REVISTĂ Â UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. Apare sub conducerea unui ccmifet de redacţie ANUL VI —DECEMBRIE 19 5 3 C U P R / N s a I Pag. GEORGE DAN: Pâinea........................ . 5 ★ ALEXANDRU JAR: Un mort care nu tace (nuvelă)............ 13 NIGOLAE LABIŞ: Rândunica albastră . . ............... 43 ★ FRANCISC MUNTEANU: Lenta (nuvela) ................ 49 ★ CORNELIA SĂLAJ AN: Toamnă.................... 130 NICUŢĂ TĂNASE: M'ara făcut băiat mare (nuvelă)............ 133 ★ TUDOR MĂINESGU: In anticameră................... 188 NICOLAE T ATOM IR: Domnul avocat .................. 190 PETRE SOLOMON: însemnări de la Bicaz................ 193 ~h H. HEINE: Bimini (în româneşte de acad. A. Toma).............195 A' M. RÂLSGHI: Partidul (în româneşte de Clementina Voinescu) ...... 212 CONSTANTIN VANŞENCHIN: Fiul'ostaşului (în româneşte de Tudor Mâi- nescu)............................... 213 SIMON ISTVAN: Hanul haiducilor (în româneşte de Mihnea Gheorghiu). . . 215 DIMOS REND1S: Cutremurul (în româneşte de loanichie Olteanu) ..... 217 BERTHOLD BRECHT: întrebările unui muncitor care citeşte (în româneşte de Emil Dorian)........................... 219 ZOLTAN HAJDU: Pământul meu natal (în româneşte do V. Nicorovici) . , . 220 IANOS SZASZ: Zâmbet strălucitor (în româneşte de Al. Philippide)..... 222 ERNEST NORMAN ROGERS: O, insulă... (în româneşte de Taşcu Gheorghiu) 223 NOURUS BELLO DAMZ: Eri a gemut o femeie (în româneşte de Radu Bou- reanu)............................... 224 PE DRUMUL REALISMULUI SOCIALIST AL. OPREA: Izbânda realismului în creaţia lui Marin Preda........ 226 PETRU DUMITRIU: Note de cititor despre povestirile lui Marin Preda .... 241 Pag- TEXTE ŞI DOCUMENTE MIHU DRAGOMIR: Contribuţiuni eminesciene ............. 245 ION DODU BĂLAN: Din cântecele poporului nostru ........... 251 TEORIE ŞI CRITICĂ ILYA EHRENBURG: Despre munca scriitorului............. 261 RADU POPESCU: „Meridiane Sovietice" . ............., . 280 HOR IA BRATU: Conflict şi caractere................. 288 RECENZII L. R.: Intre procedeu artistic, „actualizare" şi clişeu........... 801 EUGENIA TUDOR1CĂ: In căutarea fericirii ................ 803 B. ELWIN: Dela viaţa trăită la opera literară............... 808 O. VĂLEANU: In apărarea speranţelor şi viitorului............ 811 CUPRINSUL REVISTEI „VIAŢA ROMÂNEASCĂ" pe anul 1953 ...... 315 GEORGE DAN PÂINEA Peste patru străzi te'nib ie Aburi calzi ea de lipie. N'are fabrica reclamă, Dar mirosul pâinii cheamă, Ca o inimă de mamă... Fabrica e „STEAGUL ROŞU" Şi portar e taica-moşu. Dau bineţe, spun ce vreau, Şi hârtia mea i-o dau... Ochelarii ies din teacă, Şi moşneagul se apleacă Şi, citind, se dumireşte... Vâră'n teacă ochelarii, Dă hârtia şi-mi vorbeşte: — „După cum văd, vrei brutarii Să-i cunoşti şi-apoi să scrii Niscai stihuri... poezii... Foarte bine! Mergi şi scrie Despre sfânta brutărie! Ea dă pâine tuturor, Să muncească mai cu spor, Căci viaţa se reazimă Pe rotunda azimă... Mergi pân'la etajul trei La „brutarii" cu cercei, La brigada de femei!" ★ Meşterită de brigadă Poartă şorţul de zăpadă; E voinică, sprâncenată, Şi pe sub bonei bălan, Bucle negre de catran. Ochii negri, albe gene, Şi tot ai be şi sprâncene. Dar nu s albe de bătrână, GEORGE DAN Ci sunt ninse de făină. Sub sprâncenele 'mbinate Cu privirile mirate, Pe obraz cu aluniţă Şi'n bărbie o gropiţă, îmi răspunde la bineţe — Are dinţi cu strungăreţe, Şi-aluat sbicit pe mâini. — „De ce-ţi spune Şapte-Pâini?" Faţa-i s'a roşit ca sfecla; — „De... Aceasta mie porecla... Am fost şapte fete... şapte... Taica, maica, de cu noapte Se speteau pe la chiaburi Să hrănească şapte guri... „Şapte-Pâini" ne zise satul, Dar noi pâinea şi-aluatul Doar la paşte şi crăciun Le gustam... Ce să vă spun? Am crescut cu-amar şi vai Şi cu turtă de mălai..." Brutăriţa ca svârluga La cazan acum dă fuga, Prinde sacul cu făină, Cerne straturi de lumină. Pune apa şi maiaua, Şi mai albă decât neaua, La cazanele cu roţi Dupa-dupa! din saboţi. Intr'un veşnic vino-du-te, Fetele să şi le-ajute, Care în brigada ei Numai fete şi femei, Brutărese cu cercei. Douăzeci de fete albe, Douăzeci de lebede Cu mărgele la gât, salbe. Repede, mai repede, Braţele lor dolofane, Deretică năzdrăvane, Pun în şir sac după sac, Cară, toarnă, duc, desfac, Şi cu toatele se'ntrec Să împingă sub „berbec" Coca dulce, coca albă, Care creşte, sân sub salbă. Şi „berbecul" coca'mpunge, Şi în coarne o străpunge, 0 frământă şi-o frământă, Şi brigada astfel cântă: „berbec" — piesă cu coarne de oţel care frământă mecanic pâinea. PLINEA 7 „Făioară, făioară, Nu de mult în astă ţară Te'nmuiam cu lăcrimioare, Să te fac o pâinişoară, Coaptă lângă inimioară. Şi plecam la temnicer, După drugii groşi de fier Să ngenunchi, să rog, să cer: — Temnicere, temnicere, Milă ai de o muiere, Du această pâine ruptă Omului cu faţa suptă, Omului cu ochi ca rana — Zace'n carceri la Doftana..." Iar Ioana brutar iţa, Clopoţel îi e guriţa Şi i-s mâinile sprinţare Ca argintul viu când sare — Şi lucrând îmi spune-acestea, Depănându-şi lin povestea: — „Şapte fete... şapte pietre... Am lăsat cătunu'n vale Şi pe la străine vetre Neam croit în lume cale. Eu, din şapte, a mai mică Am crescut cea mai voinică. Câteşi şapte la stăpâni, Pe la praguri de străini. Slugărirăm, ne spetirăm, Două se îmbolnăviră Şi de oftică pieriră... Două mi se măritară Nu ştiu în ce fund de ţară, Alte două surioare In Craiova-s ţesătoare. Iară eu, acum, mezina, Uite, ţes aici făina..." — „Spune-mi, meşteră brii tară, Mâinile îţi frământară Pâine mai demult... de mică, Ai văzut la vreo bunică?" Dar Ioana mă opreşte Şi acestea îmi grăieşte: — „Nu, tovarăşe! La noi Se făcea mălai turtoi. Nici bunicii, nici vecinii N'au văzut albul făinii, Şi de sărăcie neagră Năpârleam foţi de pelagră. GEORGE DAN De copilă, cu-aste mâini, Drept e, frământai şi pâini, Pâini de praf... Le dam la câini, Dar nici câinii de la noi Nu vreau pâine de noroi... Mai târziu mâneai apoi Pâine neagră, blestemată, Şi cu lacrimi frământată, Pâine de pe la streini Frământată cu venin... Sunt olteancă... La Craiova (Nu ştiam pe-atuncea slova) La un popă am fost slugă, Dar m'a pus popa pe fugă, Că-i stătusem împotrivă Că de ce să dea colivă Şi colaci la ramatori — Mai bine la cerşetori... Şi-am venit îa Bucureşti... Muîte'ntâmpini cât trăieşti. Prunci crescuţi la bogătaşi, Prunci bălani, frumoşi şi graşi. Intr'o zi, în Cismigiu, (Era toamna şi pustiu Şi pe jos covor de foi) Un bărbat de pe la noi S'a oprit şi ni'a'nfrebal Şi de nume şi de sat. Alfădaiă-aş fi tăcut, Insă el, vezi, mi-a plăcut. Era'nalt, stejar voinic, Cu mustăţi de grâu în spic, Păr bălai făcut inele, Ochii verzi ca de mărgele, Gura, flacără şi sânge, Cine o sărută, plânge. Mi-a plăcut şi l-am luat — Ce mai cruce de bărbat! După-o lună, nici atât — Nu ştiu cine 1-a pârât, Că-1 luară în cătuşă, Tocmai când intra pe uşă. După şapte luni nasc ui 0 fetiţă — ochii Iui, Ochii verzi ca de mărgele, Păr bălai făcut inele... — Hei, brigadă, cântă, cântă-mi Coca inimii frământă-mi!" Şi brigada cântă iară; „Făioară, făioară, Lacrimile te udară. Lacrimile te sărară, PÂINEA De ieşea o pâine-amară, Ca pelinul de amară..." Meşterită mai departe Povesteşte ca din carte: — „După ce mă măritai, Prunci ca doică alăptai. Dar coconul dacă creşte De doică nu şi aminteşte. Sânul ce la supt întâi Şi i-a fost şi căpătâi — II striveşte sub călcâi..." Şi Ioana Şapte-Pâini Aluat ia de pe mâini. Gustă. Dulce i: Nedospit: — „Fetelor, v'aţi cam pripit! Mai lăsa Iii să mai crească, Dar nici mult să se acrească!" Şi spre mine se întoarce Şi povestea iar şi-o toarce: — „El, ocnaş în puşcărie, Eu, aici, în brutărie... Pruncul ne creştea plăpând, Nu ca pruncii de boieri... Ani sau scurs aşa de arând, Uite aicea... Parcă ieri Alăptam şi plămădeam Şi copilul mi-ascundeam Colon colţ, băgat în ladă, Meşterul să nu mii vadă. Mi-amintesc... l-am dat o chifl Să-1 mai amăgesc o clipă... Inîră-un meşter. Pruncul ţipă. Meşterul — ce crâncen meşter! Cască ochi cât două peşteri, Şi şerpeşte cască gura: — „A cui este stârpitura?" — „E a mea! scrâşnii îndată, Drept în inimă lovită. El se'ndoaie peste ladă, Vede c'i if Ia mozolită... Din mânuţele de pruncă Smulge chifla, o aruncă Şi-o striveşte sub bocanci: — „Chifla asta costă franci! Nu-i pentru mucosi săraci!" Penii' o chiflă—ce caiafă! — Mi-a oprit juma de leală!... Ninge cu făina alene... Pe podea s' aş tern troiene 10 GEORGE DAN Şi pe gene şi sprâncene. Parc'ar ninge cu zăpadă... Meşterită, din brigadă, Cheamă lângă ea o fată: — „Pregătiţi-vă din timp, Pentru cei ce intră'n schimb! Saci pe jghiaburi să mai vie, Şi curat aici să fie, Mai curat ca'n farmacie. La dospit puneţi maia, Ca brigada'n mers să ia In primire frământa tui, S'aihe gata aluatul..." Şi'ntoreându-se din mers Ce mi-a spus, vă spun în vers: — „Dela patru ani nam tată Dar în patru ş patru, iată Cum cu mână de părinte, Ca o pâine de fierbinte. De partid am fost luată Şi partidul îmi arată Cum să merg şi încotro va, Cum să mă deprind cu slova. Am fost, măre, şapte fete, Câîeşişapte-analfabete. Dar acum citesc ziare, Scriu scrisori la surioare, Şi-am o poză'ntr'o revistă De când sunt stahanovistă... Acum dela frământat Hai mai jos Ia modelat!" Coborî ni pe scări un cat. Sală... Mese... Din tavan Curge aluat bălan, Ca aîviţa se întinde — Mâna din văzduh îl prinde Şi cu ,,gripca"]) îi setează Şi cu degete, sfârlează, II aruncă pe cântar, Taie, aruncă iar şi iar. Palmele se învârtesc Şi-aluatul rotunjesc, Alb ca sânul fecioresc. In scobite panacoade2) Pâinea rotogoale cade. Pâinişoareîe-s pudrate Şi cu pânză îmbrăcate. J) „gripcă" —• cuţit iat fără prăsele a) „panacoade" — forme de lemn pentru pâine PÂINEA Fetele panacodare Au pe tălpi patine oare, Sau rulmenţi Pe sub ga lenţi, De alunecă uşoare Cu ras teiul spre cuptoare? Meşterite ii râde faţa Şi şi arată strungăreaţă; — „Mai 'nainte niciodată Cocătar n'a fost vre-o fată. Meşterii strigau — „Afară! 0 femeie-cocătoare?! Marş la loc, panacodară!" Iar patronul, om nebun, Din lulea sugea tutun. Venea beat, cu ochii mici: — „Nu cânta că pâinea strici!" Noi tăceam. Nu mai cântam. Modelam şi suspinam... Venea după mesele: — „Hai, cântaţi! Fiţi vesele! Cântă, cântă, fă muiere, Că ai ochii verzi de fiere Şi strici pâinea'n căpistere!" Noi tăceam. Păstram tăcere. ... Am fost cea dintâi pe ţară Cocătoare îa cuptoară..." Lungă e lopata, lungă, Vatra în cuptor s'ajungă. Vatra albă pentru pace, Pâinea rumenă o coace. — Cocători şi cocătoare, Arde vatra 'ncinsă tare Sau a inimii dogoare? Ca fochiştii pe vapoare Voi din faptul dimineţii Coaceţi azi mi le vieţii, Pâini soare Ie fierbinţi, Inimi calde de părinţi. Fiecare pâine nouă 0 crestaţi uşor în două, Să se coacă rumenită, Rotunjită şi prăjită. Pâine... pâine... mii de mii... oacheşe şi durdulii Sau bălane şi-aurii, Cum sunt spicele n câmpii. Chifle, cormiri şi franzele Stau ca armele n rasteîe. S'au călit la flacără Şi de foame apără! GEORGE DAN Iară Ioana Şapte-Pâini Frânge-o pâine între mâini Aburindă şi jilavă, Cu miros de fân şi rouă: — „Gustă, frate, pâine nouă! Amiroase a otavă Ofilită-abia sub coase, Şi a miere amiroase..." Muşc din pâine... Miezu-i dulce De câmpii aminte-aduce... Grâne de-aur... Coapte spice Mustăcioase şi voinice... Pâini şi chifle şi franzele Din cuptoare pe ras lele. Din rastele jos pe jghiaburi — Curge pâine... milioane... In ir un nour cald de aburi Ies pe poartă camioane Cu pâini calde, dolofane... ALEXANDRU JAR UN MORT CARE NU TACE De cum sosi la închisoarea din Suceava, noul director, Hercule Turtu-reanu, se grăbi să inspecteze celulele, beciurile, depozitul de muniţii, se plimbă prin curte,măsurându-şi statura mărunta cu zidurile împrejmuitoare, şi pe urmă, nerăbdător, se urcă în cel mai înalt turn de strajă. Rămase pe platforma care dă înconjur turnului, cu spatele la gardianul încremenit cu puşca ia picior, scrutând faldurile domoale ale dealurilor ce se înşiruiau până la orizont sau urmărind alunecarea vreunui nor în apele de lumină sângerie ale amurgului. Părea cu totul furat de privelişte, şi poate deaceea nici nu clipea, pentru a nu pierde în răstimpul unei fluturări a genelor, ceva din frumuseţea mereu schimbătoare în neclintirea ei, a naturii. Dar extazul lui romantic fu curând întrerupt de năvala neaşteptată a unor umbre care pluteau într'un stol des spre închisoare, scoţând sunete ciudate. Duse palma streaşină la ochi şi întrebă: — Ce-i acolo? Gardianul din spate pocni scurt din bocanci, căscă ochii mari şi răspunse: — Sunt ciori, dom'le director, să trăiţi! Directorul Turtureanu dădu din cap, arătând astfel că nici el nu crezuse să fie altceva şi mormăi pe nas: — Ciori... da, ciori. Clipi des şi îşi înăbuşi un suspin. Nu prea era încântat de această sumbră întâmpinare a ciorilor, chiar în prima lui zi de directorat. Păsările veneau în cârr'uri mari peste dealuri, unele poposind pe câmpie sau pe crengile desfrunzite ale unui copac singuratic; cele mai multe însă aşezându-se pe coama zidurilor închisorii şi pe vârfurile turnurilor de strajă. Aduceau ele, aceste sburăioare, pe aripile lor, un pui de vânt neastâmpărat şi răcoros. Parcă şi croncănitul lor semăna cu glasul vântului şi-i urau lui, care abia fusese numit mai marele peste închisoare, un: „bine aţi venit!" sinistru. Dintr'odată, ca şi cum sănătatea lui ar fi fost în mare pericol, îşi ridică gulerul hainei şi coborî din turn, murmurând: — Vânt... Ciori, şi vântul ăsta... Sus, în turnul de strajă, gardianul pocni iarăşi din bocanci şi repetă cu glas tare: — Ciori şi vânt, dom'le director, să trăiţi! Directorul îl înjură printre dinţi şi o luă repede spre clădirea administraţiei. Ajuns aici, îşi înfăşură gâtul într'un fular de lână, tuşi de câteva ori în sec ca să-şi dea seama dacă a răcit sau ba, şi se înfundă în fotoliu. Se căz- 14 AL. JAR nea pe cât putea să se gândească la orice altceva decât la închisoare. Dar ca un făcut, pe dinaintea ochilor lui fluturau sutele de aripi negre ale ciorilor şi în urechi îi răsuna croncănitul lor aspru şi rece. Apoi vântul... vântul ăsta care te îmbolnăvea. întoarse încetişor ochii spre fereastră: — dincolo de geam totul era negru şi pustiu. Pe Hercule Turtureanu îl încercă dintr'odată regretul că nu rămăsese la Bucureşti. Acolo ar fi putut intra cu uşurinţă în magistratură, ar fi îmbrăcat toga de satin negru şi tichia, şi ar fi împărţit dreptatea fără prea multă bătaie de cap, citind articole şi paragrafe din cutare sau cutare cod. Restul timpului şi l-ar fi petrecut în tovărăşia prietenilor săi, la o şuetă, la an joc de cărţi, la un chefuleţ. Ce i-o fi venit să se îngroape între zidurile închisorii asteia, de parcă el însuşi ar fi ocnaş! II împinsese pe calea asta tatăl lui, care-1 sfătuise, nu o singură dată, să se călăuzească în viaţă după instinct, (el obişnuia să spună: talent), arălându-i că primii lui paşi în societate so vor bucura de sprijinul vreunui ministru, vreunei neveste de ministru, vreunui cumnat, văr sau nepot de ministru şi cariera fiindu-i astfel pe deplin asigurată. „Sprijinul" îi fusese dat — de lucrul acesta n'avea să se plângă — bănişorii lui tată-su unseseră unde trebuia. De aceea, pe peronul gării, bătrânul lui tată, al cărui glas şoptit îl auzea parcă şi acum în tăcerea biroului, se socoti îndreptăţit să-i spună: — Hercule dragă, am jertfit mult bănet ca să-ţi aranjez situaţia, şi n'am de ce să fac din asta o taină. Eşti tânăr,poţi ajunge sus de tot, dar cu o condiţie: lasă 'fluturaşii sentimentali aici, în gară. Ia drept pildă viaţa mea! Amintindu-şi de aceste vorbe părinteşti, noul director ai închisorii Suceava zâmbi ironic şi amuzat. Nu era el chiar atât de sentimental, de aceea sfatul primit i se părea numai pe jumătate valabil. Ii plăcea câteodată să răsfoiască un roman în care se vorbea despre dragoste şi moarte; ochii i se abureau atunci de lacrimi, dar se limpezeau repede... In viaţa era însă, altceva, în viaţa cea de toate zilele alta era socoteala şi nu-ţi mai puteai îngădui asemenea porniri romantice. Poate că şi slăbiciunea lui fizică, din naştere, îl îndemna să se arate faţă de lume mai puternic decât era, dându-se drept un om care nu se încurcă, nu şovăie între două judecăţi atunci când e vorba să ia o hotărîre. Dorise să ajungă director de închisoare şi pentru a dovedi colegilor săi, care îl cam luau peste picior pentru că-1 chema Hercule, că într'adevăr are un caracter tare şi putea ţine în mână soarta celor socotiţi ca duşmani ai societăţii. Se lăuda că e predestinat să împlinească fapte într'adevăr mari, îndrăzneţe, eroice. Dar, adesea, în inima lui, ca şi acum când stătea înfundat în fotoliu, sau altădată în casa părintească din Bucureşti, nu-i putea ierta tatălui său că-i dase numele miticului semizeu grec, Hercule, pricinuindu-i astfel, fără să vrea, nenumărate suferinţe. Ii arătase că fusese lipsit de tact bote-zându-1 astfel, şi că numele acesta — expresie a idealului părintesc — se preschimbase într'un adevărat blestem, atrăgând asupra purtătorului său doar glume şi batjocuri. Odată, pe când era încă student la facultatea de drept, după un chef cu câţiva colegi, unul dintre ei, puţin ameţit de băutură, îl luase peste picior, zicându-i că se trage deadreptul din Olimp. L-ar ii lovit cu un scaun în cap, dar gândindu-se la muşchii lui pirpirii, amânase pe altădată. Intorcându-se după miezul nopţii dădu buzna în dormitorul creatorului său, pe care îl trezi ţipându-i în ureche: UN MORT CARE NU TACE 15 — Tată! M'ai nenorocit! Ce mi-ai făcut, tată? Ah!... Bătrânul, smuls din dulceaţa somnului, privi buimac la progenitura sa, şi abia putu să întrebe, speriat: — Ce ţi s'a întâmplat, drăguţule? Ce rău ţi-am făcut, puişorule? Băiatul scrâşni din dinţi şi smulgându-şi părul, îi aruncă în obraz: — Tot mata mă mai întrebi? Te prefaci că nu ştii nimic, nimic! Faci pe nevinovatul, tată ! M'ai făcut de râsul lumii întregi! Nu mai pot să îndur! Nu-uuu mai pot! Domnul Turtureanu sări din pat, alarmat. încercă să-1 cuprindă în braţe pentru a-î linişti, dar fu împins fără cuviinţă îndărăt. Sângele îi năvăli în obraz şi în guşa lată, moale, ca o pungă golită de monede, ochii îi scânteiară aiuriţi. Ridică dintr'odată glasul: — Ce, îndrăzneşti să dai în tatăl tău? în cel care ţi-a dat viaţă şi te-a trimis la universitate? Auzi ce-mi face feciorul meu, pentrucă m'am sbătut să-1 cresc mare şi voinic, să-i las un nume şi avere? Tu, Herculică, tu să-mi faci asta? — Gata, tată, gata-aa! Nu mai pomeni numele meu ridicol! Priveş-te-mă, uite cum arăt! Toţi îşi bat joc de mine, de acest nume afurisit! Ah, Hercule... cule... Şi tânărul student, nemaiputându-şi ţine în frâu nervii, jsbucni în hohote de plâns. Impresionat de sbuciumul sufletesc al moştenitorului sau, domnul Turtureanu dădu uitării necuviinţa, se apropie de el cu paşi moi, trăgându-1 uşurel lângă el, pe marginea patului. Ii mângâie căpuşorul blond şi puţin ţuguiat. 12 bătu peste umerii lui îngoşfci, se uită, oftând, Ia pantofii lui mici ca de femeie, şi proptindu-şi faţa înlăcrimată de piept, ca de o pernă, aşteptă până când plânsul odraslei sale se topi în suspine şi amuţi. Ii zâmbi cu dragoste părintească şi apoi începu să-i şoptească plin de convingere, în pâlnia urechei lui mari — din tot ce avea, numai urechea era nefiresc de mare — vorbindu-i despre filozofia vieţii de toate zilele, pe care o cunoştea din îndelunga sa experienţă. — Ei, dragul meu copil, îşi încheie spre zori sfaturile sale practice, domnul Turtureanu, în societatea de astăzi, puterea nu se măsoară după înălţimea taliei şi nici după rotunjimea muşchilor. Astăzi, izvorul oricărei forţe este banul, sutele de mii, milioanele. Ai milioane, ai şi forţă. De avut, slavă domnului, am berechet — fii fără grijă ! Tu eşti doar unicul meu moştenitor. Fireşte că averea dacă n'o măreşti, înseamnă că scade şi se spulberă. Apoi ea trebue păzită cu străşnicie. De aia nu vreau să mor până nu te-oi vedea avocat, mânuind cu dibăcie legile, sau, poate e mai bine directorul general al închisorilor. Vreau să fii puternic şi să ajungi un Hercule în politică. Da, da, un Hercule al statului nostru! Hercule Turtureanu, cocoloşit acum în fotoliu, se simţea parcă şi mai pipernicit la trup, amintindu-şi de speranţele pe care şi le punea în el tatăl său. Numirea Iui ca director al închisorii s'ar fi putut să fie începutul unei cariere politice de mare răsunet. Dar acum simţea cum inima îi bătea tot mai încet, gata să se stingă, iar sângele, mult-puţin cât avea, parcă îi fugea din. vine, scurgându-se încet, între pereţii reci ai biroului. De nicăieri nu venea un glas care să-i întărâte nervii; nicio uşă nu se trântea cu sgomot, făcându-1 să sară în picioare pentru a cere să se facă tăcere; nimeni, absolut nimeni nu-1 chema la telefon. Avea mai curând senzaţia că se găseşte mai mult în cavoul unui imens cimitir, ei fiind singurul om în care mai pâlpâie un firicel de viaţă. 16 AL. JAR Trupul i se sgudui dintr'odată, ca şi cum ar fi vrut să se smulgă din muta singurătate în care fusese aruncat. Privirile îi lunecară în jur, cercetând cu duşmănie planul închisorii de sub sticla înrămată, agăţat lângă uşă, şi apoi tabloul de pe peretele alăturat, reprezentând o cloşcă neagră ca o cioară, cu nişte pui jumuliţi şi fără gât, pe urmă panoplia care acoperea peretele din faţă, formată din lanţuri, cătuşe şi ciomege de lemn, încrustate artistic. Unul din lanţuri, cu verigile mai groase şi mai ruginite, îi atrăgea mereu privirile. Avea impresia că aceste verigi sunt nişte şerpi adormiţi, care dintr'o clipă în alta se vor trezi şi se vor târî spre picioarele lui, înco-lăcindu-Ie. Hercule Turtureanu îndepărtă printr'o mişcare violentă picioarele îşi pipai pulpele şi, ridicâncîu-le până la înălţimea mesei, le aşeză unul peste altul, oftând uşurat. Apoi le lăsă încetişor, frecă podeaua cu tălpile şi mormăi ca prin vis: — Mâine, ah, mâine, vor vedea ei cine sunt!... Un sgomot ciudat îi curmă reveria, svârlindu-J în adâncul fotoliului, întrebă cu glas sugrumat: — Cine-i acolo? Inima îi sări în gâtlej şi mâinile i se bălăbăniră în aer ca nişte aripi moarte. Apucă tamponul de pe masă, gata să-1 arunce împotriva duşmanului nevăzut. Dădu să strige încă odată, dar pe nas îi ieşi un fornăit slab. Pe coridor răsuna un bocănit de paşi grei, care se apropiau neîncetat. Curând, sgomotul fu însoţit de clinchete metalice. Uşa biroului se întredeschise, scârţâind prelung. Un cap se strecură pe uşă şi rămase parcă atârnat, spânzurând de pragul de sus. După o clipă, venind parcă din fundul unei gropi, se auzi o şoaptă: — îmi daţi voie? Ochii bulbucaţi ai directorului Hercule Turtureanu clipiră des, şi un rânjet i se întinse pe faţa schimonosită de teamă. Tot sângele îi năvăli din-tr'odată în obrazul palid. Isbi cu tamponul în masă: — De ce scârţâie uşa? Intr'o închisoare trebue să fie o linişte de mormânt ! Să fie ordine, or-di-ne! Capul din uşă se clătină a încuviinţare. Era un cap rotund, acoperit cu un păr lins lucind ca untdelemnul. In orbite surâdeau doi ochi mici, galeşi, plini de bună voinţă. Sub nasul gogonat şi ciupit de vărsat, o gură parcă spintecaiă cu un cuţit, se mişcă domol: — Mâine n'are să mai scârţâie uşa, domnule director. îmi daţi voie? Uitându-se acum mai cercetător la capul ce părea agăţat de pragul de sus al uşii întredeschise, Turtureanu se întreba unde poate fi trupul care sprijinea acest cap. Prin minte îi trecu un gând neliniştitor: n'o Ci vreun deţinut care-şi ascunde arma, aşteptând momentul prielnic să atace? Strânse cu forţă îndoită tamponul între degete, pregătindu-se din nou să-I repeadă spre uşă. întrebă răstit: — Cine eşti? Ce vrei, mă? Capul din uşă se bălăngăni şi din această pendulare se încropi un zâmbet: — Sunt eu, domnule director, eu, primul gardian Gociu... Prin uşă se strecură mai întâi o mână de care atârna un mănunchi de chei; apoi, bucată cu bucată, o burtă cât o butie, un piept presărat cu puzderie de nasturi galbeni, sclipitori, un picior încălţat într'o cizmă înaltă. Capul, trupul şi mâna cu mănunchiul de chei, rămăseseră încremenite dincoace de prag. Cheile zornăiră: îmi daţi voie, domnule director? Directorul Hercule Turtureanu îşi recunoscu, însfârşit, subalternul. II mai văzuse doar astăzi; el îl întâmpinase în gară. Ii venea să-1 acopere cu UN MORT CARE NU TACE 17 înjurături în urma spaimei pe care o încercase. Se potoli însă, fiind mulţumit şi cu această tovărăşie în prima lui noapte în închisoarea ai cărei director era acum. Zise cu o urmă de supărare: — Ce stai lângă uşă? Şi de ce ai venit la ora asta? Primul gardian Gociu se înclină. Faţa lui rotundă şi pufoasă se lăţi într'un zâmbet plin de umilinţă: — Am venit să vă spun ce mai e pe aici pe la noi, domnule director, dacă-mi daţi voie... Hercule se încruntă, măsurându-1 din cap până'n picioare pe omul din faţa lui. Ce înseamnă adică acest „la noi"? Nu cumva nefericitul acesta crede că va împărţi cu el moşia? 11 întrebă apăsând pe fiecare cuvânt: — Cum adică „la noi", gardicne? Zâmbetul de pe faţa primului gardian se destramă şi pieri. Legătura de chei se mişcă, sunând parcă a scuză. Răspunse cu glas gângăvit: . — O simplă vorbă spusă din obişnuinţă, domnule director. In jurul ochilor lui Gociu se înghesuiră creţuri mici, unele prelungindu-se parcă până în adâncul pupilelor care-i luceaua şiretenie. In gând îşi zicea: Cine ştie ce diavol mi-a vi ni' pe cap!... — O simpla vorbă, mda, dar cam nepotrivită. Doresc să mi se răspundă aşa cum se cuvine: respectuos. Să fim bine înţeleşi în această privinţa! Directorul se aşeză mai bine în fotoliu şi îşi aţinti ochii în tavan. Gociu pândea să-i întâlnească iarăşi privirile. Ii părea rău că-1 supărase eu o nimica toată, cu un biet cuvinţel. Ţinea neapărat ca directorul să-şi facă dela bun început o părere bună despre el. Ştia el pe urmă cum să-î întoarcă. Se bâlbâi înadins: — Uite aşa... iertaţi... se mai întâmplă câteodată. Dacă m'aţi cunoaşte, aţi vedea şi dumneavoastră ce fel de om sunt eu... Ştiu multe, domnule director şi dacă n'avcţi nimic împotrivă, vă pun la dispoziţie toată experienţa mea. Experienţă... nu glumă! Am îmbătrânit în slujba asta. Primul gardian îşi trecu palma peste capul încărunţit şi unsuros, ridică legătura de chei ca pe o cădelniţă până în dreptul feţei Iui smerite, rostind deabia auzit: De peste douăzeci de ani păzesc porţile iadului ăstuia. Douăzeci de ani şi mai bine în luptă cu diavolii... îşi făcu cruce, scuipă în dreapta şi în stânga, ca şi cum ar fi alungat duhurile rele şi, Iară să-şi mai ceară voie, se aşeză pe scaunul de lângă birou! directorului. Un timp se uitară unul la altul, pe furiş. Directorul se silea să păstreze distanţa, gândindu-se totuşi că va avea nevoie — un timp oarecare — de experienţa celuilalt. Dar nu trebuia să-şi arate în faţa lui ignoranţa în treburile închisorii. Frământa în mâini tamponul, înşu ui ându-i şi deşuru-bându-i mânerul de os, zicându-şi în vremea asta: „Peste două săptămâni cel mult, prind eu chichirezul şi pot să te dau afară".Primul gardian părea adâncit în cercetarea fiecărei chei în parte, dar trăgea într'una cu ochiul Ia omuleţul înfundat în fotoliu. Buzele î se mişcau rar, şoptindu-j parcă neîncetat: „Daţi-mi voie! Fără mine nimic nu se face aici. Ehe, sunt şi eu cineva... da, cineva". Dar nu scotea niciunul vreun cuvânt, ca şi cum masa care îi despărţea ar fi aşezat între ei un lac de ghiaţă. Tăcerea din birou fu deodată spartă de un chiţcăit, ca un râset subţire, iute. Un şob:^edierea deţinutului în celulă, să ceară să i se schimbe fotoliul. Să i se comande un fotoliu nou, din piele, cât mai înalt. Deocamdată, chiar din ăsta, în care şade acum, îi va arăta el cine este şi ce poate. Brusc, îşi lungi gâtul întrebând: — Tu eşti Eftimie Rotaru? Omul în lanţuri întoarse cu încetineală ochii dela fereastră si răspunse: — Da. — Se răspunde: sunt condamnatul Iftimie... — Sunt comunistul Iftimie Rotaru! Atât — şi tăcerea din birou reveni. Se priveau acum ochi în ochi. Nici unul nu vroia să-şi plece privirile. Masa care îi despărţea devenea parcă din ce în ce mai joasă. Dacă ar fi putut să ajungă la nivelul podelei, UN MORT CARE NU TACE 27 atunci cei doi s'ar fi apropiat unul de celălalt şi s'ar fi măsurat, înfruntân-du-se. Poate s'ar fi luat — cine ştie! — la trântă. Dar fiecare stătea nemişcat Ia locul lui — unul în pragul uşii, celălalt în fotoliu. ! Iftimie Rotaru observă la omuleţul din fotoliu un mic spasm a! bărbiei. Nu era deloc impresionat de aspectul noului director al închisorii. Câţi din ăştia,mai arătoşi la înfăţişare, nu trecuseră pe la conducerea acestei puşcării, în cei opt ani de când se află închis aici! Pe dinaintea ochilor î se perindară felurite chipuri — toate suprapunându-se înlr'o singură mască rotundă, pudrată, imobilă. Năluci care s'au dus, unele pe Ia alte închisori, altele poate că au pierit de mult... Iftimie Rotaru aflase înaintea celorlalţi tovarăşi din celule despre venirea acestui nou director. Mâine vor afla cu toţii, le va comunica amănunte asupra lui, ciocănind în pereţi fiecare literă. Acum, privea cu un râs tăcut tremurul bărbiei omuleţului din fotoliu. Cugetă că-1 privise cieajuns, aşa, ca pentru prima oară, şi-şi întoarse iarăşi ochii spre fereastră. Directorul Turtureanu strânse din dinţi ca să-şi oprească tremurul bărbiei. Se ţinuse tare, nu ocolise privirea scormonitoare a deţinutului, întoarse ochii spre primul gardian, poftindu-l astfel să treacă în spatele fotoliului, pentru orice eventualitate. Dar apoi se gândi că nu e nevoie. Doar erau aici şi ceilalţi doi gardiani, e drept, nu prea voinici, însă înarmaţi cu cauciucuri groase. „Sunt subalternii mei!" îşi repetă în gând, de câteva ori, Hercule. II pironea acum cu cruzime pe omul străjuit de gardieni. Totala lipsă de atenţie a acestuia pentru persoana sa, îl jignea şi-î întărâta. Nu se mai putu stăpâni: — Ia ascultă, mă, ştii unde te afli? Ştii în faţa cui stai? Comunistul tocmai urmărea pe fereastră săriturile mărunte ale unei vrăbii, pe care strigătul directorului o făcu să-şi ia sborul. Fără să vrea, îşi ridică puţin braţele şi atunci lanţul zornăi. — Ştiu! răspunse Iftimie, urmărind sborul păsăricii. Apoi se întoarse deabinelea spre director şi adăugă cu voce străină: —Pe nume nu vă ştiu. Dar asta n'are nicio însemnătate. Ar fi vrut totuşi să afle cum îl cheamă pe noul director. Păstra în memorie şi numele celorlalţi directori ai închisorii. Le ţinea minte pentru ziua cea mare a socotelilor. — E domnul director Hercule Turtureanu, diavole! răspunse în locul şefului său, primul gardian Gociu, ridicând ameninţător pumnul. Stătuse până acum liniştit, aşteptând răbdător isbucnirea conflictului. Se întoarse spre director, oftând cu năduf, şi-i zâmbi dulceag, a scuză:—V'am recomandat, ca să ştie cu cine are deaface. Hercule Turtureanu n'avea dece-i mulţumi pentru acest serviciu. Dimpotrivă. îi aruncă o privire plină de reproş, gândindu-se totodată: „Un bădăran, un om lipsit de orice subtilitate psihologică!" Dar mai mult îi reţinu atenţia ochiul pătrunzător al omului din prag. Citea în el parcă o satisfacţie că-i aflase numele. Iar buzele parcă i se mişcară încet, rostind în răstimpuri cele trei silabe ale numelui său: Her-cu-le. L-ar fi plesnit peste gură. — Taci! Să răspunzi numai când eşti întrebat! sbierăpe neaşteptate directorul, apucând tamponul de pe masă. Apoi, cu glas repezit, ca şi cum a'ar fi temut ca celălalt să nu-i comenteze, ca de obicei, numele în raport cu statura: — Ce învârteşti în închisoarea asta, ce faci acolo în celula ta? Iftimie Rotaru se uită un timp la degetele subţiri, cade femeie, ale 28 AL. JAR directorului, ocupate să învârtească tamponul ca pe o sfârlează. Şi abia când tamponul se opri din învârtire, el rosti liniştit: — Nimic! — Cum, nimic? Ce, crezi că mă poţi induce în eroare? Ştiu tot, tot! — Dacă ştiţi tot, atunci dece m'aţi mai chemat, domnule director? — Fără chiţibuşarii — auzi? Aici nu eşti avocat! Eşti un deţinut, un... — Un muncitor condamnat! ■—Taci! Aici vorbesc eu. Tu nu faci altceva decât să răspunzi când te întreb! — Şi ce doriţi să ştiţi, domnule director.? — Nu fi obraznic! Te prefaci că nu ştii la ce mă refer! Să răspunzi ce ascunzi în celulă! Iţi dau cinci minute de gândire. Cinci minute, — nicio secundă mai mult! Directorul Hercule Turtureanu îşi privi ceasul de mână, apoi se aşeza mai bine în fotoliu, picior peste picior. Acest început de interogatoriu — primul în viaţa lui — îl înfierbântase. Nervii i se încordaseră ca nişte strune. Întrebările pe care le pusese îi sunau în urechi pline de energie. Era mulţumit. Nici înfăţişarea deţinutului nu-1 mai impresiona acum, ca la prima vedere. Inima îi bătea normal — nu-i simţea svâcnetul — şi nici picioarele nu-i mai tremurau. Aştepta calm să audă făcându-i-se mărturisiri complecte. Iftimie Rotaru tăcea. întrebarea directorului i se păru lipsită de sens. Ce-ar fi putut ascunde în celulă? Patru pereţi, un pat de scânduri cu o saltea de paie, acoperit cu o pătură ruptă, o farfurie de tablă şi o lingură pe care o curăţa cu molozul ras cu unghia din tencuiala peretelui, o cutie de conserve care ţinea loc de cană — toate acestea erau trecute în inventarul închisorii. Altceva, ce? Poate gândurile, visurile lui... Dar acestea sunt strict intime şi nu privesc administraţia. Fără îndoială că acest director urmăreşte ceva, despre care el încă nu-şi poate da seama. Cercetă capul ţuguiat al omului din fotoliu, întrebându-se ce gânduri ar putea să încapă în el, ce provocare pregăteşte. Ii repetă numele în gând: „Hercule Turtureanu... Hercule..." Şi îşi întoarse capul să nu zâmbească. Ochii i se opriră asupra panopliei de pe perete. O cunoştea — mai fusese adeseori chemat în acest birou — dar constată că ea se îmbogăţise între timp cu încă o măciucă. Măciuca ghintuită, cu mânerul încrustat era agăţată dedesubtul lanţurilor. Clătină din cap: „Lasă, le vom muta în muzeul revoluţiei. Acolo vor sta neclintite veacuri de-arândul, ca să ne-aducă-aminte.." — Mai ai trei minute! risipi deodată tăcerea din birou, vocea lui Hercule Turtureanu. Ridicându-şi ochii de pe ceas privi către primul gardian. Acesta stătea cu braţele încrucişate pe piept, suflând clin greu, şi, după cât sc vedea, cam nemulţumit de blândeţea îngerească pe care o arbora directorul. Acesta clipi rar, ca şi cum i-ar fi spus: „Ai răbdare, vei vedea că nici sistemul meu nu-i de lepădat, deşi nu utilizez şobolanii..." Vroia să obţină mărturisiri complecte doar prin forţa autorităţii sale de director. Iftimie Rotaru ridică din umeri nepăsător, auzind cum Turtureanu socotea, plin de importanţă, minutele. De când era închis, se obişnuise să socotească timpul cu lunile şi cu anii. îşi încorda mintea să descopere dacă întrebarea directorului ar putea avea cât de cât vreun temei. La drept vorbind, cu ce se făcuse vinovat faţă de administraţia închisorii în ultimele zile şi nopţi? Poate că era o vină a lui că fusese lăsat fără ciorbă cu o zi mai înainte? Ca să vorbim drept, i se dăduse ciorba, dar el o refuzase. Legat cu UN MORT CARE NU TACE 29 lanţuri de mâini şi de picioare, refuzase să mănânce lăturile, numite ciorbă. Trecuseră zece zile de când fusese târît cu forţa la fierărie, pentru ca cei doi ţigani lierari să-i nituiască verigile lanţurilor dela încheieturile mâinilor şi dela glezne. Înainte de-al aduce aici, îl băgaseră în sacul cuşobolani, dar fără vreun rezultat. Primul gardian nu izbutise să afle dela el de unde anume căpătase cele câteva-pagini din Istoria Partidului... Încercă să-şi amintească ce făcuse ieri noapte, după ce refuzase ciorba şi dacă cuvintele pe care le aruncase gardianului, întrecuseră măsura. Se întinsese pe pat, ca în atâtea alte nopţi, flămând. Nu semişca deloc, pentru a nu stârni zăngăiiitul lanţurilor dela picioare. Lanţul îl încurca mai rău decât cei dela mâini. Obişnuia din copilărie să doarmă cu un picior îndoit sub pântece. Acum, fiindcă nu putea să-1 îndoaie, somnul îl prindea greu. Întins pe spate, privea pe fereastră, printre gratii. Dincolo de grafii, în slava cerului, licăreau stelele. Unele străluceau îngemănându-se; altele sticleau singuratice — galbene sau bătând în albastru sau stacojiu. Unele mari cât un ban, altele mai mici. Deşi păreau neclintite, o stea căzu cu repeziciune... stin-gându-se. In cădere lăsase o dâră lungă de aur, strălucitoare, asemănătoare cu o şuviţă bălaie din părul despletit ai unei fete. Un capăt al şuviţei se împleti parcă în grafiile negre; celălalt capăt fâifâia ca o aripă înlăuntrul celulei, li atingea fruntea, mângâindu-i obrajii şi gâtul. Era plăcută mângâierea acestei şuviţe bălaie pe care o iscase căderea steluţei. Se bucură pe»truca era caldă asemeni atingerii unei mâini de fată şj-1 făcea să viseze. Să viseze la fata care venise de câteva ori să-1 cheme la vorbitor, şi care de sute de ori, clandestin, i se arătase Ia gratii... — Tot te mai gândeşti la mine... şopti Iftimie, întâmpinând-o cu un zâmbet trist. Se aşeză pe marginea patului, încetişor, să nu mişte lanţurile, privind într'adevăr prin fereastră, la ea... — Nici tu nu m'ai uitat, Iftimie, se auzi parcă o şoaptă tremurătoare în tăcerea celulei. Şi parcă tot ea adăugă: — Încă doi ani şi câteva săptămâni. Nu mai e mult... — Da, pentru o steluţă nu e mult... Dar pentru o femeie e cam multişor. Bătrâneţea nu aşteaptă. Judecă bine: doi ani înseamnă vreme multă pentru cine-i îndrăgostit. EI desfăcu braţele atât cât îi îngăduia lanţul, şi lanţul se deşiră scâncind încetişor din fiecare verigă. — Trece şi asta, nu te teme, trece... Şi pentru mine şi pentru tine curgerea timpului c Ia fel. Tu ai să iubeşti întotdeauna comunismul —nu-i aşa? — chiar dacă n'ar fi să te uiţi la fata cea trecută şi... urâţică. Blânda ironie a zâmbetului trecu printre gratiile celulei, aninându-sc de şuviţa bălaie caro cădea de sus mâugâindu-i ochii. — De ce vorbeşti aşa? Doar n'am să stau niciodată să-ţi număr firele albe din părul tău de aur. N'om merge noi şchiopaiând, braţ la braţ, chiar mai bătrâni de-om fi, când vor veni zorile libertăţii! Se ridică de pe pat cu luare aminte înălţându-şi umerii puternici pe care anii cei mulţi de închisoare nu izbutiseră să-i încline. — Aşa da, aşa îmi place să te ascult. Fireşte că atunci ne vom simţi încă tineri... Ea îşi desprinse şuviţa de păr încurcată între gratiile negre, pierzându-se în largul nopţii. — Da, mai tineri ca azi! rosti el cu pasiune, scuturând lanţul dela mâini, ca şi cum ar fi vrut să se desbare de un lucru netrebnic. Bămase nemişcat multă vreme, ca sub puterea unei vrăji. Părea că-şi aude în celulă cântecul inimii. Dincolo de gratiile negre ale ferestrei scăpărau stele, galbene sau roşcate... dar niciuna nu mai coborî. El îşi întinse trupul flămând pe sal- 30 AL. JAR tea na de paie. Lanţurile dela mâini şi dela picioare sunară scurt cu murmurul lor metalic, şi amuţiră. Altceva nu-şi aminteşte să se fi petrecut cu o noapte înainte în celulă. Despre această vizită a iubitei cu părul ca lumina siderală, Iftimie Rotaru n'o să mărturisească, bineînţeles, o iotă directorului. Cu o lucire ironică în ochii lui liniştiţi se uită cum directorul se fâţâie în fotoliu, de parcă un ghiduş i I-ar fi presărat cu ace. Văzându-1 că e gata să deschidă gura, să strige, i-o luă înainte: — Din ce v'ar putea interesa, nu ascund nimic în celulă. Tăcu o clipă, apoi adăugă mai rar: —■ Sau poate oi fi pitit de ochii dumneavoastră lanţurile astea? Iftimie ridică pumnii, şi lanţul sună jalnic. Făcu câţiva paşi până în mijlocul camerei, ţinând mâinile ridicate. — Stai! Jos mâinile! sbieră Hercule Turtureanu, surprins de această mişcare. Avea impresia că braţele deţinutului se lungesc şi că se pregătesc să-i petreacă lanţul peste cap, după ceafă, cuprinzându-i gâtul. Gâtul îi dispăru între umeri, ochii-i măriţi de spaimă aşteptau ca lanţul să se îndepărteze şi să coboare. Când lanţul se îndepărtă, gâtul i se destinse cu încetul şi îşi suci capul brusc spre primul gardian. Cum de-i îngăduise comunistului să se depărteze de pragul uşii? Gociu stătea lângă uşă, absent şi plictisit de cele ce se petreceau; blândeţea directorului îl desamăgea. Hercule se gândi că trebue să-I schimbe chiar mâine. Prea dădea dovadă de nepăsare când viaţa superiorului său era primejduită. Dar măsurând distanţa între el şi omul înlănţuit, cugetă că se pripise crezându-se ameninţat. Ii despărţea masa, şi alături erau ceilalţi doi gardieni, înarmaţi cu cauciucuri. Venindu-i deodată în minte răspunsul comunistului, îşi dădu deabia acum seama cât era de obraznic. Auzi, ticălosul! Ii mai dă şi lecţii!... Apucă braţele fotoliului, ridicându-se puţin în vârfurile picioarelor şi izbucni neaşteptat: — Dar cartea de Istorie? De unde ai luat cartea aia bolşevică? Cine ţi-a dat-o? Iftimie Rotaru înţelese îndată pentru ce fusese scos din celulă şi adus aici. Se miră că după atâtea zile dela percheziţia făcută de primul gardian în celula lui, această poveste era acum din nou reluată. N'avea alt răspuns decât acela pe care îl dăduse atunci. Poziţia directorului în fotoliu, pe jumătate atârnând în aer, i se păru caraghioasă, ca şi furia lui. Răspunse fără grabă, cu un zâmbet uşor pe buze: — Am găsit-o în celulă, domnule director. Nu era o' carte... Numai câteva foi scrise cu creionul. Fruntea i se încruntă: îşi aminti cât sechinuise să desluşească rândurile scrise mărunt pe foiţa de ţigară. — Minţi! răcni Turtureanu, şi uitând de trupul lui pirpiriu sări în picioare. îşi săltă capul cât putu ca să pară cât mai impunător. Dar privirile celuilalt îi cădeau în creştetul capului, ca o ploaie de foc. Lovi cu pumnul în tamponul de pe masă, tamponul se învârti cu repeziciune de câteva ori şi se opri. Ca să-şi alunge slăbiciunea, urlă piţigăiat:—Cineţi-a dat cartea? Iftimie Rotaru îl cercetă plin de curiozitate. Nu mai semăna cu cel care şezuse până adineauri înfundat în fotoliu. Deşi nu arăta a fi un atlet, aducea totuşi cu o făptură normală. Constată înşine, amuzat: „Mic şi al dracului, acest Hercule!..." Abia îşi stăpâni râsul în faţa ifoselor directorului, şi-i răspunse cât se poate de calm, să nu-I întărâte mai rău: — V'am spus, domnule director, că nu era o carte. Erau doar câteva foi. Directorul scoase o exclamare de triumf: obţinuse un început de măr- UN MORT CARE NU TACE turisire. întrebă repede, înălţându-se în vârful picioarelor şi întinzând mâna peste masă: — Unde ai ascuns restul? Hai, spune! Degetele răşchirate ale mâinii se mişcau prin aer, neîncetat. —• Care rest, domnule director? îşi păstră firea, Iftimie. — Te prefaci că nu ştii! Spune unde l-ai ascuns! Imediat! — N'am ce spune. Poate ştiţi dumneavoastră mai mult ca mine? — Lasă întrebările! Te-am prins, ai început să declari. Continuă! — Ce să continui, domnule director? Chipul lui Iftimie Rotaru se întunecă. N'apucase să capete capitolele următoare. Circulaţia foiţelor prin celule încetase în urma percheziţiilor repetate. — Cât o să mai aştept? urlă directorul, lăsând pumnul să-i cadă cu putere pe masă. Iftimie se hotărî să-i facă pe plac. Se uită la directorul care îşi freca pumnul lovit de piepţii umflaţi ai hainei, şi rosti cu glas solemn: — Restul, domnule director, trebue să fie prin ţară şi prin alte ţări din lumea asta largă! Făcu un pas spre masă. Lanţul dela picioare se târî în urmă, zornăind* puternic. — Stai pe loc! izbucni Hercule Turtureanu prăbuşindu-se în fotoliu. Braţele fotoliului care-! cuprinseră de subsuori erau parcă vii, şi spaima îi crescu. Svâcni înainte sărind iar în picioare şi reteză iute aerul cu braţul, aşa cum fac cei ameninţaţi să primească o lovitură. Din gura pocită se revărsă un puhoi de urlete sugrumate: — Ce faci, gardiene? Opreşte comunistul! Dă-1 îndărăt. înapoi! Primul gardian Gociu se desiipi de lângă uşă şi păşi alene spre masă. îşi instala trupul mătăhălos între deţinut care asculta uimit acest potop de ţipete, şi director. Pe faţa albă, lăptoasă, i se prelinse un zâmbet de satisfacţie. Avea acum prilejul să arate cum se aranjează o comedie adevărată. Prea multă vorbărie şi chiţibuşarii de avocat. Ehei, nu prea te pricepi, neiculiţă ! Se uită cu ochii săi mici şi înţepători la Iftimie, ca şi cum i-ar îi spus: „Vezi să nu mă dai de ruşine faţă de noul director!" Apoi întorcând capul, îngână cu glas dulceag: — Lăsaţi-1 pe mine, domnule director. Aşa, cu vorba bună n'o scoateţi Ia capăt cu de-alde ăştia. Altfel trebue să-i iei pe comunişti... Ştiţi, ca în povestea aia cu pisica... Dacă-mi daţi voie. — Ce pisică? El, bolşevicul care... pe dânsul! bâlbâi năpădit de un val de furie, directorul, care nu reţinuse din tot ce-i spusese primul gardian decât cuvântul „pisică". — Dacă-mi daţi voie, domnule director, aş vrea să-mi ţin făgăduiala pe care v'am lacut-o ieri... ştiţi dumneavoastră. Gociu se aplecă peste marginea mesei şi şopti ceva „interesant" la urechea directorului. — E un obraznic! Să-mi spună unde-i cartea aia de istorie! Istoria o făurim noi, directorii, generalii, regele, nu orice coate goale! Hercule tăcu brusc, căutând în mintea-i înfierbântată numele câtorva personalităţi ale istoriei, fără să isbutească a le găsi. Sudoarea îi acoperi faţa, ca unui elev care îşi pierduse subit memoria în faţa juriului de profesori, iar buzele i se mişcau lăsând să-i scape o bâlbâială stupidă. Plecă încetişor capul, sleit de puteri. li veni în ajutor Gociu. După părerea lui, toţi sfinţii bisericii ortodoxe contribuiseră, fiecare după puterile lui, la făurirea istoriei neamului. — Cu istoria adevărată sunt şi sfinţii Petru şi Pavel, şi sfântul Ilie, zise el îngândurat, răsuflând apoi din greu, ca după un efort. 32 AL. JAR Iftimie Rol ani nu-şi putu stăpâni râsul. Acest director pipernicit la trup, cu nervi de muicruşcă isterică, şi gardianul ăsta mătăhălos, care-şi acoperea matrapazlâcurile cu nimbul sfinţilor părinţi, i se păreau două paiaţe ce-şi repetau rolurile pentru a ciupi la bâlci câţiva gologani. Hohotea din ţoală inima; lanţurile dela mâini şi dela picioare se scuturau hohotind şi ele. Uitase că este deţinut politic; se simţea un om liber, un spectator care întâmplător asistă la o scenetă hazlie. Schimbând între ei priviri întrebătoare, directorul şi primul gardian, se uitară câteva clipe uimiţi la omul acesta care râdea cu atâta poftă. — De cine râde, gardicne? întrebă cu glas nehotărît Horcule Turtureanu, clipind des. Deodală, un răcnet îi sbucni din piept, scuturându-i trupul: — Fă-l să tacă ! Să tacăăă ! Aiurit şi el de râsul deţinutului, Gociu tresări la acest strigăt, făcând un semn cu pumnul către gardienii postaţi în dreptul uşii. Cei doi gardieni se năpustiră cu cauciucurile şi pumnii asupra lui Iftimie Rotam. Jsbeau în el cu sete, oriunde nimereau, căutând să-i înăbuşe cât mai repede râsul. Dar lanţurile continuau să hohotească, de parcă fiecare verigă a lor era o gură căscată ce nu se mai sătura să strige ura şi dispreţul omului în lanţuri. Hercule sărea dela un colţ la altul al mesei, se înclina când spre spate, când înainte, rânjea, pufnea, se încrunta, de parcă ar fi urmărit dela tribună fazele unei întreceri sportive. — Bine! Aşa! Dă-i! exclamă el înfierbântat de pocnetele cauciucurilor. Se urcă pe fotoliu isbind aerul cu pumnii, apoi sari jos şi începu să ocolească masa, cu ochii ţinta la unul din ciomegele încrustate, atârnate în panoplie. Ardea de dorinţă să-şi încerce şi el acum puterea. Se ivise un prilej neaşteptat, pe care nu-1 avusese până acum. Să-i dea o lovitura în moalele capului. Şl sub lovitura ciomagului să audă cum îi trosneşte ţeasta: pac! Deodată, râsetele sălbatice ale verigilor amuţiră. Omul în lanţuri apucă scaunul de lângă masă, îl ridică deasupra capului şi se retrase de-a'n-dăratelea spre perete. Un glas gros, vibrând de ură nestăvilită, se sparse în încăpere, căzând parcă din tavan: — Încetaţi călăilor! Vă sfărâm oasele! înapoi! Cei doi gardieni săriră cât colo, rămânând înţepeniţi cu cauciucurile în aer. Primul gardian Gociu îşi făcu la iuţeală, orbeşte, câleva cruci, de parcă i-ar fi răsărit necuratul înainte. Directorul Hercule Turtureanu rămase trăsnit, ca surprins într'un instantaneu fotografic, cu un rânjet de satisfacţie cruntă întipărit pe faţă. Toţi priveau spre acelaş loc, nemişcat.!, aproape fără să respire. Parcă fugise sufletul din ei. Păreau nişte bucăţi de lut. Lut vechi, uscat. Iftimie Rotam ţinea scaunul ridicat, gata să-I isbească în cel care ar fi îndrăsnit să se apropie de el. Lanţul întins între încheieturile mâinilor, deasupra capului său tuns chilug, arunca reflexe ameninţai oare. Ochii îi erau de tăciune aprins, licăreau în găurile orbitelor, arzândn-i pe cei din faţa lui. Gura, ca o spintecăturâ în cremene, îi era puţin întredeschisă, gata parcă să arunce o trâmbă de foc. Dela lanţul suspendat deasupra capului până la cel care îi încolăcea picioarele, trupul lui Iftimie înclinat înainte, arăta acum imens, un trup de uriaş ce se pregătea să pornească doborînd totul în calea sa. Trupul mărunţel al lui Hercule, se frânse bucăţică cu bucăţică, adu-nându-se în fotoliu. Se ferea să-1 privească pe omul care ridicase scaunul până 'ji tavan, şi-i arunca căutături furişe.Buzele palide îi svâcneau, bâiguind: UN MORT CARE NU TACE 33 — Ce-i asta?... E posibil?... La mine în închisoare? La mine... Strânse cu tărie pleoapele, rugându-se în sine să-i ferească dumnezeu de vreo năpastă. Gociu îşi reveni repede din uimirea sa. îşi roti ochii iscoditori asupra tuturor, socotind că e timpul să se termine cu toată povestea asta. Cine ştie ce mai e în stare să facă diavolul! Un scaun stricat, un geam spart... la ce bun toate astea? O să afle el un loc bun unde să-1.cuminţească pe răs-vrătit. Ceeace îl necăjea mai mult pe Gociu, era că nu ştia cum să-1 ia pe director. Ii făgăduise pentru astăzi o mică petrecere, şi iată ce-a ieşit! S'ar putea să-şi piardă, ferească dumnezeu, slujba de prim gardian, care-i aducea atâta miere şi lapte, din pricina nesocotitei lui povestiri din seara trecută. Mormăi plin de vinovăţie: ■— Daţi-mi voie, domnule director... Se apropie de el în vârful picioarelor, repetând fără niciun rost, mereu, aceleaşi şi aceleaşi cuvinte. — Ce-i, gardiene? tresări directorul, ridicându-şi pleoapele şi descope-rindu-şi ochii sticloşi. Omul lipit de perete, ţinea încă scaunul ridicat în aer. Cât avea de gând să-1 mai ţină astfel, îndreptat cu picioarele ca patru ţevi de armă, asupra lui? întinse braţul înlături, bâjbâind, căutând să se apropie de braţul lui Gociu. Murmură printre dinţi, oftând, fără să-şi desprindă privirea rătăcită dela deţinut: — Asta-i. ordine... Să-mi fie ameninţată viaţa chiar în închisoarea mea? Lăsându-se tras de braţ, rostogolit ca un sac plin de boarfe peste marginea mesei, Gociu îi asculta atent gâfâielile, oftând şi el desarnăgit. îşi făcea socoteală că, luând parte la tulburarea sufletească a directorului,acesta îl va socoti poate victima unei întâmplări neprevăzute. îşi umflă pieptul cu aer mult, pentru ca suspinul să-i fie cât mai jalnic, şi îngână: — Faceţi dumneavoastră ordine... N'o sase mai petreacă asemenea lucruri. Şi nici cărţi de istorie bolşevică n'o să mai umble prin închisoare. Aceste asigurări suflate la ureche, ridicară moralul directorului. El îşi scutură capul ca şi cum ar fi alungat gândurile care în clipa aceea îi deveniseră o povară. Svariind cât colo braţul primului gardian, se încruntă şi îşi aruncă o mână înainte, cu degetul arătător îndreptat asupra omului înlănţuit. Stătu astfel o clipă lungă, pregătindu-se parcă pentru o hotărîre supremă. Insfârşit, isbucni cu glas agresiv: — Pe cine ameninţi? Cine eşti măi, sdrcnţărosule? Ţie şi tuturor alor tai, le venim noi de bac! Iţi arăt eu istorie şi cine o face! Te satur eu, n'avea grije! Clasul i se ascuţi cât un vârf de ac. Ţipătul îi deveni de neînţeles şi nearticulat. Sângele îi năvăli în obraji. Părea că nu se mai poate opri. Iftimie Rotaru ascultă acest sunet de mecanism stricat, care-i sgâria timpanele. Ar fi râs de el, fără îndoială, dacă în ţipetele lui dezordonate n'ar fi descoperit ura pătimaşă a reprezentantului unei clase duşmane. Sila şi scârba faţă de acest director, mâna întinsă, tremurătoare, faţa schimonosită şi sbieretele necontenite puseră capăt răbdării sale. Se deslipi de perete şi făcu un singur pas mare, înainte. Lanţurile se clintiră din nou, zăngănind. Ochii-i întunecaţi i se aprinseră, cuprinzând într'o pară de foc masa, fotoliul şi pe piticul acesta înfundat acolo. Adânciturile care treceau pe la colţurile gurii, se frânseră dintr'odată şi el rosti cu o voce tunătoare: — Hei, deajuns cu istoria asta a voastră! Istoria făcută din hârburi, din gunoaie şi sânge! IN'avem nevoie de ea! lsioria noi o facem, poporul, şi degeaba faceţi voi percheziţii, că n'o s'o puteţi dibui niciodată. Iţi pierzi vremea zadarnic, domnule director. Iftimie mişcă scaunul deasupra capului, şi braţul întins al lui Hercule 3 — Viaja .Romaneasca 34 AL. JAR Turtureanu căzu cu sgomot sec pe masă. Privea cu un dispreţ mut chipul jalnic al acestui „erou" al istoriei. Coborînd puţin scaunul şi în.vârtind.u-1 în aer, rosti cu o bucurie răutăcioasă: / — Ţi-e teamă, domnule... Hercule, nu-i aşa? Câteva clipe, buimăcit de îndrăzneala deţinutului, Gociu trecu dincoace de masă, acoperind cu spinarea sa mătăhăloasă trupul mărunţel împietrit în fotoliu. Părul primului gardian muiat în vaselină, din aceea cu care se ung armele ca să se păstreze mai bine, se desfăcu în şuviţe groase, lunecân-du-i pe frunte. Părea acum o doamnă grasă şi masivă, cu coafura răvăşită, care sărise din pat trezită din somn pe neaşteptate. Dădu din obişnuinţă să-şi facă cruce, dar degetele i se opriră pe pântece. Fulgecându-i din ochi, urlă la cei doi gardieni: — In celulă cu el! Ce mai căscaţi gura? Hai, luaţi-1! Gardienii se apropiară şovăitori de deţinut. N'aveau nicio poftă să se aleagă cu capetele sparte. Dar nici să-şi piardă slujbuliţa din pricina ne-executării ordinului nu voiau. Se opriră la o distanţă de câţiva paşi, vorbi n-du-i aproape rugător, cum nu mai făcuseră niciodată până atunci: — la-o încetişor spre uşă, măi, omule! Lasă scaunul jos — ce-ţi mai trebue? Dă-! încoa, că nu-ţi facem nimic! Iftimie Rotaru privea străpungător pe cei doi gardieni care-1 bătuseră de atâtea ori. Citea pe feţele puhave, pătate de viciile beţiei şi cruzimii, toată făţărnicia lor de-acum. Frica părea a-i fi schimbat în mieluşei, dar strângeau, şi mai tare cauciucurile. Totuşi, n'avea încotro — trebuia să se întoarcă în celulă. Dacă vor încerca să-l bată în drum, se va apăra şi va striga, chemându-şi tovarăşii. Gardienii întinseră braţele să-1 apuce, dar el îi pironi pe loc cu o privire aspră. Lăsă scaunul să-i cadă din mâini, zicân-du-.!e cu scârbă: — Merg şi singur, slugoilor!Şi, fără să-i privească, porni cu paşi rari şi apăsaţi spre uşă. Sgomotul lanţului care se ţâra pe podea, îl trezi pe Hercule Turtureanu din starea de prostraţie în care căzuse. Se desfăcu parcă bucăţica cu bucăţică din fotoliu; ochii începură să-i clipească des, pe faţa obosită, urechile lui mari se mişcară, congestionate. Privirile sale făcură înconjurul pereţilor, sărind dela tabloul închisorii Suceava, la cromolitograiia care reprezenta cloşca cu puii jumuliţi, oprindu-se mai îndelung asupra panopliei alcătuită din ciomege, cătuşe şi lanţuri. Gura i se strâmbă într'un rictus de om bolnav, săltă cu. o mişcare dezordonată din fotoliu, se repezi Ia perete şi întinzând mâna spre panoplie, smulse măciuca ghintuită, cu mânerul frumos încrustat, învârtind măciuca în aer, se năpusti cu picioruşele sale subţiri şi strâmbe spre uşa, se opri ca un mecanism stricat şi icnid, isbî din toate puterile. Isbit în moalele capului, Iftimie Rotaru. se clătină şi se prăbuşi drept peste pragul uşii. Lanţurile zornăiră sălbatic. Apoi tăcură. Primul gardian Gociu îşi făcu în grabă o cruce, şi se repezi şi cl spre uşă. Rămase împietrit lângă trupul celui căzut. Nu-i venea să creadă că într'adevăr comunistul îşi dăduse sufletul. 11 lovi încetişor cu vârful cizmei şi bombăni: — S'a dus!... A pierit ca pisica aia.... ' Hercule Turtureanu scoase un geamăt de om sfârşit şi scăpă măciuca din mână. Sgomotul pe care îl făcu măciuca isbindu-se de podea, îi mări spaima. Fugi spre fotoliu, urlând ca un nebun: — Afară cu el! Afară-ăă! Şi acoperindu-şi faţa cu palmele, începu să gâfâie ca şi cum ar fi cărat pietre de moară. Trupul îi tremura ca într'un acces de epilepsie, lovindu-se cu. un sgomot sec de braţele fotoliului. Apoi, UN MORT CARE NU TACE 35 strângâudu-şi toate puterile, îşi descoperi faţa şi privi rugător la Gociu: — Scoateţi-1 pe coridor! porunci Gociu celor doi gardieni, făcându-lc semn să se grăbească. Gardienii îl apucară pe mort de umeri, târîndu-1 peste prag, afară. — Să tacă! De ce nu tace? urlă încăodată Hercule, cutremurându-se. Clinchetele lanţurilor îi sunau încă în urechi, intrându-i în carne ca nişte ace. Gociu se apropie de el strâmbându-şi faţa într'un zâmbet, neştiind ce să facă mai întâi pentru a-1 linişti pe director. Hercule Turtureanu îşi încleşta degetele de braţul primului, gardian, îndrugând vorbe fără şir: — Ce facem? Ai văzut... cu. măciuca... Eşti vechi aici... te pricepi... spune, ce facem? Gociu se apleacă părinteşte asupra Iui, şi zâmbetul lui se umplu de duioşie. Părea sincer impresionat de bâlbâială asta fără şir. Trebuia neapărat să găsească un mijloc să-1 scoată pe bietul om din dandana. „Hei — îşi spunea el în gând, dc-acum eşti robul meu, nenişorule. Te am la mână". Dar nu lăsă cu nimic să i se vadă aceste gânduri şi, plecându-se grijuliu, picură ca într'o pâlnie în urechea bleaga a directorului: — Nu vă pierdeţi cu firea pentru atâta, domnule director, sunt şi eu pe aici. N'aveţi grijă, vă scot eu basma curată. Şi într'adevăr, Hercule Turtureanu simţi cum i se scurg aceste vorbe în toate măruntaiele ca un elixir întăritor. îşi strecură palma sub haină, apăsând pieptul. în dreptul inimii. Inima nu-i mai svâcnea atât de tare. Zise cu glas potolit şi oarecum familiar: — Mă bizui pe tine, gardiene. E vorba de un comunist, de un duşman al nostru comun... Nu-i aşa? Avea nevoie de această precizare pentru a-şi linişti conştiinţa. Respiră cu putere: — Eu zic să terminăm cu el. Ocupă-te de cadavru şi fă-i vânt cât mai repede. — Am înţeles, domnule director! Fără pompă şi fără prohod, râse mărunt Gociu, arătându-se mulţumit de încrederea pe care directorul o avea în el. Deodată, rămase pe gânduri, ochii lui de viezure se rotiră iscoditori, parcă o vedenie i s'ar fi năzărit dincolo de fereastra deschisă, şi vorbi cu un glas tainic:—Să-1 îngropăm noaptea, domnule director, noaptea, să nu cumva să afle comuniştii de moartea diavolului ăstuia, că ne aprindem paie în cap. Am eu grijă să meargă toate ca pe roate. Da-ţi-mi voie... Şi primul gardian se răsuci în loc îuând-o spre uşă. Hercule Turtureanu se smuci însă dintr'odată din scaun şi strigă plin de mânie: — Adică cum, gardiene, ne e teamă nouă de comunişti? Gociu lăsă capul jos şi -şl pipăi ele sus până jos nasturii de alamă ai. tunicii, vădit încurcat de întrebare. Ştia el ce tărăboi făceau comuniştii doar când unul clin ei era bătut, dar mi-te acum. Bâigui, parcă cerându-şi iertare: — Nu ne temem, vedeţi bine, nu ne temem noi, domnule director, înşine, însă, îşi zicea: „Viteazule! Iţi bâţâie c. de teamă — te văd eu bine". Apoi adăugă cu o grabă plină de înfrigurare: — L-aţi pocnit pe cinste, zău aşa. Parcă aţi fi de o mie de ani director de închisoare. Pe cinstea mea, zău aşa... Lui Hercule îi fură pe plac aceste cuvinte de laudă. îşi umflă pieptul sub haină şi rosti cu glas tare, solemn: — De-abia de-acum încolo vor vedea mizerabilii aceştia ce înseamnă ordinea în închisoare! — Că bine ziceţi, fain! Şi în iad cât e el de iad, şi tot e ordine,întări Gociu grăbit, aceste vorbe ale directorului. îşi trecu degetele prin părul răvăşit, şi socotind că reuşise să-şi îmblânzească şeful, vorbi cu un glas plin 3* 36 AL. JAR de înţelepciune, potrivindu-şi un zâmbet respectuos: — Zău, e mai bine să nu afle nimic bleslămaţii de comunişti. Să creadă că pe nepusă masă a fost trimis la altă închisoare. Nu e bine să afle nici ziarele. Comuniştii dacă află, ies la ferestre şi încep să ţipe şi să cânte... — Cine le dă voie să cânte? sări iarăşi ca fript, directorul. — In închisoarea asta trebue să fie o tăcere de piatră ! — O tăcere de piatră... domnule director, aşa e! ■— Şi ce-mi pasă mie de jurnale? La coş cu ele! — Da, la coş, domnule director, aşa e! — Aici eu ordon! Eu sunt... Primul gardian o luă încetişor pe lângă pereţi, în timp ce directorul mai continua să vorbească, deschise cu băgare de seamă uşa şise strecură afară. Directorul Hercule Turtureanu îşi dădu deodată seama că vorbeşte de unul singur. Primul gardian tocmai ieşea din birou, şi el zări prin uşa întredeschisă picioarele înlănţuite ale mortului. Picioarele parcă se lungeau spre el, îngbeţându-i sângele în vine. Urlă ca un apucat: — Trageţi-1 din faţa uşii! Uşa se închise încet. Din coridor răzbi un glas tărăgănat: — II tragem, domnule director. Iar după o clipă: — Apucaţi-3 mai cu nădejde, pastele mamii voastre de gardieni! Lanţurile zuruiră din nou şi sgomotuî se stinse după puţin timp. Hercule încrucişa braţele pe piept şi rămase aşa, prăbuşit în fotoliu . ★ Sicriul fu întocmit în grabă de cei doi meşteri ţigani, condamnaţi pentru hoţie, care îşi ispăşeau pedeapsa lucrând la atelierul de fierărie al închisorii. Din câteva scânduri vechi şi un pumn de cuie ruginite, ei îl potriviră după închipuirea lor, pentru că nu ştiau măsura mortului. Aflaseră însă că e un comunist şi se sfrăduiră să-î facă cât mai mare şi mai trainic. — Măăa, e lux, ca pentru un sfânt, nu altceva, anafura voastră de cioroi! se mânie Gociu, venit să vadă cum merge treaba. Ţiganii luară însă spusele primului gardian drept vorbe de laudă şi chicotiră încântaţi. Cel mai tânăr dintre ei, cu mustăcioara încă rară, şi desculţ, cu trupul pe jumătate gol încuviinţă: — Aşa-i, ca pentru un sfânt adevărat, dom'le prim. Celălalt ţigan, mai bătrân, cu faţa înnecafă într'o barbă stufoasă şi nişte piele lungi care i se încolăceau pe umerii goi, spuse şi el, dar cu voce gravă: — La sfânt mare, sicriu mare! Şi arătă cu braţele larg desfăcute sicriul de jos. Gociu îi fulgeră din ochi: — Gura! Şi-i întrebă cu un glas înadins subţiat a batjocură: — Ia să auzim cine-i sfântul de care vorbirăţi? Ţiganii se priviră între ei, încurcaţi de neaşteptata supărare a „primului". Cel mai bătrân zise totuşi: — Comunistul! Atât i-a trebuit Iui Gociu. Se năpusti asupra lor şi apucându-i dechică, începu să-i ciocănească cap în cap ca pe nişte ouă de paşti, iar un puhoi ele alese cuvinte biseiic şti îi ţâşniră din gură: — Prescura şi coliva măienţii voastre de ţigani! Care vasăzică, pângăriţi sfânta biserică? 11 treceţi pe diavolul ăsta în rândul sfinţilor? Cristei- UN MORT CARE NU TACE 37 niţa voastră de baragladine! Şi primul gardian Ie smulse părul cu sălbăticie, până ce bogatul lui vocabular bisericesc se secătui deabinelea.Apoi le svârli cât colo capetele şi o luă domol spre uşă. Dar când ajunse dincolo de pragul atelierului, îşi aduse aminte pentru ce anume venise aici. Se întoarse şi le porunci de data asta mai liniştit: — Măăă! Luaţi lada pe umăr şi haideţi după mine! Cei doi ţigani se aplecară repede să ridice sicriul, fiindu-Ie teamă de o nouă cotonogeală. îşi pipăiau frunţile pline de cucuie, dar din gura lor nu ieşi niciun geamăt. Numai în inimi fierbea ura ca o smoală neagră. Străbătură curtea şi ajunseră la administraţia închisorii. Li-era a mirare că aduceau sicriul tocmai aici. Poate că nu murise un comunist, ci crăpase vreun gardian şi le era necaz să fi pus atâta muncă pentru unde-alde ăştia. — Puneţi lada jos! mârâi primul gardian fără să-i privească, şi se făcu nevăzut printr'o uşă. Ţiganii lăsară sicriul jos, pe ciment, îşi îndreptară spinările şi priviră dealungul coridorului. Era îngust, cu uşi deoparte şi de alta şi cu o singură fereastră deschisă, care dădea spre curtea închisorii. In fund, doi gardieni stăteau ţepeni ca nişte statui, cu cauciucurile prinse de centuri. Când coboară capetele, dădură cu ochii de mort, care zăcea întins, la câteva palme de sicriu, în lumina vânătă a înserării. Era îmbrăcat înhaine sdreuţuite,încălţat cu nişte pantofi scâlciaţi ca vai de ei, iar în jurul gleznelor, lanţul. Prins de încheieturile mâinilor, avea deasemeni un lanţ mai subţire, care sta culcat ca un şarpe peste pieptul lui. Se aplecară să vadă mai de aproape cine e. Cercetară atent niturile bătute în bră ţările de oţel care îi prindeau lanţul de mâini şi de picioare. Niturile erau groase, bătute cu ciocanul pe nicovală. Ei bătuseră niturile astea în urmă cu vreo zece zile. Priviiidu-i deaproape chipul, îl recunoscură. îşi aminteau acum şi cuvintele pe care le spusese când fusese adus cu forţa la fierărie: „Pe cât ştiu eu, vouă vă place libertatea ca şi nouă, comuniştilor. Vă faceţi de râs neamul ferecând oameni ca mine. Şi pe deasupra mai sunteţi şi fierari!" Nu, n'au uitat vorbele lui. Nici râsul Iui de-atunci, după ce-i nituiseră lanţurile la mâini şi la picioare. Nu râdea, pe cât se părea, ele ei. Ci de gardienii care-! trăgeau îndărăt, spre închisoare, râdea. îndrăzneţ om! Lupta şi râdea! Aşa erau şi ceilalţi tovarăşi ai lui; îi văzuseră strigând şi cântând. In unele zile cântau cu foţii împreună. Ieşeau la ferestrele celulelor, după gratii, şi cântau. Da, aşa sunt comuniştii! Şi acum inima ic era grea că acesta murise. Ar fi dorit să-1 audă spunând ceva. Să le spună despre libertate şi despre pâine. E slab, se vede că' îndurase de foame. Ei furaseră un pumn de gologani, nici cât să se sature pe o săptămână şi fuseseră condamnaţi la ani de temniţă grea. Păcat că murise! Poate fusese înlănţuit la mâini şi la picioare pentrucă lupta să Je fie şi lor viaţa mai bună. Cu ce să-şi răscumpere păcatul faţă de acest om? Se uitau la el, se uitau la sicriu, şi în. ochii lor mohorîţi trecu un îică-r de lumină. Munciseră la acest sicriu, cum n'ar fi muncit nici pentru coşciugul unui împărat. îl făcuseră mare, şi larg, şi trainic. Dar ar fi vrut acum să-1 căptuşească cu mătasă roşie, aşa cum se cuvine unui sfânt adevărat. Cei doi ţigani fierari îşi făcură cruce peste piepturile lor negre şi goale. Dintr'odată se isbi o uşă, spărgând tăcerea care domnea în. clădirea administraţiei. Hercule Turtureanu apăru, urmat de primul gardian, şi străbătu cu paşi iuţi coridorul. Se opri lângă sicriu, ocolind cu privirea mortul. Nicio- 38 AL. JAR dată nu văzuse un asemenea sicriu. Nituri de fier ruginite şi vergele de oţel îi împodobeau scândurile. In vopseaua scorojită erau încrustate fel de fel de semne. Inimi, stele în cinci colţuri, seceri şi ciocane şi nume de oameni — cine oare le crestase? Îşi ridică ochii şi întâlni atunci ochii negri ai celor doi ţigani. Aceşti ochi scormonitori, cumplit de vii, îl ţintuiau fără milă. Coborî privirile, forţându-se să se uite numai la sicriu. Dar semnele de pe el îi jucau dinaintea ochilor. Vorbi cu glas autoritar: — Cine a făcut mâzgăliturlle astea? Cu toată sforţarea lui, glasul îi suna tremurător în coridorul pustiu. Primului gardian îi părea rău că-1 poftise pe director să vadă şi el. sicriul, gândindu-se că astfel se va linişti. Şi ţiganii erau de vină că lăsase scândurile nerânduite, aşa cum fuseseră smulse din uşile vechi de celulă. Neavând încotro, îşi îndulci glasul şi-i răspunse: — Ia, nişte semne de ale comuniştilor... Putrezesc şi ele odată cu. lada îri adâncul mormântului. Pe toate le înghite pământul, domnule director. Răspunsul acesta nu-1 prea mulţumi pe Hercule Turtureanu, care ţipă ascuţit, isbind cu piciorul în sicriu: •— Acum ce aşteptaţi? Băgaţi-1 înăuntru! Gociu făcu semn. ţiganilor să ridice capacul. Avea acum o singură dorinţă: să se sfârşească mai repede cu. toată „comedia" asta. Atenţia îi fu reţinută de lanţurile dela mâinile şi picioarele mortului. Se aplecă şi privind verigile, mormăi îngândurat: — Bun lanţ, prima calitate... Ia mai bine scoateţi-i lanţurile, măi! La aceste vorbe, directorul sări ca pişcat de streche: — Ba să fie îngropat cu lanţuri cu tot! Cu lanţuri cu tot! Gociu. oftă cu amărăciune. Ii părea rău după lanţuri. De ce să ruginească în fundul pământului? Omul mort nu mai ştie nimic. Puţin îi pasă lui ce are pe el. Cunoştea prea bine acest lucru, din îndelunga experienţă de paracliser Ia biserica Sfântul Dumitru. De aceea, noaptea, când totul se liniştea în biserică, se ducea tiptil la catafalcul unde se găsea mortul, să-1 uşureze de inele, brăţări şi cercei. Ba câteodată le schimba şi pantofii cu alţii mai vechi. Simţind că privirea directorului îi pică pe obraz, puse capăt acestor amintiri plăcute şi răcni: — Ce staţi ca nişte momâi? In ladă cu el, băă! Cei doi ţigani se repeziră strecurându-şi braţele pe sub trupul neînsufleţit al comunistului. II ridicară ţinându-1 câteva'clipe lipit de piepturile lor goale şi fierbinţi. Apoi îl lăsară încetişor, cu băgare de seamă, în sicriu. Lanţurile zornăiră prelung, după care în coridorul pustiu se făcu tăcere. întins acum între scândurile sicriului, Iftimie Rotaru părea mai lung decât era în viaţă. Chipul lui n'avea deloc rigiditatea de mască, aducând ciudat de bine cu înfăţişarea omului viu; nici. moartea nu-1 schimbase. Faţa îi era palidă, scofâlcită şi aspră; cele două brazde adânci care i se înfundau în colţurile gurii, erau parcă gata să se destindă; numai pleoapele lungi, căzute peste ochii lui mari, te făcea să crezi că adormise de scurtă vreme; capul tuns chilug, aducea cu o cască de soldat, crăpată şi. stropită cu sânge. Mâinile întinse deoparte şi de alta a corpului, întindeau lanţul peste haina ruptă, scoţân.du-i pieptul înainte, iar lanţul gros dela picioare se adunase sub călcâile lui ca un şarpe strivit. Tălpile treceau dincolo de marginea cosciugului prea scurt. Cei patru oameni priveau acum la comunistul Iftimie Rotaru, dar fiecare în felul Iui. Primul ţigan, col tânăr, cu mustaţa deabia mijită, îşi plimbă în neştire privirile "triste deaJungul trupului uriaş. Privirile lui se opriră pe UN MORT CARE NU TACE 39 mâinile înlănţuite. Ar fi vrut să le atingă, să le strângă într'ale sale, mâini de fierar stricate de muncă. Al doilea ţigan, îşi frământa îngândurat barba lui încâlcită. Ce n'ar fi dat să-i învie iarăşi inima şi să poată auzi cum svâcneşte din nou sângele din tainiţele ei! Primul gardian cântărea în vremea asta lanţurile dela mâini şi dela picioare, întinzând din când în când mâna ca pentru a le smulge. „Pământ suntem şi în pământ ne întoarcem" gândi el, „dar vezi că bunătatea de lanţuri vor rugini de pomană în pământ. Păcatele ele!" Şi îşi făcu la repezeală trei cruci. Directorul se uită pieziş la mortul din sicriu, căznindu-se să se obişnuiască cu înfăţişarea lui de acum. Meseria asta îi cerea doar să' aibă inima oţelită. Trupeşte era plăpând, — o ştia foarte bine. Dar uite că avusese totuşi puterea să doboare pe un duşman al societăţii, dintr'o singură lovitură. Era primul lui act de curaj, da, primul lui a-c-t! Cei doi gardieni stăteau ţepeni în fundul coridorului, cu cauciucurile la centură. Parcă împietriseră aşa, fără viaţă. Pe cerul de amurg, peste turnurile de strajă ale închisorii Suceava, trecu un nor de purpură care-şi aruncă săgeţile roşii prin fereastra deschisă. Dintr'odată chipul celui ucis se îmbujora şi hainele lui se făcură ca de mă-tasă purpurie, iar verigile lanţurilor dela mâini şi dela picioare se schimbară în rubine. Pleoapele îi deveniră străvezii. Umerii şi trupurile pe jumătate goale şi picioarele desculţe şi negre ale celor doi. ţigani, fură şi ele învăluite în mantia roşie a amurgului. Nasturii depe tunica primului gardian aduceau cu o cruce strâmbă, bătută în cuie de foc, în vârful căreia se clătina un cap rotund şi puhav. Genunchii directorului se îndoiră. Simţea că nu-1 mai ţin încheieturile şi oasele; apăsă podeaua cu tălpile, ca să-şi oprească tremurul. — Do unde mai vine şi lumina asta? isbucni Hercule Turtureanu cu glas sugrumat. Gociu. îşi clătină capul, plin de desnădejde: — Dela norişorul ăla roşu! Dar trece, domnule director, îl ia vântul. Hercule rânji descompus: — Aha, un nor!... Ce-mi păzesc străjerii, din turnuri? Să fie înlocuiţi, gardiene! •• — O să-i înlocuim, domnule director. Norul, însă, dacă-mi daţi voie... — Hai, puneţi capacul! sbieră Hercule. — Punem şi capacul... Primul gardian se întoarse spre cei doi ţigani. Ţiganii puseră capacul, având mai înainte grijă să apese uşurel tălpile mortului care ieşeau din sicriu. Scoaseră din buzunarele pantalonilor ciocane şi cuie, şiîngenunchiară. Apoi, înţelegându-se dintr'o privire, începură să bată pe rând cuie în scândură. Norul cei roşu lunecă deasupra curţii închisorii, trecu peste turnurile de strajă şi sc topi în negura depărtărilor. In locul lui se ivi o jumătate de lună, galbenă, parcă ar fi fost retezată cu. paloşul, străjuită de o mică stea scăpărătoare. Ciocanele băteau în răstimpuri egale şi cuiele intrau adânc în inima lemnului tare. Lemnul ţipa şi gemea. In sicriu lanţurile se frământau, clătinate de isbituri, zornăind ca şi cum mortul sar fi trezit şi trăgea de ele să le rupă. Mai ştii ce se putea petrece acolo, în fundul coşciugului? Comuniştii 40 AL. JAR ăştia au douăşpe suflete în ei, ca pisica. Nu se astâmpără nici când sunt ţintuiţi în sicriu. Aceste sgomote îl scoteau din sărite pe Hercule Turtureanu. El duse mâinile la urechile iui blegi, apăsându-le tare cu palmele. Dar palmele lui erau nişte capace prea subţiri, care nu puteau opri bocănitul ciocanelor şi scrâşnetele lanţurilor. Primul gardian Gociu îşi făcu cruce alungând duhul rău. Ai dracului mai sunt comuniştii! Buzele sale fremătau mut o rugăciune nesfârşită pentru liniştea propriului suflet. Directorul lăsă să-i cadă palmele dela urechi şi strigă înfiorător: —Să tacăăă! Isprăviţi odată! Gociu tresări, se repezi la ţiganii fierari: — Ce faceţi? Mângâiaţi lada, puturoşilor! Destule cuie! Gata! Cei doi ţigani săriră în picioare. Ochii lor erau umezi de lacrimi. Dintre degetele celui mai bătrân, un cui căzu cusgomot pe podeaua de piatră, ca o lacrimă de fier. Gociu isbi cuiul cu vârful cizmei şi începu să se învârtească în jurul sicriului: — Puneţi mâna şi ridicafi-1! Mişcă, diavole! Saltă-1, cioară! Ţiganul cel bărbos apucă sicriul dinspre capul mortului, iar cel tânăr dinspre picioare, purtându-1 cu grijo prin coridorul tăcut, până 'n curte. Străbătură curtea mărginită de zidurile negre. Coşciugul ora mare şi greu. înaintea lui călcau cei doi gardieni cu cauciucurile în mână. In urmă veneau Gociu şi directorul. Trecură pe lângă un turn de strajă. Un vârf de baionetă sclipi scurt. O uşă scârţâi prelung în noapte. Dincolo de zidul ce împrejmuia închisoarea, se întindea un câmp acoperit de scaieţi şi ierburi rele. Sub tălpile desculţe ale ţiganilor, lujere le lor uscate se frângeau, trosnind. Un nor lung, străveziu, îşi aruncă dintr'o-dată-vălul peste obrazul galben al lunii. Străbătând câmpul cu scaieţi, grupul ajunse Ia poala unei coline. In pământul afânat se căsca o groapă. Câteva lopeţi rămaseră înfipte în buza ei neagră. Cei doi ţigani îşi descinseră curelele şi ie potrecură pe sub sicriu, pre-gătindu-se să-1 coboare în adâncul gropii. Săpătura era prea scurtaşi sicriul nu încăpea cum trebue. Începură să apese capacul, îndesându-1. Braţele lor goale se încordau, însă zadarnic. Deşi nu cuprindea în întregime trupul mortului, cosciugul croit din nişte uşi vechi de celulă, era toi.uş uriaş... Un licurici sări deasupra capacului, sticlind în întuneric ca un soare mic. Ţiganul cel tânăr cercetă curios luminiţa mişcătoare şi zâmbi blând. Primul gardian îşi făcea cruci peste cruci şi scuipa în dreapta şi 'n stânga, pentru ca mortul nespovedit şi neîmpărtăşit să nu se prefacă în strigoi. — Cine i-a aprins lumânarea? se auzi deodată ţipătul gâtuit al directorului. Inima îi ţăcăia ca la un pui de cioară căzut în adâncul unui horn. îşi îmbăţoşă cu un efort picioarele muiate de la genunchi. — E un licurici, domnule director. Daţi-mi voie... Şi Gociu ridică talpa încercând să strivească sub ea licuriciul depe capacul sicriului, dar ţiganul cel tânăr i-o luă înainte, şi aplecându-se, îl prinse între degete şi îl aşeză pe un bulgăre de pământ. Luminiţa cea vie se stinse. Hercule Turtureanu răsuflă uşurat. 11 obosise toată această afacere, ii părea rău că se lăsase împins de dorinţa de a vedea totul până la urmă. Cât avea oare să mai dureze? Nu mai putu suporta: UN MORT CARE NU TACE 41 — Gardiene, de ce nu se termină odată? Primul gardian se înclină umil, şi lăsându-şi apoi pumnii grei să cadă peste spinările ţiganilor, răcni: — Aţi făcut groapa prea mică, diavolilor! Acum băgaţi lada cum îţi şti, că altfel intraţi voi, ciorilor! Speriaţi de pumni şi de urlete, ţiganii nici n'avură timp să spună că ou ei săpaseră groapa. Deabia isbutiră să scape de furia primului gardian, sărind de partea cealaltă a mormântului. De acolo, cel mai bătrân vorbi: — Mortul e mare, dom'le prim! — De ce aţi făcut lada aşa, pezevenghilor? Aşa v'am poruncit eu? Sau vreţi să mă nenorociţi? — Nu, dom' le prim, departe de noi. Dar nu ne-aţi dat voie să-i luăm măsură mortului. Poate s'o mai fi lungit, dom' le prim. — Fleacuri! Morţii nu cresc, cănu's copii. Ce facem acum, Hristoase? — Eu aş zice să-1 punem de-a' picioarele, dom' le prim. Să stea omul în picioare... Gociu rămase o clipă îngândurat, apoi dădu poruncă ţiganilor să-1 pună în picioare în groapă şi să-1 acopere repede cu pământ. Ferindu-se să nu le cadă iarăşi în spate pumnii bolovănoşi ai primului gardian, cei doi ţigani traseră sicriul peste marginea gropii şi-1 lăsară să lunece încetişor în adâncul ei. Verigile lanţurilor se auziră din nou sunând din zecile lor de glasuri. Aceste glasuri suiră dealul şi se isbiră de zidurile închisorii. Trecură pe lângă turnurile de strajă, pătrunzând în celule prin gratiile ferestrelor, şi la auzul lor, mulţi comunişti tresăriră. Hercule Turtureanu îşi apăsă însă din nou palmele peste urechi,pentru a nu mai auzi ţipetele lanţurilor. Apoi isbucniră sgoniotele surde pe care le scoteau bulgării de ţărână prăvăliţi peste sicriu. Dar zadarnic — parcă dealul din fată se fărâmiţa, rostogolindu-se asupra trupului lui mărunţel. Gemea înnăbuşit, cu dinţii strânşi, gâfâia din ce în ce mai repezit. Comunistul Iftimie Rotaru stătea în groapă drept în picioare şi tăcea. Dar sunetul lanţurilor şi bufnetul bulgărilor se împleteau parcă într'o singură voce acuzatoare, vie şi puternică. S'ar fi putut crede că în văzduhul negru dimprejur răsunau sute şi sute de voci. Primul gardian Gociu îşi făcu cruce, şi întorcând ochii lui neliniştiţi spre discul frânt al lunii, murmură: — Dumnezeule, câte suflete pot sălăşlui într'un afurisit de comunist! Pe legea mea, ăsta are în el mai multe duhuri decât pisica... La auzul acestui ultim cuvânt, Hercule slobozi un strigăt ascuţit şi o luă la fugă peste câmpul de scaieţi, spre zidurile închisorii. Gociu, îngrijorat mai mult de soarta lui decât de a directorului, se luă după el, târîndu-şi cu greu trupul mătăhălos printre buruieni, blestemând în gândul lui cuvântul care-i ieşise din gură. Abia trăgându-şi sufletul, bâlguia într'una, rugător: — Daţi-mi voie, domnule director... daţi-mi voie... Hercule Turtureanu nu mai vedea nimic în jurul lui. îşi ridicase până peste ochi reverele hainei, şi fugea ca alungat de o vedenie. Inima îi bătea să se spargă, asurziiidu-1 aproape. Cei doi ţigani rămaseră tăcuţi lângă groapa acoperită. Pe obrazul celui tânăr lunecă o lacrimă domoală; celălalt, îşi descurcă îngândurat firele din barbă şi murmură ca pentru sine: — A murit un comunist... un om... Auzindu-1, cei doi gardieni de pază ridicară cauciucurile şi unul din ei mârâi: 42 AL. JAR — La închisoare! Ţiganul cel bătrân tresări, lepădă lopata şi aplecându-se fără grabă, culese de pe mormânt doi bulgări mari de pământ ai'ânat pe care îi cântări în palmă. Apoi, pe neaşteptate, îi aruncă cu toată puterea în ochii gardienilor, strigând celuilalt: — Vino după mine! Iute! Şi o luară peste deal la goană, topindu-se în bezna nopţii. Dintr'un turn al închisorii Suceava, un glas se auzi străbătând împrejurimile: — La postul numărul unu, bine-e-e? Şi alt glas îi răspunse în noapte: — Bine-ee! NICOLAE LABIŞ RÂNDUNICA ALBASTRĂ Era ţigan şi-1 chema Cordun. Era purtat în căruţa şatrei Şi avea un zâmbet fraged ca floarea de prun. Căruţele curgeau cu opintiri de cai şi fulgerări' de bici — In fundul căruţelor stăteau uilându-se în urmă Ţiganii cei mici. Cel mai mic întreba pentruce-şi strâng gospodinele Rufele din funii şi din ogrăzi găinile. Se gândea că găinile sboară slobode'n copaci prin pădure Şi nimănui nu-i trăsneşte prin cap să le fure. Câteodată, după sprintene, văratice ploi, Roţile dinapoi îl băteau în obraz cu grăunţe subţiri de noroi, Dar el, cu ochi mari, se uita din carul stropit de rugină Cum peste drumul lăsat înapoi şi pe cer îşi rotea curcubeul fâşii de lumină Printre nourii lungi cu tăiş de hanger. Fraţii lui priveau înainte, el privea în urmă. Iubea fiecare copac şi pământul în urmă lăsat, Simţea cum o jale neînchegată îl scurmă Când se şterg după dealuri ferestre şi fumuri de sat. Odată, o roată sa spart la căruţă, Era toamna şi era în apus. Focul îşi sălta limbi de pară micuţă, Erau flămânzi şi tata să cânte sa pus. Cântecul vorbea despre-un ţigan călare Care umplea aerul din pământ până ii cer. Galopa după o rândunică pe muchi şi ponoare, Detunând scântei sub copita de fier. Rândunica fugea şi ţiganul cu dreapta în nouri După ea, în neştire — Ci-că rândunica se chema fericire... Şi tata a tăcut, privind Cum lemnele ude fumegă şi s'aprind. Copilul a'ngânat... — Dar noi, tătucă? Noi cum s'o prindem pe trei roate de cotiugă? A gemut tătuca, nuş-cum... NICOLAE LABIS Viaţa Iui se măsura în kilometri de drum. Pierduţi de şir, au rămas să-şi înjghebe-o colibă frumoasă, Frumoasă ca un palat... După ploi, se uita prin tavan dacă-i curcubeu peste casă. Dacă vin rând unele albastre pe ceru'nnourat. Pământul puţin şi cu faţa albită ca varul Scotea păpuşoi gălbejiţi şi cu bob închircit... Au venit rânduneie să-şi pună sub streşini cuibarul — Rândunica din cântec N'a mai venit. Cânta pe la nunţi cu Cordun şi c'un frate mai mare, iătuca Strunele turnau valuri îmbătătoare ca vinul Şi bătuta sălta printre chiotele negrei viori. Ei, flăcăii, aveau sticlitoare cuţile-aseuţite, Săltau prin minunatele chiote crunte. Erau destule zile ofilite Când se întorceau eu vioara făcută, spartă în frunte. Se gândea Cord un la ei şi la el. Au frunţi încruntate şi ochi de of el, Sunt şi ei necăjiţi, di.nfr'aiasla înjură Şi! plesnesc peste gură. Cine le-a rupt cămăşile şi le-a prins petice'n spate, Cine le-a înegrit frunţile încruntate? Cine i-a mâniat de şi-au scos cuţitele Să se taie şi să sângereze ca vitele? Sub cuţit — Cine i-a înrăit? In cine ar trebui să facă brazdă frântă Cu cu ţi fele care între ei şi le'împlântă? Poate în Dumnezeu... Tăluca răspundea cu spaimă: — Nu te mai trudi, vezi că nu ştiu nici eu... A venit războiul şi s'au dus flăcăii, — S'au dus să îngheţe şi să moară prin fum, undeva. S'a pierdut şi fratele cel mare în fundul văii, Cătră gară, cătră front, sub vâlcea. Rândunica albastră, nu mai venea... î-au trimis pe ţigani cătră Bug... In gară urlet de prunci, bocet de mame. Iau trimis pe ţigani cătră Bug... Doamne, să se sperie toate rândunelele albastre din iun:e! In vagon era fierbinte, Năduşea la se scurgea pe scânduri şi pe nituri Duduiturile duceau înainte, în a in te, Fără începuturi şi fără sfârşituri. Oamenii mureau pentru a putrezi— Era un aer otrăvit noapte şi zi, RÂNDUNICA ALBASTRA 45 Lărniuiau nebuneşte bărbaţii, Se tânguiau femeile, nătângele. Apă — numai sudoarea şi sângele. Tatăl, la mângâiat pe Cord un, întâia oară. In bocetul jalnic care vorbea despre o rândunică, prin plâns Tătuca sa stâns. Plângea Cordun: De-acum n'o să mai prindă Rândunica albastră. Nici no s'o mai vadă dacă-o să vie ia casa noastră Sub grindă. Dar se află ea oare pe vreun colţ aî pământului? Nu-i numai o scornire a cântecului şi a gândului? Chiar dacă este, zborul n'o să-şi prea poarte grăbit In trenul acesta cu jale şi moarte... Cordun, prmtr'o scândură spartă, către zi a fugit. Se'ntunecase peste sat şi se topise înapoi războiul, ca vântul. Când s'aiiturnai în sat şi Cordun, Coliba era una cu pământul Pat era ţărna sub prun. Aşternut era frunzişul ars şi mai departe, cerul cu stele, Mâncare,— mireasma zorilor şi aleanul zilelor grele. Dragoste, — o fată din sat şi un geam cu zorele. Se'nchegase flăcău mare Cordun, Păzea oile şi umplea de cântec cele lunci, Avea bâtă de alun, Ochi de flacără şi pletele lungi. îşi în turna zorile faţa şi se uita peste apă Când se ducea Lisaveta cea blândă cu sapa Ia sapă. — Tu, îmi eşti dragă... — Nu spune asta... — Ba spun... — Te cb io mă Cordun... — Mă eh iarnă Cordun... — Are să te bată Gheorghe din sat... ■— Ştiu şi eu să mă bat. — Eşti ţigan, ai cehii de foc, — Am să te iau la horă la joc. — Să nu, că n'o fi bine, de ne-or vedea jucând... Şi sa dus Lisaveta cea blândă la sapă plângând. Se'ncrunta Cordun şi cânla Cânfece despre Ileana, Maria şi despre altele, înainte. Melodia răsuria răguşi!ă, Numai cu numele Lisavefei în loc de cuvinte. Odată era noapte şi scapără de furtună. Cordun aştepta pe mal şi fulgerele îi ţeseau cunună. Parcă avea colan de foc pe inimă'mplelit. Lisaveta s'a înspăimântat când a venii. — Ce casă am face noi?... eşti ţigan şi sărac... — Da, ce casă aş putea să-ţi fac? NFCOLAE LABJŞ — Uite, plouă, sfinţii trăsnesc... — Tu (ii la mine? — Mă gândesc, da' n'aş avea haznă să te îndrăgesc — Nu mă săruta... — Nu... — Să mă duc? — Du te. Greu i-i omului în para mâhnirii adânci să încât»». Sting-o ploile cerului ori apa pământului, Dacă poate! Cordun: „— Credem că rândunica albastră sălăşluieşte în ea — Fericirea dorită... Ochii ei, cu privirea grea, Faţa ca o nalbă 'înflorită... Numai asta e prea puţin Numai asta strânge o viaţă de chin Lângă altă viaţă de chin... Bănuesc fericirea dorită în altă Parte, mai întreagă, mai înaltă... ... Ira, Cordune, se poate să nu te mulţumeasc i Dragostea chinuită, lumească? Pe nesimţite Zorile cerului sau văzut rumenite. Au strâns pe'ncetu'n ele puteri şi dogoare Şi au svâenit deodată aprinse pe zare. Au venit zile cum nu se mai pomenesc: Satul s'a strâns pe ogor boieresc, Ci-că fiecare o să ia pământ... Pământ... Doamne sfânt! Unii măsurau cât trebue să fie Altul scria pe hârtie. Şi Cordun s'a dus la el: — Bade, toţi săracii capătă ceva. Mie ce mi-i da? — Dar cine eşti? Eşti acel ce vorbeşte pe uliţa voastră Despre o rândunică albastră? — Da, sunt cel ce vorbeşte despre o rândunică albasir Îmi dai? — A, să-ţi dau, pentru ce şi când? RÂNDUNICA ALBASTRA — Pământ şi acum, pentrucă m'am chinui! şi-s flumnnd. — Ce faci tu? — Pasc vitele. — Vrei să mergi la târg să înveţi? — Da' ce, parcă mă poţi trimite? — Pot, frate! — Batem palma? — Batem! S'a dus Cordun, la târg s'a dus... Umbla suind un cântec prin aer până sos: — „Mă desfac amu din tine, Tânăr codru şi frumos. Să ne auzim de bine Tânăr codru şi frumos. Să nu mă tot cerci cu dorul Tânăr codru şi frumos, Că mă'ntorn cu binişoral Tânăr codru şi frumos. In târg l-au aşteptat prieteni mulţi din toate părţile Şi l-au aşteptat cărţile. Cărţile acestea care se deschideau şi din e!e Svâcneau răspunsuri la întrebările Pe care şi le-a pus, bătând cărările Ori aşteptând copila cu zorile; Răspunsuri acelor ce alergau călare După o rândunică albastră pe zare". A învăţat Cordun că omul stingher Degeaba aleargă după fericirea cuibărită în cer, Când crede c'a ajuns-o, ea sboară într'aiure Ori nioartea-1 ajunge tiptil, să io fure... Omul îi tare prin viaţă, Singura care durează necontenit. Ivind u-se din nesfârşit şi întinzându-se în nesfârşit, Când minţile şi braţele oamenilor sâni ia un loc închegate Intr'o singură voinţă care cu moartea se bate. A înţeles Cordun minunea aceasta întreagă După marea vremii noastre lege, în care orice om are dreptul să înţeleagă Tot ce poate un om înţelege. Simţind Cordun Că are cuvinte acasă să se întoarcă acum, A pornit-o ia drum. A găsit văile sale de vise, Pe drum primea priviri prieteneşti, NICOLAE LABIŞ O casă ştiută avea tot zorele'n fereşti Şi găsise fereştile casei spre ziuă deschise. Cântau peste câmpuri tractoare cu vaetul greu; Pământul fumega, căci plouase cu trăsnet pe vale, Peste sat se rotea strălucind un imens curcubeu Şi o rândunică albastră dădea pe deasupra târcoale. FRANCI SC MUNTEANU LENTA Un ţurţur împovărat trosneş'e, şi jos, pe piatra de var îngheţată, mii de cioburi străvezii, cristaline se resfiră înlr'o spulberare măruntă. Trosneşte al doilea ţurţur, apoi al treilea. Sunetul metalic, ca a! unui clopot îndepărtat şi învelit în nea, se furişează printre casele pitite,picrzându-se în albul nesfârşit al pustei. Dintr'acolo, un vânt de miază-noapfe, tăios şi rece, pătrunde nestăvilit printre grinzile crustate de ger ale cerdacelor. Seară de ianuarie. Trâmbele de fum ale coşurilor se destramă sub perdeaua cenuşie a norilor. Ici colo, câte un geam luminat pătează negura, apoi pătratul galben al ferestrelor se stinge şi moare. Doar în mijlocul satului, acolo unde clădirea înaltă a căminului străjuieşte în întuneric, răzbate lumină şi sgomot. Din când în când, se aude trântitul unei uşi şi atunci vântul înhaţă acordurile unei viori şi şgomotul unui tropăit înfundat. E petrecere în cămin. Acolo, în sala mare, e cald: cele două sobe pântecoase de teracotă răspândesc valuri de fierbinţeală şi miros plăcut de lemn de gorun ars. Lângă ele, pe bănci, bătrâni mustăcioşi pâcăie din pipe doar atât ca să nu se stingă. In mijlocul sălii, sub lampa împodobită cu hârtie colorată, lăutarii zic cu foc, gata să rupă coardele viorilor, înegrite de vreme, iar flăcăii, asudaţi şi gălăgioşi, strâng mai aproape mijlocul fetelor. 1 Dintru ' început, Lentei îi păru rău că venise. Dar acasă n'avea ce face; Mihai Goldiş, soţul ei, era plecat după treburi la Oradea. La prânz nu gătise nimic că n'avea pentru cine; pentru ea singură nu merita să-şi piardă timpul cu aşa ceva. Şi de altfel, în ultima vreme nici nu prea avea poftă de mâncare. Iar pe la patru ceasuri, când începuse să se întunece, i se făcuse urît. In casa proaspăt văruită, era frig, umed şi umbre cenuşii jucau prin colţuri. Se hotărîse dintr'odată şi fără să stea mult pe gânduri, se îmbrăcase cu bluza cea nouă, de mătase cafenie, şi-şi trăsese cizmuliţele ca de copil, roşii, cu tureacul urcat d'abia până la jumătatea pulpei. In vreme ce se îmbrăca, îi dăduseră lacrimile şi plânsese făcută fără să ştie de ce. In ultimul timp plângea des: din pricina asta avea faţa trasa şi cearcăne la ochi. Pe vremuri nu era aşa: sburda ca o sfârlează şi feciorii nu odată se bătuseră pentru ea, aşteptând rândul Ia „Mureşană". Poate din pricina 4 — Viaţa Românească 50 FRANCISC MUNTEANU accoa mi avusese prietene bune, cărora să Jo "fi putut <. zii rile ei. Babele clin sat o socotiseră fată stricai;!, dor pe la porţi tare multe pe socoteala ei. Şi totuşi era ma; buia sa sica toată ziua între cei patru pereţi, cu nasul LENTA 51 aceea.. mia .... . -i t • ;iwi mai slia ce să spună. Rămase cu prxvmle Iqn.e au tvifi apoşi de zăpadă. Apoi, deodată Iau. am iar ca simţi cum un fior îi fuge doaiungul 52 FRANCISC MUNTEANU apropie cât putu mai mult de ziarist; ştia că Lică o să-i răspundă în lege, — Aşa ai crezut, tovarăşe Lică? întrebă ziaristul şi nota cu iscusinţă nebănuită toate cuvintele în carneţel. — A.şa, făcu Lică. Aşa... Dacă mi-o spus domnu' Szentessy... Gherdan adăugă în locul lui, să-1 lămurească pe străin: — A fost o vreme paznic, pe urmă a lucrat chiar în apropierea castelului. Dar până în MarfieI47, când s'a făcut exproprierea cea mare, nu-i călcase niciodată pragul. — Ba da, se împotrivi Lică. îşi mângâie mustăţile pleoştite cu podul palmei. Asta însemna că e pornit pe vorbă. Lenta nu putu să-şi stăpânească un zâmbet. întreba: * — Când ai fost în castel, bace Lică? De asta nu ne-ai spus niciodată... — In '27. In camera aceea mare, unde s'o făcut inventarierea. Acolo unde a lucrat bătrânul Szentessy. O fost o camera tare frumoasă... Pe urmă am fost şi în '35... Ba nu... In '34, dar atunci n'am văzut cine ştie ce, că-mi vâjâia capul.... — Ai fost beat? întrebă lozsi, un flăcău în salopetă care se apropiase şi el de vorbitori. — Ba, să mă ierţi, tovarăşe tractorist... Beau, nu zic nu, dar nici aşa. îmi vâjâia capul că-mi dete două palme... — De ce, bace Lică? — Apoi să vedeţi, tovarăşi... asta voiam să-1 întreb şi eu. Dar n'am apucat că mi-o luat apărarea doamna... — Doamna a fost de omenie, spuse tractoristul râzând şi uitându-se drept în gura lui Lică să nu piardă nici un cuvât. Lică întârzie cu răspunsul; se încruntă, se scărpina în cap ca şi cum i-ar fi fost greu să găsească cuvintele cele mai potrivite. Lenta uitase de joc, de muzică, de cămin. Era numai ochi şi urechi. — O fost, nu-i vorbă, spuse în cele din urmă Lică. Un singur cusur o avut. O murit tare târziu, doamne iartă-mă... şi se bătu cu palma peste gură. Apoi continuă: •— Şi cum vă spuneam, a intervenit doamna, ci-că să nu mai dee, că nu eu sunt vinovatul. Altul a intrat pe poarta mare. — Cum asta? întrebă mirat ziaristul, n'aveaţi voie să intraţi pe poarta mare? — Ba, da, se întoarse Lică spre el. Dar numai de două ori pe an. De sfintele Paşti şi de ziua domnului Szentessy, de sfântu Ilieş, când îi veneam cu urare şi cu daruri. Atunci era tare bun la suflet. Ne întindea şi mâna. Iar a treia oară tot în camera aceea am fost, îmi amintesc, pe vremea războiului. M'o invitat personal. I-o turbat câinele şi m'o chemat să i-1 scot din cameră. ■— Şi l-ai scos? — Am luat o pătură şi am umblat în patru labe să-1 slobod de sub masă. Nu voia în ruptul capului, l-am lătrat să-1 sperii. 0 sărit în colţul de lângă fereastră şi o doborît un vas... — Clatină din cap, cu ochii înfredes-chişi ca şi cum s'ar fi uitat peste ani, să-şi aducă mai bine aminte. — O fost un vas tare scump. — De unde ştii că a fost scump? Sau te pricepi la preţuri, râse Jozsi. — Apoi de acolo îl ştiu, făcu Lică, că eu l-am plătit. Mi-o tras ini.e-zâul din simbrie. Vreo trei luni am tot plătit pentru vasul acela. Da' am păstrai cioburile. Mi-am zis: că doar n'o lăsa bunul dumnezeu să mor înainte să-i cer socoteai»! LENTA 53 — Şi cum a fost până la urmă? întrebă curios ziaristul. L-aţi luat de guler? — Ba, n'am avut vreme, c'o fugit la dracu' ştie unde. Cineva chiui în fundul sălii. Toate privirile se îndreptară într'acolo; un tânăr înfocat tropăia din cizme, bătea din palme de parcă toată lumea ar fi fost a lui. Cei de lângă Lenta începură să vorbească din nou, de astă dată despre o mulţime de lucruri pe care ea nu le pricepea: asoiament... agrominim... vite de prăsilă... De câteva ori veni vorba şi de bărbatul ei şi pricepu că-1 lăudau. Stătea acolo, neştiind ce să facă cu mâinile. O vreme mai ascultă fără luare aminte, apoi se plictisi şi începu să bată tactul cu vârful cizmei. Deodată, Mitru se întoarse spre ea: — Nu vrei să joci? Stai aici cu noi, bătrânii. Hai să-ţi găsesc un fecioraş. îşi roti privirile jur împrejur. Lenta făcu la fel. In colţ, lângă scenă, stătea Vărzaru, socotitorul. Privea plictisit muzicanţii, din când în când îşi sălta umerii în ritmul viorii. De cealaltă parte a sălii, câţiva oameni vorbeau, învăluiţi în nori de fum de ţigară. Cu un cap mai înalt decât toţi, Gheorghe Petcu, brigadierul de câmp, le explica ceva cu vocea lui puternică. Mitru o apucă pe Lenta de mână şi merseră într'acolo. — Măi oameni, nu ţineţi tineretul în loc... — Stăm de vorbă... — O nimerirăţi bine... tocmai acum!... — Da, da. Eu îţi spun, se întoarse spre el Ion Bicaşul, grăjdarul, că nu-i bine ce facem. Oamenii-s nemulţumiţi, cică n'au bani... — Să-şi vândă din grâu, ridică din umeri Mitru, apoi uitând pentru ce venise continuă: — Eu mi-am luat un rând de haine ca de ministru şi muierii câte toate... Până şi izmene de mătase... In jurul lui, toţi izbucniră în râs: numai Boşneag, un colectivist subţire, roşcat şi plin de sbârcituri ca un măr pus la copt, rămase tot ursuz, îngândurat Mitru se uită lung la el şi-i urmări privirile. Acesta arunca căutături veninoase spre celălalt colţ al sălii, spre dulap, unde alături de ziaristul din Bucureşti stătea Lică a Birăului, cu nevastă-sa. Mitru puse mâna pe umărul lui Boşneag: — Vezi să nu iasă ceartă, avem oaspe dela Bucureşti... — Numai de oaspe port grijă eu, făcu întunecat Boşneag. Ori vrei să plec? De ce nu-mi spui deschis? Ha?... Mi-s povară de acum?!... — Măi Boşneag, eşti tare greu la cap... — Oi fi, dar pricep mersul lucrurilor. Toată iarna a dat Lică târcoale gospodăriei. Când el, când nevastă-sa. Acum vine şi la Cămin ca la biserică. Nu-i duminică să lipsească... Mâine o să-1 vedem în gospodărie, pe urmă, dracu' ştie cum vă încântă, s'o face şi brigadier... Apoi lasă numai... Că eu nu-mi bat joc de pământul meu... aşa să ştii!... — Dacă ai beut, atunci e mai bine să te duci acasă... — Iaca nu mă duc!... Şi dac'am beut, am beut banii mei! Eu am muncit pent u ei! Nu mă duc, mai spuse odată Boşneag. Şi de aia-i Cooperativă, să bem... Statu' ne dă răchie... Văzând că se aprinde discuţia, Lenta făcu doi paşi spre scenă unde stăteau înşirate fetele. întâlni privirile lui Vărzaru. Acesta se uită în altă parte, căutându-şi un tovarăş de vorbă. Vorbea înadins tare să-1 audă nevasta preşedintelui: — Eu am poruncit să m cureţe grajdurile, dar parcă are cine să te âscuile... Lenta, furioasă că secretarul o adusese aici fără nici un rost, se întoarse 54 FRANCISC MUNTEANU spre el. Acesta,, văzând o, îşi aduse aminte de făgăduia] brigadier şi -1 şopti la ureche: — Du-le măi, joac'o pe Leu ţa... li e urît, săraca n'o să mai vio. Lenta roşi, şi Ia gândii] c'o să joace euGhecrgho,o plăcută, moleşitoare. Vru s-ă pară ncpăh&loaro, ilar Jieca ■ neliniştea. Se rezemă de spătarul unui scaun care stat plecă privirile în podea. Poate nu s'ar fi cuvenit să vie aici, femeie mărit biae sase ducă acasă. Gfuidindu-se la aşternutul rece, li scamă s'a stins, îi pieri pofta să se întoarcă. Aci era aş cântau cu foc. Doamne, ce păej.t ca s'a măritai' Av< aştepte! Gîieorgbe se opri în faţa ei. Era înalt, mai înalt ( obraz alb, ca bujori, ca de fată. Mult mai jucaseră în dar el nu i-a spus niciodată o vorbă bună, nici că-i frm bine. Nici nu s'a legal de ea ca alţi flăcăi şi nici n'a întotdeauna întuneci;!, şi Lent;,-, se învăţase să-i zică î Oamenii însă îl preţuiau ca pe unul în vârstă. Şi despre la Ocol, se spunea ca era un om .tare deştept. Şi tatăl lor dacă totdeauna şi-a băut toată simbria. Do necaz. Stăteau unul în faţa celuilalt şi nu ştiau ce să-şi — Hai să jucăm. — Hai, şopti ea. — Măi, — se întoarse Gheorghe spre lăutarii ce rămânând cu .arcuşurile în vânt, — să-mi ziceţi o Mur duduie! Doamne, cât era do bine să te învârti, să te învii dată să stai pe loc, tropăind, măruntei din cizme noi. Mureşană, mureşană, tot pe loc Să ne fie, hei!... Să ne fie de noroc închise ochii. O învăluia o căldură legănătoare, ca în răstimpuri că babele şuşotesc mai avan, dar cc-i p cum un braţ vânjos o strânge tare: îi pieri răsuflarea. 