii din aceşti poeţi, a însemnat o căutare, încercarea de a inova în mod creator, de a îmbogăţi poezia.
„Dar nu e mai puţin adevărat, spune autorul articolului din „Les letlres francaises" că începând dela o vreme, versul din ce în ce mai despuiat (depouille) , deslânat (defeat), desarticulat al modernilor, şi care, pentru Rimbaud, pentru Apollinaire, pentru Spire, sau pentru Eluard, era un vers greu de realizat, a îndreptăţit noi generaţii de poeţi, care nu trecuseră nici prin studiul, nici prin experienţa alexandrinului şi a octosilabului, a versului impar şi a versului zis liber, să scrie direct — fie pentrucă este în adevăr mai uşor, fie că li se pare lor, — în acest limbaj lipsit de orice altă regulă decât arbitrari ul...."
Aceasta, urmează Aragon referindu-se la un articol mai vechi al Elsei Triolet, dă poeziei contemporanilor, adepţi ai ver-
sului liber „un ton de poezie tradusă, de traducere..., acest ton, această formă desnaţionalizată dădea conţinutului uman general o haină cosmopolită; şi aceşti poeţi, — urmând experienţe străine —■ din ce în ce mai mult se găseau în situaţia de a pierde, cu adevărat de a pierde fără cea mai mică posibilitate de regăsire, de a pierde legătura de sânge, vie, cu naţiunea, adică ceeace constituie geniul însuşi al limbii prosodice, ceeace este prin definiţie intraductibil în altă limbă şi care conferă în inod sigur, prin aceasta, măreţia  naţională  a  unei poezii'1.
Faptul însă că o serie de poeţi şi mai tineri şi mai vârstnici, şi-au asigurat o cale sigură de a comunica direct cu poporul, tocmai abordând o formă a versului specific naţională, capătă o mare semnificaţie. „In aceste fapte care atestă existenţa unei aceleaşi conştiinţe la generaţii diferite, într'un acelaşi moment al istoriei, trebue să vedem. — spune Aragon — un fel de galvanizare a spiritului naţional, exprimând cu siguranţă mai presus de învăţămintele din rezistenţa contra naziştilor, nevoia poeţilor ca, în ceasurile marei bătălii pentru pace, împotriva întreprinderii atlantice bazate pe renunţarea la suveranitatea naţională, să reînvie curentul profund al spiritului naţional, să dea conştiinţei franceze cântecul său, vocea sa, forţa sa de a-şi revendica drepturile.
Din ce în ce mai multe poeme ale unor necunoscuţi, aduse de poştă, poemele noi ale cântăreţilor care-şi pretindeau până acum dreptul la „muzica savantă", fără rimă, fără ritm naţional, aduc confirmări spuselor mele". Aragon citează în continuare exemple concludente ale unor poeţi cunoscuţi, unii dintre ei pârând definitiv depărtaţi de versul clasic, dar care, în diferite împrejurări, au simţit nevoia să revină la el.
„Citesc necontenit manuscrise ale unor oameni pe care-i cunosc şi ale altora pe care nu-i cunosc — scrie in continuare Aragon relevând semnificaţia revenirii la forma tradiţională tocmai în acele poezii în care conţinutul e înaintat, plin de idei progresiste. — Vreau să subliniez aici acest fapt pe care ci îl confirmă în ansamblu şi anume: renunţarea la individualismul formal în poezie, într'un mod cu atât mai evi-
256
M. VLAD
dent cu cât se manifestă la aceia dintre ei care ating o mai. înaltă măestrie poetică, sau care tind către ea. In aşa măsură încât, vedem laolaltă gustul meşteşugului poetic regăsit, sentimentul naţional renăscând în formă şi în conţinut, reînoit în formă şi în fond, şi calitatea poetică, toate acestea reapar drept o adevărată renaştere franceză.
... lată versul modem, iată unde se află el cu adevărat, şi nu în bâlbâielile de articole de ziare decupate la întâmplare după capriciul gâfâielilor... Această preocupare serioasă pentru formă, această preocupare naţională se petrece în chip firesc odată cu conţinutul nou în poezie...
Cât de nou sună, frumoasă, şi mândră şi înaltă, limba noastră, în această Franţă ameninţată!", — exclamă Aragon către sfârşitul articolului, citând versuri de o deosebită perfecţie a formei, cu un conţinut tnalt de idei şi exprimăndu-şi convingerea că in curând cântecul republican, cântecul naţional francez va fi iar îndrăgit de creatorii dragi poporului francez.
Cităm mai jos două din poeziile pe care le publică Aragon drept ilustrări ale demonstraţiei sale. Le reproducem şi în traducere românească dar şi în versiunea originală franceză, pentru ca cititorii să-şi poată da seama de perfecţia cu care şi-au realizat versurile pline de idei înaintate, un scriitor cu îndelungă activitate poetică, în vers liber
— Guillevic — şi altul cu una recentă
— Gaston Baissetle.
SUR  UNE  TOILE D'ORAZl
La terre est belle ou nous pouvons rester Sous le soleil qui fait monter Ies choses. Le pin nous dit qu'il est fou d'hesiter Quand pour la joie on a pris fait et cause.
La terre este belle ou nous marquons nos
pas.
Sous le ciel rose il est parle couleur Et c'est parler pour qu'on n'accepte pas Qu'il soit laisse du domaine au malheur.
Vois   le coteau qu'un peintre nous
enseigne,
Vois Ies maisons ou Ies toits cbantenf
fort.
11 est bien vrai que le soleil y regne, Mais c'est â nous d'y meler notre sort.
Exaltation, nous ordonne la terre. Je te regarde et ton oeil dit pareil. J'entends la loi, je veux y satisfaire. Tu m'aideras ă garder du soleil.
GUILLEVIC 23 noembrie, 1953.
PRIVIND UN TABLOU DE ORAZ1.
Pământul e frumos când poţi rămâne Sub soarele ce face tot să crească Ai fi nebun să şovăi, — pinul spune — Când lupţi ca fericirea să se nască.
Pământul e frumos cu-ai noştri paşi, Sub cerul roz cuvântul e culoare, Cuvântu - acesta'ndeamnă să nu laşi Să mai rămână loc de întristare.
Iată - 'nvăţată dela zugrav — colina, lată, din case un cântec viu se'nnalţă, Aici domneşte într'adevăr lumina Dar hotărîm doar noi această viaţă.
Un imn încearcă! —glia dă poruncă, Mă uit, ochii tăi poartă-acelaş crez, Primesc, e-a legii fire-adâncă, Şi-ai să m'ajuţi din soare să păstrez.
In româneşte de Taşcu Gheorghi
CHANSON POPULAIRE
—- Qu'as-tu enfant de Grenade pour jouer quand vient le soir?
— J'ai trois larmes de faux jader et je joue au desespoir!
Qu'as-tu enfant de Tolede pour embelir ia poupee?
— J'ai une poupee si laide que la mort on l'a nommee!
— Pour peindre des couleurs tendre» qu'as-tu fils de Quintanar?
— J'ai des cendrcs et des cendres et je peins du noir sur noir!
— Qu'as-tu enfant de Valence pour manger ta paella?
— A chair ni poisson ne pense j'ai la terre et des rats!
înfloresc tradiţiile naţionale
257
— Qu'as-tu enfant de Mieres pour te serrer sur son coeur!
— Fusilles sont pere et mere et Franco est mon tuteur!
— Qu'as-tu enfant d'Albacefe pour dormir dans la sierra?
— Je dors sur la pierre nette et je reve de Guernica!
— Qu'as-tu enfant de Navarre aussi nu que cette main?
— Une corde â ma guittare pour chanter Ies lendemains!
GASTON BAISSETTE Paris, le 17 Nov. 1953
CÂNTEC POPULAR
—- Fiu al Grenadei însorite Cu ce te joci tu în amurg?
— C'un joc al vieţii chinuite, Un joc, cu lacrimi care curg!
— Cu ce rochiţă'mbraci păpuşa, Tu, din Toledo'ndepărtat?
— Eu n'am păpuşi, am doar cenuşa, Ce moartea-aici a'mprăştiat!
— Cu ce culori pictezi în soare, Copil ule din Quintanar?
— E negrul singura culoare Şi strâng amar după amar!
— Fiu al Valenciei bogate, Tu ce mănânci de-atâţia ani?
— In loc de pâine şi bucate Am doar ţărână şi guzgani!
— Dar tu, copilule din Miera, Cine te strânge cald la sân?
— Mi-au împuşcat părinţii'n Sierra Iar Franco mi-e hain stăpân!
— In Albaceta'ndepărtată
Tu ce-ţi aşterni în loc de pat?
— In chip de căpătâi am piatră Visez la luptă neîncetat!
— Dar tu din calda mea Navară Atât de gol şi de flămând?
— Eu doar o strună-am la ghitară Şi zorii noi vestesc cântând!
In româneşte de S. Ţăranu
Articolele lui Aragon au o importanţă deosebită în actuala viaţă literară a Franţei şi a tuturor ţărilor capitaliste. Ele indică poeţilor — şi artiştilor în general — că legătura cu poporul, cu comorile spiritului său, reînodarea tradiţiei clasice, au un rol determinant în crearea unei literaturi adevărate, de un înalt nivel artistic. In acelaşi timp, sesizarea acestui fenomen, intervenţia acestui scriitor comunist, care face pe poeţii, pe care capitaliştii credeau că i-au câştigat definitiv, să mediteze şi să creeze poezii marcând un începui de orientare nouă în opera lor, aceasta ne arată clar că în lupta pe plan ideologic, în lupta dintre cele două culturi, tot ce e nou şi înaintat, legat de popor, este sprijinii de partidul de avangardă al clasei muncitoare şi cucereşte din ce în ce mai mult masele, asigurându-şi triumful deplin în viitor.
M. Vlad
clasicii literaturii
-/Vimărul volumelor apărute până acum în „Biblioteca pentru toţi" este destul de însemnai; sunt prezenţi şi apare evidentă tendinţa de a da la lumină opere din epoci cât mai variate: dela marii noştri clasici din secolul trecut până la poeziile publicate în 1952 de Mihai Beniuc. Totuşi, se pot observa şi unele lipsuri chiar în
17 — V. Românească
in ediţii populare
privinţa alegerii scriitorilor şi ilustrării epo-celor. Astfel, „Biblioteca pentru toţi" n'a mai publicat de mult volume de literatură din epoca aşa zisă veche. Cele două volume care cuprind operele lui Miron Cosiln şi Ion Neculce nu sunt suficiente pentru a ilustra o epocă întreagă, cu importanţa ei pentru desvoltarea literaturii noastre. Nu sunt publi-
258
G. C. NICOLESCU
cate nici suficiente materiale literare în culegeri, fie axate pe o anumită temă — cum sunt culegerile Adevărata faţă a democraţiei burgheze sau Din folclorul nostru — fie legale laolaltă prin contemporaneitatea apariţiei lor, pentru a ilustra un moment sau o epocă din istoria literaturii noastre. Se cuvine deasemenea scos în evidenţă că „Biblioteca pentru toţi" şi-a concentrat o bună bucată de vreme atenţia în spre publicarea unor volume cu opere, desigur cu însemnătatea lor istorico-literară, ca ale lui Păun Pincio, Traian Dcmelrescu, Spiridon Popescu, Paul Bujor, dar n'a acordat importanţa cuvenită unor opere de însemnătate indiscutabilă ca cele ale lui Kogălni-ceanu, Odobescu, Delavrancea, Cerna, etc, care până azi nu figurează între cele apărute în această colecţie. E.S.P.L.A. ar trebui să reediteze în „Biblioteca pentru toţi" opere de mult epuizate, cum de pildă Ciocoii vechi şi noi de Filimon, după cum ar putea să dea şi volumaşe care să conţină câte o singură operă sau un grup de opere, cum ar fi nuvelele istorice ale lui Negruzzi, Cântarea României, Pastelurile lui. Alecsandri, fabulele lui Alexandrescu etc. etc.
Problema alegerii operelor care să figureze într'o colecţie de largă răspândire în mase cum este „Biblioteca pentru toţi", are o importanţă mai. mare decât ar putea părea la o privire superficială. Şi trebue să arătăm că E.S .P .L.A. a dovedit a înţelege această importanţă şi că în general volumele publicate în colecţia amintită au corespuns în ce priveşte selectarea celor mai semnificative apere din creaţia scriitorilor. O surprinzătoare excepţie prezintă însă volumul Nuvele şi schiţe de I. L. Caragiale. Fără îndoială, cele şase bucăţi: O făclie de Paşti, Păcat, Om cu noroc, Două loturi, In vreme de război, Partea poetului, sunt toate valoroase. Dar este greu de sesizai criteriul care a determinai gruparea lor laolaltă. Volumul ar fi câştigai ca unitate şi ar fi ilustrat mai puternic o anumită latură din activitatea lui Caragiale şi anume nuvelistica, dacă, în locul schiţelor Om cu noroc, Două loturi şi Partea poetului ar fi. cuprins nuvelele Kir Ianulea şi La hanul lui Manjoală, poate cele mai valoroase ale acestui mare scriitor, nuvele a căror absenţă nu poate fi explicată dintr'un volum consacrat nuvelelor.