1: fruntea asudată a lui Gheorghe. — Lentă... de ce te-ai măritat tu? îi şopti acesta < — îac'aşa ! spuse ea aspru. Dacă nu s'a găsit altul : EI întoarse repede capul, să vadă dacă nu-i-aude ridicând-o dela pământ. Lentei i. se învăluiră fustele î: In clipa asta nimic nu ora mai frumos ca jocul. Numai Să ţină aşa încă o zi. Gata ! Aşa de repede? Nu, nu s'a isprăvit. lozsi, trac ceva lăutarilor. Ceardaş? Fie! Nu se mai aude decât tr< flăcăii se învârtesc pe sub batistele albe cu miros de bu — De ce te-ai măritat, Lentă? — Nu ştiu... Aşa... S'a gătat şi ceardaşul. Flăcăii leoarcă, îşi şterg o. largi ale cămăşilor. Toţi sc aşează. Oare n'o să se duc stea de vorbă cu şontorogii ceia bătrâni? Aruncând o privire într'acolo, Lenta îl văzu pe E mâinile deasupra capului: „Ce-o fi cu el?" Gherdan, care LENTA 55 Boşneag, so întoarse brusc şi, făcânuu-şi ioc cu coatele, se apropie de lăuta ri: — Bine-i să fii tânăr, făcu el cu glas ridicat, dar nu-i rău să fii nici bătrân. Ziceţi-i dar, una de pe vremuri, care-mi n'âeea mie: „De-ar fi mândra'!) deal ia cruce"... fără să ştie cuib, Lenta s'a trezit lângă perele. Alături 'lo u».,G:ioorghe, Care privea in gol. La stânga, îozsi, în ;-r Ionela lut albastră şi nouă, îi şoptea cevo ¥ ari ti Jndricăn. Lenta fără să vrea îi auzi vorbind: — 'No, zi... Nu ne ştim noi veseli? Să vezi, Ia primăvară când slobod tractorul... — Te-oi vedea... In clipa aceea, cântecul so ridică din toate părţile Cântară şi moşnegii, iar printre ei, Tulucan paznicul, care băuse şi ei o îcacă: De-ar ji mândrei'n deal la cruce De trei oii pe zi ni as duce... Dar măiidra-i cale departe Nn poci merge făr'cle carie. Şi cartea... nu-i cin'mi-o face Căci primarul nostru zace... Do câte ori n'a auzit Lenta cântecul ăsta? II cânta şi taică-său, Toader, când sc întorcea a fuma t dela crâşmă... Şi ea, ia tută mică, parcă vedea un drum lung, pe caro hălăduia amărît, un voinic iară mireasă. După asta a mai jucat multă vreme, mereu cu Gheorghe. „Şi ce-i dacă babele şuşotesc? Altă treabă n'au!" S'a făcut seara târziu. Sus, în jurul lămpii, se învălătucesc nori albăstrui de fum de ţigară. Câţiva bătrâni moţăie, cu lulelele stinse; şi miroase a văruiala proaspătă. Repede a trecut şi duminica. A doua zi, oamenii se vor apuca de treabă şi ea va rămâne singură. Ce-ar ii dacă s'ar duce Ia câmp?... Dacă i-ar spune lui Mihai drept în obraz, că s'a săturat de viaţa asta, de roabă... Ori o Iasă la muncă, ori so desparte de el chiar de-o taie în bucăţi. Că mai bine tăiată în bucăţi, decât putrezită între pereţi mucegăiţi. De ce s'o căsătorit el cu fată tânără, dacă i-e frică că i-o fură cineva? Barem să fi avut de ce s'o bănuiască. Dar nu, până acum nici în uliţă n'a ieşit singură ca să nu-1 supere. So auzi un ţiuit do vioară care aducea a plâns ascuţit dc copil mic. Ţuluga, primaşul, un ţigan ca tăciunele, îşi acorda vioara. Doamne, frumos a fost! Barem dacă Mihai ar duce-o în fiecare duminică la Cămin. Pe urmă îşi aduse aminte că peste o săptămână Miitai va trebui să se ducă clin nou la Oradea, să plătească rata a treia la mobilă. Mitru se apropie de ea: — Cum ai petrecut? — Bine... "— De ce nu vii mai des? E păcat că te-ai lăsat de corul nostru... Nu-ţi aduci aminte cât de bine a fost acum doi ani, când ne-am dus la Salonta? Toţi te-au lăudat... Am să-1 iau eu la rost pe Mihai. Ce dracu', parcă trăim, în lumea cea veche... Şi să vii la lucru... — Cine-a pregăti de mâncare? — Da' ceilalţi cum fac?... Taică-tău. te-a cam ţinut pe palme, bărbatul de-asemenea... No, apoi nu! Doar eşti tânără... Ea nu-1 băgă în seamă. Se trezi căutându-1 cu privirile pe Gheorghe, II văzu în cealaltă parte a sălii, între oamenii cu care stătuse de vorbă 56 FRANCISC MUNTEANU la început. Oamenii păreau înfierbântaţi: vorbeau cu glasuri ridicate, mânioase. „Doamne, numai să nu i se întâmple ceva". încet, ca să n'o bageGher-dan de seamă, se furişă prin mulţime spre grupul unde era Gheorghe. Apoi, ca unul pe care discuţiile oamenilor îl privesc, se vârî printre ei. Se învârti cât se învârti până ce reuşi să se aşeze chiar în faţa lui Gheorghe. îşi închipuia că acesta, văzând-o, o să curme vorbăria. Dar Gheorghe era prea prins în discuţii, mai ales că gospodarii i se adresau de-adreptul lui: — Să ne dea banii, strigă cineva spre brigadier. Trece iarna şi nu ne-am luat de niciunele. — Era vorba că o să se cumpere tot felul de vite! Unde-s? — Mai bine să ne dea ce ni se cuvine. — Da' la adunarea generală de ce aţi votat sa se cumpere soiuri de prăsilă? întrebă Gheorghe, liniştit. — De proşti! — Doamne, doamne, ş'acum n'aveţi ce mânca? se întoarse Gheorghe, batjocoritor, spre nemulţumit. — Ba avem, mormăi acesta, mutându-se când pe un picior, când pe altul. Avem, da' vrem să ştim ce-i cu banii? — Am cam auzit noi că... — clipi din ochi Boşneag, întărâtat, arătând cu mâna spre Lică, apoi se opri. — Ce-ai auzit? se înfurie Gheorghe. Spune în faţa oamenilor, ce-ai auzit? Boşneag tăcu, stânjenit. Tuşi în pumn şi-şi făcu de lucru cu pipa care nu trăgea cum se cuvine. — Vă luaţi după tot felul de vorbe... Mai bine aţi căuta cine le scorneşte. Gheorghe se înroşise tot. Făcu un pas înainte şi puse mâna pe umărul îui Boşneag: —Da' ia fă bine şi spune-mi: grâu ai luat destul? — Păi am luat ceva, că de-aia am muncit. — De ce nu vinzi ce n'ai măcinat de pită? Boşneag îşi ferea privirile. ■— Hm, hm... aşa-i — clătină din cap dela o vreme —de ce nu-1 vând?... Gheorghe,bucuros că-1 înfundase, voi să plece, când Boşneag îl apucă de mânecă: — Toate-s bune şi frumoase. Da' preşedintele de ce nu 1-a vândut? Ha? Şi el... de unde are bani? La asta să-mi răspunzi! ■ Lenta tresări: „Cum e cu putinţă să se vorbească astfel despre Goldiş?" şi se miră că nu-i pare rău. Dimpotrivă, o bucurie prostească pusese stăpâ-aire pe ea: ar fi vrut ca Boşneag să mai vorbească despre Mihai, despre jrâul pe care-1 avea în pod sau despre ori ce, numai să nu se lege de Gheorghe. Dar Gheorghe, aprins, nu-i dădu răgaz. Se răsti la el: — Să-ţi fie ruşine, om bătrân, şi se apropie ameninţător de el. Du-te ji-I întreabă. — La toate ai răspuns, mormăi Boşneag descumpănit, gata să plece, când îi veni ceva în minte şi se întoarse biruitor: — Da' ia să te văd... tu ce zici de alde Lică a Birăului, care vor să se bage în gospodărie?... — D'apoi îmi pare bine... Boşneag îşi încleşta pumnii cu supărare: — Iţi pare bine, zici, că se bagă sărăntocii la mălai?!... Acum tare uşor le vine... Pe spinarea noastră... Ha, nu răspunzi?! LENTA 57 Gheorghe se apropie şi mai mult de el şi-1 prinse de umeri. — Bace Boşneag, nu ştiu dacă ce spui sunt vorbele dumitale, dar ele se potrivesc de minune oricărui chiabur. Ori eşti certat cu Lică?... — Nu-s certat şi te poftesc să nu mă dăscăleşti, — şi-şi scutură de pe umeri mâinile lui Gheorghe. — De ce să se căpătuiască Lică din munca mea, ha?... — Ai vrea să rămâie sărăntoc toată viaţa... — Că eu nu mai pot de grija altora. Că de mine tot satul a avut grija.. Nu-i aşa?... Gheorghe îi întoarse spatele. Boşneag prinse glas. — N'ai ce să-mi răspunzi, ha?... Vrea să se bage Lică în gospodărie, începu să explice oamenilor din jur, să-mi ciugulească pita. — La dracu', tuşi Grigore Vântu, văcarul gospodăriei, prins şi el de avântul lui Boşneag. Âşa-i! Noi ne spetim şi ne betegim şi acum, ia masa pusă, poftesc domnişorii. Apoi nu! Eu spun să... — O vreme căută în gând, scormonind în adâncuri după ceeace voia să spună, dar negăsind nimic potrivit, îngână scurt: — Aşa-i! Boşneag are dreptate!... Boşneag, mândru de această apreciere, se ridică în vârful picioarelor să vadă peste capetele oamenilor, dacă Lică mai e în sală. Lică stătea tot lângă dulap, somnoros. Văzându-1, Boşneag se burzului: — Apoi dacă se bagă el în gospodărie, ies eu. De ce n'o intrat când am intrat şi noi, când o fost greu?... — Că doar n'o fi fost prost — puse paie peste foc Vântu —, să vină la arat. Vine la seceriş. Vine la grăunţe. — Să mă duc să-1 întreb, îşi spuse mai mult pentru sine Boşneag. Să-mi spuie mie la obraz de ce vrea să se bage acum... In clipa aceea începu Ţuluga o „Mureşană". Zicea cu atâta foc, încât Ibric, contrasul, trăgând cu putere de arcuş, îşi rupse o coardă, dar nu se încumetă să se oprească la mijlocul cântecului. Descumpănit, Boşneag rămase locului. Pe urmă se vârî în mijlocul dansatorilor şi aşa, legănându-se, călcat în picioare, înainta spre Lică. Gherdan nu vedea nimic din toate astea, stătea într'un colţ discutând cu ziaristul din Bucureşti, care-şi nota toate cele în carneţelul cu scoarţe cafenii. Tresări numai atunci când scaunul trântit între femeile bătrâne se rostogoli în ţipetele celor din jur. Lică, surprins şi speriat puţin, uită să răspundă la pumnii lui Boşneag. — Na, făcu acesta, acum te bagi la mălai, ha?... Acum?... Vrei să-mi iei pita mea?! Pentru tine am muncit eu, ha? Şi lovea la fiecare „ha". Gheorghe împinse pe Lenta de lângă el, alergă într'acolo şi-1 apucă pe Boşneag de umeri. II răsuci odată şi-1 trânti lângă soba de teracotă. Boşneag începu să înjure. Lenta, înspăimântată, nu mai aşteptă. De ce a stat şi până acum? Căută în jur să-şi ia rămas bun dela Gherdan, dar în hărmălaia asta nu mai deosebea feţele oamenilor. II văzu numai pe ziaristul din Bucureşti care se înghesuia spre ieşire. Ieşi în urma lui. Afară era frig. Ninsoarea contenise. Doar din când în când câte-un fulg răsleţ i se lipea de gene, umezindu-le. Dinspre munţii Codrului sufla un vânt tăios, repezind norii zdrenţuroşi şi joşi de pe cer. Se grăbi spre casă cu paşi mărunţi. Locuia pe uliţa a doua dela Cămin, tocmai la capăt, spre marginea satului. Ca în fetie, îi era frică. Erau atâtea întunecimi şi umbre, proptite sub gardurile groase de nuiele troienite... Dinspre Cămin se auzeau frânturi de voci, ţipete şi, din când în când, 58 FRANCISC MUNTEANU câte o înjurătură. La colţ., Lenta se opri Jocului, curioasă să afle ce so mai întâmplă. Dar cum nu venea nimeni dintr'acolo, hotărî să-şi urmeze calea, îi era teamă t-u nu i se întâmple ceva lui Gheorghe. Ştiindu-i acolo, între bătăuşi, so timţea vinovată cu plecarea-i pripită, dar nu se mai putea întoarce Ce păcat de seara asta. Şi se stricare numai din pricina iui Boşneag. Allmia-teri ar fi îb;4 şi ucum la Cămin, alături de Gheorghe. ( ând îşi aducea aminte de strânsoarca K-aţeior lui, simţea în tâmple vâjâitul puternic al 'âi£geitt," vântul ci Ireevo flobod, şuerând jalnic; era co o piui a re. nit'epaitr.lă, înăbuşiiă. Şi ne îîcrştcptalo, ajunşi lângă o bulurupit, (j ~ rujn'h.'t puicinic, slrângâna-r lângă ol. — De co n'aî aşteptat? Acum i nine? E bine anim? Spune... INYvcn putere so-i utjp'nfil. luunr.tt aşa, pierdută, în vreme ce mâinile lui mari o niAngâiau, îi Irănuiuisu umerii. Încercă sâ-i nună cotul în gât, dar mâna, ca şi cum ar fi cui lai do altă poruncă, &c fucoiâci 111 jiu'ui grumazului încordat. Şi ca uită toată singurătatea, urîlul, odaia rece care o aştepta, zilele una ca* alta, nu mai auzi nici vântul core ?e strecura îngheţat deasupra lor prin crengile desfrunzite. Nu auzea decât vâjâitul caid al sângelui şi şoaptele Iui: — Mi-ai fost dragă... totdeauna mi-ai fost dragă... deccn'ai aşteptat?! Zi: de ce? N'ar fi putut spune cât timp a trecut. Ii tremurau mâinile, picioarele şi tot trupul. El îi scutură zăpada de pe catrinţă apoi îşi ridică de jos căciula şi se îndreptară spre casă tăcuţi, plini de frig. In poartă, el voi să intre, dar ea îi spuse: — Nu, Gheorghe... încuie repede poarta şi fugi în odaie. Se trânti îmbrăcată deasupra pernelor înalte şi începu să plângă. 2 A doua zi, când se întoarse Mihai, se ferea să i se uite în ochi, ca şi cum el ar fi putut citi în priviri. Ca de obicei, ei îi povesti pe scurt ce a făcut la Oradea, apoi tăcu. Dela o vreme, deschise geamantanul şi scoase darurile aduse: o bluză nouă de mătase, câţiva metri de stofă scumpă pentru rochii, un lănţişor subţire de argint. Rămase cu ele în mână, stânjenit, neştiind ce să facă, apoi i le întinse: — Na... Ea încercă să se bucure; i se agăţă de gât, îl sărută şi şopti, cu glas întretăiat: — Ce frumoase sunt... Nu mai ştia ce să-i spună. Pentru o clipă îi trecu prin minte să-i pomenească de viaţa lor neizbutită, de Cămin, de Gheorghe. Dar n'avu curajul, se mulţumi să-i răspundă scurt la întrebări, să-1 ocolească. Goldiş era prea obosit să-i vadă frământările şi spre norocul ei sosi şi Vărzaru. Acesta, alături do Goldiş, părea şi mai mic decât era. Mai cu seamă că în faţa preşedintelui îşi ţinea umerii îndoiţi. In toată făptura lui era ceva slugarnic: până şi în priviri. Cu toate astea, acum Lenta se bucură de sosirea lui. Cel puţin nu trebuia să fie singură cu Mihai. Nu se temea că Vărzaru ar putea-o vorbi de rău, mai cu seamă că Goldiş nu punea mare preţ pe cele spuse de socotitor. — Aţi venit, tovarăşe preşedinte? întrebă oaspele cu o curiozitate prefăcută, după ce se aplecă de mai multe ori în semn de salut. 60 FRANCISC MUNTEANU Lenta plecă din bucătărie să-i lase singuri. Ştia că e de prisos acolo şi nici ei nu-i făcea plăcere să-i asculte vorbind. — O fost ceartă mare la Cămin, începu Vărzaru. S'o războit Boşneag cu Lică. In timp ce vorbea, căta pe sub sprâncene spre preşedinte, să vadă dacă cele spuse de el îi fac sau nu plăcere. Goldiş asculta, cumpănind fiecare vorbă. Nu-i plăceau veştile aduse de Vărzaru. Acesta înflorea fiece fleac: asemăna băţul de chibrit cu bârna şi jarul unui muc de ţigară cu arderea unui stog de grâu. — Boşneag o bolunzit dela o vreme, mormăi. ■— Să nu crezi — sări socotitorul. Pe urmă coborî vocea ca şi cum ar fi vrut să spună o taină. — A vorbit şi de bani..A auzit tot Căminul. Să mă trăsnească dumnezeu dacă nu! A întrebat de unde are preşedintele atâţia bani?... — O întrebat de unde am eu bani? se aplecă Goldiş spre el. — Da. Şi mie mi-e teamă. Ar trebui să punem banii Ia loc. Dacă vine un control, ne-o lua dracu' pe amândoi... — Taci. — Iaca tac... Eu îţi spun numai. Poate să iasă tămbălău mare... Că n'ai cum să le spui că ai luat banii cu împrumut... —- Taci, am spus, se mai răsti odată Goldiş la el. N'au cum să ştie de unde am bani. Vorbea tare ca şi cum s'ar fi certat cu cineva şi Vărzaru, de teamă, se chirci. — Altceva nu s'o întâmplat nimic. Am pus două muieri să spele geamurile la sediu şi să frece pe jos. Apoi am controlat inventarul la fierărie, lipseşte un cleşte mare de potcoavă. Cred că l-o luat fierarul. I l-am pus la socoteală. Goldiş aşteptă până ce Vărzaru ieşi în uliţă, apoi începu să se plimbe prin bucătărie: „N'o fi tocmai aşa cum a spus Vărzaru", se gândi. Totuşi, o uşoară teamă îi încolţi în inimă. Dădu dispreţuitor din mâini, apoi căută cheile podului şi se grăbi spre şură să scoată scara cea mare. Trecu o săptămână fără ca Lenta să iasă din casă. La gândul că s'ar putea întâlni faţă în faţă cu Gheorghe, simţea că i se înmoaie picioarele. .După apă mergea doar seara târziu, când ştia că nu mai o nimeni la arteziană. Slăbise. Noaptea se trezea speriată şi rămânea cu ochii deschişi până dimineaţa, ascultând sforăitul neliniştit al bărbatului. Câte odată îi venea să lase totul şi să se ducă Ia Gheorghe. Nu-i mai păsa de ceeace vor zice oamenii. Numai cât îşi aducea aminte de el şi se îmbujora, o cuprindeau fierbinţelile. Altădată se înspăimânta la gândul că s'ar putea întâlni cu Gheorghe. Cum o să-i spună ca unui strein: „Bună ziua"? Şi pe urmă?... O să treacă mai departe, privind ţintă înainte? Bar, când auzea în casă vorbind despre Gheorghe, despre frământul care pusese stăpânire pe sat, i se aprindeau licăriri ciudate în ochi. Se temea ca Gheorgbe să nu se încurce în vreo încăerare, mai cu seamă că era convinsă că lucrurile nu merg tocmai cum ar trebui la gospodărie. Chiar şi Goldiş amânase cu câteva zile plecarea sa la Oradea, din cauza Iui Boşneag care părea tare nemulţumit de mersul lucrurilor. Lenta se temea că şi LENTA 61 Gheorghe o fi prins de aceste nemulţumiri, altminteri nu-şi închipuia de ce n'o caută s'o vadă măcar. Sau nici acum să nu se fi schimbat şi să fi rămas tot „Prostul" pe care-1 ştia ea... Ar fi vrut tare mult să vorbească cu el. Şi iată că faptul de care se temea şi-1 dorea totodată, se întâmplă. Peste vreo două săptămâni, într'o duminică seara, când bărbatul se dusese din nou la Oradea, se întâlni cu el. Gheorghe ieşise tocmai dela Cooperativă. Lenta tăcea, tremurând-, gata să scape olurile din mână. Răguşit, el îi dădu bună seara, apoi se trase la o parte, să-i facă loc. Dar Lenta nu se mişcă. Piespira cu greutate. Pe uliţă nu era nimeni, din streşini picurau molcom, stropi cântători de apă Prin uşa Cooperativei străbăteau frânturi de cântece vechi. — De ce n'ai mai venit la Cămin? o întrebă el. — ...nu ştiu... Privea, mirată, obrazul lui schimbat. Era ca un copil care aşteaptă să fie prins cu o i'aptă rea. Părea că nu ştie ce să facă cu mâinile, se sfia să i se uite în "ochi, se întorcea mereu. Şi atunci o străbătu o bucurie năvalnică, aşa cum nu cunoscuse încă niciodată. — Prostule... Doamne, cât eşti de prost... El se întunecă la obraz, jignit. Sprintenă, ea îşi ridică olurile şi se îndreptă spre casă. Lăsă poarta deschisă şi aşteptă multă vreme, în tăcerea odăii, tulburată numai de duduitul înfundat al lemnelor din sobă, care aruncau în răstimpuri pete roşii dea-lungul pereţilor. Ceasul ticăia blând, ca o pisică ce toarce vremea. Şi când auzi poarta, scârţâind încet, rar, în răstimpuri, ca şi cum o mână tremurătoare ar fi deschis-o treptat, ştiu că era el. îşi puse palmele pe obrajii încinşi. El bocănea în târnaţ, apoi intră bodogănind, fiindcă nu ştia ce să spună. Mai târziu, el o rugă să tragă perdelele şi să aprindă lampa. In lumina ei galbenă, Gheorghe privi încurcat jur împrejur şi rămase uimit. — Doamne... frumos e la voi... Ea n'avu ce să răspundă şi Gheorghe, aşezat pe pat, nu se vrednici la vorbă: ţinea buzele strânse şi-şi încreţi fruntea. — De ce eşti necăjit? — îl trase ea de mânecă. — Spune! El tăcu încă multă vreme, îngândurat, rotindu-şi privirile: — Iacă aşa... Mă simt ca un hoţ... — De ce? Fiindcă m'ai furat pe mine? Râdea copilăreşte, fără griji. — Nu... — încercă el s'o lămurească, dar îşi vorbea mai mult sie-şi decât Lentei. — Într'o vreme, badea Mihai o fost pentru mine omul cel mai bun. Mai cu seamă când o plecat frate-meu, Antoniu... M'o ajutat... Da, m'o sfătuit... Pe urmă... — dar asta nu mai apucă să spună. — Nu-mi pasă! sări ea. „Nici mie" vru să strige şi Gheorghe, dar se reţinu la timp. Ce rost ar fi avut s'o întărite? Ştia cât îi de încăpăţânată, de neştiutoare. Dealtfel, el gândea despre Lenta cu totul altfel decât ceilalţi din sat care se luaseră după vorbele bătrânelor. Poate deaceea, în zilele când auzise că preşedintele a pus ochii pe ea, îi venise să râdă. „Ce vrea bătrânul dela Lenta?" Numai în seara nunţii pricepuse că toate câte au fost, nu erau vorbe. De câteva ori se hofărîse în noaptea aceea să se ducă peste nuntaşi, şi dacă nu s'ar fi îmbătat de unul singur, de bună seamă că s'ar fi dus. — Cum nu-ţi pasă? spuse el în cele din urmă. Se poartă urît cu tine, te bate? Spune — o apucă el de braţ, îngrijorat. Lenta care nu pricepuse nici întrebarea, nici tăcerea de mai înainte 62 FRANCISC MUNTEANU a lui Gheorghe, se înciuda. Un val fierbinţeli goni prin i eu ţie"... —■ Da' de unde! Nu vezi câte de toate mi-a luai Şi sări de po patul îmboţit, se repezi şi trase certări Cu mâini nerăbdătoare răvăşi totul, asvârlind în odaie grea, rochii, Muze, catrinţe, cămăşi de borangic, o sticlă mari, grei, de on, cu încrustaturi «ie argint. — Uite câte am! — apoi îşi ţuguie buzele... Gheorghe tăcea. îşi scoase tabachera do tinichea ţigare. „La cc gândeşte? se întrebă Lenta. De co tace, t ştii niciodată cu co I-ai supărat, de ce nu scoate o vorbă" să adune, tristă, lucrurile. Apoi, nehotărîtă, se a prop — Vezi cc boa o Mihai? Spuno-mi, caro fată e mai î: El se ridică în picioare, înalt, ameninţător: — Staţi cu grofii... De unde arc Mihai atâţia ba trăit aşa domneşte... Ea-şi îndreptă şalele, lăsând să-i scape totul dir încordată , de tristoţe: •— Să nu vorbeşti prostii, şopti. Do vroi să mă t mâine... Atâta că... mi-o greu... pentru Mihai... El e — Bsm? S--0 înfurie Gheorghe. Do ce o bun? Pentru mnioreşti? Do ce le-a luat? Om bătrân, îi trebuia fată • to uiriplo de boarfe! Înhaţă un pumn de haine şi-1 mototoli în mână. — Cu astea te-a cura parai? Spune?... Ea roşi ca sub o lovitură. Işi pleci! ochii. — ivi]o »;u-rai pasă «Io toate astea... aşa să ştii., purta (iacă nu-ţi p.Ycc fio... Gbonrgiie o prime de umeri şi o strânse Sa piof sălbatec al râniîor, re-'pirHift caldă, întretăiată. Ar fi % să nu se sfârşească niciodată. Dorea din lot sufletul să i să-i vadă, iar ci să-i spună în faţă, deschis: „Uite, tovarăşe Goldiş, n'aro nici un rost să ne cor Lenta, şi ea mă iubeşte pe mine. Da ce stai în calea n oui bătrân, ai copii, ic-u-mă şi po uaino să trăiesc." — Troliuio -a stai de vorbă cu Goldiş... Lenta so retro-o, speriată... „Douinae, doamne", li vine în minte că.treLn-o să stea do vorbă cu Mihai, sau putoa afla că-1 iubeşte po Gheorghe, se îngălbeneşte noaptea, când obosită d» atâtea frământări so vede aove prinde puteri nefireşti, curaj bărbătesc, spunându-şi sie — Să stai do vorbă cu Goldiş, m-ii spuse odată G ascundem ca furii dacă iu; iubim! Sau dacă vrei, o să sta Dealtfel, ora holărît pentru aco.il pas. Uneori, tremi că oamenii, colectiviştii, ar putea afla că umblă po a seu, tată. La nevasta preşjdinleiui ! O, doamne, co s'ar în şti coi din afara colectivei, do bună--'-oam 1 ar spune că muierile. Ar face atâta rău gospodăriei cât n'ar fi în chiaburi. Nu, nu! Trebuie să" vorbească cu Goldiş. — Lasă-mă po mine, sări Lenta. Po mine mă ; spun... Tu nu ştii cât îi de rău. Numai cu am să-i pot înţeleagă, murmură, ca să-1 liniştească pe Gheorghe. LENTA Gheorghe o mângâie mulţumii: va trebui să-şi schimbe casa dacă aduce femeie. Totuşi, în această mui turnire se strecura şi o undă de nelinişte. „Numai . ă n'o tărăgăneze Lenta". Mai ales că unii au început să sporovăiască pe sooote/:3a Lui încă în scara aceea de duminică, când a jueol-o. Deodată tresări: co-ar fi dacii cineva l-ar vedea aici, in casa Jui Go'dh? Dinlr'o-dată îl năpudiră cai•?urile. Lăută îa grabă spre uşă, spre fereastră, să vadă daca nu-i pândeşte cineva. — Nn poale ;ă pico nimeni? — Ni;, nai ni o.io toarnă. IVlihai nu so întoarce decât mâine. 5lăM'>"ă o vromo aşa, făcuţi, ascultând şucralul subţirea! vântului şi trosnetul rar al lemnelor din sobă. Ga să-i aducă aminte că sunt singuri, mimai el şi ea, Lenta so ridică şi-1 sărută pe buze. 4 In săptămânile caro urmară, nu mai ţinură seama de nimic. Dragostea lor era J'uriunoasă, Iară întrebări. In ziua când Gheorghe ştia că Lenta treime să vio la ol, mi mai avea astâmpăr. I so părea că ceasul macină vremea cu o încetineală ucigătoare şi că din clipă în clipă poate cădea Mihai, venit aşa, fără pricină, iar singura bucurie a Lentei era să stea vii ceas, două, în odaia iui Gheorghe, cu capul po umorii lui puternici, să-i aeenJtfe vecea învăluitoare. Do câte ori încerca ol s'o doscoasă, să alio cum trăia, cu bărbatul, Lento so întorcea cu faţa la perete: stătea aşa multă vreme, şi în tăcerea asta, lăsata grea între ei, nu se auzea decât umbletul îndrăzneţ el şoarecilor în pod. Şi totuşi, odată, îi povesti lui Gheorghe totul: cum s'a măritat, silită do părinţi, şi ii iudeii ora prea proastă, singură şi neajutorată. — Dp ca lu vrei... fug cu tine oriunde... In lumea maro... N'o să no ştie nimeri do urmă... Mergem la Bucureşti, dacă vrei... Li râse îngăduitor, bătând-o uşor pe umăr, ca po un copil. — turn să-mi bis sa! ui!... E bine aici. Numai cu Goldiş să vorbim. In sinea lui hotărî;o nu odulă să se ducă peste capul Lentei, ia Goldiş. Dola o vreme i so părea cii coi din sat se uită cu alţi ochi la el. Dimineţile so trezea obosit, ca dintr'un vis urît. Ziua nu-şi găsea locul în casă şi nici chef do lucru nu avoa. Nu mai dorelecaso do multă vreme în curte: leronelo slăkfiu în zăpac'a' neclăditc, netăiate. „Casă de becher", spuneau oamenii, dar Gheorghe ciula alic înţelesuri în spatele acestor vorbo. într'o zi, la ( <>oporativă, so întâlni.^ cu Lică a Birăului. Vorbiseră despre lemne şi, din vorbă în vorbă Lică pomenise despre un pădurar, unu' J lie Teleagă căruia i-a fugit nevasta cu un ţigan scripcar. Ghoorgho se făcuse galben şi îndrugase: — Vpn ne, baco I dea... Lică jiu se lăsase rugat: povestise cum moţul coborîso din munţi, cum nscul, is.e po drum tăişul soc urii şi cum despicase în două capul ■•crjpc.xrului. După cc se despărţise de Lioa, Gheorghe se întrebase dacă acela nu anume îi povestise păţania pădurarul ni. in uliţă n'avoa curajul să priv^scă oamenii în faţă. iar alunei când pleca Lonţa dola ol şi rămânea singur, ci.au j sc parca neprimitoare, duşmănor1 a, ca po vremea când nu plecase încă clin ea, Jrnlo-său, Antonii!. Acum, dacă so întâmpla să-şi aducă aminte de Antoniu, nu putea pricepe nicicum d,» cc nu i s'a împotrivit niciodată. Po vremea aceea so simţea numai ruşinat când mergea la şedinţele organizaţiei (le bază, ştiind că acasă Antoniu fierbe ţuică pe ascuns, cu gând să deschidă cârciumă. 64 FRANCISC MUNTEANU — Nu faci bine, măi Toni, se ruga de el. Fii om de omenie. Te-ai pus şi tu acum să te îmbogăţeşti în spatele legilor. — Tu taci, Ghiţă, tu eşti mic şi prost. Nu te amesteca în socotelile inele. Pe urmă, într'o zi, pe nepregătite, Antoniu se mutase la Budureasa. Nimeni n'a fost mai fericit atunci ca Gheorghe. I s'a părut că se născuse a doua oară. Nu i-a răspuns lui Antoniu la nici o carte poştală şi aşa s'au înstrăinat. In ultima vreme, rar îşi mai amintea de el, mai cu seamă că tot timpul era frământat de gândul la Lenta. Când n'o vedea o zi, două, o tristeţe neasemuită punea stăpânire pe el. Se răstea la toată lumea, pe câmp înjura pentru fiecare fleac şi oamenii nu ştiau ce are. — I-o venit vremea să se însoare. E ca un bic. Uite-te numai la el. E drept, Gheorghe plesnea de sănătos ce era. Toate ţoalele cumpărate cu un an în urmă, îl strângeau. De câteva ori so gândise să stea de vorbă cu tovarăşul Gherdan, dar se răsgândise de tot atâtea ori. „Ce a spune baciu Mitru despre mine?" Odată totuşi, când discutaseră despre cazul lui Boşneag, Gheorghe îl trase deoparte pe Gherdan: — Am o vorbă cu dumneata, tovarăşe Mitru. Merseră împreună în spatele grajdului, în cămara cu scule. . — Ei, care-i baiul? începu Gherdan. Tare te văd schimbat. Dela o vreme parcă tot satul a înebunit. încerca să pară încruntat, dar Gheorghe ştia că lui baciu Mitru îi plăcea dacă se frământa satul. Aşa a fost şi în patruzeci şi nouă, la înfiinţarea gospodăriei. Unii aruncau cu pietre după Gherdan, înjurau, dar el nu ţinea socoteală de asta. „Oamenii se frământă. Din asta numai bine poate să iasă, spunea el în organizaţia de bază. Ce importanţă are că m'au bătut pe mine şi i-au spart geamurile dela casă lui Tul-ucan? Tulucan o să-şi pună geamuri, iar eu am să mă vindec. Dar viaţa păcătoasă de dinainte nu se mai poate lecui". Numai Gherdan nu era îngrijorat când mai toţi care se înscriseseră pe listă s'au şters de pe ea. „E bine aşa, le zicea comuniştilor, înseamnă că oamenii nu intră în gospodărie de floarea cucului ci cântăresc binele şi răul, se conving. Numai să ai încredere în ei". Mulţi au crezut atunci că Gherdan a dat în mintea copiilor. Tulucan, care era mai aprig, 1-a şi reclamat la raion, dar raionul tot lui Gherdan i-a dat dreptate. Şi aşa a fost, cum a spus el. — Ei, dece nu vorbeşti? mai făcu odată Gherdan văzând că Gheorghe se codeşte. — Ce să zic, începu el în cele din urmă, ruşinat că vrea să-i ridice lui baciu Mitru o problemă atât de măruntă ca a lui, atunci când secretarul se bucură că se frământă satul. întoarse vorba. — Eu cred că ar trebui să-1 judecăm mai aspru pe Boşneag. — Şi pentru asta m'ai chemat aici în şură? se încruntă secretarul de partid. Ei drace! Asta puteai s'o spui şi în şedinţă şi o lămuream pe loc. Că poate şi alţii gândesc la fel, dar n'au curajul s'o spună, cum nici tu, Gheorghe Fetcu, n'ai avut curajul. Eu zic dimpotrivă. Boşneag trebue lămurit. Şi nu cu boa ta, aşa cum vrea el să-şi facă dreptate. Că P>oşneag e gospodar bun, noi n'am ştiut umbla cu el. Trebuia încă din toamnă să vorbim cu colectiviştii noştri, cum că la primăvară or veni oamenii să se înscrie. Până acum s'ar fi obişnuit cu gândul şi ar fi avut timp să-şi dea scama că aşa e bine pentru gospodărie. Noi am fost proşti! Asta e! De ce să-1 judecăm aspru pe Boşneag, când lucrurile, privite din bucătăria Iui, îi dau dreptate. Trebuia LENTA 65 să-i fi deschis ochii, să vadă lucrurile nu de acasă, ci de aici din gospodărie, că aici e adevărata lui casă. Asta e, Gheorghe! Gheorghe se bucură că nu-i spusese nimic. De bună seamă, s'ar fi făcut de ruşine. In drum spre sediu, Gherdan îi aruncă într'o doară: — Da' de Goldiş şi de nevasta lui, ce zici? Gheorghe căută să prindă privirile iui Gherdan, să vadă ce anume vrea să spună cu această întrebare. Dar Gherdan păşea alături, tăcut, fără să se uite la el. — Apoi ce să zic? făcu Gheorghe. De atunci n'a mai stat de vorbă cu Gherdan. Iar Lenta, ori de câte ori Goldiş pleca din sat sau avea vreo şedinţă care ţinea mai mult, pornea prin răstoci, se strecura prin stuful înalt, uscat, pe sub rădăcinile scorburoase ale sălciilor putrede, până la casa lui Gheorghe. El o aştepta în prag. Timpul sbura: alături, ascultau amândoi cum dealungul streaşinilor curg picături de apă, cum trosneşte ghiaţa pe baltă. El îi lua capul în palme şi-i cânta încetişor, cu vocea lui groasă: N'am venit la voi în şură, Ano Lugoj ano, Să mă uit pe sub căciulă, Ano Lugoj'ano, Ci-am venit să foc o fată... Lenta se întorcea acasă cu capul sus, călcând cu mândrie, bucurându-se în toată fiinţa ei de vântul călduţ, desmorţit şi şuerător de început de februarie. Departe, sub stele, zăpada scânteia în mii de focuri albăstrii, pomii cocarjiţi sub greutatea omătului păreau nişte mogâldeţe mărunte, iar luna râdea ca un obraz grăsuliu şi beţiv. Ci-am. venit să foc o iată Să mă pomenească odată... Gheorghe... Gheorghe... 5 Ori de câte ori cobora Goldiş din pod, unde se ducea să-şi vadă grâul, faţa îi era luminoasă, îmbujorată, aducând cu aceea a unui Goldiş, mai tânăr, mai împlinit. Dealtfel, toată înfăţişarea i se schimba atunci: nu mai ţinea umerii încovoiaţi ca sub o povară nevăzută, umbla ţeapăn de parcă ar fi înghiţit un par. Altminteri, şi mai ales dacă era neras, Lenta îl asemuia sfinţilor pingăliţi pe pereţii bisericii, în dreapta şi stânga altarului. Când cobora din pod, nu numai înfăţişarea, ci şi firea îi era alta: era mai darnic, mai bun. Glumea cu toată lumea, era vesel de parcă ar fi câştigat la loterie, înainte vreme o ducea şi pe Lenta în pod, numai că ea se plictisea repede, nu găsea nimic neobişnuit în vânturarea în palme a grăunţelor. Goldiş, văzând-o nepărtaşă la bucuria lui, se încrunta la ea: apoi se deso.bişnui s'o mai cheme la grâu. într'o Joi seara, când urma să plece la raion, o chemă totuşi: — Vino, Lentă, de-mi ajută să aprind lampa. Eri toată noaptea am auzit şoarecii. Or fi ros sacii. — Nu mă duc, îi răspunse ea. Dacă ţi-e dor de grâu, du-te singur. Numai să nu întârzii la tren. E şapte. 5 — Viaţa Românească 66 francisc munteanîj , Supărat, Goldiş renunţă. Se învârtea prin casă neeăsindu-si locul' Iar Lenta il tot îmbuna cu tronul: că-i şapte si zece, că-i sapto si un sf»rt până când această stăruinţă încolţi un gând în mintea iui Goldis.Se îmbrăcă încet, cu migala, îşi luă rămas bun şi plecă. Numai atât aştepta' Lenta. Săra ia duL p, îşi tcocfe Li-ta albastră do lână, cizmele roşii. Era tocmai gata do drum când auzi paşi în ogradă. Era Goldiş. Nu mai avea timp să se desime» Se aşeza m lata oglinzii şi începu să se pieptene. — Da' Cli tJr.e cc-i? so miră Goldiş. Undo to pregăteşti? Ea îi privi po sub sprâncene, lung. Bărbatul caro stătea în faţa ei i se părea *n strain, un om care iară pricină, îi tăia toate drumurile ce duc spre fericire. — Niciunde, spuse ca cu greutate. — Atunci do cc te-ai îmbrăcat? — Rostea cuvintele aspru, bănuitor , — Iac'aşa. N'am voie să mă gătesc? Ori nu-s ţoalele mele? Do ce mi le-ai mai cumpărat atunci? Să putrezească în dulap? — Undc-ai vrei să to duci, Leală! Şi so apropie do oa, privind-o ca ochii micşoraţi. Lenta se întrebă cum de-a putut : ta cu acest om cu caro n'avca nimic do 'îraourţit, pe care, scum îşi dădea «-ama, nu i-a iubit niciodată cu adevărat, li'înfruntă, si în ochii ei licărea ură şi dispreţ. — Niciunde. Unde să mă duc? Unde aş putea să mă duc? Nu-s ca vrabia în colivie?!... Goldiş, nemulţumit do răspunsurile ei, so plimba acdlat prin odaie. Dar dacă totuşi nu 1-a minţit, şi s'a îmbrăcat numai aşa?' Bănuiala nu se stinsese în ol, dar în suflet i se îneuihârise un sentiment do înduioşare. Nevastă tânără, şi mereu o las singură". Se dojeni în gând şi pentru'faptul că scăpase înadins tronul, apoi se apropie do ea şi o cuprinse do umeri. Lerla so feri do slrânsoare. apoi înciudată, so desbrăcăşi pregăti paturile. „Gliecrohe de bună scamă, mă aşteaptă do mult". Se culcă şi-şi trase duna poşte can. Goldiş mai slălu o vome lângă sobă, apoi so culcă'şi'el. întinse mâna după ca, dar Lenta îşi feri umorii. Noaptea, cu puţin înainte do douăsprezece, se auziră cioeănitori în geam. --Auzi, pai că bate cineva în geam — f-puro Goldiş mai mult pentru sirio, în timp ce ie sculă şi se apropie de ferea,slră. Lenta nu-i răspunse. Se prefăcu adormită. Giocănitiirilo so auziră din nou. Goldiş sări Ia fereastră, o doscLiso şi so aplecă în afara. O umbră se dădu un pas îndărăt, speriată do sgomotul obloanelor. — (.inc-i? •— Eu sunt, Bicaşul. Lcnţa răsuflă adânc şi-i dădură lacrimile. „Mărire fie doamne, mărire ţie". ' ' — Vino repede — so auzi vocea răguşită a Bicaşniuî —, o fatal Roza. Avem im vilei bun do pus la gazetă. ( red să aibă vreo cincizeci de chi'e. Goldiş slălc-a la geam descumpănit, fără glas, ruşinai parcă. Ar Si vrut să se ducă la Lenta să-i ceară iertare. — Vino odaia, spuse iar Bicaşul. Goldiş, trezit do răcoarea de afară, întrebă, strângându-şi cămaşa la gât: — Veferinaru-i acolo? " ' ° — Acum o venit şi el... —-Mama Iui de veterinar. II plătim degeaba. Ar fi trebuit să-i faci culcuş lângă Roza,s'o păzească Dacă i se întâmpla ceva? LENTA 67 — Cum să i so întâmple? spuse, supărat Bicaşuî. Am fost doară acolo. De două zile u'am ieşit din grajd. Hai, vino odată... Goldiş so îmbrăcă repede, fără să includă geamul.Când plecă Bicaşuî, se aplecă po ferea, tra ş: privi în toate părlilo. Uliţa ora pustie, numai un vânt rece aducea oii.'pro cimitir fulgi răşinii. Când so întoai'so acasă, în zori, bodogăni do umil singur: „Nici să dorm nu mai mă lasă. J/arcă fără mine s'ar duce dracului gospodăria". Se culcă, dar nu mai putu adormi. Gândurile ii sburau aiurea, Ia Lenta, la-ckcănitume Bicaşului, şi-i ora ciudă pe ol însuşi că-şi face necaz fără pricină. — Tare mult te-ai sebimbat, îi spuse Lentei în dimineaţa aceea. Nu mai eşti fată cuminte, nu to mai ţii do casă şi nici do mino.Co s'a întâmplat? Lenta care nu dormise toată noaptea, căută ceartă: — Dacă dumneata m'ai încins ca pe un fur! Vino primăvara, şi o să troacă şi vara, şi ou tot în casă am să pulrezo'C. Spre mirarea Leu ţoi, Goldiş nu se iv.ii Ia ea. Tarea obosit, pr'ns de griji. La îi tot .spunea „dumneata", Jar ol nici asta n'o băga în seacă — I ăi i.u ai tu toate colo în casă?...Care fală n'ar vaca să schiraLo cu tino?... — Niciuno, sări Lenta. Nici ana! Şi baciu Mitru jts'o. înlrel.»< t de co nu ies Ia conn, do cp oi'i'e rj în ci să ca o of ti coasă? oi n'em sGet ct-i spur. !.., — J uo.-'.o bir o! ri.oiâăi Goldiş. Nimeni să î.u po -l-t prija oas"i. Ji i Goldiş. Ai. jiiţelei.?... Şi I'tC-'/ gara. Că mi-s sătul do vorbărie. Lu nu .ri mai ştiu capul do -o. • v' ai vii şi tu... „Aceia, se gsadi Lct-ţt , acun ar trebui să-i spu.i.". îşi leă i.-iiiu iv. dinţi ş; spuso ca glas scăzut: — JSv-ini pl-ce viaţa cu dumneata ! — Ta cil ţi :.,„. a, roe, Nu-a picen, m-ţi j.l „cc \ F'e Cc lo nu-mi plac, şi io iac totuşi. (; p cio foniei w pr-a^'ă! Lu to îmbunez cu. ii.ato cV. «"G >Joat să-G fac do câte log lo şi ţio nu-ţi jsLco.Apii cit oii nu-li jocoo, nu-G place! A'lai c! — Am sa ies Ia Ioc ni... — in ci. *i asG o: pojvi.csoc!— se rîx''?.\' Goldiş în pici oro. Lc-nţa so gîrvaui lângă cuptor şi tăcu. Privind-o, lui G'Tuis { < fn milă: se apropo» do >a ş'-l h a cprî îo palme. Gs.rşa ave fota ; J'Gi ca var *. Ace? î*i ora arm uiu. ioora.ril.'care şi ;>L'oo«rj lui Go1! jş, le ca. 'iralo fiarsio ddr» sat cy m arso do s cuc ,i sua 10,nu a. i Geala r.voc î, ţf ca zăja 4a şi } \ ,x roşii de croooai că aci pîos-r c de cc -*. 1 a o1 noa-u, lo-şşii', îm| 'ot't în cozi, îi t târna pa i,v vi ş.i, în ţ \|t. ncaulosG, uinuuii s'ar f: oro ."I u'ftspr.» ca cu-i fală do ţăran. / \er- cora cj ăşf'rosc şi în uj.ibi.et: so legăna mlădios, ou paşi mari, arcuiţi, o. o parcă ar fi < vul picica.ro do eiuGe. Vru s'o îioLsmezo-, sg-i promită ceva din larg, deda Ox.dea, dar 'Şu aduse aminte sie văicăreala Iui Vărzaru, cum că oamenii so în lie, hă do unde are atâţia bani. S"« îr.d- părlă de Lent,. Jj> dj»eu', şl a-ta numai u;r\in ei. Ar Irc hui să pun luării înapoi". So du.-;c la fcvaKlră şi privi în og-idâ. Do ne acoperişul şurii, aăp"d.a,ca o pătură f"'oa'-a do lană, atârna po: Io i tm şinn, gata, gata să codă. De undo-.-v putea faco rost do bani? Cine Lar patoa î,-j-prumuta până la primăvară? Toate Antoniu Polen, fratolo lui G.Wrebe, po care I-a odu.s în sat Vărzaru... Nu, cum să ceară dela rn îtrăini Auzi în spatele Iui paşii Lonţei. So întoarse brusc şi o cuprinde do mijloc. Supărat cum ora, .Lonţa i se părea mai frumoasă ca oricând. — Ei, nu le necăji, nevastă tânără şi frumoasă, spuse molcomind-o Goldiş. 5* 68 francisc munteanu Vru s'o sărute, dar în clipa aceea se auziră bătăi în uşă, apoi apăra în prag Vărzaru: — L-am dus pe Antoniu în biroul dumitale. Eu am stat de vorbă cu el... Ta re-a ş vrea să-1 ajutăm. Glasul îi tremura de parcă ar fi spus o rugăciune. — Om vedea, spuse autoritar Goldiş, şi se apropie de Vărzaru. Să mergem. Ieşiră tăcuţi, întâi preşedintele, apoi Vărzaru, care întorcându-se, se aplecă de câteva ori în faţa Lentei. Pe drum, socotitorul se uita pe sub sprâncene la Goldiş, gata să-i dea lămuriri despre Antoniu, dacă acesta i-ar fi cerut cumva. De unul singur nu se încumeta să înceapă vorba. In faţa sediului, Goldiş îi făcu semn să plece. Vărzaru, nemulţumit, umilit, îşi trase capul între umeri şi porni încet spre grajduri, fără să se întoarcă să-1 vadă pe preşedinte intrând în birou. * — Şi de ce vrei dumneata să te înscrii în gospodărie? întrebă preşedintele, lăsându-se pe spătarul scaunului şi ţintinclu-I cu privirile pe omul din faţa lui. — Cum de ce? Dar vai de mine, doar sunt de aici din sat... şi viaţa cea nouă... — Aşa ! Preşedintele privea cu scârbă pălăria verdo pe care Antoniu Petcu o răsucea între degete, semn că nu se prea simţea la îndemână. — Ce-ai făcut din '46 de când te-ai dus din sat? ■— Am muncit... am fost funcţionar la Ocolul Silvic. — Şi de ce vrei să pleci de acolo? — Pentrucă... pentrucă... Vezi dumneata, tovarăşe, eu am aici o livadă fructiferă... Acuma, când intră tot satul... — Nu tot satul... Chiaburii nu intră! — bătu preşedintele cu pumnul în masă. — De bună seamă... de bună seamă... Dar eu... eu vreau să intru. Mi-a fost destul să rătăcesc prin străini, am tot încercat să agonisesc ceva... Acum, când satul nostru porneşte pe drumul belşugului... Goldiş tăcu o vreme, apoi se răsti la oaspe: — Am auzit că te-ai însurat. — Da. Antoniu îşi trecu degetele albe peste fruntea pleşuvă. — Parcă cu o fată de chiabur... după câte ştiu... — Da' de unde! —Antoniu sări în picioare, încruntându-se. — Ii mijlocaşă... Şi n'am luat pământ dela ei... Am luat-o numai pe ea... — Hm... Văd că-ţi merge bine, îl scrută preşedintele, nu fără răutate. Antoniu era îmbrăcat într un costum verzui, avea cizme noi în picioare şi o scurtă de piele îmblănită. — Tovarăşe preşedinte... — ... Ce-ai aduce în gospodărie? — D'apoi livada mea şi o pereche de boi... Boi frumoşi, de Podolie... — Cam târziu te-ai trezit... Tăcură amândoi. Antoniu stătea cu privirile aţintite în podea, jucân-du-se cu vârful cizmei. Trăsăturile îi erau încordate. Deodată ridică ochii la Goldiş. — Mă ştie şi frate-meu, Gheorghe... LENTA 69 — El da, făcu preşedintele. Gheorghe Petcu se înscrisese printre primii, încă în '49. „Poate că n'ar fi trebuit să stau de vorbă cu ăsta. De ce dracu'l-am ascultat po Vărzaru?" îl cuprinse o ciudă nelămurită împotriva socotitorului. Cine ştie ce învârteli avea şi voia să şi le aranjeze cu mâinile lui. Ce-ar spune Gherdan să-1 vadă la taifas cu unul plecat cu ani în urmă din sat şi închiaburit, când pentru cei de aici niciodată nu are timp? îşi scoase carneţelul şi scrise numele lui Lică a Birăului apoi îl sublinie de două ori. Antoniu, care nu ştia ce-şi trecuse preşedintele în carneţel, încercă să se ridice de pe scaun să-şi arunce privirile curioase într'acoio. Se temea însă că Goldiş o să-1 vadă, aşa că se retrase cu aceleaşi mişcări încete, leneşe. Preşedintele îl scormoni cu privirile: — Prea multe se spun despre dumneata... — Despre cine nu se vorbeşte astăzi mult?... Oamenii însă mă cunosc. Şi Boşneag mă cunoaşte. Livada mi-am muncit-o singur, cu braţele astea... Nici Gheorghe n'a vrut să mă ajute... Şi mi-e frate bun... De ce să stau pe lături, nu-i aşa? Apoi, deodată, un zâmbet şmecher îi întinse buzele subţiri, îl privi pe preşedinte dintr'o parte şi sculându-se, se apropie de el. — Ş'apoi, dacă vrei, să le lăsăm pe astea, şogore Mihai... Doar nu ne ştim de azi, de ieri... Trebue să intru în gospodărie, ce dracu'! Pricepe şi tu atâta lucru. Doar n'am venit degeaba... Trece-mă pe listă. Am referinţe bune şi, tu-i mama ei de viaţă, doar nu suntem în pădure. Ţi-oi fi recunoscător. Goldiş încercă un zâmbet: „Ce-ar fi dacă aşa tam-nesam, i-ar cere nişte bani cu împrumut? De bună seamă că i-ar da". îşi aduse aminte însă de Vărzaru: „Pe-semne despre asta a discutat socotitorul cu Antoniu. Adică vrea să-1 aibă la mână?..." La acest gând, preşedintele se înfurie. Ar fi trebuit să-1 dibuie mai de mult pe Vărzaru. Antoniu, care nu pricepuse nimic din frământările lui Goldiş, nu ştiu ce să facă. Acum o oră, când vorbise cu socotitorul, acesta îi spusese că lucrurile o să meargă strună, că a stat ol de vorbă cu preşedintele. Dar atunci de ce o face Goldiş pe nebunul? Că doar el nu cere pomană aici. Dracu' ştie să priceapă gândurile oamenilor. Sau poate, Goldiş o fi omul faptelor? Fără să-i dea celuilalt timp să spună ceva, scoase din buzunar un portofel, îl deschise şi-şi trecu degetele peste muchia unor bancnote de o sută care stăteau teanc. Clipea din ochi, vesel, ca unul obişnuit cu asemenea afaceri. O clipă, preşedintele holbă ochii ia bani. „Doamne, că mulţi îs". Ar trebui numai să întindă mâna şi-ar putea mângâia bancnotele noi-nouţe, de parcă acum ar fi fost scoase dola tipar. Ridică privirea spre Antoniu şi-1 văzu zâmbind, sigur de sine. „Vrea să mă cumpere !" Pânza roşie cu litere albe, tăiate cu lama, din spatele lui Antoniu, i se spălăci în faţa ochilor. Strânse din fălci: „Dumnezeii mamei lui de chiabur, vrea să mă cumpere"! Stătu o vreme tăcut, numai degetele i se sgârecau pe tăblia mesei, apoi vinele de pe frunte i se umflară, îşi muşcă furios mustaţa. Antoniu păli, vâra repede banii în buzunar şi se dădu mai înapoi cu scaunul. — Ieşi afară, spuse preşedintele, dar cu un glas atât de sugrumat că abia se auzea. Antoniu, care nu se aşteptase la o asemenea izbucnire de furie, rămase uluit. Nu se mişcă. — Ieşi afară, n'auzi... că-ţi rup oasele — şi Goldiş se ridică încet, cu mişcări leneşe, încruntat. . Antoniu îşi înhaţă scurta. — Poate te răzgândeşti, tovarăşe preşedinte... Apoi ieşi fără să aştepte răspuns. 70 fkancisc munteanu llamas singur, preşedintele stătu o vreme descumpănit, apoi se aşeză la masă şi-şi cuprinse capul în palme. Răsufla pripit, ca după o goană. Se ridică şi ieşi în cerdac, la aor. Nu era nimeni aici, numai câinele lăţos al BicaşuluL Goldiş îşi aprinse o ţigară şi se răsti la Neteda, responsabilul: cu gazeta do perete, care tocmai atunci intrase în ocol. ■— Nu Rai văzut pe Gherdan? — Ea da, e la câmp... O plecat încă de dimineaţă. O spus că nu se întoarce decât spre seară... Intră apoi în birou şi se aşeză iară la masă. O clipă îi păru rău ca îl gonise pe Petcu. Vedea aevoa în faţa ochilor portofelul do piele şi muchiile cenuşii alo bancnotelor. „Cine ar fi putut afla? Proa am devenit focos în ultima vreme", se dojeni singur. „N'ar fi trebuit să-1 dau afară. Poate o fi într'adevăr mijlocaş cum spune şi pe urmă ar fi ţinut Gheorghe obrazul pentru el, iar Boşneag ar fi fost mulţumit că nu intră numai calici în gospodărie". în cameră era linişte şi frig. Afară, o cioară sburîită cârâia asurzitor, ridicându-se în zbor dintre crengile desgolite ale unui păr bătrân, pe jumătate putred. Un sbârnâit uşor atrase privirile lui Goldiş spre difuzorul aşezat deasupra uşii. „E douăsprezece", îşi spuse, şi-şi scoase ceasul din buzunar, Iiicepea transmisiunea locală. Fără să ştie de ce, asta îl linişti. Pe vremuri, când so instalaseră difuzoarele, se mândrea cu ele şi seara, când se sfârşea programul, îi părea rău. Vorbise de câteva ori la microfon de la staţia de amplificare şi atunci i se păruse că vocea Iui pluteşte peste pustele întinse, că toată ţara îl ascultă. Goldiş recunoscu vocea groasă a dascălului Benoagă: „Brigada de câmp Nr. 1, condusă de Petcu Gheorghe, a terminat repararea zăplazurilor". Preşedintele aruncă o privire spre difuzor şi ieşi în curte.. Privind cu ochii micşoraţi din cauza luminii, văzu un grup de oameni adunaţi. în jurul grajdului. „Ce mama dracului o mai fi şi asta?" se întrebă. Coborî din cerdac: era ceva descumpănit în mişcările lui, ca şi cum n'ar fi ştiut ce să facă. „Desigur vorbesc despre primirea noilor membri". 6 Vărzaru stătea cocârjat deasupra unor chitanţe: scria grijuliu, cufundat în cifre, aşa că nu băgă de seamă cine intrase. Numai când auzi scârţâitul cunoscut al cizmelor noi, înţelese că a intrat preşedintele, şi-şi ridică grăbit privirile, dându-i din nou bineţe. Goldiş mormăi ceva, apoi se întinse pârâindu-şi oasele şi svârii într'o doară: ■— De ce s'or fi adunat oamenii la grajd, măi Vărzarulo? Socotitorul tresări. „De ce nu te-oi fi ducând, singur să vezi, că altă treabă n'ai", sa gândi supărat. Mai scrise câteva cifre, pripit, ca şi cum înainte de a-i răspunde trebuia să isprăvească o muncă însemnată. — Mai lasă dracului hârţoagele, îl zori nerăbdător preşedintele. Du-te de vezi ce-i. Vărzaru. se ridică în picioare, dar rămase pironit locului. Aştepta ca preşedintele să-i spună ce a făcut cu Antoniu — Punem banii ia loc? întrebă într'un târziu. — Ce bani să punem. Ia loc, do unde?... — Păi credeam că... Nu v'aţi înţeles cu Petcu?... — Măi, Vărzarule, auzi... Eu îţi zic una, şi tu-mi răspunzi alta...— Continuă pe alt ton, ca să schimbe discuţia:—Ce se aude în sat cu înscrierile?.,.. LENTA 71 Vărzaru îşi aplecă privirile în podea. Părea trist. O vreme stătu aşa, nemişcat, apoi ridică ochii, spre Goldiş. Acesta citi ură în ei şi-1 străbătu un simţământ fugar de nelinişte. Se cutremură. „Ei, drăcia dracului, că doar a'o să mă tem de jigodia asta!". Mai repetă odată întrebarea: — Ce s'aude cu înscrierile? — Cc să se-audă? clătină din cap Vărzaru şi vorbea maşinal cu o voce stinsă. îa, s'au trezit şi ei acum. N'au putut să intre la început, când a fost greu. Ehei, acum când lucrurile merg ca pe roate, s'au „lămurit" şi sărăntocii. „De toate îmi vorbeşte, numai despre Antoniu nu, gândea. O fi băgat Butarele în buzunar şi acum se face că nu ştie nimic". Dar nu cuteză să-1 înfrunte. — Du-te şi întreabă-i pe cei dela grajd ce bai au, îi curmă Goldiş gândurile. — Mă duc, mă duc, tovarăşe preşedinte. îşi luă pălăria de pe colţul mesei şi înainte de-a ieşi, strecură o privire grea spre Goldiş. Acesta, aşezat pe un scaun, fuma cu plăcere, împrăştiind din vârful buzelor colăcei de fum alburii. Era ras proaspăt şi obrazul întins, roşu şi sănătos răspândea miros de spirt albastru. Intâlnindu-i privirea, Goldiş se încruntă din nou. In ultima vreme, rar îi zâmbea Goldiş. Ehei, unde erau timpurile când. se înţelegeau? Pe zi ce trecea, se înstrăinau tot mai mult. Şi fără să ştie de ce, se simţea tot mai mic, tot mai pirpiriu în faţa preşedintelui. Avea acest Goldiş ceva care te făcea să i te pleci. Pe vremuri, se mai întâmpla să i se împotrivească, dar acum nu mai cuteza. Bine că în cele din urmă 1-a băgat în gospodărie, că şi ăsta e lucru mare. Numai de I-ar lăsa în pace şi nu s'ar purta cu el ca şi cu un câine. Oare i-o da şi Iui din banii luaţi dela Antoniu? Simţi în spate privirile tăioase ale preşedintelui şi de aceea se grăbi să iasă în curte, încheindu-şi nasturii hainei negre de lustrin. Câţiva oameni, rezemaţi de cerdac, îşi scoaseră pălăriile la trecerea lui. Le răspunse scurt, dând din cap, ca un om ocupat ce era şi se îndreptă spre grajd. Era frig. Ici, colo, mai stăruiau pete murdare de zăpadă, întărite de îngheţul de peste noapte. Băltoacele prinseseră o pojghiţă subţire care pârâia şi se sfărâma sub paşi. Vărzaru se îndreptă spre grajd, ocolind clădirea cea mare, încă neisprăvită, a sediului cel nou. Grajdul era la dreapta, legat cu un perete de hambar. Spre intrare, sub un dud singuratec, erau adunaţi la vreo cinsprezece oameni. Vorbeau sgomotos şi din când în când, răsuna câte un hohot de râs mulţumit. In aerul rece, tăios şi înţepător, pluteau spulberându-se, pale de fum. de pipă. Indreptându-se spre ei pe cărăruia de cărămidă lustruită de atâta umblet şi lunecoasă din pricina gheţuşului, se întrebă: „De ce nu-mi dă pace să lucrez? S'au adunat oamenii la vorbă şi el, hop! să mă duc să văd ce-i. I s'o suit la cap, bată-1 soarele! De atâta lenevie nu mai ştie ce să facă, nu-şi mai încape în piele". Ajuns aproape, începu să se dumirească. Oamenii erau adunaţi în jurul gazetei de perete. Când îl văzură, se dădură la o parte, scoţându-şi căciulile. — Da' ce-i? ridică Vărzaru din sprâncene, făcând să-i joace niţel pălăria pe frunte. Schimbaţi, gazeta? — E schimbată, spuse moale Ţugui, un om de vreo patruzeci de ani, făcându-i Ioc să treacă. Şi-i schimbată bine... ho, ho!... Vărzaru se încruntă. îşi făcu loc cu coatele şi se apropie de gazetă. Alături de articolele mai vechi, despre 30 decembrie, despre împărţirea roadelor de anul trecut, articole îngălbenite de soare, în mijloc 72 francisc MUNTEANU văzu o hârtie albă, strălucitoare, acoperită cu un scris mărunt. „Ce-i cu banii gospodăriei şi cu vitele de prăsiiă?" Simţi un cârcel ascuţit în inimă şi se roşi la faţă. Apoi îşi băgă mâinile în buzunare. Ştia că toţi sunt cu privirile aţintite asupra lui, de aceea, înainte de a citi se întoarse şi întrebă cu o voce răguşită, pe care zadarnic încercă s'o limpezească cu câteva icni-turi de tuse silită: — Ce-i cu asta aici? — Citeşte şi-i vedea, răspunse Ion Bicaşul, rezemându-se cu coatele de coada unei furci. Bine că s'o mai trezit cineva. Vărzaru îşi scoase ochelarii cu ramă de sârmă, şi-i potrivi îndelung pe nas şi, purtându-şi degetul pe tăblia de sticlă, începu să citească plescăind uşor din buze. Se înspăimânta pe măsură ce se apropia de capăt. Scria acolo, că preşedintele Goldiş îşi face de cap cu banii gospodăriei şi erau folosite astfel de vorbe împotriva preşedintelui, încât Vărzaru simţi că-1 biruie căldurile şi că un fir de sudoare i se strecoară de sub gardinile negre ale pălăriei. Oamenii aşteptau în tăcere, dar socotitorul nu se grăbea sa isprăvească. Citea fiecare rând de două ori şi nu-i venea să creadă. Apoi, dintr'o dată, începu să se teamă. Un gol rece i se înfiripă în stomac şi frigul îl răzbi. încercă să recunoască scrisul, dar nu izbuti. Cu un bobârnac îşi ridică ochelarii pe frunte, apoi îşi îndesă din nou mâinile în fundul buzunarelor. — Ei, ce zici de asta? îl întrebă Bicaşul. Tu ştiai de aşa ceva, Vasile, ştiai, ori ba? Că acum o să iasă tămbălău mare. — Prostii, dădu Vărzaru din mână, n.u-şi încap oamenii în piele de atâta bine. — Ce prostii? se răsti un ţăran scund şi îndesat, cu mustăţi negre. Unde vezi tu aici prostii, că spune adevărul adevărat! Vă faceţi de cap, adăugă el înăbuşit, vedeţi să n'o cam păţiţi. Vărzaru îl măsură din creştet până în tălpi, apoi fără o vorbă se întoarse şi o luă spre sediu, petrecut de privirile oamenilor. Mergea fără să bage de seamă pe unde calcă, sgribulit şi tremurând de frig. „Oare n'o fi vorbit Goldiş?" se întrebă pe neaşteptate şi începu şă alerge spre sediu. Intră ca o vijelie, trântind uşa, şi fără să-şi scoată pălăria, îi svârii preşedintelui : — Cu cine ai vorbit de banii pa care i-ai luat dela gospodărie! — Ai căpiat? se răsti Goldiş, ridicându-se în picioare. Cui să fi vorbit de bani? Vărzaru observă un tremur uşor în glasul Iui Goldiş. Asta îi făcu plăcere, şi dintr'o dată o mulţumire nefirească puse stăpânire pe el. Uita că se temea de preşedinte, uită de toate câte îl apăsau pe suflet. Se aşeză liniştit, întinse mâna după toc şi degetele nu-i tremurară. Dar totul nu dură ,decât o clipă. Goldiş se răsti la el: — Ce-i afară!? Vărzaru nu-i răspunse. — De co s'au adunat oamenii!? mai sbieră odată Goldiş, ştergându-şi palmele asudate de pantalonii cenuşii, orăşeneşti, vârâţi în cizme. — Ia, la gazeta de perete... ! — Şi dece tosmai acolo? — E pus un articol nou... Despre dumneata... — Dintr'o dată îl părăsi stăpânirea de sine şi începu să se văicărească: — „Cu cine ai vorbit de bani, doamne, doamne! Am spus eu că n'o să iasă bine din asta... Ocna ne mănâncă... Goldiş tuşi greu, de câteva ori, şi-şi aruncă ţigarea. Ochii negri, mici LENTA 73 şi iscoditori îi străluceau aprig; o vână mare, albăstruie, i se bătea pe frunte. — Dacă ţi-a umblat cumva gura, îţi sfărâm oasele... — Mie?... Mie?... — Vărzaru se lovi cu pumnul în piept. —Mie? Eu am spus să ne alinăm, eu am spus să nu ne băgăm în bani... eu m'am împotrivit, şi acuma... în capul meu o să se spargă toate... — Taci! — Tac, da' ce-o să fie cu mine? Do bună seamă i- ai spus muierii şi ei i-o fi umblat gura... Nu ştia ce să facă cu mâinile. Le frământa pe masă şi până la urmă se murdări de cerneală pe degete. Se întoarse spre Goldiş: — Să-i punem la loc din banii lui Antoniu... — Din care bani, mă?... Crezi că iau eu bani dela chiaburi? Hai? Sau ai vrea să mă înfunzi?... Las' că-ţi arăt eu ţie! Adică nu făcuse rost de bani dela Antoniu sau nu voia să-i împartă cu el. Abia acum se sperie Vărzaru într'adevăr. înseamnă că n'au să poată pune banii la loc... — Ce ne facem, tovarăşe preşedinte?... spuse pe un ton plângăreţ. Ce ne facem? — Ţine-ţi gura! Ce boceşti?! Goldiş se îndreptă spre uşă şi ieşi trântind-o. Vărzaru sări dela locul iui. şi-1 urmări cu privirile prin fereastră. Preşedintele mergea cu paşi mari,. apăsaţi, stropind.u-se de noroi până sus spre genunchi. Deodată se opri locului şi Vărzaru îşi simţi bătăile inimii în gâtlej. Dacă îşi întoarce preşedintele ochii şi-1 vede că stă şi-1 pândeşte? Totuşi n'avu putere să sară dela geam. Goldiş îşi potrivi numai cureaua şi merse mai departe. Când coti spre grajd, oamenii se împrăşfiară. In faţa gazetei, nu rămase decât Bicaşul. Goldiş se propti în faţa lui: — Ce scrie în foaia asta? arătă el spre articol. — De banii gospodăriei, tovarăşe preşedinte. De banii pentru vitele de prăsilă. Când. le cumpărăm? —• Da' tare mai. porţi grija gospodăriei, mă! — Tu ştii prea bine că-i port. Goldiş se înfurie: •— Unde-i cheia? — De undo să ştiu eu? răspunse cu glas moale grajd arul. Fălcile puternice alo lui Goldiş jucară sub pielea netedă, înroşită de frig. Se lăsă do pe un picior pe altul, apoi, cumpănindu-se, înfipse cotul stâng în geam: cioburile căzură la picioarele lui. Rupse articolul. îl mototoli în palmă, şi-1 aruncă în noroi. Văzând privirile mirate ale Bicaşului, Golcliş se cutremură: Ce-o să spună Mitru Gherdan? Cum o să-i explice?... Ştia că în lucruri din astoa Gherdan nu glumeşte. O mai păţise odată cu el. Erau în campania electorală la Budureasa. Mitru vorbea dope cerdacul primăriei mulţimii care se adunase să vadă pe comuniştii veniţi dela raion. Era o zi rece de toamnă, ploioasă. Ţăranii veniseră cu pietre, cu boate, războinici. Numai cu câteva zile înainte trecuseră pe acolo oamenii lui Maniu. Goldiş tremura din tot trupul. Când băgă de seamă că în spatele mulţimii, vreo doi agitau furcile priu aer, păli şi intră în primărie. Oamenii se năpustiră asupra celor din cerdac şi îi călcară în picioare. Când au scăpat, ajutaţi de cei din organizaţia de bază din Budureasa, primul cuvânt pe care i 1-a spus Gherdan lui Goldiş a fost: „provocator" şi s'a văzut că se stăpâneşte cu greu să nu-1 izbească cu pumnii. Pe urmă.,' la organizaţia de partid, a cerut să i se dea lui Goldiş vot de blam pentru lipsă de •chibzuinţă şi nehotărîre în momente grele. Aşa a spus Gherdan, vorbă cu 74 francisc munteanu vorbă. Dacă mai târziu Goldiş n'ar ii dovedit că merită încrederea celor din organizaţie, de bună seamă că Gherdan l-ar îi ocolit toată viaţa. Pe urmă, în timpul înfiinţării gospodăriei, lucrase atât de bine, că Gherdan a fost acela care 1-a propus preşedinte. Dar ce-o să spună acum când o afla că a rupt articolul dela gazeta de perete? Pe Goldiş îi năpădi o sudoare rece: ^e aplecă, ridică articolul rupt şi-1 vârî în buzunar. Dacă nu i-ar fi fost ruşine, l-ar fi pus înapoi pe gazetă, dar Bicaşul îi urmărea toată mişcările. — Să mi-i scrii pe toţi care au fost aici, fi până ia prânz să-mi aduci lista. — Ba să ţi-i scrie unul dumnezeu, se încruntă Bicaşul. Ce-s eu, poliţer? Crezând că Goldiş vrea să-1 lovească, se feri, apoi umflându-şi pieptul, îl înfruntă din nou. — De ce te mânii? Dacă-i minciună are să se dovedească, iar dacă nu... Goldiş se întoarse scurt, milităreşte, strivind o înjurătură între dinţi — Să vie responsabilul ia mine! Auzi? Să vie Neteda. Intră în sediu, bocănind pe trepte şi suflâncl greoi ca după o muncă obositoare. Abia acum, când dădu de căldura plăcută dinăuntru, îşi slobozi mânia. Trânti cu pumnul în masa lui Vărzaru şi începu să răcnească neîngrijindu-se că l-ar putea auzi cineva de afară. — Să-ţi aduci aminte cu cine ai vorbit! Că dacă dela tine a pornit, apoi ai să vezi!... — N'am vorbit cu nimeni, nu mă năpăstui; vai de capul nostru... Potolit oarecum, preşedintele se aşeză pe un scaun şi începu să chib- zuiască. Cine ar putea fi? Bicaşul? E prea prost. Neteda, responsabilul cu gazeta de perete? Nici el. Dar cine atunci? Şi de ce nu mai vine Neteda? De bună seamă, se teme. Asta-i dădu încredere. Vărzaru nu mai lucra. Sătea cu coatele proptite într'im dosar mare, cu coperţile galbene, şi se uita pe geam afară. Dincolo de gardul ocolului, drumul cenuşiu, mâzgos, era pustiu. Departe, dealungul do iniei, în pustă, se legănau câţiva copaci sfrijiţi, micşoraţi de depărtare. Sub cerul încărcat, cenuşiu şi duşmănos, toate păreau murdare,neprietenoase: şi casele cu pereţii coşcoviţi, acoperişurile de tablă ruginită, gardurile de nuiele uscate. — No, apoi nu-i bai. Asta oi lămuri-o eu, spuse în cele din urmă pre şedinţele şi ieşi. Ograda era pustie, nu se zărea nimeni. „Nu e bine că m'am pus rău cu Bicaşul, gândi Goldiş. Poate că grăj-darul se duce deadreptuî la Mitru şi atunci iese rău do tot". Ce-ar putea să-i spună secretarului?... Ei, dacă nu. s'ar fi întărîtat şi l-ar fi trimis pe Vărzaru să scoată articolul?!... Dar parcă toate îi merg rău în ultima vreme. Până nici Lenta nu mai e ca altădată. Eri noapte s'o ferit de ei. înainte, numai dacă întindea mâna după ea, Lenta îi torcea la umăr ca o pisică. Ce dracu' s'o fi întâmplat cu ea?... Dar nu asta îl frământa acum cel mai mult.îşi aduse aminte că nici măcar n'a citit articolul. Poate n'o fi atât de grav cum i-o spus Vărzaru. Că Vărzaru e ca o femeie, se sperie şi de umbra lui. Se trase sub şopron şi despături articolul. Cu fiecare rând citit, pălea. Oamenii îi cereau socoteala bauilor puşi deoparte pentru vite do prăsilă. înseamnă că va trebui să-şi vândă grâul. înainte de vreme şi să pună banii la loc. Ii veniră în minte banii lui Antoniu. Petcu. Acum, când îşi amintea de portofelul, plin avea aproape dureri fizice. Merse spre grajd. Uşa mare, de lemn greu de stejar ars, era deschisă şi prin ea ieşeau aburi călduţi, mirosind a fân şi a baligă de cal. Se auzea bon-căluitul mânios al lui Mircea, taurul cel nou, de care numai Bicaşul se putea LENTA 75 apropia. Goldiş îşi plimbă privirile dealungul crupelor lucioase, binoţesă-late. Mângâie în treacăt pe Rigo, o vacă de lapte pentru care primiseră premiu vara trecută, apoi strigă: — Unde eşti, Ioane? — Aici, răsări din celălalt capăt făptura înaltă, sdravănă a Bicaşului. Stingherit, preşedintele spuse câteva vorbe fără rost, lăudă buna îngrijire a vitelor, li era ciudă pe el însuşi. De ce-a venit aici? De bună seamă, grăjdarul nu era vinovat cu nimic. — Na, ia o ţigaro, îl îmbie cu tabachera deschisă. — Mulţam. ' O vreme, Goldiş se foi depe un picior pe altul neştiind cum să înceapă. Iii cele din urmă văzu lângă iesle viţelul cel nou. — Dcce nu-i acoperiţi? O să răcească... — N'avea tu grijă de asta! Te-oi pricepe bine la pământ, la gospodărit, dar la vite, ba. Lasă astea în seama Bicaşului, că nici un prunc nu-i îngrijit mi bine ca Floricica. Tăcură. Goldiş nu reuşi să înece în el un sentiment ele admiraţie faţă do grăj-dar. N'a fost zi, sărbătoare, ca Bicaşul să îi lipsit dela muncă, să uu-1 fi găsit aici cu furca în mână, înjurând ba magazionerul, ba conducerea, că •nu s'au îngrijit de fân, de paie, sau de grăunţe. Mulgătoarele au avut halate albe chiar înaintea îngrijitoarelor dela căminul de zi. E drept numai cu o zi înainte, pentrucă a doua zi chiar, Goldiş s'a dus la Oradea, la cooperativă, să cumpere un. sul de pânză albă, să le facă şi lor halate. O bucată de timp Goldis mai urmări munca Bicaşului apoi se apropie de el: — Măi, Joane, tu mă ştii, începu cu greutate. Tu mă ştii că ţi-am fost totdeauna binevoitor... Şi cu diploma... atunci... în vară... ani pus vorbă bună... — Mde... — Da, da... să ştii.... Şi deodată, cu toate că-şi propusese să vorbească liniştit, să-1 tragă de limbă, stăpânirea de sine îl părăsi. Strigă: — Tu ştii, mă, cine a scris porcăria aceea! Ştii, să nu zici nu! Cev'am făcut eu vouă să veniţi cu ticăloşii din astea? — Oamenii-s nemulţumiţi, mormăi Bicaşul. întreabă ce-i cu banii... Că ştii — se aplecă el spre Goldiş — oamenii n'au bani. — Bine, dar în adunarea generală am spus că trebue să cumpărăm doi armăsari şi dracu' ştie ce încă... Şi toţi au ridicat mâinile. — Dar asta a fost anul trecut, în Decembrie... Unde-s vitele?... Şi de atunci... ehei, a cam trecut timp. Nu ştiu ce-i cu tine, Goldiş, nu mai eşti tu preşedintele care erai..... — Cum? se înfurie Goldiş. Ce vrei să spui? — Multe, măi Goldiş... Te-am căutat de câteva ori şi acasă şi la sediu, dar tu,dracu' ştie în ce treburi te-ai băgat până peste cap. ..Nu te mai prinde omul dela o vreme... Cam do atunci de când ai luat-o pe Lenta.... — Asta ai vrut să vorbeşti cu mine? — Şi asta, dar mai sunt şi altele. Ţi-am zis că oamenii n'au bani. Au grâne, dar nu vor să le vândă.Aşteaptă să se mai urce preţurile, pricepi? De asta ar trebui să te îngrijeşti tu, la conducere. Nu ştiu cine le-a băgat în cap afacerea asta, dar nu-i bine. — De ce? se minună preşedintele. Oamenii vor să trăiască cumsecade... Grâul e încă foarte^ieftin... Mă mir de tine că l-ai vândut... 76 francisc munteanu Bicaşul se foi de pe un picior pe altul, apoi deodată se întoarse. — Mă duc să rănesc sub Mircea... 7 Goldiş Mihai," preşedintele gospodăriei colective „Steaua Roşie", era un om în toată puterea cuvântului. Aşa judeca tot satul. înainte vreme, în lumea cea veche, se sbătuse ca peştele pe uscat,încropind tot felul de meşteşuguri, doar-doar o izbuti să strângă ceva bani să-şi cumpere pământ. Taică-său îi lăsase vreo patru jugăre, într'un loc rău, pe coasta dinspre Grinduri, acolo unde în vremea din urmă, când au fost toamne cu ploi îmbelşugate şi ierni cu zăpezi de trei sferturi de metru, Crişui se revărsa în fiecare primăvară. Iar când era secetă, pământul lui, nisipuri şi grund, lăsa să se scurgă toată mana spre funduri, aşa că din partea asta n'avusese nici-o nădejde. Se apucase de stupărit, vânzându-şi lucrurile din casă ca să-şi poată cumpăra câţiva stupi cumsecade, şi mai că era să iasă odată la capăt, dar într'o noapte de primăvară, cineva îi furase toţi stupii şi nici până astăzi nu izbutise să afle cine-a fost nelegiuitul. Pe urmă, în '45, i-a murit nevasta cea dintâi, o femeie slăbuţă şi. bolnăvicioasă şi a rămas văduvoi cu doi prunci. Cât s'a sbătut atunci, numai el ştia. A şi. argăţit câteva luni, dar s'a lăsat. Nu biruia el ruşinea asta, să-1 arate lumea cu degetul: Goldiş Mihai, slugă la dârloagă. In primăvara lui '46, fusese ales preşedintele comitetului comunal pentru reforma agrară. Şi-a luat cel mai bun pământ, în apropierea Grisului, un pământ negru, mustos. Nimeni nu s'a gândit să-i ceară socoteală: era sărac, noile legi erau de partea lui, astfel că n'avea nici un rost să te pui rău cu el. S'a îmbătat trei zile în şir ca să nu fie nevoit să le privească oamenilor în ochi: i se părea că citeşte acolo mustrări ascunse. Anul acela fusese secetos. Dar Goldiş nu se dădu bătut. E drept, a avut şi pământ bun, dar s'a spetit ca nimeni altul: din zori şi până noaptea târziu căra cu butoiul apă din Criş şi roadele n'au întârziat să se arate. Numai pe fâşia lui prinsese rădăcini grâul. Ţăranii bătrâni se cruceau şi .seara nu era casă în caro să nu se vorbească de el. Era socotit drept cel mai harnic şi cel mai bun gospodar din sat. Goldiş slăbise: seara cădea obosit în pat, dar tot primul se scula dimineaţa. Pe vremea aceea, când vorbea de comunişti, Gherdan îl dădea drept pildă. Atunci 1-a cunoscut Goldiş şi pe. Vărzaru, care ora un iei de notăraş. Ştiind cât preţ se pune pe Goldiş,Vărzaru se arăta tare prietenos cu el. Pe urmă, în '49, când a început frământul pentru înfiinţarea gospodăriei agricole colective, Goldiş se trecu primul pe listă.Mulţi, bau uiiual. Ştiau că alături de el nu se poate să lo meargă rău. Şi nu s'au înşelat. Goldiş se dovedi şi mai bun gospodar în ale organizării. Când SMT-ul a întârziat cu aratul, n'a sfat mult pe gânduri, a dat poruncă să se scoată plugurile şi. în fruntea brigăzii întâia ara el. Muncea pe brânci, iar scara nu se culca cu ceilalţi: stătea lângă telefon, se cori a cu directorul SMT-uiui, cu cei dela raion, cu cei dela regională. Nu odată gospodăria lor a fost dată drept pildă pe regiune şi oamenii l-au îndrăgit pe Goldiş. In gospodărie aveau de toate cele. Nu i-a fost greu preşedintelui să-1 ajute şi pe Vărzaru, angajându-1 ca socotitor, că de bine de rău, fostul notar se descurca cu cifrele şi ţinea condicile la zi. Dacă s'ar fi întrebat de ce 1-a adus în gospodărie, Goldiş nu ar fi putut răspunde. O vreme crezuse (şi ăsta era adevărul) că socotitorul va fi omul lui. Numai că nu prea avoa nevoie de susţinători, astfel că rolul lui Vărzaru se micşoră şi, în relaţiile cu preşedintele, era mai mult un fel de slugă decât un om de conducere. Uneori, Goldiş se lega de el fără pricină şi se bucura de toama lui, cu atât mai mult cu cât îl ştia înşcoiat. LENTA 77 „Nu-s eu de lepădat, îşi spunea Goldiş, de vreme ce oameni cu carte, ca Vărzaru, se tem de mine." Se îmbrăca frumos, curat, ca un flăcău. II omora însă singurătatea. Venea ostenit dela muncă: acasă era pustiu. Copiii, destul de mărişori, erau la învăţătură. Unul, la şcoala metalurgică din Cluj, altul, la Petroşani, la mine. Casa îi rămăsese atât de pustie, încât îi era groază să iasă din sediu. Mergea acasă cum s'ar fi dus la puşcărie. 11 sfătuiau prietenii, şi mai ales Vărzaru: „Insoară-te omule, ce dracu' !". Dar Goldiş nu se mai gândea la însurătoare, „mi-a trecut vremea," spunea el. Mai de mult, îşi mai alina din când în când nopţile în patul vreunei vădane, venind seara târziu, po furiş, ca furii, fiindcă se temea de gura satului. Apoi încetă să se mai uite la femei. De când ajunsese preşedinte, acele văduve se lipeau de el ca scaiul, făcându-i ochi dulci, chiar atunci când erau mai mulţi oameni de faţă, şi el se supăra de asemenea ruşine şi ocară. Asta a fost până acum doi ani, când de ziua eliberării s'au dus cu echipa culturală la raion, la Salonta. Era veselie mare, cântau cu toţii de se sguduia văzduhul albăstrui şi tremurător de fierbinte. Goldiş stătea în căruţa dintâi, cu familia lui Toader Roşu, un mijlocaş pe care-1 adusese el în gospodărie şi care acum era fruntea. Atunci o băgă de seamă pentru prima oară pe fata lor, Lenta. O ştiuse şi înainte: era o asvârlitură de fetişcană, subţire, numai ochi şi sprâncene şi tare răzgâiată, că doară era una la părinţi. Cum de s'a împlinit aşa dintr'odată? Obrazul îi era alb ca o năframă spălată şi avea doi ochi mari, negri şi umezi. Era împlinită şi mlădioasă, îmbrăcată într'o bluză albă demătase care juca în ape deasupra umerilor rotunzi, avea o fustă albastră şi în picioare sandale şi strimfi albi, ca domnişoarele. De unde, la început, Goldiş fusese tăcut, dintr'o dată scutură de pe el toată amorţeala, începu să glumească, şi să povestească atâtea toate de prin locurile unde umblase, încât toţi ascultau, la el cu gura căscată. La Salonta, echipa culturală „Steaua Roşie" luă premiul întâi şi în curtea Căminului Cultura] se încinse petrecere şi joc.Goldiş se privi de câteva ori, pe furiş, într'o fereastră. Era om înalt, puternic, cu umerii laţi: sub cămaşa aibă de in, strălucitoare ca laptele, îi bănuiai muşchii puternici. Cu pantalonul negru, bine întins, şi cu cişmele mici de box, nu i-ar fi dat nimeni mai mult de treizeci şi cinci, de ani. Nu avea fire cărunte decât la tâmple şi obrazul îi era neted, plin. înainte vreme, la vreo petrecere, stătea de-o parte, încurajându-i pe tineri, cu privirea ori cu vorba. Acum, când muzicanţii începură să zică „Mureşană", se ridică sprinten, o luă pe Lenta de mână şi jucă cu atâta foc, încât directorul şcolii din Salonta îl ţinu de rău că nu joacă în echipa culturală a raionului. Apoi urmă un „Ceardaş",şi cu mâinile lui mari cuprinse mijlocul mlădiu al fetei. Ea îi râdea cu buze pline şi-i spunea „bade Mihai". — Bine mai joci, bado Mihai... N'au ce sc prinde feciorii cu dumneata. El îşi umezi buzele cu limba. Nu ştia cum s'o roage să nu-i mai spună „bade" şi „dumneata". Mormăi ruşinat: — Da' de unde... — şi pe neaşteptate o strânse la piept, învârtind-o. Răsuflarea ei răcoroasă îi mângâie obrazul, înfiorându-1. Ii primea drept în inimă privirea umedă şi mirată, ameţindu-se ca de vin. — Te-ai făcut fată mare, şopti el. Ea râse. Goldiş băgă de seamă că părinţii fetei erau tot timpul cu ochii după 78 francisc munteanu ei. Se ruşina, apoi întâlnind privirile nanei Floarea citi în ele bucurie, înţelegere şi mândrie. „Doar îs preşedinte, cc dracu'", se gândi cl. S'au întors seara târziu, tăind drept peste câmpuri. Mirosul miriştilor ora ameţitor, so strecura în sânge, an ărui şi caid, ca şi cum pământul ar i'i cuprins în sinea lui toată aroma fierbinte a soarelui şi' acum., în faptul nopţii, răsufla încot acol i/. do grâu şi ţărână, do floare îndărătnică de câmp. Jn căruţa dintâi fetele cântau, cu glasuri argintii, iar fiăcăii, ameţiţi de vin şi do tinereţe, le ţineau isonul. Din când în când, o mai seraulcau, * iar moş Tulucan paznicul, îi îndrepta cu asprime. Goldiş stătea în căruţă, alături de Toadcr Roşu şi vorbea cu ei despre treburile gospodăriei, dar gândurile îi sburau aiurea. — Ia mai lăsaţi odată treburile, oameni buni, re sborşi nana Floarea, Aveţi destulă vreme şi mâine. 1-rumos cântă fetele noastre, se întoarse ea spre preşedinte. — Frumos, încuviinţă acesta cu gâtul uscat. Ar 11 vrut ca drumul să nu se mai isprăvească, să ţină aşa, la nesfârşit, sub farmecul cerului neclintit, spuzit de stoic, ca de un pojar argintiu, ar i'i vrut să meargă până în zori, mereu, pe drumul neted, ca o panglică Jăp-toară, do unde, în urma lor, se ridicai: norişori da praf fin, aşteruându-U ■pe frunzele iato alo brusturilor do pe marginea şanţului. — Ga, da, sposovăia nai'" Jticoa. Go ce rua ur-i vii po la noi? Na-a! cam uitat... Prin *49 erai nelipsit... De, atunci voiai să ne lămureşti... — Şi n'am făcut bine? glumi preşedintei©. — Ga cum nu! Omul ista se tot codea, că eu... Da' de atunci ne-ai cam uitat. Da, treburile.... Că preşedinte ca tine, măi Mihai, mai rar. — Nu-1 lăuda, că nu-i fecior de însurat, râse Toader, aprinzându-fi pipa şi pocnind ca plăcere. Goldiş simţi ca o împunsătură. „Oare o fi vorbit înadins? Ori numai aşa ca să so alio în treabă"... — Şi do ce nu? sări nana Floarea. Nu vezi că nu-i altul ea el în sat? Ţie moşule, ţi-au slăbit vederile, se vede... -- Ei! ~ dădu din mână, plictisit, Toader. Şi întorcându-se spre preşedinte: — Co-ţi mai fac feciorii?... învaţă? — învaţă, răspunse răstit Mihai. ~ Altădată n'ar fi ieşit domni din ei, rosti gânditor Toader, da'acum... Ehei, cum de n'am şi ca unul.... --Las' că o să ai nopoţl, chicoti nana Floarea, înghiontândn-1 ţ>* Goldiş. Ori nu.?... 8 în noaptea acera Goldiş nu dormi. După câteva ceaiuri de svârcoJi'o, aşternutul >.i ardea şi cearceafurile i se adunaseră boţite sub trup. Afară, pusta strălucea ca o pânză a cerului, coborîtâ încet, nesimţit, po pământ. Zuruiau greeri şi umbre tainice foiau în întunericul albăstrui do la poalele copacilor, nedesvăluile de poleiala străvezie a lunii. Odaia i se păru străină, pustie şi urâcioasă: pe Ia colţuri atârnau pânzo de păianjen, ca într'o locuinţă do vrăjitoare. Din ziua aceea, Goldiş era nelipsit din casa Iui Roşu. Nu scăpa nici-un prilej să stea do vorbă cu el, deşi atunci când Lenta era în odaie, aşezată cuminte, după cuviinţă, într'un colţ, şi făcându-şi de lucru cu degetele subţiri şi albe, glasul lui Goldiş răsuna răguşit şi vorbele stângace. II pusese pe Vărzaru să afle cam ce feciori i-ar da târcoale fetei şi pe LENTA 79 care dintre ci I-ar place. Ştirile aduse de socotitor îl liniştiră: fata era sglobie, glumeaţă, nu se prea legau feciorii de ea din pricină că avea o limbă ascuţită ca sabia. Gheorghe doar, dar acosta ora taro molâu. Goldiş pricepuse do mult că nana f I )area i-a înţeles venirile atât de dese şi că le încuviinţează. Totuşi, nu ştia cura să înceapă vorba faţă de Toador, care îi era prieten şi-i vorbea ca oui în vârstă, deopotrivă cu el. Toador Roşu so prefăcea că nu vede-, mi aude nimic. Umbla ursuz prin casă, bodogănea do unui singur, îl ocolea po Goldiş şi numai Ia stăruinţele nanei i'loarea so arăta prietenos cu dansai. Dar într'o zi, când îi văzuse toată seara cu ochii po Lenta, nu so putu stăpâni :-ă nu-i spună: — Cred. ă nu fi-ai pierdut minţile, mei Mihai... Numai oşti tu bun do cocoş... Goldiş so întunecă. Dacă nana Floarea n'ar fi stăruit să rămână, că Toador o boat, nu ştie ce spune, ar fi plecat şi nu le-ar mai fi călcat niciodată pragul. Nana Floarea era taro î/.ţoî-gătoare. Soara îl petrecea până la poartă, îi dădea curaj şi-i vorbea de parca i-ar ii avut deja ginere. — liu ştiu că-ţi phice Lenta, spuse ea într'un rând. Numai că ai orbit de dragul ei. i o noi nici nu no mai vezi. — Nu pricep, făcu Guoiş. — Ei, nu pneepi. XL li-..,a la Toaeîcr, cât îi de bătrân. Şi-i '"■bostl. Iar câîapu-i d.perle... uo curul tot ar fi vrui el să to rorgo sa-I treci Ia grar 6u~i, dar acaan, de ciLju umbli în casa noastră, cum să-ţi mai sponci? Goldiş răuia ;o locului, mut. Cumpăni o clipa, în gând, apoi răspuns» în pripă: — O ră-l pun Ia grajduri. — Şi ce-or să spuuh oamenii? — La dracu'. is sau nu-s preşedinte? — Eşti, cum să nu îi, aşa spuneam şi ou... Şi Goldiş so obişnui cu gândul că. Lenta nu poate fi decât a Ini. Numai când se gândea la ea, răaufla m:ii p»eoi şl-I cuprindeau fierbii.ţcliie. Iar Lenta, pacîiioasa, de parcă ar fi ştiut ce-i în el, i se învârtea îo ft>.ţă, sprintenă şi nalâiieaaă, râzând de fiecare vorbă a Iui. Goldiş nici Ia porpidărie nu mai avea capii Ii«npcd'>: se gând"? 'a Toador Le.su, ta LouţGi ere'.:rao mai pa.fâni sa ruiide, ii întrebă înw'u zi: — Ai )x>]i.a>zit, Go'Uş? — Ce fol de vorba-i aria? — iaca, vorbă rouiâo'^a-că. Văd că tare dai târcoale pe ia casa L. i Toador. Oamenii apun că ai pus ochii ne Lenta. Nu m cade, oşai preşedinte... — Şi dacii riii-s preşedinte n'am voie să iubesc? — La, cum eirac' nu. Dar sunt atâtea femei de seama ta,încât sa fi tu în stare să alegi dintre ele. — Eu am, gânduri so;ioa-e cu Lenta... — Cum adică? întrebă mirai Gherdan. — "Vreau s'o iau do nevastă... — Ai căpiat. Păi i-o copilă, vrei s'o nenoroceşti?... Goldiş se supără. în zadar încercă Gherdan să-i mai spună ceva, preşedintele so Lachisose în el ea într'o găoace. Când văzu că G herd-în nu so lasă de vorbit, se răsti la el: — Oi fi tu secretar de partid să-mi dai sfaturi, dar viaţa mea, eu mi-o aşez. Şi mi-o aşez aşa cum îmi place mie. — Eu te credeam om serios, măi Goldiş. Nu ţi-aş fi spus nimic, dar 80 francisc munteanu tot satul vorbeşte. Se zice că ai vrea să-1 pui la grajduri în locul Bicaşului pe Toader Roşu. Asta înseamnă că vrei s'o. cumperi pe Lenta. — Toader Roşu se pricepe la vite, de aia am vrut să-1 pun acolo. — Şi Bicaşul nu se pricepe? — Se pricepe şi el... — Atunci? — Să mă laşi în pace! N'am să-1 pun pe Toader Roşu la vite dacM nu-1 vreţi voi, dar te rog pe mine să mă laşi în pace. — Eu cred, spuse ca încheiere Gherdan, că ţi-a trece. Gândeşte-te că ai copii mari, aproape de-o vârstă cu Lenta... Goldiş se supără. 1 se părea că toată lumea vorbeşte din invidie. Cu toate astea nu s'a dus vreo trei zile la Toader. Pe urmă n'a mai putut răbda: „Ori cât — şi-a spus — omul are o singură viaţă care trebue trăită. De ce să nu şi-o aşeze cum e mai bine?" Gherdan hotărî să stea de vorbă cu nana Floarea. — Uite, nană, voi aveţi o fată tinerică. Oamenii au luat-o în vorbă... cum că ea şi bătrânul Goldiş... — Goldiş nu e bătrân şi apoi nimeni să nu se lege de fata mea. Ori scrie în statut, spuse ea cu. răutate, că fata mea nu are voie să se căsătorească cu preşedintele? Gherdan îşi dădu seama că ea nu putea să-1 înţeleagă. Tot din pricina asta nu mai stătu de vorbă nici cu Toader. Iar când Goldiş află că Gherdan fusese pe la familia Roşu, îl căută şi-i spuse ameninţător: — In viaţa mea să nu te amesteci... eu atâta îţi spun! Dacă vrei să-mi strici casa, apoi n'o să iasă bine. Gherdan n'avu încotro. II lăsă în plata domnului. Credea că până Ia urmă Mihai o să-şi vină în fire. Dar Goldiş, întărîtat, se încăpăţâna şi mai mult. Mai cu seamă după ce, în timpul desmiriştitului, se întâlni cu. Lenta între patru ochi. Venea cu mâncare pentru taică-său şi tocmai urca dolma, cu basmaua alunecată pe umeri şi părul negru curgându-i pe spate: era roşie de soare şi de goană. S'a oprit o clipă lângă Goldiş, pe coama doi-mei. De aici până departe, privirea alerga nestânjenită pe deasupra miriştilor cafenii, răscolite de plug, dealungul malului Crişului care curgea domol pe sub sălciile cu frunze verzi închise, plutind apoi dealungul firului, apei, până departe, unde sub zarea tremurătoare a cerului, se iveau ca dintr'o brumă viorie, coastele munţilor Codrului. Fata răsufla grăbită, ţinân-du-şi fruntea ridicată s'o mângâie boarea uşoară, tomnatică, ce venea dinspre porumburi. Goldiş înţelese că fără ea viaţa lui nu mai avea nici un preţ. Voi s'o apuce de mână, dar se opri la timp. „Ce-o să creadă despre mine?" In seara aceea, fără să mai stea pe gânduri, se duse la nana Floarea şi-i spuse totul. Bucuroasă, silindu-se să nu. arate, nana Floarea vorbea mereu: — Suntem tare mândri de cinste. Oro. ca tine, Mihai, mai rar, asta o spune tot satul, dar trebue să întrebăm şi fata, că de, cine ştie, inima tinerilor e cu toane, ei de ea ascultă, nu de noi, cei mai trecuţi în vârstă, care ştim ce e bine şi ce e rău. Eu îţi mulţumesc pentru cinstea ce ne faci... •—Când să trec pe aici? întrebase el ruşinat, îmboţindu-şi poalele vestonului nou, luat dela Oradea. — D'apoi îi veni mâine la prânz la noi, că tu eşti om singur... Ziua aceea a fost tare lungă. Trecea greu, ca şi cum cineva s'ar fi opintit în urma ei s'o ţină în loc. A doua zi, cu izul amărui al răchiei de prună în vârful limbii, împiedi-cându-se în pas, intră în casa cea mare. Masa era aşternută, faţa cea nouă LENTA 81 de damasc strălucea. Toader, destul de afumat şi el, se clătina pe picioare, încercând să îngaime ceva. Apoi îl luă pe Goldiş de gât, îl sărută lipicios, îmbiindu-1 la pahare. Mai târziu (Goldiş nu-şi dăduse seama cât timp trecuse), intră şi Lenta. Ochii nu-i mai râdeau, ci priveau drept înainte, cu un fel de ciudată curiozitate. — Hai, fata mamii, haide, nu te sfii... Domnul să vă ajute să fiţi fericiţi şi să ai grije de ea, Mihai, că noi atât cât au îngăduit vremurile numai cu binele am învăţat-o, şi-i fată bine crescută şi ştie de toate, şi coase, şi toarce, şi mâncare ştie să-ţi facă, doar am învăţat-o eu. Numai o fată am avut... Doamne, doamne, cum trece vremea şi iaca ne trezim în pragul somnului celui de veci. ■— Nu te teme, mamă, se grăbi s'o liniştească Goldiş (când i-a spus mamă, i s'a oprit în gât un nod, ca o găluşcă). La mine are să trăiască ca o doamnă... Mi-s preşedinte, am de toate, pe braţe oi purta-o. Că doar muierea mea n'a trudi pe câmpuri... — Hi, hi! chicoti nana rloarea, mai bine-i aşa... Că de, gândeşte-te, dragul meu ginere, pe acolo mai sunt flăcăi şi aiştia de azi îs nespus de obraznici, şi nu că, doamne fereşte, aş vrea să zic că tu n'ai fi om în puteri, dar mai bine să înconjuri răul, să nu te lovească când nu te aştepţi... Căci noi, dragul meu, am învăţal-o cu binele... Cuvintele acestea, „am învăţat-o cu binele", îi rămăseseră întipărite în minte lui Goldiş. Hotărîseră să facă nunta în Octombrie, ca până atunci să aibă şi el vreme să rânduiască toate cele. Dar de unde bani? Nu-şi vânduse grâul, nădăjduind că spre primăvară o să ia preţ mai bun, aşa cum făcuse şi anul trecut. Nici împrumut nu voia să ceară, să se socotească bine nici nu prea avea dela cine. Dar în starea în care era, casa lui nu putea rămâne. Cum s'o aducă pe Lenta în ea? Se frământă cât se frământă, iar până la urmă găsi ce-i de făcut La Adunarea generală hotărîseră ca o parte din veniturile băneşti ale gospodăriei să fie întrebuinţate la cumpărarea unui taur, a doi armăsari de soi şi ceva ţevi pentru grădină. Ii spuse lui Vărzaru că are neapărat nevoie de bani şi luă cu împrumut o sumă din banii gospodăriei. Aduse dela oraş zugravi care-i făcură casa ca nouă. Pe urmă băgă de seamă că acoperişul se învechise şi când ploua, curgea şi în odaie, drept deasupra palului. Acoperi casa cu tinichea nouă, înlocui mobilele vechi. Datoria se ridicase la peste trei mii de lei, dar nu se gândea la asta. Lucra fără preget, ziua şi noaptea. Banii o să-i pună el într un fel la Ioc. II linişti şi pe Vărzaru care, dealtfel, nu avea curajul să-i iasă din cuvânt. Singura grijă a lui Goldiş era Mitru Gherdan. Acesta se împotrivise cu înverşunare căsătoriei şi parcă oamenii s'ar fi înţeles cu el. Cu cât se apropia ziua nunţii, discutau tot mai mult pe socoteala lui Goldiş. Nu odată îi auzea vorbind despre el şi Lenta: „Nu face bine preşedintele. Pui îi treime lui? Are vădane câte îi trebue, la ce dracu'se leagă de fete tinere? Ori a dat în mintea copiilor?" Goldiş se făcea că nu vede, că nu aude. N'ar fi putut explica cu nimic hotărîrea luată, dar simţea că fără Lenta viaţa Iui n'ar face două parale. „Cel puţin la bătrâneţe să am zile senine, îşi spunea, că pe urmă dracu' m'o lua în groapă". In ultima vreme, e drept, Lenta se ofilise o ţâră, dar asta, de bună seamă, de grija nunţii. De câteva ori încercase să fie singur cu ea, dar Lenta îl ocolea şi asta îl întărâta şi mai mult. Nu se mai îngrijea de gospodărie, de muncă, de nimic. Gheorghe îl înfruntă de câteva ori la şedinţele de analiza muncii şi mulţi, Bicaşul şi alţii, îi ţineau isonul. Goldiş dădea din mână. Q — Viaţa Românească 82 francisc munteanu Mitru Gherdan îl chemă într'o seară să stea de vorbă. Goldiş merse îa el cu o uşoară strângere de inimă, dar hotărît. In viaţa lui particulară să nu se bage nimeni. Nici Gherdan, nici Partidul! Şi ce-i dacă-i tânără? Fiecare îşi potriveşte viaţa după cum îi place. „N'am silit-o. Lenta mă iubeşte." — Eu socot să te gândeşti bine, tovarăşe Goldiş, spuse în cele din urmă, la despărţire, Gherdan. Tu eşti preşedinte, ne eşti tovarăş bun, eşti membra de partid. Tu ar trebui să ştii. Şi apoi, mai e şi încrederea oamenilor. Eu ţi-o spun deschis. Peste doi-trei ani, dacă nu mai devreme, o să ai numai necazuri. Ea nu ştie ce face. Şi-apoi mai cred că ea a fost silită de părinţi... — Am vorbit cu ea. Dac'ar fi fost silită n'aş lua-o... Că doar n'oi face dragoste cu sila. Şi dacă peste ani, nu m'o place, a fi liberă. Dar eu nu cred asta! Tu mă ştii, Gherdane... Gherdan nu avu ce să-i răspundă. Socoti că cel mai bun lucru e să lămurească oamenii ca ei să nu-1 învinuiască pe Goldiş. Goldiş era gospodar bun, preşedinte şi mai bun, ar fi fost păcat ca din cauza asta oamenii să-1 privească cu neîncredere. Deşi în sinea lui era nemulţumit, gândea că asta era cea mai bună ieşire. Mai ales că şi tovarăşii dela raion cu care stătuse de vorbă fuseseră de aceeaşi părere... — Dacă omul se căsătoreşte în lege, dacă fata nu se împotriveşte şi nici măcar părinţii, ce te bagi?! Partidul, dimpotrivă, ar trebui să-i ajute. — Voi nu cunoaşteţi toată socoteala, încercă să-i convingă Gherdan.., — Tovarăşe Gherdan, parc'ai fi o babă! Cu de-astea te ocupi dumneata fn gospodărie?... Gherdan plecă dela raion, nemulţumit. Lui Goldiş nu-i păsa de privirile piezişe ale oamenilor. Se gândea la Lenta, la aşternutul alb şi răcoros al patului, la zilele frumoase care-i stăteau în faţă. La nuntă s'a făcut petrecere mare chiar în sediul gospodăriei. Au jucat feciorii şi fetele până în zori, dar, începând de pe la miezul nopţii, Goldiş, cu toate că turnase în el băutură nemăsurată, începu să se simtă trist, înegurat... Alături de umărul lui simţea umărul cald, svâcnitor ai oevestii. Acum o ţinea de mână şi ar fi fost în stare dacă ea i-ar i'i cerut, să-i coboare şi luna de pe cer. Lenta, veselă de mulţimea adunată de dragul ei, râdea şi vorbea cu cei din jur. Arăta mândră şi nepăsătoare, se bucura de urări. îşi rostea cu glas tare numele cel nou: Lenta Goldiş. Lenta Goldiş... Mulţi dintre colectiviştii fruntaşi nu veniseră la nuntă, cu toate că Gherdan a stăruit pe lângă fiecare să vină să-I cinstească pe preşedinte. — Eu aş veni, i-a spus Ţugui, dar muierea nu vrea să vină. Cică tot satul râde de el. La început, Goldiş s'a încruntat la văzul scaunelor goale, pe urmă a înjurat de toţi sfinţii. — Să se ducă dracului că doar n'o să mă iau după ei. Să bem în cinstea miresei! Oamenii îşi goliră paharele. Toader, beat şi el, se duse să-1 sfătuiască pe Goldiş să nu mai bea. Preşedintele se înfurie şi goli pe nerăsuflate încă vreo câteva pahare de vin să-i arate că el îi om, nu lepădătură. Spre dimineaţă, Lenta stătea nemişcată lângă Goldiş, îi urmărea mişcările şi nu simţea nimic decât ameţeala de pe urma vinului, apoi fără să ştie dece, începu să plângă încet, cu sughiţuri. LENTA 83 9 Pe urmă a început viaţa cea nouă. Lenta se silea să fie veselă, mulţumită, doar din când în când se scăpa şi-i spunea dumneata. Poate deaceea lipsea ceva din sufletul Iui Goldiş. Ar fi vrut să-i spună cât îi e de dragă, dar nu găsea cuvinte, şi se temea să nu se facă de râs. Nu odată i se părea că un copil sburdă prin casă şi-1 sâcâie cu întrebări: de ce? cum? la care el eu putea să răspundă. Uneori, noaptea, când luna se strecura prin ferestrele mari dinspre uliţă, se trezea şi ridicându-se într'un cot, îi privea pe furiş faţa albă, netedă, genele care aruncau umbre prelungi pe obraji. Ofta. Nu ştia dece, o înegureală i se lăsa în suflet. Auzise vorbele veninoase ale unor cumetre din sat: „O să aibă acum ce păzi preşedintele... I-a trebuit găinuşă tânără, spre bucuria feciorilor... Hei, cum s'a stricat lumea..." Goldiş era un om tăcut. Mai ales de când era preşedinte, învăţase să-şi măsoare cuvintele. Uneori ea îl întreba: — De ce taci? Şi el răspundea încruntat, ca sub povara unor gânduri: — Ia, gândurile... Dar viaţa lui se înseninase, în fiecare seară se grăbea spre casă unde-! aştepta căldura, lumina. Ce-i drept, când ea se apuca să-i povestească vrute şi nevrute despre vecini, despre ce a spus baba Safta, ori moş Tulucan, despre fata lui Boşneag, care a fugit cu un fecior din Beiuş, îl cam necăjeau vorbele ei, dar o lăsa să vorbească, fără s'o asculte, privind cu ochii obosiţi focul molcom şi pâlpâitor din vatră. Rar o scotea din casă şi atunci numai alături de el. Oamenii îşi întorceau capetele în urma lor şi Goldiş credea că o privesc pe Lenta. O temea. La început ea îşi găsise de lucru în casă; viaţa nouă, de femeie măritată, adusese o schimbare în traiul ei de până atunci. Apoi şi grija pe care l-o purta, darurile lui, o mulţumeau. Preşedintele crezu că Lenta e fericită şi de aceea hotărî să n'o lase ia muncă. Totuşi, se întâmpla uneori s'o găsească acasă, aplecată deasupra plitelor, tristă, cu ochii plânşi. Atunci Mihai Goldiş se înfuria, socotind-o neputincioasă să priceapă de ce n'o lăsa la câmp. — Avem noi destule, de toate cele, de ce să te mai omori şi tu pe arşiţă? Până am eu două braţe puternice, fii doamnă, că-s doar preşedinte... Lenta tăcea şi tăcerea, ca o povară de prisos, îl dobora pe Goldiş; mai bine ar fi vrut ca Lenta să-1 certe, să strige, să-1 ocărască. încerca s'o îmbuneze cu cârpe de mătase, cu piepteni şi ţoale colorate. Gherdan îl vedea necăjit, dar poate de ce-1 vedea aşa, nu se încumeta să-i pomenească de discuţia lor de dinainte de căsătorie. 11 lăsa să se macine, să-şi vadă singur greşeala. Odată, când s'a întâlnit cu Lenta, nu s'a putut stăpâni să nu-i spună: — Ei, nevastă tânără, stai închisă ca în colivie... — Că bine spui, bade Gherdan, închisă ca în colivie.... Gherdan clătină din cap în urma ei; îi venea să se ducă la Goldiş să-i tragă doi pumni în ceafă. Iar Goldiş ocolea orice discuţie despre familia lui. Se înăsprise, devenise poruncitor, dar gospodăria mergea strună. Nu-i mai zâmbea nici lui Vărzaru, ca pe vremea când luase banii cu împrumut. Dacă se întâmpla ca acesta să-i pomenească că s'ar putea să vie un control şi atunci va fi vai şi amar de amândoi, Goldiş dădea din mână: 84. FRANCISC MUNTEANU — Lasă, când s'o scumpi puţin grâul, mă duc la târg şi-i pun Ia îoc toţi. N'ai tu grijă! Dar Vărzaru nu putea să fie fără grijă. II mai întreba câte unul când s'o hotărî preşedintele să se ducă după vitele de prăsilă, şi mai cu seamă Bicaşul, şi atunci Vărzaru pălea, făcându-se ca oul de găină. încerca să explice că târgul din Beiuş n'a fost târg cum ar fi trebuit să fie, că mai era vreme până la primăvară. Mai spunea el ceva nelămurit, din care oamenii nu înţelegeau prea mult. Doar atât că banii nu-s dea juns sau dracu' ştie ce-s cu ei. Bicaşul îi vorbi despre asta lui Gheorghe. Brigadierul încreţi fruntea. Şi el avea îndoeli, maieu seamă că Goldiş avea o casă tare frumoasă, din nu se ştia ce. Atunci se hotărî Gheorghe să lămurească problema banilor cu ajutorul gazetei de perete. Trebuia astupată gura clevetitorilor şi cumpărate cât mai de grabă vitele ca să nu se mai discute despre asta. Numai că atunci când se aşeză să scrie articolul nu ştiu cum să-1 ticluiască. Cum să vorbească de bani?... Pe urmă se gândi la Lenta, şi i se păru că scrie articolul de gazetă numai ca să lovească în Goldiş. Se lăsă păgubaş. Apoi se întrebă-„Dar dacă n'aş iubi-o pe Lenta nu l-aş scrie?"... „Ba da!"... „Atunci?"... încă în seara aceea, se aşeză iar la masă şi scrise cu chibzuinţă, nu prea aspru, cum ar fi scris dacă nu ar fi avut nimic de împărţit cu Goldiş. Gherdan citi articolul şi nu spuse decât: — Na, şi tu te-ai înmuiat! Gheorghe roşi. Se lăsa de pe un picior pe altul, neştiind ce să spună. Atunci Gherdan îl bătu pe umăr şi începu să râdă. — Gheorghe, Gheorghe, ce n'aş da eu să am anii tăi!... 10 Tot timpul în drum spre casă, Goldiş fu măcinat de grija banilor. Dacă oamenii au ridicat problema la gazeta de perete, înseamnă că nu se vor sfii să-i ceară socoteală şi deschis. Na, numai asta îi mai lipsea. Cu cât se gândea mai mult Ia articol, la Bicaşul şi la spaima lui Vărzaru, tot mai greu i se părea de ieşit din strâmtoare. Grăbi pasul şi, ajuns la podeţ, îi trecu în goană. Numai când se opri în faţa porţii, îşi dădu seama că alergase tot drumul şi că acum abia mai răsufla. Toată mânia de mai înainte îi trecuse, acum stăruia în el o teamă amestecată cu ruşine. „Ar trebui să-i pun înapoi, da' de unde?" „Să-mi vând grâul din pod". La acest gând, faţa i se întunecă. Iubea grâul mai mult decât pământul, pe Lenta sau pe sine însuşi. „La dracu', îşi zise, mă gândesc la prostii când mă arde grija pentru banii lipsă. Totuşi ar trebui să vând ceva din grâu." Se vedea în pod„ înfigându-şi în aurul sacilor, mâinile mari, butucănoase. Boabele coapte care i se strecurau printre degete, îl înfiorau întotdeauna. Dacă nu i-ar fi fost ruşine de sine însuşi s'ar fi jucat ore întregi cu mâinile în sacii de grâu, lăsând să-i curgă boabele prin palmă. La câmp, la vânturat, nu lipsea niciodată: stătea înţepenit locului şi se uita la movila aurie şi asculta cu evlavie sâsâitul atât de cunoscut şi drag al grăunţelor. Atunci îi venea să intre cu picioarele în grâu, să se acopere cu el, să se culce în vârful grămezii, să stea nemişcat întocmai ca femeile bisericoase în timpul litaniilor. Deschise poarta. Câinele îl primi cu un hămăit scurt, sec, de parcă ar fi strivit o muscă între colţii puternici. Din tindă se auzi limpede glasul Lentei: era un cântec plin de bucurie, ca o chiuitură. „Ce ştie ea !" se înduioşa Goldiş şi se grăbi să intre în bucătărie. Era cald, crătiţele sfârâiau pe sobă. LENTA 85 Auzindu-1, ea tresări, se întoarse svâcnind din şolduri şi-şi pocni braţele a mirare: — Dumneata erai? Dar de ce-ai venit aşa de grabă? El se aşeză greoi. Nu ştia cum să-i spună; de aceea se mohorî: — Nu avem nimic de lucru astăzi... aşa că... — Nu vrei să mănânci ceva? Şi fără a aştepta răspuns începu să umble grăbită, scoţând o farfurie eu rată şi un pahar în care-i turnă vin. Când trecu pe lângă el, Goldiş întinse mâna s'o cuprindă, dar Lenta se feri ca o svârlugă. — Cu cine ai vorbit tu în vremea din urmă? o întrebă, mestecând din pâine. Când se întoarse spre ea, rămase uluit. Lenta se făcuse albă ca varul şi se rezema se de perete. Pieptul i se ridica grăbit. — Cum... cu cine? izbuti să îngaime dela un timp. •— N'ai povestit nimănui... cum stăm noi acasă... ce ţi-am luat din târg şi... — Nnnuu... „O fi aflat ceva?" Speriată, căuta să se ţie cât mai departe de el. De ce nu i-a spus până acum"? Sau să-i fi lăsat pe Gheorghe să-i vorbească. Gândurile i se învălmăşeau în cap, nici nu mai auzea. Se uita drept la Goldiş să-i citească din priviri, să vadă ce ştie. Dar Goldiş, abătut, se uita în farfuria din faţa lui. Părea atât de obosit şi bătrân, încât Lenta se cutremură. Acum îl vedea pentru prima oară atât de doborît. Mai spuse odată „nu", să-1 liniştească. — Bine, atunci, încheie el, împingând farfuria din faţă. Din curte se auzi lătratul duşmănos al câinelui care trăgea de lanţ să-I rupă. Goldiş se sculă şi ieşi în târnaţ. Vărzaru tocmai îşi ştergea picioarele pe preş. — Ce-i cu tine? — Iaca, am venit într'o goană. Ştii cine a pas articolul? Goldiş îl înhaţă de piept. — Cine? — Gheorghe. Lenta care ieşise şi ea în cerdac, se rezemă de tocul uşii. I se făcu negru îa faţa ochilor, apoi o cuprinse ameţeala. Nu auzise bine despre ce era vorba, dar numele rostit de Vărzaru, îi dădu â înţelege. — De unde ştii? întrebă preşedintele, fără să-1 lase pe socotitor de piept. Vărzaru nu pricepea mânia preşedintelui. Socotise că vestea pe care « aduce îl va ridica în ochii lui Goldiş. Atât de tare se sperie încât uită să răspundă. Goldiş îl scutură încăodată. Vărzaru abia se mai putea ţine pe picioare. — De unde ştii, răcni preşedintele. — Mi-o spus Tulucan, bâigui dela o vreme, plângăreţ, socotitorul, înfuriat, Goldiş îî îmbrânci în jos pe scări. Vărzaru se clătină şi căzu. Goldiş nu se mai uita la el. Mânia începuse să-i fiarbă din nou în gâtlej. Vărzaru se ridică şi aşteptă/supus, urmărindu-1 cu privirea. Nu îndrăzni să înceapă iar cu văicărelile, deşi pe drum îşi spusese că aşa nu mai poate merge, şi pe el o să-1 mance puşcăria şi va fi vai şi amar de amândoi. Lenta intră grăbită în bucătărie, uitând uşa deschisă. Pe urmă se auzi cum lipăio cu papucii în odaia cea mare. —- Nu-i bai, spuse Goldiş printre dinţi. Nu ştii unde-i? 86 francisc munteanu — Acasă, unde să fie? Oii la sediu. — Apoi mă duc eu la el... dumnezeii cui l-o făcut. îşi îndesă căciula în cap şi o porni pe uliţă cu paşi mari, stropindu-sa de noroi până la brâu, nebăgând în scamă oamenii care-şi scoteau căciulile în faţa lui. In acest timp, Lenta se frământa în odaia cea mare, neştiind ce să facă. Frângându-şi manile, îşi opri privirile pe iconiţa din perete, cerându-i parcă ajutorul. Ciorba dădu în foc şi asta o desmeteci. Socoti că ar trebui să dea o fugă până la Gheorghe, să-i spună că vine Goldiş la el. Dar pentru asta nu mai avea timp. „Ce-ar fi să mă duc la Gherdan să-i spun toate cele întâmplate?" Dar de unde să-1 ia acum pe Gherdan? începu să se îmbrace, apoi se răzgândi. Hotărî să se ducă acasă, dar îşi schimbă gândul ăsta. Cum să-i spună toate cele maică-sii? Că nu-1 mai iubeşte pe Goldiş? Că nici nu î-a iubit măcar?... De bună seamă că ar bate-o. Dacă nu ea, atunci taică-său, Toader. Frântă de oboseală, se aşeză pe marginea patului şi începu să plângă, încet, fără lacrimi. * j In dreptul Cooperativei, Goldiş se întâlni cu Boşneag. Vru să-1 ocolească dar acesta îi tăie calea. •— Ce facem cu Lică a Birăului? Am auzit că a adus o cerere. Ta vrei să-î primeşti? — Cum o spune colectiva. Nu eu hotărăsc. Asta ştii şi tu. — Da' vorba ta are greutate. Tu trebue să te pui contra. Eu aşa îţi spun, că fruntea gospodăriei s'o face foc... Lică are o singură iapă beteagă şi un plug, bun de fiare vechi. Atât are, şi cinci copii. Când s'or pune ăştia pe zile muncă apoi să te ţii numai şi să vezi cum la toamnă te duci acasă cu sacul gol... — Is muncitori şi ei, ce vrei să le fac, spuse Goldiş, supărat că Boşneag îi ţinea calea. Vreo doi oameni care stăteau în uşa Cooperativei, se apropiară de ei. — Dacă-s muncitori şi Adunarea generală pune obrazul pentru ei, eu nu mă pun contra. — Asta o spuse mai mult pentru cei adunaţi decât pentru Boşneag care se mohorîsela faţă. —Apoi eu mă duc, adăugă după un timp şi o luă spre casa lui Gheorghe. La colţ, Boşneag îl ajunse din urmă: — Atunci să împărţim banii! De ce să se căpătuiască toţi veniţii din agoniseala noastră?!... „Nu-i sfat prost", cântări vorbele Goldiş. Aşa ar fi putut să scoată ceva din datorie şi cine ştie dac'ar mai trebui să-şi vândă grâul. Dar asta nu putea să-i spună deschis lui Boşneag, şi nici rău nu se putea pune cu el. Mai ales acum. — Am să mă gândesc. Dacă tu socoti că e bine aşa, propune-o adunării Să vedem ce spun oamenii. — Oamenii o să spună cum o să spui tu. — Eu am spus că am să mă gândesc... Tu propune numai... 11 lăsă pe Boşneag în mijlocul drumului şi coti spre uliţa din doi mă. Pe Gheorghe nu-1 găsi acasă, sau acesta nu voi să răspundă. Stătu aşa, ca la un sfert de oră, lovind cu picioarele în uşă, spre mirarea rarilor trecători, ciocănind geamurile de era gata să le spargă. La sgomotul pe care-1 făcea, ieşi o vecină şi-i spuse că Gheorghe plecase de cu noapte, nu ştia unde anume. Abia când ajunse la sediul gospodăriei, preşedintelui îi trecu prin LENTA 87 minte că Gheorghe s'a dus la raion. Ar fi vrut să-î întrebe pe Vărzaru ce sumă ar fi de înlocuit exact, dar n'avea îndrăzneala. Acesta îi urmărea mereu cu privirile, înfiorat de spaimă, şi trecându-i prin minte că dacă iese bucluc, lui nu-i rămânea altceva decât să se spânzure de un cârlig din pod. De fiecare dată când bătea cineva la uşă, preşedintele tresărea. Apoi, pe la vreo şase ceasuri după prânz, se linişti. Pogorî în el o pace de neînţeles. Ştia că trebuia să facă rost de bani. Doar de unde să facă, nu ştia încă. Se gândi la propunerea lui Boşneag. Să se împartă banii. Da, asta n'ar fi rău. Că la urma urmei, aşa este. De ce să se căpătuiască sărăntocii din agoniseala celor care au dus tot greul dela început. Să se cumpere vite la anul, când or pune cu toţii umărul, nu acuma. Dar să rămână gospodăria încă un an fără taur şi fără armăsari de soi?... Un an e tare multă vreme. La dracu', toate sunt atât de încâlcite încât abia te mai poţi descurca în atâtea socoteli. încercă să gândească cu mintea lui Gherdan. Ia să vedem: ce ar spune Gherdan? Era al dracului de uşor de ghicit ce: să se cumpere vite de prăsilă! Nici nu-ţi puteai închipui alt răspuns. Dacă n'ar avea datoria asta sau ar putea să iasă la liman fără să-şi vândă din grâu, nici el n'ar gândi altfel decât Mitru. Totuşi, cel mai bun ar fi să-i rămână şi grâul, dar şi de datorie să scape. Poate să fie primită propunerea lui Boşneag... Că cine e prost să nu vrea bani?... Şi dacă propunerea n'o trece prin adunarea generală, atunci, în cel mai rău caz, o să-şi vândă din grâu. Dar orice s'ar întâmpla, are să ştie el să-1 tragă la răspundere pe Gheorghe, Se liniştise şi-1 povăţui pe Vărzaru să nu se lase biruit ca o babă. Vărzaru ar fi dat cinci ani din viaţă să-1 poată sudui de mamă, dar înghiţi în sec şi se aplecă deasupra hârtiilor, scârţâind cu pana pe foile albe. 11- In ziua următoare, când Gherdan se îndreptă spre sediul gospodăriei, i se păru că se întâmplase ceva. Ce anume nu-şi putea da seamă. Oamenii, deşi era încă de dimineaţă, se adunaseră în uliţă. Până ce ajunse la sediu, stătu de vorbă cu mulţi. Cam toţi i-au pus aceeaş întrebare: ce se face cu nanii? Fiecare îl sfătuia să ceară şi el împărţirea. „La dracu', se gândi Gherdan îngrijorat, asta nu-i a bună. De unde să fi pornit toată povestea? Şi preşedintele ce-a păzit?" Când intră la sediu, primul cu care se întâlni fu Bicaşul, grăjdarul. Acesta asvârli furca din mână şi se repezi bucuros spre el: — Bine c'ai venit! Dacă ai şti ce-i pe-aici! — Ce? — Oamenii parcă-s turbaţi! Şi ce-i mai rău, preşedintele... —- se opri scurt. — Spune... — A vorbit cu mai mulţi... Cică el n'ar fi deloc împotrivă să se împartă banii. Gherdan se încruntă. îşi vârî mâinile în buzunarele cojocului. — Şi voi ce-aţi păzit? Tu ai stat de vorbă cu el? — Aşa şi-aşa, făcu Bicaşul. De când o vrut să mă schimbe, să-1 pună pe Toader Roşu în locui meu, de-atunci... — Parc'ai fi prunc... Om în toată firea şi ţii nasu'n vânt. Ar fi trebuit să-1 tragi la răspundere... — Aici, în fugă? Trebuia să discutăm problema lui la organizaţia de •bază. Şi Tulucan o fost de aceeaşi părere. Gherdan nu ştiu ce să-i răspundă. Bicaşul avea dreptate. 88 FRANCISC munteanu —- Ştii de ce m'am împotrivit eu? Ori cât, e preşedinte, şi prestigiul lui, mai ales acuma... — Despre prestigiul ăsta... Prestigiul nu se face cu sila. Ori şi-1 âace «emul prin muncă, ori ducă-se dracului! — Ai dreptate, zise secretarul. Eu mi-s vinovat. Prea umblăm cu el ca şi cum ar fi de uiagă. Pe urmă strânse din fălci cu amărăciune. De câte ori n'a cat cu pumnul în masă când un tovarăş îşi făcea astfel autocritica: „Eu sunt vinovat". La dracu'! Desigur, Bicaşul se frământa cu aceste probleme de cine ştie când, abia a aşteptat să-i spună, şi el, acum, se scuză că a umblat cu Goldiş ca şi cu o uiagă. Adică vina lui e numai că a fost prea îngăduitor cu preşedintele? Sau că s'a mulţumit că gospodăria de bine, de rău a mers cum a mers? II bătu pe Bicaşul pe umeri. — Va trebui să ne adunăm într'o seară şi să ne scărmănăm o îeacă, — Da, da, aşa cred şi eu, spuse Bicaşul. Am să aduc ţesala cu mine. Râseră amândoi. Dinspre atelier se auzeau ciocănituriîe faurilor. Gherdan privi într'a-colo, şi tresări: dăduse cu ochii de gazeta de perete. Văzu geamul spart, pe care nimeni nu se gândise să-1 înlocuiască: — Cum s'a spart geamul?... Bicaşul se uită în pământ. Niciodată nu-1 văzuse pe Gherdan atât de supărat. Ii venea tare greu să-i spună tocmai acum cine-i făptaşul. — Tu l-ai spart? — Nu l-am spart eu.... Gherdan se apropie de gazetă: — Ei, cine 1.-a spart? Sau nu ştii? — Ba ştiu... Preşedintele l-o spart... — O fost beat?... — Nu. Sau cine ştie... — vru s'o scalde Bicaşul. —O vinit cu-o falcă'n cer şi cu alta'n pământ şi o vârât cotul în sticlă. — Cum? Aşa i-a venit să dea cu cotul în geam?... şi îl privea neîncrezător. — O fost nemulţumit de un articol... Acela a Iu' Gheorghe, unde se vorbea de bani... — Şi unde-i articolul? — L-o luat el. L-o aruncat în imală, pe urmă l-o ridicat şi l-o pus în buzunar. — Şi tu ai stat aici ca pus cu furca... — Ba era să ne războim, spuse Bicaşul. Numai că s'o înmuiat până la urmă. O vinit după mine în grajd şi m'o îmbiat la vorbă... — Aha! făcu. Gherdan şi porni spre sediu. Când intră în biroul preşedintelui, acesta ridică spre el nişte priviri speriate. Amândoi ştiau că sunt multe de spus, şi mai ştiau că discuţia asta nu mai putea întârzia. Totuşi, preşedintele se simţea nepregătit: se făcu purpuriu. Neras, cuochii încercănaţi, avea o înfăţişare rea, de om hărţuit. — De mult n'ai mai venit aşa de dimineaţă, Goldiş... înainte să-i răspundă, preşedintele trase aer, umflându-şi' pieptul şi-şi pârâi oasele. — Aşa e iarna. Omu-i mai leneş... — De ce ai rupt articolul dela gazeta de perete?... întrebarea veni brusc, fără înconjur. Goldiş se lăsă în spătarul scaunului. Acum ar trebui să răspundă ceva deştept. Dar ce anume. Cum dracu' de.nu s'a gândit până acum Ia răspuns. Şi totul din cauza lui Gheorghe! Mama lui de copilandru!... Socoti că cel mai bun lucru e să facă pe supăratul. LENTA — Aşa, strigă el. Mă întrebi unde-i articolul?! L-am rupt! Minciuni! Batjocoresc oamenii şi... — începu să sbiere: — Dacă nu vă place de mine, schimbaţi-mă. Da' nu las pe un... pe un... să-mi terfelească cinstea obrazului. Ai auzit? II vedea pe Gherdan tăcând şi se gândi că a făcut foarte bine că a strigat o leacă. Doar nu se pot lipsi de el, e un preşedinte cum nu sunt mulţi, şi... — Pune imediat articolul înapoi. Goldiş se pregăti să se răstească iarăşi, pe urmă se temu că Gherdan ar putea să-1 întrebe de bani, să-1 cheme pe Vărzaru, şi atunci s'a dus dracului totul. Puse mâna în buzunar, pipăi articolul mototolit şi porni spre uşă. — Unde te duci? — Mă duc să pun articolul. Vru să plece, dar Gherdan îl opri din nou. — Cu cine ai vorbit tu că trebue'sc împărţiţi banii? Preşedintele rămase uluit. Se rezemă de perete şi bâigui: — Bine, dar... cu nimeni. Privirile lui Gherdan erau aspre, necruţătoare. Goldiş simţi că acum ar trebui neapărat să spună ceva. Ceva care să-1 liniştească şi pe el, şi pe Gherdan. Se întoarse spre Gherdan: — Am greşit, Mitrule. Ştiu, n'ar fi trebuit să rup articolul. îmi dau seama că am greşit. Mi-am dat seama încă de ieri, când l-am rupt. Poate î-aş i'i pus îndărăt în clipa aceea dacă n'ar fi fost.de faţă Bicaşul... Tu ştii cât sunt eu de pornit... Asta e vina mea... Mereu ţip şi fac după cum mă taie capul... Vru să se ducă spre uşă, dar Gherdan îl opri din nou: — Cu cine ai vorbit tu că trebue împărţiţi banii? „La dracu', iar despre bani e vorba". — Cu cine-ai vorbit? — N'arn vorbit cu nimeni, zău... Da'ce dracu', nu mă crezi?—Se opri brusc, încreţindu-şi fruntea. — Ba da, am vorbit cu... stai cu cine?... da, cu Boşneag. M'o oprit eri în faţa Cooperativei... Era tare nemulţumit... Doar ştii cum e el când e burzuluit. Mi-a vorbit jumătate de oră despre Lică, cum că acesta o să trăiască de pe spinarea lui, şi s'au adunat oamenii roată... Nu voiam să discut cu el, în mijloc de stradă... Erau de faţă câţiva dini,r'aeeia care au băgat cerere... I-am spus că asta nu-i problema mea şi a lui, să vie Ia sediu, că o lămurim noi aici... De aia am venit aşa de dimineaţă... Asta e, nimic mai mult. Gherdan îl privi pătrunzător şi spuse un „hm" înecat, abia auzit. Goldiş, ca să împrăştie această tăcere apăsătoare, plină de ameninţări nerostite, spuse: — Eu credeam că mă cunoşti. Gherdan nu răspunse nimic. Părea îngândurat. Goldiş adăugă: — Pentru articolul dela gazeta de perete răspund. Acum mă duc. să-1 pun înapoi. 12 La atelierul de reparaţie al gospodăriei era o larmă de nu se putea auzi om cu om. Numai glasul lui lozsi străbătea ca o trâmbiţă. lozsi râdea, şi hohotele Iui semănau cu nechezatul unui murg tânăr. Ciocănea semă-nătoriie, punea ici-colo câte un şurub nou, îndrepta frânele stricate. Sub şopronul deschis vântului din toate părţile, era curent şi de atâta umblet pe jos, pământul se prefăcuse într'o mocirlă apoasă. 90 FRANCISC MUNTEANU — Aşa dar, prinseră in aî patrulea însămânţat de primăvară, râse Neteda, un flăcău cu părul cânepiu, murdărit de smoală. Să fiu al dracului dacă n'om ajunge anul ăsta primii pe regiune. — Tot la asta ţi-i gândul, mormăi Boşneag. Da' de bani nu scoţi o vorbă! Dintr'odată gălăgia se potoli. Gheorghe, care lucra în celălalt capăt,, ridică fruntea. Mulţumit, Boşneag se scotoci după punga de tutun. întinse spre Gheorghe un deget gros şi îngălbenit de nicotină. — El, barem, nu s'a temut ca noi. Bine-ai scris la foaia de perete, măi, Gheorghiţă taică. Tot satul vorbeşte. Lui Gheorghe îi era ciudă că nu-1 înţeleseseră. El voise să lămurească ce-i cu banii, să se cumpere vitele, să se închidă odată gura bâr-îitorilor. Şi acum oamenii cred că el gândeşte ca Goldiş, că banii trebue împărţiţi, treime strânşi la ciorap. — N'ar strica să ne dea banii care se cuvin, întră în vorbă şi Pleşcan, un om între două vârste, neras, cu ochelarii sparţi. — Vitele?... îmbătare cu apă rece! — Nu vorbiţi prostii! se înfurie Gheorghe şi păşi dreptîn mijlocul lor, — Ce prostii? se sborşi Boşneag. Muierea mă ciocăneşte'n cap, în fiecare zi... Cică-s moale ca mămăliga, că dacă nu-s beat n'am corajie... Să ne dea banii! — Ce-a făcut preşedintele cu ei? Gheorghe simţi cum i se urcă în obraji un val de sânge. — Apoi n'aţi înţeles cum vine treaba, fraţilor! Noi cu toţii ani votat în adunarea generală cumpărarea vitelor de prăsilă. Bade Boşneag, tare mi se pare că iar ai închinat cu vecinul Gurău că şi el tot aşa spune. Iar cu primirea de noi membri, tot după voia chiaburului văd că vrei să faci. — De ce-1 amesteci în treaba asta pe Gurău? Ce are el cu gospodăria noastră?... — Aşa ai spus şi astă toamnă la împărţirea roadelor, ce are Gurău cu gospodăria noastră, el care stă la trei poşte de gospodărie... O avui sau n'o avut? Ori nu tot el te-o sfătuit să nu vinzi grâul până la pri măvară? — Lasă astea acum... — De ce să le las? se împotrivi Gheorghe. Cine, clacă nu Gurău e cel mai mulţumit că noi nu cumpărăm vite de prăsilă? — Dar că noi primim banii înapoi, tot bucuria lui este? — spuse râzând Pleşcan. Era convins că aici 1-a înfundat pe Gheorghe. — Hai, nu răspunzi? — Apoi tot el. Că dacă dumneata ţi-aî bea banii pe care i-ai prmi, adică ţi-ai bea vita care ţi-ar îmbogăţi gospodăria, cine s'ar bucura dacă nu Gurău... De aia-i spun lui baci Boşneag, că ce cere el Ia dreptu' vorbind, Gurău o cere. — Geee? făcu supărat Boşneag. Apoi tacă-ţi fleanca, Gheorghe, că de nu... — Aveţi grâu, mergeţi la Cooperativă, vinde-ţi-1 şi luaţi-vă şi tot ce vă trebue, intră în vorbă şi Bicaşul. — Nu ne sileşte nimeni să-1 vindem la Cooperativă, aşa să ştii. Suntem slobozi să facem ce vrem cu el... — Asta ai lovit-o bine! îi luă în râs Gheorghe, Adică tu te duci să-1 dai la speculă... LENTA 91 — Atunci de ce-ai mai scris despre bani la foaia de perete? — Am scris pentrucă ar fi bine să se lămurească odată când anume cumpărăm vitele? Ca să se închidă gura celor care se iau după Gurău. — Despre cine vorbeşti? făcu Boşneag ochii mici. — Şi despre dumneata. Ai luat nouă măji de grâu şi le ţii în pod. Apoi îţi umblă gura că n'ai bani. Dacă o să creştem vite de soi, la anul o să avem de două ori pe atâta câştig... — Ehei, la anul... Până atunci... — Ce-i până atunci? — Multe pot fi, — încercă Boşneag să se îndârjească. — De pildă, aa, „domnii" sărăntoci, ăştia care ne vin acum pe cap. Acum li s'a luminat să intre în gospodărie. N'au nici de unele, pământul lor e prost de-ţi vine greaţă... şi să împărţim cu ei. Şi acuma, şi la anul. Mai bine să ni se dea ce ni se cuvine, că doar am muncit. Da, oameni buni, — se încălzi el. — Judecaţi o lea că. Se bagă între noi zece familii de cui du şi. Ce-au dat ei pentru vitele astea de prăsilă? Nimic. Atunci, la anul, de ce să eapete bani în rând cu noi, care... — Frumos, pufni Neteda. Fie-ţi ruşine! — Aşa-i, încuviinţă şi Gheorghe aţintind u-1 pe Boşneag cu privirea. Mare cinste-ţi fac vorbele astea... —- Apoi... — Boşneag înghiţi în sec. Deodată se încruntă, îşi scoase căciula şi o trânti de pământ. — Mama ta de pungaş! strigă el cu voce piţigăiată. Te împinge Lenta, hai? Te culci cu sdreanţa preşedintelui şi acum joci în horă cu el?! Gheorghe se dădu un pas înapoi, îşi făcu vânt şi-1 lovi cu pumnul drept în obraz. Apoi voi să se năpustească asupra lui, dar Neteda şi ceilalţi îl prinseră de mâini. — Nu-i nimic, gâfâi Boşneag. Asta ai să mi-o plăteşti... Maica ta, dobitocule! şi se apropie de peretele surei unde stăteau înşirate furcile. Oamenii săriră la el, să-1 împiedice să pună mâna pe una. — Aşa-i cum zice Boşneag — bombăni cineva, Gheorghe nu ştia cine. Simţi că-i crapă obrazul. Adică toată lumea vorbeşte de el şi de Lenta şi el crede că duce de nas tot satul. Acum o să iasă tămbălău. N'avea curaj să se uite în ochii oamenilor. Strigă din toate puterile: — Banii nu se dau înapoi! Vorbe chiabureşti! Să vă fie ruşine — dar iui însuşi i se părea neconvingător ceea ce spune. Apoi ieşi ca o furtună şi se îndreptă spre casă. Toate fierbeau în ei. Fără să fi gândit sau să fi vrut, intră la Cooperativă. Ceru un pahar de „bătrânească", apoi încă unul. Când ieşi din nou în stradă, îi ardea gât lejul şi ameţeala care pusese stăpânire pe el, un fel de moleşeală legănătoare, îl întărită şi mai mult. „Oamenii o cred pe Lenta femeie strigată". Ii veni să strige celor de pe stradă că Lenta nu e vinovată, dar o'avu putere s'o facă. „De ce dracu' n'am vorbit până acum cu Goldiş? Măcar cu Gherdan să fi vorbit"... Acum, chiar dacă le-ar spune, or să spună că o face de nevoie, de gura satului. Nici că a vrut să apere interesele gospodăriei când a scris articolul la gazeta de perete, de bună seamă că n'o să-1 mai creadă nimeni. O să creadă toţi că a vrut să-1 înfunde pe preşedinte... Ce-ar fi să se ducă la Goldiş? Se întoarse din drum şi o luă spre podeţ. Deodată îşi dădu seama că se clatină: „Cum să mă duc beat la el? Să spună c'am venit mânat de băutură? Să spună ce-o vrea! Nu mai stau nici-o zi, niciun minut măcar. Trebue să se lămurească odată!" Intră pe portiţă şi abia reuşi să se ferească de câine PRANCISC MUNTEANU Uită să bată în uşă, şi numai când se văzu în mijlocul bucătăriei, se opri speriat. In pragul odăii mari apăru Lenta. — Gheorghe, Gheorghe! făcu ea mirată şi se repezi Ia ei. El se feri, împingând-o cu mâinile întinse: — Unde-i tovarăşul Goldiş? — Gheorghe!... — Unde-i tovarăşul Goldiş? mai spuse odată aspru. — Ai înebunit, Gheorghe... Nu-i acasă.. Atât de mult m'am temut pentru tine... Gheorghe, Gheorghiţă al meu... Ai venit după mine! — Am venit să vorbesc cu preşedintele... — Eşti beat! Mihai nu-i acasă... —şi-1 privi stăruitor. „Nu-i acasă? Şi dacă s'o întoarce acum, o să-şi închipuie c'am venit la Lenta". II năpădiră năduşelile. Spre mirarea Lentei, ieşi fără să salute, O porni spre casă pe drumul îngust al dolmei, peste răstoacă. Pe la mijlocul drumului, îi veni să înjure de ciudă: îi părea nespus de rău că-I lovise pe Boşneag. O să-1 tragă la răspundere organizaţia de bază. Acum nu mai încape îndoială că oamenii cred că 1-a lovit pe Boşneag ca să-I apere pe Goldiş din îndemnul Lentei. Niciodată nu ştii cum se încurcă lucrurile, Poate şi Gherdan o să creadă că luptă pentru împărţirea banilor. Se înfurie la acest gând. Apoi, aducându-şi aminte de Lenta, se potoli şi se înduioşa chiar. „M'a aşteptat cu braţele deschise. Boşneag a spus despre ea că e sdreanţă". Tot e bine că 1-a lovit pe Boşneag. Cel puţin i-a întors pumnul pe care i I-a dat el lui Lică. Ajunse la răstoacă: de aici, toată întinderea, cât puteai cuprinde cu ochii, se aşternea netedă ca o palmă întinsă, darnică. Petele de zăpadă, înmuiate de câte un zâmbet de soare cu dinţi, musteau şi sclipirea lor nu mai supăra privirea. Ici, colo, pârâul, înviorat de zilele senine, îşi spărsese pojghiţa verzuie, şi, clăbucind, se rostogolea la vale. Ajuns lângă el, Gheorghe înfipse călcâiul într'o tăbliţă ca de sticlă, prinsă între bolovani. Tşi aruncă scurta şi cămaşa de pe el. Se spălă întâi pe faţă; apoi îşi udă şi pieptul cu apa ca ghiaţa. Se învioră. Răsuflă puternic şi-şi frecă îndelung pieptul lat, păros. Se simţea iarăşi în putere. Văzându-şi în vale casa cu storurile trase, se întunecă pentru o clipă: da, o s'o aducă pe Lenta acolo. II va sili pe Goldiş să se despartă de ea. Că de Lenta nu e vorba ca de oricare altă femee. Că femei ar găsi el destule, bar domnului, doar e tânăr şi sănătos. Dar Lentei, numai să-i rostească numele, şi un val fierbinte i se suie în cap, iar vinele subţiri dela tâmple bat, gata să plesnească. Lenta trebue să fie muierea lui! Acest gând îl macină încă de mult, cu ani în urmă, când se întâlnea cu ea la horă. Dacă jucau împreună oamenii se uitau la ei şi ziceau că-s făcuţi unul pentru altul. E drept, unii îl sfătuiseră să nu se ţină după o fată uşuratică, şi el nu Ie dăduse ascultare. Apoi însă, când o văzuse în casa lui Goldiş, îşi spusese că Lenta e o leacă mai altfel de cum o crezuse. N'o ţinea vinovată de asta. îşi spunea că îndată ce-o s'o aducă în casa lui, Lenta s'o face din nou fata cuminte, harnică, pe care o cunoscuse el în primele timpuri. La asta se gândise şi în seara când o dusese acasă dela Căminul Cultural. Şi încă la ceva. La o fetiţă mică, durdulie, cu păr negru care o să semene cu Lenta. Da, aşa trebue să fie. Se îmbrăcă repede şi coti spre stânga, spre casa lui Gherdan. Când intră, acesta era tocmai gata de plecare. — Mă duc la raion — îl lămuri el, arătându-i bocceaua cu merinde şi cu schimburi — ,avem instructaj în vederea însămânţărilor. La întoarcere, LENTA 93 vom lămuri şi problema lui Mihai. Spune că vrea să se ducă el după vite. Trebue să alegem o comisie. Tu ce părere ai? — Tovarăşe Gherdan, începu Gheorghe nehotărît. A ieşit tare rău cu articolul. Oamenii cred că eu ţin parte preşedintelui. — Ce zici tu acolo?! — Gherdan se aşeză, aşa îmbrăcat, pe un scaun tn tindă. — Cine crede tâmpenia asta? —- Oamenii, făcu iar Gheorghe. Mi-a spus-o în iâţă Boşneag. Cică îî apăr pe preşedintele... din îndemnul Lentei, spuse el repede. Ştiţi, eu şi cu ea... — Ştiu... Te-am aşteptat mai de mult să-mi spui de asta. Oamenii vorbeau, dar dacă tu nu iui-ai zis nimic, mie nu-mi venea să cred. — Văzând faţa palidă a lui Gheorghe, Gherdan schimbă vorba. — Despre Goldiş ce spun oamenii, că a rupt articolul la gazeta de perete? — Despre asta n'am avut timp să vorbim... Că eu m'am înfierbântat... — Ca omul cu musca pe căciulă... Gheorghe continuă ca şi când Gherdan n'ar fi spus nimica: — Şi l-am lovit pe Boşneag. N'ar fi trebuit s'o fac, dar... — Şi pe urmă? — M'am dus... Gherdan tăcu o vreme, apoi spuse cu jumătate de gură: — L-ai lovit şi pe urmă te-ai cărat, aşa cum se cuvine să facă un comunist... Cuvintele secretarului îî întărîtară pe Gheorghe: — Am plecat... am plecat să vorbesc cu Goldiş. M'am dus pentru Lenta. Gherdan strânse din fălci. Gheorghe continuă: — N'a fost acasă.., — Măi, Gheorghe, eu te credeam om cu rădăcini, ca stejarul. Auzi mă, ca stejarul te credeam... Umbli ieşit din minţi după o muiere căsătorită, când satul fierbe ca un stup şi-i gospodăria la răscruce. Mult nu mai avem până Ia însămânţări. Iar până atunci, trebue să-i primim şi pe ceilalţi gospodari din sat. Să-i primim cu încredere, l-ara putea primi şi aşa, că mulţi colectivişti de ai noştri n'ar avea curajul să voteze împotriva gospodarilor cinstiţi, chiar dacă în sinea lor sunt împotrivă. Dar noi nu vrem să-i primim oricum. Vrem să-i primim cu încredere. Şi încrederea le-o putem dovedi tocmai prin cumpărarea vitelor de prăsilă. Lăsând la o parte că fără vite am bate pasul în loc încă un an. Trebue să-ţi ţin cn lecţii ţie?... Măi, Gheorghe, măi... —■ Atunci eu ce să fac, tovarăşe Gherdan? întrebă Gheorghe ruşinat. — Fă şi tu ce crezi, Gheorghe... Gheorghe plecă privirile în pământ. — Ei, tu ce crezi c'ar trebui să faci, Gheorghiţă? Se bucură că baciu Mitru îi spusese aşa. — Păi, să lămuresc oamenii... — Dar nu cu pumnul. Gheorghe se făcu roşu ca racul. Ştia că Gherdan n'o să-i ierte niciodată că 1-a lovit pe Boşneag. Totuşi alt gând îl rodea pe el. — Şi cu Lenta? întrebă. — Cum, cu Lenta?... Păi, Lenta e soţia preşedintelui. — Bine, dar... — Vorbeşti prostii, Gheorghe, spuse tăios Gherdan. Am să pun problema ta în organizaţia de bază. Şi dacă mai aud odată că dai târcoale pe la Goldiş. să-i strici omului casa... 94 FRANCISC MUNTEANU — Lenta mă iubeşte — strigă Gheorghe, Era hotărît să-1 înfrunte pa Gherdan cu orice preţ. —Mă iubeşte!... — Câtă vreme e nevasta altuia, nu poate să te iubească pe tine. N'are voie. Ai înţeles? — Cum n'are voie? — Răsufla ca un urs. „Iaca, până aici e om Gherdan. Nu poate înţelege pe unul tânăr. Parcă dragostea merge după voie". Spuse mai mult pentru sine: — Atunci am să vorbesc cu Goldiş. — N'ai să vorbeşti, se răsti Gherdan scos din fire. Mai înainte ai spus că ştii ce-ai de făcut. Să lămureşti oamenii. Aşa îi lămureşti tu? Le dovedeşti că şi nevestele devin bunuri ale colectivei? Ştii că a început satul să vorbească despre asta? — Bine, dar Lenta mă iubeşte, spuse buimăcit Gheorghe. Şi eu o iubesc... Să se despartă de Goldiş şi eu o iau. — Aha, păi asta e altceva. Dar până s'o despărţi, să fii cuminte. Noi spunem despre noi că suntem comunişti, dar nu mai suntem când trecem printr'o încercare, când e.vorba să ne stăpânim... Mulţam de aşa comunişti... Gherdan îşi ferea ochii de privirile brigadierului. Ii era milă de el. îşi aducea aminte cu câtă putere se împotrivise căsătoriei lui Goldiş şl acum când se adeverea că avusese dreptate, trebuia să-i ţie partea preşedintelui, să-şi ascundă părerile sub căciulă. Ciudată e şi viaţa asta. Iacar în faţa lui stătea un om sdrobit, pe care cu un singur cuvânt l-ar fi putui face fericit. Cu un singur cuvânt, care îl ardea pe vârful limbii. Şi cuvântul ăsta nu putea să-1 zică. N'avea voie să-1 zică. Aici nu e vorba numai de Gheorghe, de Lenta, de neghiobia lui Goldiş, e vorba de încă zece membri noi şi mai e vorba de viitorul gospodăriei. Asta nu-i decât o piedică mică în drumul care duce înainte, o piatră în mijlocul drumului. Dar nu poţi să dai aşa simplu cu piciorul în ea, că te loveşte. Şi nici s'o ocoleşti, nu ajunge. Că vin alţii după tine şi se poticnesc şi ei. Trebue să te opreşti puţin din drum, să te apleci să dai piatra Ia o parte. Cum să-i spună toate astea iui Gheorghe? EI n'ar putea pricepe acum. E înfocat, gata-gata să plesnească de dragul Lentei... care stă închisă între patru pereţi, păzită de Goldiş. Se înciuda împotriva preşedintelui. „Mama lui de catâr!" —: Uite, Gheorghe, — se apropie el de brigadier. —Ştiu, e tare greu. Mai ales dacă ştii că şi Lenta te iubeşte. Dar trebuia să vă gândiţi acum un an. Ei, târziu, nici acum nu este. Dar fără drumuri ocolite! Eu zic să mai aştepţi până mă întorc dela raion. Stăpâneşte-te. Poate mă gândesc şi cu între timp, că vezi, m'ai luat pe neaşteptate. De unde să fi ştiut eu ce te roade. Mă întorc şi ne sfătuim. Omeneşte. Aşa cum se cade între comunişti. Acum însă, ai alte treburi. Le ştii tu. Azi, mâine, scoatem zăplazurile. Până mă întorc, s'o sparge şi ultimul ger. In lipsa mea, să stai de vorbă cu Lică. El e tare amărît. Mai amărît ca tine. Şi trebue să-1 ajutăm. A vrut să vie în colectivă cu inima deschisă şi l-am primit cu pumnii. Că Boşneag n'a dat pumnul din partea lui, ci din partea gospodăriei. Şi acum, tot noi, gospodăria, trebue să-i alinăm durerea lui Lică. Să Iii om! Să nu te laşi doborît. Eşti tare ca un taur şi inima ţi-e slabă ca de viţel. Las'că vine şi socoteala fa. Eu zic să vorbeşti cu preşedintele în legătură cu banii colectivei. Mi-a spus Vărzaru că Goldiş a ieşit la câmp cu agronomul. Du-te pe câmp şi stai de vorbă cu el. — Eu? tresări mirat Gheorghe. — De ce nu? Tu ai scris articolul. Spune-i că povestea trebue lămurită deîndată. Eri am vorbit şi eu cu el. A cam scăldat-o. Vorbeşte-i şi tu. Trebue să-1 ajutăm. No, şi acum, eu mă duc să nu scap trenul. Iau lista oamenilor noi, să-i aprobe raionul. LENTA 95 Gheorghe ar îi vrut să-i mai spună ceva, nici el nu ştia prea bine ce. Poate despre Lenta, că o s'o aştepte oricât, dar nu-i veni în minte cum să înceapă. Se foi de pe un picior pe altul, şi până la urmă spuse doar: — Drum bun... II petrecu o bucată de vreme, dar nu găsi prilej să-i mai vorbească şi oricum asta nu se putea lămuri cu una cu două. Rămas singur, stătu la îndoială: încotro să-şi îndrepte paşii? Până la urmă o luă spre casă. In atelier nu mai avea ce căuta. Când intră pe uliţă, un copilandru, murdar de noroi până în creştet, îl trase de mânecă: — Du-te acasă, bade Gheorghe, că-i bai! — Ce bai? păli el. — Te aşteaptă neică Mihai, preşedintele... A zis să te scoatem din fundul pământului. Gheorghe înghiţi în sec de câteva ori. Copilul îl zorea: — Haide, haide, bade Gheorghe... — Bine, bine, spuse el limpede, după un răstimp. Mă duc... Ce atâta grabă? Doar n'au dat tătarii. Se îndreptă spre casă cu paşi mari, apăsaţi. Poate că era mai bine aşa 13 Era târziu. Lenta stătea cu fruntea lipită de fereastra umedă, doar-doar i s'o mai răcori fierbinţeala obrazului. In bucătărie era cald, totuşi din vreme în vreme o străbăteau fiori lungi, încât se cutremura, li era urît, ca pe vremuri, când era fată mare şi aştepta ca ai ei să se întoarcă dela lucru. Atunci însă era altfel: aştepta ceva. Se gândea că o să se mărite, şi o să plece poate... Acum însă nu mai ştia ce să aştepte. Bărbatul o să vie târziu, î negura t, ca şi cum veşnic i-ar fi plouat şi i-ar fi nins, o să mănânce hulpav şi aprinzându-şi o ţi ga re, o s'o întrebe: — Gata-i patul, Lentă? Doamne, sau dacă s'o fi întâlnit cu Gheorghe? Mai bine să nu se gândească la asta. Dar oricum încerca să-şi gonească gândurile, cele grele, apăsătoare, se întorceau şi nu-i dădeau tihnă. Oare de ce-o fi venit Gheorghe atât de aprins în casa lor, că până acum nu venise niciodată în ziua mare, şi mai ales când îl putea găsi pe Goldiş acasă? Şi de ce-o fi plecat Goldiş să-1 caute pe Gheorghe, că doar nu avea nimic cu el? De bună seamă că a aflat ceva. Doamne, doamne! Oare de ce întârzie atâta? Poate să se fi întâlnit cu Gheorghe şi să se fi încăierat? La gândul acesta, voi să se îmbrace şi să se ducă în sat, să vadă, să audă. Singurătatea, timpul care trecea bolnăvicios, o măcinau. Ii venea să iasă în uliţă, să strige adevărul în gura mare, să afle tot satul. Şi ce-ar fi fost? Toate fetele de seama ei trăesc: Marta Chidoşan a ajuns mecanic, e veselă, desgheţată, de n'o mai cunoşti. Floarea lui Cbiş e fruntaşe, a fost la Bucureşti în iarnă şi a adus o mulţime de lucruri, povestind zile întregi ce a văzut şi cu cine a stat de vorbă. Maria Indricău e în dragoste cu lozsi tractoristul. Până şi fata lui Boşneag a fugit cu cine i-a fost drag ei. Numai ea putrezeşte aici printre blestematele astea de cârpe şi oale murdare. La câmp muncesc din greu, dar sunt mulţi şi nu le e urât niciodată. Poate că ei aşa i-a fost scris... Nici la părinţi, nici la bărbat să nu poată trăi, mereu să-i poarte cineva dc grije ca unei neajutorate. Cum de s'a împăcat cu gândul să se căsătorească cu Goldiş? Acum îi era ciudă pentru nepriceperea ei, pentru bucuria ce-o avea la început, când auzea oamenii vorbind despre ea, ca despre nevasta preşedintelui. 96 i'rancisc munteanu Oare într'adevăr i-a plăcut omul acesta pentrucă era mare şi puternic, s'au şi-a pierdut minţile numai gândindu-se că va fi doamnă alături de el? E drept au fost şi zile şi săptămâni frumoase, după nuntă, când ieşeau împreună mergând alături şi oamenii întorceau capetele în urma lor. Ea singură era vinovată de totul. Lui Mihai nu-i putea găsi vini: el o iubea ca şi "în primele zile, numai că ei, acum, asta i se părea prea puţin. Mândria dea se şti nevasta unui om cu vază în sat, trecuse repede, de parcă nici n'ar fi fost. De ce nu au povăţuit-o părinţii să se împotrivească? Mai mult ca ori ce îi lipsea bucuria de a ieşi în ţarină, de a vedea primii colţi verzui ai pinilor, înflorirea timpurie a sălciilor. Uneori se simţea ostenită şi bătrână. Atunci îi venea să o ia razna peste câmpuri, să stea de vorbă cu oamenii, să se simtă obosită de soare şi vânturi. O, doamne, cât îi de frumos acum lângă Criş: valurile galbene aduc de sus din munţi trunchiuri de copaci, ramuri, şi odată cu ele şi izul înţepător, tăios al primăverii. Ar fi vrut să fie undeva afară, la răstoacă, să fugă şi în urma ei să audă paşii mari, greoi ai lui Gheorghe. îşi aduse aminte că cu Goldiş nici odată nu s'a jucat de-a prinsa pe câmpuri, că Goldiş niciodată n'o strânsese pe neaşteptate pe prundiş, în zăvoi şi nicăierea. Abia acum pricepea de ce îi e urît în casa asta: sta închisă în odaie ca pasărea în colivie. Pe câmp l-ar vedea pe Gheorghe în fiecare zi. Poate dacă ar fi muncit din totdeauna, ar fi avut putere să se împotrivească voinţei părinţilor. C'aşa, ei s'au căsătorit: au ajuns neam cu preşedintele, atât. Dar ea? Tot singură a rămas, închisă în casă ca o ofticoasă. Da, azi o să-i spună s'o lase la câmp! Şi dacă s'o împotrivi, pleacă. Tot mai mult i se lumina de ce era aşa de amărîtă astă toamnă, imediat după nuntă. Stătea la geam disdedimineaţă: pe drum treceau ciopor fete şi flăcăi, hârjonindu-se. Ea rămânea singură, ascultând cum se scurge vremea. Şi seara... Seara toţi ceilalţi se întorceau dela câmp, arşi de soare, osteniţi şi veseli. Ea aşternea patul şi-1 aştepta pe Mihai să vină dela şedinţă. Orice-ar fi, nu mai putea să trăiască viaţa asta! Doamne, doamne, numai lui Gheorghe să nu i se întâmple ceva! Auzi portiţa scârţâind plângăreţ, cârcelul din piept se răsuci în ea ca un şurub. Auzi paşii lui Mihai care sdrăncăneauprin tărnaţ. Când el intră, era palidă ca varul şi-i venea ameţeală. Mihai nu-şi ridică ochii spre ea. Tropăi de câteva ori pe loc, ca şî cum ar fi vrut să se încălzească, îi spuse „bună seara" cu voce răguşită, apoi se aşeză la masă şi-şi cuprinse fruntea în palme. In tăcerea asta Lenta auzea numai ticăitul gros al ceasornicului bătrânesc şi, ca pe un ceasornic mai mărunt, stricat, care merge în neştire, îşi auzea bătăile speriate ale inimii lovindu-se de coaste. — Să-ţi pun de cină? întrebă ea sfioasă. — Nu. Nu-mi trebuieşte. „Nu s'au întâlnit", îi fu primul gând. Şi fără să ştie de ce, îi părea rău. Poate ar fi fost mai bine să se termine odată. Doamne, cât i se părea de strein! Nici nu ştie ce gânduri îl muncesc, de ce e amărît. Ia să vedem de ce ar putea fi. Nu merg bine muncile la câmp, n'o să-1 laude în gazete, poate vor să-1 schimbe din preşedinţie... Hotărî să-i vorbească în astă seară. El îşi ridică privirile înceţoşate. — Unde ai fost? îl întrebă ea. — Ia... pe la Vărzaru... şi pe la Gheorghe a Pet cui ui. Tic, tac, tic, tac, ţipă ceasul din perete. In sobă, un buştean trosni cu un pocnet sec, împrăştiind o ploaie de scântei. Ii veni să strige de frică. Ii privea ţintă capul mare, acoperit cu păr negru, des. LENTA 97 ţepos, ca de mistreţ. Mihai îşi strângea tâmplele şi-şi clatină capul. Cu paşi înceţi, tremurători ea se lipi de perete. O răcoare plăcută îi îmbrăţişa trupul. Ştie! .i. — Mi-s tare amărît, Lentă... Ea tăcu. Focul duduia, — N'auzi? — Şi. ce vrei să fac eu? spuse cu voce străina, rea. — Din pricina ta... auzi? Din pricina ta's necăjit... Mi-a luat dumnezeu minţile acum, la bătrâneţe... Goldiş îşi vorbea mai mult sie-şi şi se mira singur de unde le scoate, 11 omora ruşinea. Ce-or să zică oamenii... Iar după toate astea, niciodată n'a căpătat dela ea mai mult de un mulţam, spus cu jumătate de gură. II înăbuşea supărarea. Şi ce ştie ea?... Ce-i pasă ei?... Ea stă în casă fără griji. Şi doar pentru ea a stricat banii luaţi dela gospodărie. Spuse cu răutate: Da, din pricina ta. — Urmă fără să bage de seamă albeaţa de moarte care năpădise obrajii femeii: —Pentru tine... am furat! — Doamne, dumnezeule!... ce vorbeşti? şopti ea cu buzele din care fugise orice firişor de sânge. — Da! Am luat din banii gospodăriei... ea să-ţi aduc ţie... ţie... apăsă el veninos. Am fost om cinstit, fruntea satului... şi iaca unde am ajuns... pentru tine... şi se uită cu coada ochiului să-i vadă faţa. Era palidă. Goldiş se răcori puţin. — Da' de ce? ţipă ea cu voce ascuţită. Ţi-am cerut eu să mă faci doamnă? De ce nu m'ai lăsat la muncă, afară, unde-s cei de-o seamă cu mine? Ţi-o trebuit slujnică? Nicăieri nu m'ai lăsat... Şi acuma-mi scoţi ochii? Se răsuci pe vârful papucilor, se repezi în dormitor, deschise uşa de jos a dulapului sgâriindu-şi degetele, şi-şi încărca braţul cu tot felul de lucruri. Se întoarse în bucătărie şi le asvârli pe jos, la picioarele lui, într'o fâlfâire de mătase, de pânză albă, uşoară. — Na, ia-ţi-le! Şi obosită, frântă, se lăsă pe un scaun plângând cu sughiţuri, copilăreşte. — Lentă! strigă Mihai, mai mult trist decât furios şi se îndreptă spre ea. „Aşa pricepe să-mi mulţumească?" Dar ea sări în picioare, înfruntându-1. — Mi-e până în gât de boarfele, de grijile dumitale — anume îi spunea aşa—, până în gât. Nici boarfele nu mi-au plăcut, nici dumneata. Cu sila m'ai luat! Aşa să ştii. Şi nu mă tem să-ţi spun în faţă. Chiar dacă m'ai bate. Eu vreau să trăiesc. Nu să stau aici la murat. Goldiş asculta mirat. La asta nu se aşteptase. O durere grea, apăsătoare, puse stăpânire pe el. Se, duse la geam şi. rezemat în coate cum stătea, părea bătrân, mai bătrân de cum era. Lentei i. se făcu milă de el. După un timp, Goldiş se întoarse spre ea, o privi lung, apoi se duse la scrin şi scoase cheia podului. Lenta care se gândea cum să înceapă să-i spună de Gheorghe, se desmetici abia când bărbatul ieşi din casă. Vru să strige după el, apoi, nehotărîtă, se lăsă pe scăunelul de lângă cuptor. Goldiş se duse sub şopron şi scoase scara mare. O propti de perete şi se caţără în pod. La lumina lampasului de furtună, desfăcu gura unui sac. Mişcându-I, băgă de seamă că-1 roseseră şoarecii şi boabele aurii se revăr-saseră pe scândurile spălate de el încă în toamnă. înjură în gând şi adună boabele, măturându-le cu palma. La lumina palidă a lămpii, grâul părea arămiu şi copt, suna ca nişte pietricele şlefuite din pârâu. Cinci saci va trebui să vândă! I se uscase cerul gurii şi un iz amărui îl sufoca. Deodată, i se 7 — Vi;iţa Româneasca 98 francisc munteanu păru că mişcă ceva, în fund, lângă meşter-grindă. Se întoarse brusc: era umbra lui căţărată până la horn, sdrenţuită de colţurile ţiglelor. Sacul, proectat şi el, părea mare cât doi snopi puşi cap în cap. Şi cinci saci de ăştia mari va trebui să vândă. I se părea chiar că aude căruţa pe care trebuia s'o tocmească Vărzaru dela grajduri, venind să-1 ia să-şi ducă grâul la târg. I se făcu cald. înfundă mâinile adânc în gura sacului şi strânse pumnii. Apoi le scoase şi se uită râzând cum picurau boabele din mânecile hainei. Mai împlântă odată mâinile şi rămase aşa, tăcut, ascultând şueratui subţire al vântului prin crăpăturile acoperişului. Trebue să-şi vândă grâul din pricina lui Gheorghe. De unde ar putea să ia bani cu împrumut, până când s'ar ridica niţel preţurile? Ca să nu-1 prăpădească. Bani, bani, cine ar putea să-i dea bani? Cât de mulţi o fi avut fratele lui Gheorghe, Antoniu Petcu? Dacă s'ar duce la el, de bună seamă că nici acum nu l-ar refuza. Ce-ar fi să încerce? Coborî din pod. In grabă, uită să lege gura sacului. îşi aduse aminte de asta când puse mâna pe clanţa uşii dela bucătărie. Se întoarse şi propti din nou scara de uşa podului. Pe urmă, intrând în casă se răsti la Lenta: — Să-mi pui nişte merinde. Mă duc la Salonta. —Tăcu; apoi spuse intr'odată:—Ai auzit de fratele lui Gheorghe a Petcului?... de Antoniu? La numele lui Gheorghe ea roşi toată, apoi clătină din cap. — Acela care s'a dus din sat prin '46, urmă Mihai. A fost zilele astea pe la mine... e îmbrăcat ca un domn... Zice că e la Ocol, nu ştiu ce învârteşte pe acolo... Şi tăcu iar. „La ce bun i-a spus toate astea?" 14 Noaptea târziu, când vântul scutura pomii de nămeţi, Lenta asculta răsuflarea greoaie a lui Goldiş şi hotărî să plece dela el. Pe la patru spre ziuă, se trezi speriată, în sudori: Cineva bătea cu degetul în fereastră; în curte se auzea nechezat de cai. — Mihai, îl scutură ea, Mihai! — Ge-i? Ce-i? mormăi el şi se răsuci pe cealaltă parte. — Scoală-te! A venit cineva... — Ha... Alia... aşa-i, gemu el întinzându-se, apoi sări repede din pat şi se îmbrăcă pe întuneric, Iară să aprindă lampa. — Gata-s merindele celea? — Gata-s. In bucătărie pe masă. — No, eu mă duc... Ieşi repede ca şi cum s'ar fi ruşinat. In curte-1 aştepta Vărzaru, încotoşmănat într'o bituşe mare de oaie, care putea de-ţi tăia răsuflarea. Dârdâia de frig şi tropăia pe loc, suflându-şi în degete. — Iaca... am adus căruţa. O trebuit să mă cert cu Bicaşul. Mihai îşi trase mănuşile de lână cu un deget. Se sui pe capră, înhaţă biciul şi-şi făcu loc lângă el. — Nu aducem sacii? întrebă mirat Vărzaru. — Nu. Nu mai vând grâul. De ce"să-1 vând? Am eu bani, nu te teme. Cum Vărzaru moşmondea ceva la o roată şoldie, răcni scos din fire: — Sue-te odată! Ce mama dracului!... Spe iat, Vărzaru se urcă lângă el. Tot drumul nu scoaseră o vorbă, ca şi când ar fi fost certaţi. Vărzaru se ruga în sine ca drumul lor să nu fie de prisos. „Doamne ajută-ne!... Doamne, nu ne lăsa!..." Ajunseră aproape de oraş, când Goldiş se întoarse spre Vărzaru: LENTA 99 — Tu eşti prieten bun cu Antoniu... Vărzaru care adormise pe jumătate, nu înţelese întrebarea şi se uită mirat spre Goldiş, aşteptând să-1 mai audă odată. — Ce dracu' ! se răsti preşedintele la el. Dormi?... Eu nu mai pot de griji şi tu dormi! Tu eşti prieten bun cu Antoniu, mai spuse odată, în aşa fel încât nu mai încăpea îndoială că aşa era. Vărzaru clătină din cap. — Înainte vreme ne înţelegeam, dar de când te-ai răstit la el şi l-ai dat afară... încercă el s'o scalde. — Te duci la el şi-i ceri cu împrumut nişte bani.!... Până la primăvară, când m'oi duce să-mi vând grâul. Că ştii ce preţuri se dau acum... — Şi dacă nu-mi dă? întreită speriat Vărzaru. — Trebue să-ţi dea... Doar spui că ţi-e prieten... Vărzaru înghiţi în sec. „Iar vrea să mă înfunde preşedintele. Doamne, ajută-mă, doamne, nu mă lăsa"... 15 Vărzaru se simţea atât de stânjenit, încât nu ştia ce să facă. I se părea că turul pantalonilor i se lipise de muşamaua încălzită a fotoliului. Încerca să nu se mişte, ţinându-şi palmele bine proţăpite pe genunchi. Antoniu Petcu sporovăia fără încetare, jucându-se cu un ţigaref lung de plexiglas. Nevastă-sa, o femeie mare, lăbărţată şi îmbătrânită, se învârtea în jurul lor. înţelesese din privirile bărbatului că se bucură de venirea oaspelui. De aceea intra mereu, ba cu plăcinte cu varză, rămase de aseară şi încălzite, ba cu o sticlă de vin roşu. Antoniu îl îrnbia pe Vărzaru: — Mănâncă, dragăVasile. Doamne, cebine îmi pare că ţi-ai adusaminte de noi, ca ai venit să ne vezi. Noi trăim bine, muiţumescu-ţi ţie, doamne... — Văd, mormăi Vărzaru cu gura plină. Am trecu1 p-jn Salonta cu preşedintele, ia, cu treburi şi numai ce ne-am gândit: oare ce-o mai face şogorul Antoniu? Hai să-1 văd, poate îl găsesc acasă... Că nu se poate să se fi stricat într'atâta precum vorbesc oamenii... Şi apoi, rostul nostru, al color din conducere, e să lămurim oamenii cu binele... Că tu tot din satul nostru oşti... Mulţumit, Antoniu clipea des încât părea că trage cu. ochiul. Nu ştia precis ce so întâmplase, dar oricum ar sta lucrurile, pentru ol nu poate fi rău. Dacă însuşi preşedintele 1-a trimis pe Vărzaru să-1 caute, de bună seamă s'o fi răzgândit şi o avea nevoie de punga lui durdulie. Acum important era ca Vărzaru să bea, şi să se lungească la vorbă, să-i. spună cât mai mult. — Mă. tot întrebam, zise deodată, oare cum merg treburile pe la noi în sat? Am citit în ziare că sunteţi oameni do ispravă... „Uite cum vorbeşte, de sus" se gândi Vărzaru, nu fără o uşoară urmă de invidie. Sorbi din vin şi Antoniu sări îndată să-i umple paharul. Lui Vărzaru îi era necaz că nu ştia cum să treacă vorba la bani, cum să-1 facă să creadă că preşedintele s'a răzgândit, că ar fi gata să-1 primească în gospodă.re. II cunoştea pe Antoniu. Vulpe bătrână. Nu o poznă au făcut împreună, pe vremea când el, Vărzaru, era cineva în sat: e drept, nu cine ştie ce grangur, dar un biet notăraş, prin mâinile căruia treceau toate hârţoagele, toate condicile satului în aşa fel încât uneori,ici şi colo, se mai preschimba câte o cifră. Prea deschis nu-i putea vorbi, că Antoniu imediat l-ar simţi. Dar nici prea ce departe, că atunci n'o să i se pară treabă serioasă. Socoti că 100 francisc muntean!.j mai e timpul să-i destăinuia scă rostul vizitei. Şi dea ceea începu să-i povestească despre gospodărie, cum merg muncile, curn au fost lăudaţi în „Scânteia". Vedea în ochii lui Antoniu o licări'edeadmiraţie şi începu să se laude, să adauge dela sine. fn vremea asta îşi aminti de Goldiş, care stătea în căruţă şi de bună seamă îl bătea dumnezeu de frig. Se învioră la acest gând. Da, o să lungească cât mai mult şederea în casa lui Antoniu, să-1 ia dracii pe preşedinte. Dar dacă nu va izbuti să scoată bani dela Antoniu, atunci? Doamne, mai bine să nu se gândească Ia asta...Dintr'o dată îi pieri tot cheful. Vinul i se păru acru, fără gust, ţigara „Cârpaţi" înţepătoare. — Ce mai face îrate-meu? întrebă Antoniu. — Hm, tuşi Vărzaru... Bine... numai că... — Numai că ce? — Iacă, nu-şi mai încape în piele... Se leagă de toată lumea... Crede că el îi mai deştept în sat... S'a legat şi de preşedinte, şi de mine, cum că aş fi manipulat nişte bani... — Vai de mine, se poate? spuse nepăsător Antoniu. Să-i spui că i-am trimis vorbă să se cuminţească... De, aşa a fost toată viaţa lui. Când am plecat din sat i-am spus să vie cu mine... II făceam om... Că eu, dragă şogore, cinstit îţi spun, n'aş fi crezut că oi ajunge aşa de sus. Ştii cum se uitau şefii la mine? Ca la soare. Dacă mă îmboinăveam sau cine ştie ce mi se întâmpla, apoi trimeteau la mine pe doctorul partidului... N'aveampacp. de ei... Şi ce să-ţi mai spun? M'am încropit destul de bine... Muierea are ceva pământ, ne vin în fiecare vară şi bucate şi de toate... Leafa e leafă, cin stea-i cinste... Trase din ţigare. Oftă, ca şi cum nu se putea hotărî să înceapă. — Apoi, ce să mai spun... Mai sunt şi necazuri... Bine că ai venit, spuse el deodată... Vreau să-ţi cer un sfat... Ştiu că eşti om cu vază în-gospo-dărie (Vărzaru roşi de plăcere)... Eu nu m'am băgat... că cine ştie ce se mai poate întâmpla, doamne fereşte, nu se ştie... — Aşa, şogore, făcu Vărzaru măgulit, şi-şi mai turnă un pahar de vin fără sifon. — Şi iaca... păcătoşii ăştia din Budureasa, nişte unguri... îşi fac de cap. Cică-s chiabur că... no, nu muncesc eu pământul...Ai mai auzit aşa ceva?! Nu trăiesc eu din munca mea, din leafă? Ce să fac cu pământul? Să-1 arunc în Criş? Nici nu-i pe numele meu, ci pe-al popii. — Atunci, spuse gros şi mulţumit Vărzaru, nu-i cine ştie ce... — Eh, d'apoi nu, gemu Antoniu, golind pe nerăsuflate jumătate de pahar. Dară eu, dragă şogore — şi se aplecă spre Vărzaru —, mi-s gătat... „E bine, se gândi Vărzaru. Dacă eşti încolţit, te 'nmoi"... — Dacă-i aşa, spuse, nu pune nimeni obrazul pentru tine. Eu am încercat. Am vorbit mult cu preşedintele, că mi-e prieten bun. Şi nu-mi iese din vorbă, că fără sfatul meu, greu ar mai putea sta în fruntea gospodăriei... Dar dacă spui că stai rău, atunci... Nu ştiu zău... —Antoniu V privea rugător. Aştepta de bună seamă o vorbă de încurajare, dar el nu se îndura să i-o dea. — Dacă eşti chiabur, e gata! Nu te poţi juca cu iegea. Antoniu se ridică în picioare, umplu paharele, împinse mai aproape de musafir farfuria cu plăcinte şi urmă: — Eu îţi spun că nu mi-s chiabur... Socru-meu, da ! Dar ce am eu cu el? Nimic! Vreau să vin înapoi în sat. Las' dracului, şi slujbă, şi socru, şi muiere dacă trebue. Nu-s eu om prost! Pricep cum bat vânturile. Toată averea mi-s patru boi, i-am cumpărat pe bună cinste, şi cele două iugăre de prunar. Cam mai vrut eu să vin, ştii tu, că numai acolo mi-i scăparea,. LENTA KM numai că vezi, preşedintele... II înţeleg, legile-s legi, şi-apoi nici el nu ştie, oricât de preşedinte ar ii, ce locueşte în fiecare om. Dar eu mi-s om cinstit, şi-mi pare rău că atunci nu ne-am înţeles cu preşedintele, că ar fi fosl mult mai uşor. încă nu mă încolţiseră boanghenii... Văzând că socotitorul schimbă feţe, continuă râzând: — Vorbă să fie, parcă eu am ceva? Afară de cei patru boi, cele două jugăre, n'am decât braţele astea şi cinstea. Zău, cinstea. Atât, nimic mai mult. Da'iaca, duşmănie! Şi îţi spun eu ţie că n'oţi face afacere proasta cu mine, că nici zile-muncă n'am să iau cine ştie ce, o rămâne oamenilor, numai să am un acoperiş deasupra capului; oricât, timpul trece şi ne îmbătrânim. Văd că nici tu nu te-ai ales încă cu nimic. Dar oricum, eşti în gospodărie. Vărzaru înghiţi în sec. Ar fi vrut să-1 plesnească cu pumnul între ochi, dar îşi aduse aminte de Goldiş care stătea afară lângă cocie, de banii care trebuiau depuşi la bancă; se sili să zâmbească. — Mda... Aşa-i... Şi le-am mai ajuta şi noi, prietenii, cade, om harnic eşti, descurcăreţ te ştiu... Şi la noi treburile merg bine... Mai ales... dacă mai ai ceva pus deoparte... — N'am, se sperie Antoniu. N'am. — Chiar n'ai? întrebă deodată Vărzaru, ameninţător aproape. Neştiind ce să facă, Antoniu se foi pe divan. — Hm, apoi vezi că... — Şi eu care am venit la tine să ne dai ceva cu împrumut... Nu pentru mine, pentru preşedinte, care stă afară la cocie... — E aici? —sări în picioare Antoniu. — Să-1 chemăm înăuntru... — Nu, nu, îl astâmpără Vărzaru. Mai bine să stea afară. Cum să vini el să-ţi ceară bani? Pe urmă n'ar mai avea cugetul curat că te sprijină pe încredere. Am chibzuit eu. I-am spus că poate să pună nădejde în tine.— Făcu. cu ochiul spre Antoniu. —Şi are mare trebuinţă, că-i încolţit... Acum e cel mai bun prilej să te sprijine să intri în colectivă.Zău aşa. De aia am venit să-ţi cer ajutorul... — Dar vai de mine, se lumină celălalt la faţă, dar vai de mine, dragă.. Orice... Că dacă noi nu ne-om ţine unul de altul, atunci cine are să ne ajute, că au venit nişte vremuri... Şi până când are trebuinţă? — Până colo prin Aprilie, când se mai scumpeşte grâul. Că are destul în pod, dar nu vrea să-1 prade... Şi a făcut nişte datorii... — Şi cam cât ar fi să dau? — Trei mii... — Uliuiiu, ploscă), din buze Antoniu. Credeam că aşa... câteva sute... o miuţă cel mult... N'am... de unde să am... „Acum trebue să plec, să-1 sperii, gândi Vărzaru. N'am ce mai sta. Are bani porcul şi nu vrea să dea. Dacă mă tânguiesc, n'am făcut nici pe dracu". Se sculă hotărî!.. — Ce faci? — Mă duc. — Stai, şogore — sări Antoniu în picioare. — Stai. — N 'am vreme. — Hm, gemu Antoniu. Bani... dacă ar fi vreo cinci sute. Sa mă duc să văd. Ieşi repede. Vărzaru rămas singur, simţi cum îi bate inima. La urma urmii de ce să nu-1 ajute preşedintele pe Antoniu? O să-1 susţină şi Boşneag, şi ceilalţi. Că de, nu-i sărăntoc. Da' de ce nu mai vine odată? In odaia cealaltă auzea şoşoteli, parcă plângea cineva. Insfârşit, uşa 102 francisc munteanu se deschise şi Antoniu intră vesel, cu mâna în buzunarul hainei. Buzunarul era umflat. Turnă în pahare şi închinară. — Mulţi ani să ne dea dumnezeu, şi sănătate, şi voie bună. — La mulţi ani. Antoniu îşi şterse buzele. — Ei, cum facem? întrebă. Eu socot că... — Vino în sat Luni, la o cerere nouă... —Apoi, desmelicindu-se, Vărzaru adăugă: —Ba' cu slujba? —• Am lăsat-o dracului... Cc? Să-mi aprind paie în cap? Pentru 350 de lei pe lună? Drept, urmă el cu respect, că pe de lături mai pica dacă mi curgea... Dar, vezi, nu mai pot rămâne la Budureasa... — Unde-i locui? —Păi la noi acasă, la Gheorghe... Până m'oi aşeza, muierea o trimit la popă. Mai ciocniră un rând. Socotitorul spuse: — Atunci... eu mă duc. Antoniu îi întinse teancul ele bani şi Vărzaru începu să-i numere. Era cam pilit, greşi de câteva ori la numărătoare. Se sculă. — No, mulţam şogore şi te aştept. Trage acasă, dar dă de îndată pe la mine, să te învăţ cum se face cererea şi ce să spui clacă e nevoie. Se sărutară cu dragoste. — Şi colo, prin Aprilie... şopti Antoniu. Mi-o da îndărăt... — Fără nici-o grijă. Vărzaru vru să plece, dar Antoniu îl întoarse dela uşă: — Nu crezi c'ar fi bine să facem şi-o chitanţă? Poate uit eu, poate uiţi tu, cine ştie... — N'ai încredere în mine? — Cum să n'am, cum să n'am, făcu nevinovat Antoniu. Dar vezi, muierea, ce ar spune ea?... Nu zic, după ce m'oi vedea şi eu acolo, colectivist, o s'o rupem, sau ţi-o las s'o încasezi tu... Vărzaru n'avu. încotro: iscăli cu mâna tremurătoare hârtia pregătită de nevasta Iui Antoniu. Era cam trei fără un sfert, când ameţit, fluerânel, Vărzaru ajunse la uliţa cea mare, unde, rebegit de frig, îl aştepta Goldiş. fi venea să chiuie. Goldiş, verde-albăstrui, îşi întoarse spre el ochii. înlăcrăniaţi de ger: — Ai adus banii? — Am adus, spuse Vărzaru, scoţând teancul de bani din buzunar. Goldiş se simţea umilit. Ca să-i treacă acest simţământ, începu să sbiere: — De ce ai stat atâta, dumnezeii mă-tii! Ha?... Ai vrut să mă vezi îngheţat?... Să mă găseşti sloi?... Lasă, că nu ţi-oi uita eu... „Adică asta mi-e mulţumirea", încremeni Vărzaru. „Pentru asta am iscălit chitanţa do trei mii de lei?" Acum îi părea rău că nu-1 iscălise pe Goldiş. N'avu timp să se frământe proa mult. Goldiş se răsti din nou ia el: — Chitanţele dela ba la tino? — Da. — No, bai Ia bancă, atunci... Tii, crucea măsii, da' frig mai e... pe urmă mergem la crâşmă să mă încălzesc şi eu. Goldiş dădu bici cailor. Uitase de frig. îşi vedea sacii de grâu în pod, neatinşi, mari, cât doi snopi puşi cap în cap. LENTA 103 16 Copi'ele cailor tropăiau pe şoseaua asfaltată. Era un sunet plăcut urechilor şi căruţa se legăna uşor, dintr'o parte în alta. Goldiş simţea în piept ceva cald, poate era bucuria că totul s'a isprăvit cu bine, poate era fericit că ajunge curând acasă. Acolo va fi cald: focul va mârâi în sobă, ca o mâţă, şi Lenta se va învârti în jurul lui. Iar deasupra lor, în pod, vor fi sacii înşiraţi unul lângă altul. 11 compătimi pe Vărzaru: ce mulţumiri are el? Are el grija grâului, iubeşte el boabele aurii, sau câmpul? Iaca şi acum, se uită aiurea pe câmp şi cântă ca prostul. Trăieşte, să nu fie mort! Oare ce o aştepta Vărzaru dela viaţă? Nimic. Iarna e mulţumit să-se încălzească în birou, iar vara îi place să caute umbra. Astea sunt bucuriile lui Vărzaru... Pe când el, Goldiş, trăieşte din plin. Poartă grija unei colective întregi. El se frământă până şi pentru fânul ce trebue pus în iesle, pentru grăunţele ce s'au dat sau nu s'au dat cailor. Mâine va trebui să telefoneze la SMT, să vadă cum stau cu reparatul tractoarelor. Pe urmă o să se certe cu preşedintele Sfatului, care nu le-a repartizat încă benzină. Şi Vărzaru stă şi cântă de unul singur ca un buimac. Goldiş se simţea atât de puternic, încât ar fi fost în stare să răstoarne chiar şi căruţa. Juca hăţurile în mâini. Le lăsă slobode, pe urmă le trase "cu putere. La o cotitură, căruţa alunecă până la marginea şanţului, gata-gata sase răstoarne. Goldiş trase din nou hăţurile, caii se ridicară pe picioarele dinapoi. Vărzaru era să cadă de pe capră. — Te-ai speriat, râse spre el Goldiş, după ce ajunseră din nou pe drum drept. Vărzaru nu-i răspunse. Preşedintele îl privi cu milă. îşi desfăcu şalul la gât, se simţea încins. Vărzaru, beat mort, se legăna pe capră, suflând ca o locomotivă şi slobozind din vreme în vreme nişte răcnete care aduceau de departe a cântec: „Aardee-mi-te-ai coo-druu deees... Din tine să nu mai ieees..." — Eşti vigan, hai? se întoarse Goldiş spre el. — De, am scăpat de griji... Tăcură. O vreme nu se auzi decât tropăitul regulat al cailor şi zumzetul vântului în firele de telegraf. Goldiş biciui caii. — Unde te grăbeşti? se bâlbâi Vărzaru. Unde? Acasă? şi începu să râdă. Goldiş nu-1 luă în seamă. Se simţea mulţumit şi fericit. Sângele încălzit de vin îi alerga prin vine, ar fi vrut să se scoale de pe capră, să chiuie una lungă, de să-i răspundă văile. —Mo, vezi că te-ai temut ca o fleanţă? mormăi într'un târziu. Ţi-am spus că totul o să iasă bine... Mă, strigă deodată, câtă vreme cu mi-s în frunte, n'aveţi de ce să vă temeţi, mă!... Prostule!... Vărzaru tăcu ca şi cum l-ar fi pălit cu o palmă. „Dumnezeul mamei lui, eu mă sbat să-1 scot din încurcătură şi pe urmă tot el îşi I ate joc de mine". Ce-ar putea să-i facă să se simtă şi el prost, să stea şi el chircit? Măcar odată să-1 vadă încolţit, chinuindu-se. Că parcă e din pământ. Nare inimă. Dacă i-ai despica, în locul inimii i-ai găsi un bolovan. In viaţa lui n'a zis Goldiş o vorbă bună. Şi toate îi merg ca pe roate. Nici grâul n'a trebuit să şi-1 vândă, şi de datorie a scăpat, nici obrazul nu şi 1-a pus la bătaie. Toate cele le face cu mâinile altora. Şi-i cinstit, ca nimeni altul în sat. „Doamne, dacă nu mi-ar fi teamă de el, se înciuda Vărzaru, doamne ce i-aş mai putea 104 FRANCfSC MUNTEANU face!"... Se uită cu coada ochiului spre preşedinte. Acesta stătea drept pe capră, ţinea hăţurile întinse. N'avea mănuşi în mâini şi nu se plângea de frig. Faţa, proaspăt rasă, îi era netedă, fără riduri. Toate-i merg strună! Ce-ar fi să-1 împingă de pe capră?... Alungă imediat acest gând: poate n'o muri şi atunci vai şi amar! Doamne, ce-ar putea să-i facă? Lenta! Da! Se îmbujora şi-i păru bine că Lenta îi pune coarne lui Goldiş. Aia-i muiere deşteaptă. Nu se teme de el. Se bucură la gândul că Goldiş o să turbe când o afla că nevastă-sa îl înşeală. O căldură plăcută puse stăpânire pe el. Puse mâna pe mâna lui Goldiş care ţinea hăţurile şi încetini mersul cailor. — Ce drac'ai? se răsuci Goldiş spre el. — Măi Mihai, de mult tot voiam să-ţi spun... Tu nu bagi de seamă. Eşti toată vremea la sediu.... Vuieşte satul, omule, şi-mi pare rău, că ţi-s prieten, mă, ce dracu'... — Ce-i? svârli dintr'odată Goldiş. — Muierea, măi, muierea... Tot am vrut să-ţi spun... —■ Ce-i cu ea? — Nimica... Da' de unde să fi ştiut Gheorghe a Petcului că tu... cum, să-ţi spun... ai luat din banii pentru vite?... Goldiş îl înhaţă de umăr şi-1 sgâlţâi, până ce Vărzaru începu să geamă — Acum spune, maica ta! — Trăieşte cu el, bâigui Vărzaru... Ştie tot satul, adăugă el plângăreţ, când zări privirile aprinse ale preşedintelui. — Şi tu ştii asta? — Şi eu... — Ptrruuu... — Goldiş opri caii, făcându-i să se ridice în două picioare — Spui drept? — Mă jur pe sfânta cruce. — Scoboară-te! — Mihai, ce-i cu tine? — Scoboară-te! — Mihai, nu te lua după... — Scoboară-te! Tremurând, alunecând pe roată, Vărzaru se dădu jos din căruţă. Apoi, apucându-se cu mâna de o leasă, dădu să-şi ridice privirile spre Goldiş. Deodată simţi ca şi cum l-ar fi fulgerat drept în mijlocul obrazului. Goldiş îi plesnise un pumn. — Bată-te unul dumnezeu, porcule, nu mi-ai putut spune mai de grabă? De ce nu mi-ai spus? Dintr'o săritură Goldiş fu jos din căruţă, svârli biciul din mână şi-J mai izbi odată, cu amândoi pumnii. Vărzaru se clătină, încercă să se ferească, dar Goldiş îl împingea spre marginea drumului. Vărzaru alunecă, auzi trosnetul gheţii subţiri şi o umezeală nesuferită îl îngheţă. Goldiş se apleca peste el, îşi înfipse mâinile în umerii lui şi începu să-1 scuture: — De unde ştii? De unde ştii? Crucea cui te-o făcut! Apoi, pe neaşteptate, îl trânti în apa din şanţ şi sări în căruţă. Vărzaru auzi răpăitul cailor. Se trezi singur pe întinsul pustei, cu dosul în apa îngheţată. Se sculă cu greutate, udându-se până la piept. Căruţa era departe, abia un punct pe întinderea albă a şoselei. Sârmele de telegraf vuiau ca o plângere venită cine ştie de unde, ca o chemare nedesluşită a pustei. ... Şontâc, şontâc, blestemându-şi zilele, o luă şi el spre casă. Socotea să ajungă acolo când o fi noapte deabinelea. „Maica ta Goldiş, se gândi. Las'că...", dar nu ştia ce avea de gând să-i facă. Degerat lemn, se opri în apropierea satului, în faţa unui Cbristos de LENTA 105 tinichea. 1 se păru că ochii mântuitorului, daţi cu vopsea albastră, îl jinduiesc. Se lăsă în genunchi. „Milueşte-mă, doamne, milueşte-mă"... Mişcată'de vânt, tinicheaua sdrăngăni sec, ca un geamăt de copil mic, şi Vărzaru se cutremură. „Ajută-mă, doamne, să-1 nenorocesc"... Se şi vedea ridicând securea asupra lui Goldiş şi gândul îl încălzi Simţi junghiuri, începu să se vaite şi în cele din urmă reuşi să se ridice în picioare, făcu o cruce mare până la buric şi o porni grăbit spre sat! 17 Seara. Sub crusta îngheţată a pământului colcăie cald sucurile amărui ale primăverii. Spre răsărit cornul albăstrui al lunei străluceşte vesel pe faţa întunecată a cerului. Şoseaua străluceşte în bătaia razelor lunii şi până departe nu e decât linişte albă, rar tulburată de ţipătul ciudat al unei păsări de noapte. E atâta linişte, deşi sub învelişul subţire, firav, al zăpezii, pământul freamătă şi răsuflă ca un piept de om. La capătul şoselei lucesc prietenos şi calde, primele lumini ale satului, ca un semn făcut unor călători întârziaţi. In urma căruţei liniştea se sfarmă în sute de cioburi. Caii aburesc, biciul şuieră. Se trezesc câinii amorţiţi lângă porţi. In casa lui, toate luminile sunt stinse. „S'a culcat, ori nu e acasă". Goldiş sări jos din căruţă, se repezi să deschidă poarta, făcând cât mai mult zgomot cu putinţă. Curtea era pustie, măturată de razele albi cioase, parcă de var, ale lunii. Intră în bucătărie tropăind. In sobă pâlpâiau cu luciri adormite ultimii butuci, asvârlind din când în când o pâlpâire dealungul pereţilor văruiţi. I se părea casa aceasta a lui, o locuinţă străină, în care a pătruns ca un fur. „Sigur că nu e acasă"... Se aşeză la masă,fără să aprindă lampa, şi-şi cuprinse capul în palme. Căldura plăcută îl birui. Trase„cu urechea. Din odaia de dormit se auzea o răsuflare uşoară ca o adiere. Cunoştea această răsuflare. Era răcoroasă asemenea unui vânt de primăvară. „Ce-o fi fiind în inima ei? Dracu' s'o ia!" ...Dibui prin întuneric, până ajunse la scrinul alb. Paharele înşirate ca nişte soldaţi, zăngăniră cristalin. Nimeri cuchiu-cu vai sticla cu ţuică. Se aşeză iar la masă. Trase un gât, încă unul. Gheorghe i-a furat nevasta. Nevasta lui, care nu era decât a lui. La fel ca şi grâul din pod. Simţea că dacă mai stă aşa, îi plesneşte capul de gânduri. Se ridică în picioare şi strigă cât putu mai ta re: — Lentă! Auzi. foşnetul păturilor, apoi lipăitul paşilor ei. — Ai venit? — Curvă! Pe întuneric se repezi spre ea. Mâna lui care bâjbâia încordată în gol, ii întâlni umărul. — Curvă! Aşa, pe întuneric, o sdrobi în pumni, scos din fire de tăcerea ei. Apoi simţi ceva-* cald, lipicios, curgându-i dealungul degetelor; ea tăcea mereu, nici nu plângea, nici nu gemea. — Să te duci din casa mea! Neruşinată! Căţea! Ostenit de atâta bătaie, se lăsă greoi pe scaun, dibuind după sticlă. Atunci auzi desluşit un plâns uşor, ca de copil, şi simţi cum în piept, adânc, i se rupe ceva. Dar rămase nemişcat. 106 francisc munteanu Ea se îmbrăca în grabă în odaia cealaltă: o auzea cum îşi trage cizmele, cum îşi adună boarfele. Trecu pe lângă el repede, aproape atingându-1, apoi uşa clănţăni. Lui Goldiş îi venea să sară în picioare, să spargă toate în jur, dar rămase nemişcat. Doar cheltuise atâta amar de bani cu ele, şi pe urmă are să-i vină Lenta înapoi, să ştie de bine că o aduce cu miliţienii. Sorbi din sticlă. „Oare ce-o fi făcând dobitocul de Vărzaru? se gândi înveselit. Numai să nu-1 mănânce lupii pe drum". Râse scurt, apoi o durere nemaisimţită îi cuprinse fruntea, inima. Era iarăşi singur. Clătinându-se, se îndreptă spre pat. Era încă cald, răvăşit. Şi dacă Lenta n'o vrea să se întoarcă? La acest gând îşi simţi tâmplele svâcnind atât de puternic, de parcă cineva l-ar fi lovit cu pumnii. Trebue să se întoarcă! Dar poate că 1-a minţit socotitorul, să-i facă inimă rea?... Atunci mâine îl omoară în bătăi. Nu şi-o putea închipui pe Lenta lui mică şi mlădioasă ca o copilă, culcată în patul unui om străin. Sau să fi venit Gheorghe aici în casă? Asta era peste putinţă. De bună seamă că Vărzaru I-a minţit. Ii păru rău că-1 lăsase pe drum; dacă n'ar fi făcut-o, acums'ar fi putut duce la el să-i ceară socoteală. Sigur că Vărzaru a vrut să-i strice casa. Deodată i se păru că numai Vărzaru era vinovat de neliniştea lui. Na, nu-i bai, o să descurce el mâine treaba asta. Numai Lenta sase întoarcă! Ce bine ar fi s'o aibe acum aici, să se încălzească lângă trupul ei.Ii venea să sbiere de ciudă c'o bătuse. Pe urmă se potoli. Cel puţin o şti Lenta că el e stăpân în casă. Până acum n'o bătuse niciodată. Poate că de asta nu se simţea bine cu el. II năpădi oboseala şi îi era lehamite. Ieşi în bucătărie să caute sticla cu ţuică. Nu mai era nici un strop în ea. O aruncă cu furie. Clincănitul cioburilor aducea cu trosnetul ţurţurilor dela streaşină casei. Vine primăvara şi Lenta nu e lângă el. Oftă adânc, intră în odaie, căută patul pe pipăite şi se trânti îmbrăcat deacurmezişul Iui. 18 Abia după ce merse o bucată de vreme, Lenta simţi că o pătrunde frigul. îşi strânse broboada peste umeri şi grăbi pasul. Unde să se ducă?... Acasă la părinţi?... Ce să le spună?... Acasă nu putea merge! Dintr'o dată un câine începu să latre la lună. Lenta se înfiora şi se lipi do un gard. Pe partea cealaltă, un trecător întârziat se târa încet, legănându-se. O fi beat? Stătu în umbră, până ce drumeţul trecu de ea. Jumătate de lună palidă apăru de după un acoperiş şi Lenta recunoscu drumeţul: era Vărzaru. O clipă se gândi să-1 strige, să-i ceară un sfat, pe urmă se răzgândi. Vărzaru n'ar ajuta-o. Mai mult s'ar bucura c'o vede în sânge. Ce ar fi să se. ducă la Gheorghe?... Dar cum să se ducă la el aşa, bătută, frântă? Nu l-ar putea stăpâni şi el ar alerga la Goldiş să-1 bata, şi atunci cine ştie ce-ar mai ieşi. Urmele loviturilor multe şi aspre o dureau şi-i era frig de tremura toată. Totuşi o încerca o bucurie sfioasă: dea cum s'a isprăvit totul. Goldiş ştie, mâine o să afle tot satul, şi atunci nimeni nu se va mai aşoza între ea şi Gheorghe. Poate e mai bine aşa. Şi ce daca o să vorbească satul?... Să vorbească! Au vorbit şi atunci când a fugit fata iui Boşneag cu tânărul acela dela Beiuş, iar pe urmă s'au astâmpărat. Porni spre casa lui Gheorghe. Luna coborîse atât de aproape de pământ, poleind casele cu lumină albă, palidă, încât Lentei i se păru că nu-i noapte, ci zi. La casa lui Gheorghe storurile erau trase. Lenta nu bătu în poartă de teama câinelui. Se furişă până ia geamul odăii mari, aşa cum se furişase de atâtea ori când venise Ia el. O căldură plăcută o năpădi. El nici nu ştia LENTA 107 că vine. Că vine şi n'o să mai plece niciodată. Călcând peste răsadurile ninse ale grădinii neîngrijite, îi trecu fugar prin minte că prima ei grijă, de cum o da soarele de primăvară, va fi să întocmească grădina. Dealtfel toată casa lui Gheorghe părea neprimitoare şi dacă n'ar fi stat el în ea, Lentei nu i-ar fi plăcut să locuiască aici. Ciocăni în storuri cu degete tremurătoare. Nu-i răspunse nimeni. Mai ciocăni odată. Nimic. Se sperie la gândul că s'ar putea ca Gheorghe să nu fie acasă. Dar unde să fie? Mai ciocăni odată, cu pumnul. Auzi sgomote în odaie. Era acolo! Iar bătu. După o vreme, Gheorghe, burzuluit, somnoros, apăru. în, geam: — Cine-i? — Eu sunt, Lenta. Gheorghe îşi frecă ochii cu. pumnii. I se păru că n'a auzit bine. Se aplecă cât putu mai mult peste pervaz: — Eu sunt, Gheorghiţă. Am venit şi nu mă mai duc dela tine. Gheorghe întinse braţele spre ea şi-i cuprinse faţa în palme. Ea tresări de durere dar nu trase capul. Mâinile lui Gheorghe erau calde, mângâietoare. Începu să plângă, încet, cuminte, fără lacrimi. " — Tu plângi, Lentă? — Nu, Gheorghe, nu. Is atâta de mulţumită... şi se opri de parcă cineva i-ar fi tăiat glasul. Rămaseră aşa, nemişcaţi, tăcuţi, cu privirile aţintite unul la altul prin întuneric. Undeva, în apropiere, un cocoş încurcat în socoata timpului, cântă prelung de două ori. Din vecini, îi răspunse supărat un dulău trezit din somn. Apoi se făcu iar linişte. — Mi-i frig, spuse după o vreme Lenta. — Ii, prostul de mine, făcu supărat Gheorghe. Vino înăuntru. 'Pieri dela geam şi pe urmă apăru în târnaţ, în cămaşă lungă de noapte Era atât de caraghios încât Lentei îi veni să râdă. înduioşată, şopti mai mult pentru sine: — Gheorghe, Gheorghe.... Intrară în bucătărie. Lenta îl rugă să nu aprindă lumina. Puse bocceaua pe jos. Statură o vreme lângă cuptor, neştiind ce să-şi spună. — Am venit, Gheorghe, murmură apoi Lenta în întuneric. Gheorghe, ca şi când. acum ar fi auzit-o pentru prima oară, întinse braţele s'o cuprindă: ■— Ai vorbit cu Goldiş? Lenta tresări: — N'am vorbit. Ce să vorbesc cu el? Gheorghe se îndepărtă do ea. —- Păi cum... Atunci nu trebuia să vii. Dacă te vede cineva?... — Şi ce clacă mă vede! Aşteptase, tremurătoare, ca Gheorghe s'o ia în braţe, şi, iaca, el a întrebat-o de ce a venit. Să-i spună că Goldiş a bătut-o? Braţele îi căzură obosite, înapoi lângă trup. j — Eu zic, Lentă, îl auzi apoi pe Gheorghe spunând, să te duci înapoi le Goldiş. Mâine s'o întoarce Gherdan şi m'oi duce să stau do vorbă cu el. — Ce-mi'pasă mie de Gherdan! şopti ea gâtuit. Ori nu mă mai iubeşti! — Vorbeşti prostii, Lentă, vorbeşti prostii—apoi îşi aduse aminte de povestirea lui Lică. — O fi mai bine dacă ne-om uni pe drumul cel drept. Lentei îi venea să plângă, dar spre mirarea ei, lacrimile, neascultătoare, îi rămâneau între gene. îşi ridică cu greutate bocceaua de pe jos şi porni încet spre uşă. Nădăjduia că Gheorghe o să vină după ea, s'o ia în braţe, să-i 108 francisc munteanu spună c'a glumit, să-i spună ori ce, numai să n'o lase să plece. Gheorghe însă rămase nemişcat, în întuneric. In faţa uşii, se mai întoarse odată spre el: — Nu mă lăsa să mă duc, Gheorghe... ţipă şi o podidiră lacrimile. — Doar nu suntem copii, măi fată, îi răspunse într'un târziu Gheorghe. Mâine vorbesc cu Gherdan... Ai să vezi că o să fie mai bine aşa. Lenta nu mai ascultă la el. Smuci uşa, trântind-o de perete, trecu în fugă peste grădina ninsă, împinse portiţa ele leaturi şi ieşi în drum. I se păru că-1 aude pe Gheorghe strigând în urma ei, dar nu mai întoarse capul. Un vânt întârziat, rece, mătură uliţa, ţiuind printre leaturile gardurilor. Lentei i se păru că aude, de undeva departe, o voce groasă şi răguşită, care cânta: „N'am venit la voi la şură Ană Lugojană..." Se cutremură de frig: grăbi pasul. 19 Când ajunse acasă, la părinţi, era foarte târziu. Luna coborîse de pe cer şi spre răsărit strălucea o dungă alburie. Mijeau zorile. Bodri, câinele, nu latră: îi cunoaştea pasul şi vocea. Lenta sări gărdicelul de flori şi ciocăni de câteva ori în fereastră. Nu-i răspunse nimeni. Mai ciocăni odată. Atunci dinăuntru se auzi mârâitul lui loader Roşu: — No, cine dracu-i? — Eu sunt. Lenta. Tăcere. Bodri îşi lovea coada de poartă. Canaturile verzi ale oblonului se deschiseră şi apăru capul nanei Floarea: —- Cinee-i? — Eu mi-s mamă, Lenta. — Doamne apără şi păzeşte, spuse speriată nana Floarea. Apoi: Stai fata mamii, că-ţi deschide mama îndată... Stai numai... Se auzi un lipăit de picioare goale pe lespezile de piatră ale cerdacului, apoi zăvorul greu al porţii se trase cu sgomot de fier ruginit şi nana Floarea, în cămaşe de noapte, cu o broboadă neagră petrecută deacurmezişul umerilor, se ivi în pragul porţii: — Ce-i, fata mamii? Lenta începu să plângă încet. — Am venit acasă, mamă... înduioşată, nana Floarea o duse în bucătărie, apoi aprinse lampa Când îi văzu obrazul umflat de lovituri, se cruci şi începu să bocească cu glas mare: — Tulai doamne, că numai o fată am avutuuu... Supărat de sgomot, Toader se fol în paf, făcând să geamă plângăreţ arcurile, şi întrebă: — No, ce-i? — 0 venit Lenta acasă, toată zdrobită... vai şi amar, Toaderee... — Ceee? făcu bătrânul, apoi, oftând din toate balamalele, se ridică din perne şi-şi căută papucii cu talpa de lemn. Dar la toate întrebările mumă-sii şi lui taică-su, Lenta nu răspundea nimic. Plângea fără grai, cu coatele rezemate de tăblia mesei. Simţea cum printre degete i se scurg şiroaie de lacrimi, pe buze simţea izul lor sărat, dar nu vorbea. lenta 109 Atunci izbucni cearta între bătrâni. — Na! Ginere preşedinte ţi-o trebuit!... tu-i mama lui! se răstea Toader înfierbântat, dând cu pumnul în vânt ca şi cum s'ar fi aflat în faţa lai Goldiş. — Acum du-te de-1 pupă în fund ! — fu ai zis, Toadere.... — Cc-am zis eu? Ha ! Ce-am zis? Cine mă întreabă în casa asta şi pe mine? Nu te încrunta muiere, că acuma-ţi lipesc doi pumni de nu ştii cum te cheamă. Domoleşte-te, Lenta tatii, Iasă-1 dracului de hodorog bătrân... Na, mulţumeşte deştepţii de mumă-ta care te-o măritat! "__ Taci, Toadere! — Ba eu zău că n'oi tăcea... Şi nu te holba, muiere, că acuma îmi ies din sărite, şi când oi înhăţa resteiul ăla de sub uşă... Lenta nu povesti nimic. Părinţii o hărţuiau cu întrebări, dar ea nu răspundea nimic. Plânse într'una, până simţi că-i seacă izvorul lacrimilor. Dela o vreme, Toader spuse: — No, bine-o fost. Acum hai să mergem să ne culcăm. Le-om desluşi noi mâine, pe lumină. Patul ei de fată, strâmt, cu saltele tari, îndesate, era răcoros. încercă să adoarmă. Din odaia cea mare se auzeau până la ea şoaptele bătrânilor. — Preşedinte ţi-o trebuit. S'o faci doamnă. Iacă, ţi-o venit acasă doamnă. E toată mânjită pe obraz. Nana Floarea nu răspunse. Plângea înfundat, în perne. — Acum să nu-mi plângi, zise iar glasul lui Toader, că te ţip afară în curte lângă Bodri. La dracu', mă duc eu mâine la el şi-1 snopesc cu parul. Apoi şi ce-i dacă-i preşedinte! Muma lui de preşedinte, să-şi bată joc de fata mea.... — Săraca mea Lentă, oftă nana Floarea. — Lasă că o păruiesc eu şi pe ea. Că şi ei musai i-o trebuit preşedinte. Lenta nu-i mai asculta. Cum de i-a putut răsuci Goldiş minţile? Atunci, în ziua aceea, la Salonta, când au fost cu echipa culturală, atunci şi-a pierdut capul. îşi aduse aminte de Gheorghe şi începu să plângă. De ce n'o fi primit-o la el? S'o fi speriat de Goldiş sau n'o mai iubeşte?... Cât timp trecuse?... Lenta n'ar fi putut spune. Deodată se auziră limpede trei lovituri în geam. Tresări, dar nu se mişcă din pat. O durea tot trupul: pe obraz, sub ochi, simţea urmele pumnilor grei ai lui Goldiş. Auzi cum se scoală mu mă-sa din patul cel mare, cum deschide geamul şi întreabă cu voce răguşită de plâns: — Cinc-i? — Eu sunt, mamă.... Lenta rămase împietrită în pat. Din odaia cea mare veneau şoapte, printre care se desluşea limpede glasul lui Goldiş. Nu putea pricepe ce spune. Se gândi să iasă dincolo, dar aşa, cu obrazul învineţit de lovituri, nu se putea. O cuprinse o toropeală plăcută. O singură dată îi mai tresări inima', când auzi numele lui Gheorghe, apoi adormi, un somn greu, cu vise înspăimântătoare... Auzi toată noaptea ca aevoa, sporovăială celor doi bătrâni. Dimineaţa, când se trezi, o străbătu un fior de nelinişte. Uitase unde se află. Stătu aşa multă vreme, până când afară auzi paşii nanei Floarea. Mumă-sa intră cu obrazul cernit, ca la mort, încruntată şi streină. Nu se aşeză pe pat ci rămase în picioare, cu mâinile încrucişate pe piept. — Apoi, fata mea, îmi pică obrazul de ruşine! Asta afost învăţătura ce-ai primit în casa mea? Asta-i răsplata pentru cât m'am trudit? — Mamă.... — Să taci! Să te îmbraci şi să te duci acasă la bărbat! HQ francisc munteanu — Mamă... •—Auzilu-m'ai? Una, două.... — Mamă, nu mă pot duce... pricepe.... începu să plângă din nou. •— Haha plângi, fata mamii. Ţi-a dat dumnezeu un bărbat cum rar... şi tu... mi-i ruşine să mă gândesc... El îi aşa de bun, pita domnului... Altul te-ar fi omorît în bătaie... pentru ruşinea ce-ai adus în casa lui! Să te îmbraci şi să te duci acasă... — Nu mă duc !... — Nu?... Toadere! Ia vină încoaci, Toadere! Toader intră înegurat. — Ce-i baiul? Bată-le dumnezeu de femei, că nu poţi ajunge cu ele ia un capăt. Ce bai ai? — Nu vrea să se ducă acasă. Toader privea în altă parte, pe fereastră afară, sau înspre icoane (Lenta nu-şi dădea bine seama). — Scoală-te, spuse el cu glas gros, du-te cu dumnezeu. N'ai ce sta aici. Du-te la bărbatul care ţi-o trebuit. Şi văzând că ea rămâne nemişcată, se răsti: — N'auzi ce vorbesc, soarele şi unul dumnezeu care .este în ceruri... Că amu iau biciul din pod! N'are omul stare şi alinare din pricina voastră... Acum te scoli şi să nu te mai văd în casă... Ce-ţi freci ochii, muiere? se răsti el, scos din fire, spre nana Floarea care plângea. Nu plânge, că şi pe tine te sfarm. Se întoarse din nou spre fie-sa: — Du-te acasă la bărbat. Împinse spre Lenta cu vârful piciorului bocceaua cu care ea venise dela Goldiş. Apoi făcu o mişcare de parcă ar fi vrut s'o ia de umăr şi s'o împingă afară. Lenta se ridică cu greu, se îmbrăcă în grabă cu degete tremurătoare şi stângace. Trecu pragul cu capul plecat, strâns între umeri. Peste noapte plouase puţin. Se făcuse un noroi, lipicios. Deşi era încă frig, se simţea izul primăverii. Lenta rămase multă vreme pe drum, neştiind încotro s'o apuce. Spre norocul ei era devreme şi nu trecea nimeni s'o vadă cât e de sdrobită. 20 Mb ru Gherdan coborî din tren; era obosit şi. ar fi vrut să ajungă cât mai degrabă acasă. Trecu pe lângă impiegatul care-1 salută miiilăreşfe şi porni pe drumul care ducea spre gospodărie. Vântul domol şi desmorţit de sfârşit de februarie scutura bălăriile uscate dela marginea şanţului plin cu apă verzuie şi, pierzându-se printre tulpincle lor, şucra ca un flueraş de soc. Ici colo, mai stăruiau câteva pete ele zăpadă, dar spre vale, acolo unde câmpia se apleca într'un ponor, pământul era negru, aburea şi plutea deasupra lui mirosul greu, dulceag al ţărănoi sătule do apă, al bulgărilor dospiţi sub povara zăpezii. întrecere pe lângă o salcie, rupse din ea .o crenguţă încă negricioasă şi sfărâmându-i un capăt între dinţi, simţi izul pişcător al sevei celei dintâi. Mergea încet. Paşii isc înfundau în noroiul metale de pe drum. Se încălzi şi, după ce străbătu un sfert clin cale, simţi nevoia să-şi descheie cojocul. Privi împrejur: de departe se zărea clopotniţa bisericii răsărind dintre crestele înalte şi desfrunzite ale unor pomi; în jurul ei se întindeau casele şi dincolo de cele din urmă case ale satului, era aceeaş pustă atotbiruitoare, cu pământul negru, ca smoala, gras, fărâmicios. LENTA 111 „Ce recoltă om scoate de aici, maica ta doamne, dacă n'om întârzia cu nsămânţările", plescăi el din buze. Îşi răsuci şi-şi aprinse o ţigară, trăgând în piept cu plăcere fumul albăstrui şi tare do mahorcă. Cu cât se apropia de drumul de ţară, câmpia semăna tot mai mult cu un fund de baltă secată, mustind din toate părţile de apă. li era dragă această câmpie. Pe vremuri, în copilărie, cu alţi băieţi de seama lui, umblau în haită, până dincolo de dolmă, în hotarul Zărneşfilor. Acolo era prunarul şi castelul lui Szentessy: mamă, ce casă mare! In turlele ei ţuguiate, în fiecare luni, servitoarele aşezau la aerisit pernele şi cearceafurile. De multe ce erau, pe vremea aceea Gherdan n'ar fi fost în stare să le numere. La primar era angajat ca paznic, Lică. Dacă era în toane bune, şi era de foarte multe ori, el îi lăsa să se caţere în pruni, să se sature în lege. Numai în timpul culesului şi în timpul fiertului, când sosea domnul Szentessy, se înăsprea. Atunci îi gonea cu vergi de alun, ţipând cât îl ţinea gura. Abia acum îşi dădea seama Gherdan că Lică anume ţipa aşa tare, ca să-1 audă toţi cei care erau urcaţi în pruni, să aibe timp să coboare.Cum de n'a vorbit niciodată cu Lică despre asta? Aruncă capătul de ţigară. De câte ori n'a răsturnat el brazda pe câmpia asta întinsă? Că pe vremuri şi câmpia tota lui Szentessy era. îşi aduse aminte că spre ora prânzului, în aşteptarea merin-delor dela castel, aruncau căutături tot mai dese spre gară, să vadă dacă nu vine trenul de douăsprezece... „Prostii...! Iaca la ce mă gândesc", se dojeni singur. Totuşi, fiecare întoarcere în sat îi aducea o bucurie nouă. Nu era piatră în sat pe care să n'o ştie, om pe care să nu-1 cunoască. La început, când 'veniseaici, nu erau decât două case: a lui Gurău.care era intezăul lui Szentessy, şi a lui Toader Roşu. In ultimii ani Gurău s'a încâinit. Ba nu, Gurău a fost aşa de când îl cunoaşte. încă Ia început îşi înconjurase casa cu gard de piatră înalt de un stat de om, ca nimeni să nu-i vadă ograda. S'a ascuns de ochii satului. Dar nu numai de ochii, ci şi de inima lui. Prin '45, '46, când fusese ales primar, tăia şi spânzura. îşi făcuse din banii satului poci peste Cernita, care-i şerpuia în grădină. Pe urmă o vreme a părut cuminţit. Puteai să numeri pe degete cu câţi mai schimba o vorbă. Asta, până co a început frământarea pentru gospodărie. Atunci s'a agitat în aşa fel pe la casele oamenilor, încât lui i se datoreşle că n'au putut să înjghebeze colectiva cu vreo două luni mai devreme. Tot clin vina lui nu s'a înscris Lică. Ce mai umbla Goldiş să-1 bată! Dacă nu l-ar I'i reţinut Gherdan, cine ştie ce i-ar mai I'i făcut Goldiş lui Gurău. Goldiş s'a schimbat tare puţin. Lui Gherdan îi era ciudă că ridicase problema lui Goldiş la raion. Ar fi putut să-şi dea şi singur seama ce e de făcut.Bine că l-au muştruluit oleacă, că cei din sat rar îl critică. — Spui, tovarăşe Gherdan, că Goldiş îşi face de cap! 1-a înfruntat secretarul raionului. Păi te întreb eu pe dumneata, clacă ai îndrăgi o femeie, n'ai vrea s'o ici do nevastă? Şi zău, nu ştiu de ce n'o faci. O să troacă vremea şi o să rămâi „fată bătrână". Aşa i-a spus şi au râs amândoi. La urina urmei, zău, ce vină are Goldiş? Că doar n'a silit-o pe Lenta. Ea a vrut. E drept,mai mult au vrut părinţii şi mai ales nana Floarea, dar nici Lenta nu s'a împotrivit. Nu cu Goldiş, cu ea ar fi trebuit să stea de vorbă atunci. Dar tot e bine că a ridicat la raion problema preşedintelui. Că i-au răspuns cum i se cuv nea. — Nu să-1 beşteleşti pe Goldiş trebuie, ci să-1 ajuţi. Să-1 ajuţi ca gospodăria să fie şi anul acesta fruntaşe. Deodată Gherdan se opri locului. In faţa lui, răsărind din dosul unor salcâmi piperniciţi, se ivise Lenta: tocmai îşi ridicase privirile, îl zărise 112 francisc munteanu şi voise să se întoarcă smucit, dar nu mai putea. Gherdan o văzuse şi-i făcea semn cu mâna. — Da' vrednică eşti, nevastă tânără! spuse el bucuros că o'întâlnise, apropiindu-se de ca cu mâna întinsă şi cu un zâmbet larg. Dar zâmbetul îi pieri când îi văzu faţa vânătă de bătaie, umflată şi ochii roşii de plâns. Tuşi încurcat. Ori de câte ori vedea un copil sauo femeie plângând, rămânea descumpănit, neştiind ce să facă. Lenta nu îndrăznea să-1 privească. Apoi Gherdan îşi reveni. — Ce s'o întâmplat, Lentă? Ea nu-i răspunse. începu să plângă încet, cu suspinuri amare, ascun-zându-şi cu îndărătnicie faţa în palme. încurcat, el o bătu de câteva ori pe umăr. „Apoi asta aşa trebuia să se sfârşească" gândi el întărîtat. Se simţea vinovat: „Dracu' să mă ia, ar fi trebuit să intervin mai energic". O prinse de umăr: — No, nu mai plânge, spuse el cu glas gros, bătrâneştc. Spune-mi... ce-i? Care-L baiul? Ea plânse mai departe, apoi cu un suspin lung îşi şterse lacrimile şi spuse cu hotărîre: — Tovarăşe Gherdan... te-oi ruga să-mi fii de ajutor... Am trebuinţă de nişte bani... să mă duc la Oradea... Vi-i trimit înapoi, n'aveţi nici-o teamă... Din prima leafă vi-i trimit... „Ei, comedie!" se încruntă Gherdan în sinea lui. — Şi de ce tocmai la Oradea? La noi nu ţi~i bine? Care-i necazul? — M'o zdrobit Mihai... dar eu îs de vină... şi începu să plângă din nou. Gherdan aşteptă ca Lenta să se potolească. Se gândea: „Tinereţe, tinereţe... Bate-i, doamne, pe părinţii care-i pun stavile... Fata asta putea să fie fericită, să muncească şi sa se bucure în rând cu celelalte. Şi iaca, gu inima arsă, vrea să se ducă, să i se piardă urma... No, apoi nu-i nimic, om vedea noi!" Lenta îl privea cu ochi rugători. Gherdan, îngândurat, căută cuvinte s'o liniştească. Nu reuşi decât să murmure: — Spune... spune care-i baiul... L-om lecui poate... Ffai, spune! Lenta nu răspunse. Plecă capul. De jos, se ridicau încet, legănându-se, aburii calzi ai pământului, spre văzduh, unde, pe cerul alb-vineţiu, pluteau nestingheri ţi nori mici, străvezii. Deasupra pustei tăcute nu se abătea nici un sgomot în afară de murmurul nelămurit al zăvoiului; din când în când doar, se auzea un ciripit timpuriu, ca o chemare dintr'o altă lume, la care răspunsurile soseau întârziate dintre ramurile uscate ale plopilor, înşiraţi ca nişte sfeşnice de praznic. Mereu cu capul plecat, vorbind încet, aproape în şoaptă, Lenta îi povesti lui Gherdan fotul, viaţa ei de roabă, încuiată în casă, urîtul care o dobora, apoi dragostea cu Gheorghe, bucuria, nădejdile. Şi-i mai. spuse cum Gheorghe n'a vrut s'o primească în casă, cum că viaţa ei de acum înainte nu mai are nici un rost... Dela o vreme ridică capul, pe urmă nu se mai ruşina nici din pricina obrazului ei învineţit. — îmi dai. bani, tovarăşe Gherdan? — Nu! izbucni el. Nu! Niciun ban! Vii cu mine... acasă... „Fie ce-o fi, se gândea, chiar dacă la raion o să-mi tragă o săpuneală de n'o s'o pot duce. Destul ne-am cătrănit şi. ne-am mâncat zilele, noi!" — Haide acasă! Parcă n'ai fi colectivistă, ce dracu' ! Vorbim noi cu toţi. Dar unde trăim? se îndârji el împotriva nu ştiu cui. In codru? O prinse do mână şi porni cu paşi mari, apăsaţi. La început, Lenta ar fi vrut să se împotrivească, apoi o străbătu gândul că acum era tot una. LENTA 113 Dar nu era un gând care o speria, ci dimpotrivă, o cuprinse o uşurare şi un fel de bucurie. Mâna lui Gherdan era aspră, bătătorită şi fierbinte. Mergeau aşa, amândoi, simţind cu toată fiinţa lor miresmele atât de cunoscute şi de dragi ale pământului care se trezeşte. Deodată Lenta se înţepeni. Rămase locului. Erau aproape de sat şi pe şosea venea brigada de câmp. Pornea spre arii, să scoată zaplazurile. Gherdan strânse mai tare mâna Lentei, apoi văzând făptura înaltă a lui Gheorghe, îi făcu semn. El se apropie, roşu ca piparca, şi uită să dea bună ziua. — Măi! se răsti Gherdan... Până acum mi-ai bătut capul că tu şi Lenta... Şi acum?... Gheorghe nu pricepea nimic. Cum de-i vorbea Gherdan astfel? Acum i sc părea şi mai de m înţeles că Lenta fusese azi noapte la el.Deodată băgă de seamă vânătăile de pe faţa ei. — Da' cu tine ce-i?... Cine te-o bătut?... Goldiş?... Dumnezeul lui...— Strânse puternic pumnii. Spuse: —El te-o bătut? Mama lui!... Gherdan abia îl putu linişti. — Cine, ne cine, nu de asta e vorba acum... Tu ce gând ai cu fata asta? Gheorghe rămase o clipă năuc. îşi privi în neştire cizmele înglodate. Apoi se uită drept în ochii lui Gherdan. — Eu... mie, tovarăşe Gherdan, v'am spus... Mi-e tare dragă şi... aş lua-o... Da' pe Goldiş, dacă a dat în ea, îl omor!... — II omori pe dracu'... Tu ce-ai face dacă nevastă-ta ar trăi cu altul? Ha? Gheorghe nu ştiu oesă răspundă, iar Lenta roşi toată. Gherdan mai spuse: — Asta e. Ia-o şi du-o afară Ia câmp. Să lucreze în brigadă. Şi să faci colectivistă din ea. Ai înţeles? Eu mă duc la Goldiş. Am să stau de vorbă cu el. Gheorghe tot nu înţelegea nimic şi roşi şi el până în vârful urechilor. Ceilalţi din brigadă se apropiară curioşi. Gherdan le făcu semn să se ducă mai departe. Porniră cu toţii,şuşotind, numai Boşneag rămase să fie martor. — Ce s'a întâmplat? îl întrebă el pe Gherdan. Apoi se întoarse spre Lenta: —Te-o bătut Goldiş? — Ce-ţi pasă? îl înfruntă ea. Gheorghe se întoarse încruntat spre Boşneag. Omul făcu doi paşi înapoi, pe urmă porni în urma celorlalţi. Gherdan aşteptă până ce-i ajunse. Mai voia să spună ceva dar în cele din urmă se răzgândi. Neştiind ce să facă, le întoarse tinerilor spatele şi se îndreptă spre sat. Ei statură o vreme aşa, parcă ascultând ceva cc nu se auzea. Pe nesimţite, el o apucă de mână şi porniră spre zaplazuri. Lenta mergea cu privirile în pământ şi nu ştia ce să spună. Simţea strânsoarea puternică a lui Gheorghe şi o căldură ciudată i se urcă dela inimă spre obraji. Ar fi vrut ca nici el să nu scoată vreun cuvânt, să meargă aşa, în neştire, şi drumul să nu isprăvească niciodată. El sparse tăcerea: — Lentă! Ea nu răspunse. — De acum o să ai şi tu zile-muncă... îndrugă încurcat Gheorghe, negăsind altceva mai bun de spus. „Doamne, ce prost e... Doamne, ce prost e..." spuse ea în gând, ca o desmierdare. — Şi nu ţi-o fi ruşine cu mine, cât îs de vânătă? — Nu, răspunse el scurt, şi o strânse mai tare de mână. Deodată se auziră strigaţi din urmă.Se opriră şi aşteptară până co Gherdan, roşu de fugă, se apropie de ei. 8 — Viaţa Românească 114 francisc MUNTEANU — N 'o mai ţine de mână ! se răsti el. Mă prostesc şi eu Să fiţi cuminţi, spuse pe urmă ca şi cum ar fi vorbit cu doi copii. Tu eşti brigadier, iar tu Lentă, eşti nevasta lui Goldiş, aşa să ştii! Lucrezi în brigadă ca toţi ceilalţi. Atât. Nimic mai mult. Problema cu Goldiş o s'o rezolvăm pe altă cale. Să n'aud că... A ţi înţeles? Se opri ca să răsufle puţin. — Uitaţi-vă, începu iarăşi să Ie explice. Era să fac o prostie.Am ascultat de inimă şi nu de cap. Şi când asculţi numai de inimă, îţi pierzi capul. De aia am vrut să stau de vorbă cu voi. Munciţi ca şi cum nu s'ar fi întâmplat nimic. Asta am vrut să vă spun. Şi aia, că meritaţi câte o bătaie. Şi voi, şi eu. 21 Când Gherdan intră în biroul preşedintelui, Goldiş stătea la masă, cu capul între palme. Părea băut. — Ce-i cu tine, Goldiş? — Ce să fie, făcu preşedintele ursuz. Mi-s tare ostenit. Gherdan se aşeză lângă el. In cameră era tăcere. Doar dela masa Iui Vărzaru se auzea un scârţâit de peniţă. Socotitorului îi tremura mâna, era doar vorba de soarta lui. Se temea că Gherdan o să-1 dea afară din birou. De aceea se chirci cât putu mai mult, să pară mic, să treacă nebăgat în seamă. Gherdan îşi răsuci o ţigară încet, cu solemnitate, ca totdeauna când avea ceva important de spus şi când îi trebuia timp să se gândească Goldiş îl privea cu un aer obosit. 11 durea capul, ar fi vrut să se ducă să se culce şi îi părea rău că nu îl ascultase pe Vărzaru care îl povăţuise de mai multe ori să plece acasă. Era mânios şi pentrucă ori de câte ori se apropia Gherdan de el, se simţea ca unul luat Ia socoteală. — Ce-ai făcut cu articolul dela gazeta de perete? întrebă Gherdan. — L-am pus înapoi. „Adică asta îl frământă pe Gherdan. Atunci nu e nicio hibă". — Şi ce-i adevărat în articol? Ce-i cu banii? — Ce să fie... Nimic. într'o zi-două ne ducem la Oradea şi cumpărăm vitele. — Aş vrea să văd chitanţele, spuse Gherdan. — Chitanţele? Vărzarule ! N'auzi, Vărzarule? Adă chitanţele acelea... tu-le mama lor. Vărzaru se grăbi să aducă chitanţele. I le dădu preşedintelui în mână şi se întoarse la masa lui, alb la faţă, deandaratelea. — Pofteşte,— le numără preşedintele, fără să le lase din mână. — Una, două, trei... îs toate... Toate şapte. Văzuşi?... Iar restul banilor e în cassă. Vărzarule, unele-s banii? — In dulap, făcu Vărzaru speriat. In dulap. Toţi, până la un franc... — Taci, îi încinse gura r reşedinţele. Vărzaru se aşeză la Ioc f; ră să crâcnească. Goldiş se apropie de Gl.erdan. — Acum. ascultă-mă tu pe mine. O să ne aprindem paie în cap cu primirea noilor membri. Raionul ce spune? — Să-i primim. — Ehei, ei stau acolo în scaune de piele. In fotoliu. Ce ştiu ei? Aici ne sar oamenii în cap. Nu vor să cumpere vitele. Cică să împărţim mai bine banii şi la anul, când şi-o pune i ecare din banul lui, atunci să cumpărăm. Nu acum. Că de ce alde Lică a Birăului să aibe vite din banii noştri? N u-i aşa?! lenta 115 — Ai stat la sfat cu Gurău?... ' —Tovarăşe Gherdan! se răsti Goldiş. — De ce ţipi? Ştii prea bine că Gurău duce asemenea vorbe. Iar tu, ca preşedinte, ar trebui să dai cu pumnul în masă când Ie auzi, nu să le porţi mai departe. — Eu mă orientez după ce spun oamenii. — Care oameni, tovarăşe Goldiş? Goldiş tăcu. Să-i înşire pe toţi? Pe cine ar putea numi? Pe Boşneag? Pe Ţugui... Dar alţii?... Ei, drace, nu ar fi trebuit să-i ridice problema asta lui Gherdan. Era mai bine s'o fi discutat la şedinţă. Acolo, prinşi în vâltoare, oamenii nu s'ar fi împotrivit să primească banii înapoi. — Cred c'ai dreptate... spuse cu voce stinsă. Cred că ai dreptate. Gherdan se ridică supărat. — Acum ce te încrunţi? îl întrebă nedumerit Goldiş. Ce mai vrei?... Ce nu-ţi place? Vezi că ţi-am dat dreptate. — Apoi tocmai asta nu-mi place, că-mi dai dreptate. Tu când spui una, când spui alta! Vezi, asta nu-mi place! Goldiş ocoli privirile pătrunzătoare ale lui Gherdan. Ca să împrăştie, tăcerea apăsătoare, strigă: — Vărzarule! Măi, Vărzaruîe, măi! Vărzaru. sări în picioare, înspăimântat: — S'a întâmplat ceva, tovarăşe preşedinte? — Ai anunţat oamenii de adunarea generală de sâmbătă seara? Vărzaru răsuflă adânc, uşurat, şi bătu încet cu degetul în tăblia mesei. — Cum să nu, tovarăşe preşedinte... cum să nu. Se. poate?... Apoi privi spre Gherdan. Acesta îi făcu semn cu mâna să iasă. Goldiş pricepu că secretarul mai avea o vorbă cu el. In birou se lăsă o tăcere plină de aşteptări. Într'un târziu, Gherdan care îşi aprinsese între timp o nouă ţigară, începu să măsoare încăperea cu paşii. — De ce n'o laşi pe Lenta la lucru? Goldiş îşi încleşta mâinile de masă. Ca şi în noaptea trecută, prin inimă îi trecu un junghi necruţător. — Treaba mea. — De ce n'o laşi pe Lenta la lucru? — Că am trebuinţă de ea acasă. E tare slăbănoagă şi... — Atunci de ce-o baţi? Preşedintele păli. „Do unde o fi aflat Gherdan?" O ruşine sălbatecă puse stăpânire pe ei. — E muierea mea! strigă. Muierea mea. AuzJ., Gherdane? E muierea mea! — Eu ţi-am spus că Lenta nu-i pentru tine. Şi nu te sfătuiesc s'o în-lănţuieşti de tine cu de-a sila. Eu aşa văd... — E muierea mea, gâfâi înfundat Goldiş. Unde e? — Pe câmp. Lucrează în brigada lui Gheorghe a Petcului. Eu socot că ar trebui să divorţezi. Câteva clipe Goldiş privi nedumerit în gol, apoi, ca şi cum în clipa aceea ar fi priceput rostul vorbelor Iui Gherdan, se ridică ameninţător, făcu un pas spre secretar, se răzgândi şi o luă spre uşă. Când Gherdan se uită pe geam după el, Goldiş alerga ca ieşit din minţi, petrecut de privirile înspăimântate ale lui Vărzaru care ascultase la uşă. 8* 116 franc1sc munteanu 22 Ajuns pe câmp, Goldiş îşi simţi bătăile inimii în gât şi în tâmple, şi fiecare svâcnitură îi pricinuia dureri. Se opri locului. Ce avea de făcut pe câmp? Socoti că ar fi fost mai bine să nu-şi fi pus asemenea întrebare, să fi alergat într'un suflet până la brigadă şi să-1 fi luat pe Gheorghe de gât. La acest gând îl străbătu un fior plăcut şi-şi încleşta pumnii. Apoi însă, când se gândi la ceeace o să spună oamenii, la privirile lor batjocoritoare, mai că îi veni să se întoarcă îndărăt. Dacănu l-ar fi văzut Gherdan plecând în goană, poate că s'ar fi reîntors. Acum însă nu se mai putea: însemna să se facă de râs. Şi asta l-ar fi durut tot atât ca vestea că Lenta îl înşeală. întoarse de câteva ori capul să vadă dacă nu cumva Gherdan a pornit în urma lui să-1 oprească. Gherdan însă nu era nicăieri. Măcar de-ar veni Vărzaru. II cuprinse o furie oarbă împotriva socotitorului. „O, doamne, de-ar veni!" Pe spinarea lui, şi-ar putea vărsa toată amărăciunea. Ajunse aproape de dolmă. De aici se vedeau făpturile celor de pe câmpuri. II desluşi pe Gheorghe: stătea rezematele o stivă de scânduri putrezite. O zărişi pe Lenta. îşi descheie nasturii cămăşii, se şterse de nădu-şeală şi porni spre brigadă. Primul îl văzu Gheorghe. Brigadierul apucă un târnăcop, apoi prefă-cându-se nepăsător, îi veni în întâmpinare. Preşedintele simţi un tremur în genunchi, dar nu se mai putea întoarce. îşi strânse puternic pumnii, dinţii. In clipa aceea se auzi un scârţâit prelung, şi din spatele dolmei apăru brişcă gospodăriei. Pe capră, lângă Bicaşul, stătea Gherdan. Era încruntat. Goldiş slăbi strânsoarea pumnilor, răsuflând uşurat. In timp ce căruţa seapropia de ei, un gând năstruşnic îi măcina creerii. Asemănarea dintre Gheorghe şi irate-său îl făcuse să se gândească la Antoniu. O să-1 zdrobească pe Gheorghe. Nu cu pumnii şi nici cu târnăcopul, ci prin Antoniu. Gheorghe e frate de chiabur. Mai rea pricină nu i-ai putea găsi nici cu lumânarea. Când se apro-piară unul de celălalt, Goldiş se miră şi el de glasul liniştit şi calm cu care întrebă: — Cum stăm cu zaplazurile? Gheorghe îl privi mirat, apucă bănuitor mâna întinsă spre el şi răspunse cu voce răguşită: — Gătăm azi... Ajuns în apropierea lor, Gherdan sări de pe capră. — Ei, controlul pe teren e cea mai bună metodă de lucru, spuse Goldiş dând mâna şi cu el. Apoi întinse braţul spre stiva de scânduri' — Iar s'o evidenţiat Gheorghe. O scos toate zaplazurile. Dar nu-i de mirare — adăugă după o vreme tot el—, e harnic brigadierul nostru. — Şi se întoarse spre Gheorghe: — Ce treabă a făcut muierea mea? Spuse ultimul cuvânt apăsat şi privi spre Lenta. — A muncit bine, făcu Gheorghe, a muncit bine... Goldiş nu-1 ascultă. Porni spre cei din brigadă. Când ajunse în faţa Lentei şi-i văzu vânătăile, simţi o mândrie ciudată: „Eu i le-am făcut, cu pumnii mei". O cuprinse de umeri şi-i şopti cu glas plângăreţ, încet, să nu audă decât ea: — lartă-mă, Lentă, iartă-mă. Ea nu ştiu ce să facă. Se uită la Gherdan, la Gheorghe, apoi în pământ, şi începu să plângă. Goldiş, tulburat şi el, îi mângâia părul: — Iartă-mă, Lentă, iartă-mă... LENTA 117 23 In drum spre casă, Goldiş nu scoase niciun cuvânt. Se legăna în brisca gospodăriei, alături de Gherdan, care părea ocupat cu cercetarea câmpurilor. Dinspre dolină, apăru din senin un cârd de ciori: părea un nor vestitor de ploaie. — Asta înseamnă primăvară, spuse Bicaşul ca să spargă tăcerea. Primăvară timpurie. Ceilalţi doi nu-i răspunseră. Bicaşul însă nu se dădu bătut: — M'ara întâlnit eri cu Lică a Birăului. E tare cătrănit. O îndrugat de toate. O fi fost puţin făcut. O înjurat gospodăria. Cică do ce nu facem zid în jurul ei cum şi-o făcut Gurău ia a lui. Că la fel suntem cu el. — Auzi? făcu Gherdan către Goldiş. Şi-i ţăran cinstit. Bată-ne dumnezeu să ne bată! Tu ai sfat de vorbă cu el? — Da, minţi Goldiş. Am stat. (Şi hotărî ca imediat ce ajunge în sat să se ducă la Lică) Cererea lui e la gospodărie. O venit s'o scoată dar nu j-ani dat-o. Am spus să se mai gândească... — Ei să se gândească? La dracu' ! spuse supărat Gherdan. Noi să ne fi gândit. Omul e şugubăţ, vesel, face haz de necaz, noi râdem şi ne strângem în jurul lui, dar atât. Cine 1-a scormonit să vadă ce-1 doare pe dinăuntru?... Nimeni. Toată' lumea îl ştia de partea noastră, aşa că nu s'a învrednicit nimeni să-1 atragă, să-1 lămurească.Patru ani i-am furat din viaţă. Noi i-am furat anii ăştia. Parcă nu ne-am fi bucurat cu toţii să-1 vedem şi pe el astă toamnă cu carul doldora şi cu feciorii îmbrăcaţi omeneşte? E vina mea, e vina mea, încheie Gherdan cu ciudă. — Numai Boşneag e de vină, spuse încet Goldiş. — Nu-i Boşneag do vină, fir-ar al dracului. Noi, că nu i-am deschis ochii. — M'oi duce să stau de vorbă cu Lică. Am s'o scot la capăt, mai spuse odată preşedintele mai mult pentru sine. — Bine-ai face... Şi cată-ţi timp să te gândeşti şi Ia tine, să-ţi potriveşti viaţa cum trebue. în marginea satului, Goldiş sări din brişcă fără să salute. Porni spre cimitir, spre casa lui Lică. In ograda Birăului îl întâmpină nevasta acestuia, o femeie trecută, grasă, cu un prunc în braţe. — Ăsta-i al cincilea? întrebă în Ioc de salut preşedintele. — El îi... — Lică-i acasă? — E, făcu femeia. E în bucătărie. Stă de vorbă cu un ziarist dela Bucureşti. — Cu un ziarist dela Bucureşti? întrebă mirat Goldiş. Ce caută aici?... — Nu ştiu. O mai fost odată în sat acum o iună, două. Atunci I-o cunoscut pe Lică, la Cămin. II tot întreabă de ce nu vrea să se înscrie în gospodărie. Cică anume pentru asta o venit dela Bucureşti. Goldiş se încruntă. „Dracu' ştie, o fi vreo anchetă", îşi spuse. — Ia, m'oi duce să văd. şi eu... Goldiş urcă în grabă scările cerdacului. Auzi frânturi de voci şi se opri să asculte la uşe. „Era în '37... ba nu în '36, se auzi din bucătărie. Szentessy stătea la marginea luminişului, eu în tufiş... Atunci apăru cerbul... Mă ridic... Mă simte... Aarea să se întoarcă... Acolo erau gonacii. Ridic arma. Mai aveam un singur cartuş..." Goldiş nu mai ascultă mai departe. Ştia că Lică 118 francisc munteanu în '36 a împuşcat cu un singur cartuş un cerb care a fost premiat la o expoziţie şi premiul 1-a încasat Szentessy. Apăsă pe clanţă. — Ăsta c preşedintele nost', făcu Lică spre ziarist. Ăsta e Goldiş. — Îmi pare bine, se ridică oaspetele dela masă, încbizându-şi carneţelul, îmi pare bine, am cunoscut-o pe fiica dumneavoastră la Cămin. Acum câteva luni. O fată mică, negricioasă. Goldiş înghiţi în sec, dar nu-1 îndreptă. Se aşeză la masă. — Sunteţi ziarist dela Bucureşti? — Da... Dar acum nu vin dela ziar... Vreau să scriu o povestire despre baciu Lică. Ii ziceam silui... Numai un singur lucru nu pricep: de ce nu vrea să se înscrie în gospodărie?... — Păi dacă o venit preşedintele colectivei aici, o să vă spună el, făcu Lică, şi-şi propti faţa în palme. — Despre dumneata am auzit, începu din nou ziaristul, am auzit tare multe lucruri. (Goldiş abia izbuti să-şi ascundă bucuria). Foarte puţine gospodării stau ca gospodăria dumneavoastră. Am auzit că v'aţi pregătit serios pentru însămânţările de primăvară şi că n'o să vă faceţi de ruşine. — Păi noi, spuse măgulit preşedintele, nu ne-am făcut niciodată de ruşine. Vorbim puţin şi facem treabă multă. — Numai cu vitele staţi cam prost, continuă ziaristul. Aveţi vaci puţine şi nu-s de soi. Este o gospodărie în regiunea Arad, la Sântana, ei stau bine şi cu vitele. Au cumpărat anul trecut, în primăvară. „Ai dracului îs ziariştii ăştia, îşi spuso Goldiş, se pricep de parcă ar fi plugari şi nu linge-tintă" — La anul o să cumpere şi gospodăria din satul nostru, spuse cu glas scăzut Lică. Aşa se vorbeşte... — încă anul ăsta cumpărăm, se încruntă Goldiş. Anul ăsta! — Dar ia spune, întrebă ziaristul, cum se poate că tovarăşul Lică n'a intrat până acum în gopodărie? Lui Goldiş îi era ruşine că nu ştie ce să răspundă. După o vreme întinse mâinile pe masă şi spuse: — O să reparăm noi greşala asta, că vinovaţi suntem şi noi şi tovarăşu' Lică. 24 Gheorghe stătea la masă, odihnindu-so. Era îngândurat şi ostenit, străbătut de o nelinişte pe care n'o pricepea. Atunci auzi scârţâitul porţii şi sări în picioare ca împins dcun arc.Deschise uşa şi scrută întunericul curţii. O căruţă trecu podeţul, sdroncănind, şi intră în ocol. — Cine-i? întrebă el uluit de asemenea oaspeţi la vreme târzie. — Eu, eu, îrate-tău. Antoniu ! Da' co căuta în sat? Ieşi buimăcit, se ciocni în întuneric de un om îmbrăcat într'un suman aspru şi se strânseră în braţe. — Ajută-mă să dcsham gloabele astea. Caii, slăbănogi şi asudaţi, statură cuminţi până când Gheorghe îi des-bămă şi-i duse în grajdul pustiu. Ca să le facă loc la iesle, trebui să Ie golească de lemnele pe care le aşezase acolo. In urma lui veni şi Antoniu, cu două braţe mari de fân. In dreptul feţii îi licărea ochişorul de jar al ţigării. împinseră şi căruţa sub şopron, apoi intrară în casă. Gheorghe îşi privi furios fratele. Antoniu era îmbrăcat ţărăneşte, cu haine noi din cap LENTA 119 până în picioare. îşi lepădă sumanul şi se aşeză lângă foc, întinzându-şi picioarele scurte, încălţate cu cizme mari, grele şi noroioase. Era cam neras şi mustaţa porumbie i se înfoia ţepoasă în jurul gurii. Gheorghe ar fi vrut să-1 întrebe ce-1 adusese încoace, dar nu ştia cum să înceapă. Se simţea prost ca atunci la verificările de partid, când l-au învinuit că are frate chiabur şi dacă în comisie n'ar fi fost oameni luminaţi, poate că nu s'ar mai fi descurcat. A arătat că nu are nimic cu Antoniu, că ce vină poartă el dacă frate-su, om în toată firea, nu vede unde li-e drumul şi adună, adună, de nu mai ştie ce să facă cu atâtea bucate. Tulucan şi alţii care au fost de faţă (Gherdan făcea parte dintr'o altă comisie), au arătat şi ei că Gheorghe nu are nici-o legătură cu Antoniu, ba dimpotrivă. Desfăcuse moştenirea în două şi cu partea Iui intrase în gospodărie. Şi acum, dintr'o dată, se trezeşte cu frate-său în casă. Antoniu îşi aprinse o ţigară şi puse tabacherea deschisă pe masă. — No, Ghiţă, am venit acasă, oftă el. — Cum? — Da... am venit. Gheorghe stătu o vreme nemişcat, mirându-se că Antoniu a avut nevoie de căruţă, deşi gara era la trei-patru kilometri. — No, Gheorghifă, am venit acasă, mai spuse odată Antoniu. — Bine... Gheorghe se sculă depe scaun, scoase ceva slănină, pită şi un şip cu rachiu, aşternu o faţă de masă şi-1 îmbie pe frate-său să se aşeze. Mâncară şi băură în tăcere. După o vreme, Antoniu, sătul, îşi aprinse o ţigară. — Măi Gheorghe, acum să stăm de vorbă... ■—• îşi şterse buzele grase şi râgâi mulţumit. —Am venit acasă, măi... Nu mă mai duc nicăieri... — Cum aşa? se încruntă Gheorghe. — Iaca. Mă scriu în colhoz. Şi fumând mereu, cu ochii ţintă într'un colţ al odăii, îi povesti cum se săturase de pribegie şi acum voia să înceapă o viaţă nouă. Cum nu mai poate sta la Ocol, ce nenorociri, s'au abătut asupra lui din cauza unor boangheni, cum se duce de râpă toată agoniseala lui de patru ani, sudoarea muncii lui. — Da, frate... Mă scriu, aici la voi... Să-mi piardă urma... Gheorghe nu-1 privea. Stătea încovoiat pe scaun, cu mâinile mari între genunchi, şi sudoarea îi îmbrobonea fruntea. — Şi ce vrei să faci aici? zise el înăbuşit, fără să-1 privească. — Eh, cc? Ia, să trăiesc, până s'or suci oarecum vremurile... Pământul din Budureasa e pe numele popii, eu n'am nici în clin nici în mâneca cu el. — Şi doamna? — Ce ştiu. eu? Dacă s'o putea, oi aduce-o aici. —; Şi vrei, adică, sa munceşti? întrebă încruntat Gheorghe. — Ei, drace, să muncesc... Am muncit cu toată viaţa pentru mine, nu m'oi mai speti acum şi pentru alţii... Vremea să treacă. — Cât pământ ai în Budureasa? — Destul. Nu te teme Gheorghiţă, numai să... — Numai ce? — Să se schimbe vremurile, om trăi ca grofii. Amândoi. — Eu trăosc bine, murmură ameninţător Gheorghe. — Cum? — Da! Trăesc bine. Mi-s om... Ui.tă-te şi vezi, tot ce-i în casă, cu mâinile mele am agonisit, clin munca mea, nu dintr'a altora. 