Lexicul  specific   unui   creator, folosirea unor anumite cuvinte,   uneori neobişnuite (de ex:  cantrindală, fandaxie, etc), care capătă o importanţă deosebită în ansamblul exprimării conţinutului şi, în genere, mijloacele artistice prin care se pun mai puternic în  lumină   anumite  trăsături  de caracter ale  oamenilor,   anumite situaţii, etc. sunt. probleme a căror rezolvare duce la valorificarea operelor literare. Cu ocazia centenarului lui Caragiale, discutând editarea unor texte ale acestuia, un om de teatru critica, între altele, omiterea unor lucruri aparent lipsite de mare importanţă, a unor virgule şi a unor puncte de suspensie, dovedind că ele fuseseră puse de scriitor ca rostul de a exprima ceva anume din conţinut. In nuvela Păcat, pentru a lua un exemplu, omiterea semnelor  citării din  fraza: — Procurorul luă afacerea în mână şi, „cu o inteligenţă şi un fel care-i fac o adevărată onoare" descoperi  că... ar anula întregul sens de critică socială  pe care  o  conţine această caracterizare aparent  pozitivă.  E limpede că pentru a putea înţelege cu adevărat tot ce vrea să exprime scriitorul prin opera sa, e absolut necesar ca ea să fie prezentată în forma dorită de autor.  „Biblioteca pentru toţi" a prezentat volumele cu tot mai multă consecvenţă în forma care reprezintă ultima voinţă a  autorului. Modernizările pe care uneori   le   îngăduie sunt raţionale şi, în cadrul normelor generale, admise în materie de editări de texte, fără să altereze specificul lexical şi stilistic al epocii şi scriitorului. In felul acesta,  volumele  transmit adevărata gândire a   scriitorului  şi pot  sta la baza  unei  analize  asupra mijloacelor lor artistice. Lucrul acesta e cu atât mai de preţuit cu cât, în fond, colecţiilor de masă le revine în general sarcina de. a alege şi difuza pe larg texte ale clasicilor, care sunt insă dinainte definitiv stabilite în ediţii, ştiinţifice publicate de Academie. Cum la noi încă nu avem destule asemenea ediţii ştiinţifice-, redacţia „Bibliotecii pentru toţi" şi colaboratorii ei sunt obligaţi să asigure şi restabilirea textului — ceeace le îngreunează mult sarcina.
Volumele din „Biblioteca pentru toţi" cuprind în general note explicative, uneori destul de ample şi just concepute. Se observă însă o oarecare neholărîre în folosirea lor.
CLASICII LITERATURII IN EDIŢII POPULARE
259
La unele volume sunt puse în josul paginii, la altele la sfârşitul volumului, sau şi într'o parte şi în alia, fără nici un criteriu; iar uneori, în sfârşit, cum se întâmplă la volumul de Nuvele şi schiţe de Caragiale, unele explicaţii necesare lipsesccudesăvârşire. Avem a sublinia aci prezenţa unei prejudecăţi: tendinţa de a da note numai la operele clasicilor, părându-ni-se de prisos la scriitorii contemporani ca Mihail Sadoveanu sau Mihai Beniuc, de pildă, din opera cărora „Biblioteca pentru toţi"  a publicat.
Problema notelor în care se indică locul, şi data primei apariţii a unei opere literare — note deosebit de bine venite şi necesare — merită de asemenea să fie relevate. După părerea noastră, bine a procedat Ion Manole la volumul Versuri de St. O. Iosif, unde a dat la sfârşitul fiecărei bucăţi indicaţiile de care vorbim. Greşit socotim procedeul folosii în volumele Opere alese de Al. Vlahuţă, Opere alese de Mihail Sadoveanu şi culegerea Adevărata faţă a „democraţiei" burgheze. La Vlahuţă, aceste indicaţii sunt date abia la sfârşitul volumului al treilea, deşi volumele nu se vând împreună şi nici n'au apărui odată. Şi mai grav încă e faptul că în volumul întâi nu se dă nici o indicaţie că note referitoare la textele cuprinse aici se vor afla în volumul al treilea. La volumele maestrului Sadoveanu, de asemenea, nu ni se dă nici o indicaţie asupra datei şi locului primei apariţii a fiecărei bucăţi. Se indică, este adevărat, la sfârşitul fiecăreia, volumul din care a fost luată. Dar în volumul întâi asemenea indicaţii nu există. Apoi, la altele e arălal că bucăţile sunt luate din volumele de Opere, deşi înainte de a figura aici, ele mai fuseseră publicate undeva şi era interesant să se cunoască volumul în care fiecare a văzut lumina tiparului pentru prima oară. Aceeaşi regretabilă lipsă o prezintă şi culegerea Adevărata faţă a „democraţiei" burgheze.
O menţiune pozitivă se cuvine chipului cum sunt alcătuite notele la volumul Pe drumuri de murite de Callslral Hogaş, cum şi bibliografiile bogate şi de un netăgăduit folos pe care le aduc atât acest volum cât şi cel care cuprinde Versuri de St. O. Iosif. Acesta din urmă mai aduce o preţioasă cronologie a poeziilor originale sau traduse
17*
de Iosif, o listă a volumelor de poezii, cu indicaţia obişnuită bibliografică a locului şi datei apariţiei cum şi a cuprinsului lor, o listă a volumelor cu operele literare traduse şi a operelor scrise în colaborare cu D. Angliei, în sfârşit o listă a celor mai interesante articole şi amintiri despre Şt. O. Iosif.
Din toate aceste sumare observaţii, rezultă în primul rând că e nevoie de o unificare a metodelor folosirii notelor pentru toate volumele din colecţia „Biblioteca pentru toţi". In al doilea rând, se învederează că e absolut necesară o scurtă notă lămuritoare — cum are volumul lui Dinicu Golescu— în fruntea fiecărui volum, asupra tehnicii ediţiei respective, spre a o face cât mai utilizabilă pentru absolut toţi cititorii săi.
Pentru volume ca cele publicate în „Biblioteca pentru toţi", prefeţele sunt absolut necesare. Ele pol fi cercetări ample, dar uneori poale fi publicat şi un studiu scurt, de popularizare, care se poate scrie destul de uşor şi, mai cu seamă, se pot începe cu el cercetările asupra  unui scriitor.
De aceea, trebue criticată cu hotărîre tendinţa redacţiei de a nu da totdeauna egală importanţă prefeţelor, care uneori lipsesc cu lotul, în mod absolut inadmisibil, alteori sunt superficiale şi grăbite. In această din urmă categorie ar intra prefaţa la Opere alese de Al. Vlahuţă.
Mai greşit procedează redacţia „Bibliotecii pentru toţi" alunei când, lasă volumele fără cât de mici studii introductive, cum s'a întâmplat cu Nuvele şi schiţe de Caragiale, cu Mitrea Cocor, cu Poezii de Mihai Beniuc şi cu Nuvele de Camil Petrescu. Chiar un volum aparţinând unei serii care la începui a avut un asemenea studiu introductiv cum sunt volumele al doilea şi al treilea din Opere alese de Vlahuţă, volumele al treilea şi al patrulea din Opere alese de Sadoveanu, lot e bine să aibă măcar două-lrei pagini cu note sumare despre viaţa şi opera scriitorului. Fiecare volum din „Biblioteca pentru toţi" trebue alcătuit astfel, încât, să poată fi de folos şi atunci când — cum se întâmplă adesea — este printre puţinele cărţi ale unui nou cititor de literatură ori ale unei modeste biblioteci de sal sau dinlr'un mic şantier, unde în fiecare zi cresc noi oameni dornici
260
G. C. NICOLESCU
de cultură, care n'au de unde şti ce s'a mai scris despre un anumit scriitor.
In ce priveşte prefeţele existente, o deosebită preţuire se cuvine „Cuvântului înainte" la volumul Pe drumuri de munte, cuvânt înainte semnat de Gala Galaction. Este un început ce merită să fie semnalat şi trebuie încurajată această încercare de a stimula pe scriitorii noştri mai vârstnici să consemneze o serie din amintirile lor literare, pentru a pune astfel la dispoziţia cercetătorului de mâine al literaturii noastre un material documentar de o valoare unică. Cuvântul înainte care prezintă volumul lui Hogaş este cu atât mai preţios cu cât Gala Galaction este un scriitor cu un extraordinar bagaj de amintiri literare, unul din puţinii care au asistat, dela conferinţa despre „Arta pentru artă" a lui Bacalbaşa şi polemica ce s'a deslănţuit din 1894 până azi, la întreaga mişcare literară românească şi care a cunoscut pe cei mai de seamă scriitori.
Socotim paginile despre Hogaş semnate de Gala Galaction,—pagini care ar ft' patul să fie încă mai personale, cu un caracter mai accentuat de amintiri,—ca o adevărată izbândă a redacţiei „Bibliotecii pentru toţi" — un început din care se va putea desvolta o acţiune rodnică pentru cercetările noastre literare.
Totuşi, în multe studii introductive şi prefeţe, procedeele de analiză nu sunt întotdeauna suficient de ştiinţifice. E greşită tendinţa din unele studii introductive de a izola opera cuprinsă într'un volum, de a nu prezenta în studiul introductiv şi restul operii scriitorului respectiv. Din studiul despre Dinicu Golescu, de pildă, nu reies deloc preocupările literare ale acestui, boier, traducerile pe care le-a făcut şi mai cu seamă prefeţele pe care le-a scris, notele cu care a însoţit traducerile sale. Nu se arată, în fond, că ideile din însemnare a călătoriei mele nu sunt întâmplătoare, că isvorăsc dintr'o poziţie progresistă a lui Dinicu Golescu, vizibilă în nenumărate alte ocazii. O atare lipsă se poate constata de asemenea la studiul introductiv al volumului Poezii alese de V. Alecsandri. In acest studiu, din teatrul lui Alecsandri e pomenit doar Iorgu dela Sadagura, iar din proză Istoria unui galben. Se poate crea impresia
că această activitate extra-lirică poate fi aflată numai în perioada dinainte de 1.848 şi nu se evocă deloc multipla activitate literară a săritorului, neredând în felul acesta în adevărata lor lumină atât întreaga personalitate cât şi lirica sa.
Dacă asemenea greşeli sunt importante, pentrucă duc la o sărăcire a adevăratei perspective asupra individualităţii unui scriitor, nu mai puţin însemnate sunt şi o serie de alte greşeli care apar din când în când. Astfel, pe baza unor prefeţe ca acele dela însemnare a călătoriei mele sau dela volumele lui Alecsandri şi Vlahuţă, de pildă cititorul nu-şi poate da seama mai niciodată care era configuraţia literară în perioada apariţiei şi activităţii scriitorului prezentat. Alecsandri apare pe firmamentul poeziei noastre cu Doinele sale, producând, după expresia lui Dan Costa, „o adevărată revelaţie în poezia noastră" (p. 11), fără să se arate concret în ce constă în mod real „revelaţia", adică fără să se arate nu numai ce adusese nou poetul, dar şi ce şabloane învechite refuzase să mai folosească el, determinând o atitudine asemănătoare din partea tuturor scriitorilor progresişti. Chiar „descoperirea" folclorului de către Alecsandri apare, în mod exagerat, ca un act individual, din cauza insuficientei integrări în condiţiile momentului, care determinase un larg interes pentru literatura populară. Cu alte cuvinte, se poate spune că studiile introductive ale volumelor din „Biblioteca pentru toţi" dau uneori o falsă imagine a scriitorului, prezentându-l ca pe o individualitate stingheră, fără premergători, fără contemporani şi fără urmaşi pe tărâm literar.
Se poate spune de asemenea că în general studiile introductive ale „Bibliotecii pentru toţi" vădesc o tendinţă de a simplifica în sensul rău, tendinţă isvorîlă dinlr'un fel de comoditate ţ: de prudenţă exagerată. Asta e mai grav atunci când dă naştere la confuzii. Realismul scriitorului, de pildă, e legat adesea în mod nemijlocit de condiţiile sale personale de viaţă; el nu e privit ca oglindind concepţia şi poziţia unei clase sau a unei pături sociale (vezi Vlahuţă, vol I. p. 5). De asemenea nu e suficient lămurită în mod concret, în cazurile când ea se pune, problema realismului şi a limitelor sale. In studiul introductiv despre Alecsandri, de
CLASICII LITERATURII IN EDIŢII POPULARE
261
pildă, se vorbeşte în treacăt de „serioase tonfuzii şi rătăciri" ale scriitorului, despre „toate inconsecvenţele" sale, fără să se revină cu cea mai mică precizare şi lăsând astfel poarta larg deschisă ca nedumerirea şi îndoiala să plutească asupra întregei opere. Chiar dacă asupra acestor limite şi inconsecvenţe nu e cazul să se insiste, dar de vreme ce sunt amintite, ele trebuesc precizate şi explicate.