120 FRANC1SC munteanu — Ce fel de vorbă-i asta? — Iaca, vorbă de-a noastră... Dacă nu-ţi place, pleacă... — Mă dai afară, Gheorghiţă? Gheorghe tăcu. Ce-o să spună lumea? Mai cu seamă ca Antoniu şi-a pus în gând să şadă la el. Doar e chiabur ! Simţi cum i se înţepenesc picioarele. Antoniu se ridicase în picioare şi strigă: — Tu să nu-mi stai în cale, auzi... Dacă eşti prost şi vrei să rămâi toată viaţa calic, rămâi, numa' mie să nu-mi stai în cale. Doar să pui o vorbă bună, c'atunci n'am de ce mă teme... — Eu nu pun vorbă bună, spuse încet Gheorghe. Nici pentru mine şi nici pentru frate-meu. Dacă adunarea generală va crede de cuviinţă, fie, •dar eu, şi aşa sunt împotrivă, înţelegi? Te-am chemat în '49, n'ai vrut. De atunci tot împotriva vântului ai stat. Tu eşti de vină, Toni. II numise ca pe vremuri, în copilărie. Antoniu se apropie de el, îi cuprinse umerii. — Dacă nu m'aş simţi în stare să intru în viaţa cea nouă, crede-mă că n'aş fi venit să-ţi stric rosturile. Ce-ar spune mama în mormânt dacă noi nu ne-am ţine partea? M'am lepădat de popă, şi de avere, şi de pământ. Vreau să muncesc, Gheorghe, cu braţele astea ale mele, zău, şi nu poţi să nu mă ajuţi. îmi eşti doar frate... — 'Nainte ai spus să se schimbe vremurile... Acum spui că vrei să munceşti. — Până să se schimbe, voi munci, — şi începu, să râdă. — Măi Gheorghe, ce lume mai e şi asta: trebue să se ascundă frate de frate, părinte de părinte... — Până găseşti altă casă, şezi aici, că-i şi casa ta. Sau poate mi-oi găsi eu alta. Cu tine sub acelaş acoperiş nu vreau să fiu. Şi nu te bizui pe mine, eu sunt împotrivă să te bagi în gospodărie. Că tu nu te mai poţi schimba. Asta e! Ii arătă patul şi ieşi să-şi facă culcuş în bucătărie. 25 Goldiş nu dormi toată noaptea. Moţăia la masa din bucătărie şi asculta respiraţia întretăiată a Lentei. Nu se apropiase de ea. Nici cină nu-i ceruse. Stătuse toată seara tăcut, aplecat peste o broşură pe care o scosese anume ca să nu trebuiască să intre în vorbă cu ea, că n'ar fi găsit ce să-i spună. O mulţumire avea totuşi: se lămurise cu intrarea lui Lică a Birăului. Rămăsese la el până noaptea târziu; povestiseră de una de alta, spre plăcerea ziaristului care, nesătul de vorbă, îi asculta cu gura căscată. Lenta făcuse de cu seară patul şi se culcase cu teamă la gândul că Goldiş ar putea să vină Ia ea. L-ar fi gonit. Era hotărîtă să-1 înfrunte, chiar dacă el ar sdrobi-o din nou. Ascultase de sfatul lui Gherdan să se întoarcă acasă, până s'o lămuri totul, pcntrucă altundeva unde să se ducă n'avea. O vreme încercă să nu doarmă, dar somnul o birui. Se visă la câmp, scoţând scândurile putrezite de nea şi aşezându-le grămadă. Gheorghe, care era un S'el de supraveghetor, o chema din când în când la câte o „Mureşană" şi atunci se învârteau până ameţeau. Dimineaţa se trezi obosită. Spre mulţumirea ei, Goldiş nu mai era acasă. îşi pregăti în grabă merinde şi ieşi in stradă. De acolo apucă spre sediu, unde era locul de întâlnire al brigăzii. Se miră că Mihai nu se împotrivea muncii ei, dar n'avea timp să se dumirească ce se întâmplase. LENTA 121 Goldiş se vârî disdedimineaţă în biroul iui şi fuma ţigară după ţigară. Era tras la faţă şi "ostenit. Din când în când, îi venea să sară în picioare si să meargă acasă, s'o bată pe Lenta, sau pe Gheorghe, ori pe amândoi. Pe urmă se liniştea şi-şi frământa creerii să găsească o ieşire care să nu-i ştirbească numele. îşi aduse aminte de Lică şi se încruntă. Asta îi spusese ieri verde în faţă: „Vorbe, Goldiş, numai vorbe. Şi în gospodărie cei tari îşi fac de cap, iar cei slabi se duc dracului. Spune-mi drept, dacă tu n'ai fi fost preşedinte, ai fi putut-o lua pe Lenta? N'ai fi putut! Că ea nu-i de tine!" Goldiş nu ştiuse ce să-i răspundă, mai ales că era şi ziaristul de faţă. La dracu', la asta nu s'a gândit niciodată. Abia ieri seara şi-a dat seama că Lică nu e om prost. — Şi de asta nu intri tu în gospodărie? îl întrebase într'un târziu. — Nu de asta, vai de mine... Nu intru că nu mă primiţi, cu inima deschisă. Nu zic asta, că m'o lovit Boşneag. Dar vouă, care sunteţi băgaţi în gospodărie, vă merge binişor acum şi. o să vă meargă şi mai bine. Şi. vă temeţi că de intrăm, şi noi, om fi. prea mulţi la împărţeală. Asta e! — Vorbeşti prostii, Lică... Nimeni n'are dreptul să te oprească. — Nu vorbesc prostii. Că vezi, nici tu n'ai avea dreptul la Lenta şi... — Să nu. vorbim de Lenta... — Atunci eu am gătat, tovarăşe preşedinte, încheie vorba Lică. Ce-ar fi dacă fiecare om l-ar judeca aşa cum 1-a judecat Lică? Oare cum s'or gândi ceilalţi oameni despre el? Dar Mitru Gherdan? Se simţi ruşinat. Pe urmă îşi aduse aminte de Gheorghe şi se înciuda din nou.Toate, numai din vina iui se întâmplaseră... Intre el şi Lenta numai făptura înaltă a brigadierului s'a strecurat. Trebue să-1 sdrobească cumva, să nu se mai macine aşa, ca un pumn de grâu... Un pumn de grâu... Oare câţi pumni de grâu or fi într'un sac?... Cum de n'a socotit asta niciodată până acum? Şi grâul tot din cauza lui Gheorghe va trebui să-1 prade! Se ridică dela masă şi ieşi în ogradă. Ca mânat din spate, se trezi în. şosea, îndrep-tându-se spre uliţa dolmei, spre casa brigadierului. Făcea paşi mari, fără sa ocolească băltoacele. Ştia că trebue să-1 găsească acasă. Pe câmp nu mai avea ce căuta, eri a terminat cu scoaterea zăplazelor. Deschise portiţa de leaturi şi. intră în ogradă. Tocmai voia să urce scările tâmaţului, când auzi frânturi de voci dinspre grajd. FJarcă înjura cineva. Da, era vocea lui Gheorghe. Se apropie tiptil de uşa grajdului, şi privi înăuntru: Gheorghe şi frate-său Antoniu erau lângă iesle. Antoniu trăgea cu amândouă mâinile de nişte căpestre pe care Gheorghe încerca să i le ia. — încă astăzi să pleci de aici, auzi! striga Gheorghe înfuriat. încă astăzi! -— Măi Ghiţă, încerca să-i liniştească Antoniu. Nu m'ai înţeles bine. Nu asta am vrut să spun. Şi la urma-urmei, clacă tu nu vrei samă ajuţi, treaba ta. Am. eu oamenii mei aici. Numai contra să nu te pui... — Minţi, spuse tot cu voce ridicată Gheorghe, pe cine ai tu aici? Crezi că'n gospodărie sunt oameni care să te sprijine?... — Sunt, da, se grăbi să-i răspundă Antoniu, înfăşurând căpestrele de ilicul ieslei. Numai tu să nu te pui contra. Dacă vrei. îţi dau ţie casa... Fie!... Da' lasă-mă să intru în gospodărie... —• N 'ai să intri!... — Ba am să intru... Am să intru! Ce, aşa de prost mă crezi? Că doar n'oi fi dat degeaba trei mii de lei! Vezi. cât eşti tu de orb? Să mai ai încredere în oamenii tăi! Aici fiecare îşi face de cap. Numai tu eşti prost, că de, şi de ăştia trebuesc, altfel pe spinarea cui s'ar îngraşă suspuşii?! — Minţi! strigă Gheorghe şi-1 apucă pe Antoniu do piept. Cui i-ai 122 FRANCISC MUNTEANU dat tu bani, spune! Da' nu minţi, că te rup în bucăţi... Auzi! Spune cui i-ai dat bani să te sprijine?... Hai?... Antoniu abia reuşi să se sloboade din strânsoarea lui Gheorghe. Goldiş îngălbenise. Se rezemă de uşe, ca beat. îşi simţea tremurul uşor al genunchilor. — Hai, spune! se mai răsti odată Gheorghe. N'auzi?... — Lui Goldiş i-am dat... Preşedintelui. Trei mii de lei. O spus că mă ajută să mă înscriu. Aşa că tu n'ai ce să te amesteci. Numai contra să nu te pui. — Minţi... Minţi, spurcatule... Acum vrei să-1 ponegreşti pe Goldiş, hai?... Pleacă de aici! Dacă nu ieşi, te sfarm! Auzi?! Te sfarm cu mâinile astea ale mele! Goldiş înghiţi în sec. încleşta pumnii, pe urmă socoti că cel mai bine ar fi să plece cât mai degrabă. Trânti portiţa în urma lui, fără să-i pese de sgomot. In uliţă răsuflă adânc şi porni în goană spre sediu. Numai când se văzu în birou simţi cât îi era de cald. îşi desfăcu gulerul cămăşii şi fuma una după alta vreo trei ţigări. Voia să-şi orânduiască gândurile, dar nu izbuti. Un singur lucru îi era limpede. Trebuia să facă rost de bani, chiar de-ar fi să-i scoată din fundul pământului, şi să-şi plătească datoria la Antoniu. Ii era greaţă de el însuşi. „Am ajuns eu să mă vând pentru bani unui chiabur? Să fac un lucru, pe care nici duşmanii mei nu-I cred despre mine?" încerca să alunge aceste întrebări, dârele, încăpăţânate, se reîntorceau mereu. Gheorghe nu crezuse. Asta însemna că avea încredere în el, Goldiş. Dar atunci dece scrisese articolul împotriva lui? Sau poate tocmai de aceea că avea încredere şi nici prin gând nu-i trecea c'ar putea să iasă prost? Făcu câţiva paşi. apoi se opri iar locului: „Trebue să fac rost de bani". Când veni Vărzaru, Goldiş se repezi la el şi-1 apucă de umeri. Socotitorul îngălbeni. Cu Goldiş niciodată nu ştii Ia ce te poţi aştepta. — Măi Vărzarule, diseară vii la mine. Ne ducem la Oradea să vindem grâul. Ai înţeles? — Am înţeles, făcu liniştit Vărzaru. Dacă Goldiş avea nevoie de el, atunci nu trebuia să se teamă. Ii era numai ciudă că Goldiş iar o să iasă basma curată. Preşedintele îl împinse spre uşă, poruncindu-i cu vocea lui obişnuită: ~- Du-te şi chiamă-1 pe Boşneag. 26 De fiecare dată când era adunare generală, sala mare a căminului se dovedea neîncăpătoare. Ca să audă şi coi care se buluceau pe coridor despre ce e vorba, trebuiau să lase uşile deschise. In seara aceea de sâmbătă, oamenii se adunaseră pe la şase ceasuri. Stăteau în curte fumând, privind cerul şi dându-şi cu presupusul despre vremea care are să fie. Se împrimăvăra. Pe deasupra pustei curgeau leneşe pâclele albastre cenuşii ale serii, zăpada se topise. Cei dintâi au venit plugarii care dăduseră cereri să fie primiţi în gospodărie. Erau îmbrăcaţi în hainele de sărbătoare şi se foiau în toate părţile. In sală era svon de glasuri, murmur. într'un colţ, vorbea aprins Ţugui Sofronea. Dădea din mâini cu multă hotărîre. Când intră, împreună cu moş Tulucan, Lenta simţi că i se scufundă LENTA 123 pământul sub picioare. Toţi ochii se îndreptară spre ea, şuşotelile încetară o clipă, ca să reînceapă apoi cu mai multă tărie. — No, ce te holbezi? se răsti moş Tulucan către o cumetră. Nu m'ai mai văzut? Tii, muieri, muieri... — şi ţistui din buze. Lenta se aşeză într'un colţ, cu umărul lângă perete şi-şi aţinti privirile în podea. Gheorghe veni mai târziu. Nu-şi mai găsi loc. O căută pe Lenta din ochi în toate părţile, dar n'o văzu. în schimb îl văzu pe i'rate-său, alături de Vărzaru, în banca întâia. Goldiş intră grăbit, şi iară să se uite nici în stânga, nici în dreapta, se sui la masă. După ce Gherdan luă loc alături de preşedinte, şedinţa începu. Goldiş vorbi despre însămânţări, despre sarcinile gospodăriei, ale brigăzilor, dar vocea nu-i era înflăcărată ca în alte rânduri. Vorbea ca şi cum ar fi săvârşit o corvoadă şi abia ar fi aşteptat să se isprăvească. După vreo zece minute, încheie: — Tovarăşi, trebue să ne silim să fim fruntea, aşa cum am fost şi până acum. Cine are ceva de spus? Luaţi po neaşteptate, oamenii şovăiau. Insfârşit, Bicaşul îşi făcu curaj. Se sculă, dând din coate: — Eu ! Apoi, dragă tovarăşe, noi am fi tare curioşi să ştim ce s'a făcut cu banii... — Cu care bani? se minună Goldiş. Toată lumea tăcea. S'ar fi putut auzi o muscă sburând. — Cum cu care bani? urmă Bicaşul descumpănit. Cu ai noştri! — După ce s'a votat la adunarea trecută... Atunci se deslănţuiră cu toţii. — Asta a fost atunci! — Unde-s vitele de prăsilă? — Să se împartă! strigă nana Floare, roşie la faţă. No trebue bani, nu vite! Gherdan se ridică în picioare şi vorbi liniştit: — Apoi, tovarăşi, pe rând, nu ca babele... Eu socot că e bine să ne ţinem de ordinea de zi: doar aţi aprobat-o. Banii să-i lăsăm la urmă, la discuţii; acum e vorba do cererile tovarăşilor care vor să se înscrie în gospodăria noastră. Mai sunt două cereri. Pe cei pe care i-am primit data trecută, i-a aprobat şi secţia agricolă a raionului. Cine-1 cunoaşte pe Lică a Birăului? — Eu! — se ridică moş Tulucan şi roti în jur priviri poruncitoare care cereau să se facă linişte. Ii plăcea să vorbească, dar şi mai mult să fie ascultat. — De bună seamă iar se apucă de povestit, mormăi un răutăcios. Dar moş Tulucan nu-1 băgă în seamă. Se încruntă numai într'o parte, unde doi tineri şuşoteau fără grijă, clo parcă ar fi fost la zăvoi. — Hai, clă-i drumul, co mai aştepţi? îi şopti cineva. Moş Tulucan tuşi de câteva ori, limpezindu-şi astfel gâtlejul: — îl cunosc. E om do treabă şi de omenie. Eu zic să-1 primim. Şi so aşeză. Oamenii îl priviră uluiţi: „Ce-o fi cu bătrânul do-a scurtat-o intr'alâta? Că de spus, are totdeauna câte ceva." ■ — Aşa e, Tulucan are dreptate, îşi dădură eu părerea câţiva bătrâni care-1 cunoşteau mai bine. —- Şi eu zic să-1 primim — se ridică Bicaşu. — Vă amintiţi, când ni s'a stricat semănătoarea, acum un an, Lică ne-a reparat-o, aşa că a fost bună până au venit tovarăşii dela S.M.T. El s'ar fi scris mai de mult, îl 124 FRANClSC MUNTEANU trage inima spre viaţa cea nouă, numai că are urechi descinse la toate verbele. Nu te supăra, Lică — se întoarse spre el—, clar asta aşa-i. — Aşa-i, aşa-i — sări Boşneag să întărească vorbele Bicaşului. — Acum eu vorbesc, se răsti Bicaşul la Boşneag. Dacă ai ceva de spus, scrie-te la cuvânt. Boşneag se făcu roşu la faţă şi se aşeză. Bicaşul se întoarse iar spre Lică: — Eu zic să-1 primim. Avem nevoie de mâini harnice în gospodărie. Şi Lică e harnic. — Ce mai lungeşti vorba? strigă jignit moş Tulucan. Asta am spus şi eu. — Cine e „pentru", să ridice mâna! îl întrerupse Gherdan surâzând. Oamenii ridicară mâinile, în vreme ce Lică şi nevastă-sa, roşii la faţă, îşi. roteau privirile în toate părţile, ca şi cum ar fi vrut să mulţumească. Antoniu, care stătea lângă moş Tulucan, ridică şi el mâna. Moş Tulucan, sâsâind ca un gâscan, îl plesni peste mână. — Dumneata şezi blând, că nu eşti colectivist. Antoniu strânse dinţii sub ocară, dar nu găsi de cuviinţă să răspundă şi asta îl întărâtă şi mai mult pe moş Tulucan. — Cine îl cunoaşte pe Petcu Antoniu? întrebă Gherdan. In sală se lăsă linişte. Trecuse timp binişor, dar nimeni nu. spunea o vorbă. Atunci, smucit, se ridică preşedintele: •— Nu-1 cunoaşteţi pe Petcu, fratele brigadierului nostru? — Eu pe Gheorghe îl cunosc bine, se hotărî deodată moş Tulucan. U cunosc şi pe Antoniu. Deasemenea bine. Şi nu odată rn'am întrebat: Cum de-or fi ăştia fraţi? Nu. zic bine?... — se întoarse el. spre cei din fundul sălii. — Gheorghe e un om de ispravă, Antoniu. nu e om de ispravă. Că din '46, numai bunul dumnezeu ştie ce-o făcut. Din câte s'au auzit, a fost mai rău ca tâlharii din codru. Da' să ne povestească el câte o pătimit şi cum ne-o dus dorul. — Bine zici, moş Tulucane! strigă Bicaşul. Să ne spună'despre rubedeniile chiabureşti! Dă-i drumul, Petcuîe! Antoniu, leoarcă de sudoare, se ridică şovăind şi căută privirile Iui Goldiş. Acesta întoarse capul în altă parte. — Apoi eu, dragi tovarăşi... tot greu am dus-o. In '38... — Vorbeşte dela '46, că până acolo ştim şi noi. — Tot aşa am trăit şi din '46... In sărăcie... M'am sbătuf... — Ca popa din Budureasa? — Ce mi-a dat mie popa? O muiere cu o singură ţoală?... Atât! Şi când am aflat că-i bănuit numai de chiaburie... — Minţi, Toni, măi! — se plesni Bicaşul cu palmele poşte genunchi. Cine te-o băgat la Ocolul Silvic? Eu, ori popa? In casa popii cine-a locuit? Cine îi plesnea servitorii? Dar boii ceia cine ţi i-o cumpărat? Eu, ori. popa? Spune numai cu curaj, că noi te ştim mai bine decât te ştii tu... Gherdan năduşise de bucurie. „Ehei, cum cresc oamenii. E grea sa ţii pasul cu ei. Ia uite! Ia uite!" Neteda abia putea să se ţină pe scaun. Lungea gâtul să nu-i scape nicio vorbă. — Apoi, dragi săteni, spuse iar Antoniu, încurcat, după ce se domoli hărmălaia, m'am gândit că dacă mi-am dat seama că am greşit... şi vreau să apuc pe drumul cel bun... voi mă veţi primi cu braţele deschise. Cred.cţi-mă că l-am dat dracului pe popă... şi m'am căit. — Dar dacă mâine ne dai pe noi dracului?... se băgă moş Tulucan. LENTA 125 — Prea îmi porţi ură, Tuiucane... şi nu ştiu dece. Gândeşte-te că te vede domnul şi... — No, şi dacă mă vede crezi c'oi vorbi altfel? Nu! De vrei să-ţi spun dece-ţi port ură, îţi spun, că nu mi-i ruşine: îl cunoşti tu pe Nicodim? — Pe care Nicodim? Nu-1 cunosc... — Pe Nicodim Aurel... nepotul meu din Gurahonţ, măi. Ala dela care ai luat boii şi nu i-ai plătit nici până azi. — Să-1 dăm afară dacă e chiabur, se răsti Bicaşul. Ce ne pierdem vremea cu el? Avem noi treburi destule... — Aşa-i! — N'aţi auzit că s'o căit? spuse Ţugui cu voce tremurătoare. Să-S dăm afară... îl nenorocim... — S'o nenorocit el singur — glăsui aspru Gherdan. ■—Singur. I-am spus atunci când o plecat: stai, omule, stai că ne-om sbate aici, noi.săracii, şi cu ajutorul Partidului ne-om face viaţa mai bună. Lui i-o trebuit însă avere... Să adune, să aibă, să poruncească, să se simtă mare şi tare ca Gurău... S'a închiaburit... ■— Drept îi, tovarăşe Gherdan! strigă Neteda. Lupului doară îi poţi pune botniţă, dar năravul nu i-1 poţi schimba. Antoniu. se frământă pe loc, neştiind ce să mai spună. Cătă privirile lui Gheorghe, dar nu Ie întâlni. — Să vă spună frate-meu Gheorghe, el mă cunoşate... Mă ştie... — Aşa-i! aşa-i!... Să vorbească Gheorghe! Antoniu se uită rugător spre frate-său. Lenţâ, speriată, se chirci cât putu mai. mult. Ii era teamă şi avea simţământul că Goldiş priveşte tot timpul când la ea, când la Gheorghe. Nu pricepea nicicum de ce nu se ridică Gheorghe să-1 înfrunte pe Antoniu. Sau o fi de partea Iui frate-său? Nu, asta nu se putea... Atunci de ce nu vorbeşte? Ca şi cum i-ar fi auzit gândurile, Gheorghe făcu un~pas înainte şi ridică mâna dreaptă în semn că cere cuvântul. In sală se făcu linişte. Neteda strigă peste capetele oamenilor: — Dă-i drumu', Gheorghe... — Tovarăşi, spuse brigadierul în cele din urmă. Eu n'ara vorbe multe. Atâtea doar câte i-am spus şi lui când s'o mutat la mine. Goldiş păli. Dar dacă Gheorghe o să vorbească despre banii daţi cu împrumut de Antoniu? In felul ăsta o să se ducă dracului totul! De ce-a aşteptat cu mărturisirile până la şedinţă? Trebuia să fi vorbit dinainte cu Gherdan. E drept, a vrut s'o facă, dar s'a întors dela Oradea abia spre prânz, cu banii, trei mii de lei, în buzunar. Cel puţin pe Antoniu să-1 fi căutat şi să-i fi dat banii. Dar n'a avut curajul să se ducă după el în casa brigadierului. Şi acum? Ar trebui să facă ceva înainte ca Gheorghe să pomenească de bani. In timp ce brigadierul vorbea, Goldiş rupse o foaie de hârtie din caietul de pe masă şi scrise repede cu un capăt de creion: „Petcu mi-a împrumutat trei mii de lei să-1 sprijin să intre în gospodărie. O să-1 demasc în timpul şedinţei". Şi iscăli. Citi cele scrise, apoi adăugă: „Mi-s vinovat", împături hârtia şi i-o întinse lui Gherdan. Abia când acesta o despături, îi păru rău că scrisese şi de vina lui. Putea să-1 demaşte pe Antoniu şi Iară asta. Se uită cu atenţie la faţa lui Gherdan dar nu putu citi nimic pe ea. In cele din urmă, socoti că totuşi a scris bine cum a scris — Eu atâta am avut de spus, termină Gheorghe şi se aşeză. Gherdan se ridică în picioare: 126 FRANClSC MUNTEANU — Să dăm cuvântul tovarăşului Goldiş. Are şi el ceva de spus despre bani şi despre Antoniu Petcu. In sală se făcu hărmălaie. Antoniu privi nedumerit împrejur. Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Căută clin nou privirile preşedintelui dar acesta se uită în altă parte. Ce l-o fi apucat? Oare o să vorbească de împrumut?... Şi dacă da, ce o să se întâmple cu banii lui? O să-i mai vadă oare?... Ar fi vrut să strige în gura mare că preşedintele îl înşeală. Pe urmă însă se gândi că poate aşa s'o fi procedând. Se liniştise puţin. Totuşi nu-i părea rău că venise. Numai de ar ieşi bine, că doar aici îi era singura scăpare. Cine se mai leagă de un colectivist? La Bucureasa nu mai are ce căuta. Acolo îl ştiu şi copiii. Nevastă-sa ţinea morţiş să se bage în colectivă. „Deşteaptă muiere!" Deodată prinse privirile preşedintelui. Acesta se uita la el cu nepăsare, ca la un străin. Pe Antoniu îl încolţi din nou spaima, şi îngăimă: — Fraţilor, dragii mei — şi în timp ce vorbea se uita spre uşă. Goldiş se ridică încet, rezemându-se în mâini: — Acum câtăva vreme, Vărzaru, socotitorul nostru, l-o adus în sat pe Antoniu Petcu. Eu aveam nevoie de bani. Dar asta-i o altă socoteală. Or vrut să mă cumpere. (Vărzaru îngălbenise. Se clătină ca de o ameţeală şi se rezema de perete.) Antoniu Petcu mi-o dat bani, să-î sprijin să intre în gospodărie. — Afară cu chiaburii! strigă Bicaşul cât îl ţinu gura. Afară! Antoniu nu aşteptă.alte îndemnuri; o luă deandaratelea spre uşă. Goldiş svârli banii după el. Văzând, ploaia de bancnote, Antoniu se lăsă pe jos şi începu să le strângă în grabă. Termină repede şi o sbughi pe uşă. Goldiş, ca unul care şi-a isprăvit bine treaba, se aşeză încet, cu solemnitate. Gherdan se întoarse spre el: — Acum că a plecat chiaburul, vorbeşte şi despre cealaltă socoteală. Goldiş simţi cum i se înţepenesc picioarele. O fierbinţeală îi îmbujora faţa; sudoarea îi curgea şiroaie pe tâmple, pe gât. Pe urmă sala începu să se învârte cu el şi un gust amărui, a greaţă, îi sfâşie gâtlejul. Văzu ca aevea faţa lui Gherdan, spălăcită de fumul ibăstru.i al ţigărilor. Căută prin- tre capete faţa albă şi cunoscută a Lentei dar ea îşi lăsase obrazul între palme. Îngăimă ceva de neînţeles. Mai stătu o vreme aşa, ca şi cum n'ar mai fi avut glas, apoi se ridică brusc şi strigă, privind oamenii drept în faţă: — Socoteala cealaltă, socoteala mea, e c'am luat din banii gospodăriei. V'am înşelat. Da, tovarăşi v'am înşelat. Şi eu, şi Vărzaru. -Vărzaru simţi că-i vine rău. — Tovarăşe Gherdan — sări deodată în picioare Ţugui. Sofronea—, ia ce să mai lungim vorba? Că doar nu pentru asta ne-am adunat... — Aşa-i, aşa-i, încuviinţă Toader Roşu. Nu pentru asta ne-am adunat. Ne-a-m adunat să împărţim banii... — Să-i împărţim, să-i împărţim... — Să-i împărţim, răcni şi Boşneag roşindu-se la faţă ca sfecla. Că doar Lică n'a dat bani pentru vite. Aşa e cinstit. Nici Lică n'a vrea altcum. Nu-i aşa? — Voi ştiţi, fraţilor, cum e mai bine. Eu nu mă amestec, spuse cu jumătate gură Lică. Apoi se furişă lângă perete, să nu fie în calea vorbitorilor. Gheorghe se miră că Gherdan stătea liniştit şi mut. Lui îi venea greu să vorbească. Dar nici să tacă nu putea. Tocmai voia să spună ceva, când Tulucan, din faţa lui, se întoarse spre Boşneag: — Pe chiabur l-am scos din gospodărie, dar vorbele lui tot aici au rămas. LENTA 127 — Pe mine să nu mă faci chiabur! răcni scos din fire Boşneag. Că dau cu parul în tine, auzi?! Cât ai fi tu de moş, auzi?! Goldiş stătea ca pe ghimpi. Căută spre Gherdan. Insfârşil acesta spuse: — la să lăsăm să vorbească preşedintele nostru. Că poate s'or lămuri lucrurile. —Se întoarse spre Goldiş, încurajându-1. — Dă-i drumul, tovarăşe preşedinte... — Vedeţi, începu Goldiş şi se poticni. Ce să le spună oamenilor? Să le povestească de orele petrecute în pod, scormonind în sacii cu grâu? Cum n'a vrut sase despartă de boabe? De toate câte le-a făcut ca Lenta să-i rămână lui? Oare o să-1 înţeleagă? — Tovarăşi, începu din nou. Voi mă cunoaşteţi... îmi vine tare greu... Mă cunoaşteţi doară cu toţii. —Tocmai de aia, tovarăşe preşedinte... Te-om ajuta... Vorbeşte deschis... Goldiş recunoscu vocea Bicaşului. Ăsta-i om drept, împotriva lui nu s'ar putea spune niciun cuvânt rău, şi totuşi, tocmai pe el, care do l-ai lua de lângă vite ar muri, a vrut să-1 schimbe dela grajduri. Dar dacă cineva l-ar sili pe el, Goldiş, să plece dela gospodărie? La acest gând, încremeni. Nu, asta nu se poate! Oamenii trebue să ştie că fără gospodărie el n'ar mai fi om. Se repezi să vorbească, bâlbâindu-se, pierzând şirul: — Atunci când am făcut nunta... Bicaşul ştie... Am vrut să-1 schimb dela grajduri... Să-i fac pe plac lui Toader Roşu... (Toader Roşu vru să strige ceva, dar nana Floarea îl opri.) Gherdan mi-o spus că nu fac bine. Mi-o spus într'o doară... parcă n'ar i'i fost lucru mare. Şi o fost... Acum îmi dau seama că o fost... Pe urmă... cu grâul... Eu am ştiut că mulţi ţin prisosul în pod şi aşteaptă să urce preţurile. Da' ce să le spun, când la mine stăteau sacii în pod? Grâul meu... Mă urcam în pod în fiecare seară... Vedeţi? Vi le spun toate... Judecaţi-mă... Vitele de prăsilă tot din vina mea nu s'au cumpărat. Am luat din bani, să-i aduc Lentei ţoale de mătase, s'o ţin lângă mine, să nu-i fie urît că n'o las pe câmp... Nu m'am ridicat împotriva acelora care au cerut să se împartă banii. Cum să mă fi ridicat tocmai eu?! —Se poticni din nou. Dar îşi veni repede în fire.—Şi aici nu mai era vorba numai de mine, sau de Boşneag, sau ele Lică. Era vorba de avutul gospodăriei, al nostru, al vostru... Credeţi-mă, eu iubesc gospodăria. Nici n'aş putea trăi fără ea, fără pământul ăsta tot, fără vitele noastre. Voi ştiţi că eu am braţe puternice şi numi-e teamă de coarnele plugului. Scoateţi-mă din preşidenţie, dar nu... Lăsaţi-mă să muncesc ... aici... la voi... Se aşeză o clipă, apoi se ridică repede şi continuă: — Voiam să spun că... banii dela Antoniu... Am fost acum câteva zile cu Vărzaru la Oradea... Atunci i-am cerut. M'am dus să acopăr o greşală cu altă greşală. Vărzaru, care stătea în apropierea uşii, îngheţă. Iaca, acum a venit ceasul cel de pe urmă. Nu mai aşteptă: puse mâna pe clanţă şi apăsă. Uşa scârţâi prelung, dar nimeni nu băgă de seamă. Vărzaru ieşi. Afară era întuneric, doar becul de peste drum arunca dâre galbene pe pământul umed. Ascultă încă o vreme glasul tărăgănat al preşedintelui care se învinuia mai departe, apoi o luă spre uliţa cimitirului. Smulse un retevei dintr'un gard, apoi se aşeză răbdător în spatele unui copac. In sală, Goldiş tăcuse însfârşit. Era linişte, numai din când în când, cineva, în fund, tuşea răguşit. Lui Goldiş i se păru că ar mai fi trebuit să spună ceva, să facă ceva, dar gura îi era mută, iar mâinile, neputincioase, îi căzură dealungul trupului, în faţa lui, ca o perdea de nestrăbătut privirilor, se încolăcea fumul greu, 128 FRANClSC MUNTEANU înţepător, de tutun. Stătea aşa, oamenii îl priveau tăcuţi şi nu se auzea decât prin uşa rămasă deschisă în urma lui Vărzaru, şueratul ascuţit al vântului do primăvară. Pe urmă, Goldiş se aşeză. Se simţea uşurat de parcă cineva i-ar fi luat o greutate depe umeri. Văzu, chiar în mijlocul sălii, chipul luminos al lui Neteda. Acesta zâmbea larg, copilăreşte, do-i puteai număra toţi dinţii. — Eu zic, sparse în cele din urmă tăcerea Bicaşul, ridicându-se cu greu depe bancă, să mergem cât mai grabnic să cumpărăm vitele. Că tot pentru noi o să fie bine la anul. Şi pentru mine, şi pentru Lică a Birăului. Doară şi el ne-o ajutat când ni s'a stricat semănătoarea. Iar pe Goldiş, acum că s'a spălat în faţa noastră, va trebui să-1 ajutăm, să nu se mai murdărească.. Neteda începu să bată din palme. 27 Lui Vărzaru tocmai i se urîse aşteptând, când auzi paşi. îşi simţi bătăile inimii în gâtlej, apoi o linişte nefirească puse stăpânire pe el. Scruta întunericul cu răsuflarea oprită. într'un târziu recunoscu făptura înaltă a lui Goldiş. Ridică reteveiul, îşi ascultă svâcniturile tâmplei, apoi brusc, izbi. Un sgomot înfundat, sec, şi un strigăt înăbuşit se pierdu în lungul uliţei. Cel lovit căzu cu obrazul în ţărână. Vărzaru îşi făcu cruce, mormăi un „Doamne iartă-mă" şi porni încet prin cimitir, călcând cu groază printre morminte. Din seara aceea nu 1-a mai văzut nimeni în sat. Unii spun că s'a aruncat în Criş, alţii că s'a dus la Beiuş la nişte rude şi s'a apucat de negoţ. 28 Când Gheorghe ieşi. ultimul din Cămin, uliţa cooperativei era pustie. Nu-şi auzea decât ecoul paşilor, ca în urma lui, o toacă bătută cu pumnii. Şi arareori, dinspre marginea satului, lătratul unui câinehoinar. Nu se duse acasă. Dacă Antoniu. nu plecase încă din sat? Nu voia să dea ochii cu el în noaptea asta. O să-1 sfătuiască să se întoarcă la Budureasa, la popă, la nevastă-sa. Acolo e locul Iui. Ca un răspuns la gândurile lui, se auzi hodorogitul unei căruţe. Scrută întunericul şi-1 văzu pe Antoniu mânând gloabele ca ieşit din minţi. Răsuflă uşurat. Pe urmă, i se năzări să se ducă chiar acum, în toiul nopţii, la Goldiş, să stea de vorbă cu el. N'are niciun rost să mai aştepte. Mai cu seamă după toate câte le-a spus Goldiş în adunare, când a aflat că oamenii nu-1 mai vor preşedinte. Asta înseamnă că începe şi el să înţeleagă. Era hotărît să-i vorbească liniştit, cu îngăduinţă. Lar iară Lenta, n'o să se ducă din casa lui. Dela podeţ coti spre uliţa cimitirului. In casa lui Goldiş ardea lumina. „Mă aşteaptă şi el", gândi Gheorghe. împinse portiţa şi urcă treptele de lemn ale cerdacului. In faţa uşii se opri o clipă, dar nu se auzea nici-o frântură de glas. Bătu încet, rar. Nu-i răspunse nimeni. Mai bătu odată, apoi apăsă clanţa. Deschizându-se, uşa scâr-ţâi prelung. — Bună seara. Nu-i răspunse nimeni. Gheorghe tuşi de câteva ori, să se audă până în camera din fund. Îşi scoase căciula de pe cap. Aşteptă o vreme, apoi spuse' din nou, cu voce ridicată: — Bună seara. Nici de astă dată nu-i răspunse nimeni. Făcu. câţiva paşi apăsaţi prin bucătărie. In uşa din fund apăru Lenta. LENTA 129 — Gheorghe! izbucni ea, apoi se repezi la el şi-i cuprinse grumazul puternic, la-mă cu tine, Gheorghe, mai spuse, ia-mă cu tine... El îi mângâie neîndemânatec părul răvăşit. Întrebă cât putu mai aspru: — Goldiş unde e? Ea nu-i răspunse. Stătea aşa, lipită de el, fără gânduri. El încercă să se desprindă din strânsoare, dar ea îşi încleşta şi mai puternic braţele. — Nu vreau! Rămâi aici...Auzi? —- Lenta!... — Rămâi aici... Stai aici... Hai să-1 aşteptăm pe Mihai. Trebue să vină. — Unde e? — Nu ştiu, încă nu s'a întors acasă... Gheorghe se aşeză pe un scaun şi-şi aprinse o ţigâre. încercă să-şi potrivească în cap ce avea de spus, să-şi înşiruie gândurile, dar ele, neascultătoare, se resfirau aiurea. Statură aşa, nemişcaţi, până ce geamul dinspre curte prinse o albeaţă tremurătoare. Atunci Gheorghe se ridică în picioare: , — Eu plec, fată. Mă duc să-1 'ajut pe Bicaşul în preşedinţie. M-oi întoarce la prânz să lămuresc cu Goldiş. Lenta îl privi rugător dar nu zise nimic. 29 Gând Goldiş îşi reveni, privi mirat în jurul lui la pereţii albi, la geamurile mari cu perdeluţe străvezii. îi vâjâia capul şi se miră că nu-şi poate mişca mâinile. 0 ameţeală legănătoare puse stăpânire pe el şi adormi din nou. Când se trezi a doua oară, nu mai simţi povara apăsătoare pe piept. Ii era numai foame şi somn. O femeie osoasă, înaltă, îi zâmbi şi-i făcu semn să stea liniştit. „Sunt în spital", îi fu primul gând, apoi îşi aduse aminte de cămin, de mulţimea de capete, de fumul albăstrui al ţigărilor, de cuvintele lui. Simţi o uşoară strânsoare în inimă. Apoi îi apărură teii de pe uliţa cimitirului şi făptura mică, îndesată a lui Vărzaru. Nu mai. avusese răgaz nici să scoată un geamăt: se uitase în ochii plini de teamă ai socotitorului, apoi simţise o izbitură în creştet şi căzuse. Pe semne ca-1 găsiseră dimineaţa lăptarii. Goldiş încercă să-şi aducă aminte şi de alte lucruri, dar nu izbuti. De ce l-o fi lovit Vărzaru?... De ce-o fi vrut să-1 omoare? Pe urmă îi povesti medicului, care venise însoţit de Gherdan, toate cele întâmplate. Gheorghe plecă dela sediu cu o uşoară nemulţumire strecurată în suflet. Ce-o să spună oamenii că o ia pe Lenta chiar acum când Goldiş e la spital? Ocoli uliţa principală şi porni peste imaşul care ducea in fundul ogrăzii lui. Un soare timid, proaspăt, îşi împrăştia razele peste câmpul întins, brăzdat cu pete de un verde crud. Vrăbii gălăgioase săgetau văzduhul. Gheorghe le urmări o vreme, apoi îşi spuse a. desmierdare: „Na, a venit şi primăvaia"... La răstoacă se opri locului. Simţi svâcnituri repezi în tâmple. Din coşul casei lui, un firicel de fum cenuşiu se încolăcea spre cer. 11 aştepta cineva. Atunci înseamnă-că... Se repezi spre grădina din fund, şi chiar înainte de a-i vedea făptura firavă, zâmbetul stingherit şi atât de cunoscut, mersul ei uşor de parcă ar fi p'utit, ştiu că Lenta a înţeles că trebue să vină, că Lenta îl aşteaptă. 9 — Viaţa Românească CORNELIA. SĂLAJ AN TOAMNĂ Când toamna îşi topea albastrul în nesfârşit, când frunzele se colorau cu roşu, poeţii îşi mu iau pana în cerneală aurie, şi scriau pe foi: Toamnă. Vântul bătea în fereşti şi trist era plânsul frunzelor care mureau încet. Poeţii scriau. Şi inima Ca o rană era: sângera. Era frig. Poeţii scriau despre moarte. Unii spuneau că-i nimicul, sau că e crudul călău. Alţii, cântau moartea, ca pe-o regină bună. Doreau împărăţia, ei rece fără dureri. Tuberculoza secera tinere vieţi. Şi poeţii plângeau iubitele moarte... Toamna îşi scutura pletele roşii, nepăsătoare. E toamnă iar. Şi vara şi-a topit albastrul ca şi altădată. Cad frunzele pe drum. Eu scriu. N'ascult bătaia ploii ca pe-un bocet, şi plânsul frunzelor abia 1 aud. Dece să mă'nfrislez că frunze mor, când altele foşni-vor vara iar? Când din pământul umed de viaţa frunzelor căzute'n toamne lungi, va urca în primăvară seva, proaspătă şi sprintenă'n tulpini? Pentruce şă mă gândesc că moartea înir'o bună zi mă va lua cu ea, TOAMNA când în jurul meu e tinereţea?! Şi apoi eh iar de-şi va opri bătaia, inima'ntr'o prea curată zi sau în seară plina de miresme, voi închide ascunse 'n ochi sub pleoape şi a zilelor măreaţă strălucire şi albastrul serilor de vară. Aurirea albelor ferestre Va rămâne ca într'o fântână oglindită'n ochii mei pe veci. Şi'n urechi vor duce melodia plânsului şi-a râsului de om, freamătul pădurii în furtună, clipocitul sborul ui de fluturi. Voi muri cu sinceră tristeţe, că în zori nu am să mai privesc sângerate, mândre răsărituri. Şi-am să mor cu bucuria vieţii cam trăit, m'am frământat, am plâns, că uriaşă dragoste am strâns pentru oameni; şi-am cântat, am râs. Fraţii mei, iubiţii mei tovarăşi, lângă voi aş vrea să fiu în ziua când, lupta de decenii va'nceta şi un soare mare, tânăr, darnic, falnic va vesti, va lumina, sus deasupra lumii largi: victoria. Atunci, când va fi vremea marilor bucurii, când va fi vremea iubirii \ şi-a păcii depline, lângă trupul duşmanului înfrânt, v'aş dărui vouă, biruitori, cel mai frumos poem al meu. Dragii mei, poemul acesta, îl scriu de pe acum. Victoria întregii omeniri, n'am s'o zăresc, dar simt cum s'apropie.... 0, noi fericiţii care luptăm! Noi care auzim fiece şoaptă a ierbii, fiece zvâcnet al multelor inimi, niciunul din noi nu va muri nefericit, închizând pleoapele vor simţi cei căzuţi, paşii celorlalţi suitori. Până în ultima clipa am să cânt, am să mh bucur. Viaţa e ca o proaspătă pădure de brazi. 132 CORNELIA SĂLAJ AN Pe pământul muiat de apele toamnei şi-a iernii, încălzit do calde primăveri, ace mii îngălbenite zac. Când au căzut? Căci brazii sunt veşnic verzi! Aşa e viaţa. Mor zeci şi sute se nasc. Şi dorurile, durerile, bucuriile, se'nlănţuiesc. Lunecă alături de repezii ani. Prin pădurea tinerească a vieţii am să trec cântând. Şi murind voi fi fericită cam trăit, m'am frământat, şi am cântat, biruinţa întregii lumi pe care o simt aproape. Da, aş vrea să fiu alături cu voi, tovarăşi, în ziua când vesti-va soarele deasupra lumii largi victoria, îmi pregătesc poemul, tovarăşi!... NICUŢĂ TĂNASE M'AM FĂCUT BĂIAT MARE Noroc că s'a gândit primarul şi la noi Urcă-te pe casa lui Vrăbete şi-ai să vezi mahalaua noastră. De acolo, de sus, nu vezi numai casele, vezi şi curţile şi chiar ce are omul în ogradă. Dac'ar avea păsări şi alea le-ai vedea, dar mici, mici de tot. Dacă te uiţi bine, vezi de-acolo şi băltoaca din faţa casei noastre. O! ce băltoacă... Cât toate zilele! Câte înjurături a mâncat primarul din cauza bălţii ăşteia, n'am eu păr în cap. Toamna e înjurat primarul nostru mai mult, când îşi aduc oamenii lemnele. Căruţaşii trebue să înconjure patru străzi ca să ajungă unde le e drumu'. Gâştele şi raţele lui Vrăbete şi ale lui Stănescu, numai în băltoaca aia stau. Dacă te uiţi depe acoperiş, se văd ca nişte porumbei, poate şi mai mici. E înaltă casa lui Vrăbete! De acolo, de sus, şi casa noastră se vede aşa cum stă ea, într'o parte. La noi în mahala, aproape toate casele stau într'o parte de ţi se pare că-s gata să se răstoarne. Şi a lui Albăstroiu, şi a lui Albănaş, şi a cantonierului, şi a lui nea Niculae hamalu': toate! Să nu-ţi faci sânge rău, nu se răstoarnă. Au oamenii grijă de ele. Cum văd o crăpătură mai mare, dau fuga şi-şi fac rost de pe unde pot de nişte bârne lungi. Cu ele, sprijină peretele. Tata-i spune la lemnul ăsta lung, „şpraiţ". Urcă-te numai pe casa lui Vrăbete şi-ai să vezi „şpraiţ" din ăsta mai la toate casele din mahalaua noastră. Eu m'am urcat odată acolo sus, cu tata. Ce frumos e! Vrei să ştii ce-am căutat pe casa omului? î-a reparat tata jghiabul. Noi n'aveam jghiab la casă. Ce bine ar fi dac'am avea! Nu s'ar mai necăji mama atât s'adune apa de ploaie. Ar pune cazanul sau copaia la burlan şi s'ar umple numai decât. Nu-ţi trece prin cap ce bună-i apa de ploaie pentru spălatul rufelor şi pentru făcut*baie. Zice mama că are sodă în ea. Cu banii de sodă cumpără mama altceva. Dacă te urci pe casa lui Vrăbete, să ai grijă să nu te uiţi care cumva în jos, că te iau ameţelile. Poţi să şi cazi, doamne fereşte, să-ţi rupi gâtul. Dac'ai căzut de acolo, praf te faci. Mai ales dacă ai norocul să te izbeşti de asfaltul din faţa casei; şi-a turnat Vrăbete asfalt din ăsta în toată curtea. Asfalt vezi mai rar în mahalaua noastră. Poţi să-i numeri pe degete pe ăia care au asfalt. Tata îmi spune că în oraş toţi au asfalt în curte. Până şi pe străzi, tot asfalt. I-am spus că nu e bine fiindcă asfaltu-ţi arde picioarele. Tata a râs şi mi-a spus că în oraş oamenii nu merg desculţi. Aşa da, zic şi eu! Poate să aibă orăşanul asfalt, dacă are şi încălţăminte. Vrăbete are încălţăminte, are şi asfalt. Bravo lui! Câteodată, când 134 NICUŢĂ TANASE nu-i Vrăbete acasă, jucăm pe asfaltul din faţa prăvăliei lui, „azugi". Orice-ai spune, mai bine se joacă „azugi" pe asfalt decât pe pământ, fiindcă asfaltu-i neted. Am auzit că şi Motoroi îşi ridică o casă de asta mare. Se vorbeşte că şi-a tocmit şi cărămidă. S'a înţeles şi cu nea Costică pietraru' să-i facă o placă din marmoră pe care să-i scrie numele şi data. La fel ca îa casa lu' Vrăbete! Ai citit placa dela casa lu' Vrăbete? Ai văzut ce scrie? „Proprietar Vrăbete Pompiliu. Pus piatra fundamentală 19 Iulie 1937. Făcut sfeştanie 26 Februarie 1938". Aproape un an au lucrat zidarii la ea. Dacă pune Motoroi piatra fundamentală acum, până 'n '39 avem o casă mare în mahalaua noastră. A dat norocul peste noi. O să fie şi mahalaua noastră mai de doamne ajută. Bine că-şi face! Ce adică, tot cocioabe, cocioabe? Acum s'au învăţat şi câinii cu casele astea mari. Zicea tata că, atunci când şi-a ridicat Vrăbete casa, s'au strâns toţi câinii din mahala în jurul ei şi au început să latre. Lătrau ca la urs. Nu mai văzuseră nici ei asemenea casă. Câini la noi în mahala, berechet! Fiecare ţine pe lângă casă doi, trei. Dacă n'avem lighioane, barem câini s'avem. Lighioanele cer de mâncare; câinii şi-o găsesc singuri în groapa cu gunoi. Pot să jur că nu cunoşti groapa noastră de gunoi. Şi ce groapă de gunoi! E cam de vreo douăzeci sau treizeci de ori mai lungă şi mai lată decât casa lui Vrăbete, aia mare. Pe vremuri era acolo o baltă cu peşte. A-Cum a secat. N'a îngrijit-o nimeni. Găseşti în groapa asta ce cu gândul nu gândeşti. E o bogăţie pentru noi, groapa. Când ţi-oi spune de unde vine gunoiul, îţi dai seama ce minunăţie! La groapa noastră gunoiul vine din oraş. Da, din oraş îl aduce. Orice găseşti acolo: pantofi rupţi, dacă vrei, şi chiar nu prea tare rupţi. Mama are o pereche şi mai rupţi, şi-i păstrează pentru când se duce în oraş. Nu-i frumos să te duci în oraş desculţ. La copii, mai merge, dar la oameni mari, nu. Sunt pantofi, în groapă, câţi vrei. Dar încalţă-i dacă poţi! Nimeni nu-i poate încălţa, fiindcă-s pociţi. Au nişte tocuri... lungi şi subţiri parcă ar fi picioroange. Tot din groapă, facem rost şi de „azugi". „Azugile" sunt capacele dela sticlele de bere. Vin din oraş la „azugi"... cu duiumul! Beau orăşenii bere... La noi, se bea mai puţină. Turtim capacele cu piatra sau cu ciocanul şi gata „azuga". Jucăm pe luate. Găsim la groapă şi nasturi şi cartoane. Nu ţi-am spus cum ne jucăm cu cartoanele. Ăsta e un joc frumos. Cartonul de „Naţionale" sau „Mărăşeşti" merge într'unul. „Carpaţile" fac două „naţionale". In groapă se găsesc şi „specialităţi": „Tomis", „Virginia". „Tomis" fac douăzeci. „Virginia" tot douăzeci. „Regalele" douăzeci şi cinci, fiindcă sunt „Regale". Când vin droagele U.C.B-ului cu gunoi, tăbărîm şi noi şi câinii la groapă. Tabără şi oamenii mari. Găseşti acolo coltucuri de pâine albă şi de cozonac. Cozonac se face la noi numai de paşte şi de crăciun. De unde-or avea orăşenii cozonac şi pâine albă, mereu? Ei n'au. numai un paşte şi un crăciun? Taie-mă şi nu pot să-ţi spun! Nea Tudose, prietenul nostru depe o droagă a U.C.B-ului, ne spune că ăia de pe la care strânge el gunoiul sunt rumeni, şi graşi la faţă, ca Vrăbete, ca Motoroi, ca popa Agaton al nostru. Ii cunoaşte şi el pe ăştia. Cum să nu-i cunoască? Sunt oamenii de frunte ai mahalalii noastre. Ne-a pus dumnezeu mâna în cap, cu groapa asta de gunoi! Mai putem face şi noi rost de câte ceva. Pentru asta numai primarului să-i mulţumim. Gândeşte-te: nu orice gunoi, gunoi din oraş. Să mai îndrăznească cineva să zică de primarul nostru că n'a făcut nimic pentru noi!... M'AM FĂCUT BĂIAT MARE 135 Să nu care cumva să vii în mahalaua noastră, când plouă, că-i vai de tine! Dacă vezi că sunt nori, lasă-te păgubaş. Atunci, se lasă păgubaş şi Damian perceptorul, şi toboşarul, şi jandarmul lui Damian. Toţi. E rău să şi mori, pe un timp clin ăsta. Să-1 tunzi pe popa Agaton, că nu-ţi vine la groapă iară trăsură. Şi care birjar e prost să-şi bage caii în nămolul din mahalaua noastră? Patru cai trebue să lege la birjă. Şi pentru asta, cere bani, nu glumă! Iar banii la omul sărac, vorba lui tata: câţi iepuri Ia biserică! Uitasem să-ţi spun. Dacă nu eşti din. mahalaua noastră şi vrei să ne vizitezi, treci întâi pe la Rizoiu, şeful nostru de post. Altfel dai de belea. Noi avem şef de post. Post de jandarmi, nu sergenţi. E comună suburbană, şi comunele suburbane nu au sergenţi. Dacă ajungi pe mâna lui Rizoiu, şeful nostru de post, până să afle cine eşti, scoate untul din tine. E dat dracului Rizoiu. Ştii ce bate? I s'a dus vestea. L-au făcut acum plutonier major. Şi de când e plutonier major e şi mai. al dracului. Aşa, să ai grijă ce faci. Nu intra în mahala la noi până nu treci pe la post. Poţi să fii tu cine-oi fi, tot te bate; zice că ai venit să spionezi. Şi să spionezi nu e voie, nu te lasă Rizoiu, că are ordin de sus. Iar ordinul se execută, nu se discută... Aşa spune el. Un om, pâinea lui Dumnezeu Fac prinsoare pe ori ce că nu-1 cunoşti pe Motoroi. Motoroi e brutarul nostru. Un om bun, bun ca pâinea pe care-o vinde. — Nu găseşti, mulţi ca Motoroi, zice mama. — Drept că nu găseşti, zice şi tata. — Ori ce-ai spune, Grigore Motoroi e cumsecade. — Cumsecade?! — Cumsecade. — Nu e nici el mai breaz ca ăilalţi. Nu ştiu ce are tata cu el, de nu-1 poate suferi. Eu zic ca mama. E cumsecade M.otoroi. Uite, să-ţi dau un exemplu. Când trec pe lângă brutăria lui şi mă izbeşte'n nas mirosul de pâine caldă, mă uit pe geam în brutărie. Motoroi. mă vede. îmi face semn: — Hai înăuntru, Traiane. Intru. — Bunăziua, nea Motoroi. — Să trăieşti, Traiane. Ţi-e foame, mă? Vrei corn? —■ Mi-e foame nea Motoroi, şi-aş vrea un corn. — Na un corn. îmi întinde un corn rumenit. — N'am bani. — Te-am întrebat de bani? — Nu! — Atunci, ia d'aci. Plăteşte tat-tu când o avea. Iau, n'am încotro. Sunt gustoase cornurile pe care le fac oamenii lui Motoroi. Axe mulţi oameni Motoroi în brutăria lui. Toată ziua robotesc. Ce bătaie de cap are, bietul om. Uşor e să ţii socoteală, să conduci o brutărie aşa mare? Şi ţine bine socoteala Motoroi, că nu pierde. Vinde pâine şi cumpără pământ. Are la pământ... Pământ la el, cât vezi cu ochii. Şi acolo bătaie de cap. Pământul trebuie muncit. Ehei, câtă bătaie de cap! Dar ce-i al lui i-al lui. Adevărat om! Nu ca ăilalţi. încearcă să treci pe 136 NICUŢA TANASE lângă negustorul şi primarul nostru Vrăbete şi nu-i da bunăziua, nu scoate pălăria şi ai să vezi ce păţeşti. Tata a încercat: — Bă, Grigore, i-a zis Vrăbete, tu eşti de capul tău? Treci aşa pe lângă mai marele vostru şi nu zici măcar să trăiţi? Vezi că te ia mama dracului! Tata a scrâşnit şi a tăcut. Ce să zică? E mai marele lui. Ei, dar Motoroi e altfel. N'are fumuri de-astea la cap. Nu. El salută întâi. Dacă-i răspunzi, e bine. Dacă nu-i răspunzi, e la fel de bine. Nu se supără pentru orice fleac. De când mă ştiu, nu l-am văzut odată supărat. Cât vrei şi cui nu vrei îi dă pe datorie. — Ce ne-am face, zice mama, dacă n'ar fi Motoroi aşa înţelegător? Tata nu răspunde nimic. Suflet bun. Nu te pisează niciodată să-i dai datoria. Are Motoroi un catastif cât toate zilele şi datornici pe toate străzile. Şi noi suntem trecuţi în catastiful lui. Când se dau lefurile la ceferişti (în mahalaua noastră aproape toţi sunt ceferişti), îl vezi pe Motoroi umblând din casă în casă cu teştila plină de bani. Vine şi la noi. — Bunăziua, madam Grigore. Madam Grigore e mama. Aşa vorbeşte Motoroi cu mama şi cu toate femeile. — Bună ziua, domnule Motoroi, îl respectă mama. — Dai ceva din datorie, madam Grigore? Mama se uită la banii pe care i-a adus tata. Ii numără de două ori, de trei ori. Poate să-i numere şi de zece ori; tot atâţia sunt. — Domnule Motoroi, a avut Grigore. nişte reţineri, n'o să pot să-ţi dau prea mult. Nu te supăra. Zău, n'am! — Nu-i nimic, madam Grigore, N'ai, n'ai. Ce să-i facem? Ne înţelegem noi. Nu ne certăm pentru atât. De unde nu e, nici dumnezeu nu ia. O da cel de sus mai mulţi bani la chenzina viitoare, veţi avea şi mi-o-ţi face parte şi mie. — Să-ţi dea dumnezeu sănătate, domnule Motoroi. Şi eu zic să-i dea dumnezeu sănătate. Motoroi m'apucă de nas în glumă şi-mi zice: — Ei, măi, Traiane, ce vrei tu să te faci când o să fi mare? —• Mecanic, domnule Motoroiu. — Iţi place mecanica? — îmi place. — Când îl daţi, madam Grigore, la meserie? — Mai târziu; acum nu-1 primeşte, e mic. N'are decât doisprezece ani. — Doisprezece ani, mulţi înainte, să-ţi trăiască. — Mulţumesc. Zic şi eu mulţumesc. — Să-1 daţi, madam Grigore, la meserie, că meseria e brăţară de aur. Vezi, no poartă şi de grijă! După ce i-a dat banii lui Motoroi, mama s'a dus în oraş. A cumpărat pânză de America, pentru o cămaşă lui fata, şi una mie. O să am cămaşă nouă. Atunci să mă vezi! — V'am cumpărat de câte o cămaşă, Grigore. Să aveţi de duminică. Se bucură mama când vine tata dela servici. — De unde ai avut bani? se bosumflă tata. — I-am dat mai puţin brutarului. — Cât i-ai dat? — Jumătate. A mai rămas jumătate din luna asta şi datoria veche. — Trebuia să-i dai tot, femeie, că s'adună şi n'o să putem plăti! M'AM FĂCUT BĂIAT MARE 137 — Nu ne ia capul Motoroi, e omul lui dumnezeu. înţelege el că nu avem. — Ce-1 tot lauzi aşa?! — Ei bărbate, sunt bogătaşi şi bogătaşi. Numai să ai să-i dai nişte bani lui Stănescu sau lui Vrăbete, şi să nu-i poţi da la timp, să vezi cum urlă la tine. Te poartă şi pe la judecăţi. Dar Motoroi nu-i aşa. Intreabă-1 şi pe Traian ce-a spus: „Las' că-mi daţi dumneavoastră". Şi nouă, copiilor din mahala, ne place de Motoroi. Du-te, aşa într'o doară,dă o raită prin grădina lui cu pomi şi dacă găseşti o cracă ruptă, să-mi faci ce vrei. Uite-te şi la pomii lui Stănescu, ai lui Vrăbete, ori ai lui popa Agaton. Toate crăcile la pământ. La Motoroi intrăm când se înserează, mâncăm fructe câte vrem, ne umplem sânul, dar o cracă nu clintim. Nu dăm nici cu pietroaie în ei. In grădinile ălorlalţi facem prăpăd! Aşa le trebue! Mai rău încă! Eu, toţi pomii i-aş rupe. Prea sunt ai dracului. Chenzinele trec una după alta şi cel de sus, vorba lui Motoroi, nu se 'ndură să ia tata bani mai mulţi. Crăciunul vine, porc n'avem, datoria la Motoroi s'a mărit... — Nu-i nimic dacă s'a mărit, zice Motoroi. N'o să mă înşelaţi dumneavoastră pe mine. N'aveţi inima aia. Nu vă necăjiţi, madam Grigore. —■ Nu-i nimic, nu-i nimic, dar vedeţi, domnule Motoroi, datoria s'a mărit. — Datoria şi datoria. Numai la asta vă e capul, madam Grigore. Să mai vorbim şi de altceva. Nişte făină de cozonaci pentru crăciun, n'ai nevoie, madam Grigore? Să-ţi dau vreo cinci chile. — O să iau două kilograme poimâine, când primeşte Grigore leafa. — Tot de bani te vaiţi, madam Grigore. Ţine punga asta de făină, madam Grigore. Sunt vreo cinci chile. Mi se pare că n'aveţi porc. Vino madam Grigore, să-ţi alegi un purcel. (Face şi negustorie cu porci, Motoroi). Să vii, madam Grigore; mi-au mai rămas vreo trei. La bani, nu te gândi. O să mi-i daţi dumneavoastră. Dacă nu acum,la ami'. Doar n'au intrat zile-le'n sac. Aşa crăciun, mai zic şi eu! Cârnaţi, sarmale, cozonac. A cumpărat tata 4şi două kilograme de vin. Să tot trăieşti printre oameni din ăştia. — Tată, mă duc şi eu cu moşajunul, îl rog pe tata. — Du-te, Traiane. Să ai grijă să nu te mănânce câinii. — Am grijă, tată. — Singur te duci? — Nu. — Să luaţi ciomege la voi! — Luăm. Am luat ciomege. Nişte ciomege mai mari decât noi. Să îndrăzncasc numai câinii să se dea la noi. — Unde mergem, Bădulescule? — La toate casele, Traiane. D'aia-i colind. Mergem la toate casele. „Bunădimineaţa la Moş Ajun. Ne daţi ori nu ne daţi?" Din toată sărăcia lui, dă creştinul un covrig, doi. Unii ne mai dau şi nuci. Anul trecut am strâns peste o sută de nuci. Ai mâncat vreodată pâine «u nuci? E cea mai bună mâncare de pe lumea asta! — Hai, Traiane, şi la primar. Poate ne dă bunătăţi. — Hai, Bădulescule. — Deschide poarta, Traiane! 138 NICUŢA TANASE Să ai iarba fiarelor şi n'o poţi deschide. A ferecat-o Vrăbete cu nouăzeci de lacăte. — Bădulescule... — Ce-i, Traiane? — Hai să i-o facem primarului! -• Hai! — Cum să i-o facem? — Hai să-i scoatem poarta din ţâţâni! Vârîm ciomegele pe sub poartă. Iese din ţâţâni. Iese şi din broască. O trântim în mijlocul drumului. Iese primarul: — Mama vostră de haidamaci! Fuge după noi, în cămaşă de noapte cu flori. Da' numai până la poartă. E frig afară. EI nu e învăţat cu frigul. — Hai la nea Niculae hamalul. „Primiţi cu Moş-Ajunul?" . Face lampa mare. — Ziceţi-i, copii! Cântăm. Ne dă câte un covrig. — N'am mai mulţi, copii. — Să trăieşti, nea Niculae, zicem noi. Şi la Stănescu e poarta ferecată. — Ce facem, Mitică? — Hai să-1 înjurăm! — Numai atât? Să-i mânjim poarta cu păcură. — De unde păcură? — In curte la nea David birjarul, am văzut nişte păcură. Nu stă departe nea David birjarul. A mers treaba: Du-te numai s'o vezi. O să râzi să te prăpădeşti. Ce-o să zică Stănescu când o vedea poarta mânjită? Să zică ce-o vrea. Zice el şi dacă nu are poarta mânjită. V'aduceţi aminte că aveam în mahalaua noastră şi un om, pâinea lui dumnezeu? Motoroi. Brutarul nostru. „Primiţi cu Moş-Ajunul?" Nu face lampa mare. E făcută de cu seară. — Veniţi înăuntru! Ai văzut vreodată o masă care cântă? Ei, dacă n'ai văzut, du-te Ia Motoroi şi ai să vezi o masă care cântă. Minunea minunilor. Nu crezi? Parcă eu aş fi crezut dacă-mi spunea cineva? Dar am văzut-o cu ochii mei. Mi-a mai stat capul la Moş-Ajun? De unde. Găseam gura Ia masa aia. — Ce masă-i aia, nea Motoroi? Iar mă apucă nea Motoroi de nas, în glumă! — Nu e masă, Traiane. E pian. — Cum îi zice? — Pian. Bade nea Motoroi. Râd. toţi din casă. Şi domişoara Gigi,care cântă la pianul ăla, sau. cum îi zice, râde. Ei râd, şi noi ne uităm ca viţelul la poarta nouă. Ne uităm la pian, Ia dulapul de haine. Să vezi. ce dulap... Tot în oglinzi. Da' n'ai văzut soba. Are o sobă tot ca dulapul de mare. E făcută din nişte cărămizi colorate care lucesc. Toate lucesc în casa asta a lui nea Motoroi. Şi patul, şi mesele mici de lângă pat. — Dă-le nişte prăjituri, zice nea Motoroi. Ne dă nişte prăjituri negre. Parcă nu te trage inima să le mănânci. M'AM FĂCUT BĂIAT MARE 139 — Mâncaţi, ne îmbie nea Motoroi. Să mor, dacă am mai simţit vreodată un gust din ăsta în gură. Sunt o grozăvie prăjiturile negre. — Vin beţi? Dă-îe şi câte un păhărel de vin! Bem şi vin. Are Motoroi la vin... parc'ar ţine cârciumă. —• La anu şi la mulţi ani, nea Motoroi! — Bagă-le în traistă şi nişte cornuri! Ţineţi traista, mă, nu mai căscaţi gura! Ai văzut, la Motoroi? S'a schimbat socoteala. Ne-a primit creştineşte. Ne-a dat de toate. Dacă are! Aşa a lăsat dumnezeu. Da' merită. Zău merită! E om bun. Ştie dumnezeu cui dă. Nu pricep cum s'o i'i'nşelat cu ăilalţi. Ăia nu merită nici să trăiască. Păcat că n'ai intrat la Motoroi în casă. Iţi dădeai seama că mahalaua noastră nu e aşa cum o crezi. Numai noroi, gropi de gunoi şi case cu„şp.raiţ". Zău, poţi să te căieşti că n'ai venit cu noi! A trecut crăciunul, a venit şi vara. Porcul, să nu-i fie de deochi, s'a terminat. Să mai fi fost unul. Dela crăciun încoace, la noi în casă nu se vorbeşte decât de bani. Trage odată cu urechea, şi ai să auzi: Tata: Ce ne facem, femeie? Mama: Ce ne facem? Tata: S'au adunat cam mulţi. Mama: S'au adunat. Mi se pare că nu ştii ce s'au adunat. Ce să se adune? Bani mulţi. La Motoroi a crescut datoria. Tata: Trebue să vindem ceva. Mama: Ce să vindem? Tata: N'avem ce. Mama: 0 să-i dăm cu târâita. Tata: Să mai strângem cureaua. Bine că oamenii mai au parte pe lume şi de noroc. Noi avem noroc că e brutarul om de treabă. Tot el ne învaţă cum să scăpăm de datorie. — Ce vă bateţi capul, madam Grigore, şi dumneata, domnule Grigore, pentru un fleac de nimic? Ce aveţi să-mi daţi? O mie optsute. Vă mai dau încă două, şi facem nişte acte pe căsuţele astea. Şi aşa n'o să le luaţi în pământ... O să vă las să staţi cât vreţi în ele. Chirie prea mare n'o să vă iau, că văd că n'aveţi nici dumneavoastră.Bate palma aici, şi-o să bem un aldămaş. Unde-i Traian să-1 trimit să ia un kilogram, două de vin? — Sunt aici, nea Motoroi, strig eu, şi mă duc lângă el. Sunt gata, gata să-1 îmbrăţişez. Tata mă smulge de lângă el şi-mi face vânt pe pat. — Cum să-ţi dăm casa, domnule Motoroi? Atâta avem şi noi, şi vreţi să ne-o luaţi? — Da' ce-o să faci, domnule Grigore, cu ea? O s'o duci cu dumneata în mormânt? — Da' dumneata de ce strângi atâta? Dumneata ai mai mult loc în groapă? Se gândeşte Motoroi, se uită în catastif, socoteşte, scrie cu creionul şi zice: — Domnule Grigore, atunci se schimbă afacerea.Vezi şi dumneata câte am pe cap. La câţi trebue să dau pâine să mănânce. Oameni la brutărie, oameni să lucreze pământul... Dumneata leafă, ai, ce-ţi trebue mai mult? Cu chiria, n'o să ne certăm noi. Am mai spus, domnule Grigore! Până la 140 NICUŢA TĂNASE urmă, tot o s'o vinzi. Dacă nu mie, la altul, că vezi bine şi dumneata, domnule Grigore, s'a făcut o mie optsute şi-mi trebue şi mie banii. Ce s'ar alege din toată truda mea, dacă aş lăsa aşa la toţi clienţii câte o mie opsute? Gândeşte-te şi dumneata,domnule Grigore. Aş ajunge la pepeni. Ce-o fi însemnând „s'ajungi la pepeni?" N'am auzit niciodată vorba asta. Eu aş vrea să ajung odată la o bostană cu pepeni. Ştii ce-mi plac pepenii cu pâine? Când ia tata leafa, aduce câte doi. Atunci mănânc. Da' nu mă satur. Ah, mare nătărău mai sunt. Motoroi se ciorovăieşte cu tata, şi eu îi dau zor cu pepenii. — Nu pot să dau casa, domnule Motoroi. Am copil, leafă mică. — Ce pot să-ţi fac! Ştii că mie nu-mi place cearta. Ăsta sunt eu, domnule Grigore. Vreau înţelegere între oameni. Nu mă cert cu dumneata. Fii bun, domnule Grigore şi semnează dumneata poliţa asta. Să am o garanţie. M'am repezit să văd cum arată o poliţă. O hârtie albă. Atât am putut să văd, că iar m'a împins tata spre pat. Mama? De mama întrebi? Unde-i mama? Unde să fie! E în casă cu noi. Se uită când la tata, când la nea Motoroi şi plânge. Ce-o fi apucat-o plânsul? Asta-i de plâns? A scrâşnit tata din dinţi (aşa face tata de câte ori e necăjit), s'a gândit, s'a răzgândit, iar s'a gândit, s'a uitat prin casă să găsească un lucru mai de preţ să-1 poată vinde, da' n'a găsit. Pa tu' să-1 vândă? Cine-1 cumpără? Nici pentru foc nu-i bun, că-i de brad. Bradul arde repede. Trosneşte şi arde cât ai clipi din ochi. Dulapul de haine să-1 vândă? Să-1 dăm cu haine cu tot şi nu luăm cincisute pe el. Ce era să facă tata? A bătut palma cu Motoroi. După ce-a bătut palma, Motoroi m'a strigat pe mine: — Traiane, adu două Idle de vin de la Vrăbete. Spune-i că e pentru mine. O să-ţi dea din ăla nebotezat... Mă duc într'un suflet. — Nene Vrăbete, dă-mi două Idle de vin. — Da' ce, mă, aveţi cumetrie? — Şi mai şi... — Ia-le, mă; dă banii! — Să-mi pui d'ăla nebotezat, pentru nea Motoroi. — Pentru Motoroi? se miră Vrăbete. Dar ce caută Motoroi la voi, mă? Ai văzut? Schimbă vinul. Dă din ăla nebotezat, dela cana. Cine mai e ca noi! Vin nebotezat bem, de datorie am scăpat... S'a dus pe pustii. Bani avem, două mii. In casă ne lasă să stăm, chirie dăm când om putea... Asta zic şi eu viaţă. Ce inimă bună are nea Motoroi! E un om, pâinea lui dumnezeu. Mi-a dat şi mie doi lei. Asta pe deasupra ălor două mii. Şi vinul e tot pe deasupra. Crezi c'o să mi-i ceară'napoi? Da' de unde! Fac ce vreau cu ei- Acum suntem şi noi fericiţi. Vezi cum vine fericirea la casa omului? Pe neaşteptate. Avem în casă două mii. Două mii e o avere. Suntem boieri. Da, da, boieri! S'a boierit tata O să te căieşti toată viaţa că n'ai fost în ziua aia la noi, în mahala. Vedeai ce n'ai văzut de când eşti. O maşină vedeai. Maşină am mai văzut eu, dar ca asta, doamne fereşte. Nici mahalaua noastră n'a mai văzut o maşină de-asta. Fac prinsoare cu tine pe orice, şi pe douăzeci de „azugi" dacă vrei, că n'ai văzut o maşină de asta. Ştii cum sticlea? Mai ceva ca soba M'AM FĂCUT BĂIAT MARE 141 lu'Motoroi. Soba aia care am văzut-o când am fost cu Moş-Ajunul. Avea în faţă, aşa... ca un fel de vultur, şi'năuntrunumai catifea. Poţi să-ţi baţi capul până mâine, până poimâine, un an întreg, şi nu ghiceşti unde s'a opiit maşina asta şi cine a venit cu ea. Dacă-ţi spun, praf te fac. Tata. Tata a venit. Zău, tata! Să mor eu dacă te mint. Când s'a oprit maşina în faţa porţii noastre, şi l-au văzut pe tata coborînd din maşină, îşi făceau cruce toţi. Să-i fi auzit cum vorbeau: — S'a vândut boierilor, Grigore. — A dat norocul peste el. — Ferice de Grigore. •— A rupt-o cu sărăcia. — Ce maşină! — S'o fi făcut „copoi". „Copoi", nu ştiu ce va să zică. Să mă fi văzut ce-am fugit când am văzut că s'a oprit maşina la poarta noastră! Tata intrase în casă. Eu m'am uitat bine la maşină, şi pe urmă m'am dus la Nicuşor: — Sâc! Sâc! La tine nu s'a oprit maşina... — Şi ce dacă! O să vină şi tata c'o maşină. Atât mi-a trebuit. Să mă vadă mama lui Nicuşor cu copilul ei; a şi sărit cu gura la mine: — Acasă! Hai! Du-te acasă! Nu pot s'o sufăr pe mama lui Nicuşor. Ştii de când nu pot s'o sufăr? De atunci de când m'a luat de urechi şi mi-a zis să nu-i mai învăţ copilul la rele. Poftim, eu îl învăţ la rele! Parcă nu e învăţat.Sare gardul în grădină la popa Agaton mai bine decât mine. — Tu n'auzi? Fugi acasă! Pleacă d'aici. N'o să se joace Nicuşorui meu cu un copil de copoi. Iar „copoi". Ce-o fi însemnând „copoi"? Mă duc acasă. Mama plânge. Dece? Ca dat norocul peste noi? Că s'a boierit tata? Ştii că numai pe boieri îi aduce maşina la scară. Bine de noi! Boierii au de toate. O să avem şi noi de toate! — Dece plângi, mamă? Că s'a boierit tata? Mama mă mângâie. — Ce ştii. tu, Traiane! Plânge mai tare. In hohote. De când am scăpat de datoriaaiaşi avem bani, plânge într'una. In fiecare zi. Acum baremi... Nu mai înţeleg nimic. Rău e să fii sărac, rău e să te aducă cu maşina acasă. Cum o fi bine? Mă duc să-1 întreb pe tata. Stă lungit, tata. Aşa cum îmi povestea el că stau tolăniţi boierii şi le vin toate de-a gata. Se uită'n tavan. Ce-o vedea acolo? Mă uit şi eu.Se văd crăpăturile. Altceva, nimic. Poate în crăpăturile alea să vadă tata ceva. — Ce faci, tată? Se'ntoarce tata spre mine. Mă mângâie şi el. Oftează. Oftează şi geme. — Te-aduce'n fiecare zi maşina, tată? Râde tata. Un râs amar. Iar oftează. — Pe „copoi" i-aduce maşina acasă, tată? Dumneata eşti „copoi"? Ce'nsemnează „copoi"? — Copoi?! — Da. — Cine-a spus că-s copoi? — Toţi care au văzut că te-ai dat jos din maşină. Zic: „S'o fi făcut copoi Grigore. S'a vândut boierilor" •J 42 NICUŢA tanase Tata dă din cap. Zice ceva, încet. încet de tot. Nu ştiu ce. îmi spune tare: — Uite, Traiane, m'am vândut boierilor. Uite! Scoate mâna de sub pătură, printr'o ruptură, E bandajată. N'o mai are dela cot. A trecut sângele prin bandaj. — Te doare tată? — Mă doare, Traiane. Geme, oftează, se uită'n tavan; tot Ia crăpăturile alea. —- Du-te şi te joacă, Traiane! — Mai mergi la lucru, tată? — Dacă o să mă mai primească. Du-te, Traiane, ia joacă... îmi pune mâna pe cap. Se uită la mine. Are lacrimi în ochi. Şi mie îmi dau lacrimile. In toată casa noastră, numai lacrimi. Ies afară. Femeile, tot la colţ. Au şi ele lacrimi în ochi. Vorbesc între ele şi plâng. Unde te'n-torci, tot de lacrimi dai. — Săracul! ce-o să facă acuma? — 0 să aibă pensie. — Vai şi-amar de pensia aia ! — Şi copilul... •— 0 să moară de foame? — îi schilodeşte şi-i dă afară, arză-i-ar focul! Mă vede mama lui Nicuşor. — Du-te, Traiane, joacă-te cu Nicuşor! Să mă duc să mă joc? De asta-mi arde? Stă toată ziua'n pat, tata. Ca boierii. Nimic nu face. II mai doare mâna. Mama spală rufe pe unde găseşte. Spală rufe, calcă, spoieşte şi plânge toată ziua. A'nceput să şi tuşească. Noaptea nu mai doarme, tuşeşte. — Du-te la doctor, femeie, zice tata. — Să stricăm din bani?! Şi-i mai trage o tuse... Nu se duce la doctor. Nu vrea să strice din bani. Am aflat de ce nu vrea să strice din bani. încearcă să mai strângă şi să cumpere o altă căsuţă, tot cu „şpraiţ". Fără „şpraiţ" sunt scumpe. Trebue bani mulţi pentru o casă fără şpraiţ. Câteodată, mă ia şi pe mine la spălat. Ca'r apă. Pentru mama e greu să care şi apă. S'a şi cocoşat puţin. Tuşeşte şi ziua. Pe nevasta Iui Vrăbete n'am văzut-o niciodată spălând rufe la alţii. Nici pe ale ei nu le spală. I Ie spală mama. Ce să-i faci! — Dece spui dumneata că de omul sărac să ţin belele lanţ? De ce numai de omul sărac? Tace tata. Nu-1 mai întreb. Dece să-1 supăr? E el destul de supărat. Da, chiar aşa, zău. Vrăbete dece nu-şi rupe mâna? El poate să stea acasă fără mână. Are cu ce trăi. Dar cum să şi-o rupă? Lucrează el la greu? La presă, ca tata? Numai de i-ar rupe-o oamenii. Ar merita. Nu numai mâna să i-o rupă ci şi gâtul. la spune-mi, ai avut vreodată ghete noi? Da haine noi? Eu am avut când eram mic de tot. După ce-am mai crescut, nu mi-a mai cumpărat haine noi. Mă îmbrac din zdrenţele tatii. Ştii cine face hainele? Madam Sari. Madam Sari e o grecoaică care cunoaşte croitoria, lucrează numai din lucruri vechi şi are de lucru totdeauna, că nu cere bani prea mulţi. E o femeie cumsecade. Lucru din stofă nouă nu mai ştie să facă. Strică stofa. m'am făcut băiat mare 143 Dar cine-şi face din nou, în mahalaua noastră? Arată-mi unu! Damian, perceptorul? Rizoiu, şeful de post? Vrăbete, Motoroi, Stănescu, popa Aga-ton? Mulţumesc; afară de ăştia! Găseşte-mi unul şi stau capra să sari tu până când te saturi. Du-te, după ce se dă leafa la C.F.R., în târg, la „Taica Lazăr" sau, cum îi mai spune „Vechituri". Găseşti acolo câţi vrei din mahalaua noastră. Cumpără haine, încălţăminte pentru ei şi pentru copii. Tata tot de-acolo cumpără. Doamne, doamne, ce ochi ai face dac'ai vedea cum se joacă copiii mai marilor din mahalaua noastră! Zău te-ai speria! Crezi cumva că joacă şi ei „cal de prinţ şi de'mpărat"? Cartoane? Capace? Arşice? Nasturi? Sau bat mingea de cârpă cu noi? De unde? Poţi să te uiţi la ei cât te-i uita şi n'o să-i vezi jucând de-astea. Au alte jocuri. Biciclete. Da; biciclete de-adevă-ratele. Dar nu aşa mari ca a şefului de post. Mai mici. Pe măsura lor. Şi trotinete. Merg pe ele... zbârnâie. Ăia mai mici au nişte găleţuşe colorate, lopeţi, greble, tunuri,soldaţi de plumb, fel do fel de jucării. Hai odată pe asfaltul din faţa prăvăliei lui Vrăbete şi-ai să-i vezi. Da' te sfătuiesc să-ţi astupi urechile, c'altfel o să-i auzi: — Iar au venit golanii! — Ia fugiţi de aici, nespălaţilor! La maidan! Nouă ne spun golani şi nespălaţi. Să te speli tu cu toată apa depe Dâmboviţa, să faci baie în fiecare zi, tot nespălat eşti. Şi încă să zici bogdaproste că i-ai găsit în toane bune. Altădată poţi să auzi şi „nenorociţilor", „nemâncaţilor", şi mai ştiu eu cum! Ei nu sunt nemâncaţi. Sunt sătui. îmbuibaţi. Noi, seara mâncăm cina pe a doua zi şi a doua zi amânăm până seara şi prânzul. Da', ori cum, de crăpat de foame, tot nu crăpăm, fiindcă am mai spus, există pe lumea asta şi noroc. Noi avem noroc că mâna lui tata începe să se vindece şi că mama poate munci. Nu crăpăm de foame. Ferice de mama Ce-ar face omul pe lumea asta, dacă n'ar fi norocul? Bine că este. Eu am noroc că sunt mic. Toţi vecinii spun: — Noroc de Traian că-i mic. — Ce n'aş da să fiu ca el! — Ce ştie el? — Poate, până să crească mare, să se mai schimbe lumea. Zău, e bine să fii mic! Ai poftă să mănânci un măr, o pară, sări gardul în grădină la popa Agaton, sau la altul, şi iei. Vrei să te joci nasturii sau de-a v'aţi ascunselea, te joci; cine te opreşte? Ţi se năzare să-I baţi pe băiatul lui Vrăbete, îl baţi. Au dreptate oamenii: o bine să fii mic! Un om mare poate să sară gardul în grădina lui popa Agaton, să mănânce mere sau pere? Nu poate! Are curajul, să dea în Vrăbete? Să'ndrăznească mimai, să vezi ce-i arată Rizoiu, şeful de post! Ce-i arată? Legea. Bate Rizoiu oamenii, după lege. Poate să zică cineva „câr" în faţa lui? Nu. Să'ndrăznească! „Câr" are voie să spună numai Vrăbete, Stănescu, alde d'ăştia. Ei au voie să să spună „câr", că sunt mai marii noştri. Astăzi, a venit mama lui Mitică Bădulescu la noi. A venit s'o vadă pe mama. Mama e'u pat, în locul lui tata. Stă în pat de câteva zile şi se chinuieşte. Tata vorbeşte ceva încet cu tanti Bădulescu. Vine şi mama lui Nicuşor. Mai vine o vecină. Vorbesc cu toţii încet şi se uită la mine. Eu las ochii în pământ. 144 nicuţă tanase — Hai, Traiane, la Mitică, zice tanti Bădulescu. — Du-te, Traiane, zice şi tata. ^ Marna nu zice nimic. Se uită la mine. Mă duc lângă ea. Tuşeşte şi cere apa. Abia o mai auzi. Gâfâie, vrea să se scoale în capul oaselor da' nu poate. Cade pe pernă. — Traiane... Traiane... Atâta zice. — Ce te doare, mamă? Mama nu m'aude. — Traiane... Traiane... Grigore... Mai îngână ceva, da' nu'nţeleg ce. — Aiurează, spune în şoaptă o vecină. — Faceţi rost de lumânare! Mama lui Mitică mă ia de mână şi mă trage după ea. — Vreau să stau cu mama! — Nu se poate! — 0 să moară mama, tanti Bădulescu? — Nu, n'o să moară! — Ce faceţi cu lumânarea? — Hai, Traiane, lasă, hai la Mitică! Mama se svârcoleşte în pat şi geme. — Mor... Of... Traiane... Unde-i Traian? — Sunt aici, mamă. Îmi vin lacrimi, multe lacrimi. Mi se face ca un ghem, inima- si'n gat parca-i un ghem. — Mor„. Traiane... Grigore... Ai grijă... of... de Traian. — Lumânarea, lumânarea...! Ţineti-i lumânarea' — Nu mai plânge, Traiane, mă mângâie tata. — Cum să nu plâng, tată, -a murit mama! Ieşim toţi afară din casă. Ii face baie. Nimeni nu trebue să se ducă nespălat pe lumea ailaltă. Acolo, sunt numai spălaţi. Nespălaţii sunt aici m mahalaua noastră. Numai boierii sunt spălaţi. E casa plină. Toţi vecinii au venit. — Mititelu', a rămas orfan!... — Taică-su, ciung, fără servici, mă-sa a murit... săracul' — O sa-1 mănânce păduchii. Toţi mă căinează. Toţi. La toţi le e milă de mine. Şi lui Radu Macagiu care n avea ochi sa mă vadă decând i-am legat lui „Lord" o tinichea de coada. Lord e camele lui nea Radu Macagiu. O namilă de câine, da' bleg Nu mai e mama. A rămas la „Buna Vestire". Aşa-i spune cimitirului dm mahalaua noastră, „Buna Vestire". A rămas acolo, mama. Au pus pământ — Ferice de ea, a scăpat de viaţa asta. — Mai bine în pământ, decât pe pământul ăsta. — Să-i fie ţărâna uşoară! — Dumnezeau s'o ierte! Dece s'o ierte Dumnezeu? Ce-a făcut? A omorît pe cineva? Dela cimitir, am mers acasă. Unde era să mergem? A venit si Motoroi brutaru , pe la noi: ' — Dumnezeu s'o ierte, domnule Grigore! — Dumnezeu s'o ierte! — Să-i he ţărâna uşoară, c'a fost' femeie cumsecade, lata se uita urît la Motoroi. m'am făcut băiat mare 145 — Lasă, dom Te Grigore, nu te mai necăji, toate trec. — Da, toate trec! — Toate trec, dom'le Grigore. Totul în viaţă e trecător! Ţi-au ajuns banii, dom'le Grigore? Ai avut destui? — Mi-au ajuns! — Vezi, dom'le Grigore, ţi-am dat la ţanc. Ai avut noroc cu mine. — Aşa noroc, mai rar. Are dreptate tata. Aşa noroc, mai rar. Nu? Ce făceam dacă n'aveam bani nici de înmormântare? Parcă-i pustie casa. Bine că nu mai e a noastră. Tata pleacă în fiecare zi la fabrică, li pisează să-i primească la lucru. Tot degeaba! Eu tai şi spânzur în casă. Toată casa e pe mâna mea. Mă culc când vreau, mă scol când vreau. Ce-mi pasă. Şi vasele le spăl când vreau. Ara învăţat să spăl vase. Bine că n'avem aşa multe şi nu le murdărim prea des. Şi rufe ştiu să spăl. „N'o să-1 mănânce păduchii în armată" — zic vecinele. N'ai gustat din mâncarea care ştiu eu s'o fac. Nu-i greu să găteşti. Dacă vrei te'nvăţ şi pe tine. lei cartofi, îi pui în oală şi-i fierbi, li fierbi bine. Dacă-mi juri că nu spui la nimeni, te'nvăţ şi de unde să iei cartofi fără bani. Din grădina lui Sioiciu, bulgarii'. Nu-i nevoie nici să sari gardul, că n'are gard de scânduri. Are gard de sârmă ghimpată. Să ai grije să nu-ţi rupi pantalonii! După ce laşi cartofii să fiarbă bine, îi scoţi, îi cureţi. Dacă ai puţin untdelemn, pui şi untdelemn; dacă n'ai, nu pui. Merge şi fără untdelemn. Oho, şi'ncă cum merge! Mănânci de dai cu căciula după câini. Căciulă să ai, câini găseşti câţi vrei în mahalaua noastră! La o mâncare de asta, nu-i nevoie să-ţi ureze nimeni poftă bună. Noroc că avem poftă de mâncare. Ce-am face dacă n'am avea-o nici p'asta? Stai că n'am terminat. Crezi că aşa uşor se face o mâncare? Ai văzut fierbând vreo oală fără foc? In basme? Mulţumesc! Da'ncearcă tu; poţi să'n-cerci cât oi încerca, tot nu fierbe! Dacă n'ai lemne, la nevoie merg şi cărbunii. Iţi spun eu de unde să faci rost de cărbuni. Te duci pe linie. Pe linia ferată. Pe unde trec trenuri. Şi găseşti cât poţi să duci. O traistă. Trec vagoane încărcate cu cărbuni; sunt pline ochi. Şi mai cad cărbuni pe linie. Când te văd frânării, mai aruncă şi ei. Vezi? Şi ei ştiu că nu pot să fiarbă cartofii fără foc. Aruncă pe linie cărbuni şi tu-i aduni. Dar trebue să fii iute de mână şi de picioare, că mai sunt mulţi care vor să adune. Ţi'nchipui ce înseamnă linia asta ferată pentru noi. Dacă n'ar trece trenurile prin mahalaua noastră, am plesni şi de foame şi de frig. Să le dea dumnezeu sănătate la ăia care s'au gândit şi la noi! Merită să ne rugăm pentru ei! Pe semne că şi ei şi-au dat seama că o să ne rugăm pentru ei, c'au făcut două biserici Ia noi, în mahala. In una din ele, e popa Agaton. Am fost odată la slujbă Ia el. Să-1 vezi ce hoţ e! După ce-a terminat slujba, a vorbit credincioşilor: „Fraţilor întru totul, cu ajutorul Iui dumnezeu am ridicat acest lăcaş al domnului unde voi păcătoşii vă pocăiţi de greşelile voastre. Fiţi binevoitori, aşa cum cartea grăieşte, şi nu mai cumpăraţi lumânări din comerţ. Cumpăraţi lumânări dela uşa bisericii! Amin !" Pricepi de ce a ţinut popa Agaton această predică. Şi-a făcut o fabrica de lumânări. L-a pus pe băiatul ţârcovnicului să le vândă. Băiatul ţârcov-nicnhii e prieten bun cu mine. Dacă ai poftă să mănânci colivă, spune-mi mie. Vorbesc cu Ştefănescu, băiatul ţârcovnicului, şi-ţi aduce câtă vrei. Să te saturi! Fură dela popa Agaton. Şi-aşa, o dă popa la porci. Are prea multă. 10 — Viata Românească 146 NICUTA TANASE O să râzi să te ţii cu mâinile de burtă, dacă o să vii odată să vezi cum îi stă lui Ştefănescu negustor. El vinde lumânările popii. Ii ajut şi eu. Udăm cu scuipat vârfurile lumânărilor. Să vezi ce se întâmplă dacă le uzi. Nu se mai aprind. Sfârâie şi se sting. Ţin'te după unul care vrea să aprindă o lumânare, şi-ai să-1 auzi: — „Ptiu, al dracului popă, ce lumânări face!" După cc-şi dă seama că-i în biserică, se loveşte cu palma peste gură şi zice: „Doamne iartă-mă!" îşi face cruce, iar noi, păcătoşii, râdem. Râdem până dă ţârcovnicul cu ochii de noi şi ne ia de urechi. Se face să te ia ele urechi în biserică? Nu se face, dar ne ia. Stai să-ţi spun dece are necaz pe popă băiatul ţârcovnicului. L-ai văzut pe popa Agaton când merge de zi'ntâi cu botezu'? Ai băgat de seamă că'n urma lui e un princhindel care duce căldăruşa cu apă sfinţită? Ăla e prietenul meu, băiatul ţârcovnicului. El duce căldăruşa. Intr'o zi d'asta, Ştefănescu n'a avut de lucru şi 1-a întrebat pe părinte: — Domnule părinte, i-adevărat că banii sunt ochii dracului? — Adevărat, taică. — Dece, părinte? — Fiindcă banii îndeamnă pe om la rele, la păcătoşenii. — Atunci, părinte, dece bagă credincioşii ochiul dracului în căldăruşa asta cu apă sfinţită? Să zici bogdaproste că n'ai fost în locui lui. Te ţineai de urechi şi acum. Te-ai întrebat vreodată dece, de fiecare dată după ce iese dintr'o curte, părintele Agaton îl ia de mână pe Ştefănescu? Crezi că-1 apucă dragul de el? Atâta rău! Vrea să vadă dacă-i e mâna udă. Dacă a băgat cumva mâna în căldăruşe. N'are prietenul meu obiceiul ăsta. Dar pe semne că-şi zice popa: „Paza bună, fereşte primejdia rea..." Să vezi trai pe lumea ailaltă — Bună ziua, dom'le Grigore! — Bună ziua, domnule Motoroi! Ţi'nchipui că Motoroi a venit numai să-i dea bună ziua lui tata? Asta s'o crezi tu! — Ce vânt te-aduce pe la noi, domnule Motoroi? — Ce vânt să m'aducă, dom'le Grigore. Parcă dumneata nu ştii. Chiria. Au trecut şapte luni, cu ajutorul Iui dumnezeu, şi dumneata, să-mi ierţi expresia, n'ai dat niciun ban. Fii bun şi gândeşte-te şi dumneata, dacă aista toată lumea în case pe de pomană, unde am ajunge? La pepeni, dom'le Grigore. Tata tace. Asta-i semn c'are dreptate Motoroi. Tata tace; în schimb, vorbeşte nea Motoroi. — Nu se poate, dom'le Grigore, e păcat să stai în casa unui om fără să plăteşti. L-a scos din sărite pe tata vorba asta: „e păcat". Mai bine n'o spunea Motoroi. — Păcat, ai? Da' că m'au schilodit şi m'au dat afară din fabrică, nu-i păcat? Că umblăm zdre.oţă"oşi şi rabd de foame cu copilu' ăsta, nu-i păcat? Spune, mă, banditule. r stoşii mă-tii! A căscat Motoioi uiş ochi când a auzit de Cri stoşii mă-sii! — Mi-ai luat casa, acum vrei să mă dai şi afară? Ieşi! Ieşi, că-ţi frâng oasele, parastasul n.a-tii do lipitoare! Ieşi, n'auzi? m'am făcut băiat mare 147 De când sunt eu, nu l-am văzut pe tata aşa supărat. — Ies, dom'le Grigore, crezi că nu ies? Da' chiria tot trebue să mi-o plăteşti. Că-i dreptul meu. Eu nu mă cert cu dumneata. O să mă sfătuiesc cu Rizoiu, şeful nostru de post, şi o să-mi plăteşti chiria. Dacă nu... Eu sunt om înţelegător. O să-ţi iert lunile din urmă şi o să vorbesc cu el să-ţi găsească o locuinţă fără chirie. Se'nfurie tata şi mai rău. — Să vorbeşti cu mama lui Rizoiu! Ieşi afară! Motoroi se'nchină şi iese afară. Nu ştii ce credincios e. Şi-a făcut scaunul lui la biserică. A dat bani pentru el. Când se duce la biserică nu stă în picioare ca toţi creştinii. Stă pe scaun. — Hai, Traiane, cu mine! — Unde, tată? y — Vino cu mine! A încuiat tata uşa şi-am plecat. Putea s'o lase şi descuiată. Ce să fure dela noi? Cureaua amnarului? N'ai mers niciodată cu tata. Nu ştii ce repede merge. Acum merge şi mai repede. Şi'njură pe cineva. — Pe cine'njuri, tată? Are timp să-mi răspundă? Are de înjurat, nu glumă. Uite oraşul. Sunt case mari. Astea n'au şpraiţ. Ce frumos e aici. Nici noroi, nici praf nu este. Doamne, doamne ce minunăţie! Nici câini, nici groapă de gunoi. — O să fie şi mahalaua noastră asa, tată? — Da. — Mergem la fabrică? — Da. Orice îi spun,. tot „da" —Lauzi. Te pomeneşti că n'a terminat de înjurat. înjură şi'n gând. Uite şi tramvaiele. Sunt colorate. Ce de lume! Aş da zece capace şi praştia să mă lase în tramvai. Numai puţin, să mă plimb. M'am mai plimbat odată cu tramvaiul. Ştii ce bine e în tramvai? Mă ducea mama Ia doctor, c'aveam gâlci. — La noi o să pună tramvai, tată? — Da. Tot da. Bine că ne-am oprit! Mă odihnesc puţin, inii chiorăie maţele de foame. Las'să chiorăie, s'au învăţat! Aici e fabrica lu' tata. Văd şi un soldat cu puşcă. Ce păzeşte? Să nu intrăm noi? — Unde vrei să mergi, Grigore? îl întreabă pe tata un om cu şapcă ca de ofiţer. Da' nu-i ofiţer. Are haine jerpelite. Ale ofiţerilor nu sunt jerpelite. — La director, răspunde fata. — Stai să vedem dacă te primeşte. întră într'o casă mică de scânduri. Telefonează. Stăm la poartă, trece lumea pe lângă noi. Fel ele fel de oameni. Şi'mbrăcaţi bine şi 'mbrăcaţi ca noi. Haina de pe tata nu e haină. Nici pantaloni' .it p i, ou sunt pantaloni. Au fost. U 'iii îmb • '■>'. ue şi cu geam de ceas la ochi se uită la noi. Scoate din ho a a. . , mi-i dă mic. Ce om bun! Tata îmi ia banul şi-1 aruwcft up i o '• un de ceas la ochi. Boierul întoarce capul şi zice: — 'a'/, o • voi, cerşetorilor! S'api aia. ,ai şi-şi vede de drum. 10' 148 nicuţ4tanase — Nu vrea să te primească, Grgore, spune omul cu şapca de ofiţer. — Trebue să mă duc, Scarlate, îi spune tata. Scarlat îl cheamă pe omul ăla. In curte mai sunt nişte oameni. Lovesc cu ciocanele într'o cutie mare de tablă. Când îl văd pe tata, îi strigă: — Du-te la director, Grigore... Lasă-I, Scarlate, să intre; aici s'a ciungit. Poate s'or îndupleca şi i-or da ceva lucru, să nu moară de foame. Toţi muncitorii îl cunosc pe tata. Şi după ce şi-a tăiat mâna, se ducea tata aproape în fiecare zi, acolo, la birou. Ne-a dat drumu' nea Scarlat., Urcăm nişte scări. Tu crezi că sunt scări din alea de lemn pe care ne căţărăm noi în podu' casii! Aşi! Nişte fări de piatră cu preşuri pe jos, dar nu din cârpă. Parc'ar fi blănuri! Sunt păroase. Toate preşurile de aici sunt păroase. Fotografia cui crezi c'am văzu t-o? Mai mare ca mine; mai mare şi ca tata. Fotografia lu' majestatea sa regele. Zău! El, Carol. Eu mă uit la majestatea sa. Tata se ceartă c'o domnişoară. — Domnule, ţi-am spus, domnul director nu te primeşte! Tata nu vrea să ştie nimic. Ţipă şi el: — Trebue să mă primească! — Iată că nu te primeşte. Ce piţigăiat vorbeşte: „ia-tă... că... nu... te... primeşte". — Dece să nu mă primească? Trebue să vorbesc cu el, se'nfurie tata. — Cu el? Vai cum te exprimi! Şi-i trânteşte lu' tata uşa'n nas. O, uşa! N'am mai văzut niciodată uşi din astea, cu plăpumi pe ele. Cu plăpumi de piele. Te'nşeli dacă crezi că tata s'a lăsat! A împins uşa, m'a luat de mână pe mine, care tot mai căscam ochii la majestatea sa, şi am intrat înăuntru. Acolo, tata a deschis o altă uşe. Pe uşă era scris cu litere de tipar. „DIRECTOR". Nici pe departe nu seamănă directorii' ăsta cu directoru' dela şcoala primară. Directoru' dela şcoală e înalt şi subţire şi poartă nişte haine... nici aşa, nici aşa. Nu poartă nici ochelari ca domn'director ăsta. Directorul nostru are în birou nişte scaune făcute din şipci înguste şi o masă ca toate mesele. Nu e ca asta, fără picioare. Când ne-a văzut directorul, a luat ochii de pe nişte hârtii, şi-a scos ochelarii: — Iar ai venit! Nu ţi-am spus că nu te mai angajăm? Avem lucrători prea mulţi, trebue să mai dăm afară şi din ci. Mă uit la birou' ăsta. Şi aici, tot preşuri din alea păroase. Ce cald mi-ar ţine un preş din ăsta iarna, de m'aş înveli cu el! Ar fi bine să ui-1 dea nouă! Ei şi-aşa îl calcă în picioare. — Trebue să mă primiţi. Aici m'am. schilodit. Ce vreţi să fac? Să fur? Să omor copilul? Uitaţi-vă la el... Dece zice tata să se uite la mine? Ce, parcă până acum el nu m'a văzut? Ce-i, chior? — Uitaţi-vă la el! Ce să fac cu el? N'are o haină pe el, n'are mâncare. Să fur ca să-i dau de mâncare? Să mă duc la cerşit? — Statul nu. plăteşte un om care nu poate mun-ci cum tpebue. — La stat m'am schilodit! * — Banul statului, e banul statului, nu ne putem bate joc de el. — Dar statul poate să-şi bată joc de mine? — Sfatul, zice directorul, îţi plăteşte cât timp îi produci. Asta e! Mai spune directorul ceva, dar eu habar n'am ce. Mi-e gândul în altă parte. Pe masa aia fără picioare, stă o lampă făcuiă din nişte arcuri, şi la cap, unde este becul, are aşa, ca o pâlnie caro duce lumina în jos. Toată lampa e lucioasă. Luceşte ca argintu'. Ce nu luceşte ca argintu' în biroul m'am făcut băiat mare 149 asta! Şi obrajii directorului, şi ochii directorului. Acum lucesc şi mai tare. A zis tata nu ştiu ce. — Măsoară-ţi cuvintele, că dai de belea! Tata înjură. Mă trage după el şi trânteşte uşa: da' o trânteşte, nu glumă. Bine că n'are geamuri. Spărgea şi geamurile tata. Ieşim din birou. Acolo, majestatea tot după noi se uită. — Ei, Grigore, ce-ai făcut? îl întreabă pe tata un muncitor care găureşte cu un. burghiu o iadă mare de tablă. 4 — Fi-r'ar mama lor a dracului, cu statul lor care nu plăteşte la schilozi, cu tot! — Stai aici, Grigore; mă duc în atelier să mai chem vreo câţiva şi mergem cu ei la director. Stăm în curte. Ne uităm cum lucrează la.lăzi. Ce n'aş da să lucrez şi eu. Să fiu şi eu mai mare. Să mă primească ucenic. E bine să fii ucenic, înveţi meserie, şi meseria e brăţară de aur. — Ce sunt astea, tată? ■— Lăzi de cartuşe. Lăzi de cartuşe? Ce fac cu atâtea lăzi de cartuşe? — Ce fac cu atâtea lăzi, tată? — Bagă cartuşele în ele, să nu se umezească pulberea. — Ce pulbere, tată? — Pulbere din cartuşe. •— Şi cu. cartuşele ce fac? — Ni le dă nouă să mâncăm, până ne saturăm. Vorbeşte cu tâlc, tata. Dracu' a mai văzut om sătul cu cartuşe! Lucrează şi un ucenic la lăzile"**asfea de cartuşe. E mai mare ca mine. Intru'n vorbă cu el. — Tu eşti ucenic? —• Ce, nu vezi? — Nu scrie nicăieri. Nu. scrie „UCENIC" ca la director, pe use. E bine să fii ucenic? — Cum să nu fie bine? îmbrăcămintea, îmbrăcăminte... Mă uit la el. îmbrăcat, nap-cocoan. Ca mine. — îmbrăcămintea, îmbrăcăminte... Mănânci când nu te gândeşti.».. — Ce mănânci când nu te gândeşti? — Ce mănâncă ucenicii: bătaie mănâncă! Da' e bine, că'nveţi meserie, intri şi tu ucenic? — La anu', acum nu mă primeşte. Am doar treişpe ani. — Du-te mai încolo, că te lovesc cu ciocanul. Mă dau mai încolo. Dă el cu ciocanul într'un fier. Vrea să arate că e viteaz. Da' nici el nu ştie dece dă. Dă, să se afle în treabă, să arate ce ştie. — Eşti de mult ucenic? — De trei luni. Cine e omu' ăla fără mână? Tatăl, tău? — Tata. A lucrat aici. I-a apucat mâna la presă şi acum nu vrea să-1 mai primească. — E bine că nu-1 primeşte, face ăla pe deşteptu'. — De ce e bine? — Că nu-şi mai rupe oasele aici. — Da' dacă nu-şi rupe oasele, n'are bani. — Parcă dacă ţi. le rupi, ai? Are şi ol dreptate. Tata stă de vorbă cu nea ScarJat. — Şi-acum ce faci, Grigore? 150 nicuţa tanase — Bat drumurile pe la toate fabricile, pe la toate instituţiile, să găsesc un servici. — Nu ţi-a făcut pensie? — Ba da... 60 de lei pe lună. — Să tot trăieşti cu 60 de lei pe lună! Un domn gras, în halat albastru, se repede la tata şi la nea Scarlat: — Ia treci la poartă, Scarlate. Şi tu? Ţi-a spus odată domn' director că nu te primeşte, ce mai cauţi aici? Bagi zâzanie între oameni? — Ce mai caut? Pâine caut, domnule maistru, pentru mine şi pentru copil u* ăsta. Asta caut, pâine! D urni tale ce-ţi pasă: ai. Asta caut, domnule maistru. — Sentinelă, dă-1 afară! Ne-a dat afară. •— Mergem acasă, tată? — Da, Traiane. Mă apucă de umăr şi mă strânge. — Ce facem, Traiane? — Mergem acasă, tată... — Mergem acasă, Traiane, să stăm lungiţi la soare pân'om crăpa... — Tată, baba Mariţa spune că pe lumea „ailaltă" e bine. Unde-i lumea „ailaltă"? Lumea „ailaltă"? Uite, Traiane, soldatul acela de 1-a pus maistrul să ne dea afară, păzeşte lumea „ailaltă". O păzeşte să nu năvălească gloata în ea. Mergem mai încet. Nu se mai grăbeşte, tata. Ce bine e să mergi încet! Ce nu. poţi. vedea când mergi încet! Mă mai opresc, mă uit la vitrine şi fug după tata. Lucrurile pe care le are Vrăbete în prăvălia lui sunt nimic pe lângă astea din vitrină. Ce-ţi trebue, aia găseşti în vitrină. Ce costume, mamă-mamă! Ce costume, ce haine, ce ghete! Orice găseşti: frânghie, peşte, săpun, halva, oale, galoşi, primus, murături, carne, portocale, lămâi, ciorapi, cămăşi, noi, cărţi de explicarea viselor, —o groază de cărţi de explicarea viselor am văzut. Eu am şi citit una. O are baba Mariţa. „Soldat cu puşcă de vei visa, veste vei primi". „Haine noi de vei visa, supărare arată". Uite, vezi, acu mi-a venit în cap ceva. Să ştii că oamenii din mahalaua noastră tot haine noi visează, de sunt mereu supăraţi. — Dumneata ce visezi, tată? — Să lucrez, Traiane. Visez pâine. — Mi-e foame, tată. Tata scrâşneşte din dinţi şi strânge pumnii. Şi lui tata i-o fi foame, da' nu zice nimic. Uite şi mahalaua noastră! E tot aşa cum am lăsat-o. îşi îneacă oamenii amarul Astăzi e cinsprezecc, s'au dat lefurile. S'au uitat oamenii în plicuri, au văzut cc bani au luat. Puţini. Puţini au luat cantonierul şi lăcătuşul Albăstroiu, şi nea Niculae hamalul, şi lanoş cazangiul. Toţi au luat puţin. Decât de loc, c bine şi puţin. Tata n'a luat de loc. De unde să ia? Ştii ce fac oamenii dela noi. din mahala, când iau lefurile? Litră'n cârciuma Iui Vrăbete şi beau ceva.. Beau de necaz. Astăzi 1-a luat nea Albăstroiu şi pe tata, ia Vrăbete. Să bea ceva împreună, de necaz. — Hai, Grigoro, să ne'nccăm puţin amarul. S'a dus tata. Era mai bine dacă stătea acasă. Nu numai el. Toţi. Era mai bine dacă nu mergeau să-şi înece amarul. O să vezi dece! m'am făcut băiat mare 151 — Dă-ne, domnule Vrăbete, un kilogram de vin să ne'necăm amarul. La fiecare leafă, încearcă oamenii din mahalaua noastră să'nece amarul. La fiecare leafă, încearcă să-1 înece. Dar amarul nu se'neacă de loc. Ştie să'noate bine, amarul. — Măi, oameni buni, zice nea Albăstroiu, lăcătuşul, pe boieri ar trebui să-i înecăm. Dacă-i 'necăm pe boieri, se îneacă şi amarul. Nea Albăstroiu a zis tare că boierii trebuesc înecaţi. Aşa că a auzit, şi Vrăbete. . — Are dreptate Albăstroiu. Boierii trebuesc înecaţi. — Toţi trebue înecaţi. Aşa vorbesc oamenii în cârciuma lui Vrăbete. Vrăbete trage cu urechea. Nu-i plac negustorului vorbele astea. N'ar vrea să fie înecat. E mai bine să-şi înece oamenii necazul în cârciuma lui, decât să-1 înece pe el. Sigur că e mai bine. Vrăbete ascultă şi-i scrie într'un catastif pe cei care zic aşa. Toţi sunt trecuţi în catastiful lui Vrăbete. Albăstroiu e cap de listă. Şi tata e trecut în catastif. Catastiful i-1 dă Vrăbete lui Rizoiu. Rizoiu, ţi-am mai spus, e şef de post. Pe urmă, cheamă Rizoiu oamenii la el. Pe rând. Şi pe tata 1-a chemat. Mi-a povestit tata ce 1-a întrebat: — Cum te cheamă? — Grigore Androne. —■ Ce meserie ai? — Şomer. — De când practici meseria asta? — De când m'au dat afară. — Si nu mai lucrezi? — Nu. — Da' ce faci? — Stau. — De ce n'ai mână? — Mi-au tăiat-o la presă. — Ţi-ai tăiat-o'nadins, să stai. Era grea munca. Mama ta de puturos. La fel ca soldaţii ăia care se'mpuşcă'n mână singuri să nu mai meargă pe front. Stai. Ia spune, mă Grigore Androne, vreţi să înecaţi boierii? — Ar trebui înecaţi. — Dumnezeii mamei voastre de puşlamale! Să-i înecaţi? Ei deschid fabrici de mila voastră, să aveţi de unde scoate o pâine, să nu plezniţi de foame, îşi bat capul să le mărească, ca să găsiţi toţi. de lucru şi vreţi să-i înecaţi? Ai? — Deschid fabrici să se îmbogăţească. — Gura! Lasă gura, dumnezeii mă-tii de păcătos! Voi îl mâniaţi şi pe dumnezeu. Uite-te, mă, la tine, mă păcătosule; uite-te cum fe-a pedepsit dumnezeu! Vezi cum pedepseşte? — Presa boierului m'a ciungit, nu dumnezeu. N'are apărătoare. S'au ciungit mai mulţi la presele patronului. — Taci, mă, n'auzi, că-ţi rup şi mâna ailaltă! Tata n'a tăcut. A. venit acasă frânt. L-a bătut Rizoiu. Vrăbete e de vină. Numai ol. Merită o piatră'n cap. Dacă merită, dece să nu-i dau? Cunoşti praştia mea? Ai văzut-o? Are un sgârci... strarn'c! Iţi ochesc şi porumbelul din zbor. Mă duc să-i trimit lui Vrăbete o piatră. Utte-1: stă la tejghea! „Asivanghelistica" măsii! (Asta am învăţat-o dela Popa Agaton) Păzeşte banii, Vrăbete. Are bani, hoţul... Tiii... co piatră! Asta merge la sigur. Te doare?... Te doare, Vrăbete?... Şi pe tata-1 doare. Te uiţi la geamul ■152 nicuţă tanase spart? Ţi-am făcut paguba? Să-fi fie de bine. Geamul, asta te doare mai mult. Poţi să te holbezi tu până mâine şi n'o să mă vezi. Du-te şi la Rizoiu. Treaba ta. Vasăzică, s'a făcut. L-am lovit. In frunte. Du-te să-1 vezi mâine! Să-1 întrebi de sănătate ! Da-i trece. Ce poate să-i facă o petricică? Una mai mare... un pietroi, zic şi eu, îl adunau de pe jos. Asta-i prost, că'n praştie nu merge piatră mai mare. Ce tărăboi a fost aseară Ia noi în mahala! A sărit tata cu toporul la Rizoiu şi la Motoroi. Era să le despice capul. Au avut noroc cu nea Albăstroiu, altfel dădea ortu' popii şi Motoroi şi Rizoiu. Stăteam în curte cu tata. Vine la poartă Rizoiu cu Motoroi, şi-1 strigă pe tata. — Bă, Grigore, bă! Ia fă-te'ncoa! Mă duc şi eu cu tata la poartă, la Rizoiu. Era ameţit de băutură. — Dece nu plăteşti, bă, chiria omului? — O să-i plătesc când oi avea bani, zice tata. Motoroi se uită când la tata, când la Rizoiu: — Dom'le Rizoiu, i-aproape un an. d.ecând nu mi-a dat nicio leţcae. Rizoiu se oţărăşfe: — Aşa e bă, stai un an fără să plăteşti? Unde te trezeşti? In codru? •— Mai rău ca'n codru ! zice tata. — Ce-ai zis, bă? Mai zi odată şi te bag de nu mai vezi soarele, mama ta de ciung! Hai, dom'le Motoroi, să-i svârlim boarfele afară! Vor să intre pe poartă. Tata.se repede în magazie şi iese cu. toporul. •—Să nu treceţi pragul, că vă crap capul! Dumnezeii mamei voastre de lipitori! Pe poartă intră nea Albăstroiu. Sare la tata şi-i ia toporul. — Vezi-ţi de treabă, Grigore, zice nea Albăstroiu. In faţa casei s'a adunat puzderie de oameni. Toţi vecinii au venit. Nea Albăstroiu se duce Ia şef: — Ce cauţi în curtea omului? Şeful se uită urât la Albăstroiu. — Tu ce vrei, bă? — N'ai voie să intri. în casa omului fără ordin, dela Parchet. — Ordin dela Parchet! Vă arăt eu ordin dela Parchet! Mama voastră I — Ieşi afară din casa omului! strigă vecinii. Nea Albăstroiu îi dă afară. Eu plâng. Rizoiu şi Motoroi ies. — O să vă satur eu de ordin dela Parchet! Iar înjură Rizoiu. Vecinii s'au dus pe Ia porţile lor şi vorbesc. II înjură şi ei pe Rizoiu. Am intrat în casă cu tala şi. nea Albăstroiu. — Grea viaţă, Albăstroiule! îmi vine să-1. strâng de gât pe copilul ăsta şi să mă omor şi eu. Să scap! Nea Albăstroiu îl bate pe umăr. — Grigore, Grigore... O-să fie odată şi frumoasă viaţa asta a noastră. Atunci o să ne pară rău. că nu suntem ca Trai an de mici. Mă uit la nea Albăstroiu. Zice c'o să fie şi frumoasă viaţa asta a noastră. — Da' cum o să fie, nea Albăstroiule? Mă trage lângă ol. — O să se ducă dracului toţi Rizoii şi Motoroii ăştia! O să staţi în casa voastră, o să fie de lucru pentru toţi, tu ai să ai pâine şi haine, o să umbli pe la şcoli şi o să te faci băiat deştept. M'AM FĂCUT BĂIAT MARE 153 Tata se uită în tavan şi dă din cap. — O să se ducă... Până să se ducă ei, o să dăm ochii peste cap. — O să se ducă, Grigore! Dar nu de dragul nostru o să se ducă. A vorbit mult cu tata, Albăstroiu. De Vrăbete, de Motoroi, de Rizoiu, de toţi. Nea Albăstroiu zicea ceva de organizare.Că în organizare stă puterea. Dar tata a dat din umori. Altceva îl doare pe el. — Mie, pâine îmi trebue, Albăstroiule! Pâine, nu organizare! Să ara de lucru. Să-1 văd îmbrăcat pe copilul ăsta, să am undo să-1 culc, asta vreau. — Din cer n'o sa-ţi pice. Mă trântesc pe pat. Nea Albăstroiu cu tata vorbesc înainte. Eu mă gândesc la viaţa frumoasă de care spune nea Albăstroiu. Cum ar fi să fie? O să avem pâine. De dimineaţă a plecat tata în oraş. S'a sculat cu noaptea'n cap. Tot ©rasul l-a bătut; şi'n lung şi'n lat. Seara a venit acasă. Era bucuros. — Traiane, am găsit de lucru. O să avem pâine. "* M'am bucurat şi eu. O să a\7em pâine! — Lucrezi, tată? — Da, Traiane. M'a îmbrăţişat. Mă iubeşte tata, mă iubeşte mult; mai mult ca înainte. Vorbeşte cu mine de parc'aş fi om mare. — Mergi cu mine, Traiane? •— Mă lasă să intru în fabrică?,. Oftează. — Nu în fabrică, Traiane. Pe stradă. Cum o fi şi asta: să lucrezi pe strada?! Ne-am sculat la cinci. A vorbit tata cu vecinul să bată şi'n geam la noi, când pleacă spre fabrică. Nu era nevoie. Eram treaz când a bătut îa geam. Şi fata era treaz. O pornim pe jos, până'n centrul Bucureştiului. La un magazin, tata îmi spune să stau afară. Ii aştept. Iese cu nişte placarde mari. Şi le agaţă una pe spate şi una în faţă. — Hai, Traiane. — Unde le duci, tată? — Nu le duc nicăieri, mă plimb cu ele pe stradă. Fac reclamă. Citesc placardele: „Stop! Mare asortiment de îmbrăcăminte. Doriţi nă fiţi eleganţi? Imbrăcaţi-vă Ia magazinul nostru. Vă duceţi la o întâlnire? Imbrăcându-vă la magazinul nostru, daţi gata pe oricine. Stop!" Colindăm Bucurcştiul cu afişele. Se ţin copiii după noi, ca după circ. — Acolo ţi-ai făcut hainele? îl întreabă un mucos pe tata. Mă uit la mucos; nu-i cunosc. Nici fala uu-i cunoaşte. Nu-i răspundem. Ne vedem de drum. Lumea se uită şi la reclamă, şi la mine, şi la tata. Ne uităm şi noi la ei. Colindăm toate străzile. Când vede tata vreun cunoscut, îl ocoleşte. I-e ruşine. Mie nu mi-o ruşine, şi aş duce şi eu afişele astea, nu sunt grele. Da' nu se poate. Afişele sunt mai mari decât mine. Seara, am căzut frânţi, şi eu şi tata. Amândoi am adormit fără vise. Când eşti obosit, n'ai vise. Nu mă mai ia fata cu ei. Se duce singur. Eu stau acasă. Mă duc să fur mere dola popa ca să-mi înşel foamea. Ii opresc şi Iui fata. Da' nu-i spun că le-am furat. I! mint. Ii zic că mi le-a dat tanti Bădulescu. Să vezi ce-a fost aseară. , Merii popii dădeau în pârgă. Nu se cădea ca pe o seară din aia să nu mănânci un măr, două. Am sărit gardul, m'am urcat în măr şi tocmai când 154 NICUŢĂ TANASE mă simţeam mai Line, aud: fâş... fâş... Cine crezi că era? Popa! Chiar popa. S'a oprit sub pom. Popa: Care eşti mă, acolo? Eu, nimic. Popa: Care eşti, mă, n'auzi? Eu, nimic. Popa: Dă-t3 mă jos, că mă urc la tine! Eu: Urcă-te, părinte, dacă poţi! Popa: Cădelniţa mă-tii! Mai şi râzi de mine!? Se-apleacă popa să caute o piatră. Nu ştiu pe ce pune mâna, că începe să mă înjure şi mai rău şi tot caută de zor. Eu: ţâşt lângă popă şi tunde-o; p'aci ţi-e drumul. Din trei sărituri sunt călare pe gard. Eu: Hai după mine, părinte! Vreau să văd un popă pe gard. Popa:... vanghelistica şi parastasu' mă-tii. Tu rupi crăcile. Te'nvăţ eu minte să mai râvneşti la avutul altuia! înjurăturile astea le ştiu mai de mult dela popa. Acum şi-a cumpărat şi flintă. încarcă cartuşele cu sare, şi stă la pândă, îşi păzeşte popa avutul. Copiii sunt păcătoşi, râvnesc la avutul lui. Se zice că a dat şi acatiste în biserică, a ţinut şi o predică. Lasă să ţină ! Şi aşa o să mai dau eu o raită, două prin grădina lui, când e la slujbă. Nu ţine puşca în biserică, lângă el. E păcat să ţii puşcă'n biserică. ★ Nici ziua întâi de Paşte, nici noaptea de Moş-Ajun n'au fost pentru mine mai frumoase ca seara de alaltăieri. Am căpătat o cămaşă nou-nouţă şi o pereche de pantaloni scurţi până Ia genunchi, tot noi. Când m'am îmbrăcat cu ele, parcă eram un copil de boier. Da' mai bine nu le căpătăm. Dela cămaşa asta şi dela pantaloni ni s'a tras un pocinog. -Să-ţi spun şi ţie cum a fost. Alaltăieri, a împlinit tata două săptămâni de când umblă cu afişele în spinare. Seara, când. a venit, a adus două lipii, brânză şi încă un pachet. Am mâncat lipie şi brânză. Când a desfăcut tata pachetul şi mi-a arătat cămaşa şi pantalonii, nu-mi venea să cred. Auzi, eu. băiatul lui Grigore Androne, Traian. Androne din mahalaua cu. numele „Voevodul Mihai"/ am o cămaşă nouă şi o pereche de pantaloni, tot noi! Ce zici. de asta? L-am întrebat pe tata: — Sunt ale me'e deadevăratelea, tată? — Ale tale, Traiane! — Ţi-a dat leafa, tată? — Mi-am luat-o, Traiane. Am îmbrăcat cămaşa: ce bine îmi venea! Şi pantalonii i-am îmbrăcat. M'am uitat în ciobul nostru de oglindă. Parcă eram un prinţ. N'am văzut niciodată prinţ, dar prinţii trebue să fie bine îmbrăcaţi. După o oră am desbracat hainele. •— Mă laşi să le port în fiecare zi, tată, sau numai Duminecă? — Când vrei tu. Le-am pus lângă pat. Aproape toată noaptea n'am dormit. Le-am pipăit. Nici tata nu dormea: se învârtea în pat. Târziu de tot, am adormit. Ce vis frumos am visat! Se făcea că eram îmbrăcat cu cămaşa nouă şi pantalonii scurţi şi mă plimbam prin Bucureşti. Se uita toată lumea după mine şi mă scuipa să nu mă deoache. Pe urmă D M'AM FĂCUT BAI AT MARE 155 parcă venisem la noi în mahala, aşa îmbrăcat. Se ţineau prietenii mei după mine ca după urs. Când m'au văzut băieţii lui Vrăbete, se făcea că mă chemau să mă joc cu ei: da' eu am scos limba la ei şi m'am jucat cu Nicuşor şi cu Mitică Bădulescu. Când am venit acasă, nici Cioban, câinele nostru, nu m'a mai cunoscut. A sărit să mă rupă. îmbrăcat în haine noi, când te visezi, necaz înseamnă. Asta pot să-ţi spun eu c'aşa este. M'am visat în haine noi şi-a fost rău. D'aia e bine ca omul sărac să nu viseze haine noi! Vezi, boierii nu visează haine noi, ei le au. De dimineaţă, prin somn, am auzit la noi în curte hărmălaie. Hărmălaie şi'n casă. Când am deschis ochii, l-am văzut pe tata între doi sergenţi. Unul cu chipiu mare ca de ofiţer şi şnur alb pe piept, înfăşură într'o hârtie pantalonii şi cămaşa mea. Tata trăgea de ei. — Lăsaţi-le, sunt ale lui! Am muncit pentru ele! Comisarul s'a răstit la tata: — Le-ai luat cu japca. Jos mâna, tâlharule! — Nu mi-au plătit. Două săptămâni le-am cărat afişele în.spate... — Vorba! ^ A venit tata la mine Ia pat. M'a sărutat. Au venit şi sergenţii lângă el. — Traiane, am muncit pentru ele. N'au. vrut să-mi plătească. — Luaţi-1, a ordonat ăla cu şapcă mare şi cu şnur alb p'e piept. — Oameni buni, — a strigat tata la vecinele care se adunaseră. Voi să mă judecaţi. Aveţi grijă de Traian. — Unde-I duceţi pe tata? am răcnit. — La puşcărie mă duce, Traiane. M'a sărutat încă odată şi a plecat. Am tras pe mine hainele alea vechi şi am ieşit în curte. Tata mergea între sergenţi şi se tot uita înapoi. Am vrut să fug după ei. Da' nu. m'au lăsat vecinii. — Stai aici, Traiane! — Mă duc şi eu cu tata. Plâng. — Stai şi nu mai plânge. Să nu mai plâng! II duce pe tata la puşcărie, şi eu să nu plâng! Iată-mă singur. Singur în toată casa. Singur pe lumea asta. Să nu zic într'un ceas rău. Aruncă o pietricică în băltoaca asta şi ai să vezi că, până diseară, toată mahalaua ştie că tu ai aruncat un pietroi în Dâmbovifa. Toată mahalaua, dela un capăt Ia celălalt. Dacă numai un pietroi arunci şi aude mahalaua, dar povestea cu tata crezi că nu s'a întins peste tot? După două ore ştiau toţi. A aflat şi Vrăbete c'am rămas singur. Şi cum e milos din fire, a venit să vadă ce hram port. Zice: — Mă Traiane, mă, hai la mine! — Ce să fac la dumneata, nea Vrăbete? — Te fac băiat de prăvălie, mă. — Da' la Rizoiu nu mă trimiţi, nea Vrăbete, cu catastiful? — Cu ce catastif, mă? — Cu ăla îji care-i treci pe ăia care vor să-i înece pe boieri. N'am zis să audă numai el. Au. auzit şi vecinele care se strânseseră pe lângă noi. Ele, ce să spună? — Du-te la domnul Vrăbete, c'o să ai de toate. 