Persistă, fără îndoială, în istoria şi critica noastră literară în general, ca şi în redacţia „Bibliotecii pentru toţi", lipsa de a nu pune în lumină valoarea de documente a literaturii pe calea pe care a mers însuşi scriitorul, singura care este cu adevărat rodnică în desvăluirea sensului şi frumuseţii unei opere, adică pe calea analizei mijloacelor artistice: limba, imaginile, tipurile, construcţia. Intre altele, prefeţele volumelor lui Hogaş şi losif, îndeosebi, dovedesc o reală preocupare de a merge pe linia interpretării operii şi prezentării ei prin analiza mijloacelor artistice folosite dc seriilor. Unele eforturi în această direcţie dovedeşte şi prefaţa la Poezii alese de V. Alecsandri. Dar nu lot aşa stau lucrurile cu
prefaţa la Opere alese de Vlahuţă, unde probleme de acest fel sunt cu totul absente. Se cuvine semnalat ca un fapt negativ că însemnare a călătoriei mele a lui Dinicu Golescu este tratată ca un simplu raport administrativ din acea vreme, fără să se arate de ce această lucrare se cuvine a fi încadrată în începuturile literaturii noastre din secolul al XIX-lea.
In studiile introductive ale volumelor din „Biblioteca pentru toţi" nu sunt mai deloc tratate problemele limbii scriitorului. Lucrul acesta e cu atât mai regretabil atunci când e vorba de scriitori care apar în momente importante pentru formarea sau desăvârşirea limbii noastre literare. Există oare o teamă de a nu cădea în formalism, care face pe cercetători să păstreze oarecare rezervă faţă de problemele limbii şi ale măestriei? Această teamă nu se poate baza decât pe o îngustă concepţie asupra realismului. E cazul să se păşească mai cu curaj la analiza şi discutarea limbii literare. „Biblioteca pentru toţi", care are la activul ei o serie de realizări pozitive, va putea da, fără îndoială, contribuţii meritorii şi în această direcţie.
G. C. Nicolescu
COPII ADEVĂRAŢI, NU COPII „DE ZAHĂR"!*)
imaginile revistelor şi ale cărţilor pentru copii găzduiesc cam de multă vreme nişte chipuri serafice de copii aşa zişi „cuminţi" care, dela amvonul „cuminţeniei" lor, ţin adevărate lecţii de morală şi dc „bună purtare" micilor lor cititori. Autorii unor asemenea lucrări literare consideră probabil că, înfrumuseţând astfel personagiile, vor reuşi să creeze tipuri de copii. model. Ori nu fabricarea în „serie" a unui. chip de „îngeraş cuminte" de-a-dreptul plicticos, cenuşiu şi artificial — care nu iese din vorba celor mai mari, care nu se joacă, nu strigă, nu sare, nu se ceartă, nu se bate eu colegii de şcoală, care are totdeauna cele mai   bune    note — nu   prezentarea unui
asemenea tip de şcolar-pionicr înseamnă a reflecta în literatură adevărul vieţii. Un asemenea copil de „zahăr" nu există în realitate, şi de aceea nu trăieşte nici în paginile scrierilor literare şi nici în amintirea cititorului.
Scriitorii noştri, nu au creat încă până azi un tip de copil pozitiv, un model demn de urmat pe care şcolarii, pionierii patriei noastre să-l îndrăgească şi să încerce să-l ajungă. Noi nu avem încă în literatura pentru copii şi tineret un „Pimur" sau un „Pavlic Morozov".
Dacă nu a creat chiar acel tip de copil, tânăra scriitoare Sonia Larian, căreia i-a apărut de curând cel de al doilea volum, al
} Sonia Larian, „Ghiduş Arcăduş11-, Ed. Tineretului, 1953.
262
EUGENIA TUDORICA
său, a spart însă „tiparul " atât de utilizat şi a înlăturat moda „copiilor cuminţi"—-prezentând în cele două povestiri cuprinse în volum — nişte copii sburdalnici, vioi şi neastâmpăraţi, aşa cum mulţi, se întâlnesc în realitate.
Utilizând un umor fin şi de bun gust, Sonia Larian redă tipul unui pionier adevărat — zugrăvind în culori vii pe poznaşul— după cum îl arată şi numele — Ghiduş Arcăduş. Băiatul, care este conducătorul unităţii de pionieri din salul său, nu prea duce bun trai cu măluşă-sa Rahila, cu care se ceartă cam des. Nefiind impresionată deloc de titlul de conducător de pionieri al lui Arcăduş, ea îşi exercită asupră-i autoritatea şi drepturile de mătuşă, trimiţăndu-l acasă ca să curele cartofi sau să se îndeletnicească cu vreo altă treabă casnică la fel de neinteresantă, tocmai când îi e băiatului lumea mai dragă. Sau, aşa cum spune chiar Arcăduş, folosind limbajul conducătorilor celor mai mari ca el: „îl împiedică în muncă". Ghiduş Arcăduş e un copil sburdal-nic, vioi. El cântă mereu un cântec şi trage după el „o sfoară, o bucată de sârmă sau vreo coadă roşcată de vulpe". îşi vâră nasul peste tot, căci e tare curios, şi în fiecare clipă are câte-o idee „grozavă". Dar, spre deosebire de Vasile Clăbuş, eroul povestirii „Prietenul meu Vasile", care — cu toate că are şi el foarte multe şi „grozave" idei — e un încurcă-lume şi nu termină niciodată o treabă începută, Ghiduş Arcăduş e un băiat hotărît, un adevărat „om de acţiune". Ideile lui nu rămân niciodată la stadiul de idei, aşa cum se întâmplă cu ale lui Vasile, ci, spirit întreprinzător şi perseverent, Ghiduş Arcăduş le pune imediat în practică, fie că-l bagă pc Ion a Stănchiţei. „într'un butoi vechi ca să se înveţe minte" (fiindcă trăgea cu praştia în păsările din coliviile pionierilor), fie că aleargă repede la conducerea gospodăriei colective să ceară ajutorul preşedintelui pentru a feri dc brumă prunii din livada gospodăriei.
Sonia Larian arată în această povestire cum se manifestă sentimentele noi, ca acel al dragostei pentru proprietatea colectivă, care. iau naştere şi se desvoltă în sufletul pionierilor noştri. Ea ne. lasă să întrevedem cum se formează conştiinţa  nouă, cetăţe-
nească, a constructorilor de mâine ai comunismului.
Ghiduş Arcăduş are multe calităţi, care fac cinste oricărui şcolar şi pionier fruntaş ca: pasiunea pentru ştiinţă — pe care copilul a căpătat-o în şcoala nouă şi în cadrul organizaţiei de pionieri. Copiii din satul lui Arcăduş au la şcoală o staţie de meteorologie unde învaţă să pătrundă tainele timpului şi să afle, de pildă, când e ploaie, vânt sau când cade bruma.
Sonia Larian alege o întâmplare interesantă, tipică din viaţa eroului său, în desfăşurarea căreia el îşi desvăluie caracterul în plină formare, calităţile de pionier fruntaş şi de conducător.
într'o seară, Ghiduş Arcăduş, cercetând la staţia de meteorologie „tainele vremii", constată că noaptea va cădea brumă. In mintea copilului, care se simte foarte legat de gospodăria colectivă din sat, — şi prin starea sa socială (tatăl său fusese un ţăran sărac exploatat de chiaburul Macaric iar mătuşa-sa era membră în consiliul de conducere al gospodăriei) şi prin noua înţelegere a lucrurilor căpătată în şcoală şi în cadrul organizaţiei de pionieri — se petrece un raţionament specific pentru orice copil în situaţia lui: gândul că bruma ar putea strica pomii din livada gospodăriei, pricinuind pagube proprietăţii obşteşti, îl face să dea fuga la conducerea gospodăriei şi să anunţe descoperirea, pentru a se lua măsurile de apărare obişnuite în asemenea cazuri. Dar aci copilul, negăsindu-l pe preşedinte, se izbeşte de neînţelegerea şi teama fricosului socotitor Nae Patrafir, care vrea să nu se certe cu nimeni, să nu nemulţumească pe nimeni: nici pc tovarăşul preşedinte, dar nici pe chiaburul Macaric, căruia-i zice, „nea Macaric" şi pe care-l consultă: ce să facă,   să  dea.  crezare  spuselor unui copil?
Arcăduş nu se lasă descurajat; cu o perseverenţă şi. cu o iniţiativă demne de invidiat, se holăreşte să tuple „singur" în acest caz, adică cu sprijinul pionierilor din unitatea sa. Insă tocmai când era mai înflăcărat şi se gândea ce plan de luptă să aleagă, eroicul conducător este din nou împiedicat în acţiunea sa, căci apare venind, spre el mătuşă-sa Rahila, cel mai mare „pericol" posibil pentru Ghiduş Arcăduş. El se înfurie când o zăreşte şi se gândeşte
COPII ADEVĂRAŢI, NU COPII DE ZAHĂR
263
tu teamă că toate planurile lui or să fie dărâmate de autoritara mătuşă.
Cu o  remarcabilă   finele   autoarea redă întreg    procesul    psihologic     şi notează fiecare din reacliunile fireşti ale copilului în faţa diferitelor piedici care nu-l lasă să-şi pună în practică intenţiile, hotărîrea. Astfel, în faţa socotitorului pe care Ghiduş Arcăduş îl cunoaştea  mai  de  mult — (probabil şi din spusele oamenilor şi ale mătuşei Rahila)— ca pe un fricos, ca pe un om lipsit de iniţiativă şi pentru care nutrea un profund dispreţ _ copilul simte un fel de compătimire amestecată cu scârbă şi exclamă  în gând: „Ce mai om care nu înţelege nimic! Te apucă o adevărată greaţă!", iar la urmă se înfurie de-a  binelea şi  ia hotărîrea să acţioneze singur. La ivirea celui de al doilea „pericol," — apariţia mătuşii Rahila — care te pare  că  e  mai  straşnic  decât primul, Ghiduş Arcăduş mai  întâi  „amuţeşte". Şi amuţeşte fiindcă stie că de autoritatea mătuşii îi este cam greu să poată scăpa. Pentru asta se răzbună cum poate, defăimând-o în faţa celor doi prieteni şi colegi, ai săi prezenţi la faţa locului, şi exclamând înciudat: „Auzi —ce-i trece prin gând?! La ora asta să se ducă la gospodărie! Crede că dacă au ales-o în consiliul gospodăriei trebue să doarmă şi noaptea acolo! Parcă are vreo treabă acum?  Numai aşa..." Dar cu cât „pericolul" se apropie, Arcăduş lasă ironia la o parte şi începe să se îngrijoreze de-a binelea. El caută iute o scăpare  din  situaţia respectivă. Hotărît cum e, ca să ducă la capăt fapta eroică de salvare a pomilor din livada gospodăriei,   trece   din  defensivă   direct la atac. înaintează spre mătuşa-sa şi-i spune ţinându-se   totuşi    la   o   depărtare destul de bună, ca la caz de nevoie să o zbughiască: „Am  acum o treabă importantă.  Aşa că te   rog foarte  mult să nu mă trimiţi să curăţ cartofii sau mai ştiu eu ce..." Când   însă   mătuşa    Rahila sc  declară de acord cu hotărîrea lui   Arcăduş dc a salva livada, — o clipă  îl mai paşte teama de a nu participa şi el măcar la această acţiune—• apoi, cuvintele şi planul mătuşii, care admite ca nepotul s'o ajute, au cu totul alt răsunet în  mintea   lui  Arcăduş.   Deodată, mătuşa creşte în ochii lui, ia proporţii, şi acum în sufletul copilului,   locul ironiei,  al furiei care-l  cuprinsese când o văzuse venind, îl
ia respectul pentru omul mai mare, mai priceput, pentru „tovarăşa" Rahila. Din felul cam vorbeşte de data asta copiilor, prietenilor săi, se vede că şi-a însuşit întocmai planul de acţiune al mătuşii şi,— obicei pe care-l au copiii — repetă cuvintele ei, care dacă la început l-au jignit, acum le găseşte admirabile: „Cum o să cărăm noi singuri atâta gunoi şi să mai pregătim şi toate grămezile? Ce, ne-am găsit noi mai brezi din tot satul?" Şi mătuşa Rahila îi spusese lui: „adică te-ai găsit tu mai breaz în tot satul?" Iar despre măluşă-sa vorbeşte altfel copiilor: „Aşa a spus tovarăşa Rahila, din consiliul de conducere al gospodăriei !" Acum, Arcăduş îi recunoaşte cu respect şi mândrie meritele şi titlul pe care mai înainte le defăimase.
Din această întâmplare Arcăduş mai înţelege încă ceva: şi anume că în afară de chiaburul Macarie, — care-l „păcălise" pe tatăl său şi răspândea svonul că ascultase la radio că nu va fi brumă, — mai suni şi oameni ca socotitorul Nae. Patrafir, care din cauza vechii mentalităţi predominante încă la ei, pun în primejdie salvarea pomilor.
Ghiduşia însă nu-i dă pace lui Arcăduş, nu se poale opri să nu-şi bată joc de duşmani, printre care acuma îl numără şi pe Patrafir: îi pune acestuia un bilet sub uşă, în care-i scrie să se prezinte la conducerea gospodăriei, că preşedintele e supărat foc şi că „au îngheţat toţi pomii din livadă".
Cu acelaş humor pe care auloarea-l foloseşte în prezentarea situaţiilor sau în însăşi vorbirea personagiilor, sunt înfăţişate o serie de peripeţii ale neisprăvitului Vasile Clăbuş, pionier şi el, cu idei multe care-i vin mereu în cap: „Şi cum îi vino ideia, haţ, o şi înşfacă şi imediat, chiar pe loc vrea să şi-o ducă la îndeplinire".
Până aici Clăbuş are calităţi şi mai ales intenţii bune, pare a spune autoarea prin gura prietenului lui Vasile. Dece, totuşi, spre deosebire de Ghiduş Arcăduş, — care e un chip de pionier al cărui exemplu cititorul mic este îndemnat să-l urmeze, — de Vasile Clăbuş îţi. vine să râzi şi să-l arăţi cu degetul ca pe un vinovat, ori să roşeşti pentru el ca prietenul său, care povesteşte întâmplările. Pentrucă, aşa cum arată autoarea mai departe, bietului Vasile Clăbuş nu-i dăunează faptul că-i vin prea multe
264
EUGENIA TUDOR ICA
idei în cap, că are multe intenţii bune,— ei pentrucă el nu termină bine un lucru că şi începe un altul.
„Dar cum ideia următoare îi soseşte întotdeauna mai repede, adică înainte de a fi isbutit să şi-o ducă la îndeplinire pe prima, toate lucrurile pe care le începe rămân făcute la el, doar pe jumătate".
Aşa dar, pionierul Vasile Clăbuş are un mare defect, din care cauză ne apare un caraghios: el nu-şi termină niciodată un gând, o faptă, nu urmăreşte până la capăt o idee. Le schilodeşte pe toate, le părăseşte înainte de a le termina, nu numai fiindcă vrea să le facă pe toate odată, ci, mai ales, fiindcă se satură repede de ele, tot atât de repede   cum   le-a descoperit:
— „Ce-ar fi, gândeşte el, să-mi fac o grădină?"...
Zis şi făcut.
Sc duce şi cumpără nouă fel uri de seminţe, începe să semene, dar deodată... altă idee!
„Ce-ar fi să-mi tund câinele?"
Ca apoi să urmeze: „Ce-ar fi să-mi. fac un avion?" şi câte şi mai câte.
Copii ca Vasile Clăbuş, care vor să facă totul deodată, care se entuziasmează uşor de un lucru, dar al căror entuziasm se stinge tot atât de repede, se pot întâlni încă destui printre pionierii noştri, alături de alţii ca Ghiduş Arcăduş. Dar acest lip de copil, care posedă reale calităţi dar care are şi un mare defect, acela de a încurca lucrurile şi de-a face lotul pe jumătate, poate foarte bine,— aşa cum ne arală autoarea — să fie reeducai, îndreptat de către pionierii din colectivul său. Luat în râs de către tovarăşii săi, fiind mereu ţinta glumelor şi a ghiduşiilor lor, Vasile Clăbuş se va schimba şi va deveni cu ajutorul colectivului, un pionier care va lua munca în. serios, care va învăţa să ducă la până capăt un lucru începui.
In cele două chipuri de pionieri zugrăvite în volum, Sonia Larian a înfăţişat doi copii reali, care trăiesc în faţa cititorului şi se mişcă în chip firesc; logica comportării personagiilor este bine urmărită, aşa încât ghiceşti dinainte ce fel de fapte o să întreprindă Ghiduş Arcăduş şi ce năzbâtii o să mai facă Vasile.
Atitudinea autoarei faţă de cele două taractere prezentate se desprinde din tonul,
din nuanţa de humor specifică scrisului tinerei scriitoare, pe care-l foloseşte atât în prezentarea unuia cât şi a celuilalt. Când povesteşte despre Ghiduş Arcăduş, autoarea se foloseşte de un ton glumeţ, aprobativ în relatarea faptelor, pe când utilizarea unui ton de o falsă naivitate a povestitorului năzbâtiilor lui Clăbuş, teama şi ruşinea lui provocate de aceste năzbâtii, ajută copilului cititor să vadă mai bine ceeace este ridiculizat în această povestire, care este defectul de care trebue să se ferească ca să nu fie şi el ca Vasile Clăbuş.
Un merit deosebit al tinerei scriitoare este acela de a nu fi imprimat lucrărilor sale un supărător caracter didacticist, o morală declarativă atât de des întâlnită în lucrările destinate copiilor, care atunci când e folosită, nu are suficientă influenţă asupra cititorului şcolar — căruia îi plac mai puţin sfaturile, lecţiile de morală făcute, aşa, de-a-dreplul. Caracterul incontestabil educativ al celor două povestiri, arătând copilului care le citeşte ce trebuie să facă şi ce nu, — morala reiese din însăşi prezentarea faptelor, din acţiunea însăşi, din felul cum se comportă eroii respectivi. La aceasta contribuie foarte mult comentariul glumeţ, uşor aprobativ sau nu, al povestitoarei, a cărei prezenţă şi participare la acţiune înviorează şi înveseleşte povestirea.
Astfel, iată cu câtă „îngrijorare" plină de humor este arătată starea de spirit a iui Arcăduş în momentul când o vede pe mătuşa Rahila venind spre el şi stricăndu-i planul: „Deodată conducătorul unităţii de pioneri amuţi. La orizont se ivise un „pericol neaşteptat": zărise rochia verde.şi basmaua înflorată a măiuşii Rahila".
Humorul de o factură proprie al Sonici Larian face ca scrierile sale să fie foarte mult gustate de cititorii şcolari. Un humor fin, dar firesc, se degajă din relatarea situaţiilor, dar mai ales din analiza stărilor de spirit ale eroilor săi, şi cu care le înzestrează şi vorbirea. Lăsând astfel la o parte dulcegăriile folosite de alţi autori în lucrările lor pentru copii, — începând chiar cu eroii „cuminţi", care nu plac deloc Soniei Larian, autoarea a înfăţişat două tipuri de copii care există în realitate şi care atrag repede simpatia şi dragostea cititorului.
COPII ADEVĂRAŢI, NU COPII DE ZAHĂR
265
Totuşi, uneori tânăra scriitoare se lasă prea mult furată 'de isteţimea copiilor pe care-i creează şi le exagerează în mod nefiresc calităţile. Astfel pare cam neverosimilă, earn nepotrivită pentru vârsta lui „lecţia de logică" pe care Arcăduş i-o ţine socotitorului. De aici, uneori, şi părăsirea tonului firesc, « vorbirii naturale a copilului.
In prima schiţă din volum autoarea, care la începui înfăţişează în mod reuşit eonflictul social dintre   chiabur şi ţăranul
sărac — prin prisma înţelegerii copilului — părăseşte apoi acest procedeu alunecând în uzitatul clişeu al chiaburului care ascultă la radio şi împrăştie svonuri „veninoase".
Cu toate acestea, cele două povestiri din noul volum al Soniei Larian constituie un succes în creaţia tinerei scriitoare şi totodată un succes al literaturii noastre pentru copii.
Eugenia Tudorică
„furca de bronz" *)
Oraşul nu-şi vindecase încă toate rănile de pe urma războiului sfârşit nu de mult. „Maşinostroiteli", una dintre cele mai mari secţii ale unei uzine de utilaj despre care ne vorbeşte romanul scriitoarei Elena Caterli, fusese distrusă de bombardamente şi nu  era încă refăcută.
In fala colectivului secţiei se ridica acum problema executării unei noi comenzi — cu care oamenii nu erau obişnuiţi — maşina de filat mătase, opera proiectantului şef Milrofanov.
In uzină era mare fierbere. Directorul — Costromicev — , secretarul comitetului de partid — Morozov — brigada com-somolistă de strungari a Iuliei Neznaico, turnătorii Bondarenco, Igor Râjov şi Seri of a Popov, toţi erau preocupaţi de realizarea prototipului noii maşini.
In acelaş timp însă, „furca de bronz" —■ propunerea de inovaţie a maşinilor de filat in, făcută de maistrul Covali — este neglijată.
Proiectantul şef Mitrofanov, dându-şi seama de valoarea acestui, proiect şi având remuşcări pentru faptul că din pricina maşinii sale proectul era neglijat, însărcinează un grup de ingineri constructori cu îmbunătăţirea acestuia. „Furca de bronz" îşi găseşte în scurtă vreme prieteni buni în Nastasia Nicolaevna şi ceilulţi membrii, ai
*) Elena Caterli, Furca de bronz, roman, Ed. C. C. S., 1953
colectivului de proiectanţi, în seama căreia fusese dată.
Cercul acesta de prieteni se lărgeşte treptat înciuda împotrivirilor inginerului şef Svarţ şl ale şefului secţiei de scule Monosov, un duşman înrăit a tot ceeace este nou.
Luptând cu îndârjire împotriva scepticismului şi a ideilor conservatoare ale adversarilor „furcii de bronz", „grupul utopiştilor" — cum fuseseră numiţi cei ce se ocupau 'de această lucrare — reuşeşte să ducă la bun sfârşit sarcina încredinţată. Noile maşini de filat in, pe care uzina „Maşinostroiteli" va trebui să le livreze iesătoriei din orăşelul de pe malul Volgăi, vor fi construite după proiectul maistrului Nina Covali, perfecţionat de Nastasia Nico-laevna şi colectivul său.
Scriitoarea înfăţişează cu multă subtilitate şi îndrăzneală contradicţiile şi conflictele existente în viaţă, care constituie însuşi motorul mersului înainte al societăţii sovietice.
Existenţa unor oameni ca Mişucov, Somov, Monosov şi Cernov, în societatea sovietică, stârneşte în adevăr, la prima vedere, nedumerirea.
— „De unde or fi răsărit ăştia? — se întreabă şi îşi răspunde Morozov — n'aş şti să spun. Şi totuşi ar trebui să ştiu. Ar trebui să ştii şi tu — se adresează el lui Goncearov — pentrucă nu degeaba te-au ales oamenii conducător. Noi construim viaţa nu pe un pământ virgin, ci pe un
2C6
B. MARIAN
pământ în care veacuri la rând au crescut, pe lângă plante folositoare, brusturi, spini, urzici şi alte asemenea buruieni. Moi am rupt, am smuls din rădăcini şi spinii şi urzicile. Dar crezi că putem să Ie nimicim dinlr'odată? A mai rămas ici-colo câte un fir de rădăcină şi dă să iasă la suprafaţă, iar vânturile care vin din alte ţări, aduc cu ele pe pământul nostru seminţele acestor ierburi rele."
Autoarea scoate în evidenţă faptul că în societatea sovietică ideologia dominantă este ideologia socialistă. Dar în conştiinţa oamenilor mai persistă încă rămăşiţe ale capitalismului, deoarece conştiinţa rămâne în urma existenţei lor sociale, în urma. situaţiei lor economice.
Aceste reminiscenţe se află şi la unii. oameni cinstiţi, cum sunt: Maria Mihai-lovna, Volcova, fiica sa Tatiana, Costro-micev, Varvara Losieva şi Svarţ.
Varvara Mihailovna Volcova este una dintre cele mai vechi muncitoare ale uzinei. Toată lumea o stimează pentru realizările ei în muncă şi pentru atitudinea sa demnă şi cinstită. Severă şi chibzuită, dă însă dovadă de grave slăbiciuni în munca de educare a fiicelor sale. In dorinţa de a-şi creşte felele cât mai departe de grijile şi necazurile care-i înnouraseră ei tinereţea, Maria Mihailovna le răsfaţă peste măsură, nu le învaţă să iubească munca şi nu le desvollă simţul răspunderii. Aceste lipsuri în educaţia din familie vor fi. însă lichidate cu ajutorul colectivului uzinei, care va reuşi să facă din Olga şi Tatiana Volcova nişte oameni adevăraţi.