4 56 nicuţa tanase — O să ai mâncare. — Ţi-o da domnul Vrăbete şi niscai haine. — Doar n'o să stai în halul ăsta ia domnul Vrăbete în prăvălie! Mă povăţuia toată mahalaua să mă duc. Parcă aveam altceva de făcut? Pe drum m'a luat la dăscălit. — Mă, Traiane, mă, da'să nu te pună mama dracului să furi ca tactu. Eu n'am nevoie de hoţi în casă. Casa lui Vrăbete o ştii, da' nu ştii ce are în casă. Dacă vezi, îţi scuipi în sân. Toate camerele sunt pline cu ce vrei şi cu ce nu vrei. Preşuri din alea cum am văzut la director. Tablouri... doamne, doamne, ce de tablouri! Toţi pereţii sunt încărcaţi. Femei despuiate, Cristoşi, regi: Carol, Ferdinand, încă un Carol, Voevodul Mihai.Dacă vrei să vezi măgar,are şi măgar, pictat pe o pătură care e bătută în perete sub Voevodul Mihai.Să cutreeri mahalaua noastră în lung şi'n lat şi nu cred să găseşti multe case ca a lui Vrăbete. — Ce beleşti ochii aşa, mă? D'aia ai venit la mine? Să beleşti ochii? Mâncarea care o mănânci costă bani. Treci la treabă, să răsteşte Vrăbete. Ce treabă am la Vrăbete?! De asta nu mă vait eu! Că îjitr'o casă şi într'o prăvălie ca a lui e treabă, până-i lumea. Nici n'am când sta degeaba. Mâncarea costă bani. Scutur preşurile cu un băţ făcut anume din nuele. Car apă. Când începe fetiţa aia mică să oră că ie, trebue s'o plimb cu căruciorul pe asfaltul din faţa prăvăliei. Lucrul ăsta, pe lângă altele, e o jucărie. Nu-i greu de loc. Toată ziua aş împinge la cărucior. — Ce faci, măi Traiane? Eşti doică? mă întreabă vecinii când trec pe lângă mine. — Să nu zic într'un ceas rău, sunt băiat de prăvălie. De vorba asta „să nu zic într'un ceas rău", m'am molipsit dela Sultana, nevasta lui Vrăbete. Uua-două îţi trânteşte: „Să nu zic într'un ceas rău". O auzi când vorbeşte cu vreo femeie: „Să nu zic într'un ceajs rău, fac şi eu pomană cu băieţaşul ăsta — ■— „ăsta" sunt eu — ",„ Să nu zic într'un ceas râu, ştii că la noi are ce mânca". „E ascultător, să nu zic într'un ceas rău". Şi când zbiară ia mine, tot aşa le întoarce: — Traiane, măi al dracului! Să nu zic într'un ceas rău, tu n'auzi că plânge fetiţa? — Arde-te-ar focul, Traiane, nu e apă'n căldare, să nu fie într'un ceas rău. Sănducu .băiatul lor, care e de o seamă cu mine, a învăţat şi el să dracue dela mă-sa.I-au cumpărat o bicicletă mai mare şi nu ştie să umble bine cu ea. Trebue să ţin eu bicicleta de şea. Ăsta e urât, şi dă mereu din cap. Ca şi cum ai zice „nu" fără să vorbeşti. Aşa da din cap. Nu mă'ntieba dacă dă şi noaptea din cap ; nu ştiu, că nu dorm cu el în cameră. Are o cameră a iui. Eu dorm în bucătărie, pe un pat do scânduri pe care ziua-1 dau afară ia aerisit. Odată, n'am ţinut bine bicicleta şi-a căzut. Şi-a umplut hainele de praf. — De ce nu m'ai ţinut bine, mă, nenorocitule? Şi-mi lipeşte o palmă. Pe tine te-ar răbda inima să stai cu mâinile în sân? •— De ce dai, mă pocitule, mama înă-fi? Şi jap, dau şi eu. Aoleu, ce-a urlat! S'a dus glonţ la mă-sa. — Mamă, nenorociţii' m'a 'njurat şi-a dat în mine. — A dat în tine?! Ia cheamă-I aici! M'am dus, ce era să fac? m'am făcut băiat mare 157 — Mai dai în copil, să nu zic într'un ceas rău? Rup o joardă pe tine, hoţiile. — Şi el a dat în mine. •— Şi dacă dă el, trebue să dai şi tu? Mâine poimâine, să nu vorbesc într'un ceas rău, dai şi în noi? Numai eu ştiu ce bătaie am. mâncat. Trebue să mă spovedesc Aşa, netam-nesam, i-a venit lui Vrăbete să mă trimită la Popa Agaton să mă spovedesc. — Du-te, mă, zice Vrăbete, du-te de te spovedeşte şi te împărtăşeşte, că aşa e la creştini. Să-ţi ierte Dumnezeu păcatele. — Mă duc la popa Constantin, nea Vrăbete. — Te duci unde-ţi spun eu, auzi? — Mă duc. Ştiu eu de ce mă trimite la popa Agaton. Ca să mă tragă popa de limbă. Vrea să ştie cârcîumarul dacă nu-i mănânc pe furiş mezeluri din galantar. Dacă nu beau din laptele fetiţei. Când ţi-ei vedea coafa fără oglindă,Vrăbete, atunci o să mă duc să mă spovedesc la popa Agaton. Ce să caut la popa Agaton? Ce să-i spun? Că înjur? El nu ştie că înjur? Nu l-am înjurat şi pe el odată când a dat cu ciomagul după mine şi a zis de... ivangholisfica mamii, că fur meredelaei din. grădină? Să-i spun că fur din mezeluri? El nu jecmăneşte oamenii? Fabrica de lumânări nu-i furt? Să mă duc să mă spovedesc la el? El se spovedeşte mitropolitului? Se spovedeşte, pe dracu'!Ar mai fi popă, clacă s'ar spovedi? Poţi să te dai peste cap.Vrăbete,că tot nu mă duc. Şi nu m'am dus. De când n'am mai fost pe maidan! Cum m'au văzut copiii, toţi s'au strâns lângă mine. — Uite-1 pe Traian. — Ce faci, Traiane? — Nu mai pot de bine. M'am spovedit prietenilor mei, le-am spus cât e de bine la Vrăbete. Du-că-se care-o vrea să se spovedească la popa Agaton. — Te-ai spovedit, mă? mă întreabă Vrăbete seara, când mă întorc acasă. — M'am spovedit. — Nu mai ai nimic pe suflet? — Nimic. Nu ştiu cum, îl pune dracu'pe popa Agaton, că tocmai atunci intră în prăvălie. — Să vă ţie Dumnezeu în paza lui. — Sărut dreapta, părinte, zice Vrăbete. — Ai un vinişor bun, Vrăbete? — Am, sfinţia ta. — Dă o ulcea, că-s tare necăjit. I-a dat o ulcea de vin. Eu am fugit în bucătărie să trag cu urechea. Vrăbete: Cum a fost, părinte? A spus? Popa: N'a spus nimica. Vrăbete: Cum n'a spus nimica? 158 nicuţa tanase Popa: Bine. Vrăbete: A tăcut? Popa: N'a tăcut. Vrăbete: Atunci? Popa: Ce atunci? Vrăbete: Pai n'a fost să se spovedească? Popa: N'a fost. . A dat Dumnezeu şi a plecat popa. Şi să te ţii. M'a luat Vrăbete I» întrebări: a — Zici că te-ai spovedit, mă? — Da. — Şi-ai spus tot? -■ Tot. — la viuo mai aproape! odataMă t!age aproape de e!' mă apllcă de mâllă mă mai ^treabă — Zici că te-ai spovedit? Ai, mă, te-ai spovedit? — Zău, m'am spovedit. — Zici şi zău? — Zic. — Să mai zici zău, mama ta de nenorocit — şi-mi dă una de ma ameţeşte. Eşti şi mincinos — şi-mi mai dă una. — Nu mai da, nea Vrăbete. Intră şi nevastă-sa. — Ce-a făcut? — A. minţit. — A minţit? — Da. — Să nu zic într'un ceas rău, păcătoşi încă n'am avut în casă — si-mi arde şi ea câteva. îmi iau lumea în cap. Să mă pici cu ceară, şi nu mai stau la Vrăbete. Toată mahalaua asta a noastră sa mi-o dai, sa zici: „Na, Traiane, e a ta, numai să stai!", tot îmi iau lumea in cap Aşa că am sărit gardul cum s'a'nserat si p'aci ti-e drumul INu-i numai mahalaua noastră pe pământul ăsta maro. *E' si-un oras Nu-i mare lucru sa ajungi în oraş. E mult până ieşi la şosea. De acolo, o tii drept şi aai de podul Grand. Pe urma, treci podul şi te iei după tramvai Te duce linia tramvaiului până'n centru. Am mers până am dat de gară. ^ „Aici e do mine" mi-am zis şi-am intrat înăuntru. In mahalaua noastră nu-i atâta lume cată o în gara asta.Sunt oameni culcaţi po jos si pebăuci sunt Ş1 m picioare. Câte unii stau pe cufere şi aşteaptă frenuriic. Ăilalţi' ca şi mine. Şi-au luat lumea în cap. Crezi că pe la ei nu există Motoroi sî Vrabeţi ca ai noştri? N'ai tu grijă do asta. . Mi-am făcut loc lângă un baia', ceva mai răsărit decât mine Hainele jiu ie are nici el mai de doam.ie-aju.ă. S. mă nam la îmbrăcăminte! Cand ma vede, scuipa printre dinţi. — A venit trenul de Galaţi?' întreabă. Şi mai trage un scuipai, printre dinţi. M'AiM FĂCUT BĂIAT MARE 159 — Nu ştiu, îi răspund, mirat că se bagă aşa în vorbă. — Na, ţine, că ştiu eu că n'ai. îmi întinde o ţigare şi mai trage un scuipat. — Nu fumez. — Nu ştii ce-i bun! îşi aprinde o ţigare. Ai fugit de-acasă? — Am fugit dela Vrăbete. Habar n'are cine-i Vrăbete. Ii povestesc cine-i Vrăbete şi de ce am fugit. îmi povesteşte şi el ce face şi ce drege. — Hai cu mine, zice. — Unde? — Hai... 0 să vezi! Ne strecurăm printre oameni. El merge înainte. Mă ţin după el până ia ieşirea din gară. Acolo se opreşte. Se opreşte în faţa unei plăci mari de tablă pe care scrie: „Sosirea trenurilor în. Nord". •— Ai „lovele"? Dacă n'ai, înveţi sosirile pe dinafară. Lc-ai învăţat? — „Lovele"? — „Tolomac" mai eşti! „Lovele", „biştari", bani. — Pe ce limbă? Aruncă un scuipat până dincolo de scări. — Pe „şmechereşte". In viaţă trebue să fi şmecher. Dacă nu eşti şmecher, mori de foame. Trebuie să ştii să te'nvârteşti. Eu mă'nvârteam de când eram mic de tot. O apucam de mână pe Reta, fata Iui nea Badea cismarui şi mă'nvârteam cu ea până ameţeam. Dar să ştii „să te'nvârteşti" are alt înţeles, nu ăla! — Şi cum faci rost de bani dacă'nveţi sosirile trenurilor pe dinafară? — Uşor. Gineşte-te colo. Gaîaţiul vine la 23,50. Asta înseamnă 12 fără zece. Fix la fără zece, trebue să fii pe peron, şi o să vezi cum se face rost de „lovele"... Da' pe tine cum te cheamă? — Traian. — Pe mine Burzea, Burzea Nicolae. — Traian Androne. — Hai pă peron. Peronul e ăla în care trag trenurile. Pe peron e o mulţime de lume. E frumos peronul. Vezi drapele, flori, soldaţi, femei, copii. Copii desbrăcaţi .şi desculţi. Copii îmbrăcaţi şi încălţaţi frumos. Din ăştia mai puţini. Mai mulţi sunt desbrăcaţi şi desculţi. Sunt şi oameni mari desculţi şi femei desculţe. Vezi şi ofiţeri. Dar nu desculţi. Ofiţer desculţ, dracu'a mai văzut! Un ofiţer nu se cade să fie desculţ ori cu cişmele stricate. La soldaţi mai merge să aibă bocancii scâlciaţi şi hainele jerpelite. Soldatu-i una şi ofiţerul alta. — Să mergem la tren, Traiane. Uite — că-1 trage. Uf, ce-i pe trenul ăsta! E ca un ciorchine. Şi deasupra, pe acoperişul vagoanelor, stau oameni. Cum poţi să faci bani Ia un tren d'ăsta? Dela cine? Toţi sunt amărâţi. •— Nu acolo, bă. Hai la clasa'ntâia. Ăştia n'au bani. Te-ai uitat pe geam ia un vagon de clasa'ntâia? Mamă, mamă ! Numai pluş. Are nişte scaune ce n'ai văzut de când eşti! — Vă ajut Ia bagaje, coane? îl întreabă Burzea pe un uimii. Âsf a mai zic şi eu domn. Nici prin cap uu-ţî trece ci ni i .a îmu.acat! Da' ce ochelari avea! De aur! Zău că de aur! La'nceput ara ere/.;. - ta ,.u.,aoa îl cunoaşte, de vrea să-i ajute Ia bagaj. De unde! — Puneţi mâna, a spus domnul ăla. 160 NICUŢA TANASE Ara pus mâna amândoi. Le-am dus până Ia tramvai. Acolo ne-a dat cinci iei. — Te taie ramazanul, bă Traiane? * — (le să mă laie? — Ţi-e foame? — Aşa-şi-aşa. — Ştiu eu nişte lapte mişto Ia un birt. Lapte „mişto" înseamnă lapte bun. Bem lapte mişto, după care ne întoarcem în gară. — Acum „soiIim", Traiane. — Ce facem? — Dormim. Mâine dimineaţă, la treabă. Luăm trenurile la rând. Vrem să facem „lovele". Sunt un derbedeu Ştii ce-i aia „derbedeu"? Uifă-te la mine, ş'ai să vezi un derbedeu... Nu-mi mai spune nimeni pe numele de botez. „Derbedeu' ăla mic", aşa ma strigă foţi în gară. Să-1 auzi pe sergent. •— Iar eşti aici, mă, dorbedeule? ■— Iar, nea loniţă. •— Dacă te prind şi mâine'n gară, te duc ia vagabonzi. — N'ai dumneata inima aia, nea loniţă. — Las'ca vezi tu ! Nu mă duce nea loniţă la vagabonzi. Are inimă bună. Vorbeşte şi ei aşa, să se afle în treabă. Ca să-şi facă „autoritate". Dacă nu, unde ar ajunge? In gară,ea noi, sau pe sub podurile Dâmboviţii. N'ai ideie ce bine se doarme sub podurile Dâmboviţii. Mai bine decât în gară. In gara te pomeneşti îngbioldit, când ţi-e somnul mai drag. — Bă. nasolule, ce te-ai lungit ca o pomană ţigănească? Trage-te mai aşa, să avem şi noi Ioc. Sau îţi trânteşte un picior, de vezi stele verzi. Ce-i drept, în gară .e mai cald şi mai adăpost. Nu se deschid nici ferestrele. Iarna, o bine să dormi în gară. Dar sub pod, se schimbă socoteala. Aici, nu le mai trezeşte nimeni. Poţi să te'ntinzi cât vrei şi dealungul şi dealaltul. Nu ie opreşte nimeni. Numai ca trebue să dormi iepureşte. Dacă nu, dai de dracu'. iţi fură fot. Nimic nu-ţi lasă. Eu n'am dormit sub pod decât într'o noapte câfid au fost razii în gară. Ne-a zis nea loniţă: „Bă, diseară să vă uşchiţi c'alffel vă pupa gaia. Vine potera şi vă umflă." Se cunoaşte cât de colo că nea loniţă n'a fost în tinereţe mai de doamne ajută ca noi. Euns cu toate alifiile din lume. Da' să ai ocazia să dai nas în nas cu nea Stavracbe Curcanu. Ăsta e gras şi zbiară mereu. Zbiară la foaia lumea. Nea Slayrache Curcanu e la clasa 3-a. Când trecem cu geamantanul câte unui boier dela I-a, ne arde o vână de bou pe spinare şi înjură. Mamă, mamă, ce'nju ră ! Am o groază de bani strânşi. Optzeci de lei. Pot să cumpăr cu banii Iştia o pereche de fenişi şi-o bască. Când aude Burzea, prietenul meu, ce vreau să fac cu ei, se uită chiorâş Ia mine. Zice: — Tu eşti nebun, ba, Traiane. Numai Burzea-mi mai zice pe nume: Traian. — De ce, Burzeo? — Vrei sa strici lovelele. M'AM FĂCUT BĂIAT MARE 161 — Nu Ie stric; cumpăr tenişi. — N'ai dat ochi cu nea loniţă, azi? — N'am dat. — S'a „şucărit" „ştabul". Ăl mare. Comisarul. Că asta numai aari de capitală nu mai e. Că-i azil. Zice nea loniţă să ne luăm tălpăşiţe <>&■ pe-aici. Comisarul a chemat toţi sergenţii la el şi a dat ordin să ne gonească din gară. — Şi ce facem, Burzeo? — Ne facem negustori. — Negustori? Fără marfă? Ce vindem? Gara. trenurile? — Fraier eşti! Ce lovele ai? — Optzeci şi doi de lei. — Mişto. Şi cu trei poli ai mei. Avem capital. Cu şapte poli cumpărăm o mulţime de ziare. Mişto! ★ Să nu ne fie de deochi, bine e să fii negustor. Nu mai strigă nimeni îa tine. Nu te mai înjură sergenţii, comisarii... Nu se uită boierii după tine să nu fugi cu geamantanul. In meseria asta e de trăit. E şi uşoara. Am învăţat-o singur. Trebue să ai un capital de şaizeci-optzeci de lei, picioare bune, „papagal" (adică să ştii să dai cu gura) şi gata, eşti negustor. Nu se mai leagă nimeni de tine. Mai găseşti, nu-i vorbă, câte-un scorţos de chelner care, cum te vede, te dă afară din restaurantele din centru. La alea de mâna a doua şi a treia, să nu te duci să vinzi că nu faci nicio brânză. Nu-ţi cumpără ziare. Zice că ce să citească în ele? Că s'a dat o masă in cinstea ministrului? Să-i fie de bine! Zic ei altfel, da' mi-e ruşine să spun. Asta e. Ziarele se vând în centru. Acolo, dai lovitura! Doamne, ce bucurie avem noi când se face câte o crimă în iu mei» bună! Lumea bună, e lumea celor învăţaţi, celor care au de toate, caro ştiu să vorbească limbi străine. Avem şi noi unul care vinde ziare, ca noi, şi ştie mai multe limbi. Da' el nu-i din lumea bună. E şi el din gloată. Gloata e mulţimea de lume care lucrează în fabrici, caro nu ştie limbi străine... Dar îţi ziceam de bucuria pe care o avem noi când se face o crimă in lumea bună. Atunci să vezi ce se vând ziarele! Ca pâinea caldă! Să mă auzi pe mine: „Specialăăăă !... Ediţia specialăăă !... Crima!... Crima..." „Groaznica crimă din. strada cutare!"... Specialăăăă!... Ediţia specialăăă!... „Politia pe urmele criminalului!"... „Ediţie specialăăă!" Vând câte două sute, trei sute de ziare. Vând şi mai multe, când se omoară câte-un tânăr din gelozie, sau când se schimbă guvernele. Când se schimbă guvernele se vând ziare şi în mahalale. Vor să vadă pe ce mâini au încăput. Dacă sunt mai flămânzi ăştia care vin decât ăştia care-au plecat. Niciunii, nici alţii nu sua; graşi. Toţi sunt bine'mbrăcaţi. Să le vezi poza'n ziare. Să ţină Dumnezeu sănătoasă lumea bună, că are grijă de noi. he sinucide din dragoste. îşi dă cu vitriol în ochi. Se tamponează cu maşina pe cine ştie unde. Unu-şi omoară părinţii că nu-1 lasă să se'uşoare cu cine vrea. Alta se aruncă dela etajul şase, că şi-a prins amantul cu una. îosu» astea trebue scrise Ia ziar. Că fac parte din lumea bună. „Bombe", Asa i?-aumim noi. Tot bombă se numeşte şi camera unde dormim. „Bombă"1 sau ,.b.ote.-rogojină". Camera'asta nu-i aşa mare. Şase metri iată şi cinci lungă. De ror împrejur sunt paturi de scândură, fără paie. Cu rogojini. D'aia ii srrai* botel-rogojină. Dormim aici vreo şaişpe derbedei. Unul mai îmforâc&i decât altul. Şi toţi ştim să cântam din mandolină. O să ncâ «i e o oreiie- il — Viaţa Românească 162 NICUŢA TANASE stră întreagă? Aiurea! N'avem nicio mandolină. Aşa se spune când ne scărpinam: „Cântăm ia mandolină". Fug păduchii prin camera noastră cu paiul în gură. Rup paie din rogojină şi rup şi pielea de pe noi. Cel mai frumos la noi în „bombă" e seara, după ce vindem ziarele. — Ii dăm bătaie? întreabă Rică Jumară. Ţi'nchipui că vrea să bată pe cineva? De unde! Abia noaptea târziu sm dimineaţa începe bătaia de-adevăratele. „Ii dăm bătaie" înseamnă: jucăm ceva? Se'nciage un barbut în toată legea. Barbutul e un joc cu zaruri. Asta se joacă pe bani. începe Rică Jumară: — Merge „şanu Brăila". Merge că duc. — Ce vine... zece lei. — A mers. Aideţi, fetelor. Aşa le spune Rică Jumară la zaruri: „fetelor". — Am zece îeî. — Perechi Ia pace. — Merge şanu? Se'ncinge un joc pe rupte. Până la ziuă ţine. Când ne-anunţă eă au sosit ziarele, ăla care a câştigat nu se mai duce să ia. Ce interes are? E oiia de bani. Pleacă'n „vâjâială". Adică să bea banii. La „Ciorbă de burtă" sau ia „Scăricică". Ia un acordeonist după el şi nu se lasă până nu „omoară" toti banii. Asta-i vâjâiala. „3u nu jucam la'nceput. Eram chibiţ. Stăteam po margine şi zgâiam ochii la ei. Eu nu vream să'nvăţ, dar nu m'a lăsat Rică Jumară. Ăsta-i cel mai mare derbedeu dintre noi. A fost şi la puşcărie. A furat o „tuflă" (aşa-i snune el la portofel) dela unu' clin tren. L-au prins şi l-au băgat la „zdup". Zdup e puşcăria. A stat un an. Când îl întreabă cineva: — Da' ce-ai făcut, Jumară? — Am fluerafc în biserică. Rică Jumară m'a luat odată în primire: — Ce zgâeştî ochii, puştiule, treci de joacă şi tu! — Nu-mi place, nea Jumară. — Da' ce-ţi place, puştiule? Vino de joacă! Asta-i şcoala lumii. Şcoala lumii e să ştii să joci barbut. S'a ţinut şi Burzea de capul meu. El joacă, joacă de mama focului. Burzea mi-a povestit toată viaţa lui. E dintr'o comună de prin Muscel. Are şase fraţi. Toţi mici. A fugit de-acasă, când era de vreo 13 ani. A venit pe jos la Bucureşti. Aici a făcut ce-a făcut şi-a ajuns negustor. E lucru mare să fii negustor. — De ce-ai fugit, Burzea, de-acasă? l-am întrebat. — Nu mi-a plăcut apa. — Cum adică: nu ţi-a plăcut apa? — Păi dacă n'aveam după ce s'o beau! Nici nu zici că-i dela ţară! E mai „şmecher" ca un bucureştean! Avem şi-un filosof printre noi. El nu joacă barbut. Zice că nu-1 primeşte nicăieri la lucru. S'aude că ar fi bătut nişte maiştri pe unde a lucrat si că e trecut într'o „carte neagră". Ce-o mai fi şi aia „carte neagră?" Seara, când vine dela vânzare, se urcă în pat şi citeşte. Citeşte ce-i cade îa mână. De-aici i se trage şi porecla asta: Filosoful. Ne spune despre o revoluţia care-a fost mai demult în. Rusia şi că ar vrea să fie revoluţie din. asta şi Ia noi. Ce bătaie, spune, ar trage unora pe care-i ştie el! „Aş bate la ei, ca ia fasole, spune. I-ar aduna de pe jos cu făraşul. Numai să fie odată revoluţie." Un „diplomat" ştii ce e? Eu habar n'aveam. Acum ştiu. Avem şi noi m'am făcut băiat mare •163 un diplomat. Vorbeşte vreo trei limbi. Vinde şi el ziare. Numai ziare de seară vinde. Ediţia de după-amiază. Dimineaţa are treabă, se duce la şcoală, Ia „facultate", cum îi zice el. Şi nici nu doarme în bombă cu noi. Vine seara după ce termină ziarele şi stăm de vorbă până târziu. Ştii ce deştept e? Foc. Dacă vorbeşte trei limbi! Iţi dai seama. Nimeni nu ştie cum îl cheamă. Toţi îi spun Diplomatul, şi toţi îl iubesc. Porecla asta i-a pus-o Filosoful. A fost un „şucăr" la noi, la bombă. De-atunoi i se spune Diplomatul. Lui Zgâmboi sau „sfântul" cum îi mai spunem ăluia care are în antrepriză^ vânzarea ziarelor, i s'a năzărit într'o zi să mai reducă zeciuiala. Adică^ noi derbedeii să nu mai câştigăm cinşpe la sută: să câştigăm zece la sută fiindcă el are bătaie de cap şi îi rămâne prea puţin. Zicea că „Uşor e să ţii socoteală la atâtea zeci de mii de ziare?" Jumară a sărit în sus: — Ce-aud? încearcă numai şi-ţi fac ochii „conici". Şi Filosoful a răcnit: — Dărâmăm magherniţa pe tine, exploatatorule! Sfântul i-a lăsat să vorbească. Când au venit ziarele, a strigat: — Cui îi convine să vândă cu zece la sută, să ia, care nu, nu. Nu-i obligat nimeni. Jumară şi Filosoful au pus mâna pe scaune şi-au sărit la el să-1 omoare. Ala care vorbeşte trei limbi s'a băgat între ei. A chemat toţi. „derbedeii" afară şi a zis: — Aşa nu faceţi nimic. II duce Ia spital, voi. intraţi în puşcărie, şi oamenii lui vând ziarele tot cum vrea el. Aici trebue lucrat cu cap. I-au venit în depozit peste 30.000 de foi. Nu luăm nici unul. Nu-i convine Iui să piardă atâtea ziare. Să fim diplomaţi. Ce ziceţi? Unii din noi n'au vrut. S'au repezit să ia 'ziare. Dar s'a dus Jumară după ei. — Vă cocoşez dacă luaţi. N'a îndrăznit niciunui. 'li ştiu de frică lui Jumară. Aşa am făcut, şi Sfântul şi-acum distribue ziarele tot cu zeciuiala dinainte. Nu i-a mers. De-atunci i se spune ăluia care vorbeşte trei limbi „Diplomatul". Ţi-e mai mare dragul să stai de vorbă cu el. Ne povesteşte câte'n lună şi'n stele. Am învăţat dela el că pământul se'nvârteşte în jurul soarelui, că omul se trage din maimuţă. Că ţara noastră are fel de fel de bogăţii naturale. Asta mai ştiam şi dela şcoală. Da' cine-şi aducea aminte? Să auzi ce spune el despre bogăţiile ţării noastre. Iţi vine să-ţi dai cu. pumnii'n cap când. îl auzi. Zice că bogăţiile astea sunt pe mâinile unor ticăloşi. Fac prinsoare că habar n'ai cui spune el ticăloşi. Ştii cui? Ălora din guvern. Zice că toate guvernele şi toţi bogătaşii sunt nişte ticăloşi. El stă de vorbă mai mult cu Filosoful. Să tragi numai odată cu urechea, să-i auzi ce vorbesc. Eu mereu mă duc lângă ei. Filosoful zice: — Dă-mi mie două zile ţara asta pe mână. Ce ţi-aş mai pieptăna-o! Cu pieptenele des. Aş omorî bandiţii, până la unul. Ca pe păduchi i-aş omorî. Diplomatul e de altă părere: că nu trebue omorîţi ci trebue să ii se ia toată averea, să fie puşi la muncă şi să se stea cu biciul lângă ei ca să n'o ia razna. — Dece să nu-i omori? Eu acuş i-aş omorî! zice Filosoful.Fă-mi rost de-o puşcă şi de cartuşe şi le arăt eu lor; şi pe lighioana aia de rege aş omorî-o. 11* 164 nicuţatănase Mamă, mamă, să-1 audă cine nu trebue... N'ar mai vedea soarele. Da' lui nu-i pasă. Ii înjură pe toţi dela faşă, până la barbă albă. Diplomatul se uită la el şi zice: — Nu faci nimic, Filosofule, dacă-i omori. Asta-i anarhie. — Anarhie, neanarhie. Aşa aş face eu. Iţi trece prin gând că'n Rusia muncitorii au pus mâna pe arme şi au pornit împotriva boierilor? I-au doborît. Acum, ei conduc acolo; şi fabricile, şi totul. Zice că şi statul îl conduc muncitorii. Diplomatul nostru ne învaţă că aşa trebuie să fie şi la noi. Dar cum? Cu poliţia ce te faci? Ce, ea doarme? Mi-e ruşine să-1 întreb pe Diplomat. Toate astea, Diplomatul şi Filosoful nu le spun faţă de toţi derbedeii din bombă. La început mă goneau şi pe mine. Am aflat de unde ştie Diplomatul nostru atâtea. E student. Dimineaţa se duce Ia el, acolo, la „facultate", şi seara vinde ziare să scoată bani, să aibă cu ce trăi. Trebue să plătească nişte taxe la şcoala lui, să-şi cumpere cărţi şi pe deasupra mai trebue să şi mănânce. Bani, de unde? Taică-su, zice Diplomatul, abia poate s'o'ncropească de azi pe mâine, acolo la ei, la ţară. In cărţile alea din care învaţă Diplomatul la şcoală, nu scrie nimic din ce ne spune nouă. Citeşte el altfel de cărţi, d'alea care n'ai voie să le citeşti. Le ţine ascunse. Zice că de-i prind, puşcăria-1 mănâncă. Ce flămândă e puşcăria asta! Mănâncă la oameni şi nu mai vrea deloc să se sature. ★. Ai văzut om să se bată cu douăzeci deodată? Şi tot el să-i trântească la pământ pe toţi? Ptiu! Ce pumn are! Iţi dă una de te-aruncă 'n tavan. Dacă n'ai văzut, hai la cinema şi-ai să vezi! Ai să-1 vezi pe Dick Foran, cow-boy-ul cu vocea de aur şi pumnul de oţel. Mamă, mamă, ce de-a bandiţi bate ăsta ! Aproape pe toţi îi omoară. în câte-un film, e şi Dick Foran bandit. Atunci îi bate pe poliţişti. E dat dracului Dick Foran! Să vii numai odată la galerie, la cinema „Diana", să vezi ce-i acolo. E plină galeria de copii. Toţi vin să-1 vadă pe cow-boy-ul cu vocea de aur şi pumnul de oţel. Să nu mă'ntrebi ce-i în pauză la galerie! Se 'ncinge o bătaie ca 'n filme. Care mai de care vrea să fie Dick Foran. Dă şi 'n stânga şi 'n dreapta, până vine pompierii' şi-i desparte. Aici trebue pompier solid. Altfel o'ncasează şi el. Când ieşi dela câte un film din ăsta, îţi vine să sari pe maşini, să te urci pe acoperişuri, să dai în cine-ţi iese'n cale. Eu strâng din pumni şi-mi pare rău că nu sunt şi eu mai mare să bat ca'n filme. Ei, dar nu ştii ce uşor se poate 'mhogăţi un om. Foarte uşor. La ruletă. Am văzut într'un film din ăsta cum s'a îmbogăţit unul. I-a curăţat pe toţi. Acum e bogat. Are tot ce-i trebue. Da' ştii cum? Făcea el o pungăşie. Pe limba lor se spune că „trişa". Câştiga şi l-au prins „trişând". Da' nu le-a dat banii înapoi. A scos pistoalele şi a plecat spre uşă. Umbla cu spatele, nu-i scăpa din ochi. Cum făcea unul o mişcare, trăgea cu pistolul. Şi la noi, la bombă, s'a 'n tâmpi at o chestie d'astea. O să-ţi spun eu. Am văzut în film cum se'mbogăţeau şi când nu trişau. O groază do bani câştigau unii. De-atunci am început şi eu să joc barbut. Nu poţi să te 'mbogăţeşti, chiar dacă câştigi banii tuturor derbedeilor din bomba noastră; da' de ceva bani tot poţi face rost. Dacă pot, face rost de bani, de ce să nu joc şi eu? Acum să-ţi spun cum s'a'ntâmplat cu scandalul ăla la noi, în bombă. Se'ncinsese un joc, mai ceva ca alea din filme, dar nu de ruletă, de „barbut."' m'am făcut băiat mare 165 Aproape toţi banii ni-i câştigase Rică Jumară. Ii veneau numai duble. iNu ştiu cum vede unu' că Jumară juca cu două perechi de zaruri. Noi dădeam cu o pereche, şi dădeam numai rele; el mai avea o pereche cu care scotea numai bune. Pune ăla mâna pe zaruri... şi de-a ici ţin'te pânză. A'ncepot. — Ge-i cu fetele astea? — Ce să fie? — Aha, sunt „măsluite"! Adică el, Jumară, le meşterise; le pilim nişte colţuri şi când le spargem, ce crezi că era în ele? Argint viu. Asta era băgat în colţuri ca să aibă greutate şi să se rostogolească pe şase-şase sau cinci-cinci. — Zi aşa, umbli cu cioara vopsită? Rică Jumară a pus mâna pe un scaun. Au tăbărît toţi pe el. Şi dă-i, şi dă-i! I-au dat să aibă de 'cheltuială şi i-au luat şi banii. Ne-a venit la fiecare cât am pierdut. Noroc că Rică Jumară n'a avut pistoale. Nu mai vedeam banii... Nu mai sunt derbedeu Dracu' m'a pus să intru într'o seară la restaurantul,, 2 lei". Gândeşte-tc: tocmai într'o seară de leafă, tocmai când lefegiii intră să-şi înnece amarul. Mai aveam câteva ziare de vândut. De cine dau cu ochii, acolo? De nea Albăstroiu. Iţi mai aduci aminte de el? Vecinul nostru. Fac stânga împrejur. Nea Albăstroiu, după mine. M'a văzut! — Traiane! Eu, nimic. — Traiane, n'auzi? Mă apucă de mână. — Ce-i cu tine, Traiane? N'am încotro. — Ce să fie, nea Albăstroiule. Trăiesc. — Trăieşti?! Ăsta-i trai? Tţţ... ce murdar eşti... Vinzi ziare? — Vând ziare. — Ia vino'ncoa! Mă duc cu el la masă. — Ăsta-i băiatul lui Grigore Androne, de care v'am povestit. Uite în ce hal a ajuns! — A scăpat taică-su? întreabă unul. — De unde! face altul. — De ce ai fugit, Traiane, dela Vrăbete? zice şi nea Albăstroiu. — De ce să'nu fug? Nea Albăstroiu s'a uitat lung la unul, a dat din cap şi a mai ţâţâit de câteva ori printre dinţi. — Nu ştiam ce-i cu tine, Traiane. E şi Grigore îngrijorat; asta-i mai trebuia, să fugi şi tu. Te-am căutat peste tot. — De unde ştii, nea Albăstroiule, că-i îngrijorat? — Am fost la el, la „Văcăreşti". — Ce face tata, nea Albăstroiule? — Zace. 0 să-1 judece. Întoarce capul spre ceilalţi. — Pentru un fleac de nimic, îl ţine atâta timp şi-o să-1 judece unii care tură milioane. — Ce să faci, Albăstroiule! Asta-i marfa, ăştia-s banii. — Până când? 166 nicuţă tanase —■ Până când ! — Până când? zic şi eu, ca să mă aîlu'n treabă. — Până ne-o ajunge cuţitul la os. — Traiane, s'a zis cu viaţa asta a ta, zice nea Albăstroiu. Ia-ţi adio dela ea. Bem asta şi mergem acasă. Vii la mine, Traiane. Tot drumul m'a dăscălit nea Albăstroiu. Ştiu eu ce spunea: de meserie, de viaţa asta, şi câte şi mai câte. îmi venea să fug, să mă întorc în lumea mea, a derbedeilor cu care mă învăţasem. Mă gândeam că n'am să-1 mai văd pe Filosoful, pe Diplomatul, pe Burzea, pe toţi ceilalţi. „Ucenic"! Auzi, să mă duc ucenic! Se spune că nici dracu' nu vrea să fie ucenic. Ţi 'ncliipui ce m'aşteaptă! încet, încet, am ajuns în mahalaua noastră. Crezi că s'a schimbat ceva? Aşi! Ici, colo, câte-un „şpraiţ" nou, câte-o casă dărâmată. Câinii, aceiaşi pe care i-am lăsat, şi alţii veniţi poate din altă mahala, unde nu au groapă de gunoi. Groapa de gunoi, bogăţia mahalalei noastre, e mai plină. — Ce te uiţi aşa, Traiane, nu mai cunoşti locurile? mă tulbură nea Albăstroiu. — Le cunosc, nea Albăstroiule! Le cunosc! — Cum a fost pe unde-ai umblat? — A fost bine ! — Păduchii te-au mâncat? — Mâncat, nea Albăstroiule. Trecem pe lângă casa noastră. — In casa noastră cine stă? — Nimeni. Vrea Motoroi s'o dărâme, să ridice una nouă. Tac. Mă gândesc. — Nea Albăstroiule? — Ce-i, Traiane? — Muncitorii noştri dece sunt proşti? Holbează nea Albăstroiu nişte ochi la mine!... Face să-1 vezi! — Cum sunt proşti, mă? Ce ţi-a trăznit prin cap aşa, deodată?! II iau la fix: — Dumneata ştii ee-a fost în Rusia acum vreo douăzeci şi ceva de ani? — Ce-a fost? Şi-i spun. — Revoluţie, bre. — De unde ştii? — Ştiu eu de undeva. — Şi ce mai ştii? — Că pământul se 'nvârteşte, că ne tragem din maimuţă, că ţara noastră e bogată. S'a uitat nea Albăstroiu împrejur. — Şi cu revoluţia ce-a mai fost, măi Traiane? Uite-ne acasă la nea Albăstroiu. Aproape să nu mă mai cunoască tanti Aurica, nevasta lui nea Albăstroiu. — Ia uite pe cine văd! Unde l-ai găsit, Tudorică? Nea Tudorică Albăstroiu îşi scoate haina, îi explică unde m'a găsit. Tanti Aurica încălzeşte un'cazan cu apă, pune leşie. Fac baie. Doamne, ce bine te simţi după o baie! Mi-au dat nişte haine vechi de-ale lui nea Albăstroiu. Stăm de vorbă până noaptea târziu. Acum sunt şi eu om serios. Trebue să mă duc ucenic. Mă culc într'un pat cu saltea. De când n'am mai dormit într'un pat cu saltea ! Am şi vise frumoase! Aşa se cade să trăieşti! m'am FĂCUT băiat mare 16? A doua zi, nevasta lui nea Albăstroiu se duce in oraş s?-mi cumnăre din banii strânşi de mine şi din ce mai pune ea, un costum de basne de cover-cot şi o pereche de tenişi noi. Anghel, frizerul din mahalaua noastră, mă tunete numărul zero. Sunt ca de pe altă lume. Păcat că nu m'ai văzut. îmi stă biae în haine de covercot. Am da to raită pe maidan. Dar nici măcar cu piciorul n'am atins mmgea de cârpă. Ce-s prost să stric pantofii? Să-i murdăresc? Ce s'au mai zgsii copiii, când m'au văzut! — la uite-î pe Traian! — Are haine noi! — Stă cu mâinile în buzunar, ca oamenii mari. — Unde-ai fost, Traiane, pân'acum? Vorbesc cu ei şi nu prea vorbesc. Cine mai e ca mine? Ei nici nu au haine noi, -nici nu- ştiu ce ştiu eu despre pământ, despre bogăţii, despre câte toate. Pun batista jos şi mă aşez pe ea. Se adună în jurul meu şi le povestesc cum un om poate să se bată cu douăzeci de-odată. Le descriu pe Dick Foran, cum cântă el, cum dă cu pumnu', apoi cum e îmbrăcat. — Da' voi credeţi că ei se bat, aşa, cu mâna goală? Au câte unul sau două revolvere. Să vezi ce 'mpuşcă la bandiţi! Da' şerifi, ştiţi ce 'nseam-nă? Mai ceva decât Vrăbete, primarul. Şi şerifii sunt în banda bandiţilor. Se 'mpuşcă între ei. Şerifi cumsecade nu prea vezi. Parcă primari de doamne-ajută, da?! Se bat ca chiorii. Da' cea mai mare bătaie le-o dă indienilor. Omoară la ei, cum ai omorî o furnică. — Şi nu-i închide? — Cine să-i închidă? — Vezi tu casa aia? De pe ea, sare direct pe cal. Merge şi în picioare pe spinarea calului. — Zău?! — Să mor dacă vă mint! — Mai povesteşte! — Da' asta n'o spuneţi la nimeni! . S'au tras toţi mai lângă mine. Au ciulit urechile. — Voi aţi auzit de Rusia şi ce s'a întâmplat mai demult acolo? — Nu, şopteşte tainic Mitică Bădulescu. — Ce s'a întâmplat? Şoptesc şi eu. — S'au ridicat muncitorii, au pus mâna pe arme şi-au doborit pe ăia dela conducere. Acum ei, muncitorii, sunt mari şi tari. — Şi poliţia? — Politie nu mai are. — Zău? — Să mor dacă vă mint! — Nici rege? — Nici! — Nici boieri? — Nici! — Dar ce-au făcut cu ei? — I-au pus la muncă. Stau cu biciul lângă ei, şi când o iau razna»., dă-i... — Pe boieri? — Pe boieri. — Fugi, că minţi! 168 nicuţa tanase Dau din umeri. Zice că acolo muncitorii nu mai sunt aşa ca !a noi, să n'aihă după ce nea apă. Sunt îmbrăcaţi, şi sătui, şi cum e mai bine. — Da' cine conduce ţara, dacă n'au rege ca noi? — Nu v'am spus? Muncitorii. — Păi, ştie cum? — Gam să nu ştie?! Da' tot ce vezi în ţara asta, de cine-i făcut? N'a de muncitori? Şi eu mă fac muncitor. ■ Că suntem cum suntem, am aflat aseară dela nea Albăstroiu. ii întreb şi eu de sănătatea iui Vrăbete. îmi răspund că n'a datdracu'n ai. „Dar o să dea. zice Mitică Bădulescu, dac'o să fie şi la noi revoluţie «a-n Rusia". Mă duc acasă. A venit şi nea Albăstroiu, dela serviciu. îmi spune că mâine de dimineaţă mă duce la un atelier. A vorbit el cu şefii. âîă fac ucenic... Cine mai e ca mine, sunt ucenic ! Nea Albăstroiu cunoaşte pe cineva la biroul de angajări. Mă ia cu el. Vorbeşte cu un om care poartă un halat alb. Nea Albăstroiu îi spune „domnu" :nginer Nicolau". Inginerii sunt oameni deştepţi. Au învăţat carte multă. An avut părinţii lor bani să-i ţină în şcoli. Şi Vrăbete cu nevastă-sa vorbeau în casă că pe Săncîucu, băiatul lor, tot inginer o să-1 facă. „Diplomatul" tot inginer vrea să se facă. Părinţii lui n'au bani să-î ţină. Faceel rost de bani vânzând ziare. L-am auzit de multe ori pe nea Albăstroiu vorbind cu tanti Aurica, nevastă-sa, de inginerul Nicolau. Nici părinţii ăstuia n'au avut bani. O fi vândut şi el ziare sau o fi cărat bagaje în gară. Inginerul Nicolau e un om mărunţel, cu părul aproape alb; şi nu e bătrân. Se spune că părul albeşte când ai necazuri multe. Eu nu cred. Tata are părui negru ca pana corbului. Vasăzică, nea Albăstroiu m'a dus la inginerul Nicolau. — Ăsta-i băiatul de care spuneam, domnule inginer. Inginerul se scoală de pe scaun, vine lângă mine. — Vrei să 'nveţi meserie? — Vreau, domnule inginer. — îţi place? — îmi place, că-i brăţară de aur. Râde şi inginerul, şi nea Albăstroiu, şi se uita unul la altul. •—- Aro paisprezece ani? — Are. — Să-I repartizeze la noi, la lăcătuşerie, se bagă nea Albăstroiu. Scot urechi şi m'a împins spre Bucurescu. — Urcă-te în spatele lui... — Nu mă urc. M'a luat cu forţa. Prima şi a doua am. simţit-o. Celelalte nu. Au iosl grozave primele. M'au podidit lacrimile. îmi venea să urlu, să dau î» cineva. Să dau în oricine. Dar cum? Sunt ucenic. Ucenicul trebue să înghită» d'aia e ucenic. Mi-am muşcat buzele. Am plecat şchiopătând şi-am. trântit uşa. — Traian Androne, am auzit din urmă vocea, comandantului. Mi-am văzut de drum. — Traian Androne, vino'ncoace! Mă întorc. — Aşa se pleacă de lângă comandant? De ce nu saluţi? îmi vine rău. îmi pironesc privirile pe bastonul din mâna comandantului. Cineva a săpat cu briceagul, dealungul bastonului, salutul străjeresc „Sănătate". Ridic mâna în sus şi citesc cât pot de tare: — Să-nă-ta-te! — Sănătate, îmi urează şi comandantul, rânjind. Am ieşit. In urma mea, se aud vaiete. Merg abia târându-mi picioarele. M'AM FĂCUT BĂIAT MARE 177 încep să se desmorţească. Când se desmorţesc, doare mai rău. Plâng. Plângi, şi parcă nu te mai doare aşa. Şi plânsul e bun la ceva. Ajung în atelier. — Unde umbli, mă, nora mă-tii! mă ia în primire maistrul, când da cu ochii de mine. — La ceai, domnule maistru; am luat ceaiul. — Râzi de mine? Dela comandant am luat ceai, iar dela maistru cafea cu lapte. * Un lăcătuş trebue să ştie să pilească. Eu, cum să învăţ să pilesc, daca nu lucrez cu pila? Singurele noastre scule sunt: ciocanul, dalta şi şurupeî-niţa. Atât trebue la montarea uşilor. Dar de'nvăţat să pilesc, tot o să învăţ. Când pleacă nea îspas hai-hui, mă duc la banc, prind un fier în menghină şi trag cu pila pe el. Nea Albăstroiu mai vine câte odată şi-mi arată cum ţin pila. Pila nu trebue s'o strângi tare în mâini, că nu-i bine, nu pilcşte drept. Trebue să laşi aceeaş greutate şi într'o parte şi într'alta, atunci merge. Odată, m'a găsit nea Ispas pilind. — Ce faci, mă, aici? — învăţ. — Brava ! Ia să văd ce pilă ai! Ii arăt. — Cu asta vrei tu să'nveţi?! Du-te la sculărie şi ia una cu dinţii pe stânga. îmi dă o marcă şi mă duc la sculărie. La ghişeu, sunt mulţi care cer scule. Ajung şi eu la rând. — Daţi-mi o pilă cu dinţii pe stânga. La sculărie i-un om mic, un mototol şi vorbeşte pe nas. — Vrei o pilă cu dinţii pe stânga? — Aşa. — Vino'năuntru. Intru. Mă duce după un raft. Apucă un furtun şi'ncepe să-mi care cu furtunul. Mamă, mamă, ce ustură lovitura de furtun! — De ce dai, nea Lică? Mă apucă de urechi şi mă duce la maistrul sculer. — Ce-a făcut? întreabă maistrul. — Vrea o pilă cu dinţii pe stânga. Dă şi maistrul sculer în mine. Zice că nu-i frumos să râzi de un om mare. I-adevărat că nu-i frumos, da' de asta să mă bată pe mine? Mă'ntreabă maistrul cum mă cheamă şi unde lucrez. Ii spun. Dă telefon la maistrul meu şi îl întreabă de ce n'am de lucru. — Du-te la maistrul Albu, îmi spune. Mă duc. Pe drum, mă tot gândesc: mi-am bătut eu joc de nea Lică? Pe nas n'am vorbit, de înjurat nu l-am înjurat. Atunci, ce-o fi? — De ce nu-ţi vezi de treabă, mă, puşlama? Am intrat în altă serie. Mă duce de urechi la nea Ispas. — Umblă aiurea pe la sculărie şi cere pile cu dinţii pe stânga. — Aşa?! Mă trage şi el de urechi. Să mor dacă ştiu pentru ce. Seara, mă întreabă nea Albăstroiu ce-a fost cu mine. Ii spun că m'a trimis nea Ispas să aduc o pilă cu dinţii pe stânga. Şi pe urmă m'au luat la 12 — Viaţa Românească 178 nicuţa tanase bătaie. Aflu că nu există pilă cu dinţii pe stânga. Că Ispas şi-a bătut joe de mine. El îşi bate joc de mine şi tot eu mănânc bătaie. Să tot fii ucenic! Da' cea mai grozavă bătaie am mâncat-o acum câteva zile dela maistrul Albu. învăţasem o şmecherie. Dacă vrei să păcăleşti pe cineva, mânjeşti partea de jos a mânerului dela pilă cu vasilină şi-1 rogi pe ăla să pileasca şi el puţin. Când apucă mânerul în mână, se umple tot cu vasilină. Ce mi-a venit mie? Hai să-1 păcălesc pe Ganea, ucenicul lui nea Vasile Beldeanu. Aveam două pile. Pe una pun vasilină, pe una nu. Când sămăduc să-1 chem pe Ganea, hop, maistrul lângă mine. — Ce faci, mă, aici? — învăţ să pilesc. — Ia să văd, ştii? Iau pila fără vasilină şi dă-i. — Nu aşa, mă puşlama. Uite... Pune mâna pe pila cu mânerul uns şi-o aruncă numaidecât jos. Am mâncat bătaie, dar zău dacă mi-a părut rău. Slavă domnului, am scăpat de nea Ispas. A dispărut nea Ispas. Toţi ucenicii îşi fac cruce. Eu lucrez iar cu nea Albăstroiu. Aici învăţ meserie. Mă pune nea Albăstroiu Ia de toate. Fac şi scări de remorci. Montez şi aripi la maşini, lucrez şi la banc. De toate lucrez. Cel mai frumos e să pui baloturi la uşile maşinilor, ale camioanelor. N'ai văzut cum e un balot la o uşă? N'ai văzut, nici nu poţi să vezi, că balotul e pe dedesubtul tablei. Uşa e îmbrăcată cu tablă. Ce crezi că ţine tabla? Balotul. Pentru ca să-1 faci, trebue dibăcie. Eu i-am prins dibăcia. II aduc cum îmi trebue din ciocan. Pui balotul pe un fier şi baţi în el cu şmolul ciocanului. Balotul se lăţeşte şi se îndoaie cum vrei. Sunt doctor în asta. Dă-mi un balot, un fier şi-uo ciocan să-ţi arăt şi ţie. într'o zi, tocmai când făceam un balot din ăsta, văd că vine unul dela birouri şi pune un afiş pe uşe. S'au strâns toţi muncitorii şi-au început să murmure. Am citit şi eu. Scria: „începând de azi, ziua 12, luna Februarie, anul 1940, toate secţiile vor lucra 6 ore pe zi". Toţi muncitorii murmură. .•— Asta-i bătaie de joc. —- Să mergem la ei. — Să nu ne lăsăm călcaţi în picioare. Vine nea Albăstroiu. Citeşte şi strigă şi el: — Fraţilor, lăsaţi toţi lucru, lăsaţi sculele jos! Toată lumea aicif Nu mai lucrează nimeni! Iţi mai aduci aminte? Ca atunci, la bombă, când n'am vrut niciunul să mai vindem ziare. Se adună toţi. Nea Albăstroiu s'a urcat pe banc. — Fraţilor, să nu ne lăsăm duşi de nas. Patronii vor să crăpăm de foame. Până unde să strângem cureaua? Vine şi maistrul. Ţipă: — Treceţi la lucru! Muncitorii îl huiduesc. — Huo ! Huo! Ii e frică mristrului. Pleacă. Fuge la birouri. Nea Albăstroiu zice: •— Haideţi la director. Nu primim. Mergem după nea Albăstroiu. Ies muncitori din toate secţiile. Toţi sunt necăjiţi. Toţi înjură. Am ajuns în faţa birourilor. Directorul a şi aflat. Iese la noi. M'AM FĂCUT BĂIAT MARE 179 — Ce-i cu voi? se răsteşte. O, ce director! Are cioc alb şi pantofi lăcuiţi, cu scârţâietorî. — Vrem opt ore de muncă! a strigat nea Albăstroiu. — Alegeţi o delegaţie de 6 oameni să mergem la mine, în birou, să discutăm; restul la treabă. —Nu alegem nicio delegaţie! strigă muncitorii. Vrem 8 ore! Nu ne-ajung ca să trăim nici banii pe opt ore! Nu mai lucrează nimeni! Directorul se urcă pe scări. Mişcă din mâini: — Domnilor, treceţi la lucru. — Nu trecem! strigă muncitorii. Strig şi eu: — Nu trecem! Directorul îşi netezeşte bărbiţa. Stau aproape de el. Miroase bine. A parfum. — Bine, domnilor, fie! Treceţi la lucru. Nea Albăstroiu se urcă pe o ladă şi ţipă. — Fraţilor! Nu vă împrăştiaţi! Ce garanţie aveţi c'o să lucrăm opt ore? Mă gândesc: „Dece n'o fi bine să lucrezi numai şase ore?" Mi-aduc aminte de cuvintele lui nea Bourcanu: „Nu ne-ajung nici banii pe opt ore". Până la urmă, mergem toţi la lucru. Bupeni afişele. Peste o săptămână ne face iar 6 ore.i Ajhnceput să pârâie şandramaua Astăzi, a venit la nea Albăstroiu un sudor care lucrează în atelierul vecin. Petrică îl cheamă. Vine din când în când pe la nea Albăstroiu şi vorbesc. De mine nu se feresc. Vorbesc şi în faţa mea. Mă cunoaşte bine şi nea Petrică. Dar chiar orice nu vorbesc ei în faţa mea. Se întâlnesc, mi se pare, şi în altă parte. Astăzi, zice nea Petrică: — Albăstroiule, a început să pârâie şandramaua. — Pârâie, pârâie! „A început să pârâie şandramaua". Ce-o mai fi şi asta? — Ai auzit ce-i afară? mai zice nea Petrică. — Ce e? — Habar n'ai! Îmi caut de lucru pe-afară. Iau un ciocan şi o daltă şi mă fac că am de demontat o piesă dela o maşină stricată. Ies în curtea fabricii. Muncitorii sunt necăjiţi. Se plimbă de colo până colo. Ce-o fi? Asta să însemne ceva? Vorbesc muncitorii între ei. — L-a pus pe făraş pe Carol. Adică şi-a luat Carol catrafusele. Pe Mihai, o să-1 punem noi pe făraş! Ptiu! Carol e regele, marele străjer. Mihai e voevodul. De ei e vorba. Pe Carol l-a luat dracu'. Pe Mihai o să-1 ia. Aşa mai zic şi eu. Dau fuga la nea Albăstroiu. îmi iese în drum nea Ispas. El, nea Ispas, cu pistol. Mă opresc. Mai sunt vreo câţiva pe lângă el. Merg spre birouri. Nu sunt mulţi. Nea Ispas ăsta e îmbrăcat într'o cămaşe care nu e băgată în pantaloni. Cămaşa verde. Are nea Ispas o curea pe după gât, ca ofiţerii. Mă duc în urma lor. Mamă, mamă, ce fac ei din birouri! Dau cu fotografia lui majestatea sa regele de pământ. Nu le e frică de nimeni. Ei sunt mari şi tari. Funcţionarii nu zic nimic; se uită năuci unii la alţii. Nici ei nu ştiu 12* 180 nicuţa tanase ce este. In locul lui Carol, ăia ai lui nea Ispas îl pun pe Mihai şi pe unul pe care nu-1 cunosc. Are şi el cămaşă verde scoasă pe dinafară. Prafu' s'a ales de Carol. Geamul e tot ţăndări. Fotografia, harcea-parcea. A rupt-o Ispas bucăţi, bucăţi, şi a băgat-o la coş. Mihai şi ăla cu cămaşa scoasă, se uită de acolo, din cui. Las' că. le vine şi lor rândul. Alerg la nea Albăstroiu. — Unde ai fost, Traiane? — Nea Albăstroiu, e revoluţie! Nea ispas, cu revolverul taie şi spânzură, !a birouri. — Ei, pe dracu' ! — Zău, nea Albăstroiule, am văzut eu! — Ce-ai văzut? — Am văzut cum a dat cu Carol de pământ şi a pus pe Mihai şi pe încă unu'. — Au dat jos un drac şi-au pus doi. Mă uit la nea Albăstroiu, zăpăcit. Nu ştiu ce să mai zic. Vine maistrul. — Iar staţi la taifas? Nea Albăstroiu nu răspunde nimic. Pune mâna la lucru. Ii ajut şi eu. Nea Albăstroiu e necăjit. Ce-o fi păţit? Maistrul se uită la mine cum desfac un şurub. — Aşa se strânge, boule! La stânga se desface! Trag de cheie la stânga. — Unde ţi-e gândul, boule? — La tine, măgarule, zic, da'n gând; poţi să zici tare? A trecut ziua asta de lucru. Curăţăm bancul, sculele şi plecăm spre casă. Ce-i pe străzi!... Oameni în cămăşi, ca ăla din tablou, cu părul vâlvoi cântă: „Ţara, căpitanul şi arhanghelul din cer". Cântăreţii măiă.şăluiesc prin mijlocul drumului încolonaţi ca soldaţii. Muncitorii ieşiţi din fabrică merg grăbiţi spre casă. Sunt posomoriţi. Ne ducem acasă. Nea Albăstroiu e şi el posomorit. — Miroase a praf de puşcă, nevastă. Asta în loc de bună-seara. După aia ne dă multe să înţelegem nea Albăstroiu. Ţara o conduc legionarii. O să fie război. Ţara a început să se pregătească, şi mai şi, de război. Ce vis am avut eu în noaptea aia! Doamne, doamne! Parcă eram mai mare şi militar. Cu puşcă, cu raniţă, cu cască. Se făcea că era război. Război de-adevăratele, ca'n filme. Inamicul trăgea cu tunul. Inamicul era în partea ailaltă a casei noastre; în partea asta eram noi. Aveam şi noi tunuri. Trăgeam unii în alţii, cât puteam. Dincolo, se făcea că erau copiii lui Vrăbete, ai lui Motoroi, ai lui Stănescu şi alţii. Aici, noi, adică eu, Nicuşor, Mitică Bădulescu, mulţi. „Hai să năvălim peste ei" zic Ia ai mei. Şi s'a încins o bătaie!... Inamicul se ferea să nu se murdărească. Avea haine noi şi-i era frică, parcă, să nu-1 bată mama că se duce acasă cu hainele murdare. Nouă nu ne era teamă de asta. Praful s'a ales de tunurile şi tancurile inamicului. Am fugit după inamic până în faţa brutăriei lui Motoroi. Până în bârlogul lui. Şi de-acolo, am început să batem în el mai cu foc. Până s'a dat jos din vitrina prăvăliei... Cine crezi? Rizoiu, şeful de post, cu o groază de jandarmi după el. A început să ne înjure şi să vină spre noi. „Ce facem, băieţi?" am întrebat armata mea. „Pe el!" Am năvălit pe el. Să fi văzut cum fugea Rizoiu cu jandarmii după el! O parte din jandarmi au trecut de partea noastră. Am intrat chiar în postul de jandarmi. „Mai baţi oamenii, Rizoiule? 11 mai baţi pe tata?" „Băieţi, să mergem şi la Vrăbete! Am eu. o socoteală cu el. Mergem m'am făcut băiat mare 181 să-1 facem înger". Eu, parcă eram comandant. Am strigat trompetistului să sune adunarea. Dar trompeta a făcut ca ceasul. — Scoală, Traiane, a zis trompeta pe urmă, cu vocea lui nea Albăstroiu. Dacă ai şti ce rău mi-a părut c'a fost vis! Nea Petrică e periculos Aia despre care ziceam eu că-i revoluţie n'a fost revoluţie. A fost „lovitură de stat". Legionarii au dat „lovitura". Muncitorii spun că n'o să dureze mult asta. C'o să se întâmple sigur ceva. S'a şi întâmplat. S'a întâmplat o grozăvie. E rebeliune. Prăpăd. Treci pe stradă, dacă ai curaj. Trage armata în tine, ori legionarii.Antonescu vrea să-i dea gata pe legionari.Antonescu e un general care a pus mâna pe armată. — Cine-o să fie mai tare, nea Albăstroiu? — Generalul, zice nea Albăstroiu. Are armata şi d'aia sunt nemţii cu el. Aşa a fost; s'a zis cu căpitanul. Acum umblă alţii din loc în loc, dau cu tabloul căpitanului de pământ şi-1 pun pe general. Oamenii spun, dar în şoaptă, că l-au avansat pe căpitan. L-au făcut dintr'o dată general. Acum Antonescu. şi Mihai sunt mai mari. Am învăţat şi-un cântec despre ei: Antonescu şi Mihai. Ne dau pâine cu mălai, Apoi ne trimit în rai. E mai lung, da' nu ştiu decât atâta. In schimb, ştiu bine alte lucruri. Dacă vrei, îţi montez singur nişte aripi la maşină. Şi scările pot să le montez. Nu-i mare lucru. Am învăţat, cu toate că nu ştiu nici să cânt, nici să fluer şi nici soră n'am. Şi să pilesc am învăţat, fără pila cu dinţii pe stânga. Am să învăţ şi sudura; e şi asta meserie frumoasă. Mă duc câte odată la nea Petrică. Îmi dă aparatul să sudez cu el. Un lăcătuş toate trebue să le ştie. Altfel e cârpaci, nu lăcătuş. Acum muncitorii sunt şi mai posomoriţi. N'au niciun chef de lucru. Să-1 vezi pe nea Albăstroiu. — Ce-i cu mata, nea Albăstroiule? N'are timp să-mi răspundă. II strigă maistrul. —-Albăstroiule, hai până la direcţiune! Se duce cu maistrul. Supărat mai e! Mă gândesc: ce-o fi având direcţiunea cu el? După un timp, vine maistrul cu unul bine îmbrăcat. Mă întreabă: — Care-i dulapul de haine al lui Albăstroiu? Mă uit mirat la ei. Toţi muncitorii se uită. — Tu n'auzi? Care-i dulapul lui Albăstroiu? Să i-1 arăt, să nu i-1 arăt? Tot una e. — Ăsta-i? —- Dă-mi un ciocan şi-o daltă. Au scos lacătul cu belciug cu tot. Tot dulapul I-au cotrobăit. Au întors pe dos buzunarele hainelor. Ce caută? Au luat hainele cu ei, la birouri. Mă ţin şi eu după ei. In faţa birourilor e trasă o maşină. Un „Buik". După vreo jumătate de oră, iese nea Albăstroiu între doi indivizi. II îrnbrân- 182 nicuţa tanase cesc în maşină. Pe urmă trece maşina pe lângă mine, în viteză. TJnde-l duc şi pe el? Nu trebue să plâng. Acum sunt aproape calfă. Calfele nu plâng. Mă întorc în atelier. Toţi se uită la mine. Vine şi nea Petrică. — Dacă te cheamă şi te întreabă ceva, zice nea Petrică, o faci pe prostul. Nu înţeleg mai nimic. Cine să mă cheme? Ce-o să se aleagă de nea Albăstroiu? — Traiane, aud vocea maistrului. Vino cu mine! Ne îndreptăm spre birouri. Mă gândesc la nea Petrică. Mi-e frică da' nu prea tare. Intrăm într'un birou. — Şezi aici, mă pofteşte ăla bine îmbrăcat care venise după hainele lui nea Albăstroiu. Ia loc şi dumneata, maistre. Stai jos, puştiule... Cum te cheamă? — Traian Androne. — Câţi ani ai? — Merg pe şaisprezece. — Mulţi înainte! Ce meserie înveţi? — Mulţumesc, zic eu politicos. Lăcătuşerie. Îmi pune întrebări şi învârteşte pe deget o legătură cu chei. Maistrul şi-a scos o ţigare. Aprinde şi celălalt una. — Iţi place meseria? — îmi place. — Tatăl tău unde lucrează? — Nu lucrează nicăieri. — Dar ce, e rentier? — Nu, e student. Se uită unul la altul. — Aşa tânăr e? — Nu e aşa tânăr, dar acolo primeşte de tot soiul. Le plăteşte şi întreţinere. — Unde? — La Văcăreşti. Maistrul îi spune ăluilalt ceva la ureche. —- Dar ce-a făcut? — A furat pâine şi haine pentru mine. Omul îmbrăcat bine învârte la cheile alea ale lui. — la spune, Traiane. Albăstroiu vorbea cu tine? — Vorbea, sigur că vorbea. — Şi... ce-ţi spunea? Stai, domnule, că-ţi arăt eu! — Să-i aduc scule, dalta, ciocanul... ce mai avea nevoie. — Altceva? întrebă ăla, răbdător. — îmi spunea câte trebuie să ştie un lăcătuş bun. — Venea cineva pela el? — Venea. — Cine? — Foarte des pe nea.... A făcut ochii mari ăla. Şi maistrul a făcut ochii mari. — Cine venea foarte des? — Venea des domnul maistru. Dumnealui. Ăla bine îmbrăcat se ridică în picioare şi se plimbă de colo până eolo. E nervos. — Altcineva nu venea? — Venea în fiecare zi un om dela poartă. M'AM FĂCUT BĂIAT MARE 183 — Portarul? — Nu. Unul care stă mereu la poartă. — Şedea mult de vorbă cu Albăstroiu? — In fiecare zi. — Aşa! Nu ştii cum îl cheamă? —- Mi se pare că nea Ilie. Ilie. întoarce capul spre maistru. — II cunoşti, domnule maistru? — Care Ilie, Traiane? Ala dela ceasul de pontat? — Da. — Bine. Şi tu n'ai tras niciodată cu urechea ce zicea? — Ba da. Că zicea tare. — Ce zicea? — Să se ducă nea Albăstroiu la poartă, că i-a venit nevasta cu sui'ertaşul cu mâncare. Se uită chiorâş la mine. Se uită şi maistrul. — In afară de Ilie, cine mai venea? — Veneau mulţi din secţie, după scule, după — — De Petrică, ăla dela sudură, nu-ţi aduci aminte că venea, se bagă" maistrul. Acum, mi-e frică deabinelea. îmi vin în cap cuvintele lui Nea Petrică; „A început să pârâie şandramaua". „0 faci pe prostul". Aici i-aici! — Venea. — Des? — Nu aşa des. — Stătea mult? — Nu aşa mult. — De ce venea? — Eu ştiu? Vorbea şi el cu nea Albăstroiu. — Şi ce zicea? — Zicea nea Petrică odată că ăia sunt nişte bandiţi ordinari şi dacă ar avea o putere, pe toţi i-ar băga la puşcărie, sau i-ar omorî el cu mâna lui. Şi nea Albăstroiu zicea că şi el ar face la fel. I-ar strânge de gât. — Pe cine? — Cum pe cine? — Pe cine spunea c'ar strânge de gât? — Pe băcani, că-i încarcă Ia socoteală. Zicea nea Petrică că făcuse o datorie de o sută cincizeci la băcanul lui şi, la plată, a văzut că are o sută nouăzeci de dat. Ăluia bine îmbrăcat parcă i s'a făcut rău. Se aşează din nou pe scaun. — Dar despre comunişti, despre Rusia, nu i-ai auzit niciodată vorbind? Tot nu s'a învăţat minte. — Nu. — Nici pe alţii nu i-ai auzit vorbind despre comunişti? mai încearcă. —- Ba l-am auzit pe maistrul. Pe dumnealui. Zbiera la unul, zicea că-i comunist. Ăla se uită aiurit la mine. — Pleacă ! In clipa când ajung la uşă, aud vocea maistrului: — Şi totuşi Petrică e periculos. — O să-i facem o percheziţie. Trântesc uşa. O să-i facem o percheziţie. E „periculos"! Mă duc în atelier. 184 NICUŢATANASE — Dece te-au chemat, mă? întreabă lucrătorii. — Să dau examen, vor să mă scoată calfă, le răspund în doi peri. Mă gândesc cum să-1 anunţ pe nea Petrică. Iau o sculă, îi rup suportul şi mă duc cu ea Ia sudură. — Nea Petrică, m'a chemat unul şi m'a descusut. — Ce-a vrut? — Se interesa ce vorbeai cu nea Albăstroiu. — Ai spus? întreabă şi el, aşa. — Ce, eram nebun? Vezi, c'o să-ţi facă percheziţie acasă ! — De unde ştii? — I-am auzit vorbind. — Las' să facă! Tot n'au altă meserie!.. Bine, mă, Traiane! — şi-mi trage una după ceafă — Cum de-ai rupt suportul? Dece nu eşti atent? Hai, treci să-1 sudezi! se răsteşte nea Petrică la mine. Abia acum bag şi eu de seamă că e venit unul lângă noi. Sudez suportul şi mă întorc în atelier. A venit şi maistrul. — De astăzi, lucrezi cu Nistorescu. Nistorescu, ia-1 în primire! Iei şi lucrul lui Albăstroiu. Ajung acasă. Tanti Aurica, nevasta lui nea Albăstroiu, stă cu capul vârît în pernă şi plânge. La noi în casă, toate pe dos. Totul răsturnat. Prăpăd. Tablourile sparte pe jos, pernele sfâşiate, îngrămădite în mijlocul casei. Salteara, cu paiele scoase. Fulgii din perne plutesc prin cameră. — Nu mai plânge, tanti Aurica. Aproape că aş plânge şi eu. — Ce-a fost aici, tanti? — Percheziţie, îmi spune printre suspine. Mi se dă o sarcină Lucrătorul cu care lucrez acum, e un om posac. Nistorescu îl cheamă, Nistorescu Dumitru. Dacă îl întrebi, îţi vorbeşte; dacă nu, tace. Parcă'n fiecare zi îi moare cineva, aşa-i de mohorît. Lucrez de câteva luni cu el, da' nu l-am văzut niciodată râzând. E mai mult mecanic, decât lăcătuş, repară maşini. învăţ dela el şi mecanica. într'un rând, când am vrut să presez la loc un rulment, i-am spart carcasa. Tu n'ai ideie ce-i asta. Carcase de rulmenţi din ăştia, greu se găsesc. Nu ştiam eu s'o scot la capăt. Până şi să fug din fabrică m'am gândit. Nea Nistorescu a ieşit ca din pământ, lângă mine, — S'a spart? Am strâns umerii ca de bătaie. — Nu-i nimic, d'aia sunt făcuţi: să se spargă. Parcă mi-a dat cu ceva în cap, aşa mă uit la el. — Dacă întreabă maistrul, îi spui că la demontare era spart. Las' să stea maşina pe butuci până-i găseşte altă carcasă. A vorbit şi el odată mai mult, cu mine. Cu nea Petrică mă întâlnesc mai mereu, încă nu l-au arestat. Astăzi a venit pe la noi prin secţie şi mi-a spus să-1 aştept la poartă când s'o termina lucrul. II aştept Ia poartă. Trece pe lângă mine şi-mi şopteşte să merg în urma Iui. Stau puţin şi-o pornesc după el. Pe-a doua stradă, îmi spune: — Te duci în Piscului, la numărul 6. Neapărat trebue să ajungă plicul ăsta acolo. Scoate din buzunarul dinăuntru al hainei, un plic îndoit în patru. — Ai grijă! In caz de e ceva, îl mănânci! Auzi? Cum ajungi acolo te M'AM FĂCUT BĂIAT MARE 185 uiţi bine în jur, baţi de trei ori în geam, aştepţi puţin şi întrebi: „Aveţi o broască de reperat?" Dacă-ţirăspunde „trebuie o cheie", dai plicul. Strada Piscului 6. înţeles? — Piscului, şase. — Ascunde bine plicul! Mă bate pe spate şi mă petrece cu ochii până nu mă mai vede. Mă uit mereu înapoi să văd dacă nu cumva mi-a luat urma vreunul. Spun în gând: Piscului, şase. Aveţi o broască de reparat? Trebuie o cheie. „Ce comoară oi fi ducând eu în strada Piscului? Vasăzică eu, Traian Androne, am un plic, pe care în caz de ceva trebuie să-1 mănânc. Lucru mare! Când trec pe lângă un sergent, mi se face inima cât un purice. Strâng pumnul şi mai tare. Ca să-1 ocolesc pe unul, o iau prin mijlocul străzii. — Ei, puştiule, aud o voce. întorc capul. — Sergentul! Să scot plicul din sân să-1 înghit, să nu-! scot? — Mergi pe trotuar, ca oamenii. Sau îi fi vreo maşină? Mă urc pe trotuar şi grăbesc pasul. Acum, aproape că gonesc. Vântul bate din faţă. Tremur, dar mi-e cald. Vântul cu stropi de ploaie îmi izbeşte obrajii şi-mi flutură scurta. Trag basca pe frunte şi fug mai departe. Deodată văd în faţa ochilor stele verzi. M'am izbit nas în nas cu o femeie care-a ieşit dintr'o băcănie, cu o sticlă în mână. Sticla s'a făcut ţăndări. Până să se desmeticească femeia, am luat-o din Ioc. Trap. — Derbedeule! Alergi ca nebunii! Cotesc după primul colţ. Mi se pare că fug unii după mine. că strigă şi mă întreabă ce am în sân. Parcă nici să fug nu mai pot. încetinesc pasul. „Strada Piscului". Caut numărul şase. O casă cu curte. Stau câteva clipe la poartă, mă uit în dreapta şi'n stânga şi bat de trei ori cu putere. Se deschide un geam şi apare un cap cu părul cărunt. Strig, gâfâind: — Aveţi o broască de reparat? Cel dela geam se uită o clipă la mine, clipeşte din ochi şi-mi răspunde încet: — Trebue o cheie. Tac. — Vezi că are poarta un cârlig pe dinăuntru. Bagă mâna şi dă-1 într'o parte... Mă reped în curte. Pipăi plicul din sân. E ud. îmi şterg picioarele şi intru. Cine crezi că rn'aştepta în odaie? Nea Albăstroiu. De bucurie, ţip. — Nea Albăstroiule, nea Albăstroiule... — Bună-ziua, Traiane. Ai adus plicul? II dau. — Pentru dumneata e? — Da! Apucă plicul, îl desface, scoate din el o bucată de hârtie. întind şi eu gâtul. Acum, dacă l-am adus... Nu e scris nimic pe hârtie! E hârtie albă, curată, de maculator, Mă gândesc că nici pe plic nu scria nimica. Nea Albăstroiu rupe în bucăţele şi hârtia, şi plicul, şi le aruncă'n foc. Mă bate pe umăr, zice: — Ei, Traiane, ţi s'a dat şi ţie prima sarcină. Mi s'a dat o sarcină? ! Ce fel de sarcină? Să aduc o bucată de hârtie albă pe care s'o pună pe foc? Prin câte am trecut, ce frică mi-a fost, cum i-am spart sticla bietei femei,ce bucurie-am avut când am auzit „trebuie o cheie",.. Toate astea pentrucă duceam o comoară de hârtie albă. 186 fJICUŢA TANASE — Cum mai merge, Traiane, cu cine lucrezi? — Cu nea Nistorescu. — Bun băiat? Ce mai nou pe la atelier? Au mai luat pe cineva? Pe-acasă ce mai e? — Au mai luat. Pe-acasă-i bine. — Mai plânge Aurica? — Plânge. Întreb şi eu: — Cum de eşti liber, nea Albăstroiule? Nea Albăstroiu nu răspunde. Mă trage lângă el, mă apucă de după umeri şi mă strânge tare. — Ei, acuma pleacă. Nu-i spui decât Auricăi de mine. Da' deplicnu-i spui nici ei. De-acum eşti om mare, Traiane. Noroc! Dau mâna. Plouă mai tare. Vântul isbeşte cu furie ploaia de zidurile caselor, de geamuri. Merg domol. îmi scot basca de pe cap. Mă gândesc: pentru ce-a trebuit? ă duc bucata de hârtie? Norii se izbesc cap în cap şi de acolo,de sus, trântesc peste mahalaua noastră, potop de ploaie făcătoare de noroi. îmi trag bocancii'n picioare, îmi îmbrac scurta şi-mi ridic gulerul. . — Unde te duci pe potopu-ăsta, Traiane? mă întreabă tanti Aurica. — Am treabă, — Nici dumineca nu stai să te odihneşti? — Trebue să mă duc. Câinii nu se văd şi nu se aud. Şi-au găsit şi ei adăpost pe undeva. Gâştele şi raţele lui Vrăbete sburdă în băltoacele din mijlocul străzii. — Da' dă şi dumnezeu ăsta la apă.... — Să crească noroiul! — Dar ce-aţi vrea să dea dumnezeu? Ploaie cu cârnaţi? Bine că-ţi dă apă, să nu mori de sete, vorbesc oamenii care se feresc de şiroaie sub şopronul lui Vrăbete. Merg prin ploaie. Sunt ciuciulete. — Un'te duci, mă Traiane? strigă după mine unul de-acolo. Vin'aici f Eu râd. — Lasă-mă frate, să mă răcoresc. Prea m'am încălzit în casă. — Aveţi lemne, ce vă pasă ! -— Suntem plini de ele ca broasca de păr.' Grăbesc pasul. La ora trei, trebuie să fiu într'un loc. Mă întâlnesc cu nea Petrică. E vorba de o nouă „sarcină". Atât mi-a zis: „La trei, eşti acolo. Nu spui la nimeni". E trei fără un sfert. Bat dela un capăt Ia altul strada aglomerată. Se face şi trei. Ca din pământ, se iveşte nea Petrică. Mă duce pe nişte străzi întortochiate. Ascult ce zice nea Petrică. Zice că ţara e în prag de război, că Hitler al Germaniei şi hitlerii noştri vor s'o împingă într'un război împotriva muncitorilor din Uniunea Sovietică. Zice că şi tata e la închisoare, că nea Albăstroiu se ascunde, că tanti Aurica şi cu mine n'avem lemne şi pâine. Şi eu le ştiu astea. — Vii cu noi, Traiane? Ai văzut şi tu că nu-i uşor. îmi vâjâie capul. Cum îmi zicea nea Albăstroiu în ziua când s'a cion- M'AM FĂCUT BĂIAT MARE 187 dă nit cu tata ? „O să se ducă dracului toţi Rizoii şi Motoroi i ăştia. O să umbli pe la şcoli şi o să te faci băiat deştept..." Iacă, tată şi nea Albăstroiule, că şi fără să umbli pe la şcoli, poţi să ajungi băiat deştept... — Viu, nea Petrică. Nea Petrică mă apucă de mână. Ieşim în Calea Griviţei. Îmi spune unde fcrebue sa merg şi cu cine o să mă întâlnesc. îmi dă şi o parolă. De-acum sunt om mare, nea Albăstroiule. IN ANTICAMERĂ Mă all un anticameră la şef. Prezentă secretara. Lipsă el. Aştept şi eu ca ceilalţi, fără chef, Şi fac acum reflecţii, fel de fel. Când cineva lipseşte dela post Şi cineva acesta e mai mare, Absenţa lui nu este fără rost: înseamnă că o sarcină mai are. O sarcină înaltă, negreşit, — Prezent în zece locuri nu se poate, Când omul e atât de preţuit Absenţa lui e deci o calitate. De-a ceea cu sfială când te duci Şi'ntrebi de el pe cel ce te primeşte Cu ifose ţi se răspunde-atunci: — Tovarăşe, nu vezi că azi lipseşte? Şi dacă totuşi imprudent insişti Bine'nţeles, cu mullă cuviinţă, Ţi se răspunde-atunci cu ochi piezişi: — Tovarăşe, acum e'ntr'o şedinţă. Şedinţa? 0, mai poţi să spui ceva? Şedinţa e a toate salvatoare! Când dela post lipseşte cineva Şi cineva acesta e mai mare. Eu nu zic că şedinţele sânt multe Şi car putea să fie mai puţine. Chiar dac'aş zice, cine să m'asculte Când Maiacovschi-a spus-o mult mai bine in anticamera 189 Dar aşi adăuga cu mult respect C'acest răspuns banal, stereotip, întotdeauna mi-a părut suspect. In contra lui eu protestez şi lip. Nu sânt şedinţe-atâtea cât se spune La telefon că sânt, cu voce dură, Sau oii iar mieroasă, — pentru a nu pune Pe unii şefi în mare'ncurcălură. Şedinţa e o muncă colectivă, Considerând-o eu prea însemnată Ca printr'o invocare abusivă, Să fie astfel minimalizată... Când cel care lipseşte e mai mic, Tovarăşii lui buni au alt sistem. Iţi dau răspunsul iute, ca nimic: — Tovarăşe, acum e pe teren. Dacă „şedinţa" este cât de cât Un lucru ce se poate controla, „Terenul", ăsta, nu e nici atât, El e pierdut în spaţiu, undeva. Formula însă, mi se pare mie, S'a cam uzat de multă repetare. E deci nevoie şi de fantezie Printre atâtea lucruri necesare. De-aceea eu, din coiful meu modest, Aş vrea să fac aceste observaţii: Util, desigur, este şi-un pretext, Dar se impun şi-aicea... inovaţii. Figuri ale regimului bargheto-moţterete. DOMNUL AVOCAT Cu bastonu-i de ivoriu De acas' până'n pretoriu Face-un ceas: e fapt notoriu. Ba o chestie urgentă, Ba popas la o clientă, Ba o ţuică excelentă. Dacă-i vine ameţeală, 11 ia iute — ca din oala — Limuzina personală. Favoriţi prelungi şi conici, Scurt — butuc cu ochi ironici, Gros ca pravila lui Donici. Guler Tache şi-o guriţă Roşie ca o scufiţă Şi-o mustaţă'n furculiţă. Servieta veşnic plină; Codexuri cu scoarţă fină, Suluri albe de velină. Pe velină — contestaţii Călre nalte destinaţii (Tribunale, Curţi, Casaţii). Ba „fericea noastră eră", Ba „eroare grosieră" Ba că „echitatea speră". Litere cu mari cerdacuri, Formulare—lip cu leacuri Şi reţele pentru fleacuri. DOMNUL AVOCAT O întreagă farmacie De principii pe hârtie, Ca pe-un raft de prăvălie. Sub adresa dumisale Parcă i scris în rotocoale: Furnizor curţii regale. El manist, ducist un frate, Fii gardişti (idem. nepoate) Pentru eventualitate. Pledoaria-i precum darul: Rumeior de-i onorarul, Vorba-i dulce şi cu carul. Dacă punga nu-i prea grasă, Ochiul fulgeră a coasă, Vorba-i scurtă şi gheboasă. Praxă şi înţelepciune! Da, monoclu n ochi se pune Pentru onorarii bune. Asul barei! Asul barei! După el, în goana mare, Secretari şi secretare. Dudue sub el pământul Inlră'n săli cum intră vântul, Cere peste tot cuvântul... — Maxima cu agravantă... (Repezit pe-a vorbei pantă, Dă din mâni şi-i arde-o poantă). Onorata Curte râde; Guri crispate ca de gâde, Galbene danturi, şi hâde. Dincolo de bară, nime Nu zâmbeşte din mulţime — Nici atâta, o câtime! — Pentru-aceşti grevişti de faţă, închisoare pe viaţă! (Şi se trage de mustaţă). Pentru ceilalţi ocnă, moarte, Dacă moarte scrie'n carte! (Şi frizura şi-o desparte). 192 NICOLAE ŢAŢOMIR Domnii magistraţi în robă II ascultă şi-i aprobă Vorbele tunând o tobă. Obiectivi cum sunt, se scoală, Intră'nlr'o odaie goală La cafea şi la regală. Foarte obiectivi, fireşte, Fiecare se gândeşte, La moşia-i prinsă n cleşte. Şi cum toţi o vor mai mare, Toţi pronunţă din picioare Cea mai aspră condamnare. Domnul avocat se'nchină; Da, justiţia-i divină, Pentru cei cu punga plină. ...Domnul avocat coboară Şi cum sade lângă scară Ca o piatră grea de moară, Umbra gardului în soare Lasă peste domnul mare Gratii negre de'nchisoare, Umbre lungi, prevestitoare... PETRE SOLOMON ÎNSEMNĂRI DELA BiCAZ BĂTĂLIA DIN INIMA MUNTELUI Comanda scurtă, răspicată, O dă un tânăr cu cojoc. E comandantul de brigadă, — Porunca sunt*'aprig: „Foc!" Duşmanul e în faţă: — un munte, Iar oastea — sute de flăcăi. Când ies din schimb cu slengu'n frunte, Pârcă-s izvoare noi în văi. Da, totul aminteşte frontul: Tranşeea, armamentul greu Care deschide orizontul In mina fără minereu. încet, duşmanul se retrage. Cu greu cedează. încolţit, Se opinteşte, geme, rage Ca un balaur de granit. Ades, de ciudă lăcrămează. Se strânge apa pe sub bolţi, Dar tinerii înaintează. Duşmanul dă din colţ în colţ. Din două părţi e strâns, ca'n cleşte — Şi nu-i scăpare pentru el. Munte cu munte se'niâlneşte, Dar mi-te bravii din tunel2 CULOAREA ANOTÎMPUMLOH Culoarea anotimpurilor, alta E-aici, decât a fost până curând. Chiar muntele, cioplit de om cu dalta, Şi-a pus, dela o vreme,-un nou veşmânt. 13 - v)»|a Româneasca PETRE SOLOMON Nu-s toamnele la fel ca'nloldeaunn, Căci lângă brazi, cresc arbori de metal Pe care nu-i îndoaie nici furtuna, Atâta-s de adânc sădiţi în mal. Altminteri oglindeşte apa cerul: E parcă mai adânc şi mai înalt De când e dedesubtu-i şantierul Şi panglica şoselei, de asfalt. Nici iarna nu-i la fel ca altădată. Oricât de'nfofolită-i în zăpezi Şi-oricât ar viscoli, înverşunată, Pe şantier tot mai arar o vezi. Când pune câte-un guler de hermină Pe culmea unui munte, — în adânc E arşiţă şi, gol lângă-o maşină, Asudă-un brigadier, ai zice-un ţânc. Statornică-i aici doar primăvara. Culoarea ei de foc nu s'a schimbai. 0 priveghează parcă toată ţara: E anotimpul ei, demult visai. li. HEINE B I M I N I*) INSULA TINEREŢII (1852-53) în româneşte de acad. A. TOM A PROLOG într'un zori de zi, -~ Minune! — Din azurul oceanic înflori, ca o mireasă 0 întreagă Lume-Nouă — Lume nouă cu noi soiuri Omeneşti, cu noi jivine, Noi copaci şi flori şi păsări, Şi noi boale pentru oameni! Pe când cea de mult, a noastră, Propria ne Lume Veche, Năpârlind la trup şi suflet Minunat s'a înoit... Căci plăpândul ac magnetic — Nervul somnambul al mării — Deschisese noua cale Spre fantasticele Indii, înspre mult visata ţară A lămâilor, Edenul Unde odrăslesc sălbatic, Sar, se 'nvolbură, se-agaţă •) Poemul Bimini oglindeşte, cu humorul printre lacrimi şi aulohouizarea iiei-nearia, tragica luptă proprie a poetului între nestinsa lui râvnă de viaţa şi da tinereţe — 9* sfâşietoarele chinuri ce au bântuit ultimii săi şapte ani, trăiţi ca paralitic în mormântul de saltele", cum spune el înlr'o poezie. Mormânt totuşi luminat de o neînfrântă şi radioasa putere de creaţie. Având picioarele şi mâna dreaptă inertizate, ridicând anevoie eu un deget slăbit al mâinii stângi pleoapa, când voia să privească, — poetul dicta Dicta dimineaţa poeme compuse şi memorate integral în nopţi de insomnie — îu «iuda întreitelor doze de morfină. Bimini este una din aceste opere dictate şi e şi una die cele mai caracteristice creaţiuni în maniera capricioaselor, prodigioaselor sărituri îu «g-zag ale fanteziei lui Heme. „Prologul" l-am redat aici întrucâtva fragmentar - celelalte eapitole. integral. — Poemul e scris de Heine în versuri albe. (n. trad). ÎS* H. HEINE Ori târâş se'mbihă'n spasm ui Vrejuri, flori, tufişuri, arbori Splendidele-acele specii, Stema lumii vegetale — Mirodeniile rare Cu puteri misterioase Ce tămăduiesc, alină, Ori dau boa le ce ucid. Deci, când India şi deschise Porţile de rai, — balsamic Năvăliră mări de smirne, Un potop de voluptoase Tari miresme pătimaşe, Dând beţii, delir de simţuri, Cotropind în val năpraznic Inima bătrânei lumi. Ca bătut cu bici de flăcări Se porni, nebun, prin vine Sângele-cmenesc, în cruntă Sete de gustări şi aur — Aurul mai sus de toafe; Aur! el, codoşul palid Ce mişelnic înlesneşte Orişice gustări lumeşti. „Aur" era primul strigăt, Când intra Hispaniohil In coliba indiană — Doar apoi cerea el: „apă". Perul, Mexicul văzură Pe un Cortez şi Pizarro, Arşi de sete tăvălindu-şi Trupul în orgii dc aur. Lopez a prădat din templu Soarele cel greu de aur Atârnând chintale zece; — Dar în tot aceeaşi noapte I-a pierdut la joc de zaruri, Şi'n popor rămase vorba: „Lopez î-a pierdut pe Soare Până nici nu răsărise." Ăştia, da, jucau în mare, Mari tâlhari şi mari în crime (Ciiie-i sfânt pe lumea asta?) Dar făceau minuni de fapte, Bl MINI In trecând în slavă toate Vitejiile cumplite, De la Holofern cel mare Pân'la Haynau şi Radctzki. Când credea'n minune veacul Săvârşea minuni şi omul; Cine crede'n imposibil, Imposibilii 'm plineşte. Doar nerodul era sceptic, Cei cu cap credeau pe aluneca; Spre minunea zilii, fruntea Crezător pleca 'nţeleplul. E ciudat! Dintr'al minunii Veac miraculos îmi sună Azi în gând mereu povestea Lui Don Juan Ponce de Leon, Ce-a descoperit Florida, Dar, ani lungi, cătă zadarnic Dorul vieţii iui, ■—• ostrovul De minune: Bimini! Bimini! o, nume gingaş, Deal tău sunet drag svâcneşte inima-mi, — şi moarte vise Urcă vii din tinereţe; Poartă veştede cunune Şi-mi surâd cu-aşa durere, Plâng, privighetori murinde. Până sângerând se sting! Speriat iresalt;. Cu atâta Svâc.net, oasele-mi bolnave Se cutremură, — că, strâmtă, Haina de bulon îmi crapă. Dar apoi, m apucă râsul: Parcă papagali ţipară Caraghios prin vânt, şi lotuşi Melancolic: Bimini. Fi-mi în ir'ajutor, o Muză, Fiica zeilor, isteaţo, Bovedeşte-acum magia, Naltei arie-a Poeziei — Fă ţi descântecul şi'n grabă Cântul meu lu ini-1 preschimbă într'o navă fermecată, Şi mă du la Bimini! !98 H. HEINE Bine n'am sfârşit cuvântul. Iată cîoru-mi se mplineşte. Mândră'n golfu'nehipuirii. Stă corabia vrăjită. înspre Bimini plecare! Cine vrea din domni şi doamne? Hai, urcaţi! prin vânt şi valuri Vă debarc în Bimini. Aveţi gută ori podagră, Nobili domni?... Cochete doamne, V'aţi surprins cumva pe fruntea Albă, vre-o încreţitură?... 15a idem toţi la Bimini, Veţi afla cu toţii-acoîo Leac metehnci jignitoare; Hidropatică e cura! Nici o teamă, domni şi doamne, Mi-e corabia solidă; Din trochee, ca stejarul îi sânt grinzi şi cherestea. Fantazia ţine cârma, Voia-bună suflă'n pânze, Lopătar e Hazul sprinten; E pe bord şi Mintea?... Nu ştiu! Am metafore, drept pânze. Şi catarg o hiperbolă, Auriu-roş-negru-i steagul, Steag de romantism himeric — Peste mări din lumi de basme, Mări şi zări de basme-alhastre Taie luntrea-mi fermecată Brazde argintii de vis. Spulberând scântei, nainte-mi, In fălăzuiri azure Plescăie sburdând, o oaste De delfini cu capul gros. Şi călări le stau în spate Micii mei postaşi de Mare, Amoraşi, ce din obrajii Plini, în cern de scoici sucite Sgomoloşi, fanfara sună. Dar auzi! Din fund de mare Larg, sonor, sbucnesc de-odafâ Chicotiri şi râs cu hohot. BIMINI Ah, cunosc aceste glasuri Gingaş-batjocori (oare — Sânt Und inele sprinţare Ce fac sceptic baz de mine. Haz de luntrea mea smintită. De ni ba rea ţii mei zănatici, Şi de cursa-mi nebunească Spre ostrovul Bimini. I Singur stă pe ţărmul Cubei Un bărbat, şi îşi priveşte în oglinda undei limpezi Umbra chipului resfrânt. Om bătrân, dar spaniolă Ţanţoş-dârză e ţinuta-i; Şi bizară 'mbrăcămintea: Şi de-oştean şi de matroz. Pantaloni de om al mării, Scurţi şi'n falduri largi, sub haina Galbenă de ren; deasupra De firet eşarpă scumpă. De eşarpă, — nelipsita Lungă spadă de Toledo, Şi din larga pălărie Curge val un roş panaş; El umbreşte melancolic Un obraz bătrân şi veşted, Ce i-au ciopârţit năprasnic Timpul şi contemporanii. Peste sbârcituri, cc vârsta Şi furtun i le 'ncreslară, Se'ncrucîşă, prost cârpite, Cicalrici adânci de spadă. Tocmai nu cu osebită încântare, pe cât pare, Cercetează'n undă omul Durerosul său portret. Când şi când, can apărare, Mâinile-amândouă'n tinde, Clatină din cap, şi n fine Cu'n subpin îşi spune singur: „Asta-i J ii a n Ponce de Leon. Pajul curţii lui Don Gomez, Ce purta din urmă rochia Mândrei fiice de A'cald? 200 h. heine „Svelt, sglobiu era ştrengarul, Bucle'nseninau eu aur Capul fin şi uşuratic Plin de vis trandafiriu. „Toate damele Sevilei Calu-i cunoşteau pe tropot, Şi'n fereşti erau de-cdată, Când pe uliţi şi-1 strunea. „Deşi chema din şea el câinii Plescăind voios din limbă, Prilejea svâcniri de inimi Şi roşau frumoase Donne. „Ăsta-i Juan Ponce de Leon, Ce băgase groaza ii Mauri, — Tigve.în turban, din fugă, Retezând, cum lai ciulini? „La Grenada, n câmpul luptei, Şi'n vederea 'ntregei mândre Oşti creştine, Don Gonzalvo Cavaler m'a învestit. „Chiar în seara zilei ceîea La Infanta 'n cori, sub vraja De viori, dan la tu Fandango Cu dulci Donne dela Curte. „Dar nici viers de-arcuş, nici şoapta Gingaşelor signori (le N 'auzeam în seara-aceea, Eram doar un mânz sburdaînic, „Frământam în cort podeaua, Şi-asculiam doar clarul clincăl. Dragul ciineăt clar de aur De la pinten ii-mi dintâi. „Dar cu anii vine mintea, Şi-am urmat. în dor de slavă, . Pe Columb, în cel de-al doilea Drum, des vel iter de lumi. „Credincios am fost acestui Nou Sfâat-Crislofor, — mai mare, Ce-a dus torţa ide lumină Pes le-abisuri de Ocean. „Nu uit blânda lui privire. Suferea tăcut în ir' sas al; Chinul şi-1 gemea doar noaptea — Stelelor şi adâncimii. Bl MI În.'! „Când se'nloarse Admiratul, — Mă 'nroîai ia Don Ojedo, Şi .cu el întins am pânze Spre noroc şi aventuri. „Straşnic cavaler Ojedo Din călcâi şi până 'n creştet, Bravi mai buni n'avuse n vremuri Art us, regele, la masă-i. „Lupta, lupta era setea Firii lui. Râzând şi vesel Duela cu'n trib sălbatic Ce'nsutit îl cotropea. „Sângerat de-o '»venina(ă Lance, — scurt, din jar el smulse Un fier roşu, şi îşi arse Rana, vesel şi râzând. „AU rând, bălăcind prin mlaştini Pâii'ia coapse, — fără ştire încotro, — pe dibuite Fără hrană, fără apă, „Ne târâm aşa de treizeci Zile; dintre cei o sută Două zeci de inşi, — vre-o optzeci Se stinseseră în mers; — ,,S'adâncea mereu mocirla, Toţi gemeam pierduţi, — doar Unul, Don Ojedo ne da suflet, Pururi vesel şi râzând. „Fui apoi fărtaî de arme Lui Bilbao, — el, eroul Zvăpăiat ca şi Ojedo, Mai isteţ ca el în. planuri. „0, toţi vulturii gândirii Cuib aveau sub frunlea-i mândra, Şi în inima-i drept soare Strălucea mărinimia. „A dat Spaniei o sută De regate, mai întinse Ca Europa, mai bogate Ca Veneţia şi Fiaiulra. „Drept răsplată pentru suta De regate, mai întinse Ca Europa, mai bogate Ca Veneţia şi Fiandra h. heine „I s'a pus pe gâtu-i mândru, Ştreang de cânepă; în piaţa Sanct-Sebastian, — Bilbao Fu, ca hoţii, spânzurat. „Nu aşa cavalerească Spadă, şi mai slabă'n merit, Dar un Comandant ca nimeni A fost Don Fernando Cortez. „în Armada cea puţină Care-a cucerit Mexicul Am urmat Conchistadorul; — Răni, primejdii, — îndeajuns. „Aur mult luai de-acolo, Friguri galbene de asemeni — Bună parte-a sănătăţii Ah! lăsai la Mexicani. „Mi-am armat; pe seamă-mi pânr.e Cu-acel aur. Stelei proprii încrezut, aflai în fine Insula aceasta, Cuba, „Unde guvernez acuma Pentru Ioana de Cast ill ia Şi Fernand. Aragonez.ul in a căror graţii sânt. „lată-mă stăpân, pe câte Oamenii duc jind să aibă: Har regesc, onoruri, slavă, Şi Cordonul-Calatrava. „Sânt regent, avere număr Pesfe-o sută mii de pesos, Dragi de aur, pietre scumpe, Saci întregi de perle lucii — „Ah, vederea astor perle Trist mă face, trist! — căci cug?i: De-aş avea, mai bine, 'n gură Dinţi ca'n vremea tinereţii — „Tinerii mei dinţi!... Cu dinţii Mi s'a dus şi tinereţea — Umilit, scrâşnesc netrebnic Din ciuntite rădăcini. .0, dinţi tineri •—, Tinereţe —, Să pot iar azi să vă cumpăr, Bucuros aş face schimbul, Dând, toţi sacii mei de perle. bimini „Tot ce am ca pietre scumpe, Şi fot auru-mi, o sută Mii de pesos, şi deasupra Şi Cordonul-Calatrava. „Bani Juaţi-mi, titluri, slava. Nu-mi mai ziceţi Exceilenza Mi-ar suna mai drag: „Băete, Piciule, puştan, ştrengare!" „Fie ţi milă Prea Curafo, Milă de nerodul, care Ruşinat îşi roade chinul Tăinuitul aşa căderi! „Ţie doar ini-arăt, Madonna, Sufletul, — mărturisindu-ţi Ce naş spune nici-odată Vreunui sfânt din cerul tot. „Sfinţii sânt bărbaţi, — şi nu rabd. Nu, Cai radio! nici în ceruri Un bărbat zâmbind de milă Lui Don Juan Ponce de Leon! „Tu, Fecioare, eşti femee, Şi deşi ţi-e frumuseţea Pururea neveştejită, Simţi duios şi femeeşte „Ce'ncercat e-un biet vremelnic Om, când veştejeşte 'n trupu-i Forţa nobilă şi fala-i, Până îa caricatură! „Ah, mai fericiţi copacii Decât noi; pe ei, a cela ş Vânt de toamnă îi despoaie De găteli, — pe toţi odată. „Iarna stau pustii cu toţii, Nu-i vre-un copăcel în floare, Din frunzei şi flori să-şi râdă De-ofiliţii fraţi din codru. „La noi, oameni, vai! tot insul Anotimpul său şi I duce; Când stă unul frânt de iarnă, Alţii râd în primăvară, „Şi'njoslt de două ori e Capul sur, sub înfruntarea Tinereţii ce se-avântă — 0, Fecioară-'Ndurătoare! !! heine „Sculuiă mi o de pe umeri Vârsta asta viscoîoasă Ce mi-a troienit pe creştet Şi mi-a pus în sânge frig. „Spune-i soarelui să-mi toarne Iar vâlvorile i prin vine, Spune-i lunei Mai să-mi umple Pieptul de privighetori — „Proaspeţii bujori dă-i iarăş Tâmplelor, dă bucle de-aur Frunţii mele, o Fecioară — Dă-mi-o iarăş Tinereţea!" Şi Don Juan Ponce de Leon Tot vorbind cu sine-acestea, Dintr'odală-şi prinse lata Dureros în două mâini, Şi cu hohot, plânse-aiâta Plâns nebun şi furtuna!ie, Că pârâu de lacrimi curse Clar prin degetele-i slabe. II Pe uscat, Seniorul ţine Sfânt la datini vechi marine Şi, ca'n vremuri pe corăbii, Noaptea doarme'ntr'un hamac. Pân'şi ritmica undire Ce mi-1 adormise-adesea, Să o simtă vrea, — şi pune Lin să-i legene hamacul. Slujba asta i-o 'mpiineşte Baba Kaka, Indiana, Apărândm-1 de misskitos Cu o coadă de păim. Tot mişcând aerianul Leagăn cu hătrânu-i prunc, Cântă'ncet un viers din vremuri Câîii-descânt clin ţara ei." Zunizelii-i vrăjit să fie? Ori sânt vrăji în glasul banii. Gungurind ca ciripi rea De canar? Ea cânlă-aşa: „Păsăruie Kolibiî, Dune, — du, spre Bimini; Sbori şi'ndrumâ, — că prin spurn Te-om urma cm pânze 'o vânt. BIA1INI „Peştişor mic, Brididî, Dune, — du, spre Bimini; 'Noată, 'noafă, drum arată Infloritelor lopeţi. „Pe ostrovul Bimini Primăveri de veci încântă, Şi privighetori de aur Râd prin slavă, — tirliri. „Avântate flori învoalte Fac grădină tot întinsul, Pun în vânt parfum de patimi Şi incendii de colori. Falnici palmieri se nnalţă Adiând din e van talii înspre florile din vale Dulci săruturi moi, de umbră. „Pe ostrovul Bimini Cel mai drag izvor ţâşneşte — Dintr'un şi pot sfânt şi tainic Curge Apa'Ntineririi. „Uzi o floare veştejită Cu trei stropi, din apa asta, Şi'ntr'o clipă, ea se 'nvoaltă Fragedă şi iar frumoasă. „Udă o nuia uscată Cu trei stropi din apa asta, Şi'ntr'o clipă, odrăsieşte Muguri noi şi dragi boboci. „Un moşneag de bea din undă, Iar stă tânăr; de pe trupu-i Svârle vârsta-i, — ca un flutur Năpârlind de crisalidă. „Câle-un moş, ce-a supt din şi pol Tinereţi cu plete blonde Se codea, roşind, — în ţara i Să re vie ca ştrengar, — „Câte-o babă iar, ce supse Pân'se pomeni codană, N'a mai vrut să mi se o (oare â Fată mare îa părinţi, — „Şi-au rămas să-şi facă veacul Pentru veci în Bimini; Soare şi noroc îi ţine Prinşi în Ţara Tinereţii... h. heine „înspre Ţara Tinerel ii, Spre ostrovul Bimini Merg oftarea mea şi dorul; Bun rămas, prieteni dragi! „Moş-motane Mim iii, Moş-coeoş Kikiriki, Bun-rămas, că de-om porni — Stăm pe veci în Bimini!" Astfel cântă ea. Seniorul, Greu de somn, i-ascultă cântul; Doar arar, ca pruncu'n vise, Gungureşte: „Bimini!" III Soare vesel aureşte Golful larg şi plaja Cubei: Tot albastrul slăvii nalte Plin e astăzi de viori. De-un sărut de Mai roşită, In pieptar de verzi smaralde, înflorind ca o mireasă, — Râde insula frumoasă. Flutură smălţat pe plajă Mult norod de toată teapa, Toată vârsta; dar acelaşi Puls nebun le bate'n inimi. Căci un gând de mântuire Le-a prins mintea, le-o avântă, — El s'arată colo'n mutul Tremurat de bucurie Al bătrânei cuvioase Schimnice, sosită ii cârje, Ce, tot picurând mătănii Murinuie la rugi din buze — Flutură acelaş cuget De nădejde, în surâsul Signiorittei, lin purtată Pe o lectică de aur, Când cu-o roză ii gura fragă, Cochetează cu'n Hidalgo Ce-o petrece'n drum spre plajă, Mângâindu-şi o mustaţă — Bl Mi Ni Raza bucuriei scabia Chipul ostăşim ii dârze. Scaldă seci obraji de clerici, Descriu)taţi azi omeneşte; — Şui, uscat, în rasa-i neagră, Vesel mâinile ce-şi freacă! Cum şi-alintă capulinul Grasa-i guşă gudurată! Chiar episcopul, ce face Pe posacul, la prilejuri De ci tan ii mari, căci simte Masa'ntârziind de prânz — Chiar Episcopul slrăluce, — Vesel strălucesc şi negii De pe nasti-i, şi'n odăjdii Mersu-şi leagănă'ncânlat Sub un baldachin de purpur, Intre albi copii ce-i cântă Şi-1 afumă, pe când clerici în brocarduri şi firet Ţin de-asupra lor în soare Galbene aurii umbrele, — Par'că-s mari ciuperci ciudate Ce-au pornit şi ele ii mers. Curge val convoiul înspre Masa Domnului, — altarul, Ridicat sub cerul liber, In vederea mării vaste, Şi gătit cu flori, odoare, Iconiţe, poleială, Panglici şi lumânărele Sprinten şi voios sclipind. „Naltul Pi ea-Sfinţii Episcop" Azi slujeşte n faţa mării, Şi prin rugi şi aghiasmă Cheamă binecuvântarea Peste floia-aceea mică Ce în golf lălăzu ieste, Gata vânt să ia în pânze Spre ostrovul Bimini. Da, sânt mândrele corăbii Ce Don Juan Ponce de Leon Le-a armai de drum, să-î ducă Să găsească ii zări ostrovul 2#8 ii. heine Unde apa'ntinerjrii Şopotă vrăjit. — Din plajă Mii urări i se aruncă, Lui, Desrobilor al Vieţii, Filantrop suprem al Lumii, — Doar nutresc nădejdi, la'ntorsu-i Să le-aducă, fie cărui, Un flacon de tinereţe. Unii, n gând, înghit de-acuma Din nectar, şi-un val de viaţă Ii îmbată, legănându-i Ca pe luntrile din port. Cinci sânt vasele Flotillei — E o caravellă mare, Două lungi feluee repezi, Două brigantine mici. Vasul-Admiral e mândra Caravellă, — pe catarge, Mari stindarde de Castillia, Aragonia şi Leon. Toată pare-un chioşc de vară, Cu frunzei îmbrebenită, Flori, ghirlande, panglici, flamuri Fluturând peslriţe'n vânt. Vasului i-au zis „Speranza" Şi, la proră, chipul Zânei In stejar sculptat, se'nnalţă Mare cât un stat de om — Zugrăvită-i toată, trainic In vopsele lustruite, Fără păs de vânt şi apă, — Mândră statue-icoană. Faţa-i e cărămizie Ca şi gâtul, ca şi sânii Ce sbiicnesc clin laibăr verde, Şi lot verde-i rochia Zânei. Verde-i şi cununa frunţii; Negru smoală-i părul; ochii Şi sprâncenele tot-astfel. Dreapta 'n ancoră-şi propteşte. In Arm;-.da plutitoare Sânt cam una sută opt-zeci Inşi, din care numai şase Sânt. femei, şi şase popi. bimini 209 Optzeci de bărbaţi şi-o Damă Poartă oara vel Ia iv care însuşi Ponce de Lecn este Comandant. O eh iarnă Kaka Pe-acea Damă; da, bătrâna Baba-Kaka e azi Damă Şi-i „Sonora Juanifa", Decând Ponce a înnăîtat-o Mare Muşte-ASungăloare, Mare Leagănă Hamacuri, Şi Paharnică-a- Juniei La izvorul Bimini. Drept simbol al viitoarei Slujbe, poarf o cupă de-aur Şi tunica zeei Hebe, Turnă toarcă de nectar. Scumpe-ajururi de Bruxella, Sălbi de perle, vre-o duzină. Mai ascund ironic nurii Bruni şi veştezi ai Sonorei. Rococo-antropolagic, Caraib-pompadourescă E măreafa-i coafură, Unde, stol, stau prinse'n ace Păsări mici, cât cărăbuşii, Ce sclipind din smalţ de pene, Par sutimi de fieri în rouă, Flori bătute'n pietre scumpe. Acest coif grotesc de pasări E-o frizură de minune Pentru chipul Kakei ne st im. Chip în plisc de papagal. O icoană sor' cu-această Pupăză, e Ponce de Leon Care, încrezut temeinic In curânda'ntinerire, S'a s vâr lit de pe acuma In costumul tinereţii, Răsfalâiidu şeii pestriţul Port al Junilor la modă: Albi pantofi cu cioc, ca fanţii, Şi cu zurgălăi; în şli!uri Pantalonii, de culoare Roz, cel drept, — iar fraged-verde, 14 — Viaţa Românească H. HEINE Verde şi vărgat eel slâng; Mâniei de atlas umflate, O mantilă şic pe-un umăr, O beretă cu trei pene — Astfel spilcuit, în mână Cu-o ghitară, Admiralul Sprintenel se sallă'n tocuri împărţind comenzi de bord. Ordin dă să se ridice Ancora în clipa'n care De pe mal s'o da semnalul Că sfârşită-i sfânta slujbă. Ordin dă, ca, de plecare, Toate tunurile flotei Să dea trei duzini de salve, Ţărmul Cubei salutând. Ordin dă, — şi râde, saltă, Se'nvârteşte'n toc sfârlează — Beat de apa cea din vise Şi de dulci nădejdi nebune, Şi ciupeşte biete strune De ghitară, până ţipă — Şi cu glasu-i frânt de vârstă Gâlgâie un cânt-descânt: „Păsăruie Kolibrî, Peştişor mic, Brididî, Sbori şi 'nnoată şi ne-arată Drum spre ţărmul Bimini!" IV Juan Ponce de Leon n'a fost Vre-un aiuritor fantastic, Când s'a avântat în zare Spre ostrovul Bimini. Nu s'a îndoit vre-odată Că oslrovu-i fapt aeve — Cântul babei sale Kaka Ii era destul zălog. Fiii mării cred mai lesne In minuni, ca fiii gliei: Ţin doar ochii tot în para Marilor minuni cereşti bimini 211 Pe când valuri vuie veşnic Peste tainicele-abise Ce'ntrupară'n vremi minunea Donnei Venus Afrodita. In troheele din urmă Mai rămâne să dăm ştire Câte truzi, furtuni, şi-amaruri Biet Seniorul a'nfruntat. Ah, în Ioc ca să-şi în treme Bolile de mult, sărmanul Cotropit a fost de multe Noi dureri şi crunte racili. Tot vâslind spre tinereţe, Vârsta zi cu zi îl frânse, Şi sbârcit, slăbit, fantomă, Insfârşit atinse ţara — Ţara mută, unde'n umbra Răcoroşilor cipreşi Curge unda 'nfiorată Ce, pe toţi, vrăjit întreamă — Le the-i zice apei bune! Bea din ea, şi uiţi de-apururi Tot ce suferi; — da, uitare Afli chinurilor tale.... Bună apă! bună ţară! Cel ajuns acolo, nu mai Pleacă 'n veci, — căci ţara asta E eternul Bimini. (Tradus în 1913) 14. M. BÂLSCHI PARTIDUL E ii cârma ageră ce poartă Sovietice corăbii ii larg E 'n orice muncă'n orice carte In suflu 'n(reguliii meleag. In neclintita legătură Din Ire oraş şi sat, e el. Uriaşa, veşnica-i sudură E drumul clasei în spre ţel. El este Lenin şi-a lui oaste De oameni curagioşi şi tari Şi Stalin e în ale noastre înfăptuiri mereu mai mari. E gândul, fapta 'ntreaga viaţă Strădania spre 'naltul vis. E adevărul spus în faţă, De omul simplu şi deschis. E în iubire, în nădejde, In stepele ca mările, In ochi de prunc care priveşte, Pe hartă lumea, zările. In româneşte de Clementina Yoinescu CONSTANTIN VANŞENCHIN FIUL OSTAŞULUI Băiatului îi ies întâii dinii Şi noaptea nare linişte un pic. Veghează ochii mamei aţintiţi, Dar nu ştiu să-1 ajute eu nimic. Deahia că se născu şi isbucni Răsboiui crud cu sângeroasa i sete, far tatăl lui pe lângă Minsc pieri, Luptând acolo pentru Soviete. Băiatul lui nici n'apueă să-1 vaclă, Dar pentru mângâierea mamei poate, Avea figura tânărului tată Şi semăna leit cu el în foaie. E bucuria ei, ea! vieţii soare. El doarme lângă geamul cu perdea, Dar mai'nainte ca să 1 vadă mare Va'mbăîrâni de-abineiea şi ea. Ce viscol bate la fereastră acum! Şi anii trec... Dar iată că se scoală Şi pe zăpada tare de pe drum Se duce la serbarea dela şcoală. lin viitor măreţ şi strălucit Visează pentru fiu oricare mamă, Dar că va fi un om obişnuit De asta, rareori ea ţine seamă. Nu prea găseşti un tâlc adevărat In prorociri (doar când nu ai răbdare), Dar fiului acesta de soldat fi este hărăzii un drept mai mare, 214 CONSTANTIN VANŞENCHIN Un drept de cinste, dreptul lui puternic Ca să trăiască aşa pan' ia sfârşii, Ci ochii Iui, pămânlul sovietic, Să 1 vadă, precum tatăl l-a dorii. Şi dacă s'o 'nlâmpla de s'o abate Pustietatea unui nou război, întinse depărtări el va străbate Şi se va 'nloarce iarăşi înapoi. Va trece pragul bine cunoscut Şi în mantaua de soldat uzată, Va semăna atuncea şi mai mult Ca mai 'nainte cu ostaşul-tată. Va spune el cuvântul răspicat Pe care noi în Maiu- acela plin, Din anul patruzeci îndepărtat Nu am putut atuncea să-1 rostim. S'o repezi îa maică-sa din drum Şi păru-i alb I-o netezi el blând Şi liniştit va spune că de-acum Nu va mai fi răsboi pe acest pământ. Va plânge mama şi se va gândi La tinereţea ei îndepărtată, Când fire'ncărunţite va zări La tâmpla fiului adânc brăzdată. La româneşte ie Tador Măinesco SIMON JSTVAN HANUL HAIDUCILOR Acoperiî eu sluh. Ia drum crăiesc, e-un han, din vremi când luau haiducii plosca şi petreceau. Bătrânii povestesc de Savanyo şi despre Schii loska, de cum i-a zugrăvit pe zid plaivasul, când îşi făceau, la asfinţit, popasul: Ci iată-i: Hits — „flintă", Papp —- „măciucă", şi crâşmăriţa ce le'ntinde masa cu vin ales. Şi slobczeso haiducii un chiot lung de tremură şi casa, îşi duc, râzând, carafa sub mustaţă, şi-şi joacă mândra până dimineţi ţa. Trăgeau haiduci vestiţi, aici la crâşmă, ce la necaz cântau şi beau domol. Ii băi!uia, că n'au intrat în slujbă la Împărat, să-i piardă prin Tirol. Iar când s'au pus să tragă'n cei bogaţi au fost trimişi jandarmi, să-i ia, legaţi. Dar păs de le întiudeii codru mreajă, unde-i ascunde fiecare ram şi iot norodul obidit li-c strajă!... Dar groful n avea tihnă n ic iun dram, căci îl vedeai din pulbere cum muşcă, când îl prindea'n călărea ei vreo puşcă. Aici la han i-a încolţit potera, dar plumb ii lor plălif-su scump tot chinul: îlles şi Scbri s'au scăldat, cu ură, în sânge de jandarm, mai roş ca vinul. Cu flinta'n mâini căzuta şi Ptrcarul, ştiut de toţi cum îşi răzbună {mai ul. ... Acuma de-ar trăi acei bărbaţi, a? sta cu mine-aici la crâşmă, vara, simon istvan de vorbă despre anii minunaţi în care creşte şi'nfloreşte ţara. Meea nici t rac lori ş t i, azi, i-aş vedea, ciocnind voioşi, cu mine, la tejghea. De pe pereţi, haiducii cehii-şi pleacă spre noi, iar umbra lor, pe sub frunzar, se-aşează să cinstească o cinzeacă în amintirea anilor de jar când haiduceau prin codrul înfrunzit să apere norodul obidit. In româneşte de Miîmea Gheorghiu DIMOS REND IS CUTREMURUL Die Keialonia, insula zdrobită, vine-o păsărică neagră de obidă. Jalnic îşi frământă aripile'n zbor — şi-un flăcău întreabă pasărea cu dor: — Spune-mi, păsărică, să rnă linişteşti, am la Zante-o fată juruită mie... — Spune-ţi-oi, dar cum e fata ce-o iubeşti? — Albă cum e neaua, tânără, mlădie, părul cum e smoala, revărsat pe umeri. — După-aceste semne, nu pot să ştiu cărei! Albe cum e neaua, zvelte, mlădioare, câte sunt la Zante nu poţi să le numeri... ...