Costromicev — directorul — îngrijindu-se de marea familie a uzinei, săvârşeşte în atitudinea faţă de unii dintre membrii acesteia, greşeli asemănătoare celor ale Măriei Mihailovna. Dragostea lui deosebită pentru câţiva dintre cei mai vechi muncitori, de care îi — era legată „toată viaţa lui din uzină, munca sa de partid, în general, toată existenţa sa," îl face să fie. părtinitor şi uneori să le acopere greşelile. Costromicev se supără dc pildă pe Râbacova, administratoarea cantinei, şi o şterge de pe lista celor premiaţi, fiindcă aceasta nu muşamalizase chestiunea lipsurilor din cassă ale bufetierei Tatiana Volcova. In schimb, pe Maria Mihailovna o premiază de două ori consecutiv.
Morozov îi desvăluie cu severitate lui Costromicev, într'o discuţie, rădăcinile greşelilor sale şi consecinţele la care pot duce aceste greşeli. După părerea lui Morozov, prietenia pentru o anumită persoană nu trebue să te facă să-i ierţi greşelile, ci dimpotrivă. ■ Acest sentiment, având la bază în primul, rând o mare încredere reciprocă, presupune şi mari exigenţe. Nu trebue să te împaci cu greşelile şi lipsurile celui ce ţi-e drag, ci trebue sâ-l ajuţi să scape de ele. O astfel de dragoste nu-i jignitoare, nu-i umilitoare. Ea le ajută să-ţi descoperi resursele sufleteşti, îţi redă încrederea în tine, în propriile tale forţe, îţi desvăluie calea cea adevărată.
In societatea sovietică, — „condiţiile vieţii materiale sunt organizate în aşa fel încât ceeace e nou, ceeace e înaintat va învinge întotdeauna". Această idee străbate întreaga carte a Elenei. Coterii. Întrebările ce se pun însă fiecărui personagiu sunt următoarele: a fost el printre cei ce au luptat pe poziţii avansate pentru biruinţa noului? Sau a fost printre cei din urmă? La prima întrebare, nici Costromicev, nici Şvarţ şi. nici chiar Mitrofanov n'ar putea să dea un răspuns afirmativ.
Costromicev e o fire dinamică, îndrăgostii de muncă, dornic să cunoască şi să înveţe cât mai multe lucruri, spre deosebire de Şvarţ, care e un tip flegmatic şi foarte comod. Visul lui de linişte şi comoditate mic-burgheză face din Şvarţ un conservator, un adversar al noului. „Furca de bronz" era un atentator la liniştea şi comoditatea lui, şi aşa destul de tulburate din pricina maşinii de filat mătase a lui Mitrofanov. De aceea Şvarţ şi, sub influenţa acestuia, chiar Costromicev sunt la început împotriva experimentării „furcii de bronz". In cele din urmă însă îşi vor da şi ei seama de valoarea acestui proiect şi vor ajuta la realizarea lui.
Cartea scoate în. evidenţă, rolul important al partidului în lupta, pentru transformarea conştiinţei oamenilor, în munca, de educaţie comunistă a maselor. Toate acţiunile pozitive din uzină sunt legate mijlocit sau nemijlocit de persoana secretarului comitetului de partid Morozov, înzestrat cu calităţi de preţ: simţul deosebit de desvoltat al noului, inteligenţa şi voinţa. Ascuţimea inteligenţei sale se vădeşte  nu  numai în
„FURCA DE BRONZ"
267
problemele de producţie ci şi în munca sa nu oamenii, în discuţiile cu Cernov şi Gon-ciarov sau cu tânărul turnător Igor Râjov, precum şi în munca de organizare a consfătuirii  asupra  romanului „Tânăra gardă".
Morozov este. exigent şi sever nu numai cu alţii ci şi cu sine insuşi. El socoteşte că lui îi, revine răspunderea pentru toţi oamenii din colectiv sică, în fiecare greşeală, în fiecare lipsă a acestora are şi el o parte de vină.
„Furca de bronz'1 e o carte care scoate în relief ceeace este tipic în desvoltarea societăţii sovietice. Ea vorbeşte despre biruinţa noului şi despre bucuria muncii libere care „dărâmă munţi, taie canaluri prin. deşert, înalţă păduri în stepe şi preschimbă pământul patriei sovietice într'o grădină înfloritoare" „ vorbeşte despre bucuria muncii care transformă, în acelaş timp, fala pământului dar şi înfăţişarea spirituală a omului.
B. Marian
mesagiul lui dickens *)
Charles Dickens îşi dedică „Notele din America" acelor prieteni americani care „iu-bindu-şi ţara, pot suporta ADEVĂRUL, când li se spune cu bună credinţă şi fără patimă". In anul 1842, când a scris aceste note de călătorie, Dickens câştigase o glorie aproape universală. Era citit în Anglia şi în America, în Canada şi în Australia. Născut în 1812, începăndu-şi cariera literară cu faimoasele povestiri în episoade „Pickwick" care. au cunoscut un succes răsunător, Dickens, adevărat scriitor realist, observator critic al realităţii, s'a inspirat din viaţa poporului şi a creat opere cu un puternic caracter popular, împlinind, astfel, într'un ciclu armonios, cariera oricărui scriitor conştient de misiunea sa.
Dickens este primul. în literatura engleză care a simţit vibraţiile prelungi ce se produceau îndărătul tuturor căsuţelor modeste în care oamenii simpli trăiau, cunoşteau bucuria vieţii sau deplângeau tristeţile ei. El, primul, a surprins patetismul umilei existenţe zilnice a celor mulţi, şi pentru el, niciuna din manifestările acesteia nu era. nedemnă de a figura într'o transpunere literară. A crezut totdeauna în progres. A propăvăduit necontenit bunătatea şi înţelegerea între oameni. Avea un sentiment   deosebit   de   viu   al injustiţiei
*) Charles Dickens, Note din America, E.S.P.L.A., 1953.
individuale sau colective. A biciuit cu vervă instituţiile vetuste, rutina, birocratismul englez.
Tragedia şi comedia umană i-au fost subiectele preferate. Cu o ironie aparentă sau profundă, cu un humor înduioşat sau fovial, — totdeauna generos şi optimist —, observator admirabil, folosind deopotrivă lirismul sau caricatura îngroşată până la şarjă, el a creat în romanele sale fiinţe adevărate, cu o viaţă intensă în caracte-risticelc ei fizice şi morale, încât odată cartea închisă le întrebi dacă aceste personagii le-ai găsit numai într'o operă literară sau le-ai întâlnit într'adevăr înviată.
Critici ai epocii şi chiar de m.ai târziu au imputat lui Dickens o compoziţie defectuoasă a romanelor sale, o construcţie schematică a personagiilor şi deseori — din pricina tendinţei de a da un sfârşit moral lucrărilor sale — o intrigă neverosimilă care cădea în melodramă ieftină. Criticile se pot susţine, după cum admiratorii lui Dickens pot găsi argumente entuziaste care să le infirme. Pentru cei care îşi dau seama de caracterul profund social al operei sale însă, pentru cei care cred. în justiţie şi preţuiesc omul, pentru cei care suferă cu cei umili şi se bucură de bucuriile lor, Dickens rămâne un mai poet. al vieţii,  un mare scriitor realist.
Dickens a ştiut să construiască în trasă" turi largi sau prin notaţii mărunte, sudate armonic, cu o forţă de evocare şi descriptiv
268
L. DANIEL
rareori atinsă, mediile unde se desfăşoară acţiunea romanelor sale: paşnicul sat din Blunderslone, foburgurile populare din Londra, Canlerburry-ul adormit la umbra catedralei sale, coltage-ul din Douvres, vaporul răsturnat care serveşte drept locuinţă familiei Peggoty şi. pe care orice copil l-a visat.
David Copperfield, Oliver Twist, Peggoty, Miss Betsy, mica Dorilt, Nell, Micawber, Pipp, născuţi din observaţia înduioşată, ironică sau humorislică a autorului, trăiesc aevea, iluzia vieţii fiind completată, devenind şi mai reală prin efectul unui dialog natural, savuros şi revelator de suflete, printr'o umanitate sinceră şi viguroasă.
Lumea dickensiană, creată dc marele scriitor, trăieşte şi astăzi pentrucă este etern umană. Chiar dacă filosofia lui este alcătuită in cea mai. mare măsură din acea. greşită generozitate care vede în buna voinţă reciprocă a celor bogaţi şi a celor umili cheia fericirii sociale; chiar dacă, urând vecliiilc instituţii şi unele din cele noi, nu indică şi cu ce ar trebui ele înlocuite; chiar dacă adâncile frământări sociale ale epocii sale, determinate de ascensiunea capitalismului dar şi de creşterea conştiinţei de clasă a proletariatului nu se reflectă în opera sa (să amintim că, înainte de a-şi fi început cariera literară, în 1833, Balzac scrisese „Eugenie Grandet'1, că, în 1857 când el a scris „Mica DorrH", Flaubert dădea nemuritorul său roman „Madame Bovary" şi. că, in vremea când, cedând gustului său înăscul pentru teatru, străbătea continentele citind din operele, sale, lărgindu-şi astfel popularitatea, între 1864 şi 1869, Tolstoi creta capodojjcra universală „Război şi Pace"), Dickens face să trăiască, totuşi în operele sale renaşterea morală a începutului secolului al XIX-tea, acea umanitate caldă a celor umili—funcţionari, mic-burghezi, muncitori modeşti dela oraşe şi sale, care. în primele decenii ale veacului erau striviţi de marca burghezie industrială şi negustorească.
★
Charles Dickens şi-a începui cariera ca reporter la ziarul „Morning Chronicle". In mare măsură, tocmai această viaţă .agitată îi furnizează bogatul material de observaţii, în cursul anchetelor făcute, îi dă posibilitatea
să. studieze moravurile diferitelor cartiere ah capitalei şi, graţie numeroaselor sale deplasări în afara Londrei, să surprindă multiplele aspecte ale vieţii provinciale engleze, puţin înainte de epoca victoriană.
„Note din America", impresii culese din-tr'un itinerariu american, sunt şi ele un reportaj. Dece le-a scris? Pentrucă socotea că are o misiune de împlinit. Pentrucă moravurile americane l-au desgustal.Pentrucă, întocmai ca şi în Anglia, acest reformator de suflete a observat abuzurile politicianismului cel mai abject. Pentrucă sclavagismul l-a indignat şi pentrucă a simţit că are datoria să protesteze împotriva lui.
In America a putut constata ce înseamnă „libertatea" atât de mult trâmbiţată. „Sunt decepţionat — scria el. Nu este republica pe caro mă aşteptam s'o văd, nu este republica gândurilor mele". Şi tocmai pentrucă ştia că se bucură de o largă popularitate în rândurile cetitorilor săi americani, tocmai dc aceea a scris notele sale. nădăjduind, poate, într'o trezire a conştiinţei maselor populare. Valoarea lucrării creşte cu atât mai mult cu cât, fiind primii în triumf, dându-i-se posibilitatea să viziteze întreaga ţară, el are curajul să, spună lucrurilor pe nume şi să demaşte cu pasiune cangrena care atacase trupul încă tânăr al republicii de peste ocean.
Găsim şi aici, în aceste note, acelaş spirit uscaţii de observaţie, aceeaşi varietate a imaginilor, aceeaşi memorie deosebită care îl. caracterizează pe romancierul Dickens. Găsim, deasemeni, credinţa lui în progres, optimismul lui robust, humorul fin, ironia subtilă sau muşcătoare, veselia, prospeţimea cu care nc-a încântat în povestiri şi romane. Satira, şarja caricaturală îi sunt, şi. aici, mijloace literare familiare. Şi în „Note din America" gustăm poezia descrierii marilor oraşe, întocmai după. cum, ne obişnuisem s'o gustăm în romanele, sale. Simţim deasemenea, din paginile notelor, dragostea de oam.enia scriitorului care se sprijină pe masa imensă a cititorilor săi, cu, aceleaşi sentimente simple ca ale lui. şi care, susţinâudu-l, avea să-i dea o forţă de nebiruit.
Dickens îşi începe notaţiile, cu aventura tragi-eomică a. călătoriei sale pe mare, pe un vas rudimentar, în plină furtună, prilej de a crea minunate peisagii literare, dar şi
MESAQIUL  LUI DICKENS
269
de a ereiona siluete caricaturale, de a ironiza eu bunăvoinţă, de a-şi. păstra veselia in alterată chiar şi în faţa primejdiei.
Odată cu debarcarea pe pământul american însă, exuberanţei dela începui, îi ia locul observaţia severă, analitică a locurilor vizitate şi. a persoanelor întâlnite.