Şi întreabă-o fată pasărea cu dor: — Colo'n Argostoli am un frăţior, spune-mi, păsărică, ce-i cu el, e rău? — Spune ţi oi, dar cum e frăţiorul tău? — Mândru la făptură, drept cum e platanul, de cinci ani tânjeşte bietul sub zăvoare. — După aceste semne nu pot să ştiu care-i, căci sunt mii acolo drepţi cum e platanul; temniţele toate pline s de feciori. ... Şi-o măicuţă'ntreabă'n graiul ei cu tremur: — Spune-mi, păsărică gingaşă ce zbori, mi-s copiii acolo n marele cutremur... — Câţi sunt, cum arată? Şi-am să-ţi spun de-oi şti. — Orişiciiin arată, orişicâţi ar fi toţi ai mei sunt pruncii şi-i jelesc pe toţi. Ceai văzut mai groaznic, spune-mi, dacă poţi. — Am văzut izvoare lăcrămând în noapte, sprintene pâraie'n matca lor secând. Am văzut şi munţii despicaţi în şapte, munţii cei cu cimbru şi bătuţi de vânt. Marea'nvălmăşită'n maluri o zării, prunci murind la sânul mamelor lovite de-ale firii crude, duşmane stihii. — O, izvoare limpezi, culmi împădurite, Prunci ai mei ucişi în cea mai grea tortură! DIMOS RENDIS Rău mai rău pe lume nici că poale fi... — Când gemeau răniţii prinşi de surpălură, cei mari (ale vieţii duşmane slihii) chei'uiau la loarlă pe nesălurale. Temniţele grele le-am văzul surpate, — Şi-au fugit feciorii, noaplea s'o străpungă. Dai culcară ii ţării ă plumbii cu poruncă dată de-ale vieţii duşmane stihii... — Rău, mai rău pe lume nici că poale fi decât ale vieţii duşmane stihii! — Dar dece plângi, mamă? Jalea să-ţi ajungă! — Jale mii de codrii, jale de izvoare! — Dar dece îţi s fâş ii pieptul, draga mea? — Jale ini-i de case şi de prunci în floare! — Dar pe cine blastămi, maică, draga mea? — Crudele stihii din viaţă şi din fire. — Dar dece-ţi scânteie ochii-aşa de vii? — Văd un alt cutremur: ceas de nimicire pentru ale vieţii duşmane slihii. In româneşte de loacichie Glteanu BERTHOLD BRECBV ÎNTREBĂRILE UNUI MUNCITOR CARE CITEŞTE Cine-a zidit cetatea Theba Cu cele şapte porţi? In cărţi sunt scrise numele de regi. Carat au oare regii stâncile? Şi Babilonii! cel mereu distrus Cinei clădi la loc de-atâtea ori? In Lima strălucind ca aurul, Constructori in ce case locuiau? Când zidul chinezesc fusese gata, Zidarii seara încotro s'au dus? Măreaţa Romă este plină De arcuri de triumf. Cin' le-a 'nălţat? Asupra cui au triumfal Cezarii? Bizanţul, cel atât de mult cântat, A oferit numai palate oare Locuitorilor din vremea-aceea? Chiar şi'n ţinutul legendar Atlantis Aluneca când oceanul 1-a iighifit, Cei care se'necau în valuri Urlau în noapte după sclavii lor. Viteazul Alexandru Macedon A cucerit pe vremuri India. El singur? Cezar când bătu pe Galii, N'avu măcar un bucătar cu el? Fi lip al Spaniei a plâns amarnic Când flota Iui s'a scufundat în mare. Dar alţii n'au mai plâns? Şi Frederic al doilea, în războiul De şapte ani ieşi învingător. Afară de el, cine a învins? Pe fiecare foaie-o biruinţă. Cine-a gătit ospăţul pentru ea? La fiecare deceniu un om mare. Dar cheltueîile cin Te plătea? Atâtea relatări, Atâtea întrebări. In româneşte de Emil Dori*». ZOLTAN HAJDU PĂMÂNTUL MEU NATAL Vă revăd iar mândre plaiuri mureşene Aşezări natale... Trenul fuge, fuge, fuge, Negurile serii i s'aştern în cale.. O fâşie albă, ca un văl subţire Peste râu se lasă, Apoi se destramă Şi în noapte pare-o pânză luminoasă. Peste văi şi dealuri, molcom se aşează, Către culmi se'ntinde, Şi de vânt purtată Creşte nesfârşită, lumea o cuprinde. Cum priveam prin neguri, amintiri trecute Se întorc prin vreme, Voi mi-aţi dat viaţă Mr aţi veghiat pruncia, plaiuri mureşene. Mureşul atuncea, îmi părea o mare Largă, sbuciumată. Eu, privind la plute, Adormeam adesea n iarba 'nrourată. Puiul căprioarei, îmi părea cât cerbul, Ciorile că's vulturi, Iar dumbrava codru, Când suiam pe arbori ca să caut cuiburi... Lat de două şchioape, străbătând cătunul Curge pârâiaşul. Podul de deasupra-i îmi părea că este ditai uriaşul. Mai ieri, căutându-1, îl aflai şi parcă Altfel este azi: Scund şi ros de vreme. L-am trecut deodată din Ir un singur pas. pământul meu natal Ce mai paşi gigantici fac dela o vreme, Spun, zâmbindu-mi mie. Zdraveni paşi mai facem Toţi ce-am fost tovarăşi din copilărie. Vorba de „tovarăşi" azi la fel ne leagă, Spusă e de oameni. Sună-a jar, dar glasul Le e grav, cu joaca nu poţi s'o asameni. Şi ei spun: — tovarăşi, de o viaţă tristă Avusesem parte. Era bun pământul Dar purtam în spate traistele deşarte. Te furau bogaţii, n'ajungea pitacul Nici de-oţet şi sare. Credeţi că la cântec, Şi la veselie ne-a fost gândul oare? Astăzi ne-am dat mâna la'ntovărăşire. Iată, holda creşte. Din belşug ni-i traiul Nimeni nu te njură, nu te asupreşte. Şi apoi la urmă mă băteau pe umăr: Asta-i, vezi, dreptate! Zile'ntregi de-arândul Aşi fi stat de vorbă, să le-ascult pe toate. Plaiuri mureşene, vă aşteaptă încă Multe bucurii. Dear fi să le poarte Undele pe Mureş, apele s'ar prăbuşi. Orice strop de apă jinduieşte după Sprintene dinamuri, Ţi le-om da, ca undaţi Să aprindă raze aurii în geamuri. Plină de'ncântare e copilăria; Dar când ţara toată Liberă-i şi mândră, Inima îţi este largă şi bogată, Şi cuprins de dorul zilelor de mâine Eu m'aş naşte iar Şi-amintiri aş strânge Multe, că m'aş face chiar milionar. Eu visez, iar seara peste văi aşează Neguri fumurii. Plaiuri depe Mureş Cine ştie, mâine cum v'aş mai găsi?! Azi că ştiu, dar dac ar fi să ne despartă, îndelunga vreme. De mă voi întoarce Nu v'aş recunoaşte, plaiuri mureşene. In româneşte de V. Nicorovici ZÂMBET STRĂLUCITOR Cu primii fulgi de nea spălatu-te-ai Că eşti atât de dulce la privire? Dar nu zăpada, ci un rodnic grai Ţi-a dăruit această strălucire. Tovărăşeasca bunătate, viaţa De luptă şi de fapte îndrăzneţe Ţi-a modelat cu adâncime faţa, I-a'ntipărit o gravă frumuseţe. Tu frumuseţii-i dai un şi mai mare Avânt. Şi-obrajii tăi strălucitori Ca un cristal — adună'ntr'înşii soare Şi îl răsfrâng în vesele culori. Acum când ştii sub inimă cum creşte O nouă inimă, şi-o simţi svâcnind, Când, fericită, mă priveşti zâmbind, Copilul nostru parcă îmi zâmbeşte. Copil şi mamă sunt aceeaşi floare, Acelaş zâmbet. Cine-o să'ndrăznească Din inimă cumva să m.i-1 răpească Plătind pe drept, în sângele lui moare! In româneşte de Al. Philippide ERNEST NORMAN ROGERS O. INSULĂ... O, insulă iubită, Anglie, Ţară cu verzi păduri foşnind, Pe unde frasini murmurând suspină Prin lunci de-argint şi prin dumbrăvi. Şi voi ştiţi cântul cel murmură Strânşi braţ de braţ iubiţii'n crânguri Şi voi ştiţi cântul ce-1 murmură, Omul la plug, sau pădurarul, Noi vom fi Liberi de-apururi, într'o zi. Şi voi şliţi cântul cel murmură, Aspri mineri în besna grea, Şi voi ştiţi cântul ce-1 murmură Oamenii'n fabrici, constructorii, Noi vom fi Liberi de-apururi, într'o zi. O, insulă iubită, Anglie, Cu văi şi dealuri de smarald Se'ngâml'ă azi toţi nepoftiţii Dar vom fi Liberi de-apururi, într'o zi. O, insulă iubită, Anglie, Noi, fiii tăi jurăm pe veci Să smulgem lanţul ce te leagă, Şi atunci vom fi, Liberi de-apururi, într'o zi. In româuuşlo de Taşcu Gheorghiu NOU ROUS BELLO DAMZ*) ERI A GEMUT O FEMEIE Eri a gemut o femeie, Ceasuri întregi a gemut, Fără ca nimeni alături să-i steie, Fără'ngrijire, Intr'o baltă de sânge pierdută a zăcut. Eri, zidu'nchisorii ca osu-a trosnit; Din botu-i hidos Scăpau hohotinde plângeri amare, Eri, austera-i privire-a slăbit Şi fu'nmlădiere şi fu'nduioşare Văzând suferinţa femeii de jos. Eri, râsul plafonului larg rotunjit Strâmbat fu de furie cruntă. Eri trase o umbră pe chipu-i sdrobit Şi pentru femeia în sânge scăldată Porni o pîânsoare înceată. Eri, prin tăcerea apăsătoare Trecu uraganul prin închisoare; Peste acoperişul bolnavei Trecu ca o briză înviorătoare; Prin noaptea cu văl de durere cernită Pornise cu fruntea de teamă pălită. Erj, Cânta mila'n fiecare lucru____ Dar Eri, Fortul râdea, Şi bea şi petrecea în spumă de şampanie năucă ____Şi'n clinchet de pahare *) Poet progresist din Nigeria ERI A GEMUT O FEMEIE 225 Şi într'o hărmălaie de măcel, ■Sbierau bărbaţii tare, Fierbea alcootu'n ei şi ei în el, Totul se clătina ca o ulucă, Năucitor orchestra răsuna, Cu bule mici otrava is wliiski băşica... Coloniştii Şi eolonistele Jucau, Dansau Cu frământări obscene In cea mai albă şi frumoasă casă din cras. Cu toate astea, In acelaş timp, gemea femeia neagră Şi'n locul glasului care secase Eşcau numai oftaturi dureroase... Iar trapul Stors de suferinţă grea Jos pe pământ bătătorii zăcea. Eri se'ozeeea durerea, Eri, urla femeia pan'la nebunie Fără vreun ajutor Fără ca nimeni alăturea să-i fie. Eri Noaptea, eri, In miez ele noapte neagră, In noaptea spintecată de dureri, De suftriaţe şi sfârşală, Un prunc veni pe lume şi-î văzură zorii Negru, negru, Şi-i fu întâiul leagăn Pământui bătucit Al închisorii. (fragment din „De trei ori o sută douăsprezece luni". Titlul simbolizează cei 300 de ani de robie colonialistă a A/ricei) In româneşte de Radu Boureami 15 - Viaţa Românească \ PE DRUMUL REALISMULUI SOCIALIST AL. OPREA IZBÂNDA REALISMULUI IN CREAJiA LUI MARIN PREDA Cu privire la primele creaţii ale lui Marin Preda, critica noastră literară a folosit următoarele etichete: „galeria de „cazuri", „fiinţe elementare cu trăsături bestiale, oameni instinctuali, nefireşti, morbizi, nereali", etc., sau, dând dovadă de indulgenţă, „creaţii adânc atacate de morbul naturalismului". Trecându-se apoi la analizarea nuvelei „Desfăşurarea", s'a remarcat, pe bună dreptate, că este o nuvelă „remarcabilă", „o imagine complexă a realităţii", etc. Dar nu se poate explica cu adevărat succesul repurtat de scriitor, saltul înregistrat în creaţia sa dacă nu se studiază totodată acele elemente realiste care există dela început şi care au continuat să existe în opera lui M. Preda, ducând o luptă pe viaţă şi po moarte cu elementele naturaliste. In „Desfăşurarea", datorită însuşirii adânci de către scriitor a concepţiei despre lume a clasei muncitoare, aceste elemente au triumfat ridicându-se la o deosebită înălţime şi strălucire. Peîsagiul literaturii din primăvara anului 1941 era încărcat cu plante veştede şi hidoase. Fugind de realitatea „murdară", „nepoţică", poefaştrii se făceau fraţi „cu un fir de iarbă" şi erei au „poeme medievale" scrise în secolul al XX-lea, sau încălecau măturoiul,.magicM al imaginaţiei şi se opreau în timp, la cel puţin acum o mie de ani, pe vremea împărătesei Teodora a Bizanţului, etc. „Paradisul suspinelor", „Flori de lampă", etc. iată titlurile obişnuite de cărţi. In acest timp apăreau societăţi de scriitori, cum era: „Asociaţia scrii toii lor militari români", al cărei rol, după cum se spunea într'una din proclamaţii, „a crescut considerabil în armata şi războiul modern". Asociaţia îşi ducea activitatea cu o sfântă abnegaţie, deoarece îşi trăgea seva din „virtuţile străbunilor, energiile sufleteşti ale urmaşilor şi curăţirea elementului românesc de influenţe străine" (Vezi aceeaşi proclamaţie). Era în momentul când burghezia renunţase să-şi mai acopere faţa cu trandafiri şi gladiole artificiale şi instaura cu ajutorul naziştilor dictatura făţişe, teroristă a celor mai reacţionare, mai şoviniste clemente ale capitalismului. Pregătind, pe faţă un război sângeros împotriva Uniunii Sovietice, burghezo - moşierimea visa câştiguri fabuloase şi nimicirea—eventual chiar şi desfiinţarea pentru totdeauna—a luptei masselor populare. Literatura oficială, mânjindu-se cu sânge pe faţă şi atârnându-şi de brâu scalpelul, devenea un credincios paj al fascismului. In vitrine se lăfăiau cărţi, dela „Vaduri şi bulboane" — care, după expresia ziarelor de atunci — „oferă cititorului câteva ore de nesfârşită şi blândă atmosferă creştineasca", până la „Drama casei lui Timo-teu", în care se făcea apologia fiarei, ■ a IZBÂNDA REALISMULUI IN CREAŢIA LUI MARIN PREDA 227 ■omorului. De „Lunalcci" şi „Povestiri cu năluci" ora plină întreaga liloratură. „Drama casei lui Timoleu" înfăţişa în ţinutul arid şi întunecat al Camonci, situat lângă lunca Prutului, lupta unor oameni care, mânaţi de torţa oarbă a destinului, uci-.gând şi incendiind, ajung să fie stăpâni. Nu-i greu de pătruns sensul acestui sistem metaforic, nu-i greu de înţeles că autorul acestei cărţi arunca jerbe de flori la picioarele hilleriştilor. In acest bolnăvicios peisagiu, alături da creaţii realiste care continuau cele mai bune tradiţii, ale literaturii noastre şi vădind influenţa acestora, a apărut prima schiţă a lui Marin Preda, intitulată „Salcâmul". In timp ce în maculatura literară a vremii omul era degradat şi redus la trăsăturile unei. fiare, Marin Preda găsea întâmplări obişnuite, în aparenţă chiar neînsemnate din viaţa ţăranilor, caro-i dădeau posibilitatea să zugrăvească sentimente şi atitudini omeneşti. Tudor Călăraşu, poreclit Paţanghel, a tăiat în dimineaţa unei zile salcâmul uriaş şi vechi din grădina sa, pe care satul .se obişnuise să-1 considere drept o mărturie a vieţii lui sbuciumale, drept comoara sa do amintiri. Prin detalii exterioare, Marin Preda sugerează starea sufletească a lui Tudor Călăraşu. Tudor se scoală imediat după miezul nopţii. In timp ce se îmbracă — cu greu, pe dibuite — el mormăie. „Ce să fac? Am nevoie de el". Ajuns lângă salcâm, un strigăt neaşteptat de cocoş îl face să tresară. Apoi se apucă să taie cu furie. Se odihneşte puţin, dar venirea zorilor îl îndeamnă să muncească cu mai multă febrilitate. Huietul prăvălim salcâmului atrage în grădină foţi vecinii. Pentru prima dată, autorul ne introduce în lumea de gânduri a lui Tudor Paţanghel. El se simte ca şi cum ar fi fost prins furând sau omorînd pe cineva. La imputările.sătenilor, el sbiarâ: „Ce dracu'aveţi, mă, ce este? Aţi înebunit?" Cuvintele încărcate de amărăciune ale vecinilor, plânsul unei fetiţe care rosteşte printre hohote: „Dece l-ai tăiat, nea Paţan-ghele?", demonstrează legătura care exista nfre săteni şi salcâm. De aceea schiţa nu 15* redă numai tragedia unui copac, ci şi tragedia unui sat întreg. Salcâmul, ca un răboj pe care sunt încrustate amintiri, năzuinţi şi gânduri, a nenumărate generaţii, ajunge să simbolizeze legătura de veacuri care există între popor şi tradiţiile pe care se reazimă, între popor şi natură. Această ideie este exprimată şi în numeroase cântece populare, în care voinicul se adresează astfel codrului: Codru, codru, înfrunzit, Ţine-mcin tine ferii, Că nimic nu ţi-am stricat, Şi nu mă simt vinovat. In tine de când intrai Numai o creangă tăiai. Armele de'mi atârnai. Le-aş fi pus, codru, pe fes, Dar pămâniu-i urnedos Şi ferul e ruginos. (Poezii populare — V. Alecsandri.) De aceea, în schiţă, tăierea salcâmului este ridicată la rangul unei crime. Peisagiul suferă că este tăiat salcâmul şi-1 denunţă pe ucigaş. La început: „Era răcoare şi satul zăcea în linişte", „Cerul era spuză de stele şi găina începuse să apună". Pare că încă nu s'a aflat intenţia ucigaşului. Sosirea lui. Tudor Călăraşu lângă salcâm, cu săcurea în mână, este vestită do ţipătul neaşteptat al unui cocoş. Când încep loviturile securii: „aripile nopţii duceau răbuf-niturile scurte ale loviturilor, împrăştiin-du-le... departe de coviltirul nemişcat şi înalt al salcâmului". Omul este prins asupra crimei do revărsatul zorilor. „Dinspre dealul viilor prinsese să se lumineze". Iată cum îi apar lui Tudor zgomotele satului ce începea să se trezească. „Parcă s'ar fi auzit fâsâitul a mii de viermi de mătase urcându-se pe frunzele de dud". Şi când stejarul se prăvale, Marin Preda notează scurt: „Parcă se prăbuşise cerul". Acest ultim strigăt al peisagiului atrage în sfârşit vecinii la locul crimei. De aceea „Salcâmul" este de fapt un poem în proză dedicat sentimentelor simple dar adânc umane ale poporului. * 228 AL. OPREA Creaţia lui Marin Preda nu are nicio contigenţă cu literatura semănătoristă de până atunci, care înfăţişa satul în culori de ilustrată: ţărani îmbrăcaţi în costume naţionale imaculate, cu feţele radiind de fericire, păşind cu coase pe umăr, pe lângă tradiţionalele troiţe. Marin Preda a venit în literatură tocmai pentrucă simţea nevoia să dea chip literar întâmplărilor dramatice, impresiilor adânci pe care i le stârnise realitatea statelor. De aceea, el va fi ferit de pericolul de a înfrumuseţa viaţa, prezentând în scrierile sale ciocniri, înfruntări puternice. In nuvela „Dimineaţă de iarnă" — care trebuia să constituie prima parte a unui roman — autorul înfăţişează descompunerea unei familii din burghezia rurală, dovedind influenţa exercitată asupra sa de creaţia lui M. Gorki. împotriva „stăpânului" casei, numit impersonal „ăla", de caro tremură întreaga familie, se ridică fiul său mai mare, Paras-ehiv Moromete. Este interesantă motivarea psihologică a .actului acestuia de rebeliune. Paraschiv s'a trezit într'o dimineaţa mai de vreme. El aşteaptă cu groază invitaţia „ăluia" să se scoale. Apoi adoarme din nou. Şi iată ce visează: „Era o câmpie nesfârşită, plină cu flori şi cu fel de fel de fluturi frumoşi care zburau pe deasupra. Paraschiv Moromete, călare pe un cal roib, se plimba in goană prin iarba deasă a câmpului şi chiuia". Dar nici în vis el nu se poate bucura de fericire, căci: „Apoi se făcea că e toamnă şi că începe culesul porumbului. El dormea pe prispa casei şi auzea prin somn un glas blând şi ciudat care îl înfiora". Era glasul bătrânului Moromete. Groaza aceasta care-i urmăreşte până şi în vis, motivează psihologic actul lui Paraschiv, care îndrăzneşte pentru prima dată să nu mai fie umil şi ascultător şi până la urmă să părăsească casa. Faptul că tirania chiaburului Moromete nu mai poate fi suportată nici chiar de fiul său, este edificator pentru chipul moral al chiaburului. In caracterizarea lui, Marin Preda foloseşte planurile a două înfăţişări: cea reală şi cea aparentă. Despotul Moromete are o voce blândă şi joasă. In timp ce o bale pe nevastă-sa, el îi pune întrebări cu o voce şi mai blândă. Iar pe fiul său Ilie Moromete, la fiecare lovitură de par pe care i-o administrează, îl întreabă foarte liniştit: „Ce Ilie, tată, ce e?" Aceste două înfăţişări, cea aparentă şi cea reală — care se întrepătrund, contribuie la crearea unui personagiu conturat cu multă forţă. Valoarea schiţelor şi nuvelelor apărute între anii 1941 —1947 şi cuprinse în volumul „întâlnirea din pământuri", constă tocmai în măsura în care acestea oglindesc realitatea în aspectele ei semnificative. Schiţa „In ceată", reprezintă un patetic document de acuzare al exploatării chia-bureşti. Autorul foloseşte forma compoziţională a monologul ui, care era mai propice pentru desvăluirea sentimentelor de ură şi mânie ale ţăranului sărac Ilie Reslcu. „U itaii-vă la el, sări-i-ar bolboşile ochilor. Dece tăceţi din gura? Am treizeci de clăi de grâu. Ii sparg capul ăluia care s'o apropia de mine. Mecanicul mănâncă, mă duc la şira mea, o stropesc, puţin şi-i dau foc. Dau foc la maşină, mă duc la fiecare şiră şi o aprind, la toate largile acestea cu paie, dau foc la toată aria". Propoziţiile scurte, repetările de cuvinte (mă duc, dau foc, etc) vădesc frământările lăuntrice ale personagiului. Din desfăşurarea monologului, prind să se închege chipuri şi întâmplări înfiorătoare. Fetiţa lui Die Reslcu este luată de chiaburul Beleagă, chipurile pentru a fi înfiată, în realitate pentru a-i servi drept slugă. Hrănită cu crudăciuni, prunc acre şi ceapă, îmbrăcată cu nişte zdrenţe murdare, fetiţa se va stinge în cinând „ca o floare", în braţele mamei sale. Emoţia vorbitorului este sugerată şi prin trecerile făcute în mod brusc dela o întâmplare la alfa — întâmplări care nu sunt cu fotul lipsite de legătură între ele. Astfel, Ilie Rcsteu acum îşi aminteşte despre un şarpe, gros ca o coadă de sapă, care i se înfăşurase pe un snop de grâu, acum vorbeşte despre chiaburul Beleagă, care fiind şeful cetei îl lasă cu grâul nefreicraf, pe motiv că n'are căruia şi cai — deşi el muncea pe arie de câteva zile împreună cu ncvaslă-sa. Monologul se termină cu aceleaşi cuvinte cu care a început: ,.Că nu sunt cefele, cete de nebuni, e câte-un şarpe negru sub buze, ca Beleagă. sări-i-ar bolboşile ochilor1."' izbânda realismului in creaţia lui marin preda 229 In nuvela „O adunare liniştită", subiectul «sie lipsit de o acţiune încordată, acută, şi se desfăşoară „liniştit". Indemnându-se cu ţuică şi gogoşi, un grup de ţărani ascultă tărăşeniile care de care mai „straşnice" ale lui Paţanghel. Din „parascoveniile" acestuia capătă contur figura ţăranului închiabiirit, Miai Tătărăşteanu, de care se leagă întâmplările povestitorului. Mistuit de „foamea de avere", Miai umblă îmbrăcat în jurâbii vechi şi peticite, în timp ce în curtea lui apar cai mari şi. graşi, grajduri şi' pă tuluri noi, iar averea şi-o măreşte treptat pe seama „proştilor". Nici chiar prietenia nu constituie o stavilă în calea setei lui de înavuţire. Procedeul compoziţional folosit desvăluie măcstri.a lui M. Preda în ceeace priveşte prezentarea individualizată a vorbirii personagiilor. Nuvela „O adunare liniştită", cuprinzând dialoguri între povestitor şi ascultători, este o adevărată scenetă, întreruptă doar de către autor prin scurte notaţii de regie, atunci când în scenă apar personagii noi. Datorită acestei maeştrii, ţăranul închiabiirit, deşi nu apare deloc în nuvelă, rămâne pentru cititor un personagiu viu, bine individualizat. Nici dragostea nu este înfăţişată la Marin Preda cu lacrimi de limonada. Dugu lui Paţanghel, pentru a putea-o iubi pe Drina lui Palici, trebue, ca'n basme, să se lupte întâi în „Pământuri" cu măgădăul de Achim-Achim. De alfminterea, deasupra întregii nuvele stăruie o atmosferă de basm. Dugu o vede pentru prima daiă pe Drina pe când se scălda în râu. Şi de aluneca s'a şi îndrăgostit de ea, ca Novac din balada populară, care pândea scăldătoarea zânelor. De altfel, există multe asemănări între zâne şi Drina. lată cum o înfăţişează Dugu: „M'am pitii şi mai bine, şi ce crezi? O văz că îşi desface părul şi începe să şi-l strângă iar peste cap, să-l înoacle. Mă, ce păr avea... Eu n'am mai văzul"'. Doar că nu spune ră-i de aur. In lupta dintre Dugu şi Achim-Achim, învinge Dugu, cel mai lânăr, cel mai firav, cel mai. frumos şi cel mai cinstit luptător. Aceasta ca'n basme, unde fratele cei mic este mai viteaz decât fraţii săi mai mari şi unde întotdeauna eroul este cei de al treilea frate, cea de a treia soră, cea de a treia zână; mârţoaga bătrână şi răpciugoasă este un harmăsar năzdrăvan, iar armele ruginite şi aruncate în fundul unui tron vechi, arme vrăjite. Spre deosebire de creaţiile scriitorilor naturalist!, unde peisagiu! măreţ, monumental dovedea nimicnicia omului, la M. Preda peisagiul este strâns legat de stările sufleteşti ale personagiilor. în schiţele şi nuvelele sale, peisagiul îl întâlnim, fie ca un simplu detaliu din cadrul rustic: „Ziua era înaltă, limpede şi satul troznea de ger şi de tăcere" („O adunare liniştită"), fie confundându-se cu- stările sufleteşti ale eroilor. Iată, de exemplu, sentimentele lui Dugu după victoria din „Pământuri": „Pe urmă soarele care ardea, ziua, salcâmii verzi şi înalţi de prin prejur; soare; aer, pământ, oameni care se aud pe aproape deschizând gura şi scoţând sunete; un fel de isvoare din toate părţile, pe care urechea lui le prindea ca o scoică tremurătoare; câinele întins în ţărână, la umbră, cu ochii jumătate închişi; ţărâna tăcută şi albă în care caii îşi aruncau adânc vârful copitelor; pe deasupra nişte păsărici; stoluri de porumbei bătând aerul; în sus, ceva nesfârşit, albastru ca o pace adâncă; într'o clipă îşi dădu seama de ele, şi din toate, aşa cum le primea, ţâşnea o bucurie ciudată, nouă, pe care n'o mai simţise până acum." Ca şi în exemplul dat, peisagii le lui M. Preda sunt construite cu comparaţii luate din lumea apropiată personagiului, din viaţa satului. Amintim o frântură din peisagiul descris în „Salcâmul": „Cerul era spuză de stele şi găina începuse să apună" ★ Influenta literaturii decadente şi-a pus însă tiparul ei întunecat şi asupra creaţiei lui Marin Preda. Marin Preda a adus în scrierile sale o bogată cunoaştere a realităţii şi a omului. Dai- influenţa metodei naturaliste de creaţie va face adeseori ca el să nu pătrundă semnificaţia acestui material de viaţă, ca el să prezinte din plin tocmai ceeace este întâmplător, necaracteristic şi nu ceeace este tipic, esenţial. Schiţa : „Calul" relatează o întâmplare cutremurătoare. Un ţăran îşi ucide cu un ciolan de vilă, propriul său cal, dela care ia numai pielea. 250 al. oprea Arătarea sau sugerarea cauzelor care l-au determinat pe ţăran să-şi omoare ▼ecuiul său prieten de muncă şi do viată grea, ar fi conferit schiţei un puternic dra-matisiB. Dar autorul înfăţişează numai actul în. sine a) uciderii calului, acţiunea scmi-conştientă, animalică a ţăranului. Aceasta face ca mesajul do idei al schiţei să fie voalat, să nu poată fi transmis cititorului, Tocmai datorită influenţei nefaste a naturalismului, Marin Preda, în primele sale lucrări, nu pătrunde totdeauna în esenţa lucrurilor şi fenomenelor. înfăţişând lumea sufletească a personagiilor el nu merge la gândirea logică, la conştiinţa propriu zisă a omului ci se opreşte să analizeze stările de subconşti-enţă, obsesiile. Într'o dimineaţă de toamnă, Vasile Catrina din. schiţa „Colina", trezindu-se din somn, nu-şi mai recunoşte camera. Ducându-se apoi să vadă un ogor din Frunzări, el este înconjurat deodată pe drum de o ceaţă deasă şi cenuşie, care devine apoi fumurie şi însfârşit albicioasă. Lui Vasile Cal/rina i se pare că vede cum colina din faţa lui se ridică mereu în sus, „se umflă ca o băşică uriaşă, se clatină, cumpănindu-se ca o înaltă balanţă". Iar o porumbişte din apropiere se aprinde şi dispare cu repeziciune. Pământul întreg „se legăna, se lăsa în jos. se scufunda". Când îşi revine, coborînd în goană colina, lângă el apare deodată un moşneag gros, în cămaşă albă, cu părul lung şi alb, care mergea târşit şi cocoşat. îngrozit, el alunecă şi cade. Apoi, simţind „ceva apăsător în el, turbure şi greu ca o apă neagră" îl îmbrânceşte cu putere pe bătrân şi cu trupul înmuiat de spaimă, o ia la goană fără să se mai. uite înapoi, ca şi cum ar fi fost gonit de duhuri necurate. Această situaţie, aproape identică, o vom reîntâlni în. fragmentul de nuvelă: „întâia moarte a lui Anton Tudose", publicat în „Revista literară" din 1947. In mijlocul unei cele care era aşa de deasă încât „o vedeai cum se lasă pe mâini", Anton Tudose este martorul unei înfiorătoare destăinuiri a unchiului său: dela o vreme nişte viermi negri i-au pătruns pe măduva oaselor şi-1 fac să aibe năluciri şi vedenii ciudate. Do această boală — nebunia — va fi cuprins şi Anion Tudose şi, după cum sugerează fragmentul do nuvelă, şi fiica lui. După cum vedem, M. Preda se îndeletniceşte în aceste scrieri cu analizarea cazurilor patologice, eu descrierea unor suflete ele oameni simpli, care se destramă şi alunecă spre zone de întuneric, străine de preocupările literaturii fiindcă sunt străine de umanitatea adevărată. Zugrăvind sentimentele omului, M. Preda se opreşte cu mare atenţie în creaţiile sale naturaliste la trăiri fiziologice, nu merge mai departe la înfăţişarea gândurilor şi simţirilor lui. De aceea, în schiţa „La câmp", omul ne este prezentat ca rob al instinctelor animalice. Pe larg ni se înfăţişează aci siluirea unei fete de către doi. ciobani. Până şi portretele fizice ale personagiilor pierd orice trăsătură umană devenind portretele unor brute. „Bâlea era un măgădău cu o fală colţuroasă, pătrată, ca un cărpător de lest. Buzele şi nasul, deşi îi erau groase, nu ieşeau afară din obraji. Când vorbea, făcea un zgomot ca şi când din gură i-ar fi căzut nişte noduri", etc. Atitudinea autorului faţă de faptele zugrăvite nu reiese de nicăieri din schiţă. Tocmai pentrucă în aceste scrieri, omul este privit nu ca element ai grupului social ci ca o simplă unealtă oarbă a instinctului sau a trăirilor subconştiente, tocmai de aceea ele reprezintă manifestări, făţişe de naturalism. De fapt, ceeace determină fizionomia reală a omului este locul şi rolul pe care-1 ocupă în viaţa societăţii. Asupra acestei probleme, cât şi asupra rădăcinilor naturalismului din creaţia lui Marin Preda vom reveni odată cu analizarea nuvelei: „Ana Roşcuieţ". Nuvela „Ana Roşcuieţ" reprezintă o nouă etapă în creaţia lui Mariu Preda. E momentul când scriitorul face un efort impresionant, clar neizbutit, spre a-şi însuşi în adâncime metoda realistă, spre a se apropia de ce e cu adevărat omenesc în om. Trebuie spus că în această perioadă, IZBÂNDA REALISMULUI IN CREAŢIA LUI MARIN PREDA naturalismul nu mai poate li găsit în manifestări lo lui vizibile: interesul pentru instinct, pentru iraţional. Naturalismul cu care mulţi dintre scriitori au avut de dat înainte de 23 August o luptă grea, atacă acum, sub alte vestminte şi înfă-ţişeri, părţile realiste din creaţia lor. De aceea, multe opere din perioada respectivă au o înfăţişare complexă, greu de apreciat din primul moment. Astfel, la început, critica literară a etichetat nuvela „Ana Koşculeţ" drept „exemplară pentru coi lai ţi scriitori", „o biruinţă do seamă a literaturii noastre", etc. Iar apoi, presa a calificat aceeaşi nuvelă drept o manifestare virulentă a naturalismului. Formele concrete sub care apare naturalismul diferă unori chiar dela scriitor la scriitor. Astfel, în scrierile Iui Al. Jar, naturalismul se manifesta până nu de mult în insistarca exagerată asupra trăsăturilor fizice, asupra gesturilor stereotipa ale personagiilor, în dauna zugrăvirii vieţii lor afective şi intelectuale. In „Ana Roşculeţ", rădăcinile naturalismului constau în poziţia obiectivistă pe care o are autorul încreiarea imaginilor artistice. Nu este vorba aici de a cere scriitorului lungi divagaţii senlimentalo-lirice. Aceasta ar fi împotriva originalităţii sale creatoare. Marin Preda, spre deosebire de alţi scriitori, —ca Ion )strati, de pildă, — care întovărăşesc acţiunile personagiilor ca un ghid hâtru cu comentarii hazlii: „Multe necazuri şi amaruri mai are omul de tras în viaţă! Uneori, când se tot adună supărările peste măsură de grele şi de cumplite, îţi vine să svârli cu cuşma 'n câini şi să te duci unde vezi cu ochii!", se obiectivează; din nuvelele salo nu reiese povestitorul faptelor, ci numai faptele. El smulge cortina de pe scena nuvelelor sale, lăsând pe cititor să vadă singur întâmplările eroilor, dând astfel cu putere impresia vieţii. Obiectivismul său constă însă în modul în care sunt construite imaginile. Nuvela „Ana Roşculeţ" îşi propunea să oglindească în chip artistic unul dintre cele mai revoluţionare fenomene din realitate: transformarea tumultoasă a oamenilor dela o mentalitate înapoiată, retrogradă, la una înaintată, socialistă. Ana Roşculeţ ducea la început o viaţă lipsită de orizont. Pentru ea fabrica era: „un lucru străin, rece, depărtat de ea şi încâlcit". La sfârşitul cărţii, M. Preda o prezintă drept fruntaşă în producţie. Ea este trhiicasă să reprezinte ţara noastră la Congresul dela Wroclaw. Intenţia justă a autorului, vădită şi în unele părţi realizate din nuvelă, este însă discreditată de rămăşiţele naturalismului din metoda sa de creaţie. lată, de exemplu, cum este înfăţişată camera unde locuieşte lerulescu, o funcţionară din fabrică care o învaţă carte pe Ana. „Ana fu condusă într'o mică odaie unde se afla o singură somieră şi un şifonier în care se simţea destul de limpede un miros foarte neplăcut. Somiera era goală, iar şifonierul deschis, răvăşii". Şi mai departe: „Odaia era cu parchetul gol, un covor strâns sul lângă perele şi patul răsturnat cu intestinele în sus. Deasupra lui, Ana văzu o femeie bătrână cu o sticlă în mână, plină cu ceva, turnând tacticos ici-colo din acel conţinut, uităndu-se atent în burta palului să descopere parcă cine ştie ce. Un copil de. vreo cinci ani urmărea şi el alături de bătrână, să apară ceva". Sau altă cameră: „In mijlocul odăii cu hârtii de mărimea planşei, mototolite ciudat, de o ghiară înfiptă în mijloc, pe planşă, hârtia prinsă în pineze era de asemenea mototolită de aceeaşi mână, tot în. mijloc, şi smulsă în două colţuri. Ana se uită şi văzu un început de desen, parcă burta unei locomotive. Dealungul hârtiei, era scris cu creion roşu, limpede şi furios. Ana silabisi: Sa-cra-men-to!" Dar ce scop are descrierea acestei camere care aminteşte de un ospiciu? Vrea poate autorul să satirizeze, să demaşte acest personagiu, să contribue la exprimarea esenţei unui fenomen social negativ? Nicidecum, lerulescu este personagiul pozitiv, care ar trebui să joace cel mai important, rol în procesul de transformare al Anei Roşculeţ. Şi în „Suflete moarte" întâlnim o descriere amănunţită a locuinţei mucegăite a lui Pliuşchin şi a camerelor sale respingătoare şi cu miros pestilenţial. Chiar portretul acestui personagiu este înfăţişat cu multe detalii, începând dela bărbia 232 AL. OPREA caro „era foarte proeminenţii", aşa încât Pliuşchin „era nevoit, de fiecare dată, să şi-o acopere cu batista ca să n'o scuipe", şi până ia îmbrăcămintea sa putrezită. Dar toaie aceste amănunte servesc Ia demascarea mânioasă a celei mai monstruoase creaturi a realităţii din Rusia feudaio-iobagă, a lui Pliuşchin, care pierduse aspectul omenesc atât din punct de vedere fizic cât şi moral, din pricina lăcomiei sale de avere. înainte de acest capitol, Gogol înfăţişează un minunat peisagiu a] unei grădini cu stufişuri verzi luminate de soare, cu trunchiurile albe-, uriaşe ale meste-cănilor, cu coroanele copacilor fremătând în vânt. Peisagiu care, exprimând forţa, avântul liber, frumuseţea vieţii, aduce în numele idealului estetic al lui Gogol o implacabilă condamnare a lui Pliuşchin şi a modului său ele viaţă. In nuvela lui Marin Preda, prietena Anei Roşcuieţ, Vica, una dintre muncitoarele înaintate din fabrică, care ar trebui să reprezinte forţele avansate ale societăţii, foloseşte un limbaj trivial. Singurul ajutor pe care-1 dă Anei, în procesul acesteia de limpezire ideologică, este sfatul de a găsi un alt amant în locul boxcurului Torni !ă care o bate. Dar oare aceste acte sunt semnificative, caracteristice categoriei sociale pe care-o reprezintă Vica? Dimpotrivă. Ele dau o imagine înjositoare, nedreaptă, neadevărată. Tocmai datorită acestei poziţii obiecti-viste a scriitorului, transformarea Anei Roşcuieţ este nercalistă, neveridică. Procesul de transformare al unui om este un proces contradictoriu, de luptă aprigă între ceeace este vechi în caracterul şi deprinderile lui şi noua mentalitate, noua conştiinţă socialistă. A înfăţişa „imparţial" această luptă, înseamnă în mod implicit a te situa pe poziţiile vechiului, a fi incapabil să înfăţişezi triumful noului. Aceasta se şi întâmplă în nuvela Iui Marin Preda. Procesul de transformare al Anei Roşcuieţ este a:Sfat numai în momentele sale statice, când vechiul este mai puternic, când nu se vede forţa noului. In fala cititorului, pe ecranul nuvelei sunt mereu proeefate scenele în caro apar atitu- dinile cu iz burghez ale Anei Roşcuieţ. Chiar după ce începuse procesul de creştere al conştiinţei ei, o-vedem cum se plimbă pe stradă pentru a se convinge dacă „cucoanele au pantofi frumoşi ca ai ei". La sfârşitul cărţii, când Ana Roşcuieţ, vrând să-şi arate noua ei atitudine faţă do lume, sprijină iniţiativa Auricăi Muscan de a se lucra la mai multe războaie deodată, mobilul real al acestui act rămâne invidia ranchiunoasă împotriva maisforiţei: „i-e necaz că nu i-a venit ei mai întâi în cap". Nou! nefiind prezentat cum biruie. Ana Roşcuieţ rămâne până la urmă o muieruşcă cu o mentalitate burgheză. Iar M. Preda, prezeutând-0 drept o muncitoare înaintată, a denaturat chipul luminos al modelelor ei clin viaţă. Aceeaşi poziţie obiectivistă în reflectarea realităţii face ca M. Preda, urmărind procesul de transformare al Anei Roşcuieţ, să nu meargă pe linia esenţialului din viaţă, a transformării oamenilor în procesul muncii, sub influenţa colectivului de muncitori şi a partidului, ci să situeze pe prim plan „sbuciurnul interior" al muncitoarei, rupt de determinările materiale, sociale din realitate. Aceasta îi oferă scriitorului posibilitatea unor lungi comentarii psihologiste şi a înfăţişării unor stări sufleteşti şi sentimente care ne amintesc creaţiile naturaliste din „întâlnirea din Pământuri". La fiecare pagină Ana Roşcuieţ „îşi muşcă adânc din buze", „strigă răguşii şi scrâşneşti". „e neliniştite", „stăpânită de dorinii încâlcite, întunecoase", „simte ceva înverşunat şi rău", pentru oamenii din jur, „izbucneşte într'un plâns scrâşnit, nestăvilit", etc., etc. Lecţia la Tcruloscu e' tenebroasă ca o şedinţă de spiritism. Faptul că în „Ana Roşcuieţ" elementele realiste din creaţia lui M. Preda suferă sub atacul elementelor naturaliste îşi găseşte—după cum am văzut — explicaţia în existenţa obiectivismului, a unei insuficiente înţelegeri a vieţii şi în lipsa unei atitudini active a scriitorului faţă de viaţă. Dar fără ură sfântă, ură de moarte împotriva a tot ceeace e vechi, fără dragoste arzătoare, vulcanică, pătimaşă pentru ceeace o nou, nu poate fi reflectat adevărul din realitate. izbânda realismului IN creaţia lui marin preda 233 Problema tipicului este întotdeauna o problemă politică. •k Dintre legendele „misterioase" ale Parisului face parte şi „Legenda trandafirului de aur". Se zice că odată, demult — timpul exact nu se ştie — prin foburgurile Parisului se pripăşise un strângător de gunoaie foarte ciudat. De dimineaţă până seara putea fi văzut strângând, fără plată şi cu multă hărnicie, gunoiul de pe strada meşteşugarilor în aur. Abia mai târziu s'a aflat că printr'o muncă gigantică, pulverizând şi strocurând gunoiul, el strângea firi-şoarele de aur căzute în procesul de fabricare al diferitelor giuvaeruri. Aşa a ajuns el, ca azi câte puţin, mâine câte puţin, să creeze din aurul cules un trandafir cu totul şi cu fotul de aur. Nu se ştie cât adevăr cuprinde această legendă. Ea ne poate servi însă în chip simbolic. In creaţiile de dinainte de 23 August şi în anii imediat următori a multor scriitori existau firişoare de aur, chiar dacă acestea erau ascunse de grămezi şi mormane de pământ. Astăzi vedem cum din vechea pulbere de aur iau fiinţă trandafirii minunaţi ai literaturii noastre. Acest miracol demn de „O mie şi una >de nopţi", a fost săvârşit datorită noii realităţi sociale din ţara noastră şi însuşirii adânci do către scriitori a concepţiei despre lume a clasei muncitoare. In articolele sale despre literatură, M. Gorki cita adesea acest proverb înţelept: cu cât e mai înalt punctul de vedere, cu cât e mai vast orizontul pe care-1 cuprinde privirea, cu atât mai justă este reprezentarea celor văzute. O asemenea înălţime care permite scriitorului redarea multilaterală, adâncă şi fidelă a tabloului realităţii, o constituie concepţia marxist-lomnistă asupra lumii. După cum am văzut, creaţiile de până acum alo lui Marin Preda se orientau deseori spre fenomene nocaraeteristice, uelipice din viată sau, sesizând fenomene -esenţiale, uneori nu pătrundeau în conţi- nutul lăuntric al acestora, rămânând Ia suprafaţa lor. In nuvela „Desfăşurarea", întreaga orchestraţie a mijloacelor artistice ale scriitorului servesc pentru desvăluirea profundă a esenţialului din realitate, croind, imagini de o largă generalizare. In unele lucrări literare închinate vieţii satului apărea un tablou idilic, diformat. Câţiva chiaburi „oficiali" — de obicei unul sau doi — cu o burtă cât bulia sau slabi ca nişte ţâri, mânaţi do o ură „în sine" împotriva comuniştilor, comiteau diferite acte criminale, începând cu datul focul ui la arie, etc. Secretarii de partid se perindau dintr'o lucrare în alta ca nişte fantome, nematerializaţi ; încununaţi cu frunze de mirt ci ţineau discursuri care se măsurau cu kilometrii. Iar nişte sărmani de mijlocaşi nu făceau altceva decât să se văicărească mereu aidoma unor iovi moderni. Marin Preda pătrunde cu îndrăzneală în adâncul realităţii, înfăţişând conflicte pasionante şi personagii variate şi originale. Lupta de clasă apare — în nuvela „Desfăşurarea" — în tot dramatismul şi complexitatea aspectelor sale, într'un moment de răscruce din viaţa sătenilor din Udupu, când se înfiinţează Gospodăria Agricolă Colectivă. In aria literaturii noastre apare acum, pentru prima dată un nou Lip literar, al mijlocaşului închiabiirit. In acest fel, maşinaţiile chiaburilor „oficiali", Enache şi Miulcţ, găsind un ajutor în maşinaţiile noilor chiaburi, generaţi dornica producţie de mărfuri, de\in şi mai viclene, şi mai primejdioase. Lupta împotriva vechilor şi noilor chiaburi este cu atât mai aspră, mai grea cu cât stihia mic-burgheză a corupt unii comunişti cu posturi de răspundere în aparatul do partid (Ion Nicuiae, prim secretar al raionului) sau de sfat (Prunoiu, preşedinte al sfatului popular comunal), f arând u-i să subaprecieze pericolul elementelor capitaliste dela sale sau chiar să stimuleze creşterea acestora. Dar tocmai în înfrângerea acţiunilor încărcate de ură şi perfidie aîe duşmanilor sc evidenţiază puterea şi frumuseţea mo- 234 al. oprea rală a personagiilor care reprezintă forţele sociale înaintate din realitate. ' Activiştii de partid, ca Tur)ea, trezesc energia revoluţionară a ţăranilor muncitori pentru a dejuca planurile chiaburilor şi a apărătorilor lor oportunişti; Anghel, secretarul organizaţiei de bază din Udupu, nu pregetă să se ridice şi împotriva primului secretar al raionului de partid când acesta denaturează linia partidului; Mi-trică, deputat în Sfatul Popular Comunal şi membru în Biroul Organizaţiei de Bază; Pascu, directorul comunist aî morii, ţărani mijlocaşi ca Burcea, ţărani săraci ca Ilie Barbu, iată numai câţiva din eroii care sunt gata să-şi dea şi viaţa pentru a se înfiinţa Gospodăria Agricolă Colectivă, pentru ca aceasta să fie „a lor", a ţăranilor muncitori şi nu a chiaburilor mascaţi în ţărani mijlocaşi. Nuvela începe şi se încheie cu o imagine: revărsatul zorilor peste sat. Găsim în această imagine, sintetizată, întreaga semnificaţie ideologică şi artistică a nuvelei. Tocmai fiindcă Marin Preda a pătruns în esenţa realităţii a izbutit el să creexe tipuri de o mare valoare literară. Ilie Barbu este unul dintre eroii pozitivi cei mai remarcabili ai literaturii noastre de după 23 August. Resortul interior al actelor sale îl. constituie setea neostoită, nesecată, pentru o viaţă frumoasă, în care demnitatea omului să fie respectată, în care oamenii să se preţuiască unii pe alţii. Ca un coşmar înfiorător îl urmăreşte amintirea vieţii de slugă la chiaburul Enache, unde a fost supus la umiliri şi înjosiri sălbatece. Exploatat şi de chiaburii noi ca Ghioceoaia, Ilie Barbu speră ca în cadrul Gospodăriei Agricole Colective să devină şi el om între oameni. Aici „oamenii se vor băga în seamă şi se vor împrieteni", nu după averea fiecăruia, ci „după cum au să muncească şi să se poarte în viaţa cea nouă care începea". De aceea, actul de înscriere în. Gospodăria Colectivă reprezintă pentru Ilie Barbu o sărbătoare ce-1 face să trăiască o stare de vis. Ajuns primul în faţa comisiei, Ilie Barbu nici nu aude întrebările inginerului. „Ilie Barbu nu auzi. Stătea în picioare în faţa mesei şi se uita mereu când la dreapta, ţi la stânga sa, când înapoi; zâmbea co- pilăreşte şi într'o vreme se scarpină fericii în cap. Nu era greu de ghicii că se credea văzut de toţi. că toată atenţia celorlalţi era adunată asupra lui". Intervenţiile brutale, grosolane ale lui Bădârcea ÎI jignesc profund pe Ilie Barbu. Tocmai această bucurie a sa fiind umbrită, înegurafă de faptul că în conducerea Gospodăriei Colective vor să se cocoţeze exploatatori ca Ghioceoaia şi Bădârcea, va face ca el să descopere legăturile acestora cu chiaburii „oficiali" şi să-i demaşte în faţa organizaţiei de partid. Apoi, pentrucă Gospodăria Colectivă să fie „altceva, sânlem noi acolo", Ilie Barbu, în luptă cu chiaburii, îşi primejduieşte chiar viaţa. Alegerea sa ca socotitor în Gospodăria Colectivă dă câmp larg setei lui arzătoare de activitate, îi înaripează visurile. Ilie Barbu exprimă parcă protestul înflăcărat al generaţiilor de ţărani, ale căror calităţi şi capacităţi erau strivite, călcate cu neruşinare în picioare do exploatatorii hâzi ai satelor şi care abia acum au posibilitatea să înflorească în libertate. Caracterul lui Ilie Barbu se desvăluie şi prin particularităţile temperamentului său. Aparent, Ilie Barbu este un om sfios, nu îndeajuns de energic, nu îndeajuns de curajos. Secretarul organizaţiei de partid, propunânclu-i să fie socotitor, îi spune: „Tovarăşul secretar Ţurlea zice că te ştie dela şcoală, că erai cel mai tare la socoteli, dar trebuie să fii tare şi-aşa, ca oml" Dar acest aspect este numai aparent, determinat în marc măsură de viaţa grea,, de slugă, pe care a trebuit s'o ducă Ilie Barbu. Temperamentul său e o apă liniştită Ia suprafaţă dar tumultoasă în adânc. E deajuns ca fraţii Enache, chiaburii la care slugărise Ilie Barbu, să-1 îmbrâncească acum, puţin, din greşeală, pentru ca temperamentul lui iute, impulsiv, să şi iasă la iveală. Dintr'un singur pumn, obrazul lui lancu Enache „crescuse ca o pâine". Se află în această mânie a lui. Ilie Barbu, strânsă în pieptul său dealungul unei întregi vieţi, ceva din mânia lui Ilie Res-teu care, pcutru'a i se face dreptate, este gata să se bată cu oamenii de pe o arie întreagă, să răstoarne maşina ue treerat izbânda REALISMULUI IN CREAŢIA LUI MARIN PREDA 235 cu roţile în sus. Doaceca, pe bună dreptate Ţurlea, secretarul raionului de partid, îi spune lui Anghel: „— 2'Aceţi că n'are îndrăzneală... Are, dar voi n aţi avut grijă de el, măi tovarăşe Anghel! Na i-aţi dat curaj deloc!" Firea energică, impetuoasă a lui Ilie P>arbu abia acum se desvăluie, când el se poate considera drept stăpân în salul său, în ţara sa. Sn nuvelă ni se spune că Barbu „venea spre treptele sfatului cum, vine omul spre curtea sau. Şi portretul fizic serveşte pentru a scoate în evidenţă trăsăturile tipice ale caracterului lui Ilie Barbu. Astfel, Marin Preda în repetate rânduri atrage atenţia cititorului asupra ochilor „limpezi" ai eroului. Iată cum începe nuvela: „Ilie Barbu se trezi din somn eu ochii limpezi, uşor, şi. liniştit! Iar la sfârşitul ei: „Gherghina nu se feri, rămase sub privirea aceea care părea grea de atâta limpezime şi pe care o cunoştea de când era fată: îi plăcuse atunci cel mai mult, dar astăzi îi plăcea m.ai mult ca oricând". Amănunt care sugerează firea deschisă, cinstită a personagiului, frumuseţea sentimentelor de care este animat. Un alt tip literar este Voicu Ghioceoaia. El este de fapt Mihai Tătărăşteanu din nuvela „O adunare liniştită", situat însă în alte condiţii istorice. Acum „Miai" foloseşte condiţiile N.E. P-ttlui. pentru a se înavuţi. El face speculă la barieră cu produse agricole, vânzându-le cu un preţ de două sau de trei ori mai mare decât la cooperativă, exploatează munca lui Ilie Barbu, a fraţilor Ciobanu şi a altor ţărani săraci, întreprinde diferite afaceri cu chiaburul Enache mărindu-şi neîncetat pachetele de câte cinci sute de mii dele.i, etc. Casa noului „Miai Tătărăşteanu" „care arată ca o bojdeucă printre grajdurile şi pătulurile noi din curtea sa," acum a devenit o adevărată fortăreaţă. Până şi poarta este făcută din stâlpi groşi, noi, şi acoperită cu tablă, ca o casă. întocmai ca o ghionoaie din basmele populare — nu este întâmplătoare nici apropierea de nume — prin nenumărate ghiare, Ghioceoaia îşi strânge mereu averea, sub privirea ocrotitoare a oportuniştilor din aparatul de stat. Tocrmai pentru faptul că Voicu Ghio- ceoaia a fost ţăran muncitor şi s'a închia-burit în condiţiile N.E.P-ului. tocmai de aceeea esle un duşman foarte primejdios. Având carnetul de membru de partid în buzunar, fiind socotit drept ţăran mijlocaş, el luptă ca să fie numit socotitor în Gospodăria Colectivă. Departe de a constitui, o simplă epavă umană, aşa cum. apăreau chiaburii în unele lucrări schematice, în prezentarea lui Ghioceoaia, Marin Preda sublimează vitalitatea, energia, privirea „dură" a acestuia, care explică influenţa pe care o avea el în sat. Iată-1 în curtea Sfatului Popular în momentul „desfăşurării": „— Bă Ilie, ia vin încoace, strigă Voicu Ghioceoaia, făcându-l pe Ilie Barbu să tresară din visurile sale. Ce păzeşti tu p'aci? Ia du-te până colea la meate şi ia-mi nişte tutun. Voicu Ghioceoaia este îmbrăcat în acre, adică în haine prea orăşeneşti: purta un costum negru de popă şi cravată de mătase". Observăm cum firea lui grosolană, încrezută, reiese din limbajul arogant pe care-1 foloseşte. Felul cum îi întinde lui Ilie, banii „cu un gest holârît", dovedeşte că el esle sigur pe sine. Şi îmbrăcămintea lui Ghioceoaia trădează caracterul acestuia de ţăran închiaburit. In prima versiune a nuvelei, publicată în „Viaţa Românească" aceasta era redată sumar: „Voicu Ghioceoaia purta pantaloni bufanţi, haină orăşenească şi cravată". Amănuntele adăugate în versiunea nuvelei publicată în volum („costum negru ca de popă", „cravată de mătase", etc.) individualizează mai bine tipul noului chiabur. Departe de a îi demoralizat, prăbuşit sub mârşăvia faptelor desvăluitc, ca anumiţi chiaburi din unele lucrări (în care momentul demascării lor coincide cu momentul desfiinţării lor ca duşmani), Ghioceoaia continuă să acţioneze cu violenţă şi energie sporită, împotriva Gospodăriei Colective. Toate acestea contribuie ca să i se dea viaţă chipului unui duşman primejdios, a cărui imagine inspiră la vigilenţă massele de cititori. Un alt personagiu din nuvelă, viu, este Gheorghe Anghel, secretarul organizaţiei de bază din Udupu. Deşi nu are în aceeaşi măsură valoarea de generalizare a lui 236 AL. OPREA Ilie Barbu sau Voicu Ghioceoaia, Arighel se înscrie printre cele mai izbutite figuri ale secretarilor organizaţiilor de partid din literatura noaitră. încă din 1945, el se află în fruntea luptei comuniştilor şi a celorlalţi ţărani cinstiţi din sat, la început pentru exproprierea moşierului Cristescu, pentru naţionalizarea morii lui Mieluţ şi acum pentru înfiinţarea Gospodăriei Agricole Colective. In jurul faptelor lui însufleţite de elan revoluţionar s'au născut diferite poveşti, aşa cum deseori creiază poporul în jurul faptelor eroilor săi dragi. Astfel, se povesteşte cum în momentul naţionalizării, Angliei nu i-a dat voe lui Mieluţ să-şi ia din „proprietatea sa" nici măcar pălăria pe care o uitase în birou. Această povestire îi plăcea şi lui Arighel şi nu o desniinţea pentrucă, „la urma urmii, dacă te gândeai bine, era mai adevărată aşa decât cum se întâmplase". Tocmai datorită trăsăturii fundamentale a caracterului său: patosul revoluţionar, dragostea pentru partid şi popor, Anghel, când îşi dă seama că acţiunile primului secretar al raionului de partid şi ale preşedintelui Sfatului Popular din comună sunt greşite, împotriva ţelurilor partidului, esle cuprins de fiământale şi chinuitoare lupte sufleteşti. El simte că „linia" aceasta este împotriva liniei partidului. De nenumărate ori Anghel este ispitit să se ducă la secretarul regionalei de partid, să-i predea carnetul său de membru de partid şi să ceară limpezirea situaţiei. Dar firea lui dârză, energică îl determină să continue lupta cu îndârjire, acolo în sat, pentru adevăratele ţeluri ale partidului. Acest sbucium interior face din Anghel un personagiu adânc uman, deosebit de chipurile uscate, sărăcite sufleteşte cu care ne-au obişnuit unele scrieri. In această privinţă este edificator momentul de mare încordare, când Anghel află dela al doilea secretar al raionului, Ţurlea, că felul lui de a gândi care-i pricinuise tulburări era cel just, se identifica de fapt cu linia partidului. Un alt autor, într'o asemenea situaţie (pentru a reda tensiunea psihologică a eroului) ar fi recurs la ample analize şi introspecţii. Marin Preda desvăluie sentimentele pe care le trăieşte Anghel, prin indicarea concisă a unui gest „Anghel scoase tabachera din buzunar şi încercă să-şi facă o ţigară, dar degetele îi tremurau puţin şi nu izbuti". Evoluţia creaţiei unui scriitor nu poate fi considerată în mod simplist: naturalistă la început, ireproşabil realistă ulterior. După cum am văzut, lucrările literare ale lui M. Preda din prima perioadă cuprind puternice elemente realiste. In 1949, alături de „Ana Roşculeţ", M. Preda a scris un reportagiu care zugrăvea cu forţă artistică aspecte Veridice din viaţa satelor. Iar în „Desfăşurarea" găsim urme ale naturalismului în tipizarea restrânsă a unor personagii. Procesul de creaţie este un proces complex; schematizat, el dă o imagine falsă asupra evoluţiei creaţiei scriitorului, nu-i ajută în lupta pentru oglindirea mai adâncă şi mai artistică a realităţii ci dimpotrivă. „Desfăşurarea" înfăţişează înfruntarea puternică dintre ţăranii muncitori din satul Udupu, în frunte cu comuniştii, şi vechii şi noii chiaburi ajutaţi de uneltele lor. Singurele personagii care reprezintă categoria de „mijloc" a ţăranilor cinstiţi intraţi în mrejele duşmanului de clasă, sunt fraţii Ciobanu. Deşi în concepţia autorului aceştia sunt nişte personagii secundare, care servesc mai muit pentru caracterizarea lui llie Barbu, obiectiv, în tabloul satului, ei ocupă un loc important. Fraţii Ciobanu neputând fi deosebiţi unul de altul, alcătuesc do fapt un singur personagiu. M. Preda îi individualizează cu măcstrie. Fraţii Ciobanu sunt oameni cu posibilităţi intelectuale reduse, dar care au despre ei păreri foarte bune. în şcoala primară ei se minunau de deş-teptăciunea lor că ştiu să socotească cât face zero şi cu zero şi cu zero. Intrând la cooperativă, fraţii Ciobanu sunt repede daţi afară pentrucă nu puteau să efectueze operaţiile elementare. Dar acest lucru nu-i împiedecă să aibe o atitudine de superioritate faîă de llie Barbu. Ei sunt foarte bucuroşi când Ilie vine să-i întrebe ceva. Niciodată nu spun că nu ştiu. Pe larg, izbânda realismului in creaţia lui marin preda 237 cu lux de amănunte, ei îi explică lui Ilie Barbu cum „devine cazul". Infiinţân-du-se Gospodăria Agricolă Colectivă, ei sunt de părere că Bădârcea este cel mai bun pentru postul de preşedinte al gospodăriei. Sunt aşa de siguri de părerea lor încât socotesc că nici nu mai e nevoie s'o spună şi lui Ilie, cu care merg împreună spre Sfatul Popular. Iar când acesta vrea să le demonstreze fă Bădârcea şi Ghioceoaia nu merită să fio în conducerea G.A.C.-ului, pentrucă sunt chiaburi, ei nici nu-1 bagă în seamă. Contrastul între ceeace cred fraţii Cioban u că sunt (cum spune Ilio Barbu: „deştepţi nevoie mare") şi valoarea intelectuală reală, redusă, este o sursă a comicului şi contribuie la individualizarea lor. Dar dacă ne întrebăm esenţa cărui fenomen social se străvede din ţesătura trăsăturilor lor individuale, ne dăm scârna că aceste personagii sunt insuficient tipizate. Esle drept că autorul îi învesteşte cu o fişă asupra categoriei lor sociale : că au slugărit — împreună cu Ilie Barbu şi Ţuriea — la chiaburul Enache, că acum au lucrat ca mână salariată la Ghioceoaia. Dar aceste „amănunte" ale vieţii lor nu-şi pun amprenta asupra trăsăturilor lor individuale. Ei pot fi fot atât de bine, ba chiar mai bine, ţărani mijlocaşi. Tăind orice referire la categoria lor socială care, după cum vedem, nu joacă nici un rol, fraţii Ciobanii devin de fapt ceeace şi sunt: nişte personagii comice, pitoreşti, care nu ţin prin nimic să exprime esenţa vreunui fenomen social, vădind urme de obiectivism în metoda de creaţie a scriitorului. într'o operă literară, toate person agii le trebue să fie tipizate. Este greşită părerea după care într'o lucrare literară este suficient ca personagiile principale să fie tipizate, prin ele transmiţându-se patosul operei, iar restul personagiilor de mai mică importanţă pot să fie şi personagii „interesante", „originale", pentru a colora peisagiul uman înfăţişat. Exemplul operelor sovietice clasice ca „Pământ desţelenit" arată că fiecare personagiu literar trebe să exprime esenţa unui fenomen social, aşa după cum o puşcă care apare în decorul unei piese — cum spunea Cehov •— trebue să tragă. ir Măestria artistică a lui Marin Preda, la prima vedere este „imperceptibilă". Aceasta pentrucă forma lucrărilor sale este lipsită de artificialitate, exprimă organic conţinutul, iar mijloacele sale artistice se disting printr'o simplitate şi o limpezime de cristal. Spre deosebire de alţi scriitori, în creaţiile cărora te izbesc unele clemente ale măcstriei lor (ca felul în care folosesc limba, etc)., arfa lui Marin Preda aminteşte în mare măsură acele picturi unde eşti atras în primul rând nu de compoziţia, de coloritul picturii, etc., ci de scena zugrăvită, şi deabia apoi îţi dai seama de bogăţia culorilor, de armonia compoziţiei, de răbdătorul meşteşug al penelului vădit în fiecare amănunt. Acesta este poate şi motivul pentru care critica noastră literară a fost sgâr-cilă în analizarea formei artistice a nuvelei „Desfăşurarea". Cronica din „Viaţa Românească" care putea să acorde cei mai mare spaţiu problemelor de măestrie literară se mărgineşte să facă câteva afirmaţii generale („Arta scriitorului se caracterizează prin marea economie a mijloacelor artistice, proprie unui scris cu adevărat realist"), care devin ca atare gratuite. Aşa cum s'a văzut încă din primele sale lucrări, Marin Preda este un mare maestru în găsirea acelor subiecte care să dea cât mai multă forţă şi expresivitate materialului de viaţă alos. In „Desfăşurarea" el prezintă din viaţa ţăranilor din satul Udupu un singur moment,, al înscrierii lor în Gospodăria Agricolă Colectivă şi din cadrul „desfăşurării" o singură zi, aceea de început. Dar în acest moment se concentrează toată viaţa eroilor în ansamblul şi semnificaţia ei, se desvăluie complect caracterele personagiilor. Atât caracterul lui Ilio Barbu, ţăran sărac, care vine cu bucurie la această sărbătoare, caracterele chiaburilor mascaţi în ţărani mijlocaşi, care tind cu ajutorul unor oportunişti de teapa lui Prunoiu să se situeze în con- 238 AL. OPREA ducerea gospodăriei, cât şi ale comuniştilor care reuşesc să stăpânească situaţia şi să nimicească planurile chiaburilor. întâmplările dramatice din nuvelă: demascarea lui Ghioceoaia ca speculant şi chiabur, a lui Prunoiu ca oportunist, acţiunile chiaburilor bazate pe influenţa pe care o aveau asupra multor ţărani săraci şi mijlocaşi pentru a sparge Gospodăria Agricolă Colectivă, de unde până atunci luptaseră ca să se strecoare în conducerea ei, riposta comuniştilor şi a ţăranilor cinstiţi ca Ilie Barbu care este rănit de chiaburul Enache etc., fapte înfăţişate pe aproape două sute de pagini, se petrec numai în cursul a 24 de ore. Analizând nuvelele lui Gogol, Belinschi spunea, „Zugrăvirea artistică a caracterelor constă tocmai în aceea că dacă eroul vi se prezintă într'un anumit moment al vieţii sale, dumneavoastră puteţi să povestiţi singur toată viaţa lui dinainte şi de după acest moment". In aceasta şi constă explicaţia finalurilor caracteristice nuvelelor lui M. Preda, care au subiectul construit pe acest principiu. Astfel, la sfârşitul „Desfăşurării", nu ni se spune exact ce se va întâmpla cu oportunistul Ion Niculae, prim secretar ai raionului de partid, nici cum va răspunde Prunoiu în calitatea sa de preşedinte al sfatului popular comunal pentru cârdăşia cu chiaburii. Dar acest lucru nu-1 nemulţumeşte pe cititor, deoarece întâmplările din nuvelă sugerează clar soarta personagiilor. Ne amintim cum în „întâlnirea din pământuri" ni se înfăţişează numai duelul de ciomege între Dugu şi Achim-Achim şi nu şi dragostea lui Dugu cu Drina, pentru care a avut loc duelul. Ceeace pentru un scriitor neexperimentat ar fi constituit cuprinsul unui capitol, la M. Preda se găseşte abia sugerat. In nuvelele sale, M. Preda expune datele problemei, efectuează operaţiile esenţiale, sugerează rezolvarea lor, dar unele probleme mărunte le lasă pe seama imaginaţiei cititorului. Conţinutul scrierilor sale este exprimat cu multă forţă, claritate şi putere de convingere şi datorită faptului că el foloseşte o compoziţie „interioară", bazată pe acţiunea şi interacţiunea psihologică a personagiilor şi nu una „exterioară", bazată pe simplele ciocniri „fizice" ale eroilor. In „Desfăşurarea", conflictul ia o întorsătură, datorită vizitei pe care o face Ilie Barbu lui Ghioceoaia, pe care-1 surprinde împreună cu chiaburul Enache. Intr'o lucrare schematică, această întâmplare care contribuie brusc ia lămurirea situaţiei încurcate din satul Udupu ar părea neconvingăfoare, adusă din condei. Dar cititorul, cunoscând gândurile şi sentimentele lui Ilie Barbu, jignite de atitudinea pe care o avuseseră falşii mijlocaşi în momentul „desfăşurării", înţelege de ce tocmai în acea seară s'a dus el la Ghioceoaia să-i ceară plata pentru o muncă mai veche şi de ce, bănuind ceva. el se duce după Ghioceoaia în grădină, unde-1 găseşte tăifăsuind prieteneşte cu Enache. Motivările interne ale actelor personagiilor care fac ca nuvela să aibe o deosebită forţă de convingere şi prin aceasta de educare, nu exclud însă din subiect elementele neaşteptate, surprizele. Uneori, în articolele de critică literară există o atitudine de blamare a situaţiilor întâmplătoare, pe motiv că nu se vede „necesitatea" lor. In articolul său, „Tipic şi individual", cunoscutul esteticiean sovietic Burov arată că: „In realitate, necesitatea nu există în formă „pură". Ea există ca atare numai în expresie teoretică. Necesitatea istorică (întocmai ca şi cea naturală) îşi croieşte drum printr'un şir nesfârşit de întâmplări — fapte istorice, persoane, evenimente, care ar fi putut fi şi altele, care ar fi putut să se ivească altfel, nu în momentul respectiv, etc. Necesitatea în viaţă nu există şi nu se înfăptuieşte pe nici o altă cale. Oglindind viaţa, artistul nu poate să dea la o parte întâmplătorul din artă, tocmai pentru a păstra caracterul artistic". Marin Preda a creiat o nuvelă „artistică", tocmai pentrucă înfăţişând legăturile şi realităţii le între fenomene nu a înlăturat elementele întâmplătoare ci, dimpotrivă, le-a folosit pentru exprimarea cu cât mai multă forţă a necesităţii istorice. Astfel, în „Desfăşurarea", tocmai în momentul ciocnirii aprinse între comunişti şi chiaburi soseşte cel de al doilea secretar al raionului IZBÂNDA REALISMULUI ÎN CREAŢIA . LUI MARIN PREDA 239 ele Partid, Ţurlea, care era originar din sat şi putea să înţeleagă mai adânc starea reală a lucrurilor. Tocmai atunci când. . Ilie Barbu se duce la Ghioceoaia, vine şi .chiaburul Enache. Fraţii Ciobanii sunt găsiţi de Ilie Barbu nu Ia ei acasă ci la Trafulică, desvăluindu-se astfel întregul complot al chiaburilor, etc. Dar toate aceste întâmplări neaşteptate, neobişnuite, servesc pentru reliefarea puternică a luptei eare se dă în satul Udupu, a victoriei forţelor sociale înaintate, creind din „Desfăşurarea" o nuvelă captivantă, atrăgătoare. Aparent, limbajul lui M. Preda este lipsit de caracteristici individuale. Dar nu există scriitor autentic în limba operei căruia să nu întâlnim trăsături specifice. Limba „nivelată", fără caracteristici personale, este apanajul lucrărilor literare schematice. Una din particularităţile individuale ale limbii şi stilului lui Marin Preda îl constituie felul în care utilizează procedeul stilului indirect — liber. Acest stil, înfăţişând gândurile şi sentimentele eroilor, nu cu cuvintele autorului ci cu înseşi cuvintele personagiilor, oferă scriitorului largi posibilităţi pentru caracterizarea eroilor şi a întâmplărilor. El este folosit şi de către alţi scriitori contemporani, dar în mod diferit. Astfel, Petru Dumitriu, care în general reda faptele personagiilor şi stările lor sufleteşti fără a folosi vorbele acestora sau când era absolută nevoie, punându-le în ghilimete, în ultima sa povestire „Pasărea furtunii", foloseşte metoda îmbinării vorbirii autorului şi a eroului. „Adam Jora râse singur scuturând din cap, şi împinse zdravăn cu vâsla stângă. Oftă. Dece, nici el nu ştia. Era greu de răsuflat, parcă nu era aer, parcă plămânii nu erau destul de largi; oricât ar fi tras în piept, tot nu era destul. Şi asta te aţăţa, te făcea arţăgos şi îndărătnic. Uite, cum să-l rabzi pe Filoftei ăsta? O fi om în putere, şi pescar meşter şi om tinstil şi bun; dar cum să-l rabzi? Adam, de şaptesprezece ani, scund, cu umerii largi şi cu părul creţ, se aplecă pe vâsle cu putere." După cum vedem, autorul se îndepărtează la maximum din. planul povestirii, făcând loc eroului. Prezenţa sa este trădată doar de formele prenumelor, îmbinarea limbii scriitorului cu stilul indirect liber se distinge uşor. „Uite, cum să-1 rabzi pe Filoftei ăsta? O fi om în putere şi pescar meşter şi om cinstit şi bun ; dar cum să-l rabzi? Adam, de şaptesprezece ani, scund, cu umerii largi şi cu părul creţ, se aplecă pe vâsle cu putere", etc.). La Marin Preda construcţia stilului indirect liber este alta. Înfăţişând perso-nagiile, el introduce în limba povestirii sale cuvinte, expresii, uneori şi construcţii sintactice caracteristice vorbirii lor. Aceasta face ca întâmplările, faptele descrise să fie reflectate oarecum prin prisma percepţiei personagiului care apare alături de autor şi care observă şi comentează împreună cu el. De aceea, graniţele dintre vorbirea indirectă a personagiului şi vorbirea scriitorului aproape dispar. „Tot dichisindu-se, ajunse în scurtă vreme şi la pălărie... O luă în mână şi începu să dea cu peria peste ea. Ciudat lucru, în loc să se cureţe, pălăria se umplu de pete, şi cu cât da mai tare cu peria, cu atât petele se albeau şi se făceau mai mari. Ce-are afacel Netulburat, Ilie începu să scuipe peste ea şi în cele din urmă petele trebuiră să piară". Mai departe: „Ilie nu se gândea să ţină un discurs, dar se simţea grozav de bucuros. A fost întrebat de secretarul raional şi cu secretarul raionului trebuie să vorbească aşa, politie, dar mai era şi altceva; secretarul raionului îl cunoştea de când era mic, nu trebuie să creadă că ei a rămas chiar aşa de neştiutor. Şi mai era ceva: o fi el, Ţurlea, secretar al raionului, dar Ţurlea şi Ilio sânt în acelaş partial Trebuie să-i arate lui Ţurlea că merită, înţelegi cum devine?'1 Sau, iată-1 pe chiaburul Enache: „lancu Enache se uita cu dispreţ la oameni şi râdea în sinea lui. Cu Bădârcea preşedinte şi cu Voicu Ghioceoaia socotitor, are să facă treabă bună gospodăria". Prin aceasta nuvela capătă un colorit special. Nuvela „Desfăşurarea", cât şi celelalte scrieri ale lui Marin Preda se bazează pe normele limbii vorbite şi nu scrise. In ele răsună intonaţiile vii ale graiului popular vorbit. Aceasta se vădeşte printre altele prin expresiile orale şi prin dia- 240 AL. OPREA logurile originale pe care le întâlnim în „Desfăşurarea", unde ultimele cuvinte ale interlocutorului se repetă în replica următoare. lată-1 pe Ilie Barbu „conversând" cu caii. — în realitate cu gândurile sale: „— Când ţi-oi da eu una acuma, Zamfire, auzi câinii în Giurgiu, ameninţă Ilie. Sâ vedem când o să te duc colo, ce-i mai faci?! O să dai din colţ în colţ, puturo-suie; habar n'o să mai am de fine, auzi, mă? Sau să nu te dau? Te dau\... D'aia nu mai putea Zamfir, că o să-l dea acolo!" Repetările ultimelor cuvinte ale replicii precedente !e găsim îndeosebi în discuţiile personagiului cu sine însuşi:,, —Nu-ţi spusei, fă, că m'au propus socotitor? Trebuie să plec zilele astea cu Niculae Burcea ia raion. Aşa i se păruse, că-i spusese. Îşi dădu pălăria pe-o ureche şi începu să se scarpiue la ceafă, neştiind ce să mai facă. li spusese sau nu-i spusese? Ii spusese, că dacă nu i-ar fi spus, n'ar fi stat ea acuma bosumflată, cu spetele la el, văzându-şi de găină cu atâta nepăsare. Da, da, i-a spus când prindeau găina..." Uneori şi autorul se molipseşte de această manieră. Prezentând sentimentele de fericire ale lui Ilie Barbu, Marin Preda spune: „Se uita la toată lumea cu ochii larg deschişi, parcă fără să clipească. „Mă vedeţi? Eu sunt Ilie, Barbu! Ei, ce ziceţi?" Ce sâ z;co? Nu zicea nimeni nimic". Aceste repetări, proprii vorbirii neoficiale, familiare, apărând în anumite situaţii şi momente, stârnesc râsul cititorului. Marin Preda şi-a încercat până acum forţele creatoare zugrăvind realitatea în lucrări de mici proporţii, schiţe, şi nuvele. Atunci când a atacat genul romanului, scrupulozitatea sa artistică 1-a determinat să publice din ele numai fragmente. Astfel, au apărut fragmentele de roman „Dimineaţă de iarnă", ele. Această exigentă înaltă ne aminteşte de acei voinici din basmele populare care, înainte de a-şi asvârli buzduganul îu întâmpinarea smoului, îl învârtesc de mai multe ori în jurul lor. Dcaceea cititorii aşteaptă cu interes creaţii ale scriitorului care să cuprindă o largă arie a realităţii. Doaltmintcri, întreaga operă a Iui Marin Preda demonstrează capacitatea sa de a creia povestiri mari şi romane. Spre deosebire de unii scriitori ca Ion Istrafi, care se orientează îndeosebi înspre conflicte mici — ca întindere — din viaţă, Marin Preda înfăţişează conflicte complexe, cu ramificaţii bogate. într'o largă cuprindere a realităţii s'ar putea desfăşura şi toate aspectele măos-triei lui Marin Preda, care au fost des-văluite treptat în creaţii diferite, ca: însuşirea de a prezenta conflicte puternice, sociale sau umane (vezi dragostea dintre Dugu şi Drina), puterea de analiză psihologică, individualizarea bogată a personagiilor prin limbaj, compoziţii şi subiecte care exprimă cu pregnanţă materialul de viaţă, talentul de a creia adevărate poeme în proză etc. „Desfăşurarea", datorită ideii sale artistice, înfăţişând un moment dramatic, din înfruntarea de clafă, nu oferă Iqc descripţiilor lirice de natură, înfăţişării sentimentelor de dragoste, etc. Folosind aceste remarcabile mijloace artistice, luptând pentru oglindirea realităţii în fot ceeace are ea mai profund şi împotriva unor ecouri ale naturalismului, Marin Preda va isbuti să creeze strălucite fresce literare ale luptei pline de dramatism şi pasiune a poporului nostru. PETRU DUMITRII! NOTE DE CITITOR DESPRE POVESTIRILE LUI MARIN PREDA Titlul acestor însemnări nu-şi are justificarea decât în faptul că încă nu s'au scris (şi nu doresc să fiu primul care să scrie) „Note de scriitor" despre opera cuiva. Dar a spune că-ţi iei note de cititor despre o carte, când tu însuţi scrii ■ cărţi, e la fel cum un arhitect, vizitând cheiurile Nevei şi piaţa Palatului de Iarnă sau Piaţa Sfântului Petru din Roma ar scrie „Note de trecător". Însemnările noastre nu pot să nu fie întipărite de un caracter profesional; vedem mai uşor meşteşugul, procedeele, metoda artistului decât cititorul, caro se lasă vrăjit de imaginea vieţii, fără să ştie cum. l-a fermecat vrăjitorul. Totuşi, cred că şi pentru cititorul care nu e de meserie, asemenea însemnări nu sunt lipsite de interes, cu atât mai mult cu cât nivelul educaţiei artistice a publicului larg poa-tcşi trebue să crească neîncetat. Unul din scriitorii noştri Ia care măe-stria artistului ne pune în faţă probleme deosebit de interesante, e Marin Preda. Stăpânirea celor mai puternice mijloace de exprimare era vădită încă din primele lui opere. Deşi această măestrie este învăluită, ascunsă — tocmai pentru a da o cât mai covârşitoare impresie a vieţii, a realităţii. Apariţia lui Marin Preda în literatura noastră îmi aduce aminte de poveştile din „0 mie şi una de nopţi". Acolo, în-tr'o adunare de târgoveţi din Bagdad, sau la un caravanserai din Basora, poate 16 — Viaţa Românească fi întâlnit un personagiu tăcut, pe caro nimeni nu-1 ia în seamă, şi îmbrăcat într'un burnus care nu-1 deosebeşte cu nimic do oricare om al deşertului, de oricare neguţăfordin bazarul Bagdadului. Deodată, la un gest neînsemnat, burnusul se dă la o parte, şi apar sub el straie strălucite: necunoscutul e însuşi califul Hai'un, travestit în neguţător sau hagiu; sau e un emir venit din insulele cu mărgăritare ale Oceanului Indian. La fel l-am întâlnit eu pe autorul „Desfăşurării" înfr'o seară din 1945, rând, într'u-nul din amfiteatrele Universităţii din Bucureşti, câteva sute de studenţi ascultau recitări dc poeme şi lecturi de proză. S'a suit pe estradă un om tânăr, cu faţa frământată, care a citit „ca pe nimic", cum ar zice el, o poveste despre un salcâm. In cursul povestirii, nevasta unui ţăran iese în prag; mică, grasă, cu mâinile în şolduri, „semăna cu o ulcică cu două toarte". Am ciulit urechea la comparaţia asta neaşteptată dc un humor sobru, legat în adâncurile sale cu universul ţărănesc. Am ascultat cu atenţie toată bucata, şi mi-am dat scama că aveam de-aface cu unul din cei mai autentici scriitori care au povestit ia noi despre ţărani. A urmat, în creaţia lui Marin Preda „întâlnirea din Pământuri". S'a discutat despre momentele naturaliste, dos pro descrierile de aspecte brutale, aproape neomeneşti, despre preocuparea pentru forme de 242 petre dumitriu conştiinţă inferioare, sau bolnave, pe marginea nebuniei, a disperării, a stărilor sufleteşti fără nume, neliniştitoare, întunecoase, la eroii unora din povestiri. Dar nu acelea erau elementele do viitor, germenii desvoltării de mai târziu a scriitorului. Nu din Colina, sau Calul, s'a desvoltat autorul Desfăşurării. In primele lui nuvele, alături de o vădită şi o puternică tendinţă spre naturalism, alături de un interes exagerat spre analiza psihologică a stărilor sufleteşti întunecate şi bolnăvicioase, există, bine desenată, fizionomia unui puternic scriitor realist. Chiar în schiţele şi nuvelele naturaliste, exista un element sănătos, âşa cum există un element sănătos în însăşi metoda naturalistă, la un Zola, la un Hemingway. Acest element e descrierea exactă, îngrijită, sobră, sugestivă, a faptelor din realitate. Scriitorul realist foloseşte şi aceste mijloace, dându-lc un înţeles nou; el selectează esenţialul din realitate, exagerându-i trăsăturile. Naturalistul e ca un trup bine constituit, dar care dela umeri în sus nu mai are nimic. Vreau să spun prin asta că gândirea, concepţia adâncă, viziunea justă asupra omului, societăţii şi istoriei, exagerarea conştientă a tot ceeace sprijină şi exprimă această concepţie, lipsesc scriitorul naturalist, şi, de aceea, chiar dacă e un minunat observator al faptelor, un eminent mânuitor al limbii literare şi un meşter în tehnica povestirii, imaginea pe care o dă el despre realitate e falsă, absurdă,şidă cititorului adesea un simţământ de tristeţe, dedesnădejde, dea se afla într'o lume fără sens, oarbă, absurdă,din care nu e nici o scăpare. Ceeace e vădit fals, căci noi înşine, activitatea noastră, poziţia noastră activă şi combativă în faţa lumii, îi dă un sens, şi dă soluţii celor mai grele împrejurări. In nuvelele Iui Marin Preda, Colina, Calul, înainte de moarte, La. câmp, momente ale vieţii ţărăneşti, luate separat, descrise cu o răceală aparentă şi cu o oroare ascunsă, ne umplu şi pe noi de acel sentiment apăsător, pe carc-1 dau doobicei lucrările naturaliste. Spaima bolnăvicioasă în prima, uciderea unui animal în a doua, agonia în a treia, un viol într'a patra: iată tematica servită de autor într'o limbă sobră, cu un mare dar al observaţiei şi o compoziţie fără cusur. Viaţa apare în ele urâtă, sinistră — străină de noi. In alte nuvele, din acelaş volum, totul ia o altă înfăţişare. Oamenii sânt reali — nu monştri „cu capul în chip de ţest", ca în La câmp, nici cu sufletele răsucite şi muncite de spaime fără nume, ca în Colina. Ilie Restcu. din In ceată, e un om pătimaş, violent, harnic, cinstit, omenos — un om adevărat. Paţanghel, hâtru, de o inteligenţă ascuţită, plin de umor, demn când „e vorba la o adică" (O adunare liniştită) ne câştigă interesul şi simpatia ca şi Ilie Resteu, deşi profund diferenţiat de acesta. Cât despre băiatul lui Paţanghel, Dugu, eroul nuvelei „întâlnirea din Pământuri", e plin de farmec în naivifatea-i dârzâ şi nu lipsită de viclenie, în vitejia lui de adolescent, şi în clipa când, după ce s'a îndrăgostit, şi-a învins rivalul şi s'a întors acasă,„se întoarse şi începu să meargă rar, ca un om plin de griji, spre poarta dela drum pe care o lăsase deschisă". Plin de griji, fiindcă de bună seama o să se însoare îi! curând, şi viaţa veşnică se va renaşte iarăşi, din nălucirea fugară a unui trup de fată care se scaldă, şi dintr'o luptă încordată, ca în basmele cu Gruia lui Novac, între doi flăcăi dela ţară, sub umbra stejarului din Pământuri. Există un fapt cu totul demn de atenţie în nuvelele din întâlnirea din Pământuri. — mă gândesc la acelea cu un pronunţat caracter realist: In ceată, O adunare liniştită, întâlnirea din Pământuri.. Şi anume, claritatea cu care apare diferenţierea socială a satului. Există dar multe figuri de chiaburi mai puternic si mai tăios reliefate, ca ale lui Beleagă din prima nuvelă, sau a lui „Miai" din Adunarea liniştită. Beleagă , în cruzimea lui răzbunătoare, neomenia lui brutală, c odios, cu popa alături de el. Miai Tăfărăşteanul e mai mult: e descrierea chiaburului în devenire, c povestea unuia din cele multe cazuri pe care ţărănimea le produce „zi de zi, ceas de ceas, şi în proporţii de masă", în condiţiile micii producţii de mărfuri. Miai note de cititor 243 vine despuiat, face hambar, deodată apare cu o pereche de cai; nu-şi repară casa şi umblă în zdrenţe, numai ca să strângă, să aibe; cumpără o vie; iar când o vorba să lucreze pe degeaba caii lui, e gata mai degrabă să-i omoare. Simţul de proprietate, nevoia de proprietate, devin sălbatice — şi tipice pentru acest soi de oameni dela ţară. De altfel, Miai e un om sucit, complicat, căruia i-ar plăcea să-1 umilească pe Paţanghel, şi caro are reacţii neaşteptate, surprinzătoare, cc isvorăsc în fond tot din egoismul feroce, axă a caracterului lui Miai. Dar nu de complexitatea lui e vorba; ci do felul cum scriitorul Marin Preda, dând o imagine realistă a vieţii satului, s'a întâlnit în chip firesc cu concepţia clasei muncitoare cu privire la ţărănime şi problemele ei. Acest caz e repetiţia, la proporţii mai mici, a cazului clasic, al tipului de chiabur din Ion de Liviu Rebreanu, şi amândouă ilustraţii ale ideii despre coincidenţa metodei realiste în literatură cu concepţia despre lume a clasei muncitoare. Din nuvelele cu ţărani ale începutului, s'a născut povestirea de două sute de pagini, Desfăşurarea. încă de prin 1945-46, sau mai înainte, când au fost scrise (bă-nuesc) nuvelele, Marin Preda arăta, în Ilie Resteu, în Paţanghel, în Beleagă, în Miai, că ştie să vadă lumea nu cu ochii oricui, ci cu ochii lui ilie Resteu şi ai lui Paţanghel, ţărani muncitori, iar primul deadreptul lipit pământului, exploatat, obligat să obţie prin prestaţie de muncă, serviciile consătenilor. Chiaburul c studiat cu un ochi necruţător, dar din afară. Autorul vorbeşte prin glasul lui Ilie Resteu sau al lui Paţanghel. De rândul acesta, se vorbeşte „dinăuntrul" lui Ilie Barbu. Ilie Barbu e mereu în scenă, drumurile lui sânt mereu urmărite de autor cantitativ, cel mai mare număr do pagini îi sunt închinate. El e personagiul central, el e eroul; el câştigă simpatia şi stima cititorului, pe el îl iubim, de soarta lui ne interesăm cel mai mult. Şi e vorba de un tip dc ţăran muncitor din anii 1950-1951 (cel mai isbutit din literatura noastră recentă). Desfăşurarea e un pas înainte, un pas mare, faţă de primele nuvele. Se preci- 18* zează orientarea autorului, se merge mai adânc în analiza socială a satului. Acţiunea capătă proporţii, se ramifică, există linii secundare de acţiune, ce se întretaie cu cea principală. Unde înainte autorul ştia să descrie înlr'o gradaţie iscusită a efectelor un fapt, o întâmplare scurtă, aici înşiră capitol după capitol, episod după episod, sporind treptat încordarea acţiunii şi interesul cititorului. Ţăranii cu reacţii simple, uneori animalice din primul volum de nuvele, sânt acuma oameni care gândesc, care luptă între ei, în frământarea politică a satului, şi luptă cu îndemânare, uneori calculând şi prevăzând mişcările pe care le fac şi urmările lor. Totuşi, Desfăşurarea suferă de urmări ale crizei inutil de grave prin care a trecut autorul într'o fază a desvolfării sale, criză marcată prin scrierea nuvelei Ana Roşculeţ. Iată ce cred că s'a întâmplat, şi vom vedea apoi şi urmările. Primele nuvele ale lui. Marin Preda n'au fost preţuite la valoarea lor adevărată. Autorul acestor rânduri se mândreşte că a fost dintre cei dintâi care a recunoscut marile posibilităţi de desvoltare ale scriitorului. Totuşi, n'aveam pe vremea aceea îndestul simţul şi înţelegerea pentru viziunea socială şi pentru zugrăvirea caracterelor, de care era în stare Marin Preda; le-am căpătat doar după ani dc citire şi meditare asupra operei lui Balzac şi a clasicilor ruşi. Nici critica literară însă n'a sesizat puternicele elemente realiste din primele nuvele, şi nu i-a arătat scriitorului drumul drept şi uşor către un realism deplin. Ea s'a limitat la a combate latura naturalistă a creaţiei lui, mergând până la a face un „caz" demn de hulă şi ocară din Ana Roşculeţ, nuvelă în care dcaltminteri Preda e departe de a da măsura talentului său. Cred că urmarea a fost, din partea autorului, o preocupare deosebit de sârguin-cioasă, dar aproape exclusivă pentru justa înţelegere a structurii socialo şi a conflictelor social-politice din satul anilor 1950. De aici succesul din Desfăşurarea. Dar tot de aici, o oarecare uscăciune a faptelor povestite. Nu vedem, în Desfăşurarea, nici casele, nici drumul, nici pământul, nici 244 PETRE DUMITRII! copacii, nici animalele. Nu simţim, ca în primul volum, „căldura albă" a soarelui de vară, nici dacă salul „trozneşle de ger". Nu vedem nici salcâmii înalţi din nopţile cu spuză de stele, nici câinii pe care un stăpân jucăuş îi apucă de ceafă şi-i aruncă peste cap, nici multe alte preţioase detalii, care toate la un loc dau cititorului senzaţia pe care în primele nuvele ale Iui Preda o avea că a trăit în locurile, şi cu oamenii despre care povesteşte prozatorul. Structura fundamentală a povestirii e solidă şi adevărată; oamenii sânt vii şi întâmplările pline de interes. Lipseşte numai o anumită rotunjire a desenului, o umbră de lirism cald care există în primele povestiri şi care rămâne nefolosifă pe paleta autorului. Doar exactitatea admirabilă a limbajului eroilor suplineşte această lipsă. Şi într'a-devăr, dacă urmaşii noştri vor dori să ştie cum vorbeau ţăranii din câmpia Dunării prin 1950, n'au decât să deschidă Desfăşurarea lui Marin Preda, care are aproape valoare de document. Un alt aspect al relativei uscăciuni de care suferă în clipa asta povestirea Iui Marin Preda, este subţierea vieţii personale, intime, a eroilor. Oare în vreme ce Ilie Barbu se luptă cu Ghioceoaia şi Bădârcea, nu există alţi tineri ca Dugu şi Drina din Întâlnirea din Pământuri? Oare dueluri epice ca acel dintre Dugu şi Achim Achiia nu mai au loc? Poate în alte forme, dar ele n'au încetat. Stejarul cel mare din Pământuri s'a uscat? A fost tăiat? Nu cred. Aştept, eroi şi întâmplări a căror umanitate să fie desăvârşită, împlinită. Ilie Barbu şi nevastă-sa sânt încă prea puţini, prea cuminţi pentru relaţii omeneşti pline de varietatea nesfârşită a vieţii. lată numai două, trei laturi ale prozei sale, pe care Marin Preda le mai poate încă desvolla cu consecvenţă, pentru a ţine făgăduinţele mari ale primelor sale cărţi. Deocamdată el joacă iar, pentru o vreme, rolul străinului învăluit într'un vestmânt care-1 ascunde în forfota unui caravanserai pe drumul spre Basora. TEXTE $1 DOCUMENTE MIHU DRAGOMIR CONTRIBUTIUNI EMINESCIENE Clasicii marxism-leninismului au arătat, nu odată, că singura clasă care îşi însuşeşte şi apără cu consecvenţă toate marile valori create de omenire, este clasa muncitoare. însetată do cultură, luptând cu jertfe uriaşe să construiască o lume nouă, eliberată de orice exploatare, clasa muncitoare recunoaşte ca ale sale toate adevăratele^opere de cultură şi artă, înconjurând pe creatorii lor cu nemărginită dragoste. Se ştie cât s'a străduit burghezia, prin oficialii săi, să dosească, să minimalizeze nemuritoarea operă a lui Eminescu, în timp ce-1 prezenta pe genialul poet drept o fiinţă aeriană, fără niciun contact cu pământul. Cu totul altfel 1-a privit poporul pe cel care este o mândrie a lui, pe cel ale cărui versuri sunt azi în toate inimile. Un fapt petrecut cu 33 ani în urmă dovedeşte, încăodată, aceste indisolubile legături între poet şi clasa muncitoare. La 20 octombrie 1920 începea greva generală, cea mai mare bătălie a muncitorimii noastre de până atunci. Trădată de conducătorii social-demo-crafi, greva a putut fi înăbuşită de către guvernul burghezo-moşierese. Ziarul „Socialismul", oficiosul partidului socialist şi al Comisiei generale a sindicatelor, a fost suprimat, iar la reapariţie coloanele salo ieşeau, în majoritate, albe de sub foarfecele averescan. într'un ziar pe jumătate cenzurat, într'un timp când arestările continuau cu furie în toată ţara, fiecare rând al ziarului trebuia să fie folosit ca un bun nepreţuit. Tocmai în acest timp, Ia 17 zile dela declararea grevei generale, în toiul represiunilor burgheziei, ziarul „Socialismul" publică un articol în care foloseşte pe larg argumentarea plină de vervă a lui Eminescu, ca o armă ascuţită împotriva regimului. încleştată în luptă pentru o viaţă mai bună, clasa noastră muncitoare îl socotea, firesc, alături, pe cel mai mare poet al nostru, şi documentul este impresionant prin adânca lui semnificaţie. Să-l lăsăm, deci, să vorbească: 246 Mli-ÎU DRAGOMIR BURSA Dela Eminescu până astăzi1) Cenzura ne împiedică de a vorbi deschis despre „principiul râu, nedreptul şi minciuna ce duce-al lumii frâu". Să o întoarcem deci pe înconjur, spre a ajunge tot acolo: să ne ocupăm adică, nu de guvern, ci de clasa pe care se reazămă el acum, 'a cărei aprobare şi aplauze le-a căpătat cu spectacolul pe care se complace a-l menţine în măsurile de represiune pornite. Sâ ne ocupăm de speculanţii bursei, care dau acum tonul vieţii economice prin concentraţiunea capitalului financiar, acapararea industriei şi comerţului răzleţite până acum în mâini mai multe şi uneori mai puţin parazitare ca cele ale inventatorilor de afaceri din nenumăratele societăţi anonime cari au inundat piaţa. Cum se pune la cale o afacere spre a se momi spre ea banii celor avizi dar nepricepuţi, a descris-o plin de humor şi de clar văzătoare intuiţie, Eminescu în scrierile sale economice: „Se aude că în munţii Buzăului s'ar afla aur. Se formează o societate anonimă pe acţiuni pentru exploatarea minei." O Bancă oarecare „se însărcinează sâ le plaseze", Banca „produce hausse (urcare) la bursă, le vinde bine şi acum rămâne ca acţionarul cel din urmă să vază dacă există sau nu aur la Buzău. Poate să nu fi existând de loc. Băncile „se ocupă nu cu. Întreprinderi cari există ci cu cele ce se vor fonda de acum înainte, a căror productivitate e cu totul necunoscută, speculează pe speranţa acestei productivităţi."2) Acestea pentru întreprinderile inexistente; pentru cele existente dar şubrede, procedura cămătarilor e tot atât de şireată. „Institutele de credit, la început în perplexitate ce să înceapă cu capitalul — căci o bancă are nevoie de timp pentru desvoltarea ei, ca orice altă afacere — nu s'au mulţumit numai a cumpăra efecte de bursă, ci participă la o mulţime de întreprinderi nouă pentru exploatarea de mine, fabrici şi alte stabilimente industriale şi nu arareori se cumpără afaceri vechi cari nu rentau, ca bază societăţii pe acţiuni. Căci, un timp oarecare era de sine înţeles între speculanţi că inlrepirinderi bune le exploatează cineva singur, pe seama sa, iar cele rele le lasă unor societăţi de acţionari, întreb uinţândii-se fraza comună „că numai exploatarea în mare are perspectiva de succes."3) Acestea au fost scrise cu 40 de ani în urmă pentru a caracteriza situaţia din alte ţări. Azi, ele se aplică minunat la noi, când azistăm la creaţiunca atâtor întreprinderi, fiice ale bâncilor-murne. 1) Socialismul., anul XIV, n. 242, duminecă,? noembrie 1920. Articolul este paginai eonfrafond. întrucât citatele din articolele lui Eminescu conţin sublinieri ale redacţiei „Socialismului" şi unele erori, datorită folosirii unei ediţii defectuoase, le transcriem, în notă, după ziarul „Timpul", unde au apărut prima dată. ») Se aude că în munţii Buzăului s'ar afla aur. Se formează o societate anonimă pe acţiuni pentru exploatarea minei, şi Creditul mobiliar se însărcinează să le plaseze. Creditul produce hausse la bursă, le vinde bine, şi acum rămâne ca acţionarul cel din urmă să vadă dacă există sau nu aur la Buzău. Poate să nu fi existând de loc. Să se ţină bine minte. Creditul mobiliar se ocupă, nu cu întreprinderi cari există, ci cu cele ce se vor fonda de acum înainte, a căror productivitate e cu totul necunoscută. Speculează pe speranţa acestei productivităţi. {Timpul, anul VI, nr. 153, joi 16 iulie 1881, articolul „Creditul mobiliar".) «) Institutele de credit, la început în. perplexitate ca să'nceapă eu capitalul. — CONTRIBUŢIUN1 eminesciene 247 Specula nu ţine cont de acţiuni existente; ea aduce în piaţă, îşi trafica prime ale unor acţiuni încă neexistente, numai la anunţarea lor ■— înainte de a se face încă emisiunea. „Nimeni nu ştie nici ce va face societatea „Viitorul", nici ce soi de întreprinderi va încuraja, — totul e cuprins în haosul viitorului. Dar tocmai pentru că nimic nu e sigur, tocmai pentrucă nesiguranţa absolută dă loc la speranţe exagerate, specula a şi pus mâna pe ficţiune şi o vinde drept bani buni. E cu lotul indiferentă pentru speculanţi valoarea întinsă a viitoarelor titluri. Ei ştiu că la orice altă emisie, patronată de nume cunoscute, se naşte hausse în piaţă, şi chestiunea principală e de a vinde până e hausse."^) Pe vremea când scria Eminescu, nu exista bursa. El a prevăzut însă ce se va întâmpla la noi şi a profetizat exact. „Dând Dumnezeu să avem şi noi bursă în ţară, vom avea ocazia de a descoperi, manoperile ilicite ale agiotagiului şi a le descrie aşa încât oricine să le priceapă."5) Nefericitul poet nu a mai trăit ca să aibă ocazia de a le vedea. Avem însă noi toţi nefericirea de a constata ravagiile speculei, pe care aşa de bine le-a întrevăzut. Cine se îngrămădeşte într'adevăr la ghişeurile băncilor, în afară de speculanţii obişnuiţi, spre a pune mâna, pe cât mai multe acţiuni ale alolfăgă-duitoarelor societăţi? „Numai decât creditul sau sindicatul de capitalişti e asaltul de cereri: oamenii din societatea bună, dame din lumea mare, diplomaţi, balerine, judecători, săbiuţe politice, cari vin a solicita cu mult umilinţi, la uşa bancherului, care 20, care 60, care 100 de titluri provizorii."6) „Nu-i vorbă se plasează serios; nu vrea niciunul, nici n'au. fondurile cuviincioase pentru a câştiga proprietatea integrală a acţiunilor pe care le solicită, dar toţi ştiu că aceste acţiuni se vor cota hausse la bursă, din ziua întâia chiar, şi că speculanţii se vor arunca ca lupii asupra lor, rupându-se care de care să plătească o primă"1) (lipsesc opt rânduri, şi jumătate, cenzurate, M. D.) raci o bancă are nevoie de timp pentru desvoltarea ei, ca orice altă afacere — nu s'au mulţumit numai cu a cumpăra efecte de bursă, ci participă la o mulţime de întreprinderi nouă pentru exploatarea de mine, fabrici şi alte stabilimente industriale, şi nu arare ori se cumpărau afaceri vechi cari nu rentau ca bază a societăţii acţionarilor. Căci un_timp oarecare era de sine înţeles între speculanţi că întreprinderi bune le exploatează cineva singur pe seama sa, iar cele rele se lasă unor societăţi de acţionari, întrebuinţându-se fraza comună „că numai exploatarea în mare are perspectivă sigură de succes." (Timpul, anul VI, nr 154, vineri 17 Iulie 1881, articolul „Creditul mobiliar, 2") 4) Nimeni nu ştie ce va face societatea viitoare, nici ce soiu de intreprindere va încuraja — totul e cuprins în chaosul viitorului. Dar tocmai pentru că nimic nu e sigur, tocmai pentru că nesiguranţa absolută dă loc la speranţe exagerate, specula a şi pus mâna pe ficţiune şi o vinde drept bani buni. E cu totul indiferentă pentru speculatori valoarea intrinsecă a viitoarelor titluri. Ei ştiu că la orice nouă emisie, patronată de nume tunoscute, se naşte hausse în piaţă şi chestiunea principală ede-a vinde până e hausse. (Timpul, anul VI, nr. 154, vineri 17 Iulie, 1881, articolul „Creditul mobiliar, 2".) 6) Dând Dumnezeu s'avem şi noi bursă în ţară, vom avea ocazia de a descoperi manoperile încâlcite ale agiotajului şi a le descrie aşa încât oricine să le priceapă." (Timpul, anul VI, nr. 155, sâmbătă 18 Iulie, 1881) ") Numai decât Creditul sausindicatul ei de capitalişti e asaltat cu cereri; oameni iin societatea bună, dame din lumea mare, diplomaţi, balerine, judecători, săbiuţe politice vin. a solicita cu multă umilinţă Ia uşa bancherului, care 20, care 60, care 100de titluri provizorii. (Timpul, anul VI, nr. 155, sâmbătă 18 Iulie 1881) ') Nu-i vorbă, să plaseze serios nu vrea niciunul. Nici n'au fondurile cuvii «ioase pentru a câştiga proprietatea integrală a acţiunilor pe cari le solicită. Dar toţi ştiu că aceste acţii ce vor cota în hausse la bursă, din ziua întâia chiar, tă speculatorii se vor arunca ca lupii asupra lor, rupându-se care de care să plătească primă de 50, 100, 500 de franci chiar;" 248 MIHU DRAGOMIR Iată din nou, zugrăvită ilustra societate a adversarilor, cari se bucură văzându-ne la pământ: „Câte şi trele soiuri de oameni, lume mare, jumătate lame, şi culise, de orce categorie s'ar ţinea, diplomat sau galopin, bait rină sau adjutant domnesc, gazetar sau cinstit episcop"8), toată această spuză um.ană, întreaga Capsa şi în plus penaţii din templul Bursei, bat din palme şi aşteaptă sentinţa procesului dela Curtea Marţială, al socialiştilor, al muncitorilor cari nusemai satură de greve, cari au lefuri mai mari decât ale profesorilor universitari şi magistraţilor, la procesul adevăraţilor pricinuitori ai scurnpetei traiului. Vă admirăm, oameni din societatea bună, diplomaţi şi balerine, judecători şi săbiuţe politice!9) Scumpă progenitură de origine romană, te admirăm! * Articolele din Eminescu, din care cita „Socialismul", prezintă, la rândul lor, un interes deosebit, întrucât desvăluie, la o cercetare mai amănunţită, o întâmplare necunoscută, sau mai puţin cunoscută, din viaţa poetului. O relatăm, aşa cum am reconstituit-o din presa timpului: La începutul lunii Iulie 1881 începe să se vorbească în Bucureşti despre înfiinţarea „Creditului mobiliar". Ziarul „L'Independance roumaine"10) anunţă că noua societate are nevoie de 40.000.000 lei capital. Acelaş ziar, peste câteva zile,11) într'un articol de fond, dă o serie de amănunte arătând că principalul promotor este V. Boerescu, fost fruntaş conservator şi apoi membru al partidului liberal. „Creditul mobiliar român" va fi deci o bancă a d'lui Boerescu", — scrie ziarul. Cine era d. Boerescu? „Fostul preşedinte al consiliului de administraţie ai Daciei, care şi'a pierdut mai mult decât jumătatea capitalului, ceeace acţionarii îşi amintesc încă; aceeaşi Dacia care —L fapt de notorietate publică — n'a fost salvată de la ruina totală decât prin fuziunea recentă cu România. D. Vasile Boerescu, care a avut întotdeauna ambiţia — lesne de înţeles — de a se ocupa cu finanţele, a fost în 1875 fondatorul Băncii din Bucureşti, care după o existenţă efemeră de câteva luni a fost silită, prin inteligenţa şi vigilenţa celorlalţi administratori — şi, din fericire, tocmai la timp — să treacă la lichidare." Ca administratori ai „Creditului mobiliar" urmau să intre trei dintre intimii lui Boerescu, în acelaş timp cenzori la Banca Naţională. După ce s'a anunţat că se pregăteşte înfiinţarea „Creditului mobiliar", presa începe să se ocupe de această nouă întreprindere. Deşi în fruntea societăţii se afla un membru marcant al partidului conservator, Eminescu deschide îu „Timpul" o adevărată campanie,publicând, sub titlul comun „Creditul mobiliar", o serie de trei articole, în. care demonstrează că, de fapt, se urmăreşte o mare afacere de bursă. Sunt articolele din care s'au extras citatele din „Socialismul". In continuare, Eminescu atacă şi proiectata „Societate de construcţii", o anexă a „Creditului mobiliar", care trebuia să-i înlesnească manevrele. 8) Câteşi trele soiurile de oameni, lume mare, jumă'ate lume şi culise, de orice categorie s'ar ţinea, diplomat sau galopin, balerină sau adiutant Domnesc, gazetar sau cinstit episcop, aşteaptă, prevede, dar mai cu seamă prezice hausse asupra acţiunilor.'1 „Câteşi trele soiurile" la care se referă Eminescu, sunt: 1) „persoane a căror aprobare şi vorbă sunt folositoare succesului afacerii, dar cari n'au nici atâta capita! încât să-şi poată păstra chiar timp scurt acţiile. Asta e prima categorie, alaiul fără parale." 2) „Persoane, asemenea în condiţii sociale înalte, dar destul de bogate pentru a conserv» titlurile: alaiul cu parale." 3) „Speculanţi de rând şi culisieri. Caracuda." (ibid) •) Aluzie la generalul Averescu, prim ministru al guvernului reacţionar. l0) „L'independance roumaine", anul V (seria 2-a), nr. 1148, 5/17 Iulie 1881 ") nr. 1150, 8/20 Iulie contribuţiuni eminesciene 249 In acelaş timp, „Românul"12), organul guvernamental, publică un arti-ol de fond, extrem de favorabil noilor întreprinderi: „...întreaga activitate economică a ţării va găsi în noua instituţiune concursul puterii financiare, fără de care nu se poate mişca." In aceeaşi zi, şi pe acelaş ton, scrie şi „România liberă", subliniind că printre membrii fondatori ai „Societăţii de constructiuni" figurează şi regele Carol I. Iată, însă,că „L'Independance roumaine" din 17 Iulie scrie, în articolul de fond, că „Românul" n'a făcut decât să parafrazeze reclama „care a apărut deja în mai multe ziare" şi pomeneşte despre o anumită sumă de bani oferită ziarelor pentru a fi favorabile „Creditului mobiliar". „Românul"13) devine subit foarte prietenos cu „Timpul" — cu care era într'un violent şi permanent duel până atunci — declarând că: „In chestiuni economice, şi în întreprinderi de asociaţiuni provenite din iniţiativă curat privată, nu pot intra discuţiuni sau spirit de partidă şi de pasiuni politice. Sub acest punct de vedere ne credem datori a da ori. redactori de la „Timpul" câteva desluşiri asupra nedomiririlor ce d'lor au expus în articolele de joi şi vineri în privinţa celor două societăţi române de credit mobiliar şi de construcţii..." După această clară declaraţie de „principii", „Românul" încearcă să-l îmblânzească pe „on. redactor" (ei ştiau bine că este. vorba despre Eminescu), citând „nume cari pot fi plăcute timpului", ca dd. George Cantacuzino, AI. Ştirbei, J. Lahovari, Protopopescu-Pache, Hillel-Manoach, Menelaos Ghermani, etc.", — acţionari ai noilor societăţi şi fruntaşi ai partidului conservator, al cărui organ era „Timpul". Eminescu lămureşte însă repede lucrurile, într'un nou articol, „Creditul mobiliar şi presa Capitalei"14), demascând felul în care „Creditul mobiliar" a încercat să cumpere opinia gazetelor, oferind „tuturor redacţiilor câte un frumos memoriu litografiat, împreună cu câte un bilet de 500franci, în schimbul câtorva cuvinte bune". „Frumosul memoriu" era reclama care, transformată repede în articol, a apărut ca fond în „Românul." Dealtfel, publicarea prospectului-articol înlocui fondului, era una dintre condiţiile pentru achitarea celor 500 lei! Ziarul „L'Independance roumaine", adversar al societăţilor proiectate — din motive pe care le vom arăta — remarca întâmplarea, scriind că „Timpul", „în loc de a lua de păr ocazia cei se dădea de'a se domiri, a dat afară pe d.Vermont cu micul său pachet". Eminescu precizează: „Lucrul are nevoie de-o mică rectificare. Noi n'am dat pe nimeni afară, de vreme ce ştiam că d. în cestiune nu era decât trimisul cuiva, şi acel cineva e d. Boerescu. Când d. Boerescu propune unui ziar de-a trece o reclamă sub rubrica articolelor de fond pentru 500 franci, cată să admitem că d-sa, ca fost jurnalist, a prefăcut asemenea inserţiuni şi reclame în articole de fond pentru o plată oarecare, şi că crede cum că asemenea lucruri sunt corecte."16) Cât despre numele conservatorilor de vază, care figurau ca acţionari, faptul nu-1 intimidează pe marele nostru poet, care subliniază că este „publicist, nu samsar" şi că înţelege să discute chestiunea „Creditului mobiliar" „din punctul de vedere al intereselor economice ale ţării." 12) „Românul", anul XXV, joi 16 Iulie 1881 "») nr. din 10—20 Iulie !«) „Timpul, XIV, n. 158, joi 23 iulie. «6) ibid. m1hu DRAGOMIR Că a discutat o din acest punct de vedere, o dovedeşte faptul că, după 40 de ani, un ziar al clasei muncitoare îi reia argumentele, în lupta împotriva exploatatorilor. Respingând, cu indignată demnitate, pe cei care voiau să-i cumpere conştiinţa, cu 500 franci, Eminescu a căutat să-şi slujească poporul, ferindu-1 de o nouă afacere veroasă pe care o urzea burghezo-moşierimea, în frunte cu proaspătul rege. Ne putem lesne închipui ce figuri au făcut şefii conservatori, interesaţi în afacerile proiectate, când au citit în „Timpul" articolele prin care Eminescu îi combătea, argumentat şi usturător. El şi-a dat astfel încăodată seama că liberalii şi conservatorii erau o singură apă, când era vorba de afaceri. „Românul" apucase s'o spună pe şleau. Iar intransigenţa celor dela „ LTndependan.ee roumaine", pe care poate că i-a socotit, o clipă, alături de el în lupta contra celor două noi societăţi era... o neînţelegere îa tocmeală. Respingând oferta emisarului „cu micul său pachet", ziarul în chestiune ceruse nu 500, ci... 30.000 franci pentru a susţine „Creditul mobiliar". 16) Strădania poetului a rămas, bineînţeles, fără urmări, în condiţiile vitrege ale vremii. In n-rul din 31 iulie, „Românul" publică statutele „Societăţii române de construcţii şi lucrări publice", iar în ziua următoare, cele ale „Creditului mobiliar". Apoi se lasă tăcere... Conservatorii şi liberalii îşi dăduseră mâna, afacerea era încheiată. Astăzi, însă, când reconstituim evenimentele acelor zile îndepărtate, ne înclinăm, înc'odată, în faţa marelui nostru poet, a cărui conştiinţă n'a putut fi cumpărată de nimeni. Ea aparţinea poporului. u) Faptul reese clar din presa timpului şi din chiar felul în care se „apără" „L'ind. row.", în nr. 1161, 18/30 Iulie 1881. 10 AN DO DU BĂLAN DIN CÂNTECELE POPORULUI NOSTRU Poeziile populare pe care le publicăm mai jos sunt culese în luna Februarie 1953 de pe Valea Mureşului, din satul Vaidei, raionul Orăştie, regiunea Hunedoara. Am ales cântece referitoare la o perioadă din viaţa poporului nostru nu prea depărtată de zilele noastre — nu numai din acelea care reflectă lupta între exploataţi şi exploatatori, ci şi din acelea care exprimă sentimente şi gânduri dintre cele mai diverse: dragostea, concepţia poporului despre frumos, meditaţii despre destinul oamenilor. Adesea se manifestă la unii cercetători de folclor o atitudine unilaterală: interesându-se în mod exclusiv de creaţii care oglindesc manifestările cele mai directe ale înfruntării între clasele sociale, ei dau mai puţină atenţie realizării artistice a acestor creaţii şi în orice caz sunt ispitiţi să le neglijeze pe acelea care înfăţişează alte laturi şi aspecte ale vieţii poporului şi care nu sunt deloc puţin importante şi numeroase, ci dimpotrivă. Cântecele acestea sunt menite să contribue la cunoaşterea tot mai cuprinzătoare a bogăţiei spirituale a poporului nostru, la cunoaşterea „inimii" sale, aşa cum spune însuşi poetul popular: De s'ar afla cineva Să-mi citească inima, Ar citi pân'ar muri Şi tot n'ar mai isprăvi. Revista noastră va căuta să mai publice cântece populare referitoare la toate sectoarele vieţii poporului nostru, din trecut şi de azi. Năcăjitu-s, nu mă las Să fac voia la năcaz. Is năcăjit şi nu spui Sâ fac voia nuşliu cui. Mult mă mustră frunza'ngustă Dece faţa mi se uscă. Taci, frunză, nu mă mustra Casa să uscă şi-a ta Mai colea cân'dă toamna, Când dă bruma a pica. 252 ioan dodu bălan Am o mândră ca şi-o cruce Şi la lucru n'o pociu duce; Dimineaţa-i rouă mare Şi se udă pe picioare; La amiazi îi soare'nalt N'o pociu duce că i-i cald, Şi sara-i soarele mic N'o pociu duce că i-i frig. Mă dusei la plug în coastă Cu boii dela nevastă * Şi arai până la prânz Tot cu lacrămi şi cu plâns Şi arai păn' la amiazi Tot cu lacrămi pe obraz; ■ Mă uitai din deal în vale Vine toanta cu mâncare, Cu cişmele încălţată, Cu chica nepieptănată, Cu chisâliţă'n câncen,1) Cu mămăligă'n chindeu,%) De departe i-am strigat: Du-te loanto, c'am mâncat, Cân'te-am văst m'am săturat; Mă uitai din deal în coastă Văzui mândra hăi frumoasă, Uităndu-mâ după dânsa, Mi s'o rupt plugul şi bârsa, Până-mi făcui bârsă nouă Mi s'o rupt grindeiu'n două, Pană-mi făcui grindeiu nou Mi s'o sângerat un bou, Până s'o desângerat S'o făcut şi celălalt Şi-am rămas copil sărac. ★ Alăturea, cu drumu Ară badea, cu plugu, Vine mândra cu prânzii: — Bun lucru, badeo, la plug, Meargă-ţi boii bine'n jug. — Fire-ai, mândră, sănătoasă Cât dai vorba de frumoasă. — Şi tu, badeo, sănătos Cât mâi boii de frumos. ★ 1) cănceu = cană, ulcior 2) chindeu — ştergar, prosop DIN CÂNTECELE POPORULUI NOSTRU Frică-mi că moriu ca mâne Şi ţâpă pământ pe mine. Pe pământ e iarbă verde Nime'n lume nu mă vede. Vine mândra şi mă'ntreabă: —• Putnzât-ai, badeo dragă? ■— Ba, mândro, m'am putrezât Că pe-aicea mi-i urât Că-i numa negru pământ. Mândro, când oiu muri eu Să vii la mormănlu meu Cu sapă şi cu arşeu,s) Cu sapă şi cu lopată, S'aduni pămăntu grămadă , Iar deasupra gropii mele Să-mi sa meni şi floricele: Floricele, flori adânci, Mândro, când le vezi sâ plângi. La toţi le-o cântat cucu Numa' mie porumba Să mă duc să-mi las satu. La toţi le-o cântat mierla Numai mie presura Să mă duc să-mi las ţara. Nâcă/ilu-s, năcăjit, Nu mă pociu bâga'n pământ Că pămânlu-i ţâlenit, Nu pociu tuna năcăjit Şi pâmăntu-i ţă/inos, Nu pociu tuna mânios Şi pămânlu-i încuiat Cu un lacăt de argint Cini s'o dus n'o mai venit. ■k Cine-o'mp ă/i it binele Ardă ca luminile, Că l-o'mpărlit prea urîl De nime nu-i multă mit. La unii le-o dat cu Irocu Iar la unii nici cu locu. La unii le-o dai cu sacu Şi la unii nici cu acu. Când s'o împartăl norocii Am fost dus în câmp la lucru, 3) _ arşeu — hâiieţ îoan dodu'bălan Sara când am vint în sat Norocu s'o'mprăştiat Iar cân'am ajuns acasă Norocul tot să gătase. ★ Spune, maico, adevărat In ce apă m'ai scăldat; In apă de joi sar a Să ocoliu toată lumea; Cu manile cătâ soare, Să n'am nici o sărbătoare, Cu manile câtă lună, Să n'am nici o voie bună. Plângeţi ochi şi lăcrimaţi Că voi sunteţi vinovaţi Şi inima să-mi suspine Dacă ochii n'or vast bine. C'o fost ziuă, n'o fost noapte Şi v'aţi dus singuri la moarte. Şi v'am dat lumea'nainte Să v'alegeţi om cuminte Iară voi ce v'aţi ales Floricică de pe şes, Om fără niciun {înjţeles. ■k Pe-o margine de pământ Mere badea sămănănd Şi din gură cuvântând: — „Să te faci, grăule, faci Ca şi iarba printre fagi, Să te faci, grăule, mare Ca mândra mergând pe cale Şi să stai şi la plighit Ca mândruţa la iubit Şi să stai la săcerat Ca mândra la sărutat. De-aş trăi cât frunza'n fag Numai să trăesc cu drag; De-aş trăi cât frunza n vie Numai cum îmi place mie. Ce te ţii, lele, măreaţă Nu plăteşti un ou de raţă, Ou de raţă scoate pui, Mândra nici de-o treabă nu- DIN CÂNTECELE POPORULUI NOSTRU 255 Cucuie, ce pene porţi De pe lini te iubesc toţi''! Şi eu port pene ca tine Şi nu mă iubeşte nimc. Păsărică din ogor, Nu mă blăstăma să mor Păsărică din olac, ^) Nu mă blăstăma să zac, Că n'am pe nimeni cu drag Să mâ'nlrebe de ce zac. Mă blaslarnă să trăiesc Cam o mândră s'o iubesc... ★ Toată lumea şi-o ales Polomidă din ovâs, Numai eu că mi-am ales Polomidă din olac Şi-un bădiţă cari mi-i drag. Cu bădiţa ca şi mine Trag la râu ca şi la bine Şi nu ne mai ştie ni me. Dar cu badea amărât Şi la bine mi-i urât. ■k Eu nu cânt că ştiu cânta Tar' să-mi stâmpăr inima. Cine m'aude cântând. Crede că n'am niciun gând, Dar atâtea gânduri am Câte zile-s într'un an Şi-atâtea gânduri mă mancă Câte păsărele cântă. De-ar şti, doamne, cineva Cum mi-i mie inima, Ar sta'n loc şi s'ar gândi Cum pe lume pociu trăi Şi-ar sta'n loc şi s'ar mira Cum pămânlu pociu călca. Mori, măndro, să-ţi moară dorn Ca să nu-ţi mai calc ocolu; Mori, mândro, să-ţi moară viţa Ca să nu-ţi mai calc uliţa. Mori, mândro, să mor şi eu Să ne'ngroape'ncopărşeu;&) Pe-amăndoi într'un mormânt Să nu ne fie urît. •k aiac. — din familia gratuineclor. = sicriu 256 ioan dodu bălan Cu bădiţa drăgălaş Stau în casă ca'n oraş, Cu bădiţa cel urât Stau în casă ca'n pământ. Auzite dela Bălan Ana ★ Pe sub deal, pe sub pădure Mere-o nevăstuţă'n lume: Poale albe de bumbac, Fugită de la bărbat Şi cu şurlu6) de fuior C'are-un bărbat beutor, Pleacă, dimineaţa'n sat, Vine seara mort de beat, Nu mă'ntreabă ce-am cinat Făr'mă'ntreabă ce-am lucrat. Ş'.pte gheme-am depănat Şipte gheme, şepte zile Şi-acum vreau să plec în lume. La crişrna mândrii'n pădure Beui două iepe sure Şi banii de pe căpestre li beui cu trii neveste; Cu banii de pe-o dăplea7) Cumpăr fustă la mândra. Auzită de la Nistor Ion V ★ Cum pui, doamne, norocu, De nu-l are tot omu Că norocu-i lângă cale Şi s'alege cine-l are Şi norocu-i lângă drum, Nu-l are omu ăl bun. ★ Foaie, izmă creaţă Mă sculai de dimineaţă, Foaie, izmă creată, Pe negură şi pe ceaţă, Foaie, izmă creaţă. Şi luai puşca pe braţă, Foaie, izmă creaţă, Şi luai puşca'nt/o m,ână, Foaie morlocină, Şi mă luai prin grădină, Foaie morlocină. Găsii iarba tăvălită, «) eVrţ = şorţ 7) dăplea = dârlogi texte din folclor 257 Foaie de răchită Şi pe mândra adormită, Foaie de răchită. Âş scula-o, nu mâ'ndar, Foaie de alun, Ştiu că somnu mândrii-i bun, Foaie de alun; Bele rnurgu cu picioru, Foaie de bujor, Şi-i strică la lelea somnu Foaie de bujor. Auzite de la Ciuci Aaa ★ Spusu-le-am ochilor mei Să nu fie lacomei După oameni frumuşei, Eu le-am spus, ei nu m'ascultă, Tot după frumos se uită. Bidica-m'aş, ridica, Sus la cer cu negura, Şi-aş tot ninge şi-aş ploua Pe unde umblă mândra Şi-aş tot bate vânturi grele Peste casa mândrii mele. Foaie verde de mohor M'o cerut un dezărtor; Dă-mâ, mamă, după el Că-i înalt şi frumuşel. — Draga mamii, eu te-aş da. Dezărtor i-o viaţă grea. Cân' ţi-i dragostea mai dulce Vin jandarmii şi ţi-l duce Şi ţi-l duce la'nchisoare Tot cu lanţuri de picioare; Fa'nchisoare sub pământ Ca să nu-l mai vezi mai mult — Vinde-ţi mândro, cătrinţa Şi-mi plăteşte temniţa; Vinde-ţi, mândro, ş'un papuc Şi plăteşte la haiduc, Să-mi dea cale. să mă duc. Auzite de la Niator Ion Frunzuliţă din doi fagi, S'or avut doi tineri dragi, Când or fost la logodit Părinţii nu i-o'nvoit, tf — Viaja Românească 1 1 ioan dodu bălan Când or fost la cununie Părinţii rior vrut să ştie. Ei de mână s'au luat Şi'ntr'un lac s'or aruncat; La plop cu frunza, rotundă Unde-i apa mai afundă.. Marinarii i-or aflat, La părinţi de ştire-or dat, Le-o cerut treizeci de mii Să le cleie fiii vii. Părinţii c'or auzit P Or plecat la pescuit. < Marinarii, oameni hoţi Le luară banii toţi, Le deteră fiii morţi. Părinţii că i-or luat, l-or dus şi i-o îngropat La o margine de sat; Pe băiat din sus de cale, Pe fetiţă mai la vale. Din băiat a răsărit Un brad verde, înflorit. Din fetiţă creşte-o viţă; Şi viţa pe cum creştea Bradu'n braţe-l cuprindea. Să vadă toată lumea Ce plăteşte dragostea. Auzită de la lleasă Aau(a Cobori, doamne, pe pământ Şi vezi ce jele-ai făcui, Cu ficiori ca florile Ai umplut spitalele. Foaie verde de bujori Are maica, trei feciori, Trei feciori ca nişte flori, Ăl mai mare-i la Sărata Ca să-şi termine armata. Mijlociu-i la cazarmă Cu umerii roşi de armă, Cel mai mic îi la'nchisoare Cu fierele la picioare. Tot fiera-i de 9 fonti, Mă mir badeo, cum le porţi. — Eu le port, mândruţo, bine, Tot cu dorul de la tine. ic Auzit-am auzit Că dragostea s'o oprit, S'o oprit apa din Oii Şi dragostea, nu de iot. TEXTE DIN FOLCLOt 259 S'a oprit şi Murăşu Da' dragostea ştiu că nu. S'a oprit şi Târnava Da' dragostea ştiu că ba. Auzite de la Mrvan SavoU ★ Fă-mă, doamne, ce mi-i face Fâ-mă trestie pe baltă Subţire, doamne, şi'naltă Să mă cosească cosaşii, Să m'adune rogozaşii, Să mă fac frunză de vie, Să mă ţipi într'o câmpie, Sâ mă fac un ghiocel Sâ mă adune badea-1 meu. Auzită de la Căcilă Anut». Foaie verde-a bobului, Pe valea Alpinului, La podul Cubanului, Multă lume s'onnecat Şi de peşti o fost mâncat Şi'n loc ca să-i plângă fraţii Plângu-i munţii cei înalţii Şi'n loc să-i plângă surori Plângu-i munţii făr'de flori Şi'n loc să-i plângă părinţii Plângu-i văile şi munţii. Auzită de. Ia Bălan Aurel Strigă Mura cea frumoasă Din crâşmă de după masă, Că nu-i voinic s'o iubească Nici călană'mpărălească. S'o aflat om voinicel Din mijlocul târgului De pe coama murgului; O luă pe drum la vale, Să'ntâlni c'on moş în cale: — Bună ziua, moş bătrân, Nu mi-i învăţa ceva Cum să'ncelur) pe. Mura? — Ţipă haine bărbăteşti Şi ia haine femeieşti, Du-te la Mura acasă Şi strigă dela fereastră: — Sloboade-mă, Muro'n casă Cafară plouă de varsă, ii a înşela 260 ioan dodu bălan Şi-s nevastă din Banat Fugită dela bărbat. Mura.'n casă o slobozea Şi pe ladă-i aşternea, Doamne rău se hodinea. — Hai nevastă'n pat cu mine Doar te-i hodini mai bine! Dimineaţă se făcea Către Mura aşa zicea: — Ia ui, Mur o, pe fereastră De vezi cam îţi stă nevastă/ Auzita de la Ana Ciuci a lui Măzărao TEORIE ŞI CRITICA ILYA EHHENBUBG DESPRE MUNCA SCRIITORULUI *) Munca maci lor noştri înaintaşi era mai uşoară decât a noastră: ei descriau o societate care se transforma extrem do încet. Fără îndoială Saltâcov-Scedrin a trăit' epoca reformelor şi a oglindit în cărţile sale transformările sociale ale acelui timp. Dar pe atunci, nu existau prefaceri sufleteşti profunde în lumea pompadurilor şi în familiile Golovliovilor. Eroii şi eroinele din primele povestiri ale lu; Coliov apar şi în ultimele sale opere; s'a schimbat doar maniera autorului, modelele au rămas aceleaşi. Societatea noastră se construeşte sub ochii noştri. Multe din cărţile autorilor în viaţă (şi nu ale celor prea bătrâni) erau do o actualitate arzătoare şi fără să-şi piardă valoarea lor artistică, au devenit lotuşi opere istorice, ca de pildă: „înfrângerea" sau „Pămânl desţelenit". Se schimbă oamenii, se schimbă şi raporturile dintro ei şi psihologia lor. Eroii Marelui Război pentru Apărarea Patriei nu mai seamănă cu eroii din „Ceapaev", sau „Torentul de fier". Studenţii din zilele noastre aduc prea puţin cu cursanţii facultăţilor muncitoreşti din anul 1925. Chiar şi acele sentimente care odinioară erau considerate ca invariabile, se schimbă cu o iuţeală uimitoare şi sentimentele pe care le trăiesc îndrăgostiţii din timpul noastru se deosebesc deasemenea de ale băieţilor şi fetelor din epoca primului, plan cincinal. Tolstoi, Turghoniev, Goncearov, Cehov ştiau foarte bine ce vor simţi eroii lor în indiferent co împrejurări şi cum se vor comporta ei în aceste împrejurări. Scriitorului sovietic îi vine mult mai greu să descifreze gândurile şi sentimentele contemporanilor săi, a căror psihologie se schimbă cu atâta ropreziciune. Nu poate fi. pusă alături imaginea unei societăţi deja formate, po care scriitorul o demască sau doar o descrie, cu. aceea a unei societăţi în curs de formare, a unei societăţi pe care istoria încă nu a cunoscut-o şi la crearea căreia autorul participă el însuşi. Se pune în mod firesc întrebarea: oare cum scriu în prezent scriitorii societăţii burgheze!1 S'ar părea că misiunea lor este simplă: să prezinte o lume în descompunere, care însă mai există încă. Şi cu toate acestea literatura contemporană a occidentului te uimeşte prin sărăcia ei; acest lucru este recunoscut chiar şi de criticii bine intenţionaţi din Franţa, Anglia, Statele Unite. In epoca dintre primul şi al doilea război mondial, marii scriitori ai seco- *) Articol publicat în revista „Znamia" Nr. 10/1953, la rubrica „Tribuna scriitorului". Reproducem din acest articol câteva fragmente. Articolul apare în întregime în revista „Probleme de literatură şi Artă." Nr. 1/954. 262 ilya ehrenburg iului trecut au mai croat încă opere minunate: Romain Rolland, Dreiser, Bernard Shaw, Hamsun (sfârşitul ruşinos al vieţii sale nune poale face să uităm meritele primelor sale romane), Wells, Roger Martin du Gard, Galsworthy, Hauptman, Jlcinrich Mann, Pirandello. In aceeaşi epocă. America a dat o serie de romane excepţionale, pline de adevărul comun al vieţii şi de spirit umanitar. Primele cărţi ale lui Hemingway, Steinbeck, Faulkner, au impresionat pe cititori prin profunda şi sincera disperare de care erau pline. Unii critici au reproşat acestor scriitori pesimismul lor. Se înţelege că în Statele Unite existau şi pe atunci scriitori caro înfăţişau lupta cercurilor progresiste alo societăţii împotriva rasismului, a spiritului de îmbogăţire, a sălbăticiei şi batjocoririi, demnităţii omeneşti. Insă cercurile progresiste din America sunt încă slabe. Scriitorii care erau acuzaţi de pesimism descriau ceeace vedeau, opunând disperarea lor zâmbetului patentat al milioanelor de mister Babbit. Insfârşit, în perioada dintre cele două războaie, scriitorii. Europei burgheze, — Mauriac, Dublin, Jules Romains, Moravia, Joyce, Roth, etc, au înfăţişat în cărţile lor pline de talent istovirea şi ofilirea societăţii capitaliste. Astfel de cărţi nu mai sunt scrise de nimeni în Occident: unii din scriitorii enumeraţi de mine au murit, alţii tac, iar alţii au decăzut sufleteşte. Intre cele două războaie, scriitorii lumii burgheze au înţeles că societatea lor este condamnată Ia pieire, însă ei mai aveau liniştea care este necesară chiar pentru tânguiri. Disperarea lor îşi mai păstra măsura şi se putea încadra în artă. In prezent, scriitorii Occidentului burghez, nu ştiu ce se va întâmpla mâine cu eroii lor şi nici măcar cu ci înşişi. Este greu de conceput planul unui roman atunci, când prietenii îţi spun. că peste un an va fi aruncată bomba atomică, atunci când pe o stradă mărşăluesc soldaţii americani, iar pe cealaltă manifestează greviştii. Unii literaţi îşi manifestă isteria în ziare, alţii descriu fără plăcere întâmplări rare şi extraordinare care pot interesa doar pe psihiatri şi criminalist!. Aceasta este soarta scriitorilor unei societăţi în descompunere; însă în ţările burgheze există scriitori minunaţi, ale căror cărţi ajung la inima omului şi îi dau ceeace îi lipseşte atât în ţările bogate cât şi în ţările sărace ale Occidentului, şi anume: speranţa. Cărţile noi au găsit cititori noi. Oare nu este uimitor faptul că în America, Latină oamenii simpli citesc pentru prima oară romane şi poeme şi că pentru întâia oară cărţile scriitorilor din America Latină fac ocolul lumii întregi? Sunt puţini acei. care cunosc în Europa operele poetului Ruben Dario, însă nu există european, iubitor de literatură, care să nu citească cu interes cărţile lui Neruda, Amado, Guillen. A existat oare în Turcia măcar un singur scriitor pe care să-l fi cunoscut ţăranii, minierii, marinarii, şi oare se ştie peste graniţă numele măcar al unui singur scriitor turc? Dar iată că poezia lui Nazirn Hikmet şi-a găsit drumul, către inimile a milioane de oameni. Muncitorii dela Renault au cetit parcă vreodată versurile lui Valery? Şi acum ei. citesc versurile (destul de dificile) ale lui Eluard şl Aragou. Când reprezentanţii Franţei oficiale voi să ridice prestigiul ţării lor peste graniţă, ei sunt obligaţi să pomenească numele acestor mari scriitori. După război creaţia acelor autori care erau numiţi în Statele Unite „scriitorii generaţiei, condamnate", a început să-şi piardă strălucirea însă a crescut şi s'a fortificat talentul lui Howard Fast. Scriitorii despre care am vorbit au rupt-o cu societatea burgheză. Poate că din cauza asta mi se par mai buni? Nu, eu. am citat numele acelor care în-tr'adevăr sunt cei mai buni: ei s'au întors eu faţa spre viitor, tocmai din cauză că sufleteşte sunt mai presus decât ceilalţi. Există în Occident cititori, a căror lectură se limitează Ia romane detective sau. la acele fleacuri semi-sentimentale sau senzaţionale care le sunt servite de către diferitele „Readers Diggest". In unele ţări astfel de cititori sunt foarte numeroşi, însă nimeni nu va putea să-i numească inima, conştiinţa sau viitorul popoarelor lor. Acei cititori care muncesc, crează, gândesc, preferă adevăratele cărţi. Traducerile romanelor noastre se bucura despre munca scriitorului 263 Âe succes şi în Franţa, şi în ţările Scandinave, şi în America Latină; aceasta se explică nu atât prin felul cum ele sunt scrise, ci prin ceeace este descris în aceste romane. Nu do mult, am citit cartea unui tânăr dar cunoscut scriitor francez. Eroul romanului este un tânăr care se ocupa cu căsătorii fictive, şi care până la urmă se căsătoreşte cu o femeie bătrână pentru a pune mâna pe averea ei; după noaptea nunţii, descrisă până în cele mai mici amănunte, se duce la tânăra sa soră cu care se dedă la incest. Este uşor de înţeles că după ce a citit o astfel de carte, cititorul francez va găsi în „Tânăra Gardă" sau în „Secerişul" o adiere de aer proaspăt. . Amurgul Occidentului este un fapt al trecutului. Acest amurg era plin de umbre neclare, care dădeau naştere la o uşoară spaimă şi melancolie. Acum acolo domneşte noaptea adâncă. Fiecare societate cunoaşte o epocă de înflorire artistică, de triumf al armoniei, âe belşug de opere desăvârşite. Astfel de perioade constitue amiaza acestei societăţi. Societatea sovietică trăieşte acum primii ei zori: pentru istorie, câteva decenii sunt o scurtă clipită. Scriitorii noştri seamănă cu cercetaşii. Iată dece la noi încă n'a apărut un nou Puşchin sau un nou Tolstoi. Dar ei vor fi: amiaza este înaintea noastră. In Franţa nu. există astăzi nici Balzac, nici Stendhal, nici Hugo, nici Flaubert, nici Zola. Nu există nici în Anglia Dickens, Byron sau Shelley. Multe trebue să se schimbe în aceste ţări ca acolo sâ se ivească speranţa în apariţia unui nou Dickens sau a unui nou Stendhal. Deocamdată la ei totul aparţine trecutului. Deschizând un roman într'o cameră cu storurile trase, cititorul începe parcii o lungă călătorie; faptul că eroii povestirii trăiesc în acelaş oraş, poate chiar pe aceeaşi stradă au prezintă nicio importanţă. încotro se kidreaptă oare cititorul? Cc speră el să descopere în carte? Fără îndoială că un roman istoric poate lărgi cunoaşterea trecutului, poate completa paginile istoriei, poate să le dea viaţă. Epoca lui Petru cel Mare nu poate fi studiată după romanul lui A.N. Tolstoi, însă această carte ne face să simţim această epocă. Un roman a cărui acţiune se desfăşoară în ţinuturi necunoscute de cititori, sau într'un mediu pe care el nu-i cunoaşte, prezintă un interes oarecum ştiinţific; el dă viaţă paginilor geografiei, îl familiarizează pe cititor cu detaliile unui mod de viaţă necunoscut. Totuşi,, oricât de vii ar fi descrierile vieţii căzâ-ceşti în „Donul liniştit", oricât de fermecătoare ar fi peisagiiie, ole nu pot decât să-l ajute pe Şolohov sâ prezinte lumea sufletească a eroilor săi şi cititorul va urmări fără încetare soar! a lui Grigorie. Pentru a înţelege fazele industriei metalurgice sau metodele do lucru în industria modernă de construcţii, cititorul se va adresa mai curând unui specialist decât unui scriitor caro „s'a documentat" sau, vorbind mai simplu, şi-a însuşit mai mult sau mai puţin, conştiincios cele ce i-au explicat specialiştii. Un agronom cu experienţă va descrie mai bine realizările agriculturii decât un romancier, şi un teoretician militar va analiza mai just bătălia dela Stalingrad sau pe aceea dela Curse decât cel mai sârguincios literat. Există un. singur domeniu în care scriitorul este obligat să se descurce mai bine decât concetăţenii sau contemporanii săi — este lumea lăuntrică a omului. A descrie înfăţişarea exterioară a eroului, împrejurările în care el se găseşte, locuinţa sau secţia fabricii uncie lucrează — este ceva necesar, dar nu atât de dificil; asemenea descrieri sunt, un mijloc şi nu un scop. Să presupunem că romanul este dedicat lui Ivanov care frăeşte alături de cititor. Pentru acosta din urmă nici înfăţişarea, nici viaţa de toate zilele ale lui Ivanov nu constituie un secret. Scriitorul a avut prilejul să-l vadă deseori pe Ivanov, să asculte cuvântările rostite de el la adunările activului, poate chiar J-a şi vizitat. Ivanov este totuşi pentru el o lume cunoscută şi în acelaşi timp nedescoperifă. Dacă scriitorul va putea să arate ce gândeşte acest vecin îndepărtat, cum suportă el suferinţa, cum munceşte, cum 284 ilya EHRENBURG iubeşte, cuta greşeşte, cititorul, terminând lectura romanului îşi va simţi sufletul îmbogăţit: el l-a cunoscut pe Ivanov şi astfel a reuşit să se cunoască pe sine însuşi. Bineînţeles, dacă presupusul Ivanov este metalurgist, atunci scriitorul îl va înfăţişa în fabrică: munca este o parte din viaţa omului, iar în societatea noastră, 0 parte esenţială. In acest caz, scriitorul trebue să înţeleagă cum se desfăşoară procesul de producţie în metalurgic, însă 01 va descrie uzina, pentru a-l înfăţişa într'o lumină mai vio -pe Ivanov, şi nu se va apuca să-1 descrie pe Ivanov numai pentru a ne înfăţişa o maşină de frezat. Cititorul consideră că scriitorul a studiat mai adânc decât dânsul lumea, sentimentele omeneşti, că ochii scriitorului pot fi asemuiţi cu. razele Roentgen. Deschizând un roman, cititorul speră să poată cunoaşte mai bine pe tovarăşii săi, contemporanii săi,- pe prietenii sau pe duşmanii săi. El speră să se cunoască mai complect şi mai exact pe sine însuşi, să înţeleagă rostul vieţii, sale. Prejudecăţile şi convenţionalismul societăţii pe care a înfăţişat-o Lev Tolstoi nu mai există astăzi. Şi cu toate acestea muncitoarea dela Triobgomaia Manufactura plânge atunci când citeşte suferinţele îndurate dc Ana Carenina. Ea înţelege fot aşa de bine şi cât dc lipsită de apărare este o inimă care iubeşte şi cât de puternic este sentimentul matern. Vechea povestire o ajută po tânăra femeie să pătrundă în adâncimea inimii sale. Cititoarea de astăzi ia în mână romanul lui Tolstoinu numai pentru a cunoaşte! moravurile unei societăţi moarte, ci şi pentru a înţelege complexitatea sentimentelor vii ale omului. Lenin a înfăţişat în chip minunat acele contradicţii socialo, pe care Tolstoi nu le-a putut depăşi. Pentru Lonin drumurile Rusiei erau clare. Tolstoi. însă nu le-a văzut, insă Lonin îl citea pe Tolstoi nu numai pentru a demasca neputinţa filosofici tolstoiene: marele scriitor l-a ajutat să cunoască mai complet lumea lăuntrică a oamenilor. Răspunzând la întrebarea: cum trebue scris pentru a scrie bine, Lev Tolstoi a dat două sfaturi preţioase: scriitorul nu trebue să scrie niciodată despre ceva care nu-1 interesează pe el însuşi; dacă scriitorul s'a gândit la o carto pe care însă nu o poate scrie, atunci este mai bine să renunţe la idoia sa. Scriitorul nu este un aparat care înregistrează mecanic evenimentele. Scriitorul scrie o carte, nu pentru că ol ştie să scrie, nu pentrucă el este membru al Uniunii Scriitorilor Sovietici şi poate fi întrebat dece nu a1 publicat nimic de atâta timp. Scriitorul scrie o carte nu pentrucă el trebue să-şi câştige existenţa; scriitorul scrie o carto pentrucă el simte nevoie de a spune oamenilor un anumit lucru, fiindcă el este „obsedat de cartea sa", pentrucă el a văzut oameni, fapte, sentimente pe care nu poate să nu le descrie. Aşa iau naştere cărţile caro pasionează şi chiar dacă uneori ele conţin stângăcii artistice, asemenea cărţi vor emoţiona întotdeauna pe cititor. lată dece eu nu pot înţelege pe unii critici care învinuesc pe cutare scriitor că nu a scris un roman despre canalul Volga-Don, despre industria textilă sau despre lupta pentru pace. N'ar fi mai bine de reproşat altui autor caro a scris o asemenea carte, cu toate că el nu a simţit necesitatea sufletească de a o scrie şi ar fi putut foarte liniştit să n'o scrie? In arfă, statistica nu are acolaş rol ca în producţia industrială. Un singur roman bun este mai bun decât sute de romano proaste. Romanele nu ard aşa cum arde cărbunele şi nu se uzează ca încălţămintea. E posibil ca, pe o insulă pustie, în capul unui scriitor să se nască anumite imagini tulburi, însă nimic nu-1 stimulează să scrie o carto. Scriitorul scrie despre oameni şi pentru oameni. Scriitorul francez Marcel Proust îşi scria cărţile sale într'o cameră cu pereţi do plută impenetrabilă pentru sunete. Esteţii repetă adeseori acest lucru şi-1 prezintă ca un ideal. Ei uită că acelaş Proust, înainte dc a se închide în camera sa de plută a trăit printre oameni şi a studiat admirabil înalta societate a Franţei. Adevărata literatură a fost întotdeauna legată de viaţa socială şi discuţiile asupra izolării scriitorului, despre „turnul de fildeş" s'au născut în societatea burgheză, despre munca scriitorului 285 atunci când ea a început să intre în putrefacţie, atunci când romancierii au decis că inventarul lumii este epuizat şi că realitatea trebue înlocuită cu vedenii ■ (s'ar putea adăuga că şi visele lor, ca şi visele oricărui om, oglindesc doasemenca o realitate, însă una deformată). Fantezia artistului poate modifica proporţiile fenomenelor, ale sentimentelor, ale acţiunilor, însă orice roman, chiar un roman fantastic sau utopic, este bazat pe realitate. Locuitorii planetei Marte din romanele lui Welîs, salamandrele lui Geapec sunt parodii ale societăţii omeneşti. Pentru a croia chipul fantasticului său cavaler al figurii triste, Cervantes a trebuit să cunoască în mod desăvârşit pe contemporanii săi. tei afara realităţii nu există şi nu poate exista artă. Mediul social determină ideile, sentimentele, viaţa şi munca scriitorului; în afară de mediu, în afară de societate, scriitorul se vlăgueşte şi piere ca creator. Literatura rusă a fost poate mai vădit legată de popor decât literaturile apusului; ea cunoaşte foarte puţine exemple de refugiu în vid social — câţiva epigoni ai epocii posl-puşchiniene, — poeţi şi belc-trişti slabi, — doar câţiva simbolişti la începutul creaţiei lor (mulţi dintre simbolişti s'au străduit ulterior să găsească legătura cu viaţa; aceasta se poate vedea eu deosebi fă claritate în creaţia lui Alexandru Blok, care începând cu „Versuri despre minunata Doamnă" a ajuns frecând prin „Răzbunare" şi prin versurile despre Rusia până la „Cei doisprezece".) In societatea socialistă, legătura dintre scriitor şi popor nu numai că există — ea este conştientă; uneori ea este numită îndeplinirea unui comandament social. Totuşi, în mintea unor redactori şi critici epitetul de „social" s'a pulverizat. A rămas doar cuvântul „comandă", cuvânt practic dar care cu greu se potriveşte muncii scriitorului. In epoca dinaintea Revoluţiei, viaţa scriitorilor nu era uşoară. In .scrisorile lui Cohov se aminteşte că redacţia unui ziar sau reviste i-au comandat să scrie o povestire. Insă chiar redactorii cei mai lipsiţi de scrupule nu au îndrăznit niciodată să-i propună lui Cehov tema povestirii. Ne-am putea oare imagina ca cineva să-i fi comandat lui Tolstoi să scrie „Ana Carcnina", sau lui Gorchi, „Mama"? Nu cred să existe un scriitor caro să fie atât do lipsit de personalitate şi atât de indiferent faţă de toate, încât să fie nevoie să i se sugorozo despre co-ar avea de scris. Şi cui îi trebuiesc cărţi create nu diu cccace-1 frământă pe autor ci din ceeace îi indică şi-i cerc redacţia unei reviste? Dacă autorul, neţkiând seama de sfatul lui Tolstoi, ar scrie despre ceva caro pe el însuşi nu-l emoţionează, atunci opera sa nu va putea emoţiona nici po cititor. Va rezulta o carto in care găseşti de toate — şi un început şi un sfârşit fericit, şi puţin conflict şi chiar o intrigă, — însă în care nu găseşti suflet şi care nu va putea satisface nici pe cititorul cei mai îngăduitor. Apologeţii ideologiei burgheze acuză pe scriitorii sovietici şi chiar pe scrii terii progresişti ai apusului de tendenţiozitate, într'un dicţionar francez am citit că tendenţiozitate înseamnă „înclinare către ceva", Este absolut firesc ca scriitorul, ca toţi oamenii, să iubească ceva şi să urască altceva. Dacă el într'un fel oarecare se deosebeşte de contemporanii săi, apoi mai curând se deosebeşte prin ascuţimea sentimentelor sale, decât prin caracterul lor mediocru. Scriitorul poate să încline spro tot ce este drept, raţiune, înfrăţire, dar ol poate fi înclinat şi spro inegalitate socială, obscurantism, orgoliu naţional, prezentând propriile salo înclinări ca un fel de aristocratism spiritual, religiozitate, patriotism. Dan te a împărtăşit pasiunile contemporanilor lui, a luat parte la lupte politice cărora le-a închinat multe din versurile salo; tendenţiozitatea nu 1-a împiedicat ci 1-a ajutat să creeze „Divina Comedie", care emoţionează şi astăzi, deşi ecourile furtunilor luptelor civile din secolul ai XlII-lea s'au stins do mul!,. Goya a înfăţişat împuşcarea unor partizani spanioli de către soldaţii Jui Napoleon. Acesta este unul din cele mai tendenţioase şi mai minunate tablouri ale picturii universale. Cu şaptezeci de 266 il.YA EHRENBURG ani mai târziu, marele pictor francez Eduard Manet a pictat un tablou care înfăţişează împuşcarea împăratului Maximilian de către răsculaţii mexicani. Poate tema acestui tablou a fost dictată nu de către o anumită atitudine civică, ci de dragostea lui Manet pentru vechea pictură spaniolă şi în special pentru lucrările lui Goya? Oricum ar fi, Manet nu reuşeşte, să ne emoţioneze, deşi tabloul său are toate virtuţile artistice cu caro era înzestrat acest maestru excepţional. Goya ora tendenţios în. lucrarea sa. El ura ostile străine şi era entuziasmat de vitejia partizanilor. Sentimentele lui. Manet rămân neînţelese pentru noi. Se poate ca el să fi simpatizat cu. răsculaţii, poate că i-a fost milă de Maximilian. El a înfăţişat, un eveniment fără a trăda atitudinea sa şi tocmai aceasta explică răceala pânzei sale. In tinereţe Briusov a expus programul „Artei pure"; opunând-o tendenţiozităţii el a scris: „toate năzuinţele îmi sunt apropiate, toate vorbele îmi sunt dragi şt cu închin versuri tuturor zeilor. Briusov din acea epocă, autorul „Drumurilor şi răspântiilor" nu a reuşit să emoţioneze pe cititori. Criticii se contraziceau: este el sau nu poet; mulţi susţineau că el este lipsit de talent poetic. După părerea mea, Briusov era înzestrat cu talent într'o măsură nu mai mică decât alţi poeţi ale căror versuri cititorii le purtau cu dânşii dealungul întregii lor vieţi. Indiferenţa cititorilor faţă do opera lui. Briusov din epoca prerevoiulionară so explică prin indiferenţa sa fată do viaţă, indiferenţă care nu rezultă din caracterul său ci din concepţiile sale estetice. Un ora care se închină tuturor zoilor nu crede în nici unul din ei, întocmai ca şi omul care spune că iubeşte foato femeile; în realitate nu iubeşte pe niciuna. Marii scriitori ruşi din secolul trecut nu se temeau de acea pasiune caro astăzi este denumită tendenţiozitate. Oare nu este limpede dc a cui parte sunt simpatiile lui Tolstoi atunci când ol descrie campania anului 1812 ? Oare mai poate exista îndoială în ceeace priveşte dragostea şi ura aceluia care a scris „însem- nările unui vânător"? Oare Salfâcov-Scedrin s'a străduit să-şi păstreze neutralitatea în duelul dintre poporul rus şi clasa conducătoare a societăţii ruse,, stupidă, coruptă şi. lipsită de suflet? Tendenţioasă este toată creaţia lut Maiacovschi..... începând cu cartea „Simplu ca un muget" şi până la versurile scrise înainte de moarte. Nu de mult a avut Ioc o discuţie închinată creaţiei acestui mare poet. O spun deschis, eu am citit cu uimire rapoartele ţinute la aceste dezbateri. Unul din acei care a luat cuvântul a sfătuit pe toţi poeţii să scrie aşa cum a scris Maiacovschi. (după părerea mea a fi un epigon al lui Maiacovschi, nu este mai original şi mai îndrăzneţ decât a fi epigonul lui Necrasov) Alţii ah afirmat că nu este important felul cum a scris Maiacovschi, important este ceeace a scris el. Insfârşit, alţii au încercat să dovedească că Maiacovschi n'a .scris aşa cum a scris. In. realitate Maiacovschi a croi at pentru un conţinut o formă nouă, şi primele sale cărţi sunt legate de creaţia sa ulterioară. Dacă pentru Burliuc futurismul era un curent estetic, tânărul Maiacovschi. a văzut în el un atac împotriva moralei, filosofici, esteticii unei societăţi pe care el o ura. Pot exista îndoieli în ceeace priveşte eficacitatea armei folosite, dai- nu poale exista nicio îndoială în ceeace priveşte inima poetului care a fost întotdeauna mare şi plină de pasiune. Un scriitor scrie nu pentru a-şi trece timpul, nu pentru a deveni celebru; el vrea să facă-pe oameni mai buni, să facă viata mai înaltă iar cărţile sunt pentru el o armă morală în această luptă. Nu vreau în niciun caz să afirm că scriitorul trebuie să iasă pe avantscena romanului său. şi să explice fără încetare cititorilor care este atitudinea sa faţă de croi şi faţă de evenimentele po care le descrie. Tendenţiozitatea unui roman constă pentru mine în pasiunea sa. Un scriitor însufleţit do. idei înalte înţelege drumul de desvolfare a societăţii, el vede dreptatea, vitalitatea unora din personagii Jo sale, nedreptatea şi sfârşitul inevitabil al altora. Pasiunea scriitorului nu înseamnă o despre munca scriitorului 267 părtinire naivă şi neputincioasă. Urând lăcomia, făţărnicia sau ipocrizia, scriitorul nu-l va prezenta pe avar, pe făţarnic sau pe ipocrit complet lipsit de orice trăsături omeneşti. Lumea nu poate fi înfăţişată în două culori — în negru şi în alb. Urâm sau iubim oameni vii, concreţi, şi nu noţiuni abstracte. înţelegerea conştientă a proceselor istorice şi reprezentarea clară a viitorului omenirii face ca scriitorul avansat să fie mai larg, şi nu mai îngust în vederile sale. Nu demult a apărut în Franţa un roman al scriitorului Robert Merle, intitulat ..Moartea este meseria mea". Scriitorul ne înfăţişează viaţa unui fascist, care a devenit comandantul unui lagăr al morţii. Cartea aceasta este bine scrisă şi are multe calităţi, însă autorul nu a reuşit. întotdeauna să-l prezinte pe fascist ca pe un ora viu. iar la sfârşitul romanului eroul ne apare ca o caricatură sinistră. Ceeace 1-a împiedecat pe Robert Merle nu este tendenţiozitatea sa, ci lipsa de înţelegere a proceselor istorice. Urând fascismul, el nu vede rădăcinile salo sociale şi nu poate să-i opună nimic. In romanul scriitoarei comuniste germane Ana Soghers „Morţii rămân tineri", fasciştii sunt oameni vii; fiecare în parte avea anumite calităţi; însă toţi laolaltă comit crime groaznice sau Ic acoperă. Tendenţiozitatea a ajutat-o pe Ana Seghers să vadă mai profund şi să ne prezinte un tablou artistic mai. real. Deasemenea Şolohov este şi el tendenţios în „Pământ desţelenit", el ştie că greaua cotitură făcută de ţărănime reprezintă uti pas înainte, şi acesta tendenţiozitate i-a permis să pătrundă în sufletul chiaburilor şi să creeze nu o imagine searbădă, o imagine de placardă, ci un tablou plin de adevăr psihologic. Eu cred că în afară de pasiuni nu a existat şi nu există literatură în adevăratul înţeles al cuvântului. Este mai uşor să te eliberezi de asprimile stilului, de slăbiciunea compoziţiei, de oricare alto insuficienţe literare decât de răceala sufletească. N 'ar fi oare cazul să reamintim câteva cuvinte caro aproape au ieşit din circulaţie ca: chemare, inspiraţie, slujire? In adevăr, aceste cuvinte nu sunt nici ridicole, nici lipsite de sens, ele cuprind înţelegerea justă a datoriei scriitorului, a omului care trebuie în scurta sa viaţă să trăiască multe vieţi, care trebuie să încălzească inimile oamenilor mistuindu-se el însuşi în îndeplinirea acestei misiuni, caro trebue, luminând lumea lăuntrică a omului, să-l ajute pe cititor de a vedea mai clar, de a trăi o viaţă mai plină şi mai înaltă. Se spune despre un scriitor „că are talent" sau mai modest „că este capabil." Dacă am încerca să precizăm ce anume se înţelege prin aceste cuvinte arn putea să auzim: „el scrie bine" sau „atrăgător", sau „are idei interesante", sau „el are mult spirit de observaţie". Suni, oameni foarte sensibili la cuvinte, aşa după cum sunt oameni sensibili la muzică sau la pictură. Ar li. greu să ne imaginăm nu numai un poet, dar şi un prozator, care să fie indiferent faţă de cuvânt şi. care s'ar mulţumi numai cu vocabularul sărac şi convenţional al ziarelor. Talentul scriitorului este strâns legat de simţul său pentru limbă, iar măestria poate fi atinsă printr'o muncă îndârjită şi grea. Totuşi, poţi. fi un bun stilist, un maestru iscusit- fără să emoţionezi mintea şi inima cititorului. Hugo, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, tvăesc şi astăzi în conştiinţa Franţei. Dar cine mai este oare în. stare să citească versurile parnasienilor? Eu preţuiesc talentul lui Lescov, însă acest maro scriitor a reuşit numai rareori sâ zguduie inimile cititorilor. Poate că este necesar ca îndemnul de a scrie să fie completat cu iscusinţa de a construi romanul în aşa fel încât el să fie citit cu plăcere? Poate că talentul scriitorului nu înseamnă numai simţul cuvântului, ci şi fantezie? Bine înţeles, principiul creator, care în limbajul de toate zilele este numit „fantezie", este necesar scriitorului, tot aşa după cum ea este necesară fizicianului, arhitectului, omului politic, oricărui om care creiază valori noi. materiale sau spirituale. Pe cititor îl atrage nu numai intriga romanului. Literatura rusă din secolul al XIX-leu (cu excepţia lui Dostoievschi) nu s'a preocupat de intrigă. Fiind o literatură excepţional de veridică, ea se teme de falsitatea situaţiilor prea dramatice, de care 268 ilya ehrenburg este plină viaţa reală, dar care îi pot părea artificiale. Oare, lipsa unei intrigi încordate face ca romanele lui Turghenicv sau povestirile iui Cc-hov să fie mai puţin atrăgătoare? După cât se pare, nu este vorba numai de dcsvoltarca plină de încordare a acţiunilor exterioare. Este bine dacă scriitorul posedă o fantezie bogată, însă numai atât nu este suficient. Există multe cărţi, bine construite şi scrise interesant, care se citesc repede, sau cum se spune, se „înghit", dar sunt uitate mai repede încă. Cititorul trece repede peste ele, căci sunt lipsite de profunzime. In acest caz, poate că cel mai important lucru în talentul unui scriitor este puterea sa.de a înţelege în mod conştient mersul istorici? Bineînţeles, este greu să ne imaginăm un. scriitor, care din punct de vedere intelectual nu stâ mâi presus decât oamenii de rând. Puterea de a înţelege epoca sa şi a o privi ca de pe o culme istorică n'a fost întotdeauna ceva inerent scriitorilor. Balzac-poliliciaiml. contrazicea întotdeauna pe Balzac-artistul. Profunzimea do pătrundere în mintea şi inimile oamenilor nu l-a scutit pe Tolstoi de. naivitate socială. Scriitorul modern poate să so descurce mai bine în problemele căilor do desvoltare ale societăţii: el nu mai trebuie să se mulţumească nici cu previziuni geniale, nici cu presupuneri, discutabile; el are în faţă o teorie ştiinţifică, care şi-a găsit o strălucită justificare. Acei scriitori clin apus care nu au înţeles însemnătatea analizei marxiste s'au rătăcit în mijlocul evenimentelor teribile alo secolului nostru; operele lor sunt dedicate Ce admirării unor întâmplări particulare lipsite de însemnătate, fio că reprezintă o negare în bloc a tot ceeace există. Insă numai înţelegerea celor ce se întâmplă este insuficientă. Cunoaştem în trecut admirabili gânditori, caro au scris romane slabe. In cărţile lor oamenii au nume, semne exterioare, profesie, şi cu toate acestea ei. nu par a fi oameni vii, ci nişte schematici purtători de cuvânt a unor adevăruri sau rătăciri. Am mai putea spuue: scriitorul este puternic prin spiritul său dc observaţie, in dicţionar, expresia „spirit de observaţie" este definită astfel: „capacitatea de a remarca particularităţi, amănunte ale fenomenelor şi faptelor caro scapă celorlalţi". Bineînţeles, scriitorul trebuie să poată observa amănunte; el doar na poate să descrie fotul şi amănuntele îi permit să' înfăţişeze într'o lumină mai vie pe erou, împrejurarea în cârcel trăoşte, existenţa sa de toate zilele. Cine nu s'a entuziasmat de descrierile aspectului exterior al oamenilor pe care i'i găsim îu romanele lui Tolstoi? Aceste descrieri sunt alcătuite din amănunte observate şi culese cu pricepere. Totuşi eu nu sunt de părere că misiunea scriitorului so limitează la înşirarea de amănunte caro scapă atenţiei celorlalţi oameni. Ar fi mai just să spunem că scriitorul vede stările sufleteşti ale omului caro determină comportarea sa, vede ceeace nu observă coi din jurul iui, ceeace câte odată nu este cunoscut nici chiar de erou. Aceasta permite romancierului să creeze caractere şi să umple spaţiul romanului cu oameni vii. Un om eu spirit do observaţie poate fi un reporter fotografic caro umblă cu aparatul la el, remarcă amănunte interesante, feţe, costume, peisagii caracteristice Plin de spirit de observaţie, însă în alt înţeles al acestui cuvânt, a fost Rembrandt. Portretele sale dovedesc că el a văzut nu numai, culoarea părului modelelor sale, pielea, trăsăturile feţei, îmbrăcămintea; ele dovedesc că pictorul a pătruns cu privirea şi în sufletele lor. Spiritul de observaţie al artistului aşa trebuie să fie. Această perspicacitate, această sensibilitate pentru oameni constituie însuşirea principală a talentului unui scriitor. Sensibilitatea firii, interesul şi dragostea pentru oameni sunt inerente unui scriitor, ar fi însă naiv să credem că ei este în stare să înţeleagă pe orice om. Toţi oamenii, inclusiv scriitorii, recepţionează impresiile celorlalţi oameni, pornind d.ela propria lor experienţă. Simţămintele străine scriitorului, care nu au nimic cu structura lui sufletească, îi vor scăpa îu mod firesc. Dacă el le descrie totuşi, atunci va fi nevoie să-şi amintească de cărţile altora, să se mulţumească cu presupuneri logice. Asemenea cărţi sau pagini de carte se remarcă prin răceală şi prin iuexprcsivi-tale. despre munca scriitorului 260 In ciuda părerii răspândite în apus, scriitorul nu poate să fie numai spectator al comediei şi dramei umane, el ia parte în mod obligatoriu la ele. începutul muncii asupra primului capitol dintr'un roman este procedai, nu numai de luni, sau ani de pregătire — notiţe, primele planuri,— ci şi de ani de viaţă încordată, de bucurii şi suferinţe, de avânturi şi decepţii, de raporturi dintre scriitori şi ceilalţi oameni. Afirmând acestea eu nu vreau bineînţeles să spun că scriitorul înfăţişează în roman sau în povestire exclusiv ceeace s'a întâmplat cu el. Dimpotrivă, autorul modifică de obicei, nu numai ceeace ei a trăit, ci şi ceeace a observat. însă el va descrie întotdeauna oameni ale căror gânduri şi simţăminte îi sunt pe înţeles; în afară de aceasta nu există literatură. Insă pentru a înţelege ceeace simt eroii, autorul trebuie să trăiască ceva asemănător care să-i desvălue căile unei inimi străine. Primul război mondial a fost descris de acei scriitori ai apusului care l-au văzut nu din cabinetele lor, ci din noroiul şi sângele tranşeelor — Barbusse, Remarque, Romi, Dorgeles, Hemingway, Oldington. In cărţile lor triste şi dramatice, vorbea conştiinţa popoarelor indignată de măcelul lipsit de sens. Al doilea război mondial a fost descris, după părerea mea în modul cel mai viu, în operele unor scriitori sovietici ca: Necrasov, Cazachievici, Bec, Simonov, Grossman, Panova, care au luat parte la război. „Război şi pace" este un roman istoric, şi Lev Tolstoi a descris evenimentele care s'au petrecut înainte de naşterea sa, şi pe care lc-a studiat în arhive. Dacă însă se pot găsi rapoarte asupra bătăliilor de odinioară, apoi nu există rapoarte asupra celor trăite de soldaţi sau ofiţeri. Tolstoi a luat parte la apărarea Sevastopoiului. Bineînţeles, războiul din Crimeea nu seamănă cu războiul pentru apărarea patriei şi scriitorul n'a putut să transpună în mod mecanic impresiile şi observaţiile sale în paginile romanului, însă participarea la apărarea Sevastopoiului 1-a ajutat pe Tolstoi să înţeleagă pe eroii din „Război, şi pace". Omul care nu a fost niciodată în război îşi închipuie cu greu ceeace îndură cel ce ia parte la război. Cum el îşi învinge frica, cum este orânduită viaţa de toate zilele, cu toate că sentimentul că moartea este aproape nu io părăseşte o clipă, cum se leagă prietenia, cum oamenii devin în acelaş timp şi mai ncciopliţi şi mai sensibili. Pentru a-i descrie pe eroi este nevoie de cheile cu care se pot deschide inimile lor, iar spiritul de observaţie al scriitorului ar putea fi socotit ca o identificare a scriitorului cu sentimentele eroilor săi. Am văzut nu odată cum după apariţia unei cărţi noi, strălucitoare şi talentate, steaua câtorva autori tineri apune: uneori, nu mai apare a doua carte, alteori apare şi a doua şi a treia carte, însă acestea îl decepţionează pe cititor. De obicei, tragedii de felul acesta sunt legate de biografia autorului. Un tânăr care ia parte activă la viaţă: inginer sau geolog, muncitor sau student, a trăit câte ceva în viaţă, a văzut câte ceva şi având talent el a utilizat experienţa sa în cartea ce i-a adus succes. Devenind scriitor de profesie, el a abandonat, ceeace până atunci constituia viaţa lui. A secat izvorul nu numai de observaţii vii ci şi de impresii. A doua ori a treia carte n'au mai reuşit, fiindcă au fost scrise nu pe bază de experienţe, ci cu ajutorul unor presupuneri, a unor reminiscenţe literare, a unor scheme gata făcute. Să ne aducem aminte cât de întorto-chiate şi de complicate au fost căile străbătute de mulţi scriitori ai trecutului, să ne amintim de peregrinările în interes de serviciu ale lui Saltâcov-Scedrin, de ocna îndurată de Dostoievschi, de „Universităţile" lui Gorchi, de deportarea „cizmarului şi pictorului" Corolenco. Fiecare din aceşti scriitori a venit în literatură cu o bogăţie sufletească suficientă pentru a scrie zeci de cărţi. Dickens, înainte de a fi scris „David Copperfield", „Oliver Twist", „Mica Doritt" a trăit o copilărie amară, a cunoscut nevoia: de mic copil el a lucrat la o fabrică de cremă de ghete. Balzac a lucrat în biroul unui notar, s'a ocupat fără succes de mici afaceri comerciale şi a cunoscut el însuşi acele pasiuni ale burghezului francez, pe care apoi le-a descris. In lumea capitalistă, un om de litere poate cu greu să trăiască din munca sa. 270 ILYA EHRENBURG Mulţi scriitori cunoscuţi din Europa Occidentală, şi mai ales din America, înainte de a deveni literaţi de profesie, au fost muncitori, marinari, postaşi, hamali, fotografi ambulanţi, frizeri, căutători de aur. Ei au cunoscut numeroşi oameni, având ei înşişi de îndurat multe în viaţă. Acestea i-a ajutat să creeze romane în care sunt înfăţişate laturile întunecate ale societăţii capitaliste. Fedin a scris „Oraşe şi ani" pentrucă în anii primului război mondial a fost prizonier la nemţi. Ultimele două romane alo acestui scriitor sunt strâns legate de tinereţea sa. Fadeev înainte de a scrie „înfrângerea" a luptat în rândurile partizanilor din orientul îndepărtat. Vsevolod Ivanov în povestiriile sale despre războiul civil ne înfăţişează cele trăite de autor. In trilogia lui Alexei Tolstoi sunt multe clemente de autobiografie. Poezia romanului „O pauză în depărtare" nu este altceva decât reînvierea artistică de către autor a anilor copilăriei sale. începutul romanului „Fericirea" de A. Pavlenco n'a fost prea uşor dobândit de autor: el a trăit acest început înainte de a-J descrie. Particularităţile celor trăite de autor, şi prin urmare alegerea eroilor săi, poate fi uşor înţeleasă dacă reflectăm asupra soartei romanului tipărit. Fiecare cititor are eroii săi preferaţi. Câte odată se stârnesc discuţii aprinse, deoarece oamenii apreciază în mod diferit comportarea personagiilor dintr'un. roman sau altui. Vorbesc acum nu despre deosebiri de apreciere ideologică ci despre însuşi chipul eroului. Când a apărut romanul lui Stendhal „Roşu şi Negru", printre cetitori erau unii care îl considerau pe Julien Sorel drept un romantic pur, care plutea în sfere înalte, alţii îl numeau carierist, ambiţios mărunt, suflet sec. Mai ţinem minte discuţiile asupra romanului scriitoarei Pauova, „Crujiliha", care au avut loc nu de mult. Caracterul şi comportarea lui Listopad au fost interpretate în mod diferit de cititori, îmi permit să adaug că eroul romanului meu „Furtuna", Serghei VTahov, a apărut unor cetitori drept un om. a cărui pildă este demnă de a fi urmată, iar altora ca un om lipsit de voinţă şi egoist. Lectura este un proces de creaţie: citind un roman cititorul face o muncă înrudită cu aceea a scriitorului: el completează prin. imaginaţia sa ceeace există în text; făcând aceasta, el porneşte, bineînţeles, dela experienţa vieţii salo. Cititorii văd în mod .diferit pe eroii aceluiaş roman: aceste personagii sunt închipuite, fiemai viu, fie mai decolorat, înălţate sau coborîte de fantezia cititorului. Adeseori, luând parte la consfătuirile cu cititorii, unde au avut loc discuţii asupra romanelor mele, eu m'am gândit fără să vreau nu numai la numeroasele melc eşecuri literare, ci şi la varietatea caracterelor omeneşti. Cititorul, găseşte drumul Ia inima unora din eroi şi frece indiferent pe lângă alţii. Ceva asemănător se întâmplă şi cu scriitorii: ei remarcă unele lucruri şi neglijează altele nu fiindcă ar fi uituci sau leneşi, ci datorită particularităţii firii lor, a drumului străbătut de ei în viaţă. Orice scriitor are acces liber spre inimile unor oameni, şi nu înţelege sau înţelege greşit pe alţii. Fiecare scriitor deţine chei care deschid inimi, unul mai multe, altul mai puţine; însă nu există şi n'a existat scriitor caro să posede chei pentru toate inimile. Uneori, scriitorul este întrebat pe cine a înfăţişat sub numele născocit al eroului romanului. Unii cititori cred că scriitorul descrie întotdeauna oameni care există cu adevărat, pe care soarta 1-a făcut să-i întâlnească. Eu cred că foarte rar scriitorul prezintă în romanele sale oameni care există cu adevărat, iar când el o face, îi schimbă totuşi prin însăşi descrierea lor. Făcând cunoştinţă cu Mere-seev, eu am observat că Polevoi a schimbat nu numai, o literă din. numele eroului, ci şi unele trăsături „ale caracterului său. Chiar în romanele istorice, unde sunt prezentaţi sub numele lor adevărat oameni care au existat în realitate, scriitorii atribuie acestor personagii anumite trăsături născocite,"" în funcţie de faptul cum înţeleg ei roiul lor şi cum interpretează acţiunile lor. in romanul său, A. N. Tolstoi i-a înfăţişat pe Petru altfel decât în povestirea „Ziua iui Petru", pe care a scris-o mult înaintea romanului. Intre despre MUNCA SCRIITORULUI 271 Ump autorul s'a schimbat şi ol a schimbat deasemenea şi fizionomia eroului. „Tânăra Gardă" este bazată pe o întâmplare adevărată, însă autorul a schimbat multe în descrierea acestei întâmplări. Artistul nu copiază în mod servil natura: ol o transformă şi creiază imagini care devin reale. Dacă am stenografia dialogul dintre doi îndrăgostiţi, el ne-ar părea mai puţin, important şi mai. artificial decât, acelaş dialog descris de un maro scriitor, care l-a construit potrivit realităţii, lăsând câte ceva de o parte, transformând câto ceva şi complectându-1 cu ceeace îndrăgostiţii au gândit, însă nu au spus. Fotografia în culori, ca şi pictura care seamănă cu o fotografie, deformează chipul omului, înfăţişând numai trăsăturile sale exterioare sau expresia ocazională a unei clipe. Adevăratul artist creiază o sinteză, desvă-luie pe om. Creind pe eroii săi, scriitorul modifică proporţiile şi. deplasează planurile. Pictorul francez Matisse mi-a. arătat cândva doi elefanţi înfuriaţi, ciopliţi în os de către un locuitor al Africii Negre. Una din imagini i-a plăcut foarte mult. Matisse m'a întrebat, dacă nu observ în ea ceva straniu; eu am răspuns negativ. Atunci Matisse mi-a arătat că la elefantul care m'a entuziasmat, odată cu trompa sunt ridicaţi în sus şi colţii; aceasta îi dădea expresivitatea. Matisse a zâmbit: a venit un prost care a spus că niciodată colţii nu pot fi ridicaţi în sus; negrul l-a ascultat şi a făcut aceasta... Vedeţi, aici colţii sunt la locul lor, dar cu. aceasta s'a terminat arfa. Într'adevăr, al doilea elefant era o statuetă lipsită de expresivitate. înfăţişând grozăviile războiului, Goya dispreţuia dalele anatomice, dar el ne zguduie, cu foaie cu au Irocut 150 de aui, prin profunzimea realismului chipului. înfăţişat. Războiul înfăţişat dc ei este cu mult mai aproape do realitate decât pânzele pictorilor cu, titluri academice din toate timpurile hi din toate ţările care au abordat această Iernă. în. mod obişnuit, un roman reprezintă un aliaj; ol so creiază după invite întâlniri cu mulţi oameni; scriitorul introduce îu romane întreaga sa experienţă do viaţă. Prietenii apropiaţi ai scriitorului găsesc cu mirare în romanele sau nuvelele lui, evenimente cunoscute de ei, însă într'o formă schimbată; cuvintele lor sunt puse în gura altor oameni; exteriorul unui prieten de demult, este atribuit unui om cu o biografie complect diferită. Nouă ne este greu să ne orientăm în laboratorul sufletesc al scriitorilor moderni: deşi ei trăesc alături de noi, noi le cunoaştem insuficient caracterul, biografiile. Dar dacă vrem să deslegăm taina apariţiei eroilor romanelor clasice, noi trebuie să cunoaştem scrisorile scriitorilor, jurnalele lor sau însemnările lor, trebuie să cunoaştem amintirile despre contemporanii lor. Vom vedea atunci că eroii romanului s'au născut deobicei nu în urma unei înlâlniri cu un om oarecare care l-a frapat în mod deosebit pe scriitor: eroii au apărut după ce scriitorul a cugetat asupra multor întâlniri. Un înalt magistrat i-a povestit lui Tolstoi o întâmplare, asupra căreia scriitorul şi-a oprit atenţia. Se spune că astfel a apărut romanul „învierea". Noi ştim însă că problemele tratate în această carte l-au chinuit pe Tolstoi întreaga viaţă. Povestirea magistralului a constituit ur» amănunt, care l-a ajutat pe scriitor să precizeze linia subiectului. Tema romanului a luat naştere cu mult înainte de aceasta. (Tolstoi a modificat şi linia subiectului: desnodământul romanului nu aminteşte de întâmplarea care i-a fost povestită). Nu este vorba de simple observaţii, ci de observaţii şi de identificarea autorului cu trăirile personagiilor care, înţelese de artist îi permit să creieze personagii profund reale, personagii tipice care oglindesc societatea. Noţiunea de tipic nu este legată de o noţiune statistică: nu se poate spune că din moment ce există trei milioane de oameni care seamănă cu eroul romanului, atunci autorul a izbutit să înfăţişeze ceeace este tipic iar dacă există numai trei mii do asemenea oameni, atunci el a suferit un eşec. Scriitorul trăeşte. viaţa societăţii sale şi înfăţişează ceeace se petrece în adâncul vieţii şi nu pe do lături; el înfăţişează oamenii şi poporul îu mişcare. Ciaţcbi nu a fost tipic din punct do vedere statistic, dar el a exp.ri- 272 ILYA ehrenburg mat indignarea şi speranţele confuze ale cercurilor avansate din Rusia. Gonciarov 1-a creat pe OMomov nu pentru că Obiomov ar fi fost o curiozitate ci pentru faptul că oblomovismul era o calamitate socială. Dragostea "Anei Carenina este excepţională prin încordarea ei, dar ea este înţeleasă de toţi. Pentru ce este atât de neproductivă activitatea scriitorilor burghezi din timpul nostru? Ei se îndepărtează de viaţă, ei zugrăvesc în operele lor oameni care nu-ţi amintesc nimic de alţi oameni. Fireşte, asemenea oameni există. Ei sunt poate chiar într'un număr mai marc decât s'ar părea, dar descrierea lor nu este capabilă să emoţioneze pe cititorii care caută în roman imaginea lor şi a timpului lor. Nu cred că în Franţa, în epoca lui Stendhal, Julien Sorel sau Lucien Leuwen puteau fi întâlniţi la orice răspântie; asemenea caractere mie mi se par rare. Dar ele reprezintă concentrarea pasiunii şi înclinaţiei, semnificative pentru timpul lor, care, într'o formă schimbată există şi în zilele noastre. Deaceea Stendhal este citit şi va fi desigur citit încă multă vreme. Eroii romanelor burgheze moderne nu reprezintă o închegare de pasiuni omeneşti, ci rarităţi, curiozităţi sufleteşti: ei parcă se cer a fi introduşi în panopticum: un pederast gelos, o mamă mâhnită că nu-şi iubeşte copilul, un om care-şi curmă -viaţa fără a avea vre-un motiv. Ceeace este întâmplător şi totodată ieşit din eomun îl poate frapa pe scriitor, dar reflectând asupra unui astfel de fenomen, el nu-l descrie imediat şi nici ulterior. Omul sau evenimentul care 1-a frapat pe scriitor ca şi pe alţi oameni, dar care nu reprezintă o valoare umană, i se şterge din memorie. Eroii romanului nu sunt nici o colecţie de fotografii nici nu reprezintă un dosar cu anchete dela secţia Cadre; acestea sunt personagii gândite şi totuşi reale, născute de artistul care se pricepe să reproducă viaţa şi o înţelege. Scriitorul populează lumea cu eroii creaţi de el. Au fost oare în Rusia oameni care semănau cu Ciaţchi, înainte ca Griboe-dov să fi scris „Prea multă minte strică"? Fireşte, au fost, dar ei n'au fost cunoscuţi complet în mod conştient, şi cei din jurul lor nu i-au văzut limpede. Ulterior, a început, să se spună despre un om: acesta este un Ciaţchi. Gogol a introdus în viaţa multor generaţii întrega galerie a personagiilor sale; până acum se mai poate auzi cum un mincinos şi lăudăros este numit Hlestacov sau cum este denunţat „maniîovismul". De Liza, de Asia, de Jane s'au îndrăgostit adolescenţii şi tinerii, ca de fete care ar exista în realitate. Eroina romanului „Mama" de Gorchi ne-o imaginăm ca o figură istorică, pentru noi ea nu este o născocire, ci o femeie vie. A existat oare în Danemarca, în secolul al V-lea un prinţ pe care-1 chema Hamlet? Sau el este o născocire a unui letopiseţ danez? Astăzi, acest lucru nu interesează pe nimeni. In Danemarca ţi se arată mormântul lui Hamlet, iar turiştii privind mormântul imaginar, nu se îndoiesc că Hamlet a existat, ei văd în faţa lor eroul creiat de Shakespcre. Naşterea eroilor este lucrul, cel mai important şi cel mai dificil în munca scriitorului. Acest proces este complex şi el nu poate fi tratat ca un proces de producţie mecanic. Observând oamenii scriitorul nu reuşeşte nici pe departe să vadă totul; există gânduri intime, simţăminte ascunse, pe care nu este în stare să le descopere nici cel mai înalt, experimentat cercetător al inimilor omeneşti. Aceste gânduri şi simţăminte se desvăluie câteodată în clipe excepţionale; ele sunt văzute sau mai bine zis presupuse de către oamenii apropiaţi. Creând personagiile romanului, scriitorul se bazează nu numai pe observaţiile sale ci şi pe experienţa sa, pe simţămintele sale proprii. Viaţa lui Ibsen a fost o viaţă de profundă tristeţe şi toate numeroasele sale piese ar putea fi socotite un lung monolog al autorului. La bătrâneţe, Ibsen a recunoscut: „artistul poate creia numai acele imagini, al căror model 1-a găsit în sine fie chiar parţial şi fie numai pentru un scurt timp". Aceasta, bineînţeles, nu înseamnă că Ibsen nu a cunoscut societatea norvegiană sau că în creaţia sa ci s'a in- despre munca scriitorului 273 spiral din sine însuşi, din imprestilc vieţii saîe; în piesele sale noi vedem numeroase şi diverse caractere însă loate aceste caractere poartă amprenta însuşi a caracterului autorului. Mulţi ani oamenii de litere din Franţa au purtat discuţii asupra persoanei care a servit ca prototip Emnioi Bovary. Au fost scotocite toate arhivele poliţiei din Roucu, Dacă nu mă înşel, au existat mai mult de zece pretendente la acest titlu. Posibil că o scurtă informaţie din cronica faptelor diverse să fi atras atenţia lui Flaubert, însă nu-mi pot închipui că acest scriitor, citind o notiţă banală, a holărît dln'r'odaiă să scrie un roman. Cu siguranţă că el a întâlnit numeroase femei caro i-au atras atenţia şi că a purtat în sine multă vreme ideea cărţii salo. Mai interesant este altceva: în una din scrisorile adresate unui prieten al său, Flaubert scrio că el lucrează la un roman şi explică: „Emma — sunt cu". La prima vedere, această afirmaţie pare absurdă: ce putea fi comun între un celibatar morocănos şi trecut de prima tinereţe, un sceptic, un om cu o vastă cultură estetică, alo cărui păreri erau ascultate cu atenţie de către Turghcniov şi între o provincială amorezată, răsfăţată, lipsită de gust? Totuşi Flaubert a pus în chipul Emmei mult din propria. sa persoană; acest lucru este confirmat prin corespondenţa tipărită după moartea sa (în ceeace priveşte lipsa de gust şi Flaubert ora chiiat după cc era pompos -- nu în viată ci în literatură— romanul său „Saiambo" se polri-veşfo cum nu se poate mai bine cu reveriile sărmanei doamne Bovary) Cititorul poale să întrebe: în acest caz cum se explică crearea acelor eroi, caro doobicci sunt numiţi negativi? Este dca-juns oare ca scriitorul să aibă pentru aceasta numai un ochiu ager? După mine, chiar şi la crearea unor astfel de personagii tot experienţa proprio îl ajnlă po scriitor. Am mai spus că mi este nicidecum necesar ca autorul să simtă iot ceeace simt şi frăosc eroii cărţii salo, însă oi trebue să I'i simţit şi să fi trăit însăşi viteza cu care pământul îşi împlineşte mişcarea dc rotaţie îu jurul axei sale, creatoare a pendulării noaplo-zi, ră. ăril-apus. Print r' unul din procedeele sale paradoxale, scriitorul, descurajat de imposibilitatea de a parcurge, el, distanţe 286 RADU POPESCU atât de imense, a lăsat pământul să le parcurgă în locul său şi a privit Uniunea Sovietică, în propria ei mişcare prin spaţiul cosmic, îdoia este cum nu se poate mai fecundă, căci ea are drept rezultat, în primul rând, de a da o imagine sesizantă, caldă, a enormelor dimensiuni ale Uniunii Sovietice, care este aproape o planetă de vreme ce pe întinderile ei îşi desfăşoară ciclul lor aproape complect marile fenomene cosmice ale sistemului nostru solar. In al doilea rând, ea ne duce la imaginea forţei colosale, forţei umane şi istorice, pe care trebue s'o aibă această planetă, care e o singură ţară. In al treilea rând, ea a dat scriitorului posibilitatea de a mări, printr'un neîncetat joc de umbră şi lumină, câteva din elementele caracteristice pcisagiuîui pe care ni-1 desfăşoară acest caleidoscop. Deaceea, pământul, văzut din această călătorie a iui prin spaţiile siderale, nu este lipsit de forme, de volume şi de culoare. Capitolul întreg constituie o antologie vie a enormei sale diversităţi fizice, şi a desăvârşitei sale unităţi morale. Simbolul, garanţia acestei unităţi, este enormul n umăr de avioane care leagă Moscova cu cele mai îndepărtate colţuri ale ţârii, şi el este exprimat limpede prin simpla enunţare a traseelor aeriene, cu precizia orelor şi destinaţiilor. Dar capitolul acesta mai cuprinde un simbol: acela că prin munca oamenilor sovietici, sudaţi monolitic prin învăţătura marxist-leninistă, Uniunea Sovietic â a devenit un univers propriu zis şi de sine s! ăl ăl or. Uşurinţa cu care ei populează spaţiul aerian, dovedeşte că oamenii aceştia au cucerit o zonă superioară, zonă care se întinde sus, mai sus, me^eu mai sus, nemărginită întocmai ca posibilităţile muncii şi creaţiunii comuniste, care descătuşează toate forţele interioare ale omului, capabil de aci înainte să domine şi să modifice infinitul naturii. Acestea sunt meridianele lumii sovietice: revoluţia, istoria, natura, munca. Mai sunt în carte trei meridiane spirituale: Maiaeovski. Maxim Gorki. Prometeu. Marele poet al leninismului şi marele prozator al întregii epoci moderne pre şi post-revoluţionare a Rusiei, reprezintă coordonate puternice ale sufletului so- vietic: arta, lupta, patriotismul. Sunt două portrete scurte, calde, afective, dar esenţiale. Un disc pe care scriitorul a putut auzi vocea lui Maiaeovski, un toc cu peniţă cu care a scris Gorki, dau lui Geo Bogza fiorul personalităţii vii a celor doi scriitori, şi a locului din ce în ce mai vast pe care ei îl ocupă, ca sursă de inspiraţie, ca exemplu de devotament şi energie revoluţionară în. viaţa sufletească a scriitorilor sovietici şi a generaţiilor noi ale lumii ruse. Cartea se încheie printr'un salut adresat de scriitor lui Prometeu, în momentul în care avionul trece pe deasupra locurilor legendarului supliciu. De acest poem nu putem vorbi acum. Prin desăvârşita lui noutate, prin raritatea formei şi bogăţia ideilor poetice, prin orientarea cu lotul nouă pe care o dă concepţiei şi literaturii promeleismului în general, el comportă o cronică aparte, fiind de altfel el însuşi o operă de sine stătătoare. Vom spune numai cât de fericită este încoronarea „Meridianelor Sovietice" prin acest capitol, care consl.itne o adevărată Cântare a Cântărilor adresată geniului omului liber, îndrăzneţ şi creator, ce se manifestă astăzi cu alâta măreţie şi cu atâi a siguranţă în Uniunea Sovietică în opera de edificare a societăţii comuniste. ★ In concluzie, trebue să subliniem că scriitorul a procedat cu inteligenţă în alegerea şi ordonarea materialului. Vrând să dea o carte realistă, substanţială şi utilă despre Uniunea Sovietică, el a socotit dintru început insuficientă observaţia amănunţită şi directă într'un răstimp atât de scurt, faţă de o realitate atât de uriaşă în timp şi în spaţiu, în forrne şi în conţinut uman. Cercetarea strict reportericească, bazată pe consemnarea succesivă a faptelor care intră în sfera de observaţie individuală. în căutarea unui final de sinteză, ar fi dus fără discuţie la un rezultat — pe care însă Bogza 1-a apreciat ca fiind minor, sărăcăcios faţă de grandoarea reală a faptelor şi oamenilor despre care scria. Deaceea el a tins la descoperirea câtorva esenţe, a câtorva momente cuprinzătoare. A ales meridianele, „MERIDIANE SOVIETICE" 287 care ordonează totul haotic al materiei geografice sau sufleteşti. Pe aceste meridiane, el a mers adâncind substanţa şi lărgind perspectivele. Rezultatul este asemănător — aşa cum titlul o indică de altfel — cu înfăţişarea unei porţiuni de mapamond: absenţa detaliilor, dar ordine desăvârşită, cuprindere largă şi nici o deficienţă în prezentarea esenţialului. Idei a alegorii şi ordonării materialului s'a potrivit perfect cu posibilităţile talentului său şi cu meşteşugul său artistic: viziunea de ansamblu a lumii şi a vieţii, concepţia dialoctic-materialisfă asupra istoriei, încrederea în puterile creatoare alo omului şi în virtuţile inepuizabile- ale poporului, — idei pe care Bogza le trăeşte organic şi le transformă în mod spontan în imagini artistice. Cu uriaşa sa putere de a evoca epoci, cu puterea de a smulge imaginile viitorului din măreţia prezentului, cu tonul ei solemn, sacerdotal, cu ritmurile ei cosmice, cartea lui Geo Bogza este un exemplu fecund al faptului că metoda de creaţie a realismului socialist, este nelimitată, şi că ea poate îmbrăţişa cele mai noi, cele mai originale şi mai variate forme de a înfăţişa viaţa. Este o carte necesară, o carte potrivită pentru descrierea, înţelegerea şi iubirea Uniunii Sovietice de către un cetăţean al Patriei noastre. HORI A BR ATU CONFLICT Şl i Printr'unul din personagiile principale ale ultimei sale piese „Schimba! de onoare", directorul adjunct Slratulat, — Mihail Da-vidoglu introduce un element nou în galeria de tipuri literare create în dramaturgia noastră. Conflictul, care se bazează pe lupta împotriva sabotajului agenţilor duşmanului de clasă, scoale în relief una din formele cele mai rafinaie şi mai periculoase ale activităţii duşmanului de clasă. In Slratulat se tipizează cu forţă trăsăturile duşmanului sirccural. la un post de conducere al unei mari întreprinderi şi caro, camuflat acolo, unelteşte din umbră, proteguit fiind do funcţia sa, de încrederea clasei muncitoare, a partidului, pe caro ie-a obţinut prin contrabandă. Cu mulţi ani înainte, se parcea Ion Stratului activase în ilegalitate. Cine ar fi bănuit însă că, arcsiat de Siguranţa an for, osci ană, vajnicul Slratulat a „vorbit", şi încă în aşa fel încât a provocat căderea unei întregi organizaţii. Pupă 11M4, Slratulat reapare, de dala aceasta împăiuâu-du-sc cu titlul de veteran al luptei ilegale, ca erou. Este numit înlr'nn post de conducere unde însă lucrează nu pentru clasa muncitoare, ci ea agent ai imperialiştilor, cărora se vâuduse pe viaţă. Biografia sa reală nu este de fapt alfa de cât aceea a atâtor duşmani ai poporului, care s'au perindai. în ultimii ani pe banca acuzaţilor în diferitele procese din ţările de CARACTERE democraţie populară. Conflictul din piesa lui Mihail Davidoglu îşi trage izvorul tocmai din acele evenimente contemporane care au dcsvâluil intensificarea activităţii subversive a imperialiştilor împotriva ţărilor lagărului democrat. Slratulat, Mano-liu, Niculcseu, fac parte tocmai din acele rezerve po care le aruncă în luptă agent ura imperialistă pentru a încerca să frâneze succesele crescânde ale acestor ţări. In „Schimbul de onoare", duşmanul pune deci mâna pe conducerea- fabricii, de undo încearcă să frâneze producţia. In aparentă, totul este în ordine: fabrica îşi îndeplineşte planul, livrează motoare economiei naţionale. Stratulaf pare astfel un conducător do nădejde, pe nedrept victimă a unor intrigi în fabrică. Căci există într'adevăr o scrie do muncitori care afirmă că planul este stabilit sub posibilităţile reale, că secţia de turnătorie lucrând puţin oţel, strangulează producţia motoarelor, îusfârşit, că acestea din urmă se defectează prea uşor când ajung pe locui de muncă. Vorbele însă sunt vorbe, iar faptele sunt încuiate în sertarul directorial, undo rapoartele şefului producţiei, Manoliu, îi dau dreptate directorului Stratulaf ion. In ceeace priveşte randamentul motoarelor, cu ce este vinovată direct ia dacă muncitorii petrolişti nu ştiu să le mânuiască':' Iar în rest, sfatul conducerii uzinei este: a se vedea, a se aştepta, a se chibzui... Conflictul se naşte de fapt când în întreprindere este numit un nou director CONFLICT ŞI CARACTERE 289 general care, în scurt timp întocmeşte un program precis de producţie, un program al ridicării nivelului producţiei pe o treaptă nouă. Presiunea de jos împotriva lui Stratulat, a muncitorilor nemulţumiţi de încetineala producţiei, se dublează acum cu o presiune pornită de sus. Această neaşteptată colaborare încurcă treburile bandei, care anterior stabilea în mod nestingherit sarcinile, întreprinderii. Cifre noui, precum şi o fermă dorinţă a muncitorilor înaintaţi de a le traduce în viaţă, atacă direct argumentul despre imposibilitatea sporirii producţiei. Piesa 'zugrăveşte pe larg desfăşurarea acestei lupte în care duşmanul de clasă are marele avantaj de a acţiona din umbră, acoperit şi necunoscut. Este vorba de o luptă care se dă în inferiorul unui colectiv de muncă şi în interiorul unui colectiv de conducere. Ceeace se petrece pe scenă interesează spectatorul în cel mai înalt grad, fiindcă această ciocnire, pe viaţă şi pe moarte, înseamnă în fond o înfruntare a forţelor în condiţii grele, cu un duşman ascuns, abil şi greu de demascat. Conducerea unei întreprinderi nu este deloc o problemă simplă. Directivele în sine nu sunt infailibile şi deseori ceeace apare indiscutabil şi sigur comportă mai multe riscuri, după cum ceeace pare unora laşitate sau semnele nedorinţei de a progresa, se pot argumenta că sunt acte de prudenţă justificată. Tocmai pe un asemenea coeficient de nesiguranţă, de probabilitate în munca de conducere, mizează Stratulat şi complicii săi când încearcă să discrediteze şi să împiedece traducerea în viaţă a noului program de producţie, calificând concepţia lui îndrăzneaţă şi curajoasă drept aventurism. O conducere vie comportă luptă de opinii, discuţii, divergenţe de păreri, uneori consfătuiri cu întreg colectivul. Tocmai asemenea discuţii poartă Stratulat şi Manoliu, nu însă pentru a ajunge la vreun rezultat, ci căutând să le canalizeze pe linia dictonului: vorbă multă, treabă puţină. Argumentele sună însă corect, discuţiile par justificate. Se duce prin vorbă o polemică împotriva vechiului, iar în fapt ea este folosită ca o armă împotriva noului. Desfăşurarea conflictului dcsvăluio rae- 10 — Viaţa Românească reu caracterul primejdios şi real al unei asemenea însuşiri a duşmanului care, camuflat, pare mereu bine intenţionat, sincer, cinstit (el pretinde verificarea prin „fapte", dar faptele pot fi şi ele interpretate). Stratulat utilizează o serie întreagă de argumente, lozinci, citate care, atunci când sunt folosite în mod just, constituie de fapt îndreptarul oricărui conducător, oricărui activist, lozinca unor planuri reale, concrete, omogene: sâ mergem cu picioarele pe pământ, raai încet dar mai sigur. Una din cele mai periculoase acţiuni ale duşmanului de clasă, viguros reliefate în piesa lui Mihai 1 Davi-doglu, constituie această deformare imperceptibilă pentru unii, a celor mai scumpe lozinci şi chemări ale socialismului şi transformarea lor în simple etichete care maschează acţiuni duşmănoase sau mârşăvii, sau chiar în frâne pentru a împiedeca mişcarea înainte. Asemenea acţiuni şi metode nu pot fi aplicate de oricine. Aplicate de un om care nu se bucură într'un fel sau altul de simpatia sau de respectul colectivului, ele trezesc imediat suspiciuni. Este tocmai ceeace se întâmplă lui Manoliu, inginerul-şef, complicele lui Stratulat. Aceleaşi fraze care sună în gura lui Stratulat mai mult sau mai puţin corect, chiar dacă uneori demagogic (a fi demagog nu înseamnă încă a fi sabotor), sunt cu totul distonante, folosite de Manoliu. Aceasta creiază în jurul lui o atmosferă de suspiciune, de adversitate nereţinută (chiar înainte de a fi justificată de indicii sau bănuieli), o atmosferă cu totul neprielnică oricăror „acţiuni". Deaceea Manoliu, care nu inspiră încredere, trebuie să fie apărat, acoperit de un om care se bucură de încrederea muncitorilor, adică do Stratulat. Dela acesta i se va trage directorului adjunct pieirea, căci, lovind în Manoliu, colectivul fabricii va nimeri în mod necesar în Stratulat, principalul trăgător al sforilor. In genera), atâta timp cât nu pierde cu totul iniţiativa din mână, Stratulat îl apără cu dibăcie pe Manoliu. El nu se teme să-i ia apărarea atunci când situaţia i-o cere, după cum îl critică 290 HORIA BRATU cu prefăcută asprime, atunci când se pune problema să demonstreze că el, Stratulat, n'are nimic cu Manoliu. Contactul strâns pe care 1-a avut cu muncitorii, cu comuniştii în perioada ilegalităţii, îi dau fostului agent antonescian, atât de înzestrat'cu virtuţi cameleonice, o cunoaştere a reacţiei muncitorilor şi a mecanismului muncii de partid, care-i permite să se mişte cu mare elasticitate în acţiuni diverse. Deaceea, fiindcă are nevoie de spaţiu de desfăşurare, fiindcă trebue să apere deschis un punct de vedere ingrat, el nu renunţă să ia atitudine împotriva „curentului", adoptând gesturile omului care, tocmai fiindcă se simte curat şi legat de masse, nu se teme de impopularitate. Jucând o asemenea carte, el tinde să aibă mereu acea acoperire care să-i permită în caz de înfrângere o retragere onorabilă, să pară cu alte cuvinte un om cinstit, al cărui devotament faţă de sfat şi de clasa muncitoare nu pot fi puse la îndoială: „Adică să ne ucidem noi uzina şi oamenii numai pentru ca Anghel să iasă bine acolo, la Minister?". Poziţiile par a fi astfel răsturnate cu abilitate, noul program de producţie alcătuit de Anghel, noul director, — fiind prezentat ca opera unui arivist fără scrupule, care e în stare să sacrifice oamenii pentru a se acoperi de glorie personală. In acelaş fel încearcă Stratulat să răstoarne şi afirmaţiile lui Panait (care, chipurile, ar dori „să-i ia locul", etc.). Este destul de bine prinsă această trăsătură, această ipocrizie dusă la extrem, prin care un duşman deosebit de periculos încearcă să evite toate comportările care ar stârni bănuiala în asemenea cazuri, inclusiv atitudinea precaută, rezervată, prudentă. Un duşman cu atât mai periculos cu cât, în ciuda divergenţelor, mulţi muncitori mai sunt înclinaţi să vadă în el „unul de-ai lor" — cam înstrăinat, cam birocratizat, însă cu toate acestea cinstit. Stratulat este un duşman versat şi puternic. Dar oricât de puternic ar fi un duşman, dacă autorul îl va opune numai pe el singur colectivului, lupta ar fi considerabil uşurată căci, mai devreme ori mai târziu, mediul căruia se opune îl va sdrobi. Că unde-i unul nu-i putere — acest lucru îl ştie duşmanul, care încearcă mereu să-şi găsească aliaţi, să-şi construiască puncte de sprijin, să corecteze cât de cât raportul de forţe în favoarea sa. Ca o colonie de microbi pe. un corp sănătos, aşa tinde şi duşmanul să-şi croiască în mijlocul colectivului, al marelui mediu social care nu-i e favorabil, un mic teren prielnic în care să poată circula cu puşca neîncârcată. într'un asemenea mediu pe care şi-1 formează Stratulat, cuvântul său este lege. Relaţiile care guvernează aici sunt reiaţii de gaşcă, indestructibile în felul lor, căci membrii ei sunt legaţi printr'o scară comună. Totuşi, neîncrederea reciprocă, teama de „lanţul slăbiciunilor", prin care indiscreţia unuia i-ar duce pe toţi în banca acuzării, determină pe fiecare să-şi ascundă cu grijă acţiunile. Cu Niculescu, coleg de închisoare şi de trădare, omul care-i cunoaşte secretele, Stratulat se poartă fără ipocrizie, dându-i dispoziţii ca unui subaltern (în ierarhia agenţilor). Faţă de Manoliu, cel mai important din gaşca sa, else poartă cu prudenţă, nedescoperin-du-şi niciodată jocul, cu alternări de l'ami-liarism şi de falsă principialitate, punându-1 uneori la punct şi făcând front comun cu „restul" conducerii (tabloul II), chiar când şeful producţiei îi utilizează argumentele. Meritul mare a! scriitorului este de a nu fi conceput întreg acest mediu negativ ca un cadru îngheţat, înţepenit, ci ca un mediu dinamic, în acţiune, care, când se lărgeşte, când se resoarbe conform cu împrejurările. Autorul a evitat greşeala frecventă în unele piese, de a defini personagiile negative numai în raporturile dintre ele şi de alo arăia având relaţii strânse doar în mediul, negativ. Viaţa îi arată de multe ori având relaţii numeroase cu oamenii cinstiţi, de care-i apropie o amintire comună, o prietenie, legături de familie. Tocmai un asemenea gen de relaţii, sau, mai bine zis, „criza" ivită într'un asemenea gen de relaţii, formează una din axele principale ale conflictului din „Schimbul de onoare". Profunzimea şi veridicitatea desvoltării şi soluţionării cojiflicfului piesei depinde de prezentarea într'adevăr autentică a raporturilor dintre cele două medii, a ciocnirii dintre ele, CONFLICT ŞI CARACTERE 291 care condensează de fapt raporturile dintre personagii. Acţiunea organizată a personagiilor negative din piesa „Schimbul de onoare" nu se lovise la început de rezistenţă în massa colectivului. Noul program concret de producţie transformă această massă într'o forţă care-şi cunoaşte obiectivele, deşi nu-şi cunoaşte încă direct duşmanii. Frontul împotriva duşmanului, un front al massei, se constituie încet dar sigur, iar avantposturile lui troc prin toate sectoarele fabricii, chiar prin fostele oaze liniştite. Şi tot aşa cum pe câmpul de bătălie lovitura principală, aplicată energic, dislocă nu numai obiectivul atacat dar descoperă şi flancurile inamicului, obltgându-1 să desvăluic întregul dispozitiv, ia fel aici, în piesă, asaltul dirijat doar pe linia producţiei obligă duşmanul să-şi scoată capul, să se descopere din spatele bine construitelor „greutăţi obiective". Această demascare gradată, această strângere metodică şi constantă a cercului împrejurul lui Stratulat şi compania, constituie una din marile calităţi ale piesei, ale progicsiunii regulate şi reuşite a conflictului. Duşmanul posedă ta începutul piesei, din punctul de vedere al raportului de forţe, o poziţie infinit mai bună decât eroii pozitivi. Deţine o serie ele pozilii-choie. acţionează din umbră, necunoscut: pianul de producţie (cu sarcini mult sub posibilităţile reale) este îndeplinit, deci s'ar putea considera, formal,că sub conducerea lui Stratulat situaţia producţiei este bună. Greutăţile obiective, care nu sunt diminuat o ci dimpotrivă exagerate, toato acestea pledează pentru teoria cuminte: „mai biuc mai încet, dar mai bine", fluturată atât dc îmbietor de Stratulat. Piesa scoate la iveală resorturile caro provoacă schimbarea raporturilor do forţe, care determină decăderea duşmanului dintr'o situaţie atât de „înfloritoare". înfrângerea duşmanului dc clasă, este rezultatul unei ofensive organizate, a unei acţiuni sistematice, constante, efectuate de eroii pozitivi, folosind condiţii croate de legile care guvernează viaţa noastră. Astfel, p'esa demonstrează caracterul inevitabil al acestei înfrângeri. Unul din aceste resorturi este forţa colec- tivului, ai cărui membri au ua cuvânt de spus în treburile uzinei, forţă care este organizată, orientată de Partid. De sus şi de jos, se apropie braţele puternice care-1 împresoară neiertător pe duşman. Această forţă este efectul muncii libero, creatoare, este expresia conştiinţei unor stăpâni ai acestei munci. Tocmai acest sentiment le desvoită grija deosebită pentru cauza obştească, demnitatea în faţa greutăţilor, atitudinea critică faţă de tot ce frânează mersul înainte. In chipul lui Pauait, al lui Anghel, noi desluşim capacitatea masselor de a duce mai departe lupta istorică pentru construirea socialismului. Ceeace scoate în evidenţă autorul în desfăşurarea acţiunii, este faptul că această capacitate a masselor nu se exercită în mod abstract, nu se iroseşte în planuri irealizabile, uoadâncite. Forţa clasei, muncitoare, călită şi educată de par-,, tid, dorinţa ei de muncă, se manifestă în mod concret pe locul de producţie, se exprimă în oamenii care traduc în viaţă politica Partidului, a guvernului. Tocmai pentrucă au în fată obiective concrete, ei devin adevăraţi vulturi al producţiei. Duşmanul tinde să creeze neîncrederea în posibilităţile muncitorilor şi pe de altă parte, să compromită nou! program de producţie în ochii lor, încercând să folosească acea indicaţie a Partidului, caro pune în gardă pe oamenii muncii împotriva tendinţelor aventuriste de a stabili planuri peste posibilităţile reale alo producţiei. Conflictul scoate însă în evidenţă faptul că noul plan pe carc-1 aduce în fabrică directorul Anghel, trezeşte un ecou atât de puternic în conştiinţa muncitorilor, tocmai fiindcă se întemeia pe studierea concretă, directă, a posibilităţilor do producţie, întreaga desfăşurare a acţiunii demonstrează că această posibilitate a fost just cântărită şi transformată în realitate, fiindcă ea a fost rodul comun al chemării Partidului şi al iniţiativei massei, trezită de Partid. Tocmai asemenea muncitori, asemenea conducători sunt înfăţişaţi în prima linie de piesa lui Mi hail Davidoglu, care pune îu lumină ideia do mai sus. 292 HORIA BRATU Din mijlocul lor iese în evidenţă Panait, asupra căruia dealtfel este concentrat focul duşmanului. Panait conduce secţia motoare, adică acea secţie a cărei producţie sintetizează ritmul de muncă din uzină. Producerea motoarelor este grav compromisă, nu din pricina colectivului din secţie, ci fiindcă este strangulată la un pol de inerţia turnătoriei care nu furnizează oţelul, ţar la celălalt de rebutarea suspectă a motoarelor odată produse. Duşmanul îl încadrează neîncetat pe Panait, ncîndrăsnind să-l atace în mod direct. Supus presiunilor variate, menite fie să-i adoarmă vigilenţa, fie să-i sgândăre orgoliul prin acordarea de lauri nemeritaţi, fie pur şi simplu şantajat, Panait îşi afirmă dârzenia caracterului, orientarea ideologică şi spirituală fermă, nu numai împotriva duşmanului de clasă, dar şi împotriva egoismului, inerţiei, indiferenţei, comodităţii. Acţiunea care se desfăşoară în condiţii grele (Panait este erarhic, în subordinoa lui Stratulat), aduce totuşi concentrarea colectivului din uzină în jurul său. El devine acea personalitate care cristalizează în jurul său, ca un catalizator, o nouă mişcare care se naşte în masse, o mişcare deosebit de curată. In general, imaginea sa tinde să oglindească trăsăturile de caracter ale unui om înaintat oare nu se pricepe în elanuri de scurtă durată, ci dimpotrivă, dispune de o mare tensiune creatoare. Un interes deosebit îl prezintă faptul că principalul adversar al tui Panait este un om de care acesta a fost legat prin puternice relaţii de prietenie, printr'un trecut comun. Autorul a folosit astfel o situaţie plină de forţă şi de dramatism, o situaţie plină de adevărul vieţii: oameni, care au copilărit sau au muncit multă vreme împreună, se află la un moment dat pe baricade opuse. In „Cetatea de foc", autorul plasa un asemenea conflict în cadrul aceleiaşi familii, despicată de tăvălugul evenimentelor în tabere adverse. In „Schimbul de onoare" este vorba de o prietenie. Situaţia lui Panait în faţa lui Stratulaf este destul de complicată. Pe de o parte, el încearcă să-l scoată pe Stratulat dintr'o situaţie pe care Panait, nebănuind nimic, o credea nedemnă pentru directorul adjunct: aceea de a fi alături de persoanele cărora le este indiferentă producţia. Pe de altă parte însă, el nu înţelege să subordoneze nevoile producţiei unor relaţii personale, şi-1 provoacă pe Stratulat deschis la luptă: „Slujba-i slujbă. Drujba-i drujbă". Treptat, treptat, îşi dă seama că nu e vorba de o greşeală întâmplătoare a fostului său prieten, ci de o linie greşită, de o încercare organizată de a ascunde greşeli grave. Faţă de continuele „avansuri" ale lui Stratulat, care alternează atitudinile protectoare şi fami-r liariste cu accese de principialitate necruţătoare, menite să intimideze, Panait, condus de un simţ sigur de clasă,, transformă fiecare întâlnire cu directorul adjunct într'un duel, în care sfâşie unele după altele argumentele care acopereau adevărata lui identitate. In acest fsl, şantajul, „lovitura cea mare" a lui Stratulat, care încearcă să reţină cu disperare ultimul văl — acela caro acoperă substratul conştient duşmănos al acţiunilor sale, lăsând să se vadă numai orbirea politică—este întâmpinat în linişte de Panait, care nu e surprins nepregătit. Panait va fi eroul principal al demascării lui. Stratulat. Lăsând la o parte ultimele vestigii ale fostelor relaţii de prietenie, Panait îl sileşte să se descopere ca duşman în faţa întregului colectiv. II In general, într'o pi-esă, eroul, de pe scenă străluceşte nu numai prin lumina sa proprie, dar şi prin cea reflectată. Dictonul cunoscut : „Spune-mi eu cine te întâlneşti ca să-ţi spun cine eşti", se aplică nu numai la prieteni dar şi la duşmani. Este exact ceeace se întâmplă în unele momente ale piesei „Schimbul de onoare". Pentru a dejuca manevrele unui duşman atât de perfid, pentru a-1 descoperi ca atare îndărătul dispoziţiilor şi a rutinei muncii de fiecare zi, este nevoie de o înţelegere ascuţită în perspectiva situaţiilor complexe care se nasc în producţie, aceasta fiindcă nu orice deficienţă poate CONFLICT ŞI CARACTERE 293 fi atribuită unei acţiuni duşmănoase, pe câtă vreme acţiunile duşmănoase creiază, mai devreme sau mai târziu, deficienţe în producţie. Una din ramurile conflictului în piesa lui Mihail. Davidogîu — desvoltarea conflictului în interiorul colectivului de conducere — este întruchipată în special în lupta directă între noul director general Anghel şi Stratulat. Primul va pune în funcţiune braţul de sus al cleştelui de încercuire. Autorul tinde să scoată în relief figura conducătorului de întreprindere, rolul său atât de important în viaţa noastră, ca om care are principala răspundere într'un colectiv, pentru traducerea în viaţă a politicii Partidului, pentru stimularea iniţiativei massei. Sosind în fabrică, Anghel, însărcinat cu conducerea generală a întreprinderii şi cu lansarea ofensivei organizatorice care are drept ţel ridicarea producţiei la un nivel mai înalt, se găseşte într'o poziţie de aparentă inferioritate faţă de Stratulat, care „rezistase" la patru directori generali. El devine însă imediat periculos pentru adjunctul său, nu numai fiindcă stabileşte noi sarcini de plan, ci mai ales datorită legăturii strânse cu colectivul, o legătură de care Stratulat era lipsit. Tabloul consfătuirii de producţie, în care se precizează dintr'o dată poziţiile, reprezintă o cotitură în desfăşurarea conflictului. Până acum, Anghel socotea dezacordul cu adjunctul său ca o divergenţă do moment. „Ştiu că ai practica dumilale; directori generali s'au perindat patru... şi tot timpul ăsta, —greul pe umerii dumilale". Directorul general nu ascute divergenţele, sperând în colaborarea de muncă, în puterea de convingere pe care o vor avea asupra lui Stratulat primele succese în realizarea noului program. Pregătind şedinţa, Stratulat începe să-şi acopere adevăratul său punct de vedere promiţând sprijinul său, însă minimali-îând problema în discuţie. „Vrei ca noi, conducerea, să venim înaintea tovarăşilor ea un punct de. vedere comun... Mda, e bine..:1 In cadrul şedinţei, Anghel, pregătit să înfrunte o opoziţie directă, găseşte în Manoliu un adversar slab, neîndemânatic, uşor de învins. Pe neaştep- tate intervine însă Stratulat, care polemizează cu Manoliu, nu în numele celor treizeci la sută de ridicare —- cât prevedea noul program ci preconizând o cifră infimă, 6—7%. O asemenea încercare de a se plasa deasupra conflictului, în rolul unui conducător chibzuit, care temperează zelul extremiştilor, nu-i va aduce victoria scontată, căci, deşi pentru moment domină terenul, pierde totodată încrederea lui Anghel şi a lui Docan. Dându-şi seama că de fapt, printr'o asemenea „cale de mijloc" se paralizează iniţiativa creatoare, Anghel abandonează speranţele de colaborare, îl „scoate" pe improvizatul arbitru pe o linie secundară, unde oscilaţiile şi iniţiativele sale dăunătoare sunt amortizate. Acest proces al relaţiilor între'Anghel şi Stratulat, în care de fapt este concentrată ciocnirea între două poziţii contrarii, ocupă un spaţiu amplu în piesă. Eşuând în lovitura îndreptată împotriva lui Anghel, Stratulat şi compania îşi vor îndrepta eforturile asupra lui Panait, încercând să lovească în baza producţiei, după ce vârfurile s'au arătat inexpugnabile. Această nouă acţiune îl pune însă din. nou pe primul, plan pe Manoliu, şurubul cel mai slab al maşinăriei complicate construită de Stratulat. Acesta va pune la cale compromiterea lui Panait în chestiunea motoarelor. Acţiunea atinge punctul culminant în momentul în care duşmanul recurge la tentativa disperată de a compromite „schimbul de onoare", şi. de a da astfel o loTitură morală de prim ordin. La prima vedere s'ar părea că, dat fiind obiectivele de mare amploare ale duşmanului, & face din producţia unei singure zile punctul culminant al acţiunilor duşmanului de clasă, nu ar corespunde realităţii. Autorul însă reuşeşte să motiveze puternic această acţiune; duşmanul care suferise eşecuri succesive, simte necesitatea disperată de a-şi dovedi cu orice preţ forţa, do a creia dezorientare, de a inaugura noul program de producţie cu un eşec. Schimbul de onoare înseamnă — spune Stratulat — „succesul pe toată linia pentru Anghel şi pentru acei care abia aşteaptă, să mă compromită." Deaceea duşmanul aruncă în joc toate 294 HORIA BR ATU forţele. Nu numai lui Manoliu eşecul îi va fi fatal, ci şi întregului eşafodaj, întregului sistem de lelaţ.ii de care era legat prin fire indestructibile. Stratulat îşi construise cu greu un mediu ambiant, un adăpost în caz de nevoie; adăpostul devine o capcană. Trebue arătat însă. că înspre mijlocul piesei, Stratulat şi complicii săi dau impresia că joacă uneori greşit la „pierdere". So petrece, în parte, acel fenomen asupra căruia atrage atenţia Constantin Simo-nov în recentul său raport asupra dramaturgiei ; deşi lupta a devenit mai ascuţită, deşii eroii pozitivi continuă, aşa aşa era» au început, să joace normal, ,.!a câştig" duşmanul începe să joace exagerat do riscat pentru ei. lală-î, de pildă, pe Siratuiat, încercând prinfr'o manevră periculoasă în legătură cu defectarea motoarelor, să-i compromită pe Panait. Momentul este interesant; însă cum so face că el exploatează atât de inabil această şansă neaşteptată de a da o lovitură şi de a scăpa î;i acclaş timp cu faţa curată? Iată cum vorbeşte cl cu Panait, unui din cei mai respectaţi muncitori din uzină, omul pe care se contează în general atât de mult: „Stratulat: — Dumneata nai să mai ai ce căuta in uzină. Vei fi trimis înaintea comisiei de disciplină cu aviz de concediere."Unde a dispărut oare duşmanul calculat, caro încearcă să exploateze cu abilitate prietenia unui om \ al cărui tală a murit în mâinile călăilor Siguranţei? In împrejurări încă mai grave, ei repetă acelaşi scena cu Tcmescu, în-îiânB'ând reguli, elementare dc conduită a unui director, apărând ca inamic deschis al ridicării muncitorilor — şi aceaslc în prezenţa lui Anghel! Acestea sunt stridenţe care însă nu întunecă în general desfăşurarea conflictului. Căci, în linii mari, însăşi desfăşurarea acţiunii, primele efecte alo măsurilor luate de întregul colectiv, îl face pe Stratulat să scape iniţiativa din mână, îl determină la acţiuni pe care nu lc-ar fi riscat înainte, forţând ritmui evenimentelor. Autorul a scos, după părerea noastră, bine în evidenţă aceasl â schimbare a împrejurărilor. Ni se pare de aceea exagerată afirmaţia făcută în cronica din „Scânteia Tineretului" de tov. Vi cu Mândra, — cronică în genera! justă şi cuprinzătoare, deşi succintă care afirma că „este îndeosebi neconvingător felul în care abilul Stratulat se demască într'un timp foarte scurt, în partea a doua a piesei". Că acest personaj are anumite „stridenţe", aceasta este just, însă nu este mai puţin adevărat că un duşman nu mai poate fi pe deantregul calm, atunci când se rostogoleşte inevitabil spre marginea prăpastici. Viaţa a dovedit aceasta, şi încă cu duşmani mai perfizi. Nici Stratulat nu mai ora în vremurile bure, când efectua lovituri fără niciun risc. Ceeace nu-1 face îu ullimile sale svârccliri un duşman mai puţin periculos, mai puţin în stare să muşte cu violenţă. Ascuţirea gradată a conflictului, atinge în ajunul schimbului de onoare, punctul culminant. Autorul desfăşoară cu repeziciune în faţa spectatorului mecanismul complicat care pune îu acţiune un colectiv de muncă, într'un moment atât de greu, când se ivesc dificultăţi neprevăzute, caro răstoarnă totul. Problema na este rezolvată simplist de autor, iar dificultăţile apar reale, greu de învins. Tocmai de aceia procesul de rezolvare a acestor greutăţi cerea o mai puternică caracterizare a personagiior. Ca într'un focar se concentrează în cabinetul directorului reflexele acestei înverşunate bătălii „care pe care", în care sunt angajaţi deopotrivă tehnicieni şi muncitori şi la care Stratulat şi complicii săi, după ce au deslănţuil-o, asistă neputincioşi. Dcsnodămândul apare firesc şi, în desfăşurarea trepidantă a evenimentelor, spectatorul capătă sentimentul inevitabilităţii înfrângerii duşmanului. Bine inspirat, autorul găseşte acele replici de efect care caracterizează succint o situaţie şi în felul acosta el poate să redea, într'un tablou unitar, închegat artisticeşte, reacţiile diferitelor personagii în scenele care se perindă cu repeziciune, fără a fi nevoit să le întrunească într'un mod artificial împreună, într'un ansamblu în care majoritatea personagiilor ar rămâne inactive. Acest tablou (V) aparo col mai realizat din întreaga piesă. CONFLICT ŞI CARACTERE 295 Finalul completează cu mult relief concepţiile despre prietenie, despre dragoste, despre familie şi despre principialitate, pe care le-o au cele două forţe în luptă. In căderea sa, Stratulat încearcă să se oprească pe ultimul prag din faţa abisului, făcând apel la camaraderie, Ia compătimirea, solidaritatea lui Panait, ba chiar la memoria tatălui său şi la suferinţele sale din vremuri de prigoană. In faţa aceleeaşi adunări în care apăruse odinioară ca arbitru, Stratulat apare acum ca acuzat de fapte pentru care nu există iertare. Toate rolurile care i-au adus succese în viaţă — dela directorul autoritar până la „vechiul tovarăş de suferinţe", jignit de o neîncredere nemeritată — arborate acum la repezeală, nu pot să clintească verdictul muncitorilor care au învăţat să-i cunoască repertoriul. Piesa redă cu măestrie schimbările brusce de ton, tranziţiile lui Ion Stratulat dela un rol la altul. Paşii de măscărici se transformă în paşi grei de lup, şi cuvintele desvăluie greaua ură pe care o nutreşte trădătorul clasei muncitoare pentru oamenii lumii noi care-1 copleşesc: „Toţi sunteţi împotriva mea. Toţi. Înainte aveam un stăpân. Acum toţi sunteţi stăpânii mei". III încă la jumătatea actului II,între Docan şi Anghel are loc următoarea convorbire în legătură cu expedierea motoarelor: „ANGHEL:...