Acţiunea romanelor lui Dickens era legată de interminabile plimbări nocturne în marile oraşe. El avea nevoie de viaţa intensă şi populară a metropolelor. Şi, în Note, ochii lui se opresc cu precădere asupra marilor aşezări omeneşti în care bat inimile a. milioane de oameni: Boston, Worcester, New-York, Philadelphia, Washington, Cincinnati şi Louisville, Richmond şi St.Louis. Traversează Hudsonul şi mâlosul Mississippi, răul pe malurile căruia sclavii negrii şi-au cântat de atâtea ori durerea.
Tânăra republică americană era în plină desvollare. Washington îi dăduse şi o lege fundamentală. Bucurându-se de independenţă politică, ea afirm,a că posedă spiritul democratic al unei naţiuni libere şi că opinia publică este suverană. Oraşele erau în plină efervescenţă a construcţiei; din lupta cu viaţa păreau să se nască oameni noi, instituţii sociale mai bune să se creeze pentru aceştia.
Ce a găsit Dickens, în acel. an 1842, în. America?
O simpatie pentru cei umili, pentru des-moşleniţi, îl îndeamnă să viziteze,- în primul rând, instituţiile de ordin social. Vizitează închisorile—această obsesie care-l hărţueşl.e în mai toate romanele sale. Vizitează spitalele şi. azilurile de copii orfani, şcolile de corecţie pentru infractorii minori. El ştie — din propria lui experienţă, din însăşi viaţa lui — că nici o fiinţă umană nu suferă mai cumplit decât un copil. Vizitează ospiciile de nebuni. Şi ceeace vede îl face să se cutremure. Copacul* falnic are rădăcinile putrede. Care sunt cauzele acestei stări, de lucruri? Care este cauza mizeriei care s'a pilulil, umilă. în umbra clădirilor uriaşe, scânteietoare, în plină prosperitate economică a unui stat tânăr, în epoca realizării unor  averi fabuloase?
Dickens a traversat faimosul Broadway, dar s'a oprit şi pe Wall Street, unde „multe averi s'au câştigat şi s'au prăpădit în câteva clipe". La Philadelphia, în faţa Băncii Sta-telor-Unite a găsit „cavoul multor averi;
marea catacombă a investiţiilor". A intrat în ospiciul de nebuni dela Long Island. Sguduit de cele văzute, găseşte cauza relelor în politicianismul abject care „pătrunde până şi în acest refugiu al umanităţii nenorocite şi degradate", care este „plaga Americii, îmbolnăvind şi vestejind orice viaţă sănătoasă pe care o întâlneşte în cale." Cauza acestor rele se găseşte şi în presa care îşi zice democratică, a cărei raţiune este să înjure, să arunce epitete grosolane, să mijlocească şi să protejeze cele mai abjecte vicii, să alunge „prin intimidare din corpul electoral, terfelit şi apatic pe toţi oamenii de bine, cinstiţi şi de ispravă" şi să urce la putere „cu urlete, aclamaţii şi aplauze din palme mânjite, pe eei mai sceleraţi paraziţi şi pe cele mai hidoase păsări de pradă".
Vizitează Washingtonul — capitala republicii, sediul corpurilor legiuitoare. Va găsi el acolo — aşa cum nădăjduise la plecarea din Anglia — „o adunare de oameni legaţi laolaltă în numele sacru al libertăţii"? Va găsi oare, aşa cum crezuse, egalitatea, recanoaşlerea drepturilor inalienabile la viaţă, libertate şi căutarea fericirii, după cum fuseseră con.sem.nate în declaraţia unanimă a celor treisprezece state ale Americii?
Dickens se arată în acest capitol al lucrării sale un desăvârşit pamfletar. El adresează o filipică la adresa oamenilor politici, care sdrobesc pe cei ce pledează pentru dreptate şi egalitate socială, care fac un apostolat din rasism, care pornesc „echipaţi cu bico şi gârbace, butuci şi zgarde de fier" şi îndrăznesc, să-şi „declame opiniile, ura (totdeauna spre lauda libertăţii), în muzica lanţurilor zăngănitoare şi vergilor însângerate".
Nu ne putem opri să cităm un pasagiu elocvent, de o rară virulenţă pentru acea epocă, care arată furia patetică a omului înşelat în speranţele sale. Acest pasagiu arată totodată cât de conştient era Dickens de rolul social al cuvântului scris.
(Ţinem să menţionăm totodată valoarea înaltă a traducerii acestui volum, semnată de Mihnea Gheorghiu. Traducătorul a redat cu forţă pasiunea şi incisivitatea de pamfletar a marelui romancier englez).
Dickens n'a iubit nici corpurile leguiloare din   Anglia,   n'a   iubit  nici constituţia
270
L. DANIEL
engleză.N' a crezut în „nobila puritate" a alegătorilor „independenţi" din ţara sa, şi nici în „neştirbita integritate" a candidaţilor „independenţi".
Plecase însă în America cu gândul că sub cupola bizantină a Capitoliului din Washington va găsi, dacă nu formula ideală a unui corp legislativ, cel puţin una care să se apropie de concepţiile democratice sincere. Şi a văzut: „cea mai ordinară parodie a unui aparat politic „cinstit" pe care au fabricat-o vreodată cele mai ordinare instrumente. Măsluiri josnice la alegeri; afacerismul veros al funcţionarilor' publici; atacuri laşe împotriva adversarilor, folosind drept scuturi nişte fiţuici abjecte şi drept pumnale condeie cumpărate; ploconiri ruşinoase în faţa lichelelor venale, caro nu fac altceva în fiecare zi şi în fiecare săptămână decât să se străduiască a semăna noi seminţe ale distrugerii, cu sprijinul slugilor lor vândute..."
Dcadreplul criminal este însă fariseismul şi sălbălecia acelor oameni care, prin forţa cea mai brutală, îşi iau dreptul de a-şi asupri semenii, de a-i supune celor mai îngrozitoare torturi fizice, de. a-i mutila şi de a-i ţine încătuşaţi, a acelora care se numesc „cu dela sine putere" reprezentanţi ai opiniei publice în organele legiuitoare, care au puterea dictatorială de a numi şi demite pe preşedinţi — proprietarii de sclavi.
într'un capitol special, intitulat „Sclavia", Dickens nu se mulţumeşte să împărtăşească cititorilor numai observaţii personale. In sprijinul afirmaţiilor sale el vine cu o serie de citate din presa statelor din Sud, unde sclavia se practica, pe o scară uriaşă şi unde dreptul de cumpărare-vănzare a oamenilor „pe bani-peşin", se etala jără ruşine. Nude, în toată monstruozitatea lor, apar anunţurile din ziare, în care proprietarii de sclavi îşi caută sclavii fugiţi- După ce-i mutilaseră pentru a-i lega şi mai mult de corvezile lor umilitoare, ci au cinismul de a semnala celor care ar vedea pe aceşti sclavi, tarele lor fizice. Astăzi, când legea lui Lynch se mai practică în unele state ale Americii, când discriminările rasiale continuă, când exploatarea muncii negrilor capătă forme tot mai sălbatice, rândurile scrise de Dickens, cu 111 ani în urmă, sunt
tot atât de cutremurătoare şi inspiră aceeaşi mânie.
Dickens vede în cursul itinerariului său american corupţia întregului sistem, social — şi chiar dacă nu reuşeşte să tragă concluziile, cele mai potrivite, chiar dacă nu poate propune şi. soluţia care. ar curma răul, lotuşi el are marele merit de a fi văzut şi de a fi demascat caracterul inuman al exploatării capitaliste.
Aceste impresii se încheie cu ceeace am putea numi mesagiul adresat de scriitor poporului american. Dickens a întâlnit în America şi oameni cinstiţi. El recunoaşte sinceritatea, vitejia, cordialitatea, ospitalitatea maselor americane. Dar nu se poate opri să nu vadă şi neghina, „influenţele active" care prime)'ciulesc aceste calităţi; el atrage deci atenţia poporului asupra racilelor adânci care s'au cuibărit în organismul de stat şi social.
Din tot ceeace a scris, se vede că marele scriitor avea o concepţie democratică asupra lumii, deşi era înclinat. îndeosebi spre o filosofic care limita societatea la buni şi răi şi găsea soluţia conflictelor dintre aceştia într'o generozitate universală, constând în pedepsirea celor răi şi răsplătirea celor buni.
Notele lui însă nu au fost un strigăt în deşert. Urând capitalismul şi exploatarea pe care o implică, el a deschis ochii multor americani cinstiţi, democraţi ca şi el.
La publicarea „Notelor din America", scandalul iscat în jurul autorului de către cercurile reacţionare din Slalel.e-Unite şi de către cei direct vizaţi, a fost de o rară violenţă. Acest lucru nu l-a. oprit însă pe Dkhens să continue, ceeace socotea el că este o îndatorire. Doi ani mai târziu, în 1844, el a publicat, romanul său „Martin Chuzzlewil", eu scene şi tipuri americane, continuând astfel, pe plan literar, acţiunea sa demascatoare a exploatării şi politicianismului corupt.
Mai târziu, a făcut o nouă călătorie dincolo de Ocean. Şi de dala aceasta a fost primit cu dragoste de cititorii săi. Cuvintele pe care le, înscrisese în dedicaţia sa, se adevereau: oamenii cinstiţi nu s'au temut dc adevăr, pentrucă şi-au dat seama că fusese rostit cu bună credinţă.
L. Daniel
IN LUPTA PENTRU VIAŢA
271
in luptă pentru viaţă*)
In nuvelele sale, — dintre care unele din cele mai caracteristice au fost grupate în volumul recent apărut la E.S.P.L.A. — scriitorul american Albert Maltz se arată, ca şi în romanul cunoscut cititorilor din ţara noastră, „Curentul Subteran", acelaş vehement critic al lumii exploatatorilor şi acelaş pătimaş apărător al drepturilor la viaţă ale  oamenilor simpli.
Din presă şi din emisiunile posturilor de radio, aflăm zilnic despre grelele condiţii de viaţă ale muncitorilor din Statele Unite. Scriitorii americani progresişti au descris rătăcirile nesfârşite ale celora în căutare de lucru, în lungul şi în latul celor 48 de state unite sub steagul înstelat. Pentru nimeni nu mai este o noutate că numărul şomerilor a crescut în ultimii ani în proporţii aproape catastrofale, că legiunea delicvenţilor minori a sporit îngrijorător şi că fascizarea cuprinde din ce în ce mai mult statele Americii.
Albert Mallz desvăluie, rând pe rând, aspectele multiple şi tragice ale exploatării, dar în acelaş timp face să se trezească în sufletele noastre nădejdea şi încrederea în zile mai bune. El scrie în lumina concepţiei clasei muncitoare şi, alături de Howard Fast, de Alexander Saxlon şi alţii, reprezintă partea sănătoasă a literaturii americane.
★
Drama vieţii oamenilor muncii americani şi prea puţinele lor bucurii constituie subiectele acestor nuvele. Periferiile oraşelor industriale, minele de cărbuni, plantaţiile marilor proprietari, hotelurile şi azilurile sordide, sunt locurile unde se desfăşoară acţiunea lor.
Personagiile?Şomerii, înfometaţii, oamenii îmbolnăviţi de pe urma condiţiilor inumane de muncă, muncitorii negri crunt asupriţi — dar şi luptătorii pentru o viaţă mai bună, acei care dinamizează mulţimile şi le fac să întrevadă zorile unei ere de dreptate socială. In linii mari, putem spune că personagiul central al nuvelelor lui Maltz
*) Albert Maltz, Aşa stau lucrurile, 1953
este poporul, cei mulţi care vor să trăiască, să muncească, să se bucure de viaţă. Şi, pentru aceasta, vor avea să lupte cu cei care le stau duşmănoşi în cale, cu exploatatorii.
Cu măestrie artistică, cu o adâncă cunoaştere a vieţii şi a oamenilor, Albert Maltz ştie să scoată în relief calităţile înalte ale poporului, fără a le idealiza, tot astfel după cum ştie să facă să apară însuşirea caracteristică, pregnantă, a fiecărui individ în parte, aruncând asupra lui o lumină vie. Cu ochiul ager al observatorului pasionat, el pătrunde în adâncul sufletului omenesc, scoţând la iveală drame ascunse, aspiraţii, explicând reacţii şi porniri, cu o rară înţelegere şi o entuziastă dragoste pentru oameni.
Acel hotar arbitrar care desparte lumea în buni şi răi şi care, în literatură duce la schematizarea figurilor şi caracterelor, la simplificarea multiplelor şi atât de complexelor manifestări de viaţă, nu poale fi găsit la Albert Maltz. Personagiile create de el sunt oameni vii.