//! orice caz, e un lucru clar: în loc să se sprijine pe siahanovişli ţi pe iniţiativele curajoase din uzină, el ie. cramponează cu încăpăţânare de rutina lui Manoliu. DOCAN: Pentru asta a fost criticat de mai multe ori. II vom critica, iar, îşi va face încăodală autocritica şi va continua lă facă tot ce ştie. Nu. Nu-i deajuns. Va trebui să ceri ministerului o comisie de expertiză care să lămurească urgent starea motoarelor. Iar problema Slratulat o voi aduce chiar astăzi înaintea forurilor de Partid". Este clar, de acum încolo, într'o mare măsură, că personagiile pozitive ştiu zSl Stratulat este de rea credinţă, un om necinstit. Interesează acum dacă el apare ca un duşman conştient, dir mai ales felul cum va fi paralizată acţiunea lui. Astfel, premizele demascării duşmanului apar do timpuriu, desvoltându-se treptat, — po mai multe etape — de-aîungul mai multor tablouri. Acţiunea nu urmăreşte astfel să provoace o „criză" de scurtă durată, aşa cum se întâmplă în majoritatea pieselor cu conflict asemănător, unde deobicei personagiile pozitive „intră la bănuieli" cel mai devreme înspre .sfârşitul penultimului tablou, cu puţin timp înainte de desnodământ. Aceasta imprimă conflictului din piesa lui Mihail Davidcglu o construcţie specifică, acţiunea piesei deschizându-se astfel în plin conflict, în momentul când Stratulat şi complicii săi încep deja să piardă teren. In legătură cu aceasta, apare o întrebare firească: dacă o astfel de construcţie, nu slăbeşte interesul spectatorului faţă de desfăşurarea acţiunii? In ultimul timp, în critica literară s'au ridicat numeroase voci împotriva acelor lucrări literare care, printr'o desfăşurare stângace a acţiunii, desvăluie rezultatul luptei cu mult înainte de a se fi produs desnodământul. Sforăria în care abundă subiectele a numeroase piese este pe drept cuvânt cu atât mai supărătoare, cu cât eroii sunt siliţi de autor să nu ştie ceeace îi apare clar până şi ultimului spectator din sală. In raportul său asupra dramaturgiei, Constantin Simonov a avertizat răspicat asupra acestui pericol. Critica aulodemascării personagiului negativ nu înseamnă însă că secretul acţiunilor personagiului negativ este o condiţie „sine qua non" a conflictului dramatic. Acest secret este păstrat până la sfârşit, în alte cazuri. In numeroase cazuri spectatorul „ştie" anumite lucruri pe care eroii pozitivi le ignoră, pentru simplul motiv că dramaturgul îl determină să asiste la anumite scene, ia anumite întâmplări de care personagiul pozitiv nu are cunoştinţă. In „Liubov larovaia", în „Marele Cetăţean" — pentru a da numai câteva exemple (şi există numeroase şi în literatura clasică: „Tartuffe", „Nunta lui Crecinski" etc), spectatorul intră la bănuieli sau chiar 296 HORIA BRATU află din al doilea sau al treilea tablou configuraţia constelaţiei negative ceva mai devreme decât personagiile pozitive, aflându-se cu un pas, cu o etapă, înainte de acestea. Slăbeşte oare aceasta câtuşi de puţin interesul spectatorului? întrebarea nu necesită neapărat un răspuns, fiindcă operele menţionate sunt exemple clasice în ceeace priveşte pasiunea cu care se urmăreşte desfăşurarea faptelor. Este evident că în asemenea cazuri spectatorul urmăreşte ambele planari pe care evoluează cele două părţi care se înfruntă. Există prin urmare mai multe moduri de a desvolta conflictul, esenţial fiind modul în care se produce deznodământul, modul în care spectatorul devine rnai devreme sau mai târziu conştient de sfârşitul inevitabil al personagiilor negative. Esenţial este ca spectatorul să fie interesat ca personagiile negative, fie că se numesc Borovscbi, Iarovoi, Cartaşov sau Stratulat, să fie expulzate din viaţa noastră. Esenţial este ca conflictul să fie puternic, ca eroii pozitivi să nu fie pur şi simplu orbi la nişte fapte aduse simplist pe scenă de autor şi ca eroul negativ să nu se autodemaşte şi — aşa cum atât de plastic arată Constantin Simonov — să nu treacă în mod neverosimil la jocul de-a cine pierde, câştigă. Esenţial este ca spectatorul să fie „prins" de soarta personală a personagiilor, de individualitatea lor ca atare, să sufere sau să se bucure, să urască alături de eroi. Şi acest lucru se poate realiza în primul rând printr'un conflict puternic, prin desvăluirea adâncă a caracterelor. In piesa lui Mihai 1 Davidoglu, spectatorul este interesat în desvoltarea acţiunii. El urmăreşte cum întregul complex de măsuri care se iau în vederea măririi producţiei au ca efect şi împresurarea duşmanului ţintind astfel şi un obiectiv care nu fusese vizat în mod direct. In acelaş timp, el vede cum o asemenea acţiune îl obligă pe duşman să iasă din adăpost, îl dezorientează, luându-i iniţiativa, obligându-1 să fie mereu cu un pas în urma evenimentelor, care îl depăşesc, determinându-1 până în cele din urmă să recurgă la acţiuni disperate, compromiţăfoare. Astfel conceput, subiectul nu este schema unei acţiuni prestabilite, ci desvăluie o desfăşurare reală a evenimentelor care demonstrează în mod convingător soarta finală a personagiilor negative, demascân-du-le nu în mod declarativ, ci „asupra faptului"'. Din păcate, însă, în ceeace priveşte soarta personală a multor eroi, individualitatea lor ca atare, comportarea lor în împrejurările variate ale vieţii, pe aceste laturi piesa nu mai obţine acelaş înalt grad de participare din partea spectatorilor. Din punctul de vedere al acţiunii, autorul reuşeşte să învingă cele mai multe dificultăţi, construind cu îndemânare în continuare, tablouri închegate, înlănţuindu-le armonios spre desnodământ. Fiecare ridicare de cortină se deschide pe o nouă acţiune, pe un nou pas al lui Stratulat, fiecare final de tablou se încheie cu o nouă victorie a colectivului, cu o nouă înfrângere a lui. Stratulat. Fiecare tablou se lasă ca o lespede grea asupra duşmanului de clasă, ale cărui ieşiri sunt rând pe rând astupate. Dar într'o asemenea acţiune trebuie să se înfrunte şi să se desvolte caractere, să vedem personalitatea oamenilor care se ciocnesc. Subiectul — spunea Gorchi—este istoria desvoltării caracterelor. Insă piesa lui Mihail Davidoglu, care continuă în a doua ei jumătate într'un ritm susţinut din punctul de vedere al acţiunii, al conflictului exterior, nu mai aduce decât mici completări în ceeace priveşte caracterizarea mai bogată a personagiilor. Aici este nevoie de o precizare. Există în piesa „Schimbul de onoare" un decalaj între conflictul puternic, bine conturat şi slaba prezentare a caracterelor, Acest decalaj ridică o importantă problemă teoretică: cum este posibil ca un conflict puternic să nu fie însoţit în acelaş timp şi de o puternică dcsvăluire a caracterelor? Posibilitatea existenţei unui decalaj între conflict şi caractere este confirmată şi de experienţa clasică, unde acelaş conflict sau subiect (nu numai aceeaşi temă) folosite de scriitori diferiţi (Shakespeare, Crankshaw, Racine şi Scudery, Griboie-dov şi Sumaricov), au dat roade diferite. Legătura între dramatismul conflictului CONFLICT ŞI CARACTERE 297 şi redarea forţei caracterelor nu este una mecanică, cum se formulează adesea în discuţiile în legătură cu conflictul (anume că unui conflict puternic, bine construit i-ar corespunde neapărat o desvăluire mai adâncă a caracterelor). Este adevărat că un conflict puternic, bine construit, este o condiţie indispensabilă pentru a oglindi înfruntarea între caractere, raporturile între oameni, calităţile şi defectele lor sufleteşti. De asemeni, că cele mai puternice, mai complexe conflicte sunt acelea care desvăluie multilateralitatea caracterelor, a destinelor omeneşti. Marile realizări ale literaturii universale, operele clasice ale literaturii sovietice, o dovedesc cu prisosinţă. Dar apariţia unor caractere puternic individualizate nu reprezintă efectul automat al unui conflict bine construit. Există însă posibilitatea existenţei unui conflict dramatic, axat pe aspecte fundamentale ale contradicţiilor din societate, a căror desfăşurare o urmăreşti cu răsuflarea tăiată, şi totuşi desvăluirea caracterelor în acţiune să nu fie la un nivel corespunzător. Aceasta se întâmplă şi cu multe din operele literare de astăzi. Să amintim doar romanul „Cumpăna luminilor" de Nicolae Jianu, sau „Temelia" de Eusebiu Gamilar. Un asemenea caz îl reprezintă deasemenea „Schimbul de onoare" de Mihail Davidoglu. într'un fel asemănător se explică dece în numeroase lucrări ale literaturii noastre personagiile negative sunt mai puternic realizate artistic decât eroii pozitivi. Acelaş lucru se întâmplă şi în ultima dramă a lui Mihail Davidoglu. Din această cauză Stratulat este personagiul cel mai important, cel mai memorabil şi se află permanent în centrul acţiunii. Se spune adeseori, şi în mod just, că dacă duşmanul se dovedeşte a fi mai puţin puternic, în acelaş timp posibilitatea de manifestare a personagiilor pozitive este şi ea limitată, îngustată. Şi pe drept cuvânt, fiindcă acestea din. urmă nu au împotriva cui, sau în ce să se manifeste, căci ştim că forţa unui caracter se desvăluie tocmai în greutăţile luptei, este proporţională cu obstacolele pe care le învinge. Dar de aci nu reiese că realizarea unui duşman puternic conturat aduce dela sine şi realizarea unor personagii pozitive realizate artistic în mod corespunzător. Pentru a înfăţişa trăsăturile eroice de caracter, trăsăturile luptătorului, e nevoie de desvăluirea lor în ciocniri — în primul rând cu duşmanii socialismului şi ai păcii. Insă înfăţişarea eroului numai pe această latură, este de obicei insuficientă ; pentru a-i face figura mai puternică şi mai vie, ea trebue înfăţişată profund, în toată bogăţia vieţii ei spirituale, în toată complexitatea ei interioară. Din acest punct de vedere este greu de afirmat că Anghel, omul care conduce oferîsiva, care deslănţuie prin . venirea şi prin programul său „criza" în lagărul duşmanului, deci personaj principal, se caracterizează mai mult decât prin calitatea sa oficială. Individualitatea sa, lumea sa interioară, fermitatea, tactul deosebit cu care conduce acţiunea sau cu care amortizează influenţa negativă a lui Stratulat asupra oamenilor, acestea rămân cu totul în afara câmpului vizual al spectatorilor. Cum gândeşte el, cum ajunge la o hotărîre justă, cum se sfătuieşte cu colaboratorii, toate acele gesturi, replici şi acţiuni care nc-ar desvălui procesul dobândirii siguranţei în luarea hotărîrilor şi ne-ar desvălui personalitatea eroului, sunt estompate. Lucrurile par cu atât mai neclare, cu cât el nu face nicio încercare serioasă de a vorbi dela om la om, tovără-şeşte cu Stratulat, înainte de a fi convins de reaua sa credinţă. Este adevărat că Anghel încearcă cu justeţe să limiteze proporţiile conflictului în sânul conducerii, pentru a nu stânjeni concentrarea asupra problemei principale, problema producţiei. Dar, pe de altă parte, nu este în obiceiul comuniştilor să cocoloşească divergenţele; mai ales că Slratulat încearcă mereu să deschidă discuţii. In loc de aceasta, Anghel şi Docan îl izolează de fapt pe Stratulat dela început. In ultimele două acte, directorul general devine aproape un figurant. Necesitatea unei caracterizări mai profunde, mai complexe din punctul de vedere al bogăţiei sufleteşti, nu trebuie înţeleasă în sensul că eroii pozitivi trebue să sufere de o dedublare inierioară, să 298 HORIA BR ATU poarte în sufletul !or contradicţii de nerezolvat sau greu de rezolvat. A extirpa schematismul, şablonul în zugrăvirea eroilor înaintaţi, nu are nimic comun cu înfăţişarea unui microcosm închis, individualist, nu înseamnă a umbla cu orice preţ după contradicţii între gândurile şi acţiunile eroilor. Aici este vorba de cu totul altceva: viaţa interioară a omului este un permanent proces al luptei dintre nou şi vechi, al învingerii slăbiciunilor şi deficienţelor, un proces viu al apariţiei şi dcsvolfării năzuinţelor, intenţiilor, eforturilor şi voinţei. Eroul trebuie înfăţişat tocmai în acele momente în rare ia anumite hotărîri, în care îşi alege calea sau în care are unele ezitări; când este "vorba de un conducător, în momentele în care apreciază evenimentele şi oamenii, uneori poate chiar în mod greşit, în momentele în care îi pune în mişcare, Literatura sovietică oferă în această privinţă modele edificatoare: un exemplu caracteristic este astfel Şahov, din filmul „Marele Cetăţean", conducător de o conştiinţă mai ridicată decât Anghel, în a cărui personalitate se disting acele momente atât de importante fără de care nu există zugrăvirea caracterelor. Şi la Panait, personagiu pozitiv central, se observă aceeaşi obscuritate în ceeace priveşte procesul care-1 transformă dintr'un prieten personal într'un duşman personal al lui Stratulat. Autorul, care deobicei reuşeşte să motiveze pregnant atitudinile personagiilor, nu arată mai deloc că într'adevăr în Panait s'a dat o băiălie între sentimentul datoriei şi cel al prieteniei, că el ar suferi atunci când îşi dă seama că prietenul său a rămas în urmă. Dealtfel, în piesă nu apare clar pe ce s'a întemeiat această prietenie, care au fost afinităţile care i-au apropiat po cei doi oameni. Explicaţia „istorică" care apare în piesă, nu suplineşte pe cea sentimentală. Autorul îşi uşurează însă sarcina în această privinţă, „răcind" încă dintr'un bun început relaţiile dintre personagii într'o asemenea măsură, încât de fapt această problemă dispare. Dealtfel Stratulat se poartă mereu cu atâta vizibilă grosolănie sau uşor depistabilă perfidie, încât ar fi şi nelalocul lui un gest de apropiere din partea lui Panait. Massa muncitorilor apare mai mult, cu unele excepţii în penultimul tablou, ca un ansamblu de figuranţi. Autorul transformă tabolul doi, tabloul consfătuirii colective, într'un duel la care participă numai trei personagii. Muncitorii tac. Iar în a doua parte a piesei, autorul evită de fapt ciocnirile directe între personagiile pozitive şi negative, concentrân-du-se mai mult asupra unor acţiuni care se desfăşoară paralel, în care personagiile pozitive şi cele negative apar succesiv în scenă, deci separat. Conversaţiile îndelungi între Panait şi Stratulat (tablourile IV şi VI ) sunt mai mult „scene de lichidare" decât reale înfruntări între caractere. Argumentele repetă prima parte a piesei. Cauzele acestor slăbiciuni care apar în întreaga piesă se datoresc greşitei tendinţe a autorului de a construi „pe alb şi negru" — în general; în piesa lui Davidoglu sunt numai duşmani şi numai oameni înaintaţi. Massa oscilantă, asupra căreia deobicei duşmanul încearcă să acţioneze, este în mod surprinzător absentă, iar rămăşiţele mentalităţii învechite pe care el le exploatează apar cu totul sporadic. Nivelul general al conştiinţei acelor personagii care n'au calitatea de a fi agenţi ai duşmanului de clasă (cu excepţia unor figuranţi: — secretara şi un maestru turnător, Daraban), este nivelul conştiinţei socialiste. In acest fel, acţiunea de sabotare a duşmanului de clasă include numai maşini, directive, planuri. Cu alte cuvinte, contraatacul personagiilor pozitive, acţiunile lor, ţintesc pe aceste obiective. Or, în. realitate, bătălia se dă mai ales pentru oameni şi duşmanul acţionează cu precădere tocmai asupra acelor „rezerve vii" de care vorbeşte în piesă Anghel. Din această cauză, unele aspecte caracteristice ale vieţii colectivelor noastre lipsesc cu desăvârşire în piesa lui Mihai! Davidoglu. Aceasta se datoreşte într'o anumită măsură şi modului în care e pus Stratulat să acţioneze în unele momente ale piesei, El nu numai că nu încearcă să-şi apropie massa, dar dimpotrivă, pare că face tot posibilul să şi-o îndepărteze, ducând în văzul conflict şi caractere 290 lumii o viaţă de birocrat şi carierist în cea mai vizibilă semnificaţie a cuvântului. El renunţă astfel ia punctele de sprijin din mediul ostil lui, puncte de sprijin care în general permit duşmanului de clasă menţinerea la suprafaţă. Dându-şi seama de lipsa de caracterizare a vieţii personale, a individualităţii eroilor, autorul a încercat să suplinească această lipsă, printr'o prezentare a vieţii lor de familie. Încercarea, stângace însă, face să se vadă şi mai puternic această lipsă. Excepţie face doar Sofia, soţia lui Panait, care în ultimul act este integrată organic în conflict. Dar şi aici, combătând familia-rismul prin conflictul între Panait şi Stratulat, Mihail Davidoglu cade într'un alt soi de familiarism, prin imaginea dulceagă a lui Anghel veghind patern la fericirea familiară a lui Panait, demonstrând o deosebită grijă atât pentru el cât şi pentru soţia sa. El îi cheamă împreună în biroul său, amestecând atribuţiile între bibliotecara Sofia şi soţul său, conlramaistrul Panait. Intre aceştia şi Anghel are loc o asemenea scenă siropoasă: „PANAIT: Atunci plec astăzi... „ANGHEL: Da. Poţi să mai rămâi. Terminăm îndată. (Sofiei) Ei, tovarăşe Sofia Şerb an, cum merge cu biblioteca? SOFIA: (în şoaptă lui Panait) Pleci? PANAIT: Da. SOFIA: Am că mă gândesc la line şi o să-mi treacă timpul mai repede (zâmbind). Dacă nu întârzii, mai apuci liliacul în floare. ANGHEL: (ridicând capul depe listă) Ţi-am aprobat cât ai cerut... SOFIA: Fă mulţumesc, tovarăşe director general. ANGHEL: Noroc. Drum. bun, Panait (îl petrece cu ochii, apoi frece la telefon şi face un număr) iulie dragă, (râzând) eu mai întârzii puţin. Bine, bine. Dacă vrei $â ' mă aştepţi, aşleaptă-mă, dar culcă-l pc Pctruţ... Te sărut; (a închis telefonul apoi lui Docau care se reîntoarce etc, etc."). Desigur că viaţa de familie nu este despărţită de cea din producţie. Insă când această relaţie necesară este rezolvata prin amestecarea forţată de planuri în felul scenei de mai sus, rezultatul este reversul cohii scontat. In general, eroii din „Schim- bul de onoare" sunt legaţi de viaţa de fa milie prin firul de telefon! „Schimbul de onoare" ne demonstrează odată mai mult cunoscuta maestri e a dramaturgului Mihail Davidoglu în ceeace priveşte construirea conflictului, constituind chiar în această privinţă un progres. Cadrul în care-şi plasa conflictul Mihai Davidoglu era, în trecut, familia („Minerii" „Cetatea de foc"). Deaceea .valoarea deosebită a pieselor sale consta în primul rând în modul în care autorul reuşea să dea o semnificaţie generală tipică ciocnirii de forţe prezente. Autorul a realizat, acum un conflict de o amploare mai mare, evitând alunecarea pe linia unei minime rezistenţe. Lupta care se dă şi de data aceasta cu duşmanul de clasă strecurat în rândurile noastre nu constituie de fel o repetare a conflictelor, ci abordează de data aceasta un conflict de un' gen nou, chiar pentru dramaturgia noastră. Grija pentru motivarea acţiunilor personagiilor, pentru a nu încetini ritmul acţiunii, construcţia scenelor — dovedeşte că scriitorul a lucrat cu seriozitate pentru desvoltarea artei sale. In „Schimbul de onoare", autorul vădeşte de asemenea o deosebită arfă a replicilor, care contribuie într'o mare măsură îa vioiciunea acţiunii în general. în unele tablouri există un adevărat duel al replicilor, care se întretaie cu multă strălucire, formulând cu preciziune situaţiile personagiilor. Chiar Anghel, personagiu realizat atât dc deficitar în numeroase privinţe, este fericit inspirat în duelul său verbal cu Stratulat. Trebuie subliniat doasemenoa că în această piesă limba eroilor esto în întregime curăţată de acele metafore cu iz uneori mistic, dc acea tendinţă forţată către obscurităţi verbale, care întunecau exprimarea personagiilor în „Minerii" sau în „Cetatea de foc". Imaginea pe care o lasă „Schimbul de onoare" os te din acest punct de vedere mult mai clară, mult mai luminoasă. Totuşi, din vechea tendinţă din scrisul lui Mihail Davidoglu către un limbaj „ostentativ", s'au transferat unele rămăşiţe în sfera personagiilor negative. Intenţia 300 HORI A BRATU scriitorului de a-1 arăta pe Stratulat ca pe o adevărată colecţie de lozinci a determinat uneori supraîncărcarea personagiului, exagerând peste măsură latura sa de demagog, făcându-1 uepericulos. Credem că nu este prea fericită ni'ci excesiva întrebuinţarea a replicei care tinde să-l caracterizeze pe Stratulat ca pe un Caţavencu din mediul muncitoresc. Acoperirea lui uneori cu un excesiv ridicol este în contradicţie cu concepţia însăşi a personagiului, cu motivarea personalităţii sale. Mai ales însă în legătură cu necesitatea caracterizării personagiilor în complexitatea trăsăturilor lor şi nu numai în raport cu problemele de producţie, piesa tovarăşului Davidoglu, aşteptată cu atâta interes de spectatori, nu a corespuns aşteptărilor. In piesa lui Mihail Davidoglu nu se iubeşte, nu există suferinţă şi deziluzie decât în pauza între schimburile de producţie. „Schimbul de onoare", piesa îndelung meditată de autor, suscită la rândul ei reflecţii cu privire la problemele vieţii noastre şi deasernoni, pe un alt plan, cu privire la regulile acestui gen complex care este genul dramatic. Impresia ci dominantă este însă aceea a unei piese care vorbeşte limpede despre viaţa noastră de astăzi, cuprinzând ceva din ceeace Engels denumea „patosul necesităţii implacabile, de fier, a istoriei", care condamnă definitiv pe duşmanii clasei muncitoare. RECENZII INTRE PROCEDEU ARTISTIC, „ACTUALIZARE" ŞI CLIŞEU ]n. ziarul „Informaţia Bucureştiului" numărul 95/1953 a apărut schiţa „Un puşti „buclucaş", semnată, de Sadt Budeanu şi I. Avian, care a provocat nedumerire în rândurile cititorilor; schiţa în discuţie surprinde prin ciudata ei. asemănare cu celebra schiţă a lui Cehov, „Cameleonul". Intenţia de a folosi un procedeu artistic cunoscut în literatura satirică — procedeu utilizat cu măesirie inegalabilă în „Cameleonul" — nu poate fi condamnată în sine. Esle condamnabil faptul că acest procedeu clasic este transferat în mod necreator, fără duh: mai bine zis esle transferată mecanic schema procedeului; se creazâ. astfel în chip inevitabil un banal clişeu, lipsit de viaţă şi artă care — cum vom vedea — circulă frecvent în. paginile unora dintre publicaţiile noastre. Intenţia de a „actualiza" schiţa lui Cehov, înlocuind numele personagiilor şi modificând, situaţiile este în mod vizibil, ratată. ★ Schiţa lui Cehov se numeşte „Cameleonul" Iar schiţa lui Sacii Rudeanu şi I. Avian „Un puşti „buclucaş". In schiţa lui Cehov e vorba despre un comisar de politie pe nume Ocinmelov, a cărui, grijă este de a se face plăcut prin servilism., superiorului său, generalul Jigalov. Atitudinea sa fală de un căţel delicvent variază între bunăvoinţă şi răceală, în. funcţie de raportul existent între căţel şi. general. In schiţa lui Sadl Budeanu şi I. Avian, nici vorbă despre vreun comisar de poliţie. Aici esle vorba pur şi simplu despre un funcţionar de birou, pe nume Matei Pândele, interesat să capteze bunăvoinţa şefului sun. Nici pomeneală despre un căţel delicvent! E vorba pur şi simplu de un copil obraznic care, dacă aparţine şefului este tratat cu bomboane, dacă nu aparţine şefului esle bătut, insultat. In desfăşurarea naraţiunii există deasc-meni „diferenţe" importante. 1. In schiţa lui Cehov,. comisarul este, din capul locului, foarte supărat pe căţelul învinuit de a fi muşcat degetul ceasornicarului Briu.cli.in: „Câinele trebue omorîl. Neîntârziat! Trebue să fie turbat". In scliiţa lui I. Avian şi Sadi Budeanu, supărarea funcţionarului, se îndreaptă spre copilaşul care intrase în cameră şi îşi. făcea de lucru pe lângă biroul său: „Cc-i cu tine aici, mă? Mai ieşi afară!" 2. In schiţa lui Cehov, modificarea de atitudine este provocată de intervenţia unui. individ „din mulţime"... „Mi se pare că-i al domnului general Jigalov". In schiţa lui I. Avian şi, S. Rudeanu dimpotrivă, modificarea, de atitudine esle provocată de intervenţia unui alt funcţionar şi nu a unui individ „din mulţime" care — cine ştie? — poale nu era funcţionar. Cuvintele însă sunt — întâmplător — aceleaşi: „Mi se parc că-i băieţaşul şefului". 3. In schiţa lui Cehov, reacţia eroului sună în felul următor: „Al domnului general Jigalov?" In schiţa lui. I. Avian şi Sadi Rudeanu, reacţia esle mult mai concisă: „Al şefului?" 4. In schiţa lui Cehov noua modificare de atitudine a poliţistului este notată astfel; „leldârin, ajută-mi să-mi scot mantaua.., E grozav do cald. Cred că are să plouă... Dar nu înţeleg un lucru: cum de a putut să te muşte?... Căţelul e mic, iar tu eşti o matahală!" Iu schiţa lui 1. Avian şi S. Rudeanu se renunţă la aceste elemente socotite probabil de balast, şi ca atare plictisitoare. Reacţia e mai, directă:..... Să-ţi dea nenea o bom- 302 L. R. boană, băieţaş?... Uite, pentrucă ai fost cuminte, mănâncă o bomboană !" 5. In schiţa lui Cehov, bunăvoinţa subalternului fată de căţelul generalului este întreruptă de intervenţia sergentului: „Ba nu-i al domnului general, — aruncă sergentul grav". In schiţa lui I. Avian şi S. Rudeanu nici vorbă de sergent: „Păi ăsta nu-i băiatul şefului — interveni alt funcţionar". 6. In schiţa lui Cehov, dubiul comisarului subaltern este exprimai astfel: „Ştii bine?" In schiţa lui I. Avian şi S. Rudeanu subalternul e mai laconic: „Nu"? 7. In schiţa lui Cehov, radicala modificare de atitudine e notată astfel: „Asta e o javră ordinară! N'are niciun dumnezeu... numai ticăloşie... Cum. dc puteţi ţine aşa câine?" In schiţa lui I. Avian şi S. Rudeanu, dimpotrivă: „Mai pleacă de aici! Nu ţi-am spus că am. treabă? Obrăznicătură!" 8. In schiţa Iul Cehov intervine iarăşi sergentul: „Dar poate să fie şi al domnului general". In sc/iiţa lui I. Avian şi S. Rudeanu. nici vorbă de sergent! Intervine pur şi simplu o curieră: „Mi se pare că-i al şefului, nu?" 9. In schiţa lui Cehov, în urma acestei noi ipoteze, căţelul e numit „o fiinţă delicată". in schiţa lui 1. Avian şi S. Rudeanu admiraţia faţă de copilaş este exprimată cu totul altfel: „Ce frumos mănâncă! Educaţie, nu glumă!" 10. In schiţa lui Cehov, schimbarea de temperatură este provocată de o nouă presupunere: „Ei aşi... Nu-i al generalului". In schiţa lui I. Avian şi S. Rudeanu în schimb, se emile ipoteza că băieţaşul „e al Iui Vasile portarul". 11. In schiţa lui Cehov, reacţia e violentă, chiar sângeroasă, Căţelul „e de pripas. Trebue omorît!" In schija lui I. Avian şi S. Rudeanu nimeni nu spune că băieţaşul trebue omorît, ci mult. mai blând: „Ieşi afară, n'auzi? Obrăzniciile!" 12. In schiţa lui Cehov, desnodămânlul. arată că ■ delicventul căţeluş nu-i al generalului Jigalov ci al fratelui domniei sale. In schiţa lui . /. Avian şi S. Rudeanu dimpotrivă; desnodămânlul arată că băie- ţaşul nu-i al şefului de birou, ci al directorului general. In cazul de faţă, similitudinea de situaţii — pentru a nu folosi un termen mai grav — este făţişă. Trebue însă spus că procedeul folosit cu măestrie de Cehov în „Cameleonul" degenerează în scrisul altor autori într'un clişeu uscat, stereotip, într'o schemă care din când în când e îmibrăcată cu alt „material de viaţă". Clişeul e folosit fără îndemânare, fără. vreo valoare artistică şi autorii scontează să stârnească râsul cititorilor prîntr'o ieftină confuzie de personagii. Aşa se face că într'un singur număr al revistei „Urzica" f/98j 1953, se publică două schiţe, clădite pe utilizarea neartislică a procedeului din „Camelonul" lui Cehov. Astfel, tot Sadl Rudeanu care cosernnează schiţa în „Informaţia Ducureştiului", iscăleşte schiţa „Tactică". Schiţa a plăcut atât de mult tovarăşilor dela colectivul literar Radio, încât au difuzat-o ca scenetă în seara zilei de Duminică 8 Noembrie. Despre ce e vorba aici'? Doi indivizi — funcţionari desigur — merg din spirit de servilism să întâmpine la gară noul director, dar nu sunt siguri că el este, bunăvoinţa lor variind în funcţie de oscilaţiile acestor presupuneri. La început, credea e directorul aşteptat, îl oferă cu amabilitate bomboane şi imploră onoarea de a-i purta baga/ele. Iată însă că omul nu se recomandă „Ştefănescu" —cum era de aşteptai — ci altfel: Pândele. Atunci, bineînţeles, „zâmbetul binevoitor dispăruse... dc pe faţa lui Tase". Se purcede la o convorbire din care cei doi funcţionari servili speră să deducă adevărul. întrebat asupra misiunii sale în localitatea respectivă, omul răspunde că a venii la o fabrică. Deci: el e şl, în consecinţă, „cei doi se luminează la faţă" şi îi oferă bomboane. Apoi, cei doi află că omul părăseşte Joi localitatea. Deci „nu e el şi în consecinţă „Mitică scapă paharul plin pe pantaloni". In continuare, cei doi află că într'adevăr omul pleacă Joi din localitate, dar numai pentru a-şi aduce familia. Deci: „el e!„ şi în consecinţă Tase privi „triumfător . Frumoasa iluzie este însă iar spulberată de precizarea noului venit, că profesiunea sa e de metalurgist, nu de vopsitor. Deci: „nu-i el" şi în consecinţă Tase scapă din nou paharul. ÎNTRE PROCEDEU ARTISTIC, „ACTUALIZARE" ŞI CLIŞEU 303 Jocul continuă în această manieră facilă, neartislică. Acelaş clişeu este folosii şi în, schiţa" „Inlr'unul, în două şi în trei cuvinte1''', de Maria Arsene. Interogat asupra unui amic al său, funcţionar, pe nume Dumilraşcu Sabin — unul din ' cei doi eroi care susţin schiţa — se pronunţă în termeni foarte violenţi: „Intr'uu cuvânt: „bandit". Modificarea de atitudine este provocată de o informaţie potrivit căreia omul în discuţie era nepotul unui inspector dela minister. In consecinţă, omul nu mai e bandit ci, „cinstit şi cumsecade", iar nevastă-sa încetează de a mai fi „vampoasă", devenind brusc „o femeie tare cumsecade". Când află că inspectorul a fost dat afară dela minister, poziţia c din noa alta. Omul în discuţie devine „neobrăzat". „In două cuvinte: un ticălos". Jocul continuă în aceeaşi manieră până la sfârşitul naraţiuni. Bineînţeles, nu există o prea vizibilă preocupare artistică, eroii se comportă cu naivitate. Aparenţele însă sunt trandafirii: autorii respectivi „învaţă" dela Cehov, preiau tradiţiile literaturii satirice şi le „desvoltă" cu seninătate în condiţiuni noi. Desigur, de aici nu trebue să tragem concluzia nedorită că folosirea unor procedee artistice cunoscute esle inadmisibilă. Dimpotrivă. In literatura universală variante ale acestui procedeu au fost folosite printre alţii de către Shakespeare sau Gogol; în, literatura noastră, procedeul a. fost ilustrat cu mijloace artistice felurite de către Caragiale. Brăescu şi Ba-calbaşa. Dar dacă procedeul este folosii în spirit necrealor, nearlislic, el degenerează în clişeu stereotip. In cele din urmă se face formalism. L. R. ÎN CĂUTAREA FERICIRII*) De obicei, după cc termini de citit o carte interesantă, care te-a ţinut încordat dela prima până la ultima pagină, şi după ce închizi cartea problemele şi eroii ei te urmăresc mult timp şi le năpădesc, adesea, întrebări. O astfel de carie este „loan Ivanoviei" de Antonina Copteaeva. *) Antonina Copteaeva, Ivan Ivanoviei, E.S.P.L.A., 1953 Inir'adevăr, ce a făcul-o pe frumoasa şi inteligenta soţie a doctorului Arfanov să se depărteze de omul pe care-l iubise atât de mult ? Arjanov este prezentat ca un model de abnegaţie în muncă; bolnavii îl îndrăgiseră mult, iar poporul iacul din laigt.ua siberiana îl trecuse în rândul figurilor sale legendare. Care femeie nu, ar fi. fost oare fericită şi mândră de dragostea unui asemenea bărbat energic şi capabil? Dar nu aceste calităţi au îndepărtat-o pe Olga de. soţul ei, ei atitudinea lui faţă de ea, faţă de aspiraţiile şi gândurile ei. Şi asistăm astfel, în volumul Antoninei Copteaeva, la o dramă familiară care se petrece în societatea sovietică. In vremea lui Tolstoi asemenea drame se întâmplau adesea, deoarece casălcria nu era decât foarte rar întemeiată pe dragoste; era adesea un simplu act de vâiizare-cumpă-rare pe care-l încheia soţul, jiii.dcă el era socotit singurul în drept să aprecieze în această privinţă. Femeii nu i se cerea părerea alunei când i se hotăra soarta, ea era obligată să consimtă la această formalitate şi să-şi lege viaţa de un om, adeseori cu mult mai bătrân decât ea. care-l rămânea un. străin, dacă nu un duşman f pentru toată viaţa. De aceea Ana Carenina, întâlnindu-l mai apoi pe Vronschi, de care se îndrăgosteşte, îşi părăseşte soţul, rupe cu, vechea familie şi vrea să-şi creeze una nouă, alaiuri de omul iubit. Dar ea nw a reuşii să-şi îndeplinească visul, fiindcă societatea nu i-a permis să fie liberă, stăpână pe viaţa şi acţiunile ei. Pe Ana au slrivii-o lanţurile societăţii în care trăia. Dar oare Olga Arjanova avea motive să se despartă de soţul ei? Olga este o femeie liberă, stăpână } e destinul şi pe acţiunile ei; ca trăieşte într'o societate nouă, unde femeia are aceleaşi drepturi ca şi bărbatul. Olga s'a căsătorit cu [van Ivanoviei fiindcă l-a iuliii şi l-a stimai. Atunci ce a făeut-o sâ. se depărteze de soţul ei pe care-l iubea? Autoarea ne arată că Ivan Ivanoviei, deşi un bun comunist prin activitatea sa pe tărâm social şi profesional, era totuşi un om. cu concepţii învechite despre soţia sa. JS ecăulând s'o înţeleagă şi s'o ajute ca să devină şi ea un element de valoare în socieiale, el a pierdut treplat dragostea Olgăi. 304 EUGENIA TUDORICĂ Olga nu mai e o Ana Carenina, să se mulţumească doar eu dragostea iubitului. Ea e o femeie sovietică. Veaceea prietenia adevărată, mai mult decât dragostea, preţuirea, înţelegerea şl stima, sprijinul în muncă din pârlea unui om mai puţin strălucitor decât Ivan Ivanovici şi cu mai mică faimă, cum este inginerul Tavrov, an preţuit în ochii Olgăi mai mult decât dragostea puternică dar învechită a lui Ivan Ivanovici Arfanov. Şi cumpăna sufletului ei a înclinat către omul care a socotit-o nu numai femeie şi solie, dar şi om şi tovarăş în adevăratul şi noul înţeles al acestui cuvânt, pe care l l-au dat oamenii societăţii sovietice. * Viaţa oameni lor începe uneori simplu ţi uşor, intrând repede pe un făgaş liniştii în care rămâne adesea câtăva vreme, ca un. izvor ce. curge la vale pe o albie croită dinainte. In asemenea cazuri, nu e nevoie să faci nimic ca să-ţi deschizi drum în viaţă: el e deschis dinainte. Nu e nevoie să lupţi tu însuţi ca să capeţi ceva: ai lotul sau aproape lotul, fără un efort prea mare. Atunci fericirea pare aproape şi te întrebi ce-li mai lipseşte ca să fii un om cu adevărul mulţumit. Ce-i mai lipsea Olgăi, eroina romanului Anloninei Caplcaeva, pentru a fi pe deplin fericită? Avusese o copilărie liniştită, plăcută, fusese chiar răsfăţată d.e-ai săi. Ca studentă, întâlnise un om bun, capabil, care o îndrăgise mult şi de care se îndrăgostise şi ea. S'a şi călătorit apoi cu doctorul Ivan Ivanovici şl a renunţai la studii ca să se dedice cu lotul vieţii de familie, soţului şi copilului ei. O mai mare mulţumire putea să existe pentru Olga Arfanov a'? Dar viaţa nu-i netedă ca oglinda apei liniştite şi nu curge lot timpul, alene, pe o albie croită dinainte. Ea înseamnă în primul rând luptă şi adesea suferinţă pentru ca să-ţi afli adevărata fericire, ve care de multe ori trebue s'o cauţi multă vreme şi să n'o afli chiar acolo unde ai crezut-o la început. Nici viaţa Olgăi n'a rămas ca mai înainte. Ivan Ivanovici, s-jtul ei, a trebuii să plece în nordul Siberiei, 'mir'un orăşel clin taiga pentru a duce acolo o muncă de pionierat pe tărâm medical, iar ea, rămasă la. Moscova, a îndurat aproape singură prima durere, pierderea fetiţei dragi. Şi Olga a plecat atunci spre taiga, ca să-şi întâlnească soţul şi fericirea. Cartea Anloninei Copleaeva începe din acest moment al vieţii Olgăi şi deapănă mai departe povestea de dragoste, mai bine zis, a destrămării dragostei dintre Ivan Ivanovici şi soţia sa. Autoarea ne pregăteşte astfel clin primele pagini ale romanului pentru o lungă călătorie, în decursul căreia ne vom bucura şi vom suferi alături de Olga şi vom trăi totodată puternica dramă sufletească a doctorului Arfanov. In primele zile ale sosirii sale la Camenuşca, orăşelul siberian în care soţul său devenise un erou de legendă datorită priceperii sale în tămăduirea bolilor, localnicilor, firea pasionată a Olgăi trăieşte din plin bucuria revederii, iar sentimentul noutăţii pe care ţi-l dau oamenii şi locurile pe care le vezi prima oară, o stăpâneşte un timp. In curând însă Olga începe să se simtă nemulţumită şi singură. Nemulţumită, pentrucă nu-i place viaţa aceasta lipsită de griji şi goală de orice activitate — pe care o dace lângă un om atât de ocupai ca Ivan Ivanovici; singură, pentrucă lui Ivan Ivanovici. mai tot timpul reţinut la spital cu bolnavii săi, îi rămânea prea puţin, timp ca să se ocupe şi de soţia sa. Când ea încearcă să i se plângă de singurătate, când vrea să-i arate 'boala sufletească Cure începea să o cuprindă, Ivan Ivanovici, — minunatul tămăduitor al bolilor— nu ştie să-i dea un ajutor adevărat Pentru el, Olga este „nevestica sa dragă", pe care ar vrea s'o ştie fără griji. In frământarea Olgăi, în căutările ei, el nu vede de fapt dorinţa unui om, a unui tovarăş egal, care vrea să-şi utilizeze energia şi capacitatea într'un efort creator. Ivan Ivanovici nu înţelege dorinţa ei de a munci, de a face un Incrn mare şi folositor, (de careeslecapabilă) . şi o ia drept un simplu capriciu de fetiţă, drept o plictiseală de pisi-culă răsfăţată, tratând-o ca atare: „Atunci, până una' alia, plimbă-te şi lu. îi spuse e) cu un glas blajin. Odihneşte-le. M'aş bucura din ţoală inima dacă n'ai avea nicio grijă. Dacă ni i-ai dărui un băieţel sau o fetiţă... fireşte nu-i bine să stai singură acasă... Te plictiseşti". E pentru prima oară când Ivan Ivano IN CĂUTAREA FERICIRII 305 viei pune un diagnostic greşit... Şi atunci, pentru prima oară, Olga începe să se depărteze de soţul său, care nu numai că nu o aju.la.se cu nimic, dar o şi jignise, socotind-o mai puţin decât ceeace era în realitate, adică un om dornic şi capabil de muncă. La început, Olga îl admiră mult pe Ivan Ivanoviei şi e aproape geloasă pe el pentrucă munceşte cu atâta pasiune şi intensitate, fapt care lui îi procură cea mai înaltă satisfacţie şi-l menţine mereu tânăr. Când ea îi spune însă lucrul acesta, Ivan Ivanoviei nu ştie să întrevadă în întrebările şi în căutările ei pe omul care vrea şi poate să muncească. Olga. simte că ea trebuie şi este în stare să muncească la fel ca şi Ivan Ivanoviei. Ea vrea.să aibe o fericire ca a lui, să aibă satisfacţia pe care o are soţul ei în munca sa. Ea n'are însă suficientă încredere în forţele proprii şi simte nevoia unui sfat, a unei încurajări pe care le aşteaptă dela soţul său. Dar el nu-i dă nici sfatul, nici încurajarea aşteptată. Şi astfel o face să se îndepărteze de el, să caute în altă parte înţelegere. Tavrov, inginerul dela mina din localitate, cu care Olga se întâlnise prima oară pe vapor, în drum spre Camenuşca, esle un cm care caută, să o înţeleagă şi să o sprijine. El o îndeamnă să-şi găsească o ocupaţie, şi-i dă chiar ideia să se ocupe de ziaristică. Olga îl ascultă şi începe să scrie o schiţăpenttru gazeta raională. Mândră că a reuşit să scrie ceva, dar şi intimidată totodată, nesigură de ceeace a realizat, ea vine să-i citească lui Ivan Ivanoviei prima ei schiţă. Ivan Ivanoviei, în loc s'o încurajeze îi laie orice elan, spunându-i că nu-i place schiţa şi că ar fi bine să se lase de ziaristică. Tavrov, care-şi pusese în gând s'o ajute pe Olga să crească, să se desvolte pe linia aceasta, reuşeşte până la urmă să o determine să muncească serios. El înţelege mai bine decât Ivan Ivanoviei că ceeace o împiedică pe femeia asta înzestrată, sensibilă, să facă ceva frumos, pe măsura talentului ei, esle neîncrederea în forţele proprii, frica de a nu putea duce până la capăt o acţiune începută, aşa după cum ea însăşi se caracterizase într'o zi într'o discuţie avută cu Tavrov: „E atât de frumos să hoinăreşti între cer şi pământ, pe crestele munţilor, să te simţi tânără 20 ~ Viaţa Românească şi sănătoasă şi să poţi înfrunta fără efort orice urcuş. Mergi şi răsufli din fot pieptul. Dar uneori te cuprinde deodată teama..." Tavrov a înţeles că prin aceste cuvinte Olga-şi înfăţişase însăşi viaţa ei de până atunci. Această teamă care o cuprindea uneori, această lipsă de încredere în capacităţile ei, îi tăiase de atâtea ori aripile, de aceea ea nu devenise nici doctor, deşi urinase câtva timp medicina, nici geolog, nici mecanic, deşi începuse studiile respective şi încercase să-şi găsească o meserie. Dar până. la urmăOlga învinge cu sprijinul lui Tavrov aceste neajunsuri şi devine o bună. ziaristă. Subiectul romanului „Ivan Ivanoviei" este axat pe problema care a stat şi stă la baza însăşi a vieţii omului, pe marginea căreia s'a scris atâta literatură: e vorba de fericire. Romanul mai aduce in discuţie o problemă foarte interesantă în legătură cu aceasta, care a constituit obiectul multor lucrări valoroase ale marilor scriitori realişti — printre care Tolstoi — şi care a mai preocupat şi pe. alţi scriitori sovietici — e vorba de problema căsătoriei şi a familiei. Cunoaştem răspunsul pe care l-a dai Tolstoi acestei probleme în vremea sa, opunând îndrăzneţei Ana Carenina pe blânda şi supusa Dolly Oblonschi. Odată cu instaurarea Puterii Sovietice, care a acordat femeilor drepturi egale cu ale bărbaţilor ridicăndu-le la rangul de însemnate forţe sociale, scriitorii sovietici au înfăţişat în operele lor şi zguduirile care s'au petrecut în sânul vieţii de familie în urma acestei eliberări a femeii. Feodor Gladcov a fost printre primii care a sesizat acest fapt şi l-a dezbătut pe larg în romanul său „Cimentul". Destrămarea familiei Ciumalov se datoreşte faptului că luptătorul pentru noua societate sovietică, Gleb, nu poale admite şi înţelege rolul, nou social pe care-l are soţia sa. Daşa, după Revoluţie. El nu se poate împăca cu ideia că Daşa lui nu mai stă acasă, îngrijind de gospodărie şi de copil, că nu-l. mai aşteaptă1 n prag sau nu-l mai petrece când pleacă la lucru. Mintea lui nu poate să conceapă o Daşa activistă, muncind pentru organizaţie, pentru partid şi cu un alt orizont decât cel al gospodăriei şi al casei sale. La rândul său, Daşa, edată 306 EUGENIA TUDORICA eliberată de jugul vechii morale care n'o lăsa să vadă mai departe decât gardul căsuţei sale, nu înţelege şi nu vrea să se mai supună lui Gleb. Ea vrea să-l facă să înţeleagă că s'a schimbat, că e liberă şi că nu mai poate fi fericită fără această libertate. Şi pentrucă Gleb nu o înţelege, deşi îl iubeşte, ea se desparte de el. Anlonina Copteaeva îşi propune să arate cum se rezolvă această mare şi atât de veche problemă umană, . într'o societate nouă, bazată pe raporturi sociale noi, care au dus la înlăturarea, exploatării omului de către om. Aceea care-şi caută fericirea este o femeie eliberată de lanţurile robiei de veacuri, pe care societatea a ridicat-o la locul ce i se cuvine, făcând-o egală, şi tovarăşă bărbatului. Olga Arfanova esle prezentată ca o femeie a cărei viaţă spirituală creşte şi se desvollă în tot cuprinsul romanului, ajungând să se elibereze treptat de vechile concepţii care încă îl mai stăruiau în minte. La început Olga caută şi crede că şi-a găsit fericirea în dragoste. Ea îl iubeşte pe Ivan Ivanoviei şi are impresia că dragostea ei e veşnică, de nezdruncinat, că această dragoste înseamnă totul pentru viaţa ei; curând însă se convinge că lucrurile nu stau chiar aşa, că dragostea ei pentru Ivan. Ivanoviei nu-i umple viaţa, că-i mai lipseşte ceva ca să fie fericită. Ea vrea să muncească, la fel ca şi Ivan Ivanoviei. Iar când îşi dă seama că soţul. ei. nu o ia în serios şi nu o ajută aşa cum ar fi vrut. că nu o socoteşte egală lui, ea este dezamăgită şi revoltată: „Fireşte, el săvârşeşte fapte mari, pe când eu nu mă ocup decât de fleacuri. Dar întreabă-mă şi pe mine câte ceva — îi adresă ea în gând o rugăminte, cuprinsă de păreri de rău pentru dragostea pierdută— interescază-te măcar puţin de ce fac'!. Faptul că Ivan Ivanoviei nu se interesează de munca ci. la ziar, o face pe Olga să se simtă jignită, sase înstrăineze de el, căutân-du-şi în altă parte dragostea şi. fericirea. Iar vechea ei dragoste pentru Ivan Ivanoviei se stinge ca şi. cum n'ar fi fost. ■ Esle de remarcat faptul — aşa cum. a subliniat şi. presa sovietică în legătură eu acest roman — că autoarea simplifică mult, şi simplifică greşit conflictul romanului, căutând să arate că singurul motiv care a îndepărtal-o pi Olga de solul său a fost atitudinea lui greşită faţă de munca ei. Din aceeaşi simplificare decurge şi motivarea slabă, neconvingăloare că ceeace o atrage pe Olga spre noul bărbat care apare în viata ei. — Tavrov — sunt discursurile pe care acesta i le ţine în legătură cu eliberarea femeii, cu necesitatea de a avea o ocupaţie, de a munci în afara familiei. Conflictul pe care autoarea l-a întâlnit în viaţă era desigur mult mai adânc şi mai complex, iar rezolvarea lui în roman ar fi trebuit să urmeze aceeaşi cale complexă ca. şi în viaţă. Ceeace autoarea a păstrat şi a accentuat din materialul pe care i l-a oferit viaţa, este felul liber, nou, în care oamenii, rezolvă pe cale raţională asemenea conflicte, situaţii, fără sinucideri sau omoruri. Olga n'a mal sfârşit tragic ca Ana Carenina. întâlnind un bărbat de care s'o îndrăgostii, ca a putut să-şi creeze un nou cămin alături de Tavrov, deşi la un. moment dai opinia publică a dezaprobat-o. Şi. n'a dezaprobal-o pentrucă s'a îndrăgostii de un. alt om şi a vrut să-şi creeze o familie nouă lângă acesta, ci. pentrucă ea n'a procedat cu curaj, cu tărie, aşa cum ar fi făcut o femeie ca Daşa, spunând lucrărilor pe nume. Ea a plecai din casa lui Ivan Ivanoviei în momentul când el lipsea din oraş. Totuşi, prietenia ei cu inginerul Tavrov. care se transformă într'o dragoste puternică bazată pe alte raporturi, mai. trainice decât acelea care o legaseră de soţul ei, îi dau curajul să înfrunte dezaprobarea oamenilor, o fac conştientă că e liberă pe soarta şi pe faptele sale. Lui Scorobogalov. secretarul de partid care o chemase să-i facă morală pentru purtarea ei, Olga îl răspunde astfel, destăi-nuindu-i. cauza care a făcut-o să se apropie^ de Tavrov şi să-l iubească: „Sunt prietenă cu un bărbat „străin", dar acest străin m'a ajutat în ceeace era mai esenţial: să aflu în mine un adevărat muncitor . Pe Ivan Ivanoviei autoarea îl prezintă ca pe un om capabi.1, îndrăzneţ, un adevărat revoluţionar prin munca pe care o duce, de care este puternic îndrăgostit, un minunat medic şi activist pe tărâm social, dar care e destul de înapoiat în concepţiile sale cu privire la soţia sa. Ivan Ivanoviei simte înstrăinarea Olgăi, dar ceeace pare curios, nu şi-o poate explica. Din momentul în eare vede că soţia sa se îndepărtează, că IN CĂUTAREA FERICIRII 307 pierde dragostea ei, Ivan Ivanovici începe să sufere fi să-ţi pună mereu chinuitoarea întrebare: Dece? Dece? Dar munca la spital cu bolnavii săi, operaţiile grele şi interesante pe care le face îl absorb atât de mult încât el uită uneori de-Olga. Când Olga se îndepărtează din ce în ce mai mult, când golul pe care înstrăinarea ei îl lasă în sufletul său este destul de mare, Ivan Ivanovici, în loc să încerce s'o înţeleagă, să se lămurească el însuşi cerăndu-i o explicaţie mai serioasă, se mărgineşte să constate şi să se înspăimânte dc răceala ei. Aşa cum ni-l prezintă, autoarea cărţii, acest medic curajos nu are suficientă îndrăzneala, suficient curaj pentru a o întoarce pe Olga din drumul ei, nu are destula putere pentru a o opri lângă dânsul. S'ar părea că Ivan Ivanovici se resemnează, în faţa situaţiei neplăcute care s'a creial între el şi soţia sa şi resemnarea aceasta se vede bine atunci când el pleacă în Ueiahan, departe, in taiga, unde urma să stea câteva luni — fără ca să ceară o explicaţie Olgăi pentru a clarifica situaţia. Presa sovietică a criticat pe autoarea cărţii pentru felul de asemeni simplist, unilateral în care a creiat acest personaj', accentuând numai asupra ■unei singure laturi a j)ersonalităţii sale. Aşa cum este însă, în faţa cititorului, Ivan Ivanovici rămâne totuşi, o figură luminoasă, nu prin atitudinea sa faţă de Olga, pe care o judecă după concepţii învechite, nici prin drama dureroasă pe care o trăieşte din vina sa; ceeace-l face pe Ivan Ivanovici să fie lotuşi un om sovietic, pe care să-l îndrăgeşti ţi să-l admiri este felul cum munceşte şi ■cum. se dedică, acestei minunate munci cu ajutorul căreia salvează dela moarte atâţia oameni. Un m.edic minunat şi un mare iubitor de oameni, iată prin ce rămâne valahii Ivan Ivanovici. Este de fapt singurul aspect care a preocupat-o şi pe care l-a adâncit autoarea la acest personaj, căruia i-a închinat pagini întregi, emoţionante. Tavrov însă, omul care cucereşte prietenia .şi inima Olgăi, care o ajută să muncească, u pare ca un personaj şters şi insuficient realizat din punct de vedere artistic. Preocupată .mai ales de cel doi soţi a căror dramă o zugrăveşte, scriitoarea nu a insistat suficient ■asupra figurii aceluia care are un mare rol in desfăşurarea conflictului conjugal al Arjanovilor. 20* Interesant este faptul că deşi conflictul prezentat este extrem, de puternic, că cele două personagii principale participă cu intensitate la desfăşurarea lui, cititorul nu poale să-şi dea seama care este atitudinea autoarei. Pe cine aprobă şi pe cine dezaprobă ea? Din prezentarea aceasta obi.ectivislă a conflictului şi a eroilor, nu poţi să. defineşti care este poziţia de pe care vorbeşte Antonina Copteaeva, nu simţi adesea, decât în descrierile de natură, căldura şi. participarea ei directă, care ar fi. dat o şi mai mare valoare artistic ă rom a n. ulu i. In afară de aceste trei personagii principale, în cartea Anloninei Copteaeva întâlnim şi alte figuri de eroi frumos zugrăvite, care capătă contururiputernice pe măsură ce înaintezi în lectură şi trăiesc ca individualităţi bine distincte. Astfel ne apare figura ucraineanului. Hifneae, sanitar la spitalul unde lucrează doctorul Ivan Ivanovici şi prieten bun cu acesta, o fire veselă şi bună, veşnic preocupat de starea bolnavilor săi; a harnicei sale soţii Elena Denisova. In culori gingaşe ca şi frumuseţea ei, apare tânăra fată iaculă Varia, infirmiera lui Ivan Ivanovici. Ea îl iubeşte puternic şi sincer pe doctorul său, dar fără de nădejde, ca pe Oneghin Tatiana, eroina romanului, lui Puţkin, cu care se aseamănă mult. Varia şi Nichita Burţev, amândoi tineri iacuţi descoperiţi şi, ajutaţi de Ivan Ivanovici ca să-şi însuşească minunata artă a vindecării oamenilor, simbolizează de fapt renaşterea la o viaţă nouă a poporului lacut,pe care Revoluţia Socialislă şi Puterea Sovietică l-a ridicat, din întunericul superstiţiilor şi l-a învăţat să trăiască liber, stăpân pe destinele sale. Descrierea călătoriei grele pe care o întreprinde doctorul Arfanov pe nemărginitele întinderi siberiene în drumspre Ueiahan, dau prilej autoarei—care se vădeşte o bună cunoscătoare a vieţii şi naturii din taiga — să înfăţişeze în imagini puternice, strălucitoare ca albul orbilor al întinselor zăpezi, viaţa nouă, frumoasă, pe care o con-struesc localnicii în luptă cu vechile credinţe şl superstiţii, cu „stăpânii" care-i ţinuseră în întuneric atdla vreme. La povestea de dragoste care. se sfârşeşte şi cea nouă care se înfiripă între Olga şi Tavrov, natura sălbatecă şi măreaţă a taigalei, eu zadelc sale albăstrui, cu munţii stâncoşi şi golaşi, cu coloritul specific acelor locuri, 308 EUGENIA TUDORICA participă ca un alt personaj important al cărţii; şi in zugrăvirea ei, Antonina Copteaeva se dovedeşte o admirabilă pictoriţă. Natura se bucură sau se frânge odată cu oamenii care-şi caută fericirea, se întunecă sau se limpezeşte odată cu apele sufletului omenesc. Ea apare când tremurătoare şi vie ca inima îndurerată a doctorului Arfanov, când gravă şi întunecată ca şi hotărîrea omului care se pregăteşte de luptă, gala să participe şi ea la lupta împotriva duşmanului hil-lerisl care invadase ţara sovietică: „Blocuri posomorite de stânci sălbatice se înălţau pe munţii de pe coaste. Vânturi năpraz-nice bântuiau aci neîncetat: iarna suflau de pe continent, vara din larg. Numai zadeie schilodite, fără vârfuri, cu crăcile lăsate la pământ ca nişte spaliere mai înverzeau ici colo printre stânci. In fundul golfului în formă de potcoavă, după linia galbenă a nisipului adus de fluxul mării, se profilau singuratice sălciile rupte". Scrisă cu măestrie, din care traducerea românească a păstrai mult, cartea despre fericire şi dragoste a Antoninei Copteaeva oferă cititorilor noştri, pe lângă desfătarea pe care ţi-o provoacă o operă artistică, încă o imagine despre viata bogată şi frământată a oamenilor sovietici. Eugenia Tudorică ★ DELA VIAŢA TRĂITĂ LA OPERA LITERARĂ *) Când navele trec prin dreptul micului oraş danez Nexb, se vede cum din apele mării îşi înalţă profilurile stânci sălbatece de granit, alături de care slrăfuesc masive colţuroase de gresie. Aspră şi dură este faţa lor, dar cât de luminoasă şi limpede! Cărţile scriitorului care a făcut vestit numele măruntei aşezări daneze, seamănă mult cu această privelişte. In adevăr, opera lui Martin Andersen Nexii pare a fi dăltuită într'o piatră dură pe care artistul a însufle-lit-o cu flacăra Iul, şi acum e străbătută de 'acea caldă, duioasă dragoste de om., proprie scriitorului. *) Martin Andersen Nexo, Nuvele, E.S.P.L.A., 1953. Volumul de nuvele recent apărui cuprinde in mare parte lucrări cu caracter autobiografic despre copilăria, adolescenţa şi tinereţea autorului, desfăşurate sub semnul unei brutale asupriri, căreia i se adaugă mărginirea şi mizeria spirituală specifică lumii burglieze. Citind cartea — şi urmărind astfel viaţa lui Martin Andersen Nexo — fiul unui sărac cioplitor în piatră, devenit rând pe rând ciobănaş, ucenic la un cizmar, zidar, învăţător şi abia după înfrângerea unor noi greutăţi, scriitor, înaintea oddlor ni se conturează clar forţa sa sufletească, marea sa personalitate. Aceste nuvele, deosebit de interesante opere epice, oglindesc frământările, durerile şi soarta a nenumăraţi alţi oameni, şi suni — cele mai multe — mărturii dramatice ale drumului străbătut de unul din marii scriitori ai lumii. Din. unele îi putem uşor reconstitui viaţa. Martin Andersen Nexo îşi socoteşte creaţia ca un ecou al suferinţelor şi bucuriilor omeneşti şi prin aceasta rodul unei munci colective, născută din truda poporului său. Reluând mâlul lui Orfeu, Andersen Nexo îi dă un nou înţeles, mai patetic, pentrucă e mai uman: „Străvechiul cântăreţ — spune autorul — îşi lăsase sufletul în lumea umbrelor şi sunetele lirei lui, îl chemau nostalgic, căutându-şi liniştea. Scriitorul epocii noastre nu-şi va găsi liniştea, decât dacă va fi alături de clasa muncitoare, ştiind să vadă ascensiunea ei în istorie. Lumii de umbre îi ia locul fiinţe vii, şi stă în putinţa scriitorului să o cunoască, închinându-i ei cântecele sale pasionate." Acestea le spunea, prin mijlocirea anticului mil, Martin Andersen Nexo, încă la începutul acestui veac. Povestind despre sine sau despre alţii, crezul autorului e mereu prezent, străbătând paginile volumului- ca un fir roşu; chiar atunci când eroii, săi n'au ajuns la conştiinţa protestului social, în carie răsună un glas ce se ridică împotriva asupririi monstruoase a orânduirii burgheze. E glasul Iul răzvrătit care cunoaşte calea luptei şi pronunţă o sentinţă plină de mânie l& adresa capitalismului. ★ DELA VIAŢA TRĂITA LA OPERA LITERARA 309 încă din copilărie, oriunde-şi îndrepta privirile, Andersen Nexo vedea unul şi acelaşi tablou: cumplita sărăcie a celor de o seamă cu el. Un copil cu trupul fraged, abia de o şchioapă — fratele scriitorului — e nevoit să care pietre pentru pavaj. Copilul e covârşit de munca aspră şi în fiecare zi baie cu pumnii în, perele, strigă, ameninţă că-şi va omorî părinţii. Dar când mama îl priveşte cu ochii ei. liniştiţi, înlăcrimaţi, el tace şi o zbugheşte pe uşă, spre cariera de piatră („Pasărea albă"). La rândul lui, Nexo sparge pietre mărunte şi cară pietriş, iar zilele copilăriei lui fără copilărie se scurg cenuşii şi triste. Când, într'o zi, tatăl îl vesteşte că a venit vremea să-şi poarte singur grifa hranei, în bătaia ploii de toamnă, el porneşte pe drumurile argăliei. („Idiotul"). Mai târziu, când viaţa l-a pariul pe ţărmurile Spaniei, în pieţele Grenadei forfotind de mulţimea de oameni, l-a cunoscut pe don Rafael, cel care striga ridicându-şi fericit marfa deasupra capului: „Pâine, pâine, bucuria săracilor". Omul acesta uscat se bucură, nădăjdueşie şi se strădueşle să vândă toată pâinea ca să aibă cu ce trăi. Dar iată că poliţiştii îi confiscă marfa. Mai întâi neclintit, de parcă-şi pierduse sufletul odată cu pâinea, apoi hohotind de plâns, Don Rafael sfârşeşte prin a-şi înălţa pumnii în văzduh, în timp ce alţi vânzători strigă: „Hai la pâine! Hai la pâine! Bucuria săracilor". („Pâinea"). Pretutindeni, Martin Andersen Nexo a descris aspru, cu o forţă rară, viaţa mizeră a poporului, înfăţişând-o ca pe un adevărat iad, surprinzând în acelaşi timp cu deosebită gingăşie omenia, dragostea de muncă, dorinţa de o altă viaţă a oamenilor simpli. Martin Andersen Nexo se identifică cu eroii povestirilor sale, asupra cărora proiectează 9 lumină puternică, personală. In povestirea „Sfârşitul drumului", el aminteşte de o scrisoare plină de indignare pe care a compus-o una din cititoarele primelor sale lucrări: „De când am cetit această lucrare nu mai dorm noaptea. Ar trebui interzis să se mai scrie despre săraci în felul acesta!". Din puţinele comentarii care o însoţesc, înţelegem că scriitorul a primit această veste nu fără o tainică şi îndreptăţită bucurie. Cu o subtilă ironie, Nexo aminteşte de părerea binevoitoare a celor ce socotesc că n'a ales calea cea mai nimerită pentru a intra în literatură, lăsând, să se înţeleagă limpede că drumul îmbrăţişai nu-i uşor, dar numai acest drum îl poale duce spre arta trainică şi cu adevărat, mare. Dacă cei bogaţi se grăbesc să strige: „Ar trebui, interzis" — înseamnă că scrisul său şi-a atins ţinta. Tema bărbăţiei, a luptei şi a revoluţiei, devine prin aceasta dragoste de adevăr, tema centrală a operei lui Martin Andersen Nexo. El s'a alăturat oamenilor viitorului, celor cunoscuţi încă din copilărie şi smulgând măştile depe feţele burgheziei., o zugrăveşte în toată hidoşenia' ci. Militând pentru dărâmarea edificiului putred al capitalismului, el. ştie şi care sunt mijloacele pentru înlăturarea lui. O povestire care proclamă cu o mare. intensitate adevărul esle „Revolta femeilor". In Grenada, sub soarele dogoritor, unde viaţa pare a fi încântătoare, muncitorii rămaşi fără lucru s'au adunat şi au pornit spre casa prefectului. Acesta le-a ieşit înainte, îmbrăcat în unformă de gală, şi. a făgăduit combaterea şomajului, — după care nu s'a schimbat nimic. Doar atât că brutarii au scumpit pâinea. Poate că oamenii ar mai fi răbdat, dar vestea aceasta a. scăpărat, ca o flacără. Şi în oraş, pe toate căile, s'au adunat femeile, slabe ca nişte arătări, în lungi cortegii ale foametei. In strigătele lor aspre, mânioase, cerând ieftinirea pâinii, ele exprimă nestăvilită ură. Deodată însă, se aud tropote de copile şi un, detaşament de jandarmi călări împrăştie mulţimea cu lovituri de sabie. In mijlocul pieţii, singur şi părăsit, rămâne cadavrul acelei, mame moarte de foame, pe care femeile o purtaseră ca pe un drapel al mizeriei lor: „martira de ieri, sfânta de mâine". Ultimele cuvinte ale povestirii răsună ca o chemare dureroasă, dar şi ca o concluzie inevitabilă. Ele vestesc, venirea acelor tim- 310 B. ELW1N puri eând cei care s'au sfârşit de foame şi mizerie vor fi socotiţi adevăraţii mucenici ai lumii. Imaginea aceasta accentuează parcă şi mai mult bezna vieţii într'un regim de asuprire, crima care se săvârşeşte în acest regim împotriva omului. In acelaş timp însă, ea aruncă lumină asupra apropiatelor vremuri ee vor veni. Idealul, în numele căruia militează scriitorul, este omul, munca sa liberă, inteligenţa şi talentul său. Vorbind în povestirea sa autobiografică „Sfârşitul drumului" despre făptura umană, Martin Andersen Nexo exclamă cu o bucurie gravă: „Co mecanism complicai, se dovedea omul! Câl de uimitor erau potrivite între ele toate particulele lui, cât de măreaţă era imaginea acţiunii lor reciproce!" O ilustrare emoţionantă a dragostei este povestirea „Cântăreţul ambulant", în care Nexo vorbeşte despre frumuseţea omului simplu, despre darurile cu care l-a înzestrat-natura, dar pe care o lume nedreaptă i le frânge, împiedicăndu-l să se bucure de viaţă. Vang, eroul nuvelei, este un. mecanic pe deplin mulţumit de meseria lui, care încearcă să-şi înjghebe o modestă fericire. Dar într'o zi, necruţătoarea plagă a orânduirii burgheze, şomaful, se abate şi asupra lui. Până atunci, Vang, cântăreţ neobosit, înlorcănâu-se seara acasă îşi desfăta soţia şi copiii cu vocea sa limpede. In acea zi, glasul său nu s'a mai auzit. Iar când a răsunat din nou, a fost glasul unui cântăreţ ambulant, colindând curţile, umblând din poartă în poartă. Lui Vang însă nu i-a fost dat să se bucure de vocea lui. într'o zi a fost arestat. „închisoarea, scrie Nexo, nu-i schimbă cu nimic sufletul lui bun. Dar de atunci, deveni ciudat de liniştit. Şi îşi pierdu glasul. — Asta-i din cauza zidurilor jilave, spunea el. Dar cauzele ar trebui, poate, căutate mult mai adânc." Ca şi în celelalte povestiri, intriga este simplă şi ultimele cuvinte cuprind, concentrat, sensul lucrării. Aceste cuvinte sunt un adevărat rechizitoriu. Societatea burgheză, ostilă oricărei frumuseţi umane este răspunzătoare în faţa istoriei de soarta mecanicului Vang. In povestire, scriitorul se ocupă şi de cariera unui tenor italian, care, altădată birjar, a ajuns să cânte pe la seralele diverşilor conţi. Viaţa pare că l-a răsfăţat, dar Andersen Nexo sugerează nimicnicia unei astfel de vieţi, caracterizată prin dependenţa faţă de „sacul cu bani". Viaţa lui Vang şi a tenorului, oricât de deosebite ar părea, se aseamănă mult între ele. Oare tenorul nu şi-a pierdut şi el vocea adevărată, oare frumuseţea vocii lui nu se iroseşte în zadar? „Succesele strălucite" ale tenorului aruncă o lumină şi mai tragică asupra soartei omului în orânduirea capitalistă. Preocuparea pentru destinul omului simplu se manifestă în nuvelele sale şi prinlr'o adâncă grifă faţă de problemele vieţii intime. Martin Andersen Nexii porneşte dela convingerea că în centrul atenţiei scriitorilor trebue să stea viaţa omului, lupta lui pentru descătuşarea din lanţurile asupririi, cu ţoale problemele născute în mod firesc din această luptă. Remarcabilă din acest punct de vedere este nuvela „Doi fraţi". Deplinul înţeles al acestei nuvele îl descoperim în. cuvintele: „nebunia se întoarce împotriva celor ce au provocat-o şi-i sfâşie în bucăţi." Această frază priveşte legile ce guvernează lumea capitalistă, îu care clasele exploatatoare nu mai pot stăpâni forţele de producţie hotărîle să desfiinţeze exploatarea. Şi cuvintele nuvelei prefigurează sfârşitul societăţii bazate pe exploatare. Martin Andersen Nexii înfăţişează trăsăturile caracteristice ale psihologiei eroilor în funcţie de raporturile lor de clasă, creind astfel o ţesătură artistică complexă. Când e vorba de muncitori, scriitorul reliefează dincolo de ceeace este aparent şi exterior, adevărata lor fiinţă. Nexo vede dincolo de feţele palide şi ostenite ale oamenilor cealaltă faţă a lor, îndrăzneaţă şi viguroasă, expresie a unei forţe ce se acumulează, matur izându-se. Scriitorul foloseşte toate mijloacele sale artistice în scopul desvăluirii conflictului social fundamental, şi astfel al conturării cât mai profunde a eroilor. DELA VIAŢA TRĂITA LA OPERA LITERARĂ 311 Peisagiul povestirii slujeşte pentru a lumina şi mai bine viaţa muncitorilor. Pe ţărm e adăpostit un sat mic. Existenţa lui e sUâns legată de stâncile din jur, iar terestrele caselor privesc ca nişte ochi ageri spre carierele de pialră, unde lucrează cei care scot de acolo pâinea zilnică. Pământul e -sărac, mai mult pietros, dar şi piatra poate să se preschimbe în pâine şi să dea din zi în zi cele trebuitoare traiului, uneori mai puţin, dar niciodată mai mult, aproape totdeauna doar strictul necesar." Eroii lui Martin Andersen Nexo emoţionează prin soarta lor dramatică. Scriitorul esle un picior al realităţii obişnuite, al oamenilor obişnuiţi, al împrejurărilor obişnuite. Viaţa pare a curge simplu şi paşnic, dar ea ascuti.de în societatea capitalistă grozăvii, a căror semnificaţie trece uneori neobservată, atât suni de obişnuite. Şi tocmai acest fapt constitue izvorul dramei. Nexo adânceşte totdeauna înţelesul acestor întâmplări, care astfel se arată înaintea noastră, dintr'odală, în uluitoarele lor proporţii. Ar fi greşit însă să credem că el transpune pur şi simplu o împrejurare oarecare din viaţă, în literatură. El reuneşte într'o entitate artistică, trăsături pe care le-a întâlnit disparate, adunând într'un acelaş personaj aspecte esenţiale ale fenomenului social respectiv. Tocmai datorită acestei conştiinţe despre procesul creaţiei artistice, personagiile zugrăvite de scriitor dobândesc o însemnătate generală, în care se manifestă cu o forţă mult sporită trăsături tipice unei întregi categorii sociale. Arta lui Martin Andersen Nexo se distinge prin grija deosebită pe care autorul o arată conţinutului de idei al povestirilor. Şi dacă, aşa cum sugerează scriitorul, critica relevă originalitatea formei artistice a cărţilor sale, aceasta se daloreşle numai faptului că „avea ceva pe inim,ă, iar astfel prin mijlocirea unei forme atrăgătoare, putea să o împărtăşească mai clar, mai convingător". Mărturisirea aceasta vorbeşte despre o ideie scumpă autorului, şi anume că arta adevărată constitue expresia, unei nevoi lăuntrice, a unei dorinţe de a fi alături de oameni, de a sprijini lupta lor pentru o viaţă, mai bună. „Talentul în sine nu înseamnă nimic, şi poate pieri tot aşa cum s'a ivit, dacă nu e însoţit de această patimă fierbinte pentru destinul omului, de nevoia lăuntrică de a împărtăşi şi altora ideile, sentimentele, năzuinţele tale. deschizând un drum" —spune Martin Andersen Nexo. Nu-i desigur o întâmplare că Nexo esle un promotor al artei realiste. Conştiinţa răspunderii de scriitor i-a impus această atitudine. Fiindcă, aşa cum o spune singur, „scriitorul poartă o mare răspundere, ca să nu zic cea mai maro: răspunderea faţa de omenire." B. El win ★ IN APĂRAREA SPERANŢELOR • ŞI VIITORULUI*) Cu prilejul sărbătoririi centenarului marelui Gogol, scriitorul progresist englez James Aldridge, sublinia într'o cuvântare, că astăzi negustorii de suflete, noii Cicicovi, „nu mai fac negoţ cu suflete moarte, ci cu suflete vii. Iar lucru! cel mai îngrozitor o că pentru realizarea scopurilor pe care şi le propun, este nevoie ca aceste suflete să moară". Scrierile lui Aldridge conlribue din plin la desvăluirea trăsături lor caracteristice politicii duse de acei care se gândesc la noi vărsări de sânge, a primejdiei pe care o reprezintă, pentru apărarea păcii, târgurile încheiate de noii achizitori de suflete. Caracterul militant ăl operei sale şi-a găsit o expresie deosebit dc puternică in lucrarea de ample proporţii „Diplomatul", o prezentare plină de vigoare satirică a metodelor şi scopurilor „diplomaţiei" aflate în slujba cercurilor agresive. Apreciind, importanţa acestei cărţi pentru lupta împotriva forţelor întunecate ale agresiunii, Consiliul mondial al Păcii a distins-o recent cu Medalia de aur a Păcii. *) James Aldridge, Pagini alese, E, S. P. L. A., 1953 312 O. VALEANU Luând o hotărîtă poziţie împotriva acelora care vor să organizeze noi războaie, James Aldridge descrie în acelaş timp, în lucrările sale, trezirea conştiinţei oamenilor simpli, a sufletelor care, condamnate de noii Cicicovi. să moară, se ridică tot mai dârze la lupta pentru viaţă. ★ Născut în 1918 în Australia, din părinţi de origine engleză, Aldridge şi-a făcut studiile în Anglia. Aici, ca student, el a absolvit şi o şcoală de pilotaj. In anii când eroicul popor spaniol lupta din greu împotriva fasciştilor lui Franco şi a sprijinitorilor săi externi, Aldridge a încercat să plece în Spania, sase înroleze în aviaţia republicană, dar autorizaţia de plecare i-a fost refuzată de către autorităţile britanice. In anii războiului, James Aldridge devine corespondent de război. In această calitate, scriitorul pleacă pe fronturile din Norvegia, Eg'pt, Grecia, Creta, şi mai apoi în Orientul mijlociu, în, Iran. In zilele victoriei asupra nazismului, în Mai 1945, el adresează prin presa sovietică tuturor oamenilor iubitori de pace un vibrant apel la vigilenţă, la apărarea păcii cucerită cu atâtea jertfe: „După cum ştim, războiul din Europa a luat sfârşit. Mai. trebue însă să ştim şi altceva, că fascismul nu a fost complect nimicit de pe suprafaţa pământului. Ştim, şi trebue să ştim, că încetarea ostilităţilor nu înseamnă încetarea luptei". ★ Participarea consecventă şi directă a Iul Aldridge la mişcarea contemporană pentru pace — scriitorul a fost chiar delegat la unele din acele conferinţe care apără speranţele şi viitorul nostru — a făcut ca opjera sa să câştige în vigoare şi adâncime, să poală releva ceeace e cu. adevărat tipic în uriaşa înfruntare dintre forţele reacţionare menite pieirii şi forţele progresului, care înaintează victorios spre viitor. Exprimând năzuinţele de pace ale masselor poporului englez, lucrările lui James Aldridge sunt apreciate peste hotarele ţării sale. Ele au fost traduse în mai multe limbi şi cunoscute astfel de multe popoare, pentru care dorinţa de a se evita o nouă vărsare de sânge este o lege sfântă, ale căror glasuri pot şi trebue să răsune în favoarea relaţiilor de colaborare şi de înţelegere pe cale paşnică. Iniţiativa Editurii de Slat pentru Literatură şi Artă de a prezenta publicului nostru o culegere de „Pagini alese" din scrierile lui. Aldridge, dă posibilitatea unei cunoaşteri — e drept, cam sumară — a trăsăturilor mai importante ale operei autorului englez. Din picate, Editura nu a însoţii fragmentele reproduse cu o prezentare de ansamblu a operei acestui scriitor progresist de seamă, foarte puţin cunoscut încă în ţara noastră. Primele romane ale lui Aldridge: „Angajament de onoare" şi „Vulturul mării", scrise în 1942 şi 1944, descriu lupta plină de eroism a poporului grec împotriva ocupaţiei naziste, împotriva fasciştilor din lăuntrul ţării şi a „protectorilor'" lor din exterior. Acţiunile acestor „protectori" nu urmăresc altceva decât să pună piedici. în calea creşterii mişcării de rezistenţă a patrioţilor greci. Scriitorul scoate, deasemeni în evidenţă — mai cu seamă în „Angajament de onoare" — complicitatea clicii de ofiţeri şi generali greci, adepţi ai dictatorului fascist Metaxa, în încercările de a frâna avântul de luptă al poporului, grec. Fragmentul publicat îu această culegere de „Pagini alese", pune în. lumină procesul de „limpezire" al lui John. Quayle, unul dintre aviatorii aparţinând escadrilei engleze de vânătoare, lăsată în, Grecia să lupte cu mijloace extrem de reduse împotriva invaziei hitlerisle şi italiene. Acest aviator începe să-şi dea seama clin ce în ce mai mult că poporul grec a fost înşelat, că el însuşi este înşelat. Puternicele trăsături morale ale patrioţilor greci — portretizaţi în chip emoţionant de Aldridge în paginile acestui roman ■— exercită o mare influentă asupra conştiinţei soldaţilor şi ofiţerilor corpului expediţionar britanic. Frontul a însemnat pentru aceştia din urmă — cum a, însemnat de altfel şi pentru autor — o adevărată şcoală de educaţie politică. Una dintre figurile înaintate ale romanului, din nefericire apărând numai în chip episodic, căpitanul englez Mann, ajunge să gândească astfel despre situaţia, din ţara sa: „La cârma ţării nu stau oamenii indicaţi. Trebue să se înceapă ceva de jos. IN APĂRAREA SPERANŢELOR ŞI VIITORULUI 313 Nu numai aici, ci şi în Anglia. Soldaţii englezi ar,trebui să acţioneze ca şi soldaţii greci". Eroii cărţii nu merg însă până la capăt în. raţionamentele lor, ci se opresc aici. Cel de al doilea roman, al lui James Aldridge „Vulturul mării" — din care sunt reproduse mai multe capitole — esle în fapt, din punctul de vedere al tematicii sale, o continuare a primului, deşi atlete sunt personajele care îi dau viaţă. In timp cc „Angajament de onoare" are. în centrul acţiunii sale întâmplările tragice care duc la moartea aviatorului John. Quayle, romanul •acesta descrie acţiunile unui detaşament de partizani greci. în timpul ocupării Greciei de către hillerişli. Paginile romanului izbutesc să comunice cititorului ura nestinsă a poporului grec faţă de ocupanţi şi dragostea fierbinte cu care i-a ajutat şi sprijinit pe partizani. Scriitorul subliniază cu maestri e strânsa legătură dintre detaşamentele de partizani şi masse, legătură care se dovedeşte atât de puternică, încât seamănă spaima în rândurile ocupanţilor. Emisari ai „guvernului" emigranţilor greci reacţionari dela Cairo sunt trimişi însă să provoace desbinare în. rândul luptătorilor pentru eliberare. Ei reuşesc să pătrundă în detaşamentul condus de eroicul luptător Ilagi Mihali, dar sunt izolaţi iar planurile lor dejucate. Aldridge relevă în episodul ce înfăţişează judecata trădătorilor sensul adânc al întregii acţiuni a romanului, exprimat de către unul dintre patrioţi. Acesta arată că poporul luptă pentru a sdrobi fascismul „şi nu pentru oamenii lui Melaxa". Poporul, grec, adaugă ■el, „nu va accepta din nou oameni de teapa lor, indiferent cine-i va sprijini... Noi suntem împotriva tuturor fasciştilor". După război, Aldridge scrie lucrări care reflectă aspecte ale aservirii Angliei de ■către S.U.A. El publică piesa satirică „Cel de-al 49-lea Stal" („The 49-t.h State"), a cărui acţiune se petrece 80 de ani dela sfâr-.şitul războiului. Din păcate, Editura nu a înserat în volum ■vreun fragment din această lucrare a lui Aldridge. Socotim că aceasta ar fi fost necesar pentrucă cititorul să-şl poată face o .imagine mai limpede asupra întregii evo- luţii a scriitorului. In Anglia soseşte atotputernicul stăpân, american. Dujeller (nume rezultând din combinarea numelor monopo-lişlilor Dupont şi Rockefeller), gala să preia stalul britanic drept cel de-al 49-lea stal al S.U.A. Deşi. personajele care se ridică împotriva aservirii tării nu reuşesc să arate sau să găsească vreo soluţie juslă, de ieşire din această situaţie, piesa arc totuşi meritul de a biciui cu necruţătoare vervă satirică pe politicienii englezi falimentari, care scot la. mezat demnitatea şi independenţa ţării. Iu. romanul „Diplomatul" („The Diplomate"), apărui în anul 1949, scriitorul desvălue un alt aspect al. încercărilor cercurilor agresive din S.U.A. de a subordona Anglia în vederea realizării planurilor lor. Acţiunea romanului se petrece între anii. 194.5—1946. Reacţiunea engleză, prin. reprezentanţii ei din guvern, încearcă să arunce asupra Uniunii Sovietice calomnioasa acuzaţie de amestec în treburile interne ale Iranului. In realitate — desfăşurarea acţiunii cărţii ne-o dovedeşte — politicienii reacţionari britanici, în complicitate cu sprijinitorii lor americani, luptă prin toate mijloacele să stăvilească mişcarea de independenţă a Azerbaidjanului iranian. Acţiunea aceasta este sortită eşecului, datorită liniei consecvente de apărare a păcii urmată, de Uniunea Sovietică, ca şi de lupta dusă de poporul iranian şi de oamenii cinstiţi din chiar ţările cu regim capitalist. Eroul principal al romanului, tânărul geolog scoţian Mac Gregor, indignat de duplicitatea acţiunilor la care esle silit să ia parte, scoale la iveală întreg adevărul. In urma acestui fapt, întregul complot, dă greş. Romanul înfăţişează în chip realist evoluţia tipică a unui om cinstit care, în condiţiile regimului capitalist, se ridică la conştiinţa că locul său, ca şl al milioanelor de oameni asemeni lui, nu poate fi altundeva decât în rândurile celor care luptă pentru preîntâmpinarea şi înlăturarea primejdiei reprezentate de acţiunile forţelor agresive. Prin remarcabilele ei calităţi, lucrarea aceasta esle, aşa cum a caraclcrizat-o Harry Politt, secretarul general al Partidului Comunist din Marea Britanie, „un adevărat roman politic bun, îndeplinind o importantă misiune în interesul păcii şi al independenţei naţionale". 314 O. VALEANU Dar şi această carte, ca şi alte scrieri ale lui Aldridge, conţine neclarităţi şi slăbiciuni. Cea mai importantă este aceea că în roman nu se reflectă în niciun chip lupta pentru independenţa şi suveranitatea naţională dusă în Anglia de. către clasa muncitoare. Din acest motiv acţiunile lui Mac Gregcr apar izolate, nelegate de acelea ale forţelor care militează pentru victoria cauzei păcii. Fără îndoială că acest fapt relevă lacune mai adânci de ordin politic şi ideologic ale creaţiei scriitorului englez, creaţie pătrunsă însă în general de spiritul dragostei de pace şi adevăr. De existenţa acestor lacune trebuie legate şi alte aspecte ale creaţiei lui Aldridge. Tributar, la începuturile sale, influentelor naturaliste, el nu a reuşit să creeze întotdeauna eroi care să înfrunte cu cura] şi să domine întâmplările. Este caracteristică pentru această perioadă prezenţa stăruitoare a dialogului, care exprimă lumea interioară a personagiilor şi implicit acţiunile lor prin notaţii scurte, sacadate, uneori chiar puţin inteligibile. Şi mai mult decât gândurile personagiilor, aceste dialoguri scot la iveală tăcerile lor, teama lor de a trăda sentimentele ascunse, tăinuite. Acţiunile patrioţilor greci i-au arătat însă lui Aldridge că eroi sunt cei ce nu se lasă dominaţi de împrej'urări potrivnice, care luptă pentru afirmarea vieţii libere, demne. De aceea şi. vorbele luptătorilor greci sunt pline de demnitate, exprimarea lor are un anumit paloş. Cu „Diplomatu!', Aldridge trece la construcţia epică mai amplă, la observarea realistă a oamenilor şi faptelor, folosind cu pricepere posibilităţile sale de satiric în portretizarea unor personagii. Fragmentele cuprinse în „Pagini alese" reuşesc — deşi traducerea nu a rezolvai în- totdeauna problemele transpunerii mai adânci a conţinutului în sensul celor menţionate mai sus — să înfăţişeze imaginea evoluţiei lui Aldridge spre o artă realistă, pusă în slujba păcii. * Opera lui James Aldridge, ca şi aceea a altor scriitori englezi progresişti ca Sean O'Casey, Jack Lindsay, Montague Slater şi alţii, constilue o pildă vie a faptului că tema luptei pentru pace. şi independenţă naţională îi inspiră pe scriitori şi. coniribue la desvollarea talentului lor. Pe această bază apar îu lucrările scriitorilor progresişti din ţările capitaliste noi şi noi trăsături realiste, care exprimă şi servesc la afirmarea' tot. mai puternică a intereselor vitale ale masselor populare. In opoziţie cu decăderea continuă a literaturii britanice tributare „sacului cu bani", care. nu face decât — aşa cum observă cu ironie Jack Lindsay — „să exprime prin telepatie ideile marelui stat major american", literatura progresistă, în rândurile căreia James Aldridge ocupă un loc de frunte, se desvoltă şi câştigă în combativitate. In ciuda unor lipsuri care. mai stăruie încă, a greutăţilor şi a nenumăratelor piedici de ordin material, literatura progresistă engleză înregistrează succese tot mai mari. Reflectând creşterea luptei poporului Marii Britanii împotriva politicii de foamete şi război, pentru relaţii internaţionale de colaborare şi respect reciproc, aceste succese arată drumul pe care merg scriitorii englezi înaintaţi, exprimă conştiinţa lor iot mai vie că în lupta pentru pace şi independenţă, popoarele sunt de neînvins. O. Văleanu CUPRINSUL REVISTEI „VIAŢA ROMÂNEASCĂ" PE ANUL 1953 ROMANE, NUVELE, SCHIŢE, TEATRU ANDRAŞ SUTO: Candidatul necunoscut (schilăl, Nr. 9 A.NDREESCU SILVIA şi MĂNESCU TEODOR: Simeon Albac (piesă în 4 acte), N>\ 10 ARGHIRESCU VIORELA: Todiriţă (schiţă), Nr. 9 ASZTALOS IŞTVAN: Cu inima tânără (roman), Nr. 3—4 BAR AN CA AUREL: Cântecul libertăţii (piesă într'un act), Nr. 7; Mielul turbat (comedie în 3 acte), Nr. S BAR AN Y L: Urechi pleoştite (schiţă), Nr. 8 DAVIDOGLU MIHAIL: Schimbul de onoare (piesă în 4 acte), Nr. 5 DUMITRIU PETRU: Pasărea furtunii (nuvelă), Nr. 1 DUMITRU MIRCEA: Loteria (schiţă), Nr. 4 FERE NC PAPP: Szanto Jozsef se răsbună (schiţă), Nr. 4; Conştiinţa (schiţă), Nr. 0 IGNĂTESCU C: Niculai Călăraşul (nuvelă), Nr. 8 IGNEA DUMITRU: Bătălie, douăzeci şi patru de ore, pe zi (nuvelă), Nr. 2 IOSIF PETRE: Fată'n faţă (schite), Nr. - 5 JAR ALEXANDRU: Arhivarul (schiţă), Nr. 6; Un mort care nu tace (nuvelă) Nr. 12. JIANU NICOLAE: Filonul XXV (nuvelă), Nr. 7 KAUFMAN CAMILLO: Nenea Juju (povestire), Nr. 6 LEU CORNELLU: Vizita mamei (schiţă), Nr. 6 LIVADARU AUREL: Hariton (Trei prieteni... şi încă vreo doi) (nuvelă), Nr. 11 LOVINESCU HORIA: Lumina dela Ulmi (piesă în 3 acte), Nr. 6 LUCA RE MUS: Miron Ianoş; Prostul (schiţe), Nr. 4; Ana Nucului (nuvelă), Nr. 7 LUCA ŞTEFAN: Cişmele şi noroi (schiţă) Nr. fi" MUNTEANU FRANClSC: Lenta (nuvelă), Nr. 12 MUNTEANU ZIZI: Socoteala de-acasă (schiţă), Nr. 4 PÂNZÂRU T AMAR A: După-amiază de Iulie (schiţă), Nr. 4; Vatmanul (schiţă), Nr. S PETRESCU CAM1L: Un om între oameni (roman), Nr. 9—10—11 PODINĂ SILVIU: Mlaştina (nuvelă), Nr. 5 POP SIMION: Om bun (schiţă), Nr. 6; Vânătorul de iepuri (schiţă). Nr. 8 SADOVEANU MIHAIL: intîmplări de mirare ale comisului Jder pe drumurile Împărăţiei (fragment de roman), Nr. 7 SĂLCUDEANU PETRU: Tinereţe fără bătrâneţe (schiţă). Nr. 9 ŞERBANESCU MIRCEA: Biruinţa (nuvelă), Nr. 6 SMIRNOV NOE: Mesagiu! (piesă într'un act), Nr. 7 STANCU ZAHARIA: Florile pământului (povestire). Nr. 10 TĂUTU NICOLAE: Torente (piesă în 3 acte), Nr. 10 TĂNASE NICUŢĂ: M'am făcut băiat mare (nuvelă). Nr. 12 ZINCĂ HARALAMB: Amintire (schiţă), Nr. 8; LITERATURĂ PENTRU COPII CONSTANTINESCU AL. C: Ileana şi Făt-Frumos, Nr. 1 POEZII AI ŢIN: Pământ renăscut (In româneşte de Petre Solomon), Nr. 7 ALTOVSCAIA ANI: Sfahanovisla (In româneşte de Tudor Măinescu), Nr. 7 316 CUPRINSUL ANUAL ANDRIŢ01U AL.: Cântec; Turnătorul din Turda, Nr. 6; Două spice de grâu; La o cooperativă de ciubărari; Târnăcopul meşterului Tudose; Ochii ostaşului coreean, Nr. 7 ARGHEZ1 TUDOR: Secera; La cosit; Giuvaere, Nr. 11 BANUŞ MARIA: Salut Franţei luptătoare, Nr. 5 BĂNUTĂ ION: Balada do po Nipru, Nr. 2; Lacul si râul, Nr. 8 BARDOŞ B. ARTHUR: Mama (In româneşte de loan Horea), Nr. 5 BÂRLAD EANU V.: Mausoleul; Visul Doctorului Astrov, Nr. 5; Irinei; Cântecul râului chinez, Nr. 11 BECHER JOHANNES: E un îndemn (In româneşte do Petre Solomon), Nr. 3; Ghetuţele dela Lublin (In româneşte de Nina Cassian), Nr. 7 BENIUC MIHAI: Pe aici nu se trece, Nr. 3; Din Bucureşti —în larg, Nr. 4; Poezii lirice, Nr. 8. B E Z AM E N SC Ii I A.: Cuvântul comunistului, (In româneşte de A. Rogoz), Nr. 9 BOTEZ DEMOSTENE: Pe frontonul expoziţiei industriale, Nr. 2; „Acesta e Ilie Pintilie"; „Fiare vechi", Nr. 4; Oraş transilvănean, Nr. 8 BOUREANU RADU: Candidatul Sado-veanu; Visurile devin realitate, Nr. 1; Privind harta lumii, Nr. 7; Băteau atâtea flamuri, Nr. 10 BRECHT BERTHOLD: întrebările unul muncitor care citeşte (In româneşte ele Emil Dorian), Nr. 12 CASSIAN NINA: Critica de jos (fabulă), Nr. 4; Rândunolul inovator (fabulă), Nr. 5 CIU-IUAN: Moartea tinerilor pe câmpul de luptă (In româneşte de O. Sfarek), Nr. 8 CORNU AURORA: Zidarii satului meu, Nr. 1; Sondoriţa, Nr. 3; Maistrul, Nr. 5; Digul. Nr. 6; Despre sărbători, Nr. 9; Studenta, Nr. 10 COVALENCOV A.: Un monument (In româneşte de Mihu Dragomir), Nr. 6 DAN GEORGE: Rapsodia marinarilor, Nr. 7; Pâinea, Nr. 12 DAMZ NOURUS BELLO: Eri a gemut o femeie (In româneşte do Radu Bou-reanu), Nr. 12 DELCIU SUZANA: Roata, Nr. 1; Adolescenta, Nr. 6; Macaragiul, Nr. 10 DEŞLIU DAN: Pentru Stalin!, Nr. 3 DOLMATOVSCHI EVGHENII: In ceasul cumplit (Tălmăcire din limba rusă de A. Toma), Nr. 1 DRĂGOI CEZAR: Baladă despre toamnă şi despre copiii Jugoslav), Nr. 2 DRAGOMIR MIHU: Cântul Griviţei, Nr. 2; In bătaia crivăţului; Privirea, Nr. 3; Bucureşti; Promoţia ucenicilor; Mag-dei Isanos; Sentinela, Nr. 5; Războiul Nr. 9 DUMBRAVĂ NICOLAE: întinerire, Nr. 5 ELUARD PAUL: Libertate (In româneşte de Taşcu Gheorgbiu); A spune tot (In româneşte de Saşa Pană), Nr, 1 ENDRE ADY: ' Panorame 'nsângorale, primăvara; Rozele de toamnă: Cântecul străzii (In româneşte de Eugen Jebeieanu), Nr. 1 FERENC JUHASZ: Soţii cei tineri, copaci înfloriţi (In româneşte de Virgil Teodo-rescu). Nr. 7 FRUNZĂ EUGEN: La monumentul lui; Pe scurt, Nr. 3 GAVRIL MIHAI: Discurs de primăvară, Nr. 3 GHEORGHIU MIHNEA: 1821, Primăvara, Nr. 8 GORCHI MAXIM: Fata şi moartea (In româneşte de Demostene Botez); Legenda valahă (In româneşte de Al. Pbilippide), Nr. 5 GORDIENCO JURII: Omul de partid (In româneşte de Const. Argeşanu), Nr. 6 HAJDU ZOLTAN: Pământul meu natal (In româneşte de V. Nicorovici), Nr. 12 HEINE H.: Bimini (In româneşte de A. Toma), Nr. 12 IACOVLEV IURII: Darul (In româneşte de Demonsfenc Botez), Nr. 2 IMRE HORVATH: Lumini vor arde pe turbine; Nu'ntreba; Pământ însorit (in româneşte de Ioanichic Olteanu), Nr. 4 IONESCU VICTORIA: Leagănul, Nr. 2 ISAC EMIL: La conacul de-odinioară, Nr. 5; Mărioara; Trei pionieri, Nr. 10 ISTVAN SIMON: Hanul haiducilor (In româneşte de Mihnea Gheorghiu), Nr. 12 IUREŞ ŞTEFAN: Brigada lui Roaifă, Nr.2 JEBELEANU EUGEN: Sboară, gând, Nr. 3 JELEZNOV PAVEL: învăţătorul (In româneşte de Taşcu Gheorghiu), Nr. 9 LABIŞ NICOLAE: Rândunica albastră, Nr. 12 LUSCALOV PETRE: Cânta-voi în yers, Nr. 2 MA1ACOVSCHI VLADIMIR: Primul din cinci (In româneşte de Ion Costin). Nr. 3 MĂINESCU TUDOR: Băţul de corn, Nr. 1; In anticameră, Nr. 12 MAIORESCU TOMA-GEORGE: In faţa anilor; înălţimile, Nr. 4 MEIŢOIU IOAN: Cântecul privighetorilor, Nr. 10 MILLIAN CLAUDIA: Şedinţa, Nr. 11 MUGUR FLORIN: Bucureşti, Nr. 2 NECRASOV N. A.: Marchitanii (In româneşte de Miron Radu Paraschivescu), Nr.2 CUPRINSUL ANUAL 317 NGO» QUANG SEN: îmi apăr viaţa (In româneşte de Demostene Botez), Nr. 8 PAPU LETITIA: întâlnirea, Nr. 1; Clubul, Nr. 10 PH1LIPP1DE AL: Dintr'o călătorie, Nr. 5 PORUMBACU VERONICA: Din ciclul „Ilie Pint ilie": Lângă linia ferată; Lungă stradă Clopotari (1929); Dâmbul (1932); Răspunsul (1933); Mărturia (1934) Cântec printre gratii; Cojoacele; Prietenia; Noembrie 1940; Statuia (1947); Nr. 2; Noaptea de cinci Martie, Nr. 3; Cu fiecare ştafetă alerg; Răsura; Cântecul fotelor, Nr. 7; Ecouri, Nr. 9 PUŞCH1N A. S.: Prizonierul din Caucaz (In româneşte de Miron Radu Paraschi-vescu), Nr.'11 RÂLSCI1I M.: Partidul (In româneşte de Clementina Voinescu), Nr. 12 RATIO IULIU: Iarnă peste Bucegi, Nr. 1 REÂDCENCO IVAN-:" Cuvânt către cei vii (In româneşte de Al. Philippidc), Nr. 6 REND ÎS DIMOS: Tânărul condamnat (In româneşte de Letiţia Papu), Nr. 6; Cutremurul (In româneşte de Ioanichie Olteanu), Nr. 12 ROGERSERNESTNORMAN: O, insulă... (In româneşte de Taşcu Ghcorgbiu), Nr. 12 SĂLAJ AN CORNELIA: Toamna, Nr. 12 SÂRBU CRISTIAN: Taina, Nr. 1; Am cumpărat o floare pentru Donca, Nr. 3; Cântece de primăvară, Nr. 4; Inima comuniştilor, Nr. 5; Utecişfilor căzuţi; Darul meu, Nr. 7; Unul dintre ei, Nr. 8; Consacrare, Nr. 10; S1MONIS H.: Inima (In româneşte de Suzana Dole iu), Nr. 7 SIMONOV CONSTANTIN: Suvorov (In româneşte de Const. Argesanu), Nr. 3 SOFRONOV A.: Vişinul (In româneşte de Const. Argesanu), Nr. 7 SOLOMON PETRE: însemnări alela Bicaz, Nr. 12 SZASZ IANOŞ: Zâmbet strălucitor (In româneşte de Al. Phiiippide), Nr. 12 STOLPER I-I. A.: Către tine, tinere prieten (In româneşte de Demostene Botez), Nr. 7 TĂUTU NICOLAE: Două cântece din Moscova: Turnul Spaski; Stejarii, Nr. 9 TE-GH1-CEN: In zori (In româneşte de Demostene Botez), Nr. 6 THEODORESCU CICERONE: Fetiţa cântăreţului negru, Nr. 6; Alegeri; Rondelul dopului isteţ; Dela birou, Nr. 11 TOMA A.: Viată daţi stalinistului gând, Nr. 3 TULBURE VICTOR: Foaia de luptă, Nr. 6 TVARDOVSCHI A.: Vasilii Tiorchin (In româneşte de Cicerone Theodorescu), Nr. 4 TAŢOMIR NICOLAE: Domnul avocat, Nr. 12 ŢOI IEN GVAN: Lângă satul natal (In româneşte de Aurel Covaci), Nr. 8 VANŞENCHIN CONSTANTIN: Fiul ostaşului (In româneşte de Tudor Măinescu), Nr. 12 VICOL DRAGOŞ: Iţi dăruiesc un fluer încrustat, Nr. 7 V1NOCUROV EVGHENII: Comandantul companiei (In româneşte de George Dan), Nr. 6 OAMENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE DIN ZILELE FESTIVALULUI (reportaj), Nr. 9 VAI DA A. G.: Pe Canalul Volga-Don, Nr. 2 (reportaj) VITNER ION: învăţămintele istoriei, Nr. 3. NOTE DE DRUM GEZA DOMOKOŞ: Col mai frumos mesaj, Nr. 8. LA 100 ANI DELA MOARTEA LUI NICOLAE BĂLCESCU GULIAN C. I. Prof.: Despre moştenirea ideologică a lui Nicolae Bălcescu, Nr. 1 PETROVEANU MIHAIL: Bălcescu, scrii, tor, Nr 1 DECADA R. S. S. MOLDOVENEŞTI BUCOV EMILIAN: Cântec despre Stalin, Nr. 5 CORNEANU LEONID: Obozul de pane, Nr. 5 DELEANU LIVIU: Gânduri despre Stalin, Nr. 5 LUPAN ANDREI: Capitala patriei noastre, Nr. 5 VLAD M.: înfloreşte o literatură nouă, Nr. 5 60 ANI DELA NAŞTEREA LUI V. V. MAIACOVSCHI MAIACOVSCHI V. V.: Acasă (In româneşte de Cicerone Theodorescu); Sedinţag'iii (In româneşte dc Mihu Dragomir); Linişte în Apus (In româneşte dc Veronica Porumbacu), Nr. 7 BOGZA GEO: Vocea lui Maiacovschi, Nr. 7 MORARU N.: Inflăcăratul îndemn al lui Maiacovschi, Nr. 7 ALEGERI DE IERI... ALEGERI DE AZI GHEORGHIU MIHNEA: Pe uliţa copilăriei mele, Nr. 11 SARBU CRISTIAN: Stradă nouă, Nr. II ANDRAŞ STJTO: Scrisorile unei deputate (schiţă), Nr. 11 LUCA' REMUS: Floarea din grădina noastră (schiţă), Nr. 11 VORNIC TIBERIU: Alegerea conaşului Raul (nuvelă), Nr. 11 318 CUPRINSUL ANUAL DISCUŢII DUMITRIU PETRU: Pentru literatura lui 1954, Nr. 9 LUCA REMUS: Intenţiile au fost bune, Nr. 10 STANCU ZAHARIA: Comori îngropate, Nr. 8 TUDORICA EUGENIA: Unde sunt cercetătorii limbii literare, Nr. 11 PUBLICISTICĂ Ml HALE AUREL: Julius Fucik, luptător pentru libertate si pace, Nr. 9 MAIORESCU TOMA-GEORGE: La Ias-naia Poliana, pe pământul titanului, Nr. 9 PE DRUMUL REALISMULUI SOCIALIST DUMITRIU PETRU: Note do cititor despre povestirile lui Marin Preda Nr. 12 OAF IŢA MIHAI: Drumul creaţiei lui Eusebiu Camiîar, Nr. 10 OPREA AL.: Izbânda realismului în creaţia lui Marin Preda, Nr. 12 LITERATURA INTRE 1920 ŞI 1944 CROHMĂLNICEANU O. S.: Liviu Re-breanu, Nr. 11 TEXTE ŞI DOCUMENTE BĂLAN DODU ION: Din cântecele poporului nostru, Nr. 12 DRAGOMTR M1HU: Un clasic prea puţin cunoscut: Al. Macedonsky. Nr. 11; Contribuţiuni eminesciene, Nr, 12 RĂSPUNSURILE TOVARĂŞULUI I. V. STALIN la întrebările primite din partea corespondentului diplomatic al lui „New-York Times", James Reston, la 21 decembrie 1952, Nr. 1 TOVARĂŞUL IOSIF VISARIONOVICI STALIN A ÎNCETAT DIN VIAŢĂ Din partea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. si a Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., Nr. 3 Cuvântarea tovarăşului G. M. Malencov, Nr. 3 Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., Nr. 3 Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, Consiliul de Miniştri al R.P.R. şi Prezidiul Marii Adunări Naţionale'a R.P.R. Către toţi membrii Partidului Muncitoresc Român, către toţi oamenii muncii din R.P.R., Nr. 3 . GH. GHEORGHIU-DEJ: Stalin— eliberatorul popoarelor. Nr. 3 Uniunii Scriitorilor Sovietici — M'oscova, Nr. 3 Acad. MIHAIL SADOVEANU: Marele geniu al omenirii progresiste, Nr. 3 Acad. G. CĂLINESCU: O figură gigantică a istoriei. Nr. 3 GEO BOGZA: Eroul Marii Revoluţii, Nr. 3 GEO BOGZA: Salut, Nr. 4 ORIENTĂRI BOR EV I. — RAZUMNÂI V.: Problema tipicului în arfă, Nr. 5. EGOROV A: Trăsăturile specifice ale artei şi locul ei în viaţa socială, Nr. 5 M1ASNICOV A.: Problema imaginii tipice în literatura beletristică, Nr. 8 PENTRU O PUTERNICĂ ÎNFĂŢIŞARE A VIEŢII IN LITERATURA NOASTRĂ, Nr. 5 SARCINILE ESENŢIALE ALE LITERATURII SOVIETICE, Nr. 2 TEORIE ŞI CRITICĂ ARGHIR SORIN: Cântând ostaşii şi faptele lor (Nicolae Tăutu: „Stânca de pe Tatra"), Nr. 2; Pe marginea volumului de versuri al lui Victor Tulbure (Victor Tulbure: „Versuri"), Nr. 5; Despre un volum de versuri şi unele reţete literare (Aurei Rău: „Mesteacănul"), Nr. 7 ASZODI ION: Un poet revoluţionar: Jozsef Attila, Nr. 3 BENIUC EMMA: Inflăcăratul mesaj al lui Necrasov, Nr. 2; A. N. Ostrovschi, Nr. 4; Viaţa şi opera lui Turgleniev, Nr. 10 BOGZA GEO: Ciu-Iuan, erou al antichităţii chineze, Nr. 8 BR ATU HORIA: Reîntâlnim un mare actor (Mircoa Ştcfănescu: „Matei Millo"), Nr. 3; Conflict şi caractere (Mihail Davidoglu: „Schimbul do onoare"), Nr. 12 CĂLIN VERA: Literatura despre Griviţa luptătoare, Nr. 2; Chipul omului înaintat îi) poezia noastră nouă, Nr. 8 CAMPUS EUGEN: Act de acuzare (Zaha-ria Stancu: „Dulăii"), Nr.2; într'un singur şuvoi, năvalnic (Al. Jar: „Marea pregătire"), Nr. 4; Pentru expresivitatea chipurilor literare, Nr. 9 CR1STEAŞTEFAN: Un scriitor care „demască" societatea burgheză (loan Dorin: „O alegere de pomină"), Nr. 4 CROHMĂLNICEANU O. S.: Cântec despre eroul revoluţiei dela 1848 (Eugen Jebe-leanu: „Bălc'cscu"), Nr. 2; Humorul lui Topârceanu, Nr. 4; In legătură cu comedia satirică, Nr. 8 DAMIAN S.: Florile purpurii ale poeziei noastre noi („Poezia nouă în R.P.R. ), Nr. 4 CUPRINSUL ANUAL 319 DINESCU N. şi CAMPUS E.: Oameni de azi în dramaturgia noastră (Lucia Demetrius: „Oameni de azi"), Nr. 1 DUMITRUJ PETRU: Un prozator autentic •Romus Luca), Nr. 10 EHRENBURG ILYA: Despre munca scriitorului, Nr. 12. FROLOV V: Despre trăsăturile specifice ale comediei, Nr. 3 GAFIŢA MIHAI: Se construiesc oraşe noi (Ştefan Andrei: „Noul Oraş") Nr. 1; Pentru o litera fură bogată în idei. Nr. 4; Intre tip şi schemă (Aurel Mihaie: „Ogoare noi", „Judecata", „In pragul primăverii"), Nr. 5; Greşeli vechi în forme noi („Almanahul literar" din Cluj), Nr. 6; O temă importantă în nuvelele unui scriitor tânăr, Nr. 9 GÎOSANU PASANA: Epopeea Port-Art-hur-ului (A. Stepanov: „Port-Arthur"), Nr. 5 HOREA ION: Pagini din vremi sbuciu-mate (C. Ignătescu: „Mitruţ ai Joldii"), Nr. 1.1 10SIFESCU SILVIAN: Un neostenit luptător pentru pace (Ilya Ehrenburg), Nr. 2; Trecutul cu ochii prezentului, Nr. 7 LASOTA GREGORSZ: Despre literatura Poloniei, populare, Nr. 11 LUCA EUGEN: In plină Revoluţie (Leonid Leonov: „Bursucii"), Nr. 11. MACOVESCU TEREZA: In primele rânduri ale apărătorilor păcii (Johannes Becher), Nr. 3 MAN O LE ION: Cele dintâi cărţi pentru copii, Nr. 6 MORARU N.: Gorki, maestru al tipizării, Nr. 5 NOVICOV MIHAI: O sărbătoare alitera-furii noastre, Nr. 2 OPREA ALEXANDRU: „Trandafir dola Moldova" (Ion Istrati: „Trandafir dela Moldova"), Nr. 4; Când criticii nu-şi înţeleg menirea, Nr. 5; Schiţele tinerilor scriitori, Nr. 7 PENTRU RIDICAREA NIVELULUI IDEOLOGIC Şl AL MĂESTRIEI ARTISTICE IN PRODUCŢIA DE FILME, Nr. 6 PETRESCU CEZAR: O şcoală a agerimii şi desăvârşirii scriitoriceşti. Nr. 7; Anatole France, Nr. 11 POPESCU RADU: „Meridiane sovietice", (Geo Bogza), Nr. 12 PRIBOI TITUS: O problemă de creaţie în opera lui Lev Nicolaevici Tolstoi, Nr- 9; In legătură cu individualizarea per i nagiilor, Nr. 11 ROBOTOŞ EMERIC: Endre Ady, cântăreţ al revoluţiei, Nr. 1 Î1AICU LUCIAN: Simţiri reci—imagini banale. Nr. 9 TUDORICĂ EUGENIA: Din marea artă a unui clasic (George Coşbuc), Nr. 9 V1TNER ION: Paul Eluard, Nr. I RECENZII ACZEL TAMAS: Sub steagul libertăţii (G. Tudorică. „Sub steagul libertăţii") Nr. 8 ALDRIDGE JAMES: Pagini alese (O. Văleanu: „In apărarea speranţelor şi viitorului"), Nr. 12 BASSARABESCU I. A.: Schiţe şi nuvele (Al. Sândulescu: „Basarabescu, valoros autor de schite"), Nr. 8 BENIUC MIHAI: (Ion Horea: „Tinereţea poetului"), Nr. 9 BOTEZ 10ACHIM: Schiţe şi însemnări din şcoala de ieri şi de azi (G. Viniciu „Scoli şi dascăli de altădată"), Nr. 9 GASSIL LEV şi POLIANOVSCHI M.: Strada mezinului (Dinu Săram: „Despre frumuseţea morală a omului sovietic"), Nr. 4 CHIACELI LEO: Gvadi Bigva (Viniciu Gafiţa: „într'un colhoz georgian"), Nr. 3 DOLMATOVSCHI E.: Cuvânt despre ziua do mâine (Toma. George Maiorescu: „Un mare poet sovietic despre ziua de mâine"), Nr. 3 FAST HOWARD: Cei mândri şi liberi (Taşcu Gheorghiu: „O pagină eroică din istoria poporului american"), Nr. 2 FLOREA-RARIŞTE D.: Doja (Ion Horea : „O imagine tulbure a răscoalei lui Doja"), Nr. 7 FURMANOV D. A..: Răsvrătiroa (Eugen Atanasiu: „Pentru triumful Marii Revoluţii"). Nr. 4 GHEORGHIU ŞTEFAN: Drumul din pădure (G. Viniciu: „Drumul din pădure"), Nr. 5 GIOVAGNOLI RAFAELO: Spartacus (Ni-colao Mihâilescu: „împilarea i-a ridicat la luptă"), Nr. 8 GORCH1 MAXIM: Nuvele (Victor Vânfu: „In preajma marii biruinti"), Nr. 2 GREŞELI DE LIMBĂ IN REVISTELE PENTRU COPII: (Al. Săndulescu), Nr.5 GULEASCHI ANDREI: S.M.T. (Viniciu Gafiţa: „Din lupta poporului bulgar pentru socialism"), Nr. 2 HE YM ŞTEFAN: Cruciaţii (L. Daniel: „O pledoarie împotriva războiului"), Nr. 8 IUREŞ ŞTEFAN: Urmaşii lui Roaită (Aurora Cornii: „Pe marginea unei încercări poetice"), Nr. 8 IVANOVICI IVAN: Antonina Copteaeva (Eugenia Tudorică: „In căutarea fericirii") Nr. 12 JOLAN JOZSEF: La periferia oraşului (Lengyel Gavril: „Mai multă atenţie la traducerile literare"), Nr. 4 LANCER FRANTISECK: Copiii şi pumnalul (Lucia Scutaru: „Copiii îş apără viata"), Nr. 2 LARl'AN SON IA şi VÂNTU VICTOR: Cei dintr'a V-a (Sanda Mănoiu: „Din viaţa şcolarilor patriei noastre"), Nr. 6 320 CUPRINSUL ANUAL LENCI LEONID: Schiţe humoristice (Ata-nasie Toma: „Humor şi satiră"), Nr. 11 LUCA ŞTEFAN: Cişmele şi noroi (D. Cara-băt: „O schiţă valoroasă"), Nr. 9 MARTIN AUREL: Cranele (Ion Bălan: „Nuvelele lui Aurel Martin"), Nr. 7 MUGUR FLORIN: Cântecul lui Phiiipp Miiller (Lucian Raicu: „Primul volum al unui tânăr poet"), Nr. 11 NAGHIŞCHIN D: Viteazul Amzun (Iulia Scutaru: „Povesti de pe Amur"), Nr. 4 NICOROVICI VASILE: Critica măgarului (V. P.: „O fabulă care nu e fabulă"), Nr. 8 NEXO MARTIN ANDERSEN: Nuvele (B. Elwin: „Dela viaţa trăită Ia opera literară"), Nr. 12 OLBRACHT IVAN: Proletara (Pia Râ-dulescu: „Drumul unei proletare"), Nr.9 OŞANIN LEV: Tineri din lumea'ntroagă (G. Tudoricâ: „Cântând pacea"), Nr. 7 POPOV I.: La capătul nopţii (Alexandru Tânase: „O pagină eroică din Istoria P.C.U.S."), Nr. 6 RÂBACOV A.: Stiletul (Gheorghe Achiţei: „O carte de aventuri"), Nr. 6 REVISTA „ALBINA": (Lucian Raicu: „Răsfoind revista „Albina"), Nr. 8 REVISTA „SCRISUL BĂNĂŢEAN": (Horodincă Georgeta: „Ultimele numere ale „Scrisului bănăţean"), Nr. 1 RUDEANU SADI şi I. AVIAN: Un puşti „buclucaş" (Lucian Raicu: „Intre procedeu artistic, „actualizare" şi clişeu Nr. 12 RYLSKI SCIBOR: Cărbunii (Sanda Mă-noiu: „Viata minerilor din Silezia"), Nr. 1 ŞAIANOV V.: Cer şi pământ (Dan Barbu: „Şoimi stalinisti"). Nr. 2 ŞALAGHINOV V.: Judecătorul (Ion Bălan: „Nu mai sunt orbi ochii dreptăţii"), Nr. 8 SAXTON ALEXANDER: Căile ferate din Great Midland (N. Fotino: „Muncitorii americani în luptă pentru libertate"). Nr. 11 SEMUŞCHIN T.: Ciucotca (Ion Macarie: „Pe drumuri neumblate"), Nr. 6 SPETOZA MARIE: Familia Vojacilc V. M. Spătaru: „Familia Vojacik"), Nr. 3 TADDEI EZIO: Fabrica vorbeşte (L. Daniel: „Un act de acuzare a fascismului în Italia"), Nr. 7 TAO M1N: Forţa motrice (Eugen Antanasiu: „Forţa vieţii noi"), Nr. 7 THEODORESCU CICERONE: De vorbă cu un tânăr (Ion Horea: „Note despre o poezie"), Nr. 10 TOLSTOI ALEXEI: Ivan cel groaznic (Doina Hanganu: „O capodoperă a genului istoric"), Nr. 5 TRIFONOV IURII: Studenţii (Dumitru Mircea: „Despre viaţa studenţilor sovietici"), Nr. 7 URSU SORANA: Copiii de pe Iang-Tse (Al. Oprea: „O povestire neisbutită pentru copii"), Nr. 8 VICOL DRAGOŞ: Iţi dăruiesc un fluer încrustat (T.B.: „O poezie reuşită pentru Festival"). Nr. 8 VOINICI ETHEL LILIAN: Tăunul (B. Elwin: „Tăunul"), Nr. 7 ZACIU MIRCEA: Bălcescu (A. S. Dumi- trescu: „Evocând Anul 1848"), Nr. 11