Portarul hotelului Raleigh, Baldy White (din nuvela „Sărbătoare"), care îşi jefuieşte clienţii şi nu ezistă să le fure până şi hainele de pe ei, este fireşte, un tip odios. El inspiră desgustul. Pentru ce face el aceasta? Numai din dorinţa de acaparare? Un sondaj sufletesc mai adânc ni-l arată obligat să facă acest lucru. El datorează zilnic, proprietarului hotelului, costul chiriei unei nopţi de odihnă a celor nenorociţi. Allrninleri riscă să rămână pe drumuri, să cunoască şi el suferinţele acelora pe care ii adăposteşte. Este, de aici, scuzabilă purtarea lui? Nicidecum. Ne dăm însă seama că, într'o altfel de societate, Baldy While ar fi putut, totuşi trăi din produsul unei munci cinstite. Orânduirea socială din Statele Unite, iată ce l-a determinat pe Baldy White să-şi jecmănească semenii.
Tatăl care-şi îndeamnă copilul să fure (schiţa „Jocul") se abate, bineînţeles, dela comandamentele moralei care cere să nu-ţi însuşeşti pe nedrept bunul altuia. Judecat superficial, el este instigator şi complice la furt. El se vede însă silit la
272
EMILIA IOSIF
aceasta, într'o ordine socială care nu cunoaşte cruţarea şi care dispreţuieşte drepturile omului şi nevoile sale.
Un vagabond vrea să răpească unui copil o monedă de 50 de cenţi, pe care acesta o descoperise (nuvela „După amiază în junglă"). A te năpusti asupra unui copil lipsit de apărare, dovedeşte cupiditate, sălbătecie. Dacă pătrundem însă în adâncul situaţiei, ne dăm seama că, într'o lume în care legea care pe care este atotbiruitoare, clemente, chiar sănătoase iniţial, pot fi corupte, viciate sufleteşte tocmai din pricina acestei lupte pe viaţă şi p>e moarte pentru o bucată de pâine.
Albert Maltz zugrăveşte astfel de stări de lucruri. De aici cititorul poate trage concluzia: atâta vreme cât există exploatarea omului de către om, drama umană îmbracă formele cele mai diverse şi cele mai sguduitoare Şi concluzia imediat următoare: a face să dispară această stare de lucruri, va duce, fără îndoială, la asigurarea tuturora a dreptului la viaţă.
Din aglomeraţia foarte variată a personagiilor sale, Albert Maltz face să se desprindă însă figurile luminoase ale acelora care cheamă la organizare (muncitorul polonez Zeis din nuvela „Sărbătoare") ; ale comuniştilor care polarizează în jurul lor energiile slăbite (comunistul Reynolds din aceeaşi nuvelă) ; ale sindicaliştilor care înfruntă teroarea poliţienească („O scrisoare dela ţară") ; ale muncitorilor negri în a căror conştiinţă începe să se întărească simţul demnităţii umane şi care încep să. se simtă oameni adevăraţi (George Beecher din nuvela „Aşa stau lucrurile") ; însfârşil, ale oamenilor anonimi din popor care, în faţa adversităţilor şi a nedreptăţii, îşi strâng rândurile şi se împotrivesc opresorilor („Incident la un colţ. de stradă") .
Figurile duşmanilor clasei muncitoare (Smallwood, marele proprietar de pământ, Tuckahue, şeriful, sluga acestuia din nuvela „Aşa stau lucrurile"), construite cu aceeaşi profundă cunoaştere a sufletului omenesc şi cu aceeaşi subtilă nuanţare a trăsăturilor fiecăruia, apar cu atât mai odioase şi mai demne de dispreţ.
Smallwood are „trăsături frumoase şi fine", „toată viaţa fusese amărît că este atât de scund"; el filosofează: „...aşa e
viaţa. Niciodată nu-ţi dă mulţumire deplină, desăvârşită; succesul închide în el, întotdeauna, şi amărăciunea desamăgirii". Pe veranda casei sale, care apare ca o oază în cenuşiul peisajului, el pictează. Munca de plantator nu-i dă satisfacţii. In suflet, el poartă nostalgia unei, cariere de picior, neisbulită. Pictura lui, este, fireşte, impresionistă. Smallwood are maniere alese, îşi adoră copiii şi soţia, femeie frumoasă. O atmosferă de pace şi tihnă îl învăluie. Şi iată că un incident atât de banal într'un stat din sud — îi turbură liniştea: un negru a îndrăznit să ridice mâna asupra unui alb. Smallwood e descendent al vechilor sudişti, al marilor proprietari de sclavi negri care, sub aparenţa că-i ocrotesc, îi exploatează  şi mai. sângeros.
Smallwood îl cheamă pe Tuckahue să ancheteze cazul. Tuckahue e prototipul şerifului, slugă a mai marilor zilei, numit sau destituit după bunul lor plac. Brutal, cinic, beţiv, el este pus să apare interesele exploatatorilor şi dispreţuieşte poporul. Slugarnic, el îşi urăşte însă patronul, de care ştie că depinde. Iar acesta, la rândul lui, va şti să-i arate, la fiece pas acest lucru, îl va umili fără cruţare, ameninţându-l mereu cu destituirea.
George Beecher, „agresorul", este un muncitor negru, blând, cu demnitate. Smallwood ar vrea să-i administreze o „lecţie", dar fără a-l face inapt pentru muncă. Tuckahue primeşte această însărcinare. Se ştie că legile rasiale în vigoare în Stalele-Unilc pedepsesc fără cruţare pe oamenii de culoare care îndrăznesc să ridice mâna asupra unui alb, chiar când acesta se arată un criminal de rând. In speţă, George Beecher vroise să împiedice violarea unei fetiţe negre. Şi Tuckahue concepe un plan diabolic. Nu, nu se va atinge de George Beecher. Va şti să scape de el printr'un mijloc ingenios. Şi, în felul acesta, va puica să se răsbune şi. pe Smallwood, lipsindn-l de un. element productiv, muncitor. El trezeşte în. sufletul naiv al negrului groaza de moarte prin linşaj. Având perspectiva furiei deslănţuite a albilor rasişti, supus celor mai savante şi perfide torturi sufleteşti, negrul, care înfruntase bărbăteşte chinurile fizice, preferă să-şi dea singur moartea.
Nici din această nuvelă, Albert Maltz nu indică în mod concret, direct, o concluzie.
IN LUPTĂ PENTRU VIAŢA
273-
Nu-l vedem de exemplu pe Tuckahue pedepsit pentru fărădelegea lui; Smallwood, o clipă descumpănit la aflarea veştii tragice, filoso-fează: „Ce greu e să trăieşti pe lumea asta !", apoi, revenindu-şi, îşi curăţă pensulele şi înţelegem cava găsi repede împăcarea pictând.
Aici constă tocmai marea măestrie a lui Maltz. Din acest foc al contrastelor, din suprapunerea planurilor acţiunii şi din analiza profundă a faţetelor sufletului omenesc, ies la iveală caractere, tipuri vii, veridice. Oameni ca Smallwood şi Tuckahue explică prin purtarea lor criminală, acceselede revoltă surdă la început, apoi isbucnind ca o flacără, mistuitoare a celor asupriţi.
Personagiile nuvelelor de faţă sunt in permanentă mişcare, într'o continuă căutare. Frământările lor pot fi asemuite valurilor unei mări, agitate de nevăzute şi puternice curente submarine. Ce urmăresc toţi aceşti oameni? Ce forţă îi împinge înainte? Oamenii vor să trăiască, să aibă un cămin, să muncească.
Pentru a se rupe din lanţul suferinţelor sale, chiar fără o direcţie precisă, într'o supremă încordare de voinţă, Olga Bakov-chen, fiica unui oţelar ucis într'un accident de muncă, fuge din orăşelul industrial, devenit mormânt al tatălui său („Bun rămas"); în nădejdea de a găsi un post, şomerul Jesse Fulton merge două săptămâni pe jos, din Kansas City în Missouri până la Tulsa din Oklahoma şi primeşte — pentrucă nu mai putea răbda de foame — una din cele mai periculoase misiuni, aceea de a conduce transporturi de nitroglicerină („Cel mai fericit om din lume").
„Doctorul zice că am boala lui Tom Prescott şi de aia tuşesc uneori. Şi plămânii mei se cam usucă. Peste o sută de oameni au prins boala asta la tunel. E o mare nenorocire fiindcă doctorul zice că nu sar fi întâmplat dacă societatea near fi dat măşti şi ar fi făcut ventilaţie bună.
„De aia am plecat fiindcă doctorul zice co să mor în patru luni" — scrie slăn-gaciu, cu greşeli de ortografie, minerul Jack Pitckelt. Şi pentrucă nu vrea să-şi împovăreze familia, pentrucă el, osănditul la moarte, înţelege, dreptul la viaţă al celorlalţi oameni, va fugi pierzându-se în bezna ostilă a societăţii din jur („Un om pe drum").
Şi Lester Cooley, muncitorul agricol sindicalist   înfruntă   tot   în   numele vieţii
18 — Viaţa Românească.
atacul organizat al elementelor duşmănoase clasei muncitoare. Maltratat, rănit într'o adevărată luptă corp la corp, el păstrează robusteţea inallerată a omului simplu, humorul sănătos al muncitorului conştient de dreptatea cauzei pentru care luptă: „Asta dovedeşte încăodată că noi, fermierii, trebuie să ne unim într'un sindicat, ca să semănăm cu ciulinii, care nu pier, oricât ai încerca să scapi de ei. Nu-s frumoşi când le uiţi la ei, dar ia încearcă să-i rupi!" Ha! Ha! ("O scrisoare dela ţară").
Influenţa pe care întemeietorul realismului socialist, Maxim, Gorchi, a avut-o asupra lui Albert Maltz reiese, vie, din întregul volum, — şj in special din nuvela „Sărbătoare".
într'un hotel mizer, întocmai ca şi în „Azilul de Noapte", în noaptea de An Nou, s'au adunat câţiva vagabonzi, şomeri în căutare de lucru, oameni care au mai păstrat o frântură de speranţă şi alţii care au pierdul-o pentru totdeauna, oameni care mai au rămăşiţe de umanitate şi alţii care s'au sălbatecii în contact cu greutăţile din jur, biete fiinţe care au crezut cândva într'o dreptate socială, în bine şi în frumos dar care, înfrânţi, nu mai urmăresc decât să mănânce când le este foame, să doarmă când oboseala îi doboară. Cei mai mulţi aşteaptă doar şi fiecare zi de aşteptare îi face să coboare o nouă treaptă socială: dela disperare la decăderea morală, dela aceasta la ultima fază a descompunerii sufleteşti.
întâlnim aici „raisonneur-ul" : „arăta ca un moş Crăciun fără slujbă la un colţ de stradă, ca un moş Crăciun, . care ar fi visat odată, demult, să ajungă birjar" — portarul lacom, adolescentul înrăit, cu vioiciunea, isteţimea şi cruzimea specifice copiilor străzii— colportorul umil, totdeauna umilit, care, în, orice ocazie caută să-şi plaseze marfa, totdeauna de proastă calitate şi nepotrivită locului. Dar întâlnim aici alături de toţi aceştia, în contrast cu ei şi figuri de muncitori cu demnitate.
Atmosfera sărbătorească a oraşului face să apără şi mai sguduitor contrastul dintre viaţa de trândăvie şi lux a exploatatorilor şi viaţa sumbră, chinuită, a celor ce luptă să trăiască.
In   această   secţiune   verticală   a unei
274
EMILIA IOSIF
metropole care aşteaptă anul ce vine, într'o sală comună dintr'un hotel, un tânăr muncitor, sleit de lipsuri, neprimind asistenţa medicală la timp, moare. In jurul patului de suferinţă, pentru o clipă, s'a închegat o acţiune de solidaritate. Dătător de nădejdi noi, apare chipul comunistului Reynolds. El nu se sfieşte să strige poliţiştilor veniţi să ancheteze pricinile morţii muncitorului: „A murit fiindcă n'a avut slujbă... A murit fiindcă n'a mâncat ca lumea, fiindcă n'a trăit ca lumea şi fiindcă n'a avut minte destulă ca să lupte! Ăsta-i adevărul!"
Cu deosebită fineţă, autorul ne sugerează că în acest mediu sumbru de declasaţi, s'a strecurat o rază de lumină. Ea se prelinge pe feţele scofâlcile de mizerie, se opreşte asupra mâinilor bătătorite, asupra acelor mâini care au produs toate bunurile lumii şi ar mai putea produce încă. Cuvântul comunistului începe să risipească ceţurile.
De unde provine patetismul acestor nuvele? Explicaţia o găsim nu numai în tragedia umană care ne este redată cu o deosebită forţă artistică. 0 găsim şi în participarea intensă, în  vibraţiile prelungi pe  care  le   au, în
pagini alese din
In anul 1876 se năştea la San-Francisco acela care mai târziu avea să fie numit Maxim Gorki al Americii. Scriitor a cărui viaţă a fost strâns împletită cu aceea a necăjiţilor şi oropsiţilor din jurul său, Jack London a dat Ia iveală opere în care predominantă este dragostea neobişnuit de caldă şi de vibrantă pentru om.
In general, Jack London este un autor puţin cunoscut la noi în ţară şi e deajuns să citim chiar numai câteva nuvele ale lui, pentru a ne da seama care a fost motivul acestei ignorări orgauizale de trecutul regim.
Aşa cum spune el însuşi în esseul „Ce înseamnă viaţa pentru mine" — care
*) Jack London, Pagini Alese, E.S.P.L.A. 1953.
sufletul autorului, suferinţele şi năzuinţele poporului său. In fiecare rând, în fiecare notaţie, în fiecare moment de viaţă analizat găsim, reflectată propria trăire a scriitorului. Ne dămseo^ma că drama sufletească acelor mulţi a devenit propria lui dram.ă, că durerea celor mulţi, o resimte, până în cele mai ascunse fibre ale sufletului.
Deaceea, după lectura nuvelelor, cu o atât de sumbră atmosferă şi pline de atâtea drame umane, nu încercăm un sentiment de apăsare, de desnâdejde.
Pentrucă autorul ştie să ne comunice nădejdile sale, care sunt aceleaşi cu ale întregului popor. In chiar dibuirile şi căutările personagiilor sale, el vede ieşirea sigură la lumină. Pasiunea pe care o pune în apărarea celor care suferă, o transmite cititorului. Desvăluind drama compatrioţilor săi exploataţi, Albert Maltz le adresează totodată şi o chemare: comuniştii — ca Reynolds — să trezească energiile creatoare dar încă nedescăluşate ale poporului american, să îndemne la luptă tot mai mulţi oameni ca Zets, ca Olga Bakovchen, ca Lester Cooley şi Jesse Fulton. Pentru ca aceştia, printr'o acţiune comună şi. unită, să facă inofensivi pe toţi Smallvood-ii şi pe toţi părtaşii lor întru crime.
Emilia Iosif
jack london*)
are deosebită importanţă autobiografică, constituind o profesiune de credinţă a autorului, — Jack London este un fiu al clasei muncitoare. A trăit în mediul muncitorimii americane înfometate şi chinuite. A încercat prin felurite mijloace să urce scara socială şi, dacă prin afaceri n'a reuşit, în schimb ca „negustor de materie cenuşie" — cum numeşte el cu profund dispreţ pe scriitorii care în lumea capitalistă îşi vând talentul — prin acest fe) de „negustorie" s'a găsit dintr'o dată în faţa porţilor deschise ale societăţii înalte, care l-a primit cu braţele deschise, fericită de noua achiziţie făcută.
Pornind cu deplin entuziasm în viaţă şi încrezător în posibilităţile oamenilor din clasele înalte, pe care închipuirea lui îi înzestrase cu idei umanitare şi carac-
PAGINI ALESE DIN JACK LONDON
275
tere puternice, Jack London a fost în scurtă vreme cumplit dezamăgit de aceştia. Tot ce sperase că va afla nobil şi generos la stăpânii societăţii, nu fusese decât o creaţie a imaginaţiei lui.
Cu asemenea iluzii spulberate, el s'a întors printre aceia din mijlocul cărora plecase şi s'a alăturat muncitorilor şi intelectualilor revoluţionari. Aici, pentru prima oară, a întâlnit ceeace crezuse zadarnic că va găsi în „High-life": viaţă adevărată, curată şi cinstită. Cu forţele împrospătate de contactul cu adevăraţii oameni. Jack London declara: „M'am reîntors aşadar la clasa muncitoare în care mă născusem şi căreia îi aparţineam. Nu mai vreau să urc. Impunătorul edificiu social de de-asupra capului meu nu mai ascunde pentru mine nicio încântare. Temelia edificiului este cea care mă interesează acumu.
*
V. I. Lenin spunea despre Jack London că este unul dintre autorii săi preferaţi. Intr'adevăr, el este un scriitor a cărui operă impresionează puternic prin marea dragoste pentru oameni şi prin totala participare a ssriitorului la întâmplările şi suferinţele eroilor săi.
In nuvela „Dragoste de viaţă" — nuvelă mult apreciată de Lenin şi de altfel cea mai reprezentativă din volumul apărut de curând în româneşte — asistăm la o sguduitoaro dramă petrecută în nordul îngheţat al Canadei. Singurul personagiu este un căutător de aur, rătăcit în pustiul alb ce-1 înconjoară de pretutindeni. Deşi prezentarea tragediei omului care rătăceşte zile întregi prin zăpezile nesfârşite din Alaska, bolnav de foame şi de oboseală, ar părea la prima vedere o nuvelă cu totul „inofensivă", descoperim chiar în primele pagini un fapt care pune în evidenţă morala unei societăţi: doi prieteni se lârîseră prin pustietatea de zăpadă, când la un moment dat unul îşi luxase glezna şi, ne mai putând umbla, îl strigase pe celălalt în ajutor. Dar la sunetele glasului său desnâdăjduif nu primise răspuns. Nepăsător, cel sănătos se depărtează mereu, mânat numai de gândul salvării sale.
Aceasta este de fapt legea după care se conduc oamenii în societatea capitalistă: fiecare pentru sine, dreptul celui mai tare, — lege care acţionează chiar în clipele cele mai tragice ale vieţii, înlăturând  orice simţ al omeniei.
Una din calităţile cu care Jack London îşi înzestrează mulţi din eroii săi este perseverenţa, dorinţa de-a învinge toate obstacolele ce-i stau în faţă. Dacă personagiul din această nuvelă este în primul rând susţinut de imensa dragoste de viaţă ce clocoteşte în el când se târăşte neputincios cu lupul flămând alături, el esle caracterizat în acelaş timp şi de perseverenţa extraordinară, care îl face să meargă înainte spre ţelul hotărît, chiar atunci când foamea l-a adus la un pas de nebunie.
Măestria şi valoarea scriitorului reies chiar numai din această nuvelă. Să ne gândim doar la faptul că atenţia noastră e captivată cu totul pe parcursul a aproape treizeci de pagini, de destinul unui singur om, care nu săvârşeşte nimic important în tot acest timp, dar care ne înlănţuie cu totul de viaţa lui, prin sforţările uriaşe pe care le face şi prin desnădejdea cu care luptă să trăiască.
Tema nuvelei „Chinezul", desvăluie un alt aspect al societăţii capitaliste şi anume adevărata esenţă a colonialismului, comportarea bestială a exploatatorilor al căror singur scop este transformarea cât mai rapidă a robilor în „baloturi de bumbac pufos, bun pentru export!" Ei tratează pe oamenii care lucrează pe plantaţie mai râu decât pe animale şi îşi spun fot dispreţul când îi numesc: „nişte chinezei".
Pentru stăpâni, viaţa nenorociţilor care trudesc pe câmpurile do bumbac, nu contează, sunt mulţi, şi dacă mor, pot fi înlocuiţi oricând. Din aceste principii inumane se trage şi nenorocirea lui Ah Cio„ eroul nuvelei amintite.
In urma unui proces pentru o înscenare de crimă, câţiva chinezi sunt condamnaţi la diferite pedepse, iar unul dintre ei, Ah Cicu, chiar la moarte. Dar în dimineaţa iscălirii ordinului, procurorul — după o noapte de banchet — nu bagă de seamă că uitase să adauge numelui scris, ultima literă „u". De altfel dacă în locul unui om era trimis la moarte
18*
276
DOINA HANGANU
altul — dintr'o simplă neatenţie — acesta era un lucru de mică importanţă pentru ei. Principalul era ca să se impună chinezilor „virtuţile şi binefacerile legiuirilor franceze", dându-se din când în când câte un „exemplu" din acesta. Scopul fiind atins, puţin interesa dacă cel care suia treptele ghilotinei era Ah Ciou sau Ah Cio.
Nuvela e scurtă, însă fiecare frază con-tribue la realizarea unui tablou complect al colonialismului. Toate personagiile sunt adevărate tipuri, dela Ah Cio (ţăranul vechii Chine feudale cu sufletul îmbibat de fatalism şi pasivitate) până la jandarmul Cruchot, funcţionarul prost şi slugarnic (care îşi însuşise sfatul sergenlului său: „Tu nu trebue să te gândeşti; datoria ta este să asculţi şi să-i laşi pe superiorii tăi să gândească pentru line") şi până la Karl Schemmer (un adevărat vătaf colonialist, unealta cea mai preţioasă a societăţii în exploatarea căreia sc afla plantaţia).
„Mexicanul" prezintă un episod din timpul revoluţiei burghezo-democratice din Mexic. Nuvela captivează prin pasiunea şi forţa cu care oamenii se dedică total acestei cauze. Eroul, Filipo Rivera, învaţă şi se perfecţionează în arta boxului, sport care nu i-a plăcut niciodată, numai pentru că victoriile sale sportive însemnau bani mulţi care pot fi transformaţi în puşti pentru revoluţie. Povestirea desvă-luie simultan două aspecte ale societăţii capitalisto: pregătirea revoluţiei de către muncitorimea şi intelectualitatea cinstită mexicană şi dedesubturile viciate ale sportului transformat din artă în afacere.
In paginile lui Jack London, ne cucereşte şi ne mişcă participarea totdeauna însufleţită a autorului şi emoţia sinceră şi adâncă pe care o transmite cititorilor săi.
★
Articolele politice ale lui Jack London desvâluie un alt aspect al scrisului acestui mare creator de artă al poporului american. Aici scriitorul devine cel mai adesea violent, stilul e caustic, acuzaţiile directe, accentele de mânie, sentimentele de dragoste şi admiraţie pentru oamenii clasei
muncitoare şi de ură şi dispreţ pentru cei care-i domină, isbucnesc direct, nestăvilit, încrederea lui în reuşita revoluţiei muncitoreşti, pe care o afirmă în esseul „Revoluţia", e nelimitată: „N'a existat niciodată în istoria omenirii o revoluţie asemănătoare. N'a existat, alta în felul ei, ea e prima revoluţie mondială în această lume, a cărei istorie abundă în revoluţii. Mai mult decât, atât; ea este cea dintâi mişcare organizată a oamenilor, care astăzi devine o mişcare mondială, hotărnicită doar de limitele planetei".
Esseurile filozofice ale lui London formează o latură a creaţiei lui, în mare parte necunoscută publicului larg. Citin-du-le astăzi, ne dăm seama dece a fost multă vreme ascunsă cititorilor şi de ce tipărirea şi editarea cărţilor marelui scriitor american a fost limitată sub regimul trecut în ţara noastră şi azi în numeroase ţări din " Apus. Cunoaşterea esseurilor filozofice şi a articolelor lui Jack London ne întregeşte imaginea scriitorului luptător, susţinător al clasei muncitoare şi al idealurilor ei de libertate, demascator al afacerilor necinstite care se puneau la cale în culisele cabinetelor, în jurul meselor marilor bancheri. Realismul şi veridicitatea imaginilor sale sunt roadele unei cunoaşteri aprofundate a vieţii şi a relaţiilor dintre oameni, în mijlocul cărora a trăit şi de unde a extras conţinutul operelor sale de mai târziu.
★
Multe date biografice ale scriitorului american se aseamănă cu cele ale marelui său contemporan, Maxim Gorki, de care London s'a simţit legat şi cu care a avut mari afinităţi. In afară de viaţa frământată pe care au dus-o şi unul şi celălalt, pe amândoi îi uneşte aceeaşi mare dorinţă: de a cunoaşte cât mai bine şi cât mai îndeaproape viaţa oamenilor din popor. Jack London a trăit luni de zile în înfiorătorul cartier East-End al Londrei, a mâncat Ia mizerele cantine ale săracilor şi a dormit în respingătoarele azile pentru cerşetori. Şi toate acestea, numai pentru a cunoaşte direct realitatea, societatea, şi pentru a o demasca până în adânc.
PAGINI ALESE DIN JACK LONDON
277
Unele dintre articolele salo politice, puternice prin acuzaţiile pe care le aduc, se înrudesc eu strălucitoarele pamflete ale lui Gorki despre America. De altfel, simpatia sa pentru, marele scriitor realist socialist rus şi pentru opera lui, o mărturiseşte Jack London în esseul său „Foma Gordeov".  Tot aici, scriitorul american
caracterizează prin câteva cuvinte opera Iui Gorki, cuvinte care i se pot foarte bine aplica lui şi mai ales creaţiilor sale literare: „Opera sa constituie un magistral act de acuzare împotriva mercantilismului, împotriva societăţii capitaliste, împotriva măcinării vieţii celor săraci şi slabi şi împotriva dezmăţului   celor bogaţi şi puternici".
Doina Hanganu